VI! VTA EDGAR PAPU CATHERINE MOORE C. I. GULIAN ^ VL. KRASNASESCHI ION IANOŞI ION PASCADI HENRI WALD RADU BOUREANU IOANA CREŢULESCU N. ZĂRNESCU NICOLAE BÂRNA ROMULUS VULCĂNESCU PAUL ANGHEL ŞT. AUG. DOINAŞ GEORGE TEODORESCU LITERATURA ŞI MITUL 3 literatura şi -arta ca esenţializâri ale mitului 10. shambleau (nuvela, în -româneşte de c. vlad) 33 POEZIA/DIALOG CU POEZIA (culegeri folclorice) STUDII despre vîrstele mitului sociologia mitului şi literatura religie, mit, artă mit şi valoare metafora şi mit mitizarea istoriei 95 mitul şi psihanaliza 103 lingvistica şi semiologia, metode de cercetare a mitului elemente ale unei mitologii balzaciene mit şi folclor în căutarea unei mitologii româneşti însemnări -asupra „bestiarului" blagian mitul pe scenă 55 64 71 78 84 91 111 118 122 135 142 AURELIU GOCI 1 SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI 147 poezia -lui al. philippide CRONICA LITERARĂ M. PETROVEANU 153 ion coroiotn : „frunzele în gaload" FLORIN M1HĂILESCU 156 george munteanu : „hyperion" ; c. regman; „agârbiceanu şi demonii" EUGENIA TUDOR-ANTON 163 vasile băran : „cartea proverbelor" NOTE DE LECTURĂ Anca Midia : Ben Corlaciu : „Strigoaica şi casa nebună" - C. Baltazar : Petru Vintilă : „Milita" ; N. Petraşcu : „Icoane de lumină" - Petre Got : Mircea Dinescu : „Elegii de cînd eram mai tînăr" - Margareta Feronu : Mircea Popa : „Marne Chendi" - Andrei Roman : Virgil Nemoianu : „Utibi şi plăcutul" - Bogdan Ulmu : Valentin Silvestru : „1000 de ore în Spania" - 167 MISCELLANEA Mitul in viziunea lui Haşdeu (Vasile Vetişanu) - Mit şi muzică (George Sbîrcea) - O exegeză a fenomenului arhaic (I. Creţulescu) - 'Despre mitul creştin (Adrian A. Popescu) - Cinematograf şi mitologie ; Contra-mitota-gia lui Fellini (Eduard Constantinescu) - Mitul, nu numai o poveste ; Producem şi azi mituri ? Da : OZN - Chiar şi automobilul a devenit un mit (Victor Kernbach) - Mituri contemporane : Vedeta ; Maşina (Gr, Popa) - "5 REVISTA REVISTELOR - din ţară — „Luceafărul" nr. 30/1973 (Soan C. Ivan) „Maouscriiptum" nr. 3/1973 (V. Mog-lescu) - 189 — de peste hotare — „Welt des Buches" nr. 131/1973 : „Die Zeit" nr. 28/1973 (L. Voita) - 192 i LITERATURA SIMITUL Titlul de moi sus presupune o edificare deplină asupra termenilor în discuţie, cărora nu mai râmîne decît să le stabilim relaţia. N-ar fi singurul caz în care noi credem că ştim conţinutul unor noţuni, pentru a stabili, pe baza lor, judecăţi. Este o iluzie care provine din comoditate, din faptul de-a eluda ceea Re se prezintă mai dificil şi mai modest pentru a trece direct la ceea ce se dovedeşte mai uşor şi mai spectaculos. Noi nu putem, însă, transgresa dificultăţile, ci trebuie să consemnăm de la început că în ecuaţia titlului nostru se află o necunoscută, un x, şi anume noţiunea, de mit. Nu este singurul termen a cărui arhifrecventâ utilizare publicistică, la modă, urmăreşte să se substituie efectivei înţelegeri a conţinutului său. Facem, însă, abstracţie de toată această invadantă prezenţă a cuvîntului şi mărturisim sincer, fără nici o intenţie de-a epata â rebours, prin afişarea ignoranţei, că nu ştim încă ce este aceea mit. O noţiune din domeniul culturii ajunge a fi ignorată pe două că opuse, anume prin raritatea folosirii ei şi, deopotrivă, prin abuzul, prin exagerata frecvenţă a acestei folosiri. In ultima categorie a ignorării intră şi ideea de mit. Tocmai mulţimea de înţelesuri, rezultată din această preocupare actuală, face ca obiectul ei să sară din axul oricărei determinări. Sensul primordial, sub aspectul cunoaşterii, era de sinteză prefilozoficâ, în aplicarea ei la fenomenele esenţiale ale naturii şi vieţii, sinteză operată nu prin concepte, ci prin imagini. In acelaşi timp, sub aspect cultic, marca o treaptă intermediară intre magie şi religie ; între iniţiala fază magică şi cea mai tîrzie, religioasă, s-a interpus perioada mijlocie a mitului. Noţiunea sa, însă, a evoluat, identificîndu-se cu conţinutul unei idei directoare, al unei mentalităţi dominante, al unui ideal cultivat, la un moment dat, de o întreagă colectivitate sau numai de o porţiune a acelei colectivităţi. S-a născut, astfel, mitul naturii, CA ESENŢIALIZARI 3 al naţiunii, al trecutului sau, dimpotrivă, al viitorului, mitul for ţei, al maşinii etc. El continuă să varieze şi după specificul d * feritelor momente istorice de criză sau de avînt. în primul ca" mitul denumeşte unele simptome de patologie socială sau numai individuală, însă de o semnificaţie tipică pentru omul sudus unei erori fără ieşire, mitul lui Sisif, al Pandorei, al lui Narcis al lui Pigmalion etc. Cadrul opus, al unei societăţi avîntate, pa' trunse de elanul emancipării şi ai marilor înfăptuiri se află dominată de mitul lui Prometeu, al lui Atlas, al giganţilor. Fie în sens pozitiv, fie negativ, s-a ajuns ca orice valoare, pretinsă valoare sau chiar anti-valoare, din indiferent ce domeniu, să poată fi mitizatâ. Curba de variaţii a fenomenului devine, astfel, imensă, extinzîndu-se, bunăoară, de la mitul banului al „viţelului de aur", pînă ia acela al unui artist, al unui om politic, ai unui erou de roman etc. Nu este, deci, vorba de o categorie stabilă, ci de o noţiune al cărei obiect se află supus evoluţiei, schimbărilor, pînă la fizionomia sa eteroclită de astăzi. Dar poate mai importantă decît această continuă înlocuire de sensuri şi de conţinuturi, cărora nu li se poate da de capăt se arată a fi modificarea fundamentală a ponderii lor, mai ciî seamă la o comparaţie a prezentului cu trecutul depărtat. Miturile primordiale erau absolute, stabile şi general acceptate. Cele moderne, dimpotrivă, se prezintă relative, caduce, substituibile, în mare parte individuale. Acestea din urmă se creează rapid, spontan, fără rădăcini adinei, fără gestaţie. Dar se arată tot atît de uşor demitizabile, fără să întîmpine obstrucţia conştiinţei de sacrilegiu. In cadru! miturilor moderne există, la scara celei mai mari frecvenţe, procese concomitente şi continui de naştere şi moarte. Asistăm, astfel, la o încrucişare invadantâ de demitizâri şi de noi mitizări. Asemenea operaţii nu mai sirtt anonime, ci îşi identifică accentuat autorii, intre care se înregistrează adesea acute disensiuni. în timp ce Bernard Shaw încearcă o demitizare a lui Shakespeare, contemporanul său Chesterton, combâtîndu-l, mai adaugă noul mit al lui Dickens şi îndeosebi al personajului său Pickwick. Cazurile pot fi multiplicate. Cele mai frecvente au loc prin răsturnarea, uneori doar momentană, în ordinea unor acceptate coduri mitice. Alături de demitizarea anumitor „eroi" în sensul lui Carlyle, se înalţă pe noi piedestaluri unele figuri considerate pînă acum groteşti sau ridicule, dar cărora li se descoperă un adînc fond de umanitate. Şi aşa se merge mai departe, într-o deasă şi continuă frămin-tare a cîmpului mitic. Ce s-a întîmplat oare ? în fond, nimic ieşit din comun, care să se abată de la legile fireşti ale lucrurilor. Coordonata mitica este o valoare permanentă fiindcă răspunde invariabil unei 4 constante nevoi umane. Numai componenţa şi expresia funcţionala a acestei nevoi de mit se schimbă. Totul se simplifică dacă plecăm de la o explicaţie elementară. Ca orice valoare este şi mitul o reprezentativă expresie stilistică a timpului în care apare, lntr-o epocă istorică intens dinamică, de rapide şj continue schimbări, aşa cum se afirmă vremea noastră, mitul suferă aceleaşi întipâriri ca orice dat sau aspect distinctiv al momentului, ca tehnica bunăoară. Devine adică demontabil, substituibil, in esenţă demitizabil, spre deosebire de caracterul gravitic, durativ, deţinut mai-nainte. Aceste deosebiri nu împiedică totuşi mitul de a-şi păstra ori'cind permanenţa ca tip distinct de valoare, ca răspuns adică la unul şi acelaşi tip de nevoie umană. Recunoaştem aci primul indiciu prin care se anunţă, şi de unde i se poate lumina identitatea. Dar, în definitiv, care este această nevoie umană ce o tot invocăm, şi căreia îi răspunde mitul ? lată dificultatea de care ne-am temut, şi pe care, totuşi, pînă la urmă, nu o putem evita. Foarte greu a da un răspuns care să sune tot atît de precis ca şi întrebarea ce-l reclamă. Ezitarea noqstră se datoreşte faptului că nevoia pe care o satisface mitul prezintă un caracter complex, ce nu poate fi definit dintr-o dată. în primul rînd am spune că este acea specifică necesitate a omului de-a asimila spiritului său o dominantă care să-l călăuzească, indiferent dacă ea aparţine — după profilul schimbător al timpurilor — credinţei, raţiunii, naturii, istoriei, pragmei economice sau normei morale, ideii de prototip, de model ideal, pozitiv sau negativ Atunci, însă, mitul se poate confunda cu oricare din celelalte valori sau respectiv anti-vaiori. Faptul arată, deci, că indicaţia noastră nu este suficientă, deoarece ea identifică numai genul proxim, dar nu şi diferenţa specifică. Pentru a atinge şi această ultimă treaptă explicativă mai trebue să precizăm că, în cazul de faţă, nevoia dominantei călăuzitoare, pe care cm stabifit-o ca un dat cert, nu acţionează izolată. Ea intră şi se contopeşeşte într-un anumit aliaj la care se asociază şi o altă nevoie. Altfel, după cum am spus, mitul ajunge să se confunde nedesluşit cu celelalte valori. Toate se dovedesc, într-un fel sau oltul, instanţe orientative în viaţă omului, ca expresii tocmai ale unor cerinţe în acest sens. Mitul, însă, comportă un mod cu totul special de a-şi constitui o astfel de autoritate. Explicarea fenomenului cere aci o dezvoltare mai largă pentru a atinge tocmai factorul diferenţia! care ne interesează. Astfel, nevoia de natură teoretică, etică, economică, organică etc. generează valori ce ajung dominante prin propriile resurse, prin combustibilul interior de care dispune însăşi componenţa lor. Nu este, însă, singurul mod prin care se impun, şi 5 poate nici cel mai eficace. Ele pot să domine şi prin unele re surse sau energii străine lor, stîrnite de o altă nevoie, ce asociază celei dinţii, şi la care nu poate răspunde dec'ît mitul în ipostaza sa autoritară. Este nevoia permanentă a omulu" de contagiune, de sugestie, pentru a-şi făuri directive de viaţă. Să nu se confunde o asemenea vedere cu teoria imi ta ţi ei în sensul pozitivist al lui Gabriei Tarde. Obiectul jn[ teresului nu se mai însoţeşte, de astă dată, cu tendinţa reproducerii, ci cu sugestia amplificării şi exaltării lui. Contagiunea este o hiperbolă progresivă. Pe baza unor stimulente din afară omul înclină adesea să-şi inventeze subiectiv certitudinile. De aceea, simte şi trăieşte nevoia de-a fi contagiat de anumite prezenţe, coordonate sau valori, fie aparţinătoare timpului său, fie doar cultivate şi reactualizate de acel timp. |ar aceste valori, în cazuriie date, nu se pot nici ele supraordona anumitor medii, decît pe calea unei sugestii cu tendinţe hiperbolice constitutive, punctul de plecare al unei certe transformări petrecute în alambicul conştiinţelor. Acolo propulsorul măritor al contagiunii schimbă întrucîtva fizionomia structurală şi axiologică a obiectului. Această cvasi-substituire a unui conţinut obiectiv prin îmbrăcămintea sau adăugatul său înveliş subiectiv — operaţie în măsură să confere respectivului conţinut subtituit un rol subordonator — relevă procesul tipic al mitizării. Dimpotrivă, dezbrăcarea de ace! înveliş, o dată cu tendinţa de readucere a obiectului la starea sa nudă, constituie ceea ce numim demitizare. Aceasta din urmă nu se identifică, însă, cu reobiectivarea unui conţinut. Demitizarea poate fi tot atît de subectivă ca şi mitizarea. Foarte adesea ea nu reduce numai îmbrăcămintea, ci şi obiectul însuşi, deposedindu-l, pe calea grotescului, de unele efective valori ale sale, şi mergînd uneori chiar pînă la desfiinţarea sa. Demitizarea se propagă prin acelaşi proces de subiectivă contagiune ca şi mitizarea. Această primă trăsătură distinctivă a mitului reclamă, totuşi, unele sublinieri explicative. Faptul că un conţinut obiectiv se substituie, cel puţin parţial, printr-un înveliş subiectiv, nu înseamnă că ace! înveliş, crescut din germenele contagiunii, s-ar alcătui în întregime din iluzie. El mai deţine şi un substanţial coeficient de realitate, care beneficiază tocmai de vehiculul iluziei pentru a fi propagată şi impusă unui mediu uman. Să luăm, bunăoară, magnificarea omului în Renaştere, ceea ce a dus la un fel de mit al lui antropos. Este, evident, o hiperboli-zare subectivă, dar care se bazează, totuşi, pe un nucleu de realitate al fiinţei umane din epoca respectivă, aşa cum ne dovedesc genialele apariţii renascentiste. Faptul se relevă deopotrivă de valabil şi pe plan negativ. Mitul supraomului, iniţiat de 6 Nietzsche, s-a amplificat în consecinţe monstruoase, care au excedat ideea nietzscheană. Nu este, însă, mai puţin adevărat că şi această idee s-a desprins ea însăşi din acţiunea unei contagiuni monstruoase, autorizată de realitatea mediului şi momentului în care a apărut. Credem că, sub aspectul de faţă, demonstraţia nu mai necesită o multiplicare a exemplelor. Să ne oprim la o a doua subliniere explicativa, al cărei sens a reieşit, de altfel, şi din cursul expunerii. Nu în orice fel de relaţii cu lucrurile omul simte nevoia contagiunii, ci numai în anumite cazuri date. Cînd are de gînd să stâpîneascâ el elementele şi ideile cu care intră în contact, nu mai intervine în conştiinţa sa adjuvantul unei sugestii exaltate în legătură cu acele elemente. Pentru aceasta îi sînt suficiente propriile resurse de obiectivare. Elementele sau ideile, însă, de care urmăreşte să se lase el sfâpînit, promovîndu-le ca directive călăuzitoare, nu-şi capătă autoritatea necesară decît pe baza unei contagiuni tot mai ample, a unei iluzii subiective proiectate asupra lor. Aşa se stabilesc miturile. Procesul, însă, merge mai departe. După' ce mitul a satisfăcut deplin o nevoie umană, creează el însuşi, prin existenţa sa, o nouă nevoie. Ne referim la o exigenţă specifică a trăirii mitice, şi care poate fi surprinsă pretutindeni. Este nevoia de concretizare în afară a mitului. Cei mai adesea, o asemenea concretizare se exprimă pe calea imaginii, alcătuire ce deţine facultatea de-a împiedica spulberarea sensurilor mitice, de a le polariza în jurul ei, a le condensa şi a le conferi o certitudine obiectivă. în legătură cu gîndirea filozofică se vorbeşte de o concepţie despre viaţă, despre om, despre lume. Adesea, insă, se întîlneşte o substituire a termenului concepţie. Auzim, astfel, invocîndu-se o imagine a cuiva despre lume, viaţă sau alte fenomene fundamentale. Substituirea se face uneori la în-tîmplare, după expresia care vine mai repede în minte. Faptul în sine cuprinde însă o delimitare riguroasă între cei doi termeni, în primul caz este vorba de gîndirea filozofică, în al doilea de trăirea mitului, în care se trezeşte nevoia de-a converti în imagine cristalizarea subiectivă, depusă asupra obiectului intrat în faza mitizârii sale. Ne aflăm, însă, acum, pe o nouă orbită, aceea a relaţiei dintre mit şi artă. De fapt, încă de la începutul procesului ce ne preocupă se afla implicită această relaţie. Mitul şi arta cuprinde aceleaşi faze, deosebindu-se numai după cum ponderea cade asupra primei sau ultimei dintre ele. Recapitulăm cele două momente : o) satisfacerea unei nevoi a omului de' a fi dominat şi con. tagiat sau, mai precis de a fi dominat prin contagiune ; b) satisfacerea unei noi nevoi, de astă dată de concretizare, după ce prima a fost împlinită. La ambele participă $\ mitul şi arta, împărţindu-şi numai accentul decisiv. în prima fază ponderea cade asupra mitului, în ultima asupra artei. Nu este însă, vorba numai de o succesiune a rolurilor, ci şi de o legătură mai strînsă între ele, ca şi între cele două momente, în care o valoare sau cealaltă îşi afirmă, pe rînd, caracterul prioritar. Această osmoiâ a îor se precizează în faptul că mitul pune premizele artei, iar arta esenţiaiizează mitul. Aşa ne explicăm, că, de-a lungul istoriei, cele mai frecvente mitizări sau demitizări au fost săvîrşite de artişti, şi mai cu seamă de literaţi, care, în cadrul artei lor, dispun şi de un mai direct aparat demonstrativ. Dar, în afară de acest indiciu empiric, găsim şi alte dovezi cu mult mai esenţiale. Pînă acum am privit cefe două faze de pe poziţia şi din unghiul mitului. Să le privim şi din unghiul artei, unde urmează să descoperim echivalenţe perfecte. Apelăm de-a dreptul la unele formule bine cunoscute în această privinţă. Noi spunem, bunăoară, că arta este oglindirea realităţi», însă nu fotografierea sau calchierea ei, ci trecerea acestui mod de oglindire printr-un temperament profund personal, printr-o filieră creatoare. Ce altceva înţelegem prin ultima precizare decît intervenţia acelui adaos sau a acelei cristalizări subiective, pe care o depune trăirea mitică asupra lucrurilor, sub chipul unui înveliş ce variază după geniul specific ai artistului ? Să trecem acum de la modul operaţiei artistice la definirea artei ca fenomen împlinit. Vom spune atunci că arta este o cale de cunoaştere nu prin concepte, ci prin imagini. Ce altceva înţelegem prin aceasta decît răspunsul Sa nevoia trăirii mitice de-a se concretiza imagistic ? Şi revenim, astfel, în cerc închis, la icieea că arta este esenţializarea mitului, care, prin imagine, îşi concentrează sensurile şi ie face să capete o mai mare certitudine obiectivată. fată, deci, că relaţiile lucrurilor se luminează şi în raportarea for la timpul nostru. Arta urmează în acelaşi sens indicaţiile stilistice ale unei epoci, ca şi mitul. Substratul unui stil artistic apare prefigurat tocmai în trăirea mitică de la baza sa. In romantism, bunăoară, mai întîi a existat un mit al naturii sau a! trecutului, şi apoi s-a concretizat în artă şi în poezie. Stilul mitic modern anticipă şi în epoca noastră corespunzătorul stil artistic şi literar. Am spus că", faţă de constituţia sa din epocile arhaice, mitul a devenit astăzi mai relativ, mai lipsit de rădăcini şi mai uşor substituibil. Este o constatare care se poate raporta 8 la orice aspect al vieţii moderne, în primul rînd la factura teh niciî actuale, destinate unei continui înlocuiri şi perfecţionări, Dar aproape că nu există domeniu de activitate, care să nu poarte în veacul nostru o asemenea întipărire stilistică. Este, deci>, firesc ca şi arta să urmeze întreaga factură de stil, ce se face pretutindeni recunoscută. Şi-o însuşeşte, însă, prin intermediul experienţei prealabile a miturilor moderne, care prind mai-nointe de-a se concretiza în cîte o mare operă literară sau artistică. Trăirea mitică este şl astăzi aceea care pune premizele artei. Dar, pe de altă parte, neexplorate artistic, aceste premize se pierd, adică se diluează pînă la dispariţie. Numai arta le reîncheagă şi le decantează sensurile. Dacă cm tot invocat existenţa unei configuraţii mitice moderne cu caracter mai relativ şi mai repede schimbător, mărturisim că am desprins, în mare parte, constatarea din cele mai reprezentative expresii artistice şi literare ale veacului nostru. Arta rămîne, deci, pentru totdeauna, valoarea chemată să conserve, să concentreze şi să esenţializeze mitui. catherine rnoore S! iAMBLLM I nuvelă Născută în 1911 la indianapolh ;n Statele Unite, Catherlne Mo ore e considerată drept una dintre ce/e 'mai strălucite reprezentante ale anticipaţiei americane. Avea 22 de ani and a publicat nuvela Shambleau, care s-a bucurat îndată de un neobişnuit succes,, determinind-o să scrie o Întreagă suită de povestiri centrate in iurul personajelor Northwest Smith şi Yarol venusianul. Olerim acum cititorului român cea dinţii aventură a lui Northwest Smith, pus faţă-n faţă, pe Mărie, cu unul dintre cele mal fascinante şi mai redutabile mituri pe care omul !-a adus din străfundurile cosmosului : 0 Shambleau,., — Shambleau... Ah ! Shambleau !... Larma sălbatică a mulţimii se izbea din perete in perete pe străzile înguste d'in Lakkdarol, iar bocănitul cizmelor grele pe caldarîmul de iavâ roşi etică însoţea sinistru răcnetul suitor : — Shambleau ! Shambleau l Northwest Smith îl auzi apropiindu-se şi se adăposti din-tr-un salt în gangul cel mai apropiat, punîndu-şi prudent palma pe patul pistolului termic. Ochii palizi i se îngustară. Zgomotele ciudate erau destul de obişnuite pe străzile celei mai noi colonii pămîntene de pe Mar'e -- un orăşel necioplit şi roşu, în care orice catastrofă se putea întîmpla şi în care, adesea, ea se şi întîmpla. Dar Northwest Smith, numele-i era cunoscut şi cinstit în toate locurile deocheate de pe vreo şase planete, era prudent, în ciuda faimei sale. Se sprijini de perete, puse mîna pe armă şi ascultă strigătul care creştea, apropiindu-se. In raza vederii lui trecu atunci nălucirea unei siluete roşii, alergînd, gonind în zig-zag pe strada îngustă, ca un iepure 10 fugărit dinir-un adăpost într-ateul. Era o fată - sau o femeie tinorâ, bronzată ca o piersică, îmbrăcată în zdrenţe stacoji* a căror autoare îţi lua ochii, fugea anevoie şi-i putea auzi râsu fjarea întretăiata. O văzu şovăind şi, spirijirntâ cu o mînâ de perete, căutînd înnebunită un adăpost. Nu părea sâ 1 fi văzut în umbra gangu lui, dar cum urletu>l mulţimii devenea mai puternic şi bocăn'itul tălpilor se apropia, scoase un mic oftat deznădăjduit şi se zvîrli in deschizătura întunecată, chiar lîngâ el, Cînd dădu de el acolo, drept, înalt, tăbăcit de soare, cu mina pe pistolul termic, hohoti nearticulat şi se prăbuşi la picioarele lui într-o grămăjoară stacojie, din care ieşeau mem bre le bronzate şi goale. Smith n-apucase sâ-i vadă faţa, dar era o femeie, bine făcută şi în primejdie. Deşi nu se bucura de o reputaţie cavalerească, dăruirea aceea ia pfioioarde iui atinse coarda sensibilă care vibrează în fiecare Pâmîwteafi, cînd e vorba de un năpăstuit. O împinse binişor la spate şi-şi scoase pistolul cbiui în clipa cînd cel dintîi din haita în galop se ivea ia căpătui străzii. Era o ceată amestecată, pămînteni, marţieni, cîţiva oameni de prin mlaştinile de pe Venus şi ciudaţi locuitori necunoscut de pe planete fără nume, golânime tipică clin Lakkdarol. - Căutaţi ceva ? întrebarea sardonică a iui Smith răsuna limpede peste str< gătele gloatei. Se opriră brusc. Urletul se stinse pentru o clipă, în timp ce priveau scena. Păminteanul înalt, în ţinuta de piele de navigator al Spaţiului ars în întregime de sorii incandescenţi, cu excepţia palorii sinistre a ochilor lipsiţi de culoare pe faţa crestată de clcatrici, ţinînd hotârît pistolul cu mîna sigură, şi fata roşie, gîfîind cuibărită la spatele iui. instigatorul bandei - un colos Pă mintea n, masiv în uniforma de piele de pe care insigna Gărzii Interplanetare fusese smulsă - se uită ţintă preţ de o clipa, şî o stranie expresie de neîncredere acoperi pe chipul lui brutala exaltare a urmăririi. Apoi scoase un muget adine . „Shambleau I" şi dâdu năvală. Dupo el mulţimea reluă strigătul ; „Schambleau ! Scharnbleau ! Sham bieau !" şi se năpusti pe urmele lui. Smith, rezemat leneş de perete, cu braţele încrucişate s mina înarmată aşezată pe braţul sting, părea incapabil să se mişte repede, dar la primul pas al instigatorului pistolul descrisa un semî-cerc şi fulgerul termic alb-albâstrui care ţîşni din el însemnă printr-un arc de foc caldarîmul de lavă. Era un gest vechi şi nici unul din bandă nu se înşelă. Cei dintîi se dădură repede îndărăt către cei din spate, care împingeau. Cînd cele 11 două maree se ciocniră, se iscă o clipă de învălmăşeală. Barba tul în uniforma ciuntită a Gărzii îşi ridică ameninţător pumnul s" inaintă chiar pînă la limită, în vreme ce mulţimea şovăia în urma Iui. — Treci de linia asta ? întreabă Smith cu o blîndeţe ameninţătoare. — Vrem fata. — Vino s-o iei ! Şiret, Smith îi zîmbea în nas. Simţea primejdia, dar sfidarea lui nu era chiar atît de cutezătoare cum părea. Avea o veche experienţă a mulţimilor şi intuia că nu erau puşi pe omor. Nici un pistol nu ieşise la vedere. Cu o sete de sînge pe care nu izbutea s-o înţeleagă, voiau fata, însă nu simţea o furie la fel de puternică îndreptîndu-se Împotriva lui. Se putea aştepta la un moment greu, dar viaţa nu-i era în primejdie. Dacă ar fi fost să iasă la iveală, pistolele s-ar fi arătat demult. Aşa că, sprijinit alene de perete, zîmbea în nasul bărbatului înfuriat. Banda se agita nerăbdătoare în spatele celui ce luase conducerea şi glasuri ameninţătoare prinseră să se ridice din nou. Smith auzi fata gemînd la picioarele Iui. — Ce-aveţi cu ea ? — E o Shambleau ! o Shambleau, idiotule !... ne ocupăm noi de ea ! — Eu mă ocup de ea, zise Smith. — îţi spun că-i o Shambleau ! Aşa ceva nu se lasă în viaţă, idiotule ! Ieşi de acolo ! Numele repetat nu-i spunea nimic, dar încăpăţînarea organică a lui Smith nu făcu decît să sporească atunci cînd banda inaintă pînă în dreptul arcului de cerc. Larma se făcea tot mai puternică. — Shambleau I Trage-i un picior şi fă-o să iasă I Dă-o-ncoa! Shambleau ! Smith îşi părăsi poza leneşă, se înfipse zdravăn pe picioare, ameninţînd mulţimea cu pistolul ridicat. — îndărăt, strigă. E a mea ! îndărăt ! N-avea de ioc chef sâ-şi folosească jetul termic. Ştia că nu-i vor ucide dacă nu trage primul şi n-avea nici de cum intenţia să-şi dea viaţa pentru o fată oarecare. Dar se aştepta la o încăierare afurisită şi, atunci cînd banda undui, se încorda instinctiv. Spre mirarea iui, se petrecu însă ceva ce nu mai văzuse. La strigătul său sfidător cei ce se aflau în fruntea cetei şi-l auziseră bine se traseră îndărăt, nu de teamă, ci uluiţi. — A ta ! E a ta ? întrebă fostul gard cu un glas în care perplexitatea alunga mînia. 12 In faţa formei ghemuite Smith îşi depărta picioarele strînse ;n cizme şi-şi ridică pistolul. — Da, zise. Şi o păstrez ! îndărăt ! Bărbatul îl privi fără o vorbă, iar oroarea, dezgustul şi neîncrederea i se amestecară pe faţa arsă de soare. Neîncrederea domină pentru o clipă şi el repetă : — A ta ! Sfidător, Smith încuviinţă din cap. Bărbatul se dădu îndărăt şi toată atitudinea-! era plină de un dispreţ neţărmurit. Făcu un semn cu braţul către mulţime şi rosti cu glas tare „E ...a lui". Tăcută deodată, mulţimea se dădu în lături, şi dispreţul trecu de la un chip la dltul. Colosul scuipă pe oaidarîmu'l de lavă şi întoarse spatele. — Păstreaz-o atunci, zise peste umăr, dar n-o mai lăsa să umble creanga prin oraş. Smith rămase locului fără să înţeleagă, aproape cu gura căscată cînd, fără veste, dispreţuitoare, mulţimea începu să se împrăştie. I se învîrtea capul. Nu puteg crede că o asemenea duşmănie sîngeroasă se putea topi dintr-o suflare. Iar ciudatul amestec de dispreţ şi silă pe care-l vedea pe toate chipurile îl descumpănea şi mai tare. Lakkdarol n-avea nimic dintr-un oraş puritan... Nici o clipă nu-i trecu prin minte că, revendiicînd pentru el fata brună, provocase repulsie şi şocase în mod ciudat întreaga bandă. Nu, era ceva mai adine decît asta. Dezgustul instinctiv, instantaneu, pe care-J zărise pe feţele lor... L-ar fi resimţit mai puţin dacă s-ar fii mărturisit canibali sau adorator ■al Iui Pharo! ! Acum se şi depărtau de el, repede de parcă păcatul necunoscut pe care î-ar fi săvîrşit ar fi fost molipsitor. Aşa cum se umpluse de lume, strada se golea văzînd cu ochii. Zări un venu-sian lucios aruneînd o căutătură peste umăr, pe cînd dădea colţul străzii şi rînjind „Shambleau !" Cuvîntul deşteptă un nou lanţ de speculaţii în mintea Sui Smith. Shambleau ! Trebuia să fie cumva de origine franceză. Era destul de ciudat să-I audă pe buzele yenusienilor sau mar-ţienilor din ţinuturile uscate, dar ce-i mira mai tare era tonul cu care-l rosteau. „Aşa ceva nu se lasă în viaţă I", spusese fostul gard. Asta-i amintea vag ceva... o frază dintr-o carte veche : „Să nu îngădui unei vrăjitoare să trăiască". Zîmbi la asociaţia de idei şi, chiar atunci, simţi lîngă e! fata. Se ridicase fără zgomot. Se răsuci spre ea, vîrîndu-şi pistolul în teacă, şi o privi ţintă, întîi curios, apoi cu deplina lipsă de sfială cu care oamenii se uită la ceea ce nu-i cu totul omenesc. Căci nu era. Ştiu asta de la prima ochire, deşi trupul bronzat, îneîntător, era aii unei femei şi deşi îşi purta haina stacojie — văzu că era de piele — cu o lipsă de stînjeneală de care puţine 13 fiinţe omeneşti dau dovadă atunci cînd îşi pun veşminte. O ştiu din clipa în care o privi în ochi şi se simţi străbătut de un fior neliniştit. Erau verzi ca iarba crudă, cu pupile despicate, feline care palpitau fără încetare ; în adîncurile lor se citea o privire de întunecată înţelepciune animală... privirea animalului care vede mai multe decît ormil. Nici o umbră pe faţa ei, nici gene, nici sprîncene, şi ar fi jurat că turbanul roşu, strîns în jurul capului, nu ascundea nişte plete. Avea trei degete şi un policar, iar lla picioare tot cîte patru degete, şi toate şaisprezece sfîrşeau în ghiare curbate ce se trăgeau sub carne, ca la pisici, fşi trecu limba peste buze -> o limbă îngustă, trandafirie, plată, la fel de felină ca şi ochii -şi vorbi anevoie. Simţi că limba şi gitu! ei nu fuseseră făcute pentru limbajul omenesc. — Nu...teamă acum, zise ea încet. Avea dinţi mărunţi şi ascuţiţi ca ai unei pisicuţe. — De ce te voiau ? o întrebă, curios. Ce-ai făcut ? Shambleau e numeile tău ? — Eu... nu vorbit... limba ta, zise ea şovăind. — Hai, încearcă... vreu să ştiu. De ce te urmăreau ? Mai eşti şi acum în primejdie pe stradă, sau e mai bine să intrăm undeva ? Păreau cam ameninţători... — Merg... ou tine, rosti ea anevoie. — Mda. (Smith zîmbi :) Ce eşti, de fapt ? După mine, semeni cu o pisicuţă. — Shambleau, zise ea posomorit. — Unde locuieşti ? Eşti miarţiană ? — Vin... de departe... dintr-o ţară... dintr-un timp, tare departe. — Stai ! rîse Smith. Le încurci pe toate. Nu eşti marţiană, îşi îndreptă trupul lîngă el, ridicîndu-şi fruntea 'înfăşurată în turban şi atitudinea ei avea ceva regesc. — Marţiană ? făcu ed cu dispreţ. Poporul meu e... e... N-aveţi cuvîntul. Limba ta... grea pentru mine. — Care-i limba ta ? O ştiu, poate... încearcă. îl privi ţintă în ochi şi-n ochii ei juca — ar fi putut să jure — o neaşteptată veselie. — Cîndva... am să-ţi vorbesc în... limba mea, făgădui. Şi limba trandafirie îi trecu repede peste buze, cu lăcomie. Nişte paşi răsunînd pe caldarîmul roşu împiedicară răspunsul lui Smifth. Un marţian din ţinutul uscat trecu, împileticii'n-du-se niţel şi exalînd un miros de segir, alcoolul venusian. Cînd zări pata roşie a zdrenţelor fetei întoarse brusc capul, iar, cînd creierul lui saturat de segir realiză ce vede, devie către gang 14 mugind „Shambleau ! Pe Pharol l Shambleau !" şi întinse o mină s-o apuce. Smith îl împinse cu dispreţ - Vezi-ţi de drum, îl sfătui. Bărbatu'l se dădu îndărăt şi-ll privi cu ochi tulburi. - A ta, hai, mîrîi el. Pe dracu I Să-ţi fie de bine I Ca şi fostul gard, scuipă pe caldarîm şi plecă mîrîind blesteme în limba diin ţintuirile uscate. Cu o cută între ochii pfcrlizi, simţind oum suie în ell o stinghereală fără nume, Smith îl privi depărtîndu-se şi tîrşindu-şi paşii. - Haii, zise fără veste. Dacă au s-o ţină tot aşa, e mai bine să intrăm undeva. Unde vrei să te duc ? - Cu... tine, şopti ea. Se uită în ochii verzi. Pupilele palpMmd fără încetare îl tulburau, dar i se părea, nedesluşit, că sub privirea lor animală era o perdea - o barieră închisă ce s-ar putea înălţa în orice clipă pentru a descoperi toate adîncurile negrelor tdine pe care le presimţea. - Hai atunci, repetă aspru, ieşiind în stradă. Tropăia cu unul sau doi paşi în urma lui, fără eforturi pentru a-i însoţi paşii miari şi, măcar că — aşa cum toată lumea ştie de pe Venus şi pînă la lunele iui Jupiter - Smith mergea tăcut ca o pisică, pînă şi în cizme de astronaut, fata luneca pe urmele lui asemeni unei umbre pe caldarîmul prost, făcînd atît de puţină larmă încît chiar şi pasul uşor al bărbatului părea zgomotos pe strada pustie. Smith alegea străzile cele mai puţin fercventate de Lakk-darol şi, niţel ruşinat, mulţumea zeilor că locuinţa lui nu era departe, căci rarii pietoni pe care-i întîlnea se întorceau şi-i priveau cu amestecul, acum familiar, de oroare şi dispreţ, pe care era tot atît de departe de a-1 înţelege. Camera pe oare o închinase era o odăiţă într-o clădire de la imarginea oraşului. Lakkdarol, pe vreme aceea aspru oraş-ta-bără de pionieri, n-ar fi oferit mai mult confort nicăieri în altă parte şi Smith nu ţinea să se ştiie ce-l adusese acolo. Mai dormise în locuri şi mai rele şi ştia că asta avea să i se întîmple. Nimeni nu-il văzu intrînd cu fata căicindu-i pe urme. Smith închise uşa şi-şi sprijini umerii largi de tăblie, priviind-o dus pe gîndtiri. Ea cuprinse dintr-o privire puţinul pe care odaia îl putea oferi : patul prost făcut, masa şchioapă, oglinda crăpată spînzu-rînd pe perete, scaunele nevopsite, o încăpere tipică pentru un oraş-tabără dintr-o colonie pămînteană de pe o planetă oarecare' ^acceptă sărăcia de la prima privire, o uită, apoi se îndreptă către fereastră şi se plecă pentru o clipă, uitîndu-se peste aco- 15 perişurile joase la priveliştea arida de lavă, roşie sub soarel acelei după amieze. e - Poţi rămîne aici pînă plec din oraş, zise repezit Smith Aştept un prieten care trebuie să sosească de pe Venus. a-mîncat ? '• ' - Da, zise repede fata, n-am... să am nevoie... să mâninc deocamdată. - Bine, făcu Smith, uitîndu-se prin odaie. Am să mă întorc disearâ, nu ştiu cînd. Poţi rămîne sau poţi pleca, după cum vrei. Dar ar fi bine să încui în urma mea. O părăsi fără alte formalităţi. Uşa se închise şi el zîmbi auzind cheia întorcîndu-se în broască. Nu credea, atunci, s-o mai vadă. Coborî scara şi ieşi în soarele ce apunea ; se gîndea la atîtea altele încît fata bronzată trecu repede pe planul al doilea. Despre ce venise Smith să facă !a Lakkdarol e mai bine să nu vorbim. Omul trăieşte cum poate, iar felul de trai al lui Smith era o treabă primejdioasă, în marginea legii şi neatîrnînd decît de pistolul termic. E de ajuns să spunem că portul şi încărcăturile gata de plecare îl interesau, pentru moment, nespus. Si că prietenul pe care-i aştepta era Yarol Venusianul, cu mica lui astronavă rapidă edsel, Maid, în stare să zboare de la o lume la alta cu o viteză ce-şi bătea joc de vasele de patrulare ale Gărzii şi-şi lăsa urmăritorii să bată pasul pe,loc, cu mult îndărăt în Spaţiu, in trecut Smith, Yarol şi Ma/d alcătuiseră o treime ce stătuse la originea multor necazuri şi a multor peri albi scoşi ofiţerilor Gărzii. Şi, în seara cînd îşi părăsi lociunţa, viitorul se vestea favorabil lui Smith. Lakkdarol e tare zgomotos noaptea, ca toate oraşele-tabără ale Pămîntenilor pe toate planetele unde Pămîntul posedă avanposturi. Totul începu bine atunci cînd Smith coborî spre centrul oraşului, printre luminile ce se aprindeau. Ce-avea de făcut acolo nu ne priveşte. Se amestecă în mulţime, pe unde luminile erau mai strălucitoare, unde auzea pocnetul jetoonelor de fildeş şi clinchetul monedelor de argint şi unde segirul roşu gîlgîio plăcut în afara negrelor sticle venusiene. Mai tîrziu, Smith se întoarse acasă hoinărind sub lunele mişcătoare ale lui Marte. Dacă strada cam unduia cînd şi cînd sub picioarele lui - ei bine, era de înţeles : nici măcar Smith nu putea bea segir roşu in toate barurile, de la Mielul-Marţian pînă la Noul-Chicago, rămînînd neclintit pe picioare. Dar îşi găsi drumul fără bătaie de cap şi pierdu dinei minute căutîndu-şi cheia înainte de a-şi aminti că o lăsase înăuntru, la îndemîna fetei. Atunci bătu în uşă. După o olipă, fără să se audă dinăuntru zgomot de paşi, broasca scrişni şi uşa se deschise. Fata se 16 trase tăcută -îndărăt din faţa lui şî-şi luă locul favorit lingă fereastră, sprijinită de pervaz, decupîndu-se pe cerul înstellat. [,n încăpere era întuneric. Smith suci întrerupătorul de ilîngă uşă şi se propti în tăblie. Aerul proaspăt al nopţii îl dezmorţise întrucîtva şi avea capul limpede - alcoolul i se ducea la picioare şi nu la cap, altminteri n_ar fi ajuns acolo. Se uită la foită în lumină, niţel orbit de veşmîntul ei stacojiu cît şi de strălucirea becului. - Aşadar, ai rămas, zise. - Eu... aşteptam, răspunse ea în şoaptă, lăsîndu-se mai tare pe pervaz şi strîngînd lemnul aspru cu lungile-i mîini gingaşe sfirşite în cîte patru degete : bronz de culoare deschisă pe fundalul nopţii. - De ce ? Nu-i răspunse la întrebare, dar gura i se arcui într-un zîm-bet lent. Din partea unei femei ar fi fost un răspuns provocator, îndrăzneţ. Din partea lui Shambleau părea jalnic şi îngrozitor... atît de omenesc pe chipul jumătate animalic. Şi totuşi... trupul incîntător cu rotunjimi dulci sub zdrenţele de piele roşie... catifeaua pielii bronzate... albeaţa strălucitoare a surîsului. Smith se simţi mişcat. La urma urmei, timpul avea să i se pară lung pină la sosirea lui Yarol. Gînditor, le îngădui ochilor lui palizi s-o cutreiere cu o privire ce nu uită nimic. Iar cînd vorbi, îşi simţi glasul ceva mai scăzut. - Vino aioi, zise. Ea înainta încet, pe picîoarele-i gherate care nu făceau nici cel mai mic zgomot pe parchet şi rămase în faţa lui cu ochii plecaţi şi gura tremurînd de jalnicul zîmbet omenesc. O apucă de umeri, umeri cu o moliciune satinată care nu era a unei piei omeneşti. La atingerea mîinilor lui fu străbătută de un fior. Northwest Smith îşi pierdu deodată răsuflarea şi o trase spre el. Se lăsă moale în braţele lui. O auzi răsuflînd mai repede, în vreme ce braţele ei catifelate i se adunau în jurul gîtuîui. Atunci, de aproape de tot, ,îi privi faţa şi ochii verzi de animal, cu pupilele lor palpitînde şi lucirea a ceva ascuns în străfunduri, îi întîlniră ochii. Peste larma crescîndă a sîngelui, în timp ce-şi apăsa buzele peste buzele ei, Smfith simţi ceva răzvrătindu-se adînc în el, in chip inexplicabil, instinctiv. N-ar fi găsit cuvîntul in stare să spună ce, dar dintr-o dată îi fu silă de simplul contact atît de dulce, de satinat şi totuşi inuman. Ca şi cum un chip de animal s-ar fi dăruit sărutullui său — cu secretul obscur ce pindea lacom în beznele pupilelor despicate. într-o străfulgerare încercă repulsia febriilă pe care o văzuse pe feţele gloatei. - Dumnezeule, gifîi într-o invocare împotriva răului, mult mai 'veche decît ar fi crezut. 17 îi smulse braţele din jurul gîituiui şi o îmipi'nse cu putere încît ea se rostogolii prin încăpere. Cu răsuflarea g,rea Smith se trase îndărăt spre uşă, în vreme ce revolta nebună se stingea în el încet. Căzu lîngă fereastră şi, pe cînd zăcea acolo, întinsă la perete cu capul plecat, văzu că-ii lunecase turbanul — turbanul sub care era atît de sigur că nu se aflau nişte plete. O şuviţă de păr roşu spînzura sub pielea răsucită, şuviţă la fel de roşie ca veşmîntu! ei, tot aitît de neomenesc de roşie pe cit de neomenesc de verzi îi erau ochii. Se uită, clătină din capull care i se învMea, şi privi din nou : i se păruse că roşia şuviţă grea se mişcase, se răsucise de la sine către obraz ! Simţind atingerea, fata vîrî şuviţa la loc cu un gest foarte omenesc, apoi îşi ascunse faţa în palme. La adăpostul degetelor presimţi că-l cerceta. Smith răsuflă adînc şi-şi trecu o mină pe frunte. Inexplicabila viziune pierise la fel de repede cum se ivise, prea repede pentru ca s-o poată înţelege sau analiza. „Ar trebui s-o las mai moale cu segirul", îşi spuse, nesigur. I se năzăriseră pletele roşii? La urma urmei, nu era decît o frumoasă făptură bronzată, apar-ţinînd uneia dintre numeroasele rase semi-umane care populau planetele. Nimic mai multe. Ceva mic şi drăguţ, dar animalic... Rîse niţel fals. - Hai, gata, zise. Dumnezeu ştie că nu-s un înger, dar e o limită în toate. Asta nu ! Luă două pături de pe pat şi ie zvirli în ce! mai depărtat colţ al încăperii. - Poţi să dormi acolo. Ea se ridică fără o vorbă şi, cu gesturi pătrunse de o mută resemnare animalică, începu să potrivească păturile, Smith visă în noaptea aceea un vis ciudat. I se păru că se deşteaptă într-o odaie plină de bezne, de clar de lună şi de umbre mişcătoare, căci cea mai a-proptotă dintre lunelle lui Marte gonea pe cer şi prin întuneric, totul pe planetă, sub lună, era însufleţit de o viaţă neliniştită. Şi ceva - ceva fără nume, de neînchipuit - i se înfăşurase în jurul gîtului ca un şarpe suplu, umed şi cald. Modle şi uşor agăţat în jurul gîituiui său, se mişca încet, foarte încet, cu o apăsare mîngîietoare care-i trimetea fiori de încîntare în toţi nervii şi toate fibrele, dincolo de o plăcere fizică mai adîncă decît bucuria spirituală, într-o cumplită intimitate, căldura blîndă-i pătrundea pină-n fundul sufletului. Un extaz de pe urma căruia rămînea vlăguit de puteri, ştiind totuşi — într-o străfulgerare de conştiinţă născută în visul imposibil - că sufletul nu trebuia să-i fie atins... Simţi o oroare ce-i întoarse plăcerea într-un odios, oribil val de 18 repulsie — dar tot de o dulceaţă mai mult decît dezgustătoare. Se strădui să smulgă de la gît monstruozitatea de coşmar, dar fără convingere; pentru că, deşi era revoltat plnă-n adâncurile lui cele mai adinei, plăcerea era atît de mare încît mîinile-ii refuzau efortul. Cînd, în sfîrşit, încercă să ridice un braţ, un frig de moarte trecu peste el. Descoperi că nu se poate mişca. Trupu-i era de marmură sub pături, o marmură vie care, în toate vinele-i rigide, fremăta de o înspăimîntătoare plăcere. Pe cînd lupta împotriva visului paralizant — o luptă parcă a sufletului împotriva trupului amorţit - repulsia fu mai puternică decît el pînă ce întunericul mişcător se topi într-un neant care-l îngropa în cele din urmă şi el recăzu în uitarea din care se deşteptase. Dimineaţa, cînd îl trezi soarele lucind în văzduhul limpede şi puţin dens de pe Marte, Smith rămase o clipă încereînd să-şi amintească. Visul fusese mai viu decît realitatea, dar acum nu-şi prea mai putea aminti... în afară de faptul că fusese mai plăcut şi mai groaznic decît orice alt moment din viaţa /lui. Scormoni prin minte pînă ce un zgomot uşor îi întrerupse gîndurile. Se aşeză şi, ca o pisică, văzu fata ghemuită pe pături, privindu-J cu ochi mari şi gravi. Se uită la ea, cam stînjenit. - Bună dimineaţa, zise. Am avut un vis al dracului... pi-e foame ? Clătină tăcută din cap şi el ar fi jurat că ochii-i ascundeau un licăr de stranie veselie. Se întinse şi căscă, alungînd vremelnic coşmarul. - Ce să fac cu tine ? întrebă, treoînd la griji mai imediate. Am să plec... într-o zi sau două şi nu te pot lua cu mine, ştii. intii şi întîi, de unde ai venit ? Ea clătină din nou din cap. - Nu vrei să spui. Bine, te priveşte. Poţi rămîne aici pînă liberez camera. Apoi te descurci cum ,poţi. Îşi puse picioarele pe duşumea şi-şi luă hainele. Peste zece minute, strecurîndu-şi pistolul termic în teaca de la şold, Smith se întoarse către fată. - Ai nişte concentrat alimentar în cutia de pe masă. O să-ţi ajungă pînă mă întorc. Şi ai face bine dacă ai încuia din nou, cînd plec. O privire depărtată, nemişcată, fu singurul răspuns. Nu era sigur că înţelesese, dar, în orice caz, broasca scrîşni în urma lui ca data trecută şi el coborî scăniile cu un vag zîmbet pe buze. Amintirea visului neobişnuit din timpul nopţii se ştergea. Aşa cum se întîmiplă cu asemenea amintiri, cînd ajunse în stradă, fata, coşmarul şi tot ce se petrecuse în ajun pieriră în faţa necesităţilor ascuţite ale prezentului. 19 Treaba încurcată care-1! adusese acolo ii solicită din nou întreaga atenţie. Se ocupă de ea iăsind orice altceva de 0 parte, şi fiţi siguri câ tot ce făcu din clipa cînd ieşi în stradă şi pînă luă calea de întoarcere, pe seară, avea pricini temeinice deşi plimbările lui aparent fără ţintă prin Lakkdarol ar fi părut cu totul lipsite de interes celui ce ar fi ţinut să-l urmărească ci1 era ziua de lungă. Trebuie să fi pierdut cel puţin două ore hoinărind pe lingă astroport, privind cu ochi palizi şi adormiţi rachetele care soseau şi plecau, pasagerii, astronavele care aşteptau, încărcăturile mai ales încărcăturile. Mai făcu o dată turul barurilor din oraş ccnsumă multe pahare de licori felurite schimbînd cuvinte vagi cu oameni de toate rasele şi de pe toate planetele. îndeobşte în propria lor limbă, pentru că, printre contemporanii lui, Smith era un poliglot vestit. Ascultă ultima poveste în legătură cu împăratul de pe Venus, ultimele ştiri despre cutare război şi cel mai nou cintec cîntat de Rose Robertson, Trandafirul din Geor-gia, îndrăgit de oamenii de pe toate planetele civilizate. îşi petrecu ziua cu destul folos pentru ceea ce avea de gînd să fccâ şi doar tîrziu seara, cînd se îndreptă din nou spre locuinţă, imaginea fetei bronzate căpătă iar o formă definită în mintea lui, deşi rămăsese acolo cuibărită, neprecisă şi înnecată, in tot timpul zilei. Habar n-avea ce mînca de obicei, dar cumpără o cutie de rosbif din New-York, o alta cu supă de broaşte venusiene, precum şi o duzină de mere de canal proaspete şi două livre de lăptucă terestră, din cea care creşte atît de bine în solul fertil al canalelor de pe Mărie. Printre alimentele astea de tot soiul avea să găsească desigur ceva pe gustul ei şi — ziua fiind mulţumitoare — pe cînd urca scara fredona cu un glas de bariton, uimitor de exact, Verzile Coline a/e Pămintului. Uşa era încuiată, ca în ajun şi, avînd braţele încărcate, trebui să bată uşurel cu piciorul în tăblia de jos. Ea deschise cu tăcerea care-o caracteriza şi rămase să-l privească în semiîntuneric, în vreme ce e! bîjbîia pînă la masă, cu povara. Odaia încă nu era luminată. — De ce n-aprinzî lumina ? întrebă nerăbdător, după ce-şi lovise glezna de scaunul de lingă masa atunci cînd încerca să pună pe ea cumpărăturile. ~- Lumină sau... întuneric, tot una,., pentru mine, şopti ea. — Ochi de pisică, hai ? Bine, ţi se potriveşte. Uite, ţi-am adus de mîncare. Alege, iţi place rosbiful ? Sau niţică supă de broaşte ? Ea clătină din cap şi se trase cu un pas îndărăt. — Nu, zise, Nu pot... mînca ce mănînci. 20 Sprinceneie lui Smith se întunecară, - Nu te ai atins nici de tabletele de concentrat ? Turbanul roşu avu din nou o mişcare de negare. - Atunci n-ai fnîncat nimic de . ia stai peste douăzeci şi patru de ore ! Trebuie să (ii fiămindâ - Nu foame. - Atunci ce pot să ţi găsesc de mincare ? Daca mo gră besc, mai am vreme. Trebuie să te hrăneşti, micuto. - Am să .. mănînc, zise ea în şoapta. Nu peste mult om să... mănînc. Nu te îngriji... Ca pentru a pune capăt convorbirii, se răsuci şi se duse la fereastră, uitîndu-se la priveliştea scăldată în clarul de lună Smith ii aruncă o căutătură perplexă în timp ce deschidea cutia cu rosbîf Siguranţa ei avea un subînţeles ciudat, care, în chip nedesluşit, nu-i plăcea. Fata avea dinţi, şi limbă şi, de bună seamă, un aparat digestiv destul de omenesc, dacă te luai după forma ei exterioară. Era absurd să pretindă că nu i-ar fi putut găsi nimic de mîncare. Probabil că luase totuşi niţel aliment concentrat, hotărî el, smulgînd capacul-termos al recipientului interior şi slobozind aroma îndelung închisă a cărnii calde. - Bine, dacă nu vrei să mănînci, nu vrei, zise el filosofic turnînd sosul cald şi cuburile de carne în capacul-termos, ce slujea drept farfurie. Şi scoase tacîmurile din ascunzătoarea aflată între cutia exterioara şi recipientul dinăuntru. Fata se întoarse puţin ca să-l observe în timp ce lua un scaun olog şi se aşeza să mănînce. Peste o clipă, gîndul că privirea verde era aţintită asupra-i îi făcu nervos. - De ce nu încerci să guşti ? zise el între două îmbucături dintr-un onctuos măr de canal. E bun. - Ce mănînc eu., e mai bun, îi răspunse şovăielnic glasul dulce. Din nou simţi, mai de grabă decît auzi, în cuvintele ei o slabă notă falsă şi neplăcută. II cuprinse o bănuială pe cînd medita asupra ultimei ei observaţii — amintirea nedesluşită a unor poveşti menite să înspăimînte, povestite odinioară în jurul focu rilor de tabără — şi se răsuoi pe scaun ca s-o privească, un început de nelinişte înfiorindu I fără pricină. Asta fusese sub vorbele ei • vorbe pe care nu le rostise şi care ameninţau... îi înfruntă privirea cu un aer nev*nova* marii ei ochi verzi cu pupile poipitinde intîiranciu i ochii fără a fugi in loturi Dar gura-i era roşie şi dinţii ascuţiţi.. - Cu ce te hrăneşti? întrebă «I (După o pa'izâ, rda'Kja in şoaptă ;} Cu singe ? Pentru o clipă ea păru să nu înţeleagă, apoi un fel de sie selie ii întredeschise buzele şi fata rosti cu dispreţ : - Mă iei drept... vampir... hai 2. Nu... eu sînt Shambleau I 21 Fără doar şi poate, glasu-i vădea dispreţ şi veselie fat" de o asemenea bănuială, dar, tot fără doar şi poate, ştia c voia să spună - primea ipoteza drept una logică. Vampiri] nişte superstiţii ! dar superstiţii familiare acelei creaturi bizare' neomeneşti. ' Smith nu era credul, nici superstiţios, dar văzuse prea multe ciudăţenii pentru a se îndoi că pînă şi cele mai nebuneşti legende pot avea o bază de adevăr. Şi era în ea ceva nespus de ciudat. Cbibzui pentru o dlipă, muşeînd totodată cu poftă dlin mărul lui de canai Şi, deşi ar fi avut să-i pună o mulţime de înrebări despre nenumărate lucruri, n-o făcu, ştiind cît ar fi fost de zadarnic. Nu mai spuse nimic pînă sfîrşi de mînoat carnea şi pjnâ ce un alt măr de canal se duse după cel dintîi. Strînse masa, zvîriind pur şi simplu pe fereastră cutia goală. Apoi se propti de spătar şi privi cu ochii mijiţi, fără culoare pe faţa lui tăbăcită ca o piele de cizmă. Fu din nou conştient de dulcile rotunjimi bronzate, catifelate - curbe subtile de carne satinată sub zdrenţe de piele roşie. Vampir poate, neomenească fără îndoială, dar ispititoare mai mult decît încape în cuvinte, supusă sub privirea lui lentă, cu capul plecat sub turbanul roşu, cu degetele gherate aşezate pe genunchi. Rămaseră o clipă lungă foarte nemişcaţi şi tăcerea dintre ei ajunsese sfîşietoare. Semăna atît de tare cu o femeie — o femeie a Pămîntului -tandră, supusă şi rezervată. Mai moale deci o blană mode, doar dacă-i putea uita degeteile gherate şi ochii palpitînd - şi ciudăţenia mai adîncă decît cuvintele... Visase oare şuviţa de păr roşu, care mişca ? Oare segirul deşteptase în el repulsia nebună pe care o încercase, ţinînd-o în braţe ? De ce o ura atît de tare mulţimea ? Rămînea acolo şi o privea şi, în ciuda misterului ei şi a jumătăţilor de bănuială ce-1 năpădeau, era atît de ispititoare sub zdrenţele revelatoare. Simţi treptat că sînge'le-i bate mai puternic, că o flacără se aprinde în el... o tînâră fiinţă feminină bronzată, cu ochii plecaţi... apoi pleoapele se ridicară şi nemişcarea verde a unei priviri de pisică îi întîlni privirea. Repulsia nopţii dinainte se trezi îndată, ca un semnal de allarmă... un animal, la urma urmelor, prea neted, prea bilînd pentru a fi uman, şi ciudăţenia asta lăuntrică... Smlith ridică din umeri. Avea o colecţie de defecte, dar printre ele slăbiciunile cărnii nu erau cele mai însemnate. Printr-un gest trimise fata la păturile ei din colţ şi se vîrî în pat. Mai tîrziu, se deşteptă brusc dintr-un somn adînc, cu pre-momiţia ce vesteşte evenimente grave. Strălucitorul clar de lună lumina atît de bine încăperea încît desluşea roşeaţa zdrenţeter 22 I fetei care şedea pe culcuşul ei. Era trează şi un fior îi trecu pe şira spinării cînd văzu ce făcea. Nu era totuşi decît ceva cu totul obişnuit pentru o fată - oricare fată, de oriunde : îşi desfăcea turbanul. O cercetă, fără să răsufle, iar o neagră presimţire se zbătea în mod inexplicabil în creierul iui. Cutele stacojii se desprin-seră şi - nu visase - o şuviţă roşie se legăna din nou lingă obraz... un fir de păr ?... o şuviţă de păr ?... ca un vierme gras, roşu şi mişoînd pe obrazul neted. Fără să-şi dea seama Smith se ridică într-un cot, privind neîncrezător, fascinat... şuviţa de păr. Pînă atunoi fusese sigur că, în Seara trecută, segirul îl făcuse să creadă că se mişcă. Dar ea se lungea acum, se întindea, se tîra cu o viaţă respingătoare, se răsucea pe obraz într-o revoltătoare, imposibilă min-gîiere. Umedă, rotundă şi lucioasă. Fata dezlegă ultima cută şi-şi smulse turbanul. Ceea ce Smith văzu atunci ar fi trebuit să-il facă să-şi abată privirile — şi, in viaţa lui, mai apucase să vadă lucruri cumplite — dar nu se putea mişca. Nu putea decît rămîne acolo,' într-un cot, privind ţintă la masa roşie ce mişuna... viermi, pâr, ce era ?... răsuain-du-se în nişte caricaturi de şuviţe. Şi toate creşteau sub ochii lui, serăspîndeau în cascadă peste umerii bronzaţi ; o massă care niciodată, nici Ia început, n-ar fi putut încăpea sub turbanul îngust. Depăşise orice mirare, dar era sigur de asta. Şi totul urma să se lungească, să se tîrascâ. Fata îşi scutură pletele, pînă ce indidibila colcăială roşie îi ajunse mai jos de talie. îşi zvîrlise respingătoarea încîlceallă peste umeri. El simţi că avea să se întoarcă şi că trebuia să-i întîlnească pniviirile. Gîndul ăsta îi umplea inima de spaimă, mai presus de toate cele petrecute în acel coşmar ; căci era, cu siguranţă, un coşmar. Nu-şi putea lua totuşi privirile de la nălucirea morbidă, dar nelipsită de o anume frumuseţe. Cînd fata se răsuci, dezgustă-toarea colcăială undui pe umerii rotunzi. Smith rămase încremenit. Văzu pierind treptat curba obrazului şi profilul ivindu-se, iar toate ororile roşii şerpuiau ameninţător. Iar profilul se şterse la rînduil lui, întregul chip se întoarse încet spre el, în vreme ce olarul de lună lumina încîntătoru! obraz al feteii, pur şi tandru, încadrat de respingătoarea viermuiala. Ochii verzi îi întîlniră ochii. Smith avu un şoc şi un fior ii străbătu şira înţepenită, lăsînd în urma lui un frig de gheaţă. Dar abia dacă-şi dădea seama de paralizia şi oroarea îngheţată, cădi ochii verzi îi ţintuiau ochii într-o lungă, lungă privire ce părea să făgăduiască lucruri ce nu puteau fi spuse şi făcea să nască, adînc în el, o şoaptă plină de speranţe precise. 23 Căzu îndată într-o prăpastie de supunere oarbă, apoi ;n. spâimîntătoarea viziune pe care ochii iui o vedeau fără s-o vadă ;l făcu sâ iasă din beznele atrăgătoare, s-o vadă în deplinătatea ororii ei fâră nume. Fata se înălţă şi-n jurul ei se prăbuşi, mir o roşie cascadă lucitoare... ceea ce-i creştea pe cap, învcrluind-o în întregime ca o iungă mantie vie, coborînd pmâ ia picioarele desculţe pe duşumea, işi desfăcu braţele într-o mişcare ce zvîrli valul' dincolo de umeri, pent'u a-i descoperi frumuseţea bronzată. Zîmbea, înconjurată de unduirea serpentină a hidoaselor plete însufleţite. Şi Smith ştiu că vede Meduza ! Deschizîndu-i imense orizonturi pînă în fundul negurilor ls-loriei, gîndul ăsta îl scoase pentru o clipă din paralizia îngheţată şi întiini din nou ochii, verzi ca nişte smaralde sub pleoapele mijite. Tîmplele-i zvîcniră, se ridică împleticit, ca într-un vis, în vreme ce ea se apropia nespus de graţioasă, nespus de atrăgătoare sub mantia-i de oroare însufleţită. Clarul de lună strălucea peste masele groase ca nişte viermi rotunzi, se pierdea în ele pentru a sclipi aiurea, mai argintat de-a lungul tentaculelor roşii, ce se strîngeau şi se destindeau. Frumuseţe atroce, cutremurătoare, mai monstruoasă decît orice urîţenie. Smith nu realiză toate acestea decît pe jumătate, pentru că insidiosul murmur îi reîncepea în creier, făgăduind, mîngîind mai dulce decît mierea ; şi ochii verzi aţintiţi îi ochii iui luceau ca nişte giuvaieruri. Crăpăturile lor pal piti nde se deschideau peste hăuri de bezne nesfîrşite în care descoperea — ştiuse de prima dată cînd se uitase în acea indiferentă privire de animai -toată frumuseţea şi toată grozăvia, toate ororile şi toate încin-tările. Ea îşi mişcă buzele într-un şuşotit ce se potrivea tăcerii şi cumplitei unduiri a... pletelor ei, murmurînd tandru, pătimaş : - Am să-ţi vorbesc... acum... în propria mea limbă... oh 1 iubitule ! Venea spre el. Bărbatul fremăta de oroare, dar era o repulsie perversă, dorind ce ura. O cuprinse în braţe pe sub mantia umedă şi caldă, hidos de vie. Trupul încîntător se lipi de ei ; ea îşi petrecu braţele pe după gîtul lui şi cu un foşnet neaşteptat, indicibila oroare se închise peste ei. Pinâ la moarte avea să-şi amintească mereu, în coşmare, de clipa cînd pletele !ui Shambleau îl învâruiserâ. Un miros greu, înăbuşitor, vîscos, cucerindu-i trupul, căldura umedă pă-trunzîndu-'i prin veşminte, de parcă s ar fi aflat gol în strînsoa-rea lor. 24 Tocite i se întipăriră deodată în minte *rrtr-o năvală de sen zatii contradictorii, înainte cu uitarea să se închidă peste el. jsj' aminti de visul iul, câruia-i cunoştea acum realitatea de coşmar, şi iunecătoarea mîngîiere lenta a vermilor calzi şi umezi deveni un extaz adine, mergind dincolo de trup, dincolo de spirit pentru a ajunge cu o monstruoasă îneîntare chiar pînâ la rădăcinile sufletului, b'ci acolo, rigid ca o marmura, neput ncios, la fel de pietrificat ca celelalte victime ale Meduzei în anticele legende, pe and cumplita plăcere dăruită de Shambleau făcea să vibreze şi să freamăte toate fibrele, toţi atomii fiinţei lui. Dnr atunci cînd sufletul i se depărta de ea ca de o mînjire, în străfunduri, un trădător ce se schimonosea fremăta ineîntat. Şi, mai presus de toate, Smith încerca o repulsie şi o deznădejde cu neputinţă de descris. Conflictul dintre îneîntare şi repulsie nu dură decît fulgerător, atît cît viermii roşii se înfăşurarâ în jurul lui, şi o slăbi ciune îi cuprinse, mai grea cu fiecare undă de plăcere intensă. Ceva in el încetă să lupte şi Smith se prăbuşi în bezne fulgerate, unde totul, în afara mistuitorului extaz, era uitat... Ti nărui venusian care urca scările către odaia prietenului său avea o cută între sprîncenele gingaşe. Era zvelt, ca toţi ve-nusienii, şi se purta îngrijit. Asemenea celor mai mulţi dintre compatrioţii lui, cu un aer de nevinovăţie angelică pe deplin înşelătoare, avea chipul unui înger căzut, fără întunecata măreţie a unui Lucifer — un demon negru rînjea în privirile sale şi cîteva mici cute în jurul gurii spuneau multe în legătură cu o viaţă necruţătoare şi dezordonată, care străbătuse toată gama aventurilor şi făcuse ca, după numele lui Smith, numele lui să fie cei mai urît şi mai respectat în analele Gărzii Interplanetare. Sosise la Lakkdarol în astronava reglementară - cu Maia cît se poate de abil camuflată în cală — şi găsise într-o jalnică neorînduidă nişte treburi pe care le socotea rezolvate, O anchetă prudentă îi descoperise că Smith nu moi fusese văzut de două zile. Ceea ce nu se prea potrivea cu firea prietenului său Amindoi riscau acum, nu numai să piardă o sumă importantă, dar chiar propria lor securitate. Varo! nu putu găsi decît o s-in gură explicaţie . o nenorocire făcuse ra Srm*h sa ft° f'jfkeş*' incapabil sa procedeze altminteri. Perplex, vîrî cheia în broască şi împinse uşa înţelese îndată că ceva nu era în ordine. Odaia era întunecata , in prima clipa nu putu vedea nimic, dar simţi un miros ciudat, fără nume, dulce şî totodată respingător. Şi ecourile profunde a'e_ ur|ei memorii ancestrale se deşteptară în e!, amintiri ale unor strămoşi din mlaştinile de pe Venus, depărtaţi în Timp şi Spaţiu, 25 Yard puse mina pe pistol şi deschise larg uşa. în beznă nu desluşi mai înitîi decît o masă bizară, în ungherul cel mai îndepărtat. Ochii i se obişnui râ apoi şi văzu mai bine : o masă oe părea însufleţită pe dinăuntru. O masă - îşi ţinu răsuflarea ca o grămadă de măruntaie colcăind de o viiaţă spurcată Atunci îi scăpă o sudalmă venusiană; trecu pragul, trînti uşa şi se sprijini de ea, cu arma în mînă, deşi tot trupul i se zbîr-lea - pentru că ştia. - Smith ! chemă el cu glas şoptit, greu de oroare. Northwest 1 Masa mişcătoare se agită, fremăta şi recăzu în liniştea ei viermuitoare. - Smith !... Smith ! în glasul venusianului, coborît, stăruitor, vibra o oarecare teamă. O undă de nerăbdare străbăki întreaga masă însufleţită. Ea se agită din nou, cu părere de rău, apoi, tentaculă dupâ tentaculă, începu să se desprindă şi, neînchipuit de încet, pielea roşcată a hainelor unui navigator al Spaţiului se ivi, vîs-coasă, lucitoare. - Smiith ! Northwest! Şoapta lui Yarol se repetă, stăruitoare. Cu o încetineală de vis, un bărbat se aşeză în mijlocul colcăielii, un bărbat care, odinioară, ar fi putuit fi Northwest Smith. Lipicios din cap pînă-n picioare. Chipu-ii era al unei făptuiri în afara omenirii - un mort-viu cu ochi ţepeni, plinii de răsfrîngerea unui cumplit extaz ce părea să vină de tare departe, de dincolo de înţelegerea celor ce n-au cunoscut decît înaintările pămînteşiti Şi, în vreme ce-şi întorcea privirile oarbe spre Yarol, Viermii roşii se răsuceau în jurul lui într-o mişcare neîntreruptă, dulce, mîngîie-toare. - Smith, hai ! Scoală, Smith ! Smith ! Smith 1 Şoapta lui Yarol părea un şuier în tăcere, poruncind, stăruind ; fără ca venusianul! să facă vreo mişcare pentru a se depărta de poartă. Tot cu aceeaşi îngrozitoare încetineală, ca un mort care învie, Smith se ridică în mijlocul viermuielii vîscoase. I se târarâ genunchii şi două sau trei tentacule suiră, înfăşurîndu-i-se în jurul genunchilor ca pentru a-I sprijini, urmînd o mîngîiere ce părea sâ-ii transmită o tainică putere. — Pleacă, pleacă, lasă-mă... zise cu glas înfundat, fără mici o mişcare pe faţa lui extatică, de cadavru. — Smith 1 (tonul lui Yarol era deznădăjduit :) Smith, ascultă 1 Smith, nu mă auzi ? — Pleacă, repetă glasul fără timbru. Pleacă, pleacă. — Nu, dacă nu vii şi tu. Mă auzi ? Smith I Smith, eu... 26 Tăcu. Din nou fiorul unei amintiri ancestrale îi coborî pe şira spinării. Masa roşie se ridica iar cu putere, suia.. Yarol se propti în uşă şi strînse pistolul în palmă. Numele unui zeu uitat de ani de zile îi veni pe buze, de la sine. Ştia ce urma să se întîmplle. Şi cunoaşterea era mai cumplită decît putea fi ignoranţa. Tentaculele se depărtară şi un chip omenesc se ivi printre ele, nu, pe jumătate omenesc, cu ochi verzi de pisică ce luceau irezistibil în beznă, ca nişte giuvaeruri luminate. - Shar ! mai şuieră Yaroil ridlicînd un braţ pentru a-şi feri faţa. Şocul privirii verzi, doar o clipă zărită, începea să-i gonească primejdios prin vine. - Smith ! chemă el, la capătul speranţelor. Smith, mă auzi ? - Pleacă, zlise glasul care nu era al lui Smith. Pleacă. Deşi nu cuteza să privească, Yaroil ştiu că... cealaltă îşi depărtase pletele tiritoare şi că era acolo, în picioare, în toată graţia umană a trupului ei bronzat, cu moliciuni de femeie, înveşmântată în oroare vie. îi simţi ochii pe piele şi un glas urlă în creierul lui să-şi coboare braţul... Era pierdut, ştia asta, şi faptul îi dădu curajul disperării. în el strigătul creştea, se umfla, surzindu-l cu o poruncă răcnită, gata să-l stârnească : porunca de a coborî braţuil, de a privi în ochii ce se deschideau peste beznă, de a se supune - şi făgăduialla insinuantă, şi dulce, şi mai nesănătoasă decît pot spune cuvintele, a unei plăceri viitoare... Cu toaite astea nu-şi pierdu capull. De necrezut, dar într-o ameţeală, sitrîngînd arma în mîna ridicată, străbătu încăperea îngustă ferindu-şi faţa şi bîjbîind în căutarea umărului Iui Şmith. După cîteva şovăieli oarbe în goii îl atinse şi apucă piele lipicioasă, dezgustătoare. în aceeaşi clipă simţi ceva legîndu-i-se blînd în jurul gleznei, o undă de plăcere respingătoare îl străbătu ; apoi un alt inel, un altul, se răsuciră pe după picioarele lui. Yarol strînse din dinţi apucînd zdravăn umărul şi mîna i se înfiora : pielea era le fel de vîscoasă la atingere ca viermii din jurul gleznelor sale, şi un uşor fior de cumplită îneîntare îl străbătu. Nu mai putea simţi decît mîngîierea din jurul picioarelor, în creierul lui glasul domina totul. Trupul nu-l mai asculta decît cu părere de rău. Făcu totuşi un efort nemaipomenit şi-il smulse pe Smith din cuibul lui de oroare. Tentaculele înfăşurate se desprinseră cu un slab zgomot de ventuză. întreaga masă se zbătu, se lungi spre el. Atunci Yarol îşi uită cu desăvîrşire prietenul, ca să lupte pentru sine. 27 - Shar Shar y'danis... Shar mor-Ja rol... imploră el gţfţjf aproape neştiind ce spune, ca rugăciunea unui copil. Pe jumătate întors cu spatele către masa centrală, se zbătea, strivind sub călcîie viermii roşii ce se retrăgeau din faţa ui, pentru a nu-i putea atinge. Dai ştia câ, îndărătul lui, alţii i se întindeau spre gît. Cel puţin atîta vreme cît nu va fi siiit să întîlnească ochii aceia, mai putea lupta... Pentru o clipă fu eliberat din strînsoarea vîscoasă, pe cind 'entaculele rănite se zgîrceau. îşi făcu loc împleticindu-se, scîr-bit de repulsie şi de deznădejde. Deodată, ridicînd privirile, văzu oglinda crăpata pe perete. Zări nedesluşit râsfrîngerea ororii roşii în urma lui, unde pindea chipul de pisică cu zîmbet de fată cumplit de omenesc, şi toate tentaculele vîscoase ce se întindeau către el. Fără motiv, îşi aminti de ceva citit cu mult timp înainte, şi o speranţă zgudui ceea ce pusese stăpînire pe creierul său. Fără a-şi trage răsuflarea, îşi îndreptă pistolul peste umăr, cu râsfrîngerea ţevii îndreptată spre râsfrîngerea ororii în oglindă, şi apăsă pe trăgaci. Văzu prin beznă flacăra albastră ţîşnind într-un orbitor fulger în oglindă, ţîşnind în plin în masa vîscoasă din spatele iui. Un şuier, o flacără şi un strigăt ascuţit, diabolic, deznădăjduit. Flacăra descrise un mare cerc, se stinse cînd arma îi căzu din mină. Şi Yarol se prăbuşi pe duşumea. Northwest Smith deschise ochii în soarele marţian care strălucea slab prin geamul prăfuit. Ceva umed şi rece îi pălmuia obrajii şi arsura familiară a segirului ii aprindea gîtlejul. - Smith ! chema de foarte departe glasul Juî Yarol. Northwest Smith ! Trezeşte-te, ce dracu ! Trezeşte-te ! - M-am .. trezit, izbuti să articuleze îngâimat Smith. Ce s-a... întîmplat ? Marginea unei cănite de metal îi izbi dinţii. - Bea, idiotule i zise iritat Yarol. Smith înghiţi cuminte. Segirul îi arse din nou gîtuil recunoscător, O căldură i se răspîndi prin tot trupul, trezindti-1 din amorţeală, ajutîndu-1 întrucîtva să alunge slăbiciunea covîrşi-toare care-l năpădea. Râmase nemişcat timp de cîteva minute. Sub biciul segirului amintirea n revenea anevoie, amintirea unui coşmar teribil şi dulce, a... - Dumnezeule ! tresări Smith, incercînd sâ se aşeze. Slăbiciunea îi răpuse pe dată, încăperea se învîrti şi el căzu pe ceva tare, umărul lui Yarol. Braţul venusianuîui îl sprijini," iar odaia îşi regăsi echilibrul. Peste o clipă, cînd se răsuci, Ycrol sfîrşea căniţa cu segir. Ochii negrii-i întîlniră ochii peste 28 marginea de tabla şi se îngustară într-un rîs neaşteptat, pe jumătate isteric : era groaza care acum trecuse. — Northwest, în ruptul capului n-am să te las să uiţi chestia asta ! Pe Pharol ! sughiţă Yarol înăbuşindu se în câniţa lui pe Pharol ! Cînd o fi să mă scoţi data viitoare dintr o încurcă tură, am să-ţi spun... — In regulă, zise Srrwth. Ce s-a intîmplat ? Cum .. — O Shambleau ! (Rîsul lui Yarol se stinse ;) O Shambleau, dar la ce ţi-o fi trebuit ! — Ce vrei să spui ? întrebă Smith, serios. — Nu ştiai ? Dar unde-al găsit-o ? Cum... — Ce-ar fi să începi prin a-mi spune ce ştii, zise Smith, hotărît. Şi mai dă-mi, te rog, o gură de segir. Am nevoie. — Poţi să ţii câniţa ? Te simţi mai bine ? — Mda, niţel. Pot s-o ţin, mulţumesc. Zi mai departe. — Păi... nu prea ştiu de unde să încep. Li se spune Shambleau... — Dumnezeule mare, va să zică nu era singura ? — E... un fel de rasă, cred, una dintre cele mai vechi. Nu mele sună niţel franţuzesc, aşa-i ? Dar urcă mai departe decît începuturile Istoriei. Asemenea Shambleau au existat întotdeauna — N-am auzit niciodată — Puţini au auzit şi cei ce ştiu nu prea ţin să vorbească despre ele. — Cu toate astea jumătate din oraş le cunoştea. Atuncs habar n-aveam ce spuneau. Nici acum nu pricep, dar... — Da, uneori se întîmpla aşa. Apar, şi vînătoarea începe îndată ce oamenii prind de veste. Apoi... în sfîrşit, povestea nu se prea răspîndeşte. Prea... e greu de crezut. — Pentru Dumnezeu, Yarol ! ce era ? De >unde venea ? — De fapt, nimeni nu ştie De pe dltă planetă.., poate ne cunoscuta. Unii zic că-î vorba de Venus — ştiu prea bine că-n familia mea circulă legende destul de cumplite. Aşa am auzit de ele. Şi, din clipa cînd am deschis uşa... cred câ am recu noscut mirosul... — Dar., ce sînt ele ? — Dumnezeu ştie. Neomeneşti, deşi au o înfăţişare omenească. Sau poate câ nu-i decît o iluzie, sau poate câ s ei, nebun. Nu ştiu O specie de Vampir în afară de cazul m cor<= Vampirul nu-i decît o varietate a... în sfîrşit, a speciei lor Înfăţişarea lor normală trebuie să fie asta... masa asta. E forma sub care-şi extrag hrana din... din forţele vitale ale oamenilor, presu pun. Şi iau de obicei o înfăţişare de femeie, cred, pentru a aduce forţele vitale la cel mai înalt grad de tensiune înainte de... a începe... Şi întotdeauna produc plăcerea asta oribilă, necurată, atunci cînd.,. se hrănesc. Unii oameni, care supravieţuiesc primei 29 experienţe, se obişnuiesc cum te obişnuieşti cu un drog. j\]e. ""i'ipufînd'u-se lipsi de ea, păstrează o Shambleau toată viaţa care nu durează mult, şi o hrănesc în schimbul cumplitei satisfacţii. Mai rău decît dacă ai fuma ming sau... sau l-ai „invoca pe Pharol". - Da, zise Smith. Încep să înţeleg de ce mulţimea a fost atît de mirată şi atît de dezgustată cînd am zis... hm, biine continuă. - l-ai... vorbit... cumva ? întrebă Yarol - Am încercat. Nu vorbea prea bine. Am întrebat-o de unde venea. Mi-a răspuns că „de tare departe în Spaţiu şi Timp", sau ceva de felul ăsta. - Multe poveşti fabuloase au o bază de adevăr. M-am întrebat ades dacă nu-s cumva şi mai multe, încă şi mai nebuneşti, de care n-am auzit niciodată. Chestii dintr-astea, spurcate, blestemate, de care cei ce le cunosc nu suflă o vorbă. Chestii fantastice, înspăiimîntătoare, care bîntuie şi de care n-am prins de veste... Dăinuie din vremile cele mai îndepărtate. Nimeni nu ştie nici cînd, nici unde s-au ivit. Cei ce le văd, aşa cum am văzut-o noi pe asta, nu vorbesc de ele. Nu-i decît un zvon nedesluşit, ceţos, de care cărţile vechi pomenesc cîieod'ată cu o jumătate de aluzie. Cred că fac parte dintr-o rasă mai veche decît omul, născută cu mult înainte, poate pe planete dispărute în pulberi sau atît de îngrozitoare încît cei ce le descoperă le uită cît pot de repede. Ţi - aii adus aminte de legenda Meduzei ? Greoii vechi le cunoşteau, fără doar şi poate. Oare să însemne că, înaintea civilizaţiei noastre, Pămîntul a cunoscut alte civilizaţii, care au explorat alte planete ? Sau o Shambleau o fi izbutit să ajungă în Grecia, acum trei mii de ani ? Dacă te gîndeşti prea mult la asta, te scrînteşifci la cap ! Gorgona, Meduza cu trup frumos de femeie, cu şerpi în loc de plete şi o privire ce preschimba oamenii în piatră. Perseu a ucis-o în cele din urmă - mi-am adus aminte întîmp'lător, Northwest, şi asta ne-a salvat, pe tine şi pe mine - Perseu a uois-o slujindu-se de o oglindă, ca să răsfrîngă ce nu cuteza să privească nemijlocit. Mă întreb ce-ar fi zis bătrînul grec care a lansat legenda dacă ar fi ştiut că, peste trei mii de ani, povestea lui avea să salveze viaţa a doi oameni pe o altă planetă. Ba mă întreb, chiar, care o fi fost păţania lui adevărată ; cum a întîlnit făptura asta neomenească şi ce i s-a întîmplat... Sînt multe lucruri pe care nu le bănuim, pe care n-o să le ştim niciodată. Oare istoria rasei făpturilor ăstora... diabolice n-ar merita citită ? Istorii ale altor planete, ale altor vîrste şi ale începuturilor omenirii. Dar nu cred că au păstrat arhive. Mă tem că nici n-ar avea vreun loc unde să le păstreze. Din puţinul 30 pe care-1 ştiu — sau pe care-l ştie orişicine — aduc cu Jidovul Rătăcitor. Se ivesc ici şi colo la lungi răstimpuri, şi mi-aş da cu plăcere ochii din cap să aflu unde se pitesc între timp. Nu cred, totuşi, că teribila lor putere hipnotică vădeşte o inteligenţă supraomenească. E felul în care-şi fac rost de hrană, ca limba lungă a broaştei sau mireasma florii carnivore. Mijloacele astea sînt fizice, pentru că broasca sau floarea mănîncă o hrană fizică, O Shambleau foloseşte un mijloc fizic pentru a ajunge |a o hrană psihică. Nu prea ştiu cum să zic : aşa cum animalul, care mănîncă trupul altor animale, dobîndeşte de fiecare dată mai multă putere asupra altor truipuri animale, o Shambleau, care se alimentează cu forţele vitale ale omului, îşi sporeşte puterea asupra creierilor altor oameni, dar vorbesc de lucruri pe care nu le pot defini - de lucruri care nu există, sînt sigur. Ştiu doar că, atunci cînd i-am simţit tentaculele înnodîndu-se pe după picioarele mele, n-am simţit dorinţa de a le smulge. Am încercat nişte senzaţii care — oh ! am fost mînjit pînă-n străfunduri de... de plăcerea asta şi totuşi... - Ştiu, zise încetişor Smith (Efectul segirului începea să se risipească şi oboseala cădea în valuri usupră-ii. Vorbind, chibzuia An şoaptă, abia dîndu-şi seama că Yarol asculta :) Ştiu mult mai bine decît tine, şi dintr-o Shambleau emană ceva qtiît de hotărît îngrozitor, ceva ce se împotriveşte într-atît la tot ce e uman, încît nu se află cuvinte s-o poată spune. Pentru o olipă am făout literalmente parte din ea, împărtăşindu-i gîn-durile şi amintirile, emoţiile şi nevoile şi — în sfîrşit, acum s-a terminat şi nu-mi mai amintesc prea bine. Singura parte din mine rămasă liberă era aproape nebună de oroare. Şi, totuşi, ce plăcere I Cred că trebuie să se afle în mine o sămînţă de corupţie totală — în fiecare dintre noi — care nu cere decît să fie stimulată pentru a ne domina, fiindcă pînă şi cînd eram scîrbit de atingerea... tentaculelor, ceva din mine era înnebunit de îneîntare. Şi simţeam şi ştiam lucruri îngrozitoare, nebune, de care nu-mi mai amintesc desluşit. Vedeam, zăream locuri de necrezut, mă bucuram de toate amintirile... creaturii ăşteia. Nu mai eraim decît una cu ea şi vedeam... Doamne, cum aş vrea să-mi amintesc ! - Ar trebui mai degrabă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că nu eşti in stare, observă cu înţelepciune Yarol. Glasul lui îl scoase pe Smith din semi-transa în care căzuse. Se ridică în coate, clătinîndu-se încă de oboseală. încăperea se legăna în faţa Iuti ; închise ochii, să n-o vadă. - Zici că... revin ? Atunci n-aş putea să mai găsesc una ? Yarol rămase o clipă tăcut. îşi lăsă mîinile pe umerii celuilalt şi-l culcă din nou. Apoi se aşeză, cu privirile coborîte în întuneric spre obrazul răvăşit de o nouă expresie, ciudată, inde- 31 ţelege, finibilă, pe care nu i-a mai văzuse — şi câreia-i in prea bine sensul. — Smith, zise el în cele din urmă — şi de data asta ochii negrii-ii erau serioşi, demonul maliţios dispăruse din ei — Smith pînă acum nu ţi-am cerut niciodată să-ţi dai cuvîntul, dar am ' meritat dreptul de a sacială, de a, mitului opair şi în saaieta- s tea ipwm*va. Roibent Lowie a arătat ca i|q indienii ntotchez privilegiile sociale şi credinţele rdigioase erau strins împletite. în RoMnezfo, nobilii ţji .rezervau dreptul la nemurire şi foloseau mitologia pentru justificarea acestui privilegiu, R. F. Fortune a orâtat câ kt indienii omaba se poate deja vorbi de caste privilegiate : căpetenii, preoţi etc. La populaţia fulbe din Sudam, Scburtz a găislit mituri care premerg ideii justificării mitologice a inegoiiltâţiii social-politice aplicate de câtre brahmanii şi nobili! indieni. Buibe consideră că anumite triburi supuse, -care se află într-o situaţie de inferioritate, s-ar trage din fraţii moi mari, în timp ee tribul dominant or descinde :din fratele cel mai mic ;i mai [destoinic. La Atenai, după cum arată Niilsson, de-afoia reifonma lui Clistene a abolit îndepărtarea maselor de ila omumiite forme de cult, rezervele pînă atunci exclusiv aristocraţiei. La romani existau „colegii" religioase, printre care cele din Roma şi olte oraşe mari se deosebeau muit de colegiile oraşelor mitai. In mitologia swndmovâ, zeul HeimdaiH ar fi statornicit diferitele stări sociale : căpetenii, oameni liberi şi sclavi. Dar in »a'«Wtea sclavagista astfel de idei wpâtâ o amploare care ine arată că avem în faţă un fenomen calitativ nou. Într-un fel sau oltul, aceste fenomene au fost recunoscute şi de către savanţii nemarxişti : „Deşi ar fi o eroare gravă să ne reprezentăm societăţile primitive în mod uniform, ca nişte unităţi sociale şi culturale ne-difenenţiate, prezentînd o stand air.di-zare egalitară şi o completă identitate de organizare religioasă şi laică, este tot atît de evident că numaii o dată ou diferenţierea socială progresivă poate fi observată o influenţă marcată a organizării sociale asupra religiei şi reciproc". „Atîta timp icît nu există o diviziune a muncii, proprietatea1, rangul, atîta timp cît nu există o dezvoltare a indi'Viîduiailitaţii şi tot ceea ce ea implică, nu putem de Joc vorbi despre schimbări determinate de diferenţierea socială asupra reli- giei şi viceversa La incaşii din Peru, ia aztecii din iMexiic, in India şi China etc, nu numai că anumite forme de cult sînt rezervate aristocraţiei, dar apar „explicaţii teologice şi mitologice în vederea justificării apropierii discutabile a anumitor drepturi şi privilegii..." 7. Descoperirile arheologice şi de texte făcute în ultimele decenii, lămurind probleme tacitei te din istoria şi protoistoria Orientului apropiat antic, aruncă o Ilumina noua şi asupra prefacerilor ipe came le-au suferit miturile. Ştiinţe moderne ca arheologia, etnologiai istoria religiilor au respins prin înseşi rezultatele lor vechea concepţie despre un misticism care ar fi fost „tipic" pentru Asia. La originile istoriei, înainte de apariţia 6 Joachim Wach, Sociologie de la reli-gion, Paris, Payot, 1955, p. 181. ' Op. cit., p. 184. 57 societăţilor sclavagiste, vitalismul a fost universal, iar modul de viaţă, morala, arta şi religiile oara au fost şi oiai pot fi cercetate la populaţiile primitive din Asta înfăţişează o viziune despre Hume ancorată în irealitate, străbătută de tensiunea cuceririi vieţii. Fatalismul, dezabu zarea, reniuin-torea,, doctrine evazioniste etc. au apărut dupâ descompunerea sacietă-ţii gentiiice in Asiia1, aşa cum ine-o arată istoria civilizaţiilor ostatice dominante ale Chinei, indiei, 'blamului. Japoniei. Rină .sa apară cauzele sociale care au deschis icallea spre opţiunea evaziunii, onexistenţială, iniei măcar religia n-a avut iî.n Asia, la origini, un caracter defetist. Aşa de pildă, cuJfoull fecundităţii, bine cunoscut prin figurinele denumite allie lui Venus (din piatră, os, fildeş, etc.) care sînt tipice penitru auriginaoiainul superior (denumită azi gravetiamă,, de ia Gnavette) a> venit din Asia (răsăriteană. Simbolismul .basoreliefurilor, figurinelor şi dansurilor a apărut limpede aa „...promovare şi conservare a vieţii, 'prin mijlocirea semnelor exterioare şi a simb o lunilor fecundităţii" 8. După C. O. James faptul că Asia răsăriteană a fost leagănul acestui cult ol lui „Venus" este dovedit prin aceea că figurile au fost descoperite în număir mult mai mare la Malta, în Siberiai, devenind din ce în ce mal nare ou cît mergem spre Apus (Lespugne., Predmost, Doini, Winiter-nitz). Reprezentarea unei femei însărcinate sau a acuplării, oa şi aceea a scoicilor (ca simbol al organismului prin oare aire loc naşterea) au premers riturilor şi miturilor oare aveau să celebreze cu persistenţă, in Orien- tul apropiat, tema naşterii B a vitalismului. ' Ca savant obişnuit sâ faae2. . guro-s, pe da*e controlabile, £ « James nu-şi îngăduie sâ '. ipoteza că riturile «i fost întofe ? mituri infcă din pafeaiitiic. Oar b cunoscut arheolog, Herbert Kuhn schiţat o imagine sugestivă a „,<,„, ° lltăţii omului din iPtalealitit, oied d de la uneltele,, «mele şi creaţi Jui arti.st.ee: „0 privire de ttr(sa.mb) asupra desicqperirilor luminează Sfc0. ţia faţă de lume a omului dih ccelj vremuri : n slujba omului. Comentînd succint un mit eschimos al creaţiei, Pettaz-zoni scrie : „Se ştie că toată oreaţia se consideră făcută în serviciul omului" 15. Recitarea mitului creaţiei are, în concepţia primitivă, scopul de a „reîn- noi" cosmosul, de q întreţine fjr de a asigura ordinea cosmică t' desfăşurarea proceselor maturii. rJ" rindu-se la mitul „oului cosmic" M> cea .Eliade, după citarea a .numeroase exemple, conchide : „jn fieC0Te aceste exemple, oul garantează ,Po sibilitatea de a repeta actul prim°' dial, deci creaţia. ...în măsura în care este solidar cu textele Anului Nou sau ale Renaşterii Primăverii oul reprezintă o epifanie a creaţiei si un rezumat al cosmogonie!" w' „Drama rituală", cum o «urneşte. Radin, se găseşte la populaţiile pri. mitive din America de Nord. La indienii Pawnee de pildă, „fiecare ceremonie er,a o repetiţie sau o dramatizare o actelor Înfăptuite de fiinţe supranaturale în timpurile mitologice" v. Tema fundamentală era revenirea divinităţilor care se retrăse-seră în timpul iernii ; ele reveneau primăvara, odată cu primele tunete, de aceea ceremonia se şi numea „ceremonia tunetului". După aceasta urma ceremonia „semănatul porumbului", urmată de alte rituri agrare. Dar ceea ce trebuie subliniat în cadrul unei analize de mitologie comparată este faptul că aceste ceremonii „...erau mai mult sau mai puţin publice, în sensul că ia ele participă întreg satul" (Ibidem). După descrierea pe scurt a ceremoniei care a fost amănunţit studiată de Linton-.Dorsey, Radin arafâ că deşi vracii au un fel de control asupra desfăşurării ceremoniilor, scopul lor era dea face astfel incit ele ...sâ fie înţelese de o elită şi să fie acceptate de restul comunităţii. Aceasta cerea 13 E. O. James, Op. cit-, p. 50. Ibidem, p. 51. 15 R. Pettazzoni, Mitti e leggende, III, U.T.E.T., Torinp, 1953, p. 7. >« M. Eliade, Traitâ d'Hlstoire des re-ligions, Paris, Payot, 1953, p. 355. " Paul Radin, La religion primitive, Gallimard, Paris, 1941, p. .233. 60 jnjervţj erea valorilor socio-ecano- ev « -ia mice-- [jeşi la indienii de pe coasta de ^orfi.vest a Americii. de Nord stnati-ficainea socială este -prezentă în difere grade, deşi, după cum arată Rcd»n'"'se P1*3*6 vorD' ^e manifestata unor interese individuale, — el k ^uimeşte exagerat „antisociale" — pe ale vracilor, nu poarte fi încă vorba r, tragediile r, !sto-,el, filozofiei, pe cînd vechie «-im 67 holuri Plostice V Concepţia lui Garaioan ^etuza odmită Sstenţa „mijloc romaneşti le au reprezentat doar rămăşiţe de şi anonimă spedifca obşte! ţara _ adică de folclor. deşte ş« instaurează o anunm a de distribuire a bunurilor intre m brii colectivităţii. 1 s rl= prou fondator SDre deosebire de eroui d^cident, care se «tow singur (P-^*0^ £j. eroul legendelor «oortre esto jurat de „ceata - el8^e „ la. istlc feudalismului ^anesc (farm L .ugestiv definită de . n,e^Tcetaşi^a.tea^ I. Satele create u centra ;.uria, satului înfiinţat de eroul cen (de aidi şi tradiţia d«mum«lar „De sus" si „De jos"). .Puriştii mitului, ca ?. Coraioan.de-celeaza în ^ «* r*,TcTuoJ -or motive populara şi cu au „! care ar fi trebuit s-o poarte sanca pe care ar înf5,v,şarea Minai Viteazul), ca ş. multora dintre cai. aht de evocaţi în creaţia noastră folclorica Jn unele cazuri, legendele incorpo. rează rudimente mitice şi extranee etenoclite, care, aşa oum s-a întîtwptat în „Mioriţa" (unde eroul fondator se transfigurează în cioban, ou transfigurează m cioban, ou a sa podoabă capilară „ca pana corbului", element evident simbolic, cultul griu. lui este simbolizat prin spic, iac conştiinţa pastorală prin turmele de oi) reuşeşte să se integreze într-iun sistem, graţie unei idei rituale (în împreju,. narea de faţă, moartea rituală, socotită ca „nuntă"). Astfel de legende, cu o funcţie estetică tot mai desprinsă de rest, au reeodifioat în semnele proprii anumitor civilizaţii (cum a fost cea pastorală), ritualuri oficiale odinioară numai ocazional (la decese, in perioade de transhumantă, de recoltare). Deşi s-a adăpat de multe ori Io aceleaşi izvoare ca şi mitul, folclorul a făcut totuşi un mare pas înainte spre ceea ce denumim azi demltizwe, daitanită caraiateruiuli său laie, tacţe-niril unei comunicări independente de ocazii şi fără intermediari profesioniştii, renunţării la structurile de valori ierarhizate şi subordonate sacrului. Tocmai preluînd vechile motive mitice pe care le-a desaanaliizat, fololo-c'ul a căpătat o personalitate proprie, devenind totodată o punte de trecere spre drama inlţiatică şi spre cea profană, în ultimă instanţă spre literatura. Balada reflectă poate cel mai clar translaţia in folclor a unor simbolun portal despuiate de oculfcm, m favoarea semnificaţiei estetice. „Metrul Manole", arăta Garaioan, se face «oul miturilor soterioilog ce p*J secole în şir de-a lungul ş. de- W | Furooei de către grupurile de »« turopei, u ca strucitori. Ideea de jertfa ne aflăm în prezenţa unui nt W« mis prin tradiţie, dar personalitatea 68 tru-cjfcor-uii'Uii este zugrăvită in cylori magiei şi' ocultismului („inima • «) iar compoziţia în ansamblu tnetâ dominantă estetică,, reali-pPj,n altennanţa dintre hiperbo-fi miniaturizări. Pfjir, C. I. Gulian, Al. Tănaise, O Cbeţon, H. WaW, P. Bălă, Al. Babeş, j^ropoiagia filozofică şi filozofia culturii de ta ,n0* Ş'"a'u ISP1US cuvîntui autorizat, întemeiat pe concepţia marxistă, cu privire la complexitatea şi laturile contra dictării ale mituluii, la oom-•.ponentele sale mistice şi laice, la aportul pe care 1-a adus în direcţia culturii şi umanismului, a alienării şi rjezalieriării, a cunoaşterii şi mistificării, jo categoriile de mituri. Dacă am poposit mai îndelung asupra celor afirmate de P. Caraioan, este pentrucă tezele sale s-au bucurat de o mult mai restnînsâ circulaţie, iar pe de altă parte sînt mai apropiate de preocuparea noastră actuală. Chiar cînd pornesc de Io premise sj poziţii diferite, gînditarii şi specialiştii din ţară şi străinătate interesaţi de mit ajung, după cît mi se pare, Io citeva concluzii" unitare : a) arta în general, literatura în particular se zămisleşte din mit, sub incidenţa coexistenţei ineluctabille a două modalităţi complementare prin care subiectul abordează realul ; b) apariţia şi evoluţia mitului şi aile ortei sînt determinate de cauze sociale, se desfăşoară în cadrul psihis- . «tulu! colectiv şi individuali, material i-iiodu-se în semnificainţiî specifici, în simboluri pa.rtiouiare ; c) gîndirîi ştiinţifice evoluate îi corespunde transferul încărcăturii sensi- bil-intuitive, afective, estetice a mitului, în artă ; d) după „decesul" mitului „pur", arta preia funcţia de antropomorfizare, destinată să satisfacă cerinţa racordării liumii analizate şi explicate, la aspiraţiile subiectivităţii. Cu toate apropierile, între punctele de vedere amintite există şi o deosebire : Lykâcs nu se mai interesează de soarta mitului, după ce evidenţiază tensiunea siuibiediv-obiieotiv, Levi-Strauss consideră arta ca um transplant mitic longeviv, în timp ce Caraioan refuză mitului accesui! iîin oricare onîndiuire afară de comuna. pmiimlMiivă. Tirecînd peste faptul că noţiunile de mit şi demifeare s-au deformat cu timpul, fiind folosite, propriu sau impropriu, în sensuri foarte largi, deosebirea semnalată ne aduce, pe spirala „căderilor" şi reconsMWimUiar de mituri, in contemporaneitate. Nu mal este vorba aici despre prezenţa, unanim recunoscută, a unor factori comunii în artă şi în mit i(imagîni, aspecte sociale, elemente iraţionale, ecouri mistice, reprezentări simbolice, prototipuri, idealuri universale, probleme escatologice), oi despre viabilitatea texturii mitice a creaţiei artfrstice. Dacă admitem că există un transcendent cu valoare gnoseologică, pe care ştiinţa îl împinge progresiv îndărăt şi un transcendent cu valoare estetică,, atrăgător prin simplul fapt al misterului sau, mai general, al capacităţii de a fi evocat prin imijtloace non-discursive şi cu alte finalităţi decît cele explicative, — dar egal de necesare, — atunci înţelegem poate mai uşor de ce mitapoeslsul şi metafora, viziunea poetică şi naraţiunea persistă în constelaţia spiritului omenesc, oricît de „impure" devin — şi 69 e inevitabil să devină - rudimentele tot atît de adevărat este că. p^asură ce cunoaşterile Lctia estetică, prelung.ta m, a, d mitl se realizează tot mo puţ n P"" Tvaziuneo in cosmosul fantasmelor (so^ cetite ca veridice), care ajunge sa t . "vocat legene sugestia si sobolul 11§ realizîndu-se iprin intermediul culturii protoistorice şi mitologice, in z||6je noastre, 'nu miturile însele, "ci afit cit se ştie despre ele şi despre semnificai tia lor constituie codul unor mesaje 'pe deplim contemporane, mai ales ţn literatura cea mai cerebrală, adresată aproape exclusiv cititorilor avizaţi. Substanţa comunicării artistice continuă să-şi tragă seva din realul trăit, . ,-i — „i. Anră mijloacele de expresie : afinitatea originară cu 3, sau dacă redescoperă in vechi şi nou făgaş al umane. Pcciuroa ; Himera Apei ion îanoşi religie, mit, arta Goethe numeşte Biblia ,,o carte veşnic vie, activa", pentru că nimeni nu va putea spune vreodată că a în-teles-o în ansamblu şi a pătruns-o "in dmăiniunt. Boe&ull, oare moi era şi l'Jiaiid gincStor, socotea că discuţia cu privire rla folosul saiu paguba aiduse de către răspîndirea ei poate fi cu limpezime tranşată : „întrebuinţată dogmatic şi fantezist va dăuna, ca şi pînă acum ; receptată didactic şi din inimă va folosi, ca şi pînă acum." Sâ nu ne mire elogiul atitudinii „didactice", astăzi frecvent depreciată, dar la mare preţ în epoca luminilor şi a triumfului raţiunii, beneficiind de o aură deosebită în viziunea superior „pedagogică" goetheană, asupra modului - de pildă — in care s-a format uman şi s-a împlinit umanist Wilhelm Meister in intervalul celebrei sale „Bildungsgeschichte". E subtilă disocierea dintre „dogmatic" şi „didactic". Ea priveşte în speţă receptarea unei opere ca atare '„venerabilă" — una dintre acele prime şi fundamentale Cărţi, în şi prin care omenirea îşi plămădise conştiinţa de specie cu o încîntâ-toore naivitate. Soră bună cu poemele homerice (mai vîrstnică şi tot- odată mai tînără), ea a avut o viaţă ulterioară mai complicată. Cu avataruri, eşti tentat să spui... Dar în religia indiană avatar desemna încarnarea fiinţelor divine în oameni sau animale ; or, aici s-a întimplat exact invers, umanul s-a înstrăinat de sine, a fost deturnat de la menirea lui primară, pînă la ne-umanul sacralizat, pînă la in-umanul sanctificat. Să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar fi întîmplat dacă, în mod bizar, Grecia antică nu s-ar fi stins, ci s-ar fi extins, impunîndu-şi instituţiile, dominînd şi terorizînd întreaga istorie europeană ulterioară. Splendida cîndva mitologie elină (schimbînd toate cîte se cuvin schimbate) s-ar fi oficializat, ar fi devenit sacrosanctă şi obligatorie pentru toată lumea, printr-o teribilă forţă coercitivă. Printre copiii rău crescuţi şi oopSOi băitrânii'diiqşi, „copiliţi normalii au fost grecii", spune Marx. Dar şi copiii normali se pot maturiza, ba chiar şi seniiiza. Naivitatea copilului dispare, adultul îmbătrîneşte şi dă în mintea copiilor. Poate că dacă Grecia ar fi parcurs această evoluţie involutivă, atunci ţîşnired zeiţei Pallas Athena din capul lui Zeus, cu arme 71 şi armură cu tot, şi nu naşterea pruncului lisus de către fecioara Măria, cea plină de har şi binecuvîntată între femei, ar fi ajuns să fie venerată drept dogmă iinfaliBbiilă, iar eline s-ar fi abătut cu o iotă de la ea ar fi fost predat unei alte inchiziţil „imiilios-tive" dintr-o altă lume medievală. Şi de ce n-am putea presupune metamorfozarea credinţei în Zeus şi în Olimp în pîrghia unei posibile triste alienări şi impilări nedrepte, de vreme ce credinţa în Wotan şi în Walhalla erau cît pe aci să degenereze irevocabil în unealta barbariei ,,ariene" - situaţie în care amintirea mitologiei biblice ar fi putut, corespunzător, să-şi păstreze doar valoarea unei „copilării" poetice şi filozofice, valoarea unei oaze de frumuseţe şi înţelepciune, fără pretenţia adevărului absolut şi pentru toţi obligatoriu. Un scriitor întors din India elogiase cu nesfîrşită candoare, în notele sale de călătorie, inocenţa religiilor brahmană şi budistă, chipurile acceptabile, pentru că lipsite de efectele nocive ale iudaismului şi ale creştinismului ; el nu observa că iluzia sa „diferenţiat" ateistă fusese alimentată de efectiva lui indiferenţă faţă de credinţe la noi nepracticate ; drept care, potrivit cu logica sa, şi un musulman devenit ateu, dar refractar transpunerii experienţei sale asupra situaţiilor asemănătoare, ar fi în drept să ridice în slăvi valabilitatea pe mai departe a creştinismului — pentru alţii, bine înţeles... Iluzia invocată este însă reversul unui adevăr, întrucît o denaturare care mi ne priveşte încetează să ni se mai pară (să fie „pentru noi") o denaturare. Iar dacă acele momente deformatoare care nu ne afectează s-au şi împletit cu altele formative, le vom putea inteam't' mai pe acestea din urmă înt,0 ^ tura viabila. cu'- Nu beneficiem încă, din D-dS Q„Cf°Stâ $itUaţie avantaioasâ peţ tru Biblie : preceptele ei nu doar să fie întrebuinţate 'ZtT tic şi fantezist, dar sînt ma-, °" implicate în miezul un-or practic. 5 tificatoare. Recunoscînd această stare de fapt, nu ne rămîne altceva de făcut, în cazul în care nu acceptam să fim frustraţi de valoni p6r,ene a,e istoriei culturii, decît să procedăm |0 o operaţie inversă, in care aceste valori să fie extrase din mecanismul ritualelor false şi eliberate de inter-pretăinile spiniituailiiste. Biblia, a fost liniiţiail doar 0 certe fundamentală a fundamentelor umane, aşa culm s-au ccmfigu-nat ele, din surse orientale şi jj, spaţiul mediteranean, timp de mai bine de un mileniu înaintea erei noastre şi la începuturile ei. Cred că se poate prevedea- lin viitor, după dispariţia uinui întreg sistem de prejudecăţi, o redeşteptare a imitoiogîei biblice, de o egală putere formativă cu a mitologiei eline şi pe deasupra mai familiară multor popoare - in chiar ipostaza ei deturnată - decit cealaltă, întreruptă şi conservată in splendoarea ei ,/inactuală" şi pe care precumpănitor a frecventat-o ca atare un grup de cărturari destul de puţin numeros. într-o mişcare antinomica şi paradoxală, mitologia elină a putut de aceea dăinui liniştit în conştiinţa artiştilor sau a filozofilor pentru că religia elină şi-a pierdut pentru mase orice funcţie existenţială. S-ar cuveni să facilităm o asemănătoare mutaţie din sfera religiei într-a mitologiei şi 72 u| sedimentărilor biblice, mu-mult ma'' dificilă We vreme ce i05ii con050 ° P°rte a acestor t entâri doar printr-o prismă de-^ - si deformantă, iar necredin- nutresc adesea iluzia că se "ffârâ vreo Pa9UDa l'psi de ele), ^ jn virtutea căreia omenirea va *LrJ reintra cu o conştiinţă laică P crispata in posesia acelor bunuri je sale care i-au fost înstrăinate „anal prin supralicitare. 0 tentativă atît de gingaşă prin ^•guttâţNe iei inerente şi pe care confraţi mu prea gospodari cu acumulările culturale ar putea-o respinge jo prematură sau de tot superfluă, se ^de tocmai Prin pricina acestei posibile neînţelegeri nevoită să apeleze ţi ia autorităţi. La nu prea imuilte, câci dflică ar fi să-i înşir pe toţi gjnditorii moderni de aleasă cultură ţi înaltă probitate care au susţinut (eintegwnea Bibiei printre cete mai de pneţ mărturii artisrico-filbzofice ale omenirii, m-aş vedea obligat să umplu un număr preia mare de pagini cu citate prestigioase. între prea marcata subliniere a propriilor păreri şi prea ostentativa preluare a opiniilor altora, trebuie sâ existe o nemediocră cale de mijloc. Şi', simetric, opiniilor (ui Goethe le voii căuta corespondenţe tot din cultura germană, dar mai opnopiată nouă în timp. ft.Bste destul să amintesc că Engels punea Biblia alături de cărţile ipopu-fare germane, acestea împreună aju-tirrdu-il pe plugar sau pe meseriaş „sa-şi limpezească simţul moral,, să-1 foca conştient de puterea, de dreptul, de libertatea sa, să-i trezească curajul şi jpatriotismul". lor Jaspers precizează că nici-until dintre marii filozofi vesteuro-peniv de pînă la Nietzsche şi inclu- zîndu-l pe iNietrsche, nu şi-ou elaborat sistemele în afara acestei temelii, lucru ce nu poate fi doar un accident : „Semnificaţiile Bibliei nu pot fi înlocuite pentru noi prin nici o altă carte." Dar care semnificaţii anume ? lată întreba nea crucialiă I Voi scoate din discuţie datele pe care scrierile canonizate ale religiilor monoteiste lle furnizează, direct sau mediat, diferitelor ştiinţe particulare moderne^ nu pentru că ele n-ar susţine reconstituirea tot mai fidelă a condiţiilor în oare s-ai dezvoltat Orientul antic, ci pentru caracterul lor oarecum „muzeistic", prea legat de o epocă dinstinctă şi definitiv 'dispărută, care nu poate să renască şi nu ne poate călăuzi. Manuscrisele de 1a> Marea Moartă sînt ale unei comunităţi moarte sub raportul limbii, obiceiurilor, rtmaiiiullu!, credinţei, chiar dacă descoperirea acestor manuscrise a înnoit interesul atîtor savanţi remarcabili pentru hotărâtoare momente de tranziţie de ila iudaism la creştinism, pînă atunci llacuinar cunoscute. îmi dau seama că la modul riguros nu se poate face abstracţie de suportul material, istoric determinat şi uman irepetabii, al unor conţinuturi ideale, de vreme ce efectele spirituale, chiar şi cele cu şanse de iradiere mal largi, au întotdeauna cauze practice, iar sincretismul Antichităţii se opune cu deosebire unor disocieri tranşante, pină şi Snttre aceste efecte spirituale. Faţă de o spi rituali ita te ati't de globală şi care în nediferenţiata ei naivitate a continuat să fascineze omenirea timp de două milenii se poate adopta însă şi un unghi de vedere care să urmărească în mult mai mică măsură sensul respectivelor s-a ferecat in absolutismul său mo-raJizator-religios, dominat de un Pă-rintre abstract, cerînd supunerea şi intonarea tuturor simţurilor şi pornirilor terestre, s-a pătruns de o neîncredere corespunzătoare faţă de artă, neîncrederea extinsă şi asupra unui Shakespeare sau Beethoven dar şi asupra propriei sale creaţii literare. Antinomia dintre spiritul religiei şi ai artei;, antinomie care poate fi disimulată sau retuşată pe porţiuni limitate ale dezvoltării culturale, dar care apoi reizbucneşte de regulă cu acuitate, mi se pare a fi întemeiată pe tensiunea, inadecvarea sau incompatibilitatea dintre transcendent şi imanent, dintre ceresc şi teluric. Religia este sau ar trebui să fie idee generală proiectată dincolo de tot ceea ce este accidental şi real în această vizibilă şi palpabilă ilume. Dumnezeu în chip de foătrîn cu barbă rămîne o contradicţie în termeni, iar Sfîn.tul Duh sub forma de porumbel — o inadvertenţă cu adevărat scandaloasă. Faptul că reprezentările concrete, umane şi pămîntene, nu au putut fi totuşi extirpate din gîndirea religioasă şi că bisericile le-au folosit ca importanţi piloni de autosusţinere nu dovedeşte decît divorţul teoriei cu practicai, concesiile nenumărate pe care ideea sacră a fost nevoită să le accepte şi să 'le promoveze de dragul eficienţei unui ritual diversificat în tot atîtea variante perfect pămîntene şi pentru un public ne-deprins cu idealismul absolut. Pe temeiul fidelităţii sale totale faţă de prapria-i condiţie, religia nu ar fi avut dreptul să opereze decît cu precepte, concepte, concepţii, legi, dogme şi doctrine abstracte. Norocul ei a fost că n-a putut proceda astfel, pentru că învăţăturile ei seci mai degrabă i-ar fi plictisit decît i-ar fi con- vertit pe enorîasi ; si norocu' nostru, pentru că în epoci altminteri v,itnea,. artaareuş,t să-şi multiplei 98 prin forţa împrejurărilor concrete si bile, particulare, reale, .umane T" versînd însă demonstraţia, TeZu1tâ arta implicată in susţinerea, acestor văţături, ou este în sine religioasă T sensul câ ne incintă ţn nemijlocita e fiinţare şi cj sensurile inerente fiinţări, fără să medieze obligate* ,înâl' tarea" spre o metafizică exterioară ei' Povestirilor homerice le sînt din acest punct de vedere apropiate ,prin întreaga ilor structură tocmai povestirile biblice şi nu preceptele biblice, iar intre aceste din urmă povestiri şi precepte distanţa lăuntrică poate uneori fi deosebit de mare chiar în cadrul aceleiaşi screri. Unei ulterioare arte accentuat .laicizate i-a fost de acea uşor să se inspire din nenumărate întirrrplări tablouri, scene, imagini, conflicte, trăid ale ambelor testamente, nu însă si din legile şi legiferările lor generale, mai ales cele referitoare la nevăzuta şi invizibila „lume de apoi" : „fizica" artei (bogată in tîlcuri, dar categoric, de pe această lume) mu avea inimic de împărtăşit cu pura 'metafizică mftgtopsâ. Ce să fi folosit pictura şi muzica, proza şi dramaturgia europeană din epistolele lui iPavel ? Cîtă vreme istoria convertirii lui, pe drumul Damascului, din Saul, prigonitorul noii credinţe, în Paul, propovăduitorul ei fervent, putea din plin insufla variante artistice, deoarece din Faptele Siinţilot Apostoli pe artişti îi interesau mult mai mult faptele ca atare semnificative decît semnificaţiile lor sacre. Arta este întotdeauna corporalitate, nu suflet in slime, cî suflet încorporat suflet revelat în şi prin corp. Religia nu acceptă în schimb sau mu ar fi cazul să accepte elogiul păgîn al cor- 76 lui Drept oare o bună parte a g'bliei' 'Partea în lcare înţelepciunea este Iotă po nu postulată în starea ei imaou-,sj transcendentă, ci impiidată iu r . vestii vii, concrete, reale, umane, ' „ante sieşi suficiente» ne intere-în mod precumpănitor ca re. fie artă. Eminesau a scris „Cu •ndki şi cu imagini" în acelaşi an ou 9£u mi cred nici în lehova". Poţi să 0 crezi nici în lehova', nici în Buddhia- Sakya-Muni şi să te vrăjească nu numai „îmbrăcămintea" versurilor, «îmbrăcăminte pe care poetul a suspeotat-o într-un prea aspru elan demolator că este „prea bogată", sau să te vrăjească na numai „'Egipteana piramidă", ci şi podoaiba mitologiilor antice, după ale căror zăvoare într-ladevăr ,,,zaee-o-ntreagă ţară moartă". Arta unei lumi eticocentrice va urmări tot timpul, se înţelege, sensuri, tîlcuri şi învăţăminte, dar învăţăminte filozofito-morale care sînt ale însăşi vieţii înfăţişate, ale unui om pămîn-tean, pe care l-au pus la grea încercare îndoieli şi eşecuri, suferinţă şi moarte, războaie şi exterminări, un om care doreşte să le găsească dacă nu un antidot efectiv, măcar unul iluzoriu, întoarcerea în receptarea Bibliei de .'la modul religioas la modul poetic vizează tocmai eliberarea confruntărilor pămîntene esenţiale — printre care „credinţa şi tăgada" au reprezentat desigur, în acea vreme mal ales, un constant şi explicabil laitmotiv — de aluviunile lor mistice. Unei atari priviri laic împrospătate i se destăinuie de fapt mult mai mult. Mai cu seamă acel lung şir de povestiri înţelepte, care impresionează simţurile şi gîndurile, cizelează afectivitatea şi intelectul, înnobilează personalitatea întreagă. Povestiri de la început dense şi cu o bogat reverberată posteritate artistică. D. Pădurea : Zeul Pan ion pascadi mit $1 valoare Pentru cercetarea valorii mitului literar trebuie să distingem înainte de toate care este natura sa, funcţiile pe care le-a jucat de-a lungul istoriei, raportul său ou limbajul, căile de circulaţie şi 'modalităţile de receptare ale mitului iîn genere. Tema este mult prea generală şi complexă pentru a putea fi tratată pe larg sub toate aspectele, motiv pentru care — în constelaţia de studii dn acest număr al Vieţii româneşti — ne-am ales cu precădere perspectiva axiologică, deşi nu mai puţin tentante rămîn cea gnoseologică ,soeio-culturaiă, etnografică sau folclorică. Dialectica marxistă nu ne va îngădui însă să omitem problemele ce privesc sorgintea sa, rolul şi statutul social avut in timp sofflipiiffinidu-irve - cu toate reducţiile metodologice pe care le facem — să încercam să conturăm şi o viziune sintetică asupra' unor discipline conexe care studiază acelaşi obiect : psiholingvistica, psihanaliza, semiotica şl chiar teoria informaţiei. ORIGINEA MITULUI Incercînd să determinăm cauzele care explică apariţia mitului va trebui să precizăm dintru început că — spre deosebire de alţi cercetători - ,QVem în vedere nu numai gîndirea arhaică ci şi pe cea modernă şi că - rfăcînd delimitările necesare - sîntem departe de a crede că mitul trebuie găsit dccr in epoca primitivă ca o relicvă a unei conştiinţe difuze, nedifenenţiate, ou rădăcini în înapoierea unei viziuni ma-gico-religioase asupra lumii.' Apărut atunci cia răspuns la nevoile umane de a cunoaşte şi valoriza lumea, jucind funcţii de mare importanţă înainte de constituirea formelor autonome ale conştiinţei (morala, dreptul, arta, filozofia) el nu şi-a trăit traiul o dată cu detaşarea acestora din conştiinţa sin-creatică o omului primitiv, ci a început o viaţă de sine .stătătoare de o excepţională vitalitate şi longevitate, jpătrun-ziind li.n toate sferele vieţii umane, fie că e vorba de nevoia firească de eroi, modele, reprezentări aîe anumitor opţiuni etice sau estetice, fie că ne aflăm în domeniul sportului, reclamei comerciale, turismului, artei culinare sau model vestimentare. Puterea, de pătrundere o mitului în sfere aţît de Marg.ii, funcţiile lui extrem de importante in lumea contemporană dovedesc că el nu era doar o formă înapoiată de abordare a 78 -statui în ^aza' Pre'lo'g'iică sau precon-ală 0 giî'nidiiiri'i,, cii că pnaidtiilca . « face necesare si astăzi re-io>° . _ ' . investita cu forţa imrtu- «ort :entairea ' ,ncerca'rea de recuperare imagi- 0 realului, reglarea opiniei pu-prin intermediul capacităţii ex-'ve o modelelor aflate fa poalele j^ior ce duc către ideal. Vigoarea mitului se află credem • £ONCRETEŢ)EA SA, în faptul că lucidita*®0 se cere completată şi as-(jzi eu a'fec*u'' l'ntr"° imagine accesibilă doar pe Caile senzorială. N-am dori sâ lăsăm să se creadă că nece-jiloteo contemporană a mitului {alta decît in vechime) este doar de ordin psihologic, pentru că indivizii au fost întotdeauna determinaţi de practica socială,, dar credem că mu este greu de sesizat faptul că idolii sportivi, vedeta artistică, circulaţia ideilor filo-lofice, comportamentul, moda. literară nu vedere pe cea modernă — el se impune spiritului ca ce| mai reprezentativ şi semnificativ. 5£ nu uităm că avem de-a face cu expresia in imagini-concepte a unor pecesitâţi spirituale colective, că une-orj e| poate juca un mare rol compensator tocmai pentru că în celelalte compartimente alle vieţii decid raţionalitatea pragmatică, funeţiana-lism-ul şi utilitonîsmul. Cei ce susţin că omul nu mai are nevoie de mit greşesc tocmai prin neglijarea structurii sale sufleteşti în care raţionalul se îmbină cu afectul, ior accesul imediat se face pe calea simţurilor. Raţionalismul excesiv nu are ce căuta în literatură, după cum nu pat satisface doar „senzaţiile tara", şocurile emoţionale lipsite de suportul ideii. Sarcina de a decoda mesajul transmis prin intermediul mitului este uneori mai dificilă dar in literatură nici nu este căutată, transparenţa ei dimpotrivă are un anumit larmec, relativa indeterminare, ambivalenţa sau chiar polivalenţa. Esenţială este formarea prin intermediul MODELULUI oferit a unei ATITUDINI AXIOLOGICE CRITICE, care să recepteze deci diferenţiat nu numai in planul general al viziunii despre lume şi viaţă, dar şi operind cu criteriile specifice ale esteticului. Avînd rolul unui izvor de opinie, mitul poate prin literatură crea un veritabil flux de opinie şi aricit de primare ar fi fost reacţiile celor care citind Suferinţele tinărului Wert-her s-au sinucis, forţa de a impune o atitudine de viaţă printr-o operă literară trebuie apreciată. Practica ne arată de-altfel că în diverse domenii oamenii resimt nevoia de mit şi construiesc mituri tocmai pentru a avea puncte axiologice de "eper în uriaşa lume a valorilor. Receptivitatea faţă de propriile lor construcţii nu trebuie să ducă însă la sclavie, ci implică din partea omului modern luciditate şi realism. Prin a-:easta axiologicul na pierde di doar se nuanţează, integrîndu-se în scara de /alori nu numai a individului sau mi-crogrupului, dar şi a societăţii, a epocii. D. Paciurea : Himera Nopţii enri wa METAFORA $1 MIT Oe metaforă şi mit s-au ocupat mai mult esteticienii decît logicienii. De aceea a fost studiată mai mult funcţia lor expresivă decît cea cognitivă, insă înainte de a spori expresivitatea ideilor metafora şi mitul participă la însăşi formarea lor. Prin metaforă, gîndirea izbuteşte să se mişte nu numai de la general la particular, am-plificînd, astfel, emoţiona'litatea comunicării, ci, în primul rînd, de la individual la general, contribuind la formarea cunoştinţelor. Demersul -metaforic este principalul act al vorbirii. Vorbirea a fost inventată tocmai datorită capacităţii ei metaforice. „Metaforă" înseamnă „transport". „Meta" înseamnă „dincolo" şi „pho-ros" înseamnă „purtător". Metafora este un semnificant care poartă o anumită semnificaţie dincolo de semnificatul ei anterior. Metafora este, mat întîi, o expresie verbală a cărei semnificaţie generalizează un înţeles mai puţin general. Urcînd reflectarea de la oglindirea însuşirilor individuale la înţelegerea proprietăţilor generale, metafora duce la constituirea noţiunilor şi deci la ridicarea omului din natură în cultură. Ceea ce a îngăduit antropoidului să devină om şi să trea- că de la adaptarea, la natură |a transformarea ei este energia ,meta-forică a vorbirii. Omul este singura fiinţă capabilă să .utilizeze un fenomen prezent - un strigăt - pentru a semnifica un fenomen absent: fie „ascuns în spaţiu", fie „ascuns în timp". Prin inventarea vorbirii, natura generează cultura, iar cultura transformă natura. Vorbind, omul devine singura fiinţă paradoxală din istoria universului : este şi materie şi spirit ; şi natură şi cultură ; şi sensibilitate şi raţiune ; şi bun şi râu ; şi savant şi ignorant... Bivalenta omului începe din clipa în care energia metaforică a vorbirii îi permite sâ se distanţeze din ce în ce mai mult de prezent, să scruteze un viitor din ce în ce mai îndepărtat şi să intervină în mersul lucrurilor pentru a le schimba potrivit ţelurilor sale. Dar capacitatea oamenilor de a şti este Inevitabil însoţită de capacitatea de a greşi. Animalele nu greşesc, dar nici nu ştiu, deoarece, incapabile să vor-\bească, nu se pot sui pe platforma, din ce in ce mai înaltă şi rnai calma a cuvintelor, de unde poate fi descoperită esenţa lucrurilor şi poate fi anticipat viitorul lor. 84 Vorbire0' prin forţa ei metaforică, ide singura cale prin care omul poa- te » jcorrnaro" lucrurile pînă ce dă de esent° 'or- ^ost'n;t' cuvinte asemă- cu lucruri asemănătoare, oamenii au reuşit să transporte acelaşi în- foce ţeles de 'la un lucru la altul, făcînd 0jtfe| abstracţie de însuşirile lor individuale şi ajungînd să construiască (ormele loigice prin care se reflectă p^priifetăţile generale. Fiind ipriinldipailul nâjloic ide icamiuiniicaire între oamenii, vorbirea devine, astfel, pninioipailull imistru-ffleot 'de abstractizare şi de generalitate; ipniiniciipalliuil instnuiment aii gînidlWi. După cum vorbirea nu -este numaii un irvijlac de exprimare a ginidiuiniloir, ci principalii miijiloc de formare a lor, tot aşa metafora in -are numai o valoare expnesiivă, ci, mai lînlSi, unai formativă. Tratnsparffrid înţelesuinî de la iuin lucru la oltul, metafora le înalţă treptat de (a moi puţin genera! ia mai general pînă ajung să atingă universalul. »Dacă pafta vine mîncînd şi veselia vine nîzînd, atunci este şi mai adevărat că ideea vine vorbind. In greceşte „Kasmos" însemna lla început o oiniuimiită pieptăinăitură, în apariţie cu un păr în dezordine, mai târziu a căpătat înţelesul de ordine în care sînt aranjaţi soldaţii în cadrul unei trupe, iar în cele din urmă a ajuns să însemne „ordinea universului" în apaziiţlie cu „haosul iniţial". Vechiul înţeles nu se mai păstrează decît in cuvîntul „cosmetică". înainte de a însemna plata forţei de muncă, salariul însemna sarea pe care o primeau ostaşii romani drept soldă. Prin cuvîrsituj „Raum", germanii înţelegeau, la început, un păimînt nedesţelenit, epoi, o porţiune de pămînt lucrat şi mult mai tirziu „spaţiu în general". Metafora este, aşadar, un semnificant verbal a cărui semnificaţie, mai mult sau mai puţin generală ') dobSindeste o semnificaţie considerabil mai generală. Valoarea cognitivă a metaforei a fost subliniată şi în cultura noastră mai mult de lingvişti şi de filozofi decît de esteticienii şi critici' literari, încă de lla sfîrşitul veacului trecut, Lazăr Şăineanu afirma că „metafora a fost instrumentul puternic care a fecundat domeniul limbii şi a creat lumea abstracţiilor" 2. Lui Şăineanu nu i-a scăpat nici faptul că abstracţia este imatricidă : îşi omoară metafora care i-a dat naştere, de vreme ce observă că „cu cît într-o limbă se va pierde mai mult valoarea metaforică, cu atît ea va deveni mai aptă pentru exprimarea '.filozofica, pentru domeniul abstracţiunilor" 3. Şăineanu se referă, desigur, la pierderea expresivităţii metaforelor şi nu la pierderea energiei llor cognitive. In filozofia lui Lucian Blaga „omul este animalul metcforizant"4. El consideră că „felul metaforic de a vorbi despre lucruri nu este un fenomen periferia! al psihologiei omului sau un ce în timpi ător ; felul metaforic rezultă inevitabil ca un corolar necesar din constituţia şi existenţa specific umană" 5. Blaga face o distincţie netă între metaforele expresive şi cele cognitive, numai că le numeşte pe primele „plasticizante", iar pe celelalte ,,re- 1 Orice semnificaţie este generală. Individuale nu pot fi decît lucrurile. Semnificaţiile pot fi mai puţin generale, dar niciodată individuale. 2 Lazăr Şăineanu, Raporturile dintre gramatică şi logică, Bucureşti, 1891, p. 73. 3 Idem, p. 52—53. ' Lucian Blaga. Geneza metaforei şi sensul culturii, Buc, 1937, p. 45. s Idem, p. 44. 85 velatorii". însă in filozofia, sa, rolul decisiv îl au metaforele revelatorii, care rezulta „din existenţa în orizontul misterului şi al revelării'". Metaforele plosticizante nu pot deat sa compenseze întrucîtva „spălaceota expresiilor directe. „Din dorul de a restaura congruenţa între concret şt abstract, se recurge la metafore p as-ticizante. Metafora plasticizanta ţine aşadar loc de concret în ordinea abstracţiunSlor"în concept*. ^ Blaga „metafora ţine definitiv de ordinea structurală a spiritului uman. Descrierea, analiza şi explicarea ei fac un capitol de antropofagie . Urând reflectarea de la oglindirea individualului la înţelegerea generalului, metafora contribuie la consti tu,iTOa naţiunilor, iar caborind-o participă la sporirea expres.Mitaţn lor. In prii. caz, metafora are o va acre cognitivă, iar in al doilea, ea ore o Xre excesivă. Metafora cogni-participă la cunoaşterea obree^u ae către subiect, în vreme ce meta ta expresivă exprimă o«u«taaa Obiectului faţă de obiect. Meta ora asigură circuitul continuu dintre s,m tjre intelect, dintre trăire şi gm dintre :atoa« ****** « ştiinţă, generalizează panticufanul, artă' particularizează generalul. Dind naştere noţiunii, metafora cog-nffivă îşi »*»de expresUrtaftea <**° fora expresivă încearcă s-o recupe Evident, artistul nu «împodobeşte 0 veche abstracţie cu o metafora noua 01 trăindu-şi găurile trăirile creează o expres* ,care metafora există o data cu abstracta. Metafora este totdeauna ambivalenţa. Numai că în ştiinţă este preponderent cognitivă, iar în artă precumpănitor expresivă. Ideile nu se pot ivi decît în . ciiimpui şemiiioiEc .oa,ns,". s-e formează între, trăirea şi ..gîndirea fie. căruia- prin distanţarea metaforică a semnificaţiei mai generale faţă- de celelalte samniifiieapi ale samniftoaintoi-fui veribaii. Clmpull semiotic mu este altceva decît un cimp de metafore uzate işi depăşite, Clmpul eemtotfc este un clmp de semnificaţii străbă-tuit în ambele dliiteajiâ de miişcarea metaforică a vorbirii. în vreme ce metafora este calea prin care oamenii ajung. la. noţiuni, mitul este calea prin care, oamenii ajung la explicaţii ; explicaţia . originii lumii, a omului, a diverselor valori. „A cunoaşte miturile înseamnă a -învăţa secretul originii lucrurilor"', remarcă Mircea Eliade. Mitul povesteşte mai întotdeauna o geneză. Evenimentele care s-au petrecut demult si departe seamănă oarecum cu cauw lucrurilor : sînt tot afit de imperceptibile. Relatînd un eveniment ., care a avut loc în timpul primordial. şi fabulos al începuturilor, povestitorul mitului are convingerea că a atins cu mintea originea căutată a,lucrurilor Mitul preferă Bă vorbească .-de evenimente petrecute ab origiiw deoarece se.aseamănă cu cauzele ■inaccesibile experienţei imediate. Prin imit, oamenii încercau sa. in-teleagă „Necunoscutul" din. spatele' fenomenelor şi, ^ai ales, sa se 5. înţeleagă cu el. Mitul evoca pentru a invfca. Mitul avea şi . o vakj« magfcă.. Povestind isprăvile exem^ ai,e unor fiinţe prodigioase, «erou să se împărtăşească din forţa mituri nu atît pentru a-,şi « idem, p. 42. 7'Idem, p. 36. s idem, p. ?7- .,„pcts du mythe, Pa-Tis, Gallimard, 1963, P- 86 nojttn|e, ci. mai ales, pentru a* se 'KideWnP ti a acţiune. Mitul este mai «gin o teorie explicativă şi mai mult ■ „n model operaţional. Mitul iprefigu-jgoio explicaţia zonelor fincâ mesbăpî-„ite alle m-eldiiiuiliui. linsă preicuimpâiriiirea vieţii' ipraigimicrtiiae şi senzorial-aifeatilve, jotaniKă «noir lunialite ruidiimiantaire şi a varfblilrii nativei, diriîinia dezvialitainea oîtnpu,'lu'' samiiqtiic şi nu liinigăiduibi încă transformarea „Nevăzutului" în „Invizibil"- Ş' a ..Necunoscutului" în „.Incognoscibili''. iNefiiinid lî.niaă în. sfare să dea universalului un nume distinct, oamenii acelor vremi nu puteau deosebi încă universalul de particular. Ce nu poate fi numit nu există pentru mintea umană. „Invizibilul" şi „Incognoscibilul" nu pot sâ apară decît atunci cînd vorbirea a reuşit sâ creeze cuvinte categoriale, oare se adresează mai ales minţii. Mitul este în primul rând vorbire, o vorbire in Care dominantă este dimensiunea pragmatioo-afectivă, nu cea intelectuală. Desenele rupestre sînt o ilus- - traţie nu a naturii, ci a unui discurs (nitico^magic. In mit, explicaţia este încă o poveste şi se adresează mai mult sensibilităţii decît intelectului. Mitul foloseşte "lumea care se poate arăta pentru a se apropia ide lumea care nu se poate decît demonstra. In mit, modelul „Necunoscutului" şi aii „Nevăzutului" era o fiinţă ascunsă „în spaţiu" şi,''mai ales,, „în timp"; Mitul este o concepţie asupra lumii1, în care pragmaticul!, senzorialul, afectivul şi raţionalul fiind la începutul diferenţierii lor, menţin activitatea, intelectuală' în preajma experienţei curente, insă în imit se manifestă deja demersul fundamental al gîndirii : folosirea unui fenomen prezent — vorbirea — pentru a semnifica un eveniment ab- ' senjt — originea. Iintr-o vreme oînid viaţa pragimiaifflcă şi senziartiail-afectiivă — era mult mai intensă decât activitatea iintelectuailâ şi teoretică, mitul a fost singura modalitate de înlănţuire coerentă a ideilor. A trecut imu-ltâ vreme .plină cînd mitul a devenit teorie şi magia s-o transformat în tehnică. Dar dacă se poate spune că mitul este (modalitatea arhaică a teoriei,, aituinicl'r se pbalte admite şi că teoria este modalitatea modernă a mitului, ilin vreme ce mitul este o „teorie" iîn came lintalladtuil se aia în apropierea sensibilităţii şi nu poate sâ reflecte universalul desprins de particular, teoria este un „mit" în .care Intelectul s-a distanţat îndeajuns de sensibilitate încît poate să autonomizeze cunoaşterea''universului cu ajutorul! unui concept. în teorie, geneza mitică devine generalul abstract. Miturile nu sînt însă lipsite de orice raţionalitate, ci numai de veracitate. Ele nu reflectă adevărata cauză a lucrurilor, dar reflectă .deja faptul universali că lucrurile au o cauză. ..Departe de a fi, cum s-a crezut aide-seaj, opera, unei «funcţiunii fdbulatoa-re», care întoarce spatele .realităţii, miturile şi riturile oferă ca- valoare principală faptul că păstrează pînă în epoca noastră, sub' (formă reziduală, moduri de observaţie şi de reflecţie care au fost (şi irămîn fără îndoială) exact adaptate descoperirilor. de un anumit tip : acela pe care îl îngăduie natura,, pornind de la organizarea şi exploatarea ' speculativă a lumii sensibile în termeni care privesc sensibilul"10. Mitul este o macro-meiaforă în care începe să se formeze o explicaţie, iar metafora este un micro-mit w Claude Levi-Strauss, La pensie sau-vage, Paris, Pion, 1962, p. 25. 87 in care începe să se formeze o noţiune. „Mitul — scrie Georges Gus-dorf — nu e sfîrşitul raţiunii, ci mai degrabă începutul ei ; el desfăşoară indistinct toate (posibilităţile acestei naturi" 11. Insă »"n primele explicaţii, în mituri, adevărurile se formează cu capul în jos, aşa cum se formează imaginile lucrurilor în creionul copiilor înainte ca experienţa sâ le restabilească poziţia. Preponderenţa prag-maticuiluui — neputinţa — şi a afectivului — frica — structurează primele explicaţii într-o formă răsturnată. In opoziţie cu ce povesteşte mitul lui Prometeu, focul n-a fost coborît din cer pe pămînt, ci ridicat de pe pămînt spre cer ; geniul omului este acela care a domesticit incendiul devastator din natură şi il-a transformat în focul făuritor de cultură. în mitul Facerii din Vechiul Testament, ridicarea omului din natură în cultură, din „paradisul" inocenţei în „infernul" cunoaşterii, trecerea lui de la consum la producţie, sînt prezentate ca o „cădere" şi nu ca o „înăiţaire". Cunoaşterea este, într-adevăr, originară, dar este o virtute, nu un păcat. Cauzele care au determinat transformarea haosului în cosmos apar în Biblie ca electe ale voinţei divine : Dumnezeu crează în fiecare zi forme de existenţă superioare celor create în ajun, încununîndu-şi activitatea contraentropică prin făurirea omului după chipul şi asemănarea sa. înălţarea omului din nom-valenţa naihurii pînă la bivalenta culturii este înfăţişată în Biblie ca o cădere care provoacă In mod firesc nostalgia după vremea cînd „unul primordial" nu se dedublase încă : omul nu se dedu- blase încă în bărbat Şi femeie, ncă i„. valoarea nu se dedublase Zei pozitivă şi (negativă ; aşa se exp|i<:â bărbat de ce Eva provine dintr-un fără contribuţia femeii si bus Provin* dintr-o femeie fără contribuţia bărbatului. Aşa se explică voga pe M ' o recapătă mitul întoarcerii |a natur în (momentele dificile ale istoriei ° Destinul creator al omului, care creaţia este mai importantă de cit rezultatul ei, apare în mhuj |uj Sisif ca un chin, nu ca o bucurie, ca un blestem, nu ca o binefacere.' (Miturile explică ibmea nu numai antropomorfic, dar şi sociomorfic. Munca silnică a sclaviilor nu putea inspira o interpretare optimistă a activităţii umane. Dacă nostalgia celor două versiuni „androgine" după un timp primordial al «distincţiei este de esenţă antropologică - contrastul dintre ele este de esenţă sociologică : revolta dragostei spirituale •împotriva puterii materiale. Ce a devenit această dragoste după ce a ajuns şi ea la putere este o alto poveste. Că modul în care un mit explică lumea depinde şi de relaţiile sociale dintre oameni, nu numai de relaţiile oamenilor cu natura apare şi în cazul contrastului dintre raiul iudeo-creştin şi cel grecesc. „Paradisul terestru mozaic, cu arborele său de neatins la mijloc ar putea părea unui platonician un loc de condamnare, un exil departe de esenţial, mai rău decît acela în care lîncezim" 12, remarcă Christian Bru.net. S-ar putea spune că Adarn şi (Eva au fost izgoniţi din idilica grădină tocmai pentru că „au îndrăznit sâ viseze la paradisul platonician". Contrastul. K Georges Gusdorf, Mythe et metaphy-slque, Paris, Flammarion, 1953, p. 284. 13 Christian Brunet, Mythes et croyoti-CG.9, în Revue de meta. et de mor., no J, 1964, p. 283. 88 dintre cele două raiuri pare sâ ex- contrastai dintre o societate florhică, /monoteista şi monoiogală "^oita republicană, politeistă şi dia-ÎLaiă. !'n Pr',ma' cunoaşterea era imejdioasă, in cealaltă era nece-^fâ în prima, era blamată, în cealaltă', era solicitată. Există în epoca noastră atît tendinţa de a 'z9on' miturile pentru a spori obiectivitatea cunoaşterii, cît şi jendinţa contrară de a le culitva pentru a sparge zidurile reci ale raţiunii. Este ins° nevoie atît de mituri, cît de depăşirea Jor. într-un anumit fe|, miturile mai participă şi astăzi Ia explicarea lumii. Modelul mecanic din veacul trecut, modelul cibernetic din zilele niaastre, modelul sojdieităîţji de consumaţie sînt şi ele un fel de mituri : particularul prezentat ca universal... Mintea umană simte mereu nevoia să-şi sprijine abstracţiile pe reprezentări concrete, să pairtiaulairizeze universalul, să modeleze orice teorie. Filozofii ar fi mai uşor de înţeles dacă ar mărturisi din capul locului mitul de la care au pornit în construirea sistemelor lor. Husserl, de pildă, devine mult mai accesibil din clipa în care s-a înţeles că „egoul constituant" nu este decît paradisul platonic mutat din transcendent în transcendental. Ceea ce se poate cere gindirii umane este sâ devină, la momentul potrivit, icotnadasltă : cînd un mit începe să împiedice dezvoltarea cunoaşterii să-l înlocuiască cu un altul mai cuprinzător. Miturile au, intr-adevăr, tendinţa să încremenească, în vreme ce explicaţiile trebuie să evolueze. Miturile sînt dogmatice, explicaţiile sînt critice. Miturile s'mt conservatoare, explicaţiile sînt revoluţionare. Miturile transformă limitele istorice ale cunoaşterii în limite eterne ale gindirii. Miturile cultivă pasivitatea gindirii, explicaţiile solicită activitatea ei. Miturile se impun, explicaţiile se propun. Miturile sînt indiscutabile, explicaţiile sînt controversabiie. Miturile trebuie supuse, periodic, unei reexaminări critice. Exista mituri străvechi, dar nu există explicaţii străvechi. între modul in care înţelegeau miturile cei din trecutul îndepărtat şi modul în care le înţelegem noi, cei de azi, există o deosebire fundamentală. Pentru cei din vechime, miitull era o povestire în care InidiBviduailu!! se universalizează ; pentru noi, mitul este o poveste în care universalul se individualizează, în mintea lor se află în prim plan valoarea cognitiv-opera-ţională a mitului ; în mintea noastră apare în prim plan valoarea lui expresivă. Repovestindu-ne, astăzi, vechile miitumi emoţia' noastră este mai mult estetică deaît religioasă. Spre deosebire de legende, care sînt naraţiuni morale, miturile sînt povestiri religioase. Mitul este sacru şi se adresează credinţei, în vreme ce explicaţia este profană şi se adresează gindirii critice. Capabili să gîndim universalul ca atare, printr-o abstracţie de extremă generalitate, noi putem aprecia critic miturile şi astfel le putem depăşi, însă a depăşi un mit nu înseamnă a renunţa şi la adevărul universal care a început să se formeze în şi prin el. A depăşi un mit înseamnă a reaşeza adevărul lui cu capul în sus. De aceea nu cred câ au dreptate cei ce prevăd că în era călătoriilor interplanetare nu va mai rămîne nimic din mitul care a împărţit lumea în două tărîmuri : cer şi pămînt, aici şi dincolo, sus şi jos. însăşi dialectica lumii şi a cunoaşterii ei este prefi- gurată în acest mit Oamenii se vor strădui întotdeauna sâ descopere esenţa de dincolo de lucruri, cauzele din spatele efectelor, viitorul către care se îndreaptă prezentul. Şi vor fi nevoiţi sâ întrebuinţeze mereu sensibilul pentru a ajunge la inteligibil. Oamenii nu pot decola de pe fenomen pentru a ajunge la esenţă cu un alt vehicul decît vorbirea... De metaforă şi mit ne-am putea dispensa numai dacă am ajunge într-o lume în care esenţele n-ar fi îmbrăcate în fenomene, cauzele ar fi tot atît de sensibile ca şi efectele şi viitorul ar fi sincronic cu prezentul, in lumea noastră însă, metaforele şi miturile sînt inevitabile. Cal cu cap de om (detaliu dintr-o icoana pe sticlă din Făgăraş) radu bourean ii /mitizarea istoriei Istoria încearcă să reconstituie desfăşurarea vieţii umanităţii în litera şi sub semnul realităţii, adevărului. Dacă cităm spusele lui Jules Romains, conexîndu-Je cu anumite date specioase dîn onest uitiiaţ 'repertoriu o) lumii, putem constata că , „In unele momente istoria pare opera unui ro moncier foiletonist". Trecînd peste datele obiective şi subiective ale compusului istoriei, pentru a intra, sau a ne apropia de motivul, de sensul interpretării de foţă, ar fi să ne gîndim la aspectul cosmogonic al fenomenului istoriei, a! originii umanităţii, a! raporturilor între divinităţi şi oameni. După preistorie se încheagă istoria mitică, istoria orală, lanţul de mituri, din care cu un efort «te *u*fid*tate şl oâufind adopte, să şi creeze un sistem, o dîs cipiinâ ştiinţifica bazata pe descoperiri arheologice, pe descifrări de texte, de sisteme ele scrieri antice, istoricii prin timp, purced la o dernîtizare a istoriei. Ne abatem de la schema elementară, aniversai abstract al evenimentelor general istorice, pentru a .încerca să .fomniuiicirn itimiid o tew' o mitizării sau remitizăriî istoriei, de-monstrînd că umanitatea, cu toate etapele progresive, de elevare, de sublimare a spirilfcul'Uii,, de adiiiniaiire a cunoaşterii, a revenit şi revine la această nevoie de a îmbrăca realitatea (realitatea istorică), eroii, pionii acestui şah peren al istoriei cu atribute, cu nuanţe suprafireşti, trecînd prm (toate 'Stadiile clivrlliizajţiiiliar, pînă în pragul epocii moderne, ades în câicînd şi timpul acestei epoci Evul Mediu, cu toate lucrările hagiografice, Gestele, cronicile şi un amalgam de date antagonice ca fi-nalliitlalte dar vehiiculiind demente de istorie şi «stadie .m'ffii.oâ, >d-:e esenţa oneşitiină,, sau fetica, pagină, inînd pe rmd sacralizează şi desacralizeaza momente, gesturi, personagii, dind mult de lucru istoricilor adevăraţi, cu sistem şi metoda ştiinţifică. Cronicarii de pretutindeni, datorită informării sau culegerii întîmplâtoare şi necon tratate, cri şi lexicului ades incif/nat prin forme arhaice sau curkzitcjt. H*> stil, dau ades o imagine cu totul de pariata c! modelul viu pe care 1 consern-ne-azâ, oe care-l desnneaza Klo-ria, Renaşterea anti-istorică, sâ-r.nd pestr> depozitul medieval în mr terie, profesează, reia noţiunea civili zaţiei unice abstracte, forjînd îrnag'i 91 nea unei antichităţi de proprie viziune. insă istoricii au impus o viziune reală asupra fenomenului istoric ţi a desfăşurării vieţii umanităţii, cum au făcut Machiavel şi, sărind peste număr, Geambattista Vico (1668-1744) care pune bazele Istoriografiei şi Sociologiei moderne, prin critica originilor şi a religiilor, lansînd o teorie a ciclurilor civilizaţiilor, teorie care însumează trei etape, trei virste în spaţiul istoric universal : „evul divin sau mitic, evul eroic al puterii, al forţei, evul uman sau al civilizaţiei libere". După chiar părerile comentatorilor, ciclul revine şi, sprijinindu-ne pe acest datum şi pe exemple notorii consemnate de cronica vie a timpurilor, cît şi pe documente, asistăm în anumite spaţii istorice, în anumite momente, la fenomenul de remitizare a istoriei. între realitatea istorică şi fabulaţia mitizantă, fiinţează o circulaţie continuă. Popoarele, masele, unele straturi ale societăţii au simţit la anumite date nevoia de a interpreta faptul istoric, au privit prin dioptriile stadiului lor de neinformare, de ignorare a legilor ştiinţifice ale istoriei, creînd o cronică apologetică, transfigurînd figuri istorice, afublîn-du-le cu însuşiri extra sau supraumane, recreînd mitul istoric, mitizind istoria şi personagiile. Se făcea oare simţită nevoia unei lumi intermediare, ca aceea închipuită, personificată simbolic de vechii greoii, o nouă theo-gonie, nu aceea titanică, a spaimei, şi totuşi o înfrumuseţare a stării lucrurilor, a personajelor autentice din spaţiul istoric respectiv ? Nevoia de a crea martiri, fiinţe urcate la un stadiu uman superior sau chiar supra uman ? Fiecare vîrstâ a umanităţii are e perle sale. Omul se Identifică cu pe°" sajul istoric, cu natura timpului său prin acel sentiment al „naivităţii" cum îl formulează Schiller. S-ar părea -nimic nu este depăşit, decît în formă3 că ciclurile revin. „Spiritul homeric' este al tuturor timpurilor". Este vorba de nuanţe, dar de nuanţe care formează o nouă structură, aparent Miitizînd momente sau fiinţe, jn speţâ personaje istorice, în orice epocă, oamenii reeditau o nevoie, esenţa unei tendinţe de a se reflecta, de a se privi în oglinzi apolinice, olimpiene. Transgresarea personajelor istorice din strictul sens al istoriei într-o lume de mlit, în simbol sau simbolică stare conferindu-le o altă dimensiune, aceea a neobişnuitului, a suprafirescului, a deismului într-un fel, cît şi acea stare euforică de fericire inefabilă sau groază, cînd un ins, un personaj istoric, eroul adoptat apoi de multitudine, printr-o subită proiectare dintr-o lume în alta îşi depăşeşte identitatea reală din lumea familiară, obişnuită, în domeniul simbolic al fabulosului, în altă lume şi temperatură psihologică decit cea proprie, este o permanenţă a naturii umane. S-ar părea că inşii stăpîniţi de această psihoză, şi în istorie cazurile sînt frecvente, sînt acele naturi umane care trec de treapta unei psihologii normale, a unor naturi de o con. strucţie deosebită, înscrise pe linia unor biologii, a unor tare sau construcţii biologice aparte. Doctorul psihiatru Henri Ey spune că : „epileptoidul are tendinţa să se fixeze in grupe familiale sau sociale şi pe idei de ordin general, cu nuanţă sentimentala sau mistica. Se în-tîmplă ceva, ceva fulgerător, izbucnit de nu se ştie unde, care este in 92 galoşi timp foarte puternic şi foarte figurat", care face corp cu corpul î'osuşii. rfiliinrfu-5 în aoetaşi timp straraiu de străin". ^r fi vorba de personalitate şi aură", ar fi vorba de unele oaziuri de autoproiectare, de o automitizare, de un „regim dual", de concretul figurii istoriile© şi de imi'rtizarea Ilui. Mutliţi dintre aceştia sînt îmbrăcaţi de acea aură" care precede crizele de beţie euforică, de kalopsie, care dau personajului o stare şi o senzaţie de revelare a unei lumi minunate, o viziune atît de limpede, de clară, asemenea unei iluminări încîntâtoare. Unii se imaginează, prin impuls, mandatarii unor forţe sau lumi superioare pentru împlinirea unor gesturi, a unor oote de spectaculoasă universalitate. Fecioara din Orleams se simţea deţinătoarea unui astfel de mandat transmis de lumea viziunilor sale mistice. Umanitatea, în particulele sale fie de formaţie spirituală, de metafizică socratică, fie prin credulitatea simplităţii absolute, avea revelaţia sau adopta personaje istorice transgresate din realitatea lor istorică, fizică în revelatoare fiinţe fabuloase. Lumea a fost deschisă la fenomenul forţelor multiple, diverse, ades contradictorii ole naturii şi ale necunoscutului. Dar adeseOi, 5>n desfăşunaineo istoriei, personaje, adoptate de conştiinţa şi sensibilitatea maselor, erau fiinţe care se auto-supradlmensionau, se outo-rmtizau fie din impuls epileptoidic, fie din sentimentul exacerbat al gnan-doorei. Unele cazuri, cum ni le relevă istoria, erau cazuri de automitizare dictate de o denegksne psihică, precum in «auf lui Caligula care, pretinzîredu-se descendentul unui nemuritor, detfieat de «pena sa, se proclamă moşteni- tonul ilui Cezar, Oatavnan August. Caius Caligula işi arogă şi îşi apropie atributele unor sem'izei ca Hercule şi Bachus, fabulează câ este vizitat noaptea de către zeiţa Dlana, soţia lui, că ane toate viciile şi puterea zeilor olimpici .rmergîind ou ambiţia pînă a-î egala şi înlocui pe Apolio. Nu din nebunie, precum Caligula, ci deliberat, cu sînge rece, văzînd un mijloc de guvernare şi un scut tiraniei, Domiţian s-a vrut zeu, procla-mîndu-se fiu al Miinervei, semnînd edictele imperiale ou formula : „Domine et Deo placu'it", lâsînd să fie sacrificate turme întregi pe olltairul şi în templul ce-şi dedicase. Ei nu sînt adoptaţi numai de mulţimea romană sau din statele supuse Imperiului, din supunere de oarbă teamă sau de noapte a conştiinţei, ci şi de către mari spirite, de artişti ai timpului, de poeţi ca Marţial, oare a ratificat cultul acestei noi divinităţi în cerul abstract al mitologiei romane. In istoria lumii, în istoria vechiului Egipt, se produce o repetată transgresare a fiinţei regilor în rosturile şi nomenclaturile divine. O împlinire osmotică cu divinitatea, sau ca aleşi ai lui Ra, zeul Rî, precum acel Ramses al M-lea, centenarul rege care a avut o sută de copii şi gustul grandiosului baroc,, care a degradat arta egipteană. Consultînd oracolul zeului Aman, Alexandru-cel-Mare este recunoscut de divinitatea egipteană drept fiu al său, făgăduindu-i domnia asupra Universului. Un fel de -miifaane esffce şi onanlioa apologetică. Dincolo de acceptarea sau neacceptarea personajului istoric care se autamitizeazâ conferinţdu-şi atribute extra umane, de către mulţimi, de către popoare, cronica apologetică conferă o aură improprie 93 personajului, eroulu'i, regelui sau timpului sâu. Poporul este un. element, nu un grup social, şi popoarele n-au primit niciodată în totalitatea lor această transgresare a insului istoric in mit, divinizarea regelui-om, decît sau prin teroare, sau prin indiferenţă. Epoca regelui Soare, epoca marelui Ludovic, a trăit-o activ sau pa-s'iv, a exaltat-o cronica apologetică a timpului ei, au combătut-o mari spirite, mari genii ca Victor Hugo şi Jules Michelet... „...vous arrivez devant ces sombres enigmes et vous en dlftes le mot terrible. Ce faux grand siecie, ce faux grand regne, ii fallaiit Sie demasquer, lui âter oette perruque qui cachait la tete de mort, montrer le crime sous. la pourpre, vous l'avez ifa'it. Je vous remercie. Oui, je vous remercie de ce livre comme d'un faiit pensonnel. Ce touls XIV ,me pese...". Este scrisoarea lui Victor Hugo, sînt cuvintele uneia dintre conştiinţele care fac disjuncţia între istorie şi mitul istoriei. Este mărturia unui slujitor al frumosului şi al adevărului... Dacă Frumosul este principiu cosmic, adevărul este principiu etic. Adevărul istoric concordă cu logica faptelor înscrise de istorie. Faptele care ar putea să ilustreze această teză sînt în parte cunoscute multora, dar marile faze şi figuri came ilustrează1 fenomenul de mitizare a istoriei în timp compun un timp de epopee. D. Paciurea : Zeul Războiului ioana eretulescu mitul si psihanaliza Jn momentul în care psihanaliza s-o constituit pe lingă metodă de te-mpeufJcâ medicală, mijloc de cerce-jare..a-ari>eil, miWulI a constituit umia ■dlim preocupărille predilecte, aşa încît s-a stabilit foarte curînd un raport diversificat şi nuanţa*, provocat de motivaţii deosebit de clare. Motivaţii : Virtual, psihanaliza preocupată de latenţe afective manifestată in limbaj (limbajul nevropatului sou quv.îintbU'1 artistic avea aerul jo-i ofere un material si,m,iJa:r) era aproape obligată să se refere Ja mit in măsura în care accepţi ■jdeee câ dincolo de sema.nltlică sou chiar în miezul ei, mitul încercu-jeste un psihism. Este vorba de o atitudine- sensibilă faţă de un fenomen al existenţei, de o constantă, psihică privită nu fenomenologic oi în cone-ulunea-ei existenţială, în rosturile cau-Jolttăţ'slor şi efectelor tinzrnd spre tota-..fcrte.'" Desigur ni se poate răspunde câ nu: există psiihism în mitul lui Sisif al lui.Rrometeu, ambele, manifes-Wbi ale unei obstinaţii, lucide. Aseme-•ea iabşenviaţii s-au . făcut, dar ni, se '"5°f cu., totul lipsite de importanţă, '.vl**H că, psihismul nu înseamnă sen-%wtalisrn (această din. urmă trasă:,. tură fiind o manifestare tipică a romantismului). Nici una din literaturile străvechi nu a fost, în nici o secţiune a ei sentimentală. Duioşiile lui Homer se instalează doair la nivelul euvîntu'lui rotund al amintirii sau al visului. Suferinţa lui Oed'ip a generat pentru unii această idee, 'numai că asemenea in-terpneităiri sînt de multă vreme perimate. Probi emfatica mitologică este mult mai profundă, uneori aproape inana liza bilă. Şi aici am spune că situăm rosibul psihanalizei. Nu concluziile ei var fi de natură să ne edifice asupra miturilor ci parcursul interpretării. Descompunerea unui fenomen artistic in trăsături multiplu semnificative este un ciştig de care literatura nu s-a bucurat, sau s-a bucurat prea puţin înainte de infiltrarea psihanalizei. Mai tîrziu critica stilistică avea să ridice importanţa analizei. însăşi ideea de anializă capătă o configuraţie mal profundă cu toate exagerările unor speculaţii excesive de care, multă vreme nu se făcea abstracţie. Şi dacă definim psihanaliza prin înţelesul ei cel mai cunoscut de analiză a psihismeJar, este uşor de înţeles atracţia ei faţă de mit, manifestată în. chiar începuturile ei. Mitul oferea un 95 moterial interesant nu fiindcâ se constituia din limbaj (e greu de imaginat un text unic şi cert al unui mit) ci fiindcă forma o zonă a latenţelor afective care nu se mai găsea într-o formă atît de semnificativa în nici un alt fenomen de cultură. Şi ne referim la faptul că mitul acoperă întotdeauna o esenţa semnificativă, o atitudine generai umană într-un context faptic dat. Aici nu mai era vorba de recurenţe sau lapsusuri verbale ci de reliefarea, din sensuri, a unui anumit tip de atitudine. Mitul nu va fi decît într-o prea mică măsură pentru psihanalist un text literar, ci un nucleu esenţial al unei anumite relaţii de spirit uman transformat în imagini care se pot reproduce verbal. Deci nu limbajul constituie în cazul mitului (aşa cum este în mare măsură pentru literatură) legătura primordială cu metoda psihanalitică de abordare, ci semnificaţiile ascunse îndărătul imaginilor relatabiie. Din acest punct de vedere lucrurile trebuie privite cu mare atenţie : relalabil înseamnă re-productibil prin cuvînt ; prezenţa limbajului este o imanenţă a cunoaşterii mitului. Mai mult decît atît, ideile de orice natură ar fi ele, se formează prin vorbire, deci prin limbaj, ceea ce ne duce din nou la cuvînt. Deci unicul raport artistic al mitului se realizează tot prin cuvînt incluzînd toate rapoartele naţionale, şi ca atare semnificative care îl constituie. în mare, lucrurile se petrec ta fel in literatură : tot cuvintu! este cel care îşi oferă sensu rile interpretării precedate de analiză (eventual de psihanaliză). Dar dacă mitul ascunde o semnificaţie primordială iar imaginile sînt doar nuanţe care o pot lumina diferit pentru o mai totală înţelegere, textul literar se dezvăluie din imagini. Fără încercuirea 96 lor analitică sensurile operei pot rg mine nedescoperite. Un exemplu. Mitul Labirintului (a cărui origine îndepăr tată este un truism) ;n oricât din variantele considerate este 0 is torie care îşi aşează în lumină imediat mesajul, (nu avem în vedere semnifi. caţiile ce se subsumează iobirkţtuluj ci conceptul în toată polisemia lui). i,a' un scriitor contemporan ca Borges sau Ale in Robbe-Grillet, sau la Faulkner ori Bai zac, o transpunere modernă a labirintului există : dacă nu are poli. semia mitului nu este mai puţin semnificativă, cu toate evidentele transferuri semantice. Dar construcţia în sine este total diferită. Nu numai că mitul este perfect relatabil, şi pentru extragerea semnificaţiei este nevoie de imagini înltr-o foarte 'mică imosuiră, dar textul (scris sau povestit) este centrat pe fundaţia labirintului, in timp ce Faulkner îl aşează undeva îndărătul semnificaţiilor sale, lair Rabbe-Grillet îl încarcă pînă la refuz cu multe alte sensuri. Aşa încît chiar dacă este literatură, mitul este înainte de toate o istorie. Fabula lui nu are rostu! discursului literar ci rostul unei istorii core îşi aşează nud eu I tematic in plină lumină. Că acest nucleu tematic este vestmîntu! unui mister, este neîndoios. Mister aparent, pentru că dincolo de orice deformare, şi odată dezvăluită textura ideatică ea se constituie co un pregnant act de cunoaştere şi iniţiere. Dincolo de deformări sau reducţii, semnificaţia unui mit este întotdeauna de natura esenţelor. Nu subscriem (altminteri observaţiile noastre nu şi-aj mai avea rostul) la ideea că mitul poate fi considerat un ritual şi nici accepţia de comentare şi interpretare a rituaJUkii (frecventă la unii cercetători moderni), nu ni se pare ca acoperă sau statutează mitul. Din p«rs- I I v. vida 1 erti*3 noaStr°» eX'*a mituri şi nu le' n(jei basme sau balade (de multe 0(l lS^a,u produs asemenea- confuzii) ^jjj in măsura in oare semnificaţia jj, ultimă este valoarea şi condiţia ■ unui °ct Pn'rnonc'l'!ai' Ş'1 esenţiali al omu-I iu' ir) raport cu existenţa şi dotat din "I spinii' sirăveclhi. Aceasta din urmă ' reiaţi? ne transferă într-un teritoriu gozoSc : raportul dintre om şi lume este un,fel fir ai Ariialdinei în onice filozofie. Deci mitul nu este .numai isto-^e ci /sfor/e cu sensuri filozofice, sen* juri cane pot include tradiţii şi credinţe străvechi-, în orice caz atitudini arhaice. « Mitul există în imemorial. Conştiinţa contemporană despre mit îl .resimte şi } consideră ica atare ; faptul acesta menţine şi senzaţia de miez ascuns al eiiuM.. Receptarea se raportează prim prezent la trecut dair şi la viitor. Din «cest punct de vedere, mitul lui Rro-meteu, de pildă, nu putea să nu moi Oibă însemnătate pentru conştiinţa modernă, Dacă o are este că sensurile Iii fundamentale sînt ale unei atitudini, 0,r, o atitudine general umană ' îşj are aricind semn if iciaţi-ai, valoarea,, deoi' Importanţa el. De ailltrhilnrteni, „in-ti-o vreme cînd viaţa pragmatică şi afectivă ena mult mai intensă decît «tivitatea intelectuală şi cognitivă, nitul era, singura modalitate de înlănţuire concretă a ideilor" (Henri fald „Limbaj şi valoare" - ed, Enei-* ofepedia română, 1973). Ni se pare I- iiiîwrdevăr că mitul este fundamentat > «ai degrabă pe idee decît prin ra-, tort uman afectiv. De aceea o cercetate o mitului, de orice natură ar fi . '*> se va baza pe semantica miturilor. • Moi cu seamă psihanaliza printr-o mir ,lf!ie ccr-e o icaraicterizează şi propu-Wdu-şi în genere investigarea unor *««ri ascunse va fi tentată să cer-«eze miturile, ca nuclee ideatice ale unei mentalităţi trecute ale unei filozofii de mult opuse, pornită să îmbine elemente ştiute cu necunoscutul existenţei şi lumii. Desigur mitul era o formulă de a surprinde date necunoscute, în imagini la rîndu-le in-expllibaibille dar reportate la o oiS'rltu -dine. Dincolo de imaginile mitului se află însă o semantică coerentă (alternanţa de pllnuri şi goluri are o ordine preoisă) : dincolo de imaginile literaturii se află însă ailte imagini în care converg elemente de priim rang, dar simbolul artistic nu numai semnificat este legea de guvernare,, aşa încît cercetarea- unei semiain'tilci literare este o operaţie estetică deopotrivă. Despre o estetică a mituirilor, dincolo de o ordine compoziţională este greu de vorbit în comparaţie cu literatura în genere. Alegoria este prezentă la nevoie, dar este foarte posibil ca imaginea artistică să fie cu totul absentă. Oiaeă avem în vedere că adesea mituriile s-au ioonis'titulit în fapte de literatură, observaţiile noastre nu sînt mai puţin valabile ; înainte de a fi literatură, mitul fusese pur şi simplu mit : evident „creaţie" ,dair barzaită pe alte principii decît literatura însăşi. Lucrul este resimţit atît de clar, încît receptarea noastră a literaturii mitologice trece la nîmdu-i peste imagini oprin-du-se lai semantică, iar Interpretarea propriu -zisă este exdlusliv semanitilcă. RAPORTURI DE ATRACŢIE. Die alicii avantajul psihanalizei în cercetarea mitului faţă -de aercetairea Uterartunii în genere. Weiinteresajtâ midi de coerenţa artfeltioă nici de valenţele arfttiiauliui1, ai pineaaupartiă de desoopenirea- unei „psihologii genetice a afectivităţii", (Jean Staroblinsld), psihanaliza se va ocupa die mit cu um dublu iinitenes : descoperirea latenţelor, aldtoă a' imlils-tenuluii diiindărătuil rnistenuiluii, acel 9? „necunoscut" pe cane mitul îl instaurează în însăşi miezul ilu'i. Ideea de dorinţă (ca.nact.eum postulat al psihanalizei, mitul oferea un alt punct de interes centrai! : metodă iniţicilă voind să devină o soluţie generală de interpretare a tuturor aspecte/or culturii caire sâ scoată în evidenţă sursele comportamentului uman, mitul era o posibilitate de a descifra acest comportament în cadrul societăţii arhaice. Studiul niturilor (către care psihanaliza nu a părut deosebit de interesată) şi ai magiei (pe care Freud l-ia iniţiat dar care nu a avut în sine continuatori) nu puteau fi 's.uifiaieirete : unica îrtewaâte*râ coenent ftloKolKoă o cionisiiiituie imiouii. Or, în afara unei profunzimi psihanaliza nu îşi avea rostul dat fiind că se considera deţinătoarea soluţiilor posibile de desimbolizare în vederea unor determinări primordiale, definitorii pentru psihismul omenesc. Explicarea (psihologică) a atitudinilor esenţiale avea nevoie de mit. DE LA MIT (LA COMPLEX şi chiar definiri ale comportament umain, există o vădită tendinţă , ikînnul mi izbuteşte. Două sînt de fapt ideile fundamentale ale acestui mit : în primul rînd ideea de destin implacabil. Această idee temă nu mai aire nevoie de explicaţie. De altminteri mitul lui Oedip este cel mai reprezentativ din-tve im.Buimie grupate în Juriul moyreî ţi funcţionează ca argument. Oracolul este o manifestare anticipată a ceea ce se va întîmpla în .mod inevitabil în existenţa individului. De destin nu se poate scăpa, acesta este în fond mesajul filozofic al mitului J'U.i Oedip, într-o instanţă secundă Oedi.p mai înseamnă şi mitul "înstrăinării. Oedip era dinainte destinat înstrăinării. Prezicerea «il obligă să-şi depăşească (*»• prlia ooiri|dii:>e umalnă normală, fcow-formîndu-ll într-un individ în alai» lumii Iul. Încercarea' de depăşire a condiţiei impuse de destin nu va fi fond decît motivul apropierii fuloerâ- 9 iod»* 0 acestuia, oeea ce îl va de-"iefrninfl pe erou la o voită şi ne;cs- (j înstrăinare, condiţie şi necesitate (jjopotrivă... în această conjunctură ^ limpede; şi uşor de observat că ^i- culpabilitatea oedipiamă este jonstiittiită efori paricid şi incest. Pu-admite că post festum, erouj este un complexat şi că din acest moment incolo Freud şi-oir ti putut instaura terminologia, dar nicidecum într-un complex iniţial, intr-o refulare a per-' sona'ju'lu'i. Cu toate acestea Freud, tore.ori'OÎt de greu acceptabil ar fi uneori nu este niciodată incoerent, îşi explică accepţia foarte clar ; termenii or fi următorii : Ideea de destin inexorabil anunţat de opaco! nu ar fi decît expresia unei latenţe lăuntrice, inocenţa eroului nu este decît aparentă şi în fond acoperă dorinţa inconştientului său. Nu subscriem la o asemenea explicaţie, sinonimiile create de Freud sînt uşor exagerate. Era mult mai important pentru societatea ofhofcă destinul, decît o particulairi-zare a lui in paricid şi incest. De altfel interesul pentru aceste două date psihice, fără îndoială existente in realitate ca refulări, ar reduce considerabil rolul psihanalizei în cercetarea unei semantici a mitului şi iinpjioiit imiinlmalizcirea mitului. Nu ne sperie aici demitizarea ei transferarea sensului într-un centru de greutate arliiicial. Exemplul comentat este die «tură să impună cîteva concluzii : 1 - Mitul a oferit psihanalizei de-wniiri care s-au statornicit şi de care ostâzi nu se mal poate face abstracţie. Complexul lui Oedip, complexul k» Narcis, complexul lui Prometeu, Wt a'stâzi realităţi ale psihanalizei, *Dnsf erate uneori fructuos în aritica Jenară psihanalitică. Atunci cînd nu preocupată de personalităţile creatoare şi de obsesiile, uneori complexele lor, critica psihanalitică decupează teme literare grupate în jurul acestor denumiri. Discipoli lui Rreud au trecut adesea cu vederea premi-zele miettearetiizaite ale unei eventuale critici literare freudiene. Freud analiza mitul -şi nu psihismul presupusului său autor. 2 — ideea de ignorare a autorului ne clarifica o altă concluzie. .Mitul oferea in sine un produs al gindirii colective şi nu o anumită operă literară aparţinind unui anumit scriitor. Aşa incit cel puţin în cercetarea mitologică nu vom întîlni riscul prezentării ps'ibismelor creatorului aşa cum se întimplă cu aproape toţi psihanaliştii literaturii, care nu cercetează opere ci scriitori prin opera lor. Lucru care fără îndoială nu este lipsit de interes dar care nu înseamnă critică literară ci psihologie a oamenilor iiuştiri, detectată la nivelul operei lor. 3 — Oriic.it de depărtată ar fi psihanaliza de semantica primordială a unui mit (conform acestor începuturi) ea este consecventă în a urmări atitudini general umane şi nu particularităţii nesemnificative pentru psihologia omenească. Desigur mai avea şi avantajul de a le pune sub lumina crudă a ştiinţei lucru pe care mitul, mai mult decît oricare act de cultură, l-a îngăduit şi instaurat. De pildă atunci oînld analizează psihanalitic sensurile psihice pe care le dezvăluie stotjuiiai Iul Moise a lluii lM.ieheiain.g.e!ta Bu.otnaire>titi, mu siîntem convinşi că avem de a face cu rosturile unor atitudini general umane ci cu cazul particular al unei anumite personalităţi, cu o atitudine dată într-un context conjunctura! dat. Desigur atitudinea are valenţe firesc umane şi 99 este neîndoios repetabila dar nu este fundamentala. In timp ce complexele stabilite de Freud prin raportare la mituri nu sînt numai atitudini' individuale (deşi individualizate, şi aici este vorba de una din figurile artistice tipice ale miturilor) ci general umane, valabile unora pentru orice scară a timpului. In ultimă instanţă complexul poarte minimaliza un mit dar nu o atitudine. Or, pîmă la un punct şi aim spune chiar în cea mai mare parte a ei, psihanaliza trecînd prin mit se raportează la comportamente. RAPORTUL DINTRE PSIHANALIZĂ Şl MIT 'CA SUBCONŞTIENT COLECTIV Nici una din aceste concluzii privind raporturile prime ale psihanalizei cu mitul nu a fost contrazisă de evoluţia cercetărilor. Numai că, ne permitem să o spunem, discipoli direcţi ai lui Fineuld, care lin land .nu au ifătauit din imit ţelul cercetărilor lor, nu au păstrat sugestiile 'magistrului. In schimb dizidenţii, chior dacă propun alte sensuri ale cercetării, se vor preocupai mai degrabă de interiorul artisticului, chiar daca nu îl vor cerceta în sine ; dealtminteri este un fapt constatat că indiferent ce tip de abordare selectează psihanaliza (exterioară sau interioară) concluziile cercetării trimit invariabil în afara operei. Dar şcoala lui lung (iniţial discipol mai apoi dizident al lui Freud), este preocupată, tot dincolo de artă, de valenţele unui subconştient cofec-tiv, ca modalitate de gîndire subsumată de anumite ipsi.holotg.ii ale urnei societăţi date. Freud însuşi descoperise această zonă a inconştientului (mai exact spus» o constituise teoretic), su- gerată filndu-i mai cu seamă de ' vestigaţiiile asupra mitului cărora adaugă cele despre magie şi r6ii' ^ De altfel lung nu neagă existenţa n con-m moi Qm. , unui subconştient individual dar ţ sideră dependent de str.uctui plă a subconştientului colectiv, care conduce la recunoaşterea vîrstei mi tice a omenirii, concepţie la care a-junseseră prin cu totul alte căi şi f;|0. zofii. Miturile sînt astfel socotite' reali-taţi ale altul timp îndepărtat care pot să nu fie canştiienlSizalte ide qmiuil actual, dar cane independent de intenţie, voinţă isaiu conştientezame sînt deţinute de subconştientul individual, dat fiind că acesta din urmă aparţine şi depinde de un subconştient colectiv. Prin Jung şi prin ideea subconştientului colectiv, mitul oferă criticii Stte-rame o variantă, o direcţie de cercetare cunoscută sub denumirea de critico mitica (de pildă cartea' lui Maud Brodklin .„Psychologieai studies of ima-gîiniation"). Datorită concepţiei despre subconştientul colectiv mitul nu mai înseamnă defularea unor refulări ci un act de cunoaştere transmis în timp, tot subconştientului, dar care răzbate în procesul artistic dincolo de intenţionalităţi. Altfel spus, psihanaliza creaţiei literare a scriitorilor nu duce numai la descoperirea complexelor sub forma obsesiilor artistice (sau a unui singur complex fundamental) di la descoperirea unor latenţe .mitice. Nu mai avem de-a face cu psihanaliza mitului ci la redescoperirea lui în arta contemporană prin intermediul psihanalizei. Şi această redescoperire nu va fi interesantă în cazul unor transpuneri alegorice, transparente (şi deci intenţionate) ale motivelor mitice oi in scoaterea la iveală a unor profunzimi artistice, unde latenţele există. 100 I jptrjo aceeaşi zonă a subconştien-ndgt colectiv, ohia-r dacă nu este ex-(tă manifest ca atare» putem situa primai • revailanificăriile mitice aie fui Gaston jjjohellard1. (Imltanesalt de mituiri im mă-S|M3 Jn care înconjoară unul din cele pjjiiu elemente primordiale, el descoperă latenţe mitice in gîmdirea savantă modernă. în ultimă instanţă face un transfer sprijinit pe mit şi condus pină in- aotuialliltaite a unor altiiibudiiini lumaine fiindaimentaile faţă de apă, aer, foc wş pămînt. Este interesant de observat c;t de transformat devine la Baiehe-jgrd (faţă de Freud) tenmeiniull de complex : ilată spre exemplificare o definire a complexul!ui lui Rrometeu : f JVopuinem deci să aşezăim sub denumirea de complex al lui Prometeu | bote tendinţele oare ne împing sâ J* jlifn tot atît olt părinţii noştri, mai f mult decît părinţii noştri, tot atît cit j magistrii noştri, mai mu.lt decît ima-> jştrii noştri". Iniţial preluînd din mi-| tologle şi consitarbînd continuitatea j pină în psihologia omului modern a * unor tendinţe de cunoaştere, deci com-| jderind mitul o aspiraţie intelectuală I ia condiţia omului modern, Bnchetard I bce din aceste atitudini fundamen-j We faţă de cunoaşterea celor patru !demente, sursele imaginaţiei poetice, «iflstonte ale artei din toate timpu-. Je. Mitul devine aşadar» o realitate » «mentă a conştiinţei (a subconştien- • JUai de fapt) detectabilă prin psihanaliza cneajţiei, obligată în uMiimă «tanţă să opereze neobosit transferul M la ooleotJv la individuali, fiindcă pe fa» unei atitudini psihice fundamente şi colective se defmeşte un anu- * tip metaforic aii artistului. Atitudine mitice (faţă de elemente) dau în ^eoţio modernă o anumită sinteză arte, un fascicol tematic de imagini ** t*n de un sistem metaforic pri- 101 mondial. Rostul psihanalizei este pe de o parte de a esenţializo atitudinile mitice» altfel decît prin tematica lor aşa cum se făcuse deobicei (complexele devin tendinţe ale cunoaşterii, dor îşi păstrează denumirea) şi recunoaşterea uneia sau alteia- diin ele în profunzimea actului artistic, ca definitorie pentru procesul constituirii artei, un anumit tip de reverie poetică şi generatoare de un anumit tip sau sistem metaforic predilect, fundamental pentru operă, dar deopotrivă pentru autor. Se observă evoluţia cu imanente transferuri semantice a concepţiei despre mirt, în psihanaliza literară. Ba-chelard a generat în critica franceză contemporană o critică tematică, din care imirtull ca descoperire artistică nu este important decît ocazional. Elementele primordiale nu sînt întotdeauna legate în arta modernă de o anumită atitudine mitică. Dacă însă o asemenea atitudine este pusă în lumină atunci ea aparţine neîndoios conceptului de subconştient colectiv sugerat de Freud şi postulat de Jung. RAPORUL DINTRE IMIT Şl LIMBAJUL PSIHANALITIC Atunci cînd menţionam statornicirea în psihanaliză a temeiurilor de complex oedipian sau narcisic, constatam existenţa unui aspect al acestui raport. Dacă psihanaliza a avut nevoie de concejpte împrumutate, aceasta înseamnă cel puţin două lucruri. In primul rind că -ea nu şl-a creat on limbaj propriu al determinanţilor. Nu sîntem de aloond cu ideea Impărtăişiită printre altele de Jean Starobinsld prin care consideră psihanaliza privată de un sistem conceptual propriu. In orice caz astăzi : subconştient refutare, delulare, sublimare, cenzura asupra eu/u/ ca să nu mai vorbim de com-p/ex sînt termeni prin excelenţă definitiv psihanalitici (aparţinînd firesc deopotrivă psihologiei). Aceste concepte reprezintă o serie de determinaţi care se vor sluji în crearea sintagmei de-term'mai-determinant de termeni ai altor domenii. Ne interesează aici determinanţii de ordin mitologiile. Ei dovedesc că psihaanaliza nu numai câ nu şi-a creat, dar nu avea dreptul sâ-şi creeze proprii determinanţi de vreme ce se iconsSiltiuiio ea ştiinţă explicativă a unor fenomene diintaideaiuina prezente in psiihiciull uman. Dincolo de explicaţia care se raporta la antecedente, de fapt la conttnufiltâţi, se sconta o nouă înţelegere a mecanismelor psihice, imai exoiatinţefcgeirea celor mai obscure trăsături propriii spiritului uman. De aci favorizarea terminologiei mitice care acoperea asemenea trăsături de canltjiiniUiilbaiBe, dalt fiindcă determinările aparţineau dintotdea.uina omenirii şi prin aceasta oricît de speculative, erau «mu mai puiŞjitn convingătoare. Chiar dacă ele puteau privi critic, sugestii, explicaţii ofereau exact pentru ceea ce era necunoscut înţelegerii oimiutfuii. in fomidi, ciumn aim văizut, acest „ineouiniosout" aipairţine şi mitului. Conştiinţei structurainte colective care l-a produs. Dezvăluind „necunoscutul" mituirilor, psihanaliza dezvăluia lantenţe neconştieniizate şi esenţiale în constituirea unei „psihologii genetice a afectivităţii". în ai doilea rind, determinanţii pentru care a optat psi-hanailiza, mai ales cei de provenienţă mitică îi asigurau preocuparea şi confruntarea au esenţe ale umanului, pentru că mitul înseamnă înainte de orice o esenţialii za re a unui gest sau cunoaştere şi implicit reprezintă tiare fuindaimeinlfcaJiă. o *ni-intere- samiBa sugestia lui Jeain .Stairabi,n,skli Qu in altă ordine de idei este «Bă sugestia lui Je. privire la ceea ce se înţeilii numaii pentru tenmi- ipmim „t|0, lamgue liimaigee a mitului (balducereo exactă mi se pare imposibilă). psin amaiiza - spune Stiarobinski - pPapu,ne modelul antropologic in cuvinte, dec in limbaj mitic (figurat şi .rnetafo*! numit mytopaieiă. Faptul că fol0. seşte termenii definitoriii din mitologie creară psihanalizei „figuri" aile limba-jullui de tip „complex al iui Narcis' sou „complex all lui Oedip". nu este valabilă nologla freudiamă (ia magistrului şi discipolilor) dar şi pentru un Ra'chebid la care semniiBcaple siînt sensibil diferite, în ultimă instanţă elementul mitologic all psihanalizei (din punct de vedere aii limbajului) nu se manifesta exclusiv im lexic ei chiar în „sintaxa şi retorica" ei ; structura discursului psihanalitic se bazează pe elemente mitologice. Expresivitatea limabjuloi fee ud ian şi deci psilhaindllsic se bozeaiâ pe această aşa nuimită „imytopo'ieză", in concluzie se poate spune că raporturile dintre psihanaliză şi mit slnt . importante din două motive fundamentale : in iprilimul 'rând ipciiihoinafiza mitului oferă explicaţii ale unei afectivităţi necunoscute dar esenţială 'şi ooraAnuă în spiritul uman. im- oi doilea rind aplicaţiile attudinilor mitice la literatură sînt de natură să definească atît conştiinţa structurantă caie produce opera cît şi tematismul predilect al acestuia. Ceea ce nu este puţm. lucru : dar insuficient. Raporturile dintre psihanaliză şi estetică sînt inevitabil excluse. 102 narcis sarnescu lingvistica si semiologia -' metode de cercetare a mitului \ Discurs şi act, Primii teoreticieni ai mitului au fost Homer şi Platon. ţi in „lliada" muthos i se opune lui to ergon : dibăcia prin şi în discurs este corelată antitetic dibăciei prin şi in act; cuvîntul este antonimul lăncii - ambele fiind mijloace pentru obţinerea unei victorii. 1 1.2. In „Protagoras", Platon opune ,,lo-gos"-ul ,,muthos"-lului, primul desem-nind discursul logic, argumentarea dialectică, al doilea o naraţiune fără demonstraţie, neconvingătoare. 1.3, Unele teorii moderne ale mitului par a aduce din nou în actualitate opoziţia platoniciană. Aceste teorii susţin că la nivelul sistemului uman de cunoaştere coexistă două tendinţe : deformarea realităţii (mitizarea prin artă) şi re-formarea sau menţinerea datelor sale obiective (demitiiarea prin ştiinţă). 14, Unitatea dialectică discurs-act îl caracterizează pe homo duplex. „Existenţa omului pe două planuri de cunoaştere, a concretului imediat şi a teoreticului universal (s.n.), nu alcă- ' K. Kerenyi, La religion antique ed uewg, Geneve, 1957, pp. 19—20. tuieşte decît una din formele structurii bipolare umane." 2 lntr-o primă abordare putem afirma, aşadar, că „mitul este o povestire ale cărei elemente nu coincid cu realitate integrală (decît parţial, n.n.) 3, dar care, imaginar, reproduc, pe calea tradiţiei orale sau scrise, o tentativă de explicare a unei dificultăţi de ordin moral sau metafizic." 4 Definiţia ar putea fi nuanţată prin aceea pe care o propune M. Eliade -„mitul povesteşte o întîmplare sacră ; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timp fabulos al începuturilor." 5 Nucleul generator al mitului, condiţia valorii sale poetice şi practice, este, aşadar, existenţa funcţională, în structurile mitice de adîncime, a cuplului opozitiv real — ireal (cit. care nu este încă real). - I. Biberi, Principii de psihologie antropologică, ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti. 1971. p. 76. 3 B. Malirnowski (Myth in Primitive Psychology, 1926) afirmă că „mitul într-o comunitate arhaică, adică In forma sa vie originară, nu este o simplă întîmplare istorisită ci o realitate trăită (s.n.". H. Morier. Dictionaire de poetique et rhetorique, Presses Univ. de France, 1961, p. 265. 5 M. Eliade, Aspecte du mythe, Paris, 1963, p. 15. 103 Cristaliza rea mitului în jurul unui fapt concret are ca finalitate explica rea unui fa pt necunoscut, integra rea lui într-un univers ştiut şi cognoscibil. Mitul apare, deci, ca un act de cu noaştere, de formalizare a informatului. 2. Limbaj şi metalimbaj. Substantivul mitic este diferit de substantivul iim bii profane. „El evocă mai multe imagini incoerente, în aşa fel încît spiritul ti rit din imagine în imagine o-junge dincolo de ele, în căutarea unui semnificat ascuns care scapă reprezentării." 6 in mit se manifestă demersul fundamenta! al gîndirii umane . „folosi rea unui lucru pentru a semnifica alt lucru." 1 Afirmaţia o regăsim şi la I. Rudhardt : 8 mitul fiind de natură simbolică, fiecare imagine semnifică altceva decît ceea ce reprezintă, fiecare schemă altceva decît ceea ce povesteşte, iar structura globală, eterogenă şi continuu modificată, altceva decît un ansamblu de relaţii. In acest fel, semnificaţia îi apare lui J. Rudhardt ca o virtualitate, ca o aspiraţie spre sens, iar decodificarea mitului devine derizorie, dacă nu imposibilă. Concluzia ni se pare eronată, deoarece, căutarea semnificaţiei nu înseamnă non-cunoaştere ; polisemia (apariţia unor noi sensuri, unor complexe de simboluri) este o condiţie esenţială a cunoaşterii universului polimorf prin limbaj, şi, nu un obstacol, determinînd o atitudine agnosticistă. 2.1. Prin mit omul încearcă sâ înţeleagă universul şi propria lui existenţă. « J. Budhardt, Cohirence et incohe-rence (le la. structura myihigue : na .Sonction symboVlque, în DIOGpNE, 77, Galllroard. 1972, p. 43. ' H. Wald. limba) şi valoare, cd. enciclopedică română. Buc, 1973. p. 20. ' J. Rudhardt. loc. cit. p. 47. Din acest punct de verif»™ poate fi considerat o formă n ■ ■ n, , raţiu- nii. Dar, omul nu este numai anima| raţionale, ci şi animal symbolicum după cum afirmă E. Cassirer 9 ' Expresia directă a gîndirii simbol' este limbajul. Schemele structurale a| limbajului integrează toate schemei elementare, organice şi psihologice aie individualităţilor hominiene de oarece „limbajul este expresia omului considerat in întregul lui" ™ şi in reia' ţiile sale cu umanitatea. Cuvîntu! nu este numai un instrument de generalizare simbolică a unui sens concret, ci şi un instrument de particularizare, de revelare, sub mul titudinea semnificaţiilor, a sensului primar. Astfel, ir, interiorul limbajului pot fi observate două direcţii complementare, una ascendentă, de abstractizare şi generalizare (poezia, mitul), cealaltă descendentă (menţinînd echilibrul), de particularizare (analiza lingvistico, semiologică, etc), de re-explicare a universalului prin concret, a simbolului prin raportare la real. 3. Mit şi naraţiune. Mitul este naraţiune, dar el poate apărea înserat într-o secvenţă narativă. înglobarea mitului într-un lanţ narativ presupune o serie de transformări ; introdus într-un text non-mitic, mitul este demis-tificat, desacralizat, în contact cu elementele de „real" conţinute de acest context. P. Zumthor descoperă fenomenul demitizării în „Povestea Croatului de Chretien de Troyes : un personaj îi dezvăluie lui Perceval semnificaţia Graalului (element mitic), dor această explicaţie trimite la episoo- •> E, Cassirer, An Essay ou Man, Se» lîaven. 1944. „fi„ >" II. Delacroix. Le Langagc et la s(>e, Paris, Aîcan, 1924, pp. 14 şi 104 jele naraţiunii propriu-zise şi nu la „ realitate exterioară,11 Relaţia mit-naraţiune este caracte rjxată de reciprocitate. Contextul, in cCre apare mitul, îi pune in valoare n0i conotaţii, îi acordă noi simboluri (demistif'i^area reprezintă o dilatare sau o reducere a semnificaţiei mitice), jn acele.,, i timp, mitul constituie pen-(ru naraţiunea care-l înglobează o posibilitate de (auto) cunoaştere me-jotextualâ, d*> decodificare, inserata in mesaj. Mitul ca formă a spunerii, este resemnificat de către poet. La inceput mitul se semnifică doar pe sine ; odată integrat, însă, intr-o povestire imaginată de un romancier, de pildă, el dobîndeşte un alt sens, o sententia, deosebită de semnificaţia o~ riginară,1' Actul retorico-lingvistic de integrare a mitului intr un discurs narativ se constituie ca o formă de conservare şi perpetuare a „miticităţii" (chiar de-socralizate), a schemelor arhetipale, şi, in aceiaşi timp, ca un model de interpretare, cunoaştere şi extindere a polisemiei mythos-ului. 4, Relaţia dinamică ritual-mit. Drumul de la ritual la mit semnifică o trecere de la particular la generai. Ritualul este metonimic, mitul a devenit metaforă. Sau, reluînd o idee a lui R. Jakobson, ritualul ar putea fi o „metaforă infirmată" Care este conţinutul acestui concept ? El semnifică infirmarea stării metaforice (metapho-rical state) în favoarea stării reale llactual state).13 Cu alte cuvinte apa renta metaforică a ritualului se rezolvă în praxis, 4.1. Ritualul este un fapt de natura, pe cînd mitul este un fapt de cul- " P. Zumthor. Essai de poetique mâdi-™0,e, ed. du Seuil. Paris. 1972, P». 359-360. K ibicl. d. 359. " cf. Style in banyuage, p .36». tură. Primul este act magic, re »etat ciclic - reflex al regularităţii anotim purilor, ai mişcării astreior - sau, le gat de necesitate şi hazard (aducerea ploii intr-o perioadă secetoasă). Cel de ai doilea, lipsit de proprie taţi magice este investit cu valenţe etico estetice, existente şi in universul ritualic, ca elemente non-marcate. Ritualul are o finalitate practico . modelarea realităţii in folosul celui co re-l oficiază sau al celor pentru ■ rp oficiază. Există o perioadă de confuzi" ,-j mantică şi axiologică, la care m, ne vom opri, cînd mitologia este mea practică magica, iar ritualul o , suma" de mituri embrionare, necristr"'-vu, informale. Mitul este conştiinţa de sine o ri tualului, aşa cum ritualul este „inconştienţa" mitului. 4.2. in cadrul ritualului, în speţa, r. tualu! magic, Frazer analiza, cu mulţi ani în urmă, acţiunea a doua legi fundamentale : asociaţia prin conţinu itate (mana şi tabu) şi asociaţia prin similaritate 14 Contiguitatea şi similaritatea, combi narea şi substituţia, vor deveni prin ci pi i le fundamentale, prin intermediul cărora se defineşte mitul şi ritualul In termeni structuralişti, ritualul sau povestirea rituală, este prezentat de A. J. Greimas, ca o imixtiune a elementului sintagmatic (planul contigui taţii, al combinării) in sfera para dig mei (planul similarităţii, al substituţi ei), in timp ce C. Levi-Strauss defi neşte mitul ca o corelaţie paradigma tica între doua perechi de unitaţ olt semnificatului. 4.3. Prin analogie cu dicotomia soussti rionă langue/parole, putem stabili in » ut. .1. F. Frazer The Golden Bouyh • A study in magic and religton, New-Voik 1933, ed. a IlI-a, partea I. cap. HI. 105 contextul mitic un cuplu opozitiv, simetric, cu funcţii asemănătoare primului : ritual / mit. in planul mitic ritualul are aceeaşi funcţie ca vorbirea în pionul lingvistic : ambele reprezintă o utilizare concretă, individuală a fenomenului su-praindivid'Ual, semnificat de mit şi respectiv de limbă. Limba se realizează prin vorbire şi mitul prin ritual. Dar, în timp ce limba este condiţia esenţială a existenţei vorbirii (altfel spus, vorbirea presupune o limbă), mitul nu este necesar pentru apariţia ritualului. Perioada de co-prezenţă (ritual-mit), in plan temporal (poate exista o co-prezenţă şi în planul exegezei mitologice), nu poate echivala cu o „colaborare", în sensul relaţiei reciproce limbă-vorbire, ci după cum am mai spus, cu o confuzie de planuri, confuzie, cerută de procesul „încifrării mitice". Reciprocitatea, coexistenţa (limbă-vorbire) în acelaşi plan temporal, corelaţia simultană, este înlocuită în sistemul mitologic de o relaţie univocă : ritual mit. Relaţia inversă (sau existenţa simultană a celor două relaţii) : mit ritual sau mit ritual, ar constitui o de-realizare a mitului şi, prin acest fapt, o anulare demistificatoare a ritualului, deoarece, condiţia de existenţă a ritualului este aspiraţia spre mit, transfigurarea mitică. Ritualul există în măsura în care se poate codifica în mit. între ritual şi mit există o relaţie paradigmatică, de substituire. Ritualul nu se realizează prin mit, ci se transformă în mit. 5. Structuralism şi semiologie. Mitologia constituie pentru lingvist sau semiolog un vast cîmp de investigaţie, deoarece, ea este un metalimbaj „natural" (limbaj ale cărui semnificaţii secunde se structurează pe baza nei limbi deja existente - limbaţi T biect)15. Cercetătorul va studia, aşadar, f0 mele acestui semnificant complex (mi" tologia) şi modul de funcţionare aj acestor forme, în scopul revelării sem nificotului mitic. Operaţia de individualizare a semnificatului va fi cu atît mai dificilă cu cît unitatea pe care o formează cu semnifioantul este mai labilă decît în limbajul comun altfel spus relaţia dintre cei doi termeni ai semnului mitic este dilatată polisemie. 5.1. O analiză a semnificaţiei - aso cum remarcă A.J. Greimas16 _ trebuie să se constituie într-o nouă „terminologie". Cu alte cuvinte, cercetătorului îi revine sarcina să traducă mitolim-bajul conotativ (= limbaj mitologic plurivoc) în ideolimbaj denotativ (= = limbaj ideologic univoc). 5.2. Lectura mitului nu poate fi sintagmatică, ea constă în surprinderea raporturilor paradigmatice dintre unităţile semnificatului mitic (teologeme, mitologeme, etc.).17 Avînd în vedere numărul limitat al unităţilor semnificative, expresia mitului poate fi „matematizată", prin reducere, într-o formulă-raport.18. lată, spre exemplificare, „formalizarea" mitului lui Oedip, după C. Levi-Stnauss : raporturi de rudenie supraevaluate --—-—-■ raporturi de rudenie subevalate autohton ia omului negarea autohtoniei omului <•"• cf. A. J. Grelmas, Du Sens, Essais semiotiques, Paris, seuil, 1970, >n op. cit., p. 117 sqq. « ibid. ,s Spre deosebire de A. J. Greimas şi C. Levi-Strauss, J. Kudhardt crede câ un mit poate Ii decodificat numai prin intermediul altui mit : „un jnythe ne peut etre eompris que mythiquement." (100. cit. p. 47). 106 ţeastă structurare a mitului presu-- ne, două demersuri analitico-sinte-tfce'. °) DuPO ce mitologul a ter-jnflt analiza semnificantului, infor-conţinută de acesta trebuie di- rni fjjată sPre unităţile semnificatului, principiu' de echivalenţă prin rapor- tare |a care Roman Jakobson19 defineşte funcţia poetică, ni se pare a octiona, în sens invers, acum, şi în contextul mito-criticii. De astă dată, funcţia pe care o vom numi metami-tică (deoarece se referă la critica mitului - Şi nu 'a m'tu' propriu-zis) proiectează principiul de echivalenţă de pe axa combinării pe axa selecţiei (cf. analiza paradigmatică a textului mitic şi „formula" lui Levi-Strauss), b) Unităţile semnificative, la rîndui |or, trebuie să fie organizate într-o dublă reţea de relaţii. Apar astfel două cupluri opozitive. „Formula" lui Levi-Strauss, ca şi formula mitului, în general va putea fi în felul acesta redusă şi mai mult. lată simbolizarea propusă de Levi-Strauss — Greimas : B non A B 5.3. Plecînd de la modelul lui Levi-Strauss şi de la formula esenţializată o mitului, A.J. Greimas va încerca o dublă mito-analiză : în unităţi ale semnificatului şi în trăsături distinctive, in fond, teoria mito-critică greima-siană, se poate reduce la metodologia comparatistă, cu o specificare însă : pentru autor, comparaţia nu este enumerare de asemănări şi deosebiri, ci justapunere de identităţi, bază comună, mediator în măsurarea şi compararea diferenţelor. 6. MODELUL STRUCTURAL AL MITULUI DUPĂ C. LEVI-STRAUSS. Prin metoda sa structural-semiologică, Levi- Strauss urmăreşte să stabilească mitul (mai precis codul care-J constituie în sistem semnificant) ca „obiect avînd o realitate propire şi independent de orice subiect." Levi-Strauss demonstrează nu „cum gîndesc oamenii în mituri, ci cum se gindesc miturile în oameni (s.n.)" 20. 6.1. Miturile, crede Levi-Strauss2', transmit acelaşi mesaj cu ajutorul mai multor coduri (acustic, sociologic şi cosmologic), dintre care majoritatea sînt culinare, adică tehno-economice. Totuşi aceste coduri nu simt absolut echivalente. Valoarea operatorie a codului acustic este mai mare decît a celorlalte, deoarece oferă un limbaj cumun în oare se pot traduce mesajele codurilor tehno-economice, sociologice şi cosmologice. 6.2. Structura centrală a viziunii straus-sine este bucătăria (la cuisine). Pentru a construi sistemul „miturilor de bucătărie, Levi-Strauss face apel la opoziţii între termeni din ordinea calităţilor sensibile22. Hrana i se oferă omului în trei stări principale : poate fi crudă (le cru), coapta (le cuit) sau putredă (le pourrî). Prin raportare la bucătărie starea crudă a hranei constituie polul non-marcat, în timp ce celelalte două sînt marcate, dar în direcţii opuse : „coptul" ca transformare culturală a ,,crudului"şi „putredul" ca transformarea sa naturală. Subiacentă triunghiul principal, poate fi distinsă o dublă opoziţie între ela- 19 ..Funcţia poetică proiectează principiul de echivalenţă de pe axa selecţiei pe axa combinării." — cf. R. Jakobson. Essais de linguinstque generale, ed. de Minuit, 1963. partea a IV-a. cap. XI. » cf. Le Cru et le Cult, Paris. Pion, 1964. p. 20. -< cf. Du miel aux cendres, Pion, Paris, 1967, p. 403. s cf. Le Cru et le Cuit... 107 borat/nonelaborat şi cultură/natură. Pe măsură ce miturile dilată categoriile „bucătăriei", paralel, ele lărgesc şi specifică contrastul fundamental dintre linişte şi zgomot. Bucătăria implică liniştea, antibucătăria vacarmul. 6.3. In „Le Cru et le Cuit", Levi-Sttaiuss definise triunghiul culinar sub aspectul său cel -mai general, demons-trind că în orice cultură el ar putea servi drept cadru formal pentru a exprima opoziţii, de natură cosmologică sau sociologică. Definit din interior, în acest prim volum al „Mitologicelor", Levi-Strauss îşi propune în „Du miel aux cendres" să studieze triunghiul culinar din afară. Abordînd fenomenul din aceeaşi perspectivă formală, mitologul defineşte triada (crud-copt-putred) nu numai în sine, ci şi prin raportare la funcţiile sale periferice : mai-mult-decît-crudul, adică mierea şi, mai-mult-decît-coptul, adică tutunul. Mierea şi tutunul se situează, prima, dincoace (en decă) de bucătărie, întrucît natura i-o procură omului gata pregătită şi tutunul dincolo (au delă) de bucătărie, deoarece tutunul fumat trebuie sâ fie mai mult decît copt : ars, pentru a fi consumat. Aşa cum studiul bucătăriei l-a condus pe mitolog la abordarea vacarmului (le charivari), analiza „împrejurimilor" '(entours) bucătăriei, su-punîndu-se acelei „curburi a spaţiului mitologic", îl va ajuta să descopere, în infrastructură, instrumentele tenebrelor — modalitate acustică a vacarmului, avînd în acelaşi timp o co-notaţie cosmologică, deoarece ele intervin cu prilejul schimbării anotimpurilor. 6.4. Sociologie, fiziologie, patologie. Legătura dintre viaţa economică şi socială este manifestă. Mai întîi pentru că miturile de bucătărie privesc prezenţa sau absenta focului „ - ... , ^ , ', . ' a căr- nii şi a plantelor cultivate in absolut iar miturile asupra „împrejurimilor" bucătăriei tratează despre absenţa sa prezenţa lor relativă (abundenţă sau foamete, caracterizînd o anumită pe. rioadă a anului). 6.5. Miturile de origine a bucătăriei se referă la o fiziologie a alianţei matrimoniale : practica artei culinare simbolizează funcţionarea armonioasă a cuplului. Pe planul acustic sau cosmologic, vacarmul şi eclipsa trimit la o patologie socială şi cosmica care, într-un alt registru, răstoarnă semnificaţia mesajului instaurat de bu-' cătărie. Simetric, miturile asupra „împrejurimilor" bucătăriei dezvoltă o prj. tologie a matrimoniului, al cărui germen este purtat simbolic de fiziologia sa culinară şi meteorologică : alianţa matrimonială este ameninţată dinspre partea naturii, prin atracţia fizico a seducătorului, şi din cea a culturii prin riscul intrigilor între membrii cuplului ; bucătăria, la rîndul ei, este expusă, prin cucerirea mierii sau a tutunului ; să basculeze spre orizontul naturii sau al culturii (deşi, or trebui să reprezinte uniunea celor două sfere). Această condiţie patologică a bucătăriei nu este legată doar de prezenţa obiectivă a unor anumite tipuri de hrană. Ea este în acelaşi timp funcţie a alternanţei anotimpurilor, care permit afirmarea culturii (prin abundenţă) sau, constrîng umanitatea să se apropie temporar de natură (prin foamete). Concluzie. Dacă într-un caz, fiziologia culinară se inversează în patologie cosmică, în celălalt caz, patologia culinară este aceea care îşi găseşte originea şi fundamentul obiectiv într-o fiziologie cosmică. 108 ţi Miturile analizate in volumul al treilea (L'Origine des manieres de table» Pion, Paris, 1968) adaugă în interiorul triunghiului opoziţional ini-p\t fundamental (cru-cuit-pourri), un nou cuplu antitetic : friptul (le roti), ;n apropierea crudului şi, fiertul (le oouilli) — mod fundamental ai cop-(ului pentru multe culturi — în proximitatea putredului. Supusă direct acţiunii focului, hrana friptă se găseşte cu acesta într-un raport de conjuncţie non-mediatizată, în timp ce hrana fiartă rezultă dintr-un dublu proces de mediatizane : prin apa în care este scufundată şi prin recipientul conţinîndu-ie pe omîndouă. Astfel, friptul poate fi plasat în sfera naturii (non elaborat), Mar fiertul în sfera culturii (elaborat) : a) în mod real - deoarece, fiertul necesită folosirea unui recipient care este obiect cultural, b) în mod simbolic — deoarece cultura îşi exercită medierea intre om şi lume ; fiertul prin evoluţie constituie şi ei o mediere, prin apă, intre hrana încorporată de om şi un element al lumii fizice : focul. 6.7. in afară, de cei doi termeni (fript/fiert) înseraţi în triunghi, Levi-Strauss va introduce un al treilea, ilustrînd în modalităţile sale concrete forma de coacere (cuisson), care se apropie cef mai mult de categoria abstractă a coptului. Acest al treilea termen este afumarea (le fumage), care, ca şi frigerea (le rotissage) implică, o operaţie nonmediatizată (fără recipient de apă), dar în acelaşi timp, spre deosebire de frigare, este o forma de coacere lentă, prin ebuliţie. Atît in tehnica afumării, cît şi în oceea a frigerii, doar aerul are rolul de mediator intre foc şi carne : straiul este minim într-un caz şi maxim in celălalt. Un alt caracter diferen- ţial este constituit de absenţa ustensilei, în cazul frigerii şi prezenţa ei în cazul afumatului (bucan-ul). Acest ultim aspect, înrudeşte afumatul cu coacerea prin ebuliţie, deoarece, la rîndul ei, coacerea necesită un mijloc cultural : recipientul. 6.8. în interiorul triunghiului fundare c/i ■ / fivf-( /'C+> / \+,\ c&r /_.............____........____\/mnc& mental (v. fig. 1) poate fi observat un alt triunghi, privind trei tipuri, de reţete oulinare : friptul (le roti), fiertul (le bouilli) şi afumatul (le fume). Afumatul şi fiertul se opun din perspectiva elementului mediant între foc şi hrană, care poate fi sau aerul sau apa. Afumatul şi friptul se opun prin locul mai mare sau mai mic pe care-l ocupă aerul în structura lor ; friptul şi fiertul, prin prezenţa sau absenţa apei. In contextul natură-cultură, după mijloacele folosite, friptul şi afumatul trebuie plasate în sfera naturii, iar fiertul în aceea a culturii ; după rezultatele obţinute, afumatul trece în sfera culturii, iar friptul în aceea a naturii. 7. O contribuţie românească. La noi, Gh. Muşu încearcă o analiză lexico-stilisticâ a mitologemelor urmărind geneza şi simbolistica elementelor mitice. Mitul lui Samson şi al Dalilei23 este identificat ca fiind un mit solar. Semnele comune sferei umane şi ce- -3 cl. Gh. Muşu, Din istoria formelor de cultură arhaică, ed. ştiinţifică, 1973, pp. 232—233. 109 lei cosmice fiind : ramificarea (razele soarelui, părul indivizilor), de-curgind din ordinea concretă a primei seme, puterea (ordinea etică), invincibilitatea. Anularea rafimicării - respectiv tăierea părului sau scăderea luminozităţii razelor solare duce, corelativ, Ia neputinţă şi moarte. Plecînd de la aceste ipoteze, numele Dalilei este decodificat prin raportare la podoaba capilară, în registrul negativ ; DelHa - h = „Slaba". 7.1. Considerat în contextul opoziţiei putere/neputinţă sau luminos/obscur (întunecat), numele marelui oraş a! soarelui ia egipteni, iwnw, Heliapa-iis la greci, ca şi substantivul de la care deriva ivvn ' (stîlp, coloană) are o semnificaţie mitică : susţinerea, reîmprospătarea puterilor solare. O variantă combinatorie a „reanimării" soarelui întîlnim în mitologia aztecă : sacrificiile umane sau focurile aprinse în momentele critice ale traiectoriei solare. 7 2. Bazîndu-se pe etimologie şi lexicologie comparată, Gh. Muşu studiază „rădăcinile lunare" ale eroului mitic Hermes. 24 Originea selenară a zeului este pusă in legătură cu nyctalopia şi „tinereţea" acestuia. Lui Hermes i se mai spune opopeter - „Cel care vede (în toapte)". Numeroasele epitete ale zeului - nyehios, nyctos (de la nyxnyctos) - ca şi naşterea sa in ziua a patra a lunii (trei zile dupa dispariţia ei) contribuie la acceptarea teoriei „lunare". „Tinereţea", ca trăsătură distinctivă, apare odată cu cuplul Hermes-Herse (Rouă). Exegetul descoperă aceeaşi trăsătură pertinentă în lexicul mitic egiptean : epitetul Renpu» - „Apa de reîmprospătare" sau, în- rudit cu el, Renpj - numire a soarelui şi a lunii în ipostaza de „Tînăr" şi „Tînără". 8. In loc de concluzie. Pentru semiolog şi pentru lingvistul structuralist, in special, un sistem mitic este un ansamblu în interiorul căruia orice modificare particulară atrage după sine modificarea întregului. Cunoaşterea structurilor acestui sistem oferă specialistului posibilitatea elaborării de modele mitice şi de grupuri de transformări care comandă echivalenţa modelelor şi intersectarea lor, Modelele mitice vor putea, astfel, deveni ulterior, instrumente de investigaţie in sfera sociologiei, filozofiei, fiziologiei, etc. 8.1. Prin limbajul articulat omui îşi creează o nouă disciplină mentală. „Gindirea creează limbajul, apoi o depăşeşte, însă limbajul se răsfrînge asupra gindirii şi tinde a o încătuşa." 25 Tot limbajul, de ostă dată, cei metamitic, limbajul lingvisticii „mitologice" sau al semiologiei, încearcă să refacă drumul de început, să descopere schema iniţială, structurile gindirii ascunse sub semnifican-tul narativ-poetic al mitului. Limbajul modern, supercivilizai, vrea să-şi cunoască originea, sâ reconstruiască gindirea mitică, sălbatecă s-o revalorifice pentru sine, 8? Asa cum remarca A. J. Greimas, individul (colectivitatea) este închis in universul său semantic. 26 Rolul mitologului este să descifreze pntn limbă o cultură, să tradică mitologia în axiologie. » ibid. p. 237. » J. Piaget, La «Pf"'»"* ele chez l'eniant, Paris, Alean, VI' .7. Greimas, S^»*«*j£& rale Langue et langage, ed. wro 1966, p. 117- 110 5 nicolae lae t ârna ele/mente ale unei mitologi! balzaciene Deşi un concept oarecum ia modă, mitul a fost rareori obiectul unei definiţii simple, precise, complete şi in acelaşi timp univoce. Cei care au încercat să formuleze a astfel de definiţie s-au văzut siliţi să neglijeze sau să ignore anumite sensuri şi nuanţe din multitudinea celor pe care acest cuvînt le are. Greutăţile jntîmpinate în încercările de definire a mitului au fost recunoscute şi de Mircea Eliade. Definiţia pe care ine-o oferea o considera operantă tocmai datorită lărgimii cîmpului ei virtual de aplicare. „Mitul - scrie Eliade - narează o poveste sacră : el relatează un eveniment care a avut ioc în timpurile primordiale, timpurile fabuloase de începuturilor"1 Roland Bort-hes în eseul său „Le myte -aujourd' hi" defineşte mitul ca sistem semiologic. Este interesant de reţinut că Barthes postulează mitul ca atribut ai oricărei civilizaţii. Acest punct de vedere, intîlnit şi ia Mircea Eliade, îi regăsim ia Max Milner, a cărui defi-*'t's ne conduce clar către o asemenea interpretare : „Un mit este o aventură colectivă a gindirii, ascultind telefon63 r?-lacle -AsPects d« mythe», wiecuon „Mees", Galimard, 1963. de dinamismul ei propriu şi supu-nîndu-se propriei salle legi ; este un aspect al condiţiei umane condensat într-o poveste sau într-un personaj şi permiţînd celui care se reflectează în ea să rezolve propriile sale conflicte."2 Această enumerare de definiţii îşi propune să ilustreze, pe lingă diferenţele 5n concepţia despre mit a diverşilor autori, părăsirea (destul de recenta) a opiniei că gindirea mitică este specifică societăţilor arhaice şi primitive. La zdruncinarea acestei păreri au contribuit numeroşi oameni de cultură dintre care pot fi amintiţi, pe lingă rMireea Eliade, Sigmund Freud,, Claude Levi-Stnau.ss şi MarshaJl McLuhan, folosind fiecare mijloace specifice şi urmărind obiective diverse. Studierea aprofundată a miturilor unor societăţi zise „tradiţionale" a avut ca necesar efect revelarea unei potenţiale evidenţe multă vreme mascată de un anumit „europocen-trism". Vechea concepţie care limita aria de existenţă a mitului la societăţile 2. Max Milner, „Le diable dans la lit-terature francaise de Cazotte â Baude-laire", 1960, t. II. 111 depărtate istoric şi geografic a fost întărită de o serie de confuzii şi prejudecăţi multă vreme insurmontabile. Mitologia greco-romană, cea mai cunoscută europenilor, nu a făcut decît să sporească confuzia, deoarece aceasta era transformată de multă vreme în literatură. Am văzut că dacă mitul nu poate fi definit în imod univoc, dacă nu se poate afirma cu mare precizie ce este mitul, i se pot defini atributele esenţiale, adică se poate preciza cum este. Mitul este în primul rind o istorisire adevărată sau considerată ca atare. Din acest punct de vedere miturile greoo-ramane, demitizate de către literatură timp de două mii de ani, în primul rînd de către autorii antici (dintre care Lucian din Saimosata este poate cel mai radical, dar în nici un caz unicul) şi apoi de către mai toţi reprezentanţii literaturii culte pînă în epoca modernă, generează o confuzie al cărei efect direct a fost faptul că pentru europenii perioadei moderne mitul a însemnat multă vreme doar o ficţiune cu rol moralizator sau decorativ. On, mitul corespunde funcţiilor sale primare numai dacă este considerat adevărat. Mitul este deci o poveste adevărată, ale cărei personaje sînt fiinţe supranaturale sau strămoşi mitici. Mitul se desfăşoară într-un timp primordial. Bl explică geneza anumitor lucruri, uneori chiar cea a universului, oferind modele paradigmatice pentru principalele activităţi sociale sau chiar pentru toate activităţile umane şi justiflcînd tradiţiile. Redescoperirea de către europeni a rosturilor reale ale mitului s-a făcut spre sfirşitul secolului trecut, mai în-tîi pe teren străin, în cadrul societăţilor mai mult sau mai puţin primitive, situate mai întotdeauna la mori tanţe geografice şi culturale şi d*~ venite ţinta unui număr crescind d' expediţii.3 Relativa întîrziere a recunoaşterii elem antelor mitice în viaţa spi-nitualâ a societăţii europene moderne se datorează în parte unei relative imposi" bilităţi de obectivizaire, reperabilă s; astăzi la un număr destul de mare de persoane. Reprezentanţii civilizaţiei industriale moderne, care cuprinde în afară de (Europa toate celelalte continente populate, desigur în diferite proporţii,, se cred oarecum sterilizaţi în ceea ce priveşte etnc-grafi-cul, folclorul, manifestările colective zise „primitive", remancind aceste fenomene .numaii cînd se produc în sinul minorităţilor care trăiesc şi astăzi In sferele altor civilizaţii, de obicei de tip arhaic. De fapt, însă, între un meci de box, un festival de muzică „pop", un happening, um serial televizat sau o vedetă, pe de o parte, şi o aşezătoare ori un priveghi din satul arhaic românesc, o luptă de gladiatori în Roma ontică, un dans ritual al vreunui trib australian, un erou de baladă sau recitarea unei epopei de căltre un bard al oricărei colectivităţi primitive, pe de altă parte, isînt pe lingă fireştile deosebiri, asemănări evidente. Cam la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte prezenţa gîndirlii mitice. Eseul lui Roland 'Barthes, amintit mai sus, face pairte din volumul „My-thologies", în oare autorul face interesante consideraţii pe marginea miturilor ce există în Franţa zilelor .noastre, in jurul celor mai banale componente ale vieţii cotidiene : automobilul, cinematograful, luptele de „catch" etc. 112 (Vlitu'l Jn stare pură, aşa cum a f0St descris mai sus, este apanajul societăţilor zise primitive care au existat in afara civilizaţiei europene occidentale moderne. Dar elemente mitice intîlnim şi în şînwl societăţii noastre moderne şi istorice, atît în etapa ei actuală cît şi in etapele ei mai vechi. în această societate funeste mitului sînt îndeplinite uneori de câte istorie, ştiinţă, artă, filosofie şi, bineînţeles, de către literatură. iMir-'ce bunuri şi valori culturale posedă mai autentic şi totodată mai definitoriu în plasma ei germiinatoare (Rufh Beoedict). In aceasta ipostaza, mitul nu se mai înfăţişează ca visul unei societăţi concrete, ca expresie etio- 119 logică a unei realităţi regîndite, ci capătă fizionomia unei creaţii pseudo-filozofice şi pseudaştiinţifice ; devine un elaborat simbolic al înţelepciuivi populare • însăşi conştiinţa creatoare a folclorului. Sâ ne oprim puţin asupra acestui enunţ : mitul — extras ai conştiinţei creatoare a folclorului. Rind o abstracţiune plastică, ce reflectă realitatea istorică în esen-ţialitatea ei şi totodată o corecţiune supratemporală şi supraspaţială a unei creaţii comunitare, mitul posedă în sine germenii autoafirmaţiei şi ai autonegaţiei folclorice. El confirmă partea, negînd întregul. Este prin termenii lui, cînd o judecată de valoare parto-parţiaiă, cînd o judecată de valoare parti-totală, cînd toto-to-tală, cînd toto-parţiaiâ. De aceea caută în nonsensuri explicaţii aparent nejustificate şi în sensuri contradicţii inerent justificate. De aceea hiposta-ziază incredibilul şi conotează reia-tivul şi plauzibilul. Toate acestea pentru că în dialectica lui antagonismele se conectează la nivelul conştiinţei creatoare. Unităţile constitutive ale mitului sau mitemele deşi sînt in substanţa lor opozabile, prezintă punţi de legătură şi modalităţi de coordonare. Anaiizînd epistemologic toate varian te.'e u.iui mit, descoperim în structura acestora miteme care exprimă valori şi semnificaţii ce-şi anulează re-ipro- «-onŞnutui axiologic şi in •„•-e-'i-ă anula e degajă idealii mitice noi, care altfel nu se detaşau din sistemul variantelor luate in consideraţie. in structura contradictorie a mite-rneloi din sistemul de variante ale unu-' m.ţ, acesta se relevă cînd ca o creaţie vie, dinamică, în (permanentă transformare, cînd ca o elaborare sofisticata a folclorului pri„ , lma face sa promoveze, a doua să stagn creaţia populară, insă în ™m,~ îmi i ^onv&rgenta Iar mftemele coroborează nu ,. ' u ss anulează reciproc. In aceste condiţii dialectice, miiltui se integrează în conştiinţa socială ' parte constitutivă şi totodată se deta şeazâ de conştiinţa socială ca parte alienată. Prezentă în toate acţiunile folclorului, ficţiunea mitică şi prtn ea ^ log ia ridică modalitatea folclorică de creaţie spirituală la autocunoaştere si autopreţuire. Folclorul devine expresie plenară a conştiinţei sociale cînd polarizează şi integrează mitul in creaţia iui populară. De aici pînă la mitificarea folclorului nu mai este decît un pas. Prin aceasta înţelegem substituirea întregului sistem de categorii folclorice într-unele, identificarea folclorului cu mi-togemeza şi mitolog ia. Trecerea de la conceptul nuclear a! folclorului care este mitul, la conceptul folclorului ca mitologie a dus inevitabil la denaturarea perspectivelor. Mitizarea folclorului a eliminat folclorul care nu avea contingenţe cu mitul, ridicind pe primul plan fosilele mitice, supravieţuirile, antichităţile, ficţiunile recurente cu care a reduplicat realtiatea la moda1 pseudoistoric. în alţi termeni, a fost operaţia unui anistorism camuflai n paseism mitic. Parafrazînd o idee mai veche, putem spune că s-a creat un pericol in urcarea de la folclorul conceput ca mitologie la istorie (G, Dumezii), pentru că în aceasta urcare nu fabulosul interesează, ci slHJctura mitica hipostaziată, Ca orice ■încălcare, mitizarea excesivă a dăunat creaţiei folclorice, redueînd-o une-o.i la formule si şabloane stereotipe. 120 |n ştiinţo actuala se încearcă o 'tizare a folclorului, concepută pe criterii decît cele confesionale "'^evul mediu, Această demitizare are ^vedere mitologemele sau temele mi* veChi, transmise prin tradiţie în felelor, sub rezerva câ fiecare cultură creatoare de mituri şi mitologie, , -in consecinţa vremea noastră trebuie să germineze şi ea neomituri şi politologii care sâ corespundă necesitaţilor ei spirituale, in fond, demiti-!0(ea folclorului este numai parţiala si retroactivă, pentru că se referă nu-w0j |a formele ajunse pînă la noi şi in stadii de dezintegrare, şi constituie „ bază pentru remitizarea folclorului nou. Procesul acesta de reaşezare a unui teoloklor care să corespundă dublei revoluţii : ştiinţifico-tehnice şi social-politice, a vremii noastre, prefigurează noi forme de cristalizare a mitului şi jn consecinţă noi relaţii dialectice cu folclorul. Neomitui şi neomitologia trebuie sâ prefigureze viitorul previzibil ol vieţii spirituale a popoarelor, pentru că neomitui va rămîne încă mult Bmp o categorie folclorică care să redea o stare de spirit, de tipul logosului şi ethosuiui, iar neomitologia va itsmine mai departe substanţa dialectică a neololclorului. in această ipostaza folclorul va fi revelat, în aspectele lui majore, de o nouă mitologie - a progresului ştiinţific şi tehnic al kmii - care va f! la rîndul ei noua Sortă vitală a creaţiei populare viitoare î f/ ' Wa Geza : Personaj din folclorul Wramureşan paul ang în căutarea unei mitologii romaneşti intre o literatură, oricare, şi între o mitologie populară, nu există întotdeauna un raport coincident, Conitemîr nu eun scriitor foilldIorSc, nîdi Călinesau, nici Comil iPertnesou, nici foarte mulţi alţii. Coşbuc (pictează scene etnagrofae, ca şi Preziosi cu penelul, fără ca viziunile sale să aibă o aderenţă de structură la fondul mitologic, în fond ignorat. El e un creator de momente rustice teatralizate, amintindu-l pe Alecsandni. Cu Eminescu e o altă poveste, cu Creangă, Sadoveonu, Ar-ghezi, Ion Barbu, alta. Oricum, între noţiunea de scriitor clasic al unei literaturi şi între folclor nu e un raport obligat. Altminteri, examinînd relaţiile literaturii române cu folclorul, oricît caz s-ar fi făcut de această legătura, vom observa că cele două sfere — literatură populară — litena -tură cultă — se întâlnesc rar şi în-timplătar, dacă nu luăm act de influenţa filtrată a primei faţă de a doua. După momentul de entuziasm făcu a! descoperirii, cînd literatura cultă mima valorile populare, a urmat fie o desprindere de folclor printr-o recuperare superioară, pe linia majoră a lui Eminescu, fie o desprindere prin 12^ apelul la o mitologie latinizantă sau eiiniiszainlta, menită să scoată mitologia locală din imiiniar. Urmează aipai „cnutoti. torvizarrea" dintre cele două războaie, „miariltizarea", „dacizainea" „traCizarea" folclorului, on alt fals care, .prin .replică, a condus la repudierea unor valori ale culturii populare, aliate pe nedrept vicleimurilor politice. Polemica din istoria culturii, legată de valorile folclorului a fost excesivă şi s-a depărtat atît de o examinare ştiinţifică a problemei, cu mijloace adecvate, cit şi de o veritabilă valorificare artistică în afara cazurilor exemplare, intre care trebuie să-ii cităm pe cei trei, Arghezî, Barbu, Blaga. Se mai cuvine observat că o adevărată recuperare n-ar fi fost cu putinţă fără a şti exact ce e foldlorul. Folcloristica riscă sâ devină — şi este - simplă inven-» toriere, fără aportul etnologiei, istoriei culturii, istoriei religiilor, iar aceste discipline s-au emancipat relativ de cu rînd. Fârâ a pomeni multe nume, prea multe de mare merit, trebuie subliniate ce! puţin trei direcţii fertile de cercetare, care pot conduce - şi conduc - la o viziune exactă a semnificaţiilor cuprinse in tezaurul folcloric de care dispunem : direcţia şcolii sociologice de la Bucureşti, fundată de Guşti, direcţia • estino.rnuzicolo-giei lui Constantin Brâiloiu. direcţia istoriei religiilor, ilustrată strălucit prin opera iui Mircea Eliade. Trebuie să desprindem semnificaţiile, pentru a putea aprecia dacă folclorul răspunde unei sisteme coerente de gîndire artistică şi, mai departe, dacă această sistemă stabileşte raporturi, reale sau posibile, cu cea a literaturii culte. Intr-o cercetare pe care o întreprindem, — i ,0 istorie posibilă a literaturii române" — în came benieficfam de sugestii din toate direcţiile, problema oe-o preofouipait în chipul cel mai profund. Fârâ a onitiiaripa aisup.ro rezuil-tafotar, in evaluabile deocamdată, inii s-a impus, la prima vedere, autonomia viziunii folclorice, locul ei aparte în cadrul cugetării româneşti în imagini. O lume de idei şi imagini cu totul diferită de aceea a literaturii culte, iată o primă constatare. Interferenţele? Nu sînt puţine ; le-om examinat şi le vom examina pe rind. Deocamdată oferim cititorilor un prim capitol, mereu revizuit, din „Istoria" noastră (reluat după ciornele din „Familia" — 1972), care are menirea de a sublinia, ori cît de fragmentar am fi siliţi s-o facem, această autonomie de viziune, Trebuie să precizăm, pentru a face acceptabile paginile ce urmează, câ fenomenul gîndiiriili populare în imagini este examina* de noi cu instrumente suigeneris, care ţin in egală măsură ce istoria literară, de etnologie şi de filozofia culturii. încă o precizare : pa ginile ce urmează ţin de primui volum al cărţii noastre, consacrat modelului fag/c în literatura română INTIMITATEA LUMII MAGICE Lumea globala. Paradoxal, lumea magicului e o lume a intimităţii, ea n are - nici in folclorul românesc, nici în alte mitologii echivalente ca vîrstă — nimic terifiant. Aceasta decurge din raportul direct, nemijlocit, dintre om şi forţele exterioare lui, din faptul că demarcaţiile şi ierarhiile nu s-au organizat încă vizibil, nici in cadrul societăţii, nici în natură, deşi se presimt. Lumea e globală şi concretă, stabilind un contact cu o parte a sa, eşti implicit în contact cu ansamblul, cu totul. Cadrul cosmogonic ince,pe de la individ sau de ia grupul de oare acesta- ţine. Grupul plus cosmosul constituie lumea, Colectivitatea orizontului magic de oriunde este „centrul ex?ste.n|ţ|ei",, „centrul lumii" şi orizontul său se prelungeşte pînă in cer. Ultima graniţă vizibilă - stelele. Blaga are dreptate i „Satul - (ca s im bure cosmic — nota ns. - se integrează într-iun destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de ai cărui orizont nu mai există nimic" 1). Sacralul se amestecă cu profanul, celestul cu terestrul, realul cu irealul, fârâ ca vreunul din elemente sâ se separe de real, înţeles ca existent. Transgresările de la un registru la altui fiind simple, în ordinea imediată a posibilităţilor, individul se apără de riscul lor, fie respectînd o seamă de interdicţii, fie dînd curs, prin invocare, unor prescripţii şi, într un caz si in 1 Lucian Blaga, Geneza metajot. i sensul culturii, în Trilogia culturu i,d F R, pag. t!45. Fruetificînd, poate, aceasta sugestie, |>. Guşti simte nevoia să deli mite/.e cadrul cosmogonie in corectarea sociologica a satului Şi aplică uietoda cu rezultate fertile, în studiul rr ortografic at comunei Nereju (Vraneea), studiu care trebuie reţinut. 123 altui, el individul, aşezîndu-se in raporturi magice cu lumea 2). La români, cele mai vechi producţii care atestă această viziune sînt legendele cosmogonice. Să documentăm prima noastră constatare, intimitatea lumii : O legendă musceleană (a) ne spune : „Acu, după ce a făcut (Dumnezeu) şi pe oameni, cerul era aproape de pămînt. Dai cu mîna de el..." Altă legendă (b) din zona Dolj-Olt : „La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pămînt ; însă omul cum e nesinchisit din fire, nu şi-a dat seamă de această bunătate dumnezeiască, că nu era puţin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul ca unui bun Părinte, oricînd avea nevoie..." O alta (c) din Vilcea : „Înainte vreme, cerul era aproape de pâmint, de-l ajungeai cu mina cînd te suiau p-un maidan, şi Dumnezeu, cu Sfinţii, cînd vreau, atunci se suiau şi coborau căci umblau des pe pămînt..." (Vom observa, ceva mai tîrziu, că între cer şi pămînt se va organiza o intensă circulaţie). Alta, (d) din aceeaşi zonă (Vilcea): „Se spune că o dată cerul era aproape de pămînt, că dacă te suiiaii pe gaird, dădeai cu mîna de cer..." 3) E izbitor caracterul cancret-plastio al imaginii, cu certă valoare literară. E semnificativ, de asemenea, acest amestec prim al elementelor, în care si omul e prezent. 2) Vezi E. Durhkeim, Les Formes elementaires de la Vie religieuse, Paris, 1912 ; Jean Cazeneuve, La mentalite ar-chaique, Paris, A. Colin, 1961. 3) Toate legendele, notate de noi cu a.b.c.d. provin de la Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui, Buc., Socec & Co. 1915, pp. 2—15, cum şi de la I. Otescu, Credinţele ţăranului român despre cer şi stele, Analele A. B. — Tom. XXIX, Buc., 1907, pp. 44—60. Este vorba despre un cosmic accesibil pe care îl putem reţine ca atare Oair intimitatea -cosmică se îmbogă ţeste şi cu alte demente, încă mai' interesante. Aceleaşi legende cosmo gonice ne spun că soarele şi |una duc existenţă terestră, circulă printre oameni : „Tot pe vremea aia, spune prima legendă ,(a), luna lumina înfoc-mai ca şi soarele", fiind deci un astru de valoare egală. într-o altă legendă bucovineană (A)4) se pre.cj. zează că „soarele şi lună,, neavind cer, umblau pe pămînt", printre oameni. Deci oamenii trăiau deva'lma cu astrele într-o zi perpetuă, într-un regim egal al luminii, fapt ce reprezintă nu numai o noutate cosmogonică, dar şi un suport al intimităţii ulterioare între oameni şi astre, după cum vom vedea. Despre moarte nu ni se vorbeşte încă ; lumea pare să fie un paradis sui-generis, în care uman şi cosmic dăinuiesc în etern. Dar eternitatea zilei e monotonă. E o stare care nu va dura mult. Un cioban, din legenda musceleană (a), dă cu baligă în lună, „ca să nu mai lumineze aşa tare". Se simte deci nevoia unui alt regim de lumină - seara, noaptea — un regim dual. Oamenii din legenda bucovineană (A) se plîng lui Dumnezeu că astrele „ard prea tare", rugîndu-l „să le ia de pe pămînt", şi „să le facă cer de umblat". Intimitatea cu astrele supără, pînă la urmă ; se Învederează chiar în acest stadiu natura, diferită a acestora, iar devălmăşia se desparte. Separarea de ele se produce însă nu numai prin invocare (cazul A), ci mai ales prin procedeul contrar, adică prin maioulltore (cazul a; şi următoarele). «) E. N. Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi, 1W, pag. 28. 124 J |,n legenda daljeană (b), o femeie „esinchfsi'tâ „a aruncat spre cer o cţripâ murdărită a unui copil, cîrpâ "cu care era c'* P"nc' sa mînjască ceruil". in legenda (d), „o păcătoasă de muiere, după oe a spălat scufe-cile icopil'UlIui, s-a apucat să ile scuture. Scuturindu-lle, a imînjiit cerul cu lină (de copil mic... Ţii:, lume păcătoasă I" exclamă naratorul. Vom observa că impurul e inocent. Acesta e iegat prin fatalitate corporală de om, dor omul care provoacă, prim inocenţă, despărţirea cosmică e, deocamdată _ ji e semnificativ faptul ! — un copil, intr-o variantă ila aceeaşi legendă, femeia nesinchisită, nepvlnid cîrpă, curăţă pruncul cu mînla, „,şi mina şi-a şters-o de cer". în numeroase dintre legendele cosmogonice examinate, acelaşi element — vina de copil — intervine cu o determinare identică. Mai tîrziiu, în magia obscură), impurul va juca ailt rol îşi va purta alte nume. Acest rol se şi anunţă, în exemplul următor : fin legenda vfflceană (ic) — ca să luăm act de gradaţia propusă, — o babă, „,o mătuşă, fiir-ar oarbă, şi mătuşa, nici una nici două, aruncă cu sctnă în iDumnezeu". Consecinţa e aceeaşi : „Doc-a văzut aşa Dumnezeu', ,câ oamenii nici cerul nu-! pot ţine curat, l-p ridicat «nai sus". Sau : „Drept pedeapsă neamului omenesc, (Dumnezeu) a mărit cerul şi il-a rfidicat ssus, sus, unde e şi azi cu lună ou tot..." Sau : ,,Du',mnez>eu s-a< «liniat foc )ş:i a depărtat cerul atît de mult că inu degeaba zicem noi : departe cit cerul de ipămJInt". Sau : „Dumnezeu a fugit cu cer cu itot în sus ; şi amu stă întors cu spatele la noi..." Sint concluziile Ila cazurile a, b, c, d. Culpă Miroea -Bliade aoeaisltă „retragere iîn cer", această „îndepărtare a iui Dumnezeu", (temă ou un rdl capital în folclorul cosmogonic românesc, semnifică desolidarizarea creatorului1 de răiuil care s-a ivit în lume. „Este o expresie mitică a desolidarizării lui Dumnezeu de rău şi de umanitatea păcătoasă..." deci o disculpare a principiului divin care „se dezinteresează de soarta creaţiei sale, reltrăgîndiu-se în cer..." Este ipostaza unul Dumnezeu obosit sau decăzut, deus otiosus, iar acest Dumnezeu care „se retrage" şi „se îndepărtează" nu este cel all iudeo-creştinismuiui, ci al multor religii primitive oare nu-I mai plasează pe Creator ca centru însuşi al cultului. * Dar separarea nu provoacă o mare tristeţe ; s-a obţinut o lume mai bogată, ilumina are un regim dual, 'iar aceasta s-a- făptuit prin acţiune umană : prin intenţie (invocare — cazul A, maculare voluntară — cazul a) dar, mai ales, prin imprudenţă, maculare involuntară, prin nepăsare, adică ne-sinchisire (cazurile b, c, d). A decurs repudierea păm intui ui, o primă opoziţie, opoziţia pămînt-cer, de unde atitudinea specială a creatorului care „inu vrea să ne vadă", ,,.tstă întors cu spa- *) Tema este cunoscuta nu numai în spaţiul sud-est european, dar şi la populaţiile din Asia centrală şi septentrională (Mircea Eliade „Le Diable et le bon Dieu" în De Zalmoxis ă Gengis-Khan, Paris, Payot. 1970. pp. 89—93, In continuare vom cita prescurtat De Zalmoxis), Dar acelaşi Deus otiosus îl regăsim şi în culturile africane. Unele formule şi definiţii amintesc în chip izbitor formulele din legendele româneşti citate mai sus. La tribul Bantu se spune : „După ce 1-a făcut pe om. Dumnezeu nu s-a mai preocupat nici cum de el". La pigmei : „Dumnezeu s-a îndepărtat de noi". La populaţiile Fang din preeria Africii Ecuatoriale aceeaşi constatare e formulata în versuri : „Nzame (Dumnezeu) e sus, omul e jos./ Dumnezeu e "Dumnezeu, omul e om./ Fiecare la el, fiecare în casa sa" (M. Eliade, Trăite d'histoire des religions, „Deus otiosus". Payot, paris 1970, pag. 32—35. In continuare vom cita prescurtat Trăită). 125 teie ta noi". Se exclude de la început raportul cu cosmogonia biblica. Textul biblic din Cartea Facerii n-a făcut carieră populară, după cum lesne se poate observa din alinierea celor de mai sus la versetele sacre din Biblia de la 1688 (prima biblie tradusă integral în româneşte) : „De-nceput au făcut Duimnezău ceriul şi pămîntul. Iară pămîntul era nevăzut şi netocmit, şi întuneric zăcea deasupra preste cel fără de fund, şi Duhul iui Dumnezeu se purta deasupra apei. Şi zise 'Dumnezău să să. facă lumină, şi se făcu lumină. Şi văzu Dumnezău câ lumina este bună şi osebi Dumnezău între mijlocul luminii şi mijlocul întunericului. Şi numai Dumnezeu lumina zio, şi întunericul noapte". Du hui! popular este evident în limba textului biblic de mai sus, nu insă şi sensul. Fiindcă în cosmogonia populară, după cum am văzut, universul debutează in lunele cazuri, nu prin întuneric, ci prin lumină. La început a fost lumina ! Cu acest stih ar putea începe o Biblie imaginară românească sau o antologie românească de tip vedic. .Dar deosebirile se documentează şi în continuare. Vom vedea că Făcătorul — adică Moşul, Dumnezeu, Bătrânul — face la rîndu-i 'parte din lumea fenomenală, are o existenţă fenomenală» cunoaşte o cvasiegalitate cu omul, la fel ca şi astrele cu oamenii ; ei se naşte De cînd Domnul s-a născut / Şi pâmîntu! i-a făcut / Şi ceru! i-a ridicat, / Pe tri stîlpii ide argint / Şi frumos l-a-mpodobit... 5) Sau : „Cînd Dumnezeu s-a născut / Şi păimîntul î-a făcut..." 6) Vom ,mai reţine şi un alt element : în multe producţii româneşti populare, pămîinituil precede cerul ; cerul e zidit din elemente terestre, în co- ') şi ') T. Pamlilie, Op. cit., pag. 2. labonare cu umanul. iPrihâ.nitul co| boreazâ cu neprihănitul, astrele viet iese printre oameni. î,n aceeVi*; J- -l- n • "tocaţi |(g_ genda din Bucovina (A), citată , „ " '-il,jto meu sus, dupa ce Dumnezeu hotărăşte -separe astrele de oameni, mutîndude sus, construieşte cerul din p/off! Pe o scumpa, pe care o întinde ca -n esfi rşitâ boltă sau pnza de sticlă. Sfinţii care îi ajută, primind aripi de îngeri, sînt de fapt nişte oameni înţelepţi, nişte bătrini. Trebuie să spunem că soarele şi luna, vieţuind pe pămint apar în unele legende ca mişte înţelepţi, care luminează lumea purtind lumină printre oameni. Revenind la bătrini sau la sfinţi, aceştia sînt nişte înţelepţi de mărimea a doua, pe care Creatorul îi transformă în stîipi ai cerului sau în păzitori ai stil pil or cerului. Bă trin ii păzesc cei şapte sau patru sau trei stîipi ai cerului, care dau 'indicaţii despre punctele sau intervalele cardinale. Stîlpul sau stîlpii cerului in-lenesc legătura cu „cerul ardicat" Cu acest prilej, se cuvine notată şi o nouă deosebire semnificativă faţă de alte mitologii. Dacă omul nu este ultimul eterne nit al creaţiei, ca în Biblie sau în alte mitologii orientale, ci unui dintre primele, atunci el capătă şansa, refuzată in alte mitologii, de a fi martor la spectacolul creaţiei cosmice care continuă sub ochii lui. in cazul dat, sub ochii lui sau prin acţiunea tui (voluntară sau nu) se fabrică sau se ardică cerul. Construcţia cerului propune o primă asimetrie cer-pămînt, cum şi o miş- ei Romulus Vulcănescu. Coloana cerului, Ed. Acad. RSH. Buc. 1972. Este prima mare monografie consacrată problemei în literatura noastră, tema luna urmărită de la primele atestări neolitice din spaţiul carpato-dunâre-n, pina 12 Coloana infinită a lui Brâncuşi. Despre substraturile mitolocice ale coloanei, vezi Mircea Tîliade : Brâncusi et Ies logies, în Ternoignages sur Brâwwi. Paris, Arted. 1967, pp. 9—18. 126 core a fogicâ 0 cerului faţă de pămînt, mişcare .figurează un icer suitor sau un cer ritor. Blaga e primul care a coti la noi, această noutate mito-8), Oricînd ar fi fost construit cefiil, înainte sau după pămînt, el nu ^„cide geometric cu pâmîntul, iar oceastâ asimetrie reprezintă încă o floutate, cu Uin înţeles profund : Ore-oţia nu e perfectă de la început, ca j0 Biblie, drept care ea va fi supusă „„or ameliorări neîncetate. Va urma jncâ o „disculpare .mitică" a lui Dumnezeu, de fapt prima în ordinea importanţei, disculparea pentru imperiec-pnea creaţiei :" ...Făcu ceriu-m două iile / iŞ' Pămintu-n două zile / Tinse . teriu| pe pămînt : / Cumu-I tinse, / fjti.| cuprinse. / -Domnul tare se-ntris-lo / Şi din grai se jăluia..." Domnul ore deci instinctul frumosului, simţul , simetriei. Pe el îl supără nepotrivirea intre elementele cosmice despărţite şi de aceea se plînge arhangelului Mi I yj . : _ Oi, harhanghel Mihâiiâ, / , gogă mina-n buzunari / Şi-mi scoate on bici de foc..." Pâmîntul e biciuit eu biciul, ca să încapă sub cer. Motivul revine într-o seamă de colinde. , Poalele cerului sînt cu mult mai largi sau pâmîntul e cu mult mai întins, drept care, fie cerul se face mai mic, fc ipâmîinitul se închirceşte. Opoziţia cer-,pămînt se concretizează fizic şi prin această asimetrie, rezolvată cu mijloace radicale. Frumosul trebuie menţinut cu orice preţ, frumosul e principiu cosmic '). 1 ') Lucian Blaga, Transcendentul care • «doară. Spaţiul mioritic, Bucureşti, • Cultura Naţională, 1936. 1P. W. Schmidt comunică existenta ^ui mit aproape identic la aborigenii Şaj'ak din nord-estul insulei Borneo. - j» cosmogonia acestora două Spirite «Moare, incarnate in păsări, descind ', » marea primitivă aducînd deasupra bucăţi de pămînt de mărimea • ou de puica. Una din păsări '»8e din oul său Cerul, cealaltă - In alte legende, poate şi mc vechi Domnul, stupefiat de asimetrie, cere sfat albinei şi ariciului • „Dumnezeu făcu 'Băimînitiu! ; şi cind să-l isprăvească de-a binele-a, a băgat de seama că nu o sâ încapă întreg sub cer şi a trimis pe albină la arici ca sâ-i întrebe cum sâ facă" 10). Cea -mai frumoasa legendă aparţinînd acestui tip, revelatorie pentru candoarea Creatorului, este transcrisă de Ha-jdeu în al său Etymologicum magnum romaniae, la articolul despre albină. Legenda cu un tempo de desen animat, are o speţă sui generis de umor suav, caracteristică genului : „D-zău a des-fâşiurat iun ghem cu aţă cît era tancu ceriului şi pă urmă a dat gbemu ariciului. Ariciu, şiret, vrînd sâ facă pe D-zău sâ greşească, cînd vedea câ D-zău se apropie de el cu zidirea pământului, desfăşura ci te puţin aţă după ghem ; aşa că tocmai la urmă, cînd O-zâu a văzut că pâmîntu este mai mare decît ceriu, a pricepu, câ ariciui i-a stricat ţancu". Scena prinde mai departe să se anime : „Atunci ariciu a fugit şi s-a pitulat în arbâ. D-zău după ce s-a gindit şi răzgîn-dit (...) a trimes albina ca să caute pe arici şi sâ-1 întrebe. Albina găsind pe arici, 1-a întrebat, dar el a zîs că ştie şi nu vrea să spună Albina, şi ea şireatâ, s-a prefăcut că pleacă. Ba însă, depărtîndu-se puţin, s-a ascuns într-o floare.,," Reţin mdu-şi bîziitul, albina 1-a auzit bodogănind Pftmitilu!. Dar pâmîntul e pr u chip de am, de vreme ce aiSlrele n-dveaiu cfndva o altă casă decît pâimîntul. Tot la Elena Nieu.liţă Voronca înftîilinim cîteva legende in care astrul zilei este înfăţişat a fi fost oîndva, Iniţial, un om, un tinăr frumos şi cuminte. Pentru serviciile făcute Ziditorului!, acesta* îl preface în soare. Soarele stă deci pe locul lui Făt-Fru-mos, iar indicaţia despre această me- tomorfoză, om-ioore, trebuie reţinută. Moi tirziu vom avea prilejul să observam metamorfoza inversă : Soarele Făt-Frumos, astru-om. in toate cazurile se atribuie un raport de compatibilitate intre astru şi om, înţelepciune (cuminţenie, sfinţenie) şi om, lumină şi om, raport ce se exprimă - fie prin existenţa unor oameni care sînt aştri, fie prin translor-marea omului in astru, soare sau luceafăr, deci prin identificarea construcţiei om-astru ca stare naturală. 'Pentru a nu lăsa ioc unor confuzii, trebuie să subliniem din nou distincţia care se operează în conştiinţa populară : spaţiul acestor transformări e preois determinat — nu orice oameni sînt aştrii, ci numai nişte tinerii frumoşi, cu imîinite, care aduc servicii DaminuliuS. Şi încă o deducţie, sprijinită pe aceeaşi materie : starea de sfinţenie e obositoare, ca şi prea multa lumină de fa început. Oamenii-aştri stau printre ceilalţi oameni ca un reper stinje-nitor, evidenţiindu-şi — prin însăşi actul prezenţei — situaţia lor de excepţie. Compatibil itntea iniţială duce, pină la urmă, ila o incompatibilitate, care se şi exprimă. Oamenii se plîng de intimitatea cu astrele oare le scot ochii cu lumina, care ii ard prea tare, ei se roagă Domnului sâ le facă cer de umblat. Cei doi sfinţi-aştri, luna şi soarele, sint deci ridicaţi ila cer. La fel, tină nul ui cel frumos, transformat in soare pentru slujbele aduse Domnului, este smuls dintre oameni şi strămutat pe cer. Raportul de incompatibilitate duce, fatal, la separarea celor două case ale existenţei, casa umanului şi" casa supraumanului, pâmîntul şi cerul, proianul şi sacrul. Era tocmai clipa cînd trebuie sâ revenim din nou la personajul vinovat de maculare, despre care am pomenit şi mai inainte, Necuratul, deal ne curatul, personaj sau principiu oare va interveni mereu, pentru echilibrul dia lecţie al lumii ! Am văzut câ primul act al conlucrării între Curat şi Necu rat s-a desfăşurat chiar din clipa fabricării uscatului, cînd dumnezeu 0 poruncit dracului să-i aducă din fun-du.l mării „sămînţă de pămînt". Devăl. măşîa continuă şi în episoadele .următoare, cei doi fac lumea împreună şi o împart ca buni fraţi. Folosind ;n oîteva rânduri noţiunile de devă/ma; devălmăşie luăm act de faptul că această producţie folclorică e opero isatului arhaic patriarhal (în care se păstrează rudimente gentilice), c comunităţii devălmaşe, aşa cum este definită aceasta de cercetarea sociologică. Este limpede că folclorul, mai ales cel cosmogonic, transpune asemenea irealităţi 17). Să ilustrăm, pe firul demonstraţiei noastre, noul episod al creaţiei în care cei doi sînt implicaţi : „Făcînd Dumnezeu şi Diavolul de toate şi împărţindu-le, ajunge şi la podoabele cerului". Cu stele iese sfadă, Dracul nu 'le poate număra., Dumnezeu le acoperă cu cîte un nor şi acestea „au rămas nenumărate". Cu luna şi soarele, „iar mînie şi sfadă" : „- Dacă crezi că te înşel, alege-ţi tu singur pe care vrei, - i-o zis Dumnezeu. - Eu îmi iau soarele, — zise Diavolul. - Fie şi aşa — zise Dumnezeu ; a mea va fi dar luna şi cu ea voi rindui, iar tu cu soarele vei avea de lucru". Chiar aşa se şi întîmpiă, fiindcă, după cum am văzut, Curatul este incompatibil cu Necuratul. Scenele sînt de toată comicăria, folosind registrul bufon, iar diavolul e privit cu simpatie, e un fel ") Vezi chestiunea comunităţii devălmaşe în Istoria României, inclusiv referiri etnografice la H. H. s'*!' Contribuţii la studiul satelor aevu-maşe româneşti. I. Ed. Acad. B.S.R., Buc., 1958. 130 ,je copil năstruşnic, în ipieleo goală, c0re se joacă de-o fapta cu elemente jdsmice : „Soarele tare îl frigea pe Diavol" ', acesta1, ca să se apere : „a alergat să se ascundă in mo re, dar Dumnezeu a iuat apa. Se ascundea în n5sip, dar tot îi frigea". Pînă la urma, Necuratul îşi fabrică aripi, „făcind cu e|e vînt peste toată lumea". De mînie cj soarele îl arde oriunde îl găseşte dracul tună şi fulgeră", „pune nourii împotriva iui ca să-l apere", iar „ca sj se răcorească", „aduce cu-n ciur rjpă din mare şi toarnă peste dînsu'i", joce deci ploaia la). Dracul face deci de toate, ca şi Domnul, ba, mai mult chiar, lui îi aparţine iniţiativa. Cooperarea celor rjoi e dialogică şi capătă expresii de toată frumuseţea : „Doamne, întreabă Dracul într-o legendă despre facerea semănăturilor, oare ce-am face să dâm mînca re la oameni ?" Sau în alta, despre flori şi albine : „Ce să facem. Doamne, a zis dracul, să fie frumos pe lume ?" Sau ţn alta, despre lună 1 .Hai, Doamne1, zice dracul, ş-am face | sa vadă oamenii şi noaptea" Dom-( rtiil răspunde la toate aceste indem-I nuri, cu replici pereche : „Hai, ş-om | foce", „Hai, ş-om lucra împreună", IJîai şi le-om împărţi împreună", „Dată (sau date) să-ţi fie" etc. | Cele două laturi ale facerii, reprezentate de cele două figuri polare, • sint atît de condiţionate reciproc încît I una nu poate izbîndi sau desăvîrşi nimic, fără cealaltă : Dracul face ca f «I, Dumnezeu îl face să meargă ; ţ dracul face moara, Dumnezeu adau-t 9° orificiul pe unde sâ curgă faina ; s dracul face o ciubotă pentru amjn-. foia picioarele, Dumnezeu face două, I _ ' i. 2 E' N- Voronca. op. cit., pas. 147 ; ; » Ţ. Pamfile, op. cit.. paK. J4. "| ) E. N. Voronca op. cit., p. 115. » 131 pentru fiecare picior cîte una ; dracul face şoarecele, Dumnezeu face miţa etc. „El (Dracul) pe toate le făcea, pune concluzia o legendă, numai! oâ nu ştia sâ le încheie" », Tensiunea intre cele două figuri va dura pînă la sfîrşitul lumii, în spectacolul necontenit al creaţiei, victoria urmînd a se decide, după cum spune o altă legendă, în chipul următor : „Să vor prinde de curcubeu drept la mijlocul lumii, diavolul cu toţi dracii lui şi cu sufletele cele păcătoase de o parte, şi Dumnezeu cu toţi îngerii săi şi ou sufletele cele bune de atta". Curcubeul fiind „sfoara anume făcută de la începutul lumii prin mijloc uri cerului, ca să fie o dată hotar".?1 Vom trage încheierea, indiferent cînd se organizează dualitatea pur-împur, iniţial — în primele acte ale creaţiei sau mai târziu, ca în celelalte cazuri — că ne-ouratul e necesar, viaţa e necesară şi e fatal impură, iar aceasta e bine. Cu aceasta am ajuns la chestiunea dualismului în cosmognia românească, un dualism de sursă bogomilico-ira-nică, după ipoteza avansata în trio oară de B.P. Haşdeu, reluată şi examinată în lumina cercetărilor lui Os kar Dahnhardt, de N. Cartojon.» Ar fi vorba, deci, despre o „teorie" împrumutată. Aceasta ar pune problema originalităţii de viziune în folclorul nostru sau, privind mai larg Iu crurile, problema universalităţii unui mit. Ultimele cercetări au făcut să cadă teza sursei bogomilice în dual": mul nostru folcloric şi să apară la Iu mină exact aspectul care ne interesează ; sincronismul in elaborarea '••>) E. N Voronca. op. cil., pp, ?,5- 27 '") F N. voronca. op. cit p. 10 N. Carto.ian, Cărţile populare In literatura românească, voi. 1 Buc. 102». unei viziuni, in „Le DtoWe et le bon Dieu", Mircea Eliade reface cadrul planetar al Viziunii dualiste Ia care participă, cu drepturi creatoare egale, si dualismul foMaroc românesc*. ' Este deci un mit universalizat la dimensiuni cvasiplanetare. Aceasta situează gindirea noastră cosmogonica într-un raport de desăvîrşit sincronism cu alte cosmogonii apropiate ca v.rsta. Dor ce virstă se poate oare atnbu. acestei viziuni ? Ştiut fiind că în Europa occidentală au dispărut cosmo-goniîle nebiblice," că acest Dumne- rezumate la noi, ^ncluzl ^ pe care Uusttua «tonc al relrguto ^ extrage m stucul citat ) nu ^ forma lui sud-est euiw bogomilic; populaţiile d) mitul e centrala şi septentrionala , « ^ rf. Tirezent în eosmogonuie ,no1" ° Se la indienii Algpnkmi, A^apab Sanîşi irogieni, pîna * PX^Ca- ww™.. TlârinTata' nou''peste Pa-lilornia ; e) Şa™ ™ , ,Tud vom ciîic, de asta data pe U ^ulaţiile reîntîlm m Ml chiar şiiţ ^lelanesia, Se^Sln™ originale: « ctuc ax marilor culturi, bt. revenind m ana ia ^re- ^ur^eScăf g, » sflrşj, - sa ^erTralfui^cTrmaf eŞ. situaţie °, «fâe|anJ%re"1 motiveC™ea poflerm ,ata: doua bau xtt-i ,UiVU £iirv^nLste si iS^nout -u^t.întregii probleme >rtr"a<îfVstrudirni~ame reSS exe^v', î»ra;f.» colbuit ea ?K* U>au^ aceste ^Jâr\nes^uSino Sceptic «B Sistentâ £ care -ta^ ■n;f'7n)n"oxt" pa" 114. întreaga tnblu -^fie cuprinde de i'vi iuti' de titluri grupate in 151 de note se ana în subsolul aceluiaşi stu-note ,.c t ;e bon Dieu"). d'Uxni5ul lebillot, FolMore de Fra»-ce, i'l. l! 19M, p. 182, apud. M. E. op. cil., ist. «eu ai folclorului nostru vechi n.are tangenţe cu Dumnezeul Atoatefăcător al Vechiului Testament, nici cu zeij suverani ai mitologiei mediteraniene eline,24 trebuie sâ plasăm întreagă a, ceasta construcţie - cu ori cîte ameliorări i s-ar fi adus în timp _ ;n. tr-o lume arhaică, chiar dacă acest mit a fost „de nenumărate ori rein-ventat", după cum presupune exege-tu şu- păs- „il : „Arhaitatea mitului sub forma sa pre-dualistă ne invită sâ-il considerăm ca fâcînd deja parte din patrimoniu! religios aii populaţiilor protoistorie* ale europei de sud-est". Conservarea pe o durata altît de lungă n.u presupune totuşi o involuţie ? Altfel spus, ce voaie istorice au resuscitat şi ou trat toată această cosmogonie ? Un element ţine de evidenţă şi Mircec Eliade SI notează : „Faptul că, reinter-pretat şi revallariizat contrau, acest mit arhaic a fost conservat de popoarele acestei regiuni probează câ el a răspuns unei necesităţi profunde a sufletului popular". în continuare exegetul extrage ceea ce îi apere a fi sîmburele dramatic sau, dacă vreţi, tragic a! condiţiei umane, care resuscită mereu mitul : „Pe de-o parte, ei (mitul) dădea socoteală despre imperfecţiunea Creaţiei şi despre existenta răului în lume ; pe de cita, el revela unde aspecte ale lui Dumnezeu pe care creştinismul le nega explicit, dar care bruscaseră deja imaginaţia religioasă a omului arhaic ţi care,' ca rezultat, n-aveau să înceteze niciodată să nască întrebări şi spe- cu laţii.25 . , Retinîrvd ideea tragică cuprinsa m structura sistemului -Creaţiei (asimetria „cumu-l tinse «) Mircea Eliade, op^ cit., P- >»■ 4 Mircea Eliade, op. 128—12!». 132 un Dumnezeu obosit (care intors au spatele la oo»"), care . abandonează altcuiva opera, con'" de la început cu răul — pe fucnînd noi ne trucţi-ei. flexibil tirziu. captivează ingeniozitatea cons caracterul ei cupriinzâtor şi de sistem deschis. După cum onea prilejul să discutăm mai această construcţie are foculta leo de a îmbrăţişa realul, desigur în chip metaforic, sub cele mai varii as-lecte de sale, fârâ mici o prejudecată Ea, această construcţie, admite , contradicţia, iar prin aceasta dina-| mica neîntreruptă a surprizelor care (ine in stare de incertitudine siste- Im\ Universul nu e dat, nu e înche-jot, elementele cosmice (pămînt, apă, • cel) nu se îmbină conform proiectele,, iniţiale, se ivesc asimetrii. Creatorul apare excedat de multitudinea so-Scitârilor fără soluţie, lăsînd pînă la urmă opera neisprăvită într-o suavă imperfecţiune. Tudor Arghezi, peste se-1 jdie, va fi primul care va realiza, din ofara orizontului magic, imaginea u-1 nui dumnezeu inocent („El ate't ştie sâ ' foca,/ia o leacă pune-o Jeacă..."). A-• eelaşi dumnezeu lasă creaţia în sea-, ma factorului contrar. In schimb cel cane o preia; dStawolul adică, e în-I tteprinzător, tenace, plin de fantezie, «onifestă o acută voinţă de dominare, e masculin. Curios pentru postura , divină, aşa cum o vom cunoaşte ulterior din alte mitologii, Dumnezeu e . înzestrat la noi cu atributele femini-I «ului, el creată prin colaborare. Oricum, dualitatea nu e o probă de autonomie, sau, dacă vrem să reţinem w adevăr timpuriu formulat, unitatea e contradictorie. ' in al doilea rînd, opoziţia între cele f |ui iMusset, pisicile lui Baudelaire, boul lui Carduicci, măgarii ii ui Fnanois Joromes, lebăda 'iui Mal larme, privi-> ghefcaaireo lui Keaits, pupăza* şi ţipainu'l lui Mentale, berbecele şi taurul lui Bemn, albina lui Valery, păsările lui Saint.-J.ohn Perse - iată tot atâtea totemuri sub care triburile de cuvinte ritmate, întoarse la izvoarele Verbului eficient, străbat veacurile. Atunci cînd nu se substituie Destinului pentru a profera măriile adevăruri ale existenţei, precum corbul lui Poe, animalul * sau, pasărea indică, prin natură sau (..comportament,, condiţia Poetului însuţi : înainte de a avea o funcţie heraldica, vieţuitoarea preferată îndeplineşte un rol simbolic. Nici o zoolaterle nu însoţeşte a-ceostă regresiune pe sca.ra biologică. Ideniificîndu-şi rosturile spirituale cu comportamentul elementar şi obscur al animalului, Poetul vrea să sublinieze, în primul rind, apropierea sa de Natură, să marcheze angajarea totală a fiinţei sale în actul poetic. Simbolism, totuşi, ciudat, dacă ne gîndim la prăpastia care-ll separă pe Poet, fiinţă hărăzită să înnobileze graiul speciei sale, de celelalte vieţuitoare !... Oare această autacampa-rare a omului cu diverse fiinţe inferioare lai nu sugerează o îndoială neliniştitoare : nobleţea Poetului stă în expresie, ori în simţire ? Ciocîrlie, albatros sau pelican, Poetul pare a se diferenţia de semenii săi îndeosebi prin imoduî în care reacţionează în sînu.l propriului său univers, prin inserţia existenţială a fiinţei sale, — şi nu este greu să recunoaştem în această concepţie asupra destinului său o moştenire romantică. El nu poate să „cînte", să glorifice, să „zboare" sau să se dăruiască umanităţii, fără să fi recucerit lăuntric un fel de stare de graţie, un har la care lumea animală pare să participe deopotrivă, dacă nu într-un mod mai firesc decît el. Instinctul infailibil care conduce fără să vadă, intuiţia fulgerătoare care pătrunde în. miezul lucrurilor, candoarea şi perseverenţa, bucuria de a trăi şi exipresia ei (deliranta, înălţarea în sferele cele mai înalte sau întoarcerea spre izvoare, exorcî- 135 zarea in ointec a suferinţei, participarea organică şi plenitudinară la ritmurile cosmice, - iată ce revendică pentru sine Poetul, atunci cînd se ase-muie păsărilor şi animalelor. Jn perspectiva unei poetici a statuarului, în care Frumuseţea „hait Ies moiuvemenfcs quli depl'acent lles lig-nes"„ Baudelaire — elogiind imobilitatea înţeleaptă a bufniţelor — deplînge condiţia omului care ivre d'une ambre qui passe Porte toujours Je châtiment D'avoir voulu changer de place. ha prima vedere, s-ar părea că e dificil ide admis iun „bestiar" ai lui Lucian Blaga. Poetul „Poemelor luminii" nu pare a manifesta nici o preferinţă specială pentru anumite zone ale zoologicului : interesul său poetic, ghidat de ceva ce Ovidiu Cotruş numea „sensibilitatea runică", se îndreaptă fără părtinire spre toate creaturile şi lucrurile acestei lumi. In chip de rune, de veacuri uitate, poart-o semnătură făpturile toate. Stane de piatră, jivine, cucută poart-o semnătură cu cheie pierdută. („Rune") Depozitare ale aceleiaşi „taine" insondabile, fiinţele şi lucrurile — acestea din urmă „atotştiutoare", la rîn-dul lor, şi „purtătoare de tîlcuri" — formează substanţa unică;, absolut omogenă a realului, iln această stofă nediferenţiată a lumii,, în oare orice accent ontologic s-a pierdut, - ce anume ar putea să determine manifestarea unor preferinţe de ordin poe- tic sau filozofic pentru cutare „• biologic sau specie de vieţuitoare ? Există, totuşi, un „bestiar" bla ia care ţine de însuşi „universu|^an ™ral. *' m°n*an ~ " Se *™nW odată cu modalităţile specifice - gică şi mitică - ale sensibilităţii calTi guvernează. Realitate de tip >spi,rituaj satul românesc prezent în poezia lu| Blaga este o „zorişte" metafizică' după expresia însăşi a poetului : trăim fără vîrstă, cuibar de veşnicie, în care magicul şi miticul coexistă, în care aburul legendei şi ritualurile diverselor eresuri populare conferă lucrurilor şi fiinţelor o aură aparte. De aceea dacă lăsăm la o parte apariţia insolită a lebedei din faimosul vers „Lucian Blaga e mut ca o lebădă", „bestiarul" său se arată a fi perfect mărginit de graniţele universului rural şi muntenesc, constituit din fauna domestică, sau domesticită, a unor ţărăneşti „curţi ale dorului" : taurul şi mînzul, cerbul şi iursul, puiul de cuc, pasărea din dumbravă, corbul şi ciocîrlia, orătăniile şi peştii. Acestora li se alătură, la un nivel inferior, greerii, roiul de albine şi fluturele. Un adevărat „bestiar" nu se poate împiedica de a fi o rezervaţie ideală în geografia fantasticului. Tradiţia poetică, şi îndeosebi plastică a genului ne prezintă o faună fabuloasă : taurul Inairipat, grifonul, sfinxul, combinaţii de lei şi vulturi, zmei şi sirene, gorgone, centauri, satiri etc, etc. Toate aceste plăsmuiri zoomorfe, utilizate ca simple insemne heraldice sau aoţionînd ca totemuri magice, beneficiază de o pronunţată valoare simbolică : anatomiile monstruoase, hibride, teratologice .surprind - se 136 pare —. cu mai multă pregnanţă dialectica şi antinomiile realului şi configurează mai elocvent energiile contradictorii, uneori de-aldreptul demo-fljce, oile Naturii şi Spiritului. Din ootritepiiuil lui Oirfeu", aşa cum JII înfăţişează „bestiarul" lui Apollinaire — cea mo1'! apropiată de noi galerie poetică animal&eră — lipsesc, e drept, osemenea monştri ; dar catrenele poetului francez nu sint decît mici epigrame, cu poantă morală, vizînd isrJe cele mai multe ori propria sa operă. in toată poezia lui Blaga apare gn singur animai fabulos : unicornul, in limbaj cronicăresc - inorogul. Faptul pare ciudat, dacă ne gîndim că in „zariştea" satului bîagian, impregnat de eresuri şi aamunlfciind osmioltic cu lumea basmelor populare, era loc suficient pentru plăzmuiri zoomorfe imaginare, dacă nu provenind din mitologii străine, cei puţin aparţinînd folclorului autohton. Explicaţia e simplă. în universul poetic blagian nu încape o distincţie netă între real şi imaginar : fabulosul, prin acte de ordin magic şi mitic, este continuu prezent in urzeala însăşi a realităţii cotidiene. Adevărată „morfologie a miracolului", poezia lui potenţează pînă la evidenţă „misterul" fiecărui lucru, „sporeşte taina lumii", făeînd din orice „eveniment" ol vieţii, din orice ipostază a Naturii o „minune", un act revelator de tîl.curi odinci ; iubirea, somnul, germinaţia, visul, tăcerea — toate se încarcă de emoţia peste fire, şi totuşi nespus de firească, a unui contact cu forţele odinci ale Firii. iPentru Blaga, zeii nu coboară pe pămînt antropo- sau »omorfizaţi : ei sunt .prezenţi tot timpul „în ipostază de boabe" (,Mi-rabila sămînţă") şi împlinesc marile ritmuri ale universului. într-un tă-rîm unde mistreţii deschid cu ritul izvoarele, unde fetele îşi freacă sinii de Hună, unde cîntă cocoşi apocaliptici, unde Sfîntul Gheorghe reprezentat se face balaur pentru a putea să învingă balaurul, miraculosul nu mai e un plan superior care, din cînd în cînd, se revanşă în real, ci constituie una din fibrele esenţiale ale realităţii. Ursul „cu crin" şi cerbul! „cu stea în frunte" sunt lai fel de fabuloase ca. orice apariţie teratologică dintr-un „bestiar" plastic medieval. în sensul acesta, poezia „Unicornul şi oceanul" este cît se poate de explicită. Puse pe neaşteptate faţă-n faţă, cele două ordine ale existenţei — fabulosul (unicornul) şi naturalul (oceanul) — se înfruntă cu puteri egale şi cu aceeaşi uimire şi spaimă : ontologic vorbind, nimic nu Je diferenţiază, căci amîndouă sunt la fel de reale, amândouă conţin în mod esenţial aceeaşi „taină", şi fiecare se „sfieşte" în faţa tainei celuilalt. Purtînd aioeeaişî semmăitură „ou cheie pierdută", organicul şi anorganicul, animalul, vegetalul şi mineralul nu constituie aici nivele diferite, registre separate de existenţă, ci un singur plan în care asistăm mereu la epifa-nia generalului în particular. Ceea ce înseamnă că nici unul dintre ele nu poate deveni simbol pentru vreunul din celăilalite : toate sunt, deopotrivă, ipostaze ale aceleiaşi realităţi încărcate de „mister". Cit de inextricabil omogenă şi spiritualizată e viziunea blagiană despre univers ne-o dovedeşte faptul că animalele şi păsările sale săvîrşesc acte şi rituri magice, eficiente in planul uman, şi că oceste acte sunt deriva- 137 reştinism elementar ţi euforic la marea „taina tele unui festiv. Ursul, căruia „o fată i-a pus ieri în braţe un crin" (gest de Florii animaliere), cutreieră „o mie de sate" (număr su rezonanţă mistică) pentru a vindeca „pe bolnavii de oase" : i se întinde prescură, i se stropeşte drumul cu vin (gest eucharistic), iar el îi „calcă de rău". Eficienţa e imediată : „Spre seară boala iese din casă, din gînd şi din vine". Descrierea plastică a fiarei binefăcătoare tinde s-o antropomorfizeze, să-i configureze un portret moral : Cu mîinile — in stingă şi dreapta — pare că veşnic şi-ar împărţi pădurile ce le are în ţara de sus. („Ursul cu crin") Şi taurul participă la o tipologie chrlstică, datorită poziţiei centrale şi hieratice pe care o ocupă în acest univers : el stă „în mijlocul dimineţii", „ţn puterea zorilor", „nemişcat", „înălţat şi frumos" ; printre coarnele lui „soarele vine în sat". O funcţie mîntuitoare, şi mai acuzată, deţine ciocîrlia, „Hristosul păsăresc" care în fiecare zi se-nalţă odată biruitor fără fier, din holdă la cer, şi descîntă păcatele peste toate satele. („Ciocîrlia") Ceea ce în „Moartea lui Pan" din „Paşii profetului" era doar o observaţie nu lipsită de oarecare maliţie („Păianjenul s-a-ncreştinat") devine, în volumele ulterioare, o afirmaţie esenţială pentru universul poetic ai lui Blaga : vieţuitoarele participă a existentei supunîndu-se, cu un fel ă,-> '. ^ cucernicie omenească, ritualelor carp u ie gsi- cres- gură participarea la „tainele" tine. Oare nu este trimis inorogul Ca ol acar nupţial, la „casa Frumoa'sei" ca s-o peţească pentru poet ? ( \n demn de poveste"). Prin intermediul cîtorva exemplcre din „.bestiarui" său rural, liturgicul creştin îşi divulgă, la Blaga, caracterul magic şi mitic iniţial ; în fe|u| acesta, religiosul se subţiază : actul cultic se ipostaziază, teroarea existenţială în faţa divinului devine un simplu extaz al vitalului ; (sus este taur şt ciocirlie, adică forţă elementară si candoare. Actul magic predilect în poezia lui Blaga este vestirea. In dialectica atît de pronunţată a Cuvintului şi Tăcerii, care-i directionează întreaga lirică, vestea indică o ruptură esenţială in ordinea lucrurilor. Spre deosebire de Verbul divin care, numind, afirma existenţa lumii, verbul poetului, vestind, afirmă posibilitatea mkaaoMui cotidian. Pentru cei ce n-au uitat (şi aceştia nu sînt, în general, oamenii, cote s-au desprins de sînul Naturii materne), o pasăre „întrupată din funingini", „pe cîmpuil alb", „scrie" „o veste cerească" nenumită micicind : Corbul işi măsură pasul, scrie-n zăpadă un nou testament, sau poate o veste cerească, pentru cineva care ar trece prin ţară şl n-a uitat de tot sâ cetească. („Corbul") 138 iniţiotic, pasul corbului asie, in ordinea eficienţei spirituale, echrva -|ent verbului poetului care vesteşte florii mărului sâ se bucure de nod, jau loviturilor, repetate de trei or, pe care inorogul le dâ în poanta viitoarei mirese. Ceea ce se vesteşte astfel este întotdeauna o întâmplare firească — ce poate fi mai firesc jecît naşterea unui pui de cuc în pădure î 'Rostui ipoetukii este de a „spori" taina unor asemenea întîm-plâri prin amplificarea verbului vesti' tof: orice naştere fiind un început absolut, orice naştere este un eveniment cosmic, imprevizibili, care solicită atenţia, uimirea şi participarea ceremonioasă a tuturora ; Sculaţi boieri cu rinduitele bresle cu sfinţii, \cu mucenicii, şi voi homari şi voi ucenicii, ridicaţi-vă slugi adormite în iesle ! Sculaţi boieri, o veste din codru v-aduc — ni s-a născut azi-noapte noul voievod, fiul pădurii, puiul de cuc ! („Veste") Suprapuse elementelor tradiţionale ale naşterii lui Isus, păţaniile mori tane şi păduratice îşi sporesc rezonanţa şi tîlcuriie, vestea oricărei intrări în viaţă devine colind. Alteori, cu o veche înţelepciune şi resemnare ţărănească, Blaga contra pune potenţării paroxistice şi festive a actelor obişnuite liniştea vătuita cu care se cuvine a fi irrtSmpioatâ moar tea. Vestrtoarea ei este greeruşa . Greul cel mai greu, mai mare fi-va capătul de cale, Sâ mă-mpoce cu sfirşitul cînlă-n vatră greeruşa : Mai uşoara ca viaţa e cenuşa, e cenuşa. {„Greeruşa") 6 Acum 30 de ani, tn ziarul „Tara" din Sibiu, subliniam într-o cronica la „Nebănuitele trepte" preferinţa poetului pentru momentele imediat pre mergătoare miracolului, oprirea înfiorată pe un prag incert unde adie ou ternic iminenţa unei revelaţii nenumite, unde palpită subtil latenţele lumii. Ca de obicei, stările sufleteşti care scaldă acest vestibul a! întîm plării — aşteptarea, sfiala, aleanul -sînt trăite deopotrivă de om şi celelalte vieţuitoare. Chiar lucrurile neînsufleţite, parcă umanizate dirrtr-o dată, presimt „ceasul curat" ce le a fost eîmdva promis : iezerul, de pildă „cată lung" ca un „ochi al luminii", „spre Nord şi spre vîrste / şi mul.com spre vînătui cer vrsînd în plină amki zâ „radii de aur / oare se coc senine ir» ger". Un fdl de aliean metafizic bîrrtuie această lume în care o „mare pasăre bolnavă" stă în codru şi simte câ singurul ei leac ar fi sâ bea rouă cu „scrum de stea" („Stă în codru fără slavă"), in care mînzul anonim simte „ca o durere la spete", „la locul unde purced sâ-i crească aripile" iminenţa miracolului transfigurează complet obrazul lumii . Luna, intrind pe fereastră, ala furi se culcă pe paie. E noaptea de boală a lumii, cînd mugurii toţi plesnesc c-un mulcom ţipăt subt zare. Totul e-n aşteptare. Iotul — albastră văpaie. („Mînzul") 139 Cerbul în călduri, fugind după ciută, se pleacă la pîriu şi se stîrn-pără sorbind, din undă, „numai cerul". Dar fratele său însemnat, „cerbul cu stea în frunte", adulmecă ,«nu apropiatele, / ci depărtatele" : Ciulindu-şi urechile prinde străvechile rotiri, sus, de tulbure ioc şi de murmure. Şi-aude, subt-naltele, unele, altele : erele, sferele. („Cerbul cu stea în frunte") Potenţată la maximum, pînda sălbăticiunii depăşeşte caracterul unei angajări instinctuale, a! unui simplu reflex de apărare, îşi atinge finalitatea practică, pentru a deveni o atenţie superioară îndreptată spre rosturile şi muzica universului. Generala ezitare a vitalului în faţa „aventurii" care ii se pregăteşte în fiecare clipă, cu fiecare act al său, este descifrată de poet în „şovăirile" unei seminţii de albine înainte de a roi. Un semn venit de nu se ştie unde, sau poate numai o spaimă obscură, reţin fiecare creatură şi o fac să se înfioare aşteptînd. Intr-o lume în care miracolul nu stă în extraordinar, în tulburarea legilor Firii, ci în sarcina de „mister" pe care o poartă firesc orice lucru, orice fiinţă, orice întîmplare, — spaima sau emoţia .tulbure a vieţii nu e generată de imprevizibil, ci — dimpotrivă - de faptul că fiecare individ sau grup omogen de fiinţe repetă, pentru sine. un rit vital, se supune unui ritm cosmic. Chiar şi orătăniile, „păsări ce-au fost vreodată călătoare", bot fără rost din aripi, toamna : porc-ar simţii in ele ca un ha ce le-nălţă cindva prin bas^ I 7k ■ 'erffar-Zboruri uitate") Agent ol revelaţiilor mereu ami- nate, „bestiarul" blagian conţine totodată o galerie de vieţuitoare al căror rol e să tacă, să ascundă, sa nu dezvăluie „taina". 'Premergătoare Cu vîntului dintîi, soră a, somnului, matcă a Irwreatu'kri, tăcerea, este, |;a Blaga nu atît un gest firesc, cît o artă •' arta de a asigura, în genuina lui obscuritate, puritatea şi integritatea misterului. Peştii tac - spune poetul - povăţuiţi de un astru mort : Suveici de aur, mici zei de apă luind sfatul lunii învaţă să tacă. („Bazin într-un parc") In cutremurata sa înfruntare cu oceanul, unicornul nu scoate nici un sunet. Adresîndu-se păsării măiestre, într-o poezie dedicată lui C. Brâncusi, poetul îi recomandă : lnalţă-te fără sslirşit, dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi. („Pasărea sfînta") Refuzul de a se rosti prin cuvînt, de a numi, implică — aşa cum scriam şi altădată — o mistică a Incredulul „Rostindu-se pe sine, Cuvîntul dinţii a creat lumea, a obligat-o să fie ; dar constrîngînd-o să fie în timp şi spaţiu el i-a impus un statut al limitării. Altfel spus, Crea ţiu nea e un degnodeu ai Inereaitului : este partea lui „căzută" sub condiţia devenirii şi morţii, pe care o implică orice in-dividuaţie. (...) Vorbind, omul dovedeşte câ a fost osîndit şi că, în ace- 140 |aji timp, osî rodeşte — prin numire -• toj ce se află în jurul său. Poetul simte 'lucrul acesta ca pe un „păcat" „aposă asupra casei sale" (Poe-2;e ş/ modă poetică, „Poetica ifui Lucian Blaga", PP- 12-13). Avantajul metasfi-^ al fiinţelor «eouvintătoone faţă de 0m este acela că - asemenea „păsării sfinte" - pot să asculte „revelaţii fâră cuvinte", să vadă şi să nu divulge. Acesta este tîlcuil ultim al „bestiarului" : prin prezenţa tor, prin cintecul fără cuvinte pe oare-l intonează, seminţiile zooilogicului aduc Uln oîrftec nou pentru vetre şi casă", un „sunet scump, de zare aleasă". 8 intr-o primăvară — prin 1943, dacă nu mă înşel - l-am infinit pe Lucian Blaga afară din Sibiu, în Dumbravă. Un palpit timpuriu al verii se simţea in văzduh, mugurii plesneau de sevă, prin iarbă fojgăiau gîzele, iar pe cărare pasul deranja cupluri extatice de broaşte. Eram bucuros, teribil de bucuros, şi in acelaş timp copleşit, de invitaţia pe care mi-a făcut-o de a-l însoţi spre Grădina zoologică. Scump la vorbă, poetul făcea trei paşi mari înainte de a lăsa să-i scape un cuvînt. Ne-am oprit în faţa unei perechi de cerbi. Şi acolo» în freamătul nedefinit al privelişte!, care începea să capete consistenţa materială '. a unei linişti sonore, om simţit dfeo 1 dată instalîndu-se între noi, şi impre-I jur, o aftâ linişte şi mai mare ; o ' tăcere masivă, ca un bloc albastru şi răcoros. Blaga se uita la animale. Nemişcat. Fără să scoată mici un cuvînt. In privirea 'lui nu era nici curiozitate, nici uimire. Trăsăturile feţei, tăiate puternic, păreau de cremene. Dar atitudinea lui, întreagă respira o blindate fâră margini. Desi eram I » 141 dornic şi nerăbdător să reiau bruma de discuţie ce se înfiripase, ioa$a, o tragedie. Cu toate "0° strigă : „eu, eu, eu", nu spune, de fapt, nimic despre sine. Confesiunea grandilocventă ca şi egocentrismul afectat trădează fragilitatea sufletească şi, trecînd peste disimulare, reacţia masochistă în faţa lumii imediate a celui care construieşte cosmogonii imaginare. Eroul lui A!, Philippide comunică fără probleme cu mumele gotheene, esenţe ale cosmosului, are însă o teamă congenitală faţă de existenţa imanentă, proclamată tot de el principiu de ordine. incertitudinea se ghiceşte sub tonul puternic declamatoriu - şi cu atît mai dramatic cu cît atitudinea aceasta este o soluţie pentru altfel de nelinişti, subliniate mai înainte, căci o soluţie ia o altă soluţie nu rezolvă decît aproximativ lucrurile — iar infatuarea nu face decît să trădeze umilitatea intimă a eroului : „Lumea începe si siîrşeşte-n mine II Ca algele din spumă de — oceane, / Dospite-n mii albastru de ceruri sfă-rimate I Cresc cintecele mele subterane. / Mi-/ inima la adăpost / Ca un culbec in fundul unei grădini pustii. I Hotarele mele sînt : cel care-om fost I Şi cel ce voi fi — hotare pustii. II Căci viaţa meu de adineauri I Mi-e tot atita de departe I Ca viaţa celei mai uscate mumii, I Şi pentru mine toi ce nu-i prezent e moarte. II Singur ? ce vorbă lipsită de-nţeles ! I Sint fu şi el şi voi atît de des ! I De-atitea ori Sfinx şi Edip ! I Trăiesc in mine ca o pădure-n mii de fru-ze, I Ca vîntu-n mii de fire de nisip. 11 Dac-aş fi vrut (pe vremea cînd visam) I Sâ fi fost altfel decît sînt, I Aş fi vrut să mă fi născut pămînt, I Cu rîme-n mine, rădăcini, şi iarbă I Pe fruntea mea boltită către soare. II Sau poate... aş fi vrut să mă fi năs- cut soare..." (Schiţă pentru un aut portret), °" Fiecare volum debutează cu antă poetica. „Promontoriu" din y° suri în vuietul vremii fio^oi „ „ , , ' S o măr- turie de credinţa polemică, destruc tivă . ară tind aum nu trebuie să f e poezia în general, poetul îşi descrie propriul său profil liric. Dar fată d „Stî ncî fulgerate" modificarea este ra dicaiă. Poezia nu trebuie să fie • actual istă, silită, intimistă. idealul uman trebuie să-i corespundă, intre modul de existenţă şi structura lirismului nu poate fi o contradicţie. Poetul renunţă ia egocentrism şi |a idealul epicureic ; hedonismul se reneagă pentru o latitudine Ifiilozofică, expresie in absolut a existenţei. Dar ce defineşte volumul este o dublă aspiraţie : vizionarismul extatic spre depărtările astrale complinit de mişcarea contrară de penetrare a pnofunziimilar interioare ; pe alt plan, această mişcare în două sensuri opuse se exprimă fie prin proiectarea in viitor, fie prin coborîrea in trecut. De azi, de eu poezie se disociază prin dincolo şi dincoace, prin înainte şi înapoi. Căutarea dublului (frate, prieten, străin, dumnezeu, satana), după principiul metempsihozei, în multe reîncarnări succesive, prilejuieşte trecerea prin toate epocile istorice. Dor poetul descoperă un oraş în care straturile de civilizaţie simit coexistente : ...„Mergeam cu su-thtul-nv&lit in ceaţă I Pe străzile unui vechi oraş în care I Stau veacurile unul lingă altul". Intîlnirile stranii : cu un înger care deplînge mizeriile existenţei divine dar şi nimicnicia omenească, cu satana care în vechea speluncă recrutează suflete făra sâ ofere nimic, readuc în discuţie ideea raportului cu dumne- 150 Trecutul, timpul scurs ;n care urnirea şi divinitatea şi-au epuizat „te posibilităţile motivează marea dramă a neputinţei de a evada. Mi (fjjul plecării nu se asociază nickmui I . clacă pleci trebuie să ştii unde ajungi şi cînd te reîntorci. Dar plebea nu e decît un eminescian dor, ••„d torturant care se consumă în sine, l^mintare pasivă, fără finalitate. Trecutul, amintirea echivalează cu „ştiuţi", „cunoscutul". Plecarea are sens negativ : în ne-ştîut, spre ne-cunos-| cut; „Priveşti cum zboară norii ca „,'sfe continente I Desprinse dintr-o | fKne planetă istovită. I E-o vreme ' psntru visuri potrivită, I Cu seri adinei | jj vînturi indolente. II Lumea de azi, • gheboasă de trecut, I Clipa de-acum, bolnavă de-amintire, I Te-ndeamă să , ie smulgi din cunoscut. II Dar unde > ome să mai pleci acum, I Cu sufletul ieşer* şi mintea arsă, I Cînd însuşi i cerul este-o hartă ştearsă I Pe care • m mai poţi citi vreun drum ? II Un f singur gînd ca o mireasmă tare : j | Să te desprinzi de tine şi să zbori I , Asemeni continentelor de nori I Pe | taluri de văzduhuri viitoare ; II Şi-n- tr-un iărîm de inedit azur, I In care nici o amintire nu vibrează, I S-ajungi in calea ta văzduhul pur : I Miraculoasă, veşnică amiază... II O, gînd năstruşnic şi amar, I Pe care vorbele nu-l pot cuprinde I Atunci cînd ca un meteor bizar I In noaptea inimii i adinei s-aprinde / /" (Priveşti cum j zboară norii...) j Monolog în Babilon (1967) este un • poem antropogonic, tangent î mult. 1 puncte de vedere cu volumul lui Ar-1 ghezi „Cutarea omului", de care se desparte prin viziunea sceptică, iar ( prin absenţa didacticismului, îi devine, j poate, superior. Cu acel „Căutător" (dincolo „Născocitorul") lirice sa re- vine ia atitudinea existenţiala, ca m ..Stinci fulgerate". Nu se poate elogia îndestul poli valenţa interogaţiei interioare, aricit de departe ar pătrunde ştiinţa şi oricît de sus or ajunge civilizaţia . „Şi cînd din lungi peregrinări I Te-ntorci pe căi de raze şi de unde I In lumea dinăuntru, a inimii profunde, / Tot mai găseşti acolo întrebări". Prin cipalele elemente poetice sînt • spet fiul-labirint, semnele plecări (trepte, scări, gări, uşi, praguri, porţi, râspîn €i), timpul îngheţat al «tousbarîl amintind de „amiezile" eterne ale lui De Chirico. ,,Monolog în Babilon" este şi o „Panoramă a deşertăciunilor" : epocile istorice apar ca monade sincronice, civilizaţiile coexistă ca „straturi de durată" în „cutele amintirii". Poezia, care cucereşte realitatea pornind de 1a utopia naturii pierdute la modul rauisseau-ist ai autenticităţii itrâlitiii, face inteligibil ce-ul inexplicabil al conştiiinţej. Pe un fundal fantasmagoric sau straniu lumea capătă dimensiuni colosale, nimic nu există decît ta scară gigantică Hiperbola e parte integrantă a semnifioaţiiei. „Tainicul ţel", după ce descrie un vălmăşag de elemente ale plecării (scări, trepte, rampe, platforme, praguri) şi exemplifică, con cret, printr-o călătorie dontescă, reface întîlnirea cu nişte „capete patibulare" capabile să susţină numai un monolog egoist. Sâ fie o reminiscenţă sarcastică la adresa vechii sale poetici ? Posibil. Mult mal sigură pare ideea . .anvenţionalizării visului ca un tir. aparte de limbaj : totul „...ar fl în lim ba ce-o vorbeşti în vis / Cînd cuge tu I şi vorbă totodată" Decoraţia romantica (pustietăţi ''•<:•-sertice ori, dimpotrivă, relief de mare altitudine) fâcînd o opoziţie între na- 151 Secvenţă dintr-o metamorfoză {pictura murala a minâstirii Suce»iţa) tură şi civilizaţie, cu superioritatea celei dinţii, e factorul principal al poe ziei, ignorindu-se poetica, atitudinea existenţială, eul sau eroul, elementele pe care se centrează lirica lui Ai. Philippide. „Răzvrătire", parabolă despre revolta vegetaţiei împotriva civilizaţiei, devine simetrică cu „Incomuni-cabilul", unde se aduce în prim plan o creatură hilară, victimă şi „creaţie" a lumii tehniciste care, avidă de descoperiri scientiste, a uitat de esenţa sa originară. Abstractă şi filozofică întotdeauna, in volumul ultim poezia lui Philippide primeşte o coloratură epică. „Monolog în Babilon", poemul titular, nu este decît un lung discurs despre caducitatea lumii, susţinut de cuceritorul suprem, omul cel mai îndreptăţit să susţină o asemenea idee : Alexandru Ma-cedon. Istoria înseamnă un continuu proces de începuturi şi sfîrşituri parţiale. Exilatul în absolut devine un călător prin epoci. Sub diferite identităţi, dar intrus permanent, el vine mereu din trecut. Ca egiptean ajunge în Grecia. Omul de azi e inadaptat ca un cetăţean al Atenei, ajuns în mod miraculos în timpurile noastre. Egiptul, Grecia nu sînt sfere geografice ci perioade culturale. Călătoriile acestui Ulisse, Ahasverus sau Peter Schlemih! sînt 'Utopice şi-nu fanteziste, imaginabile şi nu imaginare, din moment ce, de la nivelul său istoric, îşi deschide perspectivele viitoriste. Poezia sa, imediat accesibilă, a fost intîmpinată diferenţiat, între coordonatele valorice fireşti : elogiată fără reţinere de unii, salutată cu sobrietate de marii critici şi - fapt simptomatic -de nimeni negată. Poetul a fost ia apariţie, şi este şi acum, un „inactual", un întirziat - lucru deosebit de aspirai ia inactuolitSţii, sugerată de versuri. WmMiMMmMMSMmi Lovinescu admite că, deşi întirziat, inactual, poetul poate deveni un îna-inte-mergător, un avangardist (criticul îl şi situează tipologic intre „modernişti"). Nu fără dreptate. Nimeni nu e avangardist ci devine, într-o perspectivă de raportare. Nu mai amintim etichetele sub care a fost aşezată, in procesele de exegeză, poezia lui Al. Philippide dar concluzia se impune de la sine : o sinteză a unor acumulări ale liricii de primă mărime din întotdeauna, dintr-un punct de vedere personal, cu o exemplară conştiinţă estetică. In mai mult de cincizeci de ani de activitate, Al. Philippide a publicat numai cinci volume de versuri cu «re sîhj cîştigat un loc de prim ordin in panteonul literelor româneşti, fiind astăzi, în mod indiscutabil, cel moi m:->'e poet român în viaţă. CRONICA L I T E R A R Ă-poezia-in. petroveanu ion caraion ..frunzele în galaad**) Frunzele In Galaad, culegere din versurile erotice scrise de Ion Cwc-ion de ila debut .pînă în preajma cincantenanului său, împlinit în chiar anul de apariţie a volumului, este mai mult şi mai puţin decît o carte de lirică a dragostei. Aceasta, afară că, deseori, e doar o fereastră către alte compartimente sufleteşti, sau calea spre considerarea destinului global al noului Orfeu, nu cunoaşte plenitudinea triumfătoare a serrtimen- *) Editura „Cartea Româneasca", 1973. tului, sugerată de titlul antologiei, trimrţâtor la Cintarea Cintărilor. Partenerii sînt mai degrabă căutata', zadarnici ai Goktmktkă, Inaiacesiibii lisă nu atît datorită limitelor naturii umane, incompatibilă cu absolutul, c» obstacolelor vieţii înseşi, Ale unei vieţi de opresiune imorală, de deformare sau înăbuşire a pasiunilor, in care perechea şi-a consumat tinereţea : „Tristele muieri i-astea ptă-aca să,-n / ochii lor ce nu ştiu tinere ţea / (ca-n odăi ucise de nămoluri) / ii se văd plămîniior tristeţea" (Mahalale). Reflexul acelor vremi, soliciţi nd revolta împotriva statutului femeii în societate sau în raporturile cu bărbatul, sînt de altfel prezente în Frunzele In Galaad. într-un decor c'tadin cu toate stigmatele civilizaţiei hipertehnlciste, de la carcasa „zgîrte norilor" şi fastul factice al barurilor sau caselor de toleranţă, ia mizeria sordida a periferiilor, sînt proiectate, cu o intensitate halucinantă, siluetele de coşmar ale unei umanităţi devorate de pofte ca într-iun vertij al propriei orbiri. Femeia, în asemenea ambianţă» este un obiect de uz curent, victimă resemnată sau captiva, fără s-o ştie, a euforiei simţurilor, în strai- 153 nată — brutal sau perfid — de la menirea e'î un lume : ,,E-o harababură, e un bilei — j pe aici copiii beau alcool, / fetele gem noaptea lingă şanţuri / cu inelul pîntecului gol" (Mahalale) : îndrăgostiţii devin un „împreunătec stol de pofte lungi" („Cest de l'enveloppe de la femme"). Solitudinea în suferinţă, în lupta pur şi simplu pentru existenţă l-au marcat prea adine pe autor penltru ca elanurile pasionale să şteargă orice cicatrice şi zborul căifcre Galaad să nu apară decît ca o năzuinţă, sau, cel mult, ca expresia unei dli'pe. Uimitoare este la Ion Caralan, poet tatuat, am spune, de încercările vieţii, persistenţa tensiunii „gdlaadice", a nostalgiei după o existenţă divin de frenetică şi inocentă. O existenţă de imodel divin ? Pentru ian Caralan partea de divinitate a omului exprimă în chip ideal sforţarea sa de a ieşi din limitele ootndiiijjieli luii de făptură precară, supusă eşeauitui şi morţii. Inexplicabile altminteri, particularităţile unei erotici muilt prea terestre, prea carnale, dimpreună ou tentativele de dezlegare catartică a suferinţei, şi sensibilă cel puţin în primele ei faze, Io condiţianărille concrete — sociale ori naturale — ale dragostei. Nu este dealtfel simptomatică absenţa. înfăţişărilor hieratice ale acesteia, in general, a viziunii iiaonograifice care încremeneşte şi o desimoarnează ? Chiar sub nimbul de luminii serafice ou care e dăruită, iubirea nu îşi părăseşte culorile vii, plasticitatea densă şi minuţioasă prin care se leagă nu o daită de un spaţiu anume, de o geografie posibilă în ordinea ficţiunii. Raiul lui Ion Garaion — transfiguraţie a unei naturi adine reliefat* „i- . de mişcare şi freamăt, căzînd sub simţurile noastre şi atunci cînd f,or mele sale ies din oria familiară cunoaşte „slava stătătoare", g]orja sacră inaccesibilă făpturilor de lut şi strige, pe oare o degajă tradiţia poeziei mistic-bizantine şi ,n domeniul erosului. Femeia „madonă" calcă arghezian, cu piciorul în ţarină, are trupul robust, cu braţe şi piept ^ mător. Femeia „înger" aduce îndeaproape ou o fecioară cast tăgăduitoare, sau cu o copilă prinzindu-se de mînă cu perechea ei masoulină, in ritmurile, deocamdată nebănuite, ale marelui instinct. Cînd însă acţiunea erosului se desfăşoară pe scena lumii, protagoniştii mu sînt Adam şi Eva de dinaintea căderii în păcat, ci interpreţii seteî de a fi a omului cu toate patimile sale, inclusiv acelea ale sexului. Dragostea, liberă de tar-vestiul biblic ori mitologic, recurge la vestmîntul metaforic, graţie căruia puterile transformatoare, potenţialul său de energie vitală şi conversiune magică a lucrurilor se exercită impetuos : „S-a făcut înalt şi frumos. / S-a făcut tîrztiiu şi imens. / Din ce în ce mai rar, vîntuil j tresărea în vulturii verii. // Eram numai viitor şi hazarduri / cu care-şi căptuşea dragostea timpul. / Puţin ne păsa de ceţurile j despletite prin arbori. // Noaptea se împiedică in licurici şi greieri / au sevele-n lăstarii amari, / ca iezii-n luminile ochilor / şi som-nu-,n sinii fetelor mori. // Iubirea intră în legendele ei j cu sîngele clne-pii-n funie / ... / Intr-o noapte de iunie, toate / Frumuseţile lunii au năpădit văzduhul" (Noapte de iunie). 154 i Inventiv''0*®3 imagistica, placarea je facere şi desfacere a raporturilor 0ife elemente, de amestecare a pla-(jurtilor, atît de tipică iui Ion Caraiian, s» afla aici la< cîmp deschis. Odată £ll faţa fucrurikw, dragostea modifică ji propriul obiect. Răspîndită în univers ori, dimpotrivă, concentrînd puerile cosmice, femeia îşi perde chipul, statura, funcţiile date, cîştigînd proprietăţi şi chiar o structură materia nouă : „părul (tău) riu / risipit peste mădularele toamnei din core răsărea grîu" adună „marea, şi „cbili şi ciimelle". Im trupul ,fja o roză a vînturilor / care se-ntoarce-n fiecare noapte din... un cîmtec de dragoste cald", sîngele zvîcneşte ca un havuz de ape primordiale, singurele în stare să potolească setea de viaţă rouă, proaspătă. Fantomă exaltantă sau delicios-neliniştitaare, iubita stîr-neşte în jurul ei, prin simpla apariţie, miresmele, sunetele, paleta unei planete feerice : „Cerul tău de pămînt dulce / (aiura un tren foarte departe) / coapsele tale ca frunzele de tutun copt / haimanaSîcul pletelor tale roşii / peisaj de flaute, somn, alge, muguri, mirt şi lemn". Fabulosul spre care tinde magnetic erotica lui Ian Cairtaion interferează cu teritoriile rezervate nâiuckilor, su pro realismului, cînd simţurile şi afectivitatea, organicul şi psihicul nu mai pot fi deosebite, ele topindu-se în viziuni, in pure fantasme. Postură poetică revelatoare pentru puterile nocturne ale femeii : „Trecu de partea cealaltă a străzii / bnoatecii săreau în apă ca o barbă de lipovean / s-a uitat la păsări, dar nu mai erau aceleaşi. / De un minereu fantastic, / fiii plantelor aprindeau felinare. / O femeie se freca de lună cu sinii". Această „vedenie" nu poate fi un tablou de Tanguy sau de Max Ernst ? Cu un evantai larg de roluri, idi-lic-surîzătoare, bucolic pastelată sau frenetic deslânţuită, vizifotă de tristeţi sfîşiate, de melancolii visătoare, vedenii, dragostea se impune paradoxal ca o instanţă de echilibru al fiinţei. Echilibru delicat, gata să se frîn-gă, dar totdeauna reversibil, tipic unui eu dual, împărţit între patosul de trăire integrală şi conştiinţa iremediabilei distanţe între ţelul rîvnit şi condiţia relativă a insului. Mitică intr-o accepţie metaforică a cuvîntului, ca modalitate a omului de a-şi închipui altfel lumea şi pe sine numai sub durata stării poetice — erotica lui Ion Caraion este departe de a-şi ipasta-zila aiMbuitele, de a face din ele pî.r-ghiile unui tărîm [transcendent, după cum este departe de iluzia unei abolirii definitive a suferinţei. Caithainsiiisu! de care vorbeam mai sus ca de o particularitate a eroticii lui Caraion, poate chiar a întregii lui lirici,, derivă, în fond, din însuşirea dragostei de a deveni cîntec şi, prin cîntec, Poezie. Din acest unghi, dar numai din acest unghi, erotica lui Ion Caraion poate fi văzută ca orfeică. 155 CRONICA LITERARĂ ~ critica _ orin minailescu rge munte anu-, hvperion. lui eminescu' Aşadar încâ o biografie a lui Emi-nescu din şirul nesfîrşit al celor cars-au fost şi-al celor care vor urma, câci la un om cu adevărat mare nu numai opera, dar şi viaţa e inepuizabilă I Cercetarea de acest tip ridică in genere cîteva probleme, legate mai cu seamă de faptul că genul biografic s-a dovedit şi se dovedeşte proteic. Nu poate fi desigur vorba în cazul de faţă de o naraţiune biografică în sine si cu atît -mai puţin de o viaţă moman- * Editura Minerva, colecţia Universitas, Bucureşti. 1973, 472 p. ţaţă, după cum în intenţia autorului nu pare să fi stat mici o evocare poematică de felul aceleia celebre a lui Că-linescu. Biografia pe care ne-o propune George Munteanu năzuieşte spre o reconstituire exactă şi esenţială a avatarurilor sublunare ale marelui poet, atentă deci atît la aspectele epice, cît şi, sau mai ales, la semnificaţiile inciifrate oa o hieroglîfâ în adinei mile unui destin, el însuşi deopotrivă tulburător şi impenetrabil. în aspiraţiile ei explicative şi interpretative, a căror legitimitate pare neîndoielnică pentru George Munteanu, de vreme ce el priveşte cu rezerve cunoscuta dihotomie proustiană a eului, biografia modernă se foloseşte de perspectivele cele mai variate, printre care totuşi, din motive lesne de înţeles, locul cel mai important tind să-l ocupe cea sociologică şi cea psihanalitică. Pentru o viziune marxistă, încercarea de a le conexa pe ambele cată a fi şi mai profitabilă şi o recentă carte despre D. Anghe! cum a fost aceea a Geor-getei Horodincă, apărută anul trecut, o demonstrează cu prisosinţă. Prudent faţă de orientările mai noi ale criticii', George Munteanu adoptă mai 156 cUfind ° atitudine speculativă, stră-j^dw-se să urmărească periplul eminescian în direcţia unei finalităţi c|,iar transcendente, căci, în concepţia sa, geniali „oowyWwUfaiind orice '■ilie jn atingere cu el, rămîne chiai prin aceasta dincolo şi deasupra purelor cauzalităţi" (p. 296). pe de altă parte însă, autorul înţelege perfect că procesul de transgresare a 'contingenţelor nu se .poate studia in abstracto şi e nevoie în cr,ip absolut de o cunoaştere ternei njcă a aşa-ziselor accidente aie unui destin, împlinirile supreme ce depăşesc condiţia comună fiind tocmai fructul copt al experienţelor vitale concrete şi ireductibile. Asimilarea acestora la un nivel superior de semnificare e însă taina complicată a creatorului de geniu. încît „dacă străvechiul ex nihilo nihil nu pare cu putinţă să fie răsturnat vreodată, problema .rai e nici de a-1 ajusta mecanic au progresele mai noii ale cunoaşterii, nici a-1 eluda comod, fie şi prin teoria celor două eur! tranşant separate. E de domeniul locului comun, azi, că orniulluli fără resurse deosebite şi creatorului le este proprie în egală măsură acea temelie a vieţii sufleteşti ce se numeşte (destul de impropriu acum) inconştient. Pare totuşi că scriitor de o anume talie, creator în genere, e cel ce-şi manifestă, îşi actualizează zestrea inicon-şţienWui ca şi cum ar dispune de ea după voie. Om oarecare (şi nici acesta totdeauna) e cel ce r amine pasiv ori ame reacţii inadecvate la impulsurile de sub pragul conştiinţei, fiind surprins adeseori de ele ca de o fatalitate. Luînd inconştientul în accepţia postfreudistă., ca forţă vitală de temelie, fecundă în principalele ei virtualităţi, am putea numi creator verita- bil — în nu importă ce domeniu -pe acela la care inconştientul nu-i este vrăjmaş conştientului, ci colaborator credincios sau în orice caz discipliniabil" (p. 14). Ce însemnătate au în acest context evenimentele biografice ? „Natura eroului de biografie, zice George Munteam-u, reprezintă constanta, iar împrejurările cu care vine în contact sînt variabilele" (p. 15). O interpretare dinamică şi istorică a noţiunii de inconştient conduce bineînţeles şi la concluzia existenţei unui complex de interferenţe între zonele interioare obscure şi cele oare cad în lumina lucidităţii, fenomen recunoscut de altfel şi de freudiişti şi cu atît mai mult de marxişti. Incit fără a statua un determinism simplist, corelaţia dintre experienţele de viaţă şi eul dinamic al creatorului este indiscutabilă nu numai în sensul că faptele sînt călăuzite din adine de natura „comstanţă" (ne -construim destinul pe oare-l merităm !), ci şi in aceia câ cele dintîi o modifică necontenit pe cea din urmă, fără bineînţeles, a o anula ca atare, George Muntecnu surprinde mai cu seaimă aspectul confirmării naturii eminesciene prin avatarurile ei biografice, lăsînd oarecum în plan secund acţiunea factorilor modificatori din considerentul mal sus amintit câ geniul transcende cauzalităţiie : „într-o biografie, problema e de a urmări în timp, diacronic, apariţia unor înclinări ale eroului ce-şi păstrează o anume statornicie, anieîit de mare ar fi varietatea contextelor ce le actualizează" (p. 15); interesul biografiei sale iese in acest fel din adecvarea şi penetraţia com en tarii) o-şi interpretărilor, dincolo de reconstituirea» documentară în sine care impresionează incontestabil prin acribie 157 şi, In acelaşi timp, prinir-o eleganta acurateţe. Toate aceste popasuri ber-meneutice converg spre concluzia generală a naturii sintetizatoare a lui Eminescu» expresia, ea însăşi, a vocaţiei iderttice a spirituali ităţii noastre etnice. Rlăoenea specu>laiţ|iei subtile şi nu mai puţin sintetice găseşte în paginile finale cadenţe de mare de-leotaţie intelectuală şi formulări imemorabile. Este evidentă la George Munteanu tentaţia meditaţiei filosofice celei mai cuprinzătoare, a interpretărilor care aruncă sande la mari adîneimi şi care deschid perspective totalizatoore. Uşorul aer speculativ al acestora nu diminuează totuşi ifdmme-cuil dialectic al unei cerebralităţi elevate .Nu ne putem împiedica să citim în întregime un pasaj mai mult decît edificator. După un elogiu al virtuaifitâţfcj- limbii noastre, autorul scrie : „Am mai ieşit în lume cu o literatură şi o constelaţie de a'lte arte populare, cu o metafizică şi cu un foarte bogat sistem de ştiinţe empirice ; pe oare se cuvine să le adîn-cim multă vreme, spre a ne edifica neneslirfingărtor asuprai propriului nostru fel de a fi. In condiţiile mai ingrate din punct de vedere documentar ale vremii iluî, Eminescu o făcuse cu o temeinicie încă palid evaluată şi urmată. Dovada b constituie nu atît poeziile scrise în stil folcloric, cît prezenţa şi funcţiile dorului în opera sa, care covîinşiesc semnificaţiile derivaŞe din feluritele sisteme filosofice mai vechi şi mai noi,, le asimilează într-un mod ce abia urmează a fi studiat. Dorul echivalează pentru noi, într-o formă absolut proprie, cu ceea ce se cheamă Wettanschau-ung, e oglinda cea moi credincioasă a felului românesc de a fi. In el dăinuie sintetic, nu sincretic (adică Intr-o armonie privită l0a ten . integratoare, nu ca potriveală0'1*1" nicâ), întreaga gomă a 4^ ^ ■ne mecQ. teşti, dintre pialull „dionisiac" şi ,,• „apolinic", toate antinomiile exista ţei şi ale spiritului omenesc. Cine spus că românului îi este princibiol străin hybrts-ul, excesul trâwiîor, câ |a el totul e cu măsură, cuimpâlţat, str^ juit de o vigilentă raţiune ? Dor'.naţjy" nea, chiar in principiu consiiderirtd |u'. cnurfnle, ar fi o penibilă scorie şj 0 caile spre uscăciunea sufletească, dacă i-ar lipsi substanţa pe care s-o disciplineze, marile porniri vitaliste, Vin-decîndu-ne de orice teorii prestabilite asupra „specificului", dorul românesc ni se înfăţişează la un poil ou durerea pricinuită de ce este şi n-ar mai fi, sau de ceea- ce nu este din. tre cele imperios necesare omului, sau de ce a fost şi-i fără into'aircere, iar la ceiă-talt pol - au plăcerea dorinţei, a speranţei impanlitente, a reprezentării plenitudinii (fie şi în cim-pul posibilului). Prin dor, sufletul românesc ni se destălnuiie a fi ales soluţia existenţială cea mai grea, dor şi cea mai plenitudinar umană : soluţia de a-şi asuma trăirea realului din perspectiva unei nostalgii a absolutului" (pp. 363—364). Orioit Jie-om disocia măpar în unele puncte de asemenea aserţiuni, nu se poate să nu le recunoaştem suflu! amplu şi maiestuos, o anume demnitate a construcţiei interioare peste care bat aripile unei viziuni eroice, amintind mu-tatis imutondis de faldurile grele şi oraculare alte oratoriei lui Pârvan, al cărui spirSt pare a pluti cu discreţie peste multe din paginile cărţii. Apartenenţa romantică a personalităţii iui Bmimescu îndreaptă pe critic spre o concepţie dinamidâ a devenirii poetului în care s-a produs cu 1§8 ppuil 0 apalimizaine a dionisiacului .0)ţeni (p- 36), fără a dimiind toN cel puţin fn planul existenţei em- ■^e, acele tipice incompatibilităţi I vor conduce din cumpănă în cuim-pânâ (1865, 1872, 1876 şi 1882-1883) jppe deznodămSinltul fatal. Concepţia ^ care vorbim conduce, totodată şi $pfe o abondare integrală a eroului biogffrfijc, beneficiind adică nu numai sugestiile faptelioir cu atare, di şi de acelea mai preţioase ale docu-mentuilui fundamental al existenţei creatoare — opera, ale cărei lumini, după opinia autanullaiii, „sînt încă departe de a fi fost scrutate după po-sibilfâţi" (pp. 14-15). Cînd, în sfîrşit, vom avea în faţă si cel de-al doilea volum al acestei ambiţioase întreprinderi,, volum ce va completa pe cel de acum printr-o ,biografie interioară", priveliştea personalităţii eminesciene va putea fi (Contemplată în întreaga ei amploare şi tot atunci vom pătrunde mai bine articulaţiile noii interpretări, din care deocamdată nu dispunem decît de prima ei întrupare. Se înţelege că embelor le va urma studiul propriu-zis, al operei. Coerenţa viziunii lui George Munteanu,, care stă mărturisit sub semnul simbolului nyperionic, va putea fi prin urmare controlată in mai multe etape. Pînă atunci însă, cea de faţă reprezintă un început care Îndreptăţeşte satisfacţiile cele mai alese. Un singur lucru ne-a stîrnit nu numai, 'nedumerirea, dar chiar — de ce n-am spune-o ? — cea mai categorică desolidarizare şi anume felul cum încearcă autorul a prezenta raporturile dintre Eminescu şi Maiorescu. Curiozitatea ne-a fost de la început pro-»ocată, citind în „Introducere" aceste rîndtiri rău-prevestitoare : „Oricît voiam să prezentăm pe Maiorescu aşa cum îl văzusem mai înainte, bizuln-du-me pe tot ce ştiam despre contribuţia lui la întemeierea culturii române în spirit modern, nu ne-am putut realiza intenţia. Fapte prea numeroase şi limpezi, relaţiile cu diferiţi contemporanii, între care şi cu poetul, ne-au impus logica lor, viziunea ce rezulta din ele. Gîlteva altitudini de rară distincţie ale criticului» necunoscute pînă acum, au apărut şi ele în plină lumină, însă numeroase altele îi modifică imaginea în chip defavorabil" (s.n.) (p. 16). Or ciudăţenia cu totul surprinzătoare este că, în afara unor persiflări niţel cam gratuite cînd nu de-a dreptul abuzive, sau a unor mici dar, regretabile procese de intenţie, pe care cititorul le poate urmări în mai multe locuri (pp. 123-125, 188-189, 198-200, 231, 253, 321-324, 333, 429 etc.) nu există nici un fapt şi nici o dovadă materială, dar absolut niciuna, care să legitimeze vreo schimbare de perspectivă asupra atitudinii imaioresciene faţă de Eminescu. Am zice chiar dimpotrivă : datele pe care ni le avansează George Munteanu departe de a infirma, vin tocmai să confirme ceea ce am ştiut întotdeauna : criticul şi patronul Junimii a fost cel mai mare sau poate singurul om care înţele-gîndu-1 pe poet nu s-a mulţumit numai să-l laude şi să-l ridice pe prima treaptă a preţuirii publice (prioritatea recunoscută lui Alecsandri fiind şi o chestiune de strategie literară), ci să-l şi sprijine pînă în ul-timiuil ceas al chinuitei iui existenţe, cînd era limpede că forţa lui creatoare fusese compromisă definitiv şi n-ar mai fi putut contribui în plus la gloria Junimii, drumul de întoarcere din negurile minţii lui extenuate de 159 boală nemaWii'nd cu putiinţâ. Toate documentele publicate, pînă Io cele mai recente (v. George Muntean, nu fireşte Munteanu, în primul tom din „Caietele Mihai Eminescu", pp. 274— 285), nu fac decît să completeze imaginea unei admiraţii şi chiar a unei iubiri a căror intensitate nu e concurată credem decîit de marea şi nobili» lor discreţie. încît alegaţiile autorului rămin în funcţie de o interpretare proprie care trădează inexplicabile idiosincrasii. Împrejurarea e cu atît mai curioasă cu cît George Munteanu însuşi recunoaşte (şi nu numai odată : pp. 219— 220, 239-240, 244, 249-250, 309, 315, 319-320,, 330) că intervenţia lui Ma-iorescu, poziţia adoptată de el în mo-mente-cheie ale dramei eminesciene au fost de o mare nobleţe sufletească şi de o rară pudoare afectivâ f. . nu de-a dreptul! ireproşabile ' !j'h sint aşadar faptele care ™ . cuiasca viziunea pe oare ,ne-a i persu najul de artificiile ia care recurge spre a şi ascunde identitatea" (p. 96). Dacă nu stăruie prea mult asupra analizei estetice, care rămine de cele mai dese ori ilustrativă, întrucît ac centul cade programatic pe tipologii, Regman urmăreşte în schimb cu au- tentică subtilitate incidenţei* • renţienJe acestora, indicînd dife QscunSe relaţii interioare intre lumr^n ... . . norma, iilor şi cea a ciudaţilor, care.si m unică nu rcweorf in chipul oe|' ne bănuit Un normal, „decăzut" d' calitatea lui „prin intervenţia „„"! forţe ostile şi perseverente" ' (p 8"4? se transformă logic şi pozi,tJV ciudat. Observaţia e o dovadă jfe. cuzabilă de acuitate analitică pre cum şi aceea referitoare la caracte-rui realismului lui Agârbiceanu in raport cu ceea ce criticul numeşte mi-cui nostru realism, ilustrat de nume ca Brâtescu-Voineşti, Bassarabescu, Hogaş, Jea-n Ba.nt, D. D. Pătrăşcamu şi alţii. „Specializat în inventarierea pitorescului derivat, a maniilor inofensive, de cele mai multe ori cu adresă umoristică", acesta „in nici un caz nu-,1 cuprinde şi pe Agârbiceanu", „căci la el „ciudaţii" sint nu simple variante degradate ale tipului sau ţăndări sărite din trunchi (în cazul unora dintre scriitorii numiţi, copacul se cheamă Caragiale), ci întruchipări unicate avînd sădită vocaţia singularizării, de cele mai multe ori firi anapoda croite, aşezate de-c curmezişul rînduielilor cărora li se supun .„normalii" (p. 75). Trecîrtd de la această „lume fără ob'şnuiţi" la aceea a „posedaţilor", f.ornei Regman se concentrează aici c, jpru merilor opere reprezentative in care identifică expresia diferitelor variante ale tipologiei demonice : demonul dezordinii In „Popa Man", demonul orgoliului in „Arhanghelii", demonul burlesc in „Pâscălierul", demonul pie.xartiei in „Stana", demonul seducţiei în „Jandarmul" şi, ultimul, acela ol vitalului m „Faraonii", pentru a încheia investigaţia cu amplul roman „Strigoiul" în care criticul descifrează 162 1Ş I jdcercorea, de ioc scontată, de c, "pilită lumea „normalilor" săi, fă tîndu-i mai puţin ,.cuminţi" şi în orice mai vulnerabili şi mai puţin şuii den ţi decît ii arată solidificatele Iar '* proverbe" (p. 238). [a interpretâriiie în genere incitcmtis ţi fecunde ale cârtii, se cuvine să ^jgugâm atentele indicaţii ale influ-efiţe|or străine, a căror pondere a re-cunoscut-o scriitorul însuşi, sublinierea şi încercuirea moralismului didacticist jj 0 deficienţelor de afiaJizâ psihologică, precum şi — nu în ultimul rind — virtuţile reconfortante ale unui stil cri-jjc totdeauna personal şi nu arareori j)e o bine temperată şi agreabilă ironie, mult mai supravegheată acum jecit în critica de actualitate, unde impulsiunile temperamentului frizau adesea violenţa de limbaj. Prin construcţie şi iwztwne inedită, „Agârbiceanu şi demonii" constituie indiscutabil un punct de reper In exe geza operei unui mare scriitor român, care pentru a se afirma ca atare nu mai are nevoie decît de o ontologie corespunzătoare. Căci, în cazul .său, istoria literară, utilă din atrtea unghiuri de vedere, poate dăuna prin tratament nediferenţiat, in vreme ce critica, in chip paradoxal, e singura ce-i poate lumina proporţiile, elinii nînd impurităţile şi resturile derutante. Or, mai presus de ele, proporţiile sint impresionante, iar cartea lui Cornel Regman un apel la obiectivitate, de-monstrînd odată mai mult că un asemenea rezultat nu e posibil decît din perspectiva autenticelor personalităţi critice. CRONICA i ITER ARĂ -proza- 8-V-. ■III eugenia luclor^anton ( I VASiLE rar an: -cartea proverbelor-4) Să fi intenţionat Vasiile Banan o ilustrare în manieră ontonpanmescă a unor frumoase proverbe româneşti *> Ed. „Albatros", Bucureşti 1973 163 j prin a sa „Carte a proverbelor" apărută la editura Albatros ? Foairte posibil, cu atît rnai mult cu cît intenţia de a imita gestul marelui înaintaş este vizibilă şi în alte cărţi, precum : „Vorbă-n colţuri şi rotundă" de N. Ve-lea şi „Păcală şi Tîndală" de C. Bu-zinschî. Problema este în ce măsură o asemenea intenţie temerară (trebuie să recunoaştem) s-a realizat ? Sau dacă n-a rămas cumva numai punctul de plecare al unei alte cărţi, — nu de proverbe comentate, ci numai ca model de utilizare în exces a unor foarte amuzante „ziceri" în stil popular, a unor „ţărânii" degustate cu deliciu şi nesaţ ca într-o- bufonadă fără sfîrşit cum se întîmpla într-una din cărţile citate. Nu e cazul lui Vasile Băran care, deşi e şi el fermecat de frumuseţea răsucită şi concentrată a stilului literaturii populare, în cartea de faţă nu cade decît uneori într-un picaresc ieftin cu descărcare în lanţ, ci se menţine la stilul laconic şi voit sentenţios ; dar sentinţa este transmisă prin jocul alegoric, zonă în care, cum remarca şi M. lorgulescu în „Luceafărul", autorul se simte acasă. Vasile Băran extrage cîteva proverbe (unele, ce-i drept, neavînd legătură cu bucata căreia-i serveşte drept motto) proverbe culese de Golescu, Zanne etc, şi Ie grupează după o anume logică a semnificaţiilor (de preferinţă referitoare la comportamentul în societate) cu rezonanţe voit contemporane. Aceste proverbe, utilizate cum spuneam ca motto-uri la scurtele şi sprinţarele bucăţi ale volumului, aflate sub zodia parabolicului, sînt doar puncte de pornire pentru o incursiune în domeniul imprevizibilului şi al fanteziei care la Băran pare inepuizabil şi, în acelaşi timp imprimă nota dominantă scrisului său. Vasile Băran imProvilen za uşor - la el existînd o anume |s. jentate m trecerea rapidă către fan tastic, grotesc sau chiar un anume 2~ surd, abordînd fără ' n,ci o ezitare cîncJ fabula, cînd parabola - alegoria'" genere. Ultima bucată din acest va ium, intitulată „Clopotul de sticlă'. (titlu comun !) este un fel de nuvelă in maniera scienee-jiction, ;ar alteîe cum ar fi „Soldatul şi generalul" m» „Cravata lui Sander" ori „Barba lui Gad" încalcă teritoriul absurdului, du. pă cum „Biruinţa şoferului" p0a\s fj considerată o nuvelă aproape realista cu reverberaţii lirice. Volumul ar avea o componenţă cam eteroclită, daca cel care l-a scris nu ar dovedi capacitatea de a surprinde şi cerne prin plasa străvezie şi încîntătoare sau amuzantă a parabolei ori alegoriei sensuri etice contemporane. Dacă dincolo de păienjenişul fanteziei mereu su-rîzâtoare, nu ar transpare o undă. de gravitate. Ceea ce a păstrat Vasile Băran de la proverbe este tocmai această in. suşire de a surîde chiar cînd spune adevăruri grave, de a moraliza glumind. „Fanteziile" sale plac tocmai printr-o temeritate a desfăşurării - fără ezitare, făină oprelişti, ipliină de surprize, a firului narativ. Mai exact, tocmai prin dezinvoltura cu care autorul trece de la fantastic la real, de la glumă la ironie, de la registrul toaal clasic la maniera absurdă sau grotească. E aici, fără îndoială o dotare neobişnuită de povestitor în manieră nastratinească, deşi familiarizat şi cu datele unei epoci moderne, epocă ce a creat obişnuinţa zborurilor spaţiale, a rachetelor, laserelor, sau aitor accesorii ale tehnicii modeme. De exemplu, „Gîsca miraculoasă" ni s-a părut foarte izbutită, nu numai 104 fluenţa tonului povestirii, dor şi simbolistica străvezie vizînd, ,ored 'tf ma' mU't ,con*em'Piarane'ta,*e decât oeea ce enunţă in motto pro- ertiu!l (dlSS 'c'e autor' 'Povestea nau-fiogta!tlJ'''ui N'°red (variantă a iui ' ^ ajuns magnat şi stăpîniltor 0bstfl'ut a' un'e' l''nsUi'e' datorită gîş-jji sale minunate şi ouătoare (ouăle . servesc Ş> drept hrană, dar au şi „emaiiintiilnita iputere de a se compar-w ca adevărate bombe !) este semnificativ atît pentru lacomul Nored, care jeamaina mult cu un om de afaceri ctfpit|afist, dar şi pentru modul defec- tuos de ifucţiojnare a unui sistem. (E prezentă aluzia la exploatare). Va-sile Bărain are abilitatea de a sugera adevăruri importante prin istorii, de regulă glumeţe, mimlînd seriozitatea ţârăneaisicâ ce ascunde „ftîleuiri", un fe| de disimulare (nu neapărat mo.ro-fnetionă) care rosteşte vorbe cu două înţelesuri. Numai că istoriile lui Vaisile Boran nu sînt ale unui „hîtru" de formaţie exclusiv rurală, rămas la lecturile Iul Anton Ponn sau Ion Creangă, ci, maî degrabă, ale unui scriitor nutrit cu lecturi moderne. Nored^ naufragiatul care se îmbogăţeşte pe spinarea gjştii sale miraculoase—„blinda ca o oale", zice autorul—exploatind insfcte fireşti ca foamea şi frica semenilor săi, este la un moment dat otocat de nişte nave de război din larg. Salvarea îi vine tot din partea năzdrăvanei şi inepuizabilei gîşte. Ea ouă deasupra atacatorilor nişte adevărate proiectile oare-i alungă şi le tafe ohelfu!l de lluptă. Cînd însă Nored ajunse din nou în sapă de lemn (toţi cei de pe insulă îl părăsesc, inclusiv soţia) el îi pune gînid rău gtştei molatice şi blinde, vrea s-o taie si s-:o facă pastrama ca să poată tezista din nou naufragiului. Dar gîsca, mai puţin proastă decît a părut ea stăipînuilui ei, fuge şi-J pedepseşte pe nerecunoscător, ouînd deasupra capului său un ou--bombă. lată dar că sensul bucăţii lui V. Bărain are mult mai mute implicaţii etice, e mult mai cuprinzător decît îl enunţase mofcfcou—ul. iFoonte nbuibiitâ în monierai aleasă— grotescul—este jucata brechtianâ „Soldatul şi generalul" unde nidiculull situaţiilor şi al personajului războinic stîrneşte ilaritate. Generalul nesătul de războaie rămîne doar cu un singur soldat, dar, maniac, el îşi ucide şi uKmuil suballtern fiindcă acesta uitase pentru o clipă regulamentul, uitase adică meseria de solldat. Moartea soldatului nu-il impresionează însă pe general. II afectează numai faptul, că, nemaiav.î'nd nieiun soldat, nu mai poate exista ca „general", fiind pusă în pericol însăşi raţiunea lui de a fi ! Posibilitatea ca nişte oameni paşnici dintr-un sat vecin să existe, să trăiască fără spaima războiului îi aptare ca o ... caiamnitate de neîndurat. „Ceva mai departe era un sat, acolo erau oameni. Dacă soldatul murea Însemna că oamenii a-cefa aveau să-şi trăiască viaţa liniştiţi, iară să fie cunoscut tăişul săbiei sau dogoarea flăcărilor. Or, oamenii aceia trebuiau să simtă ce-i războiul". Dar Vasile Băran continuă povestirea oe ar fi trebuit să se sfir-şească aici, işi-i dă o întorsătură imprevizibilă. In fantastic e uneori posibilă o rupere a- logicii iniţiale, o modificare a ei, cu toate că astfel nebunia războinică a generalului este văduvită de aureola ei. Autorul vrea sâ spună că nebunia războinică este molipsitoare ; de ea se contaminează grav şi iremediabil soldatul reînviat de generalul său. iNebunia soldatului 165 atinge însă apogeul în clipa în care generalul începuse a se vindeca Fatală vindecare, care-l costă pe general vata : soldatul, care tocmai trăia într-o efervescenţă belicoasă, uneori posibilă o rupere a logicii conform dorinţei şefului şi demiurgului său, fw-J cruţă nici măcar pe cel care-l învăţase să judece ca un automat numai prin intermediul crezului războinic ucigîndu-1. Morala acestei fabule este similară cu aceea a „Gişlii miraculoase". Generalul cade victimă propriei sale răîtciri, .ucis de talînd-ul soldat pe care el îi transformase într-o brută milita: istâ. Fantezia lui Vasile Bairam este însă uneori atît de liberă, cu ieşiri atît de imprevizibile, incit parabola soc alegoria nu ajung să exemplifice pro-priu-zis vreunul dintre proverbele selectate de scriitor şi aşezate în capul acestor naraţiuni de -multiple semnificaţii moralizatoare, scrise, cum spuneam, intr-o maniera aerată. Şi, desigur, nu e prea mare neajuns in faptul că scriitorul este uneori trădat în intenţiile sale de o imaginaţie nerăbdătoare, mobilă, fecundată de lecturi moderne. O imaginaţie nestăpânită care o ia cîteodatâ razna... Dar, numai în daiuna proverbului. Din cînd în cind el este bine ilustrat, ca în bucata de început : „Biruinţa şoferului". însă deşi frumos scrisă, bucata nu este reprezentativă pentru imaginaţia cu digresiuni imprevizibile a lui Băran. Preferăm de aceea primei bucăţi, acea ultimă poveste îm manieră scianioe-ficttion („Clopotul de sticlă") unde Vasile Centuri ■ mare, Băran imagineaaâ un şir de ciudate ale unui cuplu în destrâ pe meleag uni .pămîntene . care plictisul şi angoasa sînt hj" în derîdere cu un cer sănătos şi t0[ bust ai cuiva came stă foarte' bine înfipt pe propriile sale picioare Nu '«ca uneori. Dar el ştie a deosebi dramatice, dar le simplifi,, împrejurările m-sig- majore de acele aspecte muci nifiante. Uneori V. Băran încarcă o „joacă" în jurul cite unei teme. El uită că singur şi-a fixat un fe| ae supunere la semnificaţie şi scade intensitatea şi schimbă timbrul bucăţilor Atunci supleţea şi dezinvoltura abordării oricărui subiect, imobilitatea trecerii de ia o tonalitate la alta, fără supunere la obiect, - deci silită apare ca evidenţă. E cazul bucăţii „Eduard al //-/ea", unde proverbul „Se sperie şi de umbra lui" sau : „Arunci virtutea şi-ţi aduci teama" nu acoperă sensul adevărat al na raţiei. Aceasta fiind de fapt o variantă, mai degrabă a ideii de dedublare a personalităţii, anevoios regăsită (fiindcă opnoaipe toate povsşMle sînt scrise de un scriitor optimist). Cu totul în afara scopului propus ni se par înserate bucăţi ca „O vizită misterioasă" ce rezumă un vis, ori „Dincolo de geamandură", care legitimează artistic fort-a teribilă ide o im-a-gina, moştenind realităţile evidente ale copiilor. In schimb, bucăţi ca „Vis de pădure" scrisă cu fior sau „halta statuie" deşi uşor demonstrative, readuc în prim -plan virtuţile lirice -alle detestai im-agii.st. 166 M O T E DE LECTURA Bea Coriaciu : „Strigoaica şi casa nebună'") Cartea Iui Sen, Coriaciu reuneşte f jxrfnv nuvele inegale ca Întindere şi • oo valoare literară. Bucăţile DcMiu'ri ', reciproce şi Antena sint neconvingă-' (oare, liniare şi facile ca intrigă şi psihologie a personajelor. Următoa-" rele două, — Oameni de bărbaţi şi 1 Sfrigoaiiea şi casa nebună - mai lungi şi mai stufoase, au o folora-turâ aparte, reuşind să creeze o at-( aosferă învăluită, să capete desfăşurarea unor basme modeme. Ierna lor comună este o reintoar- * cere in trecut, pe urmele unui timp | ie poveste,, cînd se putea sta de iarbă cu munţii şi cu stelele ; o in' toarcere spre copilărie (Oameni de Sortaţi) sau spre izvoarele indepăr- Iste de unde a pornit marele Emi-Biescu i(Strigoa:ica şi caSa nebună). Huvelele urmează un drum circular, I o istorie a oamenilor care merg ina-I inie, dar care nu pot trece peste 'începuturi, nu-şi pot uita trecutul şi ore reunesc într-un circuit complet Maja şi moartea : „...ine ducem înainte, ea sâ ajungem înapoi de unde im plecat", meditează un personaj, . ') Editura Eminescu, Bucureşti, 1973. I '167 » Lumea creată de Bon. Coriaciu, cu oameni bătrini, cu Jocuri şi obiceiuri legendara, cu tineri care duc mai departe dorinţele strămoşilor este impregnată de mister, de o trăire mocnită care pare fără sfirşit. Cea mai realizată mi s-a părut nuvela care dă şi titlul cărţii. Strigoaica şi casa nebună este construită ca o înfruntare între locuitorii Ipo-teştilor, apărători ai casei poetului şi ai cimitirului străbun, şi noua proprietară a acestor locuri, Măria Stamato-pol. Ea vrea să dă rime casa şi să muie cimitirul în altă parte şi dorinţa ei devine năprasnică, inumană. înverşunarea ţăranilor împotriva acestei femei înalte, voinice, netemătoare de nimic creşte lent, pe nesimţite. Pretutindeni ea este înconjurată de pinda neagră a femeilor, de muţenia lor scrîşnită, de hohotele bărbaţilor. Ţăranii rărrun adevăraţii păstrători ai trecutului ce trăieşte în inimile lor ca un loc nestins. Casa în care s-a născut şi a copilărit Eminescu se confundă cu propriile lor case, cu locul de. obîrşie. Strigoaica şi casa nebună este o poveste a aşteptării lor, a urii nedisimulate, şi a înţelepciunii bătrîneşti, întrerupte din cind în cînd de dangăte de clopot, de rîsul nebun al Măriei Stamatopol - strigoaica satului, cum o numesc ţăranii. Personajele nuvelei plutesc de cele mai multe ori într-o nebuloasă, ele nea-vînd forţă decît in masă. Stările sufleteşti nu apar niciodată precis delimitate, e un amestec continuu de ură, dorinţă de răzbunare, sete de dreptate, pioşenie şi dragoste. O înfiorare stranie ii străbate pe oameni şi ei au senzaţia frigului coborînd ca un şarpe pe trupul lor. "In ambele nuvele, scriitorul crează un cadru de basm : amurgul are „dinţi de aur", noaptea e „de argint", casa este „alb-albastră". Alteori contrastele sint romantice : femeia e un cintec, dar tot femeia e strlgoaică, frunzele „sună cu tristeţe ca o harpă abia înfiorată", iun nebun se spinzură de clopotniţă, rîsul are o putere malefică. In acest cadru, oamenii povestesc despre trecut sau trăiesc in trecut, ceea ce asigură nuvelelor o trăsătură accentuat romantică. Oameni de bărbaţi şi Strîgoalca' şi casa nebună au un inefabil care le înfăşoară şi le face viabile. anca midia Petru Vintilă : „Milita"*} Viaţa Miliţei Petraşcu, artistă a cărei existenţă a fost legată de mişcarea scriitoricească a secolului, poate constitui ,o temă bogată. Şi Petru Vintilă, autorul acestei originale cărţi, s-a priceput cum să ne-o-niăţişeze pe eroina \sa in plin şi activ circuit literar. Pendulînd intre eseu şi micromonografie, pe parcurs scrierea devine o excelentă povestire. Petru Vnitilă a descoperit formula cea mai potrivită pentru a ne face cunoscută activitatea marei artiste şi a ne comunica o bună cunoaştere a operei Miliţei Petraşcu, ca şi a desfăşurării mişcării de avangardă de la moi., cu care Milita Petraşcu 'a \avut reale tangenţe. Pare curios, dar autorul cărţii leagă apropierea de opera sculptariţei şi familiarizarea cu calitativa-i substanţă, de faptul că el însuşi a rîvnit cîndva să devină avangardist. iDuoă ,•„« , cerea ,„ universul artistei. Fertila foloseşte uneltele de zill pentru a ne descrie nnrt: , mar< artei Miliţei. Şi subîcriZlZ^' că Milita Petraşcu are c™0 Jt^ei rea penei argheziene, ;„ linia 9°a" terologică a portretelor sale rac' de portretele făcute iui i/V/,, 'r! Vorba Brâncuşl, Creangă, Cara'Zt^ rmd, in daltuirea chipurilor a e foro' şi robusteţe, şi cunoaştere si „?■'?.• tate. .Foarte justă definiţia 4Ucw" artistice a aceleia care ne.a ', mai expresiv şi mal vibrant monurnert a autorului ui nn . ... ,u,»eni zat-o pe Mihţa Petraşcu într-un T. tuos şir de propdee eline, acolo unde aerul diamantin al Mediteranei dfi de cîteva milenii, strălucirea calco rului, marmurii, brpnzului si lutuh.î ars . Artista a folosit pentru dăltui rea personajelor înfăţişate materialul ce li s-a potrivit mai bine. Şi nu ' uşor, and in galeria ei de portrete au intrat Galaction, N. D. Cocea Ar ghezi, E. Lcvlnescu, Sadoveanu ' sau* Cella Delavrancea. Primind in şi,e concise plămada şi esenţa artei Miliţei Petraşcu, textul .Iul \Petw Vintilă dobîndeşte valori .afective, subliniind semnificaţia intîlnirilor revelatoare intre mari plasticieni şi scriitori de facturi atît de diferite. Cum artiştii au ei înşişi darul .autodefinirii, Milita Petraşcu a caracterizat, atît de fer.icit.'ate-fierul ei ca pe un cenaclu. Dar modestă, nu a adăugat că ea continua tradiţia prestigioasă a unor /ser, Juquide, Marcel fanai, şi că acest cenaclu ,a adunat in juru-i o pleiadă, poate tot atît de bogată de artişti, ca cenaclul lui Lovinescu. Atîtea mărturii despre personalitoţi ale culturii româneşti sînt consonante cu imaginile dăltuite în piatră de talentata artistă. Astfel, nu amănuntul că ea spune despre Octavian Goga că era fermecător şi iradiant (cei ce l-au cunoscut subscriem la aceasfaj, plin de mişcare şi energie e impci-tant, cit faptul că scuiptoriţa a redat prin arta ei aceste trăsături în chip inimitabil. Meritul de seamă al lui Petru Vintilă e că reporterul s-a subordonat interlocutorului, notînd Udei mărturisirile artistei. El a izbutit un *) Ed. Eminescu, 1972. 168 [0jjl original al artistei şi a ştiut, prin Ltrebările puse ca îşi prin orientarea osUP'a laturilor celor mal semnificative, să compună un ghid spiritual despre arta iMiliţei Petraţcu, s-o configureze in paralel cu genialii colaboratori Şi membri ai cenaclului ei plastic. N. Petraşcu : ' „Icoane /de lumină"") Avînd privilegiul de a ii trăit in intimitatea unor personalităţi ca Eminescu, Alecsandri, Duiliu Zamiirescu, Costache Negri, Ion Ghica, Delavran-cea şi I- Maiorescu şi a deţine mărturii de preţ şi documente din viaţa acestora, i-a fost lesne lui N. Petraşcu să Întocmească patru opuri de amintiri, ieşite intre anii 1935-1941. Îngrijitorul şi prefaţatorul noii ediţii, Dumitru Petrescu, a selectat, din uria-şu' şi oarecum eclecticul material, ceea ce a rămas /valabil din destăinuiri şi îndeosebi icanfesiile lui N. Petraşcu privind lumea literară şi artistică în circiUltul căreia a luat parte activă. Putem spune să ele sînt partea cea mai rezistentă din bogata lui activitate. Cunoscînd nemijlocit pe scriitorii menţionaţi — ca Duiliu Zamiirescu conlucrînd la legaţia noastră din Roma, vieţuind în preajma autorului „Steluţei" şi avînd şi norocul a-l cunoaşte ;şi a fi vizitat de Eminescu - N. Petraşcu ne-a lăsat portrete pline de culoare „a căror primă calitate este că păstrează nealterat şi azi parfumul autenticităţii. ■ Zugrăvind cu sensibilitate şi pondere dar şi ou un dar portretistic unic, memorialistul N. Petraşcu a creionat în „Figuri literare contemporane" profiluri pline de expresivitate. Insă meritul de seamă al lui a fost *) Editura Eminescu, Bucureşti, 1973. că el a preierat a se subordona eroului înfăţişat, lăsind ca scena să fie în Întregime ocupată exclusiv de acesta. Lăsind, de pildă, să evolueze in voie pe Alecsandri ca neîntrecut povestitor sau pe Duiliu Zamiirescu, colorat şi dinamic interlocutor, se înţelege lesne ce pagini izbutite ies din această reverenţă afectuoasă, cum o denumeşte preiaţatorul cărţii. Atmosfera, locurile, existenţele scriitorilor sint recompuse prin aglomerarea amănuntului esenţial de viaţă şi prin mijloace de pictor realist, lată de ce ediţia aceasta, plcătuită cu spirit critic sub forma unei exigente antologii, îşi vădeşte utilitatea de document artistic. Exhaustiva prefaţă întocmită cu inteligenţă şi discernere de Dumitru Petrescu întregeşte acest album „de epocă". camil baltazar Mircea Dinescu : „Elegii de cînd eram mai tînăr"*) Scrisul lui Mircea Dinescu aduce în poezia noastră din ultima vreme o binevenită împrospătare, pledind alături de creaţia altor confraţi pentru comunicarea inspirată şi sinceră, în opoziţie <• a ţi imaginea '■ „Dar gloria <-u biCHi-1 deopotrivă / căci Poeziei eu -am fost promis / cu singele albastru în derivă / cu pleoapele zburind prin paradis" (p. 35) Este bolnav de ,,'t '•• sfîntă", luminează pe mări, iar lumina este împrumutată de celălalt tărîm. Poezia este un frumos plins existenţial, ea este „o moarte-n plus". Un miracol care te absoarbe total. Poetul îşi valsează gesturile pure, ca o replică împotriva convenţiei, împotriva a fot ceea ce anchilozează şi umbreşte viaţa. El se vede bătînd în geamuri, asemenea zăpezilor candide. Mircea Dinescu, la le! vechilor rapsozi, işi spune stihurile cu pasiune şi dezinvoltură, ca un sentimental viguros. Nu lipseşte la Mircea Dinescu, ca şi la alţi poeţi tineri, de altfel, un relevant sentiment al cosmicilăţii. Universul, imensitatea siderală sînt incorporate relatărilor imediate, cu un deosebit firesc, de asemenea e pre zent un acut sentiment al demitizârii. Comunicarea este foarte spontană, aducînd aminte, ca structură, de Ese-nin şi Labiş, iar prin culoare, de 6a-covîa, uneori. Cuvintele se topesc organic într-o osmoză melodică, imaginile se luminează reciproc. Pentru că preţuim talentul lui Mircea Dinescu, ,-ie îngăduim să atragem atent; suit cazuri cind îl ameninţă lacilitn^6 rimele sînt lăsate in voia lor ' ■ ' ...a----1____x_ ...... .. . lor, nefiind ''ta tea , , - vola lor, r subordonate tensiunii interioare "'ii'-dăjduim că acestui zbor a/f/ ^are-l practică poetul, acum i \ Pe asocia pe parcurs, reflecţia 'profund avânta, din experienţa de viată s d ' adinei mi de carte, ' '' n Petre got Mircea Popa : „ilesrie Chendi"*) O monografie despre llarie Chendi işi asumă misiunea dificilă a disocierii intr-o formulă critică ce înglobează -- deopotrivă — tradiţionalism desuet şi spirit novator. Ostil sistemelor rigide, llarie Chendi s-a orientat spre genul modern al cronicii-loileton, culţi vin d impresia spontană a bunului-gust şi a culturii ; judecata sa critică s-a mulat, insă, adesea, după tiparele dogmei sămănătoriste. Inteligenţă mobilă şi înclinată spre digresiune, a practicat cu supleţe eseul, dar l-a transformat, uneori, în conversaţie facilă pe teme de interes efemer. A confundat - pe plan teoretic — logica de uzanţă comună cu logica specială a poeziei, dar a intuit — în critica aplicată - valoarea liricii argheziene de la primele ei manifestări. A creat un stil virulent şi inventiv al contestării, preţuit de Arghezi pe acelaşi filon de sensibilitate hiperbolică deformatoare. In critica afirmativă, însă, a operat frecvent cu clişee impersonale. Vocaţia polemică i-a colorat expresia şi a declanşat subiective mutaţii de opinie, din perspectiva cărora s-a conturat un anume impresionism - dor moi mult al irascibilităţii decit al meandrelor de gust estetic. -) Editura Minerva. Bucureşti, 1813. 170 r Qaiol ps o largă informare., cer etătorui Mircea Popa întreprinde o Aeibatere comprehensivă in jurul se/n ilicaţiilor profund contradictorii ale "acestei opere, insistind cu precădere asupra efigiei luminoase a criticului ardelean si spulberind numeroase „cuzaţii devenite locuri comune ale ■storie'i literare Reversul perimat a! 'acestei medalii de Ja început de secol [amine, însă, în penumbră, trasat în ţoii mai sumare, cu oarecare tendinţa spfe estomparea asperităţilor şi spre reabilitare. In raporturile Ia exegeza anterioară, autorul monografiei cenzu-,ează mal rar entuziasmele facile, iar spiritul său polemic se manifestă mai palid în dialogul cu însuşi criticul studiat. h capitolul consacrat viziunii teoretice a lui llarie Chendi, Mircea fopa redeschide — de pe poziţii noi _ un vechi proces, argumentînd convingător şi nuanţat delimitarea parţială a cronicarului Tribunei şi Vieţii literare faţă de sămănătorism, al cărui exponent integral a fost multa vreme considerat. In acelaşi timp, insă. ni se pare că în definirea concepţiei estetice a criticului se acordă o prea mare pondere acestor rezerve, a căror dimensionare r.u > o fă 1.1 suUciei * prin raportare la cauza care le-a generat : conflictul personal cu N lorga. Comentariul iui Mircea Popa in problema intoleranţei lui llarie Chendi laiă de poezia modernă se desfă şoară - în general - echilibrat, pe un lăgaş adecvat, dar concluzia, surprinzătoare prin atenuarea spiritului critic, contravine însăşi demonstraţiei care o precede : „N-ci fost un partizan ai artei simboliste, dor •nici n-a stăvilit noile direcţii de artentare estetică, i ntervenind favorabil atunci cînd opera o justifică". Aprecierea e infirmată de realitatea unei consecvente campanii susţinute de critic 'împotriva simbolismului. Bunăvoinţa vagă laiă de I. C. Săvescu şi Petica nu are sensul unei „revizuiri" de ordin estetic. Efortul de înţelegere al lui llorie Chendi a fost stimulat, vizibil, de tragicul sfîrşit al celor doi poeţi. Acceptarea talentului lor, alături de ol lui Tudor Arghezi, nu o însemnat o modificare de principiu faţă de i,mboHim, lo autorul v.uvwilefc>r potrivite e preţuita „melancolia şi resemnarea blinda" ; la I. C. Săvescu „idilele de ţară" şi „versurile patriotice" ; chtor în opera unor poeţi ca tegoric negaţi (Al. T. Slamatiad, N Davidescu, Emil /sac) smt identificai, măcar „urme ale talentului" in man festările lirice moi aproape de tradiţie ceea ce trădează tocmai intenţie subterană de a „stăvili" noua direcţie de a recupera creatori „naufragia*/ ' pe ţărmul decadentismului şi „aba iuti din calea dezvoltării lor fireşti" (Pentru această personalitate, la cari stilul este - in mod violent - expr,; sia structurii temperamentale ia, actu critic poartă pecetea faptului cotid: an, datele biografice proiectează spr<< opera lumini neaşteptate. Ca simpla supoziţie, notăm .posibilitatea ca r recunoaştereci sui Argbezi de către llarie Chendi, la numai un an du-xr o îiverşunaiă contestare, sâ se ti re-f;"'< lai - măcar în parte - îniiliîr ■ » ■stor doi redutabili ooieviş'j pr a r>eaşi baricada de advers,'ai. im potriva lui M. Dragomiren * 50., poate, Nicolae lorga). Amplei bibliografi! a referinţelor citice ne permitem să adăugăm a din pedanterie do>-umantara, < pentru interesul lor in apriga lupta • ide; desfăşurată m epocă în jvru. simbolismului — cîteva articole apar iinînd lui N. Davidescu Poetul c/p factură modernă, admonestat violent şi nedrept de llarie Chendi la apar tio primului său volum, a ripostat printr-un pamflet, în Revista dem-o c r-aţi-ei române din 19 decembri ? ?9f 0. in perioada bolii adversarului sau, N. Davidescu are însă o inter venţie generoasă, înserată — sub titlul Variaţii împrejurul dommrlu Chendi — în Noua revistă romana din 4 noiembrie 1912 ; cîtîva ani ma> tîrziu, publică articolul în jurul -unu pamfletar, in Steagul din 7 aprilie 1922 şi o cronică la volumul Schiţe de critică literară, In Aurora din 5 ianuarie 1925, în care estimarea profund subiectivă - a activităţii lui Chendi se tace exclusiv prin prisma lipsei de receptivitate faţă de poezia modernă. 171 Hartă spirituală a criticului, reconstituită judicios şi documentată — prin investigarea unor domenii aproape total necunoscute (activitatea de editor, folclorist, publicist), cit şi printr-o lectură lără prejudecăţi a operei critice, reevaluată sub aspectul preocupărilor de cronicar şi sub cel al viziunii teoretice — monografia lui Mircea Popa reprezintă o substanţială contribuţie de istorie literară. Comentariu! critic se susţine pe sugestiile a numeroase texte rămase in periodice. Implicit, se face evidentă necesitatea ediţiei de restituire a unui Întreg sector din opera lui llarie Chendi, fără a cărui cunoaştere nu este posibilă "înţelegerea nuanţată a acestei personalităţi complexe, înţelegere pentru care oferă cîteva repere studiul actual al lui Mircea Popa. margareta feraru Virgil Nemoianu : „Utilul şi plăcutul"*) Publicistica lui Virgil Nemoianu se constituie în primul rind ca o generoasă pledoarie pentru deschiderea actului literar românesc contemporan către fenomenul literar universal, printr-o lucidă analiză a fenomenelor ce se petrec in interiorul său ca şi în cadrul celorlalte literaturi naţionale. Posesor al unei deosebite informaţii, autorul îşi punctează cu rafinament şi discreţie Întreg comentariul cu referiri din toată sfera cunoştinţelor sale, nu de puţine ori atitudinea polemică, prin argumentele ce le necesită, fiind aceea care apelează la o cit mai largă perspectivă asupra problematicii aduse în discuţie. Iar dincolo de toate acestea intuim profilul unui excelent comparatist pe care prezenta carte îl pune d!n pe deplin in valoare. nou Itinerarul de lectură nn-V. Nemoianu se alcătuies^T" ■ * rind din reflecţii asupra eveni^'T' lui literar actual si a atitudini' torului în faţa acestui ffiS g£ un articol aproape oroa,r,m Morala şi stilul, propun^lTarla de a obţine o nouă perspectivă asu pra textului : „tocmai in măsura -n care socialul, ideologicul, eticul halogicu.I apar intim 'integrate cu'este- li'CUlI tocmai in această măsură Editura ..Eminescu", Bucureşti, 1973. opera de artă apaire mai ornDiâ mai semnificativă, mai majestuoosă chiar. Totodată, se deschid pentru critic (şi implicit, pentru cititor) noi şi pasionante perspective de intenpre tare - tensiunile sau polarizările de caire pomeneam mai înainte. într-adevăr, într-o operă care nu este amorfă şi nivelatoare, multitudinea de elemente reale şi de valori îşi păstrează un anume contur şi contribuie ;„ acest fel la definirea profilului operei de artă" (p. 11). Sub acest unghi de vedere caută să-şi situeze consideraţiile V. Nemoianu, de multe ori moralizind (in special în a doua parte Sfaturi către editori), fără a lăsa impresia didacticismului sau a gratuităţii. De la încercarea desprinderii citorva caracteristici definitorii ale literaturii noastre, pornind de la analizarea procedeelor stilistice folosite cu predilecţie in anumite epoci (Mai multă metonimie ?), la rolul polemicii ca un factor activ în dezvoltarea fenomenului cultural (Controversa culturală), autorul ajunge firesc la apelul pentru revitalizarea şi re-preţuirea unor genuri literare (jurnal, eseu) în spiritul unor bune tradiţii. Alături de acestea, in prima parte a cărţii V. Nemoianu işi expune atitudinea şi opţiunile teoretice in tablete dedicate, printre alţii, lui Radu Stanca, M. H. Simionescu sau _ unor aspecte ale tinerei poezii britanice. Şi în cea de a doua şi a treia parte a cărţii sale, V. Nemoianu se vădeşte acelaşi publicist de atitudine, personalitate mereu prezentă in mijlocul trămîntărilor şi căutărilor actuale ale literaturii şi societăţii. Sla- 172 «i/e sole către editori, rod nu numai i observaţiei atente, dar şi ai unei ^'nolize lucide a fenomenului artistic orrlânesc in interferenţa Iul firească necesară cu arta universală, in ienere, ?' cu cea contemporană, in larticular, păstrează o stringentă ac-(„0/ifofe (deşi unele articole au apărut cu nouă ani în urmă). Notele americane — din care se nof extrage cîteva remarcabile fişe caracterologice asupra societăţii, tineretului, vieţii universitare de peste ocean - cuprind şi un consistent şi valoros studiu despre Curente ale cri-fjcii americane, iar in final o binevenită luare de atitudine privind modalităţile de asimilare a literaturii străine la noi. Autorul se pronunţă în primul rînd pentru promovarea numai j lucrărilor cu adevărat valoroase, preluate însă de pe o poziţie critică : fi literatură cum este cea americană dre destul material pentru a ne îngădui să trecem ,pU,r ş\ simplu ou vederea zonele ei poluate de viciu, cruzime şi pornografie, dor ar fi greşit să extindem a cast principiu pînă ta evitarea pnuldă a anioăinuii realism mai dur sau mai complicat. Nu pe acestea din urmă trebuie să le căutam deliberat, dar prezenţa lor nu ne poate face să respingem o operă ou adevărul realizat estetic şi etic, oare in orice caz, va covîrşi prin viziunea de ansamblu, detaliul supărător. (...) Adevărul este, însă, că o astfel de atitudine francă şi curajoasă devine posibilă abia în măsura în care dispunem de-o viguroasă critică originală, pe care editurile ar avea datoria isă o stimuleze. Rolul ei este explicativ pe de o porte, ifaiclilifi.nd asimilarea iar, pe de alta, el este rod propriu, preţios al influenţelor reciproce, rezultat final dintre cele mai semnificative al întregului lung proces de receptare", (pg. 228). Stil şi minciună, cea din urmă diviziune a cărţii, ne reţine atenţia prin interesul pe care îl acordă autorul cercetărilor „interdisciplinare". De asemenea nu putem ocoli notele de lectură pe marginea unor echivalenţe româneşti date lui Dylan Thomas şi Cristian Morgenstern. Avînd un rol de instruire evident, prin introducerea ~:*!torului într-o problematică mereu actuală, reţinîn-du-i atenţia şi printr-o acută receptivitate la o informaţie de cea mai bună calitate, cartea lui V. Nemoionu se dovedeşte a fi nu numai o lectură utilă, dar şi un posibil punct de referinţă, ceea ce pentru o carte de acest gen nu este puţin lucru. andrei roman Valentin Silvestru : „1000 de ore in Spania"*) Valentin Silvestru a pornit în scrierea acestei cărţi de la ideea că „nu poţi cunoaşte o ţară din autobuz şi din hoteluri, din treceri fugare prin oraşe şi podişuri. Trebuie să stai mult într-un singur loc. Cu treabă ! Sâ te familiarizezi cu obiceiurile locului. Turismul te îndepărtează de peisajul reai, e un mediu rău conducător de cunoaştere veritabilă, iţi dă impresii multe şi epidermice, care ades înşală, asupra a ceea ce e în adîncuri". Şi într-adevăr, autorul se arată a fi foarte fidel propriei afirmaţii, prezenţindu-ne Spania cu admiraţie şi dragoste, cu minuţiozitate şi nostalgie, cu umor şl competenţă. Pentru Valentin Silvestru, Spania este misterioasă, policromă, ciudată şi fermecătoare ; la un moment dat, ai chiar impresia că o cunoaşte în cele mai mici amănunte, că pentru el nu mai prezintă nici un secret. Pentru că, în ciuda vastei sale experienţe de „călător", Valentin Silvestru nu şi-a pierdut candoarea receptării, aptitudinea impresiei distributive, urmărind cu aceeaşi atenţie bizareriile tradiţionale şi picturile lui Goyo, mulţimea care oftează în faţa aurarilor cor-dobezi şi spectacolul cerşetorilor im pertinenţi, rafturile anticariatelor si cll- *) Editura Albatros, Bucureşti, 1978. 173 pe/e tensionate ale toreadorilor care peste cîteva ore vor intra în arenă. Sînt surprinse în această carte, chiar lapte demne de a genera, prin extindere, naraţiuni captivante : o discuţie cu un vînzător de păsări mizantrop, blazat şi nu toarte dispus să vîndă otice pasăre, oricui, sau o scenă ionesciană, în care un patron de restaurant, terorizat si ironizat de ospătarul său, serveşte năduşit clienţii. Dar sînt şi „impresii asupra literaturii spaniole," asupra teatrului, picturii, Ulmului din această ţară, generoasă cu arta. Ascultînd-o pe Rosa Durân, spre exemplu, autorul înţelege, tardiv, „semnificaţia acelui Ay ! atît de frecvent în romancero giton al lui Lorca : e un suspin, un ţipăt, o chemare, o durere de moarte ce zdrobeşte pieptul, o rugă, o implorare deznădăjduită, o cumplită aducere-aminte, care te prăbuşeşte, 0 încrincenom „ întregii iaptun, imposibilitatea fâr» • în suferinţa iubirii, o uşurare, un „" măt, uitarea..." ' ' 9ea" Şi totuşi, în aceste o mie de ore d uluire continuă şi frumuseţe violentă Valentin Silvestru nu poate uita n o clipă că vine din România : aceasta se vede foarte clar in tulburarea care-o simte auzind, la capătul con!/-nentului, imnul nostru, in discuţiile purtate cu ziariştii spanioli, in faptul că o pictură i-l aminteşte pe Brâncusi iar o regină pe... Coana Chiriţa, Poate dintr-o deformaţie profesională, autorul discută Spania-ca-spec-tacol. Şi poate că acesta este cel mai interesant mod de a privi o ţară, bogdan ulmu *' ■•*» .... ' * • ■ Grifon {detaliu de Ia un jilţ din mînăs-tirea Cotroceni) jvflSCELLANEA MITUL ÎN VIZIUNEA LUI HAŞDEU Contribuţiile teoretice ale lui Haşdeu la definirea mitului, la evidenţierea imixtiunilor acestuia în sferele culturii nescrise şi ale istoriei unui popor sînt ale unui precursor. El este acela care dezvăluie implicaţiile axiologice ale mitului in!terpretîndu-l pe acesta din urmă In legătură nemijlocită cu realitatea umană, cu suita ide lapte care-şi găsesc corespondenţă în regiunile înalte ale mi tufa i. Meritul lui Haşdeu constă în faptul că in-a disociat irealitatea pînă la pulverizarea ei Sin mit, după cum atent la forţa de dăinuire a aceluiaşi mit, a căutat să proiecteze realitatea în perspectiva lui aurorală. Haşdeu verifică sensurile culturii în planul totalizării factorilor care contribuie ia alcătuirea ei. Aceştia pot fi de natură cosmică, socială, sau spirituală, dar înţelegerea Hor ne dă Imaginea (întregului, in acest context, mitul nu apare ca o dimensiune a culturii, ci o întrupare a ei. în incursiunile pe came le face în teritoriile cuventelor den betrani, in analiza întreprinsă asupra textelor poporane, a celor mai vechi manuscrise şi creaţii orale, ca şi în val orfic a rea idiomurilor şi a g (ridurilor înmănunchla'te intr-o zicală sau iun proverb, -l se relevă lui Haşdeu o anume ondine a vieţii umane, tinzînd către sensurile -mari, grandioaise pe care le poartă în sine mitul. Se pare că aici rezidă înţelesul pe care-l acordă Haşdeu mitului, întrucît acesta apare ca un rezultat al unei experienţe colective, exersată îndelung asupra a tot ceea ce înalţă şi consolidează creaţia istoriei. Din acest motiv, protoistoria nu reprezintă o fază închisă, nelămurită pentru şirul de generaţii, ci un teren fecund, în care s-au zămislit reacţii şi motivaţii existenţiale de adîncime faţă de -lume. Cele mai durabile structuri ale unei culturi intră în aliajul mitului, conceput ca un complex de manifestări ale unei vieţi colective, atît de 'impede redat lumii de către cultura nescrisa. Aşa ne explicăm admiraţia lui Haşdeu pentru această creaţie ce oglindeşte participarea masivă la rosturile vieţii. Căci, spune acelaşi gîindi-tor, „nu poate fi mijloc mai inte-î resant de a cunoaşte forţele -morale şi Intelectuale ale iun ei naţiuni-, decît . prin literatura sa populară ; şi nu este rii-ci un alt mijloc mai nimerit şi î mai frumos de a da iu;nei (literaturi culte un caracter original şi distinctiv, t decît numai nutrindu-o din literatura populară". Mitul îi apare iui Haşdeu t drept cea mai expresivă formă constitutivă a culturii, îndeosebi a celei populare. Dacă este adevărat că mitul „derivă dintr-o lege universală", cum ispune Haşdeu, neiuiînd afirmaţiile lui Vilco şi Scbeiling, va trebuii să 'edem cum îşi justifică el această aserţiune. 175 Haşdeu notează că mitul inu trebuie preluat in imod unilateral o r ind rezultatul unor explicaţii naive despre turne, ci In semnificaţia \[x\°; ■ bolită, ca purtător a1! unor timpuri îndepărtate, cu imainiirfestănlle juii saT*' fiioe. Haşdeu işi dezvăluie demonstraţia sa in paginile Istoriei critice românilor i(1873) oprindu-se ila legendarul domn iNegiru-Vodă. iBI iîinisuşi «iii °t de creaţia spirituală făurită în Jurul doimnitonululi, încearcă să unifice e menteie aparţinlnd irealităţii istorice, ou cele absorbite ide llegenldă. OreaS nescrisă a derivat de #a datele exacte ale Istoriei, dar nu ipelnitnu o 'J° falsifica, ci pentru a le conferi o durabilitate impi prelungită, câiuWndu C originile. Figura domnitorului a exercitat o influenţă pozitivă asupra ten d Miţelor îndreptate spre înţelegerea vieţii lui işi a actelor săvîrşite de către el. Aşa> se explică sporul ide viiaţă pe iCaire-il dobînideşte istorita îpriin imaginea făurită despre domnitor. Acesta din urmă este înzestrat cu puteri neobişnuite, gata oricînd să dea lumii ireale o înfăţişare pe care n-o avea pînă atunci, datorită atributelor cu oare este încărcată figura lui de către popor. încît, arată Haşdeu, ,,n-a trebuit decît o dată să se încuibeze imaginea lui Negru Vodă la făgărăşeni şi musceleni ca un tip de fundator, căci fundator a şi fost la dînşii ; mu trebuia decît atîta, pentru ca din acel moment, cu cale sau fără cale, tradiţiunea populară de acolo să puie totul pe socoteala lui". De altfel, subliniază el mai departe, în sfera mitului intră „orice iniţiativă, orice construcţia ne, orice rest al zilelor bătrîne, întocmai precum pruncul, dacâ-i arăţi un arbore zicîndu-î că-i cheamă plop, plop o să numească şi bradul şi fagul şi stejarul". Aşadar, fără nimic paradoxal, se poate spune că acel Negru-Vodă devine o realitate mitică, concentrind atributele cele mai semnificative ale marilor personalităţi. Aici rezidă, după Haşdeu, un alt element specific mitului, acela al perpetuării unor structuri şi motivaţii umane, nealterabile în timp, deoarece cresc şi se substanţializează în straturile de viaţă creatoare ale geniului anonim. Acesta din urmă se abate de la firescul existenţei, nu supune rigorilor individuale reacţiile întîlnite, pentru a se pronunţa, deseori subiectiv, asupra lor, ci captează ordinea şi armonia firii, spontaneitatea vie şi naturaleţea flexibilă, incompatibilă în alcătuirile lor cu manifestarea şi atitudinea calculată, construită anterior. in viziunea lui Haşdeu, mitul are o funcţie generatoare, atît pe planul culturii, cît şi în cel al istoriei, întrucît potenţează şi ridică la culmi nebănuite o simplă întîmplare, o credinţă sau un spaţiu de legendă. Mitul, deci, nu se suprapune peste lumea reală, ci acţionează în consonanţă cu rosturile acesteia, multrplicîndu-i sensurile cunoscute, ferindu-le de o pierdere şi dizolvare în efemer. Altfel spus, mitul monumentalizează realitatea pasageră, după norme lăuntrice, menite să solidifice încercarea spiritului uman de a cuprinde ipostazele acestei lumi. vasile vetisanu MIT Şl MUZICĂ Să fie muzica un glas ivit în conştiinţa noastră din alt tărîm ? Presupunerea a fost avansată de antichitatea elină : Pitagora credea într-o putere „de dincolo" a organizării cifrelor şi raporturilor abstracte între tonurile ce le corespund, muzica nefiind în concepţia sa decît o imagine de sinteză, la scara inteligenţei umane, a acestor raporturi. Ele se concretizează în muzică în aşa măsură, datorită şoaptei lăuntrice - căreia i se spune în mod curent inspiraţie —, încît dobîndesc o existenţă autonoma. Inteligenţa ar fi chemată să pună în lumină raporturile dintre sonuri ale planului cosmic ca, la incitarea simţului estetic, abstracţiunea legilor fizice sâ se transforme într-o artă, care vehiculează aspectele cele mai complexe 176 a|e universului sensibil. Imaginile muzicale, atribuindu-li-se la rîndul lor s valoare de generalitate, sînt promovate de intelectul creator la rangul unei modalităţi de comunicare între oameni. interpretările ulterioare nu diferă în esenţă de viziunea pitagoreică asupra fenomenului muzical. Pentru un şir de filosofi şi esteticieni, cărora li se raliază şi J. J. Rousseau, preocupat de muzică şi chiar compunînd .apere", arta sunetelor ar fi luat naştere .prin activarea legilor de acustică existind într-o stare latentă, de „echilibru", în univers ; ele sînt investite de om cu o Viaţă concretă şi devin muzică, artă cu însuşiri, puteri şi valori ,je vehiculare a unor „idei" sonore, închegate din gruparea elementelor muzicii / ritm, melodie, armonie, intensitate etc. / în personificări de stări, atitudini, nuanţe sufleteşti. In felul acesta s-a ivit, în cultura europeană, un nou şi sugestiv mit de artă. Un mit, oare apelează ei însuşi la mituri, la plăsmuirile intuitive ale spiritului vizionar al culturilor. La clasicii perioadei barocului, mitul nu mai circulă „static", într-un univers a-dinamic, într-un fel de vid, ca în credinţele populare, in preluarea şi tratarea miturilor creştinătăţii, bunăoară, conceptul de mit este delimitat logic, redus la fapte istorice şi interpretat ca atare ; de aici, apoi, „patimile" după Matei la Johann Sebastian Bach, sau „Creaţiunea" lui Haydn, poetizări de o rară intensitate, dar la scara omului înclinat să palpeze „misterul" prin .incarnările lui fizice, tangibile, ale cosmogoniei, legendelor, personajelor biblice. Pentru romantici muzica, întocmai ca mitul, este concepută ca o „revelaţie", iar revelaţia' echivalează cu matematica (abstracţia lui Pitagora i), însăşi viaţa zeilor fiind matematică, după părerea lui NovaJis. Evoluiind pe linia filosofică spiritualistă şi iraiţionalllstă a romanticilor, Nietzsche va avea nevoie, spre a-şi putea duce la bun .sfîrşit, într-o tanailiiltiaite de ardent lliirliism, Originea tragediei greceşti, de muzică, pe lîngă filologie şi filosofie. Anumite opinii ale sale despre teatrul ontic n-ou putut fi formulate inteligibil decât prin analogii — pe cit de neaşteptate, pe atît de surprinzătoare - cu arta muzicii, De altminteri, este bine cunoscută încercarea sa de ia reabilita 'mitul şi dreptul de a giîndi mitic al omului (modern, opunindu-le gîndirii logice, ştiinţifice, din convingerea că, fără mit, orice cultură lîşi pierde forţa de creaţie. Interpretînd mitul mult mai larg decît au făcut-o alte domenii aie creaţiei artistice, muzica, cu sistemul ei intraductibil în cuvinte, s-a complăcut în mituri, în plăsmuirile mitice ale omenirii, în cosmogoniile populare, în simbolurile etice. Limbajul muzical, care încearcă să transmită tot ce depăşeşte ceea ce se poate transmite în mod obişnuit prin sistemele informaţionale istorice — oralitate, scriere, imagine plastică, matematică —, a manifestat de-a lungul evoluţiei sale o sensibilitate particulară faţă de unghiul vizionar al mitului. Compozitorii „cameratei" florentine şi-au construit operele cele mai semnificative pe cîteva figuri mitice (şi mitologice), ca nimfa Dafne (Peri in 1594, Gagliano în 1608) sau Euridice (Peri şi Caccini în 1600), lucrarea oare a avut o innîurire de durată asupra dezvoltării genului fiind totuşi Orieo die Moiniteverdi i(1607). 'Maestrul marttowex susiţliiniea că, spre a fi în stare să creeze lucrări de valoare reală pe plan artistic, muzicienii trebuie să trateze subiecte şi figuri mitice, singurele ce le prilejuiesc atmosfera adecvată inspiraţiei. Orieo al său a contribuit de altfel într-o măsură mai considerabilă decit o nacuincaşite deocamdată istoria «muzicii (Maea lui a fost reluaităi, la o altă scară a- limbajuiui, şi de Glulck, in Orieu şi Euridice, 1762), la oulienităirille de moi itîirziu alle cloimpazîitonilllor, 6 ci fuză pînî şi fascinaţia vechilor mitologii. La limita- îndoindu »■<- C'^t existenţa reală a acestei Gntecbiităţî, Fellimi amde, şi înoeair-r-d să facă şi pe noi să c-edem, câ ea- nu a fost dec*t a Ijme visată. O tjm«-, , i ca- > cinemotogiaful trebuia la rînduî au să o viseze acum într-o opc o ivind transparenţa enigmatică a viselor şi claritatea lor misterioasă. Ir t, deşi Fellini şi-a propus să privească lumea antică cu ochii nefntunecoţi de mi- 133 turile şi legendele care s-ou succedat în două -mii de ani de ista.' descopere deci, fără mijlocirea cultului, încercarea sa nu putea fi™*' ? decît pe jumătate, căci, aşa cum spune şi Moravia, „în măsura POS''3''° cultura îşi înfige rădăcinile în subconştientul nostru, orice operaţie "rt,C°f? nu poate să fie decît şi culturală, fie la nivel conştient, fie la nivel • tlc° ştienlt". Aleglmjd cea die a; doua icatle,, Felinii încearcă să respingă irnî*C°-i* prestabilite alle culturii occidentale pentru a-şi impune oonrtna-imitalogjito | Acestea nu sînt însă în cele din urmă decît reflexele aceleiaşi culturi *? cută prin diafragma deformantă a personalităţii sale. Căci, trăind în ac • atmosferă culturală ca şi publicul său, artistul, chiar dacă e vorba de F li'0'' adoptă în cele din urmă un sistem de mituri întotdeauna reductibil la "m al publicului căruia i se adresează. Pentru a exista cu adevărat mut t-miturilor nu se poate rezuma la încercările Individuale pe care artistul I propune prin opera sa, ea trebuie să se încadreze într-o transformare mi h-mai generală care reprezintă de fapt o mutaţie a culturii. eduard constantinescu MITUL, NU NUMAI O POVESTE între defniţiile compuse de filosofii şi mitografii elini (mai ales Evhe-meros, din sec. IV î.e.n.) şi clasificările de azi (Mircea Eliade), noţiunea de mit a devenit un copac cu tot mai multe crengi, cum e firesc, nici una din ele nereprezentînd în întregime copacul, chiar dacă crescută din el. Probabil din acest copac vor mai creşte şi alte ramuri. Mythos era pentru greci poveste, eventual alegorică, însă la început nimic decît născocire epică. Totuşi, acelaşi Evhemeros definea mitul ca o amintire deformată a unor întîmpiări vechi. Accepţia mai largă, de simbol, născută tot în scrierile filosofilor greci, avea să dobindească în epocile mai noi, urcînd pînă la psihanalişti (în special Cari lung), aproape caracterul unei definiţii regente, dacă paralel alte încercări de a defini mitul (uneori pe căi polemice) nu ar fi îmbogăţit, pur şi simplu, noţiunea. Ne trezim astfel în faţa copacului de 1 care vorbeam, dîndu-ne seama că nici una din crengile lui nu poate înlo- | cui copacul, dar nici nu-,1 poate lipsi de ea. Este mitul o poveste alegorică ? | Mitul lui Prometeu, dintr-un anume unghi de vedere, ar confirma ideea, dat în el există ceva foarte straniu : ficatul titanului, regenerîndu-se mereu, deşi * mereu mîncat de vultur ; medicina contemporană poate confirma ou lux f de detalii câ aicest organ intern al omului este singurul care se poarte re- | genera. Este mitul naraţia unor fenomene fabuloase, fără bază reală ? De J atîtea ori, din antichitate pînă în epoca modernă, Homer a oferit cel mai 1 îmbelşugat exemplu ; totuşi, Schliemann a descoperit Troia, orientîndu-se după miturile din „lliada". Este mitul simbolizarea năzuinţei sau speranţei ţ oamenilor către puteri şi valori de neatins ? Icar este mai mult o deznă- 1 dejde decît o speranţă şi, bineînţeles, un simbol pur, fără substanţă is- » toricâ, întrucît sistemul de propulsie prin aripi batante, imposibil de con- • jugat cu lipsa de sustentaţie a corpului uman înaripat, dar cu alt cen- ' tru de greutate decît pasărea, este o ficţiune. 1 Miturile din clasa simbolurilor urmăresc îndeosebi patru etape ale conştiinţei amerroiiriiii primitive : ieogonia, fiindcă — slab şl înspăimiîntat in faţa fenomenelor care-i depăşeau puterea de înţelegere (fie ele descărcări oarbe ale potenţialului naturii, fie evenimente sociale ori tehnice mai presus de o minte neolitică) — omul timpuriu avea nevoie de ocrotitori, şi îşi construia întîi zei, însufleţind acele forţe sau fenomene, apoi îi grupa într-un panteon, oerîndu-le într-una sprijin şl indurare ; cosmogonia, cînd zeii aioelstui panteon 184 erou puşii ia treabă, adică trebuiau să creeze şi să distrugă lumea, eventua1' s-o creeze din nou ; dar mitului i se conferea1 şi o funcţie etiologică \a un moment dat, cînd trebuiau explicate obîrşilJe fiinţelor şi 'lucrurilor, care nu puteau să ise nască din nimic ; în fine, efortul escatologic ai creaţiei mitologice năzuia să facă un soi de futurologie mistică, imagintnd viitorul şi sfîr-şitul lumii. în aceste comentarii marginale şi rememorative nu m-am glndit să fac 0 disecţie generală a mitului. Dar nu se poate trece cu vederea una din clasele, după părerea mea, esenţială din mitologie : valoarea de tradiţie orală pe care adesea mitul, ecou al unor întâmplări văzute şi neînţelese de spectatori, îl poartă prin timp, bineînţeles în forme din ce în ce mai întortocheate şi mai abătute chiar de la nucleul înregistrării originare. Aici clasific (aşa cum aim mai făcut-o mu o dată) clasa miturilor paleoastronautice, ca,re -'bogat reprezentată în scripturile arhaice (egiptene, sanscrite, ebraice, sumeriene) - aduc ecoul îndepărtat al unor vizite pe pămînt al unor expe-diţianorl din afara pămlntului. Aici simbolul propus de C. Jiung pierde mult teren, căci cum poate fi explicară de pildă coiîneiîdleinţa' perfectă între senzaţiile de suprto solicita re a acceleraţiei sau de imponderabilitate 'din textul proorocului lezechiî şi senzaţiile corespunzătoare din activitatea să zicem a echipajelor misiunii Skylab ? PRODUCEM Şl ASTAZ! MITURI ? DA : OZN Nu .vreau să afirm prin aceasta oă nu aş accepta ildeea (atît de populară şi oft de controversată azi) că ipâimîin*uil e supravegheat sau chiar vizitat de obiecte cosmice neidentificate. Nu vreau să intru aici în polemică : sint destule ailte ocazii. De fapt, numeroşi oameni ide ştiinţă de talia lui Her-mann Oberth, unul dintre părinţii astronavigaiţiei, Fred Hoyle, părintele teoriei colapsului gravitaţional, Clyde Tombaugn, astronomul descoperitor al planetei Pluton, sau alţi savanţi, de prestigiul lui Cari Sagan, Felix Zighel, Allan Hynek, susţin această ipoteză într-un sistem logic de argumentaţie. Alţi oameni de ştiinţă, aşteptind să dea mîna personal sau să ciocnească o cupă de şampanie cu nişte persoane extraterestre, neagă stabilitatea ipotezei U'fologice (sau O.Z.N.). Fapt este însă că fenomenul, independent de stadiul explicării lui, există, şi, mai mult, că el a sedus şi activat foarte multe minţi contemporane, ajungînd astfel în primul rînd un mit. Vom vedea mai tîrziiu dată obiectele zburătoare neildeniiificiaibe ou fost fenomene ale naturii, halucinatlii colective (fie isujpuiniîmd omor astronomi şi aparate fotografice), aparate automate extraterestre sau astronave conduse de reprezentanţi ai altei civilizaţii cosmice, ori poate chiar atonţi perpetuaţi discret şi reapăruţi de pe .fundul Atlanticului, ori chiar calatori temporali, venind din viitor să-şi studioase pe viu trecutul. Nu osta e impartanrt. Ştiijnţa care va şti să fie ştiinţă şi mu dogmatism, dar hioi entuziasm juvenil, va dovedi în timpul nostru sau după noi adevărul. Mitul însă va răimîmie : mitul faisiciinain|t a|l (farfurilijiar zbură/toarne. Cum azi, datorită răişpînldirii imense a tiparului, lumea dispune de mai mulţi mito-gnali decît dispunea lumea bunăoară din epoca regelui babilonian Etana care se urca pe un vultur (dar şi un model ostranaiutiiic de azi a fost poreclit „Vulturul" 1) pînă în al iniouiăitoa cer, noul mit şi-a cucamt un teren imens. 185 CHIAR Şi AUTOMOBILUL A DEVENIT UN MIT De ce ? Automobilul exista, mulţi, foarte mulţi, îf au„ şi . fac economii sâ şi-! cumpere sau albita îi Visează. Toţi, dealtfel, stiu " este au.toimotailliul : o imaişină cu patru .roţii, cu lajiuftarull camelia te pa$\ Una ^ porta repede şi ■■comod (?) dintr-uln loc Jntr-a!litu!l şi... ' ns" Dar iată că de aici se încheagă mitul însuşi : automobilii îmcen să-şi curme funcţionalitatea, el devSne totodată um simbol colectiv uî zeu cu drept de viaţă şi de moarte asupra aş a-zisului conducător auto care .nu e d-aaîrt — în cel mai bum caz — un imiic preot al marelui ' nieîindurătarului zeu cu patru pneuri. Omul contemporan îşi cumpără automobili, dar viteza sa de depla sare scade din caiuzia aglomerării câtor rutiere, dar siguranţa deplasării se diminuează dliin cauza ondşiteriili ooddanltefar subiective şi o!biejcffi,vie, dar confortul dCspfcme din cauza încordării sollilcitate îm aceiasltă agiSomenatie apocaliptică, dar economia de timp sperată se întoarce ou cruzime îmoo-triva automobilistului cane : a) îngrijilndu-şi maşina' sau dădăcind-o sau plătind oalele sparte de ea. nu mai are timp decît cel mult pentru celălalt zeu, şi el un mit : televizorul ; b) grijuliu să n-o dea peste cap sau să nu fie nevoit să plătească amenzi sau să nu distrugă Vieţi omeneşti între care şi a sa, străbate Europa sau globul terestru fără să mai observe prea bine locurile pe unde trece cu 100 km/h ; iată şi o siglă mitologică ! Numai în S.U.A. erau înregistrate în 1971, 86.861.300 automobile particulare (adică 442,2 la mia de locuitori) dar şi 2.300.00 de răniţi de automobile şi 55.000 imorţi !.... Şi să pledăm deci pentru întoarcerea la cal şi trăsură ? Cline ştie cum vo fi povestit de strănepoţii noştri, mutîndu-şi circulaţia în aer, mitul automobil uliul'. Dar să nu uităm că mitul centaurului s-a născut în Egipt (există şi o variantă, confirmată de Gblumb, din Oardibe), cînd au fost văzuţi gonind priimii călăreţi pe primii lor cai. victor kernbach MITURI CONTEMPORANE ■. VEDETA Incontestabil, îm procesul de proliferare a mitului în lumea contemporană, vedeta şi maşina joacă roluri ce se impun atenţiei celui ce vrea sâ se orientaze în universul opţiunilor, alegerilor şi deciziilor cărora este nevoit a le face faţă. Acesta este şl .postul prezentelor însemnări. Vedeta., ca şi halo-ui de rezonanţe oare o însoţeşte, ţine de domeniul, sincopat şi amăgitor, al efemerului, Chiar cînd atinge apogeul strălucirii, vedeta, prin natura determlnaţiilor sale intrinseci şi prin structura contextului în care evoluează, nu poate învinge limitele duratei înscrise în anatomia propriului său destin. De aceea, în comparaţie ou afinii ei : eroul în antichitate, cavalerul evului de mijloc, haiducul şi revoluţionarul timpurilor moderne, vedeta întruchipează un mini-mit, chiar dacă întinderea acestuia - mai ales astăzi, datorită imenselor posibilităţi de difuzare prin mass-media — este considerabilă. De respiraţie scurtă, raportat la longevitatea timpului istoric, de statură mică, raportat la grandoarea luii Pmometheu sau Sisif, de statut social minor, raportat ia acţiunea trans- 186 formatoare de lume a revoluţionarului, minimîtu'l vedetei se înfiripă, creşte, străluceşte şi se stinge stingher în penumbra istoriei. Asemeni florilor de anotimpuri, vedetele, stele de cinematograf sau cîntăreţii de muzică uşoară pot atrage şi reţine o clipă, un ceas, o seară privirile unui public divers şi eterogen. Ele pot trezi,, pe moment, dar nu mai mult afinităţi elective pe .temeiul unor stări lirice vagi şi fără contu-'pu'ri, dar nu pot declanşa -mecanismele de isitaltorniicie şi permanenţă aile afinităţilor comunitare, singurele care asigură şi garantează, pe dedesubtul evenimentelor de suprafaţă, trăinicia, continuitatea şi fidelitatea, ou nou si nou spor de lumină, a eforturilor demiurgibe ale omului. Intervine aici iun factor diferenţial, ce ţine, ontdfoglic vorbindt de însuşi destinul vedetismului, de felul lui de a fi în lume, de firea lui : e| este sortit clipei, divertismentului, (petrecerii, distracţiei, mistuindu-se odată cu ele în neantul deşentăciunilloir efemere. Aşa fiind, vedetismul niu se integrează comuiniiitair şi mu angajează fiînţial. Vedetismul cosmopolit şi supus tuturor vîntoaseilar alienării, tuturor înstrăinărilor cerute de capriciul momentului sau de interesele parvenirii. MAŞINA Aci şi acum, ne interesează miturile al căror mesaj de idei priveşte direct progresul omenirii şi săltarea omului pe o treaptă superioară de stăpînire a naturii şi de ameliorare a propriei sale vieţi. între acestea, mitul maşinii a preocupat şi continuă să preocupe din ce în ce mai intens lumea modernă şi contemporană. Oamenii de ştiinţă şi cărturarii, per-soinailităîţii politice şi filozofi mu contenesc a se întreba, şi uneori nu fără gravă îngrijorare, despre irastul maşinii — principala pîrghie ai progresului social — în existenţa, societăţii şi in viaţa fiecărui ins. Interogaţiile sînt mai insistente şi cu mai mare încărcătură afectivă atunci cînd privesc destinul ţărilor supraimdustnialllzate şi tendinţele absolutizante ale panteh n oc rat i s m u 1 u i. în acest tip de civilizaţie, mitul maşinii ia proporţii levitothanice. D.in această cauză, se impun opţiunii fundamentale, în sensul că omul nu trebuie să se sperie, să se lase paralizat, lînspăiimîntat şi — de ce să n-o .spunem ? — terorizat de propriile lui jucării, de propriile lui creaţii. Pentru a se înlătura pericolul unei „Hiraschima biologice", caire se profilează de pe acum la orizont, după părerea unora din cei mai mari .savanţi ai lumii (cf. Alvin Teffler.Şocu/ Viitorului, pag. 196), omul concret al zilelor noastre, încărcat cu toate determiinaţiile sooial-palitice ale momentului şi cu toată responsabil Hoţea sa istorică în faţa viitorului, trebuie să aducă maişinlsmu-lui marele corectiv etic şi umanist, anume : controlul şi măsura iraţiunil, promovarea spiritului demiurg ic al omului în slujba omului, suveranitatea nestingherită a omului de a dispune deplin liber de produsele sale materiale şi spirituale. •Departe de noii gîndiull de a ne opune utilităţii şi utilizării echivalenţelor funcţionale dintre om şi maşină, dintre anumite organe ale corpului omenesc şi organele artificiale menite a le înlocui sau suplini pe cele diintîi. Asta ar însemna pur şi simplu negarea progresului tehnic. Or, progresul tehnologic este astăzi o evidenţă. Iar evidenţei, nu i se opune decît prostia. 187 Fireşte, simbioza din ce în ce mai intimă dintre om şi mo ., . îndreptăţeşte cele mai îndrăzneţe şi optimiste ipoteze cu condiţia*'"0 amull să-şi păstreze demnitatea de valoare ultimă şi supremă. R0b r maşinile-oameni,, creierul (fâ.râ braţe, picioare, fără măduva' spin''' umanoizii, (fabricaţi de tehnicienii din Disneyiand), imaginarea corn""' nentelor biologice în maşini, ordinatorul biologic imaginat de Tiseli°" directorul fundaţiei Nobel şi deţinătorul premiului cu acelaşi nume oJ^" biochimie, par a demonstrai atrage luare-aminte Teffier, că procesul cT fuziune între om şi maşină e mult mgi avansat decît işi închipuie mai * riitatea oamenilor. Accelerarea acestui proces a dus la crearea a ceea c savanţii numesc ,,jcyborgi". Cu toate acestea, dreapta judecată ne spune că mitul maşinii, ca de altfel întreaga cohortă a miturilor, este creaţia omului şi trebuie să stea în slujba acestuia. grigore popa D. Paciurea: Himera Văzduhului rEVISTA REVISTELOR — din fără — „LUCEAFĂRUL", Nr. 3o/i?73 Problema pusa în discuţie de re-| „jstelle noastre literare in ultima vreme ! Işi ore izvorul, după afirmaţia edito-f fialuiU din „Luiaeaifărull" mir. 30/1973, ■% ifltr-o attâ discuţie legată de tema jpsiiholioigiie şi iliitenaituiră". •Importante aspecte ale discuţiei în * cauză mi se par cele legate de definirea mitului, clasificarea lui, relaţia cu istoria precum şi o scurtă prezent tare a unor mituiri mai cunoscute în ' litenatuiiia noastră spre a argumenta * dezbaterile teoretice. In ceea ce priveşte încercarea de j, de'inwe a mitului, o opinie intere-' sdintă este cea formulată de Savin Bdatu în articolul „Dincolo de poţi veste". Pornind de la lucrarea Iul i A. Loroii-GoU'rgiaen : „Le geste et la parale", autorul susţine că „mitunile ' fac pante din această memorie" (a amsJiui ca om) care nu poate fi „şjeprsă decît odată cu însuşi umanitatea", ajuingiiind să le considere ca „experienţe existenţiale ale omului ^, arhaic, nu ale celui care trăieşte in * ' alte structuri sociale". Aceste expe-. fienţe au însă după opinia autorului puterea să perpetueze „putinţa şi necesitatea omului de a retrăi în orice Ş striuctură socială, în orice moment | fctaric, fonta mitică de transformare ( o semnificaţiei unor lucruri prim însăşi ţ transformarea lor din valori de schimb m $ de întrebuinţare în valori sîmibo-' lice identificate cu însăşi existenţa ■ lui'cia om". Marius Robescu amintind diferitele definiţii ale mitului considerate de el ca parţiale, ajunge să raporteze, pentru a-1 defini, mitul la isterie : „Fără raportare ia istorie nu poate fi extrasă, după părerea noastră, o definiţie completă. Istoria şi mitul ni se înfăţişează, mai întâi, esenţial înrudite, ca două forme de memorie, ambele sînit elaborări colective". Deosebirea o descoperă în caracterul ireversibil al istoriei pe cînd mitul trans-oendiînd „indirv.iduaîlui prin arhetip" „ireversibilul devine actualitatea unui eveniment repetabil la infinit. Mitul este am'tilcnanologiiic ; fixează în eternitate, sub un chiip ideal, substanţa unor vremi. Ca formă de memorie colectivă mitul precede istoria şi-i este, o perioadă nemăsurată, locţiitor". In aceste eforturi' de definire a mitului lipseşte, după părerea noastră, o anume trăsătură care dă mitului sensul particular diferit de all istoriei. Este vorba de aprecierea mirtului ca o credinţă de o factură şi intensitate aparte. Bine înţeles că mu toate credinţele sînt mituri. Multe sînt încorporate îm fiolelor — care la riadul lui se construieşte uneori pe baza unor mituri ; dar toate miturile au acest dat funldaim antal pe care-l considerăm credinţa în ceva. E vorba de o credinţă supradimensionată care funcţionează orbeşte în faza iniţială a mitului şi care capătă sensuri sim-boillilce pe plan filozofie. Mitul nu mai este important pnin> faptele ioaire-1 construiesc ci prin construcţia simbolică a ideii. Oaimen'ii nu mai cred în 189 Prometeu dor cred în credinţa lui, în jertfa1 lu!i penitru această credinţă. Şi nu numai atît. Ou totul alte accepţii pot fi găsite la Gaston Baehelard în „'Psihanaliza focului", capitolul „Foc ji respect, complexul lui Pnometeu". Acesta e şi momentul în care se determină raportul dintre istorie şi mit reflectat mai ales pe plan artistic şl despre care se fac cele mai multe referiri în spaţiul dezbaterii celor două reviste. Pe coordonatele acestui raport se fac şi deliiimiltănile necesare. Legătura dintre istorie şi mit nu înseamnă identitatea lor. Varietatea accepţiei aeeleeaşi idei mitice depinde de epoca şi structura socială a ei. In acest context se pune şi problema falselor mituri din care unele apar prin demonetizarea altora adevărate. E vorba — credem — de interpretarea de pe poziţia umor interese politice şi de clasă a unor mituri străvechi. Faptul s-a- petrecut în realitate ou mitul „supraomului" grosolan deformat de nazism. (Existenţa unor asemenea mituiri false pune sub semnul îndoielii problema apariţiei de noi mituri în societăţile post primitive şi mal ales în cele moderne. Autorii articolelor în discuţie răspund afirmativ la această întrebare şi Marius Rolbescu aduce in sprijinul afirmaţiei legenda Mînăisti-rii Argeşului : „Simpla redimensionare a faptului istoric - so,ma * minţit - concret şi pS^^-duce a fel de sigur la ,mft, £ instanţa acesta nu e decît" u m° ţia unui material istoric si r*'a°*°Tb-rea tui pe coordonatele cosm^"?-gimdiinl populare". AfirmaţiaTZ ale interesantă mai ales arm , •,pare „redimensiionârii" foto^n ?°Sm rămîne descrisă asupra ,a legendar (sau m«c ?) al nr??'Ui respective, "«taţiunjj Noile mituri - m cele fa| ■ cele care capătă o circulaţie W„~ fie ca e vorba de personaje liteZ fie ca «nit istorice ,sau din alte dl meni, n-au comun cu vechile rot3 decît acea credinţă în ceva ta ea" ne-pm mai refer* : Personajul litZ! nu mal e reflectare deformată a rea *" oanişitilinţai pnimii«itoţii a o construcţie baadtă pe cunoaşterea reala a lumii dar supradimensionai io mod conştient de autor ou scopul acopeiflirii undi idei. Ceea ce se \n tîmjpla cu decad iflicamea mituAlor vechi din momentul desacrailizăirii faptului sau a eroului. Este interesant de observat în acest sens conislilderaireia. mituluii ca motiv - în primul nîmd airftiistic - şi mai ales mobilitatea iui în ceea ce priveşte multiplele interpretări ce i se pot da. ioan c. ivan „MANUSCRIPTUA4", Nr. 3/1973 Şi acest număir are darul de a ne revela excepţionala însemnătate a revistei editată de Muzeul Literaturii! Române, pentru viaţa noastră culturală în general şi studierea moştenirii literare în special. S-ar putea spune câ există o raţiune de ordin principiali care conferă unei astfel de însemnătăţi întreaga el măsură. Aşa cum pauza. în muzilcă este şi ea un fe! de notă, o notă care nu se aude — sau mai bine-zis care se aude numai în acea zonă imperceptibiliă a duratei sufleteşti unde curgerea timpului e redusă la ultima ei esenţă, colonînd într-un anume mod pe cea învecinată, susceptibilă a fi materia- lizată sonor — ceea ce soniitontrl refuză a da publicităţii din roadele laboratorului său intim, fie că e vorba de vairlonte ale unor Morarii publicate, fie de scrieri terminate, face parte din ontogenie creaţiei sote, de natură a lumina mal puternic semnificaţiile operei l-.ulî tipărite. Dar nu numai atît. [însăşi publicarea în cuprinsul reviiisltelî de oare ne ocupăm apr a unor însemnări personale sau susceptibile de a fi făcute cunoscute dtuipâ imoantea isoriliitariifeir» fim legătură iau procesul lor de gestaţie, constituie o contribuţie de nepreţuit îo cunoaşterea istoriei operei lor şi implicit la detectarea intenţiilor tar pn- 190 etiaile sau a coindiţMiior istomfce 5j!|Hjve în care ea a fast plăsmuită. '■ jX, acest ultim punct de vedere se •'vine de piîldă a semnala articolul r fii- Oprea, apărut în numărul ce Z.e obiectul rindurillar de faţă, pni-5lr {a manuscrisul |(uli Gamil Petresou r^ufot Fals tratat pentru uzul auto-%or de scenarii cinematografice. Document istoric de plină însemnătate iatpm une' Pesr't0'a,^e- nădăjduim de-Sv revolute, din Vita ţa noastră «erară Şi artistică, manuscrisul cu orlcfna trece în revistă avatarurile suferite de scenariul cinematografie gqlcesou în urma cererilor succesive £ morfifcăini pe care secţia de scenarii o Cinematografiei le-a făcut autorului datorită spiritului de lucru, fifeirtd uneam" crasa incompetenţă, ce domnea în perioada deceniului clinei-jgcl lin acel organism. Scriitorul avea desgw toată dreptatea să constate că un asemenea stil în activitatea de colaborare cu autorii este menit „să justilice o anumită birocraţie artistică şi o anumită atitudine : „Să ne facem de cap". Desigur, ne eslte cu totul impo-gbi!|!îsă poposim pe îndelete asupra tuturor textelor publFicate, fie că este yarba de piesa inedită a lui George Cipiton, loachim — fiul poporului, de poemele din tinereţe ale lui Ion RiUat, de însemnările de călătorie ale lui IMu Rehreamu sau de comentaiiiiul ,Jliada e poemul vechii civilizaţii greceşti..." de Perpessiicius şi încă mufte altele, pentru a- le raporta fa operele dejta cunoscute ale scriitorilor respectivi. Ne vom îngădui doar să Sâruim puţin asupra manuscrisului Berci, vnriiaintă a romanului Inimi cicatrizate de M. Blecher. In cuprinsul «iui comentariu privitor la acest Bflfi'uscris, Nioolae Filoresou aminteşte ifJeea Iul Căfiraescu, potrivit căreia fomanu*! susamirttiit al Iul Blecher era UeMUicat, în perspectiva Iul1, cu un ; reportaj,, deoarece autorul, oăutînd ou i«fce preţ epicul,, pierdea spaţiailitateo Interioara, căldura relatării sau, după wm se exprimă semnatarul orrtiiiaaluluî, W piendeo inconştient capaicltatea de wiKere din pricina unei aglomerări fapte, în exclusivitate. Conf.nuntind-o * versiunea editată, .Nicolae Flo- i ! 191 rescu observă pe bună dreptate că „Varianta Berck, In ciuda naivităţilor, a impresiei de jurnal neprelucrat, ii este mai proprie scriitorului şi intr-un fel e mai fascinantă decit romanul publicat fiindcă ea ne dezvăluie, pe lingă laboratorul de creaţie al unui artist cu o Înaltă conştiinţă profesională şi intenţiile lui nerealizate". Mai mult însă, decît atît, noii am fi înclinaţi să. vedem în această variantă chiar o unitate de măsură a valorii estetice a versiunii publicate. Este discutabil dacă Fllonesou are dreptate atunci cîmd socoteşte această ultimă versiune drept ratată ; în ce ne priveşte socotim că nu. In orice caz domnia sa este destul de aproape de adevăr cînd sugerează că ceea ce s-ar putea numi ratare ar fi datorat simplei inventarierii a umor stării de caniştiiiiniţă pa rticulialre provenite din trăirea cu acuitate a suferinţelor pricinuite de boală. Dar varianta Berck lămureşte pe deplin de unde vine acea impresie copleşitoare care conferă întregului text apărut o înaltă valoare artistică. Lumea „întoarsă pe dos" a bolnavilor din sanatoriul de tuberculoză osoasă constituie în substanţa eli o im'agine a plenitudinii umane, a Vieţii care se cere preţuită fa întreaga ei dimensiune toc mal pentru că în cazul miallaidiei fizice ea este amputată de integrala ei putinţă de manifestare. Varianta Berc/r reprezintă un fel de sub-itexit al versiunii editate şi în acest sens ea dă întreaga dimensiune şi semnificaţie aspiraţiei spre plenitudinea umană pe care această din urmă versiune o sugerează prin contrast. Dacă întregul tablou cu caracter sociali, ind'icînd o năzuinţă spre recuperarea esenţei umane strivite de păienjenişul oliena-tor al raporturilor dintre oameni, a fost omis din textul romanului editat, nu înseamnă totuşi că el nu poate fi resimţit de cititor. Existînd doar ca un fel de arriere plan el comunică o tensiune ilmiperceptibiifâ, vagă şi nedefinită care explică, după părerea noastră acea impresie copleşitoare, de natură, subiinem încă odaitâ, să confere chiar şi versiunii editate o valoare artistică înaltă. v. moglescu îl de peste hotare — (,WELJ DES BUCI IES", Nr. ist. im -„D.IE ZEIT", 1%,m intr-o zi de toamnă a anului 1943 — aşadar cu trei decenii in urmă -un bătrânel de şaptezeci de ani se plimba cu căţeluşul său pe Long Island. Căţeluşul se încaieră, Ia un moment dat, cu o ceată de semeni de-ai iui. Este gata să fie sfîşiat. Stăpînul său, îneercînd să-l salveze, are o carnaţie cerebrală. Se refugiază într-o cabină de telefon de unde îi cheamă în ajutor pe fiul său, care-şi face serviiiciiui .militar, prtin apropiere, Bătrînul este transportat acasă, dar după şase săptămîni de suferinţe, moare. Acesta a fost sfîrşitul celui mai mare regizor pe care I-a consemnat p#nâ acum istoria teatrului german, Max Reiinhardt, de la a cărui naş-tf'-''>, tot anul acesta s-au împlinit 100 de ani. „Weit des Buches", suplimentul li-'te~r: ai cotidianului vest-german „Die Weit", a închinat numeroase articole omagiale marelui regizor, readucîn du-ni-l din conul de umbră în care intrase în ultimele decenii, în actualitate, prim situdii, articole omagiale şi amintiri ale celor oare l-au cunoscut sau au lucrat cu acest „vrăjitor al scenei", cum a fast supranumit. Sînt evocaţi deopotrivă anii de ascendenţă, cu sutele de piese puse în scenă şi într-o manieră autentică, imposibilă de uitat, inimitabilă totodată, deşi mulţi dintre elevii luii au încercat să-l urmeze drumul, dar şi anîi de declin, mai ales aceia trăiţi în emigraţia1 americană, unde a şi murat în cruntă sărăcie. Fiul său, Gotfried Reînhardit, l-a evocat într-un volum intitulat „Der Liebhaber" (Adoratorul), în care a reconstituit în aproape 400 de pagini ilustrate de un număr de 66 de fotografii, etapele cele mai importante ale ascensiunii lui Reînhardit ; prietena sa,, actriţa H elene Thimigj oare timp de 25 de ani, cît Reiinhardt a trăit despărţit de soţia sa, Else Heims, a nutrit 0 amT. amoureyse" pentru „regele teatrul' german , a dat la iveală de Curî™H ammnifciirille ei cuprinse -sub .titlul neric „Cum a trăit în realitate Mn" Reinhardt . Numeroşi teatrologi det bat în prezent ideile regizorale Jl celebrului vienez care, pornind de in baraau'l austriac, a izbutit să revaki ţioneze arta regizorală sirvtetizind ideiile la moda in vremea sa mai ales de punere în scenă al teatrului britanic. O adevărată acţiune de recuperare a caietelor regizorale ale lui R,ej,n. barat se desfăşoară în Statele Unite unde, după moartea maestrului, acestea au fost scoase la licitaţie şi achiziţionate, dar nenidioate, de ' către actriţa Mairylin Moinroe. Teatrele din Germania de Vest au prezentat piese clasice, interpretate cîndvo de Reiinhardt şi puse în scenă în maniera acestuia,, şi, se pare, daco e să dăm crezare cronicarilor, câ s-ou bucurat de un mane succes, în ciuda amar anumite vetu staţi în modul de a rezolva' problemele scenice. „Oricum însă, după atitea experimente, unele născute moarte, mali ales după cel de al doilea război, teatrul german simte nevoia unei reveniri la ceea ce înţelegea Reinbardt prtin clasic, adică strict legat de teatru, fără imixtiunea altor genuri, dar şi fără renunţări la ceea ce s-a oîştigait între timp", scrie revista „Die Zeit" şi continuă : „poate că a sosit vremea să insuflăim un duh nou în vechile realizări ale Iul Max Reiinhardt, sau, în orice caz, să reflectăm moi adîne asupra realizărilor sale, cu convingerea că din noianul de idei ale marelui regizor, unele neduse pînă la capăt nici de el, vom găsi cel puţin cîteva care să reanimeze teatrul zilelor noastre". I. voita 192