ANUL XXIX IANUARIE 1976 Nr. 1
♦
CHIPUL PATRIEI AZI
Niciodată chipul Patriei n-a luminat atît de înalt ca acum. Niciodată nu ne-am simţit mai răspunzători şi mai treji. Această lumină izvorăşte din drumul eroic parcurs prin istorii, dar mai ales din destinul pe care ni-1 zidim azi, conştient şi convingător.
Sîntem aici, pe plaiurile de la Car păţi şi Dunăre, din vremi imemoriale. Sîntem aici deodată cu pământul şi cerul, deodată cu apele şi vînturile, deodată cu Istoria. Certificatul nostru de naştere este înţelepciunea şi omenia, dar în acelaşi timp lupta, lupta în sensul cel mai tulburător al cuvîntului, după cum au bătut furtunile secolelor. Sîntem un popor vechi pe aceste meleaguri, dar nespus de tînăr şi de vital. Pe sufletul nostru lumina a scris : Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Sîntem, pe acest picior de plai, ramură latină fără moarte.
Un popor care în curată dăruire de sine îşi trudeşte glia şi îşi orîn-duieşte trebile, fără a rîvni nimic de la nimeni, un popor demn şi cinstit, menit a-şi înscrie rodnica durată la răscruce de vînturi, un popor care transformă furtunile şi pătimirea în frumos, este pe veci logodit cu veşnicia. Soarele — n-aţi observat ? — din Carpaţi răsare şi tot în Carpaţi apune. Luna din Dunăre se înalţă şi tot aici coboară. Pămîntul nostru este un trup, un imens trup format din milioane de trupuri ale străbunilor, dăruit celor de azi şi celor din viitor.
Cine nu ne cunoaşte ? Cine vrea să falsifice adevărul ?
„Niciodată — scria Eminescu în 1879 — nu am fost element stă-pînitor; niciodată nu s-a manifestat in noi chiar nici tendinţa de a supune pe alţii, ci totdeauna românul s-a mulţămit a fi adăpostit şi a se dezvolta pe pămintul său..." Şi tot el sublinia, opt ani mai tîrziu : „România nu va fi, dar nici nu a fost niciodată vasală l" Iată adevăruri profetice, mereu actuale.
Chipul Patriei e mai luminat ca orieînd. Numele ei (nu existenţa, căci aceasta are mii de ani), numele ei în sensul juridic al cuvîntului împlineşte în acest ianuarie 117 ani. Acesta a fost momentul marelui botez. Existam de mult în istorie cunoscuţi ca valahi, vlahi, rumâni, români, fără a mai vorbi de legendarul prestigiu al strămoşilor romani şi geto-daci. Atunci, în acel binecuvântat ianuarie 1859 s-a împlinit che-
2
marea adîncă a istoriei : Deşteaptă-te, Române ! Graţie voinţei multiseculare a tuturor românilor de a se uni, voinţă bazată pe comunitate de origine, de limbă, de teritoriu, de obiceiuri şi datini, de structură psihică, voinţă exprimată atît de răspicat şi înainte, s-a realizat unirea Moldovei cu Ţara Românească, act care a pus bazele statului român modern. Temelii se aşezaseră de-a lungul vremurilor (mai ales de Mihai Viteazul, apoi la 1821, la 1848), dar marele edificiu denumit România abia acum s-a putut înălţa şi s-a desăvîrşit la 1 decembrie 1918, prin unirea Transilvaniei cu Tara. „Unirea e actul energic al întregii naţiuni române...", spunea, pe drept cuvînt, în februarie 1863, Mihail Kogălniceanu. Pentru a se realiza măreţul ţel, au trebuit învinse, cu înţelepciune şi îndrăzneală, obtuzităţi şi vicisitudini dinnăuntru, dar mai ales de pe continent. S-a împlinit astfel o* mare dreptate, de a avea şi noi o Patrie, cunoscută azi şi preţuită pe toate meridianele.
Vindecînd rănile şi urmările celui de al doilea război mondial (unuî dintre cele mai tragice momente din existenţa noastră), România, prin clarviziunea, abnegaţia şi curajul comuniştilor, a ajuns o ţară înfloritoare şi dinamică. Intrînd în noul cincinal, ne reafirmăm voinţa, conform Programului Partidului şi documentelor Congresului al Xl-lea, de a merge înainte pe calea progresului şi prosperităţii, ne exprimăm voinţa de prietenie cu toate forţele comuniste şi democratice, cu toate popoarele, pornind de la principiile egalităţii, suveranităţii, independenţei şi avantajului reciproc. Milităm pentru o nouă ordine politică şi economică internaţională, bazată pe echitate şi grijă pentru destinul omenirii, milităm pentru pace şi dezarmare.
Chipul Patriei e mai luminos ca orieînd, căci întregul popor, întregul partid, în frunte cu cel mai destoinic fiu al ei, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, temeinicim la edificarea socialismului multilateral dezvoltat pe pămîntul românesc, pentru fericirea noastră, pentru cauza celor ce munoesc, de pretutindeni. Sîntem factori activi atît în înălţarea României pe culmile civilizaţiei şi bunăstării, cît şi în problemele care privesc soarta întregii planete.
Avem o ţară de rai, un popor harnic. Tot ceea ce înălţăm, înălţăm pentru noi, pentru cauza generală a socialismului. Nimic nu e prea greu, nimic nu ne sperie. Drumul pe care merge azi România este singurul posibil, este singurul cert. Este drumul nostru, este drumul raţiunii, al încrederii. La această măreaţă oră a Patriei, alături de întreaga suflare românească, frontului cultural-ideologic, literaturii, artelor, muncii educative, le revin sarcini die excepţie. Trebuie să sondăm mai adînc conştiinţele celor mulţi, să le cunoaştem mai bine vibraţia. Sîntem datori, mereu, timpilor în care trăim cu noi crîmpeie de frumuseţe.
în primăvara aceasta va avea loc Congresul educaţiei politice şi. al culturii, prilej de a ne afirma mai apăsat răspunderile, de a gîndi mai fierbinte la ceea ee ne revine de înfăptuit. Se vestesc mari aniversări : două mii de ani de la constituirea statului centralizat dac de sub conducerea lui Burebista, o sută de ani de la obţinerea intedependenţei noastre de stat.
La nepreţuitul tezaur al creaţiei populare, la ceea ce au plăsmuit cele mai ilustre condeie ale scrisului românesc, de la cronicari-, reprezentanţii Şcolii ardelene, generaţia de la 1848, pînă la marii clasici, orî.
perioada dintre oele doua războaie mondiale, trebuie să adăugăm con tinuu, fănma noastră de talent, de ardere şi iubire, pentru imortalizarea m memoria viitorimii a zbuciumatei noastre existente istorice pentru imortalizarea evului nostru socialist de izbînzi şi sacrificii, pentru a trece m durata şi lauda efortul şi dăruirea celor mulţi. Ne-âm născut tru dind, munca şi iubirea de Patrie sînt coordonate permanente ale structurii noastre, de aceea nu vom pieri niciodată
Mai mult ca oridnd scriitorului i se cere nu numai talent, cultură cunoaştere admca a vieţii, ci i se cere să fie o structură morală superioara i se cere sa fie adevărat luminător, adevărat pedagog al semenilor sar. /om realiza, incontestabil, epopeea naţională, epopee din care s-au scris de cmc exista acest popor pagini memorabile, dar izvorul spiritualităţii noastre îşi dovedeşte neîncetat trăinicia. Avem nevoie — tre buie repetat ori de cîte ori se iveşte ocazia - de creaţii valoroase, care sa poarte pecetea harului malt, pecetea ardentei supreme, semnul pur™ taţn de cristal. Un categoric nu improvizaţiilor superficiale de mîntuială ruluf Cei" Pagmi      frUmUSeţi durabiIe V înălţătoare, pagini ale adevt
al uS^^L^r!^ n;-aTlUl-1W^ Vuieşte un vers celebru, al literaturii noastre. Ce poate fi mai înălţător decît a-ti servi tara si pamintul.decit a transpune în timp chipul lor luminat? A avea o tară
Şl 3. 11 £11 61. *
. . fRevi'sta, noastră' care va aniversa în curînd şapte decenii de viată ,şi face o datorie de onoare de a medita din nou - pentru a cîta oara ? responsabil Ş1 demn la acest vechi, dar mereu nou dezMerat Patria. Patria e mereu în fiinţa noastră. Fără Patrie nu existăm pf 5 se cuvine tot ceea ce avem mai sfînt existam. Ei j
V. R.
MARŞUL SPRE STELE
în grotele din Altamira
am însemnat, printre scene de vînătoare
şi formule rituale, la lumina febrilă a focului,
am desenat linia mare de ocru a
marşului meu către stele.
în şaptezeci de mii de limbi, astăzi moarte de mult şi uitate pe veci, folosind cam atîtea cuvinte cîte stele pe cer (cuvinte de-a pururi pierdute şi totuşi vieţuind ca tăciunii sub spuza memoriei), am exprimat, am comunicat, la amici, la duşmani, la femei şi copii, in serios sau în glumă, în clipa iubirii sau înainte de moarte, între două războaie purtate la interval de o mie de ani, am răcnit, am şoptii, printre alte o mie de lucruri,
am azvîrlit, semănînd în neant cuvintele vii ale marşului meu către stele.
Dacă săpaţi chiar în locul acesta sau în oricare loc,
de la tropice pînă la poli, veţi găsi îngropate sub1 pulberea
de civilizaţii obscure sau strălucite, veţi găsi semne scrise
în cuneiforme sau hieroglife, pe tăbliţe de lut sau pe lespezi
de diorit, pe papirusuri
sau piei de viţel răzuite de treizeci de ori
pentru a scrie aceeaşi poveste-ntr-o scriere nouă,
veţi găsi sfere mari de oţel conţinînd microfilme
într-un limbaj informatic mai general, şi dovezi materiale, mici obiecte care vorbesc despre mine şi despre marea poveste a marşului meu către stele.
La Hiroshima, eram într-o sauna publică şi-mi luam tocmai baia
de aburi,
cînd s-a produs finis mundi ; cu o clipă-nainte
mi-am zis : marşul spre stele continuă,
căci pulberea caldă a Terrei, zvîrlită la miriade
de secoli-lumină, fiece fir rătăcit în neantul
extragalactic, în lumile Antifiinţei, poartă în sine seminţele,
i ■ ~„     , , gloria
marşului meu către stele.
în inima marelui Logos viez, ca un
sîmbure nemuritor ; inima mea
este marşul spre stele. Un dor fără maraini
de pretutindeni, de pretutindeni: de pretutindeni urme-
marşului meu către stele.
AGENTUL NEANTULUI
Desigur, poate fi luat drept un agent comercial oarecare
Cină îţi apare la uşă îţi zici: încă o pastă de dinţi
sau o asigurare pe viaţă. îl poţi lua
drept un obraznic, un deşănţat, un beţiv, sau
pur şi simplu un individ fără treabă. Abia mai tîrziu
vei mvaţa sa cunoşti incredibila, umilitoarea lui
modestie. Şapca lui galbenă, întrucîtva uzată
la început te va face să rîzi. Dar apoi, pe neaşteptate
îţi vei aminti foarte bine de ea, ca de-o piesă'
a unui costum cu simbolice sensuri, poate chiar
o uniformă, a unui liceu-internat sau mai degrabă
auriei vagi corporaţii din care tu însuţi ai făcut parte
cindva, ca prin ceaţă, sau, dacă nu,
cu siguranţă vei face, mai devreme sau mai tîrziu
şi în orişice caz, acea şapcă '
nicidecum nu-ţi mai pare-un obiect cam rklicul
sau indiferent, ci o paradoxală
coifură, tricorn sau potcap sau chiar mitră,
burlesc aşezată pe-un creştet cu totul nepotrivit
tibetul lui, îmbietor şi dulceag, de corigent la mai multe
ooiecte, ţi-l vei aduce aminte si Ui va face
parul măciucă, deşi la-nceput 'esdntioanele
cToSf T-lT (S°iUri de viermi; mici ?i ^rnosi
ca ovăzul, albi şi molii, de grăsime, viermi greoi si sătui, ' viermi subţiri şi băţoşi, ca de sticlă, şi spunea : avem şi
„vierme-gigant", şi-ţi arata nişte poze ° Spe°ie>
nUm^^T-trU^eVer°Simil "p0ate # zilnic văzut tntre orele lTZI-mŞPf } e?antioanele, spun, îţi făceau mai întîi
TfZT Un1l C.°leCţii ?C0lare' pe care~° cuno?K foarte bine Şizimbeai plictisit („sînt matur, nu mai am
corigente'} nici măcar silă („unii din ei sînt frumoşi
6
roşu aprins, dungi vernil, şi apoi
ce importă, am atîtea pe cap") şi-l inviţi
să mai treacă, „te mai gîndeşti", el insistă
vizibil jenat, dar desigur, timpul e preţios, mai cu seamă
în situaţia ta, da, da, poate că da, mai tîrziu,
nu poţi şti data, de altfel
eşti pe punctul să pleci, da, pentru un timp chiar mai lung, în fine, salut, bună ziua.
Şapca lui, zîmbetul lui şi colecţia lui, familiare la culme... Cum ai putut ? Cină ie ştii corigent la atîtea obiecte.
ZBORUL
Cu mult mai sus ; fantastică putere,
aripile în urmă rămîn — un strai de nimfă —■
şi simţurile-ncete pe rînd rămîn în urmă,
ea nişte lesturi grele ; cu mult mai sus, mai iute,
de orice formă liber, nimic nu-i în afară decît mişcare pură, cu mult mai iute încă, şi însăşi sinea pare treptat să diminueze ca o merinde slabă şi nefolositoare. Zborul
o arde, o sfîrşeşte, încît curînd, în ceruri, mişcare orbitoare şi neidentitate. „Eliberat de sine, mai sus, mai sus, mai iute, definitiv de liber, nimic nu mai există, memoria-i învinsă !"
...Abia atunci Fiinţa se cunoscu pe sine : o massă uriaşă, ca un ocean de forme, viermuitor de viaţă, mîl puturos şi fraged şi naştere şi moarte, durere stătătoare,
un greu de lut şi mîzgă în care năclăieşte adînca neputinţă de-a se urni din stare-i. Un sîmbure cît steaua — fantastică putere, sămînţă explozivă, dor pur de cele pure...
MIHAI URSACHI
UN OM VESEL ŞI GRAS (I)
RAFAEL Finţi apăru la Albala în vara anului 195..., o arătare ciudată pentru Albala, nepotrivită, aproape neverosimilă pentru vremea aceea. Burta rotundă şi grea, o ghiulea băgată într-o plasă care atîrnă de gît pe sub hainele lui şi cade în prohab acoperind totul, peste toate. Picioarele scurte şi groase, mîinile scurte şi groase, o palmă foarte mică, mărimea palmei unui copil şi de aceeaşi formă incertă, degete mărunte neterminate, şanţuri nesigure, grăsimea lucrînd pe sub piele dar neaşezată încă, mîna asta semăna mai degrabă cu aripioara cartilaginoasă a delfinului : o unealtă duioasă, nefolositoare. Manşetele foarte lungi ale pantalonului fîlfîiau deasupra bocancilor legaţi cu şireturi noi, funde mari ţepene, bombeurile uriaşe lustruite, restul însă acoperit cu o crustă de noroi uscat. Un pardesiu lung pînă aproape de glezne, într-o zi caniculară, mari buzunare aplicate, gaica atîrnînd pe fese ca un lanţ ruginit între stîlpii de piatră care înconjoară Monumentul. Astfel de haine umpleau străzile în anotimpurile reci şi umblau singure şi fără grijă ca nasul maiorului Covaliov pe Nevschi Prospect. Se puteau cumpăra pe cartelă în magazinele cu firme galbene pe care scria : confecţii. Fularul de bumbac, o împletitură cu ochiuri largi, roşu pe verde, franjuri subţiri, era ascuns în jurul gîtului de gulerul ridicat al pardesiului, dar flutura aproape de genunchi peste pulpanele deschise. Dedesubt se vedeau nasturii unei haine descheiate şi vesta, o stofă verzuie cu dungi, margini cam roase dar o vestă din alte vremuri, altă tăietură. Altfel stătea încheiată sub haină pe pîntecele abrupt. Cravata, nodul lat între vîrfurile ascuţite şi răsucite ale gulerului cămăşii, era pătată chiar deasupra locului unde intra sub vestă. Dar nu o pată de grăsime, era ceva de culoarea umezelei din zidurile vechi, la fel de acaparatoare ca şi grăsimea însă rece, aspră, pedepsitoare, nimic din familiaritatea vulgară a grăsimii care sare din tigaie sau se scurge pe bărbie.
Adam Adam terminase cu două luni în urmă liceul, o instituţie care scotea pe atunci teoreticieni în stare pură. De înălţime mijlocie, Adam Adam (căruia mai tîrziu unii îi vor spune în stil american A.A. sau Ad) părea înalt, era slab, îngust, ceva ascuns în făptura lui îl făcuse poate pe Finţi să spună celui care îl primi peste patru ore în biroul larg cu uşi capitonate şi nelipsitul dulap de fier vopsit în verde-închis lîngă
8
vitrina lustruită unde pe rafturi, in spatele sticlei gravate cu trandafiri şi frunze de stejar, se înşirau broşuri şi cărţi groase legate în pînză vişinie (Finţi avea să uite peste mulţi ani cînd se întîlni cu Adam Adam şi se cunoscură că el, A.A., fusese Sylla) : m-a îndrumat la dumneavoastră, adică spre această minunată clădire publică unde vă îndepliniţi nobila misiune un tînăr care semăna cu Sylla, acelaşi Sylla care nu s-a sculat în picioare la spectacolul de gladiatori pentru a ceda locul său fostului pretor Domitius Corbulo. întîmplare măruntă care, trebuie s-o ştiţi, v-o spune cu respect un arheolog şi un viitor director al muzeului regional — dacă astrele îi vor fi întrutotul favorabile — î-a făcut pe Drussus să cîştige inima poporului. Dacă ar fi să-1 credem pe Tacitus...
Adam Adam stătea pe una din barele gardului de fier de sub zidul fostului Palat Administrativ. Domnul meu, spuse Finţi, domnul meu, fii atît de amabil, te rog... A.A. ridică spre el capul, rîse prosteşte, Finţi rîse şi el cu multă bunăvoinţă, domnul meu, fii amabil..., repetă Finţi, ducea în dreapta o servietă cu burduful umplut peste măsură, colţurile metalice stăteau gata să sară, minerul era legat de unul de inelele lui cu sfoară dar pielea galbenă de altădată îşi păstra faţa tot aşa cum vechile fotolii de piele aruncate în poduri sau magazii, scoase peste un secol şi curăţate, scot la iveală vremea lor şi,lîngă obiectele noi şi strălucitoare din preajmă, devin neliniştitoare şi încet încet pun stăpînire pe locul acela. Adam Adam se ridică dar rîsul prostesc şi fără rost nu dispăruse cu totul de pe faţa lui. Domnul meu... spuse iarăşi Finţi. Sub aerul lui bonom se anunţa însă altceva ? Oare în burta nemişcată a străinului nu pîndeşte o fiară leneşă, gata să atace ? Sînt sfrijit, îi trecu prin minte tînărului Adam Adam, trebuie să fiu un limbric caraghios faţă de tipul ăsta uriaş, un pui de ceva mic, un nenorocit de ceva mic... O neputinţă umilitoare îl făcu să gîn-dească şi să simtă împotriva firii lui. Dar nu putea face nimic. Nu putea opri căderea. Cred că m-ar strivi numai dacă mişcă odată burta lui plină cu... Acum Finţi nu mai vorbea, dar glasul lui suna autoritar în mintea celuilalt, şi ce vorbe neînsemnate, domnul meu fii amabil. Vă ascult, spuse deodată Adam Adam, domnul meu vă ascult. Nu batjocoritor, supus, capul uşor înclinat aşteptînd altă poruncă. Iată, nişte vorbe care nu erau ale lui, nu le-ar fi putut spune niciodată în felul ăsta, pe tonul ăsta, cîte va vorbe străine îl salvau acum ! Simţi şi destinderea celuilalt aşa că putu răspunde la fel, destins, întrebării lui, de fapt voia să ştie unde se află Sfatul popular regional. Chiar în faţa dumneavoastră, la doi paşi în clădirea asta, intraţi pe stînga, domnule. Vă mulţumesc, stimate domn.
Adam Adam rămase lîngă bara de fier. Era în picioare. Cînd se ridicase ? Privea în urma lui Finţi despre care nu ştia nimic. Oare Finţi se ducea călare, mantia lui grea cade pe crupa calului, şi avea un coif cu pene ? îşi trecu mîna prin păr, peste obrazul cu muchii ascuţite, se aplecă şi îşi pipăi genunchii cu degetele, muşchii lungi ai coapselor, pînă cînd simţi ochii unui trecător urmărindu-1, se răsuci şi se pomeni imer-gînd fără grabă, simţea tălpile pătrunzînd printr-un fel de lunecare scurtă în asfaltul încins. Merse, merse şi se pomeni iarăşi în locul de unde ple^ case. în apropiere, în spatele gardului scund se aşeză pe o bancă sub un pom cu frunze roşietice. Era o mică grădină publică, verdeaţă rară şi alei cu pietriş. în stînga lui se afla un chioşc zăbrelit, abia mai mare decît o colivie. De acolo se auzeau glasurile a două femei tinere. Ce pereche caraghioasă, spunea una, nemaipomenită, spunea cealaltă, l-ai văzut [
9
pe ăla grasu ? aşa o namilă să se urce pe tine, ha, ha, dar băiatul de lingă el ţi-ar fi plăcut, nu-i aşa ! te cred că ţi-ar fi plăcut puţin, ia spune ! ? Oho, spuse cealaltă, şi amîndouă începură să chicotească subţire, ca şi cum cineva le-ar fi turnat apă rece, un fir subţire pe ceafă, ihihi, mihoho, mihi hihomihihi, iiiihh. Acela, te cred, spunea una printre sughiţuri, dar de ee-o fi fugit bebeluşu, şi-o fi adus aminte că 1-a trimis mămica la lapte, dar ce ochi avea parşivul, tu, ţi-ar fi plăcut, aşa-i...
Banca pe care stătea Adam Adam nu putea fi văzută din chioşcul de lemn. Trebuie să fie cele două poame care treceau pe cînd vorbeam cu grasul, se gîndi A.A. Acum îşi aminti cît de atent se uitaseră la el cele două fete, nu se putea pune la îndoială ce vor, astea s-ar culca şi acum cu mine aici în chioşcul ăsta, îşi aminti că gîndise, amîndouă odată s-ar culca cu mine, putorile, dar gîndul trecuse atunci peste el şi acum se întorcea trufaş şi neruşinat ca un soldat care a stat ascuns şi mort de frică tot timpul luptei şi apoi se strecoară printre supravieţuitorii victorioşi şi intră şi el victorios în cetate. Tînărul Adam Adam însă nu se gîn-dea Ja toate astea. El se ridică de pe bancă. Sări pe vîrfuri, se ghemui elastic deasupra genunchilor, plecă fluierînd. Un om gras şi fiert de căldură cu atîtea boarfe pe el în luna lui Cuptor, înainte de ploaie. Poţi prinde ură pe un om gras ? Poate să-ţi fie frică de el numai fiindcă e gras ? Dar nici gîndul ăsta nu rămase. Adam Adam uită în aceeaşi clipă şi de cele două fete, femei tinere, ce naiba or fi fost ele. în vitrina unui magazin, el se privi îndelung. Adam Adam...
CELESTA, spuse Finţi, n-ai văzut nimic. Să nu afle doamna, nu mai fac !
Vai domnu profesor, spuse fata, domnu doctor Obreja...
Doctorul Obreja e mai gras decît mine, spuse Finţi, şi e chel. Eu nu sînt ! Vorbea cu gura plină în timp ce imîinile culegeau dintr-o farfurie adîncă piramide şi cuburi gălbui, un aluat pufos şi dulce umplut cu stafide şi alune. Fălcile mestecau repede, fruntea şi pielea obrajilor luceau, sub ochi şi pe tâmple apăruseră mici picături de sudoare, urechile se înroşiseră, un roşu adînc spre vişiniu. Mîinile duceau la gură, degetele scurte deveneau deodată îndemînatice şi sileau bolta şi limba să primească şi să macine cît mai mult. Fata scundă şi slabă, îmbrăcată cu o rochie cam prea largă peste care îşi legase un şorţ înflorat îl privea cu mjna la gură. Era dimineaţă devreme, abia răsărise soarele. Vară, se anunţa o zi înnourată şi umedă. Farfuria se golea. Mîinile lui Finţi se întinseră încă odată deasupra ei, se retraseră goale, arătau ca nişte vietăţi înfricoşate, nu-şi găseau locul. Ochii lui priveau cu o disperare batjocoritoare, înghiţi ultima bucată, îşi linse un deget, glasul părea vinovat, sublimă Celesta, spuse, nu mă pot abţine, să nu mă spui doamnei, am greşit, crede-mă că e ultima dată... Ca şi cum s-ar fi strecurat pe furiş spre cuşca unui cîine adormit, fata se apropie de masă, luă cu o mişcare iute şi hotărâtă farfuria, o băgă în dulap, răsuci cheiţa nichelată şi o băgă în buzunarul adînc al şorţului, Finţi tuşi, un fel de răget ascuţit, cutremurător, un A^as de aramă atîrnat în vechiul colţar de stejar afumat (nu se potriveşte aici, spusese odată careva dar acela nu văzuse niciodată bucătăria adîncă şi plină de luminoasa pace familială a casei unde se născuse Finţi, scaunele şi mesele de stejar şi soba uriaşă de cărămidă
10
roşie cu hornul ei alb, vasele de aramă şi lampa cu oglindă de bronz şi în fundul tipsiei lăptoase de porţelan plutind o moară de vînt albastră) vasul de aramă aşadar vibra îndelung. Fata aprinse aragazul şi puse un ibric mare cu apă la fiert. Finţi se aşeză în fereastră şi începu să rîdă încet. în bucătăria strimtă intra mai puţină lumină. în cele mai solemne adunări din regiune, tuşea lui Finţi era cunoscută şi acceptată, primită la început cu un fel de mirare ostilă, socotită în cele din urmă ca un dar deosebit al lui şi care nu putea fi despărţit de discursurile sale atît de convingătoare şi emoţionante, un stil fără îndoială demodat dar plin de farmec, cum spunea bătrînul doctor Obreja. Iar Visarion Adam, pe cînd încă era un om important la Albala şi după ce îl cunoscuse bine pe Finţi : am crezut la-nceput că-şi bate joc de noi cu tuşea.asta, dar cînd l-am văzut ce treabă face şi ce suflet are mi-am zis că n-are decît să-şi bată joc dacă el şi muzeele lui sînt fruntaşi pe ţară şi lăudaţi de toată lumea, mai ales după ce l-am chemat la mine pe şeful secţiei sanitare regionale şi l-am pus să vadă şi el a văzut că Finţi avea într-adevăr un început de astm şi nu era vorba de nici o batjocură... Pe fereastra deschisă intră un fluture galben. în ibric apa începea să fiarbă. Se vedeau nemişcate frunzele arţarului din scuarul apropiat. Parcă prin aerul odăii, cu un uruit infernal, trecu un avion cu reacţie. Cu o jumătate de escadron de cuirasieri v-aşi pune pe fugă, mormăi Finţi.
Domnu profesor, spuse fata, nu vă supăraţi, l-am auzit pe domnu doctor Obreja cînd îi spunea doamnei...
Buna mea Celesta, spuse Finţi, tu ai auzit de Paracelsus ?
Dacă-i spun doamnei că le-am mîncat eu, zise fata, nu mă crede. Şi nici nu-mi plac. Dar dacă...
Celesta, spuse Finţi, ascultă Celesta, cum îţi poate reuşi atît de bine borşul de potroace şi cum pot fi magnifice plăcintele tale cu poalele-n brîu, şi sînt, pe legea mea, fără să ştii nimic despre Paracelsus ?!
Domnu profesor, zise fata, am să-i spun doamnei că... în fereastră, Finţi ridică o mînă, tuşi încă odată. Fata tăcu, îl privea cu ochii mijiţi, gura întredeschisă. Pisica Junona, roşcată, leneşă, mare, sări fără să se audă de pe pervazul ferestrei şi începu să toarcă lîngă glezna lui Finţi.
Paracelsus, spuse Finţi, susţine că medicul trebuie să fie înainte de toate un filozof, altfel nu pricepe nimic. Doctorul Obreja nu e. Aşa că n-o să luăm seamă de ameninţările lui, Celesta. El o să moară înaintea mea, ai înţeles, imaculate- ? ! îşi trase un scaun, se aşeză greoi, parcă stătea pe o oală de noapte, luă pisica pe genunchi şi continuă : tot Paracelsus spune că boala vine din natură, iar doctoria tot din natură trebuie să vină şi nu de la medic. Iar eu adaug la cele spuse de phisicus purus : dacă rinichii sînt sănătoşi, tot organismul merge strună ! Prin urmare, Celesta, fii bunişoară, cum spune Murnu zeiţei, şi dă-mi pepenele. Pentru prînz ai să cumperi altul. Am obosit ficatul, dam libertate rinichilor, prin compensaţie deci echilibrăm efortul maşinii ! Repede !
Fata deschise frigiderul şi scoase un pepene mare. Coaja verde, întunecată, se aburi. Ave, suspină Finţi. Cu un cuţit cu mîner de lemn despică pepenele în patru. Sîmburii negri stăteau ca într-un fagure în carnea vegetală roşie, făinoasă. Cu amîndouă mîinile Finţi duse sfertul de pepene la gură, îşi înfundă faţa, ochii lucind, în miezul dulce. Sorbea, plescăia, mesteca. Zeama trandafirie se scurgea printre degete, aluneca pe antebraţele groase, albe, fără pâr, şi din coate picura pe masă. Printre dinţi
11
ţişneau sîmburii lunecoşi. Pisica mieună sub scaun. Nu-i pentru tine, dă-i o farfurie cu lapte,. mormăi Finţi. Curînd termină pepenele. In timp ce îşi ştergea mîinile cu un şervet de cînepă foarte curat îi spuse fetei : vezi să nu greşeşti iar cafeaua prea dulce, ştii că n-am voie. Era gînditor, nu-şî auzea vocea, părea îngrijorat, plecat de mult din încăpere. Să nu arunci cojile, mai spuse, strînge tot în lada ide sub scară, o să vină Costâcă să le ia, îşi creşte omul un porc, ar fi păcat să nu i le dau. Din holul lung şi întunecos strigă : Celesta, ştii cine-i Costică, îl cunoşti cred...
Da, domnu profesor, spuse fata, sigur că da, servitorul de la muzeu.
Omul de servici, Celesta, spuse Finţi şi intră în baie. De dincolo de uşa cu un ochi de geam mat se auzi încă o dată : omul de servici.
Da, domnu profesor, spuse fata şi micşoră flacăra sub ibricul în care se umfla cafeaua. Cîţţţţţ, şopti şi lovi pisica în burtă cu vîrful papucului ei galben, animalul scînci omeneşte dar nu se deslipi de farfuria cu lapte. Crapă, spuse fata. Se afla în casa familiei Finţi de trei ani, primea o leafă mult mai mare decît fetele care slujeau în casele cu copii mici. Doamna mea nu face copii, spunea ea fetelor care umpleau înainte de prînz şi după-amiaza scuarul din faţa blocului. Dar de ce ? întrebau fetele şi chicoteau, în timp ce copiii, pe care îi ţineau în braţe sau îi purtau în cărucioare înalte cu roţi nichelate şi arcuri de forma gogoşilor de mătase, priveau lumea cu ochii lor, de mici animale curioase, departe încă de bine şi rău. Fetele vorbeau despre băieţii lor care nu erau, ca altădată, numai soldaţi sau băieţi de prăvălie, cei mai mulţi erau flăcăi cu meserie, câştigau binişor şi dacă nu aveau încă armata făcută ştiau să vorbească frumos, să spună chiar domnişoară vreţi să-mi acordaţi dansu ăsta, şi era o nimica toată pentru ei să te invite la cinematograf sau la cofetărie, iar de îmbrăcat se îmbrăcau la fel ca şi studenţii, ba şi mai elegant, băieţi plini de îndrăzneală cărora nu le păsa de nici un grangur, pot ajunge şi ei granguri cînd vor, numai că nu-i interesează, mai încolo, după ce-or termina seralu. Fetele mai vorbeau şi despre satele lor din comuna asta sau asta, cale ferată sau şosea sauj dracu să-1 ia de noroi, în sat la noi n-o să spunem că sîntem servitoare şi nici nu sîntem, o să ne facem croitorese sau măcar la umplut sifoane sau la ţesut covoare, da, la mine doamna coase la maşină, mă învaţă şi pe mine că nu era tata să mă dea pe mine slugă la ei, da de ce nu face domnu ăsta al tău copii, ia spune tu, nu cumva e prea gras şi nu poate sta ca lumea ? sau ea e stearpă, se fereşte, nu vreau sau cum ? dacă n-au copii ce nevoie au de tine ?... Proastelor, spunea Filica (numele ei adevărat, Celesta o striga numai Finţi) sînteţi nişte proaste, vă pare rău că eu n-am grija copiilor, parcă voi aveţi ! domnu meu e un om bun şi-nvăţat iar doamna e şi mai bună, ştiu şi ei să stea ca toată lumea şi să facă tot ce trebuie numai \^oi sînteţi nişte tîrîturi veninoase, şi ce dacă-i gras ! Voi sînteţi slugă la dîrvală, voi ! Noi ? huo, sfrijita dracului...
Copiii se tîrau prin iarba săracă adusă în brazde din serele de la marginea oraşului, alergau pe îngustele alei asfaltate sau se urcau pe gardul de şipci încrucişate vopsite în verde, acoperit cu tablă. In spatele acestui gard erau îngrămădite tomberoanele pline cu gunoaie în care noaptea şi în zorii zilei scormoneau cu un fel de căngi scurte femei bătrînie cu traiste largi atîrnate de gîturile lor uscate sau cîte un bătrîn înalt şi osos care în loc de traistă avea o pereche de buzunare uriaşe unde ar fi putut în-
12
căpea cu uşurinţă toţi ceilalţi căutători de comori în gunoaie cu traistele şi căngile lor. în jurul gardului verde creşteau tufe de trandafiri şi liliac.
CELESTA, spuse Finţi, fii atît de drăguţă şi ajută-mă să prind breteaua asta, nu ajung, îmi scapă...
Da, domnu profesor, spuse fata. Aşeză tava cu cele două ceşti mari de cafea pe colţul mesei şi se apropie. Spatele lui Finţi : un fel de calotă Ixmecoasă. Amintea spinarea unui cetaceu ieşind din apă. Ceafa scurtă nu se vedea. Părul deschis la culoare, cînepiu, avea firul puternic, uleios, ţeapăn, cădea nu prea lung pe urechi ca o perucă prea mare. Cămaşa albă, scrobită, stătea întinsă fără nici o cută, părea să pleznească la subţiori unde sudoarea începuse să se întindă. Şi încă nu fuseseră prinse bretelele. Fata urca acum cu destulă uşurinţă malul abrupt spre şalele sugrumate de betelia pantalonului, o insectă agilă pe grumazul uriaşului blînd care leneveşte la marginea apei, ajunse în sfîrşit unde trebuia, îşi sprijini un călcîi în marginea unui nasture, celălalt îl înfipse într-un şanţ nu prea adînc. Finţi rămase o clipă nemişcat, tuşi apoi, fata se pomeni aruncată în nisipul moale şi umed sub soarele strălucitor. Se ridică rîzînd. Bretelele erau acum la locul lor.
Mulţumesc, Celesta, spuse Finţi. Sorbi cu un plescăit din ceaşca de cafea. Importanţa bretelelor este enormă, Celesta ! Pe cît par de fragile, pe atît sînt de rezistente. La castelul Spielberg, în o mie şapte sute şaptezeci şi doi, folosind bretelele un tînăr din familia Savoia, numele mic era Juan — bunica dinspre mamă fusese andaluză, o mezalianţă, fata unui hidalgo nu un oarecare nici acela, parcă un Morales, dacă nu mă-nşel, dar o mezalianţă totuşi — Juan reuşi să-i facă în ciudă guvernatorului fortăreţei şi se spînzură, o adevărată încurcătură de maţe istorice după asta, uitată azi cu desăvîrşire. Foarte bună cafea. Cea de ieri a fost prea dulce.
Domnu, profesor, spuse fata, cum oare mai ţmeţi minte atîtea ?
Celesta ! făcu, Finţi, încă n-ai adus iaurtul, ştii bine că mai tîrziu nu găseşti, ce faci, mă laşi azi fără iaurt ? Glasul îi era rece, uscat, poruncitor. Fata pieri. Canarul din colivia argintie atîrnată lîngă fereastră, bătu din aripi şi zbură de pe un inel pe altul. Finţi lovi cu unghia arătătorului una din gratiile subţiri. întîlni ochii piezişi ai pisicii ghemuită în prag. între gravitatea caraghioasă cu care se adresase fetei şi gîndul lui de acum era o prăpastie de netrecut. Biata ei întrebare nu-i plăcuse, i separase nepotrivit de familiară, umilitoare. Ce caraghioslîc, se lăsase chiar cuprins de indignare ! îi trecuse oare prin gînd s-o alunge, s-o vadă cum se rostogoleşte pe scară ? Cu toate acestea, cînd găsise în fundul scrinului cele trei pînze vechi făcute sul, înainte de a le înrăma din nou în ramele ieftine de acum — strămoşul Constantin, bunica Barbara, stră-străbunica Gryzelda •— fata le privise cu atenţie şi un fel de teamă respectuoasă şi nu pusese nici o întrebare prostească... Finţi, spuse Finţi, oare ţi-ai pierdut humorul ? Haida-de ! Cine eşti tu ? Cine e fata ? Ce să alungi ? ! Scara l Neisprăvitule ! A cui e scara asta de ciment îngustă şi murdară pe care ;urcă şi coboară în fiecare zi oameni necunoscuţi, vecini de apartament. Vecini ! Apartament! Trepte ciobite, o spirală înghesuită, o balustradă, acoperită cu o coajă de plastic de culoarea bomboanelor de zmeură, cio-pîrţită de bricegele copiilor. Scara D. Noi stăm la scara de, voi staţi la
1
13
scara ce, vă văd pe fereastră cînd vă întoarceţi de la servici ! Hm !... Finţi deschise uşa băii. Totul la un loc, baia, bucătăria, trei camere (era totuşi unul din cele trei apartamente cu trei camere din blocul unde locuiau vreo cincizeci de familii), balconul lung de trei metri despărţit de al vecinului printr-o bucată de sticlă verde, vecinul scotea două cloşti pe vară,
' era frumos mai ales în primele săptămîni după ieşirea puilor din ouă cînd pereţii de beton păreau plini de greieri. în lumina puternică din baie Finţi scăpă de strămoşul cu platoşă care în holul întunecat îl atinsese cu scoica de fier care îi proteja cotul, în timp ce calul său se bălegase chiar pe locul unde călca Finţi. Nepotul se îngrozise : ce va zice Purce-luşa ? Dar ce mutră va face Celesta ! Mutră ! Vino-ţi în fire profesore...
Ieşi din baie surîzînd, faţa senină. De undeva, de la un vecin de bună seamă, venea ritmul lent al unei hore, apoi se auzi vocea crainicului : dăm ora exactă. Metronomul, sunete lungi, ultimul gîtuit. A fost ora şase. Purceluşo ! strigă Finţi.
: Uşa albă se deschise şi apăru o femeie scundă, firavă. Privirea îi era
*       însă energică, plină de viaţă, mîinile şi picioarele neaşteptat de fine chiar
; şi pentru oasele ei mici. După ce am citit-o pe Pearl Buck, obişnuia să spună Finţi, mi-am dorit din adîncul sufletului o femeie cu mîinile şi
î picioarele astea. Păreau puşi unul lîngă altul în glumă. Cuplul lor putea să pară opera unui farseur bătrîn, unul ştirb şi scofîlcit pentru care viaţa
',       şi moartea încap într-o picătură de apă limpede la fel de bine ca într-o
j       pălărie din care scoţi panglici şi porumbei.
; Nu mă pot supăra pe fine, Alexandre, dar ar trebui, spuse femeia.
Pe lingă Rafael, Finţi mai avea încă trei nume de botez : Alexandru, loan, I Tadeusz. Nevasta lui, Teofana, se folosea pe rînd de toate patru, la întîm-\       plare sau poate urmînd îndemnuri, semne numai de ea ştiute. Am gustat
cafeaua, continuă femeia, n-am putut s-o beau, era prea amară. Asta j       înseamnă că iar ai dat iama în dulciuri, ce să mă fac eu cu tine, Ale-j       xandre ? ! în firea ei blîndă se putea ghici o dîrzenie neînduplecată, după |       cum în tonul aproape uşuratec se ascundea îngrijorare. : Purceluşo ! spuse încă o dată Finţi si căzu într-un genunchi, apucă
j mina Teofanei şi o duse la buze. Ea rîse, îşi retrase încet mîna, el strigă : | desfid pe oricare dintre nobilii cavaleri aici de faţă şi care n-ar recu-; noaste că Purceluşa este cea mai frumoasă şi strălucitoare în virtuţi şi (        castă domniţă din cîte sînt pe pămîntul creştin...
Ş Iar pe căscata asta de fată care lasă dulapurile vraişte, spuse Teo-
|        fana, am s-o scutur eu...
| Nu e nimeni vinovat, Purceluşo. spuse Finţi, nici tu nici fata asta,
1 sărmana, nici eu, nu rîde, nici eu ! Vinovate sînt dulciurile, fiindcă sînt i dulci. Dar mă uit la tine şi mă întreb, nepreţuita mea jumătate, cum de | un pachiderm ca mine a avut norocul să aibă lîngă el o fiinţă mai gingaşă I decît orchideea sub lună şi un june distins cum e Anatol, îl ştii, dacă l-ai | îmbrăca potrivit, vreau să spun după rangul imaginar, l-ai putea coborî j din Saxa-Coburg, ramura înrudită cu A a 1 te n-Tub i n gen, aceia aveau I paloarea lui şi dumnezeu ştie de oe ochii tăiaţi tătăreşte şi foarte apropiaţi J de rădăcina nasului, între cunoştinţele noastre numai tînărul desperados I Anatol poartă ochii ăştia, da, şi unul ca el trăieşte cu o arătare ca Ana-j Paula, e drept, numele este plin de nostalgie şi îmi evocă în dimineaţa I asta o vînătoare în Prusia pe vremea lui Bismark, descrisă de pana tul-\       burată a tinerei baronese înspăimîntată de severitatea preavîrstnicului soţ
1 I
I
14
şi oarbă de iubire pentru: tînărul junker care compune atît de frumoase
poezii, Ana-Paula, nume pe care îl purtase şi bunica ei, nepoată a hughe- j
noţilor exilaţi după moartea tragică a bearnezului — numele, dar urîţenia M
ei desăvârşită şi gura cicălitoare, mustăcioara şi negii ! Sărmane Anatol ! U
Doamne ! norocul meu e mare şi nu sînt sigur dacă merit eu măcar să ^ i
sărut unghia trandafirie a Pureeluşei... .1 [
Alexandre, spuse Teofana, promite-mi că la prînz nu mănînci de cit ■'
o singură felie de pîine. |
Două, huria mea, două... 1
Bine, două, dar nimic dulce. i-
f
Nimic mai dulce ca tine, şeherezado !... In timp ce vorbea, Finţi îşi I trecea prin păr cu o mişcare prelungă un pieptene ţigănesc cu două rîn- l [ duri de dinţi, lat, gros, tăiat dintr-un corn de bivol şi îndreptat la foc. . 1 Osul era gălbui cu reflexe cenuşii, Finţi îl ţinea cu toate cinci degetele 1i sprijinit în podul palmei. Astfel de piepteni se găsesc azi din ce în ce ' mai rar în bîlciurile pe drojdie care se mai fac încă, o dată, pe an, la ' marginea oraşului. Finţi avea pieptenul de la doica lui, Salomia. Fotografia ei atîrna pe peretele casei părinteşti din N., casă pe care Finţi | reuşise de curînd s-o golească de chiriaşi. Avea de gînd s-o repare vara 4 viitoare, dacă zidurile, acoperişul, temelia nu se vor fi surpat pînă atunci. ',! Deocamdată, în cele două odăi care mai rămăseseră întregi stătea bătrîna ' j lui mamă, în doamna Măria Finţi, născută Radziwill. 1 j
IN BUCĂTĂRIE, Filica jumulea o găină. Toată casa mirosea a pene ' I
opărite. Fii liniştită, Purceluşo, spuse Finţi, şi un vultur opărit tot aşa [
miroase. Ba chiar mai rău, spuse Teofana. De unde ştii ? întrebă Finţi. ' J Glasul lui nu mai era vesel. Ai mei la Modra, spuse Teofana, prindeau
în fiecare toamnă cîte un vultur şi—1 opăreau. Ha, ha, făcu Finţi, rîdea '■■
cu toată fiinţa lui mare şi greoaie, ha, ha, cum ne înţelegem noi, doamna 1!
mea, ne-ar ajunge o duzină de cuvinte pentru toată viaţa, pe cinstea mea, ' jj
eşti de neînlocuit, întîia doamnă a lumii... Era aproape opt. Norii coborî- " |
seră mai jos, soarele nu se arăta, umezeala şi căldura creşteau. Cu toate {
că uşile şi geamurile erau deschise, perdelele nu se mişcau, în casă plutea *
un fel de abur stătut. în odaia alăturată Finţi vorbea. Teofana îl asculta , f
cu o expresie de neînţelegere amuzată, ceva care semăna a curiozitate şi |
aşteptare. Nemişcată, rezemată de pervazul ferestrei, capul înclinat pe ' ţ
un umăr. Stare nesigură care năştea duioşie şi teamă. Uneori i se părea I
că asistă la un spectacol în care totul era neprevăzut, surprinzător. Şi \
acum ce urmează, ce trăznaie se mai pune la cale ? ! Oare nu era nebun }
cu adevărat ? Ce prostie, un om care se bucura de stima nemăsurată a . j
celorlalţi, chiar dacă nătărăii îşi dădeau coate şi chicoteau. Dar nu-1 ura J
nimeni. Era cu putinţă aşa ceva ?... Două supraveghetoare vorbeau într-o ţ
zi în depozitul întunecos, plin cu lucruri vechi. E nebun sigur, e om de j
treabă da-i nebun, mi-a spus mie aia blondă care stă la Bordeianu şi ,|
toată ziua-i printre ei, o cheamă ba să servească, ba să ia seama la mai . 8
ştiu eu ce, şi mi-a spus că ce făcea directoru nostru la petrecerea aia j
selectă unde fusese invitat si erau acolo numai sefi că să-ţi iei lumea-n , f
cap nu alta şi toţi rîdeau şi spuneau ce simpatic e tovarăşu Finţi, dar să j
nu crezi tu că ei îl credeau întreg. Şi pe urmă nu ştiu, dar nevastă-sa, j
15
săraca   Teofana Finţi era după peretele subţire de paiantă, în încăperea alăturată unde intrase să caute un borcan gol. Ascultase. Cele două femei mai vorbiră încă multă vreme despre oe credeau ele şi despre ce spunea lumea coborîră apoi, cine ştie de ce, vocea şi nu mai putură fi auzite. Dar ne măsură ce le asculta o mare linişte o cuprindea pe Teofana Finţi, o. mare încredere în bărbatul cu care trăia şi era al ei. Steaua lui era în urcare. Fusese cu el tot timpul. Ochiul ei vedea mai bine acasă şi în lume. Tot ce spuneau ele venea din mărginire, neînţelegere, prostie. Cele două. coţofene o făceau să-şi amintească, fără voia lor, toate împrejurările în care bărbatul ei se purtase ca un adevărat bărbat. Fusese o zi bună pentru Teofana Finţi. Ieşi din magazia întunecată, clipi în lumina soarelui, cumpără de la cofetăria din colţ — unde fetele strigară în cor, cînd ea intră,, bună ziua, doamna Finţi, şi ea ştiu că Finţi fusese doar cu puţin înainte-si mîncase porţia lui de cinci trufe, dar nu se supără de data asta — şi. cumpără o cutie cu bomboane de ciocolată pe care le împărţi celor două. supraveghetoare şi ele mîncară şi mulţumiră, rîseră şi glumiră toate trei ca nişte femei care se întîlnesc la baia de aburi şi îşi lovesc reciproc şalele cu măturică din frunze de stejar şi e bine. Le uită apoi pe cele două. femei, nu se mai gîndi la ele. Peste un timp însă, netrecîndu-i de loc prin minte întîmplarea din magazia muzeului, începu să le facă zilnic — mi-rîndu-se şi uitînd în aceeaşi clipă impulsul ei ca şi reacţia lor — nenumărate necazuri mărunte, mici mizerii cum le numeşte slujbaşul. încît, una din ele fu nevoită să plece nu peste multă vreme, spre marea părere de rău a lui Finţi, care insistă să rămîie şi spuse, de bună credinţă,, că o asemenea supraveghetoare el nu mai găseşte. Cînd peste o lună plecă şi cealaltă, Finţi îşi apucă burta în mîinile lui scurte şi spuse că mai bine-pleacă el, oare cei mai buni oameni din instituţie trebuie într-adevăr să-1 părăsească, oare nu el este cel care a ajutat-o să-şi rezolve situaţia ei" încîlcită de familie ? şi atunci de ce pleacă, unde se duce ? Era de-a dreptul îndurerat, părea chiar speriat. îi cită pe Tacit şi Aristotel şi, în felul lui care nedumerea şi încînta, îi vorbi femeii multă vreme încercînd s-o convingă să nu plece. Dar ea privi tot timpul pe fereastră şi spunea nu, nu, nu pot rămîne, trebuie să plec, nu vă supăraţi, sînteţi un om bun, dar eu trebuie să plec. El îi aminti că locul unde se ducea ea să lucreze este mai prost plătit şi mai neplăcut şi mai nesigur, dar ea spuse că ştie însă nu mai poate rămîne la muzeu. Ieşi abia reuşind să închidă şi să deschidă uşa, clanţa îi scăpa mereu din mînă. Finţi dădu buzna în biroul Teofanei, căzu pe un scaun : ce se întîmplă cu femeile astea, Purceluşo, oe le-am făcut, mă simt vinovat şi nu ştiu de ce ! Teofana spuse : nu înţeleg, dar dacă a plecat ce poţi face ? sînt atîtea lucruri pe care Iernai ai încă de descurcat, nu ?... Finţi o lăsă vorbind, ieşi, se opri în faţa chiuvetei albastre din fundul coridorului. Bău pe nerăsuflate cinci pahare de apă. Privindu-se în oglinda ciobită de acolo, scotea limba, închidea pe rînd ochii, spunea : Finţi, Finţi, ce-i cu tine, oare puterea vorbelor tale ■a scăzut ? Oare nu mai poţi face ce vrei cu vorbele tale ? Fii mai atent, îii mai cuprinzător Finţi ! Mai persuasiv
In aceeaşi zi plecă la Deleni, oraşul de centru, al raionului Voedin. Tîrgul era ur-ît, sărac, gălbui. Industria încă nu ajunsese pe aici. Nu prea se vedeau schimbări în acel sfîrşit al deceniului şase. O stradă pavată cu bolovani de rîu tăia tîrgul în diagonală. Era unul din puţinele raioane dm regiune care nu avea ziar local. Vechea primărie, căreia i se adăugase
18
creadă mai cinstit decît mine : muzeul e o aiureală a mea personală şi litigiul lui cu cei de la Adjeşti e o afacere de interes colectiv ! ! Bine, dar nici la Adjeşti nu am încă muzeu !... Cred că-1 cunosc pe acest Tulipa. Ce 4 nume ! El este dintre acei funcţionari raionali care nu contrazic niciodată pe delegatul regiunii, oricine ar fi el, oric-ît de mărunt în grad. Atenţie, el e de la regiune, e acolo, lîngă şefi şi eu aici departe, pot să fiu eu cine-oi fi .' Aşa că spune ca el, nu te costă nimic. Uni păduche dacă ar fi el, şi tot ajunge o dată pe masa şefului sau chiar într-o cusătură a cămăşii şi de acolo spune ba una ba alta. N-o să spună el lucruri prea rele fiindcă se ştie că şefului nu-i place să-i spui că subalternii lui nu lucrează bine, asta se poate întoarce orieînd împotriva lui ! Dar dacă spune ? ! Aşa că spune-i celui de la regiune : treburile merg bine şi avem Oameni minunaţi. Vor fi mulţumiţi şi oamenii din subordinea ta raională şi chiar dacă după asta îi batjocoreşti şi îi calci în picioare ei vor spune : se poartă cu noi ca un părinte, e sever, dar drept, e rău de gură, dar cînd e la o adică te apără ca pe copilul lui. Că s-ar putea apăra şi singuri, acestor bravi oameni admirabili nici nu le trece prin cap. Primeşte-1 aşadar întotdeauna pe cel de la regiune cu zîmbetul pe buze, du-1 să vadă locuri îneîntătoare, pofteşte-1 să vină altădată, cînd o fi mai liber sau într-o duminică, aşa, ca să mergeţi la un lac cu peşte sau la o cabană de vînătoare, dacă n-aveţi puşcă are pădurarul două, trecem pe la rezervaţia de fazani şi în drum poate luăm un căprior, pe urmă mergem la o stînă şi mai pe seară la un popă. Un popă ? Da, nu vă faceţi probleme, e un popă de-al nostru, are două fete studente, are şi telefon, e un popă modern şi în definitiv cine trebuie să ştie că noi am fost la popă ? Noi şi cu instructorul comunal, ajunge !... Tulipa ! El nu e din Deleni, a venit acolo într-un fel de penitenţă acum doi ani pe un post neînsemnat, dar muncind bine, fiind disciplinat şi bun organizator, s-a evidenţiat şi a crescut frumos. Era la a doua reabilitare. Peste cincizeci de ani, cînd va fi un bătrîn venerabil, va putea fi consultat ca unul dintre primii specialişti în reabilitări... Dar Negroiu era din Adjeşti, localnic bine înfipt, nevoind altceva decît să rămînă ce ajunsese : preşedinte la raionul Adjeşti. Nu greşise încă niciodată. Potrivit dosarului şi relaţiilor era de neclintit. Era un adversar de temut, unul care odată doborît (adică adus pînă acolo încît să aprobe un local, fie şi de două camere la început, pentru muzeu, nu rîdeţi, spusese Finţi altădată, pentru mine care port lighe-naşul bărbierului în chip de coif şi călăresc o mîrţoagă, asta este o adevărată luptă, o întrecere cavalerească plină de primejdii şi glorie) îţi poate da în sfîrşit satisfacţia unei adevărate victorii ? Să stai în pragul odăii goale în care va fi muzeul la Adjeşti, şi acoperit de praf, scăldat în sudoare şi sînge, să contempli leşul adversarului tău : iscălitura lui sub rezoluţia de aprobare ! Armura desfăcută în cădere, casca sărită din cap, codiţa tremurată a iscăliturii lui după literele cam strîmbe, dar energice... In autobuzul hodorogit care îl ducea înapoi la Albala, Finţi adormi. Cum încăpuse el pe bancheta îngustă ? îşi sprijinea capul în rama geamului, faţa şi-o acoperise cu perdeaua de doc înflorată pe care o desprinsese pe jumătate de pe sîrma ei. Găinile cotocodăceau, gîştele gîgîiau, un godac băgat într-un sac legat la gură guiţa, bărbaţii spuneau poveşti, iar femeile rîdeau. Dracul sări dintre sacii şi cuferele legate deasupra autobuzului cu frânghii şi capete de sîrmă, îşi îndreptă şalele, oasele înţepenite trozniră şi din încheieturi ţîşniră seîntei, o clipă el se
19
mai scaldă în praful fierbinte apoi îşi încolăci coada pe osia din spate si arcurile se rupseră. Parcă merge mai bine, spuse o femeie cu basma neagră în urechea bărbatului de lîngă ea, pînă-acuma nu ştiu ce-avea că m-a zgîlţîit în tot chipul. Şoferul fluiera o polcă. Finţi visă că era îmbrăcat în haina scumpă a lui Henric al VH-lea, lungă, violetă, tivită cu samur, căptuşită cu stofă aurie. La picioarele lui stătea ghemuit piticul. Finţi îl lovi cu piciorul şi piticul se rostogoli pînă în colţul sălii de piatră şi de acolo îl privea tăcut, mustrător, fără batjocură, parcă ar fi vrut să vorbească, dar spaima îi paraliza limba.
A doua zi la şapte dimineaţa, Finţi era la Adjeşti, oraş care dădea şi numele raionului. O oră cu trenul de la Albala. Ţinut de şes şi deal, pămînturi bogate şi vii, ape leneşe pline de peşte, mari păduri de fag şi stejar. Oraşul nu era cu mult mai mare decît Deleni, dar era mai arătos, curat, un bulevard cu castani, parcul cu chioşcuri de zăbrele şi un teatru de vară din scînduri, clădiri edilitare bine întreţinute şi case bătrîneşti cu ziduri groase şi grădini adinei. Preşedintele Negroiu venea dintr-un sat de podgoreni, oameni îndărătnici şi avuţi. Făcuseră prima gospodărie colectivă din raion, cu mulţi ani în urmă, dar numărul celor înscrişi nu crescuse de atunci, puţini, cam a zecea parte din sat. întrebat la regiune (tocmai la tine în sat, Negroiule, tu neamuri n-ai acolo, fraţi, surori, mamă, tată, păi ce mama dracului exemplu dai tu, eu nu spun că nu dai randament în munca ta la raion, dar de problema asta număru unu cu exemplu tău care ar putea fi cel mai bun semnal de atac văd că nu te ocupi şi asta trage în balanţă, eu ţi-o spun...) Negroiu răspundea invariabil, pe un ton potrivit celui care întreba (evaviz, umil, grav, glumeţ, răstit, respectuos etc.) : că el nu are nevoie de mai mult de o săptămînă pentru a-şi convinge neamurile şi foştii consăteni de avantajele muncii colective. Asta ţinea de vreo şapte ani. înainte de a se duce prima oară la Adjeşti, Finţi se interesase : ce fel de om e Negroiu ăsta ? I se răspunsese (ssst, rămîne între noi) : naiba ştie dar nimeni nu se poate lăuda că 1-a chemat Negroiu la o cramă sau la un purcel de lapte. Nimeni, domnule ! Poate nu sînt lăudăroşi oamenii, spusese Finţi, dar pe mine nu mă interesează chestiunea, fiindcă eu mănînc şi beau extrem de puţin, ţin un regim alimentar foarte sever. Ajunsese la Negroiu într-o zi de toamnă, cam pe vremea cînd în podgorii se culegeau viile. Finţi ştia : rezultatele lui Negroiu erau neaşteptat de bune chiar şi pentru el, se putea deci presupune că omul era mulţumit. Finţi aşteptă în încăperea unde secretara, o femeie cu faţa lată şi părul încreţit pînă la rădăcină bătea la maşină. Ce scriu oare toată ziua secretarele astea ? Bătea încet, de fiecare dată cînd începea un rînd nou femeia se năpustea asupra clapelor pentru ca la sfîrşitul rîndului să pară epuizată. Nu bătea ca un om care învăţa, bătea ca unul care nu va reuşi niciodată să bată cum trebuie o pagină întreagă. Fără să spună un cuvînt, fără să fie întrebată, secretara se ridică după vreun sfert de oră şi intră pe uşa capitonată în biroul preşedintelui şi ieşi aproape în aceeaşi clipă. Spuse că tovarăşu preşedinte e ocupat, dar că tovarăşu de la regiune să aştepte. Finţi zîmbi şi spuse că nu face nimic. în legătură cu pieptănătura ei, cam barocă, dar nu lipsită de gust, spuse Finţi, îi vorbi secretarei (care se oprea din cînd în cînd din scris şi îl privea pe deasupra carului larg al maşinii, cu bărbia sprijinită în podul palmei) despre evoluţia coafurei la femei în Evul Mediu şi despre ciudăţenia faptu-
20
lui că o bună secretară se găseşte de multe ori mai greu decît cel mai experimentat şef de birou. Femeia nu scotea o vorbă. Prin fereastra deschisă se auzeau maşini demarînd sau oprindu-se în forţă. Finţi nu se mişcă din scaun şi nu se uită la ceas. Se auzi deodată (sub masa secretarei ?) o sonerie. Sună mărunt, nesupărător. Secretara sări de pe scaun, deschise iarăşi uşa capitonată etc, tovarăşu preşedinte vă cheamă în cabinet. Mulţumesc, frumoasă jupîniţă, spuse Finţi. Intră. Celălalt ridică ochii de pe dosarele pe care le avea deschise în faţă. în stînga şi în dreapta lui se afla cîte un telefon. Bună ziua, spuse Finţi şi se aşează fără să fie poftit în fotoliul din faţa biroului lustruit. în ce problemă ? întrebă Negroiu. îl privea pe Finţi. Mirat (dar nu în felul în care Finţi era obişnuit să fie privit şi pe care el însuşi îl aştepta cu nebănuite satisfacţii ascunse). Expresia feţei lui se schimba după cum se umfla şi se dezumfla perdeaua în fereastra deschisă, cum, citi Finţi, mai eşti aici, n-ai plecat ? ! Dar acum, iată, se uita la Finţi cu plăcere şi o anume complicitate binevoitoare, urmărea cu privirea unui copil care nu scapă din ochi o gînganie colorată, burta lui Finţi deasupra trupului mare ajuns, în sfîrşit, într-un fotoliu unde se simţea bine. Finţi răspunse printr-un zîmbet fericit, făcu o mişcare moale cu mina. Este cel mai plăcut loc în care m-am odihnit vreodată, spuse. Vă mulţumesc. în ce problemă, întrebă încă o dată Negroiu. Tovarăşe preşedinte, spuse Finţi, aveţi o secretară admirabilă, numai cine se pricepe la oameni ştie să-şi aleagă atît de bine colaboratorii. O femeie plină de delicateţe, ceva în felul ei de a fi îmi aminteşte de regina Sigrid a Norvegiei cînd a ieşit în întîmpinarea regelui Olaf după vînătoarea tragică din Landemarket, două săptămîni înainte de Sfîntul Halvare, cînd toată lumea petrecea pe rupte. Ce-ai spus mata ? ! Negroiu închise cu grijă dosarul din faţa lui, îşi lipi palmele de cartonul albastru, se aplecă mult peste tăblia biroului, ajunse cu nasul deasupra tamponului de piatră cu măciulie neagră, o piesă veche pe care o. găsise de mult într-un dulap la SMT-ul unde lucra pe atunci, casa fostului arendaş Mantopol. Da, spuse Finţi, inegalabilă. La maşina ei de scris pare o pisică nu tocmai tînără, dar cu atît mai demnă de stimă, o pisicuţă care se joacă şi nu mai isprăveşte cu un şoarece beat, se tot repede peste trupuleţul admiratorului ei din vremuri străvechi ,el nici gînd n-are să fugă fiindcă vrea să fie mîncat, dar ea are chef de joacă iar lui beţia îi dă un curaj nebun şi vrea numaidecît să fie mîncat, ea însă...
Negroiu începu deodată să rîdă gros cu sughiţuri şi tuse, cu lacrimi şi suspine, se ţinea cu o mînă de burtă, cealaltă o întindea în gol ca şi cum ar fi vrut să arate cuiva pe omul din faţa lui, uite-1, uite-1... Cum ai spus, tovarăşu, oooh, ha, ha, pisică, brrrrh, tohhooovharăşaaa Nicu-lina, ia mai spune o dată, pisică, hă, hă, hă, încă o dată, pisică, face toate paralele (rîsul creştea şi descreştea, ascunde el oare plăcerea nemărturisită a bărbatului de a descoperi femeii cu care stă de multă vreme la un loc — indiferent care sînt relaţiile lor — un defect care o umileşte ? şi asta numai pentru a scăpa o clipă de pofta lui veşnică ?) închise ochii, tăcu, duse un deget la buze, izbucni apoi din nou în rîs, voia să spună oare celuilalt bărbat, complicele lui, că aşa e, da, are dreptate, dar mai bine să nu ne certăm cu femeia asta, e mai bine pentru amîndoi ? Da ? De ce ? Finţi ridică o mînă în aer, palma spre Negroiu, degetele lipite, policarul depărtat :  da,  sîntem   aliaţi. Gura
f
\   ' 21
I     strînsă, sprîncenele încruntate, nici un cuvînt. Aliaţi, băiete, nu com-[      pjici, cum trece prin capul tău !... O singură clipă. Mai mult ar fi putut I     strica totul. Negroiu nu trebuia să-şi închipuie că zănatecul lui vizita!     tor (despre care ceva ajunsese la urechea lui, Finţi era cunoscut în I     toată regiunea, nu ca mai tîrziu, dar trecuseră abia trei ani de la venii     rea lui la A!bala) întrece măsura ! Fiindcă Negroiu putea foarte uşor ,     să-şi închipuie asta ! Ceva însă se petrecea în spatele frunţii lui Negroiu. '     Finţi intui pericolul. Teama punea încet stăpînire pe el. Unde greşise ? Nimic din ce ştia el despre oameni nu se potrivea oare la Negroiu ? Dar exista cineva care să ştie ce se potriveşte aici ? Născoceşte ceva, derutează-1, fă-1 să intre în labirint, cîştigă timp... Finţi se ridică în picioare, deschise gura, dar Negroiu spuse rece, uscat, un om care n-a rîs în viaţa lui : ia ascultă, tovarăşu, ce vrei dumneata de la mine ? Totul! spuse Finţi cu tonul lui care nu dădea greş niciodată. Tonul lui de campion ! Rahat, greşise iar, greşea în continuare. Singurul lucru pe care îl ştia era că Negroiu nu trebuie să se enerveze, şi tocmai asta se întîmpla acum. îl avea în faţă rezemat de spătarul scaunului. Dunele de nisip modificîndu-se fără încetare sub bătaia unui vînt nu prea puternic, dar continuu. Oho, dar ştiu, am aflat, sînt Arhimede în cada cu apă ! Acest Negroiu ştie un singur lucru : el are subalterni care trebuie să-1 asculte şi şefi pe care trebuie să-i asculte. Simplu şi uşor de ţinut minte : cum eu nu fac parte din nici una din aceste categorii, trebuie să găsesc o cale intermediară. Cît mai repede, mai puţin de o secundă... Rictusul care anunţa furia se stinse la Negroiu. El era acum liniştit, Finţi îşi pregăti atacul, ştia ce trebuie să spună. Dar celălalt ridică fruntea. Greşeală, se vedea bine, încă o greşeală, poate ultima. Ce se întîmpla cu tine, Finţi? Pe cînd rnai, credeai că ai în faţa ta un adversar care trebuie învins, tu de fapt încetaseşi să mai exişti pentru eî. Călcaseşi fără să ştii regula luptei ? Adversarul se depărta încet în armura lui grea, legănîndu-se în şa, viziera ridicată, seniorii îşi părăseau locurile de sub baldachine, rîdeau, îl arătau cu degetul, unul aruncă o cană de cositor care se turti de coiful lui.
(Continuare în numărul viitor)
GEORGE BÂLAIŢÂ
IERBARUL AMORULUI
CICLU ELEGIAC DE SONETE JOC INFANTIL
Bizară Floare ! — Ca un ornic Cu ore-nscrise pe petale — Jur împrejur stelate spornic — Cit roata Timpului — egale !
Pe roza vînturilor, dornic — Urmam, cu deştiul, cîte-o cale, Smulgîndu-i spiţa, ca un vornic Vîrstînd răbojul dumisale !
S-a mai răsnit înc-o petală — Ca geana-n ochiul ce se-ncruntă — Pîn-o rămîne pleoapa cheală Şi-hamletiana floare — ciuntă !
O, sori bonţiţi, din vamă-n vamă ! Cadranul —
Kronos vi-l distramă '.
SILVESTRE RUNE
Vai, scoarţa lui e un ecran înscris cu lătăreţe rune l Bandaj de muşchi le-neacă-n dune, Licheni sting rănile lui Pan !
Champollion, nu ştii ce spune Bătrînul Arbore d'Antan ?
Ce-ndrugă scribul bădăran — Semnat sub crengile bătrîne ?
Fruntînd netrebnica-i custură — Sortind Uitării scribul, junghiul — Copacul rănile-şi îndură, Leviatan, nălţîndu-şi trunchiul !
Ce psalm s-a-nvrednicit să strice Neiertătoarea-i cicatrice ?
INSCRIPŢIE PE UN COPAC
Pe-un arbor secular, să-mi scriu — Cît încă-i tînăr, doar o mladă — Mesajul pentru mai tîrziu, Să crească-n vreme — să se vadă ?
Cînta-va psalmul în pustiu : Scălîmba noimă fi-va pradă Lichenilor, iar muşchiul viu Durerii rănile i-nnoadă !
Licheni mi-or săruta pe buză Cuvîntul scris — să nu s-auză !
Sub gene fine-or să-mi îngroape Plăpînzii muşchi — acele ploape !
Neînţeleasă fi-va, strană Cîntarea năpîrlită-n rană l
LAIC RĂBOJ
N-am scrijelit să-ţi pui altoi, Din alt copac, frăţîne-n scoarţă — Plîntîndu-ţi mladă mai de soi, Nici vîsc — să fii cu el la harţă !
Ca trecător de rînd, eu voi S-anin o trecătoare gioarţă — Pornind cu marele convoi — Un semn — să nu ne mai despartă !
O pleoapă ţi-am crestat în trunchi Şi-am supt din lacrima ta pură
Şi-am sărutat-o, în genunchi, Să crească semnul ce-l îndură !
O Hieroglifă ! Un Cuvînt ! Un Ochi! O Buză ! — Semn, că sînt!
IMBOLD LA AVATARUL PLASTIC
Veni-va tandra primăvară Să-mi cînte flori în cerul gurii Şi micşunele să-mi răsară Pe tija vorbei •— dulci injurii !
Incendiari pulmoni de pară Aprinză-mi torţele pădurii l Din creer, flori de lămîioară Mi-or tămîia cu nimb : augurii l
Iar ochii — cercănaţi în zone De fosforoase putrigaie — Preface-s-or în anemone — Duh luchianic să-mi apaie !
Mimînd scheletica mea mină :
O luchiană mătrăgună l
IZBĂVITOAREA ORHIDEE
în sorbu-acelei orhidei Surpa-mă-voi, mă voi contrage ; Ca — distilat în guşa ei — Să-ncerc profundele-i mirage !
Imaginea unei idei
Voi fi — un înger cu-aripi vage —
Nectarul volatil ce-l bei
Tu — sexul Curtezanei drage !
Dizolvă-mă, hulpav demon, In creuzetul florei tale, Din care zbîrnîi-va zvon Zobita gîză-ntre petale
Sacrificatul înger sînt La Graalul tău — Carnal Cuvînt!
25»
METAFORA DIN DELTA
Clintind Astralul-Nufăr, o tije mi-ai desprins Şi-o frunză — o paletă — un ochi smarald din ape, Heraldicului pictor al Deltei — Straniul Ins — Spre-a-i oferi un astru-nflorit, să-i stee-aproape !
O inimă-nverzită, culeasă dinadins — Ca simbolul Iubirii, din gestu-i, să nu-mi scape — Pre cînd, nimbată-n unde, Naiada-cu-păr-lins Se năzărea, astrală, încercănînd etape...
Din inima aceea, un coif mi-am făurit, Şi-o pavăză şi-o lance mi-nchipuiam din tije : Io, Cavaler-al-Deltei, priveam spre ţărmul scit Astrala rînduire a Deltei, făr'de grije !...
O, gestul Tău — supremul !
Sublim heraldic joc : Cu Inima, cu Frunza, cu Lancea — la un loc !
tu dor george:
MILITANTISMUL CRITICII SAU DATORIA DE A PROMOVA IDEI
Critica reprezintă fără îndoială, prin chiar esenţa ce o defineşte, un instrument al atitudinii ideologice, o formă de polemică şi confruntare de opinii. Căci cine selectează o valoare şi îşi exprimă public opţiunea Intîmpină în chip fatal adeziuni şi iritări, aplauze entuziaste uneori sau alteori proteste ameninţătoare. Condiţia inevitabilă a criticii e adoptarea manifestă sau latentă a unei poziţii. De ce atunci mai poate fi nevoie de pledoarii pentru militantismul ei şi care sînt anume sensurile mai exacte şi mai ales contemporane ale unei adevărate critici militante ? Iată ce ne propunem să analizăm în însemnările de faţă.
Cu un prilej mai vechi şi în împrejurări cu totul speciale, vorbind despre militantismul criticii şi despre misiunea ei specifică, decanul criticilor noştri actuali, Şerban Cioculescu, disocia pe drept cuvînt între naturi contemplative sau dimpotrivă luptătoare. Se înţelege limpede că primele au mai curînd vocaţie artistică şi dacă totuşi se consacră criticii, ele cultivă mai cu seamă analiza simpatetică decît examenul sever şi diferenţiat ce caracterizează în esenţă actul critic. Cînd însă criticul în mod deliberat şi prin urmare tactic preferă atitudinii precise şi deschise retragerea în exegeze neutrale ori în consideraţii chipurile pur estetice, în dauna oricărei obligaţii de orientare şi de influenţă nu coercitivă, dar modelatoare, e limpede că asistăm la eludarea atitudinii ideologice, la eschivarea cu abilitate relativă de la indispensabilele sale riscuri.
Caracterul fireşte vertebrat al oricărui act critic militant vine din •opţiunea lui ideologică mărturisită, din procedeul de a-şi declara „sistemul de lectură" şi nu de a-1 disimula sub masca jocului labil al subiectivităţii. Dacă rămîne absolut incontestabil faptul imposibilităţii unui critic fără gust (cazul ogarului fără miros !), nu-i mai puţin adevărat că •gustul pur şi neconfigurat, desigur din interior, de aspiraţii şi principii exprimînd o atitudine ideologică este o ipoteză anistorică şi antidalectică, trădînd secreta nostalgie după comoditatea unei ingenuităţi pierdute. Tocmai inevitabila interferenţă a gustului spontan cu ideologia comandă criticii o fermă şi obligatorie responsabilitate faţă de actul evident fundamental al judecăţii de valoare. A conştientiza relaţiile care stau la baza manifestării oricărei conştiinţe critice înseamnă în acest context a stimula •şi a fundamenta orientarea criticului către militantismul necesar al mi-
27
siunii sale. Condiţia ideologică a criticului este premiza datoriei sale
militante. . 4     ...       . ,.
Ducînd aceste observaţii de principiu spre consecinţe ultime şi radicale vom spune că, deşi efortul exegetic şi descriptiv al abordării critice este' întotdeauna necesar şi bineînţeles util, el trebuie considerat cu hotărîre insuficient şi completat prin exprimarea unei atitudini nu numai faţă de valoarea tehnică a operei, ci şi faţă de sensul şi orientarea ei mai generală. O critică axiologică marxistă trebuie să adauge în acest fel examenului pur estetic examenul ideologic, căci în concepţia sa filosofică valoarea nu se poate rezuma la recile perfecţiuni formale, ea dimpotrivă angajînd expresia esenţialităţii şi a plenitudinii umane de pe poziţiile unei clase sociale. Rezultă de aici că opere străine nouă ca mesaj pot fi apreciate de o critică marxistă dacă se caracterizează prin această forţă a exprimării unei viziuni a lumii, adică prin acea totalitate intensivă analizată strălucit de Lukâcs în „Specificul esteticului". Nu poate să rezulte însă că unui critic nu îi e permis să-şi manifeste opoziţia faţă de atitudini ce îi sînt străine, nu prin a cere unei opere ceea ce ea n-ar putea să dea, dar afirmînd idei şi idealuri ce pot rodi în alte opere şi îndrumînd oricum conştiinţa publicului cititor către distincţiile necesare într-o epocă de adîncit proces istoric revoluţionar. Militantismul criticii conduce spre o triplă angajare : a criticului mai întîi de bună seamă, dar şi a scriitorului şi a publicului cititor.
Simplificînd, se poate spune că două sînt obiectivele fundamentale ale criticii : a promova acele opere ce corespund sistemului de opţiuni şi exigenţe general estetice care decurg dintr-o filosofie a creaţiei artistice şi, în al doilea rînd, dar nu în plan inferior, a promova idei şi atitudini proprii, atît în ce priveşte actul critic, cît şi desigur în privinţa celui creator. Cum primul, obiectiv nu pare să comporte îndoieli, de vreme ce toţi criticii valorizează în raport cu propriile lor criterii şi principii de estetică, deşi nu toţi îşi reprezintă implicaţiile filosofice ale acestora, să ne oprim mai mult asupra celuilalt, căci el e mai puţin clarificat în unele discuţii literare, deşi nu e lipsit de legătură cu cel precedent, ba chiar îl presupune cu necesitate. Ne rezumăm la propoziţii cît mai simple şi de o logică pe cît posibil mai elementară : un critic trebuie să aibă o concepţie cît mai lucidă asupra artei şi asupra criticii, adică mai întîi asupra propriului ei obiect (ce) şi mai apoi asupra propriei modalităţi (cum). Critica este evident un instrument prin care o conştiinţă investigatoare accede în interiorul operei pentru a o cunoaşte şi a-i măsura valoarea, încît este cu neputinţă a o practica fără a o cunoaşte mai întîi pe ea ca instrument ce este. Dintr-o asemenea necesitate absolută se nasc preocupările metodologice pe care unii le ironizează, desigur din naivitate, pentru a nu spune mai mult. Dar iată — se va zice — nişte chestiuni pur tehnice. Numai că metodologia se înfăţişează unei priviri atente şi aprofundate ca fiind aproape integral infuză de opţiunile unei precise ideologii. Nici una dintre operaţiile criticii, nici analiza, nici interpretarea, nici explicarea, nici evaluarea şi nici chiar aparent neutra caracterizare nu sînt şi nu pot fi înregistrări de tip pozitivist. Exactitatea criticii nu e de tip ştiinţific, ci ideologic. Ea nu înseamnă altceva decît fidelitatea faţă de perspectivele unei filosofii şi nicidecum o reproducere obiectivistă a obiectului artistic, pentru motivul foarte simplu că acesta nu este un obiect gnoseologic în esenţa lui, ci unul axiologic, fapt care presupune evident prezenţa unei
28
anumite subiectivităţi, nu însă una a subiectului privat şi individual, ci, cum se spune, subiectivitatea unui subiect de ordin social. Or prin această intervenţie a socialităţii şi, bineînţeles, nu mai puţin a istoricităţii, ne întîl-nim din nou cu ideologia criticii.
Ne-au fost indispensabile atari abstracţiuni pentru a înţelege fapte şi împrejurări foarte concrete din existenţa şi activitatea criticii române actuale. Militantismul ei estetic şi ideologic constituie mai mult decît orice capacitatea de a promova idei, de a orienta atît demersurile generale ale disciplinei critice, cît şi tendinţele şi aspiraţiile creatoare spre un model şi ideal de viaţă şi umanitate născut şi modelat în focul luptei noastre pentru socialism şi pentru libertate naţională.
Tradiţiile unei critici militante sînt în cultura noastră tot aşa de vechi cît este însăşi critica modernă. Referindu-se acum mai bine de optzeci de ani la tendenţiozitatea operei de artă, Gherea scria : „între alte îndatoriri ale criticei, şi chiar una din cele mai de frunte, este analiza acestui şir de credinţi şi de sentimente şi critica lor din punct de vedere al unui ideal, al idealului celui ce critică". Ulterior, militantismul criticii române a oscilat cînd către problematica predominant estetică, nu însă fără implicaţii mai adînci de ordin tot ideologic, ca de exemplu în campania întregii noastre critici democrate de salvgardare a independenţei artei în faţa tentativelor de anexare la carul tragic al obscurantismului şi al aventurismului fascist. în acei ani de lupte şi incertitudini, un critic socotit cîndva „estetizant" clama cu glas vibrînd de demnitate apelul la unire şi la atitudine decisă, combativă, considerînd necesitatea opţiunii drept condiţia fundamentală a existenţei şi vocaţiei de critic : „Faţă de rezerva şi chiar de reacţiunea violentă a publicisticei de azi sau faţă de o literatură abătută de la linia normală a evoluţiei artistice, criticilor noştri le incumbă datoria unei atitudini militante, bărbăteşti. Nu le-o spun numai în numele culturii noastre, ci şi în interesul propriului lor destin critic.
în miezul vieţii lor, la meridianul carierei, în momentul deciderii între a rămîne în apele molcome ale postunior de simplă înregistrare vamală şi a brăzda valurile învolburate ca piloţi cu ochii îndreptaţi spre o stea polară, ei trebuie să se hotărască : nimic trainic nu se face fără atitudine virilă, fără risc şi fără conştiinţa unei vocaţii imperative, luptătoare, limbă despărţitoare între a fi şi a nu fi." Aceste vorbe mîndre şi ©raculare ce aparţin lui E. Lovinescu constituie legatul de nobleţe şi de acţiune al celei mai alese părţi din vechea critică. încă din epoca rostirii lor, ele şi-au dobîndit ecoul necesar prin curajosul manifest al cercului de tineri din Sibiu, ce exprimau adeziunea faţă de o atitudine estetică şi militantă, asigurîndu-i, fără a şti poate, o continuitate limpede cu generaţia ce va urma războiului şi actului de cotitură al Eliberării ţării.
Astăzi militantismul critic se sprijină pe echilibrul natural al factorilor lui constitutivi : estetica şi ideologia, încît a promova valori, nu e posibil fără afirmare de idei, iar promovarea marilor idei contemporane înseamnă implicit o afirmare de valori. Indiscutabil că în faţa criticii de azi stau încă sarcini dificile şi complexe şi nu putem nicicum considera, cum unii o mai spun cîteodată, printr-o greşită înţelegere a unităţii dialectice, că relieful diferenţial al opţiunilor şi atitudinilor critice s-a metamorfozat într-o facilă şi călduţă confraternizare de tipul „pupat toţi piaţa endependenţi, stop". Există în realitate diferenţe de vederi şi ele sînt
29
fecunde dacă sînt cinstite şi deschise, alimentînd mişcarea dialectică a atmosferei şi conştiinţei noastre literare. Există înţelegeri diferite ale criticii si ale artei, opinii radical distincte, dar legitime în orice confruntare de idei, încît ceea ce trebuie să aşteptăm de la demersurile militante ale criticii 'este numai înscrierea acestora într-un context ideologic mai înalt. Iată de ce se poate regreta că uneori revistele adăpostesc mult mai curînd polemici personale, născute din lezarea cîte unui biet amor (im)propriu, decît dezbateri şi dispute teoretice, principiale în jurul unor autentice probleme privind condiţia literaturii actuale sau metodologia criticii marxiste. Este în cel mai înalt grad şi grăitor şi semnificativ faptul1 că în Programul P.C.R. se stăruie în mod deosebit asupra caracterului de maximă urgenţă şi necesitate a unei autentice conştiinţe filosofice a criticii.
Critica trebuie să joace un rol mai activ în afirmarea artei cu adevărat revoluţionare, care să oglindească specificul istoric şi tradiţiile poporului nostru,' uriaşa operă socială pe care o înfăptuieşte în prezent, ţinînd totodată seama de ceea ce este nou în cunoaşterea umană pe plan universal, de năzuinţele generale de viitor ale omenirii. Numai astfel critica va avea un caracter militant, comunist. Condiţia îndeplinirii cu succes a misiunii criticii este situarea ei fermă pe poziţiile filosofiei materialist-dia-lectice şi istorice, spiritul critic obiectiv şi nepărtinitor în judecarea valorilor artistice, cultivarea consecventă a orientării realiste a artei, stimularea legăturii strînse a creatorilor cu viaţa, cu realităţile sociale, promovarea umanismului socialist."
Militantismul criticii noastre contemporane e deci în funcţie de asumarea unei poziţii filosofice marxiste şi repercusiunile acestei corelaţii privesc nu numai sensul conţinutului ideologic al creaţiei, dar şi întreaga problematică estetică şi critică. încît a milita în critică înseamnă pentru noi nu doar a-ţi asuma concepţia marxistă generală, ci şi a încerca să o aplici, de bună seamă creator, la chiar condiţiile disciplinei proprii. în confruntarea internaţională dintre sistemele şi metodologiile moderne, critica noastră actuală are cu siguranţă un cuvînt de spus. A promova, în acest sens, idei este o altă probă de militantism, la fel de nobil şi la fel de necesar.
FLORIN MIHAILESCU
POEZIA LUI LEONÎD DîMOV
Litanii pentru Horia, ultimul volum de versuri al lui Leonid Dimov (1975), ar fi trebuit să fie debutul său editorial. După cum declară autorul în „Predoslovie", materia culegerii, „o povestire în versuri a mişcării de acum 190 de ani din Transilvania", e compusă cu peste două decenii în urmă. în felul acesta, ceea ce nu -a putut fixa un debut, devine acum un document în biografia poetului.
Producţia aceasta de tinereţe oferă mai multe elemente de contrast decît de continuitate faţă de creaţia sa ulterioară, fapt oarecum obişnuit şi explicabil, prezent şi la alţi poeţi în perioada respectivă. Suflul emoţional sincer, la amintirea epopeii tragice al cărei simbol e Horia, calitatea cea mai evidentă a acestor versuri, nu estompează anumite ecouri şi trăsături ale poeziei ce se scria în epocă. E mai întîi tendinţa de a folcloriza, foarte răspîndStă atunci şi care la mulţi autori ajunge o modă: ce afectează, demagogic şi superficial, locurile comune ale poeziei populare. Apoi, influenţa unor poeţi mai.vîrstnici, îndeosebi a lui Mihai Beniuc, receptat pînă la mimare, la debutul lor, de mai mulţi tineri, subordonarea eului poetic faţă de o temă exterioară, caracterul epic-obiectiv mai degrabă decît liric, o seamă de atitudini declarativ convenţionale, comune de asemenea poeziei acelui moment, pe care însă poetul le va depăşi o dată cu primul său volum publicat. Litanii pentru Horia conţine şi elemente care se vor păstra în culegerile de mai tîrziu. E vorba de apetenţa cuvîntului inedit, ce va deveni una din particularităţile poeziei sale, şi de prezenţa visului ca atare, ca motiv literar (Visul lui Horia etc), dar şi anticipînd în cîteva rînduri funcţia pe care o va avea după aceea în creaţia sa : „Pe coastele cu răstigniţi / în noapte, tremurînd de sete / Gigantici melci îngălbeniţi / Rod foi de brustur violete. / / Sînt monştri noi, născuţi în vis / Doar ghimpi, tentacule şi cleşte / Le cresc din rîn-jetul înscris / La umbra celor prinşi hoţeşte : / / Cînd trece-un suflet scump trimis / Din nou, la împărat cu carte / «Noi, iată, mai batem şi-n vis / La poarta ta şi după moarte»" (După).
Primul volum de poezie pe care-1 publică Leonid Dimov (Versuri,. 1966) — un debut relativ întîrziat —, relevă dintr-o dată un poet pe deplin format, stăpîn pe mijloacele sale şi mai ales avînd conştiinţa unei arte poetice, a unei metode pe care o va urmări cu obstinată fidelitate.
31
Încă de acum el ştie ce vrea şi ce poate, se supune unui riguros comandament formal, iar volumele pe care le dă la iveală nu-i trădează căutările, chiar dacă ele au existat. Prin. culegerile sale de versuri poetul nu descoperă treptat, aşa cum se întîmpla de obicei, dar realizează un program, dat dintru început, printr-o colaborare trează între temperamentul liric şi voinţa sa artistică. Leonid Dimov, la fel ca Mircea Ivănescu
__şi el cu un debut întîrziat — e opus tipului de poet reprezentat de
Nichita Stănescu sau de Ion Gheorghe, între alţii, care năpîrleşte cu fiecare nou volum, opoziţie ce nu presupune prin ea însăşi, desigur, nici un indiciu de valoare.
Fără a putea fi situată limpede în descendenţa unui mare înaintaş sau într-o direcţie lirică, poezia lui Leonid Dimov înfăţişează o seamă de relaţii şi afinităţi, deseori contradictorii. Voluptatea cuvîntului rar şi opulent, purtător de culoare arhaizantă sau exotică, ori pitoresc balcanică, autentică beţie senzual-intelectuală, unul din mobilurile intime ale lirismului său, îl apropie de familia „balcanicilor", posedaţi ai cuvîntului, de la Anton Pann la Ion Barbu (cel din Isarlîk) şi Arghezi, la Fănuş Neagu şi Eugen Barbu : tîrg văruit, iatagan, alice, zestre, perini, răşini, ciorchini de coacăz, ţimbal etc, etc. Poetul e ca un vrăjitor care convoacă prin cuvînt cele mai neaşteptate lucruri : „Să plecăm mai devreme la bîlciul de oale / Cu saltimbanci dansînd geamparale. / Veniţi ! Ne vom da, ne vom da / în scrînciob peste nopţi de baga / Şi vom merge, la ziuă, cu toţii acasă, / Ulcioare ducînd şi tigăi pentru masă" (Lumească).
El descoperă din nou cuvîntul uitat, împreună cu o lume îndepărtată. Prin cuvînt, harul său cel mai orgolios, Dimov plăsmuieşte un univers poetic caleidoscopic şi luxuriant, cu stranii şi familiare geografii, adevărată enciclopedie lirică, străbătută de un simulat elan sărbătoresc. Poezia lui există în primul rînd prin invocarea lucrurilor, prin capacitatea neobişnuită de asociere şi aglomerare a celor mai surprinzătoare noţiuni, veritabil dar al memoriei şi festin al imaginaţiei : „Vor coborî atunci în roată / Pe foaia ta imaculată / Mistreţi cu rîtul desfăcut / Grămezi de crocodili în rut / Albi vînători de tigri roz / Cobre făcute golo-moz / Bucăţi de bufniţe regale / Străvechi şopîrle vesperale / Cozi de păun şi cozi de cîine / Fructe din arborii de pîine / Ciorchini de papagali vorbind / Cornuri de viperi de pe grind / Lumini de iris de pisici / Sălbatici sumbri şi peltici / Bidoane-n luminiş uitate / Nuci despicate-n jumătate / Creste de pangolini gustoşi / Mătăsuri strînse în gogoşi / Şi planuri de Tombucte noi / Pentru Saharele de-apoi" (Desfăşurări).
Ispita cuvîntului rar e atît de irezistibilă încît poetul închipuie adesea scene savante pentru a-1 putea folosi şi pune în valoare. Virtuozitatea cuvîntului face din el poate cel mai artist poet din generaţia sa, însă gratuitatea excesivă îl arată uneori mai puţin poet, atunci cînd poezia devine pretext pentru cuvinte.
Personajul liric al lui Leonid Dimov are chemarea depărtărilor în spaţiu şi în timp, vocaţia marinarului colindînd mările şi porturile lumii, asemenea celui iubit de Const. Tonegaru (Nelinişte, Cină cu Marina, Destin cu peşti etc), nostalgia burgurilor medievale, a tîrgurilor adormite (Stampă, Voiaj, Tutelă etc). Poezia lui e populată de o lume de crepuscul, de case de ţară cu busuioc şi aromă de chilie, cu dulceţuri roase de vreme, o lume de veche şi nostalgică mahala, gătită ca pentru Moşi, cu sipeturi cu amintiri, cu fotografii îngălbenite, cu lucruri uitate în ladă,
32
-o lume a penumbrelor, a visului, în toate sensurile intermediară. Poetul vede lumea prin ceaţă parcă, nu lucrurile şi fiinţele reale, ci un fel de copii ale lor sau de exemplare îmbălsămate şi reanimate acum de ei, de păpuşi mişcate de sfori. El are în faţă nu lumea ca atare, ci o imitaţie a ei, o lume transpusă într-un plan miniatural şi delicat artificios : „Căruţul meu din lemn cît o ulcică, / Prin ierburi tras, în dimineţi cu frică,/ Vopsit în cinci culori mîngîietoare / Şi roţile cu scrîşnet fiecare. / Ştiu, l-am adus odată de la ţară / Legat de funde mari, în primăvară, /e tot vergeaua lui cu panarici/ Păstraţi pentru, din nou, cînd vom! fi mici,, j Obacia cu mărgică violetă / Şi frunze verzi pictate pe banchetă" (Căruţul de pe Neptun). ^
Poetul e un bufon, un măscărici care disimulează, în realitate, sub" fastul şi policromia cuvintelor, un nedespărţit sentiment al trecerii ireversibile, retrăind cu voluptate şi întristare timpuri şi lumi apuse. Un menestrel „Prin burguri de carton plutind năuc" şi care cîntă sau suspină, aburit şi somnoros, „la spartul nunţii în cămară". El îngrămădeşte lucruri peste lucruri, rarităţi peste rarităţi şi creează o lume de bazar, artificială şi tainic suferindă. Aproape totul în poezia lui se petrece, fără a prinde de veste, în lumea umbrelor, „la malul Stixului", ca o ipostază agonică jucată cu prefăcută seninătate : „Sîntem în odaia cea mică / Lumina de noapte stă trează I Acum la fereşti se ridică / Lent inorogii cu vază / / Uite miresele cît de frumoase / Şi albe ie3 din gogoşi de mătase / Cînd încep nunţile portocalii / / Venit-am cu toţii aici, pe cap / Cu potcap înalt şi nu ne încap / Veşmintele de cînd eram vii" (Scoate-ţi tricornul că nu mi-e frică).
în partea ei cea mai autentică, lirica lui Leonid Dimov e un ceremonial al plecării. Călătoria, fără o ţintă precizată, e în mod necesar motivul aproape exclusiv al poeziei sale, nu însă ca „aventură", aşa cum s-a crezut, ci ca simbol şi metaforă a marii plecări „dincolo". Sub travestiul unei lumi de bazar sau de marionete, de fotografii în atitudini rigide, sub profuziunea ornamentică plină de culoare, poetul ascunde, cu echivocă complicitate, obsesia morţii. Nu este pur şi simplu nostalgia depărtărilor, a porturilor şi a tîrgurilor vetuste, ci neliniştea marii plecări disimulate sub labilitatea şi ambiguitatea visului. Recuzita barocă, acumularea dezordonată de detalii, înseamnă exorcizarea acestei nelinişti, dar şi un mijloc perfid de a o revela. Populînd neantul cu scene din viaţa reală, cu baluri şi sindrofii, cu arhipelaguri fericite, poetul se ascunde după deget, dar îşi şi trădează în acelaşi timp obsesia, într-un amestec indiscernabil de teamă voalată şi speranţă, de bucurie mimată şi sceptică ironie, de tristeţe şi zeflemea : „Opreşte-te. Să mai privim la vale / La portul părăsit cu catedrale, / Mai sus apoi, în ţara luminată, / Cum ouă paserile-n pomi cui vată / Iar şi mai sus, dar totuşi jos de tot / Cum trec reptilele cu prunci în bot / Acolo, prin grădini cu ţarce bete / Zac ducii franci cîntînd din clarinete / Iar dincolo, pe sîrme colorate / Peste mulţimi, dansează acrobate. / Ce triste sînt, ce goale par, ce pas / Anume au făcut de bun rămas... / Să mergem. Către muntele cel nou / Vom trece prin canalul cu ecou / în lotca mea cu vîsle centrifuge / Şi apa răscolită de zvîrluge, / Pînă la deltele cu ţărmuri scite / 'Şi-n larg albastru : insuli fericite" (în munţi).
în „Jurnalul nebuniei", Aurelia, Gerard de Nerval reconstituie, între altele, cîteva din visele sale în care muntele — simbol al Virstei de aur
33
i în general, al detaşării de contingent — revine în mod obsesiv. De ^Itfel „tehnica" descrierii şi succesiunii unor scene din această ciudată neră sursă de sugestii, împreună cu ciclul de poezii Himere, pentru lirica modernă, se regăseşte şi în poezia lui Leonid Dimov, mai cu seamă în volumul celor „7 poeme" (1968). E vorba de un fel de logică a incoerenţei, de sincretism şi sincronie a disparităţii datelor ce intră în compoziţie aidoma cu „tehnica" visului în care se amestecă imagini' disparate ale realităţii sau oferite de memorie şi care unifică şi aduce totul sub imperativul clipei respective. Trecutul se confundă cu prezentul, planurile se suprapun. Visul, starea de extincţie şi cea de veghe se contopesc estetic într-un tot nedespărţit şi permanent. „Transfigurarea onirică a unor amintiri reale", de care vorbeşte Nerval în Aurelia, „revărsarea visului în viaţa reală" etc, revin ca elemente constitutive în metoda poetică a lui Leonid Dimov. Visul, lumea de păpuşi mişcate şi moartea sînt cele trei axe esenţiale ale lirismului său.
Romanticii cultivă visul pentru virtuţile lui revelatorii. Prin vis ei aspiră să depăşească aparenţele, să descopere, dincolo de diversitatea copleşitoare a lumii, unitatea primordială a universului. Visul e pentru poeţii' romantici poarta către această unitate, către o „realitate" sustrasă devenirii, către absolut sau, ca în cazul lui Nerval, „o comunicare cu lumea spiritelor". Sensul visului în estetica romantică e unul transcendent, vizionar, metafizic.
Pentru suprarealişti, visul are un sens imanent, ca metodă de introspecţie a eului autentic.
Leonid Dimov redescoperă visul dintr-o perspectivă a copilului, ca joc al imaginaţiei eliberate de constrîngeri logice şi fără patosul oniric al romanticilor, dar şi ca model şi sursă de poematizare. „Onirismul" său, negat sau confirmat ca atare de către unii critici, trebuie înţeles într-un mod nuanţat. Onirismul lui Leonid Dimov nu e o transcriere a stărilor incerte dintre vis şi veghe, ci o modalitate conştient regizată pentru a răspunde unei obsesii. Poetul construieşte, prin amalgamarea imaginilor în felul visului, un neant agreabil şi un instrument de tatonare a tărîmu-lui umbrei. Visul ascunde, de fapt, o stare de veghe opresivă de care el caută să se vindece şi o dispoziţie ludică.
într-un loc poetul declară : „La hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre vis şi realitate, dintre somn şi veghe am crezut şi noi că zărim nişte turle de burguri mari". în acest limb fragil, între joc şi obsesie, se iveşte lirismul său. E cu neputinţă de disociat, în poezia lui Leonid Dimov, între joc şi obsesia morţii. Moartea însăşi devine obiect al jocului, la fel cum jocul pare să fie o permanentă disimulare a morţii. Poetul are parcă două euri, unul candid şi predispus la joc, celălalt sceptic, cercetat de gîndul plecării de pe urmă. Viziunea şi dispoziţia ludică a copilului e organic implicată în neliniştile poetului şi proiectată întrebător spre ţinuturi necunoscute.
Din această dualitate originară se desface un ciudat amestec de burlesc şi tragic, de joc şi gravitate, fantastic şi familiar, de pictură naivă şi subtilă ironie, de artificiu şi autentic, contraste specifice stărilor onirice şi care estetic nu o dată se neutralizează reciproc.
în lungul poem Turnul Babei, posibilă replică sui generis la poemul epopee, Babei, al lui Pierre Emmanuel, alcătuit dintr-o suită de tablouri, ca o înlănţuire de visuri dintr-o noapte de somn agitat, poetul închipuie
34 '
o „ascensiune", cu popasuri la fiecare etaj al turnului, unde i se ridică* în faţa ochilor mereu alte privelişti, de la tîrgurile şi castelele medievale, cu domniţe şi regine îndrăgostite, cu cavaleri şi cruciade, cu săli de arme vechi şi bătălii cu halebarde şi puşcoace, pînă la un fel de cimitir de tancuri şi avioane aflate la ultimul etaj al turnului. Cu toate că tablourile acestea sînt foarte clare, luate ca atare, lăsînd impresia că poetul divaghează din plăcerea de a numi lucrurile şi fiinţele, ele alcătuiesc un tot ambiguu : e transcrierea unui vis, interpretare onirică a realităţii, viziune asupra istoriei, călătorie către „dincolo" de-a lungul timpurilor revolute, sau pretext pentru joc ? Scenele ce se înfăţişează la fiecare etaj, ca într-o succesiune de „cercuri" danteşti, sînt o amintire sau o reluare, acolo undeŞ toate se întîlnesc şi totul devine posibil, a celor petrecute înainte ? Simbolistica poemului poate conduce la oricare din aceste ipoteze sau la toate deodată : „Abia la început şi scumpe rob / Ai şi albit. Te suie în hîrzob. / Iar eu, cît vom urca prin curcubee, / Cu-o vorbă povesti-voi, cerulee, / Cum dorm pe veci ameţitoare hurii / Păstrînd în racle moi întocmai murii, / . Cum parc-ar plînge, singure, iatace / Din stins brocart ţesut cu pitpalace..."
La fiecare etaj al turnului altă privelişte : „Urgoragal, opreşte ! la o mie / Parc-am zărit o crisalidă vie / Hai s-o .privim ! Lucidă peste vremuri..." Sau această învălmăşeală derizorie a timpurilor istorice trecute, imensă vitrină cu jucării : „în sala cît întregul cat / Cresc împliniţi acei care-au negat, / Poznaşi eretici, monştri de otravă, / Bufoni cu ochi de împăraţi pe tavă, / Prelaţi atei din zîmbet de mătase, / Lunatici cavaleri cu zale roase, / Antihrişti trişti în robe violete >/ Sînt aşezaţi în jilţuri la perete : / Prin faţa lor, călare pe asini / Trec pui de zei încununaţi cu spini / Al treilea Ramses schiaunjă, nechează, / Se plimbă-n mîini pe-o galbenă spetează / Şi-n uşa balului în cap cu sticle / îşi dau Semiramida şi Pericle. / Soloni peltici, legiuitori de viţă / Din Crete văruite umblă criţă / Cu tamburine, clopoţei, panaşe / Şi fac pe saltimbancii prin oraşe. / Miniştri vineţi, rîsului cad pradă, -f Chimişti livizi se lasă prinşi de coadă/ Şi suie toţi închipuită scară / Turn Babei zugrăvit într-o mascara".
Alte secvenţe, anacronic familiare, sînt privite de personajul liric cu tandreţe şi duioasă ironie : „Dac-am trecut, priviţi, e-o sindrofie / Cu ieftine pahare de lămîie. / O văduvă de plutonier major / Cu lup de ipsos sus pe dulăpior, / A pus chiar gramofonul pîntecos / Să cînte, roz, venirea lui Hristos, / N-o tulburaţi, veni-vor doar cumetre / în droşce de la mii de kilometre..."
în sfîrşit, ultimul „tablou" : „Pe ultima platformă zac grămadă / Baloane îngropate sub zăpadă, / Felii de tancuri, ţevi de tun, chesoane, / Aripi letargice de avioane / Aduse din uzini, din Pernambuco, ■/ Vopsite-n alb şi violet cu duco / Erau menite unui alt asalt J Turn Babei să ridice mai înalt..."
Fantasticul familiar e una din componentele ce definesc viziunea sceptic bonomă a poetului. Moartea e, ca în reprezentările primitive, o prelungire, o continuare a celor trăite, o reluare de la capăt a vieţii. Cel plecat continuă să „trăiască" ori să viseze că trăieşte, ca o amintire a celor petrecute aievea, o anamnezis inversă : „Cu sufletul golit de miracole / Am fost îmbrînciţi într-o sală de spectacole / unde ni s-a-mpărţit printr-un sistem de jgheaburi, / Fiecăruia o gamelă de aburi. / / Eram tineri, eram militari, / Abia muriserăm în luptele mari / Purtate de noi
35
la Trecătoare. / Cine nu cade ? Cine nu moare III Noi, însă, nu filoso-fam / Ci ne continuam / Serviciul, întrerupt un moment / Pînă la venirea noului regiment / Care urma să ne preia..." (Aşteptare).
Umorul şi ironia, împreunarea de burlesc şi tragic îi descoperă afinităţi cu poezia lui Marin Sorescu. La acesta e însă o ironie aspră, lucid de'mistificatoare, circumscrisă sferei existenţiale. Leonid Dimov e un sceptic a cărui viziune benign caricaturală nu alterează dispoziţia ludică a copilului şi îmblînzeşte sensul tragic al ironiei sale : „în noaptea decolorată si pustie I Se-aud trompetele de hîrtie / Cumpărate de la moşi / Priveşte cît sîntem de frumoşi / Acolo-n vitrina fotografului de cartier, / Alături de măcelar, de fata popii, de bijutier, / Şi cît de bine ne-nţelegem, desi sîntem certaţi. / Sub becul de o 1000 de vaţi /.../ Uite-o şi pe baba Av'rig / Care-a murit astă iarriă de frig, /.../ Uite-1 şi pe copilul acela cu balon I Uite-1 şi pe negustorul scăpătat, Milion, / Parcă se lasă o boltă de vită plină / Peste toţi cei ce ne-am adunat în vitrină, / în costumaţii cadrilate cu nasturi de sidef ■— / Şi-mi miroase a pogribanie şi a chef."
Numai din cînd în cînd sentimentul tragicului se dezbracă de neobosita risipă de cordeluţe şi complice piruete, arătîndu-şi faţa de gheaţă: „O, ce tristeţe, ce pustietate !" ; „Vine o clipă de ceară / Cînd suntem chemaţi pînă afară / Şi bineînţeles, nu ne mai întoarcem înapoi. / Cam asta e tot. Apoi / După cum bine ştim / începem să plutim" (Bun rămas) ; „închi-puiţi-vă o simplă vale, / O vale nesfîrşită cu spitale / Din loc în loc cu aşezări termale / Şi cimitire vechi, universale / Şi-apoi închipuiţi-vă o jale / Suind spre carul surd în rotocoale / Din inimi, din plămîni, din amigdale..." (Rotunjimi).
Micul demon al ironiei se insinuează însă pînă şi în asemenea momente cutremurate.
Poezia lui Leonid Dimov nu s-a înnoit esenţial. Jocul ambiguu şi obsesia neantului rămîn componentele ei fundamentale. Elementele noi, în ultimele volume de versuri mai ales (Deschideri, A.B.C., Eleusis, La capăt, unele fiind, parţial sau în întregime, reluări ale producţiei anterioare), sînt mai mult exterioare. Nu mai întîlnim recuzita barocă, anecdotica plecărilor, burgurile medievale, porturile şi insulele pierdute în oceane. Cuvîntul îşi pierde podoabele strălucitoare şi devine simplu şi direct. Gestul teatral e înlocuit de mimica enigmatică, cu o vagă aplecare spre simbolistica de origine biblică sau, mai adesea, spre cea populară, arghezian molelată : „Tot furişîndu-te prin ulicioare / Ţi-a căzut umbra la picioare. / Ocoleşte-o pe vîrfuri şi-o lasă : / Se întoarce ea singură acasă. / / Acum ridică-te peste livadă / Uşor, ca nimeni să nu te vadă J Şi rămîi, surîzînd, lîngă mine / Să privim de sus prisăcile pline / Şi prunele vineţind prin frunzişe / Şi tuld de mur îndoliat şi agrişe... / / Trage covorul negru sub noi / Să cîrtim împotriva a tot, amîndoi" (Desprinderi).
E totuşi o poezie care se teme parcă de ea însăşi, care nu are curajul de a-şi privi perspectivele reale, mereu coborîtă într-un registru minor, deviată spre o tristă cochetărie în faţa morţii, spre clovnerie. Poetul e un Pierrot anxios, trădat nu de puţine ori de grima lui bufonă.
^ în lirica actuală poezia lui Leonid Dimov rămîne însă o voce singulară, una din dimensiunile ei cele mai originale.
M. NIŢESCU
Cronica literar
EUGEN BARBU POVESTITOR ?
Culegerea recentă ele nuvele Miresele conservă neschimbat cuprinsul culegerii anterioare Martiriul Sfîntului Sebastian (1969), căruia îi adaugă cinci inedite : Smintirea jupîniţei Ruxandra, Nuntă cu ighemonicon, Iarba, Miresele, Bătrîna. La timpul ei, acea culegere venise şi ea cu cinci inedite : Martiriul Sfîntului Sebastian, O îndeletnicire ca oricare alta, Soarta unui om, Ziua unui pierde-vară, Un tînăr frumos ca Ramon Novarro, restul cărţii compunîndu-1 o selecţie din volumele mai vechi : Oaie şi ai" săi (1958) şi Prînzul de duminică (1962), nu şi din volumul Vînzarea de frate (1968), alcătuit din istoriile cu haiduci ale prozatorului. O selecţie, s-ar putea spune, destul de severă, de vreme ce din primul volum (retipărit de mai multe ori între 1958 şi 1961) n-au mai fost reţinute decît două bucăţi (Oaie şi ai săi şi Munca de jos), iar din al doilea, abia jumătate. Destul de severă, dar parcă nu deajuns totuşi, atîta vreme cît, invariabil, o naraţie sensibil depăşită precum Oaie şi ai săi forţează, cu masa ei enormă, toate barierele, ambiţionînd pe semne să impună imaginea unui Eugen Barbu al tuturor mediilor, deci şi al celui ţărănesc. Pe ţărani, însă, fie ei şi munteni, prozatorul îi prinde mai mult din auzite şi închipuite şi mai puţin din trăite, şi acesta-i probabil şi principalul motiv pentru care o creaţie de mare autenticitate ca La Lilieci a lui Marin So-rescu n-a găsit la autorul Princepelui, totodată la criticul de poezie Eugen Barbu, nici cea mai formală audienţă. De altfel, şi proze „ţărăneşti" mai împlinite ale scriitorului dau pe faţă, ici-colo, puneri în temă şi moduri ale rutinei de neconceput ia un Marin Preda sau Fănuş Neagu. Mult admirata nuvelă Pe ploaie, cu cei trei fraţi loviţi de trăznet la coasă, debutează destul de aproape de artificial, uvertura — strict expozitivă, îndesat-sociologică -— nefiind la înălţimea rolurilor dramei şi a semnificaţiilor ei de peste contingent. Dar o dată depăşit momentul „realistic", cu ce forţă se declanşează înzestrarea scriitorului de a-şi reprezenta realul sub regimul exoepţionalităţii ! întîmplarea — de multe ori ironică — face ca Eugen Barbu să fie aici foarte aproape de acel pictor al realului exacerbat, care este tocmai poetul din La Lilieci l E sigur în orice caz că Marin Sorescu ar fi semnat bucuros reportajul poetic halucinant al cosaşilor îngropaţi în pămînt pînă-n bărbie, să se scurgă electricitatea, cu scena nunţii mimate — reluare mioritică în cadru atroce — la care consimte,
37
Sorescian, avânt la lettre, e mai ales spectacolul de un trist grotesc
ţărănească, Soarta unui om, povestea senzaţională a prizonierului, crezut mort, care se întoarce după 21 de ani acasă, dar e ucis de necunoscuţi înainte de a-şi vedea familia, chiar în preziua nunţii fetei sale. Deşi similitudini prestigioase (fatum, Mioriţa, Baltagul) nimbează nuvela, întâmplarea relatată nu iese din cadrele faptului divers dilatat, iar aşezarea în prim-plan a fizionomiilor crucit-neîncrezătoare ale satului Ia vestea adusă de unul dintre nuntaşi că a vorbit în ajun cu dispărutul -— scenă de efecte mai ales melodramatice, dar şi caricaturale, insistent subliniate — nu e în măsură să ducă la valorificarea însuşirilor celor mai proprii ale prozatorului- însuşirile acestea nu-s nici pe departe ale unui povestitor şi în orice caz nu ale unuia din rasa atît de specifică locurilor noastre, evocînd existenţa povestaşilor prin viu grai. Puterea întreagă a lui Eugen Barbu stă în comentarul saturat de notaţie şi, cu ajutorul lui, într-o ştiinţă specială de a reconstitui arheologic lumile peste care se apleacă, de a le capta stilul, stilurile. O asemenea artă nu e străină de ceremonial şi solemnitate, mai bine zis, ea se dezvăluie de preferinţă în ocaziile ceremoniale imaginate, cele mai multe veritabile liturghii păgîne. Este aici o altă artă decît a povestitorului, şi ea are ceva din natura provocării pe care o implică bunăoară profesia de artificier. Lumea „comună" nu e pentru autor şi nici ocaziile vieţii comune, dacă din spuza banalului el nu poate înălţa o flăcăruie, iar din aceasta o vîlvătaie. Neinteresat aproape să-şi dezvolte vocaţia analitică, prin mijlocirea căreia ar fi putut determina şi cuprinsurile cele mai modeste să se exprime, scriitorul eminamente epic care e Eugen Barbu se supune (cînd se supune) unei alte discipline : de a concentra materia epică modelînd-o în conformitate cu indicaţiile primite dinspre structura ei, de la liniile sale de forţă. Ceea ce deosebeşte fundamental două nuvele, printre cele mai vechi ale prozatorului : Munca de jos şi Oaie şi ai săi este chiar această preocupare de a edifica, fereca, mlădia, pornind de la posibilităţile expresive ale materialului prelucrat, preocupare sesizabilă în prima nuvelă, absentă din cea de a doua, de unde — risipirea, descentrarea. „Gloaba" — maşina tipografică de mult scoasă din uz — de care se ocupă Antonică, trimis la „munca de jos" de vechii săi tovarăşi pentru abateri de la morala clasei, este readusă miraculos la o nouă tinereţe şi, o dată cu ea, se primeneşte sufleteşte şi meşterul nostru, căruia aspra măsură a prietenilor nu i se mai pare o nedreptate. Se dovedeşte că „gloaba" — element de referinţă cu valoare de simbol — e totodată şi o ingenioasă metaforă compoziţională, capabilă să strunească o materie epică familiară autorului, ferind-o de a cădea în didacticism. O astfel de metaforă — rezultatul unei depline stăpîniri a materiei — lipseşte din Oaie şi ai săi, dar, evident, nuvela păcătuieşte prin lipsuri mai grave, cum ar fi modul cam rutinier al scriitorului de a-şi reprezenta realitatea ţărănească din anii războiului şi de imediat după.
Nu e totuşi o regulă ca în scrisul lui Eugen Barbu efectul negativ de trenare, de despletire epică să fie asociat exclusiv cu aproximativul în ordinea cunoaşterii. Există, la polul opus, o sursă cel puţin la fel de aptă să producă supărătoare căderi de tensiune. E belşugul de pitoresc,
38
rezultatul unei complezenţe a autorului faţă de sine însuşi sau faţă de nişte subiecte pe care şi le ştie „specialitatea" sa. Bunăoară, lunga naraţiune îmbibată, dacă nu chiar îmbuibată de pitoresc „griviţean" care este Ziua unui pierde-vară demonstrează că se pot produce pe această cale efecte de saţietate şi îngreunare comparabile cu ale literaturii curat rezumative. Lipsa unei instanţe care să pună stavilă suplimentărilor abuzive de material „interesant" se face repede simţită, şi abuzul ia forma unei specii aparte de dublă contabilitate : perspectiva mai restrînsă, mai modestă a ceea ce ar fi dus la reconstituirea unei zile autentice din existenţa prostovanului Gică Hau-hau, vînzătorul de ziare supranumit şi „împăratul vagabonzilor", nu-1 satisface pe autor, care îngrămădeşte în contul personajului, pe seama automatismeior lui, o cantitate de informaţie de proporţiile unei enciclopedii, despre vechea cale a Griviţei. Această pendulare între naraţiune (cu „ziua" ei strictă) şi reportajul-inventar se exprimă şi stilistic în derogări repetate de la planul unicului în favoarea statisticului. Intră în joc la tot pasul alternative specifice istoriilor pe termen lung („Aşa că, dacă era certat cu madam Ana, vagabondul o apuca agale spre Buzeşti"...) şi chiar aparteuri cu adresă sociologică („Veneau mereu alte trenuri deşertînd mulţimea ce se înghesuia spre Buzeşti, unde în fiecare zi se deschidea alt magazin" ; sau : „Oltenii terminau repede cu vînzarea pepenilor şi adunau paiele de sub ei, economi cum îi ştie o" lume •întreagă").
Construită după aceeaşi metodă, dar infinit superioară nuvelei gemene, e Domnişoara Aurica. Numeroasele tipisme şi detalii pitoreşti nu-1 împiedică pe autor de a lucra la invenţia migăloasă şi stranie care e domnişoara Aurica Cîrlan, proprietara Magazinului de îmbrăcat mirese „La Şicul Elegant". Ar putea să supere ici-colo maniera stilistică de veche istorisire care nu se îndură să renunţe la suplimentul de informaţie şi generalizare al autorului („La început îşi iubea meseria" ; „O acriseră viaţa şi belelele" ; „Dar să ne întoarcem la domnişoara Aurica"... etc). în schimb, mişcările agregatului pus pe picioare cu o ingeniozitate atît de empirică reuşesc să fixeze o gamă foarte largă a caricaturii : domnişoara Aurica convorbind cu Margot şi Gerard, manechinele din prăvălie, despre şansele de măritiş în anul curent, domnişoara Aurica în corul bisericii Sf. Mihail privind cu jind la nunţile făloase din cartier, domnişoara Aurica la Marconi, urmărind programul de revistă al eminentului comic român Lică Rădulescu de care se îndrăgosteşte, sau, acasă, lăsînd la vedere, ca din întâmplare, cărţi de vizită cu numele prestigiosului (tot de ea comandate), în zilele cînd aşteaptă vizita pretendenţilor, fixată în anunţurile din gazeta Căsătorii, sau trăind aventura grotescă din final, cu vagabonzii care o cruţă în ultimul moment, la semnalarea unuia din ei că e „o babă"...
Dintr-un mai cuprinzător unghi privindu-le, nuvelele „griviţene" ale lui Eugen Barbu (dintre ele face parte şi Un tinăr frumos ca Ramon No-varro) reprezintă, în ciuda prisosului de adnotare, făgăduinţa unui alt tip de proză, în care spontaneitatea face loc elaborării, pitorescul galopant al Groapei — pitorescului de studiu, unui fel de simultaneism care populează halucinant clipa şi dezvăluie în lucruri virtuţi ale consonanţei : „Piaţa gării, pustie, măturată de ninsoarea purtată de curent, răsuna pînă departe, trimiţînd cine ştie unde ecoul paşilor ei înfundaţi în zăpadă. Zidurile cenuşii ale Poştei celei mari prinseseră o vegetaţie albă, parcă
39
ineva le-ar fi spoit de curînd cu var proaspăt. Firma hotelului Dinicu C'lnîia încet cu măduva ei de lumină. Ceasul din turnul gării bătu o oră Oarecare. Birjile stăteau nemişcate la locul lor în umbra Ieşirii de la clasa a III-a, numai sus, deasupra hotelului Tranzit, se auzea zgomotul înfundat al salonului lui madam (Ana (...). Nici Pozmangiu nu închisese. Din prăvălia lui răsuna un cîntec dulce de vioară furată parcă din paradis, si sufletul domnişoarei Aurica se întunecă"...
De altfel, cam de pe acum. se face vădită mobilitatea scriitorului în alternarea celor două registre ale prozei sale : pe de o parte, naraţiunea expeditivă şi fără gînd ascuns, fără plan de adîncime, din care s-au născut romane ca Şoseaua Nordului, iar mai tîrziu povestirile haiduceşti din Vînzarea de frate ; şi, desigur, recent apărutul Incognito ; pe de altă parte, proza şlefuită cu migală, rod de puteri conjugate, în care reflecţia colaborează strîns cu fantezia, iar artistul care e Barbu se întrece pe
sjne _      se întrece cu sine, alt concurent ne mai avînd — în a zmulge
limbii noi posibilităţi expresive. De bună seamă, Princepele e încoronarea acestei întreceri în care principiul zăbavei a zdrobit orice veleitate a eficacităţii epice de a avea cîştig de cauză. „A zdrobit" nu e poate formula cea mai potrivită, de vreme ce după Princepele urmează, senin, Incognito; mai mulţi sorţi de credibilitate are teza mai prudentă că scriitorul mult poate fi uneori învins. Dar nuvelele ? Care e locul lor în acest conflict intern în care au fost antrenate toate energiile scriitorului ? Geografic şi, aş spune, tectonic, ele n-ar putea fi desprinse din orbita romanelor, în raport cu care li se poate stabili vîrsta şi chiar structura. Nu o dată ele sînt preavizul romanelor, alteori o prelungire într-un fel sau altul a lor. E sigur că Munca de jos a premers, poate chiar a dat ideea romanului Facerea lumii. în schimb nuvelele „griviţene" talonează (termen sportiv !) Groapa, nu fără să marcheze o extindere a pitorescului social şi moral şi să impună o tehnică a acumulării şi densi-ficării detaliului, mai rar întîlnită în romanul picaresc-liric al hoţilor. Alte nuvele (O canistră cu apă, Un pumn de caise) pot fi puse în relaţie cu preocupările celui ce a scris Şoseaua Nordului. în fine, din alaiul Princepelui, fie precedîndu-1 (Vînzarea de frate), fie seeondîndu-1 (prin patru din recentele inedite), fac parte povestirile şi secvenţele haiduceşti şi de epocă fanariotă. Dar Eugen Barbu este şi un excelent reporter şi călător cu blocnotesul. Cîteva proze păstrează foarte vie urma acestor deprinderi, şi nu spre paguba lor (Prînzul de duminică, Călătorie cu autocarul, Păunii). Cea dintîi, veritabilă secvenţă de cine-verite, cu ceremonia desfacerii prînzului sărac die către cei trei cosaşi în tren, aminteşte de poezia unui fragment înrudit : O femeie mănîncă un măr, din reportajul lui Bogza. Monticuli izolaţi, fără corespondent în opere mai, întinse ale scriitorului, raportabile cel mult la prelungirile invizibile ale Jurnahdui său, ori la proiecte numai de el ştiute, sînt cele cîteva proze nu foarte reuşite, binişor simplificate, cu intelectuali-artişti din zilele noastre şi cu „lume bună", colecţie — cum e de aşteptat ■—■ de monştri şi incubi, univers sinistru de panopticum (Martiriul Sfîntului Sebastian, O îndeletnicire ca oricare alta, Patru peşti).
Toate aceste conexiuni nu spun prea mult despre valoarea şi însemnătatea „prozei scurte" a lui Eugen Barbu, iar dacă spun totuşi ceva, teamă mi-e c-o fac într-un fel cam tendenţios, accentuînd prea mult asu-
40
ti
pra notei de vasalitate în raport cu proza „întinsă". Dar nuvelele au teritoriul şi rostul lor specific în cadrul creaţiei prozatorului. Aceasta nu le asigură, poate, omogenitatea de stil (Groapa şi Princepele îşi păstrează în această privinţă deplina suveranitate), în schimb nu le răpeşte atributul esenţial de a fi un atelier de experimentare foarte interesant pentru iniţiative artistice dintre cele mai felurite, unele avînd ca principal obiectiv încercarea anumitor teme şi chiar subiecte, altele — pe un plan mai ambiţios — investigarea de noi tonuri şi chiar convertirea unor instrumente de uz obişnuit la un tip superior de expresivitate. Desigur, tratîndu-le de preferinţă aşa, nuvelistul şi-a lipsit în bună măsură creaţiile de accentul convingerii că sînt participante la o aspră competiţie a valorilor — binecunoscuta competiţie care, vreme de un deceniu, îşi ale-f sese ca teren de înfruntare tocmai nuvela. Pare de altfel şi singura explicaţie neconjuncturistă ce se poate da faptului că, raportat la un Ştefan Bănulescu, la Nicolae Velea, Fănuş Neagu sau D. R. Popescu (toţi dintr-o promoţie mai tînără, căreia Moromeţii şi Groapa i-au deschis într-un fel chiar drumul), nuvelistul Eugen Barbu „cîntăreşte" mai puţin.
Cît despre experimentările efectuate, rezultate spectaculoase a dat mai cu seamă tipul de operaţii de ordinul sublimării, ceea ce a făcut să se obţină fie înnobilarea unor specii aparţinînd materiei epice comune, fie asimilarea pentru nevoile naraţiunii a unor elemente specifice altor moduri de expresie, bunăoară reportajului, eseului sau poemului în proză, în care portretul, descrierea, fixarea atmosferei ori pasiunea considera-tivă, şi chiar obiective mar restrînse cum ar fi surprinderea unui contrast plastic-simbolic în ordinea lucrurilor, primesc adesea roluri de prim ordin, mai mult ca sigur şi sub înrâurirea unor exemple de autoritate : Arghezi, Călinescu, Bogza. O schiţă ca Primul de duminică nu e, astfel, numai adaptarea reportajului la epic, ea este instantaneu ..şi proiectarea observaţiei în poematic. Scriitorul a compus-o de bună seamă de dragul finalului ei atît de mănos în efecte de expoziţie.: „în vagon mirosea încă a şuncă de Praga şi a coniac franţuzesc ; tînărul care mi se păruse un artist melancolic înfuleca un peşte frumos, albastru, ca plumbul, şi am zărit sclipătul cărnii, semănînd cu un fulger al undelor de adine. Dinţii sănătoşi ai fetelor cu breton, aducînd atît de mult una cu alta, ronţăiau bucăţile de franzelă, şi chipul femeii de lîngă popa cel tînăr era atît de lacom că ra-am cutremurat. Părintele, cu barba neîngrijită., închisese ochii, şi mie nu îmi mai fu foame. Ţăranul cel slab scoase din traistă în -cele din urmă o ceapă mare, rotundă, un fruct frumos, poate tot atît de frumos ca o lampă de noapte, pe eare-1 sfărîmă cu o simplă apăsare a palmei, şi tot mirosul de şuncă de Praga pieri".
Experimentul învecinat a avut ca obiect epica de tip picaresc autohton, altfel zis, povestirile cu boieri ajunşi haiduci sau cu haiduci ajunşi boieri. înrudiri nu numai tematice, ci şi de intrigă şi subiect leagă trei cel.puţin din ineditele culegerii din urmă de bucăţi mai vechi reunite sub titlul uneia din ele, Vînzarea de frate. Astfel, chipeşul ofiţer de gardă Amza din Nuntă cu ighemonicon e una şi aceeaşi persoană cu căpetenia, die haiduci din Amza haiducul, iar întâmplările povestite în aceasta sînt chiar urmarea întîmplărilor din cea dintîi. Lunga povestire La Telega şi secvenţa recentă Iarba vorbesc complementar despre aceleaşi evenimente': evadarea lui Amza din ocnă. Dar cîteva detalii, tot de ordin anecdotic deocamdată, sînt în măsură să anunţe şi deosebirile între cele
41
d uă grupuri de naraţiuni. Un „Vodă" sau „Domnitor", încă fără culoare ' Amza haiducul, e identificat, în Nuntă cu ighemonicon, a fi chiar Princepele. Intre Vînzarea de frate (1968) şi ineditele de acum s-a interpus aşadar... Princepele
Nu e nici pe departe un motiv de a le considera pe acestea doar o anexă a romanului. Totuşi preocuparea de a rescrie dintr-un alt unghi estetic istoriile cu peripeţii e evidentă. Va fi simţit oare autorul că Princepele său e o frumoasă utopie literară, una din acele plante monstruoase cu rădăcinile' într-un pămînt şi el inventat ? O „Cronică a lui Huru" sublim mincinoasă, cu melanholii şi tînjiri ce se traduc în personaje pe măsură şi într-o limbă pentru uzul strigoilor ? Sigur este că în ■'nedite istoria pămînteană şi totodată mai pănuntească îşi ia revanşa, pe o latură a scrisului care nu renunţă însă nici o clipă la cîştiguriie fabuloase dobîndite din experienţa Princepelui. Două bucăţi — Iarba şi Miresele —■ mi se par chiar a chintesenţia, în forme ce se dispensează de cantitate, un realism de vînă locală ce atinge prin vibraţie lirismul, iar prin intensitatea imaginii fantasticul. Cea dintîi ne aduce starea de spirit a lui Amza-haiducul slobozit de ai săi, şi ar fi greu de susţinut, auzin-du-1 grăind, că forţa scriitorului e numai în sublimarea naraţiei ; ea constă deopotrivă în sublimarea istoriei şi a legendei, într-o intuire rapsodică a însăşi vitalităţii oamenilor locului : „■— Uf, că mult am mai vrut să trăiesc ziua asta, copiii mei ! spuse cu poftă sălbatică. Să luăm iar potecile, să le călcăm cîineşte, şi cînd: o fi în coptul viilor, să bem iară un vin de năsipuri şi s-auzim un cin tec clocit !" Cea de-a doua, Miresele, tablou esenţial din linii epice puţine, vine cu o viziune halucinantă despre Dunărea revărsată, în care Eugen Barbu se arată demn urmaş şi continuator al unor maeştri ai fantasticului dominat prin artă, ca V. Voi-culescu sau Gala Galaction. Capacitatea de a surprinde prin feţele multiple ale excepţionalului (cumplit, terifiant, monstruos) nu e concurată decît: die precizia şi elocvenţa notaţiei, într-o limbă cu inflexiuni de basm : „Două săptămâni şi mai bine, fiarele apei se rostogoliră, certîndu-se, rupînd ţărmul şi ducînd stînele spre mare, cu ciobani cu tot. înecaţii strigau spre tovarăşii rămaşi cu glasul lor bolovănos şi bărbătesc, dar aceştia nu se mişcau, ştiind oe puternică e Dunărea. Morţii dispăreau în ceaţă, ca şi cînd ar fi trecut într-o curte vecină unde-i aştepta liniştea şi cei duşi înainte. La începutul lui Florar, după oe apa cărase tot ce se strînsese iarna, Ioachim văzu şi o biserică cu sfinţi de ipsos, risipiţi odată cu altarul şi naosul. Dunărea înflorise de icoane şi de strane din lemn de chiparis, care cîntau înecate. (...) Numai că, iată, pe ia nămiaza, se ivi ceva, par-ar fi fost niscai daruri, parcă apele aduceau un Răstignit sau vreo sfîntă Regină, cu braţele adunate pe piept. Ioachim sări peste grinduri şi se uită mai bine. întîi a trecut o fată înecată, cu obrazul de porţelan, tînără, cu părul ca paiul, prefirat pe apă, cu buze aprinse, neumflată, cu ochi dulci-albaştri privind spre cerul neîndurat. O ducea Dunărea repede, repede"...
Eugen Barbu e aici, nici vorbă, şi povestitor, dar ca, de o sută de ani, toţi marii munteni : puterea lui este graiul, dar tot aici se ivesc şi marile scrupule. De la Arghezi, de la Galaction, de la Matei Caragiale prozatorul a deprins ştiinţa cea mai grea : de a povesti prin notaţie, de a înainta condensînd.
CORNEL REGMAN
Cronica ideilor
4\
i
;'|
TEHNOLOGIA SI OMUL 1
Cu fiecare generaţie de oameni apar noi generaţii de unelte, maşini, tehnologii care stau la baza producţiei de bunuri, a prelucrării materiilor prime, a transformării şi stăpînirii naturii. Fiecare generaţie îşi are înscrisă în destinul ei mintal nevoia de familiarizare cu progresele recente ale tehnicii şi ştiinţei, creaţii ce îşi repercutează ecoul în toate ariile de acţiune şi gîndire ale societăţii. Lecţia aceasta care trebuie învăţată la fiecare turnant de epocă trezeşte odată cu entuziasmul, speranţele şi încrederea legate de noile mijloace de producţie, inerţia, rezerva şi reacţia celor ce se tem de ele. Umanitatea confruntată cu tehnologia, este o temă veche cît omul. Literatura a creat pe ucenicul vrăjitor, iar legendele Golemul. Noi sînt 'termenii în care ea se pune şi trebuie să constatăm că în prezent discuţia îmbracă forme şi argumente deosebit de ascuţite. Aplicaţiile distructive ale ştiinţei au deschis deja în generaţia noastră un proces al capacităţii omului de a inventa mijloace nocive şi au creat obligaţia examinării critice a ştiinţei şi a implicaţiilor ei etice. Ca şi cum •armele ingenioase şi malefice n-ar fi cîntărit destul în dosarul ştiinţei •contemporane, de curînd a apărut la orizont un nou cap de acuzare. Este vorba de mediul înconjurător, pe care o intervenţie nesăbuită şi neraţională a omului l-ar putea altera pînă la punctul de a deveni inospitalier pentru civilizaţie.
Pasiunea cu care s-a purtat discuţia a devenit incandescentă în 1972, -cînd s-a ţinut conferinţa mondială asupra mediului înconjurător de la Stockholm. în acelaşi an a fost lansată în dezbatere, pe tonalităţile oele Tnai sumbre, tema limitării resurselor naturale şi a sfîrşirii rezervelor neregenerabile, menită să ţină companie bună ideii poluării. în prezent asistăm la o cristalizare în ideologia capitalistă a două şcoli pentru care tehnica este punct de plecare : curentul „optimismului tehnologic", care face apologia revoluţiei tehnico-ştiinţifice în formele sale particulare din ţările occidentale şi „tendinţa negativistă" care deplînge efectul dezumanizant •al tehnicii, faţă de care cea mai bună atitudine ar fi aceea a unui „refuz gandhist". Primului îi aparţin gînditori cunoscuţi, de la J. Galbraith la R. Aron, celui de al doilea scriitori de ecou de la E. Fromm la H. Marcuse. Ultimul a cîştigat faimă prin atacurile la adresa tehnologiei „care raţionalizează lipsa de libertate a omului" şi care, în loc să „instrumeratalizeze
43
urile 1-a instrumentalizat pe om". Toţi îşi dau mîna în a uita relaţiile de clasă oricît de ascuţit ar fi tonul lor critic şi oricît de sonoră chemarea lor la reforme.
întrucît literatura şi arta oglindesc temele de bază ale omenirii, care • sc condiţiile de existenţă materială ale oamenilor, nu încape nici mirare că gusturile, preferinţele şi adeziunile s-au polarizat şi aici în "urul unei poziţii sau a alteia. Nu este surprinzător să aflăm că sculptorul Lacey, specializat în roboţi şi humanoizi, îşi comentează astfel creaţia intitulată Supraomul: „Această construcţie simbolizează obsesia omului care vede în maşină zeul capabil să-i dea mai mult timp liber. E un om care a fost dezumanizat de către maşină şi care a devenit el însuşi o maşină. Nu mai execută decît cîteva operaţii simple ce-i amintesc că este încă om".
Umaniştii, care pîndesc de mult slăbiciunile ştiinţei, au găsit şi ei în prezenta dezbatere noi motive să redeschidă un vechi contencios. Lucrurile devin mai simple dacă ţinem seama de un fapt : cultura fiecărei epoci exprimă un număr finit de idei de bază transpuse atît în creaţia literară, cît si în cea artistică sau filozofică, dar întotdeauna identificabile în modul de "viaţă al oamenilor. Nu e lipsită de interes teza unui economist, E. F. Schumacher, care a scris o carte intitulată Ce e mic este frumos : O economie, pentru cazul sînd oamenii ar conta. El face fără îndoială procesul societăţii capitaliste, dar nemenţionînd acest lucru, observaţiile par a fi adresate ştiinţei în genere şi tuturor produselor ei moderne.
Schumacher se ridică împotriva idolatriei „gigantismului", împotriva acelei tehnologii care reprezintă instalaţii uriaşe, costisitoare, consumatoare de energii mari care strică natura prin poluare şi o sărăceşte prin irosirea resurselor neregenerabile. Pentru el, nici oraşele n-ar trebui să aibă mai mult de 500 de mii de locuitori, căci marile aglomeraţii urbane condamnă condiţia umană la degradare. De ce — spune el — puterea hidraulică şi a vînturilor, energia solară nu asigură decît 4»/o din energia totală, copleşitor bazată pe petrol şi cărbune ? Produşii chimici ai omului nu sînt echilibraţi de inamici naturali şi se acumulează deci în mediul înconjurător, ducînd la consecinţe greu de prevăzut. Sistemul industrial modern „consumă chiar baza pe care este creat, trăind dintr-un capital care nu poate fi înlocuit şi pe care îl consumă cu veselie, ca pe un venit". Fabula lui preferată are drept erou o persoană care a moştenit 10.000 lire, sumă pe care o prăpădeşte în cîteva luni interpretînd-o drept „salariu".
Tehnologia modernă — după el — a lipsit „pe om de acel tip de muncă care îi procură cea mai mare satisfacţie, munca utilă cu mîinile şi cu creerul şi i-a dat în schimb de lucru intr-o manieră fragmentată, de care nu se poate bucura". Ea „a multiplicat numărul de oameni care sînt excesivi de ocupaţi, făcînd treburi care nici nu ar fi necesare, dacă tehnologia ar fi mai puţin modernă".
Schumacher constată că numai 3,5% din timpul social total de care dispun oamenii în Marea Britanie este consacrat muncii producătoare de bunuri şi că mai puţin de a şasea parte din populaţie este angajată în industrie şi agricultură. Refuză să-i socotească ca producători pe aceia care „spun altora ce să facă, care cer socoteală pentru trecut sau planuri pentru viitor şi care distribuie ceea ce alţii au produs". Ideile lui despre muncă, considerată ca un factor fundamental al vieţii, cu o mare valoare educaţională şi terapeutică, sînt demne de consemnat : „Munca trebuie
să dea omului o şansă să utilizeze şi să-şi dezvolte facultăţile ; să-i permită să-şi depăşească egocentrismul unindu-se cu alţii într-o sarcină comună; şi să procure bunuri şi servicii necesare pentru o existenţă corespunzătoare". Cu această premisă, economistul este chemat să caute un nou stil de viaţă „cu noi metode de producţie şi noi stiluri de consum", un mod de viaţă „desemnat pentru permanenţă". Contrar celor care caută în automatizare o sursă de uşurare a vieţii, Schumacher se îndreaptă în cealaltă, direcţie. De ce să nu utilizeze englezii 20o/o din timpul social total pentru producţie ? Chiar reducînd cu o şesime productivitatea de astăzi, vor atinge nivelul din prezent. Nu trebuie să ne sperie scăderea productivităţii — spune el —■ întrucît ea se compensează prin bucuria muncii, a producerii de bunuri de calitate şi chiar a satisfacerii criteriului estetic.
Pe cît de promiţătoare şi generoase au fost unele din premise, pe atît de şocante sînt concluziile. De-abia acum înţelegem sistemul de gîndire propus, conform căruia productivitatea trebuie scăzută şi, mai mult decît atît, trebuie să vedem în apariţia unui tractor în decorul unei ţări în curs de dezA^oltare un factor de descurajare a eforturilor oamenilor de a folosi resursele locale, o ofensă la încrederea în puterile lor. Aşa se justifică interesul său pentru „tehnologia intermediară", care ne duce la uneltele utilizate de bunicii noştri într-o economie semi-patriarhală. Ne întrebăm cu nedumerire : oare vrea Schumacher să ne reîntoarcă acolo ? Răspunsul său e pozitiv : „tehnologia a devenit prea violentă, mai ales în raport cu mediul; în agricultura modernă nu se mai lucrează cu ritmurile naturii". Pentru el „solul a devenit un simplu suport mecanic al plantei, hrănită cu îngrăşăminte chimice. Sănătatea plantei şi calitatea hranei nu mai sînt luate în considerare. E un fel de joc de pocher cu existenţa vieţii biologice", în acest fel Schumacher îşi completează tabloul, enumerînd cele patru tendinţe care fac obiectul filipicii sale : gigantismul, complexitatea,, intensitatea capitalului şi violenţa. Pentru a obţine soluţia, n-avem decît să le luăm cu semn schimbat. Tot ce este mic, simplu, ieftin şi neviolent trebuie luat în considerare. Tehnologia de acest tip, numită de unii autori „dulce" sau „moale", se poate pune şi sub eticheta „intermediară". Vrîhd să caracterizeze tehnologia potrivită pentru ţările sărace, Schumacher o situează între tehnologia de nivel redus din regiunile rurale ale lumii şi cea complicată din ţările foarte dezvoltate.
Nu se poate să primeşti o avalanşă de idei atît de directe fără un examen critic. Nu e nici o îndoială că unele observaţii ale lui Schumacher sînt îndreptate în spre o mai mare raţionalitate a lucrurilor. Există în gîndirea lui idei care manifestă năzuinţa economiştilor de a lua în ecuaţie consecinţele sociale, ale tehnologiei şi răsfrîngerile ei asupra mediului înconjurător, aşa cum face Fourastie sau Bertrand de Jouvenel. Adeziunea la lucrurile mici şi la simplitate merită să fie reţinută, după cum sînt preţioase remarcile sale asupra absurdităţii creşterii exponenţiale a cerinţelor stimulate de societatea de consum. Ea derivă din respingerea gigantismului şi risipei creată de această societate. Nu este lipsită de pitoresc descrierea ciocnirilor de interese şi a lipsei de raţionalitate globală a unei economii ce recunoaşte numai eficacităţile particulare : „Dacă călătoresc de la Londra la Glasgow pe una din autostrăzi, mă găsesc înconjurat de camioane uriaşe care duc biscuiţi de la Londra la Glasgow ; mă uit pe cealaltă linie şi găsesc un număr egal de camioane care transportă biscuiţi de la Glasgow la Londra. Un observator imparţial de pe altă planetă ar
45
alunge la concluzia că, pentru a avea o calitate superioară, biscuiţii de pe nămînt trebuie căraţi 500 de mile". Schumacher nu este convins că trecerea de la o fabrică care produce zeoe mii de cărămizi pe lună la una de un milion realizează o creştere corespunzătoare a rentabilităţii, dat fiindcă ea aduce cu sine intensificarea transportului bazat pe preţioase materii neregenerabile, cum este petrolul.
Este de asemenea adevărat că, în prezent, şcoala la care aparţine Schumacher coincide cu cercetări interesante întreprinse pentru identificare unor noi surse de energie ieftină, cum ar fi biogazul. Cu deseurile obţinute de la patru porci se produce gazul necesar încălzirii şi gătitului unei mici gospodării săteşti, pe lîngă îngrăşămintele cerute de o grădină de legume. Se fac experienţe esenţiale în direcţia captării energiei solare si sînt reluate încercările vechi asupra celei eoliană, geotermică, a ma-reelor şi curenţilor.
Toate acestea sînt bune şi ar avea loc chiar dacă nu ni s-ar face predica reîntoarcerii la rousseauism. Dar cum să accepţi ideea retrogradă a scăderii productivităţii, pe seama căreia trebuie pus tot progresul civilizaţiei umane ? Cum să respingi instalaţiile mari fără de care nu ar exista produsele legate direct de viaţa oamenilor, cum ar fi cimentul pentru casele de locuit, marile uzine chimice care dau îngrăşămintele ce determină creşterea recoltelor în lume sau acele instalaţii petrochimice care au permis omenirii să se îmbrace şi să se înconjoare de produse, plastice uşoare, colorate şi ieftine ? Fourastie arată că în prezent aşteptările celor mai mulţi oameni se îndreaptă spre progresul tehnic şi, în acest sens, „productivitatea este marea speranţă a secolului XX". Fourastie acceptă teza „lumii finite", reamintind că a enunţat-o Paul Valery (înaintea Clubului de la Roma), dar, pentru el, „progresul tehnic este a patra dimensiune". El ne deschide „o eră nouă, o carieră indefinită de muncă şi descoperire" şi tot el „va permite omului să se specializeze în ceea ce este uman". Iată o replică elocventă privind locul pe care trebuie situat progresul tehnic şi raporturile sale cu esenţa umană.
Ajungem acum la criteriul care ne ajută să estimăm şi critica formulată de Schumacher faţă de fenomenele negative ale societăţii sale. Putem astfel separa bobii de neghină. Dezumanizarea nu trebuie căutată în relaţia dintre om şi maşină, care este o prelungire a simţurilor şi muşchilor omului, o proiecţie a gîndirii sale şi o extensiune a capacităţii sale de a ?.:ţiona. Locul în care se cuibăreşte dezumanizarea este relaţia dintre om şi orn. încercarea de a umaniza tehnologiile fără să umanizezi relaţiile umane aminteşte povestea coţofanei care-şi căuta mereu cuib nou, sub motivul că cel vechi este murdar. Dar fundul ţi-1 iei cu tine ? a întrebat-o o altă pasăre. Elementele valabile în consideraţiile Iui Schumacher se adresează unei societăţi de consum, o fază a societăţii capitaliste în care urmărirea neîngrădită a interesului şi a profitului a atins limitele absurdului şi risipei. Dezumanizantă este goana după bunuri încurajată de o economie care şi-a găsit în plasarea nelimitată a produselor ei de serie raţiunea ultimă de a fi. Orice maşină care serveşte o relaţie dezumanizată este inclusă într-o ecuaţie inechitabilă, generatoare de tensiune socială şi de contradicţii. Plasaţi-o însă într-o relaţie socială corectă, eliberată de exploatare şi dominaţie, călăuzită de criteriile sociale ale interesului general şi veţi găsi tehnologia, mare sau mică, prietenă a omului, gata să-1 slujească.
46
Şi acum să revenim la n -simpatie prin încercarea de tJ^-'- Pffletta!ă în «tiu, care inspir*
acelea ale omului. Oricîl: arV d?mai apropiate" d de ultima oră al civilizaţiei industrtfo     l'-aceasta bizare este fructul mediare. Cea mai subtilă f nu al tehnologiilor inter
^antică. Exemplu sînt la Skulatoareîe .f1 ^ VÎrf 6Ste deParte ^ a fi nle.mintale ale omului si să î în£       -    V" să amplifice pute
a judeca si de a decide Dacă a™tdreasca.astfel facultatea de a gîndi t macber pînă la limitele' ei Z TehT™ Satffaoem Păunea lu Sc'hî este prea mic faţă de un traSomr Z COnstatăra că un car cu boi nJ lum a fost redus în cîţiva ani de ÎS 000^ aparatul de c^ul al cărui v0 unei cutii de ţigări şi care realizează SrT* 3 aJUnS de dîme™i ??fL"e ?îndim bine' această Sf^KaM1 CU Vit6Ze incredib^ a fi ieftina şi neviolentă (nu si simplă) 1 tt   ■   ' °are mai are da™l * pentru condiţia omului decît o morscă olIZl™ f       mUlte Pro™siun de loc din zona tehnologiilor inte^eEare ^ ^ de?i nu Pro™
MIE CEA MALIŢA
I
K
pocumentele vremii
ŢARA DE URME
Rămîne, între Satu Mare şi Cluj, între Bihor şi Maramureş, un pămînt care-pare a gravita spre toate aceste puncte. Pentru cine îl adună însă pe talpă şi îl pătrunde, Sălajul devine Ţara Silvaniei ; ajunşi la limanul istoriei lor fermecate^ localnicii constată că au străbătut-o uniţi ; dealurile pe care, aproape sub picior, faci să explodeze fazanii — şi unde sînt parcă zile cînd încep să joace comori de dovleci — îşi adună contururile într-o singură privelişte ; iar laptele, adulmecat dintre mereu aceleaşi flori, capătă acelaşi gust.
Aici, lîngă actualul Moigrad, capitala Daciei Porolissensis a încercat rang de municipiu pe vremea împăratului Septimiu Sever.
Aici, dinaintea gorunului cu ghindă despre Borla, Mihai Viteazul s-a închinat straşnic pentru a răspunde cu victorie lui Bâthory, la Guruslău.
Aici biserica de lemn din Cizer s-a ales de sub barda lui Horia. La Gîrbou, în 1784, au mas răsculaţii din Apuseni cercetînd după muniţii.
Aici „autohtonii", cum sînt codificaţi cu ingratitudine în geste, şi-au supărat grofii cu foc şi sînge ; iobagii, jelerii şi lipitorii se leapădă de ascultare şi supunere, mărturisindu-se în conscripţiile urbariale. „Fără aceasta am dat la domn patru găini, treizeci de ouă, un fărtai de unt ; în toată săptămîna, cîndu-i mai sorgoş lucru, patru şi cinci zile slujim, acar cu boii, acar cu palmele" — strigă hîrtia şi, în josul ei, pe cruci de cerneală, îşi răstignesc policarul cei fără de carte şi parte.
Aici profesorul Gavril Trifu ocrotea în urgie scînteia de simţire şi limbă românească. Aici, îndrăgostit de români, poetul maghiar Kâroly Kiss Zilahi se frămîntă pentru cunoaştere şi stimă reciprocă. Memorandistul George Pop de Băseşti şi avocatul Ioan Nichita aici iniţiază o atitudine şi se zidesc înlăuntrul ei.
Şi abia acum, aici, urmele şi semnele şi rănile capătă preţ pentru cei hotă-rîţi să bată temelie sub ceea ce au ajuns să construiască în cîţiva ani ; şi privind, şi recunoscînd ici şi colo, şi nemaicunoscînd nimic, deduci că Silvaniei milenare îi mai lipsea un cincinal pentru a-şi împlini vîrsta.
In căuşul Meseşului, după ce s-a şters întunericul şi ceaţa se sumete către Măgura Priei, se deşteaptă Zalăul, cetatea atrasă la viaţă şi îndemnată să umble.
Pe mSsură ce ultimii ani devin penultimii, oraşul îşi lămureşte făptura : populaţia i s-a dublat, sorbită din împrejurimi ; de la Jibou primeşte apă făcătoare  de  sete ;  şi   egalează,  într-o  săptămîna,  producţia  anului 1950.
Ştiinţa olarilor care pritoceau pămîntul alb, praful de aramă sau smalţul,, dezmierdînd toarte şi ciubuce pentru vasele cu vorbe adăugate prin sgrafitaj, arta sobarilor tipăritori de cahle şi osteneala maiştrilor cărămidari răsăriţi !a 1894 au Premers Întreprinderii de produse ceramice pentru construcţii.
Ţigle solz, coame şi blocuri ceramice. Directorul Ludoşan Gheorghe, inginera Ianto Clara-Maria şi „arzătorul" Duna Augustin, întâlniţi în reveneala unui tunel de uscare. Argila vine de afară şi, după ce leneveşte o sută de metri pe banda transportoare, e frămîntată în buncăr, mărunţită în kollergang, încredinţată Presei, stivuită pe cărucioare mobile, abandonată curentului de aer cald şi confruntată apoi cu 1050°C. Aşa se nasc anual şaizeci de milioane de cărămizi.
54
• POEZIE AROMÂNĂ. — O lucrare de real interes filologic şi estetic a dat de curînd Hristu Cândroveanu prin Antologie lirică aromână (Univers, 1975). Volumul e însoţit de note, o prefaţă şi un scurt studiu cu privire la literatura aromână şi mediul în care s-a format. Autorul n-a urmărit totuşi să realizeze o lucrare de specialitate, destinată doar filologilor. Pe el îl interesează faptul de conştiinţă al fenomenului aromân. Creaţia populară este astfel selectată încît să figureze destinul dramatic al acestei ramuri sud-dunărene a românilor. Versurile derulează un film expresiv al vieţii acestei grupări unitare ca spirit, deşi fărâmiţată geografic ; şi unitară, în acelaşi timp, cu spiritul producţiilor folclorice carpatice. Materialul schiţează viaţa socială, cu păstoritul şi transhumanta vie pînă-n timpii moderni la aromâni ; legat de aceasta, ecouri mioritice (în Testamentul păstorului). Viaţa privată (în producţii referitoare la petit, ia nuntă, în cîntecul de dragoste) sau cadrul geografic al aromânilor, punctînd zonele balcanice în care au vieţuit, sînt şi ele prezente.
Privind poezia aceasta ca document psihologic, extragem conturul unei comunităţi etnice în efortul de a înfrunta adversităţile, de a-şi păstra fiinţa naţională. De aici, apelul la rezistenţă : „Cari eşti fapt di dadă-Armână, / Lia-ţi tufechea (puşca, n.n.) ta-ntru mînă — / Ca s-ţă aperi dulţea limbă". Comunitate bine reliefată ca spirit, aromânii au galeria lor de personaje pe care le rememorează prin recitări patetice. Fetu-Mare. Nacea, figuri de haiduci ori victime ale turcilor ; fraţii Giu-vara, chipuri de viteji cu puteri de poveste, simbol al rezistenţei împotriva turcilor. Alteori, în folclorul aromân răsună -ecouri de tragedie antică, aşa ca in cîntecul celor nouă fraţi şipiscani rămaşi neîngropaţi. O tensiune mitică, doveditoare a forţei vitale, dă chip de poveste feciorilor fărşeroţi. într-o baladă se spune că un fărşerot e ucis ; mort, el roagă corbii să nu-i rnănînce mîna dreaptă spre a putea scrie o scrisoare-testamem către mamă şi-soţie, cărora le încredinţează un cal năzdrăvan...
Drama înstrăinării a generat tema cea mai de seamă a poeziei aromâne. Ea devine obsesivă atît în folclor cît şi-n producţiile culte. Un blestem ai înstrăinării irumpe cu „Nathima cari scoase xeana / Dumnidză s-li-astingă bana". Aromânul îşi jeleşte soarta de înstrăinat, iar cuvîntul dor are tot atîta putere de îradiaţie ca şi-n cele mai grave doine româneşti (vezi Cîntecul înstrăinatului, Tî-nărul dus departe). Semn al voinţei de a ■supravieţui este şi rostirea poetică. La o
anume scară şi aromânii au confirm^ adevărul că mai lungă decît viaţa ung colectivităţi umane este viaţa poeziei.
Antologia dă şi o bună imagine a ppe. ziei culte aromâne. Grupajul începe o. Constantin Belimace ; „testamentul" ace*, tuia conţine poruncă severă de „creştet% limbii" : „Blăstem mare se-aibă-n casă • Cari di limba lui se-alasă." Mulţi din cj' consemnaţi în antologie s-au afirmat nt doar ca scriitori în dialect, dar şi ca pen sonalităţi ale vieţii culturale din Romi nia. Unul dintre aceştia e George Murniţ-traducător al poemelor homerice în limb; română, traduceri salutate cu entuziast.-de G. Călinescu. In volumul de faţă iji atrag atenţia baladele Mihai   şi lotri Chita şi Bură, prin vocaţia epicului, j eroicului popular. Un alt   nume prestigios, Nuşi Tulliu ; el e socotit de Taelt.. Papahagi „cel mai mare liric al Aromf nilor". Poezia sa este o tînguire, o vocR de crepuscul şi de pierzanie ; bocetul, ţ. expresie, îi este poetului pe potrivă ; dar şi o exaltare a contopirii cu natura, oj elementele (în Costa).    Influenţele di«* Coşbuc nu diminuează suflul   său origj nai. Alt poet aromân, Nida Boga, e auto rul unei ambiţioase scrieri, epopeea Vom hopolea, istoria unei aşezări aromâne, ci1, mai important focar econo'mic şi de of-tură aromân, care şi-a avut apogeul secolul XVIII ; centru corn'&ff;ial din Epii-dar şi centru intelectual, ^avînri o Academie de ştiinţe. Autorul! afitologiei aleg din epopeea lui Nida Boga*>"? partea refe. ritoare la întemeierea oraşului (reziduirf mitice ale descrierii întemeierii sînt puternice) şi înflorirea sa spectaculoasă. .# poet antologat, Marcu Beza, s-a afirmi şi ca om de ştiinţă ; în dialect seriei poezie gravă, cu accente tragice (în- M trinul). Mai sînt prezenţi în volum Ni* lae Batzaria  (autor de versuri satiri» Zicu A. Araia,   George   Ceara, Nicofe Velo (obsedat şi el de stingerea aşezâritej prospere ale aromânilor), Tache Caciori Ion Foii, Nicolae Babu, Athanasie Nastf Zahu Pană.  E prezent, cu producţii i dialect, şi autorul antologiei. Vocaţia s poetică  (ne amintim că  Hristu Când» veanu a semnat şi volumul Poeme, 19!* asigură echivalenţelor româneşti ale vefi surilor aromâne o reuşită artistică cert" Transpunerile sînt însă libere, de ace ar fi fost bine venit un glosar, pentf cititorul interesat în a urmări textul i' dialect.
La peste cincizeci de ani de la AntM, gta aromânească (1922, Casa Şcoalelor) £ Tache Papahagi —■ reper continuu de »Tt toritate, — antologia lui Hristu Cândif* veanu constituie un act de cultură şi patriotism ;    ea menţine treaz interesN
55
*ru o comunitate etnică latină cu un Pp"ijn dramatic şi cu o literatură demnă ri   atenţie. Aşteptăm cu îndreptăţită ne-Ibdare volumul al doilea al lucrării, care va cuprinde producţii epice aromâne.
VASILE ANDRU
• PASIUNEA MICILOR CONTRIBU-TIj _ Ciudat întru totul acest Barbu Lăzăreanu, scriitor abundent, cercetător minuţios de curiozităţi literare şi lingvistice, pe care mărturisim că nu ne dăm seama care' anume ştiinţă l-ar putea revendica pentru contribuţiile sale atît de variate. La vîrsta patriarhilor era membru al Academiei, înainte ca această instituţie să prenumere printre mădularele ei pe un Arghezi sau Tudor Vianu, şi a fost director al marii ei Biblioteci, lăsînd acolo, dincolo de efemera-i trecere, impresia unui conducător de mare discreţie şi omenie. I s-a publicat acum o nouă carte, Cu privire la meşteşugarii cuvintelor (Miner-va, 1975), cuprinzînd parţial textul precedentei culegeri, şi aceasta la rîndui ei fiind o reeditare parţială a unei alte culegeri.
Contribuţiile lui, sau mai bine spus, intervenţiile sale în discutarea cîte unei probleme sunt mult mai numeroase decît s-ar bănui, dar nu credem că prin cunoaşterea integrală a acestor articolaşe s-ar revela ceva : s-ar vedea numai anvergura acestei activităţi întinse pe o jumătate de veac, articolele putînd fi unul sau o sută, scrise indiferent cînd — ab uno disce omnes! Autor de note, notiţe sau, cum le-ar fi spus Fraţii Goncourt „notule", Barbu Lăzăreanu a fost atras, sau a căutat cu tot dinadinsul nu domeniile de rară frecventare ale unei ştiinţe care abia îşi luase avîntul şi unde erau atîtea de făcut, ci domeniile complementare şi subordonate. Să trăieşti într-o epocă de mare creaţie literară şi să te opreşti la cîte o licenţă poetică descoperită în Amantă turturea de Ienăchîţă Văcă-rescu, la nu ştim ce neologism într-o poezie de Alexandru Depărăţeanu (semnalînd Şi luarea de poziţie în chestiune a lui... Bonifaciu Florescu) sau cel mult să te ocupi de diminutivele şi rima la D. Bolin-faneanu, e o performanţă greu de egalat. Perspessicius, el însuşi interesat de curiozităţile istoriei literare şi dispus să deguste toate voluptăţile erudiţiei şi ale lecturii, se arăta surprins încă de acum o jumătate de veac de activitatea acestui scotocitor de poduri şi subsoluri literare : ••-...de multe ori pierde un timp şi o energie prea preţioase în mărunţişuri care nu
merită osteneală. Aşa e cazul versurilor monosilabice, care, de îndată ce n-au nici o valoare literară, ar putea fi trecute cu vederea. Ştiinţa, ea, desigur, are alte criterii. Nu mai departe, găsea deunăzi utilizate nişte versuri plate populariforme, într-un admirabil studiu al d-lui Sextil Puşcariu : etimologia lui «cicăli». Altădată d-1 B. L. scria despre poezia lui Take Io-nescu, astăzi despre poezia lui N. N. Hâr-jeu." (Menţiuni critice, II, în : Opere, III, 1971 ,p. 136).
Textele lui Barbu Lăzăreanu sunt nu o dată delectabile şi nicicînd străbătute de infatuarea caracteristică măruntului specialist, înclinat mereu să-şi umfle prin pretenţii vane volumul descoperirilor. Cîteva pagini îi ajung acestui autor de miniaturi istoriografice fără suflu, iar tonul e mereu blajin, sau chiar uşor ironic, al omului care-şi domină de sus situaţia. Cum era şi firesc pentru un cititor care trecea mereu peste valoarea artistică a textelor de care se ocupa, el ajunge să discute probleme de „limbă", şi actualul volum este în mare măsură o culegere de astfel de articole. Toate nu depăşesc aceeaşi arie limitată, dar nu sunt cu totul inutile. Poate că dăscăleala amabilă a lui Barbu Lăzăreanu să fi avut folosul ei pentru cititorii care urmăreau revistele de popularizare literară şi-i gustau intervenţiile.
Iată un specimen, deopotrivă exemplar pentru modalitatea de abordare a unei probleme : „Elevul Bou Constantin (care avea să ajungă poetul C. N. Bour), adusese, în 1895, printre adolescenţii, botoşă-neni —• cari se ocupau cu citiri şi comentări de versuri — o problemă numită a imperativelor. Venise cu o strofă a cărei rimă dactilică ni s-a părut atunci o frumuseţe : «Inverzit-a mînărul codru, / Crîn-gul şi livezile, / Du-te dragă, şi de-aproa-pe I Pe de-antregul vezi-le Noi — pe care conu Nicolae Răutu, profesorul de română de la liceul «Laurian», ne făcuse să găsim aproape în fiecare bucată literară prilej de analiză gramaticală — am constatat în acea zi că monosilabicul imperativ : vezi devine bisilabic cînd pronumele personal, în funcţie de complementul drept, şi care începe cu o consonantă, îi urmează în loc să-1 preceadă. Descoperirea aceasta..." (p. 413). Descoperiri de felul acesteia precum şi înclinaţia de a găsi în inocentele texte literare „prilej de analiză gramaticală" îl definesc pe Barbu Lăzăreanu, dar, spre onoarea lui, trebuie spus că savantul nu şi-a pus în mişcare scalpelul pe seama marilor scriitori — cum fac de cînd e lumea filologii şi lingviştii, — ci pe seama unor scriitori pe măsura propriului său orizont. A sub-
56
tiiiza pe socoteala echivocului conţinut într-un sonet al lui Const. A. Giurescu „Ce scumpă-i vorba asta dulce : mamă ! / Atîta dor ascuns de noi o leagă, j Că de-o uităm în viaţa-ne pribeagă, / Tot ea cu drag la sînu-i ne cheamă .'" pentru a revela „un dor ascuns de noi (adică : de către noi)" împotriva sensului urmărit de autor :„un dor ascuns o leagă de noi", (p. 409) defineşte din plin aria de cercetare care-1 pasiona pe acest curios.
Să mai pomenim de a A morfoli şi a molfăi sau de Huşitiuluc şi ştiobîlc ? Sau de copiosul articol despre Parabolanolo-gie, care-i prilejuieşte şi lui, dar şi nouă, o excelentă distracţie pe seama lexicului medical de la „Şcoala de hirurgie" de prin anii 1855—1857, cu îndelungi citări din nomenclatura monstruoasă a acestei venerabile discipline : borborigme nosee, feva de Caţabar, cyjoblostion, blastematic, e-panşamenţe, sopor, periodosuri, chicoflo-ristre, orşaf, jlogogoris, apostimă (p. 187)? Sau, încă mai mult, de o reţetă pentru prepararea unor „bulioane de broaşte", cu virtuţi pare-se curative, fără să mai pomenim de cele —• valabile şi pentru noi — ironice ?
Omul nu era deci lipsit de acea inteligenţă şugubeaţă, care să-1 cucerească pe cititor pînă-n punctul de a şi-1 face complice. Numai registrul admiraţiilor acestui ironist e mai discutabil. Am fi vrut ca Barbu Lăzăreanu să citeze cu ironie aceste versuri : „Pe cîmp. In apus. După ploaie. I O casă alături de rîu. I Pîrleaz de nuiele-n grădină, / Doi clini nu-ţi dau voie să treci, I Prin iarbă, trifoi şi sul-cină — / Pornesc, ca trei şerpi, trei poteci," dar ele sunt propuse admiraţiei noastre o dată cu acest comentariu : „Era firesc ca Haralamb G. Lecca, meşteşugar al incisivităţilor şi construcţiilor pregnante, mînuitor pînă la tic al propoziţiilor eliptice, să aibă ureche pentru fraze cari, escamotînd cuvinte nenumărate, ţin sufletul în suspensie" (p. 349).
Barbu Lăzăreanu a fost un spirit mult prea amabil pentru a se delimita prea precis de materialul acesta explorat ironic sau cu simpatie, încît de el îi rămîne legat în cele din urmă numele — şi, după cîte se pare, cu propria sa voie.
ALEXANDRU GEORGE
9 CRITICA SINESTEZICA. — în limbaj ştiinţific, engramele sînt urmele lăsate de evenimente în sistemul nervos, realităţi ce pornesc de la un fapt fizic incontestabil, a căror existenţă e dovedită prin reacţiile pe care le declanşează, dar care
în ele însele rămîn inefabile, imposibil .    „,,„    într-un amplu şi rotund
de izolat si de analizat. I. Negoiţescu.u pe Maiores-     ^reptate cuceritoare, încît
alege pentru ultima sa culegere de arti, portret ae      itit sa_] jej Cel puţin drept
cole un titlu care echivalează cu un pro. eşti mereu^ i          Foarte atent la idei,
gram. Un program nu numai estetic, $ verosimil .     erinfju-le chiar acolo unde
si liric, constînd în consemnarea ceiei'rnjf »neon      ar vedea simple alunecări de
rafinat subiectivizate reacţii   de   lectura; altcineva Negoiţescu, în articolele consa-
fără prejudecata    de a oferi aparentei, condei,*;+.oilnT. ' îsj  schimbă  stilul: aici
de a oferi aparenţele obiectivitătii, doar cu grija de a surprins cît mai exact tresăririle spiritului în contact cu opera de artă. Operă ce Iasă « urmă nu numai pe scoarţa cerebrală, specializată în conceptualizarea percepţiei, cj în sistemul nervos în întregime, în toate organele de simţ, cu care e percepută şi sărbătorită simultan. La I. Negoiţescu este aproape uimitor cum poetul incifrat din oroarea mărturisirii de sine îşi în. găduie aproape fără reţinere luxm de a fi liric în critică. Dacă în poe. zie el suprimă conştient elementele concrete, legăturile de cauzalitate, succesiunea logică, în critică practică aproape ostentativ cochetăria gîndirii asociative care 'expune circumstanţele ce-au declanşat-o. 'De aceea, critica lui I. Negoiţescu se citeşte ca o confesiune şi este vulnerabilă ca us-poem. Există, fără îndoială, în această expunere de sine aparent senină, nu numai un program critic, nu numai voinţa de a se situa în descendenţa lovinesciană, ci şi un implicit sens polemic împotriva exa-j cerbatelor ambiţii explicative ale actului" critic. Subiectivitatea unui spirit rafinai prin lecturi şi deprinderi introspective —pare să ne sugereze I. Negoiţescu — este cu mult mai bogată în farmec şi mai plina de sugestii decît sistemul clădit din idei de împrumut al cutăruia. Dar o astfel de critică poetic-evocativă nu poate fi deci! simpatetică. I. Negoiţescu este capabil să impună o viziune originală asupra unui autor (Doinaş, de exemplu), să stîrneasd interesul pentru opera altuia (Dinu Nicodin), dar nu poate (sau nu vrea) să spună de ce cutare operă este* eşuată. Pe aceea o ignoră pur şi simplu. Cu acest temperament şi cu acest program, criticul va ricana spontan în faţa oricărei tentaţii didactice, va refuza explicaţia pe larg verbalizată, se va mulţumi doar cu sugestii şi evocări. Numai ca elementele din care se compune sugestia nu sînt materii concrete, ci pura abstracţiuni intelectuale, concepte literare încărcate de tradiţia gîndirii critice. Ca să poată construi cineva o astfel de frază, la trei nivele suprapuse — al judecăţii &t constatare, al judecăţii de valoare şi al impresiei subiective — îi trebuie desigur, exerciţiul de a depăşi deprinderile expli-l cative prin tranşă sintetizatoare : „Ce să^ mai spunem de G. Călinescu, ale cărui' pagini din Istoria literaturii ne prezintă
crate +"!-iste°riucid sisteme, fără volupta-rPconstruieşie_sa engramelor> ca in
recons
te?- QLp "despre poeţi (Ştefan Aug. Doi-artlC°ll chita Stănescu, Vasile Nicolescu, naŞ'   cassian, Vladimir Streinu,
Al. An-
dina Ld» «». Ioa.nichie Olteanu) sau driţoai, Aurel «au^   Blecheri Dinu Ni-
(M.
deSpre Pf"za^tfcomentatori literari la codin). &int.m1J.u^a   încene   exact din
noi
căror
î?f studW"despre M. Blecher^ sau Hdt^Zntură de aji om". El este gîndit
critică începe -„Mn) în care I. Negoiţescu socoteşte ca punCtUl devir-e mai elocventă decît cuvin-il
d^aZrShernă- conceptuală ca şi nrmuz aTlui N. Balotă: descrierea sern-K demente concrete ale unui univers din care se deduce modalitatea fundamentală de raportare a scriitorului la lume Peht.ru Blecher suferinţa, forma de ntoicire parţială a fiinţei umane, presupune subiectivarea absoluta a cosmosului Formele concrete ale durem cu psihanaliza implicată, sînt evocate în detalii ce converg spre demonstrarea ideii de bază (conştiinţa dureroasă a obiectuali-tăli materiei, haosul obiectual, tentaţia şi oroarea putreziciunii, tentaţia lichidului şi a fluidului, umezeala etc). Lipseşte insă complet speculaţia discursiva a ideii si hermeneutica semnificaţiilor ei potenţiale Din asociaţiile critice stîrmte de densele fraze, aparent atît de detaşat senine, ale lui I. Negoiţescu s-ar putea scrie, în legătură cu oricare dintre subiectele alese de el, o carte.
ROXANA SORESCU
e ADDENDA SAU BOALA COPILĂRIEI. — In grădina publică străluceşte Orion — iată versul-sintagmă al celei de a doua cărţi (Vedere la amiază, Eminescu, 1975) a tînârului poet Vasile Petre Fati. Sub razele acestei construcţii cosmice — popularizată patetic de Geo Bogza — distingem o veche cetate moral-galantă, în care poetul oficiază nu chiar în togă, ci în foşnetele ei imaginare.
El va purta, aşadar, „floarea publică, burtă pentru nervi", cu gesturile unei ancestrale antichităţi, ce ţine, cum sugeram de ordinea morală mai cu seamă.
De aceea, „...vîntul e plebeu în cetate(...; Bună e lumina pentru învăţaţi, / Vîntoa-
5?
sele se aud ca în cartea lui Herodot" (Dacia seminţelor), „De pulberea uşoară se apleacă o cumpănă, J Cu melci în păr ca zeii, e poetul" (Descoperirea patriei) etc.
La începutul cărţii străluminează un vers cu rezonanţe simboliste : „Am văzut secolul crizantemelor" (iată o „tristeţe a visului aristocratic", cum spunea uitatul D. Iacobescu...), ce ne conduce pe drumurile romantismului : „Ea are părul negru ca intriga", „gîtul tău subţire îmi aduce aminte de Bizanţ" etc.
Aici, Erosul dă adevărata lumină poetică, înaltă, pămîntean-astrală, seducătoare. Un teatru miniatural, filmat încet, ca pentru vechi amintiri, poate fi reconstituit :
Ea : „Acum ea urcă scările / De parcă s-ar împiedica de mici podoabe / De argint / Cînd vine de departe are părul frumos, / E timpul cînd în lumina de vară / Mîinile ei sunt subţiri / Ca în patimile romantice" (Roman).
El : ,,E1 doarme în grajdurile de ia miazănoapte, / Din pumnii strînşi îi cade o perlă, / în mari războaie ascultă greierii / Ei, da ! el aude de departe tropotul calului, / E bine să-i aruncăm acum un trandafir la picioare" (TU).
Volumul acesta liliputan se distinge printr-un limbaj grav şi intim totodată. Uneori însă poemul se resfiră, refuzînd' geometria închisă. De fapt, aceasta e — cum s-a mai observat — boala copilăriei poetice. Floarea de leandru, cartea de debut a lui Fati, a fost pentru poezia sa un eveniment. Aceasta, a doua, rămîne totuşi, o addenda a celei dintîi...
FLORIN MUSCALII
• ELEGIA RETORICA. — în Cintec de trecut Akheronul (Cartea Românească,, 1975), Dorin Tudoran cultivă o lirică elegiacă, bizuită adică pe raporturi sentimentale uşor depresive, pe o ..atmosferă". Dar punctul de plecare intern e depreciat, poetul optînd pentru „construcţie", pentru travestiul stilistic. Posibilul sentimentalism e înlocuit cu o retorică incan-tatorie al cărei răsunet se substituie sufletului, ca o umbră pe hîrtia însetată de semne. Orgoliul (calculat) al poetului de acest tip e al vocii în sine, ornamental-majestuoase: „glasul îndurerat ca (...) o blană de leu." Ascultîndu-se, autorul pare a asculta Poezia, întrucît Akheronul invocat poate fi chiar simbolul acesteia, sub semnul unei paradoxal rodnice sterilităţi : „«akheronule ! akheronule ! / vietate fără trup şi trup fără de viaţă, I această zi fecioară mîngîi-o cu tainicele seminţe ce le
58
"„•| i î
porţi, / aşeaz-o dincolo de orizontul cast şi tînguitor / unde numai arderea trupurilor virgine naşte lumină»". Drapat într-o sintaxă solemnă, Dorin Tudoran înţelege a nu se abandona videi muzicalităţi, căutînd materia în formele-i generos -elementare, real-poetice. Se încearcă astfel o simbioză între formula „patetică" .(ameninţată însă de goala clamoare, ca la George Alboiu, campion al cuvîntului „eternitate") şi între laboriozitatea metaforică substanţială, purtînd urmele materiei scurmate : „ceaţa tălpilor mele îndulcind malurile mării / trandafiri aburind orizontul absenţa pianului / semănat la frontiere şi pretutindeni / frunzele transparente ale eternităţii uimindu-ne / trupul iradiind singuratec cu mîini ce cîş-tigă / închipuitele flori de frig ale akhe-ronului / apele lui ne spală ostenindu-ne umbrele înfloresc / îndurerînd frunţile regilor cotropiţi de somn în vreme / ce dimineaţa se pregăteşte printre izvoare silabisind / formele necunoscutului anotimp încălzit în oarbe cuiburi ,/ aşteap-tă-ne ! aşteaptă-ne duh al sîngelui fără întoarcere / pierderea stelelor ne-a aflat ■departe de ţărmuri şi / nu se aude decît marmora tremurînd sub eterice logodne". Conştiinţa poetului atinge oglindiri dureroase, zvîrcolindu-se în aspiraţia plinului material, deplîngînd fatalitatea abstracţiunii : „aud apa şi plînsul ideilor golite de suflet / nu mai e nimeni să vadă dansul copacilor înroşiţi / de voluptoasele fărădelegi ale pădurii primordiale / dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării / şi drum nu înseamnă decît ceea ce moare sub tălpile / mele de gheaţă..." Sînt urmărite savantele accepţiuni ale dialecticii concret-abstract, într-o preţiozitate reflexivă : „nutritoare tăcere dar m-au ajuns cuvintele de dinaintea faptelor". Sau, într-o intenţie încă mai misterioasă : „şi era această călătorie ca şi cum aş fi descoperit / necunoscuta distanţă la care trebuie să mă aflu totdeauna / de propria-mi viaţă pentru a putea simţi că există ea si / cealaltă ! cealaltă ! cealaltă !..."
Dar desenul general e al modului teribil, vaticinar: „noapte treimea ta clară pentru mine se-arată / eu trec lustruit de tăcerea popoarelor mute / sub tălpile mele marea adoarme şi glasul cetăţii / m-ajunge din urmă : «al cui este cîntecul în care se scaldă / păsările ? al cui este cîntecul în care se înmoaie săgeţile ? / al cui este pieptul deşirat de păienjeni ? ale cui, / ale cui numele şi paşii ce răstoarnă cîmpia ?«■" Gesticulaţia e cea obişnuită, poetul străduindu-se a reface traseele declarative ale poeticii „critice", prilej de transcendenţă meditativă. Implicaţia ma-
lefică a cunoaşterii în ordinea spiritului transcrisă cu o vibraţie adjectivală; , era această călătorie ca şi cum învâf pe de rost o lege / care odată deseoj, rită s-ar fi îndepărtat de noi blesteij| du-ne / şi atunci am fi auzit cum'nj. ofilesc vătămatele suflete / invadate i iubiri aproape magice într-un ceas t linişte de mare linişte". Teatralismţ| metafizic i se -acordă o largă parce| „aştept la malul apei urmărind-o cu oj> de pămînt mîhnit / vînătoarea mi-a \ dulcit pielea mi-a otrăvit fruntea / s;, gele meu e pregătit pentru spălarea j melor duşmane / dar cine dintre v cine-mi va cumpăra o rană ? / aştept* malul apei să fiu aruncat din trup / <j( urmele tale nu vcr să se şteargă de j mine / m-ai lăsat îngenuncheat întf. poiană bolnavă / dar cine va veni să-j cumpere o rană frumos mirositoare ?" $ torul se autocaracterizează într-o -mâg impudică organicitate cosmică : „net semnate urme pe care paşii mei în taii le sădesc / muşcînd cu tălpi de fum | glezne surghiunite / vai mie cîntăreţ t fruntea-mpovărată de anotimpul veşnic aud cum se usucă pielea pe veşted* ovare ale acestei lumi". Se articulează"! un moralism la aceeaşi scară oraculari „înţelepţii lumii spun >/ numai cuvini de-o vîrstă cu ei / în vreme ce noroci murmură / ocolindu-ne ca o poveste nuitoare / acesta e drumul : / fără pi rinţi / fără fraţi de taină / ceara~mi-nva| trupul pe de rost". Dicţiunea e ultraee» monioasă, avînd drept piloni verbele o o sonoritate convenită, în jurul caras fraza se înfăşoară ca o glorioasă eşari^ alegorică : „gloria şi orgoliul nopţilJ mele zăbrelite cu trestii 1/ akheronule I nu vrei să-mi tai încă preatimpuria cale din cînd în cînd vocea ta mă impreso'aii ca pe un vînat : / «rămîi ! rămîi ! rămii akheronul e mereu lîngă tine...»".
Modelul e neîndoielnic Blaga, însă „» fisticat", trecut prin teascurile unei set sibilităţi ermetizante, care-i preface adese!" cristalele  în   sugestivă  pulbere neagra „«de unde mă  întorc,  auzindu-vă cur , plîngeţi cu lacrimi de pămînt, / îmi* zind animalele acestea de apă şi de cerii par ochii voştri / înzăpezite viziuni k fiare eu nu ştiu şi mă întorc fără & drum, / eu nu ştiu, iar voi îmi sărut* pumnii cu nerăbdătoare săbii,   o, / daci! i-aş desface, un adevăr negru v-ar fiii-; gera, amintindu-vă / noaptea cînd m-af petrecut cu braţe foşnitoare la poarta cetăţii»". Mişcarea morală e mai complicat--crudă („dumnezeu mi   se   ascunde s&\ frunte îi beau lacrima / şi-1 iert aflîncl &f fiii tăi nu vor fi ai noştri / curînd ra* mea va înflori în juru-ţi apărîndu-te1>
59
• i nrfic se înfăţişează în teratologice « CVrări ' „călătorule poteca ta sîngeră imenintîndu-te / glasul ei te strînge de Tată umbra, iată umbra timpului ! / 8 ' pc« tu adevăr însingurat, labele tale °Jn waneic J întristează acest potop de dLt,rf sf în jurul tău / ochii se închid far cerul' pîlpîie sub fruntea orbului cîn-\- t >" Dintre pietrele templului blagian tfinesc'însă firele unei vegetaţii noi, pre: rum o năzuinţă a unui concret liric ce a absorbit „abstracţiunea" exemplului ca pe n sevă prefăcînd-o în proprie sugestie. Tată cîteva dovezi ale armoniei plastice care se prefigurează : „de multă vreme sufletul meu era o absenţă ./ într-un trup de nisip scînteietor şi dintr-o dată printre mesteceni / s-a ivit un gînd fraged precum dinţii dintîi pe care-i stăpînisem". Ca si • soare de apă stinge păuni în lacome jertfe / timpul se-arată fără podoabe şi-un ţărm înfloreşte / sub semne mai proaspete tremură lutul patriei ,/ lyra e-un vultur cu aripi rănite de zalele cerului". Ori : «ce vrea să însemne această lumină ?» poate un lux bolnav / hăituindu-ne pînă pleoapele noastre se vor zdrenţui în-tr-atît / încît vîntul le va legăna ca pe nişte perdele sfîşiate de lilieci / suflete fosforescente rătăcind printre trestii de Sticlă".
GHEORGHE GRIGURCU
• ECOURI ÎN TIMP : „CAPUL" DE MIHNEA GHEORGHIU. — Teatrul Naţional a inaugurat recent cea de-a treia sală a sa rezervată, după cum se ştie, experimentării unor noi structuri drama-turgice şi spectaculare ce propun sau iniţiază hotărîtoare schimbări de perspective cu acţiune directă asupra sensibilităţii publicului. Problema cea mai acută şi mai îndelung şi divers dezbătută în teatrul zilelor noastre este aceea a raporturilor dintre public şi spectacolul care, menţinîn-du-se în tiparele unor tradiţii seculare, capătă tot mai mult un aspect fantomatic, aşa cum o floare presată în ierbar devine fantoma celei culese de pe cîmp. S-au lansat şi se lansează mereu alte formule — de la cele percutante, făcute să violenteze afectele, pînă la ritualul magic din care a purces cîndva arta teatrală, de la şarja exacerbată a expresiei scenice pînă la seninătatea ludică a păpuşăriei de bilei — în scopul eliminării complete a timpilor morţi din spectacol.
Deschiderea noului studio al Naţionalului a coincis cu fericita alegere a unei piese — capul de Mihnea Gheorghiu — care, prin  originalitatea   compunerii si
prin mobilitatea dialogului şi frecventele lui schimbări de ritm, părea anume scrisă pentru a pune în valoare virtualităţile acestei săli atît de prielnice unei montări complet degajate de orice servituti scenice, în care primează libertatea de mişcare şi de improvizaţie.
Publicul se află exact în cenj-ul spectacolului care-1 înconjoară din toate părţile ca într-o operaţie tactică de învăluire. Lipsa culiselor suprimă de la început orice artificiu. Toate mijloacele concrete de sugestie — detalii de. decor, mobilier, costume — sînt scoase la vedere, pe estrada înjghebată de-a lungul pereţilor, ca recuzita de pe masa iluzionistului. „Dar nu e vorba de nici un miracol şi de nici o scamatorie — par a spune actorii (care, constituiţi într-o echipă cu numeroase şi variate atribuţii reprezentative egal împărţite, nu mai au obligaţia personificării minuţioase şi consecvente a unui singur rol, funcţia lor fiind legată de o continuă metamorfoză), noi sîntem doar penelul, culorile şi paleta cu care artistul ilustrează dramatic istoria." Spectatorilor nu le rămîne aşadar decît alternativa de a se lăsa total angajaţi în spectacol sau de a fi total refractari. Cert este însă că nimeni n-a simţit cînd au trecut cele două ore în care atenţia a fost mereu solicitată de un suspense de un ordin subtil, ce nu se adresa senzaţiilor, ci inteligenţei şi imaginaţiei.
Piesa lui Mihnea Gheorghiu ne invită la construirea analitică a unui spectacol, scenă cu scenă şi episod cu episod, pe nişte date binecunoscute, în speţă : domnia, luptele eroice şi glorioasa jertfă a lui Mihai Viteazul. Folosind cu o economie bine cumpănită toate sursele evocatoare, balada şi bocetul ca şi fragmentul de frescă cu conture hieratice, scenariza-rea patetică a evenimentelor ca şi intermediul comic ori pitoresc, conciliabulul politic ca şi ocultele manevre ale culiselor diplomatice, butada sentenţioasă sau citatul rafinat ca şi cîntecul vitejesc, într-un montaj ingenios, bogat în surprize, Mihnea Gheorghiu reuşeşte să atragă pe o unică orbită aceste componente eterogene, făcîndu-le să graviteze în jurul unei comune semnificaţii. Prin felul pregnant în care ecourile ei se repercutează în actualitate, dramaturgul a dat o solemnă deschidere piesei în planul permanenţelor naţionale.
Este un mod nou de a reconstitui dramatic istoria, un mod corespunzător înţelegerii şi disponibilităţilor spectatorului de azi.
Grupul de interpreţi în frunte cu Cos-tel Constantin, Simona Bondoc, Olga De-lia Mateescu şi C. Dinulescu au înfruntat
64
Pentru Tudor Arghezi şi Zaharia Stancu, ca şi pentru Franyo Zoltân şi Al. Philip-pide premiul Herder însemna încununarea unor opere intrate de mult în istoria literară. Eugen Jebeleanu trecuse şi el de 60 de ani cînd s-a bucurat de aceeaşi onoare.
Alegerea juriului vienez (format din rectorii a şapte universităţi) şi în anul 1975 a unui poet român este o recunoaştere în continuare a nivelului deosebit al poeziei române, a locului ei de primă mărime în concertul poeziei celorlalte popoare. Nichita Stănescu, laureatul cel mai tînăr al acestui premiu, a fost hărăzit nu premiilor ci Poeziei, şi tocmai de acolo vine alegerea sa. Premiile nu fac poeţi, premiile doar îi recunosc.
Laurii ce s-au aşternut frumos peste O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvin-lele, Măreţia frigului, Lupta dintre visceral şi real, Obiecte cosmice, 11 elegii onorează nu numai pe Nichita Stănescu ci, în general, pe toţi poeţii noştri şi într-un mod cu totul special întreaga generaţie a poetului, cuprinzînd scriitori de referinţă în literatura noastră contemporană.
Faptul că poezia lui Nichita Stănescu, deşi de o modernitate nedepăşită ele nici un alt poet de oriunde, se înscrie în acelaşi timp în larga matrice a poeziei tradiţionale româneşti, îi conferă acel comun dar total sentiment de „poezie a noastră".