LITERATURA STIIMTIFICO-FÂNTASTICĂ Ov. S. CROH'MĂLNICEANU NI NA CAS'SIA'N : ION HO BAN A : VICTOR KERNBAOH : HORIA ARAMĂ : GHEORGHE SĂSĂRMAN : 3 Ştiinţifico-fontasticologiie 7 Beb 8 ...Un fel de spaţfu 14 Zîna 23 Reminiscenţa 32 Kreigbourg ; Motopia, Sa h-Hora h POEZIA - DIALOG CU POEZIA Semnează : FLORENŢA ALBU ; GEORGE IARIN ; 10'N LILA ; RUXANDRA NICULESCU ; J A ROLO RAMSEY ; WILL1AM JAY SMITH ; ROBERT DESNOS ; CHARLES SI MIC (in româneşte de Petre Solomon) 41 DANIEL KEYES : 61 Fiori pentru Algemon (în româneşte de A!. Mironov si Adrian Moraru) ADRIAN ROGOZ RIGORILE HAZARDULUI 87 Himerele parognamelor OGLINZI PARALELE ViCTOR BiRLADEANU : 100 VOICU BUGA'RIU : 104 •ROMULUS BĂRBULESCU şi 110 GEORGE ANANIA : DAN CULCER : 119 IOANA CREŢULESCU : 125 NARCIS ZARNESCU : 131 GERARD KLEIN 137 ADOLF URBAN : 155 A. E. van VOGT 163 Prospectare sau extrapolare (iluzii, dileme, opţiuni) Mic organon al science-fiction-ului (după Solaris) Eroi şi conflicte în literatura românească de anticipaţie Literatura Cora şi utopia Amprenta visului Litera tu na ştiinţifico-fantastică sau succesul între fenomenologie şi sociologie Pentru a-l citi pe lules Verne Fantezie, gîndire, univers Probleme legate de mutam ţii neamului omenesc NOTE DE LECTURĂ DAMIAN NECULA : George Anania şi Romulus Bărbulescu ; „Paralela-Enigma" ; ADRIAN A. POPESCU : Mihmea Moisescu : „Glasul din pulberea aurie" ; GABRIEL GAFIŢA : Voicu Bugariu : „Sfera" ; SANDA RADI AN : Leonida Neamţu : „Blonduil împotriva umbrei sale" ; MARIUS TUPAM : I. M. Ştefan : „Naufragiaţii" ; ALEXANDRU GRIGORE : Victor Birlădeanu : „Exilatul din Planetopolis" ; ANCA MIDIA : Ovidiu Şurianu : „intîlnire cu Hebe" ; ALEXANDRU MARTIN : Va sile Nicarovioi : „Tragedia Exeelsioi-" ; MIRCEA CONSTANTINE'SCU : Ion Hoba-na - Gionfrănea de Turnis : „Fa-nta-scienza" ; 'EUGENIA TUDOR-ANTON : Gerord Klein : „Planeta cu şapte măşti" 167 MISCELLANEA Actualitatea fantasticului (Gheorghe Pituţ) - Fantezie ori profeţie ? (N. Stein-hardt) - Solaris şi Paradox, primele fonzine româneşti (Lucia Feneşan) -Ochiul ciclopului (A. Goci) 18» REVISTA REVISTELOR — din ţară — „Tribuna" nr. 51/1973 (V. Bârna) 186 — de peste hotare — „Edge" : un număr special închinat literaturii ştiinţifico-fantastice (P. Soio-mon) - „Fiction" n-r. 238/73 ; „Lunatique" nr. 65, 66, 67/73 (Lucia Feneşan) - „Quarber Merkur" nr. 134/73 (H. Stanca) 18S ov. s. cronmaimceanu ŞTIINŢIFICO- FANTASTICOLOGIE (însemnări despre literatura ştnriţifieo=fantastică)< Cărţile de science-fiction nu ajung aproape niciodată la anticariat. Poţi găsi pe cheiurile Senei, de pildă, maldăre din toate colecţiile poliţiste existente. Dar iarăşi oriunde nenumărate volume de proză ,,serioasă", de poezie, de eseistică, de reproduceri artistice, ba chiar şi de literatură ocultă. Trebuie să umbli însă cu luminarea după o carte de ,,science-fiction". Se vădeşte că genul acesta are nişte cititori de o speţă cu totul aparte. Sînt inşi „trăzniţi", care-şi ascund jectudls ca pe o boală ruşinoasă. Alcătuiesc o congregaţie "întinsă de maniaci recrutaţi din cele mai variate straturi sociale, legaţi între ei prin obiectul comun al reveriei lor secrete. Există o librărie specială la Paris, unde se întîlnesc pentru a-şi completa colecţiile cu anumite exemplare rare sau epuizate, ca filateliştii. Cum se face, totuşi, că nici după ce mor, bibliotecile lor nu ajung pe chei ? Misterul poate avea două explicaţii : ori mania se moşteneşte, ori urmaşii se grăbesc să expedieze la crematoriu o asemenea literatură, aşa cum altădată oamenii cuminţi ardeau cărţile de magie. Literatura ştiinţiiico-fantastică ne-a familiarizat cu motivul ..universurilor paralele". Nu i-a fost însă de ajuns atît. In ultima vreme tinde la transformarea lui în realitate, constituindu-se ca o „literatură paralelă". Există azi romane politice, sociale, psihologice, poliţiste, hu-moristice, mistice, documentare, erotice de science-fiction ; a apărut şi o poezie de anticipaţie : Karel Capek a introdus de mult genul în teatru. Literatura ştiinţifico-fantastică îşi fabrică pe zi ce trece un univers al ei complet. La ora actuală, el are o mitologie şi o istorie proprii. Cititori şi critici care vă încăpăţînaţi să-l ignoraţi, băgaţi de seamă l S-ar putea curînd să vă 3 treziţi, fără să ştiţi, în mijlocul iui şi să vă simţiţi deodată pe o altă planetă ! o Ce ar trebui să devină critica într-o astfel de literatură, orientată exclusiv spre viitor ? Probabil, un comentariu de opere încă nescrise, dar posibile, dacă e să respectăm logica lucrurilor. Sau, mai degrabă, o reflecţie pe marginea a ceea ce urmează să se întîmple cu eroii dintr-o carte, după încheierea acţiunii ei. Cel mai cert semn că literatura ştiinţifico-fantastică se cla-sicizează e că are acum o avangardă. Un Burroughs, un Etlison, un Philip K. Dick şi-au însuşit tehnicile narative ale ,,noului roman". Scrisul lor rivalizează în sofisticare intelectual istă cu orice text de proză ,,experimentală". Epoca literaturii ştiinţifico-fan-tastice cuminte, ă la Jules Verne, a rămas mult în urmă. Clif-ford Simak, Asimov, Heinlein sînt, din perspectiva „noului val", nişte tradiţionalişti învederaţi, deşi istorisesc poveşti cu fiinţe extraterestre, roboţi şi „muntanţi". H. C. Wells e privit ca un fel de Filimon al genului. S-a terminat şi aici cu cărţile nedificile, care se puteau citi în autobuz ! Paginile lor cu expediţii în lună sau spre centrul pămîntului încep să aibă un înduioşător aer desuet, plin de poezia melancolică a trecutului. Azi stntem invitaţi să parcurgem romane în care timpul plezneşte şi actele omeneşti se repetă necontenit, îşi schimbă brusc finalitatea sau iau o turnură absolut incredibilă. Ca să duci cartea pînă la capăt, trebuie să pui picioarele în apă rece. Iţi vine să-l parafrazezi pe Arghezi şi să exclami : „Ah ! unde-i literatura idioată, cinstită şi insignifiantă ? Unde sînt Hector Servadac, Ber-Căciulă-împărat şi Flash Gordon ? Unde mai putem găsi isprăvi (inventive, eroice, uimitoare, dar logioe şi 'liniştitoare oa regula de trei simplă ?" • Era de aşteptat ca, tot jucîndu-se cu timpul, comprimîn-du-l, dilatîndu-l, derulîndu-l de-a-ndaratelea, sucindu-l şi învîr-tindu-l, „noul roman" va sfîrşi în „science-fiction". Ultimele producţii ale lui Philippe Sollers, corifeul literaturii „experimentale", au ca eroi nişte astronauţi, se petrec pe altă planetă şi s'mt stăpinite de legile ei psihofizice diferite. Şi totuşi... O mare parte din literatura de anticipaţie e, paradoxal, tradiţionalistă. Nu însă pentru că foloseşte formulele 4 epice încercate şi se mulţumeşte să relateze faptele cu cap şi coadă. Tradiţionalistă în foarte multe asemenea scrieri e, oricît de bizar ar părea, însăşi optica lor. Invariabil, ele ne prezintă eşecuri ale efortului uman de a preface lumea. în imperiile galactice reînvie sclavia ; civilizaţiile hipertehnicizate îşi dispută dominaţia cosmosului prin războaie nimicitoare ; istoria se repetă la scară planetară ; reapar dinastii regale, principi, duci şi marchizi care armează, în loc de ostaşi mercenari cu coifuri şi platoşe, uriaşe astronave. Unii autori îşi imaginează, fără humor, întreprinderile capitaliste deschizînd sucursale pe. Alfa Centauri şi vînzînd făpturilor tripede din Constelaţia Lirei. Foarte des eşecul însoţeşte ambiţiile ştiinţei şi duce la catastrofe. In oraşe megalitice subterane, sufletul tînjeşie după o fărîmă de cer, ca în „Scrisorile unui răzeş" de Cezar Petrescu. (Isaac Asimov : The Caves of Steel). Roboţi bătrîni visează să-şi poată sfîrşi zilele, judndu-se cu copiii, într-o mică aşezare rurală de pe o idilică planetă pitică. (Clifford Simak : AII the traps of Earth). Numai la ţară, in mijlocul naturii primitoare, se simt bine puţinii inşi scăpaţi de radiaţiuniie cosmice care le-au provocat celorlalţi oameni o accelerare nefericită a activităţilor cerebrale (Poul Anderson : Brain Wave) etc. Graţie literaturii de science-fiction, păşunismul are şanse să devină o concepţie literară ultramodernă ! e Dacă stau şi mă gîndesc, este vorba aici mai curînd de altceva. Nici o literatură nu poate trăi fără un puternic spirit critic la adresa lumii în care se mişcă. Dar universul autorilor de science-fiction e situat în viitor şi-şi bizuie întreaga existenţă pe realizările ştiinţei. Critica va lua fatal aceste două direcţii. Umbrirea imaginii viitorului atrage automat sentimentul regretului după trecut, iar neîncrederea în ştiinţă implică un anumit conservatorism. Altfel însă, literatura de anticipaţie ar cădea în cel mai lamentabil idilism. Aşa cum burghezul lui Moliere făcea proză fără să ştie, scriitorul specializat în science-fiction practică un tradiţionalism inconştient. Am ajuns să mă conving tot mai mult că specificul literaturii ştiinţifico-fantastice rezidă într-o „logicizare" sistematică a imaginaţiei. Pe o ipoteză oricît de năstruşnică a acesteia din urmă, mintea construieşte mereu un eşafodaj strict raţional. Fascinaţia literaturii de anticipaţie vine dintr-o atare logică strînsă impusă fantasticului. Dacă presupunem existenţa unei lumi, în care numai automatele cu facultăţi reproductive au 5 reuşit să subsiste (Lem), urmează să tragem toate consecinţele acestui postulat şi să-l facem absolut plauzibil. Literatura de science-fiction seamănă cu matematicile^ non-euclidiene. Singura eroare maximă pentru ea e să nu aibă rigoare. Curios, dar şi in literatura de anticipaţie, realismul continuă să-şi păstreze o importanţă capitală. Fără el, cea mai inventivă imaginaţie nu poate crea aici nimic consistent. Ideile ştiinţifico-fantastice devin tulburătoare abia atunci cînd sint urmărite in efectele lor asupra vieţii cotidiene. O civilizaţie, în care oamenii trăiesc la distanţe foarte mari unii de alţii, nu se mai deplasează, trimiţîndu-ş'' imaginile să converseze sau să se plimbe împreună, poate să intereseze doar dacă i se relevă consecinţele socio-morale (Isaac Asimov : The racked Sun). La fel, să zicem, o lume, unde clinii au ajuns fiinţe raţionale şi au preluat conducerea planetei (Clifford Simak : City). Dar aceasta înseamnă tocmai a face realism în interiorul ipotezei fantastice. Literatura de anticipaţie se află totdeauna în faţa urmă-, loarei dileme : ori întinde foarte puţin arcul fanteziei, rămîne în datele realităţii înconjurătoare, le modifică doar puţin şi lucrează după model, dar atunci n-are anvergură. Ori îşi făureşte o ipoteză extrem de îndrăzneaţă, dar atunci trebuie să construiască o întreagă lume inedită în cele mai mici amănunte şi, cum aşa ceva e aproape imposibil, ajunge să sacrifice consistenţa creaţiei. In primul caz riscă să cadă în platitudine tehnicistă ; în al doilea, să ia aspectul fragil al reveriei. Concurenţii autorului de science-fiction sînt reporterul şi poetul. Ca să-şi păstreze un statut propriu, e obligat să fie realistul prin excelenţă al ipotezelor imaginare. « Scriitorii respectabili s-au obişnuit multă vreme să ţină literatura ştiinţifico-fantastică la distanţă. Acum, au prins şi ei gust pentru asemenea gen. Jiînger, Borges, Boli, Calvino, Sol-lers ş.a. îl practică. Dar literatura de anticipaţie, închisă într-o ortodoxie sectară, refuză să-i accepte printre oficianţii ei. Poate că se simte împinsă să-şi răzbune astfel o lungă epocă de umilinţă. nina cassian BEB Am rîs şi m-am enervat. Pentru a cîta oară eram obligată să ghicesc firmele prin deducţie, după capriciul literelor de neon care nu funcţionau ? ! Citeam „UR A LOR" şi descifram, într-un tîrziu că era vorba de magazinul „BUCURIA COPIILOR" ; citeam „LI T RA", şi înţe-Jegeam, adăogînd ceea ce lipsea, că scrie „ALIMENTARA". De astă dată - a treia oară în aceeaşi seară — nu apucam să completez cuvîntul. Pe strada Caimatei, o firmă de neon rămăsese în trei ilitere : BUB. Pe aleea Străduinţei, alte trei litere : TIT. Pe Intrarea Armaşului, alte trei : DOD. Aş fi putut, fără îndoială, să alcătuiesc nişte inscripţii posibile, reclama pentru spălătoria „Clăbucu! alb" sau pentru filmul „Asasinul plătit" sau pentru musicalul „Te ador, Didino", dar m-a frapat o anumită simetrie, o anumită repetiţie (mereu trei litere, două consoane asemenea întrerupte de o vocală) şi — pentru că sînt un om al secolului meu, — mi-am dat seama că nu poate fi o simplă întîmplare. Era evident că mă aflam în prezenţa unui cod. Nu ştiu ce organizaţie ocultă se strecurase în conducerea instalatorilor de firme luminoase, conversînd peste noi şi pe spinarea noastră, făcînd glume nesărate sau, cine ştie, insuitîn-du-ne sau punînd ceva la cale... M-am gîndit la asta, oarecum în treacăt, marţea trecută. Ei bine, de atunci încoace, n-a fost zi să nu citesc pe ecranul nopţii „LOL", „PIP", „ZUZ" - şi m-a cuprins frica. Acum stau la fereastra mea de la etajul opt — şi ştiu : nu e vorba de noi ci de alţii. Nimeni dintre noi n-ar putea răspîndi cu atîta exactitate şi subtilitate litere defecte în reţeaua comercială şi publicitară — nu, reglarea aceasta era cu siguranţă spontană, vreau să zic, comandată atunci, pe loc, de cineva dinafară, într-o limbă necunoscută. Ce putea însemna „BEB" ? Poate „mîine plouă" sau „fiţi dtenţi la felul cum îşii mişcă ei picioarele" sau poate chiar ,,în trei zile îi vom nimici !" Acuma văd — dar şi aud. Semnalele sînt acum sonore şi •se amplifică, „in trei zile !" Trebuie să dau alarma ! Dar, mai întîi, să închid fereastra ş\ să-mi astup urechile pentru că ordinul devine asurzitor ! „BEBBB ! BEBBB ! BEBBBBB ! 7 ion nooana ...UN FEL DE SPAŢIU Citesc de obicei cu radioul deschis. Nu a:ud muzica, sau mai exact nu o ascult. Simt nevoia unei cortine sonore care să mă despartă de zgomotul străzii, de preocupările cotidiene, de propriile mele obsesii. Reciteam, aşadar, Maşina timpului. Ajunsesem aproape de sfîrşit, acolo unde, înainte de a părăsi Richmondul, Exploratorul Timpuilui recunoaşte că n-a căiătorit în viitor, că totul a fost o născocire. Vocea crainicului, care urmase emisiunii muzicale, slăbi deodată, pînă la un murmur imperceptibil. M-am ridicat din fotoliu, vrînd să învîrtesc butonul de intensitate. Făcusem un pas către radio, dar în cameră se ivi brusc un fel de vîrtej negru-gălbui. Un curent puternic de aer mă trînti pe podea. In centrul vîrtejului se zărea o formă neclară, transparentă — rafturile cu cărţi dindărătul ei erau perfect vizibile. Forma începu să capete consistenţă. Obiecte cu contururi încă vagi răsfrîngeau slab lumina plafonierei. Am închis o clipă ochii şi, cînd i-am deschis, în faţa mea se afla un mecanism straniu. Unele părţi păreau să fie din nichel, altele din fildeş, altele fuseseră tăiate din cristal de stîncă. Pe un fel de şa, stătea un om cu un rucsac în spate şi cu un mic aparat fotografic pe piept. Din buzunarul hainei de tweed ieşea un colţ de ziar. Am citit, maşinal, titlul : The Pali Mall Gazette. Nu încăpea nici o îndoială : era Exploratorul Timpului. H priveam de jos, neştiind ce să cred, nevrînd să cred că totul nu e o nălucire. Exploratorul nu mă văzuse. Coborî din şa şi se îndreptă spre radioul care îşi revenise. II cercetă de la oarecare distanţă, cu mîinile înfundate în buzunare. Părea că face eforturi să înţeleagă ceva din cuvintele crainicului. 8 Stăteam într-o poziţie incomodă ; piciorul drept îmi amorţise. M-am ridicat, sprijinindu-mă de speteaza unui scaun, care scîrţii sub apăsare. Exploratorul se întoarse fulgerător, scoţînd din buzunar un revolver vechi, cu butoi. Lămurindu-se că n-am intenţii agresive, îl băgă la loc si se apropie, cu mina întinsă : — Hallo ! l-am strîns-o cu precauţie, gingăvind : — Dumneata... dumneata... îşi aprinse pipa, mult prea încet pentru nerăbdarea mea şi arătă cu capul spre mecanismul strălucitor : — E o maşină de călătorit în timp. — Ştiu. Ochii lui cenuşii se învăpăiară. — De unde ştii ? Am luat cartea de pe braţul fotoliului şi i-am întins-o. — Wells I exclamă el şi obrazul palid începu să i se înroşească. Şi doar i-am scris că totul fusese o născocire... — Scrisoarea e reprodusă în roman. Clătină din cap, nemulţumit şi ciocăni cu unghia în paharul de pe birou. Am vrut să-i torn apă, dar se împotrivi. Am scos atunci o sticlă de „Black and White", neîncepută — o păstram pentru oaspeţi. Bău un sfert de pahar, strîmbîndu-se discret. Probabil că nu era marca lui preferată. Totul căpătase înfăţişarea unei banale întîlniri între prieteni şi lucrul acesta era poate mai ciudat decît însăşi apariţia lui intempestivă. M-am pomenit spunînd : — Nu înţeleg cum ai ajuns aici, la o asemenea distanţă de Riehmond. Exploratorul îşi rezemă coatele de birou şi îşi împreună' palmele deasupra paharului : — De la început voiam să construiesc o maşină capabilă' să se deplaseze în orice direcţie a spaţiului şi a timpului, după-dorinţa celui care o conduce. — Totuşi, în prima călătorie... — In noaptea aceea, cînd am rămas singur, am montat piesele care îmi îngăduie să mă mişc şi în spaţiu. Se ridică şi se apropie de maşină. L-am urmat şi am recunoscut cu uşurinţă cele patru cadrane care indicau viteza după timpul parcurs : zile, mii de zile, milioane şi mii de milioane de zile. Lîngă ele se ivise un altul, mult mai mare şi dreptunghiular : o hartă a Europei. La întretăierea a două planuri mobile se putea citi un nume scris cu litere microscopice : Bucharest. — Totul e foarte simplu, reluă Exploratorul. Cel puţin în-aparenţă. Să zicem că ai vrea să ajungi... Unde ai vrea dumneata să ajungi ? 9 Am ridicat din umeri, nehotărit. — In trecut sau în viitor ? insistă el. Mi-a venit o idee. — In trecut. — Unde şi cînd anume ? — La Sevenoaks. — Sevenoaks ? repetă el, nedumerit. — Da. In 1894. — Mă rog. Abia atunci am descoperit al şaselea cadran, destinat circumscrierii zonei temporale. Exploratorul potrivi planurile mobile şi se întoarse spre mine, satisfăcut : — Acum ar trebui doar să trag de maneta din stînga. Am privit cîteva clipe maneta albă, fascinat de strălucirea ei mată. — Spune-mi, totuşi : de ce la Sevenoaks ? N-am apucat să răspund. Telefonul începu să sune şi Exploratorul se răsuci brusc pe călcîie, izbindu-mă în umărul drept. Am căzut în genunchi pe platforma maşinii, bătînd aerul cu braţele şi agăţîndu-mă instinctiv de maneta din «stingă. N-am cunoscut senzaţiile neplăcute ale călătoriei în timp. Mintea mi-a rămas limpede şi ochii nu mi-au fost răniţi de alternanţa scînteietoare a întunericului şi luminii. M-am pomenit pur şi simplu la marginea unui drum de ţară, sub o boltă de crengi. De undeva se auzeau zgomote ritmice, surde. O clipă m-am gîndit să mă întorc imediat la stăpînu! maşinii. Ar fi fost însă stupid să irosesc un prilej poate unic. Amintindu-mi măsura de precauţie a Exploratorului, am deşu-rubat manetele albe şi le-am pus în buzunar. Apoi am ieşit din adăpost. în dreapta, cam la o sută de metri, cîţiva lucrători pie-truiau albia îngustă a drumului. M-am îndreptat spre ei, fără grabă şi i-am întrebat unde locuieşte domnul Wells. S-a oprit, sprijinindu-se în maiurile de lemn. — Chiar în spatele dumitale, mi-a răspuns unul dintre ei, dîndu-şi şapca pe ceafă. Dar la ora asta n-ai cum să-l găseşti. Au rîs, privind undeva, peste umărul meu. M-am întors şi am văzut o casă cu un etaj, în mijlocul unei grădini tinere. — Nu înţeleg, le-am spus. E la Londra ? — Nu, se antrenează, au ris ei din nou. Aş fi vrut să le cer lămuriri, dar au început să mînuiască nar maiurile, ignorîndu-mă cu o ostentaţie cam suspectă. Am 10 descoperit îndată motivul : pe drumul abia pietruit venea un tînăr. L-am recunoscut după mustaţa bogată, care aproape-i acoperea buza de sus. S-a oprit chiar în dreptul nostru, pregătindu-se să escaladeze taluza. M-am precipitat : — Domnule Wells ! — Ce doriţi ? Avea ochii limpezi şi reci.. Aventura mea mi s-a părut din-tr-odată fără sens. Ce căutam în ace! timp străin ? Şi cum avea să reacţioneze Exploratorul ?... — Ştiţi... intenţionam..., am îngăimat, privind în jur, în căutarea unui sprijin iluzoriu. Wells a înţeles altfel ezitarea mea : — înăuntru putem vorbi în linişte. Şi m-a invitat s-o iau înainte, spre casa luminată pieziş de soare. Am făcut cîţiva paşi, căutînd un pretext pentru o retragere onorabilă. — Aveţi un aer straniu, a reluat el, deschizînd poarta. Prezenţa dumneavoastră va întări bănuielile proprietăresei. — Nu înţeleg, am mărturisit eu, pentru a doua oară în acea zi. De altfel, ar trebui... — Scrisul i se pare o meserie nu tocmai onorabilă, a continuat Wells. Şi apoi, am obiceiul să lucrez noaptea... Simţise probabil că vreau să evadez şi ţesea în jurul meu o plasă amăgitoare de cuvinte. Cînd m-am dezmeticit, stăteam într-un fotoliu acoperit cu o husă înflorată. în faţa mea, o pianină cu capacul deschis şi cu o sonată de Haendel pe suport. Mai sus, o fereastră dreptunghiulară însîngerată de amurg. Mirosea a cărţi abia ieşite de sub teasc şi a flori de cîmp. Cărţile se aflau pe un mic birou la care era aşezat Wells. M-am ridicat să le cercetez şi ei m-a lămurit, în treacăt : — Ultimele apariţii. Scriu recenzii pentru Pali Ma/7 Gazeite. Am luat o carte şi am început s-o răsfoiesc, maşinal. — Ce doriţi, de fapt ? Am tresărit : — Eu ? ~ Doar n-aţi bătut drumul pînă aici doar ca să cunoaşteţi un publicist cvasi-necunoscut I — Necunoscut ?!... Şi m-am dezlănţuit : apariţia Exploratorului, perfecţionările aduse maşinii, incidentul care mă proiectase în trecut... Wells a zîmbit : — Vreţi să mă faceţi să cred în propria mea născocire ? „Timpul nu e decît un fel de spaţiu", etcetera, etcetera. M-am apropiat de fereastră. Lucrătorii plecaseră. Drumul era pustiu. 11 — E aproape, am spus. Cam la o sută de metri. Şi am scos manetele albe din buzunar. — Oricine poate să confecţioneze două manete şi să pretindă apoi... — V-aţi da atîta osteneală pentru o farsă ? A ridicat din umeri. Şi atunci am aruncat în luptă artileria grea : — Aţi terminat Maşina timpului ? -- Da. Astă-noapte. Dar de unde ştiaţi Ia ce lucrez ? Aţi vorbit cu Henley ? — Henley ?... — Fostul director al lui National Observer. Vrea să editeze o nouă revistă şi mi-a propus... L-am întrerupt : — l-aţi trimit manuscrisul ? — V-am spus că abia astă-noapte... — Perfect, lată ultimele fraze din scrisoarea Exploratorului : „A fost o născocire — sau o profeţie. De fapt, am adormit în atelier. Am dat naştere acestei închipuiri speculînd asupra destinelor rasei noastre. Afirmaţia mea că totul ar fi fost adevărat era un simplu artificiu, introdus pentru a mări interesul povestirii." — Să mergem, a hotărît Wells. Nu ştiu cum aţi citit finalul, dar m-aţi făcut curios. Oricum, o plimbare înainte de masă nu strică. încerca încă să braveze, dar buzele îi tremurau şi mişcările îi deveniseră febrile. Am ajuns Ja maşină în cîteva minute. Wells i-a dat ocol, fără s-o atingă. Sub clopotul de frunziş se cernea o penumbră încărcată de arome vegetale. — Dacă n-aş şti cum am scris romanul... Noapte de noapte, in hol, la lumina lămpii cu parafină... Se făcuse răcoare. M-am gîndit iar la Exploratorul care îurba în cuşca lui temporală. -- Domnule Wells, trebuie neapărat... Nu m-a lăsat să termin : — Cineva susţine că „Viaţa este aceea care oglindeşte arta..." — „...şi dă visului ficţiunii o formă reală" am încheiat eu citatul. — L-aţi citit, deci, pe Wilde ! — ...ceea ce nu înseamnă că i-aş socotit „Intenţile" altceva decît un şir de paradoxuri. — Spuneţi-mi, atunci, de ce aţi construit macheta. — Şi textul ? am ripostat eu. — Mi-e mai uşor să accept că aveţi darul citirii de la distanţă, ca răposata doamnă Blavatsky. 12 M-am repezit spre maşină, am potrivit planurile mobile, am fixat manetele şi am încălecat, spunînd : — Dispariţia mea are să vă convingă. — Sper că o să vă întoarceţi, mi-a replicat Wells, cu un ■zîrrvbet subţire. — Numai ca să vă aduc Maşina timpului, versiunea românească din 1962 ! — Românească ? s-a mirat el. Am tras de maneta din stînga. o Exploratorul Timpului era răsucit pe jumătate spre telefonul care suna strident. Am crezut întîi că întîlnirea mea cu Wells nu fusese decît o halucinaţie. Apoi am înţeles că mă întorsesem exact în clipa în care plecasem. Şi totuşi, Exploratorul nu se opri din răsucire cu faţa spre telefon, ci deschise un cerc complet, l-am văzut ochii şi m-am cutremurat sub insuportabila lor fulgerare aurie. întreaga înfăţişare i se schimbase. Părea mai înalt şi mai puternic, iar palorii de pe chip îi luase locul bronzul caracteristic oamenilor care trăiesc mult în aer liber. Mă ridică din şa cu o singură mînă şi mă lepădă pe podea. Sub apăsarea muşchilor încordaţi, haina i se întinse pe piept pînă la refuz şi toţi nasturii zburară prin cameră. Atunci i-am văzut adevărata îmbrăcăminte : Un material translucid care îi mula torsul atletic. Maşina dispăru brusc, fără nici unul dintre fenomenele care îi însoţea apariţia. însufleţit de o speranţă absurdă, m-am năpustit pe balcon. Nu se vedeau însă decît luminile oraşuJui. Răcoarea nopţii mi-a redat sîngele rece. Am înţeles că totul fusese o înscenare. Exploratorul Timpului venea nu din trecut, ci din viitor. Luase înfăţişarea eroului Jui Wells pentru a stabili mai uşor contactul cu o lume care s-a obişnuit să vadă împiinindu-se anticipaţiile din cărţi. Mi-ar fi destăinuit probabil secretul, dacă aventura mea nu l-ar fi avertizat că trecutul poate deveni -un labirint fără ieşire. îmi dau seama că e o explicaţie greu de acceptat. Maşina timpului nu pare să fi avut vreodată un alt sfîrşit decît cel pe care-l cunoaşteţi. Unic depozitar al amintirii despre o versiune pierdută, imâ îndoiesc uneori şi eu de realitatea celor îrrtîim-plate. Atunci deschid sertarul biroului, iau caseta şi scot la iveală trei -nasturi. Cercetătorii din 'multe institute ştiinţifice au încercat zadarnic să le determine compoziţia. îi privesc, îi întorc pe-o parte şi pe alta şi-i aşez iar 'în culcuşul lor de vată. Vreau să-i păstrez neatinşi, ca un semn de recunoaştere, pînă la noua mea întîlmire cu Viitorul. 13 victor kernbac ZINA Acest bărbat purtîndu-şi cu abnegaţie numele Foca (exista în calendar un sfînt obscur Foca, dar acest bărbat nu-l căpătase la botez ci îl moştenise ca nume de gintă, ceea ce era şi mai stînjenitor), trăia şi lucra în tăcere, fără ambiţie şi orgoliu, săvîrşindu-şi opera discretă de deshumare a unor ciudăţenii uitate sub catafalcul istoriei, de aJtfell singura tlui bucurie. Dar avea două mari tristeţi. Trăind de o jumătate de veac sub astre, nu ştiuse nidiodată prin ce vîrste treoea, pentru că fiind tînăr toţi îl socoteau mai tînăr decît era, iar de o vreme, nefiind încă bătrîn, înfăţişarea îi era mereu răstălmăcită şi oamenii îl socoteau mult mai bătrîn decît era. Nu avea nimic din înfăţişarea enigmatică a bărbaţilor fără vîrstă. Dimpotrivă, avea vîrstă, chiar dacă mereu alta decît cea reală. Şi cu atare paradox poate că s-ar fi obişnuit, dacă nu l-ar fi sfîşiat din ce în ce mai chinuitor cealaltă tristeţe a sa, tristeţea sa cea mare : lipsa unei mari iubiri, pe oare negăsind-o deceniu după deceniu, ajunsese să o creadă inexistentă în univers. Cum nici unul din cele cîteva popasuri erotice nu-i revelase marea taină a lumii, taina în care presimţise unicul echilibru cosmic, socotea acum că de fapt cosmosul nu are nici un echilibru şi că numai viteza vremii îl arată echilibrat, omul neputîndu-se opri o clipă in loc spre a contempla universul oprit o clipă în loc. Cit nu lucra, bărbatul argintiu numit Foca căuta să se rătăcească de sine în fel de fel de activităţi colaterale, ca bunăoară frecventarea cluburilor de artă sau cenaclelor, ele nedîn-du-i satisfacţie, ci numai uitare. Cînd nu se îndeletnicea nici cu asta, se plimba uitîndu-se la frunze, pentru că parcurile îi plăceau numai fiindcă aveau copaci care-i plăceau numai dacă aveau frunze. De astădată o seară mai rece îi favoriza plimbarea fără prea mulţi martori într-unui din parcuole oraşului. Foşnetul frun- h 14 zelor, care nu era impurificat de nici un alt zgomot, era aproape o beţie în sine. Foca îşi plimba înfăţişarea argintie sub acest foşnet şi se îmbăta de frunze. Ca totdeauna în astfel de ceasuri libere, Foca începea să caute prin amintirile sale tot ce ar fi putut confirma idealul său pe care logica mereu i-l năruia. Acum îşi aduse aminte,, aproape fără veste, cum odată,, spre sfîrşitul adolescenţei* de-lectîndu-se cu folclor, se încăpăţînase în faţa textului de variantă mai rară al unui basm fantastic în care exista bineînţeles o zînă : recitise textul pînă 'la ameţire, pînă dincolo de învăţarea lui pe de rost, sperînd cu deznădejde ca în faţa ochilor lui zîna din text, zîna abstractă socotită de folclorişti un simbol, să se materializeze spontan şi să-l iubească. Atunci, adolescentul! Foca se bucurase în taină că nu-'i era ruşiine de sine nici pentru trăirea copilărească a materiei basmului, nici chiar pentru visul său năuc şi imposibil de a-şi găsi o iubire printre zîne. Ştia bine că asta nu avea nici o legătură cu visul unor fetiţe naive, să fie răpite de un prinţ, prinţi mai existau, nu ştia Foca dacă mai răpeau fete naive, dar existau pesemne, înmatriculaţi în almanahul Gotha. Dar zînele nu erau decît în basme şi nu aveau nici nume adevărate. Ascultînd sunetul frunzelor, Foca se gîndi acum că dorinţa sa era absurdă, însă nu imposibilă în plan cosmic, fiindcă dacă! el nu-şi putuse găsi intre fiicele pămîntului iubirea ideală, dar 0 dorea, de aici nu putea să rezulte altceva decît că la un moment dat asemenea iubire era cu putinţă, o dată la zece miliarde de cazuri, pur şi simplu deoarece era perfect justificată în logica universului, de năzuinţa sa. Bărbat amar şi lipsit de iluziile filistinului, Foca îşi plimba înfăţişarea argintie sub frunze, înţelegînd că el nu va fi acel caz rar şi totuşi era mulţumit că găsise în sfîrşit proporţia matematică pe care nimic nu i-ar mai fi putut-o anula. Porni spre casă, fericit în nefericirea IuiT Merse aşa o bucată de drum, dar o stare nelămurită îl făcu să şovăie la începutul străzii lui. Cum strada aceea mărginea un mare teren viran, simţi ispita să-l taie în diagonală, pentru că dincolo, pe o altă stradă, era librăria de cartier unde ii plăcea adesea să se ducă. Maidanul străbătut nu se impunea prin nimic spre a distrage atenţia lui Foca, astfel că el putu ajunge la librărie cu aceleaşi gînduri ale lui. Intră. Băgă însă de seamă că vînzătoarea lipsea şi că în locul ei se afla altcineva, o doamnă care răsfoia un atlas. — Vine numaidecît I zise doamna. — Cine vine ? întrebă nepăsător Foca. — M-a rugat să-i ţin locul cîteva clipe, explică doamna. 1 o Foca ridică din umeri şi doamna îşi văzu mai departe de atlas. Dar vînzătoarea veni curînd şi-i spuse fără introducere că doamna se interesase de un anumit cenaclu unde se discutau lucruri enigmatice şi continuă, adresîndu-se doamnei : — Dumnealui ar putea, dacă doreşte, să vă invite acolo, pentru că v-aţi interesat, am auzit cînd vorbeaţi aici cu un domn. Lui Foca i se păru stupidă tranzacţia nesolicitată de nimeni pe care o făcea vînzătoarea. Se uită la doamna din librărie, dar ea acum era cu faţa spre un raft, aşa că n-o prea desluşi, totuşi zise politicos : — într-adevăr, n-aş avea nimic împotrivă, dacă vreţi, vă pot sluji de ghid. — Sînteţi amabil, într-adevăr, m-ar fi interesat, zise doamna. Poate dacă n-ar fi intervenit vînzătoarea din nou, lucrurile ar fi rămas aici, dar acum Foca îi spuse doamnei unde se ţinea cenaclul acela şi în ce seri, şi conveniră să se întîlnească în Piaţa Operei, în faţa unei catedrale care constituia punctul cel mai convenabil dintre sala cenaclului şi locuinţele amîn-dorura. Apoi Foca se duse acasă şi se apucă de lucrul său obişnuit. După două zile, cînd se ţinea cenaclul, Foca veni pe scările catedralei mai devreme, nu zări pe nimeni şi se duse să se mai plimbe. Se întoarse, întîrziind : doamna, între timp, venise. Cît se priviră o secundă prin aerul aproape întunecat şi uşor ceţos, atenţi de altfel şi la zăpada pe jumătate topită, căzută prea timpuriu în noaptea trecută peste frunzişul încă destul de verde, nu se văzură destul, şi totuşi Foca se simţi siderat ca de pe alt tărîm de ochii, aici, în aerul aproape obscur, nedesluşit, ai doamnei stranii. Abia acolo, la cenaclu, printre mulţi tineri care vorbeau fel de fel de lucruri despre zonele slab luminate ale istoriei, Foca, bărbatul argintiu, o văzu prima dată : era aurie, şi el nu-şi dădu seama dacă numai părul şi numai ochii îi erau ca de aur scrumit, sau ea toată era aurie, însă mai ales îl cotropi tinereţea ei deosebită, care se detaşa fără orgoliu dar aproape cu mînie de tinereţea tuturor celorlalţi din cenaclu, fiindcă doamna cea aurie era neîndoielnic tînără, cu toate că din privirea ei şi dintr-un anume nimb ce nu se vedea şi se putea simţi răzbătea un suflet secular. Conducînd-o acasă după aceea, Foca uită de singurătatea şi de vîrstă sa şi dori s-o mai vadă. Aşa trecu o lună. I se păru inexplicabil că ea nu-i refuza niciodată mtîlnirile, la care însă nu părea să vie cu prea multă plăcere. Dintr-un amănunt povestit de ea, înţeles de el sau neînţeles, el deduse că doamna aceasta aurie avusese sau mai 16 avea un soţ sau numai un prieten de care părea totuşi a se fi despărţit ; dar acest amănunt îl trezi pe Foca attt de brusc, încît el pricepu că se petrecuse ceva semănînd cu împlinirea vechiului său vis. — Spune-mi dacă nu cumva eşti o zînă ireală ! zise el odată. — De ce ireală ? întrebă ea fără zîmbet. Foca îi povesti sfîşierile adolescenţei sale şi explorările prin folclor şi îi mărturisi că va lupta pentru ea, că l-ar omorî pe cel care i-ar răpi-o, şi că întîmplarea neverosimilă a banalei lor întîlniri de început nu poate fi nimic altceva decît o decizie a sorţii. Atunci ea îi spuse : — Dragul meu, îndrăgostit de mine. De aici încolo se întîlniră aproape zilnic. Nu se mai duceau la cenaclu. Cum iarna cuprinsese între timp oraşul şi frunzele, care se vădi că o îmbătau şi pe ea, dispăruseră, stăteau mai mult în încăperi călduroase, acasă la el sau în săli de spectacole sau, serile, unde găseau să mămînce împreună fără prea multă lume mişcîndu-se în zarvă. La ea, niciodată sau mai bine-zis o singură dată, cînd îşi întrerupseră o plimbare şi cînd el îi cunoscu şi părinţii, care-l surprinseseră prin crunta neasemănare cu fiica 'lor. Foarte rar ea trebuia să-l vadă pe cel care-i fusese sau nu-i fusese soţ, zicea ea, pentru lichidarea unor lucruri mai vechi ; iar în acele împrejurări, Foca se zdrobea iovindu-se de propriul suflet, deşi înţelesese demult că doamna lui aurie nu fusese, de fapt, pentru celălalt, nimeni. Existau însă alte detalii ciudate, pe lîngă inteligenţa ei aproape diavolească, pe care Foca nici nu se străduise să le aşeze în definiţii logice, întrucît, oricum, nu le-ar fi regăsit la nici un om obişnuit, şi, între acestea, neputinţa doamfnei aurii de a se mînia, sau raţiunea ei ostilă nu numai prostiei ca atare, dar şi tuturor umbrelor care trec rar sau des ca norii între sursa luminii umane şi greu înjghebată civilizaţie omenească. Se mai contopiseră în ea două trăsături contrare, într-o neverosimilă coexistenţă : o tragică fragilitate maladivă faţă de noxele mediului înconjurător şi o uluitoare putere de a îndura consecinţele acestor noxe. Dar şi răul şi binele se filtrau cu totul neobişnuit prin straniul ei farmec. Foca ajunsese atît de fericit, încît acum se făcuse şi mai deştept şi mai harnic şi mai profund, şi într-o clipă de mare extaz a iubirii lui pentru ea o numise cu atîta patimă zînă, încît de atunci îi şi părăsise numele cu care i se recomandase ea la început, preferind s-o numească numai zînă. Simţea, ca în poveşti, că era zîna lui ce bună. il neliniştea poate tocmai de aceea modul net în care ea îl oprea să vorbească vreodată 17 de moartea lui, care părea s-o înspăimînte, şi totodată felul; cum îşi repeta ea, îngrijorată, o pretinsă presimţire a propriei morţi. El rîdea ori de cîte ori asculta asemenea spovedanii, ale doamnei lui curii, dar ştia că, bărbat argintiu şi amar atîta viaţă, el însuşi era neliniştit de ideea că un destin biologic fără cusur începea să-l pîndească la cotitură, rîvnind să-i răpească ceea ce abia îi dăruise, poate numai din întîmplare. Nu voia cu nici un chip să îngăduie posibilitatea însă a dispariţiei zînei sale şi se întreba dacă nu cumva măcar iubirea poate blinda două existenţe care s-au hărăzit echilibrării unui-versului. Dar într-o seară, aşteptînd peste limita orei statornicite o veste de la ea, Foca îşi înlătură sfiala şi telefona la ea. Din celălalt receptor ridicat se auziră nişte ţipete stridente sau mai degrabă gemetele unui plîns. Nu înţelese, dar aşteptă răbdător în nerăbdarea lui, pînă cînd pricepu că era acuzat el, probabil de părinţii ei, de a fi contribuit la moartea ei. Care moarte ? se gîndi tot mai atent pînă cînd, amintindu-şi că de fapt n-o mai văzuse de trei zile şi că în ultimele două fuseseră înţeleşi să nu-şi telefoneze din cauza unei preocupări aglomerate, i se păru că nu e decît o farsă, cine ştie a cui farsă,, care se joacă pe scena dragostei lui. I se spuse însă că zîna lui a şi fost înmormîntată în ajun şi i se dădu numele cimitirului. Foca împinse cu cotul telefonul care căzu de pe masă şî se sparse. în cealaltă clipă, pereţii albi ai camerei lui părură stropiţi cu sînge. Aerul din odaie se făcu violet. Bărbatul cu înfăţişare argintie îşi pierdu ultimul luciu şi se simţi deodată mineral, o materie nevie care nu percepe şi nu emite inteligenţa. Fără să ştie cită vreme s-a scurs împrejurul lui, îşi dădu seama treptat că cineva îşi bătuse joc de el şi cu atîta mai cumplită i se aşeza această idee în cap, cu cit îşi amintea de relele presimţiri ale zînei iui, care ar fi trebuit să fie, aşa cum o visase în adolescenţă, nemuritoare. Dar,, îşi zise el cu o claritate care tot pe el îl mira, în universul muritor ce poate fi nemuritor, afară de principii ? Şi atunci, înţelegînd că, dacă n-a fost farsă, nu mai era nimic de reparat, iar dacă a fost, ceea ce de altfel nu se cuvenea, aveau să rîdă amîndoi cu îngrijorare, ieşi în stradă, opri un automobil şi se duse la cimitir .Pierdu acolo cîtva timp-să afle locul şi tot mai speră o confuzie, pînă cînd citi numele zînei sale pe o cruce proaspătă. Un bărbat străin stătea în preajmă şi se uita, parcă nedumerit. Foca înţelese repede cine era brăbatul şi i se năzări că acela era de vină sau că venise să-şi bată joc de amîndoi. Vru să se răstească Ia el, dar tot atunci străinul surise dezvinovăţindu-se, ba chiar întrucîtva plic- 18 tisit. Foca simţi cum se umflă în el, acolo unde trebuia să bată inima, sau să intre aerul respirat, sau să se nască strigătul, numai un gemăt mut care, urcîndu-se încet pînă la coardele vocale şi depăşindu-le, se prefăcu într-o sete ucigătoare. Foca se lăsă încet pe pămînt şi se aşeză lîngă mormîntul ud, reze-mîndu-se de el cu cotul. Tîmpla şi-o sprijini de trunchiul crucii. Mai văzu cum bărbatul străin îi aruncă o privire şi cum porneşte să plece, îl urmări cîteva clipe cum merge liniştit pe aleea luminată de lună şi de candele, după aceea se abandonă unui somn moleşitor care apăruse în el, înlocuindu-i senzaţia de sete. Se trezi dimineaţa, înconjurat de lume. Toţi oamenii din preajma lui erau agitaţi. Recunoscu printre ei pe părinţii zînei ; tatăl ei îl arăta cu degetul. Destui de repede, imaginile din jur se topiră în culoarea albicioasă a unui disc spectral care se învîrteşte cu viteză nelimitată. Trupul lui Foca simţi căldură, apoi stare de somn. Primul epilog — N-avea unde să fugă, zise paznicul cimitirului. Noi am fost tot timpul aici. — Ba a fugit ! se răsti la el un om în uniformă. — N-avea unde să fugă, l-aş fi văzut ! zise paznicul cimitirului. — Ba a fugit ! zise omul în uniformă. — Poate s-a sinucis ? zise o femeie grasă. — De ce să se sinucidă ? întrebă omul în uniformă. — Din dragoste ! zise femeia cea grasă. Unii se sinucid din dragoste. — într-adevăr, a iubit-o ! zise mama zînei. — Dar nu s-a sinucis, nu avea de ce să se sinucidă ! zise tatăl zînei, şi adăugă : Prostii ! — Nu încape îndoială că a răscolit în mormînt şi, de frica autorităţilor, a fugit ! zise omul în uniformă. — Ba eu zic că s-a sinucis ! zise din nou femeia cea grasă, care părea să fie dintre cele care se ocupă cu îngrijirea candelelor de morminte, fiindcă părea să aibă în buzunarul şorţului o sticlă de untdelemn. Abia atunci intră în scenă însă un domn uscăţiv, în negru,, care spuse : — Dacă s-a sinucis, unde-i cadavrul ? — Adevărat, zise omul în uniformă, unde-i cadavrul ? — Poate s-a sinucis în altă parte a cimitirului, mai îndrăzni femeia cea grasă. 19 — De oînd îl cunoaşteţi pe suspect ? îl întrebă omul în uniformă pe tatăl zînei. — Nici de un an, răspunse mama zînei. Dar n-a fost la noi decît o dată. — Eu nici nu-mi aduc aminte dacă I-am văzut ! zise tatăl zînei. — Şi dacă s-o fi băgat în coşciug lîngă ea, că tot era noapte ? zise un necunoscut. — Vom proceda la deshumarea sicriului ! spuse omul în uniformă. Unde sînt groparii ? — Eu sînt gropar, zise necunoscutul. — Dar nu sînt urme ipe mormînt ! zise paznicul cimitirului. — Ba sînt I zise femeia cea grasă. — Noi nu sîntem de acord cu deshumarea, zise mama zînei. — Nu, nici eu ! zise tatăl zînei. — Şi trebuie autorizaţie de la procuror, zise groparul. — Procurorul sînt eu I spuse domnul uscăţiv, în negru. — Există autorizaţia de deshumare ! zise omul în uniformă. — Poate că e bine să-l căutăm mai întîi ! zise tatăl zînei. — Unde să-l căutaţi ? zise omul în uniformă ; apoi se adresă procurorului : Deshumăm ? — Deshumaţi ! zise procurorul. Nu mai era nimic de făcut. Groparul fu trimis după uneltele sale şi după încă un gropar. Cînd veniră amîndoi, după indicaţiile autorităţilor, începură să dea pămîntuî la o parte. Curînd, apăru lemnul sicriului. Lumea era cuprinsă de tulburare, mama zînei şi femeia cea grasă începuseră să piîngă. După ce fu ridicat capacul sicriului, toţi îşi simţiră gura uscată, pentru că sicriul era gol. Dar omul în uniformă îşi regăsi cumpătul cel dintîi şi îi întrebă pe părinţii zînei : — De cînd o cunoaşteţi pe decedată ? Al doilea gropar chicoti. — De cînd avea zece ani, spuse liniştită mama zînei. — Era fiică adoptivă ? întrebă procurorul. — Nu, a noastră ! zise mama zînei cu indignare. — Să vedeţi cum a fost, zise atunci tatăl zînei : după ce s-a născut, din anumite motive a locuit zece ani ia nişte rude în provincie şi noi n-am văzut-o. — Noi am locuit în străinătate zece ani, lămuri mama zînei. Dar a fost a noastră, eu am născut-o. — Amănuntele de atunci nu interesează, zise un bărbat voinic şi ipămîntiu, care pînă atunci tăcuse. — Cine-i dumnealui ? întrebă mama zînei. 20 - Eu sînt medicul legist, răspunse bărbatul voinic. - Cum procedăm ? întrebă omul în uniformă pe procuror. - Analize de laborator, zise medicul legist. Fără cadavru. - Se va transporta în laborator numai sicriul, în absenţa cadavrului, preciza procurorul. — Şi noi ce facem acum ? întrebă impersonal tatăl zînei. - Vă duceţi la treburile dumneavoastră, zise procurorul. — Rezultatul cercetărilor vi se va comunica oficial, îndată ce va fi cazul ! adăugă omul în uniformă. — Nu prea au şanse cercetările noastre ! îi spuse în şoaptă procurorului medicul legist. Apoi procurorul ordonă scoaterea şi instalarea cu grijă a sicriului gol pe platforma unei camionete, care sosise între timp. Fotograful oficial, care pînă atunci privise alte morminte, făcu mai multe fotografii, sicriul fu aşezat în autocamionetă, fiecare plecă la ale sale şi numai mormîntul, deposedat acum şi de sicriu, râmase părăsit. Plecînd, tatăl zînei îi spuse soţiei sale : — E drept că, uite, nici acuma nu s-a ridicat ceaţa cu totul şi azi dimineaţă se zărea totul ca prin sită. Dar mie mi se pare că eu l-am văzut culcat acolo, lîngă mormîntul ei. |i l-am şi arătat. Să fi fost altul ? Să mi se fi 'năzărit ? — Cine ştie I zise mama zînei. - Bine, dar unde e ea ? întrebă tatăl zînei. Mama zînei izbucni în plîns. — Ceva nu e în regulă, zise paznicul cimitirului, care venise discret după ei, pînă la poartă. Al doilea epilog Foca se trezi ca dintr-o stare cataleptică şi îşi dete seama că mergea pe un platou vitrificat, de o netezime desăvfîrşită. Simţi că nu era singur şi ridică ochii cu frică, treptat, pînă cînd o zări uimit pe zîna lui, alături de el. Mergeau spre o clădire cubică, străvezie. Dorinţa lui Foca fu să se deştepte din vis, era sigur că visează, pentru că îşi aduse aminte tot ce se petrecuse aievea, mai înainte. Văzînd că mergeau totuşi amîndoi şi că se apropiau tot mai mult de clădirea cubică, se hotărî s-o întrebe pe ea ce se petrece, dar gura nu-l ascultă, adică nu putu să articuleze nici un sunet, gîndi numai cam aşa : „Ce se întîmplă ou noi, draga mea zînă ?" şi văzu atunci cu imensă plăcere că zîna lui se uită la el surîzînd ca altădată, aşa că o întrebă din nou, nu mai ştia nici el dacă cu voce tare sau tot numai în gînd : „De ce ai murit tu, zîna mea ?" 21 — N-am murit, prostul meu drag ! zise ea. — Dar cine eşti tu ? o mai întrebă el cu uimire înfricoşată, fiind de astă dată aproape sigur că nu visează. — Probabil o zînă, zise ea rîzînd şi lipindu-se de el din mers. Nu sînt zîna ta ? Pînă s-o mai întrebe altceva, apucară să intre în clădirea cubică şi într-adevăr străvezie, sau mai bine-zis cu pereţii translucizi. într-o încăpere, un bărbat cu înfăţişare concentrată, aproape severă, lucra la un pupitru semănînd cu pupitrele de comenzi ale creierelor electronice, însă parcă mai altfel decît acelea. Bărbatul purta îmbrăcăminte foarte simplă, aproape sportivă, dar de o croială pe care Foca n-o mai văzuse la nimeni. Zîna îl strînse de mînă pe Foca şi îi spuse despre bărbatul străin, care-şi lăsase îndeletnicirile şi îi privea : — El este inginerul şef al sectorului nostru temporal. Foca simţi un val de căldură. — Zîna mea, nu cumva totul e vis ? întrebă. Ea îşi lipi tîmpla de tîmpla lui. — Nu visezi. Ai să înţelegi mai tîrziu. — Deşi nu e regulamentar, zise inginerul şef, cred totuşi că ai făcut bine că l-ai adus aici. Dar, spune-mi, tu îl iubeşti cu adevărat ? nor ia aramă REMINISCENŢA î Două degete uscate şi reci îi striviră sfîrcul fraged al urechii. — Măria Ta să mă ierţi, dar porunca Domnului este să te dezvăţăm cu asprime a mai da tîrcoale pe la uşi. Vocea era mieros-plîngăreaţă. Beizadeaua sări în picioare, smulgîndu-şi urechea din cleştele îngheţat şi frecîndu-şi cu osîrdie locul durerii. — O să pun să te biciuiască, şuieră băiatul de 8 ani şi Jipăi desculţ către camerele sale, tîrînd lung pe jos legătoarea verde a hainei prea largi, croite cu dărnicie la gîndul că fiul Domnului creşte repede. Trîntind uşa iatacului, sări în pat, lăsîndu-se să cadă cu toată greutatea, de simţi prin lîna saltelelor tăria scîndurilor dedesubt. Ţinea ochii strîns închişi, ferindu-se să piardă imaginea celor văzute. A doua zi copilul îşi făcu iarăşi de lucru în partea cu pricina a palatului. Uşa era numai pe jumătate închisă, iar dinăuntru se auzeau chicotelile fetelor care scuturau. Nu se mai osteni să caute crăpătura prin care privise de atîtea ori lucruri numai de el ştiute. împinse cu piciorul uşa de stejar cioplit şi intră. Trei slujnicuţe băteau pernele. Una dintre ele exclamă: — la te uită, Măria Sa cel mic ! Dintr-un ungher sări un rotocol de veşminte lipsite de culoare şi de testemeluri albe care se tot plecă apropiindu-se de prinţ : — Măria Ta, aici e praf, pofteşte de te joacă în altă parte I Beizadeaua n-o învrednici cu vreun răspuns. înainta în odaie, căutînd pe ziduri păunii albaştri şi havuzul în jurul căruia dansau puii de lup. Se împiedică în mijlocul încăperii de măsuţa încrustată cu fildeş, purtînd o cană de argint şi 23 două mici cupe din acelaşi metal. Peretele din fund era acoperit de un covor pe care băiatul îl cunoştea prea bine, dominat de arabescuri în culoarea purpurei. Se feri să întrebe ceva. întoarse spatele celor patru femei care se ploconiră şi ieşi. Trei glasuri chicotiră, strunite pe loc de al patrulea, aspru ca spărtura unui bolovan. In seara următoare, copilul aşteptă să adoarmă doica. Nu coborî din pat decît atunci cînd sforăitul acesteia, care-i legănase încă din primii ani somnul, se legă harnic şi cu temei, ca tot ce făcea buna femeie. Pe coridoare era întuneric. Doar pe la cotituri o biată luminare aştepta să-şi dea duhul. Băiatul merse orbeşte pînă la odaia cu pricina de care se apropie fără grabă, ascultînd mereu dacă nu se aude pasul vreunei slugi sau al vreunui căpitan. Era linişte, dar nu tăcerea moartă pe care pesemne o ascunde pustiul sau aceea din pivniţele în care se lăsase odată prinţul împreună cu alţi ştrengari de-o şchioapă şi de mtare neom. Părea că în jururi respiră viaţa, că pereţii înăbuşă o muzică neauzită şi glasuri nelimpezi pier în catifele. Cum mici un pas nu se apropia totuşi, beizadeaua îndrăzni să-şi lipească nasul de crăpătura adîncă a uşii. Peretele din fundul odăii era acum ca o fereastră către un basm cu lebede — fete de împărat. Fugărite prin păduri, acestea rămîneau agăţate de copaci din cauza părului lung de cîţiva stînjeni. Războinicii le furau din goana calului, dar ele, cu ţipete mari, se prefăceau în lebede şi zburau în copaci, din copaci în nori, iar din nori se lăsau pe oglinda unui lac. O iazmă dădea însă ocol în zbor lacului, lingîndu-i faţa cu flacăra limbii şi lebedele iarăşi ţipau. Ţipă şi copilul, dînd buzna în odaie, să ia din perete iataganul vechi, bătut cu pietre colorate, şi să taie iazma. Dar înăuntru nu era decît o lumină dulce, aromă de cafele şi tutun scump, iar o fată pe oare nu o cunoştea se ridică de pe un divan pe care, în umbră, se mai afla cineva şi veni să-l întrebe cu teamă pe cine caută. Era foarte frumoasă şi tînără fata, dar nu semăna cu nici una dintre fetele de împărat, ceea ce se vedea şi după lungimea cozilor împletite cu mărgele, care nici la căicîie nu-i ajungeau. — Caut lebedele, zise limpede prinţul. Fata îl privi blînd. Pe zid se ghicea în lumina slabă covorul ştiut. Copilul se întoarse să plece. Nu avea ce vorbi cu fata. - la poftim încoace, se auzi de pe divan glasul aspru şî prefăcut blînd al Domnului, cu totul neaşteptat aici. Băiatul înlemni. Se întoarse apoi cu faţa şi se apropie încet : 24 — Nu ştiam câ e Măria Ta, începu cu glas puţin. — Pofteşte, pofteşte. întinse mina, îl apucă de haină şi-t; trase lîngă haina iui bogat împodobită. Să-i dăm beizadelei şerbeturi, nu-i aşa ? spuse fetei care sta în aşteptare şi care la prima poruncă începu să trebăiuiască pe masa cea mică. — Şi acum să ne spui dumneata cine te-a învăţat să. păzeşti pe la uşi. Copilul îşi încleşta dinţii în linguriţa cu şerbet. — înghite frumos şi vorbeşte, urmă Domnul. Băiatul împinse paharul ce i-l ţinea la îndemînă purtătoarea cozilor cu mărgele. — Mă iartă, Măria Ta, nu vroiam să ascult, nici să iscodesc... Privea în pămînt, neputincios a urma. — Dar atunci vroiai ce ? Glasul Domnului era plin şi aspru. îşi pierduse răbdarea şi vorbea copilului ca în Divan. Micul vinovat nu mai deschise gura. — Te vei duce mîine la căpitanul Vanghele şi-i vei spune să te închidă patru ceasuri în temniţa mică. Dacă aflu că ai plîns de frica şobolanilor, voi pune să te atingă la spate cu o curea în văzul slugilor. Ai înţeles ? Beizadeaua dădu din cap. Nici prin minte nu-i dădea că ar putea să încerce o scăpare. Voia Domnului lovea rar pînă la el, dar cei din jur aveau grijă să-i amintească puterea ei. Fata îl conduse către iatacul său. Cînd să treacă pe lîngă sforăitul doicei, îi făcu semn să-l lase singur şi ea plecă fără' a întoarce capul. în pat, se gîndi că a scăpat cu bine. Ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi îndrăznit să spună ce i se nărăzise de o vreme să vadă cînd privea pe crăpătura uşii în odaia aceea ? Domnul ar fi crezut că fiul său îi rîde în faţă. l-ar fi cerut lămuriri. Şi cum să le dea cînd el însuşi nu înţelegea minunea ? Doica schimbă deodată glasul sforăitului, tresări îngrijorată, se trezi şi se repezi la patul odorului său : — S-a întîmplat ceva, Măria Ta ? se împletici vorbind înainte să se trezească. Prinţul se prefăcu a dormi. A doua zi puse să-l îmbrace în hainele de război pe care Domnul dăduse poruncă să-i fie făcute aidoma cu ale căpitanilor săi. Dădaca bombăni împotriva jocurilor sălbatice care 25 •aveau să-i rupă frumuseţea de haine, dor băiatul era hotărît. Cu pasul ţanţoş se duse in căutarea căpitanului Vanghele, în spatele curţilor, unde se grămădea ostăşimea. îl găsi cu greu, acesta fiind la datoriile sale, şi trebui să-l aştepte respingînd .ispita de a se destăinui celor care îl întrebau cu ce-i pot fi de folos. - Să trăieşti, Măria Ta, gîfîi repezindu-se căpitanul chemat în grabă. - Am a-ţi spune o poruncă a Domnului, zise micul curtean. Ceilalţi, care se întîmplaseră pe acolo şi rămăseseră să privească pielea subţire a beizadelei, căscau gura Vanghele aşteptă porunca. Apoi se dumiri : - La treburi fiecare I se stropşi deodată. Să nu vă mai văd cu ochii holbaţi cînd soarele-i în înaltul cerului ! Cînd rămaseră singuri, puiul de domn spuse rece : - Porunca este să stau închis patru ore în temniţa mică. - Doamne, Cristoase, dar ce păcat ai făptuit, Măria Ta, că te-ai ales cu atît de aspră pedeapsă ? Piciul îi răspunse cu o asemenea privire de gheaţă şi dispreţ, încît Vanghele se prăbuşi spre ascunzătoarea cheilor sale, după care se rugă umil de iertare : - Trebuie chiar acum ? întrebă el încă. Nu i se răspunse. Făcură în tăcere drumul pînă la temniţa mică. Aici căpitanul înlătură paznicul. Deschise cu mîna lui, oftă intrînd primul, ca să dea curaj copilului şi să mai alunge lighioanele. îi părea rău că nu pusese matahalele care, în ■aşteptarea ceasurilor cînd şedeau de pază, tîndăleau prin curtea ostaşilor cîit era ziua de mare, să cureţe cocina de porci unde-i zăvorea pe cei înrăiţi cînd îşi dădeau în petic, ia băutură sau ou alt prilej. Cum să-i trăsnească prin minte că va avea să deschidă în faţa beizadelei poarta bătută în cuie mari cu capul pătrat ? Intrînd, copilul închise ochii. Nu ţinea să vadă grozăviile de care auzise, cum se auzeau atîtea în lumea aceasta care era curtea. îi deschise încet, cu teamă, mult după ce în urma lui mîinile tremurînde ale căpitanului trăseseră şovăind un zăvor şi încetase şoapta în care dăduse poruncile trebuincioase paznicului. O încăpere grozav de urîtă şi murdară, urît mirositoare, abia luminată de o deschizătură în perete, luminată totuşi, căci Domnul nu avusese cruzimea de a-l închide noaptea, ce1! puţin de data aceasta. Pereţii erau mînjiţi, plini de semne ciudate, de neînţeles, şi desene care păreau fără noimă. Băiatul căută cu scîrbă găurile şobolanilor, care nu se arătau însă, poate pentru că era zi, poate fiindcă nu jinduiau pradă atît de aleasă. 26 După ce petrecu multă vreme în picioare, îşi scoase haina de care era atît de mîndru, o aşternu pe jos, acolo unde, în umbra acelei zile moarte care se strecura pînă la el, i se păru locul mai curat şi se aşeză. Liniştindu-se dinspre partea lighioanelor, începu a se gîndi la cei oare înnoptau între pereţii aceştia, apoi, deodată, părîndu-i-se că trecuse vreme de cînd sta închis, se întrebă dacă, ocupat cu treburile, căpitanul Vanghele nu avea să-l uite aici. Cu timpul se linişti şi se putu întoarce cu gîndul înapoi la păţaniile sale. Şi le trecu iarăşi pe dinaintea ochilor şi le povesti sieşi din nou şi atît se pierdu în ele încît, la ora aceea neobişnuită pentru băiatul vioi care era şi în untul acelui loc, picînd pe ţesătura curată a hainei sale, adormi. La două ceasuri după zăvorîrea fiului de domn căpitanul Vanghele, departe de a-şi fi găsit liniştea, ofta încă şi se repezea la oricine îi ieşea în cale. Abia se împlinise al treilea ceas şi era la poartea temniţei, gata să deschidă, neîndrăznind însă şi întrebînd iarăşi şi iarăşi paznicul dacă Măria Sa beizadeaua nu a dat semn. Ar fi deschis îndată, dar se temea de mînia copilului, ca şi de a Domnului, care ar fi putut afla neîmplinirea poruncii sale. Şi dacă la ceasul hotărît Domnul însuşi va veni să vadă chipul vinovatului pedepsit ? Vanghele simţi că-l trec sudorile. Nu-i plăcea să vadă în gospodăria sa ostăşească, prea puţin arătoasă, feţe simandicoase. Un sfert de ceas mai tîrziu asculta cu urechea lipită de lemnul înnegrit al porţii liniştea dinăuntru, tremurând pentru micul întemniţat. în cele din urmă înjură murdar şi încîlcit şi, cu bărbăţia cu care s-ar fi aruncat în luptă, traze zăvorul, hotărît, fie ce-o fi, să scurteze chinul copilului. Repezindu-se în întunecimea temniţei celei mici, speriat de tăcere, dădu peste corpul fraged încovrigat pe podeaua de piatră. - Măria Ta I Luase copilul în braţe şi-l scutura cu glas plîngăreţ, sub ochii paznicului ,cît cepele. - Lasă-mă ! se smuci băiatul cu oroare de orice înduioşare. Căpitanul îl puse jos. - Au trecut cele patru ore ? întrebă, acum treaz de-a binelea. - Da, Măria Ta, chiar aşa, bolborosi căpitanul. Nu îndrăzni să mintă mai mult. Ar mai fi vreo trei sferturi de ceas, dar tot una e... Glasul i se pierdu sub ochii prizonierului. - N-ai auzit bine porunca, mi se pare, îl şfichiui copilul răzbunător şi nedrept. Greoiul războinic îl privi cu milă şi reproş : 27 — Aşa trebuie să fie, dacă spune Măria Ta. Făcu o plecăciune şi ieşi fără a mai zăvori. La împlinirea celor patru ceasuri, paznicul fu acela care deschise poarta grea şi se dădu la o parte, făcînd loc prinţului să iasă. Haina rămase lipită de mîzga podelei. 3 — Tu ai văzut vreodată pui de lupi jucînd în jurul unui havuz cu păuni albaştri ? — Doamne apără şi păzeşte, cum să văd aşa ceva, Măria Ta ? se minună doica zgomotos, cu ochii la lucrul ei, căci îi plăcea să-l îmbrace pe fiul Domnitorului în lucruri eşite din mina ei. — Ai văzut sau nu ai văzut ? — N-am văzut, maică, nu, şi nici nu mă trage aţa. O fi văzut Măria Ta pe acolo pe unde ai fost zilele trecute de ţi-ai prăpădit haina de căpitan. — Nu acolo, dar am văzut. — Chiar aşa. — Chiar aşa. — Bine. Ghemele se rostogoliră o vreme în tăcere printre culorile covorului. — Dar ai văzut fete de împărat care fug prin păduri şi cînd să le prindă călăreţii se prefac în lebede şi zboară ? — Păi cum nu, Măria Ta, doar eu ţi-am povestit basmul cu lebedele-fete de împărat ! — Lasă, doică, basmul, cu ochii tăi ai văzut ? — Dar Măria-Ta de unde ştie că a văzut cu ochii şi nu a visat în somn sau nu a rămas aşa, cu privirile pe pereţi, într-o seară umbroasă, cînd în fiecare ungher pare să se ascundă un spirid'uş ? — Eu am văzut lebedele treaz I Le-am văzut aici, în odaia cu divane şi tipsie de argint pe masa din mijloc. — Măria Ta spune ce vrea şi eu cred ce pot să cred. Prost mai zboară lebedele dacă în iatacul acesta, unde ţi-am spus povestea lor, au ajuns după atîta vreme numai pînă acolo. — Dar puii de lup ? Ce poveste cu pui de lup mi-ai spus ? — Nici una, Măria Ta. Puii de lup nu joacă în basmele creştineşti, se închină femeia, după care se întoarse la lucrul ei. — Eu i-am văzut. — Bine, lumina ochilor mei, i-ai văzut. — Nu mă crezi. Glasul copilului era duşmănos. 28 — Să te cred, maică, deşi nu-mi prea dă inima ghes. Băiatul sări în picioare, gata să plîngă. — Eu am stat în temniţa mică pentru ei şi tu nici măcar nu mă crezi I — Doamne, ce tot spune Măria Ta ? Deodată parcă se făcu lumină în capul femeii. Lăsă lucrul să se răspîndească pe jos şi se repezi la micul nedreptăţit. Nu înţelegea nimic altceva decît. că i se întîmplase ceva cu adevărat zguduitor. Copilul îşi regretă cuvintele, dar lacrimile nu putură fi oprite. Sta drept şi mîndru şi furios, caricatura unui domn, şi nu ducea mîna la ochi, ca să nu ia cunoştinţă de slăbiciunea sa. Era atît de dureros de nemîngîiat în umilinţa lui, că femeia nu putu decît să se repeadă şi să-i înăbuşe faţa înlăcrimată în fustele ei bogate, mîngîindu-l şi aiintîndu-l, în vreme ce cu dreapta îl alunga pe ucigă-l crucea. 4 Petrecerea era în toi. în .sala cea mare, Măria Sa îşi cinstea boierii. în curte cîntau muzicile. Slugile fulgerau încolo şi încoace, să împlinească voile tuturora. Ca de obicei, petrecerea începu în cuviinţa cea mai domnească, pentru ca, la cîteva ore, din sala bine luminată să răzbată glasurile petrecăreţilor, rîsetele fără stăpînire, groase, bărbăteşti. Beizadeaua îi dispreţuia fără să-i cunoască pe oamenii care grohăiau astfel. Petrecerea cu luminile şi muzicile sale nu-l atrăgea totuşi mai puţin. Dornic să arunce o privire asupra celor ce se veseleau alături de Domnitor, se scutură, cu destulă uşurinţă, de sub aripa doicei, ea însăşi repezindu-se mereu cu treburi tainice spre bucătării şi pivniţe, şi, cînd înţelese că nimeni dintre petrecăreţi nu se mai ţine pe picioare, se apropie de sala cea mare, grijuliu totuşi, ca totdeauna, să nu întîlnească pe coridoarele întunecate prea multe feţe. Glasurile se auzeau tot mai puternic. începu să se audă zgomot de vase răsturnate, de cupe ciocnite cu mîini şovăielnice, ba se înţelegeau şi unele vorbe. Copilul se afla în preajma locului către care astă seară se îndrepta atîta gîndul Doamnei, cît şi al slugilor ori al ostaşilor care nu vedeau decît ferestrele cu lumini şi ascultau muzicile. Deodată una din uşile sălii celei mari se deschise larg. Băiatul se lipi de perete. Să fie un boier care ieşea să ia aer ? Îngheţă : era tatăl său ! 29 Domnitorul era sever. La ceasul acesta copilul trebuia să doarmă. Micul neascultător putea să se teamă şi se temea, nu atit de o nouă trimitere la căpitanul Vanghele, ca în urmă cu două luni, căci nu toate vinile sînt pe o ,măsură, cît de pedepsirea doicăi, nevinovată de vreme ce nu ştia nimic. Domnul încă nu-l văzuse. Atunci copilul îşi dădu seama că se află în faţa odăii cu poveşti. închise ochii şi se năpusti înăuntru. Va fi fost văzut, auzit, ghicit ? Nu putem şti. Căci intrînd şi închi-zînd iute uşa, băiatul încremeni. Din nou ca altădată, ca în atîtea rînduri, pe zidul din fund se desfăşura o poveste, de astă dată cu cerbi înhămaţi ca nişte căluţi, cu clopoţei de argint şi care trăgeau într-o butcă de jucărie o fetiţă oacheşă, cu ochi focoşi, veseli şi poznaşi. Vedenia nu pierea, deşi beizadeaua intrase în odaie şi nu mai trăgea cu ochiul prin crăpătura uşii, ca altădată. Deodată, binecunoscuta iazmă apăru pe cer, se lăsă asupra locului şi începu să dea tîrcoale cortegiului, care, neştiind cum să scape, se rotea în cerc. Glasul fetiţei cerea ajutor. Băiatul nu mai stătu pe gînduri. înhaţă iataganul din perete şi se năpusti. Văzindu-I, cerbii căpătară curaj şi se adunară în juru-i. Tînăra călătoare îl rugă cu lacrimi în ochi să o scape de îngrozitoarea urmărire. — N-ai grijă, domniţă, strigă băiatul, urmînd cu privirea ageră tîrcoalele iazmei. Aceasta se roti ce ochiurile acestei reţele sînt situate parcaje supra şi subterane» garaje-turn, cu cîteva zeci de nivele, hale zăvorite de enigmatice porţi de metal. La cîteva sute de metri deasupra solului pluteşte, zi şi noapte, un nor albăstrui, întins, învăluind întreg orizontul. Oraşul este locuit, în exclusivitate, de fecunda specie a amabilelor. Viaţa acestora este 'relativ puţin cunoscută, din pricini lămurite ceva mai jos. Totuşi, unele consemnări au fost făcute de către cîţiva reporteri temerari, care au reuşit să se înapoieze de aici, în mod miraculos. Avînd în vedere tulburarea lor pronunţată chiar în urma unei şederi extrem de scurte, precum şi numeroasele puncte în care relatările se contrazic reciproc, informaţiile socotite demne de a fi puse în circulaţie sînt extrem de sumare. Existenţa — cea publică, cel puţin — a omobilelor începe la porţile halelor, de unde ies în grupuri compacte, din oră în oră. Se pare că aici îşi fac apariţia numai exemplare mature, de mare litraj. Diferite subspecii se deosebesc între ele doar prin tipul şi poziţia inimii, transmisie, suspensie, şi alte asemenea date anatomice, Fiecare familie este caracterizată printr-o anumită construcţie a caroseriei, diferenţierile individuale localizîndu-se la nivelul liniei, culorii, numărului de faruri sau limitîndu-se strict la numărul de inmatricuîare. O trăsătură comună, asupra căreia toate relatările sînt identice, este prezenţa unui ochi roşu, ca o rană sîngerîndă, în creştetul indivizilor, unde clipeşte hidos, fără un sens inteligibil. O'mobilele manifestă o vitalitate irezistibilă, consumată mai ales printr-o deplasare, aparent lipsită de sens, cu viteze considerabile, în cuprinsul reţelei de autostrăzi, anume destinată acestui scop. Lipsa de sens este, într-adevăr, doar aparentă r în realitate, pe parcursul acestui magic dans al vitezei, se desfăşoară, în forme specifice, procesul selecţiei naturale. Goanei demenţiale pe benzile de asfalt îi supravieţuiesc doar exemplarele cele mai robuste, cu reflexe drăceşti, bine adaptate ritmului infernal a! existenţei. Orice defecţiune a frinelor, a sistemului de semnalizare implică riscuri cumplite ; cea mai uşoară deviaţie a coloanei vertebrale este fatală. Vehicule speciale, de mare tonaj, transportă cadavrele în preajma halelor, unde — după o presare prealabilă în forme paralelipipedice - ele sînt recuperate în mod misterios, servind probabil la complicata procreare a noilor bolizi. în afara orelor de îndelungată, îndîrjită înfruntare rutieră, a luptei zilnice pentru existenţă, omabilele cunosc şi scurte răgazuri, în incinta parcajelor. Tăcute, nemişcate, insensibile la apropierea rivalelor, ele zac într-o ciudată toropeală, în- 35 toarse adeseori cu spatele spre giganticul ecran pe care rujează, interminabil, un fiim apăsător, inspirat din viaţa dură a excavatoarelor. Cînd nu şi-o consumă pe autostrăzi, familiile motopiene îşi petrec noaptea în garajele turnuri, atinse de un somn metalic, fără vise. Amănuntul cel mai îngrijorător al vieţii locuitorilor Motopiei - şi care face de-a dreptul odioasă creşterea malignă a urbei — este modul lor de a se hrăni. Pe scurt, aici se practică antropofagia. Principalul aliment al omobilelor sînt oamenii. Atraşi din unele oraşe patriarhale priintr-o propagandă mincinoasă, dar bine regisată, capturaţi datorită naivităţii lor, oamenii ademeniţi sînt descărcaţi, în număr mare, în gările şi aerogările Motopiei, de unde sînt fie azvîrliţi direct haitelor fiămînde, fie transportaţi, în vrac, în depozite speciale — numite pompos hoteluri şi legate nemijlocit de edificiile în care faimiiiiiile localnice îşi petrec noaptea — pentru a le fi servit de vii la micul dejun. Sătule, ghiftuite, cu burţile atîrnîn-du-le la cîteva degete de faţa asfaltului şi aplecîndu-se leneş la curbe, amabilele pornesc apoi să-şi digere prada. Frunţile lor teşite, opace, ascund gînduri dintre cele mai obscure. Cu excepţia celor cîtorva reporteri, amintiţi mai sus — şi care sînt adevăraţii noştri mîntuitori, căci primejdia cea mare nu este atît existenţa Motopiei, cît ignorarea acestei existenţe — nimeni nu s-a mai întors din lugubrul oraş. în paranteză fie spus, telefoanele şi scrisorile entuziaste, prin care cei ajunşi acolo îşi exprimă, chipurile, încîntarea sau îşi anunţă hotărârea, de-a dreptul neverosimilă, de a se stabili pentru totdeauna în acea urbe, nu pot fi socotite altfel decît acte disperate, smulse sub ameninţarea morţii, dacă nu chiar plăsmuiri ordinare, groteşti, contrafaceri integrale. Supravieţuitorii povestesc lucruri înfiorătoare despre cruzimea fără margini a omobilelor, care ucid adeseori nu pentru a se hrăni — de altfel se hrănesc numai cu oameni vii — ci din pură plăcere. De îndată ce încep să devină conştienţi de primejdia care-i ameninţă, gîndurile prizonierilor se adună concentric în jurul unei posibile, salvatoare evadări. Şi, cum singura soluţie este aceea a unei fugi pedestre, ei încearcă să părăsească celulele nefastelor hoteluri. Sadismul rafinat al localnicilor abia acum îşi arată adevărata măsură : ieşirile nici mă-oar nu sînt păzite ; «mobilele ştiu — şi cinismul lor întrece orice închipuire — că, pe parcursul celor cîtorva zeai de kilometri, pînă la hotarele Motopiei, chiar de-ar fi să umble numai noaptea, cînd traficul este redus, iar ziua să se ascundă, oamenii au de străbătut sau de traversat atîtea benzi de asfalt, încît numai o minune le-ar putea îngădui să reuşească. Din fericire, cîteva asemnea minuni s-au produs. Dar un număr uriaş de 36 fugari au plătit cu viaţa aceste rare miracole. Căci, lăsîndu-i să spere şi surprinzîndu-i apoi pe rînd, hăituiţi şi înfometaţi,, omobilele i-au strivit necruţător, scrâşnind sinistru, şi le-au lăsat stîrvurile să putrezească pe locul cumplitelor execuţii, neridicate, neîngropate, să le albească oasele pe asfalt, pentru ca înspăimîntătoarele hîrci să atragă şi altora atenţia, să le sugrume de la început orice gînd de împotrivire. Lordul Knowshire îşi stăpîni cu greu emoţia ; în faţa iui, la numai cîteva mile, se desluşeau zidurile roşii, lucind în lumină, ale Sah-Harahului. Pentru o clipă, uită întîmpiările tragice ale drumului, uită totul cu excepţia fascinantei imagini pe care, în sfîrşit, o avea în faţa ochilor. O visase ani în şir, repe-tînd cele cîteva citate din Abu-Abbas, pe care ajunsese să le ştie pe de rost în original, comparând inscripţiile copte de la Abydos cu papirusul, mai vechi cu două milenii, descoperit în mormîntul anonim de la Deir-el-Bahari şi rămas încă, pînă în acel moment, fără o explicaţie certă. Şi iată-l, în sfîrşit, ajuns la ţintă. Pentru o clipă îşi îngădui să încerce gustul mult-rîv-nitei victorii ; fusese plătit scump. îşi săltă în spinare sacul în care purta tot ceea ce îi mai rămăsese din averea expediţiei şi pomi cu paşi hotărâţi spre zidurile strălucitoare de granit, care îi aruncau de departe o ultimă şi irezistibilă provocare. Pe măsură ce se apropia, forma circulară a oraşului devenea tot înrai 'limpede. Lordul îi apreoie din ochi diametrul : nu putea fi mai mic de două mile. în exterior, Sah-Harahul înfăţişa neaşteptatului său vizitator un zid continuu, alcătuit din blocuri de piatră perfect lustruite şi îmbinate, înalt cam de 60-70 de picioare şi lipsit de orice ieşind, de orice denivelare. De departe, oraşul arăta ca şi cum ar fi alcătuit un unic, colosal edificiu cilindric, acoperit cu o calotă sferică, destul de turtită. Pe măsură ce lordul se apropia, zidul, înălţat în prim plan, îi ascundea vederii calota. Ajunse chiar lîngă zid şi atinse cu palma piatra roşie, înfierbîntată de soare. începu să ocolească, în căutarea intrării. După calculele sale, străbătuse aproape un sfert din circumferinţă cînd, în fine, descoperi o deschizătură înaltă şi strâmtă, încît numai un om foarte slab 37 or fi cutezat să se strecoare înăuntru. Aici se opri, lepădă sacul şi chibzui ce avea de făcut. Intrarea — căci nu se putea decide să o numească poartă — era de o simplitate şocantă. O deschizătură, o fantă prelungă şi întunecată, care întrerupea continuitatea zidului în treimea lui interioară. Nimic înfricoşător, nici un element menit să în-spăimînte sau să oprească pe acela care ar fi îndrăznit să treacă mai departe : nici urmă de porţi ferecate, de zăvoare, sfineşi sau himere. Şi totuşi, privind intrarea, temerarul lord Knowshire simţi cum un fior neplăcut îl străbătea din creştet pînă în tălpi. Dar era mult prea tîrziu oa să dea îndărăt şi, după un minut de cumpănă, trecu peste nevăzutul prag. Cu toate că era de o zvelteţe proverbială, cu toate că zilele de marş prin pustiul torid îl făcuseră încă şi mai costeliv, fu nevoit să înainteze lateral, cu bărbia proptită într-un umăr şi tîrînd de curea sacul în urma lui. Contrar aşteptărilor, cît şi legendelor care circulau pe seama unor asemenea locuri, intrarea nu era străjuită de acele trape sau curse perfide, care să îi piardă pînă şi pe cei mai prudenţi şi ingenioşi asediatori. Dimpotrivă, foarte curînd deschizătura aceea strivitoare se lărgea, prefăcîndu-ise într-un coridor nu plrea lat, e drept, dar potrivit unui mers comod. Lumina venea de undeva de sus, aerul era respirabil, pardoseala urca într-o pantă abia simţită, pereţii erau netezi, iar coridorul cotea, uşor şi constant, spre stînga : curba lui părea să urmeze îndeaproape forma zidului exterior. După ctîeva ore de umblet, lordul pricepu că forma coridorului nu era circulară, căci ar fi trebuit, după toate probabilităţile, să ajungă din nou la intrare, sau într-un punct prin care mai trecuse. Coridorul îşi continua neabătut traseul, cotind mereu, cîte puţin, spre stînga. Nu se înşela : drumul se răsucea într-o uriaşă, domoală spirală, al cărei capăt rămînea pentru el imprevizibil, deoarece nu îi putea calcula cu precizie curbura, nu cunoştea grosimea pereţilor şi nici nu putea aprecia dacă spirala se prelungea tocmai pînă în centrul colosalei construcţii sau se sfîrşea mai curînd. Nu avea decît o singură posibilitate, să meargă consecvent înainte, învîrtindu-se de fapt în jurul zidurilor. Serile erau foarte scurte la acea latitudine şi, cum lumina coridorului venea totuşi de afară, lordul se pomeni brusc într-o tainică semiobscuritate. Mai avu timp să-şi consulte crono-metrul şi să-şi scoată povara pe care o ducea în spinare. întunericul era deplin. Ore în şir, nu auzise alt zgomot decît acela, amplificat de ecou, al propriilor săi paşi. Acum îşi încorda auzul, dar zadarnic ; nici cel mai slab sunet nu îi clinti timpanele. In liniştea netulburată a nopţii, doar respiraţia şi 38 bătăile rare, ritmice, ale inimii sale erau singurele semne de viaţă. închise ochii. Imaginea coridorului, legănată în cadenţa paşilor, îi stăruia în minte. Apoi, frînt de oboseală şi de stă-pînite emoţii, bărbatul se cufundă într-un somn fără vise. Noaptea trecu fără incidente. Totuşi, pentru prima dată de cînd pornise în expediţie, lordul se trezi cu sentimentul unei fatale curgeri a timpului. Cercetă încă o dată conţintul destul de sumar al sacului : un binoclu, o hartă, o busolă defectă, un jurnal în care de multă vreme nu mai notase nimic, o carte de care nu se despărţise niciodată, cîteva cutii cu cartuşe pentru revolverul atîrnat în şold, un bidon plin pe jumătate cu o apă clocită, pesmeţi, ciocolată, cutii de conserve, un cuţit şi... cam atît. Cu multă zgîrcenie, mîncarea i-ar mai fi ajuns pentru cîteva zile. Apa — pentru cel mult trei. Situaţia lui nu era deloc liniştitoare. Porni. Trebuia să meargă înainte. O clipă se temu că o luase in sens opus, dar fusese numai o părere : drumul cotea uşor spre stînga, deci totul era în ordine. Dificultatea acestui drum comod abia acum începea să se arate ; mai trecuse o zi, trecură două şi, încă înainte de a se împlini săptămîna, foamea şi, mai ales, setea îl secătuiră. Pasul i se făcu nesigur, privirea i se tulbură, curbura vagă a coridorului ajunse să. îl obsedeze. Somnul îl părăsi şi, de altfel, nici nu se mai oprea în timpul nopţii. Cu tot întunericul, imaginea drumului i se săpase atît de iodînc pe iretină, 'mereu aceeaşi, încît o avea neîncetat în faţa ochilor, servindu-i noaptea drept călăuză. Umbla mereu, fără să mai poată deosebi ziua de noapte, fără să le ,maii numere, cu gîndul la capătul coridorului, care se îndărătnicea să rămînă imprevizibil. îl cuprindea furia, de teamă că s-ar putea întoarce din drum, deşi ştia că s-ar fi stins de sete cu mult înainte de a ajunge la ieşire. Şi îl îngrozea gîndul că, neputincioase, picioarele vor refuza să-l mai poarte şi atunci se va prăbuşi, se va mai tîrî o vreme şi va pieri fără să dea de capătul blestematului coridor. Se împiedică şi căzu, lovindu-se dureros la genunchi. Abia acum îşi dădu seama că umbla într-un întuneric deplin. întinse mîna, bîjbîind, în căutarea peretelui ,de care vroia să se sprijine. Degetele întîlniră oasele unui schelet. Se ridică cu greu : trebuia să plece mai departe. Era convins că, dacă ar fi 'rămas pe loc isă se odihnească, nu s-or mai fi ridicat niciodată, înainta mai precaut şi, curînd, cînd se lumină cu adevărat, mai întîlni cîteva schelete. Un licăr de luciditate îi îngădui să constate că raza cercului în care se răsucea devenise acum mult mai mică, iar curba coridorului sporise considerabil. Mai avea puţin şi ajungea în centru. Răsufla cu multă greutate, limba i se umflase, foamea îi spinteca măruntaiele. Hotărî să se debaraseze de sacul pe care îl purtase pînă aici 39 şi nu-i mai era de nici un folos. îşi lepădă ghetele, apoi hainele, una cîte una. Senzaţia ireversibilităţii, cu care se trezise în prima dimineaţă, pusese, între timp, stăpînire pe întreaga lui fiinţă. Cînd se furişă, complet gol, în sala circulară din mijlocul numuliticului oraş Sah-Harah, lordul Knowshire trecuse dincolo de capătul puterilor. Se rezemă de perete şi înainte de a se lăsa să alunece, încet ,pe pardoseală, izbuti să cuprindă cu o privire întreaga încăpere. Ceea ce văzu ar fi avut darul să uluiască pe orice muritor : sala era înconjurată de douăsprezece jilţuri din aur masiv, în care se ridicau, durate din fildeş şi pietre preţioase, statui ale lui Osiris. Pereţii din alabastru, sculptaţi în basorelief, alcătuiau o uriaşă friză, compusă din scene ale cărţilor morţilor, intercalate cu şiruri de hieroglife. în mijlocul încăperii — între mese de bronz încărcate cu ulcioare şi coşuri, pline cu miere, grîu, vin şi curmale — se înălţa un splendid sarcofag din argint. Capacul sarcofagului fusese sprijinit în două vergele din lemn de cedru. Alături, pe un scaun a cărui simplitate contrasta cu fastul întregii încăperi, atîrnau veşminte de purpură. Vrăjit, lordul se ridică şi, parcă plutind, făcu cîţiva paşi. Trupul lui nu mai simţea nici o durere, setea şi foamea pieriseră, sau încetase el să le mai înregistreze. Uitase cu desă-vîrşire ce î-a ad'us pînă aici Cu 'privirii rătăcite, se apropie de sarcofag şi, fără să acorde atenţie meselor îmbelşugate care îl înconjurau, privi înăuntru pentru a se convinge că sarcofagul era gol. Se mişcă încet, cu gesturi line, hieratice, ca împlinind un ritual sacru. Luă hainele de purpură şi le îmbrăcă. Apoi, cu multă grijă, ca să nu doboare capacul, se lungi în sarcofag. Un surîs straniu i se întipări pe buze. Se stingea lin, fără să observe hotarul dintre cele două lumi, ca şi cum un asemenea hotar nici n-ar fi existat. Murise. Vergelele putrede trosniră, împroşcînd pulbere fină ; capacul greu al sarcofagului se prăbuşi cu un zgomot asurzitor. Pe capac fusese sculptat chipul lordului Knowshire, transfigurat de un Inexplicabili surîs. Aştepta Ocolo, de patru milenii, întîlnirea cu originalul. \ Desene de DONE STAN florenţa altu NOSTALGII - fui /Vlihu Dragomir - Şi primăvara, asculftnd îndemnul raselor agreste ieşim în cer, amenajăm solariile suspendate. Chemăm : copilărie, grîu, fîntînă, floarea soarelui şi gura ni se umple de polen de-un dor prelung, necunoscut, suind cu Mioriţa, ceruri. Demult, această clipă calmă era numită Mai şi se mergea desculţ prin praful Icarilor căzuţi din cer... Şi dimineaţa ascultînd îndemnul raselor agreste ieşim în nori şi semănăm pămînt de flori suit în palme, sfintele daruri ridicate la ochiul anxios, celest al marelui oraş atomic. 43 ATAVICA Parfumul florilor de ceară cînd luna rece intră-n riduri şi stau să cadă liliecii peste acoperişuri lucii, un nimb mortal pune pe feţe stigmatul celor mai aleşi. E sus, e frig, spaţiul deschis acelor zburători chemaţi prin moartea ierbii şi prin fumul răşinii arse in răspîntii, vrăjită noapte Înviind in mlaştinile cuaternare instinctele crescind serafic gheare şi colţi şi aripi vaste. E noaptea zborului dinţii, reptile zburătoare invie suind la cer, la nimbul lunii, - acelaşi frig, aceleaşi raze venind demult, din stele stinse — pe fruntea mea, rămas de veghe, ochiul al treilea, stelarul. Şi ochiul plutitor in cearcăn peste priveliştea cu riul văzind : ies pietrele din visul lor de pietre, din măcinarea întreruptă se trezesc un fel de forme, un fel de văzuri simultane, fiinţe minerale — mişcarea lor pe unghiuri, pe arce mari la sunete, 44 lumi izvorind din curgere desăvîrşindu-i cercurile, întretăieri de sfere dincolo de dincolo — acolo unde noi negînd, crezînd Icari izbindu-ne de ceru-al noulea cădem ; Cînd ei ori ele vin peste pămînt, mişcarea lor pe unghiuri, pe arce mari la sunete. GLUMA In spaţiul îngust, încoace-încolo, treceau limpezi, homunculi foarte drepţi, foarte demni, foarte astrali ; ei în de ei discutînd filozofii. Planeta lor de sticlă : polul nord, polul sud, sexe opuse, teorii divergente în domenii diverse... înalţ eprubeta, o clatin. Forţa de inerţie acţionează — activa, libera inerţie I Privesc aceşti domni scufundaţi în mediul alchimic închipuindu-se, presupunîndu-se — costelaţia dinţilor mei luminează aceste seminţe reducînd seminţia la scara microbilor. Arunc eprubeta la experienţe ratate, sting lumina în cartea neterminată. 45 george iarîn ELEGII PENTRU PÂMÎNT I Primele frunze-au căzut dar verde/e-/ încă puternic capul lui de animal frumos împodobeşte ţinutul prin care toamna-şi tîrăşte melancolia albastră acesta e ceasul cînd se vindecă rănile dacă le atingi cu fire de iarbă cînd cel mai trist adevăr e uşor ca o pasăre care-ţi înfloreşte pe neaşteptate între palme cînd lumea nu te mai poate opri să-ţi uiţi numele cu care te-a legat de întîmplârile ei obosite căci tu eşti cuvîntul care respiră în toate minunile simple ale naturii tu eşti sudoarea preafericită a azurului care umezeşte penele privighetorilor oarbe ce poate să povestească vîntul despre el însuşi ce poate să spună coasa despre foşnetu-i stins prin sufletul nemuritor al trifoiului despre toate acestea tu vorbeşti numai cu cearcănele care înfloresc în jurul ochilor tăi despre toate acestea tu cînţi numai cu sîngele care se evaporă de pe buze/e tale nicăieri nu este viaţa mai adevărată decît înlăuntrul visului tău iarba apune piatra se dizolvă în saliva vîntului 46 pasărea cade ca un fruct din copacul străveziu înălţat de zborul ei tu rămîi să le povesteşti seminţelor despre plantele care le-au născut tu rămîi să numeri rănile şi osemintele Pămîntului tu rămîi să-ţi aminteşti toate cuvintele pe care le şoptesc oamenii în ceasul morţii II Această inimă arzînd în noapte cum arde carnea dulce a fructului lingă ruina frunzei îţi spune că a obosit e timpul să te ridici din mîlul singurătăţii tale ca o mulţime care ovaţionează intrarea taurului în arenă iată cuvintele te părăsesc şi stelele gîngăniile cerului îşi trag încet antenele de pe hîrtia care se răceşte ca t.upjl unei păsări moarte adio nu trebuie să spui nici un cuvînt frumos nu trebuie să-ţi fluturi pelerina sîngelui cu eleganţa actorului ce pleacă de pe scenă nimeni nu va aplauda nimeni n-o să-ţi arunce flori cortina e pentru regi amurgul pentru îngeri pentru tine doar frunza care cade retezînd umbra ce te-a legat de poezie drumul 47 pedală albă in cenuşa toamnei piatra pe care vei rămîne aştâptînd fără durere să mai treacă prin sîngele tău un timp un animal rănit III Umbra pădurii s-a topit demult un strop de miere în cenuşa toamnei priveşte cum îşi pierde vîntul blana prin tufele de zmeură lumina cu rănile-i albastre te adulmecă eşti mai bătrîn acum cu o mireasmă numai auzul îţi rămîne tînăr în nebuloasa trupului o plantă ■care respiră strigăte şi linişti ascultă undeva plînge un clopot ascultă undeva arde un vultur ascultă undeva se sting privelişti ascultă undeva se sparge vidul ascultă undeva se iubesc păsări ascultă undeva foşneşte-o coasă ascultă undeva un om îşi sapă mormînt suav în zborul unei mierle ascultă undeva în lume cîntă ţărîna cerul apa piatra vîntul un cîntec simplu şi amar ca iarba foşnind uşor pe buzele poeţilor care-au murit prea tineri cum se-ntîmplă loviţi de un cuvînt frumos în tîmplă V Poate mai este timp să părăseşti acest poem înainte de apusul soarelui poate mai este timp să cauţi pe harta memoriei tale o insulă fără cuvinte un peisaj pe care l-ai iubit cu deznădejde •48 mocnind sub pielea ta aşa cum în oglinzi mai tremură o vreme după moarte umbrele femeilor frumoase poate mai este timp pentru o călătorie în viitor sau în trecut undeva unde să poţi încropi un foc albastru din oase de privighetoare şi din aripi de înger un foc plăpînd şi moale ca blana unui animal ucis de care să-ţi lipeşti spinarea fără să te temi că vei fi sfîşiat poate mai este timp să stai puţin acolo ascultînd cum curge lumea în sîngele tău ca să se vindece de catastrofe poate mai este timp să inventezi o limbă nouă o limbă de culori şi de miresme ea adierea vîntului de martie prin coama luminoasă a zăpezii o limbă-n care să-i poţi spune secundei ce se-apropie de tine şuierînd frumoasa mea opreşte-ie nu mă lovi eu sînt un vas fragil în care doarme veşnicia. fon lilă REMINISCENŢA şerpi la limita pămîntului neevoluaţi dau naştere liniştii ah I nimeni nu a ştiut pînă acum ce-i liniştea întindere sălbatică, roşietică oraşul în care ploile curg din computere iar apa presupune o construcţie voit violetă pentru a nu se mai opri nimeni lîngă acele fîntîni devenite antichitate ţara în aur, boschete umezite de boare în peisagiul acesta Om ! după două mii de ani tenta apusului era verde UNDE ÎŢI PLACE LUMINA cai traversau Pacificul îndatorat defrişării după noaptea pămîntului ne-am născut cu un plug înhămat la imaginaţia noastră toridă spune-mi cine eşti tu şi-ţi voi da o broască ţestoasă să te mîngîie cu încetineală 51 ori poate zările, atît de albastre, vor ii privite printr-un ochean de broască ţestoasă, mai verzi aşa cum ii place ierbii, la voi, să învăluie Încheieturile de pămînt ale cuprinderii, Ulysse căci tu eşti, Ulysse, cel părăsit într-o argonautică visare şi la porţile gmdirii umane baţi acum, fericit unde să-ţi placă lumina ai vrut să opreşti pegasul aripa de zbor întrerupt pe cimpie cu brazi din senin ancestral, ca un spectru ori ca un destin ACUM DOUA Mii DE ANI ■ştiţi ce este o piatră ? trebuie să fie ceva aruncat dintr-un vulcan iar vulcanul este o înflorire în pîntecul pămîntului, mamă ? aprinde luna şi-mi pune la căpătîi un dicţionar enigmatic să învăţ întîmplările lumii ruxandra niculescu NOAPTEA CA UN PUNCT Încremeneşte pasărea ca ghipsul ca osul de elefant ucis de atlanţi ca frunza de fier ca degetul dind la o parte un ochi să se poată vedea. Şi în iarba mai înaltă ca noaptea cad umerii lor. Ei au de patru ori cîte şase degete cu care arată de patru ori cîte şase metale. Pielea le flutură pe umeri şi dau din sînge o, cum filfîie sîngele lor în văzduhul cărnii. 53 far în tîrguşorul nostru tinerii îndrăgostiţi Vor prinde curaj şi se vor lungi sub braţele ei generoase. Cît despre adulţii îndrăgostiţi, vor trebui doar Să privească şi să arate cu degetul, aşa cum fac şi eu Cînd nu vor găsi cuvintele. william jay srnîtn INTERIOR Omul trase universul în odaia lui Şi închise uşa ; In jurul peretelui se roteau planete, De-a lungul podelei Stelele se ridicau şi cădeau odată cu întunericul grav, Care răsufla încet ; Comete înotau aidoma colţilor unui rechin, Grinzile de stejar aveau nişte urechi monstruoase, Şi se-auzea şi un lătrat de şacal. Păsări acvatice veneau dinspre insule depărtate ; Fregate, rîndunici de mare Îşi curăţau în lumina joasă, rotitoare Penetul strălucitor — se învirteau, Cîrîiau, şi se repezeau apoi Spre bancurile de peşti Pîlpîind prin noapte. Trecutul şi viitorul, două pantere sfrijite, Negre ca antracitul, Se foiau la hotarele creierului său — Preţiosul minereu al vieţii sale ; Omul putea vedea Cum i se deschid în faţă, lin, porţile Peste un rădvan căptuşit cu trandafiri aşteptînd în ploaie. 57 rotert desnos IZVOARELE NOPŢII Izvoarele nopţii sînt scăidate-n lumină. E un fluviu, la care vin să bea, ne-ncetat, cai şi iepe de piatră, c-un sonor nechezat. Atîtea veacuri de trudă vor duce oare ia oboseala ce moaie pietrele ? Atîtea lacrimi, atîta sudoare vor îndreptăţi oare somnul pe dig ? Pe digul de care se sparge fluviul curgînd înspre noapte, înspre noaptea în care visul curmă gindirea. O stea e pe urmele noastre. O, stea, urmează-ne supusă, ■vino să ne mănînci din palmă, din mîna stăpină-nsfirşit pe destin ■.şi pe cele patru stihii duşmănoase. 58 cnarles sîrruc (s.u.a.) EXPLORATORII Ei sosesc seara înăuntrul obiectului. Nu-i întîmpină nimeni. Felinarele pe care le poartă Le proiectează umbra înapoi în trupuri. Îşi spun în gînd : Cerul şi pămîntul Sînt de aceeaşi culoare impenetrabilă, Nu există vînt. Dacă-or fi fiind rîuri, Pe semne că sînt subterane. Nici o urmă din minunile pe care le-am căutat. Nici pomeneală de stele noi. Nici măcar o pulbere. De aceea, Trebuie să tragem concluzia Că o fi trecut cineva pe-aci, nu demult, Cu o mătură... în româneşte de PETRE SOLOMON 59 anie keyes FLORI PENTRU ALGERNON Jurnalu de opservaţie număru 1-5 marte 1965. Doctoru Strauss zice că eu să sriu tot ce am în capşi orce mi sentîmplă deacun colo. Nuş dece da zice căi important penca ei să vadă dacor să mopereze. Sper că da. Donşoara Kinnian zice că poate cosă mă facă deştept, leu vreau să fiu deştept. Pe mine mă chiomă Charlie Gordon am 37 de ani. Numai am ce să scriu acu aşa că gata pentru azi. Jurnalu de opservaţie număru 2—6 marte. Az mau pus lancercare. Crecă nam eşit bine. Şi crecă acu sar putea să nu mă mai opereze. Asta a fost fincă un tînăr eran cameră şavea nişte cartoane albe şi nişte cerneală vărsată pe cartoane. El a zis Charlie ce vez pe carto nu ăsta. Da mie mera frică de muream crvîar dacaveam picioru de iepure în buzunar fincă de cîn eram copil todeauna cădeam la egza-mene la şcoală şi făceam pete de cerneală. Lui iam ziscâ văd o pată de cerneală. El a zis da şi ieu mam bucurat, leu ziceam castai tot -da oîn mam sculat să plec el a zis Charlie încă nui gata. Pormă nu mai ţin aşa bine minte da el voia să zic ce eran cerneală, ieu nu vedeam nimican cerneală da el zicea că alţ oameni vede acolo chipuri. Da ieu nu vedeam chipuri. Da am încercat. Am ţinut car-tonu aproape aproape şi pormă mai departe după aia am ziscă dacaveam ochelari poate vedeam mai bine că ieu am ocelari numa la filme şi teveu da iam zis cacu snt în dulapu din săliţă. Şi iam luat. Pormă iam zis mai dămi odată carto-naşu că pun rămăşag cacu găsesc chipurile. Am încercat din toate puterile da nu vedeam decît cerneală. Iam zis că poa-teiro trebe alţi ocelari. IEI a sris ceva po hîrtie şi ieu mam temut atuncea cam picat la egzamen. Iam mai zis că pata era drăguţă drăguţă cu punte mititele pe la margine. Da el 61 era foarte trist aşa că nu era bine. leu iam zis te rog lasămă să mai încerc odată. In cîteva minute am să pricep fincă uneori nu prea gîndese repede, leu sînt şi cam întîrziat la citire la donşoara Kinnian în clasa pentru adult înapoiat dancere foarte tare. Atuncea el ma mai pus încodată lancer-care cu alt cartonaş cu 2 feluri de cerneală pe el roşie şi albastră. El era tare bun cu mine şi vorbea încet cum face donşoara Kinnian şi mea esplicat că asta era un test ro şah. Mea zis că lumea vede chipuri în cerneală, leu iam zis arătăm unde. El a zis gîndeştete. Eu iam spus că mă gîndesc la o pată de cerneală da nici a'Sta >na fos bine. Ceţ aminteşte asta înoipueţ ceva. leu am ţinut mul timp ochin chiş casămi încipui. Iam zis cămi încipui un toc cu cerneală curgîn pe faţa de masă. Nu ere cam trecut testu ro şah. Juma Iu de opservaţie număru 3-7 marte Doctoru Strauss şi doctoru Nemur zice că petele de cerneală nare emportanţă. Ei zicea că poate tot or să mă opereze, leu am zis că la donşoara K .roman am dat egzamene numa la spus literele şi la citire. Ei zicea că donşoara Kinnian lea spus că ieu eram elevu ei cel mai cel mai bun la şcoala serală fincă încercam să fiu silitor şi vroiam cu adevărat săn-văţ. Ei zicea da cum deai venit Charlie tu singur la şcoala serală. Cum ai găsito. leu am zis cam întrebat lumea şi unu mia spus unde trebue să merg ca sănvăţ să citesc şi să ştiu toate literele pe dinafară. Ei ziceada dece. leu leam spus fincă toată viaţa am vrut să fiu deştept nu tîmpit. Dai greu să fi deştept. Ei zicea că ceo săm facă ei poate co să fie temporal, leu am zis da. Fincă mia zis donşoara Kinnian. Da nici num pasă dacă doare. Dupaia mau pus az la probe şi mai tîmpite. Doamna drăguţă care ma încercat mia spus cum se chiamă proba şi ieu am întrebata pe litere caso sriu în jurnalul de opservaţie TEST DE APERCEPTIE TEMATICA. Nu ştiu ultimele 2 cuvinte dau ştiu censeaimăn test. Ăsta or îl treci ori ei note rele. Testu ăsta părea uşor fincă puteam vedea chipurile. Da numa că ea na vrut săi spun chipurile. Asta manourcat. Ea a zis ia fă povestioare cu oameni din chipuri. Iam zis cum pot să spui lucruri de oameni pe care nu iai întîlnit nici odată. Iam zis că de ce să zic minciuni, leu nu spun minciuni nicio dată fincă todeauna mă prinde. Mea zis că proba asta şi celălalt ro şah e pentru personilitate. Ceam mai rîs. Iam zis cum poţ să iei lucru ăla din cerneală şi fotografi. Ea santristat şi şia luat chipurile deacolo. Da num pasă. Era o prostie. Cre cam căzut şi la testu ăsta. 82 Mai tîrziu nişte oameni cu haine albe şi lungi mau luat în altă parte a spitalului şi miau dat un joc. Era ontrecere cun şoricel alb. li ziceau şoricelului Algernon. Algernon stă tea n tro cutie cu o mulţime de sucituri şi cotituri şi ei miau dat un creion şo hîrtie cu lini şi multe despărţituri. întro parte scria PORNIRE în ailantă SOSIRE. Zicea căi de distracţie şică ieu şi Algernon să ne distrăm înpreună. Da ieu nu pricepeam cum putem face distracţia înpreună dacă Algernon avea o cutie şi ieu o hîrtie. Nam zis nimic. Da nici nam avut timp fincă întrecerea anceput. Unu' din oameni avea un ceas pe care vroia săi ascundă casă nul văd ieu şi ieu am vrut să nu! văd da asta ma făcut nervos. Orcum testu ăla mia făcut mai rău decît ălelante fincă ei Iau făcut de 10 ori şi cu alte distracţii şi Algernon ma bătut mereu. Nu ştiam că şoareci pot fi aşa deştept. Poate fincă Algernon e alb. Poate şoareci albi snt mai deştept decît alţ şoareci. Jurnalu de opservaţie numărul 4-8 marte Mă operează ! Snt aşa de bucuros că obea posă sriu. Doctoru Nemur şi doctoru Strauss întîi sau certat puţin. Doc-toru Nemur eran birou cîn ma dus doctoru Strauss. Lu doctoru Nemur îi era frică să mă opereze da doctoru Strauss ia zis că donşoara Kinnian ma ricomandat că eram cel mai bun din toţ din clasa ei. Miemi place de donşoara Kinnian fincă ie o prosoară f. deşteaptă. Şi ia mia zis Charlie mai ai o şansă. Dacă vrei să facă ei pe tine experenţa asta sar putea să te faci deştept. Nici ei nu ştie dacă o fi pentru todeauna da orcum e o şansă. Deaia am zis olc cu toate că mia fost frică fincă ea a zis că e vorba deo operaţie. Ea a zis nu te teme Charlie ai făcut atît de mult cuatît de puţin că merit asta mai mult ca orei ne. Deaia mia fost frică cîn doctoru Nemur şi doctoru Strauss sau certat. Doctoru Strauss zicea că ieu am ceva foarte bun. Zicea că am o motorvaţe bună. Nici nu ştiam cam aşa oeva. Am fost rrwndru cîn a zis că nu orcine ou un /'/ de 68 are lucru ăsta. Nuşt censeamnă sau de undeo am da a zis că şi Algernon îl are. Motor-vaţa lu Algernon e brînza de io punen cutie. Da nu se poate fincă io nam mîncat deloc brînză săptămîna asta. Dupaia ia zis lu doctoru Nemur ceva ce nam înţeles dan timp ce ei vorbea ieu am sris unele cuvinte. El a zis doctoru Nemur ieu ştiu că Charlie nu este ce credeai adică primu din noua specie de intelec... (nam prins cuvîntu) supraoameni. Da mulţ oameni cu posibili... mici sîn ost... şi necopera... ei sînt deobicei apaiti... şi le rntri greu în voe. Da el are un fond bun e sensibil şi vrea să neajute. 63 Doctoru Nemur a zis nu utia că el o să fie prima finţă umană cu entelegenta treplată pe caie cirurgicaiă. Doctoru Strauss a zis egzact uitete ce binea invăţat să srie şi să cetească pentru gradu lui de entefegenţă. Astai o realiz... aşa mare caşicum noi doi am învăţa teoria ...tivităţii a Iu anştain fără niciun ajutor. Asta aratăce moforvaţe entensă are. Comparativ este o realiz... estraordinară. leu zic săi folosim. Nam preceput toate cuvintele da părea că doctoru Strauss ţine cu mine şi ălălant nu. Pormă doctoru Nemur a dadin cap şa zis bine poate ai dreptate. O săi folosim pe Charlie. Cîn a zis asta ieu mam bucurat aşa de tare cam sărit în sus şi iam strîns mîna fincă era aşa bun cu mine. Iam zis mulţumesc dom nu doctor no sâţ pară rău că mă mai încerci odată. Şi ciar aşa gîndeam cum iam spus. După operate am sâncerc să mă fac deştept. Am săncerc cît am să pot. Jurnalu de opservaţie număru 5—10 marte Mie frică. O groază de surori şi de oameni care mau pus la probe au venit sămi aducă bomboane şi sămi ureze noroc. Poate cosă am noroc. Am la mine şi picioru de epure şi bănuţu de 1 penny. Numa că mea tăiat o pisică neagră calea cîn veneam la spital. Doctoru Strauss a zis nu fi supresistiţios Charlie astai ştinţă. Totuş mai bine ţin picioru de epure cu mine. Lam întrebat pe doctoru Strauss dacam să! bat pe Alger-non la jocu ăla după ce mă operează şi el a zis sar putea. Ah dacă operata e bună am săi arăt ieu şoarecelui ăluea cît sîn de deştept. Poate şi mai deştept ca el. Pormă am să pot să cetesc 'mai bine şi să ştiu toate liierile pe dinafară şi săn-văţ multe alte lucruri şi să fiu deştept ca ăilanţ oameni. Dacă totu merge bine ei o săi facă deştept pe toţ oameni din lume. Az nu miau dat să mănînc. Nuşce legătură entre mîncare şi să fi deştept. Mie tare foame şi doctoru Nemur mea loat cutia de bonboane. Doctoru ăsta Nemur e totdeauna supărat. Doctoru Strauss zice cosă meo dea după operate nu poţ mînca înainte de operate... Jurnalu de opservaţie număru 6—15 marte Operata na durut. Meau fâcuto cîn dormeam. Meau loat az bandagele de la cap ca să fac Jurnalul de observaţie. Doctoru . Nemur care sa uitat prin ce! el an te zice că ieu sriam Observaţii greşit şi mia zis cum să sriu şi pe ăsta şi Jurnalul. Trebue săncerc să ţin minte asta. Am o memore foarte proastă la sris. Doctoru Strauss zice căi bine să scriu tot cerni sentîmplă da zice că să sriu mai mult 64 şi despre ce simt şi ce gin dese. leu iam spus că nu ştiu cumsă gîndesc mia z!is încearcă. Io timpu oîn oveaim baindagele la oci am încercat să gîndesc. Da .nu sa>ntîmplat niimic. Şi nu ştiu race să -mă gîndesc. Poate da căi întreb osăm spună cum să gîndesc acu că trebue samă fac deştept. Jurnalul de Observaţie număru 7-19 marte. Nu sentîmplă nimic. Am avut omuiţime de teste şi tot felu dentreceri cu Algernon. ii urăsc pe şoarecele ăsta. Mă bate lodeauna Doctorul Strauss a zis să trebue să fac jocurilor alea. Şia zis că să mai trec odată prin egzamenile de lanceput. Petele alea decerneală sîn timpite. Şi desenele alea sît tîm-pite. Imi place să fac un desen de om şi femeie da no să fac minciuni despre oameni. Mă doare capu deafcîta gîndit Credeam că doctoru Strauss mie preten da nu majută Numi spune la ce să-mă gîndesc or ■cîn o samă fac deştept. Domnişoara Kinnian na venit să mă Vadă Cred că şi scrisul jurnalelor ăstora e timpi t. Jurnalul de Observaţie număru 8 — 23 marte. Mă duc din nou la lucru la fabrică. Au zis că e mai bine să mă duc din nou la lucru da sănu spun la nimeni pentru cea fost operaţia şi să vin la spital cîteo orăn fiecare seară după lucru Or să mă plăteascăn fiecare lună fincă învăţ să fiu deştept îmi pare bine că mă duc iar la lucru pencă îmi place munca careo am şi tot preteni mei şi toată distraţia pe careo avem acolo Doctorti'1 Strauss zice car trebui să scriu .mereu da nun fiecare zi numa cîn mă gîndesc la ceva or sentimlpă ceva speţiai zice n jurul meu ca altădată. încep să mă simt singur. 27 aprilie. Astăzi mi-am luat inima-n dinţi şi am invitat-o pe domnişoara Kinnian să ia masa cu mine mîine seară, voiam să sărbătorim prima mea. La început nu era sigură dacă se cade, dar l-am întrebat pe doctorul Strauss şi el a fost de acord. Dr. Strauss şi dr. Nemur par să nu se împace prea bine. Se ceartă tot timpul, în seara asta i-am auzit vociferînd. Dr. Nemur zicea că experienţa şi cercetările sînt ale lui, iar dr. Strauss îi riposta că şi el a contribuit la fel de mult, pentru că el m-a găsit prin domnişoara Kinnian şi tot el mi-a făcut operaţia. Doctorul Strauss a spus că într-o zi mii de neurochirurgi ar putea folosi tehnica asta în lumea întreagă. Doctorul Nemur voia să-şi publice rezultatele experienţei la sfîrşitul lunii. Doctorul Strauss voia să mai aştepte un timp, ca să fie sigur. El zicea că pe doctorul Nemur II interesa mai mult catedra de psihologie de la Princeton decît experienţa în sine. Celălalt zicea că doctorul Strauss nu e altceva decît un oportunist care voia să ajungă la glorie pe-umerii Iui. Cînd, după aceea, am ieşit, mi-am dat seama că tremuram. Nu ştiu exact de ce, dar era ca şi cum atunci îi văzusem pe amîndoi pentru prima oară. îmi amintesc că-l auzisem pe Burt zicînd că doctorul Nemur avea o nevastă cicălitoare care-l îndemna tot timpul să plublice lucrări pentru ca să devină celebru. Burt zicea că visul vieţii ei era să aibă un soţ faimos. 73 28 aprilie. Nu ştiu de ce n-am observat pînă acum cît e ■de frumoasă domnişoara Kinnian. Are ochii căprui şi părul castaniu îi ajunge pînă pe umeri. Are numai 34 de ani I Cred că ■de la început am avut sentimentul că este un geniu intangibil şi de asta-mi părea foarte, foarte bătrînă. Acum, de fiecare dată cînd o văd, îmi pare tot 'mai tînără şi mai drăguţă. Am cinat împreună şi am discutat îndelung. Cînd mi-a zis că progresez aşa de repede încît am s-o depăşesc în cu-.rînd, am rîs. ,,— E adevărat, Charlie, e adevărat. Deja citeşti mai repede ca mine. Tu poţi citi o pagină întreagă dintr-o privire, iar eu în timpul ăsta abia pot trece peste cîteva rînduri. Şi ţi-aminteşti absolut tot ce citeşti. Eu sînt mulţumită să-mi pot aminti ideea principală şi înţelesul general. - Dar nu mă simt inteligent. Sînt atîtea lucruri pe care ■ nu le-nţeieg." Şi -a scos o ţigară, iar eu i-am aprins-o. ,,— Trebuie să ai puţintică răbdare. Acumulezi în zile şi săptămîni ceea ce oamenii normali învaţă într-o viaţă întreagă. Tocmai asta-i uimitor. Semeni cu un burete uriaş care absoarbe totul. Fapte, cifre, ştiinţă în general. Şi în curînd ai să începi să le corelezi. Ai să vezi cum ramuri diferite ale ştiinţei sînt legate între ele. Sînt diferite stadii, Charlie, ca treptele unei scări gigantice pe care urci, din ce în ce mai sus, pentru a -vedea mai mult din lumea ce te înconjoară. Vezi, eu nu pot cuprinde decît un pic din ea, Charlie, şi nu voi urca mai sus decît acum. Tu însă vei continua să mergi mereu mai departe, şi să vezi mereu mai mult, şi fiecare treaptă "îţi va deschide noi lumi despre care nici n-ai ştiut că există." S-a încruntat. ,,— Sper... sper că Dumnezeu..." - Ce? - Nimic, Charles, sper doar că n-am greşit cînd te am •sfătuit să faci asta." Am rîs. ,,— Cum asta ? A mers, nu-i aşa ? Chiar şi Algernon se menţine, e încă deştept." Am stat un timp în tăcere, ştiam la ce se gîndea în timp ce mă privea jucîndu-mă cu lănţişorul de chei la care mai aveam legată încă lăbuţa de iepure. La aşa ceva nu voiam să mă gîndesc, aşa cum bătrînii nu vor să se gîndească la moarte. De fapt ştiam că acesta e numai începutul. înţelesem ce voia ea să zică cu treptele acelea. Urcasem deja cîteva din ele. Gîndul de a o depăşi mă întrista. M-am îndrăgostit de domnişoara Kinnian. 74 Jurnal de observaţie nr. 12. 30 aprilie. Nu mai am slujba mea de la Donnegan's Plastic Box Company. Domnul Donnegan a fost de pârere că e mai bine pentru toţi dacă plec. Ce le-am făcut de mă urăsc atîta ? Prima dată am aflat despre asta cînd domnul Donnegan mi-a arătat reclamaţia. Avea pe ea 800 de semnături, toată lumea din fabrică, cu excepţia Fanny-ei Girden. Aruncînd o privire rapidă asupra listei, am văzut imediat că numele ei era singurul care lipsea. Toţi ceilalţi cereau să fiu dat afară. Joe Crapu şi Frank Reilly nu-mi spuseseră nimic despre asta. Şi nici nimeni altcineva, înafară de Fanny. Ea era unul dintre puţinii oameni pe care-i cunoşteam, care atunci cînd îşi formau o părere, şi-o menţineau, indiferent de ceea ce spuneau şi făceau ceilalţi. Şi Fanny nu era de părere că trebuie să mă dea afară. A fost împotriva reclamaţiei în principiu şi, în ciuda presiunii şi ameninţărilor, s-a ţinut tare. ,,— Asta nu înseamnă, a remarcat ea, că nu cred că •s-a-ntîmplat ceva necurat cu tine, Charlie. Ei şi-a schimbat părerea. Da' eu nu ştiu. Tu era înainte un om bun, de treabă, poate nu prea deştept, da' cinstit. Cine ştie ce ţi-au făcut de-ai devenit aşa de deştept dintr-odatâ ? Aşa cum toţi zice pe-aici, Charlie, ăsta nu-i lucru curat. — Dar cum poţi spune asta, Fanny ? Ce e rău în faptul că un om devine inteligent şi vrea să dobîndească cît mai multă învăţătură şi înţelegere asupra lumii înconjurătoare ?" A privit la ceea ce lucra ea şi eu m-am întors să plec. Fără să se uite la mine, mi-a zis : ,,— Eva a păcătuit cînd a ascultat de şarpe şi a gustat din mărul cunoaşterii. Tot păcat a fost şi cînd s-a văzut goală. Dacă nici una din astea nu s-ar fi-ntîmplat, oamenii n-ar fi îmbătrînit, nu s-ar fi îmbolnăvit şi n-or fi murit niciodată". Am iarăşi sentimentul arzînd al ruşinii. Inteligenţa asta a ridicat un zid între mine şi toţi cei pe care îi cunoşteam şi-i Iubeam. Mai înainte ei rîdeau şi mă dispreţuiau pentru ignoranţa şi prostia mea ; acum mă urăsc pentru cunoştinţele şi priceperea mea. Pentru numele iui Dumnezeu, ce vor de la mine ? M-au scos din fabrică. Sînt acum mai singur ca niciodată... 15 mai. Doctorul Strauss e foarte supărat pe mine pentru că nu mi-am mai notat observaţiile de două săptâmîni. Are dreptate, pentru că acum laboratorul îmi plăteşte un salariu regulat, l-am spus că am fost prea ocupat cu studiul. Cînd î-am arătat că scrisul este un proces prea lent pentru mine, mi-a sugerat să învă ţsă bat la maşină. Acum îmi este într-adevăr mult mai uşor, fiindcă pot bate 75 de cuvinte pe 75 minut. Doctorul Strauss îmi aminteşte continuu de necesitatea de a vorbi şi scrie simplu, în aşa fel ca toată lumea să mă poată înţelege. Am să-ncerc să revăd tot ce mi s-a întîmplat în ultimele două săptămîni. Algernon şi cu mine am fost prezentaţi la Asociaţia Americană de psihologie, cu acordul Asociaţiei Mondiale de Psihologie. Am făcut senzaţie. Doctorii Nemur şi Strauss au fost foarte mîndri de noi. Am impresia că doctorul Nemur, care are 60 de ani - cu 10 ani mai puţin decît doctorul Strauss — vrea să-şi vadă rezultatele muncii valorificate. Fără îndoială, consecinţele presiunii exercitate de doamna Nemur. Contrar impresiei iniţiale, îmi dau acum seama că doctorul Nemur nu e deloc un geniu. Are un creier bun, dar luptă mereu cu spectrul îndoielii de sine. Vrea ca lumea să vadă în el un geniu. De aceea ţine să-şi vadă lucrările cunoscute şi acceptate de lumea ştiinţifică. Cred că doctorul Nemur îi e teamă de amînări ca nu cumva altcineva să facă o descoperire asemănătoare şi să i-o ia înainte. în schimb doctorul Strauss poate fi socotit un geniu, deşi cred că domeniul său de cunoştinţe e cam îngust. A fost educat în tradiţia strictei specializări ; unele aspecte exterioare importante le neglijează prea mult, chiar pentru un neurochirurg. Am fost surprins să aflu,că singurele limbi vechi pe care le ştia erau latina, greaca şi ebraica şi că nu înţelege nimic din matematici peste nivelul elementar al calculului variaţiilor. Cînd mi-a mărturisit aceasta, am avut un sentiment de jenă» Era ca şi cum şi-ar fi ascuns o parte a sa, pretinzînd — aşa cum mulţi fac — să fie ceea ce de fapt nu este. De altfel am ajuns la concluzia că nimeni din cei cunoscuţi de mine nu era ceea ce părea să fie. Cred că doctorul Nemur nu prea se simte bine lîngă mine. Cîteodată, cînd încerc să-i vorbesc, se uită straniu la mine şi-mi întoarce spatele. M-a supărat la început cînd doctorul Strauss mi-a spus că îi cream doctorului Nemur un complex de inferioritate. Credeam că îşi bate joc de mine şi că sînt eu prea sensibil la glumele care se fac pe socoteala mea. Cum era să ştiu că un foarte apreciat psiholog ca Nemur nu ştia indiana şi chineza ? E absurd, cînd te gîndeşti la ceea ce se face astăzi în India şi China, chiar în domeniul său de activitate. L-am întrebat pe doctorul Strauss cum poate Nemur să-respingă atacul lui Rahajamati relativ la metoda sa, din moment ce el nici nu-l poate citi în original. Privirea ciudată de pe faţa lui Strauss nu poate să însemne decît una din două : ori 76 nu vrea să-i spună lui Nemur nimic despre cercetările din India, ori - şi asta mă sperie - doctorul Strauss nu ştie nici el. Trebuie să vorbesc şi să scriu corect şi simplu pentru ca scrisul meu să nu pară nimănui ciudat şi caraghios. 18 mai. Sînt foarte tulburat. Am văzut-o pe domnişoara Kinnian aseară, după o absenţă de o săptămînă. Am încercat să evit orice discuţie la un nivel prea intelectual şi să menţin conversaţia cît mai simplă, dar ea s-a uitat la mine cu gura căscată şi m-a întrebat ce vreau să spun cu echivalentul matematic al variantei din concertul nr. 5 al lui Dobermann. Cînd am încercat să-i explic, m-a oprit şi a rîs. Cred că m-am supărat, a!m impresia că mă apropii de ea pe o cale greşită. Indiferent ce încerc să discut cu ea, sînt incapabil să comunic. Trebuie să revăd ecuaţiile lui Vrostadt din ,,Nivelele progresiei semantice." Văd că nu mai pot comunica cu oamenii. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru cărţi şi pentru muzică şi pentru lucrurile pe care pot să le gîndesc. Sînt mai tot timpul singur în casa doamnei Flynn şi foarte rar vorbesc cu cineva. 20 mai. Nu l-aş fi observat pe noul ajutor de bucătar, un băiat de vreo 16 ani, de Ja birtul din colţ, unde-mi iau de obicei masa de seară, dacă n-ar fi fost incidentul cu farfuriile sparte. Acestea au căzut pe podea, iar bucăţele de porţelan s-au împrăştiat pe sub mese. Băiatul stătea acolo, înmărmurit şi înfricoşat, ţinînd în mînă tava goală. Fluierăturile clienţilor (strigătele de ,,hei, uite unde se duc paralele"... „neîndemînate-cul"... şi „se pare că -n-ai să prea faci purici pe-aici", care par să urmeze invariabil spargerii de pahare sau farfurii într-un restaurant) părea să-l zăpăcească şi mai tare. Cînd a venit patronul să vadă despre ce e vorba, băiatul se ghemui aşteptîndu-se parcă să fie lovit. „— Hai odată, tîmpitule I strigă patronul, nu sta acolo ! ia mătura şi şterge. Mătura.,, mătura, idiotule ! e în bucătărie !" Băiatul văzu că nu avea să fie pedepsit. Expresia de înfricoşare îi dispăru şi zîmbi cu toată faţa cînd se întoarse cu mătura. Cîţiva dintre clienţii mai gălăgioşi continuau cu observaţiile, amuzîndu-se pe seama lui. ,,— Aici, fiule, uite o bucăţică bună în spatele tău... — Nu-î chiar aşa de prost. E mal uşor de spart decît de spălat!" Privirea sa goală se plimba pe feţele lor, oglindindu-le zîm-betele batjocoritoare şi în cele din urmă un rînjet i se întinse 77 pe- faţă, ca un răspuns la gluma pe care cu siguranţă nu o înţelesese. Mi s-a făcut rău privindu-i zîmbetul prostesc şi ochii larg deschişi, strălucitori, de copil, nesiguri dar dornici să placă. Şi ei rîdeau de infirmitatea lui, de înapoierea lui mintală. Chiar şi eu rîdeam. Brusc m-am înfuriat pe mine şi pe toţi cei care rînjeau acolo. Am sărit în picioare şi am strigat : „- Tăceţi odată I Lăsaţi-I în pace ! Nu-i vina lui că nu poate înţelege I Ce poate să facă ! E totuşi făptură umană !" Tăcerea se aşternu în încăpere. Mă condamnam că-mi ieşisem din fire. Am încercat să nu-l privesc pe băiat, în timp ce ieşeam afară, fără să mă fi atins de mîncare. îmi era ruşine pentru amîndoi. Ce ciudat e că nişte oamenii cinstiţi şi sensibili, care n-ar fi rîs de un nou-născut fără mîini sau ochi, ce ciudat e că îşi pot bate joc de unul pe care natura nu l-a înzestrat cu inteligenţă. M-am înfuriat la gîndul că, nu cu mult timp în urmă, şi eu fusesem bătaia lor de joc. Acum aproape uitasem. Ascunsesem în mine imaginea vechiului Charlie Gordon pentru că acum, ca făptură inteligentă, trebuia sâ dau totul uitării. Dar astăzi, privindu-l pe băiat, am văzut pentru prima oară ce fusesem. Asta fusesem eu ?.' Numai cu puţin timp în urmă am aflat că lumea rîdea de mine. Acum văd că, fără să-mi dau seama, m-am alăturat lor ca să rîd de mine însumi. Asta doare mai tare ca orice. Uneori îmi răsfoiesc jurnalul : văd ignoranţa, naivitatea copilărească, o minte redusă privind dintr-un loc întunecos, prin gaura cheii, la lumina ameţitoare de-afară. Văd că pînă şi în prostia mea îmi dădeam seama că isînt inferior şi că ceilalţi aveau ceva ce mie-mi lipsea - ceva interzis mie. în orbirea mea, credeam că era ceva legat de abilitatea de a citi şi a scrie şi eram sigur că, dacă voi căpăta aceste deprinderi, inteligenţa va veni de la sine. Chiar şi un înapoiat mintal vrea să fie ca ceilalţi oameni. Un copil poate să nu ştie cum să se hrănească, sau ce să mănînce, totuşi ştie ce-i foamea. Cam aşa fusesem eu. Şi n-o ştiusem. Chiar avînd conştiinţa situaţiei mele înapoiate, nu realizasem una ca asta cu adevărat. Ziua de astăzi a fost folositoare pentru mine. Văzînd trecutul mai clar, m-am hotărît să-mi folosesc cunoştinţele şi în-demînarea pentru a lucra la dezvoltarea inteligenţei umane. Cine poate fi mai competent decît mine pentru asemenea treabă ? Cine altcineva a trăit în amîndouă lumile ? Acolo sînt semenii mei. Să-mi folosesc pentru ei capacităţile. 78 Mîine voi discuta cu doctorul Strauss posibilitatea de a< lucra în acest domeniu. Mâ simt capabil să-l ajut să rezolve problema utilizării mai largi a tehnicii aplicate în cazul meu. Am cîteva idei noi. S-ar putea face atît de mult cu această metodă ! Dacă aş ajunge un geniu, nu s-ar putea face acelaşi lucru şi cu alte mii de oameni ca mine ? Ce nivel fantastic s-ar atinge prin folosirea acestei metode la oamenii normali ! Dar la genii ?! Sînt atîtea căi de urmat. Sînt nerăbdător să încep. Jurnal de observaţie nr. 13. 23 mai. S-a întîmplat astăzi. Algernon m-a muşcat. Am vizitat laboratorul ca să-l văd, aşa cum fac din cînd în cînd şi, cînd l-am scos din cuşcă, s-a repezit la mîna mea. L-am pus la loc şi l-am urmărit un timp. Era neobişnuit de agitat şi de-nervos. 24 mai. Burt, care răspunde de animalele de experienţă, mi-a spus că Algernon se schimbă. E mai puţin cooperativ. Refuză să mai alerge prin labirintul lui, iar starea generaJă i s-a înrăutăţit. Şi nu mănîncă. Toţi sînt tulburaţi de ceea ce ar putea să însemne asta. 25 mai. Algernon îşi capătă acum mîncarea fără să mai. rezoive problemele cu încuietoarea — pur şi simplu refuză. Toţi se gîndesc acum la mine. într-un fel smtem amîndoi deschizători de drumuri. Pretind cu toţii că, de fapt, purtarea lui Algernon n-are nici o legătură cu mine. Dar e greu de ascuns faptul că vreo cîteva din celelalte animale folosite în această experienţă au o purtare ciudată. Doctorul Strauss şi doctorul Nemur mi-au cerut să nu mai vin la laborator. Ştiu ce gîndesc, dar nu pot accepta asta. îmi menţin planurile şi le continui cercetările. Cu tot respectul cuvenit acestor doi minunaţi oameni de ştiinţă, sînt conştient de limitele lor. Dacă există vreun răspuns, va trebui să mi-l găsesc singur. Timpul a devenit dintr-odată extrem de preţios pentru mine. 29 mai. Mi s-a dat un laborator şi am obţinut permisiunea de a continua cercetările. Sînt pe calea cea bună. Lucrez zi şi noapte. Mi-am adus o canapea în laborator. Ceea ce am de scris îmi notez de obicei în dosarul cu observaţii ştiinţifice, dar din cînd în cînd simt nevoia să-mi descriu gîndurile şi stările sufleteşti, probabil din pură obişnuită. 79 Găsesc fascinant studiu! gradului de inteligenţă. Acesta ■poate fi domeniul de aplicaţie al tuturor cunoştinţelor pe care Je-am acumulat. 31 mai. Doctorul Strauss este de părere că lucrez prea .mult. Doctorul Nemur zice că încerc să concentrez cercetări de o viaţă întreagă în cîteva săptămîni. Ştiu că ar trebui sâ mă odihnesc. Dar mă simt îndemnat de ceva interior, care nu mă va lăsa să mă opresc. Trebuie să aflu motivul regresiunii rapide a lui Algernon. Trebuie să aflu DACĂ şi CÎND mi se •va întîmpla şi mie. 4 iunie. SCRISOARE CĂTRE DOCTORUL STRAUSS (copie). Stimate dr. Strauss, Vă trimit alăturat o copie a raportului meu, intitulat ,,Efectul Algernon — Gordon : studiu asupra structurii şi funcţionării inteligenţei artificial mărite", pe care doresc să-l văd publicat. După cum vedeţi, mi-am încheiat experienţele. Am inclus în raport toate formulele, iar în apendice partea de calcul matematic. Bine înţeles, toate trebuie verificate. Datorită importanţei lucrării, atît pentru dumneavoastră, cît şi pentru dr. Nemur, (mai e nevoie să spun că şi pentru mine ?), am verificat şi reverificat rezultatele de zeci de ori, în speranţa de a găsi vreo eroare. îmi pare rău că trebuie să spun că rezultatele mele sînt perfect valabile. Totuşi, pentru rştiinţă, sînt mulţumit că pot sâ adaug ceva la cunoaşterea inteligenţei umane şi a legilor ce guvernează creşterea sa artificială. îmi amintesc ce mi-aţi spus odată, că o experienţă nereuşită sau negarea unei teorii este tot atît de importantă pentru progresul ştiinţei ca şi un succes. Ştiu acum că acesta este adevărul. îmi pare rău, totuşi, că propria mea contribuţie în acest domeniu se sprijină pe cenuşa muncii a doi oameni cărora le port o deosebită stimă. Al dvs., Charles Gordon. 5 iunie. Nu trebuie să devin sentimental. Faptele şi rezultatele experienţelor mele sînt clare şi cele mai senzaţionale aspecte ale progresului meu rapid nu pot întuneca faptul că triplarea inteligenţei pe baza tehnicii chirurgicale elaborate de :80 doctorii Strauss şi Nemur trebuie privită ca neavind - sau avind prea puţină - aplicabilitate (în momentul de faţă) la mărirea inteligenţei urnane. Revăzînd însemnările şi datele despre Algernon, îmi dau seama că, deşi el se află încă în perioada copilăriei, i-a scăzut capacitatea cerebrală. Activitatea motorie este slăbită, se observă o reducere generală a funcţionării glandelor, iar pierderea coordonării se accelerează. Apar de asemenea simptome sigure ale unei amenezii progresive. După cum se poate vedea din raportul meu, aceste manifestări, ca şi alte simptome de degradare fizică şi mintală, pot fi prevăzute destul de exact prin aplicarea formulelor stabilite de mine. Stimulentul chirurgical la care am fost supuşi amîndoi a avut ca rezultat o intensificare şi accelerare a tuturor proceselor mintale. Dezvoltarea neprevăzută — pe oare mi-am luat libertatea de a o numii „efectul Algernon—Gordon" — este com-pirmarea logică a întregului proces firesc de dezvoltare a inteligenţei. Ipoteza exprimată aici poate fi simplu descrisă în următorii termeni : inteligenţa mărită artificial se degradează după un anumit interval de timp direct proporţional cu valoarea ratei de mărire. Cred că acest fapt în sine constituie o descoperire importantă. Atît timp cît am să mai fiu în stare, om să continui să-mi înregistrez gîndurile în acest jurnal de observaţie. Este una din puţine'e mele plăceri. Oricum, după toate probabilităţile, propria mea degradare mintală va fi foarte rapidă. Am ajuns deja să observ semne de instabilitate emoţională şi de uitare, primele simptome ale decăderii. 10 iunie. Degradarea progresează. Am devenit distrat. Algernon a murit acum două zile. Disecţia arată că previziunile mele au fost corecte. Creierul său scăzuse în greutate şi circum-vofuţiunile cerebrale se micşoraseră. Dar fisurile cerebrale se adînciseră şi se lărgiseră. Cred că acelaşi lucru mi se întîmplă sau mi se va întîmpla In curînd şi mie. Acum, că lucrul a devenit sigur, doresc cu disperare să nu mi se întîmple asta. Am pus corpul lui Algernon într-o cutie de cremă şi l-am îngropat în curtea din spate. Am plîns. 15 iunie. Dr. Strauss a venit din nou să mă vadă. N-am vrut să-i deschid uşa şi i-am spus să plece. Doresc să fiu lăsat 81 singur. Sînt sensibil şi iritabil. Simt cum întunericul mă cuprinde.. Mi-e greu să alung gîndul sinuciderii. îmi spun tot tmpul cît de important va fi acest jurnal. E o senzaţie ciudată să iei o-carte care ţi-a plăcut doar cu cîteva luni în urmă şi să descoperi că nu-ţi aminteşti nimic din ea. Mi-am amintit cît de valoros credeam că este John Milton, dar cînd am luat „Paradisul' pierdut" n-am mai înţeles nimic din el. M-am enervat atît de tare încît am aruncat cartea cît colo. Trebuie să încerc să păstrez cîte ceva. Cîteva din lucrurile-pe care le-am învăţat. Oh, Doamre, te implor, nu-mi lua totul ! 19 iunie. Uneori, noaptea, ies să mă plimb. Seara trecută' nu-mi puteam aminti unde locuiesc .Un poliţist m-a adus acasă. Am sentimentul ciudat că mi s-a mai întîmplat asta cu mult timp înainte. îmi spun mereu că sînt singura persoană în lume-care poate descrie ceea ce mi se întîmplă. 21 iunie. De ce nu-mi pot aminti ? Trebuie să lupt. Stau în pat zile-ntregi şi nu ştiu cine sînt şi unde mă aflu. Apoi totul' îmi revine într-o străfulgerare. Scurte momente, cînd amnezia-dispare. Simptome de senilitate — a doua copilărie. Le simt venind. Totul este atît de crud şi de logic. Am învăţat enorm-de mult şi de repede. Acum mintea mi se deteriorează rapid.. Nu voi lăsa să se întîmple asta. Voi lupta. Nu mă pot opri să' nu mă gîndesc la băiatul din restaurant, expresia vidă, zîmbe-tul prostesc oamenii rîzînd de el. Nu, vă rog, nu mai vreau asta..... 22 iunie. Uit lucruri învăţate recent. Totul se desfăşoară' după modelul clasic-ultimele lucrări învăţate sînt primele care se uită. Oare ăsta este modelul ? Am să mai verific o dată... Am recitit lucrarea mea despre efectul „Algernon-Gordon" şi am simţămîntul straniu că a fost scrisă de altcineva. Sînt părţi pe care nici măcar nu le-nţeleg. Activitatea psihomotorie slăbită. Greşesc din ce în ce mar des şi îmi este tot mai greu să bat la maşină. 23. iunie. Am renunţat să mai scriu la maşină. Coordonarea mi s-a înrăutăţit. Simt că mă mişc din ce în ce mai încet. Am avut astăzi un şoc teribil. Am luat copia unui articol pe care-l folosisem în cercetările mele — „Uber psychische Ganzheit" al lui Krueger-pentru a vedea dacă mă ajută să înţeleg ceva din lucrarea mea. La început am crezut că nu vedeam bine. Apoi mi-am dat seama că nu mai pot citi în germană. Mi-am verificat şi celelalte cunoştinţe în limbi străine. S-au risipit toate.. 82 31 iunie. O săptămîna de cînd n-am mai scris. îmi fuge totul ca nisipul printre degete. Majoritatea cărţilor pe care le am sînt prea grele pentru mine acum. Mă supăr pe ele, ştiu că le-am citit şi le-am înţeles numai cu cîteva săptămîni in urmă. îmi spun tot timpul că trebuie să continui scrierea acestui jurnal pentru ca să se ştie ce mi se-ntîmplă, dar îmi este din ce în ce mai greu să formez cuvintele şi să-mi amintesc cum se scriu. Trebuie acum să caut în dicţionar chiar şi cuvintele simple şi asta mă scoate din sărite. Doctorul Strauss mă vizitează aproape în fiecare zi, i-am şi spus că nu vreau să văd şi să vorbesc cu nimeni. Se simte vinovat. Toţi se simt vinovaţi. Dar eu nu acuz pe nimeni. Am ştiut ce mi se poate întîmpla. Doare însă atît de tare I 7 iulie. Nu ştiu unde s-a dus săptămîna. Azi e duminică, ştiu fiindcă pot să văd pe fereastră lumea ducîndu-se la biserică. Cred că am stat în pat toată săptămîna, mi-o amintesc doar pe doamna Fiynn aducîndu-mi mesele de cîteva ori. îmi spun tot timpul că trebuie neapărat să fac ceva, apoi uit sau poate că e mai uşor să nu fac ceea ce zic că voi face. M-am gîndit mult în aceste zile la mama şi la tatăl meu. Am găsit o fotografie a lor cu mine, luată pe o plajă. Tata are o minge mare sub braţ şi mama mă ţine de mînă. Nu mii amintesc aşa cum îi văd în fotografie. Tot ce ţin minte este tata beat mai tot timpul şi certîndu-se cu mama pentru bani. Se bărbierea rar şi îmi zgîria faţa cînd mă săruta. Mama mi-a spus că a murit dar văru Miltie mia zis că l-a auzit pe tatăl său povestind că taică-meu a fugit cu o altă femeie. Cînd am întrebata pe mama ea m-a pălmuit şi mi-a spus că tata e mort. Nu-mi amintesc să fi aflat vreodată adevărul dar nici nu mă sinchisesc prea mult (El spunea că o să mă ia odată sămi arate vacile la o fermă dar nu m-a dus acolo niciodată. Nu-şi ţine promisiunile...) 10 iulie. Doamna Flynn proprietăreasa este îngrijorată de mine. Zice că felul cum zac tot timpul şi nu fac nimic îi aminteşte de fiul ei înainte de al da afară din casă. A zis că nu-î plac leneşii. Unai să fii bolnav dar altoi să fii leneş şi ei nu-i place aşa ceva. l-am spus că cred că sînt bolnav. încerc să citesc cîte puţin în fiecare zi, mai mult poveşti dar cîteodată trebuie să citesc acelaşi lucru de mai multe ori pentru că nu mai ştiu ce înseamnă. Şi mie greu să scriu. Ştiu că ar trebui să caut fiece cuvînt în dicţionar dar iatît de greu şi eu sînt aşa de obosit mai tot timpul... Atunci mia venit idea să folosesc numa cuvinte uşoare în loc de le lungi şi grele. Cîştig timp. Pun flori pe mormîntu lui 83 Algernon cam odatâ pe săptămînă. Doamna Flynn zice câ numai un nebun pune flori pe mormîntu unui şoarece dar i-am spus câ Algernon era un şoarece special, mine. Eai o femee minunata, oricînd e cineva bolnav. 14 iulie, larâşi duminică. N-am nicio ocupaţie acum findcă mi sa stricat televizoru şi nam bani să-l repar. (Cred cam pierdut cecu de la laborator pe luna asta. Nu mai ţin minte). Am dureri de cap îngrozitoare şi asprina nu majută prea mult. Doamna Flynn ştie că-s într-adevăr bolnav şii pare rău de mine. Eai o femee minunată, oricînd e cineva bolnav. 22 iulie. Doamna Flynn a chemat pentru mine un doctor cam ciudat. îi era teamă să nu mor. l-am spus doctorului că nu-s chiar atît de bolnav şi că doar uit cîte odată. El ma întrebat ai vreun prieten sau vreo rudă şi eu am zis nu n-am. lam spus că aveam odată un prieten numit Algernon da el era şoarece şi obişnuiam să ne întrecem împreună. S-a uitat la mine cam speriat ca şi cum sar fi gîndit căs nebun. Am zîmbit cînd i-am spus că eram odată geniu. Mia vorbit ca unui copilaş şi ia făcut cu ochiu doamnei Flynn. Ma inervat la culme şi iam dat afară findcă îşi bătea joc de mine aşa cum toţ obişnuia cînva. 24 iulie. Nu mai am bani şi doamna Flynn zice că trebuie să mă duc şi .să lucrez undeva şi să plătesc chiria fiindcă nam mai plătito de două luni. Nu ştiu altceva decît munca pe care o făceam ia Donnegans Box Company. Nu vreau sâ mâ întorc acolo fiindcă toţi ăia mă ştiu decînd eram deştept şi poate or să rîdă demine. Da nu ştiu ce altceva să fac ca să cîştig bani. 25. iulie. M-am uitat la cîteva din însemnările mai vechi din jurnal şi e nostim da nu mai pot să citesc ce am scris. Pot înţelege unele cuvinte da nau nici un sens. Domnişoara Kinnian a venit pe la mine da iam spus pleacă nu vreau să te văd. A plîns şi am plîns şi eu da nam lăsat-o fiindcă nu voiam să rîdă de mine. l-am spus că nu-mi mai place de ea. l-am spus că nu mai vreau să fiu deştept. Asta nui adevărat. O mai iubesc încă şi încă vreau să fiu deştept da a trebuit săi zic să plece, la dat doamnei Flynn bani pentru chirie. Nu vreau asta. Trebue sâmi caut o slujbă. Doamne... lasă-mi cel puţin cititul şi puterea de a scrie... 27. iulie. Domnul Donnegan a fost foarte drăguţ cu mine cînd m-am dus şi i-am cerut vechiul meu post de îngrijitor. Mai întîi a fost neîncrezător da i-am povestit ce mi sa-ntîmp!at şi 84 s-a întristat şi şia pus mîna pe umărul meu şi a zis Charlie Gordon tu ai curaj. Toţi s-au uitat la mine cînd am coborît şi am început să lucrez în toaletă măturînd aşa cum obişnuiam. Miam spus Charlie dacă îşi bat joc de tine nu te întrista findcăţ aminteşti că ei nus atît de deştept aşa cum îi credeai tu cînva. Şi pe lîngă asta ei erau odată prietenii tăi şi dacă rîdeau de tine asta nunsemna nimic fincă ei ţinea la tine. Unul din oamenii care a venit la lucru după ce plecasem eu a făcut o glumă proastă a zis hei Charlie aud că eşti un tip inteligent o minune nu alta. la spune ceva inteligent. Mam simţit prost da a venit Joe Crapu şi la loat de cămaşă şi ia spus lasă-l în pace nemernicule ori îţi rup gîtu. Nu mam aşteptat la Joe sămi ţină parte aşa că crecă entradevăr prietenu meu. Mai tîrziu Frank Reiliy a venit la mine şi mia zis Charlie dacă te mai supără careva or încearcă saşi bată joc chiamâ-mă pe mine sau pe Joe şil aranjăm noi. Am spus mulţumesc Frank şi am fost atît de mişcat ca trebuit să mă întorc şi să mă duc în magazie casă nu mă vadă el cum piîng. E bine să ai prieteni. 28 iulie. Am făcut o prostie azi am uitat că nu mai sînt în clasa domnişoarei Kinnian la centru de adult ca înainte. Am intrat şi mam aşezat în vechiul meu loc din fundu camerei şi ea sa uitat la mine ciudat şi a spus Charles. Nu m-iamintesc sămi fi zis aşa nainte numa Charlie aşa că iam zis bună seara domnişoara Kinnian sîn gata pentru lecţie az numa cam per-dut cartea de cetire deo aveam. Ea anceput să plîngă şi a ieşit afară din clasă şi toţi s-au uitat la mine şi am văzut că ăştfcia nu era aceiaşi oaire erea în clasa mea. Apoi dentro dată miam amintit cîte ceva de operaţie şi de mine cummam făcut deştept şi am zis doamnesfinte de asdată chiar cam fost leit tîmipltu de Charlie Gordon. Am fugit malnte să vină ea napoi în cameră. De aia plec din New York pentru todeauna. Nu vreau să mi sentîmple asta iarăş. Nu vreau săi pară rău donşoarei Kinnian de mine. La toţ le pare rău de mine la fabrică şi nu vreau niciasta aşacă mă duc undeva unde nimeni nu ştie că Charlie Gordon a fost odată geniu şi acuma numai poate nici să cetească or să srie ca lumea. Iau cîteva cărţ cu mine şi chear dacănu posă le cetesc osă egzersez şi poate că nosă uit tot ceam nvăţat. Dacă ncerc den toate puterile poate cosă fiu unpic mai deştep decît am fos nainte de operate. Am loat lăbuţa de epure şi bănuţu meu norocos de 1 penny şi poate cor să majute. 85 Dacă citit vodată asta donşoara Kinnian să nu vă pară rău de mine fincă eu sînt fericit cam mai avut o şansă săfiu deştept fincă am nvăţat o mulţime de lucruri care ham ştiut măcar că eg zi stă ipe lume şi sîn mulţumit că Jeom văzt cîte un pic din toate. Nuştiu dece sînt iară tîmpit orceam făcut rău poate că fincă nam ncercat din toate puterile. Da dacă ncerc şi egzersez mai mult poate cosă mă fac un pic mai deştept şosă ştiu ce sîn toate cuvintele. Meamintesc puţin cebine mă simţeam cu cartea albastră de avea coperta ruptă cîn o ceteam. Daia osă ncerc mereu săfiu deştept casă mai simt o dată asta. Te simţ bine cîn şti lucruri şi eşdeştept. Aş vrea so am chear acuma dacaş aveao aş sta jos şaş citi totimpu. Orcum pariez căs primu tîmpit din lumea asta carea descoperit vodată ceva emportant pentru ştinţă. Meaduc aminte cam făcut ceva da nu ştiu ce. Crecă era ceva pentru toţ oameni tîmpit cămine. Adio domnişoară Kinnian şi doctor Strauss şi toată lumea. Şi P.S. vă rog spuneţ doctorului Nemur să nu se supere cîn oamenii rîde de el şo să aibe atunci mai mulţi preteni. E uşor săţ faci preteni dacă laş oamenii să rîdă de tine. Eu o să am o mulţime de preteni acolo unde mă duc. P.P.S. Vă rog dacă puteţ puneţ în curtea din spate o coroniţă de flori pe mormîntul lui Algernon... in româneşte de AL M1RONOV şi ADRIAN MORARU M.l. *) Născut în 1927 la Brooklyn (New-York), Daniel Keyes a lucrat în marina comercială Înainte de a fi redactor al unei reviste de anticipaţie şi profesor la Universitatea din ohio. Nuvela Flori pentru Algernon s-a bucurat de un succes atît de mare în S.U.A. încît, amplificând dimensiunea analizei şi datele privitoare la personajele sale, autorul a reluat ideea în cadrul unui roman publicat sub acelaşi titlu. In sfîrşit, un scenariu pentru televiziune şi filmul Charly au popularizat şi mai mult 'destinul tragic al eroului lui Keyes, Charlie Gordon. 86 RIGORI ALE HAZARDULUI HIMERELE PARAGRA/MELOR lui Raymond Queneau Textul de faţă va putea fi citit la două nivele. Cel dintîi va constitui expunerea riguroasă, concentrată şi cam aridă a unor investigaţii de «peste 25 de ani — dacă sar peste acelea milenare ale înaintaşilor mei — care m-au condus la descoperirea unei ciudate forme a discursului .poetic : reprezentarea invariantă. AV doilea plan, avînd aspectul unui eseu epic, va relata, în filigran, povestea fugii după o himeră : încercarea gîndirii de a se cuprinde singură prin graiul „ei". Tortură spectaculoasă, exprimată simbolic de Nastratin Hogea la Isarlîc („Sfint trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el"), îşi găseşte etic răsplata în sine, dar desfăşurarea îi este, din cauza realităţii ce o inundă, infinită, în ciuda unor ispititoare metamorfoze artistice sau lingvistice. In 1968, după un deceniu de bîjbîieli empirice, ajungeam la cîteva reguli simple cu ajutorul cărora puteam urmări jocul fonemelor în spaţiul unui vers (în general, în secvenţele oricărui dsicurs). Pentru mine era ca o lucoare aruncată asupra unui fenomen aflat pînă în acel moment într-o beznă brăzdată doar de vibraţiile părelnice ale intuiţiei. Deşi aveam o experienţă literară de aproape un pătrar de veac şi oarecare cultură filozofică, recunosc că studiile mele de retorică şi de estetică erau destul de fragile, deficienţă pe care m-am străduit s-o înlătur întrucîtva, dar în acea perioadă, pe drumul pe care mă rătăcisem, mă tem că erudiţia mai mult m-ar fi stînjenit, cum, probabil, s-a întîmplat cu Ferdinand de Saussure, despre ale cărui stranii aventuri lingvistice dintre anii 1906 şi 1909 voi stărui mai departe. Nu ştiam, de pildă, că omofonia laie, bucălaie se numeşte parono-mază şi nici că tristement dort une mandore reprezintă un caz de ho-moteleuton interior. Dar eram sigur că amintitele fenomene de limbă răspundeau în bună măsură de magia poeziei. Această încredinţare a însemnat, cred, impulsul esenţial care m-a ţinut în alertă în toţi acei ani de căutări infructuoase (faţă de soluţia finală), deşi presărate necontenit cu nenumărate mici victorii. 87 Cel mai greu mi-a fost să depăşesc tipul „clasic" de invariantă : străvechiul palindrom. Toţi rebusiştii cunosc pătratul magic1 latin : s A T 0 R | A R E P 0 T E N E T 0 P E R A R 0 T A S N-a fost însă îndeajuns să întocmesc pe sute de pagini un dicţionar palindromic (de cuvinte şi propoziţii). Nestematele descoperite pe drum (SUB ERE REBUS, DUALUL AUD, TACE SENS NESECAT, TROFEE — CE EFORT) m-au desfătat, dar parcă, prin însăşi perfecţia lor liniară, mi-au umbrit înaintarea. A trebuit să mă desprind de modeliil palindromic şi să înţeleg că există şi alte modalităţi de a respecta invarianta. Descoperirea noilor simetrii a coincis, cum era şi normal, cu reprezentarea lor grafică. Un tip relativ simplu îl constituie invarianta în pătrat [ [~ ] ; ARAR, TATA, OSCS. Spre deosebire de palindrom, în care există două sensuri şi deci două posibilităţi de invariere, o secvenţă pătratică ne oferă patru variante simetrice : T = T Nu există multe vocabule formate în acest mod, dar invarianta în pătrat îşi găseşte o folosire destul de largă, funcţionînd fie ca enclavă într-un cuvînt, fie ca articulaţie între mai multe, în felul ligamentelor rebusiste : îng | IN ÎN I ci, măsor | I NIN | sori. _____ "~fj~^ "~LJ~" 1 Magic, într-adevăr, deoarece poate fi regăsit oricum ai întoarce lila. Palindromic este însă doar TENET, celelalte vocabule fiind polindromice, adică au două sensuri (lingvistic vorbind) în funcţie de sensul (spaţial) în care le citeşti. 88 Deşi soluţia îmi pare acum evidentă, am cheltuit cîţiva ani pînă. să-mi dau seama în ce chip poate fi dezvăluită simetria potenţială a unor cuvinte ca : IM | PR | IM, OR | EL | OR, LE | NTI 1 LE. Invarianta rezultată are două origini şi un singur sens : Din pricina asepectului ei, am numit-o invariantă „în formă de-fluture". Această categorie include uneori fenomenul rimei. S-ar crede că, după ce domesticisem palindromul şi mă familiarizasem cu cele două noi forme invariante, investigaţiile au continuat mai uşor. Dar n-a fost aşa. Multă vreme n-am mai reuşit să descopăr nimic, iar jocul infinit al fenomenelor pe care îl întîlneam îmi crea. impresia că exis'au nemărginite posibilităţi ce-mi rămîneau însă ascunsa, în plus, nu mă pricepeam să leg eficient între ele nici achiziţiile de pînă atunci. De pildă, în sintagmele : AED IDEAL ATIC SUSCITAT stăpînit încă de prestigiul palindromului, nu ştiam ce să fac cu ultima literă care încurca recurenţa. La un moment dat am crezut chiar că ajunsesem la un nou mod invariant 89 ;pe care-1 notam cu simbolul , ceea ce în sine nu constituia o greşeală, dar ecrana adevărul simplu că sintagma se reducea la formula : AED IDEAI L = «-* -f- A, unde A (= un atom) însemna o literă. Aceeaşi eroare se repeta cu secvenţele : RECI GAME MAGICE MINUNI — GENUNI ambele, de fapt, egale cu A + <—>. O autentică revelaţie am avut cînd am sesizat că OROLOGIU-I GOL SORI IROSIŢI •constituie în realitate sume a două invariante liniare : SORI IROSI IŢI «ce pot fi transpuse sub forma unui trapez : SORIÎRQS Aici se găsea, probabil, aleful periplului meu : versurile se preschimbau, graţie propriei lor alcătuiri, în imagini vizuale. Am înţeles dintr-odată că transcendentei sintagme LUAI | 1NĂ | L | INA -{M fiind o moleculă, un grup de litere) i se poate trasa profilul geometric : 90 U: .Mi iN ^ N Şi nu mult după aceea am dezlegat misterul a încă două tipuri principale de invariantă. Cîţiva ani mă tot învîrtisem ca un cîine în jurul propriei cozi, neştiind cum să prind tîlcul simetriei unor cuvinte ca BULBUL, MURMUR, BARBAR. Intr-o bună zi însă, citind cartea lui Vladimir Colin „Povestea scrisului", m-a fulgerat ideea salvatoare. Era o invariantă cu două origini şi un singur sens. Am numit-o bustrophedon pentru că semăna cu acest sistem grafic, care, la rîndul său, amintea de mersul boilor la plug (gr. bous, bou + strephein, a întoarce). în loc însă de a şerpui ca brazdele la arat invarianta O revme pe pro- priile-i urme. Un exemplu al unei astfel de scrieri ni-1 furnizează enigmaticele inscripţii rongo-rongo, scrijelite cu aşchi de obsidian de străvechii locuitori din Rapanui. Termenul „rongo-rongo" este el însuşi o invariantă O dar, spre deosebire de cum l-ar fi scris aborigenii de pe Insula Paştelui RONGO OONOH noi îl vom scrie astfel : J R 0 0 o IS1 91 Şi iată soluţia şi a ultimei invariante pe care aveam s-0 dezleg în acel timp : AZI VOR 1 IMP| ROVIZA --4.- I|NIM | I în prima secvenţă, observăm că, în definitiv, e vorba doar de o invariantă liniară al cărei miez îl constituie o moleculă neinvariantă, ceea ce poate fi reprezentat astfel : Procedeul este, fireşte, valabil şi în cazul în care extremele sînt doi atomi : Cu un termen aproximativ, am numit această invariantă »*n romb". Foarte repede mi-am dat apoi seama că alte tipuri fundamentale nu existau şi nici nu era nevoie de ele, deoarece, intercombinînd cele cinci matrici descrise mai sus, aveam la dispoziţie o infinitate de posibilităţi. Iată cîteva crîmpeie smulse din substanţa iridescentă a limbii române : C | OLOI ANA | INFINI | T | ULU | I Ax A, A, MATEMAT I ICI I D| ESCH1SE C 1 OSMOS | ULU 11 A, A, A, 92 SE | V | ERE ] ES | TET | ICI A "1 __"2 ^3 ST| RUCTLÎR I 1 TL'T | EL ARE 1R1IZATE AZ|URUR|! ^ 4> □ A REVER I SIBILĂ SIBILĂ O UMÂRIU-I | RAML | RA COR A l LELE riJTU ! ROR Nu face obiectul acestor rînduri să discute valoarea sonoră ori •semantică a ,,versurilor" transcrise mai sus ; fascinantă mi se pare însă însuşirea lor de a se putea metamorfoza vizual. Să luăm, bună-■oară, sintagma „STRUCTURI TUTELARE" şi, conform simbolurilor de sub ca, s-o transpunem grafic. Vom obţine conturul unei fîntîni : •93 s nu recunoaşteţi emblema celor doi poli cosmici — Yin şi Yang — ai străvechiului sistem filozofic chinez conţinut în „I King", faimoasa „Carte a Transformărilor"? 94 In 1968, eram deja în stare să analizez invariantele unor versuri date sau să compun poezii figurative prin chiar natura lor. Tot atunci am scris despre această problemă un studiu din care am publicat trei capitole : unul despre caligramele lui Apollinaire (în revista „Secolul 20" nr. 10/1968), celelalte două despre artele cibernetice (în almanahul „Ştiinţă şi tehnică" pe anii 1970 şi 1971). Poezia inaviantă, definită ca poezia în care fiecare vers este invariant în raport cu anumite tipuri de simetrie (faţă de un punct sau de o dreaptă) ale elementelor lui — litere sau grupuri de litere, ne dă posibilitatea să reprezentăm grafic orice combinaţie a celor cinci tipuri descrise mai sus. In articolul „Vom învăţa ordinatorul să deseneze-versuri", anticipam următoarea situaţie : „Combinaţiile de invariere şi de alegere a unor secvenţe semnificative pot fi codificate şi programate pentru ordinator. Astfel se deschide posibilitatea de a înmagazina în memoria maşinii un dicţionar de invariante (cuvinte, propoziţii etc. cu respectivele caligrame), iar apoi, prin simpla desenare cu ploterul pe ecranul unui oscilograf, computerul să furnizeze cuvinte şi fraze. Aceste fraze, la limită, vor putea fi t>ersuri însoţite de corespondentele-lor muzicale". Cu prilejul elaborării studiului meu, mi-am dat seama că, deşi angajate pe o cale originală, invariantele pătrund într-o zonă explorată de multe echipe de scriitori, artişti, matematicieni şi esteticieni contemporani : în Franţa, gruparea „Oulipo" (de la „Ouvroir de littera-ture potentielle"), condusă de Francois Le Lionnais şi de Raymond' Queneau, revistele „Tel Quel" şi „Les Lettres"; în Anglia, Studioul' internaţional însufleţit de Jasia Reichardt ; în Germania, investigaţiile lui Max Bense. O contribuţie fundamentală la acest domeniu al interferenţei artei cu ştiinţa a constituit-o „Poetica matematică" de Solo-raon Marcus. • în antologia „Oulipo''"2, încărcată de stranietăţi ca un reactor nuclear, Raymond Queneau propune o metodă insolită de concentrare a unei poezii date : reţinînd secţiunile rimante (în cazul de faţă a opt sonete de Mallarme), sînt compuse (cu mici modificări de punctuaţie) poeme de tip hai-kai, ce nu pierd sensul originar, ba chiar îl sublimează astfel încît ne putem întreba dacă partea înlăturată n-a fost o pură redundanţă. Iată, de pildă, cp devine faimosul „Mormînt al lui Edgar Poe" : Change nu pas connu : etrange ! = „Oulipo". La litterature potentielle (Creations Re-creations Hecreations),. nrf-idees-gallimard, nr. 289, p. 185. 95 L'ange de la tribu, sortilege bu, noir melange, 6 grief ! Un bas-relief s'orne d'un desastre obscur : sa borne dans le futur" Acest procedeu — în sine pasionant şi cred extrem de revelator ■pentru studiul formativ al rimei — pare încă prea „tare" (în sensul analizei atomice) în comparaţie cu „tehnica iui Pierre Menard", pe care o cunoaştem prin intermediul lui J. L. Borges. In esenţă, Menard şi-a asumat „misterioasa datorie" de a reconstrui literalmente opera spontană a lui Cervantes, dar nu transcriind mecanic nu copiind capitolele din Don Quijole, ci filtrîndu-le printr-o experienţă tricentenară şi ajungînd la însuşi Quijote ; „scopul său pur şi simplu înspăimântător", „admirabila-i 'ambiţie era să producă nişte pagini care să coincidă — -cuvînt cu cuvînt şi rînd cu rînd — cu cele ale lui Miguel de Cervantes". Dar, deşi cele două texte sînt din punct de vedere verbal identice, cel al lui Menard este mult mai subtil şi infinit mai bogat. Borges conchide ■că insolitul său personaj a îmbogăţit astfel „arta închistată şi rudimentară a lecturii". în ceea ce mă priveşte, m-aş încumeta să afirm că Menard reprezintă eroul exemplar al unui veritabil mit, pe care 'l-am putea numi al subtextului ; consider însă că mai adecvat e să-i spunem mitul paragramei, atît pentru faptul că „paragrama" exprimă mai clar şi mai concret coexistenţa a două texte într-unui, cît şi ca un omagiu adus lui Ferdinand de Saussure, nu numai propulsorul termenului, ci şi unul dintre cei mai temerari exploratori ai domeniului desemnat de această noţiune. F. de Saussure şi-a început investigaţiile cu privire la anagrame Toarte probabil în 1906, continuîndu-şi-le pînă în primele luni ale anului 1909. El a consacrat acestei probleme 141 de caiete de grosimi variabile, precum şi o seamă de tablouri întocmite pe foi mari (toate clasate de Robert Godel şi depuse la Biblioteca publică şi universitară •din Geneva).3 Fac precizările acestea sperînd să dau prin ele o mai sensibilă materialitate aventurilor lui Saussure, care vreme de trei am a cucerit cel mai ciudat spaţiu întîlnit vreodată de un lingvist. Hieroglifele egiptene sau cele mayase, înainte de a fi fost descifrate, aveau o existenţă misterioasă, dar realitatea lor era incontestabilă. Enigma înfruntată de savantul elveţian însă, pe măsură ce se apropia, părea 3) Jean Starobinski „Lcs rnols sous Ies mois", Gallimard, 1971, p. 7. 96 tot mai vie, cu tot mai nete contururi, devenind în acelaşi timp părelnică şi evanescentă, ca o himeră. Studiind versul saturnian, adică primul sistem de versificare al romanilor, F. de Saussure observă un fenomen mai general decît acela oferit de aliteraţii ori de rime ; după două luni în care ,,a interogat monstrul'"', ajunge la concluzia că există o lege a „cuplării" (de „eou-plaison"), datorită căreia, în fiecare vers, orice vocală sau orice consoană folosită va fi dublată în mod conştient şi calculat. Mai mult încă, poetul antic şi-a compus versurile plecînd de la materialul fonic al unui cuvint-temă. Cu această idee a unei anagrame coexistînd cu un text dat, nava fanteziei lui Saussure şi-a pornit periplul. Numele oceanului descoperit se va schimba în funcţie de unghiul din care va privi navigatorul. Un cuvînt imitat poate fi o anagramă, forma perfectă a copierii, sau o anajonie, o aproximativă apropiere sonoră, care la rîndu-i trebuie deosebită de armoniile fonice (cuprinzînd aliteraţii, rime, asonante) ce nu implică reproducerea unui cuvînt, adică n-au o funcţie semantică expresă. în curînd însă, Saussure va prefera termenul de hipogramă, care sugerează faptul că un nume este subliniat prin repetarea silabelor, ce dobîndesc un mod de existenţă secund, factice, adăugat originalului. Apoi apar în caiete alte noţiuni contigue : logograma, ce caracterizează un întreg pasaj ; antigrama, utilă cînd este detaliată corelaţia cu numele de reprodus ; paronomaza, figura de retorică — înrudită cu parafraza prin sunet; şi, în sfîrşit, paragrama, care reprezintă cazul general cînd cuvîntul-temă este răspîndit pe un spaţiu mai mare. Ca exemplu, voi alege doar versurile 10—14 din preambulul operei tui Lucreţiu „De rerum natura" ; de fapt, Ferdinand de Saussure interceptează în cuprinsul întregului exordiu ce invocă pe Venus prezenţa obsedantă a numelui grec al zeiţei : Afrodite. Sunetele şi silabele paragramatice sînt transcrise cu majuscule : „...nam simul ac species pAte Factast velina DIEi, et reserata viget genITabilis aurA FavOnI ; Aeriae PRimum vOlucres TE, Diva TuumquE signiFicAnt mlTum PeRculsae cORDa tu a vi... (în contrapunctul sunetelor ce apar în filigran, Saussure ţine seama de faptul că, în acea epocă, litera greacă # avea drept corespondent afri-cata pp.) „Nici un subînţeles «mistic», remarcă Starobinski6, nu este decelabil în teoria lui Ferdinand de Saussure... Cuvîntul-temă nu este 5 Vezi scrisoarea din 15 iulie 1906, în J. starobinski, op. cit. p. 20. 5 Cele două litere fiind astfel interşanjabile în anagramele latine ce aveau ca model un cuvînt eonţinînd pe *, în felul în care rebusiştii români echivalează pe i cu î, pe t cu ţ, pe s cu ş. (V. şi J. Starobinski, op. cit., pp. 79—91). 6 J. Starobinski, op. cit., p. 64. 97 pentru el nimic mai mult decît un dat material, a cărui funcţie, poate la început sacră, s-a redus curînd la o valoare de sprijin mnemonic pentru poeiul ce improviza, apoi la un procedeu reglator inerent scrierii însăşi... Saussure n-a afirmat niciodată că textul dezvoltat preexistă în cuvîntul-temă : textul se construieşte pe cuvîntul-temă... (care) este un instrument al poetului, şi nu un germene al poemului." Intrigat şi pasionat de enigmaticele semnale receptate de peste milenii, Saussure trece de la versurile saturniene la Virgiliu, de la Lucreţiu la Tilus-Livius. Pretutindeni, în adîncurile operelor parcurse, ochii săi deprinşi cu invizibilul întîlnesc anagrame, adesea închegate într-un veritabil discurs sub discurs. Vin la rînd Horaţiu, Ovidiu, Plaut,. Cicero, Cezar, Seneca (în al cărui teatru „hipogramele sînt legiune") -cercetările urcă în timp pînă la rinascientistul Angelo Poliziano, ba chiar la englezul Thomas Johnson care în 1699 tradusese în latină o> serie de epigrame greceşti. Pe de altă parte, Saussure începe să studieze straniile îngemănări fonematice în Homer, în poezia vedică, în poezia germanică aliterantă. Pretutindeni hipogramele se s'recoară în. complexa desfăşurare a silabelor şi, după cum remarcă Starobinski, lui de Saussure nu-i rămînea decît „să recunoască şi să culeagă silabele-directoare, precum Isis reîntregea trupul îmbucătăţit al lui Osiris" (op. cit., p. 33). Paragramatismul — acumularea unor elemente fonice în jurul unui cuvînt (sau text), adesea criptic — şi existenţa unei anumite-simetrii într-un vers ori într-o secvenţă ritmică7 reprezintă două fenomene lingvistice diferite, care însă, în realitatea textelor, se vor împleti cu necesitate dacă ele sînt mai mult decît simple ipoteze ori iluzii de lectură. Iată de ce, în ciuda fragilităţii ei8, presupunerea că deprinderea hipogramatică devenise „o a doua natură pentru toţi romanii educaţi", că, atît în poezia cît şi în cea mai banală proză rămase-de la autorii latini, nimic nu putea exercita vreo influenţă „asupra regularităţii într-adevăr implacabile a hipogramei"9 i-a prilejuit unui atît de sagace şi înverşunat scormonitor al zăcămintelor lingvistice ca F. de Saussure să asiste involuntar la fenomenul mult mai general, mult mai profund pe care îl constituie structurarea fonernatică a oricărui discurs. Or sistemul invariantelor nu face decît să evidenţieze grafic această secretă, dar reală vertebrare, după cum coordonatele carteziene nu fac decît să catalizeze înţelegerea geometrică a unor ecuaţii algebrice sau,. 7 Ritmic într-o accepţie foarte generală ; orice simetrie implicînd o ritmicitate, putem concepe şi un ritm fonic, independent de ritmul metric. 8 Cu toată multitudinea indiciilor interne ale compoziţiei paragramatice, F. de Saussure a căutat necontenit şi o dovadă externă, în stare să confirma existenţa unei reguli sau a unei tradiţii efectiv observate. ,Nedescoperind nici o mărturie decisivă, care să înlăture explicaţia naturală, non-conştientă a fenomenului, Saussure şi-a întrerupt călătoria în acest cuprins al negurilor. Probabil, aceleaşi scrupule învăluite de sentimentul unei dezamăgiri îl vor fi oprit să-si tioărească faimosul Curs de lingvistică pe care 1-a ţinut studenţilor săi între anii; 1907—1911. (Cf. si J. Starobinski, op. cit., pp. 13—14, 124—125, 148, 151). 3 F. de Saussure, Ms. fr. 3965, în ,1. Starobinski, op. cit., p. 117. 98 împingînd comparaţia într-un domeniu fizic, după cum „vidul" camerei lui C.T.R. Wilsorv nu face decît să reveleze urmele lăsate de traiectoriile particulelor atomice. Cele relatate pînă aici pot fi considerate o povestire : istoria unui mod insolit de a concepe lectura. Insolit şi totuşi obiectiv în planul gîndirii „căci — remarcă Lenin10 — şi în cea mai simplă generalizare.... EXISTA o anumită jrîntură de FANTEZIE." Totodată însă, atît paragramele saussuriene, cît şi invariantele par să aibă adiacente cu realitatea profundă a discursului. Or, în această privinţă, pot fi ridicate o seamă de probleme importante : De ce F. de Saussure a descoperit taina saturnienelor abia după două milenii de la crearea acestor versuri ? De ce n-a fost posibil să se ajungă pînă. în deceniul trecut la reprezentarea grafică a unui text ? Ce anume leagă mai în adînc paragramele şi invariantele ? Şi, în sfîrşit, care sînt aspectele lor practice, fiindcă în mod cert ele există dincolo de aria strict estetică ? La toate aceste întrebări voi încerca să răspund cu proximul prilej. Desenele de AUREL BUICULESCU ,s V. I. Lenin „Caiete filozofice", ESPLP, Bucureşti, 1966, p. 300. OGLINZI PARALELE victor bârlădeanu lăcL PROSPECTARE SAU EXTRAPOLARE (ILUZIE DILEME, CPŢIUNI) Literatura ştiinţifico-fantastică se află, neîndoielnic, pe toate meridianele lumii, la o decisivă răspîntie de drumuri. O mărturisesc nu numai criticii specializaţi (în unele ţări există un întreg contingent de critici care şi-au ales drept perimetru al exercitării funcţiei cronicăreşti această .modalitate literară de largă audienţă la marele public), dar înşişi autorii cu vechi state de serviciu în acest domeniu. Ca într-o veritabilă epocă de răscruce literară, se desfăşoară autentice bătălii între „anciens" şi „mo-dernes", specialiştii şi „fanii" s-au împărţit în tabere, între ele se schimbă săgeţi verbale, ba uneori şi proiectile mai contondente, într-un cuvînt avem de-a face cu o stare de spirit care, sub aparenţele zgomotoase de rigoare, pare a pune în discuţie însuşi destinul contemporan al science-fiiction-ului. Edificator în această privinţă e, bunăoară, faptul că o figură de anvergura lui Jacques Sadoul a publicat nu de mult un adevărat manifest împotriva excesivei inteiec- tualizări a genului din deceniul al şaptelea al acestui secol, manifest ce se prezintă sub forma unui album „obsesiv şi agresiv", intitulat „Ieri, anul 2000" şi alcătuit din reproduceri şi ilustraţii ale povestirilor şi romanelor anilor 30 şi 40, ani consideraţi de autor ca o incomparabilă „eră de aur" a fantasticului ştiinţific. De altminteri, conflictul deschis intre „intelectualişti" şi „naivi" a răzbătut şi în cadrul unor întîlniri internaţionale care au scos la iveală o tot mai accentuată spărtură în frontul, altădată atît de unitar, al partizanilor genului. Realitatea este că, în spatele acestor ciocniri polemice, se ascunde o divergenţă mai profundă, ce ţine de însăşi esenţa şi menirea fantasticului ştiinţific în lumea de azi. Fără a căpăta proporţiile şi tonul exacerbat al schimburilor de replici din alte părţi, divergenţa s-a făcut mai mult sau mai puţin simţită şi pe meridianul nostru, atît în unele articole din presă, cît, mai ales, în anumite poziţii exprimate cu prilejul interesantelor şi rodnicelor dis- 100 cutii din cadrul „clubului martie-nilor", ale cărui şedinţe s-au înscris printre tradiţiile demne de stimă ale Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti. Nu intenţionăm să epuizăm toate aspectele acestei divergenţe, ci să ne ocupăm cu deosebire de substratul ei, referindu-ne în mod special — şi în chip firesc — la problemele ce derivă pentru literatura noastră de anticipaţie. Şi cum, la fel de firesc, literatura ştiinţifico-fantast:-că românească nu trăieşte şi nu se dezvoltă într-o cameră zăvorită şi sterilizată de orice contact cu lumea de afară, ideile pe care le vom vehicula vor avea, neîndoielnic, implicaţii şi pentru ceea ce se crează pe acest tărîm în alte colţuri ale lumii. O observaţie de bun simţ se impune de la bun început : ceea ce se perimează în primul rînd, chiar şi în cele mai de seamă opere ale anticipaţiei, este tocmai latura strict ... anticipativă. E un adevăr la în-demîna oricui că pînă şi unele din cele mai îndrăzneţe previziuni cu caracter ştiinţific si tehnic din romanele lui Jules Verne sau H. G. Wells au fost realizate şi chiar depăşite de cuceririle tehnico-ştiinţi-fice ale secolului nostru. înseamnă însă oare aceasta o implicită — şi ineluctabilă — condamnare a genului la un inevitabil anacronism, la o mai timpurie sau mai tîrzie cădere în desuetudine ? Ritmurile tot mai accelerate în care se desfăşoară evenimentele —- şi nu numai pe latura lor tehnologică — par a da cîştig de cauză unei asemenea viziuni pesimiste, însuşi un autor cu o fantezie atît de debordantă ca Bradbury s-a văzut nevoit să facă o asemenea notaţie : „Scriind «Fahrenheit 451», credeam că descriu o lume care, eventual, ar putea exista peste patruzeci sau cincizeci de ani. Dar acum cîteva săptămîni, pe cînd mă înapoiam de la Beverly Hills, la o oră destul de tîrzie, am văzut venind spre mine un bărbat şi o fe-■ meie care îşi plimbau căţelul. Am rămas încremenit. Femeia ţinea în mînă un radio minuscul, de dimensiunile unui pachet de ţigări, din care ţîşneau fire subţiri de aramă ce se terminau cu un con fixat cu delicateţe în urechea dreaptă a doamnei. Ea păşea ca o somnambulă, ascultînd atentă murmurul publicitar al aparatului, iar soţul (căruia nil i-ar fi remarcat în nici un caz absenţa) era silit s-o ţină de braţ de fiecare dată cînd se ivea prilejul să treacă de pe un trotuar pe altul. De data asta nu mai era ficţiune .'" Păstrînd proporţiile, vă pot relata şi un caz din experienţa personală. Cînd am scris romanul ^Operaţia Psyche", am imaginat — peste două-trei decenii — posibilitatea unui transfer al memoriei prin intermediul unei operaţii de transplant al unei anumite categorii de neuroni. N-a trecut însă un an de la apariţia romanului şi am citit într-o publicaţie ştiinţifică de peste hotare că în Suedia s-au şi făcut experienţe de acest gen pe şobolani şi iepuri. Şi atunci ? Că depăşirea datelor exterioare ale ficţiunii nu ucide interesul pentru cărţile respective o dovedeşte o realitate lesne observabilă : romanele clasicilor anticipaţiei sînt, în zilele noastre, la fel de mult citite ca şi în trecut, cele ale bă-trînului Jules Verne bucurîndu-se chiar de o nouă şi senzaţională vogă, tradusă prin milioanele de exem- 101 plare în care sînt tipărite de numeroasele colecţii „de buzunar". înseamnă, deci, că oamenii caută în ele altceva decît previziuni exacte, decît contururi precise ale lumii de mîine. De altminteri, mulţi profesionişti de prestigiu ai anticipaţiei au încercat să sublinieze, pe cele mai felurite căi, că fantezia lor nu mai poate ţine pasul cu prospectările ştinţifice întemeiate -— şi susţinute de calculele unor computere din generaţia a tresa şi a patra —■ pe care le oferă diferite institute de futurologie de pe toate meridianele mapamondului. Dacă futurologia — cu multiplele ei ramuri şi subramuri — a preluat asupra ei multe dintre sarcinile pe care şi le asuma cândva literatura de anticipaţie, înseamnă oare că aceasta trebuie să părăsească terenul învinsă ? înseamnă că trebuie să abdice de la vreunul dintre rosturile ei fundamentale ? Problema tocmai aici stă : în viziunea noastră asupra rosturilor fantasticului ştiinţific într-un univers uman supus unui continuu ,.şoc al viitorului". E limpede că, nemaiputînd concura ştiinţa în ce priveşte cutezanţa premonitorie, science-fiction-ul se vede, prin forţa lucrurilor, obligat să-şi caute altundeva tărîmul propriu de manifestare. Locul previziunii şi al retroviziunii, care constituiau odinioară apanajele sale exclusive, trebuie luat de clarviziune. O clarviziune cu un cî.mp de acţiune bine delimitat : sfera relaţiilor inter-umane. Mai ales pentru fantasticul •ştiinţific dintr-o .societate ca a noastră ■— societate impregnată pînă în cele mai ascunse fibre de principi- ile şi normele unei etici noi — ţelul primordial se impune tot mai acut a fi situarea omului obişnuit în împrejurările neobişnuite ale viitorului, căutarea celor mai umane soluţii pentru problemele morale complexe, nu o dată derutante, cu care va fi confruntată, în anii şi deceniile ce vor veni, generaţia care îşi face acum apariţia pe arena istoriei. Un termen —' şi o noţiune — capătă, în acest context, o tot mai largă circulaţie în teoria şi practica science-fdotion-ului : extrapolare. Pentru unii a ajuns chiar o adevărată sperietoare, un soi de monstru de dimensiuni apocaliptice şi cu contururi halucinante, love-craftiene. Oare chiar aşa să fie ? Mi se pare că aici se produce una din acele păgubitoare confuzii de semnificaţii care afectează, adesea, însăşi substanţa unei dezbateri. Desigur, dacă înţelegem prin extrapolare numai mutarea automată a unor date exterioare politice sau sociale strict contemporane într-o lume viitoare sau pe altă planetă (cum se îwtîmplă în unele producţii curente ale politic-fiction-ului sau social-fict" on-ului), rezultatul nu poate fi decît fie apariţia unor opere cu caracter parabolic şi pamfletar, fie — la nivelul cel mai de jos — realizarea unor lucrări silnice şi artificioase. Dar dacă prin extrapolare înţelegem altceva — şi anume redefinirea umanului, cu întreaga sa încărcătură psihosocială acumulată de-a lungul mileniilor de istorie şi civilizaţie omenească, în condiţiile noi, nemaiîntâlnite ale unei lumi a cărei lege internă de existenţă va fi schimbarea continuă şi vertiginoasă — e incontestabil că obiecti- 102 vele atinse vor fi pe măsura sensurilor şi ţelurilor esenţiale ale literaturii de anticipaţie, aşa cum o concepem şi o dorim. Fireşte, — nu trebuie să ne temem de cuvinte şi nici de înţelesul lor real — extrapolăm, nu putem să nu extrapolăm tipuri şi probleme ale vieţii noastre de azi, moduri de a ■gînidi şi de a acţiona ale oamenilor noştri de azi, deoarece însăşi societatea în care trăim este — şi, mai ales, vrea să fie — o vie prefigurare a viitorului. Fireşte, extrapolăm, nu putem să nu extrapolăm frămîntări, zbuciume, drame ale zilei de azi, deoarece chemarea fundamentală a 'întregii noastre literaturi socialiste este de a confrunta omul de azi cu exigenţele zilei de mîine, de a încerca să dea răspunsuri la o înfcre-bare-cheie : cum să trăim pentru a împăca organic, într-o lume ce se matematizează şi se computerizează pe zi ce trece, ştiinţa cu conştiinţa ? Iar fantasticul ştiinţific, în măsura în care este — şi trebuie tot mai mult să fie •— un sector puternic al literaturii române contemporane în ansamblul ei, nu se poate deroba de la o menire ce incumbă întregul nostru front scriitoricesc. Nu înseamnă însă că, dacă extrapolăm f'rămîntările şi întrebările, trebuie să extrapolăm şi răspunsurile. De fapt, aici începe adevăratul rost al unei autentice literaturi de anticipaţie, cu rădăcinile statornic înfipte în solul unei realităţi precis circumscrise. Şi, totodată, aici încep şi marile dificultăţi. După cum nici unui alt domeniu al literaturii nu i se pot îngădui răspunsurile „de-a gata" — fără riscul banalităţii şi plictisului — nici fantasticului ştiinţific (şi poate el miai mult chiar decît a'lte sectoare literare!) nu-şi poate permite să recurgă la soluţii ale zilei de azi pentru probele specifice zilei de mîine. Tocmai în aceasta constă rolul fanteziei autorului de anticipaţie : nu numai în a situa omul obişnuit în . condiţii neobişnuite, dar şi în a căuta, împreună cu el, modalităţi raţionale, umane de a soluţiona dificilele probleme pe care i le va pune viitorul. De la impactul cu o civilizaţie în care roboţii vor ocupa un loc tot mai proeminent pînă la contactul cu lumi încă necunoscute — lumi cu un nivel mai înalt sau scăzut de cultură decît cel de pe planeta noastră —, de Ia posibilitatea, de pe acum previzibilă, a călătoriei prin timp pînă la gravele probleme ale încercării de a pune în valoare noi surse de energie, o vastă arie de patetice confruntări se deschide în faţa celor ce îşi consacră talentul şi sîrguinţa acestui domeniu atît de fertil al literaturii. Oricărui cititor, cît de cît avizat, al literaturii româneşti de anticipaţie i se impune adevărul că, pe acest tărîm, mai ales în ultimii ani, au fost dobîndite remarcabile succese. Această constatare — la care aderă un public tot mai larg, mai ales din crîndurile tineretului — ne dă dreptul unui plus de optimism în ce priveşte viitorul ei. Un viitor ce va valida neîndoielnic speranţele în măsură în care vom şti, cu tot mai mare cutezanţă, să dăm problemelor omului de azi răspunsurile zilei de mîine. 103 voicu bugariu MIC ORGANON AL SCIENCE-FICTION-ULUJ (după SOLARIS) Există mai multe posibilităţi de a scrie despre literatura ştiinţifico-fantastieă. Prima dintre e'ie, cea ideală, ar fi aceea a investigării conştiincioase a unui mare număr de scrieri, a îmbinării rezultatelor într-un ansamblu sudat după regulile istoriei literare şi a căutării lente a unor adevăruri teoretice. Alunecînd spre eseistică, a doua ar alege din noianul acestui gen aflat în expansiune un număr limitat de cărţi şi, diseutînd pe marginea acestora, ar 'încerca turul de forţă al atingerii majorităţii problemelor importante. Printre aceste cărţi ar figura, în primul rînd, Vingt Miile Lieues sous Ies Mers de Jules Verne, Les Xipehuz de J. H. Rosny aîne şi J. H. Rosny jeune, The Time Ma-chine şi The War of the Worlds de H. G. Wells. Acestor opere clasice li s-ar adăuga o seamă de cărţi mai recente, literatura română fiind reprezentată, probabil, prin Capcanele timpului de "Vladimir Colin. A treia posibilitate, poate exagerat speculativă, dar nu lipsită de legitimitate, ar fi aceea a alegerii unei cărţi de excepţie, care să conţină, după cum picătura reprezintă oceanul, punctele de plecare virtuale ale unei discuţii de- spre gen privit în totalitatea lui. Această carte există. Este Solaris de Stanislaw Lem (roman apărut în 1961). neajunsuri In Solaris apar cu claritate slăbiciunile „clasice" ale science fioti-on-ului. în primul rînd : detalierile tehnice. Paginile în care sînt înfăţişate diferite amănunte ale unor utilaje constituie un balast. Al doilea defect : discuţiile prelungite purtate intre personaje de pe poziţiile specialiştilor. în asemenea situaţii cursul romanului înregistrează meandre, ce îi alterează literarita-tea. Al treilea defect : discuţiile filozof arde. Atunci cînd personajele discută despre marile probleme ale existenţei umane fără ca ideile pe care le emit să depăşească anumite scheme (constituite de obicei din exprimarea mecanică a unei încrederi şablonarde în resursele umanităţii) naraţiunea capătă un aer artificios. Aceste trei neajunsuri se întîl-nesc în cîteva categorii distincte de lucrări. Astfel, tehnicismul apare, de obicei, în scrieri datorate unor autori a căror formaţie este ştiinţifică sau tehnică. Cît priveşte dis- 104 cutiile iilozofarde, acestea sînt prezente mai ales în cărţile ale căror autori fac o concurenţă inabilă v.i-torologiei, recurgînd la o manieră eseistică, pe care o concretizează fără strălucirea necesară, nereuşind, din acest motiv, să-şi transforme textele în literatură. Al patrulea neajuns : construirea schematică a unor personaje şi a unor conflicte. Se pot cita, în acest sens, mai ales unele dintre scenele din prima parte a romanului, precum şi discuţiile dintre Kelvin şi Snaut. Trebue relevată şi slaba consistenţă caracterologică a două dintre personaje (Snaut şi Sarto-rius), în cazul cărora Lem a recurs la două dintre clişeele arhicunoscute ale genului. Astfel, Snaut este omul de bună credinţă, savantul absolut cinstit, pe care împrejurările l-au determinat să capete un cinism de suprafaţă, iar Sartorius este omul de ştiinţă pe care o prea mare scrupulozitate profesională 1-a osificat din punct de' vedere moral, ducîndu-1 destul de departe înspre o alienare dezagreabilă. calităţi In cea mai mare parte a sa Solaris evită alunecarea înspre asemenea scăderi, reuşind, în felul acesta, să ne îndreptăţească a-1 considera o scriere aparţinînd marii literaturi. O serie de calităţi sînt frapante. Este de semnalat, în această ordine de idei, marea simplitate cu care e relatată imposibila poveste de dragoste dintre pă-mînteanul Kelvin şi Harey, femeia creată după amintirile acestuia de către oceanul inteligent care acoperă planeta Solaris. Scenele de dragoste au o autenticitate remarcabilă, în ele elementul uman este dublat de un fior straniu, acela al himericului devenit posibil. Kelvin trăieşte un vis materializat. Frumoasa Harey, plăsmuirea neutri nică ce o copiază cu fidelitate pe fosta iubită a lui Kelvin, se mişcă, vorbeşte, este capabilă să simtă vibraţii afective, dar concomitent este-lipsită de complexitatea unei fiinţe umane, este, în ceie din urmă, produsul unui coşmar. în cazul ei, arta lui Lem este aceea a cr.eării unui personaj ambiguu. Apartenenţa simultană la realitate şi la vis-este modul în care această ambiguitate se realizează. Se poate spune-că, din punct de vedere strict literar, emanaţia umanoidă a misteriosului ocean gînditor este apariţia*, cea mai reuşită a romanului. Kelvin este, la rîndul lui, memorabil. Incertitudinile sale legate de sensul cercetărilor pe care le întreprinde, oscilaţiile pe care le manifestă în faţa copiei iubitei sale-defuncte, ce apare din trecut parcă pentru a-1 pedepsi pentru o veche şi uitată vină şi pentru a-i insufla un sentiment straniu, dar uman,, decizia sa de a fi raţional cu orice-preţ, trecînd peste fluctuaţiile inerente ale afectelor sale — toate acestea fac din el un personaj modern, interesant prin lărgirea registrului său psihic. După cum este uşor de sesizat, personajele din Solaris ilustrează* două posibilităţi. Prima dintre ele este comoda recurgere la schemă şi la umplerea ei cu o seamă de caracteristici particulare, care în cele din urmă se dovedesc neglijabile ;-a doua constă în aducerea în scenă a unor personaje autentice în îm~ 105 ■prejurări inedtie. Complexitatea lui Kelvin, modul în care acesta acţionează şi gîndeşte într-o împrejurare cu totul diferită de cele pe care bunul simţ le concepe sînt merite deosebite ale romanului şi sînt, ceea ce este important pentru punctul de plecare al însemnărilor de faţă, exemplare pentru posibilităţile artistice pe care science fic-tion-ul de are. Relevant este Solaris şi pentru nivelul la care conţine una dintre 'componentele practic indispensabile -ale genului ştiinţifico-fantastic : -impactul cu necunoscutul. Oceanul rgînditor este una dintre apariţiile cele mai tulburătoare pe care science fiction-ul le-a produs în întreaga lui istorie. Imensitatea, coloris-tica, formele stranii, infinit variabile pe care plasma care îl formează le ia nu sînt rodul unor simple •extrapolări (cum ar fi poate înclinat să afirme un tematolog), ci calităţi literare. Prin introducerea acestui „personaj" aleatoriu, profund Inuman, Lem reuşeşte să depăşească figurările anterioare ale întâlnirilor unor pămînteni cu exponenţi ai unor civilizaţii extraterestre. Tot ce s-a scris înainte de Solaris despre extraterestri păleşte în faţa aceste plăsmu'ri impenetrabile şi maiestuoase, a acestui colos ce trimite emisari enigmatici, aruncînd perpetuu noi văluri asupra misterului său. în plus, şi faptul acesta trebuie subliniat în mod deosebit, Lem reuşeşte o serie de descrieri de o frumuseţe ieşită din comun. Iată una dintre ele (citat din traducerea semnată de Adrian Rogoz ■şi Teofil Roii în colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice, numerele 311— 316 din 1967 — 1968): „Sfîrşitul simetriadei este înspăi-mîntător. Nimeni dintre cei care l-au văzut n-a fost în stare să se împotrivească ispitei că este martorul unei tragedii, dacă nu chiar al unui asasinat. După două-trei ore (această creştere explozivă, această autogeneză şi autocopiere nu durează niciodată mai mult), oceanul viu trece la atac. Iată ce se întîm-plă: suprafaţa netedă se ridează, împrejurimile simetriadei, liniştite pînă atunci, se acoperă cu spume uscate şi încep să fiarbă, dinspre orizont pornesc şiruri de unde centripete, cratere cărnoase, asemănătoare celor prezente la naşterea mi-moidului, dar de dimensiuni incomparabil mai mari. Domeniul submarin al simetriadei este strangulat, colosul se ridică încet, de parcă urmează să fie expulzat în afara planetei. Păturile superficiale ale oceanului se activează, se caţără tot mai sus de-a lungul pereţilor, îi acoperă, solidificîndu-se, zidind deschiderile, dar toate acestea nu pot fi comparate cu ceea ce se intîm-plă în adîncuri. Mai întîi procesele morfocreatoare — autogenerarea succesivelor arhitecturi — îngheaţă o clipă, pentru ca brusc să sufere o accelerare violentă ; mişcările care erau line penetrări, văluiri, desfăşurări de fundamente şi boltiri, pînă atunci atît de ritmice şi atît de sigure, de parcă ar fi durat de veacuri, toate acestea încep să se precipite. Sentimentul că titanul se încordează din răsputeri în faţa pericolului ce-l ameninţă este copleşitor. Dar cu cît se. accelerează viteza prefacerilor, cu atît devine mai evidentă şi metamorfoza materialului de construcţie şi a dinamicii lui. Toate boltirile suprafeţe- 106 lor atît de mirific arcuite se moaie, devin flasce, atirnă, apar discontinuităţi, forme imperfecte, masacrate, infirme; din adîncurile nevăzute creşte un ţipăt strident, un răget. Aerul, aruncat ca într-un horcăit agonic, se freacă prin canalele tot mai înguste, sforăind şi bubuind în orificii, face ca nervurile strimte ale bolţilor să vibreze, asemenea rmor uriaşe laringe nechezătoare, izbind în corzi vocale moarte, năpădite de stalactite mucoidale, iar în ciuda dezlănţuirii celei mai nă-praznice mişcări — a mişcării distrugerii — spectatorul se simte neputincios, paralizat." Din acest citat, şi din numeroase altele, se poate observa o calitate deosebit de importantă : grija pentru scriitură. Spre deosebire de multe produse ale genului science iiction, unde accentul principal cade pe anecdotica schematică, o alunecare spre modalităţile literaturii de aventuri făcîndu-se simţită, Stanis-law bem îşi îngăduie să insiste pe pagini întregi asupra unor descrieri, fără să se teamă că, în felul •acesta, acţ unea romanului va trena, fără să se teamă, apoi, că cititorii nu vor avea suficiente scene de acţiune. Această plăcere a întîr-zierii asupra unor amănunte are un bun efect estetic. Comparînd concretizarea sa literară cu o serie de lucrări în care medii dintre cele mai insolite sînt descrise de către diverşi autori într-un mod sărăcăcios şi expeditiv, fără o suficientă ştiinţă a numirii nuanţelor obţinem, fără îndoiala, una dintre condiţiile necesare ale reuşitei unei •scrieri de science fiction : o înaltă capacitate de descriere a mediilor insolite. Fiindcă nu este suficient să imaginezi un mediu extravagant sau o serie de întîmplări care se petrec conform unei cauzalităţi străine bunului simţ pentru a reuşi din punct de vedere literar. Multe lucrări, pornite de ia cîte o idee deosebit de interesantă în sine, eşuează pentru că autorii nu reuşesc să transforme ideea respect.vă în literatură. Revenind la Solaris, trebuie arătat că activitatea oceanului care acoperă suprafaţa ciudatei planete constituie un fel de echivalent al şirului ele întîmplări inexplicabile ce intervin în viaţa pămînteniior. Mişcările şi cromatica oceanului de pe planeta Solaris sînt, într-un fel confuz, dar covîrşitor „explicaţia" tuturor fenomenelor pe care logica nu le încape. Analiza ştiinţifică, analiza ce foloseşte logica afectivă lasă locul „explicaţiei anarhice", strict estetice. De la un moment dat, Kelvin nu mai simte, pur şi simplu, nevoia de a obţine o explicaţie foarte logică a evenimentelor ce se produc in jurul său ; el se lasă în voia plăcerii irepresibile a contemplaţiei. Reîntoarcerea sa la investigaţia naţională, care se produce spre sfîrşitul romanului, este cu atît mai convingătoare cu cît urmează după o perioadă de scepticism, de relaxare pur estetică. Acest aspect nu trebuie neapărat interpretat ca o înclinare spre renunţarea la raţionalism, în favoarea cultivării unei atitudini pur contemplative, expurgată de orice dorinţă a găsirii unor explicaţii ştiinţifice. Solaris nu este (cum s-au grăbit unii să afirme) un elogiu adus unei atitudini agnostice. Cititorului lui Solaris nu se 107 lasă în primul rînd sugestionai de faptul că mişcările şi cromatica oceanului gînditor de pe îndepâ1" tata planetă nu pot fi trecute îp mod convenabil în noţiunii*" ci' noaşterii ştiinţifice, ci sesizează că ambiguitatea, ce se naşte în legă tură cu apariţiile ciudate de pe ste ■ ţi a cosmică, precum şi simbolistica obscură a activităţii oceanului sînt — în ansamblul lor — de un remarcabil efect estetic. scrie şi unicat Prima întrebare pe care şi-r-pune cel ce teoretizează : este sci-ence-fiction-ul o entitate distinct» în interiorul literaturii ? Cine răspunde afirmativ la această întrebare se prevalează de argumentul tematologic. într-adevăr, scrierile despre care se spune că fac parte din genul science-fiction se disting printr-o serie de trăsături comune. Aceste trăsături ţin, în primul rînd, de temă. Călătoria în timp, întîlnirea cu reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, căutarea unor perfecţionări ştiinţifice sau tehnice, ipoteza literaturizată asupra viitorului — iată cele mai importante teme de la care porneşte science-fiction-ul. După cum este uşor de observat, aceste teme pot fi încadrate într-una singură : explorarea unui mediu insolit. Invocînd argumentul tematologic pentru a argumenta existenţa unui statut specific al genului, se afirmă însă, implicit, că este vorba despre nişte produse literare de serie. Din acest motiv, cine se referă la science-fiction trebuie să aibă în vedere şi cel de al doilea termen al unei contradicţii, care nu poate fi ocolită. Acest al doilea termen are în vedere lucrările de excepţie, acele lucrări despre care nu se poate afirma, în primul rînd, că fac parte din genul science-fiction, ci se poate spune că folosesc una sau mai multe dintre temele tradiţionale ale acestuia. Altfel spus, genul science-fiction există, dar tinde să dispară prin virfurile sale. Solaris este interesant şi din acest punct de vedere. Fără să renunţe la temele tradiţionale, romanul lui Lem tinde spre postura de unicat. Această tendinţă se datorează calităţilor literare despre care am pomenit, dar şi unui aspect mai puţin uşor de observat. După cum am arătat şi mai sus,, literatura ştiinţifico-fantastică poate fi caracterizată în bună măsură prin existenţa unei teme unice : explorarea unui mediu necunoscut. Avînd în vedere acest aspect, structura fundamentală a literaturii de science-fiction poate fi definită în felul următor : o sumă de indivizi cautăr ajutîndu-se de unelte miraculoase şi trecînd prin peripeţii punctate de eşecuri tranzi'.orii, avînd în final un succes total sau parţial. Avînd în vedere această structură, se observă cu uşurinţă că literatura ştiinţifico-fantastică continuă prin modalităţi basmul. Solaris este, însă,, istoria unui eşec. Doar spre finalul său autorul lasă să se înţeleagă că eroii săi au posibilitatea de a depăşi impasul în care se află. în acest caz,, definiţia de mai sus nu se mai potriveşte decît prin prima ei parte. Căutarea nu se mai sîîrşeşte cu un 108 succes net, ca în basme, ci printr-un eşec augmentat vag de speranţa unei victori întrezărite undeva, într-un viitor incert. Mai ales prin această renunţare la finalul tradiţional, Solaris reuşeşte să depăşească seria şi tinde să devină o operă ce rezistă prin calităţi literare şi despre care se poale spune de abia în al doilea rînd că face parte din-tr-un gen a cărui independenţă aro raţiuni tematologice. Trebuie constatat, deci, că optimismul mecanic cu care căutarea este aureolată în, mu'.te dintre producţiile genului science-fiction duce la înscriere, la scăderea valorii artistice. Lipsită de dramatismul eşecului, de suferinţa profund umană a ratării parţiale şi încărcată de speranţă pentru viitor, literatura ştiinţifico-fantastică nu poate depăşi prea mult ca interes romanele de detecţie, unde în mod inexorabil, finalul prezintă victoria celui care îl caută pe criminal. Nu este vorba, desigur, de o pledoarie pentru scrieri în care eşecul să fie un laitmotiv. Este de observat, însă, că o carte mare (Solaris) ocoleşte capcana optimismului facil. despre par ocne Este interesant de semnalat că genul science-fiction cuprinde multe parodii. Faptul se explică, desigur, prin existenţa convenţiilor. Avînd .conştiinţa că genul pe care 1-a abordat cuprinde o serie de clişee, o serie de teme la care .nu se' poate renunţa, autorul recurge, într-un elan spre învingerea înscrierii, ia parodie, încereînd să depăşească în felul acesta atmosfera apăsătoare a unei literaturi care în formele ei lipsite de strălucire, are un aer aproape anonim. Trebuie arătat, însă, că parodiile nu sînt de fel convingătoare. Dimpotrivă, ele subminează o dată în plus genul, depun o mărturie neaşteptată despre statutul său pur tematologic. Este semnificativă lipsa oricărui accent parodic din scrierile de vîrf. Solaris este exemplar şi din acest punct de vedere. Nici o urmă de parodie a convenţiilor genului nu se poate detecta printre rîndurile sale. O gravitate, aceea a marii literaturi, pluteşte p°ste întîmplârile pe care le înfăţişează. romulus bărbulescu—george anania EROI $1 CONFLICTE ÎN LITERARLIRA ROMÂNEASCA DE ANTICIPAŢIE Genul ştiinţifico-fantastic străbate, actualmente, în ţara noastră o perioadă hotărîtoare, definitorie, credem, pentru structura lui în următorii ani, perioadă însemnată atît prin creşterea popularităţii la publicul de toate vîrstele, cît şi prin afirmarea unui mare număr de creatori, îndeosebi tineri, grupaţi în jurul activelor cenacluri din Bucureşti, Timişoara, Craiova. In acelaşi timp se vădeşte şi o marcată pătrundere a fantasticului ştiinţific în perimetrul plasticii, spectacolului de teatru, filmului — arte care, cel puţin la noi, se dovediseră pînă nu de mult refractare unor astfel de teme. în condiţiile în care se demonstrează viabilitatea şi necesitatea genului, socotim că a sosit momentul unor clarificări teoretice asupra acestuia, clarificări utile în egală măsură scriitorilor şi publicului şi menite să jaloneze înţelegerea mai deplină şi selectarea valorilor pe care science-fiction-ul, ca parte integrantă a fenomenului artistic, este chemat să le afirme şi să le promoveze. De bună seamă că într-o asemenea discuţie nu trebuie să se ig- nore punctele mai de mult cîştigate în acest sens : cuvîntul criticii pe marginea unor volume s.f., culegerile de materiale ale unor valoroşi esteticieni şi oameni de ştiinţă, documentele reuniunilor naţionale şi internaţionale. Dar dacă în astfel de cazuri s-au dezbătut cu deosebire probleme de ordin general — cum ar fi raportul dintre literatură şi ştiinţă, poziţia ficţiunii ştiinţifice faţă de alte genuri literare — mai puţin a fost vorba despre componentele artistice propriu-zise ale acestei literaturi. în paginile de faţă dorim să enumerăm — dacă mai era necesar — cîteva argumente în favoarea unei analize aprofundate a laturii estetice din science-fiction. Ne-am oprit pentru aceasta la unele consideraţii în legătură cu eroii şi conflictele din literatura de anticipaţie, considerînd că respectivele elemente, chiar discutate în cadrul unei singure direcţii în care se dezvoltă fantasticul ştiinţific — înfăţişarea viitorului omenirii — sînt esenţiale pentru definirea universului şi a mesajului întregului gen. Rîndurile care ur- 110 mează au, în intenţia noastră, menirea de a prilejui o cît mai largă discuţie; de aceea ne-am propus doar să delimităm o arie problematică şi am ezitat să apelăm pe de o parte la bibliografia de specialitate iar pe de alta la toate exemplele care ne sprijineau punctele de vedere. Dacă vom părea, din această cauză, mai puţin convingători decît ar fi cerut-o tema abordată, vom socoti totul drept un nou argument în favoarea deschiderii discuţiilor. Acumularea treptată a unui număr impresionant de lucrări ştiin-ţifico-fantastice româneşti şi străine, ca şi atît de viu renegata perioadă a tehnicismului — o boală a copilăriei care, pe lîngă suferinţa inevitabilă, aducea, considerăm noi, şi cîteva cîştiguri deloc de neglijat — au stabilit, în linii generale, fundalul tehnico-ştiinţific pe care se desfăşoară trama din operele science-fiction şi au enunţat, fără să le epuizeze, evident, marile teme ale acestei literaturi. I s-a creat astfel cadrul specific şi i s-au dat principalele direcţii de mişcare într-o asemenea măsură, încît, chiar exage-rînd puţin lucrurile pentru necesităţi de discuţie, se poate afirma că din respectivul punct de vedere interesul publicului nu mai e în creştere. Răsfoind o nouă apariţie editorială, cititorul se aşteaptă, şi în marea majoritate a cazurilor pe bună dreptate, să întîlnească : fie un voiaj interplanetar, cu descoperirea sau nu a altor lumi ; fie o călătorie în timp ; fie descrierea unor vizite extraterestre în trecutul planetei noastre sau în prezent ; fie aventurile unui om invizibil ; fie ameninţarea unui cataclism la scară cosmică ; fie pătrunderea într-un ţinut izolat, care păstrează vestigii ale altor ere geologice ; fie evocarea, într-o anume manieră şi cu anume scopuri a unor scene de viaţă şi întîmplări insolite din trecut, din prezent şi viitor ; fie un transfer de personalitate etc. In mod firesc,, punctul de atracţie, noutatea genului s.f. a constat o vreme în exploatarea acestor teme, cultivate pentru, ineditul lor — de unde şi convingerea noastră că tehnicismul, dincolo, de binecunoscutele sale păcate, a răspuns unei necesităţi. Dar depăşirea lui, prin toate etapele intermediare, a adus în actualitate o altă problematică şi a dovedit maturizarea sub aspect artistic a genului. Este vorba despre problematica, umană. După „miracolul" veşmintelor noi pe care le îmbrăca aventura cunoaşterii, a devenirii şi perfecţionării omeneşti, a venit timpul relevării esenţelor acesteia, timpul cînd fiecărui element al operei literare i se dă locul cuvenit în întregul ansamblu. Decorul, care în chip forţat jucase adesea rolul determinant este readus în funcţia lui firească,, de fixare a cadrului acţiunii, iar eroul om reuşeşte să ajungă în prim plan. Luat în sine, acest salt înseamnă şi mult, şi, încă, puţin. De pe vremea cînd o bună parte a scriitorilor îşi creionau eroii cam în felul cum iluminiştii, proaspăt descoperitori ai mecanicii îşi închipuiau că acţionează divinitatea asupra lumii — ca un ceasornicar care, după ce a creat şi a pus în mişcare maşinăria lui nu mai intervine cu nimic în mersul acesteia şi se rezumă doar să o con- 111 -temple — supravieţuieşte încă şi azi personajul cu rol de simplu intermediar în slujba emiterii şi susţinerii unor idei. Lipsit de identi-"titate, cu un simulacru de viaţă particulară — şir de declaraţii patetice, de esenţă fals optimistă, presărate printre stîngăcii sentimentale desuete ■—, viaţa lui se măsoară prin disputele sterile purtate de obicei în congrese, iar în intervalele dintre acestea prin supravegherea unor aparate. Dacă tntîmplarea nefericită îi scoate în cale vreo problemă cît de cît complicată, imediat un şir de întîmplări exterioare, din categoria coincidenţelor fericite să grăbesc s-o rezolve în locul lui. De aceea, exprimată ■sau nu, el are conştiinţa superiorităţii, şi atunci se avîntă, cu un curaj nebun, să soluţioneze situaţii de viaţă şi de moarte pentru omenirea ■care, altminteri, îl priveşte pasivă : îi asigură acesteia hrană şi adăpost -după reţete extravagante ; intră în legătură cu extraterestrii care se pregăteau s-o nimicească din greşeală ; găseşte prin deducţie leacul unor maladii incurabile ; scapă, prin manevre de culise, din captivitatea "în care îl ţineau nişte savanţi clin alte lumi şi-i pune pe aceştia în contact cu coplanetarii săi etc. etc. Frământările de suprafaţă, utilizarea schematică a arsenalului de •situaţii dramatice din science-fiction îi creează acestui fals erou o la fel de falsă aureolă, valabilă, în aparenţă, pentru orice loc şi orice timp şi tocmai de aceea lipsită de valabilitate. Conflictul specific lui de fapt nu există. Se inventează, într-o manieră vizibil artificială, -nişte întîmplări care să ilustreze te- orii şi trouvaille-uri ştiinţifice şi tehnice, cînd, în fond, lucrurile ar trebui să se petreacă tocmai invers, adică o anume conjunctură, un fapt, o întîmplare precis determinată şi descrisă în toate amănuntele ei, o criză, un pericol verosimil să fie acelea care determină apariţia oamenilor concreţi, individualizaţi, cu identitate şi biografie precise, oameni care pot sau nu rezolva situaţia în cauză. Pornind de la acest adevăr, ni se pare nimerită şi interesantă o discuţie asupra elementelor care intră în structura personajului din operele de anticipaţie. Unde îşi au izvorul trăsăturile respectivului personaj ? Prin ce îşi verifică ele valabilitatea ? Răspunsul nu poate fi decît : raportarea la oamenii prezentului. Orice artist se adresează, prin creaţiile sale, contemporanilor, le vorbeşte acestora despre ei înşişi, chiar dacă personajele înfăţişate aparţin altor locuri şi altui timp. în cazul anticipaţiei, mesajul are şi o prelungire spre viitor, către urmaşii noştri, care vor judeca în ce măsură am izbutit noi, astăzi, să le prefigurăm aspecte esenţiale ale vieţii. Dar această prelungire este de ordin secundar, dacă nu ca importanţă pentru supravieţuirea operei în timp, cel puţin ca preocupare a scriitorului în procesul de elaborare a operei. Sîntem siguri că oamenii viitorului vor zîmbi la naivităţile noastre de ordin ştiinţific şi tehnic, prezente în literatura de science-fiction ; dar vor fi obligaţi, şi e de datoria noastră să le-o impunem, să se încline cu respect în faţa imaginii pe care o vor găsi tot acolo asupra aspiraţiilor noastre 112 spre perfecţiune, spre realizare plenară. . Recunoscînd, aşadar, necesitatea raportării la contemporaneitate, în ce măsură simţim şi redăm, noi, scriitorii de anticipaţie, pulsul societăţii actuale, progresul ei, factorii care o împing înainte şi cei care o frînează şi cum prevedem propagarea acestei infinit de complicate mişcări în secolele şi mileniile viitoare? în ce măsură literatura ştiin-ţtfico-fantastică scrisă la noi în ultimii ani este o literatură realistă, în sensul surprinderii şi exprimării, cu mijloace specifice, a structurii complexe a omului zilelor noastre, în ce măsură ne propune ea o imagine veridică a viitorului, un tip de erou şi un ideal de viaţă reprezentative ? Un exemplu ne va lămuri mai bine ideile. Părerea noastră este că se poate vorbi despre existenţa unui caracter naţional şi a unuia popular în literatura de anticipaţie, dar că necesitatea unor asemenea trăsături este de obicei ignorată, la noi ca şi în multe alte părţi. Dacă antroponi-mele şi eventual cîteva toponime fixează, de bine de rău, locul acţiunii şi apartenenţa etnică a personajelor, nimic din ceea ce am putea numi sufletul unei naţiuni, notele sale distincte nu iese la iveală din felul de a vedea lumea, de a se comporta, de a rezolva o dificultate al eroului care aparţine respectivei colectivităţi. Cel de-al III-lea Concurs naţional de literatură s.f. a cerut participanţilor să scrie despre cum va arăta ţara noastră într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Cîte dintre lucrările premiate şi în ce fel, cu cîtă forţă evo- catoare, cît de complex au zugrăvit România, spiritualitatea românească, românii ? Se ştie că în concepţia noastră, pe lîngă accentul pus pe colaborarea multiplă, bazată pe respect şi preţuire, cu toate popoarele lumii •— mai mult, ca o condiţie a acestei colaborări — se vorbeşte despre păstrarea, încă mult timp de aici înainte şi întărirea naţiunilor. Aşadar se consideră că trăsăturile specifice fiecărei naţiuni nu vor dispărea într-un amalgam difuz, ci se vor cristaliza şi desăvîrşi în continuare. Literatura de anticipaţie nu are datoria să surprindă şi acest fenomen, alături de acela, clar şi des înfăţişat, al dezvoltării relaţiilor dintre popoare ? Numai cunoaşterea realităţilor prezente, fie ea şi foarte amănunţită, nu e suficientă pentru realizarea unei anticipaţii viabile. Viitorul nu rezultă din însumarea sau scăderea mecanică a unor tendinţe, nici din conceperea unilaterală a unor adevăruri, cum ar fi, de pildă, acela că omul este un produs al societăţii. O vulgarizare numai a acestei determinări ne poate duce, şi nu de puţine ori ne-a şi dus la formularea unor teze false, de tipul : o societate aşezată pe baze juste, prin însăşi existenţa ei va genera, cu vremea, apariţia unor indivizi perfecţi ; sau : dispariţia antagonismelor va avea drept urmare ştergerea din caracterul omului a trăsăturilor negative etc. Viaţa a dovedit, şi nu o dată, simplismul unor astfel de judecăţi. Este mai presus de orice îndoială că în lumea comunistă de mîine vor dispărea treptat cauzele unor suferinţe care în prezent afectează mari colectivităţi umane : 113 războaiele, foametea, inechitatea socială, lipsa de acces la roadele civilizaţiei, la cultură, piedicile în calea afirmării personalităţii ş.a. Dar e la fel de sigur că omul viitorului nu va fi scutit de necazuri şi primejdii, născute poate chiar din erorile dezvoltării civilizaţiei, că va fi nevoit să lupte pentru cucerirea unor trepte superioare ale afirmării şi împlinirilor, că bătălia pentru cunoaşterea şi stăpînirea naturii, a cosmosului îi va cere jertfe nenumărate, că însuşi contactul cu alte lumi, dincolo de bunele intenţii reciproce, va fi departe de a se desfăşura atît de idilic cum mai fiecare dintre noi şi-a imaginat. Toată această întrepătrundere de fenomene contradictorii va pretinde oameni mereu mai bine pregătiţi pentru viaţă şi va determina o neînchipuită dezvoltare a personalităţii. Cu atît mai meritorii, în lumina acestor considerente, ne apar acele lucrări care, fără a ignora specificul fantasticului ştiinţific, se ocupă cu predilecţie de universul uman. Lista de titluri alcătuită de noi pentru ultimii zece ani este foarte lungă şi socotim că respectivele scrieri ar avea ele însele nevoie de o sinteză aparte. Semnificativ ni se pare cu deosebire faptul că scriitorii tineri abordează în mod predilect asemenea teme, iar pe de altă parte majoritatea scriitorilor care în trecut resimţiseră din plin influenţa laturilor negative ale tehnicismului şi-au restructurat concepţia despre gen. Adăugate operei unor autori de renume, care încă de la început au militat cu consecvenţă pentru prioritatea în literatura si. a problematicii umane, lucrările tuturor aces- tora pun în discuţie o multitudine de aspecte ale personalităţii omului din viitor, de la fundamentala atitudine în faţa morţii la delicatele aspecte ale dragostei, la viaţa de-familie, educarea copiilor etc. Ei recurg de asemenea la mijloace specifice genului pentru definirea universului uman atunci cînd îl confruntă cu acela al altor civilizaţii sau cu acela al roboţilor. Dacă n-ar fi existat perseverenţa nejustificatâ a criticii profesioniste de a ignora dezvoltarea artei ştiinţifico-fantas-tice, sîntem convinşi că numai o serie de povestiri, spre exemplu, a căror apariţie a trecut ca şi neobservată, dar care constituie puncte de referinţă în gen, stîrneau binemeritate discuţii în presa literară. Lucrările în cauză constituie un soi de demitizări, în măsura în care falsele aparenţe combătute de ele se pot considera mituri. In schiţele „Undeva un om" şi mai tîrziu „O zi ciudată", Vladimir Colin şi respectiv Mircea Şerbănescu descriau moartea simplă, de bătrîneţe, sub cerul planetelor străine, a unor cosmonauţi, iar în „Alcora" Mircea Oprită înfăţişa pieirea accidentală a unui om anonim, totul fără nici un sentimentalism de circumstanţă, reuşind ca în cîteva pagini să ne transmită emoţia participării sincere, omeneşti, la aceste acte finale lipsite de glorie din viaţa unor semeni ai noştri din viitor. In „Cea mai bună dintre lumi", Ion Hobana dovedea eroului său, dornic de a regăsi mirificul peisaj al altor planete, că lumea care le cuprinde pe toate este bunul şi bătrînul nostru Pămînt. Gheorghe Săsărman în „Proba tăcerii" şi Mihnea Moisescu 114 în „Glasul din pulberea aurie" ne puneau în faţa manifestării unor porniri atavice — frica de moarte şi arivismul — care generează nişte crime în viitor. Voicu Bugariu în „Cercul iubirii" şi „Recital de balet vechi", Gheorghe Săsărman în „Ultima salvare" şi B. Mircea în „Vaaral" vorbeau despre dorinţa înverşunată a omului de a-şi păstra, dincolo de moarte, personalitatea, prin mijloace artificiale. In „Gio-vanna şi îngerul" Vladimir Colin, în „Fereastra dinspre veşnicie" Constantin Cubleşan şi în ^Reîntoarcerea" Voicu Bugariu istoriseau emoţionant şi convingător ce înseamnă pentru familiile de pe Pămînt cursele cosmice ale astronauţilor. Andrei Vidraru, în halucinantele povestiri „Lupta pentru senzaţii" şi „Sacrificiul" ne descria frenezia de care sînt cuprinşi roboţii superiori în dorinţa de a dobîndi acces direct la universul psihic propriu numai omului. Exemplele de acest fel sînt mult mai numeroase, noi alegîn-du-le, cu rezerva subiectivităţii, pe acelea care ne-au impresionat mai puternic şi a căror amintire ni s-a păstrat de-a lungul anilor. Ele dovedesc cu prisosinţă că învechitei imagini idilice a societăţii viitoare, imagine proprie unei perioade care a afectat întreaga noastră literatură, i se opune acum un viguros curent al realismului, prin înlocuirea schemelor convenţionale cu oameni şi situaţii autentice, verosimile. Referindu-ne permanent la faptul că succesele, ca şi scăderile genului trebuie cîntărite mai puţin prin opere singulare şi mai mult prin imaginea de ansamblu, oferită de totalitatea lucrărilor, rămîne de văzut în ce măsură se poate vorbi de generalizarea şi adîncirea acestei tendinţe de umanizare a fantasticului ştiinţific. Se observă uşor de către cei care urmăresc apariţiile lucrărilor s.î. că ea este departe de a se fi încheiat ca proces, departe chiar de a fi ajuns la amplitudine maximă. Aşa se poate explica pentru ce zone întregi ale complicatului relief care alcătuieşte personalitatea umană au rămas încă neexplorate, ori se abordează tangenţial, cu oarecari reţineri atunci cînd sînt la mijloc oameni ai viitorului. Tocmai de aceea sîntem de părere că e prematur să discutăm, în momentul de faţă, despre conturul factorilor negativi ai acelei epoci. De aici decurg şi un lanţ de impedimente în procesul definirii şi clasificării conflictelor, iar de la aceasta, mai departe, în precizarea mesajului final al anticipaţiei româneşti. Nu sîntem adepţii tezei că prezenţa unor răufăcători, cărora le stă în cale personajul pozitiv în chip de cavaler al dreptăţii rezolvă problema contradicţiei ce trebuie să constituie miezul oricărei lucrări literare. Dar în mod evident, întruchipate sau nu în personalitatea unor eroi, vor exista nişte obstacole între intenţiile de realizare ale oamenilor şi traducerea acestor intenţii în faptă ; vor exista poticneli chiar în drumul spre limpezirea şi formularea intenţiilor ; vor exista nişte fireşti interese divergente şi din punctul de vedere al utilităţii şi oportunităţii unei realizări. Fără a cădea, credem noi, în capcana schematismului şi a simplificărilor forţate, am putea îngloba toţi aceşti factori în termenul nega- 115 tiv, indispensabil procesului care declanşează şi dezvoltă conflictul. Vorbeam mai sus despre conflicte false, în sensul că cei doi termeni ai opoziţiei şi înfruntarea dintre ei sînt artificiale, iar cîştigul unei anume tabere nu pare a fi prea diferit ca semnificaţie şi valoare faţă de cîştigul taberei adverse. Din păcate, conflictele reale, indiferent de cantitatea de fabulos şi metaforic care intrevine de pe margine, nu abundă în literatura românească de gen. Acest lucru se datorează, după opinia noastră, mai multor factori : unor personaje, respectiv eroi, puţin convingători fiindcă nu sînt suficient de tipici ; unor situaţii de viaţă neconcludente, vagi, imprecise ; unor false poziţii contrare de pe care se produce înfruntarea ; unei slabe, formale, teziste participări a personajelor la conflict ; unui rezultat nesatisfăcător al înfruntării. Se vorbea, nu de mult, despre faptul că literaturii noastre s. f. îi lipseşte, în general, înfruntarea aspră, contradicţiile majore, esenţiale, purtătorii de cuvînt reprezentativi ai acestor contradicţii. împărtăşim întru totul opinia. La acest capitol şi-ar găsi locul o mai amplă discutare a satirei s.f., care-i un excelent mijloc de cenzurare a fanteziei artificiale, de pătrundere în paginile cărţilor a unor elemente de viaţă concrete, de atitudine promptă, de pe poziţii realiste, împotriva rătăcirilor evazive. Această sănătoasă revenire „cu picioarele de pămînt" a fost ilustrată la noi printr-un roman, „Argonau-tica" de Mircea Oprită şi mai multe povestiri semnate de A. Rogoz, E. Jurist, M. Moisescu, D. Cocoru, Şt. Nicolici şi alţii. O imagine a lumii viitoare unde conflictele s-au redus la simple şi amabile luări de cuvînt în congrese ştiinţifice e la fel de alarmantă ca şi imaginea, oferită prea adesea în Occident, a lumii zguduite de tragedii la scară planetară şi care se îndreaptă spre propria-i pieire. Desigur că şi duritatea ciocnirilor are aspecte şi aspecte. Nu ne interesează o literatură a violenţei, în sensul în care se practică o asemenea literatură prin alte ţări, sugerîndu-se că fiinţa umană e un amalgam de tare biologice, că îi e sortit să sufere iremediabil de incomunicabilitate şi înstrăinare şi că singura chemare adevărată căreia trebuie să-i dea curs este dezlănţuirea instinctelor bestiale. Nu ne interesează, de asemenea, credem noi, o literatură a durităţilor exterioare, o „rezolvare a conflictului cu pumnii", şi asta nu numai pentru că pe măsura avansării în civilizaţie omul se va ur-baniza, la propriu şi la figurat, ci şi pentru că adevărata luptă se va da atunci pe planul infinit mai adînc şi mai subtil al trăirilor spirituale şi afective. De altfel la acelaşi capitol se cuvine să semnalăm şi un alt capăt de drum deschis discuţiilor : trăsăturile dominante pe care, de pe poziţiile cuceririlor şi dezideratelor vremii noastre, le întrezărim pentru oamenii viitorului şi pentru conflictele lor. In acţiunile petrecute în prezent şi în trecut se pot cunoaşte şi zugrăvi caractere şi ciocniri reale, adesea chiar ale unor oameni care au trăit cu adevărat, într-un cadru care ne este familiar. Dar persona- 116 jele şi frămîntările din viitor nu se pot construi decît extrapolînd situaţii şi eroi ai prezentului şi ţinînd seama de acele prefaceri în structurile sociale, în mentalitatea, comportamentul, atitudinea oamenilor din vremea respectivă . Astfel, de exemplu, întărirea şi diversificarea legăturilor dintre individ şi colectivitate, caracterul social tot mai pronunţat al activităţii fiecărui om va conduce la dependenţa şi mai strictă a acestuia de societate ; dar în acelaşi timp, efortul social de a asigura fiecăruia condiţii de creştere şi de afirmare va favoriza sporirea importanţei individului, dezvoltarea personalităţii lui. Tot mai mult, în condiţiile exploziei ştiinţifice şi tehnice, acţiunea unor grupuri de oameni depinde de efortul unor colectivităţi şi angajează direct, prin rezultate, soarta colectivităţilor respective. Poate că aceste grupuri, care în diferite domenii hotărăsc, prin munca lor, destinele omenirii viitoare, ar trebui să devină eroii noştri predilecţi. Trăsăturile lor specifice de caracter vor fi luciditatea şi responsabilitatea, dominante care nu le vor înăbuşi sentimentele, ci le vor canaliza, dimpotrivă, pe făgaşul împlinirilor realiste. Umanismul le va conduce actele ca o conştiinţă colectivă. Ei vor intra în contact direct cu necunoscutul, cu pericolele, cu evenimentele excepţionale, cu acele împrejurări care, pentru a fi înţelese şi stâpînite cer, în afară de o sumă de cunoştinţe, şi un crez limpede, putere de sacrificiu, eroism. Aventurile lor nu vor fi un scop în sine şi nici o distracţie de dragul senzaţiilor tari, ci o zbatere dureroasă pusă în slujba cunoaşte- rii, a întrajutorării omeneşti, a do-bîndirii nobleţei de caracter, mîn-driei că aparţinem speciei umane. Morala lor va fi poate mult mai exigentă decît a noastră, adică pe măsura responsabilităţii faţă de cei care le-au dat mandatul să-i reprezinte. Munca, talentul, clarviziunea scriitorului constau, desigur, în raportarea personajelor sale la aceste deziderate care, sîntem convinşi, vor fi la fel de actuale pe vremea strănepoţilor noştri cum sînt şi pentru noi. Ar fi însă o iluzie să ne închipuim că nişte frumoase şi necesare calităţi vor alcătui zestrea spirituală a omului viitorului doar prin faptul că li se recunoaşte utilitatea. Un individ înzestrat, prin acţiunea cine ştie căror forţe exterioare, cu cele mai nobile şi generoase însuşiri n-ar fi, în fond, decît manechinul care ajută hainelor de gală să nu se mototolească. Cui să-i slujească gesturile mecanice prin care el ar împrăştia binefacerile împrejur ? Şi fiindcă am ajuns aici, să ne oprim puţin şi asupra finalizării conflictului în operele s.f., adică asupra a ceea ce, poate cu un termen nu prea exact plasat în context, am numi mesajul acestor opere. Final optimist înseamnă oare ha-ppy-end? Cînd Stansilaw Lem punea în „Solaris", nu cel dintîi, dar poate cel mai precis declarat şi mai lucid, problema înfrîngerii cu care ia sfîrşit o covîrşitoare, prin importanţă, acţiune umană, publicul nostru, prea obişnuit cu finaluri cam de operetă, a avut o revelaţie a autenticului. Infrîngerile nu sînt numai fireşti, ci, în felul lor, şi necesare, cel puţin pentru a închide calea re- 117 petării erorilor. Desigur, una este înfrîngerea propovăduită de literatura celor resemnaţi în faţa relelor unei societăţi nedrepte ; alta înfrîn-gerea-avertisment din opera artiştilor progresişti occidentali — „Războiul lumilor" de H.G.Wells, „451° Fahrenheit" de R. Bradbury, filmul „Ultimul ţărm" de S. Kramer ; alta, în sfîrşit, înfrîngerea aşa cum o vedem noi, cum o valorificăm prin prisma concepţiilor noastre despre viaţă. Există şi aici o sumă de gradaţii şi aspecte particulare. Nimeni nu poate fi adversarul finalurilor fericite, dar ele nu sînt totdeauna acelaşi lucru cu finalurile optimiste pentru care sîntem datori să milităm. Un happy-end lipit unei acţiuni convenţionale poate fi, şi artistic şi omeneşte, un final pesimist, tot aşa după cum înfăţişarea unei tragedii autentice poate lăsa, la sfîrşit, un sentiment de speranţă şi încredere. Lucrul acesta ni se pare valabil şi atunci cînd este vorba de victorie. Cu cît preţul unei înfruntări, al unei lupte este mai important, cu atît eforturile pentru obţinerea victoriei sînt mai mari, angajează mai multe laturi ale personalităţii umane. Atunci şi sacrificiile devin mai numeroase şi substanţiale. De cîte ori ne-am gîndit însă noi, în vreme ce ne concepeam lucrările, cu ce preţ anume îşi vor plăti eroii triumful ce urmează încleştărilor ? De cîte ori ne-am gîndit ce va însemna, în viitor, noţiunea de eroism, în numele căror idealuri şi crezuri se va săvîrşi eroismul ? Totdeauna operele mari au înfruntat scurgerea vremii şi vicisitudinile abătute asupra umanităţii fiindcă au transmis înţelegerea şi dragostea pentru oameni, încrederea în forţele lor creatoare, în posibilitatea lor de a-şi făuri o viaţă îndestulată, demnă şi liberă; Promovarea unui asemenea ideal, nu în formule abstracte, vagi şi general valabile, ci prin eforturile unor eroi concreţi, în împrejurări de viaţă concrete, este şi fireasca menire a artei, şti-inţifico-fantastice. O trăsătură profund specifică genului este aceea că el îl pune pe cititor în contact cu eforturile permanente ale speciei umane către devenire, îl aduc pînă în pragul marilor enigme ale materiei, îi transmit fiorul cunoaşterii infinite. Poate în mai mare măsură decît celelalte genuri literare, fantasticul ştiinţific dobîndeşte astfel, prin însăşi natura lui, posibilitatea de a oferi o sinteză a ascensiunii istorice, o linie a continuităţii strădaniilor, care străbate, ca un fir conducător, toate epocile şi perioadele, legîndu-ne organic de trecutul şi viitorul cele mai îndepărtate dan culcer LITERATURA COR A $1 UTOPlA Lumea aceasta mare în care trăim ni se pare uneori teribil de complicată. Puţini se mai pot lăuda că înţeleg funcţionarea mecanismelor ei, cu .atît mai puţin e posibilă o modelare a ei fără a se lua în considerare psri-cdiul unei fisuri în cazanul aflat sub presiune. Tot atît de complex ca şi fenomenul social al bazei, cel suprastructural devine greu de cuprins dintr-o privire, greu de orientat şi de stăpînit. O masă enormă de obiecte culturale se revarsă (produse de noi) înspre noi din toate direcţiile şi dacă sentimentul acestei revărsări este trăit diferit ca intensitate, nefiind perceput direct decît parţial, nu înseamnă că la nivelul conştiinţei starea de alertă nu e intensă. Literatura, plastica, muzica, arhitectura îşi extind fruntariile, debordînd în paracalie. Para-calia e, ca întotdeauna, fenomenul majoritar. Paraliteratura, ca să luăm doar o pilda, devine un teritoriu inexplorabil. O relativ recentă confruntare a specialiştilor (editori, critici, esteticieni) desfăşurată la Centrul cultural internaţional de la Cerisy-la-Salle (Franţa) era prilejul de a se cerceta măcar prin son- daje acest perimetru care cuprinde printre altele : melodrama, romanul popular, fotoromanul, banda desenată, romanul poliţist, de aventuri şi de spionaj, literatura document (nonfiction), literatura ştiinţifico-fantastică. Ne interesează aici un singur domeniu al paralite-raturii, cel cunoscut sub denumirea de ştiinţifico-fantastic. Această formă literară (şi paraliterară) a proliferat mai ales în secolul nostru. Am încercat să susţinem cîteva observaţii pe marginea ei în texte publicate în revistele Echinox şi Tribuna şi apoi în volumul Un loc geometric sub titlul : Idei fixe şi literatura ştinţifico-fantastică şi Obiecte cu destinaţie necunoscută. Nu vom reveni asupra lor în aceste însemnări, care n-au ambiţia de a fi sistematice. Exprimîndu-ne fragmentar cîteva observaţii, vom încerca să hălăduim prin apropierea subiectului, prin incursiuni succesive, din diverse direcţii, sugerînd raporturile dintre utopie şi literatura S.F., între acestea şi politică. 9 Pierre Versins (autor el însuşi de S.F.) propunea, în cadrul dezbateri- 119 lor de la Cerisy-la-Salle, un nume rnai potrivit acestei forme paralite-rare : conjectură raţională. Termenul are avantajul de a fi mai cuprinzător, captînd şi alte aspecte ale domeniului, dar e desavantajat de lungime şi de prea savantă sonoritate. E, din această cauză, puţin probabilă adoptarea sa. Realizînd pericolul, P.V. încearcă o prescurtare formată, după uzul contemporan, din primele silabe ale celor două cuvinte : cora. Se va vedea dacă o putem folosi. Conjectură înseamnă ipoteză, probabilitate, prezumţie, presupunere. Deci, literatură construită sub obsesia presupunerii raţionale, o formă de extrapolare a unor principii conţinute în lumea noastră. • Timpul nostru trăieşte sub zodia obsedantă a viitorului. Se construieşte o ştiinţă, viitorologia, venită în urma literaturii cora, Viitorul e privit cu aprehensiune şi / sau cu speranţă. Spre el se transferă toate întrebările noastre rămase fără răspuns, toate temerile, toate aşteptările. In profunzimea unor trăiri colective se întrevede o atitudine milenaristă, mai mult sau mai puţin explicită. Omul şi-a transferat de totdeauna întrebările fie spre trecut, fie spre viitor, aşezînd acolo atît epoca de aur, starea de puritate edenică, la începutul şi la sfîr-şitul istoriei sau, evoluţionist, primitivitatea, promiscuitatea, animalitatea din care omenirea pornise să se smulgă, precum şi cele mai ameninţătoare, neliniştitoare coşmaruri. De unde oare fuga de prezent, care a caracterizat atîtea vremuri, de unde această nelinişte nemăsurată a umanităţii, veşnic tentată să urmărească uimită, hipnotizată, fluturarea drapelului alb sau negru al speranţei ? Să fie amînarea permanentă o nevoie vitală, un instinct ? Căutarea încăpăţînată a unei soluţii (odată găsită, considerată ca valabilă şi unica posibilă, devenind o frînă în calea oricărei modificări) pentru rezolvarea conflictelor, contradicţiilor din perimetrul uman-so-cial este o permanenţă spirituală. „Pot să număr relele dar numai el le poate învinge" — se scria într-o carte de început. Acest el (s,n.) poate să însemne orice : zeu, filosof, politician, războinic. Adică oricine în afară de cel care îşi pune întrebarea şi constată necesitatea unei soluţii. Transferul responsabilităţii este cel puţin ciudat. în plan etic transformarea omului înspre ideal ar trebui / putea să se producă prin eliminarea necesităţii acţiunii unei forţe exterioare (unui factor exterior), impulsul fiind necesarmente interior. Marxismul a propus soluţia conştientizării, a analizat conceptul de libertate ca necesitate înţeleasă formînd baza teoretică pentru eliminarea contradicţiei dintre modelarea depersonalizantă şi cultivarea valorilor neserializabile. Procesul (ca orice proces social) are nevoie de un răstimp, mai ales de timp. • „O, ruşine a acestui secol! unde să găseşti un ora care să fie pentru sine însuşi un cenzor sever, un martor, un acuzator, un judecător; care să-şi recunoască vina, să se cheme el însuşi în faţa tribunalului conştiinţei sale, să se recunoască vinovat şi să se pedepsească ?" (Confucius). 120 în eseul despre noocraţia necesară Camil Petrescu punea în vîrful ie-rarhei revoluţiilor pe cea noocra-tică, considerînd-o ultima dintre revoluţii. Limbajul îl trădează. „Ultima revoluţie" înseamnă abdicarea de la dialectică, eliminarea totală a contradicţiilor, presupunerea că ele pot fi absorbite, deci rezolvate fără traume de societatea noocratică. Termenul de noocraţie e ambiguu. O societate formată exclusiv din intelectuali sau o societate pluristratificată în care puterea e deţinută de intelectuali ? în primul caz ar trebui presupusă o egalitate deplină a capacităţii psihice şi intelectuale a tuturor cetăţenilor, în al doilea caz s-ar presupune o dependenţă a păturii conducătoare intelectuale, în funcţie de existenţa unei alte pături de oameni fără preocupări intelectuale, simpli executanţi reduşi la starea de roboţi dar producători ai bunurilor materiale indispensabile vieţii primilor. O astfel de societate este descrisă în romanul lui Georges Orwel, 1984, una dintre cele mai reuşite cărţi ale genului corn, făcînd parte din categoria utopiilor pesimiste. „E aici (la CP.) o intoleranţă, un absolutism sau mai exact un imperalism intelectual prea mulţumit de sine şi prea nemidţumit de rest (...). Asta nu mai e ideal, ci utopie, iar utopia duce inevitabil la teroare" (Al. Pa-leologu, Bunul simţ ca paradox, 1972, p. 82). • Aldous Huxley este autorul unei cărţi al cărei titlu s-a tradus la noi „Cea mai bună dintre lumi" (Brave-new world). El este deasemenea autorul unei suite de eseuri apărută, sub titlul „Scopul şi mijloacele". Scriitorul englez e considerat unul dintre autorii cei mai de seamă ai formei literare corn. „Cea mai bună, dintre lumi" este tot o utopie negativă. Epigraful acestei cărţi, în care perspectivele umanităţii sînt. întrezărite sub auspicii sumbre, sună astfel : „Utopiile apar mult mai realizabile decît se credea altădată. Şi ne găsim acum în faţa unei întrebări angoasante: cum să evităm realizarea lor definitivă ?... Utopiile sînt realizabile. Viaţa se-îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un nou secol, un secol în care-intelectualii şi clasa cultivată vor vis'a la mijloacele de a evita utopiile-şi de a se reîntoarce la o socie.ate non utopică, mai puţin „perfectă" şi mai liberă". în ultima vreme bibliografia studiilor dedicate utopiei marchează o-creştere vertiginoasă. Archives de sociologie des religions înregistrează semestrial cîteva titluri de cărţi, ca să nu mai vorbim despre puzderia de articole mai mult sau mai puţin ocazionale. Interesul pentru istoria, sociologia şi estetica utopiei se manifestă intens alături de proliferarea studiilor dedicate problemelor teoretice şi concrete ale previziunii ştiinţifice. Refuzul utopiei clasice se resoarbe în aceste elemente ale vi-itorologiei, devenită ştiinţă. în epigraful reprodus se poate citi o crispare, o temere. Orice utopie-are la bază o atitudine critică, presupune un refuz al unei structuri sociale date, fie prin extrapolarea tendinţelor sale negative, fie prin 121 construirea unei lumi edenice în •care contradicţiile s-au rezolvat şi •starea de beatitudine i-a cuprins-pe semenii noştri trăitori în acest spaţiu paradisiac şi plictisitor. Indirect însă ea propune o escamotare a contradicţiilor pentru că î.i Jocul unei structuri deschise se oferă una imuabilă, perfectă. Utopia nu are istorie. Termenii se exclud. Se poate descrie o geografie a utopiei -şi, indiferent unde s-ar sugera plasarea ei, drumurile spre utopie sînt presărate cu capcane, dificultăţi în serie, din ce în ce mai mari tocmai pentru a sugera o accesibilitate redusă, imposibilitatea revenirii etc. in basme accesul spre lumea minunilor este şi el îngreunat. Ghio-noaia, balaurul, ursul, munţii care se bat în capete, ritualurile purificatoare, de iniţiere se interpun. Iar omul care a ajuns acolo nu se mai poate reintegra fără traume, uneori ireverisibile, în contextul părăsit. El va visa pînă la sfîrşitul vieţii reîntoarcerea. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă de moarte este un basm („singurul nostru basm tragic" — Lau-renţiu Ulici) care poate fi citit şi ■ca utopie biologică. Un inventar al mijloacelor de transport spre utopie. O întrebare : ■cărei naţionalităţi îi aparţin utopie-nii ? Ei sînt adesea un alt (necunoscut pînă acum) popor, trăind izolat prin forţa împrejurărilor sau din voinţa proprie, ferindu-se de contactul cu semenii lor despre care au ori o impresie execrabilă, ori le ignoră existenţa. Pătrunderea în spaţiul utopiei este de obicei întîmplă-toare. Sindbad marinarul trece în- tr-o lume miraculoasă, absorbit de un curent puternic şi dus pe o plută printr-un tunel întunecat sau scapă dintr-o vale a pietrelor preţioase, luat — în ghiare '— împreună cu o bucată de carne de pasărea Roc. In Utopie se ajunge prin naufragiu, prin salt în timp, printr-un pas greşit la marginea unei şosele într-o zi de vacanţă, trecînd într-o altă dimensiune a continuumului spaţio-temporal (Dl. Barnstapl la oamenii, zei de H.G.Wells). Scriitorul maghiar Dery Tibor imaginează în romanul Domnul CA. în X o lume stranie, în care oamenii pleacă să moară afară din cetate într-o zi anume, conduşi pînă la marginea ei de către concetăţeni într-un alai vesel. Oraşul X se află îh mijlocul unei cîmpii nesfîrşite, dincolo de ultima haltă a căii ferate, dincolo de un imens cimitir ds fier vechi, care împresoară oraşul ca o centură de apărare, sufocantă. O construcţie coerentă, fără nici o fisură, s-ar putea realiza, în cazul utopiei prin punerea tuturor întrebărilor şi darea tuturor răspunsurilor. Dar cum nu există întrebare fără existenţa unei formulări prealabile a răspunsului şi cum, pe de altă parte, nu cunoaştem toate răsunsurile, zidurile cetăţii speranţei îşi autogenerează fisura. De aici caracterul nesistematic, nefinit al utopiilor. Multe dintre scrierile utopice propriu-zise, nesupuse construcţiei româneşti, sînt neterminate. Morus nu şi-a încheiat Utopia. Nu îi ajungea o viaţă să construiască această lume paralelă a literalităţii, nu-i 122 ajungeau întrebările. De aici schematismul structural, manieheismul lor fundamental, lipsa de nuanţe, cenuşiul. • Analizînd raportul dintre scopuri şi mijloace, Albert Camus scria în 1944 : „Sîntem cu toţi de acord asupra scopurilor, avem păreri diferite asupra mijloacelor. (....) Noi ştim cu cită rapiditate mijloacele sînt luate drept scopuri, nu vrem orice fel de justiţie"..., „Căci e vorba, de fapt, despre salvarea omului. Nu plasin-du-ne în afara lumii, ci prin intermediul istoriei însăşi. Este vorba de a servi demnitatea omului prin mijloace care rămîn demne, în mijlocul unei istorii care nu e demnă". Eseistul îşi exprimă temerea că existenţa printre oameni care cred că doar ei au dreptate în mod absolut este sufocantă. El îi opune acestei lumi, în care argumentele şi persuasiunea nu mai funcţionează, o lume a dialogului şi a prieteniei dintre oameni. Toate aceste idei sînt dintre cele mai generoase. Dar ele au aerul abstracţiunilor inoperante, atîta vreme cît nu se revine la problema esenţială a mijloacelor. Răspunsul nu se afiă în exteriorul nostru. La un moment dat în istorie găsirea răspunsului devine vitală pentru speţa umană. Momentul acesta pare să fi sosit. • „Dacă cineva i-ar fi spus pithe-cantropului cîte vor fi, acesta ar fi urlat peste pădure şi turmă, răguşit şi sacadat; U-u-u-topie, domnilor" —■ îmi spunea un bătrîn pictor clujean, făcîndu-mi portretul. Era au- torul unei enciclopedii ilustrate în 120 de volume, aflată în manuscris şi obişnuia să doarmă pe o uşă desprinsă din canaturi, acoperin-du-se cu un vechi palton. Enciclopedia, pe care am văzut-o, cuprindea lipite printre paginile unor caiete dictando, mai ales fotografii şi ilustrate din toată lumea, date şi nume dispersate, tăieturi din ziarele cele mai ciudate, multe din vremea războiului civil din Rusia, o comoară pentru un istoric, dar neîn-semnînd nimic pentru proiectul acelei gigantice enciclopedii. Utopia unei scrieri care să cuprindă totul. Aşa cum literaţii de la Tel Quel (Maurice Roche) visau la un moment dat să scrie Cartea, textul fără discontinuităţi care să ne cuprindă şi să cuprindă lumea, o- nesfîrşită pagină scrisă în care noi vieţuim. • Nu toată paraliteratura (cantitativ enormă) de genul cora poate fi asimilabilă utopiei. Adesea nu e vorba decît de transcrieri ale unor scheme ale romanului popular, poliţist sau de spionaj în decorul rachetelor intergalactice, al planetelor închipuite, în spaţiul convenţional pînă la stridenţă al unor lumi pseu-do-viitoriste. în acest caz avem de-a face cu o sublimare a naivităţii cu un cult al neverosimilului, o exaltare a lipsei de măsură a caracterelor, o celebrare a ambiguului, o aglomerare de artificii. • Proza de tip cora are o natură deductivă. Odată acceptată premisa, 123 restul scrierii (schematic vorbind) se dezvoltă prin aplicarea consecventă a ei : prin ţevile robinetelor încep să curgă ape infestate de bacterii mutante, uriaşe şi proliferante. Omul este alungat de pe planetă din lipsă de apă. O minoritate reuşeşte să se salveze din dezastru şi panică, poposeşte, rînd pe rînd, cu racheta ei pe oîteva planete. Acolo unde crezuseră că în fine au dat peste un mediu în care pot supravieţui oamenii, sînt de fapt victimele perfidiei băştinaşilor care nu puteau suporta obiceiul uman al rîsului şi, din care cauză, hotărîseră de mult exterminarea oamenilor şi provocaseră invazia (La sortie est au fond de l'es-pace de Jacques Sternberg). Din acest moment totul depinde de talentul autorului de a face verosimil restul. Extremele SF se situează între un antropocentrism naiv şi uneori penibil şi un raţiocentrism elevat, singura atitudine care poate oferi o bază reală organizării unui cosmos coerent din spaţiul haotic al universului (real şi literar). Utopiile care depăşesc faza construcţiei teoretizante şi didactice devin literatură. Pierzîndu-şi puritatea, ele cîştigă lizibilitatea. • Utopiile permit să se zică : nimic nu merge, noi vom inventa un univers de o ordine riguros diferită; ele te scutesc să-ţi spui că această lume nu merge dintr-un motiv sau altul, în consecinţă trebuie schimbat un lucru sau altul. Inutil să înfrunţi lumea reală, ai cugetul îm- păcat, păstrezi un anume confort intelectual. Niciodată utopia n-a prezentat un caracter mai reacţionar ca acum" (Paul Nizan, Ambi-tion du roman moderne, în „Paul Nizan, intellecluel communiste", Maspero, 1970). Pseudo-concluzii — interesul pentru literatura şti-inţifico-fantastică (cora) provine din nevoia umană acută şi actuală de a dispune de un spaţiu literar în care problemele atît de complexe ale viitorului întrevăzut să fie discutate raţional. — Literatura cora rămîne (în esenţa ei o parabolă cu mijloace specifice, căci prin extrapolare nu se realizează decît o schematizare şi raţionalizare temporară, o codificare a unor probleme a căror rezolvare, după trecerea prin filtru» raţiunii, trebuie repusă în contact cu realitatea într-o relaţie de feed-back (cibernetică). — pentru a putea comunica în clar întrebările şi tezele sale, literatura SF e nevoită să recurgă la locuri comune ale limbajului. — despărţindu-se de utopie (în sens clasic) prin degradarea ei în structuri romaneşti, omul nu se poate despărţi de speranţă, aşa încît chiar dacă flutură în berna o vreme, flamura speranţei trebuie ridicată pe turnurile Cetăţii. După asediul şi distrugerea Cetăţii Speranţei urmează reconstrucţia, de fiecare dată fisura fiind micşorată. Importantă rămîne însă conştiinţa lucidă şi tragică care recunoaşte existenţa fisurii. 124 ioana creţtilescu AMPRENTA VISULUI VISUL DIN TOTDEAUNA Visurile oamenilor devin aproape întotdeauna artă. Asta pentru că arta în sine este un vis, un vis lucid, cu ochi deschişi şi mintea trează, un vis despre om şi lume, despre ceea ce se ştie, dar mai degrabă despre ceea ce nu se ştie. în fiecare operă există un cuantum de necunoscut, sau de meditaţie despre necunoscut, despre ceea ce este doar bănuit, intuit undeva îndărătul lucrurilor. Numai arta oferă omului atîta libertate cîtă să-i poată cuprinde visul. Există însă fel şi fel de visuri aşa cum există fel şi fel de arte, numărate după unii şi, evident pe bună dreptate, nenumărate după alţii. Numai visurile au un număr egal cu infinitul şi nimeni niciodată nu va încerca să le inventarieze. Artele înţelese astăzi ca modalităţi tipologice diferite şi-au stabilit corpuri de legi mai austere sau mai îngăduitoare, dar în orice caz resimţite ca prezente, deşi nu tocmai statornice, căutîndu-şi mereu noi condiţii, noi determinări, noi valenţe. Desigur, nu putem scăpa de truisme cînd vorbim despre feno- menul artistic : întotdeauna pornim de la lucruri ştiute, de la aşa zisele . adevăruri cîştigate pe care le folosim neîncetat. Există, fără îndoială, fel şi fel de modalităţi de a include visul în artă dar, toate, absolut toate înseamnă o traducere. Visul dispune de un limbaj destul de greu de defint, evident însă că bazat pe cuvînt şi imagine. Aşa încît literatura pare să aibă cele mai multe şanse de a-1 reprezenta. Şi totuşi reprezentarea lui nu va fi decît tot o traducere a visului. Cuvîntul imaginat şi cuvîntul scris au alte, cu totul alte funcţionalităţi ; şi cu atît mai mult imaginea, reflex al unor intersecţii sensibile, deci o participare multiplă, complexă a fenomenelor logico-afective. Cu toate acestea, foarte des literatura şi-a asumat mai întîi riscul, apoi şi-a arogat dreptul de a ilustra visul. A existat în istoria ei şi o direcţie literară mai imaginativă, apărută odată cu romantismul şi avînd o continuitate remarcabilă şi o evoluţie considerabilă. Delimitarea istorică este astăzi considerată c noţiune ce aparţine teoriei litera- 125 tuiii şi desemnează un anumit tip de trăsături substanţiale noţiunii de vis, care pot fi găsite interferîndu-se cu alte trăsături în miezul uneia sau alteia din operele avute în vedere. Dar, în raportul dintre vis şi literatură, oniricul are prea puţină importanţă devreme ce visul este în orice caz un nucleu al oricărui fapt scris. Ceea ce a visat să înfăptuiască specia umană, artiştii au pus în cuvinte, au cioplit cu dalta sau au cîn. tat pe notele muzicii, au vopsit în culorile fanteziei lor, şi acest lucru s-a întîmplat de mult prea multă vreme, am spune chiar din totdeauna. Se pune însă întrebarea dacă nu cumva un anumit tip de literatură se construieşte mai mult decît altul pe ideea de vis ? Dacă se poate vorbi de o dominantă a visului în funcţie de modalităţile literare fundamentale sau de posibilele opoziţii pe care literatura le-a stabilit în timp. VISUL ŞI LITERATURA FANTASTICA. Unanim acceptată, deşi extrem de greu de explicat şi de determinat printr-o definire pe cît de riguroasă pe atît de completă, stăruie în limbajul comentariilor literare specializate sau nu opoziţia literatură realistă/literatură non-realistă. Dintre cei doi termeni primul este fără îndoială mai uşor definibil decît cel de al doilea. Cel puţin în trăsăturile sale esenţiale, se ştie astăzi mai bine decît oricînd ce înseamnă literatură realistă, sau mai exact spus ce este şi ce nu este definitoriu pentru literatura realistă. Ori- cît de diversificată în meandrele ei, există posibilitatea unor unificări, a stabilirii şi echilibrării unui teritoriu propriu. Totul porneşte de la modul de a reflecta realitatea, căruia i se adaugă ideea de recog-noscibil şi verosimil de care trebuie să beneficieze realitatea în cauză. Mult mai complicat a fost şi este să se spună ce este literatura non-realistă. Nu sînt puţine vocile care, în ultima vreme, au început campanii de teoretizări şi luări de atitudine în definirea literaturii non-realiste şi efectele sînt destul de interesante dar, ca de obicei, determinări definitive nu s-au produs cel puţin pînă acum. Pentru că definitiv în atari incursiuni teoretice mai înseamnă unanim acceptate, ceea ce, trebuie să recunoaştem, reprezintă pentru foarte multă lume un fel de utopie. Într-un cuvînt, pentru a putea porni mai departe există o opoziţie : (poate cea mai fermă) literatură realistă I literatură fantastică. Evident, această opoziţie este departe de a acoperi literatura lumii, ea permite totuşi anumite trăsături, anumite consideraţii în legătură cu fenomenele circumscrise prin cei doi termeni. Cel de al doilea termen are accepţii mai largi sau mai reduse ; el a mai fost denumit literatură înstrăinată, cealaltă literatură ş.a.m.d. Nouă ni se par că din marea categorie a literaturii non-realiste doar o anumită secţiune se poate numi literatură fantastică. Este vorba de prezenţa într-un fel sau altul a categoriei fantasticului, adică prezenţa, după opinia lui Tzetav Todorov, a elementelor sau semnelor unei alte lumi decît a 126 noastră, cunoscută. Fantasticul, însă, nu se realizează atît de uşor prin cîteva elemente aparţinînd unui univers necunoscut nouă, ci din raportul cunoscut/necunoscut, adică din punerea faţă în faţă a două ordini de lucruri diferite. Ceea ce To-dorov numeşte efectul de ezitare al receptorului în faţa unor lucruri .a căror explicaţie nu este sigură şi vizibilă de la bun început, înseamnă fără îndoială mult prea puţin pentru consemnarea unei cateogrii artistice. Ca să nu mai vorbim despre incertitudinea termenului de ezitare în sine. Un autor perfect realist are tot dreptul ca, pentru cauzalitatea sau determinarea unor fenomene, să producă cititorului nu numai una, ci nenumărate ezitări, orînduite într-un lanţ continuu. Este, de fapt, ceea ce se întîmplă adesea cu cărţile lui Faulkner, care nu este, prin aceasta, un autor de literatură fantastică şi prin nimic mai puţin realist. Deci, ideea ezitării este, după părerea noastră, riscantă. în schimb ideea unei „alte lumi", a unei lumi guvernate de alte legi decît cele cunoscute nouă şi aparţinînd lumii noastre, a unei lumi aşezate pe alte dimensiuni, o lume cu alte raporturi spaţio-temporale, cu alte relaţii interumane, este singurul lucru sigur care se poate afirma despre literatura fantastică. Desigur, putem adăuga aici şi ideea mai veche, susţinută printre alţii şi de Matei Că-linescu, care acordă fantasticului caracterul unei rupturi, unui dezechilibru în ordinea firească a lucrurilor produeînd o distorsiune bruscă a relaţiilor tematice din interiorul unei opere. Cu aceasta am ajuns la lucrul cel mai important, după opinia noastră, şi anume la faptul că îndeobşte fantasticul se descoperă şi că deci există la nivelul tematismu-lui. Structura tematică este cea care-conţine sau nu fantasticul. Dar această structură alcătuindu-se şi existînd prin limbaj, sigur că. în limbaj vor putea fi căutate — şi deci găsite — elementele fantasticului. Acestea vor trimite cumva, în afara lor, la un sistem de referinţă de astă dată obligatoriu. Care poate fi, în această conjunctură, raportul dintre vis şi literatura fantastică ? Mai cu seamă că-am stabilit (de fapt am reamintit}-posibilitatea ca visul să existe în orice tip de literatură. Desigur, nu este vorba de o prezenţă obligatorie, ci de virtualitatea mereu deschisă acestei prezenţe. Pe de altă, parte, este limpede-şi aproape de la sine înţeles c& ideea de visare este mai aproape de literatura fantastică nu prin visul în sine, ci prin trăsăturile visului. Literatura realistă îşi poate-îngădui visul, dar instalat într-un statut specific propriu, în timp ce-oponenta ei fantastică poate ridica, metamorfoza şi simboliza visul cu-infinit mai multe libertăţi. Desigur, fiind în primul rînd vorba de literatură, vom spune că ne referim-la o categorie oarecum particulară a visului, adică, fără pretenţia vreunei teoretizări, la ceea ce s-ar putea numi printr-un termen forţat : „visul literar". Lucrurile sînt deosebit de complicate. Dacă literatura înseamnă, şi sigur că înseamnă, — în primul rînd ficţiune,. atunci de ce mai avem nevoie de utilizarea termenului de vis ? Pur şfi 127 ,-simplu din necesitatea sublinierii unei anumite gradaţii determinată pe de o parte cantitativ, pe de altă parte calitativ. „Visul literar" ni s-ar părea, astfel, o ficţiune superlativă, adică o supradimensionare a caracterului ficţional. Ficţiunea obişnuită este la rîndul ei supusă unor anumite rigori ; visul, în schimb, nu este obligat decît la propria-i coerenţă şi-i este îngăduită abolirea tuturor • barierelor cunoscute în materie de alcătuire fic-ţională. Visul îngăduie orice, cu ■condiţia ca acest orice să fie ■coerent şi să aibă valoare ficţio-nală. Visul nu trebuie să respecte mici credibilul, nici verosimilul, nici cognoscibilul, el trebuie să se respecte pe sine. Cu alte cuvinte, visul literar este alcătuirea, la nivelul cuvîntului, a acelei „alte lumi" sau ■cel puţin prezentarea unor anumite aspecte ale ei, într-o structurare coerentă şi justificată estetic. VISUL ŞI LITERATURA ŞTIIN-•ŢIFICO-FANTASTICA Un repertoriu al literaturii fantastice (dacă un astfel de lucru ar fi posibil) ar arăta nu numai multitudinea, dar şi nesfîrşitele posibile visuri literare care merg de la „O mie şi una de nopţi" la „Metamorfoza" lui Kafka — după cum s-a văzut în „Introducere la literatura fantastică" a lui Todorov. Ilustrarea cea mai fecundă, şi cea mai interesantă a ceea ce am numit vis (se va vedea acum şi de ce am înclinat pentru acest termen anume) mi se pare acea specie literară socotită de unii hibridă, clar pe care ;oa.ş:e Umilele şi demască maşina- 167 ţiunile întreprinse faţă de ceilalţi in lupta clanului pentru putere. Insă cel mai interesant ni s-a părut modul în care este pusă problema însăşi, caracterul ei prezent determinat, ce impune cititorului transportarea în epocă, trăirea in viitor, conjugarea în ficţiune şi nu doar acceptarea ei. George Anania şi Romulus Bărbulescu, autori cu experienţă în domeniu, evită naivităţile fantastice, romanul dobîndind un caracter posibil, iar accentul pus pe conflictul social dă întregii povestiri o amprentă realistă acută. Şi ar fi poate aici cazul să discutăm schimbarea intervenită în definirea termenilor. Pentru că ducă fantastic înseamnă (conform dicţionarului limbii române modeme): „creat, plăsmuit de imaginaţie ; ireal", putem observa că în raport cu fabuloasa dezvoltare tehnico-ştiinţjfică irealul a cedat locul posibilului. „Paralela-enigmă" este în acest sens şi din punctul nostru de vedere un roman suficient de dinamic, cu un conflict bine dozat, cu reverii poetice ce ridică valoarea unora dintre personaje şi colorează odată în plus elementele general-valabile în timp şi spaţiu ale personalităţii umane (vezi reveria lui Glyd din cimitirul cosmonauţilor), cu elemente ştiinţifice de asemeni suficiente, dar prea puţin fantastice. damian necula Mihnea Moisescu : „Glasul din pulberea aurie" *) Dacă ar fi să judecăm povestirile din volumul de faţă după criteriul acţiunii, al timpului şi spaţiului ei *) Editura Albatros, Bucureşti, 1972. de desfăşurare (criteriu aflat pe un plan însemnat în literatura Science-fiction) n-am constata prea mult inedit în proza acestui autor: povestiri cu nave intergalactice (unele adevărate „vile" spaţiale) deservite de „ciberi" electronici care se au-toprogramează şi devin malefici, cu voiajuri pe planete insolite unde materia posedă calităţi mimetice şi magnetofonice, cu vizitatori extraterestri ultracivilizaţi şi benefici pentru organismul uman etc... Toate aceste elemente au făcut carieră în. proza de anticipaţie, multe dintre ele devenind celebre. La Mihnea Moisescu ele apar ca fond de evoluţie a unei problematici de factură etică, iscată în situaţii limită în care eroii cad pradă unei sălbăticiuni pricinuite de trăiri sufleteşti anterioare. Astfel, cu excepţia ultimei povestiri, celelalte au o structură de tip evocator, în care se urmăreşte succesiunea : trecut vinovat — prezent moral în proiecţie science-fiction. Aceste două elemente temporale apar alternativ, în scurte secvenţe din care se alcătuieşte acţiunea, totdeauna dinamică, bogată în suspensuri. Un principiu pare să domine în întregime volumul : acela al „vinovăţiei tragice', generator de psihoze şi obsesii care duc la o moarte premeditată. Este cazul unor eroi ca Jose Păuna din „Întoarcerea" sau „pilotul" din bucata „Glasul din pulberea aurie". Alteori personajul, urmărit de această vină tragică, renunţă la moarte, care pentru el ar fi însemnat o a doua laşitate şi îşi alege drept pedeapsă pentru prima povara remuşcărilor (Sav Aţiu din „Copleşitoarea amintire"). De pe fundalul epic imaginai de scriitor se desprind şi alte cîteva probleme, cum ar fi cele prilejuite de relaţia om-maşină. Aceasta apare mai pregnant în povestirea „Sentimentul interzis", unde ni se deschide perspectiva robotului care se poate autonrograma, în stare a judeca faptele şi sentimentele umane. Astfel, avem posibilitatea să asistăm la o „şedinţă" a roboţilor în care Ra-ta-ta, „ciberul" cel mai per- 168 fecţionat dintre ei, propune excluderea sentimentelor din educaţia pe care urma să i-o dea „puiului de om" Carpat. Tentativa robotului de a exclude umanitatea din om pune problema pericolului maşinii ultra-perfecţionate. Din fericire, în povestirea de faţă acest pericol este înlăturat prin ingenioasa construcţie a „cinerului": e de ajuns, o clipă doar, să gîndească pieirea omului pentru a se dezintegra. O altă problemă este aceea a „invenţiei diabolice", folosită în scopuri represive, aşa cum apare în povestirea „Întoarcerea". E vorba de realizarea unei maşini de „citit gîn-durile" pe care constructorul, pentru a-şi asigura o existenţă îmbelşugată, o vinde unei organizaţii militariste. Invenţia creează teroare printre lo-cintorii ţării respective, iar cînd savantul îşi dă seama de urmările ei neafste, e prea tîrziu. Reuşind să fugă, el se întoarce după un timp şi, sub pretextul că ar putea adăuga maşinii lui noi calităţi, iiătrunde în sediul conducerii şi o distruge cu propria sa mină. Povestirile sînt. însoţite de lungi comentarii dialogate în contextul cărora problemele de etică apar, din păcate, uneori cam declamator. adrian a. popescu Voicu Bugcriu : „Sfera" *) Romanul lui Voicu Bugariu Sfera pare a se defini, la o primă lectură, ca fiind un roman de science-fiction. Pe această cale ne-ar putea orienta atmosfera straniu enigma*) Editura Albatros, Bucureşti, 1973. tică din prima jumătate a cărţii,, avind în centru sfera, despre care aminteşte şi titlul, obiect de provenienţă necunoscută şi esenţă fantastică, în stare a ilustra în imagini violent colorate gîndirea abstractă a celor ce i se adresează. Făcînd-o în mod deliberat să scape determinărilor de orice fel, Voicu Bugariu aşează „sfera" în centrul preocupărilor şi obsesiilor multor savanţi de renume, prezenţe anonime şi numai vag diferenţiate, ca de altminteri şi D., personajul principal, posesorul sferei. Cititorul se vede astfel confruntat, încă de la primele paragrafe, cu ciudata sferă, despre care autorul nu ne dă alte detalii decît că fusese confecţionată într-o fabrică şi apoi umplută cu o materie ce-i conferă proprietăţile imagistice şi Cromatice amintite. Misterul ce o învăluie pare că acţionează inhibi-tiv asupra savanţilor adunaţi la domiciliul lui D., pentru a o studia, întrebările lor, reproduse de autor aproape sub forma minutelor unei conferinţe de' presă, gravitează în jurul problemelor principale: „Ce e cu sfera? ce vrea D. să realizeze cu ea? Cu ce materie e umplută ?" — fără a se formula însă explicit şi nici răspunsurile lui D„ pe de altă parte,, nu ne avansează în cunoaşterea naturii şi proprietăţilor sferei, ci se pierd în domeniul incert al unor impresii şi subiectivităţi de profan (aşa cum apare D. în aceste secvenţe) confruntat cu imensitatea unor fenomene ştiinţiifce aflate din-r-olo de înţelegerea comună şi asupra cărora e chemat să se pronunţe: ..Da, vorbi D. gînditor, iată o întrebare. Regret însă că nu prea am ce să răspund la ea. Cunoaşteţi felul în care a apărut materia ce umple sfera, mai ştiţi că eu am instalat recipientul fără să pot motiva in mod suficient această decizie. Este evident că, avînd în vedere lucrurile acestea, se poate spune că sîntem în faţa unei forţe necunoscute. Mai mult decît atît nu ştiu. Ce am ştiut v-am spus. Puteţi, de altfel, şi dumneavoastră s-o vedeţi. Veţi fi fascinaţi, fiţi siguri de asta" !pag. 34). 169 Astfel, atmosfera enigmatică este ■sporită prin omiterea deliberată de către autor a unor elemente necesare. Lectura înaintează prin incertitudini şi printr-o neîncredere pe care însuşi D. o afişează faţă de obiectul singularităţii sale. Cititorul se vede nevoit a adopta el însuşi, uneori atitudinea de bun-simţ a soţiei lui D. (apariţie destul de abstractă şi lineară în roman) care, simţin-■du-se concurată, înlocuită chiar, în inima soţului său de sfera cea cu mii de posibilităţi, îşi reprimă în ultima clipă impulsul de-a o sparge cu un obiect domestic. Ultimele treizeci şi cinci de pagini, compunînd partea a doua a romanului, aruncă asupra întregii cărţi o coloratură cu totul nouă şi translaţia se produce treptat din domeniul iniţial al unui science-fiction relativ către o simbolistică de esenţă rafinată, în cadrul căreia se definesc sensuri profund umane ale schimbărilor suferite de sferă. Această parte a doua se constituie ca un fel de jurnal, sau confesiune