l A I 1 . J ion lăncr ănjan J FIUL SECETEI *) r iţi voi povesti acum despre un om deosebit, dacă nu chiar •excepţional, fiindcă există şi asemenea oameni în lume, - în lumea de azi, în ţară la noi şi în alte locuri. Ai recunoscut-o şi tu, după cîte îmi amintesc, o spune un erou de -al tău, nu mai ţin minte unde şi nici nu cred că are importanţă lucrul ăsta, cînd şi unde ai spus aşa ceva. Importantă este existenţa acestui om, oare nu se înţelege de ani de zile cu nimeni. Nu se înţelege în sensul obişnuit şi cam comod al cuvîntu'lui, în sensul compromisurilor şi al aranjamentelor, fiindcă nu-i un troglodit, - ,,un spirit primar", cum i-a spus la un moment dat unul de-aicea, de la noi, Postolache, marele şi neîmplinitul Postolache ; e, dimpotrivă, un om extrem de lucid, stăpîn pe gîndul său, fără a fi prea calculat, fără a cădea în extrema manevrărilor, păstrîndu-şi nealterată bunătatea sa funciară, mai mult chiar, sporindu-şi-o, pe măsură ce s-a maturizat, pe măsură ce s-a îndepărtat de spaime, cum îi place lui să spună. ,,întreaga perioadă de formiare şi de afirmare a om>uil\a început, pe urmă însă, s-au mai îndreptat. Tismăneanu, văzîndu-i pe Vasile atît de aplecat spre învăţătură, s-a mai îmbunat, a făcut rost de încă un grătar de lemn, l-a pus peste celălalt şi i-a dat balotului de lucru, l-a deprins cu meseria. „Asta să fie legea ta, îi spunea el lui Vasile, - meseria, s-o ştii bine, s-o visezi, fiindcă dintre toţi oamenii din lume, cei mai răi şi mai periculoşi, periculoşi pentru alţii şi chiar pentru ei, sînt cei care nu ştiu să facă ceva, cei care ştiu de toate dar nu ştiu nimica, la o adică !,.. Ăştia şi cîrpacii, cei care fac lucrurile pe jumătate, nu cizmarii, cîrpacii, cei care scuipă unde au cusut prost, arătînd în acelaşi timp cu degetul, in altă parte, pentru că asemenea trepăduşi nu sînt vinovaţi niciodată !..." Cum-necum, cu supărări şi cu frămîntări, cu noduri înghiţite şi cu intenţii repetate de părăsire a năbădăiosului strungar, Vasile a învăţat meserie, mai repede decît toţi ceilalţi, şi poate că lucrul ăsta i-a dat curaj pentru toată viaţa. Nu 4 ştiu sigur. Fapt e că în vară, după şase sau şapte luni, Vasile lucra singur, pe un strung mai mic, făcea piese uşoare şi simple, dar lucra, iar mai apoi, in timpul şcolii, fiindcă a intrat la profesională, a avut numai zece la practică, ajungînd în cele din urmă la un fel de specializare. „Cum e, Vasile ? îl întrebam eu, cînd ne întîlneam ; daco nu mă căuta el, îl căutam eu, se născuse o nevoie intre noi, din cauza lui Tismăneanu, rămăsese, adică, din vremea aceea, ca un obicei - Cum merge treaba ?" „Bine, zicea el, rîzînd, dacă nu chiar foarte bine !... Să vedeţi ce lucrător o să devin eu : a-ntîta, nu alta !... N-o sâ vă fie ruşine cu mine, să ştiţi !..." „Ceilalţi ce fac ?" „învaţă şi ei, muncesc... Doi au plecat înapoi, la Moldova» Hristache şi Lungoci..." „Tu nu pleci ?" „Nu !... l-am scris tatii c-am intrat în şcoală şi el mi-o spus că bine-am făcut !... Aşa că eu de-aicea n-o să mas plec !..." N-a mai plecat, într-adevăr. Eu am l'îpsit din fabrică utj timp. Cînd m-am întors, el era muncitor, ieşise ,,pe leafă", cum se zice. „Ce faci, Vasilică ?" l-am întrebat eu, în virtutea inerţiei» Cum merge ?" „Bine ! mi-a răspuns el cam sec. Dumneavoastră ?" „Şi eu, tot bine !..." Am rîs amindoi pe urmă, fiindcă nu găsiserăm tonul discuţiei, sau pentru altceva, nu mi-am dat seama. Am ieşit împreună, după schimb, am făcut un popas la o bodegă şi am discutat cîte toate, cum se întîmplă în asemenea împrejurări. „Acum ştii ce ar trebui să mai faci tu, Vosile ?" i-am spus eu într-un tîrziu. „Ce ?" „Să te înscrii în partid, fiindcă o să înceapă înscrierile din nou !..." ,,Şi-i musai să mă înscriu şi eu ?!" „Nu, dar ar fi bine !" „Nea Tismăneanu zice c-ar fi bine să fac altceva." „Ce, anume ?!" „Să m-apuc să-mi «completez studiile»... «E nevoie, mă, îmi spune el, pentru că de-acum încolo n-o să mai poţi sâ fii meseriaş bun, dacă n-ai carte !...» „Nu zice rău, Tismăneanu !" „Aşa mi s-a părut şi mie !..." Am tăcut un timp amîndoi, parcă am fi vrut să ne ferim de ceva, de un lucru care ne stătea în cale, deşi ştiam prea 5 bine, - în măsurii diferîte dar o ştiam, sînt sigur de asta, acum - că 'lucrul acela nu putea fi ocolit. „în privinţa cealaltă, am vorbit eu după un timp, ce mai spune Tismăneanu ?" „Spune multe şi de toate..." „Dar de înjurat ne mai înjură ?" „Pe cine, adică ?!" „Pe noi, partidul şi regimul !" „Nu ştiu.,. Şi-apoi..." „Ş-apai ce ?!" „Dacă aveţi nevoie de turnători, mergeţi la altă adresă !..." N-am mai stăruit, nu-mi plăcea nici mie făgaşul pe care intrase discuţia şi-am lăsat-o baltă, pînă şi cu înscrierea în partid. Vasile, însă, n-a uitat şi-a venit la mine, după un timp, să-mi ceară o recomandare, „Bine, Vasile, dar tu..." „Ştiu, mi-a răspuns el, promt, ştiu ce vreţi să spuneţi, dar eu n-am venit să mă dădăciţi, am venit să vă întreb dacă îmi daţi sau nu o recomandare pentru a intra în partid !" „Vorbeşti de parcă ţi-aş fi făgăduit-o !" „Aşa şi e : mi-ati făgăduit-o !" „Cînd, mă ?!" „Cînd m-aţi îndemnat să fac lucrul ăsta : să mă înscriu \" • A rîs pe urmă, din cauza stînjenelii care se lăsase între noi (a!ltă vîrstă, altă comportare, fiindcă acum, mai mult decît aricind în trecut, deosebirile dintre generaţii nu mai au nevoie de secole, ies în evidenţă într-un singur deceniu, nu ştiu dacă ai observat lucrul acesta !?), iar eu l-am bătut pe umăr şi i-om spus că îi voi da recomandarea cerută. Şi m-am dus pe urmă la discuţia de primire, de la organizaţie. M-am dus, nu-i vorbă, şi la discuţia de excludere, după vreo cinci ani de zile, fiindcă Vasile, eroul meu, le-a făcut pe toate şi-a trecut prin toate : a fost scos din producţie, la scurt timp după ce a fost primit în partid : a fost activist, a lucrat o vreme la comitetul orăşănesc, după aceea a fost trimis la ţară, ca instructor şi ca organizator de partid ; a fost schimbat pe urmă, a fost dat afară din partid şi a fost trimis la „munca de jos" ; Ja „munca de jos" fiiind, avînd mai mufe timp la dispoziţie (explicaţia îi aparţine, textual), s-a înscris la liceu, !-a terminat şi s-a dus pe urmă la institut, cu aprobarea şi cu sprijinul întreprinderii, pe care numai ei! ştie aît de greu Ie-a obţinut (ştiu şi eu, fiindcă am fost alături de el atunci) ; în institut fiiind, s-a înscris în partid ; după absolvire, s-a întors la uzină, cu diplomă de inginer în buzunar. 6 f ş „în sfîrşit, am spus eu atunci, bine că s-au lămurit lucrurile şi cu Vasile, bine că a 'ieşit şi el la liman..." Liniştea mea şi ieşirea lui la liman, însă, a colţul !" Am uitat pe urmă, de întrebare şi de toate şi-abia într-un tîrziu, în altă primăvară, atm băgat de seamă că e! se ţinuse de cuvînt : sărise din găoace. Era la o manifestaţie, de 1 Mai, eu împărţeam steaguri şi lozinci, înainte de-a porni coloana spre oraş, iar el, Vasile, era între colegii lui de la profesională. L-am recunoscut după glas dar n-am fost sigur că-i el. Am văzut un băieţandru subţirel şi înalt, bălai şi cam palid, voios dar cam reflexiv, cam meditativ. „N-oi fi tu Vasile ? !" am zis eu, cercettndu-i salopeta, şi nu atît salopeta, cît hainele celelalte, — „găoacea". „Ba da, eu sînt I mi-a răspuns el. în carne şi în oase !..." A fost prima revelaţie, dacă poate fi numită aşa această dezghiocare, care nu ţinea numai de vîrstă, mai era legată de ceva, de o sincronizare aproape perfectă cu timpul pe care îl străbatem, fiindcă ceilalţi, promoţia mea şi a voastră, am intrat .-nai tîrziu m acest timp, pe .urmele celuilalt. Dar ei, Vasile şi ceilalţi copii din Moldova, şi nu numai de-acolo, copiii secetei dar şi ai sărăciei şi disperărilor de după război, deschiseseră ochit direct în această lumină crudă şi tare, primenitoare dar şi dură, frumoasă dar măcinătoare. A doua şi a treia revelaţie, a patra şi a cincea, exterioare şi ele, într-un fel şi pînă la un punct, s-au petrecut într-un timp destul de îndelungat, în ani şi ani de zile, avînd însă acelaşi termen de comparaţie, aceleaşi haine mari şi urîte, groase şi soioase, — găoacea din care sărise Vasile Pozdare, ca un pui de găină, ca un pui de barză, mai degrabă, fiindcă ăştia-s mai stîngaei şi mai neajutoraţi la începuturi. Ultima a avut loc nu demult, cînd l-am condus pe Vasile la gară, om la aproape patruzeci de ani, cărunt dar nu şi bătrîn, puţin cam ostenit însă, cu vorba mai rară şi cu pasul mai îngreuiat. Fusese bolnav, ce-i drept, şi acum se ducea acasă, la Moldova, într-un concediu de convalescenţă. Era şi familia de faţă, soţia şi cei doi copii, un băiat de optsprezece 8 ani (îi seamănă, leit, dar e mai înalt), şi o lată, plus prietenii,, cam puţini, ce-i drept. „Ei, mîine, pe vremea asta, sînt acasă, stau de vorbă cu bătrînul !..." înainte de-a intra trenul în gară, a venit şi Tismăneanu, îmbătrânit şi împuţinat şi el, scăzut dar nedomolit. ,,Se poate, Vasile, i-a spus el Iui Pozdare, fâră a ne lua pe noi în seamă, să aflu eu de ia alţii că, pleci şi că ai fast bolnav ? !" „De unde să te iau, nea Tismănene ?" a spus Vasile, înveseli ndu-se. „Da, ştiu, sînt pensionar şi-mi vine să-nnebunesc, nu altoi, nu-mi găsesc locul nicăieri !... Şi tu, măi băiete, n-ai fi trecut prin tot ce-ai trecut, dacă nu te despărţeai de strung... Am vrut să ţi-o spun mai demult, dar n-am apucat !..." A venit trenul şi discuţia lor a rămas neterminată. Vasile s-a urcat, şi-a azvîrlit bagajele în plasa de sus, a siat puţin la fereastră, pe urmă, după ce s-a pus trenul în mişcare, ne-a făcut semne cu mîna, tuturor. Iar noi, cînd nu l-am moi văzut» ne-am risipit imediat, am luat-o care încotro. Celelalte întîlniri, — sau revelaţii, sau întretăieri de drumuri — sînt cuprinse între aceste două interferenţe, între manifestaţia acea de 1 Mai, din 1947 sau 1948 (anul n-are importanţă) şi despărţirea de la gară. Atunci, la manifestaţie, am descoperit, în locul unui pui de ţăran, netemător dar şi neîncrezător, un tînăr muncitor, iar acum, la gară, m-am despărţit de un bărbat care a muncit enorm în aceşti ani, s-a zbătut şi s-a frămîntat, s-a ros cum se roade piatra de moară, mlădiindu-se şi măcinîndu-se, în acelaşi timp şi în măsuri diferite, balanţa înclinînd totuşi spre măcinare. Dacă stau şi mă gîndesc puţin, îmi dau seama că nici nu l-am cunoscut cumsecade, nu l-am descifrat niciodată, cu adevărat şi pînă Ia capăt. încerc s-o fac acum, gîndindu-mă şi la tine, ia cei ce au intrat în partid într-o anumită vreme, trecînd apoi prin toate durităţile, prin valul tuturor învăpăieri'!ar, necesare şi fireşti, unele, de prisos şi cam artificiale, altele, — rămînînd, totuşi, oameni întregi, tinzînd spre cinste şi spre limpezime. Mai tînăr fiind, Vasile Pozdare a trăit, cu aceeaşi intensitate, dacă nu chiar cu mai multă, aceste schimbări. Băiatul acela voios şi luminos, pe care îl descoperisem în coloana de la 1 Mai, s-a schimbat brusc, devenind deodată crispat şi aspru, necruţător cu tot ce ţinea de trecut, cu tot ce ,,era mic sau mare burghez", ca origine şi ca atitudine. îşi pusese în piept 9 o insignă ou chipul iui Stalin, cum se purta pe atunci, şi începuse să fie necruţător cu toată lumea. „Mai domol, îi ziceam eu în răstimpuri, mai încet, că dru-mu-i lung şi greu, după cîte se pare !..." „Poate că-i aşa, îmi răspundea el, dar mie nu-mi plac vorbele în doi peri !..." „De cînd, mă, fiindcă erai cam şovăitor, pînă mai ieri-olaităieri !" „Nu-i adevărat, eu n-am fost niciodată şovăitor !" „Dar cum ai fost ?" „Meditativ !" „Şi care-i diferenţa ?" „E foarte mare : cei care şovăie sînt fricoşi, iar cei care reflectează sînt curajoşi, nu se tem de nimic, dar nu vor să greşească i" „Da, dar tu..." „Ei, ce-i cu mine ?" „Nimic deosebit, dar faci gafe destule, dai cu bîta în baltă !" M-a contrazis, mi-a spus că el nu dădea niciodată cu bîta in baltă, că el arunca cu bolovani, şi cu ce se nimerea, - dar numai în partea cealaltă a baricadei. „Dar nu-i nici o baricadă, pe nicăieri, încă n-am ajuns la baricade !" „Nu, dar s-ar putea să ajungem, într-acolo vor unii să împingă (lucrurile !.,. Cum de nu vă daţi seama de lucrul ăsta, fiindcă eu ard şi mă pîrjolesc, mă pierd cîteodată, aşa sînt de înfocat şi de învăpăiat !..." Nu minţea, nu ştia, pur şi simplu, să mintă. Şi nici n-a în-învăţat, a deprins multe lucruri bune, ba şi rele, dar minciuna n-a deprins-o. Atunci, mai ales, era departe de orice drămuire, cu toate că se vroia meditativ şi reflexiv. Se angrenase atît de puternic în vîrtejurile care răscoleau şi răvăşeau ţara şi societatea românească în anii aceia, — prin 1948, 1949 sau 1950 se petrecea asta, dar anii, cum ziceam, n-au nici o importanţă -încît era în stare să-şi dea viaţa pentru ideile în care credea el, - „pentru socialism şi pentru comunism, pentru libertate şi dreptate, pentru adevăr şi pentru cinste !..." Mi-a şi spus-o într-o seară, după un miting. „Dar ce-i cu tine, Vasile Pozdare, de eşti atît de răvăşit şi de pornit ?" I-am întrebat eu. „Răvăşit nu sînt, mi-a răspuns el, dar pornit sînt, asta-i adevărat !" „Dar de ce ?" 10 „Cum, de ce ? ! Păi dumneavoastră nu vedeţi ce se în-timplă, nu vedeţi cum se cramponează unii de ce-au avut, cum ne-aruncă nouă bîrna între spiţele roţilor ? !" „Văd, cum să nu văd, dar uite că eu nu scrîşnesc aşa de tare !" „Sînteţi altă fire, ştiu eu... Sînteţi şi mai în vîrstă decît mine... Şi-n afară de asta..." S-a oprit, n-a mai zis nimic un timp. Abia după ce am stăruit eu mi-a povestit, precipitat şi cam învălmăşit, cum a murit mamă-sa, cum a stat el o noapte întreagă lîngă dînsa, în casa în care nu ardea firicel de foc, nu ardea lampa şi nu clipea nimic. „...Pentru dumneavoastră, mi-a spus el, seceta e un flagel, o nenorocire care s-a abătut peste ţară !... Dar ipentru rnwie nu-i numai asta, e mai mult, atît de mult încît eu îndrăznesc să zic că lucrurile cele mai grele şi mai urite, care se întîmplă în lume, apasă cel mai mult şi mai adînc peste sufletele copiilor !... Şi eu, după cum ştiţi, eram copil pe-atunci, abia deschisesem ochii către lume, abia isprăvisem cîteva clase, abia scăpasem de război, pentru că la noi, la Moldova, a fost şi război !... Şi-n urma lui a venit seceta !... A venit nici nu-i bine zis, pentru că seceta nu vine de nicăeri, iasă din pămînt, de parcă ar sta ghemuită acolo, ca o hîrcă !... Nici n-o bagi în seamă, la început !... Vezi că-i cald şi-i cam zăpuşeală, dar nu te sperii !... Şi-apoi, cînd îţi dai seama ce-i şi cum, nu mai vezi nimic în jur, nici tu soare, nici tu cer, nici tu lumină, nici tu zare !.., Totu-i ca o nădlăia'lâ fierbinte, ©a o zeamă de cucută !... Eu, măcar, aşa am trăit lucrurile astea, aşa mi le-am întipărit în minte I... Eram învăţat să stau pe cîmp, cu oile, şi-am băgat de seamă că de, cît sînt de blînde şi de ascultătoare, s-au făcut rele şi urîte, după ce n-au mai avut, pe nicăieri, firicel de iarbă I... Le străluceau ochii în cap, ca la cîinii atinşi de turbare !... Şi lina începuse să se rupă de pe ele !,.. Iar vitele, prin sate, trăgeau de streşini şi mugeau a pagubă şi a pustiu !... Oamenii plecau şi veneau, bărbaţii !... Şi-n dasa în oare nu era bărbat, plecau femeile !... La noi era, dar tata era cam moale şi cam lăsător, nu ştiu cum să zic eu !... Nu se dădea dus, ca într-o presimţire !... Pînă la urmă a plecat şi el, împreună cu alţi cîţiva, într-o seară !... Mi-a spus să am grijă de casă, câ-s fecior mare !.,. Şi eu i-am spus c-o să am, să nu-şi facă griji !... Şi-am rămas cu mama şi cu încă doi frăţiori, mai micuţi !.... Şi-am stat şi-am tot aşteptat, înmulţind şi lungind o mină de făină I... Şi tata nu mai venea, iar mama abia se mai ţinea pe picioare !... Şi alături de noi avea casă şi acareturi un bogătan care o belferea, n-avea griji !... Nu se făcuse nimic nici pe ogorul lui, 11 dar avea rezerve, dă-l în focui iui de vîrcolac, că era ca un vîrcolac, ca un vîrcolac negru şi urît !... în afară de asta, pleca şi venea, mai făcea învîrteli, multe şi mărunte !... Pe noi, pe mine şi pe fraţii mei, dacă ne vedea pe aproape de casa lui, ori prin curte, pocnea din bici şi ne alunga de -nu ne vedeam !... Şi noi, ce era să facem, o luam la fugă, alergam de ameţeam, că ameţeam repede de tot pe-atunci, de foame sau poate că de altceva !... Acasă, cînd ne înturnam, era aceeaşi părăsire şi aceeaşi jale, pentru că mama s-a îmbolnăvii, a căzut la pat şi-a şi murit, în cîteva zile !... Im braţele rrwc, dacă aş pune problema în acest fel, nu m-aş apropia de adevăr, fiindcă de rezolvat nu voi rezolva nimic nici aşa, — viaţa e cea care ile rezolvă pe toate, cu o fermitate de neînduplecat. Tismăneanu şi-l subordonase complet pe Pozdare, îl cucerise cu mia rea sa pricepere într-ale mesertiei (fiindcă era artuist, nu era muncitor, şi parcă era mai frumos şi mai bun, cînd l'ucna), înoefpuse să-ii dâscăieaseă apoi, într-um aniuimit fel, nu neapărat rău, dar nici bun. De fapt, el îşi înşira regretele şi nemulţumirile, cînd îl învăţa pe băiat cum ar trebu>i să se poarte. „Cel mai bine e să nu te amesteci în treburile astea, iî spunea el lui Pozdare, să stai şi să le cercetezi, să le studiezi chiar, fără a te amesteca în ele !... Pentru că dacă te amesteci In lături, măi băiete, te mănîncă porcii, te hăpăie de nu te vezi ! ...Şi chiar dacă nu te hăpăie, tot te resimţi, dacă te molfăie ăştia în fălcile acelea ale lor !... Te simţi şi te resimţi, pe viaţă !... Pe cînd aşa, dacă te pregăteşti bine din punct de vedere profesional, dar bine de tot, nu are nimeni ce-ţi face !... Asta să-ţi fie legea, asta să-ţi fie resligia : meseria !..." Aşa îl învăţa Tismăneanu, aşa îl dăscălise el, de nenumărate ori, iar băiatul, acum, adică atunci, în vremea la care 12 mă refer eu, încerca să se desfacă de lucrurile astea, care pătrunseseră adînc în sufletul iui. Şi fiindcă nu izbutea, şi nici nu înţelegea care îi erau chingile şi îngrădirile, se zbătea şi se frămînta, îşi vărsa năduful în afară, devenind şi fiind cum nu-i era felul : mai rău decît ar fi fost el, în alte împrejurări, mai dur decît ar fi fost nevoie, excesiv în toate, cum e omul cînd se caută pe sine. Perioada însăşi era, de fapt, aşa : favorabilă exceselor, hrănindu-şi tensionările din durităţi şi din asperităţi, cum se întimpiă în vremuri de răscruce şi mai ales atunci cînd dorinţa de schimbare a lucrurilor e mai puternică decît cerinţa obiectivă a împrejurărilor, e împinsă la extrem, din motive obiective sau subiective, asta nici nu mai contează, în orice caz, lucrurile aşa stăteau atunci, iar Vasile Pozdare le trăia din plin. Se certase cu fata cu care era în vorbă într-un timp. Venise vremea iubirilor peste el, dar Vasile n-avea timp pentru aşa ceva, el era prins cu altele, cu „munca politică de masă, cu lupta contra sabotajelor, cu combaterea speculei..." Şi-o necăjea pe biata fată, o 'bruftuluia şi-o trimitea acasă, ori îi fixa întîlniri ia care nu se mai ducea. Fata, o ştiam şi eu, lucrase un timp la atelierul nostru, la pontaj, înghiţea şi tăcea, se supăra şi-l ierta, luînd-o de la capăt, cu toate, fiindcă ţinea la el, îl iubea cu adevărat, Numai ce mă pomenesc cu ea în biroul meu, într-un colţ de hală, de fapt, unde îmi încropiisem şi eu un fel de birou, plînsă şi răvăşită, plîngînd şi susp'iniînd înlcă, puşiniîndu-se dar nereuşind să se stăpînească. „Dar cu dumneata ce-li ?" am întrebat-o eu. ,,Nimic I mi-a spus fata. Ştiţi, eu..." „Nu ştiu nimic ! Aştept să-mi spui..." „Ştiţi, eu... - a mai spus ea, uitîndu-se nu ştiu cum la cei ce erau de faţă. Eu sînt Nuţa..." Le-am făcut semn celorlalţi să mă lase puţin, să mai aştepte, fiindcă trebuia să aibă loc o şedinţă, trebuia să mergem undeva, nu mai ştiu unde. „Ei, ia spune, i-am zis eu fetei, observînd abia atunci cît era de frumoasă şi de nu ştiu cum, aşa slăbuţă cum era, - cu părul ţîşnindu-i de sub năframă, cu faţa rumenă şi proaspătă, cu ochii mai mult verzi decit căprui, scăpărînd cumva "m cîte-o clipă, cu pomeţii obrajilor uşor ieşiţi în afară, cu un nas mic şi cu o gură cum nu au chiar toate femeile (buza de jos îi era uşor răsfrîntă, ieşită puţin în afară), — cine a îndrăznit să mi te supere, cine mi te-a necăjit atît de tare ?!».." „Ştiţi dumneavoastră !" a zis ea, aşezîndu-se pe marginea unui scaun. „Nu ştiu !... De unde să ştiu, doamne fereşte ?!..." „Cu Vasile ! a mai spus ea. Cu Pozdare..." „Ce-i cu el ?!..." 13 r „Ce mâ fac eu cu el ?!" „Nu ştiu, să vedem..." „Nu ştiţi, să vedeţi ?!... Nimic nu ştiţi, altceva, decît să strigaţi lozinci şi să îndemnaţi oamenii la luptă, mereu şi mereu, de parcă dă laptele în foc !... Dar ce lupte mai sînt şi astea, dacă nu se mai termină niciodată ?!... Şi dumneavoastră, ce luptători mai sînteţi, dacă nu ştiţi să staţi de vorbă ou o fată ?!... Şi-apoi..." „Şi-apoi, ce ?!" am întrebat-o eu, fiindcă ea se oprise deodată, tăcuse 'brusc. „Nimica... Dar ce mă fac eu cu Vasile ăsta, o viaţă întreagă ?!... Fiindcă-i băiat bun, să ştiţi, chiar foarte bun !..." Altceva nici nu mi-a ma spus, nu mi-a povestit cum se certaseră, cu ce şi cînd o supărase Pozdare. Făcea ce făcea, vorbea cîte toate, la întîmplare, apoi se întorcea la întrebarea de mai înainte, — „Ce mă fac eu cu el, o viaţă întreagă ?" — de parcă ar fi hotă rit cineva, fără drept de apei, ca ei amîndoi să fie uniţi pentru toată viaţa. „Dacă ar fi vorba de un an sau de doi, i-am spus eu pe la un timp, s-a mai îmbunez, s-o mai înveselesc, ar fi cum ar fi, dar aşa..." Nu i-au plăcut vorbele mele, s-a supărat şi-a dat să plece. Am oprit-o şi i-am făgăduit, fără nici o urmă de ironie, că o sâ vorbesc ou Pozdare, lucru pe oare l-am şi făcut, am încercat, adică, să-1 fac, pentru că n-am obţinut nici un rezultat. „Ce vă amestecaţi dumneavoastră în treburile mele personale ? mi-a răispunis el, scurt şi dam tăios. Şi zgaiba aceea, ce tot vrea, de nu mă mai lasă în pace ?!... Ea nu vede, proasta, că sînt ocupat pînă peste cap şi că nu am timp de fleacuri.,." l-am văzut împreună pe urmă, a doua sau a treia zi. Veneau de către pădure şi erau voioşi şi împăcaţi. Ea, mai ales, era aşa de bucuroasă, că nici nu se mai uita la lume. Iar eu ce era să fac, i-am petrecut cu privirea şi-am zimbit a rîde. Adevărul e că îmi părea bine, doream, mai mult decît aş fi putut-o dori pentru mine însumi, să-1 văd pe băiatul acela mlădiu şi dezgheţat scăpat de scrîşnete şi de încrâncenăni, limpezit ou toate. Asta mi-a fost gîndul, atunci, - „Da, e bine, fata e frumoasă şi inimoasă, iar el..." — astea mi-au fost vorbele şi speranţele, cinstite dar cam grăbite, fiindcă nu s-a ales nimic din ele. La scurt timp după asta, la mai puţin de o săptămînă, l-am surprins pe Vasile într-o nouă şi neaşteptată dezlănţuire, înjurând şi scrâşnind, cu o ură mare şi cumplită, căreia eu nu-j voi spune patologică, pentru că nu era patologica, era născută 14 din apăsările stîrnite de mizerie şi de durere, care se grămădiseră în sufletul lui, de la cea mai fragedă vîrstă. Dar era înfiorătoare, aricit ar fi fost ©a de întemeiată. De fapt, el nici nu m-a văzut atunci, sau poate că nu m-a luat în seamă, atît era de ocupat, cu strigătul şi lovitul, fiindcă îl lovea mereu pe unul, peste cap şi peste spate, cu pumnii şi ou cîte-o bucată de pepene, pe care o lua de la cei de pe margine (individul acela era un speouiiant, învîrtise afaceri pe la eeonomat şi pe ia cantină, şi-acum fusese dat pe mina muncitorilor, să-ll judece, i se pusese o placă mare pe spate, pe care scria, cu litera mari şi roşiii, proaspete încă, sîngerînde : „Moarte speculanţilor şi sabotorilor !...). Asemenea manifestaţii avuseseră loc atunci şi în alte părţi, mai peste tot, dar aşa de violentă şi de nemiloasă, cum a fost cea de la noi, nu cred să fi existat atlta, altundeva. Sporul acesta de asprime l-a adus, fără nici o exagerare, Vasile Pozdara, moldoveanul acela blajin şi mlădiu, cu ochii albaştri, cu zîmbetul cald şi înrourat. Şi-au dat drumul şi alţii pînă la urmă, s-ou pornit şi s-au dezlănţuit toţi, ca într-o înfrigurare, dar semnul el l-a dat, Pozdare, el a ţinut sus steagul mîmiei, în tot timpul manifestaţiei aceleia, în urma căreia vinovatul a ieşit umflat şi tumefiat, plin de sînge şi de zeamă de pepene, pliin de zgură şi de bucăţi de şpan, speriat şi rupt. Ultima lovitură i-a dat-o Vasile, la poarta numărul trei. 31 îndemnase mai îmtîi să zică şi să repete : „Cine face ca mine, ca mine să păţească !" — dar ăla, ce să zică, fiindcă nu mai avea nici glas şi nici gură, forfotea, cînd da să vorbească, clocotea, oa o gură de canal. „Aşa, va să zică ?! a spus Vasile, înainte de a-l lovi. îţi baţi joc de mine, fire-aii al dracului să fii, cu mă-ta şi tată-tău cu tot !..." L-a lovit pe urmă, i-a dat una peste cap şi s-a uitat la el, cum s-a muiat şl cum a curs în jos, spre oaldarîm. Pe ceilalţi, însă, nu i-a lăsat să mai dea în căzătura de jos. A poruncit să fie chemată salvarea uzinei şi-a aşteptat lîngă individ, drept şi palid, cum nu-l văzusem niciodată. Hi Cîndva, nu demult, tu îmi vorbeai de modificările şi complexă rile suferite de ipocrizie, de minciună, despre salturile făcute de unii şi de alţii, care au îmbrăţişat la un moment dat ceea ce au combătut mai înainte, părind şi chiar fiind la fel de convinşi, Ia fel de sinceri, astăzi, ca şi ieri, fiind aşa ou adevărat, avînd sau însuşimdu-şi o anumită calitate, care exclude dedublarea, deşi se bizuie pe ea, a crescut din rădăcina ei adîneă şi rea. Există, într-adevăr, şi asemenea oameni, care 15 mint cinstit, dacă se poate spune aşa, nu joacă teatru de loc, mici faţă de alţii şi nici faţă de ei înşişi, sînt sinceri mereu cu toate că străbat etape deosebite şi au păreri oare se bat cap în cap, aşa cum există şi indivizi care fac salturile astea deliberat, dacă nu chiar ştiinţific, calculîndu-şi dinainte beneficiile, pe cele materiale dar şi pe cele morale, ţinînd de atmosferă şi de -prestigiu, de asigurarea ascensiunii sau de păstrarea poziţiilor cîştigate, Vaisile Pozdare, însă, nu face parte nici dintr-o categorie, nici din alta, cu toate că a cunoscut şi el asemenea salturi, schimbări neaşteptate, de atitudine, modificări contradictorii, rărriiînînd, totuşi, acelaşi om, aprapiindu-se parcă şi mai mult de ceea ce a avut şi are mai bun în întreaga lui fiinţă. Nu e vorba, desigur, de nici un miracol, lucrurile s-au petrecut în .raport cu nişte împrejurări concrete, care au fost, nu de puţine ori, dure şi precipitate, luîndu-1 în stăpînire, acaporîndu-l pe nepregătitele, aşa cum i-a acaparat şi pe alţii, zeci şi sute, abligindu-1 să zică sau să întreprindă ceva, forţîndu-l să se scuture de toate cojile făpturii sale, de tot ce era superficial .în felul său de a fi, determinindu-l totodată să-şi dea în vileag latenţele, faţetele bune dar şi pe cele sumbre, limpezin-du-l şi rdvâşwvd'U-1, încă o dată şi mai o dată, ca într-um suiş de cascadă. Şi el, suflet nobil şi rădăcină trainică, de ţăran tînăr, le-a împlinit şi le-a trecut pe toate. Şi dacă a reuşit să se regăsească, e pentru că avea un fond bun şi viguros, pentru că a fost cinstit cu adevărat şi pînă la capăt, nu s-a lăsat indus în eroare de luminile amăgitoare ale diverselor împrejurări, a mers pe un drum, apoi, dacă a văzut că drumul acela nu ducea unde credea ei, l-a părăsit şi s-a întors la făgaşul iniţial, fiind în contratimp uneori, stîrnind nedumeriri sau dezaprobări. Dintre piedicile amintite pînă acum, cel mai greu s-a desfăcut Vasile Pozdare de înăspririle şi de încrâncenările acelea mari, care nu erau (mă repet dinadins) numai ale lui, erau ale anilor acelora învălmăşiţi şi grei, care nu-şi găsiseră, încă, •ritmul, ieşiseră şi nu reuşiseră să se reintegreze în mişcarea cea mare a lumii. A fost trimis la ţară într-un timp, ca instructor de partid mai întîi, ca organizator, mai apoi. N-a zis că nu merge, a primit, dar a muncit prost pe-aco!o, a săvîrşit constrângeri şi brutalităţi, cu duiumul. Unele lucruri de acest fel le-am aflat mai tîrziu, despre altele mi-a vorbit chiar el, cînd ne întîlneam. „Ei, cum mai merg treburile, Vasile Pozdare ?" îl întrebam eu. „Merg, spunea el, trebuie să meargă, îi musai !..." într-un rînd, dacă nu în mai multe, ne-am dondănit. 16 „Vezi, i-am spus eu, cam rar şi cam încet, după ce mi-a povestit el cum l-a forţat pe un om să-şi predea cotele, - n-o lua chiar aşa, aicea-i mai complicat, e sat, e vorba de ţărani !..." „Şi ce dacă?!... Ce, ei nu trebuie să se încadreze?" „Ba trebuie..." „Atunci ?!" „E altă lume acolo şi-ar fi bine să umbli altfel prin ea !..." A rls, a dat să rîdă, mai bine zis, fiindcă n-a izbutit, a scrînşit mai mult. „De unde pînă unde altă lume?! Dar ce, eu nu sînt de la ţară, nu ştiiu ce-ii acela car şi ce-i aceea o vacă ? !... Ştiu, tovarăşe, n-aveţi grijă !..." „Sigur că ştii, numai că între satul din Moldova şi satul de aici, din Ardeail, există anumite deosebiri I..." N-a fost de acord nici cu asta, atunci. Mai tîrziu a recunoscut anumite lucruri, dar tot din partea lui, în acelaşi fel, scrîşnit şi neîndurător. „Aţi avut dreptate, a zis el, între satul din Moldova şi cel de-aicea, au existat şi există deosebiri numeroase !... La noi, la Moldova, oamenii sînt mai săraci şi mai altfel, au fost şi sînt şi-acolo găzdoi, dar e altfel în timp ce aicea, la Ardeal, sînt chiaburi şi reacţionari toţi I..." „Chiar toţi ?!" „Nu chiar toţi... Dar care sînt, apoi sînt !... Au gospodării mari şi trainice, au care mari şi vite multe, cămările le sînt căptuşite ou şunci şi cu tab!e imami de 'slănină, iar ei, sînt năsădiţi şi îndîrjiţi, de ură şi de duşmănie ! Ăştia, dacă ar putea, ar trage cu tunul în nai, mu cu puşca ori ou mitraliera..." Pe urmă, după ce a fost exclus din partid, dar nu imediat, la un an de zile după asta, a venit şi mi-a spus că am avut dreptate. Atunci, în timpul discuţiilor, la care am asistat şi eu, cum spuneam, nu s-a îndoit de !oc, n-a vrut să recunoască nici o greşeală, înrăutăţindu-şi şi mai mult situaţia, îndîrjindu-i pe toţi, — şi mai ales pe cei de la regiune, un sercetar şi un instructor, care aveau sarcina să rezolve această problemă, s-o ducă la bun sfîrşit şi să raporteze apoi „cum au decurs lucrurile..." „Cum, tovarăşe, făcea secretarul, în răstimpuri, chiar nici o recunoaştere, nici o autocritică ?!..." „îi musai să fie ?" răspundea, imperturbabil, Vasile Pozdare. „Nu-i musai, dar dacă sînt greşeli, trebuie să fie şi autocritică, nu se poate altfel !... Unde am ajunge, dacă şi-ar face fiecare de cap ?!..." „Nicăieri !" 17 „Păi atunci ?!... De ce nu recunoşti ce-ai făptuit ?... Fiindcă ai făptuit nişte isprăvi, te-ai dedat ia constringeri, ai strins prea tare şurubul..." „Cum aşa : prea tare ?!,.. Va să zică trebuie strîns, e nevoie şi de aşa ceva ?„," „Este, e nevoie, dar...." „Dar ce ?!... Ba trebuie, ba nu trebuie !... Mie, cînd am fost trimis să lucrez la ţară, mi s-a spus să duc acolo spiritul drept şi ineflexibil a'l proletariatului !... Şi eu l-am dus, am fost cam aspru şi cam dur, dar n-am făcut-o pentru mine, am făcut-o pentru partid şi pentru popor, pentru clasa muncitoare !..." Situaţia era cam bolmojită, după cum imi-am dat seama. Nu-i cunoşteam dedesubturile, dar i-am sesizat fondul, - motivul principal a!l punerii în discuţie iniei m-a fost pomenit. „Dar ce-i cu treaba asta ? l-am întrebat eu pe secretarul regional. De ce să stăruie aşa de mult ?" „îţi explic eu, lasă, mi-a spus el, om cumsecade altfel, dar cam prudent, cam mlădios, te-aş ruga deocamdată să-ll sfătu-ieşti pe berbecosu'l ăla s-o lase mai moale, să-şi facă autocritica, să spună şi el ceva mai acătării !... Şi-atunci, poate că nici nu-l excludem..." L^am căutat pe Vasile Pozdare şi l-am sfătuit s-o lase mar moale, să fie şi el mai mlădios, pînă trece împrejurarea aceea grex „De ce, adică, să fiu aşa ?" mi-a răspuns el. „Dar de ce să nu fii ?" „Ei, asta-î, ştiu eu de ce, am eu motivele mele !..." „Spune-mi-le şi mie !... Dacă-i aşa, se schimbă treaba !... la zi, spune !..." El a tăcut şi s-a uitat lung la mine. „Sînteţi cu artileria grea cumva ?" im-a întrebat el. „Care artilerie?!... Nu pricep !..." „Vă cred !... Acum v-am crezut !... Aţi fost sincer !..." Imi era superior în clipele acelea, ştia mali mult dedt mine, dar nu numai din cauza asta, ci şi pentru că intuise mai bine şi mai în profunzime anumite tendinţe, pentru că neîndurări le iui, - şi bănuielile, şi înarîncenările — îl ajutaseră să vadă exact, pînă în străfunduri, situaţia în care se afla, care părea, atunci, fără ieşire. „Nu vă miraţi, mi-a spus el, dar adineauri a venit unu'l şi mi-a suflat da ureche (eram ia closet şi eu, ca omul) să fiu atent, 'că ăştia pun în mişcare artileria grea, fac pregătiri serioase !..." „Care ăştia ?/" „Aşt/a, alde dumneavoastră !..." 18 Altceva n-a mai apucat să-mli mai spună, a fast chemat în sală, toţi am fost chemaţi în sală, unde s-a desfăşurat apoi, respect?nd'u-se în aparenţă toate normele, o miică şi prea frumoasă înscenare, una din acţiunile acelea bine şi cu grija puse la punct, în urma cărora au rămas şi rămîn sfărîmături de ginduri şi cioburi de suflete. „Reluăm discuţiile, tovarăşi, a spus secretarul regional, mai grăbit şi mai ferm, mai tăios şi mai combativ decît fusese în discuţia pe care o avusese cu mine, în ipauza şedinţei, — tovarăşul Pozdare e întrebat încă o dată dacă mai are ceva de spus, faţă de faptele pe care le-a făptuit, faţă de lucrurile Oare i se impută ?..." „Dar cine mă întreabă ?" a răspuns Pozdare, cam Ironic, ce-i drept, caim di'ntr-o parte. „Cum cine ?!... Noi !..." „Care noi ?!... Noi, regele Mihali întîiul, sau noi, tovarăşul Jîmbla ?!" Secretarul s-a mîniat, dar nu &Ha trădat, nu şi-a dat drumul. „Tovarăşul Pozdare, a zis dl, mai rar dar şi mai tăios, sâ lăsăm spiritele de glumă pentru alte împrejurări !... Noi, prezi-diumull, am discutat în pauză şi-am stabilit să-ţi mai dăm o dată cuvîntul, să nu încălcăm în niai un fel democraţia de organizaţie !..." „Asta era, aşadar ?!..." „Bineînţeles !... Dacă socoteşti că sînt unele aspecte oare au fost insuficient abordate, sau dacă ţi-ai mai revizuit părerile, noi te ascultăm cu plăcere !..." „Părerile nu mi le-am schimbat, a spus Vasile, în urma lui, în ce priveşte aspectele, m-aş opri asupra unuia, care nici n-a fost arnintit măcar..." „Poftim ! a mai spus secretarul. Pofteşte !..." Pozdaire a ieşit încet în faţă şi a spus, rar şi cam tare, că motivul principal pentru care era pus el în discuţie nici nu fusese amintit acolo şi că el, motivul ăsta, mu era legat de munca lui de activist, ci de faptul că se atinsese de un anumit neam de oameni, dintr-un anumit sat, oameni pe care nu-i supărase nimeni de vreo cîţiva ani de zile, oare făceau ce vroiau acolo, fără a se sinchisi de cineva. Dacă vroiau, îşi plăteau obligaţiile pe care le aveau faţă de stat, dacă nu vroiau, nu şi le plăteau, fugeau la Gavriloiu, la regiune, că aveau şosea asfaltată pînă acolo, cu toate că satul lor nu era aşezat pe nici una din arterele mari de circulaţie. Asfaltarea asta fusese una dintre primele acţiuni întreprinse de tovarăşul Gavriloiu, după ce devenise prim-secretar, fiindcă el nu era un oarecare pe la regiune, — „era omul cel mai de seamă, căruia i se putea îngă- 19 dus această plăcere, !să meargă pe astfalt pînă acasă, ori de cîte ori vroia să-şi vadă părinţii şi fraţii..." „Eu nu zic că munca mea e în afara oricărei discuţii, a spus Pozdare în încheierea scurtului şi cam abruptului său cuvînt, spun numai că motivele reale sînt astea, pe care le-am amintit !... E vorba, după cîte mi-am dat eu seama, de un vechi şi cam împuţit abuz de putere, de un sistem de lucru oare nu are nimic de-a face cu sistemul nostru socialist !..." Atîta i-a fost, pentru că pe urmă s-au repezit la el, care mai de care, cu întrebări şi cu înfierări, cu proteste şi cu vehemente. „Nu se poate, tovarăşi ! spuneau nemulţumiţii. E inadmisibil ! ...în loc să-şi facă autocritica, individul ăsta, căruia nici nu-i pot zice tovarăş, se dedă 1a ponegriri !... Discută el activitatea tovarăşului Gavriloiu, dar cum de îndrăzneşte, cum de-şi îngăduie ?... Păi noi, tovarăşi, partidul nostru şi statul nostru, luptă pentru modernizarea drumurilor, care drumuri sînt ale noastre !... Tocmai de aceea şi tocmai pentru asta..." Abia atunci am priceput ironia şi teama lui Vasile Pozdare, legate de art/7en'a grea. Nici nu era aşa, ce-i drept, nu era vorba de artilerie, dimpotrivă, era vorba de un fel de galerie, care se încheagă în unele adunări de ale noastre şi care e formată din oameni slabi, neîmpliniţi şi stătuţi, chinuiţi de neputinţă şi de umbra în care sînt nevoiţi să stea, dornici să se afirme şi ei într-un fel sau altul, de-alde Liviiu Bălăcea nu sau Theodor Tîrtoabă. Neputînd să se evidenţieze prin munca lor şi prin faiptele lor, asemenea oameni se constituie în anumite împrejurări înitr-un fel de opinie publică, lovind orbeşte acolo unde li se spune să lovească, fiindcă ăşitia, cînd se reped, nu se mai uită la om, nu se mai gîndesc la dreptate şi la principialitate. „...Aşa, da, cum spunea şi tovarăşul secretar !... Da' unde ajungem noi, dacă o luăm pe drumul ăsta, care vrea să zică ?!... Astăzi discutăm activitatea şi munca tovarăşului prim-secretar, mîine cine ştie ce facem !,.. Păi asta-i anarhie, care anarhie !... Excluderea lui Pozdare devenise, după o asemenea desfăşurare de forţe şi de idei, o simplă formalitate, ţinînd de numărarea voturilor, - „dovadă concretă a partinităţii şi combativităţii de care a dat dovadă organizaţia de bază..." • „Aşa a fost să fie ! a spus Vasile mai apoi, cînd mi s-a mărturisit. Nu există fatalitate, sînt de acord, nu există destin şi predestinare, dar dacă e să se petreacă un lucru, mai ales astăzi, se petrece, fără sminteailă i... Dacă n-ar fi fost seceta, n-aş fi venit eu încoace, împins de foame şi de moarte !... Nici 20 nu trebuie să te -lansezi în nu ştiu ce analize, ca să-ţi dai seama de dizloeările care s-au produs deodată aicea, la noi şi în împrejurimii !... Pentru că înaintea secetei, a fost războiul, războiul acela lung şi greu, şi-ntoarcerea armelor, şi continuarea lui !... Iar mai apoi, după seceta care m-a adus pe mine aicea, s-a ivit o altă secetă, al cărei principal izvor a fost şi este lipsa de timp, graba, dorinţa de a face totul, deodată !... Asta şi o anumită fmitare a lumii, o copiere a ei, care nu e favorabilă niciodată frumosului şi sensibilităţii !..." „Nu ştiu de ce, i-am spus eu pe la o vreme, dar am impresia că îţi cauţi, în afară, justificări pentru tot ceea ce s-a întâmplat cu tine !?" „Ba nu, nu-mi caut, a 'continuat el în acelaşi fel, stă pin it şi concentrat încă asupra cercetării lucrurilor, nici n-am nevoie de motivări, n-am ce face cu ele !..-. E vorba de altceva, dacă îmi îngăduiţi, e vorba de înţelegerea exactă a împrejurărilor prin care am trecut, prin care trecem toţi, care n-au fost şi nu sînt prea blîmde !... Deficienţa principală a împrejurărilor acestora este precipitarea de care vorbeam eu, care a fost, uneori, cam artificială, cam brusc şi cam nefiresc născută !... Dacă n-ar fi aşa, n-aş fi fost eu trimis aşa de brusc şi-atît de categoric să duc muncă de partid la ţară, să colectivizez şi să schimb lumea de-acolo, cît mai repede şi cît mai categoric !... Să ştiţi că abia acum v-am dat dreptate, în ceea ce mi-aţi spus despre sat, în ceea ce aţi apucat să-mi spuneţi, pentru că nici dumneavoastră .mu prea aveaţi timp, de cercetări şi de drămuiri, le-aţi rezolvat pe toate din mers, ca şi mine... Ca şi mine atunci, pentru că acum, de cînd am fost dat afară din partid şi din .munca de partid, — fiindcă cealaltă muncă, de la fabrică, nu mi-o poate lua nimeni, — am timp berechet I... II şi folosesc, nu-i vorbă, fac ceea ce ar fi trebuit să facă alţii cu mine, înainte de a mă trimite la ţară !..." „Adică ?!" „Citesc, mă documentez şi mă clarific asupra problemelor acestora, ideologic dar şi literar !... Am parcurs o bibliografie enormă, o parcurg încă, am citit şi-am recitit ce-a scris Lenin despre treaba asta, îl citesc pe Staiin acum şi-mi caut şi altfel de cărţi, de literatură populară... Le fac pe toate ca într-o aducere aminte, tîrziiu dar nu şi fără rost !... Nevastă-mea, Nuţa, mă tot întreabă de ce fac asta, ce rost are ?!... Şi eu î-am spus şi-i spun că are rost şi cred că n-am greşit şi nu greşesc de loc !... E adevărat că nu mai sînt activist şi nici măcar membru de partid nu mai sînt, dar asta nu înseamnă că n-am voie să mă clarific în problemele astea şi că trebuie să merg înapoi, nu înainte !... De ce aş merge înapoi, de ce nu m'i-aş urma, adică, drumul meu propriu, care nu poate fi decît suitor ?!... 21 Pentru că am intrat în conflict cu nişte profitori ai revoluţiei ?!... Dar asta, socotesc eu, abia trebuie să mă îndemne la muncă şi la cinste !... Altă învăţătură 'nici n-am tras din tot ce s-a petrecut ou mine, fiindcă excluderea, aţi văzut şi dumneavoastră, n-avea nimic de-a face cu esenţa problemelor, ţinea de o chestiune incidentală !... Altora, care au făcut silnicii şi prostii, nu le a zis nimeni nimica..." „Şi totuşi, nu te încearcă nici un regret ?" „Ba bine că nu, mă încearcă mereu, şi-ntre ele, fia loc de frunte, stă un anumit fapt, o întîmplare cumplită şi de neînţeles !... Asta s-a petrecut în satul R., unde am avut dificultăţi mari cu strîngerea cotelor !... Eram, atunci, între ciocan şi nicovală, fiindcă primeam mereu telefoane, eram somat de cîte trei ori pe zi, să isprăvesc odată cu treaba aceea !... Şi eu îi dădeam zor, dar era greu tare, recolta fusese compromisă, recolta de grîu, mai ales !... Nu putea fi vorba de reduceri, nici măcar cu un sfert de procent !... Trebuia dat, trebuia adunat, trebuia trimis în contextul ăsta, asupra căruia nici nu insist, fiindcă nu vreau să-mi justific isprava, a venit la mine un om cam la vreo cincizeci de ani şi mi-a spus că el n-are grîu, a dat ce a avut, a însămînţat ce i-a mai rămas, şi-acum, dacă eu vroiam să iau ceva de la el, să-i iau sufletul, ori să-1 iau pe el, dacă nu S... «N-am nevoie de tine şi nici de sufletul tău, i-am spus, am nevoie de grîu !... Şi nu eu am nevoie, au nevoie muncitorii, la oraş !...» «Dar tu ce eşti, mă ?» «Sînt activist de partid, şi-apoi...» «Şi-apoi ce ?!» «Să nu-mi zici mă, asta e, să vorbeşti cuviincios !...» «Aşa s-ar cuveni, aşa ar trebui să vorbeşti şi tu, mă, voi toţi ar trebui să fiţi cuviincioşi...» In sfîrşit, nu insist, cum spuneam... Fapt e că l-am pălmuit, cînd nu se aştepta nici el şi nici mie nu-mi era gîndul la asta... L-am lovit cu palma, încet şi de aproape... Iar el, nici nu s-a clintit, a tăcut, a dus mîna la obraz, i-a pipăit, ca într-o aducere aminte, pe urmă s-a întors şi-a plecat, mergînd, vă rog să mă credeţi, cu pasul tatii, tîrînd puţin un picior, cîătinînd uşor din cop, tot ca într-o nedumerire !..." IV Lucrul cel mai interesant, din tot ce s-a întetriplat cu Pozdare în aceşti ani, interesant şi palpitant, deosebit, ţine de puterea aceea a lui, aproape miraculoasă, de a se regăsi pe sine însuşi, de a ieşi mereu dintre coji şi dintre găoci, fiindcă a lăsat mai multe rânduri de găoci în urmă, nu numai unul. S-a scuturat firesc de ele, exact cînd trebuia, aproape aşa, adică, pentru că s-a grăbit şi el, s-a grăbit pe sine şi i-a zorit şi pe alţii, a luat-o prea înainte, uneori, iar alteori a rămas prea în urmă, scrâşnind, măcinindu-şi neîmipilinirile şi îndârjirile, A 22 cunoscut şi el, aşa cum ou cunoscut şi alţii, momente de criză acută, a trecut prin perioade de izolare şi de însingurare, dar ou s-a pierdut cu firea, nu s-a înrăit şi nidi nu s-a înăcrit. Dimpotrivă, s-a regăsit mereu, cum ziceam, dezvăluindu-şi noi şi noi faţete, devenind mai altfel, n-aş spune moi bun, cri sta-lizindu-se, în orice caz, plătind încă un tribut enorm pentru fiecare pas pe care I-a făcut înainte. Gîteodată înclin să cred că toată puterea iui, explicaţia reală a tuturor regăsirilor prin care a trecut, ţin de cinstea pe care a pus-o el în balanţă, de fiecare dată, dar nu-i numai asta, îmi dau seama prea bine, fiindcă cinstiţi au fost şi alţii, fără a fi capabili de regăsiri şi de primeniri. Există, socotesc eu, şi alte cauze. Există, în primul rînd, o sensibilitate neobişnuită a omului acestuia, o putere de a vibra în faţa vieţii cum nu se întâlneşte prea des, aşa cum a existat şi există o capacitate rară de analiză şi de auto-analiză, cum de asemenea nu mii-a fost dat să întîlnesc prea des. Există, pe urmă, fata oare se plîngec de el într-un timp, care a devenit apoi o femeie exemplară, stind alături de el în momentele celle mal dificile, — şi cîte momente n-a avut el, de acest fel ? I - dîndu-i dreptate chiar şi atunci cînd nu avea, trăind toate frământările iui, ajutîndu-1 enorm, cu toate că el nu-i recunoaşte nici un merit în această privinţă, nu pentru că ar fi nerecunoscător, ci pentru că nutreşte o anumită convingere, că s-a edificat singur, neacordînd altcuiva, şi condiţiilor exterioare, sau obiective, sau cum vrei să le zidi, nici un merit, nici o contrbuţie la formarea şi edificarea lui ca om. E adevărat, în ceea ce o priveşte pe soţia fui, că nici ea nu-şi revendică nici un merit, atît de mult s-a identificat cu el şi cu munca lui, ajiungînd pînă acolo încît a început să trăiască prin el, dacă se poate spune aşa, mai ales de cînd s-a lăsat de muncă, în favoarea familiei. Asta s-a petrecut, ce-i drept, mai tîrziu, fiindcă atunci, după exdlu-derea lui din partid, ea îi era egală, dacă nu chiar superioară, în sensul consecvenţei, în sensul tăriei. îl aştepta la poarta fabricii, cu copiii în braţe, îl căuta prin cârciumi, dacă se ducea Ia băut. Poate că îl mai şi plictisea, îl cicălea uneori, dar asta nici nu contează.. Contează stăruinţa aceea deosebită, devotamentul acela orbesc, dus dincolo de orice limită. Nici n-ai fi crezut că ar putea să iasă la iveală o asemenea femeie, din fata aceea zglobie şi cam năzuroasă, nelimpezită, în orice caz. Ai săi, părinţii şi fraţii, — fraţii ei erau activişti pe-atunci, se aveau bine cu primul secretar, ou cel care îi urgisise pe Pozdare - o sfătui seră într-o vreme să divorţeze de Vasile, să-1 lase dracului, - „deoarece era prost, era un hăbăuc fără 23 leac, prea le lua pe toate în serios, prea le punea la inimă pe toate, prea îşi închipuia el că e dumnezeul dreptăţii şi al cinstei..." Apoi, dacă văzuseră că ea mu se înmoaie şi nu se lasă de lac, îi închiseseră uşa In nas şi-i puseseră pe urma ei pe cei de la cadre, din uzină şi de la comitetul orăşenesc. . „Ştiţi, tovarăşa Pozdare, i s-a spus femeiii într-o bună zi, noi nu vreim să ne amestecăim în viaţa dumneavoastră personală, n-avem acest drept !... Dar totuşi însă... E păcat, să ştiţi !..." „Nu pricep ! a răspuns ea. Nu vreţi să vă amestecaţi, dar totuşi..." „Adevărat, e vorba de soţul dumneavoastră !... E păcat, să ştiţi, dumneavoastră, care aţi fost şi sînibeţi... Omiul ăsta e o fiară, e o ruşine pentru întreaga dumneovoaistră familie, care familie..." „S-ar putea, într-adevăr, a recunoscut, ca înitr-o repliere, soţia lui Pozdare, dar ce-ar trebui să fac ? I..." „Tocmai !... Noi ne-am gîmdit să-il ilăsaţi, să divorţaţi ! Nu imsistăim, să ştiţi, n-avem acest drept, dar totuşi..." Au îindîrjit-o şi mai rău, cu intenţiile astea ale lor, pseudo-princilpiaile şi pseuda-munoiitoreşti. „Diar voi, le-a spus ea la Ultima discuţie, de ce nu divorţaţi de nevestele voastre ? !... De ce daţi asemenea sfaturi la alţii ? !... De ce nu vă mai uitaţi în oglinda autocriiticK din cînd în cînd ! ?... Să vă vedeţi obrăzarele alea pămîntii, de predicatori mincinoşi !..." (Continuare în numărul viitor) oeorge ţărnea LEGEA COCORULUI el nu migrează din substanţe din seva tandră a ţarinii ci doar din strimta resemnare a vidului înşelător el nu se bucură de vraja uşoarei evadări spre stele ci doar cu ţipătul rîvneşte să-şi prindă unghiul în azur şi dacă aripile-i crude rănesc o clipă depărtarea cocorul doar străpunge frica întoarcerii la inesfirşit ion maxim ETICA ŞI PS1IIANAL1ZA la Alica bibliotecă etică, colecţie ce apare sub îngrijirea Prof. Nico-lae Bellu la Editura ştiinţiiică, a apărut nu de mult cartea lui Vasile Dem. Zamfirescu intitulata Etică şi psihanaliza, Autorul încearcă, pe baza unor cercetări psihologice, să ne convingă despre necesitatea şi posibilitatea unei etici explicative. Aşa cum în estetică se cunoaşte an moment normativ care a fost apoi, în urma unor laborioase exegeze, înlocuit cu unul de cunoaştere, şi etica încearcă, mai ales în zilele noastre, un demers asemănător. Constituirea şi recomandarea unor norme au fost preponderente începînd cu etîcile din antichitatea greacă şi pînă tîrziu. Doar Aristotel face excepţie, preocupările lui fiind îndreptate mai ales către cunoaşterea moralităţii, în orice caz mai mult decît spre reglementarea ei, cum s-a inii mplat cu etica platonică, stoică şi epicureică, preponderent normative. Momentul cognitiv devine precumpănitor în etică abia de la moraliştii francezi încoace. Etica, asemenea esteticii, era concepută ca o disciplină ce îndrumă mai mult decît «plică. Demersul cognitiv a fost apoi pus pe întîiul plan ţel de fapt nu a lipsit niciodată, dar a fost de cele mai adesea pe un plan secundar) şi Vasile Zamfirescu aduce argumente pentru formarea unei etici explicative. Ele se rezumă la trei : etica marxistă surprinzând legităţile existenţei şi devenirii moralei este preponderent explicativă; cunoaşterea cauzală a realităţii morale este necesară, şi, etica explicativă este posibilă datorită cercetărilor sociologice şi psihologice la care se apelează în perspectivă interdisciplinară, în această ultimă perspectivă autorul a optat pentru psihanaliză deoarece este mai bogată în implicaţii decît alte direcţii psihologice şi mai ales pentru că propune un model al psihicului în complexitatea şi unitatea sa funcţională (con-5tient-inconştient, instincte, vise, refulări, cenzură etc). Fără îndoială, valorificarea unor concepte ale psihologiei freudiene în perspectivă etică (şi marxistă totodată) este sau poate fi un lucru interesant, Autorul nu uită, se înţelege, dimensiunea socialului (absentă pe cît se pare in psihanaliză) şi încearcă o critică a psihanalizei cînd dezbate problema normalului şi patologicului, instinctele, libidoul şi structura personalităţii şi principiile activităţii psihice. El aminteşte şi tentativele anterioare de apropiere a psihanalizei de marxism, care au încercat să pună in evidenţă sîmburele raţional al metotdei şi valabilitatea cel puţin parţială a ei (Reich, Fromm, Mar-cuse etc). 26 Rezultatele unei analize metodologice iu perspectivă marxistă a psihanalizei i se par autorului pozitive : psihologia freudistă este o psihologie materialistă ; o concepţie deterministă (Hollidscher) — deşi parţial mecanicistă — dar mai ales aduce o înţelegere dialectică a psihismului (Osborne), apartinînd unei psihologii concrete (Politzer). Fireşte, analiza relevă şi deosebiri fundamentale : tentativa sistemului, psihologismul, metoda analogică (analogii forţate), biologismul, dar mai ales concepţia asupra societăţii, care este anistorică, psihologistă şi statică. Cu toate acestea, pe urmele unor marxişti occidentali (L. Sceve şi Andre Green) autorul consideră dialogul părţilor posibil şi fructuos : „există posibilitatea ca în cadrul teoriei marxiste asupra societăţii unele concepte psihanalitice să iuncfioneze ca o dezvoltare şi particularizare teoretică a situaţiei individului, care pune în lumină importanta motivaţiei instinctuale şi modul în care ea este translormată şi utilizată social. Această colaborare ar putea marca o reuşită în tentativa de a prezenta o imagine cit mai completă a omului" (p.101). Apoi, în vederea consolidării demersului către o metae-tică aşa cum o înţelege Stoianovic), autorul dezbate posibilitatea unei metapsihologii — ce încearcă o explicare globală a omului, şi nu numai a omului •— pornindu-se de la psihologia freudianâ. Aşa el urmăreşte aplicările psihanalizei în ceea ce priveşte operele de artă, demiti-zarea omului {mitul omului bun de la natură, al celui rău), caracterologia, motivările inconştiente. Autorul este conştient de modificarea unor date ale problemei într-o societate socialistă, de aceea consideră ideile psihanalizei despre supraeu între anumite limite: în condiţiile linei creşteri şi educări publice a copiilor, rolul supraeului va fi diminuat, iar problema imaturizării morale nu mai poate avea o semnificaţie generală, în aceleaşi limite se înscrie şi problema organizării sociale pe care Freud nu o sesizase. Nu-i mirare că, mergînd pe această linie, autorul, criticînd concepţia raţionalistă şi hedonistă despre fericire, ajunge la concluzia că numai dezvoltarea integrală şi armonioasă a virtualităţiior personalităţii (esenţa natural-spiritu-ală) umane poate duce la fericire. Iar progresul ţine de umanizare, de ideea că omul trebuie să transforme morala represivă într-una nerepresivă, fapt care ar marca „consolidarea şi ampliiicarea elementelor de progres ce anunţau o morală nouă" (p.209). Lucrarea ridică multiple probleme şi semne de întrebare. Dintru început ridică două chestiuni de principiu : prima este oportunitatea apropierii psihanalizei de marxism, cu alte cuvinte, păstrînd necesitatea cercetării interdisciplinare, de ce nu toate psihologiile concrete existente — nu numai psihologia lui Freud — sînt invitate să participe la demonstraţie ? Dar oare are nevoie marxismul să aleagă una din ele? Nu se poate întemeia o metapsihologie pe baza datelor pe care le propune marxismul ţinînd seama de evoluţia psihologiei şi trebuie neapărat recurs la o direcţie -- sau mai multe — de împrumut ? Privind astfel lucrurile, trebuie spus de la început că fundarea unei etici explicative pornind de la psihanaliză este o modalitate posibilă lîngă altele, ce pot servi 27 premise tot atît de valoroase. Fiindcă, am văzut în dezbaterea încercată, psihanaliza are pe lîngă tezele acceptate sau acceptabile în perspectivă marxistă tot .atîtea, dacă nu mai multe, neconrplementare sau chiar în contradicţie cu marxismul. Dar de la felul în care iera considerat nu de mult freudismul („curent neştiin-ţifie în psihologia burgheză contemporană", Dicţionarul enciclopedic) la opţiunile de astăzi este incontestabil un progres ce se înscrie pe linia unui sistem deschis la toate cuceririle ştiinţei. Pentru că dacă structuralismul poate oferi anumite elemente metodelor de cercetare, în ştiinţă, cibernetica, bionica sau informatica altele, şi psihanaliza, în măsura în care tezele ei fundamentale s-ar confirma, ar putea fi cu prudenţă valorificată. Şi în acest punct atingem a doua chestiune de principiu : stadiul actual al cercetării. Se ştie că în chestiunea instinctelor cercetările lui Lorentz au schimbat fundamental datele problemei, după cum investigaţiile asupra viselor (deschise de Kleitman) au adus elemente surprinzătoare şi în contradicţie cu psihanaliza, ca să nu amintim de corecturile propuse de Jung, Bachelard, Bastide. Şi dacă „ciclul somn-vis este pentru organism unul din ciclurile fundamentale, legat de metabolism şi probabil sub control umoral, cum sînt numeroase dintre ele" (Ernest Hartmann, Biologie du reve, Dessart, 1970, p.294), atunci nici nu mai trebuie să ne întrebăm cum consideră psihanaliza visele celor ce nu s-au născut încă, care există totuşi, în afara dorinţelor la copii şi a celor reprimate la adulţi. O evaluare a psihanalizei nu se poate face decît ţinînd seama de toate datele ştiinţifice noi. Din păcate autorul nu menţionează nici măcar cercetările româneşti (exemple: Somnul normal şi patologic de L. Popovici şi col., 1972, intervenţiile profesorului Pamfil şi cărţile Normalitate psihică, boală, limbaj sau Psihologie şi informaţie, toate scrise de psihiatri care, surprinzător, nu se declară nici unul psihanalist). In ceea ce priveşte contradicţiile freudismului — altfel bine sesizate — cînd se respinge condiţionarea biologică a inferiorităţii femeii, propusă de Freud, şi care este puerilă, autorul acceptă teza lui Adljer care găseşte cauzele determinante în situaţia socială a femeii, în faptul că bărbatul a avut de-a lungul istoriei o situaţie privilegiată. Oare în timpul matriarhatului schema propusă funcţiona în inconştientul bărbatului ? Deşi în general psihanaliza se confundă cu freudismul, trebuie subliniat că psihanaliza este în întîiul rînd o mjetodă terapeutică ce se aplică unor bolnavi psihici. Extinderea unor explicaţii cu caracter particular la omul în general este greşeala de căpetenie a acestei psihologii. A face din anormal un model pentru normalitate este o profundă eroare subliniată de autor, dar care a generat atîtea teze acceptate totuşi în teoretizarea unei metaetici. Or neacceptarea premiselor trebuie să ducă şi la respingerea concluziilor. Deşi iniţial Freud nu a făcut distincţie între inconştient şi subconştient, mai tîrziu a operat diferenţierea introducînd şi un al treilea termen, preconştientul. Toate aceste noţiuni sînt insuficient circumscrise. 28 Dar de altfel cunoaşterea unui teritoriu necunoscut prin alte numeroase necunoscute este o pură iluzie. Inconştientul poate fi eventual privit ca o ipoteză de lucru. în orice caz este greu de acceptat (pe cît de uşor de susţinut) că întreaga noastră viaţă este la discreţia unor forţe oarbe, inconştiente, iraţionale. In această direcţie este de amintit că nu se poate accepta libidoul cînd e vorba de inconştient şi să-1 respingem cînd e vorba de caracter. Sau libidoul este o realitate şi atunci modelează psihismul în întregime sau renunţăm la el. Nu-i indicat să folosim o noţiune cînd ne convine şi s-o respingem cînd nu serveşte teza respectivă, în plus dacă optăm şi pentru influenţele sociale şi pentru libido trebuie precizată poate proporţia în care fiecare din cei doi termeni intervin. Autorul susţine importanţa instinctelor pentru viaţa noastră lăuntrică şi de altfel acesta-i unul din argumentele sale pentru preluarea unor teze din psihologia freudiană. Instinctele sînt o realitate de care psihologia veche nu a ţinut îndeajuns seama, Chiar făcînd abstracţie de cercetările lui Lorentz, credem că imixtiunea instinctelor nu-i atît de covîrşitoare pe cît ne îmbie psihanaliza să credem. Marxismul susţine prioritatea vieţii conştiente şi a inteligenţei în numele cărora respinge intuiţia bergsoniană, fie că-i spunem anti sau trans-intelectua-listă, de origine instinctivă însă. Altă explicaţie forţată propune psihanaliza atunci cînd apropie opera de artă de vis. Autorul nu trece cu vederea exagerările dar reţine ajutorul ei ca o „metodă auxiliară", utilizabilă în anume cazuri şi se pare importantă în înţelegerea mesajului anumitor opere. Exemplul dat este acela al lui Blaga care a preluat inconştientul de la Freud, dîndu-i însă alt caracter şi ajun-gînd la noologia abisală. Autorul se lasă însă sedus de caracterul aşa-zis demistificator al psihanalizei care a răsturnat vechea scară de valori stabilită de eticieni de tip victorian. O etică explicativă poate valorifica teoria psihanalitică direct sau indirect pentru că „pentru acea etică insă, care, iară a elimina normativul, pune pe primul plan explicarea realităţii morale, cercetările de psiha--laliză sînt de un real interes tocmai datorită posibilităţii pe care o oleră de a înţelege cauzal aspecte ale moralităţii individuale rămase inaccesibile cunoaşterii realizate cu mijloacele eticii tradiţionale." (pll7). Indirect prin sugestiile date, direct prin explicarea unor concepte ca sentimentul de culpabilitate, conştiinţă, caracter etc. Psihanaliza, aşa cum a fost concepută de Freud şi continuată de elevi (chiar de disidenţi) are un caracter inevitabil, am putea spune chiar fatal, ceea ce este greu de acceptat. Blaga însuşi la începuturile teoriei culturii vorbea despre caracterul fatal al categoriilor abisale. Mai tîr-ziu însă, cînd a schimbat şi terminologia, şi-a îndulcit poziţia arătînd cum „cîmpurile" sau „categoriile stilistice" pot fi modificate în timp datorită unor factori istorici. Ne-am putea întreba apoi ce se întîmplă cu modelul propus de psihanaliză în cazul copiilor orfani crescuţi în diferite instituţii unde nu există relaţia mamă-tată. Dispare sau se atenuează complexul Oedip ? Dar ce se întîmplă cu întregul eşafodaj în 29 absenta unor condiţionări sociale ca şi acelea pe care le-a avut în vedere Freud şi care se limitau la un anume timp şi anumite structuri sociale ? In perspectiva unei societăţi socialiste psihanaliza sau anumite mecanisme ale ei vor dispare pentru că vor dispare factorii ce împiedică integrarea omului în societate ? Impresia generală este că, aşa cum psihanaliza tratează lucrurile împe-rechind anumite noţiuni de dragul caracterului lor antitetic, propune anumite postulate pe care le consideră apoi realităţi, emite ipoteze cu care operează apoi ca şi cu nişte termeni precişi într-o ecuaţie, şi încercarea unei etici explicative bazată doar pe psihanaliză ridică numeroase dificultăţi. Autorul este conştient de ele, recunoscînd în acelaşi timp că formarea unei etici explicative este abia la început. El are meritul de a fi pus problema, de a fi încercat apropierea chiar dacă anumite corectări mai pot fi operate. Nu putem însă decît subscrie la poziţia lui atunci cînd vorbind de perspectivele promiţătoare ale psihologiei pentru moralitatea individuală — obiectivul principal al lucrării — citează alături de psihologia lui Adler pe aceea a cultura-liştilor americani, psihologia genetică, reflexologia, behaviorismul care împreună ar putea oferi imaginea complicatului mecanism al subiectivităţii morale, fără a uiîa legătura cu lumea socialului. în acest sens cartea arată o direcţie preţioasă ce poate fi continuată cu folos. Orientările psihologice contemporane oferă numeroase elemente pe baza cărora mecanismele psihice sînt cunoscute, acestea fiind — dar nu numai ele — la rîndul lor temeiurile unei etici explicative, a cărei importantă se desprinde limpede din demersurile lui Vasile Zamfireseu în utila sa carte Etică şi psihanaliză. ] DIN JSTORIA LITERATURII ROMÂNE 1 ion negoiţescu VIRG1L IEODORESCU La Virgil Teodorescu, setea de cuvinte, oare năpădesc în pragul poeziei sale, cu toată virulenţa lor haotică, spre a q constitui, denotă în primul rînd o sete de existenţă ; de unde şi exuberanţa aparent necontrolată cu care sînt ele primite, nu cu scopul afirmării existenţei, ci pentru a o confirma. Ca şi cum oroarea poetului de un posibil gol lăuntric le-ar atrage irezistibil, plămă-dindu-i, prin chiar ciocnirea lor dezordonată, sensibilitatea. Culese de prin două sau trei poeme, iată-le ca elemente constitutive de lirism: panoplie, continente, păianjeni, semnal, pulpă, cleştar, balanţă, lumină, trăsuri, nasturi, insulă, cutii, gheară, dansatori, ghîaţă, cenuşă, şerpi, mărci, focă, sînge, plasă, terase, flaute, sihastri, banchiză, legume, plumb, vine, cucută, brăţară, lupoaică, fanfară, bumerang, auroră, uger, tutun, cămilă, gît, aşchie, porumbei, crucifixe, herghelii, coliere, cîmp, craniu, balcon, clape, sinteză, bitum. Substantive, căci se oferă preeminent şi cu prisosinţă, utilizabile la nevoie şi ca epitete : astfel, aerul e un spînzurat, părul e plin de pietre, iar aşteptarea e ermetic închisă Sntr-un os de balenă. Şi totuşi, pă-trunzînd în versurile vizibil handicapate de prezenţa lor, pancă poetul s-ar flagela printr-însele, întru existenţă, ele nu numai asigură sen- sibilitatea dar o şi dezvoltă pe trei linii de forţă detectabile: iminenţa obiectuală, violenta reactivă şi visul sintetizant, adică un proces dialectic dus la capăt. Mai întîi, prin urmare, o lume obiectuală stricto sensu, care cîştigă perspectivă prin diferite mijloace : prin aşezarea lucrurilor în cadrul familiar, prin misterul întunecos pe care SI implică, prin insinuarea în natură, prin asociaţia cu umanul, prin mitologia pe care o ascund şi prin furia ce o stîrnesc. Cum procesul iminenţei obiectelor se arată complex în realitatea sa sensibilă, implicaţia misterului, revelarea mitologică şi violenţa aparţin uneori direct acestei iminenţe, asemeni celorlalte perspective, încît diferenţierile nu pot fi absolutizate, visul înglobînd de fapt totul; „pocnesc paharele cu mercur sau cu ceai" ar părea numai o imagine obiectual constatativă familiară, dacă „pocnesc" n-ar trimite dinafară spre violenţă, pe cînd „mercur" violentează imaginea dinăuntru, din însăşi structura sa. „Şt toate lucrurile familiare pe care degetul meu le-a atins îndrăgostii de nervura lor catiielată" adună în aceeaşi frază fetişismul (umanul) din „îndrăgostit" şi natura sugerată de „nervură" ; mai explicit şi mai simplu umană fiind în schimb asocierea cu omenescul din „N-ai să în- 31 jelegi decit toarte tîrziu I ce mari sînt lacrimile dulapurilor". în „Să privim conspiraţia obiectelor casnice împotriva scoicilor moarte pe punctul de a deveni obiecte", agresiunea, umanul şi natura se împletesc cu lucrurile familiare ,■ umanul tre-c'md altă dată lucrurile atît de apropiate, spre vis : „Eu cel mai irumos, şifonier l Favoritul tău şifonier plin de sclipiri I în care ochiul e un arhipelag I Încărcat cu arbori de pline''. Nu mai puţin complicate se vădesc interferenţele misterului în lucruri, căci alături de această clară aserţiune : „se deschid ferestrele cînd nu mai încap in odăi", unde secretul „odăii" e enunţat de însăşi prezenţa interioară („încap") a ferestrelor, avem „Nu încuia sertarul. E în ci dinamita umbrei", deci un mister violent, violenţa prefigurîn-du-se şi în versul „Irm'nenfui pericol ascuns ca un vierme în lucrurile cele mai familiare", după cum umanul duce misterul în vis: ,,/n /a/a ta ciorapii de lutru Închid cu tristeţe enigmele visului". Avînd „marginile întunecate", obiectele familiare se însoţesc firesc de o misterioasă chemare în ele ascunsă : „priveşti ceasornicul ca pe o umbră aruncată ele vînt în beznă". Natura, la rîndui ei, sporeşte intimitatea lucrurilor (nu le revarsă în cosmos) : ,,Aş vrea să deschidem dulapurile să curgă din ele răşină de brazi" sau „Departe de gesturile ameţitoare ale manechinului pe care au crescut muşchi" sau „Oglinzile vor cere să cadă la pămînt ca nişte Siare obosite de irigă",- le poate însă şi dilata semnificaţia pînă la cosmos, anulîndu-le de fapt familiaritatea : „Ca semnele algebrice în. mijlocul unei furtuni I Ca un jocheu prea tînăr şlergîndu-se In ierburi I Trece prin mine multiplicat simbolic. I in obiecte de forma unui geoid / Din papură din oase de peşte din talaş/Muiat în apă rece de ploaie şi salivă", deşi datele intimităţii nu lipsesc, pornind de la identificarea umană din „trece prin mine". Identificare ce, cînd e despuiată de orice alt element, rămîne simplă asociere a lucrului cu umanul : „Corpurile oamenilor dispar în ziduri pentru totdeauna" sau „doar urechea ia e în sîngele meu I o corabie iixă", tot în afara obiectu-alităţii familiare spre deosebire de: „muşchii prelungi ai obrazului I ca un cuier gol I n-am să-fi şterg părul care acoperă mobilele" sau „Obiectele pe care le atingi se închină cu cel mai mare respect"; extrema simplificare putînd determina abolirea oricărei familiarităţi ori intimităţi, obiectuale: „Părul tău e un măr imposibil de pictat". Pentru a face şi mai curios modul în care mitologicul naşte în lucrul familiar: ,,/n ruinele părului tău aleargă un cal monstruos", unde imaginea e precizată, fără ca obiectele să fie apropiat delimitate: „Seara auzi prin lucruri centaurul cum umblă" sau „In lucruri ciclopii îşi sparg ochiul cu care priveau chihlimbarul", unde se resimte şi violenta şi chiar visul. Dar nu se putea ca, recuperate nesăţios din haos, lucrurile să nu tindă, în orînduirea lor dinlăuntrul sensibilităţii poetului, printr-însele creată, la o violentă restaurare a entităţii ce le e proprie şi care rămîne indiferentă faţă de apelul spre existenţă individuală a celui flămînd de a se confirma prin ele : „Obiectele vor căpăta pierduta lor semnilicatie. I Agresiva revoluţionara patină I Pe care o au 32 jn ele ca o trapă ascunsă / Inegalabilul lor salt mortal 1 Va rupe în Sîşii aerul care le înconjoară". Iată de ce, poetul însuşi se simte nevoit să le răspundă cu furie, nu numai lor ca atare, ci misterului, naturii şi umanului care le-a împrumutat înşelătoarea perspectivă ; el le răspunde pentru a le nega obiec-titatea, o negaţie plastică şi pragmatică, menită acum chiar ea să-i asigure existenta pe care lucrurile nu au izbutit să i-o confirme. Existentă simulată şi irealizabilă, pînă în cele din urmă lăsată pe seama visului, singur în stare să le conjure, să-1 împace, să-i dea putinţa de a se regăsi pe sine tel gu'en lui meme. In definitiv, îi este uşor să proclame : „înainte de a închide ie-reastra, sparge-o", adică înainte de-a întoarce spatele obiectelor (cuvintelor) distruge-le! O proclamaţie nu e decît o proclamaţie. Ea comportă însă, din partea autorului, suferinţă tragică, sălbatică, vrednică de grandoarea luptei : „Ochii s-au închis şi mi-au prins în ei mîinile. Ca să scriu sînt nevoit să le smulg odată cu ochii". Ceea ce vrea să spună că, renunţînd la apetenţa obiectuală, poetul trebuie să smulgă dintr-însul obiectele : greu şi dureros fapt, după ce ele i-au intrat în fiinţă, i-au plămădit-o. Violenţa afectează în principal actul însuşi de creaţie : „pentru biciul meu diaian de ardezie" sau „Poezia sparge cu temeritate arterele poeţilor". Violenţa poate fi o stare sezisabilă cu voluptate vindicativă, în lume : „Furia plantelor cînd tîşnesc din cadavre", „Tu eşti iemeia in care se strîng de gît oamenii I Sau îşi trec prin umeri cuţite lungi de sticlă", „Pielea e un înger urmărit de rellectoare şi poc- netele carabinei", „Pe stînca cea mai înaltă a ţărmului stă aruncătorul de bumerang / Şi aşteaptă noaptea cînd loviturile lui vor surprinde mai bine oraşul". Violenţa e mai cu seamă un gest personal (desnădăjduit) : arunc ochii între picioarele cailor", „tfi îngrop urechea sub poduri ca să cînte", „Vînez păuni şi păsări liră". Ea este stare obiectivă şi gest subiectiv laolaltă : „Dacă ai şti să deschizi ochiul pisicilor şi să iugi prin el mai departe I Cu părul ila-gclat de v'iniul scurt al mării I Spre peşterile cenuşii care sugrumă vîrsla pomilor". Totuşi, aversiunea furioasă faţă de universul lucrurilor înşelătoare nu constituie o soluţie şi poetul, depăşind conflctul dintre exuberanţă şi cruzime, redobîndeşte lumea pe o cale pur interioară (sînt aici, fără îndoială, rămăşiţele conflictului, resturile unei dialectici fecunde : „Ultima ta salvare este reconstituirea clin iragmente"), Treptele redobîn-dirii lirice se numesc delir, somn, vis, realitate (magică, adică a poeziei mîntuite) şi ele deschid orizonturi spre nostalgie, spre dragoste, spre oboseala rodnică, spre proliferarea cosmică a fiinţei biologice, spre vizionarism. Din peşterile recluziunii asasine (unde se „sugrumă vîrsla pomilor", unde natura a fost interzisă) izbucneşte un copleşitor şuvoi de existenţă, de lirism : „Delirul meu c'md iese ca o cascadă seara". Nivelul obiectelor a devenit nivelul erosului : „Umbrele violete ale apelor ale pantolilor sînt. clătinarea părului tău I Cînd pieptul trece prin el mai violet decît buzele I Şi delirul meu se sparge la picioarele tale cu un zgomot asurzitor". Ca o creştere plină de promisiuni, som- 33 nul aruncă ţesătura grea a mitolgiei peste vastele spaţii : „Tu căutai volanul de meduze al somnului I Cu degetele tale ca nişte pahare I Vulturul din Ami tîra peste st'mci 1 Cîteva suie de iemei putrede excitante şi clare I în argonautul lor exibiţionism nocturn", chiar spaţiul familiar dilatîndu-se : „In ciira cinci somnambulii îşi pierd echilibrul dar somnul continuă înăuntrul ei I în vîriul degetelor izbucnesc serpentine perdele grele trec dintr-o cameră în alta". Elementele cruzimii s-au transformat în suavitate: „Pe iarlurii cu îţi aduc proprii mei ochi între bucăţi de gheaţă / Ca să pot privi prin tine cum curge sîngele cînd dormi". Cu puterea sa orfică, visul muzicalizează formele : „Nimeni nu rupe trestii în timpul visului în aiară de un personagiu mascat I Pe spatele unui enorm peşte zburător I El îşi atinge în treacăt părul despletit care răsună încet ca o vioară", dă transparenţelor consistenţă senzuală : „Tu eşti femeia în care se deschide visul I Ca o enormă plantă de apă I în care oasele lustruite sînt ace de cusut I Blănurile oceanelor pentru totdeauna". Realul se umple de nostalgie: „O serile în care adolescenţii îşi trădau pletele pînă cînd orizontul le înghiţea I Serile în care atleţii îşi trădau saltul mortal", de fiorul iubirii : „E o cîmpie de mlaştini prin care trecem acum 1 şi de multe ori tu intri întreagă în ierburile roşii, I atunci iubesc părul tău rămas deasupra apei I ca o plantă moartă, / negăsită, uitată I în jurul căreia înoată peşti, — e o cîmpie cu mlaştini prin care trecem acum / cuprinşi de delirul dragostei noastre", de feeria carnală a trudei omeneşti: „Aproape o plantă e obo- seala I O haită alerg'wd după apă I, Ea îmi face inima umedă îmi face dragostea de copil I Oboseala îmi uduce cîinii oraşului la picioare I Ea o sâ mă piardă / Ea mă vede plîngînd cu hohote lungi de muribund I Oboseala e făcută din sîngele meu care creşte în faţa ferestrelor aprinse", de o frenezie cos-motică: „Femeile de cinci ori mai mari decît în realitate au în păr omizi variat colorate / Din umerii lor pornesc alizeele 1 Pe umerii lor au murit cîrduri de elefanţi şl palmieri I Şi amforele în poziţii oblice înconjurate de holoiurii" (unde s-au dizolvat manierismele obiectuale: „coedură făcută din fructe şi crini", „mina fulgurantă cusută cu arbori", „Rochia ta seamănă cu un cîine de vînătoare care aleargă prin oraş"), resorbind şi debordînd biologicul pe aceleaşi cuprinzătoare întinderi: „Sîngele meu care creşte dincolo de oceane dincolo de păduri dincolo de degete I Dincolo de moarte dincolo de camera mea cu cîini lingînd lacuri de sînge". Acest realism magic, prin care criza dialectică a fost prodigios compensată, a transformat poetul într-un vizionar, ori poate mai bine zis vizionarismul său, datorită căruia conflictul iniţial şi-a aflat soluţia, s-a dovedit mai puternic în căutarea fiinţei şi configurarea armonioasă a identităţii abisale. Oscilînd de la definiţii ca: ,Se poate numi poet numai acela care deformează cu precizie" sau „Limbajul a fost ucis de vînl", la o aplicaţie de genul „pentru a face să geamă lichenii / te priveşti în oglinzi", Virgil Teo-dorescu, vizonarul, e adus chiar de lirismul său cel mai adînc la un narcisism real-ideatic, obligat să con- 34 funde natura cu poezia : „Pe buze aveai plagiatul care scotea din gură pădurile virgine / Şi din carnea ta iăcea o noapte eternă I O epocă dispărută păstrată în osul brun ai sepiei". Autor a] unei opere întinse, odată cu trecerea vremii eJ şi-a obiectivat la maximum sfera interesului liric, ajungînd la o colosală dexteritate formală, versificînd ca tradiţionaliştii (pe drumuri frecventate de B. Fundoîanu şi Ion Pillat) : „Musteşte lutul galben sub roşia copilă I a boului de stepă din Dobro-gea aridă I şi cade lent posacă, ţesută unilorm, I velinţa deasă-a ploii. Dorm şesurile, dorm I şi sorb prin somn licoarea cu gust de cantalup. j Deliormanul şade pe labe ca un lup I llămînd, cu blana ruptă de clinii de la stînă, I iar dealurile goale, cu ilacăra bătrînă, I scăzută, rumegată de timp şi de nisip, I şi-arată de sub văluri misteriosul chip I de siineşi surpaţi, cu ochii piezişi ca de mongol, — / de la-nceputul erei dinţii pierduţi in gol" (Deliormanul) sau ca ironfştii de pe la 3 900 (A. Mire a) : „Să iasă garderobierele la danţ I Să rupă garderoba, s-o doboare I şi să ajungă păsări călătoare I sau ghete mlădioase, lără branţ II Să rupă garderoba-n paisprezece, I lejgheaua-n două, clanţele în trei, / să se aprindă cu-luarul rece I de dansu-acestor jalnice iemei I II Ca-n ostrovul din basme, Bermoral, I să se preschim-he-n lină adiere I şi în galop intransigent de cal I nemişcătoarea membrelor tăcere // Paltoanele din cui, nevrednici şerbi / ai balului nocturn de mare gală, I să măture conletele din sală I şi să planteze uriaşe ierbi II Vestale, ale stolelor cu bumb, I ieşiţi să-nlrîngeţi iuriosul zimbru I şi mugetului scurt să-i daţi un timbru I mai mîngîios mai pendulat, mai scump!". Pentru ca mai apoi, tulburi picături din originarul delir să reînceapă să cadă treptat in asemenea virtuozităţi prea limpezi. gatmela melinescu LIN STRIGAT tes din luptă ageră ca şi Minerva. Cineva săgeţile cu sînge Ie-a umplut. Mi se desenează "mtîmplări pe mine ; pe spate un acvatic scut. Mo gustă plinea ; am gust de fier, mă muşcă iarba, am gust de aur. Acopăr aparind-o de priviri de mătasă pielea unui alb centaur. ATUNCI Dacă nu mai sint copil, cum spui, demult umblu pe drum, moartă, cu cite un chip lipit pe faţă şi vopsind necunoscute cifrele din poartă. Cuvintele pe care le aud atunci au capul retezat ca luptătorii. S-au ridicat funii de magnet toţi nervii. Şi într-un pîntec de metal cine are arme face zgomot. Cine sint şi de ce am strigat pămîntule, pămîntule, numele tău e minunat. 36 dumitru m. ion LUMINA Eram prea tînăr : vinovat ? îmbrăţişat de noapte şi lumină Oştean, eu căutam ca orice visător Să sorb împărăteşte haruri. Greşeală cred că-a fost Cînd am lovit cu mîna în lumină. Eu nu vedeam lumina ? Ea nu mă-nţelegea ? Îmi încercam aripile scrîşnind. Coboară pe colina dulce. Aripile vor aştepta pe deal Să vină călătorul isă aprindă Mari luminări de bucurie Să-ţi fie trupul luminat, Coroană-n dezmierdări de raze Tu să ai. Să-ţi laşi ipe o colină-n miezul nopţii Aripile să doarmă şi să-alergi Cu gîtu-ntins printre mesteceni Cintînd ca un supus Bătînd din pinteni La poala mătăsoasă-a vieţii. Şi dacă trece pe colină cineva Şi-ţi sperie aripile adormite Şi le aruncă din greşeală pe umerii lui strîmbi ? Ele vor şti că nu şi-au nimerit Stă pinul ? 37 CRONICA LITERARĂ eugenia tuclor-anton AL. IVASIUC: «APA/) Acest ultim roman de tip „obiectiv", a cărui acţiune se derulează pe parcursul a numai două zile, scris într-un ritm epic în spiritul bogatei tradiţii a prozei ardeleneşti, să se fi născut oare numai din marea dorinţă — cum se exprima un recenzent a lui Ivasiuc — de a ilustra artistic ideea sa despre raportul de forţe pe care-1 stabileşte în mod necesar mişcarea revoluţionară între social-politic şi implicaţiile sale morale, oglindirea sa în conştiinţa contemporană ? Mă întreb dacă nu cumva o parte a criticii literare nu a determinat, într-o oarecare măsură, interesul scriitorului către cuprinderea amplu retrospectivă, dar dintr-o perspectivă voit-cteîaşată, ,,rece", şi deci superioară, a unei etape istorice importante? Dacă nu cumva acuzarea de optică subiectivă, de factură eseistică, amendată adesea (numită cînd obositoare, cînd chiar „nesuferită") nu l-a ambiţionat pe autorul bunelor romane analitice ca „Vestibul" sau „Interval" să abordeze mai întîi în „Păsările" şi apoi în „Apa" larga albie a romanului de tip obiectiv, •a romanului-frescă, care a tentat atiţia prozatori (şi nu neînsemnaţi !) 5n, ultimele decenii. Era totuşi firească şi. de aşteptat o asemenea carte de la un spirit analitic de o atare ■) Editura Bminescu, Bucureşti, 1978. fineţe şi recunoscută profunzime cum este Al. Ivasiuc ? Şi da, şi nu. Da, fiindcă obsesia raportului isto-rie-individ se vădea prezentă chiar în pasajele cele mai riguroase ale primului roman al prozatorului. Şi fiindcă această obsesie esenţială cerea poate o soluţionare mult mai proprie într-un roman-frescă decît o putea oferi tipărirea unor cărţi de articole şi eseuri („Pro domo", „Radicalitate şi valoare"). Nu, fiindcă talentul analitic al scriitorului, aplecarea sa, vocaţia sa analitică pentru detaliul psihologic lăsa să se întrevadă mai greu forţa de cuprindere şi de însufleţire a unor scene monumentale, de ample şi pline de rezonanţă mişcări populare, aşa cum încearcă Al. Ivasiuc în romanul de faţă. Oricum, cu „Apa" (simboli-zînd curgerea impetuoasă şi inevitabilă a marilor mişcări populare în momentul-limită al revoluţiei), romancierul încearcă, şi în bună parte izbuteşte, o schimbare a viziunii, situîndu-se undeva la capătul unei alte priviri asupra faptelor, oamenilor, dintr-o perspectivă istorică ce ameliorează sau estompează, dar mai ales „judecă" la altă scară valorică acţiunile, gîndurile şi trăirile omeneşti. într-un fel, Al. Ivasiuc a intenţionat poate să reia aceleaşi teme si personaje, tratîndu-le de data a- 38 ceasta într-o manieră nouă, cum spuneam mult mai detaşată, proiec-tîndu-îe pe un fundal vast, acela al istoriei revoluţionare. Fiindcă întîl-nim, de fapt, acelaşi oraş ardelenesc, cu aceeaşi familie Dunca, de bogate tradiţii, care apărea şi în „Păsările", cu ascendenţi iluştri afundaţi adînc în istorie (ca în „Corn de vinătoare") şi cu descendenţi mai puţin iluştri (căci Paul Dunca este vlăstarul vlăguit al unor strămoşi puternici). în acest roman reapar „teme" cunoscute ale autorului, cum ar fi, de pildă, aceea a raportului dintre forţă şi slăbiciune, dintre curaj şi laşitate, a raportului grav dintre istorie şi individ, Al. Ivasiuc pronunţîndu-se, în analizarea diferitelor personaje, asupra sensului pe care-! pot avea la un moment dat noţiunile de curaj, laşitate sau irică etc. Numai că în „Apa" totul sau aproape totul — fiindcă, după cum ni s-a părut, autorul nu a izbutit pe d-e-a-ntregul să se obiectiveze, să-şi afle „tonul destul de înalt" şi mai ales de calm, şi nici detaşarea (ea este pe parcurs trădată) — totul este privit prin prisma necesităţilor istorice ale momentului. Şi este vorba de momentul revoluţionar al instaurării puterii populare cînd, sub conducerea unui guvern larg democratic, partidele istorice prin slujitorii lor, politicieni de vază sau funcţionari ai regimului burghez rămaşi în funcţii foarte importante, (folosind în favoarea lor înfometarea maselor de către speculanţii veroşi), încercau să discrediteze mişcarea revoluţionară şi partidul comunist. Adică, exact ceea ce încearcă să facă, pe tăcute, cu o anume „blîn-deţe" în orăşelul ardelenesc al lui Paul Dunca, eminentul om politic de modă veche Şuluţiu, la auzul faptelor reprobabile ce aveau loc în acel moment critic din istoria mişcării revoluţionare. Moment de răspîntie, de alegere, de respingere sau de mare derută pentru unii. Oraşul trăieşte terorizat de violentele bandei unui oarecare Piticu, ins de provenienţă obscură, regele neîncoronat al bursei negre : ţăranii şi producătorii locali sînt ameninţaţi şi violentaţi cînd nu se supun bunului-plac al „gangsterilor de provincie" cum îi numeşte un ziarist american în trecere prin partea locului, fiindcă aceştia se dedau cu plăcere şi fără nici o teamă la crime odioase. După ce-şi aservesc pe reprezentanţii „or-dinei", încă burgheze, aflaţi în locuri însemnate (poliţie, prefectură), Piticu şi banda lui nu se tem de consecinţe, aventurîndu-se într-o adevărată cavalcadă a violenţelor. înfometează populaţia, fac o speculă neruşinată şi, cînd e cazul, ucid. In condiţiile unei slabe reprezentări a comuniştilor în lccurile-cheie ale puterii, Piticu şi banda lui agresivă sînt de fapt adevăraţii potentaţi ai zilei, de care profită sau încearcă să profite „istoricii". O crimă comisă la gară, unde erau staţionate vagoanele cu bucate ale bandei lui Piticu, capătă, în ochii populaţiei locale, dimensiuni simbolice şi incită la greva politică. Urmează, într-un ritm aproape trepidant, desfăşurarea altei crime (comise cu scopul de a o justifica pe prima), înfruntarea întăritată dintre masele populare şi bandiţii închişi în casa patronului speculanţilor. O înfruntare îndârjită, surdă, în care pe alt plan sînt implicaţi prefectul Florescu — tipul micului burghez inofensiv şi labil, lâsându-se tîrît de 39 jocul periculos al celor puternici — şi comisarul Meseşan, un ins cinic avînd un fel de cult al violentei practicată cu metodă şi detaşare, de fapt el însuşi o variantă a lui Piticu, personaj ce aminteşte, de Gavrilcea lui G. Călinescu. Implicaţi mai sînt în această înfruntare şi secretarul judeţenei de partid, fostul profesor Dăncuş, gata să se lase prins în mrejele periculoase ale jocului reacţionarilor, un ins a cărui luciditate nu este suficient de mare, nu atît de mare pe cît credea el însuşi şi, în fine, Paul Dunca, urmaşul nobilei familii de vlădici şi cărturari ce se lasă, pare-se, antrenat în sarabanda periculoasă a brutalităţilor din simplă curiozitate sau din dorinţa de a evada de sub tutela prea apăsătoare a familiei, a mediului său pe care-I dispreţuieşte. Intelectualul debusolat, fascinat de o lume „străină" lui, confundînd deruta cu opţiunea pînă la proba „tare" a crimei premeditate, nu pare să-şi datoreze slăbiciunea formaţiei sale (de intelectual) ci, mai curînd, descendenţei sale. Aparţinînd unei familii cîndva puternice prin concursul de împrejurări al momentului istoric, Dunca decade fiindcă nu ştie să aleagă. Fascinaţia pe care o exercită asupra sa lumea lui Piticu şi a lui Meseşan se datorează tocmai violentei şi cinismului care, pentru o vreme, i se par iui Dunca însemne ale tăriei şi puterii. Dunca este în felul său un fricos atras de curajul unor tipi duri de factura lui Piticu sau Meseşan. Scritorul urmăreşte chiar şi aici, în această desfăşurare de forţe nezăgăzuite, pe planuri ample, temele sale favorite : raportul dintre forţă şi slăbiciune, dintre curaj şi frică, dintre presupusa forţă şi adevărata laşitate. Romancierul izbuteşte să releve convingător că aşa zisa „putere" a lui Piticu nu este în fond decît o varietate a spaimei adormite, îmbătate de propria ei ascensiune prin lăcomie şi violenţă. Spaima lui Piticu în faţa mulţimii ce manifestează indignată în poarta casei sale, într-o seară de iarnă, este deosebită de frica lui Meseşan, care şi el ucide ca să scape de răzbunarea Piticului (de care se teme) şi cu totul diferită de aceea a lui Paul Dunca. Piticu rămîne unul dintre personajele cele mai izbutite ale lui Ivasiuc. Dimensionat cu pricepere, cu măsură, Piticu umple ades scena cu gîndurile, cu amintirile sau cu faptele sale reprobabile. Cheia evoluţiei personajului n-o dă atît descendenţa lui dintr-o familie nevoiaşă şi dintr-un tată beţiv şi violent, Hîzîiă, care-şi bătea odrazlele şi nevasta pînă la leşin, ci mai ales întîmpla-rea din copilăria lui Piticu, reamintită de bătrîna doamnă Dunca : refugiată în casa boierilor şi ocrotită de aceştia, nevasta lui Hîzîiă este ameninţată de cel mai mic dintre copiii ei, (de Piticu) că locul refugiului va fi deconspirat în caz că nu-1 va lăsa să îmbuce două linguri la rînd din strachina comună. Intîmplare elocventă pentru structura personajului, pentru evoluţia lui. Alături de Piticu, lucrat în detaliu, cu atenţie, apar în carte bătrînul şi demodatul politician Şuluţiu, conştient şi el ca şi Piticu, la un moment dat, de îninngere ; bătrîna doamnă Dunca, vorbind de prezent numai printr-o necontenită raportare la trecutul său, şi Paul Dunca, tră- 40 ind cea mai dramatică înfrângere, provenind dintr-o confuzie a planurilor realităţii şi imaginaţiei. Tandemul Dăncuş-Grigorescu se completează bine, dar nu umple totuşi un gol din carte -. şedinţele la care ei participă n-au totdeauna vigoarea şi ritmul cerut, ritmul necesar pentru a nu deveni banale Patetismul ce-şi face loc uneori în prezentarea maselor contrastează ne- plăcut cu sarcasmul nestăpânit, degenerând în caricatură atunci tîntf este vorba de prefectul Florescu şi de consoarta sa. Detaşarea dorită de autor în acest roman nu e întotdeauna detaşare, trecerea bruscă de la nararea aşezată către caricatură sau schematism, oscilarea aceasta nefirească, lipsesc romanul „Apa" de un ton unitar, stăpînit, pe întreg parcursul său. m. petroveanu NICH1TA STĂNESCU: «CLAR DE INIMA/) Antologie pe tema dragostei din întreaga activitate a lui Nichita Stă-nescu, volumul „Clar de inimă" (1973) are darul de a-i reconcilia cu autorul pe toţi cei care, precum subsemnatul, au văzut în fazele din urmă ale poetului auto-pastişare, gesticulaţie goală, divagantă, încurajată orbeşte de fanaticii săi. Nu ştiu dacă simţul critic, redeşteptat al poetului, instinctul său artistic ori numai rigorile motivului de la baza acestei selecţii au determinat absenta poemelor grevate de tarele în cauză. Fapt este că destul de puţine versuri sînt esteticeşte cenzurabile, şi aceasta nu fiindcă ele ar purta urma păcatelor amintite, ci pentru că se găsesc sub nivelul majorităţii poeziilor alese. (Am în vedere o serie de titluri din prima parte a culegerii, corespunzătoare unui lirism prea facil, ca şi tentativele silnice din restul cărţii.) Calitatea fundamentală *) Editura Junimea, Iaşi, 1973. a antologiei de faţă este însă omogenitatea ei substanţiala, continuitatea de atitudine pe care nu o manifestă într-un chip evident lectura izolată a volumelor de selecţie. Cultivator sistematic de viziuni, aproape de la începuturile sale, Nichita Stănescu este un poet al stărilor fictive. Emoţia, în măsura în care există, acţionează ca platformă de lansare dincolo de pragul fenomenelor, într-o lume în care se dezvăluie „numerele", esenţele lucrurilor. Conştient de vocaţia sa, o şi declară într-o unică poezie program, prezentă şi în C/ar de inimă, deşi iese din sfera erotică : „Bucuros de minuniisurîdeam pentru doi, pentru trei I pentru toţi semenii mei. f O, voi Hoţiuni dulce lemn de tei". Fantezia, generatoare nu de metafore, nu de imagini „traducând" afecte sau idei, ci de experienţe posibile într-un plan ideal, este, la Nichita Stănescu, o putere metamorfotică, inepuizabilă 41 ca însăşi materia, cu ipostazele căreia emulează în cadrul unei relaţii dubfe, de concurenţă şi de simbioză. Ounoaşterea, în acest tip de poezie devine din obiect de meditaţie, din discurs de idei, o gamă de trăiri abstracte. Asemena ideilor, sentimentele ■ „fiinţează" ca entităţi vii, cu statut autonom, cu o dinamică şi un sistem propriu de relaţii interioare, în cosmosul lui Nichita Stănescu nu încap ierarhii şi graniţi, nici măcar diferenţieri, de vreme ce totul comunică şi se transformă in totul. Abstractul şi concretul, fizicul şi spiritualul se bucură de acelaşi tratament; tot aşa cum actualul şi virtualul, posibilul şi imposibilul sînt întîmpinate cu egală considerare în calitatea lor de modalităţi ale condiţiei de a fi. însăşi cunoaşterea este în fond ontologie, întrucît orice emanaţie a gîndirii şi, prin extensie, orice expresie a vieţii interioare reprezintă, prin chiar enunţarea sa, afirmare a existenţei. în cadrul unui astfel de Weltanchauung, eul poetic ca instanţă distinctă, ca subiect opus obiectului, nu are ce căuta. Nichita Stănescu se priveşte şi pe sine.ca un mediu transparent, permeabil la toate miraculoasele posturi ale materiei ; mai mult, el le solicită, ie provoacă şi întreţine cu o voluptate stimulată de conştiinţa deplină a actului. De e să precizăm «tarea dominantă a poetului, atunci trebuie să o numim euforie lucidă. Iubirea, în acest context, va fi „metoda" cea mai proprie fertilizării latenţelor noastre creatoare. Iar iubita, se înţelege, va fi partenerul docil, maleabil, ductil chiar, gata să îmbrace rolurile cele mai extravagante, la dorinţa iubitului: „Eu le-am rupt pe tine din aer, / zeitate melodioasă, sub fire / ca să-mi trec inelul bra(ului meu/în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget. O, revărsare de mirosuri suave ; J alergare de iepuri, albine de ziuă ; j lină topire de lumi ale ghefii.../ Rămîi deci cu mine, rămîi, / într-una curgînd peste bolovanii albaştri / ai ochilor,1 pe sub sălciile arămite de toamnă/ ale coastelor,/şi adormi tu, adormi sub cortul şuierător al trupului meu, visînd că eşti trează" sau : „Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată din tine. I Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi, / sllrşitul cuvînlului a cărui primă silabă tocmai o spuijcopaciî ■— umbre de lemn ale vinelor tale, rîurile mişcătoare umbre ale sîngelui tău I şi pietrele, pietrele, — umbre de piatră / ale genunchiului meu j pe care mi-1 plec în iaţa ta şi mă rog de line,\ naşte-mă. Naşte-mă" (Către Galaleea.) Cuplu acrobatic, executând salturi spectaculoase de la o planetă la alta, sau pereche în care bărbatul şi femeia se incorporează reciproc, iubiţii aceştia „yogini" se caută, se găsesc, se despart, pentru a înfrînge laolaltă nu numai limitele spaţiului şi timpului, dar însuşi principiul individuaţiei. Devenirea perpetuă care defineşte pînă şi starea lor fizică corespunde tocmai imposibilităţii iubirii de a accepta o lume fixă, statornicită odată pentru totdeauna în tipare prestabilite. De aici, direcţiile diferite pe care le împrumută acel du-te-vino în univers, acel circuit ascensiv, giratoriu, orbital, executat de îndrăgostiţi. Erosul, conceput ca un transfer continuu de materie, mai bine zis ca o transmutaţie, întrucît fiecare ipostază a sa adoptă unul ori altul din atributele realului ori irealului, are, deci, o forţă demiurgică, fie că 42 replămădeşte după alte matrici universul constituit, fie că, dimpotrivă, desface legăturile existente şi acordă independentă fiecăreia din componentele lumii sau ale făpturii umane. Chiar atunci cînd iubirea se izbeşte de marginile condiţiei umane, de propriile ei stăvili, urmarea nu este durerea tragică, disperarea. O seninătate impersonală, un fel de „insensibilitate" la drama limitelor, asigură lui Nichita Stănescu o privire de sus, o înălţare deasupra propriilor lui tensiuni. Fascinaţia exercitată de capacitatea de expansiune a dragostei, care preface întregul univers într-o scenă pentru baletul existenţei, este mai puternică decît orice altă forţă sufletească. De aceea, liantul ce uneşte pe purtătorii iubirii în lume este harul de a vrăji lumea, de a preface lucrurile în minuni ale firii prin simpla lor prezenţă. Fabulosul domneşte ca semn de biruinţă supremă a speciei umane asupra propriei sale captivităţi între zidurile finitului : „Zig-zag iubit, visat aproape/ pe mări de caraibi şi de sargase, / al inimii eliberate de sclavia / (armului strict, de nervi şi oase". Experienţă privilegiată prin puterile magice şi prin acesul la imperiul lucrurilor „în sine", erotica lui Nichita Stănescu nu poate desigur, să păstreze şi tumultul vital, încărcătura de simţiri încinse a dragostei terestre. La altitudinea atinsă, temperatura este rece, nordică (patria ideală a lui Nichita Stănescu este Hiperboreea), aerul e de o puritate sticloasă şi formele ambiante sînt desubstanţializate, simple contururi, înlănţuind însă , ca într-un imens arabesc unic, obiectele, fiinţele, elementele. Iar îndrăgostiţii, reinte- grînd ceea ce s-ar numi o adolescenţă eternă a spiritului, o disponibilitate proteică infinită, devin, cu aerul de beatitudine somnambulică şi profilul lor de suave fantome, făpturile unei mitologii inedite : „...astlel ne sărutam cu gîtu-rile retezate, / Cuvintele tale şi cuvintele mele / erau lipite pentru că locul din care se năşteau / era unul şi acelaşi pentru amîndoi / Zeu cu două trupuri şi iară cap, / astlel alergam tropăind din patiu picioare, / cu patru miini rezemîn-du-ne de ziduri ... / Astfel răm'i-neam singuri, înfriguraţi, j dormi-tînd în aceeaşi rotulă / La mijloc fără culoare, / la margine fără sunet". (Inscripţie nedescifrată). Epurată aproape în sens geometric, dragostea este la Nichita Stănescu o nouă ipostază a stării de graţie, în care mişcar.ea însăşi apare hieratică. De un hieratism nerigid însă, închizînd suflul vieţii ca pe un tremur de undă magnetică, de vibraţie siderală, sau, de vreţi, de muzică a formelor năs-cînde. Versurile de dragoste cele mai bune ale lui Nichita Stănescu sînt lipsite de cantabilitate exterioară. Ele au acuitatea dulce, îmbătătoare, a cîntecului genuin : „Inima se varsă printre coaste, j sufletul cădea cu fluture, j Se fineau de inelare mîinile noastre, / într-o veche, grea înserare, j Eu mă rugam la umărul tău, j mă rugam cu un fel de cuvinte albastre. / Mă rugam astfel, mereu 1 pînă se-năspreau secundele noastre. I Tu erai piatra, tu erai norul, I tu erai vulturul, tu erai ora 1 din care-şi curmau asupră-ne zborul I secundele dîndu-se tuturora. 1 Astfel ne trecea viata, astfel mu- 43 reatn, / deveneam transparenţă de gheaţă. / Priveliştea lumii trecea ca prin geam / prin lipsa noastră verticală de viaţă. / Numai păsările lovindu-se, ioarte mirate, / in noi îşi revărsau zborul. / Eu mă rugam în cuvinte ciudate, j Tu erai piatra, tu erai norul". (Cîntec). Erotica lui Nichita Stănescu se impune ca o aventură sublimă a fiinţei, vecină cu escalada dantescă a cerurilor, de vreme ce printr-un proces de sublimare, de autodepă-şire, năzuieşte, ca şi iubirea florentinului, la suprema armonie. IOAN ALEXANDRU: «IMNELE BUCURIEI»*) Teluricul torturat din Viaţa deocamdată, s-a transformat, după intermediul de cumpănă, de căutare înfrigurată din Infernul discutabil şi tributul ascetic din Vămile pustiei, într-un apologet, de categorie tradiţional-fideistă, al atotputerniciei spiritului, în Imnele bucuriei. Universul poetului, pînă acum opac conglomerat stihinic, s-a tranfigurat. Sub suflul acestuia, orizonturile se deschid spre tării senine, aerul se îmbălsămează cu miresme de crin ameţitoare şi se colorează în roşu încins de garoafă, văile se umplu de boare răcoroasă. Abolit odată cu barierele dintre veacuri şi neamuri, întunericul a făcut loc unei ploi neîntrerupte de stele, cu oficiul de candele nestinse. Escortaţi de alaiuri înaripate, în dangătul clopotelor, în murmurul lirelor, în îngînarea cor-nurilor ele „vînătoarc minunată", oşti de fluturi cutreeră de la un capăt la altul lumea cu înfăţişare de templu sau biserică vastă, sprijinită pe coloane urcate la cer. Aureolînd lucrurile şi fiinţele, coroana copacilor, albia apelor, creştetul munţilor *> Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973. şi, suprem semn ele triumf, faţa oamenilor, — o lumină densă, materială şi cristalină, fluidă totuşi, impalpabilă, izvorîtă de pretutindeni şi de nicăieri anume, învăluie contururile, asurzeşte numorile, decantează emanaţiile, fără a-şi pierde nimic din copleşitoarea ei intensitate. Devenită leit-motiv al poeziei lui Ioan Alexandru, lumina aceasta dantescă, sacrală, purcesă ele „dincolo", din imperiul unei divinităţi ce-şi manifestă omniprezenta şi bunăvoinţa infinită chiar faţă de cel ce nu o recunoaşte, este preamărită ca atare : „Lumină lină lini lumini I din codri mari de crini I Lumină lină cuib de ceară j Scorburi cu miere milenară / de dincolo de lumi venind I Şi niciodată poposind 1 Un răsărit ce nu se mai termină / Lină lumină din lumină lină (...), I Lumină lină, leac divin j Incununîndu-l pe străin j Deasupra stinsului pămînt J Lumină lină, logos sfînt" (Lumină lină). Dacă lumina simbolizează însăşi instanţa ultimă a existenţei, garoafa sau crinul din ordinea vegetală, fluturele, păsările ori mielul, din .■egnul animal, şi pruncul, din cai uman, mijlocesc, în inocenţa lor 44 tăcuta, în puritatea lor fără prihană, mesajul aceluiaşi „logos". Indiferent de adîncimea ecoului stîr-nit, sau, cum am spune în limba poetului, oricare ar fi atitudinea creaturii faţă de creatorul ei, — receptivă, nepăsătoare, ostilă — însemnele vii sau neînsufleţite ale Domnului îşi păstrează, trebuie să-şi păstreze, calitatea lor de soli cereşti, pînă la sfîrşitul timpurilor şi înscăunarea eternităţii : „Crinul tot creşte, e crescut / Cine-l adapă-ntr-una cu tărie J Mai gras ca universul s-a lăţit / Şi-atîrnă-n el întrea-ga-mpărăţie. / Nu mai sînt oameni pe pămint / Cu toţi au fost loviţi în floare / Şi-n locul lor a răsărit garoafa asta orbitoare" (Imnul garoafei); „Fluturi de aur străbăteau/ Plăpînda mea alcătuire / Şi iar am începui să plîng j Lovit de milă şi iubire" (Zborul curai); „O blinda noapte, înger sfînt / In somn copilul prevesteşte / Cum cerurile s-au deschis / Şi riu pe rîu se pustieşte" (Veghe). Ceasul final, aşteptat pentru mîntuirea definitivă a sufletelor, pentru pacea şi re-naşterea promisă, este văzut ca o nuntă în care mireasa figurează lumea, umanitatea, iar mirele nu poate fi altul decît omul-dumnezeu : „Cîntaţi clopote. E pacea limpede de seară / Cînd ştii că-n zori nuntaşii vor veni I La poartă stai întreaga noapte I Cu facle-aprinse şi veghind. I Mirele vine şi tot vine. Venit e... / Şi nunta de mult a-nceput / Şi tu aştepţi, lainica lui Mireasă / Să fii luat la nuntă şi să fii născut" (Mis-terium tremendum). In perspectiva hrănită, nu numai Golgota, dar, în genere, suferinţa martirilor întreţine speranţa în biruinţa cerurilor, iar încercările vieţii apar drept teste ale pietăţii. Cit despre moarte, departe de a smulge proteste sau lacrimi, ea este privită filial, ca o mamă învestită cu aceeaşi misiune sacră întrucît preludează „marea tăcere" (cum ar fi spus Blaga, dar Blaga era un agnostic !) spre viaţa de apoi : „Tu moarte, prea iubita mea / Lină lumină din lumină lină I E-atîta linişte cînd treci j Prin ochiul meu de luminare / Cu lacrimi mari te urmăresc / Bea sfîn-tă maică născătoare" (Iubita mea). • O credinţă fără tăgadă este, ipso facto, lipsită de dialectică internă, de mişcare conflictuală şi de tot evantaiul de atitudini care, la Tudor Arghezi de ex., poet universal tocmai prin aceasta, determină depăşirea obiectului, „dizolvarea" sentimentului religios în „conştiinţă generică a speciei" (Lukâcs) despre limitele cunoaşterii umane şi, prin ele, despre statutul dramatic al existenţei noastre în lume. Singura tensiune rezervată devoţiunii, ca oricăror pasiuni absolute, derivă din imposibilitatea exerciţiului său consecvent. E cazul neliniştilor lui Ioan Alexandru, îndoit, cum arată chiar poezia cu titlul Dubito, nu de divinitate, ci de viaţă, bănuită a fi prin sine cel mai redutabil obstacol în calea aspiraţiei sale. (De unde şi teribila ipoteză a neantului necesar : „Se lasă greu ultimul strat / Al întunericului celui mare / Poate că numai nefiind poţi fi j Pămîntul arde şi dispare".) Flacăra poeziei se înalţă însă mai puţin din combustia imnică propriu-zisă, din fervoarea solemnă ori jubilantă a osanalelor. Invocaţiile au o gravitate prea rituală 45 pentru ca limbajul lor să nu expună, în cele din urmă, o înlănţuire de sublime convenţii. Iar înfăţişarea creatorului ca o „prezenţă absentă", ca o entitate desemnată prin calităţi exclusiv negative, va fi fiind ea poate mai conformă dogmei teologale, dar ţine de un procedeu la fel de retoric prin repetiţie, ca şi definiţiile antitetice sau pur privative, cu care alternează. In fine, o modalitate utilizată masiv este proiectarea relaţiei om-divinitate într-un cadru de o patriarhalitate arhaică. Că religiozitatea, implicînd un raport simplu, direct, între ins şi lume, îşi găsea în vechile norme ale vieţii ţărăneşti un sediu propice, nu mai e nevoie să o spunem. Tot astfel de prisos e să invocăm precedentele de mare prestigiu ale lui Lucian Blaga şi Tudor Arghezi, în măsura în care şi aceştia au edificat un micro-univers bucolic, un spaţiu poetic de tip rural, apt să-1 găzduiască pe Domnul. Mitologia transilvăneană îmbrăţişată de Ioan Alexandru produce, la el, anume cînturi exaltante sau numai evocatoare ale fostelor raporturi umane sau ale reliefului de legendă al figurilor istorice. Dar în ansamblu ciclul transilvan reia, în cheie religioasă, o partitură de mult scrisă. Pentru noi, Ioan Alexandru este cu adevărat original acolo unde, concurînd cu Nichita Stănescu sub raportul imaginaţiei, al gîndirii în viziuni poetice, surprinde acţiunea metamorfotică pe care fervoarea lui diriguitoare o exercită asupra universului şi propriului său ins. Dacă, aşa cum am văzut, scena lumii se deschide unui spectacol al elementelor transfigurate, unei festivităţi glorioase, protagonistul din centrul ei, poetul însuşi, parcurge un şir de avataruri în alcătuirea lui spirituală şi fizică. El devine o altă fiinţă, rivală nu pur şi simplu cu îngerii sau profeţii, cu martorii divinităţii, cum se vrea, ci cu orice proiecţie fabuloasă a umanităţii, deslegată de chipul ei diurn. Ioan Alexandru se închipuie cînd în-veşmîntat în rochie roşie de mireasă sau în mantie albă de mire, cînd dizolvîndu-se în cîntec de păduri şi arome de plante mirifice, cînd străbătînd aerian pămîntul şi cerurile, ca un fel de Icar sacru, încins de un cerc de flăcări blînde, purificatoare de orice dorinţă prea terestră : „E un fel de ştire / Ce încearcă-a se rosti j Luminat de ne-lumine / Dincolo de nopţi şi zi I După sfintele lui nume mă roteam înfricoşat / Nu-i nici umbră, nici dorire /, Zboruri mari au încetat. / Un cutremur blînd şi singur / Despărţit de început / Valurile orbitoare I nefăcutului născut / Intr-a lui ademenire / Cît de arzător ve-gheam, / Ridicat din lumea moartă / Murmurînd mă curăţăm" (Veghe). In asemenea posturi himerice nu mai are însemnătate tîlcul religios al experienţelor propuse, faptul că, precum în poezia citată, ar putea fi vorba de starea de aşteptare a întîlnirii cu divinitatea sau poate de regenerarea încercată la botezul spiritual. Lucâcs are dreptate observînd că : „orice transcendenţă este transformată de către artă în imanenţă pămîntească, fiind adusă, ca obiect reprezentat, la acelaşi nivel cu pămîntescul". Pentru comentator, interesant este şi fenomenul ca atare, natura fervoarei mistice, cu alte cuvinte 46 rădăcinile seducţiei exercitate de religie asupra poetului. în ce ne priveşte, considerăm că explicaţia constă într-un dublu temei. Fascinaţia religioasă constituie cea mai subtilă formă de „falsă conştiinţă", de iluzie cu privire la rezolvarea ideală a antinomiilor constitutive naturii omului şi societăţii sale. Religia pare a dezlega fiinţa noastră de toate condiţionările sale, a da un răspuns fără fisuri întrebărilor cardinale ale existenţei, a oferi, cum spunea Marx, „unica nădejde într-o lume fără nădejde". Adîn-cind chestiunea relaţiilor dintre artă şi religie, Lukâcs pune în evidenţă resorturile care, comune acestora, întreţin cea din urmă confuzie, aceea care determină, în bună măsură, pe artişti să-şi mute impulsurile specifice, să-şi „caute inspiraţia" pe terenul slujitorilor credinţei : „Afectul religios este îndreptat spre ceva principal transcendent, spre un dincolo în raport cu viaţa pământească, chiar dacă nu moartea, nu supravieţuirea şi soarta eului după moarte formează tema concretă, chiar dacă punctul de plecare şi ţinta actului religios dat sînt nemijlocit terestre, se strecoară între omul întreg concret şi obiectul intenţiei sale religioase o transcendenţă principială : nu un simplu ce necunoscut, ci un ce principial, incongnoscibil prin mijloacele normale ale vieţii, dar care, printr-o atitudine religioasă consecventă, poate deveni bunul cel mai intim al omului. Tensiunea ce ia naştere astfel (...) stă la baza accentului afectiv specific al credinţei religioase. Oricît de mare este măsura în care respectarea miturilor, a ceremoniilor este concepută de multe religii ca obligatorie, pentru- atingerea unor astfel de ţeluri (...) această raportare subiectivă la subiect, la omul intreg lămîne în //in/d" (Estetica, I, pp. 169—1.70). Or, raportarea subiectivă la subiect, la omul întreg, este, insistăm, tocmai condiţia artei. Un alt element ce contribuie la confuzia semnalată este caracterul antropomorfizant atît al religiei,, cît şi al artei. în măsura în care este o reprezentare mitologică a vieţii, religia conservă, într-o formă potenţată, trăsături tipice, esenţial umane. Particularitate ce stă la baza tuturor miturilor legate de înfăţişarea divinităţii ca om. Se poate însă acorda produselor unui atare mod de reflectare antropomorf izant atributul unei realităţi sau al unei supra-realităţi absolute, existente în afara, mai exact deasupra omului, cum postulează religia, fără a aduce în sprijin alt argument decît acela al revelaţiei ? Evident, nu. Pe noi ne interesează însă impasurile religiei numai întrucît ele nc dau posibilitatea de a arăta că aci rezidă şi principala contradicţie, contradicţie de nesuprimat, dintre artă şi religie. Interferîndu-şi sferele graţie unei laturi comune — şi anume caracterul lor antropomor-fizant — arta şi religia se separă categoric, se opun tocmai în punctul în care cea dintîi îşi consideră reprezentările ca operă de ficţiune, pe cînd cealaltă nu poate să nu-şi proclame conceptele, simbolurile, miturile, ca „reale", ca existente în sine şi pentru sine. Cum spunea Feuerbach : „Religia este poezie. Da,-este poezie, dar cu diferenţa faţă de poezie, faţă de artă în genere, că arta nu prezintă creaturile ei 47 decit drept ceea ce sînt, drept creaturi ale 'artei, în timp ce religia face să treacă fiinţele ei drept fiinţe reale" (Opere alese, pag. 23). .Sinietizînd tema raporturilor dintre .artă şi religie, putem spune că acestea sînt mai curînd raporturi dt concurenţă. Faptul că reflectarea antropomorfizantă este comună artei şi religiei denotă că amîn-două satisfac necesităţi similare, consubstanţiale omului, dar într-un chip radical opus. De unde afinitatea şi antagonismul lor la fel de organic. Sau, cum precizează tot L-ucâks : „(împrejurarea n.n.) că arta, spre deosebire de religie, nu atribuie plăsmuirilor ei un caracter de realitate obiectivă, că intenţia ei cea mai profundă este îndreptată spre simpla reproducere antropocentrică a lumii de aici, pămînteşti, nu constituie o concesie făcută religiei. Dimpotrivă, această intenţie obiectivă conţine — indiferent de ce crede despre ea artistul sau receptorul — un refuz 'al oricărei transcendenţe. In intenţia ei obiectivă, arta este tot atît de ostilă religiei cît şi ştiinţei. Limitarea la reproducerea lumii pămînteşti implică dreptul suveran al creatorului are importanţă, ci faptul fiacă observaţiile mele sînt juste sau nu. Dar nu pot trece cu vederea o afirmaţie din „precizarea" în chestiune : „Nu ne vom opri acum şi aci la carenţele de ordin ştiinţific şi etic ale comentariului făcut de prof. Liviu Rusu..." Aici problema devine gravă. Nu în ce priveşte eventuala carenţă ştiinţifică a comentariului meu, fiindcă niciodată n-am pretins: că părerile şi argumentările mele sînt infailibile. Dovadă este faptul că în lucrările mele succesive nu o dală mi-am revizuit şi chiar modificat opiniile fie pe bază de cercetări proprii, fie în urma unor critici întemeiate. De altfel trebuie să arăt că articolele mele predate revistei „Luceafărul" iniţial au purtat titlul comun „Să discutăm estetică", tocmai în vederea faptului că s-ar putea isca o discuţie rodnică şi demnă. In ce priveşte carenţa etică însd problema devine gravă de tot. Aici onoratul colegiu de redacţie n-are voie să tacă : să dovedească măcar printr-un singur citat că aş fi încălcat în comentariile mele normele elementare ale eticii, lntrebuinţat-am măcar un singur cuvînt jignitor ? Mi-am parcurs din nou articolele şi in măsura în care vreo afirmaţie a mea ar putea să se, răsfrîngă asupra vreunei persoane n-am găsit decît expresii ca : „Regret foarte mult că trebuie să constat astfel de confuzii", „îmi pare rău că trebuie «d reamintesc...", „stau şi mă gîndesc, dar nu prea înţeleg", „nu pot să nu-mi exprim mirarea..." etc. Sînt jignitoare astfel de expresii ? E jignitor să arăţi, cu argumente precise, confuzii, contradicţii crase, lipsă de informaţie, falsificări de nume, atribuire de idei unor autori pe care aceştia nu numai că nu le-au susţinut, dar au susţinut tocmai contrariul, că în acelaşi dicţionar despre aceeaşi problemă într-un loc se afirmă un lucru, iar în alt Ioc tocmai contrariul ? N-a observat onoratul colegiu de redacţie că faţă de unii autori — N. Tertulian, Titus Mocanu, V.E. Maşek — mi-am exprimat sincerele elogii ? Şi n-a mai observat acelaşi colegiu că faţă de mine însumi m-am exprimat: „eu însumi trebuie să-mi fac autocritică severă "? Repet, colegiul de redacţie este obligat să arate carenţele etice ale comentariilor mele, dacă nu, înseamnă că în ansamblul lui, cu toţi cei 9 membri ai săi, dă dovadă de cea- mai profundă carenjă etică. 32 //. In ce priveşte replica lui Marcel Breazu, amintesc că în modul cum a tratat d-sa noţiunea de artă, am observat in critica mea că lipseşte indicaţia cea mai esenţială, anume că este vorba despre un dat obiectiv. Marcel Breazu ţine să arate.- „Trec peste formulare, din care ar rezulta că nu definiţiei mele, ci noţiunii îi lipseşte ce este mai esenţial". Am rămas uimit, lată cum m-am exprimat eu în legătură cu noţiunea de artă : „Dar, oa de atîtea ori în acest dicţionar, şi la această noţiune lipseşte tocmai ceea ce este mai esenţial". Nu rezultă oare clar că ceea ce este mai esenţial lipseşte nu noţiunii cd atare — ceea ce ar ii o aberaţie ■—, ci modului cum este prezentată această noţiune în dicţionar ? Să judece orice om de bunăcredinţă. Important însă este altceva : Marcel Breazu vrea să demonstreze că in articolul său despre artă „se vorbeşte de mai multe ori despre „datul obiectiv" pe care-1 revendică L,R." Şi cu ce demonstrează acest lucru ? Că într-un loc vorbeşte despre mijloacele materiale pe care tehnica le pune la îndemîna limbajului artistic", într-alt loc despre „aspectele concrete ale operelor de artă", iar într-un al treilea : „...acţionînd asupra eîemneteîor materiale pe care le transfigurează, punindu-le mereu în relaţii noi..." Dar rezultă oare din toate acestea (şi numai din acestea) cu claritate, aşa cum trebuie să apară într-un dicţionar, că opera de artă este un dat obiectiv ? De ce pune Marcel Breazu pe bietul cititor în situaţia ca să deducă el o trăsătură atît de importantă a artei, pe care un dicţionar trebuie s-o spună precis şi clar ? Fiindcă termenul de obiect nu apare niciunde în articolul său. Nu mi se poale reproşa că iac o acribie neion-dată, că mă joc de-a cuvintele, iiindcă e bine ştiut doar că termenul de obiect, obieetitate, obiectualitate are semniiicaţii cu repercusiuni asupra însăşi concepţiei fundamentale în estetică. Amintesc numai de Georg Lukăcs, care în monumentala sa Estetică consacră un capitol mare importantei probleme : „Trăsăturile generale ale relaţiei dintre subiect şi obiect în estetică". Dar cum vrei să tratezi această problemă dacă nici măcar nu aminteşti de noţiunea de obiect ? însă culmea din replica lui Marcel Breazu o iormează următoarea irază : „Am să relev numai că L.R. ignoră că „datul obiectiv" al creaţiei artistului, structurile materiale ale operei sale capătă valoare estetică numai în relaţia obiect estetic-subiect-social". Observ mai întîi că n-am pus direct problema valorii iiindcă nici Marcel Breazu n-a pus-o in articolul său. De ce să bat cimpii cu probleme pe care nici dînsul nu le pune ? Recunosc însă că într-adevăr sînt un ignorant in privinţa indicată, iiindcă iată ce spun bietul de mine la p. 132: „Din definiţia artei nu poate lipsi indicaţia că avem de a face cu un dat obiectiv care determină o anumită atitudine din partea noastră", adică ceva subiectiv. Mai arăt că acel obiect este „rezultatul acestei activităţi umane şi a conştiinţei sociale, şi anume rezultatul nu al unei activităţi oarecare, ci al activităţii creatoare", care activitate, bineînţeles, cuprinde eiorturile subiective ale artistului, exponent al conştiinţei sociale, eforturi datorită cărora ne pune în faţa unui obiect, pe care îl admirăm. Nu-i aşa, stimate cititor că ignorez cu desăvlrşire 53 „relaţia obiect estetic-subiect-social" ? în schimb, Marcel Breazu, care nici măcar nu aminteşte de obiect, este, bineînţeles atotştiutor. Adică să nu greşesc : în, replica sa arată că dacă nu vorbeşte despre obiect, în schimb vorbeşte despre mijloace materiale, aspectele concrete, elementele materiale, care după cum se pare, ar putea înlocui cu succes termenul de obiect. Ceea ce in bună deducţie logică, înseamnă că relaţia „obiect estetic-subiect-social", relevat cu multă autoritate de d-sa, poale ii exprimată şi astfel: „mijloace materiale-subiect-social". Ba zău, să fim serioşii Marcel Breazu vrea să ne convingă că într-o altă lucrare a vorbit despre „obiectivitatea valorii estetice". N-am motiv să nu-1 cred şi pentru aceasta nu este nevoie să ne poarte prin Mexic şi Argentina, fiindcă în discuţie nu esfe acea lucrare, ci articolul despre artă din dicţionarul de estetică, în care era dator să dea indicaţii cît se poate de clare şi de precise, neuitînd trăsăturile cele mai importante, pentru ca cititorul să se aleagă cu cunoştinţe temeinice. E de remarcat că Marcel Breazu numai în privinţa „datului obiectiv" a ţinut să răspundă şi am văzut cu ce rezultat. Dar cîte şi cîte laturi negative n-am subliniat din redactările sale! D-sa însă preferă să pună punct polemicii. Las pe cititor să scoată concluziile. Mai amintesc numai cîteva cuvinte exprimate de M.B., anume că, în legătură cu Marx, L. R. „relevă o interpretare scolastică a textelor marxiste". Nu pot reproduce tot ce am spus în critica mea, cititorul care îşi va lua osteneala să o recitească, va putea constata însă că n-am dat nici o interpretare, ci am citat texte precise cu idei care formează puncte de reper de neînlăturat pentru o interpretare sintetică a gîndî-rii estetice a lui Marx. Dacă Marx vorbeşte precis despre „legile frumosului", esfe oare posibil ca în articolul despre Marx acest lucru nici măcar să nu fie 'amintit, indiferent apoi ce interpretare i se dă ? Şi altele nu puţine. în sfîrşit nu pot să nu mă refer la încheierea pe care o face Marcel Breazu replicii sale, anume că opera de pionerat, care este dicţionarul în chestiune, „este primită de un venerabil estetician cu o ciudată ostilitate a cărei sursă mă abţin să o caut". Mai întîi, nu pot să nu repet ceea ce 'am spus mai sus colegiului de redacţie : să mi se arate un singur cuvînt din criticile mele care ar pulea forma o jignire sau ostilitate. Iar în ce priveşte sursa pretinsei ostilităţi, este o insinuare care numai onorantă nu esie. Fiindcă sau cunoaşte Marcel Breazu sursa „ostilităţii" mele, şi atunci este obligat să o spună, sau n-o cunoaşte, ceea ce înseamnă că nu are nici un motiv, şi atunci apare într-o postură de neinvidiat. Cititorul poate constata atît în cazul colegiului de redacţie, cît şi al lui Marcel Breazu unde sînt carenţele etice. Marcel Breazu vorbeşte despre critica mea „pătimaşă". Dacă ar fi aşa, nu cred că „Viaţa Românească" ar fi publicat articolul meu. Nu cred că din criticile mele se desprinde altă patimă decît dragostea de adevăr, care mă animă atît faţă de alţii, cît şi iată de mine însumi. Li viu Rusii 54 NOTE DE LECTURĂ Ştefan Aug. Doinaş : „Versuri"*) Din cele cinci volume („Cartea mareelor", 1964 ; „Omul cu compasul", 1966; „Seminţia lui Laokoon", 1967; „Alter ego", 1970; „Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte", 1972) s-au selecţionat pentru culegerea de faţă cu adevărat cele mai frumoase poezii, ba mai mult, sumarul ar mai fi putut cuprinde şi alte poeme de dragoste şi de peisaj, după opinia noastră nişte mici bijuterii, mai puţin „grave", dar care impun prin lumina trăirii afective. Spunem aceasta, deoarece poezia lui Doinaş este un amestec ciudat de luciditate şi emoţie, nu de puţine ori dominînd prima, de unde şi rezerva unor critici literari pentru unele dintre producţiile sale lirice. Pînă acum, cel mai interesant studiu despre poezia lui Doinaş l-a publicat I. Negoiţescu {„Familia" nr. 10—11/1970), vorbind de latura ei „plutonică" şi atrăgînd atenţia asupra unor greşeli de interpretare. De la remarcabilele balade din tinereţe (1.942—1945), cunoscînd o tatonare în jurul anilor cincizeci, creaţia poetică a lui Doinaş are o linie ascendentă, de adevărată maturitate şi adîncime. Poezia de pînă acum a lui Doinaş se reduce, după părerea noastră, la trei ipostaze fundamentale, după cum vom încerca să arătăm în cele ce urmează. Baladele, cărora li se adaugă şi cîteva *) Editura Albatros, Bucureşti, 1973, col. „Cele mal frumoase poezii". poezii de dragoste, aduc, în etapa de tinereţe, celebrarea universului, uneori într-o aură romantică. Moartea în „Mistreţul cu colţi de argint" este văzută romantic, în aceeaşi atitudine ca a lui Radu Stanca din „Un cneaz valah la porţile Sibiului*. Baladele lui Stanca sînt mai ale inimii, pe cînd ale lui Doinaş sînt ale ochiului lucid. Baladele răspunzînd programului „cercului literar" sînt doar prima fază din drumul foarte dramatic al poeziei lui Doinaş. „Dacă poezia de tinereţe a lui Doinaş — spune Virgil Nemoianu în prefaţa volumului — celebrează armonia universului, poezia sa de maturitate îi caută mecanismele". Aceste atitudini în poezia lui Doinaş nu se suprapun, neapărat, cu etape cronologice, ci sînt straturi lăuntrice, care apar şi se reiau, se întrepătrund. Spirit lucid, Doinaş ne apare într-o a doua ipostază stăpînit de febra cuprinderii exacte a lumii, de dimensionarea ei geometrică, în formule şi tipare. „Omul cu compasul", „Ochiul", „Natură moartă" sînt grăitoare în acest sens. Dorul de a face existenţa comensurabilă, un ochi imens care veghează lumea, alternanţele de imagini, sînt obsedante ; „Nimic nu socoteam a ii străin / de-acesle prea statornice tipare: / nici amiora corolelor de crin, j nici iulgerul cristalelor amare" (p. 51) sau : „Un ochi închis în sine ne priveşte I din veac ssupra noastră pironit" (p. 54), ori.- „Fructele din tablou sînt un adio. / (La masă, copiile lor zbîrcite / agită-n vînt batisle-aromitoare)" (p. 149) Atmosfera este foarte detaşată, cerebrală, poetul ne vorbeşte de „reci ţinuturi", „arbuşti de sticlă", cristale, vizînd absolutul, ca Hyperion al lui Eminescu („Orologiul de gheaţă"). Spaţiul sufletesc al poetului este tot unul glacial ; 55 „...O iarnă / sălbatică ii scînteiază-n suilet, I iar el precupeţeşte crunt : o iarnă J cu pomi golaşi şi păsări amorţite, / cu ape ce vorbesc în somn sub sloiuri" {p. 13). Ne găsim în interiorul unui spaţiu închis : „Nu-mi voi întinde braţele, de teamă j că sparg cu degetele mele sfera" (p. 152). Ca atitudine, acest strat al poeziei lui Doinaş aminteşte de Ion Barbu. Doinaş este un reflexiv detaşat, cuvintele sînt supuse unei rigori clasice, „matematice" am spune. Totul este dimensionat sever şi riguros, ca în ordonările ştiinţifice, dovedind setea de absolut, de adevăruri pure. Acest lirism lucid, supravegheat, trebuie luat ca atare şi judecat din interior, nu condiţionat de alte formule de expresie. A treia ipostază, prezentă în special în întinsele poeme din ultima vreme, este aceea a pătrunderii în esenţe, a ajungerii la arhetip. Nu domină doar vizualul, ci participă toate simţurile, rostirea are tonuri diverse, de la solemnitate cu ecouri de antichitate, pînă la ritmuri apropiate de cele folclorice. Asistăm, parcă, la o rupere a tiparelor, a rigorilor de pînă acum. Ca în poeziile mai tinerilor Ioan Alexandru şi Ion Gheorghe, cosmosul este luat pieptiş, nervos, cu o mare forţă biologică, în dorinţa de a-1 descifra şi stăpîni. Ne întîmpină o deosebită putere interioară a rostirii, o febră lăuntrică neobişnuită : „Mălură hămesită, herghelia I cheleşte cîmpul. Stropii mari de ploaie / se uită fiecare-n-tr-un ochi galben, / Sînt vite de povară : cai cu crupa / de-mpără-teasă asudată, iepe I ce-şi poartă mînjii agăţaţi de uger, J şi murgi rîioşi cu coada ca sacîzul / şi smirnă în urechi, neţesălate I fantome care ronţăie insecte, f şi armăsari cu mădularul vînăt, / şi gloabe moho-xîte cu stigmatul / stăpînului în răni de spînz, şi alţii /, ce fornăie sim-tindu-şi steaua-n frunte / ca pe un hram dumnezeiesc, mîrţoage J ce-au răsturnat cîndva nuntaşii-n colburi, I şi cai de fum-tscoade ale nopţii, I şf bidivii cu smoc de iar-bă-n gură / ce-şi nalţă capul ascul-tînd un ropot / pe sus, şi alţii care luminează / cîmpiile cu rinjete de pustnici" (p. 161). Cele mai reprezentative poeme din această categorie, de respiraţie filozofică, sînt : „Vînzarea lui Platon la Egina", „Oedip şi Sfinxul" „Piscul sau descrierea poeziei", „Caii", „Poemul nupţial". Doinaş îşi raportează mereu viziunile la experienţele anterioare ale umanului, ca la nişte ştachete, ca la nişte barometre faţă de care se verifică. Ecourile de carte, de mitologie, ca şi descriptivismul sînt la el nişte permanenţe, de structură, cultivate evident,, Lungile comparaţii, în genul celor întîlnite în poemele homerice („Trei ipostaze ale mării", p. 110), parantezele, perioadele largi, dau scrisului o ţinută ceremonioasă, de la retorica clasică, pînă la structuri apropiate de cele populare, în ritmul baladei „Riga Crypto şi lapona Enigel" a lui Ion Barbu : „Slujind brunetelor fecioare, / la valea sinilor, cu văz / vrăjit de biblice izvoare / şi cu luceferi la picioare / culeşi din lauri de ovăz, I maindu-şi cornul viu de salcă I în puritate ca-ntr-un drog, J sfinţind cu pasul lui de algă / ivo-riul stins pe care-1 calcă, / răsare prinţul Inorog" (p. 174). Elementul baladesc se păstrează doar ca un ecou, dinamica interioară a frazării merge spre resorturile cele mai intime, spre a releva trăiri fundamentale ale existenţei. Amplele poeme filozofice din ultima vreme sînt cugetări dramatice, vizînd categorii existenţiale, într-o deosebită capacitate de generalizare. Transcendentalul, cosmicul, raportările diverse ale eului sînt fibre intime ale demersului liric. Versul lui Doinaş este o osmoză tensionată între fluxul cerebral şi acela al simţirii. Din rîndul acelor „inscripţii", din care socotim că se puteau reproduce mai multe în volum, aşa cum semnalam la 'început, amintim : „în memoriam" şi „Cerbul vînat", care ni-1 arată pe autor nu numai în postura de poet conceptual, de sistem, ci înduioşat de aspectele mai „calde" ale vieţii: „Şi nu-i I nici un ceas mai tragic decît ceasul / cînd prin botul trist Si translucid / i se vede, ca o rază- 56 glasul j încleştat — ştiind c-o să-1 ucid" (p. 84). Emoţia dramatică e aceeaşi din „Moartea căprioarei" a iui Nicolae Labiş. Dincolo de orice categorisiri, semnalăm ca deosebit de frumoase, poezii ca : „Aceştia doi", „Intre mine şi vărul meu", „Triplă răsfrîngere", „Moartea lui Tao", „Trestia", „Toamna", „Amiază rustică" etc. Poet complex, unul dintre cei mai valoroşi pe care-i avem azi, dublat de un excelent eseist şi tălmăcitor din lirica universală, Ştefan Aug. Doinaş este în plină maturitate creatoare. PETRE GOT Romul Munteanu : „Nou! roman francez"*) Fenomenul noului roman francez nu mai este de multă vreme o noutate, dar ca orice act contemporan, impresia lui stăruie ca şi continuitatea Iui. Desigur, se scriu şi astăzi „noi romane" şi fenomenul este departe de a fi epuizat. Din punctul de vedere al receptării, este adesea considerat nu tocmai actual, dar în orice caz interesant. Lucrul de care putem fi siguri este că interesează deopotrivă critica şi teoria literară şi că a pecetluit o opoziţie care exista cu mult înaintea lui dar cu oarecari fragilităţi : ro-manesc/antiromanesc. Urmărirea analitică a acestei opoziţii este ceea ce şi-a propus Romul Munteanu în acest studiu care nu este, cum s-a crezut, o ediţie secundă a unei lucrări mai vechi, ci pur şi simplu o altă carte. Una din finalităţile studiului este în primul rînd aceea de a situa noul roman francez într-o continuitate a *) Editura Univers, Bucureşti, 1973. antiromanescului care s-a manifestat pe tot parcursul istoriei literaturii, dar de fiecare dată în alte formule, întotdeauna un fenomen literar a atras după sine un altul care îl nega teoretic, aşezîndu-se pe o treaptă evolutivă; iar dacă opoziţia era destul de matură, crea termenului de opoziţie o manifestare concretă de valoare, adică o altfel de literatură. Noul roman nu este însă o manifestare literară nouă şi oponentă pur şi simplu, ci o mişcare cu adevărat contestatară, uneori chiar exagerată în teorie ca şi în practică. Tocmai această traiectorie de contestări este urmărită în cartea lui Romul Munteanu, descifrată şi disecată în coerentele şi incoerenţele ei, în adevărurile şi neadevărurile ei. Privit izolat, noul roman francez ar reprezenta fără îndoială o anumită ideologie şi o anumită estetică (un fel de estetică zero), dar analiza fiecărui element de structură în parte pune această mişcare literară într-o lumină adevărată şi diferită de cea intenţionată de promotorii ei. Situaţiile sînt extrem de complexe. Conştienţi de negarea unei întregi serii de formule romaneşti, noii romancieri îşi teoretizează arta, dar fără să se explice pe ei înşişi. Regulile jocului sînt păstrate, se dau doar indicaţii receptării, dar nu justificări şi nu dezlegări. Noul roman a stîrnit, pe drept cuvînt, numeroase discuţii şi comentarii, s-au ţinut nenumărate colocvii, s-au scris o grămadă de cărţi. Şi este mai cu seamă importantă viteza cu care opere şi dezbateri au trecut graniţele, formînd curente de opinii pro sau contra. Faptul că la noi au apărut multe studii şi o carte de sinteză este una din dovezi. Desigur, Romul Munteanu nu încearcă să determine fenomenul de o manieră definitivă, dar teoretizarea aceasta are cel puţin cîteva merite mari. în primul rînd : (cum mai spuneam) perspectiva istorică asupra antiromanescului cît şi asupra modificărilor interioare care îl definesc, lucru care ni se pare important tocmai pentru că dintr-o prejudecată (a ignoranţei) s-a socotit adesea că 57 formele de antiliteratură au degenerat în secolul XX. Această prejudecată a circulat şi circulă chiar în rîndul unor cercetători literari a căror formaţie istorică şi teoretică se limitează la secolul nostru. Pentru înlăturarea acestor prejudecăţi, Romul Munteanu îşi începe cartea cu o scurtă dar esenţială istorie a romanului, genul literar, dacă nu cel mai disputat, în orice caz. cel mai discutat. Poeţii au făcut, ori cît de ciudat ar părea, mult mai puţine programe decît prozatorii. Romanul a fost într-o vreme un fel de cenuşăreasă a literaturii. Un ol doilea merit este acela de-a explica ideea de antilradifional în conţinutul ei, deci ca treaptă de evoluţie a culturii care ea singură îşi formează termenii de opoziţie conform unei dialectici interioare ce poate ră-mîne ascunsă la prima abordare. Or antitradiţia este în primul rînd o critică a fenomenului care o precede dar care îşi şi găseşte totuşi o continuitate contemporană. Iar contestarea aceasta nu înseamnă şi o abolire a celorlalte literaturi, ci numai o punere în lumină reciprocă sub forma unei lupte a contrariilor. Manifestarea unei noi forme de li- teratură este un salt în evoluţia scrisului. Iar noul roman are cel puţin calitatea de a fi o literatură extrem de interesantă. Incursiunea autorului continuă apoi cu încercuirea eîemenfeior de structură care definesc noul roman, începînd cu premisele şi programele noilor romancieri ce alcătuiesc în fond un singur program, deşi literaturile lor sînt foarte diferite. Discursul romanesc este analizat în funcţie de elementele importante ale genului : naraţiune, descriere, personaj, intrigă, toate situate între anumite coordonate spaţio-temporaie specifice. Se crează astfel tipuri de structuri teoretice pentru literatura concretă a noului roman. Analiza acestor elemente este făcută printr-o veşnică raportare la romanul tradiţional. Judecata estetică nu este finalitatea decisivă a acestui studiu, dar ea este oricum implicată capitolelor de analiză. Cartea lui Romul Munteanu oferă o sinteză asupra unui fenomen literar adesea discutat fragmentar. Oricine va voi să cerceteze acest spaţiu al literaturii franceze va reveni la această carte. IOANA CREŢII LESCU MISCELLANEA /\ltl"iusser şt «noua lectură» a lut A/larx L. Althusser face parte dintre acei filozofi, destul de numeroşi astăzi, care se declară ei înşişi filozofi marxişti şi oare, provenind în realitate din diferite şcoli tilozoiice burgheze, mai mult sau mai puţin contemporane (pozitiviste sau neopozitiviste, hegeliene sau neohegeliene ş.a.m.d.) încearcă, uneori în mod destul de spectaculos, să combine filozofia lor de bază cu cea marxistă, Acest lucru se poate realiza în mai multe feluri şi nu. este propriu doar filozofilor proveniţi din şcoli burgheze, ci şi unora proveniţi din şcoala marxistă. în ultimul caz este vorba de acea reacţie antidogmatică faţă de ignorarea unor realizări din domeniul ştiinţelor moderne, în special în fizică şii matematică. Filozofii în discuţie îşi revendică dreptul de a revizuit marxismul în conformitate cu aceste noi realizări. Pericolul care apare aici este acela de a prelua odată cu realizările ştiinţifice, care nu\ sînt niciodată pur ştiinţitice, metode şi practici străine materialismului dialectic. în cazul lui Althusser, ale cărui idei au format subiectul unei ample dezbateri organizate recent de „Revista de filozofie" la sediul Academiei de ştiinţe sociale şi politice, este vorba de încercarea de a combina marxismul cu variante filozofice de tip structuralist şi neora-tionalisl (â la Bachelard şi Canguilhem). Ambele sînt însă variante metodologice, care, pentru a duce la rezultate trebuie aplicate la o filozofie preexistentă. Această filozofie se transformă în obiect al investigaţiei. Ceea ce încearcă Althusser pentru filozofia marxistă se poate încerca pentru orice filozofie şi s-a încercat deja. Rezultatul a fost reînnoirea filozofiei analizate (neotomism, neokantianism ş.a.). Astăzi asistăm, de exemplu, la încercarea de a reînnoi existenţialismul (Leo Gabriel) prin expunerea acestuia în conformitate cu exigenţele logicii moderne. în principiu, marxismul, care este o filozofie deosebită de celelalte, adică nu este o dogmă constituită odată şi pentru totdeauna, un sistem mort, ci o filozofie a practicii concret-istorice, se dezvoltă odată cu aceasta şi nu are nevoie de reforme arbitrare, dar aceasta nu înseamnă că filozoful marxist trebuie să desconsidere noile metode de investigaţie. Aprecierea analizei structurale nu trebuie să ducă la un „neomar-xism structuralist", după cum nici aprecierea analizei formale nu trebuie să ducă la un „neomarxism formalist". Delimitîndu-se de aceste tendinţe, filozofii marxişti trebuie să le analizeze însă cu toată seriozitatea, aşa cum s-a încercat în cadrul dezbaterilor amintite. S-a discutat pe larg despre modul în care Althusser îl „citeşte pe Marx". El identifică marxismul cu operele marxiste ( — obiectul investigaţiei structuraliste) pe care le „citeşte simtomal" (le face analiza structurală). El distinge astfel etape radical deosebite ca : perioada de tinereţe a lui Marx, perioada de maturitate, etapa leninistă. în realitate, ceea ce se constată este tocmai contrariul, adică continuitatea consecventă. Şi nu numai a „etapelor" filozofiei marxiste, ci şi continuarea, de către marxism în genere, a tuturor tradiţiilor progresiste: materialiste, dialectice etc. 59 Analiza separată a ,,perioadelor" este dublată şi de analiza separată a domeniilor filozofiei marxiste. Căutînd criterii diferite de structurare, Althusser desparte teoria de practică, ştiinţa de ideologie. Unele domenii nici nu-şi mai găsesc locul în cadrul filozofiei (axiologia, etica, estetica). Faptul că „lectura textelor marxiste trebuie să fie mereu nouă" este just, cunoscut şi aplicat în mod consecvent de către marxişti. Dar o nouă lectură! a lui Marx nu trebuie să ducă la reînnoirea marxismului şi nici nu poale să ducă la aşa ceva. Marxismul se dezvoltă, dar nu pe baza „noutăţilor" nedescoperite încă în opera lui Marx, ci pe baza Noului, pe care îl şi predetermină, spre deosebire de toate celelalte filozofii. De altfel, noua lectură întreprinsă de Althusser nu aduce nimic nou, ci dimpotrivă idei scientiste şi neopozitiviste la modă. Este o lectură trunchiată, o disecţie în opera lui Marx, cuprinzînd citate needificatoare şi rupte de contextul întregii sale filozofii. La Althusser, cum era şi firesc, se întîlnesc şi multe idei care nu suscită nici o obiecţie şi care, deşi sînt locuri comune, tratate cu verva specifică spiritului francez, trezesc interesul şi facilitează citirea „lecturilor" lui Althusser. Unele idei însă, cum ar fi aceea de „antiumanism teoretic", şochează prin formulări neglijente, care însă pot duce la discreditarea filozofiei marxiste. Este evident că în anumite domenii ale filozofiei, ca şi in anumite ştiinţe, cum ar fi matematica sau fizica, nu numai că nu este vorba despre om, dar nici nu trebuie să fie vorba despre aşa ceva. Această interdicţie nu poate fi numită însă antiumanistă. Despărţind ştiinţa de ideologie, mai precis rupînd legătura dintre acestea, Althusser consideră că „umanism-socialism" reprezintă un cuplu contradictoriu. Conceptul de „socialism" ar fi un concept ştiinţific, iar cel de „umanism" ar fi doar un concept ideologic. Apelind la obişnuitele sale etapizări structurale în opera lui Marx, el constată că prima etapă ar fi fost dominată de umanism raţionalist, a doua de umanism comunitar, iar a treia de ruptura de orice umanism iiiozolic. Chiar dacă situaţia ar îi aceasta, ultima perioadă nu poate fi numită antiumanistă, ci dimpotrivă umanist ştiinţiiică. Marxismul reprezintă tocmai ridicarea umanismului la adevărata sa demnitate ştiinţifică. Alungind umanismul de ideologie, în politică ; Althusser consideră că baza unui umanism de acest gen ar fi tocmai antiumanismul teoretic. Modul acesta de exprimare denotă o oarecare tendinţă de dialecticizare lingvistică, lipsită însă de orice suport real şi determinată doar de confuzii terminologice. Mergînd pe această linie, s-ar putea considera că binele de exemplu sau frumosul, care, şi ele, prin morală şi artă, sînt alungate în ideologie, ar trebui fundamentate pe răul şi respectiv urîtul sau antifrumosul teoretic ş.a.m.d. Medota structuralistă, în ciuda succeselor pe care le-a determinat în matematici, lingvistică, psihologie etc, nu poale înlocui dialectica materialistă. Opera lui Althusser e cel mai bun exemplu pe această linie. Dialectica marxistă este, ce-i drept, o metodă greu de însuşit şi foarte greu de mînuit, dar acestea nu sînt motive suficiente pentru înlocuirea ei. Au încercat s-o înlocuiască şi alţii şi vor mai încerca însă : errare humanum est. ALEXANDRU SURDU 63 Valorificarea în contemporaneitate a folclorului Formularea nu-mi aparţine, ea a devenit oarecum rutinieră prin utilizare îndelungată. Este sau nu perfect justificată (şi justificabilă), ea circula la toate nivelele, adică atît în cercurile specialiştilor de lapt, cît şi în instituţiile desemnate anume pentruţ a o motiva. In realitate nu s-au iscat controverse ide fond, cel mult au fost luate în consideraţie modalităţile de lucru. Acestea, pare-se, au condus şi la unele măsuri organizatorice, cea mai însemnată fiind unificarea „Institutului de Etnografie şi Folclor" cu „Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă". Este evident că instituţiile în cauză au specificitatea lor, dar, în acelaşi timp au şi multe — suficient de multe ca să probeze valabilitatea creării noului organism — puncte comune. Şi adevărata problemă trebuie căutată aici şi nu în controversele asupra formulării, S-a scris mult şi uneori cu seriozitate şi rigoare ştiinţifică despre folclor. Prin urmare ar fi inutil să repet ceea ce în genere este cunoscut. Cred însă că merită să tratăm cu atenţie chestiunea valorificării, chiar dacă o asemenea întreprindere riscă să nu fie completă. In primul rînd, pentru a nu crea confuzii, e bine să precizăm cîteva lucruri legate de domeniile pomenite. Ele, cum ziceam, nu se suprapun dar, inevitabil, nici nu se resping de vreme ce vorbim despre acţiune. In principiu, specialiştii „Institutului de Folclor" întocmesc monografii, înregistrează pe bandă sau pe peliculă cîntece, versuri, dansuri, balade etc. etc.; estimează valorile; descoperă sorgintea diferitelor producţii; urmăresc circulaţia şi interferenţele din zonele ţării şi. din afară; emit ipoteze cu privire la evoluţia folclorului în condiţiile de existenţă modernă ; asigură viitorimii posibilitatea de a redescoperi, în timp, ceea ce, judecind lucid, poate dispărea. Dar România este una dintre putinele ţări moderne în care folclorul îşi păstrează, în proporţie remarcabilă, autenticitatea şi, nu numai atît, se manifestă foarte activ. Intervine, prin urmare, un alt aspect: dacă aşa stau lucrurile, ar fi oare cu putinţă ca el să se afle în situaţia arheologiei, de pildă? Toate costumele, broderiile, ciopliturile în lemn sau în piatră, să devină simple exponate de muzeu ? Este greu de presupus că s-ar întîmplă una ca asta, atîta vreme cît în numeroase zone tradiţionale el se păstrează intact sau aproape intact (mai anii trecuţi, culegînd un basm prin munţii Gilăului, am fost izbit de o „inovaţie" care, deşi nu altera conţinutul, introdusese un element frapant : împăratul din poveste vorbea cu stră-jile la... telefon!). Deci e de la sine înţeles că nu e cazul să ne apropiem de fenomen ca de o relicvă. Oamenii, înşişi nu simt „povara" secolelor. In ciuda faptului că unele transformări s-au petrecut şi mai ales s-a produs laicizarea datinilor (situaţie extrem de interesantă în vechea vatră maramureşeană unde „datinile de iarnă" s-au laicizat în marea lor majoritate). Cercetătorii au un statut destul de bine definit, în orice caz îndeajuns ca să îşi respecte profilul. Se pune, prin urmare, problema ; cine şi cum trebuie să valorifice tezaurul existent ? Este cunoscut că în decursul a peste două decenii, cu fluctuaţii mai mult ori mai puţin justificate, adeseori eonjuncturale, sarcina a revenit Comitetelor de cultură, prin Centrele de îndrumare a creaţiei populare din subordine. în ultimii ani caracterul activităţii acestora s-a schimbat radical. Schimbarea a determinat şi modificarea de atitudine a cercetării. Dacă ea a rămas în principiu aceeaşi, rezultatele ei au fost şi sînt puse la îndemîna -Centrului de îndrumare din Consiliul culturii pentru valorificarea folclorului în spiritul respectului faţă de tradiţie. Ba mai mult, însuşi Centrul de îndrumare are, în preocupările sale, rezultate interesante în privinţa nu numai a valorificării, dar şi a descoperii de 61 vechi manifestări folclorice. Desigur, e posibilă întrebarea cum se împacă obligativitatea organizării cu spontaneitatea. Este o problemă ce în ultimii ani s-a reglementat. Există, bunăoară, manifesări ce, probabil, ar avea loc fără nici o intervenţie in zona respectivă (Huta-Certeze, Satu Mare; Hoteni — Maramureş; Silvaşul de cîmpie — Hunedoara • Tăcă-şele — Arad; Tîrgul de fete de pe Muntele Găina — Alba etc.) S-a constatat însă că în cazul în care nu există interesul necesar, multe dintre ele devin sporadice din diverse pricini : reducerea populaţiei săteşti prin plecarea la oraş a ţăranilor, apropierea tinerilor de alte forme de distracţii, radio-ul, televiziunea, simplificarea portului din raţiuni de ordin practic şi altele. Şi totuşi chestiunea rămîne în picioare: dacă tot se organizează, există soluţii potrivite pentru a nu se simţi „forţarea" tradiţiilor? Soluţia s-a găsit într-adevăr. Ea constă în aceea că „organizarea" nu afectează autenticitatea. Dimpotrivă, se caută şi se reuşeşte să se respecte atmosfera, evitîndu-se „constrângerile", aducîn-du-se în „scenă" obiceiurile din totdeauna. De aici a pornit şi ideea de a spori numărul manifestărilor, de a le repartiza cit mai bine pe teritoriul tării (Hora la Prislop — Maramureş ; Festivalul cîntecului, jocului şi portului gorjenesc — Tismana ; Alaiul primăverii — Caras Sevc-rin ; Invîrtita dorului — Vîlcea şi altele). Desigur se poate pune iarăşi întrebarea dacă organizatorii nu impietează,, dat fiind că iniţiativa le aparţine, asupra aceleiaşi autenticităţi. Rezolvarea a fost găsită ca în primul caz : aducerea în „scenă" tot a obiceiurilor vechi. Că este util să se valorifice folclorul, nu încape îndoială. Condiţiile sînt de aşa natură încît e necesar să nu fie lăsat la voia întîm-plării. Prin aceasta se obţine rezultatul de loc neglijabil de a „conserva" activ un tezaur cu rădăcini încă foarte puternice ca să avem certitudinea că folclorul îşi va prelungi multă vreme de acum înainte vitalitatea. Mai e oare necesar să vorbim despre semnificaţia unui atare fenomen? Există şi destule primejdii ce pîndese autenticitatea. A existat o vreme îri care textele erau mutilate de versificatori mărunţi, cîntecele şi dansurile erau „stilizate" de compozitori şi coregrafi minori, a existat o vreme a ofensei stăruitoare adusă tradiţiei. în ultimii ani practicile acestea reprobabile au fost eliminate. în schimb se manifestă, mai nou, alte tendinţe de „poluare". în primul rînd se cuvine să spunem răspicat că anumite documentare prezentate de televiziune aduc destule prejudicii. Explicaţia e relativ simplă : reporterii, nefiind decît sumar informaţi, despre obiectul atenţiei lor, filmează ce se nimereşte, nu intră în intimitatea fenomenului, de unde idilismul precar al producţiilor. Gravă este şi proliferarea „artizanatului". întîi de toate că se aruncă pe piaţă falsuri jenante şi, în al doilea rînd că, mai devreme sau mai tîrziu, se inoculează morbul comercializării cu orice preţ în rîndul creatorilor populari care lucrează din dragoste şi pasiune. Pentru că, dacă există caractere (Măria Spiridon •— Avrig ; Măria Hanzu — Gura Rîului ; Gheorghe Cercel — Sebeşul de Jos ; Ion Niţă Nicodin - Brusturi, Arad ; Popa Nicolae — Tîrpeşti, Neamţ; Sofonea Dumitru — Dra-guş, Braşov) există şi riscul imposturii. în fine, un exemplu mai recent. Centrul de îndrumare a creaţiei populare a promovat, în cadrul unui festival de teatru pentru amatori din Cluj, echipa lui Constantin lugan, din Şanţ (Bistriţa-Năsăud). Un fenomen aproape unic, Cîţiva „specialişti" au organizat, cu prilejul prezentării unor spectacole la Bucureşti, o „masă rotundă" la care s-au străduit să-i demonstreze septuagenarului şi colaboratorilor săi, că ei nu reprezintă ceea ce se cheamă teatru folcloric, deoarece nu este scris (sic!). Probabil ar fi fost util ca Centrul de îndrumare să intervină drastic şi să împiedice o asemenea „demonstraţie" (!) 62 Sigur că ar fi multe de zis, dar nu aceasta era intenţia mea. Am vrut doar să arăt că mişcarea energică a creaţiei populare in spiritualitatea ţărif se impune a fi sprijinită şi valorificată in concordanţă cu specificul ei şi, totodată, în concordanţă cu cerinţele timpului pe care-1 trăim. Din Corbul lui Poe — desigur una din cele mai desăvârşite poezii scrise vreodată—versul cel mai greu de tradus (deoarece, ca şi în original, lui trebuie să i se asigure, în deosebi, o pregnantă obsesivă) este ultimul din majoritatea strofelor, refrenul poemului, acel răspunse corbul nevermore, unde nevermore nu-i identic cu „niciodată", ci reprezintă un cuvînt nespus mai cuprinzător şi totodată nespus mai precis şi mai definit. Nevermore e mai mult decît niciodată fiindcă nu se mulţumeşte să constate, ci şi dă o sentinţă, nu afirmă (ori „declară"), ci statorniceşte, pronunţă un verdict. Şi pentru că exprimă nu numai un neant, dar şi o melancolie, dat fiind că implică pe „mai", adică neputinţa reversibilităţii timpului, condiţia—tragică—a omului în faţa desfăşurării cetei de-a patra dimensiuni, Nevermore este echivalentul lingvistic (şi poetic) ai filosofiei Iui Sein und Zeii, este răspunsul implacabil dat de lumea fenomenală a imanenţei strigătului omului care imploră inexorabilitatea : vcrweile doch, du bist so schon... Pe acest nevermore poeţii români s-au străduit să-1 traducă în diferite feluri. Dan Botta, sărind de la un parametru al continuumuîui einsteinian la altul, n-a şovăit să-1 redea prin „nicăeri". Au mai fost şi alte soluţii. Dar soluţia cea mai înţeleaptă, mai abilă şi mai „brutală" (în aqelaşi sens în care brutal a fost rezolvat şi nodul gordian) o socotim pe a lui Emil Gulian. Menţinîtnd cuvîntul original, Emil Guliftn (şi, după el, Mihu Dragomir) au recunoscut incapacitatea unui grai de a reda toate nuanţele; altuia, caracterul de autonomie galactică a fiecărui limbaj şi dreptul anumitor cuvinte-diamant de a se prezenta oriunde în propriul lor veşmînt inalienabil şi irefragabil ; şi de a chema şi cuceri numai prin — ide data aceasta accesibila — lui sonoritate, prin universala lui melodie psiho-somatică. Dar dacă nevermore nu poate fi tradus, nu există oarei o altă caic de a ni-1 însuşi, a-1 reda în limba noastră printr-q operaţie alta decît traducerea ori transpunerea ? Nu cumva nevermore nu este numai un cuvînt, ci şi o aură ce poate fi recreată — nu identic, ci analogie — în româneşte? Nu cumva se pot potrivi cuvinte — altele — care să producă un acelaşi inefabil — în mod cu totul independent de tiparul englez ? De această problemă mi-am adus aminte citind versurile Ile.inei Mălăncioiu şi oprindu-mă asupra poeziei „Fiul lui Ieronim" {'Poezii, ed. Cartea Românească, p. 149), de o factură izbitor înrudită cu a lui Poe. Versul final al celor trei strofe care alcătuiesc poezia „Fiul lui Ieronim" îmi pare a constitui în limba română echivalentul cel mai apropiat (oare ?) de Corbul lui Poe, Versul acesta nu seamănă desigur cîtuşi de puţin cu formula lui Poe : „Răspunse corbul : nevermore". Şi totuşi te face, în mod paradoxal, sa întrevezi în el o reîntrupare, o realcătuire puternică şi izbutită a tainicului şi sfîşietorului T>evermoK Aş spune prin urmare, că ■' C. STÂNCIU1EA 63 Tăcere s-a auzit şi nimic altceva constituie o fericită, cu toate că involuntară, „traducere" a intraductibilului cuvint-forţă