Vi omânească ANUL XXVII IUNIE 1974 Nr. 6 ANTIELEGIE Palide zori, limiatică zare. Două trepte de nori, lăptoase, suri despărţite de o gemă de sare... Ci unde mai întîrzii mai abstractă ca somnul după această cortină de lincezeală ? Te închipuiam aproape numindu-te, te negam aproape pipăindu-te, îţi căutam o alveolă în care să te-mplînt să rămîi măsurată, reală, să iii iormă, miez, să nu te-aîunge vînt, şi iată-te revărsată beteală peste acest prag amorf cu norii ca o gemă de sare. Palide zori. Nu le sparge rubinul. Totul se ascunde, se înciireazâ ; poate cînd s-o deschide seninul o să simt că ai trecut cu absenţa prin interstiţiul clipei sau prin absurdul timpului odată cu versul cerşindu-ţi cadenţa. CĂLĂREŢUL NORILOR Alcătuit din abstract, iară forme avea de împlinit o modernă magie, necuprins, neatins, al tuturor vremilor, sol fără solie — rămas maestru de călărie. Păcat că nu l-aţi văzut! Unde ? Oriunde-i o cavalcadă de cumulus, de altocumulus de amintiri de ploi, de zăpadă, pe un cabrat ciclon norvegian armăsar fabulos de legendă •, el, fără suliţă, fără scut netrecut la tine-n agendă ; sub şa neînchingată întunecînd coame de munţi, lumin'md destinderea dintr-o vale cu verbul combustiei înaltei sale frunţi apărînd succesiv printre albastre intervale. Păcat că nu l-aţi văzut Cind a trecut — e şi al Timpului acesta, al astro-navelor, al farfuriilor zburătoare ; numele Iui e scris ca Zend Avesta pe douăsprezece mii de piei de vite arse de Machedon sau calcinate de soare. Alcătuit, redus în abstract, fără limite, avea de-ndeplinit o modernă magie ; neatins, necuprins, al tuturor zărilor, sol fără solie, rămas pe nori maestru de călărie. RADU BOUREANU O VIZIUNE REALISTĂ Ultimele trei decenii înseamnă în teoria şi practica prozei româneşti vremea marii bătăliii pentru realism. Desigur, literatura realistă nu este o invenţie postbelică, dar o anumită discordantă întră teoria realismului şi practica literară a produs o tensiune creatoare între aceşti poli, cu efecte întârziate, însă pozitive mai ales în ultimul deceniu. Teoria realismului, aşa cum poate fi urmărită în presa literară, a oscilat între extremismul dogmatic şi didacticist utopic, pe de o parte, şi tendinţele antidogmatice (unele exagerînd pînă la preluarea tezei „realismului fără ţărmuri", sărind adică peste cal în acest avînt polemic). Perioada acumulată pare să fi adus, la nivelul teoriei, echilibrul necesar. Tensiunea continuă însă în raporturile dintre practică şi teorie. Anumite sechele ale unei viziuni utilitariste în practica literară, îin aprecierea produsului literar, o îngustime şi o exagerată precauţie se 'mai (fac simţite adesea. Realismul este (sau trebuie să fie) la nivelul practicii o viziune opusă tabuurilor de orice fel. Atîta vreme cit analiza fenomenelor se face de pe poziţia unei gîndiri marxiste în care dialectica contrariilor ocupă un loc important, nu există nici un motiv să se aplice prozei (căci la ea ne gîndim în primul rînd) grile de lectură inadecvate. Romanul există ca un tot şi lectura pe felii îi dăunează. Un exemplu clasic pentru modul în care se discută uneori la noi problema literaturii realiste şi a necesităţii ei ar fi articolele, prea adesea festive, care apar Cu diverse prilejuri. Se porneşte de obicei la înşiruirea numelor unor scriitori ale căror opere pot fi date ca modele, de la Stendhal la Balzac, nu-i aşa, de la Dostoievski la Thomas Mann, desigur, trecînd uşurel prin Joyce şi Proust care şi-au adus evident contribuţia la lărgirea conceptului. Cu cît sînt mai puţine exemplele româneşti (sau cu cît se depăşesc mai dificil listele stabilite: Rebreanu, Sadoveainu, Camil Petresou, H. P. Bengescu, Cezar Petrescu, etc), cu atît e mai bine., căci nu e bine să vorbeşti de bine decît despre morţi. Se vor stabili mai apoi felurile realismului, existente pînă acum, (realism realist, realism psihologic, realism fantastic, realism cu sau fără adjective) şi cîte vor mai fi, Ca la urmă, cînd ne va mai rămîne vreo filă liberă, să se spună evident după la. noi evoluţia succese certiiicate diversitate creaţie curaj etc. iar operele unora ca... sînt exemple grăitoare pentru căci. Şi cu asta am terminat. O modalitate cam eretică ar impune o demonstraţie ce nu încape însă aici. Literatura română postbelică are un aport la evoluţia realismului în România. Printre altele, pentru că, deşi cu mari eforturi, reintră pe făgaşul adevăratului realism. Şi toată pleiada de prozatori afirmată în ultimul deceniu, ca şi acei cîţiva care vin din 4 deceniile trecute, sînt dovezi concludente. Dar despre aceste valori cu un mar© coeficient de stabilitate am avut prilejul să scriu chiar în paginile Vieţii Romaneşti (8/1973) sau în Vatra. E vorba, mai ales, de romancieri. Deşi aş fi bucuros să pot scrie şi despre nişte nuvele excepţionale, pe care încă le mai aştept. Oricum, literatura poate spune despre realitate nu (numai cu mijloace realiste. Din păcate, însă, din cauza unei naive sau pernicioase temeri cu privire la funcţia literaturii, fie unii scriitori, oare preferă comoditatea conştiinţelor vătuite, fie cîţiva falşi pedagogi rataţi, lupi moralişti (despre care se scriu fabule), autori de ediţii ad usum delphini, socotesc că despre unele probleme nu e ,.conzult" să se scrie. Şi asta în ciuda şi împotriva tuturor îndemnurilor de a scrie realist şi sincer pînă la durere. Pentru că există undeva, probabil în purgatoriu sau cine ştie unde, un oficiu pentru măsuri şi greutăţi în care, potrivindu-se cîntarele şi cîntărindu-se Cărţile, se stabileşte un model ideal, un etalon minuscul şi ultrare-zistent, un portret robot. Nu vreau să spun că am avea cărţi scrise acum conform, acestui model. Din fericire, nu se mai întâmplă de astea. Dar că el supravieţuieşte încă undeva, precum ideile platoniciene, şi că noi aflăm despre dînsul doar prin intermediul umbrelor şterse pe care le aruncă în unele conştiinţe şi pe paginile unor cărţi, asta e incontestabil. Dificultatea de a se depăşi modelul se află în primul rînd în scriitori. La masa de scris, în mod normal, ei ar trebui să fie propriii lor sfătuitori. Un deficit de experienţă grevează proza românească. De aceea îl voi stima pe romancierul Şt. M. Gă-brian dacă va rămîne tehnician, sanitar, cum este mi se pare la Sibiu, pe prozatorul Comei Dimoviei dacă vai reuşi să împace meseria de medic cu scrisul, oriunde ar lucra, nu numai în satul de munte Ozun, pe Valentin Şerbu pentru că stă la Tulcea şi a scris şi publicat trei cărţi, pe Radu Petrescu care, după opt ore de slujbă ca documentarist şi după ani de profesorat undeva la Prundul Bîrgăului, a scris Matei Uiescu şi Jurnalul său, pe cei care refuză o grabnică notorietate superficială în numele unei conştiinţe profesionale şi cetăţeneşti. Am sentimentul că realitatea României contemporane nu este cunoscută încă celor care vor să scrie despre ea sub flamura realismului. De aceea mai apar încă atâtea romane inutil sofisticate, de aceea Btîţia sînt obligaţi să-şi povestească amintirile din pruncie, fără duh. Prozatorii ar trebui să trăiască documentîndu-se şi să se documenteze trăind acolo unde se întâmplă lumea : în gări, pe şosele, în uzine, în sate pierdute încă departe de drumuri, dincolo de cărţi şi informaţii după ureche. Ii stimez pe aceia care nu au prieteni literaţi sau au doar cîţiva. Pe aceia care au tăria să aştepte cînd apariţia cărţii le este pentru moment amânată din pricina unei, desigur, temporare neînţelegeri. Pe aceia care trăiesc în credinţa nezdruncinată a adevărului spuselor lor şi cu conştiinţa unei datorii morale de împlinit. Citeam undeva că Robert Musil şi-a părăsit slujba în favoarea scrisului, trăind pînă la sfîrşit cu ajutorul unei burse, strînsă dintr-o chetă a prietenilor. Azi nimic nu mai impune scriitorului român o stare materială precară. Dar comoditatea exagerată se plăteşte printr-un soi de izolare şi printr-o subordonare la factori conjuncturali. Nu pledez pentru o generalizare obligatorie a unui astfel de sistem, ci pentru 5 recunoaşterea lucidă a necesităţii unei angajări plenare în actul scrisului, oare este un act ide conştiinlţă. Nu cred că doar îndurînd pe piele proprie totul, poţi scrie literatură. Chiar şi literatură realistă. Dar realitatea socială este mult mai complexă decît pare din cărţile publicate la noi. In orice caz, în măsura în care nu ţinem seama de această realitate, nu putem avea pretenţia ca literatura să acopere mai mult decît acoperă din' suprafaţa socială a ţării. Iar acei scriitori a căror experienţă le este suficientă ca să Ie alimenteze creaţia, au cu atît mai mult datoria morală ca, subţ o formă sau alta, să o transcrie pentru posteritate. Astfel şansa de a mărturisi, dacă acceptăm că merită, despre această epocă, le este luată, iar celor ce' vor veni le va fi greu să ştie ce am gîndit, ce am sperat, pentru ce am luptat, ce dificultăţi am avut de înfruntat şi cum ne-am bucurat cînd^ ne-am bucurat. Adică să ştie Ce am fost noi pentru a şti ce sînt ei. DAN CULCER PĂMÎNTUL EI Călcăm pămîntul ei la orice pas, îi respirăm mireasma ceas de ceas Şi ca pe trepte mergem înainte Pe vechile şi noile morminte, Ce zestre ne-au rămas şi legămînt Cu cei ce se mutară sub pămînt. îi ştim din lapte, basme şi hrisoave Ca purtători în steag ai unei slave Ce trece-n falduri dintr-un veac în altul Cărarea luminîndu-ne-o şi 'naltul Pe unde vieţii-i dăm, din pîlc în pîlc, Mai multă bucurie, vis şi tîlc. Mărgean de purpur oare-i noua treaptă ? E vatra pentru rînduiala dreaptă ! Sîntem aici în matca milenară Ce-am zămislit-o, făurind o ţară Prin luptă şi putere şi avînt — Ni-i leagăn, vis, lumină şi mormînt ; Cu fruntea sus, noi am pornit din tină, Din dor, din suferinţă spre lumină. GLASUL CODRULUI Te-am iubit fără să-ţi cer nimic Mulţumit că ai şi munţi şi ape Iar pădurea ne-ncetat aproape M-a făcut din mic să jiu mai mic Şi să-mi pară că-s pierdut în perne, într-o lume de tăceri eterne. Feara şi gîngăniile-mi apar Visuri ce s-ascund la mine-n creier Şi apar cînd şarpe, lup ori greier, Ca să nu fiu mult prea solitar Ascultînd ce nicicînd nu s-aude : Timpid ronţăind clipite crude. Şi tu lupţi de două mii de ani, Codrul meu, mişcînd frunzişu-ntr-una După cum e soarele, furtuna, Ori zăpada sus pe bolovani, Cînd negresc tulpinele ca fierul Iar tu-mbraci cojoc să-ntîmpini gerul. Am plecat odată poate-n vis Sau de două ori şi eu departe, Şi-mi venea să cred că sînt în moarte Şi muream de dorul tău ucis, —■ Fie pînea cît de rea, se spune, Tu-ndulci ne-o ştii cu vorbe bune. Şi tu dai şi vrerii noastre glas, Dacă-n cale rîpa ni se cască — Creşte-atuncea vrerea strămoşească Şi pornim sub steaguri toţi la pas Nu spre codru, ci din codru-afară, Dîndu-ţi ascultare, dragă ţară '. * * ★ Căutător de aur în Alaska Ori în vr-un Eldorado inventat Mi-am strămutat fantoma, pămînteasca, Mereu din răsărit în scăpătat. E bine şi e rău în astă lume Oriunde crecetezi şi te aşezi — Dar eu de-un dor cumplit gemeam anume : De fum natal, de munţi, de oi şi iezi. Îmi place capra care urcă stînca Pin' nu mai vede sus decît azur, Iar jos numai prăpastia, adînca, Şi crestele deşarte dimprejur. In buciume şi-n fluiere-mi pierd glasul Privind cum iese soarele din munţi Şi păcurari bătrîni îndeamnă pasul Eternei turme către 'nalte frunţi. Mă vor ucide-n asfinţit chiar fraţii, Că am cornute oi şi-s ortoman, Precum făcură naţii după naţii Pe plaiu-acesta dus de-un duh viclean... Dar stelele, ah ! Stelele măiestre Şi soarele şi luna peste văi S-or coborî de-a pururea din creste Să-mi aurească turma de ţigăi. MIHAI BENIUC c|p i I i ION GHEORGHE: REALITATE ŞI MIT Adevărul debut al lui Ion Gheorghe trebuie considerat volumul Nop}i cu lună pe Oceanul Atlantic (1966). care marchează începutul uneia din cele mal contorsionate, mai neliniştite şi mai interesante evoluţii poetice din ultimul deceniu, cu reveniri neaşteptate la ipostaze şi experienţe poetice personale,, depăşite de propriile-i căutări, cu tentative dintre cele mal temerare şi mai riscante. Pentru prima dată imaginaţia poetului se eliberează de scheme şi devine ea însăşi creatoare de substanţă lirică. Mai mult poate decît volumele anterioare, Nopţi cu lună... are ca punct de plecare o experienţă personală de viaţă, călătoria pe mare Cu un vapor de pescuit. „Scrisorile" poetului către femeia rămasă pe uscat vorbesc de viaţa pe vapor, de pescuit, comunică impresii din porturile în care acostează, descriu momentele de spaimă din timpul furtunilor, povestesc visurile lui, aduc sfaturi. însă invenţia prodigioasă de fapte de viaţă, de amintiri şi reflecţii crează impresia unei realităţi fantastice, încît toate acestea îşi pierd sensul Ca atare şi devin un univers poetic în sine, un pretext al comunicării dintre poet şi femeia iubită. In mod paradoxal, realitatea se transfigurează prin realitate, printr-o acumulare densă de fapte concrete sau posibile. Scrisorile, pe care le trimite sau le aşteaptă, sînt un ceremonial de exorcizare a singurătăţii în mijlocul stihiilor ameninţătoare, iluzia palpabilă a unor prezenţe necesare : ,,Scrie-mi, trimite-mi pachete de cuvinte de-aeasă — / grele, ca sacii de pămînt, scrisorile tale spre mine ; / nevămuite le voi vărsa pe masa de muncă, pe pernă, / le voi lua dimineaţa cu apă, le voi muşca cu pîine, / cuvintele tale, scrisorile tale de dorul de mine — /... / scrie-mi mult, pînă te vor durea braţele oaselor / pînă vei scăpa cărţile şi pîinea din mînă la masă; /... / scrie-mi mult, cazi şi te scoală şi scrie din nou — / / iscrie-(mi, inventează tu ziceri noi despre lucruri, // sări de pe rugul de noapte al somnului singură..." (Scrie-mi şi eu voi da sau nu voi da semn). Poetul simte nevoia de Cuvinte, care pentru el au semnificaţia magică de a inventa lucrurile absente. Visul continuă starea de veghe şi aşteptare şi cuvîntul îi restituie conturul şi-1 materializează în mesaj : ,,ţie-ţi crescuse părul pînă la genunchi, întunecîndu-te, / apoi deodată murea cineva şi deveneai luminoasă, / o, doamne, luminoasă erai purtîndu-te-n doliu, / frumoasă erai tu plîngînd, despletită de moarte ; / Apoi ţi s-a scuturat părul şi-ai ars pînă la jumătate / eu veneam după tine şi ne-ntîlneami fără oprire ; / iată-mă, sînt o fîntînă care plînge Ia picioarele tale, / creşte apa de cîte ori vii să te văd... / (Nu răul de mare e cea mai cumplită pedepsire). 10 Experienţa proprie de viaţă, faptele obişnuite, se însumează parcă unei tradiţii imemoriale, aceea a plecării bărbaţilor pe mări, ca o îndatorire a lor. tradiţia femeilor care rămîn la ţărm şi-i aşteaptă. Totul ia aici înfăţişarea unor acte ritualizate laic, a unor tainice relaţii între oameni şi lucruri, date dintru început , ca într-o ordine imuabilă. Realitatea imediată e investită astfel, printr-o apetenţă interioară, cu aura timpurile mitice. Situarea propriu-zisă în mit nu va fi decît o opţiune programatică, la fel cum programatice vor fi ipostazele particulare care fixează fizionomia fiecărui volum în parte. Structurală şi permanentă rămîne propensiunea formativă între realitate şi mit, ca sursă interioară a lirismului său. Ritualizarea, faptelor cotidiene de viaţă are fondul ei de poezie, însă poetul nu ştie să evite extremele. Uneori spaţiul liric se aglomerează excesiv, printr-un fel de acumulare orizontală, de derivaţie sinonimică, fără a aduce nimic esenţial. Lirismul se diluează şi totul devine adăugare la adăugare monotonă de fapte şi întîmpîări. Alteori poetul abuzează de ritualizarea şi arhaizarea faptului banal. Realitatea nudă sau mitizarea excesivă a realităţii rămîn capcanele de care Ion Gheorghe nu a reuşit să se ferească întotdeauna. Scrisorile esenţiale atestă depăşirea etapei anterioare, fără a exclude însă unele reveniri, şi prefigurează evoluţia ulterioară a poetului : nevoia de cuvinte, experienţa limbajului în sine din Zoosophia şi, parţial, din Mai mult ca plînsul; excesul de mitizare şi ritualizare a cotidianului — experienţa din Avatara, iar apetenţa pentru mit — pe aceea din Cavalerul trac şi Megalitice. în Vine iarba (1968) Ion Gheorghe se întoarce, din unghiul unei optici noi, la tema primelor sale volume, ţăranul, prezenţă tutelară, directă sau indirectă, în toată creaţia sa. ExCluzînd unele consonaaiţe de atitudine cu debutul, volumul aduce în ansaimbul o tonalitate mai gravă. Satul e observat, în noua lui înfăţişare, cu un ochi mai atent, în sensul (preocupărilor prozei lui Marin Preda sau D. R. Popescu (Acolo şezum, Pietre de catedrală, Sensuri etc). Simbolul ierbii, sub care e aşezat volumul, are o semnificaţie în primul rînd umană şi socială. Invazia metaforică a ierbii în aşezările de piatră e o viziune paşnic-—premonitorie, a, unor forţe elementare stîrnite din matca lor seculară. Poetul face deseori apel Ha imagini dure, care îl amintesc pe Ioan Alexandru din Infernul discutabil (1966) : „Dacă focul va trage de pe mine carnea / lăsîndu-mi cenuşă pe ramurile coastelor / şi viaţa mea, cu ochii-nceţoşaţi, îşi va smulge părul dc durere" — la sacrificii animale, la simboluri tragice (Hades, Styx etc.) O particularitate a ciclului Vine iarba e împletirea de notaţii imediate cu referiri la mitologie sau la alte surse livreşti (,,la izvoarele Styxului e casa de naşteri a satului"), ori cu o imagistică preţioasă. Autorul cade şi aici de multe ori în ispita de a versifica tern situaţii şi fapte cotidiene. Solemnitatea aparentă a versului sau ritualizarea, continuare din Scrisorile esenţiale, nu pot şterge impresia de prozaism. Simbolul implicit nu e prezent decît în Cîteva cazuri. In rest, el practică, fără să-şi dea seama, o poezie-document, anemiată prin formulări parazitare, adesea dificile. 11 Atunci cînd preocupării de esenţializare nu i se substituie documentul ca atare sau relatarea şaradizată, poetul îşi regăseşte forţa de comunicare lirică, precum în Vine iarba sau în Arheopterix, simbol şi profesiune de credinţă totodată : „Arheopterix, cine te-a-nvăţat să fii pasărea mea ? / Pe zăpezile piscului Kilimandjaro / nu se opresc stolurile unul de dragul altuia, / de frica morţii clocesc pietrele tuturor rîurilor ; / Cine le-a pus acolo, nu mai e taina meia ; / ouăle au fost sămînţă de iarbă. / / Arheopterix, stăpîneşte-ţi seminţiile / pînă-mi fac mînăstirea în dreptul stejarului; /... / Am strigat şi m-a dus pe aripi şopîrla ,• / înapoi nu mai ştie nimeni veni ,• oase, / munte de oase sub pom; iarbă harnică / tăinuind, tăinuind, să nu se sperie cel ce-ncepe. / Arheopterix, pasărea păsărilor, îmi pare că plîng". Zoosophia, 1967, care editorial urmează după Scrisorile esen ţiale, dovedeşte că autorul e în stare de cele mai neaşteptate metamorfoze poetice. El a vrut să scrie sau să rescrie un fel de biblie amuzantă, moral-spiritual-istorică, cu păstrarea însă a fondului serios şi grav, asemenea unui actor de tragi-comedie sau unui comediant care-şi schimbă în fiecare moment măştile pentru a nu-şi trăda sub-textul. Se vede însă că e mai uşor să obţii un efect comic cu mijloace serioase, dedt un efect serios cu mijloace comice. Sînt utilizate scene şi date din istoria biblică, din folclor, din istoria naţională şi universală, din astrologie, legende, jocurile copiilor, cronici etc. Rezultă, astfel, o „Istorie" apocrifă, după o formulă vag urmuziană, vag suprarealistă, o aglomerare sufocantă şi eteroclită, cu nuanţe de un edulcorat patriotism, de jelanie psalmică de felul lui „acolo şezum şi plînsem", alternînd Cu tumbele burleşti, un amalgam pitoresc de balcanism literar antonpannesc, care, atunci cînd nu e de un gust îndoielnic, produce efecte de comic facil: „Ţan-găr / mangăr / guguştug / Sobieschi pus la plug; / / Mahomed, / carne de ied, / Mahomedoaie, / carne de oaie — // Toţi la aratru i de patruzeci de ori patru" (Licorna). Nu lipsesc „Dă-te-aproape, neamule, / Spirache şi Geangule!" sau notele unui pitoresc de mahala veche : „La Pietroasele / copiii joflcă babaroasele / rişca / şi gioale / unde se mişcă / multe parale. / / Baniţă Bămişor / cu tanti Parauţa / şi-au păpat boii de la pluguşor, / carul şi căruţa —" (Cloşca cu puii de aur). Sînt frecvente, de asemenea, „localizările" la nivelul unei mentalităţi provinciale. Fără îndoială că autorul şi-a ales în mod deliberat mijloacele (Cocoşul, postfaţă şi ars poetica a volumului) şi intenţia e de multe ori lăudabilă, dar acest lucru nu anulează senzaţia de inadecvare şi superficialitate. Nevoia de cuvinte, justificată în Nopţi cu lună... de o stare lirică, neliniştea singurătăţii, s-a transformat aici într-un joc în sine, căruia nu-i mai corespunde decît o vlagă formă interioară. Aproape toate experienţele literare ale lui Ion Gheorghe sfîrşesc, după un număr de poezia autentic lirice, înitr-un mecanism sui generis, în autoplagieri, pentru că' poetul nu a ştiut unde să se oprească, nu a ştiut să evite excesele. O experienţă asemănătoare celei din Zoosophia, însă mai elaborată, mai concentrată, renunţînd la pitorescul amalgamatic, a în- 12 cercat Ion Gheorghe şi în Mai mult ca plînsul — icoane pe sticlă — (1970). Ideea a fost de a repovesti scene din istoria sacră sau raportate la ea, mimînd mentalitatea zugravului anonim. Insă dincolo de această mimare perfectă, de o savoare indicibilă, poetul rămîne detaşat, cu o nebănuită disponibilitate de humor. Dar îşi subliniază, adesea ostentativ şi inabil, detaşarea, şi atunci alunecă în caricatură şi tezism : ,,Din gîtul costumului chenărit cu bentiţă / scoate capul mare, vărul Culiţă ,• / bărbia abruptă arată putere — / retezată ca vîrul unei rădăcini furajere ; / gura, ca ochiul — mugure de cartof / arată cu-vîntător filosof / pe cînd nasul mops / se face dovada că-şi via-n-cerca norocul la box ; / / în ochii mici, zbanghii, cărăbaşi / se vede viaţa celui mai mare dintre ocnaşi..." etc. (Foto). Caricaturalul şi grotescul ostentativ, discordante faţă de mentalitatea naiv-primitivă, sînt punctele vulnerabile ale volumului. La pictorul anonim, catfiicatura nu presupune decît stîngăcie. Poetul îngroaşă însă, uneori pînă la şarjă, stîngăciă. desenului, frustrînid-o de puritatea naivităţii. Ar fi fost nevoie de mare fineţe şi abilitate pentru a păstra caricatura] şi ironia în limitele purităţii, care constituie farmecul anonimului. Culoarea şi realismul frust al Florilor de Mucigai intră în chip necesar în alchimia poetică a „icoanelor" lui Ion Gheorghe : „Aseară, Cînd s-a sparţi hora / Petrea Onica a furat-o pe Tudora : / la al treilea cucuveau / fatla a luat-o spre şleau / ieşind la fîntîna cu două ulucuri / de-şi luase bocceluţa cu cîteva lucruri. / / Acolo sta Petrea în giociul de Călăraşi / c-un preten — şi el băiat den fruntaşi; / Cînd i-a zis el să ţipe, fata a ţipat / dînd din picioare, de ■ parc-ar fi sărit din pat; / şi-a tot fîlfîit aşa din aripe / pînă i s-a spus să nu mai ţipe..." (Sfîntul Ilie II). Şi tot de la Arghezi a învăţat secretul îngemănării contrastelor de slavă şi ţărînă : „Calul sta galben şi blînd ca o vacă ,• / o ureche i 's-apleacă, alta nu, i s-apleacă, / trăgînd cu botul mîneca unei haine / i se vede ochiul plin de taine ; / copitele sfinte şi bubu-roase / calcă 'pe zdrenţe şi pe cămăşi de mătase" (Calul galben). Cu ştiinţa vracliului-astrolog, cunoscător de tainele dintîi, şi elemente figurative proprii acelei vîrste, poetul închipuie o cosmogonie miraculoasă de forme şi culori în ipostazele ei primordiale : „Fume-goase, incerte / între galben şi verde / cresc fructele pe zmicelc / ca sîmburele de foc în apa unei mărgele ; / se coc astre şi planeţi / In carnea violetă a primei ceţi, / elementuri stranii, pulberi-vapori / şi de-ale căror nume rămîneim necunoscători; / / Vin apoi fructele celei de-a treia coaceri / la miliarde de vîrste şi prefaceri / în care sîmburul iniţial / e la pieirea cutărui metal, / la naşterile elementelor copile / de prin cenuşile fosile — / la-ncrucişarea castă şi mortală / a două elementuri în năvală, / născînd în! moarte elementul fiu / în timpul nici vremelnic nici tîrziu / timpul uraniu şi timpul plumb / în Care aştri cad ca pietrele pe prund" (Se vede un pom). In ciclul „icoanelor pe sticlă" Ion Gheorghe e un maestru al cuvîntului. Poezia stă aici mai cu seamă în noutatea şi arhaismul limbajului. E o poezie a limbajului savant elaborat, cu migală şi inventivitate de filolog, înainte de a fi o poezie de substanţă emoţională, 13 ale cărei surse sînt îndeosebi textele vechi bisericeşti şi folclorul descântecelor. La fel ca poezia luii Leonid Dimov sau Tudor George, fascinaţi şi ei de cuvântul inedit, fiecare in teritorii şi cu mijloace proprii, „icoanele pe siiclă" mărturisesc că limba noastră, spre deosebire de altele, încă nu şi-a epuizat resursele de îmbogăţire a limbajului poetic. Volumele ciclului mitologic, Cavalerul trac (1969) şi Megalitice (1972), au comună intenţia discret apologetică de a fixa, prin întoarcerea la timpurile mitice, vechimea şi nobleţea „arborelui genealogic" al etnosului şi al spiritualităţii noastre. Nu e vorba de o creaţie în sensul mitologiei dacice obiective a lui Eminescu, ci de proiecţia în mitologie a unui tip real de umanitate, a unui etnos, de investirea cu aură mitică a unei prezenţe istorice. Cavalerul trac e ca un început de lume, când heghemonul Ma-nimazos, întemeietorul absolut, creează totul, şi oamenii acelor locuri, şi cuvintele, şi actele esenţiale ale vieţii sub stele. El face gesturi cu sensuri tainice, iniţiatioe, şi toate gesturile lui semnifică un Început şi devin fapte, obiceiuri, istorie, lege, ritual, legendă : „El era o răscruce a tuturor întâmplărilor / dinainte şi de după sine / ale poporului său, / era o răscruce a tuturor bărbaţilor / traci — dinainte şi după el; /, ceea ce stăpînea el era o răscruce / a ceea ce stăpâniseră ai săi / şi ceea ce aveau să stăpînească. /... / Manimazos îşi amintea lucruri pe care / nu le-avusese ; / îşi amintea fapte ce nu le făptuise ; / plîngea pentru morţii ce nu-i văzuse / şi se bucura pentru cei ce-aveau să se / nască / la mii de ani după sine..." (Logosul turbat). Manimazos are, asemenea celui care vorbeşte în Apocalipsă. un fel de viziune întunecată a lungului şir de încercări la care va fi supus neamul său, viziune pe care poetul o realizează cu mijloacele descîntecului: „văzu om negru scoţând boi negri / dlin grajdul negru ; / îi înjugă la car negru, puse plug negru / cu sămânţă neagră / în carul negru ,• / / Ară pământul negru şi aruncă sămînţa / neagră, în pămînt; /... / Văzu arborele părintesc al ploii şi / arborele pământului roditor şi arborele / sîngelui şi-al popoarelor sale — / părăsit de zeu. / / Roşu era Arborele Seminţiei ,• roşii crengile /... / roşii erau păsările / ce stricau florile / şi poamele Arborelui Seminţiei ; scuturate / frunzele,- uscat lemnul / pe care-1 Şarpele dezfrunzise. / / Manimazos — ochiul drept plînge / ochiul stîng lăcrămează / cu faţa la toate" (Un ochi rîde, altul plînge). Intre eroul întemeietor şi lucruri e o permanentă şi misterioasă comunicare. El îşi trage puterea din pămînt, din arbori, din animale şi toate acestea la rândul lor i se pleacă şi aspiră să devină El. O simbolică îmbrăţişare dintre erou şi fecioara telia, fiica teiului, sugerează marea comuniune, ca într-un ceremonial magic: „el însuşi născîndu-se din lemn, de tei, / din cenuşă de tei / se-ndrăgi de fata copacului mirositor / din pragul verii; / puse mîna sa de muritor om / pe lemnul tînăr ; acolo unde ramurile / se despart ca braţele ; / simţi pieptul tresărind al fecioarei / de tei /... / îşi deschise cămaşa la piept / îşi smulse mânecile şi lipi carnea / pieptului său şi-a braţelor sale / de lemnul cel tînăr" etc. (Arbora). 14 Ajuns la ..Spiritul Varnelor", în drumul iui de iniţiere, Manimazos e supus unei operaţii de purificare de „noroiul rupt din zolul rânced". Desăvârşirea iniţierii înseamnă cunoaşterea Logosului, în accepţie panteiist-romantică; „Manimazos a băut apă din Urma / Părintelui Părinţilor / a dormit cu capul lîngă călcîiul Urmei/... / labele picioarelor luli de om muritor / erau în dreptul şi pe măsura unghiilor / Părintelui părinţilor /... / El este adîncul pămîntului / şi carul stelelor; / El este primul haziJeu, / rădăcina tuturor generaţiilor : /... / Toate s-au născut din Insul şl / sînt Părintele însuşi ; sfîntul tău / pîntec — este pământul, sînt mările / şi toate lucrurile şi prăpăs-tioasele / vârfuri ale munţilor" etc. (Anthropos). Cavalerul trac e o mitologie esenţială, păstrindu-se în sfera generalului, a tot ce ţine de începuturi, de naşterea, iniţierea-, lucrarea şi moartea întemeietorului. Totul aici are un sens ascuns — şi gesturi, şi comunicarea tainică cu lucrurile, şi purificarea, şi primirea Logosului, şi ipostazele prin care trece eroul : Om, Umbră, Mistreţ, ca un ritual imemorial şi totuşi familiar. Natura e populată expresionist de entităţi cu puteri magice. Panteismul şi metempsihoză, proprii mentalităţii magice, dar şii folclorului, sînt cadrele de Welteinschauung ale acestei mitologii. Aşezate sub semnul vârstelor orginare pentru a se sublinia vechimea, continuitatea şi statornicia omului acestui spaţiu geografic, Megaliticele propun o „mitologie" a timpului istoric, continuare necesară, in formele ei umanizate, a mitologiei din primul volum al ciclului. O încercare de mitizare prin ritual a etnosului românesc în actele elementare ale vieţii : plămădirea pîinii, vînătoarea, germinaţia, măcinatul la moara de cîmpuri şi în păduri, încît s-a sculat de cîteva ori, noaptea, să vadă păsăruica, iar a doua sau a treia zJi, eăind a murit prizoniera, a fost zdrobit, a fost nimicit de durere !... Tot atunci a avut el o dezamăgire, mai mare decît asta cu păsăruica... Staţiunea' era străbătută şi era dominată de un hăplău de doi metri şi ceva, osos şi cioturos, cu o barbă proaspăt agonisită, cu o claie de păr sîrmos în cap, cu o, gură mare şi cu nişte mîini de măcelar, mari şi umflate!... Uniii spuneau că e actor şi că urmează să joace într-un film, alţii ziceau ică e regizor sau pictor... Dar asta nici nu contează, profesia individului, fiindcă el, atunci, se ocupa cu, tăierea cozilor la veveriţe!... Se folosea pentru asta de nişte foarfece cu ajutorul cărora se curăţă crengile pomilor, la înălţime... Pîndea veveriţele, apoli, cînd îi venea bine, ţanc, îi tăia coada... Iar băiatul, cînd a văzut una oa asta, a prins o ură nemaipomenită pe individ, îi venea să-1 sfîşie, nu alta... «Tată, zicea el, cînd îl vedeja pe ăsta pe străzile orăşelului, uite-1 pe mişelul ăla care taie cozile la veveriţe!» Lăţosului însă, nici nu-i păsa, se îmbăta cîteodată, se distra, petrecea şi-apoi 21 o lua din nou prin păduri, cu «aparatul» acela al lui, adunînd cozi de veveriţe..." O altă cauză care a contribuit la regăsirea lui, mai ales atunci, după excludere, cred Că e legată direct de reluarea legăturilor cu satul natal, cu tatăl lui, în speţă, pe care îl ocolise şi aproape oă îl duşmănise într-un timp, de parcă bătrînul ar fi fost de vină pentru secetă şi pentru moartea mamei, pentru toate asprimile care se prăvăliseră deodată peste el. îl scrisese şi înainte de asta, comunicaseră între ei, rar şi întîmplător însă, şi-abia atunci s-au re înnodat lucrurile, după ce s-a dus ei acasă, într-un concediu. A venit de-acolo ars de soare şi mai luminat, cumva, mai liniştit, de parcă ar fi luat cu el tot sufletul Moldovei. De fapt, îşi mai adusese un Erate aici, cînd se întorsese din concediul acela al lui. Pe urmă îşi mai adusese unul, şi mai unul, pe toţi i-a scos de acolo, pe cei buni, şi pe cei vitregi, nefăcînd nici o deosebire între ei, fiindcă tatăl lui se recăsătorise. I-a ajutat să-şi găsească un lirruan şi un rost, lajutîndu-sej şi pe sine însuşi să se regăsească, să-şi afle adevăratul făgaş, pentru că nu uitase de întâmplările prin care trecuse, de supralicitările la oare fusese supus. Rănile se închiseseră, pe deasupra, dar de smgeriat tot sîngerau, spre interior, năclăindu-i câteodată inima, mai rar, ce-i drept, năclăindu-(i-o, totuşi, încetinindu-i pasul şi înceţoşîndu-i uneori privirea. „Nu credeţi, mii-a spus el într-o seară, după o şedinţă lungă de producţie, cînd l-am întrebat eu ce mai face şi ce mai crede despre întâmplările1 prin care trecuse — că ar trebui să se mai gândească şi alţii la întîmplările astea?!... Aţi văzut şi-aţi auzit că eu am recunoscut ce era de recunoscut, greu şi cu opinteli, dar am făcut-o, în afara oricăror obligaţii, am făcut-o pentru mine şi pentru sufletul meu, dar alţii n-ar trebui s-o facă, pentru funidţiile lor, pentru funcţiile care le aduc cîte-un venit oarecare, fără a mai vorbi de alte lucruri ? !..." ,,Ar trebui, ai dreptate, i-am, spus eu, şi poate că o fac, de silă, dacă nu de voie bună !..." ,,N-am văzut şi n-am auzit de aşa ceva 1" „Cum nu?!... Uite, primul secretar de-atunci, cel de la Care ţi s-a tras excluderea, nu mai e prim, a fost îndrumat spre alte munci!..." „Da!... Şl ce-i cu asta, el a fost schimbat dar drumul pe oare 1-a făcut pînă acasă a rămas făcut, eu am rămas exclus şi poate că şi alte lucruri, pe oare le-a încurcat şi le-a batjocorit el, tot aşa au rămas, batjocorite şi încâlcite !?..." „Se lămuresc ele toate, cu încetul!" „Nu vă supăraţi, dar eu nu cred că-i aşa, nu-i posibil adică, să fie aşa, chiar dacă ar vrea cineva cu adevărat!..." „De ce ?" „Pentru oă se ivesc alte probleme şi alte sarcini, pentiu că noi sîntem grozavii, cînd e vorba de teorie, ilar atunci cînd e vorba de practică, de cerinţele adevăriate ale vieţii, parcă o mai încurcăm, nu ştiu cum să zic eu, fiindcă m-am inclus şi pe mine în aprecierea aista !... Ne lipseşte cîte ceva, şi dacă n-o să recunoaştem lucrul ăsta..." 22 „Crezi că-i suficientă o simplă recunoaştere, pentru ca lucrurile să meargă cu adevărat miai bine ?!" ,,Nu-i suficientă, dar poate face mult bine, în măsura în care e cinstită şi realistă, în măsura în dare nu-i minată de morbul pe care îl combate : de interes sau de îngustimii, sau şi de unele şi de altele !... De altfel, dacă îmi îngăduiţi, în afara concluziilor personale, să zicem aşa, eu am tras anumite concluzii, privind mersul general al treburilor !" ,,Da, şi care sînt concluziile astea?" „Vi le spun eu altădată, lăsaţi..." „Nu se poate, intervin alte problema şi alte sarcini, iar astea o să rămînă în urmă, uitate şi nerezolvate ţ..." A rîs, s-a înveselit cu adevărat. „Aşa e, a recunoscut el, numai că dumneavoastră nu sînteţi corect, ca luptător, trageţi în mine cu propriile mele arme !..." Mi-a spus, pe urmă, că pregătirea unora dintre cei ce aveau anumite munci de răspundere — activişti de partid, directori sau ingi-neri-şefi, cadre de conducere din istituţiile de stat, economice şi industriale — era, uneori, inferioară sarcinilor pe oare aceştia le aveau, era aşa de la începuturi, datorită, unor deficienţe de recrutare,) în virtutea cărora cei care sînt mai înfipţi şi mai descurcăreţi sînt luaţi msâ repede în seamă, cu toate că nu sînt mai buni, întotdeauna. Pregătirea aceasta, socotea el, era aşa de la începuturi sau devenea aşa pe urmă, datorită aglomerărilor de sarcini şi de şedinţe, necesare, unele, inutile altele, care îi fărîmiţau şi-i furau timpul omului, chiar şi al celui ce ar fi vrut să se informeze, să nu rămiînă în urma altora, care, nefiind prinşi cu atîtea treburi, munceau mai bine şi acumulau mai mult, evoluînd şi dezvoltîndu-se firesc, pe o linie ascendentă. „Din cauza asta, a precizat Pozdare, care era în vervă atunci, se stîrnise greu, pe urmă însă se lăsase luat de gîndurdle şi de părerile acelea ale lui — se creează uneori impresia că nu cei dare sînt în frunte sânt cel mai bine pregătiţi, impresie întemeiată în unele cazuril... Singura delimitare care se poate face aici se referă la vinovăţie, fiinddă nu întotdeauna sînt de vină cei în cauză !... De vlină, cel mai adesea, este faptul că n-arnavut suficient în vedere factorul om, nevoia lui de pregătire şi de instruire!... Aceasta ar fi o concluzie, iar cealaltă, oare priveşte tot omul, se referă la ceea ce se întîmplă cu cei care nu mai îndeplinesc anumite munci, pe drept sau pe nedrept, sau sînt scoşi din partid, sau păţesc altceva, dine ştie ce, — şi care rămîn pe urmă într-un fel de suspensie, sînt uitaţi de multe ori, parcă nici n-ar fi fost!... Lucrul acesta mi se pare cel mai grav,, fiindcă nu sîntem pe front, să nu avem timp de recuperări, şi mici nu avem prea multe cadre, dimpotrivă, sîntem în lipsă mare mereu, de mînă la lucru şi de impuls creator!... Şi-atunei, vă întreb eu, de ce întoarcem spatele unor asemenea oameni ? !..." L-a evocat pe taică-său apoi, spunîndu-mi că bătrînul îl împinsese spre reflecţiile acestea, el îl întrebase într-un rînd „cînd mai dormiţi şi cînd vă mai adunaţi laolaltă, voi ăştia-dare lucraţi pentru partid, că vă văd mereu pe drumuri, în şedinţe şi în adunări?!..." 23 V Revelaţiile pe care le-am avut, în legătură cu Pozdare, n-au fost chiar toate atît de limpezitoare şi de semnificative, nici vorbă. Perioada de după excludere, mai ales, a fost umbrită de surpări multe, de căderi dintre cele mai neaşteptate şi dureroase. Nu mă refer, cînd spun asta, la scriîşniri şi la beţivanii, cîte au fost, ci la nişte pierderi de demnitate şi de mîndrie, surprinzătoare la un om atît de hotărît şi de lucid, ceea ce înseamnă că noi mai avem destule de făcut, pentru a reda omului demnitatea, cu adevărat, nu numai în teorie, fiindcă în teorie lucrurile se rezolvă imediat, cît ai bate din palme, dar în practică se pare că e mai greu. Atunci, mai ales, era şi mai greu, incomparabil, pentru că am mai învăţat şi noi cîte ceva, am progresat, nu cît am fi putut şi cît ar fi, trebuit, dar asta e altceva, cum mai spunem noi cîteodată, Cînd vrem să părăsim făgaşul real al unor probleme. Un om exclus din partid devenea, atunci, un fel de paria al societăţii şi-abia dacă i se lăsa dreptul de a munci, unde vroia şi unde se pricepea el mai bine. Lui Viasile Pozdare nu i s-a luat acest drept, dar a fost frustrat de altele, i s-a ridicat, din oficiu, dreptul de a vorbi şi de a-şi spune părerea, fie şi âii probleme minore, ţinând de secţia în care lucra. Era însemnat, într-un fel, şi dacă vorbea era rău, iar dacă tăcea tot rău era, mai rău decît lena şi nu se putea să fie penitrul alţii, care nu erau şi nici nu fuseseră în partid, sau fuseseră, dimpotrivă, membrii altor partide. Iar el, neputînd răibda, începuse să mârâie, începuse să se comporte cum nu-i era felul, devenind, dintr-un om dîrz şi ferm, mult prea dîrz şi mult iprea ferm, un om politicos şi mlădios, cel puţin în anumite împrejurări, de parcă n-ar mai fi ştiut cine era şi cine fusese. L-am văzut şi' l-am auzit la o şedinţă sindicală, la ei în secţie, făcxndu-şi autocritica pentru o mimica toată, fiind şi nefiind vinovat. „Aşa e, tovarăşi, a spus el, în încheierea acelui cuvânt cam încâlcit şi Cam bolmojit, — eu puteam să dau mai mult, în cadrul secţiei noastre!... De acum încolo, însă, noi toţi ne vom strădui mai mult!... In ce mă priveşte, tovarăşi, eu îmi iau angajamentul, ca de-aici încolo, indiferent de greutăţi, să lucrez mai bine, ca să realizăm şi să depăşim planul[..." In sală, în colţul acela de hală, fiindcă acolo se ţinea şedinţa, s-au auzit fel de fel de comentarii, cad dezaprobatoare, cam amare, — „Uite aşa se sdofîlcesc urnii, înainte de-a îmbătrînH..." „Sînt băţoşi o vreme, pe urmă se dau pe brazdă !..." „Sânt băţoşi cît sînt ţinuţi în braţe, şi-apoi..." „Apoi o întorc ca la Ploieşti..." „,Aşa e unii revoluţionari de azi!..." — Pozdare însă nu s-a sinchisit, n-a zis nimic, le-a mulţumit tuturor pentru atenţie, s-a aşezat, şi-a apris o ţigară şi-a aşteptat terminarea şedinţei, ca un om bătrân. „Dar ce-i cu tine, Vasile Pozdare, i-am spus eu la urmă, fiindcă nu l-am lăsat nespovedit, ce-ai păţit, cum se face că te-ai scofîlcit aşa de tare ?!..." N-a zis nimic, tot drumul, iar a doua sau a treia zi, cînd i-am spus că âmi menţin, in esenţă, părerile pe oare mi le exprimasem atunci, minus unele asperităţi, — „Eram cam mînfios, eram necăjit 24 tare!..." — el a rîs drăceşte şi mi-a spus că nici nu mai ştie ce critici i-am adus, m-a ascultat dar n-a reţinut nimic, era cu gândul în altă parte şi că nici dacă ar fi fost, beat nu i-ar fi pierit toate din cap, — „aşa de repede şi-atît de complet". Mi-a luat piuitul cu asta, m-a pus la zid, fără milă. „Uite pentru cine mă frămînt, am spus eu atunci, uite cui îi ţin lecţii de etică şi de tactică, unui neisprăvit oarecare?!... Păi ăsta, dacă stai şi te gândeşti bline, a dat de atîtea ori cu bîta în baltă, că nu se mai poate spăla de noroi şi de puroi în vecii-vecilor!... Ăsta-i rodul secetei şi-o să răspândească în jurul lui numai măcinare şi su-părăciune !... Iar eu, da prostul, dă-i cu morala..." Intr-un fel, şi eu eram rodul secetei, — şi al grabei, şi al lipsei de timp, fiul tuturor precipitărilor — dar n-o recunoşteam, îmi era peste mînă, mă ocupam de alţii ca să nu mă ocup de mine însumi. „Ce-i cu băiatul acela al nostru ? am întrebat-o miali apoi pe Nuţa, pe nevasta luii Pozdare. Parcă s-a blegii, parcă s-a prostit, ce-i faci, ce i-ai făcut ? I" „Nimica, nu fiţi îngrijorat, mi-a spus femeia cu rîsul ei aspru şi frumos, — înviată, Citeşte, stă noapte de noapte cu capul pe carte, pînă îi cade moţul în jos !... Zice că dacă ar fi pus acum să facă muncile pe care le-a avut înainte, le-ar face de-ar zbîrnîi!..." „Asia era, aşadar ! ?" am zis eu, a liniştire şi a uimire, cu toate dă ştiam cîte ceva în legătură cu ideile lui Pozdare, cu ideile lui de atunci. „Asta, mi-a spus Nuţa, dar dumneavoastră ce aţi crezut?" „Credeam, am sucit-o eu spre glumă, că s-a luat de muieri, cine ştie ce i-a venit! ?" „De muieri, Vasile ?" „De ce nu, e tânăr şi nu-i luat de colo, e chipeş ! ?" „O fi, dar cît mă are pe mine pe aproape, nu se uită el pe alături !... Poate după ce oi muri eu !..." ,,Şi dumneata cînd ai de gînd să mori ?" „Eu?!... Pe le vreo nouăzeci de ani, după ce mi-oi scoate şi nepoţii la lumină, nu numai copiii 0 Vorbele femeii m-au liniştit cu adevărat, pentru mult timp şi poate că de aceea a>m rămas surprins cînd l-am văzut pe Vasile Pozdare umblînd pe la sindicat şi pe la idiredţia uzinei, cu un fel de memoriu prin care solicita o recomandare pentru institut, recomandare şi bursă, fiindcă aşa era -atunci, dacă un muncitor era trimis ia institut, să înveţe, îi mergea salariul, la fabrică, urmând ca după aceea el să se întoarcă în întreprindere. Asta vroia s-o facă şi Pozdare, numai dă el avea „o situaţie specială", era exclus din partid, era însemnat, motiv pentru oare nu i s-a aprobat cererea, fiind purtat cu vorba de la unul la altul, fiind umilit, pe degeaba şi fără nici un rost, cu o stăruinţă care ar fi fost mai folositoare în altă parte, pentru o altfel de cauză, cum se spune câteodată. Iar el, omul acela drept şi inflexibil, care se călise în învăpăieri şi în înfruntări dintre cele 25 mai aspre, răbda şi tăcea, înghiţea şi revenea, spre uimirea multora dar şi spre uimirea mea. Asta vroiam de fapt să spun, că nu-1 mai recunoşteam de loc, mi se părea străin şi depărtat, era' plin de coji şi de bube şi nici măcar oportunist nu era, ■— era un ins şters şi confuz, un fel de vreasc social, rămas ca din întâmplare în şuvoi. ,,Ce te tot rogi de ăştia, l-am întrebat eu într-o bună zi, ce tot baţi pe la uşile lor, dacă vezi că mir ţi aprobă ce vrei tu?!... Lasă-i, fă altceva... Lămureşte-ţi situaţia de partid !..." „Dar eu am o situaţie foarte limpede ! mii-a răspuns el, îmbă-ţoşîndu-se, ca într-o aducere aminte, seuturîndu-se din nou dc Cojile care îl năpădiseră, eu sînt comunist, sînt în partid !..." „Cum să fii, mă, din moment ce ai fost exclus ? !" „Excluderea-li un accident, n-are nimic de-a face cu gîndurile şi cu convingerile mele !..." „Ba are, şi încă foarte mult!" „Nu cred !" „Atunci treci peste ea, dacă poţi \ ..." „Asta-i altceva..." „Cum o să fie, nici vorbă ? !" Ne-am certat în Cele din urmă, ne-am spus vorbe multe şi cam urîte, vorbe tari. El, mai ales, nu s-a îndoit de loc. Mi-a amintit de excludere, de ceea ce i-am spus eu, în împrejurarea aceea. „...Că şi-atunci, a zis el, mă copleşeşti cu sfaturi, în loc să ridicaţi un deget pentru mine!... Zi aşa şi fă altfel!... Dar dumnevoastră de ce n-aţi zis nimica, în nidi un fel, de ce atţi tăcut ? !..." „Ar fi fost degeaba !" „Pentru cine ar fi fost degeaba, pentru mine sau pentru dumneavoastră ? !" „Pentru tine !" „Poate că-i aşa, într-adevăr, dar dumneavoastră n-aţi tăcut din cauza asta !" „Dar de ce ?" „Ca să nu aveţi dificultăţi pe urmă, din cauza asta aţi tăcuţi... V-aţi învăţat la smîntînă, unii dintre dumneavoastră, vă place să vă muiaţi degetele în ea, dar cînd e vorba să vă băgaţi în foc pentru un om ori pentru o idee, nu vă mai găseşte nimeni, pe nicăieri, vă piere glasul, iar curajul vi se coboară în bocanci!... Păi ce fel de revoluţionari mai sînteţi, dacă daţi dovadă de tărie numai la vorbiri, la îndemnuri şi la concluzii ? !..." L-am lăsat să se răcorească, pe urmă i-am luat cererea din mină şi am mers împreună cu el peste tot, pînă cînd i s-a acordat bursa de care avea nevoie. S-a bucurt şi s-a înveselit atunci, oa un copil, mi-a mulţumit de parcă i-aş fi dat un colţ de lume. Pe urmă, însă, iar s-a tulburat, a dat de greutăţii noi şi mari, — „greutăţi subiective", cum le-a categorisit el, fiindcă nu mai dădea vina pe nimeni. „E greu, tovarăşe, e cumplit, dar mu-s de vină alţii pentru asta !..." „Dar cine-i de vină ?" „Eu, că sînt prost, sînt ca noaptea, sînt ca pămîntul!..." „Lasă-te, reinunţă, nu-i musai să te faci inginer !" 26 „Ba-i musai !" ,,De ce ?" „Aşa, pentru că mi-am trasat eu această sarcină, să devin inginer, să învăţ, să ştiu !... Asta pentru că am ajuns la concluzia dă toate prostiile pe care le-am făcut noi în aniii ăştia aspri şi grei, cu însecetării şi învirtejiri, sînt rodul ■ nepriceperii, al lipsei de pregătire, ide pregătire adevărată şi multilaterală, cum v-am mai spus !... Puteţi să mă contraziceţi, puteţi să-mi argumentaţi că nu-i aşa, eu tot nu-mi voi schimba opinia asta a mea, care-i întemeiată pe fapte !..." Nu l-am contrazis, i-am spus doar că aşa au fost împrejurările, grăbite, precipitate, neîngăduind o pregătire amănunţită a tuturor acţiunilor. „Dacă-i aşa, a zis el, înseamnă că partidul a greşit, luptînd pentru putere şi preluînd puterea ! ?..." „Ba eu cred că n-a greşit!..." „Cum n-a greşit, dacă a precipitat lucrurile ? !..." „E de discutat dacă le-a precipitat sau nu!... Un fapt însă e foarte clar{..." „Care ?" „Al momentului prielnic, dacă se poate spune aşa.. în evoluţia popoarelor şi în ascensiunea claselor sociale există anumite momente prielnice afirmării, care nu se mai repetă apoi, sînt ratate definitiv sau pe termen lung, dacă nu sînt folosite cînd sînt fierbinţi!..." • Adevărul e că lo discuţie cu el devenise o plăcere de la un timp. Mintea îi devenise mai suplă, gîndul îi era mai sprinten şi vorba mai nuanţată, chiar dacă nu era latît de aleasă. Nici nu se străduia să şi-o şlefuiască, nu alerga după impresii de moment, nu Vîna succese mărunte, se preocupa mereu, mai ales adum, de cînd era la institut, de probleme mai de seamă, trăind o nouă regăsire, dezvăluin-du-şi întreaga sa făptură psihică, aşa cum şi-o dezvăluise altădată pe cea fizică, tinzînd, fără s-o ştie, firesc, deci, cu un firesc pe care nu-1 pot avea decît oamenii tineri şi puternici, oamenii înzestraţi, —-- spre o cît mai deplină armonizare a lor, spre desăvîrşirea personalităţii sale, dacă se poate spune aşa, dacă nu-i prea mult spus. Faptul că citise mult, nu numai că învăţase, dîndu-şi liceul la fără frecvenţă, dar citise, cum se nimerise, cum fac mai toţi autodidacţii, cum a făcut o generaţie întreagă de tineri, nu unul sau doi, îi crease o anumită siguranţă de sine, îi stîrnise gîndirea şi-i ascuţise sensibilitatea. Mai avea, însă, goluri destule, unele lucruri le cunoştea foarte bine, altele nu le ştia decît din auzite. Din cauza asta, poate, uneori era grozav, era superb, iar alteori era penibil, dădea în gropi, cum zicea el, autoironizîndu-se. „Ce ziceţi, m-a întrebat el în pauza unei şedinţe, la institut, ce-ar face Bălcescu, dacă ar trăi astăzi, cum s-ar împăca el cu anumite lucruri, cum le-ar privi şi cum le-ar rezolva ?" „Ştiu eu ce să'zic?! i-am răspuns. Istoria nu se face cu «dacă», — dacă ar fi aşa sau altfel '<..." 27 „Adevărat, dar dacă noi am fi avut în 1945 şi în 1947, şi chiar mai încoace un pic, priceperea pe care o avem aicum, n-am fi rezolvat mai repede şi mai exact nişte lucruri ? !..." „Bineînţeles !.... Dar asta iar ţine de un «dacă» !" „Ţine, ce-i drept, dar n-ar fi posibil, oare, ca noi Cei de azi să învăţăm mai mult de la cei dinaintea noastră, să învăţăm cu folos, să se vadă asta în practică ?!..." ,,E posibil şi cred că se şi face asta..." „Se face şi nu prea!... Problema nu e de a repeta exact ce au făcut alţii, etapă cu etapă, ci de a merge mal repede la ţintă, de a folosi, deci, ceea ce a fost şi ai rămas esenţial dintr-o experienţă anterioară !..." „Ar fi de dorit aşa ceva, numai că un lucru nu devine cu adevărat al tău decît atunci cînd îl plăteşti cu frământare şi Cu suferinţă !..." „Sînteţi cam, defetist, nu vă supăraţi L.." „Nu mă supăr, mai ales că şi tu ai fost cam general-uman şi cam pseudo-roimantic..." „Generalul şi pseudo ar putea să lipsească !..." „De ce ?" „Aşa, pentru că eu sînt romantic cu adevărat şi sînt umanist la modul cel mai grav !" „S-ar putea, nu-mi dau seama..." Trecea repede de tot, mai ales atunci, de la probleme de ordin politic la probleme de ordin, cultural sau tehnic, întorcîndu-se apoi la cele dintâi, încurcându-le sau limpezindu-le, câştigând mereu cîte ceva, adunând, lărgindu-şi orizontul, punîndu-şi întrebări peste întrebări, punîndu-i şi pe alţii pe jăratic, trăindu-şi într-un cuvînt epoca, fără drămuielii, fără nici un fel de calcul al interesului personal. „Tu, i-am spus eu cînd m-a întrebat ce cred despre el, cam pe neaşteptatei şi cam fără rost, mi s-a părut mie, la început, — eşti cu adevărat romantic şi înflăcărat, eşti cinstit în permanenţă şi dacă mi-a plăcut ceva la tine, exact asta mi-a plăcut, că n-ai greşit niciodată fiindcă ai urmărit un interes al tău, mărunt!... Sigur, greşeala rămâne greşeală, cînd e comisă, uneori poate să fie foarte gravă, contează însă şi motivaţia, dedesubtul lucrurilor !..." „Dar de recomandat mă mai recomandaţi odată să intru în partidul din care pe nedrept am fost exclus ?!..." „Cum să nu, cu cea mai mare plăcere, mai ales că atunci la discuţia de excludere..." „Lăsaţi, nu vă faceţi autocritica, nu e cazul... Despre discuţia aceea, despre felul cum v-aţi purtat (atunci, v-am spus ce ena de spus !..." „E adevărat, dar dacă ar fi să-mi dai tu o recomandare pentru a intra eu în partid, mi-ai da ?" „V-aş da... Sigur că v-aş da !" „Şi ce-ai spune acolo, în recomandarea asta ?" „Aş găsi eu, şi bune dar şi rele..." „Şi oare ar fi cele rele ?" „Vreţi să le ştiţi ?" 28 ,,Da, vreau !" Nu s-a dat înapoi, dimpotrivă s-a prins în discuţie, i-a plăcut. „Ei, dacă-a aşa, a zis el, aflaţi că v-aş face un portret de nu s-ar vedea!... Aş spune, la capitolul doi, la lucrurile rele, deci, că sîruteţi îndinat spre oportunism,, nu mult dar sînteţi !... Aş preciza, ce-i drept, că înclinaţia asta e născută dintr-o calitate, fiindcă aveţi această calitate, de a stăpîni lucrurile şi de a vă stăpînil şl pe dumneavoastră... Această stăpmire, însă, devine altceva de la un anumit punct, în sus, sau în jos, e oportunism curat, ce să mai tot vorbim... Aş mai arăta acolo fcă nu vă mişcaţi destul de rapid din punct de vedere intelectual, judecaţi bine de multe ori dar prea încet... Şi asta, e spre răul rezolvării unor probleme..." Mi-a spus multe şi de toate atunci, m-a pus în1 furci, fără milă, zîmbind drăceşte la un moment dat, rîcîindu-mă şi zgîndărindu-mă, cum rîcîi şi cum zgîndăreşt'i o rană. „Măi Vasile, i-am spus eu în cele din urmă, cred că tu nici nu eşti moldovean !..." ,,Ei, cum să nu fiu ? !... Dar ce sînt atunci ?" „Eşti oltean, mă, îţi umblă mintea prea repede, prea tai în carne vie, cînd e vorba de alţii !..." „S-ar putea... Dar ce, noi, moldovenii, n-avem voie să fim sprinteni la minte ?" „Ba da, aveţi, dar noi, ardelenii, n-avem voie să fim drepţi şi temperamentoşi ? !" „Aveţi, cum, să nu..." „Atunci ? !" „Păi, cum ziceam..." • Neaşteptată a fost îndrăgostirea lui de o fată, de o colegă din institut, mai tînără cu mult decît el, de1 o frumuseţe aparte însă, tulburătoare, într-adevăr. Nu amintesc de încurcătura asta a lui pentru a-1 face mai interesiant, — ori mai complex, ori mai ştiu eu Cum — ci pentru că ea s-a petrecut cu adevărat, avînd motivaţii dintre cele mai temeinice. El se căsătorise de tînăr, nu avusese vreme de aventuri şi de năzbîtii, îşi consumase elanurile adolescenţei în altfel de învăpăieri, şi-acum iată că elanurile acestea izbucniseră în el, cu o putere pe care nu o au decît mocnirile îndelungate. „...Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, mi-a spus el cînd mi s-a mărturisit, fiindcă a venit deodată peste mine, cum venise Nuţa, altădată, şi mi-a spus, dintr-o răsuflare, că e îndrăgostit, e pierdut cu firea, — nu ştiu ce veţi crede şi ce veţi zice despre mine, dar asta e L.Nuţa a înţeles şi eia cîteceva, a înţeles totul, tace însă, tace deocamdată, fiindcă starea asta nu poate dura !..." „Dar ea, vinovata, sau fericita, sau cum dracu să-i zic, cine e ?..." M;i-a spus, nu s-a ferit, iar eu, ce să zic, era gata-gata să-i laud gusturile. „Bi, da..." am îngînat eu, căutînd altceva, fiindcă era la mijloc soarta unei familii, — soarta Nuţei, pe care o ştiam, soarta copiilor, 29 pe care de asemenea îi ştiam. 11 înţelegeam şi pe el, i-am împărtăşit trăirile, sfătuindu-1, totuşi, să isprăvescă într-un fel sau altul cu fata aceea, de parcă ar fi fost o aventură oarecare. „Asta zic eu să faci, am spus eu încet şi cam rar, să te întorci cu totul la familia pe care ai lîntemeiat-o !... Nevastă-ta te-a ajutat să te aduni laolaltă, cum nu te-a ajutat nimeni, cum nu putea să te ajute altcineva !..." „Aici nu-i vorba de ajutor, e vorba de altceva, foarte serios..." „Serios, neserios, eu aşa zic să faci : să pui cruce la povestea asta, cît mai repede posibil, fiindcă dacă o lungeşti, te încurci !..." Spunîndu-i vorbele astea, am devenit, parcă, şi mai ferm, mai neînduplecat. Dar nu imai eram eu însumi atunci, eram un fel de predicator care aduce la acelaşi numitor gîndurile şi sentimentele altora, — şi pe ale lui, bineînţeles. Nu mai eram activistul icu oarecare experienţă, capabil să-l înţeleagă pe omul din faţa lui, care trăia abia atunci, — era foarte clar lucrul acesta — o iubire mare şi adevărată, sentiment frumos, profund omenesc. Devenisem deodată,, gîndindu-mă la familia lui Pozdare şi la necazurile pe care le avusese el, la atmosfera care s-ar fi stîrnit imediat în, jurul lui, — o simplă abstracţiune, o maşină de prelucrat date şi fapte. „Va să zică asia?!" a mai spus Pozdare, înainte de a pleca. „Da, aşa, nu văd altă soluţie mai bună !..." „Nici eu nu văd, dar de fata aceea nu mă pot despărţi!... Şi nici n-o să mă despart, să ştiu Că mă treceţi iar prin toate discuţiile!... Dumnevoastră nu înţelegeţi că mie mi-i sete de bucurie şi de fericire?!... Că eu mi-am risipit anii cei mai frumoşi în văpăile unei secete marii şi îndelungi ? !..." „înţeleg totul, Vasile Pozdare, mai bine decît îţi închipui tu!... Dar acum, dacă mi-ai cerut un sfat, ţi l-am dat, ţi-am spus părerea mea !..." „Părerea dumneavoastră! ?... Şi ce să fac cu părerea dumneavoastră ?..." A plecat, mînios şi răvăşit, şi nu s-a mai dus pei acasă un tiimp. S-a domolit apoi, a isprăvit-o cu fata, cU un fel de îndurerare, dar a făcut-o. L-a ajutat şi ea, ce-i drept, 1-a rugat s-o sprijine, la repartiţie, că erau în anul ultim. Pe urmă, dacă a văzut că el nu întreprinde nimic, s-a îndreptat spre altcineva, spre uimirea dar şi spre limpezirea lui Vasile. VI Formarea şi afirmarea lui Vasile Pozdare, limpezirile şi regăsirile lui, cele mari, bineînţeles, cele fundamentale, s-au sincronizat perfect cu limpezirile şi cu regăsirile epocii, Cum spuneam sau cum am vrut să spun. Dar şi crizele prin care a trecut el, marile lui frământări s-au sincronizat cu crizele şi frămînitările epocii, au fost ale noastre, ale tuturor celor ce am, intrat în viaţă fără nici o pregătire specială, fiind, de fapt, luaţi pe sus de şuvoiul ei impetuos şi aspru, încereînd să-1 domolim şi să-1 dqminăm, reuşind uneori, căzînd în genunchi, alteori, rupîndu-ne picioarele unii dintre noi, căzînd la fund ori fiind împinşi Ia fund de către alţii, tot de-ai noştri. Cîteodată 30 am fost rigizi şi schematici, noi ceîl ce Idădeam suflet mitingurilor şi manifestaţiilor, dar eram cinstiţi şi eram convinşi că ne jucăm rolul nostru în istorie, chiar dacă nu era aşa, chiar dacă făceam şi lucruri care contraziceau acest rol, care trebuia să fie, după cum s-a vădit mai apoi, constructiv şi suitor, nu doborîtor şi coborîtor, nu distructiv. Multe aveau să se vădească altfel, mai tîrziu, dar aura de eroism a amiîor aceia aspri şi denşi n-avea s-o mai ia nimeni de pe fruntea celor ce i-au trăit da atare. Şi între ei, — o spus cu mândrie, de parcă aş vorbi de fratele meu, de mine însumi ! — se află şi acest Vasile Pozdare, copil al secetei, năzuinţă vie şi puternică a vieţii care nu se lasă încorsetată mult timp, cerînd.noi întrupări şi noi înaintări, zvârlind de o parte opreliştile artificiale. Într-un fel, Pozdare nici nu-i un om deosebit, sau excepţional sau formidabil, cum spuneam eu la început, — e, dimpotrivă, un om obişnuit, poate chiar mijlocul, făcând parte dintr-o întreagă categorie de oameni care s-au format şi s-au afirmat în viaţă în aceşti ani, împotriva tuturor dificultăţilor, obiective sau subiective, fiind schematici şi rigizi, depăşindu-se apoi pe ei înşişi, depăşindu-se şi regăsindu-se. Dogmatita, aşa numita boală a anchilozărilor, paralizantă, cum se spune, nu lasă urme de, fiecare dată şi în fiecare caz? în parte. In cazul lui Pozdare, ea n-a lăsat urme prea mari şi prea adînci, dar frământări şi zbateri a produs multe şi de toate nuanţele, vizând stîngismul multe dintre ele ţinând de oboseală şi de pierderea fermităţii altele, petrecîndu-se toate pe un fond Curat şi cinstit, pornind de la acest fond şi întorcîndu-se la el. In 1956, şi în 1957, în 1958 şi in 1959, dar mai ales în 1956, Vasile Pozdare a trăit o criză acută, s-a frământat enorm, de p;arcă el însuşi ar fi fost vizat de discuţiile care au avut loc atunci. Nu-mi propun, bineînţeles, să analizez acum toate evenimentele şi toate frământările din anii aceia. Vreau numai să relev că el, Pozdare, n-a acceptat imediat un lucru, nu şi 1-a însuşit decît după ce 1-a cercetat — după ce 1-a respins şi 1-a admis, încă odată şi mai odată, cu o îndârjire pe care numai sinceritatea şi cinstea o pot da cuiva. Atunci, de pildă, în împrejurările amintite, dacă i se spunea că nu era vorba de a nega şi de a anula orice efort, ci de! a cerceta cu maximum de luciditate anumite situaţii — „pentru a desprinde nişte învăţăminte din ceea ce se întîmplase, fiindcă se întâmplaseră, totuşi, nişte lucruri, existase o anumită atmosferă, de neîncredere şi de suspiciune, o grabă falsă, care n-avea nimic de-a face cu spiritul revoluţionar autentic şi profund..." — se mânia şi mai tare, de parcă nici n-ar fi fost unul şi acelaşi om, parcă s-ar fi trezit în el insul acela încrâncenat, care părea stins, păruse aşa, stins şi dus, pentru că acum îl domina din nou, îi lua vorba din gură şi-i schimba firul gîndurilor, tîrîndu-1 în vîrtejul celor mai neaşteptate proteste. „...Da, spunea el în asemenea momente, e nevoie ele învăţăminte, trebuie să ne desfacem de trecut!...Sigur că trebuie, aşa e, o recunosc şi eu, dar dumneavoastră, dar voi, dar tu, măi tovarăşule, voi toţi, — de ce nu recunoaşteţi că aşa încep deohiCei şi criticile care au scopuri nu tocmai cinstite : cu pseudoteoretizări, cu cîte-o opinie şi cu cîte-o întrebare ? !..." 31 I-am amintit într-un rînd, — n-aveam alt argument, nu ştiam cum' să-1 aduc pe pămînt — de omul pe oare îl pălmuise, de ţăranul acela bătrân, care îl privise apoi printre lacrimi. ,,Da, şi ce-i cu asta ? a întrebat el imediat. Vreţi să spuneţi, cumva, că-i de vină partidul pentru neghiobia asta a mea? !... N-o să mă convingeţi, în veci, fiindcă nu-i de vină el pentru ceea ce am făcut eu1,... Nici partidul nu-i de vină şi nici epoca, oricît o fi fost ea de aspră şi de grăbită ! Vinovatul, în cazul pe care mi l-aţi pus în faţă cu atîtl de multă delicateţe, cu toate că îl ştiaţi direct de la făptaş, — e unul singur şi se numeşte Vasile Pozdare !..." „Bine, mă, i-am spus eu destul de mînlios (îmi venea să-1 bat în cîte-o clipă, fiindcă era enervant, dar era sincer şi convingător, sau poate că tocmai de aceea ! ?), — dar Pozdare ăsta, Vasile, de unde a ieşit şi cum s-a plămădit el, în afara epocii, fără nici o legătură cu ea, fără a-i prelua erorile ? !..." „Nu, Pozdare nu s-a format în afara epocii, dacă e să vorbim aşa !..." „Păi atunci ? !" „Nimic deosebit, dar epoca n-a fost compusă din erori, cum cum spuneţi dumneavoastră, cum zic unii şi alţii!... Dacă ar fi aşa, eu însumi, şi dumneavoastră, şi alţii, atîţia, noi toţi am fi o imensă şi cam hâdă eroare1.... Şi eu nu cred că-i aşa, n-am crezut şi nu voi crede niciodată, nu din simplă înicăpăiţînare, ci pentru că nu vreau să mă neg pe mine însumi !•.." • S-a domolit apoi, s-a temperat singur, nu pentru că i-ar fii spus cineva. Un timp n-a mai vorbit de lucrurile astea, parcă nici n-ar fi fost. Le-a îngropat în sinea sa, le-a drămuit şi le-a cântărit, nu ştiu ce le-a făcut, dar n-a mjai vorbit de ele. „E greu, mi-a spusi el într-un târziu, cînd nici nu mă mai aşteptam, — să apreciezi exact unele lucruri, de la distanţă!... Cînd s-a greşit, fiindcă s-a greşit de multe ori, iar de vreo cîteva ori s-a greşit adine, din cauza asta s-a greşit, pentru că se dădeau verdicte şi se laua hotărîri de la distanţă» pe (neştiutele şi pe nevăzutele !... Un lucru e clar, totuşi, din fot ce s-a întîmplat în ultimii ani : se dă o bătălie mare pe undeva... Lumea-i sfîşiată de frământări miari şi adânci şi dacă nu îmbrăţişează cu mai multă fermitate soluţiile noastre, e pentru că ele nu sînt destul de clare, destul de concrete, adică, pentru că noi, — da, nu vă uitaţi aşa lia mine ! ■— ne-am specializat în vorbiri, în anticipări şi în concluzionări !..." Venise la fabrică, se întorsese la producţie şi lucra la „meca-nicul-şef", unde era atunci puţină debandadă, dacă nu chiar foarte multă. „Cum ai ajuns Ia asemenea concluzii ? l-am întrebat eu. Ce te-a împins la asta ?..." „Faptul că am trecut prin institut şi că m-am ocupat un timp de problemele mari ale epocii!... Am sesizat astfel diferenţa dintre aceste preocupări, frumoase dar cam generale, şi înfăţişarea vie şi concretă a realităţii1,... E mai uşor, după cum se vede, să vorbeşti, să te ocupi de probleme mari, defcit să produci, să construieşti'.... 32 Uneori însă, preocupările astea general-umiane şi genenal-valabile, tind să cuprindă totul!... Şi nu e bine, cred eu, nu e bine deloc!... Proporţia între vorbire şi făptuire, indiferent unde se produce vorbirea, ar trebui să fie favorabilă întotdeauna făptuirii, acolo şi numai acolo trebuie să cadă accentul!..." L-am lăsat să vorbească, l-am ascultat cu atenţie, apoi l-am întrebat dacă nu i se pare că e cam negativist din fire, prin întreg felul său de a judeca. „Nu sînt! mi-a spus cl, numaidecît. Mi-am pus şi eu această întrebare!... Şi mi-am dat, cinstit, răspunsul pe care vi l-am dat şi dumneavoastră !..." Am vrut să-1 îmbunez, spunîndu-i, în glumă., că se putea ajunge foarte departe cu generalizările, pornind de la cea mai simplă observaţie, dar n-a mers, nu s-a lăsat înduplecat, ţinea prea mult la părerile acelea ale lui, ascuţite dar întemeiate. „Nu-i vorba de o simplă observaţie, a zis el, după cum cred că vă daţi seama şi dumneavoastră !..." „Da, dar uite că sînt lucruri care nu pot fi făcute pînă nu le vine timpul !..." „Şi-n afirmaţia aceasta justificatoare e cuprinsă a contradicţie!..." „Care anume ? !" „Nu spuneam tot noi că timpul, şi cursul realităţii, şi legile ei, tot ce există, ne este cunoscut şi ne stă la înclcmînă ? !" „Ba da, mai spuneam şi aşa ceva, cîteodată..." „O spuneam, cam des, nu cîteodată !..." „Nu-i chiar aşa, numai că tu..." „Ei, ce-i cu mine ? !" „Nimic... Atîta doar că suferi de o anumită boală, — a extremelor I" „Nu cred!... Boala mea e născută dintr-o necesitate adîncă şi reală, de a vedea totul, toată ţara asta, schimbată şi înfrumuseţată, nu numai în centru şi către stradă, pentru că peste toti stau şi muncesc oameni!... Şi eu voi fi cu ei, Cu cei ce muncesc, nu cei ce vorbesc, azi una, mîine alta, după cum bat vînturile !..." Revenirea la normal, dacă se poate spune aşa, întoarcerea La făgaşul de bază, reîntoarcerea, de fapt, s-a produs cu greu, ca într-o urnire adîncă şi opintită, dar s-a petrecut, a avut loc. Şi Vasile Pozdare (o spun fără a insista, fiindcă nu vreau să înfrumuseţez lucrurile) a ieşit întărit şi din această schimbare. Era şi vîrsta la mijloc, ce-i drept, maturizarea lui ca bărbdt, ca activist şi ca inginer, supra-punîndu-se toate cu maturizarea epocii, din străfundurile căreia seceta nu pierise complet, dar se clarificase, ca necesitate, se Concretizase în cîteva cerinţe esenţiale, peste- care nu se mai putea trece atît de uşor, cu o vorbă ori, cu un îndemn. Lucrul acesta îi ştia şi Pozdare, mai bine decît alţii. Poate că de aceea s-a angrenat el în muncă atunci, la „meca-nicul-şef", cu atît de multă pasiune, cu atîta ardoare. Nu mai ştia de 33 nimic altceva decît de producţie, nu mai vorbea cu nimeni, nu mai lua cuvîntul în şedinţe, era de nerecunoscut. ,,Te porţi, i-am spus eu după o şedinţă de la ei din secţie, de parcă ai fi un dezamăgit ăl lumii şi lai pămîntului!..." „Poate că sînt ! mi-a răspuns el. N-am voie, adică ?M „Ba da!..." M-am gîndit, pe loc, să-1 întreb care fusese mai mare şi mai adîncă, dintre cel două contorsionări prin care trecuse în vremea aceea : povestea aceea de iubire sau frământările şi refluxurile din mişcarea muncitorească ?N-am făcut-o, n-am amestecat lucrurile, ca să nu-1 supăr prea tare. Povestea aceea de iubire se stinsese. Fata lucra în fabrică, la laborator, se căsătorise şi avea doi copii, dar era tot frumoasă (şi-acum tot aşa e). Vasile, însă, n-o mal cunoştea, n-aş spune că se purta grosolan cu ea, o ignora, pur şi simplu, o ignora atît de bine şi cu atît de multă Consecvenţă, încît nici nu se poate ibănui că a; iubit-o cândva. O singură dată, la un „pom de iarnă", cînd a auzit-o vorbind şi rîzînd, după ce a intrat ea în hală, cînd a văzut-o scuturîndu-se de zăpadă, s-a crispat şi s-a îngălbenit, parcă s-ar fi dus toată vlaga din el, parcă ar fi fost gol şi scorojit, uscat. „Dar ce-i cu tine ?" am zis eu încet. „Nimica... N-am. dormit azi-noapte !..." „Ar trebui să te imiai cruţi!... Las-o mai moale cu munca, Ce le mai rămîne urmaşilor, dacă o facem noi pe toată ? !..." „Lor le rămîne bucuria, trăsneasc-o dummezu s-o trăsnească, fiindcă eca apa, mereu ţi se prelinge printre degete !..." S-a ameţit atunci, s-a îmbătat cum nu-1 mai văzusem de mult. Dar tot n-a dat drumul da băierile inimii, degeaba l-am zgîndărit. „Altfel, pe-acasă ? !..." „Bine... Nuţa-i sănătoasă, copiii de asemenea!... E bine, ce mai!.." VII într-adevăr, acasă la el era bine şi erau în ordine toate, datorită Nuţei şi lui, dar mai ales Nuţei. Furtuna aceea puternică trecuse şi daoă lăsase nişte urme şi nişte semne, nişte nedumeriri şi nişte întrebări, — ele ţineau de ceea.ee ar fi putut să fie şi n-a fost. Vreau să spun prin asta că nu întotdeauna un bărbat şi o femeie se potrivesc cu adevărat, cînd se căsătoresc. Acestea sînt lucruri în care şi totîmpla-rea joacă un anumit rol. Şi întâmplarea, după Cum se ştie, e capricioasă de multe ori. Alt aspect al lucrurilor vizează schematismul şl rigiditatea cu oare am abordat noii problemele în acestea în raport cu anumite cerinţe, desigur, în raport cu anumite sarcini, fără a ţine seama de om şi de adevăratele lui aspiraţii. în ceea ce-1 priveşte pe Pozdare, de exemplu, fiindcă la el m-am gîndit adineauri, nu la capriciile nu ştiu cui, latura aceasta i-a umbrit şi-i umbreşte făptura, cu toate că are o familie bună şi frumoasă, sau poate că tocmai de aceea, pentru că a fost exemplar şi în împrejurarea asta, prea exemplar chiar, lăsînd bucuria urmaşilor, cufundîndu-se în munca de producţie ca într-o apă, nemaivroind să ştie de nimic, 34 nici măcar de munca de partid, privind-o de sus sau ignorînd-o complet. ,,Dar ce, ceea ce fac eu, mi-a spus el cînd i-am zis cîteva vorbe în legătură cu asta, — nu e muncă de partid ? " „Ba este, într-un fel !..." ,,De ce într-un fel şi nu e cu adevărat ?" ,,Aşa, producţia-i producţie, oricum..." ,,Producţia-i producţie şi munca de partid îi muncă de partid i ?... Ei, aliaţi de la mine oă o să mă întorc eu şi la munca asta ide partid, cu alt suflet şi cu altă experienţă!... Şi mi-e că o să vă dau pe toţi peste cap, fire-aţi ai nu ştiu cui, cum zicea nea Tismăneanu !..." „Acum vorbeşte anarhistul din tine, omul care a acumulat nemulţumiri multe în sufletul lui !..." „Nemulţumirile sînt sfinte, dacă sînt drepte !... Fără ele n-ar fi avut loc nici o revoluţie in lume, nici măcar revoluţia aceasta a noastră !... Cit priveşte anarhia, nu ştiu nici eu ce să zic..." „Zi ,dacă al început." „Nu strică puţină neîmpăoare cu lucrurile, vroiam eu să zic, mai ales acolo unde se cuibăreşte viermele conformismului!... Spun asta pentru că do multe ori spiritele nemulţumite şi intransigente sînt considerate drept anarhiste1.... Sînt etichetate aşa, de către Cei ce s-au instalat bine pe cîte-un scaun, dorind ca lucrurile să rămînă cum sînt, cel puţin pînă ies ei la pensie !..." „Aşa o fi, aşa e, cîteodată, numai că tu ai deviat mult discuţia... Era vorba de activitatea de partid propriu-zisă..." „Da, ştiu !" „Şi cînd ai să te întorci la ea, cu altă faţă şi cu alt suflet?!" „Cred că niciodată !" Şi dacă ţi se va spune într-o bună zi că ar fi bine şi ar fi necesar, etc. etc. —Ce aii să te faci ? !" „Găsesc eu... Mă descurc cu, n-aveţi grijă!.-." e Nu s-a descurcat şi nici nu cred că a stăruit, contrazicindu-se puţin în privinţa asta. A fost ales mai întîi în biroul organizaţiei de partid din. secţie, pe urmă a fost Cooptat în comitetul de partid pe uzină, devenind apoi, după un an de zile, şeful secţiei în care lucra. N-a fost lăsat mult acolo, — „Aşa-i cu avansările, spune el cu un fel de ironic, ca şi cu căderile, cînd vin, tot vin, de nu se mai termină..." — a devenit inginer şef pe întreaga uzină, sfîrşincl prin a fi numit director general. Lucrurile s-au petrecut cam repede, ce-i. drept, dar aveau o bază reală, fiindcă Pozdare nu mai cunoştea nimic altceva, în afară de producţie. Nu ştiu în ce măsură au contribuit la asta şi insatisfacţiile amintite de mine, lucrurile însă aşa stăteau şi dacă el n-ar fi făcut o anumită greşeală, dacă nu s-ar fi dondănit cu ministerul de resort, într-o anumită problemă, ar fi fost director-general şi acum, spre binele întreprinderii, nu al lui, pentru că pe el treaba asta 1-a absorbit atît de mult, încît începuse să fie cam nervos de pe la un timp ; nu imediat, Ce-i drept, după vreo doi ani de zile. 35 A fost schimbat pe urmă, pe neaşteptate, într-un fel. Pentru cei ce cunoşteau anumite lucruri însă, totul părea firesc, inevitabil, adică. Asta, pentru că el, cu, felul lui de a fi, supărase anumite persoane şi zgîndărise anumite resorturi, care se puseseră apoi Sn mişcare. Un timp nu-i spusese nimeni nimic, dar aprovizionarea cu materiale şi colaborarea cu alte înteprinderi, fot ce ţinea det resorturile amintite, începuseră să scârţâie, mereui se întîmplia cîte-o întârziere şi cîte-o neregulă. Cu picuşurile astea a fost el săpat la rădăcină. S-a lucrat eşalonat, ca într-o acţiune de sabotaj. Bineînţeles că nu era asta, era vorba de satisfacerea unor ambiţii, lucru pe care l-au sesizat toţi, după ce a fost el sancţionat, fiindcă a, fost sancţionat de biroul regional şi a fost trimis la altă fabrică, — ,,să vadă cum trebuie îndeplinit planul de producţie, să ia contact cu realităţile vieţii..." Şi el s-a dus, n-a protestat. „Măcar un an să m.ă mai fi lăsat, a spus el atunci, după discuţia de la regiune, — aş fi scos fabrica ia liman pe termen lung, i-aş fi dat un suflu de durată, cum n-a avut niciodată !..." Iar mai apoi, cînd a fost întrebat dacă n-ar vrea să preia conducerea unei alte uzine din oraş, — „fiindcă lucrurile, în ceea ce priveşte schimbarea şi sancţionarea de rândul trecut, s-au lămurit pe deplin, a fost o eroare gravă Ia mijloc..." — a mulţumit pentru încredere dar n-a primit noua muncă. „îmi dau seama, a spus el, că lucrurile se lămuresc pînă la urmă, nu se poate să nu se lămurească !... Dlar eu, tovarăşilor, altă «muncă de răspundere» nu mai primesc!... Tovarăşii unde sînt acum, — trebuie să ştiţi că dacă n-ar fi fost ei, dacă nu s-ar fi purtat omeneşte cu cu mine, m-aş fi dat cu capul de toţi pereţii ! — m-au rugat să preiau munca de inginer-.şef în fabrică ! ...Şi-am primit, bineînţeles, pe ei nu puteam să-i refuz!... Pe dumneavoastră, însă, vă refuz categoric, fără a-mi motiva într-un fel sau altul refuzul acesta !..." I s-a spus că atunci, cînd fusese el schimbat, era altcineva acolor era altă conducere, era altă situaţie. „Ştiu, a mai zis el, se întâmplă şi chestii de-asteal... Vine unul şi face un drum, pentru că aşa vrea el !... Pe urmă e schimbat dar drumul rămâne Ei, uite, eu doresc să nu se mai facă nici un drum în ţara asta, în funcţie de dorinţa nu ştiu Cui, care-i schimbat apoi, e mutat în altă parte să facă acolo alt drum !... Nu ştiu dacă m-aţi înţeles ?!..." N-a fost înţeles, dar a fost lăsat ia fabrica unde lucra. VIII încolo, nu ştiu nici eu ce să mai spun, deşi ar mai fi multe de spus, despre Vasile Pozdare, sau poate că tocmai de aceea nu ştiu, pentru că sînt, încă, multe de spus, despre el şi despre epoca pe care a luat-o în piept, care 1-a azvîrlit pînă în soare de vreo cîteva ori, scufundîndu-1 apoi în hăurile urîte şi încleiate ale incertitudinilor, răsueindu-1 şi umilindu-1, fără a-1 înfrînge însă, fiindcă tot el a ieşit învingător, tot el a ajuns s-o domine, dar nu prin pîrghiiile puterii, Ci printr-o înţelegere profundă şi reală a tuturor necesităţilor, prin- 36 tr-o conjugare aproape perfectă a vorbei cu fapta, — „a vorbirii cu făptuirea", cum zice el — printr-o stăpînire de sine care atinge uneori, fără nidi o exagerare, absolutul, capacitatea aceea rar întîlnită, de a te cerceta pe tine Însuţi cu cea mai detaşată obiectivitate... De fapt, dacă ar mai trebui spus ceva despre Vasile Pozdare, ar trebui arătat, fie şi în treacăt, că nu s-a realizat pe deplin şi că nu a fost şi nu e fericit cu adevărat, în căsnicie, în iubire, cum aş zice eu, pentru că de trăit a trăit frumos, dar şi-a tăiat puţin din aripi, dacă nu chiar foarte mult. Ar mai trebuii arătat pe urmă că ultima lui regăsire s-a produs mai încet decît celelalte, mai greoi, mai altcum. A intervenit, desigur şi o îmbolnăvire neaşteptată (îl supără inima de la un timp) şi poate că şi vîrsta a jucat un anumit rol în încetinirea aceasta. Ar mai trebui spus, de asemenea, că tendinţele anarhice n-au dispărut complet din felul lui de a fi şi de a gîndi şi nici nu cred că or să dispară vreodată... Nu mai insist, însă, fiindcă tot n-aş epuiza subiectul. Despre un om, cît e viu, e mereu de spus cîte ceva, aşa cum e de spus mereu cîte ceva şi despre viaţă, pe care n-o poate epuiza nici o sublimare, oricît ar fi ea de densă şi de reliefată. Şi el, Pozdare, e viu şi întreg, e un om adevărat, Cu toate scăderile lui, cu toate apucăturile lui, cu toate greşelile pe care le-a făcut.. In orice Caz, eu, unul aş merge cu el oriunde, fără a sta nici o clipă pe gînduri. ,,Ce ziceţi, m-a întrebat el de curînd, după ce s-a întors de la Moldova, întremat şi limpezit, — aţi merge cu mine altundeva, cum a plecat Ernesto Che Guevara, să mişcăm lucrurile acolo, într-o direcţie revoluţionară, bineînţeles ! ?..." ,,Cu tine, Vasile Pozdare, i-am spus eu, aş merge oriunde şi ori-cînd !... Deocamdată, însă, nu pot!..." ,,Aţi merge dar nu puteţi!?... De ce ?..." „Pentru că mai am treabă aidi, aşa cum ai şi tu !..." „Adevărat! a mai zis el, rîzînd cu rîsul lui limpede şi învăluitor, de moldovean adevărat, bun dar şi puternic. — Să terminăm ce-am început aici, şi-apoii, dacă ne-o mai rămînea timp, să începem munca şi în altă parte !..." ION LĂNCRÂNJAN SIC COGITO*) Lumea aceasta e întocmai ca un ocean : la suprafaţă presărat de noctiluce sclipitoare iar la fund plin cu monştri tentaculari. Şi tatăl de copii şi poetul crează : primul însă vede în copiii săi nişte fiinţe inferioare lui şi caută să-i educe, pe cînd celălalt crede întotdeauna că s-a întrecut pe sine în operele sale şi admiră. Plînsul e ca ploaia: cînd e liniştit alungă din suflet colbul micilor necazuri ; cînd vine Cu vijelie îl inundă. Ultimul argument al ignorantului mai în vîrstă decît tine e că are mai multă experienţă în viaţă. Dacă omul caută adevărul o face din frică. De acum, cînd teama se risipeşte, Dumnezeu nu va mai vedea decît rar firul încolăcit al fumului de tămîie îndepărtmdu-se spre albastrul cerului. Acel oare a născocit purgatoriul a fost cel mai josnic om din lume. După el, poţi să-ţi tăvăleşti haina vieţii prin toate mocirlele, fără pericol; iese la spălat... Cînd un critic te laudă, îi admiri pătrunderea de spirit ,• cînd ezită, îi aduci aminte că e om. înţeleptul se îndoieşte sau e convins ; naivul crede. ,,Un bărbat care e urît" poate fi o propoziţie logică. „O femeie care nu e frumoasă." e contradictoriu. Geniul şi nebunia sînt Ca infinitele unei linii trigonometrice. Poţi. trece de la una la alta ca tangenta dc la plus la minus infinit. BALADĂ DE IARNĂ Mais ou sont Ies neiges d'ani'an? F. Vi Hon Trist visător de vremi apuse cu ochi aprinşi şi lucii plete, Zadarnic îţi afunzi privir&a în vălul neted de zăpadă, — Pe-ntreg pustiul fără pată ca sînul alb al unei fete Şi azi ca-ntotdeauna fulgii scăpărători au prins să cadă. * Aforismele de sub titlul hasdeean Sic cogito (pe care. împreună, cu cele două poezii care urmează, le publicăm cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la naşterea autorului) erau destinate revistei Sburătorul, unde n-au apărut (,,... cîteva cugetări sînt spirituale, dar e atît de greu de urmărit originalitatea în cugetări". E. Lovinescu, Sb., I, 24, 27 sept. 14)19, Poşta red. ; v. şi Capricorn, x, 1930). Textul manuscris al aforismelor, ca şi cel al Baladei..., se păstrează în arhiva G. Călinescu şi ne-au fost comunicate de cercetătorul şi istoricul literar Ion Bălu. Textul celei de-a. treia inedite, sonetul Lui Tudor Vianu, datlmid din 1954, ne-a fost comunicat de criticul H. Zalis, care 1-a descoperit în arhiva Tudor Vianu (N.R.). 38 Mai chinuit se zbat în hamuri furtunile nepotolite Şi-n coperiş izbesc nămeţii trimişi de vîntul-catapult. Nu mai visa poveşti de iarnă cu lupi urlînd spre zări coclite — Castelele sînt în ruină, domnitele-au murit demult. Un şuier sfîşiat suspină, un cîntec irînt de vechi motive Ca-n vremea negrelor feude cînd cerul năpădit de nouri Părea de plumb şi-ndrăgostiţii sub gînditoarele ogive Ca două umbre tremurate priveau amurgul prin vitrouri. In taina vetrei răscolite cenuşa arsului stejar Se risipeşte printre lespezi, şi-n prâvălaticul tumult, Strigoii lumilor pierdute se tinguiesc strident şi rar, Castelele sînt în ruină, domnitele-au murit demult. Hai! trubadure, ia-ţi lăuta şi mergi spre turnul cu crenele, înfruntă codrii şi nămeţii căci vrea frumoasa castelană Să cînţi — că-i tristă-n astă seară — poveşti cu prinţi şi turturele în timp ce-alene stă întinsă la foc pe moale pat de blană Să-ţi tremure pe coarde mina de turburare şi iubire, Ca focul ce-şi aruncă para pe chipul celor ce te-ascult Şi în genunchi să-i cazi iubitei ... dar toate-s, vai, închipuire. Castelele sînt în ruină, domniţele-au murit demult. ! nvălue-mă vint in manta ninsorilor neîntinate Şi-apoi vesteşte lung acelor ce noaptea tainic te ascult. Pierit-a cîntăreţul iernii şi-al turnurilor crenelate. Castelele sînt în ruină, domniţele-au murit demult. 21 XI1920 LUI TUDOR VIANU Vianu, tu ai fost, tu eşti, vei fi poet. Fizionomia ta cerea un Michelangel, Ochirile-ţi superbe sunt de angel Măsurile canon lui Policlet. Frumoasa-ţi liră nu e ruginită Dar ai lăst-o-n praful catedratic Prin care ai trecui îndemînatic, — Lucrarea vieţii tale nu-i finită. Azi cînd cimeriana, hîdă ceaţă Acoperă nedemn greceasca-ţi mască, Din nou pe coarde mina ta o-nvaţă, Acopere-te cu de aur cască, Ieşi la lumină către dimineaţă Ca suflul tău poeme vii să nască. G. CÂLINESCU G. CĂLINESCU ŞI „VIAŢA ROMÂNEASCĂ" *) Intr-o măsură hotărîtoare, G. Călinescu datorează apropierea sa de Viaţa Românească lui Minai Ralea şi C. Balmuş. Amîndoi l-au recomandat cu căldură lui G. Ibrăileanu, căruia monografia Vieţii iui Minai Eminescu i-a consolidat încrederea în forţele intelectuale ale tînărului critic. Minai Ralea 1-a remarcat pe G. Călinescu spre sfîrşitul lunii octombrie sau începutul lui noiembrie 1928, după apariţia în Gmdirea a eselului Mihail D. Ralea (Divagaţii). Nu ştim dacă el 1-a citit întîi sau i-a atras atenţia C. Balmuş, care s-a recunoscut imediat1 în interlocutorul ,,de pe malul Tibrului". Sigur este că personalitatea celui ce-1 elogiase atît ele spontan nu 1-a lăsat indiferent. La 31 decembrie 1928, C. Balmuş îl roagă2 să facă o călătorie la Iaşi, deoarece ,,Mihail Ralea şi Ionel Teodoreanu" voiam să-1 cunoască. Invitaţiei nu i-a dat curs, deşi nu i-ar fi displăcut s-o pună în practică. Se afla însă în Bucureşti pentru puţină vreme, ocupat cu rezolvarea a o mulţime de lucruri, ca todeana cînd îşi permitea să plece pentru cîtcva zile din Timişoara. Un timp, G. Călinescu nu simţise nevoia de a colabora Ia Viaţa Românească datorită, pe de o parte, periodicităţii lacunare a revistei, diar mai cu seamă din cauza disensiunilor ce existau, între el şi M. Sevastos încă din 1929. De la începutul anului 1931, după ce luase hotărîrea de a renunţa temporar la publicistică spre a încheia Viaţa lui Minai Eminescu, a început să se gîndească tot mai des la o publicaţie care să-i accepte fragmentar, ori integral capitole din monografie. Cum nu se mai putea întoarce la Gmdirea, provocă el acum întîlnirca cu M. Ralea. Memoria celui din urmă nu a mai reţinut scena ce a avut loc, probabil, spre sfîrşitul lui aprilie. O notă din Vremea, 10 mai 1931, se grăbea să anunţe că ,,d. G. Călinescu, colaboratorul nostru, a intrat în redaţia Vieţii Româneşti. Domnia-sa va ţine o cronică literară şi va face şi „Miscellanea" revistei şi va colabora în acelaşi timp şi la Adevărul literar". Dacă frazele nu formulau atunci întocmai gîn-durile lui G. Călinescu, ele trădau un deziderat imposibil de realizat practic în împrejurările concrete. Cu .aprobarea Iui, G. Călinescu este cooptat printre colaboratori şi, in nr. 7—8 din iulie-iaugust, semnează un triptic de articole antigîndi-riste, încadrindu-se fără greutate în spiritul general al revistei. Reticent, M. Sevastos consimte doar colaborarea ocazională la Adevărul literar şi artistic. Din decembrie, după ce citise Viaţa lui M. Eminescu * Din monografia în lucru viaţa lui G. Călinescu. 1 (C. Balmuş către G. Călnescu), lasi .13 nov. 1028, Arhiva G. Călinescu. » (C. Balmus către G. Călinescu). Iaşi, 31 dec. 1928. Arhiva C. Călinescu. 40 în manuscris, exaltarea lui Miihiali Ralea îi aprinse pe toţii. M. Sevastos şterge cu buretele trecutul şi întinde prieteneşte mîna lui G. Călinescu. Putea scrie ce voia în paginile revistei. Entuziasmul s-a transmis şi lui G. Ibrăileanu şi C. Balmuş îl anunţă înflăcărat3 că directorul Vieţii Româneşti va publica un articol despre Viaţa lui Minai Eminescu, Dar G. Călinescu ştia de articol dinainte şi-1 citise, firesc emoţionat, în şpalt. Articolul apărut în Adevărul literar şi artistic la 16 octombrie 1932 reflecta impresia generală făcută lui G. Ibrăileanu : ,,Acum a venit şi timpul criticii literare şi, dacă nu ne înşelăm, d. Călinescu e acela care marchează mai cu putere această dată în cultura noastră". Era numai una din concluziile şi nu cea mai puţin însemnată. Criticul ieşean îşi exprimă faţă de amici dorinţa de a-l vedea pe autor şi C. Balmuş se grăbeşte să-1 vestească4 : ,, D-l Ibrăileanu ar dori să te cunoască personal şi i-ar face mare plăcere o raită a ta prin Iaşi". Chemarea era maii mult decît măgulitoare. Acum ar fi fost momentul ideal de a se întîlnii. Un critic matur, venerat de generaţii întregi de scriitori, dar care-şi presimţea lucid sfîrşitul, întindea fără reticenţă mîna unui confrate aflat la începutul carierei sale. De ce nu a acceptat invitaţia G. Călinescu, care în clipele acelea nu ştia că nu se va mai întîlni niciodată cu G. Ibrăileanu ? Se străduia să termine romanul început în vară. La sugestia sa, Camil Baltazar anunţase în România literară că volumul „a intrat sub tipar" încă de la 15 octombrie 1932 ; la 13 noiembrie precizia că apare „înaintea sărbătorilor de Crăciun", dar lucra încă în decembrie la capitolul final. Abandonase titlurile anterioare: Ursitoarele, Vino în Liban, mireasă şi se oprise definitiv la Cartea nunţii. Tratativele erau în stadiul preliminar unei angajări cînd, la cîtevia zile după scrisoarea primită de la C. Balmuş, soseşte M. Ralea cu o veste uluitoare : G. Ibrăileanu îl propune pe G. Călinescu, alături de aducătorul veştii, codirector al Vieţii Româneşti. Redacţia se mută în Bucureşti şi „domnul Ibrăileanu" renunţă definitiv la conducere ; îşi începuse în .noiembrie cursul la Universitate dar se simţea tot mai rău cu sănătatea. Avea. în schimb urgentă trebuinţă de bani. Propusese editurii „Adevărul", printre altele şi „numai la extrem", romanul „Adela". Voia înainte să cunoască şi impresiile lui G. Călinescu şi M. Ralea îi trimise o copie. Recomandarea lla conducerea Vieţii Româneşti i-a adus neîndoielnic lui G. Călinescu subtile satisfacţii interioare. Zvonul că va dirija revista ieşeană se răspîndise încă din vară în cercurile literare ale capitalei. încercase să meargă pe un fir, dar se părea că nimic nu este sigur. Nu-1 dezmlinţise totuşi. Se mulţumea să zîmbească sibilin. Şi cînd foarte: serios, Gamil Baltazar se grăbi să-1 propună5 o colaborare francă, masivă, promisese, abstract, că va fi negreşit inclus în sumanul întîiului număr. In noua funcţie. G. Călinescu dispunea de drepturi depline în organizarea sectorului literar al revistei. Oferta venea după două 1 (C. Balmuş către G. Călinescu), Iaşi, 14 oct. 1932, Arhiva C. Călinescu. * (C. Balmuş către G. Călinescu), Iaşi, 11 dec. 1932, Arhiva G. Călinescu. 5 G. Călinescu : O despărţire dramatică, Adevărul literar şi artistic, XII, nr. 642, 26 mart. 1833, p. 8. 41 încercări eşuate : Sinteza în 1927 şi Capricorn în 1930. Cu Viaţa Românească era altceva. în 1932, Viaţa Românească nu era o revistă oarecare, ci simboliza o instituţie. Prestigiul ei era încă imens, iiar accesul în paginile sale strict limitat. Primind necondiţionat conducerea, G. Călinescu trăia mulţumirea împlinirii unui ideal îndelung visat. Revista apăruse în acel an Cu mari întreruperi şi cu multe numere duble. Numărul 11, care ar fi trebuit să fie în vitrine — cum era pe atunci obiceiul — Ia începutul lunii noiembrie, nu se ivi nici în. prima decadă a lui decembrie. Făcîndu-se ecoul unor cotidiene care emiteau supoziţia unei eventuale dispariţii, Mihail Sebastian supuse revista (în Cuvîntul, 14 dec. 1932) unei analize unilaterale, reproşîndu-i direct şi indirect lipsa de receptivitate la literatura tinerilor. O idee identică dezvolta Ion Călugăru în acelaşi ziar, două zile mai tîrziu : ,,Viaţa Românească şi-a permis să publice acele nume care erau valori ce nu se mai puteau tăgădui..." Camil Baltazar, neliniştit, îl întrebă pe G. Călinescu dacă zvonul este cumva adevărat. Căpătă răspunsul că Viaţa Românească ,,n-ia murit", dimpotrivă ,,se reorganizează". Ştirea ,.reorganizării" făcu ocolul oraşului. Toată lurnea era convinsă că, sub noua conducere, Viaţa Românească va sfărâma ,,cercul strimt de cenaclu de pînă atunci şi va îmbrăţişa, cu înţelegere şi generozitate scriitorii noi..." Sînt cuvintele lui Camil Baltazar6 şi ele rezumă cu fidelitate opinia epocii. Mulţi sperau, într-o mai mare sau mai mică măsură, să se vadă în paginile revistei. In acest timp, G. Călinescu împreună cu M. Ralea şi M. Sevastos schiţa sumarul primului număr pe 1934 şi contura un plan general de activitate. Toţi erau de acord că revista trebuia transformată grafic şi modificată structural, dar greutatea era de a introduce un aer modern fără a distona cu cadrul tradiţional. Mai întîi schimbară coperta pentru a obţine, la sugestia lui G. Călinescu, o mai netă distincţie valorică. Apoi sumarul, cel puţin la întîiul număr, era necesar să includă pe reprezentanţii diferitelor generaţii ale Vieţii Româneşti. In semn de discret omagiu, hotărîră să ceară un articol sintetic lui G. Ibrăileanu. Şi degrabă trecură la structura propriu-zisă. Noul consta nu atît în introducerea unui variat corp de cronici, oare să apropie mai mult conţinutul revistei de titlul ei, ci în efortul de a echilibra astfel materia încît literatura să treacă pe un plan secund, studiile şi articolele constituind de acum încolo osatura publicaţiei. Stabiliră atribuţiile şi G. Călinescu îşi asumă şi sarcina administraţiei. Tot acum, prin intervenţia lui M. Sevastos, scăpă de grija romanului : urma să fie editat de „Adevărul". Anul 1932 se încheia cum nu se putea mai bine şi cel ce venea se vestea plin de bucuriile unei activităţi intelectuale ideale. îşi făcu timp şi citi Adela, iar în prima zi a anului nou aşternu cîteva noduri pentru G. Ibrăileanu7 : îi aduse la cunoştinţă hotărîrile luate, comentă romanul şi mulţumi pentru, „binevoitoarea" recomandare. Scrisoarea, în întregime, respiră un decent respect, dar nu lasă să răzbată nimic din zbuciumul lăuntric. Poate şi pentru acest motiv a căutat s-o redacteze mai tîrziu. 0 Camil Baltazar : Răspuns, loc. cit. 7 C. Botez şi M. Bordeianu : G. Călinescu — o scrisoare inedită din arhiva Ibrăileanu, Viaţa Românească. XVHI. nr. 6, iun. 1965 p. 18S. 42 In tot timpul lunii ianuarie 1933, G. Călinescu a lucrat la definitivarea sumarului. Determinat de condiţiile speciale ale ,,reorganizării", primul număr al revistei a fost tot dublu şi, cu toate eforturile tipografiei, nu a putut fi livrat deC.it în ziua de 3 martie. Numirea, lui G. Călinescu co-director al Vieţii Româneşti a declanşat între el şi scriitorii vremii, mai tineri ori mai vârstnici, o aparent neaşteptată polemică, ce a. dura mai bijne de şase Luni şi a!o cărei ecouri s-au prelungit mult în timp după închiderea ei efectivă. Privind lucrurile retrospectiv, faptele par lipsite de însemnătate, însă aici nu este vorba numai de inimiciţii personale, ci sîntem martorii neutri ai unui conflict de mentalităţi. Latent, antagonismul se conturează din decembrie 1932. G. Călinescu respinsese, nervos, colaborările lui Camil Baltazar şi I. Vale-rian, alături de alţi reprezentanţi ai „generaţiei tinere". Pentru cel clintii, refuzul era cum. nu se poate mai jignitor. Lor, G. Călinescu ar fi trebuit să le poarte o constantă recunoştinţă dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru accesul nestlnjenit în paginile revistelor pe care le Conduceau. G. Călinescu privea însă lucrurile dintr-un alt unghi. Aici intervine o ştiută trăsătură de caracter ce se manifestase sub felurite forme şi pînă atunci. Conştient de superioritatea personalităţii sale, G. Călinescu trăia convingerea, ce-i străbate ca un fir roşu întreaga conduită, că se aşează simţitor deasupra celorlalţi şi oă meritul său a determinat, cum şi condiţionase de fapt, alegerea lui G. Ibrăilcaru. Astăzi îi aprobăm, dar contemporanii nu puteau crede că autorul Vieţii lui Minai Eminescu este altceva decît un om mîndru şi vanitos, co-şi schimbă cu dezinvoltură convingerile. Dacă G. Ibrăileanu nu rostise cuvîntul aşteptat în 1927, cînd C. Călinescu publicase primele poeme, îl spusese acum, şi încredinţarea în predestinarea sa se întîlnaa cu criteriul selectiv practicat cu obstinaţie de conducerea Vieţii Româneşti de-a lungul a mai bine trei decenii. Fuziunea a fost deplină. Exigenţele proverbiale ale revistei veneau în întâmpinarea criteriilor valorice căiliniesdJene, gândite demult şi dezvoltate acum cu voluptate : va citi tot ce i se va trimite, dar va încredinţa tiparului numai scrierile cu dimensiune artistică revista va fi actuală prin preocupările ei ideologice, dar prin atitudinea estetică va; rămâne eterică ; în paginile ei se vor întâlni tinerii şi vârstnicii, numai în măsura în care meritul personal îngăduie. Cronoligic, dezacordul începe cu Camil Baltazar. Acuzaţiile au fost violente ele o parte şi alta, s-au utilizat cuvinte mari, au fost rostite reproşuri amare. Insă nici una din părţi nu a spus adevărul pînă la capăt. Cine mai poate reconstitui faptele cu exactitate ? De reţinut doar că în dispută se angajează treptat L. Rebreanu, M. Sebastian, Pompiliu Constantinescu, Al. O. Teodorcanu şi o mulţime de publicişti mărunţi. ION BĂL ti CONSISTENŢĂ ŞI NEDETERMINARE Dacă n-aş fi om ? Oare ce-ar fi materia din care subzist ? Orice, înainte şi-n urmă, două drumuri care se unesc pentru o vreme şi apoi se despart în nemărginire. Trăiesc bucuria acestei întâlniri doar retrospectiv. Şi sfâşietoarea tristeţe a despărţirii, anticipativ. Poate de-aceea simt că ceva din mine rămîne în afara mea, de necuprins, iar dinafară pătrunde mereu ceva prin zidurile care mă numesc. Nu pot să fiu o,m doar prin mine însumi, şi lumea nu va exista fără mine. Oricum, oriunde, un joc de atomi, de molecule geroase, de culori care se caută, de sori navigând în infinit. Toate, învăluite în melancolia gândului de acum. TRESĂRIREA DĂLŢII Lucra pe postamentul acela de stîncă. Şantierul rămăsese undeva jos, la picioarele lui şi i se părea că se îndepărtează din ce în ce mai mult. Şlia că trebuia să plece şi cei din urmă. Către alte şantiere. Către al li munţi ferestruiţi pe dinlăutru. Către albe baraje. Şi el era martor Ja toate acestea. Oamenii ţineu mult să-1 întâlnească la despărţire. Veneau acolo sus, pe postamentul acela de stîncă, salutîndu-1 cu : „Bună vremea, meştere !" La început se simţise puţin stingherit de apelativul acela, apoi se obişnuise cu el, acum, cînd era vizitat din ce în ce mai rar, îl simţea lipsindu-i. îşi amintea cum, după ce intrau în vorbă, ba de una. ba de alta, oamenii aruncau ide acolo, de sus, priviri în deschiderea văilor, îi arătau cu mina cam pe unde lucrase fiecare şi ce impresii păstrase de ,pe acolo. Erau întâmplări cu oameni, cu galerii, cu izvoare, cu dinamită, aşteptări, maşini, drumuri, scări, pietre buclucaşe, moarte, victorii. Unele fapte erau mai mult sugerate, cu cîte o răsuflare mai grea, altele tăiate vertical între două gesturi cu mina, şi mult mai puţine explicate pe larg cum devine lucrul. Erau momente cînd regreta că nu cvea ca unealtă a lui condeiul mlădios, potrivit vorbei de duh şi gîndului cu miez, oi dalta şi cioeiainui, unelte greoaie ai neascultătoare scrîşnind în trupul pietrei şi la încheietura metalului. Uneori, cînd astfel de dispute interioare se prelungeau pînă noaptea tîrziu, în faţa unui pahar de vin dintr-o crîşmă în părăsire, sau în. baraca lui, din marginea albiei secate a râului, unde condeiul încerca să se furişeze tot mai stăruitor în gînduri şi să-1 atragă în prăpastia scrisului, simţea deodată revolta mîinii şi a degetelor obişnuite cu altfel ele chin. Cîteodată visa că piatra şi uneltele i se retrăgeau orgolioase 44 din cale, lăsîndu-i în fată un potop de hîrtii, acoperite de litere dese şi mărunte, pe care cădea o ploaie rece de toamnă, şi el încerca să le adune zadarnic, şi ploaia i le prefăcea într-un fel de gelatină scîrboasă si rea, şi era cuprins de o furie neagră împotriva cerului potrivnic, din faţa căruia simţea că nu trebuie să fugă zgribulit şi cu hîrtiile la subţioară, ci să-i /reziste eroic, secular, în tiparele pietrei şi ale bronzului. Atunci se deştepta din somn, fierbînd de nelinişte, se freca la ochi şi aprindea lumina : hîrtiile îl aşteptau pe masă, iar dălţile şi ciocanele aruncate pe undeva prin colţurile camerei. Cobora din nou să urmeze drumul acela chinuitor şi ciudat al definirii între unduirile lunecătoare ale cuvântului şi orgoliul muntelui în lupta lui cu cerul şi cu timpul. In asemenea momente, cuvîntul .„meştere !" îl apăsa din ce în ce mai mult. Oamenii care-1 căutau să-i dea ,,bun găsit !" acolo sus unde lucra el, îl vedeau din ce în ce mai rar. El colinda împrejurimile, căutînd parcă ceva pe care nu-1 gîndise în proiectele sale anterioare. Uneori se scufunda în discuţii lungi cu oamenii pe care-i întîlnea, alteori în singurătate sau intr-o neagră beţie, care-i zdruncina într-un mod lamentabil încrederea în sine. Cineva îl sfătuise să plece pentru câtva timp în Capitală şi apoi să revină. încercase şi resimţilse totul ca pe o dezertare. Simţea că dacă va prelungi acea îndepărtare, totul va fi pierdut. Se întorsese grabnic şi îşi reluase pînda ideii care să-i lumineze dintr-o dată viziunea ce-o aştepta pe la răspîntii. Vara trecea din ce în ce mai grăbit, pădurile deveneau roşcate, apoi de un roşu tot mai aprins. Peste munţi începuseră să zboare cocorii, în drumul lor către miazăzi, cînd deodată văzu stînca pe care lucra, profilată pe orizontul lor de aripi. Era un unghi al ei mai aparte în răsăritul soarelui, şi el îi simţi inima bătînd după oamenii care trecuseră pe acolo şi îşi ridicaseră, într-un gest simplu, firesc, brlaiţeile deasupra ei. Era gelstul lor de zbor şi de lumină. Undeva în vale auzea căzînd apele, într-o nesfîrşită prăbuşire, prin inima muntelui, apoi izbucnirea aceea de flăcări a lor, care se întorcea în stâlpii de înaltă tensiune, coborâtori în văi, călătorind către oraşele încă pierdute în noapte. Da ! deasupra tuturor acestora, trebuia să vegheze simbolul acela al braţelor care-şi luaseră zborul. Către alte şantiere, către alţi munţi ferestruiţi pe dinlăutrul. Către alte baraje. Dalta tresări în trupul pietrei şi la. încheietura metalului visat. De acum ştia că nu peste mult timp putea şi el să zboare liniştit şi să ajungă din urmă pe meşterii care înaintea lui se făcuseră amintire şi lacrimă dc izvoare. DUMITRU BĂLÂEŢ Cronica literară GEO DUMÎTRESCU LA 0 NOUĂ LECTURĂ Prin Jurnal de campanie, volumiul de curîrad apărut,* Geo Dumi-trescu ne propune o nouă imagine despre sine, un portret al artistului la maturitate, fără ca pentru aceasta să adauge ceva materiei deja bine cunoscute. (Ceva el adaugă totuşi, dar nu esenţial). O altă dispunere a poemelor înlăuntrul Cărţii, prin desfiinţarea barierelor vechilor volume, şi renunţarea la balastul unor compuneri prea discursive, iar, din cîteva poeme, la unele pasaje de inutile, obositoare sublinieri — iată propriu-zis „noutăţile" cu care vine culegerea de azi, ce tinde spre reprezentativ. După eîte ştiu, e şi prima selecţie din) opera sa pe care poetul o întreprinde. Căci, spre deosebire de o seamă de confraţi, mulţi tineri şi foarte tineri, care ,,bat colecţiile", Geo Dumitrescu a arătat pînă aCum un interes minim faţă de o ocupaţie ce-a> transformat pe nu puţini în veritabili vînători de ecusoane editoriale. Dar să nu stăruim miai mult asupra unei virtuţi care la urma-urmei este ea însăşi minimă. Consecinţa cea mai evidentă a regrupării pe care volumul o statuează este atenuarea impresiei — încă puternică la mulţi — că momentul (cel mai reliefat al creaţiei acestui poet ar fi cel mardat de volumul Libertatea de a trage cu puşca. Practic, în nici un compartiment din cele trei ale selecţiei de acum ponderea acelei prime cărţi nu mai e de simţit, căci, mai întîi, lipsirea de dreptul exprimării a; mai mult de jumătate din poemele începuturilor sale lirice, iar mai apoi o distribuţie teritorială care fragmentează şi puţinul rămas, asigură şanse de reprezentare cu totul mediocre acelei ,,pături" lirice încărcate de privilegii, cu, care poetul nostru era, şi mai este identificat. E bine, e drept aşa ? După toate legile omeneşti, într-o eră a dobo-ririi privilegiilor, actul e justificat, iar dacă ne conducem după legile poeziei, care indică Nevoia de cercuri (1966) drept volumul cel mai matur, cel mai bogat în valori lirice al poetului, iar Aventuri lirice (1963), drept o încercare merituoasă de înnoire şi înviorare a lirismului civic, a ceea ce în terminologie jebeleniană se cheamă ,,parabola civilă", atunci iniţiativa autorului de a sublinia nişte opţiuni ale sale ne apare şi mai mult îndreptăţită. Căci ce poate reprezenta, în categoria civicelor sale, un poem nici vorbă ircitant şi deplin personal ca Despre certitudini, foarte eficace în clipa apariţiei (1943), revelator şi alarmant ca o foaie de temperatură, exprimînd o stare de spirit mai generală, a unei întregi generaţii, totuşi încă destul de sumar în semantica lui sufletească, în comparaţie cu, să zicem, Clinele de lingă pod, scris douăzeci de ani mai tîrziu, poem nu mai puţin perso- * Cartea Românească, 1974. 46 nai şi incitant, dar de intersectări mai bogate, de ecouri lăuntrice mai învăluitoare ? La capitolul farmece, poemul din urmă demonstrează că nimic din graţia adolescentin-sportivă, provocatoare şi nărăvaşă a poetului ce se închipuie cu bicepşi de voinic nu s-a pierdut, nu s-a scuturat, şi că noile certitudini dobîndite, care pot coexista cu cele vechi sau le pot înlocui, nu-s dintre cele făcute să paralizeze iniţiativele spunerii, marca temperamentului, după cum, la rîndu-.le, nici acestea nu sînt rezervate exclusiv sectorului blazare şi inconformism, cum se mai crede, ci pot fi acordate şi cu încercări de a fundamenta o etică de peste individualism. De bună seamă, noi ediţii ale operei poetului vor restabili în prerogativele lor poemele din Libertatea de a trage cu puşca, le vor reda unele din drepturile acum, retrase. Aceste drepturi — este şi convingerea mea — nu vor mai umbri însă niciodată pe acelea, derivînd din principii de creaţie mai înalte, în care spontaneitatea, nerefuzînd elaborarea, se conjugă cu interesul pentru analitismul liric, cucerirea cea mai de preţ a anilor de maturitate, asupra căreia se cuvine să stăruim mai mult. Dar, mai înainte, câteva cuvinte despre structura culegerii. Primul ciclu de poeme îl alcătuiesc „existenţialele", fructe ale meditaţiei lucide şi înfocate totodată, ale „Africii de sub frunte", metaforă care împrumută unui poem şi întregului ciclu numele. Fac parte din acest grup binecunoscute poeme ca Biliard, Dans!, Dar eu spun mereu..., Din cîte adevăruri, Aş putea să arăt cum creşte iarba, toate din Nevoia de cercuri, care asigură ciclului osatura. Al doilea ciclu, Furtună în Marea Serenităţii, îl formează „eroticele", şi cu excepţia a trei poeme din Libertatea de a trage cu puşca, toate celelalte provin din forja aceluiaşi Hefaistos cu fruntea adînc brăzdată dare e autorul Nevoii de cercuri. E grupul cel mai omogen, de o omogenitate pe dare i-o asigură fericita unitate de ton şi o „filozofie" particulară a dragostei. Despre aceasta din urmă vorbesc poeme cu adevărat antologice ca Madrigal răsturnat, De după Lamartine, Singur-hmă, Te aştept, Act de mulţumire şi altele, de o direoteţe pe care n-o întrece în virtuozitate decît ştiinţa diversificării şi intensificării — ca într-un vestit Bolero — a motivului obsesiv. Ultimul ciclu, Jurnal de campanie, e cel al „civicelor", al „parabolelor civile", iar baza i-o asigură Aventurile lirice, din care s-a eliminat destul, nu îndeajuns totuşi, ele vreme ce s-au păstrat (Compuneri ca Doar aşa să alergi! şi La ghicit, prea verbioase şi didactice. Originalitatea ciclului o hotărăsc Clinele de lingă pod şi Balada corăbiilor de piatră, dar aş spune că, în aceeaşi măsură cel puţin, şi leremia, Jurnal de campanie şi Sfîrşit de spectacol, acestea din urmă de o factură mai epigramatică, de o expresie mai puţin laborioasă, oare restabileşte Contactul cu chipul de a fi al celui clintii Geo DumMrescu, sarcastic, ingenios, jucăuş, veritabilă evoluţie de prestidigitaţie. Datorită acestei duble îndrumării, ciclul din. urmă e mai compozit şi dealtfel cel care dezvăluie mai direct caracteristica principală a acestei evoluţii lirice întemeiată pe discontinuitate, pe uitare, peregrinare şi regăsire. încît, dacă am crezut că înţeleg şi pot aproba tactica poetului la întocmirea selecţiei sale, aceea de a pune în evidenţă liniile direc- 47 toare şi structurile mature ale liricii sale, ca cititor pot fi, şi chiar sînt uneori deranjat de salturile repetate ele la un regim poetic la altul, la care sînt constrîns. Şi sînt 'aici trei regimuri poetice, ceea ce înmulţit cu trei — numărul ciclurilor — dă o cifră de „rulare" destul de ridicată. Prea ridicată, în orice caz, pentru actul contemplării care, dacă nu c o siestă, se plasează totuşi mai aproape de deprinderile sedentare. Aşa cum, nu concep o ediţie argheziană în care 'linca şi Rada să stea alături de Morgenstimmung sau Oseminte pierdute, în cadrul unui prezumat ciclu erotic, tot astfel rrii-e greu să aşez laolaltă teribilismul devălmaş şi fără pondere al începuturilor, clintr-o poezie ca Scrisoare nouă, în care preocuparea de căpătîi parc a fi demi-tizarea poznaşă a unui întîrziat sămănătorism erotic („Cînd l-oi dovedi pe Marin Mierlanu cu vacile în cositurâ, / tu să sari de ini-1 scapă din mîini...") şi tonul recules, totodată delicat, cu irizări de voioşie din Pastel caligrafic de toamnă şi de primăvară, în care, cu mijloacele sale, cu psihologia sa şi consecvent cu apucătura sa clovnescă, detectabilă chiar de la început, Geo Dumitrescu ne face părtaşii unei confesiuni fundamentale. Nu fără. dificultate se învinge şi hiatul care rraaii separă unele Aventuri lirice (printre ele şi mult lăudata, dar prea lent curgătoarea Macarale la marginea oraşului) de regimul mai dramaticelor, mal sincopatelor comunicate din Nevoia de cercuri, ia care o mobilitate a spiritului şi a reacţiilor fără egal se dovedeşte mai aptă să servească nişte planuri de. adîncime, prea puţin favorizate de expunerile prelungite pe orizontală. Revin acum la analitismul geodumitresCian. Puţini poeţi — şi unul dintre aceştia e de bună seamă Ştefan Aug, Doiniaş ■— ştiu să numească şi să dramatizeze, asemenea lui Geo Dumitrescu, mişcări, volute, suspense, schimbări bruşte, paradoxale sau nuanţe de o mare gingăşie, şi din toate acestea să alcătuiască traiectoria unui eveniment sau a unei stări de spirit : maşter e-apogeu-negare. Dar dacă la Doinaş, de care se apropie prin dramaticitatea mişcărilor, totul se consumă în. plan ontologic, poetul obiectivîndu-se în sursă orfică, în „gură" ce interpretează evenimentul existenţial, Geo DumireseU e în întregime al psihologiei, „trup şi hrană sieşi", făcînd din agitaţia interioară cu mecanismele şi gestica ei acrobatică, cu simbolurile ei. percutante, cu simultaneismul reacţiilor (figurat în aceeaşi manieră ingenioasă care e a scenei), materia lirismului propriu, a unei „aventuri lirice", care poate ţine deopotrivă de sfera afectelor intime, dar şi de zona reflexivităţii, cu punctul de alimentare în etic şi social. Totuşi, în poemele erotice — uimitoare pagode suprapuse — îndemînarca analitică a poetului în desluşirea unor complicate ieroglife sufleteştii, pare a fi atins limita de sus : „Dar fata cu ochii de strugure nu mai venea / Şi ceasul din turn bătea liniştit / al treilea sfert, şi-mi rămînea această / bătaie a ceasului, ca o bucurie în sine, / obişnuită, / care trăia ca o umbră postumă- / a unei fiinţe dragi, dispărută demult. I îmi rămînea această bătaie a ceasului / care făcea din mine un reflex pur,un fel / de ,,clinele lui Pav/ov", deşi mă-mpotri-veam / din răsputeri, cu viclenie, / sfredelitoarei senzaţii / că uşa s-a deschis undeva, în spatele meu /(nefiind nici o uşă acolo !), / şi refuzam 48 să mă uit şi-mi spuneam „pas-paroP, / aşteptînd palma ei răcoroasă pe frunte..:' (Al treilea sfert) în Singur-lună, din suprapunerea celor două motive contrastante, unul tinzînd la expresia lirică a sentimentului (tristeţea de a fi singur), celălalt la cenzurarea lui, se realizează un duet de tensiuni din care, ciudat, iese consolidată, potenţată tocmai partea făcută emoţiilor delicate, parcă salvate prin causticitate şi autocenzură bufă de intruzia impurului, de „literatură" : „Sufeream de alergia singurătăţii. Luna... I (Dar mereu năvălesc venerabile inerţii I şi gîndurile mi le-apucă de gît, lăslndu-mi I pe emoţii curate, aproape neîncepute j urme groase de labe literare). I Aş fi vrut să mărturisesc sincer : / Sufeream : în fine, mai lipsea cineva / ca să fim doi. Mai ales seara, / cînd luna, plutind printre nori... I (O mîzgă livrescă, blestemată încremenire / a vorbelor tocite, îndobitocite in sensuri!...) / ...atît de singur, uneori, de parcă / toţi oamenii se îndreptau spre mine / făcîndu-mă să simt că s-ar putea, / din cea mai simplă bucurie biologică, / să lăcrimez, ca la vederea / unor frunze, dimineaţa". în Cîinile de lingă pod şi în genere în „civicele" şi „filozoficele" sale, analitismul poetului ia forma unor ample şi bine conduse meditaţii de moralist, cu — de bună seamă — aceeaşi propensiune pentru umor şi pentru asociaţiile neprevăzute, atît de fireşti la un urmaş al lui Urmuz. Unda farmecului porneşte totuşi mai de departe, din chiar aplicaţia meticuloasă a poetului care caută — şi găseşte — miezul în lucruri, dezg.hiocîndu-1 cu sistemă şi prezentîndu-1 în maniera ductilă şi particular acidulată a unui umanist cu perucă de acum două secole : ...căci nu era nimic în puterea lui / din slugărnicia penibilă, mieroasă, / a potăilor fără căpătîi, nu era nimic / care să semene a umilinţă şi a linguşire — / el părea să nu cunoască / ori să fi uitat demult I vechea, taină patrupedă a guduratului, / părea să nu ştie să se gudure şi să dea din coada — / şi faptul că nu mai avea coadă, / ci un ciot urît, o retezătură, / nu putea să te-nşele, întrucît / se ştie că există vietăţi / care ştiu, să. dea din coadă şi să se gudure / chiar fără să aibă coadă...a Lectura selecţiei lui Geo Dumitrescu conduce firesc la concluzia că literatura noastră contemporană însumează individualităţi de prim plan încă puţin cunoscute şi trasee importante prea puţin investigate. CORNEL REGMAN Cărţi • Oameni • Fapte CÎTEVA CUVINTE Revizuindu-şi formula de apariţie, Viata Românească se prezintă cititorilor într-o înfăţişare nouă. Se va înţelege, nu e vorba de programul r.eviştei, oare nu se deosebeşte în linii mari de programul celorlalte publicaţii literare, aşa cum a fost el definit la Conferinţa scriitorilor din 1972. Urmărind deci aceleaşi obiective, slujind aceluiaşi ideal, intenţionăm să aducem o contribuţie specifică în dezvoltarea literaturii. Mai suplă, mai mobilă, mai clară în intenţii, cu o structură simplificată, renuuţînd la mulţimea, de rubrici tradiţionale — devenite uneori pură convenţie —• Viafa Românească va fi o revistă mai decis aplicată pe reflectarea actualităţii literare. Fără îndoială, preocupările de istorie literară nu vor lipsi cu totul din paginile sale, nici de aici 'înainte. Literatura este un organism şi nimic nu începe de azi, iar acţiunea ide valorificare poate răspunde uneori unor întrebări, nelinişti, probleme de cea mai stringentă actualitate. (Să ne amintim ce a însemnat pentru generaţiile noi redescoperirea, în urmă cu un deceniu, a unor teritorii uitate ale marii literaturi dintre cele două războaie). După cum nu poate fi ignorat nici fenomenul de creaţie culturală în ansamblul său. „O revistă — scria. G. Călinescu în urmă cu decenii în paginile vechii Vie/i Româneşti — trebuie să se bizuie pe o conştiinţă integrală a realităţii culturale". Totul este perspectiva 'din oare se scrie despre teatru şi televiziune, să zicem, profunzimea şi întemeierea judecăţii critice, şi, nu încape vorbă, talentul şi prestigiul celui care scrie. Dar încă o dată, atenţia noastră va fi îndreptată in primul rînd spre surprinderea pulsului vieţii literare, spre descifrarea şi interpretarea tendinţelor de dezvoltare a literaturii noastre, spre eprecierea ei critică şi promovarea a tot ce e valoare. Această angajare mai decisă în actualitate presupune o atenţie sporită acordată forţelor tinere, acelor manifestări oare adaogă trăsături noi, originale, tabloului literaturii contemporane. La dimensiunile sale (chiar dacă nu ar fi motive de principiu), Viaţa Românească nu va fi o revistă egalizator democratică, un magazin care ar publica fără discernămînit texte literare adresate unui rpublic nediferenţiat şi reprezentînd o devălmăşie de orientări, niveluri şi gusturi. Am vrea să oferim cititorilor proză, poezie, eseuri cît mai riguros selectate, după criterii ferme. Dintre acestea, fură să ignorăm diversitatea de stiluri şi orientări, nu va putea lipsi recunoaşterea caracterului predominant realist al literaturii noastre contemporane, a tendinţei de a încorpora în operă o cît mai mare cantitate de .adevăr asupra epocii şi omului contemporan, de a contribui lla acţiunea de educare ia maselor, de afirmare a valorilor morale noi. Criterii similare vor fi observate în aprecierea fenomenului literar. Revistă a actualităţii, Viaţa Românească nu va putea trăi din efemeride şi nici din pura informaţie. Periodicitatea statornicită prin tradiţie ne va scuti de încercarea de a concura sub acest aspect publicaţiile săptămînale, obligîndu-ne însă la adoptarea unui punct de vedere superior în examinarea faptului literar, la ambiţia de e-1 considera în perspectiva duratei. Un ultim cuvînt pentru cititorii noştri, al căror interes constant ne susţine şi ne răsplăteşte eforturile. Avem. nevoie în continuare de sprijinul lor, şi nu ne îndoim că ne vom bucura de el îşi în varianta .actuală — întinerită, ne place să credem — a bătrînei Viaţa Românească. Revista este a lor, a cititorilor, cum este şi a noastră, şi orice sugestii şi observaţii critice în măsură să ducă la îmbunătăţirea ei ne vor fi de folos. Avem in vedere un dialog permanent cu cititorii noştri, dialog ce va putea fi reflectat în paginile revistei, dovedindu-şi utilitatea în înviorarea climatului literar contemporan. Cu aceste sumare precizări, ne angajăm mai ferm pe un drum ce vine do departe şi care sperăm să deschidă -noi şi prielnice orizonturi creaţiei spirituale româneşti. IOANICHIE OLTEANU 50 ION PAS. — A plecat dintre noi scriitorul Ion Pas. Militant de seamă al mişcării muncitoreşti, personalitate proeminentă a culturii româneşti socialiste, Ion Pas s-a dedicat de (timpuriu activităţii literare şi publiciste. La numai 15 ani ,tînărul luptător Jşi semna primul articol de gazetă, iar în 1914 devenea colaborator şi redactor la Revista copiilor si a tinerimii a lui Costa-poru — pasiune la oare scriitorul va reveni după 1944, scriind numeroase povestiri dedicate copiilor. Neobositul publicist revoluţionar va publica la numeroase reviste şi ziare de orientare .democratică şi socialiste : Adevărul, Lumea Nouă, Dimineaţa, Lupta, Facla, A.B.C., Socialismul etc, articole polemice şi de (atitudine, atrăgînd atenţia asupra vieţii lucrătorilor şi a celor exploataţi. El însuşi colaborator al unor publicaţii puse în slujba luptei revoluţionare, Ion Pas a făcut să apară : Omul liber, (1923—1925), Cugetul liber (1927—1928), şi mai apoi Şantier (1933—1938). După 1944 a icondus ziarul Libertatea, organ al Partidului social-democrat. Ion Pas s-a aflat mereu în fruntea luptei revoluţionare de la noi, investit fiind de conducerea Partidului cu funcţii dintre cele mai importante. A făcut parte din conducerea Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi a Asociaţiei generale «a Presei. După eliberare, scriitorul, neobosit luptător pentru construirea socialismului, a deţinut funcţia de ministru al Artelor în guvernul Groza, a fost director al Radioteleviziunii, vicepreşedinte -al Uniunii Sindicatelor şi preşedinte -al Insitutului Român pentru Relaţiile cu Străinătatea. Plecase dintr-o familie de muncitori. La 18 ani, fostul ucenic şi legător de cârti debuta editorial cu volumul de povestiri Din lumea celor obidiţi. Titlu programatic, fiindcă în volumele oare au -urmat — Povestea unei lele, Tablouri în cărbune, Lumea celor necăjiţi, Veşnicul învins — şi, mai tîrziu, în cele două ronxane-frescă ; .Zilele vieţii tale" şi „Lanţuri", Ion Pas nu va conteni să scrie despre viaţa grea a muncitorilor exploataţi, a dezmoşteniţilor vieţii. In aceste două romane, scrieri avînd un pronunţat caracter autobiografic, Ion Pas a reconstituit nu numai datele unui destin individual, dar şi detaliile colorate şi semnificative EMIL BRUMARU ŞI OBIECTELE — FIINŢE. — Emil Brumaru*) lasă impresia că se joacă de-a gravura chinezească şi că face din cuvinte un ospăţ bizar, duios şi amar deopotrivă. Universul lui poetic s-ar vrea lipsit de simboluri dar lucrul este imposibil şi rezultatul este opusul aparenţelor. Poetul construieşte în fond nişte „paradisuri artificiale" (în sensul cel mai curat al cuvîntului) şi le lasă apoi să înfăptuiască singure osmoza liberă cu infernul. Pentru că aceste paradisuri sînt dulci-amare, cu gust de afinată veche coborîtă din cărţi şi din acuarele vechi. Ospitalitatea cuvintelor cuprinde de fapt ospitalitatea lucrurilor, obiectelor care devin poetic însufleţite pentru că trăiesc şi îşi corespund prin respiraţia comună a eului liric cu lumea anume construită de el pentru a-1 cuprinde. Refugiu în obiecte, dar şi sufocarea datorată lor, elemente care permit orice metamorfoze (crinul devine animal, melcii sînt uneori aidoma florilor, porţelanul ceştii îşi alege singur materia cu care să formeze un cuplu). Această lumea de obiecte, flori, fructe, arome, lichide, ţesături, animale mici, lume în care apar, uneori cîte un înger, o doamnă, detectivul Arthur şi Julien Ospitalierul, nu este însă universul vetust al poeziei simboliste ci lumea absurdă a obiectelor lui Beckett din „Oh, Ies beaux * „Julien Ospitalierul", Editura Cartea Romă' nească, Bucureşti, 1974. 61 jours" sau a unei întregi serii literare contemporane care îşi exprimă protestul printr-un absurd ultra-construit. De altfel Julien construieşte o lume pe care singur o distruge şi paradoxul este străveziu : „Cruzimea" (din excelentul poem în proză, de astă dată din postumele Ospitalierului) este, dacă vrem, şi un protest dar şi o dinamică. Ea reprezintă actul, opţiunea ascunsă multă vreme îndărătul tapiseriei de cuvinte şi ea va transforma paradisul în infern. Aceste obiecte-iiinţe sînt o oscilaţie între alegorie şi parabolă în funcţie de nivelul la care ne situăm. Sub aura unei clarităţi excesive de expresie, lumea aceasta poate deveni ambiguă dacă nu se trece la semnificaţiile ei mai profunde. Cuvintele poetice sînt într-atît de ospitaliere încît găseşti în ele, mai bine spus în unul şi acelaşi, moartea şi viaţa, bucuria şi durerea, cinismul şi duioşia, toate într-o formulă artistică încîntătoare. Tehnica însăşi a paradoxului îi este proprie poetului şi reproduce neîndoielnic sublimări ale substanţei poetice. Universul se alcătuieşte parcă din materiile fundamentale: apă, aer, foc şipămînt. Numai că materiile îşi schimbă consistenţele, piatra seamănă cu apa : „Zidul meu era rece şi curat şi scrobit ca un guler de cămaşă de mire. Temelia-i înoată aproape transparentă, în rouă" (Fericirea lui Julien Ospitalierul). Metalul are catifelarea mătăsii. Focul este o formă maiestuoasă, aproape fabuloasă cu rezonanţă de legendă veche : ..Deasupra casei pîlpîie pe Hamuri / Muiat în ceaiuri, auriu posmag / Pe cate să ţi-1 dau in seara clară, / Îmbujorat şi tandru, să-1 mănînci, / Cînd flăcările-ncep suav să doară / tn plitele şi-n lămpile adinei." (Din primele tangouri ale lui Julien Ospitalierul). Toate elementele limbajului răspund unei arte poetice care pare să descindă din Corydonul lui Radu Stanca, din acel poem unic în felul lui în toată lirica baladescă a autorului. Paradoxul rar devine aici statornic, per-mitînd o modalitate a verbului de a-şi modifica necontenit sensul. Deschise, semnificaţiile sînt adînci cît vrea să le pătrundă oaspetele acestei poezii, ciudat de clare şi complexe, nereprezentînd în fond decît o prelungită artă poetică. Numai că oa se cere pătrunsă : „Am ridicat cuvinte luminoase / Să bată-n vint şi-am început s-aştept" (Confidenţe). Se aude aici parcă un ecou arghezian. Ospăţul „Cuvintelor potrivite" rămîne deschis : „Eu trebuie să fiu în soare. / Să nu cunosc nici un cu-vînl, I Lăsîndu-mi mîna ca pe-o rază-n / Pînlînile de pe pămînt". • O ISTORIE A LITERATURII CONTEMPORANE ? — Contemporaneitatea produce criticii literare o stare paradoxală : o atracţie evidentă, şi de altfel justificată, dar şi o inhibiţie în ceea ce priveşte stabilirea unei scări de valori, explicabilă la rîndu-i. Preocuparea pentru literatura de lîngă tine este firească pentru că, în cea mai modestă situare a lui, criticul trăieşte în miezul acestei literaturi, o vede scriin-du-se, se include ei. Apoi o senzaţie de teritoriu cunoscut, de respiraţie comună, de interferenţă a mişcării nu te poate distanta de ea, o asemenea literatură cu sau fără voie fiind implicată aceluiaşi spaţiu şi aceluiaşi timp. Distanţa valorificării vine poate tocmai din absenţa distanţei concrete. Cum poţi aşeza pe o anumită treaptă valorică o operă ce nu s-a încheiat, ce se continuă şi mîine, după ce astăzi îţi vei fi dat verdictul asupra ei ? Este oare aici suficientă autonomia neîndoiasă a unui poem sau a unui roman care şi-a scris şi ultimul capitol ? Şi nu este această literatură prea vie pentru a o încartirui într-un sertar cu etichetă definitivă ? Acestea sînt întrebări pe care şi le pune orice critic care abordează literatura contemporană şi cu toate acestea o face din menire, din vocaţie sau numai din necesitate. Eugen Simion o face desigur din vocaţie, şi nu face istorie a literaturii contemporane în „Scriitori români de azi" (Cartea Românească, 1974), aşa cum s-a spus în cîteva rînduri, ci interpretare, analiză, altfel spus „explicitare". Autorul este însă cuprins de vocaţia definirii şi lucrul este excelent pentru că îi impune criterii comune care îi unifică substanţa tratată şi îi dirijează maniera specifică de abordare. Atitudinea lui faţă de carte este extrem de serioasă, dar nu întotdeauna severă. Cu cîteva excepţii, cum e cea a romanului „Coborînd" a lui Paul Georgescu (cînd erau alte volume cărora nu ar fi trebuit să le acorde atîta importanţă), autorul îşi impune o conştiinciozitate care, întîlnin-du-se cu fermitatea tonului, dă în această carte pagini extrem ele interesante. Eugen Simion practică, se ştie, o critică tematică, de factură modernă, nu exhaustivă, nu structural tematică ci un tematism general atît cît îi îngăduie cuprinsul unei cronici. (Pentru că volumul se compune în mare parte din cronici şi, cu toate că personal am mari rezerve pentru acest soi de cărţi, în cazul de faţă lucrul nu este deloc regretabil). Cartea are neîndoios coerenta unei istorii literare, dar substanţa ei este de altă natură, mai profundă, sau — altfel spus — cea pe care ne-o visăm pentru 62 istoriile literare ideale dacă i s-ar adăuga mai manifest nu verdictul, ci judecata de valoare, dincolo de judecata de existenţă definibilă. Crezul autorului este, o spune singur, analiza şi aceasta se vede ,,cu ochiul liber". Surprinde uneori o putere de observaţie sintetică, dacă ni se îngăduie o asemenea sintagmă, şi lucrul nu are justificarea unei constrîngeri, ci este pur şi simplu meritul unei priviri critice sigure. Putem sau nu fi de acord cu afirmaţiile lui Eugen Simion. {De pildă observaţiile asupra lui Arghezi nu mi se pare că reprezintă adevărul artistic arghezian. Dar aceasta nu are nici o importanţă. Studiul are coerenţă şi se susţine, şi apoi este unul din qele mai bune pur şi simplu pentru că e studiu, nu cronică). Dar ele sînt importante pentru deschiderea unor drumuri către profunzimea operei sau cel puţin către acel strat secund, poate nu ultim, dar situat dincolo, sau mai bine zis în adîncul nivelului sensurilor prime. Ceea ce i se poate reproşa acestei cărţi este trecerea cam prea grăbită peste substanţa primă şi ultimă a literaturii care este limbajul. Tematismul nu mi se pare suficient pentru a defini o operă şi nici un scriitor. Tematismele pot unifica, dincolo de scriituri esenţialmente diferite, şi acest lucru este un pericol pe care autorul nu 1-a putut evita în cîteva cazuri, din fericire puţine. Desigur, cînd te ocupi de peste 50 de scriitori, chiar dacă în 600 de pagini, nu reuşeşti să închizi cercul înţelegerii critice şi, mai puţin, să-1 epuizezi. Dar limbajul, construcţia, modalitatea de alcătuire a imaginii rămîn lucruri esenţiale pentru literatură. Mai cu seamă cînd eşti tu însuti preocupat de limbaj (cu unele scăpări ca : „zicea Novalis" ; „versuri descălţate" ; „starea de sublimitate" etc), şi ştii să colorezi limbajul criticii, lucru nu tocmai uşor. Această expunere de definiri rămîne oricum o scriere interesantă şi, de ce nu, importantă. IOANA CREŢULESCU UN POET COMPLEX : OVIDIU GE-NARU. — Poezia mai veche a Iui Ovidiu Genaru („Un şir de zile", 1966; „Nuduri" 1967) se caracterizează printr-o celebrare înfiorată a forţelor germicetoare latente, printr-o slăvire plină de înfrigurări senzuale a unui moment iniţial în care elementele se află într-o aşteptare pînditoare, gata să se arunce unele în braţele altora în- tr-o nuntire universală. Fata puberă umblă noaptea prin grădină, iar „capătul părului ei e în urmă I pînă la uşă, pînă în odaie, I ţinut prizonier în palmele mamei". Marile porunci ale firii cer însă autoritar ,a fi împlinite şi fata se simte împinsă fără putinţă de împotrivire să iasă de sub tutela maternă. Gestul echivalează cu o a doua noapte. Fata îşi taie părul, rupîndu-şi definitiv dependenţa de ascendenţi. în timpul acesta „sînii năvălesc sub cămaşa subţire" iar „în alt oraş un bărbat tresare din somn / parcă strigat pe nume". Versurile sînt, cum se vede, o prefigurare excelentă a iruperii impetuoase a marilor energii proaspete. Oricîte imperfecţiuni s-ar găsi poeziilor lui Ovidiu Genaru, impresia dominantă rămîne cea a întregului remarcabil realizat, întreg ce trăieşte prin pofta de dragoste vînjoasă : urşii coboară din hibernare în sate şi îmbrăţişează tărăncile robuste, masculul dintre coapsele mării tulbură animalele şi trimite iecioara coaptă în munţii păstorului, iar totul trăind sub imperativul unei încleştări frenetice, lumea ne strînge şi ne dă drumul in spasme. în acelaşi an (1969) în care îi apare ultima din cele trei plachete de început, Ovidiu Genaru publică romanul (lipsit de interes, pe alocuri trivial) „Week-end în oraş". Singurul volum de pînă acum al poetului în care fiorul liric este cvasi-absent e „Patimile după Bacovia" (1972). în schimb „Bucolice" (Junimea, 1973) este superior întregii producţii anterioare a lui Ovidiu Genaru. Registrul poetic a suferit schimbări sensibile. Tot ceea ce altădată era avîntat, acum s-a potolit, culorile exuberante au căpătat nuanţe stinse. Dacă poezia primelor plachete dădea impresia unei amiezi luminoase de vară, cea din „Bucolice" este a unui amurg melancolic. Cîştigînd în complexitate prin această îmbogăţire a dispoziţiilor lirice, poezia lui Ovidiu Genaru este departe de a avea un aspect eterogen. Dimpotrivă, din notele avîntate, gîlgîind de bucurie ale începuturilor şi cele de o tînguială liniştită de acum se naşte prin alăturare un inedit efect estetic, rezultat prin fireasca metamorfoză a peisajului din primele volume în cel din „Bucolice". Exuberanta din poezia anterioară, tocmai prin caracterul ei nepotolit, excesiv, presupunea liniştea apelor învolburate altădată, reculegerea şi melancolia resemnată, „Rtî-tăcit de cîrd poetul caută zadarnic să între în vorbă cu misterele primăverii". Poezia însăşi ca simbol al vitalităţii, al dispoziţiei bucuroase pătrunde trudnic : „Caleaşca trasă de iluturi / poezia soseşte / pe un drum rău pietruit în toate orăşelele". Uni- 63 versul stăpînit altădată dc palpitări zglobii acum a căzut pradă urni nespectaculoase prăbuşiri; „Cad pruncii din pat la semne obscure j şi cad marinarii în valuri". Ne-putînd rezista impresiilor produse de aceste imagini dezolante, poetul îşi poartă inima „ploioasă" spre .„cîrciumioară". Dacă înainte era vorba de o iniţiere în mişcările năvalnice ale vieţii, acum iniţierea se face în sens invers, în vederea îndepărtării de nucleul ardent al trăirilor. Notabilă e impresia de coerenţă pe care o dă reprezentarea poetului, impresie rezultată din cumulul de calificări de acelaşi ordin : cărbunii sînt stinşi, banjou-ul e vechi. Cum remarcam, noutatea ultimului volum este dată nu numai de schimbarea dispoziţiei, nu numai (schematic vorbind) de înlocuirea culorii alb cu negru ci şi de modul de tratare a noilor coordonate sufleteşti. Mişcarea era altădată veselă, dar şi spectaculoasă, pe cînd acum e vorba de o încetineală continuă. Prăbuşirea există, dar ea se produce absolut fără zgomot, într-o absenţă totală a spectaculozităţii. Ovidiu Genaru se integrează, cu nlte cuvinte, păstrîndu-şi nota specifică, într-o tradiţie a poeziei româneşti a tristeţilor neteatrale, provinciale. Cu o sensibilitate bacoviană (lecţia lui Bacovia e asimilată în această plachetă, nu în cea precedentă) se observă „trecătorii cu vieţile sparte de / ploaie". Uneori răsar la suprafaţă vechile elanuri : „Seminţe enorme mi-aruncă / Anul pe masa de scris", dar o imagine obsedantă le. întunecă: „Primăvara clatină mormintele, stinşi /sînt cărbunii plăcerilor de odinioară". Şi totuşi norii plumboşi, grei, par a fi străpunşi în ultima poezie din carte de un soare puternic : „îecioara iecundă umblă călare pe ram dimineţii" iar în cîmpie e văzută o adevărată „năvală de nimfe". Ovidiu Genaru este — în ciuda unor scăderi care nu mai e necesar a le semnala dată fiind ponderea lor redusă — un poet complex dispunînd de o înzestrare lirică viguroasă. VICTOR ATANASIU • REALISMUL TAUTOLOGIC: HI PER-REALISMUL. — în modalitatea concretă de organizare a materiei sensibile a artei se poate „citi" o concepţie generală asupra lumii. Consubstanţialitatea celor două dimensiuni ale operei, unitatea organică dintre stil şi viziune, cod şi mesaj, semni-ficant şi semnificaţie, impune existentei critice o aplecare simultană asupra celor două aspecte. Opera trăieşte în spaţiul ele tensiune al celor doi termeni şi caracterizarea ei implică relevarea acestei osmoze organice şi a modalităţii specifice de coexistentă a nivelurilor ei. De aceea credem că nu putem accepta ideea că un mod de creaţie artistică poate fi definit doar prin viziunea particulară pe care o propune asupra realului, adică prin tipul de atitudine axiologică a creatorului în faţa existenţei. Pentru o astfel de accepţiune a realismului se pronunţă Henri Wald, foarte profund argumentată în contextul în care extinde termenul de realism de la dimensiunea sa estetică la una generală, axiologică, prin care s-ar înţelege o „atitudine critică faţă de fenomene şi receptivă doar faţă de esenţe", deci o atitudine comprehensivă şi demistificatoare, „fidelă faţă de mersul istoriei şi nu faţă de întîmplările ei". în acest sens, realismul apare ca o atitudine progresistă general-filoso-fică şi ideologică faţă de istorie. Absolutizată în domeniul specific al artei, această poziţie ni se pare a fi o exagerare : ,,ln-tr-o operă de artă, numai atitudinea creatorului poate să fie sau să nu fie realistă. „Modalitatea artistică a operei (subl. ns.) se află dincolo de realism sau antirealism" (Henri Wald, în Conceptul de realitate în artă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972, pag. 82). Dacă definim realismul „dincolo" de „modalitatea artistică a operei", acest concept îşi pierde dimensiunea sa estetică şi funcţia sa operatorie pentru critică, Nu-1 considerăm pe Tolstoi mare scriitor realist doar pentru că, dincolo de intenţiile sale, opera sa este o oglindă e revoluţiei ruse, după cum spunea Lenin, deci reflectă mersul contradictoriu al istoriei, ci îl considerăm astfel avînd în vedere şi o anumită modalitate specifică de expresie artistică care îl subordonează unei orientări literare ce nu va putea cuprinde cu aceeaşi uşurinţă pe Edgar Poe sau Borges, de exemplu. Practica artistică însă depăşeşte aproape întotdeauna antinomiile teoretice. Realismul îşi are şi el extremele sale. Fiecare tip de „realism" s-a revendicat de la un anumit concept al realului, variabil istoric. Astfel, un ultim ,,-ism" occidental care se situează la limitele realismului (şi ale artei) este biperrealismul. Recenta sa apariţie în climatul artistic contemporan continuă tendinţa anti-abstracţionistă a „pop-art"-ului, trâdînd, după opinia lui Gerard Benoit, „un protest naiv şi o întoarcere definitivă la cea mai strictă reproducere, în modalitatea cea mai plată, cea mai puţin imaginativă" (Esprit, nr. 2/1974, pag. .'83). In programul hiperrealismului identificarea exactă a naturii şi a obiectului reprezintă idealul şi principiul suprem al creaţiei. Materialul folosit (recuzită etericii tă a mediului tehnic şi urban, reclame, 64 fotografii, deşeuri industriale etc), deja „elaborat", derivat şi „mitizat", este organizat într-un mod cît mai „natural", ca să sugereze cît mai direct posibil mediul specific de existentă al omului actual. „Tabloul" hiperrealist se constituie în „ideograme publicitare" obţinute printr-un travaliu de retuşări în laborator asupra materialului vizual. Aspiraţia hiperrealismului este de-a face cît mai „realist" codul, de-a folosi mijloacele sensibile de expresie în condiţia lor „naturală". în acest sens hiperrealis-mul este o limită a artei, pentru că Unde să depăşească însăşi convenţia artei. Tentativa acestei orientări este de-a realiza un realism tautologic în care transcendenţa semnificaţiei este vidă. Excesul de „realism" la nivelul expresiei suprimă viziunea, iar semnificaţia operei se consumă instantaneu în actul de percepţie sensibilă. „De altfel, nici un semnificant nu poate fi întru totul „realist", deoarece, oricît de ,.mimetic" ar fi, este o invenţie culturală şi nu un produs natural" (H. Wald, op. cit. pag. 87). Extremele au o valoare simptomatică şi una metodologică. Ele reamintesc condiţia eternă a artei şi echilibrul contradictoriu înlăuntrul căruia se poate crea marea operă. GRIGORE GEORGILJ Noua adresă a redacţiei : Calea Victoriei nr. 115, Bucureşti, Sectorul 1