VLAICU BÂRNA 5 cîmpia libertăţii - simbol al lup- tei pentru existenţă naţională şi întregire * RICHARD REGWALD 7 banchetul (fragment de roman) RADU BOUREANU 47 george macovescu POETICA Poezia/dialog cu Poezia Nina Cassian — Virgil Teodorescu — Veronica Porumbacu -Alexandru Lungu — Virgil Gheorgbiu — Mana Nicoară — Simias din Rodos (in rom. de Ion Acsanj — Fronz Liebhardt (in rom. de Ion Horea) — lohn Montague — Herbert Kuhner — Kerstin Thorek (in rom. de Gabriela Melinescu şi Melania Culianu) -Ingebarg Bachmann (in rom. de Ileana Mâlăncioiu ţi Aurelian State) 49 GHEORGHE FELDER 81 în toamna de afară (nuvelă) 100 ani de la moartea lui Alexandru loan Cuza DAN BERINDEI 91 domnitorul unirii Texte şi documente AL. C.-R. 94 ian agârbiceanu şi răscoalele ţă- răneşti ION AGÂRBICEANU 95 amnistia Scriitori români contemporani ZOE DUMITRESCU- 96 ultimele sonete în opera luî BUŞULENGA v. voiculescu ION BĂLU 103 poezia lui ion gheorghe Scriitori şi curente ALEXANDRU'GEORGE 115 e. I ovin eseu şi pompiliu eliad» Cronica literară M. PETROVEANU 121 „oricine şi oeva" de măria banuş EUGENIA TUDOR-ANTGN125 carneliu ştefanache : „ziua uitării" FLORIN MIHĂILESCU 128 george ivaşou : „titu moiores- cu" ; pompiliu mareea : „convorbiri literaire şi spiritul critic". DUMITRU BĂLĂEŢ Actualitatea literară 137 realitate şi realism Scriitori străini contemporani HENRI BARBUSSE MONICA PILLAT VIRGINIA WOOLF ALEXANDRU LUNGU 142 pe patul de moarte (fragment de roman, trad. de vl. colin) 150 virginia woolf şi timpul oglindă 157 momentul : noapte de vară (in rom. de monica pillat) Debuturi lirice 161 debutanţii şi inflaţia poeziei Note de lectură Artur Gorovei : „Cimiliturile românilor" (florenţa albu) - Ştefan Luca : „Cheia de fa" (mircea constantinescu) — loanid Romonescu : „Favoare " (victor atanasiu) — Radu Anton Roman: „Ohaba, ţara asta" (petre got) - Gheorghe Achiţei : „Ce se va întîmpla mîine" (paul dugneanu) - Ion Pasoadi : „Nivele estetice" (doru mielcescu) — Al. Cerna-Rădulescu : „Arbori din ţara promisă" (m. niţescu) — *** poeţi şi critici despre poezie (gabriel stănescu) — Alexandru Călinesou : „Anton Hol-ban" (marcel petrişor) — Liviu Călin : „Portrete şi opinii literare" (paul antipa) — Nicolae Ciobanu : „Panoramic" (anca midia) -Victor Săhleanu : „Arta rece şi ştiinţa fierbinte" (troian podgo-reanu) — Paul Constantin : „Arta 1900 în România" (radu ionescu) 164 Miscellanea Poluarea folclorului şi un „bilet" arghezian uitat — etica elementară a oifcrtull-ui — un cron'icar teatral sub... „zodia cumpenei" (al. cerna-rădulescu) - corespondenţa lui Prosper Meri-mee (barbu solacolu) — între Kafloa şi Buzzati (n. steinhardt) -drumurile Matildei Ulmu (radu ionescu) — prejudecăţi şi iar prejudecăţi... (ioana creţulescu) — critică şi expresie (n. vancu) - reîntâlnire cu Petraşcu (radu ionescu) 180 Revista revistelor - din ţară „Orizont" nr. 9/73 (vl. b.) Revista revistelor — de peste hotare „Les nouvelles litteraires" nr. 2372/73 (lucia feneşan) 189 190 CÎ/MPIA LIBERTĂŢII — SIMBOL AL LUPTEI PENTRU EXISTENŢA' NAŢIONALA ŞI ÎNTREGIRE Trecuseră şase decenii şi mai bine de cînd un ţăran din munţii Abrudului ridicase iobăgimea "împotriva tiraniei feudale, zguduind din temelii o rinduială clădită pe privilegiile de clasă. Timpul nu uşurase cu nimic soarta robilor de pe păminturile latifundiarilor din Transilvania iar stările de aici, confruntate cu mişcarea de idei din apusul şi centrul Europei, apăreau tot mai anacronice. Asuprirea socială a maselor româneşti era agravată de asuprirea naţională, pentru că stăpînii domeniilor pe care trudeau iobagii români erau de altă naţionalitate. Marea adunare populară ţinută atunci pe cîmpia Blajului, la care participau români din toate colţurile Transilvaniei, de faţă fiind şi delegaţi ai tineretului revoluţionar din Muntenia şi Moldova, reprezenta voinţa legitimă a unui popor de a se vedea recunoscut. Secole de-a rîndul, acest popor, care după toate statisticile înfăţişa majoritatea demografică de pe teritoriul principatului transilvan fusese lipsit de orice drepturi. Setea lui de dreptate răbufnea în fierbintea primăvară a anului 1848 şi verbul scînteietor al lui Simion Bărnuţiu sintetiza într-o formulă lapidară şi definitivă un adevăr care era însăşi esenţa ideologică a acelui moment istoric ; „Libertatea cea adevărată a fiecărei naţiuni nu poate fi decît naţională". Cum va fi sunat această sentinţă peremptorie a istoriei în urechile nobililor maghiari, care pe de o parte unelteau să înlăture dominaţia habsburgică, dar pe de alta ţineau să le rămînă neştirbită propria lor dominaţie asupra altor popoare ? Ce a însemnat pentru noi adunarea de la 3-15 mai 1848 de pe Cîmpia Libertăţii o dovedeşte întregul şir de evenimente ce i-a urmat : mobilizarea unei armate revoluţionare de ţărani, legăturile str'inse ale căpeteniilor revoluţiei cu cercurile revoluţionare din principate, lupta neîntreruptă pentru întregirea neamului dusă de generaţiile ce au moştenit legămintele acelui măreţ forum în care glasul mulţimilor se rostea pentru prima oară. Una din lo- 5 zincile clamate cu vigoare în atmosfera vibrantă a acelei duminici de primăvară a fost „Vrem să ne unim cu ţara" ! în rîndurile mulţimii se aflau şi solii din Moldova şi Ţara Românească iar „consfătuirile dintre revoluţionarii din cele trei ţări române au însemnat un nou punct de plecare pentru a coordona acţiunile în vederea luptei de eliberare şi uniune naţională a românilor" cum constată un istoric (V. Cheresteşiu). După şapte decenii de sălbatecă persecuţie naţională şi socială, dar şi de îndîrjită perseverenţă în luptă, năzuinţa exprimată de mulţimea de iobagi acolo, pe şesul Tîrnavelor, s-a împlinii. Act revoluţionar de mare anvergură, prin faptul că pentru prima oară zeci de mii de ţărani iobagi s-au adunat să hotărască soarta lor cerînd libertate naţională şi pămînt, manifestaţia de pe Cîmpia Libertăţii a avut un larg răsunet în conştiinţa contemporaneităţii. Un popor umilit şi supus tuturor încercărilor istoriei a ajuns la conştiinţa puterii sale, înfruntînd spînzurătorile pe care guberniul Transilvaniei le ridicase în acei ani la marginea satelor. La împlinirea a 125 de ani de la marea adunare de la Blaj, carul istoriei a ajuns departe, pe direcţia indicată nu de nobilimea reacţionară nici de împărăţiile tiranice care ne asupreau, ci de zecile de mii de iobagi şi jeleri, de intelectualitatea progresistă care stătea în rînd cu ei sub flamura libertăţii. Mai tîrziu, sub aceeaşi flamură, avînd călăuză învăţătura marxist-leninistă, clasa muncitoare de la noi, condusă de partidul ei, a cucerit puterea politică şi a început construirea socialismului. La baza acestui măreţ edificiu stă instaurarea dreptăţii sociale, libertatea naţională, în cuvîntul rostit de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la semicentenarul Partidului Comunist Român în iulie 1911, secretarul general al partidului spunea : ,,ln condiţiile specifice României, partidul comunist abordează problema naţiunii în strînsă legătură cu existenţa de secole pe teritoriul ţării, alături de români, a populaţiei maghiare, germane, sîrbe şi de alte naţionalităţi. Rezolvarea justă, în spiritul marxist-leninismului a problemei naţionale, asigurarea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor patriei, fără deosebire de naţionalitate, au cimentat trainic frăţia şi unitatea poporului român şi naţionalităţilor conlocuitoare". £ o luminată replică a istoriei pe care o rostesc azi nepoţii iobagilor adunaţi la 1848 pe Cîmpia Libertăţii. VLAICU BÂRNA 6 ODATA CU SOSIREA LUI BURADA SE PUTEA SPUNE CĂ banchetul începuse deşi lipseau încă două trei persoane de frunte de la fermă. Insul căutase momentul potrivit pentru o-'şi face apariţia. Sărind din remorcă, «se 'îndreptă către mese doar a'sig'urînd'U-se că aglomeraţia (devenise suficientă 'pentru o trece 'neobservat. [Perîsoanelle prezente aveau ■o purtare stingheră, uitîndu-s.e unele la altele ca şi cum nu s-ar fii cunoscut bine. Nu se închegase încă .sudura sufletească specifică petrecerilor. Deşi leilurile de imiîncare apăruseră pe mese, însoţite de sticfele de vin alb, tras din butoaie sub 'supravegherea lui Vanghelie, oeea ce presupunea un 'efort organizatoric, întreaga adunare dădea impresia „provizoratului", a unei mese încropite, pusă :la cate doar cu un ceas înainte. în realitate abia atunci se primise telefon de -la Bofu, aflat 'încă in oraş. Acesta cerea riciiarcl regwa. «BANCHETUL»/' să se pornească neîntîrziat petrecerea, ves'tiindu-şi apropiata sosire. ■In rest, pregătirile se desfăişuraseră in ajun. După începerea Hor iînsă Ion, bucătarul-şef, fusese avertizat să procedeze cu oalim şli să se aştepte ila instrucţiuni de .ultimă oră. Apa clocotea, uleiul din tingiri sfîriia, iar carnea irămînea neatinsă în răcitor. Pentru ziua următoare se găsise la repezeală un pretext acceptabil pe llîngă puţin îndreptăţită petrecere de sfîr-sit de campanlie : aniversarea a patruzeci de ani de activitate neîntreruptă în mediu rural a destoinicului Mihalaşcu. Jirt'tr-adevăr, se organizau chefuri la astfel de ocazii, dar <în mici un caz de mărîmea acestuia. Casierul, luat, prin surprindere şi conştient de situaţia precară a fermeii, păli în aşa hal în faţa celor trimişi să-l| felicite încît nu se 'mai pomeni inimic despre eveniment. Abia după ce lucrurile se imai potoliră şi nu se mai simţi direct vizat, Mihalaşcu lîndrăzni să iasă din casă. Mirosurile rare de fa bucătărie îll înviorară. Renunţă să plece ia * Fragmentul de faţă reprezintă cea de a doua parte a capitolului „Banchetul" (v. „Viaţa românească" nr. 7/1971) din romanul „Ferma", roman în care personajele se confruntă pe fondul procesului de tranziţie de la forme arhaice de organizare socială la forme contemporane. Paginile de faţă, cu tensiunea lor aparte, prezintă numai una din treptele edificării unor destine adevărate, întreg ansamblul epic tinzînd să configureze o susţinută pledoarie pentru umanism. d 7 amiază ou trenul la familie şi acceptă chiar să participe la masa comună, cerînd insistent asigurări din partea priete-suilu'j său Zotta că nu este dl cel sărbătorit. încurcătura şi deruta generală pornise iînsă de ia nota telefonică adresată Jui Scarlat. Centralista din satul învecinat, tîrzieilnică absolventă a lunei şcoli generale, o (înregistrase greşit pe numele lui Bofu, de unde zvonul cu plecarea sa vînturat în seara banchetului. Probabil unul dintre prietenii lui Scarlat intervenise în favoarea acestuia, obţinînd o revedere a cazului. Pe scurt, Scarlat era rechemat urgent în capitală pentru a furniza forurilor în drept detalii privind activitatea sa trecută. Bofu descoperi pe la orele zece ipe măsuţa din camera de gardă peticul de hîrtie scris aproape ilizibil de paznic. Nu-! mototoli, mulţumindu-se să-l întoarcă pe partea cealaltă şi să-l acopere cu scrumiera. Panait însă îl citise primul, încă în zori, grăbindu-se să-i comunice destinatorului conţinutul şi sfătuindu-l cu un zel inexplicabil să nu zăbovească prea mult, ci să plece chiar cu trenul de prînz „pentru a nu supăra personajele mari". Scarlat se apucă într-adevăr să-şi facă parte din bagaje dar se opri şi ieşi în curte. Intră în bufet la Van-ghele şi ceru ceva de băut. Paznicul, văzîndu-şi biletul scris cu trudă după dictare, întors sub scrumieră şi citind nemulţumirea în privirile Hui Bofu, se porni să îndruge indignat prin fermă că iarăşi cineva trimisese „o notă falsă" şi că buclucul o să cadă pe capul lui. Exista printre fermieri obiceiul, curmat anevoie ulterior, de a anunţa prin telefon ştiri necontrolabile. Se treziseră odată în capitala ţinutului faţă în faţă, aa'ucînd în mapă toate datele necesare — unii făcuseră noapte albă ca să le pună la zi — pentru o şedinţă imaginară de analiză. Fiecare se uita bănuitor la confraţi, nevoindu-se să-l ghicească pe cel care-i trăsese pe sfoară. Alt fermier o păţise în aceeaşi perioadă mai tare. infăţişîndu-se superiorilor din capitală, îmbrăcat cu dichis şi sigur de el, pentru a-şi lua in primire „premiul special", se alesese cu o bruftuluială straşnică şi ameninţări de destituire, în caz de repetare a abaterilor. Cu atît mai greu suferi şocul, cu cît dăduse într-adevăr lîn acel an recolte peste plan. Autorul nesăratelor glume, lucrător odinioară în administraţia unui circ, se retrase după un an la pensie, irecunoscîndu-şi cu oarecare mîndrie meteahna. Prea tîrziu căci reuşise să-i molipsească pe ceilalţi. Farsele continuau din mica răzbunare a păcălitului care dorea la rindul lui să păcălească. Scarlat trăgea cu urechea ila relatările din bufet. Achim vizitiul tuşi şi îşi micşoră vocea. Nu se ştie dacă îndoiala cu privire la autenticitatea notei telefonice iîl făcu să renunţe la plecare sau dacă hotărîrea se întemeia pe motive de ordin 8 personal. întors acasă îşi desfăcu bagajele, aşteptînd Impasibil desfăşurărea evenimentelor. Se simţea în aer că urma să se întîmple ceva. Tensiunea nervoasă din fermă i se transmisese. Primul supărat pe schimbarea produsă fu Exilatul, pregătit să-l însoţească pînă ila gară. Acesta nu vedea ou ochi buni stăruinţa lui Scarlat de a rămîne. Ar fi vrut să răsufle uşurat la despărţire. Desigur, îi venea greu să prezinte argumente desluşite în favoarea plecării, să vorbească pe şleau despre subiecte ce-i erau la urma urmelor necunoscute. Acţiona în virtutea stării sale sufleteşti deloc 'bune. Bătu în uşa lui Scadăt înitrebîmdu-ll posac dacă se răzgîndise într-adevăr şi-l părăsi imediat. Petrecuse o noapte bîntuită de vise ciudate. In zori i se păru diin nou că exagerase cu prisosinţă, înceroînd să-şi modereze imaginaţia, in aceeaşi atitudine a lui Scarlat, se află explicaţia refuzului lui Panait de a participa la „banchet". Se învoise după multe insistenţe şi într-o clipă în care totul i se păruse rezolvabili. Avea să-şi regrete slăbiciunea. Scarlat socotea reîntoarcerea în capitală derizorie, fără să găsească totuşi argumentul suficient al şederii. N-ar fi putut accepta să revină la vechiul stil de viaţă şi nici la fermă nu avea ce căuta. Mai rămânea pasul în necunoscut. De aceea, preferase aşteptarea, prelung in du-şi răgazul de dinaintea acestui pas. la drept vorbind, privind în trecut derularea episoadelor, pare de-a dreptul ilogică hotărîrea sa de a se priva de şansa plecării dar ea se născuse între gindurile fui Scarlat ca o concluzie strict-raţională : ,,şii indiferenţa trebuie dusă pînă la capăt". Se înţelege că atare părere nu era de natură să si.mpilifice lucrurile. Bofu, zărindu-l cum îşi face valizele, fu pe punctul să pună capăt pregătirilor în vederea 'banchetului, dar în loc să dea o dispoziţie în acest sens, intră în bucătărie iîndemnîndu-1 pe Ion şi pe femeile de servici să grăbească scoaterea alimentelor din magazie şi sortarea cărnii. întrebă la telefon de vinul comandat cu două zile in urmă. Deşi la primele ore din zi nu concepea petrecerea decit în prezenţa lui Scarlat, i se păru dintr-odată că neaşteptata plecare aducea tocmai rezolvarea dorită. Se produsese în mintea lui o răsturnare de sensuri. Faptul că 'Scarlat răimînea îl determină să-şi revizuiască încă o dată deciziile In cursul aceleiaşi zile. Pînă la urmă lăsă lucrurile să 'meargă la înttîmp'lare, gîndindu-se numai şi numai \a seara banchetului. Lipsa îndrumării din partea conducerii se răsfrînse curînd asupra stării de spirit a fermei. Orice zvon era fără întîrziere crezut şi orice propunere luată în serios. Dacă cineva ar fi cerut cuvîntul, expunînd cele mai fanteziste idei, ar fi fost ime- 9 diat încuviinţat şi, la nevoie, urmat de mulţime. într-atît dezorientarea devenise generală. Georgesou „iritat fără motive de iritare" nu-şi găsea de ioc astîmipăr. Ga să se afle în treabă şi să iasă din anonimat răspîndi prin case vestea că o să se dea tichete de lemne pentru iama. Mu numai personalul ui permanent, ci şi z Mieriilor. Avea faima propunerilor nerea'liste şi orientate tendenţios. Satisfacţia sa consta tocmai in faptul de a nu fi crezut. îl interesa în mod deosebit însă reacţia interlocutorilor şi poziţia adoptată de conducere. De această dată, efectul fu contrar celui scontat. Oamenii se repeziră să întocmească tobele cu membrii familiei, cu venitul anual. Se formă şi o scurtă coadă în faţa biroului lui Mihalaşcu, de unde se distribuiau de obicei cartelele. 'Nimănui nu-i dădu insă in gînd să întrebe pe oine-ar fi trebuit. Casierul închisese ghişeul de cînd cu sărbătorirea, retrăgîndu-se în camera fratelui său. Dacă ar fi văzut şi lucrătorii înşiruiţi la coadă, şi-ar fi luat cu siguranţă lumea în cap. în faţa urmărilor nebănuite ale propriilor sale cuvinte, Geor-gescu trăi cîteva momente anevoioase. 'Era pentru prima oară în situaţia de a fi direct răspunzător, dovadă sigură in mintea lui că „exagerase". întotdeauna mergea In spatele altei persoane, folosită la ananghie drept saut. Se amestecă printre lucrători, făcînd să dispară cu îndemînare lista de înscrieri ceea ce însă nu linişti spiritele. Avusese grijă oa personal să nu se treacă pe ea. Dînd să o şteargă de la faţa locului, fu oprit de meoanlicul-şef în casa căruia lansase ştirea. Descoperit, iîşi spălă în grabă imiîiniile, aruncînd vina pe o persoană nenumită, venită chipurile de la centru, recunosaînd doar greşeala de a fi încurcat datele. Poză apoi în indus în eroare. Tot timpul conversaţiei păstră însă o anumită duplicitate ca şi cum ar fi vrut să spună că „ştie el de ce procedase aşa", că cineva îi girează faptele ceea ce dezarma persoanele intrigate. în plus, se întorsese acasă pe nepusă masă fiul lui Savu care umplea 'mintea tinerilor ou baliverne despre „viaţa de la oraş". Toată lumea ştia insă că venise pur şi simplu să-şi caute post ila fermă şi că Bofu îi amiîna numirea cum făcea şi cu alte chestiuni în curs de soluţionare. Savu îl recomanda cunoscuţilor ca pe un „element sîrguitor" cu „mici defecte" justificate de vîrsta încă necoaptă. — „Valurile juneţii" — conchise Vanghele din uşă, în-demnîndu-i să nu bată drumurile, ci să poposească la bufet. Tunnînd ţuicile, examina îndelung şi gînditor figura spăşită a tînărului. Nu găsi o asemînare prea mare ou imaginea „fiului risipitor" din cărţile vechi de citire. 10 După îndoielile di n ajun, bucă tarul-şef se prezentă dimineaţa la Bofu să definitiveze „'meniul". Acesta însă plecase „chemat de 'urgenţă" şi lăsase vorbă că va veni negreşit spre seară. Bucătarul cu toate proviziile pe masă şi cu carnea pregătită de frigare, strîmbă din nas dar nu deznădăjdui punînd întrebările de .rigoare Iui Zotta. Contabilul cîntări cu atenţie situaţia, conştient de răspunderea ce-.i revenea, ajungînd ia concluzia că din moment ce Bofu nu contraimandase pregătirile însemna că tocmai continuarea lor corespundea intereselor generale. Pe la patru-cinci după amiaza bucatele erau numai bune de pus în farfurii. Cîteva porţii luară imediat calea persoanelor influente din fermă, pentru o degustare prealabilă. Aprecierile pozitive mîngîiară orgoliul bucătarului, mîndru de instituţiile unde îşi îndeplinise în trecut funcţia. La o analiză amănunţită a faptelor, banchetul începuse chiar din acele momente, odată cu terminarea programului. Desigur, mesele zăceau încă întoarse în faţa cantinei şi nici nu se măturase prin curte. Dar oamenii se strânseseră deja grupuri-grupuri, pe unde apucaseră, încercînd tăria vinului vândut de Vanghele. Unii petreceau In mediul intim al familiei. Alţii, aşteptaţi acasă să mănînce, se rătăciseră pe la bufet. Camera de gardă deveni arhiplină. în dormitorul comun zarva creştea. 'Un mic chef se întinsese în sala de .mese. Pînă la urmă toată această lume se revărsă în curte unde se aştepta ca cineva să preia iniţiativa. Nimeni nu dădu însă nici un seminal. Se constata în schimb tendinţa de a ocoli orice gest care ar fi putut însemna un priim pas înfr-o parte sau alta. Răspunsurile scurte se amestecau cu vorbăria fără şir. Este de mirare că toate decurseseră normal fără să se primească indicaţii din partea cuiva. Intr-atit de sigur lucra puterea obişnuinţei. Fireşte, se produseseră la început midi neînţelegeri în privinţa locurilor, se auziseră două-'trei vorbe deocheate dar fără să modifice impresia de ansamblu, sau să se creeze vreo dificultate păun act de voinţă, ci doar efectul 'unei puţin obişnuite -amorţeli. Este greu de stabilit ila ce se gîndea sau dacă se gînde-a măcar la ceva. Dacă oboseala de peste zi îl dovedise sau se cufundase doar într-o reverire mocnită. Desigur, boala ce-l încerca de cîteva săptămîni avusese şi ea iun oarecare ral. în nici -un caz cel 'hotărîtor. S-a discutat mult despre intervenţia neprevăzută a lui Panait. S-a afirmat chiar, pe un ton răspicat, că ea ar fi turnat gaz peste foc. Deşi apărea la fel de -clar faptul că -nu putea avea nici o legătură cu cele ce -urmau să se întîmple. E, deci, de-a dreptul hazardat să se susţină, trecînd -peste realitatea faptelor petrecuse -atunci, că cele cîteva cuvinte ale lui Panait ar fi fost în stare să determine declanşarea nenorocirilor. Imposibil de admis o astfel de -cauzalitate. Potrivirea în timp a episoadelor rămîne pentru ochiul obiectiv o coincidenţă. Deşi una nu tocmai simplă. O coincidenţă „mai puţin întîmplătoare". înflăcărarea sa produsese, -ce-i drept o oa-recare impresie fără să răscolească însă ou adevărat inimile celor prezenţi. Aceasta, în primul rînd, datorită înfăţişării sale caraghioase ce atrăsese îndată zîmbetele asistenţei. Bătrânul, preţuit altădată -pentru ţinuta sa îngrijită, le apărea dim-tr-odată altfel. Descheiat la git, cu cravata într-o parte şi vestonul mototolit. Părul de asemenea răvăşit. Arăta ca -un om trezit brusc din somn, deşi cu siguranţă -nu dormise. De fapt, la început cînd se ridică de pe scaun nici urmă de înflăcărare. Purtarea sa era chiar foarte rezervată. Abia mai tîrziu se aprjinse. Dor toate acestea se pe-trecură în cîteva minute aşa că pare firesc ca numai impresia finală să fi contat. 21 verse ocupaţi uni, ca să ajungă pînă la urmă exact de unde plecase. Agerimea spiritului economistă astfel părea să i se fi concentrat în zîmbetul superior şi satisfăcut de precizia cu oare punea degetul pe defectele altora. Resimţea o plăcere nespusă şi permanentă de a face „albie de porci din cele sfinte". Adest apetit distructiv şi total nepotrivit wîrs'teî îi crease o durabilă faimă proastă. Puţinii erau dispuşi să-l socotească întreg la minte. Alţii se temeau pur şi simplu şi îl ocoleau. Fapt pentru care tînărul nu ezita să-l caute, conştient de temerea inspirată. Se pricepea în momentul revederii să se arate deosebit de curtenitor ca după puţin timp să-şi reînceapă atacul făţiş, pără-sindu-şi victima în hohote stridente de rîs. Se înţelege că proce-dînd astfel cu toată lumea risca să dea peste o ripostă fermă, administrată cu energie pe spinarea sa încă neîncercată. Dar o laşitate fără seamăn îl scotea din încurcătură. Hulit pretutindeni, tînărul avea totuşi oarecare succes în societate, fşi găsea întotdeauna o companie suficient de numeroasă pentru a-şî pune în lumina talentele scabroase. La masa cu pricina tocmai di-zerta cu nonşolanţă despre posibilitatea împerecherii cu propria mamă. Subiectul avu un efect bulversant. Doi indivizi stăteau gata să-l ia pe sus. Altul dispăru fără veste. Ceilalţi continuau să se uite la el ca la o minunăţie, rîzînd forţat la intervale scurte. Tînărul, cu o vervă impasibilă, păru dezinteresat de vechile cunoştinţe scandalizate, oprinda-şi necruţător privirile asupra lui Burada. Reacţia acestuia râmlîne greu de definit. Pe moment răspunse cu un surîs complice ca şi cum şi el s-ar fi gândit la asta fără să ise sfiască. Dar o făcuse doar ca un om stingher din dorinţa de a-şi atrage 'bunăvoinţa vorbitorului sau numai de a fi lăsat în pace. Surîsul viclean nefiresc prelungit se transformă într-unui prostesc. Cu tînărul se petreau însă ceva groaznic. Rămase dintr-odată descumpănit în faţa atitudinii neaşteptate. Se îngălbenii şi tremura. Avînd străfulgerarea că descoperă un suflet mai ticălos ca al lui zbieră ca un furibund, cu o ură neîmpăcată în ochi. — Dumneata ai făcut deja asta ! Faţa lui Burada se crispa brusc de o durere lăuntrică. Nu mai avea în minte decît cariera de piatră şi hîrşîitul fierăs-traielor în calcar. Se năpusti orbeşte asupra tânărului, în primul moment lumea de la celelalte mese crezu că uriaşului î se jucase o farsă şi că îl apucaseră pandaliile. Nu i se văzură in goană decît spinarea /masivă încovoiată şi braţele adunate la centură. Tînărul o luase cu mult înainte. Abia ţipătul sfişietor sosit din şosea, din faţa sediului central, ridică mulţimea imesenilor în picioare. Se produse o adevărată busculadă : mese răsturnate, înjurături, persoane suferinde călcate în pi» 24 cioare, scîneete de prunci, uşi trîntite. Lumea se revărsă spre poarta cea mare a fermei. învălmăşeala era de nedesoris iar confuzia spiritelor totală. Prevestirile din ajun reveniră subit în memorie. 'Cuvintele aruncate în stîmga şi-m dreapta semănau în suflete tulburarea. Episoadele ulterioare aveau să se succeadă cu o repeziciune uimitoare făcînd practic imposibilă orice încercare de a le opri. Izbucnirea lui Burada fusese doar scînteia zvârlită în butoiul cu pulbere. Praful se înălţase înnecădios zădărît de tropăitul tălpilor nervoase ale pilcului de meseni. Exclamaţiile de oroare izbucniră nestăvilite din piepturi. Adevărul părea totuşi să fi fost înţeles înainte de a se vedea imaginea dezolantă din marginea drumului. Adolescentul prăbuşit în şanţ, cu cămaşa pătată de sînge şi Burada, la douăzeci de paşi, cu capul înfundat între 'umeri şi cu braţele strîngînd stîlpul de electricitate. Din stînga apăru Bofu, prin spărtura făcută în mulţime, şi, cu furia abia acum scoasă la iveală, începu să-l izbească cu centura peste grumaz şi faţă. Gestul iparaliză adunarea în fierbere. Se auzeau doar icnetele uriaşului. Dar *un fapt la fel de grav, petrecut în partea opusă a incintei fermei, avea să repună brusc mulţimea în mişcare şi să mărească panica generală. Bofu dezlănţuit asupra lui Burada îi păru totuşi contabilului şef — nici el nu putea să precizeze de ce anume — „fragil". * în locuinţe şi în curte rămăseseră doar şase persoane care nu prea ştiau bine una de alta. Eliza, lElefterescu, 'Safta retrasă după ora zece la vechiul ei loc din bucătărie unde şi adormise, Aretina plecată acasă cu puţin înainte ca Panait să-şi înceapă capriciosul discurs, însfîrşit casierul Mihailaşcu şi un necunoscut. Aceştia din urmă stăteau chiar la vedere, la mică distanţă de mesele răvăşite, abia ţinîndu-se pe picioare şi con-tinuind cu înverşunare o veche polemică. în realitate, doar casierul vorbea şi gesticula învîrtindu-se ou piciorul beteag în jurul celuilalt care nu putea de atîta băutură să-şi dezlege gura. Necunoscutul nu era în fond o persoană străină ou totul salariaţilor de la fermă. Oricum, o prezenţă destul de rară pentru a fi numărată printre vizitatorii obişnuiţi. Poposea cam la două luni o dată, cînd îi venea în drum, la bufetul lui Vanghele, servindiu-şi în picioare, 'mereu pe fugă, porţia dublă de-rachiu. Alteori se răzgândea, au toată graba, întorcîndu-se de la poartă şi cerea încă 'una „repede că nu am vreme". Scena se putea repeta pînă la cinci ţoiuri bune, cînd singur îşi dădea seama că „vreme ar mai fi". îndoiala şi pripeala îşi strângeau* mîna spre a-i juca nenumărate renghiuri. Firea sa sucită co- 25 „incognito" la fermă treceau drept „încercări fine de propagandă mistică". Aretina petrecuse aproape întreaga .noapte alături de Bofu. îl aşteptase ore în şir în casă, "fără să vadă pe nimeni, alergînd la fereastra dinspre drum cu perdelele trase ori de cîte ori forfota de la poartă ar fi putut să însemne sosirea trăsuri» lui Achim. Nu îndrăznise să iasă singură în curte şi era de altfel, destul de probabil, ca apariţia ei neînsoţită să stîrnească oarecare rumoase printre cei adunaţi. Cum nu fusese văzută încă de dimineaţă, se bănui că plecase în satul învecinat, unde Bofu ar fi urmat să o întîlnească la întoarcere. Casa şefului fermei devenise în ultima lună, .mai precis după puţin .aşteptata în tî l-ni re nocturnă dintre Bofu şi American, un loc solitar şi tăcut, deşi situat la proximă distanţă de celelalte corpuri ale clădirii, deci în plină aşezare a fermei. Zidurile albe, văruite proaspăt, contrastînd cu verdeaţa (întreţinută cu grijă şi efort, dădeau, sub soarele puternic al amiezii impresia decorului de teatru. Numărul persoanelor ce traversau grădiniţa pitică din faţă se micşorase simţitor. Eliza trebuie socotită printre ultimii vizitatori. Problemele curente se rezolvau în exclusivitate la birou. Totuşi nimeni mu pronunţase vreo interdicţie, obiceiul, în-tronîndu-se treptat şi fără să contrarieze pe cineva. Doar privirile cîtorva salariaţi se întorceau din cînd 'în cînd nedumerite în direcţia respectivă. Schimbarea era, orişicum, perceptibilă. Bofu însuşi stătea foarte puţin acasă iar, în lipsa lui, Aretina prefera să rămînă !la birou. Femeia de la bucătărie, care aducea imîncarea, altădată sprintenă, îşi Încetinea mersul şi ezita o clipă, înainte de a deschide poarta. Abia cînd apărea cineva în uşă, zorea pasul, .mulţumită că era întîmpinată. în aşteptare, Aretina dereticase prin casă. Vazele cu flori de pe masă dădeau camerelor un aer şi 'mai primitor. Dezordinea găsită in dormitor în zorii zilei următoare şi pusă în seama presupusei sale stări irascibile se datora, cum se va vedea, altui fapt, intîmplat în absenţa ei. La drept vorbind, rareori, de la venirea la fermă fusese mai calmă şi mai senină ca atunci, înaintea şi în timpul banchetului. Doar lumina 'misterioasă a ochilor indica „şi altceva". Sufletul îi era pentru prima oară deschis şi întreaga sa fiinţă părea a nu avea nimic de ascuns. Din acest motiv îl aşteptase pe Bofu, să iasă în lume. Nimeni n-or fi împiedecat-o să o facă cu un ceas mai devreme. Dar acesta era primul şi ultimul semn al supunerii. 'Pare şi astăzi de neînţeles cum de purtarea ei la banchet trecuse în ochii unora ca triumfătoare. E drept, că niciodată nu fusese încă văzută în public atît de pu- 28 ţin reţinută şi că în genere felul ei de a fi se schimbase. Dor nu din dorinţa demonstraţiei. Cu atît mai puţin dintr-o pornire vindicativă. Poate că liniştea ei faţă de agitaţia vremelnică a mesenilor să fi lăsat amintita impresie. Rămăsese la urma urmelor aceeaşi numai că crusta trecutului dispăruse şi odată cu ea neîncrederea. Se eliberase de apăsarea sufletească greşind, dar fericita stare atîrna de 'posibilitatea răscumpărării. Fusese unicul sentiment care o răscolise în preziua banchetului. Stînd la masă alături de Bofu., nu aşteptase decît un semn ca să se dăruiască întreagă, născută pentru a doua oară. Ar fi făcut orişice pentru a obţine absurda iertare. Dar ofranda îi fu refuzată. Se ridică albă ca varul la faţă şi tăcută, urmînd cu pasul încet drumul spre casă. Persoanele care, în neîncetatul diu-te vino de la mese, o observaseră totuşi plecînd aveau să-şi aducă aminte că mergea adusă de spate ca şi cum i s-ar fi făcut rău din cauza zăpuşelii la fel de rea şi noaptea, într-adevăr se oprise la cişmea însă fără să se atingă de apă. Ultimele cuvinte ale lui Bofu 1 se întipăriseră bine în minte : „Scarlat mi-a spus tot". 'Evident, nu-i spusese nimic. Pentru Aretina exista doar prima alternativă, in anumite situaţii oamenii cred în cuvinte mai mult chiar decît în fapte. Pe urmă, era puţin clar dacă trecutul sau prezentul ei intra în discuţie. Tulburarea o împiedica să facă o asemenea disociere. Intrînd în casă, străbătu coridorul întunecos, aşezîndu-se pe pragul dormitorului fără să deschidă uşa şi fără să aprindă lumina. Continua să-l aştepte pe Bofu. Ceasul de pe masa din llemn de nuc 'bătea distinct minutele. Mîinile plimbate de-a lungul pragului dădură peste un obiect moale. Ceva care căzuse nu cu mult înainte, fără zgomot, de pe clanţă. Un şnur de piele înnodat la un capăt. Degetele simţiră şi cenuşa presărată pe podea. îşi aminti de bătrâna gîrbovă din sat ou Bofu care lucra la grajduri. Ar fi putut fi un farmec, deşi desigur ,yniu numai atît". înţelese în clipa aceea că ceva trebuia să se sfîrşească. Aşteptarea ei încetase. Se ridică cu greutate, spri-jinindu-se de zidul tencuit al coridorului. Rămase aşa în picioare peste jumătate de oră. Surdă ila zarva şi frăimintarea de afară. 'Privea pe uşa deschisă de la intrare eîmpul gol şi cerul cu stele im ici. Şi atunci îl zări pe Scarlat, .intrînd pe poarta din faţa bufetului şi îndreptindu-se spre casă, după ce asistase la teribila scenă din şosea. Inexplicabil de ce alesese acest drum ocolit. Curtea era încă pustie. Aretina îl lăsă să treacă de infirmerie şi se luă încet pe urmele lui. Este greu de spus ce o atrăgea spre camera de oaspeţi. Dacă convingerea că va fi părăsită de Bofu sau setea de a se întoarce la el, o mî- 29 cu un tată unic, pe zedile de cărări presărate în cîmpie, întărite de mersul leneş al oilor. Cînd se vor opri la poartă, se va -face o tăcere teribilă (Cine va cuteza să arunce primul piatra ?) ca fiecare să se pătrundă de tîlcul suferinţei. Primele mişcări vor fi încete, line, uşoare ca să nu atingă, să nu zgîn-dărească rănile deschise. Se va auzi întîi o vorbă, două, apoi mai multe pînă cînd lucrurile or să se reaşeze, pe îndelete, la matca lor. El va cutreiera întinderile crăpate de soare, va culege flori amare de cîmp, le va duce la amiază de mlncare celor bolnavi. Lucrurile vor fi luate de la început ca şi cum toţi s-ar fi născut abia atunci. Vor învăţa iarăşi ca în prima zi cum se munceşte. Somnul de peste noapte va fi din nou bineou-vîntat. Nimeni nu-şi va pîndi semenul. Vor aştepta vara următoare, o vară bună, bogată care să umple bătătura, hambarele, sufletele oamenilor de roade. Cînd a ajuns la pilcul de salcîmi de la fîntîna Calomfirei, se crăpase aproape de ziuă iar caii bătură din copite pe loc ca în miezul iernii ila apropierea lupilor. O namilă de om, cu sumanul în spinare, adueînd mai degrabă a urs, stătea îngenuncheat în mijlocul drumului, cu cuţitul în mînă. Haghir sări din docar la un pas în faţa arătării. Necunoscutul nu tresări, părea că nu se sinchiseşte de noii veniţi, aşteptînd prăbuşit în ţarină numai el ştie pe cine. Cînd lîşi ridică faţa nemişcată, schimonosită, la prima geană a soarelui Haghir îl recunoscu. — Burada —îngăimă. Omul nu dădu semne că înţelege ouvîntul, cuvîntu! cu care-l strigaseră oamenii peste patruzeci de ani la rînd, măcar că arăta de şaizeci, şi la care îşi răsucea trupul greoi ca un trunchi de copac noduros răspunzînd. — ,,Da, mă, eu sînt". De pe capul gol, enorm, rătăcit parcă în aer, fără nici o legătură cu restul trupului, aşezat din întîmplare pe el, părul atîrna în şuviţe slinoase, călugăreşti. Burada, ou cămaşa de cînepă sfîşiată, plecat spre răsărit, rămînea neclintit în genunchi pe ramurile spinoase de salcîm din pădurice. Numai mîinile, aduse spre piept ca pentru rugăciune, roteau cu încetineală exasperantă cuţitul barbar, fără miner, ruginit ca orice lucru din casa omului singur. Haghir îşi aminti şficbiui-tul curelei, grumazul supus, ascultător sub loviturile lui Bofu, vocea plăpîndă de copil bătut, seînoetul uriaşului : „Nu m-am putut stăpîni". A fost cum le spusese de multe ori, în urmă cu ani, cînd nu ieşea nici în ruptul capului seara mai încolo de poartă. După ce-i pieriseră toate orătăniile aşa că nu se mai auzea suflare în bătătură stătea înfipt în prispă cu ţoiul de spirt 32 ascultînd lătratul dinilor pînă noaptea tîrziu. Ce-au avut cu el ? De ce l-ou chemat să petreacă ? El nu era făcut pentru asta. Doar le-a spus-o Chiar aşa, le-a spus. ,,N-o să mă pot stăpîni". Din ochii împăienjeniţi, deasupra buzelor încremenite într-o silabisire fără noimă, se desprindeau lacrimile calde, aburind, lunecând printre cutele înnegrite ale feţei. „Plînge, deci iubeşte" — îşi zise Haghir trăgîndu-se încetişor, ou sfială în marginea drumului unde zăcea o boccea jerpelită. O arsură îi străbătu inima, rărunchii. Simţi nevoia să plece capul, să se încovoaie, să îngenuncheze asemenea celui care de cu noapte îşi găsise locul, adăstînd în îndelungă, nemişcată priveghere. Picioarele i se mulară. Coborî toropit de o căldură bună, îmbătătoare. Abia cînd atinse cu fruntea ţarina rece, zgrunţuroasă îi urcă în gât gustul înveninat al nopţii trecute dar nu se sculă. I se păru că observă în privirile lui Burada o scânteiere, o licărire de-o clipă ca şi cum punctul acela ţintit în depărtare s-ar fi mişcat. Cu siguranţă, aşteaptă ceva. E numai ochi şi urechi. Nu s-a întins degeaba în mijlocul drumului. Poate că aşteaptă un docar strălucitor, ou armăsari de foc gonind năpraznic sau poate pe cel mai din urmă, mai' prăpădit, mai înnoroit docar din vecinătate — căci nimeni nu va afla au ce Vine El. Zărindu-1 ar fi stat acolo în pulbere fără să cîrtească, fără să clipească măcar, ar fi stat să-l calce, să-l doboare, să-i sfărîme oasele, să-l lipească de pământul uscat, crăpat, însetat. Doar răsueindu-se cîtuşi de puţin, ar fi vrut să mai spună o dată, încă o dată : „Nu m-am putut stăpîni". Nioi-o urmă de boare nu clătina crestele încremenite ale salcâmilor. Haghir, înspăimântat de tăcere, se târî paticnindu-se spre Burada. li cuprinse umerii, îl zgîlţîi, încercând zadarnic să-l urnească. îi spuse că nu-l va lăsa, că nu va pleca nicăieri, că n-o să cheme pe nimeni, că n-ore nici un rost să vină altcineva care nu ştia ce se petrecuse acolo, că se vor întoarce împreună la fermă, el, Bofu, Aretina, Scarlat, unde vor plînge sub soarele neiertător al venii. Vor plînge cu toţii, ghemuiţi în ţarină ca nişte pui denaturaţi ai acestei lumi, strângîndu-se înfriguraţi unul în altul, fără aripa care să-i ocrotească. Singuri, numai ei în curtea pustie, vor începe un dans fără muzică, un dans pe tăcute, pe icnite, tîrîndu-şi piepturile, bătând pământul cu coastele, cu coatele şi genunchii zdreliţi, izbindu-1 amarnic, cu sete, pînă cînd îşi vor auzi oasele trosnind de durere, pînă cînd nu va mai exista durere, pînă cînd sângele vuind înnebunit va urca în acelaşi ritm în inimile tuturor, aşteptând numai un chiot ca să ţîşnească. 33 Burada, cu privirile stinse, tăcea mai departe. Nici o trăsătură a feţei nu se schimbase. Cuţitul căzuse între timp în ţarină dar anlrnile rămaseră în aceeaşi poziţie, nemişcate, înfipte în aer. — Trebuie să rnă audă — îşi zise Haghir - nu se poate să nu mă audă. De ce mu-mi .răspunde ? Se ridică, biruit de .neputinţă. Abia atunci dezmetioindu-se„ băgă de seamă că faţa şi mîinile lui Burada aveau o paloare de ceară, că spinii de salcîm se împlântaseră adînc în carnea lividă din care sângele părea că se retrăsese tainic în inimă, în pămînt. Se depărta cu teamă : — E ca un mort care se priveghează singur, care stă la pîndă, cu urechile ciulite, să prindă ceasul învierii, să mu-l scape. Vorbele mele vor fi trecut pe lingă el ca nişte sunete seci ca an murmur ciudat, venit dintr-o lume străină, pustie. Cine ştie cînd se va itrezî şi ce va face atunci ? Doamne, nu sîn|t eu cel aşteptat, cel dorit. E mai bine .să plec, să mă duc pînă văd cu ochii la hotar. Cineva trebuia să facă începutul, să-şi calce pe inimă, să dea de la el. Ei nu pot să vină acum. S'înt osteniţi. Ii cheamă llutui. Au nevoie să rămână, singuri, cu ei înşişi, să-şi spulbere împietrirea inimii. Dacă cineva se roagă, dacă cineva plînge în numele lor ila marginea miriştii, e de ajuns. Ei o să simtă cu siguranţă, de acolo de unde sînt, fiecare plângând în sinea sa, uitând cît de greu le este să stea unul faţă în faţă ou altul. Poate că ceilalţi încă hălăduiesc departe, cu ochii seci, orbi în lumina uscată. Vor veni negreşit, mai tîrziu împleticindu-se, poticnindu-se. Va trebui răbdare, îngăduinţă pînă va răsări lacrima. Pedeapsa e zadarnică dacă nu izvorăsc lacrimile, dacă nu există bunătate, dacă porţile inimii rămân închise ca cele ale unei cetăţi părăsite în care soarele nu atinge decît piatra, li va aştepta pînă tîrziu. Ei se vor aduna, în cele din urmă, se vor căuta ca furnicile printre firicelele de iarbă roşie, rea, ieşită din crăpăturile pământului. Caii, după ce căutoră îndelung, întrebători cînd într-o parte, cînd în alta, ca şi cum ar fi înţeles zbuciumul sufletesc al tânărului, vrând parcă să nu-l tulbure, se retraseră, pornind agale, la pas, cu docarul gol, scîrţîind jalnic, din încheieturi la hîrtoape. Basmaua roşie a Aretinei, învechită, roasă de ploi, înnodată de bară, se desfăcu fluturând — steag trist al acestei procesiuni fără stăpân, fără însoţitori. Haghir mai aruncă o privire după caii care-şi întorceau arar gâturile amorţite, vru să le facă semn cu mâna dar i se păru că nu e în stare. O' senzaţie de sfîrşeaîlă îl învăluia, îi cotropea simţurile. In acelaşi moment, trupul lui Burada se strînse moale, prăbuşindu-se în ţărînă. Adevărul asouns pînă atunci îi stră- 34 punse inima grea. Nimeni nu-l chemase la petrecere. Bofu nici nu-i răspunsese la salut în ajun. îl uitase. Poate chiar pentru asta venise. Şi pentru că însfîrşit dorise să vadă lume multă, să fie în rînduî ei. Pretinsese şi scaun laolaltă cu şefii. Haghir nu-l mai privea de mult. Se simţea singur în mijlocul amplei, ca pe o altă planetă, nelocuită, singur lingă salcâmii stacojii, secătuiţi de vlagă pe frunzele cărora colbul se strînsese într-un strat gros. începu să i se facă milă de el, de întreaga lui fiinţă, de viaţa nerostuită, trăită zadarnic, fără nici o credinţă, fără nici o ţintă adevărată. Se simţea ca o •buruiană stingheră, sfrijită, răsărită la întîmplare şi pe care oricine ar putea-o strivi, dacă-i stă în cale, fără să dea socoteală nimănui. Genunchii ii tremurau. Degetele slăbite se sforţau să intre în bulgării de clisă întărită. La el cine se gîndise vreodată ? îi urmase supus pe ceilalţi, ascultîndu-îe cu răbdare, cu 'luare aminte păsuirile, necazurile, purtîndu-le la nevoie poverile. Se mulţumise cu puţina încredere cîştigată, cu un surîs, cu un dram de spovedanie, cu o vorbă de laudă aruncată în grabă, ţinut mereu în urmă, al doilea, al treilea, ca un cîine credincios. O ameţeală bolnăvicioasă îl cuprinse. Se simţea mic, neputincios, nevrednic. Ar fi vrut să strige cît îl ţinea gura dar îşi îngropa faţa în mîini, muşeîndu-şi degetele, scrîşnind. — Dacă nu-ţi pui nădejdea în fine, nădejdea în altul nu face doi bani. Oricare ar fi omul în care crezi, prietenul, iubita, fratele, fiul tău, speranţa trebuie să fie în tine, altminteri viaţa va trece prin faţa ta, fără să te atingă, ocolindu-te ca pe un drum înfundat, dat uitării, ca pe o biată cărare neisprăvită. Sufletul tot îi devenise o rană zgîndărită fără îndurare. Gine a întrebat măcar o singură dată ce-l doare, ce-i îrt inima lui, ce se ascunde acolo ? Mu însemnase pentru cei de la fermă decît un tinerel oarecare, simpatic, un băiat de pripas rătăcit într-un fund de cîmpie. Oh, ceilalţi ştiau ce fac, nu se încurcau, nu şovăiau, nu se dădeau în lături chiar atunci cînd le bătea ceasul să piardă. Cît ar fi dat să poată pierde ceva. Orice. Tot. Fără să gîndească, într-o singură clipă. Dar era prea mic, prea nepricopsit ca să aibă ce. Şi totuşi simţea că tocmai în acea 'micime stă o putere nebănuită, ameţitoare al cărei gust nu-l cunoscuse încă. Da, numai de acolo, din simtă mîntul nimicniciei se înălţa patima ademenitoare, spurcată,, forţa atotbiruitoare care-i întărită fiinţa. începu să alerge năuc, 'împiedieîndu-se, ridieîndu-se şchio-pătînd, prăvălindu-se, zvîcnind ca o sălbăticiune încolţită,, hohotind, răcnind pînă ajunse din urmă docarul tîrît fără stâ-pîn pînă aproape de locul numit Dîmbul Ciorilor. Caii, speriaţi» 35 zăpăciţi de loviturile neaşteptate, căzute de-a valma din biciul nemilos al tînărufui, făcură cale întoarsă spre gară, lăsară drumeagul în stînga, apucînd-o de-a dreptul prin lan, fărîmînd în galop griul sterp, şistăvit. Haghir, în picioare, zmucind hăţurile, îşi auzea inima dezlănţuită, bătînd cu furie, înfierbîntîndu-i toată făptura, - Destul pentru alţii, de-acum pentru mine !... - urlă. I se păru că toată lumea îi aparţine. Privi ceru! gol, cu stele asfinţite, în timp ce senzaţia eliberării, a bucuriei amare îi fura -minţile. îşi aminti, pentru o singură clipă, în goana cailor, că în partea cealaltă, în satul învecinat, într-o odaie cu ferestrele joase îl aştepta cineva. Cît de mult dorise ieri să meargă acolo, dar prins de treburi, de zăpăceala ce domnea în fermă, nu izbutise. Apoi au venit presimţirile, pregătirile, banchetul de pomină. La dracu ! De ce şi-a adus aminte tocmai acum de asta. N-avea nici un chef de oblojeli. I se făcuse silă de dulcegării, de vorbe frumoase, de planuri. Va trebui cu orice preţ să prindă trenul de patru şi jumătate, să coboare din el înainte ca veştile rele să fi dat ocol tîrgului, ca să aibă răgaz să ajungă nestînjenit pe strada Z, lîngă fabrica de pîine. Va intra uşurei într-o curte interioară, streourindu-se printre lăzile de gunoi răsturnate, ferindu-se de privirile locatarilor. Va urca pe o scară metalică spiralată, îngustă pînă la camera nr. 6. Va bate încetişor de trei ori, de şase, de nouă pînă cînd, după atîtea insistenţe, i se va deschide. La ora aceea nu se poate să nu o găsească pe Ecate-rina trîntită în pat, istovită, puhavă, leneşă, obraznică după o noapte petrecută la întîmplare. Va şti să se roage de ea, să o îmbuneze cu drăgălăşenii, apoi va pune piciorul în prag, îi va arăta că el este ce! căruia trebuie să i se supună, fără crîcnire, pentru că are bani destui, mai mulţi decît oricine în dimineaţa aceea, pentru că îi place să-i arunce, aşa dintr-un simplu hatîr, pînă la ultimul sfanţ. îşi pipăi portofelul cu bani adunaţi o vară întreagă şi o stranie bucurie îi aprinse privirile. Ea nu va roşi. îi va face plăcere să fie sfidată, 'umilită. Doar trăise în felul ăsta aproape o viaţă. Vor sta închişi toată ziua în cameră, cu obloanele trase, se vor căuta în întuneric, se vor tăvăli smintiţi de băutură pe covoarele deşirate, jilave, putrede. Apoi la miez de noapte, va coborî binişor, străduin-du-se să se dezmeticească, clătinîndu-se sub clarul de lună prin gangurile tîrgului, bîjbîind drumul pe lîngă garduri, pînă va da. de o altă curte interioară, de o altă scară, de data asta de lemn, scîrţîind îngrozitor la fiecare pas. Va -urca la sora Ecaterinei, mai urîtă, mai bâtrînă, afurisită. Ea îi va cere 36 bani mai mulţi, mirosind de la prima vedere pe unde i-a poposit muşteriu!!, prioepînd că n-a venit la o oră aşa tîrzie ca să-i ghicească în cărţi. Totuşi va dori cu încăpăţânare să-i vadă trupul bolnăvicios trântit fără 'ruşine în aşternuturi le umede, renăscînd pentru cîteva clipe, chircindu-se, desfăcîndu-se, în-fierbintîndu-se, după crâmpeiele de fericire bine plătite. Se va scula într-un tîrziu năucit, stors de vlagă, va spune că trebuie să apuce neapărat trenul de noapte dar se va întoarce pe furiş de unde plecase, cerîndu~şi iertare Ecaterinei. Şi tot aşa pînă nu-i va rămine para chioară. Va fi numai dorinţă arzînd, numai patimă. Minte. N-o să mai aibă chef de nimic dar va umbla besmetic, învîrtindu-se de colo pînă colo pînă în clipa în care n>u-i! vor mai putea duce mădularele şi se va prăbuşi lingă un lighean, llîngă un scaun, pe podea, pe scară, pe caldarâm. Atunci, va şti să se ridice, să se retragă fără să clipească aşa cum părăseşte un jucător ou sînge rece masa ia oare a pierdut toată noaptea. Va moţăi cîteva ceasuri pe o bancă în gară, cu haina făcută mototol sub ceafă. Cite nopţi nu petrecuse aşa printre ţîncii nespălaţi grămădindu-se în fustele mamelor, printre desagii umflaţi şi coşurile ţărăncilor. Apoi cu primul tren din zori, tren amărât, circulînd pe linii fără însemnătate, o să dispară într-un fund de oîmipie ca să ■ia totul de la capăt. Va trudi ca un cîine, uitat de familie şi de prietenii aşezaţi deja ila oasele lor, va trudi o vară 'întreagă, un an pînă cînd intr-o zi, -într-o noapte o să-i bată ceasul şi se va urca din nou într-un docar pornind spre oraş să se lepede de ceea ce chivernisise. Mai avea încă puţin. Gara se zărea la o aruncătură de piatră. Primele rafale ade dimineţii îi aduseră sub nări mireasma înviorătoare a grînelor, a macilor, a păpădiei, a levăn-ţicii, a ciulinilor. Trase in piept ou nesaţ ca Ia despărţire. Simţi curând un miros ciudat, nemaîîntîlnit, de ceară, de luminare aprinsă, apoi unu! mai înţepător de fosfor, de pucioasă, întoarse capul. Văzu în depărtare, -unde coteşte drumul spre soţul V., la cîteva sute de metri de fermă, o dîră groasă de fum înăilţîndu-se încet spre cer, filflind ca o flamură neagră deasupra lanurilor. Era, în acea zi, cel de al doilea şi ultimul moment de care, întrebat fiind într-un tîrziu, îşi va mai aduce aminte cu claritate. Presimţise că nu va mai rămine în spate decît pămîntul înnegrit, cenuşa vînturată, pulberea, tăciunii, ţăruşii fumegînd, amintirea blestemată a ceea ce fusese odinioară dar pentru nimic în lume nu s-ar fi întors, mistuit de un foc lăuntric la fel de puternic, de rău, de nimicitor. Strânse hăţurile scurt în mină. îi trecu prin faţa ochilor tulburi o văpaie, două, zece, o mie sărind dintr~o parte în alta, înviorând cîmpia, apoi ciorile 37 orbite de fum zburînd anapoda, furnicile îngrozite în jurul muşuroaielor, intrând adînc in pământ sau în carnea cârtiţelor. O alipă i se făcu teamă de el însuşi. Mai privi odată lung spre fermă. Nu ! Acolo n-avea ce căuta, niciodată nu va găsi în urmă nimic, totull ora în faţa lîuii, în acea parte tulburată, purpurie, albastră, ameţitoare a cerului. Se săltă în capră mî-nîndu-şi caii cu furie. Ca să te bucuri cu adevărat nu trebuie să te întorci niciodată din drum. Oricare ţi-au fost sorţii, n-ai ce să faci înapoi. Fie că ai învins, fie că ai pierdut, tot ceea ce rărnîne e înaintea ta. în iurmă e cenuşa, ţarina, piatra, focul unde totul a ars, unde nu mai poţi face nimic. Dacă vrei să te bucuri, trebuie să ştii să nu întorci capul. Oricare ar fi glasul, cîntecul, ţipătul care te cheamă, să nu te întorci ! Asuda. îşi rupse nasturii de la cămaşă. Urechile îi tiuiau. îi apăru în faţă, ca în vis, Aretina lui Bofu, mult mai slabă, mai palidă oa de obicei, cu o iluminare aprinsă în mină, cu ochii mari, buni, umezi, plutind prin aer într-o rochie lungă, plecîndu-se parcă să culeagă flori. în urmă veneau Scarlat şi Bofu, păşind uşor pe deasupra pământului, liniştiţi, cu braţele încrucişate pe piept iar în spatele lor doi oameni necunoscuţi, schimonosindu-se, hămăind ca nişte cîini. S-au uitat la docar, la Haghir ca la o apariţie dintr-o altă lume, urmîndu-şi netulburaţi tainicul drum. Haghir întinse o mină înainte ca un orb care-şi pipăie drumul. — Ca să te bucuri nu trebuie să te întorci — repeta în neştire. Capul îi vîjâia. Şi iar răsări Aretina, desprinzîndu-se dintr-un nor de fum cu năframa de mireasă prinsă în păr, legănîndu-se, opropiin-du-se de el, vrînd parcă să-i spună ceva, dar Haghir nu izbuti să desluşească ce anume. — Ca să te bucuri... Plânsul îl podidise. Cămaşa încleiată de sudoare se lipise de braţe, de spinare, de piept. I se făcea frig. Sughiţa. Trupul slăbit se încovoia zguduit de tremurături violente. „Fiu al pierzaniei", Haghir uitase de mult că avea de gînd să ajungă la gară iar caii hîcîind cu gâtlejurile secătuite, sub ploaia de bice tot mal 'usturătoare, mai nemiloasă, simţind cum pământul se surpă sub copite, goneau în galop peste cîmpuri, într-o direcţie neounoscută, în hăul imens care se deschidea în faţă. Se luminase de-a binelea. 38 * Ajuns acasă, Bofu străbătu camerele în viteză, răsturnind obiectele diin caile, deschizând dulapurile, sertarele oa şi cum ar fi căutat ceva important. Dar gîndul îi era în oftă parte. Răscoli maşinal încăperile fără să aibă nevoie de nimic. Singurătatea îl înconjura din toate ungherele. Numai era sigur că stătea în propria-i casă. Privi străin în jur şi se năpusti înafară, lăsând uşile deschise. Trecuseră doar cîteva minute de cînd se despărţise de mulţimea tulburată şi nu ştia încă de ce o făcuse. Paşii îl purtau înapoi. Este posibil să se fi gândit să plece imediat după Aretina. Totuşi nu se grăbea. înainta încet prin lumina difuză a becurilor murdare, cu o inexplicabilă precauţie. Se auzi primul cântat dl cocoşilor din satul învecinat sau de la stână. Zarva continua în şosea pe locul unde îl părăsise pe Burada, pentru a alerga odată ou ceilalţi spre camera de oaspeţi. Mergea ca un om fără ţintă deşi nu se abătea din drum, urmând drept aleea ce ducea la birouri. Curtea era iarăşi pustie. Când trecu de magazia bufetului, zări în colţul făcut de zidul camerei de gardă cu cel al serviciului contabilitate o siluetă scundă, scrijiliind tencuiala cu un beţigaş. îndeletnicire fără noimă doar pentru a ţine de urât. în iureşul evenimentelor, Viorica se trezi dintr-odotă părăsită de noile şi puţinele cunoştinţe. Timorată de cele văzute, rătăci prin curte la întâmplare, neaunoseînd aşezarea şi nimerind tot acolo de unde pornise. O uşă i se închisese în nas, Nimeni nu-i asculta întrebările abia şoptite. Nu putea să plece în plină noapte peste câmp şi, de altfel, abia îşi ma'i ducea trupul dbdsit. Se pornii să fredoneze iun „cînteoel scâncit", adă-postindu-se în colţul unde nimeni n-o băgă în seamă. Prin faţă i se perindară numeroşii necunoscuţi în acel dute-vino turbulent. Dar rămînînd singură, i se păru şi mai greu. La vederea lui Bofu, se ridică uşurel şi începu iarăşi să fredoneze ceva, fără să se dezlipească de zid. Cînd acesta se apropie suficient, i se păru că are în faţă o altă persoană şi se trase mai mult în ungher. Dar vorbele rostite de-a valma îi spuneau că este chiar el. Bofu o prinse scurt de braţ şi ea îl urmă mută fără să crâcnească. Nu se îndreptară spre casă ci în cu totul altă parte. Spre camera infirmeriei nedesohisă de aproape doi ani, cu geamurile opace, vopsite în alb pînă la jumătate. Bofu desfăcu atent sârmele cu care era legată clanţa. Totuşi broasca bine încuiată cândva şi ruginită se ţinea tare. împinse zadarnic uşa cu umărul. Atunci ocoli clădirea. 39 infirmeria, vecină cu bufetul, se afla în aripa cea mai veche >a fermei, un fel de anexă a fostului conac. în extremitatea dreaptă, scara rămăsese sprijinită de zid cu puţin sub pragul de intrare în pod. Fusese folosită în cursul după amiezei. Vanghele scosese sticlele goale depozitate sus şi tot acolo fu descoperit ţambarul rablagit, rămăşiţă de la vechii locatari. Bofu se repezi la scară, tîrînd-o în neştire pe Viorica. Chepengul de la pod rămase deschis în urma lor. Dar nu se putea zări prin el decît întunericul dinăuntru. Apia in zori, pe la orele patru, după căutări insistente au fost găsiţi împreună. S-a adus în grabă o scară mai rezistentă. Sus căldura era insuportabilă. Răcoarea dimineţii nu pătrunsese încă. Cărămizile şi lemnăria păstraseră toată arşiţa din ajun. Lumina puţină căzută printr-un geam'lîc strimt atingea plasele de păianjen sfîşiate, îngreunate de fumul ieşit iarna din hornurile prost lipite. Argila de pe jos crăpase, descoperind pe alocuri soîndurile dintre grinzi. în primul moment, doi şoareci, simţind zgomotul, făcură cale întoarsă pierind sub maldărul de vechituri din capătul podului. * „Nobil sînt şi nimic din ceea ce este meschin nu-mi este străin" constata cu mjhnire Elefteresou, funcţionar la ghişeul numărul doi al Oficiului poşta:l din localitatea V. Punînd pe ginduri autorităţile prin prezenţa sa insolită ,puţin justificată ia fermă şi dînd o falsă alarmă ou „spmzurătoarea", el traversa cele mai anevoioase momente din ultimul pătrar al existenţei sole. Bănuiala că tăinuieşte ceva grozav plana asupra capului său. Ea se complica cu realitatea, nu mai puţin demnă de a fi luată în seamă, că Elefteresou tăinuia într-adevăr ceva. Şii pe deasupra, ceva grozav, după propria-i socotinţă. Dar între cele două aspecte nu exista 'nici o 'legătură posibilă. Deşi înainte de vizită îşi alesese o ţinută corespunzătoare, înfăţişarea sa era deplorabilă. Necunoscînd locurile, nimerise în singura baltă existentă pe zeci de hectare. La lumina stelelor, cu servieta în mînă, abia descoperi cărarea ca să-l scoată din smîrcuri. Mirosul pestilenţial îl zăpăcise de-a binelea. Ieşind în lanul de floarea soarelui şi bănuind că se depărtase suficient de fermă deşi, încurcînd drumurile, se apropiase iarăşi de ea, Elefteresou alergă spre primii oameni zăriţi ca spre nişte salvatori, ii scăpa- faptul că aceeaşi oamen'1 urmăreau de peste jumătate de oră ocolurile sale insistente pentru a ajunge la liman. De departe, părea că dă tî-rcoale „unei ascunzători". Supus 40 în scurt timp întrebărilor sistematice şi destul de directe, răspunse în doi peri şi cu oarecare întîrziere. Pauze urmate de avalanşe de vorbe. încurcătura sa se datora în principal grijii de a nu ştirbi prin ceva prestigiul Elizei. Ignoranţa desăvârşita în ceea ce priveşte restul chestiunilor de la fermă li agrava pe moment situaţia. Este notabilă doar afirmaţia că Bofu ,,a fost legat cu lanţuri în copilărie". Dar amănuntul venea cu siguranţă de la Eliza. Elefterescu călca pentru a doua oară în viaţă pe pământul fermei şi nu cunoscuse alte persoane în cursul puţin obişnuitelor vizite. Izolat într-o încăpere modestă de ţară, un fel de cămară nefolosită, rămase pradă gîndurilor chinuitoare şi în iureşul întâmplărilor fusese chiar uitat. Peripeţiile din timpul nopţii îl sleiseră cu totul. Deznădăjduia nevăzînd vreo ieşire onorabila din bucluc. De doi ani ghinionul se ţinea după dânsul. Purtarea sa rezonabilă şi măsurată nu-l făcuse să se lase păgubaş, ba poate îl şi întărâtase... Totul pornea de la călimara scăpată pe pantalonii Dirigintelui. Situaţia era cu atît mai gravă ou cît acesta se mulţumise doar să-l privească de sus fără să ia vreo măsură. Peste câteva zile începuseră însă să-i dispară hârtii din dosare sau îşi găsea chitanţele pătate. Elefterescu se uita îngrozit cînd spre uşa masivă de la etaj unde se afla biroul Dirigintelui, cînd spre masa colegului de serviciu care din acea zi devenise extrem de preocupat, ţinîndu-şi capul înfundat ân hîrţoage. Lipsurile şi neregulile se adunau una peste alta şi se apropia cu iuţeală momentul delicat cînd Elefterescu trebuia singur să le mărturisească. Ceilalţi tăceau aşteptând. Plecarea sau fuga sa la ţară, la ferma unde lucra Eliza, avusese drept scop ,, deconecta rea". Dar şi o foarte veche pasiune. Lucrurile ieşiseră exact pe dos. Elefterescu încarcerat cercetă cu deamănuntul încăperea, aşezîndu-se însfîrşit pe o covată, socotită drept obiectul cel mai curat. Foamea şi dezgustul de sine îl împiedecau să adoarmă. Pe la prânz descoperi o oală ou lapte pus la prins. Un sfert din conţinut i se prelinse pe costum din pricina lăcomiei. Gândurile negre îi săreau în cale. Pentru Elefterescu Eliza însemnase şi însemna încă „o puternică personalitate feminină". Aprecierea putea nedumeri, în orice caz, sporea dificultatea de a înţelege conflictul ce-i despărţise, se pare, pentru totdeauna. Spre sfîrşit, Elefterescu se purtase cu ea într-un chip ciudat. Păruse dintr-odată altul decît era. 'Procedase ca şi cum ar fi vrut să arate ,,tot ce avea mai urât ân el". De mirat era faptul că tocmai asta îi procurase o satisfacţie nemărginită, îmipingîmdu-l să fie pe mai departe şi mai dezgustător. Eliza îl dădu fără multă vorbă afară, nu înainte de a constata indignată că vechea cunoştinţă dobîndise 41 „apucături de şantajist". La pleoare, Elefterescu fu şi mai nerecunoscător, luîndu-şi rămas bun printr-iun gest necuviincios» Pe deasupra, strecurase cu bună >Şiti«nţă în servieta sa masivă din piele neagră. ceasornicul deşteptător al Elizei. Toate acestea adunate grămadă îl făceau să-i crape obrazul de ruşine. N'U-şi închipuia cum de mersese pînă acolo. Ceea ce-l îngrozea însă de-a binelea era faptul că îşi aducea cu siguranţă aminte că în momentul lîn care sustrăsese ceasornicul, avusese conştiinţa că o face „pentru demnitatea lui". Era de altfel, unicul obiect ferit cu grijă de privirile iscoditoare ale autorităţilor. Peste cîteva ore se făcu însă lumină. O persoană lată în spete pătrunse în cămară întînzînd mina vînjoasă chiar spre servieta peste oare Elefterescu încerca zadarnic să o apere. Individul îndeplinindu-şi misiunea ieşi niumaidecît. — Sînt un om onorabil — se auzi vocea deznădăjduită a celui rămcs în spatele uşii trîntite cu brutalitate. Nu trebuie cumva să se creadă că doamna Eliza îl divulgase din hainie ou atît mai puţin din motive materiale. Bulversată de cele întîmplate şi încercată de puternice emoţii, ea simţea pur şi simplu nevoia ,,să acuze". Amintindu-i-se în această stare sufletească mumele funcţionarului de la ghişeul numărul doi al Poştei din looalitatea V, gura i-o luă înaintea bunelor intenţii. Pe urmă îşi reveni. Respinse ca atare, categoric sugestia autori taţilor de a depune o plîngere scrisă. Elefterescu iarăşi singur între cei patru pereţi din chirpici se frămînta disperat pe covată siimţindu-se despuiat în văzul întregii lumi. — Am vrut să fiu un demon — îngăima ou nefericire şi căzu răzbit de oboseală pe podeaua lipită cu lut. * Dîra înaltă de fum zărită de Haghir în dreptul satului V., deci deasupra lanurilor de secară ale fermei, nu fusese, din păcate o nălucire. Proporţiile incendiului s-au exagerat ulterior ajungîndu-se să se afirme că focul pustiise întreaga aşezare cît şi terenurile înconjurătoare. In realitate, pericolul major fu înlăturat destul de devreme, înainte de extinderea lui în zonele cu adevărat vulnerabile. Totuşi nu trebuie să se uite că flăcările, înteţite de boarea dimineţii, ameninţaseră partea cea mai din spate a fermei, adică cele două grajduri şi hambarele. Impresia puternică asupra localnicilor din satele apropiate se datora fumului gros şi mult, ridicat ispre ceru! fără pată de nor, mai ales în timpul eforturilor de localizare a focului. Cu atît mai mult ou cît la început se folosise împotriva 42 văpăilor înrăite doar dpa. La ora aceea însă cei doi făptaşi erau deja daţi pe faţă. Încă î.n 'timpul învălmăşelii din faţa camerei de oaspeţi, cînd Aretina dispăruse din ochii mulţimii, Cotovelea dăduse -semne de îngrijorare. Situaţia dezicea pronosticurile făurite în mintea sa 'înceţoşată de alcool. Cu puţin înainte, plin de sine, vorbise unora despre „reorganizarea ştiinţifică" a fermei, sperând într-o ieşire brutală din partea Iui Bofu. Aceasta insă nu se produsese încă. în deruta generală nimeni nu avea timp să-l asculte, dar Cotovelea părea că se sinchiseşte prea puţin, încredinţat că urechile interesate prind vorbele din zbor fără să se oprească anume. Drept care, se postase în calea tuturor, bodogănind la nesfirşit şi lăsîndu-se chiar călcat in picioare de „mase". Prima poliţă o plătise Exilatului pentru partidele de table pierdute. Chestiune de prestigiu mai mult pentru că banii tot nu-i dăduse. îl Inşfăcase de chică purtindu-l pe braţe la banchet împreună cu un grup gălăgios, prezentînd 'manifestarea drept expresia „entuziasmului tineresc". Tinerii, de altfel, bine intenţionaţi abia îi desprinseră mîinile rapace de pe părul bătrânului speriat. Cotovelea se prefăcea a nu şti pe ce pusese mîna, itrăgind mai departe pentru a-şi ţine echilibrul ameninţat de durerea violentă pe care i-o provoca chipurile un oui intrat in talpă. Dar mica răzbunare nu intra deoît 'lăturalnic în socoteli. Planurile sale ţinteau un obiectiv mult mai înalt. „Suprem", îi şoptise lui Savu la începutul banchetului. Faptul că Bofu nu „căzuse" încă, 11 punea într-o dilemă cumplită. Apetitul puterii crescuse între timp vertiginos. Cotovelea il luă tare pe aceiaşi Savu, cerindu-i sprijinul „principial". Se răzgimdi găsindu-il prea sărac cu duhul. în plus, intrat în alertă, îl scăpă din ochi pe Bofu, Ceea ce îl dezorienta ou totul Chiar dacă ar ifii vrut să demonstreze forţa şi coeziunea colectivului, nu avea împotriva cui. Se aştepta foarte apropiata intervenţie a organelor de ordine. Glndul că Bofu „nu o va păţi" ii usca gura. Luîndu-şi rapide măsuri de precauţie, Cotovelea cu cutia de chibrituri în buzunar, se îndreptă pe cărări ocolite spre lanul cel -mai apropiat de secară, despărţit de incinta fermei doar printr-un drumeag. Porţiunea era ferită de privirile mulţimii din curte atît datorită hambarelor cît şi şirului de plopi plantaţi pentru apărarea de vlnt a culturilor. Cit despre taina in oare plecase, se înşela. De peste două ore, Georgeseu adulmeaind că se va produce „o schimbare importantă" la fenmă se ţinea, cînd de aproape, cînd de la distanţă, pas cu pas după Cotovelea. Acest „om mic care vroia să fie mare" era .simţitor la orice mişcare din culise. Era gata să participe la orice afacere tuil- 43 bure cu condiţia să nu fie socotit drept participant, Îşi păstra în întregime şansa de a fi împotrivă. Sosea la faţa locului al doilea şi fugea, la nevoie, 'primul Dacă rămînea, o făcea bi-zuindu-se pe un sprijin ferm a cărui sursă nu o mărturisise niciodată. Susţinîndu-1 public pe Cotovelea, îi urmărea în acelaşi timp. Cînd observă că povestea „se îngroaşă", preferă să nu-şi mai facă simţită prezenţa. Totuşi stătea în permanenţă prin apropiere. Pîndi prin fierăstruica grajdului cum Cotovelea scapără chibriturile în secară. După plecarea precipitată a acestuia, pă-rindu-'i-se că focul se va stinge se repezi în lan aţîţîndu-1 cu un şomoiog de paie uscate. Dispăru cu aceeaşi iuţeală pe culoarul îngust dintre hambare şi grajduri. La vederea organelor de ordine sosite în curte, Georgescu, impresionat, trăda pentru a doua oară, denunţîndu-'l vehement pe Cotovelea. Scena incendierii fusese însă văzută îndeaproape de felcerul fermei. Retrăgîndu-se în condiţiile ştiute încă de la începutul banchetului, acesta se frămîntase în pat cîteva ore şi, „neavînd somn", se îmbrăcă cu puţină tragere de inimă, pornind peste cîmp înapoi la sediu. Ajungînd ia cotitura drumeagului d'in spatele fermei trebui să se oprească nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Surprinsese fuga lui Cotovelea şi apariţia nu mai puţin buiversantă a lui Georgescu. Bietul om se aruncă neputincios să stăvilească pericolul cu propriile-i haine. Cît despre Georgescu, s-a aflat ulterior că trimetea frecvent, fără să fie 'nicicum solicitat, un fel de „note informative". Parte din ele le şi iscălise. Bănuiala neîntemeiată a salariaţilor căzuse pe rînd asupra lui Zotta, a lui Panait şi chiar a Americanului. 'De altfel, acest personaj curios care „vroia sâ fie cu cineva şi nu era în realitate cu nimeni" merită o povestire separată. * Intrînd cu chiu cu vai în camera Elizei, Panait se repezi spre gazdă într-o pornire de căinţă amarnică, vrînd -parcă să-şi spele în aceeaşi clipă toate păcatele de odinioară. Faptul că mergea şontîc şi că, dînd să îngenuncheze, se împiedecă de covor, întinzindu-se lat pe podea, încercînd pe deasupra în cădere să prindă picioarele scaunului din faţă, îi provocă Elizei un adevărat şoc. Panait în avîntul său impetuos, compromis de resursele fizice împuţinate, dînd din mîini şi nescoţînd nici o vorbă, avea aparenţa unui furibund. Cu sensibilitatea greu pusă Id încercare, lipsită de o imagine clară a ceea ce se 44 petrecu se of ară, dor copleşită de vacarmul dintre poartă şi camera de oaspeţi, Eiizei i se păru că Panait venise cu gîn-duri necurate, Vechile crize ii reveniră. Abia reuşi să ajungă palidă la fotoliu unde, aşezîndu-se, amuţi. Lucrurile se restabiliră cu încetişorul, înlăturîndu-se confuziile iniţiale. Panait, întremat primul, porni în căutarea găleţii de apă, gata să pregătească nişte comprese. Dar momentul critic trecuse deja. Neluînd în seamă starea totuşi destul de delicată a Eiizei, Panait irumpse într-o avalanşă de cuvinte în stare să aibă efecte la fel de puţin plăcute asupra sănătăţii. Era clar însă că nu putea să-şi pună frîu sentimentelor stăpînite în trecut. Pe de altă parte, Însăşi purtarea sa ieşită din comun lăsa Joc întrebării dacă aceste sentimente erau intr-adevăr vechi sau, dimpotrivă, urmarea -unei 'neaşteptate revelaţii. Nu este exclus iarăşi ca ambele aspecte să se fi monifestat în aceeaşi măsură. Oricum, evenimentele de la fermă au avut o netăgăduită înrîurire asupra lui Panait. Din fericire, doamna Eiiza se învliora treptat. Un zîmbet obosit se înfiripă pe faţa ei nedormită, îşi ascultă colegul, vreme de jumătate de oră fără cea mai mică intervenţie, unmărindu-i frazele încîlaite rostite pe nerăsuflate cu interes şi ceva moi tîrziu cu o anumită plăcere. Cuvintele emoţionate ale lui Panait alcătuiau, fără doar şi poate, o declaraţie de dragoste. Şi chiar din cele mai directe, fără subterfugii sau ocolişuri inutile. Dar se vedea din graba expunerii şi nerăbdarea vizibilă a Întregii sale fiinţe că „asta nu era încă tot". Pomeni la un moment dat de viitorul „copiilor noştri", gîndindu-se în mod sigur doar la Aglăiţa. Ba pentru a înlătura îndoielile -posibile, o şi numi foarte curînd, sperind într-o apropiată revedere. înainta cu doi paşi spre fotoliul Eiizei şi, desfăaîndu-şi braţele patetic, îi mărturisi secretul vizitei sale atît de puţin potrivite in împrejurările respective. Era o cerere în căsătorie. Eiiza tăcu exact un minut. Se pare că în momentul ridicării lui Panait tulburarea îi reveni cu aceeaşi intensitate, nelăsînd-o să-şi limpezească gîndurile. Răspunsul porni involuntar însă ou o virulenţă deosebită, întărită de mişca rea degetului arătător în semn de refuz. - Nu, nu, nu ! Lovită parcă de prapria-i duritate, întinse mină după paharul de apă. Faţa i se 'linişti peste puţin. Eiiza nu se clinti însă cu nimic din hotărî rea luată. Panait îşi ceru iertare, făgăduind să o viziteze ,,oa şi mai înainte". Dar a daua zi, tuşind într-una abia îşi rnai putu duce mădularele. Declaraţiile solicitate de autorităţi cit şi faptele aflate din gura altora îl istoviseră peste măsură. Se mulţumi 45 doar să treacă pe seară prin faţa 'locuinţelor personoluIuP fără să bată la fereastră. Peste o lună, porîndu-i rău pentru asprimea excesivă, Blizai avea să-i trimită o scrisoare pe adresa fiului din oraşul industrial recent construit unde Panait se mutase pentru îngrijire. Răspunsul! veni neobişnuit de repede. Fiul şi familia acestuia îi comunicau cu durere printr-o carte ipoştată că scrisoarea, sosise prea tîrziu, amintindu-i că în ultimele zile Panait le vorbise numai şi numai despre ea. ra du [> oureanu GEORGE MACOVESCU „Şi on me demandoit le chois de tous Ies hommes qui sont venus â ma connoissance, il me semble en trou-ver..." „Des plus ezcellens hommes'' MONTAIGNE. Printre oamenii excelenţi ai generaţiei mele, cu care am deschis de vreme aripile spre ajungerea unor idealuri, unul, de curînd, a împlinit o vîrstă înaltă, nu zic mare, fiindcă anii lui au urcat înalţi prin merite, rectilinii, verticali, în suiş, nu în coborîrea acelei decrepit naive scări a vieţii ca în vechile cromolitografii de bîlci. De altfel, George Macovescu nu îmbătrîneşte. Nu va îmbă-trini. Este un pigment natural, auriu, care-i colorează părul, este 47 o nuanţă de ceruleum sufletesc care vine de acolo, din adîncul fiinţei bine ticluite de natură, să-i coloreze privirile. Este o mişcare a sufletului şi o balanţă a gîndului care-i potrivesc un ritm egal, un ton egal, gesturi, rostire şi fapte egale. Este omul Ungă care, întotdeauna, m-am simţit sigur, m-am lepădat de incertitudini, mi-am oprit hotăririle pripite. Chiar cînd ceartă, cînd face cuiva o mustrare, parcă înfăşoară în catifea vinovatul, şi, sigur, vinovatul simte acele mîn-gîieri mustrătoare pătrunzîndu-l cu păreri de rău, cu îndoieli despre faptele lui. Am încercat şi eu efectul unei asemenea mustrări, ii aud din cînd în cînd ecoul. Trebuie să ne recunoaştem întotdeauna vina ca să ne întoarcem în lumina celui faţă de care am greşit. Nu-i un precept de natură biblică ci o lege de esenţă umană. Este un pedagog atît în profesia universitară, ca dascăl, cit şi un s'.etnic, un logofăt de taină al conştiinţei celui care îi simte nevoia. Nu vom vorbi de meritele sale de cetăţean, de om politic, despre devotamentul, abnegaţia şi tenacitatea în împlinirea datoriilor, sarcinilor, ele fiind de mult cunoscute, mult preţuite şi de cei mari şi de cei mulţi. Un gînd mă vizitează, acum, la treapta celor 60 de ani ai săi : O, de-ar fi cît mai mulţi care să împlinească asemenea 60 de ani. li cunoaştem toate cărările vieţii. Trecînd prin plantaţii de stări felurite, prin adversităţi diurne sau istorice, drumurile l-au dus, nedezminţit, spre luminişuri. li preţuim munca felurită : de ziarist de elită, de literat deosebit, de poet cald, căutînd cu o busolă albastră steaua inimii. Om de cultură, dăruind cultură tineretului, cunoscător al naturii umane, nu se înşeală, dar aşteaptă nu condamnă, ci preţuieşte, şi aşteaptă. Dar ca un perfect diplomat îl aduce pe cel care e în eroare la unghiul drept, cu acea abilitate necesară, corectă. Cînd este nevoie, apasă pe o pedală şi orga lui da glas, de spirit, de nuanţe, creşte în adîncime, şi acea furtună calmă naşte semne de exclamare şi întrebare, care cer revizuiri şi acceptări. Prietenii, lumea, patria aşteaptă de la mereu proaspătul George Macovescu noi împliniri, noi opere. Sîntem neclătinaţi în convingerea că vom primi de la el multe roade, multe daruri ale sufletului şi ale minţii. Ilustraţii de MAIA DAMADIAN nina cassian DUBLA PASIUNE lertaţi-mă, voi, Poezie şi Muzică, pentru necredinţele mele. Nici o dată n-am dorit să vă opun sau numai să vă ierarhizez şi, totuşi, la cîte o poruncă de abur, am plecat de la una la alta — nu ştiu dacă pentru a ciştiga ceva sau pentru a pierde ceva, cîş-tigul şi pierderea fiind vămile obligatorii ale echilibrului. Am plecat de la Poezie pentru a evada din carcera cuvîntului, din încărcătura lui noţională supusă totodată încremenirii şi uzurii, pentru a nu mă gîndi la „masă" cînd spun „masă" şi la „Casă" cînd spun „casă". Am vrut să „intonez" şi să nu „rostesc" ; să eman un do lîngă un fa diez care, în principiu, să poată însemna tot sau nimic. Am plecat în Muzică, asemenea unei plecări în Libertate, într-o lume în care emisia naturală şi suprema abstracţie ajung să se confunde. Şi apoi, am părăsit Muzica, bîntuită de un dor teribil după cuvîntul „ce exprimă adevărul", după acel limbaj de comunicare, după minunatele silabe zburătoare care fac să se înţeleagă om cu om şi pasăre cu pasăre. Am fugit din Muzică, sufocată ca de un aer rarefiat, spre zona vorbirii, chiar dacă limbile poetice sînt infinite în cadrul limbii materne. M-am întors în Poezie, ca într-o patrie. Şi apoi, din nou am urcat în universul Muzicii, pe o golgotă... a disciplinelor, din foame de rigoare, acolo unde succesiunea sunetelor respectă obligaţii şi interdicţii, în perfecta artă a libertăţii izvorîte din necesitatea înţeleasă şi, din nou, am părăsit-o, poate şi obosind, poate şi din Sene, poate şi din pricina 51 •copleşitoarei manopere şi a echipei de oameni nevoite să reproducă echipa de sunete. Şi, deci, din nou m-am instalat în Poezie, ca într-o autonomie şi într-un confort şi într-o imaginaţie mai puţin canonizată. Bine era să alterneze astfel, mereu, iubirile şi trădările mele. Dar s-a întîmplat să întîrziu prea mult într-o singură dragoste, în patima de tine, Poezie. Şi, după ani de zile cînd, din nou saturată de noţiuni proteice, de impuritatea lor orală, am avut să compun sonuri potrivite, îmi pierdusem uneltele, Muzica dove-dindu-se o zeiţă mult mai tutelară şi mai exigentă, ea nerelevîndu-se decît la capătul unor lungi, istovitoare exerciţii de devoţiune. Şi atunci, am redevenit ucenică şi m-am consacrat acelor trepte ale desăvîr-şirii, cu nume severe şi înfricoşătoare : armonie scolastică sau contrapunct franco-flamand (cu inversarea, recurenţa şi inversarea recurenţei cu tot) sau seria-lism, cu mereu alte obligaţii şi interdicţii, ca nişte dictaturi înlocuindu-se una pe alta, pentru a ajunge la neiertătoarea dar profund răsplătitoarea zeiţă. Ce face Poezia, în timp ce eu accept această exultantă tortură ? Mă dispreţuieşte oare, considerînd drept capriciu acest studiu tardiv, la o vîrstă la care în sfîrşit nimici, mistuind-o în flăcări, cetatea cea sfîntă, (5) Cel care nici nu se numără printre aheii de frunte, (7) lată-l acuma păşind pe făgaşul homeric (9) Şi cu a zeilor bunăvoinţă (11) Pururi respiră (12) Doar fericirea. (10) Veşnic privit - de trei ori fericit e, (8) Graţie ţie, o, Palias, fedioară-:nţeleaptă. (6) Apă lipsită de faimă cară doar din limpezi izvoare. * (4) El din dardan'ica ţară goni de pe tron regi cu straie de aur, (2) Fooidlanul Epeios, cel care isurpă metereze de zei înălţate. In româneşte de Ion Acsan » înainte de a făuri, la Îndemnul zeiţei Atena, faimosul cal de lemn cu ajutorul căruia aheii au reuşit sâ cucerească Troia, întemeiata de legendarul rege Dardanus, Epeios din Focida aproviziona pe Atrizi cu apă de izvor. ** versurile se citesc în ordinea indicată prin cifre. franz lietkarJt ŞAPTE MINIATURI FEMEIE Miez dulce de sînge în şoapte trupului tău îi spun, tu, viţa poamei coapte şi iagurul meu bun. Cum stai în holdă pînă la brîu, în albă zi, In mîini, ca o stăpînă, o parte-a lumii-o ţii. ÎNŢELEPCIUNEA RÎMEî Grindina bate cu mînie, furtuna 'biciuie, dărîmă. in cer nu-i nimeni să ne ştie. Supune-te, flămîndă rîmă \ Puterea ta e slăbiciunea, pătrunde cît mai mult în tină, şi, piară lumea I - tu lipeşte-ţi gura, mai strîns, de-o rădăcină. 72 VĂPAl Umbroş/i" ochi de animale, oglinzi cu întrebări ce mor. Un fulger mut, ca într-o vale, se-aprinde-n noaptea lumii lor. Poate-s aceleaşi, cunoscute văpăi ce şi pe om l-apasă. Cu setea de odihnă, mute, încet vin vitele spre casă. CORB Sub blana zăpezilor dorm Ogoare, săminţări, şoarecii cîmpului. Soarele,-n iarna cu ţărm uniform, ţăranul, pe-acasă cu-ai lui. Un corb singuratic, din gol se-ntoarce, şi piere, şi iar... în clătinare dă coastei ocol. In tablou neguri dese apar. SEARA Vîntul a obosit şi doarme în spuma norilor acum. Se scutură-n grădină poame, vacile-s mulse, iese fum, şi tata binecuvîntează pîinea, o taie şi-o împarte. Slugile cerului retează luntrea solară, sus, departe. STEEE Leneş trec peste baltă gîşte sălbatice, încet un cîntec pieri laolaltă cu umbra-n desiş violet — Spre-adîncul lumii coclaur caii soarelui sîngeră-n goană. Dumnezeu din a stelelor spuză de aur îi face nopţii coroană. 73 SOMN Secerea lunii, cum se rupe din scump metal — pe cit socot -ca din adîncul unei cupe se varsă noaptea peste tot. Dă-ne, o, Somn, adu-ne iarăşi necunoscute lumi sub pleoape, prin lumi ce ard, rămîi tovarăş cu noi, mai blind şi mai aproape. In româneşte de Ion Horea PRIETENILOR MEI, POEŢII Foarte des mă gindesc la prietenii mei cunoscuţi la festivalurile de poezie din Finlanda şi Macedonia. Acum nu ştiu despre ei mai nimic, numai cărţile lor de poezie stau în rafturile mele ca păsările străine pe fierbintele ram ; o lume aproape neînţeleasă. In ţările lor ei sînt poeţi cunoscuţi, iar eu încerc acum să traduc, să recreez ceva din sentimentele lor. Am impresia că semăn, făcînd acest lucru, cu acei oameni care, simţind apropierea primăverii, sparg zidul casei lor pentru a face încă o fereastră, să vină mai multă lumină de la cerul îndepărtat. Sub pălăria trasă bine pe cap, pălărie cu bandă înaltă neagră ; acea faţă lungă, venind în pantă ca un fronton în jos, spre maxilarul ieşit înafară ; gabriela melinescu montague irlanda JAMES JOyCE 75 pielea smeadă, mustaţa rară, înghiţită de întunecatele şi brusc scînteietoarele pahare, acele degete subţiri înţepenite în jurul unui baston de plimbare, sau încolăcite pe un pahar cu vin alb, toate ar putea fi ale mele, iată, sau ale tale ; sau ale oricărui istovit sau ale oricărui om cuminţit de viaţă. Ori, dacă legenda e fără detaliu - luminos ca un eretic sau ca un înger căzut — e numele său. MAREA NORDULUI Un cer de furtună, furie dezlănţuită de bonete albe. Din adîncurile de răcoare înspre scoica Europei apasă valurile, faţade de hotel cu dungi de ploaie întristătoare, şi căşti albastre de baie Şi stîncile durînd pe nisipul deznodat de vînt. Şi domul cazinoului alunecînd ca un balon de epocă priponit. Un adăpost bun pentru monstrul nefericirii aproape uitat. începe să sune din fiare pe ţărm (un film vechi de groază prinde viaţă). Ploaia scuipă înspre fereastra hotelului tău şi te revendică pe tine. 76 herbert kuhner s. u. a. VÎNTUL Era primăvară, ea îmi bătea uşor în geam, stătea acolo acoperită de vînt. Degetele adierii în părul ei. Pe deasupra genunchilor ca florile şi ramurile juponul ei foşnea. Mi-a făcut un semn să cobor, s-o cuprind... Mă pregăteam să sar. M-am trezit, era iluzie, şi numai vîntul, numai el mi-o adusese-n braţe şi numai el mi-o zmulsese... (în româneşte de Gabriela Melinescu şi Melania Culianu) Icerstin thore suedia PREGĂTIRI Astfel ea fugea spre pat pe mîinile slăbite ale ameţelii, prin gemete, cu ură se aplecă împotriva propriei sale frumuseţi... Şi oarecum surprinsă de ea însăşi, din leşinul viu se repezi spre patul curat unde dormea bărbatul îmbătrînit la jumătatea visului. 77 Trupuri tinere se văd in braţele adinei ale ferestrei, un şal de lină şi ceaşca de ceai pregătite pentru a suferi o schimbare inlăuntrul lor. Pisicile alunecă şi torc, blana lor adie picioarele ca vîntul. Torc astfel pregătindu-se să o atingă. Ea închide uşa şi se îndreaptă din nou spre patul de zăpadă, acolo bărbatul treaz care-şi priveşte viitorul... Atunci printr-un atac al ciudăţeniilor jocul cu torsul, atmosfera caldă, păru o altă înşelătorie. Şi armonia se destramă. Prin spaţiul camerei o presimţire a neînţelegerii, cu degete reci ea lasă ceaşca de ceai şi fuge în picioarele goale afară din cameră. Pisicile din fereastră se spală în lumina crudă a soarelui. (In româneşte de Gabriela Melinescu şi Andrei Bacalu) ingeborg bachmann r. f. g. AMIAZA TIMPURIE Liniştit înverzeşte teiul în vara deschisă, mutată departe de oraşe, luceşte palidă luna de zi. E amiază ; infrîntă se mişcă raza, se ridică din cioburile 78 păsării din poveste aripa jupuită şi mina desfigurată de aruncarea pietrei cade în lanul trezit. Acolo unde cerul Germaniei înnegreşte pămîntul, îngerul ei decapitat caută un mormînt pentru ură şi îşi întinde talentul inimii. Un pumn de durere se-mprăştie peste deal. Şapte ani mai tîrziu îţi vine iarăşi în minte : la fîntîna din faţa porţii nu-ţi lăsa prea adine ochii înăuntru. Şapte ani mai tîrziu într-o casă a morţii golesc călăii de ieri pocalul de aur. Ochii ţi se pleacă vinovaţi. Deja e amiază, în cenuşă se-ndoaie fierul, pe spini s-a înălţat steagul şi pe stîncile străbunului vis rămîne mai departe vulturul înlănţuit. Numai speranţa se ghemuieşte orbită în lumină. Desfaceţi-i cătuşele, conduceţi-o pe pantă în jos, puneţi-i mina la ochi, pentru ca nici o umbră să nu-i poată arde. 79 Acolo unde pămîntul Germaniei înnegreşte cerul norul umblă după cuvinte şi umple craterul cu tăcere înainte ca vara să audă ploaia rară. Ceea ce de nespus, spus încet, trece peste ţară : E amiază. TIMPUL DE PÂSU1RE Vor veni zile mai aspre. Timpul de păsuire revocabil se arată la orizont. Curînd trebuie să-ţi legi încălţările şi cîinii să ţi-i alungi înapoi în mlaştină. Căci măruntaiele peştilor s-au răcit în vînt. Sărăcăcios arde lumina nipralelor. Privirea ta se înfige în ceaţă : timpul de păsuire revocabil se arată la orizont. Dincolo iubita se prăbuşeşte-n nisip şi nisipul creşte în jurul părului său care flutură, îi taie vorba, îi porunceşte să tacă, o găseşte muritoare şi gata de despărţire după fiecare îmbrăţişare. Nu te uita în urmă. Leagă-ţi încălţările. Alungă-ţi cîinii înapoi. Aruncă peştii în mare. Stinge nipralele I Vin zile mai aspre. (In româneşte de Ileana Mălăncioiu şi Aurelian State) 80 gkeorgke felder ÎN TOAMNA DE AFARA Să-mi fie iertat că nu ştiu, pe calea biografiei, cine este Gheorghe Felder, de unde vine, cu ce vîrstă, cu ce intenţii şi cu ce speranţe. Singura mea cunoaştere despre el sint paginile care urmează. Le-am citit de mai multe ori şi mi-au lăsat o ingindurare rezolvată abia astăzi. Numai că paginile lui pot să însemne altceva la o nouă lectură, şi probabil altceva pentru fiecare lector in parte. Important rămine că nu le-am dat nepăsării, şi mă Întorc iarăşi la ele. De mult, pe cînd nu-mi făcusem din scris o profesiune recunoscută, am citit sute, poate mii de pagini, manuscrise, cuprinzind proză literară, căutind să reţin cîteva pe săptămină pentru o revistă care nu plătea colaborarea, de aceea accepta bucuroasă debutanţii fără pretenţii materiale, dacă se descoperea în scrisul lor o sclipire cît de vagă. Căutam sclipirea cu speranţe tot mai slabe, printre pagini tot mai cenuşii şi mai moarte ; nici una, din nefericire, nu şi-a desenat conturul în întuneric, măcar atît ca să nu cred într-o beznă continuă. Continuam să citesc, aceasta fiindu-mi datoria, şi-am cetit astfel pînă ce aproape mi-a fost silă, cînd, în sfîrşit, au venit şj paginile de atîta timp căutate. Erau însemnările zilnice ale unui tinăr mobilizat „pe zonă", referiri nu la fapte de arme ci la viaţa lui interioară, făcute cu sensibilitate şi inteligenţă, şi cu atîta putere de a transfigura stările personale, încît le desindi-vidualiza şi le trecea în literatură. Zadarnic, o dată cu publicarea acelor pagini, am apelat la autorul lor, prin poşta redacţiei, să ne trimeată şi altele şi să-şi precizeze identitatea. Cum îndată a început războiul, nu mi-a rămas decît să presupun, cu tristeţe, după alte aşteptări zadarnice, că tînărul trecuse în lumea de unde nimeni n-a scris pînă astăzi. Circumstanţele fiind altele de astădată, întîlnirea cu Gheorghe Felder are să fie cu siguranţă mai norocoasă. Singurul război pe care va avea să-l ducă, deocamdată, va fi acela cu el însuşi. Salutindu-I, sînt emoţionat pentru singerarea lui viitoare. 81 Nu am să explic paginile de mai jos, care ni-l a-nuntă ; ele alcătuiesc o roză a vinturilor, din centrul căreia se poate merge pe treisuteşaizeci de direcţii, mai numeroase decît zilele anului şi dec/t capodoperele universale. Nu bănuiesc deloc ce direcţie va alege Gheorghe Felder, dar el dovedeşte aici destulă putere spre a mă face să cred că va străbate multă distanţă. Fiindcă se văd şi sclipirile, acelea căutate din greu altădată, sint sigur că drumul lui nu va rămine in întuneric. Radu Tudoran Stăteam în birou singur, privindu-ml miinile cu degetele scurte şi unghiile pătrate, peste care-mi creşte o piele moartă la rădăcină şi mă gîndeam că viaţa nu e totdeauna un loc unde ine simţim tocmai fericiţi, chiar şi pentru unii cu mîinile mult mai frumoase decît ale mele. Oare pe mine lucrurile m-au luat întotdeauna prin surprindere, viaţa m-a luat aşa cum sint, nepregătit pentru ea, iar acum nu mă simţeam fericit, şi nu din cauza mîinilor. 'Intuiam că afară bate vîntul, că un copac căruia-i vedeam numai crengile golaşe din vîrf peste acoperişul «iei case se clătina uşor şi pe Adriana n-am văzut-o decît în clipa cînd a început să-mi vorbească, reală, în afara gândurilor mele, iar eu nu ştiam ce să fac cu miinile. Am avut timp să-mi dau seama- că-i frumoasă, că e prea frumoasă cind se clatină toamna peste un acoperiş oarecare ; era ca o rază de lumină ce-ţi bate-n ochi oînd vrei s-adormi, te enervează. — De unde-ai mai apărut şi dumneata — am încercat să-i compun prezenţa, iar ea n-a reuşit să zîmbească, dar reacţia mea s-a dizolvat altundeva, poate-!n surisul alcela cu care mi-a răspuns : — Am bătut la uşă. Sînt sigură că nu m-aţi auzit. Dacă vă deranjez, plec. Dar cum toţi bărbaţii sîntem dezarmaţi în faţa unei femei frumoase, mi-a fost teamă că va pleca cu adevărat şi m-am trezit răstindu-mă la ea : — Şi mă rog, de ce să pleci ? — Mi se pare că v-am deranjat. Stătea acolo, ia doi paşi de >uşă şi mă tulbura cu zîmbetu! ei confuz. — Nu m-ai deranjat de iloc, numai că habar n-am de ce nu-mi cunosc trupul, că-l simt în amănunt încă în palmele 'mele. Şi-a .luminat chipul într-alt fel, iar eu m-am deşteptat în mine şî-apoi în jur şi cu o siguranţă necunoscută, mi-am dat seama că chipul ei îmi e foarte cunoscut, şi am avut puternic senzaţia c-am ţinut-o cîndva de mînă, că i-am dezmierdat părul negru, tuns scurt, şi că-î cunoscu trupul, că-l simt în amănunt încă în palmele mele. l-am oferit un scaun, î-am mîngîiat umerii dezbrăcîndu-i pardesiul şi cum totul mi s-a părut cunoscut şi fâ>ră nimic nefiresc m-am aşezat în faţa ei, privind-o. Poate însăşi realitatea ei nu m-a contrazis. — Tot te mai enervez ? mi-a surîs din nou. Acelaşi siurîs. — Nu. Cred că te cunosc de foarte demult. Degeaba rîzi. Eşti fata pe care am întîlnit-o cîndva, fără să ştiu unde. 82 Pe covor pantofii ei stăteau alăturaţi, cuminţi. Stătea cu miiniie pe genunchi, doa-r ochii-i avea nefiresc de umezi şi mari. - Să-ţi spun totuşi de ce-am venit. - Crezi într-adevăr că mă interesează ? - Atunci nu mai are rost să rămîn - şi aceiaşi ochi mari şi umezi mă-ntrebau ceva. - Ba da. Despre asta o să avem timp să vorbim. Aoum tot ce e important e că eşti aici. Nu crezi ? - Mi-e foarte greu să cred ceva. M-am adunat de peste îndoiala ei şi din simţurile mele şi-am pri-vit-o-n stradă, pe drumul pe care mă întorc de obicei spre casă. Mergea alături de mine, uşoară ca o linişte ce te însoţeşte intim, iar la un moment dat m-a luat de braţ. - Mi-e puţin frig. Nu te superi. M-am uitat la ea şi-am descoperit-o din nou. Mult mai tîrziu mi-a spus : „Dacă nu te luam atunci de braţ am fi devenit din nou străini". - N-a:i vrea să mergem undeva ? - Oriunde, numai să fie cald. Ne potriveam paşii în mers alăturat. în lumina soarelui tîrziu mai tremura nesiguranţa zilei. - Eşti foarte comod. Cum să-ţi spun ? - Franc. - Franc ? Nu.m-aş fi gîndit. Ce nume ! - Un bătrîn m-a botezat astfel. Mie-mi place. Am ţinut foarte mult la omul acela. - Şi mie. M-a surprins doar. Credeam că ţi l-ai ales din snobism. Ar fi fost atît de inexplicabil. Pe mine mă cheamă Adriana. Să mu-mi spui niciodată Adi sau Didi, sau altcumva. Nu-mi place. Spune-mi Adriana. - Bine, Adriana. - Sună frumos în gura ta numele meu. - Dacă începi să-mi faci curte o sâ sfîrşesc prin a te chema la mine acasă. - Şi crezi că n-aş veni ? M-a privit cu ochii ei mari cît apusul soarelui. Mă deruta puţin. - Chiar ai veni ? - De ce să nu vin ? Doar am hotărît să mergem undeva unde e cald. La tine-i cald ? - O să aprind focul. - Foarte bine. Iar după ce se va încălzi, eu o sâ mă ghemuiesc în pat, iar tu ai să-mi povesteşti cine eşti, nu-i aşa ? - Va fi foarte mult de povestit. - Nu-i nimic. O sâ te ascult foarte atentă. - Şi-o să bem şi puţin coniac. - Ai coniac acasă ? - Mâ-ngrijesc sâ am totdeauna ceva de băut. - Pentru fete ca mine ?... - Nu, însă acasâ-mi place sâ beau uneori. Cîteodatâ chiar beau să mă ameţesc. - De ce, nu-ţi place casa ta ? - Nu ştiu. Uneori mâ izgoneşte, alteori abia aştept să fiu acasă. - Ai radio ? - N-am. - Nici televizor ? - Nici. - O să-mi placă grozav de mult la tine. - Nu înţeleg. 83 — O să-mi placă pentru câ o să fim numai noi, o să fie linişte. — ...şi dezordine. — Cu atît mai bine. Pînă se-ncălzeşte o să aranjez eu şi n-o să simt frigul. După aceea, cînd va fi chiar cald totul va fi bine. Locuiesc în Piaţa Castelului, într-o singură cameră şi un hol din care mi-am amenajat un soi de bucătărie cu reşou, mascată de o draperie. Adriana a inspectat toată proprietatea, a descoperit „bijuteria", mi-a cerut să-i arăt locul fiecărui lucru şi s-a încăpăţînat să facă ea cafeaua, intre timp eu am aprins focul şi-am făcut ordine. A trebuit s-o chem de două ori ca să vină înăuntru, l-am întins un pahar de coniac. O umbră tulbure a coborît în ochii ei. Am rămas cu paharul în mînă. — Franc ! — Da, Adriana. — Nu-i aşa, Franc, că nu gîndeşti urît despre mine ? Devenea complicată. Vedeam în ochii ei îngrijorarea gîndurilor mele. Nu ştiam cum să mă port, -nu ştiam ce să-i răspund ca să pot fi real. — Te rog, Franc, te rog nu gîndi aşa despre mine ! M-am purtat nebuneşte, dair nu gîndi rău despre mine. Te rog ! — Nu, Adriana, nu gîndesc rău. — Eşti sincer, Franc ? — Da, Adriana, foarte sincer. — Şi-ai să fii aşa întotdeauna, nu-i aşa ? Te rog să fii aşa întotdeauna, nu- aşa ? Te rog să fii aşa întotdeauna ! — Am să fiu, dar bea ! Bea ca să putem fi sinceri, bea pentru sinceritate. — Atunci pentru sinceritate, Franc ! Coniacul a alunecat arzîndu-mi gîtul. — Doamne ! — am exclamat, ce romantici am devenit ! A zvîcnit în ea ceva frumos, ca un curcubeu. — Gata, Franc ! Nu mai sînt romantică. Mai vreau un pahar de coniac. — Dar o să te ameţeşti ! — Nu-i nimic. Şi mie-mi place cînd mă ameţesc. Simt cum îmi ard obrajii. Şi-apoi am să mai vreau ceva. Am turnat coniacul. — Ce ? — După ce bem coniacul, vreau să mă săruţi. N-am sărutat-o însă. S-a răzgîndit şi mi-a spus c-ar fi mai bine să nu -ne sărutăm decît atunci cînd o să ne dăm seama că nu mai putem trăi fără asta. S-a aşezat apoi turceşte-n pat, m-a privit lung şi-a zîmbit peste ceva ce nu cunoşteam. — Cît de proastă trebuie să mă crezi ! Şi iar s-a uitat la mine din adîncul necunoscut al ochilor ei negri. — Să nu fii prea sever cu mine. Doamne, cît de puţin ne cunoaştem ! Fericirea o simţim cred, toată, într-o singură clipă şi, după aceea, doar o reluăm, trăi-ndu-i amănuntele, iar în noi rămîne undeva liniştea ei luminoasă. In timp ce turnam cafeaua în ceşti am auzit-o din cameră : — Cîţi ani ai Franc ? — Treizeci şi unu. — Eşti cu cinci ani mai mare decît mine. Nu-mi puteam da seama ce face acolo sau cum priveşte răspunsul meu, dar timbrul vocii ei mă anunţa că e senin în lume. — Poate cu cincizeci, vrei să zici ? — Zău I Arăt aşa tînără ? 84 Da. Suna femeiesc, sensibili şi real. — Mi-e teamă că dacă voi ieşi cu tine pe stradă o să creadă lumea că-s bunicul tău. — O să fie nostim. Da-r eu n-o să prea am chef să mă pfimb şi intre timp am să îmbâtrînesc. O să ai tu grijă să îmbâtrînesc. Ce simplu unea şi viitorul în gîmdurije ei. l-am adus cafeaua la pat şi m-am aşezat lingă ea. Coborîse-n j>ur ecoul acela şi eu nu ştiam ce răsunase-n mine. - Ce-ar fi sâ rămîi aici, să nu mai pleci ? A tresărit. A pus încet ceaşca neatinsă pe scaunul ce ţine ioc de noptiera şi cine ştie unde s-o fi cufundat în ea ca să revină apoi ca o sentinţă. în ochi i se-mpârţeau umbrele. — Deşi mă aşteptam şi mi-e grozav de frică, o să râmîn. Tot timpul am dorit să mi-o ceri. Oh, cum aş vrea sâ ştiu ce gîndeşti despre mine şi cît de teamă mi-e pentru tot ce fac. Vibra ceva grav în aerul serii, ca un parfum prea puternic. Adriana mîngîia noaptea cu gîndurile. — Am promis să nu mai devenim romantici. — Nu-ţi fie teamă, acum nu sînt romantică, sînt femeie. — Gred c-am să te iubesc foarte mult. — E bine. E foarte bine aşa. Dacă mi-ai fi spus că mă iubeşti, m-ar fi durut minciuna asta. Aşa te cred. Şi eu am să te iubesc şi poate mai mult decît tine. Nici nu pot să-mi închipui cît de mult am să te iubesc. ★ J-flm cunoscut apoi pe ceilalţi. întîi pe Voineag, apoi nişte fete vesele, pe Elena şi inginerul ei şi pe toţi ceilalţi şi într-o zi au năvălit peste fericirea noastră. Cel puţin Voineag m-ia tras după el în berărie şi mi-a trintit-o-n suflet de-a dreptul. — Nu suport mă ! Faci paradă, inu eşti tu ăsta, m-auzi ? Şi nu te uita la mine ca la un depozit de alcool. Nu-s beat, dar ţineam să ţi-o spun. Făceam paradă ? Cu ce ? Ne-nsoţeam unul pe altul in viaţă firesc şi necesar. — Numai că nu pricep. — Nu pricepi ? — Nu. — Nu ! Am fost prieteni, nu-,i aşa ? Am fost. Şi-acum eu umblu pe străzi şi-n cîroiumi şi cînd te intîlnesc, zaci în tine cu iluzia că eşti fericit. — O iubesc. S-a răsucit spre mine de-am crezut că vrea să mă lovească. — Tocmai asta mă scoate din sărite. O iubeşti şi nu mai vezi nimic. Dar asta nu ţine mult, ascultâ-mă pe mine ! Nu ţine ! Sâ vă ia dracu. S-a uitat la mine ca la un obiect căruia ar fi vrut sâ-i tragă un picior, mi-a mai urlat o dată-n obraz că asta nu ţine mult şi-a plecat, dar n-am avut timp să mâ dezmeticesc câ s-a-ntors, m-a înhăţat de braţ şi m-a smuls Jn stradă. Credeam totuşi câ-;i beat. Nu era beat însă. M-am uitat atent la el şi i-am văzut pe faţă o tristeţe ciudată şi 85 rea, şi iar privindu-l am simţit cum geme asouns. Am vrut sâ opresc vîntul cu mina, dor aeolo-n el, uraganul, se dezlănţuise prea departe. — Ce ai, lancule ? Nimic, Vîntul trăgea uşor, din spate, peste zăpada puţină a-nce-putuiui de decembrie, Mergeam tăcuţi şi figura împietrită a prietenului se avînta prin aerul după-amiezii către o ţintă amarnică. Păşeam alături, ţinut strîns de braţul lui vînjos. — Dacă vrei să-mi spui ceva, n-are rost să alergăm pe străzi. Sâ intrăm undeva sau să mergem la mine. Şi-a frecat barba cu mîna liberă şi apoi şi-a retras-o şi pe cealaltă de pe braţul meu dar a continuat să tacă. După cîţiva paşi, în dreptul unei vitrine cu tricouri pentru copii, s-a oprit. Am crezut că priveşte vitrina, dar l-am auzit întrebîndu-mă : — De ce ? — Mi-e frig. — Nu asta. — Atunci ce ? — De ce nu mi-ai spus ? — Nu ştiam că trebuie să-ţi cer permisiunea. Devii imposibil. — Iar tu faci pe prostu. Ea nu ţi-a spus nimic ? Simţeam cum mă pătrunde frigul tot mai mult. îmi îngheţase vocea. — Ce să-mi spună ? Nu pretind să aflu nimic. Ştiu tot ce trebuie sâ ştiu. — Ar fi trebuit totuşi să-ţi spună. — Dacă ai să-mi spui tu ceva, spune-mi. Probabil câ ea n-a avut să-mi spună nimic. — Da, bineînţeles. Totul e aşa cum trebuie sâ fie, iar voi sinteţi foarte fericiţi. — Te-am rugat să-mi spui ce ai de spus, altminteri... — Altminteri ce ? — îi ardea în ochi o furie dezlănţuită. Altminteri se duce dracului o prietenie ? Să se ducă ! L-aim strigat în zadar. înainta cu paşi mari, îndesaţi, trecînd absent printre oameni. M-am întors spre Piaţa Castelului. Vîntul bătea acum din faţă ; o adiere rece, ostilă. Mă obseda frigul şi zidurile mohorîte în lumina sură a-nserării. Adriana era la mine. Purta o fustă gri, mulată strîns pe şolduri şi o helomcâ roz. Era cald şi Adriana era frumoasă, dar pe stradă bătuse vîntul şi înapoi oasele aveau ceva vechi şi oribil de trist, iar lancu mici măcar nu o pornise spre casă şi acum şi la circiumă e cald, dacă eşti trist bei ca să te lase gîndurile-n pace, dar ele nu te lasă şi la un moment dat toate se anulează sub erectul alcoolului şi simţi că nimic nu mai are importanţă şi totul e la fel de greu, dar nu te mai interesează nimic. Adriana mă privea zîmbind, iar eu îi cunoşteam zîmbetul şi mîngîieriile acestea uşoare, cu sărutul ca un vînt de primăvară. — Franc, tu ai adus cu tine ceaţa de afară. Ce poţi face cînd iubeşti o femeie ? O iubeşti şi-ai vrea să-i strîngi toate gîndurile în jurul tău, să fie lumină mereu şi-n cameră să fie întotdeauna cald, şi-n preajma ta mereu cerul acela rîvnit, senin şi depă rtat. — Afară-i frig, Adriana. — Da-r acum eşti lingă mine. — Spune-mi, Adriana, cînd te muţi definitiv aici ? — Ce-i cu tine, Franc ? S-a întîmplat ceva ? 86 - S-a întîmplat că te iubesc şi vreau să te am mereu alături. - Dar mă ai. Nu trece zi să nu fim împreună. - Atunci de ce să nu locuim aici ? - Pentru că nu sîntem căsătoriţi. - Dar ne vom căsători. - Franc, nu asta voiai să-mi spui. - E adevărat. Te cunosc atît de puţin. - Eşti singurul care mă cunoşti. Te îndoieşti de asta ? -ţ^Nu, dair afară-.i frig şi aici e atît de cald şi tu eşti atît de frumoasă şi n-aş vrea să se sfîrşească niciodată. Nu trebuie să se sfirşească. - Bine, Franc. Chiar mîine o să mă mut aici. - Cum vrei tu, dar să ştii că te iubesc şi asta-i tot ce-am avut să-ţi spun. Şi nu ştiu de ce mi-am adus aminte de caietul acela cu pereţi crem şi cu prima filă mai groasă, imprimată-n verde şi alb, un caiet pentru fete de liceu, cu care-am aşteptat oîndva, foarte demult, intr-o iarnă, o fată care pînă la urmă n-a venit şi-am aruncat apoi caietul acela în rîu şi m-am plimbat singur pe străzi, pînă cînd mi-au îngheţat picioarele şi cînd m-am întors acasă nu mai puteam nici să mă dezbrac de îngheţat ce eram, iar peste o săptămînă am plecat din oraş, acolo, în Valea Jiului să lucrez la mina unde i-am cunoscut pe nea Sontea, şi pe Cristea, şi pe Gulimat care-mi spunea de fiecare dată că am în mine stofă de miner, dar o să-mi iau şi eu tălpăşiţa curînd, pentru că aşa sîntem noi, toţi ăştia cărora ne umblă pămîntu! sub picioare, şi m-am întors într-adevăr, iar Adriana mă asculta gînditoare ca şi cînd ar fi umblat încet prin viaţa mea, cu prudenţă, să nu amestec capitolele între ele. Au venit însă Elena Rusu cu inginerul ei şi-au vrut cu tot dinadinsul să bea coniac şi să danseze şi eu am fost expediat la restaurant, iar inginerul a instalat între timp ,,Grunding"-ul său ou patru piste. Era un bărbat înalt, cu insigna de polisportiv şi dansa lăbărţat. M-a întrebat între două dansuri : - Iţi place viaţa asta ? - Care anume ? A schiţat un gest superior, pe care nu l-am putut interpreta. Elena o luase-n primire pe Adriana şi undeva păreau că se-nţeleg, dar a venit apoi la mine şi fără nici un cuvînt m-a luat la dans. Am avui impresia că inginerul rîde-n barbă, însă Adriana mă urmărea din orice parte. Lăsam să-mi curgă muzica-,n picioare, căci Elena dansa uşor, fără eforturi, ca-ntr-un ritual. Crezusem la-nceput că mă invită la o consfătuire intimă, însă tot timpul n-a scos un cuvînt şi nici inginerul, şi pînă la urmă au plecat fără să ştiu ce fel de viaţâ-ii place sau nu acestuia, Adriana a rămas cu mine, singură cu mine, ca şi cînd n-ar fi avut nimic pe lume, decît această singurătate în doi, pe care fiecare o doream în felul lui. Dar eu am auzit distinct pe cineva, de altundeva de unde nu-mi aduceam aminte, dar trebuie să fi existat vocea aceea în eterul meu sufletesc, spunindu-mi : „Cît de singuri sîntem aici, cît de uluitor de singuri încît ne auzim singurătatea şi tu nu faci nimic ca să opreşti acest timp ce şi el trece singur şi..." şi-apoi Adriana mi-a zîmbit peste noi şi cineva a plecat din mine singur, dar vocea ei a înlocuit ceva pentru care crezusem c-am trăit o viaţă şi iar am simţit-o atît de aproape, încît aveam impresia că-i umblu cu mîinile prin suflet. ★ - Unde eşti, Franc ? Mă striga din bucătărie, dar eu eram din nou în amiaza mea sufletească pentru că pe stradă, undeva, înflorise un miros de liliac şi-n geam 87 bătea soarele primăverii de duminică, şi-alături, în jur, peste tot, zăceau în dezordine ceştiJe de cafea, resturi de prăjituri, torturi pe jumătate, pahare şi farfurii murdare şi simţeam mirosul aoru-dulceag de alcool amestecat cu parfumuri felurite. Disperam între ele cu durerea gîndukii, că m-am trezit prea devreme şi că nu mai pot face altceva decît să mă culc la loc cu o altă imagine pe care va trebui să mi-o reamintesc tre-zindu-mă la timp, dar pe stradă voi simţi tot mirosul acesta de parfum şi alcool amestecate, şi mirosul de liliac va rămîne tot departe, undeva la periferia unui oraş unde crescuse cîndva copilăria unui om. ^J-avea nioi un rost sâ mă mai culc. M-am ridicat în picioare, cît de înalt credeam că sînt, şi i-am răspuns Adrianei. — Ce-ar fi să aruncăm toate astea pe geam ? Miroase aici c-antr-un bordel. — De unde ştii tu cum miroase-ntr-un bordel ? Şi dacă-ţi face plăcere, aruncă-Je. Eu cred însă că ai băut prea mult azi-noapte. — Nu destul ca să nu mă trezesc din nou. A intrat în cameră cu şorţul alb peste rochia de casă de care-şi ştergea mîinlle ude. Avea uşoare cearcăne şi zîmbetul candid al femeilor dimineaţa. Zîmbea pentru fericirea din ea. — Dragul meu ! Eşti pornit pe ceartă azi. Vai, ce-nalt ai devenit I Nu-mi ajung braţele să te cuprind. — Lasă-mă I Miros a mort alcoolizat. Se pare că eram făcut bine azi-noapte. — Mie mi-a plăcut. Ai haz cînd eşti ameţit ! — Nu-mi aduc aminte tot ce-am făcut. — Mai nimic. Cam confundai lucrurile, dar încolo ai fost grozav. Mi-a plăcut foarte mult. Nu te-am ştiut aşa. — Bine-nţeles. Cred c-am fost o adevărată revelaţie, nu numai pentru tine. Tu însă te-ai păstrat foarte bine. Trebuie c-am fost greţos. S-a întors la bucătărie. Auzeam cum se ciocnesc vasele şi cum clipoceşte apa sub miinile ei. Am început să mă îmbrac. — Ascultă, Adriana I — i-am zis. Cine erau ăia doi pe care nu-i cunoşteam ? Pe ea parc-o chema Eta şi pe el Mihai. Mihai şi mai cum ? — Mihai Lupu. — Zicea că-i medic, parcă. — Nu. Student Ja medicină. — Student ? Şi cum a ajuns aici ? — Eta mi-a fost colegă. Mi se pare că sînt logodiţi. Dar de ce întrebi ! — Nu ştiu. II cunoşti bine ? — Şi el mi-a fost coleg în liceu. — Ai o groază de colegi. — Am făcut liceul aici. La Eta am stat în gazdă în perioada aceea. — Dar lancu Voineag, şi el ţi-a fost coleg ? — Nu. Pe el l-am cunoscut mai tîrziu, după ce-am terminat facultatea. Tu nu erai aici. — Şi cum s-a stricat prietenia voastră ? — Nu s-a stricat. Am rămas prieteni, dar el şi-a băgat în cap că mă iubeşte. — Şi totuşi, s-a stricat, deci ? — Inţelege-o cum vrei, însă am încetat să mă mai întîlnesc în felul acela cu el. — Dar în ce fel vă întîlneaţi ? N-am mai auzit clipocitul apei şi nici sunetul de porţelanuri lovite. Adriana a intrat din nou în cameră şi s-a aşezat încet pe scaunul de lîngă uşă, cu miinile în poală, (şi adusese din bucătărie ochii aceia tulburi cu care mă privea trist şi depărtat. 88 - De ce faci asta, Franc ? Miitnile ei zăceau împreunate între genunchii rotunzi. Mi-am lăsat şireturile încîloite peste pantoful tras în picior. - Nu ştiu. Am fost prieten cu lancu. M-a oprit pe stradă şi-am înţeles că aceasta a fost foarte demult. S-a ridicat de pe scaunul ei şi s-a aşezat alături. - Cît de greu e să fim fericiţi, Franc. Vocea ei avea sunetul timpulyi adus înapoi, l-am mîngîiat ochii, părul şi mîinile umede, apoi am sărutat-o şi-am rămas aşa, alături, în tăcerile din noi. O simţeam printre gîndurile mele cum se zbate sâ-mi ajungă alături şi cum eu însumi mă caut în timpul ei. în bucătărie ceva a sfîrîit pe foc iar altceva a plecat cu timpul ajuns la zi. Am prins-o de umeri, am mai sărutat-o încă o dată şi, regăsindu-ne printre lucrurile din jur, i-am spus : - lartă-mă, Adriana ! Va trebui să ne obişnuim ou multe. ★ Şi iar mi-am privit mîinile cu degetele scurte şj unghiile pătrate peste care-mi creşte pielea aceea moartă la rădăcină şi am observat că vîntul de toamnă tîrziie a-nceput să mişte uşor unul din geamurile biroului, iar pantofii fetei din faţa mea stăteau cuminţi, aliniaţi pe covor, iar ea zîmbea necunoscut propriei ei încurcături, dar eu ştiam că-i cunosc chipul şi că i-am mîngîiat cîndva părul negnu, tuns scurt. Mă privea aşa cum te privesc icoanele din rama copilăriei sau a adolescenţei sau din propria noastră inimă, şi-am simţit că în toamna de afară trebuie să fie foarte bine, încît am întrebat-o : - N-ar fi moi bine să ieşim împreună pe stradă ? Bănuiesc că trebuie să fie foarte plăcut afară şi plimbîndu-ne, o să-mi spui între timp de ce mă căutai ? S-a ridicat de pe scaun, mi-a zîmbit copilăreşte şi simplu, iar pe stradă mi-a explicat c-ar vrea să joace teatru şi-a auzit că vom pune în scenă cu o trupă de amatori „Un tramvai numit dorinţă" de Tennessee Williams, şi-am văzut-o pe Blanche şi l-am auzit pe Mitch spuinîndu-i, luiînd-o încet în braţe : „Ai nevoie de cineva. Şi eu am nevoie de cineva. Crezi că am putea, Blanche, tu şi cu mine ?" dar am trecut pe strada Turnului şi-un curent de aer i-a aruncat fetei părul în ochi, încît n-a mai văzut cîteva secunde, iar între timp am ajuns la capătul străzii pe care locuia, ne-am luat rămas bun şi-am uitat s-o întreb cum o cheamă, însă în drum spre casă mă ducea de braţ o dorinţă. dan terindei DOMNITORUL UNIRII Alexandru loan I — spunea Mihai 1 Kogălniceanu, sfetnicul şi prietenul său, în faţa mormîntului deschis, cu o sută de ani în urmă — nu are nevoie de istoriograf. El singur şi-a scris istoria sa prin legi, prin actele cu care a făcut un stat, o societate, alta decît aceea ce i s-a fost dat". Într-adevăr, rareori istoria cunoaşte exemple similare iui Alexandru loan Cuza. Acela ce a fost definit ca „domnitorul Unirii", care ajunsese să se confunde cu un principiu, a fost un om care din demna sa modestie a ştiut să întruchipeze însăşi România, la începutul greului drum al tînă-rului stat modern. Ne surprinde astăzi această personalitate deosebită, cum i-a surprins pe înşişi contemporanii săi, care au recunoscut totdeauna în Cuza omul cinstit şi patriot, dar care, în mai mică măsură se aşteptau ca el să fie domnitorul Alexandru loan Cuza, simbolul Unirii. îndrăgind şi participînd din plin la viaţa societăţii, Cuza n-a fost străin problemelor cărora a trebuit apoi să le dea rezolvări în noua calitate de conducător de stat. A ocupat funcţii în administraţie şi magistratură, a slujit în oştire şi mai ales a cunoscut oameni şi s-a făcut cunoscut oamenilor. Inteligent şi drept, a ştiut să se facă remarcat încă din tinereţe, cîştigînd preţuirea şi stima celor din jur poate, în primul rînd, prin refuzul său de a se purta ca un ambiţios lipsit de scrupule. Fără a căuta a se pune în evidenţă el a făcut-o doar atunci cînd momentele erau cele mai grele. In primăvara anului 1848, cînd la laşi tinerii revoluţionari l-au înfruntat pe Mihai! Sturdza, Alexandru loan Cuza a fost acela care ieşind din rezerva sa a rostit cuvinte rămase memorabile pină în zilele noastre, deoarece ele ilustrează un moment dar şi un om. „Cu moartea noastră — spusese el îndemnînd la rezistenţa armată — trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri romani. Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră". Cîteva zile mai tîrziu, Cuza a fost în fruntea acelor tineri care fugind de sub escortă, refuzînd a se lăsa desţăraţi în Imperiul Otoman, s-au refugiat în Ţara Românească, iar apoi au trecut în Tansilvania, pentru a asista impresionaţi la marea adunare a românilor transilvani de pe 91 CImpia Libertăţii. La aproape un deceniu, din nou Cuza s-a evidenţiat în iaţa contemporanilor, ieşind din modesta sa rezervă pentru a-şi dezvălui simţămintele patriotice, hotărîrea sa nestrămutată. Demisionînd din funcţia de cirmuitor al Galaţilor, refuzînd să facă jocul caimacanului antiunionist Nicolae Conachi-Vogoridi, Cuza a dat un exemplu întregii naţiuni, impre-sionînd totodată şi pe martorii străini ai frămîntărilor româneşti. Evocînd „strigătele şi jeluirile cetăţenilor de toate clasele", el şi-a dat demisia, considerînd funcţia sa în împrejurările date „o tristă povară sub un asemenea sistem". Acesta era omul şi contemporanii au înţeles pe deplin valoarea unui astfel de om atunci cînd s-au hotărît să-1 aleagă nu numai domn, ci domn ai Unirii. Cinstit, inteligent şi patriot, mai ales patriot, Cuza a avut surpriza alegerii sale ca domn al Moldovei şi cîteva sâptămîni mai tîrziu uriaşa emoţie a dublei sale alegeri, a confundării sale cu însuşi sensul luptei pentru care românii manifestaseră ardenta lor dragoste de ţară. fnţelegînd rostui alegerii lui Cuza, Kogălniceanu îl salutase în ziua desemnării ca domnitor al Moldovei prin cuvinte care şi astăzi păstrează în ele simţămintele adînci care le animaseră. „In Înălţarea Ta pe tronul lui Ştefan cel Mare — spusese el — s-a reinâlţat Însăşi naţionalitatea română... Alegindu-Te pe Tine Domn in ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte : la legi noi, om nou... Fii dar omul epocei ; fă ca legea să fie tare ; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun şi blind, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toţi Domnii au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputaţi te-au ales Domn, insă ai să domneşti peste două milioane de oameni". Cuvintele lui Kogălniceanu vibrau încă în cugete, cînd de la Bucureşti a sosit măreaţa veste a dublei alegeri, soluţie ingenioasă prin care poporul român prin propriile-i forţe rezolvase o problemă, cea a Unirii Principatelor, căreia marile puteri nu-i putuseră da dezlegare. Primind cu „mindrie şi recunoştinţă" noua sa alegere, Cuza a ştiut să găsească cuvinte demne şi înălţătoare atunci cînd a primit pentru întîia oară ipe trimişii deputaţilor Adunării Elective de la Bucureşti. „In ochii mei — spusese el - actul ce l-aţi desăvirşit, domnilor deputaţi de peste Milcov, este triumful unui princip mintuitoriu ce viează cu tărie in inimile românilor, principiul frăţiei româneşti I El ne-a scăpat de perzare in trecut, el ne reînvie in timpul de faţă, el ne va duce la bine şi la mărire in viitor. Să trăiască dar frăţia românească ! Să trăiască Principatele Unite \" Dar odată ales domnitor, modestul Cuza a dovedit tuturor că ştia să conducă destinele celor care-i încredinţaseră soarta, că ştia totodată câ cea ce îi spusese Kogălniceanu nu fusese un simplu îndemn ci o datorie ce trebuia împlinită, că ştia mai ales că era principalul purtător de cuvînt al unei naţiuni ai cărei fii nu erau numai locuitorii Principatelor şi ai unor teritorii care nu beneficiau de autonomia ţării sale ci erau încă supuse nemijlocit dominaţiei străine. Alexandru loan Cuza a fost în consecinţă domnitorul reformelor şi nu numai cel al Unirii, înfăptuitorul unor năzuinţe, cel ce a împlinit îndelungi aşteptări. In şapte ani de domnie s-a aflat în 92 mod firesc în fruntea celor care au realizat reformele menite a pune baze temeinice României moderne. El a dovedit că dubla sa alegere nu însemnase o simplă ştergere de hotare, ci că ea însemnase in acelaşi timp deschiderea unui drum larg pentru constituirea statului modern, pentru afirmarea României ca o entitate europeană. Administraţia, justiţia, învăţă-mîntul, armata au fost supuse unor structurale reforme. Un sfert din teritoriul naţional a fost recuperat prin secularizarea averilor mănăstireşti şi în vara anului 1864 decretarea legii rurale a reprezentat neîndoielnic principala reformă a domniei acesteia atît de roditoare. „îndelungata voastră aşteptare — scrisese domnitorul în proclamaţia sa adresată sătenilor —, marea făgăduinţă dată vouă de înaltele Puteri ale Europei,,., interesul Patriei, asigurarea proprietăţii fondare şi dorinţa Mea cea mai vie s-au Îndeplinit". Pentru fapta sa, ţărănimea nu l-a uitat nici astăzi pe domnul Unirii, păstrîn-du-i o rară recunoştinţă. Alexandru loan Cuza n-a fost numai domnul reformelor prin care s-a constituit un stat modern, ci în acelaşi timp el a fost un vajnic apărător a! intereselor acestui stat faţă de Puteri, al intereselor întregii naţiuni. „Cu fruntea sus" în faţa reprezentanţilor consulari, animat de o rară demnitate şi de neţărmuita dragoste de patrie, domnitorul a ştiut să apere cu fermitate autonomia ţării, s-o afirme şi s-o evidenţieze şi totodată să pregătească pentru viitor recunoaşterea de către Europa a dreptului românilor de a avea nu numai un stat autonom ci unul pe deplin independent şi în hotarele locuite de naţiune. El a obţinut de la puteri, în septembrie 1859, recunoaşterea dublei sale alegeri şi spre sfîrşitul anului 1861 acceptarea de către ele a unirii politico-administrative a Principatelor, in 1864, puterile au trebuit să sancţioneze actul de la 2 mai prin care în mod virtual se deschidea drum reformei agrare. Neabătut, intransigent cînd era vorba de ţară, refuzînd să accepte compromisuri, Cuza a rămas ca un viu exemplu de ardent patriotism. El a întruchipat cu cinste dreptul la afirmare liberă şi demnă a naţiunii sale. „Cînd România a ţinut un mai mare limbagiu in Europa - spunea Kogălniceanu în 1873 — decît acel ţinut de Alexandru loan I ? Alexandru loan I ţinea cheia Orientului şi nimic nu se făcea in Orient, nu numai fără ştirea, dar fără voia lui. El era gata a-şi sacrifica tronul, persoana sa, numai să-şi apere ţara de orice pericol, pentru că El era conştiincios naţiunei române"... Şi poate Cuza a fost cel mai mare nu înainte şi nici în timpul domniei, ci în triştii ani ai exilului la capătul cărora - ca şi Bălcescu — avea să-l aştepte necruţătoare moartea, atunci cînd, in mai multe rînduri, a refuzat să se întoarcă să-şi reia tronul de pe care fusese pe nedrept alungat, pentru a nu crea dificultăţi patriei sale. Poporul l-a păstrat în cugetul său, sătenii i-au aşezat portretul în casele lor, naţiunea l-a păstrat în sufletul ei, alături de celelalte mari personalităţi, iubindu-l şi cinstindu-l . Numele său a fost purtat pe buzele tuturor generaţilor ce au urmat, iar amintirea sa nu s-a pierdut ci dimpotrivă, ea se afirmă astăzi mai puternică în România socialistă, în cugetul a tot ce este românesc. 93 TEXTE Şl DOCUMENTE I. AGÂRBICEANU ŞI RĂSCOALELE ŢĂRĂNEŞTI DIN 1907 Incă de la începuturile afirmării sale ca scriitor — în Transilvania, pe atunci subjugată -, I, Agâr-biceanu s-a aflat într-o permanentă legătură cu cercurile şi revistele literare din România. Colaborările lui la „Viaţa româneasca" şi la „Ramuri" încep din 1906, după apariţia întiiului volum de schiţe intitulat „De la ţara", îndreptîndu-se apoi, treptat, spre aproape toate publicaţiile de prestigiu de dincoace de munţi. Conştient de necesitatea realizării unităţii naţionale, convins şi el că „soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare", - I. Agârbiceanu urmărea cu viu interes întreaga viaţă socială şi politică din ţara liberă. O dovadă în acest sens aduce şi articolul publicat în revista lui N. lorga, „Neomul românesc", nr, 33 din 26 august 1907. Comentind editorialul prin care aceeaşi revistă salutase, cu două săptămîni înainte, decretul de amnistiere a ţăranilor participanţi la răscoalele din primăvară, dat sub presiunea opiniei publice democrate - rlndurile tlnărului scriitor exprimau o solidarizare fermă cu ţăranii oprimaţi şi o condamnare curajoasă a celor ce provo-caseră mişcările ţărăneşti, prin exploatare, şi le înăbuşiseră prin represalii sălbatice. Uitat 65 de ani în paginile revistei „Neamul românesc", articolul acesta poate contribui la înţelegerea structurii etice a lui I. Agârbiceanu. "II reproducem, cu ortografia epocii, la împlinirea a zece ani de la moartea prozatorului. a. c.-r. 94 AMNISTIA (Cuvintele unui ardelean) Bucuria ţeramilor ce-au văzut Iarăşi lumina soarelui după atîtea luni de închisoare, e bucuria tuturor Românilor. Şi acelaşi strigăt [..,] care a izbucnit din inimile lor, tremură şi în inimile -noastre. Era să se ajungă aproape la convingerea că toată furtuna din primăvară, deci toate reformele promise se vor înmormânta rînd pe rîind in întumerecuil nepăsării, ca şi dîind n-or fi stră-ludit niciodată, ca o Întoarcere spre bine. Nu s-au înţeles şi nu se vor înţelege niciodată la noi în Ardeal piedicile ce unii oaimeni, mani proprietari, vreaiu să le pună in calea reformelor. Şi, nu ştiiu cum să spun, dar îmi pare că nuimele acelor persoane din ţairă oare s-au pus în fruntea reacţiunii morilor stă-pinitori de pămînt, - în sufletul neamului nostru de pretutindeni vor rămîne ca nu.me'le unor duşmani răi. O adevărată uimire şi durere, tot odată, s-a coborît în inimile multora, văzînd unde, în ce nimicuri, in ce copilării, iîn ce închipuiri, au pus acei oameni cari nu vpr să Înţeleagă, — causeile răscoalelor din primăvara trecută. Uimliire, pentrucă, după rapoartele oficiale, după studiile învăţaţilor, puîbrijoote ,în timpu1! din urmă, se putea şi se poate vedea limpede aicea causă, — una imaii înfiorătoare ca toate - lipsa pămîintuluii, a moşiei propriii. Şi durere, pentrucă mulţi din ceti supt stăipîlnire străină nu ni puteaim închipui că ceii de un siînge cu cei apăsaţi să nu fie lîn staire să judece, şi mai ales să simtă, după o catastrofă aşa de plină de învăţături. Şi durere iar, că n-au simţit nici pînă atunci, şi n-aiu avut -iniimo să oprească, prin reforme radicale ce li stăteau în putinţă, atîtea nenorocirii ce-au venit pe capul terii. Dacă într-adevăr, celle clîteva mlili de bogaţi vor cerca şi vor izbuti să oprească ori să reducă la nimic reformele agrare... ar trebuii să zicem că nici [...] stă plinit orii străini ai neamului nostru nu se pot lasămăna în puţinătatea inimii şi în răutate cu acelea cîteva mii de -bogaţi dlin Ţara Românească.1) ') Ascultaţi, surzilor, ascultaţi ? (N. R. adăugată de N. Iorga) 95 SCRIITORI ROMANI CONTEMPORANI %oz Jumitrescu^tuşulenga ULTIMELE SONETE ÎN OPERA LUI V. VOICULESCU lo ani de la moartea poetului In opera lui V. Voiculescu „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în tălmăcire imaginară" se înalţă cu frumuseţea şi ciudăţenia delicată a florilor de toamnă tîrzie. Pretextul e neobişnuit şi îndrăzneala lui uimeşte, mai cu seamă într-o poezie înscrisă, atîta vreme, în sfera unui tradiţionalism pitoresc şi colorat, de obîrşie gîndiristă. Pînă la sonetele acestea, versurile lui Voiculescu, foarte accentuat metaforice, arătau o predilecţie pentru natura agrestă, trecută prin succesiunea anotimpurilor, pentru frumuseţea resimţită cu pregnanţă tactilă. Meditaţia religioasă şi influenţele lecturii susţinute a lui Rilke au adăugat universului acestuia scene amestecat biblice şi pastorale, ca în Poeme cu îngeri din 1927. In activitatea poetică, atît de îndelungată a lui Vasile Voiculescu, evo|uţia influenţelor, a motivelor, a imaginilor des-văluie îmbogăţire, diversificare, nuanţare, lărgire de orizont interior şi exterior. Intre carne şi spirit, poetul se zbate ori lîncezeşte, caută amar, scrîş-nit, hăituit de dorinţe, sfidător ori umil. După Urcuş (1937), tristele reflecţii stau, dreaptă cumpănă, între puternica atracţie a trupului, între dionisiaca bucurie violentă de simţuri şi aspiraţia intelectului spre înţelegerea simbolurilor ascunse din mituri, din soartă, din suferinţă, din expresia luptei acesteia, primite şi înţelese de luptător cu smerenie şi căinţă. întrezăriri (1939) fixează această pendulare în mărturisirile şi înţelegerile bărbatului de Cincizeci de ani, care, ca un Villon îndîrjit în pămint şi carne, aspiră totuşi spre lupta de mai sus, „lupta cu îngerul". De la „cincizeci de ani de piatră şi de lut", luptătorul se înalţă, parcă fără ştire şi fără vrere, spre altarul făcut din „cincizeci de lespezi şi deasupra jar"... Transgresarea elementelor grele, mai cu seamă a pămîntului care-l ţine în şes, dimensiune univocă, semn amorf, e trudnică şi dureroasă. Munţii şi focul sînt sus, hărăzite alesului, făgăduind învieri în spirit. Eroul n-are puterea, deşi aspiră neclintit spre condiţia purităţii, să pornească la cucerirea înălţimilor şi aşteaptă totuşi, dezgustat de sărbătorile cărnii, flacăra etern curăţitoare (Cintece pentru Ghe-hena). 96 Ştiu, arta îmi crestase cu aur dimineaţa. Dar prea departe-s munţii ca sufletul să zboare. Rămîn pe şes cu cîrdul să ciugulesc viaţa, Seminţele durerii stau ademenitoare. Arar, din pleavă, soarta ridică ochii-n slavă, Ard piscurile ruguri şi Phoenix o îmbie. Ea-şi pleacă mîndră capul. A, soarta mea bolnavă, De ce nu-i nemurirea o hrană în cîmpie ? Pe ea de veci o caut în orice-mbucătură... Vînînd-o pretutindeni, în carne şi în apă Am strîns atîta moarte cu tot ce-am dus |a gură, Că duhul nu mai are loc unde să încapă. Lăuntrul mi-e un praznic fără de saţ... Sînt oare Doar han pentru ospeţe ? Cu căngile de-arşiţe Să vie ceata nopţii atotcurăţitoare Să-mpingă-n foc amarul morman de rămăşiţe. Lutul este, în opera maturităţii poetului elementul întunecatei orbecăiri prin meleagurile de jos, prin a „cărnii neagră mîngîiere", îmbrăcînd trupuri elementare ca în Bivolii de mai tîrziu, sau înfiorate frumuseţi feminine, care fac punte între pămînt şi cer şi în care se întretaie păcatul şi slava, ca în Sufletul sau în Fecioară : „......., trup senin, Albă răspîntie-adi'ncâ, Intre cerul străin Şi lutul ce ne mânîncă (Fecioară) In lut sînt „Rădăcinile amare" care hrănesc, dar şi leagă şi opresc de la zborul spre demiurgica nemurire, atît de setos dorită (Ecce homo). Sfîşietoarea dicotomie nu dispare decît într-o singură fiinţă, în miticul androgin care ţine „cumpăna-ntre suflet şi-ntre carne" : Ingemânînd protivnice silinţe, Cobor zîmbind din alba-ntîietate, Din soiul unic fără de seminţe, închis în pura mea seninătate. (Androginul) Mai departe, poetul suie pe pietre ascuţite ,de calvar, devenind tot mai reflex, tot mai interiorizat, că u tind mereu sensul, izbucnind tot mai rar în lauda aprinsă a trupului, înţelegînd patima ca ghimpele condiţiei umane. Mitologiile încep să-şi desfacă înspre el noimele şi dialogul cu absolutul se înfiripează ca o litanie spusă în surdină. Treptat o viziune se încheagă într-o operă care reeditează geniala spusă a marelui elizabethan. A fost un moment de nemaipomenită întîlnire între două minţi poetice din două veacuri şi din două popoare diferite. Shakespeare a vorbit in sonetele sale limba filosofiei platonice despre iubire aşa cum s-a vorbit în Europa secolelor XV şi XVI, aşa cum au vorbit-o Michel-Angelo şi alţii. Iposta-ziată în imperfectele şi mărginitele jumătăţi (femeia şi bărbatul), iubirea izbutea să atingă o clipă, ca în sonetul Llill, esenţa, arhetipul, veşnicia, ridicîndu-se peste durată, paradigmă, aparenţă, oprindu-se în desăvîrşire. Ca un titan încrîncenat împotriva fragilităţii formelor şi împotriva vremelniciei iubiri, englezul a recurs o clipă la mitul androginului, atît de comun în Renaştere, pentru a sugera punctul de 97 întîlnire în deplinătate a căutărilor nesăţioase şi inconsistente ale cărnii. Mimînd numai în aparenţă aşa zisu! său model, făcîndu-se că-l continuă, de la sonetul 155 în sus, V. Voiculescu a dat glas in constrîngătoarea formă a sonetului „mărgăritar", propriilor sale gînduri de pînă atunci, ajunse în pragul supremelor elucidări. A vorbit tot desore patimă şi iubire, despre soartă şi suferinţă, dar acum şi despre artă şi despre eternitate, despre genii şi despre întîlniiea lor, despre demiur-gica putere a poetului mag. A vorbit tot despre iubirea pentru o femeie şi pentru un kârbat, fiindcă iubirea aceasta, „sâminţa eternităţii-n carne", transcende iluzoriile ipostaze ale trupului şf suie pînă spre lumea arhetipurilor : Cine ne puse-n suflet aceste magici chei ? Egali in frumuseţe şi-n genii de o seamă, Am descuiat târîmul eternelor idei : Supremelor matriţe redaţi, ;are ne cheamă Din formele căderii, la pura-ntîietate, Să ne topim în alba, zeiasca voluptate. (Sonet CLXX) Poetul român s-a cufundat cu aceeaşi uşurinţă în filosofia antică şi ri-nascimentală europeană, a îmbrăcat haina ei nobilă, mîndră, peste căutările febrile, peste dorinţele aprige, peste gravele neîmpliniri. Ha'na aceasta era pusă peste existenţa proprie, dramatică, peste rîvnele demiurgico neîmplinite ale artistului, peste singurătăţile proiectate asupra universului. Căci sonetul CCXXIV nu este sha-kespearean în spirit, ci modern, exis- tenţial, cuprinzînd o imagine a disperării universale : Tot timpul disperarea mie mi-a fost lumină... Aprinsă-n absolutul de veghe-n fundul meu, Jos, uraganul lumii se pierde-n gol mereu. Cu-naltâ bărbăţie îndur dispreţul tău ; Nu e dumnezeirea supremă disperare, C-un univers potrivnic rotind în jurul său ? Mai toate sonetele exprimă ideia unitară a descoperirii eternităţii şi perfecţiunii în iubire care transfigurează patima, într-o concepţie în care platonismul pătrunde şi întregeşte gîn-direa ortodoxă a poetului. Iubirea reia înfăţişările succesive din urcuşul gîn-dirii poetice a lui Voiculescu, dela aceea arzătoare în trup la cea luminoasă şi purificată a spiritului, la cea titanică, prometeică, demiurgică, neclintit raportate însă Ic zenitul ideii, al creaţiei prime, al eternelor arhetipuri. Gîndul trufaş, dair lucid, al celui care ştie şi simte strînse în el veşniciile inimii, se desfăşoară într-o clasică metaforă platonizantă care reînnoieşte vechiul mit în perspectiva unui destin individual, în sonetul CCV : Ştiu şî-o voiesc ; aceasta mi-e ultima viaţă....... Nu mai renasc de-acuma, căci, iată, te-am găsit. Deschizi eternitatea : in pacea ei măreaţă Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfîrşit....... Sînt mai bâtrîn ca moartea ; născut mai înainte Ca stricătoarea-i umbră sâ fi intrat în lume. 98 Am supt nemuritorul sin al iubirii sfinte, în rina cu arhetipii fără de veac, nici nume... Dă-mi mina, nu-i nevoie de-aripi... O-mbrăţişare : Misterioasa came se face duh în noi ; De dincolo de ceruri se-ntinde-o aşteptare, Perechea cea pierdută să vie înapoi... Ce aştri, sus, acolo, cad jertfă împlinirii, Junghiaţi pentru ospăţul de foc al regăsirii ? Elementul arzător după care poetul tînjea, din lutul său ou amare rădăcini, î'l cuprinde şi-l exaltă în esenţa sa eternă, neschimbată, uşoară. Dar nici metafora, nici mitul platonic nu-l tămăduieşte de adîncile tristeţi ale condiţiei umane supuse timpului, suferinţei, bătrîneţei, îndoielilor. Perspectiva veciniciei deschise n-a abolit drama eroului liric. Cu un murmur trist, in imagini din care Erosul a dispărut şi Thanatos mijeşte, printr-o degradare a elementelor obosite, devita-lizate, sonetul CLXIX înfăţişează clipele ultime de golire a clepsidrei vieţii şi ameninţarea îngheţului final : Coboară iarna... Ursa tot mai adine se pleacă Şi inimile noastre se-nvăluie în nori. Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă, Cu umbrele durerii viaţa să-ţi masori : Cît au crescut de-nalte, aproape pin-la frunte ! încetineala vremii viclene te-a minţit. Tu ai crezut că timpul în faţa ta e-o punte, Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit... Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot. Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cît de grea dobîndă Ori s-a sfirşit aicea ? Şi doar ce-a fost e tot ? Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osîndă ! O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi, Ci-n gînduri, ca-ntr-o lampă, să sufli, să le stingi ! Meditaţia csup-ra timpului ostil şi iluzoriu care răpeşte viaţa făcîndu-se că o dăruie, intră perfect în metafora dublă a punţii şi a valului, poetul român avînd şi el harul reprezentării în imagini a lucrurilor celor mai abstracte. Iar întrebările înfiorate despre sfîrşit, cu alternativa pe ca-re o oferă, redusă de fapt la o singura ipoteză prin venirea grabnică a mor-ţii-îngheţ, înseamnă un moment sceptic, amar, de grave dubii la poetul credinţei. Viziunea iubinii-primăvară e însă la fel de puternică cu aceea a singurătăţii şi sfîrşitului-iairnă. Eros umple universul cu joc de culori şi forme şi blînde iluzii, ou fermecătoare corespondenţe şi confuzii între făptura iubită şi lumea vegetală ori ornitologică. Iubirea exultă în sonete, fâcînd uneori sâ danseze versu'l : Ne bate primăvara în inimi !... Să-i deschidem : Lapisiazulii lumii sînt toţi în ochii tăi, Cît negurile vieţii putem să le desfidem. Alt soare să aprindem pe vechile ei căi... E mîna ta în aer ? Sau prima rîndunică ? 99 E tremur larg de pleoapă ? Ori gingaş flutur viu ? Bob roşu de măceaşă mi-ntinde gura mică, Trunchiu zvelt de măr cu roadă e trupul tău mlădiu... (Sonet CLXVIII) Pentru geniul îndrăgostit, iubirea capătă valori prometeice, devenind proiecţie cosmică, universală, făcîn-du-l să se simtă un adevărat demiurg, în stare să mişte prin această forţă uriaşă lumile, ca în sonetul CXCI : ...Alături de lumina creată-n empireu, Iubirea fu o nouă lumină pentru lume ; De-atuncea fiecare-n opaiţu-i de hume O poate aprinde singur, el sieşi Dumnezeu. In inima mea arde acest lăuntric soare, Din haosul vieţii mi te-a dezvăluit Pe tine, frumuseţe atotcotropitoare, Vast cosmos, ce-n orbita-ţi m-ai prins, biet satelit ; Şi-n juru-ţi cu alaiul de aştri mă avint, Pe muzica din sfere de-a pururi să te cînt. frădarea iubirii, geamătul alungării din ea, recăderile în iubirea carnală şi din nou ridicarea spre flacăra pură, reproşurile, toate se strîng ca şi la Shakespeare, dar cu un fior de eternitate şi metafizică mai puternic. Mîn-tuirea din toate este însă, aci pe pămînt, arta, care singură acordă atributul perenităţii, care singură salvează frumuseţea, perfecţiunea celor Iubiţi de la pieire, dîndu-i haina du-.rabilă a versului. Shakespeare putea spune adresîrţ-du-se celui pe care-1 iubea pentru desăvîrşirea lui : Nici marmura, nici bronzul ce consacră Slăvite glorii, versu-mi n-or întrece, Vei străluci în el ca într-o raclă, Mai mult ca-n pîngârita piatră rece. (Sonet LV) Frumuseţea se cade scoasă din regimul tiraniei timpului şi morţi; şi supusă altor legi legate de geniu, creaţie, vecinicie, şi în sonetele lui Voiculescu. Artistul vîrstnic, ajuns în amurgul vieţii, dar la zenitul creaţiei, are, cum avea şi poetul englez, conştiinţa durabilităţii operei sale, a calităţii fără moarte a versu'ui. Odată, Voiculescu, încrezător fără ostentaţie în puterea transfiguratoare a condeiului său arzător, spunea : Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire, Şi orice vers ce-ţi dărui i-un fir de nemurire. (Sonet CLXXIV) în acelaşi sens explica scoaterea frumuseţii din timp şi perisabilitate, de la înălţimea geniului care înţelege cele eterne : Rîvnesc nefâptuitul vis al desâvîrşirii ; Ca-nalta-ţi frumuseţe să nu fie-o nălucă, Ca clipa-n zbor venită cu alta să se ducă - Voi sparge-ntîrziatul decret de lut al firii ; Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare, îi altoiesc, din mine, puterea gîn-ditoare. (Sonet CLVI) 100 Travaliul său de schimbare a ceea ce este trecător în ceea ce este peren se vede detailat, explicitat într-un sonet întreg, ca o mică artă poetică de demiurg : Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate Cu rimele creneluri şi orice vers un zid, Pe tine, prinţ hermetic, ca-ntr-o eternitate, Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid. Haină, marea lumii să-l bată furioasă, Cu haina ei de pizme, zavistii, hîdă ură, Nu voi clinti o iotă din mîndra-i armătură, Nevolnice sâ-i spargă enigma glorioasă. De-acum nu ne mai pasă ce are să se-ntîmple... Punînd in ianţ uitarea şi ferecîndu-i zborul, Cu laurii veciei neofiliţi pe tîmple, Vom înfrunta trecutul, ce-asmute viitorul : Că-n inimă-mi, ascunsă, stă slova nemuririi, Şi-o scriu cu diamantul caratelor iubirii... (Sonet CLXII) Metafora sonetului-cetate, a construcţiei semeţe ridicate în afara timpului şi în pofida contingentului, „marea lumii", dă enigmaticei poezii scrise cu materia cea mai dură, cu „diamantul caratelor iubirii", rotunzi-mea şi tăria bucăţilor de ambră in care se străvăd ciudate forme încremenite. Concentrarea maxîmă a substanţelor e simţită ca o necesitate pentru exprimarea ultimelor chin- tesenţe, opunîndu-se fluidităţii aparenţelor desfăşurate în timp. Lupta împotriva timpului înseamnă zmulge-rea esenţelor şi fixarea lor în elemente cu durată cît mai mare. De aici nervalesca imagine a prinţului ermetic închis într-o cetafe construită anume pentru el, de aci refolosirea unei imagini shakespeariene şi in general, petrarchizante, a esenţei de roze permanentizînd frumuseţea şi parfumul tîrziu după moartea florii, în sonetele V, VI, şi LIV ale poetului englez care adaogă frumuseţii adevărul, finalul aduce o comparaţie, în acelaşi cîmp al păstrării esenţelor prin artă, cu trandafirul Sweet roses do not'so ; Of their sweet deaths are sweetest odours made ; And so of you, beauteous and lovely youth, When that shall fade, my verse dis-tills your truth. (Sonetul LIV) Poetul român, schimbînd sensul imaginii, o face sâ se refere la durerea iubirii, la chinul la care l-au supus cei doi pe care-i iubeşte (sînt, desi gur, subînţeleşi bărbatul blond şi femeia oacheşă din poezia shakespeariană). Din chinul acesta, asemănător cu cel la care meşterii supun trandafirii, strivindu-i pentru a le zmulge ceea ce au etern, parfumul, se naşte arta durabilă. (Sonet CLXXV) : închisă în cleştare, esenţa lor străbate Departe, peste veacuri... nici moartea n-o învinge, Şi duhul rozei umple pe toţi cîţi va atinge... Aşijderi eu, de-a voastre torturi neindurate, 101 Mă distilez în versuri, prin harul poeziei Va-mbălsămez în pura mireasmă-a veşniciei. Suferinţa pură a demiurgului îndrăgostit e creatoare de eternitate şi salvează astfel, trecîndu-le dincolo de timp, fiinţele celor pe care i-a iubit, în supreme concentrări. încă o dată, o gemă, semnificant şi simbol al suferinţei transcense şi transfigurate în frumuseţe, mărgăritarul, devine metafora sonetului care eternizează, în sonetul CLXXIX : Sonetul meu e cuget şi patimă, -m- pietrite. Cu inima ciocneşte-l, că scapără, s-aprinde... [n scoica mea închisă, dîrz, făr-de răsuflare, Încet ia sufeirnţa chip de mărgăritare. Din sonet în sonet, din temă în temă, din imagine în imagine, pe temeiul unor pseudo-împrumuturi din-tr-un model pătruns la cele mai mari profunziuni, aprbape pînă la confuzie, se încheagă propria mărturisire a poetului român, încifrare ermetică a unor esenţiale aventuri spirituale din care dispare jocul şi pastişa. Aspiraţia spre arhetip şi demiurgie, ucenicită la şcoala dramei autentice şi spusă în pregătirile poetice ale atîtor ani, se înaltă uimitoare la Voiculescu, într-o dicţie poetică în care n-a mai rămas nici un interstiţiu, densă ca de mărgăritar, într-un grai greu, ireversibil al aceluia care se simte înrudit cu eternitatea. Arzător elogiu al vieţii şi iubirii purtate spre culmi, sonetele lui Voiculescu devin, la adăpostul măştii istorice şi al convenţiilor shakespeariene, operă de sine stătătoare, crescută organic şi încununînd genial creaţia poetului român. ion oaiu POEZIA LUI ION GHEORGHE „Astăzi vine cineva prin poezia românilor I alergător de cursă lungă in poemele sale..." Ce se observă numaidecît în Piine şi sare, „romanul în versuri" cu care ion Gheorghe a debutat în 1957, este străduinţa poetului de a demitiza imaginile convenţionale ale lumii rurale prin prezentarea unei realităţi sincopate, epurată de elementele nesemnificative. Atitudini individuale, reţinute intr-o multiplicitate comportamentală, se integrează în viaţa satului surprinsă din interior pe laturile ei imuabile, dar şi cu netăgăduit realism. Pe cutare erou, fraţii vitregi, „luind din salcie altoi, I il băteau, legat, să-nghită I Toată ziua usturoi I Şi cu balegă de vită". Pe altul, îl surprind femeile într-o notaţie nervoasă, sacadată : „Zarvă grea, foşniri de rochii... I — Fă, descinge-l de curea... I Muşti, mă, dracu' să te ia ! I — Cutărico, sări şi trage-i, / Z/no, leapădâ-i nădragii..." etc. îndoiala unora, reacţiile colectivităţii, imaginea pămînturilor fumegînd sub zăpadă, comparaţiile neaşteptate : Ca un pumn pirlit de coasă I Ghintuită ca o bîtă, I Stă o salcie buhoasă I Pacea zilei de-o-ntărită...", personificările, ochiul pătrunzător, capabil să discearnă nuanţele şi să le exprime, subliniau un robust talent liric. Deocamdată, prin recurgerea la formula poeziei obiective, inadecvat utilizat, el va ieşi la iveală în Că/7e pămintului. fn peisajul poetic al anului 1960, Ion Gheorghe aducea un lirism con-fesiv cr; lăsa să se întrezărească, prin intermediul unei voci cu individualitate distinctă, o zbuciumată autobiografic. Meditînd asupra propriului destin, dar şi a neamului său : „Coborit de la Ardeal cu vreme-n urmă, I de sub umbra penei de cocoş la clop, I neamul meu veni în praf stîrnit de turmă I să sfîşie Bărăganul în ga/op" — poetul îşi dezvăluie fără reticenţă ascunzişurile sufletului. Privirea necruţătoare aruncată în urmă, dezaprobarea mentalităţii predecesorilor, concepţiile diverse, judecate dih perspectiva curgerii timpului, conturează drama lirică a atitudinii faţă de pămînt : Jertfe, Pustiu, Din Dragoste pentru pămînt ş.a. Atrage atenţia îndeosebi complexul sentiment de însingurare. Simţindu-se „de-al nimănui", poetul străbate „mari pustietăţi", sufleteşti : „Nu simţeam nici tă- 103 ietur'i, nici mingîieri... I Ochii se priveau in ei stingheri, I inima sta searbădă-ntr-o rină. I I Fruntea nu ştiuse zările senine, /mîinile şi paşii mi-atîrnau în goi. I Ca-ntr-o cuşcă, sulletul s-a-nchis în sine, I dîndu-şi sieşi ameţit ocol" (Fustiu). Trei atitudini din acest volum prevestesc totuşi pe Ion Gheorghe de mai tîrziu : elogiul materiei (Dragostea ţarinii), vocaţia demiurgică (Cine te-a întrupat) şi o puţin întîlnită, dar organic asimilată, zestre spirituală folclorică : „Zme/ şi Feţi-irumoşi, pitici şi iele I printre Irunze se holbau odată, I coarne-aveau da lună şi priviri de stele I şi-mi şopteau ca vîn-tu-n limba lor ciudată. I I Mama mă ducea la popă înspre seară, I şi plîn-gea cînd eu zîmbeam către văzduh... I Au intrat cu vremea visele în mine" (Serile vedeniilor). Treptele tenfionale Numai aparent paradoxal poemele publicate din 1962 în Luceafărul conturau o schimbare a modalităţilor poetice. în realitate, Ion Gheorghe îşi găsise formula temperamentală a-decvatâ. Epicul pur din Pîine şi sare şi lirismul confesiv din Căile pămîn-lului s-au dizolvat într-un amplu poem prin care poetul căuta răspuns, cu mijloace filozofice, problemelor majore ale contemporaneităţii. Alături de Geo Dumitrescu, Ion Gheorghe a contribuit la consolidarea unei specii ce avea să cunoască a accentuată dezvoltare. Poetul menţine acum evenimentele epice la nivelul trăirii nemijlocite. După ce expune datele firului narativ, planul iniţial rămîne, mai mult sau mai puţin static, îndeplinind funcţia de falsă naraţiune. El serveşte organizării reac- ţiilor elementare în simboluri impregnate cu mai largi semnificaţii general umane. Acest al doilea plan evoluează de fapt, oferindu-ne o fascinantă dialectică. In Balada ţăranului tînăr Ion Gheorghe se opreşte la esenţa tragică a fenomenului, imprimîndu-i, prin scufundarea prezentului într-un trecut nedeterminat istoric, o mare forţă generalizatoare. „Ţăranul tînăr" e un simbol al nenumăraţilor iobagi frînţi în lupta cu stăpînii. O mare parte a poemului aminteşte vechile cîntece în care aezii slăveau pe eroii legendari. Evitată, de regulă, în poezia modernă, personificarea e un procedeu general la Ion Gheorghe şi vine din epopeea antică. De altfel, structura poemului se apropie, prin balada populară, de modalitatea epopeii, care priveşte eroii nu pe latură individuală, ci pe latură generală, tipică. De aici impulsul de a compensa schematismul relativ al tipurilor tăiate în marmură, fără nuanţe, prin mijloace adiacente, între care personificarea elementelor naturii deţine un loc însemnat, în Balada ţăranului tînăr, stihiile irup irezistibil : „ploaia flutura din pletele albe", zeiţa „încărunţea în toate ramurile codrilor" şi peste sate, iarna „se răsturnase tragic". In acest decor, doar vîntul, „descheiat la piept" ce urmărea neobosit pe „cei şase" şi „maica" nu-şi găseau odihnă. Tulburătoare este comuniunea dintre cele două personaje din bobul lacrimei de maică I dus de tine, doamne, vintule, I arde ghiaţa peste apele oprite I şi s-aude primăvara pregătindu-se". Alături de mamă şi stihiile deslănţuite, oamenii acţionează. Leşurile asasinilor, aruncate, ca în Antigona, la marginea cetăţii, sînt lăsate pradă naturii. Ş; răz- 104 bunarea naturii e cruntă. In tăcerea ce-a cuprins întreaga fire, „iarba se aude inţepîndu-le bocancii I şi tre-cind prin piepturile celor şase". Toată prima parte a Şarjei trăieşte pe aceiaşi tip de personificare. Fonta, balaur legendar, cu corpul „roşu-nsîn-gerat", acoperit cu „ciudate piei de leoparzi", e un „animai fluid ieşit să ucidă". Biciuită de uneltele oamenilor, fiara se ondulează uşor „alintîn-du-se", pîndind. întoarsă în cuşca furnalului „se rotea ca o panteră... lingindu-şi botul lacom şi aţiţat I de ceea ce putuse rupe dintr-un om". Inegalitatea artistică a poemelor este cauzată de inadecvata utilizare a perspectivei. Impresionînd imaginaţia prin detalii expresive, Şarja nemulţumeşte în cele din urmă datorită scăderii tensunii lirice. In prima şi parţial a doua parte, unghiul de vedere este al echipei de oţelari şi e, deci, organic. Emoţia are continuitate. In încheiere, poetul intenţionează sâ sublinieze o anume concluzie şi lirismul se îneacă în retorism. Schimbarea perspectivei se poate vedea şi în Balada ţăranului tînăr. Scena execuţiei este superioară celorlalte, fiind prinsă din unghiul eroului. Deşi în rest perspectiva devine a autorului, emoţia nu lipseşte, poemul în întregime, prin senzaţia intensă de participare a naturii, a personificărilor epopeice, fiind superior Şarjei. Identic e construit Viaţa şi opiniile pescăruşilor. In Cariatida, toate evenimentele, de la prima parte năvalnică, clocotind de energii nedescătuşate, la reflecţia gravă, dramatică, din final, sînt prezentate din perspectiva inginerului. In loc să ni se prezinte întîmplări legate prin eroii care participă la ele, ni se înfăţişează stările sufleteşti ale unui ins, materia epică fiind constituită din aceste emoţii. Evenimentele sînt topite în trăirile personajului, care parcă ni se confesează. Insă e o confesie reprezentată, jucată. Două experienţe existenţiale Lirismul aparent neutru din Cariatida, ce contura liniile esenţiale ale unui program poetic incipient, este înlocuit în Nopţi cu lună pe oceanul Atlantic (1966) cu o subiectivitate accentuată, rezultată din ridicarea întregului pe o idee emoţională coordonatoare. Versul : „Am plecat fiindcă mi-e frică de moarte", aşează cartea sub semnul unei nelinişti, iz-vorîtâ dintr-un incident biografic. Ritualul sâvîrşit înaintea călătoriei dezvăluie aderenţele adînci ale unei anume mentalităţi înainte de a pleca pe Ocean mi-am tăcut datoria faţă de morţi / am cumpărat blide şi oale de lut şi-un ulcior, I linguri de răchită albă, de nutrirea umbrelor..." (Multe semne am primit pe cînd trăiam la Copenhaga). Fugind de moarte, ca o sfidare adusă destinului, poetul se apropie paradoxal de ea : „moartea stă în spatele zeului soliei şi călătoriei, I nu-i voie să nu cred că totul a fost ultima oară, I precum nu-i voie să te sperii de-a-cuma. I Lasă numai apa să caute sorţii bărbatului tău I prea bine fie toate, nesigure cum sint I de mine însumi şi de tino îndoindu-se I căci dintre toate drumurile ci te se propun, I pe unul stau cu capul singur lăsat" (Multă lume trece de-a-cum printre noi). Realizată sub imperiul spaimei, călătoria oceanică se transformă într-o experienţă existenţială, prilej de confruntare a destinului individual cu 105 viaţa în absolut. Poetul crede a vedea primejdii peste tot şi în fiecare scrisoare, crezută ultima, pune tot ce i se pare hotărîtor. Intensitatea trăirilor este puţin comună. Nu furtuna ca atare, să zicem, solicită atenţia, ci reacţia omiului în faţa stihiilor, imposibilitatea lui de a-şi stăpîni trăirile (Pe unde mai trece drumul către inima soldatului ?) Momentele cotidiene ale existenţei sînt vîrîte în ţesuturi cauzale mai complicate, peste tot poetul fiind atent la trăirea elementelor : zbuciumul apei („această nea-şezare de veci a materiei"), forţa sălbatică a vîntului („mă aruncă vintui într-o parte şi-n cealaltă, I mă rostogoleşte şi mă-ntoarce ca pe-o pin-ză ; / crengile s-aud troznind, cojin-du-se de vînt") şi nostalgia pămîntului natal „dai năvală în cabina telegrafistului să vezi cei doi pumni de ţărînă I rupţi cu unghiile dintr-un parc din Copenhaga I să te uiţi pîn-adormi, la cele cîteva fire de iarbă crescute din el..." Mitul nu mai invadează şi nu rnai organizează realul ca în Cariatida, ci apare fie ca element al unei lumi arhaice autohtone, fie care element livresc, reminiscenţe mitologice trezite la lumină de fluxul asociaţiilor. Privirea poetului alunecă peste „ogoarele întunecate" ale apelor fără sfîr-şit, într-o anxioasă aşteptare. Iniţial, descripţia e consemnativă incit introducerea datelor mitologice trece insesizabilă. Şi fără veste liniştea explodează într-o colosală imagine : spaima telurică, durerea depărtării şi zbuciumul elementelor ce şi-au pierdut calităţile iniţiale servesc conturării unui imens osuar acvatic ; „S-aude rupîndu-se metalic Oceanul Atlantic ; I nu-i foşnetul de piele de femeie, al apelor de-acasă, I zeiască scuturare de frunziş a apelor izvoare, I ca părul de femeie, ca vuietul de iarbă curgătoare- I ci urletul lichid al fierului in vatră, I lemn de corăbii, readus la cea de-a doua stare-a lucrurilor, I bronzul eliciilor şi-al tunurilor scufundate, I oţel de cămăşile de pradă ale armiilor, I dar mai cu seamă-acele minereuri resorbite de natură, I din care-au fost turnaţi bărbaţii morţi" (Stau deseori la ferestrele vaporului). Ca şi în Paşii profetului, scufundarea în elemente trădează o indicibilă voluptate ; la confluenţa lor, poetul trăieşte sentimentul copleşitor al invertirii regnurilor : „M-a aruncat furtuna cu apele în toate colţurile orizontului I numai seminţele sînt întoarse şi vînturate astfel I înainte de-a fi inmormîntate după pluguri— I Sînt amestecat cu apă şi soare, cu aştrii şi primejdii I de parcă cineva mă ia drept o sămînţă pentru planeta viitoare..." (Nopţi cu lună pe oceanul Atlantic). Nu s-a observat totuşi, că în ceea ce au mai durabil, Nopţile cu lună pe oceanul Atlantic se constituie într-un pătimaş poem al dragostei maritale, de o adîncime pe care puţine voci ale poeziei tinere izbutesc s-o egaleze. Poetul este un alt Orfeu care, pe apele oceanului, simbol al străvechiului Styx, cîntă o Euridice contemporană de care îl desparte imensitatea spaţială : „Multă lume trece de-acum printre noi, I steagurile se amestecă fără minie şi dispreţuire, I brazde verzi taie plugurile vapoarelor..." Despărţirea reală în spaţiul geografic se neagă printr-o intensificare a apropierii spirituale. Absent, poetul niciodată n-a fost mai aproape de femeia iubită. Acum se conturează putinţa poetului de a descoperi semnificaţii as- 106 cunse, tîlcuri morale adinei în fapte fals anodine. Vorbele femeii iubite rostite anterior, gesturile, înfăţişarea ei fizică îmbracă noi contururi, dezvăluie zone sufleteşti inedite, nuanţează alte laturi ale sensibilităţii. Înşelător indiferentă iniţial, vocea poetului capătă intensitatea unei erupţii vulcanice : un val de magmă se revarsă în cascade pe imense suprafeţe, antrenînd în cădere nesfîrşite aluviuni şi zone întregi de insule prozaice ; fluviul magmatic arde contururile realului şi lasă loc unei irealităţi tulburătoare, poetul strigîndu-şi suferinţa într-un spaţiu pur de lirism. După o vreme, semnele realului se fac din nou auzite, vraja dispare şi poetul reintră în lumea comună. intr-un anume sens, Ion Gheorghe ne oferă ipostaza masculină a Sbu-rătorului. Poetul e bolnav de dragoste, tînjeşte mistuit de dor şi ochii împăienjeneţi de tristeţe întrezăresc pretutindeni prezenţa obsesivă. Din umbra fiecărui pilon apare chipul cunoscut ; mîngîiat, metalul se metamorfozează în trupul cald ştiut ; noaptea, în timp ce poetul se tînguie „cu faţa-ngropată in m'iini împotriva singurătăţii", imaginea femeii iubite îi cutreeră visele (Nu răul de mare e cea mai cumplită pedepsire). Foşnetul oceanului reînvie foşnetul de secară al părului ei (Cred in potrivireg de la sine a tuturor lucrurilor) şi ubicuitatea rămîne halucinantă : „Acum pari zugrăvită deodată pe un steag I şi vîntul tulbură în toate felurile lumea I şi ca-ntr-o apă te iveşti în fel şi fel de treceri I şi nici un chip nu ţi se aseamănă pînă la capăt" (Ştiu eu cum te-au lucrat durerile şi lipsa mea... ?). Reamintirea zilelor de dragoste (S-a găsit inelul de iarbă al poetului) răscoleşte suferinţe neştiute. Un adînc sentiment de vinovăţie se încrustează în suflet zeii nu dau nimic neplătit şi nerăsplătit. I Voi avea faima de-a fi trăit pe oceanul Atlantic, / dar nu mă voi plăti faţă de viaţa şi sîngele tău tînăr şi părăsit" (Văd pietrele zeilor umede de plinsul tău) şi rezonanţele strigătului interior acoperă pămîntul : „...acest strigăt al meu I de care nimeni nu pierde şi nimănui nu i se adaugă I dar care este singura dovadă că eu sint o faţă-a lumii, I a pămîntului, a morţii şi-a soarelui I acel loc în care toţi nu ne mai ştim dar existăm cu toţii". Vocea coboară pînă la şoaptă, im-plorînd scrisori : „Scrie-mi, trimite-mi pachete de cuvinte de-acasă — I grele, ca sacii de pămînt, scrisorile tale spre mine..." şi dorul rămîne sfişietor. Abia prin absenţă, poetul are revelaţia vrajei femeii iubite : „Pot să vă-nvăţ să dormiţi cu nevestele voastre : I desfăşuraţi-le părul pe umărul sting, peste inimă, adormiţi cu faţa-n rădăcinile părului nevestelor voastre, I veţi visa totdeauna şi sigur că trăiţi într-un lan de secară, I prindeţi cu bărbiile încheieturile braţelor lor şi veţi visa cum trece un izvor pe lîngă piatra de riu a pieptului vostru I şi-ndeosebi duceţi-le în braţe pe tot somnul, I să visaţi catarge de care vă ţineţi pe vreme de hulă" (Scrie-mi şi eu voi da sau nu voi da semn). Printr-un gingaş paralelism, zbuciumul bărbatului este contrapunctat de aşteptarea soţiei surprinsă în plurale atitudini hieratice (Şi-am plecat cu năvodul pe umăr către ocean). Cu delicateţe sînt reţinute scenele de anxioasă visare, gesturile gingaş iraţionale, aşteptarea îngrijorată (De-acum nu ne vom mai trimite nimic) 107 şi spaima ce înfloreşte involuntar pe chip dimineaţa : „faţa ţi se tinguie ca lintina lovită de piatră, I cercuri şi valuri face soarele vâzind-o I şi din adine neprevăzut de nimeni şi de la nimeni, I se stirneşte-o furtună de chipuri din tine..." (Puţin am rămas unul cu altul). Soţiei îi este hărăzit de soartă şi de poet, destinul Pe-nelopei : „...cînd vine noaptea şi zguduie casa nesomnului I răsturnîndu-ţi piatra odihnei de sub cap, I ia in braţe perna pe care mă treceai pe alte iarîmuri ; I stai cu urechea pe locul ars de ideile mele, I înspăimin-tă-te de mireasma acelei ape I ce izbucnea din fruntea mea ca din frunzele oricărei plante, I urlă şi zba-te-te-n somn..." (Dimineaţa, cînd se lasă frunzele în oglindă). Călătoria oceanică se transformă într-o interogaţie a propriului eu sub raportul trăiniciei unor sentimente ge-neral-umane purificate prin suferinţă. Avatara (1972), este un lung reportaj al recoltării trestiei de zahăr la care poetul a participat din aceeaşi dorinţă de a experimenta actul poetic în totalitate. în punctul de plecare, Avatara semnifica posibilitatea realizării unei suite de experienţe ce se voiau esenţiale. Sentimentul acut că pe un alt pămînt participă la o mişcare epopeică, în care înfruntarea dintre om şi forţele naturii cade pe primul plan, absoarbe ideea poemului. în decorul exotic, culoarea rurală specifică liricii lui Ion Gheorghe se păstrează, dar nu mai pare acum a fi în concordanţă deplină cu materia poetică din care se hrăneşte. Neizbutind totdeauna să se menţină la nivelul marii poezii, Ion Gheorghe utilizează vocea oraculară a aedului anonim şi transcrie tot ce gîndeşte şi trăieşte, năzuind a fi „urnă plină de răboajele pe care s-au trecut întîmplările din cetate." Cartea este organizată pe o idee unitară fundamentală, dar lipsa generală o constituie imposibilitatea de a transfigura totdeauna transcrierea ridieînd-o in zona lirismului. Experienţa cărţilor anterioare, îndeosebi a Cavalerului trac. se face simţită mai cu seamă în surprinderea confuziei regnurilor. Organicul este tras în atitudini statuare, în vreme ce anorganicul se însufleţeşte, totul aşezat pe efervescenţa proliferantă a vegetalului. Nu rareori, asemenea oazelor in deşert, răsar insule de poezie tulburătoare, notaţia fiind convertită într-un imn închinat materiei : „De cocs îmi pare piatra grasă ; mustul duhneşte răscopt I din strivirea apei iuipinilor I lovite de irăznetul fugi', carbonizate de arcul voltaic I a vlntului tare I de neuitat şoselele acestei patrii, pe care aburesc I bălţile dulci, uleioase, ca mursa albine'or 'îmbătîndu-te de-o mireasmă de miere turnată pe lemnele I rugu-'ji, de faguri aprinşi la altare. I Dir-spre vagoanele ţărăneşti cu lujeri lemnoşi, cu papuri pietroase, ' lingouri de clorofilă, bare de iarbă - / simt soitul magnetic al trestiei, sorgintea unei dospiri I călduroase..." Insuficient valorific '5 ca experienţă spirituală, Avatara rârr. re documentul revelator al poetului angajat, participant direct la făurirea istoriei contemporane. întoarcerea şpre ruralul arhaic Intre cele două călătorii, poetul a simţit impulsul de a revedea locurile 108 copilăriei şi Vine iarba (1968) are semnificaţia verificării unor convingeri prin revenirea la matricea rurală. Cartea rămîne nu mai puţin semnul unei crize pe plan moral. Poetul duce cu sine o durere ascunsă. Posibilă justificare, elegia Poem de taină intensifică atmosfera enigmatică. Cui se adresează poetul ? Pentru cine exprimă atîta nereţiuntâ iubire ? De unde izvorăşte tristeţea inexprimabilă ? Drama este intensificată de neputinţa comunicării date-loi ei esenţiale. Taina aparţine poetului, care nu poate şi nici nu are intenţia de a o împărtăşi. De aceea trăsăturile feţei capătă neclintirea pietrei cioplite şi ochii devin sfredelitori. Singură mama intuieşte primejdia : „Noaptea mă visează iară să ştie pe cine visează ; / citinclu-mi cărţile plînge dintr-o dată, I iată de ea "însăşi se duce la marginile ierburilor, I pe gurile fintîniior se apleacă, I plînge citindu-mi cărţile a doua oară / neştiind de unde vine ameninţarea" (Am plecat din alomiţa). Continuîndu-se dintr-o patetică confruntare a sinelui cu sine însuşi. Pyg-malion mută zbuciumul în sfera artei. Poezia rămîne o Galatee virtuală, o „a doua lume", modelată de mîinile poetului, „lucrare într-un val de magmă, / un soi de piatră încă-n fierbere, I 'ncît sudoarea mea s-aude I cum circulă sărată şi s-agită I asemenea izvoarelor termale; I se face că ai li planetă, o lume-a mărilor de pulbere, I cu munţii doar imaginaţi de noi I incit mă tem de ce-am înfăptuit I de mine însumi despre tine..." îndoiala macină sufletul ; poate undeva să fie „o gre-şală ; I se poate ca uneltele-mi de lucru I să nu fi fost prea bine luminate, /pe cînd veneam din lume grabnic..." Versurile subliniază nu nu- mai un mod de înţelegere a poezjei. ci şi trăirea relativă în fluviul absolut al vremii mingîindu-ţi ramurile părului I cred că purtam pămîntul I prin care abia mă despărţisem de ţăran ; I trecîndu-ţi palma peste faţă I continuam un gest al altcuiva I lăsat femeii lui la despărţire..." Acum îşi dezvăluie înţelesul hotărî-rea iniţială : întoarcerea are drept scop căutarea unui răspuns neliniştilor interioare şi, ontogenetic, poetul îşi descoperă înfiorat o ascer.denţă de nebănuită vechime în care eul individual se scufundă pînă la identificare într-un anonimat colectiv : "... am ieşit pe lume din ape - I de departe, de mii de ani cîntînd I pe fluierul de os al ţăranului omorît de muncă" (Acolo şezum...). Filonul său creator aici se află şi versurile prin care sintetizează procesul vjeţii şi al morţii exprmîndu-şi cu nestăpînită mîndrie apartenenţa la genealogia rurală, sînt de mare efect liric : „Pe cînd astfel sîngele meu de ţăran I se va sprijini pe sîngele altora I ce voi spune eu, ce voi putea înţelege, / cînd toţi aceştia, ai noştri I vor urca pînă la frunze şi la fructe I bîniuindu-mi arborele seminţiei ? II Doamne, ce pot eu atunci, decît să cînt ?" (Confluenţele...) Un aer proaspăt de puternică vitalitate bîntuite poemele, voulptatea naturistă şi beţia concreţii hii răzbat de pretutindeni. Rotunda călătorie pe Basca, Aventura laptelui, Elixirul verde, Izvorul ş.a. surprind atitudini de ne-bărauită vechime, Cu gesturi solemne, femeile albesc rufele în spuma rîului, scaldă purceii şi oile în albia de spălat griul şi toarnă laptele in hîrburi pentru şarpele casei, Poetul elogiază laptele, griul, „iarba nevinovată", imposibil de „pîngărit" şi mai cu seamă 109 viaţa însăşi : îndrăgostiţii se caută pătimaş şi cad într-o indicibilă beţie a simţurilor (Amiaza). Poetul reintră în lumea copilăriei ca într-un Eden mirific şi amintirile vîrstei dinţii învie copleşitor. Legende tulburi despre fecioara Gherghiţa, ori „iarba mărgăritarului" prind contururi şi imaginaţia dezvăluie ritualuri crezute uitate, fiindcă prezentul este văzut prin intermediul mitologiei. La izvoarele Styxului, mama plînge şi spală albia pentru grîu, lunile au fost „la început surori zeiţe, I pedepsite să aducă apă nestatornică în amfore I tocmai de la călcîiul lui Hades", iar „în lumea îndepărtată" se aude vu-etul picioarelor de copil in matrice". Peste concreteţea realului se aşează semnele unei lumi fantastice ce izvorăşte din real, lucrurile părî-nd a avea o viaţă misterioasă păstrată din vremuri imemoriale : clopotul bisericii se dă peste cap, „schelălăind cu piciorul rupt", iezii îşi umplu „sinii cămăşji cu spice de lobodă", la vislele lotcilor, „răsucite şi duse fără ştire", dorm „grifonii şi caprele cu iezii" ş.a. Fantasticul realităţii, filtrat prin viziunea populară, favorizează nu odată intensificarea lui prin sugestiile suprarealului. Cel mai adesea, logica a ceea ce numim real într-un poem ce debutează „realist" este părăsită în favoarea unui plan fabulos, a cărui notă esenţială o constituie - paradoxal — realismul notaţiei. Un grifon de piatră, insîngerat, ţipă şi, îmbră-ţişînd „scutul blazonului I latră in tîr-năcoapele ţăranilor, I cu viscolul aripilor le smulse cămăşile II De trei ori s-a rotit grifonul peste rujne, I cu ghia-rele şi bărbia apăra scutul, I s-a oprit sâ se odihnească pe-o ramură I dar (...) un ţăran zvîrli barda şi reteză o creangă, I au sărit pe grifon şi l-au hăcuit, I i-au luat scutul de aramă din braţe..." (Ruinele conacului). între realitate şt mit Dintr-o pornire lăuntrică, Ion Gheorghe se îndrepta cu Zoosophia (1967) spre un inconştient colectiv, spre o masă de motive arhetipale, păstrată în „credinţele" şi „superstiţiile" populare, contribuind implicit la o resurecţie a miturilor autohtone. El a aşezat sub semnul unui "zoo", benefic sau malefic, momente ale istoriei, apelind ia cîteva „surse" : mit, folclor şi o istorie filtrată prin intermediul legendei. Poetul apare ca un Ion Neculce modern, care zice „o samă de cuvinte". Interesat mai puţin de autenticitatea intrinsecă a faptului, el îi sondează semnificaţiile adîncin-du-l în fabulosul folcloric, de unde îl scoate impregnat de o aură mitică. Materia fiecărui poem dezvoltă o idee prin apelarea la unul sau mai multe fapte concrete. S-a spus că Oaia năzdrăvană inculcă ideea de inevitabil şi necesar sacrificiu pe caire secvenţele discontinui ale poemului o evidenţiază. Pornind de la elemente de mitologie poetul trece în folclor, utilizînd mitul mioritic, apoi scufundă în lumina legendei personajul şi faptul istoric real — Mihai Viteazul şi lupta sa pentru realizarea unităţii naţionale — totul subordonat ideii iniţiale : „...lasă, Doamne, nu plinge, I trebuie cineva să sfîrşească I în propriul singe I Ţara pămintească..." Evident, puse în alt context, elementele alcătuitoare primesc valenţe noi. Aşa de pildă, pare deconcertantă aşezarea în poemul Asinul a lui Avram lancu şi Bogdan-Vodă, dar, dacă ne 110 amintim semnificaţia simbolului, perspectiva se schimba, amîndouă personajele fiind văzute in ipostaza comună a î'nainte-mergătorului : unul de conducător de răscoală, altul de întemeietor de ţară. Nu mai puţin edificator este simbolul din Formica. Peregrinările lui Gheorghe Şincai sînt recreate cu un simţ sigur al proporţiilor. Peste martirajul şi gestul apostolic pluteşte glasul tînguitor al doinei de jale şi al vechilor psalmi : „Departe de ţeară I la riul ce cure / plînsem de apa noastră chiară I şi cu trei gure : I Cite-or ti toamne I de cînd am purces I şi ne-am dat pre mina ta, Doamne, I cu mult inţăles ?" De la început, poemele lui Ion Gheorghe au fost pîndite de un risc ce ,jzvora din însăşi eterogenitatea surselor de inspiraţie. Varietatea motivelor nu a putut fi corespunzător omogenizată şi cusăturile expun uneori Privirilor zone amorfe de versificaţie. La acest sentiment de incongruenţă contribuie şi hotărîrea poetului de a renunţa la elementul tragic experimentat în Cariatida. Ca o compensaţie, poetul a încercat să introducă meditaţia asupra destinului uman în genere, privind din perspectiva unificatoare a timpului, spre a realiza o viziune filozofică a istoriei. Tulburătoare rămîne însă poema Joimăriţele, fascinantă frescă a germinaţiei în caire elogiul g.rinelor se împleteşte cu ritmica de descîntec, totul pus sub semnul unui frenetic senzualism simbolizat de „marea zbînţă". Fiecare poem este alcătuit din aglutinarea voit insolită a unor pasaje disparate cu tehnică dadaistă şi su- prarealistă. De altfel, Urmuz, „genial şi mofluz" este menţionat într-un subsol. Totuşi, cu minime excepţii, Ion Gheorghe utilizează uşor stilizat su-prarealismul frecvent întîlnit în jocurile copiilor. Nu în suprarealism trebuie căutată originalitatea poetului, ci în sfera lexicală. Puterea de invenţie verbală, ce aduce numaidecît în minte pe Ion Budai Deleanu, rămîme copleşitoare. Poetuil asociază cuvinte în sintagme surprinzătoare şi le alternează într-o anume măsură. Se realizează astfel o autenticitate spontană, ce determină ochii să întkzie de cîteva ori pe fiecare strofă. Procedeul, fireşte, nu se singularizează. De la Coleridge la A. Michoux, poeţii s-au străduit să facă limba neobişnuită spre a permite cititorului o mai adecvată receptare. Se poate cita din aproape toate poemele, dar exemplar rămîne Formica. Lexicul textelor maramureşene : bu-rătate, blem, oame, viptu ş.a, este altăturat formelor arhaice trecute prin doina de jale, întregul respirînd conştiinţa continuităţii : „..noi, de la Râm, I zicea-i glasu I coborîm - / şi de la Râm am rămasu ; I N-am fugit I pe malu dreptu- I ne-am adăugit şi ne-am apărat cu cbeptu ; I popul după popul I prin faţă-ne cursu- I au trecut cu potopul I şi nu ne-am rupt cursul..." Dacă Zoosophia se menţinea în evul de mijloc românesc, prin Cavalerul trac poetul se apropie de creaţia originală de mituri ce sfîrşesc acolo unde începe istoria. De la Eminescu la Saint John Perse, lirica modernă s-a oprit deseori la timpul mitic al începuturilor. Explicaţia trebuie căutată nu în 111 fascinaţia atemporalului, ci în valenţele demiurgice ale poetului. Poetul recreazâ lumea neîncetat şi farmecul haosului primordial exercită o inimaginabilă seducţie deoarece dă putinţă fanteziei să lucreze nestingherită şi neîngrădită de tipare şi forme. Din generaţia poetică afirmată în ultimul deceniu, Ion Gheorghe rămîne un fascinant creator de cosmogonii şi, prin însăşi această potentă, se cre-ază în jurul său golul întîlnit obişnuit în jurul marilor poeţi. Aspiraţia cosmogonică îl apropie de Nichita Stă-nescu. Dar, dacă autorul Cavalerului trac ne oferă o re-creare, la Nichita Stănescu ne întîmpină o cosmogonie realizată prin lucidă de-creare. Cavalerul trac ne transpune într-o Tracie imemorială, la limita dintre vis şi realitate. Poemul este istoria trecerii prin viaţă şi intrării în legendă a hegemonului Manimazos, personalitate mitică de excepţie în care se desluşesc ecouri din Zamolxe, dar şi din Zarathustra. Din instinct, Ion Gheorghe şi-a dat seama că nu poate face apel în nici un chip la istorie şi atunci a ales singura cale ce făcea posibilă restaurarea unei mitologii autohtone : a adus poemul în zona autohtonă a literaturii populare prin intermediul acelor elemente ce semnificau permanenţele fundamentale ale unui etos specific. Mai întîi, comunicarea dintre om şi natură; apoi, uşor stilizate, trăsăturile fizice şi psihice ale lui Făt-Frumos, repetiţiile specifice basmului, metaforele rezultate din prefacerea materiei folclorice. Se adaugă formulele rituale : invocaţia magică, des-cîntecul ; călătoria, trecerea probelor sînt iarăşi utilizate, poetul apâsînd pe elementul iniţiatic. Motivele specifice baladei : înmormîntarea lui Manimazos aminteşte scena identică din Toma Alimoş - obiceiurile şi datinile pierdute în fumul anilor — la plecarea în lume hegemonul este întîmpinat „cu piine şi sare I pe ştergurâ de cinepă albă" etc. sînt dizolvate într-o ritmică epopeică, ea însăşi localizată într-un decor aproape autohton, înecat în vegetal şi populat de făpturi vag antropomorfice. Destinul lui Manimazos se supune ceremonialului inevitabil. Călătoriei, etapă necesară în verificarea bărbăţiei şi consolidarea înţelepciunii, îi urmează moartea, în sensul superior de primenire, apoi re-încarnarea pe altă treaptă spre a fi, însfîrşit, negată de sublimarea într-o colosală fecun-daţie vegetală. Sensul filozofic este implicit : o entogeneză a avut loc pe un pămînt ce era „o răscruce a popoarelor", o râspîntie „a tuturor graiurilor ce aveau să se vorbească I pe pămîntul poporului său". în această Tracie*) pierdută în substratul autohton al poporului român predomină un pon-erotism tulburător şi suav. Primăvara, o beţie dionisiacă pune stăpînire pe întreaga fire. Natura este saturată de mireasma teiului înflorit, grea ca „auria piclă de miere". Fiinţele şi nefiinţele se caută pătimaş scufundîndu-se într-o totală beatitudine. însoţirea lui Manimazos *) Critica a observat atît fanatismul „depersonalizat prin care creatorul, ignorînd orice convenţie îşi zeifică creatura", cît şi străduinţa poetului de a subsuma pe Manimazos, „purătorul miraculos al virtuţilor gintei", unui „mit-apologie", care ne aminteşte involuntar de thracomania lui Dan Botta, cum o numea Şerban Cioculescu în articolul Un nou fenomen mistic : thracomania. Oricum, unele idei ale poetului Eirfaiii-lor, din eseul Unduire şi moarte, care făceau din Thracia leagănul culturii medlteraniene, au fost — prin dizolvare originală, tipic romantică — dezvoltate liric în poemul Cavalerul trac. Insă, spaţiul nu ne îngăduie să insistăm asupra ior. 112 cu teia, fiica teiului, este scăldată într-un senzualism graţios, pur ca natura însăşi : ,,lş/' deschise cămaşa la piept I işi smulse minecile şi lipi carnea pieptului său şi-a braţelor sale I de lemnul cel tînăr; I işi lipi genunchii şi se-ncolăci I ca şarpele pe după trunchiul I tînăr (...) Muşcă scoarţa neasprită I şi necrestată şi-n-tinsă ca peliţa I fecioarei; I simţi lemnul rece şi binefăcător I şi tresărind ; simţi lemnul I femeiesc, al fetei arbore; I muşcă scoarţa crudă, i se umeziră buzele I de apă mirositoare ; I i se umplu gura I de-un Izvor sorbit". (Arbora). Aţîţate de impulsul germinativ, regnurile trăiesc senzaţia comunicării, senzualismul fiind investit cu atributele ritualului : „...fericită era ţarina săpată de copită I cînd calul îşi făcea rugăciunea I fericită era ţarina cînd simţea genunchii şi picioarele strînse, cînd simţea I căldura pînte-cului; I fericită era ţarina şi ofta de bucurie I cînd de pe pulpele calului/ alunecau cele două pietre negre — / cele două pietre : seminţe, I ca ouăle de gîscă..." (Calul). Vegetaţia în întregime visează însetată regenerarea prin fuziune. Cosmogonia lexical-livrescă din Mai mult ca plinsul (1970) are drept punct de plecare universul mitologico-apocrif al icoanelor pe sticlă, poetul ducind pînă la capăt procesul de laicizare a sacrului începută de pictorul anonim. Una din dominantele stilistice înscriu volumul în descendenţa balcanismului poeziei şi prozei române, evocînd pe Anton Pann şi Miron Radu Paraschi-vescu. Lumea icoanelor pe sticlă işi are drept corespondent în cosmogonia lui 'Ion Gheorghe interferenţa barocă de senzaţii, atitudini şi personaje, rea- lizată prin gesturi, substituţie alternantă şi printr-un limbaj încărcat de arome şi crudităţi, rezultat din cizelarea lexicului popular arhaic cu infuzii argotice. Aliajul este substanţial, cu rezultate estetice independente şi pînă acum, în cîmpul poeziei contemporane, unic. Culorile prea tari, violente, au nevoie de o ingenuitate a privirii şi a spiritului şi de aceea, involuntar sau cu bună ştiinţă. Ion Gheorghe recrează lumea prin ochii puri şi naivi ai lui Henri Rousseau. Nu întîmplător, într-un epitaf, îşi cere smerit iertare pentru îndrăzneală : „O, Dumnezeu iartă I ambiţia mea deşartă, I de a-i face lumea din nou, I ca un ecou ce se ridică din ecou". Oricum, poezia sa este pătrunsă de o tainică ambiguitate şi precizia cu oare recreează desenul, harul cu care însufleţeşte o lume virtuală, lumina diamantină a atmosferei ne pun în faţă o fascinantă personalitate. Iniţial, poetul transcrie neutru imaginile convenţionale, insă ochiul proaspăt oprit asupra lor transcede, su-bordonîndu-le unei noi viziuni asupra lumii, prin care elementele dogmei sint coborîte într-o existenţă familiară şi concretă. Primele două versuri, de exemplu, din Fecioara se menţin într-un spaţiu eteric. Realizîndti-ii portretul fizic, poetul o transformă într-o domniţă ivită din evul mediu românesc şl o aduce în lumea materială, menţinînd-o o clipă în vîrful piramidei sociale. Aproape imediat, unghiul perceptiv se schimbă : „mîriind de căldură ce vine de la doică", pruncul ridică braţele şi capul, „dind cu botul în uger ca un agneţ". Tras „de ă/a mic, de sub tivul de fier" apare alb, „ca petala de trandafir' 113 sinul fecioarei ce descinde definitiv în lumea comună : „Această ţîţă ca o fructă tropicală I se vede bjne-n icoana lui Păcală I Şi-acolo vine el duminica, I îşi şterge gura păcătoasă cu mineca I şi-o sărută de parcă bea apă I cu buzele lui arse de ceapă ; / "înfige apoi luminarea la picioarele preacuratei icoane, I pentru viaţa de flăcău tomnatic umblător pe la vădane". Procedeul este curent utilizat şi în alte poezii. . Reluat în cîteva variante, cuplul originar respiră aceleaşi dulci miresme, jn Eva, Ion Gheorghe a pus inocenţa Zamfirei, chemarea provocatoare a Ra- dei, melancolia senzuală a Vianei : „Pe şoldul ei de oală de vin I părul se despiaptănă in : pe coapsa de ulcior I părul se despleteşte fuior; I pe sinii bărdace I părul ca pleazna biciului se desface; I picioarele, doi trunchi de mesteacăn — I ca albia unui frumos leagăn I apropiaţi, lipiţi, să facă jghiab I din care să bea apă armăsarul arab II Din creştet peste toate cele, cade I părul ca un snop de mlade ; I vărsat ca pletele de lei I pînă dincolo de ţurloaiele ca amforele de ulei...". Poema toată surprinde uimijrea pururea vie în faţa miracolului feminin. SCRIITORI Şl CURENTE alexandru george E. LOVINESCU SI POMPIEIU EEIADE Printre marile ingratitudini ale memorialisticii lui E. Lovinescu se află şi evocarea redusă şi caricaturală a lui Pompiliu Eliade, titularul catedrei de literatură franceză la Universitatea din Bucureşti şi autor a numeroase studii care fac din el un pionier al comparatisticii, al istoriei literare şi al criticii de foileton (Memorii i, p. 60—66). Eliade i-a fost profesor lui Lovinescu, student la filologia clasică, doar un an de zile şi la o materie secundară - unde, după cîte înţelegem din amintirile sale, nici nu era obligat să susţină un examen. Mai generos cu cei care nu i-au fost propriu-zis dascăli (lorga şi Maiorescu fac parte din această categorie), Lovinescu i-a „uitat" pe ceilalţi, în mod foarte semnificativ, şi printre omisiunile asupra cărora va reveni cu regret se află de pildă aceea a titularului catedrei a cărei specialitate o urma Lovinescu : D. Evolceanu. Negreşit, cu toţii ştim că Lovinescu nu i-a iubit pe profesori, şi nici cînd aceştia au fost oameni de mare valoare el nu a vrut să-i recunoască drept maeştri, afir.mînd că nu le datora nimic. De profesorii săi de la Sorbona abia pomeneşte cu cîte un calificativ şi uneori nici cu atît : „elenistul" Alfred Croiset, A. Gazier „moşneag hirsut, sgrunţuros, masiv" „bunul Michaud", Lanson „cu elocinţa sa moderată şi academică", (p. 136) Gabriel Seailles e amintitt doar cu prilejul unei lecţii (p. 80) iar Faguet face obiectul unui lung capitol în care, printre felurite aprecieri, ochiul nemilos al criticului observă natura plebee a maestrului său, oratoria sa lipsită de eleganţă, incapacitatea de a construi o lecţie, pier-zîndu-se după toate ideile care-i veneau în minte, iar în final extraordinara avariţie a omului care te primea „într-un veston cu aparenţă de pijama", după ce făceai anticamera pe nişte fotolii desfundate, a omului care cînd răspundea la o scrisoare se folosea de hîrtia adresantului, sau, din aceeaşi preocupare de a economisi hîrtia, „ducea totdeauna rîndul pînă la urmă, însemnînd trimiterile la început de rînd prin simple paranteze liniare" (Op. cit. p. 135-140). La drept vorbind, Faguet nu a fost atît un profesor al lui Lovinescu, de felul celor care să se impună de la abhorată „catedră", cît un maestru de care acesta s-a apropiat cu mult 115 înainte, prin lectura foiletoanelor sale critice din „Revue bleue" care i-ar fi procurat „cea mai puternică emoţie estetică", influenţîndu-i hotărîtor maniera paginilor de debut, marcate de „un polemism sceptic şi printr-o expresie dialogică nepotrivită temperamentului meu" (p. 135). Nu, hotărît, Lovinescu nu i-a iubit pe profesori şi aceasta s-a dovedit încă o dată cînd pe pragul morţii şi-a adunat ultimele forţe pentru a ne da acea excepţională evocare a lui C. Dimitrescu-laşi, rector al Universităţii din Bucureşti, profesor de pedagogie şi de mai multe alte ştiinţe, una din marile figuri ale vieţii intelectuale de dinainte de primul război mondial, dar mai ales filosof socratic, dublînd o cultură şi o inteligenţă ieşite din comun cu o tendinţă spre „trăire" (pe care un discipol al său avea s-o teoretizeze mai apoi, cu succesul ştiut) şi un gust pentru filosofia făcută în faţa paharului de şampanie, unde verva lui intelectuală se aprindea mai mult decît la cursurile de obligativitate academică. Filosoful făcea un original contrast cu predecesorul său T. Maio-rescu, căruia i-a urmat în multe funcţii, prin urîţenia lui fizică, atenuată de o mare eleganţă vestimentară ostentativă, prin inteligenţa strălucitoare, altfel pusă în valoare decît la predecesorul său, prin stilul lui intelectual, prin scepticismul său uneori cinic. Antologia scriitorilor ocazionali, 1943). In asemenea condiţii, era mai bine pentru cineva sâ scape nevăzut de ochiul lui Lovinescu pentru a nu ajunge să formeze cîndva obiectul unui „portret". Nu e însă cazul lui Pom-piliu Eliade, de care Lovinescu, în ciuda reducţiei legăturilor lor directe, n-a omis sâ pomenescâ. Cu toată stimabila activitate a profesorului de franceză (conferinţe literare la Ateneu şi foiletoane critice la „Independance roumanie"), prestigiul lui fusese compromis in ochii tînărului student de atacurile lui N. Orâşeanu şi N. lorga şi de acţiunea „Sămănătorului" care ar fi nimicit „o carieră literară pornită rău" (Op. cit. p. 63) Criticul exprimă numai rezerve la adresa lui P. Eliade, denunţînd retorica din paginile acestuia, „făcută din artificiu de cugetare şi de dialectică, din spirit excesiv de sistematizare, din tricoto-mii laborioase şi pedante", sau galanteria faţă de femei, prezentă mai ales în foiletoanele lui, în intenţia lăudabilă de altfel de a ademeni societatea franţuzită la literatura română. „Numai în ultimii ani ai vieţii sale, Eliade învăţase să lucreze prob, fără ghirlănzi de efecte stilistice, aşa că volumele asupra istoriei române contemporane constituie un sold real al activităţii sale". Lăsînd la o parte aprecierile generale, ne întrebăm : numai spre sfîrşi-tul vieţii ajunsese Eliade să lucreze „prob", aşa cum afirmă Lovinescu, sau mai bine spus, serios ? Dar Gregoire Alexandrescu et ses maitres irancais, model magistral de studiu al izvoarelor, datează din 1904 (a apărut în „Revue des deux mondes" din 15.XII, deci e conceput mult înainte) iar dacă ar fi să stabilim o dată în activitatea lui Pompiliu Eliade, înainte de critica istoricului Orâşeanu (care se numea, în treacăt fie spus, Ştefan) şi a lui lorga, ce am observa? Nimic hotărîtor, în realitate. Căci scrierile lui Eliade au aceeaşi factură şi în afară de Causeries litteraires (I-III) apărute în 1903, care au făcut obiectul criticii nimicitoare a lui lorga 116 (Socoteală definitivă cu D. Pompiliu Eliade, in „Sâmănătorul" II 1903,' 40, 41, 42 şi III 1904, 43) nu pot fi caracterizate prin cuvintele lui Lovinescu. Causeriile lui Eliade adresate, ca nişte scrisori, unei „doamne", ne-au displăcut şi noua ca formă, dar nu acesta e cazul celorlalte pagini ale profesorului de franceză, despre care Lovinescu afirma ca unic şi statornic elogiu (admis cu jumătate de gură şi de lorga) că reprezenta „exemplul cel mai isbutit al românului francizat, nu numai prin posedarea desăvirşită a limbii dar şi prin asimilarea cel puţin exterioară a însuşirilor rasei : elasticitatea trupului, mobilitatea excesivă a mişcărilor, vioiciunea inteligenţei, volubilitatea elocuţiunii..." (Op. cit. p. 63). Dar nu aceleaşi rezerve le-am menţine şi cît priveşte studiul despre izvoarele poeziilor lui Grigore Alexandrescu, a cursului său Ce este literatura? (1903), a broşurii Filosofia lui La Fontaine (1901) masacrată în „Convorbiri literare" de Şt. Orâşeanu (XXV, 6, 1901, p. 546 ; XXV, 8, 1901, p. 737 şi XXV, 10, 1901, p. 912). Pompiliu Eliade e un om de cultură de merite diverse ce urmează a fi puse în lumină abia după ce s-ar trece peste desconsiderarea lui Lovinescu, care-l elimină din Istoria literaturii române contemporane 1937, motiv pentru care credem că şi Căli-nescu în marea sa istorie s-a crezut îndreptăţit să procedeze la fel, nepomenind integral de lucrările lui nici la bibliografie, necum în cadrul unui capitol. Repetăm : stilul Causeriilor sale este o imposibilitate stilistică pentru epoca noastră, deşi acolo Eliade emite destule opinii interesante ; retorica lor, adresată gustului „doamnelor", parcă totuşi e mai la locul ei în limba lui Voltaire decît în limba lui Creangă sau Editura Aibaiios Trebuie recunoscut fa'tul că pe lîngă lucrările de strictă şi severă specialitate, care-şi pot îngădui anume dificultăţi pentru cititorul obişnuit, ») Editura „Albatros", Bucureşti, 1972. — critica — florin mikăilescu GEORGE IVASCLI: «TITU MAIORESCU»*» prin utilizarea fără explicaţii a unor noţiuni mai speciale de cultură sau printr-un aparat critic mai complicat, există şi e foarte necesar să existe şi un număr de cărţi limpezi şi sistematice, accesibile publicului ce- 128 lui mai larg, interesat de adevărurile statornicite din domeniul îndeajuns de agitat al istoriei noastre literare. Ceea ce se uită nu o dată este că asemenea cărţi nu pot fi scrise de oricine, ci tocmai de spiritele extrem de avizate. Claritatea şi ordonanţa unei materii sînt expresii ale maximei decantări la care nu se ajunge decît din perspectiva unei ireproşabile competenţe. O realizare certă în această ordine de idei o constituie scurta monografie consacrată de George Ivaşcu lui Titu Maiorescu. După ce l-a editat pe Gherea şi a scris despre el, criticul dovedeşte acum o perfectă imparţialitate dînd cezarului ceea ce-i aparţine. Echilibrul imaginii pe care ne-o propune autorul în această ultimă carte a lui este demn de cea mai mare stimă. George Ivaşcu se fereşte în general de ipoteze exagerate sau de interpretări extravagante, preferind terenul solid al faptelor necontroversate, ceea ce împrumută demersului său o incontestabilă autoritate. Cînd se abate totuşi de la această regulă, ca în cazul apropierii unor idei ma-ioresciene de teoria matematicianului american Birkhoff sau de teza operei deschise (pp. 62—63), lucrurile devin desigur discutabile, căci identificarea unor vagi asemănări cu puncte de vedere de mare stringenţă teoretică nu poate transforma nişte cugetări de bun-simţ în mai mult decît sînt. Altfel, putem merge mai departe şi vom aşeza la originile ideii lui Birkhoff dictonul latin : ,,Non multa sed mul-tum I", ceea ce reprezintă, fireşte, o supralicitare interesantă dar fără valoare probatorie. Renunţînd la ambiţii teoretice care să depăşească exi- genţele practice precise ale momentului, Maiorescu este pentru George Ivaşcu, după o mai veche formulă lovinesciană, un „constructor arhitect" (pp. 43 şi 164), ale cărui idei au modelat cultura românească orien-tînd-o spre orizonturile ei moderne. El „are, astfel, vocaţia, am numi-o cetăţenească, a ridicării, in faţa opiniei publice, de aspecte fundamentale pentru momentul respectiv, conform unei intenţii nobile de constructor arhitect al culturii, aşa cum cu două decenii în urmă se afirmase Kogălniceanu sau, înaintea acestuia, Petru Maior şi Samuel M/cu. Fără îndoială, ca şi aceştia, Maiorescu nu este singur sau singurul care iniţiază diferite discuţii in epoca sa, dar este cel mai reprezentativ, unind maturitatea şi pregnanţa formulărilor teoretice cu directa lor răspîndire practică în rîndul marelui public" (p. 43). Spre deosebire de monografia închinată lui Gherea, Ciorge Ivaşcu a-plicâ aici de la încep^ 1 pînă la sfîr-şit modalitatea studiului combinat al vieţii şi operei lui Maiorescu, consecinţă probabil şi a sudurii foarte puternice dintre aceste două aspecte ale personalităţii marelui critic. In ciuda acestui fapt, nu ştim dacă soluţia este totuşi cea mai fericită căci am fi preferat mai curînd, tocmai în beneficiul limpezimii, o separare d;. sfere şi ca atare o discuţie a ideilor maioresciene în ele însele, confrun-tîndu-le desigur in primul rînd cu condiţiile vremii lor, dar şi cu acelea de mai tîrziu. Sîntem şi noi de părere că dincolo de magnetismul real al personalităţii criticului, de exemplul niciodată atins de atunci încoace al autorităţii sale, forţa lui, temelia duratei 129 sale în cultura română, eficienţa influenţei sale binefecâtoare trebuie căutate în îndreptăţirea ideilor lui şi în vigoarea şi acurateţea expresiei lor. Un Maiorescu studiat dincolo de circumstanţele epocii sale nu e cu putinţă şi nici de dorit, dar dacă el reprezintă cu adevărat ceva — şi istoria ne-a dovedit aceasta — atunci trebuie văzut şi discutat şi în substanţa permanenţei sale care rămîne, pe deasupra oricăror incidente biografice, opera, dar opera în înţeles complet, cuprinzînd adică nu numai scrierile, dar şi acţiunea practică generală. De fapt George Ivaşcu a avut în vedere împrejurarea încît expunerea vieţii criticului nu se rătăceşte niciodată în amănunte neesenţiale, cău-tînd să rămînă constant numai cadrul desfăşurării marelui spectacol al personalităţii maioresciene. Spaţiul res-trins al cărţii îl obligă pe autor la o selecţie riguroasă a datelor, problemelor şi comentariilor, operaţie întreprinsă după opinia noastră cu cel mai deplin succes. George Ivaşcu ştie totdeauna ce anume să lase de o parte şi ce citat să dea, iar tot ce spune este esenţial. Dacă se poate regreta ceva (drept o absenţă dăunătoare din economia lucrării) este trecerea peste „Beţia de cuvinte", menţionată fără nici un adaus şi, în legătură cu aceasta, ignorarea din ansamblul portretului lui Maiorescu a calităţilor lui de polemist şi, mai în genere, de artist al stilului nostru critic, a cărui contribuţie la dezvoltarea instrumentului de expresie e — cum a arătat de altfel Tudor Vianu -revoluţionară ca şi aceea a lui Emi-nescu. Completarea cărţii cu consideraţiile ce le impun asemenea aspecte, prin cîteva pagini la fel de sobre ca şi celelalte, nu va putea decît să desăvîrşească întreprinderea lui George Ivaşcu. Exprimîndu-ne în general adeziunea la ideile fundamentale ale monografiei şi constatînd cu satisfacţie faptul pozitiv al rectificării multora dintre prejudecăţile dogmatice cu privire la Maiorescu, nu vrem să scăpăm prilejul de a ne opri asupra unor detalii de interpretare, importante totuşi, în-trucît ni se pare că, în prelungirea unei mai vechi mentalităţi, lui Maiorescu nu i se aduc întotdeauna adevăratele reproşuri necesare şi nu i se evidenţiază perfect coerent meritele reale. Se ajunge uneori pînă acolo încît o atitudine declarată falsă în plan teoretic e considerată salutară în plan practic (vezi de ex. p. 65). în această situaţie se află mai cu seamă principala idee a lui Maiorescu, ideea disocierii esteticului de alte valori. Se spune de pildă aşa : e drept, criticul a eliminat din artă partioticul şi politicul, ceea ce reprezintă o eroare flagrantă, dar în condiţiile unei atmosfere patriotarde şi politicianiste acţiunea sa a avut efectele cele mai binefăcătoare. Incongruenţa nu numai formală dar şi dialectică a unei asemenea situaţii nu poate scăpa nimănui. Ca o dovadă a greşelii criticului se invocă de obicei presupusa lui inconsecvenţă care s-ar trăda în 1906, cînd, scriind despre Goga, el s-ar arăta concesiv şi şi-ar rectifica în mod sensibil poziţia teoretică de pînă atunci. Pentru cine citeşte însă cu atenţie studiul de la 1867 „Despre poezia română", devenit apoi „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867" nu este chiar atît de greu sâ observe că lucrurile nu stau cîtuşi de puţin aşa. Căci ce scrie 130 Maiorescu la începutul carierei sale ? „Prin ■ urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria, disperarea, minia etc. sint obiecte poetice ; învăţătura, preceptele morale, politica etc, sînt obiecte ale ştiinţei, şi niciodată ale artelor ; singurul rol ce-l pot juca ele în reprezentarea frumosului este de a servi de prilej pentru exprimarea sim-ţâmîntului şi pasiunii, tema eternă a frumoaselor arte". Nu rezultă de aici nicidecum că sentimentele morale sau pasiunile politice nu au ce căuta în artă, ba tocmai dimpotrivă. Altundeva criticul vorbeşte de patriotismul ad hoc respingîndu-l, dar nicăieri de patriotismul sincer şi adînc ca element incompatibil cu condiţia estetică a operei de artă. Ce altceva declară Maiorescu după aproape patru decenii ? Că „patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţă-mînt adevărat şi adine, şi întrucit este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie". Unde este inconsecvenţa cînd criticul ţine chiar să repete avertismentul : „Ce e drept, patriotismul, ca element de acţiune politică, nu este materie de artă, oricite abateri s-au comis şi se mai comit în contra unei regule aşa de simple" ? Nu numai că nu putem vorbi de cea mai mică imcompatibilitate de poziţii, dar, dimpotrivă, statornicia criticului rămîne în această privinţă impresionantă prin fermitatea şi luciditatea ce îi stau la bază. Maiorescu respinge patriotismul ca obiect de speculaţie politicianistă, el repudiază în fond naţionalismul sforăitor şi e foarte departe de cea mai mică duşmănie faţă de un sentiment pe care el însuşi îl avea în cel mai înalt grad. Undeva greşeşte totuşi Maiorescu, şi ni se pare că acest lucru n-a fost întotdeauna explicit indicat şi comentat, ceea ce e cu atît mai important cu cît în această chestiune Gherea s-a dovedit în adevăr superior, beneficiind de luminile teoriei marxiste cu privire la determinismul creaţiei spirituale. Să se observe astfel că ideologul „Junimii" consideră poezia lui Goga „în afară de orice tendinţă politică", lucru evident imposibil de acceptat. Numai că ceea ce înţelege el prin tendinţă este exact acelaşi lucru cu ceea ce definea Gherea prin teză. Miopia teoretică a lui Maiorescu vine tocmai din a nu fi înţeles şi primit diferenţierea pe care i-o propunea adversarul său. Chiar mai tîrziu, cînd disputa va reveni în generaţia discipolilor lor, Lovinescu va rămîne şi el neînţelegător faţă de explicaţiile lui Ibrăileanu. Ştim bine astăzi că tendinţa sau atitudinea operei de artă este o realitate obiectivă decurgînd din statutul social şi politic al creatorului său, care nu poate fi liber de determinismul general decît cunoscîndu-l şi modelîndu-l în deplină armonie cu sensurile sale. Adept al unei concepţii istorice idealiste şi profund convins de teoria schopenhaueriană a geniului, Maiorescu n-a acceptat şi nu putea accepta asemenea concluzii. Precizarea acestei limite ideologice fireşti este esenţială în discuţia noastră, dar de aici şi pînă la afirmarea unei incertitudini în chiar interiorul teoriei maioresciene e un hiat cu totul neingăduit. Fără îndoială, prejudecăţile îşi fac loc şi din pricina unei terminologii confuze sau în orice caz inadecvate. Cînd ştim, de exemplu, ce funcţie socială importantă are arta, ne vine 131 greu sâ primim de la Maiorescu şi de la oricine altul teza gratuităţii estetice. Numai că această gratuitate nu se referă la orice funcţie o artei, devreme ce chiar Maiorescu recunoaşte pe urmele lui Schopenhauer moralitatea intrinsecă a frumosului, ci numai la funcţiile ei politice în înţelesul cel mai precis pragmatic. Or, pusă astfel, problema e corectă şi nu există gînditor marxist de marcă, în frunte cu Georg Lukăcs, care să fi afirmat altceva. George Ivaşcu însuşi subliniază cu exactitate la un moment dat : „definirea artei ca ,,une noble inutilite", cu cuvintele d-nei de Stael, sau „produs de lux al vieţii intelectuale", situa domeniul artei în sfera ei adevărată : conştiinţa, ne-gînd energic teoriile vulgarizatoare uti-litariste din epocă" (p. 66). în asemenea condiţii, nu e greu de admis că intuiţiile lui Maiorescu, care dezvoltă de fapt anumite idei raţionale din estetica marilor filosofi idealişti germani, s-au dovedit a fi întemeiate, contribuind la aşezarea criticii noastre literare pe adevăratele ei temelii teoretice şi practice. Coro- şi sorinii oriile borînd principiul maiorescian al disocierii esteticului cu perspectiva de-terministă, sociologică şi istorică, inaugurată de Gherea, critica noastră de azi îşi revendică în marii ei înaintaşi reperele fundamentale. Actualizîndu-le opera într-o viziune emancipată de vechile şi dăunătoarele resentimente dogmatice, George Ivaşcu săvîrşeşte un act de mare necesitate culturală, propunîndu-ne o imagine exactă a tradiţiilor celor mai glorioase ale criticii româneşti. Luminat din toate unghiurile şi raportat în spirit dialectic la epoca lui, Titu Maiorescu îşi reocupă sau, mai exact, îşi ocupă pentru prima oară locul său de merit în faţa cititorilor lui actuali. Căci, dacă eseul lui N. Manolescu se adresa prin ipotezele lui îndrăzneţe, deşi discutabile, mai ales criticilor şi oamenilor de specialitate, cartea lui George Ivaşcu se îndreaptă cu fericită intenţie spre marele public şi nu e îndoială că elevii, studenţii, profesorii şi nenumăraţii iubitori ai literaturii în genere vor găsi in ea o călăuză de toată încrederea. pompiliu mareea Acţiunea de restituire în conştiinţa noastră publică de azi a personalităţii şi operei lui Titu Maiorescu va * Editura „Minerva", 1973. "CONVORBIRI LITERARE» SI SPIRITUL CRITIC* 132 trebui odată cercetată. Cu siguranţă că atunci cartea lui Pompiliu Mareea işi va evidenţia mai bine caracterul ei de excepţie, căci ne aflăm, după părerea noastră, în faţa celui mai inalt punct al unui proces de maturizare ideologică şi culturală începută cu vreo zece ani în urmă şi ajuns acum la termenul finalităţii sale. Nu vrem să dăm impresia că ultimul exeget al iui Maiorescu şi al „Convorbirilor literare" se aşează în afara posibilităţii oricăror obiecţii şi controverse şi sîntem convinşi că lauda egală şi incoloră, imposibilă de altfel din principiu, nu foloseşte în ultimă instanţă nimănui. Cine scrie lucrări perfecte nu mai are nevoie de critică şi nici de dialog. Scriem cărţi pentru a ne confrunta cu alţii şi foarte adesea pentru a le zmulge aprobarea împotriva lor. O carte care nu afirmă nimic trece pe lingă noi indiferentă, o carte luptătoare ne invită la replică şi autorul ei trebuie să se aştepte şi la adeziune şi la ostilitate fiindcă acestea sînt condiţiile luptei. Meritul cel mare al studiului întreprins de Pompiliu Mareea vine din încercarea sa de a restabili, cu texte şi cu argumente, o seamă de adevăruri uitate sau, mai rău, răstălmăcite. Cercetarea sa nu modifică fireşte imaginea de ansamblu a personalităţii criticului, cum s-a încercat la noi şi cum încearcă mulţi s-o facă din superstiţia bolnăvicioasă a originalităţii cu orice preţ şi a aşa zisei invenţii critice. Ce sens ar avea, în împrejurări ca acestea, cînd analizezi şi interpretezi opera unui critic, ceea ce — nota bene I - înseamnă altceva decît opera unui scriitor, polivalentă prin natura ei simbolică, să cauţi neapărat să înlături vechile judecăţi atestate nu numai de critica anterioară, dar şi de o întreagă istorie a culturii ? Evident că poţi dezvălui întotdeauna laturi noi ale personalităţii unui creator, fie el şi critic nu numai scriitor, cum a făcut de altfel Lovinescu însuşi cu Maiorescu, dar lucrul a fost posibil nu din considerente de invenţie critică, ci din considerente de adevăr istoric şi psihologic, pentru că apăruseră „însemnările zilnice" şi ele trebuiau interpretate. Dincolo de caracterul ei speculativ deficitar, nici „Contradicţia lui Maiorescu" de N. Manolescu nu e lipsită de constatări revelatoare asupra vieţii interioare a criticului în prelungirea demersului lovinescian. Dar toate acestea sînt legitime, cită vreme pornesc de la date reale. Altfel însă judecăţile fundamentale nu se pot schimba de dragul noutăţii facile şi superficiale, ele trebuie numai demonstrate, făcute să redevină convingătoare nu numai din perspectiva istoriei, dar şi a timpului nostru. Este, credem, exact ceea ce şi-a propus Pompiliu Mareea în cartea sa care, deşi e consacrată în special revistei junimiste, acordă spaţiul cel mai generos lui Titu Maiorescu, lucru absolut natural, inevitabil, căci criticul a acoperit cu personalitatea lui întreaga grupare junimistă. Faptul e cu atît mai remarcabil cu cît membrii ei nu erau oameni oarecare şi mulţi, dintre care P. P. Carp, de pildă, s-au ilustrat cu strălucire în alte domenii. Dar Junimea şi Convorbirile literare, care, cel puţin cea din urmă, datorează atîta unui lacob Negruzzi sau altora rămîn pentru eternitate legate de numele lui Titu Maiorescu. Enigma pe care o implică o astfel de splendidă autoritate a preocupat pe mulţi, pe Lovinescu mai cu seamă, 133 şi-l preocupă bineînţeles şi pe Pompiliu Mareea. El constată mai întîi împrejurarea aparent derutantă a „lipsei de originalitate", teoretică cel puţin, a lui Maiorescu, nu numai în planul european al circulaţiei ideilor, dar şi în acela strict naţional. Monografia sa exemplifică pe larg prezenţa anterioară a tezelor junimiste la foarte mulţi dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai generaţiei din prima jumătate a veacului trecut şi chiar de mai tîrziu, ca în cazul lui Radu Ionescu, precursorul imediat al lui Maiorescu. Pompiliu Mareea explică situaţia prin forţa personalităţii criticului (v. p. 18), ceea ce însă nu u-)i îmbietor cu ochiul, aproape complice. — O iubesc, spuse bărbatul. — in sfîrşit, mărturiseşti ! strigă preotul. ★ Continuă, cu ochii în ochii muribundului, izbindu-l cu suflarea cuvintelor : — Aşa că ai dorit-o pe femeia asta, carnea femeii, şi ai săvirşit lin gind, timp de multă vreme, hai, da, itimp de multă vreme, păcatul ?... la spune, aînd călătoreaţi împreună cum vă aranjaţi la hoteluri pentru camere, pentru paturi ? Zici că te-a îngrijit. Ce-avea de făcut ? Cele cîteva întrebări prin care omul sfînt înceracă să pătrundă în 'nenorocirea celui căzut acolo II lîndepăirtou ca nişte insulte. Chipurile Iar se priveaiu aoum, pîndindu-se, şi vedeam cresaînd (neînţelegerea în oaire fiecare se afunda. Muribundul se închisese, devenise aspru şi neîncrezător in faţa străinului ou chip grosolain, în gura căruia cuvintele Dumnezeu şi adevăr căpătau înfăţişări de un comic nespus, şi care voia ca celălalt să-şi deschidă inima. Făcu totuşi iun ©fort : — Dacă am păcătuit ou gînldul, pentru a vorbi ca dumneata, zise, aista dovedeşte că .n-aim păcătuit, îi de ce rn-aş căi pentru ce a fost pur şi simplu suferiinţă ? — Oh ! fără teorii ! Nu ine aflăm aici pentru aşa ceva. Iţi spun eu, auzi, eu, că greşeala săvirşită au gîndul e săv-îrşită 143 cu intenţie şi că e, prin urmare, o greşeală 'adevărată, pe oare se cuvine să o mărturiseşti şi de care se cuvine să fi iertat. Povesteşte-mi în ce împrejurări te-a îndemnat dorinţa la gândul păcătos ; şi spune-mi de cîte ori s-a petrecut asta. Dă-rni amănunte. — Dar m-am împotrivit, gemu -nenorocitul, e tot ce am de spus. — Nu-i destul ! Pata asta - cred că eşti încredinţat acum de potriveala cuvîntuiui — pata trebuie -spălată de adevăr. — Fie ! zise muribundul, învins. Mărturisesc că am săvîrşit păcatul şi mă căiesc. — Asta nu-i o spovedanie şi nu-mi ajunge, i-o întoarse preotul. în ce împrejurări anume te-'ai lăsat în voia duhului rău cu privire Ja persoana în chestiune ? Bărbatul fu zguduit de un acces de revoltă. Se ridică pe jumătate, se rezemă în coate privi.ndu-1 pe străinul care-i îna-poie şi el privirea, ochi în ochi. — De ce am în mine duhul cel rău ? întrebă el. ★ — Toţi oamenii îl au în ei. — Atunci, înseamnă că Dumnezeu li i-a dat, de vreme ce Dumnezeu ii-a făcut. — Ah ! eşti dintre cei ce discută ! Mă rog. Am să-ţi răspund : Omul are în acelaşi timp duhul 'binelui şi duhul râului, adică putinţa de a face una sau alta. Dacă cedează răului, e blestemat ; dacă-J învinge, e răsplătit. Trebuie să merite să fie mîntuit, fuptînd din toate puterile. — Ce puterii ? — Virtutea, credinţa... — Şi dacă nu are destulă virtute şi credinţă, e -oare vina lui ? — Da, pentru că atunci are în suflet prea multă nedreptate şi orbire. Celălalt repetă : — Cine î-a pus în suflet doza de virtute şi doza de nedreptate ? — Domnul i-a dat virtutea şi i-a lăsat şi putinţa de a făptui răul ; dar i-a dat totodată liberul arbitru, îngăduindu-i să aleagă, după plac, binele şi râul. — Dar dacă ore mai multe instincte rele decît bune şi dacă sînt mai puternice, cum s-ar putea întoarce de partea binelui ? 144 — Datorită liberului arbitru, zise preotul. — Liberul arbitru nu -fi deoît un instinct bun şi dacă... — Onrul ar >fi bun dacă ar dori, asta-ii ! Oricum, n-am mai termina niciodată dacă am discuta indiscutabilul. Tot ce se poate spune e că lucrurile ar merge altminteri dacă Luci-fer in-ar fi fost blestemat şi dacă ceil dintâi om n-ar fi căzut în păcat. — Nu-i drept, zise bolnavul, reînsufleţit de -luptă şi or-miînd desigur să se prăbuşească din «ou, să purtăm vina lui Lucitor şi Interesul faţă de debuturile lirice pare a se fi reanimat în ultima vreme. Se discută mai mult despre primele volume ale poeţilor, se aud reluări, mai directe sau mai piezişe, ale diverselor probleme legate nu numai de selecţia valorică, ci şi de strategia difuzării acestor volume. Fără a putea urmări toate ecourile, la zi, ale diferitelor păreri emise (cu atît mai mult cu cît e foarte posibil ca pînă la apariţia acestor rînduri discuţiile să se îmbogăţească), notăm cu satisfacţie, ca pe o uşă fericit deschisă, creşterea însăşi a interesului faţă de debuturile editoriale în poezie şi, mai ales, diversitatea intervenţiilor ce contribuie la resuscitarea acestui interes. Astfel, am avut prilejul să ascultăm la radio, în cadrul unei mi-crorubrici consacrate debuturilor poetice, comentariile limpezi şi stringente, izvorîte dintr-un spirit cu evidente virtuţii aplicative, ale Luciei Chirilă, iar mai apoi consideraţiile criticului Mircea lorgulescu, aerate de o elegantă emfază teoretizantă, dar nu lipsite, în general, de adresa. Că problema a depăşit aria cercurilor şi publicaţiilor strict literare o dovedeşte apariţia, acum cîteva luni, în cotidianul România liberă a unei foarte scurte serii de interviuri. în cadrul acestei „anchete", după intervenţiile (sobre şi animate de discreţia unui ferm simţ de răspundere) ale unui eminent director de editură şi ale conducătoarei •) loan Patriciu : Soră seară ; Ion Regman : Carusel intim. unei mari librării bucureştene, o proaspătă debutantă şi-a scuturat, pe patru coloane, cu un sîrg pestriţ şi o locvacitate facilă, părerile sentenţioase, decapitînrj în fugă şi un critic ce îndrăznise să-şi declare în scris oare-cari rezerve faţă de respectabila operă a tinerei poete. Ceea ce nu oglindeşte, la urma urmei, decît larga diversificare a vocilor ce se aud în rediscutarea, pe coordonatele anului 1973, a problemei debuturilor lirice. Pe fondul dezbaterii polimorfe a acestei probleme a apărut însă şi o iniţiativă concretă, pe care o socotim de o covîrşitoare importanţă şi o investim de pe acum cu virtuţi de eveniment. Editura „Eminescu" a ho-tărît să selecteze volumele de debut, inclusiv pe cele de versuri, printr-un concus dotat cu premii. Se reia astfel o veche şi rodnică tradiţie, o metodă editorială care şi-a demonstrat cîndva eficacitatea ; să nu uităm că „premiile scriitorilor tineri" ale Editurii Fundaţiilor au încununat primele cărţi ale lui Eugen Jebeleanu, Emil Botta, Simion Stolnicu, Constant To-negaru şi Mihail Crama, iar unica serie de premii pentru poezie ale Editurii Forum (1946), fără să fi cuprins numai debuturi, a prilejuit apariţia unor volume de Ion Caraion, Victor Torynopol, Ion Frunzetti şi Margareta Dorian. Desigur că iniţiativa editurii „Eminescu" .survine în cadrul unor condiţii fundamentale deosebite de situaţia ce exista în perioada vechilor premii. In trecut, debutul edito- 161 rial, mai ales de poezie, era extrem de dificil, majoritatea editorilor refuzînd tipărirea versurilor în general şi cu atît mai mult riscul lansării unor poeţi necunoscuţi. Astăzi, dimpotrivă, se publică o cantitate imensă de poezie, la numai cîteva zile apare o carte de versuri, numărul debuturilor a crescut considerabil în ultimii ani, astfel că, pe bună dreptate, se poate spune că parcurgem o etapă de veritabilă inflaţie poetică. Desigur că a tipări mult înseamnă a favoriza indirect apariţia valorilor excepţionale ; din acest punct de vedere, nu avem a ne teme de cantitate atîta vreme cît calitatea nu coboară sub un anumit nivel, in aşteptarea poetului de excepţie, putem admite apariţia unui număr (teoretic infinit) de cărţi bune sau măcar acceptabile, mai ales dacă includ semnele unor evoluţii promiţătoare. Pericolul inflaţiei poetice nu provine din cantitatea în sine a poeziei puse în circulaţie, ci din faptul că o bună parte din această producţie coboară cantitativ sub limitele admisibile. Fenomenul „devalorizării" poeziei nu se explică prin deruta cititorului în faţa unui flux editorial masiv, ci este generat de împrejurarea că, în ultimii cîţiva ani, se publică, pe lîngă cărţi de versuri insuficient închegate (ceea ce nu e un păcat !) destule volume din care poezia lipseşte cu evidenţă şi desăvârşire. Ne permitem a crede că semnificaţiile iniţiativei Editurii „Eminescu" includ şi sensul unui act reflex de apărare împotriva inflaţiei poetice şi sperăm că întîiul concurs ce se desfăşoară în acest an, păstrînd rigorile ce şi le-a propus, va da cele mai sugestive roade. Volumul „Soră seară" de loan Patriciu (Ed. Cartea Românească, 1972, 140 pag.) reprezintă un adevărat simptom al inflaţiei şi devalorizării lirice despre care vorbeam mai sus. Alcătuite din clişee pseudopoetice periferice, majoritatea textelor nu depăşesc nivelul versificaţiilor, de obicei penibile, confecţionate pentru uzul muzicii uşoare. Nu lipsesc „stelele-sîni" şi „buzele-fragi", „praful de stele" şi -varianta — „pulbere de stele", „visul luminii", „frînturile de cîntec", „stropul de soare", ba, chiar un „trup de spirit". Ce fior liric pot susţine astăzi asemenea metafore ? Naufragiat în valurile siropoase ale unui sentimentalism contrafăcut, autorul întinde uneori mîna către colacul de salvare al unor altfel de clişee, care i se par, desigur, a fi „moderne". Se încearcă astfel modalitatea disimulării lirismului sub acolade voit prozaice, se apasă pe clapele ironiei sentimentale, se caută contraste, dar rezultatele sînt, din păcate, cel mult nesemnificative : Mugurii I n-au şapte ani de-acasă, I nu-n-vată allabetul, I nu merg la biserică, I nu fac opţiuni pentru buzele iederii-fată I şi nu cred in povestea rostită de lacrima fructului — a lui ochi (sic !) clipă verde ce nu s-a copt niciodată". Disponibilitatea tematică a lui loan Patriciu e grăitoare pentru uşurătatea industriei sale grafice : între pastel şi serenadă, între meditaţia asupra destinului individual şi cosmic, sînt prezente reluările unor sprinteneli folclorice şi nu lipseşte nici evocarea dacică ; dar toate temele sînt fie strivite de contorsiuni artificioase, fie dizolvate în ritmul dubios al unor cronici rimate. lată un fragment, ceva mai lung (pentru ca obiecţiile noastre să nu fie socotite drept speculaţii ale unor hia-tusuri întîmplătoare) din poezia „Po-ker" : „Cînd am avuf ful de decari, I nu ştiam c-o să-ntilnesc care de valeţi I şi mă ţineam mindru : I casa mă privea cu ferestrele deschise I şi-mi zimbea cu balcoanele. I Cînd am avut patru popi, I am cununat vîntul cu vechea lui dragoste — depărtarea. I Minunile ţin trei zile, I dar eu n-am fost naş I decît o secundă — I dădusem peste care de aşi... I De-atunci joc în cacialma, I sperînd că cineva I va da peste mină soartei, I în timp ce aruncă zarurile pentru mine, I în-torcîndu-mi norocul. I Totul e să prelungesc jocul, I deşi tu, Doamne, I partener ce spui că pe toţi ne-ai iubit, I ai sub minecă I (pentru orice 162 eventualitate) I o chintă roială - I pentru sfîrşit". Menţionînd că transcrierea noastră a respectat intru totul textul tipărit, încheiem cu precizarea că volumul are 1,94 coli editoriale, 8,75 coli de tipar şi a consumat hîrtie offset A. * * * întrucîtva mai aproape de poezie; dar despărţit totuşi de ea prin multe şi grele obstacole, se arată a fi Ion Regman cu volumul „Carusel intim" (Ed. Eminescu, 1972, 116 pag.). Ambiţia majoră a autorului pare a fi aceea de a scrie o poezie a relatării directe, cu folosirea aproape nudă a unor fapte (în aparenţă) diverse, cu adoptarea sarcasmului ironie şi autoironie, cu arborarea unei detaşări sentimentale ascilînd între plictiseală şi cinism. Aceste încercări de a aborda lirismul prin ceea ce, cu un termen reactualizat, s-ar putea numi antipoezie, reamintesc, uneori cu stridenţă, anumite zone din opera lui Ion Ca-raion, ironia şi falsa gravitate din primele volume ale lui Geo Dumitrescu, exploatarea lirică a banalului pe care o practica Constant Tonegaru, unele accente acide din Ben Corlaciu — şi enumerarea ar putea continua. Autorul nostru reia sau împrumută procedee folosite de alţii, uitînd sau nedîn-du-şi seama că ele nu devin eficiente decît dacă sînt dozate adecvat şi dacă aplicarea lor se face pe o substanţă lirică proprie. Din păcate, cele două condiţii lipsesc din travaliul lui Ion Regman. Banalul, tonul alb, cuvîntul sec, fluxul de clişee verbale nu pot fucţiona organic în structura unui poem decît dacă sînt contrabalansate de puternice sugestii contrarii, ceea ce nu e foarte uşor de realizat. Pe alocuri, Ion Regman pare a-şi da seama de aceste necesităţi (ca în părţile finale din Dumineca, Feţele timpului sau Punctul mort), dar forţa sugestivă a versurilor sale şi iscusinţa sa de a folosi contrapunctul sînt prea anemice pentru a putea salva ceva. !n felul acesta, totul curge la aproximativ acest nivel : „Eu eram chemat I să semnez procese verbale I de recepţie a materiei prime I in calitate de organ neutru, I un iei de casap set I temut de furnizori I in special pentru ştampila care conferea semnăturii mele I investirea legală I fără de care adevărul scriptic I nu poate circula in litigii (...) Fragmentul citat din poemul Dispecera blondă, dificil de reprodus în întregime datorită lungimii sale. De altfel, un alt factor care minează apropierea lui Ion Regman de poezie este apetenţa sa pentru discursul despletit, pentru ceea ce a fost denumit poemul-fluviu. Această formulă lirică îşi are însă anumite legi de construcţie, pe care autorul nostru le ignoră de cele mai multe ori sau le aplică inconsecvent. Rezultă conglomerate lexicale amorfe din punct de vedere liric, cu tot efortul de a fi coloratcît mai şocant. Personal, sîntem pentru continua îmbogăţire a limbajului poetic, dar nu putem ocoli observaţia că aglomerarea arbitrară a unor termeni mai mult sau mai puţin insoliţi în aria poeziei („Tubul catodic al aortei", „furturi de ADN-uri cerebrale", „ultimul bromoval al iritaţiei cotidiene", „adaptări morfo-funcţionale selective" etc.) duce la efecte nedorite. Şi mai grave devin lucrurile cînd dorinţa de a şoca a autorului îi împinge peniţa într-o vulgaritate (nu numai literar) insuportabilă : „Nici nu ştii ce-am făcut dup-aceea, I ce ins grozav eram la Parcul Trandafirilor I cînd ospătarii luau în faţa mea I poziţiile cele mai economice, I vitejindu-se care mai de care I în jurul chinului meu I — ca nişte mamoşi la ora de consultaţie - / în timp ce eu, ignorîndu-i, o priveam pe doamna dizeuză I ca pe fite-cine I şi-o sfidam cu gesturile I cele mai obişnuite I scobindu-mă liniştit între dinţi, I neluînd seama la vecinii mei I care-şi clămpăneau dumicaţii J în ritmul săltat al muzicii". La cortegiul de carenţe al acestui volum nu ar putea fi invocate, ca slabe circumstanţe atenuante, decît puţine secvenţe de cîteva versuri şi, poate numai o poezie întreagă (Uliţa), ceea ce este cu totul insuficient pentru motivarea unui debut. 163 NOTE DE LECTURA Artur Gorovei ■■ „Cimiliturile Românilor" *) O lectură de zile mari prilejuită clin nou de cartea de folclor : Artur Gorovei „Cimiliturile Românilor" — ediţie îngrijită de Iordan Datcu, remarcabilă prin ţinuta ştiinţifică (cuvînt înainte, note, traduceri etc). Deschizi cartea la întîmplare şi intri în plin bîlci al vorbei vii, al vorbei în dodii, exagerate, miezoase, isteţe ; al cuvjntului care se joacă de-a v-aţi ascunselea cu înţelesul ; lumea lui Anton Pann „fiul Pepelei" şi a tuturor creatorilor populari - povestea vorbii româneşti la care ne întoarcem, har acestor editări, reeditări de folclor. Cimilituri — lapidare uneori pînă la ermetism, de o inventivitate neistovită, jocul inteligenţei întrecîndu-se pe sine ; de unde impresia de spectacol — şezătorile, mulţimile, mulţii au şlefuit cuvîntul pînă l-au făcut lunecos, scîn-teietor, imprevizibil. Zice unul : „Cimilicâ/Mititico/Nici de vodă nu-i e frică". Şi altul : „Uite-o... nu e !" Şi intră in în joc al treilea : „A venit nu-ş ce / Ş-a luat nu-ş' ce / Şi m-aş duce, / Şi n-am după ce". Exemplele alese de A. Gorovei din limbile franceză, spaniolă, catalană, italiană, germană etc. - tot acest material comparativ — nu fac, de fapt, decît să reliefeze bogăţia folclorului nostru, pitorescul, 'invenţia verbală, humorul. Creatorul cimiliturii româneşti *) Editura „Eminescu", 1972 porneşte adesea de la izvorul comun, de la aceleaşi rădăcini seculare ale experienţei omeneşti, de la -aceleaşi învăţăminte, memorate, rememorate — dar cită fantezie, cîte variante îmbogăţind nuanţele ; încît „incorectitudinea" voită, îndepărtarea de obiectul ghicitorii nu mai ore nici o importanţă : cimilitura devine poezie în sine, după cum poezia este de atîtea ori, cimilitură. „Mă luai pe ist cornişor de casă ; / intîlnirii patru lari călări./ - Bună ziua, patru lari călări./ - Mulţumim dumi-tale, ciotcă, botcâ,/ Adevărat măciucă" (Cîntarul). „Mă întîlnii c-o haia/ Scosei o haia /Să dau în haia/ Haia intră în haia/ Şi eu rămăsei cu haia" (Şopîrla). „Mă dusei la pădure/Şi găsii un cuib bechi ;/Luai una, luai două,/Ca ochi bechi să se mai ouă,/Dar ochi bechi nu se mai ouă" (Tufa cu nuiele) Cimilitura ia de la proverb înţelepciunea, expresia abstractă, iar de la jocurile de copii, inventivitatea, poezia zicerii, pînă la incantaţie şi gratuit. Pornind de la cartea lui Artur Gorovei, elogiind-o, Ovidiu Papadima vorbeşte pe drept cuvînt, despre „poetica ghicitorii". Oricum, lectura îţi lasă sentimentul intîlnirii cu poezia, cu acele izvoare vii, imprevizibile de limbă românească la care poate merge cu mare folos poezia modernă. florenţa albu 164 Ştefan Luca : „Cheia de fa" *) Un roman-parabolâ, un roman-an-chetă, un roman al zilelor noastre. Ideea subordonării epicului unui preaviz simbolic este servită încă din titlu. Muzica tradiţională, tonală, reţine trei chei ; dintre acestea autorul recurge la ultima şi-o investeşte cu o semnificaţie particulară, deconspi-rată explicit : „cheia de fa e cea joasă, ultima, de profunzime, de murmur difuz, din care se va alege, se va închega melodia împinsă in sus de braţele cheii de sol". Deci, de aici, se poate deduce (autorul preferă să explice), că epicul rezidă într-o suită de „itinerare brodate pe cheia de fa". Ambiguitatea funciară a operei de artă impune totuşi o oarecare apropiere de sensurile dorite, explicite sau nu, aşa cum apar ele abia după lectură. Una din accepţii ar fi, în acest caz, aceea că Ştefan Luca propune o carte a cărei tonalitate este surdina, al cărei ecou se dezvoltă subsidiar, al cărei mobil izvorăşte din necesităţi confesionale, murmurate numai, însă imposibil de ţinut ascunse, imposibil de ţinut in afara sferei de comunicare. In acest sens autorul închipuie majoritatea dialogurilor şi monologurilor la o voce joasă, aproape şoptită, dar şi tumultoasă uneori, puternică, vindicativă. Aceste din urmă atribute provin din faptul că, aşa cum am menţionat anterior, cele comunicate nu mai puteau fi ţinute în umbră, de o parte, ascunse. Recluziunea se refuză, prin urmare comunicarea trebuie să explodeze, iar explozia se resimte puternic fără a fi zgomotoasă, fără a fi ditirambică. Aici stabilesc primul mare merit al romanului : absenţa zgomotoaselor declamaţii cu care ne-au obişnuit unele cărţi aşa-zis ancorate în realitate... Cheia de Fa este, apoi, un roman-anchetă. Ziaristul Liviu Onişor se deplasează într-un orăşel transilvănean unde „în două zile alli totul, numai dacă n-ai ceară în urechi sau nu *) Editura „Eminescu", 1972. vrei să afli", pentru o cunoaşte adevărul despre familia soţiei sale, despre alte familii, dar şi, ceea ce este foarte important, despre sine însuşi. Filmul amintirilor confesate se succede într-un tempo alert, rareori întrerupt de relatări sobre, detaşate, la prezent. Locul destăinuirilor este cînd circiuma, cînd cabinetul medicului Valeriu Lictar, cînd, în fine, casa doamnei Ana Marian. In jurul ■ acesteia, de fapt, gravitează toate personajele cărţii. Este o fiinţă născută să-şi servească copiii, nu să le poruncească, copii de la care e convinsă „că niciodată n-o să afle adevărul", deoarece soarta sa este „să facă şi să înghită şi să nu poată face nimic". Bătrîna Ana este o femeie în felul ei dură, calculată, ţinind la onoarea familiei şi luînd destinul, viaţa, totul aşa cum sînt, fără să le idealizeze. Recunoaştem aici pe Mara sau pe Ana lui Titus Popovici. Totuşi personajul e mai bogat, lăuntric femeia aceasta are nu o dată ocazia să se contrazică, să sufere, să nu poată oferi celorlalţi reacţii fireşti la stimuli puternici, nocivi chiar. De pildă, îşi apreciază copiii, (opt la număr), mai mult dacă ei sînt nişte rataţi ori nişte învinşi, decît dacă au reuşit în viaţă. Iar aici nu-i vorba numai de-un spirit de echilibrare ,ci de o mult mai complexă afirmare a eului matern. Dar ce anchetează autorul ? Sînt mai multe puncte de reper. E vorba mai întîi de re-constituirea mozaicată a destinelor unor oameni din perioada 1939-1950. Cunoaşterea şi recunoaşterea adevărului, însoţite de demascarea delaţiunii, a cupidităţii şi a desfrîului - iată cîteva dintre reperele investigaţiilor la care participă, în principal, ziaristul, doctorul, alături de ceilalţi : Prodescu, Constantin, Ana etc. Fundalul oferit de Dictatul de la Viena este propice alienării pe multiple planuri, afeetînd toate compartimentele vitale ale eroilor, decişi să-şi revizuiască trecutul, ori numai să-i suporte consecinţele. Responsabilitatea, prietenia, dragostea, sînt alterate în condiţiile în care viaţa socială e afectată de intruziunea forţelor reacţionare. Ortodoxismul, legio-narismul şi anticomunismul sînt ar- 165 mele curente, moderne, prin care levantinismul localizat se afirmă ca element perturbator fundamental. Autorul precizează accepţia dată le-vantinismului : „aici intră şantaj, exclusivism, parvenire, răstălmăcirea adevărului şi măsluirea lui, b'irla inteligent regizată, asediul mediocrităţii, calomnia, un lei de paseism modernizat..." Cunoaşterea de alţii şi cunoaşterea de sine se îmbină într-o armonie izbutit etalată, fără ostentaţie didacticistă. Pînă la urmă investigaţiile hotărăsc asupra lucidităţii cu care trebuie privită societatea contemporană născută în focul ultimului război şi în perioada romantismului revoluţionar postbelic. Poziţia autorului este fermă, indicînd o dimensiune politică exactă, clarvăzătoare a discursului epic. : „Avem elementele, izvoarele, condiţiile de a făuri omul acela bun şi frumos şi puternic şi drept, dar mi se pare mie că avem şi spărturi de astupat, multe, de unde exhală miasme ce nu ni se potrivesc". Prin asta, definim şi contemporaneitatea tematică u romanului. Nucleul familial, obiectivul forte al investigaţiilor cvasi-oficiale, rămîne, după terminarea cărţii, în mintea lectorului, ca o hartă din care nu lipsesc cele mai contrastante forme de relief. Comparaţia ne este sugerată de chiar Ştefan Luca, atunci cînd singur prezintă tipul general de confesiune practicat : „voi menţine acest ton de confesiune, cu divagările lui ca un riu revărsat, cînd apa, trecind de limite, se prelinge, umplind goluri. (...) Nu cunosc capătul, e Întors cu virful înăuntru, răsucit cum se întimplă cu unele sape de foraj şi probabil rupt". Cartea evidenţiază şi o plăcere sadovenionă de a folosi cu naturaleţe regionalisme sau termeni ieşiţi din uz. Ici-colo, distonant, se ivesc unele scăpări care provin poate din năzuinţa de confesare necontrafăcută, neliteraturizată, inadevertenţe precum : ,,angoasă maladivă", „temperatura realităţii", „transă lascivă", „rezumat de trusou" ş.a. Romanul este una din cărţile trainice scrise în ultimii ani. mircea constantinescu loanid Romanescu = „Favoare" *) loanid Romanescu se află la a cin-cea culegere de versuri. în placheta de debut, „Singurătatea în doi" (1966) apărută în cadrul fostei colecţii „Luceafărul", cele mai bune versuri traduc o conştiinţă ultrasensi-bilizată, torturată de gindu! rupturii cu etapele anterioare ale vieţii proprii. Aceeaşi conştiinţă înfiorată de prea marea acuitate a senzaţiilor se dezvăluie în „.Presiunea luminii" (1968). Cam de aceeaşi factură sînt şi puţinele versuri bune din „Aberaţii cromatice" (1969) : „Se lasă uneori o tăcere I deasupra scaunelor I încît zile în şir îmi aud nervii I ca nişte sate bîiguind prin somn I de praful de fluier rămas pe buze". Cu excepţia unor insule de poezie, cărţile suferă de uscăciune, cu neologisme introduse abundent în text fără tact liric, în sfirşit o înclinaţie sprp un ermetism căruia îi lipseşte la loanid Romanescu forţa de sugestie. Formulările ceţoase nu sînt la el dătătoare de tensiune lirică. Aceste consideraţii sînt valabile şi pentru volumul „Poeme" (1971). Surprinzător (comparativ cu evoluţia altor poeţi) ultimul volum, „Favoare", este şi cel mai slab dintre toate. înclinaţiilor spre interiorizare, ton şoptit, gesticulaţie discretă (nu totdeauna soldate cu rezultate semnificative) le corespunde acum o des-lănţuire nestăpînitâ, o voluptate a strigătului, o căutare a tonului naiv, de inocenţă, cu o sigură ştiinţă regizată. Poetul pare a fi influenţat aici de Brecht, dincolo de Marin Sorescu, dar nu are disponibilităţile nici unuia dintre ei şi ajunge la vulgaritate : „Mama are parkinson I afară e primăvară de primăvară I pe-o frunză-nsîngeratâ cint şi eu I zdrobind-o I două lucruri am primit rîzînd I mezalianţa şi cărţile din pod - I acum sînt zbl'rcit pe dinăuntru I Înţelegerea le întrece I toate au fost odată ca niciodată I mi-e dor de clinele nostru... *) Editura ..Cartea românească", 1972. 166 De aici se cade brusc în sentimentalism, afişat de asemenea : „O clipă miinile ni s-au atins involuntar I — aglomeraţie de seară, maşinile-s etuve - / puţin suspect şi reciproc ne cerem scuze I doar spre oriunde mersul I ne dă aiară ca pe nişte rule I - Infern (spuneţi dumneavoastră) I — ... eu nu cunosc tandreţea publică I abia schiţez un zimbet dificil ! v-aş spune : sinteţi frumoasă ca Franţa I la prima ei republică" (I). Un cititor atent va putea totuşi sâ degajeze din noianul de moloz cite o viziune paradisiacâ în care totul pare devorat de mari străluciri : „însă poemul acela visează frumos I căci bombăne de parcă s-ar îneca în lumină", în fond întîlnim aceleaşi note, în contact cu care observăm că vibrează coarda lirică autentică a lui loa-nid Romanescu. Sensibilitatea conştiinţei devine atît de chinuitor de ascuţită încît o , lacrimă capătă efect de glonţ : „mi-e pieptul găurit de lacrimile tuturor I adio, sînt la marginea ploii". Este riscant de a cita mai mult de două versuri din loanid Romanescu. După rînduri grele de o voluptate de a se mistui în misterul cosmic : „sufletul meu se îneacă I în ninsoarea de noapte", urmează altele cu imagini stînjenitoare : iubita a apărut cîndva gătită „ca un vapor de ziua marinei" iar poetul regretă că nu a privit-o în ziua aceea „cu ochi critic" (expresie „doctă", nepotrivită în poem), iar sărutul său acordat iubitei (dacă ar fi privit-o ,,cu ochi critic") ar fi fost ca un albatros izbindu-se de „catargul" gîtu-lui femeii. Sigur că de aici s-ar fi putut scoate ceva de un gigantesc hugolian, dar în lipsa unei veritabile viziuni hiperbolizatoare nu se ajunge decît la inform. Singura cale fertilă pentru loanid Romanescu pare a fi ascultarea stărilor unei conştiinţe încordate căreia nu-i scapă cel mai mic foşnet. Se mai pot cita în acest sens unele frumoase versuri : ...„şi acest poem I - scriindu-l - I îmi sună în mîini". Ca peste tot unde privirea e pătrunzătoare, viziunea va fi tragică, fiindcă se sesizează tragicele deveniri : „căldura îţi bate fălcile I însă copiii cresc I se cresc unii pe alţii I ajung I flori I în miinile iernii oarbe şi fără miros", victor atanasiu Radu Anton Roman : „Ohaba, ţara asta" *) Autorul acestei plachete de debut, face parte din grupul de tineri afirmaţi în paginile revistei „Luceafărul". El practică deopotrivă versul şi reportajul, lucru evident şi în prezenta culegere de poeme. Aria geografică de inspiraţie ne este prezentată chiar în poezia cu care se deschide volumul : „La picioarele munţilor Făgăraş,.. I ...stă îngenuncheat un ţinut I fumegind cu fuiorul de fluturi. E un ţinut I alb, in marginea căruia bat clopote şi I ampla Ardealului începe desăvîrşită ca o salamandră luminînd. I E un ţinut alb şi nesiîrşii ca o lacrimă, I cu satele botezate ca şi cum ar fi muzică" (p. 5). Asistăm la prezentarea unui întreg şir de localităţi din această parte a ţării, prilej de evocare a istoriei (Larga — străbunii, Lagrina — istorie cu doamna Stanca, Arpaş — Mihai la mormîntul fiului, Berivoi - Brâncovea-nu in ctitorie), de dezvăluire a unei biografii lirice, de monologare despre iubire, sens, puritate. Poetul ne însoţeşte prin aceste locuri familiare, de mit şi limpezime, găsind ocazii pentru prezentarea peisajului, pentru slăvirea străbunilor, pentru reflecţie. Descrierea şi monologul interior domină rostirea întregii cărţi. Radu Anton Roman este un nostalgic şi un patetic reţinut. Versurile sînt lucrate cu grijă, inspirate, de cele mai multe ori. Sîntem la hotarul dintre adolescenţă şi tinereţea dintîi, cînd primele experienţe de viaţă primesc semnificaţii *) Editura „Cartea românească", 1972 167 adînci : „lml vine-n minte chipul mamei cum ar plînge I cînd ar alia de-acum c-am învăţat I cu trupul meu subţire şi înalt I să mingii şi să plec cu o femeie / atît de pur, şi atîta de curat" (p. 43). Cîteodatâ, stihul aduce aminte de Labiş şi de Ion Alexandru, Universul propus este de : muzica, lacrimi, omăt, ceaţă, unt, lapte, sau, „Ierburi de grăsime", clopote, „păduri de somn", şerpi, „copaci de sticlă", „albine moi, de jad", „clăi de miere". Autorul este un adept al versului cantabil, poezia înseamnă şi pentru el imagine şi muzică. Dacă în majoritatea cazurilor ne întîmpină tropi plini de prospeţime, bine integraţi în ţesătura scriiturii, uneori supără construcţii forţate, care surîd în falset : „luminile ne latră", „eşti luminînd cu pasul", „Auzuri vom întinde peste trup", „Chiar toamna ne va fi toamnă în suflet", „Inima se va muta de acum în dreapta" etc. Unele poeme sînt neizbutite. (Seloiia - numai smerit şi pur), altele încep bine, dar sucombă în lungimi inutile (Sîmbătă îmbătrî-nînd, toate pot fi iubire). Cîţiva termeni se repetă în mod supărător şi nemotivat ; titlul cărţii nu ni se pare fericit ales ; de asemenea, aglomerarea stereotipă de nume proprii, din titlurile poeziilor, dăunează alchimiei interioare a volumului. petre got Gheorghe Achiţei = „Ce se va irttimpla mîine"*) Ne aflăm, fără a exagera cîtuşi de puţin, în faţa unei apariţii editoriale rare, din două puncte de vedere : alegerea subiectului, de mare actualitate, totuşi destul de puţin cercetat în literatura noastră de specialitate, şi organizarea riguroasă, clară a ma- •) Editura „Albatros", 1972 terialului. Este prima încercare de studiu sistematic şi amplu de pe poziţiile axiologiei şi teoriei marxiste asupra fenomenului estetic contemporan, surprins în multiplele lui faţete. Gheorghe Achiţei ne propune, fără ostentaţie şi paradă de erudiţie inutilă, într-un stil oral care implică participarea directă a cititorului (deşi uneori cam tern), o dezbatere completă asupra statutului artei în societatea contemporană precum şi a tipurilor de relaţii şi determinări reciproce. „Contextul social în care apare o carte sau un tablou le condiţionează integral. Format în anumite condiţii sociale, pictorul sau poetul nu va putea niciodată să iasă complet din limitele propriei sale existenţe, să se detaşeze de ea. Factorii de ordin temperamental, diverse atitudini şi dispoziţii psihice, limba în care scrie sau vorbeşte, întîmplările trăite, tradiţiile moştenite, întregul univers moral al colectivităţii căreia îi aparţine cultura, conştiinţa estetică a acesteia, formează primul grup de elemente prin prisma cărora se vede legat de ansamblul social, de totalitatea ce l-a produs. Al doilea grup de elemente, — înseşi exigenţele acestui ansamblu faţă de opera de artă, apare pentru că e cerută de un anume public, pentru că vine sâ răspundă anumitor necesităţi în materie de gust, anumitor necesităţi spirituale comune unui grup social oarecare", lată, deci, o reţea de factori extrem de eterogenă care exercită o dublă influenţă : asupra creatorului şi a receptorului, iar prin intermediul acestei bipolarităţi se răsfrînge în opera de artă. Dintr-o astfel de perspectivă, ne putem întreba ce înseamnă estetica, care este rolul şi semnificaţia ei în epoca modernă, ce mutaţii s-au produs în sfera teoretică şi ce modificări s-au impus faţă de conceptul clasic „de ştiinţă a legilor frumosului", mutaţii menite să răspundă măcar în parte noilor structuri sociale şi estetice. Principalele direcţii în care se dezvoltă „noua estetică" par a fi cele privind condiţionarea socială a operei de artă, locul diverselor arte în cultura contemporană, structura noţiunii de public, oscilaţia gusturilor, natura 168 limbajului artistic. In acest fel aria semantică a definiţiei se extinde pînă la a deveni „o totalitate de contribuţii aduse la înţelegerea fenomenului artistic, iar pe un plan mai larg la înţelegerea unui important sector al culturii". în cadrul acestor parametri, fixaţi pe înţelesul tuturor, se constituie întrebările programatice ale autorului, întrebări ce structurează întreg materialul cărţii : „care va li statutul artei in lumea secolului ce se apropie ? Va dispărea oare arta, aşa cum susţin unii ? Ce situaţii estetice inedite se vor ivi ? Intrăm într-o civilizaţie stînd exclusiv sub semnul esteticului ? Gheorghe Achiţei nu ezită să dea un răspuns, cu toate că nu unul direct, ci un răspuns implicit, sugerat. Pentru că, într-adevăr, a încerca să dai reţete şi pronosticuri sigure într-un astfel de domeniu ar părea puţin extravagant. A te aventura în prospectarea viitorului artei înseamnă în primul rînd să cunoşti şi să înţelegi foarte bine metamorfozele artei timpului nostru atît în extensiune cît şi în mobilurile ei cele mai intime. De aceea examinînd aproape exhaustiv paradigma de manifestări a fenomenului estetic contemporan, autorul delimitează în primul rînd coordonatele esenţiale pe baza cărora este posibilă o interpretare exactă a evoluţiei artei în ansamblu. Ceea ce ar caracteriza stadiul actual al structurilor socio-culturale este infiltrarea esteticului în toate mediile şi la toate nivelele : economic, industrial, urbanistic etc, cu o seamă de implicaţii din cele mai interesante şi nu de puţine ori contradictorii. De aici o serie de dificultăţi în aprecierea şi studiul valorilor, care acum nu sînt numai rezultanta unor elemente întreţinînd relaţii şi transformări dinamice, dar şi a structurilor invariante, a normelor standard specifice fiecărui nivel social-economic ş.a.m.d. Această dublă mişcare, extinderea esteticului la toate dimensiunile cerute de pierderea caracterului de unicat al artei şi transformarea ei în produs de serie, în marfă, precum şi efortul de stabilire a criteriilor analogice, universal valabile într-o estetică cu ve- leităţi totalizatoare, deocamdată fără succes, constituie unul din principalele aspecte a ceea ce numim cu un termen acut „criza culturii contemporane". Dar nu şi cel determinant. Cauza fundamentală o constituie procesul de alienare a omului în societatea de consum, înstrăinarea sa faţă de valorile umaniste şi transformarea lui într-un mecanism programat pe o unică dimensiune, cea socială - omul unidimensional al lui Herbert Marcuse. Se pune desigur problema dacă ne aflăm în preajma unei crize totale a culturii (H. Arendt, H. Marcuse) sau este o simplă „criză de creştere" caracteristică fiecărei etape din istoria culturii, fără consecinţe grave, cum lasă să se înţeleagă alţi teoreticieni. Analizînd cele două poziţii în spiritul dialecticii şi filozofiei marxiste, Gh. Achiţei subliniază caracterul extremist, nefondat în totalitate, al celor două opinii care absolutizează nişte date simptomatice. Prima, ca expresie exacerbată a crizei ideoolgiei şi modei burgheze, cea de a doua ca un soi de reacţie de autoconservare a societăţii capitaliste, de escamotare a veritabilelor probleme care frămîntă civilizaţia contemporană. Criticînd concepţiile profesorului american Bertram Jessup, care a lansat şi formula liniştitoare de „criză biîndă" ce ar exprima fizionomia epocii noastre şi demon-strînd falsitatea unor atari afirmaţii, Gheorghe Achiţei scoate în evidenţă cauzele fundamentale care au generat şi generează astfel de teorii iluzorii. Arta autentică a constituit întotdeauna o formă de protest împotriva stărilor de lucruri constituite şi o invitaţie într-adevăr la schimbare, dar nu prin fuga de realitate, ci prin înfruntarea ei eroică. Producţiunilor artistice, specifice actualelor stări de criză, le lipseşte tocmai spiritul critic, spiritul protestatar, le lipseşte tocmai acea dimensiune eroică, asigurată altădată prin ambiţia înfruntării statu-quoului, postulindu-se, nu un „altceva" în general, ci un „altceva izvorît din interesele şi idealurile oamenilor". Ele „convin" — cum de altfel se remarcă adeseori — în primul rînd prin aceea 169 că ţin să fie exclusiv schimbate, nu implică şi invitaţia la schimbare. Ele convin fiindcă ţin să fie exclusiv „altceva" în sine şi nu „altceva" raportate la dimensiunile lumii, la dimensiunile oamenilor, societăţii, 'Postulînd schimbarea numai în raport cu propria-i configuraţie, o astfel de artă nu deranjează rînduiala socială existentă, o astfel de artă pare deci ca un firesc fenomen „blînd" ce însoţeşte capitalismul. Evazionismul, maculatura sentimentală, comicsurile, mistificaţiile audio-vizuale, fenomenul „kitsch", arta obscură, snobismul cu proporţii de masă, deruta în faţa judecăţilor de valoare, interferenţa tot mai accentuată dintre estetic şi non-estetic, zonele întinse a ceea ce sociologii numesc „subcultură" şi, mai ales, eludarea problematicii umane majore din preocupările artei sînt tot atîtea semne care depăşesc cu mult stadiul „crizelor blînde". Goethe spunea : „Nu ştim nici o lume decît cea în raport cu omul: nu vrem nici o artă decît cea care reproduce acest raport". Un filozof occidental contemporan, Michel Foucault, probabil ar putea spune : „Mă interesează orice în afară de om şi problemele lui". Dar, pentru că mai există şi un dar, evoluţiei artei şi înţelegerii ei i se deschid şi alte căi ţinînd de esenţa etern umană a societăţii. Descoperirile tehnice, cuceririle ciberneticii crează posibilităţi de expresie noi, de o mare variabilitate şi adaptabiliate, care pot fi integrate după cum s-a şi demonstrat, cu rezultate superioare unei viziuni ambientale estetice. Arta cinetică sau de-signul, unde frumosul poate fuziona cu utilul în toate planurile, reprezintă numai cîteva realizări dintr-o multitudine de perspective. Mijloacele de comunicare în masă au creat posibilitatea contactului nelimitat al publicului cu arta, chiar dacă într-o formă indirectă, (albume, reproduceri, discuri, teatru radiofonic, emisiuni muzicale t.v. etc). Ne îndreptăm, după cum sugerează şi autorul cărţii, spre o civilizaţie estetică, în care toate obiectele vor avea o dublă valenţă, utilitară şi estetică. Şi apoi nu trebuie să uităm că la întrebarea : ce se va întîmpla mîine ? mai este necesar să avem în vedere şi altceva. Chiar şi pesimiştii înveteraţi sînt de acord în a recunoaşte că „mîine" se anunţă diferit. „Mîine a început de astăzi şi el nu poate ii pretutindeni acelaşi ; există o lume socialistă şi există o lume capitalistă". Operînd disociaţia necesară, o altă viziune ni se deschide asupra viitorului artei. Spiritului uman, conchide Gheorghe Achiţei într-o nimerită formulă, îi „rămîne veşnic ceva de făcut". Un cuvînt de laudă pentru Editura Albatros, oare a tipărit volumul în excelente condiţii grafice şi de ilustrare, confe-rindu-i o ţinută elegantă. paul dugneanu Ion Pascadi : „Nivele estetice" *} Congresul internaţional de estetică, desfăşurat în toamna trecută la Bucureşti, a prilejuit, concomitent, o intensă activitate editorială care n-a făcut decît să concretizeze eforturile şi realizările şcolii româneşti de estetică. S-a observat „înaltul nivel filosofic al esteticii româneşti", caracterul ei sincronic atît în ce priveşte actualitatea problemelor pe care le abordează cît şi metodologiile pe care le adoptă, fără a-şi pierde o anume specificitate : umanismul ca un criteriu esenţial de valorificare a artei — direcţie imprimată, fără îndoială, de Tudor Vianu. Cartea lui Ion Pascadi, „Nivele estetice ; infra-echi-meta", poartă, în mod cert, pecetea situaţiei estetice actuale, avînd totodată caracterul unei sinteze personale. Ceea ce mi se pare, iarăşi, relevant e valorificarea judicioasă a contribuţiilor româneşti mai vechi, definirea poziţiilor *) Editura „Academiei", 1972. 170 autorului şi în raport cu acestea, integrarea lor implicita în contextul actual. Idei exprimate altâdată de M. Dragomirescu, E. Lovinescu, T. Vianu, Lucian Blaga, Mihai Ralea etc. îşi găsesc numeroase ecouri în cartea de faţă. Abordarea pluridisciplinară a artelor, realizată de I. Pascadi prin investigarea celor trei nivele estetice (nivelul 'mira estetic — reprezentat de toate demersurile care prin natura lor nu ajung să surprindă esenţa artei ci doar „elementele ce o determină sau o constituie", echiestetic sau nivelul estetic propriu-zis care „surprinde esenţa artei printr-o meditaţie filosof ico-antropologică, echivalent esteticii tradiţionale" şi metaestetic care depăşeşte sfera esteticii prin rediscutarea limbajului, a conceptelor şi a noţiunilor esteticii) se constituie, în primul rînd, ca un reflex al „impurităţii artei" — sintagmă aparţinînd lui fon lanoşi, cu care autorul este întotdeauna de acord, dar care defineşte, dintr-o altă perspectivă, ceea ce Vianu numea „eteronomia artei" — şi în consens cu rezultatele noilor teorii estetice care au urmat „pulverizării" esteticii tradiţionale, ceea ce subliniază deschiderea spre multilateralitate a esteticii actuale sau, cu cuvintele lui Joseph Gantner, caracterul său „absolut planetar". Trebuie subliniat că nivelele infra-echi-metaestetice sînt de natură metodologică şi „nu trebuie confundate cu straturi ale operei, ale obiectului însuşi, ci derivă din disciplinele respective care încearcă să le descifreze". Cartea este, aşa dar, un organon de metode sintetizate dintr-o perspectivă dialectică, dar nu numai atît. Nu e vorba, propriu-zis, de o „descriere" a celor trei nivele, ci de o metodologie implicată, şi, în acelaşi timp, explicată de natura demersului estetic. De altfel, I. Pascadi nu formulează o opţiune în privinţa unui nivel sau altul. Dimpotrivă. „Nivelele estetice pe care le avem în vedere includ atît analiza imediatului, perspectivele mai largi, cît şi discuţia asupra limbajului artistic însuşi. Fără îndoială, ele se interferează şi e greu de spus că ne-am oprit doar la un nivel sau că între acestea ar putea fi stabilită o ierarhizare" (p. 106). în ciuda complexităţii sale, ideale aş zice, deşi uneori destul de labilă, concepţia lui I, Pascadi oferă o perspectivă plauzibilă de abordare a artei, greu realizabilă în fapt datorită imposibilităţii unei critici „totale". Exprimind puncte de vedere nuanţate, adoptînd, critic, numeroase perspective, asigurîndu-şi un grad înalt de obiectivitate datorită unui sistem de valori deschis dar întotdeauna invocat pentru soluţionarea litigiilor, Ion Pascadi nu configurează o estetică normativă ci una cumulativă, bogat informată, de o limpezime ideatică şi stilistică remarcabilă. doru mielcescu Al. Cerna-Rădulescu : „Arbori din ţara promisă" *) Sub acest titlu cu rezonanţă biblică autorul reuneşte un număr de şapte eseuri despre Liviu Rebreanu, Petre Pandrea („jurist, sociolog, ziarist, om de litere şi eseist de prestigiu"), Nicolae lorga, D. Tomescu (critic literar de orientare sămănătoristă la începutul secolului), N. Plopşor, Tudor Arghezi şi Gala Galaction. Scrise cu nedisimulată participare afectivă, eseurile sale au caracterul unor evocări-portrete (autorul a avut prilejul să-i cunoască şi chiar să se afle un timp în apropierea celor evocaţi), urmărind să fixeze mai cu seamă imaginea morală, politică şi artistică a personalităţii, în care scop este solicitată adesea şi opera. El caută să surprindă numitorul psihologic comun al atitudinilor, de multe ori contradictorii, ale eroului său. *) Editura „Cartea Românească", 1972. 171 Astfel, Li viu Rebreanu, de pildă, se caracterizează înainte de orice prin bunătate, „o bunătate tunciară, lipsită de vocaţia spectacolului, — pe care de altfel nici nu o socotea virtute, ci o încadra printre determinantele conceptului românesc de Omenie". Tumultuoasa şi complexa personalitate a lui lorga ar fi avut ca numitor comun ceea ce însuşi marele savant numea „simţul valorii morale", — căreia-i subordona pasiunea, dramatismul interior şi vocaţia sa „profetică". „Obstacolele de care mă loveam, mărturiseşte eseistul, plecau de la contradicţiile lui stilistice, ca să ajungă la cele de atitudine şi de acţiune". Aceste contradicţii el încearcă să le explice, simplificînd oarecum lucrurile, din perspectiva unică a comandamentului valorii morale şi a patriotismului de care era animat istoricul. Tudor Arghezi a fost, crede autorul, de la început stăpînit de „un imens orgoliu", de un sentiment de libertate. Din cauza acestui orgoliu, poetul s-a „sustras" autorităţii paterne, a întrerupt colaborarea la revista lui Ma-cedonski, care intervenea în versurile poetului odolescent, a părăsit disciplina monahală, a ocolit boema şi grupurile literare etc. Un interes deosebit par să-i fi trezit Iui Al. Cerna-Rădulescu lungîle şi repetatele confesiuni metaforice pro-domo ale lui Arghezi, din care citează pagini întregi. Evocările sale cuprind interesante relatări despre relaţiile dintre unele personalităţi ale timpului, despre evenimente şi moravuri, aşa încît pe nesimţite se încheagă, dincolo de fizionomia morală şi intelectuală a eroului, un sugestiv tablou de epocă. Autorul dovedeşte de multe ori remarcabile calităţi de portretist : L-am cunoscut in anii cind pentru toată lumea Liviu Rebreanu era acel bărbat masiv ca un gladiator, drept ca o statuie antică, lat in umeri, cu grumaz puternic greu de Încovoiat, cu privirea senină a unor ochi albaştri, in care rareori se aprindeau bucurii sau Întristări, cu capul semeţ, aureolat de argintul nins prea devreme in părul ce lăsa să cadă peste truntea vastă o şuviţă răzvrătită tinereşte, in contrast fermecător cu in-treaga-i ţinută, impunătoare şi puţin distantă. Portretul lui Petre Pandrea este schiţat într-o lungă suită de fraze interogative care surprind, cu eleganţă stilistică şi acuitate de atent observator, contrastele : Era numai cosmopolitul de aleasă pregătire intelectuală, adeptul şi propagatorul polivalenţei lingvistice (...), consumatorul insaţiabil de literatură cu predilecţii mărturisite pentru Mallarme, Villon, Rim-baud şi Baudelaire, snobul „europenizat" pină la abdicarea de la condiţia apartenenţei la o naţiune şi la o clasă socială, care se simţea tot atit de «acasă» între juriştii doctorali şi plini de morgă academică din Bava-ria, dar şi între superesteţii, puţin boemi, puţin minaţi de absint, de viziuni artiliciale şi de lene cerebrală, care populau în al treilea deceniu cafenelele şi saloanele artistice ale Parisului ? Era doar filozoful...? etc. Interesul eseurilor lui AI. Cerna-Rădulescu este unul literar biografic şi nu de puţine ori autorul aduce unele amănunte interesante din viaţa celor evocaţi sau observaţii pertinente care vin să întregească profilul lor de oameni şi de scriitori. Scrise, în general, atent, nu numai în ce priveşte curgerea frazei, eseurile sale ar fi avut de cîştigat dacă evitau unele divagaţii nesemnificative şi mai cu seamă obsesia unor anumite atitudini, de altfel exagerat prezentate, a unor expresii şi idei clişeu. Autorul merită simpatie pentru discreţia cu care se manifestă în publicistică, pentru convingerile lui intime, chiar dacă nu le împărtăşim întotdeauna, şi pentru preţuirea pe care o arată cuvîntului aşternut pe hîrtie. El este unul dintre cei pentru care scrisul lor şi scrisul în general mai este o instituţie plină de răspundere. m. niţescu 172 „Poeţi şi critici despre poezie"*) Editura „Albatros" publică sub acest titlu o selecţie de texte reprezentative cu privire la natura şi specificul poeziei. Adriana Mitescu, alcătuitoarea antologiei, şi-a propus „schiţarea evoluţiei autohtone a conceptului de poezie, aşa cum s-a constituit prin tradiţia meditativă a criticilor dar şi a poeţilor". Pentru că în marea lor majoritate textele înserate sînt relativ cunoscute, nu vom pune în discuţie valoarea lor istorico-literară. Problema care se ridică de la bun început este însă în ce măsură autoarea acestei selecţii rămîne fidelă afirmaţiei sale iniţiale şi, în ultimă instanţă, care e utilitatea imediată a unei atari antologii. Să răspundem pe rînd. După cum ni se precizează în „nota asupra ediţiei" s-a avut în vedere selecţia atitudinilor reprezentative apar-ţinlnd cîtorva orientări poetice şi critice, sesizarea momentelor marcante în definirea personalităţii unuia sau altuia dintre scriitorii antologaţi. Bine alese şi ilustrînd întru totul intenţia autoarei sînt textele culese din I. H. Rădulescu, Radu Ionescu, N. lorga, Paul Zarifopol, dar mai ales acelea ale lui Mihai! Dragomirescu, G. Căli-linescu, T. Vianu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Liviu Rusu, Edgar Papu, Adrian Marino, T. Arghezi, I. Barbu, Lucian Blaga, Ştefan Aug. Doinaş, I. Vinea. Reflecţiile celui din urmă, reproduse direct din revista „Contemporanul", remarcabile prin rigoare şi clarviziune, exemplifică o conştiinţă poetică dintre cele mai acute -.„Poezia e o stare sufletească. E o zonă aparte, o atmosferă în lumea simţirii, o treaptă pe scara sensibilităţii. E un element precum : apa, eterul, lumina. Pentru a fi redată, nu necesită, nici obiect, nici anecdotă, nici logică, nici punere în scenă... Năzuiam către poezie, dintr-o dată, fără ajutorul vechilor mijloace de transport - diligenta a părăsit-o în drum. Poemul e rezultanta tuturor artelor : muzica, plastica, literatura - sunetul, *) Editura „Albatros", 1972. materia, verbul - se rezolvă in poezie". („Principii pentru timpul nou", Contemporanul, nr. 61, oct. 1925). Cum însă criteriul diriguitor e unul cronologic şi mai puţin unul strict valoric şi tematic, antologia lasă loc unor justificate obiecţii, cîţiva autori ca : Titu Maiorescu, Perpessicius, M. Ralea, Al. Piru, I. Negoiţescu, au fost, credem, nedreptăţiţi, fiind prezenţi cu studii mai mult de analiză literară şi mai puţin cu texte de atitudine sau de teorie a conceptului poetic. Sfera de discuţie fiind însă mult mai extinsă, cartea capătă un caracter mai de grabă informativ-general, adresîn-du-se, de data aceasta, nu numai iniţiaţilor, ci unei mase mult mai largi de cititori. Dincolo de aceste cîteva inadvertenţe, apreciem în primul rînd buna intenţie a autoarei, iniţiativa de a prezenta o astfel de carte, care, nu ne îndoim, răspunde unei necesităţi. gabrie! stănescu Alexandru Călinescu : „Anton Hol ban"*) Dintre cărţile scoase de editura Albatros în colecţia „Contemporanul nostru", studiul lui Alexandru Călinescu despre Anton Holban sau mai exact despre complexul lucidităţii la acest subtil analist, este fără nici o îndoială o memorabilă lucrare a genului. Anton Holban este unul dintre scriitorii cu care literatura română se poate tot atît de bine mîndri cum se poate mîndri, să spunem, literatura franceză cu autorul celebrelor sale pagini de introspecţie, cu un Proust de pildă sau, literatura engleză cu un James Joyce. In orice caz, întru nimic nu e mai profundă intros- *) Editura „Albatros", 1972. 173 pecţia proustiană (la care de fapt se referă însuşi autorul studiului) decît cea făcută de Holban la o serie dintre eroii săi, printre care se plasează, chiar şi pe sine. Un fapt în plus am mai putea adăuga la Holban. Momentele în care se introspectează eroii săi sînt mult mai dificile, şi chiar mai critice decît cele ale marilor maeştri citaţi spre comparaţie. In consecinţă, introspecţia fiind mai pretenţioasă, gradul de luciditate presupus de eroi este şi el mult mai acut şi mai greu de realizat ca proces de susţinere a analizei. Am putea spune poate chiar că datorită climatului în care trăiesc aceste personaje, sau însuşi autorul, gradul lor de luciditate fiind crescut faţă de cel de al altor eroi ai lui Proust sau Joyce, spre exemplu, iar momentele sau stările prin care trec mult mai aproape de „limită", deci mai intens solicitative decît cele din Ulysse sau din A la recherche du temps perdu, eroii realizează o cunoaştere a cărei profunzime de multe ori depăşeşte orice aşteptări. Avînd conştiinţa exactă a acestei valori, Alexandru Câlinescu îl plasează pe Anton Holban tocmai la locul cuvenit (evitînd totuşi, din modestie poate, comparaţiile mai exacte). Este adevărat că fiecare valoare rezistă în absolut prin sine dar în istorie comparaţi-a este totuşi necesară, dacă nu de altceva, din punct de vedere informativ, cel puţin. Şi a nu se uita că dacă în multe domenii lipsesc o serie de repere, tot atît de mult lipseşte şi conştiinţa critică a acestora. Pentru a-şi susţine însă judecăţile de valoare, Al. Câlinescu recurge la o analiză de o mare subtilitate, axîndu-şi de altfel şi întregul studiu pe fundalul lucidităţii autorului şi a personajelor sale. In acest sens, pentru insul care-şi fundamentează aprecierile, judecăţile şi analizele pe baza unei pătrunderi atît de esenţiale, vocaţia de critic e ,nu numai evidentă dar am spune, remarcabilă. Necesitatea de o opera într-un domeniu atît de dificili ca cel al conştiinţei presupune întotdeauna valenţe pe care spiritul trebuie să le alimenteze cu puterea introspecţiei, dublată per- manent de fineţea celui mai acut discernă mînt. Şi iată cum procedează criticul nostru. In primul rînd, planul lucrării este extrem de judicios întocmit. E interesant că în „preliminariile" lucrării Al. Câlinescu nu se lasă sedus nici de judecăţile lui Eugen Ionescu, nici de cele ale lui Camil Petrescu, făcîn-du-şi delimitările proprii faţă de încadrările şi aproprierile deja existente în legătură cu specificul acestei opere. Opera este analizată minuţios şi structural, nicăieri neglijîndu-se însă sensul dătător de valori ale oricărei alcătuiri esenţiale. In „Repere" este făcută prima mare delimitare interioară a operei lui Holban, categoria în care intră subdiviziunile pe care le conţine, explicîn-du-i-se fenomenologia deciziei, specificul creaţiei şi, mai ales, modul în care criticul îl dublează pe prozator. Teoria lui Al. Câlinescu este că analistul din proză este tributar totuşi criticului prea comod ca să se realizeze (din fericire). în orice caz, din remarca pe care o face asupra judecăţilor acestuia despre Proust (p. 67) se vede clar gradul de înrudire dintre cei doi, dar şi viitoarea deosebire în ceea ce priveşte proza lor. în interiorul operei lui Holban, Al. Câlinescu desfiinţează deosebirea dintre nuvelă şi roman, pronunţîndu-se (bine motivat totuşi) din punct de vedere valoric în favoarea povestirii „Chinuri", pe oare o consideră capodopera scriitorului. Prin aceasta şterge însă nu numai deosebirea dintre cele două genuri ci şi opinia încetăţenită pînă la el că, în nuvele, Holban ar fi mai reuşit decît în roman. Explorarea psihologică este specifică personajelor lui Holban, şi Al. Câlinescu arată în ce constă furia maladivă şi patosul inepuizabil, des-criindu-'le minuţios mecanismul procesual precum şi determinantele dinafară sistemelor lor. E o fenomenologie dintre cele mai subtil întocmite. Este extrem de interesantă remarca criticului în legătură cu viziunea lui Holban asupra personajelor sa'le. încurcate într-o introspecţie fără finalitate, autorul le acordă totuşi posibilitatea „mîntuirii" sau a salvării prin 174 luciditate. în consecinţă, confesiunea ar trebui să aibă pentru el o valoare terapeutică. Şi totuşi el o refuză. Realizează oare prin aceasta valenţe tragice ? Nu. Şi nu, pentru că, după fina remarcă a criticului, luciditatea devine la el complex, care-i alimentează apoi într-un cerc sisific din nou durerea din care provine de fapt necesitatea comunicării şi a literaturii. marcel petrişor Liviu Călin : „Portrete şi opinii literare" *) Ceea ce dă farmec portretelor literare ale lui Liviu Călin este eleganţa frazării şi claritatea demersului critic. Autorul este un calofil, selectînd cuvîntul deosebit, uneori preţios, pentru a-l integra într-o construcţie muzicală, şi nu de puţine ori sub vălul criticului transpare sensibilitatea poetului. Un model în acest sens îl constituie medalionul dedicat lui G. Căli-nescu, unde notaţiile imaginare, reminiscenţele livreşti din lectura operelor marelui critic sînt dublate de evocarea vie, nuanţată a fascinantei personalităţi. „La capătul străzii Vlă-descu, străjuită de un gard scund, era locuinţa autorului „Istoriei literaturii române". Pentru puţin timp, cit înseamnă cîteva clipiri, e greu să spun că n-am fost deconcertat. Această personalitate, prezenţă unică în peisajul literaturii noastre şi universale, credeam că scrie în ambianţa unui edificiu imens, dar bizar, înconjurat de grădini exotice ca cele din pîn-zele lui Henry Rousseau. Nimic adevărat ! (...) In cadrul uşii G. Câli-nescu, in line eram în faţa exegetului lui Eminescu. Expresie vie, neptunică, ochi fosforescenţi, îmbrăcămintea lejeră mi-au dat sentimentul ino- *) Editura „Albatros", 1972. portunităţii (...). Privirea lui G. Căli-nescu putea „ucide" şi iţi dădea impresia că dispune din primul moment de zestrea ta interioară, iţi trebuie o mare, uriaşă stăpînire, pentru a nu compromite, prin tăcere sau asociaţie caducă, discuţia. Iţi trebuie calmul necesar cînd simţi că erupţia s-a produs". Liviu Călin are reale calităţi de nuvelist, ştiind să surprindă o scenă semnificativă, să gradeze impresiile şi emoţiile pentru a ie înfăţişa în punctul de maximă tensiune, lată o secvenţă desprinsă parcă din paginile lui E. A. Poe. „La funerariile lui G. Călinescu am fost martorul unui gest descins dintr-o halucinaţie. Părăsisem, în acordurile întunecate ale muzicii lui Bruckner, incinta Atheneului Român. Cînd sicriul era aşezat în maşină, din apropiere a ţîşnit o doamnă ca dintr-un album cu imagini vechi, stri-gînd : „Eu sînt Otilia". Avea în mină o garoafă albă pe care a azvîrlit-o peste trupul mineralizat al lui G. Călinescu". in general, procedeul utilizat în cele mai reuşite portrete constă în hiperbolizarea datelor obişnuite şi ridicarea lor, astfel, aproape la rangul de simbol, în orice caz în sfera exemplarului, în situarea într-un spaţiu cvasi-imaginar, cel al creaţiei literare propriu-zise. în acest mod, figura -lui Geo Bogza capătă proiecţii de sacerdot antic, oficiind cu gesturi ample, în cadenţe rituale, în templul solemn al naturii edificat în dalele „Ţării de piatră" : „Mi-/ imaginez pe Geo Bogza, într-un vestmînt de patriarh laic cu braţul încărcat de lauri pentru neofiţi. Solemnitatea o văd desfăşurîndu-se în forul tăinuit al pădurii, Geo Bogza, cu glasul său liturgic împarte generos emblema chiparosului tînăr. Paşii săi largi au atins stîn-cile dramatice ale Apusenilor, dar pot, cu egală dăruire, să măsoare distanţele pe dalele iluzorii ale unei festivităţi sub semnul bucuriilor eleusine. Acest mare taciturn, acest retras care îşi regizează prezenţa in samsarlicul agiei se cuvine preţuit sincer pentru forţa sa mistificatoare". Remarcabil prin fineţea sa portretul dedicat lui Şerban Ciocuîlesou, în oare se subliniază cu discreţie şi grijă pentru sen- 175 sibilitatea delicată a reputatului critic şi istoric literar, faptul că deşi este un excelent biograf al lui Caragiale şi un anecdotician savuros, exegeza literară şi interpretarea operei caragialiene dezamăgesc aşteptările amatorilor de vorbe de duh. Mai puţin semnificative ni se par opiniile literare care se menţin în general la un nivel onorabil, fără a aduce contribuţii sau interpretări deosebite. (E. Botta, I. Vinea). Vom cita totuşi opiniile despre poezia lui I. Vinea, unde nu surprinde atît pertinenţa judecăţii critice cît rigoarea şi transparenţa formulării. „Pentru Ion Vinea, poezia a fost un lung soliloc, de unde şi pronunţatul caracter liric, de mărturisire fără derivaţii poetice, fără grandilocvenţă, in tonul natural al confidenţei cenzurate de o acută luciditate. Darul purificator al cinte-cului are in el un reprezentant atît de diferenţiat in ambianţa poeziei noastre. Voluptăţii umbrelor, a siluetelor estompate în crepuscul, a mişcării imperceptibile i se alătură frenezia spaţiilor cuprinse de Irămintări asurzitoare". Avînd drept mode! nemărturisit portretele literare ale lui Sainte-Beuve, cel care a dat demnitate genului, Liviu Călin realizează un delectabil volum de evocări şi amintiri literare. paul antipa Nicolae Ciobanu : „Panoramic"*) Panoramicul lui Nicolae Ciobanu înglobează un număr impresionant de titluri şi autori, urmărind atît mişcarea, cît şi punctele stabile ale unui cîmp literar de mare complexitate. Criticul realizează o dispunere echilibrată a diferitelor direcţii lite*) Editura „Cartea Românească", 1972. rare de azi, ancorînd - fără nici o tulburare în faţa varietăţii fenomenului literar — în poezie, proză, teatru, publicistică, critică, sau literatura debutanţilor. Matei ia care constituie obiectul criticii sale este în general recentă ; dincolo de consemnarea unor apariţii editoriale din perioada 1964-1969, demonstraţiile critice sînt aproape la zi, privind mai ales anii 1970-1971. Mai mult, Nicolae Ciobanu regrupează sub titlurile Moment liric 1970— 1971 şi Moment epic 1970-1971 cele mai de seamă cărţi de poezie şi proză apărute în acest timp şi devenite jaloane reprezentative ale literaturii noastre actuale. Partea realizată a cărţii lui Nicolae Ciobanu mi se pare a fi cea rezultată din comentarea detaşată şi sobră a unor cărţi de critică semnate de G. Câlinescu, Al. Piru, Nicolae Balotă, S. Damian, Valeriu Cristea, Mihai Ungheanu etc. in sondarea fenomenului critic Nicolae Ciobanu îşi suprapune, fără să distoneze, capacitatea sa de analiză teoretică, abstractizată, peste materia mai specială a criticii. Aspiraţia lui Nicolae Ciobanu spre formulări esenţializate se justifică aici şi chiar fraza sa capătă pregnanţă, moderare, fluenţă. !n schimb, în discutarea poeziei şi a prozei discursul critic devine adeseori bombastic, exagerat, prolix. Sîm-burele de veritabilă intuiţie critică este distrus de avalanşa cuvintelor, a frazelor interminabile. Un exemplu de frază sună aşa : „Spunem în sens complex pentru că, în cazul de faţă, categoria aceasta a obsesionalului, din dat psihologic originar, prin acumulări şi metamorfoze succesive, în ordinea experienţelor de viaţă şi, implicit, prin sublimare, a experienţelor artistice, după cum şi în aceea a iniţierilor ontologice, pare a fi devenit, să spunem aşa, nexus-ul central, care polarizează întreg ansamblul de elemente particularizatoare ale creaţiei scriitorului." Apoi Nicolae Ciobanu manifestă aplecare spre folosirea grupurilor de cuvinte cu funcţie sintetică ; acestea, suportabile în număr mic, devin obositoare şi schematice pe măsura aglo- 176 merării lor : „spiritul integralist-dis-junctiv", „sonurile contemplativ-melan-colizante", „trama epico-investigativă", poeme dialogat-monologate", „aventură mitologizant-aluzivă", etc. Un alt reproş adus acestei reuniuni de „sondaje critice", cum le numeşte autorul, şi, în general, metodei de lucru a lui Nicolae Ciobanu se referă la distribuirea atenţiei sale mai ales către exteriorul domeniului sau scriitorului abordat, sau către o aglomerare de perspective şi sensuri care înceţoşecză personalitatea celui aflat în discuţie. Nicolae Ciobanu preferă discuţii adiacente, mult mai puţin folositoare. anca midia Victor Sâhleanu : „Arta rece şi ştiinţa fierbinte"*) Victor Sâhleanu este cunoscut pentru interesul său faţă de domenii culturale cît mai variate. Astfel, el a scris lucrări de medicină, biologie şi biofizică, chimia, fizica şi matematica vieţii, antropologie, sexologie, psihanaliză, metodologia ştiinţelor, etica cercetării ştiinţifice ,versuri etc.Desigur, o asemenea atitudine deschide un larg orizont intelectual, dar totodată, poate determina o lipsă de adîncime în tratarea problemelor, o alunecare la suprafaţă. Lucrarea Arta rece şi ştiinţa fierbinte este tipică în acest sens. Ea se prezintă ca o înşiruire de „articole" (nu le pot numi nici eseuri, nici tablete), iar fiecare dintre acestea ca o aglomerare de păreri ale altora (Leonardo, Hegel, Marx, Darwin, Wiener, Th. Mann, P. Valery. L. Blaga, Gr. Moisil etc), precum şi ale autorului. Cartea este alcătuită din trei părţi. Prima parte, intitulată „Artă şi şti - *) Editura „Cartea românească", 1972. înţă", - arată autorul în cuvîntul explicativ - „prezintă o tentativă de sistematizare, cînd didactică şi cînd eseistică, a unor meditaţii asupra acestui fenomen". Autorul face referiri la premisele şi funcţiunile comune pentru artă şi ştiinţă, încearcă o privire de la ştiinţă spre artă şi invers, încheind cu problema competiţiei şi complementarităţii acestor două domenii. Dacă am judeca după subtitlurile puse la începutul paginilor, lucrarea s-ar prezenta ca foarte interesantă. Cîteva exemple : „Muncă", „Aventură", „Narcisism", „Anti-narcisism", „Ştiinţa ca model al artei", „Arta ca premisă a ştiinţei", „Ştiinţa «subminează» arta ?" etc. etc. Numai că asemenea subtitluri nu sînt întotdeauna susţinute de o tratare mai profundă. Partea a ll-a, intitulată „Comentarii în actualitate", „este alcătuită din comentarii şi marginalii cu caracter mai curînd ocazional, şi ele expli-citează unele afirmaţii anterioare sau caută acorduri între gindirea glosatorului şi gindirea altor autori". într-adevăr, întîlnim aici notaţii despre modelul leonardesc, luciditate în artă, plastica abstractă, para-artă sau cvasi-artă etc, purtînd pecetea ocazionalului. in sfîrşit, ultima parte conţine extrase dintr-un „jurnal de bord", „de navigator" între artă şi ştiinţă. Aceste însemnări, deşi „nu emană de la un mare creator", exprimînd frămintârile, entuziasmul şi nemulţumirea unui om al secolului nostru care încearcă să-şi acorde receptivitatea la cultura contemporană, pot fi instructive nu prin „singularitatea" lor, ci tocmai prin „generalitatea" lor. Paginile de însemnări mi s-au părut cele mai interesante din întregul volum. Păcat însă că selecţia n-a fost suficient de riguroasă ; căci pe cine poate interesa şi ce spor de cunoaştere sau auto-cunoaştere aduce o notaţie de genul : „Ora 23. Am scris 6 pagini, lecţia introductivă din Cursul de metode matematice in biologie" ? Dacă privim cartea lui Victor Sâhleanu ca adresîndu-se publicului larg, atunci ea poate fi considerată utilă şi interesantă, pentru punerea acestuia 177 în contact cu problemele ridicate de actualul raport dintre artă şi ştiinţă. Dacă însă îi impunem criterii mai exigente, aprecierile asupra ei vor fi altele. Căci, în fapt, în locul unei tratări teoretice, problemele sînt doar enunţate. Nu întîlnim încercarea, insistenţa de a sesiza lucrurile mai adînc sau de a descoperi soluţii mai complexe. traian podgoreanu Paul Constantin : „Arta 1900 în România"*) De la supracopertă, copertă, pagină de titlu şi pînă la ulitma filă a acestei cărţi sîntem antrenaţi într-o lume ciudată, reală şi fantastică totodată, inedită, aflată, de cînd ne ştim, în imediata noastră apropiere. Nu există nici un alt moment al artei care să semene atît de bine cu un labirint ca acest „1900", titulatură ce defineşte nu un stil, ci un gust mar-cînd epoca 1875-1914. Răspunderea pe care şi-a luat-o Paul Constantin a fost dintre cele mai dificile, autorul propunîndu-şi de la început să definească spaţiul geografic şi accepţiunile atît de diverse sub care a intrat în circulaţie acest efort al artiştilor de a pune ceva nou în locul unor forme vlăguite la acea dată. (Insuficient cunoscut, luat în derî-dere, devenit sinonim cu prostul-gust, momentul 1900 capătă, în cartea lui Paul Constantin, o formă precisă şi consistenţă. Tocmai datorită unui fir logic continuu prezent, autorul ne angajează, şi noi ne lăsăm uşor antrenaţi, într-o primă survolare a problemei care, datorită diversităţii accepţiunilor, a variatelor unghiuri sub care a fost privită, a admiratorilor sau a denigratorilor, dă imaginea unui haos total. La aceasta contribuie şi faptul că epoca studiată a căpătat în fiecare ţară una sau chiar mai •") Editura „Meridiane", 1972. multe denumiri, chemate, fără îndoială, să complice încă mai mult situaţia. Definindu-le, acceptînd pe unele şi respingînd pe altele, justificîndu-le în raport cu literatura, arhitectura, pictura etc, Paul Constantin utilizează, de preferinţă, termenul Artă 1900, dînd astfel un numitor comun unor manifestări asemănătoare, contemporane unele cu altele, însă, doar la prima vedere, deosebite. După ce face apoi un inventar al mijloacelor de expresie tipice epocii, determină o periodizare şi, evident, plasarea în timp a acestei mişcări. Acceptînd sau respingînd toate ipotezele anterior formulate, propunînd un punct de vedere personal, Paul Constantin ne obligă să-l urmăm în descoperirea domeniilor din care s-au inspirat propovăduitorii acestui gust cît şi a acelora pe care ei l-au influenţat. Pentru prima dată apropierea dintre artă şi industrie, punînd astfel bazele „design-ului" care ne preocupă atîta şi astăzi, şi descoperirea folclorului ca sursă importantă de inspiraţie a artiştilor, sînt aspecte de seamă ale artei 1900, acuzat subliniate de autorul cărţii. După capitolele generale, studierea epocii 1875—1914 în ţara noastră este făcută cu migala cerută de numeroase investigaţii şi de o tematică revizuire a unei întregi perioade a artei româneşti privită, pînă acum, cam de sus. Cu excepţia studiilor lui Theodor Enescu şi ale Ameliei Pavel, perioada cuprinsă sub lupa atentă a lui Paul Constantin fusese aproape nestudiatâ, iar atunci cînd unii cercetători s-au aventurat în hăţişul acestei lumi contradictorii şi fascinante, au reţinut doar artiştii şi operele lor, scâ-pîndu-le tocmai spiritul inovator, deschizător de noi orizonturi şi surse de inspiraţie. Etichetată îndeobşte drept „Kitsch", drept corespondent nerealizat artistic al simbolismului, arfa 1900 a antrenat artişti ca Luchian sau Tonitza, Mutzner, Artachino, Sion, Verona, Paciurea sau Fr. Storck, pentru a nu mai pomeni pe arhitecţii români cei mai de seamă ai începutului de secol, care i-au fost tributari. Considerată, pe drept cuvînt, de către autor, drept prolog al revoluţiei 178 moderniste, acest moment de artă conţine în ei însuşi germenii prăbuşirii sale. Dar, cu toate acestea, datorită varietăţii şi diversităţii surselor sale de inspiraţie, a curentelor asupra cărora şi-a pus amprenta cu mai multă sau mai puţină autoritate, această epocă este însăşi răscrucea din care s-a născut şi cristalizat arta veacului nostru. Privită retrospectiv ne făcea adesea să zîmbim, alteori să protestăm violent ca în faţa unor orori sau eforturi inutile. După lectura cărţii lui Paul Constantin - clară, cursivă, în ciuda imensei informaţii - avem sentimentul de a fi găsit drumul în acel labirint de care pomeneam mai sus. Pe cît de îndrăzneţ ni se pare gestul lui Paul Constantin de a se aventura în acel aparent haos 1900, pe atît de fericit este rezultatul efortului său. [ntr-un fel de „fossa cum leones", a pus ordine, a triat şi clasat, a creat treceri obligatorii, care deschid perspectivele necesare. De asemeni, impresionanta bibliografie şi ilustraţie a cărţii devin un indispensabil instrument de lucru. Nu putem încheia fără a ne exprima speranţa că, prin seriozitatea şi utilitatea sa, cartea va fi totodată, un apel la conservarea unor monumente de arhitectură, de artă decorativă, mobilier etc. atît de neglijate în mult prea dese rînduri. radu ionescu 179 MISCELLANEA (POLUAREA FOLCLORULUI Şl UN „BILET" ARGHEZIAN UITAT Un ciclu de articole, inspirat intitulat „Poluarea folclorului" şi publicat in seria nouă a revistei «Flacăra» de apreciatul muzicolog şi folclorist Hari Brauner, atrage atenţia asupra denaturărilor inadmisibile pe care le introduc, de o vreme încoace, în creaţia artistică a poporului nostru leluriţi instructori muzicali şi coregrafi, mai mult improvizaţi decît chemaţi. Sub pretextul valorificării scenice a folclorului local, ei împing pe artiştii populari spre un cabotinaj abject obligîndu-i să renunţe la ritmul trăirii lor interioare şi la stilul lor propriu de expresie artistică, pentru a se realiza nişte pseudo-spectacole de adevărat „tâmbălău popular". Optimismul şi dinamismul poporului român se exprimă în cîntec şi în dans cu un deosebit simţ al măsurii, care nu are nimic de a face cu dansatorii „apucaţi de streche" înfăţişaţi nouă de „maeştrii coregrafi" inculţi dar dornici de „efecte scenice" vulgare. Fără îndoială că semnalul de alarmă al lui Hari Brauner este binevenit şi trebuie salutat de toţi cei care - iubind vechea lume a satului românesc de la care am dobîndit „o spiritualitate particulară în rîndui popoarelor europene", exprimată prin folclorul nostru - dorim ,,să păstrăm frumuseţea şi autenticitatea acestui folclor". Regretabil este numai faptul că asemenea semnale de alarmă au mai lost date şi în trecut, fără ca tactorii cărora le revenea îndatorirea unor măsuri eficiente să fi intervenit. Cu şase ani în urmă, indignat de stupida iniţiativă a încălţării căluşarilor cu... sandale potcovite, solicitam lui Judor Arghezi un „bilet de papagal", pe care îl publicam în revista provincială la care lucram atunci („Argeş", nr. 2, februarie 1967). Pentru stările de lucruri - din păcate încă neînlăturate - pe care le denunţa marele scriitor, chiar in pragul ultimei înserări, poate se cuvine să dezgrop "biletul" din paginile uitate în care s-a tipărit şi să-l redau, proaspăt, cititorilor de azi. ,,De la un timp încoace, care se prea lungeşte, — scria Judor Arghezi - atît' în folclorul autentic, în muzica, în literatură, cit şi cu deosebire în jocurile noastre rămase din tradiţie, pasionează preocuparea de a le izmeni. Această tendinţă trebuie să dispară şi nu orice prim venit nu ştiu de unde şi cum, stabilit autor, să-şi poată permite să degradeze în numele «creaţiei» geniul moştenit. Dovadă evidentă, majoritatea obiectelor de aşa zis artizanat şi dansurile falsificate. Ceva mai mult : s-au infiltrat şi o seamă de aşa numiţi «instructori coregrafi» pînă şi la ţară, silindu-i şi pe ţărani să-şi abandoneze tot ce s-a moştenit din trecut, în timp ce pe scenele din oraşe se desfăşoară pe socoteala poporului spectacole urîţite şi aproximative. S-a ivit o preocupare parazitară : «stilizarea», o gravă ofensă la tradiţia adevărată. Neputind să creezi, stili- 180 zezi... Costumul ia astfel o expresie antipatică : în locul căciulii apare o bonetă de cîrpă, cînd teşită, cînd ţuguiată, iar în locul opincii autentice apare o imitaţie stilizată pe care costumul în totalitatea lui o respinge. O pildă majoră despre folclorul adevărat o dau căluşarii, care în spectacolele de azi sînt modernizaţi, siliţi sâ denatureze aspectul şi mişcările clasice. Ce caută cizma şi aşa zisul pantof din picioarele fetelor dansatoare, in locul opincii şi a zornăitului în mişcare? Cizma e rigidă, ascunde jocul gleznei, strică supleţea şi stîrpeşte elasticitatea dansurilor româneşti. în toate dansurile ancestrale moştenite de la Daci şi Romani, pasul e jucat pe talpa întreagă, apăsat pe inima pămîntuiui de acasă. Piciorul liber vorbeşte limba lui şi fiecare în-cheetură e un semn de inspiraţie. Cizma şi pantoful căruia i s-a pus toc şi baretă, ocărăsc subtilele ingeniozităţi ale naturii şi denaturează ritmul unui dans acordat cu marele ritm al vieţii întregi. întoarcerea la opinca jucătorilor numai superficialitatea fals modernistă o socoteşte ca un semn de sărăcie, a sărăciei de odinioară. După asemenea «stilişti» şi după o paralelă înfumurare, ar trebui să scoatem şi plosca, chimirul, cobza, betele şi să repudiem însăşi frumuseţea delicată păstrată de gustul totdeauna rafinat al poporului nostru, păstrată fără greş din străbunie. Desigur că oraşului îi este permisă cîte o modificare fără să brutalizeze gingăşia iniţială. Din motive de mediocritate şi nepricepere totală s-a ajuns la un lamentabil stas pretins artistic căruia îi datorăm toate urîţeniile menite să înlocuiască şi să anuleze valorile naţionale. E de aşteptat ca televiziunea măcar să simtă adevărul adevărat şi să-şi facă o autoritate cum şi este în abstract, capabilă să-şi impună o estetică şi o datorie în valorificarea curată a marii avuţii de folclor." Citeva alineate din tableta argheziană au fost atunci reproduse in pagina întîia a ziarului «Scînteia», care a consacrat problemei o amplă anchetă. Concluziile se înscriau toate în spiritul dezideratelor marelui poet, dar îndreptările solicitate continuă să se lase aşteptate. Dovada : articolele lui Hari Brauner din „Flacăra". Să nădăjduim oare că peste cinci-şase ani nu vom mai avea prilej să reamintim «biletul de papagal» al lui Arghezi ? Să nădăjduim oare că, măcar in ceasul ai doisprezecelea, va li curmată «poluarea lolclorului» la care asistăm de atîta vreme ? al. C.-r. ETICA ELEMENTARĂ A „CITATULUI" într-o meritorie culegere de articole, comunicări şi note, editată de Arhivele Statului Vîlcea, sub un titlu „Studii vilcene" — care se justifică mai mult prin intenţiile entuziaste ale alcătuitorilor decît prin rigoarea ştiinţifică a multora dintre materialele publicate, — profesorul universitar dr. docent D. Berciu prezintă succint şi competent contribuţiile aduse de recentele cercetări arheologice din ţara noastră la clarificarea unor detalii încă obscure din milenarul proces istoric care a asigurat romanitatea poporului român. Subliniind faptul că descoperirile arheologice din ultimii ani confirmă concluziile istoricilor şi ale unor savanţi ca Vasile Pîrvan şi Nicolae lorga, care au semnalat puternica influenţă exercitată de civilizaţia romană asupra poporului dac pe durata a cel puţin două veacuri înainte de cucerirea Daciei de către Troian, şi existenţa, ulterioară retragerii lui Aurelian, a unei romanii pe un teritoriu mult mai vast decît cel locuit de poporul român, — autorul înfăţişează şi cîteva din ipotezele abia riscate în trecut, care devin evidenţe în lumina noilor documente arheologice (de exemplu : fragmentele ceramice de provenienţă dacică indiscutabilă, dezgropate în vara anului 1972 la Ocnele Mari, care dovedesc că 181 Dacii cunoşteau şi foloseau alfabetul latin încă din secolul I î.e.n.). Expunerea profesorului D. Berciu îşi justifică deci utilitatea şi prezenţa în fruntea volumului editat de istoricii vîlceni. Tocmai de aceea surprinde nesiguranţa cu care autorul păşeşte pe teritoriul altor discipline ştiinţifice, care au zone de interferenţă cu domeniul arheologiei. Astfel, amintind că „în prezent nimeni nu se mai îndoieşte de caracterul romanic al limbii române", sau de „frecvenţa hotărîtor precumpănitoare a cuvintelor de origine latină faţă de cele slave şi de altă origine" in graiul românesc, prof. univ. dr. docent D. Berciu simte nevoia să citeze mărturia unei competenţe în materie. „Recent — declară d-sa - academicianul Alexandru Ro-setti arăta că într-adevăr, în limba română există un număr de cuvinte slave destul de însemnat, dar numai cu acestea nu se poate construi nici o frază," Dacă este de necontestat că în limba noastră nu se poate construi o frază măcar din cuvinte nelatine, în schimb afirmaţia că acest adevăr a fost arătat de academicianul Al. Rosetti - şi încă recent ! - con-stitue cel puţin o regretabilă eroare. Distinsul profesor Rosetti, ale cărui studii de istoria limbii române i-au asigurat o notorietate egalată numai de aceea a «editorului» pasionat şi competent care a fost timp de aproape trei decenii, nu putea decît sd reamintească recent că din cuvinte de origine nelatină nu se construieşte nici o frază, în româneşte, de vreme ce această realitate lingvistică a fost exprimată şi explicată încă din secolul trecut. Căci meritul observaţiei şi al formulării îi revine în întregime lui B. P. Hasdeu, — şi numai lui. încă din anul 1886, în studiul introductiv al primului tom din Etymologicum Mag-num Romaniae, el îşi expunea teoria sa asupra circulaţiei cuvintelor, teorie acceptată astăzi ca principiu de bază . al lingvisticii mondiale. Prin analogie cu multiplicarea valorii unei monede în funcţie de intensitatea circulaţiei sale, Hasdeu stabilea valoarea utilă a unui cuvînt după frecvenţa folosirii lui în vorbire, evidenţiind ast- fel erorile făcute de Thommerel, pentru limba engleză, şi de Al. Cihac, pentru limba română, care determinau caracterul respectivelor limbi prin înregistrarea statică a originii cuvintelor. Acceptînd statistica lui Alexandru Cihac („Elementul latin al limbii române nu reprezintă astăzi decît o cincime din vocabularul său, în timp ce elementul slav constituie două cincimi [...], elementele turce aproape o cincime..."), el îşi argumenta teoria sa citind cunoscuta doină dobrogeană („Iarna vine, vara trece, I N-am cu cine mai petrece..." T, Burada, „O călătorie în Dobrogea", ilaşi, 1880), care cuprinde în cele şase versuri ale ei numai cuvinte de origină latină. Şi B. P. Hasdeu se întreba, cu sarcasmul vechiului director al lui Aghiuţă şi al Safyru/-ui, neadormit precum se vede nici după douăzeci de ani în savantul academician : „Ar putea oare Cihac sâ ne găsească tot aşa un cîntec românesc pe jumătate mai scurt, sau măcar să compună el însuşi în proză o frază românească de cinci şiruri, in care toate cuvintele să fie numai slavice sau numai turce, sau numai slavice şi turce ?" Această rememorare de cunoştinţe obligatorii în cultura generală a unui absolvent de liceu românesc n-ar fi fost necesară dacă nu s-ar manifesta, din cînd în cînd, un ciudat fenomen de încălcare a cîtorva reguli elementare ale muncii ştiinţifice şi ale publicisticii, în general. Fiindcă în aceste domenii există o etică a „citatului", a cărei ignorare deschide drum larg spre tărîmul ridicolului, iar perseverarea implică riscul naufragierii în grotesc : acad. Al. Rosetti citează (corect !) pe Hasdeu ; prof. univ. dr. docent citează (corect !) pe acad. Rosetti, dar ignoră (incorect !) pe Hasdeu ; un recenzent de serviciu de la o gazetă provincială poate cita pe prof. univ. dr. docent D. Berciu, uitînd şi pe Rosetti şi pe Hasdeu ; iar cine ştie ce profesor de sat, conştient de prestigiul cuvîntului tipărit, poate cita (în lucrarea lui destinată colegilor de catedră saiu auditorilor localnici de la Căminul cultural), pe anonimul recenzent, care devine astfel, în aria judeţului său, «autoritate ştiinţifică» 182 şi «ioc de referinţa». Ceea ce — trebuie să recunoaştem - încetează de a mai fi amuzant ! c. r. UN CRONICAR TEATRAL SUB... ZODIA CUMPENEI In „România literară" nr. 11/1973, criticul teatral Valentin Silvestru semnează o cronică asupra spectacolului prezentat de Teatrul Naţional din Bucureşti cu piesa lui Mihnea Gheor-ghiu : Zodia taurului, — cronică din care aflăm că „Mihnea Gheorghiu, scriitor, eseist, critic, e preocupat, de mulţi ani, de figura puternic conturată a lui Tudor Vladimirescu, erou istoric şi, deopotrivă legendar", căruia „i-a consacrat întîi un amplu poem (1953), apoi o piesă de teatru (1955), un scenariu cinematografic şi acum, din nou, o piesă". Meticulozitatea informaţiei impune, dar surprinde omisiunea unui scenariu radiofonic pe care Mihnea Gheorghiu l-a consacrat tot Domnului Tudor — cronologic, între poem şi scenariu cinematografic —, mai ales cînd îndeletnicirea suplimentară de colaborator al emisiunilor radiofonice de umor, a criticului teatral, este notorie. Dar cronica respectivă mai oferă cititorului şi numeroase alte date şi opinii. Astfel, ni se spune că „prin îndelungata muncă care s-a finalizat cu „Zodia taurului", Mihnea Gheorghiu dă cea mai bună lucrare dramatică despre Tudor Vladimirescu", în vreme ce piesa „consacrată" aceluiaşi personaj de N. lorga a fost „scrisă iute şi destrămat", marelui istoric scăpîndu-i „tocmai structura populară a răscoalei din 1821". Ne este lăudată „structura alveolară, de fagure geometric" a decorului, ni se aduc la cunoştinţă criticele cuvenite costumelor, care nu izbutesc „sâ se armonizeze nici intre ele", dar - ceea ce este mai grav - „nici cu geodele obscure şi goale" ale decorului „pe trei nivele", şi sîntem lăsaţi în deplină perplexitate faţă de o regie „sumară, fără un diapazon exact", care realizează totuşi „un reuşit final apoteotic". Mai aflăm că interpretul principal ar fi fost bun dacă nu era rău, că altul „nu e în nici un fel" şi că o interpretă „e eronat distribuită" de regizorul cu „final apoteotic". Fără îndoială că este dreptul criticului să-şi expună cunoştinţele şi opiniile, după cum este dreptul imprescriptibil ai cititorilor să le recepţioneze sau nu. Dar nu este dreptul nimănui să dea informaţii inexacte - fie şi în chestiuni oare ar tputea fi considerate de amănunt - aşa cum face Valentin Silvestru cînd scrie că Tudor Vladimirescu a fost „polcovnic în armata rusească". Pentru că oricare cititor ştie din manualele şcolare că Pandurul a luptat h rîridurile oştilor ruseşti, în războiul ruso-turc din 1806 şi 1812, că pentru faptele lui vitejeşti a fost „decorat cu ordinul Vladimirului şi ridicat la rangul da parucic ...în armata rusească". (Am citat pe istoricul A. D. Xenopol - „Istoria Românilor", ediţia a lll-a, voi. X, 1930, p. 48 - date fiind rezervele criticului teatral asupra competenţei lui N. lorga în materie I). Dar, parucic înseamnă numai locotenent (vezi : I. Ghica - „Scrieri", 4 voi., ed. Minerva, 1914-1915), iar polcovnic este colonel (vezi : „Biografia vieţii polcovnicului loan Solo-mon", istorisită de sine însuşi şi scrisă de P. Georgescu, Craiova, tipografia lui losif Samitca şi ilancu Moise, 1862), şi ca să ajungi de Ia parucic la polcovnic se impune urcarea succesivă a altor trei-patru trepte ierarhice. Pe care Tudor Vladimirescu nu le-a urcat niciodată. Pentru că polcovnicia din cronica lui Valentin Silvestru nu este decît rodul fanteziei unui condei, mînuit cu prea multă grabă de un critic teatral aflat, temporar, sub zodia... cumpenei. Al. Cern a-Radule seu 183 CORESPONDENTA LUI -PROSPER MERIMEE O carte care ar fi putut fi excelentă, din toate punctele de vedere, publică recent editura „Univers", alcătuită dintr-o selecţie a scrisorilor lui Prosper Merimee, traduse şi prefaţate de Ion Brăescu. Corespondenţa lui Merimee apărută sub îngrijirea lui Maurice Parturier reprezintă vreo cincisprezece volume. Din această masă, editorul român nu publică decît vreo 140 de scrisori. Nu putem spune nici că e prea puţin, nici c-ar fi prea mult, fiindcă criteriile selecţiei nu ni se comunică. Aceasta e o (lacună a editorului, in prefaţă nu se aminteşte nimic de motivele care l-au îndemnat la alcătuirea antologică a textelor originale franceze. Care a fost raţiunea limitării reproducerii numai a cîte unei scrisori (anual) sau a maximum 12 scrisori (în 1848) — nu ni se spune ; nici nu se motivează lipsa oricărei mostre de corespondenţă din anii 1824, 1825, 1826, 1827 şi apoi 1835. O umbră a unei asemenea motivări, o indicaţie doar, şi tot ne putea da o cît de palidă explicaţie a modului în care s-a alcătuit antologia, în 1822 Merimee, deşi mai tînăr cu 20 de ani, s-a împrietenit cu Stendhal ; în 1825 apare Teatrul Clarei Gazul, prima operă a Iui Merimee, — scrisori din această epocă nu căpătăm, nu ne dă editorul. Afirmă oare în vreun loc că scrisorile nu sînt interesante ? Nu, fireşte. Să fim obligaţi să recurgem la textul original ? Om de-o excepţională inteligenţă, scriitor de real talent, romancier, nuvelist, estet, lingvist, poliglot, mare călător, filolog, om de vază în timpurile celui de-al doilea imperiu, senator şi academician, Merimee credem că ar fi putut fi luat ca model de către Ion Brăescu, -pentru înfăţişarea lui mai adîncită, mai lucrată într-un portret literar şi critic. Ion Brăescu ne rămîne dator cu un asemenea portret. Remarcabila traducere a scrisorilor ni-l arată ca omul indicat a o face. Şi fiindcă ni se întîmplă să-l citim pe Ion Brăescu şi în calitatea sa de co- laborator al marei reviste Europe, de factură într-adevăr europeană, ne îngăduim să-i amintim, spre deosebire de părerea exprimată în prefaţa la „Scrisori", că după moartea lui Stendhal, Merimee NU i-a păstrat acestuia „o adevărată veneraţie" şi că e cu totul altul tîlcul acelei broşuri H. B. (Henri Beyle = Stendhal) tipărită numai (!) în 25 exemplare, şi existente în realitate, doar 17. In numărul din februarie 1973 Europe publică un articol -al cunoscutului exeget sten-dhalian Victor del Litto sub titlul „Stendhal şi Merimee", studiu care infirmă teza lui Ion Brăescu. Broşura lui Merimee (anonimă) nu e o exprimare a unei „veneraţii". E un „canular", o scriere apocrifă, o glumă. Sau, în cel mai fericit caz, Înfăţişarea măştii lui Stendhal. Ceea ce sigur, e în spirit stendhalian şi corespunde pesemne realităţii. Şi încă o obiecţie. Atît de interesanta şi admirabila caracterizare a culegerii de balade populare a lui V. Alecsandri cuprinsă în scrisoarea adresată acestuia la 11 oct. 1855 se cerea mai amplu comentată şi coroborată dacă nu unei reproduceri, măcar unei cercetări mai aprofundate a recenziei lui Prosper Merimee din 1856 asupra versiunii franceze a Poeziilor populare ale lui Vasile Alecsandri. barbu solacolu iîNTRE KAFKA Şl BUZZATI Frumoasa traducere în limba noastră a capodoperei lui Dino Buzzati „Deşertul Tătarilor" dă cititorului român nu numai posibilitatea de a cunoaşte această celebră carte ci şi de a încerca să-şi dea seama cît este de îndreptăţită apropierea făcută între Deşertul Tătarilor şi Castelul, între Buzzati şi Kafka. Desigur că şi la Kafka şi la Buzzati nu este vorba de mistere, ci de secrete. La castel nu poţi ajunge ; fortăreaţa n-o poţi părăsi ; dar ele nu-s misterioase. Sînt „labirintice" şi pline de secrete. Eroilor amîndurora 184 nu le lipsesc înţelegeri, ci chei, cifruri, probe. Cu alte cuvinte căi de acces, sesamuri. Problemele, şi pentru unul şi pentru celălalt, nu ţin de lumea numenală ori ideatică şi nici măcar, aş spune, de cea fenomenală, ci de o suprastructură formală, de una formularistică şi birocratică. Neştiută nu este atît esenţa, cît ritua-listica, comunicaţia ; totul se petrece la nivelul transmisiunilor. Sîntem în plină artă cinetică. Eroul lui Buzzati, ca şi al lui Kafka, este opusul eroului-tip, eroului romantic, care încă trăieşte în conştiinţa omului contemporan : acei care nu e lăsat să-şi împlinească idealul. Eroul nou e, dimpotrivă, un ins care nu e lăsat să dea de pirghiile, de rotiţele delicate ale mediului în care trăieşte. Ce-i lipseşte ? Ceea ce englezii numesc the Know-hovj ori francezii le savoir-taire, adică o tehnică, o cunoaştere a secretului profesional ; n-are, sărmanul, ceea ce i s-a dat lui Tezeu : un fir al Ariadnei. Eroul acesta de tip nou, anti-ro-mantic, apare în vremea în care s-a putut face şi scrie : anti-teatru, a.nti-memorii, anti-romane, anti-critică. Eroului acestuia, al lui Kafka şi al lui Buzzati (dar la Buzzati parcă e şi mai vădit), mediul social nu-i refuză accesul la ideal, ci accesul la realitate. Eroul, de aceea, nici nu tînjeşte după altceva, decît după inaccesibila realitate, in afară de aceasta, locotenentul Dorgo al lui Buzzati mai are parte şi de un mediu care nu percepe realitatea cea mai simplă. (De altfel nici mediul în care trăieşte K. nu ştie ce se petrece cu el, cărei anchete este supus). Mediul acesta are ochi şi nu vede, urechi şi nu aude, minte şi nu chibzuieşte, putere de judecată şi nu trage concluziile logice. Dar medicina cunoaşte situaţia în care organele există, deşi funcţionarea lor este oprită ; situaţia aceasta are un nume : .paralizie, ataraxie. Mediul lui Buzzati este al paraliziei, acelaşi care o dispreţuia şi o zeflemisea pe Casandra. Iar Dorgo e şi el o Casandră care din mila unor zei mai îndurători apucă să moară înainte de împlinirea dezastrului şi într-un pat iar nu pe un maidan, „ca un cîine", cum moare cealaltă victimă a unei ecologii nepăsă-toare : 1(. n. stei n barat DRUMURILE MATILDEI ULMU Străbătînd trei continente în ultimii ani, Matilda Ulmu a descoperit un număr suficient de motive ca.re s-o reţină, înclinaţia sa de peisagist gă-sindu-şi astfel un vast spaţiu în care să se desfăşoare. Temperamental era exact ceea ce-i trebuia acestei pictoriţe cu o fire neliniştită, mereu în căutarea noului. însă, spre deosebire de alţi artişti, acest nou nu este raportat la structura motivului ci la starea de spirit a artistei, in fond, peisajele sale se aseamănă unele cu altele, ca tipologie geografică ; mai mult decît atîta, toate sînt marcate de întîlnirile mai vechi ale pictoriţei cu peisajul dobrogean. Mai vesele sau mai triste, uneori chiar melancolice, pînzele Matildei Ulmu sînt, în primul rînd, martorii săi iar nu ai locurilor pe unde a umblat. Datorită variaţiilor de umoare există şi o notabilă varietate a expresiei plastice. De la peisaje, în care întrevedem amintirea îndepărtată a iui Turner şi pînă la acelea voit dramatice, cu imagini de copaci descărnaţi, evident decorative, apropierile pe care le putem face cu opera unuia sau altuia dintre pictorii pe care-i cunoaştem se impun. Faptul ni se pare normal pentru o artistă atît de mobilă, curioasă, preocupată de nevoia de a se cunoaşte şi regăsi pe sine. Rod al neliniştii, pînzele Matildei Ulmu dau, luate în parte, un ciudat sentiment de calm. Privite în ansamblu ele definesc un temperament mobil, avid de noi orizonturi, legat însă trainic şi chinuitor de primele impresii, in toate expoziţiile anterioare avute peste hotare, pînzele care s-au bucurat de cel mai mare succes par a fi acelea reprezentînd peisaje dobrogene. In acest fel artista are meritul de a fi dezvăluit străinilor aspec- 185 tele măreţe în calmul lor ale Dobro-gei ; pe noi însă ne-a făcut să înţelegem cît de funciar este legată de aceste locuri. Nu-mi amintesc să fi văzut vreo expoziţie anterioară a Matildei Ulmu, un text, însă, o obişnuită prefaţă de catalog, semnată de Miron Radu Paraschivescu este, pentru activitatea din trecut a artistei, o garanţie. Pictură făcută cu simplitatea omului care simte nevoie să se exprime fără cuvinte căutate sau încercări de a construi fraze inedite, peisajele Matildei Ulmu — pomenim de peisaje, cele cîteva portrete şi flori fiind doar pauze - plac prin simplitatea cu care te abordează şi, arătîndu-ţi locuri necunoscute, te fac să le redescoperi pe acelea cu care eşti de mult familiarizat.