ANCHETA VIEŢII ROMÂNEŞTI Momentul actual al prozei noastre (II) Răspund : NICOLAE BREBAN - AUGUSTIN BUZURA - DAN CULCER G. DIMISIANU - VLRGIL DUDA - ALEXANDRU GEORGE - ROMULUS GUG A - MIRCEA IORGULESCU - FĂNUŞ NEAGU - BUJOR NEQELCOVICI - EDGAR PAPU - PETRU POPESCU - CORNEL REGMAN •- CORNELIU ŞTEFANACHE - SORIN TITEL - MIRCEA ZACIU CÎTEVA CUVINTE DE ÎNCHEIERE, 6 POETICA Poezia — dialog cu poezia AN A BLANDIANA - VIOLETA ZAMFIR ESCU - VICTORIA ANA TĂUŞAN VICTOR KERNBACH - PLATON PARDĂU - ION CRiNGULEANU - ION PETRACHE - HARALAMBIE ŢUGUI - DUMITRU BÂLAEŢ - ŞTEFAN DUMITRESCU - NARCIS ZARNESCU - RUXANDRA NICULESCU. 59 * * * BUJOR NEDELCOVICI 90 treptele amurgului (fragment de roman) u/k " ă~J^ SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI VOICU BUGARIU 134 semnificaţiile variantelor în proza lui marin preda CRONICA LITERARĂ M. PETROVEANU 144 „celalalt" de ilie constantin ; „alte versuri" de mircea ivănescu EUGENIA TUDOR-ANTON150 „pribegi, noi visam" de nicolae damian FLORIN MIHAILESCU 154 „între soorate şi xantipa" de petru popescu ; „poezia unei generaţii" de ion pop NOTE DE LECTURĂ Caietele 'Minai Eminescu (Paul Dugneanu) — Ion Maxim : „Atitudini critice" {Victor Atanasiu) - Ion Brad : „Emil Isac, un tribun al ideilor noi" ; Ben Oorlaciu : „Starea de urgenţa" ; Ioana Bantaş : „Scrisori către Orfeu" (Petre Got) - Ion Lungu : „Recviem rustic" (Alexandru Martin) - Şerban Nedelcu : „Cavalerii dreptăţii" (E. Vrînceanu) -Mihai Sabin : „Arena cu paiaţe" (Dan Ciachir) — Carol Ardeleanu : „Diplomatul, tăbăcaru! şi actriţa" (Sanda Radian) — Aurei Dnagoş Munteanu : „Opera şi destinul scriitorului" (M. Constantinescu) -Henri Waid : „Limbaj şi valoare" (Ioana Creţulescu). 163 MISCELLANEA Premiile literare (Aurel Tita) — Conferinţa naţională a Uniunii Artiştilor Plastici (Liviu H. Oprescu) - Selectînd fără criterii (Anton llica) - Tapiseria modernă are drept de cetate (L. Daniel) — Un papillon fototropic (M. Ciurdariu) — Puţin sau mult ? ; Gericault, Gorgone, Categorii (N. Steinhardt) — Jon Kott şi hrana zeilor (I. Pecher) - Lumea vesela a lui Stan şi Bnon (Eduard Constantinescu) -în discuţie : teoria traducerii (ioana Creţulescu). 177 REVISTA REVISTELOR - din ţară „Flacăra" nr. 23, 24, 25, 26, 27/1973 E. Anton 190 REVISTA REVISTELOR - de peste hotare „Insula" nr. 314-315/1973 (Andrei lonescu) - „Connaissance des Arts" nr. 256/1973 (VI. Bârna) 191 dam ian necula TIM P DINAMI C „S-a făcut pace !", acestea au fost primele cuvinte cu care avea să înceapă pentru mine ziua de 23 August 1944. Eram copil însă şi abia mai tîrziu aveam să văd şi să aflu că ziua aceea începuse de mult, fusese pregătită de cei mai buni fii ai ţării în ani grei şi îndelungaţi şi n-avea să se oprească la aceste cuvinte. Era o izbîndă, un însemn luminos prin care ţara îşi prefigura ascensiunea conştientă spre o lume nouă, mai bună, mai eficientă, mai umană, spre o lume visată încă pe vremea cînd visul părea imposibil. Era o treaptă din care ţara putea urca pe calea afirmării întregilor ei posibilităţi şi resurse de energie spirituală şi materială, într-o dezlănţuire de forţă fără precedent în istorie, pentru că forţele de care poporul nostru a dat dovadă în momentele cele mai dificile ale evoluţiei sale aveau acum un îndrumător şi călăuzitor încercat, Partidul Comunist Român. începea de fapt, atunci, la 23 August 1944, o nouă aşezare a omului în coordonatele sale proprii, nobile şi fireşti. Izbînda insurecţională a forţelor antifasciste a cărei a douăzeci şi noua aniversare o serbăm acum, coalizate în jurul Partidului Comunist Român, avea să dea posibilitatea aplicării programului său în care reforma agrară, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, trecerea la organizarea ştiinţifică a agriculturii prin cooperativizarea acesteia, dezvoltarea în ritm susţinut şi armonios a industrializării pe întreg cuprinsul ţării, mergeau in strînsă legătură cu făurirea şi dezvoltarea unei civilizaţii spirituale superioare prin formarea unui om nou, cu o înaltă conştiinţă şi pregătire culturală şi profesională, cu un profil moral-poiitic înaintat, capabil să acţioneze cu dăruire şi luciditate în interesul tuturor. Rod al muncii unite a întregului popor sub conducerea şi îndrumarea Partidului, România a păşit în etapa construirii societăţii, socialiste multilateral dezvoltate. Istoriei contemporane i-am fost contemporan I iată o frază care mă umple de mindrie şi care, ştiu bine, animă aceleaşi sentimente în oricare dintre oamenii acestui pămînt, al Dunării mature şi al Carpaţilor maiestoşi, atunci cînd şi-a rostit-o sieşi. Dar traversind fazele acestor din urmă etape, de la 23 August 1944 încoace, asistăm (şi acest termen şi-a modificat esenţa, pentru că participarea a devenit, de această dată parte integrantă a sa : constatare a realizărilor la care am contribuit şi de loc contemplaţie din afară) la modificarea structurală a conştiinţelor. Căci, dacă dintre mişcările adinei spirituale care au făcut şi animat naţiunile, alături de statornicie şi hărnicie (adică iubire de Patrie), speranţa a fost cea care a asigurat perenitatea naţiunii noastre ; aceasta, concretizată astăzi în construcţiile fundamentale (materiale şi morale) ale socialismului, a devenit ,,încredere". Speranţa într-o lume etic şi economic mai bună, într-o lume în construcţia căreia întregul popor e implicat cu luciditate, a^devenit încredere deplină şi definitivă în politica Partidului Comunist Român, care a canalizat eforturile, altădată risipite, ale întregului popor, dîn-du-le valoarea de aur a realizărilor pentru atingerea idealului so-cial-uman : COMUNISMUL Trăim -de la 23 August 1944 - etapa necesară, etapă deschisă larg acum douăzeci şi nouă de ani, etapă prin care trece o naţiune pe cale să se edifice plenar, în care ţara şi realizările oamenilor ei au devenit cunoscute şi apreciate în toată lumea. Această etapă cere oamenilor de artă şi litere o oglindă în care să-şi vadă chipul adevărat, toată frumuseţea trăsăturilor nobile din tradiţie şi înnobilate prin efort conştient, dar şi ridurile care se strecoară neobservate şi-l ameninţă uneori. Construim o ţară şi o lume şi nimic din ce e al acestei ţări şi lumi nu ne e străin. Nimic nu ne e indiferent, tocmai pentru că sîntem implicaţi într-o revoluţie pe care vrem s-o ducem pînă la ţinta ei fericită, înzestraţi — mai mult sau mai puţin — cu atribute de luptători, fiecare dintre noi sa dovedit un luptător la chemarea Partidului. La vremea bilanţului ne descoperim bucuria de a fi făcut multe, de a vedea înflorirea literelor româneşti, urmarea firească a tradiţilor democratice din cele mai importante opere ale literaturii române. Spre a nu cita numele mari ale literaturii noastre contemporane, acelea ale căror opere au devenit un bun spiritual de preţ şi au intrat în conştiinţa publică, să ne mărginim a aminti efervescenţa lirică a generaţiei mai tinere şi mai de curînd a generaţiei de prozatori, răspuns firesc nevoii de cunoaştere şi de afirmare a societăţii noastre, nobilei chemări adresată de programul Partidului Comunist Român pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice, prin cuvintele de neuitat ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu : 4 „Redaţi în artă măreţele transformări socialiste ale ţârii, munca clocotitoare a milioanelor de oameni; veţi găsi şi contradicţii şi oonfilicte reale, nu închipuite, şi fapte măreţe, emoţionante, demne de numele de om ! Redaţi şi frumosul şi iubirea în înţelesul lor măreţ ! Folosiţi arma umorului, satirizaţi defectele care se manifestă în societate şi la oameni ! Faceţi din arta voastră un instrument de perfecţionare continuă a societăţii, a omului, de afirmare a dreptăţii şi echităţii sociale, nereprezentativă in esenţa sa. Un uriaş şi interminabil căscat zboară peste paginile demne, „solide", care s-au .născut clasice înainte de a fi culese in şpalt. Evident, nu e uşor să scrii roman (şi apostrofele mele se îndreaptă, bine înţeles, n primul rînd contra subsemnatului !), nu e uşor să inovezi în roman, specie ce implică o adîncă maturitate nu numai a individului dar şi a culturii în care s-a format şi trăieşte. Victoria de decenii a poeziei (România are şi astăzi una din cele mai ilustre şcoli de poezie europeană) nu e totală, fără roman, tară genurile teoretice, critica, eseul, filozofia. Teoreticul este cel care consolidează o cultură, îi desenează un profil stabil, o structurează. Romanul intră şi el, astăzi, între aceste genuri. Dezvoltarea lui spre profesionalizare şi originalitate, ieşirea lui din provincialism şi mimetism inferior, previzibil, din împărţirea pe categorii („rural", „orăşenesc"), pe modalităţi („modern", „tradiţionalist"), din confuzia specificului său (alunecarea spre eseistică sau spre simplă faotologie, spre alegorie insipidă etc.) şi altele, vor marca deplina maturizare a literaturii noastre. Bolile lui nu sîmt numai ale lui, eşecurile sale nu siînt numai ale sale. Romanul e construcţie, el cere îm primul rînd o inhibiţie a elementelor spontane, o dozare, gradare ce se aseamănă ou construcţia unei simfonii, a unei cupole. Viitorul romanului este al celui problematic, al celui care va dezbate, cu cele mai dinamice mijloace ale epicului (de la dialog, anecdotă, reportaj pînă Ja suispense-ul poliţist) drama şi grandoarea armului modern,, sin gur în cosmos, ameninţat uneori de copiii săi puşcoci, roboţii tehnici, dar aflat totodată în faţa unei ere noi. Romane de tipul : „L'iElfcnaniger" sau „Oer Zaubenberg", „Patul lui iProcust" sau „Intrusul". Romanul social, romanul de fabrică (cu ample colaje de reportaj), romanul omului singur, romanul femeii (ca ia Joyce şi Virginia Woolif). Şi reportajul, adevăratul reportaj, care «â treacă dincolo de crusta tehnică şi statistică, dincolo de accidentul etern şi nespecific, care să ajungă,, cu un patos ineifrat, la omul particular, la individul cutare, redescoperindu-l lui însuşi, descriindu-i faţa, boala sau singurătatea. 5. — Ultima dv. întrebare e şi cea mai dificilă pentru mine. Despre edituri un singur lucru : mult prea îndelungat ciclul de pregătire a unei cărţi. Fapt îmbucurător : o mult mai mare diversitate de titluri.; de preocupări, traduceri de calitate (mai ales la „Univers"),, Editura Uniunii Scriitorilor, „Cartea românească", o editură cu redactori pricepuţi, cu personalitate, deosebit de operativă. Felicitări. Despre critică o să-mi permit să vorbesc în altă parte. Pe scurt : alături de dramaturgie, sectorul literar cel mai „dramatic", cel mai controversat, cel mai incolor. Există cauze „obiective" (nivelul relativ scăzut, 8 tulbure, al revfetetar Htenane centrale), aa.r şi „subiective". Urnii critici mi mai cred destul în creaţia literară contemporană sau nu-;şi mai pun cu destulă gravitate problemele ei, ceea ce e acelaşi lucru. Fuga în istoria literară sau în studii inteligente despre scriitori străini de mult consacraţi, sînt două din formele evaziunii criticii. „Evaziune" pozitivă, evident, totuşi evaziune. Noi nu mai avem pentru „cine" scrie şi atunci, normal, ne adresăm publicului. Aproape numai publicului, ceea ce e nefiresc. Critica numără la noi minţi strălucite, profunde ; lipseşte dragostea, uneori cu patos, pentru fenomenul viu literar. Impasul romanului, de care vorbeam, se explică şi în acest fel. La fel ca şi impostura ce începe să fie simţită în poezia mai tînără, pe care nimeni (şi acest lucru delicat, responsabil, poate să-l facă doar un gust sigur, educat) nu-l disociază de fenomenul nou,, cu adevărat original, de poziţia cu adevărat novatoare. Lipsesc un Lovinescu, un Ibrăileanu, un Pompiiiu Constantinescu, lipsesc priceperea şi curajul moral scrierii uneia sau mai multor istorii ale literaturii române moderne (laudă lui Negoiţesou), lipsesc studiile pentru întreaga operă a cutărui scriitor a cărui ultimă carte se analizează, lipseşte situarea în contextul naţional, european, indici fără de care critica e impresionism fad. Critica a mai pier dut uneori contactul cu publicul, cu acel public senlsilbiil ce a urmărit totdeauna, grav, din umbră, literatura noastră. Publicul, acel public, aşteaptă să i se adreseze cineva, aşteaptă o afirmaţie pertinentă, inteligentă, cu care să poată, eventual, dialoga, aşteaptă să fie instruit chiar. Aşteaptă să-i fie arătat „noul", adevăratul „nou " care nu se perimează înainte de epuizarea tirajului. Publicul, cred eu, aşteaptă noile modele, e curios să ştie cum vor arăta cărţile ce vor forma noile generaţii. Cum să le deosebească singur ?! Critica se uită prea mult în oglindă, a devenit cam feminină, timidă, precaută, „sperioasă", circumspectă ca Scufiţa-Roşie cînd trece prin pădure. Unde o fi oare lupul ?! Sigur că aceste lucruri sînt spuse pe jumătate în glumă, dar numai pe jumătate. Nu vreau să dau sfaturi criticii (cărţile mele au fost bine primite, uneori chiar iubite de critică) — dar e suficient asta ? Criticii, ca şi o parte a poeziei şi prozei, se lasă prea îndelung fascinaţi de cutare model sau şcoală ilustră străină. Ne punem, noi şi publicul, o mare,, fierbinte speranţă „în ei", î n gravitatea, inteligenţa, instinctul lor şi, nu în ultimul rînd, ţn curajul lor moral, sub toate aspectele saie. Totdeauna şi oriunde, ca să afirmi o valoare, o scoală, să negi impostura, a fost nevoie de curaj. Ei şi ?! >Nu e aici nobleţea, originalitatea cuiva ?j Mu apare şi de aici valoarea, noi care vorbim mereu, pînă la saţietate d e valoare ?... Arta, ca şi creaţia în orice domeniu nu e o cauză prea uşoară, cine se iubeşte mai mult ipe sine decît propria-i vocaţie să ezite înainte d e a păşi acest prag. Urez «nai mult orgoliu criticii, orgoliu fentil, fără el nu se poate construi nimic durabil. Cultura este coniStrucţie, ca, şi romanul, o formă a echilibrului inspirat, un mod de existenţă, un mod de luciditate. Mulţumesc revistei „Viaţa Românească" pentru întrebările puse. 9 augustin buşura reliefarea deschisă, curajoasă a realităţili — împărţirea prozei după profesia eroilor ? — acei ,,ceva în plus" pe care trebuie să-l comunice orice carte — ... un roman tehnic-administrativ ! — vîntul bătea din direcţia nord-vest — vechiul balast deseniptivisit, liricoîd, pitoresc — avem parte de un timp d»raimatiic — semnul defuiării — oîţiva naşi de import — literatura noastră este nedreptăţită — o enigmă — ia urma urmei, cine citeşte antologii ? — o investiţie sigură, de durată — oare nu cumva şi cărţîle noastre au o vină ? — după ce masa a fost întinsă — în suc propriu — intimidînd, ameninţînd, umilind — tranzit mare... 1.) Avem, indiscutabil, o proză bună, diversă, dar, accentuînd puţin liniile, nu chiar atît de diversă, nu diversitatea absolută, cum o văd unii entuziaşti facili şi, din fericire, nici chiar atît de monotonă pe cît ar vrea-o alţii, depăşiţi de vreme, rămaşi cu sufletul artistic în dulcile plapume de acum 10-15 ani. Oricum, n-aş îndrăzni să vorbesc cu toată gura de prea multe tendinţe, sau direcţii estetice. Există cărţi foarte bune şi bune, diverse, dar totuşi prea puţine pentru a acoperi sau reliefa tendinţe, direcţii ; pe de altă parte, ele sînt vizibile, prind contur in timp, — or, la acest capitol se impun cîteva precizări. Cu excepţia romanelor semnate de G. Călinescu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Titus Popovici, Eugen Barbu, cărţi apărute salutar, deschizînd piftii noi, înviorind discuţii, aduaînd mari speranţe, n-aş spune că epoca în care aiu apărut a fost diversă ; ei erau excepţiile care nu confirmau regula. Abia cu 6-7 ani în -urmă proza cunoaşte o explozie, o schimbare fa faţă. Chiar şi prozatorii care au debutat în jurul anilor '60 s-au putut manifesta plenar abia de atunci încoace — în sensul că în aceşti ani le-au ap ă put cărţile de maturitate - dar mi se pare că timpul fiind atît de scurt e greu de vorbit cu gura întreagă de direcţii estetice. Există desigur un mare număr de scriitori foarte buni şi buni : Laurenţiu Fulga, Fănuş Neagu, D. R. Popescu, Nicoiae Breban, VirgiU Diuda, Ştefan Bămulesou, Sorin Ti tei» Cornefiu Ştefanache, Mircea Horia Simionesou, Radu Petrescu, Romulus Guga, Al. Ivasiuc, Bujor Nedeicavici, Dana Dumitriiu, 'Nicoiae Velea, Constantin Toiu, Nicoiae Damian, Mihai Gin gări u, Petru Popescu, Radu Cosaşu, Mircea Ciobanu, Măria iuiza Oris'tescu, Mincea iMicu, Teodor Mazillu, Morman Manea, Geonge Bălăiţă, Vasile Sâlăjan, Al. Papilian, Al. Deal etc, scriitori foarte cunoscuţi sau debutanţi, amintiţi la întîmplare - orice omisiune este nedorită, se datoreşte capriciilor memoriei ori poate dezimformaţieî - pe care însă n-aş avea îndrăzneala să-i grupez pe direcţii estetice şi nici pricepe 10 rea, foarte mulţi fiind tineri, aflaţi la primele cărţi mature. Pe de altă parte, repet, îmi lipseşte detaşarea pe care o poate da numai timpul. Ceea ce se observă însă este tendinţa tot mai accentuată spre profunzime, spre reliefarea deschisă, curajoasă a realităţii sociale şi psihice, nevoia de sinceritate şi respectul pentru formă. 2.) Nu, categoric. Sigur, la timpul potrivit, s-a vorbit foarte mult de romanul rural, şi, firesc, i s-a găsit un specific, de necontestat, coordonate, a fost teoretizat etc. Se ştie de ce, se cunoaşte structura populaţiei de atunci. De asemenea, discuţiile asupra romanului citadin sînt şi ele destul de vechi, la noi datînd chiar şi înainte de Densuşianu. Sînt cunoscute precizările pe care le face eruditul critic şi istoric literar Adrian Marino. Deşi teoriile de azi sînt convingătoare, în felul lor argumentate, la urma urmei mi se pare de neînţeles împărţirea prozei după profesia eroilor. Asta, cred eu, le limitează mesajul, interesul, poate devia atenţia de la ceea ce este etern uman, de la acel „ceva în plus'' pe care trebuie sâ-l comunice orice carte. ,,Ceva în plus" despre omul ca om, nu ca profesie. Ar trebui aşadar, acceptînd această optică, să pretindem un roman forestier, altul agricol, altul tehnic-administrativ etc. etc. pentru că toate sînt profesii, numeric bine reprezentate. Pe urmă nu văd, aplicînd teoria la operă, unde poate fi încadrat Faulkner, de exemplu ? Este Simfonia pastorală un roman al orbilor, sau Muntele vrăjit un roman al sanatoriilor t.b.c ? Pe de altă parte, am citit suficiente romane zise citadine şi n-am înţeles de ce se numesc astfel, ce anume au ele specific ? Locul acţiunii ? Particularităţile psihice şi comportamentele ? Dacă despre acestea este vorba, atunci o simplă cercetare psihosociologică a oraşului, a structurilor lui, te duce la cu totul alte concluzii. Cărţile se judecă după alte criterii, mult mai comprehensive or, nu văd ce rost ar avea ajustarea capului după pălărie ? Sigur, nu neg câ şi prin această prismă poate fi văzută literatura, nu pot decît să respect pe cei ce pledează pentru aceste teorii, dar de ce să nu trecem mai departe, spre profunzimi ? Nu-i momentul ? Nu m-a interesat niciodată că Hamlet şi Bolkonski sînt prinţi, că Raskolnikov e student, că acţiunea se petrece la Els'inor sau în 'Retrograd. Din Shakespeare meteorologii au dedus că în vremea reginei Elisabeta vîntul bătea din direcţia nord-vest. Sigur, are şi asta importanţă, dar într-o operă literară mult mai important mi se . pare omul, psihologia sa, ideile pe care le comunică, veacul răsfrînt în psihologiile şi acţiunile celor ce-l poartă în spinare. Subiectivitatea exagerată sau poate nepriceperea mă fac să cred că numai desprinderea categorică a prozei de vechiul balast descriptivist, liricoid, pitoresc etc, şi racordarea sensibilităţii artistice la sursele cunoaşterii contemporane pot duce — aşa cum o dovedesc unele titluri cunoscute — la apariţia acelor cărţi care să intereseze la maximum atît pe cititorul român cit şi pe cel străin. Nu trăim o vreme a jocurilor senine, a extazului rudimentar, mistic în faţa naturii, ci avem parte de un timp dramatic, rapid, un timp al conştiinţelor încleştate, al luptelor de idei, al interiorizării excesive. Sigur, mai există teorii dintre 11 cele două războaie care pot fi reactualizate, deşi cred că fiecare timp işi crează teoriile sale proprii, are ideile sale dominante, specifice care, chiar dacă - din o mie de motive - nu sînt spuse clar sau reflectate în literatură, există, sînt vii, ştiute, şi cel ce pierde nu este timpul... 3.) Experienţele din proza universală sînt receptate în chip diferit, într-o gamă foarte largă, de la asimiliarea creatoare, firască, necesară în ultimă instanţă şi pînă la imitarea flagrantă — sau chiar pastişa-rea unor scriitori mai mult sau mai puţin mari, depinde de om... în anii trecuţi s-a vorbit mult de această temă, unii comentatori voind să-şi mascheze informaţia precară sau să-şi dovedească erudiţia nu pierdeau ocazia să te asimileze unui alt scriitor. Astfel, cine nu se trăgea din Hemingway se trăgea sigur din Camus, care nu era din Heinrich Boli era, indiscutabil, din Joyce sau din noui roman, etc, etc, de parcă unii din scriitori amintiţi n-ar fi provenit din Dostoievski. Deşi discuţiile de atunci despre imitatori erau exagerate, ele au fost semnul defulării, al desprinderii de complexul creat prn aplicarea dogmatică a regulilor ştiute, prin utilizarea uncei unităţi de măsură pentru toate operele de artă. Oricum, în acea fază de deschidere, de efervescentă asimilare, prea puţini scriitori au scăpat fără să ii se fi ataşat de nume cîţiva naşi de import. Sigur, au existat cîţiva naşi de import. Sigur, au existat numeroşi imitatori şi mai există încă-Hemingway de exemplu, a făcut furori, Faulkner şi azi mai are nişte fini, noul roman de asemenea. Unii, din frica sau din neputinţa de a fi ei înşişi işi caută drapele sigure ; alţii, dornici să se afle mereu „pe fază", au intrat într-un proces de cameleonizare inconştientă. Dar toate acestea sînt lucruri absolut fireşti, incidente normale, prezente în orice literatură. Un lucru este clar : un scriitor adevărat nu poate trăi, nu se poate dezvolta plenar in afara contactului cu alte literaturi. De altfel, aşa ceva nu este posibil în nici una din profesiile importante. Culturile izolate care se dezvoltă în sine n-au şanse, nu pot fi viabile. Fără un contact permanent, continuu, fără un dialog verbal şi afectiv cu alte modalităţi de a scrie şi gîndi e greu de crezut că un prozator sau chiar o literatură poate atinge maturitatea, poate depăşi stadiul mediocrităţii şi suficienţei. Un scriitor de talent şi cu o solidă informaţie se va exprima pe sine însuşi, va fi întotdeauna original. Nocivă, mortală chiar, nu este cunoaşterea plenară a ceea ce s-a făcut şi se face aiurea, ci ignoranţa, suficienţa, teama de dialog, neglijenţa culturii şi informaţiei, literatura utilitari stă, viziunea îngustă asupra culturii, izolarea voită în secolul celor mai rapide mijloace de comunicaţie şi de informare. „Tehnicile" apărute în decursul timpului au dat rezultate excelente atunci cind n-au constituit un scop în sine, cind au fost adoptate organic şi racordate la sensibilitatea şi cunoştinţele momentului respectiv. Monologul interior, psihanaliza, comportamentismul etc. nu liu stetanach< corneliu 7 cefi care rămîn ei înşişi — spaima de a nu fi „moderni" — dacă o putem numi tendinţă... un realism amplu şi complex, fără reţete, fără tabu-uri, fără „tipizări" — cărţile, de ele avem nevoie, nu de direcţii — ontînomîa literatură-subliteratură — fel de fel de piruete — conflLîdte ascunse sau Vizibile între vechi şi nou — rămînînd totuşi el — odevărull, adevărul ! — ar moi fi ceva, dar foarte (neînsemnat 1 . Diversitate ? Sigur că există. Cîţi romancieri avem, atitea stiluri sînt şi tot atîtea metode. Unii mai împrumută de ici de colo, fac întoarceri atît de brusce şi dăunătoare de la o carte la alta, încît parcă ar fi în ei nu un scriitor, ci o sută. O sută şi uneori nici unul... Dar sînt şi cei care rămîn ei înşişi, în afară de modă, de conjunctură, de spaima de a nu fi,.moderni", care nu-şi pierd cuvintele, gesturile. Principalele tendinţe ? Cea mai viguroasă este cea realistă, dacă o putem numi tendinţă. Un realism amplu şi complex, fără reţete, fără tabu-uri, fără „tipizări". Direcţia asta a adus şi cărţile cele mai bune şi va aduce şi capodoperele viitoare. In rest, experimente pentru experiment, tomuri groase şi „realiste", cărţi „document" sau, dimpotrivă coperţi pom poase, între care abia dacă găseşti cîteva pagini de luat în seamă, dar care îşi arogă, în numele artei, al „esteticului", cele mai năstruşnice pretenţii. Am citit de curînd „teoretizările" unei prozatoare cu trei nume, care nu ne-a dat pînă acum decît lecţii. Ca ea sînt destui care circulă în presa noastră cu o dezinvoltură ce nu mai intimidează de mult pe nimeni, ne amuză doar, cum „descoperă" asemenea autori şi redescoperă blînde şi hazlii „idei poetice"... Direcţii ? Nu, să nu le căutăm, să căutăm cărţile, — de ele avem nevoie, nu de direcţii. Şi e bine că 42 le avem, şi sigur le vom avea, şi e bine că nu mai avem în schimb de mult reţete de făcut literatură, tabu-uri şi mînuitori de săbii, şi în graba şi neliniştea noastră există totuşi un calm de mare puritate şi putere. 2). Cu unele excepţii, cred că niciodată n-a existat o asemenea antinomie. Este o falsă problemă întreţinută de către unii care vor cu orice preţ să ne dovedească tuturor cît sînt ei de inteligenţi şi, mai ales, că ceea ce fac ei este un lucru cu totul superior. Antinomia literatură — subliteratură da, este o problemă, care, din păcate, este ocolită chiar atunci cînd este discutată. Este amuzant să vezi pe cîte un critic într-o asemenea situaţie, sau un scriitor, devenit ad-hoc teoretician (pentru a-şi susţine cărţile, pentru a face puţin zgomot în jurul lor, că vezi, dragă doamne, el poartă pe umeri destinele literaturii române !) cum încearcă fel de fel de piruete pe lingă unele cărţi, evident proaste, (chiar şi ale lor) dar semnate de nişte nume sau de nu ştiu cine, care... Ce este aceea literatură rurală ? Sau literatură citadină ? Nu înţeleg. Există literatură şi „scrieri" care pot fi orice, numai literatură nu. Este ciudat că această falsă antinomie este considerată ca o descoperire de ultimă oră. Mai ales romanul citadin, „urban". De aici articole kilometrice, pretenţii de paternitate faţă de această „descoperire" şi, mai ales, pretenţia că romanul oraşului începe cu aceştia. Să fim serioşi, chiar un Sadoveanu sau Rebreanu pot fi socotiţi scriitori „eminamente rurali" ? Marin Preda ne-a demonstrat practic, cu o mare literatură, că asemenea graniţă nu există. Alte nume, ca H. Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Cezar Petrescu etc. ne-au spus de multişor cum devine chestiunea cu romanul oraşului, cu citadinismul. Atunci de unde pretenţia ; eu, domnule, am intuit, eu am lansat această idee, eu, eu ? !... Această discuţie ar fi (pentru mine) mai puţin supărătoare dacă cei ce lansează asemenea „idei poetice" n-ar lăsa să se înţeleagă că marea literatură, marele roman începe cu ei şi că un personaj ţăran n-ar fi încăpător pentru ideile secolului nostru, pentru esenţialele probleme ce ne frâmîntă, pe cînd un intelectual sau un... ehei !... Dar să privim mai atenţi şi să vedem prin cărţile noastre nişte intelectuali intelectualizaţi de autori, nişte fiinţe atît de problematizate încît n-a mai rămas din ele decît..., dar ce era să rămînă dacă autorii n-au avut prea multe de „pus" în ele ? In locul acestei false probleme, aş prefera să discutăm o alta, cu datele ei reale şi nu formale. De pildă, mie mi se pare că una din trăsăturile realismului este tocmai „împingerea" scrisului spre Adevăr, efortul de a „pune" în lumină ceea ce nu se vede sau se vede atît de bine încît pe unii îi orbeşte. Nu avem oare conflicte in orînduirea noastră ? A răspunde nu ar însemna să părăsim concepţia marxistă despre ceea ce ne înconjoară. Conflicte între generaţii ? Da, există, chiar dacă nu întotdeauna fiii au dreptate faţă de părinţi. Conflictele între aspiraţiile unui individ aflat într-un moment hotărîtor al vieţii sale şi posibilităţile practice de a şi le concretiza. Conflicte ascunse sau vizibile între vechi şi 43 nou, dar mai aies între anumite părţi ale noului care, la un moment dat, devin vechi, nocive, şi pe care noi le considerăm încă noi -şi noul real... lată doar cîteva exemple din enormul evantai format din literele cuvîntului Adevăr. Şi noi, să recunoaştem, nu ştim din ce ciudată pudicitate, din ce stranie prejudecată şi lipsă de tărie scriitoricească, le ocolim sau le atingem de foarte departe. Au rămas atîtea zone neexplorate, atîtea perioade din trecutul pe care noi l-am trăit şi din care n-am spus o vorbuliţă. Oare tot ce am făcut în ţara asta de 30 de ani, am făcut într-un fel de marş din care nu ne-am oprit niciodată, n-a căzut nimeni dintre cei nevinovaţi, am fost întotdeauna mulţumiţi şi îmbrăcaţi în haine de să.'bătoare ? Iar acum, da, acum, nu facem destule sacrificii pentru a ne continua drumul, pentru a ridica această ţară scumpă nouă la înălţimile pe care le-au visat înaintaşii şi Ie visăm şi noi acum ? Nu, nu cu un cărbune se pot „zugrăvi" toate acestea, dar nici cu cretă albă. Ce vreau să spun ? Că marea literatură nu s-a ridicat nici din denigrare şi nici din apologie ; că dacă spunem că ea are şi trebuie să aibe o forţă de înrîurire asupra societăţii, asta nu se poate realiza decît acceptîndu-i şi potenţa de a critica. Presa noastră, televiziunea şi radioul ne aduc zilnic, pe lingă atîtea fapte de mare cinste, şi altele în care unii membri ai societăţii noastre se află în condiţii limită, fie din cauza lor, fie din cauza altora. Cînd scriitorul pune în „ecuaţie" asemenea fapte, întîlnite pe „viu" şi de el, trăite poate, se aude vocea unui critic sau a altuia ce, nici mai mult nici mai puţin, iţi spune : nu-i verosimil, nu-i caracteristic, cum, domnule, n-ai văzut şi altceva ? Dar eu asta am văzut, asta am vrut să văd, asta m-a impresionat şi am trăit şi, în ultimă instanţă, asta-i viziunea mea asupra realităţii. Dacă viziunea mea ar fi identică cu cea pe care o ai dumneata, atunci eu de ce mai scriu ?... lată o problemă pe care ar trebui s-o discutăm o dată, să-i reliefăm consecinţele care, pînă acum nu sînt prea îmbucurătoare. 3. în parte am răspuns la această întrbeare. Unii înghit fără să digere. Deschiderea spre ceea ce fac alţii, cunoaşterea tuturor experienţelor din alte literaturi sînt necesare, dar înghiţirea de care vorbeam devine nocivă. De ce să mergem Ia francezi, la „valul" lor trecut, cînd o avem pe Hortensia Papadat-Bengescu, şi nu numai pe ea ? Spiritul românesc are o mare forţă de asimilare, rămînînd totuşi el. Asta ne-o demonstrează strălucit întreaga noastră istorie. Altfel, sub atîtea presiuni din toate părţile n-am fi rezistat ca popor, ca spiritualitate românească, „înghiţirile" fără digestie din alte părţi sînt trecătoare. Asimilarea creatoare, păstrarea în ceea ce sîntem noi continuă, este puternică. Aşa se întîmpiă şi în proză. 4. Adevărul, adevărul nostru romanesc 1 Prima condiţie. Avem ce spune lumii şi ştim cum s-o spunem. Să privim peste tezaurul ce i-am adunat. Ne putem mîndri, deşi sîntem încă cumplit de necunoscuţi.. Ce 44 naiba oare fac cei ce primesc o leafa (şi nu rea de loc) pentru publicitatea cărţilor noastre, pentru „scoaterea" lor peste hotare ? Dar mai sîntem şi noi vinovaţi. Să fim sinceri, nici Eminescu, nici Arghezi, nici Blaga, nici Sadoveanu şi nici Caragîale şi Rebreanu nu sînt prea cunoscuţi. Aici sînt multe de făcut. Unele dintre ele trebuiesc luate de la zero, cu competenţă şi dragoste. 5.) Nu prea am „plîngeri" de ' făcut faţă de critică. întotdeauna am spus : noi scriem „partea" noastră, criticii sînt liberi să-şi scrie „partea" lor. Fiecare îşi cîntă cîntecul. Este rău să ne amestecăm în treburile lor. Din acest amestec se nasc tot felul de erori şi toţi au de pierdut, autorii, crticii, cititorii. Nu, criticul nu-i un agent de publicitate. Publicitatea ar putea-o face televiziunea de exemplu, să mai arate din cînd în cînd şi cîte o copertă de carte, dar mai ales reţeaua de librării. Aici este o situaţie cumplită. Cărţile circulă cu întîrzieri de luni de zile, contractările se fac pe baza unor fraze din planurile editurilor. Ce poate şti librarul din, să zicem, Dorohoi, despre cutare autor ? Într-un centru ca laşul, unele cărţi foarte bune vin în cîteva zeci de exemplare ! Cine le cere, pe ce argumente, cum ? Şi totuşi este bine, chiar foarte bine, fiindcă lucrăm în liniştea asta mare în care ne scriem cărţile, fiindcă avem siguranţa că ele vor fi tipărite, că vor ajunge la cititori, chiar dacă cu întîrzieri — uneori, dureroase. sorin tite , ... nu numai uşor nawă, ci şi complet eronată — cu altă peniţă — Faulkner, citadin sau rural ? — cu multă nerăbdare romanul lui Fănuş Neagu — un fals clopot de alarmă — fără să se anuleze unul pe celălalt 2.) N-am să pot înţelege niciodată prin ce se diferenţiază proza aşa-zisă citadină, de cea aşa-zisă rurală, unde intervine ruptura, despărţirea, antinomia despre care se vorbeşte, prin ce ar ridica deci romanul citadin alte probleme estetice, un alt mod de abordare decît cel rural ? Care ar fi specificul, aşadar, al romanului citadin pus faţă în faţă cu celălalt ? Care ar fi modificările intervenite chiar în structura romanului care să ne determine să vorbim aproape ca de două specii diferite ? Probabil că discutarea acestei antinomii, atunci cînd ea a avut loc pentru prima dată, a fost rodul unei anumite conjuncturi literare, o astfel de 45 discuţie s-a născut, probabil, dintr-o anumita cerinţa foarte concreta a momentului literar respectiv, probabil, dar astâzi această delimitare mi se pare nu numai uşor naivă ci şi complet eronată. Ea poate crea, la scriitorul aşa-zis rural, un anumit „complex" al citadinismului, o falsă convingere că în momentul în care trece graniţa satului, el trebuie, e obligat, să-şi modifice şi concepţia pe care o are despre roman ! El trebuie să scrie neapărat altfel, cu alte mijloace, cu altă „peniţă" decît cea cu care scrisese pînă atunci. Concepţie după părerea noastră într-adevăr falsă, care a determinat, de exemplu, pe autorul lui Ion şi al Răscoalei să scrie Jar, Amîndoi sau Gorila.... Sînt romane a căror acţiune, cum bine se ştie, se petrece şi la oraş şi la sat. Şi noi sîntem puşi atunci să ne punem întrebarea ce fel de cărţi sînt astea, jumătate citadine şi jumătate rurale ? Cehov, care a scris cu aceeaşi peniţă şi în acelaşi fel, fără să-şi schimbe tonul sau „scriitura", şi bineînţeles la fel de genial, şi despre ţărani (proză rurală) şi despre intelectuali, slujbaşi, artişti, etc. este un scriitor citadin sau rural ? Dar Faulkner, care scrie despre Mink, clanul Snops, sau avocatul Gavin, e un scriitor citadin sau un scriitor rural ? Cred că această antinomie deci, despre care se mai vorbeşte, opărind din cînd în cînd, ba înfocaţi cavaleri ai citadinismului, ba „ruralişti" convinşi, nu concordă cu stadiul foarte evoluat în care se găseşte proia românească în momentul de faţă. în fazele de început ale unei literaturi, o astfel de antinomie poate probabil apărea, dar nu astăzi, cînd romanul românesc a „înregistrat" suficiente capodopere rurale şi citadine, ca să se poată considera matur, lată de ce aştept cu multă nerăbdare romanul lui Fănuş Neagu din care am citit citeva fragmente, roman care „se petrece la oraş" şi în care autorul părăseşte pentru un moment lumea satului fără să-şi schimbe condeiul, după cîte am putut observa din fragmentele publicate. Am citit de asemenea o bună parte din romanul lui Augustin Buzura Feţele tăcerii, carte care se anunţă a fi cu totul remarcabilă şi în care autorul, în ciuda faptului că se inspiră acum din lumea satului, nu-şi modifică nici el, nici scriitura, nici modul de a aborda realitatea. Buzura nu se simte, se pare, obligat să scrie altfel despre ţărani decît despre medicii săi. lată un prozator care nu mai are complexe schimbînd locul acţiunii, trecînd de la un mediu la altul. 3. Un romancier care să trăiască în afara unei anumite „nelinişti estetice", surd la căutările romanului în ultima jumătate de secol, mi se pare a fi, într-un fel, un om fericit. întîmplările se nasc sub condeiul său 46 şi el le pune pe hîrtie, aşa cum au fost ; încrezător în forţa epicului, în puterea anecdotei, rupt aparent de orice tentaţie „formală", de orice influenţă „din afară". Sîntem totuşi o literatură tînără, în comparaţie cu cea franceză, care, obosită de romanul „vechi" a ajuns să zicem la romanul „nou", încît existenţa unui astfel de scriitor este posbilă. Scriitori de acest tip au dat chiar în ultimul timp în literatura noastră cărţi bune (ei nu sînt chiar rupţi de orice „influenţă" decît aparent, doar că influenţele care s-au exercitat asupra scrisului lor nu sînt în funcţie de unele scrieri de ultimă oră). A pune însă întreaga proză românească sub semnul numai unui astfel de tip de scriitor, mi se pare a fi o judecată foarte restrictivă. Pentru că în cazul scriitorului mare sau, hai să zicem, al scriitorului de talent, pericolul influenţelor nu poate fi decît un fals clopot de alarmă. Fără îndoială că Liviu Rebreanu „a citit" romanul german sau cel scandinav, Camil Petrescu 1-a citit pe Proust. Dar influenţele exercitate asupra operei lor alterează oare cu ceva marea lor literatură ? Nu poate fi negată existenţa — în interiorul unei literaturi mature -a scriitorului experimental, atent la căutările de ultimă oră ale prozei europene, plecînd de la aceste căutări, experimentînd pe cont propriu. Se păstrează scriitorul respectiv în limitele experimentului, sau el reuşeşte să dea o funcţionalitate procedeelor pe care proza sa şi le asumă, reuşind, prin ele, să lărgească limitele cunoaşterii artistice, acestea sînt, după părerea noastră, cele două ipostaze în care poate apărea scriitorul „sensibil" la noutate. Iată de ce un semn de egalitate între scriitorul „modern" şi scriitorul pur „experimental" nu mi se pare a fi posibil. Falsă mi se pare a fi suspiciunea unora, prozatori sau critici, în faţa noilor modalităţi foloste în proză. Ori se uită că romanul a pornit adeseori să-şi caute noi forme de exprimare, minat tocmai de dorinţa de a cuprinde la un mod cit mai complex, într-un fel cit mai bogat viaţa, multitudinea ei de faţete, adîncimea ei incomensurabilă. Acesta cred că a fost mobilul demersului 'întreprins de un Joyce, Faulkner sau Beckett. Credem, prin urmare, că o deschidere a prozei noastre de astăzi către ceea ce este nou în literatura mondială nu îngustează posibilitatea prozei de a cuprinde viaţa în toată amploarea ei, ci din contră, o lărgeşte foarte mult, printr-o potenţare maximă. Cred că scriitorul „naiv" care scrie după cum îi dictează lui inima, şi scriitorul „sofisticat", bîntuit de nelinişti estetice, cel care e în permanenţă în căutarea cuvîntului care să spună adevărul, pot coexista într-o literat jră ca a noastră, tînără şi matură în acelaşi timp, fără să se anuleze unul pe celălalt. 47 mircea £aciu oarecare dezordine şi fărâmiţare — în aria unui reailism modern — un expenimentallism din ce în ce mai decolorat — imbrogiio păgubitor — lirica, nu proza — o „ars longa" — straniul, poliţistul, tenebrosul — ,tdt mai stingheră în Hurnea satului — o diagnoză precis ă 1. Despre o diversitate se poate vorbi, fără îndoială. Mi-e teamă însă că nu putem vorbi despre „direcţii estetice" bine precizate, ci mai mult de oarecare dezordine şi fărîmiţare. Vorbesc de eforturi, bine înţeles, dar şi de rezultatele concretizate în proza publicată în ultimii ani. De o parte, rămîn statornice şi destul de clar definite înscrierile majore în aria unui realism modern, ce-şi trage sevele din tradiţia românească şi caută să-i aducă un plus de adîncire în sondajul unei conştiinţe contemporane foarte frămîntate. Marile izbînzi ale romanului nostru aici se afirmă, de la Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu, D. R. Popescu, Titus Popovici sau Petru Popescu pînă la tinerii Augustin Buzura, Virgil Duda sau Nicoiae Darnian. Dincolo de aceste teorii bine desenate, proza noastră n-a reuşit să iasă însă din faza nepermis prelungită a unui „experimentalism" din ce în ce mai decolorat. Spre deosebire de poezie, unde „generaţiile" sînt mai olar definite şi aportul lor mult mai substanţial, încît s-au putut încerca sinteze critice pertinente pe această temă (ultima, foarte interesantă, a lui Ion Pop : Poezia unei generaţii), în proză lucrurile persistă într-un soi de imbrogiio păgubitor. Mi se pare semnificativ faptul că documentul cel mai autentic al spiritualităţii epocii ni-l oferă lirica, nu proza. Cu rare excepţii, aceasta fuge parcă premeditat de surprinderea contemporaneităţii stricte, refugiindu-se într-o simbolică ceţoasă sau în căutări formale (repede degradate prin manierism, sterilitate etc.) în lunecarea către tot ce e minor, nesemnificativ. Aici trebuie căutată şi explicaţia dispariţiei bizare a unor tineri prozatori — afirma-maţi cu cîte o carte promiţătoare, „interesantă" (după opinia unei critici filantropice), care ies apoi din circulaţie, se devitalizează, nu mai sînt capabili să se depăşească sau pur şi simplu abandonează cursa. Nu vreau să spun prin aceasta că nu sînt printre tineri destule talente de certă perspectivă, cu atît mai mult cu cit creaţia în proză este prin excelenţă o „ars longa" ; aş pomeni, printre aceştia, pe Al. Papilian, pe Vasile Sălăjan, Radu Mareş, Dana Dumitriu, Eugen Uricaru, Dan Rebreanu ş.a. Dar principala primejdie, cred eu, pentru o „direcţie" a prozei actuale (a tinerilor, în primul rînd, căci despre ei este vorba) rămîne fetişizarea căutării, iluzia că totul este să spui într-un fel „nou", un fel de greşită înţelegere a unui dicton holderlinian : Wir sind nichts ; was wir 48 suchen ist oiles". Şi totuşi cred într-o resurecţie a prozei româneşti, venita din partea acestei generaţii tinere, ai cărei reprezentanţi mai talentaţi vor şti să regăsească un drum de tradiţie proprie. Căci o altă ,,direcţie", deloc neglijabilă cantitativ, a prozatorilor fără har, demonetizaţi, cultivatori ai unui „realism" mimetic, lipsit de substanţă şi de o inconştientă denaturare a „realităţii" mai barează încă libera dezvoltare a prozei contemporane. 2. Antinomie, în sensul corect, filozofic, de contradicţie insolubilă între două teze ce se exclud reciproc, nici n-a existat vreodată. Chiar partizanii cei mai înverşunaţi ci romanului citadin au acceptat cu respect operele mari inspirate din mediul rural. Ovid Densusianu s-a apărat întotdeauna de acuza că ar voi să suprime principial inspiraţia rustică, el însuşi a încercat să dea „modele" de poezie cu motive folclorice, pastorale etc. Lovinescu — partizan indiscutabil al romanului orăşenesc -a scris extrem de elogios la apariţia lui ion şi aşa mai departe. Astăzi, mai puţin decît în trecut, problema nu se pune în mod tranşant. E adevărat că cele mai realizate opere ale prozei noastră noi au fost, la începuturi, romanele lumii rurale ; dar foarte curînd au apărut şi Bietul loanide, Scrinul negru, proza lui Eugen Barbu, Intrusul şi Risipitorii lui Marin Preda /apoi prozatorii tineri, între care nu puţini sînt „citadinii" cei mai convinşi. Un truism cu o doză de ridicol ar răspunde că diferenţierile între romanul rural şi citadin vor persista totuşi atîta vreme, cît există certe deosebiri între oraş şi sat. Dar realitatea ambelor spaţii este azi atît de diferită de ceea ce era pe vremea lui Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu etc, încît delimitările nu mai pot fi — nici în ficţiunea artistică - de calitate egală cu „oraşul" cezarpetrescian să zicem, ori cu „satul" sadovenian, al iui Rebreanu, şi nici măcar cu acela evocat la începutul perioadei noastre de Zaharia Stancu, Marin Preda şi alţii. Mutaţiile demografice, de peisaj, de psihologie, de morală, de mentalitate etc. etc. sînt atît de spectaculoase încît ambele teritorii au azi o cu totul altă fizionomie şi adîncimea sondajului, fidelitatea exprimării ei sînt chestiuni de cunoaştere şi de talent, nu de opţiune preconcepută pentru un tip de proză sau altul. Un tînăr şi foarte talentat prozator îmi povestea deunăzi subiectul romanului la care lucrează şi a cărui acţiune se petrece într-un „oraş de provincie." Tînărul crescuse într-un asemenea loc, îl vizitează ades, şi totuşi viziunea lui apărea atît de livrescă, în genul „tîrgurilor unde se moare" din Cezar Petrescu sau al sadovenianului „loc unde nu s-a întîmplat nimic", încît am rămas deconcertat. în acelaşi timp, fiind anul trecut la Oneşti pentru „Zilele George Călinescu", vizitînd acest oraş nou (nou din toate punctele de vedere, de la arhitectură la oameni, relaţii etc.) şi ascultî-nd ce spuneau oamenii de acolo, dela directorul unei mari uzine la profesorul de şcoală şi la omul de pe stradă, mi-am imaginat ce roman pasionant s-ar putea scrie despre destinele deloc 49 lineare şi nu convenţionale din acel spaţiu. De ce — incapabili să observăm „cu ochiul liber" o atare realitate, o înlocuim cu anecdotica liweseă sau cu o tipologie bizară, de ce fugim de „banal" şi credem că straniul, poliţistul, tenebrosul e mai interesant ? De ce destrămarea e mai ispititoare decît procesul invers, de coagulare, de creştere, de structurare a unei noi realităţi ? Prozatorii înşişi ar putea să răspundă mai în cuno-ştiinţă de cauză ; eu cred că e vorba de refuzul unu efort, de o comoditate (să nu-i zic lene) a creaţiei, mai dispusă să apeleze la soluţiile şi tiparele la îndemînă ale prozei „citadine" interbelice. Dar a vorbi - sau a pretinde că vorbim — despre realitatea de azi cu pastişa prozei citadine de acum cîteva decenii, mulată pe altă realitate, abia astfel creăm adevărate antinomii. In fine, aşi observa că dacă pentru proza interbelică s-a putut reproşa unor mari romancieri „rurali" o anume stîn-găcie în modul cum ei se mişcă în realitatea urbană, un fenomen invers începe să se contureze în proza actuală : dezinvoltă în spaţiul citadin, ea se simte tot mai stingheră în lumea satului, atunci cînd e silită să observe că satul anului 1973 nu mai este lumea „Moromeţilor". Dar cît cunoaşte scriitorul citadin actual, obişnuit cu marile trasee continentale, cu decorul marilor metropole, aeroporturi, muzee, localuri de noapte, staţiuni estivale etc. etc, din realitatea stringentă, imediată, a satului actual ? iată o întrebare tulburătoare, pe care n-o găsesc totuşi în ancheta Dvs. Personal, nu cunosc în afara prozei lui D. R. Popescu (în special cea din excelentele fragmente ale ultimului său roman Vînătoare regala) alt roman „rural" care să spună adevărurile profunde ale satului actual. 3. „Receptarea" este numai jumătatea procesului. Pentru a fi eficient, el trebuie să devină asimilare. Noi „receptăm" enorm, aş zice că sîntem un popor foarte „receptiv" iar demonul imitaţiei nu ne-a ocolit niciodată. Am avut, în proză, cîteva şocuri de „recepţie" repede devenite modă. O vreme s-a purtat foarte mult Kafka, apoi Faulkner, şi în genere americanii, a fost şi o tentaţie a „noului val" francez, din fericire fără consecinţe notabile. O „radiografie" a receptării scriitorului român de azi poate fi observată în Caietele Princepelui şi în convorbirile lui Marin Preda cu Florin Mugur. Curba interesului e foarte interesantă. Dar rărnîine mult mai important faptul că ambii prozatori au ambiţia de a se măsura cu îndreptăţit orgoliu cu exponenţii altor literaturi, capacitatea lor de a rămîne foarte autentici, foarte români fiind neatinsă. 4. Condiţia intimă rămîne aceea a autenticităţii. Proza minoră, mimetică, oricît de „modernă" în aparenţă, nu poate interesa pe nimeni. Cuvintele marelui scriitor român care a spus că nu se intră în universalitate decît pe poarta proprie rămîn şi azi valabile. O condiţie practică ar fi modalitatea coeditărilor şi competenţa celor ce recomandă, traduc, prefaţează. Exemplul unei recente antologii de proză românească apărută în Elveţia prin grija lui Adrian Marino este ilustrativ în acest ultim sens. 50 5. Procesul de editare s-a îmbunătăţit simţitor prin apariţia unor noi case de editură. Nu cred că mai există — decît poate cu totul accidental — cazuri cînd un prozator s-ar putea plînge că o carte a sa, bine scrisă, adevărată, matură n-a găsit audienţă şi spaţiu tipografic. Critica însă e încă ezitantă : o anumită timorare o mai face reticentă, evazivă, neangajantă. Politeţea ei e uneori excesivă, menajamentele o devi-talizează. Cu puţine, onorabile excepţii, între care aş pomeni pe Mircea lorgulescu, al cărui demers critic pune o diagnoză precisă şi în cazul gingaş al cîte unui pacient „consacrat", minţit ani la rînd de alţi confraţi că maladia lui ar fi benignă... Cîteva cuvinte de încfieiere Jinem să mulţumim prozatorilor şi criticilor care au dat curs invitaţiei noastre de a răspunde la ancheta privind situaţia actuală în domeniul prozei. In acelaşi timp ne exprimăm regretul că unii dintre cei cărora ne-am adresat nu ne-au onorat cu răspunsurile lor, invocînd fie lipsa de timp, fie faptul că n-ar putea decît să repete lucruri spuse cu alte prilejuri, fie manifestind in slîrşit — în cîteva cazuri — o oarecare neîncredere în utilitatea unor asemenea anchete. Cu toate acestea se poate afirma că iniţiativa de a întreprinde un examen al prozei noastre actuale s-a dovedit deosebit de necesară şi, sperăm, fructuoasă. In general, răspunsurile primite dovedesc — aşa cum era de aşteptat — nu numai seriozitate şi competenţă dar şi un remarcabil simţ al datoriei faţă de destinul literaturii noastre, dorinţă sinceră de a analiza atent proza actuală, de a sublinia aspectele ei viabile şi de a căuta cauzele insuficienţelor. Sinceritatea şi simţul de răspundere al celor care au răspuns constituie, credem, dincolo de părerile fiecăruia în parte, care, în unele cazuri, comportă in mod firesc discuţii, rezultatul cel mai preţios, mai demn a fi reţinut al anchetei. Sîntem convinşi că răspunsurile primite merită să se facă auzite, să fie meditate cu toată seriozitatea şi cu acelaşi simţ de răspundere. Am apreciat că în prezent proza noastră trece printr-o perioadă de căutări, mai mult sau mai puţin evM&nie, .de gestaţie lentă., de aşteptare, că există, mai mult ca oricind, o tendinţă de reconsiderare a condiţiilor 51 subiective şi obiective ale genului, \Cu alte cuvinte,, ţcâ proza (îşi scrutează, într-un consens aproape general, propria-i fiinţă, că îşi refuză, în virtutea unei maturizări a conştiinţei de sine însăşi, comoditâţile şi gratuitatea. Acesta a fost motivul pentru care am considerat că este necesar un examen cît mai cuprinzător posibil al prozei actuale,' atît ca probleme cit şi ca persoane participante la anchetă. Scopul urmărit a fost, aşa cum am precizat in nota introductivă din numărul trecut, acela de a oferi posibilitatea unor concluzii şi măsuri practice, a căror necesitate s-ar dovedi prin această dezbatere, evidentă şi imperioasă. Generaţia actuală de prozatori (în sens literar, nu biologic) încearcă, pe de o parte, o revitalizare a romanului de pe poziţia unui realism maturizat şi diferenţiat, iar pe de altă parte, o lărgire a posibilităţilor de investigaţie o/e genului prin căutarea unor modalităţi de expresie mai suple şi mai complexe, apte să opereze în zone în care limbajul tradiţional s-ar dovedi insuficient. Acestea par să fie în prezent cele două tendinţe principale ale prozei noastre. Generaţia de azi se afirmă mult mai unitar, mai voluntar şi mai compact decît cele imediat anterioare. De fapt, pînă la ea nu am avut, după ultimul război, o generaţie de prozatori, aşa cum am avut după 1960 o generaţie de poeţi, ci numai prozatori, fie şi de excepţie, aparţinînd unor generaţii biologice, nu şi literare. Operele lor au avut, din acest punct de vedere, un caracter fortuit, în vreme ce operele generaţiei actuale au un caracter de necesitate. In timp ce poezia pare să intre astăzi într-o perioadă de dezvoltare relativ previzibilă, proza manifestă o voinţă obstinată de afirmare. Acum e rîndul prozei. După elanul liric urmează elanul prozaistic, elanul lucidităţii analitice şi al spiritului critic, semn de vitalitate nativă a literaturii noastre. Această alternanţă constituie, poate, un proces dialecte necesar. Elanul de care vorbim trebuie înţeles în semnificaţiile şi finalitatea lui implicită şi ajutat să-şi producă roadele. După cum s-a putut observa, ancheta noastră are două părţi. Primele trei întrebări se referă la probleme care privesc unele din aspectele prozei ca atare, ultimele două, la factori exteriori care concură la dezvoltarea ei. La prima întrebare, dacă se poafe vorbi de diversitate în proza noastră de azi, răspunsurile au fost aproape unanim afi/-motive. Deosebirile de păreri încep atunci cînd e vorba de principalele tendinţe şi direcţii estetice prezente in proza actuală. Poate dintr-un orgoliu explicabil, prozatorii raportează diversitatea exclusiv la personalitatea fiecărui autor, la stjlurj personale etc. Ei înclină să nu admită tendinţele şi structurile estetice comune. Mai analitici şi mai detaşaţi, criticii au constatat, dincolo de stiluri personale, existenţa unor tendinţe, fie şi embrionare, în stare mai mult latentă, şi chiar a unor direcţii. Realismul este consi 52 derat de cei mai mulţi direcţia principală a prozei actuale, îndeosebi un realism pătruns de spirit critic, a cărui trăsătură esenţială ar fi pasiunea adevărului. S-a exprimat însă şi părerea după care nu se poate vorbi de tendinţe şi direcţii distincte. Regretăm că ne vedem puşi în situaţia de a ne exprima dezacordul cu unele dintre opiniile formulate, precum şi, în rare cazuri, cu tonul exagerat polemic la adresa unor colegi de profesie. Am fi preferat răspunsuri mai analitice şi mai calme. Aşa de ex. unul din prozatori, recunoscînd că realismul este cea mai viguroasă tendinţă a prozei actuale, afirmă că în rest n-ar exista decît ,,experimente pentru experiment". Şi mai departe, simplificînd evident : „Direcţii ? Nu, să nu le căutăm, să căutăm cărţile, de ele avem nevoie, nu de „direcţii". Fără îndoială că de cărţi avem nevoie, acesta e un lucru de la sine înţeles, dar cărţile pot reprezenta unele tendinţe şi idirecţii estetice, care nu înseamnă obligatoriu nişte „reţete de făcut literatură", cum crede acelaşi autor. Şi oare să fie întru totul adevărată opinia de data aceasta optimistă, cu privire la „tabu-ufi şi minuitori de săbii" ? Revenind la chestiunea diversităţii, unele răspunsuri la chestionarul nostru ne lac în mod delicat o vină din faptul că am fi postulat diversitatea în proza actuală, că întrebarea noastră ar avea un „aer de satisfacţie", că implică „elogiul" diversităţii etc. Mai mult, ni se reproşează că am contribuit, prin aceasta, la atmosfera de automulţumire, promovînd o diversitate formală. Ne pare rău că s-a putut crea această impresie. Intenţia noastră a fost de a evita întrebările care obligă sau cel puţin sugerează răspunsul. Nu am pornit de la supoziţia că ar exista într-adevăr o diversitate reală, cei anchetaţi urmînd doar să o confirme şi să-i numească direcţiile. Dimpotrivă, pentru a ne mărturisi gîndul, am pornit de la impresia, a cărei confirmare sau infirmare o aşteptam, că în proza actuală, afară de o firească diversitate de stiluri personale, nu există o diversitate reală (sau o diferenţiere, cum propune M. lorgulescu), implicînd deci viziuni şi concepţii distincte asupra romanului, că nu există direcţii perfect conturate. Acesta a fost gîndul care ne-a îndemnat să formulăm prima întrebare şi speram ca răspunsurile să ni-l confirme (ceea ce s-o şi întlmplat în cîteva cazuri) şi să analizeze cauzele caracterului „arheopteric" al prozei actuale, pentru a recurge la fericita metaforă a unuia din scriitorii participanţi la acest examen colectiv. in ceea ce priveşte diversitatea de tendinţe, convingerea noastră este că acestea nu pot ii negate, chiar dacă nu au dus, pînă acum, la rezultate excepţionale. Ele există şi importanţa lor constă în însuşi faptul că există, în sugestiile de înnoire a prozei pe care le oferă aceste tendinţe. Se ştie, de altfel, că atît în literatura noastră c/f şi în literatura cu mai veche tradiţie au existat mişcări şi tendinţe literare mai importante prin acţiunea lor de inovaţie decit prin operele create. Însuşi simbolismul nostru, de ex.„ s-a aliat într-o asemenea situaţie. E drept că tendinţele din proza actuală sînt încă firave, timide şi că, mai ales, sînt lipsite de programe teoretice care să le precizeze formula şi să le consolideze acţiunea. Dar ele rămîn deocamdată, chiar şi aşa, o realjtate îmbucurătoare, pe care o dorim de bun augur. Răspunsurile la întrebarea a doua, dacă mai este posibilă antinomia roman rural -roman citadin, pot fi rezumate astfel : — Da, în prezent antinomia mai este încă posibilă, cu toate că in romanul rural a intervenit o schimbare de perspectivă şi de viziune. Cele două tendinţe merg însă spre unificare, în funcţie de realitatea in transformare a satului. -in prezent antinomia este falsă, lipsita de obiect, datorită aceloraşi prefaceri din lumea satului, care unifică proza sub semnul problematizării, al unei viziuni integratoare. -Nici n-a existat vreodată o asemenea antinomie, părere, evident, mult prea simplicatoare pentru a putea ii susţinută. — Cele două tendinţe pot coexista, însă numai tematic. După cum se vede, majoritatea părerilor, indiferent dacă admit sau neagă putinţa unei atari antinomii, se sprijină pe realjtatea obiectivă a satului de azi. Aşa privite lucrurile, mai îndreptăţită ni se pare opinia celor care au răspuns afirmativ, întrucît mai există încă posibilitatea obiectivă a unei tematici a satului, chiar dacă ea apare cu totul diferită de aceea a satului de acum treizeci de ani. Cindul care ne-a determinat să formulăm această întrebare a fost însă altul. Nu dacă realitatea ca atare (deci satul) şi posibilitatea obiectivă a unei tematici a satului justifică azi romanul de factură rurală, lucru de altfel evident, ci dacă din punct de vedere al structurii estetice, al viziunii maj este posibilă antinomia în discuţie. Am optat anume pentru o formulare mai puţin precisă a întrebării, sub acest aspect, tocmai din dorinţa de a lăsa colaboratorilor noştri întreaga libertate de discuţie. In ceea ce ne priveşte, înclinăm să credem că, dacă tematic se justifică încă existenţa romanului rural, din punct de vedere estetic antinomia aceasta nu mai este posibilă — mai exact, nu mai este de dorit. Tematica este o chestiune secundară sub acest raport, aşa cum s-a afirmat şi în cîteva răspunsuri, esenţialul fiind structura estetică, viziunea, perspectiva problematizării, in care se manfestă coeficientul de personalitate artistică a scriitorului respectiv. Literatura cu Ioni o considerăm de domeniul istoriei literare. Structura lineară, directă, psihologia simplă, idealizarea ,,obiceiurilor" sau a ,,sufletului" ţărănesc, specificul şi pitorescul regional, vorbirea „autentică" etc. -adică toate acele elemente care au constituit şi, din păcate, mai constituie incâ in unele cazuri raţiunea de a fi a prozei rurale — sînt moduri epuizate, depăşite estetic. Cu sau lără tematică rurală, romanul actua! nu mai poate fi decit ..citadin" (termenul e fireşte convenţional), adică de structură complexă, aspirind La universalitate, nu numai prin gradul de realizare artistică (aceasta fiind de fapt o rezultantă a unui context de factori), ci şi prin perspectiva umană, prin problematizare, prin modalitatea estetică, simboluri etc. La întrebarea a treta, privind receptarea unor experienţe din proza universală contemporană, răspunsurile sint de asemenea foarte diferite. Insă majoritatea converg spre ideea că „deschiderea" către tot ceea ce este nou şi valoros in proza universală este absolut necesară. (De ex., spre romanul realist, care nu ocoleşte inovaţia, al Americii Latine, spre neorealismul italian, spre proza „furioşilor" englezi etc.) Izolarea nu poate duce decit la rămlnerea in urmă. la „neaoşism". Scriitorul care experimentează, fie prin „influenţă", fie pe cont propriu, este absolut necesar intr-o literatură matură şi el poate coexista cu scriitorul „fericit" care trăieşte in afara unor „nelinişti estetice". E curios insă că unele răspunsuri refuză experienţele străine pe motivul că in realitate ar fi vorba de mimetism, de imitaţie, de „Înghiţire fără a mesteca" şi pledează pentru „a învăţa din proprie experienţă". Fără a ignora fenomenul de mimetism, de încercare de „sincronizare" superficială, fenomen vechi de cînd lumea şi nicidecum specific românesc, ne-am gîndit la un mod de receptare organjcă, de „informaţie" literară superioară, care ni se pare, la fel ca celor mai mulţi dintre scriitorii anche taţi, absolut necesară. Nimeni şi în nici un domeniu nu-şi mai poate permite să ignore experienţa altora. A învăţa din proprie experienţă, din propriile realizări şi eşecuri este, bineînţeles, obligatoriu, dar nu şi suficient. Lucrul esenţial aici ni se pare a fi un contact permanent cu celelalte literaturi, nu unul sincopat care poate duce la prelucrări pripite, la graba sincronizării şi c/eici ito o receptare superficială. Cea de a paltna î'ntreibaine — condiţiile şi perspectivele audienţei peste hotare a prozei noastre -se impunea în mod logic după primele trei care se referă la condiţia subiectivă a prozei, audienţa fiind condiţionată de aceasta. Şi mai bine ar ti fost poate ca această întrebare să i'ie ultima, întrucît audienţa este condiţionată şi de factorii exteriori care concură la promovarea prozei şi care fac obiectul ultimei întrebări. Audienţa, internă şi externă, este aceea care verifică în ultimă instanţă viabilitatea unei literaturi ca şi eficienţa întregului complex de factori care i-au condiţionat naşterea. Răspunsurile sînt în privinţa audienţei loarte diverse, categorice sau nuanţate. Aşa, de ex.,, s-a afirmat că sîntem mereu la început de drum în ce priveşte audienţa noastră peste hotare, că sîntem ,,cumplit de necunoscuţi", că nu avem in acest sens nici o perspectivă, că totul trebuie luat de la zero etc, păreri infirmate de celelalte răspunsuri din cuprinsul anchetei. Atît valoarea intrinsecă a prozei noastre, cit si prestigiul internaţional al ţării ne-ar putea asigura o largă audienţă literară peste hotare. Condiţia esenţială ar fi după unele opinii exprimate, autenticitatea ţi timbrul particular, evitînd însă notele de pitoresc regional şi de folclorism, care ne-ar exclude ca regionalist'!, la fel ca şi totala lipsă de sincronizare. Dar aproape toate răspunsurile subliniază insuficienţa propagandei culturale peste hotare, criteriile administrative inadecvate care intervin adesea în selecţia ce se face. Adevărul este că proza noastră, ca şi poezia, teatrul etc. (şi nu numai cele actuale) se bucură de o audienţă relativă mult mai restrînsă decît ar rnerita-o. Problema aceasta este mult prea complexă pentru a putea ii discutată aici sub toate aspectele, in presa literară ea a mai fost dezbătută, făcînd şi obiectul unor anchete. Lucru explicabil, deoarece nu este vorba numai de dorinţa, foarte legitimă de altfel, a scriitorilor de a se vedea cunoscuţi şi peste hotare, ci de prezenţa in lumea de azi a literaturii şi culturii noastre în genere. Indiferenţa sau, cu atît mai mult, îngreunarea, conştientă ori nu, a procesului de pătrundere in lume, de afirmare a valorilor naţionale, constituie o vină de neiertat pentru fiecare dintre noi. Sarcina acestei delicate şi dificile acţiuni revine în primul rînd, după cîte credem, instituţiilor care, prin natura lor, întreţin relaţii culturale cu străinătatea (între ele, bineînţeles, şi Uniunea Scriitorilor). In sfîrşit, ultima întrebare a anchetei noastre se referă la procesul de editare şi la acţiunea ..criticii în promovarea prozei actuale. Ar trebui poate să ne dea de gîndit unanimitatea şi fermitatea cu care cei anchetaţi au formulat serioase critici faţă de modul cum se desfăşoară procesul de editare şi de difuzare. Aşa de pildă, s-a spus că in edituri ar moi domni aceeaşi „birocraţie" de acum douăzeci de ani, concretizată mai cu seamă in rigiditatea unor planuri tăcute cu ani înainte. S-a mai spus de asemenea, că o condiţie pe care o pun editurile faţă de textul ce li se prezintă ar fi aceea a „totalităţii", care întîrzie procesul de editare şi afectează calitatea lucrărilor. Editurile evită, se mai afirmă, cărţile cu „probleme" etc. Faţă de asemenea observaţii critice, chiar dacă unele pornesc din-tr-o nemulţumire personală, nu am vrea să pledăm în apărători cu orice preţ ai editurilor, cu atît mai mult cu cit credem, la rîndul nostru, că observaţiile sînt, cel puţin în parte, îndreptăţite. Dar am vrea să amintim 56 că sistemul de editare este mult mai complex şi că ades editura este nu numai bine intenţionată in apariţia unei cărţi, dar şi interesată material şi moral. Soluţia perfecţionării sistemului de editare nu poate ii găsită decît in cadrul unei ample analize a cauzelor care mai generează diverse deficienţe. in mod aproape surprinzător, critica a fost menajată in răspunsurile date. Fie a fost trecută cu vederea, ca o cantitate neglijabilă, fie a fost vag compătimită pentru lipsa ei de „autoritate", ca cel mai „incolor" sector al literaturii de azi. Nu împărtăşim părerea după care critica actuală ar fi cu totul lipsită de autoritate şi nici că este cel mai „incolor" sector al literaturii. Credem dimpotrivă, că această disciplină, pe care unii o privesc ca pe un fel de intrus şi de tolerat in spaţiul literaturii, se bucură totuşi de autoritate şi că este un sector cel puţin la fel de viu ca şi celelalte, al literaturii. Dovada o constituie făptui că părerile ei sînt aşteptate atît de publicul cititor cît şi de autorii cei mai „indiferenţi" aparent. O carte primită de critică cu un simplu gest de dezaprobare sau cu tăcere este o carte, aproape fără excepţie, „înmormlntată" fără pompă. Avem critici de gust şi de talent care, cu un spirit nepreţuit de abnegaţie, citesc şi scriu săptămînal sau lunar despre cărţile ce apar, ori publică studii de sinteză asupra fenomenului literar actual. Dacă s-ar observa mai atent lucrurile, s-ar vedea că aproape toate manifestările reprobabile din acest „sector" nu aparţin criticilor de reală vocaţie, care ţin la prestigiul disciplinei şi a! lor personal, ci unor semnături de ocazie, sau unor false autorităţi. Dacă există într-adevăr o „problemă" a criticii, şi fără îndoială că da -aceasta nu este lipsa de autoritate, ci dimpotrivă. Dintr-un iei de teamă superstiţioasă faţă de cuvîntul criticii, mulţi încearcă să-i limiteze acţiunea. Că aşa stau lucrurile se vede şi din faptul că în edituri şi în redacţiile revistelor (şi lucrul acesta s-a mai afirmat în presa literară), nu criticii sînt aceia care au, in cele mai multe cazuri, cuvîntul decisiv. In unele comisii de premiere există tendinţa ca rolul criticilor să fie redus la minimum. Poeţii şi prozatorii formează acea majoritate care hotărăşte premiile chiar şi pentru critici, De cită trecere se bucură c'Wca actualităţii literare s-a văzut şi din premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 1973, acordate exclusiv unor lucrări de istorie literară. Mai mult, în presa literară au apărut articole ce nu veneau din partea unor critici, care dezaprobau publicarea in volum a cronicilor şi studiilor avînd ca obiect actualitatea literară, rezervînd acest drept exclusiv sintezelor şi monografiilor de istorie literară. Şi totuşi, criticii i se cere insistent interes pentru actualitatea literară, i se cere curaj, obiectivitate, autoritate, dezbateri de principii etc. Dar cum ? In realitate, criticii nu-i rămîne deschis decît cimpul limitat al cronjcii imediate, dar nici acesta întotdeauna. Sînt atitea susceptibilităţi şi orgolii personale pe care critica preferă să nu le trezească. Este oare de mirare că mulţi critici se retrag in istoria literară ? Dar şi aici drumul e însemnat de dificultăţi. Fără un climat de încredere, de imunitate profesională chiar, acţiunea criticii, atit de necesară, riscă să devină un simplu simulacru. Acestea ni s-au părut a fi cele mai importante aspecte subliniate sau sugerate de răspunsurile la ancheta noastră. Avem convingerea că toate observaţiile critice, chiar şi acelea mai puţin îndreptăţite, au pornit din dorinţa sinceră, arzătoare de a elimina obstacolele artificiale, de a contribui la dezvoltarea şi afirmarea prozei şi a literaturii noastre. Desene de Mihu Vulcănescu ana blandiana MIGRARE A POEŢILOR Migrarea poeţilor înspre eseu, evidentă în ultima jumătate de secol pe ioate meridianele, evidentă şi la noi pînă la nivelul ultimelor debuturi, ni se pare nu numai un gest de înţelepciune al poeţilor, ci şi o dovadă de pătrundere a esenţei poeziei. în urma niciunui mare poet al lumii nu au rămas mai mult de cîteva mii de versuri vii, poezia nu se măsoară în tomuri, ci în file, nu este direct, ci invers proporţională cu numărul cuvintelor pe care le conţine. Acest adevăr înţeles — şi adevăraţii poeţi l-au înţeles de la începutul lumilor — transformă viaţa poetului într-o nesfîrşită tînjire după ,,cuvîntul ce exprimă adevărul", după cele cîteva grame de esenţă care trebuie dezghiocate cu gesturi de orb din imensele aglomerări de vorbe ale aparenţei. In lunga aşteptare a clipei de geniu, a inspiraţiei, poeţii secolului trecut scriau drame în versuri, poeme dramatice sau romane, poeţii secolului nostru scriu eseuri ; cu alte cuvinte, In timp ce, în aşteptarea poeziei, romanticii făceau incursiuni adesea spectaculoase pe teritoriile apropiate, modernii rămîn nemişcaţi, cufundaţi în ei înşişi, încereînd să descifreze esenţa minunii care-i bînutie din cînd în cînd. Astfel, volumele de eseuri nu sînt numai pauzele dintre volumele de versuri, numai meditaţiile încordate asupra momentelor de har, ci }i invocarea voluntară şi expresă a acestor momente — eseul, gîndirea poeziei de către poet este aproape c formă magică de chemare a poeziei, aşa cum udarea paparudelor este o formă magică de chemare a ploii. Pe de altă parte, aria poeziei dovedindu-se cu timpul proprie tuturor temelor vieţii numai în măsura în care acestea se sublimează în stările existenţiale -na stere, iubire, revoltă, cunoaştere, moarte -eseul, tableta, iau asupra lor cuvintul legat de ziua care trece, opinia actuală, pasionată a poetului dindu-i posibilitatea de a participa la viaţa din jurul său fără a Îngrădi legile nepieritoare ale poeziei. Am scris şi scriu tablete, pagini de însemnări înrudite cu pagina ziarului mai puţin decît cu cea a jurnalului intim, şi totuşi devenite publice prin pagina ziarului, pentru că în felul acesta păstrez o contiună legătură cu lumea în care trăiesc, în felul acesta nu mă privez de dreptul de a o gîndi şi nu mă eschivez de la datoria de a spune în fiecare clipă adevărul despre ea. Poezia mă duce pe mine în faţa lumii, tableta aduce lumea în faţa mea. violeta ^amtirescu DOINA DE SOARE Nu asculta, pleacă păsările spre miază-zi Nu asculta, cerul îşi ceartă miezul seninului Sărutul verii rămas departe, nu-l auzi, Marea şi sîngele se pot lovi încremenind pe val într-o zi, Nu asculta cum poate muri Din nimic flacăra toamnei. DOINĂ DE VIAŢA Pădurea trage către ţărmul apei Naivitatea inocentelor uitată, Am rătăcit departele, aproapele, Şi rănile mă dor încă o dată. Ierburi în floare, soare suveran, în flacăra din piatră vă-ntîlnesc, Şi nu mai am surîs dumnezeiesc Ungă adîncul fluviu subteran. Cad, mă ridic, cad, mă înalţ iar Damnez neresemnarea şi înfrunt Boala de mult ştiut, oţel cărunt Al unui timp prea luminat şi prea amar. A ochiului întredeschis spre lume, A buzelor doar fulguind sărutul Cu patimă de neştiut şi începutul Ţipăt naiv abia aflîndu şi nume DOINA DE PLOAIE Dacă gurluie vinul de dragul Tău, lume, — reazăm subţire — Fraged e leacul. Nuanţele nu mai despart Destine, iubire, culesele Fără spaţii stăpîn. Cel singur tot singur rămîne-va, Peste pragul meu Nimeni. Dă-mi focul lăuntric, aţine-mi Lumina mai sus ,mai cîmpie, Privesc lumea fără mînie. victoria ana tăuşan PĂDUREA Sunet savant, sincronizat cu astre , verzi imnuri la splendorile albastre şi rădăcina cea mereu amară I Avidă stare de pămînt şi cer, amestecînd pămîntul cu mister şi cerul cu mugirile de fiară. Spectacol, de departe liniştit, iar de aproape zbucium nesfîrşit, In care e un privilegiu visul / Toate trudesc, şi toate se consumă, sudoarea lor e-această verde spumă, nici bănuind alăturea abisul. Pînă şi şerpii au iubirea lor şi din iubire iese, lucitor, un bob mărunt, sclipind eternitate. Pînă şi păsări mici se duşmănesc şi cîntecele şi le şlefuiesc rîvnind un absolut ce nu se poate. Vînturi izbind ades cu violenţă, cu genială forţă, ori demenţă, frîng mari tulpini şi desrădăcinează, dar pacea care vine pare har : sporeşte sentimentul legendar, şi-n brazi mărunţi orchestrele visează ! Migala frunzei, uriaş destin în care toate pleacă şi revin, frumuseţînd cu zboruri o cupolă. Templu în care zei au şchiopătat şi s-au culcat şi nu s-au mai sculat, şi le-ai rămas de-a pururi necropolă. Spirit cu vulturi, cercetare-adîncă spre cel mai jos, din cea mai-naltă stîncă, zărind cîte în vălmăşaguri scapă. Sf'int lăcrimar baladelor ce curg stropind pe frunte cerbii din amurg cu limpede şi carpatină apă. Proliferarea murmurului blînd, cînd ancestrali cocori se-aud ţipînd iertîndu-i pentru nerecunoştinţa. O, ei ce se întorc cînd a trecut prin tine gerul care-atît a rupt şi ţi-a lăsat otrăvuri în fiinţă l Neam lăudat, la margine flexibil, păstrînd lăuntric suflet intangibil cînd vin potopuri marile furtuni. Tu, ce-nconjori cu jertfe necesare, regenerînd mulţimea de lăstare, staturile stejarilor străbuni. Tu, sufletul ce-n toropire rabdă pîna întîia frunză s-a aprins, nebună, sfîrşind aşa umilitoarea sete — din astfel de cenuşă se ridică acelaşi nobil simţ şi fără frică, dacă vor fi furtuni să se repete. Nesimulată nepăsare sfîntă, de cîte ori spre glorie se cîntă şi spre încununările cu laur! Un adevăr în cîntece contează şi-o frumuseţe ca un fir de rază. In rest — balasturi, muntele de aur. Domeniu al triumfului de fiare, dar lupta nu-i nicicînd la intîmplare, ci totul se petrece după legi : lupii sătui, iar mieii sunt flămînzii, precare bucuriile izbinzii, iar dintre cerbi luptînd făţiş, alegi. Mii de nuanţe fiecare faptă. Pădure, tu, a vremurilor treaptă pe munte-n sus, iar muntele-i etern ! Contrast armonic marilor idei suindu-mi gîndul pînă la sântei şi pînă la pleiade ce se cern. Pădure tu, iubirea mea, tu care în limbă preafrumoasă m-ai născut, iertat să-ţi fie dacă peste zare cu dorul alţi cocori ai petrecut, uitînd că eu am stat în viscol mare cu tine, încă de la început. victor kernbach IERBAR Lacul era indigo, sufletul era auriu şi copacii ah, copacii !... dar erau, draga mea, ca şi iarba sau păreau tăiaţi frumos dintr-un cer de argint sau poate dintr-unul albastru sau chiar verde dar cine din noi poate şti dacă erau copaci sau dacă nu erau totuşi decit ierburi întărite de soare, lustruite de lună, vopsite de cer. Ştiu numai că în vreme ce priviserăm lacul, vai, lacul dar era oare lac sau îl simţeam noi aşa pentru că era indigo sau vînăt însă nu avea pesemne vreo anume culoare şi le avea pe toate, înlocuite treptat una cu alta, una după alta, aşa cum dorea soarele cînd se prăbuşea grăbit peste zarea de foc. Şi stăteam amîndoi pe o bancă verde, făcută dintr-un copac şi vopsită cu iarbă, iar cînd soarele plecase cine ştie unde şi dezastrul negru lăsat de uimitoarea lui absenţă orb/se în preajma noastră păianjenii, eu te-am cuprins ca pe o singură floare şi dezastrul negru lăsat de uimitoarea lui absenţă unde aş fi vrut să pier ca să nu mai pot niciodată să mă întorc în lumea ale cărei ierbi le călcasem sfioşi cu piciorul după ce se aplecaseră toate sub pasul cosaşilor izbucnind de mireasmă ultima dată. Iar lacul, da : îmi aduc aminte că era totuşi lac dar atîta de dens, că ar fi putut fi o bucată de jad sau lava mai verde a unor stranii vulcani însă nu era decît lac, unul oval care-şi arunca spre noi neobişnuit de strident silabele verzi disperate, încît rîdeam amîndoi zguduind •tăriile morţii, care atunci fugea îngrozită. Şi apoi te-am luat de mînă, spunînd : iată stejarul cu frunza palmată în care am fi putut să intrăm amîndoi ca într-o subterană cu şapte galerii spectrale ! şi tu ai păstrat asemenea frunză să vezi mai tîrziu cum am putea pătrunde în ea. Şi am zis : iată plopii ca nişte menhiri ! dar erau prea înalţi şi iarba, vai, iarba ne chema în jos şi fînul ne ameţea ca o veghe de noapte iar tu căutai trifoiul care arată uneori cuadratura cercului zării. Şi ţi-arn spus : iată un copac atît de frumos, încît poate n-are nici nume I deşi mai tîrziu am aflat că era un arin. Iar tu mi-ai spus : vezi copacul acesta plin de veveriţe albe care cine ştie ce sînt ? şi eu ţi-am dăruit una din ele şi tu mi-ai spus : ce mătăsoasă e ! şi apoi, cînd norii se făceau tot mai de argint, tot mai de cupru, m-ai sărutat sorbindu-mă în tine cu fîntînile de aur ale ochilor tăi. Şi o pasăre plutea peste noi singură ca destinul. platon pardău RESPIRAŢIE Era, totuşi, mai bine, puteam respira măcar lipit de copac în timp ce vitraliile soarelui vesteau ziua pe sfîrşite. înainte, muntele, fiara care mi se pusese în gît şi îmi şoptise : nu exişti, deşi urcam, mă aflam în plină ascensiune, făceam planuri cum va fi acolo, dincolo, după aceea, şi, deodată, am simţit că mi se dezvăluie minunea vieţii mele. Unii dădură vina pe drumul foarte anevoios şi cele două războaie care trecuseră înainte-mi ; eu simţeam că totul este să pui piciorul înaintea piciorului, cum ai merge pe sîrmă, să ţii firul apei, cum ai merge pe sîrmă, să nu faci mişcări neaşteptate, cum ai merge pe sîrmă, şi, încet, încet, să-ţi transformi trupul într-o roată care merge pe spiţele sale. Dar erau rămase în urmă. PĂDURE O plantă sălbatecă zgîrie stînca cea mai de sus. Aici am urcat pe scările dragostei, toamna. Mina ta plîngînd de plăcere deasupra prăpastiei. Acum căprioara şi linxul işi găsiră fiecare ucigaş. Din moartea copacilor pădurea creşte încet şi încet, tîrîndu-se prin starea de umbră. Dar toate acestea sînt ale mele pînă la legendă. Tu care ţi-ai aruncat glasul ca pe o pasăre roşie, întoarce-l ! (¥i ion crânguleanu POEMUL 3o (civica -sonete) 1. Cel fără patrie -veşnic, şarpe la drum gata să piară ori să ucidă, talpa lui nu prinde piatră nici lut, mîinile lui nepotrivite cu nici o rază, cu nici o floare cu nici o fiară potrivite ; oh, braţele lui nepotrivite cu izvorul şi stema pămîntului ţării, braţele lui se usucă din umeri nepotrvite cu nimic, zimţi şi carii în trupul unui fruct rotund şi dulce ca Luceafărul... 2. Vocea străinului n-are timp nici loc de-ar vrea să se-audă, urma lui de lăcustă se şterge — l-am văzut prin ploaie tîrindu-se melc fără cochilie, veşnic sub limbă de trăsnet. Şi mi-a fost ruşine ! Sarea pămîntului creştea ca furtuna mării în panică divină şi florală dar el, fără patrie, îşi roade inutil coatele. genunchii de treapta pămîntului. nici umbra nu-l urmează El n-are visul rodului ! 3. Pecetea ierbii, pe faţa lui, nu luminează ; cel fără patrie, ca vîntul zadarnic de pădure, frînge ici-colo, se-aburcă, adulmecă, trădează dar n-are scopul nici soarta pădurii. Semnul faunei lui n-are matricolă nici colţ de veci unde să-i crească un salcîm, fîntinile să curgă. Mereu un vultur se încruntă la el, apoi dispare ca o cămaşă indiferentă aruncată din gura unei mine de cărbune. 4. Cel fără patrie, fără hotarele ei trăite şi trase prin grupa lui de sînge, cel care tăind o vită nu simte că se taie pe el însuşi, sau îngropînd un mort nu simte că el însuşi mai întîi se-ngroapă. Cel fără acest cosmos radical şi sigur şi sfînt şi plin de Planetă ce este patria, el n-are Verb n-are cădere-n eternitate, mîinile lui frig floarea şi nu s-aude curat spre nici o stea posibilă ! 5. Nobil şi decent pămîntul ţării le poate înghiţi pe toate, el poate suferi — durut căderea lunii dar, nobil şi decent pămintul făurind nu poate suporta călcîiul celui fără patrie, fără instinctul frumuseţii ei cum, însuşi călcîiul nu suferă înfipt un corn de furcă I De cîte ori mi-a fost ruşine să-l surprind cum trece şi nu crede în nimic, sortit să umble ca un gîndac pe albul peretelui. Cădea şi iar... io n petrache PLO I îmi plac ploile pentru că vin de undeva din iîntlnile cerului să-mi astîmpere nevoia de lacrimi. Ploile din plînsul Dunării, ploile care destramă pămintul şi dau la iveală izvoarele adunate din 'dor. D E C E PLÎNG BATRÎN1I Bătrînii plîng pentru că au păstrat zorii in ochi şi i-au stropit cu nădejdea de dincolo de neguri. Bătrînii plîng cu lacrimi domoale pentru că pădurile sînt uitate şi rădăcinile au rămas să-şi mărturisească taina AICI Rezemat de soare şi lună aici lingă izvoarele ţării, vecie. Stilpii munţilor aplecat niciodată nu m-au ştiut, nu mă ştiu. Rezemat de soare şi lună aici în arborii şi grilele ţării de o fiinţă cu ei şi cu pietrele drumului cresc pretutindeni, trec pretutindeni. Rezemat de soare şi lună aici sub tăriile ţării albastre închinîndu-mă faptelor sacre prin care neamul priveşte în el. CÎNTEC DE VARA Veşnică taină prin mine : vara fierbinte, brazdele, mama... Ape de foc şi ape de-azur vin pînă sus, în streaşină frunţii. Sunt singur pe cîmp în amiaza deplină, cînd umbra se-n toarce în trunchi pentru-o clipă iar pasărea versului pe buze rămasă nedumerită semnul aşteaptă. Aici pretutindeni e soare şi vis ; aici pretutindeni e mamă şi soare. Pe o clină cu grîu orizontul se mută de-a dreptul în cer chemînd ciocîrliile din nou pe pămînt albăstrite de apele zborului. Veşnică taină prin mine : Cine, oare, altcineva decît mama duios furişată în unda de vînt atîtea poeme-mi şopteşte-n auz ? dumitru bălăeţ CONTEMPLAŢII Mă odihnesc într-o aripă de pasăre călătoare cum trece ea noaptea prin cupola capului meu prăvălit în abisuri, arteră şi cîntec, cuib străveziu între ramuri de sînge. Se ridică atunci şi copacii în zboruri î deasupra pămîntului să se contemple strivitele drumuri însomnurate, livezile mîngîiate de brume, casele în cuiburi de berze şi lună. Şi atunci pasărea cîntă om să se facă-ntre raze ca-ntre sclipirile unor baionete şi să treacă prin ele mai sus să se contemple din aproape-n aproape ca într-un iocar de lumină înconjurînd întunericul din lăuntru ţi înconjurat de la mari depărtări de-ntuneric şi astfel, transfigurat zborul prin spaţii ca o făptură de stea după alte legi mai puţin" dureroase. Şi porneam atunci către izvoare uitînd revărsarea apelor în estuarele lunii, numai privire şi gînd, numai făclie, apoi trupul care mă urmează greu năduşind la fiece desfăşurare de pasăre. Solul acela chinuitor în care se aruncă seminţele şi cresc buruienile în risipă va trebui să-l purtăm cu noi precum Sisif povara-i. Cine nu s-a făcut soare la simpla presimţire a unui fir de iarbă, a unei frunze, nu va-nţelege glasul acesta, nu va şti fericirea. VIII. O, prietene, mai ţii minte pcul acela copilăros peste albiile primăverii unde eu cădeam de pe înaltele punţi ale norilor în lucidele ape cu oglinzile sfărîmîndu-se şi ţărmurii se îndepărtau îngînduraţi cum eu mă grăbeam să leg ceea ce trece de ceea ce stă în pavăza timpului. Un om numără arborii de pe deal acum cînd sînt galbeni in frunze, cînd e totul atît de frumos şi roadele au trecut ca un vis şi inima lui bate a toamnă adîncă. Cîţi au fost, cîţi au rămas, cum au crescut printre ei din cei tineri, mina lui le cunoaşte încheieturile dureroase, tîmplele lui au Înflorit fără strălucire, dealul arde la marginea asfinţitului. Ne vom întoarce, spun frunzele, cu gînduri şi nouri şi păsări, ne vom întoarce-n copii şi In cuiburi, prin rădăcini vom urca, pe un drum cunoscut doar de soare. Un om numără arborii de pe deal, şi cu ochii deschişi se visează un arbore, despletindu-şi peste văi amintirile în melancolia unor adieri fără seamăn. Apoi apusul acela de soare pe munţi Doamne, cîtă singurătate ! înconjuraţi de panoplii de suliţe negre stau munţii să se contemple In iezerul asfinţitului. Cum se zbat apele în adincuri şi cit de neclintite-s pădurile. Rece vînt, rece săgetează in trupu-mi. Voi lăsa gîndul să zboare precum o pasăre care înconjură pentru ultima oară o piramidă. Turmele pe care le-am vegheat Coborîţi-!e de grabă la stîne. ster an dumitrescu IM N a cui e privirea aşezată ca un pod pe munţi strălucind in apus popoare albastre trecind pe ea într-un adînc pelerinaj al iubirii cosmice şi pe fundul haosului Oltul susurînd cineva dă lampa mai mare în lucruri e atîta pace în lume muzica armoniei atomilor pătrunde universul în afara oraşului e o primăvară etică păsările cară moartea peste marginile planetei copiii noştri nu vor mai muri pe plaiurile magice ale Munteniei narcis şărnescu GERMINAŢIE e atît de greu I să numeri copacii I copacii de pe pieptul tău I copacii de deasupra I cu fiecare cerc crescut înăuntrul lor I mai pierzi o cifră I şi ei se înmulţesc pentru tine / cum să mai număr copacii / de pe pieptul meu I dacă îmi iau cuvintele ? I de-acum înainte am să ştiu cîţi sînt I măsurînd distanţa I care ie-a rămas pînă la cer I mă voi trece în ei să poată I umple golul I o sămînţă din mine va ajunge I pînă sus germinînd lîngă cer I născîndu-mă pentru alţi copaci I care aşteaptă să vină- lucrurile din cameră îşi schimbă destinele fiecare se caţără pe rădăcina altui destin decît cel învăţat pe de rost se stânge ca să treacă printr-o ramură necunoscută sau se pierde ca să umple o cîmpie de nemişcări într-o zi după ce vor fi măsurat toate destinele care se ascund prin colţuri lucrurile vor muri de plictiseală sau vor trăi mai departe fără destin ca stelele tîrîndu-se în tăceri din ce în ce mai pietrificate. fecioarele toamnei dau la o parte coaja şi vin la noi într-o lacrimă de copac şi vin la noi ameţite încă de frunze printre ridurile noastre fecioarele toamnei. ruxanclra nicu eseu FfNTÎNI Suiau din nisipul luminii iîntîni în secunda surpată cînd pasărea zilei cu ciocul în sînge începuse să-mi bată. Mai vînăt ca zarea cuvîntul in ţărmul de carne săpase. Intrasem cu tîmpla în păsări, un soare îmi trecuse prin oase. Sunase pădurea de ziduri în aerul verde al privirii. Sălbatici sub cuie de iarbă mă strigă în smoală martirii. UMBRE DE SFERE Două umbre de aripi bat în rîul confuz, clopotele mi-aruncâ săbii în auz. Două umbre de vorbe se lovesc de armuri deschizindu-mi in frunze uşi de nervuri. Jîşnesc din privire două umbre de sfere, din cioburi de sunet scheletul mă cere. Şi doar umbra de sînge atirnă spre lumină, doar pielea cu umbra osului plină. IUSTIN APĂSĂ PE SONERIE Şl RĂMASE NEMIŞCAT ÎN FATA 1 uşii. Se auziră paşii unui om băftrîn încălţat cu papuci pe care-i I tîrîia după el, avea respiraţia greoaie, şuierătoare ; ridică vizeta şi încercă să scruteze întunericul de pe culoar. Iustin se lăsa privit, ochii ! lui Scrliban, în el sfcrîngea ziarele care soseau în fiecare zi, o adevărată colecţie... nu lipsesc decît cîteva numere. Scriban era pe vremea aceea o mare personalitate, apărea în fotografii, se scriau articole despre el, urmărea politica, evenimentele... Nici nu ştiu cum a rămas la noi, cum nu l-am aruncat sau cum de n-a fost găsit la percheziţiile care ni s-au făcut de atîtea ori ? I înainte ar fi ieşit bucluc ! şi bătrînul ridică din umeri în semn de mirare. Acum vreau să mă uit prin toate cărţile şi ziarele astea, să opresc ce-i bun, să le triez... Amalia zice că fac praf şi să le aruncăm pe toate, eu nu-s de acord, şi lăsă din nou buzeîle în jos, nemulţumit. — Lui Iustin i-am pus mai mult, zise Amalia care intră în cameră cu o tavă în mînă, mergînd cu atenţie să nu răstoarne farfurioarele cu dulceaţă şi paharele cu apă. Lui nu-i face bine, diabetul, şi arătă cu capul spre unchiul Trifon. — Amalia, nu uita rîşniţa şi ţigara, îi aminti bătrînul, şi văzînd că se îndreaptă spre dormitor i se adresă în şoaptă. De Ia un timp zice că nu mai suportă fumul de iiga'ă, mă obligă să pun scrumul într-o cutie de Nescafe pe care o acopăr cu capacul de fiecare dată. Un adevărat chin, numai fumat nu-i ăsta ! Cred că a îmbătrînit prea repede, sau are o criză... — Ce bodogăneşti acolo ? zise Amalia întorcîndu-se în hol. Vorbeşte mai tare, nu aud ce spui ! Uite cutia ! Ei ? Ţi-a plăcut dulceaţa ? se adresă ea lui Iustin. — Da, a fost foarte bună, şi Iustin îi zîmbi cu afecţiune, dar şi cu o nuanţă de surpriză şi admiraţie. 92 Unchiul Trifon luă ţigara, o rupse în două, aprinse o jumătate, trase cîteva fumuri, apoi îşi -sprjini rîşniţa de coapsă şi începu să învîrte minerul care avea la capăt o bilă strălucitoare de ailamă. Un sunet nou - un huruit slab, ca o şoaptă de pietre tocite, şlefuite de timp, ca un tors de pisică, odihnitor şi calmant — apăru în cameră şi îi învălui pe toţi trei ca un abur, ca o mîngîiere. Una din vechile obişnuinţe îşi făcu apariţia, fusese suficient ca viaţa să intre în vechiul ei tipar. Amalia se aşezase pe un scaun, tăcea, se uita undeva, fără să clipească, cu pakneile strînse în poala rochiei ; degetele osoase, pielea aspră, muncită, unghiile tăiate îngrijit. Stătea acolo cu umerii aduşi, măruntă la trup, cu faţa mică, carnea obrajilor uscată, părul cărunt la rădăcină, cîndva vopsit, buzele moi şi ţuguiate pe o dantură fad să — greşit montată, oare îi sltrîmba puţin gura de parcă avea un zîmbet permanent —, fruntea înaltă cu riduri adînci. Trăia un moment de apatie specifică celor în vîrstă ; după cîteva ore de agitaţie şi efort, cădea într-o absenţă, într-o indiferenţă totală, şi acum parcă aştepta acolo să-şi regăsească forţelor, să-şi împrospăteze sufletul, să apară refăcută, cu puteri noi, la fel de activă şi întreprinzătoare, gata să facă ceva şi să trăiască mai departe. Cei trei continuau să tacă, unchiul Trifon punea din cînd în cînd scrumul de ţigară în cutia de metal. — Mătuşă Amalia, rupse tăcerea Iustin, arăţi foarte bine, n-ai îmbătrînit deloc. Eşti energică şi plină de viaţă ! — Asta da, completă bătrînul făcînd un semn cu mina de parcă ar fi spus : ,,prea energică". — Nu-i adevărat Iustine, obosesc repede. Eu am grijă de casă şi tot eu trebuie să fac tîrguieli. El nu iese în oraş decît rareori, eu stau la rînd pentru toate şi la vîrstă mea nu-i uşor. Sînt sănătoasă, e adevărat, mulţumesc lui Dumnezeu. Am auzit însă că Lîz Spiliadis e bolnavă ! — Da, ce-i cu ea ? sări unchiul Trifon. — A fost internată în spiita1!, nu se simte bine.. — Săraca de ea, nu pot s-o uit cînd am văzut-o ultima oară, cînd ne-a invitat de ziiua onomastică a Danei. Atunci era în putere... — Ce i-au spus doctorii ? întrebă Amalia cu un aer îngrijorat, cu acea curiozitate a bătrînilor în care se ascunde şi spaima pentru propria lor sănătate şi viaţă. — ...ceva la stomac, oricum, nu e bine... 93 Tăcură d'in nou, parcă întristaţi de această veste, fiecare cu gîndurile lui. Clipele treceau. Unchiul Trifon învîrtea mai departe de minerul rîşniţei, sunetul acela continua să rămînă între ei, să plutească în aer, să-i învăluie, împietindu-se cu mirosul de cafea proaspătă ce se simţea în nări. Deodată, Amalia zise : — Hai să trecem dincolo, e mai multă lumină. Să ieşim din praful ăsta. Eu mă duc să iau trei pahare, Iustin a adus o sticlă cu vin. Trifon, o să bei şi tu o înghiţitură, şi bătrîna se îndreptă spre bucătărie vrînd parcă să curme liniştea tristă ce apăruse între ei. Iustin ar fi preferat să rămînă în camera aceea, întotdeauna îi plăcuse să cotrobăie prin lăzi şi sertare. Erau acolo, în jurul lui, o sumedenie de lucruri care aparţinuseră familiei, ar fi vrut să se uite Ia ele, să desfacă pachetele, să găsească fotografii din trecut, să deschidă cutiile şi lăzile, să ceară explicaţii, să afle amănunte lipsite de importanţă, să ştie cîte ceva despre sufletul celor oare au trăit în preajma acelor obiecte. înainte de a se ridica în picioare se uită în cufărul de lîngă el. — Ce păstrezi în caseta aceea ? întrebă Iustin. — Aici e o colecţie de ţigăni, şi unchiul Trifon trase un mîner care mişcă un ruiou ce scoase la lumină două sertare pline cu ţigări de toate dimensiunile. Unele erau cu tutunul scuturat, altele puţin turtite datorită ruloului care le prindea la capete, toate însă aveau hîrtia îngălbenită de timp. Iustin citea cu glas tare mărci englezeşti, americane, egiptene, ruseşti şi chiar japoneze. — De cît timp stau aici ? întrebă Iustin privindu-le cu atenţie, trecînd cu degetele priintre elle, răsucindu-lle, ridicînd cîte una cu grijă, să nu cadă tutunul din ea. — Păi, să fac o socoteală... Dacă Scriban a murit împuşcat în '44, cred că le colecţiona de cîţiva ani... Sînt în caseta asta de aproape patruzeci de ani. — Patruzeci de ani ? ! Spune-mi... Scriban a murit împuşcat ? — N-ai ştiut ? — Ba da, dar acum, văzînd un obieot ce-li aparţinuse, pe care l-a ţinut în palmă... — Hai, treceţi dincolo, lăsaţi vechiturile, zise Amalia care apăruse în spatele lor ţinînd în mînă o tavă pe care zornăiau trei pahare. După asta fac şi o cafea. Intrară în dormitor. Iustin îşi plimbă ochii prin cameră cu acea plăcere de a recunoaşte odaia în care asculta poveştile unchiului Trifon despre familia lui, înconjuraţi de mobila veche, tablourile de pe pereţi, obiectele de argint aşezate pe etajere, 94 toate strălucitoare, bibelourile şi fotografiile de pe bufet, rafturile cu cărţi, cele două fotolii şi patul bătrînului acoperit cu un macat roşu. Unchiul Trifon se aşeză pe fotoliul de iîngă fereastră — locul lui preferat — şi trase lingă el o măsuţă pe care puse rîşniţa şi cutia de tablă ce-i ţinea loc de scrumieră ; îşi strînse la gît halatul din diftină albastră, uzat pe la mîneci şi gît, şi începu s-o urmărească cu privirea pe Amalia care turna vin în pahare, curios să vadă cît îi va da. — Pentru tine mai puţin, se adresă ea unchiului Trifon. Noroc, Iustine I Bine ai venit ! şi bătrîna se aşeză pe pat gustînd încet. Unchiul Trifon îşi înmuie buzele în paharul cu vin, dar nu-l bău pe tot, vrînd să-şi amine plăcerea, sesiză însă nedumeri ! rea lui Iustin cînd văzu că Ama!ia .rămîne cu ei, că nu se duce la bucătărie să-şi vadă de treburile ei, aşa cum făcea de obicei ; bătrînul ii zîmbi peste marginea paharului şi ridică din umeri, semn că n-are ce face. Iustin trăia o bucurie ascunsă, era ceva nou în atitudinea Amaliei care îi confirma cele presupuse mai înainte : o împotrivire mocnită, tăcută, dar mereu prezentă în sufletul ei, ca şi cum ar fi spus că trebuie să ştie de ea, să ţină cont de persoana ei, dorindu-se implicată în tot ce se petrecea în casa aceea. — Şi aşa cu biata Uz, zise Amalia lăsînd paharul pe masă. Şi pe mine mă doare aici, în dreapta, ia ficat, continuă ea uitînd că înainte spusese că se slimte destu!! de bine. — Nu-ţi face griji ! o linişti unchiul Trifon. Doctorul ţi-a spus că n-ai nimic ! şi în glasul lui apăru o notă de fermitate, dorind parcă să-i arate lui Iustin că aricind poate să pună la punct anumite lucruri, nedumeriri sau neînţelegeri. — Unchiule Trifon — zise Iustin privindu-l în ochi, vrînd să schimbe discuţia, să curme disputa dintre ei. Mătuşa Liz a lăsat o scrisoare, un testament, în care spune să fie pomenită — la parastasele morţilor din familia ei — şi mătuşa Ana. E prea bolnavă s-o întreb ce a determinat-o să-şi îndrepte gîndurile spre ea... Ce legătură este între Ana, Nicolae Hălmăgianu şi măştile împotriva gazelor ce se foloseau în timpul războiului ? Mi s-a părut bizară apropierea Anei de o afacere cu un produs necesar în război... — Nu e vorba de măştile pentru gaze — preciza bătrînul aprinzîndu-şi ceaJaită jumătate de ţigară, punînd chibritul în cutia-scrumieră, aşezînd capacul pe ea -, ci de cartuşele filtrante care se montau (la măştile cu gaze. — Bine... dar ce legătură a fost între mătuşa Ana şi aceste... cartuşe filtrante ? I Văd că ştii destul de bine povestea ? 95 Bătrînul trase din ţigară, aruncă fumul încet spre fereastră, îl privi cum se desfăşoară ca un fuior în aer şi rămase aşa cîteva clipe, apoi zise cu glas încet : — E o istorie complicată... toate sînt legate între ele... Tăcu din nou. Degetele cu oare ţinea ţigara îi tremurau uşor ; privea undeva, spre cerul plumburiu din fereastră. Afară începuse să plouă, picăturile mici şi dese trăgeau sfori transparente prin faţa geamului. Copacii de pe stradă, loviţi de vîntul acestei toamne, se clătinau neputincioşi, desenau cu cărbune, pe ecranul cenuşiu al norilor, imagini de apocalips. Paşii trecătorilor răsunau cu claritate, uneo-rii, cîte o pa\ă de vînt se izbea în fereastră, apoi pleca şi lăsa in urma ei un gol, o linişte profundă, în care se auzea doar sunetul monoton al pendulei şi al andrelelor mînuite cu îndemînare de mîinile Amaliei. Bătrîna se aşeză pe pat, se rezemă de o pernă, începu să tricoteze ; număra ochiurile, mişca încet buzele. In cameră, cele două sunete — al pendutei şi aii andrelelor — aminteau de cel care se auzise pînă atunci, cel produs de rîşniţa de cafea. Sunetele rezumau raporturile dintre cei doi bătrîni : primul — al rîşniţei — scrişnet de pietre frecate între ele, zdrobind boabe de cafea, zdrobind energii şi voinţe, subjugînd viaţa şi aspiraţiile, al doilea — ce! produs de andrele — mărunt ciocănit de pasăre pe o scoarţă tare, dură, aproape metalică, imposibil de pătruns, de învins, ciocănit neputincios, fără tenacitate, întîmpiător şi efemer, iar între ele şi deasupra lor, sunetul pendulei care reprezenta o casă, o viaţă, un trecut, adică timpul — ce le măsura pe cele două — suprem şi neiertător. — O istorie complicată, repetă unchiul Trifon parcă aducîn-du-şi aminte de cuvintele rostite mai înainte. O poveste legată de Catinca şi de Scriban. Locuiau atunci pe Bulevardul Jianu... Mă duceam mai rar la ei, eram totuşi avocatul familiei. De procesele lor se ocupase o vreme Răşcanu, el fusese şi secretarul lui Scriban — cît timp lucrase la laşi — apoi Răşcanu s-a însurat cu Elvira, sora Catincăi şi s-a mutat la Bucureşti. Atunci, Scriban era rezident de Prut. Eu intrasem la Banca Naţională, eram consilier, apoi am devenit director. Scriban era un inginer capabil, dar, în cele avocăţeşti nu se pricepea, uneori mă consulta în diverse probleme cu aspecte juridice. în seara de care îţi povestesc, fusesem şi eu invitat. Catinca îmi spusese la telefon că Scriban are nevoie de mine, să vin mai devreme. Am înţeles că era şi ea interesată, că era ceva care o privea direct, am simţit asta în glasul ei, părea îngrijorată. — Spune-i şi despre casa din Jianu ! interveni mătuşa Amalia. 96 Bătrînul tresări, nu o crezuse atentă la ce povestea. Iustin zîmbi. — Despre salonul şi terasa de la parter — continuă ea nestingherită —, despre biroul lui... Dormitoarele de la etaj erau la fel de frumoase ! — Amalia ! zise răspicat bătrînul încruntîndu-se. Te rog să nu mă întrerupi ! Ştiu eu cum să-i istorisesc, şi trase din ţigară, puse scrumul în cutia de metal şi trînti capacul cu un gest nervos. Amalia ridică privirea, constată de unde veni zgomotul şi îşi văzu mai departe de tricotat. Aşaaaa, spuse unchiul Trifon cu voce cîntată, incercînd să-şi reia gîndul. Biroul lui Scriban avea o uşă glisantă care ţinea cît zidul, era în permanenţă deschisa, nu-i plăceau uşile ferecate, sau geamurile mici, era amu! spaţMlar întinse, al dimensiunilor ce se desfăşurau pe suprafeţe largi. Urma apoi un salon cu o mulţime de canapele şi fotolii, în jurul unui şemineu în care ardea întotdeauna un foc cu lemne şi în continuare un alt saion mai mic, rotund, pentru fumat şi citit ziarul. Camerele erau delimitate doar de nişte perdele grele care niciodată nu erau trase. Trebuie să-ţi spun că invita aici multe personalităţi politice, aveau loc discuţii, încăperile îi erau chiar necesare. în interior, era o terasă imensă cu pereţi din sticlă, spre care coborai cîteva trepte, unde găseai diferite plante exotice, trandafiri, tufe de liliac şi caprifoi - răsadurile fuseseră luate de la Ţintea, de la casa bătrînească —, încît aveai senzaţia că te afli într-o seră, fiind totuşi dominată de o masă lungă cu scaune cu spetează înaltă. De aici puteai privi curtea, un mic parc cu un chioşc la mijloc, construit din lemn de mesteacăn. Cînd Scriban venea acasă tot parterul îi aparţinea, ceilalţi, Catinca şi copiii, se retrăgeau la etaj unde erau dormitoarele. îi plăcea să se plimbe în linişte pe terasă, apoi prin salon, după aceea se aşeza la birou şi îşi vedea de lucru. Casa semăna cu el, cu stăpînul care o construise. !n seara aceea Scriban stătea la birou, citea nişte acte, din cînd în cînd scria ceva. Eu mă aşezasem în salonul cel mic, răsfoiam Universul pe care-l luasem din cufărul ce l-ai văzut, cufărul cu cercuri de metal. Focul ardea in şemineu, cîteva lămpi cu picior aruncau o lumină palidă, cu umbre lungi. Mă uitam la Scriban, din locul în care eram puteam să-l privesc : figura prelungă, nasul drept, ochii negri, frunte înaltă, păr bogat, o faţă cu trăsături regulate, greu de cunoscut, de intuit. Avea o eczemă lla gît, nările vibrau uşor la fiecare respiraţie, cînd vorbea se dilatau, privirea concentrată, uneori aspră. Purta întotdeauna o haină de culoare închisă, pantaloni reiaţi, vestă gri, cravată cu nod gros în care era înfipt un ac cu un mic briliant. Cînd citea îşi punea monoclu, nu din cochetărie, nu vedea prea bine cu ochiul sting şi refuza să poarte ochelari, se considera 97 încă tînăr, dorea să placă femeilor, era de altfel singura lui slăbiciune. In buzunarul de sus al hainei avea întotdeauna o batistă afl'bă pe care o ţinea uneori în dreptul eczemei de la gît, acesta a fost primul amănunt, primul gest, pe care i l-am remarcat cînd a venit la Ţintea, în casa bătrînească a Colonelului Ion Argbir. întreaga lui fiinţă radlia încredere, siguranţă, putere, era însă lipsit de insolenţă sau aroganţă ; rostea cuvintele rar, cu un calm aparent, apăsa pe unele silabe în aşa fel încît uneori fraza lui avea o intonaţie deosebită, parcă trăgea în el cuvintele, le înghiţea, rotindu-le mai întîi în gură. Scriban stătea la birou, îşi vedea mai departe de lucrările lui. Eu mi-am luat privirea de la el. Din cînd în cînd mă întreba cîte ceva, îi răspundeam, apoi continuam să citesc ziarul. Distanţa dintre noi făcea ca vorbele să plutească leneşe prin încăperile spaţioase, ne auzeam foarte bine şi aceasta ne dădea senzaţia că nu sîntem nici prea aproape, dar nici prea departe pentru a nu mai putea comunica. Relaţiile dintre noi semănau cu locurile pe care le ocupam, destul de depărtate, fără să fim despărţiţi definitiv, ceva ne lega, poate însăşi casa aceea... — Nu casa I interveni Amalia, spre uimirea bătrînului. Nu casa vă ţinea legaţi unul de altul I Catinca era aceea care vă unea. Scriban se purta rece cu tine pentru că simţise că-i faci curtei Catincăi, aflase că o iubeai din tinereţe. De ce nu-i spui cît ai pătimit pentru femeia aia ?! De ce nu-i spui că Scriban îşi găsise o amantă la laşi, o actriţă frumoasă şi deşteaptă ?! Dacă vrei să-i povesteşti despre ei, atunci trebuie să-i spui tot adevărul I — Amalia ! strigă bătrînul pentru prima dată. Te rog, foarte mult, să nu te amesteci ! şi în glasul lui puteai recunoaşte vocea stăpînului, acea autoritate care frîngea orice manifestare, reteza orice intervenţie, încercare de eliberare, sau alt adevăr decît cel propus de către el. Amalia amuţi, lăsă privirea în jos, resipră adînc, apoi continuă să tricoteze, să lovească andrelele de metal între ele, scoţînd acelaşi sunet sacadat, mic, inofensiv, dar tenace, în care parcă îşi găsea liniştea, împăcarea şi speranţa. Unchiul Trifon tăcea, rupse o ţigară în două, aprinse o jumătate şi puse chibritul în cutia de metal repetînd acelaşi ritual al capacului pe care de data aceasta nu-1 trîntise, ca şi cum nimic important nu se întîmplase, nimic nu i-ar fi tulburat buna dispoziţie, încrederea şi siguranţa, intervenţia Amaliei fiind doar un prilej de a-şi aprinde o ţigară. — Aşaaa, cum îţi povesteam... Eu răsfoiam ziarul, deodată el m-a întrebat : — Care moli e preţul ţiţei ului ? — 7700 lei tona, i-am răspuns eu după ce am găsit rubrica respectivă, şi cuvintele au ajuns la el plutind prin spaţiul încăperilor, trecînd parcă cîteva secunde, apoi ll-am auzit spunînd ; — Dar bursa ? — Astra Română 900, Redevenţa 240, Creditul Miner 298, Reşiţa 490, Cartea Românească 380, IRDP-ul 91. 98 — Hm, Redevenţa scade mereu... a zis el. Eu nu i-am răspuns, mi-am văzut mai departe de lectura gazetei : „Suprimarea ziarelor Adevărul, Dimineaţa şi Lupta, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri. Japonia invadează China. Continuă luptele în Spania, Italia ocupă Abisinia. Fuhrerul a devenit conducătorul suprem al armatei. La Capitol rulează filmul «Contesa Waîewska» cu Greta Garbo şi Charles Boyer, Goga a demisionat. Activitatea partidelor este suspendată. Constituţia este modificată. La putere, guvernul Patriarhului Miron. Ministru de interne, Armând Călinescu. Continuă procesul lui Rykov, Buharin, Kerenski şi Rakovski, procuror Vîşinski. Hitler vizitează Roma. Trotzki se refugiază în Mexic. Cehoslovacia îşi apără independenţa. înarmări în Anglia". — Ce soartă crezi că va avea acum Austria ? l-am întrebat eu după un timp. — Tristă, mi-a răspuns Scriban după ce şi-a luat monoclul de Ia ochi. Nu ştiu ce s-a scris în ziare, dar în realitate... La 13 martie trebuia să aibă loc un plebiscit — continuă el să vorbească lăsîndu-se pe speteza înaltă a scaunului, eu rămînînd mai departe la locul meu, cu ziarul în mînă, cu faţa întoarsă spre el. Poporul trebuia să hotărască dacă va rămîne liber sau se va alipi Germaniei. în aceeaşi zi, a sosit un ultimatum de la Berlin. Camoeilarul Austriei, Schuschingg, a cedat. Armatele germane au trecut pe teritoriul Austriei. — Tratatul de ia Saint-Germain ? — S-a dus dracului' Acum se ridică problema Sudeţilor. Va veni rîndul Cehoslovaciei, cu toate că Franţa şi Anglia îi dau asigurări în fiecare zi. — Dar... cum vezi situaţia noastră ? — Dificilă, califică imediat Scriban. Mica înţelegere nu are nici un cuvînt. Legionarii îşi fac de cap, cu toate că pe Codreanu l-au trimis în judecată. Mi-e teamă că vom rămîne iar singuri, aşa cum am fost şi în primul război mondial. — Crezi că va fi război ? — Mai mult ca sigur, şi Scriban îşi puse monoclul la ochi, semn că vrea să-şi continue lucrul. Eu am citit mai departe ziarul. Era linişte, din cînd în cînd se auzeau strigătele şi rîsetele copiilor, Domnica şi Ion, care se jucau in camerele lor de la etaj. Deodată am auzit soneria, ştiam că sosise Nicollae Hălmăglianu pe care-l aşteptam omîn 99 doi. Emanoii, valetul casei, traversă cu paşi înceţi salonul şi se duse să-i deschidă. După ce Nicoiae Hălmăgianu a intrat şi ne-am strîns mîinile, a luat loc într-un fotoliu. Scriban a părăsit scaunul din spatele biroului şi s-a aşezat lîngă noi pe o canapea, semn de amabilitate şi de deplină egalitate în discuţia ce urma s-o avem. în acest timp, eu mă uitam ia Nicoiae, nu-l văzusem de cîţiva ani, nu îmbătrînise prea mult, era aproape aşa cum îl ştiam : obrajii supţi, ochelarii cu ramă neagră, faţa palidă, specifică celor cu sănătatea şubredă. Avea aerul inginerului studios, preocupat de probleme de laborator, poate şi privirea lui de om miop mă făcea să-l judec aşa, dar mişcările sigure, poziţia degajată cu care stătea în fotoliu, mă determinau să înţeleg că e sigur pe situaţia lui, cîstigă bine, îşi cunoaşte puterea şi e destul de abil. Aşteptam curios să văd cum va proceda Scriban, el avea subtilitatea politicianului de înaltă clasă, dar şi forţa robustă a inginerului care colindase în tinereţe dealurile pe la sondele în erupţie şi muncise uneori zile întregi. Cei doi discutau acum despre situaţia petrolului şi rafinăriilor din Cîmpeni. Scriban era un bun cunoscător al zăcămintelor din acea parte a ţării, avea acţiuni plasate în societăţile petrolifere. Acum însă, principala lui preocupare era legată- de funcţia de rezident de Prut. Spre surprinderea mea, Nicoiae a fost primul care „a atacat" amintindu-i că erau vechi concurenţi în petrol, dar nu adversar, iar din motive familiare — despărţirea Irinei Orleanu de Andrei Arghir - au fost obligaţi să se vadă mai rar. Zîmbiră amîndoi. Scriban luă o ţigară de foi, tăie un capăt cu un cleşte special şi o aprinse cu gesturi leneşe, calme. Parcă aştepta, îl pîndea, se lăsa incitat. Valetul apăru cu o tavă pe care erau trei pahare cu bătură în care pluteau cuburi mici de qheaţă. — Trebuie să recunosc — zise Nicoiae care continua să aibă iniţiativa în discuţie, strîmbîndu-se puţin, poate deranjat de băutura rece care nu-i făcuse bine la ulcerul lui — că am fost surprins de invitaţia ta. Ai o funcţie care nu-ţi lasă prea mult timp liber, şi parcă ar fi vrut să spună : „de ce m-ai chemat, ce vrei, ce urmăreşti ? !" — Lasă Nico! — aşa îi zicea Scriban cînd se întîlneau în familie — pentru tine am timp oricînd, noi am rămas în relaţii bune, şi pe faţa lui apăru un surîs de satisfacţie şi siguranţă. — Nici vorbă, amîndoi am lucrat în petrol, amîndoi am fost buni cumnaţi, aşa că nu văd nici un motiv de discordie, dar... Aici se opri, puse paharul pe o măsuţă de lîngă fotoliu, fiind din nou tentat să-l întrebe de ce 1-a chemat ; se abţinu, nu voia să pară curios, interesat, nu dorea să se grăbească, să precipite convorbirea ; dovedise din nou cît este de abil şi de 100 şiret, apoi continuă : Ce mai face Catinca, Ana, Măria, Elvira ? Sint bine ? Dar copiii ? — ...Cum îi ştii, dacă vrei să rămîi Ia noi Ia cină îi vei întîini, i-am invitat pe toţi... EmanoiI ne-'a servit cu ţigări dintr-o casetă de argint, apoi a mai turnat în paharele care rămăseseră goale. Scriban a ridicat privirea spre ei, a fost suficient să sesizeze că vrea să ne lase singuri. Nicoiae nu-i răspunse, de aitfel nici Scriban nu aştepta, parcă asculta paşii valetului care se îndepărtau ; puse ţigara de foi pe marginea unei scrumiere, rămase cu privirea într-acolo cîteva clipe, apoi ridică ochii spre Nicoiae. Cei doi se uitau unul la altul. — Cred că te-ai întrebat de ce te-am invitat, zise Scriban, apoi tăcu. Nicoiae îl privea prin ochelari fără să clipească, pe faţa lui nu se mişca nici un muşchi, mi-am dat seama că e destul de tare şi de sigur pe el. — Mai ales acum, continuă Scriban, cînd familiile noastre s-au despărţit definitiv prin divorţul Irinei de Andrei. Vreau să-ţi spun din capul locului că nu încerc să-i împac, nu pentru asta te-am invitat, şi Scriban tăcu din nou, trase din ţigara de foi, aruncă fumul într-o parte şi îşi „prinse" un deget în marginea vestei aşezîndu-se comod pe canapea, picior peste picior, cu o detaşare care pe Nicoiae îl puse în gardă. — Eu am o deviză, spuse el mai departe, nu încep niciodată ce nu pot termina. Am ceva acţiuni în petrol, păduri şi industria forestieră, treburile mele de la laşi nu-mi permit să mă ocup şi de alte afaceri. Scrliban se oprii pentru cîteva secunde, ne primii pe rînd, rămase cu ochii mai mult asupra lui Nicoiae, apoi trase un fum d'in ţigară. M-i-am dait seama cît de bine cafleula fiecare cuvînt, fiecare acţiune, cît de precis îşi prezenta argumentele, era însă lipsit de acea insolenţă ce ar fi iritat adversarul, el ne vorbea cu aerul că am fi amîndoi vechi prieteni, buni camarazi. — Aşa cum discutam şi cu Trifon mai înainte, toate ţările se pregătesc de război, unele pentru apărare, altele pentru atac, la toţi însă industria de armament e pe primul loc. Scriban plasase discuţia în altă parte, eram puţin derutat. — ...şi cum îţi spuneam, continuă el, cred că ştii că noi trei, adică Ana, Catinca şi cu mine l-am botezat pe fiul cel mai mic al lui Andrei. — Iustin ! zise Nicoiae. Cum să nu... îmi amintesc botezul lui de Ia laşi ! zise el încîntat. Mi-am dat seama că Scriban reuşise să-i capteze, să-ii cîş-tige interesul, să-l scoată din prudenţa lui. Scriban sărea de 101 la o idee la alta, de la industria de război la botezul unui nepot, derutîndu-1, în cerând parcă să-l învăluie, navigînd cu abitliitate şi fineţe între două subiecte aparent fără nici o .legătură. — Mi s-a propus o afacere, spuse Scriban scurt, cu glas sec. Fabricarea cartuşelor filtrante necesare pentru măştile cu gaze. Tu eşti un bun inginer chimist, cred că vei putea asigura o producţie de cîteva sute de mii de cartuşe de acest tip... Nicoiae fu surprins, primise vestea bine, nu răspunse imediat, îl privea fără să clipească din spatele ochelarilor lui cu multe dioptrii. — De ce m-ai ales tocmai pe mine ? I Acum, cînd familiile noastre s-au despărţit definitiv ? ! spuse el cu o voce joasă, rostind cuvintele rar, fără grabă, mereu la pîndă. — Sigur că ai dreptate să te întrebi, spuse Scriban afabil, zîmbind, ducîndu-şi batista albă la gît. Eu nu mă pot ocupa de această afacere, nu am timp. Cui să i-o dau în familia mea ? Doctorului Albert, soţul Măriei ? Nu se pricepe. Răşcanu ? A fost numit judecător la Curtea de Casaţie. George ? De el nici nu vorbesc, se ocupă cu politica lui comunistă şi de cînd s-a însurat cu llona, Catinca nu mai vrea să ştie de el. Andrei ? E ofiţer. Deci, nu am pe nimeni în familia Catincăi. Cred că ştii că am fost singur la părinţi, aşa că... Nicoiae îşi luă ochelarii de la nas şi îi şterse bine cu batista, după vechiul lîui obidei. Secundele treceau. Mă uitam la el, avea expresia omului care poartă tot timpul ochelari, orbitele erau mai albe, nevăzute de soare, privirea tulbure, pleoapele strînse, o cută intre sprîncene, obrajii palizi, doar nasu'1 drept, bine înfipt, mă făcea să mă aştept de la el la orice surpriză. Atunci, în clipele acelea, m-am gîndit la mine, eu, avocatul familiei, care asistasem la diferite întîmplări — căsătorii cu dotă, vînzări de terenuri şi case, testamente — aveam acum în faţa mea doi bărbaţi: Nicoiae, şiret şi inteligent, Scriban, abil şi scîntelietor. Bl dorea să-l convingă pe Nicoiae să cîş-tige o sumă de bani dintr-o afacere fără să-i ceară nimic, lipsa interesului părea o cursă, un laţ, în care Nicoiae nu voia să se lase prins. Eram din ce în ce mai curios să văd cum se va desfăşura această confruntare şi ce deznodămînt va avea. Scriban simţise că Nicoiae nu crezuse ceea ce-i spusese, dar, la rîndul lui, Nicoiae ştia că el ştie ceea ce ştiau amîndoi. — Dragă Scriban — spuse el cu aerul intelectualului care rezista puterii pe care o emana Scriban ce-şi sprijinise capul lui mare, ca o fiară, de mîna în care ţinea batista albă — eu te respect ca om de afaceri şi politician, dar nu cred nimic din ce mi-ai spus... Scriban începu să rîdă, primise atacul direct, parcă asta aşteptase, ca şi cum Niculae ar fi muşcat din momeală, acum 102 putea să lovească la rîndul lui, să-i aducă argumente, să-l poată cuceri şi determina să primească oferta. Văzînd însă că Nicoiae vrea să mai spună ceva, nu-1 întrerupse. — Tu ştii, la fel de bine ca şi mine, că în spatele fiecărei intenţii şi acţiuni se ascunde o altă explicaţie despre care nimeni nu vorbeşte, aruncîndu-se în discuţie o justificare formală. Eu nu pot să cred că tu îmi oferi această afacere, din care eu va urma să obţin o sumă destul de mare, fără să-mi ceri nimic ? ! Spuneai că n-ai pe nimeni în familie, dar ai prieteni, colaboratori, pe care i-ai cîştiga definitiv predîndu-le această comandă, dacă înţeleg eu bine. — Da, exact, răspunse Scriban bucuros că-i cere un amănunt în plus. Ai dreptate. Tot ce-ai spus este adevărat, continuă ei aşezîndu-se mai comod pe canapea, ca şi cum ajunsese acolo unde prevăzuse. Da, ai dreptate, repetă el. Nicoiae părea surprins, se aşteptase să fie contrazis. — N-am vrut să ocolesc partea care nu se vede, aşa cum ai zis tu, dar n-am ajuns acolo, şi zîmbi continuînd să-şi sprijine capul de batista albă pe care o ţinea ia gît, în dreptul eczemei. Nicoiae rîse şi el, semăna mai mult a rînjet, fără să ştie că mai făcuse încă un pas pe drumul dorit de Scnrban. — îţi spuneam de Ia început că Ana, Catinca şi cu mine, l-am botezat pe Iustin, copilul lui Andrei. Ţi-ai amintit de faimosul botez de la laşi la care ai fost şi tu... Acum însă, după divorţul dintre Irina şi Andrei, Alex, copilul cel mare a rămas la el, iar Iustin la maiică-sa, ila Irina. Andrei îi trimite lunar o sumă de bani, dar ca militar nu are o soldă prea mare, aşa că... Ne-am gîndit cum să procedăm ca Iustin să ducă o viaţă mai bună, mai îmbelşugată, acum, în vremurile de azi care sînt atît de grele şi nesigure pentru toţi. Irina a rămas în Casa cu lei împreună cu cel mic şi cu bătrîna Olimpia, deci, două femei şi un copil, cu atîtea nevoii, şi trăiesc doar din oe le trimite Andrei ca pensie pentru copil, şi, poate din ce-i mai dai tu... — Da, e adevărat, confirmă Nicoiae, întrevăzînd posibilitatea de a scăpa de această obligaţie impusă de Emilia, soţia Iui. — Aşa că noi, în calitate de naşi ai lui Iustin, am considerat de datoria noastră să-l ajutăm într-un fel sau altul. — De ce nu daţi beneficiul acestei afaceri lui Andrei, care la rîndul lui să-l trimită copilului, replică imediat Nicoiae parcă dezmeticit. — Nu vrea să primească, e un ofiţer mîndru şi încăpăţînat. Am încercat să-l convingem, dar n-am reuşit. Deci... în spatele acestei afaceri, atît de prozaice despre cartuşe filtrante necesare măştilor cu gaze, se află o parte sentimentală, şi Scriban zîmbi, 103 luîndu-şi batista de la gît, schimbîndu-şi poziţia picioarelor, semn că a terminat ce a avut de spus. Nicoiae tăcea, rămase nemişcat, fără să clipească, parcă o maşinărie întreagă intrase în funcţiune calculînd tot ce-i spuse Scriban; ochii lui, din spatele ochelarilor, se făcuseră atît de mici încît nu mai rămăseseră decît o linie subţire, o dungă tăioasă. Clipele treceau. Scriban nu se uita la el, îşi pregătea o altă ţigară de foi, căuta cu privirea cleştele. Parcă intenţionat îl lăsa să se gîndească în voie, dar, în acelaşi timp, simţeam siguranţa lui deoarece ştia că Nicoiae e tentat să cîştige bani şi va trece peste aceste amănunte care i se păreau neclare, chiar periculoase, pline de neprevăzut. Deodată, Nicoiae spuse ! cu gias subţire .pitiiigăiat, gîtuiit : — Cît ?' — Ce cit ? răspunse Scriban fără să-şi întoarcă privirea spre el. — Cît vrei tu ? Care-i partea ta ? Cleştele prinse marginea ţigării de foi şi clănţăni scurt, producînd un sunet metalic, duse ţigara ia gură, apoi mîna lui Scriban se îndreptă spre brichetă, şi înainte de a o aprinde, rosti sec : — Nimic. în acea clipă am înţeles că explicaţia pe care Scriban i-a dat-o anterior — trecînd chiar peste tentaţia lui de a cîştiga bani — nu-l convinsese, nu se lăsase cucerit, rămăsese la fel de lucid, de rezistent, nu voia să rişte nimic. Scriban era sur prins, fără să fie dezorientat, fără să fie descumpănit, chiar zîmbi, sau poate mi se părea, aşa cum ţinea ţigara în gură. — Cum nimic ? I întrebă Nicoiae cu glasul rece, fără să se mişte. — Aşa cum ai auzit, şi Scriban apăsă pe brichetă şi o flacără mică, albastră, apăru în dreptul feţei. Pentru Iustin 50% din beneficiu, 5% celui care aduce comanda, iar restul pentru tine. Fiind chimist şi avînd laboratorul de la Cîmpeni, pe care l-ai dezvoltat construind şi o mică fabrică, cred că vei reuşi ca în scurt timp să produci cantuşele filtrante... — Nu accept I zise răspicat şi tăios Nicoiae. — De ce ? întrebă cu glas blînd şi calm Scriban, aşezînd bricheta pe măsuţă, producînd un sunet strident. — Nu înţeleg culanta ta. Eşti un om politic, dar rămîi un om de afaceri. îţi plac banii şi ai nevoie de ei. — Ai dreptate, răspunse Scriban continuînd să aibă un vag surîs. Cu o mică completare... Acum am destui să pot trăi liniştit, chiar foarte liniştit, făcînd uneori şi cîte un bine. — Nu te cred, continuă Nicoiae să-l înfrunte. Nimeni nu renunţă la bani atunci cînd ii poate cîştiga. Nlimenii >nu scoate bani din pungă fără un interes ! — Eu nu-i scot, şi Scriban alună fumul de ţigară luîndu-şi privirea de ia ei. — Banii sînt fără măsură, îi replică Nicoiae în continuare. — Da, atîta timp cît nu-ţi place şi altceva... — Ce-ar putea să-ţi placă mai muit decît banii ? ! şi pentru prima dată Nicoiae rîse subţire, ilăsîndu-se pe speteaza comodă a fotoliului de piele, încercînd să-şi destindă trupul, fiind convins că la această întrebare nu există alt răspuns. Femeile ? continuă el ştiind că aceasta era una din slăbiciunile 1 ui Scriban, dorind în acelaşi timp să fiie insinuant, ironic- Da, e un argument pe care i-am uitat, dar şi pentru ele îţi trebuie bani, chiar foarte mulţi. 104 Atunci mi-am dat seama încă o dată că îl cunosc destul de puţin pe Scriban, altitudinea, aerul, zîmbetul! lui nu aveau nimic arogant, era mai mult prietenesc, chiar amical, uşor îngăduitor, dar poate tocmai; acest fel de a fi îl enerva pe NicoSae care-! ,,lovise" amintindu-i de slăbiciunea lui. într-un fel îi insultase. Era mai puternic decît mă aşteptasem. Risca să piardă o afacere cu un beneficiu de cîteva milioane. Scriban continua să fumeze ţinînd ţigara de foi strînsă în dinţi, zimbind, mai bine-zis rînjind, ca o fiară inteligentă. Nu vorbea, se uita în ochii lui Nicoiae care aştepta răspunsul, respira pe gură şi parcă auzeam aerul şuierind, trecînd printre dinţii lui albi, puternici, bine îngrijiţi. Nicoiae îl privea fără să clipească, nemişcat, înlemnit ; cei doi se înfruntau deschis, bărbăteşte. — Ce ar putea să-mi placă mai mult decît banii ? zise în cele din urmă Seni ban cu un glas aproape şopUit, dar şi cu o notă de bună dispoziţie, de altfel tot ce făcea parcă îl distra, îl îneînta, trăia o bucurie ascunsă ce numai rareori ieşea la suprafaţă. Politica, puterea ! continuă el. Tu Nicol, n-ai făcut niciodată politică şi nu ştii ce înseamnă cuvîntul ăsta. Vino cu mine la laşi să vezi ce reprezint eu acolo. Am avion personal, cînd vrei îmi dai un telefon şi plecăm împreună. Cinci zile din săpitămînă stau la laşi într-o casă pe care unii o numesc palat... Mie nu-mi place, e prea mare, e lipsită de căldura acesteia, şi făcu un semn în jurul lui. De altfel Catinca n-a venit decît rareori, spune că nu vrea să fie regină... Poate tu ai avut dreptate... — Ce vrei să spui ? — Recunosc că-mi place să fiu în compania unei femei frumoase, nu mă feresc de tine, mi-ai fost cumnat, dar cu asta n-ai reuşit să mă loveşti pentru că alta e slăbiciunea mea... — A ! Nici vorbă, cum te-ai gîndit că am vrut să te lovesc ?! şi Nicoiae încercă să rida subîire. — Acum poate ai înţeles de ce nu vreau partea mea, i-o tăie scurt Scriban. Nu-ţi este deajuns cuvîntul meu ? Ai un martor, şi făcu un gest cu mina spre mine. El e imparţial, e avocat, poate să ne spună dacă există vreun impediment juridic. L-am invitat aici tocmai în acest scop. 10 5 Nicoiae întoarse privirea spre mine, eu am aplecat capul fără să spun nimic, în semn că totul era legal. — Mă derutează totuşi lipsa ta de interes... interes efectiv. — Interesul meu este de a îndeplini rugămintea Anei şi Catincăi şi să-l ajut pe nepotul şi finul meu Iustin Arghir. Atîta tot. — Ana nu cîstigă nimic, nici Catinca, răspunse Nicoiae cu un început de enervare, apoi îşi scoase ochelarii şi îi şterse cu batista după obiceiul lui. — Ba da ! Cum de n-ai înţeles ! şi pentru prima dată Scriban ridică puţin glasul şi se aplecă spre el privindu-l în ochi. Cîstigă dreptul pe care îl ai cînd dăruieşti ceva, dreptul binelui făcut Irinei, deci şi Orlenilor, un drept pe care îl va avea toată viaţa asupra acestei familii pe care... trebuie să recunosc, n-a iubit-o niciodată. Iar pentru Ana... bucuria şi satisfacţia de-al ajuta pe cel mic. Crezi că toate sînt lipsite de importanţă ? ! — De unde ştii că Irina va primi ? — Ana pleacă mîine la Cîmpeni să vorbească cu ea, vreau în prealabil să am consimţămîntul tău, şi glasul lui deveni tăios, neîndurător. Nicoiae îşi puse ochelarii pe nas, îşi aşeză batista în buzunarul interior al hainei şi îşi ridică privirea spre Scriban. Nu prevăzusem că va fi aşa de tare, că va rezista tentaţiei, în acea clipă am simţit că Scriban poate pierde, că Nicoale, acest bărbat palid, cu obrajii supţi, poate să-l înfrîngă. Deodată, l-am auzit rostind : — Nu te cred ! şi Nicoiae se ridică din fotoliu, semn că şi-a spus ultimul cuvînt. Nici eu nu crezusem că Scriban povestise totul, ceva îmi rămăsese neclar, ca şi cum această discuţie nu avea numai o singură faţă ascunsă, ci două, şi tocmai pe aceea nu o aflasem. Nicoiae se aştepta ca Scriban să insiste, mai ales acum, cînd vedea că tot planul putea să i se prăbuşească, el însă fuma liniştit în fotoliu, îşi scutură ţigara cu un gest calm, îl lăsă pe Nicoiae să stea în picioare, apoi se ridică şi el cu o mişcare moale, avînd pe faţă aceiaşi zîmbet pe care-f ascundea motivind că trebuie să ţină în dinţi ţigara de foi. Ochii lor se întîlniră din nou. Se priveau în faţă, deschis, de data aceasta nici unul din ei nu mai putea evita un răspuns, se ajunsese la ultima limită, trebuia luată o hotărîre. Era momentul decisiv. Totul de 106 pindea de aceste clipe, şansele erau egale, fiecare putea fi învins sau învingător. Nicoiae fusese mai puternic decît mă aşteptasem. Această dispută, această confruntare, în care rămăsese totuşi un necunoscut, un risc, un neştiut, urma să se încheie în secundele următoare. Cel care va vorbi primul va fi învins. Deodată am auzit rostindu-se : — Ce cantitate ? — Cîteva sute de mii. — La ce preţ ? — Convenabil... vei avea un cîştig bun, şi Scriban îl prinse de umeri, satisfăcut că a acceptat. — Pe mine nu mă interesează politica şi nici puterea, zise Nicoiae rîzînd subţire, avînd totuşi o urmă de îndoială şi îngrijorare. Scriban îi întinse mîna. înainte de a ieşi din birou îi spuse : — încă ceva... Nimeni nu trebuie să afle ce am vorbit, e o comandă pentru armată, secretă. I rin ei să-i spui că-i dăruim lui Iustin o rentă lunară. îţi cer aceeaşi discreţie şi în ceea ce o priveşte pe Ana, care mîine va veni la Cîmpeni. Penltru toată lumea : o rentă iu nară. Sper ca la sfîrşîtiil anului să începi producţia, şi Scriban îl apucă de braţ conducîndu-l spre vestibul. Emanoil apăru ca prin minune şi îl ajută pe Nicoiae să-şi îmbrace paltonul. în clipa aceea, uşa de la intrare se deschise cu putere, 'intrară DomnSca şi Ion, copiii llui Scriban, care îl sărutară pe obraz şi alergară în casă. în urma lor, urca încet scara Răşcanu. Se făcură prezentările de rigoare. Nicoiae Hăl-măgîanu îşi luă rămas bun de la noi şi se urcă în maşina ce-l aştepta la marginea peronului. Roţile scrîşniră pe aleea de pietriş care ducea spre poartă. Ne-am întors în birou. Scriban îşi înmuie buzele în paharul cu băutură, părea obosit de îndărătnicia lui Nicoiae, pe faţa lui era însă o lumină de satisfacţie. îi spuse vaietului să ne umple paharele. Ne propuse să stăm în salon, acum biroul i se păru prea mic, voia în acelaşi timp să ne spună că pe noi ne consideră de-ai casei. în salon erau canapele largi, fotolii comode, măsuţe, covoare persane groase, cîteva plante decorative, toate grupate în jurul unui şemineu imens în care pîlpîia un foc, binevenit în acest răcoros sfîrşit de martie. Lămpile cu abajururi de mătase aşezate prin colţuri, aruncau o lumină caldă, primitoare. Afară începuse să plouă cu picături mărunte, dese, duşmănoase. Ceru! era vineţiu, se însera, era linişte, nu se auzeau trăsuri sau maşini, doar uneori răzbăteau strigătele copiilor care se jucau în camerele de la etaj. Toţi se uitau în tăcere la Emanoil care pregătea băutura ; avea mişcări precise, elegante, dovedea o adevărată dexteritate. Emanoil nu era un om 107 prea în vîrstă, poate că avea cincizeci de ani, fusese în cîteva case care făceau parte din elita oraşului, rămăsese cîţiva ani chiar în familia Şuţu. Era distins, stilat .rezervat, elegant, discret şi vorbea frumos ; acum, se lăsa urmărit de privirile noastre curioase. Eu continuam să mă gindesc la discuţia care avusese loc mai înainte, îmi reveni iarăşi în minte ziua în care asistasem la înţelegerea dintre Colonelul Ion Arghir şi Orleanu-Fier privitoare la căsătoria dintre Irina şi Andrei şi a vînzării Casei cu lei. Atunci... o căsătorie şi vînzarea unei case, acum, o afacere, la mijloc fiind copilul lor. Alte vremuri, alţi oameni, alte scopuri, aceieaşi interese într-o altă haină... Cu toate că această afacere era ,,o legătură" între cele două familii, simţeam însă că era o punte care — în mod cu totul bizar — îi despărţea, ceva îmi rămăsese nelămurit... Parcă Scriban nu spusese totul, avem senzaţia că mai există o altă explicaţie care ar fi putut să-i fie străină chiar şi lui. Aş fi vrut să mă duc la Catinca, să-i comunic rezultatul convorbirii. Nu puteam însă pleca de lîngă cei doi fără un motiv, mă străduiam să găsesc ceva, dar... Deodată, l-am auzit pe Scriban spunînd : — Dar ce-i cu Elvira ? Nu vine în seara asta ? se adresă el lui Răşcanu. — A plecat mai devreme de acasă, s-a dus la o prietenă. Trebuie să sosească. Ridicarăm paharele. Scriban îmi zîmbi, semn de reuşită comună. — Deci... lată-i pe domnul Nicoiae Hălmăgianu I zise Răşcanu aşezîndu-se în fotoliul din dreapta şemineului. Faimosul inginer de la Cîmpeni. — Nu e chiar faimos, dar e un bun inginer chimist... care nu mai crede în oameni. — Poate are dreptate, după cîte am auzit e un afacerist. — Aşa a zis şi el. Acum însă s-a înşelat, am vrut să îndeplinesc rugămintea Catincăi şi Anei, şi Scriban îmi zîmbi din nou cu satisfacţie. In seara asta am dorit să fac un bine, să-mi fac un bine, sublinde el, aşa cum în trecut domnitorii construiau o biserică după un război ciştigat. !-a fost greu să înţeleagă, dacă eram în locul lui poate reacţionam la fel... — Ce război ai ciştigat ? întrebă Răşcanu, căruia nu-i scăpă remarca. — O să aflaţi mai tîrziu, răspunse el sec, întinzînd mîna spre havana pregătită de valet. In clipa aceea apăru în salon Rex, dinele lui Scriban, un alsacian mare, voinic, cu părui! negru pe spate, cu ochi inteligenţi ; fusese pînă atunci în camerele de la etaj, se jucase cu copiii. Scriban întinse mîna spre el şi începu să-I mîngîie, apoi clinele se lungi la picioarele lui astfel încît să-i simtă talpa 108 piciorului pe cap ; căscă lung în căldura plăcută a şemineului şi rămase acolo nemişcat. — După cîte am înţeles — reluă discuţia Răşcanu — ai renunţat /la ceva în folosul! iui. — Exact, răspunse Scriban absent, trăgînd din ţigară, savu-rînd-o. — Bani ? ! — Da. — Tu ai renunţat să cîştigi bani ? — Aşa cum ai auzit, şi Scriban nu-şi întoarse nici cel puţin privirea spre el. Răşcanu era un bărbat nu prea înalt, slab la trup, faţa prelungă, păru! blond, rar, ochii cenuşii, foarte vioi, priviri iuţi, mîini frumoase cu degete lungi pe care le mişca mereu cînd vorbea ; destul de nervos, se stăpînea cu greutate, mereu complexat in faţa lui Scriban, gata să se ia la ceartă, să-l întărite, să intre mereu într-o dispută cu el. Lucrase împreună cu Scriban la laşi, trăise o perioadă în umbra lui, el îl numise in funcţia de şef de cabinet şi consilier personal. S-a însurat cu Elvira, sora Catincăi, a fost numit judecător la Curtea de Casaţie şi s-a mutat în Bucureşti. în sfîrşit, îşi vedea visul îndeplinit. Nu putea să uite că toată cariera, căsătoria cu Elvira, chiar şi casa în care locuia, se datorau lui Scriban, se împăca greu cu gîndu! că niciodată nu va putea plăti această datorie, deci ascendentul lui Scriban asupra lui era definitiv. Avea o inteligenţă de chiţibuşar — cum îi spunea Scriban — găsea întodeauna acele mici amănunte care puteau răsturna o situaţie. •- Tu ce părere ai Trifone ? m-a întrebat Scriban. Ai tăcut tot timpul. Ai reuşit să înţelegi gestul meu ? Tu mă cunoşti destul de bine, am lucrat împreună ani de zile... — Drept să-ţi spun, nu cred în actele gratuite, am zis eu cu glas încet. In spatele fiecărei acţiuni se află ceva care ne determină să luăm o hotărîre într-un sens sau altul. (Nu voiam să mint, doream chiar să-l înfrunt, am simţit că era neplăcut surprins de părerea mea, şi-a scuturat ţigara în scrumieră cu un gest nervos). Ai spus că aceasta e dorinţa Catincăi şi Anei... poate e adevărat, pentru că... Vine o zi, cînd, după ce ţi-ai realizat o mulţime de scopuri, ai o poziţie în lume, o oarecare avere, aceste plăceri nu te mai mulţumesc. Sînt satisfacţii mai mari decît cele pe care ţi le dau banii, aici ai dreptate. -— Ai auzit ce-a spus Trifon ? s-a adresat el lui Răşcanu. — Nu e o noutate, zise Răşcanu mereu în opoziţie. Funcţia, poziţia, postul... — Nu-mi place cuvîntul „postul". Un funcţionar poate să ocupe un post bun sau rău, dar eu ? şi în glasul lui am simţit o notă dură, metalică. 109 — Bine, să zicem funcţia, dacă acest cuvînt te mulţumeşte, în fond e vorba de locul pe care-l ocupi în ierarhia puterii. — N-ai spus un lucru rău. Tu ai dorit să fii judecător pentru că voiai să stai pe podium, îmbrăcat în robă, să baţi cu pumnul în masă, să-i simţi pe avocaţi cum se uită în ochii tăi să vadă în ce toane eşti, iar pe deţinuţi să-i ştii cum tremură ca nişte animale în boxa lor. Toate astea îţi aduc o plăcere imensă, acolo, în tine, înăuntru, pentru mine însă e prea puţin... aproape că-mi displace, îmi repugnă. — Ai vrut să-mi aminteşti că datorită ţie am fost numit acolo ? îi replică Răşcanu schimbîndu-şi piciorul pe care se sprijinea, cu un aer nemulţumit, făcînd eforturi să se stăpînească. — Nu, n-am vrut să spun asta, dar dacă ai ţinut să sublimezi... Poţi trăi satisfacţia de a avea putere, nu prin exercitarea ei directă, adică privarea oamenilor de libertate, ci altfel, mai rafinat, de pe o poziţie mai înaltă... în momentul acela intră în salon valetul, ţinea în mînă o tavă de argint cu trei ceşti cu cafea diin care ieşeau aburi Clinele, Rex, ridică automat capul şi începu să mîrîie încet, avea o adevărată antipatie faţă de el, îl ura. Emanoil se opri în loc, Scriban îl mîngîie pe Rex cu piciorul, dinele încetă să mai mîrîie. Emanoil se apropie cu paşi temători, puse ceştile de cafea pe cîte o măsuţă, în dreptul fiecăruia, apoi ieşi din salon. — Ai văzut raporturile dintre noi ? zise Scriban zîmbind, spri-jinindu-se mai bine în coatele lăsate pe rezemătoarea fotoliului, cu ţigara de foi între degete. Eu îl stăpînesc pe Rex căruia îi place să-mi simtă piciorul pe cap, la rîndul lui îl stăpîneşte pe Emanoil pe care îl urăşte, care tremură de fiecare dată cînd îl vede. Eu nu savurez plăcerea de a-1 vedea pe Emanoil temîn-du-se de dinele meu. — Dar îţi place să-l ştii stăpînit de tine. — Da, răspunse Scriban zîmbind. — Spuneai ceva despre raporturi, am înţeles insinuarea. Ai vrea să mă vezi în locul lui Rex, iar pe toţi ceilalţi, adică mulţimea, în locul valetului, şi Răşcanu continuă să-l înfrunte, să vorbească deschis, dar în aceiaşi timp să-l întărite, căzînd el însuşi în această cursă, neizbutind să rămînă calm. — ...nu cred, răspunse cu glas încet Scriban, sorbind din cafea. Cu toate că nu întîmplător am intervenit pentru postul tău de la Curte. Cine ştie cînd voi avea nevoie de tine... Vreau să-ţi spun ceva despre care n-am discutat niciodată pînă acum, azi. te simt destul de sincer... Erai asistent la facultatea din laşi, te-am luat de acolo, te-am numit şeful meu de cabinet şi consilier, ai trăit 'm preajma mea cîţiva ani, am fost de acord să te însori cu Elvira, te-am ajutat să ajungi la Curte... Nu te-am 110 umilit însă niciodată ! Recunoaşte ! şi glasul lui căpătă o notă dură, aspră. — Da, e adevărat, zise Răşcanu cu glas stins, fără să-i facă plăcere. Tu subjugi omul şi îi dai senzaţia că e chiar o bucurie pentru el. Umilinţa ta e altfel, e rafinată, ai dreptate, dar e cu atît mai greu de suportat decît dacă ar fi deschisă, pe faţă, ştiută... — Dar dacă vreodată — continuă Scriban parcă neauzind cele spuse de el — mă vei prinde in boxă, ţine minte ce-ţi spun acum, tu vei fi acela care mă va trimite la ocnă sau la moarte, fără nici o urmă de regret. Ştii de ce ? şi Scriban se apropie de el aruncînd fumul de ţigară într-o parte, privindu-l fix în ochi. Pentru că îţi place să ai bucuria de a-l simţi pe Emanoil tremurînd la vederea dinţilor lui Rex, bine înţeles, motMnd că este necesar — în momentul acela — din motive politice, de securitate, de rezistenţă împotriva răufăcătorilor, pretexte se găsesc întotdeauna... Şi cum îţi spuneam, dacă voi ajunge în boxă, tu nu vei ţine cont că ţi-am fost prieten, că te-am ajutat să îmbraci roba de pe tine, pentru că eşti bun de execuţie, de călău, uneori eşti chiar necesar... cu toate că aş dori să n-am nevoie de tine... Eu te-am inventat şi tot eu mă feresc de tine ! — Unealta necesară I zise Răşcanu printre dinţi, cu ochii congestionaţi, cu părui lui rar şi blond răvăşit la tîmplă. — Da, zise Scriban atît de încet încît parcă nu i-am auzit glasul. Nu trebuie să ne minţim, cel puţin între noi să recunoaştem adevărul. Ascultă Răşcanule I Eu ştiu bine unele lucruri, chiar mai bine decît vă închipuiţi voi. Şi pentru că eşti aici, Trifone, trebuie să-ţi spun că ştiu că o iubeşti pe Catinca de ani de zile, că nu-i eşti indiferent, mai ales în ultimul timp, de cînd stau la laşi şi s-a zvonit că am acolo o amantă. — Scribane I am zis eu atunci revoltat de îndrăzneala şi curajul lui. Tu poţi crede orice vrei, dar nu sînt de acord să insinuezi asemenea fapte cît timp nu ai probe, cînd te bazezi numai pe presupuneri ! — Aş putea să (Ie am, dragă Trifo-ne, a 2iis el cu glas calm, parcă jucîndu-se mereu cu noi. Nu doresc să am asemenea plăceri, ce vrei, ăsta sînt, important este că nu mă las minţit, restul... — Restul ? I Ce crezi că e important pentru tine ? interveni Răşcanu spre fericirea mea. Scriban ttăcu, îşi lăsă privirea spre focul din şemineu care abia mai pîlpîia, stinse ţigara cu un gest moale, sorbi ultima picătură de cafea, apoi rămase nemişcat cîteva clipe. Mă uitam la el, îmi dădeam seama cît de abil putea să-şi cîştige superioritatea asupra noastră ; faţă de mine prin acea aluzie de 111 adulter, faţă de Răşcanu determinîndu-l să-şi recunoască rolul de simplă unealtă, de executant feroce şi dur, lăsîndu-şi mereu un loc aparte. Deodată, se răsuci în fotoliu şi ne privi pe rînd. — Există ceva mai de preţ decît banii, plăcerea de a trimite pe cineva la ocnă, bucuria de a te culca cu o femeie... există ceva mai important pentru mine. Politica I Şi nu numai atJt ! Bucunia pe care o trălieşti cînd în politica pe care o du di ai atîta putere încît să nu mai minţi, aşa cum am procedat eu cu Nicoiae, fără nici un gînd ascuns. S-a spus că adevărul e cea mai bună minciună. Dar cine are atîta forţă de a folosi acest dicton în politică ? Cine are atît curaj ? I spuse el cu glas ridicat. Tăcu iarăşi cîteva clipe ; II mîngîie cu piciorul pe Rex. Avea ochi mari, dilataţi în orbite, trăia un moment de tensiune, de încordare, era prima dată oînd îl simţeam dispus să vorbească despre ei], despre gîndurliile lui. — Zilele trecute eram ia laşi... Am deschis uşa cabinetului, nu-mi place să-mi deschidă altcineva uşa, mi-am văzut degetele pe mînerul rotund de argint. Am răsucit braţul, am mişcat mîna şi am închis uşa Ia loc. Eram singur, mă uitam la mine, parcă mă jucam acolo. Şi atunci ştii ce mii-a trecut prin cap ? şi ne privi pe rînd cu aceiaşi ochi mari, transfiguraţi. Nimic nu e mai important pentru mine decît să pun mîna în fiecare dimineaţă pe acel zăvor de argint care parcă îmi deschidea uşa spre locul de unde pot >să aud ,să simt, să gîndesc, să visez, să iubesc, să văd (tot ce se petrecea în jurul meu, viaţa întregului ţinut care depindea... de acel mîner de argint. Aş fi capabil să dau orice, bani, avere, linişte, chiar viaţa, dar în fiecare dimineaţă să simt în palmă metalul rece al mînerului ! Nimic nu e mai fascinant decît sentimentul că de tine, de voinţa ta, depinde destinul a mii de oameni, că de modul în care tu gîndeşti şi hotărăşti, depinde viaţa lor pe care la un moment dat o simţi într-o privire anonimă care nu minte-.. Distant şi apropiat, înţelegător şi dur, aspru şi blînd, încrezător şi fără cutezanţă, ferm şi plin de îndoială... şi atunci, cînd rămîi singur, după ce ai fost ovaţionat, după ce ai fost ridicat în slăvi, lăudat, linguşit, venerat, atunci să te îndoieşti de totul şi de toţi, să rămîi lucid, cu capul pe umeri, cu judecata întreagă, pentru că altfel îţi pierzi mintea şi nimic nu e mai periculos decît nebunia puterii... Tu, Răşcanule, mi-ai spus odată un dicton din dreptul roman care rezuma foarte bin raporturliile dinre oamenii în societate. Do ut des... — Du ut facias, iacio ut des, ooniiinuă Răşcanu cu o oarecare mîndrie pentru cunoştinţele lui. 112 — Deci, îţi dau să-mi dai, îţi dau să-mi faci, îţi fac să-mi dai, cu alte cuvinte nimic pe gratis. La noi toţi dau, fără să primească nimic în schimb, sau foarte puţin. Aici apare înşelăciunea şi ca să ieşi din impas le arunci oamenilor un scop, un ideal, acum pregătirile de război... pentru apărare, mai tîrziu pentru atac. Eu ştiu bine toate acestea şi mă străduiesc să schimb ceva, să nu-l uit pe cel fără cuvînt şi fără putere... Tu Răşcanule ai trecut de la raportul : „îţi dau să-mi dai" la „faceţi pentru că aşa vreau eu, judecătorul investit cu dreptul de a aplica legea". — Eu, umilul judecător, zise ironic Răşcanu care parcă îşi mai recăpătase calmul. Dar tu, politicianul ? — Eu — continuă Scriban să vorbească, dispus să-şi expună ideile, el, care de obicei era destul de reţinut şi închis — nu cer oamenilor pentru a primi ceva în schimb şi nici pentru că altfel! îi trimit .la ocnă, ci pentru că i-am determinat să creadă că ceea ce fac e spre binele 'lor. Şi ctundi, vor ieşi şi mă vor aplauda, îmi vor aştepta trecerea maşinii, mă vor urma, unii dlin convingere, alţii din interes, 'alţii din laşitate, allţii din imitaţie, dar -nimeni nu mi >se va opune... — Depinde de puterea de falsificare pe care o ai în rolul de poliitidian, interveni Răşcanu. lată 'la ce se rezumă politica ta : „Să porţi o mască pe care trebuie să ştii s-o transformi în propria ta piele, să fiie carne din carnea ta. ...O aservire inconştientă faţă de un om căruia i s-au acordat toate puterile. Politica ta are nevoie de un bici şi de judecător", lată ce înţelegi tu prin politică, iată concluziile celor spuse pînă acum ! Dar unde-i justiţia, dreptatea, adevăruii, cinstea, democraţia, libertatea ? ! — Le aperi tu, ca judecător ! Nu ţi-am spus că te-am inventat pentru mine şi împotriva mea ? ! îmi eşti prieten şi duşman ! şi Scriban zîmbi ridicînd paharul cu băutură. Scribain îl privi atent, apoi îşi duse batista la gît, în ochi i se aprinseră lumini stranii, trăia cu intensitate o stare de transpunere, de exaltare, parcă avea în faţa lui un auditoriu, o mulţime căreia îi vorbea ; mi-am dat seama de capacitatea lui de convingere, de dominare, am înţeles atunci că era nu numai un bun orator, dar avea acea calitate în plus de a te cuceri acordîndu-i lucid acest merit, fără să ţi-l impună, Răşcanu nu se lăsa convins numai din dorinţa de a-l contrazice, de a-l înfrunta, făcea şi el vădite eforturi. — Adevărul, dreptatea, cinstea, libertatea ? ! zise cu glas şoptit Scriban, apoi începu să rîdă uşor. Vorbim mereu despre ele, cu dît le proclamăm mai mult, cu atît există mai puţin în realitate, şi iar rîse de cîteva ori, apoi se aplecă spre Răşcanu privi nd u -l în ochi. Noi ştim, dar ne facem că n-am aflat încă... ei, cei mulţi, mai speră... 113 Răşcanu nu se aşteptase la acest răspuns, credea că-l va contrazice, că va susţine existenţa acestor drepturi. Il privea uimit, consternat. — Atunci, de ce spuneai că politica e măi presus de orice ? Ce justifică strădania ta dacă n-ai o explicaţie concretă, ni oi cd puţin de viitor, de aspiraţie, abstraată, ca să zic aşa ? ! — Crezi că n-aş putea să-ţi declar că peste ciţiva ani vom fi fericiţi ? I E uşor de spus, dar, tocmai aici se află fascinaţia politicii, în această cumpănă ce are la un capăt adevărul iar la celălalt minciuna, la un capăt dreptatea, iar la celălalt nedreptatea, IIa un capăt asuprirea şi împilarea, la celălalt libertatea. Important este cît ţii de aplecată cumpăna spre adevăr şi dreptate, pentru că atunci sîntem şi liberii, esenţial este efortul de a te agăţa cu mîinile de această cumpănă şi de a te menţine în adevăr. Ştlii ce deosebeşte un politidian de altul ?! Curajul de a recunoaşte tot ce am spus eu acum, de a rosti temerile, îndoielile, păcatele, ticăloşiile, speranţele şi nădejdile, de a dărui ceva fără să ceri nimic... aşa cum am procedat eu cu Nicoiae. — Dă-mi voie să nu te cred, spuse laconic Răşcanu. N-ai curajul să-ţi expui această idee în faţa mulţimii, într-o cuvîntare... — Sînt adevăruri care se spun şi altele care nu se spun. — Vezi că am dreptate ! — N-ai ! i-o reteză scurt Scriban. Aşa gîndeşte un politician de rînd, fricos, fără să trăiască acea emoţie dementă în faţa mulţimii cînd poţi să strigi că sîntem săraci, fîămînzi, însetaţi, înapoiaţi, fără drepturi, fără libertăţi, dar că vrei să faci ceva pentru ei. Răşcanule, am aflat ceva... credeam că niciodată nu-ţi voi spune aceste gînduri, Nimic nu strînge mai mult mulţimea decît dacă îi spui : „Sîntem o mie, duşmanul zece mii şi trebuie să-l învingem". Mă mir cum politicieniii n-au învăţat nimic din avîntul pe care oamenii îl capătă în război, acolo toţi se aruncă în luptă să-şi apere avutul, casa, ţara şi nimeni nu se lasă învins... exemple am avut în atîtea războaie. — E tot o înşelătorie, îl întrerupse Răşcanu. — Nu ! Greşeşti ! De data aceasta ţi-am spus ceva adevărat, cinstit. La un moment dat trebuie să fii cinstit cu tine şi cu ei, minciuna nu trebuie dusă pînă la capăt, după un timp nu te mali crede nimeni, toţi te vor abandona... Atunci e momentul în care toţi avem nevoie unul de dltul... dacă am putea trăi în felul acesta... — Şi tu ai reuşit să fii aşa cum spui ? îl întrebă Răşcanu cu nările vibrînd, simţind că pierde din ce în ce mai mult în această dispută, că Scriban îi pregăteşte o lovitură decisivă. 114 Scriban nu-i răspunse. Mă uitam ia Răşcanu : ochii spălăciţi îi alergau nebuni în orbite, faţa palidă, nările răsfrînte, degetele tremurinde. Scriban continua să tacă, îşi luase batista de la gît, privea undeva, în focul din şemineu, pierduse din tensiunea cu care vorbise pînă atunci, părea îngîndurat, preocupat de un gînd în care se scufundase lăsînd afară doar o expresie neutră, indiferentă, obosită. • — ...nu ştiu dacă am reuşit, încerc... încerc mereu, spuse el cu glas stins. Mă îndoiesc de fiecare dată... Să trăim toţi ca şi cum am avea nevoie unul de altul, poate de aceea cred că o naţiune există cu adevărat numai în timp de război... în ceea ce mă priveşte, ce aş putea să-mi doresc mai mult ? — Aşa am zis şi eu, sări Răşcanu. Nu poţi ajunge mai sus, doar dacă vei fi ales preşedinte de guvern sau rege, şi chicoti subţire de cîteva ori. — Mai e ceva, şi Scriban îşi îndreptă ochii spre el, ca şi cum îl lăsase pînă atunci să se odihnească, să poată primi mai bine lovitura. Nu te grăbi, Răşcanule, nu mi-am spus ultimul cuvînt... Crezi că v-am invitat în seara asta fără nici un motiv, cu toate că şi aşa se putea... Voiam să vă anunţ la masă, văd însă că eşti grăbit să afli... Şi eu devenisem extrem de curios. Mă uitam la Răşcanu, pe faţa lui nu se mişca nici un muşchi, înlemnise în fotoliu, nu clipea, doar degetelle 'lui lungii îi tremurau uşor. — V-am invitat să sărbătorim — zise Scriban la fel de calm şi relaxat, făcînd o pauză lungă — numirea mea în funcţia de rezident de Bucegi, deci şi al Capitalei... Amîndoi amuţisem, poate nu impresionaţi de cele spuse, pentru că nu realizasem în primul moment ce reprezintă această funcţie, dar că avusese tăria să nu ne spună decît acum, să aştepte acest moment. Se uita la noi, apoi a luat paharul şi a băut, fără să mai aştepte să-l ridicăm în cinstea lui. în clipa următoare, de pe scara ce urca spre dormitoarele de la etaj, a răsunat glasul Catincăi care mă aştepta să-i spun rezultatul întrevederii cu Nicoiae Hălmăgianu. — Auzi, te cheamă, zise Scriban indiferent, nici cel puţin ironic. Te-am reţinut cu poveştile mele. Spune-i că totul e în regulă. M-am ridicat, nu l-am felicitat pentru noua lui numire, l-am mîngîiat prosteşte pe Rex, apoi am urcat treptele spre Catinca. Stătea pe ultima treaptă, o priveam de jos. Era îmbrăcată cu o rochie lungă de seară, de culoare închisă, simplă, lipită pe trup, cu braţele goale, părul frumos pieptănat, fără bijuterii, 115 doar cu un pandantiv. Cu cît mă apropiam de ea imn dădeam seama că trăia o adevărată criză ; era palidă, bărbia îi tremura, mîinile erau îndreptate spre mine, fădîndu-mi semn să urc mai repede, îşi perduse răbdarea aşteptîndu-mă. — De ce n-ai venit imediat ? ! m-a întrebat ea cu glas precipitat. A trecut aproape o oră de cînd stau în tensiunea asta ! Spune-mi, a acceptat ? l-am explicat în puţine cuvinte cum s-a desfăşurat discuţia, că totul este în regulă, apoi am încercat s-o liniştesc. Vorbea în şoaptă, să n-o audă Scriban din salon şi nici Ana care ne aştepta în dormitor ; îşi îndrepta mereu privirile spre uşă, să nu ne surprindă acolo pe amîndoi. Am intrat în dormitor. în camera aceea mare, cu ferestre înalte, cu mobilă albă, plutea în aer o încordare, o înverşunare strînsă cu dinţii, o furie care trecuse de la stadiul de dezlănţuire, la stadiul de furie concentrată, lucidă, tăioasă. - Poate ţi se va pare nefirească dorinţa mea, a spus Ana, făcîndu-mi semn să mă aşez pe canapea. Gatinca m-a înţeles mai greu... Tocmai recapitulam cîteva întîmplări din viaţa noastră. — Eu te-am înţeles şi am fost de acord. Acum cred că eşti mulţumită ? zise Catinca dorind să curme discuţia, încercînd să o liniştească, poate ferindu-se să fiu martor la ,,o scenă". Ana nu-i răspunse imediat, parcă n-o auzise, în ea se ducea o luptă între starea de nervi şi efortul de a rămîne calmă, între nevoia de a se destăinui şi a tăcea, între dorinţa de a pedepsi şi a ierta, între bunătate şi asprime ; din această luptă rezulta o uşoară absenţă, o plutire, părea transpusă, dar imediat, privirea eii îndreptată spre mine mi-a dat senzaţia că a revenit între noi cu o putere şi o duritate sporită. - De tine nu mă feresc -mi s-a adresat ea. Ne cunoaştem de mult, erai coleg cu George şi veneai în Casa cu lei, apoi la Ţintea unde îţi petreceai vacanţele. Ai fost avocatul familiei Arghir începînd cu tata, într-un fel duhovnicul nostru, ştii tot ce s-a petrecut între noi... Tăcu o clipă, îşi strînse mîinile una într-alta, apoi continuă : — ...de cînd erai tînăr... o iubeşti pe Catinca, iar tu - întoarse privirea spre ea — te-ai făcut că nu ştii. - Ana ! spuse Catinca încercînd să-şi ascundă enervarea, toate au trecut, sînt înmormîntate, acum vor sosi musafirii, ne-am îmbrăcat amîndouă... In seara aceasta e o sărbătoare ! 116 — Nu şi pentru mine ! zise Ana cu glas tăios, fără să ţipe, întorcîndu-şi capul de la ea cu o mişcare iute, smucită. Eu nu le consider înmormântate, egoismul tău nu mi-a lăsat amintirile în pace, nu le-a lăsat să se odihnească acolo, în tinereţea mea, în trecutul meu. Nu vreau să crezi că le-am uitat sau că nu le-am înţeles la vremea lor ! — Dar acum nu are nici un rost să reluăm unele discuţii, zise Catinca cu glas blînd, frămîntîndu-şi mîinile, încercînd să aducă puţin calm între ele. Era pentru prima dată cînd o vedeam pe Catinca dispusă să cedeze, să n-o înfrunte, era pentru prima dată cînd o vedeam pe Ana atît de înverşunată, greu de învins, aprigă şi neiertătoare. Ea, domnişoara Ana, dorise întotdeauna să alunge discordia din familie, toată viaţa tăcuse, îndurase, acceptase orice, numai să evite o discuţie neplăcută, un scandal. Tăcuse ani de zile, iar acum, în pragul unui eveniment, în preajma unei hotă-rîri, părea de neînduplecat, voia să vorbească, să-şi alunge umilinţele, să-şi descarce sufletul, să se elibereze, să poată trăi mai departe. — In toamna în care m-am îmbolnăvit şi tu ai plecat cu Scriban la Cîmpeni să aduceţi un medic... spuse Ana cu glas răspicat, privind undeva spre perdeaua albă, ca şi cum ar fi găsit împrejurarea de unde trebuia să înceapă, dar, în acelaşi timp, înţelegînd că nu mai poate da înapoi, nu mai poate să se oprească. Tăcu, duse mîinile la bărbie, părea speriată de „locul" unde a pornit şi unde va ajunge, văzînd într-o fracţiune de secundă „întreg drumul". — Ne întoarcem tocmai acolo ? făcu imprudenţa să spună Catinca. — Da I zise Ana ridicînd privirea spre ea, o privire — printre sprîncenele strînse — tăioasă, neîndurătoare, necunoscută mie. De acolo., de acolo încep suferinţele mele I în noaptea în care logodnicul meu, Scriban, m-a părăsit pentru tine. Eu am presimţit şi am ieşit pe prispă şi am ţipat să nu plecaţi împreună, că ştiam ce se va întîmpla... Am ieşit doar în cămaşa de noapte şi v-am văzut urcînd în maşină şi am strigat din nou, dar nu m-aţi auzit, sau aţi vrut să nu mă auziţi şi pînă la urmă n-am mai putut opri destinul... Nici tata, Dumnezeu să-l ierte, n-a zis nimic, îi era teamă să nu-l piardă pe Scriban, afacerile lui mergeau prost, îmbătrinise. Scriban însă era în plină ascensiune, era tînăr, era cunoscut în tot ţinutul... — De ce îl amesteci şi pe tata în povestea asta ? zise Catinca, cu mai multă asprime şi duritate în glas. Ce rost are ? ! Tu pretinzi că l-ai iubit ca nimeni alta ! 117 — Da ! Eu l-am iubit aşa cum nu 1-a iubit nici una dintre voi ! spuse Ana cu un strigăt gîtuit în piept. Dar tot eu spun că tata atunci a greşit lăsînd să se comită sub ochii lui o nelegiuire... Se opri, nu mai izbuti să vorbească, respiră adine pentru a-şi reveni, pentru a-şi recăpăta glasul. — Ana, te rog I spuse Catinca de data aceasta cu voce blîndă, oarecum speriată de puterea pe care o emana sora ei, simţind poate pericolul, că va spune tot ce gîndeşte, fără reţinere, că nimic n-o mai poate opri. — Acum să mă asculţi ! Am tăcut ani de zile, acum vorbesc, e dreptul meu pe care l-am ciştigat în tot acest timp în care am strivit în mine... un sentiment, o iubire. Catinca ar fi vrut să spună ceva, nu izbuti să scoată nici un cuvînt. — Da ! L-am iubit pe Scriban mulţi ani după aceea, spuse Ana cu glas încet, spre consternarea Catincăi. Acum însă nu-l mai iubesc... o să-ţi povestesc mai tîrziu cînd am scăpat... Mă simt împăcată, liniştită, într-un fel răzbunată. — Răzbunată ? ! întrebă uimită Catinca. — Da, o să-ţi spun cînd va veni vremea... Vorbeam despre tata. Atunci toţi aţi plecat de la Ţintea. Tu, Măria şi Elvira. George şi Andrei, ca băieţi, era normal să-şi caute un rost, fiecare într-o parte. Eu am rămas acolo cu tata şi l-am îngrijit cu toată dragostea sufletului meu, aşa cum era, paralizat şi neputincios, dar blînd şi bun şi înţelept... Ana respiră adînc să-şi stăpînească lacrimile. — Tu ne trfmitealî .lunar cîteva rrtii de lei care ne ajungeau cu mare greutate, pretindeai că acelea erau rentele din averea pe care tata i-o dăduse lui Scriban s-o administreze, s-o sporească, s-o plaseze în acţiuni la bursă. Dacă n-ar fi fost Andrei să ne ajute, poate uneori n-aş fi avut cu ce să cumpăr medicamente pentru tata. El vă aştepta în fiecare zi să veniţi să-l vedeţi, să-l ascultaţi, să-l strîngeţi la piept, să-i spuneţi o vorbă de îmbărbătare. Voi nu veneaţi, n-aveaţi timp. Măria voia să se mărite cu Albert, Elvira se plimba cu maşina la şosea... Numai Andrei trecea pe 'la noi. Ai ştiut că el ne trimetea mereu bani ? — Nu, răspunse cu glas şoptit Catinca, lăsînd privirea în jos, sprijinindu-se cu cotul de noptieră, strîngînd în pumni ciucurii de pe margine'a cuverturii. — Ce voiai, să cerşim un drept al nostru ? ! Sau... pur şi simplu nu te gîndeai, nu te întrebai dacă ,,cei de la ţară", cum ne spuneai tu, au cu ce trăi, au cu ce cumpăra lemne să încălzească două camere... Noi, boierii scăpătaţi, rudele sărace ale 118 industriaşului şi politicianului Scriban şi ale soţiei lui Catinca ! Ştii că dormeam cu tata în aceeaşi cameră ? ! Ştii că de multe ori mă trezeam noaptea şi auzeam pe cineva respirînd lîngă mine şi credeam că acolo, în celălalt pat... Da, recunosc, în acele ore din noapte, în ore de tortură şi coşmaruri, credeam că lîngă mine se află un bărbat care ar fi putut fi soţul meu... Ştii ce înseamnă ca o femeie, care n-a fost femeie, să dorească un bărbat care fusese luat de sora ei"? ! Ştii că mi-a ars carnea pe trup în nopţile de insomnie, în nopţile de primăvară şi că fecioria mea, de care tu vorbeşti cu atîta admiraţie şi chiar cu respect, e un preţ mult prea amar şi dureros pentru a fi o probă de virtute, de mîndrie... Nu mai reuşi să continue, lacrimi mari îi inundară ochii, îşi duse mîna la faţă. O auzeam cum respiră din ce în ce mai greu. Suspină, îşi tampona ochii cu o batistă albă, apoi işi ridică din nou privirea spre Catinca ce înlemnise pe colţul patului, se făcuse mică, se ghemuise lîngă noptieră. - După ce a murit tata - continuă Ana cu greutate, cu glas tremurat — după moartea Colonelului Ion Arghir, cum vă plăcea vouă să spuneţi aici, la Bucureşti, voi, surorile mele care eraţi acum doamne din înalta societate, toate măritate, care aveaţi nevoie de o familie aleasă şi distinsă... După ce a murit tata, am rămas singură la ţară, în toată casa... Singură ! Ştii ce înseamnă asta ? Singură într-un pat, într-o casă cu şase camere, cu umbre, cu amintiri, cu voci, cu temeri, cu spaime, cu nopţi fără somn, cu vîntul care bătea în ferestre, cu un tavan pe care îl priveam ore întregi cînd nu puteam dormi... Venea doar Voiaa, femeia aceea care ne-a îngrijit şi ne-a crescut pe toţi. Ea îmi pregătea de mîncare, ea mai ştergea praful prin casă şi allunga păianjenii... Eu nu făceam alStceva decît să mă duc în fiecare zi Ia cimitir, acolo unde erau îngropaţi părinţii mei, părinţii noştri... Tăcu, pieptul - acoperit cu boleroul alb de dantelă - se ridica şi se lăsa avînd parcă o greutate imensă care-l apăsa ; stătea pe canapea cu spatele drept, crispat, cu mîinile strinse ; era palidă, cu buzele albe, ochii ei mari aveau acum o fixitate stranie, nu părea emoţionată, avea o expresie aspră, dar lipsită de răutate sau înveninare, ca şi cum ar fi îndeplinit un legă-mînt, ar fi dus pînă la capăt un gînd dictat de o lege mai puternică decît voinţa ei ; trebuia să fie dreaptă, să pedepsească, fără duritate dar nici cu prea multă blîndeţe, şi cu atît mai neiertătoare. Părea de neînduplecat ea, domnişoara Ana, fiinţa cea mai bună pe care am întîlnit-o vreodată. - Ana, spuse Catinca profitînd de tăcerea ei, poate ar fi bine să te linişteşti... 119 — Acum, pentru că am început, trebuie să-ţi spun tot ce am pe suflet. De Trifon nu mă feresc, de altfel el îţi este destul de apropiat... — Ce vrei să insinuezi ? ! zise Catinca cambrîndu-şi spatele de parcă ar fi lovit-o cineva între umeri. — O să-ţi spun mai tîrziu, îi răspunse Ana cu un glas sec. Vă povesteam că în fiecare zi mă duceam la cimitir. Treceam pe uliţele satului îmbrăcată în negru, în doliu mare, cu voal pe faţă. Se spunea că mai eram destul de frumoasă, dar oamenii strînşi sub „streaşină", cei de la circiuma din colţ, şopteau că îmi pierdusem minţile, că luasem drumul bisericii şi al cimitirului. Toate astea le aflasem de la Voi ca. într-o ii... cîţiva copii din sat, văzîndu-mă iarăşi trecînd pe uliţe, aşa cum eram îmbrăcată în negru, călcînd prin praful de pe drum, s-au ţinut un timp după mine, nedumeriţi şi înspăimîntaţi, apoi au început să-şi dea coate, să rîdă în spatele meu şi să strige : „Doamna frumoasă I Doamna bisericoasă !" N-am să-ţi spun niciodată ce-a fost atunci, în clipele acelea, în sufletul meu... Cînd am ajus la cimitir, m-iam aşezat în genunchi şi am început să mă rog şi să-l strig pe tata să mă ajute, să mă scape, să nu mă uite... Tăcu iarăşi cîteva clipe, ferindu-şi ochii, aplecîndu-şi capul într-o parte, să nu-i vedem faţa. In camera aceea cu mobilă albă, cu ferestre înalte, cu perdele grele de pluş, cu lumini palide pe la colţuni, se auzea doar .respiraţia eî grea, ca un suspin, ca un vaiet adînc, ca un plîns chinuit, ca o suferinţă reţinută şi strînsă cu dinţii. — Ana, de ce nu voiai să locuieşti cu noi la Bucureşti ? zise Catinca încercînd să curme această discuţie care îi producea atîta durere, dar, în acelaşi timp cu o notă de fermitate în glas, de înfruntare. De ce nu veneai aici ? De ce ai rămas atîţia ani singură la ţară, după ce murise tata ?! Ana ridică fruntea, ochii strînşi ca o dungă subţire, tăioasă, bărbia tremurîndu-i uşor, mă făceau să bănuiesc că rezistenţa ei, forţa de a se stăpîni, puteau să cedeze, şi în fiecare secundă mă aşteptam s-o aud strigând sau urlind. — De ce spui un neadevăr, o minciună ?! Veneam aici iarna, cînd nu mai aveam cu ce mă încălzi sau ce mînca. Stăteam cîteva luni, simţeam însă că mă suportai cu greutate, că aşteptai cu nerăbdare să plec primăvara la Ţintea, ca nu cumva Scriban să-şi amintească că fusesem logodiţi. Recunoaşte, Catinco ! zise ea cu glas ridicat. Respirai fericită cînd în luna mai plecam la ţară ?! Cînd plecam „la casa bătrînească" cum îţi plăcea să spui, tu, care eşti o grandomană şi o vanitoasă, ştiind perfect de biine că pentru miine era un adevărat surghiun, acolo niciodată n-aş fi putut găsi un bărbat cu care să mă mărit, să 120 am căminul meu, familia mea, copilul meu, aşa cum tu îi ai pe Domnica şi pe Ion. Recunoaşte Catinco ! Aici, în faţa mea şi a memoriei părinţilor noştri ! şi glasul ei izbucni într-un strigăt disperat. — Da... poate ai dreptate, rosti cu greutate Catinca. Erai prea frumoasă ca un bărbat, aşa cum este Scriban, să nu te dorească... — Imi pare bine că n-ai spus un neadevăr. — Dar şi tu trebuie să recunoşti — spune Catinca şi în vocea ei am simţit enervarea pe care n-o mai putea stăpîni, chiar o dorinţă de a o lovi, de a n-o cruţa că toată viaţa ai rămas în umbra noastră, iar privirea ta... -- ...acuza infamia voastră, îi replică scurt Ana. — Dar ai fost lîngă noi, nedespărţiţi ! Un bărbat, soţia lui şi sora acesteia, care nu s-a măritat pentru a le aminti mereu de prezenţa ei, spuse Catinca cu o înveninare nedisimulată. Un trio, un bărbat şi două surori, dintre care o frumoasă fecioară ! continuă Catinca dezlănţuită. — Nu regret că ai simţit acest sentiment de care nu eram străină nici eu, era însă şi conştiinţa ta care-ţi amintea de nelegiuirea comisă. Nu-mi pare rău că m-ai simţit ca o umbră ce v-a urmărit, în fond o nedreptate trebuie pedepsită, chiar dacă în Biblie se spunea altfel, şi Ana se rezemă de speteaza canapelei, sleită de puteri, ştiind însă că de dota aceasta o lovise din plin. — De ce nu vrei să spui că am făcut toate eforturile pentru a te mărita ?! zise Cantica cu glas sugrumat. De ce nu recunoşti că te luam cu mine la petreceri şi serbări pentru a cunoaşte un bărbat cu care să te căsătoreşti ?! şi Catinca se trase puţin pe pat spre ea, aplecîndu-se, parcă să-i vadă mai bine ochii care li se încleştaseră in această luptă. — Da, ai dreptate, spuse Ana cu voce dură, dar mai stăpî-nită. Doreai să scapi de mine, nu să-mi faci un rost. Aminteşte-ţi de petrecerea de la Cercul militar ! Cînd ai văzut că nu-mi place nici unul de acolo, am simţit că te bucuri că mă vei ţine mai departe lîngă tine, să vezi în ochii mei că-I mai iubesc pe Scriban, durerea mea te făcea fericită, o savurai, acolo erai... — Nu-i adevărat ! strigă Catinca disperată. Dar ai fost ca o... — Piază rea ! îi completă Ana gîndul, cu un zîmbet cinic pe faţă. Şi atunci, la botezul lui Iustin... — Te-am luat cu noi ! o întrerupse Catinca parcă nereuşind să se mai stăpînească, tîrîndu-se mereu pe pat, apropiindu-se de ea. Doream să cunoşti un ofiţer. Eram „cei trei" cum ne spuneau colegii din regimentul lui Andrei. — Da, recunosc, cei trei, spuse Ana privind-o în ochi. 121 — încetează ! strigă din nou Catinca bătînd cu pumnul în cuvertura patului. — Cei trei, continuă Ana, fără să evite nici un amănunt, indiferent de gravitatea sau duritatea lui, trăind parcă o dorinţă nebunească de a spune tot ce gîndeşte, de a-şi deschide rănile. Noi botezam un copil, copilul lui Andrei, pe care îl simţeam ca şi cum ar fi fost al meu... Ana tăcu brusc, un strigăt surd se auzi în pieptul ei, închise ochii, îşi strînse mîinile la piept, nu plîngea, buzele şi bărbia nu-i mai tremurau, parcă împietrise acolo, parcă nici nu mai respira. Trecu aşa mai mult timp. Catinca suspina încet, cu capul între mîini, ghemuită pe colţul patului. Ana deschise în sfîrşit ochii, îşi îndreptă spatele şi întoarse capul spre ndu-se un nou personaj, Alboaica, fiică din prima căsătorie a iCaterinei Moramete. La prima apariţie, în 1967, a celui de al doilea volum al romanului, Alboaica apărea în mod surprinzător. O altă adăugire importantă a Moromeţ/7or apare tot în ediţia a treia. în partea a ducea a volumului al doilea (care lipseşte în varianta anterioară) se pomeneşte o „aventură" a bătrânului Moromete. O noutate în volumul al doilea a\ Moromeţilor este şi construirea unor episoade legate de Ţugurlan (absent din ediţia apărută în 1967), oare este încurajat de IIie Moromete să joace un rol mai important în sat. Multe deosebiri se află în cele trei variante a'e romanului Risipitorii. Astfel, Munteanu încearcă să se sinucidă în ediţiile a doua şi a treia, spre deosebire de prima, unde eşecurile sale declanşează doar o discuţie explicativă. Modificări mari apar în evoluţia lui Sîrbu, în ceea ce priveşte poziţia sa faţă de Constanţa. Mai există încă numeroase schimbări, asupra cărora nu insistăm, cele de mai sus constituind doar exemplificări ale faptului că Marin Preda nu s-a mulţumit să opereze îmbunătăţiri elementare. Următoarea categorie de modificări, cea mai importantă, nu poate fi discutată decît în legătură cu unele dintre opiniile rostite de critică în decursul timpului. Referitor la acest aspect trebuie însă precizat că în a¬ numite privinţe este imposibil de stabilit cane dintre schimbări sînt datorate observaţiilor făcute de către critică şi care sînt urmarea unor eforturi independente ale prozatorului. Pînă la un punct însă se poate constata că Marin Preda a fost deosebit de receptiv la obiecţiile făcute de critică şi a acţionat în consecinţă asupra textelor sale. Este semnificativă din acest punct de vedere, renunţarea la nuvela Ana Roşculeţ, care nu a mai fost inclusă im nici una dintre culegerile ulterioare. Această, repudiere nu poate fi despărţită de faptul că Ana Roşculeţ a fost extrem de rău primită de către critică şi cei ce au scris ulterior despre opera lui Marin Preda au trecut-o cu vederea în chip de eşec scuzabil. Receptivitatea lui Marin Preda la opiniile criticii despre scrierile sale este probată şi de modificările pe care le-a operat în primul volum al Moromeţilor, ca urmare a unor obiecţii ale criticii în legătură cu anumite asperităţi ale 135 limbajului şi ou brutalitatea unora dintre personaje. ') Aceste modificări nu sînt totuşi prea mari, atenuări evi dente ale limbajului putînd fi obser vate doar în capitolul al XVI-lea din partea a ll-a, acolo unde se relatează cearta -învăţătorilor. Cît priveşte „egois mul animalic" la care se referea D. Micu, retuşările sînt aproape insesi zabile (de altfel, obiecţia lui D. Micu privind acest ultim aspect era neîn temeiată). Şi o serie dintre schimbă rile operate în cel de al doilea vo lum al Moromeţilor pot fi puse în le gătură cu unele dintre obiecţiile fă cute de critică. 2) introducerea unor episoade ce nuanţează ultima parte a vieţii lui flie Moromete, eliminarea unor pasaje-slogan, adăugarea de trăsături ce măresc autenticitatea unor personaje şi situaţii sînt cîteva dintre cele mai importante modificări. în ge 1. — într-un interviu din 1956 (S. Damian. De vorbă cu Marin Preda, în Gazeta literară, nr. 12, 1956) Marin Preda declara : „Aş vrea doar să adaug că ia o nouă ediţie voi îmbunătăţi Moromeţii din punctul de vedere al violenţelor verbale". Alături de obiecţiile lui Ov. S. Cohmălniceanu privitoare la limbaj, o opinie foarte tranşantă în acest sens exprimase şi D. Micu : „Ni se pare exagerată sublinierea aproape obsesivă a egoismului animalic şi a vulgarităţii limbajului eroilor" (în Contemporanul,nr. 50, 1955). 2. — Vom menţiona doar două dintre aceste obiecţii, pentru faptul că, deşi sînt exagerate şi parţial neîntemeiate, ele sintetizează un întreg şir de imputări formulate eufemistic. V. Ardeleanu scria despre Moromeţii, volumul al doilea, că este un „monstruos depozitar al schemelor literare care au zguduit epoca noastră post-belică". Iar despre Marin Preda : „...părintele excepţionalului Itie Moromete a intrat şi el in pielea reporterilor şi a prozatorilor rurali contemporani. La el, precum la atîţia alţii, adevărul suferă cumplit, schema se lă-făie, lozinca triumfă cînd ţi-e lumea mai dragă..." „...crede în Niculae — lozincardul în mod sincer" (în Steaua nr. 1. 1968). Iar C. Cubleşan arată : „Lăsînd drama Moromeţilor în plan secundar (...) prozatorul va realiza romanul predării cotelor..." (în Tribuna nr. 47, 1967). neral, se poate constata un efort de mărire a obiectivitătii relatării şi de obţinere a unei atmosfere Jipsite de interludii neconcordante (se poate cita în acest sens eliminarea unui întreg capitol în care se relata povestea unei femei măritate cu un bărbat infirm şi mult mai bătrîn decît ea, precum şi întîmplorea cu femeia care are halucinaţii auditive, avînd impresia că maşina de cusut merge singură). De asemenea, se renunţă la anumite pasaje prea discursive, cum este, de pildă, cel în care Niculae se întreabă care este motivul adevărat al urii mamei sale pentru llie Mo romete. Pentru a se obţine o ambi guizare salutară a figurii bătrinului Moromete, se operează anumite modificări în unele dintre replicile acestuia. In acest sens, se renunţă la un pasaj (din capitolul al Vl-lea al părţii a ll-a) în care Moromete apărea exagerat de potrivnic noii onînduiri sociale. Privite în ansamblu, modificările caută să pună de acord (în măsura relativă in care acest lucru este posibili) cele două voJume. Această încercare nu duce însă la rezultate prea convingătoare, fiindcă cele două volume diferă în mod esenţial prin viziunea asupra lumii satului. Din acest motiv, încercarea lui Marin Preda de a-i da o pondere mărită prin anumite adăugiri lui llie Moromete în cel de al doilea volum nu reuşeşte să schimbe profilul de mozaic al unei anumite perioade istorice, pe care ansamblul continuă să îl aibă. Totuşi, se poate afirma cu certitudine că varianta care apare în ediţia a lll-a este mai convingătoare, rămî-nind însă în continuare perfectibilă. In nuvele modificările ţin mai ales, după cum erată cu îndreptăţire M. 136 Ungheanu 3), de renunţarea ila anumite clişee caracteristice literaturii despre ţărani, ce apărea la noi în preajma anilar'50. O serie de frazeslogan .sînt eliminate, lată, de pildă, unul din fragmentele care dispar în varianta îmbunătăţită. El se referă la Ţurlea, activistul de partid, care revine în satul natal spre a sprijini formarea unei gospodării colective : „Ştia Ţurlea că în sat împotrivirea omului asuprit este surpată pe dinăuntru şi de cele două pogoane pe care le are, de cele trei pogoane jumătate, de cele patru pogoane şi un sfert... Un pogon mai mult face ca împotrivirea să slăbească şi mintea să se întunece, eşti gata să convii că Enache a făcut avere fiindcă e un om cu cap şi a muncit de dimineaţa pînă seara, pentru ca mîine cînd vei fi nevoit să vinzi pogonul ca să nu mori de toarne, să fii în stare să dai cu barda".4) Numeroase pasaje de asemenea factură sînt amputate. Tot în varianta îmbunătăţită a nuvelei Desfăşurarea Marin Preda încearcă să facă din eroul principal, llie Barbu, o apariţie mai complexă, căutînd să nuanţeze observaţiile cu privire i a psihologia acestuia şi să estompeze în tr-o oarecare măsură aerul cam pueril pe care personajul îl avea in prima variantă, aer ce nu justifica trecerea sa bruscă într-o ipostază de om care acţionează foarte energic. Lucruri aproximativ asemănătoare se pot constata şi în ceea ce priveşte variantele îmbunătăţite ale celorlalte 3. — In legătură cu variantele revizuite ale nuvelelor cu eroi ţărani, M. Ungheanu (in Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, Editura Eminescu, 1973, p. 218) se referă la o tendinţă „de a epura textul de ceea ce era loc comun cu literatura epocii". 4. — Marin Preda, Desfăşurarea,E.S.P.L.A., 1955, p. 26. nuvele. Trebuie însă precizat că, parcurgind comentariile critice dedicate primelor variante ale nuvelelor, se întîlnesc puţine obiecţii.5) Faptul acesta se explică în bună măsură prin existenţa climatului literar în care au apărut aceste comentarii şi în cadrul căruia interesa mai mult conţinutul de idei al lucrărilor literare (în sens simplist) şi mai puţin mijloacele artistice folosite de autori. Avînd în vedere aceste aspecte, se poate aprecia că modificările operate de Marin Preda asupra primelor variante ale nuvelelor sale se datorează în primul rînd exigenţelor artistice ele autorului şi abia în ia'l doilea rînd unor opinii exprimate de alţii. La acestea trebuie însă adăugat faptul că este foarte probabil ca prozatorul să fi fost frapat, în epoca în care a' opetrat asupra primelor variante ale nuvelelor, de clişeele care circulau în literatura despre ţărani şi să tindă astfel spre o diferenţiere a scrierilor sale. in acest caz poate fi vorba despre o influenţă pe care conştiinţa literară a epocii (chiar şi în formele ei orale) a avut-o asupra unui autor ce recursese la o serie de clişee. Primele două ediţii ale romanului g. — una dintre timidele obiecţii rostite în legătură cu Îndrăzneala a aparţinut lui Radu Popescu : „o dată ieşit din lumea satului, pasul său e nesigur, ochiul înceţoşat, şi chiar urechea (excelenta sa ureche) prinde mai greu" (în Contemporanul, nr. 50, 1959). Con-trazicindu-1 pe Radu Popescu, V. Ardeleanu (în Steaua, nr. 1, 1960) socoteşte că, de fapt, nu este vorba despre o nesiguranţă a lui Marin Preda în ceea ce priveşte exteriorul lumii satului, ci despre faptul că frămîntările eroului nu apar destul de ..redate" şi că acţiunile lui Modan nu sînt motivate. Tot un fel de reproş (involuntar) poate fi socotită insistenţa lui s. Damian (într-un articol de sinteză apărut în „Caiete critice", nr. 1, 1957), care îl socoteşte pe llie Barbu din cale afară de pur şi vorbeşte despre „castitatea morală" pe care a¬ cesta o are. 137 Risipitorii, deşi bine primite în linii mani de către ontică, au suscitat şi obiecţii (unele destul de făţiş exprimate). Unele dintre modificările pe care le-am pomenit deja pot fi puse în legătură cu anumite imputări formulase de către onilticâ. Alte schimbaţi, care nu mai ţin în mod direct de fabulloiţlie, ci de elementele eseistice ale romanului, precum şi de anumite aspecte ale ansamblului, îşi găsesc suficiente corespondenţe în comentariile critice ce au succedat primei ediţii. Astfeil, Ov. S. Crohmâlniceanu reproşa primei ediţii a Risipitorilor faptul că „nicăieri nu se vorbeşte despre politica nefastă a deviatonilor, de măsurile luate pentru curmarea ei", constatînd că „se resimte neplăcut în carte estomparea anumitor determinante politico-sociale" 6). Deşi această imputare a fost făcută în 1962, abia în ediţia a lll-ia Marin Preda introduce (în discursul final al lui Munteanu) o aluzie la unul dintre reprezentanţii grupului deviaţiomjst. Cît priveşte determinantele politico-sociale, anumite îmbunătăţiri sînt operate încă în ediţia a ll-a. Şi obiecţiile formulate de N. Manolescu în cronica sa la Risipitorii au fost luate în considerare de către Marin Preda. N. Manolescu scrio că de la un moment dat „impresia e de frenezie cazuistică şi lectura oboseşte", adăugind că se poate constata „o scădere a tensiunii pe alocuri şi o surprinzătoare neîngrijire a stilului în cîteva momente". Tot acest critic declara că nu înţelege „predilecţia pentru relatarea de anecdote" 7). Fără a fi neapărat vorba despre o relaţie netă de la cauză la efect, ediţia a doua elimină o serie de pasaje în care personajele discutau (la ne 6. — In Gazeta literară, nr. 43, 1962. 7. — In Contemporanul, nr. 49. 1962. sfiîrşit. Astfel, dispare foarte lunga .teorie a lui Sîrbu despre „prudenţa afectuoasă" (pentru a reveni însă, sub o formă .mai convingă toane, în ediţia a lll-a), sînt eliminate, consideraţiile despre cultura lui Vale şi despre cea a Constanţei, se renunţă la pasajul cam frivol al despărţirii lui Gabi de Anda, se abreviază considerabil episodul explicaţiei lui Vale cu Anda, dispar anumite pasaje anecdotice. Şi alţi comentatori ai primei ediţii s-au referit la anumite lipsuri ale roma nului. Deşi aceste obiecţi i au fost destul de stîngace8 ) , ecour i ale lor se pot constata în urma parcurgerii textului celei de a doua ediţii. Astfel, suferinţa Constanţei în spital apare mai atenuată, în comportamentul lui Munteanu atpor anumite nuanţări, motivările acţiunilor lui devin mai plauzibile, dragostea inginerului Gabi Sterian pentru Mimi Arvanitache este prezentată, de asemeni, mai convingător, în atitudinea lui Sîrbu intervin anumite modificări, care deşi afectează doar unele nuanţe, schimbă, într-o oarecare măsură, profilul psihologic al personajului. In ceea ce priveşte ediţia a doua, critica a fost mai parcimonioasă cu obiecţiile, consemnările critice (puţin numeroase, de altfel) mulţumindu-.se să se refere mai ales la meritele romanului din punctul de vedere al ideaţiei. Unele dintre aceste obiecţii au aparţinut lui Vlad Sorianu şi ele au meritul că sintetizează o 8. — Marin Bucur scria în Luceafărul, nr. 21, 1963 : „Criza sufletească a Constanţei (este) nejustificată cu nimic la o tînără cu o constituţie etică pozitivă..." Paul Georgescu în România liberă nr. 5671/1963 aprecia că Munteanu „se comportă cu o inadecvare lamentabilă", ca şi Gabi Sterian, de altfel. Ion Lungu (în Tribuna nr. 43, 1962) socotea că „doctorul Sîrbu este, totuşi, puţin cam straniu prin dilemele sale de psihiatru...". 138 atitudine critică preocupată de coerenţa ansamblului operei 9). Ediţia a lll-a a Risipitorilor apare îmbunătăţită mai ales în această direcţie. Marin Preda renunţă la circa o sută de pagini ale variantei precedente, sînt eliminate o serie de episoade. Astfel, dispare relatarea romanţioasă a întîlnirli lui Sîrbu şi a Constanţei la Tuş-nad, se reduc apariţiile bătrânului Sterian, Munteanu devine mai puţin contradictoriu datorită explicaţiei finale pe care o oferă lui Sîrbu, iubirea dintre Vale şi Anda se estompează şi devine, în felul acesta, mai autentică. Binevenită este modificarea pe care Marin Preda o operează în final : Munteanu, salvat de la moarte de Drăghici, după încercarea sa de sinucidere, se împrieteneşte cu salvatorul său şi se umanizează ; explicaţia pe care o dă lui Sîrbu în legătură cu comportamentul său aparent oportunist şi neprincipial aruncă o lumină retrospectivă asupra acţiunilor sale şi le motivează într-un mod ce contribuie la mărirea coerenţei sale ca personaj. Modificată este şi atitudinea lui Sîrbu faţă de el. De la decizia irevocabilă din prima ediţie de a rupe prietenia cu el şi pînă la situaţia din ediţia a lll-a (în final Sîrbu reînnoadă, împreună cu soţia sa legătura cu Munteanu şi se întîlneşte periodic cu acesta la liniştitorul medic Drăghici) este distanţa de la moralizarea brutală la echilibrul marii literaturi. Tot în sensul rotunjirii unor unghiuri neautentice este modificată 9. _ vlad Sorianu (în Ateneu, nr. 12, 1965) reproşa celei de a doua ediţii a Risipitorilor „tehnica alb-negrului în zugrăvirea unor personaje", „barocul anecdoticei şi al tipologiei umane incompatibile (...) cu supleţea compoziţională pe care o presupune o dezbatere de idei", adăugind că evoluţia lui Munteanu este incredibilă şi că anumite episoade au un caracter dizolvant. şi relaţia dintre Mimi Ârvaniltache şi inginerul Gabi Sterian. Orgolioasa femeie nu mai este înfăţişată ne-admiţind nici un compromis cu fostul său iubit, in varianta definitivă Gabi nu se mai mută la Braşov, ci rămîne pe lingă ea, o împăcare opărind ca posibilă. in legătură cu cele trei variante ale romanului Risipitorii sînt interesante mărturisirile autorului însuşi. Marin Preda arată într-unui din eseurile sale că, redactînd prima dintre aceste variante, simţea o deosebită satisfacţie : „...aveam sentimentul că am biruit ceva, că am căpătat un stil al meu, al gîndirii mele directe, şi nu cum era cel din Moromeţii, în care gîndirea mea se exprima indirect prin aceea a ţăranilor. Era tocmai ceea ce îmi dăduse mai înainte sentimentul neputinţei, faptul că nu aveam format şi un stil direct, fără de care conti nuarea chiar a tabloului Moromeţiloi nu era cu putinţă, căci intram în plină contemporaneitate în care, fatal, scriitorul ştia mai multe decît eroul său ţăran şi la al cărui punct de vedere, sau viziune asupra lumii, nu putea rămîne. Descoperind acest adevăr al experienţei male, nu mi-a mai plăcut nici a doua ediţie a Risipitorilor, care ea însăşi a fost rescrisă în întregime. Fiindcă între timp scrisesem povestirea Friguri şi volumul al doilea al Moromeţilor. Desigur, structura Risipitorilor a rămas, în parte, neschimbată, stilul însă, această ţesătură de cuvinte care încheagă figuri şi pasiuni umane, nu mai e aproape de loc acelaşi" 10). După cum se vede .prozatorul îşi manifestă făţiş preferinţa pentru o manieră eseistică de exprimare literară. „Gîndirea directă", la 10. — Marin Preda, Imposibila întoarcere, ediţia a n-a, C.R. 1972, p. 211. 139 care se referă, este formată în Risipitorii din numeroasele discuţii purtate de personaje, discuţii în care lansarea opiniilor nu este stînjenită de simplificările limbajului pe care o proză cu eroi ţărani le presupune. Se poate deci vorbi despre două etape distincte în creaţia de pînă acum a lui Marin Preda : prima, în care calităţile de povestitor coexistă cu capacitatea de a realiza o proză obiectivă, a doua, în care preferinţa pentru dezbatere devine certă şi prozatorul se arată tot mai interesat de folosirea unor modalităţi eseistice. Despre trecerea de la prima la cea de a doua etapă se află referiri în acelaşi eseu din care am citat mai sus (intitulat Cum am scris „Risipitorii"), lată ce mărturiseşte Marin Preda în legătură cu primele sale încercări de a scrie volumul al doilea al Moromeţilor : „Prin 1953, adică după terminarea Moromeţilor, voi. I, dar care era încă la mine în sertar, m-am apucat să scriu volumul al doilea. M-am chinuit o iarnă şi o vară. Zilnic luptam cu neputinţa de a scrie, a cărei explicaţie îmi scăpa. Pur şi simplu nu ştiam să scriu. Stăteam în faţa hirtiei şi nu reuşeam cel mult decît să descriu scene scrise deja în volumul anterior, reluate însă într-o formă penibilă şi care mi se impuneau însă în mod bizar, deşi imaginaţia îmi era îndreptată asupra altor subiecte. Mă simţeam stăpînit de dorinţa imperioasă de a vorbi eu, şi nu personajele mele ţărăneşti, de a gîndi cu mintea mea, şi nu cu a lui llie Tăbîrgel (era unul care mă obseda), sau mai ştiu eu cu a cărui alt ţăran care îşi scotea capul printre rîndurile mele trudnice şi vorbea tot el, dar fără să-mi dea sentimentul că spusele lui reprezintă sensul vieţii lui pe acest pâmînt (şi pe acele timpuri) şi ce soartă il aşteaptă ! Exasperat, am abandonat totul şi mă gîndeam chiar ou seninătate să mă las de scris" 11). Aceste dificultăţi pe care prozatorul le mărturiseşte sînt semne ale unei tot mai puternice tentaţii a eseului. Redactarea primei variante a Risipitorilor (care avea iniţial, după cum mărturiseşte prozatorul, peste opt sute de pagini) înseamnă o explozie discursivă, Marin Preda concretizează în ea întreaga să dorinţă de a se rostii despre o seamă de noţiuni fundamentale ale epocii în termenii unei persuasiuni ce gravitează în sfera moralei. „Tema povestitorului", despre oaire prozatorul pomeneşte într-ain alt eseu al Imposibilei întoarceri este tot semnul unei nostalgii a ieşirii din (literatura de tip obiectiv, în oare personajele trebuie să-şi urmeze liniile lor distincte de comportament şi de gîndire, după o logică pe care uneori nici chiar autorul nu o mai poate influenţa fără să rişte stricarea unei coerenţe de ansamblu. Vorbind despre starea de spirit pe care o avea în perioada cînd a terminat primul volum al Moromeţilor, prozatorul arată : „După ce am scris-o m-am simţit atît de epuizat, încît mi-ar fi părut bine dacă aş fi murit. Cartea fusese scrisă, şi din viaţa mea proprie nu răzbătuse nimic în ea. Ce valoare mai avea ? Unde era tema mea, a povestitorului, de mii de ori mai interesantă deoît a ţăranilor (...). De ce nu s-a strecurat nimic din ceea ce sînt eu în această compoziţie ? N-am găsit răspunsul (...) Au trecut de atunci cincisprezece ani, a m scris în acest timp povestiri şi noi romane, am scris volumul doi al Moromeţilor, 11. — Ibidem, p. 209. 140 şi tema mea, pe care o aşteptam şi la care reflectez şi acum ori de cîte ori termin o carte, nu vrea să se lase întrezărită. Visez însă la ea, îmi place să mă plimb gîndindu-mă cum va fi" 12). Nenumăratele modificări ce se pot constata în ediţiile a doua şi a treia a Risipitorilor trebuie legate de această tendinţă a lui Marin Preda de a-şi rosti ideile într-o formă literară tot mai perfecţionată, tot mai apropiată de un ideal etic. într-o carte dedicată ansamblului creaţiei lui Marin Preda, M. Ungheanu se ocupă de contradicţia dintre „vocaţie şi aspiraţie", care ar caracteriza opera prozatorului (în capitolul sugestiv intitulat „Marin Preda — un scriitor bovaric ?)". Constatînd încercările susţinute ale prozatorului de a depăşii tematliloa rurală, M.. Ungheanu socoteşte că tot ce a scris Marin Preda după Moromeţii, volumul întîi, sînt semne ale unei lupte cu propria vocaţie, sînt roade ale unor eforturi polemice de intrare în rolul unui scriitor profesionist, ce scrie cu egal succes şi despre medii de care nu este legat prin experienţe nemijlocite de viaţă 13). Concluzia care este propusă constată un „bovarism al aspiraţiei", caracteristic prozatorului. Acest „bovarism" ar explica şi numeroasele reveniri asupra unor texte, aceste re 12. — Ibidem, p. 204. 13. — „A aborda cu succes romanul urban, de problematica adine psihologică şi intelectuală, după un roman ţărănesc şi a scrie şi alte cărţi decît cele legate de mediul căruia după o anume teorie îi eşti prizonier înseamnă înfrîngerea unor prejudecăţi literare cu vechi state de servicii în mediile literare româneşti (...) Marin Preda s-a angajat in mod deliberat într-o polemică permanentă cu inerţiile şi prejudecăţiile lectorului lie el specializat sau nu" (M. Ungheanu, Marin Preda, vocaţie şi aspiraţie, Editura Cartea Românească, 1973, p. 284—285. veniri ilustrînd insatisfacţia funciara a scriitorului faţă de realizările sale. Constatările pe care M. Ungheanu le face în legătură cu preferinţa lui Marin Preda pentru perfecţionarea romanelor şi povestirilor sale şi pentru abordarea unor tematici diverse sînt exacte. Metafora „bovarismului" este însă insuficient justificată, în ambele privinţe. In primul rînd, pentru că „bovarismul" se referă la o situaţie existenţială caracterizabilă prin-tr-o nemulţumire cronică, lipsită însă de un obiect definiibil, 14) şi deci nu i se poate aplica unui creator de literatură core, după cum s-a văzut mai sus, ştie ce onume trebuie îmbunătăţit şi ce trebuie schimbat în scrierile sale anterioare, jn al doilea rînd, în general vorbind, „bovarismul" rămîne un termen ce nu surprinde personalitatea cuiva în straturile elevate aile acesteia. „Bovaricul" este o fiinţă mediocră (conform celebrului prototip al Emmei Bovary) şi frămîntările lui nu se ridică nici pe departe la nivelul incertitudinilor pe care un artist autentic le încearcă. Extrapo-•iaaea noţiunii, pe aaire M. Ungheanu o propune, este nepotrivită, deoarece coboară căutările unui mare scriitor contemporan la nivelul unor propensiuni joase, fără legături cu elanul conştient ale unei înalte aspiraţii artistice. Or, după cum s-a putut constata din opiniile lui Marin Preda pe care le-am citat mai sus, şi după cum ansamblul operei acestui prozator o probează, nemulţumirea concretizată în numeroase variante şi în abordarea literară a unor domenii diferite 14. — In analizele sale dedicate romanului lui Flaubert, Erich Auerbach se referă la o „dispersare neconcretă", subliniind „atmosfera statică a acestei condiţii psihice" (Mimesis, EPL, 1967, p. 541). 141 este semnul unei tendinţe explicite de a depăşi o modalitate literară soco tită insuficientă, prin abordarea unor mijloace mai adecvate nu numai unor elanuri strict personale, ci şi unui context istoric anumit. Urmări rea schimbărilor concrete ce intervin în variante confirmă faptul că, de parte de a fi un bovcric, Marin Preda ţinteşte cu tenacitate un scop limpede (aceasta în ciuda unor afir maţii, citate parţial şi de noi mai sus, ce se referă la absenţa unei deter minări precise a „temei povestitoru lui"), acest scop fiind obţinerea unei persuasiuni mărite a pledoariei mora liste M). 15. — M. Ungheanu nu întreprinde compararea variantelor pentru a putea în felul acesta să constate elementele concrete ale perfecţionărilor. Acesta este Uiiul dintre motivele pentru care lan-tează cu prea mare uşurinţă aserţiunea că, în ceea ce îl priveşte pe Marin Preda, este vorba despre un „bovarism al aspiraţiei". In ceea ce priveşte cele trei variante ale Risipitorilor, de pildă, M. Ungheanu se mulţumeşte să constate următoarele : „Risipitorii, ultima formă, nu este anexa primei, şi invers, cunoaşterea versiunii actuale nu epuizează în întregime substanţa şi sugestiile primeiediţii. Ne aflăm în faţa a două opere diferenţiate de vîrstă artistică a autorului" (Ibidem, p. 101—102). Cit priveşte mobilul intim al modificărilor operate în Risipitorii, M. Ungheanu propune următoarele : „Ce l-a determinat pe autor să-şi refacă opera este greu de SDUS : critica a jucat un rol, dar nu acela de îndrumător al viitoarelor revizuiri, deşi de unele obiecţii ale ei privind construcţia Risipitorilor romancierul a ţinut seama. Mai verosimil mi se pare că Marin Preda, nemulţumit de o critică care n-a avut acces la miezul cărţii sale, reface cartea in aşa fel încît drumul spre el să nu mai fie împiedicat de asperităţi. Modificările sînt atît de însemnate, încît ne duc la concluzia că ne aflăm în faţa a două cărţi deo,sebite" (Ibidem, p. 101). Aceste ultime afirmaţii pot fi considerate îndreptăţite, cu condiţia să lărgim mult aria celor cărora prozatorul se adresează. In cazul unui scriitor cu irezistibile propensiuni moraliste nu poate fi în nici un caz vorba despre premeditarea unor scrieri „pentru crtiică", ci desore efectul de mărire a coerenţei artistice şi simultan a persuasiunii moraliste. In ceea ce priveşte evoluţia concepţiei despre literatură a lui Marin Preda, evoluţie care a fost teoretizată oarecum fin imposibila întoarcere, dar ale cărei consecinţe concrete reies cu suficientă claritate din compararea variantelor, se poate constata o contradicţie al cărei prim termen (alunecarea de la maniera obiectivă spre persuasiunea eseistică) l-am sesizat mai sus. Această contradicţie intervine între tendinţa centrifugă de a ieşi din literatură prin abordarea unor modalităţi ce tind să fie mai puţin artistice şi mai mult logice şi între tendinţa centripetă de a realiza o literatură în care caracterul monovalent al unui personaj sau ai unei conjuncturii este. modWcat prin cirrtbiguizare, prin scoaterea din zona unui determinism moral prea vădit. Prin incertitudinea ce pluteşte în jurul evenimentelor din viaţa personajului principal şi prin caracterul plurivoc al parabolei, romanu l Intrusul reprezintă probabil expresia cea ma i convingă toare a celei de a doua tendinţe. Cît priveşte Marele singuratic, modul în care este reluat un personaj din Moromeţii, Niculae, spre a i se înmulţi liniile de comportament şi nuanţele psihologice poate fi de asemenea considerat ca ţinînd de intenţia unei ambiguizări în sens artistic. In acelaşi sens trebuie privită configuraţia pe care o are Munteanu în varianta a lll-a, cea definitivă, a Risipitorilor. Scos din tagma romantică a ariviştilor diabolici, aproape paranoicul medic capătă o înfăţişare mult mai echilibrată datorită explicaţiei finale pe care o oferă iui Sîrbu. Motivînd într-un mod convenabil din punct de vedere etic unele dintre acţiunile sale şi renunţînd, de la un moment dot, la furibunda lui căutare a succesului, 142 Munteanu nu mai poate fi opus, in chip de individualist aproape psihopat, lui Sîrbu, ci devine un personaj (probabil, cel mai interesant din tot romanul) care se află într-un conflict complicat cu grupul social în care trăieşte, dar care nu mai exprimă cu claritate anumite principii de viaţă, rezumabiile în cîteva fraze. Asemenea complicări, în sensul ambiguităţii, au loc şi în ceea ce îl priveşte pe Sîrbu şi pe Constanţa. Ele pot fi constatate,, după cum am arătat deja şi în ceea ce priveşte pe Mie Moromete, precum şi la unele dintre personajele nuve lelor. Nu întimplător majoritatea celor ce discută despre ansamblul prozei româneşti contemporane îl socotesc pe Marin Preda un primus inter pares, iar M. Ungheainu i-a dedicat o carte, primul eseu monografic ce se ocupă de opera unui prozator român care a debutat editorial după 1944. Nu întâmplător, apoi, Marin Preda a beneficiat în răstimpul scurs de la apariţia, în 1948, a Intîlnirii din pămîn-iuri de o excepţională atenţie din partea criticii. Desigur, explicaţia derivă, în primul rînd, din valoarea incontestabilă a operei. Dar la justificările obţinute în urma analizei operei este necesar să adăugăm un aspect de care cei ce s-au ocupat pînă acum de proza lui Marin Preda s-au prelevat intrnun mod, am zice, spontan, fără să-i caute o motivare teoretică, de parcă ar fi fost ceva de la sine înţeles ca autorul Moromeţilor să se afle în centrul atenţiei criticii. Este vorba despre exemplaritatea prozei lui Marin Preda în contextul prozei româneşti contemporane. Această exemplaritate derivă din cultivarea ideii că scrierile literare sînt perfectibile prin variante, din, apoi, încer carea constanta de a concilia tendinţa obţinerii unei persuasjuni moraliste cu dorinţa de a rămîne totuşi în perimetrul literaturii înţeleasă ca artă. Mulţi alţi prozatori români contemporani au încercat, şi unii dintre ei au reuşit să obţină vehicularea unor idei ale moralei fără ca prin aceasta literatura să fie sacrificată. Psihologia prozatorului ce-şi îmbunătăţeşte succesiv scrierile prin variante este sensibil deosebită faţă de aceea a autorului pentru care opera este un „organism viu", ce nu poate fi deci amputat sau complicat prin grefe. Sîntem departe de psihologia unui Şolohov, care declara că ar fi dorit să-l convertească pe Melehov, personajul său din Donul liniştit, la ideile progresului, dar că acesta nu s-a lăsat înduplecat. Acest prozator pentru care scrierile sale sînt perfectibile nu mai are acea aproape religiozitate pe care un Flaubert sau un Sfendhal o aveau faţă de afabu-laţia şi caracterologia cărţilor lor ; pentru el personajele cărţilor sale nu mai sînt „vii", ci tind să se abstractizeze în spatele vorbelor pe care le rostesc, sînt, din acest motiv, mult mai docile, fn acest aspect, pe care opera de pînă acum a lui Marin Preda îl ilustrează într-un mod exemplar, descifrăm una dintre tendinţele importante ale prozei româneşti contemporante : trecerea lentă, dar perceptibilă, pe care literatura o face în spre eseistică. împuţinarea stiliştilor, efervescenţa activităţii publicistice a unor prozatorii, contaminarea între stilul jurnalistic şi cel literar, ce se poate constata în multe dintre cărţile de proză, renunţarea la elaborarea migăloasă în favoarea unor modalităţi mai expeditive, dar care urmăresc cu consecvenţă o ideaţie explicită sînt cîteva dintre argumentele acestei aserţiuni. CRONICA LITERARA —poezia— m. petroveanu ILJE CONSTANTIN : «CELĂLALT»*' Stănescu. Spre a nu mai pomeni de muzele cu acţiune mai scurtă, mai superficială, precum Ungaretti. Fără a fi un livresc propriu-zis, poezia altora îl solicită rodnic, într-o direcţie sau alta, în care poate s-ar fi angajat mai tîrziu. Antrenat, llie Constantin înaintează pînă la un punct al drumului ales, pentru ca în ultimul moment să coboare din tren. Spre a se întoarce de fiecare dată la sine. E drept că personalitatea sa e debitoare poeţilor care îi stîrnesc periodic entuziasmul. Totuşi, aspiraţiile spre construcţia unui univers specific, ca emanaţie a temperamentului, dacă nu şi a unei viziuni globale personale, .sînt prezente, ba deseori chiar foarte activ. Pe fondul unei nostalgii a purităţii iniţiale (copilăria este uraul din reperele poeziei sale), llie Constantin se proiectează ca eu în care se conciliază, într-un fel de echilibru labil, tendinţe contrarii : înllie Constantin este poetul care tre impulsul spre retragerea din timp, cheamă muzele pentru a pune in spre originile fiinţei şi acceptarea namişcare inspiraţia. Muzele lui turii date a lucrurilor, şi chemarea fost, sau sînt Lucian Blaga şi Ion spaţiilor infinite, a neîncetatei meta au Barbu iar dintre congeneri Nichita morfoze sau definiri, pendulul său sufletesc bate relativ ritmic. Dacă nu •) Editura Cartea Românească, Bucude la o poezie la alta, dar de lareşti, 1973. 144 un volum la alltull, oscilaţia aceasta îşi respectă itinerariul cu o amplitudine aproape egală. Scutit de marile zguduiri, dar şi acceptând stările de seninătate prelungită, suverană, llie Constantin este un poet a i măsurilor, a! distanţei faţă de tentaţiile extreme. Poate că şi genul său de „scriitură" poetică reproduce, în articulaţiile sale dozate, modul propriu de reacţie. Versul conţine exact atîta opacitate şi transparenţă, încifrare şi discursivitate, cit este convenabil unei expresii ce se doreşte în acelaşi timp încinsă şi răcită, cristalizată. Impresia criticilor că se găsesc cu llie Constantin în prezenţa unui caligraf, filigranâmdu-şi intenţiile într-un text armonios compus, îmi pare confirmată pînă la volumul Celalalt (1973) inclusiv. Ca şi Gheorghe Tomozei, llie Constantin deţine astăzi un fin, un ales meşteşug al artei lirice. Stabilirea la formale fixe a.le versului, efortul de condensare a imaginilor, dacă nu şi a ideilor, pare a pecetlui o evoluţie expresivă începută cu uşoare şovăiri, ou notaţia stărilor confuze şi simplele exerciţii de transpunere în versuri a solicitărilor vîrstei. Revenind la structura internă a poetului, acea cumpănire între tensiuni de care vorbeam poate fi verificată in ţesătura motivelor, în jaoul asociaţiilor şi chiar în tipul epitetelor. Impetuozitatea tinereţii nu este văzută ca o forţă -irup-tivă, ci oa o desprindere lină de un ţărm. De altfel unul din volumele sale se şi cheamă Desprinderea de ţărm. Figura lucrurilor este blând feerică, acţiunea elementelor decurge după un ritm unduios (vintul lin, zarea se mută lin). încercările tinereţii nasc tristeţi evocind căderi domoafe de frunze, alunecări de petale iar spectacolul lumii, succesiu 145 nea vîrstelor este întâmpinată ca o depfasare înceată, filtrată printr-un somn binefăcător menit să îndulcească durerea gândului. Creaţia cosmică este o 'lucrare mişcată delicat, transfigurând marile încordări din adîncuri şi - indicaţie fatidică — fără zgomot sau precipitare : ,,Apune luna ; e-o ceaţă-n lucruri I un început prin arbori, I de parcă lumea e-nvelită, toată, de-o pinză visătoare, I acoperind statui ce nu-s desprinse / pe deplin de piatră. I O, siîşierea zorilor ! Duioasă alunecare-a nopţii spre apus I Văzduhul e conluz de zbaterile somnoroase I de gene şi aripi". Visările mirifice au contururi .mîngîietoare, învăluind şi ele „duios" — alt termen predilect al poetului o făptură dornică de raporturi armonice, tandre cu lumea : „Visam o insulă enormă I Ieşind din mare în neştire / Şi-i căutam duios o formă". Rătăcirile în natură, asemeni divagărilor de fantezie, sînt deplasări dictate de imperativul firii, imperativ irezistibil şi totuşi,., duios : „Mergeam spre arii, spre arii, lin stăpînite de departe / de o duioasă şi aspră, I galbenă lege a griului...". Curgerea timpului nu are nimic abisaJ într-însa. Spaimele, uimirea în faţa trecutului se risipesc lesne şi parcă spre regretul celui care le resimte ca pe nişte voluptăţi, ca pe nişte „dulci confuzii de materie". Evitarea comoţiilor, a şocului intern este practicată cu discreţie. Lui llie Constantin îi place să se viseze ouloat în „aurul supus al griului" I ca într-un pat înflorit (ce) se roteşte I fantastic spre zorii zilei /". Din acelaşi motiv, de altfel, cîmpla este geografia lui predilectă : „Priveşte cîmpia I ... I acest repaos îndelung I al scoarţei I ... / Aici nu există viteză I e doar / o rotire greoaie / o rotire domoală I a zării către semn". Moartea, la rîndu-i este aşteptată ca o antrenare într-o veşnică mişcare circulară. Cultul somniei eminesciene, in interpretarea lui Lucian Blaga însă, nostalgia desfacerii insensibile de sine în vederea risipirii în elemente, prelungirea extazului barbian în faţa stărilor ideale ale spiritului sustrase metamorfozelor brutale ale materiei, admiterea, cel mult, a unei deveniri în propria ei matrice conidlaimnă la posturile cantorii, la rolul de veleităţi, de atitudini improprii poetului, trudite : „Eu, dimpotrivă, sălbatic aş ride la mese I trupul în dansuri ciudate l-aşi răsuci I călcind în copite de ţap". Că angajările în cultivarea dionisiacă a simţurilor sînt pentru llie Constantin mai curînd forme ale auto-înşelării asupra naturii sale o demonstrează volumele ce au urmat suitei de Anotimpuri şi dragoste, respectiv Clepsidra, Bunavestire, pînă la Neguţătorul de săbii şi Celălalt. La frontierele stării de veghe cu cea de visare ,pe ţărmurile mării, cu ochii dirijaţi spre mişcarea planetelor, întârziind din nou în cîmp, glosînd pe marginea destinului sentimentelor umame, llie Constantin programează firesc organicul său refuz al vehementelor lăuntrjce şi al unei lumi frămîntate. De astădată, în Celălalt, al cărui titlu este definitoriu, căci evocă însuşi chipul poetului, portretul răsfrînt într-o apă de întuneric, natura sa se afirmă chiar mai puternic. Perspectiva cea sumbră nu apare ca un spectru oribil. Moartea este doar o prelungire în cosmos, o însoţitoare a lucrurilor, „sufletul" lor. Conştiinţa prezenţei ei secrete nu face decît să extindă asupra lumii acţiunea veşnicei reîntoarceri. Lumina e mai amorţită, sunetele mai surdinizate, pri 146 veliştile mai ceţoase, in rest, însă, lucrurile nu se schimbă. în continuare, „marame de uitare cad încet I Pe străzi...", iubirile ca şi îndoielile se cern suav, precum „un astru măcinat", iar amintirile sînt „un văzduh de fluvii suspendate". Pînă şi aspiraţia „scării la cer" nu şi-a pierdut ecourile. Fără a fi o însumare a tuturor motivelor poeziei lui |lie Constantin, Celălalt are ceva dintr-un examen de serie, mai exact dintr-o confesiune spirituală, privind „concluziile", rezultatele întregului itinerar întreprins pentru explorarea naturii şi destinului fiinţei poetului, a omului în lume. Parte a lumii, bun al ei prin latura sa elementară, alcătuită din „pămînt" şi apă, din „sol" şi cer, fiinţa este ireductibil singulară, într-un univers de oare propria conştiinţă o separă, o rupe definitiv. Nostalgia după reintegrarea condiţiei originare, după topirea în lucruri, este sortită neîmplinirii. Alt dmum decît prin moarte — variantă negativă însă, fuziune falsă, echivalentă cu stagnarea, cu inerţia materiei — sau perpetuarea biologică prin reîncarnarea în urmaşi, participarea la eterna mişc are este imposibilă : „Niciodată nu vei porni cu adevă rat I de aici, din hotarul etern, I legănat şi şters şi viu : I mareele cern pietre de hotar, I Poţi fi un catarg solitar I în mijlocul mării, I cu orizontul rotindu-se împrejur, I precum timpul se învîrte încet I pe nisip, şi umbra I e sufletul lucrurilor dizlocat de lumină. I Dar tu niciodată nu vei fi / în singurătatea valurilor. I Luna acolo îşi caută I locul în adîncul oceanului I ocupat şi nevindecat. I Tu vei rămîne aici, la hotar I simţind în carnea ta cum doare I nevindecata rupere a funiei" (Desprindere de ţărm). Replică subliniată şi prin re luareaacestecou incet...") titlului de la o veche poezie, poem programatic, închizînd un ungarettian („Timpul se-nvirte îşi difuzează scepticismul şi nulul, la acceptareafîcarea insului nostrude elegie, calmîndu-icît de iluzorii apar şi chiar magni îndulcesc nota virulenţa. Ori şansele spiritului în restul volumului. Textele ce-.l susţin, comentând convingerea în faţa universului luat ca martor şi participant al dialogului interior, are dimensiunea reflecţiilor totale, recrutate din sfera aceleiaşi stihii. Trecerile de la rrawoiaaţia nuigâtoaire, nu o daltă extatică, şi apostrofarea mîhnită a desti-şi oricît de inaccesibilă se învederează revenirea la „nevinovăţia matricei", eşecul, cu tot cortegiul său de epaveliric al luiîn poezie,ţiei ţinecertitudine sufleteşti, nu este „lotul" llie Constantin. încrederea ca formă superioară a crea loc la el de opţiune, de ultimă. MIRCE A IVĂNESCU: «ALTE VERSURI/» m . ivănesc u alte versuiT 147 Nu s-a produs nici o schimbare esenţială la Mircea Ivănescu. Ma'niera sa în „Alte versuri" este aceeaşi. Ca şi atmosfera specifică sau natura obsesivă a motivelor conducătoare. A avut însă loc o operaţie de simplificare. Arborescent, stufos pînă acum, versul este în noua culegere mult mai „desfoliat", mai aerat. Fraza, intactă în structura ei sinuoasă, a lăsat în drum numeroasele incidente care îi însoţeau itinerariul. Confruntarea cu timpul, tema unică, de fapt, a poeziei lui Mircea Ivănescu, apare, din aceste cauze, direct urmărită. Iar elementul de artă — compoziţia şi efectul de ceremonial — se detaşează mai netal unuistatornic decît alAdept în pe fondul unei atitudini lirice, mod poetic, cultivat la fel do şi de deliberat, mai curînd unei inspiraţii propriu-zise. continuare al filozofiei artis *) Editura Emjnescu, Bucureşti, 1972. tice a lui Edgar Allan Poe, Mircea Ivănescu crede în transa lucidă, în fascinaţia îndrumată. Este, pentru el, condiţia prin caire dubla natură a timpului, palpabil şi totodată evanescent, poate fi evocată. El pare că străbate durata cu spatele şi cu mîinile întinse înainte, ca şi cum astfel i-ar sesiza mai bine curgerea infinită dar şi densitatea straturilor pe care le depune în urma sa şi care alcătuiesc trecutul. Cine păşeşte prin timp, împotriva sensului său, fără a-l nega, dimpotrivă, acceptîndu-i ca pe o (lege inflexibilă uni şea rea perpetuă, are conduita somnambulului. Poetul chiar execută gesturile, mimica celui ce, dormind cu ochii deschişi, întîm-pină lumea şi cotidianul asemeni unui univers fantastic. Nimic din recuzita spaţiului parcurs, din componentele ambianţei familiare nu ţine de irealitate.. Şi totuşi impresia este de alunecare a planurilor vieţii, de deplasaire a coordonatelor concretului către domeniul visului. Cadrul în care se consumă aventura temporală nu este decît oamena sau strada oraşului unde locuieşte Lenora poetului, iubita aceea enigmatică şi intimă, pe cît de apropiată, pe atît de îndepărtată, stîrnind iluzia opririi timpului şi totuşi retrăgîndu-se odată cu el. Cel ce ar vrea să o reţină şi, printr-insa, să curme fluxul vremii, ştie că efectul este nu numai zadarnic, dar, cumva, umilitor pentru luciditatea unui cuget foarte conştient de adevăratul fel al lucrurilor. Tentaţia nu este mai puţin puternică în insinua nile, în şoaptele ei fermecate. A umbla după o .himeră,, unul din ţelurile poeziei de totdeauna, este sensul ultim al întreprinderii lui Mircea Ivănescu. Circumscris la perimetrul îngust al odăii sau ai casei izolate şi labirin 148 tice, spaţiul este sediul vremii încremenite, apăsind cu pondere zdrobitoare făptura umană. Ca şi la Bacovia, timpul mort, echivalent cu o pseudoveşnicie, îşi acuză prezenţa îndărătul unei ierni fără sfîrşit. O ninsoare abundentă cotropeşte oraşul, străzile, necruţînd camera femeii, chipul şi trupul ei livid, uscat, desnă-dăjduit. in plină stradă, peste care „ ningea imens — mortuar ningea", iubita „mă privea chircită, pe brinci". Intre pereţii odăii, un decor şi reacţii similare. Cînd „cerul s-a inserat — ca pentru o după amiază cu mare ninsoare — I şi chiar începe să ningă...", şi vîntul e atît de tare că uşa nu se mai poate închide, fulgi uscaţi de zăpadă se lipesc pe faţa „oarbă". Alteori şi iubitul împărtăşeşte soarta ei, abandonîndu-se morţii albe : „îngropaţi în zăpadă — de afară nu se mai aude acum I nici un sunet — în odăi lumina e albă şi moartă I vremea, căzută pe brinci în nămeţi, nu mai are putere! să treacă, prin perdeaua mereu rostogolită pe loc, pînă I la ferestrele noastre — deci, în afară de timp I însă înăuntrul unei veşnicii cum ne închipuim moartea" (Dar dacă nici moartea nu mai există ?) însemnele stagna rii se pot modifica, zăpada cedind locul burniţei, cetii, unui aer tulbure, unei lumini murdare dintr-un anotimp incert ; da, pot chiar să dispară, să se dizolve pur şi simplu în obiectele rămase martore neutrale vieţii ce-a fost cîndva. Pasiunea timpului consumat fără putinţă de resurecţie e exercitată şi atunci ou intensitatea pe oare o sporeşte tocmai silinţa de a-l repopula : „ş; nu încetează — nu se mai termină odată -I nu se mai termină niciodată de fapt I şi tu stai ia fereastră, şi vezi ce-i afară, I şi aici lotul continuă -nu se va mai sfîrşi I poate niciodată ! deşi ştii că totul continuă numai vorbele lăuntrice -/ şi asta nu înseamnă nimic / ... este doar I senzaţia aceasta de pîslă în gură şi nimic I peste care să poţi să treci pini dincolo pînă I unde ? — şi nu mai este" (Consecvenţă). La această atmosferă de „plumb" concură nota macabră (referinţele la cimitirul din marginea oraşului nu lipsesc), silueta Ofeliei nebună, de fecioară pală, nevrozată, a unei fete ce nu se ştie bine dacă a fost sau nu iubită, în general alura fantomatică a întregului context în care se desfăşoară dialogul cu timpul. Mircea Ivănescu, cum am mai arătat şi altădată, nu este însă epigonul lui Bacovia; utîlizînd laitmotivele bacoveniene, aşa cum procedează şi cu alte repere livreşti, el porneşte de la autorul „Plumbului", organizî.ndu-şi în felul său interogaţia, timpului. Evocarea este pentru Mircea Ivănescu o acţiune ce-şi justifică rostul nu prin rezultate, (căci reconstituirea trecutului, retrăirea lui autentică este o utopie), ci prin simpla sa desfăşurare. Farmecul întunecat, saturnian, dar amestecat cu duioşie pe care-l radiază orice retrospectivă, sporul de afectivitate şi de cunoaştere de sine, fie şi numai într-un sens virtual, ca posibilitate de trăire interioară ce se obţine pe aceeaşi cale, sînt, paradoxal, mai bine asigurate decît dacă întoarcerea în timp ar fi însoţită de deplină încredere în rezultatele ei pozitive. La urma urmei, poetul se comportă piroustiam în faţa trecutului. Reminiscenţa în serie, obiectul evocării;, ame o importanţă redusa, am spune neglijabilă, în raport cu plăcerea născută din efortul de a o 149 aduce la suprafaţa conştiinţei. De ce efortul acesta reclamă înnobilarea întregului cuprins sufletesc, a tuturor mijloacelor de investigaţie disponibile ? Aşa se explică cum cultura, fiind considerată ca parte integrantă din viaţă, nu excită deosebit sursele de inspiraţie cărturăreşti şi cele furnizate de experienţa biografică pro-priu-zisă. (Aluziile bacoviene plutesc în poezia lui Mircea Ivănescu, alături de referinţele aproape explicite la Scott Fitzgerald din poezia „tan¬ dră e noaptea, ca globulele roşii in plasma sîngelui"). Mai important e că se înţelege astfel de ce fiecare poezie sau fiecare cufundare în timp este o ipoteză ; o imagine ou valoare ega'Jă cu altele, in edificarea ei există aproape o întreprindere analitică, un foraj psihologic, executat din unghiuri multiple şi cu o prudenţă tipică celui ce înaintează pe un teren necunoscut, cu straturi labile. Evocările lui Mircea Ivănescu sînt examene de stări, aproximaţii de momente sufleteşti ori configurări de altitudinii unice, însă nedeterminare. Cunosc-îndu-şi perfect obiectivele, poetul nu-şi ascunde rolul de diriguitor lucid aii procesului angajat, îi măsoară valoarea şi limitele, ca u.n experimentator în stare să demareheze clipa de la care trebuie să se îndoiască asupra şanselor de reuşită ale încercării sale, _ să-şi semnaleze subiecftrviitatea întreprindeniii şr riscul antrenării în iluzia unei vaticinari afective : „Aş spune chiar, ia te uită — I dacă aş crede că asta rezolvă ceva, (ca şi cum n-aş li ştiut că atunci cînd voi ridica ochii, o voi vedea I prîvindu-mă nemişcată — şi poate că reală) /, astfel că nu mi-ar mai rămîne decît să-mi cobor privi rile, să-mi las tristeţea serală I — despre care am mai vorbit — I să mai recunosc, şi deci să mă minuse aşeze iarăşi intre noi, între difenez, cu vorbe convenţionale şi reci" ritele ei chipuri, şi cînd II o voi (Convenţionalism). Poezia lui Mircea mai vedea cu ochii minţii I amintin-Ivănescu, este un mic triumf al artei du-mi-o, cînd şi cînd, I nici n-o s-o ca ficţiune declarată. — proza — eugenia tuctor«anton NICOLA E DAMIAN: -PRIBEGI, NO I VISAM»*' Nicoiae Damian ne propune o formulă apropiată de aceea a noului roman francez, a cărui tehnică, după cum s-a mai remarcat, şi-a însuşit-o. „Pribegi, noi visam" urmăreşte fidel proiectarea unor obsesii (mai ales erotice) şi nu atît crearea de personaje, care, în ciuda apariţiei lor fugare, se reţin, ca în acele confesiuni ale unor crize erotice, cum ar fi confesiunea doamnei bătrâne cu păr argintiu şi nume sofisticat, Ana-Mairia Delfina, căutînd să-şi explice sieşi în timp ce povesteşte, relaţia dintre real şi imaginar, dintre real şi plăsmuirile memoriei (ea însăşi o realitate ce încalcă uneori legile realului), mergînd spre neverosimili şi halucinant. Se mai reţin personaje ca M. P. (inginerul silvic), un tip a cărui înfăţişare robustă ascunde totuşi o anume fragilitate psihică (detectabilă în *) Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973. 150 povestirea întîmplării din ciudata pădure de cioturi de arbori) ; am mai putea enumera pe Martin (doctorul), pe iubita lui şi, bineînţeles, pe Emil, cel care se confesează (deşi romanul nu .urmează legile jurnalului) — povestirea fiind discontinuă, capricioasă, fapt care, de ce să n-o spunem, îngreuiază teribil lectura de faţă. Ceea ce frapează şi incintă în acest roman este o uimitoare capacitate de a înregistra prin intermediul privirii sau a'l auzului şi de a descrie minuţios, parcă mărind ou lupa, de a dilata imagini ; aşa de pildă, de fa contiemplairea unei fotografii luate la un solar (a femeilor goale, surprinse de un ochi indiscret) se trece la reconstituirea ambianţei şi a protestului acestora. Sau de la imaginea, parcă filmata au încetinitorul, a trupului cuiva care se ascunde sau fuge, se trece la descrierea amănunţită a unei goane istovitoare, îmtr-o urmărire noctură a unui presupus rival, urmărire ce se transformă uneori în goană halucinantă, trecîndu-se de la real la închipuire şi invers, în salturi, cum spuneam, discontinue. De fapt, relaţia aceasta dintre planul real şi cel imaginar, între hotarele căreia pot oscila modificările în psihologia .individului, interferenţa zone lor sufleteşt i de l a afectivitatea elementară (prezentă în paginile ce notează cu suavitate şi autenticitate starea de frică, de încântare sau de siguranţă a sufletului infantei), la stările de suspiciune şi obsesie, spre cele abisale şi haliuoi notorii — este mereu prezentă în cazul aproape al oricăruia dintre personajele sau siluetele ce traversează romanul. Fiecare are obsesia sa, ori încearcă senzaţia ciudată de suspiciune con-continuă, de pîndă sau de „hăituiala". 151 Acest din urmă termen defineşte de fapt foarte exact relaţia existentă între cei doi amanţi din cartea de faţă, între Emil, sculptorul, şi iubita ponegrită, refuzată cînd e prezentă, suspectată, hulită şi iubită doar cînd lipseşte : „...de ce n-aşi mărturisi-o, mi-eşti dragă şi mă preocupi mult", spune undeva personajul. „Nu atît prin tine, cît prin ceea ce cred eu că ai putea fi..." — ceea ce ne transpune imediat într-o altă formulă a problemiei, decît am fi fost tentaţi s-o facem, cum au făcut unii încercînd să stabilească similitudini între romanele lui Camil Petrescu sau Anton Holban şi cartea lui Nicoiae Damiam. Continuînd citatul, vom vedea că aici nu este vorba de romanul unui gelos şi că apropierile de Camil Petrescu sau Holban par arbitrare : „£ la fel de adevărat că alteori nu gîndesc aşa şi sînt mai convins ca oricînd că nu reprezinţi mare lucru în viaţa mea. Şi tocmai de aici ideea de a lupta cu mine, cu tine, cu adîncirea relaţiilor dintre noi. Teama de a nu suferi şi mai groaznic, de a nu mi se părea că-mi devii indispensabilă, mă obligă la reconsiderări, la reculegeri, la constituirea, în imaginaţie, a unui viitor din care te exclud total". Aşa stînd faptele, devine firesc întreg cortegiul de învinuiri adus iubitei, considerată invariabil (de remarcat că niciodată ea nu apare altfel fiindcă Emil o fixează mereu sub reflectorul defavorabil al aceleiaşi raze deformatoare, ca şi cum i-a.r ţine mereu în faţă o oglindă strîmbă), mincinoasă, trădătoare etc. Şi fiecare gest, mişcare sau amănunt de comportament devine în lumina acestei interpretări o contrazicere a ideii însăşi de dragoste, care după opinia personajului s-ar reduce la „ură". manifestata prin nevoia de a distruge, de a micşora : „Te voi urî mult şi-mi voi inchipui triumful cu care a doua zi iţi voi anunţa că te părăsesc. Te voi uri cumplit, aproape că ţi-aş vrea numai răul, mi te voi imagina bătrîna, urîtă, cocoşată, plină de riduri, cu pleoapele uscate, ca nişte membrane şi ochii roţii de conjunctivită..." Cartea lui Mioalae Dam ian nu este neapărat romanul unei gelozii, aşa cum ar părea. „Pribegi, noi visam" nu are nici tensiunea cerută (deşi încercării evidente există, mai ales în partea care narează goana halucinantă ,reală sau imaginară, a per sonajului pe acoperişuri în urmărirea unui presupus rival, mai degrabă proiecţia în oniric a unui ins aflat în neputinţă de a dovedi ceva ce doreşte a dovedi, sau caz clinic de a gândi mereu o răzbunare), nici o anume rigoare logică şi deci caracterologică a personajelor. De aceea a-i reproşa autorului că prezintă în roman doar o schiţă sumară a personajului feminin ni se pare a-i cere ceva ce nici n-a intenţionat să facă. Obsesiile lui Gheorghidiu sau ale eroilor lui Hol ban erau provocate de amănunte de comportament care declanşau bănuiala deoarece contrazi ceau un anume mod de a fi, de a gîndi. Obsesiile acestui Emil se nutresc din dorinţa de a scăpa de sub imperiul iubirii, ele se datorează de fapt unui refuz interior al eroului, neputinţei lui de a mai continua obositorul supliciu al pîndei. Este, cred, o diferenţă şi de viziune, fiindcă sus 152 pliciunea lui Emil este funciară, iar structura personajului un teren propice pentru cultivarea continuă a unei nesiguranţe devoratoare in raporturile cu iubita, bănuită că îl înşeală, că minte, dar şi a conştiinţei că nu are argumente, ci numai -vagi, neglijabile indicii. însă logica nu are ce căuta într-un asemenea roman, organizat mai mult în jurul unor stări obsesive sau „crize" cu aspect clinic. (Autorul este medic psihiatru şi aceasta se vede mult prea mult, atît de mult uneori încît cazurile descrise în roman par transcrieri ale unor fişe de spital). Cartea de faţă este mai mult a unui observator al comportamentelor declanşate de impulsuri nelămurite, obscure, .necunoscute, dar prin aceasta nu mai puţin edificatoare pentru cunoaşterea psihologică. Adevărate fişe urmărind momente de criză (îndeobşte cu aspect erotic), precum criza mistico-erotică a doamnei Delfina, cane-şi aminteşte cu atîta lux de amănunte, povestind cu francheţe unui prieten al fiului ei (ca unui doctor) un episod semnificativ din epoca îndepărtatei sale adoles cente : tinăra, pe atunci fată, care-şi imaginase că este îmbrăţişată de Isus (extazul religios, privirea intensă a icoanei în biserică, combinat cu starea specifică a pubertăţii a putut s-o determine la o asemenea închipuire), găseşte în mod foarte ciudat de penitenţă, dî.ndu-se pe mîna primului bărbat întâlnit pe stradă (întâmplător şi alcoolic, şi bătrân). O altă criză, de data asta de senilitate, este relatată aceluiaşi Emil tot de doamna Delfina, în legâtură cu soţul ei, Bujoreanu. La apusul vieţii sale, insul elegant, distins, echilibrat şi juisor face o atroce criză de melancolie, contempiînd imaginea unei păduri de pini din nordul îndepărtat, pe care o doreşte cu toată intensitatea de care este capabil, şi din cauza căreia şi moare. Am mai aminti, în aceeaşi ordine de idei, criza domnului Alecu, un alt bătrîn, fratele unui oarecare Fotache, tot de un pronunţat aspect clinic, criză plecînd, se pare, din îndepărtata copilărie, de la un complex al vinovăţiei contractat cu prilejul unei întîmplări nefericite în legătură cu un soldat trimis la moarte de curtea marţiaJă deoarece copilul îi ascunsese cocoşul de la puşcă etc. Mi se va putea replica, invocîndu-se literatura plină de cazuri a Hortensiei Papadat-Bengescu. Dar acolo, voi răspunde, în ciuda existenţei unor cazuri patologice - nu însă atît de numeroase într-un singur roman de aproape 300 de pagini şi nu des crise, ca în romanul lui N. Daniian, ci imaginate - dincolo de ele important e procesul devenirii psihologice, fapt oare la Nicoiae Dam ian nu se vede. Stările expuse, mişcările sufleteşti existente în „Pribegi, noi visam" n-au integrarea necesară într-un proces psihologic, cu etape fireşti, obligatorii, ummîind o finalitate caracterologică. Ceea ce reţine sau surprinde scriitorul în cazul de faţă este doar manifestarea lineară (fără evoluţie) 153 a jocului obsesiv. Asistăm la sarabanda unor stări-limită, a unor mutaţii psihice de dispersare, care duc firesc, ca în formula romanescă propusă la o dizolvare, dacă nu chiar la o linearitate în psihologia personajului. Emil nu dovedeşte nimic (în legătură cu vinovăţia iubitei) şi raporturile dintre cei doi nu evoluează, ele rămîn în suspensie, în orice caz în stadiul în care le-am aflat la începutul romanului. Emil este menţinut de autor ia acelaşi prezent al stării sale lăuntrice, cu toate că acest prezent este expus în paralel cu trecutul copilăriei — trecut cuceritor prin auten ticitatea de simţire şi de limbaj. Sondajele în tăriimul fermecat, solar al unei copilării proiectate armonios într-un cadru natural, rustic, cu un limbaj ce transcrie întocmai fonetisme dintr-o anume regiune a ţării, sau obiceiuri, ritualuri, jocuri specifice toate aceste pagini sînt uneori, cred, mult mai sugestive decît altele din planul faptelor prezentului cârtii, unde analiza psihologică este uneori înlo cuită de eseu, iar ritmul cîntat, poetic, fluent al frazei, rupt de o frazare jurnalistică. De altfel aceste pagini ce reconstituie minuţios şi exact o copilărie petrecută în mijlocul naturii generoase, dar şi inevitabile pete de umbră, trădează un autor cu multiple poisUbtlIiităiţi şi înzestrării, capabil să se manifeste nu numai în formula adoptată în această carte. Şi sînt sigură că el nu se va opri aici. — critica — florin minăilescu PETRU POPESCU: ÎNTRE SOCRATE SI XANTlPA,/> turii contemporane a implicat şi continuă să implice un grad foarte înalt de intelectua'lizare a creaţiei, ne mai izbim nu o dată de prejudecata că reflecţia teoretică poate dăuna spontaneităţii procesului artistic, in miezul celei de-a doua jumătăţi a veacului XX se mai agită încă imaginea desuetă a creatorului natural, frust, ba chiar primitiv, înzestrat gratuit şi inspirat sporadic, scriind sau eompunînd opere de artă în virtutea unei simple inerţii biologice. Nu e greu de observat cit de umilitoare râmiîne la urma urmei pentru demnitatea unui artist autentic această teorie a „păsării care cîntă". Dar ipotezele sentimentale şi mistifica ţiîle colorate a¬ trag întotdeauna mai uşor şi spiritele comode se complac mal repede în compainia lor. De vreo zece ani încoace, asistăm la un fenomen de remodemizare a prozei 'noastre noi, concomitent ou oare Ipostaza romancierului modern care numărul şi calitatea 'romancierilor remeditează cu pasiune asupra proflexivi sînt într-o îmbucurătoare creş blematicii şi mijloacelor antei saJe nu tere. Printre cei mai activi în acest este încă — să recunoaştem — prea sens, entuziast avocat al noului ro obişnuită la noi. Deşi evoluţia litera-man românesc, trebuie pomenit încă tînărul Petru Popescu, debutant ca *) Editura Emlnescu, Bucureşti, 1973. poet şi afirmat apoi ca unul dintre 154 cei mai interesanţi prozatori de azi. Circulaţia publică a celor două romane ale sale, „Prins" şi „Dulce ca mierea e glonţul patriei" (la care se va adăuga probabil în acelaşi fel recentul „Sfîrşit bahic") nu e numai o probă de simplă popularitate, ci mai a'les de intuiţie exactă a unor necesităţi ce trebuiau în fine satisfăcute, în numele acestor necesităţi, Petru Papesou a desfăşurat de altfel şi o susţinută campanie publicistică ale cărei principale piese sînt adunate acum în paginile volumului „între Socrate şi Xantipa", titlu simbolic care defineşte desigur din primul moment o poziţie mărturisit polemică. Ideea — forţă a tuturor intervenţiilor autorului este ideea romanului citadin modern, pe oare nu are pretenţia de a o fi formulat intimi, dar în legătură cu care „revendic meritul de a fi repus singur în circulaţie această idee, de a o fi ilustrat în mod temeinic prin cărţile mele,.." (p. 9). Lovinescu, primul nostru critic cu adevărat modern, asociase imperativul urbanizării, cum se exprima el, cu al obiectivării, recunoscînd acestuia din urmă o veritabilă implicaţie estetică, iar calei dintlîi numai o însemnătate sociologică. Tot el precizase însă, re-ferindu-se apoi la literatura Hortensei Papadat-Bengescu,, că dacă elementul citadin „nu aduce prin sine nici o ca-lif'rcaţie estetică, ar fi, totuşi, .nedrept să nu adăugăm că urbanismul impune totuşi o lume nouă cu probleme noi, de o psihologie mai complexă şi, oricît ar părea de paradoxal, se poate afirma că aduce chiar cu sine psihologia, posibilă decît de la anumite forme de civilizaţie". De aceeaşi părere se arată a fii şi Petru Popescu, lărgind însă perspectiva pînă la dimensiunile unei proze 155 urbane nu numai în înţelesul tematic al cuvîntulul, dar şi în acela interior, vizînd mentalitatea scriitorului, modul său de a privi şi interpreta realităţile. După cum altădată Lovinescu insistase asupra emiamcipăiriii literaturii epice de lirismul sămănătorist, Petru Popescu subliniază astăzi că „destinul roimanului este emanciparea lui de povestire, emancipare ce corespunde, în plan tematic, cu o deruralizare" (p. 13). Prozatorii contemporani s-ar împărţi, după opinia lui, în povestitori şi constructori, autenticul spirit epic caracterizîndu-i pe cei din urmă. Formula prozei rurale de viziune bucolică, pentru a folosi un atribut al autorului însuşi, a început să devină astăzi tot mai evident desuetă, pericolul mai nou fiind reprezentat acum de falsificarea romanului citadin. „Că nu se mai poate scrie roman agrar anecdotic, conştiinţa literară românească a început să mai accepte în ultima vreme, şi parcă se scriu mai rar elogii critice de-a dreptul nebuneşti despre dte-o carte sătească rezumabilă în trei rînduri. Ferma rezistenţă a publicului la asemenea scamatorii începe să-şi dea roadele. însă vom fi, sîntem chiar, victimele unei alte erori : pentru că mulţi cititori sînt orăşeni, pentru că trăim într-un moment de exaltare a modernităţii, apare un fals roman orăşenesc, un fals roman de analiză, un fals roman etic, şi aşa mai departe, în care beţia de cuvinte primează, şi care înşeală cititorul dornic de „altceva". Temele mori rămîn nedeschise, iar cele «domestice» cu atît mai mult" (p. 15). Rezultatul, nedorit fireşte, este îndepărtarea publicului şi mai ales a tineretului de o asemenea literatură, ratată în aspiraţiile ei de modernitate. Cauza rezidă în lipsa de sinceritate, adică, după părerea lui Petru Po pescu, în lipsa d e asumare deschisă a existenţei proprii cotidiene, mulţi dintre prozatori întoroîndu-se la făgaşul fatalmente sărac al amintirilor rustice din copilărie, deşi trăiesc uneori de zeci de ani în medii de ultramodernă urbanizare, sau nu mai puţin alţii exercMmdu-şi talentul în direcţia unor sterile experienţe initeleotuali'Ste, la fel de îndepărtate de experienţa de viaţă direct acumulată. „Primul îndemn ce trebuie dat autorului, scrie Petru Popescu cu neclintită convingere, e d e fapt, îndemnul sincerităţii. Să avem curajul să ne reproducem propria existenţă, aşa cum e, să modelăm în cărţi viaţa aşa cum cunoscut-o. Scriitorul nu trebuie să cultive ambiţii intelectuale pentru care nu are acoperire. Nici să se lase ispitit de modele străine, cu valoare exclusiv exterioară. Nici să-şi refuze, din comoditate, subiectele zise „dificile" şi „delicate". Nici să dispreţuiască timpul prezent, cufundîndu-se un nostalgia a ceea ce nici măcar nu a cunoscut prea bine. Nici să-şi refuze propriile opinii, nici să ignore publicul. Sinceritatea e în fond chezăşia contemporaneităţii. Fără ea, ficţiunea e exterioară şi neantrenantă, iar romanul devine demonstraţie, pretext retoric, povestire folclorică, colaj de cuvinte, orice, numai roman adevărat nu" (p. 29-30). O'scilînid între romanul „agrar" şi romanul „intelectuailist", sau „intre un sat fals şi un oraş absent" (p. 62), prozei româneşti de azi şi mai ales romanului îi lipseşte după opinia lui Petru Popeiscu „onesta soluţie terţă, sănătoasa cale de mijloc, corespunzind tocmai cu interesul şi aspiraţia a mii de oameni" (p. 30). Întreaga pledoarie a tînărului romancier român are în vedere stringenta necesitate a unui realism modern prin 156 însăşi condiţia lui genetică şi care să regăsească drumul prozei noastre spre marele public în rândurile căruia ponderea cea mai însemnată o deţine tineretul. „In proza românească, necesitatea unui adevărat realism (care să amplifice, să înnoiască, să modernizeze tradiţia) nu mai trebuie demonstrată. Chior şi în clipa de faţă, după respingerea reţetelor literare publicul românesc, plictisit de cărţile false ale anilor trecuţi şi neatras de caligrafiile formale care nu-i dau soluţii la problemele contemporane, se decide cam încet în favoarea cărţii româneşti". Şi Petru Popescu se întreabă pe bună dreptate : „Ce vrea, în fond, să citească cititorul român ? In primul rînd nişte reproduceri exacte ale existenţei sale actuale. Vrea să se recunoască în pagina literară. £ firesc. Apoi nişte intuiri corecte şi o¬ biective ale istoriei imediate. Dintre marile evenimente care au cutremurat România acestui veac, oare cîte au fost descrise cum trebuie ? Şi, dacă unele din ele au fost descrise cum trebuie, sensul adînc a fost extras în întregime din aceste descrieri ? Răspunsul, or/c/f de dureros, e deocamdată negativ" Cp. 39). Setea de autenticitate a faptului trăit îl apropie nu odată pe Petru Popoecu de spiritele la fel de efervescente şi de polemice oa Mircea Elia-de sau Cornii! Petrescu, cu care se înrudeşte de altfel şi prin dispreţul atitudinilor oalafile, „acest bel-canto al stilului", oum îl ironizează autorul undeva Cp. 58). „in ce ne priveşte, preconizăm un stil dezinhibat, clar, lipsit de artificii, fără mania frumosului cu orice preţ, fără taine inutile. Un stil, prin excelenţă, al comunicării sincere. Un stil al autenticităţii şi realităţii, o realitate de semnificaţie, din unghiul autorului" (p. 59). Nu mai e nevoie desigur să insistăm. Ideile lui Petru Popescu sînt limpezi, dincolo de unele exagerări, explicabile prin caracterul lor partizan,, iar argumentaţia pe care ne-o propun — inatacabilă. A conchide însă în sensul opacităţii crlticului-romancier faţă de alte formule, validate prin valoarea lor autentică, ar constitui o eroare. Căci simpatia pentru un scriitor ca Marin Preda e în afară de discuţie : „Un scriitor agrar de o capacitate de construcţe obiectivă nemai-intilnită, cu un dar epic remarcabil, cu o autenticitate rară, om al proporţiilor fabuloase" (p. 158), Numai că, observaţie semnificativă pentru convingerile lui Petru Popescu şi de altfel chiar pentru procesul evolutiv ai prozei româneşti, însăşi literatura lui Marin Preda pune în lumină tranziţia de la rural la urban : „Pornind de la un fond tradiţional şi specific, realist şi cunoscut, Marin Preda, in încercarea sa de sinteză, a mers natural către esenţializarea pe care o oferă scriito rului modern oraşul : semnificaţie isto rică directă şi pregnantă, arie umană mai vastă, încarnare mai firească a ideii, spaţiu mental mai original şi mai complicat, adăpostind mai uşor filozofia autorului, tendinţă de generalizare şi de traducere a problematicii româneşti in termenii literaturii universale" (p. 162). Evident, Petru Popescu este un teoretician tezist oum trebuie să fie oricare teoretician ce se respectă şi pentru a-şi atinge obiectivele, toate mijloacele de care dispune sînt puse în mişcare. Chiar dacă unele interpretări parţiale ar putea să pară relativ forţate coerenţa poziţiei principiale rămîne incontestabilă, conferind pledoariei o redutabilă pondere în ansamblul 157 dezbaterilor literare actuale. In acest sems, Petru Popescu reprezintă, voiens nolens, un punct de referinţă şi e me ritul său de a se fi putut constitui ca atare în împrejurarea în care des pre foarte mulţi romancieri sau poeţi tineri de azi nu poţi şti nici măcar in linii generale, ce gîndesc şi ce preferă în materie literară sau, dacă totuşi ex primă uneori nişte opinii, relativismul lor apare descurajant. Autorul lui „Prins" e alcătuit din alt aluat, mode lat de o credinţă pentru care militează şi speră. Mai puţin concludente ni s-au părut din acest punct de vedere maliţiile sale cu privire la critică, întemeiate în măsura în care conţin un reproş la adresa comodităţii intelectuale şi a lipsei de imaginaţie, dar contestabile sub aspect teoretic în cîteva puncte pe care am dori să le precizăm, lată de pildă aşa numita problemă a „criticii de consens" (cf.p. 102 etc.) Convergenţa opiniilor critice asupra unei opere sau asupra unui scriitor trădează, după Petru Popescu, „un exces de obiectivitate" (p. 105) care i se pare dăunător pentru climatul unor dezbateri autentice. Confruntarea de idei trebuie alimentată prin opţiuni estetice dintre cele mai ferme, în care romancierul vede expresia unei subiectivităţi eliberate. „Trebuie să se renunţe la obligaţia recunoaşterii obiective, scrie el pe un ton categoric, care, ca un jandarm, nu lasă criticul să-şi exprime liber cea mai intimă opinie" (p. 106). Soluţia cea mai bună nu e atunci critica pur impresionistă, diletantă şi nevertebrată ? Curiozitatea vine de acolo că Petru Ppoescu o respinge în numele rigorii şi al nevoii de principii şi chiar de certitudine. Dacă lăsăm deoparte atari incongruenţe care a cuzâ o oarecare lipsă de sistematizare a ideilor cu privire la regimul criticii, înţelegem destul de bine intenţia polemică a autorului şi sîntem perfect de acord eu ea, numai că o motivăm altfel. Pentru asigurarea unei atmosfere autentice de confruntare şi luptă spectacullaasă de opinii e necesară într-adevăr opţiunea estetică, metodologică şi ideologică a criticului, dar aceasta nu conduce citaşi de p.uţiin la abandonarea obiectivitătii căci sensul acestei noţiuni în citlcă nu trebuie asimilat obiectivismului pozitivist, cuminţeniei nevertebrate şi receptivităţii indiferente şi egale. A fi obiectiv înseamnă a recunoaşte primordialitatea estetică a obiectului artistic şi a te supune cu consecventă dialectică principiilor pentru care ai optat şi pe oare le-ai mărturisit. Asupra necesităţii ca fiecare critic să exprime şi să manifeste practic un sistem şi un program propriu acordul nostru este integral. Dar critica axiologică nu e critică culturală, cum afirmă autorul la p. 118, ci tocmai ea reprezintă adevărata critică estetică. Programul unui critic se constituie apoi pe baza unei ideologii literare care descinde dintr-un sistem de opţiuni estetice, presupunînd în chip obligatoriu superioritatea unor formule artistice asupra altora. N-a existat şi, credem, nu va exista critic mare în afara unei asemenea condiţii. Din această pricină, adică din pricina implicaţiei teoretice şi sistematice (cuvîrrt pe care Petru Popescu îl oropseşte cu severitate excesivă sub forma sistematalogiei), critica este altceva decît literatura artistică, de unde nu reiese că onticul nu poate s-o cultive şi scriitorul nu poate fi critic. Autonomia domeniilor nu înseamnă incomuniicabilitatea lor practică şi sîntem şi mai convinşi că o ipostază i 158 deală este aceea a creatorului com- ,plet, deopotrivă scriitor şi critic (cf. pp 167, 168, 182, 199) deşi experienţa dovedeşte că o personalitate se realizează în deobşte pe linia unei facultăţi dominante şi fără îndoială un Lovi nescu a rămas tot critic şi în romanele sale, după cum Căllnescu este irevocabil artist şi în critica lui. Că un critic trebuie aproape neapărat să exerseze instrumentele literaturii pe propria lui piele, ca să zicem aşa, iar un scriitor să se manifeste în planul criticii, ni se pare nu numai indiscutabil, dor chiar vital pentra vocaţia proprie, indiferent de sensul ei. Dar de aici pînă la confuzia unor realităţi distincte rămîne o distanţă care nu trebuie uitata. Preferăm formula criticului scriitor şi a scriitorului critic, dar o suspectăm de invaliditate pe aceea a criticii artiste şi a artei crititiciste, singurul element de legătură între ele constituindu-1 în permanenţă numai conştiinţa estetică. Petru Popescu reprezintă un astfel de oaz fericit de scriitor de vocaţie dublat de un intelectuali autentic ce se manifestă ou plăcere şi ou pasiune pe târîmul criticii, nu pentru a-şi demonstra veleităţi de profesionist al ei, ci pentru a-şi consolida un program estetic individual în a cărui valabilitate mai cuprinzătoare crede în deajuns de puternic pentru a-l recomanda cu o inerentă intransigenţă de ton. El practică aşadar o critică de artist, dar de artist conştient de rosturile sale şi responsabil chiar de destinele unei literaturi, ceea ce vorbeşte de la sine cu privire la seriozitatea profesională a tînăruJui romancier. Cetei alte două secţiuni ale cărţii lui Petru Popescu exemplifică de fapt a¬ ceste „idei patetice" care-i configurează atitudinea. Spaţiul nu ne ingă- duie să dămanalitică şitivă, mai cucoperi la tot in extenso probe de fineţe de inteligenţă interpreta seamă că ele se pot des pasul, in literatura ro mână, autorul îşi caută mereu argumente, iar despre cea străină scrie mai mult informativ, dar cu aceeaşi vervă caracteristică prin dinamismulvoltura ei. Căci în esenţăse pare a fi autenticul Petruun spirit dinamic şi lucid şi dezin acesta ni Popescu : în sensul modern al cuvântului, un rezervor de disponibilităţi a cărui formă decisivă de manifestare este o cuceritoare dezinvoltură. IO N POP: POEZIA UNEI GENERAŢII,;» acută. Criticii şi istoricii literari clujeni pair să dovedească o preocupare mai insistentă şi mai sistematică pentru atingerea unui obiectiv atît de ambiţios dar şi de necesar, dacă avem în vedere lunga şi interesanta discuţie oiganizată anul trecut de „Tribuna" şi acum în urmă cartea lui Ion Pop „Poezia unei generaţii". încercarea tînăruiui universitar şi poet din Cluj reprezintă ceea ce s-ar putea numi o sinteză parţială, dar care întruneşte, defineşte şi studiază unul din fenomenele esenţiale ale evoluţiei literaturii noastre noi şi anume contribuţia generaţiei tinerilor poeţi din anii '60, debutanţi, cu singura excepţie a lui Ion Gheorghe, într-o bine cunoscută colecţie a deceniului trecut, „Luceafărul". Numărul celor care au publicat aici e mare, dar Ion Pop îi desprinde cu siguranţă pe cei mai importanţi dintre ei : Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Iile Constantin, loan ' Sintezele asupra literaturiiporane se lasă încă aşteptate,frămîntare în această direcţievenit în ultimii ani din ce în ») Editura Dacia, Cluj, 1973. i ' contemdeşi o a de ce mai Alexandru,Blandiana,Melinesou Aşezarea Adrian Păunescu, Ana Constanţa Buzea, Gabriela şi Marin Sorescu. tuturor acestora „sub sem nul luptei cu inerţia" şi implicit sub patronajul lui Nicoiae Labiş este un gest critic necesar, inevitabil, care stabileşte un cadru interpretativ adecvat analizelor şi aprofundărilor ulterioare. Cercetătorul caută să reconstituie mai bine atmosfera literară şi mutaţiile conştiinţei critice care au făcut posibilă ecloziunea acestei splendide generaţii. Deşi simbolul imediat şi declarat al emancipării ei de un anumit context poetic a fost din primul moment Nicoiae Labiş, nu-i mai puţin adevărat că urmaşii au beneficiat şi de lecţia unor precursori mai în vîrstă al căror aport la revitalizarea lirismului prin reîntoarcerea spre adîncimile inferiorităţii a fost interpretat încă din anii de după 1954 drept notabil şi stimulator. Pentru prima dată Ion Pap atrage atenţia în chip categoric asupra roiului deosebit de important al celor care alcătuiesc după o¬ pinia lui gruparea de la Steaua, revistă care a avut într-adevăr şi meritul de a fi iniţiat în momente încă insuficient favorabile una dintre cele mai imcitamte şi mai fecunde dezbateri literare din acei ani : dezbaterea despre modernism şi tradiţionalism. Pe drept cuvînt scrie Ion Pop : „dacă 9 să numim unul dintre momentele cele mai semnificative ale „luptei pentru lirism" manifestate în perimetrul generaţiei tinere a acestor ani (1956-60, n.n), el este desigur concretizabil în experienţa poeţilor grupaţi în jurul revistei Steaua (al cărei rol depăşeşte cadrele acestei generaţii ; nu trebuie uitat că aici au apărut primele traduceri şi poezii orginale din epoca mai nouă ale lui Lucian Blaga şi că Tudor Arghezi a fost frecvent reprezentat în paginile revistei cu piese dintre cele mai definitorii ale liricii sale). Direcţia Stelei, plenar manifestată în a doua jumătate a deceniului al şaselea, a opus narativismului şi retoricii domi 160 nante in epocă un lirism al sugestiei, o poezie de atmosferă neoromantică descoperind un mod de reabilitare a confesiunii în notaţia peisagistică" (p. 16). Şi măi departe : „in perioada 1956-1960, gruparea de la Steaua îşi îndeplineşte insă îndeosebi rolul de refacere a legăturilor cu aria modernă a poeziei noastre şi de menţinere a unei atmosfere propice încurajării forţelor creatoare de valori autentice. Deceniul următor se va putea deschide astfel, şi prin aportul său, sub auspicii mai favorabile" (p. 17). Toate aceste observaţii sînt perfect adevărate şi pot fi uşor confirmate de presa literară a acelor ani ca şi de toţi cei care au trăit în atmosfera lor. Numai că tot aşa de limpede apare faptul că nu de la experienţa lirismului stilizat al „steliştilor" au pornit poeţii deceniului următor, ci de la pilda mai mult decît artistică - umană a lui Nicoiae Labiş. Cum se explică astăzi după atîţia ani, această vie comuniune, liberă, spontană şi extrem de sudată în jurul unui simbol unic ? Răspunsul la o atare întrebare implică, pentru a fi complet, o cercetare a condiţiilor complexe ale acelor ani în care s-a operat mutaţia de la un lirism exterior şi formal la unul autentic şi adînc. Ceea ce trebuie însă în primul rînd afirmat este meritul lui Labiş de a fi intuit primul, şi poate singurul atunci, cu extraordinară exactitate, realele probleme şi frămîntâri ale unei întregi generaţii. Explicaţia fascinaţiei pe care poetul „luptei cu inerţia" a exercitat-o asupra contemporanilor şi mai ales a tinerilor trebuie căutată dincolo de valoarea artei sale, în exemplaritatea destinului său uman, a modelului de viaţă şi demni tate morală pe care l-a propus. Ion Pop surprinde ou atenţie şi ilustrează amplu cîteva dintre caracterele fundamentale ale poeziei lui Labiş ca problematizarea existenţei, o¬ poziţia copilărie — [maturitate, aspiraţia spre puritate etc. El încearcă de asemeni şi izbuteşte în mare măsură -să identifice elementele de continuitate dintre lirica lui Labiş şi aceea a generaţiei care I-a urmat. Poate că ar fi fost mai bine să se înceapă precizarea acestora prin indicarea temelor comune, care pe deasupra altora oarecum secundare, sînt, după opinia noastră, tema copilăriei pierdute, frustrate, muitiiialte de război, exploatată mai ales în „Primele iubiri" şi tema dezbaterii morale cu acea caracteristică sete (absorbantă în „Lupta cu inerţia") de desăivîrşire interioară, cu năzuinţa trăită intens şi acut, la un înalt grad de incandescenţă lirică, spre un ideal de umanitate pus în a. cord ou comandamentele nobile ale unei epoc i revoluţionare. Cît priveşte rezolvarea particulară din punct de vedere artistic a acestor două teme esenţiale ale lirismului lui Labiş, ea e desigur deosebită de la caz la caz şi meritul exegezei lui lan Pop constă tocmai în documentarea analitică pe care ne-o oferă asupra acestor evoluţii spre asumarea unei personalităţi distincte. Fiecare poet a părtinind generaţiei postlabi-şiene se găseşte astăzi în punctul unei diferenţieri estetice cu atît mai autentice cu cît valoarea lui s-a dovedit ea însăşi mai adîncă şi mai substanţială. Dar dacă sub raport artistic generaţia anilor '60 nu mai poate fi astăzi asociată lui Labiş, sub raportul viziunii asupra lumii ea nu s-a emancipat încă integral de precursorul ei, în măsura în care acesta a intuit-o în chip esenţial înaintea tuturor. In acest sens 161 poate fi el recunoscut ca un deschizător de drum în noua poezie românească şi în acest sens a şi fost recunoscut în practică de cei ce şi l-au revendicat ca atare. Dintr-un anumit punct de vedere, Labiş a fost însă un izolat. Momentul cînd orientarea inaugurată de el do-bîndeşte un caracter de adevărată mişcare literară este anul 1960, cînd debutează primul val al noii generaţii : Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Miile Cansitlainitjiln. Ai doilea val avea să apară în jurul anului 1964 prin loan Alexandru, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu şi Adrian Păunescu, toţi intraţi în literatură prin paginile aceleiaşi colecţii „Luceafărul". Ion Pop include în analizele sale şi pe Ion Gheorghe, care a debutat încă in anul 1957 cu romanul in versuri „Pîine şi sare" şi n-a publicat nici un volum în susnumita colecţie. Dar dacă e aşa, nu înţelegem prea bine de ce nu i-a avut în vedere şi pe Gheorghe Tomozei sau pe Florin Mugur, labişieni mărturisiţi şi recunoscuţi şi ale căror prime volume stau limpede sub semnul mentalităţii colegului şi prietenului lor. La acestea s-ar mai adăuga cu uşurinţă cel puţin cîteva nume din rîndul acelora a căror sensibilitate s-a colorat deliberat, măcar la început, de contactul cu personalitatea lirică impresionantă a autorului „Primelor i u biri" De loc lipsită de interes ar fi fost în acelaşi context şi urmărirea altor urme de influenţă a lui Labiş în poezia chiar a celor mai puţin congeneri ou acesta. Investigaţia ar putea da pentru aceeaşi perioadă a deceniului al şaptelea rezultate surprinzătoare care ar atesta definitiv însemnătatea contribuţiei lui Labiş la pro filul actual al poeziei noastre şi veritabilele proporţii ale valorii sale istorice, acelea ale valorii estetice depin zînd încă ,din păcate, de oscilaţiile unui gust literar insuficient fixat, mai cu seamă la unii dintre critici, core-l asimilează pe poet cu o pripeală demnă de o cauză mai bună şi uneori cu o regretabilă de nu compromiţătoare uşurinţă, unei simple legende literare întreţinută de simpatizanţi. Oricum, însă, cartea lui Ion Pop, care cuprinde pagini de mare subtilitate exegetică şi care place aproape totdeauna prin fermitatea şi limpezimea disecţiilor sale pe viu, umple deocamdată un gol important şi se constituie cu autoritate drept reperul oricăror contribuţii viitoare. O dată fixat locul acestei generaţii poetice care a îndeplinit o funcţie hotărî toore în reîmprospătarea, nu numai a liricii, dar a întregii noastre literaturi mai noi, va fi posibilă întreprinderea de o anvergură mai mare a încadrării lui în celelalte direcţii şi tendinţe din lirica acestor ani pe care tînărul istoric literar clujean le-a omis din cercetarea sa, din considerente metodologice. Efortul său, esenţial deşi programatic circumstanţiat, merită a fi continuat. De va izbuti să stimuleze pe alţii în această direcţie, Ion Pop va avea toate motivele să se simtă satisfăcut. Altfel încercarea lui rămîne negreşit susceptibilă de obiecţii şi controverse din cele mai diverse perpective critice, istorice şi teoretice care n-o vor putea anula însă, niciuna, în esenţa ei, pentru că liniile de bază sînt acestea şi nu altele. Dincolo de severitatea acră şi veşnic nemulţumită a criticului de rutină şi dincolo de subtilităţile manieriste ale unor cronicari de profesie, cartea lui Ion Pop trebuie întîmpinată cu simpatie şi stimă intelectuală. Ea însăşi nu e numai un act de disciplină critică, dar şi un manifest de fraternitate spiritaulă cu generaţia „Luceafărului". Căci, lucru semnificativ, criticul de azi a debutat el însuşi cu ani în urmă între coperţile aceleiaşi colecţii. Ca poet, cum în realitate nu ne-ndoim că a rămas şi azi, chiar dacă între timp muza cea de pe urmă, a Criticii, i-a deturnat destinul din zodia entuziasmului către aceea a lucidităţii. Aceasta, dacă nu cumva, cum ni se pare mai curînd, „Propunere pentru o fintînă" (1966) anunţa încă de pe atunci un critic, iremediabil un critic. NOTE DE Caietele Mihai Eminescu *) Editarea acestei publicaţii, îngrijită şi prezentată de istoricul literar Marin Bucur, constituie un eveniment în viaţa noastră literară şi trebuie consemnat ca atare. Avînd drept model mărturisit periodice ca „Bulletin baudelairien", „Etudes rimbaldiennes". „Cahiers Paul Verhine", Caietele Mihai Eminescu vin să umple un gol în cultura română, reprezentînd în acelaşi timp îndeplinirea unui elementare obligaţii faţă de opera Poetului nostru naţional. Concepută ca o cercetare vie, actuală, prin mijloace complexe alpar- ţinînd tuturor domeniilor de investi gaţie : literară, filozofică, estetică etc, revista (să-i spunem deocamdată aşa) va trebui să pună în lumină, să valo rifice noi faţete ale fascinantului geniu eminescian. „Caietele Mihai Eminescu" sînt ale tuturor specialiştilor din cul tura noastră, din ţară şi de peste ho tare, asigurînd dreptul fiecăruia la ex primarea unei atitudini critice proprii (...}, Gîndul nostru este nu „să epui ») Editura Eminescu, Bucureşti, 1973 163 LECTURĂ zăm" cutare domeniu şi nici să diminuăm importanţa contribuţiilor Înaintaşilor noştri, ci să lacem o dezbatere vie, un colocviu întreţinut de specialişti pe orice temă ce priveşte pe Eminescu. Orice material, de la rectiticarea unei Secţiuni de manuscris şi pînă la lansarea unei noi ipoteze de interpretare, este pentru noi la fel de util şi bine primit" (Cuvînt înainte - M. Bucur). Deci o abordare critică amplă, din toate punctele de vedere,, care să poarte pecetea sensibilităţii şi a modului de percepţie contemporan. in ce măsură primul număr corespunde generoaselor imperative enunţate mai sus, vom vedea în continuare. Răspunzând acelui deziderat al „deschiderii spre toate sferele de cercetare", expus în prefaţă, volumul cuprinde articole, eseuri, comentarii, documente etc. din cele mai diverse, resimţiindiu-se chiar lipsa unui principiu selectiv mai riguros. Cum nu există o ordonare tematică sau metodologică a materialului şi pentru edificarea unei imagini mai obiective asupra contribuţiilor exegetice, vom încerca noi o clasificare în funcţie de specificul sectorului respectiv şi al metodei utilizate, după cum urmează : a) Stilistcă şi limbă : „Centenarul unei elegii uitate. Cintecul Lăutarului" de L. Gdldi, „Judecată, judeţ, judicium la Eminescu" de Constantin Noioa, „Observaţii asupra limbii lui Mihai Eminescu" (transcriem fidel ortografia cuprinsului - ne referim la numele poetului, care apare transcris Mihail) de G. Ivănescu, „Euforie eminesciană" de SextH Puşcariu, „Expresia oralităţii ciclului folcloric" de G.'l. Tohăneanu, „Tipuri de antiteză in „Luceafărul", sugerate de o analiză numerică la calculator" de Flora Şuteu şi Victor G. Velculescu ; b) Gritică şi istorie literară : „Simfonie eminesciană" de Edgar Papu, „Hyperionul românesc" de Zoe Dumi-trescu-Buşuîenga, „Dacia in poezia lui Eminescu" de Gh. Ceauşescu, „Glose la Memento mari" de Nicoiae Balotă ; „Perpessicius : Teatru de M, Eminescu -proiect de ediţie" de D. D. Panaitescu şi Aurelian Rusu, „Data traducerii piesei Lais" de D. Mu-răraşu ; c) Contribuţii bio-bibliografiee : „Debutul Iuti Eminescu la „Timpul" pînă la serialul „'.coane vechi şi nouă" de Miairin Bucur, „Eminescu colaborator al „Federaţiunei" de D. Vatamaniuc, „Minai Eminescu şi lupta pentru teatrul naţional în Transilvania pînă !a Unire" ide IMicoilae tiu ; „Manuscrisele eminesciene la Biblioteca Academiei române" de Marta Avineanu, „Cîteva întregiri biografice" de Augustin Z. N. Pop, „M/ha/ Eminescu, director al Bibliotecii Centrale "din laşi -documente inedite" de Octav Păun, j, Eminescu — documente noi" de Gearge Munteanu, „Eminescu şi Creangă (sau întîlnire arhetipală)" de George Munteanu. Sumarul mai cuprinde şi ol te titluri, însă despre acestea nu se poate spune decît că la o selecţie mai puţin festivă nu ar fi fost lineIu se. In limitele spaţiului posibil vom încerca să ne oprim asupra fiecărui grupaj în parte. Studiile cu caracter filologic, care constituie unul din cele mai solide sectoare ale cărţii, îşi propun să dezvăluie Inepuizabile valenţe de expresie şi semnificaţie ale limbajului poetic eminescian. Cunoscutul stilist maghiar L. Găldi porneşte în demersul său de la ideea că „pentru a ne ridica spre culmile clasicismului eminescian, adică spre poeziile pe care autorul însuşi le considera demne de-a fi publicate, nu e fără folos să consacram cîte o «micromonografie» şi ace 164 lor texte care adeseori au rămas în umbră pină la ediţia Perpessicius : in multe cazuri aceste încercări uitate arată nu numai un aspect nou al geniului creator, ci şi unele trăsături stilistice mai Îndrăzneţe, mai spontane, mai individuale decît aşa zisele texte definitive". Descoperind tocmai astfel de particularităţi stilistice în textul mai puţin cunoscutei elegii „Cîntecul lăutarului", autorul scoate la lumină sensurile adinei, latente, nebănuite la o lectură superficială, revelatorii pentru vizionarismul filozofic eminescian : am încercat să dovedim că precum Schubert s-a deghizat în figura unui muzician sărac pentru a spune ceva esenţial despre nenorocirile sale personale (cf. liedul Der Leiermann), tot aşa şi Eminescu a luat masca de altfel străvezie — a lăutarului.prooroc pentru a vorbi de soarta unui „ales" de moarte şi nemurire" (p. 17). în aceeaşi linie se înscriu interesantele studii ale lui G. I. Tohăneanu asupra oralităţii poemelor de inspiraţie folclorică şi al lui SextH Puşcariu, de fapt un capitol din „Limba română" voi. II, asupra valorilor muzicale la Eminescu, „cel mai euforic dintre poeţii români". Flora Şuteu şi Victor G. Velculescu îşi intitulează pompos articolul „Tipuri de antiteză in „Luceafărul" sugerate de o analiză numerică la calculator". Dincolo însă de acest teribilism onomastic, interpretarea poemului ca un sistem dinamic de opoziţii materializate în structura limbajului Ia toate nivelele : lexical, gramatical, semantic, este originală şi bogată în sugestii, lîntr-un studiu arid, lipsit de perspectivă, G. Ivănescu se preocupă cu miinuţibziiSate exagerată de arhaismele moldoveneşti din lexicul de mai tîrziu al perioadei ieşene din opera poetului. Un loc aparte îl ocupă anaJiza lui C. Noica referitoare la traducerile lui Eminescu din Kant. Sesizînd frecvenţa în text a formelor „judeţ", „judecată", „judecarea", autorul subliniază contrar opiniilor curente, adecvarea termenilor în limbajul filozofic românesc, termeni cărora Eminescu Ie atribuie nuanţe semantice distincte, găsind pentru prima dată şi, se pare singurele corecte, echi valenţe în l.'mba româna ale noţiunilor 'kantiene. Din cadrul celui de al doilea grupaj se detaşează interpretările critice ale lui Edgar Papu şi Gh. Ceauşescu. Edgar Papu defineşte universul eminescian prin caracterul demiuirgic ai creaţiei cuprinzind in sine micro şi rnaorocosmoşul, infinit reductibil şi infinit extensibil : „Imaginaţia sa nu este deci, sumativă, alcătuită din simple adaosuri sau aluviuni care se îngrămădesc arbitrar, ci explicitară ; ea poiectează în afară registrele nebănuite ce se aflau închise în imaginea de Început, la care acuma revine. In «Scrisoarea I» ni se prezintă în chipul cel mai evident acest proces, dar el există peste tot în marea sa poezie" (Cit. p. 14). Sentimentul istoricitaţii naţionale, de care Eminescu era preocupat pînă la obsesie şi metamorfozările sale într-o veritabilă mitologie de coloratură dacică, aşa cum apar în poemele : Memento mori, Sarmis, Odin şi poetul, sînt puse în valoare de eseul lui Gh. Ceauşescu. După opinia sa îmtrega simbolistică dacică şi fabulos folclorică a lui Eminescu se constituie într-iun spaţiu ideal, de aură mitică, loc al continuei regenerări naţionale şi spirituale : „Dacia este, deci, in viziunea eminesciană o realitate eternă printre virtejurile mereu trecătoare" (p. 46) Pentru felul pătrunzător, elevat, de înţelegere a documentului biografic şi faptului istoric, un adevărat model îl dă George Munteanu prin comunicarea sa, ce evocă prietenia dintre Eminescu şi Creangă. Istoricul literar trece dincolo de concret, de coaja evenimentului imediat, închipuind întîlnirea celor doi mari scriitori ca momentul privilegiat, atît de rar îotîlnit de convergenţă în spirit, a două genii: „Insă chiar dincolo de congenialitatea lor, ce cale lungă de înrudire şi întregiri reciproce I Virsta biologică punea între ei diferenţa de vreo zece ani şi ceva, dar virsta psihologică aproape nici una, pentru că amindoi ajunseseră, cind s-au cunoscut, pe Io capătul înţelegerii a ceea ce era in rostul fiecăruia" p. 63). Intîiln'kea lor, pare a spune George M.umlteamu 165 dacă n-ar fi existat, ar trebui să o inventăm noi. Un exemplu îl oferă şi Augustin Z. N. Pop, însă în alt sens. Domnia-sa susţine cu inocenţă că : „ne-a lipsit şi încă ne lipseşte o biografie naţională a lui Eminescu". Oare să mu fi auzit încă de „Viaţa lui Mihai Eminescu" de G. Că-linescu ? Celelalte articole referitoare la perioade importante din activitatea poetului (jurnalist, director al bibliotecii din laşi) creionează chipul unui Eminescu proteic, ilustrindu-se cu pasiune şi fervoare în toate domeniile, chiar şi atunci cînd nedreptatea şi lipsa de înţelegere a contemporanilor îi mîhneau. Ne-am permite totuşi o sugestie. Poate că nu ar fi neindicat ca Marin Bucur să-şi tempereze puţin zelul lingvistic, pentru că altfel ajunge la formulări gongorice de tipul : „a¬ cestei pagini de vaiete ancestrale ale poetului", sau : „o respectivare a debutului lui Eminescu", ori : „aceste staţionări ale gindului lui Eminescu". în ansamblu însă „Caietele Eminescu" — primul tom — se înscriu ca o apariţie izbutită, susţinută şi de prezentarea; grafică elegantă, sobră. Aşteptăm cu interes şi exigenţă sporită editarea viitoarelor numere. Paul Dugneanu Ion Maxim : Atitudini critice*) Volumul nu este, cum Ia prima vedere ar părea că indică titlul, o suită de „atitudini critice" ale autorului (manifestat pînă acum ca poet şi prozator) în diverse probleme literare, ci o analiză mai mult sau mai puţin detailată a operei unor critici contemporani. O. „atitudine critică" este aşadar modalitatea fundamentală prin care un critic înţelege să abor *) Editura Facla, Timişoara, 1973 deze fenomenul beletristic. Astfel, în capitolul consacrat lui Nicoiae M a noii esou se insistă asupra oanoepţiiei caracterului creator aii criticiili literare, pe Alexandru George l-ar caracteriza nihilismul critic, cel acordat lui Marian Popa se intitulează sportivitate critică, sau cel în care se referă la Ion Negaiţescu dubla continuitate a criticii literare, datorită Ideii mereu prezente în paginile acestuia din urmă a continuităţii în literatură. Atitudinea lui Ion Maxim faţă de aceste diverse „atitudini" este în genere ironic-binevoitoare, criticii fiind priviţi uşor de sus, mustraţi (fără severitate) pentru inconsecvenţe şi dăscăliţi fără ostentaţie. Stilul este delectabil. M. Ungheanu, de pildă, nu „suflă" un cuvînt despre cutare carte a unui adversar, un volum, an" fi, după declaraţiile autorului său „plin ochi" de „program critic" etc. Frecvent, criticii sînt amendaţi, propriile declaraţii întorci ndu-se cu efect de bumerang asupra lor înşile. Lui N. Manolescu, caire se îndoia că atîtea decenii care ou consacrat imaginea unui anume Eminescu vor da voie să se impună imaginea lui Eminescu din viziunea Iul I. Negoiţescu, i se răspunde că atîtea decenii care au oferit o anume imagine asupra mentorului Junimii vor face dificil să se impună portretul din „Contradicţia lui Maiorescu", Lui Alexandru George, care afirmă răspicat inferioritatea criticului în faţa scriitorului, i se face observaţia maliţioasă : "in definitiv scriitorul Lovinescu ii recunoaşte criticului Lovinescu locul la masa creaţiei. Şi scriitorul (poet, prozator, dramaturg) Co7/nescu sau Negoiţescu, criticilor respectivi. Ba am putea spune aproape cu siauranta de a nu fi departe de adevăr, că nici prozatorul Alexandru George nu s-ar împotrivi cînd «criticul» Alexandru George ar încerca să ocupe un scaun modest, dar un scaun, la ospăţul acela de invidiat al demiurgilor." Perspectiva adoptată de Ion Maxim nu este totuşi cea adecvată, criticii respectivi au făcut anumite consideraţii ce denotă anumite convingeri şi este absolut impropriu ca atunci cînd se fac afirmaţii generale (cum era şi în 166 cazul lui N. Manolescu, ce se referea îm fond la inevitabila tendinţă conservatoare ce pune o frînă în drumul spre izbîndă a unei viziuni inedite) să facem referiri răutăcioase la anumite aspecte particulare. Poate cel mai bine scris capitol este cel despre M. Ungheanu, surprins pătrunzător în atitudinile sale belioos-implacabile. Paginile despre Marian Popa, care sub raport literar se citesc cu aceeaşi plăcere, sînt nedrepte, autorul lui „Homo fictus" fiind, după părerea lui Ion Maxim, caracterizat printr-o tendinţă de relativizare totală, oare ia totul în glumă şi se cuvine a fi luat în glumă. Tocmai de aceea Popa nu ar fi fost indicat să fie autorul mult controversatului „Dicţionar". Afirmaţiile sînt excesiv severe, fără acoperire în pla nul faptelor. Unii critici sînt judecaţi cu o aispriime pripită, la alţii (cazul lui Victor Felea, de pildă) activitatea este analizată minuţios, căutîndu-se a se remarca fazele unei evoluţii. In ciuda multor opinii discutabile, cartea râmîne foarte interesantă, con ferind prezenţa unu i înzestrat critic al criticii. Victor Atanasiu Ion Brad : „Emili Isac, un tribun al ideilor noi" *) După cum reiese şi din titlu, Ion Brad realizează profilul lui Emil isac, ca poet luptător de-a lungul întregii sole vieţi pentru promovarea ideilor înaintate, progresiste. In acest scop, se apelează la poezia, proza, teatrul, dar mai ales la publicistica şi activitatea practică a scriitorului, autorul lucrării procedind nu la o analiză propriu-zisă, la un studiu academic, *) Editura Dacia, Cluj, 1972 ci, după cum însuşi mărturiseşte, la tehnica de „jurnal", de „decupaj cinematografic". Păstrîmdu-se în umbră, asemeni unui dibaci regizor. Ion Brad împinge în prim plan un personaj viu, complex, generos. Recurgînd la o asemenea tehnică, nu trebuie să ne mire că foloseşte mereu citatul, intervenind numai acolo unde trebuie, pentru a face o legătură, o precizare, neliipsiind, fireşte, mici judecăţile de ansamblu, viziunile de sinteză, contribuţiile proprii, 'remarcabile. Autorul a cercetat un vast material documentar (ediţii, prefeţe, studii, articole, scrisori, mărturisiri despre scriitor, în afară, evident de opera propriu-zisă a acestuia), din toate selectind numai ceea ce putea servi ideii enunţate : Emil Isoc, un tribun aii ideilor noi. Născut în 1886 ia Cluj, mort în 1954, Emil Isac a avut o viaţă agitată, complicata, fiind participant la atîtea şi atîtea situaţii şi evenimente, începind cu lupta pentru unitatea naţională, împotriva dublei exploatări a românilor ardeleni în timpul monarhiei aus-tro-ungare, luptă încununată cu realizarea statului naţional unitar român la 1 decembrie 1918, după primul război mondial. Atît în această etapă a tinereţii, cit şi mai tîrziu, în perioada de înăbuşire a drepturilor elementare şi de ascensiune a fascismului, în timpul sfîşierii Transilvaniei şi al celui de al doilea război mondial, ca şi după eliberarea din 1944, Emil Isac s-a dovedit a fi un spirit progresist, ataşat forţelor de stingă, adăpat la şcoala luminismului ardelean, la şcoala istoriei şi culturii poporului nostru, la tezaurul înţelepciunii universale. Ne este prezentat scriitorul, dar mai ales luptătorul, omul, sociologul, gazetarul, eruditul de formaţie europeană. Mare umanist şi democrat, Emil Isac s-a ridicat împotriva împilării de orice fel, situîn-du-se pe o poziţie justă în problemele specifice Transilvaniei, (ca şi marele său prieten Ady Endre), suferind cînd trupul patriei a fost schilodit prin dictatul lui Hitler şi încununîndu-şi întreaga activitate prin aderarea fără rezerve la revoluţia socialistă, asemeni unor Sadoveanu sau G. Călinescu. 167 Emil Isac a scris pagini antologice de publicistică, în „Facla", „Adevărul", „România muncitoare", ori, în ultimii ani ai vieţii, în „Scînteia", „România liberă", „Lupta Ardealului" şi alte publicaţii, situîndu-se prin verbul său viguros şi caustic, pe o linie înrudită de cea a lui Cocea şi Arghezi. „Am irrcins condeiul in suferinţele proletariatului", declara el în „Facla" din 3 ianuarie 1914, pentru ca, în pamfletul „Speculanţii", rostit la un miting muncitoresc în 1946, să spună in noua lume, fără muncă şi cinste nimeni nu va primi nici un ac ruginit... in lumea pe care o visăm... nu va mai fi loc pentru hiene, pentru tilhari, pentru leneşi si pentru nemiloşi..." (p. 357). Revelaţia lucrării este Carnetul meu din Turda, text străbătut de accente patetice şi vibrante, saris în perioada refugiului, după ruperea părţii de nord a Transilvaniei de trupul ţării. Ca scriitor, Emil Isac se considera „un modern şi mai puţin un simbolist sau un modernist Înrolat". Controversat ca importanţă şi valoare, el s-a bucurat de aprecierile lui Caragiale, Ovid Denisuşianu (la a cărui „Viaţă nouă" colaborează asiduu în tinereţe), N. Davidescu, Camil Petrescu, Perpessicius. Contemporan cu Goga dar avînd o altă formaţie artistică şi neridicîndu-se deoît uneori la forţa versului acestuia, Emil Isac se situează şi în ce priveşte opiniile estetice pe poziţii confirmate de cele mai multe ori de evoluţia ulterioară a vieţii. E de citat izbutita caracterizare sintetică a fiauriii lui Emil Isac, dată de autor fără să fie unul dintre cei mai mari scriitori români moderni, era unul dintre cei mai buni ; fără să fie singurul legat, încă de la începutul veacului XX, de muncitorime şi de mişcarea socialistă, era printre primii ; fără să fie un tradiţionalist, era un admirator şi propagator ardent al marilor tradiţii istorice şi culturale româneşti şi. universale ; fără să fie unicul cîntăreţ al Ardealului, militant pentru unirea cu „ţara", pentru o politică naţională justă, era printre cei mai consecvenţi şi mai dăruiţi fără să fie cheia de boltă a literaturii şi ideologiei literare noi, socialiste, din România, a fost in mod cert unul din pilonii de susţinere ai cupolei" (p. 118). Ben Corlaciu : „Starea de urgenţă" *) Această culegere retrospectivă cuprinde creaţia poetică a lui Ben Corlaciu dintre' 1941 şi 1971. Sînt versuri din plachetele pînă în 1945, ciclul „Postumele" (prezent şi în „Poezii", 1967), precum şi două grupaje inedite : „Explozia Sertar" şi „Poeme fără carte", ultimelor neindicîndu-li-se exact etapa căreia aparţin, ca în celelalte cazuri. Autorul îşi aşează poeziile în carte nu în ordinea firească a zămislirii lor, ci după o cronologie inversă, de la sfîrşit spre origini. In asemenea ocazii, lucrările pot fi dispuse fie în ordinea cronologiei fireşti, fie invers, fie excluzînd criteriul cronologic, şi in acest caz, se ţine cont de tonul interior, de armonia intimă a materialelor. Oricum, se ajunge la o nouă structură, la o nouă viziune. Bem Corlaciu (asemeni lui Geo Dumitrescu şi George Chivu din „Zumbe" - de Dimitrie Stelaru şi C. Tonegaru îl apropie biografia, dar în poezie e altceva), practica un lirism persiflant, încărcat de sarcasm şi ironie, de umor negru. Poezia lui este un dureros jurnal intim despre suferinţă, iubire, sete de adevăr, despre prieteni, familie, despre sine şi lumea din jur. Motivele de inspiraţie sînt aceleaşi, şi în versurile de început şi în acelea de după, numai că dispunerea lor în •) Editura „Cartea Românească", Bucureşti, 1972 168 prezentul volum, după cronologia inversă, scoate mai pregnant în evidenţă superioritatea valorică a celor din urmă. în „Tavernele", „Pelerinul serilor", „Arhipelag", „Manifest liric" (toate apărute între 1941—1945) ne întîmpină o lume de boemă, cu manifestări de revoltă neputincioasă, poeţi nefericiţi, femei trecătoare, derută. E prezentă o poză romantică, un teribilism al vîrstei, o teatralizare a situaţiilor. Atmosfera e de multe ori bacoviană, dar poetul nu ajunge la acel fior existenţial adînc („Roaba depărtărilor"), ci rămîne la gestul exterior, la descriptivism. El cere pîine şi dreptate („Afiş"), avertizează asupra fărădelegilor („Drumul spre dincolo"), îşi închipuie propria moarte („Doamne, ce tînăr era şi ce frumos îl chema. : Benedict !", p. 209), îl vede pe Dumnezeu sinucigîndu-se („Insomnie"). „Cimpoierul albastru", „mereu călătorul Benedict", „mereu lunaticul Benedict", cum se autodefineşte poetul, caută liniştea, echilibrul, dar acestea nu-s nicăieri. Unele poezii („Demenţă", de pildă, p. 230) sînt scrise parcă în Staire de transă. Marea nelinişte îşi găseşte concretizarea în poeme frumoase, ca : „Pisica", „Um bra", „Impresii dintr-o viaţă anormală", „Streini", „Fiul mlaştinei", „Mărul albastru". „Postumele" (1967¬ 1945) şi „Explozia Sertar" (1971-1955) dau întreaga măsură a talentului iui Ben Corlaciu. Un scris exact, musculos, în care cuvîntul este supus unui adevărat masaj, cu imagini-şoc reve latoare. Suferinţa, atmosfera spitalelor este un leit-motiv. Boala, durerea, moartea capătă la Ben Corlaciu proporţii cosmice. El relatează realitatea imediată, ca într-un furnal, aduce iertfn însăşi, nu fumul albastru al jerfeî. Pentru o Mag da Isanos, de pildă, suferinţa este prilej de nobilă melancolie şi resemnare şi, revers al trăirii concrete, apare un univers diafan, pur. La Corlaciu, din contră, lumea candidă a florilor este încorporată în realitatea biologică a bolii - de aceea vom întîlni „flori carnivore" — poetul îşi vede plămînii suferinzi răstianlţi unul ,,la Răsărit şi altul la Apus" (p. 17), boala vine „din luna" (p. 31). Spirit tumultuos, Ben Corlaciu relatează situaţii crude, practică o anatomie directă a bolii. Lirismul, chiar dacă uneori este strunit de spiritul ironic, atinge cote înalte, în bucăţi ca : „Anxietate", „N u uitaţi castanele", „Lebăda", „Mulţumesc", „Cîntaţi-i", „Scadenţă", „Spleen", „Neoulai, tatăl meu", „Fuga nocturnă", „Tîrfa zelului Amun", „Ultimul". Nereuşitele („Întrebări", „Hibernală", „Socraite") cu tropi banali („pulpana dragostei", ,/palmele memoriei", p. 58 ; „mugurii ce-au început sâ-şi scarpine elanul/ de gîndurile crengilor", p. 62) simt puţine. Mai trebuie spus că în poezia lui Ben Corlaciu se Întâlnesc ecouri din Arghezi („Fuga nocturnă", „Blestem Corinei"), din Esenin („Firică", „Ciudăţenie"), din Emil Borta („Helaii"), de care îl apropie şi o teatralizare a gestului, Sn sensul cel mai frumos al expresiei. Toate aceste ecouri sînt bine asimilate insă. O fişă completă, o autobiografie nudă, realizează Ben Corlaciu în a¬ ceastă carte. După cum ne sugerează şi titlul („Starea de urgenţă"), el se gîndeşte la ora bilanţului ; „Mîine vom merge la piaţă să cumpărăm glorie,/ să cumpărăim marmură, bronzuri şi daltă./ Mîine vom intra în istorie,/ vom trece adică pe lumea cealaltă" (p. 85). El este un biruitor, de pe acum. Ioana Bantaş : „Scrisori către Orfeu" *) Un lirism lucid, foarte echilibrat practică Ioana Bantaş. Un scris sever supravegheat, geometric i-am *) Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973 169 spune. Cu ochi detaşat, autoarea îşi judecă propriul destin şi lumea din jur. Deşi ipostazele lirice în care apare sînt de mamă, de iubită, nu întîlnim nimic din ceea ce în mod obişnuit numim „lirică feminină"; din contra, e prezentă o viziune extrem de stăpînită asupra afectului. Poezii scurte, care punctează observaţii şi reflecţii, avînd la bază un elan interiorizat. Limbajul este economic, imaginile — destul de rare — se încorporează în general firesc în context. Uscăciunea şi prozaismul, care ameninţă mereu, sînt în cele mai multe cazuri, evitate. Cele şase cicluri ale cărţii (O mie de ani, Memorie, Carusel, Nopţile tinere, Scrisori către Orieu, Cîntece pentru numărul unu) se contopesc într-o ţesătură unitară, aşa încît fragmentarea lucrărilor în grupaje nu este potrivită, căci hotarele dintre ele (ultimele două, de pildă) aproape că nu există, iar atîta diferenţă de ton cîtă este, e tocmai necesară evoluţiei de structură interioară a culegerii. Comunicarea este modernă, uneori pe ritm de sorginte folclorică. Apar : descînteoul, busuiocul .paparudele, universul rustic. Ioana Bantaş exprimă atitudinea răspicată de apărare a gliei străbune şi-a vieţii, îşi caută copilăria prin ani, reflectează asupra condiţiei omului contemporan, este stăpînită de îndoieli, tinde către a¬ devăr, vorbeşte despre propria-i viaţă, se autodefineşte : „Sînt ca urzeala de cînepâ bătută,/ cu lucifer drept soare la mijloc/ şi noapte după noapte/ Închisă sînt in mine-mi/ cu moartea Iară moarte la un loc" (pag. 56). Ochiul ne apare ca zeu suprem, episoadele prezentate sînt prin excelenţă vizuale. Poezia de dragoste e străbătută de grija permanentă pentru cel iubit. Bărbatul este un nomad. Femeia îl însoţeşte mereu cu gîndul şi îl aşteaptă. O permanentă căutare, o ascunsă nelinişte, un delicat aer de taină, un dor de iubire : „Mă îmbrac cu ochiul tău/ lăsat precum chilia/ din care melcul tînărl de-o vreme a plecat" (p. 88) sau : „Cum să te caut/ şi cum să vin/ peste oglinda de întrebări sticloase/ cind mă pindeşte sacrul şi galben văzul lumii ?" (p. 90). Somnul, peisajul intervin ca o purificare a sufletului şi a chipului. întîlnim în volum şi asocieri facile, neexpresive, irnagini-pairaziţi le-am zice : „melcii istoriei", „cuibarul îndoielii", „cancerul divin al văzului", „lipitori ale spiritului", „pragul memoriei", „guşa cuvîntului" etc. Ceea ce s-ar cere poeziei Ioanei Bontaş este zborul mai înalt, părăsirea acelei struniri prea evidente a elanului liric. Petre Got Ion Lungu : „Recviem rustic" *) După cum reiese şi din titlu, noua carte a lui Ion Lungu abordează o tematică profund diferită faţă de proza parabolică din Regele pălăriilor (1967), unde spiritul raţionalist, susţinut de o ironie adesea sarcastică, nu ocolea absurdul şi cochetăria cu fantasticul, deşi, în esenţă, importante rămîneau construcţia epică şi dezbaterea de idei. S-ar zice că de data aceasta avom de a face cu un roman ţărănesc. Ca univers uman, spaţiu epic şi fundal social, Recviem rustic se înscrie, fără îndoială, în categoria amintită. Autorul cunoaşte bine mediul ţărănesc, pe care îl transfigurează pornind din interior. Numai că, prin construcţie şi problematică, noul său roman este mult mai aproape de Regele pălăriilor decît de proza ţărănească tradiţională. Conceput ca un document-meditaţie, el reconstituie tragedia ţăranului Todor Barz din perspectiva şi în limbajul martorului, care este un intelectual. în felul acesta, ele mentul pitoresc (nume, porecle, expresii regionale) a fost redus la minimum, de altfel ca şi cel monogra *) Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973 170 fie (elemente de viaţă cotidiană, obiceiuri, tradiţii etc.) deşi acesta din urmă are totuşi o pondere mai însemnată — mu atît în crearea de atmosferă, cît prin implicaţiile sale mai adinei la definirea structurii epice şi a dezbaterii de idei, la diversificarea şi corelarea diferitelor structuri semnificante. Concentrat la maximum, discursul epic înaintează alert, îndeosebi spre finalul cărţii, deşi o bună parte a sa este formată din alternarea unor relatări — nu o dată parcimonioase pînă la uscăciune, în oare oazele dt prezentare directă a oamenilor şi faptelor se insinuează printr-o notă de poezie discretă, fără să alunece însă în sentimentalism. Există, de fapt, în proza lui lan Lungu un adevărat antisentimentalism, programatic în Regele pălăriilor. Ultimul roman — scris din altă perspectivă - ar fi putut deveni direct romantic, dacă în situaţiile cheie autorul n-ar fi înaintat pe muchie de cuţit, sprijinindu-se discret pe un substrat ironic. De fapt, ceea ce imtresează înainte de toate în Recviem rustic este meditaţia prilejuită de tragedia lui Barz, a cărui natură contradictorie ne obligă să ur-mărlm faţete interesante şi originale ale condiţiei umane într-un cadru social dat, deşi unele especte cu temeiuri mai largi — cum sînt raporturile dintre fenomen şi esenţă, aparenţă şi realitate, întîmplare şi necesitate, culpă şi ispăşire, iubire şi erotism etc, în destinul concret al unui personaj, reconstituit aproape documentar. Recviem ? Da, într-un sens laic, aş zice metafizic, în accepţiunea pozitivă a termenului. Un recviem dedicat zbaterii neputincioase a unui om puternic, a unei umanităţi de o reală puritate morală, dincolo de a¬ parenţe şi întâmplări înşelătoare. Recviem rustic este, probabil, prima carte de acest fel în literatura noastră despre ţărani. Ca şi Regelui pălăriilor, unde stilul se resimţea de activitatea criticului şi cercetătorului ştiinţific, i s-ar putea reproşa şi acestui roman u¬ nele pasaje de relatare cam aridă, într-un stil încărcat de neologisme, care aparţin criticului, dor şi efortului făcut de prozator pentru a da o replică făţişă (poate chiar prea forţată) calofiliei neosemănătoriste. Acţiunea, intriga, invenţia epică, suspensul chiar — sînt fireşti şi eficiente, contribuind la realizarea unei structuri artistice autentice, în pofida cîtorva scorii stilistice şi a excesului de relatări laconice. Există un timp al tragediei lui Todor Barz - în care prezentul şi trecutul confluează deseori, alteori se opun, pentru a se contopi cu totul în final. Lupta lui Barz cu zidurile constituie punctul de maximă tensiune dramatică a acţiunii, dar şi scena simbol în care culminează subtextul filosofic al cărţii. Alexandru Martin Şerban Nedelcu : „Cavalerii dreptăţii *) Scriitor preocupat mai ales de mediul rural (dinainte şi de după ce! de al doilea război mondial) Şerban Nedelcu ne oferă prin ultima sa carte Cavalerii dreptăţii, apărută de curînd la editura Cartea Românească, surpriza unei teme inedite. Dacă avem cîteva cărţi ,,de război" — puţine, ce-i drept -, nimeni nu s-a oprit exclusiv, aşa cum o face Şerban Nedelcu în „Cavalerii dreptăţii", la aspectul semnificativ al luptei comuniştilor români, aflaţi în timpul celui de al doilea război mondiail în Franţa, care au avut un rol însemnat în Rezistenţă. Cavalerii dreptăţii se parcurge cu uşurinţă, constituind o lectură plăcută. Scriitorul pare a fi optat mai mult pentru formula reconstituirii unor episoade, a unor întâmplări, reconstituire făcută, pare-se după nişte date autentice, mărturisiri sau cărţi ale unor •) Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973 171 ziarişti scrise pe marginea luptei partizanilor sau despre serviciul de spionaj german. De pildă episoadele în legătură cu trădătorul Krenski, unde numele sînt fictive, ca şi unele întimplări, dar ele urmează o logică a realităţii evocate. Unele sînt reconstituiri pînă la un punct, ale unor intîmplărî, aitele ficţiuni lucrate pe firul direot ai faptelor. Fără descrieri, într-un stil limpede, laconic, aproape grăbit, aş spune cinematografic — succesiunea rapidă a momentelor are similitudini cu tehnica scenariului de film — cartea lui Şerban Nedelcu izbuteşte în bună măsură să creeze o tensiune dramatică propice subiectului aies. Oricum ar fi, tehnica aceasta a „colajelor" de fapte are drept rezultat o carte interesantă, plină de întâmplări eroice (chiar dacă figurile ce o populează sînt uneori fugare, sau doar scheme ale unor caractere), de împrejurări ieşite din comun, palpitante şi cu virtuţi edu cative. Cartea se parcurge rapid oa un roman de aventuri în care sînt implicate personaje oa Bîrsan, Mihuţ, Florion, Jamette, Irene, Orestia, minaţi de impulsuri nobile, exemplare. întâmplările trăiesc, captivante, grăitoare prin ele însele. Exemplul ne este comunicat convingător, prin însăşi fapta eroică, spectaculoasă, îndrăzneaţă, soiicitînd o mare stăpînire de sine, o fermă opţiune şi "convingere a celor core o duc la îndeplinire. Şi aceştia, încadraţi în mişcarea de rezistenţă franceză, sînt comuniştii români despre oare Mihai Fioresou spune în prefaţa cărţii următoarele drepte cuvenite : „Acţionînd în grupuri, îndeosebi la Paris, unde se găsea o puternică emigraţie economică şi politică, la Marsilia, la Grenoble sau din Vercors pînă la apele Atlanticului, din Pirinei pînă departe în estul şi nordul Franţei, combatanţii români, — printre ei allîndu-se mulţi loşti voluntari în Spania republicană -au participat la acţiuni care au mărit faima rezis tenţei franceze antifasciste". Expuşi în fiece clipă pericolelor de tot felul, riscând să fie descoperiţi şi să-şi piardă viaţa, ei au aruncat in aer trenuri sau vehicole cu munţii, au făcut să deraieze alte trenuri ce că-rau înspre Germania hitleristă pîinea francezilor, au eliberat prizonieri duşi Ia muncă forţată, au lichidat ofiţeri germani care măcelăreau populaţia civilă, au cărat explozibil şi au salvat de la pieire vieţi omeneşti. O existenţă periclitată, aventuroasă, plină de neprevăzut, dac închinată unui ţel nobil se află în centrul cărţii Cavalerii dreptăţii. Şi dincolo de comentariul zgîreit, uneori uscat, ziaristic, de un dialog laconic, esenţial, ori de un portret sumar schiţat, pulsează în acesta întretăiere de po-vestiri-rememorări ale unor episoade de guerilă, ritmul viu ale unui timp precipitat şi eroic, se transmite ceva din atmosfera plină de tensiune dar şi de măreţie a rezistenţei franceze. £. Vrînceanu Mi hai Sabin : „Arena ou paiaţe" *) Este evident faptul că mulţi dintre poeţii care ou publicat volume în ultimii doi ani (inclusiv debutanţii) au început să renunţe a colecţiona „nişte poezii", propunîndu-şi să realizeze unitare „cărţi de poezie". Vedem aici opţiunea pentru rigoare şi aspiraţia ia unitate. „Arena cu paiaţe" a lui Mihai Sabin vădeşte program, structură şi este eşafodată pe trama unei metafore generale : lumea ca spectacol. Arena îl implică şi îl circumscrie pe poet. De unde numărul bucăţilor ironice, apoteoze ale vieţii. Sînt defilări de imagini şi de virtuozitate melodică (uneori cam săltăreaţă): „Cind a-nceput ivirea dintr-o clipă neîntreruptă, I zmeii porţilor sculptate ') Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972 172 cind au prins a respirai şi, înveşmîn-tat in singe, revenit din aspră luptă/ cind ai ştiut că neslirşirea a trecut prin buza ta ?" scrise într-un registru retoric-declamiatoriu : „Mistificat de an. vergura un palid călăreţ dispare I fugind spre a-şi ajunge urma in soarta altei despărţiri, I înflăcărată sa credinţă şi nebuneasca sa ardoare/ se surpă-n ploi fără ogoare sub fericite depărtări". Mihai Sabin, urmînd tema unei apoteoze consacrate se declară un participant şi-un sensibil receptor al vieţii : „Există acest ochi sever care priveşte şi nu mai doare,I există un trup pietrificat, smuls aventurii/ care nu mai doare pe nimeni de mult.j Aş putea să vă spun şi despre inima tăcută/ ca un templu în ploaie şi despre sînge.l dar in urma cuvintelor nu mai cad ploile/ şi nu moi arde pă-mîntul,/ cum seamănă totul cu un bufon care rosteşte fraze celebre..." Trecînd peste alte piese de virtuozitate (versificări de antrenament liric), am găsit nişte poeme scrise în aparentă incoerenţă. E vorba de-un suflu rapsodic, awîndu-şi poate sorgintea în Edgar Lee Masters. Ritmul şi disciplina ţin de baladă. De unde şi excesul faptic. Protagonistul vorbeşte parcă într-un spaţiu scenic, in acest sens cităm din ,,Secvenţă nocturnă : „Nevrotice gări, trenuri mai lungi ăeat timpul/ trec lin şi despart capul de trup, nopţi de ţigării în săli de aşteptare, în somn împietrit şi neştiut! deasupra valizelor, o, într-o astfel de noapte/ un bărbat cu o blîndeţe de babă aştepta/ vagonul de clasa despre care se ştie! că de mult nu mai este, un bărbat delirînd,/ paşnic pe peronul murdar, noi toţi il priveam,! el aştepta un vagon fără noimă, era ruda săracă/ a sufletului nostru, era acel călător minunat! care-aştepta în fiece gară la ceasuri tîrzii/ şansa, hazardul, unicul tren fără capăt," Mihai Sabin este un poet al ceremoniilor complicate. Care ceremonii reclamă (sau denotă) iniţiere. Dan Ciachir Caro! Ardeleanu : .Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa"*) Interesul pentru viaţa mahalalei deschis de nuvelistica lui Rebreamu se intensifică in mod deosebit în perioada interbelică, nuanţîndu-se diferit la scriitori oa G. nd'or':i!or poeziile semnate de Ruxandra Bălan (clasa a Vll-a Şcoala 181), Cristian Popescu (clasa a Vll-a, Şcoala generală V. Alecsandri), Sorin Şerban (clasa a V-a Şcoala 204), care se disting printr-o surprinzătoare siguranţă în minuirea verbului, prin prospeţime şi inedit. Ne-a plăcut însă în mod deosebit poezia „Patrie" aparţinînd Letiţiei Dinu, elevă în clasa a Vl-a Şcoala 188. Gabriel Siănescu 187 LA CINEMATECA : LUMEA VESELĂ A LUI STAN Şl BRAN La concurenţă cu sălile asaltate de un public venit să admire parada vechilor celebrităţi, Cinemateca ne-a oierii ia sfirşitul unei remarcabile stagiuni surpriza unui ciclu inedit cu lilmele lui Stan şi Bran, destinat probabil să ridice, după atitea suspine şi lacrimi romanţioase, tonusul bunei noastre dispoziţii. Dacă, după scurgerea atîtor ani care au făcut să pălească multe dintre scumpele noastre amintiri, opera lor mai poate încă şi astăzi zgudui în hohote de rîs săli întregi, e poate pentru că dincolo de o lume veselă şi fără griji, există dovezile unui talent care a ştiut să treacă hotarele gusturilor schimbătoare, ajungînd acolo unde arta comicului regăseşte filonul poeziei. Paisprezece ani petrecuţi împreună de-a lungul a douăzecişişapte de filme au iăcut din Stan şi Bran eroii unei mitologii universale, în care nu există de fapt doi idoli ci doar unul singur purtînd două nume. Şi asta pentru că Stan şi Bran sînt personaje esenţialmente complementare, cu resurse condiţionate de însăşi natura asocierii lor. Poate că într-o epocă în care comedia era rege şi în cinematograf mai era încă loc pentru toţi* Laurel şi Hardy ar fi putut fiecare în parte să se descurce foarte bine. Dar astăzi ei ar fi dispărut din arhivele îndepărtatelor noastre amintiri, dacă cu patruzeci şi şase de ani în urmă, Hal Roach nu ar fi avut intuiţia formidabilă de a apropia aceşti doi poli atît de diferiţi într-o strălucitoare explozie de umor şi fantezie. Şi astfel, personajul acela acrişor şi răutăcios care se "împiedică iritant între picioarele altora, acel Stan Laurel care avea şcoala înaltă a lui Pred Karno, s-a întîlnit cu rotofeiul Hardy, veşnicul îndrăgostit, al cărui comic se baza în primul rînd pe contrastul dintre o masivitate copleşitoare şi suspinele lui romantice. Din această întîlnire intre încîntarea de sine şi timiditatea plîn-găreaţâ s-a născut formula .rămasă unică, a unui cuplu în care nu mai existau un „comic" şi „susţinătorul" său, ci pur şi simplu două faţete ale aceluiaşi personaj, completîndu-se şi punindu-se in evidenţă reciproc. Observat de-a lungul unei bogate selecţii, comicul lui Stan şi Bran rămîne însă întotdeauna aureolat de o rezonanţă adine umană. Bran, cu aiureala lui continuă, dublată de un fel de sfidare superioară mărturisită prin ticul buzelor strînse şi al sprîncenelor ridicate, aparţine evident unei lumi fericite şi imperturbabile care e numai a sa. Iar Laurel, care prin eleganţa rafinată cu care se mişcă chiar în mijlocul celor mai copleşitoare dezastre, rămîne mult mai apropiat de tradiţia umorului britanic decît de cea a slapstickutui zgomotos american, rezumă un iei de aiureală naivă şi beată de care se serveşte pe jumătate ca un pretext pentru a face filozofie pe seama faptelor şi pe jumătate pentru a exploata pînă la capăt cursele întinse de bunul său tovarăş. Distrugerea fizică ce însoţeşte cursa lor frenetica pe drumurile aventurii, rămine optimistă, necesară şi voioasă : dintre ziduri in prăbuşire şi din Încăierări succesive. Stan şi Bran ies mereu inocenţi şi simpli, mărturisind doar dorinţa de a trăi in felul lor, cu o candoare şi o bună dis-poziţe pe care nu ei, ci lumea noastră, a celorlalţi, pare a le-o refuza. Tocmai in puritatea acestei convingeri, insistent reluată, atunci cînd la sfirşitul marilor dezastre, cu o resemnare superioară, Bran îşi încrucişează braţele intr-un gest tipic, cerînd spectatorului puţină înţelegere, stă marele mister care ii face pe Stan şi Bran să ne rămînă prieteni in pofida timpului şi a gusturilor noastre aiit de schimbătoare. Eduard Constantinescu IN DISCUŢI E : TEORIA TRADUCERII Dezbaterile teoretice asupra fenomenului traducerii literare au astăzi o vechime de peste trei decenii. Au apărut volume întregi de studii, s-au ţinut nenumărate congrese, s-au ridicat de pretutindeni opinii, analize comparative, chiar şi sisteme teoretice. La noi în ţară asemenea preocupări sînt destul de izolate aşa încît nu putem vorbi de un curent de opinii. Nici o revistă literară cu excepţia „Secolului 20" nu a manifestat vreo preocupare constantă sau măcar întîmplătoare despre teoria traducerii. Lucrul este cu atit mai evident cu cit de multă vreme literele româneşti au avut şi continuă să aibă nume prestigioase de traducători. Ca să nu cităm decît cîteva treclnd de epoca patruzecioptistâ, cînd traducerea însemna un act de informare culturală foarte departe de estetică, ceea ce pe vremea aceea nu era puţin lucru, astăzi nu putem face abstracţie de un Al. Philippide, Şt. Aug Doinaş, F. Brunea-Fox sau R. V.ulpescu etc. In ce priveşte informaţiile pe care ni le oferă anumite publicaţii de peste hotare şi aici lucrurile au paradoxurile lor. Este adevărat că pentru „Revista Internaţională a Traducerilor — Babei" (organ oficial al Federaţiei internaţionale de traducători, publicat cu concursul UNESCO-ului) rezumatul conferinţei lui Alain Rey este o sinteză corectă şi exactă a problemelor de lexicologie a traducerii. Dar sînt cel puţin cinci ani de cind pentru oricine era interesat cărţile lui ]. C. Catford sau a lui K. Buhler sau chiar cartea lui Mounin — ca să nu mai enumerăm multiplele culegeri publicate în diferite ţări şi mai ales in R. S. Cehoslovacia, — ofereau nenumărate informaţii, sugestii şi chiar sisteme extrem de serioase şi competente în materie de teoria echivalenţei artistice, la un nivel net superior faţă de consideraţiile lui Alain Rey. Există, probabil, prejudecata că orice consideraţie asupra traducerii trebuie să pornească de la zero. Dar aşa avem senzaţia că stăm pe loc. Subliniem încă o dată că tot ce spune autorul este exact -dar de mult ştiut, lată o definiţie : „operaţia de traducere este transpunerea unui text dintr-o limbă într-iun text din alta limbă, capabil să producă asupra ailtitaruiui sau auditoriu Iu»' toate eleatele informative afective, estetice, ale textului de fa oare se porneşte". Desigur, autorul pune foarte atent problema traducerii la nivel lexical, cu toate dificultăţile ei, pentru că nimic nu este mai greu decît ca prin respectarea fiecărei unităţi lexicale să obţii un sens identic cu ce! de bază, pentru un context lexical care poate fi o frază, o pagină sau o carte. Modul prin care se poate ajunge la o traducere perfectă este din păcate cunoscut numai teoretic. Iar legătura dintre traducător şi lingvistică este indispensabilă. Ioana Creţulescu REVIST A REVISTELO R din Jară — « FLACĂRA» nr4e 23, 24, 25, 26, 27/1973 Se poateschimbare înformulă {deîn pagină) atean condus„Flacăra" a — datorită îprofil - binemai expresiv vorbi de o adevărată ceea ce priveşte noua la conţinut la punerea săptămînalului bucureş- de Adrian Păuncscu. devenit de cifăva vreme n primul rînd noufuî ei gindit şi din ce în ce pus în evidenţă de cei ce o scriu — o revistă interesind cercuri de cititori din cele mai largi. Cu evidente trăsături de magazin, pentru ca toate gusturile să poată fi satisfăcute, „Flacăra" în actuala ei formulă este mult mai mult decît atît : este un săptămina! de informare cu un profil variat şi cuprinzător, aducînd în dezbatere chestiuni pe teme sociale, (o rubrică se şi intitulează „Prezentul social" şi aci sînt abordate probleme de etică profesională, se aduc în dezbatere diverse chestiuni referitoare la viaţa noastră socială de către scriitori ca : Aurel Dragoş Munteanu, Paul Anghel, Aurel Baranga, Mihai Stoian şi alţii), etice şi cetăţeneşti etc. Rubrici de politică curentă, un „buletin de ştiri" vrînd a cuprinde cît mai mult, „mese rotunde" pe teme de larg răsunet şi de maximă importanţă cum ar fi aceea referitoare la poluare, cu o participare nu numai prestigioasă dar şi foarte activă (în special din partea redacţiei. în numărul 19 (935) din 5 Mai 1973, problemă reluată şi in alte numere) ; reportaje bine scrise, dind la iveală adevăruri poate supărătoare, poate 190 reprobabile, dar adevăruri despre neajunsurile din comerţul nostru socialist (proasta aprovizionare a pieţelor unor oraşe, sau năravurile afaceriste ale unora din tagma angajaţilor din comerţ). O rubrică se numeşte „Ancheta Flacăra" şi ea aduce din nou în dezbatere probleme de comportament, de etică cetăţenească. O altă rubrică, în imagini, se numeşte „Flacăra, martor ocular" şi este grăitoare prin sugestivitatea fotografiilor care, - indiscreta şi poate incomode pentru cei incriminaţi (instituţii ce lasă în paragină monumente de arhitectură sau de istorie) încearcă pe această cale, directă, să supună dezaprobării publice chestiuni curente, arzătoare. Adăugind la acestea rubrici la fel de critice precum aceea intitulată „Diverse" ori rubrica „Flacăra la dispoziţia dv.", unde se publică scrisori ale cititorilor, făcînd cunoscute de regulă chestiuni spinoase, ori insolubile, vom remarca incă o dată că revista „Flacăra", prin actualul ei profil, vine în intimpinarea dezideratelor maselor de cititori dornici nu numai să se informeze, dar şi să participe efectiv la rezolvarea unor probleme curente ale vieţii noastre sociale. Nici problemele de ordin cultural-artistic nu sînt uitate. Noul profil al revistei acordă mai multă importanţă decît pînă acum problemelor de pictură (am remarcat discutarea în cîteva numere a operei unui pictor talentat ca Sabin Bâiaşa), mai puţin de teatru, de film — interviuri cu Fellini şi Sophia Loren etc. Ne vom opri puţin asupra paginilor literare pentru a remarca nu numai obişnuitele intervenţii ale unor scriitori ca A. Baranga („tipuri şi tertipuri") sau Teodor Mazilu ori Mihai Stoian - dar şi pagini în care se discută despre cărţi, se iau interviuri unor scriitori (notabil interviuldocument luat lui |. Valerian de Traian Stoica, în nr. 21, din 19 Mai); remarcăm de asemeni interesanta rubrică „Scriitori de azi" care prezintă pe scurt cititorilor profiluri de scriitori de la Al. Philippide, Eugen Jebeleanu, Marin Preda sau Eugen Barbu pînă la ion Gheorghe - ap㬠— de pesi rut in ultimul număr recenzat de noi (nr. 27 din 30 iunie 1973) Revelăm la aceste portrete sau micro-studii exactitatea şi rigoarea caracteriză rilor. Ma i trebuie sâ evidenţiem ca un succes al reviste i î n actuala ei formulă, colaborarea unor condeie prestigioase de cărturari, cum ar fi Vasile Netea, care semnează o „biografie" a Iui Bălcescu - nu o biografie romanţată care sâ facă rabat gustului comun, ci dimpotrivă, de un excelent nivel cărutrăresc. Şi, de asemenea semnalăm colaborarea lui Şerban Cioculescu ce-şi publică număr de număr „Memoriile" captivind atenţia şi interesul cititorului prin surîsul ironic şi fineţea observaţiilor. E, Anton hotare — «INSULA» nr, 314-315, 1973 Număra! dublu extraordinar al revistei spaniole Insula este închinat marelui istoric şi critic al culturii şi literaturii spaniole Americo Castro. Moartea lui, survenită in august 1972, a însemnat o grea pierdere pentru cultura spaniolă. îşi aduc omagiul, în acest număr extraordinar, numeroşi critici din Spania, America latină şi Statele Unite (unde, după războiul civil, Americo Castro a fost profesor de literatură spaniolă, la Universitatea din Frinceton), colegi, admiratori şi disci poli : Manue! Durăn, Juan Marichal, Dorningo Garcia Sabell, Antonio Dominguez Oriiz, Vicente Llorens, Stephen Gilman, Julio Roridguez Puertalos, Claudio Guillen, Josefa Rivas, Joie Luis Abellen, Nicolăs Marin, Andres Amoros, Jospeh V. Ricapito, Pedro Carrero Eras. Neputînd trece in revistă toate aceste articole omagiale mă voi opricare punjore aleCastro. în depăşirea studiază asupra cîtorva contribuţii în lumină trăsăturile mapersonalităţii lui Americo articolul Americo Castro sau pozitivismului, Manuel Durăn în fond autodepăşirea pro priei viziuni pozitiviste a lui Americo Castro din erudita şi ele.ganta carte 191 închinată gindirii lui Cervanies (Ei pensamiento de Cervantes, 1925). Viziunea pozitivistă îi apare în perioada deplinei maturităţi (anii exilului în Statele Unite) ca o viziune antiumanistă, care încearcă să explice mecanic fenomenele umane, întotdeauna complexe şi în continuă transformare. Incepînd cu Espana en su historia (Spania de-a lungul istoriei sale) şi terminind cu La realidad historioa de Espana (Realitatea istorică a SDaniei) , Americo Castro oferă o viziune net antipozitivistă, umanistă prin excelenţă, continuatoare a istorismului lui Dilthey şi a existenţialismului, o viziune dialectică în măsura în care este conştientă de natura conflictuală a realităţii istorice, şi în acestpoate aminti titlul studiuluiliteraturii din secolul de aur :epoca conflictuală. In articolul Americo Castro sens se închinat Despre şi inter pretarea spaniolă a istoriei, Juan Marichal subliniază importanţa pe care o are viziunea lui Americo Castro despre istoria Spaniei în cadrul gindirii spaniole a secolului XX, alături de Unamunp şi Ortega y Gasset. Marichal subliniază radicalismul gin dirii lui Americo Ccistro, curajul intelectual şi moral (şi totodată suferinţa) cu care abordează pentru prima dată probleme extrem de grave şi delicate ale istoriei Spaniei : convieţuirea şi conflictul dintre cele trei caste socioreligioase în timpul evului mediu, precum şi tensiunile care se creazâ in timpul Renaşterii şi în epoca barocă între „creştinii vechi" şi „creştinii noi", însăşi concepţia sa despre istorie, reprezintă o contribuţie esenţială, de natură profund umanistă, in peisajul o-rientăriior istorice contemporane, „is toria — afirmă Americo Castro — constă în ceea ce subsistă şi continuă să însufleţească impulsul ascendent al propriei noastre vieţi", cu alte cuvinte o proiecţie spre viitor, o voinţă de viitor fără de care trecutul rămîne un morman de resturi mute. Această concepţie despre Io historiable este aspectul cel mai universal al metodologiei sale. Istoria este considerată, in ultimă instanţă, acea disciplină capabilă să perpetueze cuceririle cele mai va loroase ale omului. Andrei lonescu «CONAISSANCE DES ARTS» nr. 256/1973 Prestigioasa revistă pariziană închinată artei, obiectelor de artă şi mobilierului publică, in acest număr, un articolul intitulat ,,Dufy - mătase pură" sub semntura lui Axelle de Broglie. Este vorba de cei 20 de ani pe care renumitul pictor fauvist i-a consacrat desenului pentru modă, o adevărată carieră încununată de mari succese. Din 1919 pînă la sfîrşitul celui de al treilea deceniu, culorile lui Dufy au strălucit în imprimeurile pe mătase de pe eşarfe şi rochii, în desenele cu flori işi animale care le împodobeau. Bujorii, rodul pâmintului, călţunaşii, margaretele şi anemonele, printre elefanţi, jaguari şi căprioare, ornamentau crepul de mătase pe care cochetele timpului îl abordau pe străzile Parisului, în saloane şi buduoare, la Bois de Boulogne şi ia Dauville, la Monte Carlo şi în lojile marilor hipodromuri. Aceste desente, pe care se armoniza o vastă gamă de culori vii, purtau semnătura lui Raoul Dufy, marele pictor născut în 1877 la Havre, cum toată lumea o ştie. Ceea ce se ştie mai puţin -afirmă autorul - este însă faptul că în acea epocă el a contribuit, într-o covîrşitoare măsură, ca şi Sonia Delaunay dacă nu chiar mai mult, la reînnoirea modei şi a întregii arte decorative. Desenul pe stofă, pentru îmbrăcăminte şi mobilă, semnat de Dufy, ocupă primul loc în secolul 20 şi numele lui reprezintă pentru acest secol cea ce a însemnat un Philippe de Lassalle pentru industria de mă 192 tase lyonezâ în secolul 17 şi un Oberkampf pentru ţesăturile de joni în secolul 19. Această carieră avorizată de întîlnireacroitorul, mecenatul,artistul amator Paul o modestă societatedeschide un atelierun local minuscul derativă a secolului vafoc de artificii. fost decisă şi famarelui pictor cu colecţionarul şi Poiret. Fondînd de comerţ, în Place unde arta fi lansată Poiret Clichy, deco ca un an cu După o colaborare de un Poiret, Dufy va lucra pentru o mare firmă („Atuyer") furnizoare a celor mai renumite case de mode de pe continent. Legînd propriile sale idei picturale cu ceea ce constituia moştenirea tradiţiilor imprimării pe stofă şi cu imagistica populară, pictorul a obţinut acea falsă naivitate, acel farmec şi acea notă veselă care într-o formulă laconică s-ar chema stilul Dufy. In finalul articolului este citată o frază a lui Raymond Cogniat referitoare la marele pictor şi inovator : „Există în operele lui bucuria şi descoperirile ingenioase ale artizanului căruia îi este drag să se slujească de mîini nu pentru plăcerea de a face ceva ci pentru a stabili un contact mai viu, mai real, cu lumea materială". Şi expunerea lui A. de Broglie se încheie cu această lapidară precizare a lui Dufy : „în pictură nu există nici pămînt, nici departe, nici cer ; sînt doar culorile care raportate între ele creazâ spaţiul şi asta e tot". Vlaicu Bârna VI? VIA wmm '• m^^—• „,_ IIIITOI SBSBBBBBB WIIW RADU BOUREANU redactor şef Colegiul redacţional : ALEXANDRU BALACI (membru corespondent al Academiei R. S. România), acad. MIHAI BENiUC, acad. GEO BOGZA, ŞERBAN CIOCULESCU (membru corespondent al Academiei R. S, România), VLADIMIR COLIN (secretar general de redacţie), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU, acad. IORGU IORDAN, acad. ALEXANDRU PHILIPPIDE, IOANICHIE OLTEANU (redactor şef adjunct), acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU, N. TERTULIAN REDACŢIA : Bd. Ana Ipâtescu nr. 15, Sectorul I, Bucureşti Telefon : 12.24.10 - 50.35,85 - 12,25,24 - 50.41,80 ADMINISTRAŢIA : Şoseaua Kiselef nr. 10, Sectorul I, Bucureşti, Telefon : 17.79.46 ; 18.33.99 MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ Costul unui abonament la Viaţa Românească este de lei : 120 pe 12 luni, 60 pe 6 luni, 30 pe 3 luni Abonamentele se primesc prin instituţii, factorii poştali şi oficiile poştale, difuzării de presă din întreprinderi SOMMAIRE CONTENTS Page Page 6 NOTRE ENQUETE : La prose 6 OUR INQUEST : Rumân ian Proroumaine â l'heure aotuelle (II) se of to-day (II) 90 BUJOR NEDELCOVIC1 : Les de 90 BUJOR NEDELCOVIC! : The greş du crepuscule (fragment da Sunset's Steps (Novei) roman) 59 AN A BLANDIANA ; Poet's Mi 59 AN A BLANDIANA : La migra gra tion ţi on des poetes 134 VOICU BUGARIU : Les signifi-134 VOICU BUGARIU : Variant's cations des variantes dans la Significations in Marin Preda's prose de Marin Preda Prose Prezentarea grafică : V. MASEK Foto reproduceri : LUCIAN BOLLEA Tiparul executat Ia întreprinderea Poligrafică „Filo.ret" c. 1042