ANUL XXVIII OCTOMBRIE 1975 Nr. 10
MOMENTUL LIRIC ACTUAL (II)
O CONTRIBUŢIE DE CONTINUITATE
1. întrebarea este atît de vastă încît orgoliul analitic se refuză. Dar o anchetă nu obligă, cred, la demonstraţie. Mai ales cînd ea vizează participarea unor persoane direct implicate în zonele de investigaţie ale anchetei respective.
Poezia de azi este mai diversă ca oricînd. Nu numărul autorilor ci personalitatea vacilor îndreptăţeşte o asemenea afirmaţie. Alături de poeţii ce înnobilează versul românesc de patru-cinci decenii, alături de generaţia anilor 1960 care a demonstrat printr-o prestigioasă pleiadă de autori — Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Adrian Păuneseu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Constanţa Buzea, Gabriela Me-linescu, Ana Blandiana — că poezia este un univers deschis, generos pentru talentele de marcă, anii din urmă au impus atenţiei noi nume de la care aşteptăm cu încordat interes evoluţii demne de tradiţia literaturii noastre :  Cezar   Ivănescu,   Mircea  Dinescu,   Dorin   Tudoran, Adrian Popescu, Dan Mutaşcu, Mihai  Ursachi,  Carolina Ilica, Dan Verona, Daniela Crăsnaru, Mara Nicoară, Mircea Florin Şandru, Ion Mircea — şi sîntem departe de a epuiza lista autorilor ale căror scrieri sînt mai mult decît o anticipaţie a unor veritabile destine literare. Să nu uităm că dacă nu mai sînt în viaţă marii poeţi ai liricii dintre cele două războaie, care au dat noi capodopere literare româneşti în anii de după eliberarea ţării (Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, Voiculescu), ne sînt contemporani Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Virgil Teodorescu, Geo Dumitrescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, ale căror scrieri aduc dovada unei înalte responsabilităţi creatoare. în spaţiul acestor uvrieri lirici ai cuvîntului se cere cutată şi ideea de valoare. Pentru că diversificarea unei literaturi nu se apreciază după numărul de scriitori înregistraţi eventual în tabelele or-"apj.zaţiei de breaslă ci prin diversitatea valorilor ei reale, a vocilor in->nfundabile, în stare să mediteze activ şi original despre istoria şi pre-
| 1 ' sporului, despre devenirile sale şi ale umanităţii în genere.
Aomentul liric actual — iată o sintagmă ce necesită nuanţări, .ratură nu se măsoară cu lunile şi anii. Vîrsta unei literaturi, durata .. " h'terare se apreciază — după opinia mea — în funcţie de mari
♦ .ale si de marile personalităţi literare ale unei perioade anume.
liric, în sensul practic al cuvîntului, l-au constituit în lite-
ratura română, acum cîteva decenii, poeţii de la „Albatros", ei distingîn-du-se printr-o atitudine specifică, prin crezuri comune, a căror asumare nu le-a unificat însă vocile.
Perioada în care Labiş pronunţa discursurile sale lirice, patetieo-melodioase, meditativ-interogative, se contura ca un nou moment al liricii care îi va cuprinde pe cei citaţi între autorii de după 1960, dar şi pe mulţi alţii.
Un moment liric presupune existenţa unei anume stări de spirit, iar în literatură aceasta nu se realizează decît prin acumulări nu o dată insesizabile. Şi, desigur, nici un moment liric (sper să fi sugerat măcar parţial cum înţeleg să folosesc noţiunea) nu va fi scutit de prezenţa eşaloanelor inferioare. Scriitorii de fundal sînt asemeni cortinei clin teatrul umbrelor, fără de care nu ar fi posibilă evoluţia misterioasă a spectacolului ce nu poate fi susţinut decît de mari personalităţi. Ele dau viaţă şi sens, sînt însăşi raţiunea unică a existenţei cortinei. Am sentimentul că spiritul creator nu este o dimensiune absentă în lirica ce se scrie azi. Numai că este mai evidentă absenţa preocupării pentru inovaţia formală, o încredere mai adîncă în tradiţiile liricii noastre, o nostalgie, aş spune, a clasicităţii. Micile talente nu vor produce, desigur, decît opere mimetice, onorabile. Nu poţi fi epigon âl unor mari autori. în viziunea mea asupra literaturii, Eminescu, Macedonski, Arghezi, Bacovia şi ceilalţi mari ai poeziei româneşti nu au avut epigoni. Mai exact spus, epigonii au avut cel mult în epocă rolul uleiului care ţine mereu vie flacăra. Aceasta fiind unică şi inegalabilă. Marii poeţi n-au epigoni; au continuatori. In acest sens, putem observa azi o influenţă creatoare a lui Eminescu, Arghezi, Macedonski, Blaga, Bacovia, Barbu, Piliat, Goga, asupra liricii tinere. Cred că de aici, din înscrierea în continuarea universurilor lirice ale poeţilor amintiţi, a altor mari poeţi români, se va naşte — dacă nu cumva s-a născut de mult şi doar prea marea apropiere a noastră de el nu ne îngăduie să-1 observăm ■— marele poet al prezentului. S-ar putea numi loan Alexandru, Nichita Stănesou, Adrian Păuneseu, Ion Gheorghe ? S-ar putea.
Despre epigonismul primitiv, despre poetul debutant X care, înainte de a aspira la însuşirea atitudinilor lirice fundamentale ale marilor ctitori întru poezie, îl imită pe colegul de generaţie, autor al unei modeste plachete de versuri, nu cred că este cazul unor aserţiuni ample. El ar trebui să facă mai statornic obiectul recenziilor care argumentează lipsa de forţă artistică, absenţa vocaţiei şi a culturii, sărăcia mijloacelor de expresie. O anume violenţă a imposturii n-ar trebui să pună surdină actului critic. Atunci epigonismul în sensul negativ (fiindcă altfel toţi cei de azi sîntem într-un anume sens epigoni ai secolelor de cultură românească şi universală) n-ar mai îngrijora pe nimeni.
3. Contribuţia, în măsura în care aceasta se ilustrează ca atare, este, neîndoios, una de continuitate.
Delimitările se nasc dialectic numai în spaţiul continuităţii. Ştiinţa de a-ţi construi o formulă poetică personală, evidentă în cazul unor por un anume artizanat lexical în sine, alte elemente ce fac ca unii auto să-şi parodieze prematur propriile scrieri trădează, în cazuri contrare afirmaţiei de mai sus, însăşi absenţa unei veritabile continuităţi, fără de care orice delimitare ar deveni un act de gratuitate. Ca să te delimitezi,
3
trebuie să cunoşti de ce te delimitezi, să fii, în stare să analizezi, dacă nu şi să creezi în spiritul operei de care îţi propui să te delimitezi. Locul de naştere al inovaţiei artistice este tradiţia artistică. Actul inovator veritabil de azi se adaugă mîine patrimoniului tradiţiei.
4. O mai acută conştiinţă a actului creator a făcut ca autorii lirici să fie vigilenţi cu mesajul scrisului lor, dar, în egală măsură, cu forţa de comunicare, să asigure demnitate expresiei artistice. Exprimarea barbară, agramată, banală — detectabilă încă la autorii ce vor să se impună mai mult prin agresivitate în relaţiile umane — află credit din ce în ce mai puţin. Ultimii ani îmi par a coincide, în cazul poeziei, cu o mai vie preocupare pentru diversificarea expresiei, dar şi pentru găsirea căilor de comunicare cu cititorul de poezie. Ilogismul versului, imagismul excesiv, dicteul anarhic sînt mărturisite de tot mai puţine apariţii. Ce spune şi cum spune — iată două întrebări ce se arată a fi esenţiale pentru poetul de azi.
Sentimentul actualităţii, conştiinţa gravă că poetul este ales să exprime pe cei mulţi, gîndurile, atitudinile, stările lui fundamentale sînt mai pregnante în poezia din aceşti din urmă ani, după ce o perioadă de timp — pe cînd se experimentau noi modalităţi de expresie absolut necesare pentru progresul poeziei — păreau a se fi aflat pe un plan secund. Poetul autentic pare a se apleca cu mai multă gravitate, azi, asupra uneltelor sale. Tradiţia liricii româneşti nu înseamnă numai trecut. Componentele tradiţiei se construiesc într-un act de voinţă creatoare unică.
NICOLAE DRAGOŞ
MOMENT DINTRE CELE MAI FAVORABILE
1. Subscriu la o opinie mai generală, potrivit căreia momentul actual ai poeziei noastre este dintre cele favorabile, fapt care, evident, nu ne duce cu gîndul Ia o sărbătoare continuă şi nu obligă la elogii nemă-i surate. Dacă acum zece ani peisajul liric era mai dinamic, mai spectaculos
şi, aş zice, mai divers, astăzi el ni se înfăţişează mai omogen, pe alocuri stereotip chiar,, nefiind, în nici un caz, lipsit de apariţii editoriale de referinţă.
A vorbi despre momentul actual al poeziei înseamnă a avea în vedere toate generaţiile de poeţi (deci toate titlurile de cărţi, vizibile la un moment dat în vitrinele librăriilor), şi insist asupra acestui lucru aproape de la sine înţeles, întrucît unii dintre noi mai confundă starea generală a literaturii dintr-un anume moment cu ultimele direcţii de evoluţie, manifeste, fireşti, în poezia celor mai tineri.
Anumite tendinţe de uniformizare apar la nivele mai coborîte, se vorbeşte chiar de grupări relativ compacte cu programe subînţelese sau explicate, sporadic ; am putea lua ca exemplu — unul printre altele — o seamă de poeţi care au debutat cu patru sau cinci ani în urmă, în marea lor majoritate formaţi, la sfîrşitul deceniului trecut, în jurul revistei
4
Echinox. Cei mai importanţi dintre ei, Dinu Flămând, Adrian Popescu şi Ion Mircea, sînt voci distincte într-un ansamblu unitar, cu o anumită concepţie şi un stil în interpretare. Poeţii generaţiei lui Labiş dezvăluie azi mai mult o solidaritate sentimentală. Ajunşi în pragul maturităţii şi la deplina consacrare, mulţi dintre ei reprezintă personalităţi inconfunda-bile, care dau unei direcţii sau alteia de expresie un contur ferm. Unii sînt, cu siguranţă, repere ale liricii contemporane, şi cărţile lor au pătruns în conştiinţa unui. public larg, un public dificil, aş spune, întrucât în general, e mai puţin receptiv la poezie decît la proză sau chiar la dramaturgie.
Dar să avem în vedere şi un alt fapt : poeţi dintr-o generaţie mai veche, şi mă gândesc, în primul rînd, la Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu, Ion Qaraion, Emil Botta ori Ştefan Aug. Doinaş (care a debutat editorial mai tîrziu) au venit cu volume retrospective, propunînd astfel unui public nou, texte vechi, spre o severă şi foarte importantă verificare. Prin aceasta ei au provocat judecata nemiloasă a timpului şi fără a-şi fi păstrat întotdeauna intacte „contururile" iniţiale, au dovedit totuşi că scrierile lor nu sînt numai documente de istorie literară, ci repere de netăgăduit ale actualităţii.
Revenind la o anumită uniformizare, mi se pare că ea a cuprins şi un domeniu mai „fierbinte", acela care în mod normal ar trebui să refuze orice confort : patosul civic. Aici originalitatea este un dar de preţ şi, aş zice, egal cu talentul (insolitul unei maniere, noutatea pro-priu-zisă sînt însuşiri ce pot fi lesne copiate). Astfel, poemele politice ale lui Adrian Păuneseu nu pot fi confundate cu altele de aceeaşi factură ; el este unul dintre cei mai originali poeţi din cîţi avem azi ; pentru a scrie în maniera lui trebuie să ai forţa talentului său, dacă aceasta lipseşte, singura consolare rămîne parodia, şi singura calitate — sinceritatea.
2. în spiritul celor ide mai sus, se poate spune că originalitatea unui scriitor nu înseamnă neapărat descoperirea unei Americi. Ea presupune găsirea unui drum diferit prin care se ajunge la o Americă fie ea deja descoperită. Acest drum fiind numai al lui, toate „expediţiile" care-l reiau sînt formate din epigoni.
Nu ştiu dacă unul sau altul dintre poeţii noştri de azi a revoluţionat cu adevărat poezia (şi mă întreb dacă e posibil aşa ceva), cert este însă că mulţi poeţi de azi au găsit un drum al lor, delimitând itinerarii importante în ansamblul liricii româneşti contemporane. Nichita Stănescu pare a fi cel mai „radical" in această privinţă.
Există în poezia de azi un epigonism real, oare e însă de simultaneitate, nu de succesiune. Poeţi cu destule volume la activ „împrumută" de la unul sau altul dintre confraţi, dovedind un spirit ultrarafinat de imitaţie, care ştie să se adapteze cu abilitate unei formule, fără a gata catastrofal.
3—4. în ciuda faptului că debutanţii din acest al optulea deceniu scriu altfel decît cei din deceniul precedent, acest altfel exprimă o devenire, o rezultantă, nu o ruptură. Raportată la ea însăşi, poezia foarte nouă este una de inerţie, spre deosebire de cea a generaţiei lui Labiş care a fost, spunem noi, una a luptei cu inerţia : o posibilă delimitare ce nu este, în principiu, valorică. Cei care au debutat la începutul deceniului
5
trecut au redat poeziei suflul liric, exprimîndu-1 cu violenţă. Sînt impe-tuoşi în afirmarea unei formule, programatici, cuvîntul lor vibrează, pur-tînd în el emoţia directă, cu tumultul şi inefabilul ei. E o poezie care se afirmă mereu pe sine şi se delimitează polemic de un anume descriptivism, de clişee stridente, pe care le bănuieşte cam peste tot. Intr-o bună parte a poeziei mai recente, ale cărei rădăcini se află tot în euforia lirică a deceniului precedent, observăm o rostire mai căutată. Preocuparea sporită pentru stil atestă o lentă „reculegere", o domolire a impulsurilor. Dacă Nichita Stănescu postula natura specială a cunoaşterii prin poezie, schiţând sentenţios legile unui univers al subiectivităţii artistice, mai încoace ideea, devenită bun comun, nu mai e revendicată, ci e subinţe-leasă. Această plasare în subtext a unui adevăr cucerit definitiv face ca atenţia să meargă spre consecinţe, spre ilustrarea copioasă şi excesiv nuanţată, spectaculoasă şi elegantă a specificităţii limbajului liric. Emoţia se obiectivează, şi ca atare începe să fie vehiculată, regizată în amănunt. Pierde din prospeţime, cîştigă în rafinament. Liricul ca dominaţie suverană face loc poeticului ca obsesie.
DANIEL DIMITRIU
UN TIMP DE SEDIMENTARE
1. E dificil de rostit aprecieri prea entuziaste asupra momentului de faţă al poeziei noastre. Desigur, există manifestări pozitive şi unele chiar excelente, dar, considerat în ansamblu, peisajul poetic de azi nu mai are plenitudinea, dinamismul.şi diversitatea aceluia din deceniul trecut. Deşi apar destul de multe cărţi de poezie, numele care figurează pe ele nu sînt, în majoritatea lor, nici noi, nici reprezentative. Accentul editorial s-a deplasat uneori către producţia fără relief, către cartea obişnuită şi fără surprize ; se „deshumează" şi nume nesemnificative de ieri sau se pun în circulaţie nume de mai recentă apariţie, dar lipsite de ponderea necesară.
Poeţii buni ai generaţiilor mai vechi continuă să publice, insă volumele lor sînt, cu precădere, culegeri antologice, selecţii de autor. Când apar cu poeme noi, acestea nu fac decît să întregească profiluri cunoscute. Editarea acestor selecţii de autor : Zaharia Stancu, E. Jebeleanu, Măria Banuş, M. Beniuc, Radu Boureanu sau Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Dragoş Vrânceanu, Ion Caraion, Ion Horea, Grigore Hagiu, Gh. Totmozei, Radu Cârneci sau Ana Blandiana (Poezii), Marin Sorescu (Norii), Nichita Stănescu (Starea poeziei, B.P.T.) etic. înseamnă un binevenit bilanţ edificator în linii generale în ceea ce priveşte realizările de pînă acum, pentru profilul de ansamblu al liricii noastre de după 1944. Totuşi, faptul ca atare nu-1 putem trece pe seama unei efervescenţe deosebite a poeziei. Exceptând Repetabila povară a lui Adrian Păuneseu (având şi ea cîteva inegalităţi), in ultima vreme nu s-au produs reale evenimente poetice. Au publicat totuşi, in perioada din urmă, volume bune şi meritorii po?ţi
6
ca Ştefan Aug. Doinaş, Veronica Po-rumbacu, Leonid Dimov, Tudor George, Constanţa Buzea, Petre Stoica, Gh. Tomozei, Ovidiu Genaru, Teohar Mihadaş, Modest Morariu, Florin Mugur, Mircea Ciobanu, Emil Brumam, Dan Mutaşcu, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceariu, Cezar Ivănescu, loanid Romanescu, Ion Cocor a, George Alboiu, Gh. Grigurcu, Mihai Ursachi, Ion Iuga, Dan Rotaru, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, Victoria Ana Tăuşan, Mana Nicoară, Dan Verona etc. Şi aceşti poeţi, ca şi cei amintiţi înainte, îşi urmează calea, unii adăugîndu-şi trăsături noi, alţii nereuşind să se autodepăşească.
2—3—4. Cred, în consecinţă, că momentul liric actual marchează un timp de sedimentare a valorilor şi totodată unul de trecere spre alte experienţe. Există, se pare, un laborator al poeţilor tineri în care se pregătesc noile surprize. Aceşti poeţi tineri sînt mulţi şi constituie numeroase nuclee literare prin diferitele oraşe ale ţării. Concursurile de debut ale editurilor ne arată că participanţii de valoare depăşesc cu mult posibilităţile de editare ce se pun la îndemâna lor. Numai stimulând apariţia noilor generaţii de poeţi putem spera să se instituie un climat liric efervescent, să apară voci poetice inedite. Cîteva talente foarte tinere anunţă un alt mod de a înfăţişa realităţile noastre de azi, o participare dinlăuntru, adesea de un suflu dinamizator, la problemele vieţii sociale şi politice pe care le trăieşte ţara.
Dată ne vom gîndi doar la doi poeţi, ca Ioan Alexandru cu hunele bucuriei şi la Adrian Păuneseu, cel din Repetabila povară, vom observa că poezia patriotică şi cetăţenească a făcut paşi serioşi către o autentică substanţializare, către orizonturi de largă semnificaţie, către o atitudine mai răspicată în privinţa adevărului epocii noastre. S-a trecut astfel la viziunea profundă şi consecventă, la marele patos etic şi politic, unde patria apare ca entitate spirituală şi istorică totodată, ca destin asumat cu toată gravitatea. Meritul acestor poeţi constă în noutatea modului lor de a se integra cu forţă lirică, de o remarcabilă expresivitate, într-o mare tradiţie literară românească, lăsînd să se întrevadă cîte posibilităţi inedite de a ne revela nouă înşine ca oameni ai acestei ţări posedă poezia care se scrie azi şi care se anunţă pentru miine.
VICTOR FELEA
ANGAJARE ŞI LUCiDITATE
1. Cred că voi fi în dezacord cu mulţi dintre comentatorii de specialitate ai liricii (deşi mă cam îndoiesc că pot exista cu adevărat alţi comentatori de specialitate ai liricii decît poeţii înşişi ; însfîrşit) afirmând că momentul liric actual, cu toate suişurile şi coborîşurile lui, mi se pare prevestitor de o schimbare la faţă a poeziei româneşti contemporane, asemănător cu (dar poate şi mai pregnant decît a fost pe harta modului liric românesc modern) momentul '60, care a dat cel puţin un poet mare :
7
Nichita Stănescu, şi alţi vreo patru-cinci importanţi, pe care-i ştim cu toţii, aşa că nu mai e cazul să le transcriu numele aici. Divers şi acerb în a impune un nou mod de a mînui existenţa prin cuvînt, momentul liric, aciuai mi se pare a propune în punctul de plecare şi a impune pe parcurs vreo cîteva siluete poetice de care — nu cred să mă înşel — vom mai auzi. precum : Ion Lotreanu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Adrian Popescu, Dorin Tudoran, Ion Cocora, Paul Tutungiu, George Alboiu, Ioanid liomanescu şi încă vreo cîţiva care nu-mi vin acum în minte, dar pe care-i port în partea stingă a pieptului, acolo unde e inima, pentru câ scriu o poezie elevată, cultă şi rafinată, deschisă totodată spre prezent şi aspirînd Ia verticalitatea gîndirii.
2. Toate momentele lirice se caracterizează, mi se pare, atît prin elemente pronunţat creatoare cît şi prin elemente epigoni ce. în această măsură doar putem semnala prezenţa celor din urmă în momentul liric actual, fertil şi destul de fierbinte în căutări ce speră să rămînă, să impună un mod al lirei, august şi revelat, cum ar spune marele Ion Barbu. Nu pot nega că se practică şi o poezie de gherghef, plîngăcioasă ori afectată, fără acoperire în idei, o poezie mimată, dar — cum spun •— o asemenea poezie s-a practicat întotdeauna şi va continua să se practice, fiindcă nici un fel profund de a face poezie nu va scăpa de imitatori vreodată. Oricum ar fi însă, trebuie să susţin că momentul liric actual mi se pare a câştiga prin faptul că încearcă să se elibereze de canoane, ceea ce — s-o recunoaştem — nu-i puţin lucru.
3. Ca să fiu exact, nu văd o dihotomie logică între continuitate şi delimitare, între caracterul de continuitate şi delimitare al artei poetice a celor tineri în prezentul nostru literar. Creând cu o bună ştiinţă a versului (unii dintre ei, mai mulţi, au fost chiar nominalizaţi mai sus), aceştia încearcă să continue o traiectorie de idei şi metafore proprie literaturii române în general şi să se definească, să-şi pună sigiliul stilistic, aşa cum visează în fond orice creator de frumos, pe epocă, să se delimiteze într-un mod superior, „căci domeniul poeziei cere suflet integral" şi un uriaş efort de rostire personală, de aspiraţie neobosită şi înfiorată către esenţe, adică pretinde consubstanţialitate cu marile adevăruri şi manie taine, cu marile fapte ale lumii, deci moralitate a geometriei poemului. Aşadar, didactic repetîndu-mă, îmi asum riscul de a spune că aportul celor tineri în poezia actuală ar fi unul de marcă dialectică, însumând cele două faţete ale răspunsului necesar.
4. Recitirea şi citirea atentă a acestor poeţi oferă putinţa să se depisteze uşor — în cazurile fericite — suita de sunete majore, greu de confundat, de acum. Eu aş ţine să relev doar cîteva aspecte ale chestiunii, de fapt cîteva caracteristici ale ei. Aş zice deci că poezia tînără, poezia preocupată de unicitatea momentului actual, tocmai pentru a-1 prelungi, peste accident, în durată, este una de o mare angajare şi de luciditate, ea urmărind nu numai supleţea arhitecturii sonore a cuvintelor ci şi valoarea lor etică. Pe urmă, aş spune că începînd să citească mult, o seamă de tineri poeţi reuşesc să vadă în poezie o zonă privilegiată şi pentru cunoaştere, nu doar pentru flori de stil, în serie de abţibild. Poezia ultimilor ani îmi apare ca una de substanţă şi de zbor înaripat, evitând simplista atitudine rapsodică şi urmărind revelaţia, stilul propriu, sinteza.
DAN MUTAŞCU
8
MANIERĂ Şl MIMETISM
Dacă prin momentul actual al poeziei convenim să înţelegem ultimii doi-trei ani, atunci acest interval minim pentru o apreciere globală ne apare mult mai puţin spectaculos şi ca diversitate de substanţă, şi ca valori acumulate, decît perioada precedentă (sfîrşitul deceniului al şapte-lea-începutul deceniului în care ne aflăm). Un tumult de atitudini, de forme, de moduri poetice cristalizate, antrenând aproape toate generaţiile, inclusiv cele de mijloc şi chiar mai vârstnice (de la Al. Philippide la Eugen Jebeleanu, Măria Banuş, Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş, A. E. Baconsky, Nina Cassian, Victor Felea, Veronica Porumbacu, Aurel Gur-ghianu) oferea o veritabilă emulaţie şi raţiuni de Încredere deosebită in şansele poeziei. Bun dobândit pentru istoria versului contemporan, de altfel, devenit şi formulă rituală ân bilanţurile, ocazionale sau nu, ale genului, confirmat insă de atenţia mai pronunţată, mai susţinută pe care au acordat-o, o acordă străinii liricii româneşti ân general ca amestec sui generis de modern şi tradiţional (vezi şi traducerile, efectuate din iniţiativa unor editori din afara ţării, din Nichita Stănescu, Marin Sorescu). Aş aminti încă o particularitate a acelei faze, anume relativa unitate de reacţii, într-un plan ori altul, din partea generaţiilor, mai exact a grupurilor bazate pe afinităţi de vederi sau „metode" lirice. Particularitate ce permite eonstelări în jurul câtorva poziţii estetice mai mult ori mai puţin apăsate, circumscrise, oricum sesizabile critic. Un tablou al momentului de astăzi, centrat pe asemenea factori ordonatori şi alcătuind — cred, nu din deformaţie profesională, din manie clasificatoare — un indiciu concludent pentru efervescenţe creatoare reale, n-ar da rezultate revelatorii. Sigur, şi segmentul de timp ales pentru ancheta de faţă Înregistrează, ia unul ori altul dintre autorii consacraţi (Gellu Naum, de ex.), ca şi la cei încă în plină afirmare (un Florin Mugur, Petre Stoica, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu), volume remarcabile, de o tensiune poetică aproape consecventă. La poeţi aflaţi la al doilea sau al treilea volum ar fi cu totul nedrept — nedrept pentru poezie, nu numai pentru ei — să se ignore umorul candid al lui Brumaru, fiorul de nelinişte al lui Ursachi, grotescul sarcastic al Iui Genaru, ori vibraţia, făgăduitoare în gravitatea ei, a lui Dorin Tudoran şi aportul imnic, chiar dacă deocamdată nerealizat la scara năzuită, al lui Dan Verona. Tot în anii din urmă, recent s-ar putea spune, s-au semnalat nume de debutanţi cu perspective precum Adrian Popescu. Aceasta pentru a nu vorbi despre Imnele bucuriei ale lui Ioan Alexandru care, aliin-du-şi favorurile majorităţii critice, a trezit totuşi rezervele estetice sau „filosofice" ale unora, printre care subscrisul, şi chiar opoziţia vehementă a unui confrate, Ion Caraion. (Cît de violentă şi inicvă prin contestarea vocaţiei poetice înseşi a lui Ioan Alexandru, polemica lui Ion Caraion cu elementele de gândirism transparent din Imnele bucuriei ar fi trebuit să-i îndemne pe indignaţi la reflexie, înainte de a-şi striga protestul cu o mînie cel puţin egală cu diatriba incriminatului.)
în ansamblu însă, şi asta interesează aci, vocile ascultate în acelaşi răgaz de timp nu autorizează orgoliul privirilor critice şi, cu atît mai puţin, insondabila vanitate a tagmei în discuţie. Elanul general, ridicând pînă şi pe modeşti peste limitele lor cîteodată, care a fertilizat humusul
liricii mai înainte, pare suspendat, retras. Bineînţeles, lucrurile nu sînt alarmante, oricând şi oriunde având loc astiel de căderi de suflu creator, chiar stagnări mai îndelungi, cine nu ştie ! Adevăruri care nu ne împiedică, nu trebuie să ne împiedice a recunoaşte existenţa unui aflux poetic subtil uniformizator, i-aş zice, deoarece produsele lăsate la ţărm înmulţesc, în versiuni dibaci confecţionate, prototipul sau prototipurile selecţionate (Nichita Stănescu, Ioan Alexandru). Nu se scrie „prost", strident, ci acceptabil, decent şi ... recenzabil. (Nu am în vedere, precizez, procentul versurilor baccilare, respinse şi de mesaj şi de chemare, ele scufun-dîndu-se de la sine în golurile artei, indiferent de cantitate, sprijin şi chiar succes.)
2. Nu m-aş sfii, de-aş fi într-adevăr convins, să utilizez pentru fenomenul descris expresia „elemente epigoniee", propusă de redacţie. Un scrupul critic mă îndeamnă să socotesc mai adecvaţi termenii manieră şi mimetism. Epigonismul presupune, pe lîngă mediocritatea talentelor şi absenţa unor energii creatoare, inventive, epuizarea fără speranţe a resurselor principiului de artă tutelar la un moment dat. Nu aceasta este, nu ar trebui să fie situaţia poeziei, a literaturii noastre, căci principiul ei îndrumător, desprins, teoretic măcar, din „trunchiul veşnic verde al vieţii", şinudintr-o dogmă estetică fie ea şi cea mai elastică cu putinţă, nu are a se teme de sterilitate. Neputînd vorbi de un impas doctrinal, trebuie să căutăm la baza manifestărilor de mimetism (superior !) sau de imitare abilă a altora, ca şi de manierism sau de autoreproducere (varierea la infinit a motivelor ori procedeelor proprii, cum este cazul chiar cu semnături verificate ca acelea ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu), o conştiinţă artistică concesivă, complezentă, obosită Specificînd — mai este nevoie ? — că pentru noi conştiinţa artistică înseamnă, dincolo de latura de atelier, de (Stăpânire a mijloacelor, capacitate de convertire a unei experienţe fundamentale de cunoaştere, de trăire, de imaginaţie, într-un sistem de forme unic, irepetabil dar semnificativ, credem că revirimentul dorit depinde, în primul rînd de gradul de luciditate, de exigenţa cu sine, de calitatea conştiinţei artistice, într-un cuvînt. Există însă şi alte feţe ale facilităţii, ale iresponsabilităţii artistice şi, aş adăuga, civice, fiindcă terenul pe care se exercită predilect viciul mimetismului şi al manierismului, aparţine nu numai liricii patriotice. Adesea cultivatorii ei se alimentează din clişeele unui tradiţionalism rău Înţeles, sumbru, la limită „eroic", cu pretenţii reflexive, filozof ard, (G. Alboiu, Paul Tutungiu, Ion Nicolescu, I. Iuga). Regretabil e că, reclamând impunitate critică în numele tematicii, al surselor de la care se revendică, un poet de temperament cu verb cetăţenesc autentic inspirat în repetate rânduri, Adrian Păuneseu, a devenit (vezi -atâtea poezii din Repetabila povară) captivul unei retorici artistice. Dar oare Ion Gheorghe nu este şi el ân pericol de a se rătăci fără leac în ceţurile arhaicului ?
3. în măsura in care putem vorbi despre o contribuţie a celor mai tineri poeţi la lirica actuală, măsură restrânsă la numele citate, această contribuţie este de continuitate, mult mai vârtos decât de delimitare, în raport cu poezia generaţiilor imediat premergătoare {Nichita Stănescu, Ioan Alexandru).
10
4. Abstracţie făcînd de marginile stricte ale momentului actual, universul poetic autohton, cîndva sărăcit, monocord, şi-a consolidat procesul cie dezvoltare, de amplificare a dimensiunilor, iniţiat în anii 60—65. Putem, neprezumţio.şi, să ne referim acum la o poezie de cunoaştere în accepţia categorial-filosofică („metafizică") a noţiunii. Poezie a ontologicului, a raporturilor dintre a fi şi a nu fi, a posibilităţilor şi limitelor condiţiei umane, a locului omului în univers sau în spaţiul cosmic. Poezie a sentimentului duratei, a relaţiilor dintre efemer şi etern sau, legată de acestea, o poezie a originilor, a imemorialului. înglobînd în proces revenirea, resurecţia unora din miturile constitutive ale liricii noastre, cu rădăcină folclorică naţională, dar şi străină (orientală), trecută sau nu prin refracţia eminesciană, blagiană, argheziană (mai puţin), consemnăm în fugă şi diferenţierea atitudinilor. în locul unor conduite exclusive, de afirmare sau negare, de adeziune sau respingere, s-au instalat comportări, poziţii, şi nuanţate, şi, mai important poate, meditate, rod al elaborărilor, al trăirilor proprii. întrebările ce-şi aşteaptă răspuns sînt însă dacă la marile probleme ale timpului nostru, armătura trecutului, soluţiile tradiţionale, în concepţii şi forme indiferent de prestigiul lor, pot fi viabile ca atare sau numai „adaptate". Timpul revoluţiilor sociale, al mutaţiilor tehnice, al urbanizării generalizate nu solicită oare nu numai o altă viziune decît cea tradiţional naturistă, cosmică, ruralistă — chestiune elementară —, dar şi un alt chip de a privi ecuaţia trecut-prezent-viitor ? Poezia, funcţia artei nu este numai de compensaţie sau de completare (într-o epocă desacralizantă, ştiinţifică, raţională simţim imperativul unei arte a primordialului, a spontanului, a vitalului), dar şi de replică directă, dată lumii aşa cum este. O poezie mare a imanenţei, a omului chemat, sub suprema sancţiune, să păstreze ce 1-a definit pînă acum ca om, dar şi să schimbe, să introducă noul care-1 va redefini, este inaccesibilă ? Nu aici este de căutat izvorul noilor mituri cu tot atîtea drepturi de cetate ca şi cele moştenite ?
M. PETROVEANU
REDUNDANŢA EXTREMĂ
1, 2, 3, 4. — în istoria unei literaturi sînt ani tind se scrie mai multă poezie bună şi ani cînd se scrie mai multă poezie mediocră. Sînt uneori „momente" ale poeziei, alteori „momente" ale romanului, ale dramaturgiei, ale criticii, într-o succesiune aparent imprevizibilă, supusă, totuşi, la un nivel mai adine, logicii interne a istoriei societăţii şi a literaturii. în clipa de faţă am toate motivele să cred că nu ne aflăm într-un „moment" al poeziei. Se scrie, în genere, la o treaptă valorică destul de scăzută în comparaţie cu alţi ani şi într-o diversitate ca să ,zic aşa restrînsă. Notele comune ale unora dintre poeziile publicate în reviste sînt declamatismul, redundanţa extremă, reducerea poeticului la versificaţie, depersonalizare. A apărut o „pleiadă" de versificatori pe teme aparent „la zi", sîrguineioşi şi strîngători, ce proliferează masiv sub
11
privirea amabilă dacă nu de-a dreptul încurajatoare a unora oare îşi închipuie, cu sau fără naivitate, că poezia actualităţii poate să apeleze la „actualitatea" protoistorie! şi a istoriei vechi, văzînd în asta un „model" de tradiţie al poeziei româneşti. Din fericire, adevărata, valoroasa tradiţie poetică românească nu are nimic de a face cu acest „model". îmi îngădui să sper că din beţia de cuvinte păşuniste şi exterior celebrative a unei părţi din poezia de azi trezirea va pune obrazul şi ochii multora în pămînt, a ruşine. Poezia din volume e mai puţin decolorată şi leneşă, poate şi pentru că, pe de o parte, versificatorii de duzină au un mai limitat acces la edituri decît la reviste şi, pe de altă parte, poeţii buni, mai rar prezenţi in reviste, scriu cărţi încercînd, în ciuda tentaţiilor, să rămînă fideli valorii care i-a consacrat. Dar există şi un epigonism bizar care întreţine starea de mediocritate. Bizar, întrucît nu urmează, să zicem, linia poetică a deceniului trecut, ci una ce s-a dovedit aproape din capul locului nefertilă şi fără valoare.
Cu toate acestea ar fi nedrept să trec cu vederea peste eforturile pe care cei mai dotaţi dintre poeţii tineri le fac pentru a nu pierde contactul cu modurile lirice moderne, cu identitatea lor de poeţi români din ultimul sfert al veacului al douăzecilea. Dinu Flămând, Carolina Ilica, Ion Mircea. Dan Mutaşcu, Adrian Popescu, Mircea Florin Şandru, Dorin Tudoran, Mihai Ursachi ş.a. reprezintă, fiecare în felul său, o prelungire, sub unghiul preocupării pentru consolidarea unui limbaj liric, a izbînzilor promoţiei imediat anterioare şi, totodată, o încercare de a lua poezia pe cont propriu. Nu ştiu dacă experienţa lor constituie, în totalitate, o noutate, fie şi relativă ; probabil că nu, de vreme ce poezia scrisă de ei, cel puţin pînă în acest moment, e mai mult o justificare (faţă de antecesori) decît o propunere (pentru „poezia viitorului"). Noutatea, dacă e vreuna, ar putea sta în afectarea sceptică, pe un fond de politicoasă indiferenţă faţă de altă poezie, ceea ce indică, între altele, absenţa spiritului de generaţie. Orgoliul individualizării, binevenit, se dovedeşte, ca de atitea ori în istoria poeziei, productiv şi eficace, mai ales că prezenţa lui presupune conjuncţia talentului (instinctului) poetic cu conştiinţa poetică. Numai că această fericită orientare lirică se cuvine mai pregnant afirmată. Sigur, timpul va alege, în cele din urmă, scoţînd deasupra, la proporţiile cuvenite, tocmai această orientare. Dar asta nu poate fi o consolare, fiindcă în numele ei am putea sta liniştiţi la agresiunea mediocrităţii, dacă tot ştim că victoria finală nu va fi de partea ei ! Eroare limpede, căci lunga agonie a mediocrităţii impietează, vrînd-nevrind, asupra accesului dreptelor valori şi a bunului lirism, întîrziin-du-le. Poate că generalizarea debutului prin concurs va conduce la limitarea poeziei joase şi, implicit, la o mai liberă trecere a talentelor autentice spre afirmare. Dacă, bineînţeles, editurile şi juriile lor vor şti să reziste concesiilor.
LAURENŢIU ULICI
12
MOMENTUL LIRIC ACTUAL
(Concluziile redacţiei)
Dincolo de „moda", foarte activă de la un timp, a discuţiilor pe teme literare, ancheta noastră a fost iniţiată din dorinţa unor clarificări teoretice şi estetice, care ni s-au părut necesare, asupra poeziei actuale. Rezervele care se manifestă uneori faţă de asemenea discuţii, aşa cum se întâmplă şi printre participanţii la această anchetă, ni se par îndreptăţite parţial, cel puţin din anumite puncte de vedere. Mai întâi, pentru că nici întrebările şi nici răspunsurile nu pot satisface pe toată lumea, lucru normal şi în fond lăudabil. Există, apoi, o vizibilă notă de improvizaţie şi convenţionalism, greu de evitat, şi care ţine de însăşi condiţia1 unor astfel de discuţii. Părerile exprimate sînt de multe ori destul de apropiate, dacă nu perfect convergente, răspunsurile, formale sau evazive (aşa cum, iarăşi, se întîmplă şi pentru cei care răspund la ancheta de faţă). în loc să devină nişte dezbateri adevărate, exprimînd opinii diverse şi competente, discuţiile se transformă, pe ici pe colo, într-un fel de monolog pe mai multe voci. în sfîrşit, faptul că, in unele cazuri, „moda" se substituie iniţiativei face ca discuţiile pe teme literare să fie adesea privite cu oarecare scepticism.
Chiar dacă nici ancheta noastră nu a putut evita întru totul aspecte ca acelea de mai sus, sîntem convinşi că cititorii vor găsi, în răspunsurile pe care le-am publicat, şi păreri exprimate cu seriozitate şi care merită toată atenţia.
In ceea ce ne priveşte, am căutat să ne ferim de întrebările devenite locuri comune, ca şi de formulările ce sugerează prin ele însele răspunsul.
Precizăm din capul locului că „momentul liric actual" are, în intenţia noastră, înţelesul de unitate relativă de timp — ultimii 4—5 ani — care comportă anumite trăsături distinctive, nu pe acela de „Moment" ce implică excelenţa sub aspectul valorii, aşa cum se pare că au presupus unii din participanţii la anchetă.
Credem dimpotrivă, deşi cele mai multe răspunsuri la prima întrebare sînt, e drept, ponderat optimiste, că, dacă se poate vorbi de un moment în literatura noastră de azi, acesta aparţine prozei, în primul rînd, şi nu poeziei.
Momentul liric actual se caracterizează într-adevăr, prin prezenţa rnai multor generaţii de poeţi, de la cei vîrstnici (Al. Philippide, Radu Boureanu, Virgiil Teodorescu, Emil Botta, M. Beniuc, Eugen Jefoe-leanu, Gellu Naum etc), la generaţia celor aflaţi în plină maturitate (Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Nina Cassian, Ion Horea, Ion Brad, Al. Andriţoiu etc.), apoi la generaţia anului 1964 (Ioan Alexandru, Ion Gheo-rghe, Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Marin Sorescu Ana Blandiana, Adrian Păuneseu etc). Mai este de asemenea promoţia unor poeţi de vârste, diferite care alcătuiesc un fel de generaţie lirică intermediară (Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu, Sorin Măreulescu). în sfîrşit, generaţia celor mai tineri poeţi, debutând după 1970 şi care aparţin de drept şi de fapt acestui moment liric. Ar mai fi trebuit menţionaţi acei poeţi care au reuşit să depăşească convenţionalismul unei perioade revolute şi să-şi găsească nota personală (A. E.
13
Baconski, Dan Deşliu etc.). Nu avem însă intenţia de a da liste complete de poeţi, liste din care n-ar putea lipsi nume ca Meliusz Jozsef, Szemler .Ferenc, Wolf Aichelburg, Kămyâdi Sândor ş.a. într-o anchetă oare snar extinde şi asupra .poeziei maghiare şi germane din ţara noastră — ci doar de a sugera, prin .câteva nume reprezentative, tabloul momentului liric actual.
S-ar părea deci că prezenţa atâtor poeţi de certă autoritate ar asigura condiţiile subiective ale unui moment al poeziei, ale diversităţii şi valorii creaţiei lirice actuale. Pentru a circumscrie însă apartenenţa la un moment literar e nevoie cel puţin de cîteva elemente : o anumită „mentalitate" sau conştiinţă artistică, un anumit „stil" al perioadei respective, participarea efectivă la literatura momentului. De aceea arii greu ide afirmat că toţi poeţii In viaţă aparţin acestui moment liric.
Dacă momentul deceniului şapte poate fi numit, mai mult sau mai puţin convenţional, al generaţiei 1964, momentul actual nu poate fi numit, cu egală îndreptăţire, al cutărei generaţii. Cu toate că şi în deceniul trecut se întîlnesc mai multe generaţii de poeţi, încît s-a vorbit de o poezie a tuturor stilurilor şi tendinţelor, generaţia lui 1964 a fost aceea care a dat tonul, care a imprimat, printr-o solidaritate tacită exemplară, direcţia principală a liricii. Poeţi mai vîrstnici precum Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Nina Cassian etc. se integrează unor structuri lirice moderne şi devin ei înşişi ai generaţiei 1964, alături de -cei care şi prin vîrstă îi aparţineau. Se înţelege că nici poezia deceniului trecut nu a fost lipsită de experimentalism steril şi nici de elemente ale poeziei convenţionale, prelungite în mod conştient sau inconştient, dar toate acestea trec aproape neobservate, sînt eclipsate de dinamismul şi diversitatea reală, de elanul creator, de voinţa de înnoire a poeziei. Poezia momentului anterior prezintă o unitate într-o mare diversitate de structuri şi moduri lirice şi, mai ales, o voinţă proprie de afirmare.
Unul dintre participanţii la ancheta noastră spune între altele că „atîta timp cît momentul liric actual înseamnă cărţi semnate de... (urmează o listă de 68 de poeţi în viaţă) atunci, da, nu avem motive să fim neliniştiţi cu privire la valoarea şi mai ales la diversitatea poeziei noastre de azi". Fără îndoială, nu este vorba de nelinişti decît în sensul năzuinţei creatoare spre mai bine, dar lista care ni se propune ne pare mult prea generoasă.
Ceea ce defineşte momentul liric actual este orientarea mai fermă ca urmare a unei angajări sociale depline a personalităţilor reprezentative din toate generaţiile poetice spre o lirică militantă, ancorată în realităţile României de azi. Elementele creatoare, atât în creaţia unor poeţi din generaţiile mai vîrstnice cît şi la cîţiva dintre cei mai tineri, constituie trăsătura definitorie a momentului actual, prin prelungirea unor tendinţe fertile ce vin din deceniul trecut. Ar fi, dacă se poate spune aşa, un fel de „epigonism" pozitiv căruia nu-i lipseşte substanţa ci doar noutatea, un manierism de natură intensivă, care rotunjeşte concluziile ultime ale impulsului pornit din deceniul anterior.
Alături însă de acest „epigonism" acceptabil şi într-un anumit fel chiar necesar, deoarce asigură continuarea unuia din momentele importante ale poeziei noastre, există un epigonism propriu-zis, nociv prin amploarea, aroganţa şi adesea prin agresivitatea lui, insuficient combă-
14
tut de critica literară, stigmatizată în bloc şi pe nedrept, tocmai pentru lipsa ei de entuziasm, de unul dintre participanţii la ancheta noastră. Este un epigonism, sau poate mai curând un mimetism, fără modele şi deci lipsit de identitate, întrucît nu atât creaţia cutărui sau cutărui poet constituie sursa lui, ci limbajul poeziei moderne, în general, precum şi anumite teme şi atitudini lirice fără raport cu condiţiile societăţii noastre. Această diversitate de surse îl face deosebit de productiv şi în unele cazuri greu de recunoscut ca atare, ca producţie mediocră.
Situaţia aceasta se verifică în primul rînd în producţia celor mai tineri poeţi, a celor veleitari, dornici să pătrundă cât mai repede şi mai uşor pe poarta larg deschisă a acestui soi de epigonism anonim, dar ea nu ocoleşte nici creaţia unor poeţi mai vârstnici.
Contribuţia ultimei promoţii de poeţi la poezia momentului liric actual este una aproape exclusiv de continuitate, aşa cum au subliniat aproape toţi cei care au răspuns la întrebările noastre, însumând cele două moduri de epigonism de care am vorbit. Efortul de delimitare e minim.
Poeţii momentului 1964 au devenit o generaţie, în înţelesul major al cuvântului, prin aceea că au modificat radical sistemul poetic de referinţă al perioadei anterioare şi au creat, în cele din urmă, altul nou. Tot ei au redescoperit marea poezie dintre cele două războaie, ca şi creaţia unor poeţi din alte literaturi, reluând astfel linia unei tradiţii deschise, nu numai neexplorate pînă atunci, dar şi blamate. Este unul din meritele generaţiei deceniului trecut de a fi restituit poeziei tradiţia ei autentică şi de a fi discreditat încercarea de a se impune una hibridă.
In poezia actuală coexistă cele două feluri de tradiţie, adică linia unei tradiţii venind, prin generaţia deceniului şapte, din lirica antebelică, alături de genul de tradiţie pe care a încercat s-o impună deceniul şase. Celor două moduri de epigonism le corespund, în alt plan, aceste două feluri de tradiţie şi de cele mai multe ori epigonismul anonim, poezia mediocră se prezintă sub scutul protector al uneia sau alteia. De aici, aparenta ei „autoritate", primirea îngăduitoare ce i se arată şi, nu o dată, chiar solicitarea de care se bucură.
* *
Preocuparea de a răspunde unui comandament politic şi social constituie desigur caracteristica dominantă a momentului liric actual. Nu mai e nevoie a se demonstra legitimitatea estetică a poeziei patriotice şi nici justificarea ei socială şi naţională. O lungă tradiţie a validat sub aspect estetic poezia de atitudine patriotică, la fel cum istoria cu evenimentele ei dramatice i-a validat finalitatea socială şi naţională. Momentul istoric pe care-1 traversăm justifică la rîndul lui, prin complexitate şi dramatism, lirica patriotică şi politică. E însă un adevăr fundamental că realizarea estetică rămîne condiţia sine qua non a finalităţii practice a acestui gen de poezie. O poezie nerealizată estetic compromite finalitatea.
Din cauza fenomenului de mimetism, a unei provocări artificiale a sensibilităţii, nu puţine sînt poeziile cu teme civice şi patriotice oare rămân neconvingătoare. în asemenea cazuri producţia poetică păcătuieşte prin facilitate, optimism de circumstanţă, printr-un artificios ton festivist. Mai multă sinceritate, mai multă sobrietate e absolut necesară, dar fără
selecţia exigentă din partea revistelor şi a editurilor fenomenul nu poate îi eliminat. în definitiv, de ce ar trebui ca o revistă literară să se mulţumească cu o simplă versificare mediocră ?
Nu împărtăşim însă nici părerile unuia dintre participanţii la anchetă, care se arată înclinat să trateze nediferenţiat poezia de inspiraţie istorică. „Beţie de cuvinte păşuniste şi exterior celebrative" nu ni se pare o sentinţă prea dură atunci tind vizează o poezie contrafăcută, cu condiţia ca ea să excepteze în mod explicit creaţia patriotică autentică.
Complex şi contradictoriu, momentul liric actual se prezintă ca o multitudine de condiţii şi aspecte ce ţin de poezia autentică, dar şi de o poezie lipsită de substanţă, mediocră. Există însă premise ale unei noi afirmări a poeziei noastre, ale unui nou moment poetic, deoarece poezia valoroasă este cea care reprezintă elementul dominant, de puternică vitalitate, menit să confirme încrederea în destinul poeziei române.
V. R.
i
CONTRA CLEPSIDREI
O linişte care seamănă cu somnul ai pe chip, O mină care parcă nu e a noastră, a unuia din noi, O mină în plus, din afară — asta am mai spus-o — Ne citeşte trupurile — asta e nou. îmi e ruşine să-ţi spun, dar îţi stă bine în doliu, te
prinde,
Trebuia să se intercaleze o dungă neagră în spectrul
curcubeului = Vom sări, după exemplul celor două căprioare, Şi peste această dungă neagra. Nimeni nu e vinovat.
Pentru greşelile noastre vom plăti noi înşine — bine
zici.
Toată vara un pendul a măturat plaja, Arătînd ore aiurite, contra timpului, contra clepsidrei
de nisip
Care e atît de conştiincioasă, chiţibuşară şi se ţine de Cadranul ceresc. Soarele a fost toată vara Imensul fir cu plumb oscilînd între mare şi munte,
dar arătînd
Constant, locul unde trebuie pusă temelia. Vara temeliei unui castel în lună.
ÎŢI SEMEN!
Egală cu tine însăţi şi uşor înclinată spre mine Ca turnul din Pisa. îţi semeni mai mult. Aşa ne completăm noi, la fel de bine pe apă şi pe
pămînt
(Nu ştiu în aer). Va trebui să ne facem rost de o
cadă,
17
Să încercăm principiul lui Arhimede, marea nu ne
mai ajunge
Şi apoi în Marea Neagră s-au scufundat atîţia, Scoţînd din ea toate principiile.
O picătură de vin, uite cum tulbură valul şi nu mai
departe decît ieri
Te ameninţam c-o să mă apuc de beţie, ca să am şi
eu un viciu
La bază, care e aproape ca o meserie. Degeaba te prefaci, că tot eşti tu beat de mine, îmi
zici.
Asta intră la dragoste isau ia beţie ? te întreb. Nu sînt un conversativ, doar
In anumite condiţii, nu aşa la grămadă, intri în
mulţime şi-i dai
Drumul la conversaţie.
Femeile sînt atrase de fluturi cursivi, de o verva
trecătoare,
Digestivă („Mie îmi spui de ce sînt atrase femeile !"). însă eu am pretenţia că pot face puţină vîlvătaie în
jur
In care toţi să se vadă luminoşi şi mai ales cei care Au ochelari negri —• i-ai mutat acum pe frunte, Şi pari o cosmonaută pe terra în vacanţă. Insular, îmi place să fiu înconjurat de multe valuri (Mîngîiat) asta în paranteză. Dar şi de alte insule,
mai mici,
Un insular de arhipelag.
Renunţă la manechiura ta astăzi. Ţi-o vei face la
mare,
Punînd degetele pe plajă, să vină mii de scoici de
fildeş
Să ţi le lustruiască, pe întrecute şi să le vopsească Tot cu purpură din Fenicia, căci vei fi într-un alt
timp, cel antic.
ABSTRACŢIUNI
îmi e teamă de faza abstracţiunilor, cînd vom pune
doar creerul
La bătaie, dar ce sa-nţeleagă el din bătăile inimii —
pune mîna
Emite semnale, dar numai părul tău lung le poate
descifra,
Sînt cu cod, cu coade — iar eu mă aflu în perioada
părului lung, Cum ar fi la Picasso perioada albastră —
Intr-o astfel de stare ca acuma voi primi mesajele
tale
Ducă-se trenul, ducă-mă, unde s-o duce, căci voi fi
mereu
Pe emisie recepţie, voi scoate doar mina pe geamul
compartimentului, Şi dezdoind degetele ritmic voi lansa acele gînduri de
prim ajutor
De care am atîta nevoie şi gîndurile tale vor veni
la timp
Pentru a-mi face respiraţia artificială. Ai grijă să le lansezi pe calea ferată în direcţia
inversă
Fierul, fiind el un foarte bun conducător de dragoste,
cînd vrea,
Se va lăsa convins de magnetul care face acul busolei
să se
întreacă pe sine.
M-am îndrăgostit de tine pînă la boală, pînă la
cancer,
Bate-n lemn, bate coasta asta, de unde-a ieşit Eva
pe vremea
Cînd era o fîşneaţă şi raiul mic de două persoane, iar
eu doar
O coastă cu un viitor luminos — nu ca acum ■— că
sînt bolnav,
M-am îndrăgostit de tine pînă la boală, pînă la
cancer,
Repet că-mi place ideea, îmi place să sufăr pentru
tine,
Te rog săi găseşti leacul cancerului. Te voi lăsa bineînţeles
Să iei — încasezi •— premiul Nobel, cu condiţia să
fii conştientă
Că l-ai luat pe inima mea.
Era şi normal să ajungi aici, pentru că numai dragostea
Putea descoperi leacul, şi numai în modul acesta.
MARIN SORESCU
ST. O. ÎOSIF, POET AL SATULUI
Principalul titlu de mîndrie al familiei Iosif, pe care şi-1 revendicau fraţii şi nurorile lui Steo, erau înaintaşii lor, cărturari. Iată ce scria unui director de periodic, de la Sinaia, la 9 iulie 1937, unul dintre cei treisprezece copii ai profesorului Ştefan Iosif, anume ziaristul Virginiu, pe care poetul, într-un rînd, îl calificase „cel isteţ" :
„Moşul lui St. O. Iosif a fost (...) protopop la Cohalm (originar din Draos jud. Odorhei) — ascendent de pe tată. De pe mamă, iarăşi moşul a fost popă in Vingard pe Mureş şi acest preot era renumit ca improvizator de versuri (eîntece pentru morţi, nunţi etc.)
Vărul părintelui lui Iosif a fost protopopul Popescu de la Sibiu, renumit profesor şi intelectual de seamă.
Deci, ascendenţi culţi şi un rol de frunte în viaţa românească a Ardealului".
Intelectual el însuşi, desigur, dintre cei cu studiile universitare neterminate, St. O. Iosif n-a fost însă un cerebral, ca Dimitrie Anghel, colaboratorul său, sau ca Ştefan Petică, a cărui pulbicistică revelă întinse cunoştinţe şi preocupări în diverse domenii. Era însă un mare cititor, de pe băncile gimnaziului, un devorator de cărţi exclusiv literare şi mai ales de poezie. La patrusprezece ani, recitea „operile complete ale lui V. Alecsandri, C. Negruzzi şi Ureche (V. A., istoricul, abundent beletrist, victima lui Eminescu !). Citind Don Carlos şi Măria Stuart de Schiller, în traducerea lui Iacob Negruzzi, avea nedumeriri de ordin istoric asupra epocii şi a oamenilor. Problema ţărănească, atacată de istoricul AL Papa-dopol-Callimach, îl pasiona de asemenea. De pe atunci beneficia de o sigură orientare a gustului, pe care o formula suriprinzător de pregnant : „Mie îmi place tare să citesc scrieri istorice şi cu deosebire tot ce este scris într-un stil poporal. Limba pe care o vorbeşte poporul are pentru mine o dulceaţă pe care nu ţi-o pot descrie". De aceea îşi afirma preferinţa pentru nuvelele lui Duiliu Zamfirescu (Conu Alecu Zăgănescu), Gane şi Slavici. El adăuga : „Chiar şi poveştile le cetesc, dacă sunt din popor. Astfel, Urechie (sic) are o desteritate minunată la întocmirea poveştilor poporale, nici ale lui Ion Pop-Reteganul nu sînt rău scrise, eu am toate 5 volume."
20
îşi simţea o vocaţie de folclorist -.
„M-am apucat şi eu să adun poveşti şi anecdote din popor şi poezii poporale ; pe-aici (la Sibiu, ianuarie 1890, n.n.) sînt foarte mulţi români din satele din apropiere, ,şi sânt prietenoşi şi deştepţi."
Mai departe, stăruie asupra calităţilor omului din popor :
„îmi place românul... când îl vezi aşa, lucrător, deştept şi mai presus de toate curtenitor şi curat. Românul peste tot se poate lăuda cu aceste însuşiri nobile, şi rar se întîmplă ca el să n-aibă inimă bună".
Era încă sub impresia lecturii unui studiu despre Pesimismul în poeziile lui Eminescu :
„Citesc şi din poeziile lui. Nu ştiu ce farmec au ele pentru mine, căci de câte ori le citesc îmi pare că mă cufund într-un labirint feeric de idei, forme şi figuri".
Aceluiaşi prieten, Aurel C. Popp, i se mai mărturisea, la aceeaşi
dată :
,,Cît despre starea mea sufletească, rar ,mi să mai tulbură. M-am dedat cu Sibiul îşi numai rar îmi aduc aminte de
Tîmpa cu verdeaţa-i vie în timpul ide primăvară, Cînd apele să dezgheaţă, curg în unde elocotinde."
Steo avea aşadar nostalgia locului natal, a Braşovului şi mai ales a Tâmpei, în anotimpul desprimăvărării pe care o aştepta cu înfrigurare. Fire sensibilă, se vede că ise lăsa adesea pradă plânsului :
Nu pot altfel. Fără voie mîna condeiul rni-1 duce, Este dorul, care imîna, ea să scrie o împinge, Este simţământul care inim-amarnic o strînge !... Nu ipot altfel, căci icînd cuget liber şi fără de ţintă Spre-a Braşovului văi dalbe .gînduiriie mi se-avîntă, Şi clnd murmur vreun cîntec acela-i doină de jale, Care iarăşi să întoarce spre locurile natale !...
Vocaţia poetică stăruie paralel cu cea folclorică, pe oare apoi a părăsit-o, fără s-o trădeze, deoarece a rămas credincios tradiţiilor pe care aceasta le transmitea, iar unora dintre iubitorii lor, le şi impunea, cu forţa unui imperativ.
Peste alte patru luni, Steo revenea cu alte confesiuni. Plîngea adesea fără motiv, ca într-un moment de dureroasă criză de creştere. Visa treaz : „... visul e o distracţiune pentru mine".
în momentele emotive, scria versuri (cum s-a văzut, stîngace) :
„Bune, rele, cum or fi, eu, le iubesc, căci ele îmi aduc muilţămire sufletească. Nici nu primesc laudă că versurile ce ţi le-am trimes ar fi frumoase. Eu nu scriu pentru ca să fie frumos, eu scriu numai pentru mine."
Revelatoare mărturii ! Poezia nu era pentru adolescentul frământat de nelinişti un obiectiv estetic, ci o terapeutică morală, cu care încerca să se scuture de aleanul singurătăţii şi al dorurilor nelămurite.
Mai tîrziu, va înţelege că totuşi frumosul este criteriul producţiei artistice şi va stărui îndelung asupra fiecărei poezii, înainte de a o încredinţa tiparului. Steo nu sofistica forma definitivă în direcţia inteleotua-lizării expresiei, — operaţie care a dus la ermetismul mallarmean, —• ci dimpotrivă, a limpezimii, a maximei clarităţi şi simplicităţi aparente.
21
Poetul nu hrănea ca Dimitrie Anghel, demonul satisfacţiei de sine. As spune şi acum, dimpotrivă : era o fire modestă, nemulţumit de rezultatele muncii sale literare, surprins cînd i se aduceau laude superlative, subestimîndu-şi talentul, deşi îşi făcuse din poezie scopul unic al vieţii, raţiune de a fi, tortură şi voluptate, totodată.
Scrisorile din care am citat, publicate de Horia Opresou ân cuprin-zătoarea carte de Corespondenţă, studii şi documente (1969, Editura pentru literatură), ne prezintă un moment de tranziţie din formaţia intelectuală a adolescentului, dar şi cîteva din coordonatele permanente ale personalităţii sale. Una dintre acestea este dragostea de satul românesc, aşa cum îl cunoştea, din incursiunile pe la rudele care locuiau în localităţile pomenite de Virginiu St. Iosif.
Poetul îl iubea, mai ales pentru că îi lipsea, ca un paradis abia întrevăzut în copilărie. Nostalgia satului va fi şi la Lucian Blaga un mit, justificat nu numai pe temeiul formativ al neamului nostru de plugari şi de păstori, la origine, ci pe acela metafizic, al contactului nemijlocit cu esenţele.
Satul, lunca, pădurea, codrul, sînt tot una pentru poetul care căuta în natură, ca şi Jean-Jacques Rousseau, refugiul şi reconfortarea citadinului neadaptat. Prin alte cuvinte, satul se integrează în natură, în chipul cel mai firesc, pentru că şi oamenii lui sînt integraţi în ritmicitatea anotimpurilor şi în cultivarea roadelor pământului, spre deosebire de orăşeni, captivi ai unui circuit artificial de existenţă.
Cele mai bune din prima culegere lirică a lui Steo, Versuri (1897), conţin, ca şi Balade şi idile de Goşbuc şi, ca mai tîrziu, întîiul volum de poezii al lui Goga, un fel de monografie a satului ardelenesc, în linii mari acelaşi cu aşezările rurale din oricare dintre provinciile româneşti. Este satul datinilor încă stăruitoare, al moş-ajunului, cu „orînda" la care
„Pîn' şi popa-i trage sîrba Cu creştinii laolaltă !"
cu cobzarul, „mîndru cerşetor", <— în care, printre alte cuvinte, cu toată sărăcia, domină acelaşi stil de nobleţe al omului din popor — cu codrul aproape, în care copilul şi Grivei zburdă alături, însufleţiţi de aceeaşi veselie nebună, cu târgurile lui periodice, al căror punct de atracţie pentru nevîrstniei este „dulapul", satul după care oftează „oatanele", zărind de pe cîmpul de instrucţie turla bisericii şi amintindu-şi de Măria lor, rămasă departe.
înaintea lui Goga, deşi nu s-a născut, ca „poetul pătimirii noastre", la ţară, el regretă că s-a dezrădăcinat :
„Da, mult mai bine ar fi fost Să fi rămas în sat la noi, De-ai fi avut işi tu vreun rost, De^am fi avut pământ şi boi".
Poetul se simte aşadar solidar cu proletarii satelor, cu sătenii fără pă-mînt şi vite, siliţi să-^şi închirieze munca braţelor. Aceste cuvinte i le spune copilului plecat în străini, la oraş, mama lui, dar ea exprimă şi sentimentul intim al lui Steo, oare credea, desigur, că nu numai „veşnicia", cum avea să spună Blaga, dar şi fericirea s-a născut la sat şi a rămas
22
legată de orizontul lui. Cîteva din ciclul de poeme cu titlul Pasteluri, apărute în volumele Patriarhale (1901) şi Poezii (1902), datează din 1894, 1895 şi 1897, din anii primei tinereţi şi ai ieşirii din adolescenţă. Poetul surprinde într-un instantaneu satul bântuit de secetă, cu paparudele
„Cîntînd descîntece de ploaie",
şatra, iarăşi orînda, cîntecul trist al cărăuşului, seara, care-i smulge poetului întrebarea :
„Va răsări cîndva şi steaua Acestui neam nenorocit ?..."
dar şi pe
„Un voinic pe-oin murg călare"
pribeag, cu „faţa-ntoarsă" oătre satul lui, în timp ce, semnificativ, în contrast cu liniştea ce s-a aşternut peste cîmpii şi sate,
„Din oraş abia (Străbate (...) Larma vieţii zbuciumate."
Aşadar, concluzia e simplă : oraş = sbueium, sat = linişte sufletească, indiferent de condiţia socială şi economică a locuitorilor lui.
înainte de apariţia Sămănătorului (decembrie 1901), Steo este poetul satului românesc de pretutindeni. E totodată un Învins !, şi ca şi fiul risipitor, la întoarcerea acasă, imploră :
„Aş'terne-i,   mamă, patul, Să doarmă dus băiatul, Bolnav şi obosit !"
(pentru că, fireşte, zestrea dublă a băiatului de la ţară, înstrăinat, sînt boala şi extenuarea).
Pribeagul tînjeşte după
„dor de-o altă viaţă, De linişte patriarhală..."
Poet al vieţii „patriarhale", adică în contratimp cu ritmul frenetic al vieţii citadine, St. O. Iosif scrie oea mai frumoasă Doină din literatura secolului trecut (în Convorbiri literare, 15 februarie 1900), după aceea a lui Eminescu, salutată ca atare, de la apariţie, de Mihail Dragomirescu. Maiorescu îl citase la curs în 1899, Pompiliu Eliade îl elogiază în 1902, adresîndu-nse direct, într-o cronică : „Printre poeţii noştri de seamă, dvs. singur v-aţi priceput să încarnaţi — la începutul secolului XX — adevăratul suflet al poporului nostru. Pentru dvs. citim Convorbiri literare, pentru dvs. citim Sămănătorul".
In acelaşi ciclu (Icoane din Car păţi), la glas de bucium, poetul vati-cinează clarvăzător :
„Visam, Austrie, că~n flăcări Se darmă vechiul tău imperiu..."
Paradoxale sînt însă structurile poeţilor ! Liric iremediabil intimist, care nu-şi simţea vocaţia profetică, Iosif trece ştafeta lui Goga, într-o
23
poezie cu caracter oarecum testamentar, din 1911 şi este considerat, în comparaţie cu urmaşul său, un poet minor. Dar acelaşi poet „minor" înzestrează literatura noastră cu o splendidă suită de balade haiduceşti, care ridică la noi culmi mitul eroic al ouMau>-ului naţional. Sau altminteri zis, poetul lirismului elegiac, lipsit de globule roşii, le infuzează cu generozitate în ciclul de dinamică evocare a lui Corbea, a lui Pintea, a Novăceştilor şi a lui Gruia. A eşuat în învierea lui Ştefan cei Mare, dar a îmbogăţit fresca istoriei naţionale cu figurile populare ale mai sus numiţilor, în care imaginaţia colectivă a operat procesul de „cristalizare" a tuturor virtuţilor de bravură şi de echitate socială. Pamfletarul latent a văzut, în prietenul oe-1 trădase, pe maleficul smeu (Cînd mă gîndesc.... Viaţa Românească, noiembrie 1911), după cum în văduva lui Th. Aman, care se opunea numirii lui Steo la muzeul defunctului ei soţ, el crezuse a vedea Smeoaica (Sămănătorul, 20 februarie 1905).
Poetul trăia folclorul, pe care numai aparent îl 'părăsise, îmbogă-ţindu-1 însă cu proprii mituri. Ultimele lui poezii nu-i mai seamănă. Vrînd să rivalizeze cu Anghel, Steo încearcă să se depăşească, într-un concurs de virtuozităţi muzicale şi metrice, în care nu mai este el însuşi, chiar' dacă rezultatul a putut părea remarcabil. Inima i se suise la cap !
ŞERBAN CIOCULE8CU
EU TOT MAI CAT
Mereu sînt la-nceput — oricum, mereu l din arcul meu, de fapt, nici-o săgeată n-aprinde candele în Empireu — eu n-am ucis mari monştri niciodată.
Timid, cu glasul supt între aripe eu trec prin lume ca un corb uitat, pătat de secoli, murdărit de clipe, respins de vidu-n care n-am intrat.
Dar sînt încins cu săbii răzvrătite, m-arunc din turnuri săgetînd duşmani şi tot mai cat prin veacuri ruginite prăfoase mori clădite pe vulcani!
PÂMÎNTUL
El suie mut, dintotdeauna mut cu luptele stratificate-n scut, şi doar în ceasuri mari, răsunătoare, trăgîndu-şi brusc zăpezile~n izvoare,
cînd amintirea prinde să renască — pămîntul se decide să vorbească !
El trecător prin zodiile ferme ne-aşază sufletul pe hărţi eterne
să ştim cuvîntul însuşi cît cuprinde din suferinţa lumii, din merinde^
25
din vremile zidite în răspăr, din ceasurile arse-n adevăr.
El mai înalt ca păsările pune
pe fruntea noastră ierbi de-nţelepciune.
S-apropiem prin lupe dilatate miresme albe din eternitate
şi-auzul să-l culcăm febril pe roci sub care fierbe un noian de voci
păstrîndu-ne cu tîmplele-n visare spre cumpenele zilei viitoare.
Contemporani cu vremea ce rămîne, vom fi eterni şi azi şi ieri şi mîine,
şi-om desena pe palma noastră-amară conturu-acesta luminos de ţară.
ŢĂRM
Pe ţărmu-aceasta-ncremenit, de cretă, tăcerea mare-a lumii mă repetă
să pot răbda oceanul să-mi depună cîndva sub tălpi întunecata-i dună s-aud cum se descarcă alb din valuri timpul bătrîn şi sfărîmat de maluri să ştiu să văd cum dintre zări se strînge pluta albastră-a şerpilor de sînge
cum izbucnind prin apa-ntunecoasă ea se va sparge-n lutul de sub casă,
cum pruncii dulci din vremi neîncepute vor murmura-ntîmplări necunoscute —
pe ţărmu-acesta-ncremenit, de cretă, unde tăcerea lumii mă repetă.
GHEORGPIE ISTRATE
EXAMEN**
OPRITA îşi scoase mâncarea din sacoşa ca de coană moaşă şi se înălţă pe vârfuri să o pună la loc în plasă, şi fu gata să-şi piardă echilibrul pentru că îşi scosese călcâiele din pantofii care o frigeau şi o strângeau. Am să-mi cumpăr pantofi întotdeauna mai mari, chiar dacă îi înfund cu hîrtie •— îşi spuse, înciudată.
In compartiment se răspândi un miros bun de pâine de casă, proaspătă, de cîrnaţi afumaţi şi de brînză de munte.
Doamna uscată de lângă geam strâmbă din nas şi-i spuse fetei de lîngă ea, destul de tare : •—■ Nu suport mirosul de usturoi în tren şi întotdeauna am parte.
Fata scăpă o privire pofticioasă către ştergarul pe care Oprita şi-1 întinse pe genunchi şi spuse :
— Atâta timp cît o să fim silite să călătorim cu a doua... Grăsanul, care dormise pînă atunci, deschise ochii brusc şi rămase
cu ei holbaţi la carnaţii îmbietori.
— Poate vreţi să treceţi în locul meu, uite, se poate lăsa măsuţa.
— Nu, mulţumesc, pot şi aşa.
— Asta ar mai lipsi, mîrîâ uscata.
— Nu, nu, vă rog să treceţi — mîncarea e sfântă, nu trebuie compromisă.
Se vedea bine că murea de poftă şi nu ştia cum să ceară.
— E prea mare deranjul, pot şi aşa, lăsaţi.
— Poate vi-e prea cald ; să deschidem puţin uşa •—• supralicita el.
— Chiar vă rog ; mirosul acesta e neplăcut în tren — zise înţepată doamna de la geam.
— Poate doriţi să gustaţi, oferi Oprita, care nu se sinchisea de vorbe, şi tăia felioare-felioare cârnatul lung şi tare. Scoase din sacul de plastic ouă proaspete, de găină roşie.
— Vai, n-nam mai văzut aşa ouă, se miră grăsanul.
Doamna rămăsese şi ea cu ochii pironiţi pe ouăle mari, mate, grizoase, de un roşu ca fetele brune Încântate de alergătură.
*) Din romanul La cules de vipere.
27
— Am plecat aseară de acasă, şi Ia oraş n-am avut unde mînca, se scuză parcă Oprita.
•— A, eu, dimineaţa beau doar o cafeluţă, dar aici, la a doua, nu vine nimeni să te-ntrebe dacă vrei o cafea — sublinie doamna, cu obidă.
— Vreţi o cafea ? Uitaţi, am în termos. Vreţi să-1 luaţi ? E caldă, sînt sigură. Mi-a adus-o doamna Preoteasă la autobus. Ştiţi, noi nu prea bem. Şi dac-aş îndrăzni, scoateţi şi sticla de alături.
Grăsanul scoase un ziar, se urcă pe banchetă, se înălţă pe vârfuri şi cotrobăi în sacoşă cu o mînă, cu cealaltă se agăţase de plasă.
Apăru o sticlă învelită în ziar, din oare scotea capul un dop de cocean.
Trenul porni brusc, grasul îşi pierdu echilibrul şi se lovi de portbagaj, dopul sări cît colo, şi din sticlă scăpă o jerbă de cristale gălbui prin care primele raze de soare scăpărară liliachiu şi roz. In acelaşi timp, un parfum pătrunzător de ţuică tare de prună umplu compartimentul.
Doamna uscată sări în picioare.
— Cum e posibil, dar cum e posibil ! Acum nu am decât să mă mut din compartiment. Mi-aţi compromis taiorul. Miroase ca un birt sătesc.
Oprita nu se tulbură pentru atîta. Turnă pe un şervet nişte apă dintr-o ploseuţă de plastic şi frecă reverul taiorului „compromis".
■—• Ioni pare rău, dar asta e semn de chef — vă rog să luaţi şi dumneavoastră o gură, că uitaţi de toate relele.
— Eu, ţuică dimineaţa ? Aş muri !
— Tante Zozo, ar fi mai bine ; aşa ai suporta mai bine mirosul, zise mieroasă adolescenta, căreia ii sticliră ochii la vederea sticlei.
Moşul din colţ primi şi zicând „Dumnezeu să primească" gîlgîi vreo trei-patru inghiţituri zdravene pînă să se dumirească cu ce rachiu are de-a face, lacrimile îi ţâşniră din ochi, se învineţi, şi abia atunci se îndură să ridice sticla din unghiul periculos de înclinaţie de adineauri.
— Iu, că bună-i ! Asta te spală de păcate.
— Are 70 de grade.
Cucoana scoase un păhărel din poşetă şi-1 întinse fără o vorbă, apoi îl dădu peste cap, îl mai întinse odată, şi încă odată. Apoi zise imperturbabilă mersi, şi-i întinse păhărelul fetei.
Dar Oprita umpluse căpăoelul de la termos, şi fata o privi recunoscătoare.
— Ştiţi, dau examen, şi am nişte emoţii !
Grăsanul se uita în continuare la cîrnaţi, la ouă, la pîine, şi Oprita îl îmbie.
— Faceţi, da' faceţi ! Şi pe urmă rise. îmi place grozav vorba asta bănăţenească. Vine cu siguranţă de la „faites, messieurs, faites, mes da-mes" rămăşiţe ale cine ştie cărei armate franceze venite în ajutorul imperiului care se destrăma.
Doamna uscată rămăsese cu gura căscată, iar pe fată o umflă râsul.
— Ştiţi, eu mănânc puţin, zise grasul infulecând. Sînt zootehnist la Giarmata şi am fost la Herculane, la băi. Am suferit de plămâni şi de reumatism. Am luat hidrazidă ; acum m-am mai dezvoltat (avea vreo 120 kile ca nimica). Da de cînd m-am dezvoltat, sînt mult mai bine. Doar inima mă cam supără. Mai pot puţină ?
Zii
Fata cu emoţii o privi pe Oprita, în ochii căreia prinse o luminiţă şăgalnică — e de-a noastră ! — întinse capacul şi întrebă, 'cuviincioasă şi absolut serioasă. — Mai pot 'puţină ? Şi suflă şi al doilea capac cu minunata ţuică de Varniţa. Vorbesc de cea autentică de prune, friptă de trei ori (prăfriptă cum se zicea), nu de aceea pe care o inventaseră cîţiva hoţomani, din... dar las, mai tîrziu, că acum sîntem la gustare.
— Cafeaua, nu uitaţi cafeaua, o pofti Oprita.
Doamna scoase din geantă o ceaşcă roşie, cu dungă aurită, şi o întinse.
— Nu plec niciodată fără ea. Este dintr-un vechi serviciu desperecheat. Delicioasă .' Cine spuneţi că ,v-a făcut-o ?
■— Prietena mea, preoteasa din sat.
— O preoteasă ştie să facă asemenea cafea ?
—- Prietena mea, preoteasa, e puţin mai altfel decît alte prietene şi decît  alte preotese.
— Da' şi dumneata eşti mai altfel decît... voia să zică, „decît alte ţărănci", dar pentru că nu mai era sigură pe nimic, spuse, filozofic şi mai puţin înţepat : Ce să ne mai mirăm — acum nimic nu mai seamănă cu nimic, şi totul e altfel. După care, se acoperi cu poala trendului şi începu să sforăie cu piuituri.
— I-aţi dat o lecţie straşnică lui Tante Zozo. Acum. s-a retras, s-o mediteze.
— Cel fel de lecţie ?
— Ea este de părere că în tren trebuie să te îmbraci cu hainele cele mai bune, cu riscul să le dai pe urmă la curăţat, pentru că, în ultimă instanţă, totuşi haina face pe om. Şi dumneavoastră i-aţi dovedit contrariul. Sînteţi atât de originală !
Abia atunci Oprita începu să se examineze.
Pantofii gri ieftini, plini de noroi. Ciorapii maro puţin suciţi, că n-avea port-jartier şi purta elastic 'deasupra genunchiului. Fusta de tergal plisată şi toată boţită, cămaşă bărbătească de-a lui Florea, pulover lucrat în casă, portocaliu, şi o jachetă de melană albastră, puţin ieşită, puţin roasă şi o basma, cu fir de lame, de alea iugoslave, peste părul bogat şi creţ strîns în conei. Mâinile erau bătucite, unghiile groase şi 'crăpate, şi cu degetele aproape cenuşii de atîta ţiment care se impregnase, că lucrase toată vara cot la cot ou muncitorii care-i refăcuseră şi-i supraetajaseră casa. Barem faianţa la baie şi bucătărie o pusese aproape singură şi era foarte mândră că meşterul adus de la oraş o lăudase. „Mîini de aur ! pe ce pune mâna, sfinţeşte !" zicea moş Chimu despre ea.
Acum îşi examina pentru prima dată mâinile ; văzu că nu sînt chiar de aur şi i se strânse inima privind degetele subţiri, fine, lungi, albe, transparente, cu unghii date cu sidef roz, ale fetei de vis-â-vis.
— Niciodată, niciodată mâinile mele nu vor fi ca ale acestei fete şi ca ale... i se strânse inima. A, nu ! nu cu Înduioşare, îşi aminti ea ce-i spusese Lia Beldeanu. Dacă începe să ţi se rupă anima după tine, eşti pierdută. Te duci să dai o mare bătălie, o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Te duci să-ţi iei bărbatul în stăpânire veşnică. Libertatea pentru un bărbat... Nu există un dezastru mai mare decît libertatea. I-o dai cu mări-
29
nimie şi el se foloseşte de ea avînd aerul că-ţi face hatârul. Adio promisiuni, adio tinereţe, adio planuri făcute împreună. Gata !  Bătălia. începe.
— Cu treburi la Timişoara ? întrebă grăsanul închizîndu-şi briceagul şi radiind; de fericire, că, ori şi cît, după masă trebuie să-i faci şi politeţuri gazdei.
— Da.
— Eu mă duc la un examen, poate intru la veterinară, oricum, e altceva.
Moşu, din colţul lui zise :
— Şi noi ne ducem la un ixamen. Dă nepotu la medicină. Râse şi se bătu cu palma peste buzunar. Aici e ixamenul. La uioa-n jeb. Şi colo sus, arătă el spre o damigeana împletită cu roşu-galiben-albastru. Da nu-i ca a dumneavoastră. Dacă aveam zece litre ca a dumneavoastră, luam şi bursă.
— La cît v-aţi gândit, întrebă grăsanul.
— La cît să mă gândesc ?
Doamna din colţ se trezise şi căutând oglinda în poşetă, spuse :
— Toţi dăm examen. Chiar şi eu. Avem maniere şi ştim germana, engleza, franceza, enumera ea ca la mica publicitate. Ce ziceţi ?
— Depinde, cine cumpără.
•— Cine n-are. O plasez pe fată la cămin. Dar pe mine m-a angajat tovarăşul — şi spuse un nume care pentru acea vreme se pare că trebuia să lase dâră după el ca un avion cu reacţie.
— La copii ? întrebă moşu. Adică, un fel de Madamă ?
— N-are copii, răspunse doamna uscată, şi pentru prima dată surise. Un surîs cum nu ţi-ar plăcea să vezi în fieoare zi.
— Numai dumneavoastră nu ne-aţi spus la ce vă duceţi.
■— Tot lla un examen, răspunse Oprita, şi se gândi că, de fapt, examenul ei e cel mai greu. Nu se poate trece numai cu pile, cu bani, ori cu ţuică  de Varniţa.
— Şi sînteţi pregătită ? o întrebă moşu, bătîndu-se iar peste buzunar şi privind către damigeana.
— Foarte pregătită.
Oprita se sculă în picioare. Minunate parcuri începură să lunece verzi şi unduitoare. Timişoara o aştepta gata să primească provocarea cu vilele, grădinile, turlele, cupola albastră, verde şi aurie a catedralei, strălucind în dimineaţa luminoasă de iunie.
*
ERA un cuvânt pe care Oprita 1-a urât întotdeauna, şi la şcoală, chiar atunci cînd nu~l înţelegea tocmai bine. La Tănase Scatiu, de pildă. Mai tîrziu, o rugase pe Lia să i-1 explice : Nu vreau să fiu o Madam' Scatiu. Nu cumva spre asta tind ? Ce înseamnă a parveni ?
— înseamnă a te strecura într-iun rang superior rangului tău, dar pentru care nu ai calificare, ci numai ifosele.
— Dar dumneavoastră sînteţi mai mult decît păreţi. Aveţi pregătire mai serioasă, şi calificare.
—- Şi forţă, am uitat să-ţi spun, calificare şi forţă.
Mulţi au forţă, fără a avea însă calificare ; se impun doar cu forţa, care de multe ori reprezintă o personalitate conturată, alteori doar dorinţa de a parveni. Să zicem că eu sînt o declasată. Dar asta, bineînţeles, în glumă. De fapt, cred că eu aim avut şi forţă, dar abia atunci cînd am simţit că ştreangul se strânge şi cuţitul pătrunde tot mai adânc. Devenisem rea, orgolioasă şi susceptibilă. Susceptibilă şi orgolioasă am rămas, zise ea, dar caut să mă calific. Şi forţa o înlocuiesc uneori cu disperarea. Nu aştepta, Oprită, pină te cuprinde disperarea. Ai altă sevă în tine. Cînd mă uit la poza aceea a bunicilor tăi, care ţi-e atât de dragă, mă cutremur. E un întreg neam de nădejde scurs în trăsăturile chipurilor acelora din veacul trecut. Deci, nu te teme, eşti tînără, de calificare eşti foarte aproape, şi forţă, slavă Domnului. Cum poţi să te gândeşti la parvenire. Ce, bărbatu-tăiu, Florea, care a învăţat până i-au ieşit pomeţii prin piele şi a ajuns decan, profesor, doctor docent, inginer, membru de onoare a atâtor comitete şi comisii, academician la patruzeci de ani cu trei doctorate la universităţi străine, invenţii, brevete, e şi el un parvenit ? Parvenite sînt coconitele de care te sperii, care trăiesc ca nişte lipitori pe numele şi calificarea bărbatului şi, cu fată în casă, bucătăreasă, nu mai pot de oboseală, se relaxează după amiază la o piatră, la o canastă, mai răsfoiesc ici colo o revistă de mode, mai trag cu urechea la un cancan şi gata cultura. In rest, „îi creează condiţii" bărbatului şi cu asta se justifică.
Acum, Oprita era ferm decisă să-i creeze condiţii bărbatului ei, la care renunţase ani de zile, să nu-1 supere, să nu-i tulbure.
De Marghit a auzit odată la o conferinţă de a lui Florea, la care venise fără să-1 prevină. Voia să-i facă o surpriză.
Dar şi-a făcut^o ei.
Lia o imbrăcase ou ce avea mai bun, că erau cam pe aceeaşi măsură, în ultima clipă i se păruse oă arăta groaznic şi şi-a pus unul din minunatele ei costume bănăţene, cu negru şi aur, şi pe deasupra cu şubă albă, după care Înnebuneau toate cucoanele.
Pe Florea îl vedea la sărbători, îi mai ducea pachete şi i le lăsa la gazdă, cu cîte un bilet. Ajunsese în ultima clasă de liceu seral şi el habar n-avea. Venise, hotărâtă să-i spună că a luat bacalaureatul cu 9,50 şi ar vrea să-i fie studentă. Era foarte bună la matematică şi la română. în sală, îşi găsi loc mai în margine, ca să poată pleca imediat după el. Lângă ea se aşezară două studente tinere, una foarte drăguţă, ou păr lung, roşcat, alta ou ochelari şi tunsă scurt, dar cu o faţă deschisă şi dinţi foarte albi. Pe Oprita o străbătu ca un cuţit ascuţit gândul că aşa arată fetele printre care se învîrte Florea. Aşa ar trebui să arăt eu ca să-i plac ? Dar eu sînt o babă pe lîngă ele.
Avea treizeci de ani.
■— Cum merge ou Proful ? o Întrebă roşcata pe ochelaristă.
— Ei, aşa şi aşa. Lucrarea e aproape gata şi el nu s-a uitat de -două ori bine la mine.
Oprita se bucură şi-i veni să le îanbrăţişeze. Pe urmă, roşcata adăugă :
— Prea târziu, fetiţo. Acu doi ani să te fi gîndit, înainte de a fi fost numit decan. De altfel, cam de pe atunci durează legătura lui cu insa. Cu... laboranta.
31
_ Ei şi tu, laborantă. Tehniciană şi secretară .particulară. Dată
dracului, Marghit Wta. S-a dat peste cap şi şi-a depus bani de apartament în blocul de pe Paris.
— I-o fi dat el.
— Nu tu', ce, nu ştii ce zgârcit e ţăranu ajuns la oraş. Şi-am auzit că are o nevastă cam tricoloră. Coada vacii autentică.
— Taci tu, că te aude tipa din spate ; nu vezi că-i ţărancă ?
— Aş, ţărancă, asta-i cucoană deghizată, nu vezi ce cap rasat are ? Ce draeu s-or fi dând în vânt cuconiţele astea după folclor ? Şubă, cămaşă cu altiţe. Arată ca tărăncile caire-şi cumpără taior de gata.
Oprita şedea ca pe scaunul electric. Va să zică, nici a ţărancă nu mai arăta. Cucoană deghizată.
— Uite-o, zise bruneţica. •— Pe cine ?
— Pe Marghit. Nu-J scapă din ochi o clipă.
— Care, tu ?
— Uite dragă, vraiştea aia cu gene false şi cu pălărioară cu bor. Pălărioara era o cogeamite pălărie Stetson autentică, adusă de Florea
din Oregon, dar pe fiinţa aceea interminabilă şi cu părul vîlvoi părea mică. Femeia avea pe puţin 1 metru 76, dacă nu chiar 1,80 ■— aprecie Oprita. Părul roşu ca morcovul şi creţ, vopsit, (de fapt era o perucă, dar Oprita n-avea cum să ştie.) Şi purta cizme. De unde şedea, o vedea din creştet pînă-n călcîie. Era în primul rfnd, primul loc, pe mijloc, drept ân faţa catedrei. De lungă ce era, picioarele şi le scosese de-a curmezişul, de încurca circulaţia. Şi purta şi cizme albe pînă peste genunchi. Zgârcit, pe dracu ! Tot ce aduce din străinătate pune pe ea. Şi vopsită !... Mie îmi face scandal dacă pun un pic de ruj aproape incolor. ■— Ce v-o fi plăcând să vă boiţi aşa ? Fiţi, dragă, naturale. Nu ţi-a dat Dumnezeu sprâncene frumoase, gene lungi, buze roşii, obraji rumeni ? Atîta-ţi mai trebuie, să-ţi pui pudră !
In clipa aceea, Marghit se întoarse şi privi în sus. Avu impresia că o priveşte direct pe ea. Ba chiar că tresare. Dar, cu ochelarii hexagonali întunecaţi eare-i umbreau jumătate din faţă, nu puteai să-ţi dai seama şi cum priveşte. Deci, asta ţi-e naturaleţea, Floreo. Bine ! Vru să se scoale şi să plece, dar în clipa aceea Florea o văzu şi spuse ceva eore-ferentului, ori asistent, ce-i era. Acesta se ridică în picioare şi rugă asistenţa să ocupe locurile din faţă, întrucât microfonul nu funcţiona (auzi, la Politehnică !). Lumea rîse şi asistentul spuse : — Nu ştiţi ? Pantofarul nu are ghete niciodată.
Oprita era ca paralizată. Vru să se mişte şi nu fu în stare. Puse capul pe bancă.
— Doamnă, doamnă, nu vă simţiţi bine ?
— Nu, mulţumesc, n-am nimic ; o uşoară ameţeală.
— Nu voiţi să coborâţi cu noi ? zise fata cea cu surâs frumos.
— Nu, mulţumesc, stau foarte bine.
— Dar nu auziţi.
— Ba da, am auzit tot ce trebuia să aud. Fetele se priviră nedumerite şi coborâră.
32
La sfârşitul conferinţei, Florea îi suflă ceva femeii şi, urcînd cîte trei trepte, ajunse lingă nevasta lui.
■— Dac-ai venit să dormi, nu ţi-ai ales locul bun. Puteai să dormi la hotel ori în sala de aşteptare.
O luă de braţ şi, cu aerul că o conduce, o scoase literalmente din
sală.
Atunci nu mai rabdă şi pentru că simţise c-o podideşte plînsul, scoase diploma de bacalaureat din servietă şi i-o întinse fără un euvînt.
Florea o luă, o suci, părea că nu pricepe, apoi pricepu totul şi, roşind pînă după urechi, o luă în braţe şi îi simţi lacrimile seurgîndu-i-se pe gît.
Mîncară la Continental, şi el rămase cu ea pînă dimineaţa, cînd plecă la facultate şi ea la tren.
In toamnă, el îi făcu buletinul, iar ea, tot fără să-i spună, se angaja la Kandia, la Ambalaje.
Vru să dea la Construcţii, dar îşi zise că va mai aştepta şi că anul acesta se va pregăti temeinic.
— Pentru Dumnezeu, cum poţi să fi atît de tare ? Să stai într-un oraş cu bărbatul tău şi să nu-i spui un euvînt, o întrebă Lia.
— Lasă că-i trece. Are să i se urască de Marghit, dar dacă-1 despart acum mi-1 fac duşman.
— Prostii ! Nu vezi că bărbaţii sînt nişte animale domestice cît se poate de adaptabile. Marghit îi creează condiţii. De ce să nu faci si tu Ia fel ?
înainte, îşi zise Oprita, bărbatul găsea caverna cea mai ferită, cea mai călduroasă, vîna şi-i crea condiţii femeii. Acu totul s-a dat peste cap. Şi se duse la Moşu Chimu. •— Moşule, dă-mi zestrea.
— Nu ţi-o dau, lui Florea i-o dau, nu ţie.
— Lui Florea i-ai dat cartea. Mie să-mi dai banii, că-1 pierd pe Florea cu cartea lui cu tot.
O chemară şi pe Durda, şi Oprita le spuse tot, tot, ca la spovedanie.
Durda se întrista şi zise că n-ar fi crezut de Florea cum n-ar putea crede despre Chitu nimic rău, dar dacă aşa era lumea acum, ispitele sînt mari. Pe urmă se răsti la Oprita : şi tu ce crezi, că bărbatu-i icoana lui Sf. Nicolae din biserică, să privească blînd şi -să stea-n oloi pe perete ? Da' oe-i, în război ? Ţi-e frică de nemţoane (pentru Durda, tot ce nu era român şi ţăran era neamţ şi nemţoane). Fă-ţi şi tu haine nemţeşti, ia-ţi casă şi du-te lîngă bărbatu-tău. Dacă nu, n-ai decît să-i dai carte de despărţenie, să-i dai şi bani şi să-1 faci cadou nemţoanei.
ASTFEL că acum Oprita venise să dea ultima bătălie. In sacoşa ca de coană moaşă avea un vraf de carnete de CEC de cîte 5 000 bucata toate puse pe maşini. Recolta ei de mere pe ultimii cinci ani. Cînd le verifică văzu că-i ieşiseră două maşini din primul trimestru, o Skodă şi o Dacia 1300, pentru că ban la ban trage, cum spun bătrînii. (Totul e să-1 ai, banul) Obţinuse şi carnetul de şofer şi era foarte mîndră, totuşi la drum lung încă nu se încumeta să plece singură la volan.
Nu o aştepta nimeni. Nu avea cine «-o aştepte. Florea era în Scoţia, Mon se instalase la Varniţa, iar ea venea să cucerească lumea, cu o sacoşă
33
uriaşă de moaşă, cu 148 de carnete pe maşină, cu două maşini câştigate, cu un livret de şofer şi calificarea de „bombonar". Auzise de casa profesorului Onea.
— O dă numai cu lucruri cu tot.
— O iau cu lucruri.
— O dă foarte scump, că are nevastă tânără, balerină, şi-i trebuie bani — insinua misita.
— Da' de ce nu-şi ia lucrurile ?
— Nu vrea ea, tînăra. Fuseseră ale fostei neveste, care a murit de... mă-nţeiegi. Fetei îi e silă să le atingă. Şi pi ormă sînt toate nişte... vru să spună vechituri, dar zise, „lucruri din altă modă".
— Da' pe el nu-i e silă să-1 atingă ?
— O fi avînd şi ea socotelile ei, ca tot omul.
Luă un taxi şi se duse direct la avocatul Gheorghiu.
— Avem banii, stimată doamnă doctor ? începu el s-o reprezinte.
— li avem, domnu' doctor (în Banat, numai inginerii nu sînt doctori, deşi de la o vreme începură şi ei să devină). Cu cît ne-a lăsat-o?
Oprita se adapta repede.
— Doamnă doctor, domnul doctor nu lasă mai jos de trei sute de mii, şi asta numai dacă o luaţi cu lucruri.
— Dacă o iau goală, o dă mai scump ? se miră Oprita.
— Mda, cam aşa ceva, dar altfel, cu clauze.
— Aha, se dumiri Oprita aducîndu-şi aminte de la cursuri de „clauza naţiunii celei mai favorizate". O luăm fără clauze. Mergem la CEC. Putem lua maşina.
In lipsa ei, Oprita era reprezentată de maşina pe care domnul doctor i-o adăpostea în garajul lui.
— V-aş propune să-i luaţi şi Opel-ul.
— De ce, Dacia mea nu-i bună ?
— Ei da, dar cu Opel, la rangul dumneavoastră ! Astfel vă dă şi garajul.
Pe Oprita o pufni râsul, gândindunse la bărbatul ei, care-şi făcea cruce cu limba când se urca ân lift. Cit despre avion, nu se suia fără două Dramamine.
•— Luăm şi Opel-ul, domnu' doctor, (dacă tot schimbăm fasonul, se gindâ ea).
— Ar mai fi ceva.
Avocatul era, evident, foarte Încurcat.
— îmâ lasă şi câinele, te pomeneşti, glumi Oprita.
•— Doi câini superbi, doamna doctor, absolut superbi, doi Afgani ou păr lung, mătăsos.
— Cu maşină şi cu cîini. Oprita începu să râdă în hohote. îmi dau bărbatul afară de la slujbă.
— Vai de mine, pe domnu' doctor să-1 dea cineva afară ? Dar e o somitate mondială, şi e din popor. O, să mă scuzaţi, vreau să zic că e pornit de jos.
— Nu chiar de jos, domnu' doctor. Varniţa e aşezată cam la 800 m deasupra nivelului mării, o grămadă de biserici, cu turle înalte puse una peste alta.
Domnul doctor înghiţi şi pe urmă, roşind pînă în vîrful urechilor, scoase o cheie uriaşă, ca de cetate sau ca o cheie simbolică a unui oraş feudal.
— Asta ce-i ?
— Cheia.
— Cheia casei ?
•— Doamna doctor să mă scuze, dar fără asta nu se poate.
— Dacă nu se poate, nu se poate. E cheia oraşului ?
— Doamna doctor, cheia de la cavoul familiei. Să aveţi grijă de morţi şi, dacă-mi permiteţi, domnul doctor spune că întrucât nu s-a completat, mai sînt locuri libere, aşa că vă permite să vă instalaţi pe cine doriţi.
•—• Deci, casă, mobilă, Opel, clini şi cavoul familiei.
— O familie onorabilă, veche de câteva sute de ani, la loc de cinste, în cartierul Cetate.
— Ei bine, fie şi cu cavou. Dar sper că e gata.
•— Doamna doctor, sînteţi prea bună şi de aceea aş mai îndrăzni să vă rog ceva.
■— Să-i pun şi pomenile ? I le pun. Ştiu să slobozese şi izvorul. •— Doamna doctor, bătrâna mamă.
— Doar nu mi-o vinde şi pe mamă-sa.
•— Nu, doamnă doctor, o mamă nu are preţ. V-o dă.
•— Arăt chiar aşa de proastă, domnu doctor ? dar chiar atit de...
— Doamna doctor să mă scuze, este mama răposatei doamnă doctor, şi ea tot doamnă doctor notar public, de Săvîrşin, imă^nţelegeţi, o doamnă foarte bine, care v-ar putea fi de mult folos.
— Doar n-o s-o pun la treabă.
■— Nu, de fel, de altfel e neputincioasă, are infirmieră permanentă. Dar sfaturile domniei sale vă vor fi nepreţuite. Ştiţi, oricum, la oraş v-aţi putea lovi de o mulţime de impedimente.
Oprita îşi adună carnetele, le Îngrămădi în sacoşă, îşi puse mănuşile ■— „poate cu mănuşi mai salvez ceva din bietele mele mâini".
— Doamna doctor, sărut mâinile, să treacă cu vedrea ultimul paragraf.
•— Nimic, domnu' doctor, nu vreau să cumpăr casă de la un om care-şi dă câinii, morţii şi mama-n acelaşi preţ cu apartamentul şi mobilierul.
Telefonul sună prelung în camera de alături. Tacticos, neieşindu-şi din ritmul său de domn bănăţean de modă veche, avocatul Cicerone Gheorghiu ridică telefonul şi zise :
— Allooo, advocatul doctor Gheorghiu la telefon, cine-i acolo ? Da, înţeleg. Condoleanţele noastre. Şi condoleanţele doamnei profesor doctor docent, care se află de faţă şi împărtăşeşte sentimentele noastre. Dar mă tem că onorata doamnă profesor doctor docent va fi nespus de decepţionată. Da, îi vom transmite. Da, de bună seamă, scade preţul, 270.000 fără doamna mamă, ou câinii şi garaj, şi Opel-ul din 1969 cu 70.000 şi în rate ? Bine.
■— Doamnă profesor doctor docent, am durerea să vă anunţ că doamna doctor, mama domnului profesor doctor docent Onea, s-a săvîrşit
35
din viaţă, aşa că mi-am permis să trasmit sincere condoleanţe din partea doamnei doctor. Totodată să vă anunţ că preţul...
— Mă scuzaţi, am auzit, dar mă voi mai gîndi. Tot nu putem vizita acum.
— Pentru ce nu ? Doar trăim într-o lume curată şi civilizată. Doamna doctor a fost preluată şi depusă la capelă azi dimineaţă. Patru femei au făcut curăţenie, aşa că putem vizita de îndată.
Grădina cu trandafiri roşii şi roz, veranda închisă cu sticlă şi cu plante pe trei sferturi din faţadă, parter — etaj, soarele care se întindea pieziş către după-amiază, aprinzînd miile de trandafiri din parcul rozelor o hotărîră pe Oprita să facă târgul pe loc. Cei doi dini afgani înalţi, mă-tăsoşi, arămiii cu turmaiină, o priviră cald şi fără să se gudure,'o însoţiră, împingînd-o cu boturile lor lungi şi fine cînd unul, cînd altul, pînă în pragul unei odăi cu storurile trase, acolo i se uitară ân ochi şi porniră *> amândoi către patul mare, Mărie Tereze, cu două sfeşnice aprinse, de o
parte şi de alta. Se aşezară amândoi cu labele dinainte pe dunga patului, scheunară puţin, se ridicară şi plecară amândoi în acelaşi pas. Pe Oprita o podidi plânsul şi vru să plece.
— Până şâ câinii...
— O să vă invăţaţi, doamnă doctor ; o să vă învăţaţi, vă asigur. Este doar un mod diferit de a aprecia valoarea lucrurilor. Valoarea reală nu o  ştie nimeni.
Casa era nespus de frumoasă. Mobile foarte vechi, foarte frumos întreţinute. Doar tîrziu, mult mai tîrziu, Oprita va şti exact ce are în casă. Ce stiluri, ce epoci, ce tablouri. Deocamdată casa o tulbură nespus, nu mai intrase într-o asemenea casă şi-i fu recunoscătoare profesorului doctor că, încercând să scape de el, îşi vindea trecutul la solduri.
DAR dacă n-aş fi avut bani ? Dacă moşii şi strămoşii mei de neam vechi şi harnic n-ar fi păstrat toate livezile noastre de meri, mii de meri, că asta-i averea gugulanului. Toate astea doar din recolta pe cinci ani de zile...
Domnul profesor doctor îşi vinde 'trecutul, iar eu îmi cumpăr propriul meu bănbat.
Ar fi stat oare în Fratelia cu mine ? In cameră mobilată cu apa în curte şi oală de noapte sub pat ?
■— Nu vi se pare pensa prea sus ? o întrebă doamna Draxel.
— Nu, e bine aşa, zise calmă Oprita. Parcă dacă-i spun că nu-i bine... Dar pe urmă îşi aduse aminte că ,,cu cît pari mai nemulţumit, cu atît eşti mai preţuit". (Se amuza la doamna Weiss în Fratelia să-i compună texte pentru Wandeschonere) aşa că spuse : „da, cred că aveţi dreptate, prea sus ; nu, nu, puţin mai la stînga". întâmplător, nimerise bine.
— Completul acesta alb, căptuşit cu flori multicolore, cu bluza
din acelaşi material, va fi tocmai bun pentru voiaj.
— Care voiaj ? se miră Oprita.
■— Domnul profesor doctor nu vă ia cu dînsul în America ? pentru doi  ani ?
36
— Ba mă ia, sigur că mă ia, dar nu imediat.
Ia te uită, cunoaşte Madam Draxel planul pe doi ani al bărbatului meu, şi eu nu !
— Mai târziu, în toamnă, dar vreau să-mi faceţi de pe acum toate toaletele.
— Am cam o lună de lucru la doamna profesor doctor, dar merită. Aveţi un trup ca de manechin.
—- Ce spuneţi, doamna Draxel ? Manechinele sânt lungi şi slabe.
— A, vă referiţi la Marghit. Nici aşa ! Numai eu ştiu ce de umplutură îi mai puneam pe ici pe colo ea să pară cît de cît.
Oare ştie ceva ? se întrebă Oprita. Fir-ar să fie, ca la Varniţa, acolo, mănânci fasole la prânz şi la două miroase şi trozneşte pînă-n Ruginoşi.
— Trecem la toaletele de seară. Dacă mă ascultaţi, asta minunata, semitransparentă, o purtaţi doar pe jupon, fără furou, fără sutien, şi cu un umăr gol, şi crăpată într-o parte.
— Ferească Dumnezeu ! Mă lasă Florea.
— De abia atunci nu vă lasă. Dacă n-aţi avea ce arăta, dar slavă Domnului, n-am mai văzut aşa sini nici la fete de 17 ani.
Doamna Draxel sună şi spuse : Să vină modelul S 12, fără sutien, doar pe jupon.
O tânără fată insipidă şi foarte frumoasă, icu pieptănătura chignon, ca a Opritei, apăru după câteva minute cu toaleta comandată de Oprita.
Avantajul unui salon de modă este că se cumpără modelul exclusivitate şi, dacă ai norocul să te potriveşti cu un manechin, nici nu mai trebuie să te osteneşti. Faci doar o probă de control, cînd rochia e aproape gata. (Cred că, citind, multe coniţe vor da din cap, cunoscând sistemul mai bine decât mine.)
Astfel s-a petrecut cu Oprita, parcă era soră geamănă cu fata cea frumoasă şi searbădă. Altfel ar fi trebuit să nu se mai mişte de la Madam Draxel. îi plătise fetii o leafă de funcţionar, o „gratificaţie", şi o scutise de oboseala probelor.
La început îi fusese nespus de ruşine. Madam Draxel o dezbrăcase la piele şi o măsurase centimetru cu centimetru.
—■ Doamna profesor doctor, dacă rămîneţi aşa — şi ar fi bine să aveţi un cântar în baie, şi să nu slăbiţi, să nu vă îngrăşaţi — îmi puteţi comanda rochii din San Diego, şi într-o săptămână, cel mult două, vi le trimit... Nina, fii drăguţă, mai treci odată în „revue" toate toaletele doamnei profesor doctor. Poftiţi în salonul mare.
Acolo Oprita asistă mai bine de o oră şi jumătate la propria ei evoluţie, pentru că manechinul o învăţa să meargă, să se întoarcă, să se aşeze, să se ridice, să surîdă, să se reazime nonşalantă de un stâlp, să se îmbrace, să se dezbrace.
Revue-urile doamnei Draxel erau adevărate spectacole de „streap-tease, de savoir vivre şi de bonnes manieres", oum îi plăcea să spună.
— Sânteţi cu maşina ?
— Da, întâmplător da, deşi stau la doi paşi. Dar mă duc să-mi iau soţul de la aeroport, spuse Oprita cu mândrie.
— Voiam să vă dau setul de lenjerie pe care l-am reţinut pentru dumneavoastră, dar dacă doriţi, vi-1 trimit acasă.
37
Ce deosebire între mine şi cuconiţele de care îmi vorbea Lia ? Sînt „parvenită" pe banii mei, nu pe situaţia bărbatului meu ? şi se scutură de groază.
— Vorbim la telefon, doamnă Draxel.
Ce rea e lumea, spuse doamna Draxel după plecarea ei. Auzi, că a lăsat albia anul trecut opregul şi poalele. E o doamnă înnăscută. Şi cîtă distincţie ! Şi ce rasă ! Pareă-i Merle Oberon.
— BUNA ziua.
— ,ziua, răspunse secretara fără să ridice ochii de pe Neckermann, cu cafeaua fumegîndă şi cu ţigara într-un port-ţigaret lung. Ce doreşti, drăguţă ? zise ea tot fără să o privească.
— Aveţi veşti de la Domnul profesor Florea Chimu ? Trebuia să vină azi 1& 5 cu avionul.
— E în conferinţă.
•— Cum ? A venit ?
■— Daoă-ţi spun că e în conferinţă, se supără secretara. Bineînţeles că a venit. A venit 'de ieri şi nu primeşte pe nimeni.
Atunci făcu imprundenţa să ridice ochii, vărsă cafeaua, se fripse cu ţigara, scăpă Neekermann-ul, pentru că în faţa ei, tristă şi distantă, şedea exact doamna de pe copertă, aceiaşi taior, acelaşi mantou, aceeaşi pălărie, pînă şi câinele afgan era acelaşi, plictisit şi svelt.
— Vă rog să mă iertaţi, un moment, pe cine să anunţ ? Luaţi loc. Luase loc. Oîineie Popsi (pentru că Topsi era indispusă), se urcă pe
canapea, încrucişase labele şi-şi aşezase minunatul lui cap arămiu-gălbui pe dungă, cu urechile atârnând şi cu ochii întredesehişi.
Uşa se deschise, şi Florea apăru, cu Marghit de mină, rîzînd şi continuând să povestească.
Popsi ridică nasul şi-şi scutură pletele.
Florea rămase trăznit, nu pricepu, n-o recunoscu pe Oprita şi din cauza ochelarilor imenşi, şi din cauza toaletei, şi poate pentru că nici nu se aştepta.
— Pot să vă vorbesc un moment ? Şi mai intîi, bine aţi venit in mijlocul nostru.
Marghit fu prima care pricepu, cu acel dar infailibil al femeilor de a-şi ghici rivalele, spuse repede „bună ziua" şi ieşi, lungă şi împiedicată. •— Poftiţi înăuntru.
Intră şi-şi scoase ochelarii hexagonali, ca ai Marghitei.
— Pot să iau loc ? spuse Oprita, şi desfăcîndu-şi mantoul, se aşeză elegant, cu o mişcare scurtă circulară, care-i descoperi picioarele şi-i puse în valoare taiorul asortat cu mantoul, cu două tonuri mai deschis.
— Ce-i circul ăsta ? Şi nu ţi-am spus de atâtea ori, că nu vreau să vii aici ? Şi, mai întîi, ce cauţi la Timişoara ? Cine ţi-a spus căi am venit ? Şi cens boarfele astea de căpătat pe tine ?
— Trebuie să răspund deodată sau pe rând ? Sânt cam multe întrebări pentru o biată ţărancă fără cultură, fără educaţie.
-—• Ce-s prostiile astea ?
38
— Bine ai venit. Restul să-1 lăsăm pentru mai tîrziu. Sînt aici, eşti aici, mă bucur că te-ai întors şi, dacă te vei gândi puţin, sau mai precis, dacă nu te vei ţmai gîndi, ai să te bucuri şi tu.
— Ai dreptate. Îmi pare rău, recunoscu el. Eşti atit de neaşteptată ! De necrezut. Parcă ai sărit dintr-un Neckermann.
— Secretara ta a avut un şoc. Ţinea în mină Neckermann-ul, pe a cărui copertă figuram eu — adică sosia mea cu ocelari, mantoul, taiorul, pălăria şi dinele.
— Şi cîinele ?
— Şi dinii, de fapt, dar Topsi e indispusă.
Se auzi un ciocănit. Un domn înalt, cu părul alb, cu doi tineri după el, intrară.
— Profesore, bine ai venit. Sper că nu mă refuzi, mâine seară îmi serbez „pensia", aşa că eşti invitat la noi, şi nu mai găsi pretexte să nu vii. Vino ou cine vrei. Sîntem moderni.
— Soţia mea, spuse Florea, scoţînd nişte sunete de adolescent în schimbare de voce. Domnul profesor doctor Bălteanu, decanul facultăţii de (şi bălmăji numele unei facultăţi).
— Încântată, spuse Oprita surâzând şi în tinzând o mînă elegant în-mănuşată.
— Profesore, unde-ai ţinut-o ? Ce-s secretele astea ? De cind ? Cînd te-ai  căsătorit ?
— Acum 16 ani şi două zile, spuse Oprita, şi in glasul ei era o mare tristeţe. Vă promit că venim mâine seară. Venim cu plăcere. Ieşim atit de rar împreună !
— Tinerii mei de viitor, inginerii Voinea şi Costescu.
Tinerii de viitor rămăseseră cu ochii pironiţi la picioarele lungi şi bine încălţate ale Opritei.
— Şi, bineînţeles, vă vom avea la noi sâmbătă seara. Ne aniversăm căsătoria. Şi dumneavoastră, domnilor.
— Ai înnebunit ? zise Florea după plecarea lor. Unde ? La hotel ? — Nu. La noi. La casa noastră.
NU mai cred în tine, dragul meu. Cred in mine. Nu-i bine să ne facem idoli. Drept au pocăiţii ! Chip cioplit. Chip necioplit. E bărbatul meu şi am vrut să fiu femeia lui. Femeia cui ? Merită ? Merit eu. Dar ■se  merită ?
— Soţia mea. Soţia mea — o împrăştie Florea peste tot, cuprins de o ciudată frenezie. ■— Soţia mea. Daţi^mi voie să vă 'prezint soţiei mele. Acesta e câinele nostru — îl adoptă el pe Popsi.
Stai tu, puişorul meu iubit, cruţă-te !
— Am o surpriză pentru tine.
— Încă ?
— Am mai multe, dar una anai mare ca una mare. Avem şi oaspeţi. Se apropiau de casă şi Florea încă nu-şi revenise. Oprita conducea
Opel-ul, atentă, calmă, cu dezinvoltură, iar câinele se aşezase la spate şi privea între ei cu demnitate şi nepărtinire, neatinginid nici pe unul nici pe altul.
39
Opri în faţa porţii cu gard viu. Sus, în capul scărilor, într-un scaun rulant, şedea Moş Chimu în straiele lui de nedeie şi în spatele lui, măreaţă şi superbă, ca întotdeauna, în portul străvechi al femeilor văduve din Prisian, cu cofîrţi pe ceafă şi galbeni pe frunte şi deasupra cîrpa de mătase cu franjuri lungi, JDurda. Mai la spate, lingă Topsi care-şi lipise capul de şoldul lui (mirosea probabil a Mircu, a sălbăticie, avea şi ea gust de frust, ca domnii care ,se deconectează o lună pe an la „2 mai", în rest, strîmbîndu-se de cel mai mic fir de praf) şedea Romoluţ, în hainele lui albastre cu cravata „papii Ion", emoţionat şi stângaci.
— Extraordinar.
Florea se repezi să le sărute mina bătrînilor.
— S-o stăpâneşti sănătos — nu se ştie dacă vorbeau de Oprita ori de casa nouă. — Asta-i casa voastră, Floreo, dar dacă n-ar fi fost isteaţa asta a noastră, uite că nouă, oameni -bătrâni, nu ne dete ân gând să vă luăm casa la oraş, să staţi laolaltă. Ziceam că ştiompu nost să şadă în Varniţa. Da' dacă aşa-i acu...
Florea păşea ca in vis şi repeta năuc „casa noastră" — „casa noastră". Era mai frumoasă decît tot ce văzuse în casele prin care trecuse. Şi pentru prima dată el, străinul, orfanul, găsitul, începu să inventarieze. Casa mea, maşina mea, nevasta mea, câinii mei. Devenise proprietar. Topsi îşi reveni şi îl luă în primire cu drăgălăşeniile ei mătăsoase. Dar, pentru că nu-i plăcea mirosul de beton armat, se întoarse lângă Romoluţ.
In bucătăria mare ca un laborator şi tot la fel de pusă la punct, Florea o luă in braţe pe nevastă-sa şi-i spuse jumătate in glumă, jumătate serios :
— Mă, Opriţo, tare dată dracului mai eşti !
— Mi-s !
Inventaria şi ea, dar cu sprâncenele îmbinate mai ridicate in sus şi cu multe semne de întrebare.
Casa mea ? Bărbatul meu ? Le merit ? îmi trebuia ? Le merită ? S-a meritat ?
Dacă n-ar fi fost bucuria solemnă şi cuviincioasă a bătrânilor, seara s-ar fi scurs neputincioasă' şi tristă.
MAIA BELCIU
INTELECTUALUL, PERSONAJ CONTEMPORAN LA VÎRSTA ÎNTREBĂRILOR
Ceea ce reuneşte atît 'de diversele orientări stilistice pe care romanul românesc contemporan le experimentează cu tot mai mare siguranţă de sine este deplasarea interesului autorilor, în modul de concepere a personajului, de la epic spre etic. Dacă ar fi să schiţăm un prototip alcătuit din trăsăturile comune şi esenţiale ale personajelor literaturii actuale, în acest caz caracterul lor dilematic •—• pus în legătură cu împrejurări morale în primul rînd — ar fi probabil axul în jurul căruia s-ar dispune particularităţile care îi conferă fiecăruia trăsăturile inconfundabile. O atitudine carteziană începe tot mai ferm să se aplice în sfera judecăţilor morale : sub imperiul lui „Cogito, ergo sum" sînt supuse 'deliberării evenimente cu semnificaţie în primul rînd etică, cu valoare ilustrativă pentru o tipologie care poate fi dedusă din diversitatea 'elementelor concrete.
Atenţia scriitorului contemporan se deplasează de la faptul de viaţă ca eveniment într-un şir epic, cauză şi efect al unor alte fapte, spre evenimentul ca ilustrare şi justificare a unei atitudini existenţiale. Dacă, în prima vîrstă a romanului socialist, contau în special acumulările de în-tîmplări după legi pe care scriitorii le voiau ale verosimilului, asistăm acum la o subtilă schimbare în structura naraţiunii înseşi. Nu personajul se construieşte şi se relevă prin evenimente, ci evenimentul ilustrează şi justifică o atitudine morală care, într-un fel, îl precede şi-1 invocă. Transformarea este foarte probabil mult dependentă de evoluţia mentalităţii vremii, care pune accentul pe personalitate, mai mult decît pe însuşirea unor tehnici literare, ca şi pe confruntarea unui tip în permanentă evoluţie dialectică cu o istorie la care a participat sau care i-a imprimat hotărîtor destinul şi despre care vrea să ştie acele adevăruri ce nu pot fi aflate decît după ce consecinţele evenimentelor s-au consumat. Judecata lucidă asupra istoriei imediat anterioare, judecată din care se naşte posibilitatea detaşării de greşeli, stă la baza mentalităţii ce pune individul dilematic în centrul preocupărilor scriitorului, interesat în primul rînd să acumuleze material ilustrativ cu care să alimenteze foamea de răspunsuri a unui tip literar, preocupat mai ales de stabilirea criteriilor judecăţii morale. Personajul romanului românesc contemporan şi-ar
41
putea lua ca deviză, ca şi Marx la vremea lui, pe : „De omnibus dubitan-dum". Proza ultimului deceniu, mai ales, este ilustrativă pentru ceea ce L. Goldmann numea „omologie structurală", pe temeiul căreia explica determinările social-istorice exercitate de mentalitatea colectivă asupra scriitorului. Dacă ar fi să judecăm după principala trăsătură psihică a personajelor contemporane, atunci nevoia de adevăr — eîştigat cu orice sacrificii, uneori împotriva unui sistem bine constituit de prejudecăţi ori împotriva bovarismului exercitat mai mult sau mai puţin candid, nu în sfera sentimentelor particulare, ci în aceea a responsabilităţilor civice, adevăr corelat cu necesitatea absolută a sincerităţii faţă de sine — aceasta ar fi trăsătura dominantă a vremii noastre. Existenţa unui tip literar care vrea să ştie, cu orice preţ, adevărul despre istoria la care a participat sau care 1-a generat în imediata anterioritate, ca şi adevărul despre si-ne, presupune o structură; socială suficient de consolidată ca să suporte orice tip de adevăr. Unor romane construite conform unor deprinderi tehnice şi stilistice complet diferite, cum sînt cele ale lui Marin Preda, D. R. Popescu, Augustin Buzura, Al. Ivasiuc, N. Breban, Constantin Chiriţă şi ale multor altora, li se poate aplica aproape fără greş, 'criteriul aristotelic al verosimilului, transferat însă în domeniul realităţilor psihice. Asistăm, o dată cu schimbarea atitudinii faţă de personaj, devenit din funcţie a evenimentului, generator al lui. nu numai la modificări în modalităţile de construcţie ale naraţiunii, ci şi la mai adînci mutaţii estetice. Căci acest realism, raportat în primul rînd la psihologie şi la formele etice de manifestare a personalităţii, s-ar putea constitui, dacă nu chiar tinde s-o facă pentru cititorul atent, într-un nou clasicism, interesat mai ales de spectacolul înfruntării forţelor sufleteşti, în curs de abstractizare după principii logice, decît de pitorescul concretului local şi istoric. Remarcabil este faptul că acest neoclasicism psihologic în curs de edificare şi-a asimilat tipul realist, ca şi pe cel existenţialist, silin-du-ne să regîndim doctrinele estetice nu în funcţie de o anumită tehnică literară pe care ne Obişnuisem a o atribui uneia (povestirea lineară de la cauză la efect, în cadre specificate local şi temporal, ar fi fost atributul realismului), sau în funcţie de o anumită coordonată interioară a personajului (sentimentul de inutilitate a existenţei, înaintea asumării libertăţii de a se crea pe sine în act, al tipului existenţialist), ci în funcţie de atitudinea autorului faţă de substanţa naraţiunii. Romanul contemporan facilitează astfel, repunînd în discuţie raportul dintre scriitor şi personaj, ca şi raportul dintre personaj şi acţiune, pe de o parte •— explicarea sociologică şi istorică a genezei literaturii, pe de alta — reconsiderarea doctrinelor estetice în transformările, fuzionările şi modificările potenţialului lor generativ.
Cea ce poate surprinde este însă unitatea tipologică a personajelor şi coeziunea tematică a unor scriitori cu experienţe ide viaţă atât de diferite şi utilizînd cele mai diverse modalităţi de construcţie şi caracterizare, cum sînt scriitorii contemporani, care se dovedesc astfel puternic determinaţi de atmosfera politică' şi ideologică a vremii noastre, ca şi de producţia literară a ei. Indiferent de ierarhia valorică (pe care sintezele tematice şi-o refuză aprioric, ierarhie care ţine nu de unitatea problematicii abordate, ci de modalităţile abordării ei), i se impune totuşi observatorului literaturii noastre actuale posibilitatea caracterizării ei în func-
42
ţie de câteva direcţii ce se pot regăsi aproape la toţi autorii notabili, ca şi vehicularea câtorva tipuri individualizate după experienţa personală a autorilor lor, dar nu mai puţin neoclasic concepute, după scheme caracterologice anterior definite. Cel mai frecvent este tipul interogativ, om al faptei in măsura în care fiecare existenţă se încadrează într-un şir de acţiuni sociale, dar care-şi defineşte principalul rost prin întrebările la care supune evenimentele. El este cu necesitate un tip dilematic, in criză de conştiinţă, hamletian in germene şi întotdeauna pornind de la întâmplări istorice reale. Ancheta morală în legătură cu adevărul istoric şi căile de adaptare la transformările radicale ale societăţii româneşti contemporane este tema fundamentală a romanelor ultimilor ani. Personajul care Întreprinde ancheta este obsedat de nevoia găsirii unui adevăr descoperit prin sine însuşi şi asumat în toată complexitatea lui, aceasta fiind singura lui modalitate de a nu-şi transforma existenţa socială într-o pură mecanică de gesturi. Risipitorii lui Marin Preda, cu care s-a deschis seria, erau cei ce bîjbîiau încă în căutarea autenticităţii în formele de realizare socială, Călin Surupăceanu din Intrusul este cel ce descoperă un adevăr etic atît de înalt, încît gestul sublim se transformă într-o sursă de trăire tragică, Niculaie Moromete simte nevoia să înţeleagă ce i se întâmplă, şi când are sentimentul că evenimentele il depăşesc se retrage din faţa lumii ; Tică Dunărinţu din ciclul epic al lui D. R. Popescu vrea să ştie adevărul despre problema uciderii în momentele de cotitură istorică, Moise caută adevărul despre realitatea puterii ; toate personajele lui Al. Ivasiuc, de la marele profesor doctor ce descoperă falsitatea etică a gloriei pînă la Paul Achim, caută raţiunile de organizare ale unor existenţe aparent realizate care, la o considerare atentă, se dovedesc întemeiate pe un fals primordial ; de la bătrînii, femeia şi copilul care-şi caută fără succes adevărul existenţial in In absenţa stăpînilor, la doctorul Minda, personajele lui N. Breban se află toate în criză de adaptare la adevărul psihic ce li se relevă in ocazii sociale şi pe care, inconştient, îl refuză ; nevoia de stabilire a unui adevăr şi de formulare a unei judecăţi morale despre istorie este dominanta personajelor centrale din Absenţii şi Feţele tăcerii de Augustin Buzura. Exemplele pot continua, după preferinţele de lectură ale fiecăruia. Nevoia de adevăr declanşează aproape întotdeauna o criză de adaptare şi toate personajele amintite sînt surprinse în momentul dramatic în care adevărul lor personal trebuie corelat cu sistemul social şi adevărul istoric, proces ce determină nu o dată prăbuşiri interioare, eşecuri sau revelaţii sufleteşti ce le schimbă Întreaga organizare a existenţei. De la Călin Surupăceanu la doctorul Minda, şirul poate număra destule exemple. Cel ce vrea să ştie se erijează, prin forţa lucrurilor, în judecător al faptelor. Tipul judecătorului, al anchetatorului (de profesie sau pe cont propriu, într-un anume complex de Împrejurări) pare să preocupe scriitorul român. Dar viziunea complexă asupra lucrurilor, considerate simultan din mai multe unghiuri de vedere, relativizează certitudinile. Tipul judecătorului căutător de adevăr se complică aproape fără excepţie la autorii contemporani, el realizându-!se aproape fără greş ca tip al judecătorului mai mult sau mai puţin vinovat sau al vinovatului pus în situaţia să descopere vinovăţia celor din jur şi s-o judece. Întrebarea de natură morală pusă de cele mai multe ori subiacent in organi-
43
zarea epică şi în selecţia faptelor fiecărui roman rămâne de cele mai multe ori în suspensie.
Criza morală, întemeiată pe o criză de cunoaştere de sine şi istorică fiind tema predilectă a scriitorului român contemporan, intelectualul va fi cu necesitate personajul favorizat. Inginer, medic, gazetar, judecător, înalt funcţionar ■—■ acestea sint profesiunile de bază ale eroului de roman contemporan. Este, desigur, o consecinţă firească a tipului de problematică dezbătută, care cere o abordare lucid intelectuală şi generalizatoare a evenimentelor, dar nu putem să nu observăm că este, in acelaşi timp, şi o limitare a surselor epicului. Tipul dilematic este replica firească şi necesară a tipului schematic al anilor '50, dar şi orientarea aproape exclusiv spre el ameninţă să-1 transforme intr-un poncif. Dacă ar avea cineva curozitatea să contureze din punct de vedere sociologic profilul societăţii româneşti din anii '65—'75, pornind de la materialul oferit de romanele acestei epoci, ar trebui să tragă concluzia că majoritatea populaţiei ţării în acest deceniu au constituit-o prfoesorii doctori în criză de autocunoaştre. Muncitorul, cînd apare, este de preferinţă fost muncitor, actualmente activist, sau bătrân muncitor la vârsta pensiei, raisoneur şi călăuză ■(îndrăgostită de meserie) pentru tânărul inginer recent descins ân fabrică. Poate insă că şi mai gravă este absenţa ţăranului, devenit personaj aproape exclusiv istoric (puţinele romane din viaţa ţăranilor nu trec de perioada Începutului colectivizării). După momentul anilor '55—'58, cînd au apărut Moromeţii, Setea, Cuscrii, romanul ţărănesc n-a mai înregistrat decît o încercare de frescă, prin Cordovanii, şi una de reluare a temei cooperativizării, în Nişte ţărani, de Dinu Săraru. Metamorfoza temei rurale este semnificativă pentru evoluţia întregii noastre literaturi : ţăranul a devenit fie un arhetip simbolic pentru dezbaterea unei problematici etice de mult mai largă generalitate, deschisă mult dincolo de existenţa satului, transformat într-un spaţiu exemplar de manifestare al caracterologici, ca în romanele lui D. R. Popescu, fie o masă disputată de activistul-muncitor sau de intelectualul invânovăţit pe drept sau pe nedrept, ca ân Feţele tăcerii, fie, ca personaj secundar, un emigrant spre mahalaua oraşului, la viaţa căruia se adaptează foarte repede, ca in Marele singuratec sau ân Intrusul. Aceasta, când ţăranul nu devine direct intelectual, el fiind atunci cel ce trăieşte mai patetic variantele temei morale. Sociologia romanului românesc n-a Înregistrat încă marele proces real de transformare a structurii milenare a societăţii autohtone, înglobarea ţărănimii în procesul de industrializare şi renunţarea aproape radicală la mentalitatea arhaică. Tema aceasta a fost (printr-o întâmplare sau prin legea reacţiei mai prompte a speciilor de mai mică întindere) rezervată deocamdată doar povestirii şi nuvelei. Absenţa, ca personaj central, a muncitorului angajat efectiv în procesul de producţie, ca şi a ţăranului pe cale de a-şi converti legătura cu pământul în reacţie de adaptare la realităţi industriale şi constructive este însă explicabilă : acestea sint personaje potrivite mai ales formulei literare interesate de epic şi mai puţin celei ce caută simboluri ale interogaţiei etice.
Pandantul tipului în criză de adaptare morală la o realitate care, dezvăluindu-şi posibilităţi conţinute de a fi multiplu interpretată, îşi pierde consistenţa şi certitudinea, este tipul eroic. Acesta, bine situat în tradiţia romantică a gestului excepţional, este cel ce cultivă fervent ero-
44
ismul muncii, în jurul activităţii productive centrîndu-se întreaga lui viaţă sufletească. Prototip ar putea fi inginerul Ion Muişat din romanul lui Constantin Chiriţă, Pasiuni. Personajul-dedicat-Jîn-în'tregime-muncii-sale intră în conflict, latent de obicei, cu aparatul birocratic şi în opoziţie deschisă cu toate formele de carierism, de servilism şi de laşitate. Opoziţie din care se creează de obicei tensiunea epică, dar conflict de conjunctură istorică, rezolvat prin promovarea sau decorarea eroului.
Hiperintelectualizarea de ultimă oră a romanului românesc (nu lipsită de oarecare poză şi snobism, vizibile în atenţia scriitorului la amănuntele de mobilier, de vestimentaţie sau culinare, de cele mai multe ori fără vreo valoare de caracterizare, amintite doar pentru că, dacă intelectualul român trebuie să bea odată ceva, atunci e preferabil să bea scotch autentic) îl deosebeşte însă de romanul intelectual dintre războaie, al unor Camil Petrescu sau Anton Holban, de exemplu. Acolo intelectualitatea se manifesta prin tensiunea analizei şi acuitatea asumării întrebărilor, acum intelectualitatea ţine de doi factori : unul exterior ■— profesiunea şi problemele de muncă ale personajului, altul de construcţie internă a romanului : crearea sau utilizarea unor procedee tehnice de relativizare a cunoaşterii, spre a sugera imposibilitatea despărţirii nete a subiectivului de obiectiv, a realităţii de ficţiune şi deci imposibilitatea de a dicta judecăţi definitive în raport cu istoria. Schema epică în care se pot încadra variantele analitice ale crizei de cunoaştere a adevărului ar fi următoarea : un individ, care pare că şi-a găsit drumul în viaţă şi locul în societate, trăieşte un eveniment grav (ciocnire profesională fără posibilitate de conciliere, dezvăluirea unei crime, criză erotică, accident) care-1 determină să-şi reconsidere întreg trecutul şi să descopere că şi-a clădit existenţa pe principii false. Situaţia morală se răstoarnă cu repeziciune : cei ce păreau prieteni sau apropiaţi devin, în lumina revelaţiilor, străini sau chiar ostili. Noile adevăruri par a avea egală îndreptăţire, dacă nu şi egal succes, ca şi cele vechi şi conflictul, spre deosebire de cel din schema romantic-eroică, rămîne de obicei deschis, cititorul fiind obligat să-şi asume romanul ca pe un prilej de dezbatere. Realizarea acestei scheme necesită doi factori : tipul în criză, dilematicul, chinuitul de nevoia de adevăr şi elementul de opoziţie — tipul monolitic, cel ce nu pune nimic la îndoială, de la fanaticul succesului social la mă~ runtul oportunist şi de la birocratul opac la iubita fără posibilităţi de evoluţie. Risipitorii, Intrusul, Marele singuratec, F, Vînătoare regală, Animale bolnave, îngerul de gips, Vestibul, Interval, Păsările, Absenţii, Feţele tăcerii, Caloianul etc. funcţionează, la nivele diferite de realizare artistică şi angajate în serii de întîmplări concrete din cele mai diverse, după acest principiu.
Tehnicile de relativizare a opiniei se pot afla şi ele, în dozaje diferite, aproape în toate romanele ultimului deceniu. în locul naraţiunii din perspectiva atotcunoscătoare a scriitorului demiurg, se dezvoltă acum cu precădere naraţiunea subiectivă, de obicei din perspectiva personajului principal, care ne propune o lungă spovedanie, un monolog în interiorul căruia scriitorul introduce cîteva procedee de exprimare a îndoielii şi de distanţare de faptele relatate. Procedeul cel mai frecvent este ciocnirea dintre personajul dilematic şi personajul non-dilematic, discuţia în contradictoriu în numele unor principii morale dialectice.
45
O altă tehnică de ambiguizare a sensurilor povestirii, de refuz al concluziilor apodictice, implicînd de astă dată raporturile dintre scriitor şi cititor, este oprirea naraţiunii într-un punct în care au fost puse toate premisele conflictului, într-un moment în care faptele s-au petrecut, dar semnificaţia lor reală refuză să se dezvăluie încă. Dacă primul procedeu este şi cel tradiţional, aflat, fără excepţie, la toţi romancierii contemporani, în tehnica de suprimare a naraţiunii în momentul precizărilor excelează D. R. Popescu. O altă tehnică, mai didactică- de astă dată, este utilizarea micii povestiri alegorice în cadrul naraţiunii mai întinse, alegorie ce conţine toate sensurile acesteia din urmă. Intrusul, toate romanele lui Ivasiuc, F, Vînătoare regală, Feţele tăcerii, Caloianul recurg la acest procedeu.
Criza de personalitate, refuzul realului care echivalează de multe ori cu refuzul vinovăţiei, corespund foarte adesea cu criza numelui, ales astfel încît să sugereze un destin : cel sortit prăbuşirii se va numi Suru-păceanu, cel ce vrea să simtă cu propriu-i trup adevărul, ca Toma necredinciosul, se va numi gazetarul Toma, arhetipurile se vor numi Ceea sau Celce etc.
Aşezarea lumii, a istoriei şi a sinelui în pragul maturităţii sub semnul întrebării, din nevoia devorantă de certitudini, este semnul unei adolescente psihice prelungite a personajului contemporan, adolescenţă ce trebuia să urmeze acelei copilării în care totul era aşa cum se cădea să fie, justificat prin autoritatea instanţei directoare. Probabil că romancierii buni ai zilei de azi pregătesc terenul pentru romancierul excepţional al zilei de mîine, cel oare va trebui să construiască un prototip de personaj la vîrsta maturităţii echilibrate, cel care a răspuns întrebărilor şi şi-a format deprinderile, aparent nespectaculosul individ care şi-a încheiat confruntarea dramatică cu istoria şi al cărui eroism este existenţa cotidiană. Atunci romanul românesc, care a depăşit vîrsta Balzac, spre a trece direct la vîrsta Camus şi Faulkner, după o uşoară fascinaţie a vîrstei Proust, va retrăi probabil atît de necesara vîrsta a genialului Flaubert.
ROXANA SORESCU
Cronica literară
ALEXANDRU 1VASIUC —DIN NOU CEL VECHI
Am fost printre cei care au salutat Apa, precedentul roman al lui Ivasiuc, ca pe o încercare de înnoire, de salutară împrospătare a mijloacelor romancierului. Am înţeles că dacă folosim această din urmă titulatură spre a califica speţa de scriitor care este Alexandru Ivasiuc, atunci Apa corespunde mai fidel decât Păsările şi infinit mai mult decît Interval sau Vestibul, reprezentării celei mai largi despre arta romanului. E poate adevărat că reprezentarea aceasta — asemeni picturii figurative în ochii unor subtili — nu se bucură în clipa de faţă de foarte mare stimă, ea constituie cu toate acestea, oricât de comun, singurul criteriu stabil de a măsura specificitatea profesională a autorilor în proză, într-o epocă în care, în numele novatorisimului, prin stratageme de diverse ordine, mulţi fac totul să se sustragă „modestului" examen, într-un fel, aşadar, Ivasiuc era dator cu această carte, căreia în ultima vreme voci excesiv severe îi contestă aproape orice merit, făcând uitat faptul deloc neînsemnat că prin mijlocirea ei dovada Însuşirilor epice ale autorului, pe toată gama probelor fundamentale, a fost făcută. Ceea ce n-am prevăzut în momentul apariţiei Apei e că autorul însuşi n-avea s-o privească altfel decât ca pe o demonstraţie menită să spulbere nişte îndoieli, să liniştească o anumită vâlvă, experienţa nefiind mai mult decît o diplomatică abatere de moment de la măi vechea formulă a prozei sale, nici pe departe abandonată şi nici măcar atenuată. Iluminări, romanul recent apărut, confirmă din plin acest lucru, ceea ce poate fi semnul unei statornicii, dar şi al unei provocări şi — de ce nu? ■— o formă a dezertării. Pentru că dacă Apa ■— în lipsa unei idei mai adinei — era o înjghebare epică relativ comodă (demonstraţia făcută fiind a existenţei unor virtualităţi, nu a programului), nimic nu trebuia să împiedice ca opera următoare, menţinând ca bun câştigat fluxul şi, aş zice, finalitatea epică, dar perfecţionindu-le, să se încarce cu o tensiune nu numai narativă (de care Apa nu ducea lipsă) ci şi ou una problematică. Aşteptam — mărturisesc — cu altît mai mult această insoţire energetică, cu cît, cunoscând vocaţia ideilor şi a problematizării la acest autor, în genere atât de rară la prozatorii noştri, eram totodată avertizat, după lectura primelor romane •—■ vaste întinderi deşertice, cu prea
47
puţine oaze epice — despre efectele nedorite la care pot conduce pro-batoriile, cînd sânt dislocate din cadrul lor firesc.
Iluminări nu reprezintă de bună seamă întoarcerea tocmai la Vestibul. E totuşi bine cunoscut faptul că în seria operelor autorului (exceptând, pentru motivele arătate, Apa), coeficientul de epic a înregistrat o creştere continuă, dar acest proces nu modifică raporturile esenţiale, pentru că în aceeaşi măsură se consolidează şi sporeşte în dibăcie tendinţa contrară, de a ţine în subordine epicul, de a şi-1 aservi. Această tendinţă, oricît de viclean s-ar drapa, e ilustrativismul, tezismul ivasiu-cian, de o ţinută tot mai elevată, desigur, din ce în ce mai puţin rigid totodată, nu mai puţin tezism totuşi. Ar fi poate prea puţin să spun că el ucide spontaneitatea, ştiut fiind că elaborarea unui roman pretinde un gen de perseverenţă ce aduce mai rar cu drăgălăşenia spontaneităţii. Este hotărît vorba de o uzurpare aici, a unor energii îşi facultăţi specifice, de către abilităţi şi energii deloc specifice, din sfera demonstrativului. Efectul acestei uzurpări e o pervertire a poeziei, a poeziei epice, a gîndirii epice, prin ştiinţifizare sau retorizare : opera e gândită în afara intuitivităţii, căreia i se rezervă un modest rol de furnizor de scene epice, acţionând la comandă. Această pornire determin istă, devenită aproape gest reflex, îl împinge pe autor să potrivească fiecărei reacţii semnificative a personajelor nu doar o simplă ilustraţie narativă, ci ilustraţia ştiinţificeşte cea mai „exactă", de obicei povestea unei traume sau a unei revelaţii căutate în preistoria copilăriei. Memoriei „involuntare" din scrisul analiştilor „tradiţionali" îi ia astfel locul o memorie „foarte voluntară", foarte la obiect şi în acelaşi timp foarte economicoasă, •— trăsătura şi fabula ! Iar odată fixată, „mitologia" aceasta (purtătoare, ca orice mitologie, de sugestii psihanalitice) devine o instanţă exclusivistă, un cod de referinţă invariabil la care se apelează, fără riscul surprizelor, cu certitudinea de a găsi mereu acelaşi răspuns.
Cu aceste semnalmente, Iluminări este şi ea o carte pornită strict din cerebru, o teoremă căreia o cantitate determinată de fapte n-are alt rost decît să-i confirme in perpetuitate justeţea. Personajul principal, cu dilemele geometric-jalonate şi iluminate ca pista unui aeroport, este aici Paul Achim, oan de ştiinţă şi director general, după ce înaintaşii săi din celelalte romiane fuseseră fie numai oameni de ştiinţă (Vestibul, Interval), fie numai directori generali (Cunoaştere de noapte, Păsările). Prerogativele unite în persoana noului personaj nu-i dau acestuia şi mai multă complexitate... umană, se lărgeşte în schimb considerabil sfera contactelor dintre universuri diferite, contradictorii, greu de apropiat. De aici o seamă de confruntări realmente interesante, în relatarea cărora prozatorul pune verificatele sale Însuşiri de dialectician şi de bun observator al tuturor amănuntelor şi operaţiilor de rutină ce însoţesc exercitarea autorităţii. Şedinţele, mai ales — de-adevăratelea sau in amintire, •— se ţin lanţ în noul roman, şi nu s-ar putea spune despre vreuna că ar păcătui prin deficit de neprevăzut. De altfel, de la Interval încoace, epicul pare a-işi fi găsit cadrul preferat în realitatea şedinţelor, descoperire totuşi ceva .mai veche în proza românească a ultimelor decenii, însă refolosită acum cu excelente rezultate, aşa cum anumite leacuri empirice dispreţuite au putut deveni, utilizate de specialişti, me-
dieamente de preţ. Beneficiarii acestui mod de caracterizare scenică (sau înscenată !) sînt şi de această dată mai ales figurile secundare sau episodice, aici cutare doctor docent sau cutare cercetătoare principală — sîntem într-un institut de cercetări —, iar ca noutate e de înregistrat (misoginism. ?) numărul sporit de perfsonaje-femei angajate nu numai în intriga romanului, dar şi în intrigile lui. Căci dacă în Păsările, Ivasiuc se mai mulţumea cu o singură femeie infernală, Victoriţa, — e adevărat, personaj mai de prim-plan — aici sînt trei. Lucrurile nu stau nici pe departe la fel de bine în privinţa personajului principal al romanului, Paul Ajohim, specialist în cibernetică şi informatică, dar „mai ales în voinţă" (p. 246), cum singur se defineşte. Asupra acestuia autorul studiază evoluţia şi efectele unei noi maladii a ambiţioşilor, o ciudată criză de „idioţie", luînd cînd forma remuşcării, a unui sentiment de gol şi nesiguranţă, cînd a „iluminărilor", făgăduitoare de purificări şi de metamorfoze miraculoase. Am zis : studiază, dar îmi dau seama că am greşit. De fapt, autorul, experimentator aii unui veac mai ştiinţific decît al nostru (probabil şi sub influenţa psihologiilor adaptate la sci-ence-fiction), introduce în funcţionarea robotului său (spre a-i verifica desigur... parametrii) neprevăzutul, dezordinea, mişcarea aberantă, satisfăcut de a vedea cum excelenta maşină îşi remediază din mers eroa^-rea, eliminând cauzele temporarei slăbiciuni. Căci e un robot Paul Achim, frate mai tînăr şi mai bine adaptat al altui robot, Dumitru Vinea din Păsările, setosul de putere la care „criza" — o ciudată nostalgie de a fi omeneşte vulnerabil — n-a mai ajuns să fie în timp util biruită. Bineînţeles, deosebirile — dar şi asemănările — nu se opresc aici. Iluminări e o carte mai presus de toate ironică, în vreme ce Păsările tinde spre dramatizare. în ciuda eşecului său, Dumitru Vinea asigură romanului un final quasi-apoteotic, şi dimpotrivă, pe „biruitorul" Paul Achim îl însoţesc, de pe margini, priviri nu lipsite de maliţie. Păsările dezvăluie preocupări pedagogice şi soteriologiioe, ieşite dintr-o iluzionare idilică ; în Iluminări, sporul de luciditate câştigat îşi adaugă o anumită dezabu-zare, — dispoziţie ce se transmite insidios şi cititorului, şi nu în favoarea cărţii. Ea se adaugă celeilalte însemnate pricini de nemulţumire : maniera de geometrizare excesivă a individualităţii cu meandrele şi neprevăzutul ei, înscrierea lor arbitrară într-o figură rigidă, imitând parcă acele bibelouri care ţin captive in poliedrii lor de cristal repetabile ninsori. Aşa stând lucrurile, analiza acestei dezabuzări nu va fi fără utilitate. E aici o filosofie nerostită, dar totodată şi o filosofie expediată, rezultatul unui proces prea repede parcurs. Pentru a proba insă aceasta, recursul ceva mai insistent la faptica romanului se dovedeşte neapărat trebuitor.
...Aşadar, Paul Achim e directorul general al unui uriaş şi modern institut de cercetări, cu aproape o mie de salariaţi, rodul multor lupte şi stăruinţe şi al unui talent de organizare care i se recunoaşte chiar de către adversari. Un institut de cibernetică şi informatică, după cit am putut ştirici din vagi indicaţii (pentru că obsesiile ştiinţifice nu bântuie decât în foarte redusă măsură creierele corifeilor), care s-a substituit pe încetul, pe măsură ce presiunea unor dogme desuete slăbea, vechiului institut de... anticibernetică al înaintaşului său, profesorul Ghibă-nescu.   Acesta,   incontestabil   personajul  cel   mai   pitoresc   al cărţii,
49
coborît parcă dintr-o utopie satirică, e una din variantele tipului de savant caracteristic perioadei în care ştiinţa era tratată' cu o prevenire aproape de superstiţie : docil, manevrabil, pretinzând în schimb chietu-dine, respectarea religioasă ia abstragerii sale profitabile- din contingent. Paginile acestea din istoria institutului sînt, paradoxal, şi singurele care au o legătură mai strânsă cu cibernetica, pentru că în restul cărţii, deşi laboratoarele duduie de activitate, deşi urmaşul bătrânului savant, nu altul decît Paul Achim, lucrează pe brânci, renunţând la concedii („Stătuse aproape toată ziua la institut şi se identificase cu lucrul său, a cărui anexă ajunsese") şi cu toate că analiza drastică a muncii din unitate, iniţiată de însuşi directorul, în cadrul acţiunii regeneratoare de întronare a adevărului şi numai a adevărului, a durat mai bine de zece zile, o ciudată discreţie, cu totul ne în spiritul informaticii, se aşterne peste pagini, ba se realizează chiar performanţa de a se abţine şedinţe de producţie aproape pure, expurgate de orice referire la specificul profesiei, precum şi excelente capacităţi de organizare acţionând în vid. Mai multă concretizare n-ar fi dăunat operei (poate că fixarea Ia un alt domeniu, mai puţin esoterie, ar fi avantajat-o), pentru a putea fi luate în serios fie criza personajului principal, fie ironia autorului. Căci dacă Paul Achim ar fi un savant autentic (ceea ce nu este, — el pare şi chiar se socoteşte un element mijlociu, dacă nu mediocru, într-o disciplină ea însăşi nefixată, a cărei maturizare e aşteptată pentru secolul XXI), ţinuta ironică mi-ar părea nelalocul ei. Într-un astfel de caz romanul ar fi trebuit să ţintească mult mai departe, de a fi foaia de temperatură intransigentă a unor stări de spirit şi de fapt oare au putut favoriza, într-o perioadă precară, transformarea unor mari spirite orgolioase în satrapi şi la nevoie în bizantini abili, capabili de multe, spre a-şi păstra puterea. Că asemenea porniri n-au atrofiat la toţi un sentiment al culpei, aspiraţia spre „umanismul ştiinţific" (p. 301), manifestate fie şi sub aspectul unor crize tîrzii, în forme nu totdeauna adecvate, aceasta n-ar putea fi decît un motiv în plus de a acorda întreaga solicitudine unor astfel de simp borne de resurecţie morală, favorizate şi de întregul curs al vieţii sociale. De fapt, o asemenea tentativă a şi schiţat autorul cînd şi-a construit (cu alte componente şi în alte sfere) personajul din Păsările, pe Dumitru Vinea. în schimb, dacă, aşa cum pare, Paul Achim e cel mult un bun meseriaş cu merite puţine pentru ştiinţă, un rece carierist, locuit de „(sălbatecul egoism al puterii" (p. 77) şi care, după trecerea a douăzeci de ani — timp în care s-a ajutat de „braţul" său, nulul Nicu-laie Gheorg'he, promovat director adjunct al    institutului — aproape a uitat „girurile pe care le-au frânt" (p. 285), ultimele în serie fiind ale grupului tinerilor cercetători merituoşi dornici să vadă eliminată impostura, în acest caz găsesc că ironia e împiedicată de la lucru, dacă nu chiar deturnată, de intervenţia unor factori de autentificare ce eliberează „crizei" personajului certificate pe care nu le merită. în această situaţie se găseşte incredibilul doctor Stroescu, om de ştiinţă cinstit şi cea dintâi victimă a lui Paul Achim, de la primii paşi ai acestuia pe drumul parvenirii cinice (zece ani de detenţiune fusese preţul plătit încercării de a-1 recâştiga pe tânăr pentru cauza servirii adevărului ştiinţific). Vizita pe care un Achim descumpănit i-o face confratelui mai vârstnic, demult reabilitat, şi care se transformă într-un nesperat tri-
50
umf, în prilejul de a-şi auzi cele mai reconfortante elogii şi de a fi justificat („dumneata — îi spune Stroescu — eşti un martir poate postum, eu un martir antum") e o scenă pe care ar semna-o fiecare din cei patru evanghelişti.
Şi mai derutantă e reacţia lui Octav Grigorescu, trimisul forurilor superioare, alertate de „criza" lui Paul Achim. Trebuind să decidă în dificilul caz al unui conducător de instituţie pînă atunci disciplinat, brusc insubordonat (e vorba de comportarea lui Achim în zilele „acţiunii de revizie radicală" a institutului, dar mai ales în finalul acesteia, cînd îl înfruntă deschis chiar pe Grigorescu, neobişnuit cu astfel de ieşiri), acesta oferă ciudatului rebel un diplomatic răgaz de limpezire, parcă presimţind că „iluminările", „criza", „remuşcarea" şi celelalte sînt tulburări trecătoare. Dar tocmai această încredere că totul va reveni la ce-a fost (confirmată din plin de redresarea lui Paul Aohim, instalat repede în vechile obişnuinţe : „Vroia să triumfe, ca totdeauna, asupra duşmanilor săi, să-i zdrobească, să nu le dea niciodată satisfacţia de a-'l înfrânge. .Orgoliul său nu mai luă forma .paradoxală a crizei ci aceea directă, nemijlocită, a luptei şi victoriei, a sentimentului invincibilităţii"), tocmai certitudinea lui Grigorescu, ieşită dintr-o mare experienţă cu oamenii, că Paul Achim nu-i va dezamăgi, îl disculpă în bună măsură pe aceste din urmă. Căci dacă remuscarea trăită a fost în definitiv o afacere .personală a orgoliului său, de altfel uşor rezolvată, cum s-a văzut (împrejurare ce justifică din plin ironia autorului, cititor nu de azi, de ieri al fabulelor), o întrebare interesând sfere mai largi se pune : unde se va opri în etapa următoare, pentru care a primit drum liber, „sentimentul invincibilităţii" eroului şi setea de ansi zdrobi duşmanii ? Şi cine vor fi în continuare socotiţi duşmanii săi, dacă ■— aşa cum gândeşte (p. 411) •— „căutarea adevărului nu numai că nu-1 interesa, dar nici măcar nu şi-o amintea" ?
Iluminări e cu toate acestea un roman oare se citeşte cu viu interes, cel mai puţin obositor prin ticuri discursive şi steril comentar dintre toate romanele-dezbatere ale lui Ivasiuc. Secretul ? Numărul mare de personaje, unele excelent conturate, pe care evoluţia „crizei" lui Paul Achim le face să se vânture prin faţa cititorului, fie scoase din tainiţele memoriei, fie participând nemijlocit la prezentul naraţiunii, cum şi tot atît de numeroasele confruntări şi înfruntări de poziţii sau numai de ambiţii. Călcat pe ooaldă, bătrînul profesor Ghibăneseu reacţionează neaşteptat de sprinten : urmaşul de neam boieresc coboară din sferele contemplaţiei voluptoase pentru a pedepsi direct pe intriganta Tatiana Dobreseu, ,femeia) Dobreseu", nu fără a fi pus în mişcare, în prealabil, rotiţe ascunse, discrete mecanisme de alarmă. Un portret ce se ţine minte e al vânjosului Niculaie Gheorghe, unealta pentru demolări a lui Paul Achim, individ inferior, tenebros, urând meritul şi chiar ştiinţa, pe meleagurile căreia s-a rătăcit, ca atâţia dintre confraţii săi în carne şi oaise, dintr-o ambiţie denaturată, şi pentru care munca de dirvală, măsurabilă in icneli, e sinonim cu efortul creator. Sondajul în copilăria personajului (pentru a proba ce ? — copilul de odinioară Niculaie Gheorghe, de-a dreptul simpatic, putea sluji cel puţân la fel de bine ca aluat .pentru un perfect erou pozitiv) îngăduie şi o seamă de instantanee epice bine prinse din
51
perioada violenţelor legionare. Mai puţin convingător, prea ritos procedural, mai mult voice a dialecticii autorului e, în schimb, tânărul doctor şef de laborator Simulescu. Cererea de a-i acorda sprijinul pentru asanarea institutului pe care i-o face Paul Achim e respinsă în stilul funcţional şi ritos al refuzului de a încheia cel puţin o alianţă. „Ce mi-aţi propus este de-o imensă naivitate. Îmi trebuie garanţii mult mai serioase pe care nu mi le puteţi da ! Un mic sistem de alianţe nu este o soluţie şi nici o garanţie." Şi alte personaje se fixează în memorie : Ionescu, inobservabilul şef al personalului, Dinoiu, directorul administrativ, întruchipare „romantică" a dogmatismuluii, ulterior redus la un rol mult mai modest, neroada Georgeasca, cercetătoare principală şi amanta lui Niculaie Gheorghe, şi nu în ultimul rând secretara, gen ţaţă înfiptă, a lui Paul Achim, iar dintre apariţiile cu prezenţă fulgurantă, Bobeică C. Boibeică, inventatorul „schemei relaţiilor din institut", ieşită din împreunarea monstruoasă a ciberneticii şi a trasului cu urechea, sau „întâmplătorul membru al Academiei pe care-1 chema Niculaie Gănescu", şi alţii încă. Mulţi dintre aceştia au şi .meritul de a stârni la modernă reflecţie moralistă şi caracterologică spiritul autorului, şi de altfel reflecţia este chiar regimul acestei scriituri care înaintează nu numai notînd, observând, consimţind sau neconsimţind, ci şi oferind despre lucruri, concomitent o imagine a feţei lor nevăzute, o radiografie. Ce păcat că despre singurul lucru care se preta în mod special la o astfel de analiză —■ boala sufletească a lui Paul Achim, pentru că nimic din natura ei secretă n-o predispunea la rolul de fapt notoriu, se vorbeşte în roman în termenii unei trăncăneli familiare, ca despre nu ştiu ce afecţiune, vai, prea vizibilă : „S-ar putea ca criza dumitale să fie adevărată şi profundă tocmai pentru că a. început insidios şi puţin aberant" (Stroescu) ; „Brusc, vreţi să schimbaţi totul, acum, pare-se că sub impresia unui fel de criză a conştiinţei" (Simulescu) ; „Pe tine te-a apucat o ciudată criză, acum îmi dau seama" (Niculaie Gheorghe) ; „Nu există o mai mare speranţă decît această criză" (Nora Munteanu). Dar poate că în chiar mutarea accentului de pe latura strict lăuntrică a unei drame de idei pe aceea a reverberaţiilor ei sociale stă vocaţia de scriitor epic, mereu trădată prin cîte ceva, a lui Alexandru Ivasiuc. O şansă şi pentru autor de a scoate dihtr-o criză motive de speranţă.
CORNEL REGMAN
Cârti-Oameni-Fapte
¥
• ALEXANDRU ROSETTI (LA OPTZECI DE ANI). — Alexandru Rosetti, oare pe drept euvînt poate să fie considerat între ctitorii» 'culturii româneşti conteanpo-rane, adaogă cel de al optzecelea cerc cronologic pe vigurosul său trunchi. Ilustrul profesor al Universităţii din Bucureşti, membru al Academiei Române, al Academiei Suedeze, al Academiei Iugoslave, Doctor al Sorbonei, Doctor honoris causa al Universităţilor din Lyon, Aix-en-Pro-vence, om de ştiinţă emerit, este o strălucită prezenţă activă, o puternică forţă intelectuală în efervescenţa creatoare a climatului ştiinţific românesc.
Importanta sa activitate pluridecenală găseşte o recunoaştere pozitivă generală în patria sa ori în marile centre culturale ale lumii, în Europa sau America. Ea s-a dezvoltat, cu rezultate excepţionale, în două mari direcţii : lingvistica generală şi studiul limbii române şi al limbilor balcanice.
Profunda cunoaştere a izvoarelor filologiei, de la origini pînă în perioada contemporană, a generat o listă bibliografică impresionantă. Intre numeroasele cărţi şi studii cane tratează despre problemele limbii naţionale, despre raporturile dintre limbă şi cultură, vor rămîne, totdeauna clasice, Filozofia cuvîntului şi Istoria limbii române la care a lucrat incredibilul timp de cincizeci de ani. Această operă nu lipsea numai României ci lumii întregi, fiind integral reprezentativă pentru metoda ştiinţifică a marelui savant, stăpîn deplin pe instrumentele de studiu, bazat pe o imensă cercetare a faptelor de limbă, înzestrat şi cu o intuiţie caracteristică excepţionalului său talent filologic. Este o sinteză a maturităţii creatoare, a voinţei încordate a omului de ştiinţă do-
minator absolut al ariei investigării sale, o sumă a gîndirii filologului, o clară exprimare a teoriilor sal?, cunoscute şi primite, cu aprobare plenară, oriunde în lume.,
Profesorul nu a fost niciodată un izolat în turnurile înalte ale ştiinţei sale. El nu s-<a putut socoti vreodată în afara tineretului oare 1-a înconjurat totdeauna nu numai cu o profundă stimă, ci şi ou o fierbinte dragoste. In jurul său s-a creat o şcoală dinamică, alcătuită din reprezentanţi de seamă ai filologiei româneşti de azi. O simplă înseriere de nume de elevi este o clară demonstraţie a acestei afirmaţi' : Ion Cotaanu, Borîs Cazacu, Em. Vasiliu, Andrei Avram, Florica Dimitrescu, Al. Ni'oulesicu, Matilda Caragiu, Valeria Guţu Romalo, Valeriu Rusu, Mara Rădu-lescu, Sanda Golopenţia, Alexandra Ro-ceric, Laurenţiu Theiban, Teofil Teaha şi mulţi alţii s-au împărtăşit din luminile savantului, pentru care dezvoltarea cercetării ştiinţifice este indisolubil legată cu schimbul larg de opinii, de impulsionarea a tot ce este nou.
'Niciodată nu va putea fi uitată actlvita-tatea celui mai dinamic şi mai „deschis" editor pe care 1-a cunoscut cartea românească într-o perioadă de mare efervescenţă spirituală, cînd suib înalta sa egidă au fost tipărite ediţiile de Clasici Români (Idintre care neîntrecută rămâne monumentala ediţie Emlnescu-Perpessi-cius), şi au fost tipăriţi scriitorii cei mai valoroşi ai vremii şi care se numeau Tu-dor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Ion Barbu, Lucian Bliaga, George Bacovia, Miireea Eliade, Mihail Sebastian, Emil Botta şi o pleiadă de tinere talente confirmate strălucit în anii pe care îi trăim. Niciodată nu va putea fi uitată bătălia culturală a
53
editorului împotriva obtuzităţii fasciste, prin îndeplinirea marelui act cultural progresist al publicării Istoriei Literaturii române a lui George Oălineseu.
Alexandru Rosetti este şi un talentat scriitor, caracterizat de ceea ce am putea numi notaţia instantanee, spontaneitatea impresiilor, aticismul expresiei. Marele călător, invidiat pentru itinerarille sale mirifice de-a lungul Planetei1, pentru vitalitatea excepţională şi setea de frumos care-1 poartă, săptămânal, pe crestele violete ale munţilor, a transcris impresii de o profundă sensibilitate în memorialele sale. Cînd are „mînă" (proprie expresie !) el scrie Note din Grecia, Cartea Albă, Diverse sau acel excepţional jurnal de lectură care este Cîteva preciziuni asupra literaturii, române.
Totdeauna Alexandru Rosetti a demonstrat încrederea deplină în ştiinţă şi a considerat cultura drept una dintre cele mai dinamice forţe ale societăţii umane. Activitatea sa ştiinţifică i-a acordat un sens grav, de responsabilitate faţă de problemele sociale. El este un intelectual care şina dedicat întreaga viaţă servirii ştiinţei   şi   adevărului integral.
Toţi prietenii şi discipolii săi îi vor fi pentru totdeauna recunoscători pentru lumea infinită de gânduri şi de frumuseţe pe care el le-a transmis-o cu întreaga forţă a profundei sale umanităţi.
ALEXANDRU BALACl
• TREI DECENII DIN ISTORIA TRANSILVANIEI. — Vasile Netea, unul dintre cei mai de seamă cunoscători de azi ai trecutului Transilvaniei, a cărui fecundă activitate acoperă patru decenii şi căruia îi datorăm preţioase stadii de istorie politică şi culturală, de la Figurile ardelene din 1943 şi De la Petru Maior la Octavian Goga din 1944 pînă la G. Bariţ din 1966 şi CA. Rosetti din 1970, cărora li se adaugă cele două sinteze intitulate Istoria Memorandului (1947) şi O zi din istoria Transilvaniei : 1 decembrie 1918 (1970), îşi propune în recenta ea lucrare Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea naţională (1848—1881), — Editura Ştiinţifică, 1974 — o expunere şi o analiză de ansamblu a vieţii politice şi culturale a românilor din Transilvania în perioada de trei decenii oare a urmat revoluţiei de la 1848. într-o expunere de sinteză solid documentată şi bine scrisă, ou o judecată mă-
surată a evenimentelor, autorul reuşeşte să dea o imagine veridică a umei întregi perioade din viaţa publică a românilor din Ardeal, înainte de Unire. Peste faptele aduse în discuţie şi pe larg analizate, o idee domină toată expunerea. împotriva tuturor divergenţelor interne, tactice sau pur şi simplu personale, care au frămîntat cercetările româneşti, acţiunea politică apare călăuzită de ideologia naţională şi social-politică formulată la Blaj în 3/15 mai 1848, cu amendările şi adăugirile impuse de dezvoltarea istorică. Este teza majoră a concepţiei de bază a lucrării şi fără îndoială ea. corespunde mersului evenimentelor. Căci1, deşi la 1848 se Vorbise de constituirea unei naţiuni româneşti independente în cadrul monarhiei, politica românească, nedaala-rată sau mai tîrziu declarată, s-a îndrumat neabătut şi consecvent spre actul din 1918. Faptele pe care Vasile Netea le evocă pun în lumină acţiunea concordantă dusă de o parte şi de alta a Car-paţilor. Despre politica de la Bucureşti în această direcţie, Vasile Netea, pe lîngă a (Stea fapte cunoscute, aminteşte şi de mărturia atît de concludentă a unui prieten al lui Kossuth, oare, informînd de tendinţele de la Bucureşti, scria fostului conducător maghiar despre atitudinea faţă de Transilvania a domnitorului Unirii : „Nu vă încredeţi în Cuza, el are ochii aţintiţi asupra Transilvaniei şi Banatului", în adevăr, după unirea din 1859 rodul de factor îndrumător al noii politici a trecut asupra noului stat românesc. Trebuia să se ivească ocazia. Mijloacele nu puteau fi altele decît cele prevăzute de N. Bălteeisciu Jn lupta împotriva asupritorilor, pentru dobândirea hotarelor naturale.
Autorul, punând în1 lumină direcţia generală a politicii româneşti, nu omite să semnaleze şi divergenţele foarte numeroase dintre fruntaşii politicii noastre, care au putut dăuna acţiunii. Ca istoric ou o îndelungată experienţă, el acordă întâietate veracităţii. Nicăieri nu-şi înfrumuseţează personajele, nu se complace în panegirice, din păcate devenite de rigoare la anumite ocazii.
Preocuparea autorului este de a evidenţia elementele pozitive ale unui moment, acelea care au contribuit să ducă mai departe mersul istoriei, spre ţelul final în succesiunea evenimentelor. Astfel procedează şi în analiza mult dezbă-tutei controverse între românii din Ardeal, dintre activilsm şi pasivism, găsind elemente pozitive şi într-o politică şi în cealaltă. Evenimentele au fost prea mari pentru ca o politică sau alta să le poată
54
schimba cursul. Dar oare dacă pasivismul ar fi continuat, istoria Transilvaniei n-ar fi fost lipsită de unul dintre cele mai impresionante şi mai neuitate momente ale sale, acela cînd, în plin parlament budapestan, cu un magnific curaj, s-a citit, într-o atmosferă de feroce indignare, declaraţia românească de separare a Transilvaniei, pentru totdeauna, de Ungaria ?
Vasile Netea, analizîind lupta pentru eliberarea naţională, a cuprins în sfera ei, în afară de aspectele poilitice, şi pe cele culturale şi economice. Este o metodă judicioasă, căci lupta s-a .dat pe toate teneniuride : presă, societăţi culturale, ieşirea din înapoierea economică. Efortul a fost mu. numai global, dar şi total. Astfel, lectorul îşi poate da mai bine seama nu numai de mersul evenimentelor, dar şi de apariţia unei noi generaţii care s-a situat în fruntea acestor evenimente. Noua generaţie de tineri, care apare mai ales la sfîrşitul acestei perioade, şi care are deja, în fruntea ei, printre alţii, doi reprezentanţi de seamă, pe Visarion Roman şi pe Partenie Cosma, şi-^a lărgit cadrul de activitate şi a dus, mai ales în epoca de după 1881, la crearea unei adevărate baze materiale a acestei lupte. Crearea reţelei bancare, fie de tip capitalist, fie cooperatist, a reprezentat, în ultimele trei decenii ale luptei româneşti, indiferent de criti'ciile care i s-au adus, un afectiv suport material. Ea a stimulat şi a dezvoltat ideologia naţională, a militat pentru ieşirea din înapoiere a, economiei româneşti ardelene şi a contribuit astfel la dezvoltarea energiilor care au purtat şi au condus lupta evocată.
Noua lucrare a lud Vasile Netea., alături de celelalte pe care le-a consacrat istoriei provinciei sale natale, reprezintă mai mult decît o scriere de istorie regională.. Ea este opera unui cercetător format în tradiţia istoriografiei ardelene oare priveşte în mod firesc trecutul Transilvaniei în cadrul istoriei tuturor românilor, şi lectorul are permanent impresia că, prin talent şi competenţă, Vasile Netea îi oferă un ahuciutmat, dar fecund în urmări capitol din istoria României.
G. ZÂNE
• ALTFEL DE .yRAD'ACINI". — Ultimul roman, al ciicdiuiluii Hailippa, Rădăcini publicat de Hortensia Papariat-Bangesou la vârsta de 52 de ani (în 1938) constituie împreună au bine cunoscutul Concert din
muzică de Bach piscuri ale operei sale. Judecat cu asprime sau chiar minimalizat de unii critici, la vremea apariţiei, Rădăcini este un roman remarcabil atît prin pregnanţa desenului epic, cît şi prin densitate, nuanţare şi profunzime analitică. Viaţa oare pulsează iîn Vinele romanului face ca împrejurările, gândurile, stările acelora dintre personaje întâlnite şi în celelalte romane, să ne apară într-o ou totul altă lumină, dintr-iun alt unghi, mai adâncit, mai complex, în aşa fel complex, încît descoperim cu uimire că aceste personaje ce ne păreau cunoscute sînt la un moment dat complet noi, deşi mereu apropiate. Personajele de iprArrHptan sau cele secundare sînt prinse în mascarea firească a evoluţiei sau involuţiei lor social-morale, urmărite în traiectoria neaşteptată, imprevizibilă a vieţii lor sufleteşti, în năzuinţa normală către un ideal uman sau către o fericire posibilă.
Nory, de astă dată personaj principal al cărţii, sora ei, Dia, iElena Drăgănescu, Madona, Caro, Aneta Pascu, chiar, aspiră către o „oază" de fericire, acţionează toate în direcţia care li se pare a le îndrepta către împlinirea umană visată. Astfel, Nory Baldovin se străduie să convieţuiască alături de sora ei înstrăinată şi dorită, să accepte prezenţa Corneliei sub acelaşi acoperiş, Madona să menţină interesul lui Caro neştirbit, în ciuda bolii care o izolează iremediabil de omul iubit, Dia, trăită în Elveţia, departe de îmccroîmtu! mamei ei şi de aventura galantă a unui tată egoist şi mărginit, înşelată de ipocrizia vulgară a unui logodnic, crede că-şi va afla liniştea alături de cele două fiinţe aproape străine, sora vitregă şi mama acesteia. Elena Drăgănescu se întoarce în teră pentru a-şi reface averea părădluită şi, sub influenţa cumnatei Tana, încearcă tardive remuşcări pentru defunctul Drăgănescu», visând la aşezarea copilului lor pe moşia de la Prundeni. Fiecare deci nutreşte »un vis de fericire şi de stabilizare într-un loc pe care-1 saooate cel irraai potrivit, un loc de refugiu şi de linişte. Chiar şi bovariica Aneta de la Vaslui, în mintea ei puţină, hrăneşte speranţa unei vieţuiri confortabile în Capitală, loouil unde fratele ei pizmuit venise  să  facă ilustră carieră.
S-a afirmat de către unii recenţi comentatori ai Rădăcinilor că semnificaţia titlului s-ar traduce prin „rădăcinile vieţii" saui, cu alte cuvinte, întoarcerea la condiţia normală a femeii (soţie şi mamă), întrucît majoritatea personajelor cărţii sînt femei. Afirmaţie minimalizatoare şi deosebit de riscantă, deoarece complexi-
55
ta tea psihologică a personajelor Hortensiei Papadat-Bengescu refuză tiparele înguste şi carnetele. Afirmaţie la fel de riscantă ca şi aceea a oamentariilor de pe vremea apariţiei romanului, oare trimiteau la rădăcinile pur biologice unde Hortensia Papiadat-Bengescu ar fi găsit in mod repetat anomalii, împerecheri nepotrivite, mezalianţe etc.
Cred că atît titlul cît şi semnificaţia destinelor omeneşti ale romanului permit o interpretare mai nuanţată. E vorba, mai degrabă, de altfel de „rădăcini" decît cele pur sangvine, cu toate că zbaterea lui Nory sau a Elenei Drăgănesou, de pildă, a lui Lică Trubadurul sau a Mikăi-Le s-ar traduce concret şi prin realizarea unei rîvnite vieţi de familie, ori prin înnodarea necesară a firului tradiţiei, în sensul cel mai bun al cuvântului.
Strădania lui Nory, a Elenei, a Madonei sau chiar a Diei Baldovin, „înstrăinata", urmăreşte fixarea în soiul moral şi social, efortul evident de a recrea o familie, „familia". Dar o familie nu înseamnă neapărat un cămin, un nucleu unit care ar prolifera fericire, iar literatura Hortensiei Papadat-Bengescu accentuează în atîtaa rînduri această idee. Familie ar însemna, ar trebui să însemne după opinia autoarei şi tradiţie care trebuie urmată, pe care te poţi sprijini, şi nucleu armonic, dar, tot în concepţia autoarei, familia apare de foarte multe ori (ca să nu spun de cele mai multe ori !) ca o colectivitate formală, un dat natural şi social inevitabil, dar nu neapărat şi nucleul, locul sigur, stabil, punctul de referinţă la care revenim mereu. Ideiea aceasta din urmă este foarte veche în opera Hortensiei Papadat-Bengesou şi ea datează încă de la lucrarea dramatică Bătrînul, din anul 1920 (anul apariţiei şi niu al elaborării piesei). Duca Deleaou avea o familie numeroasă pe care însă o detesta, ca şi Elena Drăgănescu care va repudia pe Mika-Le sau pe mama ei, Lenora, pentru cauze cunoscute, ca şi Nory Baldovin care va urî egoismul şi laşitatea Corneliei, dar şi pe acelea ale ,boiertaşului" al cărui copil nelegitim era.
Observăm deoi în Rădăcini ca o idee de prim-plan ideea cestaurării familiei drept locul visat sau închipuit, singurul stabil al certitudinilor insului, deci şi al acestor personaje rătăcitoare : Nory, Elena, Dia, Madona, oare fac efortul să-şi întemeieze sau să-şi refacă un cămin pentru a căpăta au adevărat „rădăcini".
Numai că aproape nici unul dintre personajele romanului — în afară de Nory — nu izbutesc într-adevăr să-şi
concretizeze acest deziderat, s-ar părea comod şi la îndemîna oricui, până la capăt. Nici Elena Drăgănescu, iubitoarea de „paradă", snoaba Elena, adoratoarea ordinii şi ierarhiei sociale, nici Dia, fiica înstrăinată — şi la propriu şi la figurat — a moşierului Baldovin, trăită în Elveţia sub oblăduirea morală a fantomaticei Mado (guvernanta franţuzoaică), nici Lică Trubadurul, obosit de atîtea aventurii şi îmbătrânit, care aspiră la însurătoare fie şi numai pentru o eventuală securitate economică. Nici măcar idealul cuplu romantic : Madona-Caro, deveniţi soţi dar şi asociaţi în grăbita cucerire a clientelei din înalta societate bucureşteană. Caro gelos, Madona enigmatică, se chinuie interminabil unul pe altul, dar dincolo de aparenţele capricioase se ascunde deznodământul cel mai tragic. Fericirea nu are rădăcini, nu poate prinde rădăcini, pare a spune scriitoarea. Nimeni, aşadar, în .roman nu are aceste mult dorite rădăcini. Nimeni nu se opreşte la ceva anurne, la acel „ceva" care să-i dăruiască securitatea, integritatea şi forţa necesară. Totul pare clădit pe un teren nisipos, alunecos şi întreaga zbatere a indivizilor de a se fixa, sau de a înnoda firele rupte ale vieţii de familie rămîne fără rost, zadarnică. E fără rost efortul lui Nory Baldovin de a înfiripa un trai familial în casa de pe Izvor, alături de sora ei trăită în străinătate, căreia nu-i cunoaşte taina şi pe care se înicăpăţîhează a crede că o ştie, şi alături de nu mai puţin străina ei „mămiţă", Cornelia, al cărei secret îl dispreţuieşte. Acţiunea eşuează, armonia mult aşteptată degenerează într-un conflict acut şi de durată. Şi, fiecare dintre cele trei, deşi bine intenţionată, retează în sforţarea de „apropiere" de celelalte două. Fiindcă toate trei, şi Nory , şi Dia, şi Cornelia, nu se cunosc deloc pentru a-şi menaja susceptibilităţile, vanităţile. Nory, cea mai plină de rîvnă dintre ele pentru bunul mers al acestei vieţi în comun, comite repetate imprudenţe şi in-delicateţi faţă de nu mai puţin orgolioasa ei soră (printre altele pe aceea de a-i căuta ou orice preţ un soţ, ceea ce grăbeşte ruptura şi plecarea Diei înapoi în Elveţia). Familia nu se încheagă, traiul în comun al unor femei care nu se cunosc deloc nu este posibil. Comunicarea atît de necesară între surori şi mamă nu se produce. „Rădăcinile" la care rîvnesc atît Nory cît şi Dia, „înstrăinata", „străina", „călătoarea", curn i se spune adeseori în roman, rămîn imponderabile, prezumtive. Asistăm, mai curînd, la fenomenul dureros al „dezrădăcinării"
56
sau însingurării unora dintre personaje. Dealtminteri,   nu  în   imod întîniplătar marea romancieră strecoară în gîndurile cele mai intime ale lui Nory, mai ales, cuvinte ca „singurătate", „însingurare", „înstrăinare". Iată de pildă, dezrădăcinarea Diei,  cea  mal lucidă dintre surori. Tutela nedorită a lui Nory ca şi boala Madonei, soţia lui Caro, de care s-a îndrăgostit, sînt    argumente care o vor arunca înapoi  printre străini.  Avea oarecare dreptate Şerban  Ciocul esou cînd reproşa  finalul  de  happy-end  al Rădăcinilor, dar numai în măsura în care ne apare cam arbitrară decizia lui Nory, a independentei şi drăcoasei cu spirit critic de a primi oferta unui virtual logodnic. Drumul Diei către Caro era mai mult decît previzibil, sfîrşitul    Madonei cel aşteptat. Dar  faptul  că depărtarea contribuie mult la împăcarea şi apropierea dintre cele  două  surori, nu mai ţine deloc de happy-end, fiind perfect plauzibilă estomparea şi tocirea unui conflict la distanţe care pot apropia sufleteşte, aşa cum apropierile canlorete nu pot să o facă. De finalul romanului, cam trandafiriu în ceea ce priveşte pe singurateca şi  dificila  Nory, d,eloc  în spiritul scriitoarei, era fără îndoială vinovată şi critica literară a vremii, care o acuzase pe marea romancieră '(luciditatea ei fără rival) de cruzime, de pesimism,  de crearea a prea mulţi „monştri" etc. Concesia făcută criticilor vremii a împins-o pe scriitoare către precipitarea cam roză, şi nu în linia firească a romanului, a Rădăcinilor. Fiindcă orice revenire, pare a spune H. Papadat-Bengescu, este continuarea unui drum al înstrăinării, fiecăruia  dintre   personaje,   datorat  fie împrejurărilor, fie timpului sau firii ciudate a celui care rounsi cunoaşte niciodată îndeajuns  semenii,   nici  propriile disponibilităţi.  De  exemplu,  revenirea Elenei Drăgănescu la, moşia de la Prundeni este o iluzorie întoarcere la rădăcini, la tradiţie,  în realitate,  poate  că remuşcarea tîrzie faţă de Drăgănescu sau teama de un total fiasco economic o mînase spre Prundeni.  Elena încearcă şi  crede că-şi salvează blazonul prin repunerea pe picioare a combinaţiilor industriale ale de-functuiiui. De fapt venirea la Prundeni este şi o fugă de Marcian, o înstrăinare de el ca şi de propriul ei copil, firavul adolescent mai asemănător amantului prin fire decît soţului ei. Şi Elena încearcă să recreeze o familie, un cămin risipit, să înnoade o  tradiţie.   Dar  înstrăinarea ei este atît de mare, încît numai ideea de tradiţie fără  suport afectiv, eşuează, se destramă înainte de a lua o formă con-
cretă. Elena vrea să creeze „la rece" pentru fiul ei, Ghighi, pe care nu-1 iubeşte, o îimpllîntare în solul strămoşesc. Idee sterilă, fiindcă, nu cu idei se creează, se reînnnoadă tradiţia. Criza adolescentină a lui Ghighi, rupt de protectorul lui adevărat, de Marcian, aduce un aer de tragedie la Prundeni.
S^air părea că prapunîndu^şi să Urmărească firul ideii de revenire la matcă, la rădăcinile" personajelor, Hortensia Papadat-Bengescu a ajuns la cu totul altceva. Şi anume la concluzia firească a faptului că „rădăcinile" se află undeva în noi, (dacă sînt !), în fondul nostru afectiv, şi către ele ne poartă, vrem-n,u vrem, memoria noastră involuntară, memoria afectivă. „Rădăcinile" sînt oamenii, locurile, atmosfera unui aniuime „acasă" care aparţine exclusiv fondului primar, copilăriei, şi către acel acasă, atît de unic pentru fiecare şi de îndepărtat este purtată tocmai Nory, plebeiană, bastarda, un timp şi ea pribeagă ca atîţia alţii (Dia, Elena, Marcian etc). în sufletul contradictoriu şi totuşi echilibrat al lui Nory există intacte „firele rădăcinilor" către Trînull şi Trîna ei. Şi numai gestul de a reface domeniul părintesc este îndreptăţit, nezadarnie. Toţi ceilalţi vor fi rătăcitori mai departe, fiindcă .nimic nu-i leagă de nimic. Numai Nory, cum spune scriitoarea : „rămăsese împresurată de timp, sufot legea lui, totodată în luptă cu timpul"...
EUGENIA TUDOR ANTON
o INTRE SERIE Şl UNICITATE. — Restrîngîndu-şi preocupările la „cercetarea metaforelor substantivale" Eugen Dorcesou înţelege ajşi explica opţiunea prin importanţa acestui tip de metaforă ce ar furniza „datele cele mai sigure pentru definirea personalităţii unui poet". Justificarea are acurateţe teoretică : „Credem că universul interior al poetului ni se dezvăluie, în ceea ce are caracteristic, în primul rînd prin substanţă, şi abia apoi prin acţiune şi calitate. Metaforele substantivale sînt substituiri, în vreme ce metaforele verbale şi adjectivale, în marea lor majoritate, sînt atribuiri inadecvate logic de acţiuni şi calităţi". Metaforele substantivale, susţine autorul, sînt metafore prime, pe cînd celelalte sînt, în majoritate, derivate, secunde. E combătută înţelegerea „vulgarizatoare" a metaforei drept un silogism trunchiat („o comparaţie    căreia îi lip-
1
57
seşte un termen"), drept o exhibiţie retorică, în favoarea tezei conform căreia : „...metafora se sprijină nu pe o comparaţie constituită ca atare, ci pe o asociere (sau comparare) obscură, adesea abisală şi fulgerătoare, săvârşită de intuiţie între locuri oare nu trebuie să aibă din punctul de vedere al logicii curente ceva comun şi că esenţială nu este deci, apropierea, ci substituirea celor două realităţi. Formularea lua Tudor Vianu (metafora este „rezultatul exprimat al unei comparaţii subînţelese") e refuzată cu enervare, drept o „definiţie oarecum imprecisă". Lucrurile nu sint totuşi foarte clare de vreme ce se revine peste câteva pagini în felul următor : „Ar fi, probabil, mai nimerit să se spună că metafora şi comparaţia — tropi distincţi — sfat precedate de acelaşi proces psihic : sesizarea similitudinii dintre lucruri şi fenomene". Identificată nu numai cu poezia, ci şi cu limbajul curent, metafora e lăsată a pluti în ceruri indeterminabile, astfel încît cazuistica accepţiunii sale speciale ne apare futilă : „Ca semun, cuvântul este, în sens larg, o metaforă. (Să nu ne gândim doar la onomatopee, cuvinte născute prin «asemănare») Limba este, în întregul ei, o metaforă a realităţii. Poezia (ea însăşi limbaj) ni se relevă ca o metaforă a aceleiaşi realităţi..." In schematizare, ni se arată cum metaforele se împart în două largi categorii, în funcţie de cei doi termeni componenţi, termenul propriu şi termenul figurat: „Atunci cînd ambii sînt prezenţi în expresie, între ei stabilindu-se un raport de identitate, avem a face ou metafore coalescente ; cînd termenul propriu lipseşte din expresie, fiind absorbit în termenul figurat, metafora este o implicaţie". La rândul lor, „metaforele coalescente pot fi apozitive, predicative suplimentare şi predicative ; metaforele implicaţii se exprimă fie prin substantiv neînsoţit de determinări, fie prin substantiv secondat de diverse atribute". O abordare istorică a temei prezintă vecinătăţi nebănuite, pe Lucian Blaga alături de Felicia Serbam, pe Tudor Vianu alături de Gh. Chivu, pe Aristotel alături de Ionescu Lililana. Statistica este utilizată fără umor, drept o maşinărie a unui totalitarism, pozitiv : „Este, poate, locul să menţionăm, că, în general, raportul dintre numărul metaforelor coalescente şi cel al metaforelor implicaţii se menţine acelaşi la Blaga şi Philippide : 1/2 (500/250, la Blaga ; 260/134, la Philippide)".
Care este însă profilul perspectivei literare, a înţelegerii estetice şi ideatice către care trebuie să coneure orice cercetare
aplicată literaturii ? Eugen Dorcescu încearcă a oferi un răspuns în amplul capitol de „Analize" ce secondează partea teoretică a lucrării sale. Aci iese la iveală Conflictul mai general dintre studiul seriei şi cel ai unicităţii creaţiei, între „cheia" structurală şi substanţa faţă de care se dovedeşte activă doar intuiţia critică pro-priu-zisă. Din (generalităţile de tip mate-matizant nu se poate (încă !) desprinde in chip reflex o procedură axiologică. Când se referă la poeţii reprezentativi, Eugen Dorcescu învederează o capacitate reală de investigaţie la obiect, ânfăţişind simetriile unei -opere complexe (Blaga), densitatea de textură expresivă a unui mod liric privilegiat (Ion Barbu), sau imagi-nile-simbol ce instruiesc asupra unor mişcări suibtextuale (Philippide). In schimb raportările la alţi autori suferă in chip izbitor de lipsa „gustului" căruia nu i se poate substitui nici un reţetar structuralist. Indiferenţa faţă de valoarea literară (atitudine artificială, dar posibilă într-o operaţie speculativă) nu e totuna cu încălcarea sentimentului valorii în cauză. O egalitate de ton devine abuzivă reliefând nemilos denivelările. Astfel, o pondere exagerată se acordă versurilor lui Victor Eftimiu : „In poezia de dragoste, umană şi accesibilă ca întreaga sa operă, Victor Eftimiu cultivă graţia sinceră a unor «idei de sentimente», care i-a adus o meritată popularitate ; Trupul iubitei este crin ce se mlădie, ochii — aripi de fluturi negri ; iubirea, flacără de argint, împodobeşte o femeie — elegie, suavă simfonie de tăcere înstelată." Autorul de care e vorba apare situat nu mai puţin decît ântr-o paralelă sclipitoare cu Blaga şi (probabil) cu Eminescu : „Pulsând ân întunericul fără sfârşit, stelele ar fi putut deveni inimi veşnice în spaţiu (ca la Blaga) ; ele rămîn, insă, de cele mai inul te ori, podoabe agreabile intr-un decor fastuos. Şi, totuşi, adesea, steaua (ca şi luceafărul) alunecă, indecis, spre simbol : In mine stelele răsar şi apun". Dimitrie Stelaru ar fi o sumă a piscurilor poeziei naţionale („sinteză superioară" se decide într-un chip uluitor) : „Avem a face ou o sinteză superioară între ceea ce ne oferă creaţia lui Ion Barbu (aspiraţia spre astral), cea a lui Tudor Arghezi (eu liric = copac), a lui Lucian Blaga (Obsesia arderii) şi, parţial, a lui Al. Philippide (prezenţa şi semnificaţia vîntului)." Din „caracterizarea" ce i se face lui .A E. Baoonsky rezultă adevăruri atît de... specifice, încît rămân disponibile pentru numirea oricărui poet al lumii : „A. E. Baconsky face parte din categoria acelor poeţi la care relaţia afectivă cu mediul preexistă poeziei (sic !) ; şi, ceea ce este
58
mai important, emoţia a fost şi a rămas selectivă, alegând din multitudinea fenomenală a lumii câteva elemente doar (sic !), cele ce vor constitui punctele de susţinere ale peisajului său interior." Refuzat în momentele oportune, adică oprit să intre pe uşă, umorul pătrunde pe fereastră : „De altfel, pentru A. E. Baconsky, şi cele care mu se văd există". Ori această piiidă de logică infailibilă : „Dar, dacă A. E. Baconsky preferă zilele înceţoşate ale iernii, este ou atît mai aproape de zori, de amurg şi, mai ales, de noapte." încă un exemplu, referitor la Eugen Je-baleanu: „Stilul aluvionar, gîfîit, e sacadat suib teroarea unei erupţii ce se pregăteşte, parcă, în propriile-i măruntaie." Meritorie prin încercarea de a-şi constitui o bază teoretică, .cercetarea lui Eugen Dorcescu e încă deficitară sub raportul „decolărilor" critice la care năzuieşte şi în afara cărora ar fi lipsită de senis.
GHEORGHE GRIGURCU
e O CERCETARE MERITORIE. — O interesantă şi amănunţită investigaţie a unui sector neglijat al prozei româneşti realizează Sergiu Pavel Dan prin volumul compact dar şi excesiv sistematizat Proza fantastică românească (Ed. Minerva, 1975). E un teritoriu peste oare principalii noştri critici au trecut în grabă, cînd nu l^au negat de-a dreptul, după cum observă au~ torul chiar de la început, cei mai mulţi văzînd în spiritul nostru latin şi lucid un obstacol în calea înţelegerii „insolitului suprareal". La noi, interesul pentru fantastic datează de foarte curînd, dar el se poate aplica la un teritoriu destul de extins, reprezentând o zestre literară cu totul remarcabilă. Prezentarea şi analiza ei ar dovedi-o mai elocvent, şi meritul cărţii de faţă acesta e, deşi autorul ei se amăgeşte cu iluzia că a realizat o „sinteză". E un euvînt care a devenit magic această „sinteză" şi mai ales terme-nul-scuză pentru universitarii care păşesc in .apele atît de lunecoase şi de perfide ale publicisticii. Ei nu ambiţionează la altceva decît la compactul expozitiv şi amplu. Mai utilă, din .multe puncte de vedere, ar fi critica şi analiza — ca .să fim drepţi, nu o dată prezente în cartea lui Sergiu Pavel .Dan, dar mult copleşite de spiritul de sistematizare, clasificare şi înrubricare, fără de care, cred unii, nu se poate realiza nimic temeinic.
Poate că abordarea domeniului ar fi pretins o pană mai liberă şi tun stil rnai aerisit (pe care le întîlmiim, de pildă, în cartea lui Marin Beşteliu, Realismul literaturii fantastice, (Craiova, 1975), dar şi aşa, meritul lui Sergiu Pavel Dan e incontestabil. Desigur că am fi îndrituiţi ca, în compensaţie, să aşteptăm de la un autor care pune atîta preţ pe delimitări şi clasificaţii la o mai imare preciziune, la o mai exactă definire a termenilor. „Fantasticul" însulşi se află în cazul cărţii de faţă în mare suferinţă, deşi amplele Preliminarii teoretice discută atîtea şi atâtea interesante probleme şi fac încă mai instructive corelaţii. S-ar zice că noţiunea oare ne preocupă — şi o afirmăm aici nu întâmplător făcând această dare de seamă — se vrea definită mai mult prin. negaţii sau prin raportări la sipete diverse, aparţinând nu întru totul aceleiaşi sfere : fabulosul feeric, miraculosul magico-imitie şi superstiţios, ocultismul iniţiatic, literatura ştiinţifico-fantas-tică, proza poetică şi alegorică, proza vizionară (de factură absurdă), literatura de aventuri, proza de analiză (dealtmdn-teri, posibilitatea de contaminare şi de suprapunere a acestor termeni e prea evidentă ca să mai insistăm). între mai multe definiţii, autorul nu se hotărăşte, preocuparea sa mergând mai mult în direcţia expunerii tuturor opiniilor, ou consecutiva neglijare a comprehensiunii specifice — desigur într-altfel limitativă.
Un exemplu. Faptul că (literatura fantastică se împleteşte strâns cu realismul, că întovărăşeşte îndeaproape dezvoltarea prozei de acest tip, că o vedem cultivată de cele mai ^prozaice" spirite (Balzac, Maupassant, sau, la noi, Caragiale) este foarte semnificativ. Şi, încă mai mult, faptul că se foloseşte de schema prozei realiste, de „poetica" lui, ca să utilizăm un termen mai pretenţios, dar care trebuie avut în vedere pentru explicarea unui fenomen socotit de noi mai mult decît o simplă coincidenţă. Adevăratul fantastic în literatură e legat de existenţa obiectivitătii, a realităţii obiective a lumii şi a posibilităţii de percepere lucidă şi de reprezentare a ei. Pînă a fi un scandal al raţiunii, fantasticul presupune o lume dominată de raţiune, bine articulată şi perfect cognoscibilă, în care el numai „intervine" fără să-i constituie „legea". Fantasticul nu aparţine unei lumi dominate de mentalitatea mitică, magică, miraculoasă. De aceea, nici basmele, nici legendele, nici poveştile mitologice nu aparţin, după noi, fantasticului, pentru că îl admit din capul locului ca un factor constitutiv şi propuisor al tuturor acţiunilor desfăşu-
59
rate. Ele sunt doar pentru noi fantastice, raportate Ia o diurne a logicii şi înţelegerii celei mai simple.
O cercecetare a împletirii fantasticului cu realismul ar putea da rezultate surprinzătoare tocmai prin observarea ma-rei lor dependenţe sau apropieri. Folosirea poeticii realiste pentru eşafodarea prozei fantastice impune o vocaţie duibiă, de observare şi fantazare, comune ambelor modalităţi. (Povestirile lui Poe sunt surprinzător de .prozaice" ca scriitură, şi asemeni şi cele ale lui Kafka, mai aproape de epoca noastră ; sunt structurate geometric, unmînd toate canoanele prozei realiste.)
Legătura prozei fantastice ou spiritul constructiv explică propensiunea spre acest gen a artiştilor care şi-au. verificat puterile în proza, de cel mai realist stil, dar care posedă o reală aptitudine de fantazare, după cum tot ea încurajează pe fabricanţii de literatură — de cele mai multe ori posedând mai mult decît marii artişti ştiinţa de a ridica o Schelărie literară, sau de a se folosi în mod abil de scheme verificate. Cel oare a putut da naştere unei lumi „fictive" trece în modul cel mai firesc în lumea fantasticului, mai curând poate decît vizionarii şi spiritele fundamental lirice, care-1 intuiesc şi-1 simt, dar nu-i pot da structura articulată. Iată de ce vom preţui mai puţin Sărmanul Dionis (radiindu-ne opiniei lui Lovi-nescu) considerat amplu şi exagerat de Sergiu Pavel Dan, tocmai pentru că e deficitar în infrastructura lui prozaică... Regretele autorului studiului privitor la ceea ce ar fi putut fi proza fantastică a lui Eminescu („Studii, proiecte, crochiuri — care cuprind, in nuce, aproape toate po-tenţialităţile genului. Mare pierdere, in-tr-adevăr, că — în afara unor puţine, dar preţioase excepţii, — poetul nu a avut răgazul să definitiveze marea dioramă fantastică, pe care, la acea epocă, doar el ar fi putut-o concepe." p. 235) ni se par nepotrivite deoarece nu fantezia şi orizontul mitic sunt hotărâtoare ân abordarea acestei modalităţi, ci spiritul de construcţie epică pe care Eminescu a dovedit a nu-fl poseda (fapt constatat şi de Călinescu şi recunoscut şi de Sergiu Pavel Dan in mod fugitiv, atunci cînd observă acelaşi lucru la Arghezi), dar pe care-1 avea din plin Caragiale, de pildă, nu întâmplător izbutind şi în literatura fantastică în modul cel mai firesc. Neurrnărinid edificarea fantasticului ci cău-tînd mai mult să identifice (cu pertinenţă şi reală cunoaştere a literaturii de acest fel) dozele lui, pe cît ou putinţă clasifi-cabile, autorul îşi limitează considerabil
succesul unei încercări, altminteri plină de rîvnă. Ni se pare că înţelegerea autorului Prozei fantastice româneşti se aplică mai cu osebire discutării problemei respective nu în specificitatea ei, ci prin proiectarea tuturor chestiunilor „pe un plan mai vast", care-î prilejuieşte desfăşurarea unei serii de frumoase şi întrucâtva inutile asociaţii —- sau, cum le numeşte el, „relaţionări" — ou domeniile înrudite. E exact ceea ce el însuşi reproşează lui N. Balotă ca autor al studiului despre Vrmuz: faptul „de a desfăşura larg faldurile unor serii de paranteze asociative : tematice, tipologice ori ideatice" (p. 300). Cu deosebirea că acestea sunt cu atît mai preţioase în cazul lui Sergiu Pavel Dan, cu cît nu sunt absolut gratuite, ca în cazul precedentului.
Dar, nu mai puţin, ele nu dovedesc o familiaritate, o înţelegere şi o simpatie de esenţă cu fenomenul pe careul asediază, ci aplicarea voit savantă şi riguroasă a unui spirit cumpănit între alte zodii. Avem de-a face mai mult ou o cercetare în care se caută exemple pentru o demonstraţie şi nu punerea în lumină a sugestiei profunde, motiv pentru care valoarea artistică a exemplelor nu e eu justeţe avută ân vedere. Mergînd mai departe, poate am avea să-i reproşăm scoaterea din discuţie a unor autori (Olga Cate, Titus Hotnog, Maria-Luîza Cristesou, şi chiar Cella Delavrancea, care atit in Vraja cât şi în Semnul a speculat problema figurii insolite şi a enigmei identificării, prezentă în Remember al lui Mateiu Caragiale, dar mai ales în Convivul ospeţelor supreme de Villiers de l'Isle-Adam) sau minimalizarea altora (Macedonski, Vinea, Adrian Maniu). Dar, chiar şi ou aceste rezerve, Proza fantastică românească e mai mult decât o lucrare de defrişare a unui teritoriu prea neglijat şi se recomandă ca o încercare critică de indiscutabilă valoare informativă.
ALEXANDRU GEORGE
© NOBLEŢEA COMUNICĂRII. — Nu despre cărţile Răpirea lui Ganymede de Mircea Horia Simionescu şi O singură vîrsta de Radu Petrescu, apariţii diferite, personalităţi distincte aş vrea să scriu ci despre ceea ce le apropie, despre o atmosferă comună, despre o înrudire spirituală.
Apariţia celor două volume, apropiată în trap, îmi îngăduie să reţin mai ales ceea ce le apropie, acel nu ştiu ce ştiu
60
al jocului savant, al risipirilor şi rigorii, al combinaţiilor pedante şi al fulguraţiilor încântătoare ; al unor ceremonioase, statice puneri în scenă pe de-o parte (în proza lui Radu Petreseu) sau al unor derulări simultane, timp şi spaţiu suprapu-nîndu-se graţie impresiilor vii, asociaţiilor ingenioase — un caleidoscop strălucit (la Mircea Horia Simionescu).
Este vorba, de fapt, despre un fals jurnal de drum şi despre un fals interviu : formule generoase, lăsînd autorilor posibilitatea să converseze peste distanţe, să se confrunte peste canoane, graţie aceluiaşi suflu contemporan — deşi altfel perceput, atît de altfel trăit! (Mă gîndeam, de fapt, la actualitatea lui Al. Odobescu, la acel „pseudo" tratat lăsînd posibilitatea autorului erudit să vagabondeze prin bără-gane, opinii artistice, încîntări şi rigori, impunîndu-şi, impiunîndu-i-se, de la sine, legile jocului (stilului).
Dar afirmaţia de mai sus, în ceea ce priveşte înrudirea celor două cărţi, nu trebuie înţeleasă ca influenţare, oa mo-lipsire. Ceea ce le uneşte este acest dialog despre artă, acest „banchet" spiritual într-un spaţiu contemporan în care interferează, se întîlnesc opiniile ; o anumită atmosferă solidară, armonioasă, dînd Buou-reştiilor, aşa cum respiră din paginile celor două cărţi, o generoasă prestanţă de capitală artistică. Autorii conversează firesc în filele cărţilor lor, se iau ca inter-locuitori, îşi invocă numele unul altuia ; astfel, Mircea Horia Simionescu^ va introduce, în cartea sa de drum, scrisori, fragmente, pe care nu le vei suspecta nici o clipă de fals, de literaturizare. „Prietenia — poate cea mai utilă călătorie", astfel este intitulat chiar unul din capitolele cărţii („... ce altceva este călătoria decît o încercare de autobiografie, realizată prin delimitări şi mărturisiri particulare, ire-petabiie..."). Graţie acestei formule, Mircea Horia Simionescu va realiza un „jurnal de drum sui-generis, joc bine articulat, fişe contemporane bogate în tot felul de judecăţi asupra istoriei artelor, valorilor, consacrării şi uitării nedrepte, gustului artistic specific lumii noastre confruntată cu lumea (căci : „ce altceva este călătoria decît o încercare de autobiografie, realizată prin delimitări şi mărturisiri...").
Acelaşi dialog despre artă, aceleaşi confruntări cu prietenii şi opiniile, dincolo de pretextul epic, le întîlnim şi în nuvela lui Radu Petreseu, O singură vîrsta, („deşi dialogul nostru s-a desfăşurat cu atîta dificultate şi pînă la urmă n-a ieşit decît o schiţă, o propunere abia aiudibilă în rumoarea care a însoţit-o şi o înăbuşă ca şi în întregime, noi am vrut să stăm de
vorbă, tu să mă întrebi şi eu să-ţi răspund" — notează Radu Petreseu, în paginile prozei sale). „Nu trebuie să punem chiar în prim plan ce e mai important", continuă autorul nuvelei, pretextului de nuvelă. Într-adevăr, ceea ce trăieşte, ceea ce dă mişcare întregului este tocmai acest schimb de opinii, acest dialog altfel realizat, prin-tr-un pretext de drumuri, de popasuri închipuite, visate, imaginate de autor. Spre deosebire de Mircea Horia Simionescu — călătorul modern care se confruntă, respiră, compară, trăieşte, respinge şi emite opinii, într-un tot viu, de imediată participare —, Radu Petreseu este călătorul în închipuire, este falsul călător, şi de aici, altă lumină, legile altui joc. ^ Personajele acestui pretext de interviu nu se mişcă pe drumurile Franţei, Scoţiei, Italiei invocate, ci se mişcă în închipuire, în argumentarea unui dialog, unui schimb de opinii despre artă, despre posibila co- r municare prin artă. Şi atunci O singură vîrsta nu este o replică — altfel, — Ia Răpirea lui Ganymede ?
Cît despre epica propriu-zisă, viaţa şi mişcările personajelor în pretextul de subiect al nuvelei, ceea ce impresionează este artificialul ceremonios, praful care aureolează perechile unui cadril sentimental, vetust uneori, alteori ciudat de modern — aceleaşi simetrii, aceleaşi leit-mo-tive obsedante, acelaşi alb-negru, armonii statice, amintindu-mi un film fără epică de fapt — „Anul trecut la Marienbad"...
... Dar nu despre cărţile însele pretindeam că scriu, eu, ne-criticul, ci despre ceea ce le apropie, despre înrudirea lor spirituală, despre prieteniile artistice, acest dialog contemporan — comunicare armonioasă, posibilă.
Dincolo de oglinda, oglindirile deformatoare ale lumii artistice contemporane, aşa * cum apar ele în unele roanane din ultimii ani, aceste cărţi vin să propună, credibil, climatul comunicării., solidaritatea prieteniilor artistice, dialogul armonios, ideal. ţ
FLORENŢA ALBU
• O CARTE DESPRE MINERI. — Volumul lui Radu Selejan Eliberarea lui Bularda (Editura Eminescu, 1974) e realizat ca o succesiune de flash-uri, multe dintre ele constituind tot atîtea miniaturi impresioniste. Procedeul încurajează ivirea din penumbră, pentru o clipă, a chipurilor şi întâmplărilor, resorbite înapoi în aceeaşi penumbră, pentru ca în final
61
lectorul să aibă tabloul total, finisat al acestui lac de muncă. Mina şi este de fapt personajul central, nu numai fundalul cărţii.
Prin anii 1960, la o mină auriferă din munţii Apuseni se accidentează un oarecare Bularda. Ortacii decid ca în lacul clasicei vegheri a mortului de către babe bocitoare, să se strîngă ei, înlocuind luminările cu pîlpîirea felinarelor de mineri şi, ântrucît accidentul se petrecuse în timpul sărbătorilor de iarnă, să transforme funeraliile într-o pledoarie pentru viaţă, pentru ziua de mâine. In intenţia autorului, „eliberarea" lui Bularda se cuvine percepută ca o deliberată uitare, nesocotire a morţii, poate chiar o sfidare. Cu-vîntările minerilor la căpătâiul celui oare „doarme, doarme, doarme", cum obsesio-nal tot notează R. Seiejan, punctează trecerea timpului, colorând veghea tradiţională şi umplînld-o cu o nestăvilită cascadă de amintiri. Fiecare dintre amintirile acestea ia succesiv (uneori şi simultan) locul geometric al realităţii, superstiţiei sau legendei., Greutăţile şi satisfacţiile specifice mineritului, vremurilor dar şi indivizilor înşişi, participanţi la acest straniu colocviu, vizează nu- numai mina ca atare, ci şi viaţa familiilor, viaţa satelor din jurul minei. Cel mai interesant aspect al cărţii reiese dintr-o, să-i spunem, „tehnică a revelaţiei" : din povestirile de la priveghi, din aceste amintiri mono- şi dialogate, rezultă uneori veritabile şi neaşteptate descoperiri la nivelul cunoaşterii reciproce, care altfel nu s-ar fi manifestat nicicum. („... pînă prin '51 n-am prea avut încredere în tehnicieni şi ingineri... Pe vremea aceea eraţi tehnician. Tânăr şi frumos ca un artist. Zău că m-a apucat mila cînd v-arn văzut întîia oară. Abia vă răsărise mustaţa. Ce să învăţ eu de la copilul ăsta ?" — „Nu, l-am ştiut pe Stăneseu aşa nărăvaş, a zis Toa-der. — înseamnă că nu l-ai cunoscut... Tot ce-am spus este adevăr curat. N-am pus de la mine nici o vorbă." — „Om cumsecade directorul acela. Parcă-1 văd şi astăzi. Brunet bine, cu un nas cîm, cînd se uita la tine parcă-ţi iscodea şi maţele, ştiu că se mânia repede... dar că îi şi trecea imediat... te bătea cu palma pe umăr, avea o lampă lustruită a dracului, te vedeai în reflectorul ei ca într-o oglindă şi cunoştea minerit cît să-ndopi toţi angajaţii unei mine noi." — „Frumos ştii dumneata povesti, losife... — Cum cântă piatra, aşa cîntă şi omul care s-a cununat cu ea, a zis Iosif, apucând o sticlă cu ţuică."). Dar tot aici stă şi slăbiciunea cărţii, căci Bularda, al cărui portret cititorul tot speră să-1 reconstituie, în stilul „robot"
al tehnicii poliţiste, e păstrat de autor într-un întuneric aproape total. Şi atunci Bularda rămîne doar un pretext. Aşa încît schiţele, altminteri probînd o reală cunoaştere a vieţii minerilor, rămînA nişte simple schiţe. Care, poate, nici n-aveau nevoie de un pretext, de acest pretext, pentru a se succeda într-un volum. Bu^ larda e în tot, sugerează Radu Seiejan. Ideea, chiar dacă veche, e încă fructuoasă. Insă procedeul de după ea rămîne doar un artificiu de care autorul nu avea neapărat nevoie.
MIRCEA CONSTANTINESCU
• EROSUL ŞI CONDIŢIA POEZIEI. — Heraldica iubirii e o selecţie de autor «dintr-un deceniu de rîvnă poetică»-. Radu Cîrneci ne propune cea mai completă imagine despre sine. A lăsat destui în afară, reţinând mai ales ceea ce-1 reprezintă. Totuşi ultimele volume, de la Grădina în formă de vis (1970) încoace, rămân aproape intacte. II preocupă îndeosebi unificarea de ton şi «desăvârşirea sunetului limbii». Poetul reuşeşte în ambele direcţii. Mai cu seamă, în limpezirea discursului.
Ne mai sugerează Radu Cîrneci şi un model de lectură : secvenţe din cronici, recenzii, articole de sinteză — toate, referinţe critice dintre cele mai favorabile. Paradoxal, aceste texte impun, în cele din urmă, o judeoată de valoare (am sugerat-o deja), cu toate că cele mai multe dintre ele evită să o afirme răspicat. Altfel, diversitatea de scriitură şi multitudinea punctelor de vedere îl derutează pe cititor. E recomandabil să se procedeze cu mai puţină generozitate în astfel de situaţii. Ar fi fost suficiente două-trei opinii, cele mai sagace. în rest, indicele de nume şi titluri ar fi satisfăcut fără îndoială toate vanităţile.
Despre vocaţia cosmică a poeziei sale, despre vibraţia profund civică a conştiinţei ne vorbeşte poetul însuşi : „Fiindcă dintru începuturi, în trupul şi sufletul meu un cer cu marile-i misteruri se roteşte, un pământ în vuietul vremii âmi sonorizează sângele şi mi-1 luminează, cu patemile invăluandu-cnă, o pasăre de duh cutreierîndu-imi văzduhul interior.
De aici ode neamului meu, prin ele nemurindu-mă.
,De aici imnuri veacului pe oare îl laud, pe mine îimpodbbindu,-mă.
De aici iubiri şi elegii, aură chipului meu şi binecuvântare. Ce mai rămâne nu-i
62
decît trecerea şi petrecerea fiinţei mele către cele ale firii."
In eros şi patrie, Radu Oîrneci descoperă semnele heraldice ale creaţiei. Poetul nu transcrie propriu-zis o experienţă erotică. Mai degrabă el depăşeşte contingenţa iubirii (cel puţin în această retrospectivă) prin concepţie. Erosul devine principiu, esenţă platoniciană şi condiţie a poeziei. Nu întimplătot un ciclu se numeşte Banchetul (şi poetul ţine să citeze, la început, un fragment din Plafon). Desigur, toate acestea au sens în prelungirea unui posibil «program» ; deci ca supoziţie teoretică.
Transfigurarea sentimentului şi a cadrului teluric-vegetal se face cu mijloacele poeziei de sugestie şi de elan imnic. Sînt cultivate aproape toate modurile eroticii : de la cântul suav şi arderea frenetică până la elogiul fertilităţii. Mai stăruie încă duhul lui Zamoixe, ca o amintire neînvinsă a pământului. Pretutindeni plutesc miresme fragede, regeneratoare. Câteodată, în plină juibi'laţie erotică, izbucnesc presimţiri ale morţii (o reminiscenţă romantică) : „Florile acestea peste dogoarea trupului tău / acolo unde valea se face de patimă, unide / cântecele devin evlavioase, iar aerul / Este un dans fierbinte.// (...) Florile acestea în jurul aşteptării. / Este o taină de viaţă şi moarte. / O taină de adânc, de îngeri deasupra. / Şi, orb, caut lumina fără de trup."
In Banchetul şi Cîntarea cîntărilor dragostea se spiritualizează. Fără să fie livresc, Radu Cîrneci compune în marginea marilor modele. Printr-o sensibilitate proaspătă sînt filtrate gesturi, idei cunoscute. Pericolul e de a le dilua în sens epic, De aceea poetul a ales forma li-rico-dramatică : „Aşteaptă, sânii să-i ascund de lună, / pe umeri voalul nopţii să mi-l pun,/ iubirii tale să m-arăt cunună,/ spre chipul tău eu chipul să mă-adun.// (...) Deja le stau ! Intoarice-te, iubite,/ mă doare dorul, toată-s din dureri — / cu ochi de paterni, împrejur, ispite,/   mă-nconjtură   în   tainice tăceri."
Tot ultimul ciclu aduce un plus de obiectivare. Cântarea e transpusă pe trei voci : regele, iubita, corul. Un adevărat spectacol. Nota serafică de aici rezultă. Confesiunea s-a ritualizat. Indiscreţia cenzurează simţirile. Iubirea (mai patetică) e acum ardere suavă : „Să le veghem. Iubitul meu, tu soare, / să paştem mieii printre crinii puri. / O, inima de atîta dor mă doare, / mă clatină spre margini de păduri. // Acolo, preafrumosul meu soseşte / cît încă noaptea doarme-n depărtări. / Peste Beter, prin aprigi munţi,
grăbeşte, / năvalnic cerb pe-naltele cărări."
Peisaj, ca atare, nu există. Natura e redusă la cîteva elemente şi asimilată unei dispoziţii intime. Uneori exprimă hi-ei-atic dimensiunea patriotică. Alteori, violent erotizat, cadrul se transformă în alegorie a cuplului, ca în aceste insolite versuri despre iarbă : „Seara, la piept, lung mi se tînguie :/ e de dor arsă, de dor şi nelinişte,/ trupul i se face străveziu şi arde/ şi mă arde, şi-i mă dărui, Doamne,/ nebună-i/ femeia de iarbă.// Noaptea, iarba se face de taină,/ mă ia de mână, neagră şi dîrză/ şi plecăm, coborâm, coborâm, în rădăcini şi acodo/ ne unim trupurile şi suntem/ dulce ţarină."
Liric din familia tradiţioniştilor, Radu Cîrneci e înainte de toate un cîntăreţ (în ultima vreme, foarte rafinat) al iubirii. Transparenţa versului dă o ţinută clasică poeziei sale. Prezenţa poetului impresionează. Locul său într-o ierarhie stabilă nu ni se pare totuşi fixat definitiv. Nu-hI contestă cu seriozitate nimeni. Dar s-ar putea să i se reproşeze câ el însuşi n-a contestat nimic. In artă mai riscantă decît orice risc e tamperanţa în atitudine. Radu Cîrneci merge pe o caie sigură. Formulla poetică decurge firesc dintr-un temperament deschis şi comunicativ. Rămâne ca poetul să persevereze in aldaneirea emoţiei.
CORNEL MORARU
• FAŢA NEVĂZUTA A PICTURII. — Nu mărturisirile prin cuvinte sint cele care vor aduce puncte de sprijin în înţelegerea creaţiei lui Henri H. Oatargi. Pictorul s-a supus rar plăcerii confesiunilor, presimţind că actul creaţiei însumează prea mult inepuizabil pentru ca el să poată fi codificat numai printr-o rostire subiectivă, desigur şi ea necesară. Expoziţia de la Galeria nouă suplineşte in-tr-un fel destăinuirile pe care maestrul nu le-a făcut despre acel proces formativ al unei opere care se întinde pe maa multe decenii. Punând privitorul în faţa unor ipostaze ale imaginilor, organizatorul propune o privire din interior a operei, facilitând uneori pătrunderea ân. istoria vreunul tablou, în actul sacru al genezei, in acel univers intim unde se confruntă certitudini şi incertitudini şi unde putem descoperi preeminenta, recuzarea sau moartea unei culori. E un mod original de a cunoaşte un pictor, parcurgând âm-preună cu el drumul spre finit, prin me-
63
andrele emoţiilor pe care le închid cro-chiurile sau schiţele de atelier.
Dacă încercam să refacem procesul de elaborare a imaginii pornind de la aceste documente vizuale, descoperim că impulsul care declanşează mecanismele creaţiei Ia Catargi este impresia. Notaţia rapidă fixează în curgerea liniilor sau în ritmica petelor de culoare momentul emoţiei ca pe, o experienţă senzorială care trebuie stocată imediat şi păstrată pentru mai târziu. Actul de receptare a realului este provocat fie de chemarea unei culori (notată uneori pe crochiuri), fie de arhiteicturile sau semnele peisajului, care i se impun artistului ca mesaje eufonice pline de promisiuni. în acest stadiu, pictorul e atent la rezonanţe, dar şi prevăzător atunci cînd notează detalii, repere necesare pentru reconstituiri viitoare. El nu. le enumera, ci le rezumă, pregătindu-le conştient unor interogaţii, acelor analize de atelier, cînd adevărul naturii se topeşte în ordinea artei. Acum graţia primei impresii e decantată de demersurile reflecţiei, simţim, cum artistul se luptă cu tentaţiile imaginii, vedem cum în procesul de elaborare intervin rigorile conceptualizării, dispar culori ori linii, pentru ca în altă variantă să apară din nou, sub impulsurile afectivităţii. E un proces interior, cîteodiată agitat, în care se confruntă aparenţele primelor impresii cu nevoia de ordine şi echilibru, elemente pe care pictorul simte că trebuie să le introducă în construcţia imaginii. Drumul de la studiul preliminar la pictura finită stă mereu sub semnul alianţelor dintre linii şi culoare, al convergenţelor menite să realizeze o orchestrare eufonică a imaginii. Ne-am fi aşteptat ca în acest stadiu ordonarea constructivă să limiteze impulsurile interioare, dar privind cu atenţie suitele de studii de culoare vom observa cum pictorul se lansează în mici aventuri temperamentale, tentaţii pline de farmec, cenzurate însă în numele distincţiei şi clarităţii clasice.
Facilitînd o incursiune în universul secret al creaţiei unui mare pictor, expoziţia de la Galeria nouă ni s-a părut un rar prilej de a cunoaşte „faţa nevăzută" a picturii.
>        CORNEL BOZBICI
• CIK DAMAD1AN : BOCURESCII. — Dacă poezie înseamnă redescoperirea spaţiului şi timpului dintr-un unghi optic transfigurat, atunci „Bucurescii" lui Cik se înscriu printre caligramele oraşului.
Ortografierea numelui fixează timpul fin de siecle al unui oraş multicentenar, iar din peniţa desenatorului tuşul subţire interferează linia memoriei literare într-o nouă unitate, cea plastică, în fond, fiecare cadru e o strofă dintr-un poem citadin specific locului, un poem muzical, îm catalog se invocă, prin Valery, farmecul caselor care cîntă, iar brîurile între etaje sînt, nu o dată — privite atent—■ portative discrete, punctate de notele melodice ale acelui straniu decor cotidian pe lîngă care trecem de atîtea ori fără a-1 observa. S-a spus odată : oamenii oare rîd nu pot fi răi. Şi caricaturile lui Cik erau departe de sarcasm şi mizantropie. Desenele trupului omenesc aveau o levitaţie poetică, oraşul de acum are o gravitaţie fluidă. Fiecare stradă desenată de Cik Damadian are amprenta ei şi culoarea locală a timpului — concret-abs-tractă, fiind vorba de tuşuri — şi toate împreună descoperă colţurile de, grandoare Intimă (paradoxul bucureştcan), de ritm al dulcii dezordini caracteristice unui oraş a cărui seriozitate e gluma şi ale cărui mofturi au însemnat nu o dată atitudini, refuzuri istoz-ice.
Reversul caricaturistului e lirismul desenatorului : atît în „Bucuresci", cît şi în pandantul lui occidental, Bruxelles, în oare catedrala gotică se avîntă pe alte coordonate spaţiale (desenele lui Cik gîn-desc arhitecturi şi spontaneitatea lor e bogat hrănită cu istoria artelor). Cu ce plăcere ar răsfoi cititorul, cetăţean sau nu al capitalei, un album al acestor „Bucureşti" care rotunjeşte prezentul cu trecutul spre a-1 transmite viitorului !
® O ANTOLOGIE BARTALIS. — Ruga mea din flori de aur (Cartea Românească, 1975) e o antologie cuprinzătoare, reprezentativă din opera lui Bartalis Jâ-nos, născut în 1893, lîngă Braşov. Uneori poeţii îşi definesc plenar natura şi stilul abia la maturitate. Debutantul revistei Nyugat a fost salutat de Koszto-lâk Dezso, ca „un Whitman maghiar", definiţie apropiată de adevăr. Departe de sibolism chiar în tinereţe, Bartalis aducea, discret şi nezgomotos, un suflu nou în poezia confraţilor săi transilvăneni şi în viziunea lor despre viaţă. Primul război suna» în poezia saca „unadînc ecou al plîngerii de harfă". Fără a intra direct, ca poet militant, în focul Comunei din 1918, Bartalis a fost în versurile sale, totdeauna, ataşat lumii simple a -cîmpiei, a satului de pe Someş, unde s-a stabilit.
64
Nu ca populist înisă, cu atît mai puţin cu conştiinţa de surghiunit rural. Dimpotrivă. Aşa cum unii poeţi originari de la ţară sînt citadini electivi, el şi-a asumat destinul ruralului : „Nu palide iluzii, nu canon, nu false crezuri/ — nu, nu, şi — nu !/ Pământul viu, puternic,/.../ El îmi va fi cămin şi casă, patrie, refugiu,/ leagăn, sicriu — pământul trudnic,/ şi greu şi caid şi moale, dătător de viaţă,/ necruţător şî aspru, dur şi dulce, brutal şi plin de-amărăciuni pământ!" Ou alte cuvinte, poetul şi-a ales universul pe oa-re-1 consemnează şi >în versuri, -şi în memorii, într-un limbaj elevat, de o simplitate modernă. Ca Frost ? Rigoarea versului acestui bucolic e diferită. Mai curând are ceva din naturaleţea de cronicar a lui Lee Masters, cel din Spoon Ri-ver, în pc -ii Jurnal, Fost-a o tristă ramură, tr strămoşească. Presimţi-
rile unui noi wăcel îl înfioară (în 19:33, pînă şi în tecile fasolei i se pare ca vede săbii ascunse), iar cel de al doilea război îi trezeşte revolta exprimată, nu o dată, în stil profetic. După ultimul război, Bartalis lucrează zece ani la Biblioteca Universitară din Cluj, scrie rar, încearcă struna citadină, atinge corzile amintirilor rurale, cu acel timbru de o
cuceritoare sinceritate, explorează domeniul liricii erotiice( „Astă-noapte numele ţi l-am ţinut sub pernă,/ cum ţine un copil pâinea uscată :/ am dormit alături de numele Tău./ Culcat pe stânga, unde-mi bate inima,/ i^am ascultat întreaga noapte ritmul"), şi al celei paterne („In faţa ta stau, noule-născut,/ Operă a forţelor mele trupeşti şi sufleteşti,/.../ asemeni unei poezii/ creată-n febra miezului de noapte"), vădind ân raporturile cu natura o simplitate, franeiseană aproape („Îmi cresc din degete crini./ Am umerii acoperiţi de sînziene/..,/ Şi-mi cresc miraculoase aripe de flori/.../ Mă recunosc şi flori şi dobitoace./ Şi îmi ascultă uluite cântecul...").
In ce priveşte versiunea română, Bartalis a avut de două ori noroc : după volumul tradus de Emil Giurgiuca, culegerea de faţă se bucură de tălmăcirea, tot fericită, a lui Gelu Păteanu. Intr-o admirabilă prefaţă, Meliusz Jozsef fixează figura poetului în epocă, evidenţiind raporturile operei sale cu poezia română şi cu cea universală. Lui i se datoreşte definiţia atît de pregnantă a poetului : „Un Fra Angelico al liricii transilvane".
VERONICA PORUMBACV