ţiile simbolice, dar mai cu osebire la orfici. Oul orfic al tracilor, ^ de aur din care a răsărit Brahma, ori cercul pitagorean cu o ga\]6' sau un punct în mijloc, sunt expresia unei revelaţii. Cum s-a născţjf în Brâncuşi această revelaţie ? Sculptura a fost pentru el, ca şi penfe» Orfeu cîntecul, în gradul cel mai înalt o tehnică spirituală, fără de cari arta ar risca să fie un exerciţiu în gol. El a avut faţă de piatră respect ritualic al ţăranului coborâtor din stirpea traco-dacă, cultul arhetip^ al formei străvechi, pietatea faţă de permanenţa şi sacralitatea pietrei^ care în limba proverbelor noastre milenare nu curg, ci rămîn. „De y, gotici spre noi •— scria H. Moore — sculptura s-a acoperit de ierburi rele, de tot felul de excrescenţe, care au acoperit cu totul caracterul formei. Brâncuşi a fost acela care a eliberat sculptura de tot ceea era de prisos şi ne-a redat conştiinţa formei pure". , ' O formă de Brâncuşi exprimă o infinitate de forme, a spus un poet. Geniul lui conferă pietrei dreptul de a reprezenta cripticul unui mister; deschis. Să luăm exemplul Pasării, care potrivit lui Loeffler, sugerează; sublimare şi spiritualizare (iniţial fiind, ca şi peştele, un simbol falie), Pasările-derniurgi ale anticilor şi primitivilor sunt purtători ai unor mesaje celeste. în miturile amerindiene, Fiinţa Supremă e adesea: ecuată cu personificarea mitică a fulgerului şi tunetului ca Pasăre:. Thunderbird. Pasărea de aur a lui Brâncuşi reprezintă în momentul ei maiestuos toate aceste sensuri şi încă altele. E un simbol al infinitu-t lui, s-a spus. E figura aproape imaterială a zborului... „E o tensiune spre'-zenit, o vigilenţă în spaţiu". Pasărea lui Brâncuşi exprimă toate acestea şi încă ceva în plus : Măiastră este Ileana Cosînzeana în formă de pasăre. Din oui orfic, primordial a ţîşnit acest pur şi suprem gînd vertical şi, probabil, nu sînt primul care o spune : Pasărea măiastră şi' Coloana Infinită întrupează în două ipostaze distincte un simbol similar. Coloana fără sfîrşit este traiectoria Pasării de Aur, înfăţişarea ei, spre înalt. Este imaginea românească şi de o extraordinară deschidere; universală a infinitului, sau a infinirii, cum propunea C. Noica, rehiînd un unduitor cuvînt eminescian. A eternităţii şi permanenţei în verticalitate. Un gînd vertical, fără de care lumea nu e posibilă, şi care dă întotdeauna un sens adine existenţei, poţi întîlni şi în ovalul de o perfectă orizontalitate al rotundei Mese dacice a Tăcerii, în jurul căreia j cele douăsprezece clepsidre de piatră, (jumătăţile întoarse ale oului orfic) în care picură neauzit veşnicia, s-au strîns întru oficierea unei f mari taine cosmice. Coloana brâncuşiană este Axis Mundi, Arbore cosmic, scară spre cer, stîlp românesc cioplit de Meşterul care operează * printr-un simbol adresat fiinţei integrale, un act de transcendere cos- , mică, mioritică. Toate sculpturile lui Brâncuşi sunt întrupare artistică ' a unor simboluri româneşti solidare între ele şi de o mare deschidere j universală. Poarta sărutului (ţăranii români au un adevărat cult al por- j ţilor) este un prag de taină în care Cerul îmbrăţişează Părnîntul tot aşa cum Coloana sau Pasărea operau trecerea sau transcendenţa de la * Pămînt la Cer. Toată opera lui Brâncuşi este un „întreg cu sens". ' Am avut şansa să contemplu dantelăria din lemn, intitulată Adam | şi Eva, la Muzeul Guggenheim din New York şi iar am întîlnit cu ^ emoţie modul de crestare a stîlpilor româneşti. Am revăzut apoi Cumin- ( tenia Pămîntuhji, un fel de humi positio. Fata ghemuită se află în f contact cu marea Genetrix. ea se lasă călăuzită de ea în îndeplinirea | 3 unui ritual tainic sau poate pentru a-i primi energiile benefice si a Păşi la Ea protecţia maternă. „Respectul faţă de piatră, respectul' fată de l6T's a0Sansformat"a. Sunt cuv^f & ^ lnItiale 3 -Serialului în care s-a transformat ! Sunt cuvintele unui cunoscut critic de artă american vorbind despre Brâncuşi. e Un gînd vertical înalt sau adînc, reuşeşte să urce centrul existenţial al omului pe culmile celei mai divine spiritualităţi. Opera lui Brân cuşi, profund romaneasca şi larg universală, e „o neîntreruptă cucerire de lumina o trecere a luminii în lumină mai înaltă". Sufletul lui Orfeu s-a mai întors odată la noi ca să dea expresie sacră pietrelor pe care le îmblinzise altădată cu lira. y CEZAR BALTAG CĂLĂTORIA El îşi luă o pereche de ghete Şi le încălţă peste ciorapii de lină, Apoi trecu Dunărea de mai multe ori. Traversă cirnpii nesfîrşite, Tălpile apăsară creştetul cartofilor, Pătrunse între arbori, Se izbi de lanţuri de munţi. Toate erau desăvîrşite Şi el nu se atinse de ape, lanuri şi munţi. Ajuns la capătul drumului, Aruncă perechea de ghete sparte Şi începu să lucreze La o desăvîrşire contrarie. „CI SCULPTURA E APA, APA !" Muntele era văzut de apa lacului. (Brâncuşi) In undă, marile volume pietroase, Fluide şi tremurătoare. Şi toate unghiurile stincilor Tindeau spre linia curbă, Spre cuprinderea materiei într-o formă cit mai aproape De veşnicie... Apa trece, Pietrele acestea rămin. Iau piatra şi înlătur A%^V ?? W # Ponton. Apoi Uratul zncăpăţînării ermetice. Piatra îmi stă ou în palmă. fbuşuri şi ape, miezuri m devenire. Piatra e fiinţă şi amintire A tragediilor apei. Urmă a curgerii. FIINŢA DE APĂ ŞI LEMNUL La mine sînt păduri si văi fanţii pironiţi de dealuri La mine ploile înaltă Din repezi rădăcini copacii. Pe Jirul crengilor se umflă Mugura unul după altul. Răspunde arborele sfînt fi daca ape duc la vale n,Zr°r TUls din rădăcini, { sPeh V * crestezi la soare 11 pui in p0arta casei tale '' Xl daca duPă vijelie Mai picură din frunză apa proi pe lemn, lichidă rază, Copacul singur se crestează La mme vin buşteni pe ape. întUnZ1 ^ Să fac ™ templu, intu o poarta la intrare f treci prîntr-o îmbrăţişare, f-poi o prispa străjuită Sinent fa*e"Pta 91 la stingă, fipenuucinasăse-ritinda ^cercul scaunelor, masa, Y faţa lina şi oglindă La ceasul ducerii la gură ATELIER Femeia lui tînără pune t,e masă Pîinea şi blidul Femeia tăcerii, cînd omul 5 Cinează. Umbre joacă pe ziduri, Umbrele perechii de oameni, Mai mari decît ei. LUCRURILE ESENŢIALE Pămînt: pietrele, piatra, pulberea, greul. Apă : izvorul, ţestoasa, ducerea şi eleşteul. Foc : arsura din palme, lumina, iluminarea. Aer : coloana, cocoşul, strigarea. HODICA IULIAN PIETRE DE CAPĂTÎI în dulcele somn s-adorm şi să mor, O, nu pot s-adorm, o nu pot să mor De-o altă iubire, de un alt mare dor; E ceva care mă ţine, viu mă ţine de-al tării aprig ogor ■ E ca şi cum aş avea o cerească, o voievodală insomnie ' Pentru această multă, peste puterea mea dragoste Pentru această mistuitoare patimă numită din strămoşi Românie. Şi în clocotitoarea ei lavă devenim Al ţării obraz, al ţării pămînt, Al ţării mirific cuvînt, Al ţării larg plai, al ţării chilim, Devenim, devenim, Devenim pietre de rîu mîngîiate. Netezite pietre de rîu, Ca o rotulă de soră, de frate, Ca nişte plini mari, negre, de grîu. Voi mi-aţi ţinut, pietre de ţară, tălpile şubrede, Să nu mă scufund în alt cer, în podul palmei, în palmele umede, Sus m-aţî ţinut să nu pier. Şi cînd va fi ziua cea mare, Pasăre măiastră voi fi peste zare ; Cînd din milioane de pietre de rîu, din umed, din neted culcuş Ma va culege tnpalmele-i bune, blînde, bunul, dumnezeescul Brânc GH. CHIVU UN OM VESEL Şî GRAS (II) Blînd, prietenos, Negroiu spuse : uite ce-i, tovarăşu director, ne-am distrat o leacă, acuma să vedem despre ce-i vorba. Spune repede, peste un sfert de oră am o şedinţă. Dacă-mi permiteţi, tovarăşe preşedinte, spuse Finţi, şi se lăsă în fotoliu. Închise ochii. Negroiu clipi înţelegător şi îşi văzu de hîrtiile lui, nu înainte de a-şi privi cu atenţie ceasul : scotea cu o mişcare bruscă mîna din mîneca hainei şi strîngea pumnul. Cureaua ceasului era lată, gălbuie. Finţi se ridică. înfrîngerea de azi îi dădlea prilejul unei victorii care trebuia pregătită cu grijă. Cînd vei reuşi să înţelegi cum se mişcă arcurile şi rotiţele în capul lui Negroiu, el va fi o pradă uşoară. Şi dacă nu vei înţelege, dacă nu există nici o regulă, încă trebuie să existe o cale. Cel puţin una. Tovarăşe preşedinte, spuse Finţi, există propunerea să se înfiinţeze în raionul dumneavoastră un muzeu. Şi aşa v-am reţinut prea mult. Cînd îi va veni rîndul vă rog să studiaţi chestiunea. Voi mai trece pe aici, cu permisiunea dumneavoastră. Am onoarea să vă salut. Negroiu îi întinse mîna peste biroul său lat. Trecînd prin anticameră, Finţi o salută cu o largă plecăciune pe secretară. în urma lui, Negroiu o chemă pe femeia de la maşina de scris. O puse să caute o broşură între cele cîteva sute înşirate pe rafturile dulapului de lîngă perete. Broşura se găsea în sertarul lui, tocmai o răsfoia, înainte de a-şi chema secretara. Caută cu răbdare, spuse el, nu poate fi în altă parte. în tot acest timp o privi, prefăcîndu-se că se uită printre hîrtiile lui. Din cînd în, cînd rîdea pe înfundate, se scărpina la ceafă, se trăgea de o ureche, părea înveselit peste măsură de lucruri pe care le vedea prima oară. După cîteva zile, stînd de vorbă cu unul din şefii săi de la regiune, Negroiu îl întrebă ce fel de om e grasul cel nebun şi oe-i cu muzeul lui, oare nu-şi bate joc ? şi are cumva vreun sfînt care-1 ţine aşa gras şi trăznit ? N-are pe nimeni, veni răspunsul, aşa e el. Nu se poate, spuse Negroiu, da oricum' ar fi eu pe la mine prin raion aş vrea să-1 văd cît mai rar. Celălalt rîse şi se gîndi : bun băiat, Negroiu, cam repezit dar om dintr-o bucată, se poate avea încredere în el. Dar peste şase luni de la prima lor întîlnire, Negroiu şi Finţi vor da mîna în faţa uşii muzeului raional din Adjeşti, prima instituţie de acest fel din istoria acestui ţinut : o casă cui patru încăperi pe Bulevardul Eli- 7 j4rii în locul unui depozit de vinuri. între exponate se va afla şi o h rată' dintr-o cămaşă de zale. Se crede că ar fi aparţinut lui Petru iRiireş Domnitorul a avut o moară şi o vie în apropiere de Adjeşti, în nitffinsul satului unde azi trăiau neamurile lui Negroiu. Săpînd temelia * ^.j grajd, un frate al preşedintelui găsi un sipet putred. Zaua mîncată ' p fUgină se afla acolo. Experţii de la muzeul regional apreciară că pe jl unde fusese găsit sipetul fusesese casa viei domneşti. Tovarăşe pre-sp^inte, va spune Finţi, nu este o simplă coincidenţă că sub casa familiei dumneavoastră se află casa lui Petru Majă. Lăsaţi, va spune Negroiu, dar va cerceta cu atenţie după asta cartea de istorie a fiului său, va citi "pe furiş seara, ore întregi. Finţi e Finţi, toată lumea o ştie, nebunul a spus, vînt'ul a dus, dar directorul muzeului este totuşi un profesor adevărat Şi învăţat (fiul cel mare al lui Negroiu era student la Institutul pedagogic de trei ani din Albala, unde Finţi preda latina şi un curs de istorie medievală, şi băiatul vorbea1 despre acest profesor ca despre un adevărat savant. Tinerii nu rîdeau de burta lui Finţi. Cîtă încredere poţi avea în tinerii ăştia ! Dar băiatul meu nu-i mai prost deeît alţii, ba ştiţe cnrt!" cîtă vrei...) şi nu aruncă el Finţi chiar aşa vorbele-n gol, toată lumea ştie cit îl apreciază tovarăşul prim secretar. Cu un anume prilej, mai tîrziu, la o masă oficială cu invitaţi simandicoşi de tot felul (trei iuti? de ani de existenţă a oraşului Adjeşti), cînd se dădu tămîioasa mea românească premiată în Iugoslavia şi în Franţa, preşedintele Negroiu va iâce observaţia că, după părerea lui, din anumite puncte de vedere, Petru Rareş are o importanţă mai mare decît se spune în cartea de istorie. Doi academicieni, unul de la Iaşi, celălalt de la Bucureşti vor găsi ipoteza foarte interesantă, iată, un preşedinte de sfat raional, între grijile lui nenumărate şi plicticoase, fără îndoială de importanţă capi-trlâ totuşi, găseşte şi timp să citească, să studieze, emite ipoteze origi-natoî'cu privire la unele chestiuni care păreau de mult epuizate. Nu va ,rec telefoane ■— într-o margine. Tovarăşu Finţi, uite-aici la mine, vezi capul ţ ăsta al meu ?... îsi apucă tîmplele între palmele deschise. îl vezi ?... Bine! y 4 9 T u acuma capu-ăsta şi-1 izbesc de birou-ăsta şi praf le fac pe-amîn-două ţăndări, înţelegi ?... Trupul i se animă deodată, ochii se înroşiră. Mina căută nesigură telefonul. Formă un număr, spuse : Negroiu, şi j spuse : ascultă tovarăşu vice, este la mine aici un tovarăş de la regiune, tovarăşu Finţi, lasă-mă să vorbesc, nu mă-ntrerupe, vine-aeuma la tine,'da, tovarăşu-ăsta, tu să-i dai tot ce-ţi cere el, dă-i tot, la cum îti spun, răspund eu, dă-i o odaie, două, tot depozitu, tot ce-ţi cere, s'pune-i lui Lobodă să mai tacă acolo lîngă tine şi-ai să m-auzi mai bine, nu nu pot vorbi mai tare, un muzeu, vrea să facă un muzeu, dă-i tot, schemă, om de serviciu şi ce-o mai vrea, eu semnez, m-auzi ! tot, tot... SlNT.GATA, Purceluşo, spuse Finţi, ieşim acuma. Era îmbrăcat. Costumul lui gri-înghis, cravata împletită. E ca un copil, spunea Teofana, trebuie să-i dai să mănînce şi să-1 îmbraci, singur nu face asta. Cu îmbrăcatul poate are dreptate, spunea Finţi, cu masa însă mă descurc singur! Fetele de la cofetărie şi cele de la plăcintărie şi cele de la mezeluri îl priveau cu o familiaritate respectuoasă, dar niciodată vulgară. Jovialitatea lui avea limite care se făceau simţite în jurul lui în orice împrejurare. După ce el ieşea din magazin, vînzăfoarele arătau ca şi cum ar fi fost bucuroase că Finţi cumpără şi mănîncă de la ele. Lasă-1 să mănînce !... O ciudăţenie, un lucru care ar putea să pară împotriva firii lui : Finţi nu dădea niciodată bacşiş. Nici la frizer, nici la croitor, nici chelnerului, nici celui care repară televizoare, nici unui meşter, nici unui slujbaş, nici unui fel de portar, nici doctorului, nici homarului, nici poştaşului, nici gunoierului. Nimănui. Cu toate acestea, lucru greu de crezut, nimeni nu-1 înjura pentru asta şi pomanagiii de orice fel se purtau cu ei ca şi cum ar fi fost clientul lor cel mai gras, omul care plăteşte bacşişuri princiare. Un prieten îi spusese odată : te cunosc, ştiu de ce nu onorezi obiceiul pămîntului, ai tăi au dat atîta bacşiş la viaţa lor că tu poţi să trăieşti o sută de ani fără să te coste un ban. Finţi îl privise cu milă : nu mă cunoşti, prietene ,vorbeşti ca dintr-o carte despre boieri decrepiţi sau îmburgheziţi scrisă de un cizmar. Gata, Purceluşo, am ieşit, numai să mă închei la nasturele ăsta. Celesta, ai grijă de frigider. Asta însemna că, pentru masa de prînz, în frigider trebuie să se afle trei sticle cu apă minerală foarte rece pe care domnul profesor le bea între felurile de mîncare. Cei doi Finţi ieşiră. Doamna spuse că ar trebui să se grăbească fiindcă domnu Adam Adam aşteaptă, dar ea nu părea de loc dispusă să se grăbească, iar bărbatul explica, gesturi mărunte, voce joasă, cit de importante i se par lui săpăturile de la biserica lui Alexandru cel Bun din Albala, un şantier arheologic abia deschis în grădina bătrînească a vechii biserici —■ refăcută de mai multe ori pînă acum, dar zidită într-adevăr de Bunul Alexandru, după dobîndirea Pocuţiei. Finţi credea că ar putea fi vorba despre nişte vechi curţi domneşti pomenite în treacăt cie Neculce, peste care însă nimeni nu dăduse pînă acum, mulţi erau convinşi că este vorba doar de o legendă. Tot aşa a fost şi cu necropola dacică de la Piatra Fulgerată, îţi aminteşti, Purceluşo, spuse Finţi. Cît mi-a trebuit pînă să-i fac pe învăţători să priceapă... 10 ■ • ;\ Guiţ, guiţ, făcu Teofana, ai dreptate Tadeusz. Groh, groh, făcu Finţi, îţi aminteşti ! Treceau prin parc. Arbori. . bătrîni, bănci idilice vopsite într-un verde stins, alei înguste, o arteziana .» cenuşie ca o cazemată, arcade de trandafiri. Vii erau într-adevăr lungile peluze cu gazon. Traversai parcul în diagonală, cîteva sute de metri, şi ajungeai la muzeu, o clădire masivă cu două etaje în care fuseseră instalate toate secţiile acestei instituţii : naturale, istorie, galeria de artă. Alah să binecuvînteze iarba şi florile, spuse Finţi, parcul ăsta al nostru este oaza noastră. Şi cînd te gîndeşte că au vrut să facă aici nişte blocuri, spuse Teofana. Au şi făcut vreo două, spuse Finţi, dacă nu mă-nşel chiar noi locuim într-unui şi cred că e mai bine decît în cartierele de la gară şi de pe Cîmpul Poştei, îhm, ce zici ? Teofana se opri, deschise poşeta, răscoli repede cu. o mînă mică şi îngustă ca o lopăţică de sidef, închise cu, un pocnet scurt. Am uitat, spuse ea, dar nu mă mai întorc... Finţi îşi făcu loc printre tufele de lemnul-cîinelui din marginea aleii, se lăsă în patru labe, smulse cu gura cîteva fire de iarbă şi, gro-hăind şi dînd din mîini, se apropie de Teofana. Ea îi luă iarba din gură, o mirosi, rupse un fir între dinţi, dar ce spunea ea semăna cu ce spune o pisică atunci cînd îşi cheamă puii. Fireşte, nu era ce trebuie. Finţi observă imediat şi spuse : Nu aşa, Purceluşo, nu faci bine, uite aşa : groh, groh, patetic dar nu melodramatic, urmăreşte-mă grohhh... Da, spuse ea, grohhh, grohhh... Mult mai bine, spuse el. Scoase din buzunar o ciocolată îngustă din care jumătate fusese mîncată şi i-o dădu. Putea să fie întreagă, spuse ea. Muşcă depărtând buzele, tăind numai cu dinţii din faţă, restul îl puse în poşetă. Finţi se lăsă pe vine, îşi frînse braţele, palmele la înălţimea umerilor. Nu, spuse femeia, pentru azi nimic dulce. Ai promis ! Nişte copii care treceau pe acolo se opriră, stăteau strînşi unii într-alţii şi rîdeau, se strîmbau în spatele perechii Finţi, capetele lor se amestecau şi se loveau între ele, sunau, săltau ca boabele de mazăre într-o tingire. Dar două femei care măturau în faţa blocului din stînga terenului de tenis, îi alungară. De cine rîdeţi, răilor, plecaţi de-aici, nu vi-a ruşine să vă fie ! Copiii se împrăştiară. Cei doi Finţi nu se mai vedeau. El ca el, da' cu ea ce-i... Ea ? Se dă după' el. E-un om deştept, tre' să fie şi-o leacă nebun. Ea 1-a-nnebunit, i-a făcut cu ulcica ! Fugi de-aicea, ce vorbeşti, mai crezi în de-astea ca la mă-ta la ţară... Dacă cred ! O cumătră de-a mea... Fugi de-aicea. El e bărbat, a luat-o c-a vrut. Şi ce dacă-i gras, da' are minte cît şapte popi, ce zic popi, nu, ingineri cu avioanele astea, cu atomica... O fi ! Mie, să-ţi spui drept, cu burta asta, nu ştiu zău cum dracu, da' eu... Tu .' tu ! Ai şi tu ce-am eu, nu te mai sclifosi atîta. Eu zic să nu-ţi faci cruce cu stînga ! Gata, ho, uite că nu-mi fac. Da' cum dracu, zău, cînd se urcă-n pat... Cum ! Cum .' Aşa ca toată lumea ! 11 FINŢI şi Teofana ajunseră la muzeu. Doamna conducea secţia de tiinţe naturale. Ne vedem la prînz, spuse ea. Vezi cum vorbeşti, nu cred că e nevoie să supralicitezi, dacă se poate, bine, dacă nu... Adio, frumoasă doamnă, spune Finţi, dacă mă întorc viu vei fi singura stăpînă la Isola d'Oro .' Rămase la parter unde era galeria şi o parte a muzeului de artă Lumina mohorîtă a dimineţii fără soare pătrundea pe largile ferestre. Un portret cu mult ocru şi roşu, aşezat între un peisaj industrial şi o ■moară de apă, căpătă pentru o clipă o putere străină, neliniştitoare. Adam Adam era acolo, îl aştepta pe Finţi. Stătea pe un scaun în fundul încăperii în formă de L, aproape de cămăruţa unde supraveghetoarele îsi ţineau hainele şi cumpărăturile de peste zi şi făceau cafele sau mîncau tocană şi ardei umpluţi pe care îi aduceau de acasă în borcane învelite în ziare vechi. Adami Adam, în colţul opus îl văzu pe şoferul Verdes stingînd repede ţigara pe jumătate fumată şi împingînd în acelaşi timp, în spatele unei vaze cu. flori care se afla pe măsuţa de acolo, scrumiera plină cu mucuri. Finţi tocmai intra pe uşă. Verdeş ieşi înaintea lui. Parterul fusese proiectat pe semne pentru nişte magazine, dar Finţi obţinuse pentru el încăperile, acoperise vitrinele cu panouri de panel îmbrăcate în pînză cenuşie şi obţinuse astfel încă doi pereţi pentru care pictorii (reuşise să formeze la Albala un cerc de artişti plastici, cei mai mulţi veniţi din capitală, le făcuse rost de ateliere etc, se certau, mai plecau, dar existau şi lucrau acolo) îl aclamară la primul vernisaj şi îl numiră Mecena. Unul dintre ei, Bajora, beţiv, talentat şi leneş, îi făcu portretul. O pastă groasă, întunecată, pusă cu brutalitate şi delicateţe, răscolitoare. Era un lucru bun şi adevărat. De necrezut, beţivanul de Bajora pătrunsese în locuri pe care Finţi le ştia ascunse, bine apărate. Vanitos peste măsură, Bajora aştepta laudele lîngă portretul sprijinit de spătarul scaunului, în atelierul lui care semăna cu magazia unui teatru devastat de taifun. Finţi privea înspăimîntat pînza, nu scotea o vorbă, ieşi apoi ca şi cum n-ar fi văzut-o nu înainte de a povesti o întâmplare din Aulus Gellius. A doua zi Finţi împrumută trei mii de lei şi se duse la Bajora şi îi spuse că îi cumpără tabloul şi mai mult nu poate da. Dar Bajora era plin de vin ca un burduf din cala corăbiei venită de la Kios. Părea peste măsură de vesel. îl luă pe Finţi de mînă şi îl duse în faţa tabloului acoperit cu o pînză murdară de doc. E al dumneavoastră, sire, spuse el. Cu o mînă tremurătoare Finţi dădu cîrpa la o parte. Nu se mai putea face nimic. în mijlocul tabloului fusese aruncată — aşa părea — o găleată de vopsea albă. Bajora se clătina, lacrimile ţîşneau din ochii lui de beţiv şi se scurgeau în gura lui strîmbă de beţiv şi din. sufletul lui de beţiv se înălţa, fără speranţă, căinţa. Nu pentru bani l-am făcut, o, Mecena, spuse el, l-am făcut pentru sufletul tău şi pentru o ^orbă bună fiindcă te iubesc şi ai fost pentru marele şi întristatul Bajora ca un părinte şi ca un maestru. Dar ai stat ca uni bivol şi n-ai vrut să recunoşti adevărul : că ai în faţă cel mai adîno portret pe care l-ai văzut vreodată cu ochii tăi de grăsan parşiv. L-ai văzut pe Rembrandt dese-nmd cu caietul de schiţe în faţă şi cu pălăria lui ca o oală răsturnată, cu mustaţa lui de dascăl şi cu gura strânsă şi cu lumina care vine din dreapta şi ascunde viaţa într-un nor adînc, l-ai văzut cu creionul la Pmdă ? El n-a făcut ceva mai bun şi tu ai ştiut asta şi ţi-a fost teamă s-o spui ! Recunoaşte, Mecena ! Am să plec din Albala asta împuţită şi U !■ foloase : experienţa de la Bieaz — după îmbîcseala de la facultatea § istorie, patru ani la aceeaşi facultate e cam mult, nu?! — şi lecti^' minunatei cărţi Alice în Ţara Minunilor. Tata era aşadar colonelul Finff fiu de ţăran din fostul judeţ Podeni, în partea cealaltă a Muntelui o| pe malul Lacului întins, unde ai voştri din Modra, vă ştiu din poveş% bunicului, veneau şi mai vin şi acum să ia peşte. Zilele astea tata' vf muri în micul orăşel Podeni de moartea tuturor comandaţilor de oştij podagra, domnul meu. Tata are fantezia şi norocul să moară de aceasjj boală demodată şi ridicolă, dar înainte de toate boala comandanţilor* Mama e o Radziwill, dar una adevărată, nu prin alianţă sau ramu| paralelă. Dar despre ea, dacă ne vom mai întîlni vreodată, îţi voi sput»i o poveste de capă şi spadă... Dar eram student şi veneam, în vacanţe, p oră jumătate cu trenul la Albala, o dată pe săptămînă, să ascult con* certele filarmonicii proaspăt înfiinţate. în clădirea veche pe care alba.» Iezii o botezaseră Forum (îi spuneau aşa pînă anul trecut cînd a ars si au aruncat pianul de la etaj, ca să-1 salveze de foc, fireşte) a concertai de cîteva ori şi Enescu, înainte şi imediat după război. Nu exista filarmonică la Albala. Acum dirija un tînăr cu un nume ciudat, jumătate armenesc — jumătate evreiesc, ştiu că se născuse la Craiova şi făcuse-conservatorul la Cluj. Avea un frac cam lung, e drept, dar era un frac ade\rărat, aşa ceva nu se văzuse de multişor. Dirija operetistic şi cam fără har, dar exista o filarmonică şi un dirijor. îi strîngea mîna primului violonist, înainte şi după concert şi asta o făcea cu tot dichisul, ceremonios şi cit se poate de distins. Era un spectacol odihnitor, prevestitor, rrn'4 se părea, de vremuri mai puţin provizorii. Dacă nu era un paseismf împuţit, spuse Adam Adam. Nu mă întrerupe, iubite domn, continuă Finţi, te-am rugat, mă scoţi din transă. Concert-maistrul studia trei ore după-amiază într-o fereastră deschisă, la etajul întîi. Tînăr, dar tîmpla* încărunţită aplecată pe lemnul roşcat, iar în umbra scării o elevă de Uceu destul de sărăcăcios îmbrăcată aşteptîndu-1, şi ascultînd fără îndoiala, Caraghios? Oho, tinere, dar cu melodrama şi duioşia ei caraghioasă începe drumul spre tihna sufletului ! Vezi bine, la filarmonica din Albala licărea steaua speranţei ! Ceva ca în Mihail Sebastian, dar mai optimist!' Directorul filarmonicii era un învăţător. înaintea lui fusese un croitor. Acum director la filarmonica din Albaba este un dirijor adevărat. învăţătorul acela nu ştia mare lucru despre muzică şi dădea în gropi cînd' era vorba de poezie, iar treaba lui de învăţător mai că o uitase fiindcă ani la rînd o făcuse pe inspectorul, îi inspecta pe foştii lui colegi de la. normală care rămăseseră în satele lor, şi tot inspectînd şi controlino" se pomeniră (învăţătorul acela şi alţii ca el) profesori şi un nrofesor a uitat ce ştie un învăţător, se înţelege, iar cînd în locul lor veniră^ alţii -— în unele părţi chiar cei care trebuiau să vină — ei, foştii învăţători, rămaseră atîrnaţi goi în vîntul istoriei, şi poate pe lîngă cei buni fuseseră mulţi răi, caraghioşi, nepricepuţi, spirite înguste şi pătimaşe de autodidacţi, dar ei, tinere domn, stau răstigniţi aşa cum sînt, între crolto1" şi artist, asta e ideea mea fixă despre foştii învăţători... Şi acum să tre- % cern la atac. în timp ce vorbeam despre lucruri trecute şi uitate, ai»T elaborat cîteva principii de tactică şi strategie pe care le vom folosi-Pe cai ! 15 * AM PLECAT, Purceluşo, strigă Finţi din capul scării, sînt cu domnul Adam. Ieşiră. Norii se mai ridicaseră, dar soarele nu se arăta. Căldura devenea înăbuşitoare. Nu ca aurul regelui Montezuma pe gîtlejurile spaniole, ci ca mierea să curgă vorbele mele în urechea prietenului nostru Patrichi cu care vom vorbi îndată la telefon, spuse Finţi. Urmează-mă .' Se întoarseră în clădirea din care tocmai ieşiseră, pe uşa scundă din spate, acolo unde erau tomberoanele cu gunoi şi lăzile goale de la depozitul fabricii de bere. Finţi nu reuşea să descuie, cheiţa galbenă nu, mergea nici în dreapta nici în stînga. Poate e descuiată, sugeră Adam. Celălalt apăsă clanţa, uşa se deschise. Finţi începu să rîdă. Apoi se încruntă. De sub tălpile lor începea o scară îngustă şi abruptă, urca şi cobora. Ajunseră în încăperea pe care abia o părăsiseră. Finţi clipi : capul unui hangiu şiret. Ştii, spuse el, nu vreau ca Purceluşa să ştie chiar tot. Femeia să simtă că îi ascunzi ceva, dar nu un lucru de care să se teamă şi s-o facă bănuitoare sau geloasă — urît, vulgar sentiment, ci un lucru, ceva care să te facă foarte important şi s-o copleşească prin taina numai bărbătească pe care o ascunde. Să te iubească pentru ce-i ascunzi ! O ştiu de la doica mea. Sssst ! Dar... făcu Adam Adam, doamna Teofana ştie despre ce-i vorba, nu înţeleg... Exact, făcu Finţi, exact... Sssstt... Acum trebuie să vorbim la telefon. Prima acţiune. Ridică receptorul, formă numărul şi spuse duduită, floare de lotus, vreau să vorbesc cu directorul general, sînt cavalerul tristei speranţe. Mulţumesc, sărut mîinile... Vocea aceluia se auzi de departe. Finţi spuse : Eu sînt, salvatorule, Finţi, servitorul tău devotat. Poate vei găsi, o, tu cel mai demn de zelul admiratorilor dintre stăpâni, poate vei găsi o clipă în scurta şi binemeritata ta odihnă dintre două treburi şi îmi vei acorda o întrevedere. Cinci minute, my lord, a douăsprezecea parte dintr-o oră. Cum, azi şi mîine plin ? o, lucrătorule cu harul zeilor, iar de poimîine cinci zile la Bucureşti ? Bucureştiul prăbu-un academician ? Bine, fie lăudat numele academicianului. Bine, dacă şirilor, o, neprihănitul meu director ! Mîine poate fi prea tîrziu ! Ce ? nu mîine, atunci azi. Nu, nu zic de douăsprezece, zic chiar acuma. A, nu acuma ? Bine, mîine, mîine la zece, prea fericitule. Bine, în vecii vecilor recunoscător şi în adoraţie. Iluminaţiile ! La zece. Vin cu domnul Adam Adam. Cum cine ? ilustrul meu prieten, cine altul, serenissime ! Fii îngăduitor ! Mîine. Aşeză receptorul. Era peste măsură de mulţumit. Laaaaa dooona-e-mobileeeee, pa-ram-pam-pa-ra-ra. Se ridică pe vîrfuri, înălţă braţele. Elefantul pe o sferă roşie în mijlocul arenei. Ai văzut, scumpe prietene ? Chiar acum în clipa asta mergem la el ! ll luăm prin surprindere. Folosim arma psihologică. Se auzi o bătaie uşoară în uşă. întră Teofana Finţi. întîi ochii şi apoi, treptat, întreaga ei făptură firavă. Finţi îi sărută mina. Credeam că aţi plecat. Sîntem plecaţi, spuse Finţi. Mă iertaţi, spuse Teofana. Nu-i nimic, spuse Finţi. O conduse la uşă. Ea ieşi cu capul plecat. Mergem, spuse Finţi, îl luăm nrin surnrindere. Să ne grăbim, mă tern că a început să mă cunoască, riscăm să nu-1 mai găsim ! Adam Adam nu spuse nimic, îl urmă în tăcere. După plecarea lor, Teofana Finţi (îi Urmărise pe fereastră, ieşiseră pe uşa din faţă) coborî fără grabă 16 scara. învârtea pe deget o verigă cu chei. Cheile lătrau scurt. Veniră în fugă supraveghetoarele, omul de serviciu, administratorul. Ea le spuse ce au de făcut in ziua aceea.. Era o stăpînă. O ascultau supuşi. Plecară apoi, fiecare cu treaba lui. Mata râmîi, nea Gribeinea, spuse ea. Administratorul rămase. Era un om aproape bătrîn, adus din spate, faţa îi era scofîlcită şi întotdeauna gravă, aproape îndurerată, chiar în vîrful nasului avea însă un neg vînăt care îi dădea un aer iremediabil hazliu. Uite, nea Gribeinea, azi dimineaţă am găsit uşa din spate deschisă, văd că te miri şi-ai să-mi spui că eşti aici de la cinci şi că era închisă, eu ştiu că am găsit-o deschisă. Ca să nu mai vorbim niciodată despre asta, te rog, azi chiar, să schimbi iala. Păstrezi mata una şi celelalte două mi le dai mie, ne-am înţeles ? Doamna, dar... Nea Gribeinea, pînă la prânz, asta înseamnă cel mai tîrziu douăsprezece jumătate, am cheile. Te rog ! Sărut mîna, spuse administratorul, şi ieşi din încăpere de-a-ndăratelea. Femeii de servi ci (Teofana Finţi o chemă în încăperea unde mai înainte Finţi şi A.A. stătuseră de vorbă) îi spuse : dacă şi mîine şterg tot eu praful pe masa şi pe lucrurile de aici, am să te rog să treci în locul meu în biroul de sus. Eu şterg, doamnă, dar se pune iar, spuse femeia. Se aplecă într-o parte şi privi în lumină, printre pleoapele întredeschise, tăblia întunecată a mesei. Lucea, nu se vedea nici un fir de praf. Şi uitaţi-vă şi dumnevoastră, doamnă, zău aşa... Şi mirosul ăsta de şoarece de unde vine ? întrebă Teofana. Da, doamnă, spuse femeia, am să şterg şi praful, am să aduc şi o pisică, am să fac tot. Ieşi tîrîndu-şi papucii. Teofana se aşeză pe scaun, îşi acoperi gura cu palma, şi începu să rîdă încet, fără să se audă, ca tărăncile care pîndesc în spatele porţii. ÎN CABINETUL răcoros al directorului general, Finţi pătrunse urmat de Adam Adam şi de protestele neputincioase ale secretarei. Te salut, tulburătorul meu director, spuse Finţi. Ne-am gîndit să-ţi facem o surpriză. Doamna de dincolo n-are nici o vină, a încercat să ne oprească, dar ce poate face o biată femeie cînd farmecul meu o învăluie! Am auzit că doamna director se simte minunat după cura de struguri. Cu umilinţă întreb, oare nu şi eu am o vină în chestiunea asta ? .' Cura trebuie repetată, cum v-am mai spus, cel puţin trei ani. Tramsmiteţi-i" omagii, praful de pe urma tălpilor sale mi-ar ajunge să-mi săreze mâncarea de-acum şi pînă-n veac. Omagii ! Şi băieţelul, tînărul margraf, tot pe locul întîi, tot în frunte ? Laus '. Să-1 trimiţi la Wittemberg, neapărat acolo, se va ridica deasupra tuturor cu o carte într-o mînă şi cu un craniu în cealaltă. Da ! îţi văd ochii, mă laşi să vorbesc fiindcă îmi ştii patima, dar mă întrebi mereu din ochi. Ei bine, îşi spun, da, maşina, am vorbit, înainte de prînz e gata, ţi-o trimit ei cu un băiat de al lor. Va fi însoţit de doisprezece aragoneji înarmaţi. Avîntatul meu cavaler, nu-ţi cer decît încuviinţarea să te slujesc. Ascultă-mă : îţi dau o garsonieră, vreau un apartament cu două camere. Nu spune nu ! Ştiu că poţi ! Dar văd că nu te mai pot opri, bine, vorbeşte binevoitorule... Pentru un apartament cu două am nevoie tot de unul cu două, spuse directorul. Zîmbea. Era spîna-tec, uscat şi nu tocmai tînăr, dar de tot spilcuit. O, bunule sfătuitor, în-ţeleptule, oare nu eşti tu comentatorul cel mai subtil al Zoharului şi nu i-ai înspăimîntat cu ştiinţa ta pe rabinii întruniţi la AmsteHam ? Şi' atunci spune, învăţătorule, căruia dintre moi i->ar folosi acest schimb ? ! Un 17 aparatament cu două contra unui apartament eu două ! Spune, Olimpia-nule, cui ? Schimbul nu se poate face decît aşa cum l-am propus eu : două contra una ! Numai aşa ne poate da satisfacţia că nu ne-am adunat de pomană în sala asta de marmoră trandafirie şi mai ales că l-am ajutat pe acest distins prieten al meu, necunoscutul şi minunatul poet Adam Adam. în van oare s-au omorît ostile noastre în mlaştinile Ronului ? Pentru ca sîngele lor să nu fi curs în zadar ! Fii bun, fii drept, fii cel mai mare !... Nu că nu vreau, dar nu pot, spuse directorul general. N-am decît unul şi sînt vreo zece pe el. Imposibil... Poţi, strigă Finţi, poţi, aducăto-rule de noroc, poţi ! Nu pentru mine, eu sînt un nimic. Eu nu sînt altceva decît un organ al dumitale. Şi nu unul important. Nu inima, nu ficatul, nu ochiul atoatevăzător, o, nu, nici măcar urechea sau splina. Unul uitat de care nimeni n-are nevoie : apendix! asta sînt. Poţi s-o spui ş-audă toată lumea, nu-mi pasă ! Eu însumi voi ieşi în Forum şi voi striga cine sînt. Dacă vrei, uite, n-ai decît să mergi la doctorul Stamatiu şi să mă scoţi, să scapi de mine ! Fă-o şi-ţi voi fi recunoscător ! Nu vreau nimic decît schimbul ăsta meschin : una pe două ! Şi nu pentru mine, dar pentru acest brav tînăr pe care ţi-1 şi prezint cu prilejul ăsta : domnul Adam, un poet de mare viitor şi viitor tată. Cu mine fă ce vrei, dispreţuieşte-mă, dispreţuitorule de averi şi ranguri, dar pe acest tînăr fă-1 să simtă puterea generozităţii tale... Finţi vorbi astfel multă vreme. în timpul acesta intrară şi ieşiră fel de fel de secretare, adjuncţi, tehnicieni, delegaţi, specialişti, chiar şi un reporter de la ziarul local care spuse să trăiţi, am venit să-mi daţi nişte oameni buni ca să scriu un reportaj de la dumnevoastră. Prezen-tîndu-1 pe Finţi celor care nu-1 cunoşteau, directorul avea grijă să spună că domnul profesor este de talie mondială, tocmai a fost la o întrunire (sau congres cumva ? a muzeografilor, muzeografi, nu ? în America, iar Europa a bătut-o de-a lungul şi de-a latul, nu merg eu în cinci ani cît merge el într-unui). De fiecare dată, Finţi, comenta într-un fel care îi făcea pe toţi să rîdă, îl priveau cu un aer ciudat, sfios, nedumerit, bănuitor, în acelaşi timp admirativ şi neîncrezător. Se bău citronadă, cafea şi apă minerală. Cînd rămîneau singuri, Finţi relua atacul. Adam Adam nu scoase o vorbă... AŞA CUM singur spusese, Finţi cîştigă şi bătălia pentru apartamentul cu două camere al lui Adam Adam. Fusese în cele din urmă nevoie şi de o ultimă aprobare de la un personaj important din Albala. Finţi o căpătă în aceeaşi zi. Stilul lui fusese cu totul altul. Nici un adjectiv. Domnul meu, îi spusese lui Adam Adam, de data asta sobrietate, asprime. Urmăreşte totul cu atenţie. Dacă pînă acum am folosit vorbele, de aici înainte trebuie să găsim cuvîntul ! Ştii cred cum îşi începe Tacitus ale sale Annales : La început Roma a fost stăpînită de regi. Austeritatea acelor bărbaţi ! Să le urmăm pilda ! ■ La patru după-amiază, Adam Adam obţinuse lucrul după care zadarnic alergase singur aproape doi ani. Am întîrziat la masă, spuse Finţi, Purceluşa mea o să se supere. încă o citronadă, o merit, orice s-ar spune. Peste o săptămînă, Finţi primi un telefon de la directorul general care favorizase schimbul de locuinţă. Unde-i omul dumitale, profesore ? 18 nu dă nici un semn de viaţă, ar fi trebuit să elibereze garsoniera şi să se mute, îl ţine încurcat pe băiatul meu. Finţi îl căută pe Adam Adam şi află că plecase din Albala. Unde ? Ai lui nu ştiau, poate la Bucureşti. Ihîm, făcu Finţi, la Bucureşti. Se poate. Vă mulţumesc, nu vă supăraţi. Trecură şapte ani. Tot într-o dimineaţă de vară, Finţi şi Adam Adam * se întîlniră la Albala. îşi strînseră mîinile ca şi cum numai cu o zi înainte s-ar fi despărţit. Să intrăm în cofetăria asta, spuse Finţi. Nimeni nu ■* le strigă bună ziua, bine aţi venit. Alte fete în halate albastre umblau*"* printre mese. Nimeni nu-i cunoştea. De cîţiva ani Finţi lucra în capitală, fusese promovat, cum se spune, într-un post superior. Adam Adam publicase cîteva cărţi, era un autor în care critica îşi punea mari nădejdi, foarte puţin cunoscut de public însă. Poate că auziseră unul de altul în cei şapte ani, dar nu se întâlniseră niciodată. Mai faceţi arheologie, domnule Finţi ?, întrebă Adam Adam. f Nu, spuse Finţi. Dar dumneavoastră mai faceţi literatură ? °j Am scos nişte cărţi, spuse Adam Adam. \ Oraşul nostru s-a schimbat mult, spuse Finţi. Da, spuse Adam Adam. Domnule Finţi, am scris între altele şi o carte despre Adamii mei, aşa cum cred eu că-i cunosc. Vorbesc acolo şi despre profesorul Finţi... Profesorul Finţi ? ! făcu Finţi. Ciudat, numele mi se pare cunoscut. Şi aţi reuşit să spuneţi ceva despre el ? Foarte puţin, spuse Adam Adam. Abia scriind îmi dădeam seama că nu-1 cunosc de loc. îmi scăpa, dar nu puteam renunţa la el. Cartea; nu a apărut încă. Cei care cunosc textul sînt de părere că Finţi este prea pitoresc. Cred că se înşeală, tot aşa cum m-am înşelat şi eu. Pitoresc ! spuse Finţi. E bine, asta place ! Este o carte despre ţărani, spuse Adam Adam. O ficţiune, fireşte. Noi, Adamii, sîntem ţărani. Cu toţii trăim sub umbra bătrînului Toma. Este ultimul nostru bătrîn. Ce caută Finţi în povestea asta ? După părerea mea tatăl lui, distinsul colonel Finţi, a fost un ţăran, chiar dacă fiul nu a ştiut-o niciodată. Dar fiul nu este de loc ţăran. Nu este, şi aici teoria mea şchioapătă ca orice teorie care se respectă ! Dar e vorba despre altceva. Şi Finţii şi Adamii vin dintr-o lume care se stinge. în spatele lor este un zid. Ei nu pot privi decît înainte. Nu se ascund, nu sînt răi, nu sînt duşmănoşi. Ei nu sînt melancolici şi nu se lasă tulburaţi de nostalgie. Melancolie, nostalgie, frumoase cuvinte apuse. Ei se adaptează. Adaptarea înseamnă schimbare ? Oricît de repede ar veni viitorul peste ei, ideea lor de timp este încă asiată. Aşa că schimbarea nu-i sperie. Asta te poate face să crezi că sau nu-şi dau seama de duritatea cu care se schimbă viaţa lor, sau că sînt atît de siguri de puterea şi răbdarea lor încît nu se lasă copleşiţi de schimbarea asta, o supun şi merg în sensul istoriei ? Nu ştiu, asta se va vedea. Editorul nu este încă întrutotul de părerea mea : şi Adam şi Finţi călătoresc sub umbra bătrînului Toma. Dacă nu ai nimic împotrivă, eu am să mai iau una de asta cu frişca, spuse Finţi, la Bucureşti nu le fac atît de bine. Am cîştigat, spuse Adam Adam. Nu mă omor după dulciuri, dar acum mai iau şi eu una de asta cu frişca. Profesorul Finţi nu 1-a cunoscut pe bătrînul Toma, dar dumneavoastră aţi vorbit ca moşneagul acela. Chiar gura lui de aur ! i?--' r r 19 Domnişoară, spuse Finţi, încă două prăjituri cu frişca, te rog, cum ^ S^Diplomat, spuse fata fără să-1 privească, zîmbind cuiva din fundul sălii Era foarte tînără, pielea obrazului era curată, ochii limpezi. Diplomat .' spuse Finţi, foarte bine, foarte potrivit, adu te rog trei. Diplomat ! Dacă domnul îngăduie am să mănînc eu două. Si încă ceva, spuse Adam Adam. Toată povestea asta începe şi nu s-ar 'fi scris fără ziua cînd l-am văzut prima oară pe Finţi la Albala. Eram încă un adolescent, simţeam lumea ca o amibă, prin impulsuri oarbe, înaintam şi ocoleam. Mi s-a părut un caraghios cu hainele lui, una peste alta. încheiate pe burtă. Acum ştiu că de fapt mi-a fost frică de el. Frică ? De ce ? în stradă, se despărţiră. Domnule Adam, spuse Finţi, cred că sîntem într-adevăr prieteni. în lumina zilei o frunză întunecată se mişca fără încetare. george BAlAIŢA 1 DIN NOU DESPRE TITU MAIORESCU (I) ' Multe neadevăruri, s-au năpustit asupra lui Titu Maiorescu atât în timpul vieţii, cît şi după moartea sa. în cele dan urmă poziţia lui în literatura şi cultura noastră se limpezise şi se consolidase, pentru ea în epoca mai nouă iarăşi să fie supus unor înverşunate atacuri, fiind prezentat ca un element absolut negativ în istoria spirituală a poporului nostru. Acum 13 ani, într-un articol de mari proporţii publicat în Viaţa Românească din luna mai 1963, sub titlul însemnări despre Titu Maiorescu, am arătat nedreptatea unor asemenea poziţii faţă de criticul Junimii, în ultimul deceniu s-a păşit pe drumul reconsiderării. Dar s-a ajuns la excese în sens contrar : de unde înainte fusese hulit, acum a început un proces apologetic cu totul exagerat, însă prin nimic justificat, călcîndu-se din nou adevărul în picioare, nesocotindu-se datele precise ale documentelor, lăsîndu-se frîu liber fanteziei. Nu ne-a fost dat oare să avem o prezentare a lui Titu Maiorescu în postura de adevărat demiurg, care, pe de o parte, era plin de anxietăţi cutremurătoare, pe de altă parte voia, nici mai mult nici mai puţin, să distrugă întreaga cultură română ca s-o clădească el din nou ? Şi de astă dată am luat atitudine şi am arătat, cu o documentaţie amănunţită, netemeinicia acestei viziuni. 1 Dar linia acestei noi forme de încălcare a adevărului, de apologie exagerată, de nerespectare a documentelor şi superficiala, ba falsa lor interpretare continuă. Nu putem să nu luăm atitudine în continuare. în această direcţie ne vom ocupa îndeaproape de două lucrări : Domnica Filimon, Tînărul Maiorescu, Ed. Albatros, 1974 şi Simion Ghiţă, Titu Maiorescu, Editura Ştiinţifică, 1974. Aceste lucrări sînt un prilej de discuţie privind o serie întreagă de probleme în legătură cu mentorul Junimii. Nu putem să nu ne exprimăm părerea că în general, în orice domeniu, în privinţa multor probleme se pot ivi păreri şi interpretări divergente, chiar opuse, care însă toate îşi pot avea valoarea lor în funcţie de seriozitatea argumentării şi a dovezilor aduse. Nu poate fi însă discuţie atunci cînd documentele vorbesc precis indicînd cu claritate starea de fapt şi logica argumentării ce se impune. Putând în discuţie cele două lucrări, ne folosim de prilej ca să aducem date, ' Vezi articolul ,,Contradicţia lui Maiorescu", revista Familia. ;)r. 3 şi 4, 1973. 21 documente şi interpretări noi cu privire la gândirea şi activitatea lui Titu Maiorescu, şi să respingem aserţiunile neîntemeiate. începem cu Doirmiea Filimon. Nu putem să nu recunoaştem întrînsa o cercetătoare cu merite deosebite în ce priveşte reeditarea operelor şi explorarea manuscriselor lui Maiorescu. Noi înşine am profitat substanţial de pe urma străduinţelor sale pline de rîvnă, lucru pentru oare îi păstrăm toată recunoştinţa. Totuşi, pentru a împiedica răspândirea unor informaţii inexacte, atît în ce-1 priveşte direct pe Maiorescu, cît şi cultura germană în general, cultură care a avut o influenţă atît de hotărîtoare asupra criticului Junimii, nu putem să nu arătăm o serie de greşeli fundamentale şi profund regretabile din lucrarea sa. Din întreaga desfăşurare a cărţii rezultă că autoarea vrea să reconstituie formaţia spirituală a tînărului Maiorescu. Evident, izvorul fundamental al informaţiilor în această privinţă este, înainte de toate, jurnalul său. Dar cum de a început Maiorescu să-şi scrie un jurnal ?' La pagina 23 a cărţii sale Domnica Filimon ne spune : „nimic mai plausibil (...) ca în urma unui contact cu jurnalul goethean să-i adopte stilul formal pornind chiar de la titlul — Ephemerides la Goethe, Ephe-meris la Maioresou". Drept referinţă autoarea trimite la Goethe-Bibliographie de Hans Pyritz, apărută în 1955, în care este trecut titlul Ephemerides, nimic mai mult. Dând numai acest singur cuvînt drept indicaţie şi trimiţînd numai la bibliografia amintită, apărută în 1955, este clar că autoarea n-a văzut jurnalul lui Goethe, altfel ar fi făcut trimitere la acesta. Trebuie precizat : cînd Maiorescu îşi începe însemnările — noiembrie 1855 — jurnalul lui Goethe nu apăruse încă. Primul fragment din jurnalul său, cuprinzînd anii 1776—1782, a apărut abia în 1875, adică 20 de ani mai tîrziu, publicat de Robert Keil. Nu poate să nu stîrnească mirare că autoarea, plecând de la simpla asemănare a unui cuvînt, fără să consulte jurnalul lui Goethe, afirmă hotă-rît, fără nici o documentaţie, dependenţa lui Maiorescu de Goethe pînă şi în ce priveşte „stilul formal" ! Oricine consultă jurnalul lui Goethe poate constata, că el nu poartă drept titlu „Ephemerides"'. Acest termen, după cum am arătat altădată2, denumeşte la Goethe nişte însemnări jără caracter de jurnal şi cu totul independente în jurnalul propriu-zis, făcute cu cinci ani înainte de începerea adevăratului său jurnal. Am arătat că termenul „Ephemerides" avea o mare răspândire şi că deci nu era nevoie ca Maiorescu să-1 fi luat de la Goethe. Nu putem să nu arătăm, în aceeaşi ordine de idei, că autoarea citează din mediul literar german pe Heinrich von Kleist, Friedrieh Hebbel, Gottfried Keller, August von Platen şi Franz Grillparzer drept autori de jurnale, numindu-i însă pe toţi în mod ou totul inexact „prozatori"3, şi spunînd că Maiorescu a avut „la îndemână experienţa de circulaţie europeană la acea dată" (s.n.) a acestora. Din păcate, jurnalele lor s-au publicat postum, cu mult mai târziu, după cum urmează : Friedrieh Hebbel 1885 ; Gottfried Keller 1893 ; August von Platen 1896 ; rescu \VeZi V^a ^omănească> nr- 11, 1974, articolul Preludiu la jurnalul Iul Titu Maio- . ■ Kleist, Hebbel şi Grillparzer au fost înainte de toate dramaturgi, iar Platen, înainte ■ Sf .?oal:e. Poet liric. Nu prin latura de „proză" ocupă ei un loc de seamă în istoria litera-luru-germane. Singurul cu adevărat prozator a fost Keller. 22 Franz Gillparzer 1903. Cu Heinrich von Kleist însă situaţia este şi mai gravă, fiindcă de la el nici nu s-a păstrat vreun jurnal. Se ştie doar că, înainte de a se sinucide, scriitorul şi-a nimicit toate hârtiile. Rezultă deci clar că „la acea dată" (anul 1855) jurnalele amintite nu puteau avea „circulaţie europeană", aşa încât tânărul Maiorescu nu leja putut cunoaşte. Şi apoi cum putea fi doldora de jurnale la vârsta de 15 ani şi jumătate ? ! In orice caz apare clar că, în ce priveşte începerea jurnalului, punerea în dependenţă a lui Maiorescu nu numai de Goethe, i ci şi de „prozatorii" citaţi, este cu desăvîrşire neîntemeiată. De ce nu admite Damnica Filimon, care în general îşi supraslăveşte eroul, că el şi-a început jurnalul, ca atâţia adolescenţi — mai ales pe vremea aceea S — din imbold propriu, aşa cum rezultă din propria sa mărturisire? » (Am arătat acest lucru în articolul citat.) E demn de remarcat că dacă » nu de mult Maiorescu ne-a fost prezentat ca un adevărat demiurg, \ acum acelaşi Maiorescu are puterea miraculoasă de a fi citit cărţi care ţ au apărut cu 20, 30, 40, 50 şi 60 de ani mai tîrziu. Ba a citit şi cărţi , care n-au apărut niciodată ! I Dar greşelile autoarei noastre se ţin lanţ. Este pur şi simplu uimitor felul cum e prezentată atmosfera spirituală în care se afla tânărul 1 Titu Maiorescu la Viena. Iată ce le este dat tinerilor noştri studioşi să î înveţe : „Anii formaţiei sale spirituale se desfăşoară în cea mai strălucitoare fază a culturii germane, cînd autenticele valori îşi impuneau perenitatea, venite deopotrivă dinspre clasicismul şi romantismul spectaculos conjugate pentru moment in acel unic fenomen artistic al Sturm und Drang-uhxi" (p. 19). Ne pare rău că trebuie să precizăm : „Cea mai strălucitoare fază a culturii germane" (care a fost, fără îndoială, " cea a perioadei Goethe, Schiller, Herder, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, 1 Jean Paul, Kleist, Holderlin, Novalis etc.) trecuse de mult, cu mai mult de patru decenii. Dar îndeosebi trebuie remarcat că „acel unic fenomen artistic al Sturm und Drangf-ului" avusese loc cu aproape un secol înainte, între anii 1767—1785, în măsura în care se poate vorbi despre o delimitare exactă, marcând tinereţea lui Goethe, Schiller,. Herder, Klinger, Lenz etc. Cine face raportări la literatura germană, trebuie să ştie lucrul din cele mai elementare că Sturm und Drang a fost primul mare eveniment al literaturii germane, o adevărată explozie a genialităţii — fapt pentru care este supranumit „die Geniezeit" — din care apoi s-a dezvoltat faza clasicismului, care a durat aproximativ pînă în 1805, după care a urmat romantismul, cu rădăcini evidente în clasicism, din care motiv, ca durată, de obicei este plasat între 1798—1830, subînţelegîndu-se că nu poate fi vorba de linii de demarcaţie rigide. Cum se poate atunci afirma că în anii de formaţie spirituală a lui Maiorescu, adică pe la 1855—1860, valorile clasicismului şi romantismului erau „conjugate" — şi încă „spectaculos" ! ■— în Sturm und Drang ? De ce n-a consultat Damnica Filimon măcar Micul dicţionar enciclopedic, din care ar fi aflat că este vorba de un curent din sec. XVIII ? Drept urmare, cade de la sine afirmaţia absurdă că tânărul Maiorescu, „de o sensibilitate exacerbată" (!), trăia la Viena „într-un climat în care mitul Wertherului goethean iradia încă puterea-i malefică" (p. 23). Chiar cînd, cu aproape un secol înainte, adică în timpul propriu-zis al Sturm und Drang-ului, în Germania într-adevăr „iradia" wertherismul (dar nici pe departe aşa de exagerat curn sugerează Domnica Filimon), la Viena iradia spiritualitatea surâzătoare a lui Mozart ! (Ce splendid a vorbit odată Nicolae Iorga despre „filozofia zîmbitoare" a Vienei !) Iar în vremea cînd Maiorescu studia la Viena, era în plină floare aşa zisul „Wienertum", voioşia vieneză, a cărei cea mai autentică expresie a fost Johann Strauss cu nemuritoarele sale valsuri. Nimic „malefic" nu era în Viena „Dunării albastre" ! Dar culmea este că, după autoarea noastră, în acelaşi timp în care pretinde că wertherismul îşi iradia „puterea-i malefică", „în văzduh pluteau acorduri beetboveniene, iar marele Schiller îşi clama bucuria..." ! (p. 33). Mai înţeleagă cine poate ! (Menţionăm în treacăt că premiera Simfoniei a IX-a a avut loc la 7 mai 1824 !) Cu o astfel de cunoaştere a literaturii şi culturii germane procedează Domnica Filimon la studiul formaţiei spirituale a tânărului Maioresou, formaţie petrecută în mediu german. Nu poate să nu izbească faptul că în timp ce, de exemplu, la pagina 124 citează amănunţit zestrea de mobilă pe care o aduce logodnica tînărului în România, nu găseşte de cuviinţă să intre cu nici un cuvînt în exegeza gînditorilor despre care Maiorescu însuşi vorbeşte cu entuziasm şi care în mod vădit l-au influenţat. N-a interesat-o de ce anume exclamă tânărul la un moment dat atît de semnificativ : ,filosofia e o ştiiţnă divină" (9 dec. 1857) şi de ce îşi fixează o normă de viaţă spunînd despre logică : „ea mi-a insuflat întîi într-adevăr iubirea pentru o direcţie de gîn-dire de care niciodată nu mă voi despărţi" (31 dec. 1857). Cît de înarmată este autoarea noastră în această privinţă, ne-o dovedeşte felul cum vorbeşte despre disertaţia de doctorat, scrisă în limba germană, a lui Maiorescu, al cărei manuscris în sfîrşit s-a găsit, disertaţie vâ cărei titlu este Relaţia şi este elaborată sub influenţa hotărîtoare a lui Herbart. Voind să intre în redarea conţinutului ei, autoarea noastră afirmă la pagina 154 ; „Prima şi cea mai importantă parte a filosofici este, pentru Maioresou, ca şi pentru Herbart (s.n.) psihologia..." Cel ce a citit măcar un rînd din Herbart nu poate afirma că pentru acest gînditor prima parte a filosofici este psihologia. Lucrul ar fi fundamental greşit. Dar n-o poate afirma nici cel care a citit disertaţia lui Maiorescu, fiindcă doctorandul, în introducere, consacrată în întregime prezentării gîndirii lui Herbart, arată clar că, după acesta, partea primă şi fundamentală a filosofici este logica. In capitolul al doilea însă, trecînd la aşa-zisa parte „originală" a deducţiei sale, Maiorescu arată că după părerea sa, deosebită de a lui Herbart, disciplina primă a filosofici este psihologia. Este oare tot una ? Dar autoarea noastră îşi continuă firul greşelilor. Va face o incursiune în estetică crezînd că redă ideile lui Maiorescu. In realitate este vorba tot despre introducere, în oare Maiorescu rezumă fidel ideile lui Herbart, ceea ce înseamnă că cele relatate se referă la Herbart şi nu la Maioresou. Cînd doctorandul nostru va trece la aşa zisa parte „originală" a „deducţiei" sale — fapt curios — nici nu va aborda domeniul esteticii ! Dar îndeosebi trebuie să contestăm afirmaţia de la p. 154 : „Tînărul Maioresou îşi impune teza sa asupra Relaţiei printr-o riguroasă demonstraţie teoretică — pusă sub semnul dictonului hegelian „was wirklieh ist, ist verniinftig" („ceea ce este real este raţional") sub imperiul căruia va acţiona şi în Einiges 24 philosophische (sic!)". Am citit cu multă atenţie teza lui Maiorescu dar n-am găsit de loc o riguroasă demonstraţie teoretică şi n-am găsit mai ales acel „dicton hegelian", care nici măcar aluziv nu este invocat în teză ! Cum putea Maiorescu să-şi pună teza sub semnul lui Hegel cînd în aceeaşi teză, la p. 98, taxează hegelianismul drept neştiinţific? Doctorandul spune cu toată- claritatea că directiva hegeliană „a pierdut conştiinţa limitelor cunoaşterii omeneşti, pe care niciodată nici o dialectică n-o poate elimina, ajungînd prin aceasta la o atitudine neştiinţifica plină de pretenţii" (s.n.). Cum de n-a observat Domnica Filimon acest pasaj atît de important? Cum de n-a remarcat afirmaţia de la p. 109; „După cele arătate, pe Hegel nu-1 pot concepe decît în sens herbar-tian" ? Cum de a uitat ceea ce i-a scris tînărul Maiorescu tatălui său: „O critică contra lui Spinoza, Fichte şi Hegel, scrisă de mine, îmi procură concesiunea de a depune doctoratul...", — frază citată chiar de d-sa la pagina 148? Adică 1-a criticat pe Hegel, decretîndu-1 drept neştiinţific, dar şi-a pus teza „sub semnul dictonului hegelian" ! Nu-i absurd ? (E demn de notat că acelaşi neadevăr îl exprimă şi Marcel Petrişor, într-un articol pe care Domnica Filimon îl citează. Şi acolo găsim : „Totul e susţinut apoi în lumina dictonului hegelian : „Was wirklich ist, ist vernunftig".,L) Dar dacă Domnica Filimon a observat în teza lui Maiorescu „dictonul" hegelian care acolo nu există, în schimb n-a observat lucruri importante care există. N-a observat că la pagina 3 Maiorescu dă un, moto din Herbart şi la p. 8 un moto din Trendelenburg, ceea ce înseamnă că aceste dictoane i-au fost călăuză. N-a observat ce spune Maiorescu la pagina 8 : „Pentru expunerea părţilor filosofiei am ales deducţia herbartiană, fiindcă, după convingerea mea, faţă de toţi ceilalţi filosofi, Herbart trebuie plasat sus de tot". Şi dacă ar avea cunoştinţe măcar minimale de istoria filosofiei, ar fi ştiut că Herbart şi Trendelenburg erau adversari implacabili ai lui Hegel (la care se adaugă Feuerbach şi Schopenhauer, spr» care va merge Maiorescu) şi că deci era exclus să-şi fi pus teza „sub semnul dictonului hegelian". Dar autoarea ne mai rezervă surprize. La pagina 155 spune: „(...) Maiorescu îşi dădea seama de limitele gîndirii herbartiene, gîhdire mecanicistă, care — Maiorescu o spune chiar în această teză (s.n.) — îl duce la imposibilitatea elaborării unei psihologii şi în special a descrierii mecanismelor afective şi a pasiunile r în special". E pur şi simplu uluitor, fiindcă „chiar în această teză" Maiorescu nu spune nicăieri lucrul acesta. (E iarăşi demn de remarcat că la fel se exprimase şi Marcel Petrişor în articolul citat de Domnit a Filimon : „Ideea de altfel e herbartiană şi T. Maiorescu o va depăşi dîndu-şi seama de limitele ei mai ales atunci cînd spune în cuprinsul aceleiaşi teze (s.n.), că dificultatea scrierii unei psihologii provine din imposibilitatea descrierii mecanismelor afective şi a pasiunilor în special1*.) Faţă de aceste afirmaţii trebuie să arătăm că dimpotrivă, la p. 111 a tezei, Maiorescu spune : „Progresul filosofiei în raport cu Aristotel constă, după cele arătate, numai în psihologie. Şi astfel Herbart este cea mai importantă apariţie 4 Marcel Petrişor, Doctoratul lui Titu Maiorescu şl disertaţia de la Ciessen, în Luceafărul, nr. 10, 4 martie 1972, p. 2. 25 tărâmul filosofiei de la Aristotel încoace. Ideea sa despre conservare, rTspre conştiinţă şi pragul ei, teoria asupra întunecării (Verdunkelung) ^reproducerii, naşterea sentimentelor (s.n.) („Entstehung der Gefiihle"), deducţia dorinţelor şi a voinţei, în fine dezvoltarea caracterului — toate acestea sînt trăsături de meşter, care trebuie să-şi facă drum în lumea tiinţifică şi care, după profunda mea convingere, au o perspectivă deosebit de viabilă" (s.n.). Iată cum combate tînărul Maiorescu, în disertaţia sa limitele gîndirii herbartiene", „în special" ale domeniului afectiv ! De unde scoate Domnica Filimon, împreună cu Marcel Petrişor, afirmaţia citată, este o enigmă de nedezlegat. Abia peste 12 ani, în însemnarea din 23 octombrie 1870, va spune Maiorescu, ajuns la maturitate : „să fi scris o psihologie aş fi voit mereu. M-a reţinut greutatea firească de a explica pasiunile" ■— însă o spune fără să citeze numele lui Herbart. Dar nu putem să nu mai cităm încă două cazuri — din multele ! _jn care Domnica Filimon a văzut în disertaţie lucruri care acolo nu există. La p. 190 d-sa spune în legătură cu electismul francez : „Nu-i era necunoscut, îl criticase deschis în disertaţia despre Relaţie din 1959". De fapt însă niciunde în disertaţie nu există această critică şi nu există nici în Einiges Philosophische ! De asemenea, la p. 197, Domnica Filimon spune : „Cîndva îl văzuse pe Herbart alături de Regal, stabilind între ei un raport istoric similar celui dintre Parme-nide (...) şi Heraclit". în realitate, Maiorescu, la p. 118 a disertaţiei, citează o frază din Geschichte der Philosophie a lui Albert Schwegler : „Hegel şi Herbart se raportează între ei ca Heraclit şi Parmenide", afirmaţie pe care o combate spunînd : „o comparaţie care şchiopătează cel puţin de un picior în aşa fel încît se răstoarnă". Exact acelaşi pasaj îl repetă şi în Einiges Philosophische, p. 233. Prin urmare doctorandul, nostru susţine ceva cu totul contrar celor afirmate de Domnica Filimon. (Lăsăm la o parte faptul că Maiorescu greşeşte, că Schwegler a văzut foarte bine raportul dintre Hegel şi Herbart.) Toate aceste cazuri — şi câte nu s-ar mai putea cita ! — arată clar că Domnica Filimon a văzut în disertaţia lui Maiorescu lucruri care acolo nu există. Din partea noastră sîntem convinşi că n-a citit-o. După toată evidenţa nu cunoaşte limba germană, aşa încît a recurs la un, ajutor ale cărui redări însă i-au făcut un serviciu deplorabil. Dar revenind la dictonul hegelian „ceea ce este real este raţional", este adevărat că Maiorescu îl citează în Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, însă aceasta nu înseamnă nicidecum că în această lucrare Maiorescu „acţionează" sub semnul hegelianismului. Dacă Domnica Filimon ar fi deschis Principiile filosofici dreptului a lui Hegel (lucrare tradusă în româneşte), la care Maiorescu trimite — şi un cercetător conştiincios este obligat să facă astfel de confruntări — ar fi putut constata că tînărul Maiorescu 1-a ciuntit pe Hegel, că adevăratul dicton sună : „Ceea ce este raţional, este real; şi ceea ce -este real, este raţional"), adică baza de la care pleacă Hegel este raţiunea' şi nu realitatea. Ar mai fi putut constata că numai cîteva rânduri mai jos Hegel spune: „nimic nu este real decît ideea" (s.n.), ceea ce înseamnă că dacă autoarea ar cuno^aşte câtuşi de puţin pe Hegel şi pe Herbart, cu ale căror nume operează din plin, şi-ar fi dat seama că tînărul Maio- 26 I rescu nu 1-a înţeles pe Hegel, că prin ciuntirea citatului 1-^a denaturat de fapt l^a herbartianizat. Şi-ar fi dat seama că Hegel prin adevărata' realitate înţelege ideea absolută şi nu realitatea empirică, aşa cum 0. înţelege tînărul Maiorescu. Adăogăm apoi că Maiorescu, în Einiges PhiloJ sophische..., mai are două trimiteri la Hegel, însă într-una îl refuzi, (p. 228), iar în alta îl citează — însă iarăşi neînţelegîndu-1 •— ca să con-1 firme o idee a herbartianului M. W. Drobiseh şi a lui Herbart însuşi " ceea ce, în cele din urmă, dovedeşte herbartianism şi nu hegelianism'5! ■ Domnica Filimon, la p. 171, citează o însemnare a lui Maiorescu;1 „Am înghiţit cu o plăcere furioasă broşura lui L. Feuerbach : Grundsătze der Philosophie der Zukunft. Parc-ar fi vrut să-mi scrie confesiunea i mea proprie, aşa ne nemerim". (Notăm că acest studiu Maiorescu îl citează şi în disertaţia sa.) Părţi esenţiale din această lucrare a lui i Feuerbach sînt traduse în româneşte, oare de ce n-a avut Domnica Filimon curiozitatea să le consulte ? S-ar fi putut convinge că este vorba de o filipică vehementă împotriva lui Hegel şi ar fi putut deduce că „plăcerea furioasă" a tînărului se datora faptului că îl întărea în' antihegeliaraismul său trezit şi alimentat de Herbart, ceea ce îl făcuse * ca în disertaţie să afirme că hegelianismul este neştiinţific. Domnica Filimon mai aminteşte şi alte lucrări ale lui Feuerbach indicate de i Maiorescu, dar n-a avut curiozitatea să răsfoiască măcar pe acest gîn- ' ditor. Şi doar avem traduceri importante din opera lui, îndeosebi două studii care ne interesează aici : Contribuţie la critica filosofiei hi j Hegel şi Raportul cu Hegel. 6 In acesta din urmă ar fi găsit afirmaţia V hotărîtoare : „Instinctul m-a dus la Hegel, instinctul m-a liberat de el", ( ceea ce înseamnă că exprimarea ditirambică a tînărului Maiorescu la adresa lui Feuerbach este de fapt mărturia unui antihegelianism tot aşa ■ de „furios". S-ar fi putut convinge cît de neîntemeiate sînt enunţurile f sale repetate — constînd însă din simple afirmaţii, fără nici o exegeză •— cu privire la pretinsa influenţă a lui Hegel asupra lui Maiorescu. 7 In general Domnica Filimon nu cercetează izvoarele indicate . cu toată precizia de Maiorescu însuşi, nu are curiozitatea să vadă ce anume 1-a interesat pe tînărul nostru, se mulţumeşte numai cu titluri şi, din păcate, cu presupuneri superficiale. Ne oprim aici cu latura filosofică abordată de Domnica Filimon, 1 dar s-ar putea cita încă multe exemple negative foarte concludente. 1 Ou mult regret trebuie să constatăm că d-sa operează cu dezinvoltură , în cîmpul filosofiei, dar că în acest domeniu dă dovadă de un diletantism pur şi simplu dezarmant. r Nu putem să nu arătăm completa netemeinicie a felului cum pre- * zintă autoarea noastră profilul spiritual al tînărului Maiorescu. Vădit influenţată de Nioolae Manolescu, nu încetează să ni-1 înfăţişeze ca pe un existenţialist tragic, plin de anxietăţi : „în momentul gravelor soli- * citări, al anxietăţilor, al dezechilibrului care ameninţa să-1 acapareze"; , 6 In legătură cu toate acestea trimitem la articolul nostru Preludiu la Jurnalul l<& Titu Maiorescu (IV), Viata Românească, nr. 8, 1975, p. 22—27, unde analizăm amănunţit toate , problemele atinse. o Aceste studii, împreună cu selecţia din Principiile filosofiei viitorului, au apărut ta jf volumul Feuerbach, Ed. de stat pt. Ut. ştiinţifică, 1954. 7 Pentru cunoaşterea şi documentarea temeinică a faptului că Maiorescu nu esje j hegelian trimitem la articolul nostru Preludiu la Jurnalul lui Titu Maiorescu (M),_ Romanească, nr. 7, 1975, p. 26—28. , 27 resorturile absconse ale unei firi sensibile pînă la maladiv" ; „sensibilitate exacerbată" ; „conştiinţa mărginirii condiţiei umane, a gândirii umane, 11 duseră în pragul abisului" ; „conştient de haosul lăuntric, care ameninţa să-1 domine" ; „întors din tenebrosul land al Sturm und r)rang-ulmu şi multe altele. Efortul luminos al lui Maiorescu de a-şi forma personalitatea devine, la Domnica Filimon, „tragica voinţă de personalitate" ; tînărul „îşi pregătea destinul", îşi „lua în stăpânire destinul" ş.a.m.d. Este adevărat că in jurnalul lui Maiorescu există însemnări din care rezultă stări de apăsare, de conflicte sufleteşti, de îndoieli religioase, de disperare, pînă şi gândul sinuciderii, însă acestea nu sînt nici pe departe dominante în măsura de a se putea deduce tenebrozitatea, anxietatea, absconsul drept caracteristică precumpănitoare. Nu trebuie să uităm că este vorba de însemnările unui adolescent si că adolescenţa se caracterizează prin expansivitate, oare în generai tinde spre exagerări. Studii serioase de psihologia adolescenţei consemnează, din jurnalele adolescenţilor, coincidenţe surprinzătoare, pînă la similitudini textuale, cu însemnările adolescentului Maiorescu.8 Faptul de a fi neînţeles, de a fi singur şi părăsit', dorul după prietenie şi iubire, îndoieli religioase revin aproape stereotip,„exact; ca la Maiorescu. Nu lipsesc nici gînduri de sinucidere. Stări sufleteşti apăsătoare, cu nuanţe de pesimism, sînt caracteristici frecvente ale adolescenţei în general şi aşa le găsim şi la Maiorescu. Insă nu trebuie să uităm că, după cum arată atâtea cercetări, tocmai în direcţia aceasta adolescentul tinde spre exagerări şi că nu o dată ele sînt simple poze. Adolescentul se complace în „gravitate". Aşa încît de aici şi pînă la a susţine că „Titu Maiorescu se lasă adesea pradă ideii existenţei tragice, purtat de valul disperării, gata să-1 rostogolească în abis", cum se exprimă Domnica Filimon (p. 23), este o distanţă. Autoarea noastră nu întîrzie să indice şi „modelul tragic" : sinuciderea tînărului student Moroianu, notat de Maiorescu Maronianu. Dar iată ce si cum vorbeşte Maiorescu în însemnarea respectivă (24 noiembrie 1855) : „La 24, ne aduse d. Maior vestea că la 23, către orele 4 după prînz — s-a spînzurat studentul în drept (în ultimul an) Maronianu. Motivul : necunoscut". Atît. Absolut nici un alt comentar, nici o indicaţie eu privire la reacţia lui Maiorescu, „de o sensibilitate exacerbată", cum îi place autoarei noastre să se exprime. Aşadar tînărul, care cîntînd un cîntec popular la flaut sau văzînd un incendiu sau asistând la un serviciu religios in templul ebraic — ca şi in multe alte cazuri consemnate — este emoţionat pînă la lacrimi, nu manifestă in schimb, nici cea mai mică emoţie, la vestea morţii studentului, ci consemnează faptul pe scurt şi rigid. Mai mult chiar. în toată acea perioadă — e vorba de începutul jurnalului — Maiorescu ~nu notează nimic de nuanţă sumbră şi apăsătoare. Să nu însemne oare aceasta că întâmplarea respectivă n-a fost de loc pentru el un „model tragic" ? (De fapt, Maiorescu nici nu-i notase exact numele. Dintr-o însemnare ulterioară rezultă că se numea Moroianu). Este o interpretare ' S-ar putea cita multe lucrări în privinţa aceasta. Noi amintim : Eduard Spranger, logie des Jugendalters ; Charlotte Buhler, Das Seelenleben des Jugendlichen ; Stanley l, Adolescence. prin nimic justificată — ca de atîtea ori — pentru a-1 presa pe tînărul Maiorescu în formule existenţialiste vulgare. In acelaşi sens cităm,; „Neliniştea născută de nesiguranţa a ceea ce va urma, (...) senzaţia deî amputare sufletească lăsată de abdicarea de la Poezie sînt tot atîtea plauzibile motive de apăsare" (p. 126). Dar iată ce spune în legătură, cu „abdicarea de la Poezie" Maiorescu însuşi: „De cînd am ajuns să. fiu pregătit în mod serios din punct de vedere ştiinţific, nu-mi maj reuşeşte nici o rimă ; pe de o parte, sînt bucuros că a încetat aceasta • ocupaţie neserioasă (s.n.) ; pe de altă parte, poate şi din cauza asta devin din zi în zi mai rece (...)" (31 dec. 1857). Ce să mai spui ? „Arn- •«' putare" sufletească ?, apăsare din cauza „abdicării de la Poezie" ? In. ■ întreaga carte se găsesc cu duiumul astfel de răstălmăciri. Tipic este faptul că despre corespondenţa tînărului nostru cu Olga Coronini, cuprinsă în Fragment din tinereţea mea, corespondenţă rece, rigidă, în. care: Maiorescu dă nişte lecţii elementare de filosofie simpatiei sale, pe bază herbartiană (este prima schiţă a ceea ce vom găsi în Relaţia şi-în Einiges Philosophische...), ni se spune (p. 111) : „Astfel se ţese acest * crîmpei de juvenil jurnal wertherian" (s.n.). Werther şi filozofarea teoretică ! Tare ne temem că autoarea noastră n-a avut în mînă celebra carte a lui Goethe ! Un lucru nu poate să nu izbească în întreaga lucrare a autoarei . noastre. Pe de o parte înalţă ditirambi eroului văzut ca mare personalitate în devenire, cu mari calităţi personale, care „îşi ia în stâpî- ; nire destinul", pe de altă parte, însă, îl pune necontenit în dependenţă i de diferite influenţe. Desigur, pînă şi cea mai genială personalitate este | supusă multor influenţe, însă acestea trebuie arătate acolo unde sînt, ' nu şi unde nu sînt. Am văzut că autoarea pune în dependenţă de lectura unor cărţi care nici nu apăruseră încă, ba una n-a apărut nicio- • dată, pînă şi începerea jurnalului său. Tot aşa, după autoarea noastră, Maiorescu îşi începuse jurnalul şi „în umbra îndemnurilor lui Schopen- i hauer" (p. 22), deşi adolescentul nu citise încă nimic din acest gînditor. Preocupările sale filosofice vor începe abia doi ani mai tîrziu, şi anume cu Herbart, iar de Schopenhauer se va apropia abia cu vreo cinci ani mai tîrziu, la Berlin, la îndemnul profesorului Werder. E o enigmă de unde scoate Domnica Filimon aceste apropieri. Am văzut că pentru „valul disperării" sale Maiorescu avea şi „modelul tragic" : o sinucidere, despre care însă nu avem nici o urmă că l-ar fi mişcat deosebit Mai arătăm că în legătură cu diferite atitudini şi reacţii ale tînărului Maiorescu, în repetate rînduri se afirmă : „ca şi Kleist". însă, după cum n-a putut citi jurnalul acestuia, care n-a apărut niciodată, tot aşa trebuie să afirmăm că niciunde în scrisul lui Maiorescu, nici în jurnal, nici în alte scrieri, mai ales în epoca ce interesează aici, numele lui ' Kleist nu apare, aşa încît comparaţia n-are nici un temei. Tot aşa, vorbind în treacăt despre prietenia cu doi colegi fără nici o însemnătate — Capellmann şi Kutschera' — autoarea ţine să adaoge : „Marile * modele prind din nou viaţă : Heinrich von Kleist-Ludwig Brockes, , Ludwig Tieck-Wilhelm Wackenroder" (p. 33). Nici mai mult, nici mai , puţin ! — dar iarăşi fără ca vreodată Maiorescu să amintească aceste nume în scrisul său. în definitiv cu acelaşi drept putea să enumere prietenia Achile-Patrocle, Oreste-Pilade, Hamlet-Horatio şi cîte şi mai cîte! » 29 par tînărul Maiorescu, cel cu „tragica voinţă de personalitate", care îşi lua în stăpînire destinul", nu prea avea voie să aibă o reacţie negativă proprie faţă de Goethe, inspiratorul trebuie să fi fost Jean Paul, cel care îl umpluse de entuziasm, acelaşi Jean Paul care „declarase război deschis" lui Goethe şi Schiller, „ceea ce poate constitui şi o explicaţie a adversităţii iniţiale a lui Maiorescu împotriva titanului de la Weimar" (p. 17). Dar iată „adversitatea iniţială" a tînărului nostru faţă de Goethe : „O biografie a lui Goethe ce o cetiiu îmi făcu o impre-siune foarte neplăcută ; om curios a fost Goethe, cît a trăit", apoi, pe baza relatărilor din acea biografie, îi enumără o serie de slăbiciuni ca om pe care le detestă (însemnarea din 25 ianuarie 1857). Pentru impresia 'produsă era oare nevoie de influenţa lui Jean Paul? Tînărul atît de dotat nu putea să aibă o reacţie proprie faţă de cele citite în acea biografie, aşa cum o spune el însuşi ? Să mai adăugăm că pe Jean Paul încă nu-l citise, prima dată îl menţionează într-o scrisoare către sora sa Emilia din 16 iunie 1857, iar în jurnal îl menţionează întîia oară la 13 septembrie 1858. Şi apoi Jean Paul, în „războiul deschis" împotriva lui Goethe, nu se referea la însuşirile personale ale lui Goethe, el combătea clasicismul acestuia împreună cu al lui Schiller, clasicismul ca stil de poezie. E oare tot una ? Din multele inexactităţi, care abundă în cartea care ne preocupă, nu putem să nu amintim cîteva cu totul izbitoare. La p. 96 se afirmă că directorul Academiei Tereziane, Dr. Heinrich Demel, deşi matematician, „ţinea prelegeri de logică, psihologie şi morală". Dar din două certificate reproduse de Maiorescu în jurnalul său (4 aug. 1857 şi 13 febr. 1858) rezultă cît se poate de clar că directorul Demel nu preda nici disciplinele filosofice menţionate, nici matematica, ci fizica '. Cum poate uita Domnica Filimon că filozofia o preda admirabilul Dr. H. Suttner, „unul din cei mai iubiţi profesori ai mei", cum se exprimă adolescentul, cel care va avea o influenţă decisivă asupra tînărului Maiorescu ? Cum adică, Terezianul cel vestit, prima şcoală din imperiul austriac, nu putea găsi un profesor de specialitate pentru filosofie, trebuia să recurgă la un pretins matematician ? Ce absurditate ! în altă ordine de idei, sărind peste un deceniu, Domnica Filimon ţine să reproducă, la p. 76, splendida sinteză a ideilor lui Maiorescu, făcută de Eminescu, sinteză care începe aşa : „Principiul fundamental al 'tuturor lucrărilor d~lui Maiorescu este, după cîte ştim noi, naţionalitatea în marginile adevărului". Numai că acea sinteză n-a apărut în Românul din 15 august 1871, după cum afirmă autoarea noastră. în acest ziar, la acea dată, a apărut o scrisoare a comitetului de organizare a serbărilor de la Putna, semnată de Eminescu şi Pamfil Dan, scrisoare adresată lui Dumitru Brătianu, mulţumindu-i pentru încurajarea dată în vederea serbărilor. Acea sinteză este cuprinsă în articolul, rămas manuscris (de fapt un referat în sînul „României June"), Naţionalii şi Cosmopoliţii (şi nu Naţionali şi Cosmopoliţi, cum spune repetat Domnica Filimon), publicat mai întîi de I. E. Torouţiu. 0 Ce dovedesc toate acestea ? Din păcate multă superficialitate. •I E. Torouliu, Studii şi documente literare, voi. IV, p. 85. 30 De e^X TJti&VTÎ T,arSa n°aStrâ -l rische Ruckblicke, se susţine 3? „i + ,al disertat^i, întitulat cialitate" (p. 154).' Da/calToluT „u^no'^lo!?0^ ^ de ^ de o retrospectivă foarte sumară k Qen?ta de loc aşa ceva, este vorba însuşi citează numele3autoJS^eSvi^BTr dermann şi A. Schwegler Multe ^sttSJo ' ,Trentowski- K. Bie. ce face Maiorescu nu ^te fi decît uperlatfv î* ^ PUtea dta' ** •' apoi la alăturări care nu nor 33 un- a - scriiturii (foloseşte mereu persoana I şi prezentul) provin fnreacest la voia* întâmplării". mn Transiberiana formează preliminariile necesare autorului, pe cale închega, de a-şi substantializa şi defini exact personajul-narator, d5 a~Ş1să-i poată oferi cadrul desfăşurării sale epice, într-un plan social căruia constituit. După Rusia crepusculară abia schiţată, o Japonie ^ m°ală aptă de a fi trăită şi cunoscută de autor tocmai prin pudoarea f^lucidă mai lesne integrabilă mediului extrem exotic, pus sub semnul t 'vit ai mirării continue, nealterată şi eficace, adică estetic creatoare : 'o-San E adevărat că de astă dată şi timpul îi stă la îndemână ; te patru ani de experienţă locală permit şi tribulaţii mai complexe acumulare de sensibilitate gnoseologică. Astfel, mediul acţiunii Strada pururi fascinantă prin insolit, casa mai întââ stânjenitoare prin acurateţea elementelor simple, umaniitatea delicat ceremonioasă), ca şi ni tul ej _ personajul-narator, s-au densifieat. Ideea a rămas aceeaşi din episodul Vladivostok : cum se poate „descurca" insul fără legături si mijloace, „aventurierul" cunoaşterii umane pe tărîmul cu desăvârşire străin lui (aici nu mai apar „compatrioţii", iar societatea se prezintă deosebit de rafinată şi in perfect echilibru, doar frecventele incendii şi cutremure, ce nu afectează întregul, răspunzând ca un ecou palid precarităţii existenţiale înconjurătoare din popasul anterior) atât obiectiv cît si' subiectiv ? Prin bravarea destinului, prin răsturnarea imposturii şi transformarea ei temerară şi norocoasă în factor pozitiv. Iată o problemă de pedagogie personală, întreţesută cu pedagogia generală a tramei epice ; „băiatul de familie", cam. uşuratic în demersurile ce-i impun devenirea şi formalitatea vieţii, dar şi deranjat de scrupule, e ahtiat să înveţe de la viaţă pînă la limita în care se învaţă pe sine spre a învăţa pe alţii, deschizîndu-şi în acest mod calea de a pătrunde ânltru proprie iniţiere noul pe oare vrea să şi-1 aproprieze ca un capital moral, social, uman şi intelectual. O cale empirică şi chiar de aceea, în dublul ei sens — către sine şi către ceilalţi — palpitând de sursele necontenit murmurînd ale viului. „Profesorul de muzică" (desigur, profitând de situaţia-i privilegiată, ca beneficiar al culturii europene, individual consubstanţiale, faţă cu o civilizaţie care se vede, în pofida propriilor ei coordonate originale suficiente sieşi dacă s-ar păstra-n izolare, alunecând irezistibil dinspre orient înspre occident), axat între „domnişoarele" unui pension, face cu ajutorul lor troc de sensibilitate. Sentimental şi romantic, el nu sentimentalizează şi nu romanticizează faptul epic, tocmai din cauza viziunii pedagogice despre lume. Dar, pentru a fi pedagog trebuie să fii şi lipsit de senzualitate, ceea ce în cazul său concordă miraculos cu erosul ne-senzual al femeilor nipone. Fireşte, cercul în care se petrece jocul sentimentalităţii edificatoare între tânărul profesor şi elevele nubile, descătuşând alteritatea spiritualităţilor contrare, ca forme distincte de civilizaţie, rămâne doar nucleul mai largilor experienţe, pe aria unor cercuri din ce in ce mai Încăpătoare. De fapt, cine învaţă mai mult, căci formaţia şi năzuinţele sale ambiţionează la filosofia culturii — nu ca abstractizare ci ca trăire —, este învăţătorul. El se cufundă cu bună ştiinţă în generalitatea exotică, de la asimilarea metodică a scrierii şi vorbirii „celuilalt tărîm", la moravurile şi istoria acestuia. Distinge tradiţia de contemporaneitatea contradictorie, atent la climă şi monumente, lansîndu-se deopotrivă în sexualitatea liberă şi în 34 contactele stringent instructive. El mănîncă, doarme, iubeşte şi se in.* formează : temperamental „artist" setos de cunoaştere dar senzitiv, fe. meile sînt „descifrate" de dînsul ca enigme psihologice ale locului mi$,,; terios căruia îi aparţin, şi toate propensiunile-i erotice au aceasta trăsătură. Aşa se explică paralelismele grăitoare dintre „romanul" Ogz'o., San şi „cărţile de iniţiere" (învăţarea alfabetului şi limbii nu este expusa 1 didactic, ci relatată printre altele). Cum însă „cărţile de iniţiere"'.} datează, asemenea oricăror lucrări de atare natură, fiindcă Japonia de-» la 1920 nu se mai identifică cu Japonia vremurilor noastre, meritul j romanului lui Ioan Timus constă în prospeţimea pe care şi-a păstrat-o.'. Autorul s-a priceput să-şi estetizeze cu reală vocaţie pedagogia din ' care şi-a nutrit „visul", lăsîndu-ne şi pe 'noi să i-1 visăm astăzi, prin acea tehnică de a eterniza clipa, ce ţine de sensibilitatea artistică (sînteni * pe drumul lui Gulliver şi Robinson Crusoe, nu al „romanelor" lui i Rousseau şi Pestalozzi). Dacă ar fi să-i examinăm mecanismul, am descoperi simpla încastrare a evenimentului concret, „la voia întîmplării" (ce dă viaţă şi mai schematicei Transiberiene), în rigorile aici literar implicite ale pedagogiei. Nimeni n-ar fi îndreptăţit să considere proza romanescă a lui Ioan Timus ca un moment de seamă al literaturii noastre ; ea rămîne numai pe planul zburdălniciilor inspirate ; dar îşi are locul, în chiar această literatură, în categoria, mai săracă pe meleagurile autohtone, a ceea ce Thibaudet numea, pentru epica franceză interbelică, „romanul planetar", între un Panait Istrati şi un Mircea Eliade. [ Ioan Timus a murit la 10 iunie 1969, după ce la bătrîneţe a pre- * dat, sub auspiciile Universităţii populare, un curs de limbă şi literatură 3 japoneză, a colaborat la publicaţia Studia et Acta Orientatia şi a ţinut * conferinţe, cu acelaşi succes ca şi altă dată (în Japonia despre România, ■. iar acasă despre îndepărtata împărăţie), privind problemele nipone. De-a ; lungul vieţii, a mai întreprins obişnuite călătorii turistice prin Europa, adică pe tărîm natal. t I. NEGOIŢESCU Gronica literara CEL MAT RECENT DOHMAS Anotimpul discret, ultimul volum apărut al lui Ştefan Aug. Doinaş, e totodată, primul — după o bună bucată de vreme — scutit de povara de a fi receptacol pentru poeme regăsite : povară dulce, cînd, ca în Alter ego (1970), „regăsitele" se cheamă Regele, fiul copacului, Cvinta, Epitaf, Nunta, altă dată însă, ca în cazul volumelor Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte (1972) şi Papirus (1974), factor de ruptură, fără compensaţia unor revelaţii artistice. De altfel, tratamentul aplicat de însuşi poetul unora din ciclurile sale de „recuperate", cu ocazia întocmirii selecţiei de autor din 1972, vorbeşte de la sine. Din primele două cicluri ale volumului Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte : „Jucătorul de şah (1942—1955)" şi „Preţul luminii (1957—1969)" selecţia retine abia o pătrime, şi desigur că Papirus, fructul unei şi mai radicale expediţii prin sertare (un ciclu se şi numeşte, parcă scuzîndu-se, „Caiet de exerciţii"), ar fi fost tratat cel puţin la fel de reticent. N-aş vrea să se reţină de aici că volumele acestea, atît de încărcate de memorie, sporesc pur mecanic depozitele poetului. Dacă Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte pare şi chiar este un volum ceva mai palid, Papirus, în ciuda zelului recuperator, vine şi cu o zestre de creaţii recente de cel mai acut interes, prin intermediul ciclului celor „Cinci poeme", în fond, şase, dacă le alăturăm şi Omul cu ochii plesniţi, din altă parte a volumului. Ce numeşte Doinaş ,ypoem" se poate deduce urmărind mai ales amintita selecţie (Versuri) din 1972, oare distinge net între „balade", „parabole lirice" şi „poeme". Sînt încadrate în categoria „poemelor"' orchestraţii binecunoscute ca Trei ipostaze ale mării, Vînzarea lui Platou ca sclav la Egina (cuprinse întîia oară în volumul Ipostaze, 1968) sau Empedocle şi Oedip şi Sfinxul (din volumul Alter ego), şi de bună seamă selecţia şi-ar fi adăugat cel puţin trei din „poemele" din Pa-pvrus, dacă acesta ar fi precedat-o : Hierofantica, Poiana cu suliţe, Izvoarele şi, încă o dată, Omul cu ochii plesniţi. „Poemele" confirmă evoluţia lui Ştefan Aug. Doinaş spre regimul „meditaţiei" lirice, după o lungă guvernare a forţelor neliniştii, care, în Alter ego, mai deţineau mica poziţii însemnate, în vecinătatea, totuşi, a noii îndrumări. „Me-}teui" sînt însă, strict vorbind, nu numai „poemele" propriu-zise, ci Şt toate acele concentrate de reflecţie şi chiar speculaţie, care, nemulţumite de a- mai lua realul ca simplu furnizor de semnale magice, ca locaş în oare s-a instalat obsesia, încărcătura vizionară, înţeleg sâj-' examineze pe toate feţele, de unde şi interesul sporit pentru mijl0a. cele şi procesele poeziei privite ca obiecte, ca un cîmp de fapte în care poetul se adînceşte, ca o aventură a cunoaşterii în care se prinde „Gîlceava lucrurilor / cu profeţii ce le-au numit — mi-e patria", pro.! clamă Doinaş în Piscul sau Descrierea poeziei, o „patrie" profesionali 1 s-ar putea spune, alcătuită la rîndu-i din „provincii de necunoscut'1'" care sînt chiar „Lucrurile", „Marile Lucruri Mărunte", şi-odată ■ cu ele cuvintele, tâlcurile. Imaginea e reluată (ceea ce nu era tocmai indicat) şi într-un alt poem : „Un pîlc meşteşugit de semne / mi-e patria tărîm de mijloc", „patria" fiind aici sinonim mai de-a dreptul cu „îm.! părăţia Cuvintelor", — ciclul însuşi chemîndu-se „Starea cuvintelor" (în Papirus). E de admis în orice caz că, în ©ceasta etapă, poetului i s-a întâmplat efectiv ceva cu cuvintele, fapt atestat de chiar schimbările mari petrecute în regimul limbii acestei poezii, care devine un dialect, un limbaj „profesional". îndeletnicirea intensivă cu cuvintele şi poemul, meditaţia încordată pe marginea lor a dezvoltat trebuinţe « de specializare care fac din poezie tot mai mult o propedeutică şi un exerciţiu infatigabil de aproximare a realului prin zboruri strînse ase- • meni unui roi (genul de numire al poetului). De aici pînă la asimilarea * unor deprinderi barochizante, concettiste nu-i decît un pas, şi e caracteristic faptul că „metafizicul" de pînă mai ieri (căruia „meşteşugul" f şi pasiunea lui nu i-au fost niciodată străine) adînceşte o latură prin. « care poezia devine îmbuibată eflorescentă de artificii. Verbele, de ■. sorginte valerystă, se îndeasă pe spaţii mici, negînd tocmai proporţiile % care făcuseră şi stilistic din Balada schimbului în natură expresia dreptei cumpene clasice : „...Timpul, somat, împarte-n clopotniţe V bronz pentru păsările care se duc, denunţă emblema / lui Octombrie, f, ruginiul. Pînă ce, iată : / lacrimi de înger / vin să ia locul boabelor acre, şi liturghia / confirmă pe ultima frunză instruite coruri şi brume. / Un must, încă virgin şi captiv, zoreşte să picure-n / arsele guri convertindu~le-n dangăte limba..." (Poemul nupţial). Alăturate altor asemenea verbe („împăratul cuvintelor" „instituie şi consumă", distanţa „se neagă", poetul „iniţiază" gesturi sau „consună" cu cineva în-nişte structuri, „restitue", „reintegrează", „conferă", „instruieşte", „descinde", „somează", sau „e somat", „întemeiază" sau „e întemeiat", nişte „adiante subţiri", „converg", „galbînd" orizontul etc. etc.), metaforele de acum ale poetului îşi denunţă la rîndu-le participarea (stilul aoestă e şi molipsitor !) la un preţiozism mai general, cu privire la care o , imagine din strofa citată ne-a- şi instruit : plescăitul de plăcere la gustarea mustului e... convertire a limbii în dangăte. Virtuozitatea atinge cote înalte mai cu" seamă în privinţa lexicului, căutat în toate disciplinele, dar mai des în dicţionar, cu specială preferinţă pentru litera A: adret, ablaţii (geografie), aetite, eriogenă (chimie) epyornis, agamis, petrei (zoologie şi paleontologie), adiante, agrume, adragant, gonade (anatomie). Nu lipsesc termenii denumind substanţe apocrife, obţinute într-un atanor alefaimistic de proprie concepţie (efebiu, pulchrid, orfk, alorm, roronţiu, stirbol, palilumen, geral, gril, urmit, •— toate din Trei ipostaze ale mării). întreagă această imagistică şi terminologie participă la nişte ample alegorii-spectacol, veritabile procesiuni carnavaleşti, ceea ce consolidează şi mai mult impresia că ne găsim în faţa unei explozii 37 chism mai ales că alături de exuberantul somptuos (întîlnit şi de baro ^ rjoinaş) iau loc reprezentaţiile şi reprezentările comice, *n 3 -t'c-bufone, ironice, de o inventivitate şi cruzime împinse pînă la sareas g^^j,^ aCeastă „mişuneală" se sprijină pe coexistenţa ter-CmlS'lor rari sau mult nobili cu sintagme şi cuvinte denumind realităţi îT^înd împrumutate graiului vorbit şi chiar celui regional. Alături de d agant şi ablaţii întîlnim obleţii şi omagul, prinţul Inorog e un fel d r iscau al horelor", mălaiul e alăturat acorelor („plantă de baltă din familia araceelor, originară din India, — ar simţi nevoia să explice Al' Piru). Se mai' pot identifica : vîrşe, zgronţuri, zgaibe, bau-bau („un fel de bau-bau, conjuraţia frunzei"), şpangă, lipie, drîglu, pălăscar, her-teouri obiele, tărîţe, amiezi coiumbace sau pălmuite, poieni mursecate, gusturi mucegăite, vocale înţărcate, orbul găinilor, uium, potroacă etc. Cel mai năzdrăvan prin prodigalitate dintre poemele acestea este desigur Hierofantica, viziune a erosului universal, hrănită cu faceţii de carnaval rustic, foarte asemănătoare în spirit, în astfel de cazuri, cu paginile licenţioase ale lui Budai-Deleanu, scriitorul nostru prin excelentă baroc. Aluzia, perifrază, pompa, voluta opulentă, metafora „coro-zivă" (în înţelesul junimiştilor) converg spre a consolida acest stil în care ingeniozitatea se însoţeşte cu bucuria practicării ei. Cuvintele întârzie asupra sensurilor, realizînd figuri complicate, pregătind spiritul ncstru să primească alegoria : ,,E postul mare. Satele-nvelite / în steag de peşte afumat ascultă / avertisment de toacă împotriva / plăcerilor. Cuvinte, între cuscri, / se duc şi vin ; din vechi abecedare / culorile tresar, şi ca o sită / cu ochiuri mici e gîndul verde-al nunţii / pe fruntea fetelor". Originea fabuloasă a poetului, fiu al Taurului („Grav, ridiicîndu-mă-n coarne, / ca pe un pui de tîlhar, peste văi şi / dealuri mă duse : la vărul său, crinul, drept în potir mă scăpă ; în lucerna / pat de răcoare-mi găti, cu ochioasa / forfotă-a bălţii-mi împunse vederea"...), îl îndreptăţeşte să se socotească „hierofant acestor plaiuri" („dreptul la fecioria lucrurilor paşte blazonul meu"), cel care dezleagă de interdicţii, odată cu primăvara, comunitatea naturală : „De Florii însoţit de himere montane / mai mult abur decît dovedită făptură, / unicorn mai curînid decît ţap în văpaie, / mai curînd pălăscar decît mire, noptatic / mă pogor spre cătune pe calul de aer / al străbunilor mei : mai mult vultur sau coamă / decît cal, mai mult vînt înţelept decît boare, / mai mult scrum decît pară. Ursuza-i copită / niciodată nu calcă pe propria-i urmă, / cum nici eu pe sărutul din vara trecută". O alegorie-spectacol e şi Poiana cu suliţe, uriaşă înscenare în care „loja de ochi", „Eminenţele solare" închipuie un „judeţ de lumină" pentru poetul care, „în boxa acestui azur, unde razele-nvinuie", e somat să se zrnulgă devălmăşiei, în care se complăcea, cu „făpturile somnului", pentru a-şi trăi în deplină conştiinţă singularitatea condiţiei, osînda „vederii de sine". Am zis alegorie, iar echivalenţele stabilite întăresc poate şi mai mult, deşi în chip nedrept, impresia de abstracţie tradusă în imagini. în realitate, nu-i vorba de abstracţie ci de mituri convertite în ceremonii actuale, ca în această imagine a vîrstei de aur mutată din mitologie în psihologie : „Eram doar o umbră / asemenea' fiarei în umbra pădurii, / un zvon dintr-o veche, scămoasă prăsită. / Purtam o cagulă de rouă. Jignirea molaticei ierbi îndreptând, cu sfială / păstrînd pentru mine doar soiul şi rangul / atâtor esenţe — să nu se stârnească / 40 tardivi.. Peste şleau / rîndunici pe tomate purpurii, galioane / mîn&; de zmeuri. Şi aurul. //Ce pliscuri avide ! Movile de rodii. / Un chi# în strugurii copţi. / Numai fălci, numai buze — hămesitele zodii f Strigoi adăptîndu-se : nopţile. // Ospăţ între stîlpi de răşină. Hulitul :Jj mistreţ cu seminţele-n dinţi. / Spintecarea. Şi suptul languros. Ciugu., litul. / Sub noi, saturnalia ginţilor" (Inventar). Aprilie, zodie turb^ lentă, sub semnul Taurului, nu e mai puţin fructul aceluiaşi „excg arzător" : „Cînt viforosul Taur, cînt ispita / înmărmurind în sfere, oînd greoi / tocmeşte crugul vînăt cu copita // tropotitoare-a unor calde ploi ! / Izvoare mici ca vinele pe tîmplă / mugesc ; albine ri pustite-n roi // plonjează-n flori şi, ars de ce se-ntîmplă, / înnebuneşte aerul ; din vad / mocirlele se-nalţă printr-o simplă // incizie acvile bete cad. / Vibrînd lunatic, mişună-n pleoape / efemeride roşii' un răsad // incestuos de crini, mi-aduce-aproape / sărutul tău, sorbitui •— ah ! prelung ; / undeşte soareîe-n virgine ape" (Jurnal de aprilU) Simţurile sînt considerate, cu o figură dinamică, drept „mustangif poetului. O poziţie privilegiată ar avea văzul — singurul îmblînzit -dintre cei, cinci ■— şi de aceea el a preluat în secret şi atributele celorlalţi. Văzul la Doinaş e muzical, el are în plus o capacitate ce transcende simţurile, visarea: „Numai văzul e îmblînzit. Motoare şj' muzici, / trupuri, simulacre de sare, gîze septempunctate / şi-aroma de tîrlă în care ciupercile-ajung / pulbere peste noapte — toate i-au fost hrană / doar lui. Ceilalţi mor de foame, de sete. // Patru mustangi, cap, la cap. Numai al cincilea / mi-a făcut suportabilă lumea : visînd-oll (Herghelia). (Nu dedică, de altfel, Doinaş un poem întreg „ochilor de Jt argint" ai visului şi purtătorului lor — poetul : „Celui stropit cu bleu pînă la coate, / copilului cu ochi de-argint pe care / şi-i pune seara, iar în zori şi-i scoate" ?) Totuşi participarea, c hiar mai discretă, a celorlalte senzaţii la constituirea imaginilor doinaşiene mi se pare de domeniul evidenţei. Frigul aspru al iernii e bunăoară „rachiu în extaz", iar o imagine ca aceasta, sugerînd senzaţia de brutală dezgolire produsă de ger, nu se poate lipsi de tactil : „ţeasta lumii de astăzi, chelia de ger / faţa cu zece, o sută, o mie de pleoape". Aceluiaşi stil i se supune şi cealaltă preocupare susţinută a cărţii, prezentă de cîţiva ani încoace în toate volumele lui Doinaş ; prezentă uneori în forme care depăşeau graniţele poeziei şi abordau teritoriile retoricii şi ale speculaţiei. E vorba de acele poeme ce-şi iau ca temă ■ chiar poematizarea, cuvîntul, inspiraţia, definirea poetului şi a locului său. Acestei obsesii îi răspunde în Anotimpul discret ciclul „Un dialect al formelor", „dialect" şi pentru că limba de acum e a redeprinderii cu formele şi modurile „provinciale" ale poeziei : cîntarea, imnul, lauda,, după o lungă guvernare a abstracţiunilor trufaşe. Complicarea ceremonioasă nu face decît să fixeze şi mai bine ideea trăită : „Iubita mea, tu ( ştii cum se-nfiripă / o formă-n gură ? Parcă alte buze / mi-ar înflori-nlăuntru şi, lehuze, şi-ar naşte timpu-n roza lor de-o clipă" (Poemul ca t formă în gură). Sau iată aceste elocvente „instrucţiuni" pentru frecven- . tarea poemului : „Citiţi-1 încet. El e însuşi încetul. / Primiţi-1 discret. ; El e însuşi discretul. / El n-are a face nimic cu poetul //...// El nu e ^g» prezent. 'însă poate să fie. / El nu-i de cules ca o tulbure vie / de litere ; coapte. Siliţi-1 să fie" (Poemul ca somaţie a lecturii). • CORNEL REGMAN | Qronica ideilor OMUL ŞI OCEANUL La sfîrşitul anului 1975 exploratorul Thor Heyerdahl, cunoscut pentru trecerea Pacificului într-o ambarcaţiune de împletituri, a avertizat omenirea, în interesul propriei ei salvări-, că trebuie să considere oceanul drept un lac interior. Este o răsturnare de poziţii. Pînă acum noi ne consideram înconjuraţi de întinderile nemărginite ale apelor, care acoperă 3/4 din suprafaţa globului. Ideea de nelimitare a oceanului este falsă şi înşelătoare; ea întreţine iluzia că oceanul poate deveni groapa noastră de reziduuri. A privi oceanul drept un lac, însemnează a recunoaşte dimensiunea lui finită, a activa răspunderea pentru limpe-'zimea lui şi capacitatea de a-1 transforma în zonă de cultură, în spaţiu amenajat. La ora aceasta nu există temă a civilizaţiei care să nu conducă la capitolul de rezervă al oceanului. Discutăm mediul şi poluarea : oceanul ne demonstrează că se poate îmbolnăvi ca şi rî urile care străbat continentele. Hrana duce imediat mintea la resursele mari pe care le conţine apa mărilor. Energia invită la revizuirea proiectelor de energie neclasică, printre care sînt curenţii şi mareele. Activităţile militare au oceanele drept sediu ca niciodată în trecut. Dar ceea ce merită să fie relevat este că în prezent, pe tăcute, se face o extensiune nouă a umanităţii la dimensiunile întregii planete, prin cucerirea oceanului, prin adaptarea fiinţei umane la un nou mediu de viaţă şi de activităţi economice, prin rotunjirea unui orizont oare era mărginit de ţărmuri şi de linii necunoscute. Extensiunea umanităţii în direcţiile spaţiilor extraterestre a fost mai neaşteptată şi deci mai spectaculară, dar cucerirea în adîncime a oceanului este treptată, fără să constituie mai puţin o caracteristică a acestui sfîrşit de veac. Omagiu i-a adus oceanului cultura de pînă acum. Poeţii, fără probe biochimice, au intuit că apele oceanelor primare sînt responsabile pentru naşterea vieţii. Astăzi, laboratoarele dovedesc că apa ţesuturilor vii are o compoziţie asemănătoare cu a acestor ape iniţiale ale naturii şi — ciudată coincidenţă — acelaşi procentaj de suprafaţă acoperită a globului reprezintă cantitatea de apă din corpul omenesc. înt r-un moment de intense întrebări asupra viitorului oceanul vine sa dea vieţii pe pămînt încă o promisiune prin resursele sale uriaşe de substanţe nutritive şi de minereuri. Este surprinzător faptul că nu ştiinţa este cea care bate pasul pe loc în transformarea potenţialului în realitate tangibilă. Oricît ar părea de ciudat, oceanul are un statut care nu este încă bine definit. Imensă arie de confruntare a puterii naţiunilor navale» el are identitatea juridică pe care ne-a lăsat-o Renaşterea. Cu puţin dup§" anul 1600, Grotius vorbeşte de libertatea mărilor, termen care ascunde' interesul Marii Britanii de a pune capăt, după înfrîngerea spaniolii^» unui monopol, fixat prin faimoasa împărţire a oceanelor între spaniol şi portughezi, făcută de Papa Alexandru al Vl-lea la 1493. Libertatea» mărilor se aplica la tot ceea ce depăşea o linie nevăzută, pînă la care ' acţionau, dincolo de ţărm, puterea şi atributele ţărilor riverane. Definită cînd ca linia pînă unde se vede cu ochiul liber sau pînă unde poate bate tunul, acest hotar maritim delimita marea teritorială, care prelungea de fapt teritoriul unei ţări cu toate drepturile sale de suveranitate si jurisdicţie, excepţie făcînd trecerea paşnică a navelor altor ţări. Regula' consacrată de practică a fost aceea a trei mile marine de la ţărm. 1B. secolul nostru s-a format însă un curent puternic al ţărilor riverane, în special al ţărilor în curs de dezvoltare, care au pretins lărgirea mării 1 teritoriale. Cererea cea mai frecventă a fost aceea de 12 mile marine, dar ţările latino-americane de pe coasta Pacificului au pretins 200. Pînă acum, sub egida Naţiunilor Unite s-au ţinut trei conferinţe internaţionale ale dreptului mării. Primele două, cele din 1958 şi 1960, nu au realizat un acord asupra întinderii maximale a mării teritoriale, dar au definit un nou drept suveran al ţărilor riverane asupra platoului ■« lor continental. Noua zonă de prelungire a activităţilor umane n-a fost descrisă satisfăcător, întrucât criteriul nu a fost al lărgimii, ci al adîn-cimii pînă la circa 200 metri sub nivelul mării, cînd platoul continental lasă loc pantei continentale sau pînă la punctul în care adîncimea apei permite exploatarea resurselor naturale. în avansarea normelor terestre în mediul marin putem să citim preocuparea legitimă de întărire a securităţii statelor, dar şi efectele tehnicii şi ştiinţei, care îngăduie explorarea şi exploatarea bogăţiilor de pe platforma continentală. Este suficient să spunem că în anul 1980, proporţia petrolului extras din afara ţărmurilor (off-sbore) va depăşi o treime din producţia mondială. Nu am să uit niciodată pledoaria pe care un reprezentant al unei ţări marine, ambasadorul Arvid Pardo al Maltei, a făcut-o la sesiunea a XXII-a a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, în 1967, în favoarea revizuirii vechilor convenţii. A fost una din acele şedinţe în care lungimea discursului şi fuga atenţiei la cele o sută de teme înscrise pe ordinea de zi, făceau pe unii să nu observe că trec pe lîngă un moment istoric. Atunci a apărut un termen care urma să revoluţioneze gîndirea juridică a vremii noastre : s-a vorbit pentru prima dată de fundul mării, ca de un „patrimoniu comun al umanităţii". Era o schimbare totală de optică, întrucît marea este dominată de concepţia dreptului nimănui ţres nullus) şi nu de aceea a dreptului tuturor (res omnium communis). Diferenţa este enormă. Prima şcoală este în concordanţă cu regula primului ocupant şi a abordării pavilionului, cea de-a doua interzice aproprierea de către un stat sau altul a unui loc ce cade în zona tuturora. Al doilea punct de vedere a prevalat în definirea statului juridic al planetelor. Conferinţa cerută asupra dreptului mării s-a întrunit din nou în anul trecut, dar reputînd încheia lucrările, va ii reluată în 1976. Nu.;se 43 ,te spune cu precizie care va fi forma definitivă a noului acord mon-P0^' ^ar de pe acum se întrevede o concepţie care extinde limita maximă arii teritoriale şi deci suveranitatea ţărilor riverane la 12 mile marine, n^aiei încolo pînă la 200 mile marine ar urma o „zonă economică exclu-&"« care încorporează conceptul de platou continental, lărgindu-1. SlVa In afara drepturilor acordate de explorarea platoului în această - ţările ar urma să fie stăpîne şi asupra resurselor biologice, în aşa f 1 că nu ar rămîne libere decît navigaţia şi survolul. Cuvîntul exclusiv se aplică astfel şi asupra drepturilor de pescuit. Impreciziile din definirea conceptului de platou continental au condus la conflicte ale ţărilor interesate aşa cum s-a întîmplat în Marea Nordului. Nici nu a apărut bine ideea 'zonei exclusive şi a început războiul codului, pescuit de englezi în interiorul zonei de 200 mile reclamate de Islanda. Şcolile care se înfruntă atribuie zonei exclusive înţelesuri diferite : pentru unii ea este o prelungire a mării libere, pentru alţii a mării teritoriale. Numele nou care i s-a acordat este acela al „mării patrimoniale". Elementul cu adevărat nou este adus de conceptul de patrimoniu cornul al umanităţii. Este vorba de fundurile marine şi oceanice, ca şi de subsolul lor, decretate ca atare de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1970. In urma acestei hotărîri s-a acceptat principiul ca această zonă să nu poată fi obiect de însuşire sau revendicare. Scopurile oricărei activităţi în ea trebuie să fie eminamente paşnice. S-a recunoscut că resursele zonei vor fi supuse autorităţii unui mecanism internaţional adecvat care va veghea la aplicarea unei gestiuni raţionale şi spre binele omenirii, avînd în vedere în special interesele ţărilor în curs de dezvoltare. Pentru prima dată în istorie s^a alcătuit schiţa unei instituţii care exploatează bunuri aparţinînd omenirii întregi si care ar dispune astfel de o sursă nouă de fonduri, pe care le-ar orienta spre obiective comune, acceptate universal, cum ar fi accelerarea dezvoltării. Şi astăzi există fonduri internaţionale cum sînt cele de asistenţă tehnică, de combatere a maladiilor sau de cercetare a climei, dar ele nu au ca sursă decît contribuţiile statelor sau ale unor organisme neguvernamentale. Oceanul ar deveni astfel un factor de prim ordin, al finanţării proiectelor comune, din care cel mai urgent este procesul de egalizare relativă a nivelurilor de viaţă de pe pămînt. Este vorba de resurse teoretic fabuloase. Imaginaţia tuturor oamenilor s-a aprins la descoperirea nodulilor de magneziu de pe fundul mării şi care sub forma unor cartofi cu un diametru de la 1—25 cm se găsesc la o adîneime între 1500 şi 6000 metri, în cantităţi ce se pot ridica pînă la 50 kilograme pe metru pătrat. Uneori concentrarea lor este de mai mult de jumătate magneziu, 40% fier, şi în proporţii mai mici cobalt, cupru, nichel. Numai în Oceanul Pacific resursele ar fi de ordinul sutelor de miliarde de tone. O altă cifră incredibilă este a resurselor posibile de aluminiu ale oceanelor, în care pămîntul nu este prea bogat. Rezervele subsolului nostru ar mai ajunge pentru o sută de ani, în timp ce apele ar conţine 43 miliarde de tone, o cantitate ce ar satisface timp de 20 de mii de ani consumul actual. Cine citeşte Limitele creşterii şi vede că rezervele de cupru sînt date numai pentru 40 de ani, poate să-şi restabilească încrederea, aflînd ca cele din oceane ajung pentru 6 000. Ştiinţa şi tehnica au elaborat soluţii pentru colectarea nodulilor prin metode de absorbţie de tipul aspi- ratoarelor şi a dezvoltat mineritul submarin, dar progresele ^ încetinite în aşteptarea statutului ce se va acorda noii zone oceane' a umanităţii. * Dintre resursele oceanice, primordială pentru om este hrana. |f anul 1973 s-a ajuns la 70 milioane de tone de peşte pescuit, faţă ^ circa 35 milioane tone în anul 1962. Cu toate acestea, oceanul nu serveşte încă nici 2% din totalul bucatelor de la prînzul omenirii. Este ^ domeniu în care omul se comportă ca un culegător. Vînează animgj{ sălbatice ale căror obiceiuri nu le cunoaşte, în timp ce pe pămînt ■„ trecut de mult la culturi. Pe pămînt omul consumă ierbivore, dar % oceane caută peşti carnivori, care reprezintă o verigă în plus la lanţjjji trofic şi au deci un randament mai scăzut. Este ca şi cum ar mine lupi în loc de oi. Iată un tip de raţionament pe care îl face cultivator^ în opoziţie cu culegătorul: 1000 grame alge alimentează 250 grame crt&. tacei, care produc 30 grame sardele, convertibile în 3 grame de coi Utilizarea peştelui .pentru făinile alimentare oare se adaugă la hranj păsărilor şi vitelor •— în cantităţi de zeci de milioane tone anual -micşorează şi mai mult randamentul oceanului ca uzină de proteine, în afara acestor atitudini neraţionale omul-vînător este sălbatic şi lacoi pînă la punctul de a distruge sursa lui de bogăţie. Balenele sîntj aproape! pe cale de dispariţie. Omul nu a dezvoltat la timp cunoaşterea ştiinţifică a mării şi a vietăţilor ei. Nu-şi poate explica variaţiile de recolfe' de la un an la altul, efectele curenţilor verticali, consecinţele antrenateds adăugarea sau sustragerea unui factor din oceanul, care este o ilustrare v perfectă de sistem unitar. Nu înţelege bine de ce mor păsările oceanelor* şi dacă face unele descoperiri, le îndreaptă în primul rînd spre ghidarea submarinelor militare sau în alte scopuri de război. Numai de puţină vreme avem imaginea unor oceane cu lanţuri de munţi ce se întind pe zeci de mii de kilometri, cu câmpii şi platouri, cu văi şi chiar cu fluvii submarine. Odată geografia lor precizată, a' apărut şi ideea activităţilor extractive şi a cultivării oceanelor. Un început de acva sau maricultură îl constituie aruncarea de îngrăşăminte pe anumite suprafeţe care măresc recoltele de substanţe organice. Obiectivul final nu este însă de a risipi substanţele de pe pămM pentru îngrăşarea oceanului, ci pentru a-1. face pe el însuşi să-şi dea resursele pe măsura potenţialului. Hrana balenelor din Antarctica, aşa numitul krill, este astăzi neconsumată. Unde sînt balenele artificiale care ar putea colecta această substanţă preţioasă şi care nu ar reprezenta pentru tehnologie o temă mai complicată decît aceea a submarinelor,, nucleare încărcate de rachete ? Prin ziare străbat între timp ştirile unor performanţe sportive ciudate. Cele mai multe vin de la neobositul explorator submarin francez Cousteau. Acum 15 ani pentru prima oară do) oameni au stat o săptămînă la zece metri adîncime, fără să lasă la ' suprafaţă. Astăzi experienţele vorbesc de intervale de 60 zile, iar adÎB- : cimile atinse sînt de 300 metri, cu obiectivul de 500. în imersie, la | fiecare 10 metri, presiunea creşte cu o atmosferă. Ceea ce reprezinte | kilometrul în cucerirea cosmosului, este centimetrul în stăpînires | oceanului. . . Nu este greu de a sesiza sensul adînc al noului concept de patri; moniu al umanităţii într-o lume care caută răspunsuri la problemele & fundamentale. Fără puternica afirmare a ţărilor noi care şi-au cîştiga 45 *nd' independenţa nu s-ar fi putut afirma un concept atît de n . i—" J- ----------- ------- marilor juridice "6 C\ător pentru rezolvarea, pe bază de cooperare paşnică, a marilor pr°h1 me contemporane. In cele două componente ale discuţiilor juridice Pr0 ne de o parte extinderea jurisdicţiei statelor în larg şi pe de oe astăzi, p ^ ........ n- arte declararea unei zone întregi drept patrimoniu comun, nu h ^e' văzut decât un singur miez : este încercarea de limitare a bunu-i^ lac a dreptului celui mai puternic, o dezvoltare a raţionalităţii şi "sDunderii pentru conservarea şi folosirea oceanului. Să ne imaginăm ^ternativa unei societăţi multinaţionale care ar lucra neîngrădit în 3 area liberă, aşa cum pînă la o convenţie recentă, marile vase petroliere f°. cigteau calele, vărsînd petrolul în ocean, indiferent de consecinţele ^lobale ale unui gest, pentru ele economic. Sau a unei puteri industriale care îşi instalează sub formă de insule artificiale, noi colonii pe oceane. De soluţia politică depinde valorificarea multor rezultate ştiinţifice înregistrate în cercetările ultimilor ani. Deceniul studiului Oceanului Indian sub egida UNESCO care a mobilizat peste 30 de nave şi numeroşi savanţi (din România a participat profesorul E. Pora) a clarificat probleme fundamentale ale cunoaşterii scoarţei, mişcării continentelor, formării climei, vulcanismului, resurselor, prezenţei vieţii animale, dar a mărit şi dorinţa studierii altor zone oceanice. O comisie internaţională se ocupă de Marea Mediterană (în conducerea sa este prof. Mihai Băeeseu, care a făcut cercetări biomarine în Pacific, Atlanticul de Est şi Oceanul Indian), iar alte campanii continuă şi sînt iniţiate în Antarctică şi Atlantic. Nu am vorbit aici de ideea ajungerii la magmă prin fundul oceanului, de proiectele desalinizării masive a apei de mare şi irigării deserturilor, de controlul uraganelor, de convertirea în hrană a planctonului, pulberea abundentă de viaţă vegetală din oceane, de rezolvarea problemei mondiale a proteinelor şi de alte teme legate de ocean ; toate dezvăluie influenţa lui. uriaşă şi continuă asupra ştiinţei de azi. Există multe probleme de rezolvat în cadrul noii concepţii, inclusiv cele "ale strîmtoriior, insulelor şi a cercetării ştiinţifice. Esenţial este că oceanul dătător de viaţă îşi înscrie la timp contribuţia sa la dezvoltarea civilizaţiei şi chiar la progresul gîndirii umane. MIRCEA MALIŢA Documentele vremi j DULCEA TULCE După Mila 43 Dunărea se mai rupe o dată pe ceatalul Sf. Gheorghe şi îna. intează rafinat, controlîndu-şi cu sahale şi gîrle opozabile propriul trup. De pe galiardul navei Muntenia împărţi pădurea de plopi în dreptul ostrovului Ariton, sălciile care au făcut un pas în apă, întreci Maliucul ; o navă rapida răzuie valurile alăturîndu-ţi-se şi dispărînd, şalupele se îngroapă de spate, pe sub iahtul fără pescaj Tudor Vladimirescu se consumă, evanescentă, urma de şenile a zbaturilor. Braţul acesta, al Sulinei, se acoperă — de la Babinţii Mici cale de zece mile — cu asfalt neputincios care înghite zgomotul şi topeşte praful, cu circulaţie paşnică înlesnită de indicatoare, şi caramboluri inofensive, de jucărie. Sate subţiri de-a lungul malului, aproape unite prin garnituri recente, suporturi palustre pe care trîndăveşte, noaptea, lotca fiştecui. Acostăm uneori ; pasageri pătrunşi de aşteptare se înlocuiesc pe ponton. De sub troianul de stuf înnnegrit, complexul turistic „Lebăda" pune — întru cinstirea acestui parter necuprins — un belvedere cît un minaret de geamie, de unde omul luminează cu privirea pînă departe, spre cele două Obretinuri, spre Letea şi Caraorman. * Lîngă remorcherul „Pasteur", „Dr. Marea Neagră" e de fapt draga „Marea Neagră". Oraşul Sulina, el însuşi tras la chei pentru a fi recuperat, nu permite — în limita celor cinci străzi paralele — decît strictul necesar : revers al boitei inutile şi vaste, chiar dacă cereşti. Dimineaţa, deşteptîndu-te la etajul unei case cu sacnasiu, ferestrele de pe vreo punte de comandă rulează în fereastra ta, şi te simţi obosit şi clătinat şi dornic de escală. II cheamă Halchin Feodor pe băiatul acesta robust, titular în echipa de fotbal, muncitor la Fabrica de conserve de peşte, ridicat dintr-o familie de nouă copii. Ne descoperă clădirea cu privdor de beton la Dunăre ; urmărim decongelarea peştelui oceanic, desolzirea, decapitarea, porţionarea, prăjirea şi sterilizarea în autoclave ; grea muncă, frumoasă muncă intervin Talinoi Paulina şi Colibaba Mi-nodora, şi jetul de apă linge neistovit faianţa sub tălpile nesigure. Dimineaţa, cu barcazul, la pescuit, spre Cardon. Un canal în care apa şade, sau înclină spre sud, sau curge spre nord, după cum nivelul unui braţ sau al altuia urcă sau coboară. Stuful freamătă pe îndelete, electrizîndu-se. Dedesubt moţăie cireada peştilor, pe tavanul lor limpede patrulează lişiţe şi sarsele. Pescăruşii ricoşează de-a lungul culoarului. Un culic cenuşiu înţepeneşte trădîndu-se pe cenuşiul primpre-jurului mişcător. O lotcă de familie culege boarea în pînza moale şi trece împotmolit, gata sa asfinţească sub greutatea coşurilor cu struguri. * Pe secetă, drumurile Beştepeului trebuie ghicite prin vad, căutate sub pudra calcinată de arşiţă cu care cea mai obscură adiere văruieşte gardurile şi care, înainte de a te înceţoşa, îţi linguşeşte picioarele pînă sub genunchi. 47 ,+ele cu ştiuleţi despănuşaţi, aproape lingouri şi arzînd aproape, vin Căruţ ,ntre baloturi de paie ; ne amestecăm cu viile de aligote şi cabernet, de se Y^r's. sa privim mai degrabă apa, adusă şi îndesată cu trudă în legume, sau c tice-maroehinărie, chimicale, încălţăminte, saxofoane-bijuterii, accesorii metalice- I candelabre, şi născocesc un ritm şi un procedeu comunist de a trăi. în Sînnicolau Mare, oraşul de pe Aranca înrîurit de sîrbi şi maghiari, marcat de fosta oblăduire austriacă, te împaci în patru limbi. Ca şi în dragoste însă, , în muncă te înţelegi uşor. Crescătoria de porci a cooperativei de producţie pare, cu îngrijirile daţe de Lupu Gheorghe, cu „filtrul" prin care lipăie roţile automobilelor, un sanatoriu pentru animalele dornice să se îngraşe înainte de a muri. Exemplarele amuzante din rasa Landras, cu urechi trase pe ochi, cu aspect pneumatic peste clisa de o palmă, aproape revărsate din bocşă, sînt abundenţa personificată. Godacii se înghesui de sub becurile cu infraroşii, dragă purceluşule, azi nu dăm autografe. Păcat, omule ţi-am fi dat un autogarf. La întreprinderea pentru prelucrarea tulpinilor de cînepă recunoşti, alături de Ştefan Ion, că totul se poate valorifica. Bazinele de topire, cîmpul de uscar^, turbina zdrobitorului şi maşina de meliţat cheamă la întrecere : umeziţi-vă buricul degetelor, bunicuţe de pretutindeni. Resturilor de tulpini li se întîmplă să fie impregnate cu liant şi presate la cald ; în felul acesta capătă şi nume — plăci arfomcrate din puzderii, PAP. în secţia confecţii-saci pînă şi rînduitul pînzei, în valuri, pe podea, se face mecanic. în dreptul ei te poţi răcori şi o poţi saluta, căci bate aerul într-un continuu rămas bun. Fabrica de lapte praf şi produse lactate e o iarnă feerică pe care nu ţi-o spulberă decît austeritatea datelor furnizate de Vinţan Vasile. Dar nu, laptele ;■ pasteurizat în vane de recepţie e de fapt prima zăpadă ; şi nu depozitat, ci troieni! e în tancuri tampon ; smîntîna se surpă în avalanşe, iar produsul supus deshidratării nu e pulverizat, ci viscoleşte. După ce scuturi de pe haine zăpada halatelor încearcă să-ţi stingi dorul de culoare în serele de flori ale oraşului. Te vei pomeni însetat în alt chip, nu * l dragoste, cum propun garoafele roşii, nici de părinţi, cum sugerează cele am J| ci poate îţi vei dori marea cu cerul, căci într-acolo te îndeamnă nemaivăzutele '1 garoafe albastre. ,r, TUDOR VASILIU Cărţi — Oameni — Fapte • CATAGRAFII: TURNUL DE OŢEL. — "Dacă devine gen la modă şi se ia la curtare la orice oră din zi, ca pantofii trpteur, mult căutata literatură de anticipaţie (ca şi planetele de Coco scoase ici colo pe glob de către statisticieni ce hrănesc, unii fantezist alţii cu umor negru asemenea producţie) devine un gen evazionist pe cît de bine camuflat, pe atît de stînjenitor pentru spirit. Am citit o mulţime de bazaconii pe marginea viitorului, din care rigoarea lipseşte, aşa cum lipsea şi din prezicerile „lucide şi concludente" care le inspiraseră, semnate de diverşi Nostradaimus din New-York, Roma sau Lichtenstein. "TOtorile de situaţii curat senzaţionale In care e îmbrîncit formidabilul om al arsului 2100 — fiinţă alcătuită sigur din aceleaşi oase, măruntaie şi lumini ca şi noi — sînt inventate cu nobila preocupare de a-1 înfăţişa pe nemaivăzutul muritor servindu-se pe pajiştile pustiei planete Jupiter de fascicole laser în locul furculiţei, de transbordoare cu fotoni în lipsa liftului, de prize trifazice, cînd se hotărăşte să dea viaţă unor copii frumoşi, de cauciuc expandat, mîngîioşi şi gingaşi, conform programului cibernetic «mipreparat. Asta mă îndeamnă să cred ca turnului de fildeş, preferat de unii Scriitori, i-a luat locul (printr-o abilă Manevră de efracţie) un alt turn — un inexpugnabil turn de oţel, total lipsit de aer, fără măcar o ferestruică prin care f se poată zări steaua Polară sau legănarea melancolică a pomilor sub adierea vîntului de seară. Dacă lumea anului 2100 va arăta ai-owna acestor generoase povestiri — sear-TiZ' ,Smtetică- scurt-circuitată uneori trtmL fentimente manevrate prin bu- TOe nichelate, perfect dotată cu reflexe de atac şi apărare, cu găini şi purcei propulsaţi de arcul întors cu cheia, printre aluni şi arţari din material plastic —, nu încerc nici un regret că progresele geriatriei n-au ajuns să-mi promită o longevitate care să mă poarte pînă în ziua tuturor posibilităţilor. Fabricanţii de vise mecanice, netede, fără probleme (nu cumva sînt aceiaşi care preferă unei case frumoase vile tip cazarmă şi pistele de moto-cros ?) au simţit corect pulsul şi cererea pieţii şi, aidoma celor ce multiplică literatură erotică şi sporesc inventarul lucrurilor urîte, speculează neruşinat o cerinţă curată a fiinţei noastre, clădind pe streşinile ei cele mai îndrăzneţe trambuline de lansare în haos. Sîntem ceea ce visăm să devenim, şi e firesc şi frumos să iscodim viitorul. Dar nu cumva sîntem altceva decît automatele în devenire pe care vor să ni le propună aceste stupide bazaconii cu pretenţii ştiinţifice, în realitate simple confecţii ale unor negustoraşi de imagini ieftine ? Nedevenit încă realitate, dar nu mai puţin realitate sigură şi frumoasă, viitorul omului întreg şi puternic este, datorită cercetărilor lucide şi ştiinţelor în asalt general, mai limpede decît ne închipuim, uneori mai riguros previzibil decît ne-am aşteptat vreodată. Atunci de ce să ne sustragem rigorii şi să manufacturăm basme de buimăcit copiii ? Negreşit, există un realism al anticipaţiei, şi despre sustragerea de sub controlul critic este vorba... Deci, nu orice carte fantazînd despre fizionomia secolului viitor se cade să o salutăm cu lacrimile în ochi, aşa cum facem adesea, măguliţi de divinităţile aberante ce ne sustrag, în fond, de la prezentul semnificativ, nucleu al viitorului chestionat de fiecare; se cade să 55 w, P fruntea dungată / Trec prin Acum cru-t: îngîndurat ; se duc / în PÎ0?iV=mvaiele / Azi am scris un poem/ fffpîat o pîine..." etc. Cu totul hn am cm ^îrnesc uitimele versuri ale aW,in«i noezii demonstrînd un gust ales acde ffidului'' liric. In alte poeme se al V*T. „ otineere a acordurilor trium-Suprima carte. în Elegie., există o fale oi' i ezie în care un tinar era inimoasapoezie ^ flutur tot Sfslabf, a mîinii părintelui, care 11 Sarnnă la întoarcerea acasă, ci sa sc Sunde în baia de lumina a oraşului. Un teceput de „schimbare" la faţa se schi- roent dat dăm" peste un strigăt_dureros, ţeaza l acum în cîteva versuri, şi_ la un mo- le o ciudată sonoritate lirică : „Cînd sin- mr stai într-o gara / Şi numai fumul Senului cel pierdut in cimpie / Mai stăruie pe pavaj / Iţi spui ca atunci este timpul / Să te întorci pe marginea unei ferestre / Cu semafoarele ei aprinse / Cu vecinul tău obosit 1 întorcîndu-se din uzină pe o cărare de somn ; / Şi te întrebi de ce / Drumul către casa ta / Nu mai are chemare, ci doar / Pe linia lucie a căii ferate / Iţi vine să alergi deodată / înapoi". în genere, însă Mircea Florin Şandru cultivă în Luminile oraşului poe-sail cu versuri ample, a căror curgere nu e străină de ritmica eminesciană, versuri de. o subtilă alcătuire, în care elemente ,-jjc vieţii cotidiene capătă veşmintele unor piese de decor. „Rostogolirea" cuvintelor se face după o ştiinţă sigură a efectelor, iar dacă poate îi vorba de o anume p«2â (§i este !), ea a fost însuşită perfect. Voi cita poemul Pune mîinile, reprezentativ pentru latura esenţială a volumului : „0, pune-mi mîinile pe tîmple, se-au-de apa picurînd / în încăperi îndepărtate prietenii adorm cu toţii / Vezi iedera om ne priveşte prin storul nevopsit şi Mted / Umbrele serii se coboară pc urma gaibftnă a roţii / Stă trena plopilor întinşi peste oraş, acum auzi / Maşinile cum duc mireasma benzinelor pe lîngă Case / Măturătorii trag apa străzii, cu «thiî lor subţiri şi uzi / oameni întîrziaţi înoată printre luminile rămase. / Mai S&iem, e întinsă pace, planeta se învîrte-n Pi, / Ecourile unor lupte din alt meri-«an par stinse, / Mările nordului îngheaţă apropiindu-se de pol, / Cortegiile Zf™ se roagă în sanctuarele aprinse /. Ta Pune muzici să ne ude timpanele, să «borim / Treptele nopţii, se mai spală «°n to apele fîntînii, / Peste oraş va Sff lară?i cu frunze de pe alt tărîm / Sn snUl PSSte noi se lasă, de-a dreptul mLt Ul mîinii /:- Versurile sînt fru-■ rosbrea are o ritmică de o solem- nitate discretă, şi totuşi parcă lipseşte o undă de aer proaspăt. Nu s-ar putea afirma că tînărul poet se află neapărat în regres faţă de prima apariţie, dar persistenţa în această ipostază, generatoare indiscutabil de efecte interesante, se poate dovedi a nu fi prielnică. Mircea Florin Şandru şi-a construit o armură pe care singur trebuie s-o sfărîme, altfel poezia sa însăşi riscă să sucombe în braţele propriei perfecţiuni formale. VICTOR ATANASIU 9 NOTAŢII LA „EPOPEEA NAŢIONALA CINEMATOGRAFICA". — în 1962, cu Tudor, se inaugura seria de filme istorice, cu scenarii originale, sub titlul generic de „epopee naţională cinematografică", menită să închege treptat o frescă a trecutului patriei, surprins în momentele cele mai importante şi prin figurile lui de relief. Au urmat, în ordinea publicării, Dacii (1966), Columna (1968), Mihai Viteazul (1970), Sentinţa (coproducţie, 1970), Can-iemir (1975), la care se pot adăuga atît ecranizări ca Neamul Şoimăreştilor (1964), Fraţii Jderi (1974) şi Ştefan cel Mare (1975), cît şi acţiunile aventuroase pe fundal de epocă din ciclul Haiducilor (iniţiat în 1965), din Nemuritorii (1974) sau din Muşchetarul român (1975). După cum în acelaşi corpus îşi găsesc loc imaginile din luptele clasei muncitoare şi ale comuniştilor, reînviate în Valurile Dunării (1959), în Lupeni '29 (1962), în Duminică la ora 6 (1965) sau în Puterea şi Adevărul (1971), şi chiar adaptările unor proze ca Moara cu noroc (1956), Pădurea spînzuraţilor (1964) sau Răscoala (1965). Există, astfel, un început de tradiţie a filmului istoric, care de fapt continuă un filon privilegiat al „epocii vechi", inaugurate cu Războiul Independenţei. Caracteristica fundamentală a întregului nostru cinematograf istoric rezidă — în opoziţie cu anumite tendinţe detmitizante, relativ recente, din dramaturgia teatrală — în încercarea de reconstituire minuţioasă a mediilor, a atmosferei şi a personajelor trecutului. E vizibilă tendinţa de a restitui aura mitică a unor figuri eroice, legendare, de a le privi gîndirea şi faptele sub specia unei „biografii naţionale", a unei mitologii în stare să exalte, să glorifice vitejia şi vitalitatea neamului, într-un proces progresiv de consolidare a conştiinţei naţionale. De aceea, cu puţine excepţii, fii- a m 57 sensa, adică mai bogată în tîlcuri şi deci şi cu un plus de vlagă 01 Ci a jar pe °.- metaforic, artistic, îndeamnă nuanţe, Fi]mul istoric ilustrativ-na-educaţion^-^^ dp a Dreschimba re_ tttfab!t ?rcălul„ _________________ Pede '"g acţiune a maselor de spectatori, încărcătura emoţională în disponibi Mtate *"o"d"urata limitată, tranzitoriu. Fii ml muît^la reflexivitate, fără a neglija ;area . mai durai-- ...... _ . y. modalităţi îşi găsesc justificarea jnaj mult ^d'urabil „sentiment al istoriei". Am- «carea afectivă, suscitînd un preţios şi «rădică, pedagogică şi formativă, ambele cuvine a fi cultivate în continuare, T tificînd — în varianta naturalistă, ilus-trativistă - cîştigurile din Dacii, iar — în varianta analogica, metaforică — sugestiile din Puterea şi Adevărul. Problemele implicate de nobila iniţiativă a „epopeii naţionale cinematografice" sant fireşte multiple, mult mai numeroase. Dintre ele, am desprinde cu precădere — pe lîngă cele decisive, semnalate în le-glitiră cu documentarea şi exprimarea in proprio a cineastului — alte două, importante : a limbii şi a perspectivei europene. Unitate audiovizuală, filmul sonor se întemeiază cu putere şi pe componenta* dialogică. Atunci cînd avem de a ftce cu ecranizări, limba scris-vorbită de înjosit e aceea a autorului literar, şi sarcina cineaştilor e relativ uşurată, diminuată. In schimb, atunci cînd scenariul «original, „creaţia" de limbă scris-vorbită (scrisă în scenariu şi vorbită de actori) prezintă înfăţişări delicate, una din gravele îndatoriri ale cineaştilor fiind tocmai ii a oferi şi adevărate „modele" de comportare lingvistică, într-o justă echilibrare a „parfumului" arhaizant şi a elementelor de cuvîntare contemporană. Dar a discuta tepre limbă înseamnă a discuta, pînă ta urmă, despre întreaga mentalitate a laei epoci, a unei ambianţe istorice : de «ea, evitîndu-se naturalismul unei vor-«ri rudimentare, simplificat „cotidiene", * va evita şi ceea ce i-ar putea corespunde în costumaţie, în gesticulare şi mis-«aro a eroilor, în reconstituirea hab'i-«ţ-ului, a atmosferei, în general, a spiri-aam vremii. ti,?' T asemenea spirit al vremii con-!~ de al doilea aspect invocat: «wraarea procesului de continuitate a Z noastre naţionale la procesul isto-m europene. Aceasta ne-ar feri de vi £L prea înguste şi ar da, din ePisoadelor cinematografice din istorică a românilor o reală Re internaţională. Dintr-o mo-fci a 6 rau înteleasă> arta noas-Wfa- ,