r
viaţa romaneasca
revistă a uniunii scriitorilor din republica socialista românia
11
anul
XXV noiembrie 1972
AL i ŞTEFĂNESCU OAARIA BANUŞ
NAGY ISTVAN MARIN SORESCU
DEMOSTENE BOTEZ 80 de ani de
CEZAR PETRESCU
3 patriciu (I)
25 ex meis libris ; frig ; simboluri ; gloria; bâtrînii
28 miki şi complicii    (în    româneşte de adela-rodica sălăgianu)
41 senzaţie; nicâieri; învierea lui lazâr memorialistica
ŞERBAN CIOCULESQJ » ION BĂLU
AMD RE I ROMAN 120 de ani de
DAN BERINDEI
ALEXANDRU GEORGE M. PETROVEANU
EUGENIA TUDOR-ANTON
|       43 memorii (H)
la naşterea lui cezar petrescu
59 texte inedite: scrisoare câtre nicolae iorga; maupassant: „le horlâ"; mau-passarrt: „contes du jour et de la nuit"; despre sorvdu-otdea şi „somă-nătorul" ; mihail sadoveanu: „duduia margareta"; despre soarta; impresii şi amirrtiri la moartea unei mâtuşi
71 schifă de portret
74 „gândirea" sub directoratul lui cezar petrescu
83 realismul lui cezar petrescu la moartea lui nicolae bâlcescu
| 88 actualitatea lui bâlcescu , cronica literară
91 lucian blaga : „isvoade" 95 camil boltazar : „reculegeri în nemurirea ta" ; victor felea : „sentiment de vîrstâ" ; aurel gurghianu : „poartă cu săgeţi" şi „temperatura cuvintelor" 100 virgil duda : „anchetatorul apatic"
pe marginea cărţilor
DUMITRU Ml CU FLORIN MIHĂ1LESCU IOANA CREŢULESCU
ANCA MIDIA
104 vasile netea: „interviuri literare" 106 paradoxul şi demnitatea lui 109 gheorghe tomozei: „tanit"; ion hor „încâ nu" »°rea:
114 nicolae velea:   în război un pogon cu flori ; mana-luiza cristescu-     cLtLi 1 vrăjitoarelor" «castelul
scriitori străini contemporani
PAUL ALEX. GEORGESCU RAFAEL ALBERTI
119 un periplu poetic exemplar: rafael al berti
TRAI AN PODGOREANU
VASILE VETIŞANU
125 versuri inedite (în româneşte de vero-nica porvmbacu)
cronica ideilor
|      127 mihai ralea şi explicarea omului cronica
|      133 athanase joja
miscellanea
cezar petrescu, ziarist (n. carandino) — circulaţia valorilor (radu rupea) — critici definind poezia (metania livadă) — veteranii cinematografiei româneşti (viaicu bârna) — sub semnul marelui impuls creator (alexandru gri-gore) — centrul european UNESCO pentru învâjămînt (ioana c.) — lucien goldman în româneşte (nicolae bârna) 136
breviar
■1-
VL. BÂRNA : paul anghel : „efemeride" — AUREL GOCI : ana blondiana, romulus rusan : (/convorbiri subiective" — ADRIAN POPESCU .- drag os vicol : „ctitorie în albastru" — AL. GRIGORE .- teodor scarlat: „nopfile din underground" — EUGEN LUCA: costache anton: „ochii aurii ai roxonei" — G. AURELI'U: ben corlaciu: „poeme florivore" — P. ADRIAN: „fluierul ianoului" 144
debuturi lirice
ALEXANDRU LUNGU: modele, influenţe, mimetisme
revista revistelor — din farâ —
„ramuri", nr. 9'1972 (vl. b.) — „revista de istorie şi nr. 2/1972 (n. vaneu).
154
teorie literară", 157
de peste hotare
„europe", nr. 517—518/1972 (anatol ghermanschi) — „revista de occidente", nr. 112/1972 (andrei ioneseu). 159
al, i. şiefănescu
patriciu (I)
Nai se mară că nu trece aproape nimeni pe stradă, deşi este duminică, în plin centrul Bucureştilor, aşa cum demonstrează clă-Sjrije .turtite ale Palatului Regal, parcă retrase şi ele mai în fundul ourtii decît de abioeti. Pluteşte peste oraş un noiembrie palid, dar căi-,w şi luminos, un fel de prim semn de bun rămas al toamnei care ^duce. Poate e vreomea prmzukii, oamenii se grăbesc spre o visată şi casnică iinişte duminicală, obosiţi de oale peste o suită de săpilămîni agitate care' i-au zgîlţîit în continuu de cînd ou frumoasa zi de 23 August. „Frumoasă" fusese ziua aceea, pentru că ea pusese capăt unui coşmar, dar cei care crezuseră că viaţa Bucureştătar se va linişti brusc, intrând sau reintrînd într-un ours ,,normal", înţeleseseră şi ei, destul de repede, că marea catastrofă ce fusese războiul lăsase utn vid în retragerea ei precipitată şi ocuparea acestui vid nu se putea îndeplini treptat • şi în orfdine. Vânturile care se născuseră erau violente, băteau din multe părţi, se încălecau, făceau vîrtejuri şi-şi coh-t&nau soflarea mult dincolo de ceea ce ar fi fost, sau ar fi trebuit să fie,, obiectivul lor.
■ Un astfel de vfcnt l^a proiectat şi pe ei în Bucureşti, pe el, Patriciu Avram, sau Patrick Abraihams, cum i se zicea acolo unde-i surprinsese răeboiul. N-are niciun an de cînd s-a întors în ţară. N^are jiici locuinţă, nici iubită, este corespondent de presă şi această duminică palidă şi pustie, uşor leşinată, îi provoacă o mică greaţă mo-leşitoare, la gîndul prânzului sărăcăcios, al după amiezii plicticoase care-1 aşteaptă, căci bunii lui prieteni, singurii lui prieteni, Dan şi Glodi, stot plecaţi cu „sarcini" în provincie.
Poate se dulce la un cinema, să omoare timpul pînă la banchetul de diseară, un banchet al presei, cu nu se mai ştie ce prilej ; de fapt, cum i se spusese „un prilej să mai strîngem relaţiile cu ziariştii străini, mâine, poimîdne sîmt alegerile, trebuie să fim ou ochii pe ei". Oricum, are să se mănînce şi să se bea bine, ceea ce în mizeria cotidiană şi generală a acestui an, şi postbelic şi secetos, nu este deloc de neglijat. „Că ai ajuns ca un ţîtr, Patrieiule !" îl bătuse pe umăr frumosul Vergi Ghinea, moldovean pofticios, cu ochi albaştri, neaşteptat de. reci şi vestit surâs fotogenic oare-i complică viaţa erotică pînă la dimensiuni absurde, dacă te gîmdesti cît de puţin răgaz îi lasă nenumăratele sarcini politice şi profesionale duse de altfel, în mod miraculos, „la bun sfîrşiit", cum se spune.
Pe oînd, pe el, pe Patriciu, pînă şi traversarea aste duminicală a unei pieţi neverosimili de pustii, îl cufundă într-o perplexitate confuză, înnoaită alene şi discontinuu prin apa salmastră a acestui noiembrie de bulevard, stagnant, încropit, luminos dar anemic, şi visează într-un adînc subsidiar al conştiinţei, la marea fe^neie care trebuie să-i dea marea iubire, femeie generică, ce se îndărătniceşte să
se păstreze într-un profil intraductibili    în existenţa    lui    t-j. n Câteodată doar, ia din chipul lui Clodi numai ochiul ei enor ană-exorbitat, şi este deajuns oa Patriciu să se enerveze, să facă"1' V10let> de a plesni aerul, ca Xerxe marea, si să murmure furios • r "n ^e3t Ge-i prostia asta ? ' '   e~> ^ ?
— Ce-i asta ? Ce-i prostia asta ? rosteşte tare, deşi sine. triciu Avram. Sau poate nu el Patrick Abrahams 'este cel riÎ' *'a" beşte singur, căci nu ochiul violet al lui Clodi e vinovat ci aft V°r* mult mal banal şi mai la suprafaţa conştiinţei. ' faP*
„Faptul" este un automobili, pe care Patriciu    nu-si ami t**if să-1 fi văzut sau să-1 fi auzit trecând în direcţia Palatului Telef1 " lor, (sau mai ştii ? cum umblă el cu capu-n nori, nu l-a tnreawfn*" şi care rulează ou viteză, de-cmdaratelea,     retrăgîndu-se parcă rf-faţa unui inamic, şi pătrunzînd (ridicul în zgomotA.il, culoarea si f jma lui, ultraconicrete) în spaţiul mort al pieţii, spaţiul acesta nî^1"* special, ieşit din oraş şi din anotimp, oare-1    sensibilizase atttai ' Patriciu, Este aşa ca şi cum o javră răpănoasă,    client obişnuit nt rampelor de gunoaie pătrunde cu spatele, fără să-şi dea seama aec într-un  decor marin de legendă, o plajă pură şi triată în care ce'î mult plainiarea şi ţipătul tragic al unui pescăruş    singuratic pot fi îngăduite. Jigodia simte parcă rezistenţa ultragiată a peizajuiui din spate, căci, iată, s-a ferit, ciuleşte urechile, bagă coada-ntre picioare şi porneşte ou toată viteza şi ou zgomote profanatoare, spre o stradă laterală, trecînd prin faţa ochilor uşor holbaţi ai lui Patriciu.
în acel moment se aud limpede nişte focuri de armă, urmate la scurtă vreme de vuiete confuze, prelungite.
— Ce prost sânt! zice Patriciu, dîndu-*i şi o palmă destul de usturătoare pe fruntea lui foarte înaltă, aşa fel că moţul din creştet • {căci Patriciu este tînăr şi frumos şi umblă cu capul descoperit) u cade brusc cu trei centimetri şi nu revine decît după cîţiva, din paşii acum grăbiţi, ai posesorului său.
Păi sigur, cum de nu s-a gtodiit ? Piaţa e pustie pentru că pe aici au plecat maniştai să manifesteze. E duminică, s-a.u adunat la clubul din sltrada Clemenoeau, şi după ce s-au terminat discursurile, încearcă să organizeze o manifestaţie antiguvernamentală. Nu-i vreun eveniment deosebit. De oînd a sosit Patriciu în Bucureşti, a văzut multe imanifesitaţii. Şi d-alea mari, conduse de comunişti şf de-aie-lalte, mai mici de obicei, ale adversarilor. A văzut şi încăierări şi morţi şi demonstraţii uriaşe. E meseria lui de gazetar să fie prezent pe ite tot. De fapt, abia cu o jumătate de oră înainte a contemplat, elrar din holul hotelului, formarea grupului. Ceilalţi corespondenţi străini se grăbiseră să asiste la constituirea 'manifestaţiei, agitau carneţele şi aparate fotografice, alergaseră în Piaţa Palatului, unde fusese prima escală a demonstranţilor. Dintr-o lehamite secretă, Patriei-1 nu se mişcase de la lacul lui decât târziu, după ce manifestaţia părăsise Palatul, sc.urgî;ndu-se pe Calea Victoriei. Ştia ce avea să urmeze: grapul de manifestanţi avea să se oprească in divers- ^unote ale Căii Victoriei, avea să se îngroaşe într-o măsură cu partizanii aflaţi la plimbare, sau poate postaţi special în diferite puncte, precum şi ou o serie de gură cască şi de alţi curioşi filistini, aveau să se scandeze lozinci anticomuniste, antiguvernamentale, pro Rege şi pro Maniu, Brătianu sau Titel, vreun trecător suspect Qe simpatie pentru comunişti şi pentru guvern avea să fie bătut, şi tot aşa, pînă în cheiul Dîmboviţei, unde manifestaţia se spărgea şi toţi plecau acasă ; curioşii, satisfăcuţi, cei plătiţi, bucuroşi că, li, s-a terminat serviciul, organizatorii înapoi la Club pentru a da un raport cît mai umflat, menit să le asigure bunăvoinţa manilor şefi. Nu numai atît, dar Patriciu ştia precis că există ouvînt de ordine ca demonstraţia să fie lăsată absolut liberă, nimeni   să nu accepte vreo
4
vooare. Alegerile erau aproape, observatori din toată lumea um-* *iu hotelul, nu se dorea niciun fel de turburare, scandal, bătaie, cu <n mai P^ţin focuri de armă, răniţi sau morţi. Din toate acestea, etarul Patrick Abrahams trăsese concluzia că nu era cazul să se f^laseze în interes de serviciu şi plecase mai tîrziu, romantic şi Astalg^! preocupat de mişcările tainice     ale subconştientului său.
, Retragerea prudentă a automobilului, focurilor de armă, vocile-s .jle care continuă să se audă, înseamnă însă că lucrurile au luat n altă turnură.
Plin de un fel de remuscari nelămurite, Patriciu începe să alerge • mu se opreşte decîtt atunci cînd în eîmpul lui vizual apare Palatul Telefoanelor. Ceea ce vede e într-un fel, clasic. In faţa ruinelor tos-jnSui Teatru Naţional se află o masă destui de mare de oameni, o njuiliţame cu puncte de aglomerare şi ou al.te zone mai rarefiate. Piunotele de aglomerare sînt mobile, agitate, semn că au loc încăierări. Din cînd î'n cînd, răsună înăbuşit cîte un foc de armă. Nu se zăresc forţe poliţieneşti sau uniforme militare.
" patriciu ştie de ce şi o clipă, şovăie. Ce să caute acolo ? Dacă l^jjjganii-1 miros în mijlocul lor, nu are să se aştepte la nimic bun. Patriciu nu e un voinic, nici dibaci la bătaie şi nici măcar vreun viteaz. Păstrează şi acum amintirea, sub forma unei coaste fisurate, a tneăaerării din Cotroceni, în care nimerise fără voia lui. Cuvîntul de ordine este ca ^manifestanţii să nu fie provocaţi. S-ar putea deci să facă o greşeală. Totuşi, la faţa locului, vtmzoleala continuă. Iar în 'faţa teatrului se aitilă sediul electoral al guvernului. Poate că nu în-tîinplător. adică, ce mai ! sigur 'neînttmplător, se încearcă tocmai acolo provocări. Tot privind, i se pare însă că deosebeşte şi unele uniforme. Curios : nu le poate identifica. Şi iată că ziaristul, corespondentul de presă se trezesc brusc în ol.
Patriciu începe iar să alerge.
Cînd ajunge la ^marginea mulţimii încetineşte pasul. Ia aerul unui ins oarecare oare se uită şi el, să vadă ce se întâmplă. Nimeni nu-i dă atenţie, vacarmul este general iar locurile cu încăierări destul de puţine. Se strecoară pe trotuar, pînă aproape de intrarea sediului. Geamurile de la uşa principală sînt sparte. Noroc că sînt dublate de grilaje metalice, nu se poate intra înăuntru. Din cauză că din mulţime se aruncă cu pietre în ferestrele de la etaj, trotuarul este destul de liber. Manifestanţii 'Stau la o distanţă respectuoasă de cioburile, cu atât mai primejdioase ou cit cad mai de sus. In dosul grilajului de la uşa sediului apar la răstimpuri chipuri care inspectează piaţa. Patriciu îşi dă seama că-i garda sediului, care aşteaptă prudentă înăuntru. Huiduielile şi vociferările continuă, ca şi proiec-tidele ocazionale. Acestea se caţără parcă pe faţada clădirii, care rabdă cu sitoici'sm dispreţuitor deslănţuirea ridiculă a furiei umane. Din strigătele foarte amestecate, Patriciu înţelege doar că din clădire „s-a tras împotriva manifestanţilor paşnici". împuşcăturile izolate, după. cum observă el acuma, vin însă din puncte diferite. Pe unul 1-a localizat chiar, într-un grup vizibil concertat. Sînt împuşcături provocatoare destinate să provoace panică şi poate noi răspunsuri din clădire. Urmărind cu privirea zvîrcolelile mulţimii, Paitriciu descoperă uniformele pe care ie zărise de departe, în mijlocul unui grup extrem de agitat. Se apropie ou grijă şi constată că una din curioasele uniforme paramilitare poantă ichipul cunoscut al lui Vincent, corespondentul lui Herald Tribune. îşi face loc seu coatele, ferindu-se de îmbrtncelî şi-i apucă de (braţ pe Vincent.
— Ce s-a-ntîmplat aici ?
— Bolşevicii trag în manifestanţi, îi răspunse vincent, pe engle-2eşte, recunoscîndu-1. L-<au şi prins pe unul. Uite acolo.
5
Privind în direcţia indicată de pipa lui Vincent, Patri '• coperă un ins destul de tânăr, rupt şi însângerat, pe care un'f î^*8" gardă ad-hiac încearcă să-1 apere de furia mulţimii. în mod   - h 6 însă îl scapă din rnîini, aişa ca din neatenţie sau din neputi ta' ^ atunci tânărul ajunge iar prada muilţimii, care-4 loveşte, îl d^ pisează-n picioare. ' •'os> &
flashul şi 1-a lovit, mai zice Vincent trăgând cu fals calm aristor t' din pipa scurtă. Abia atunci, Patricdu îl descoperă şi pe Harris re temi irlandez din Beiltfaist, care este în mijlocul altui grup şî-si P°r~ cetează îngrijorat aparatul. cer"
— Sînt morţi, răniţi ? se interesează Patriciu oa un adevă • gazetar. ' "
— Cred că nu. Curios,. dar mu sînt. Numai bătăi .obişnuite, mormăie dispreţuitor şi ou. oarecare dezamăgire Vincent.
— Da, dar pe ăla or să-1 omoare! exclamă deodată Patriciu Insul însângerat este „groggy", cum se zice. Încearcă mereu si
se ridice de jos, reuşeşte după încercări repetate, face un pas doi olătinîndu-se, ou «umile deasupra capului, protejmd.u-1, dar „dintre cei care-1 înconjoară răsare mereu eîte un anonim care loveşte si se retrage, altul cane-1 atinge în treacăt, insul se angajează oa' o vită înjunghiată în direcţii greşite, e primit ou alte lovituri, iar cade haita se repede asupra lud, unii sânt mulţumiţi dacă-1 ating măcar cu vîrful bocancului, alţii însă îl lovesc sistematic, ou sete,, icnind de satisfacţie. . *
Patriciu simte deodată că aceste lovituri izbesc în el însuşi. Un junghi trece prin coasta lui fisurată.
— Bine, dar îl omoară, nu vezi, Vincent ? Hai să-1 scoatem de-acolo.
— Noi sîntem neutri, zice rece Vincent.
— Neutri, neutri, dar nu putem lăsa să se omoare oameni fără apărare. Hai cu mine. Dacă nu, mă duc singur.
Vincent se uită intrigat la Patriciu, la făptura ha subţire, dominată de fruntea înaltă. Roşie de indignare ? De milă ? De sfidare *
— O. K.
' Patriciu s-a repezit în mijlocul echipei de linşaj. Drumul nu-d chiar aşa de liber. E îmbrincit, înghiontit. Face mereu apel, în englezeşte, la Vincent, care vine încet din urmă. începe să fie privit cti oarecare respect. Unii se scuză, explică.
— A dat într-un ofiţer american !
— A tras în noi, tu-d naşterea iui. , ■'
— E o bestie bolşevică. . "
— Un criminal.
Cîmd ajunge lîngă omul însîngerat, Patriciu împinge pe agresorii nerăbdători şi strigă mereu : "
— Linişte. Poliţia americană ! Poliţia americana ! Linişte'! Vincent s-a apropiat, continuând să-1 fixeze insistent pe Patriciu.
al cărui chip e în flăcări. în jur domneşte un fel de nehotărâre: oine-s ăştia? Rănitul e la picioarele lui Patriciu. încearcă sa ridice.capul, priveşte năuc în jos, la aceste zeci de picioare primejdioase! Lingă Patriciu apare un ins îmbrăcat într-un trend ouaşi militar' dar' de bună calitate. De sub şapca neagră de skior răsare o mustăcioară foarte mobilă.
— E un bandit. A tras ou mitraliera. Trebuie arestat.. Să se vadă ce fel de alegeri libere fac comuniştii. ■■ ■■
— Arestat dar nu omorât, replică Patriciu. , •
— Poporul ! Cine poate să4 ţie! Mai bine nu te băga dumneata.
6
Ba mă bag. Vincent ! Hai să-1 scoatem de-aici, rosteşte el iar
în e»Sle^^ firile din nou Vincent, indispus.
pune şi duimneata nUna, să-1 ridicăm! ţipă Patriciu înraura-lia.,tipul ou trendul. Ori poate vrei să-ii dai una, să-1 termini de
t01 ' __ pardon ! Noi sîntem patrioţi, nu criminali, ca bolşevicii, nfatache! Pune mîna ! se adresează el unuia dintre cei din jur, oare rf-o să asiste interesaţi la scenă.
Ajutat de cei trei, rănitul reuşeşte să se ridice.
patriciu priveşte la omul cu trenciul. „Trebuie să fie un organizator manist. Ou-artât mai bine".
_ Hai. Pe aici, îi îndeamnă pe cei doi. Vincent, hai .şi dumneata cu noi! se roagă.
Vincent se urneşte greoi. Grupul este lăsat 'treacă cu oarecare-pdurnerire. Patriciu nu ştie dacă din cauza lui Vincent, sau mai ales din cauza omului cu trenciul. Oricum ar fi, e bine. De-ar scăpa mai repede din mijlocul lor.
v _ Dumneata ce eşti ou americanul ăsta ? i se adresează prudent omul cu trendul.
— Colegi. Colegi de presă.
_- A, presa! Păi să scrieţi ce-aţi văzut ! Spune-i americanului câ" uite, noi sîntem democraţi. Noi vrem alegeri libere. Nu vrem dictatură comunistă. Ce-i vinovat ăsta c-a tras în noi ? Alţii l-au învăţat. D-aia v-ani şi ajutat să-1 scoateţi de-acolo. Spune-i ce ţi-am zis. Hai, spune-i.
Patriciu  îi  traduce lui  Vincent,  care  dă  mereu   din cap. Trec de strada Regală.
— Noi vă lăsăm, acum, mai zice omul cu trenciul. Ne-ntoarcem. Good by, mister, salută el pe american.
— Mulţumesc, se trudeşte Patriciu să rostească, luîndu-1 mai strâns de braţ pe insul bătut, care acum a început să se mai ţină niţel pe picioare.
— Thanks ! zice şi Vincent.
Continuă să meargă toţi trei, cu rănitul la mijloc. Patriciu îl chestionează.
— Cum te cheamă ?
— Roşu. Roşu ... Pavai, răspunse cu greutate rănitul.
— Ai o batistă ? Na, ia-o p-asta şi şterge-te. De ce-ai tras ?
. — N-am tras. Erau.. .  gloanţe oarbe.  Am vrut  să-i  sperii. ..
— Aha ! Şi te-au agăţat !
— Da.
— Ce spune ? se interesează Vincent.
După ce ascultă spusele lui Patriciu, Vincent se opreşte.
— Ajunge cît l-am dus.
— Ai dreptate, zice Patriciu. Ascultă-mă mă, Pavele, cum zici că te cheamă. M-auzi ? Şterge-o acasă. Poţi să mergi ?
— Pot.
— Ia-o p-aici, prin gang. Tuile-o şi nu te mai uita înapoi. Roşu Pavel se depărtează şehiopăfând şi dispare în umbra pasajului.
Patriciu îl însoţeşte o bucată de drum pe Vincent.
— Numai Patrick Abrahams a putut reuşi să mă facă pe mine sa salvez un comunist de la bătaie, spune Vincent şi rîde sec.
t , ..—; Comunist, necomunist, e om! proclamă Patriciu, căruia vîn-tul 11 zburleşte din nou moţul.
— Nu pentru principiile dumitale umanitare te-am ajutat!
— Dar pentru ce !
7
— Pentru că pronunţi latfft de frumos englezeşte. Niciodat--
să pot avea un asemenea accent udtradistins. ' n-am
— Vii diseară la recepţie ?
— Bineînţeles, aristocraţiile ! So long.
2
Deşi a văzut de multe ori în scurta lui carieră de DartWnn ♦ la recepţii ceea ce se numeşte „năvala la bufet", Patriciu, nu-şi te nici în seara aceasta stăpîni senzaţia de desgust amestecat/*09" ură, care-1 cuprinde de fiecare dată. „Ca porcii la troacă" obisn ^U el să spună, dacă avea oui, şi între sprîncene i se făceau două du * verticale subţiri, alte pe faţa lui mai mult roză, în timp ce buzele5' se întindeau ca două sfori, cu colţurile unoînd indignate. CeimV rnîncăi, cei care-^şi făceau loc cu coatele, nepăsîndu-le dacă pate1 hainele lor sau pe ale altora, erau tocmai cei care pînă atunci fu" seseră cei mai distinşi şi imai distanţi, oracolele şi bonzii presei, mulţi din ei posesori de chelii şi de pîmieee respectabile, de veşminte' scumpe sau de impecabile uniforme.
Dintr-o dată toate discuţiile savante, duelurile de replici, micile discursuri ţinute oa să audă „şeful", aflător pe-alături, sau adversarii politici care se prefăceau ocupaţi cu alte „conversaţii", toate bîrfele cancanurile, politeţurile inclusiv flirturile (căci femeile, puţine, deveneau prin aceasta centre de interes), ba chiar insulele de tăcere plictisită sau plicticoasă, toate încetau ca prin farmec la auzul magicei formule : „Poftiţi la bufet!"
Avea loc o deplasare generală, aşa cum dacă ridici tabla de şah îrutr-o parte, toate piesele — albe, negre — se amestecă, lunecă spre margine şi se taxează acolo, pierzîwdu-şi valorile obişnuite : Pion. Rege, Cal, Damă, redevenind nişte biete bucăţi de lemn. Manişti sau „bepedişti" (cum li se spune partizanilor Blocului Partidelor Democra- . tice), tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei, jegosi sau solivisiţi, „genii" sau „bivoli", toţi snau Lipit pe trei rînduri de masa cea lungă a bufetului, în dosul căreia chelnerii se agită frenetic, fals serviabili şi cu ochii în patru. • \.
— Uite, acolo-î troaca şi noi nu mai vedem acum decît dosurile acestor animale hămesite, murmură scârbit Patriciu.
Apoi se indignează de-a binettea.
— Ceea .ce mi se pare imoral, este belşugul ăsta neruşinat, cînd ştim foarte bine că ţara întreagă moare de foame, îşi mănîncă de sub unghii. Şi-ăştia se-mdoapă pînă crapă, beau de plesnesc,.. ba mai fură şi ţigări şi chiar bagă prăjitura şi sandviciuri prin buzunare. Şi după toate alea, trei sferturi dintre ei mai sînt şi nişte reacţionari împuţiţi, gata să bage mitraliera-n noi.
— Mai taci, mă, Pat, parcă eşti la miting, rosteşte Adamache, bărbat rubicond deşi destol de tînăr, care s-a apropiat cu o farfurie într-o mînă, un pahar cu vin într-alta şi caută uh loc unde să-şi poată face în tihnă „ravitalierea", cum zice el.
— Eu să tac ? Eu să tac ? se bîlbîie Patriciu, ca-ntotdeauna cînd este mînios. Tu să taci. Adică tu n-ai nevoie să taci, pentru că ţi-ai uanplut singur gura cu borhot. Mai bine-ad fi politicos şi-ai ~ser-vi-o şi pe tovarăşa Popescu cu ceva.
„Tovarăşa Popescu" este o fiinţă oare nu pare să fi avut vreodată un nume mic. Persoana ei este scundă, rotundă şi ou toate acestea nu are nici o fonmă, deoarece toate componentele sînt din uni'
8
prsuri cu totul deosebite. Tovarăşa Popescu nu e nici măcar urîtă, rtesi nimeni n-ar îndrăzni să afirme că-i frumoasă. Spune o serde în-JSaeă de lucruri de bun simţ dar niciodată nu e auzită, necum asoul-jatâ Tovarăşa Popescu a asistat la diatriba lui Patriciu cu o condescendenţă uşor ostilă, mai ales că unele cuvinte ca „troacă", „borhot", £mpuţiţi" i se par că sînt respinse de pereţii saloanelor recepţiei, ca nişte mingi ponosite, la „regina cu paşi".
_ Dumneavoastră aveţi dreptate, dar aşa e-in lumea lor şi noi nu
putem să facem deocamdată altfel, zice ea, înţeleaptă.
— Teamă mi-e că şi cînd o să putem, porcii or să rămînă tot porci, şi-o să tragă tot la troacă. S-ar putea foarte bine să se dea fiecăruia o farfurie cu un miniinuim necesar şi gata. Unii se bat în stradă şi sînt scMlodiţi şi alţii beau şampanie în interts de serviciu
— Taci mă Pat, mă. Na, că ţi-am adus şi ţie, ascetule, zice vesel Adamaohe, acum cu două farfurii în mîdni. V-iadue şi «lătură. Acuşica. Şi pleacă iar. Patriciu îl urmăreşte cu privirea, uşor imfolîn-ziţ. Cu mutra lui de vainburş, numai şorţul verde îi lipseşte ! Ada-jnache-i un gazetar- bun, vrednic şi modest, socoteşte Patriciu. Ceea ce i-a confirmat şi Dan, deobicei atât de sever. Priveşte de sus la tovarăşa Popescu care îmbucă liniştită, căutând să muşte delicat, să nu-şi strice „gura". Ca o pisică, îşi zice Patriciu, „jumătate tigru, jumătate oaie". îşi aminteşte subit de .gura ruptă a tânărului de dimineaţă, parcă Pavel îl chemai.. O să dureze un timp până să poată îmbuca atât de corect ca tovarăşa Popescu. Adică poate nici n-a ştiut vreodată să îmbuce corect. Nici nu-1 întrebase ce era, cu ce se ooupa. Ce era! Nimeni nu mai este nimic. Nu mai există părinţi şi copii, bărbaţi şi femei, muncitori şi funcţionari : toată lumea face politică.
— De ce nu mănânci, Pat ? După ce m-am luptat atâta pentou voi'? se plînge sincer Adarnache la întoarcere.
— Aţi fost foarte amabil, vă mulţumesc, zice tovarăşa Popescu cu greutate, după o înghiţitură mai dificilă.
— Mi-e greaţă ! răspunde Patriciu mojic.
— Bea că-ţi trece! Aşa ceva nu găseşti pe toate drumurile să-1 fi văzut pe Ghinea cum ciocnea ou ăla de la Dreptatea, cum îl cheamă, ăla, mă rog, cu care se-njură el zilnic...
— Tocmai. Ziua se-njură şi noaptea beau împreună. Nu m-ar mira să meargă şi la aceeaşi...
— Pe mine mă scuzaţi un moment, rosteşte la timp tovarăşa Popescu şi se depărtează cu mersul ei nesigur.
— Uf! răsuflă Patriciu. „Jumătate sferă-jumătate raţă !" îşi continuă mental caracterizarea dicotamică.
— Te place !
— Ţi-o cedez.
— Nu-mi trebuie !
Asediul bufetului a slăbit. Au apărut porţiuni, înguste într-adevăr, prin care explodează albul feţei de masă. Patriciu zăreşte într-^un colţ pe Dan, care se întreţine ou Vincent şi Harrdis. Irlandezul, foarte tînăr şi plin de pistrui, fusese eroul serii. Adusese cu el fotografiile făcute la prînz, la manifestaţie, le arătase tuturor, le ceruse părerea. Se discutase mult, profesional şi Harris sconta un mare seucces la ziarul său din Beltast. Se uitase şi Patriciu la poze. In vreo trei dintre ele se afla şi Pavel Roşu, cu pistolul mitralieră în mîini. I-adevă-rat că numai într-una i se vedea chipul. Avea o expresie curioasă,
9
de triumf zîmfoitar. Patriciu îşi dăduse seama că Pavel din fotoer-f
şi cu Pavel pe .care-1 văzuse el — dar   cât îl văzuse ? _      nu nfJ^!6
nici pe departe urna şi aceeaşi persoană. Bietul Pavel! Căpătase u facies nou şi el habar n-arvea. Îşi aminti gura Iui ruptă şi oum încer n să se adune de pe jos, ca un mistreţ încolţit, iovit de moarte- ne ^ mătate paralizat. ' ')u~
„Deştept tipul, ştiţi", se mirase Harris : „cînd a văzut că-1 foto grafiez nu s^a repezit la aparat, ci la flash. Praf mi 1-a făcut. Noroc că apucasem scena principală".
— Excelente poze, excelente ! îl complimentase Ghinea. Şi uite se vede şi finma sediului B.P.D. Nuimai că e impasibil să fi fost un comuniist. Probabil un provocator manist.
— Cum, provocator manist ? Păi el trăgea în manifestanţi !' protestase Harris, care nu era prea deştept.
— De unde ştim noi ? Trebuia să-1 prinzi cînd ieşea pe poartă Aşa, oricine se poate aşeza în faţa sediului ou o mitralieră-n mî-ini si dumneata-1 fotografiezi ? . „'
— Dar astea, unde se văd' manifestanţii ?
— Foarte bune poze şi astea. Splendide. In România nu fac parale dar la Beilfetst sînt convins că dai lovitura. Te felicit domnule Harris. Dumneata ai stofă de mare reporter. („Nwanai să-i ajungă pozele !" şopbiise Ghinea la urechea lui Pat, oare făcea pe interpretul şi simţise oum fără voia lui i se ridică    sprincenele    a severitate.)
— Să bem dragă Pat, să bem... că noi parale n-avem... Adamache fredonează în surdină ultima frază    pe aria „Neioa
Bacchus, ce mai faci ?"
— Să bem pentru victoria în primele alegeri libere ! recită în continuare Adamache, dînd paharul peste cap.
— Ou pilangii ca tine nu prea avem şanse !
— întti că eu nu sânt pilangiu, ci un biet proletar însetat. Al doilea : trebuie să câştigăm alegerile şi-o să le câştigăm, oricit ne-ar sabota, inconştient chiar, unii „nelămuriţi" ca tine. Al treilea... Al treiaea pahar îl aduci tu !
— Dacă vreaui !
— Vrei Pat, vrei ! Te roagă Panepeu'l, că 1-a luat la ochi şeful. Du-te acolo, lângă tovarăşa OkJdi.
Patriciu înţepeneşte uşor. Bea încet, inspectând capul mare' al lui Adamache. Nu. Imposibil! Nu-i loc în el pentru răutate, perfidie, cinism şi nici chiar pentru perspicacitatea necesară.
— Bună, Pat! zice Clodi, care stă de vorbă cu Vincent. Patriciu se lasă scăldat de lumina caldă, violetă care emană din
ochii ei foarte mari şi foarte rotunzi, ochi de albă bufniţă celestă, pe a căror connee aleargă prea mu&te artere infiniltezimale. Această femeie îşi dă sufletul în fiecare privire. Ti-e şi frică să-i consumi ochii. Te simţi obligat să le economiseşti energia, foarte înaltă' dar fcadniic fragilă.
— Ne-iai căutat ? Am fost la Buzău. Acu o oră am venit. E prietenul nostru, explică ea lui Vincent.
— Şi-ai meu, se înclină politicos americanul. Patriciu mută paharele dintr-o mînă într-alta.
— El m-a convins să fac gestul de azi dimineaţă, de care v-am pomenit, continuă Vincent.
— Ah, da ? Pat, de cînd bei tu atît ? Blestemat Adamache !
— O, nu-i pentru mine, minte el.
— Pat e pupilul meu ! k
— I-aţi dat o bună educaţie, spune Vincent.
10
patriciu îl urăşte deodată pe-acest american bine făcut, care se . {e pretutindeni în largul lui, mestecâindu-şi pipa deasupra uni-«sului, şi care stă aicum de vorbă atât de calm cu Olodi. v Caută o replică.spirituală şi degajată, nu găseşte, se trezeşte cu „aharele pline în mâini, arată oa un pdcolo, cei doi îl examinează cu in interes superior şi ocazional, şi Patriciu doreşte foarte 'tare să dispară într-un mic nor magic.
■    _ Dan, are să-ţi spună ceva, Pat. Te rog să-1 cauţi, dacă vrei să te iert pentru... şi Olodi arată spre pahare, Vincent mestecă pipa. Patriciu îşi mestecă furia.
— Am să mă duc, zice şi îndrăzneşte să mai ridice o dată fruntea, Clodi îl priveşte lung în ochi. Patriciu simte iar cum pelicula
capilară violet sângerie, oare protejează bulbii ei oculari congestionaţi de lagăre de concontrare, se întinde, se întinde şi se subţiază în mod primejdios şi atunci el îi trimite ca fortifiante supunerea lui adorativă, albastrul marei şi neîneeroatei lui fidelităţi, mica şi dîrza lui voinţă, care se loptă ou iubirea neîngâduită şi nemărturisită.
_Bine, Pat, îi mulţumeşte    ea şi se întoarce    spre Vincent.
— Bravo, mă! se entuziasmează Adamache    în faţa paharelor.
— Du-te dracului !
Cuvintele lui Patriciu trădează o asemenea exasperare interioară, oare n-are nimic de-a face cu Adamache, încît acesta îşi cere scuze în felul lui.
— Mă rog !
Să fii lungit pe o canapea, să fii găzduit şi lungit în casa bine-■ faVătorilor tăi, să treacă Ea pe lîngă tine ; tu să-i auzi paşii cu mult . înainte şi să te prefaci că dorinii, pentru că nu-i poţi primi privirea mai mult de două secunde, altfel orapă totul, îi cazi în genunchi şi-i spui că... îi spui că... Mai bine mori ! Şi pentru că nu se poate muri oricînd vrei, atunci strîngi ochii şi ştii că te trădezi, pleoapele sînt probabil fals lipite, ea simte că tu nu dormi — o, câte simţuri are Ea, douăzeci pe puţin! — şi încetineşte pasul cînd trece pe lîngă tine, simţi asta după boarea uşoară pe care o provacă pulpanele Irimonoului... Şi nu numa; atât, dar degetele ei îţi trec uşor prin păr, şi tu te încordezi groaznic dar te închizi într-o cămaşă de fier a voinţei, nici o fibră nu îndrăzneşte să tresară în tot trupul tău şi gestul ei rămâne candid şi colegial, încărcat totuşi de dragoste... Ce fel de dragoste e asta, atât de puternică şi de pură, încît risipeşte pixjmiscuitatea încăperilor strimte, aproape comune, a canapelei, a kimonoului de dimineaţă, a cărnii tale biciuite în nemişoare ? Şi Ba trece, şi tu deschizi puţin ochii, oh, foarte puţin. Nu-i o femeie ou R graţioase şolduri matinale ceea ce vezi, nu, e o vedenie albastră, e albastră indiferent ce culoare ar avea kimonoul, e fericirea ta care se depărtează, senină... Cum poate fi senin un spate de femeie ? Şi totuşi, Ea este, Ea se duce, tu te prăbuşeşti istovit în tine însuţi, te laşi pînă la fundul acelei mări interioare care se numeşte a Renunţării, sau a Uitării sau Marea Liniştii, ca pe Selene. Şi-atunci s-aude vocea pătrată a lui Dan, acest Dan incasabil, făcut într-adevăr nuimai din cuburi perfecte, şi transparente, şi impenetrabile, glasul lui Dan care... Du-te dracului, Adamache, n-auzi ?
— Ho, mă ! Ce, ţie nu-ţi piace Aspazia ?
— Nu mă interesează Aspazia acum. Care Aspazia ?
— Taci că vine-ncoa. Adamache a şi înaintat doi paşi.
— Tovarăşa Mumgulleţ,  ce divină o privire şi asupra unor începători Adamache.
sînteţi că mai aruncaţi cîte necalifioaţi    ca noi, se foieşte
11
-r- Mă Adamache, tu numai tâmpenii spui cînd se uită o femeie la tine, rosteşte necruţător Aspazia Murguieţ, care-i foarte masculină, cînd crede ea că-i căzui- tt .
— Eu, tovarăşa Murguieţ ? Vreţi sa mă nenorociţi ? Păi dacă aude tovarăşul Septimiu ce părere aveţi despre colaboratorul său nepreferat ? .   „   ,.   .     , .. ,
— Bine, am să-i  spun lm Septimiu să-ţi  dea un bon pentru
Ebonomat. , , _      ,    ,».,,-,..    .. ,
— Stofă  tovarăşa Murguieţ ! Bon de stofa ! Ca uite !... într-adevăr, costumul lui Adamache nu   străluceşte  decât prm-
tr-un anumit luciu. „ . .
— Da' tînăru' n-are nume ? continua Aspazia pe tonul .masculin.
— Patriei    Abrahams, of    Balkanpresş,    se repede Adamache
— Las-că ştiu eu de ei. Numai că nu-1 cunoscusem.
— Patriciu Avram. .
— Mi-a vorbit Septimiu. Şi Dan. re-am şi citit.
Aspazia -face de toate dar şi politică externă, şi.-l priveşte .pe Patriciu cu celebrii ei ochi verzi. Din cînd in cînd buza ea superioară se lasă mâncată de    cealaltă, care    devine ostentativ „jeune-fiile".
— Oh, eu... N-am decât de învăţat de la dumneavoastră. Simt într-adevăr un începător, îndrugă Patriciu. .
î_ Vezi, Adamadhe ? Ai putea sa iei model de la dumnealui: subţire, înalt, distins, modest!...
_ Tovarăşa Aspazia, sînt un vaerme cu totul nedemn de splendidul si rozul dumneavoastră călcîi. ,,„.,.        •   • .
_I Nu fi obraznic, că-ţi pierzi bonul. Mai bine mi-ai aduce şi
mie utura ipreferaifâ ? se interesează Adamache servil.
— Mai eşti aici ? Mais oii sont Ies preux d'antan ?
Adamache a dispărut. Patriciu e prada ochilor verzi. Şi nu numai a lor Aspazia Murguieţ este ceea ce se cheamă o frumuseţe. D^pt care, află în cinci minute întreaga 'biografie avuabila a lu,
Patri!iUŞi-acttm, ţi-e greu să te readaptezi ? ^ întreabă ea, pătrunzătoare, trecând conversaţia la o persoană ambigua.
— Poate. "
— De ce ?
— Ştiu eu ?..
— Nu ştii?
^iiUv^nAtSi?aa foarte mult alb sub irisi, ceea' ce le dă un aer în acelaşi timp fals şi adine
Patriciu înţepeneşte iar: ce d-racu au azi toţi cu ti <
ZSp?ei'ştiu. De cînd am venit, trăiesc într-o vrie continuă.
— Noi de mai mulţi ani sînitem în vrie continuă. Vrie... sau mai - degrabă spirafă. Stăm pe braţul ei liber, vibratil, ca să nu zic agitat,
chiar dement. Şi nu prea ştim, mei noi...
— N-aş zice. Sînteţi o persoană care ştie ce vrea... _ Crezi '
— Da. Sînteţi foarte frumoasă, foarte, inteligentă... Desigur, foarte sensibilă....
— Prea iniulliţi foarte... Eşti dumneata un pur.
— E un defect ? , _ Se poate .transforma în defect. Vezi, viaţa noastră a ceor-ae
aici şi de azi, e o puritate care trebuie să se exercite in mijlocul impurităţilor !
12
— Ah, da.
patriciu s-^a entuziasmat subit. Femeia asta cu ochi verzi des-hide repede bieţii lui ochi albaştri şi orbi. Continuă :
.__ ... Puritatea care se exercită în mijlocul    impurităţilor. Aţi sous foarte frumos
Aspazia vrea să urmeze dar e împiedicată. _ Mersi, Adamache !
_ Tovarăşe Adamache. Atâta răsplată, merit. ! _ Meriţi. Vezi, Patriciu... se lansează Aspazia.
Adamache soarbe ca şi oum n-ar fi auzit nimic, dar cam zgomotos.
patriciu roşeşte ca întotdeauna cînd o femeie-1 tutuieşte prima
0afă Aspazia reia, diplomată.
— ... îţi spun Patriciu pentru că-mi place numele şi pentru că în engleză ştiu că asta nu semnifică' nimic deosebit...
— Tocmai ! Dacă nu semnifică, de ce şi-or mai fi spunând aşa ? . cugetă Adamache.
— ... ulte^te la Adajnache, continuă neturburată Aspazia. E un caraghios, s-ar zice...
— Nu: s-o>r zice! Se spune.' se amestecă cinic şi mîndru Adasmache.
— Taci odată, îl fulgeră ea.
Apoi întoarce ochii oei grei spre Patriciu. Şi vocea i-a devenit joasă, învăluitoare.
— ... e un caraghios, dar e forma lui de a-şi apăra puritatea. Alţii şi-o apără prin fanatism, alţii prin dragoste, unii prin muncă...
— Totuşi, .trăind alături de aceste impurităţi, cum le ziceţi dumneavoastră, alături de aceşti reacţionari de pildă, sau de aceşti ipocriţi, făcând „alianţe" şi „blocuri", respirând aceeaşi atmosferă şi bînd acelaşi vin, nu ne alterăm ?
— Unii se a&tersază. Alţii rezistă. Şi, ca să reziste, îşi făuresc cuirasele de oare ţi-am pomenit.
— Bine-ar fi să am şi eu aşa ceva !
— Nu depinde decât de tine !
Aspazia a tăiout îngîndurată, uitindu-şi ochii cei grei pe chipul lui Patriciu. Acesta îi simte ca pe două fiinţe verzi, aderente, care-i ating mereu faţa. De fapt, femeia aceasta este toată o chemare, dar el, Patriciu, e atât de surd şi orb !
— Mă iertaţi, spune, trebuia să mă duc la Dan. Are să-mi spună ceva.
— A da, şi eu am ceva de vorbit ou ei, murmură neglijent Aspazia. Ia-cmă de braţ, să nu zică ăştia că comuniştii nu ştiu să se poarte în societate.
Patriciu furişează (în faţa ochilor holbaţi ai lui Adamache!) o niînă de aer sub braţul Aspaziei. Mătasea, apoi căldura braţului, îl fac repede să simtă că are degete, chiar dacă sînt de lemn. Cînd ocolesc un grup, Aspazia strînge îneă braţul ca să indice direcţia şi toarnă sânge în degetele lui Paitriiciu. Acestea învie subit şi se rotunjesc de la sine în jurul micului biceps, î-nitr-o convulsie delicată.
Dan îi priveşte venind. Pe faţa lui pătrată nu se mişcă nimic. De altfel vorbeşte ou cineva. Dar Patriciu observă că pe frunte i-a apărut un rid suplimentar oare semnifică contrarietate.
Cînd rămân doar ei trei, Dan spune bnuitafl.
— Aspazia, lasă-ne puţin singuri. Am de discutat cu Patriciu.
— Ne mai vedem astă seară, nu pleci, nu ? se adresează ea iui Patriciu, ignorînd ofensa.
13
— Vă mai vedeţi, i-o taie Dan. Du-<te la Olodi  că t
Aspazia se retrage urmărită de privirile celor doi. ' a?teaptă. s
— Ia vezi să nu te-agaţe ! şopteşte Dan îndată ce-i posibil
— Ce vrei să spui ? Am stat puţin de vorbă E' o w, • * deşteaptă. Eram cu Adamache şi... femeie foarte
Patriciu este surprins de atitadinea lui Dan. -.
— Lasă acum. Ce-a fost la sediu ?    Am auzit    c-ai î dimineaţă. Spune pe scurt. ost 3004c»
Patriciu povesteşte. Dan a făcut fălcile lui cele mai pătrat" trapezoidale. Se-ncruntă mereu. Bagă şi scoate mîna din bu 81 spune: Aha ! Da. Aşa. Şi? După    ce Patriciu    sifîrşeşte dSTkL'I' amtodouă mîinile-n buzunare, unlfflîindu-le în mod ridicul. ^ă
— Te duci mîine la ei, în Clemenceau.
— La manişti ?
— Da, la manişti. Te duci la serviciul de presă şi ceri informat'' cu privire la chestia de azi dimineaţă. «naţu
— Informaţii ? Aista pot să le dau eu lor-!
— Nu fi prost. Te prefaci că ceri. îi tragi de limbă. Vezi ce-au de gînd să facă din chestia asta. Tot ce afli îi spui liui Ghinea Itne diat. E o sarcină importantă. Conducerea e foarte indispusă de inei" dent. Trebuie să fim pregătiţi să-i contracarăm. Ţi-e clar? " •
— Olar. Cînd să mă duc ?
— Ei... pe la zece-unsprezece. Aşa, ca un corespondent în liosă de material. Pricepi ?
— Am priceput, tovarăşe Dan.
— Hai nu face pe prostul. Şi pe Aspazia, las-o. E periculoasă.
— Mă subestimezi.
— Nu-i vorba de ce crezi tu. Eu zic să fiii prudent.
Dan lja şi părăsit. Trece pe la Clodi şi Aspazia care sînt înconjurate de o droaie de bărbaţi, aproape că nu se văd. îl trage deoparte pe Ghinea şi acum vorbesc amîndoi cu un trecător. Patriciu se plimbă fără scop, uşor ameţit de vin, poate de Aspazia, ferindu-se de grupurile în care ar fi nevoit să fie interpret, n-are timp de gîndurile altora acum, nu e în stare să se traducă nici pe sine. Ce-a vrut să spună Dan despre Aspazia ? De ce să fie periculoasă ? Ce-are el de ascuns, Patriciu ? El n-are, dar alţii presupun că ar putea avea. Dovadă că nu i-au dat carnetul de partid, deşi Dan îi spusese că ~„o să meargă repede'. Mă rog, dacă n-au încredere în el, treaba lor! Nu el are să se ducă vreodată să întrebe cînd i-1 dau ! Sigur, el n-are vreun merit deosebit. Acolo în străinătate, a stat şi-a învăţat. Abia în ultimii ani a lucrat şi nici marxist nu era. A citit şi-a învăţat aici, în cîteva luni, cît acolo în cîţiva ani. Lucrurile sînt foarte amestecate aici în România şi deşi el trăieşte mai mult între comunişti, în mijlocul cărora 1-a introdus Dan, dîndu-i dintr-odată un scop în viaţă, slujba şi prieteni, totuşi simte că în "jur sînt nenumărate forţe şi curente, mai mult sau mai puţin ostile, în orice caz străine, greu de înţeles pentru el. A trebuit să înveţe în viteză nu numai numeroasele partide politice, dar şi despre şefii lor, despre relaţiile dintre ele şi dintre ei, şi nici astăzi nu se pricepe să deosebească repede un om demn de încredere de un duşman ascuns sau de un „progresist" de mîna a doua, a treia, a patra, căci este o ierarhie întreagă, pe care Ghinea de pildă o stie foarte bine, ţine si cursuri, cu atît mai mult Dan sau alţi comunişti mai vechi, ilegalişti. Cînd îl întrebase pe Dan de ce, acesta se supărase...
14
Nu-i joc, băiete. Este politică. In politică, de multe ori scopul ă mijloacele. Uneori nu poţi afirma deschis adevăratele scopuri, SC^uie să te prefaci că ai altele dar să lucrezi pentru cele veri-^fye în acelaşi tâmp, mijloacele pe oare le ai la îndemână îţi co-ndă P^n limitele lor, scopurile proxime, înţelegi ? La prima vede-txitui P,are machiavelic, aşa cum ţi se pare şi ţie, deşi cred că ţi-e r că acest adjectiv este prejorativ numai dacă-1 iei într-o accepţie rănită mic burgheză. Machiavefllli a fost un om mare şi a avut idea-Uri - utopice dar foarte nobile: unitatea    Italiei şi altele. Partidul ostru este un partid revoluţionar dar în momentul de faţă este şi antid de guwernăimînt, lucrează în condiţiile unei structuri de stat burgheze, şi-atunci trebuie să rezolve problemele care se ivesc, cînd Hlntr-o perspectivă, cînd din    alta, uneori    aparent contradictorii, nepierzînd însă din vedere nici un moment scopul final. Este o dia-leckcă foarte fină, extrem de complicată, păcat că n-am eu vreme aoum să-ţi explic totul, dar lasă, te descurci tu. Vorbeşte puţin, as-oultă şi lucrează mult şi o să fie bine, ai să vezi...
_ Noi am fost decimaţi, explică alteori, uşor    extenuată, Clodi.
Noi a trebuit să devenim repede un partid de masă. Noi trebuie . să unijm în jurul nostru pe toţi cei care în vreun fel ne pot ajuta să distrugem inamicul principal. Cine ,nu-i cu noi. e în mod fatal împotriva noastră. Crezi că mie-mi vine bine să mă găsesc la aceeaşi masă, uneori cot la cot, cu oameni pe care-i ştiu oportunişti, nesinceri sau Chiar duşmani camuflaţi? Am învăţat să imă prefac, zîmbesc, mă pretez. • totul pentru cauza cea mare, dragul meu Pat.
Dan şi Clodi se iubeau foarte tare, bănuia Patriciu, dar cît timp locuise la ei, la-inoeput, şi nici cnai apoi, ictod mergea des la ei ,în casă, nu putuse înţelege din ce se "compunea concret iubirea lor. Nu se priveau adînc, nici un fel de gesturi de tandreţe nu existau între ei 'păreau leici, preocupaţi, fiecare cu treburile 'ui, parcă se întâlneau de nevoie în aceeaşi cameră, ca şi cum locuiau la un cămin pentru refugiaţi, cu locuri foarte puţine, ceea ce-i obligase la convieţuire. La întrebările lui despre trecutul lor, despre tinereţea lor, căci îi socotea dacă mu bătrâno, în orice caiz „foarte" maturi, deşi abia aveau vreo zece ani mai mult decît ei, atât Clodi cît şi Dan răspundeau evaziv sau foarte scurt, gen „Fără Clodi n-aş fi azi om" sau „Dan a fost totul pentru mine". Patriciu bănuia că o mare parte din această rigiditate venea de la Dan, de la acest om pătrat, bine înfipt pe picioarele Iu' parcă tot timpul se aştepta să-1 îmbrâncească cineva, pentru că ochii M Clodi erau irnfingîietori şi chiar nu se sfia uneori să-si treacă degetele prin părul iui Patriciu, deşi, ca să fie drept, şi Dan îl luase de clteva ori de umeri, — era mai scund ca el. — şi-1 sitrînsese bărbăteşte căci era voinic, zicîndu-i : „Tu, Pat, tu aşa să rămîi toată viaţa ta. Aşa cum eşti acum : cinstit, curat, tânăr. Şi.. ." adăuga sentenţios, „anal puţine complexe sentimentalo-intelectualiste!". Cu toate acestea Patriciu intuieşte la cei doi o mare iubire, pentru că de cîteva ori constatase între ei o atît de intimă solidaritate, cum numai două metale ale aceluiaşi aliaj pot avea, îşi zicea, şi atunci îi iubea, ii admira, îi invidia şi se felicita că-i avea prieteni şi se biciuia pentru tot ceea ce simţea în el că ar putea să-i îndepărteze, pe el de ei, pe ei de el-
3
— Hai, vrei ?
Glasul Aspaziei e uşor răguşit. Ea fumează mult, dar în afară de voalarea artificială, emisia ei vocală are un timbru coborât, învăluit, greu ca şi ochii verzi, amari, ape de nucă verde. Patriciu nu le vede
15
culoarea de data aceasta, însă albul lor sclipeşte mat în ? f marinei. Nu este cine ştie ce limuzină, e o maşină a red^t—ericul aşteptase ceasuri întregi pe strada umbroasă şi retrasa n„,< 61 loc recepţia. a Unde avusese
— Vă duc p-flmândoi acasă, că sînt ou nea Maitei îi nnţr' A
zia la sfinşit. poruse Aspa- ■
Intii îl lăsaseră pe Adamache, care era beat de-a binelea • o conversaţie etilic-confuză ou „Septimiu de la Eeonomat!" Am' avea ni-seră spre hotelul lui Patriciu şi cînd erau aproape ea «ron P01" meargă puţin pe jos, împreună. ' "Pusese să
— Cu plăcere, răspunde Patriciu, politicos dar şi surprins
— Lasă-ne aici, nea Matei, că ţi-o fi şi dumitale. Mîine la * Aspazia lasă să cadă un pachet de ţigări pe perna lui nea Mat8-'
şi dă să coboare dn maşină dar Patriciu, mai rapid decât sa asteot^J chiar el, îi deschide galant portiera, nu fără a se Clătina puţin 'poate bine", îşi spume el „poate aşa mă mai trezesc şi eu niţel" ' Se î * tată foarte rar şiHaitanci este grozav de stingherit,' Are s-o ducă dî"1" acasă şi după aceea are să se plimbe de unul singur oină si-n capul limpede. * m?a
— Acum am să te iau de braţ, zice Aspazia după primii naşi Am simţul atavic al femeii căreia-i place să atârne de braţul urtîii bărbat. 1
Atîrnă destul de greu, dar nu pentru că ar fi înaltă şi voinică ei are doar un fel de a rămîne uşor în urmă şi de-a-ţi da impresia eă trebuie s-o duci după tine. Şi poarte este şi ea puţin ameţită. N-o văzuse cît băuse, ca pe sine, dar bea un amestec bizar de vermut ou nu ştiu ce, care era probabil destul de tare. Poate şi glasul ei, tot mai trenant, ta tonul lui nazal şi scăzut, dovedeşte acest lucru, Oricum Patriciu se ţine drept, şi povara îmblănită, pufoasă, de la braţul lui îi dă un sentiment de mulţumire : bărbăţie amestecată cu importanţă, un aer de aventură şi de plăcută neascultare a poveţelor pătrate,, ale lui Dan. Cedare el cu Aspazia ? Că doar este comunistă, asta Patriciu ştie. Uite cuim vorbeşte : firesc, pune tot felul de întrebări cu privire la raporturile lui cu Dan şi cu Clodi, la oare el bineînţeles răspunde aproape monosilabic, aşa cum chiar ei, Dan şi Olodi fac între ei şi parcă s-a molipsit şi el. Aspazia povesteşte cu degajare întâmplări din viaţa de redacţie, se indignează de gafele politice ale unora, reproduce tancuri reacţionare despre unii şefi ibepedişti, mă rog, conversaţie normală ! Râde mult, uşor afectat, un rîs din gît, ca la teatru dar probabil ăsta este rîsul ei obişnuit. Dan e prea bănuitor. „Dar tu n-ai un duşman interior cu care te războieşti mereu ?' se-ntreabă el în gând.
— M-asculţi, tinere Pat, sau eu predic aici în pustiu ? zice Aspazia, relutedu-şi pentru* o clipă aerul ei masculin.
— Dar bineînţeles că ascult, se poate ? se indignează uşor răsfăţat Patriciu, căruia băutura îi dă o nonşalanţă ce-1 miră chiar şi pe el.
Deodată, ea se opreşte.
— Am ajuns. Pat. Oricât am lungit-o, am ajuns. îmi pare rău de noaptea asta. Deşi umedă şi de noiembrie, a fost plăcut de mers prin ea.
Ultimele cuvinte le rosteşte ou timbrul ei cel nazal, scăzut.
— Plăcerea cea mare a fost de partea mea, se aude Patriciu vorbind. Eu vă mulţumesc pentru această plimbare, cea mai frumoasă pe 'rare am făeut-o de cînd am venit în Bucureşti.
— Ce-oi fi găsit aşa frumos ?
— Oraşul tăcut, întunericul prieten, o femeie frumoasă la braţ...
16
'_     Ascultă, ftetj destui de treaz, ea să mergi singur până
' -: ci să nu nimereşti pe cine ştie unde ? a^a^pa.zia-a devenit maternă. •
'J- Nici p grijă. Ma simt ca-n sjniuil lui Avram. • __ Nu cred. Vino la mine sus, să-ţi fac o cafea- amară şi-pe urmă iţ că .te duci.
P°*J o să deranjez da ora asta pe toţi ai casei? Mulţumesc,
p^ar"'_Toţi ai casei sînt eu. Septimiu-i la Iaşi. Pe (mine mă deranjezi Şi rofti- mult decât m-ai deranjat, toată seara, n-ai să reuşeşti. Hai
sus' _     jju?V-am deranjat toată seara? îmi pare rău. Fam very, very
sorf^patrlciu este sincer întristat, de aceea se şi scuză pe englezeşte.
_ Nu fi prost, dragul meu Pat. Nii m-ai deranjat de loc, dimpotrivă mi-ai plăcut, altfel nu mă plimbam cu tine, nu ? ^   — Asta da ! Asta e un argument.
_Abia acum îmi dau seama că în niciun caz nu te pot lăsa
să" pleci aşa. Gata. Dă-i druimul înăuntru. Lasă-mă să aprind eu luminile şi ţine-te,mereu după mine.
' Şi-acum iată4 pe Patriciu răsturnat într^uin fotoliu, fiumînd o ţiga-re americană oferită de Aspazia, care se aferează prin casă, pe la bucătărie, pe la baie, unde de altfel 1-a invitat în primul rînd pe el. Ii place încăperea, nu-i decât o lumină potolită, e cald, el nu prea vede de fapt nimic dar simte în jurul lui atmosfera aceea a unei locuinţe particulare, nu hotelul la oare stă el de o vreme, băgat de Dan, e adevărat într-o cameră foarte modestă, dar totuşi cel puţin satisfăcătoare, dacă se gîndeşte la condiţiile inferoaile în care-şi duce viaţa Adamache, şi ca el mulţi alţii, diormiind prin case „de oaspeţi", prin cămine, prin redacţii, după cum se nimereşte, penltru că şi la Bucureşti, ca. în aproape toată Europa, criza de locuinţe este la -paroxism.
Aspazia a intrat eu cafeaua, o pune pe masă, şi-a făcut şi ei una, ceva mai mică, umblă într-iun bar, scoate o carafă şi două păhă-rele,le aşează şi pe acestea pe rmasă şi pe urmă se opreşte-n faţa lui Patriciu.
— Bea înrtîi cafeaua, luând acest bulin, pe urmă abia toarnă-ţi un păhărel dac-o să-ţi fie prea greaţă şi scueă-mă câteva minulte.
Şi pentru că Patriciu face un gest nelămurit.
— Nu te speria. N-^am să-ţi apar în!tr-un neglije savant, ca să te seduc.
Dispare, cu o alegreţă pe care Patriciu nu i-a bănruit-o.
Da, este situaţia clasică din romane : tu, un tînăr sărac, frumos Şi deştept, ea o femeie framoasă, bogată (bogată relativ, fireşte), nefericită, care tc pofteşte în buduarul ei şi iată : aventura, vestita aventură este gata. Nu-ţi rămâne decât să-i faci curte, delicat dar insistent s-o iei în braţe, să-i spui că-i frumoasă şi c-o iubeşti, să nu dai cu niciun preţ înapoi, se ştie doar că femeile aşteaptă să fie cucerite, puţină brutalitate virilă e de rigoare. Patriciu înşiră toate frazele în gînd şi rîde singur. Ia bulinul, bea odată din cafeaua, totuşi încă fierbinte, se frage puţin, mai ia o ţigară. Să-'l vadă Dan, ce-ar spune ? Nnare ce să spună. Şi Patriciu este om, pe deasupra foarte tânăr, aventurile 'lui amoroase se pot număra pe degete, el n-are nici măcar carnet de partid, n-au încredere în el şi pe de altă parte nici nu se gândeşte să se poarte urit faţă de Septifmiu, pe care de altfel nici nu-1 prea cunoaşte, dar care e totuşi, un „tovarăş" iar Patriciu este un gentleman. Ce-ar zice Clodi ? Da, asta, da, e mult mai important. Clodi, dacă te priveşte într-un anumit fel, poţi să te duci să te-mpuşti ! Clodi este pură, dar este în aceiaşi timp şi foarte... foarte feminină, degeaba. Clodi este un cer violet de amurg, peste o câmpie fără capăt. Clodi este
17
o statuie antică, pe oare creştinii şi barbarii au mutilat-o rl continuă să verse în lume armonia ei, elină şi mai veche m    ■ -are chiar sumeriană. Şi o varsă nu numai prin desăvârşirea unei o"01^ divine, dar mai ales prin suprafeţele aspre ale rănilor prfnVt11116^" care curge un sînge fără culoare, eteric si inexorabil prirneidi tru fiinţele slabe. El, Patriciu, este o fiinţă "slabă, el nu se poate P^"" de acest sînge abstract, decît plonjînd decis în sîngele roşu si er^^ speţei. Vulgar exprimat, ar fi de spus „cui pe cui se scoate"' n 08 t-fugi cu adevărat de o femeie decît într-o altă femeie, asta este^ f ' ria lui, a lui Patriciu. Da, asta este, dar există şi Septimiu şi de ân harea scurtă a lui Dan, cristalul ăsta oare taie'geamuri, si pfe u"^" în definitiv, poate că nici nu este cazul, poate că Aspazia-i doar ' bună camaradă, o tovarăşă care te ajută. . " 0
Bineînţeles, uite-o, a intrat, are un mic halat verde de lucru de mătase i-adevărat, cu un guleraş foarte alb şi un buzunar cu fof tistă la piept. Dacă n-ar fi pompoanele papucilor, ai spune că-si i»u nişte ochelari şi snaşează în dosul biroului, la lucru. Dar nu. Îşi pm!6 un pahar din licoarea misterioasă şi se aşează pe fotoliu, în. faţa iui Patriciu. Doar genunchiul ei sclipitor marchează că acolo este o femeie, care ar putea deveni amoroasă. Şi decolteul, da, e un decolteu cochet, de fată care şi-a descheiat puţin şorţul de uniformă la piept ■ e şi pudic, dar şi rafinat poate
— Cum te simţi, Pat ?
— Excelent. Excelent.
— Cam laconic şi nesincer.
— Laconic, da. Dar nesincer ?
— Te gîndeşti la tot felul de lucruri şi nu îndrăzneşti să le spui.
— Cum pot să te încarc eu pe dumneata, cu gîndurile de care eu însumi mă feresc ?
— Ştii că eşti deştept ? Şi, te rog, nu-mi mai spune dumneata. Aspazia, simplu. Tu eşti Pat, eu stat Aspazia. Intre noi este o măsuţă cu alcool şi cafea şi... vorbim.
— Despre ce ?
— Despre mine, că ţi-e mai uşor.
— De ce m-^ai invitat la... aici ?
— ... la tine 1
— De ce m-ai invitat la tine ?
— Motivele le cunoşti. Vrei altele, subreptice ?
— Nu mi-aş permite.
— Bun. Vezi ? D-asta te--am invitat.
— Adică ?
— Eşti odihnitor. Iar eu sînt obosită. Obosită şi tristă. Tocmai bună să cad în braţele unui june întreprinzător.
— Rîzi de mine.
— Nu. Rîd de mine.
— Cum aşa ? Dar tu ai un rosrt, eşti comunistă, ai talent, ai bărbat... ,
— Septimiu ? Nu-1 iubesc. Chiar deloc şi chiar de mult. Scuza-ma că-ti. fac această confidenţă. De altfel, nu-i chiar atît de nenotone.
— Şi de ce nu-1 laşi, atunci ?
— Divorţuri ? Acum. în lumea noastră, pe asemenea motive ? Foarte prost privite !
— Ei şi ?
— Cum ei şi ? Fără partid, ce-aş fi ? , —• Ai fost ilegalistă ?
— Niciodată.
— Atunci ?
— Atunci, sînt totuşi un om socotit.
— Simplu oportunism ?
18
__ N-aş zice. E cecal ce văd mai frumos în viaţă, aici. _ Aid ?
. . s     Pa. In .România. E febră, e luptă, risc. Măcar atît. Bine, dar eşti pesimistă. _ De loc. Şi optimiştii pot fi obosiţi şi trişti, măcar temporar.
Nfe dai voie ?
_- îmi pare rău. Mi s-a părut că eşti o forţă.
_ Cu Adamache, da.
_ Adamache e un băiat foarte bun.
— Aşa este. Dar tu . . . mi-eşti, în mod curios, ceva mai simpatic. _ In' mod curios ?
— Da.
— De ce ?
_- Pentru că fiind cinstit, tînăr şi naiv, ar trebui să mă cam plic— Dacă te plictisesc, te rog să mă ierţi. într-adevăr, nu prea ştiu să mă port. Şi mai sînt şi irascibili.
— Eşti dulce, Pat.
— Tu eşti...
_ ...şarmantă, nu ?
— Nu numai.
_ Dar mai cum ?
— Foarte... foarte vie...
— Mulţumesc, Pat. E un adjectiv săTiătos.
Patriciu face un gest de neputinţă : e mai deşteaptă ca el.
— Vrei să bei ?
— Parcă nu. *     — Bea.
Ea se apleacă spre măsuţă şi toarnă încet din carafă. Decolteul de şcolăriţă devine fascinant şi misterios. Şi părul, pe care Aspazia-1 poartă de obicei lins, cu cărare în mijloc, a crescut subit, o floare mare de bronz vechi de sub care două smaralde trimit fascicule din „raza verde" ! Patriciu devine neliniştit: are mici sufocări de pe urma acestor faseie/uile ucigaşe.
Aude iar glasul cel scăzut, învăluitor
— Noroc.
Băutura este tare, dar Patriciu e nervos, aşa că o dă peste cap, bucurîndu-se că e ars pe dinăuntru.
— Cuminte, Pat! Vrei să te-mbeţi iar ?
— Eu ? Nici atunci n-am fost. M-am prefăcut.
Nu se ştie dacă Patriciu glumeşte sau e chiar contrariat.
— De ce te-ai prefăcut ? Oa să-mi stîrneşti compătimirea sau pentru că altfel ai fi fost timid ?
— Poate şi una, poate şi alta...
— Devii de un mister mult prea frecvent, Pat.
— Iartă-ană. A*n vruifc să fac şi eu pe nebunul!
— Pe bărbatul cuceritor ?
— Da. Dece nu ? Recunosc că am scăzut nivelul conversaţiei. Mai îmi dai un păhărel ?
— N-ar trebui, dar fiindcă te-ai rugat frumos... Toarnă.
Ciocnesc.
Beau amîndoi în tăcere.
Doar cele două priviri vorbesc : a lui albastră şi într-adevăr irascibilă, pentru că are reflexe metalice, a ei verde şi alb, un alb de o atrăgătoare oboseală, aşezat într-un vegetal umbros.
Patriciu iese învins.
Nu-i timpul să plece ?
Se ridică.
19
— Ai fost bună cu mine. îţi mulţumesc, şi-am să-ţi sărut
la plecare, dac-ai să mă laşi. ' n&aa
— Ce frumos că eşti coreot, Pat. " . Se ridică şi ea.
— P-aici.
Patriciu se-ndreaptă spre micul vestibul. înainte de a-si ™ trendul se-ntoarce spre ea. Stă mică, ou pleoapele lăsate : gazdă c 8 „adorabilă" însă, cu buza de „jeune fille" la vedere.    ' ' 3X0
Patriciu se bîlibîie, tot privind-o.
— Spune-«ni ite rog... e-adevărat că eşti... că eşti. neferici» ♦ Aspazia nu răspunde decît decît cu ochii r tragic verde un
adevărat. ' ProaPe
„De ce nu chiar adevărat ?" îşi spume Patriciu.
— Şi eu sînt... să ştii. Şi eu sînt nefericit... destuii de neferir> Patriciu e ioovîrşit de emoţie : două fiinţe nefericite stau fată
faţă. O sfâşietoare suferinţă se abate brusc asupra lui;' O simte 01 circulă prin toată făptura. Alcoolică ? (Suferinţă subită!) , Şi ch^". dacă ar fi aşa", se gîndeşte el, „totuşi durerea există, o simt" deci p adevărată". '
— Aş vrea să te sărut... de despărţire, şopteşte el, decis să se abandoneze transei.
— Nu prea se cade, Pat. '- ■
— Nu se cade, dar vreau... foarte mult, se bâlbâie el ia/r. Chipul lui este imperativ de fapt, dar el nu ştie, crede că' mica
lui trişerie e vizibilă. Aspazia tace. îl priveşte, îl priveşte şi tace.
Patriciu apropie daci buzele lui de ale ei, le atinge treptat serafic. Aspazia stă ca un Buda verde, primeşte ofrandă, nu "lasă capul pe spate şi nici nu răspunde. Patriciu simte că sărutul mic de despărţire s-a terminat, ar trebui să se retragă, dar în loc de asta buzele lui avansează, iartă că a trebuit s-o sprijine pe Aspazia cu braţul, acum o ţine chiar strâns lângă el şi sărutul s-a-ndns, buzele amîndor.ura încep să ardă, nu se desllipese insă, dimpotrivă, se descoperă reciproc şi se cercetează ou lăcomie şi încântare, fraternizează şi se contopesc, pe rînd şi mereu, într-o încleştare fără sfîrşit. Prin cugetul incendiat al lui Patriciu zboară de altfel nişte cuvinte muzicale, ivite nu se ştie de când şi nu se ştie de unde : de gură-ncleştiţi... de gură-ncleştiţi.. •<?
Şovăi în mers, picioarele nu te ascultă tot timpul, din cînd in cînd devin independente, iau direcţii proprii, neccVnaandate de .tine, necomandaite de sus de la eneefal şi. parcă nici de prin spinare, din marele simpatic. Au ele nişte centri nervoşi subalterni, nediscipiinaţi şi cam orbi, dovadă mişcările dezordonate pe care le' comandă. Atunci trebuie să iei hotărâri implacabile ca de pildă: Se va merge foarte repede şi pe o direcţie rectilinie. In felul acesta, comanda fiind simplă şi categorică, ea are şanse de a fi ascultată şi chiar picioarele, 3-ceste staţii terminus ale trapului tău, pînă mai adineauri rebele, şi dacă nu rebele în orice caz tîndale, recepţionează. Vechiul simţ al disciplinei corporale se instalează în ele cel puţin o vremej ai înaintat astfel o bună bucată din drumul pe care ştii că-1 ai de făcut I
Din păcate. între timp, capul îşi îngăduie alte gînduri : frumoasă este exasperarea cărnii, totuşi o transcendere, act de ieşire din univers, încercare — parcă reuşită pe fracţiuni fulgurante — de pătrundere în tărâmuri extranee, întoarceri istovite, reluări furibunde frumos ! Frumos, totuşi frtimos ! Jos asceţii, puritanismul şi sa combarem această sectă mohorâtă, deci cît de primejdioasă, a Mormonilor, parca. ■
20
Comanda aceea precisă şi categorică s^a subţiat însă din nou, oi-cioarele te poartă pe o linie a lor, care nu există în geometria clasică. Se va merge foarte repede şi pe o direcţie rectilinie, repeţi, şi cursul evoluţiei tăie pe stradă se reglează din nou, zbori ca vântul şi ca gîn-d'ul. L-ai înghesuit pe acesta din urmă în cîţiva neuroni. oare ţi s-au părut mai siguri, dar el se zbate acolo, uiltradens, ca miezul metalic fluid1 al globului pământesc, şi tot ca acesta, trimite limbi de flăcări facă incolore, care pînă la urmă dibuiesc fisurile şi izbucnesc la suprafaţă : mari jerbe colorate, incendii splendide, creatoare de inedite spectografii. Marele spectru al Suspiciunii, de pildă, este verde, de la verde alb la verde negru, de da verde încins la verde rece, de la verdele aerian prin cel lichid la verdele fix, de la verdele abstract pînă la verdele mustos al biologicului. Şi existe şi .un verde viu. iar altul mort, unul mut şi altul asurzitor,- alrtul... [Dar ce poţi enumera în fe|ceastă biată limbă omenească, acest sistem de semnalizare de al nu ştiu cîtelea grad de grosolănie, din puzderia universal-delieată a Marelui Verde ? Ochi verzi, veşmânt verde, băutură verde, penumbră verde, voluptate verde, ţipăt verde, şi multe veninuri, mici veninuri : Cine eşti ? De ce ? De unde ? Nu cumva ? dar El, dar Ea ? dar Voi ? „Sînit roz ! Sînt roz" ! strigi. „Sînt chiar tânăr şi trandafiriu. Poate că voi deveni cînidva şi verde, cînd voi muri desigur, stîrv începător în ale -dezagregării..."
Se va merge foarte repede fi pe o direcţie rectilinie, repeţi iar, zadarnic, pentru că parcă nu mai trebuie să tmergi, eşti chiar în pat, în orice caz întins. De dorit să nu fie pe bulevard. Eşti pe o platformă orizontală, asta-i bine. De alitfel, picioarele, mai ales, dreptul, răspund supărate: „N-are rost. Gata! Putem face mişcări, daca vrei, aşa, î.n gol... Deşi, am fost lovite de obiecte, nu putejm intra în ele, ce dra-cu 1" Prostii ! Oricine poate intra în Oricine. Orice se transformă în Orice. Şi-am să vă dau un exemplu. Uite, eu am intrat în Pavel ăla cu gura ruptă. Dar ce stau eu de vorbă ou voi ? Mă duc singur. Adio ! Mă duc foarte repede şi pe o direcţie rectilinie.
E bine în Pavel. E cald, şi e tinereţe şi ne jucăm. De la şase la două; Nici nu-i mult pentru o gardă şi avem şi noroc, pentru că după masă mergem la cinema ou cineva, eu Victoria să zicem. Noi, Pavel, avem douăzeci de ani, sînitem membri de partid. Ce-are-a face că nu sîntem majori. Am auzit că-n Uniunea Sovietică (majoratul e la optsprezece. Deci : Victoria-i majoră, cu atît mai mult eu, care mă bucur de acest pistol mirtralieră, pe care-1 pot agăţa de gît. ,,Ştii să-1 mînu-ieşti ?" întreabă un tovarăş, să zicem Zamfir, unul bătrîn, are vreo patruzeci de ani. „Eu?" Şi, pac! mă pun în poziţie de tragere, allerg pe coridor, trag rafale în fiecare odaie, ca să vadă, şi la urmă scot încărcătorul, îi aprovizionez la iuţeală, l-am băgat la loc, alerg, arma de gît, drepţi. „Te-ai speriat, nea tovarăşe Zamfir ai ?" „Eşti dat dracului, puştiuie. Cam ţicnit. Ascult-aici, să te lămuresc. Eşti de gardă. Nu intră nimeni. Fii atent. Azi e duminică. S-ar putea ca maniştii să facă caragaţă. Să vie cu golanii, să spargă geamurile să strige „Regele şi Patria"... Dă-i în măsa. Voi nu deschideţi. Nu provocaţi. Tăceţi. Aşrtia acum sînt pe drojdie, nu mai sînt aşa periculoşi, diar ăsta-i consemnul : Vigilenţă! D-aia ţi-am dat şi pistolul ălsta. Şi nu te mai juca cu el, că acu te lipesc ! Vezi, ai grijă, e cu gloanţe oarbe : trăsneşte dar nu moare nimeni ! Doar aşa, să-i sperii, dac-o fi ceva şi nu s-o putea astfel. Că ăştia, cînd aud o împuşcătura o tufesc toţi ca iepurii. îi ştim noi..."
„Lasă; tovarăşe Zamfir..."
Şi-a plecat şi jucăm table pînă înebunim, sistem Napoleon, cu unul Zugrăveseu şi cu nea Matei, ca să fim trei, dar Zugrăvescu ăsta e guţist, „cam suspect" a zis poate tovarăşul Zamfir, „fi cu ochii
21
pe el". Nea Matei, „pesedistul" („C-aşa-i aici, la Bepede Sao de gardă, sîntem bloc, înţelegi?" Asta-i tot tovul Zamfir'n n    a tot* deci, se pricepe, le joacă ca la linotip, din marţ mi ne sr^t }ul nouă nu ne pasă că avem douzeci de ani si 70 de lrilo«ra     ' d'ar nu sînt la table stau la intrare şi mă bun'ghesc pe Cale 'rf' .d care se fîţîie duminica : tipi ou parale şi cu dame speculanţi rT^ şi cu cartoane de prăjituri în mâini ; a trecut şi una grozavă o a00®*1 înaltă cu blană neagră... „Aia-i Cecilia Curdefier", zice Zugrăvesc pe toate le ştie. „Ce spui ! Şi cum zici c-o cheamă ?"   Taci °3 fraier. Treici la rînd. Te-aşteaptă nea Matei". " ^
Pavel joacă table şi Patriciu-1 lasă un timp singur. Poate 5 şi foarte greu să stai aşa într-altul. Rămîi golit, la discreţia 6 ştrilor rătăcitori în căutare .de cochilii vacante, li ştii cum sin*01-" ştii din copilărie. întâi, ai ântre degete un fel de bilă mică v' i" sidef, netedă, fără cusur. Dar e şi moale, trebuie să fii atent să n^o strângi... O striveşti, se poate sparge ! Noroc că ea creşte foarte reoede Creşte şi se subţiază. E mai puţin compactă, dar şi mai greu de nas trat între degete. în curând ocupă toată palma, e cât o mingie şi nu ştii când a devenit cît un pepene. Te lupţi să n-o scapi şi de f3Dt cunoşti metode, e foarte simplă, se numeşte diviziune. O divizi o di vizi, pînă ajunge iar cît o bilă de sidef. Dar jocul n-are răgaz nici n-ai clipit şi ea a crescut din nou. Acum este o mingie mare ca aceea pe care o împing copiii pe plajă, o mingie care n-are greutate obişnuită, ci doar o presiune imponderabilă, pentru că, uite acum a umplut toată odaia şi oricât te străduieşti s-o divizi (şi ea se'divide nu-i neascultătoare !), creşterea ei este mult mai rapidă decît munca ta de dividere. Dimensiunile ei evadează, au înghiţit tot hotelul tu eşti conştient de răspunderea ta, ştii că oraşul tot e cu ochii pe tine şi de aceea nu-ţi îngădui nici să respiri. Deşi, chiar dacă ai vrea să respiri, este imposibil, căci monstrul neutru a cuprins tot oraşul. Tu-1 porţi în palmă, şi-n cârcă, îd porţi în coşul pieptului, dar îl porţi şi pe întreaga epidermă de jur-împrejur, şi cu toate că te înăbuşi înăuntru şi plesneşti de apăsarea lui exterioară, imperceptibilă, nelo-calizabilă dar tot imai puternică, continui să exişti în 'uptă cu Materia ! Parc-aşa, se numeşte de fapt, fiinţa imensă cu oare te joci şi
te lupţi, şi o omori şi te omoară, şi te zvîreoleşti--ca un diavol
cum se spune — şi în clipa în care totul este pierdut, pierdut fără scăpare, făr^ apel, fără Poate şi fără Cînd atunci monstrul dispare proiectat în eter, şi tu te treaeşti, între degete cu o bilă mică de sidef, netedă, fără cusur, dar şi moale, trebuie să fii atent să n-o strângi, o striveşti, se poate sparge, noroc că ea creşte foarte repede... foarte repede... Jocul se reia mereu, aceasta este legea lui, este un joc odios, el te joacă pe tine nu tu pe el, nu se ştie care din doi plesneşte primul, aşa că Patriciu hotărăşte să fugă din nou în Pavel, care-i ou auton avui la geam şi priveşte pe Calea Victoriei.
Noi, Patriciu şi Pavel, sântem fascinaţi de ceea ce vedem, monstrul nu mai este fără faţă şi aerian, este o mulţime de oameni de tot felul, care urlă în faţa sediului. Ţipă, zbiară, agită pancarte prăpădite, Zugrăvescu şi nea Matei stau în dos, „să nu fim observaţi", noi, Patriciu, adică eu Pavel, care am douăzeci de ani şi carnetul de partid în buzunar, sînt ou nasul lipit de sticla rece. Afară este monstrul multiform, ou sute de capete minuscule, aproape toate acoperite (căciuli, pălării, şepci) dar sânt şi capete îmbrăcate doar în părui lor ciufulit. Ş pe urmă picioarele, sutele de picioare, monstrul e într-adevăr miriapodic, sub el este o nemaipomenită forfotă pedioulara, care transpare din cînd în când pe spinarea-i în permanentă mişcare, îmblănită o blană ce năpîrteşte cu accleratorul: îi vezi tremurul, smocurile ce cad, ehelbele ce se nasc, şi iar şi iar...
22
Sigur, stăm înăuntru, auzim oum ne-njură, noi sîntem prudenţi,
"retem vigilenţi, awm o voinţă de fier. Dacă ne-ar vedea acum zisa
>   xrctorte, şi-ar da seama că nu se glumeşte cu un astfel de om, nu-i
,i   nu ştiu", „să vedem", ..poarte", „cine ştie", farafastâcuri muie-spui » '
reşti de mirare la o fată ca ea, care se mai pretinde şi progresistă şi vorbeşte despre ,.amorul liiber", în teorie bineînţeles, cu toate că-i o prostie, am lămurit-o noi...
Trosc! De data asta s-au întrecut cu gluma, geamurile de la intrare sînt în ţăndări. Zugrăvescu a-ngălbenit. Şi nea Matei. „Mă duc la telefon s-anunţ, tu stai aicea!" Sigur că stăm, n-aveam nevoie să ne spună el şi nu numai că stăm dar ne-am dat chiar aproape de uşă, la doi metri. Dacă n-avea grilaje de metal, turbaţii intrau "*E>uluc şi să-i văd eu pe Zugrăvescu şi Matei ce făceau, că eu mă retrăgeam încet, încet, cu spatele, ţinîndu-i în respect cu automatul. Ge mutre de bandiţi, ai dracului, şi urlă tot ce le vine la gură. Las-
că-i liniştesc eu.....Gura, bă ! Şi căraţi-vă ! Ce, vreţi să bag asta-n
voi ?" Cum am pus automatul în bătaie, cum au şi dispărut capetele de la uşă. Li-e frică ! Cred şi eu ! Dar vin alţii, se uită, înjură, pleacă şi-ăştia, şi vin alţii care pleacă, dar unul a băgat mîna printre vergelele de fier. „Uite-ral dracului 1" Umblă ia yaie. Mă apropii, îl ard cu ţeava, trage braţul. Sîntem cam singuri. Unde-or fi, nea Matei şi Zugrăvescu ? „Suspect, ăsta, Zugrăvescu" a spus Zamfir. Afară-i nebunie, degeaba zbier la ei, ăştia nu m-aud, dau şi-mping în uşi. Nu se deschid, astea sânt de fier, dar totuşi scîrţie, mai ştii, te pui cu gloata, ies dracului ţâţînele din zid !
Ah, vuietul. Vuietul este ceva care te ajunge oriunde. Bl se furişează prin orice crăpătură, degeaba-ţi astupi urechile, pentru că intră pe nas şi pe gură, intră prin piele la urina urmei şi te pune şi pe tine în vibraţie, în întregime. Orice mişcare şi orice gînd nu mai sînt sigure cum le ştiai, sau cum vrei să le înfiinţezi : pulsează neîncetat şi se falsifică infinitezimal, o panică te cuprinde deci, născută din ea însăşi, şi niloi nu contează dacă vuietul este concret, adică zgomotos, pentru că şi cal mut e la fel, adică mai rău, după cum poate să certifice Patriciu, care e-n luptă destul de neputincioasă cu el. Un vuiet se sparge prin alt vuiet şi pentru asta Patriciu trece iar tn Pavel, îi plac gestul şi forţa lui, şi le însuşeşte, şi deschide uşa arătîndu-se în prag, cu picioarele răşchirate. Vorba tovarăşului Zamfir, cînd trage o rafală scurtă în văzduhul hohotitor al străzii se naşte o tăcere instantanee, „ăştia fug ca iepurii, îi ştim noi" şi uite că faţada sediului s-a curăţat de asediatorii ei lătrători. S-au retras prin cotloane, în stingă spre Capsa, jos pe lângă Telefoane şi abia după un timp, urletele reîncep, întâi izolate, chemătoare, apoi în cecuri parţiale, îndermunidu-se unul pe altul, pînă cînd încet, încet, monstrul vuitor revine, ba chiar avansează ici-colo câte un cap de pod, adică un cap mai agresiv...
Eh, ce putere avem noi, Pavel, noi cu 20 de ani şi 70 de kilograme, cu carnet de partid în buzunar şi cu bilete la cinema după masă cu Viotoriţa. Ne^nvârtijm puţin la stînga şi pe urmă puţin la
23
dreapta,.le mai tragem aşa câte un foc de intimidiare, şM yne toţi în respect, sînt ca nişte potăi în faţa unei bîteibine rotiţe* ^
sează, se retrag, latră, revin, şi-uiite-iaşa mereu, apropiindu-i
avao-
javreie dracului, .că n-ai timp nici să-i identifici,, să ştii ca^-i^*0^' care-i altul, poarbe-1 vezi în civilie, pe undeva şi poţi să pui iaDa ^m^'
„Cînd am văzut lumina aia de magneziu", povesteşte acum tai Patriciu „am îngheţat. Am înţeles c-am făcut o boacănă pozat, fir-ar el al dracului, cu pistolu-n.:.mîirii şi să • .-vezi- ce păţesc dacă-mi apare fotograf ia . în fiţuicile lor : un criminal bolşevic asa •' nează demonstranţi paşnici! Pavele, ai rupt cuiul, nu te mai 'spajg" şapte ape, e şi american, roşcatul dracului, şi ţac j" tec 1 cu afoce rea-aia a lui. Mă reped la el, că era la cinci metri, lovesc cu ţeava şi-i sparg becul, dar cînd să-i distrug şi aparatul, mă plachează unul la picioare şi mă pomenesc pe jos cu cîţiva gealaţi pe mine. Mă ridic văd mutra lui Nea Matei în wşă, gealaţii dîrid să se bage înăuntru * „Intră şi-ncude !" urlu la nea Matei, măcar înăuntru. îmi zic, să nu intre, că eu, văd eu 'cum mă descurc, dar ce sa scapi,' c-au tăbărât pe mine şi.."
Iar se zvârcoleşte Patriciu şi geme, îl doare tot trupul, dar Pavel este cel care primeşte loviturile, nenumăratele, pe toate părţile. Cele care-1 preocupă în deosebi, sînt zguduiturile din cap, urmate de .mici plesnituri electrice ultradureroase, de pe urma cărora corpul rămîne singur, nu mai are cîrlmaci, acţionează dezordonat, picioarele mai ales şi-au pierdut consonanţa, se mişcă independent, sînt loviter'şi se lovesc de tot felul de alte obiecte sau fiinţe şi nu există lâ asta, se ştie, o ştie şi Pavel, dar mai ales Patriciu, decît un singur mijloc, o singură posibilă salvare : se merge foarte repede pe o direcţie rectilinie... foarte repede pe o direcţie... repede, rectiliniu...
sfîrşitul în numărul viitor
măria foaiiuş
ex meis libris
Creştea biblioteca.
înţelepţi* intrau în rafturi,
mîngîindu-şi bărbile.
Se căţărau unul peste altul în rafturi,
dar asta nu-i tulbura
şi nu ie răpea măreţia.
Bărbile lor fluturau fosforescente.
în casă nu mai era Ioc de atîtea bărbi.
De la o vreme se petrecu ceva ciudat.
Profeţia năpîrleau.
Găseam smocuri cenuşii peste tot,
pe sub scaune, pe sub paturi.
De cînd au rămas nete»!, scapeţi,
deşi îi respect
sînt ceva mai famiMară cu ei. îmi permit chiar să-i strig cu apelative absurde, cu diminutive duioase ; Mobo de pildă, sau Pingo : dă-te jos de pe raft, uită-te pe fereastră, nu-ţi fie frică, nu răspunzi de nimic, eşti mare dar nevinovat...
frig
In frigu-acela epocal aud sinistrul papagal : „E vară, soare, vară, soare ! Să iasă natul la plimbare !" Scot capul şi le-ngheaţă barba. In stalactite-i prinsă iarba. Alb, nemişcat stau om şi cal, în gheaţa cadrului oval.
simboluri
De cum am intrat pe uşă, ursitoarele s-au repezit cu simboluri : un ou, un soare,
o vacă supradimensionată junonic, o pasăre Phoenix. M-am primit în dar şi pe mine, iot un simbol,
neliniştit de gigantica mea misiune
de a fi un fecund mamifer de simboluri,
de a naşte pui vii.
Dar, între timp, pe plan mondial,
sau găsit noi metode
care scurtează gestaţia.
Astfel, poţi să găseşti, frumos ambalate,
la un preţ rezonabil,
praf junonic,
praf de pasăre Phoenix.
Diferenţa de gust e imperceptibilă.
Am renunţat deci şi eu, pe nesimţite,
să mai nasc, în primitive chinuri de facere
pui vii, dezordonaţi. Acum
mă consum pe mine, sub formă de praf,
la un preţ rezonabil.
gloria
Mamele gigantice, pulpe gigantice, imperială osînză,
moţăie sub falduri somptuos-ruginii, retrasă în umbra sa de văduvă-augustă.
Dar cîţi pelerini,
maceraţi de extaz,
după ce-au escaladat în zadar
bastioanele sfinte,
nu se întorc la ea,
nu-şi lasă capul moale, nemîntuit,
pe pulpele grase, împărăteşti,
în poalele largi ale văduvei ?
26
bătrînii
Ne-am instalat la ultimul etaj,
pe o terasă plată,
sub schiţe de păsări şi nori.
Cer alb, fără cute, un tapet de hîrtie.
Convivi manieraţi
în jurul mesei cu resturi şi ceşti.
— Alarmă ! Pasăre vie !
Hîrtia fîşîie şi se rupe. Un cioc prin spărtură, tncă un cioc. O-nvălmăşeală. Un stol demenţial.
întindem gîturi uscate.
Ochii presbiţi mijesc
pe urma straniilor alcătuiri :
membrane, burdufuri,
împărăteşti măruntaie,
oase de fluier, prelungi,
măduvă — miere, sînge-n alarmă,
păr amestecat şi sămânţă :
păsări, tinere păsări, în stol,
din delta uitată.
Oh, vîjîitul lor de aripi,
mare, spăimîntător, despuiat!
Şi spunem bancuri cu glas răspicat,
şi-acoperim vîjîitul,
şi gîngăvim, şi râdem,
şi lipim hîrtia cu pap,
să refacem tapetul de cer, întins, fără cute, cu schiţe delicate de păsări şi nori. Iar noi, golite totemuri, la adăpost,
în jurul mesei cu ceşti, delicate, ciobite,
nevăzuţi, în afundul văzduhului.
nagy istvan
miki şi complicii
Stăpâna, nevasta meşterului, îi dăduse lui Miki în grijă să fiarl " laptele. Socotea că măcar atîta lucru putea să aibă încredere să las în seama unui ucenic, cită vreme ea deretică dincolo. Miki însă avea alte concepţii cu privire la atare încredere. Şi pe măsură ce focul se zbuciuma, înăbuşindu-se de tot sub talaş, concepţiile lui Miki se situau tort mai mult în opoziţie cu ale stăpânei. Bucătăria strimtă, adu-cînd mai mult cu un coridor, se umpluse de fuim. De cătrănit ce era lui Miki îi dăduseră lacrimile, sufla tot mai amarnic în foc. Şi, evident, ţesea planuri de evadare. Nu simţea nici o tragere de inimă pentru meseria de strungar. în generai, pînă acum, toate meseriile l-au decepţionat, şi slavă Domnului, încercase destule. A fost băiat de prăvălie, a fost ucenic la un lăcătuş şi-n imuslte alte părţi, dar de fiecare dată s-a lămurit curând că toate aceste meserii nu sînt nici pe departe aşa cum vrea reclama să lase a se crede.
Despre comerţ, bunăoară, mai înainte ştia că stă omul lângă tejghea, serveşte cumpărătorii şi numără banii. Cînd colo, el nici măcar n-a pus piciorul în prăvălie. în schimb, de cît i-a tot cărat stăpînei de la o piaţă la alta coşniţeie, care de care mai grale, s-a deşe-lat de-a binelea. Apoi tot el trebuia să care şi lemnele, din pivniţă la etajul cinci. Şi-n vreme ce cucoana se îndeletnicea cu gătitul, el trebuia să poarte de prijă mormolocului de un an şi jumătate, să nu cumva să scape din gură biberonul, altfel zbiera, că locatarii de la etajul patru le trimiteau vorbă să lase copilul să nu-1 ucidă, că-i zi de post.
Şi uitenaşa eu meseria de comerciant.
Ar fi însă o mare eroare să se creadă cumva că dincolo, la lăcătuş, a fost mai bine — că numaidecît s-a şi apucat de făcut broaşte şi chei. O săptămână de zile, cît a fost ucenic acolo, n-a făcut altceva decât că toată vremea a scos cuie din nişte scânduri vechi. Treaba asta o făcea undeva, pe la periferie, prin Rakospalota, în vreme ce atelierul de lăcătuşerie se pretindea    a fi pe   undeva   prta_ Buda.
Miki bănuia că la un pietrar, cu siguranţă l-ar pune să frece maioneza, şi la un tinichigiu să jumulească de pene ^orătăniile. Aici, la strungar, dimineaţa, între cinci şi nouă jumătate, stă la coadă să cumpere lapte, iar de la zece pînă după-amiază, la patru, aşteaptă la cartofi : de la patru la cinci, trebuie să care lemne ou căruţul. Şi ca să aibă totuşi de-a face şi cu meseria, seară de seară mătură atelierul. Iar uneori trage la rindea, cu cuţitul de bucătărie, morcovul, pentru ciorba de legume.
Nu ,toate astea nu poate să le rabde un băiat din Pesta.
Şi ca să pună vîrf la toate, micuţa lui prietenă, Jolăn, murise uite-aşa, pe neaşteptate, iar meşterul nu-i îngăduise să se ducă la
28
--morrnîntare. Or el ar fi vrut să fie ou orice chip acolo, la fa.ţ~. locului- Nu putea şi pace să-i intre în cap că Jolân, aceeaşi eu care iu mai departe decît săptămâna trecută se. hîrjonea de divan şi cu oare au stat împreună ia coadă la untură a imurit aşa, de la o zi la alta Jolân era o fetiţă straşnică, şi-n afară de asta, făcuseră legământ ca> odată şi-odată, cînd vor avea mulţi bani, să pună tra'mvai He-a lungul şi de-a latul întregii împărăţii a Budapestei. Cum se ooate o fetiţă aşa de straşnică să moară atât de fără de veste ?
Aici trebuie că se ascundea un mister, şi din cauza lui, Miki „u-şi putea găsi în ruptul capului liniştea. Curri citise destule romane -..poliţiste» toată vremea era încercat de bănuieli. Ou siguranţă că nişte mâini ticăloase i-au făfcut Jolânkăi de petrecanie. Iar el nu-şi va afla tihna pînă ou va lămuri cum stau lucrurile. Frărnîntat. de asemenea gânduri, Miki suflă de zor în foc. Suflă din ce în ce mai rnînias, din ce în ce mai îndîrjit.Atîta suflă, pînă" ce înăbuşindu-'se, soba, îndopată pînă-n gît, strănută o dată zdravăn, trimiţîndu-1 drept între ochi un val de funingine, de Scântei şi de. flăcări, totul amestecat cu rumeguş. Speriindu-se, Miki căzu, -răsturnlndu-se pe spate. Sprânceana şi genele de la ophiul stîng îi. fură pârlite, norocul lui că nu. i-au luat foc şi hainele. Acest mărunt incident puse capăt oricăror şovăieli. îşi va lua numaidecît tălpăşiţa decadei. Stăpînla n-are decît să-şi fiarbă isi singură bucatele. \Şi-aşa-i tot timpul bănuitoare, ca şi-acum, stă si numără bucăţile de zahăr cubic, să vadă, n-a mâncat oare din el pe drum, venind de la băcan.
Era tocmai gata să iasă, dar Miki bănuia de multă vreme că în el se află şi un alt băiat, unul pe care-1 cheamă Csitâri, altfel ce rost ar fi avut să i se dea, în afară de numele de botez, şi acest nume de familie ? Ei bine, Csitâri ăsta, ca întotdeauna, începu şi acum să-şi facă tot felul de griji. îşi aminti de tatăl lor, de nenea Csitâri Miklos, care data trecută când şi-a schimbat tot aşa meseria, i-a tras o palfmă cît toate zilele — parcă i-ar fi lipit-o pe obraz cu o lopată de tei, bună de băgat pîinea în cuptor. Avea taică-su nişte palme, că un sat întreg ar fi putut, în loc să folosească maiul, să-1 cheme pe el să le bată rufele când ieşeau la râu la spălat.
Miki îl înfruntă mânios pe icelălat băiat din el, care tremura tot. Ce dîrdîie aşa ? ! Nu vede că nici meseria asta nu-i de el ?. Şi după aceea, să se gândească şi el că în parc soarele străluceşte de-acum de mai mane dragul, şi băncile s-or fi uscat şi ele. După aceea, să •se gîndească şi la (moartea suspectă a Jolânei. în asemenea morţi, atât de neaşteptate, se ascunde întotdeauna cîte o mişelie.
Trebuie să întreprindă nişte cercetări, fiindcă numai acolo, la Societatea de Asigurări pe viaţă pot ei crede că o fetiţă .le nădejde de 'treisprezece ani poate să moară aşa, dintr-o răceală. Se vede că n-au citit cărţile lud Max Brand. .
Aceste argumente forte convinseră şi jumătatea mai temătoare a lui Miki, căci tocmai partea mai temătoare din el se întrista cel , mai adesea din pricina Jolânkăi. Aşadar,  de perfect acord cu sine însuşi, Miki deschise uşa bucătăriei oa să o întindă, dar stăpîna, auzind uşa scîrţâind, întrebă de dincolo :
— Un'-te duca, Miki ?
— Am dat drumul să iasă fumul afară, îi răspunse ei cu curaj. Numai buza pe care o folosea de obicei Mdki-frieosul tremura
speriată.
Din fericire, Miki curajosul stăpînea ambele picioare, şi cît te-ai şterge la ochi se pomeni în gang, se năpusti pe scări în jos, apoi afară, pe uliţa strâmtă, şi o luă la fugă pe trotuarul îngust, cât pentru o persoană. Băcanul, care se prăjea    la soare în uşa    prăvăliei, pe a
29
cărei firmă seria : Ouă en gros, comerţ cu amănuntul, se tras» riat înăuntru ; îmiăunitrul comerţului cu amănuntul. '       ■ sPe~
Miki nu încetini decît   cînd ajunse    pe strada Kâroly Acolo se privi în oglinda unei vitrine. îngrozit, descoperi chinul^' r de funingine al ucenicului, care-i privea ţintă. îşi scuipă în h, r şi se spălă pe obraji, dar de atâta frecat sprîncenede şi senpl» c-pîrlite se fărâmiţară de tot, şi astfel îi căzură şi puţinele"fire de^ ce-i mai rămăseseră în urma incendiului din bucătărie.   După t astea, ohiar şi Miki-curajosul era gata^gata să plîngă. t°
Aşa, lipsindu-i genele şi sprinceana şi mai fiind şi un băiat n gricios, se urîţi de-a binelea. Se văzu semănând leit eu cucoane,?" acelea care-şi rad cu briciul sprâncenele.
Dar îşi aduse aminte de taică-su şi de palmele lui cît lopata s' îndată se consolă. ' -1
Avea acum ce să le spună, întru apărarea sa, părinţilor. Cum ar putea el să rămână îintr-un asemenea loc, unde chiar de la bun început lumina nepreţuită a ochilor îi este ameninţată de incendiu '
Păşea încrezător spre capătul străzii Cegled.
Locuiau acolo, într-una din casele de raport cu etaj. Treciseră opt zile de cînd nu mai fusese pe acasă. Prietenii lui de joacă se încălzeau la soare, înşiraţi pe jos, pe lîngă zidul caselor. îl întâmpinară pretutindeni, cu entuziasm. Cotorîră tropăind pe scările de lemn. Făcură cerc în jurul lui şi se auzi strigat şi de pe la balcoane
— Ce-i cu tine, Csitâri, iar ai scăpat ?
— Ai o ţigară, Miki ?
Chipul lui Miki străluceşte de bucurie ; păi cum să nu strălucească, dacă într-o săptămână au şi înmugui-it tufele de liliac plantate în faţa caselor ? Toată strada Cegledi părea scăldată în razele soarelui. Pe deasupra, băieţii descoperiră. înfiorîndu-se, ochiul sting accidentat. îşi umflă plin de rnîndrie pieptul subţiratic ş; se strădui să le răspundă, pe cît cu putinţă mai sumbru :
— Cît pe ce să-mi las pejacodo oasele, băieţi.
— Ce s-a-ntîimplat, cum a fost ? îl înpresurară din toate părţile.
— Păi bestia de strungar m-a pus fochist la cazane.
— Fochist, la cazane ?
— Păi da, făcu Miki un gest elocvent cu mina. Şi deodată au explodat.
— Dar asta-i îngrozitor, se văicări o fetiţă.
— Destul de îngrozitor, conveni Miki şi închise discuţia astfel: am rămas invalid de-o sprinceană. I-am lăsat în plata Domnului. Am să-mi caut altă meserie, care să nu explodeze..
Nu trecură nici zece minute, şi copiii de seama lui, de doisprezece-treisprezece ani, din toate „pavilioanele", veniră ca la o cita minune să-1 vadă pe Miki invalid cum era de sprinceană. Numai Jolăn nu veni, şi inima cealaltă, cea slabă, a lui Miki, cea care aparţinea lui Csitâri, se făcu fărâme. Ce preţ mai putea să aibă pentru el admiraţia străzii, dacă în întîmpinarea lui nu venea tocmai aceea care l-ar admira ou cel rnai mare entuziasm. Privi spre băieţi ou reproş.
— N-aţi avut grijă de Jolăn, băieţi.
Băieţii se posomoriră într-o clipită şi ridicară din umeri.
— Joii s-a urcat cu liftul sus, printre îngeri, mormăi unul dintre băieţi, oare se grozăvea umblând de pe-acurna desculţ.
'—• Nu vorbi aşa, se înroşi tot Miki. Nu s-a dus ea aşa de bună voie. Trebuie că a curăţat-o o mare mârşăvie. Cu siguranţă că n-aţi lăsat-o să treoică în faţă, la coadă la cartofa, aţi lăsat-o să tremure de frig, la urmă. Mi-a spus mie mama că atunci a bătut ploaia aceea cu piăzăriche. Sînteţi şi voi complici...
30
,__Ce fel de complici ? încremeniră ceilalţi.
*■- Are să iasă totul la lumină la interogatoriu. Are să fie vai
i-amar, vă spun eu, staţi numai să iasă totul la lumină. ^"   Băieţii se dumeriră şi nu-1 .mai zgîndăriră. Cunoşteau ei damblaua asta a lui Miki. întotdeauna cînd se întîmplă ceva ce lui nu-i este pe pl'ac & duce gîndul la cine ştie ce mare crimă. Apoi dă uitării
totUi']yTiki "însă, de data asta, nu vroia să uite. Posomorit, se interesă dacă marna lui Jolăn se ocupă tot cu remaiatul ciorapilor, acasă. Cînd i se spuse că de o săptămână de zile nici n-a pus piciorul afară din odaia ei, o luă de-a dreptul către pavilionul numărul douăzeci şi cinci. Băieţii nu-1 urmară deeîrt pînă la piciorul scării, nu aşteptau nimic ieşit dJn octmun de la această vizită a lui Miki...
Tanti Hideg ar fi remaiat şi-acuma ochiurile trase la ciorapii ce-i zăceau în poală, dacă n^ar fi podiidit-o* tot timpul lacrimile. Cînd, tropăind pe duşumelele de scânduri ale gangului, Miki ajunse în faţa uşii, ea tocmai mesteca într-o tigaie, rumenind rîntaşul, fără pic de grăsime. Cum plângea, lăsa să-i cadă în tigaie, din cînd în cînd, cîte o lacrimă. Putea să fie încă o femeie tînără, dar doliul o sfrijise de tot. Jolăn fusese singurul ei copil. Cînd băiatul bătu, se repezi la uşă si o deschise, de parcă ştie Dumnezeu pe cine aştepta.
Văzîndu-1 pe Miki intrând, fu dezamăgită, şi împle ticindn-se se dădu îndărăt şi căzu pe un scaun de bucătărie ce-i era la îndemână. Miki se poticni, speriat şi uită chiar şi să zică tună ziua. Nu credea că durerea femeii topită în lacrimi era adevărată. Toată lumea ştia despre ea, printre vecinii mai apropiaţi, că o bătea pe Jolăn adesea şi fără îndurare.
E adevărat că în clipa următoare aproape că o înăbuşea în sărutări... Şi i se mai punea la răboj încă o vină : nu se arătase de fel dispusă să meargă undeva la lucru. îşi cicălea veşnic bărbatul, de ce nu-şi găseşte undeva o slujbă bună, de portar la vreun bloc. Cum stătea Miki aşa şi privea bănuitor la femeia care suspina, toate astea îi veniră rînd pe rînd, în minte.
Intre timp, plînsul femeii se mai domoli şi tanti Hideg îl întrebă, cu gândul departe, aiurea :
— Este de crezut, Miki, că fetiţa mea cea mică şi bună ?... — şi din nou se porni înrtr-un hohot de plîns.
— Tocmai de aceea am şi venit, tanti Hideg, spuse încurcat Miki şi îndrăzni să se apropie.
— Stai jos ! îi împinse tanti Hideg un scaun. — A fost ca un trăsnet, aşa a venit peste capul nostru lovitura asta.
Luă 'de pe fierul de călcat, lăsat să se răcească pe cuptor, o batistă, pusă acolo să se usuce de lacrimi, o frecă puţin să-şi piardă asprimea şi apoi îşi tampona cu ea obrazul.
— Vine Jolăn luni seara acasă, cu cartofii, şi se vaită că o înţeapă ceva sub umăr.
— O înţepa ?
Miki simte cum i se taie respiraţia.
— Ploaia cu imărăziche o pătrunsese pînă la piele, sărăcuţa. Interesul lui Miki scăzu pe loc. Ştia dinainte că acuma avea să
audă iar despre fleacul acela de răceală. Şi pe el 1-a udat ploaia aceea cu măzăriche, luni, şi totuşi n-a murit din pricina asta, cu toate că 1-a prins tocmai în Buda şi tort drumul, pe strada Dob, cît a împins căruciorul, între hulube pînă acasă, 1-a tot bătut. Dar o lăsă ; las' să vorbească tanti Hideg cât şi cum pofteşte. Ii veniră in minte detectivii de mare clasă aimericani, capabili să dezghiioace dinfcr-o întâmplare dintre cele mai lipsite de importanţă un indiciu care să trimită vinovatul la scaunul electric.
31
— Zdreanţă aceea de palton, îşi spunea tanti Hideg- în 1 amarul mai departe, trei ani 1-a purtat Jolân. .    legea ei,
— Trei ani? tresări Miki, şi spuneaţi că era»o"zdreanţă C ■ * tanti Hideg, că negustorul de haine... ' ; Vedeţi,
— Da, îi luă.tanti Hideg vorba, suspinând, paltonul acela' -s' • a fost nou era tot ca sita. în Ultima vreme însă trecea şi vântul el. E de mirare atunci că a pătruns-o frigul pînă   la oase ? V-zile a dat-o gata pneumonia. înţelegi, Miki, în trei zile. '
era aourci la negustorul de haine, care vinde drept noi paltoane^ ca sita. Hm, ar fi bine să tragă el o raită pe la negustorii ăsti/^6 haine, te pomeneşti că acolo dă peste primele indicii,    şi dacă 1 strânge şi puţin cu uşa, poate că ar dovedi chiar că tot el estei'wfe şui Jolânkăi. De ce vinde paltoane în oare fetiţele "îngheaţă de f
şi mor? Sigur că negustorul are să dea vina pe- fabricant-_     dar ^
ce nu i-ar putea fi complice şi fabricantul ?... Deodată însă fer.aduse aminte că femeia asta n-a cruţat-o pe Jolân şi a trimis-o să stea la coadă. O întrebă cu duşmănie :
— Prin urmare, tanti Hideg, încă de-acum trei ani ştiaţi că în-tar-un palton cum era acela al Jolânkăi te poţi-. îmbolnăvi de pneumonie ? ,;..
Această împrejurare i se părea lui Miki de mare' importantă fiindcă dacă tanti Hideg a ştiut dinainte ce fel de palton i-a cumpărat Jolânkăi, atunci nici' negustorului şi nici fabricantului nu li se mai poate aduce vreo învinuire.
Tanti Hideg, ghicind parcă ce se pune aici la cale, se uită, de după batistă, uimită, la băiat. '
— Nu fi fără inimă, Miki. Şi fără asta aproape că-mi vine să înnebunesc. Recunosc, nu am făcut totul ca să-i luăm un palton bun de iarnă. Dar cînd 1-iam cumpărat pe ăsta vechi, negustorul îl ridica în slăvi ,aşa palton călduros, zicea, n-am mai avut noi niciodată... Pe urmă, îl cunoşti doar pe omul meu, poţi să-i bagi orice pe gît, cînd e beat. îmtotdeauna-i aspru şi niciodată nu-i treaz... Banda aceea, de la cîrciuma lui Şzumi, 1-a înrăit de tot.
Dintr-o dată Miki fu numai ochi şi urechi.
— Ce fel de bandă, tanti Hideg ?
Tanti Hideg îi .povesti fără să bănuiască ceva, că în. circiumă la Sziumi au obiceiul să se adune parchetarii, care au. venit nu demult la Budapesta, şi puţinul pe care-l câştigă îl beau tot acolo. Aşa au băut şi banii de palton pentru Jolân.
— Ştii, Miki, o podidi din nou plânsul, de cînd am în(mormîntat-o pa Jolân, nimeni nu-i mai poate intra în voie lui nea Hideg. Ieri chiar mina făgăduit că mă bagă şi pe inine în pămînt dacă mă mai vede plîngînd. că-i sătul de toate pînă-n gît.
De surprins ce era, Miki fu cit pe ce să-şi înghită limba.^ Fierbea de indignare. Iată că totuşi a mirosit el tine. A fost o crimă; Dar ca alături de fabricant, principalul făptaş să fie însuşi tatăl Jolânkăi, asta nici chiar lui nu i-ar fi putut da prin gând. întfucîtya, se arătă chiar stînjenit să nutrească o asemenea bănuială, fiindcă pe nenea Hideg toată lumea de pe stradă îl ştia om tare blând.
De Crăciun, a adus acasă, în sîn, o pisică jigărită şi ca să nu îngheţe de frig, i-a dat să bea şnaps. Nu, nu, aista totuşi nu-i cu putinţă, nenea Hideg... nu se poate să.;> pe propria iui fată... Nu, trebuie să cerceteze totuşi cum stau lucrurile cu negustoria de haine. îndată se şi imagină întro asemenea prăvălie, şi rămase perplex. Acolo băieţii de prăvălie îi conving pe oulmpărătari că paltonu-i aşa, că palto-nu-i pe dincolo ; patronul nu le spune decîrt oare-i preţul... Hm, - oare va să zică şi băieţii de prăvălie-s tot dintr-răia ? Lui niciodată; nu i-a plăcut mutra lui Jânos Jozsi, din pavilionul zece — şi ăla-i tot .unul
32
,• tr ăştia. Şi el.s-ar înhăita cu patronul, iar patronul ou fabricantul... Aqta o'a,re ăsta să fie indiloiui cau*at ?... Intr-atîta i se părea de cu ^putinţă ca un tată să-şi nimicească propria fiică. încît strigă aproape jnvduntai^. ^.deg , yeţ. „n^p^jgj si_n        legii că nenea Hideg a
nmorît-o pe Jolân ?
Tanti Hideg scăpă din mină lingura cu care mesteca rîntaşul.
_ Miki, pentru numele lui Dulmnezeu, ce tot vorbeşti tu acolo !
Tvf'p si-aşa tot timpul îmi stă în cap că sîntem nişte ucigaşi. Mai cu «>âmă omul meu, cu toate că o iubea. Nu-i om rău, dar prietenii aceia haini ai lui, ei îi iau minţile. Ei îi trag la rele.
Dar băieţii de prăvălie ? Dar patronul şi fabricanţii ? Pe ei nu-i bănuiţi, tanti Hideg...
Tanti Hideg era complet ameţită de cap, se înăbuşea, plîngea în hohote şi se învinuia numai pe ea. Miki însă nu vedea în asta durerea1 sfîşi'etoare oare o încerca. Chiar şi Csitâri cel chibzuit amuţise în el Acum, în fiecare fibră a fiinţei sale, se pitea cîte um detectiv de clasă, fireşte însă că lui Miki îi lipsea prudenţa prevăzătoare a acelora şi deodată gura £1 luă pe dinainte, trădîndu-i gândurile.
— Nu mai luaţi lucrurile aşa pe departe, tanti. Mărturisiţi care vă sînt complicii. Chiar astăzi îi vom aresta. Cum se numeşte negustorul acela de haine ? Dar parohetarii ? Acuma nu mai are rost să tăgăduiţi. Dacă vă este dragă viaţa lui nenea Hideg spuneţi-mi unde locuiesc...
— Ai înnebunit, Miki ! Tanti Hideg plîngea acum din toate puterile. Teama şi durerea o făceau să strige. Doar nu vrei să ne vezi tîriţi la poliţie ? Parohetarii aceia amărâţi sînt oameni cu familie. Nu au nici o vină că sînt aşa cum sînt. Cu siguranţă că nu s-ar îmbăta dacă cîrciumarutl nu le-ar da şi atunci cînd nu au de lucru pe datorie. F, musai să stea acolo, la el, şi să bea ; acolo vin de obicei să-i caute constructorii, cînd găsesc ceva de lucru...
Miki nu se aştepte la o asemenea întorsătură. Pe lîngă negustorii de haine, mai apare acum şi un cî.rciumar, amestecat şi el în banda asta a parchetarilor ! Cum să procedeze ou cîrciumarul ? Iată că unul vinde oamenilor un palton prost şi ia pentru el bani buni, iar celălalt îi adelmeneşte să cheltuiască pe băutură banii pentru paltonul cel bun. în povestirile americăneşti cu gangsteri, se adevereşte de regulă că cei de teapa ăstora sînt tăinuitori. Mai mult, adeseori ei sînt autorii morali ; băieţii de prăvălie şi parchetarii le shi-jesc numai de paravan. Parcă acest cîreiumar n-ar putea să fie şi el un asemenea autor moral şi de ce nu ?
Se agăţă de acest gînd.
— Bine, tanti Hideg, pe parohetari, de data asta, îi vom lăsa în pace, dar pe cîrciumar şi pe negustori îi vom lua la rost. Paltonul Jolânkăi a intrat în casa lor de bani. Trebuie însă să punem mîna şi pe pictorul de firme care a făcut reclama aceea pe uşa de la circiumă.
Tanti Hideg nu mai plînge. Se uită încremenită la băiat : oare auzea ea bine ce vorbea el ? Miki însă i-o repetă răspicat :
— Degeaba vă uitaţi aşa, tanti Hideg, fiindcă pictorul de firme este într-adevăr un complice de căpetenie. A desenat pe sticlă un o|m care bea cu attta plăcere bere, că de câteva ori aş fi vrut şi eu să intru, să beau. îmi lasă gura apă cînd văd ce guler de spumă face halba de bere.
Uitînd cu totul de necazul ei, tanti Hideg se holbează la Miki, şi în cele din urmă, dezmeticiradu-se din sperietura pe oare a tras-o, îl apucă de braţ şi-1 împinge cu disperare spre scaun.
33
— Stai jos, descreieratele, stai jos, pentru numele lui Duim zeu. Ai fi, într-adevăr, în stare să dai fuga la comisariat. •ne"
t— Chiar rnă duc, se smucea Miki,
— N-o lua razna, Miki... Nu aşa trebuie să înţelegi ceea ce^a spus eu, nu aşa cum gândeşti tu... ' ...
— Ba tocmai că aşa trebuie...
— Ai minte, Miki. Omul, cînd e amărât, spune vrute şi nevrute'• numai voia lui Dumnezeu a fost ca să ne-o ia pe Jolân. ' '
— Cum aţi spus ? se outrejmură Miki. Pe 'bunul Dumnezeu să nu-1 amestecaţi, să nu aruncaţi asupra lui bănuiala. <
— Vai, Miki!.. ' Tanti Hideg era din nou gata-gata să înceapă să plîngă ; încecu
să-1 împingă pe Miki cu amândouă mîiniie spre scaun.
Miki însă se îndărătnicise de tot, şi-acum n-ar fi mai stat ios pentru nimic în lume. în timp ce tanti Hideg îl trăgea spre scaun el se agăţase de clanţa uşii. '
— Daţi-mi drumul, tanti Hideg. Eu nu vreau să fiu complice' Că doar şi pe afişul de zilele trecute tot aşa stătea scris — "să atra- * gem atenţia asupra oricărui fapt suspect, care ar putea să dăuneze patriei.
— Dar ţi-am spus doar că a fost voia celui de sus, prăpăstiosude...
— Pe mine n-o să mă induceţi în eroare. Cel de sus le dă oamenilor de băut, ca să-i îmlbete, şi ei să bea la circiumă paltonul Jolânkăi ? Şi ca să poată negustorii să le bage pe gît tot felul de zdrenţe ? Vedeţi, tata nu bea niciodată... •>'
Miki îşi pipăi sprinceana uVruflată şi, cu o bruscă convingere strigă :
— Cîrciuimarul este principalul vinovat. Cine ştie viaţa câtor sute de copii au băut-o la el oamenii ! Credeţi că el nu ştie asta ? Ba bine că nu ! Şi ie face şi celorlalţi joeuî. Nu voi avea îndurare. Are să ni-i divulge ei şi pe ceilalţi, cei cu care s-a înhăitat...
Taniti Hideg se uită uluită la Miki ; e neputincioasă. Jolân fusese sorocită băiatului ăstuia, dar cum se arată a fi de trăsnit, cu siguranţă convieţuirea lor n-ar fi sfârşit bine.
— Tot ce spui tu, 'Miki, este adevărul adevărat, totuşi mie mi se pare că eşti cam nebun. 3
— Nu vă permit, se indignă Miki, eu nu înghit orice gogoşi!..'
— Dar pricepe odată, icîrciumarul nu sileşte pe "nimeni să vină şi să bea la el. Şi-apoi unde să se adune parchetarii ?... Nu cumva să faci vreo trăsnaie ! Fiindcă dalcă au să închidă circiuma lui Szumi, constructorii vor angaja pe parchetarii din alte cîrciumi, şi atunci omul meu cu ai lud pierd şi puţinul cîştig care se mai găseşte acum, la începutul primăverii.
Infuriinîdu-se, Miki strigă, £nfrerupînd-o :
— Nu-mi vorbiţi într-una nulmai despre el. Vorbiţi-mi şi despre negustori.
— Ţi-am spus eu că eşti aiurit. Ar trebui să ştii doar că poli' ţia le dă aprobare, d-au dat şi cârciumarului autorizaţie. Crezi că 'ar îndrăzni ei să vîndă băutură ifără autorizaţie ?
Auzind una ca aste. Miki rămase cu gura căscată. De data asta simţi că-1 apucă într-adevăr pandaliile : păi atunci cine-i vinovat în. treaba cu Jolân ? Urmele sînt foarte încâlcite. Pe care din eie sâ pornească ? Fiindcă acum era mai decis încă decît la început să pornească. Bine-bine, numai că în vreme ce mestecă rîndaşul, tanti Hideg îşi- înalţă brusc privirea din cratiţa încinsă şi încâlceşte şi mai rău iţeie :
— Oum de-ţi pot trece asemenea gânduri prin cap, Mikloş ? Acuma mi-ai ânfipt şi mie un cui în inimă. Mă gîndesc că — şi aica vocea i se învălui din nou — că de vină este războiul, fiindcă daca
34
era război, n-ar fi trebuit s-o trimit pe Jolânka să stea la coadă, Xatunci n-ar fi făcut pneufrnonie...
Această presupunere cît pe ce să-1 facă pe Miki să cadă pe scaun. „Ia te uită — se gîndi —, cum îi mai apăra ea pe toţi ăştia ! Va 'trebui să fiu tare atent. Uite-o cum scorneşte tot felul de scuze, te pomeneşti că ea-i principalul vinovat. La început 1-a ponegrit pe „egustorui de haine, apoi s-a învinuit pe ea însăşi, pe' urmă a .pus totul în circa bărbatului ei, şi cînd bărbatul,ei a dat de bucluc, atunci i_a amestecat pe parchetari, apoi a dat toartă vina pe cîrciumar, dar nici de el nu se îndură, nu ştiu. de ce. şi-a fost în stare să arunce bănuiala asupra poliţiei cinstite, dar după aceea i-a părut rău, şi-acuma îmi vine cu (bunul Dumnezeu şi cu războiul... O măsură din cap pînă-n picioare. Ia te uită icât e de rafinată. Da, exact aşa scrie şi în fascicolele acelea ale maiştrilor detectivi : rafinat. Căci cum ar putea el să cheme în faţa legii războiul ?"
Din nou se uită scrutător la tanti Hideg. Da, de la una ca ea te puteai aştepta la orice. Asta dă în vileag nişte lucruri care le-ar scoate peri albi chiar şi marilor detectivi americani. Ciudat e că ei iai întreprind niciodată cercetări în cazurile de pneumonie ale fetiţelor sărmane de pe strada Cegledi.
Gîndind ia toate astea, Miki se umflă in pene. Simte în inimă adierea dulce a mîndriei.
Să vezd numai că pînă la urmă se va dovedi că el este primul anchetator din lume care a dat de firul unor atari crime. Numai de-ar putea să descopere pînă diseară toate indiciile, să adune dovezile, ca să-i poată trimite la răcoare pe făptaşi.
Se uită afară, pe fereastră, şi se gîndi că acum ar trebui să-şi aprindă fie un trabuc, fie o pipă englezească retezată, ca să se învăluie într-un nor de fum, ca Sherlock Holimes, care se punea în felul acesta sub presiune, In interesul descîlcirii marilor enigme criminale.
Da, şi ar mai trebui ea între timp cineva să-1 cheme la telefon, ca să-i aducă la cunoştinţă o nouă enigmă, de pildă că şi pe strada vecină o pneu|monie misterioasă dă târcoale unei fetiţe. Şi el ar rezolva şi cazul acela, şi tot dintr-un foc. Atunci, tatăl lui cu palmele salle cît lopata, nu l-ar mai trimite niciodată să se facă ucenic. Ar plânge, desigur, de bucurie şi i-ar spune : „Mă să fie, da' ştiu că ţi-ai găsit o adevărată meserie, Miki".
O, da, asta ar fi cutremurător de frumos. Ar avea permise gratuite la trenuri, ia avioane şi ila tramvaie. Ar putea să plece şi să vină, cînd îi place. Ar cerceta temeinic de ce şi din vina cui zace, la pat, deja de trei ani, nenea Varga, din capul străzii. O mare ticăloşie trebuie să se ascundă şi-n faptul că întotdeauna cînd vine de la Beszkârt tanti Csidei şchiopătează. Ea-i taxatoare de tramvai şi bărbatul ei zice că şi-n somn anunţă toate staţiile de pe parcurs...
Infcre timp, tanti Hideg a stins rîntaşuil, din cînd în cînd se uită pe furiş la Miki ; oare cu ee-şi bate capul acum ? Tare bine se-împăcau, el cu Jolânka. şi amintirea o înduioşează într-atâta, încît nu se poate Stăpâni să nu-1 întrebe :
— N-ad vrea să' bei o cafea, Miki ? Eu şi-aşa nu pot înghiţi nimic. Iar lui nenea Hideg laptele nu d-a plăcut niciodată. N-aş vrea să se strice... Nu-ţi mai pierde vremea zadarnic...
Cuvîntul cafea îl face pe Miki să uite de toate grijile lui poliţiste şi începe să adulmece. Cafele ou gogoşi a băut el destule cînd era Jolân. Şi dacă stă să se gândească mai bine, astăzi nici măcar n-a mâncat de dimineaţă, şi-a luat tălpăşiţa încă înainte de a apuca să fiarbă laptele. Dar în acelaşi timp îi trece prin minte că de ce vrea oare .tanti Hideg să-1 trateze .tocmai acum ou cafea ? Şi de ce zice că cercetările dui sînt doar pierdere de timp ?... „Ho-ho, trebuie
35
să o apese ceva pe conştiinţă, vrea să^mi dea cartea ca să
iască, nu oumva să dau la o parte vălurile negre.'.. Se vecf mitu"
citit şi ea despre aceste văluri negre..." ' c^ a
— Mulţumesc, tanti Hideg, spune cu oarecare părere de tm
pe mine n-o să mă puteţi mitui cu o cafea... ' "ar
— N-o lua iar de la capăt, Miki..,
— Ba eu chiar de-acolo o iau, chiar de la început. Vă ro" spuneţi de unde aţi cumpărat paltonul pentru Jolân... a sa'Tnx
. — Crezi tu că eu îmi mai aduc aminte... Şi-ţi spun nu cumva -faci vreo trăsnaie... Toţi  negustorii  de haine  din Piaţa Teleki sînt o apă şi-un pământ. v ' t0»1
— Vasăzică,   în   Piaţa Teleki.   Mulţumesc,   tanti   Hideg. pent mine şi-atît e deajuns. Dacă nu vreţi să vă mai amintiţi si altcev™ atunci sărut mîna... '    * ■
Şi nemaisinchisindu-se de tanti Hideg, care încremenise o h •■ la goană. încă astăzi are să le dea el la toate de capăt. Are să vor bească el şi ou nenea Hideg, şi cu parchetarii, şi cu cîticiumaruî Szumi. Şi-apoi, pe strada lor locuieşte şi un domn' comisar, e dr»ot că nu-i decît fruntaş, însă toată lumea-i spune domnule comisar ' n° el are să-1 descoase în ce priveşte autorizaţia cârciumarilor. Ba nu cu el n-are să vorbească totuşi, fiindcă şi şeful de poliţie din londra în loc să-i ajute lui Sherlock Holmes, el imai mult încurca lucrurile şi la sfârşit tot el încasa gloria... Dar cu nenea Veress Sândor, pe care l-au chemat la concentrare, cu el poate, nici vorbă, să stea de vorbă. în fiecare seară vine să doarmă acasă, aşa că are să-1 deacoasă pe el în privinţa războiului...
Cum zbura el aşa în jos, pe scări, deodată se poticni speriat ■— ce-ar fi să iasă într-adevăr la iveală că toţi sînt complici, toţi cei asupra cărora tanti Hideg a lăsat să cadă bănuiala ? Unde se află a teta poliţe, să-i aresteze pe toţi, şi unde mai găseşti o închisoare aşa de mare, în care să poată fi închişi toţi ?...
Eh, se va găsi la o adică — şi o luă din nou la goană în jos, pe treptele de seînduri, principalul este ca pînă diseară să scoată adevărul la lumină. Tii, ce ochi vor face băieţii I Păcat numai că toaie astea Jolân nu le va mai vedea. Şi cum ar mai lua-o şi pe ea să se plimbe ou permisul lui. în primul rînd, ar urca pe Svâbhegy, cu trenul cu roate dinţate, încă n-au mers niciodată cu el.
Ţîş i în curtea scăldată în lumina soarelui. Mare parte din băieţi se şi împrăştiase, câţiva numai (mai căscau gura prin preajmă, şi nu de dragul anchetei poliţiste întreprinse de Miki ; au rămas de dragul lui Jânosi Jozsi, oare tocmai s-a întors acasă de la spital. I-au pus piciorul în gips.
La meciul de duminică a făcut galerie pentru echipa feroviarilor, şi galeria celor din Ferencvaros i-a rupt degetul cel mare de la picior. Acum şchiopătează, şontîc-şontîc spre casă, ou piciorul într-o frumoasă ciubotă aibă de gips. Se sprijină în două cîrji.
Pe el îl priveau băieţii cu mare admiraţie.
Lui Miki nu-i plăcu de fel. Nu putea îngădui să fie dată uitării sprinceana lu; invalidă. Are să- vină el de hac acestui Jânosi Jozsi. Bi e că a dat peste el, cel puţin are să-1 ia niţel la întrebări în chestia cu negustorii de haine, şi asta înainte de a se duce în Piaţa Teleki.
— Bună ziua, domnu' Jozsi, se proţăpi în faţa tânărului care purta pantaloni bine călcaţi.
Domnu' J6zs îi privi pe Miki cercetător şi vru sâ-şi vadă de drum,  dar se răzgândi şi se lăsă pe o bancă pusă lingă o poartă.
— Tu iar tragi chiulul pe-acasâ ?
36
— Asta nu-i un chiul ca oricare altul, ăsta-i chiul profesional, ,. rgspur.se Miki cu demnitate. Eu acuma nu mă plimb, pur şi sim-olu! Datoria mea aculma este să aflu de ce paltoanele fetelor sînt în ziua de astăzi ca sita.
Ţi-ai şi găsit momentul, n-am ce zice, i-o întoarse domnu' lozsi  dispreţuitor   şi,   scoţîndu-şi   tabachera   strălucitoare, aprinse o âgară. Tu n-ai auzit despre materialele din fibre sintetice ? J- Ba da, parcă am auzit eu ceva...
_ Ei, dac-ai auzit, atunci ce-ţi mai cauţi de lucru într-o treabă
oe care o cunoaşte 'toată lumea ? Paltoanele sînt sintetice, laptele c sintetic şi tot ce mai vrei... In ziua de astăzi, băiete, vîntul suf'ă prin orişice...
— Şi de ce le fac pe toate aşa#? se necăji Miki, că o treabă oa asta, cum era a lui, o tratează toţi 'numai aşa, fără s-o ia în serios.
'_     Păi tu se vede că nici de război n-ai auzit...
— Ba da, se înroşi Miki, şi gîndi furios : poftim, acum si aista-mi vine tot oi războiul. Ăştia caută cu tot dinadinsul să-mi abată interesul în altă parte. Cu glas tare însă, Miki vorbi astfel : Şi dumneata ştii domnu' J6zsi, cîte parale fac paltoanele acelea sintetice ?
— T~>3Că n-aş şti, n-aş putea vinde nici unul. II fac pe cumpărător să creadă că paltonul pe care-1 probează el e dintr-o stofă bună, încă din vremurile de pace. Că-î ultilmul... Asta, băiete, e o meserie în care trebuie să cunoşti psihologie...
— Şi dumneata mai ştii 'domnu' Jozsi, că într-un asemenea palton sintetic cumpărătorul răceşte şi moare ?
— Asta-i ghinionul lui. Treaba mea este să vînd. Şi-<apoa, nu eu fabric paltoanele.
— Aha, se dumeri Miki, aşadar fabricaţii de stofe...
— Eşti un prost, Miki. Fabricanţii nu fac decît să pună la dispoziţie fabrica şi materia primă. Restul îl fac muncitorii.
' — Vrei să spui că munoitorii ţes paltoane ou găuri, ca ciurul ?
— Nu, ei, tata Noe, îşi pierdu răbdarea Jânosi Jozsi, şi arun-cînd cît colo ţigara se ridică de pe bancă. Te crezusem mai deştept, Miki. întrebi nişte lucruri pe care omul le învaţă încă de cînd ia biberonul în gură-
De data asta însă Miki nu se simţi jignit. Ştia el care din ei doi are mai multă minte. Dar nu vru să-şi trădeze scopul întrebărilor lui si nu-1 mai întrebă oe încrezutul de Jânosi Jozsi decît cîti muncitori ţes oare paltoanele astea oa ciurul. Cînd află însă că să tot fie de bunăseamă vreo cîteva zeci de mii, se cam dezumflă. La atîţia complici nici în vis n-ar fi cutezat să se gîndească.
Atât de mulţi să fi complotat împotriva Jolânkăi ? Şi nu-i printre ei măcar unul a cărui conştiinţă să se răzvrătească ? Fabricanţi, muncitori, patroni şi băieţi de prăvălie, toţi, pînă la unul, ştiu bine ce paltoane ucigaşe fac pentru fetiţe. Frumoasă bandă. Mare minune că pînă acum nu i-a mirosit încă nimeni. Şi Jânosi Jozsi ăsta încă se hnai şi făleşte. Noroc că are martori. Băieţii au auzit tot; l-au însoţit o bucată de drum pe domnu' Jozsi, cu oîrjile lui, apoi s-au întors la Miki.
— De ce l-ai interogat, Miki ? îl înconjurară ei. A spus tanti Hideg ceva despre el ?
— A spus. Asemenea lucruri a spus, că la proces o să rămlneţi toţi ou gura căscată.
— Are să fie şi proces ? se mirară băieţii.
— Voi veţi fi martorii acuzării. Să nu uitaţi nici un amănunt din tot ce-aţi auzit din gura lui Jânosi Jozsi. Aveţi grijă ; numai mărturia sinceră vă poate salva. Dacă veţi ascunde ceva, va ii vai
37
de voi. Pentru tăinuire de crimă putem să vă înfundăm la /dim să vă lăsaţi pe-acoio şi oasele... "   1' oa
Băieţii se uitară unii la alţii şi se gîndiră dacă n-ar trebu" telefoneze, să cheme salvarea. Intre timp, Miki o luase de-a iun S1 clădirilor şi cînd ajunseră în dreptul cîrciumii de la parterul na • Honului numărul unu, arată deodată înspre firmă. pavi-
— Vedeţi ce scrie acolo, cică „bere proaspătă de Kobânya" p urmă uitaţi-vă şi la lichiorul Boxa... ' e
Băieţii se uitară, dar nu văzură nimic deosebit, în afară de bărbat ou părul ud, care iese râzând dintre vialurile mării şi se «J* tinde cu lăcomie să apuce sticla pântecoasă ce pluteşte pe creasta va lurilor. '
— Ei, îi înghionti Miki. Ce ziceţi de reclahna asta pentru Boxa'
— Frumoasă...
— Asta-i, vedeţi... Dar aşteptaţi puţin, eu am să intru în circiumă, şi cînd am să vă chem, să veniţi înăuntru, săjmd fiţi martori
Şi Miki intră la domnul Csepregi, uitase că aici nu era circiuma Szumi unde au fost băuţi banii de palton pentru Jolân ; se uită la chipul uscăţiv al domnului Csepregi, de parcă el ar fi fost domnul Szumi. ,-,
— Ce vrei, Miki ? se răsti la el. Ştii că nu servesc băuturi alcoolice persoanelor sub optsprezece ani...
— De ce ? Be arătă surprins Miki. N.uţ cer pe gratis. •>
— Degeaba, ridică din umeri domnul Csepregi, uite-acolo, regu lamentul pe perete, nu pot să-ţi dau.
— Regulamentul ? îşi holbă ochii Miki la placarda tipărită mare de-ţi sărea în ochi ; părea că placarda asta are să-i dea peste cap toată ancheta.
Dar în clipa următoare se gîndi : şi totuşi sînt pe urjma cea bună. Dacă pînă şi cei ce scriu regulamentul ştiu că nu-i recomandabil să laşi pe oriicine să intre în circiumă, înseamnă că au ei cîr-ciumarii ăştia un păcat. Se întoarse către domnul Csepregi.
— Dar dacă nu-i permis să vdndeţi celor miei, atunci de ce le stîrniţi pofta eu reclama aceea pentru lichiorul Boxa ? De ce o puneţi afară,' nene Csepregi ? Nu ştiţi cît de pofticioşi sînt cei mici ?
— Eu nu aş pune-o, dacă alţii n-ar imprima-o.
— Tipografii sînt atunci de vină, aşa credeţi ? întrebă Miki încins.
— Ce vrei tu la urma urmelor ? îşi ieşi din pepeni domnul Csepregi. Diacă te-a trimis tată-tu după palincă, dă sticla încoace, şi pe urmă şterge-o N-aveţi decât să beţi amândoi acasă, treaba voastră.
La aceste cuvinte abia Miki făcu ochii mari şi întrebă:
— Nene Csepregi, nu aveţi obiceiul să înrtrebaţi pentru cine cumpără băieţii palincă ? Dar dacă nici măcar nu-i trimite tatăl lor ? Dar dacă mint numai, ca să poată şi ei să bea...
— Cară-te, cară-te, se burzului domnul Csepregi, ieşind de după tejghea. Ce crezi că sînt eu, grădiniţă de copii sau înger păzitor J Ce-mi pasă mie ; din partea mea, o dată ce-aţi ieşit pe uşă, puteţi să beţi şi leşie...
Miki se cără ; era fericit. Păcat că n-au fost înăuntru şi băieţii, dincolo însă, la circiuma Szumi, are să-i ia şi pe ei înăuntru. Are să-şi pună întrebările aşa, ca să audă şi ei. Tipul nu_va putea sa nege nimic la proces. Păcat numai că acuma va trebui să-i stringă cu uşa şi pe tipografi, din cauza reclamelor Boxa. Hoho, şi oe-are să mai fie,'dacă va trebui să-i ia la rost şi pe desenatori ? Va. avea destul de furcă si cu pictorul de firme. Ar fi în stare să pretindă ca el n-ar putea' picta firma dacă n^ar avea vopsea, şi mci_ tipogratui n-ar imprikna reclamele Boxa dacă n-ar căpăta de la fabrica hirtie...
38
nacă izbuteşte el să le dea la toate de capăt te pomeneşti că se *laj dovedeşte că jumătate din omenire trebuie băgată la zdup... Halal trebuşoară, de-a dreptul minunată. Dacă face el toate astea, strungarului poate să-i fie ruşine obrazului Că 1-a pus să-i fiartă jantele, un băiat cu aşa faimă, oum este el, Miki...
Ţîşni afară, în curtea inundată de soare, afară din oîrciuma rece • râU. mirositoare ; se şi vedea în pielea acelui faimos Miki. Cît timp el a fost înăuntru, în curte s-<a încropit o adevărată adunare oopulară ; veniseră ea la o altă minune. Se adunaseră toţi băieţii şi fetiţele de prin vecini, toţi care-şi făceau veacul pe-acasă.
In uşa" clădirii de vizavi, se lăbărţase, cu şorţul .lui mînjit de pap legat înainte, domnul Nagy Lajos, cizmarul, cu capul lui chel. plopii tineri plantaţi rar în lungul gardurilor îşi legănau crengile care tocmai prinseseră a înverzi. Miki *e îndreptă către băieţi, care se arătau, în mod ciudat, itare potoliţi ; avea să le demonstreze o probă de lăudăroşenie nemaiauzită încă, — deodată, de la spate, o înînă puternică îl apucă de ceafă ;
__Ia stai tu, invalidule de sprînoene.  Ia  tnltoarce-te niţel, să
văd şi eu ce pagubă ţi-a adus explozia de la cazan ?
Miki n-avu nevoie să se întoarcă. După vocea groasă îl recunoscu pe domnul Csulak, meşterul strungar, de la care a şters putina în timp ce fierbea laptele. De-atunci, laptele trebuie să fi dat, cu siguranţă, în foc, iar cucoana ţipă de a ridicat ou siguranţă, în picioare toată'stnada Dob. Şi pe bărbat l^a mînat după fugar. Iar ei s-a pitit mişeleşte aici după colţul străzii, şi a pus gheara pe el, luîndu-1 pe la spate. Pe Miki să pună el gheara, pe faimosul Miki ? Şi între timp desigur că le-a spus băieţilor că nici măcar nu are caMan, ca să aibă ce să explodeze, nu are decît o plită prăpădită pentru fiert mâncarea, dar nu fierbe pe ea decât laptele. Vai, Jolânka, vai, draga de tine, acolo unde-i fi fiind, sus, în ceruri, s-ia dus cinstea mea în ochii băieţilor...
Nici prin gând nu-i trecea lui Miki să se întoarcă, nu s-ar fi întors .pentru nimic în lume, în schimb se prefăcu că-1 iau ameţelile, că se sufocă, chipurile pumnul strungarului îl strînge de-i scoate sufletul. Tuşea., se îneca şi se uita rugător către băieţi — să plece de-aici, pentru numele lui Dumnezeu. Să nu stea să se uite oum îi face de petrecanie. Domnul Csutak însă îi lăsă deodată ceafa în pace şi-1 întoarse pe băiat cu faţa spre el. Haineie-i prăfuite arătau că trebuie să fi venit încoace într-un suflet, direct de lîngă strung, aşa cuţm era, într-o haină ruptă, subţire şi ou bucăţi de şpan albin-du-i prin mustaţă.
Şi la aşa voce tunătoare, bunul Dumnezeu 1-a dăruit cu un trup înalt, lat în piept ca să aibă suflu ; numaidecît îi şi dădu drumul :
— Nu te prosti, Miki. Ia să-ţi văd ochiul ! Ia te uită, ţi-a apărut şi o umflătură. Hai ia spital, să te ungă cu ceva, vreun balsam...
Miki însă nu se clinti, nu era în stare. Acuma cealaltă jumătate a sa pusese stăpânire pe el, pe toţi muşchii lui. Şi tot acea parte era şi la rădăcina părului ; ea i-1 ridica măciucă. Domnul Csulak observă cit era de pleoştit copilul. îşi dădu seama în ce impas şi ruşine a intrat cu minciunile lui. A fost şi el tot copil, tot în Budapesta, şi trîntea şi el la vremea lui nişte minciuni de-ar fi putut să înconjoare cu ele pământul, şi nu numai o singură dată. îl chemă, aşadar, pe Miki într-un gang, adică îl împinse din uitmă. Copiilor, care se luară după ei, le făcu semn să rămână locului, nu-i face nimic lui Miki, vrea numai să-i spună ceva, confidenţial. Închise uşa de la gang şi încet, ca nu cumva să audă şi ceilalţi, de afară, îi spuse :
— Uite, Miki. Nu sînt supărat, vino înapoi. De-acum încolo are să meargă după lapte nevastă-mea.
39
Cum băiatul nu spuse nimic  nici  acum, i-o reDptă aspru: P 3 puţln mai
— Vii înapoi ; dacă nu, le spun băieţilor ce fel de cazan plodat. Pîmă acuma nu le-am spus, dar dacă ite încăpăţânezi 1 & 8X~ totul, absolut totul, şi nu-ţi dau înapoi nici cartela de nîin ?fkui ia noi este şi bonul tău pentru zahăr. Ce are să-ţi dea taie' ? t0-mănînci ? Ţi-aduci aminte ce-a spus cînd te-a adus la mme» ^ frânge în două, zicea, ca pe un chibrit, dacă nici la mine ti-ars>V r placă. Gîndeşte-te bine, aim mult de luoru, am nevoie de ajutor Nr mă lăsa baltă. De-acu' încolo ai să stai cu mine In atelier. '
Miki abia se mai ţinea pe picioare. Zadarnic trăgea cu och' cînd în dreapta, cînd în stânga, nu găsea nicăieri vreo scăpare în* celălalt Miki, cel cutezător, nu apucă să scoată un cuvînt. Cu toât că, Doamne ce mai scâncea şi ce se mai zbătea — ce are să se alea * din ancheta lui ? Cine are să-i pedepsească pe ucigaşii lui Tolarf? La întrebările lui nu găsea răspuns. Picioarele se' supsuseră în mod ruşinos ; îl duseră după meşter, afară, pe strada Cegledi. Cum mai ardea soarele ! Şi cum mai străluceau şinele de tramvai ! Si «1 mergea, mergea neputincios, deşi simţea că datoria lui ar fi' să se oprească, să nu mai facă nici un pas, să-i spună de la obraz cioplitorului ăstuia de cozi de bidinele că pe el îl aşteaptă o misiune colosală : el trebuie să se apuce de o meserie adevărată. Da, asta ar trebui să-i spună, dar cartela pentru pîine, şi bonul de zahăr, şi, jmai ou seamă minciuna ou cazanul, toate îl leagă cu lanţuri de domnul Csulak. De-acu' încolo, complicii vor putea umbla fără grijă. Miki nu-i decît un Miki de treisprezece ani şi jumătate, nimic mai mult nu-i decît un ucenic strungar. Doamne, şi ce n-ar putea el fi...
Nu se mai putea stăpâni şi izbucni în plâns, lacrimile îi curgeau de mai mare ruşinea.
Meşterul se întoarse, supărat :
— Nu te prosti, Miki. Nu te-am atins nici măcar cu um deget. Atunci de ce plîngi ?
Miki tăcu o bucată de vreme, încercă să-şi înăbuşe lacrimile, şi cum nu izbuti, izbucni spre uimirea trecătorilor în strigăte deznădăjduite :
— Uite că am să .plîng ! Plîng, pentru că am devenit şi eu complice înţelegi, domnule meşter? Complice. Şi dumneata eşti tot complice, şi toţi Sînt la fel, complici !
Domnul Csulak îşi împinse pălăria spre ceafă, îşi scărpina părul în lungul cărării şi ocoli ruşinat privirile celor ce stăteau să caşte gui-a. Deodată, zări apropiindu-se pe strada Ulloi, dinspre Kispet, tramvaiul cincizeci şi doi. ll prinse de mină pe Miki şi începură să alerge împreună.
— Să ne grăbim. Miki, am mult de lucru. Discutăm noi în tramvai şi despre coimplici.
Miki îl urmă, împiedicindu-se. Trecătorii, care au fost martorii izbucnirii ucenicului de pe strada Cegledi, nu putură afla niciodată de ce oare Miki îi consideră complici. Meşterului însă nu-i putea ieşi din minte, ll luă pe Miki şi-1 descusu şi pe măsură ce Miki îi istorisi totul, îl prinse mirarea, la început rîse cu poftă, apoi deveni din ce în ce mai. serios. Îşi studia intrigat ucenicul ; ce fel de copil o mai fi şi ăsta ? In cele din urmă, după multă gîndire, îi făgădui că în fiecare duminică vor continua împreună cercetările. Şi se ţinu de cuvînt. . „
Dar chestiunea se dovedi foarte încurcată şi rezultatul inca nu se cunoaşte.
In româneşte de ADELA-RODICA SALAGIANU
40
mari» sorescu
senzafie
Mă simt ca omul zăpezilor, Scos din peşteră şi pus la soare, De i se topesc sloiurile De păr de pe piept şi picioare.
Şi rămîne nemaimuţărit, Fără blană şi în pielea frumoasă — Şi sufletul intră în el, zbughit, Printr-o coastă, ca o Evă întoarsă.
Soarele-mi coboară pîn' la frunte, Ori mă-nalţ pînă la soare eu ? Port aureola ca o copcă Plină cu-necaţi în dumnezeu.
nicăieri
Ce-mi place la străini
E că nicăieri nu mă simt bine,
Chiar dacă m-ar plimba numai prin palate.
Le admir arhitectura,
Încerc cu unghia duritatea pietrei,
Dau d>.n cap.
Lumea e plină de case,
Oraşele, dacă te uiţi bine, sînt formate din case,
Unele grozave, clădite pentru o mie de ani,
C-o arhitectură să te taie la ficaţi de invidie,
Dar casa ta nu e decît într-un singur loc.
Şi cu ea în gînd gîfîi ca melcul
Şi intri tot în gîndul în care-ţi păstrezi casa,
Dărăpănată poate, cu proptele de muşcate.
Dacă ţi s-a extirpat casa, dintr-un motiv sau altul,
Vei suferi tot restul vieţii,
Va trebui să ţii un reg«:m special
Şi vei muri de dor de casă.
Fericit Agamemnon care cădea în prag.
Trecînd pragul, ar trebu'i să ţinem de fiecare dată Un moment de reculegere Pentru cei care n-au patrie, Căci sînt morţi oriunde vor fi.
învierea lui laz&r
Ce mi-a»i făcut, doamne, Tocmai cînd mă deconectasem '.
Parcă mi se luase o ceaţă de pe ochi Şi-ncepusem să văd întunericul, Luna e altfel, acum mi-am dat seama, Aîtele sînt încheieturile lucrurilor.
Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi, Mi se desluşise adevărata cîntare, Nici nu ştiţi ce înseamnă secretele sunete Ale umui gind, desfăşurîndu-se.
Acum parcă mi-a dat cineva icu un par în cap Si revin la vechea-mi năuceala. Aud că tu eşti cel care m-a>i lovjt atit de tare, Cînd ai făcut lespedea să se dea in laturi.
demostene botez
memorii (ii)
Cînd am trecut cu trenul podul de la Cerna Vodă, cu carcasa de oţel ca un schelet de monstru preistoric, înrfcr-un zgomot asurzitor de fierărie aruncată,  nu  mi-ai plăcut. Iarăşi  Dunărea ! mi-am zis.
Poate că a(m avut o presimţire, de parcă aş fi trecut graniţa într-o ţară străină. Drumul meu putea duce atunci oriunde, şi mai ales în moarte. Tunurile se aueeau bătînd şi aici, bătînd pînă în văgăuna de pământ şi piatră ce adăposteşte micul oraş al Cernavodei, cel cu nume pus în alt veac, sub alte zodii. Dunărea, pentru mine, semăna cai Styxul şi, iarăşi, nu aveam un ban să dau vamă.
Ne-am dus, din gară, tot grupul acesta de ofiţeri supra-mune-rari fără unitate şi fără arme, spre. comandamentul artileriei. Eram totodată fără emoţii, fără regrete, fără o conştiinţă trează, căci, prin-tr-un instinct de apărare rupsesem orice legături cu familia, nu ne mai gîndeam la ea : nici la mamă, nici la iubită. Orice asemenea gînd ne-ar fi slăbit rezistenţa. Eram fără rădăcini cu pămîntul, cu lumea. Nepăsători ca tot ce nu are nici o legătură. Dealurile galbene, goale şi aride ale Dobrogei nu erau prielnice pentru orice despărţire, nu îmbiau la nici o părere de rău. Faptul că nu aveam un regiment, o baterie a noastră creştea acest sentiment de detaşare ce ne uşura trecerea prin acea viaţă.
La comandament ne-a primit un maior de rezervă, scos din ^armată pe vretauri, pentru obiceiul lui de-a spune adevăruri capitale, de a le pune înaintea disciplinei care aprobă totul cu acelaşi cuvânt rostit silabisit: „Să •trăniîţi!" Nu avea nimic marţial în el, maiorul. Un om voinic, brunet, cu o mustaţă groasă, neagră. Ne-a îmbrăţişat cu privirea pe toţi laolaltă, ca pe nişte copii părăsiţi. După atîtea încercări, eram obosiţi, lipsiţi de entuziasm, pasivi. Eram gata, eram pregătiţi să primim orice observaţii. Dar nu veni nicauna.
Mai întâi maiorul ne întreabă de unde venim, unde am fost pînă atunci. Când i-am spus, maiorul trecut în retragere disciplinar, ni se prezintă cu acelaşi cinism ironic, şi aceeaşi loialitate a adevărului.
— Ce tunuri aţi avut acolo ?
— 150 (e vorba de calibru) fără recul. Am spus asta, oarecum din scripte, cu ştiinţa din cancelarie, căci unii dintre noi nici nu am apucat să le vedem şi ştiam numai după hartă unde sînt amplasate.
— Aţi avut 150 şi n-aţi făcut nimic. Apoi, voi ştiţi ce timuri vă dau aici ? Tunuri de câmp 75 num. din cele rămase din războiul de la '77 : cu ochire directă, cu aliidadă. Ce-o să puteţi face cu astea ?
memorialistică
43
— Dumneata,  ce promoţie eşti ? — mi  se adresă miQ
mai tînăr. e' ca «?]
— 1915.
— Locotenent Saragea, să-i faci ordin de repartiţie la obn •
de la mos Oprea. ouzierut
Ei-a un obuzier de 120, într-o întăritură de beton, cu cuonlv
merâ de (muniţie şi cameră pentru ofiţerul comandant__jn klt°a~
Acolo a fost repartizat şi prietenul meii Scarlat Sti-uţeanu car impus mai tîrziu în lumea literară. ■       >    ' e s-a
Ceilalţi — vorba maiorului — au fost repartizaţi la tunuri 1 la '77, care au asigurat probabil înaintarea hii Peneş Curcanul • celor 9 din Vaslui şi cu sergentul zece ! ' *'"a
Dar n-am stat mult la obuzier că „m-a vărsat" la o nouă secf de tunuri de la '77. Perioadă de tristă amintire. Iarăşi am început dorm în nişte colibe făcute din coceni de porumb uscat, şi pe-mi n«t tot din coceni. De-atumei, pe semne, oasele mele nu sînt 'în' regulă Da • asta nu era nimic; tot oâlmpul era populat de şerpi — ni&te şernl adevăraţi — nu miniaturi, groşi cît braţul şi galbeni. Săream noaptea ca ars dintre cocenii care foşneau cînd venea un şarpe şi, eum ti vedeam, îl împuşcam în cap cu revolverul. Era inamicul' nr. 1 n găseam şi strânşi în cercuri concentrice pe marginea tranşealor uin.de ieşeau la soare. Tunurile erau aşezate în dosul valului lui' Traian un fel de zid chinezesc din pământ, probabil rămăşiţele unei şosele' romane care străbătea Dobrogea. Nici aici n-am stat mult, că tunurile acelea de dinaintea diluviului -au fost retrase din serviciu şi, în i'oc a venit o baterie modernă, rusească.
în timpul acela, în Cernavodă era singurul spital care îngrijea răniţii de pe frontul dobrogean. Şi era totdeauna plin şi în saloane şi pe culoarele lui. Acolo, atraşi de o satanică laşitate, veneau zilnic, spre seară, trei bombardiere nemţeşti care bombardau de preferinţa spitalul, căci, altfel, populaţia, de îndată ce se suna alarma se adăpostea în grota unei cariere de piatră sau de var, din preajma oraşului. Pentru „doborîrea" lor se foloseau — ce sinistră comedie ! — tunurile de la '77 ! Ca să bată oricum, spre cer, se săpa un şanţ circular nu prea adînc în care se manevra afetul tunului, roţile rămî-nînd pe ridicătura rotundă din mijloc, lăsată la înălţimea păjmân-tului. Operaţia de încărcare prin chiuilasă, cu sacul de pulbere şi şnapnelul, ca şi ochirea şi manevrarea afetului dura poate 5 minute, timp în care avionul avea timp să treacă nesupărat ■— poate rîzînd — să bombardeze fără milă şi fără risc, ca un laş, răniţii din spital şi să se întoarcă, mai neatins decît atunci când plecase de la baza lui.
Eu am fost trecut comandantul fortului Cochirleni, la fel cu cel de la „Moş Oprea:, unde am stat mai mult. Aveam sub ordine servanţii obuzierului şi eram fără un comandant pe cap. Bine înţeles însă că trăgeam numai cînd şi unde mi se ordona de la Cernavoda: Valea Caralmamcea, şoseaua de pe vale, culmile de deal şi văile din faţă. înaintea turelei obuzierului era valul lui Traian, iar în apropiere, în dreapta lui, Dunărea. Mai departe, înainte, era iazul de la Ivrinez, satul Ivrinez şi, încă mai departe, satul Boşovn. Observatorul meu era instalat într-o săpătură făcută în Valul lui Traian. în spate, la vreo 2—3 km, era Cernavoda. în stânga obuzierului îşi instalaseră ruşii bateria lor de cîmp, admirabil echipată şi încadrata.
La obuzier fiind oameni puţini, ne era greu să ne facem singuri bucătăria şi ne-am înţeles cu ruşii să mâncăm la popota iar. ţ>i mâneam foerte bine. Din raporturile cu ofiţerii ruşi nu am putut sa învăţ limba rusă, dar toate ustensilele de masă le-am învăţat şi ie ştiu şi acum: stacan, noj, starielca... Am legat cu ei o prietenie camaraderească foarte strânsă. Cu obuzierul trăgeam zi şi noapte, -aua mai puţin, dar noaptea trebuia să facem impracticabila şoseaua pe
te
memorialistică
inamicul îşi făcea aprovizionarea. Aceasta îmi sleia toate pu-tflte Datele matematice privitoare la comanda de bombardare a unor numite puncte din zona mea, le aveam făcute. De oboseală ajun-an' ga uneori, noaptea, să dau datele unei comenzi pentru 20 de ivituri,' şi apoi să mă culc în încăperea de-adături de obuzul oare frăfiea :' Şi totuşi izbuteam să aţipesc cîteva minute, cît se executa omanda, după care mă trezeam singur, nu din cauza bubuitului ^tunului de la capul meu, ci tocmai din cauză că el tăcea.
O dată eram la observator şi conduceaim o tragere, cu telefonul rare se afla pe marginea tranşeii în care stăteam. Stânjeniţi şi enervaţi de tragerea obuzierului, bulgarii au început să tragă în el. Un obuz făcu praf telefonul, dar eu am scăpat, alegîndu-mă doar împroşcat de pământ, de-abia văzînd cu ochii. Altă dată am văzut cu tinaoM soldaţi inamici răzleţi trecînd o culme de deal din faţă şi dispărînd într-o vaile, care, după datele hărţii, era foarte adincă şi unde, probabil, se concentrau pentru un atac. I-am lăsat un timp. Apoi' am început o tragere rapidă în vadea aceea, din care nu văzusem pe nimeni ieşind. Am tras aşa, mult.
Cînd mi-am făcut mai târziu, ca am, o scrutare a conştiinţei, m-om gîndit că atunci trebuie să fi ucis şi eu. Uciderea acestea dc oameni, în mod tehnic, de ia distanţă, fără să vezi, nu avea nimic zguduitor.
Şi totuşi, iartă, de-abunci sînt 55 de ani, de-atunci, întrebîndu-mă de foarte multe Ori: „am ucis oare, sau n-am ucis vre-un om?", nu mi-am putut răspunde, dar alternativa afirmativă mă urmăreşte şi azi teribilă, obsedantă, fără iertare. Unele din aceste obsesii le voi istorisi aici. Ele au căpătat un aspect literar, adică de ficţiune, dar ele stăruie totuşi în mine ca o realitate de care nu mă voi linişti, prin siguranţă, niciodată, nici în puţinul cât îl mai am de trăit. Aş putea chiar spune că am ucis vre-un om ? Am făcut războiul fără să ucid ? „Drole de guerre", ar spune un francez. Acest simplu fapt, privit dtaitr-un anumit punot de vedere, poate părea ruşinos, sau laş, sau chiar un fel de trădare. Un an de zile, la şcoala militară şi apoi la regiment mă pregăteam., şi tehnic, şi sufleteşte, pentru aceasta ! Şi iată că mă simt foarte uşurat crezând că nu am ucis pe nimeni, deşi mă apasă o puzderie de viziuni de moarte şi ar fi trebuit, poate, să fiu deprins. Nu uit însă că, pentru preotul disperat de pe ponton, eu am fost cel care a împărţit iertarea păcatelor, că am fost ales pentru acest rol, rezervat divinităţilor. Am fost, aşa dar, un prost ostaş. Dacă s-ar fi ştiut atunci ce este ân mine, aş fi putut fi aspru judecat ca un element de dezagregare. Am ascuns însă bine teama de a ucide, tot atîit de mare ca şi aceea de a fi eu ucis.
O dată am avut totuşi prilejul de a mă trăda.
Intr-o zi mă dusesem cu o căruţă in satul Ivrinez pentru unele interese ale unităţii. — poate pentru o aprovizionare cu muniţii. Trăiam doar în plină contradicţie ou mine însumi, cu lumea întreagă.
Satul Ivrinez era un sat grămădit în coada lacului Cochirleni, nu departe de frontul ţinut de infanterie. Dar aşa, păcătos oum era, acest sătuc părea pentru noi un fel de capitală a tuturor cei din unităţile dimprejur. Acolo soseau cel dintâi toate ştirile noi, acolo se hotăra de cele mai multe ori, soarta noastră, acolo se adunau din toate părţile sîrmele negre de telefoane ce făceau legătura eu o mare parte a frontului dobrogean.
Drumul peste câmpul uscat, galben şi cenuşiu, într-o căruţă bulgărească, sprintenă, care toca sonor din obezi şi cu flori roşii pe fundături, n-a fost o plăcere. Prin muşuroaiele rămase pe urma porumbului tăiat, căruţa sărea mereu în sus, cu toate roţile deodată, iar eu în fundul ei, pe un mănunchi de paie aruncat în fugă, mă ţineam strâns
memorialistică
45
de draghini cu amândouă mâinile şi^mi încleştam gura de t nu-mi muşc limba. Drumul a şerpuit mult pe vale, pînă ce ne Bma să cu spini, mari ca nişte copaci în miniatură, am coborât nrtnî° coa?tâ caturi de apă, în satul Ivrinez. Eram cărunt de praful sur rid^ pe armă şi mă durea capul de scurtătura înorestitei căruţe p de pe care mi-o îndesasem pe cap, ca să nu sară, lăsase îmnrei,,^9?*1 o dungă vînătă. pjurui ej
Era o zi de toamnă târzie, însorită şi plină de linişte cu f   • • subţiri prinşi de vârfurile înalte de mei. Liniştea aceea limoerip"'86-obseda ca o    presimţire vagă, ceva neplăcut,' deodată, fără ni? mă motiv. Şi-n împrejurările acelea presimţirile sînt ca o boală gre-de multe ori nu rămân uin simplu fenomen imistic. Astfel, cu su'f]°tCî cuprins de-o amărăciune ciudată, treceam printre casele rare nară •< de stăpînii lor cînd, din uşa unei căsuţe mai curăţele, un căpitan fă semn să opresc. Şi-mi spune : u
— Vino la comandament pentru o mică treabă. (Treaba era iuri cata unui sabotor prins asupra unor fapte criminale. Distrugea retae telefonice. Şi era trimis în faţa unui tribunal militar care funcţiona acolo.) îl judecăm azi, —   spuse căpitanul, — şi ne trebue un apără tor din oficiu. Ştim din foaia dumitale că eşti jurist. Hai ou rainet
Neplăcută chestie ! Judecarea era justificată, şi lucrurile aşa trebuiau să se intîmple, dar nu-rni plăcea să fiu un auxiliar, fie şi ca apărător la această treabă. iAm pretextat că sînt grăbit, că sînt singurul ofiţer la unitate şi trebuie să mă înapoiez urgent. — ,,nu-i nimic — spuse el, — „mu durează miuat".
„Nu durează mult", mi-am repetat îngrozit în gând. Şi am fost apărător din oficiu, fără voie. Şi aşa m-aim trezit fără voie şi pe neaşteptate într-o altă căsuţă, albă, curată, în care era instalat- tribunalul militar.
Două mese puse cap în cap şi o banchetă lungă, alcătuiau, împreună cu o cruce lustruită, tot (mobilierul. Am aruncat repede o privire pe cele cîteva foi de dosar şi mi-am dat imediat seama că faptul de care era acuzat „clientul" meu, era grav : tăia, în timpul nopţii, firele telefonice din dosul frontului şi, pe deasupra, cînd a fost prins! omorîse şi pe unul dintre soldaţii din patrula care a dat peste el!
Oricare ar fi fost starea mea de spirit, ce aşi fi putut spune în apărarea lui, în această situaţie ? Din actele cu constatări netăgăduite, printre care şi recunoaşterea lui, făcută sfruntat şi complet, am înţeles că nu are scăpare. Prevedeam condamnarea lui cu o siguranţă uimitoare. Nici nu putea fi alta. Rolul meu mi se părea inutil, formal, aproape ridicul pentru momentul acela, lipsit de orice logică. Şi-apoi, în locurile acelea moartea se plimba în voie, lovind în dreapta şi în stfinga. Mă lăsasem şi eu îndârjit de fapta lui, şi revoltat. Eram pînă şi eu, apărătorul lui, contrar firii mele, pornit.
Cînd l-au introdus însă pe acuzat şi sentinţa nu-mi mai apăru doar ca nişte rînduri pe-o bucată de hirtie, ci ca desfiinţarea unui om, am simţit iarăşi în mine trezindu-se marea mea contradicţie. Conflictul dintre imperativele războiului, acceptat, în principiu, ca o necesitate naţională de apărare şi mine, cel care nu poate accepta să suprime viaţa unui om.
M-am uitat la acuzat Pentru mine, pentru procesul meu interior, a fost o imprudenţă, o greşeală. Era un flăcău tînăr, spîn, slab, cu ochii încruntaţi şi aspri ca două suliţi înspăimântătoare. _Şi-a înfipt ochii aceştia stăruitori şi plini de ură, ca de fiară prinsă în cursă, în fiecare din noi. Avea un picior de lemn. Din cauza asta, pe semne, nu fusese mobilizat.
La toate întrebările a rămas mut, cu (fălcile încleştate de o ură concentrată, pe oare o urmăream ca la un aparat de precizie, după
46
memorialistică
' nirea regulată şi repede a muşchilor de la fălci, umflaţi ea nişte ZVJrnni Altfel, din toată faţa lui, strînsă de mânie ca de-un îngheţ, nu pUtpam desprinde nici o altă stare sufletească.
^U   Cit timp au durat celelalte formalităţi de judecată eu m-am uitat
1 fără .contenire, dintr-un fel de atracţie inexplicabilă, în care, siguranţă, nu era o pură curiozitate. După ce ne fulgerase cu privi-011 lui pe fiecare, parcă pentru a ne înregistra, a rămas uitîndu-se înainte, nu ştiu unde, la un punct de pe perete.
Violenţa lui sălbatecă îmi putea apărea justificată, din punctul lui de' vedere, şi neputinţa ci mă descumpănea. Ochii mei treceau repede de sus în jos pe hainele lui rupte, de care se ţineau ici-colo cîteva frunzuliţe de iarbă uscate din rătăcirea lui de-alungul cîmpului, pe căciula roşcată, pe picioarele goale şi negre.
ipe tîmpla asudată vedeam bine, subt pielea subţire, svîcnind şerpuitor o arteră, ca un izvoraş subpămînitean. Pulsaţiile repezi şi pline mă înfiorau. Purtau în ele atâta viaţă ! O viaţă parcă independentă de toată fiinţa lui sufletească, de tot ceea ce săvârşise mîna lui criminală o trăire autonomă. Gîndul că peste o jumătate de oră, poate, omul acela, care trăia cu atâta putere în fiecare părticică din făptura lui, va dispărea pentru vecie, mă frământa.
Şi, totuşi, izvoraşul viu din tîmpla asudată îmi dădea îndoieli tor-turante. Apropierea aceasta dintre tot belşugul de viaţă şi îngheţul morţii care va opri totul, peste cîteva momente doar, mă chinuia. Coboram privirea repede pe braţul ce se vedea pînă la cot, prin mîneoa sifisiată ce atîrna deasupra ca o rămăşiţă de aripi simuâse.
Vinele se încolăceau neregulat, verzi şi bulbucate prin pielea inegrită de soare.
Era ca o hartă întreagă, complicată, cu râuri multe şi pârâiaşe. Mi-au venit în iminte câteva planşe de anatomie, atârnate în laboratorul liceului.
Dar nu mai puteam sfârşi gîndul.
Omul acesta va muri peste cîteva minute, izvorul acesta va încremeni, dezgustător, ca o rîmă lipită pe frunte. O clipă m-am simţit şi eu efemer, umplînd un fel de interimat care putea să ia şi pentru mine un sfîrşit apropiat... poate în seara aceea, poate a doua zi.
Cînd Tribunalul mi-a dat cuvântul, am tresărit ca dintr-un vis. Toate gândurile mele se adunaseră în cîteva clipe. Nu mai Ştiu ce am spus, nu am ştiut nici atunci. Ştiu numai că o dată figura preşedintelui s-a arătat foarte surprinsă, dar n-am putut şti de ce anume. Poate că în apărarea mea voi fi vorbit şi de artera albastră şi subţire, ce se zbătea şerpuind ca un dzvoraş pe tâmpla celui acuzat şi poate voi fi părut straniu preşedintelui, care era străin de toate gîndurile ce se perindaseră în mine.
Cînd am isprăvit, am ieşit repede, fără să mă mai uit la acuzat, de teama izvoraşului, şi m-am suit repede în căruţă.
Mi-am terminat grăbit treaba pentru care venisem, ca un somnambul, şi am ieşit fugind din sat, ca alungat.
Războiul .mă deprinsese cu primejdia de fiecare clipă a morţii, şi chiar cu chipul ei, dar siguranţa ei pe chipul unui om viu era altceva. Nici nu am mai trăit de-atunci o asemenea clipă. Cu moartea altuia te deprinzi parcă, după ce a survenit, dar e neînchipuit de greu să o vezi.venind cînd ai încă omul viu in faţă.
La obuzier, oamenii erau calmi. Se primise iarăşi dispoziţia să bată valea Carajmencei, şi trăgeau cu liniştea cu care ar fi semănat. M-am uitat atent la ei. Şi ei aveau pe tâmple un izvoraş albastru în zig-zag.
memorialistică
47
De-atunei, moartea este legată pentru mine de zvîcnirei îngheţul acestui izvoraş. Minimalizasem moartea ? Ii surorin^T SSU de creţul ? Dar cu preţul cărei obsesii ? ! F "ieşeni se-
A urmat un timp de acalmie. Poate zile. Moartea în vacantă i întîmplă destul de des pe front asemenea pauze. Liniştea  disua 'k'r tatea gînduriloi- noastre, schimbarea de preocupări imediate  mori'r ~ repede climatul. Calmul însă devine suspect, ca o ameninţare aşteptare ce pare foarte lungă, greu de suportat. Parcă aştepţi '<tfa ° o schimbare. Reîncepe lent, treptat, gustul de viaţă, o altă" viziigUr ei. care înseamnă nu numai clipa prezentă, ci are un viitor o z^ri& mâine, de poimâine. Dar impresia asta liniştitoare este interior tuJh rată, subminată, de nesiguranţa fiecărei clipe    care poate întreri totul, brusc şi brutal. De aceea, printr-un simţ de auto-apărare nu*6 mai gîndeşti la nimic, nu-ţi mai faci nici o iluzie, reduci totul cf rigurozitate la clipa prezentă. Timpul nu mai este o durată, ci un nu'-măr de clipe izolate, puse cap în cap.    Lipsa voită    de'orice gini aduce a senzaţie de prelungă plictiseală, de inutiliitate, de absurd Nu se întîmplă nimic. Timpul nu are un punct de reper. Nu există sau este, în acelaşi timp, fără un început şi fără un sfîrşit, ceea ce mi se pare acelaşi lucru. Acalmia pare lungă ea orice aşteptare în gol fără ţintă. O aşteptare ce este, nu ştiu cum, în afară de timp.
*
Pun mina pe telefon şi întreb observatorul. E caporalul Gheor-ghiţă, un băiat foarte simpatic şi desgheţat. Caut parcă singur cu himînarea o reluare a luptei. Caporalul răspunde : — „Nimic, domnule sublocotenent. Nu se vede nimic neobişnuit, nu se aude nimic. Nu ştim ce pregătesc !"
Fraza lui ultimă mi se pare deodată un ecou al gândurilor mele. N-am ştiut pînă atunci că şi gândurile au ecou, ca vorbele care le exprimă.
Şi iarăşi calm, de la capăt... pînă oe deodată telefonul sună, de-o chemare a altcuiva. Credeam că observatorul uitase să-mi comunice ceva şi m-a rechemat.
— Alo ! Alo ! Obuzierul Oochîrleni ? -
— Da. Da.
— Sublocotenentul Botez este chemat imediat la comandament, în Cernavodă.
— Chiar dumneavoastră ? Să trăiţi! Imediat!
O mie de ipoteze începură să-mi cutreiere gîndurile. Fireşte, toate proaste ! Acest „imediat" mi se părea foarte semnificativ din acest punct de vedere. Eram obosit de atâta nesiguranţă ! De dependenţa aceasta imperativă de fiecare clipă, plină de surprize.
Războiul începuse doar de vre-o două săptămâni şi trecusem prin atîtea ! Şi ne simţeam atât de schimbaţi ! Părinţii, rudele, prietenii, viaţa de fiecare zi în pace,, rămăseseră undeva, departe, într-o lume izolată, fără nici o legătură. între noi şi ei toţi, ai fiecăruia, era o prăpastie, ca aceea dirntre viaţă şi moarte. încetaseră de a exista, ei, înaintea noastră.
Lădiţa cu efecte era singurul vestigiu din lumea cealaltă, unde au fost alţii, unde au rămas ai noştri. O lădiţă de lemn, dreptunghiulară, vopsită cenuşiu, cu mânere negre de fier la capete, cu numele scris cu litere mari, negre pe capac, însemna pentru fiecare, drept vorbind, patria cu viaţa în mijlocul căreia ne născusem. Maşina de cafea, un ceainic, două ibrice, erau lucruri „de dincolo", din cealaltă lume, ciudate şi anacronice aici.
48
memorialistică
pin cînd în cîinid, în asemenea zile sau ceasuri de acalmie, re-• . , m fără rost lădiţa noastră, ou sentimentul cu care am petrece V-Xiamintire întreaga viaţă într-o clipă de primejdie, .cînd gîndiul, fâ-"° diu.şi parcă- bagajul, adună în grabă amintiri într-un fel de for-^lă concentrată a elementelor vieţii. Lucrurile familiare, bine cu-"nscute de la locul lor de-acasă, sînt prietenoase şi bune. Cu ele, cînd n simţim realitatea, nu mai sîntem singuri. Ele poartă pînă aici, în utia: î°r simplă, tmtă atmosfera casei părinteşti cu sbuciumârile Ap acasă : cafeaua mare la pahar a tatei, ţigara făcută de mînă a mamei cu hîrtie ,Job" şi tutunul dintr-o cutie de tablă, lampa care Siează' într-una... o mie de lucruri mici, devenite deodată simbolurile vieţii şi ale- liniştei. Cîtă vreme pipăim relicvele acestea, hainele noastre, n-am rupt cu viaţa.
încolo, toată mulţimea de oameni, la fel de cenuşie, în care ne mişcăm, cu care vorbim şi trăim,  mi se pare departe şi teribil de
străina^ ce unjţj ne gj^ţim prin destinul nostru, prin viaţa
aceasta nouă ! Dar ei nu poartă nimic din trecutul, care este, în definitiv, ceeaee numim viaţa noastră. Sînt oameni pe care acum i-am cunoscut întâi.... de câteva zile, doar. Şi sînt ca mine, cu sufletele, cu durerile, cu speranţele lor. Mă gândesc la ei, ca la mine însumi. Insă totul e adus la aceliaş numitor : la mine. Au venit parcă de pe planete deosebite, în viaţă laolaltă amestecaţi fiecare cu lumea lui, ori cu lădiţa" lui, în acelaş timp parcă fraţi şi străini.
Telefonul neaşteptat, imperativ, m-a scos brusc din lumea asta în, care mă refugiasem. Mai bine. Nu e cuminte să n-o fi uitat cu desăvârşire. Pentru ca războiul să fie, oricum, cât de cât suportabil, trebuie să uiţi tot ce te leagă de ce a fost înainte. Să mori singur, numai pe cantul tău, e mult mai bine. Moartea devine înspăimântătoare prin conştiinţa a ceea ce urmează „după", a ceea ce devii „după". l>acă nu există, dacă ai izbutit să desfiinţezi acel înainte, inclusiv conştiinţa propriei vieţi, şi acel „după", moartea e un fenomen fără finalitate, fără conştiinţa grozăviei ce urmează.
Din nou căruţa bulgărească, cu flori vopsite pe coşul dat cu verde, sare zgomotos prin bulgări. Caii mici taie câmpul sur de-a dreptul. Zarea tremură înaintea ochilor ca o strună. Biciul din mîna lui Zamfir, sprijinit pe umăr, scutură şi el, înălţat spre zare, zigzaguri de fulger carbonizat.
în mintea mea se încurcă presupuneri nesigure. De ce m-o li chemat ?
Drumul umblat în care am ieşit e acoperit de un strat gros de praf ce se ridică în urma căr.uţii, acoperind miriştea posomorită pe de lături şi învăluindu-ne. îl simt în urechi, pe faţă, în gură, pe gene, ca o funingine cenuşie. Bai-taa mea sălbatică, _ ce-a crescut în voie, este şi ea sură. Sîntem, eu şi Zamfir, ca nişte stafii.
Am coborât în Cernavodă ca într-o prăpastie. Podul de fier, înalt şi solid, ducea ca o punte îngustă, inutil complicată, unde viaţa era, ca 'mai înainte, cine ştie...
Acolo, la marginea târgului, pe uliţa prăiuită, în dreptul unei case cu obloane de demn roşii peste ferestre, am văzut-o deodată pe Georgette. Fata cea mijlocie a colonelului Vrabie, studentă într-o serie_ cu mine şi de care eram îndrăgostit. în anul următor ne-am şi căsătorit. La orice mă puteam aştepta, numai la asta nu. Ştiuse că am pierdut hainele de iarnă da Turtacaia si-mi adusese- altele. Uim a putut răzbate pînă aici1 ? Avea faţa palidă si obosită. A merge atunci cu trenul era mai istovitor de cât a merge pe jos. O minunata apariţie în peisajul acela de durere si dezolare, aşa cum apar numai în vis.
memorialistică
49
Am oprit brusc căruţa. Am sărit jos. Vroiam să-mi iau o 1 r-ţişare voioasă, şi nu izbuteam. Timpul pusese pe chipul meu o -severă şi insensibilă. Ne-am uitat fix şi nedumeriţi unul la aU!?8824
Eram fără îndoială noi doi, parcă ne era frică să credem cercetam să nu ne înşelăm. Parcă nu ne mai văzusem de cîţiva' şi mai păstram în înfăţişările noastre numai  câteva trasatori itv" ghicite din cei ce am fost. ' Dia
— Georgette !...  am  exclamat, şi n-am mai putut spune ninv de parcă Cineva .mi-ar fi strâns tare beregata. Mă învălui un ser ment de mare bucurie, dar ama sfioasă, .trecătoare, ca în clipa cf h" după un vis cumplit în care te visezi murind, te trezeşti de-odată iubita într-un parc de basm. Dar am simţit că bucuria e atât de t°U cătoare, că a îngheţat în miine şi am simţit-o race, sub o rază soare venită de undeva  să înveselească o  cadra într-un perete â& casă părăsită. ' e
Am întrebat, inutil, ca fă apun ceva :
— Tu eşti ? Cum ai .putut străbate pînă aici ?
— Paterneki .(aşa-i spuneam noi tatălui ei, colonelul) mi-a obţinut autorizaţie de la Statul Major. I-am sărutat imîna, aproape ca un om care ar fi înitîlnit-o «tunici întâia oară. Viaţa Clocotea în mine' dar parcă în altcineva. Mă simţeam stingherit alăturea de ea, în deşertul acela dezolant de durere şi nesiguranţă. Un sentiment puternic de pudoare, de bun simţ îmi înăbuşea orice elan. foni era ruşine de fericirea mea interioară faţă de orice cm, de orice soldat pe lângă care treceam. Cîţiva soldaţi, tîrînd prin praf bocanci clăpăugd s-au uitat după noi lung, şi unul dintre ei ri.se vulgar. Un câine încbunit de pustietate şi de foame — că populaţia fugise din oraş — a trecut repede pe lîng.â noi, apoi se-ntaarse cerşindu-nie ceva din priviri si a pornit iarăşi legănat de oboseală. ,
Pe (trotuarul pietruit am ocolit o groapă de bombă de aeroplan,, fără să ne întrebăm nimic, dar privindu-ne eu groază, ca de un semn rău.
Comandantul ne-a penmis să rămânem în oraş pînă seara, cînd ea trebuia să plece cu trenul.
Ne-am dus la hotel, unde ne aştepta mama ei, care o. întovărăşise. Acolo, într-o odăiţă sordidă, rece şi întunecoasă, am recunoscut pe un scaun valiza ei ,ştiută, ca o veche cunoştinţă vie. Nu mai mergeam Zidurile odăii ne strângeau, şi iarăşi ne-am găsit tăcuţi, stânjeniţi, unul în fate celuilalt, de parcă nu trebuia să ne mai vedem niciodată. Conştiinţa despărţirii ce avea să urmeze, şi tot necunoscutul imens ce ne sta în faţă, ameninţător, nu ne îngădui o clipită de fericire, nici o iluzie.
Ea s-a aşezat pe un scaun, eu pe-un altul, în faţă. Mai mult curaj am avut să mă uit la hainele ei. Le ştiam. Această recunoaştere mi-o apropria şi pe ea de Imine. Erau haine mai vechi, de cînd abia începuse dragostea noastră şi după oare, apoi, o recunoaştem de departe, pe stradă.
Asta-mi da un fel de siguranţă, renăştea o veche familiaritate. Dar în ochii ei am simţit aici, mai bine, ceva întrebător şi tragic. Parcă aiş fi fost dezgropat şi bucuria de a mă vedea încă o dată era înăbuşită de dezamăgirea schimbării ce suferisem. Nu mai eram eu. Poată că im faţa acestui aproape străin nici ea nu se mai simţea ea. Trebuia să se deprindă a iubi un altul, o reminiscenţă, o copie cu o asemănare vagă, o alcătuire artificial creiată pentru a mîngîia o dragoste oare, altfel, ar fi dus la nebunie. Se simţea, de-aceea, şi ea stânjenită. Iubirea nu se mai regăsea în noi. li era teamă să reînvie cînd se ştia iarăşi, imediat, ameninţată, ruptă în două.
50
memorialistică
*  Ca înfăţişare eram un străin.  Trebuia un   efort de  memorie ca - mă reconstituie în cel pe care-1 vedea acum. Şi cu uu străin nu S,ti înţjgheb-3 pe două ceasuri o dragoste ca cea cate a fost a noas-£y fj,jci reminiscenţele nu puteau reconstitui nimic.
'- poale că mizeria şi descompun cea în care mă regăsea, resemnarea 'mea tăcută, vizibil .pl'nă de preocupări teribile, care-mi asprise trăsăturile feţii, o făceau mai ourînd să mă compătimească mut şi tragic* ca pe-un om pierdut cu desăvîrşire. Avea impresia că sita in
fata cadavrului meu, împietrită, şi în o Ain vremurile de odinioară, ai- fi apărut
din vremurile wwimuo, eu •u. «imiui ceva grotesc şi sinistru. Tot ^ fusese între noi .nu se putea petrece acum decît în tăcere, cu gândul Şi acela strangulat de presimţiri şi nesiguranţă.
i-a>m luat, tăcut, mîna în mîna mea. Parcă aş fi vroit să leg astfel prezentul de trecut. A rămas surprinsă de mişcarea aceasta caldă şi plină de duioşie, ca un gest făcut de un om care nu mai are nici o oră de trăit. Am simţit, ureîndu-mi-se fără să vreau, lacrimi în ochi. 0 recunoscusem de abia atunci. Era ea ! Şi cu mă simţeam ca legat de mîini. M-am plecat să-i sărut mîna, cum se sărută mîna maicii domnului, ca pe-o icoană. Săvîrşisem ceva mai presus de o rugăciune. O respiraţie de agonie mi se opri in gît şi îmi simţeam ochii tot mai grei.
Ne-am vorbit lucruri neînsemnate. Am simţit de la o vreme trecerea timpului şi că el mi-e măsurat. înserarea întunecase odaia în care chipurile noastre apăreau ca două mituri. M-am plecat spre ea cu 'braţul rezemat ide genunchii ei şi ne-am sărutat. Trebuia, — pentru toate amintirile noastre, dar buzele ni s-.au strâns uscate şi reci, ca de pe două pietre prăfuite. Nu om simţit nimic din înfiorarea sărutului plin şi am ştiut atomici că aşa trebuie să fie sărutul cel din urmă a doi îndrăgostiţi.
Se apropia ora plecării ei.
Ne-am ridicat tăcuţi şi trişti, ca într-un vis crud.
Se întunecase. Pe străzi ie goale, paşii noştri răsunau prelung. -Bu îi duceam valiza ca pe un gaij. îi ţineam în mima mea un lucru al ei.
I-am ţinut şi mîna într-a mea pînă la gară. Era peste tot Întuneric beznă, dar eram atît de aproape unul de altul că ne vedeam. Ne-aim fi văzut chiar de-am fi fost în mormânt. Din cînd în cînd nc uitam unul la altul pentru a vedea parcă dacă nu a plecat.
Trenul a intrat în gară cu pufăituri rare şi obosite. Roţile mari ale locomotivei mestecau, cu spiţele lor, timpul...
Printre soldaţi îngrămădiţi şi femei cu bagaje multe, am izbutit cu greu să ne .suim într-un vagon. Acolo, în întuneric, printre mulţimea de oameni străini, ne-am regăsit rmai mult. Mîinile noastre s-au' strâns disperate, de parcă fiecare din noi s-ar fi temut ca celălalt să nu plece pe neaşteptate.
Clipa despărţirii. Gemetele .răniţilor ldintr-un itren-amibulanţă, sosit alături, ne-au încurcat ruşinaţi. Ne-'au învăţat tocmai atunci ce este durerea şi disperarea adevărată.
Ea a început să plîngă. Lacrimi mute îi cădeau fără voie, pre-lingîndu-se de-a lungul obrajilor. Eu am rămas împietrit. Se ciocneau prea multe şi prea tari sentimente în sufletul meu. Şi gîndul : te multe sa pot întâmpla, poate în noaptea aceea, poate a doua zi, înainte de-a fi ajuns ea acasă.
Trenul s-a smucit de-odată ca într-un spasm, urlînd din toate tampoaneie şi roţile, şi apoi a început să alunece încet, parcă pentru a-mi prelungi chinul.
în gară se mai auzi răsunând vaietul prelung al răniţilor, din trenul lor rămas singur, cum rămîne durerea singură.
memorialistică
51
M-ami dus împleticdndu-mâ la căruţă. Nu mai puteam s' t- "* mic. Afară din oraş aş fi vrut să sar jos şi să fug singur ■1 ni" Drumul alb de praf arăta singur calea, ca un drum luminat de <fm^'
Departe, în aripa stingă a frontului, băteau tunuri ăi oameni. — m^reau
Cerul scapără pe zare la fiecare lovitură, de parcă ar fi'fuil departe, în preajma unei furtuni. digerat
Pe marginea drumului, un tun cu ţeava ridicată parcă-mi mustrător încotro trebuie să mă îndrept. Dar nu eram în star -simt şi să gîndesc. Atît doar că deodată mă pătrunse   tnt   o-î„j ?ă „Ce face ea acum ?" ! '      ' glndul:
Pe frontul nostru, aceeaşi linişte. Prielnică pentru a nu te a* rT la nimic. E straniu ce total poate fi golit omul de orice gînd de a-activitate a sufletului, oare poate amorţi pesemne şi el, ca şi titnoT Am coborît în fort, m-am întins pe pat, ca întotdeauna, îmbrăcat am tras pătura aspră peste cap. Am simţit că atunci' era uşor' ^ mor. Prea multe contradicţii se zbăteau în mine, mute, fără v<y't mea. ' .
Telefonul : — Obuzierul Caohîrleni ? — Da, obuzierul Coohîr leni. Cine-i la aparat? — Sublocotenent Botez. — Bateţi timp de o oră valea Caramenicea. Observatorii au semnalat trupe inamice în trecere.
Calculele le aveam făcute şi verificate de atâtea ori. Am dat comanda şi am tras iarăş pătura peste oap. Mă trezi iarăşi liniştea după o oră, cînd se termină tragerea comandată. ' '
Vizita primită, contactul efectiv cu altă lume mă dezorientară Eu eram acum de-aici. Rupt de tot ce-a fost. Ai mai erau foarte departe, şi în afară de mine. Vizita îmi evidenţiase teribila eferneritate a reluării legăturilor anterioare, cele din timpuri obişnuite, ca şi artificialul lor. Nici gândurile nu mai (circulau între cele două lumi nu numai din spirit de conservare, dar de la sine, dintr-un fel de' incompatibilitate.
Ceea ce se întîmipla mă întări şi mai mult în aceste ginduri.
Tragerile de artilerie se înteţesc de-o parte şi de alta. Luară caracterul unui vuiet de iad, al unei erupţii vulcanice. Nu se mai distingea o explozie de alta. Totul erei un zgomot infernal, necontenit. Totul se petrecea spre satul Raşova. Era, evident, pregătirea unui atac. Intr-o clipă, ca la un strigăt din cer : „Destul", zgomotul conteni ca prin farmec, semn că începuse înaintarea infanteriei. Mitralierele se auzeau, dese, abia ca nişte maşini de cusut. împuşcăturile, se înteţiseră odată cu căderea serii.
Un monitor, venit dinspre Cernavodă, ancoră chiar în dreptul obuzierului şi-mi ceru observatorul pentru reglarea tragerii sale. Loviturile lui plecau dintr-o jerbă roşie, monitorul se cutremura întreg, apa Dunării se încreţea înfiorată. Intervenţia lui îmi dădu tărie. Protecţia lui mi se păru titanică. Cei de pe imonitor erau mai bine informaţi decît noi. De la ei am aflat că inamicul rupsese frontul î,n dreptul gării Negru Vodă, că ocupase o parte din calea ferată, tăind comunicaţia. O acţiune de încercuire a forţelor din jurul Ger: navodei apărea evidentă. Monitorul fusese trimis să acopere o eventuală retragere şi a corpului frcmtuîui, răzimat pe Dunăre.
Mai aflai că comandantul] monitorului este Volodică Georgescu, un văr ai iui Ionel Teodoreanu, pe care-'l cunoşteam. Aşa dar, nu eram singur. Poate că e greu, poate că e uşor de înţeles acest sentiment de încredere pe care mi 1-a dat această mică întâmplare.
Observatorul mă anunţă că infanteria noastră se retrage, că soldaţii de infanterie din prima linie au ajuns pe câimip, pînă la el, că l-au lăsat descoperit şi mă întreba ce să facă. îşi retrase şi efl
52
memorialistică
cceSiv postul, pînă la lacul Cachîrleni, unde nu mai avea nici un 'ost Monitorul fără observator, fără să cunoască situaţia reală şi Liiăn'unţită de pe front, era ca un uriaş orb, care risca să tragă, din necunoaştere, în proprii noştri soldaţi, aşa că se retrase şi el.
Curând după asta, prin noapte începură să apară soldaţi de-ai noştri, mulţi, unii cu cizme, alţii fără, cu privirile pline de spaimă, într-o' panică în care numai inconştientul era singurul comandant. Apăreau din întunericul nopţii, izolaţi, flecare îşi căuta o ieşire pe contul lui. Orice încercare de a-i opri a fost zadarnică. Porneau fix înainte şi mergeau în neştire. Obuzierul rămăsese fără acoperirea firească a infanteriei. Ordinul însă a fost să rămână pe loc. Nu ştiu unde, undeva în apropiere de Cernavodă, curgerea aceasta de oameni a fost stăvilită şi reorganizată. Am avut o noapte de grea aşteptare şi incertitudine. Era o situaţie de neputinţă-stupidă.
Cînd se lumină de ziuă, coloane întregi de infanterie, în perfectă ordine, mergeau spre front. Toţi îşi recăpătaseră pacea. Erau aceiaşi oameni de-aseară dar, de data aceasta organizaţi, constituiţi jintr-o forţă. Coloanele trecură înaintea obuzierului, peste Valul lui Traian, dincolo de lac, şi frontul s-a reconstituit aşa cum fusese înainte de începerea luptei. Am aflat pe urmă ce s-a întîmplat : lupta de infanterie corp la corp — ieşiseră din tranşele şi unii şi alţii — a fost atât de cumplită încît începu să cadă întunericul pe tot acest Infern, au fost cuprinşi de groază şi unii şi ceilalţi, şi fiecare s-a retras în dezordine în dosul trainşeelor sale. Câmpul de bătaie a rămas astfel liber. Trupele noastre s-au putut reîntoarce în coloană pînă la tranşeele părăsite, pe care inamicul, retras şi el în dezordine, nu le ocupase.
Un episod. A durat un timp de refacere fizică şi morală, după oare acalmia a devenit normală, ca un repaus după o muncă grea.
Atunci nu ne-am dat seama prin ce am trecut, iar după aceea nu ne-am mai gândit. Acesta era doar războiul. Toate intraseră în definiţia lui, în care este loc pentru toate absurdităţile. Şi totuşi, totdeauna, despre asemenea episoade, mă întrebam : oare-am* ucis ? •— Pentru infanterist, problema aceasta nu se pune, nici ca nesiguranţă asupra faptului, nici ca problemă, .nefirească, de conştiinţă, fiintlcă el ţinteşte direct victima, şi apoi este în mod evident în legitimă apărare. Pe cînd pentru artilerist ţinta este de cele mai multe cri nevăzută şi impersonală. Ameninţarea lui nu apare în faţă, direct, imediată.
Oricum, sînt totuşi un prost militar, un luptător cu slăbiciuni capitale. în datoria inexorabilă pe care o am de îndeplinit se amestecă, nepermis, eonsideraţiuini umaniste, nivelatoare, oare nu sînt în stare să facă instantaneu distincţia capitală între un inamic şi noţiunea de om. Nu e lipsită de o grea, de o perpetuă apăsare această nelinişte interioară.
In fapt, acţionez corect, îmi fac datoria deplină cu toată conştiinţa, cu folosirea totală a tuturor însuşirilor mele, fără nici o reţinere. Sînt un soldat conştiincios. Dar asta cu un preţ greu, al unui mare sbucium sufletesc. Este în asta vorba de un sentiment, şi sentimentele au altă raţiune decît una individual-structurală. Această contradicţie mă oboseşte. Sînt bolnav de contradicţii. Şi nu o pot mărturisi decît acum, „post factum", şi probabil şi acum nu fără dezaprobarea integrală, şi poate şi justificată, a unora. In apărarea patriei, — care nu este o noţiune abstractă, ci o sumă nenumărată de realităţi afective eşti totdeauna în legitimă apărare. Şi orice judecată oricît de severă, făcută de oameni sau de Dumnezeu, te iartă totdeauna în asemenea situaţie. Numai conştiinţa nu, deşi în mod logic şi lucid
memorialistică
53
înţelege toiul, ea nu înţelege, nu poate înţelege. Protestează dar nu aprobă. Umanismul, ca înţelegere a fiinţei întregi' •■. S"PP"> semn, nu duce numai la detestarea războiului, ci la pacifism^ <£n,carui el nu poate fj de armat, călcat în picioare, sau ridicat în sl'-iv 51 niiâţii. după împrejurări. El a legat de ceea ce este substanl • T*?" onee împrejurare în care omul este implicat, de om, ca fiinţă /" pendentă, unică în conştiinţa ei, ca semn. ' mde-
RăzboiuL nu-1 transformă pe orice soldat inamic într-o fiinţă a altă speţă biologică. Nu-i pot refuza dragostea mea, simţirea a'dîne" a tot oe suferă fiinţa lui, asemănătoare în totul cu a mea.      '    " *
Dar trebuie să acopăr mai departe, cu slabele puteri ale umr singur obuzier, cu ajutorul de dirijare a tirului de către monitori apărut iarăşi, alături, pe Dunăre, rezistenţa acestui sector al foontu lui, pentru a lăsa timp să se retragă, fără pierderi omeneşti cei din sectorul gării Negru Vodă, unde frontul a fost rupt. Trăgând aoâr într-o măsură alte vieţi, vieţi de camarazi de-ai mei. Ce teribilă construcţie, cu termeni în opoziţie deopotrivă de tari şi de aceeaşi natură ! Toate teribile ; toată sensibilitatea umanitaristă s-a dus ! Ă rămas raţiunea ostăşească.
Dar pesemne că acolo presiunea este mare: telefonic mi Se comunică veşti proaste. Pînă ce aud : — ,.Scoateţi închizătorul si vă retrageţi spre Cernavodă..." ^
Monitorul coborâse iarăşi pe cursul Dunăiii. Dar, desigur, şi el cunoştea situaţia căci, tocmai la primirea comunicării telefonice de retragere, mă trezesc ou un marinar. Un sergent voinic, ars dc soare cu o barbă deasă, roşcată : tilp de tipovan.
Fusese trimis cu o barcă de către comandantul monitorului, să ne ia pe toţi, tot efectivul de servanţi ai obuzierului, şi să ne treacă Dunărea. Valodică mu mă uitase. Nu-şi uitase camarazii care i^au reglat tragerea ou observatorul lor, atâtea zile. îşi plătea astfel o datorie, sau era, pur şi simplu,un gest omenesc ? Nu înţeleg nici acum de ce ,mi-am pus atunci această întrebare stupidă, fără sens. îl cu-noaşteam doar atît de bine pe acest Valodică şi era, în mare măsură, cine a din familia mea sufletească.
Lipovanul ne-a luat în primire, respectînd cu rigoare ordinul primit ne-a înghesuit în banca lui şi, cu cei doi marinari cu care venise, la rame, ne-a trecut Dunărea, dincolo la Feteşti.
Cin. eram prin mijlocul apei am auzit o detunătură grozavă, oare le întrecea pe toate cele cu care mă obişnuisem. Se aruncase in ae' capul podului dinspre Cernavodă, ceea ce însemna netăgăduit că şi linia aceasta de .apărare fusese părăsită. Mi-am adus atunci aminte de vorbele ce mi s-au părut nechibzuite, ale maiorului în retragere care ne primise la sosire în Cernavodă. Ne-am îmbrăţişat toţi, cu lipovanul sergent şi cei doi soldaţi de marină. Barba roşie a lipovanul ui mi s-a părut foarte deasă şi aspră. Nu ştiu dacă am ajuns la obrazul lui.
I cîteva zile, istoria destinului meu se repetase, geografioeşte aidoma. Ah ! Dunărea ! Dunărea albastră !
în oiţe o căruţă de ocazie, pe jos, din sat în sat dealangul Dunăiii an ajuns la Brăila, locui de adunare a rămăşiţelor unităţii din care făceam parte. Am fost Încartiruiţi undeva, în oraş, pe lîngă g.Tă. Mă aflam într-o stare sufletească penibilă. încercasem două înfrângeri din cauza totalei lipse de pregătire a războiufliui : fără armament, fără un plan coherent. . . cu un cap dc pod fără pod. Eram iarăşi artiîcrişti fără artilerie, fără atelaje. O mare amărăciune se adăuga, mai gravă de cît toate, la celelalte probleme ale conştiinţei mele. Se ridica în faţa mea : ţara în primejdie. Fără emfază patrio-
54
memorialistică
. - fără falsă solemnitate, ci ca un fapt teribil care ridica deodată a 'reocupare mai presus de mine. Era cineva rănit mai adînc decît °0j   era ţara. Gîndurile acestea ale^ mele nu erau articole de ziar,
'____nil"
nu
D<"'aveau' nimic propagandistic, ci doar semnul simplu, omenesc, al
„ei suferinţi pe care atunci am resimţit-o cu adevărat întîia oară, J parcă atunci am sesizat întîi noţiunea de patrie.
Ca să nu stăm degeaba, făceam instrucţie, pe jos, ca nişte in-•finteristi pe un maidan din marginea oraşului. Făcusem la începutul războiului inventare şi tabele de tânjeli şi răsteie, făceam acum •nstrueţie de disciplină, fără nici o legătură cu războiul, care, totuşi, pe'pământul tării, în alte părţi, continua.
Continua, adică mergea înainte, aşa cum începuse. Se născu prima întrebare : cine răspunde ? Cine sînt vinovaţii ? Dar cei care-au ştiut şi au tăcut ? Dar cei care nu au ştiut, de ce n-au făcut totul să ştie ?...
Atunci, poate, s-a născut în mine cetăţeanul ţării mele, omul conştient de toate răspunderile cu care il încearcă viaţa, polemistul fără cruţare de mai tîrziu. M-am simţit un soldat nu numai pentru aoum, în război, ci pentru tot timpul. Mi-au pierit complexele. Umanismul nu înseamnă tolerarea tuturor crimelor. Căci războiul ce-1 duceam era, prin a'iminala lui nepregătire, o crimă în masă. înecaţii în Dunăre ce încercaseră zadarnic o salvare, nebunul din căruţa de manutanţă, preotul oare-mi ceruse mie iertare pentru păcatele sale, •morţii de la Itaşova, toţi pe c-arc-i ştiam sau îi bănuiam, toţi erau victimele acestei masive crime.
Ce mult şi ce repede imaturizează pe om (marile nenorociri ! Nu numai ale mole, aruncat ca un pai de pe un mial pe .celălalt al Dunării, cu uitarea a tot ce era omenesc în mine, şi fără nici un folos pentru nimeni, ci cele ale tuturor, ale neamului acesta întreg, lăsat de izbelişte să lupte, să se apere, cu mîinile goale. M-a învăţat pentru întîia oară ura, nu războiul, ci incuria care a făcut din el o măcelărie şi mai fără sens.
Am devenit în zilele acelea de refacere, şi ostăşească şi omenească, un om matur. Ei şi?! Unde-s tunurile? u.nde-i echipamentul ?... Ce să fac în clipele prezente cu această maturitate, greu obţinută şi, poate, prea tîivie ? Orice voinţă de acţiune se loveşte oare de aceiaşi neputinţă obiectivă, .materială, grea ?...
începem de la capăt, ca nişte cadre de administraţie, cceace trebuie făcut cu ani şi ani înainte, timp îndelungat, şi persistent, începem să rechiziţionăm cai, acum, după o lună de la începutul războiului. Să facem iarăşi tabele frumos liniate şi scris caligrafic cu peniţă rondă. Coi pentru tunuri fantomă, căci unde-s tunurile ? şi care vor fi ? Sîn.tam abia în faza întrebărilor...
Dar iată că „facem război", căci eu primesc ordin să plec imediat la Galaţi în vederea rechiziţionării de cai din regiunea Bujoru. Am plecat cu gîndul că poate de-aeum începem ceva serios. Ain luat ou mine. un grup de soldaţi, dintre cei mai vrednici şi iroai mulţi gradaţi : trebuia făcută o treabă care cerea mult tact şi înţelegere.
După două zile şi două nopţi de eutreerat satele am ajuns în cele din urmă la Galaţi, într-un amurg de noemibrie. Eram cenuşii de praf şi de înserare.
Caii rechiziţionaţi, rânduiţi cîte patru, ou un călăreţ la capătul fiecărui rînd, au început să bocănească din copite pe oaldarimml mahalalelor dela bariera dinspre nord a Galaţiuiui, pînă ce ne-am oprit într-o piaţă mare şi pătrată, în care, ân vreme de linişte, se făcea iarmaroc şi t;rg de vite.
Am întins repede, în rânduri, conoveţele, am legat caii şi le-am dat să mănînce, că erau şi ei obosiţi şi flămânzi. E înduioşător ce
memorialistică
55
total împart caii de război soarta oamenilor. Şi asta de vean ' cînd se ştiu războaie. n> de
In liniştea serii se auzea ronţăitul cailor şi, din cînd în -strănutul lor. De pe părul umezit de sudoare, lins şi luciu se v rf^' ridicîndu-se, în lumina piezişă a unui bec, aburi alburii T ?au printre zidurile lor mi se păru că se ascultau singuri unul pe^ît"? ronţăind finul împărţit cu economie, din plăşile rotunde, cu och ••' împletite ca pentru prins peşte. Ciuleau urechile drept înainte "Uli nişte coarne de melc, de câte ori vre-un copil curios din cârdul ar!°a nat împrejur se apropia de şirul lor negru., u"
In marginea locului de parcare, un foc uriaş, ca izvorît din o* mîr.t vu'.canic, le dădea dimensiuni mitologice. pa*
După vreo două ceasuri, cînd totul a fost în ondine si tru cazată şi schimburile de noapte nominalizate, am pornit si eu ^ nelipsitul meu camarad Zamfir, minunata ordonanţă, să caut o ca<r în apropiere. M-am încumetat să bat la uşa unei case mai arătoaRe" Aveam o dorinţă diabolică de puţin confort, după atâta mizerie si oboseală. Nopţile dormite pe coceni de porumb, neuitate, cereau o revanşă. N-a fost chip să pătrundem decît pe uşa din dos| dar pe la bucătărie, de unde venea un ţăcănit de oale şi farfurii care acoperea implorarea noastră timidă. Nu ne auzeau, sau nu voia să ne audă nimeni. în cele din urmă am bătut cu mai multă insistenţă în geamul aburit şi o fată în casă, cu şorţ alb, a binevoit să iasă.
I-am spuis ce dorim, după care Zamfir, observând mutra şovăitoare a fetei, scoase eîteva cuvinte .mai tari. După o scurtă consultare ou stăpânii, ifaita s-a întors, ne-a asigurat de cea mai mare bunăvoinţă, dar, din nenorocire, chiar atunci „boierii" aşteptau o rudă din Tecuci care trebuia să sosească cu trenul de noapte.
Cu toate că Zamfir mormăia furios ca un zăvod bănuitor, am plecat resemnat şi am urcat treptele terasei de la casa vecină.
Ah ! ce simţământ de stinghereală şi de silă ! A ieşit un domn cu gura plină, mestecând, cu un şervet de masă boţit într-o mână. Fără nici un regret, fără nici o reticenţă, imi-a declarat că tocmai i-a căzut cumnatul de la Iaşi. Cu-o mişcare furtunoasă îndărăt, a dat să deschidă uşa sufrageriei ca să ne arate cumnatul în carne şi oase, în îndeletnicirea lui gastronomică. Zamfir, mai conştient şi mai sincer, i-a aruncat o privire teribilă.
— Pentru ăştia, ar trebui să vie nemţii, să vedeţi atunci!...
Şi cizmele lui gigantice au bătut apăsat cu potcoavele în asfaltul terasei şi a oaborît înjurând.
La altă casă, un sfert de oră am făcut exerciţii gimnastice de mare virtuozitate între doi câini, care lătrau furioşi la noi. Nimeni n-a auzit, nimeni nu s-a arătat.
Parcă-ar fi fost casa pustie. Zamfir se înarmase cu o piatră pe care o frământa nervos în mină şi întrebuinţa expresii din ce în ce mai energice. Pe cînd ieşeam pe poartă, îmi împărtăşi reflecţiile lui amare :
— Ce oameni, domnule sublocotenent! Zău că nu-i păcat să le zburătăceşti geamurile. Şi, la vorba asta, aruncă piatra jos cu scîrbă, — nu cumva să fie ispitit s-o dea într-un geam.
In sfârşit, o casă luminată. Sun. Iese un domn cu capul descoperit, îi spun de ce am venit. E încîntat! „Ce mare bucurie, să pot vedea un ofiţer, începu el. Ii iubesc pe toţi oa pe copiii mei. Şi eu am unul abia ieşit din şcoală. E în regimentul 11 artilerie. Nu ştiu unde o fi. Nici nu-ţi închipui, dragul meu, ce plăcere îmi £aci ! Cînd aţi sosit ?..."
îl ascult emoţionat, dar bag de seamă ou nelinişte că mă ţine afară : el cu capul gol, eu plin de praf şi obosit de imoarte.
56
memorialistică
_ r>e când a plecat Mitică al meu, urmează el cu voiciune, nu
mj,a scris nimic. Nu-1 cunoşti ?! Păcat. Un băiat eminent. La liceul de-aiti a fost întotdeauna premiantul întâi. Putea ajunge departe... avea toate 'calităţile... Dar i-a plăcut să se facă ofiţer. Din patriotism. Eu as fi vrut să-i fac inginer... meserie sigură şi bănoasă, dar, drept că-ţi spun, la el, patria înainte de toate. Pe onoarea mea... ' Mie mi se surpau picioarele sub greutatea mantalei, iotr-un moment de tăcere din partea lui, mă încumet să vorbesc şi eu, schimbând vorba, cu un ton admirativ.
_ Aveţi casă frumoasă, încăpătoare.
_ Da-a-a, dar e închiriată. De cînd a plecat băiatul, după cum [ţi spuneam, ne-am ţinut pentru noi, bătrînii, numai două odăiţe. E greu cînd rămân aşa, singuri, doi bătrâni. Cu mare dragoste şi plăcere te-aş fi găzduit altfel, să n-ai nici ă ândoială. Ce rău îmi pare că s-a întâmplat aşa ! Dar uite, aici, în curte, o chiriaşă a mea care are trei camere şi-i numai ou maică-sa. Şi-mi arătă în fund nişte atenanse joase, cu nişte ochiuri de geam cît o foaie de caiet.
Domnul, cu al său Mitică ofiţer, mi-a urat cordial noapte bună şi a intrat în casă.
Am rămas descumpănit, —■ apoi am bătut într-un noroc la uşa mică a atenansei din fund. O femeie a crăpat uşa şi, după ce i-am spus ce vreau, fm-a rugat să aştept puţin.
S-a întors îndată. Mi-a arătat cămăruţa a cărei uşă da direct afară, — dar, dacă nu găsesc ioc în altă parte, să rămîn acolo :
— Poftiţi. Eu intru înaintea dv... să rînduiesc puţin.
Vorbea cu accent străin, tărăgănat şi moale. Bănuii că e rusoaică. Nu înţelegeam nimic : o singură cameră, două femei, şi totuşi vor să mă primească. Unde ?!
Dar eram atât de obosit şi plictisit de întâmplările din seara aceea, că totul îmi era indiferent. Aş fi dormit acum oriunde. Tăcut, .Zamfir pătrunse într-o bucătărie de-alături, unde era un pat.
Am trecut şi eu pragul primitor. Femeia ce mă invitase aşeza şi păturea cu mina aşternutul pe oare-1 întinsese. Mi-a lăsat o pernă. Pe cealaltă a trecut^o în patul vecin, de unde se uita curioasă la mine, mama ei. Dădui bună seara, apoi mă oprii în picioare, încurcat. Bătrâna se uita stăruitor la mine. Cu glas blând mă pofti mai aproape. Mi-a cuprins capul între mâinile ei uscate, ca nişte vreascuri, şi m-a sărutat, oftând, pe frunte.
— Biine-ai venit, băiete. Dumnezeu să te apere şi să te păzească. Of! Războiul aista ! Atâţia băieţi... Vei fi fiind obosit tare. Odihneş-te-te, maică...
Eram foarte nedumerit. Nu ştiam ce să fac. îmi scosei revolverul, şi mantaua. Prinsei apoi să mă ânvîrt pe iîngă pat, stingherit. După multă şovăială, oboseala mă hotărî. Mă dezbrăcai numai atât cît trebuie ca să nu se spună că m-am culcat îmbrăcat într-un pat pregătit cu atâta grije.
— Vii de departe ? mă întreabă bătrîna.
— Da, de departe.
Ea suspină iar. Avea ochii plini de lacrimi.
— Linişteşte-te, mamă, Si spune tânăra, trebuie să dormim. Şi stinse lampa.
Prin întuneric simţii fericirea odihnei în toate încheieturile. Pleoapele au căzut goale, ca două obloane de tuci, şi am adormit. Da un ceas târziu, m-am trezit. Eram încă ameţit : auzeam totuşi in patul de-alături, unde se culcaseră cele două femei, mama şi fata, un şoptit încet.
Prin întunericul odăii, am zărit-o pe bătrîna, ridicată în pat. Mâneca albă, largă a cămăşii, fulgera prin beznă, mişcată în cruce.
memorialistică
57
Bătrîna se în'ohiina. Mi-am oprit răsuflarea şi mi-am 'ridicat > ** ca să pot auzi ee spune. Şoaptele ei înlăcrimate se auzeau anevoie*
— Doamne, ajută-1, doamne, pe unde s-o duce, îndreaptă i ■•' şi nu-1 părăsi. Şi mâneca albă flutura fantomatic. Se oprea o or -' Atunci mi se părea că se uită lung la mine. Vroia să se încredini
că dorm, că mi-e bane, că mă odihnesc. Şi iarăşi murmurul montei rugăciunii. Doamne, îereşte-1 doamne ! al O pisică albă trecu ca o vedenie prin odaie.
Bătrâna vorbea singură, abia şoptit, cu dumnezeu, vephdiindu însemnul. De la un timp n-o mai auzii. ''
A doua zi, în zori, am plecat. Eram mişcat. Mă întovărăşeau vorbe bune şi priviri calde, părinteşti parcă.
In drum spre comandament, Zamfir îmi dădu lămuriri :
— Domnule sublocotenent, baba la care aţi rămas e rusoaică O cheamă Ianuşca. Mi-a apus bucătăreasa de-alături. Are uin fecioAre un fecior în armata rusească. De doi ani nu ,mai ştie nimic de el...
In zorii îmforuimaţi ai dimineţii mai flutura parcă, în semnul crucii, mineea aibă a mătuşii Ianuşca.
Cînd ne pregăteam de plecare am văzut deodată printre soldaţi silueta înaltă, dreaptă, în negru, a tatei. Ii scrisesem că voi fi i,a Galaţi. Omul acesta, în deobşte stăpânit, era şi el emoţionat. l>rba îi tremura ca de-o febră lăuntrică. M-a sărutat cu o binecuvântare. Aveam lacrimi în oohi, pe care căutam să le ascund. Tata se luă în mîini, repede, îşi regăsi tonul de totdeauna. Avea în el o mare putere de stăpî-nire. îmi adusese ceva de «mâncare, pregătit ele imaraa. (în ochii ei eram încă copil). Am aflat ce mai c pc-acasă. N-am avut multe să ne spunem. Ba am fi avut, dar cineva îmi sugruma cuvintele şi, nu ştiu cum, nici unul nici altud nu vroiam să prelungim această întâlnire, pentru care tata, om ibătrîn, călătorise o zi şi o noapte, ou trenul, în picioare, înghesuit pe un culoar. Dc ce-om fi fost atât de singuri în toate sentimentele dintre noi ?
Eu trebuia să supraveghez operaţia de plecare ; trenul lui pleca peste o oră. Se informase în gară, era un tren de marfă ce mergea la Iaşi. Ne-am destpărţit, încremeniţi. Ruga mătuşei Ianuşca îmi răsună în urechi. Calea ferată trecea pe lîngă şoseaua din marginea cantonamentului nostru. După despărţire, eram. ca ameţit. Pluteam, într-un tărâm ireal. Ş.i-1 reeumoseuissm : era acela în care intrasem din prima zi a războiului, o a doua viaţă, ceva care o înlocuise pe cea normală, cu amintiri şi afecţiuni.
Cînd ne încolonasem, trenul de marfă trecu pe-alâturi, într-un zgomot de fierărie. Am stat să mă uit. In uşile date în lături ale unui vagon de marfă tata era singuir în picioare, căutâmidu-rnă ou ochii. Privirile noastre s-au întâlnit. N-a făcut nici un semn, dar, după cum. îl ştiam, a încleştat taxe fălcile.
Atunci l-am văzut pentru ultima oară în viaţă. Trenul acela 1-a dus acasă, la locul morţii lui năpraznice.
Doamne, fereşte-a, doamne !. .. spunea şoptit Ianuşca. Ea o _spunea din toată inima. Dar adresantul nu există. Era o minciună. Rugăciunea era în gol. Pentru ea doar...
Roţile vagonului păreau că se învîrt repede, dar trenul înainta încet. Ne-am văzut îndelung, pînă ce şirul de vagoane deveni un zia mişcător, un zid roşcat, neverosimil. Tata dispăru de-atunci. Dar cum nu'am avut nici um'presentiment, dispariţia aceasta a trecut atunci ca un fapt obişnuit.
58
memorialistică
80 de ani de la naşterea lui cezar petrescu
texte inedite
scrisoare către n. iorga*)
şcoala agricolă roman decembrie 1906
Stimate domnule Iorga,
îndrăznesc — cu îndrăzneala ce mi-o poate da vîrsta mea de patrusprezece ani — să vă pierd cîteva clipe, scumpe pentru dv. cu citirea acestor rîndiuri, care nu merită poate să vă răpească timpul.
Sînt de patrusprezece ani, vîrsta fragedă în care visuri măreţe înflăcărează mintea noastră gata oricând să ridice planuri mari, uriaşe, oare să se surpe repede, să se topească, lăsând urme triste, când raza tristă şi aspră a realităţii le atinge î!n vârtejul lumii, vîrtejul care duce veşnic spre o flacără depărtată, gata să se stingă : fericirea ! vârtej care prăbuşeşte atâtea visuri, spulberă atâtea speranţe, atâtea idealuri...
Dar devin — o ghicesc în clipa asta — plictisitor cu cuvintele mele deşarte. Sînt copilul unei familii întrucâtva cu mijloace de a-mi da, atît mie, cît şi fraţilor mei, cultura, spontaneitatea în cugetare ; am părinţi culţi, oneşti, care caută să facă din mine un om în înţelesul propriu şi deplin al cuvântului.
Şi părinţii mei, mai ales tatăl meu, ridicat din clasele de jos, care a muncit şi studiat în străinătate, ou macazurile ce le întimpină un străin în dorul lui de lumină, aceşti părinţi, zic, cari mi-au înrădăcinat tot ce s-a putut înrădăcina, spre binele meu, în inima mea tînără, simţitoare...
De la vîrsta de şase ani am început a citi pe Creangă ; astăzi am început să citesc traduceri de Coşbuc şi Gorun. Am cetit, în decursiil acestor ani, tot ce am putut ceti, bineînţeles, în raport ou vârsta. Am admirat cei doi luceferi mai luminători ai literaturii noastre : Alacsan-dri şi Eminescu ; am cetit aproape toţi autorii clasici din „Minerva" ; am admirat pe d. Sadoveamu în puterea descrierii realului şi în limba d-salle frumoasă ; am admirat vigoarea d-lor Sandu-Aldea, Agârbiceanu, doga ; am admirat pe d-nii Dalavrancea, Vlahuţă, Sbavri şi Şt. Iosif. Şi admir, admir nemărginit acum înflăcărată dv. iubire de patrie, de patria-mamă. V-am admirat în tot ce mi-am putut procura din cărţile dv. : „Pe drumuri depărtate", Notele dv. din călătoriile în Ardeal şi Bucovina „Amintiri din Italia", „Ştefan^oel-Mare", „Cuvintele unui om ca oricare altul", „Cuvintele adevărate", etc. opere care rni s-au întipărit în mintea mea puternic, minau sădit iubire de ţară, de mo«!e. Am cetit revistele supt influenţa, ori supt direcţia dv. : „Sămănătorul'". „Făt-Frumos", „Neamul Românesc", le-am cetit pe cît le-am putut procura,
, *) Cezar Petrescu avea 14 ani cînd a adresat această scrisoare. Textul ei a apărut în „Cuget clar" (Revistă de cultură ţi literatură pentru şcolari şi tineret a Comisiunii Bibliotecilor Casei Şcoalelor) anul VII, n-rele 5—8, martie—aprilie 1334, A-ţia Datina Românească, Vălenii de Munte.
59
cheltuind nu pe fleacuri banii mei de buzunar, dacă s-ar putea
în acest caz întrebuinţarea acestor bani : cheltuială. numi
Am făcut excursiuni, am luat note, schiţe cu creionul  întru "t cu dotaţiunea ce mi-a dat-o natura în aceste două ramuri :' descrip1 M desenul. Am trecut timpul liber ce mi-1 oferă ocupaţia mea de elev = clasa a IV-a gimnazială, în mici descrieri de impresii ori de închinu'^1 scumpe pentru mintea unui tînăr înflăcărat. Şi toate aceste' notiţe1"' schiţe le-am adunat în două caiete ; cel puţin pentru ca, în alt tim^1 să-mi aducă amintiri ifrumoase a clipelor trecute.
Şi încerc acum, îndrăznesc, să trimet spre aprecierea d-voăst • fragmente din «le. Şi aştept — iertaţi-mi îndrăzneala şi întrueStv9' obrăznicia — aştept, zic, un răspuns, o apreciere, fie încurajatoare or* dese ur a j atoare.
Nu ştiu dacă vor merita aceste încercări să fie citite de dv şi sg fie publicate în revista ce tinde să apară : „Floarea Darurilor", pe oare o aştept cu nerăbdare. în orice caz, nu sînt de aceia care scriu, când arşiţa soarelui pluteşte în zăpuşeala năbuşitoare de-asupra ogoarelor despre vijelia ei, nici în primăvara veselă, de melancolia toamnei ■ sînt clipe simţite, scrise pe genunchi în carnete, apoi transcrise, corectate. Vă trimet o schiţă din impresiile ce mi le-a făcut un cimitir • s"nt luate pe cripta unui mormânt ; a fost cercetată la o compoziţie în clasă şi de profesorul nostru de româneşte, N. Apostol, un apostol in împrăştlerea iubirii de patrie, şi întrucâtva a fost apreciată, cu rezerva unui profesor.
Sînt notiţe, impresii, nepotrivite poate cu vîrsta mea, care ar trebui să fie zburdalnică ; dar oamenii sînt feluriţi... cine ştie oare e menirea visătorilor !
Acum, O' rugăminte :
Am aflat, cred din izvoare sigure, că aveţi de gînd să scoateţi revista „Floarea Barurilor". O aştept cu nerăbdare, dar mijloacele nu le-aş putea avea să o citesc regulat, precum, de altfel, „Sămănătorul", „Convorbirile". „Luceafărul", „Revista Noastră" ; am putut urmări „Viaţa literară", prin ieftinătatea ei. Iar, cînd tinde să răsară un luceafăr luminos pe cerul literaturii noastre, atunci aş dori să-1 urmăresc în fazele lui.
Vă rog, deci, să-mi comunicaţi de e posibil un mijloc prin, care aş uşura un abonament : în rate, ori, dacă bunăvoinţa dv. crede, redus, sau...
In aşteptare, rămîn al d-voastră admirator.
Oesar Petrescu Ol. IV. Şcoala Agricolă Roman
despre maupassant*)
le horlâ
Un volum pătrat ; ilustrat cu gravuri, unul din volumele spendide ce formează colecţia completă a lui Maupassant editată de Olendorff...
Şi „Le Horlâ" e o splendidă bucată !... Simţi cum te cuprinde nebunia, cum te frământă ideea înrădăcinată în minte... E poate oglinda începutului nebuniei lui Maupassant... Ideea aceea a dedublării, irâ-mîntarea disperată a celui ce simte că înnebuneşte, toate aşezate sub
*; 20 au:,usl 1S08; autorul ama 15 ani si S luni.
60
forma limpede a unui jurnal, formează una din cele mai splendide i-ucăti ale lui Maupassant, una din cele mai noi, mai originale, mai
imtite poate, dacă ceea ce cuprinde se poate numi simţire. S1    şi „Le Trou", Sauvee, La marquise de Toumerolle, Le signe, Le diable, Les rois, Au bois, Une familie, Joseph, L'auberge, toate oare formează volumul sânt pentru mine noi ; nemaicitite pînă acum, şi oare mă fac treptat, treptat, un Maupassantist...
„ Mai ales acele idei originale „Sauvee", La marquise de Toumerolle, Le signe, Joseph", oare fonmează un ciclu din opera caracteristică a jui Maupassant, sînt de-o originalitate, de-o noutate care te surprinde care te interesează, şi care multor li se vor părea decoltate...
„Le vagabond", povestea flămândului, care suge într-o noapte din ugerul plin al unei vaci, altădată intră ca la el, în casa unei femei, mănîncă bine, se încălzeşte, şi mai târziu, întâlnind o fată în drum, îşi satisface şi ultima poftă ce o mai avea ca vagabond mulţumit, apoi nepăsarea cu care se lăsă închis, fericit că va avea ce mânca, formează împreună cu L'aufoerge, pe care am mai citit-o undeva, o icoană a lamei dimprejurul nostru pe care n-am ştiut s-o vedem, o icoană a vagabondului pe oare numai Gorki a .mai ştiut s-o descrie, a groazei pe care numai Poe a mai putut-o reda...
Şi mă cucereşte tot mai mullt opera lui Maupassant !...
maupassant : contes du jour et de la nuit. 300 pag.
Maupassant e autorul meu favorit în franţuzeşte... Cu el am început să deprind limba franceză, şi ,mi-a rămas o uşurinţă mare în a-1 înţelege, în a-1 citi cît se poate de curent...
Şi apoi e un autor aşa de deosebit de ceilalţi... O oglindă ce reflectează simplu, fără înflorituri... niciodată n-ai putea spune de o bucată care n-are subt ea numele, „asta e a lui Maupassant...".
Şi l-am citit, tot ce am putut, M-lle Fifi, Boule-de-Suif, Yvefcte, Bet-Ami, Une vie, Le Horlâ, plus o mulţime de taraduceri, „alese" în româneşte.
Volumul acesta, o ediţie mai veche, cuprinde o serie de nuvele pe care le cunoşteam în mare pante mai dinainte, din alte volume ori din traduceri... Totuşi le citeşti, şi le reciteşti cu plăcere ; căci cuprind o noutate oarecum, o originalitate deosebită... S-a spus că Maupassant e cam decoltat adesea... Ei şi ! astăzi fetele se trezesc cu Madame Sans-Gene, şi adorm cu Zola... Ori Maupassant n-a făcut decît a zugrăvit ceea ce a văzut că se petrece în jurul său, nimic mai mult ; şi poate din această cauză a ajuns la faptul că nu mai găsea subiecte... lucru pe care totuşi nu-'l cred decât ca datorită faptului că mintea începea |, să se tulbure, să slăbească, pe lîngă că modul său de a vedea rece,
întru nimic sentimental, ajunge la monotonie, arătînd ca şi o oglindă : chipurile care se perindă, asemănîndu-se, imirându-se, devenind mono-
; tone...
i! Le crime du pere Boniface, Rose, L'ivrogne, Le gueux, Le petit,
t Histoire vraie, Souvenir, La confessian sânt novele care zugrăvesc mo-
t: ralitatea şi mentalitatea oamenilor, indiferent de clasă, de origină. ..
I S-ar spune desigur că e ceva „chie", ceva cu haz, cu spirit, şi mullţi
: desigur trec peste ele ca peste o povestire simplă, dar ele nu sînt
f simple fapte, ci psihologii întregi ale oamenilor ce-1 îneonjurau pe ei,
ale oamenilor ce ne înconjoară pe noi acum, întotdeauna şi în tot locui...
J Ori presupunerea ridicutlă a lui  pere Boniface, factorul bătrîn,
1 care influenţat de o citire a descripţiei unei crime, bănuieşte aceleaşi
61
1
împrejurări cînd găseşte şi aude sunetele deosebite din casa imurile deschise, nu ne dezvăluieşte în aceste cîteva pagini nsil iSea" întreagă a oamenilor acelora din locuinţi si localităţi aVimi» -1 8la ţuri de ţară...? '   *cunse ^ coi-
Şi Rose, şi L'ivrogne, Le petit, toate ne zugrăvesc ceea ce nu • ^t. noi „lucruri interesante" din viaţa intimă a celor ce ne înconio"1-511
De asemenea în L'aveau, Le bonheur, Le vieux, Un lâche n'^ La main, Toumbouutou, găsim, observaţii, împrejurări care ne trp000' viaţa noastră, a celor ce ne înconjoară, în care găsim parcă poveste^0 unor lucruri pe care şi noi ie-am fi putut vedea, le-am fi putut b"^ ' că s-ar fi putut petrece, or mai bine încă lucrul acesta s-ar pute»11 spune mai încă, de altfel; şi despre cele din tar... (sic) O confesln » ca aceea a aurarii care mărturiseşte iubirea şi cruzimea de a-1 r amiorît pe „el", acel oare avea să fie logodnicul celeilalte surori O is torie adevărată, Un. Coco, Un tată, Un Jâche, Un ivrogne, Un souvenir* toate ni s-ar fi putut întîmplă şi nouă, şi sub ochii fiecăruia... '
Şi tocmai acesta e meritul mare al acestui autor, ne-a zugrăvit văaţa din jurul nostru, dezvăluindu-ne lucrurile ce se petrec pretutindeni, dar pe care noi n-am putut să Ic vedem aşa cum sînt, cel mult le-am bănuit ; si care, datorită acestui lucru, fac tot ce a scris ace=t om să ni se pară nou, şi totuşi obişnuit, cunoscut!
aespre sandu aldea şi „sămănătorul''
14.XU.1908 *)
Sămănătorul împlineşte acum şapte ani... cînd răsfoieşti colecţia întreagă găseşti că în cursul acestor şapte ani a avut foarte mult de luptat, şi mai ales că a trecut repede dintr-o anină în alta, dintr-o fază în alta pînă acum, cînd uneori trei sferturi dintr-un număr e plin de articolele D-lui Aurel Popovici, şi. aceste articole pline, la rînldul lor 3 sferturi, de un gen nou de polemică rezemată pe citaţii...
E perioada în care se află acum, poate cea mai tristă a Săviănă-torului... Răsfoieşti rînd pe rînd, an cu an colecţia ; primul an aşa de îngrijit, de ales, presărat de numele lui Vlohuţă, al lui Coşbuc, al lui Gorun... al doilea, cu articolele ultra-modernizanite ale lui Densusaou, apoi anii cu articole, cu polemici, cu luptă dezordonată, cu naţionalismul lui Iorga. O epidemie de poeţi, de prozatori, de povestitori naţio^ nalişti, ridicaţi în isilavă, coborâţi, şi .pretutindeni era spiritul personal, politic al directorului... A fost o ifaiză cu meritul de a fi îndemnat multe talente, de a fi introdus o sistemă, o regulă în cadrul revistei... Şi acum, ajunsă pe mina celor „cinci" iscrişi numai pe copertă, din care găseşti pe rînd, invers de cum ai dori, numele lor scris şi în corpul revistei, în josul unui articol... Ion Scurtu şi Aurel Popovici... Cei pe care-i dorim mai puţin, cei pe care-i întâlnim mai des... Iosif, Angliei, Sadoveanu s-au permutat cu sediul la Viaţa românească, şi rar, odată la două, trei luni găsim şi numele lor presărat ici, colo, sînt doar cei pe care-i dorim mai mult, care-s mai „scumpi"
Şi Sawdu-Aldea. Acesta e poate singurul rămas credincios^vremurilor vechi, de „glorie* a Sămănătorului. . . E cel pe care-1 întîlnim mai rar, pe care-1 dorim mai mult, mai mult fiindcă îl găsim întotdeauna mai superior celui trecut... 11 dorim "doar şi pe Sadoveanu, dar de multe ori îl dorim pc Sadoveanu din „Povestiri", nu pe cel din Duduia Margareta ori din Ha ia Sanis...
*) Autorul area IC ani împliniţi.
62
Despre Aldea voi încerca să spun aici cîteva cuvinte, să le spun tai ga rărnînînd, irosite printre aceste încercări ale mele, să pot controla mai tîrziu pornirile mele de adolescent cu acelea ce vor veni. ale „omului" !...
In primul an al Sămănăborului întâlneam acele schiţări repezi, legante, ale „notelor de drum" iscălite Miron Aldea... Ale notelor de druni ce purtau un parfum deosebit, ce oglindeau un suflet ales, de-rcrins să cuprindă deodată colţul cel mai luminos, să-1 aştearnă în doua vorbe, aşa cum un artist-căiător ar însemna din fugă, din două linii, «chita' unui colţ ascuns de ţară, o schiţă măiastră în care să rimţt razele soarelui, farmecul razelor jucînd pc lacuri, pe colţuri de maix?, unde somnoroase, farmecul unei şerpuiii de cărare, de şosea după „mărul unui munte...
Erau notele acelea de drum aşa de ailese, de deosebite, încît •ourta fiecare rînd o oglindă ce-ţi venea de odată în minte, oglindirea unui colţ pe care îl ghiceşti, care te farmecă...
Un critic le-a numit atunci 'mi se pare „ultra-moderne". Şi, nu ştiu, aş vrea să avem cît mai multe bucăţi ultma moderne în acesi sens...
Acum mai găsim ici-colo risipite, neegale, note de acestea de dram numai rar, iscălite de un visător veşnic pribegind, Gh. Mugur, mi se pare... îl urmărim pe călător pretutindeni, în „Ardealul înflăcărat şi însângerat", în Tiroluil, „ţinut fermecător, văzut clin goana .trenului, eu şerpuirile unei potecuţi printre brazi, cu un ochi de poiană luminoasă înseninând din fugă, cu stânci ameninţătoare, cu umbra dulce a pădurilor, cu un lac limpede şi senin ca un suflat nevinovat, unde toate acestea parcă te-ar chema, ar voi să te reţie !..." în Parisul zgomotos, luxos, frivol, furtunatic, care „doarme liniştit în dimineaţa asta friguroasă"...
Pretutindeni îl urmărim, şi vedem fiecare colţ al firii, fiindcă în fiecare colţ călătorul poet a fost lovit de tabloul maro, vaz.it deodată, nu î.ntr-um colţ într-o amănunţime chinuitoare...
Şi ne farmecă fiecare colţ al firii, al naturii, al ţării unde călătoreşte fiindcă găsim pretutindeni cîte „Un nor mai alb ca spuma laptelui, trudit de pribegie prin văzduh, care se topaşie io albăstrui înălţimilor pe cînd marea visează liniştită, sprijinind la orizont bolţile cereşti" ; cîte „O şoseluţă oare încinge ca o panglică albă poalele .dealurilor, coteşte pe la ieşiturile imaturilor, se pierde prin sate, răsare mai departe, îngustă, .ca o urmă subţire de pulbere de vară"... !
Şi simţim cum simte şi el cotlindînd pretutindeni, în Tirol, în Berlin, pe malul mării Nordului, spre Paris, în Rouen, la Castelul celor doi amanţi...
, Şi citeşti volumaşul în care sînt adunate călătoriile acestea, ii citeşti cu sete, şi a doua oară ; şi te cuprinde întotdeauna acelaş farmec, fiindcă e acolo un suflet ales, o putere de zugrăvire deosebită, cu imagini noi, ieşită din mersul obişnuit al epitetelor, al imaginilor obişnuite...
Şi cele cîteva schiţe de la urmă, cele două ori trei povestiri, sînt stăpînite de aceeaşi uşurinţă, de acelaş farmec deosebit, nou, „modern" cum crede criticul că s-ar numi ceea ce e în adevăr perfect, ceea ce închide într-un cadru mic, restrâns, imogirr, icoane mari, irosite de alţii în volume...
E singurul volum de acest gen în literatura noastră !...
A căzut Sămănătorul în mîina d-iui Ionga ; au izvorât articolele mari, pline de semne de exclamaţie, de interogaţie, articolele naţionaliste, îndrumările D-salc către o artă care să fie mai mult decît na-
63
ţională, românească, să fie Naţionalistă !... Şi găsim atunci ne =ia Aldea scriind nuvelele si schiţele adunate în volumul   Lt vL ndu-gului". "        ma Plu-
Se întorsese din străinătate, cu cultura deosebită şi în sDec-cultura aceea care avea să-1 apropie de pămîntul, de ţara  di °-U torii, de oamenii şi de patimile care se zbat acolo jos, în^tara ^nw" mică şi zbuciumată... '      ' °easta
Conferenţiarul C. Sandu, de la ferma baza, scrie atunci volu Românesc, volumul puternic : „In -urma plugului"... umul
Şi dacă nu se simte în volumul acesta un progres fată de dintâi, se simte o îndrumare nouă... " ' Ce*
E pretutindeni presărat cupletul patriotic, e pretutindeni inii] enţa aceea a articolelor iscălite de N. Iorga în fruntea revistei
Şi totuşi volumul e puternic, e sănătos, e „bun", fiindcă în mod ! cum e văzută lumea de autor, cupletul acesta patriotic — „patriotic bucolic" oum îi spune Eugen Lovînescu undeva — este necesar întof deauna bine venit...
în Sima Baltag, în Din dragoste, în Niţă Mândrea, î,n Gornistul găsim pretutindeni oameni simţiţi, oamenii „tari, puternici, aspri" ai D-lui Sandu Aldea...
E o îndrumare' care simte, o depărtare neaşteptată de primul volum, o îndrumare nouă şi care totuşi e firească, pentru autor, e firească precum au fost la început fireşti însemnările de drum âşa de „elegante", de „ultra moderne". In cel dintîi volum simţim omul care e cuprins întotdeauna de faptele generale, de tainele firii, de farmecul firii mai bine, în cel din urmă simţim pe omul aşezat printre oamenii „tari, puternici, aspri", printre Români pe care îi iubeşte, pe care n iubeşte şi îi zugrăveşte aşa cum sînt, fără a strecura un pic de ură pentru unul, de iubire mai mare pentru altul. Cît timp sînt români. Fiind străini îi urăşte, îi nedreptăţeşte uneori în roluri greşit ingrate, aşa cum face în Două Neamuri, acuzînd undeva pe băiatul lui Liva-ridis, pe Mişu, cînd ar fi vroit să se apropie de Mărioara ţăranca, acu-zîmdu-1 şi scoţându-i în evidenţă vina, pe care totuşi nu i-o găseşte tatălui natural al Marioarei, care nu numai încercase să se apropie de-o fată or femeie-ţărancă, dar chiar avusese o dragoste nedreaptă, în care a nedreptăţit pe însăşi Mărioara, copilul lui rămas acolo jos..» Şi Sandu Aldea nuni acuză pe dînsui de lucrul acesta, ci-i dă şi dreptate !... Şi în Fără Noroc găsim, ca în cele două (novele) mai caracteristice, „Sima Baltag" şi „Niţă Mândrea", găsim toată puterea artistică de care e capabil acest iubitor sincer al neamului Românesc... E maniera aceasta în oare scrie mai tîrziu „Două Neamuri" şi „Pe drumul Bărăganului"...
în adevăr, „Două neamuri" este un roman stâpînit de aceiaş cuplet patriotic, de aceeaşi iubire de neam, de aceeaşi putere de zugrăvire a firii, a oamenilor !... Dacă ar fi purtat un titlu mai puţin sentenţios, mai puţin naţionalist, dacă ar fi mad închegată acţiunea, ar ti fost poate unul din cele mai bune romane ale noastre... (mi se pare că bun n-avem, nici unul deocamdată...)
Faptul că ar vrea să caracterizeze fals două neamuri deosebite, Român şi Grec ; şi faptul că, fiind stăpânit de dragostea largă pentru Român, fie el buin ori rău, de „cupletul patriotic", precum şi faptul că e prea puţină legătură între capitolele aproape izolate, fac ca romanul în total să fie slab, să cadă... Citit izolat fiecare capitol, fără a bănui nesiguranţa închegării ce se face între ele, îţi dau impresia urnii roman bun, unui roman neaşteptat de la autor... Dar cînd capitolele irosite în Sămănătorul şi Luceafărul — singurele reviste la care_ e credincios Dl. Sandu —- au fost adunate în volum, cînd trebuie să-1 priveşti în total, romanul e slab, e slab tocmai fiindcă poartă subtitlul
64
(jo „roman". E totuşi progresul oare se simte, progresul care se deosebeşte mai tine în cel din urmă volum, „Pe drumul Bărăganului"...
Prima nuvelă, publicată iarăşi, în fragmente, în „Sămănătorul" şi Luceafărul", se anunţa, începea ca un roman bun, ca un roman in care scuturat oarecum de „cupletul cu pricina", avea să repare impresia lăsată de cele „Două Neamuri"... A-nceput ca un roman bun, şi redus la nuvelă totuşi ar fi fost cea mai bună a autorului, dacă nu banaliza prea mult sfârşitul, un sfîrşit de roman, de roman prost încă...
Impresie rea face şi „Fraţi de Cruce", în care mulţi au găsit o satiră grosolană a societăţii noastre aristocratice... E rea impresia nu numai (din pricina) aceleaşi tendinţe de a pune faţă în faţă „două neamuri", de a se arunca în lumea pe care nu că „nu o cunoaşte, că nu o înţelege ori că nu o poate descrie', cum au spus-o alţii, ci fiindcă s-a aruncat în lumea pe care o ura, pe care o vedea prin prizma patriotismului nedrept, prin prizma „cupletului patriotic..."
Acestea sînt defectele lui Sandu Aldea...
Privit însă în afară de aceste tendinţe, Sandu Aldea apare ca cel mai puternic, mai viguros scriitor al nostru...
Căci, fără a fi stăpînit de romantismul lui Sadoveanu, fără a asculta de îndemnurile ce au venit din afară, a urmat liberul curs al pornirilor sale, care, dacă nu l-au făcut, ca pe Sadoveanu, cel mai mare Povestitor al nostru, l-au făout cel imai puternic, prin însăşi iubirea sa ce-o are pentru faptele zguduitoare, pentru oameni vînjoşi, tari, — începând cu Sima Baltag, ca Niţă Mândrea, sfârşind cu Mogoş....
E în nuvelele lui Sandu Aldea, ori mai bine în volumele sale, o alergare, o căutare a unei forme hotărâte care să poată cuprinde bine, să poată încadra povestirile sale şi temperamentul său de povestitor...
E o căutare după formă, după forma definitivă, după lumea în care să-şi găsească eroii săi, după lumea care să-i convie temperamentului său artistic...
Căci e artist Sandu Aldea, e artist, şi lucrul acesta o probează îndeajuns acele minunate descrieri presărate oriunde, acele minunate descrieri la care nu s-a ridicat nimeni, care întrec uneori prin fineţea lor, alteori prin vigoarea lor, pe orice scriitor al nostru, pe cel mai bun povestitor oare şi-a făcut din natură cadrul tuturor povestirilor sale, pe Sadoveanu !...
Şi dacă n-a mai scris de mult un rînd de literatură, preocupat de ştiinţa ce ni-1 răpeşte, luminat de această dorinţă pe care undeva o crede necesară să completeze pe artist, însufleţit de iubirea atîtor cititori ce-1 aşteaptă de mult, cerem opera aceea complectă, puternică, opera care să-1 treacă în rîndul puţinilor scriitori mari ce avem !...
mihail sadoveanu: „duduia margareta"
biblioteca „minerva" nr. 1/128 pag. 30 bani.
Cu povestirea — romanul acesta (?!) se începe publicarea unei biblioteci ce va să fie foarte bună, de mult aşteptată, unei biblioteci alese populare. In adevăr, era un gol acesta, pe care-1 umpluse cîndva biblioteca pentru toţi, dar care a rămas iarăşi aşa cînd a început această întreprindere să devie pur negustorească, cînd se publicau numai „opere", ori traduceri proaste, dar ieftine... Cu toate acestea, şi
G5
ea dă din cînd în cînd câte ceva de seamă La lumină ; din când în cînd numai, cînd întreprinderea luată de „Minerva" pare a promite murt c garanţie avînd încă munca şi întreprinderile serioase ce le-a luat oină' acum.
★
„Duduia Margareta" am mai citito în „Viaţa româneasca" trei numere în şir mi se pare... '
O recitesc, acum şi, desigur, ca şi la început, îmi lasă aceeaşi impresie ; neînehegată, scrisă din fugă... E un defect poate al scriitorului acestuia, un defect care, dacă nu s-ia simţit, începe de acum înaint^ să se simtă...
Totuşi în închegarea slabă recunoşti pe Sadoveanu, oamenii împrejurările, recunoşti firile acelea potolite, care, chiar cînd vor să fie tari, energice, sînt prea domoale...
Margareta, desigur, avea o furtună în sufletul ei, o furtună care a dus-o pînă la moartea năpraenică ce şi-a făcuto singură, dar furtuna aceia era într-un suflet care nu se potrivea zbuciumulm ; şi recunoşti pretutindeni lupta aceasta între cele două firi ce se zbăteau în ea...
Domnişoara Anialia ni se zugrăveşte ca un chip nou în literatură cunoscut totuşi de noi pretutindeni ; guvernantele, ori mai bine D-soa-rele străine, ţinute in familii bogate... Zbuciumul ei să se deprindă cu lumea aceasta străină de ea, burgheză, zbuciumul pe care îl produce: iubirea pentru acelaşi Artur Crivăţ, pe care-1 iubeşte şi Margareta, in fine toată fiinţa ei o recunoşti pretutindeni printre rânduri, găseşti pretutindeni clipe trăite de aceste prtbege...
Şi Costică, Petrişor, liceanul cu ochelari, cu voce îngroşată, cu părul vîlvoi, un tip des printre „naţionaliştii, socialiştii, artiştii" presăraţi prin licee, coana Irena şi domnul Tudorache Amărăscu, un tip de boier cu convingeri, de boier artist uneori, poate Lucia Rlzu, Ecate-rina Băluşescu, Artur Crivăţ, Ilie vizitiul, pe toţi îi recunoşti, i-ai văzut presăraţi ici-colo, în noianul de oameni ce-ţi trec pe subt ochi...
Şi cînd sfârşeşti această carte, rămâi cu ochii pierduţi... Sînt icoane trăite pe care le-ai simţit îndelungul paginilor...
★
Şi rămîi .La urmă cu convingerea că Sadoveanu se perfecţionează, mereu într-un sens, dar stilul şi-1 pierde, şi-1 strică !... Ca „Povestirile" nu ne-a mai dat nici un volum.
Şi sfat 4 ani de atunci, şi a scris peste 12 volume...
despre soartă
marţi, 29 ianuarie 190$
S-ar părea că, în adevăr, există o .soartă, o putere care te poartă pe anumite căi la care nici nu te gîndeşti, pe care nici nu le bănuiai, poate...
Şi aşa de bine se potriveşte acel „aşa e scris omului", pe care românul îl pune întotdeauna faţă de lucrurile al căror rost nu-1 poate deslega de-odată!...
Mă gîndesc acum la soarta mea... şi poate e ridicolă fraza de mai sus, dar aşa de mult îmi place mie a mă gândi asupra mea, şi a legilor firii care sînt aşa de Încurcate şi de grele... Ce am fost, ce sînt şi ce voi fi ?... j
De-aş şti măcar ce sînt, de m-aş putea judeca aşa cum sînt eu, şi oum trebuie, or ar trebui să fiu !...
66
Să ne gândim limpede, prin prisma minţii noastre, fără înrâurirea altor minţi, fără a ne trezi cu fraze sunătoare, din Cărţi ; aceasta nu învaţă şcoala, şi de aceasta avem nevoie mai ales.
Să ne judecăm pe .noi înşine aşa cum trebuie, să ne cîntărim puterea noastră şi numai astfel să ne ridicăm iluzii mari şi planuri uriaşe ; aceasta ar trebui să ne înveţe şcoala...
Şi e aşa de greu să te desbraci de patimă, de orice înrâurire, de orice fraza, de orice teorie ce-ţi izvorăşte în minte după şirul cărţilor...
Şi mai ales aşa să simţi ce poţi, să-ţi impui hotărâre, energie, putere de muncă şi să începi a merge departe, a lucra cu ţelul într-un ideal posibil şi sigur...
Mai presus de toate, e aşa de greu să simţi încă de pe acum calea pe care trebuie să te îndrumezi...
De acum trebuie să las baltă orice gând ide visare, de lene...
De la o vreme, se convinge omul, că trebuie să munceşti, oricît de puţin, dar să munceşti, pentru a-ţi procura un teren, pe care mai târziu s-ar putea ridica şi planurile lui, ce se rostogolesc vagi în minte...
E nevoie în lume, mai presus de toate, de un mijloc de existenţă, de o bază care să-ţi asigure un imijloc uşor de trai, potrivit cu aplicaţiile tale, şi mai tîrzdu, cînd simţi ce poţi şi ştii ce vrei, să poţi lucra în' vederea idealului către care tinzi încă din visurile tale cele mai nevinovate de copiii...
Şi m-am convins acum că trebuie să 'mişc cît de puţin, să pot fi, cum s-ar zice aci, în şcoală, un elev mediocru, oare însă îşi înţelege . ţelul aspiraţiilor şi caută să se ouiltive pentru el cît mai mult, şi pentru notă, cât mai suficient...
A fost o greşeală a mea, că nu m-am îndemnat mai de mult la aceesta ; un ceas pe zi de muncă încordată pentru notă, şi vremea cealaltă pierdută nu în zadar, ci în cultivarea spiritului,- o cultivare temeinică, sănătoasă...
Şi numai de n-ar fi hotărâri care să rămână pe hârtie !... Şi aş mai avea atâtea de spus.
★
Şi, desigur, omul gîndeşte mult, foarte rniulf şi nu există o fiinţă omenească cât de perversă şi înapoiată care să nu aibe anumite idei originale asupra lumii şi existenţei sale.
Orice om, fie el cult, fie brută, fie înzestrat cu calităţi ori o creaţie stupidă a naturii găseşte în viaţă ceva plăcut, şi-şi formează în minte o părere, ca să zic aşa, asupra rostului intregii lumi. Găseşte clipe fericite, crâmpeie din existenţa lui, ceva, in fine, care să-1 facă a nu se desgusta de lume şi, mai ales, de viaţa sa proprie...
Eu, cel puţin, găsesc viaţa şi rostul unei existenţe prea uriaşe ca să încerc a îmbrăca într-o formulă rostul lumii acesteia...
Şi nu voi încerca-o niciodată, fără dacă rutina brutală a lumii nu mă va face vreodată să-mi fac mie însumi o formulă prea pesimistă a existenţei mele, pe care s-o leg întrueîtva de a întregii lumi...
Găsesc în viaţă o fericire prea mare, pentru a o putea îmbrăca în haina vorbei...
Căci dacă în trecutul tău n-ai întâmpinat decît clipe grele şi de nelinişte, totuşi acum chiar de eşti fericit, arunci o privire înecată în părere de rău asupra trecutului, o privire care regretă acel trecut, fie el oricît de întunecat...
Şi muribundul, care ştie că e mai bine să se sfârşească cu el, totuşi regretă că pierde fericirea aceasta de a trăi, fericirea aceasta pe care n-o înţelegi şi de la care curg totuşi toate celelalte fericiri...
67
Şi aşa de mult mă simt nevoit să retrăiesc încă o dată trp acesta limpede, şi totuşi înegurat de mulţi nouri, care au n^Wărî cerul copilăriei mele... năvălit pe
Zic limpede, poate fiindcă aşa vedem întotdeauna copilăria stră, mai limpede şi mai fericită ca orice clipă alta a vieţii noast03" afară poate de aceea care se îneacă în vraja iubirii... e'
Şi mă podidesc gîndurile acestea, amintirile îmi năvălesc în m" ' te; şi simt nevoia să le strig, să le trăiesc altădată, atunci cîndJ1" reciti foile acestea în clipe de linişte... 01
Eu scriu, scriu pentru mine însumi...
Alţii pierd timpul acesta fumînd, conversînd lucruri proaste sau banale, plimbîndu-se pe străzi, şi cine ştie de nu-l pierd mai bine decît mine...
De mă întrebi de ce scriu, mai ales aceste foi, căci am părăsit ideea cel puţin pentru cîtva timp de a scrie schiţele şi nuvelele ce-mi vin în minte, desigur n-aş şti ce să răspund.
Le scriu mai întîi pentru mine, şi numai pentru mine, căci la vîrsta aceasta nu se cuvine a dezvălui nimănui gîndurile şi simţirile • părerea mea e să nu dezvălui nimic pînă la vre-o douăzeci de ani' cînd încep a ţi se trece toate... '
Şi le scriu pentru că mi s-a înrădăcinat în minte că ar fi foarte bine pentru mine a mă deprinde să scriu ce gîndesc şi să deprind rutina scrisului ; fiindcă am credinţa că aş putea mai tîrziu să scriu ceva de seamă, să lărgesc tot mai tare şi mai mult cercul cunoştinţelor mele intelectuale şi al simţirilor mele, mai ales ; pe care mai apoi să le torn în fraze care să cuprindă definit orice cugetare, precum o alveolă cuprinde un dinte exact, fără a lăsa un spaţiu cît de mic.
Şi poate greşesc, ceea ce voi să spun e că în avîntul meu am încrederea (cu toate că nu sînt încrezător, mai ales în mine însumi niciodată) că am oarecare talent pur şi simplu literar şi oarecare aplicaţii către ştiinţele meditative...
E ceva copilăresc, dar totuşi nu e un păcat, cînd oamenii bătrîni n-au îndeajuns simţ critic să recunoască propriile lor prostii.
Mai e apoi că, de multe ori, o idee, o observaţie, o cugetare mi se înfige în minte aşa de tare, că numai aşternînd-o pe hîrtie mă simt uşurat...
Durerile se uşurează cu lacrimi, acelaşi lucru se poate aplica şi la mine cu toate că n-are nici o înrudire ; scriind ceea ce cuget şi ce mă apasă în creier, mi-1 uşurez oarecum şi-mi limpezesc gîndirea.
Şi francezul zice că mîncînd vine pofta de mîneare, asemenea şi mie scriind, aş scrie tot mai mult, şi simt că cultivîndu-mi mintea sănătos şi variat aş putea să produc ceva demn şi bun.
Şi, totuşi, poate voi exclama citind aceste rînduri !... Co-pi-lă-rii !... Co-pi-lă-rii !...
impresii şi amintiri la moartea unei mătuşi (1907)
Mi-am întrerupt firul obişnuit al însemnărilor mele zilnice... A murit O. Sofica, mătuşa mea, mama lui B. Ionică... O vad parcă şl acum cum intra groasă de-a curmezişul pe uşă, abia răsuflînd pe nas;
O femeie voinică şi grasă, care ar mai fi trăit douăzeci de ani fără să se cunoască. .
Scriu acestea pentru vremurile acelea, cînd voi mai rastoi Pag1_ nile acestea, cînd voi mai trăi clipele acestea, să-mi aduc aminte cie
68
toţi, de toate, aşa ca prin vis, de ceva deportat, plin de amintiri duioase...
A fost o femeie care a ştiut să trăiască, a fost cu avere, a trăit luxos, a lăsat deajuns. Sînt acestea lucruri de toate zilele, banale, care n-ar trebui să încapă pe foile acestea... dar de mult mi-am pus în gînd să zugrăvesc ceea ce văd, ceea ce simt acum, cu urechile ascuţite de copil încă, oa atunci cînd voi înţelege lumea să ştiu cum să mă folosesc de ceea ce am văzut pînă acum, de ceeace am simţit că se petrece în jurul meu, să-mi închei din amintiri viaţa aşa cum a fost, sinceră, reală, nesilită. O, şi mă gîndesc că romancierii se muncesc să creeze personaje, împrejurări silite, acţiuni false. Şi în jurul tău, pretutindeni, lumea, lumea aceasta uriaşă, ce viermuieşte, se luptă, se înşală, cade zdrobită, se ridică pe ruinele trecutului...
Ori ce viaţă are un roman, un roman ce nu seamănă cu altul, oricare ar fi el, orice familie are un ciclu întreg de romane, o poveste nesfârşită de svîrcolirile sale în lume, un colţ din întregul univers...
Şi pentru aceasta ce trebuie ?
Răbdare, răbdare îndelungată, să studiezi pe toţi, să asculţi, să vorbeşti puţin şi să prinzi multe...
In fiecare zi vine o notă nouă, o caracterizare mai definită a fiecăruia, o înrădăcinare mai mare a viciurilor, a pasiunilor, a patimilor ce subjugă, ce-1 doboară, ce-1 dă tot mai afund în simţul animalităţii.
O societate, totul acesta, ghiveciul acesta de tot felul de caractere, de vioiuri, de mânuiri socotite mai de mult...
Mă uit numai o clipă la ceea ce mă face să gîndasc de o săptămână...
Totul e în jurul moartei... Şi am gîndit aşa de mult, aş umple volume întregi, şi nu de fleacuri, de observaţii noi, de noţiuni definite, de variaţii mari asupra unuia şi aceluiaşi lucru.
Cum a fost ?
Românul ştie s-o definească repede, cu uşurinţa limbii şi a observaţiei.
„Grasă şi voinică cît un mal, bogată slava domnului, şi trăită ca în sînul lui Avraam".
In adevăr, pe scurt aşa a fost trecutul ei, tinereţele nu le cunosc încă, dar voi să le cercetez, şi păcat că timpul si libertatea nu-mi îngăduie...
De cînd o ştiu e aceeaşi, bună şi nervoasă, hrănindu-ne pe noi cu gologani (cu) care ne cumpărăm cutii de rahat, „Zumbulachi" si mai tîrziu „Principese" sau „funcţionare", cînd era mai criză... Hrănind un cîrd de cucoane Tiţe, şi mai slabe şi mai grase, şi mai bogate şi mai calice. Două Cc. Tiţe mai ales, au rămas acum fără nici un sprijin mai sigur, Cc. Tiţa Gavrilescu, Chisea sau Dobă şi C Tiţa Rachş, Ţar sau Scripcă... (Fizicul se defineşte de altfel de ajuns d« bine, ca doar ştiut-am noi să ne socotim pînă cînd am fixat regula bme).
Parcă o văd vara, la moşie la E. Ionică, la Săveşti. Abia mai putea de căldură, şi umbla prin odăiţele umbroase, se mai aşeza jos mai aţipea la amiază.
Spre seară, cînd toţi plecau la Neamţ, la grădină sau la bal, ori ziua pe la mînăstiri, dacă mergea se-mbrăca cu rochiile grele de mătasă, cu lanţul gros de aur, cu degetele grase curmate de inele, cu evantaiul enorm şi cu săcuşorul de catifea.
Noi, băieţii ne grăbeam care mai de care să-i facem cîte un serviciu, unul aducea pieptenele, altul ştergea ghetele, celălalt ţinea oglinda... şi Ia urmă de tot se cuvenea fiecăruia    cîte o „băncuţă".
„Mămuca să trăiască" !
69
Şi de rămînea acasă, eu şi Petruiţă Carp, nepotu-su, rămîneam • noi, făceam iama prin dulapuri, pe la griul fiert în lapte ne la n"' puşoii copţi ori fierţi, pe la beciu, la harbuzi... ' pa~
Şi, după ce ne săturam, luam mutre smerite şi ne duceam la „mâmuca". a
— „Mamucă, ne dai voie să luăm un păpuşoi ? •— Mămueă, ne dai voie să luăm colivă ?
— Mămucă, ne dai voie să luăm două felii de harbuz ?
— Luaţi-vă, Mămucă, luaţi-vă. Şi hai duceţi-vă dracului, pezevenghilor.
Şi doar noi mînoasem de toate de mult şi plecam, luam caii de la herghelie, şi haidem.
Ba rămânea în bucătărie, de-abia mişcîndu-se, curăţînd puii pentru masa de seară...
Şi, cînd ne întorceam, tot „Mămucă" avea grijă să ne dea un măr-două, şi o băncuţă, cu care ne aprovizionam cu „funcţionare" de la crîşma de aproape.
Şi s-a dus. Aşa deodată, fără nici o suferinţă, aproape sooborîtă moartă din trăsură... Ce e acum ?
Nici eu nu pricep, nici nimeni.
Mîine e o săptămînă de cînd s-a dus, şi au dus-o, au împărţit averea, ce au dres, ce au făcut, s-au sfădit de la inele, de la ceas, de la icoane, de la un sul de pînză, de la un gavanos...
Şi gata. Acum scociorăsc prin toate colţurile, o muncă, de o viaţă se iroseşte într-o clipă...
Şi-i lume doar aceasta, sînt oameni, nu sînt bestii...
Acum poate unul îşi face socotelile de profitul pe care-1 va aduce banii la moşie, celălalt (ă) cum ar cheltui mai repede în patima căreia s-a dedat...
O ! sînt atâtea lucruri pe care le înţeleg, pe oare le simt aici, în familia noastră, în familia aceasta enormă, răsleţită în toată Moldova mai ales, cuprinzînd toate clasele, de la crîşmar şi muncitor pînă la popă, de la popă pînă la general, de la muritor de foame pînă la senator...
Şi-i aici toată societatea noastră, toate speciile de oameni, ridicaţi prin munca lor de zeci de ani sau printr-o întorsătură mai meşteşugită a lucrurilor, căzuţi fiind doborâţi de vicii, sau prin împrejurări nenorocite...
Cîte văd, cîte simt!
E aici o lume întreagă, care se critică ea însăşi, găsind întotdeauna defectele celorlalţi, neobservîndu-le pe ale sale, privindu-se cu ochi buni sau cu priviri de canibali, o lume întreagă pe care numai pana lui Zola ar putea-o zugrăvi pe de-oparte şi a lui Daudet, pe de alta...
România !... dar aşa sîntem noi, oglinda francezilor în tot ce e rău, şi mai ales îm vicii şi defecte...
O, viciile ! Acestea ne rod. ne slăbeşte .temelia... Şi Belgia Orientului e zugrăvită in fiecare familie, o găseşti aşa cum e în miniatura fiecărei familii şi mai ales în această vastă şi variată conglomeraţfe de tot felul de oameni, de tot felul de extremităţi.
Eu lucrurile acestea le văd şi caut să le observ, pentru ca atunci cînd voi putea căpăta o mai largă privire, o mai uşoară pătrundere, să înţeleg bine toate aceste lucruri pentru a le putea zugrăvi aşa cum sînt visurile mele, de copil încă.
70
şerban cioculescu
schija de portret
Am citit de pe băncile Universităţii, în revista Gîndirea, scoasă de Cezar Petrescu la Oluj, întîile lui încercări, adunate în volumul Scrisorile unui răzeş, la „Cultura Naţională". Ele au revelat publicului un scriitor de    mare talent, un „chef de file" al literaturii postbelice. Tot atunci am aflat că autorul lor făcea intensă gazetărie în capitala Transilvaniei, deşi sănătatea îi era grav    ameninţată de sechelele războiului. Nuvelele din cartea următoare, Drumul cu plopi, i-au consolidat reputaţia. La seminariile lui, profesorul Mihail Dragomireseu ni-1 recomanda ca pe prozatorul de nădejde al generaţiei sale. Primul său roman, întunecare, a contribuit hotărâtor la creşterea faimei lui Cezar Petrescu.  Era  reprezentantul prin excelenţă al aşa zisei „generaţii de sacrificiu", cum îşi spuneau demobilizaţii războiului de întregire. Nimeni oa autorul Scrisorilor unui răzeş n-a vorbit ou atîta pathos despre  „jurămintele din tranşee", de a reforma societatea, de a o pune pe temelii sănătoase şi de crunta dezamăgire a celor ce asistau neputincioşi la dezmăţul afacerist, la dansul milioanelor şi la sfidările îmbogăţiţilor de război. Tema din întunecare o găsim net indicată în mai multe bucăţi din Scrisorile unui răzeş. Au fost aşadar o unitate tematică, un fir conducător, aceeaşi concepţie de-a lungul unei cariere oare s-a întins în intervalul a patruzeci de ani de neobosită activitate, în spirit poporanist, Cezar Petrescu credea în superioritatea etică a satului, vatră a naţionalităţii, ameninţată  de vânzoleala vieţii citadine. Marea   bătălie   dintre tra-
diţie şi inovaţie se dă în toate romanele lui, prin definiţie teziste, dar cu mai multă strălucire în Comoara regelui Dromichet şi Aurul negru. Ca şi în spiritul lui I. Agârbioeanu, din Arhanghelii, aurul, negru sau de orice altă culoare, în concepţia lui Cezar Petrescu este blestemul societăţilor moderne în care banul porunceşte, taie şi spânzură.
„Bunu-i şi banu", spune ţăranul oare-şi mărită fata, fiului său parvenit însă dezumanizat, rupt de ai săi, om prea mare ca să poată asista la nunta soră-si, muiţumin-du-se cu contribuţia bănească a unei turtii de o mie. Tatăl adăugă însă :
„Da' vezi tu, sufletu' nu se cumpără cu bani, şi tu n-ai să-1 cumperi, măi băiete, nici cu toate miile din lume".
Frumos vorbeşte bătrânul, care-şi dă seama că fiu-său, pentru că s-a procopsit, ţine nasul sus şi se ruşinează să se arate în satul „unde umbla desculţ". Moş Toma încheie dur, printr-o sentinţă implacabilă :
„...nici hiara nu uită cine 1-a adăpat. Da' orou-j mai hain, se vede, oa hiara". (Povestea lui Moş Toma, în Scrisorile unui răzeş).
Avea dreptate bătrânul. Observaţia sa morală bate însă mai departe decît doctrina antagonismului din dubletul sat-oraş, ca să definească firea omenească în ge nere. omul de totdeauna şi de oriunde, când împrejurările vieţii şi propria lui structură omenească îl fac neom.
Să dau un singur exemplu de adevărul  mai   general  al reflecţiei
71
lui moş Toma. Un erou al autorului, de astă dată om de treabă, chipurile, revăzîndu-şi după multă vreme fosta lui îndrăgită acum urîţită de vârstă şi necazuri, se întreabă mirat: „Prieteni, cum de nu ştiu să moară femeile pe care le-am iubit întîi ?" Este, întra-de-văr, o vorbă reuşită, un „mot d'au-teur", de mare succes într-o comedie de salon sau bulevardieră. Nu şi-a dat însă seama autorul ei, care pune prea cruda expresie a dezamăgirii lui în gura unui personaj fictiv, că acesta-i în fond o brută în haine negre, unsă cu puţină literatură ? Or, în bucata din Scrisorile unui răzeş, cu titlul Moara lui lliuţ, povestitorul reîntâlnirii e omul lui Dumnezeu, „cuprins de milă", care-şi lansează reflecţia la sfârşit, din baierele unei inimi de aur (nu de aur negru, ferească sfîntul !). Şi atunci, da-că-i aşa, unde mai sînt graniţele dintre râu şi bine, dintre minciună şi adevăr, dintre real şi ideal ?
L-am cunoscut mai tîrziu pe Cezar Petrescu, cînd era celebru, unul dintre condeiele de seamă ale literaturii şi  publicisticii noastre cotidiene. N-avea nimic din morga unui  cuceritor al vieţii. Dimpotrivă, îşi păstrase înfăţişarea de totdeauna, îmi închipui, a unui bun tovarăş de petrecere, fie numai la la un scurt taifas de cafenea, între două   alergături,   fiindcă   era totdeauna foarte ocupat. Era brunet, rotund la faţă, cu un început de grăsime,  care nu-i ataca frumuseţea  virilă,   adunată  într-o privire directă,  inteligentă,   şi   caldă totodată.   Vorbea   convingător, fără pedanterie,  fără intenţia învederată  de a-şi  impune  ideile. L-am văzut  şi la dînsul acasă. Avea o bibliotecă vastă, clin care locul întîi îl ocupau romanele. Era şi cel mai  informat  dintre romancierii noştri. Ar fi putut să-ţi vorbească ceasuri întregi despre confraţii lui din literatura universală : Tolstoi şi Dostoievski, Marcel Proust, Blas-co   Ibanez,   James   Joyce, Thomas şi Heinrich Mann, etc. A încercat să stabilească     analogiile dintre schiţele  şi „momentele"   lui Cara-giale  şi opera  lui Cehov, analogii
pe care le socotea „nenumărate" izbitoare : „Aceeaşi rapiditate" dialogului, aceeaşi prezentare snn cmtă şi tipică a personajelor ace" laşi  zimbet în aparenţă, indulgent şi Înveselit, pentru a te lăsa să des coperi mai apoi tîloul amar al sa' tirii". Cezar Petrescu atribuia aces" te apropieri „în primul rînd unor a nalogii de condiţii sociale şi isto rice".  Relevând asemănarea ' dint>-e schiţele celor doi mari prozatori în deosebi dintre Urgent şi Multă hîr-tie, C.F.R. şi Ah .' ea era, Două loturi şi NuniăruVcîştigător, Cezar Petrescu se  întreba : „Reminiscenţă ? Influenţă directă ?" Şi răspundea hotărît: „Nicidecum ! Aceleaşi cauze, producând aceleaşi efecte • aceleaşi moravuri administrative 'sau aceleaşi metehne morale, fructul aceloraşi strîmbe întocmiri social-politice, acelaşi material, inspirînd autorilor cu ochiul ager de satiric aceleaşi variaţiuni pe aceeaşi temă"' (Ion Luca Caragiale, în Despre scris şi scriitori).
Literatura lui Cezar Petrescu este desigur documentarul cel ma; însemnat pentru epoca dintre cele două războaie, caracterizată prin imitarea servilă a civilizaţiei apusene, prin goana nescrupuloasă după îmbogăţire, prin ghelirurile politicianiste şi prin sarabanda plăcerilor joase ale burgheziei.
Mă întorc însă la Scrisorile unui răzeş, carte care închide în crisalidă toată desfăşurarea ulterioară a autorului ei, tot zborul său cu aripile larg deschise. în Mărturiile ţinut scriitor, din 1957, autorul a ţinut să explice titlul cărţii sale:
„De prisos a declara că răzeş n-am fost nicicând şi că titlul însemna numai o convenţiune literară.' pentru a scuza în ochii cititorului toate stângăciile şi neîndemînările unui ucenic începător. Nu erau nici schiţe, nici povestiri, nici nuvele. Eirau scrisori. Scrisori adresate tuturor lectorilor de un tânăr al .acelor vremuri Întristat de stările, de nedreptăţile, de supărările patriei şi poporului său, după marele război de-atuinci care secerase atâtea vieţi, ceruse atâta tribut de sînge şi de suferinţă, se încununase cu triumful profitorilor şi cu cinismul
72
demagogiei patriotarde — şi care se "       numea cu emfază „Războiul între ■ girii".
Aş spune: şi nu a fost? Dar aş mai adăuga că autorul nu şi-a spus răzeş numai ca să-şi scuze stângăciile'unui începător în ale scrisului, c; si pentru că, în concepţia poporanistă, ţăranul liber din vechime reprezenta elita morală a poporului nostru, colectorul tuturor virtuţilor, mândria trecutului şi speranţa viitorului. La Mihail Sadoveanu, ţăranii aceştia vorbesc între ei oa nişte seniori, ca într-o aristocraţie rustică cu „domnia ta", stimîndu-se reciproc şi comandând respectul prin tactul, înţelepciunea şi curăţia sufletească. Şi Cezar Petrescu aparţinea aceleiaşi ideologii, deşi nu a aparţinut direct cercului ieşean, a cărui revistă, Viaţa românească, apărută în 1906, cînd el avea 14 ani, a fost, desigur, hotărâtoare în formaţia sa spirituală. Scriind în 1950 a - despre Mihail Sadoveanu, maestru al limbii literare, Cezar Petrescu mărturisea :
„De aproape o jumătate de veac, proza noastră e dominată de neîntrecuta operă a lui Mihail Sadoveanu, de arta sa scriitoricească (...) îndeosebi prin limba literară pe care ne-a pus-o la îndemînă, prin acea incomparabilă paletă de evocator al naturii şi al oamenilor". Numai atît ? Mi se pare că-i prea puţin. Chiar dacă Mihail Sadoveanu nu şi-a teoretizat poporanismul, nimeni ca el n-a dat sufletului ră-zeşesc expresie mai înaltă şi mai nobilă. Sînt de altfel convins că Cezar Petrescu a citit cu aceeaşi aviditate prozele ideologice ale lui C. Stere şi G. Ibrăileanu, deşi nu găsim referinţe despre aceasta în cărţile autorului nostru. Dar dacă a putut — în paginile calde închinate lui Vlahuţă — condamna „sămănătorismul idilic, de-o îngustă şi unilaterală percepere a fenomenelor economice, sociale şi istorice", însă „abia după plecarea celor doi întemeietori" (Coşbuc şi Vlahuţă!), nu cunosc nici un rînd al său articulat împotriva poporanismului şi nu m-ar mira să descopăr mai multe în favoarea acestui  curent    care a dominat în
timpul adolescenţei şi tinereţii sale.
Democrat convins, Cezar Petrescu a fost una dintre personalităţile vînate de fasciştii noştri, în momentul guvernării legionare. Fecundul romancier mi-a povestit cu darul său inegalabil de „causeur", cum 1-a căutat o echipă de cămăşi verzi la domiciliu şi cum 1-a salvat prezenţa de spirit a îngrijitoarei lui, care le-a răspuns cu un mare aer de sinceritate că „domnul" nu era acasă. Era după uşă, dezarmat, şi credea că-şi trăieşte ultimele clipe de viaţă.
închei cu o altă amintire personală. Fusese grav bolnav şi se în-doise aproape în unghi de 90°. L-am vizitat acasă, în Bucureşti, după ce auzisem că se făcuse mai bine. Am sunat la uşa apartamentului său (din strada sau cartierul Batiste, dacă nu mă înşel). , Mi-a deschis singur, surîzător. Arăta bine şi numai uşor încovoiat din spete. Am stat de vorbă preţ de două sau trei ore. M-a tratat cu cafele, coniacuri şi ţigări cu mirodenii, rînduri-rfnduri, peste măsură. N-am vrut nici să-1 refuz, nici să-i fac reproşuri, gîndindu-mă cît de rău se simţise pînă de curând şi că trebuia să se păzească de o recidivă. L-am întrebat dacă nu  întrecea puţintel măsura.
Mi-a răspuns tot printr-o întrebare :
— Eşti cardiac ? I-am răspuns că nu.
■— Ei, vezi ? Eu sînt. De aceea, am asupra dumitale o superioritate, din acest punct de vedere.
N-am înţeles şi l-am întrebat din ochi.
Mi-a răspuns :
— Subitul.
Am aflat mai tîrziu că acesta a fost sfîrşitul său, la vîrsta de 69 de ani.
Dacă mi-este îngăduit, la o vîrsta care a depăşit pe a lui Cezar Petrescu, să-mi doresc aceeaşi ieşire, „subitul" ar fi cu atît mai plăcut dacă aş şti că ne-am întâlni la taifasuri mai îndelungate, despre toate cele ştiute şi despre, mai ales, celelalte.
73
ion bălu
„gîndirea" sub directoratul
lui cezar petrescu
In primăvara anului 1920, Cezar Petrescu şi Gib Mihăiescu luau trenul spre Cluj, oraşul pe oare niciunul dintre ei nu-1 văzuse pînă atunci. Călătoria fusese determinată de un spontan gest de revoltă tinerească, cum va nara după aceea, ou puţin umor, cu puţină melancolie, Cezar Petrescu *) : „Se iscase — nu are însemnătate ce măruntă dihonie — între redacţia unde salahoream ca simbriaşi ai scrisului şi între direcţia partidului cu respectivele piruiete de doctrină. Un juvenil acces de demnitate profesională ne-a dictat solidaritatea cu tovarăşii de breaslă, împotriva cugetătorilor de partid, ecMlibrişti pe sîrma doctrinelor. Iar după spumegoase indignări, sfîrşite în paradă retorică, majoritatea colegilor au rămas pe loc, satisfăcuţi cu protocolul unei explicaţii solemne, a cîtorva vagi retractări şi scuze".
Cei doi tineri scriitori porneau spre Gluj după o muncă de aproape doi ani, risipită în redacţiile bucureşteine. Plecau cu o strângere de inimă, ca doi „adevăraţi emigranţi" fără a şti oe-i aştepta în noul Eldorado dar hotărîţi să nu se întoarcă fără izbândă. Localitatea, îşi aminteşte Cezar Petrescu a fost aleasă întâmplător : „...in-tr-o clipă de vitejeşti decizii eu pusesem degetul pe hartă de-asu-pra Clujului, cînd a fost să ne-a-
i) Cezar Petrescu: Amintiri dintr-o viaţi moartă Gîndirea an. XIV, nr. 10, decembrie 1935.
Iegem altă patrie". In realitate decizia de a folosi Clujul drept reşedinţă pentru viitoarea activitate literară îşi avea motivarea într-un subconştient sentiment al „datoriei" faţă de oraşul intrat în hotarele naţionale ale României întregite, sentiment trăit. şi de alţi scriitori imediat după primul război mondial. Se adăuga şi încredinţarea idealistă că noua zonă geografică oferea o atmosferă purificată de patimile politice, favorizând o mai constantă aplecare spre problemele specifice literaţii-iii.
Visurile şi planurile ou care Cezar Petrescu se îndrepta spre Cluj sânt curând confruntate ou realitatea şi antiteza prilejuieşte o bruscă desmeticire. însă omul se străduieşte să-şi ascundă dezamăgirea. Numai o abia sesizabilă tristeţe pluteşte peste Kolozsvar, „scrisoarea" trimisă în iulie Hienei.
Cu mai mult sau mai puţin entuziasm, Cezar Petrescu şi Gib Mihăiescu se dedică activităţii gazetăreşti, în vara anului 1920 şi la începutul anului următor le întâlnim semnăturile în ziarele Patria, România, Ţara noastră, organe oficiale ale diferitelor partide aie vremii, şi mai cu seamă în Voinţa, periodic relativ „independent". Ziarele se angajau uneori în violente dispute politice, dar pe colaboratori polemicile îi lăsau indiferenţi. „Scrisul — va mărturisi Cezar Petrescu prin interme-
74
,.„, iui Ion Lenş, în capitolul do-cufflfliter: „La Cluj doi pelerdm", c,„ romanul „Ochii strigoiului" 2) — „" împărţea la patru ziare, patru Znnitoare de partid politic, fnnd-- cei mai bătrîni decît noi nu ve-fpau izbăvirile decît în partidele olitice. Dădusem acestor ziare L' «maur suflu... Pe noi între noi
un singur ;« ne  de . .
dihoniile partidiste  ,n juperstiţitle
nu ne  despărţea  nimic... Toate
propagandelor de partid ni se păreau copilării ale oamenilor bătrîni    maniile    lor,  jucăriile lor...
Noi ne
urmam  calea noastră..."
Insă „calea" aceasta se înfunda F" într-o dezolantă efemeritate ce nemulţumea deopotrivă pe toată lumea.' Ziarele acordau prea puţin spaţiu literaturii. Mulţi dintre scriitorii stabiliţi la Cluj continuau să colaboreze la periodicele din Capitală. Cezar Petrescu însuşi îşi păstra rubrica „Scrisorile unui răzeş" la revista Hiena. ' ideea reînfiinţării unei reviste independente începe a' preocupa tot mai insistent pe tinerii intelectuali din Transilvania. Nu întâmplător, în 1920, un grup de scriitori din care făceau parte Ion Agîrbieeanu, Lucian Blaga, G. Bogdan-Duiică şi alţii au fondat asociaţia „Literatura", propunîndu-şi printre altele şi editarea unei re viste.
Colegii de generaţie încă mai ezitau, cînd Cezar Petrescu, mai înitre-prinzăitor, dispunînd şi de o experienţă mai bogată în problemele redacţionale, se hotărăşte să scoată o revistă dedicată exclusiv literaturii. Hotărîrea a fost luată într-un moment cînd spaima de a se vedea „înghiţit" de presa cotidiană se conjuga cu imperioasa dorinţă de a se devota în întregime literaturii.
Gîndul a încolţit în iarna anului 1920—1921 şi, curînd, Cezar Petrescu trece la acţiune directă. Expune proiectul prietenilor apropiaţi, aflaţi la Cluj : Gib Mihăiescu şi Adrian Maniu. Lucian Blaga îşi exprimă imediat aderenţa la grup. Cezar Petrescu scrie prietenilor de gazetărie din ţară sau celor aflaţi la studii
în străinătate, rugîndu-i stăruitor să-i trimită materialul necesar. El, împreună cu Adrian Maniu, scriu Cuvinte pentru drum. Un entuziasmat se dovedeşte a fi, de la început, ziaristul D. I. Oucu, coleg de redacţie cu Cezar Petrescu la Voinţa. Om plin de neastâmpăr şi inimos, „gata să pună umărul3) oriunde se cerea un sprijin de o natură sau alta" — D. I. Cucu avea legături mai variate şi mai stabile cu oamenii de afaceri clujeni, de. proaspătă notorietate în cetatea Ardealului. Acesta izbuteşte să obţină creditul corespunzător de la Banca agrară, a sigurîmd astfel tipografia şi hîrtia necesară imprimării. Sprijinul acestui om de treabă era cu atît mai preţios ou cît visătorii literaţi erau puţin pricepuţi în problemele financiare. Diln recunoştinţă pentru pasiunea cu oare D. I. Cucu s-a alăturat întreprinderii sale temerare, Cezar Petrescu 1-a trecut alături de sine „redactor" pe coperta revistei.
Nimănui nu i-a trecut prin minte că revista va fi o eventuală sursă de câştig. Dimpotrivă, toţi ştiau că pu-publioaţia va cere colaboratorilor sacrificii materiale şi nu o dată Cezar Petrescu şi prietenii săi i-au susţinut, cu modestele lor câştiguri, existenţa. Scepticismul eventualilor neîncrezători le răspundea zâmbetul totdeauna optimist al lui Cezar Petrescu şi fervoarea pusă în pregătirea apariţiei înlătură ultimele inerţii.
Intîiul număr al Gîndirii a văzut lumina zilei la 1 mai 1921. Cezar Petrescu îi imprimă o apariţie bilunară şi revista nu se deosebea structural prea mult de alte periodice literare ale timpului. Formatul era asemănănitor cu al Flăcării Iui C. Banu, coperta copi-ind-o aproape identic: titlul era aşezat sus; la mijloc o ilustraţie şi sumarul trecut în partea de jos. Textul era paginat pe trei coloane şi ilustrat cu desenele lui Dernian. Ideea şi titlul revistei îi aparţin,
2) Cezar Petrescu: Ochii strigoiului, voi. ir. Ed. „Cugetarea, Georgeseu Dela-fras", 1942, p. 320.
3) După cum îl caracterizează într-o scrisoare aflată în posesia noastră, doamna Smaranda Chehala, sora prozatorului Cezar Petrescu.
75
în exclusivitate, lui Cezar Petrescu '').
De la primul număr, Gîndirea izbuteşte să găzduiască în paginile sale scriitorii din toate provinciile româneşti. Poeţii şi prozatorii moldoveni : Demostene Botez, Al. Phi-lippide, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu se întâlnesc ou muntenii : Ion Pi Hat, Perpessicius, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, Cărnii Petrescu ori ardelenii : Lucian Blaga, G. Bărgăuanu ş.a. In acest sens, străduinţa lui Cezar Petrescu se înscrie într-o anume tradiţie. Peste ani, el realiza unul din dezideratele exprimate de Mihail Kogălniceanu în Introducţia Daciei literare, acela de a reuni forţele scriitoriceşti din întreaga ţară într-o vreme cînd oamenii de cultură întrezăreau posibilitatea unităţii culturale anterioare unităţii politice şi care avea s-o pregătească, neîndoios, pe aceasta din urmă. în noul moment istoric problema era de a consolida pe plan cultural unitatea politică a ţării, înfăptuită prin desăvîrşirea statului naţional român. însăşi alegerea Clujului ca centru al apariţiei revistei îşi  ane  semnificaţia sa.
Întrebarea care se pune nurnai-clecît este aceasta : a fost Cezar Petrescu conştient de faptul că revista sa contribuia efectiv ia închegarea unei unităţi naţionale, continuînd tradiţia revistei predecesorilor ? Evident, nu-i atribuim lui Cezar Petrescu o atare intenţie preexistentă. Stabilit la Cluj mai mult dintr-un „juvenil romantism", abia târziu, privind în urmă cu ochii împăienjeniţi de lacrimile amintirii, a înţeles că înfiinţarea noii reviste în inima Transilvaniei nu constituia un simplu eveniment consemnat neutru de istoria literară : „Se întocmeau proaspete gazete româneşti în capitala Ardealului. Şi livseau vechii scriitori ardeleni ai foilor dinainte de război. Ii capturase politica, alte ispite, ori poate numai alte îndatoriri. Făceau apel la tinere condeie din regat. Iată-ne deci, un moldovean şi un
'■) F. Aderca: De vorbă cu d. Cezar Petrescu, Adevărul literar şi artistic, an. IX, nr. 452, 11 august 1929, p. 1, 2.
oltean, începători în migala suim desgustaţi de năravurile £ dacţnlor bucurcştene, piecind J£ o mesianica destnaţie ! ]Ve' JZ team ceva mai mult decît viitorii redactori ax unor gazete care aşteptam ca să poată înjgheba primul număr. Eram pionierii ace?oi faimoase uniri spirituale. " . Evoc™d,. .împrejurările' întemeierii Gmdiru in Ochii strigoiului Cezar Petrescu redescoperea ' sem' mficaţia majoră a evenimentului : ... din sărăcia noastră — -0 confesează Ion Lenş- ca să nu putem spune cuvîntul întru totul' liber, în numele nostru, întemeia sem şi această tipăritură ( ) care izbutise în cîteva luni să însufleţească alţi tineri oameni ai seri. sului de la Iaşi, Bucureşti, Craio-va. .. din toată ţara. O tipăritură care ni se părea un act de conştiinţă al generaţiei noastre... Pentru care adesea renunţam să ne pingelim ghetele solicite, rămineam în urmă cu plata chiriei, ne întorceam acasă, la soţiile tinere, vinovaţi că nu le putem face bucuria unui mănunchi de flori, florile lor, pe care le aşteptau... Dar pe care. adesea ori le aşteptau zadarnic, fiindcă noi veneam în mină cu un sul de corecturi tipografice..."
Lipsa unui program a facilitat strîngerea în jurul revistei a -scriitorilor, deoarece Gîndirea oferea — a observat Cezar Petrescu5) — „tocmai ceea ce lipsea oricărei alte reviste: libertatea. N-avea patron, cadre rigide, nu era legată de nici o şcoală critică, literară şi spirituală, existentă". A fost observat eclectismul revistei, dar tocmai eterogenitatea i-a uşurat în mod paradoxal existenţa şi a permis, în primii ani de apariţie, formarea unui nucleu credincios de colaboratori. Alături de inexistenţa programului, solidaritatea de generaţie a fost liantul care a contribuit de asemenea la cimentarea unităţii spirituale. O parte dintre colaboratori trecuseră prin experienţa războiului. Apoi aproape toţi viitorii mari scriitori interbelici se aflau acum, cei mai mulţi, în etapa debutului editorial. Toţi erau animaţi de do-
5) F. Aderca, loc. cit.
76
rinţa de a serie, fiecare îşi căuta drumul .şi toţi laolaltă se bucurau deopotrivă de succesele prietenilor Aşa se şi explică de ce, în evoluţia ei, Gîndirea oglindeşte eu fidelitate aproape în întregime momentele semnificative ale literaturii postbelice.
S-a afirmat şi se afirmă că revista Gîndirea a preluat, în condiţiile avântului cultural de după întîiul război mondial, ideile sămănătorismului. Fără a fi în totalitate adevărată, afirmaţia nu poate fi nici întemeiată în întregime. Cezar Petrescu pornea la drum aparent paradoxal, fără nici un program programatic, ironizînd pretenţiile celor ce îşi elaborau „un program de activitate fixă, un sistem după care întreg grupul va intra în bloc, în nemurire. Cu asemeni programe infailibile pierd şi jucătorii de ruletă şi au pierit şi multe reviste". Gîndirea îşi propunea să ofere altceva : „Nu ne-am strîns laolaltă să fim mai tari ca turmă. Pe drumul cindirii, fatal fiecare e răzleţ, şi izolat. Drumul e deschis — altul pentru fiecare. Şi înţelegem a recunoaşte de la primul pas că fiecare va ajunge acolo unde puterile sale sînt în stare să-l ducă". Şi, mai departe, accentuînd pe rolul mesianic al scriitorului : „Obicinuiţii drumeţi au traista cu merinde pentru ei. Scriitorii însă ca şi în străvechiul vis biblic, trebuie să poarte pe frunte azimile din oare paserile cerului şi flămînzii lumii vin şi pradă".
P^n însuşi faptul nefixării unor principii diriguitoare, literatura dată la iveală la Gîndirea trebuia să fie o literatură eclectică sub raportul tendinţelor interioare, dar şi ale valorii estetice. Poezia şi proza semnate de Lucian Blaga, Adrian Maniu Ion Pillat, Demos-tene Botez, Gib Mihăescu şi Cezar Petrescu stau alături de producţiile lirice şi romaneşti ale unor colaboratori ocazionali : Ştefan Bălceşti, Isaia Tblan, Cornelia Şerb, Const. Iordăchescu, Al. Vitianu, D. I. Cucu ş.a. Pătrunderea în paginile periodicelor literare a unor „scriitori" lipsiţi de valoare este inevitabilă, dar la Gîndirea, în primul
an de existenţă, numărul celor din urmă era aproape egal cu al celor dinţii. Proporţia reflecta, pînă Ia un punct, însuşi gustul lui Cezar Petrescu. Producţiile acestor colaboratori erau scrise în spiritul literaturii promovate la început de veac de Sămănătorul. Scrisorile unui răzeş" ale lui Cezar Petrescu respirau aceeaşi atmosferă.
Munca depusă de Cezar Petrescu în redactarea Gîndirii impresionează şi astăzi. Din cele 460 de pagini ale colecţiei întâiului an, peste două sute sînt scrise de „redactorul" foii. Cu regularitate, număr de număr, semna o nuvelă sau o schiţă din ciclul „Scrisorilor unui răzeş", articolul de fond aproape totdeauna, şi rubricile: Cărţi-reviste, Turbinca lui Ivan şi Cronica măruntă. Paginile redactate de Cezar Petrescu oferă — abstracţie făcând de unghiul sămănătorist din care scrutează lumea, fără a fi nici el exclusivist — profilul unui scriitor înzestrat ou o nestăpînită curiozitate pentru literatura naţională şi străină şi, pînă la un anume prag, deschis curentelor înnoitoare.
înainte de toate, Cezar Petrescu se dezvăluie a fi un cititor neobosit al prozei autohtone. Aproape toate cărţile de proză apărute în a doua jumătate a anului 1921 şi la începutul anului următor sînt atent, şi uneori incisiv, recenzate de viitorul romancier. Din cînd în cînd schiţează profilul 'Cîte unui personaj de seamă al literaturii universale, ca de pildă Feodor Mihailovici Dostoievski (Gîndirea, an. I. nr. 12, 15 octombrie 1921, p. 224—225) etc. Cronica măruntă relevă un intelectual dornic de a fi cu informaţia la zi. Aspectele variate ale realităţii îi solicită atenţia : literatura europeană, pictura, evenimentele sociale, interne şi externe. La Nouvelle revue fran-caise. La vie des lettres. Ca ira, La Revue de l'Europe, La Connaisance, La Bataille, Le Crapouillot, L'Ssprit nouveau, Delta, II Convengo. ş.a. sînt parcurse cu frenezie şi Gîndirea este trimisă în schimb la cîteva zeci de periodice străine. Toate acestea au trezit în Europa — cum vom vedea îndată — interes pentru Gîndirea în special, şi literatura română
77
în general în anii de imediat după război.
Din luna apariţiei Gîndirii a încetat aproape definitiv şi colaborarea lui Cezar Petrescu la presa cotidiană din Transilvania : „...gazetăria — va afirma după aceea —■ mi-a rămas o profesie cu totul exterioară, ca să-mi păstrez spiritul intact pentru ceea ce am, crezut că este o chemare a mea interioară literară. Ei singure i-am rămas fidel".
în toamna anului 1921, Cezar Petrescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă, recidivă a formei ganglionare izbucnită în anii studenţiei, şi mai mult de şase luni a fost imobilizat în pat, cu capul pus în gips. în toată această perioadă nu-şi întrerupe munca. Continuă să scrie în acelaşi ritm. De problemele administrative ale revistei s-au ocupat Gib Mihăescu şi Adrian Maniu, Deşi Gîndirea şi-a triplat tirajul în numai câteva luni, pînă la sfîrşitul lui martie 1922 înregistrase un deficit de „peste 50 mii de lei", din cauza neachitării costului abonamentelor, dar mai cu seamă datorită necinstei depozitarilor, care nu-şi plăteau 'Conturile. Pierderile mai aveau o explicaţie. Gîndirea continua să^şi păstreze preţul primului număr, în vreme ce cheltuielile editării crescuseră vertiginos. Pentru a-şi „ţine" cititorii, Cezar Petrescu nu voia să urce costul fără să le ofere altceva în schimb („...în dosul realizărilor — scria el eu tristeţe (Gîndirea, an I, nr. 22— 23, 1 aprilie 1922, p. 426) — e totdeauna multă trudă, multe dificultăţi, multe jertfe şi adesea am cunoscut ceasuri de desnădejde, cînd ne îndoiam că vom mai avea cu ce plăti tiparul numărului  ce vine").
Tocmai în aceste momente, relaţiile lui D. I. Cucu s-au dovedit ineficiente. îngrijoraţi de soarta Gîndirii, Cezar Petrescu şi Adrian Maniu au scris pictorului Ştefan Popescu, rugîndu-1 să intervină pe lîngă instituţiile bancare bu-cureştene spre a le încredinţa publicitatea. Ştefan Popescu a încercat să obţină   subvenţiile   de la
banei şi particulari c. cezar Petre. cu se împotriveşte categoric de a primi o subvenţie si trimu o  altă  scrisoare poetului' Ion Pi lat, ce se bucura ~- Drin fa™-f-sa - de mai multă SSaeîgfa nodurile   bancherilor buouresten? expnmandu-şi limpede punctul de vedere;  Subvenţia era refuzată riV la  început :  „Nu  putem jertfi j„ dependenţa pe care şi D-ta ni vă zut ca nu o utilizăm pentru cauze ori ca mijloace de politică, pentru a ne salva o existenţă ce nu ar avea atunci entuziasmul de pînă acum" De aceea îl roagă  să reintervină pentru a determina băncile să-i a acorde  publicitatea,  „fie ea chiar mai generoasă decît se obişnuieşte — dar atît.  De  la Ministei-ul artelor, iarăşi înţelegem a primi abonamente, nu o aşa zisă subvenţie"
Cu .numărul din aprilie 1922, Gîn-direa încheia un an de apariţie. Strădania prietenilor aduce revistei o parte din fondurile necesare. Cezar 'Petrescu măreşte numărul paginilor la douăzeci şi patru' şi, menţinînd acelaşi format, reduce textul la două coloane pe pagină. Schimbă şi haina grafică. Coperta este lăsată pentru titlu şi ilustraţii, semnate, de regulă în aceşti ani, de Demian şi Rodica Maniu — iar sumarul e mutat pe coperta interioară, în noua formulă mai apar cinci numere şi, cu mare uşurare, la 15 iunie 1922, se anunţă întreruperea apariţiei pînă în septembrie. Gîndirea  lua   „vacanţă"   de vară.
Intre timp, Nichifor Crainic se întorsese de la studii din străină tate şi, dovedind o maleabilitate potrivită vremurilor, primeşte din partea aparatului de stat „misiuni culturale de mare anvergură". Colaborator, cu versuri, la Gîndirea de la întâiul număr, legat de Cezar Petrescu prin relaţii de prietenie, el e gata să pună la dispoziţia amicului, din bugetul statului, fondurile trebuitoare. Cu o condiţie : redacţia să se mute în Capitală. La început, Cezar Petrescu se împotriveşte. Ii repugna însăşi ideea „sprijinului"   oficial. Discuţiile au
6) Textul integral al scrisorii publicat în Viata romanească an. XXII, nr. 2, februarie 1969, p. 60—03.
78
fogt furtunoase şi nu e cazul a in-c«tk acum asupra lor. Pus in faţa Stennativei de a vedea Gindirea imurind prin neaeeeptarea subvenţiei ori de a-si continua existenţa "nrin consimţirea ei, Cezar Petrescu înclină spre a doua alternativă. Insă nu cu inima uşoară. încuviinţând „ajutorul" financiar oferit de Nîichifor Crainic, Cezar Petrescu, Si-a dat seama că, tocmai prin a-Jjeasţă modalitate, prietenul său îşi va aroga, mai devreme sau mai tîrzitt, dreptul de a hotărî şi decide în problemele revistei. Ceea ce ge va întâmpla. Oricum, „redactorul" Gîndirii nu-şi poate reprimai mâhnirea constatând lipsa de pasiune" a publicului pentru slova scrisă, reproşîndu-i direct indiferenţa : „De aceea reviste nasc şi mor odată cu anotimpurile. De aceea nu lasă in urmă decît cîţiva naivi ce s-au îndatorat pe o jumătate de viaţă, pentru a tipări cu litere alese şi pe hîrtie desmierdă-toare pipăitului, cîteva versuri şi cîteva fragile povestiri, ce se întorc sub formă de maculatură. Şi altele apar şt altele mor. Niciodată tiparul n-a fost mai scump, credinţele literare mai confuze, scriitorii mai risipiţi — şi niciodată n-au apărut mai multe şi mai îngrijit zeţuite publicaţii. -E un eroism şi acesta. Şi încă unul de prisos, fiindcă nu aduce vreo folosinţă decît tipografului ce-şi încasează indiferent factura şi patronului, străin de literatură" (Gindirea, an II, nr. 7, 5 noembrie 1922, p. 40).
Iniţial, Cezar Petrescu a admis un compromis. Şi-a exprimat acordul ou transferarea administraţiei la Bucureşti, în vara anului 1922. Tiparul fusese cedat editurii „Cultura naţională". La 20 octombrie 1922, Gindirea reapare cu un alt format, cu pagini sporite şi îşi stabileşte datele de apariţie la 5 şi 20 ale fiecărei luni. Redacţia ră-iwmea la vechea adresă, în Cluj. Refuzul lui Cezar Petrescu de a părăsi oraşul se datora nu numai aminitiritor puternice ce-4 legau de Cluj — prima sa soţie, Marcela, murise în octombrie 1921 şi era în-monrnSntată aici — ci sublinia şi dezacordul său cu trecerea revistei
sub tutela financiară oficială. Totuşi, menţinerea la distanţă de tipografie şi administraţie, punea în primejdie însăşi apariţia revistei la datele calendaristice stabilite. De aceea, în decembrie 1922, redacţia Gîndirii se mută în Capitală. Cezar Petrescu consimţise, dar îşi propusese în sinea sa, şi s-a ţinut de cuvînt, să se ocupe tot mai puţin de problemele administrative.
La începutul celui de al treilea an de apariţie sînt anunţate schimbările survenite în conducerea revistei. „Redactorul" continuă să rămînă Cezar Petrescu, dar din luna mai 1923 Gindirea apare şi sub ândnumarea unui comitet alcătuit din Lucian Blaga, Demostene Botez, Al. Busuioceanu, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Gib I. Mi-hăiescu, Ion Marin Sadoveanu, Al. O. Teodoreanu. In octombrie acelaşi an sînt incluşi în comitet: Bm. Buouţa, N. M. Condiescu şi Liviu Rebreanu.
iDin octombrie 1922 pînă spre sfârşitul anului 1926 este vizibilă continua modificare a structurii interioare a revistei. îşi măreşte numărul paginilor 'la patruzeci, uneori chiar la şaizeci; introduce planşe hors-texte, adesea in culori, măreşte numărul ilustraţiilor în text, încît, comparată cu celelalte perioade ale epocii, Gindirea se distanţează vizibil, luînd caracterul unei moderne publicaţii. Prin stabilirea în capitală, revista nu mai respira aerul sămănătorist al perioadei clujene. Au încetat să colaboreze mărunţii scriitori transilvăneni, formaţi în climatul spiritual al Luceafărului. Desigur, colaboratori ocazionali vom mai întâlni dar tonul îl dau tinerii ce vor deveni în următoarele decenii, aproape toţi, „marii" scriitori ai literaturii româneşti dintre cele două războaie.
In afara memlbriilor comitetului de conducere, pe care îi întâlnim în aproape fiecare număr, Gtndt-rea găzduieşte poezia lui Tudor Arghezi, G. Bacovia, Ion Pillat şi Sadoveanu, Ion Slavici, Mateiu Caragiale, eseurile lui Nicolae Ior-ga şi C. Râdiulescu-Motru şi mulţi alţii.
79
Cu  suficientă  obiectivitate,^ mişcările înnoitoare ale artei din întreaga Europă îşi găsesc ecoul m Gîndirea. Expresionismul şi impresionismul sînt prezentate cu multă înţelegere. Studii pline de simpatie analizează   opera lua Monet si Bourdelle ; planul unui oraş contemporan cu itrei milioane de locuitori, expus „de tânărul arhitect Le Corbusder", este aprobat cu entuziasm. Cezar  Petrescu  scrie un înţelegător  articol   despre Marcel Proust.   Medalioane   speciale prezintă opera scriitorilor ruşi şi sovietici, a scriitorilor iugoslavi, bulgari   unguri,  polonezi. Pe de altă parte, revista şi-a asigurat colaborarea unor scriitori oa Franz Wer-fel   Roger  Avermaete, Henri Fo-cilion, Jean Boutiere, care s-a oferit să scrie cronici „în româneşte, după atît cît a învăţat din graiul nostru  în  trecere   pe   aici (Gîndirea, an III, nr. 12,5 martie 1924, p. 303) etc.
S-au introdus :   Cronica literara, semnată     de      Cezar Petrescu, Al. O. Teodoreanu şi Tudor Vianu, Cronica  artistică, încredinţată lui Oscar Walter  Cisek,  Idei, oameni şi   fapte,   replică   la Miscellanea Vieţii  româneşti, Cronica teatrala, semnată  de  Ion Marin Sadoveanu şî   a fost   menţinută   Cronica măruntă, redactată, aproape in întregime   de Cezar Petrescu. Deşi De-rnian continuă a fi considerat pictorul oficial  al Gîndirii, în pagi; nile revistei întîlnim  desenele lui Luchian, Pătraşcu,  Tonitza, Daras-cu şa   sau reproduceri după picturile 'lui   Monet,  Daumier, Bourdelle, Sisley.
Tot mai multe sînt revistele europene (II Concilio, Delta, La Lu-miere) care cer Gîndirii colaborări pentru a întocmi pagini de literatură românească sau de informaţie despre cultura ţării noastre.
Nu lipsesc nici comentariile critice _ cele mai multe aparţimnd lui Cezar Petrescu — la adresa nepăsării statului pentru literatură în genere şi pentru lipsa de interes si iniţiativă în a face cunoscut peste hotare cultura autohtonă (vezi Cronica mărunta in Gîndirea an III, nr 15, 20 aprilie
1924, p. 397—400 ; Gîndirea, an II nr. 8, 20 noiembrie 1922, p. 60 ş.a)' Dacă, în primul an de existenţă Gîndirea îşi făcea un principiu de conduită   din   lipsa   oricărui program, dar publica o literatură străbătută  parţial  de nostalgii sămănătoriste,   în   următorii   cinci ani de sub directoratul lui Cezar Petrescu, revista se deschide unei literaturi   eterogene,   de   înaltă valoare estetică, dar cîţiva colabora- -tori încearcă — fără a izbuti în această etapă, în întregime — să impună teoretic publicaţiei o nouă concepţie  doctrinară,    căreia vor să-i   subordoneze literatura.
Subliniem de la început dificultatea cuprinderii într-o formulă definitivă a „gândirismului", atît din cauza desfăşurării sale în timp, cît şi din cauza eterogenităţii manifestării lui. Este necesar apoi să înlăturăm semnul de egalitate dintre „gândirism" şi „ortodoxism", noţiunile confundîndu-şi sfera semantică abia în ultimii ani de existenţă ai Gîndirii. Fenomenul a fost observat7) şi s-a subliniat solitudinea teoretică a iui Nichifor Crainic în aceşti ani.
Cum nu intră în intenţiile noastre analiza „gândirismului" în totalitate, ne vom opri numai la forma sa de manifestare în timpul directoratului lui Cezar Petrescu, cînd în coloanele revistei s-a declanşat o discuţie pe marginea cultivării tradiţiei.
Dezbaterea a pornit întîmplător, dar în consonantă cu aspiraţiile interioare ale citorva colaboratori: Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Al Busuioceanu, care au participat la discuţii, fiecare însă — şi e important a preciza aceasta — urmărind altceva şi pornind de la alte premize. _ ,
In numărul 4 al Gîndirii, dm 1 iunie 1922, C. Răduleseu-Motru a publicat articolul Neam, popor naţiune. Oonsiderînd naţiunea^forma superioară de evoluţie istorico-sooială : „naţiune este numai poporul în care a încolţit încrederea m puterea lui proprie de creaţiune , ITcSg^rTraian Pop: Olndirismul la „Gîndirea" I), Ramuri, an. IV, nr. u, noiembrie 1967, p. 18, 23.
80
itorul încheia cu cîteva conside-otiuni critice la adresa politicii iturale a statului. Imediat, sub nseudonimui Ion Darie, Cezar Pe-frescu aduce alte reproşuri iden-.Io (în -Arcadia ferice, Gindirea, an H-6 20 octombrie 1922, p. 1—3). ţ acelaşi număr, Al. Busuioceanu reia din' articolul lui C. Rădulescu -Motru ideea referitoare la conştiinţa de sine şi sentimentul „deplin" al personalităţii poporului român şi dezvoltă, deocamdată timid, o nouă latură a profilului spiritual autohton.
Şi curînd observăm, că discuţia pe marginea cultivării tradiţiei se desfăşoară pe două coordonate esenţiale : pe de o parte este analizat raportul tradiţionalism-mo-dernism, pe de alta se încearcă conturarea elementelor cutlurii româneşti, stabilirea originii şi a caracterului lor, remarcîndu-se prin analiza lucidă a caracteristicilor etnice articolul lui N. Iorga : Elementele culturii româneşti (Gindirea, an. III, nr. 7, 5 decembrie 1923, p. 145—147). în realitate, toată discuţia relativă la cultivarea tradiţiei nu făcea altceva decît să reia, în alţi termeni şi din alt unghi in-vestigativ, problemele specificului naţional, analizate ou aprindere şi de Viaţa Românească. Nu întâmplător Gindirea îl socoteşte pe Minai! Sadoveanu — căruia îi închină un număr omagial (an. III, nr. 3—4, iunie 1923) — scriitorul reprezentativ ce poate fi luat „îndreptar al tutror îndoielilor literare". între anii 1923—1926, la dezbateri iau parte Lucian Blaga, Tudor Vianu, Stelian Mateescu şi alţii. încercând să fundamenteze pretinsul ortodoxism al poporului român în mai multe intervenţii — dintre care Parsifal (Gindirea, nr. 8, 9. 10, 20 ianuarie 1924) se voia orgolios programatic —• Nichifor Crainic se singularizează, părerile sale fie lă-sîndu-i indiferenţi în această etapă pe mulţi, fie suscitind rezerve.
în polemică, Cezar Petrescu ia cuvîntul cu intermitenţă şi, cînd o face, se ocupă numai de raportul
S) Imprimăvărare, Gîndirea, an, II, nr. 15, 20 martie 1923, p. 201—202.
tradiţie-modernism, exprimând păreri pe care, indiferent de context, tot le-ar fi făcut cunoscute. Preocupat de problema comunicării, el constată că între public şi scriitor „s-a căscat" un abis8. Purtătorul condeiului era îndemnat să plece urechea şi „să asculte murmurul norodului" deoarece „criza" literară are drept cauză fundamentală „înstrăinarea şi ruperea scriitorului de mediul înconjurător. Două lumi puse faţă în faţă ; a scriitorului şi a bietului lector consumator, necunoscîndu-se, nepătrunse, înstrăinate, bănuitoare, ades dis-preţuindu-se reciproc. Şi atîta nevoie avînd una de alta pentru a-şi desăvîrşi rostul..."
Un reproş identic făcea literaturii promovate de Sburătorul lui E. Lovinescu : „Sburătorul n-a avut într-adevăr cititori şi atunci vina, observaţi puţin, nu cade numai decît toată asupra acestui biet public, căruia trei ani i-ai impus fantezia valorii tale şi le-a digerat fără să cricnească", în timp ce valorile promovate de Sburătorul „fac în alte părţi ruşinos stagiu la coşul redacţiilor..."
Cezar Petrescu avea oonvinge-rea că modernismul Înseamnău), „prejudecata actualităţii, idolatrizarea necondiţionată a noutăţii, înainte ca primirea exteriorului să fi statornicit şi o armonie interioară. Abia cînd omul se va adapta noului ritm de viaţă (...) îşi va găsi un echilibru nou, lumea din afară se va resfrînge calm şi nediformat în conştiinţă...". Esenţa modernismului şi a mişcării de avangardă nu putea fi, în contextul literar al epocii, adecuat înţeleasă şi riposta Integralului, lăsînd la o parte violenţele de limbaj, tocmai aceasta sublinia.
Totuşi, participarea lui Cezar Petrescu la discuţie nu denotă prea mult entuziasm şi el însuşi observă într-un articol retrospectiv,10) relativ la slabul ecou al problematicei    dezbătute :    „...replicile ce-
0) Cezar Petrescu: Prejudecata modernismului, Gindirea, III, nr. .15, 20 aprilie 1924,  p. 369—271.
v>) Ion Darie: Pe marginea unei discuţii, ibid. d. p. 388—390.
81
lor scrise aici au fost azvîrlite peste grilajul de plasă împletită, îndărăt, cu graţia uşoară a mingilor de tenis. Pasiunea luptei a fost lîn-cedă: Se întîmplă ca mingea aruncată de rachetă să facă din nou drumul, şi la sfîrşit, după acest schimb agreabil şi indemînatic de mingi umplute cu aer, echipele să-fi strîngă mîna încîntate, ca după un desmorţitor şampionat...".
In toată această perioadă, Cezar Petrescu a continuat să redacteze rubricile obişnuite şi să publice nuvele şi articole de fond. Din 1925 1-a acceptat pe Nichifor Crainic ca „redactor", alături de sine. Aceasta nu s-a făcut fără oarecare presiuni ale celui dinţii, resimţite în redacţie, fiindcă Lucian Blaga le menţionează într-o scrisoare către Oscar Walter Cisek: „Problema Gîndirii nu se lasă aşa de uşor rezolvată. De cînd nu mm poate, fi Cezarul. Cezar Petrescu pare destul de indiferent" (Manuscriptum, 3. 1972, p. 84).
însă „indiferenţa" lui Cezar Petrescu — relativă, fireşte —• izvo-rea din omenesca amărăciune de a vedea cum, treptat, revista înfiinţată de el se îndrepta, kbia sesizabil, spre alte zări. Pe de altă parte, atribuţiile redacţionale fuseseră divizate şi Cezar Petrescu în-
ţelegea să   lase coleenl„4
de a citi şi dispune de o "»»
materialului  fiecărui numâ?^
In vara anului 19?4 înr«L lucrul   la romanul. MtunectrT * care îl termină în toamna 7' ,pe 1925, dar deocamdatăirSctl ranu-l_ acceptă.  Absorbit df^ preocupări,  Cezar Petrescu teaza sporadic, la începutul ■ am»t»: 1926  cronicile obişnuite £ rea şi^ publică  nuvela Omul cari şi-a găsit umbra. Mai intervine în luna august spre a pune capăt, unei polemici,   luând  apărarea lui L,i cian Blaga. Aceasta este şi mima colaborare. a
In noiembrie .1926 se recăsătoreşte cu foarte tînăra şi-frumoasa Coca Cozimuţa şi pleacă la Paris pentru şase luni de zile. La întoarcere, descoperă că Gîndirea îşi văzuse singură de drum, dar constata că întunecare nu făcuse un pas înainte.
Fondatorul şi directorul Gîndirii se retrage într-o casă de ţară din satul Avereşti, nu departe de "■Roman şi se dedică operei. într-o scrisoare trimisă lui Nichifor Crainic îşi ia rămas bun de la revistă, promiţînd colaborarea ori de cîte ori va fi nevoie.
La mijlocul anului 1926, Gîndirea încheia o etapă din istoria sa.
pseudonimele lui cezar petrescu la „gîndirea"
Intre anii 1921—1926, în perioada directoratului la Gîndirea, Cezar Petrescu a scris o mare parte din revistă, de la articolul de fond la „cronica măruntă". A semnat cu numele întreg, ou iniţiale majuscule sau minuscule, dar şi cu pseudonime.
Iată-le, în ordinea folosirii lor:
1. C. Robul — ou acest pseudonim iscăleşte iniţial diferite note şi apoi „Scrisorile unui răzeş" ;
2. Ivan al ll-lea — este pseudonimul cu care semnează rubrica „Turbinca lui Ivan", ce aduna fe-
lurite note cu caracter eterogen;
3. Ion Luca Caragiale — pseudonimul e folosit numai o singură dată în Gîndirea, an. I, nr. 22—23, .15 martie — 1 aprilie 1922. cînd semnează „schiţa, inedită" 2. aprilie, inclusă ulterior în volumul Cam şi Abel;
4. Ion Darie sau 1. Darie — a fost utilizat pentru semnarea unor articole cu caracter, teoretic sau polemic ;
Neiscăilite sînt de obicei rubricile Cărţi şi reviste, Cronica măruntă şi Idet, oameni şi fapte.
82
»ndrei ...roman
0 A-'. ■
realismul lui cezar petrescu
CSmd, în 1921, G. Ibrăileanu îşi strîngea într-un mic volum cîteva &n articolele scrise la puţină vreme după terminarea primului răz-'boi mondial, articole în care analiza starea de spirit din societatea românească a timpului surprinsă în' procesul unor transformări determinate de întregirea ţării şi de un normal început de progres e~ conomie, el nu bănuia că portretul ce-1 schiţa tipului de scriitor necesar epocii avea să prindă viaţă în .foarte puţin timp.
Scrisorile unui răzeş (1922) a-duiceau în, spaţiul literaturii române ivn tînăr autor de mari ambiţii, care avea să lumineze multe dintre aspectele pînă atunci mai puţin luate în seamă de scriitorii noştri. Astfel, el este unul dintre cei dintîi care-şi întinde observaţiile asupra . întregii societăţi româneşti din perioada primului război mondial şi de după aceea, urmărind printre altele consecinţele acestuia, asupra evoluţiei diverselor straturi sociale şi a raporturilor, dintre ele.
Să revenim însă la opiniile lui G.. Ibrăileanu (După război, Iaşi, Ed.. Viaţa românească, 1921 — articolele fuseseră publicate în 1919). Iată cum vedea el situarea literaturii în noul context social şi istoric : ,Credem, sperăm, că de acum înainte, graţie zdruncinărilor sociale, măririi patriei, problemelor mari ce se vor pune, tradiţiei mai lungi literare, vom avea o literatură matură, preocupată de idei, de probleme, o literatură care să privească viaţa serios din multele
şi variatele puncte de vedere din care ea poate şi trebuie privită, o literatură care să fie transcripţia artistică a considerării sociologice, psihologice şi filozofice a vieţii — în sfîrşit, ca să repetăm acelaşi cuvînt, o literatură a vîrstei mature" (p. 16). Este, indubitabil, nu numai un apel la o literatură nouă, dar deducţia urmărilor ce se datorau noii situaţii a societăţii româneşti, faptul care a condiţionat la mare parte din scriitorii epocii apariţia accentelor realiste referitoare la aspectele social-economice şi  spirituale ale vremii.
.,Transcripţia literară a acestei lumi noi şi complicate executată de scriitorii dezvoltaţi în aceste condiţii va trebui să oglindească toată această noutate şi toată această complicaţie. Şi această transcripţie nu va putea fi decît romanul social touffu, plin de probleme şi documente omeneşti" (pg. 18). Tată care ar fi fost, din pumet de vedere literar, exigenţele epocii şi pe care, cu posibilităţile sale, şi Cezar Petrescu va încerca să le îndeplinească, străduindu-se să răspundă şi altei previziuni a autorului Spiritului critic : „...vă trebui un Balzac, care probabil va apărea, dacă va fi CERUT, — 'cum a apărut întotdeauna la noi, cînd i-a sosit epoca, scriitorul reprezentativ". Cezar Petrescu n-a fost întru totul scriitorul reprezentativ al epocii, deşi probabili şi-ar fi dorit să fie. Dorinţa sa de a scrie o nouă Comedie umană, Cronica românească a veacului XX a fost urmărită ou obstinaţie, el izbutind
83
în parte să şi-o îndeplinească, fiindcă unele din romanele care compun cronica se înscriu printre reuşitele acestui inegal autor. Sub semnul Comediei umane, Cezar Petrescu încearcă să încorporeze mânia anilor interbelici, analizînd în opera sa pulsul vieţii din România anilor interbelici, analizînd alături de contemporanii săi reflectarea în toate activităţile umane a transformărilor din structura economică şi social-politică a epocii. Evenimentele pe care le trăieşte ţara, autorul însuşi, devin baza construcţiei sale, permanentele sale puncte de referinţă. Chiar atunci cînd aspecte ale vieţii sociale nu alcătuiesc obiectul analizei directe a autorului, ele constituie permanentul fundal care influenţează, coordonează uneori mişcările eroilor.
Ne avînd de-a face cu o metodă, ci eu o atitudine (în unele cazuri neafirmată), realismul poate fi determinat doar pornind de la operă. Adevăratul scriitor realist nu se menţine la stadiul mimetic. Realizarea este pentru el punctul de plecare pentru o dezbatere activă în vederea modificării direcţiilor de dezvoltare a societăţii (din acest punct de vedere există în opera lui Cezar Petrescu şi unele aspecte negative, cum ar fi cel din Comoara regelui Dromichet. în care este condamnat progresul industriei adus de către societatea capitalistă, autorul sesizîndu-i în mod limitat importanţa). Această atitudine o exprimă foarte bine Cezar Petrescu într-un articol care confirmă o profundă înţelegere a semnificaţiei şi importanţei literaturii realiste : „O literatură nu e valabilă decît atunci cînd e străbătută de aspiraţiile societăţii şi cînd o exprimă — restul sînt flori de hîrtie, poate meşteşugit zugrăvite, în culori de curcubeu, dar de hîrtie" (Literatura — expresia societăţii, Neamul românesc, 20 a-prilâe 1924).
Prin confruntările la care îşi supune eroii, autorul caută să ne , transmită   atmosfera   încărcată de tensiune   din   epocă,   datorată ne-coneordanţei  dintre  aspiraţiile in-
dividului şi relativitatea tuturor reuşitelor sale concrete, tensiuni generatoare a majorităţii conflic telor, declarate sau nu, dar ţn' multe cazuri compromisă prin in tervenţia autorului, care caută s-~ „îndrepte" situaţia dată într-un mod neconvingător, trădînd influen ţa atît de discutată a sămănătorismului.
Sub această influenţă are loc si debutul său, cu Scrisorile unui răzeş. Ca o constantă, ar fi de observat stilul liric, în care urmele influenţei sadoveniene nu sînt neglijabile („Moara din vale" fiind edificatoare în această direcţie) Subiectul este adecvat demonstrării unei idei unice, personajele, şi ele, sînt dominate de un singur sentiment.
Complexitatea o realizează Cezar Petrescu abia atunci cînd pătrunde în analiza relaţiilor individului cu societatea. Astfel, cele mai reuşite nuvele vor deveni punctele de pornire a multor romane. „Prietenul meu Jan" este o bucată care pre-merge şi anunţă romanul „Întunecare", de aici nelipsind accentele naturaliste în prezentarea ororilor războiului, tentaţia către naturalism fiind vizibilă şi în linele părţi ale romanului „1907" şi, bine înţeles, în ,,întunecare". Nuvela pune problema indiferenţei vinovate ce-i înconjoară pe foştii combatanţi. comoditatea in care se cufundă cei rămaşi în spatele frontului, uitarea generală a societăţii. Venind în continuare, „Cariera lui Vidran" (din voi. ..Drumul cu plopi") şi , Oraş patriarhal" cercetează posibilităţile de urcare a scării sociale în epoca burgheză, construită pe o minciună permanentă, — prin ele figu-rîndu-se încă o dată descomnu-nerea acestei societăţi. Scriitorul are astfel prilejul să remarce psihologia deformată a cetăţeanului din oraşul sufocant al provinciei. Prin cariera lui Tudor Stoenescu-Stoian, advocat mediocru al cetăţii, el înfăţişează singura posibilitate de relansare în mijlocul unui oraş superficial, pe care avocatul îl cucereşte şi apoi îi domină numai prin' impostură.     (Aceeaşi idee a
84
jn0logiei deformatoare a oraşului o mai găsim prezentă în „Povestea lui Moş Toma").
Aceste nuvele, remarcabile prin forţa evocatoare, uneori chiar surprinderea, revelatoare din punct îje vedere artistic, a amănuntului neesenţial în aparenţă, întreprind crimele cercetări -asupra societăţii zguduită de război (remarcăm din acest punct de vedere nuvelele Fugarul" şi „Dezertarea lui Toa-"der Mînzu"). Intelectualilor dezorientaţi (cum era probabil şi autorul), prin prezentarea cărora Cezar Petrescu formula un act de condamnare a societăţii nu le aflăm însă nici o rezolvare. Soluţia sămănătoristă, îndemnul către viaţa patriarhală, nu poate rezolva criza în caic se află toţi eroii-intelee-tuali ai scriitorului. Revolta lor, chiar declarată, făţişă, nu are nici un obiectiv precis şi nu poate depăşi o sterilă anarhie (Costea Lipan, unii intelectuali din „întunecare").
Unii exegeţi ai lui Cezar Petrescu îi reproşează faptul că n-a descoperit rezolvarea pe care o căuta, recurgînd la soluţii false sau de compromis datorită necunoaşterii forţei care tocmai lua forme cristalizate de manifestare: cea a proletariatului. „Predoslovia" ia Scrisorile unui răzeş ne demon-trează că Cezar Petrescu cunoştea această forţă, însă nu-i dădea atenţia cuvenită fără a-i nesocoti totuşi importanţa : „trecuse peste noi toţi un aprig război. Cel mai aprig şi cel mai ucigaş, înregistrat de istorie pînă atunci. Se vorbea pretutindeni despre eliberarea mulţimilor; despre zguduitoarea experienţă care, alături de noi, clătinase din temelii cel mai întins şi mai autocrat imperiu al Europei. Se vorbea despre greve generale, despre organizarea proletariatului, descpre strigătul vechi de mobilizare regenerat de sîngele acelei revoluţii: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Aş! Voi nu au-zeaţi şi nu vedeaţi nimic, n-aveaţi timp, nici urechi, nici ochi pentru asemenea realităţi imediate. Pe voi vă frămînta numai pilda eroilor balzacieni: să cuceriţi atotputerni-
cia, gloria şi huzurul fabuloaselor averi cu orice preţ. Rămăseserăţi în urmă cu o sută de ani, încă tot în veacul lui Balzac".
Al doilea volum de nuvele, Drumul cu plopi, se înscrie oarecum pe aceeaşi linie. Acum spaţiul dezvăluit este acel al târgurilor provinciale, în care se consumă, sub calmul aparent, profunde drame umane. Caracteristica lor e faptul că se petrec într-o totală discreţie. Configuraţia interioară a .eroilor este cea supusă suferinţei (vezi „Zăpada", „Unchiul din America", „Cariera lui Vidran" ş.a.). Nuvelele ni-1 relevă de astă dată pe Cezar Petrescu ca pe un observator atent al realităţii, depăşind sămănătorismul pentru a urmări adânca sărăcie a maselor, măcinarea internă a oamenilor datorită dificilelor condiţii de viaţă. Astfel, începuturile scriitorului îl caracterizează ca pe un adept al criticii sociale directe. Evadarea spre satul şi „oraşul patriarhal" nu reprezintă decît speranţa păstrării sensibilităţii umane, mereu ameninţată de morala şi practicile burgheze. De pe acum apar chipuri de indivizi înfrânţi moral. Ei işi pierd echilibrul lăuntric în primul rînd din cauze sociale, sistemul lor valoric se năruie, sînt sortiţi ratării.
După parcurgerea acestei etape, Cezar Petrescu se încumetă să treacă la realizarea intenţionatei sale cronici, unde reuşeşte prin cîteva romane să redea o interesantă frescă socială a epocii de pătrundere şi dezvoltare a capitalismului în România. Parcurgînd cele mai diverse medii, scrierile lui Cezar Petrescu izbutesc în special prin romanele Întunecare, Aurul Negru, Calea Victoriei, Dumineca orbului, Oraş patriarhal, Apostol, în care resursele sale artistice sînt bine valorificate să acopere o porţiune din literatura noastră mai săracă la acea epocă, aceea a romanului citadin. E drept, personajele sale nu au n profunzime deosebită, ele prind viaţă, se individualizează doar în contextul mişcărilor sociale respective,  fără a reprezenta nişte
85
tipuri originale: foarte multe rămân la un nivel schematic. întunecare ar fi vrut să se constituie în actul de acuzare al celor întorşi din război şi ale căror speranţe fuseseră înşelate. Dimensiunea tragică pe care autorul ar fi dorit s-o confere existenţei lui Radu Cornişa rezidă în cele din urmă mai mult în evidenţierea neputinţei societăţii de a-i readuce în mijlocul ei pe cei traumatizaţi de pe urma războiului. Războiul ia însă în viziunea lui Cezar Petrescu şi un aspect purificator —■ indivizi comuni capătă subit calităţi deosebite : unchiul Pol devine plin de vitejie, Mihai Vardaru începe să cugete cu maturitate. Pentru unii intelectuali ai epocii războiul a apărut cu adevărat ca un purgatoriu. Aceştia, printre care se numără şi Radu Comşa, au dorit războiul, fără a-i lua în considerare riscurile. El nu realizau manevrele exponenţilor de prim ordin ai claselor exploatatoare. Plecaţi cu ideea unui ideal imoral ajung la conştiinţa adevăratului „joc" la care fuseseră supuşi abia la terminarea războiului. Pentru Radu Comşa acest ideal era pacea veşnică : „Eu cred ... că toţi am venit de bună voie ... Fiindcă omul are încredere nestrămutată că sacrificiul lui din acest război va răscumpăra pacea pentru copiii şi nepoţii şi strănepoţii noştri, îmvie-dicînd orice alte războaie viitoare. De fapt, luptă fiecare pentru pace...". încă o dată, revoltaţii lui Cezar P<*trescu. dezorientaţi şi răniţi sufleteşte, ajung cel mult la atitudini anarhice — cum este ca-• .• "-ţHo Mogrea — deşi galeria tioologică a autorului se îmbogăţeşte cu chipurile unui Alexandru Vardaru sau Sofron Ves-bianu. exmonenti ai olasei dominante, foarte diferiţi doar prin metodele uzitate în croirea drumului spre continua mărire a capitalului. De remarcat apoi că Cezar Petrescu zuerăveşte o amplă fre^ă de vreme ce îl poartă pe Radu Comşa prin diverse medii : pe front, prin locuirile natale, dună război prin cercurile intelectualilor distruşi  din punot de vedere
moral cît şi social, apoi arin i„ iui Vardaru şi Vesb^Tu "Zf derea morală şi interesele nol^r caracterisetice    care-i fac ' '*& î. ajutor indirect chiar duşmanului
-    , f----        *-"unuvtiet ur-
măreşte invazia oraşului cănit; last, in continuă dezvoltare satului. O dată cu descoperii^T* trolului şi, cu puţin înainte, 0 dată cu căutarea altei comori, cea a vp gelul Dromichet .locuitorii satului Piscul Voievodesei îşi pierd reperele seculare ajungînd la o raroW-, distrugere. Exponentul acestei de gradări este cel mad asiduu c*-> tătar al comorii dacice — Zaharia Duhu. Obsedat de existenţa como"" mn,A el se îndepărtează de sat rea-hzind inutilitatea comorii gfoia după descoperirea ei, căci acei pentru care mai căuta acest — cum îl spera — panaceu, pieriseră (este vorba despre copiii din sat surprinşi de un incendiu). Romanul Aurul negru urmăreşte mult mai amănunţit lupta pentru acapararea de capital .datorită faptului că aici îşi află loc şi prezentarea încercării de infiltrare a capitalului străin, în afara potentaţilor zilei : Iordan Hagi Iordan şi Reginaid Gîb-bons, cele două romane structurează figuri reprezentative ale perioadei date — între acestea se cuvine să stăruim asupra lud Zaharia Duhu (aflat acum în ipostază de milionar) şi Dinu Grin-ţescu, ale căror cazuri se Dot extinde şi asupna unei întregi sfere de indivizi şi probleme din epocă. Zaharia Duhu nu caută numai comoara propniu-zisă. El mai caută şi o alta, care este rezolvarea situaţiei în care se află ţărănimea. De aceea e pus mereu faţă în faţă cu membrii colectivităţii sale. Ca toţi eroii lui Cezar Petrescu., şi Zaharia Duhu va fii în^rint, învins de societatea ce împiedică realizarea „dreptăţii" pe care caută s-o inst'tuie.
Scriitorul aduce din nou în scenă o întreagă faună — capitalişti, politicieni şi gazetari —. pe care o înfăţişează în toată decăderea şi degradarea morală, den,unţînd-o fără ocol. Ou toate acestea urmărind procesul de alienare el satu-
86
.„i sUib influenţa şi presiunea cabaliştilor, proces ducând în cazul i ■Zaharia Duhu pînă la declan-area unei crize maniacale, Cezar Petrescu nu scapă încă de influenţa sămănătoristă, manifestată, "L pildă în felul cum creiază por «etul boierului BoMur Iloveanu, ^ se căieşte în final pentru părăsirea pământului natal.
Calea Victoriei urmăreşte pe diverse planuri     presiunea marelui opaş capitalist asupra celor care iroai cred în posibilitatea urcării, în condiţiile  acestei    societăţi, a treptelor sociale într-un mod cinstit. „Adaptarea" familiei provinciale la existenţa citadină se produce prin descompunerea ei, prin aderenţă sau contaminare de la mediul viciat înconjurător, romanul continuând    seria analizelor sociale realizate de Cezar Petrescu. De astă dată aspectul amintit este chiar mai studiat, înfăţişîndu-ni-se toată corupţia     sistemului social burghez.  Eroul care  reuşeşte este Ion Ozun, dar el renunţă la idealurile sale .acesta fiind preţul cerut de societate     pentru a-1 integra. Cei care refuză să-1 plătească sînt supuşi     condamnării. Constantin Lipan   descoperă   foarte   tîrziu că atît el, cât şi Dinu Grinţescu, nu sînt decît simple unelte, aparenta lor    independenţă dovedindu-se total falsă ; legea este făcută de clasele conducătoare pentru a le sluji. Chiar dacă Dinu Grinţescu nu doreşte decît descoperirea petrolului, Iordan Hagi Iordan îi dă de înţeles că persoana lui nu este totuşi  indispensabilă. Iar Constantin Lipan acceptă compromisul, renunţă la    cercetarea unor afaceri prin care se periclitau o „poziţie" şi o „situaţie", în vreme ce Dinu Grinţescu    preferă  să se alăture celor care, oricum îi oferă o linişte de suprafaţă.
Apostol surprinde efortul dramatic al unui tânăr învăţător hotărât să-şi apere idealul în faţa societăţii : căutarea unui drum propriu, închinat liiminării maselor. Romianul redă în cea mai mane parte veridic relaţiile existente între moşieri şi ţărani. Exploatarea crudă în special de către elemen-
tele interpuse între moşieri (care uneori sânt reprezentaţi în culori destul de blânde) şi ţărani, sânt redate cu cornvingere.
Concluziile afirmă mai mult dorinţele     scriitorului  decît rezultă din realităţile prezentate. Rămîne însă, ca în toate scrierile lui Cezar Petrescu, valoarea  de documant social, realizarea acelei întregi galerii de personaje ce oferă posibilitatea urmăririi a numeroase medii în  mişcările lor de metamorfozare în perioadele tulburi,    . în ampla desfăşurare a unor lupte interne.  Cezar Petrescu- caută să-şi ilustreze  ideile, de  aici rezultând o anume subiectivitate, o vizibilă, uneori,  intervenţie a  autorului în desfăşurarea     evenimentelor. Pe parcursul   dezvoltării   sale scriitoriceşti el devine însă dintr-un observator ce transferă în scris aspectele surprinse  din   mediul înconjurător, un activ critic al societăţii,  analizând cu luciditate evenimentele. Nevăzînd totuşi soluţiile viabile, aceasta fiind una din deficienţele  sale, majoritatea cărţilor dovedesc un septicism ireversibil. Mai mult, ne mai crezând în putinţa realizării a    ceva nou în epocă, de la un timp. după propriile sale     mărturisiri,  şi-a hrănit inspiraţia din  surse probabil nu totdeauna fidele, cum ar fi cele furnizate de ziarele vremii.
ESroii săi, cum am mai spus, devin nişte învinşi, căci în căutările lor, de a evolua pe scara socială a societăţii burgheze sînt siliţi la (continue compromisuri, la renunţări, la trădarea idealului lor, iar, în momentul izbînzii, dacă aceasta se întîmplă, sînt sufocaţi sufleteşte, complexaţi, îşi pierd cu totul e-chilifcrul interior.
In ciuda unor erori în aprecierea cauzelor reale ale conflictelor, prin atenţia ce a dat-o fiecărui fenomen care a cuprins societatea contemporană lui, de la cea capitalistă, până Ia transformările patriei Sn anii de după eliberare, Cezar Petrescu rămîne un reprezentant semnificativ al literaturii noastre realiste, în primul rînd al celei interbelice, unde îşi fac apariţia operelor sale cele mai valoroase.
87
120 de ani de la moartea lui nicolae bălcescu dan berindei
actualitatea lui bălcescu
Viaţa şi opera marilor personalităţi ale unui popor sînt întotdeauna strîns legate de istoria acestuia, de bucuriile şi durerile sale, uneori de înfrângeri dar mai ales de biruinţe. Ele se aşează proeminent în fruntea fluxului spre progres al poporului, al luptei sale de afirmare. Nicicînd un Decebal, un Ştefan cel Mare, un Mihai Viteazul, un Horea, un Tudor Vla-dimirescu nu vor fi desprinşi din cartea veşnică a trecutului poporului nostru. Fapta lor se înscrie dominant în istoria românilor şi ea reprezintă, totodată, pagini strălucitoare înscrise în istoria umanităţii. Prin puterea gîndului şi faptei lor aceste personalităţi se desprind din filele îngălbenite ale cronicilor şi documentelor, urmîn-du-şi şi astăzi poporul în evoluţia sa milenară, în drumul său necontenit ascendent. Moartea n-a pus capăt prezenţei lor, dimpotrivă perspectiva istorică le defineşte mai limpede dimensiunile şi însemnătatea, iar oamenii generaţiilor următoare i-au purtat şi îi poartă cu ei în cărţile lor dar mai ales în conştiinţa lor. Nicicînd marile personalităţi nu pot fi uitate de poporul căruia i-au aparţinut şi i-au slujit.
Nicolae Bălcescu se înscrie marcant, dominator, între fruntaşii generaţiei făuritorilor României
moderne, ai unei generaţii care prin lupta şi jertfa ei a binemeritat pe deplin de la patrie. Este generaţia care a reuşit să înlăture cătuşele paralizante ale feudalismului, să dea un cadru de evoluţie poporului român, să realizeze prima etapă a unităţii statale — desăvîr-şită apoi plenar în 1918 — şi să cucerească neatîrnarea, aşezînd România printre statele independente ale lumii.
Născut în preajma mişcării revoluţionare din 1821, Bălcescu a debutat în viaţă în frămîntările acestei prime etape a revoluţiei burghezo-demoeratice din ţările române. A trăit pe urmă intens deceniile premergătoare revoluţiei paşoptiste, perioadă de intensă pregătire şi de transformări social-e-conomice, politice şi culturale, pentru a se dărui apoi cauzei revoluţiei cu care s-a identificat şi pe care a ilustrat-o oa nimeni altul. Ultimii ani ai scurtei dar strălucitei sale vieţi i-a petrecut într-un exil, care a însemnat pentru Bălcescu luptă pentru patrie şi pentru popor pînă la ultima suflare, pînă la tragica şi singuratica sa moarte în îndepărtata Sicilie ,cu 120 de ani în urmă.
Viaţa, activitatea şi opera lui Nicolae Bălcescu, dîrz patriot, intransigent luptător revoluţionar, intelectual de rasă — punîndu-şi e-
88
rudiţia şi inteligenţa în slujba cauzei căreia s-a consacrat, reprezintă in ansamblu un veşnic exemplu. Marele democrat revoluţionar a avut o existenţă prodigioasă ale cărei semnificaţii nu au luat sfârşit ]a 29 noiembrie 1852 ora 19,30 ci, încadrate cursului istoric al existentei poporului nostru, al dezvoltării sale ,ele îşi păstrează întreaga strălucire azi ca şi ieri şi ca şi mîine. Bălcescu este actual prin ceea ce simbolizează, prin confundarea sa cu însuşi procesul de făurire a României moderne, în care el a crezut cu neţărmurită convingere. Nu este el acela care în ultimii ani ai existenţei sale, în zilele amare ale exilului, anunţa plin de nestrămutată încredere : , România noastră deci va exista!" Deşi prematurul său sfârşit 1-a împiedicat a trăi ceea ce preconizase, Nicolae Bălcescu domină prin prestigioasa sa personalitate, prin mintea sa scânteietoare, prin profilul moral al vieţii sale de jertfă şi abnegaţie întreaga generaţie a celor care efectiv au făurit România şi din aceleaşi cauze el este atît de prezent în sufletul şi în gândul poporului său.
Dar actualitatea lui Bălcescu şi locul pe care-1 ocupă în istoria României nu se datorează numai acestor cauze, ci şi faptului că acest „erudit de prim ordin" — o spune Jules Michelet — „inteligent, ardent şi entuziast" — sînt cuvintele lui Ion Ghica —, n-a fost un vizionar rupt de realitate ci, dimpotrivă, slujind „înzeita libertate", el a privit înainte cu o extraordinară luciditate, trasând un program evolutiv, desprinzînd trăsăturile directoare ale unei dezvoltări în care credea şi care, în liniile ei generale, a corespuns realităţilor istorice următoare. Bălcescu a fost cel dintîi dintre fruntaşii generaţiei paşoptiste şi unioniste, care, aşa cum a scris-o prietenul său Vasile Alecsandri, „presimţind viitorul României... se cerca a grăbi păşirea românilor către acel viitor, purtîndu-le pe la ochi prestigiul strălucitor al gloriei strămoşeşti şi făcînd să pătrundă în sufletul lor glasul fermecător al istoriei trecu-
tului".
Multe din ideile lui Bălcescu nu ne apar astăzi străine, învechite, ci ele. aparţin acelui tezaur de gîn-dire omenească din trecut, ideilor pe care socialismul le-a îmbrăţişat, pe care le ocroteşte întrucât i-au pregătit ascensiunea, i-au fost pre-mize sau chiar prin rezonanţa lor au corespuns şi corespund însuşi tiparului gîndirii socialiste. Aceste idei bălcesciene nu ne sînt străine, oi dimpotrivă ne sînt apropiate, sînt vii, au în ele putere mobilizatoare, sînt actuale. Nu are Bălcescu deplină dreptate cînd scrie eu nestrămutată convingere : „Cînd n-are cineva decît vorbirea spre a-şi propaga ideile trebuie s-o întrebuinţeze tare mult şi acei ou idei sănătoase şi folositoare au datoria sfîniă a le propaga". întreaga viaţă a lui Bălcescu a fost consacrată acestei „datorii sfinte" pe care el a împlinit-o cu prisosinţă.
Bălcescu a dat „lovituri de bardă" regimului Regulamentului Organic şi prin aceasta orînduirii feudale, dar ideile sale privind viata socială îşi păstrează forţa pînă în zilele noastre, căci prin intermediul lor el combate cu intransigenţă exploatarea şi nedreptatea oriunde ar apare şi ar fiinţa ele. „... vai de acele naţii — scria el — unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robia gloatelor! Ele pier !" Şi oare — în ceea ce priveşte istoria României însăşi — gîndurile sale referitoare la unitate şi neatîrnare şi-au pierdut astăzi valoarea ? El preconiza „unirea tuturor românilor într-un stat politic" şi definea unitatea drept „idee măreaţă şi singură mântuitoare". Independenţa viitoarei Românii se înscria, de asemenea, printre postulatele fundamentale ale gîndirii bălcesciene. „Să nu uităm — scria el în vara anului 1848, în zilele revoluţiei — că sîntem datori a apăra naţionalitatea şi drepturile noastre de vom fi nevoiţi chiar vărsând sângele nostru. De vom cădea în această luptă sfîntă, să cădem încai bărbăteste. astfel cum au trăit părinţii noştri şi ca dînşii să strigăm : «Mai bine
89
ţara noastră să se prefacă într-un întins mormânt, numai să r&mîie tot ţara românilor»:.
Şi istoria contemporană nouă nu reprezintă cea mai strălucitoare concretizare a gândurilor de viitor ale lui Bălcescu, atunci cînd recitim îndemnul său ca România în a cărei ' constituire credea nestrămutat, să-şi ia „rangul" ce i se cuvenea „în marea familie a naţiilor europene" ? Şi nu tot realistul Bălcescu ne-a transmis peste veac sfatul că „niciodată o naţie nu se poate ratatul decît prin sine însăşi ?■', el adăugind cu deplină încredere în izvorul de forţe vii ale poporului: „Ei nu ştiau ce poate face un popor cît de mic cînd îşi apără ale sale şi când e aprins de o sfîntă şi nobilă idee". Marele democrat revoluţionar credea în puterea ideilor juste, în puterea progresului de a-şi face loc înainte, înlăturînd opoziţiile, în forţa poporului. „...Sîngele vărsat •—■ 'afirma el — în loc de a omorî o opinie o hrăneşte mai mult, o întărâtă şi o face adesea a' triumfa". Convins de puterea implacabilă a cursului spre progres, de neputinţa reaoţiunii de a opri imersul istoriei, el mai scria: „Regii nu vor mai putea să facă "pe popoare a se întoarce din calea lor".
Dar câtă actualitate au şi opiniile lui Bălcescu privind relaţiile dintre state şi viitorul omenirii, ele tinzînd însă să prindă viaţă abia după curgerea unui secol şi după ce omenirea a plătit ou grele jertfe sângeroase (şi mai plăteşte încă) preţul instaurării — pe care o simţim cu toţii zi de zi — a unor noi raporturi între ţări. „Noi credem — scria el prematur în 1846, dar, nădăjduim, valabil pentru perioada ce se deschide înaintea u-mamităţii — că vremile ooncuiste-
lor au trecut, că duhul concis-doarme cu Napoleon în sau şi că nimic nu-1 va maiTr tea  deştepta;  că nădejdea 61vmÎ zaţiei popoarelor este în conW caţia ideilor care-va veni din™ municaţia     naţiilor, ce înlesnirie şi relaţiile comerciale vor aduce" Bălcescu  a combătut „ideile ' V popoare alese" şi de „popoare 0! smdite"- şi   a militat pentru dez voltarea  unui climat de resoect reciproc  intre naţiuni. ...Principiu nostru politic — arăta el — este simplu :   Respect,   recunoaştere e galitate şi solidaritate a naţionali taţilor".   „Libertate, Egalitate Pra termtate pentru indivizi — enunţa el principiile sale — şi Ubertate Egalitate şi      Fraternitate pentru naţionalităţi".  Şi  cită semnificaţie are şi rolul pe care Bălcescu îl a-tribude poporului    român ca factor de pace şi ca propagator al bunei înţelegeri internaţionale, deoarece românii au fost „totdeauna apărători"   ai     «drepturilor sfinte ale omenirii".
Bălcescu este actuoZ şi prin aceasta e mai ales prezent. Evocarea sa nu înseamnă doar rechemarea la viaţă a unor momente de istorie din trecut, ci desprinderea din viaţa şi activitatea acestei personalităţi excepţionale a trăsăturilor care nu şi-au pierdut viabilitatea, care sînt vii şi actuale, care servesc încă mobilizator Cauzei poporului, care, transmise peste veac din zilele aspre ale luptelor antifeudale, îşi păstrează şi în o-rînduirea noastră puterea şi unitatea, definind forţa acestui sfătuitor înţelept şi patetic, a acestui patriot şi revoluţionar intransigent. Locul lui Bălcesiau în Istoria României nu este acela al unei trecătoare apariţii d cel ai unei personalităţi prestigioase, cinstită de popor şi aşezată în galeria marilor înaintaşi, însoţitori veşnici ai mersului său înainte.
alexandru george
critică
lucian blagga: „iscoade"
Recentul volum de Isvoade ne pune la dispoziţie o recoltă de disparate dar -nu mai puţin preţioase eseuri de Lucian Blaga. Desigur ,că orice carte a autorului Poemelor luminii este uin ospăţ al spiritului, chiar dacă nu te împaci cu ideile sale, chiar dacă alcătuirea cîte unuia e oarecum întempiătoa-•re, iar atmosfera-pe care o degajă te' lasă nedumerit. Lucian Blaga n-a fost un eseist de vocaţie. în enorma lui operă de om de gândire (şi poetuîl sau dramaturgul se înglobează până la urmă tot ân această categorie), eseul ocupă un loc minor. Cazul lui nu e acela al lui Maioreseu, de pildă, care a putut să dea două eseuri de mare importanţă pentru precizarea ideilor sale (Progresul adevărului şi Din experienţă) dar ieşite din albia bine hotărnicită a Criticelor. în ceea ce are mai specific, scrisul lui Blaga tinde la o vastă construcţie teoretică, cu indiscutabile ecouri lirice sau primind ecouri dan partea poeziei, dar de o impresionantă coerenţă şi o perfectă economie a mijloacelor. Nimic din dezordinea poetică sau voit poetică nu e de observat în ea. Stilul speculativ, care nu e deloc acela al poez'e' ne întîmn''nă î~> îu-iq lui desfăşurare coerentă.
0 bună parte din , piesele scurte" în proză ale gânditorului nu sânt adevărate eseuri, ci nişte elemente ale unei alcătuiri ce se K va profila sigur şi cu vigoare, aduse fiind aproape, sau oricum nu departe de şantierul organizat cu grijă. Pietre pentru templul meu ne indică nu numai prin sugesti-
vu-i titlu ceea ce acest gen de proze va să fie în ansamblul operei lui Blaga. Nici atunci cînd el a condus o publicaţie a cărei apariţie periodică îl obliga la un gen de publicistică de interes mai imediat, filosoful nu cedează cu totul ispitelor geniului : majoritatea textelor din această revistă sânt capitole ale unor lucrări în curs de elaborare : Despre viitorul filoso-fiei româneşti (în „Saeeulum" I, 1943, ian./fabr.) purtând chiar menţiunea : „un capitol dintr-un studiu în pregătire", iar cele patru studii consecutive Despre permanenţa istoriei (I, 1943, sept/oct.), Despre istoriografie (I, 1943, nov/ dec.), Fenomenul istoric (II, 1944, ian./tfebf.) şi Organism şi Societate (ll, 1944, mart/apr.) lăsîndu-ne să ghicim că aveau aceeaşi destinaţie
In sfîirşit, unele texte de Blaiga au apărut ân „Gândirea" într-o anumită perioadă destul de lungă, lăsînd impresia autonomiei ; de abia mai târziu s-a văzut că ele sânt doar capitole ale unui studiu închegat în altă ordine decît cea eseistică, alcătuire care la rândul ei avea să intre în maâ vastul corp al trilogiilor sale filozofice.
Dar eseul presupune tocmai acea autonomie a temelor şi o anume libertate a tratării lor pe care filozoful sistematic o refuză. Dispoziţia aceea liberă şi acuitatea diferenţiată, în afară oricărei intenţii arhitectonice preconcepute, lipseşte textelor scurte ale lui Blaga care par mai curînd „rămase" de pe urma marii sale opere sistematice şi speculative. El nu „risipeşte"
•owca literară
91
ideile (sau mai bine spus : _ sugestiile) în felul nepăsător cit priveşte economia generală ba chiar unele contraziceri ale lor specific eseiştilor de vocaţie ci le stange si ie sistematizează, totul fund |ndit parcă în perspectiva unor dezvoltări ulterioare.
Blaga nu a putut - şi nici™ a vrut _ să se supună condiţiilor specifice  genului  eseului   pe care le realiza atît de strălucit, de pildă  Ralea, după cum n-a putut — dar de data aceasta a vrut — sa abordeze la ocazie pe acela al polemicii şi al     pamfletului.  De la cazul  Grama   la tipul  Grama (in „Saeculum",  I,  1943,  mai/iun.) Săpunul filosofic  (în  „Saeculum , I, 1943,    iul./aug.)   Automatul doctrinelor (în „Saeculum", I, 1943 sept./ oct) sau    Reconstrucţie filosofica (în „Saeculum", II, 1944, mart./apr.) nu sînt decît nişte regretabile ieşiri   cu atacuri vizînd uneori şi persoana  fizică  a  unor personalităţi ca Rădulesou-Motru şi Mircea Florian  pentru discutarea cărora ne-am fi     aşteptat  ca Blaga sa pună la contribuţie alte resurse ale personalităţii  sale intelectuale. Acelaşi lucru se poate spune despre polemica sa cu    Dan Botta (in ; Timpul", „Gîndirea" şi „Tara'; din aprilie şi mai 1941) pe chestiunea „spaţiului mioritic", sau despre răspunsurile   formulate   împotriva unor teologi care     nu  au făcut o primire tocmai bună lucrării sale Religie şi Spirit.
Nu, hotărît, adevărata vocaţie a lui Blaga este de căutat în stilul alcătuirilor de  mare anvergura, activitatea lui ocazională fund interesantă nu   prin   ilustrarea unui gen ci în măsura în care vine sa se adauge la celelalte pentru a-i completa imaginea de scriitor, in care ar fi fost ciudat să nu existe decît opere închegate în perspectivă largă   şi elaborate îndelung în timp. Spre deosebire de Zări şi etape,  reeditarea din  1968 a mal multor volume publicate anterior, recentul volum de Isvoade a fost conceput  de autor   ca o culegere din publicistica sa diversă, la acea vreme neadunată în volume şi le-
92
gată de nişte împrejurări nu mai puţin felurite.
Aici il surprindem pe Blaga mai curînd luînd poziţie faţă de unele fenomene culturale  ale timpului decît înf ăţişînd o raţiune . explicativă pentru vreun fapt cultural «nume.  Nimic  mai  semnificativ în acest sens  decît     articolul Getica (1943)  în  care  Blaga ia atitudine faţă  de exagerările istoricilor din descendenţa lui   Pârvan  pe chestiunea religiei dacilor, adică a pre-zumatului lor   monoteism. Ocolind de data     aceasta stilul polemic, poate şi pentru că problema nu avea decît anumite tangenţe cu susţinerile sale în această privinţă, el se declară a  fi străin de „critica de   dragul  criticii"   şi  încearcă o lămurire obiectivă.  Fraza lui limpede şi chibzuită  nu ocoleşte formula de politeţe,  chiar cînd gîn-ditorul se exprimă categoric. Elogiul adresat omului de ştiinţă Pârvan,  amestecat   cu   rezerva totală faţă de ideile    sale, nu poate fi luat drept ironie : — „Nimic mai departe de noi decît gîndul de a proiecta vreo umbră peste profilul spiritual al lui Vasile Pârvan" \...} „Nu intenţionăm să vorbim despre personalitatea savantului  şi gânditorului.  Această  figură de mare preot, pusă în slujba nu ştiu cărui rit păgîn şi   ezoteric,  va rămînea neatinsă  de cercetarea ce întreprindem", (p. 63). Cititorul nu va fi  decît uimit citind     studiul lui Blaga, în care nu numai că se respinge teoria lui Pârvan despre monoteismul geţilor, dar se dezvăluie felul în care istoricul a ajuns să susţină o eroare : el şi-a proiectat asupra strămoşilor noştri aspiraţiile sufletului său auster „dominat de un spiritualism stoic cu unele nuanţe creştine".  Sînt,  la propriu vorbind,   nişte   afirmaţii   de bun simţ, deduse din însăşi, lectura Geticei lui Pârvan, şi susţinute cu argumente   de  topografie stilistica _ căci Blaga nu poseda nici pe departe cultura  istorică în stare să-i opună  lui   Pârvan vreun argument din afara propriului sau material   informativ.   Interesant e acest text nu  numai  pentru preţioasele-! distincţii,  dar si pentiu
I
cronica literară
că ar putea fi pus alături de juvenila dar mult pomenita izbucnire a autorului Poemelor luminii şi intitulată Revolta fondului nostru nelatin (1921), pe care filozoful de mai tîrziu şi-o va amenda deopotrivă în principiu şi în formă. Blaga se dovedeşte astfel un spirit mai suplu decît se crede de obicei, capabil de reveniri atunci cînd i. se părea că a greşit sau că a exagerat.
Către aceeaşi concluzie ne îndrumă şi meditaţia asupra textului din 1959 Farsa originalităţii. E un articol îndreptat împotriva lui Emil Cioran şi care, în afară de situaţia de a răspunde unei provocări, nu are în el nimic întîmplă-tor: e vorba de o opoziţie profundă faţă de unele afirmaţii şi mai ales faţă de un anume stil de gândire, într-adevăr, scrisul autorului Ispitei de a exista nu putea trezi decît adversitatea hotărîtă a lui Blaga ; nihilismul integral al lui Cioran, sofistica rece, pasiunea pentru paradoxul silnic, dar mai cu seamă gîndirea dizlocată, de multe ori în sine contradictorie se situau la antipodul modului tla-gian de a aborda problemele filozofice. Cititorul va fi pus numai-decît, acest articol alături de altul, publicat în plin război şi intitulat Existenţialism sau neputinţa de a crea ?, îndreptat împotriva lui Nae Ionescu sau mai bine zis împotriva naeionescismului. Partizanul spiritului constructiv sau al plăsmuirilor de viziuni personale, cum se exprimă el, nu putea fi decît adversarul „trăirii" şi cu atît mai mult al „trăirismului", pendulîncl între disperare şi absolut, cu o totală „disponibilitate", proprie oamenilor nu numai „fără sistem" dar şi oare refuză pur şi simplu riscul de a scrie.
încă o dată : nu avem a face aici cu o atitudine, de ocazie a lui Blaga, ci cu rădăcinile adînci ale stilului său de gîndire. Articolele acestea trebuie corelate cu desele referiri vrăjmaşe la adresa lui Nietzsche (către care Blaga se simţea atras mereu de adversitate
şi de interes, ca şi T. Vianu, în treacăt fie spus) şi pe care-1 are în vedere într-unui din aforismele sale din tinereţe : „Veacul nostru are profeţi cari vorbesc despre viaţă cu entuziasmul unor bolnavi. Puterea, ce pulsează în opera lor, nu seamănă cu vigoarea omului sănătos, ci cu forţa nebunului delirant". (Pietre pentru templul meu în Zări şi etape p. 15). Iar altădată, cînd condamnă la acelaşi „grimasa isterică de decadent" Blaga arată aceeaşi consecvenţă cu sine şi cu ceea ce gîndirea lui năzuia a fi.
Un cuvînt semnificativ care apare cu frecvenţă în Isvoadele lui Blaga este apelul la „organic". Kierkegaard, căruia i se recunosc talentele excepţionale de scriitor, e denunţat totuşi ca „un spirit fără nici o legătură în organic, care n-a găsit niciodată calea sublimei creaţii, ci a transpus în literatură doar complexele sale personale ca atare, cu toată zgura lor, prea intime şi deci cam zgomotoase şi indiscrete" (Isvoade, p. 92). A desţeleni „pămîntul gîndirii pînă la o adâncime unde ar putea fi vorba despre o substanţială, efectivă originalitate", i se pare lui Blaga fapta cea mai demnă de laudă. El o descoperă de pildă mai curînd la corifeii şcolii ardelene, cărturari care se orientau în funcţie de raţionalismul strict al veacului „luminilor", ceea ce ar părea că-i îndepărtează de simpatia filozofului iraţionalist din marile sale trilogii. Dar nu e aşa, şi acest fapt ni se pare semnificativ pentru stilul gîndirii lui Blaga: el descoperă la latinişti preocuparea primordială pentru „orighinalul" adînc, întrezărit în limbă, şi care trebuie readus la punctul de puritate iniţială. Acest lucru se realizează într-un stil care găseşte şi el înţelegerea simpatică a lui Blaga, dincolo de critieile formulate de pildă de un Maiorescu : — „Nu s-a subliniat niciodată în deajuns incendiul lăuntric al acelor oameni, aşa zişi de carte, acea pasiune crescută mai mult prin stă-
cronica literară
93
pînire de sine, acel foc lipsit de orice izbucnire isterică proprie temperametelor exhibiţioniste, acea căldură ce străbate molcom şi-n adînc, hrănind şi susţinând truda de o viaţa a unor sfinţi muritori, aşezaţi sub porunca unei supreme chemări", (p. 172) Desigur Că nu trebuie să pierdem din vedere caracterul idealist al gîndirii lui Blaga — sau mai precis, aşa cum îl numeşte el „trans--naturalismul"' său — dar această gîndire trebuie considerată şi în nuanţele ei, şi, evident, o amplă
analiză nu îşi are locul în rîndu rile de faţă.
O serie de precizări se: imoun după apariţia volumului ăelsvoa de. Căci din nefericire nici la apa" rifţia in presă a acestor arHeote intenţia operaţiei de .disociere' nvî s-a înţeles întru totul şi nici catri două decenii după aceea. Blaga .nu mai trebuie văzut prin intermediul formulelor generale şi,, de aceea credem că publicarea în continuare a textelor sale explicative1 rm poate decît să servească înţelegerea adevăratei sale'poziţii.  ''':i
0i. petroreanu
poezie
ca inH baltazar: „reculegeri în nemurirea ta
Antologia  actuală ,a   lui Camil Baltazar, -poate mai mult decât ediţia completă   a   versurilor sale <1970), ne dă   ocazia restabilirii uneia din cele mai autentice,. de , nu cea mai autentică .faţă a poetului. • Cuprinzând  texte  alese din întreaga lui lirică erotică, pe care, aşa cum rezultă şi din citatrul reprodus pe clapele volumului, alături de aprecierea lui Eugen Jebe-leanu, criticul E. Lovinescu o considera remarcabilă,    culegerea aceasta îl înfăţişează .pe poet despuiat de cele mai stridente surprize ale unui manierism de atitudine şi limbaj, amintind de Adrian Maniu. Amindoi cu înclinaţii elegiace, compensate de nostalgia unui- eden văzut în stil hieratic, ispitiţi însă şi de modul zicerii „prozaice", ei se despart prin orientarea de fond. In timp ce Adrian Maniu,   trecut   de la simbolism la tradiţionalism, apela la . folclor şi canonul  bizantin &n-tr^un  spirit de  o religiozitate fie şi silnică, Baltazar recurge la modulaţiile confesiunii,  ale fervoarei sufleteşti, chiar   în   limitele unei expresii   tradiţionale  prin caracterul   ei   biblic,   prin reprezentarea adamică  a  iubirii,   prin alura ei de confidenţă directă. De aici poate impresia de libertate,   de sponta-• neitate, mai accentuată la cel din urmă, fireşte, în chip relativ, fi-indică nici el nu se smulge pe de-a întregul seducţiilor livrescului. (Nu
s-ar explica altfel dece, la un moment dat, a încercat să scrie. în genul iui Ion Barbu.) Oricum, ceea ce ne place la Camil Baltazar, eroticul, este densitatea de oristaJ a pasiunii. Epurată sau intens senzuală, precaută ori temerară, încremenită în .extaz ori cu gesticulaţie exuberantă, poezia sa este totdeauna adoraţie. Adoraţie înseamnă hipostaziere, scoaterea obiectului din regimul lui obişnuit. Femeia, alcătuită din materii cosmice, trăind undeva între pământ şi cer, îmbătată de lumină solară, de lună sau de aştri, fascinează nu numai pe îndrăgostit, dar şi întregul univers. Copacii fac alai în calea . ei ; Jacul se înfioară extatic, planetele îi aştern petale la picioare ; bolţile cerului se umplu, spre slava sa, de dangăte de clopote şi ecouri de harfe ; chipul, ma-gnifi-at, la rîndul lui, în înger, în madonă, ori în simplă arătare virginală, făgăduieşte delicii suave şi fecunde metamorfoze fără sfîrşit: „Din a sfintei tale guri j Din fiinţa ta ca o rouă risipită-n mine, / Ca nişte harnice albine, j Carnea mea va umple faguri albi şi puri /.../ Prinos al sfintei întreţeseri / In care îngeri noi ne-am întrupat, I Dragostea mă va preface-n şesuri I De iarbă, sau în caliciu în vînt prefirat". Sporind sentimentul de sine şi al iubitului, acesta se împărtăşeşte din   „misterele" divine
cronica literară
95
ale iubitei. Recunoştinţa pentru darul obţinut are ţinuta prosternării : „Cresc în extaz şi este o creştere peste fiinţă, / A plasmei mele celei mai de taină, / Atunci cînd chipul tău îmbracă-n haină / De înaltă aură, o buză în sfieli de umilinţă. / Te înconjur, te-aspir şi te desfoi / De cele mai mărunte haruri, care / Se umplu de podoabe şi de foi, j Cum aş fura unui copac frunzare. I Te umplu de lumina care se revarsă / Din mîi-nile-mi care te cer ca pe-o lumină ; I Şi nu mă ruşinez să spun că, arsa, / Inima-mi toată ţi se-n-chină". Accentul arghezian din versurile citate este, precizăm, mai curînd o contaminaţie accidentală. Propriu lui Camil Baltazar este timbrul cînd grav, de înfiorare re-culeasă, cînd patetic şi chiar sentimental : „Ai să-ţi mai aduci aminte ? I Seara era înflorită cu fi-
le naive de abecedar ; / Inima ta ca şi seara, mi-era soră fierbinte' Stelele au fost căprioare de curînd născute, / Mîinile tale au grăit în-tîia cîntare, / Sufletele ni s-au cinchit, tăcute... Ai să-ţi mai aduci aminte ? Pe poteca de aur prefirat şi din stele, / Florile erau toate albastre căleşti. / Sufletul de aceea ne-a pribegit îndelung, j Zorii de aceea au dănţuit în rădvane de bucurie, / Dimineaţa de aceea a fost I Invelită-n veşmînt alb de prietenie".
Atributele proprii poeziei lui Camil Baltazar se regăsesc în stare pură în compartimentul ei erotic — idealizarea obiectului prin proiectarea lui într-o lume ce se mişcă, după un ceremonial de procesiune, oa într-un spaţiu eteric, asemeni unor umbre cu gesturi reculese, în stil prerafaelit.
victor felea:«,sentiment de vîrstă"
în noul volum, Victor Felea nu este fundamental altul decît în culegerea anterioară de versuri dominată de conştiinţa unei posibilităţi a eşecului. Cu „Sentiment de vîrstă', obsesia cunoscută îşi găseşte însă o motivare „obiectivă", sau poate doar justificarea, în începutul de amurg biologic: „Poveste placidă... I TJnde-i vigoarea zorilor ? / Am aprins lampa evidenţelor triste" ! Realitate de aici înainte familiară, inalienabilă ca umbra, amara condiţie despoaie priveliştea lumii de culori, dă gust sălciu tuturor senzaţiilor fruste, împovărează spiritul, redus la rolul de glosator melancolic al tinereţii şi adolescenţei consumate, al viselor robuste, al iluziilor de plenitudine hrănite oîndva. întâmpinată ca un dat firesc, vîrsta finală nu apare,
spre deosebire de ipostaza înrudită a ratării, drept emanaţie a unui destin specific, drept expresie a unei voinţe enigmatice, mai puternică decît ambiţiile, decît setea de a fi a insului ce i-a căzut pradă, întunecarea şi oboseala însoţitoare intră într-o ordine necesară, impersonală, faţă de care protestul ar fi atitudini zadarnice, generatoare cel mult de sterile torturi : „Şi aceste lucruri vor obosi j Şi vor avea cîndva chip de cămaşă, f Sufletul oboseşte şi el întrebînd, aşteptînd, I Lăsîndu-se ciopîrţit de gura lacomă a timpului'. E persistenţa dorinţelor în 'sufletul frecventat, la intervale capricioase, de nostalgia intensităţilor vieţii, ca şi irupţia viziunilor de frumuseţe, a bucuriilor faţă de care se impune vigilenţă,  refuzul consecvent    de a-i
96
cronica literară
accepta mirajele : „Spaţiu tăios, pimineaţă. / Lumină deasupra luminii- Verva-mi lucidă îngheaţă. / Rozele gîndului, spinii, j A fost vis ori părere / Omul din sîngele meu ? I Jumătate abis şi tăcere. / jumătate un zeu. / Sparge-ntreba-rea fereastra / Locului mut şi ascuns I Pitiră de-argint către creasta I Celui mai negru răspuns" ! Luciditatea comandă învăluirea pînă şi a amintirii elanurilor originare': „Turnul de paraşutat j Ceruri si porumbei j E bine că ai uitat I Ce ai fi vrut să mă vrei I Poţi lin să cazi I Pămîntul e dur şi rece I Turle solemne de brazi I Chiar febra timpului trece". Încercare concentrată de adaptare la ideea despărţirii de viaţă, atitudinea poetului este aceea a unui stoicism discret. Rareori vizitat de demonul existenţialist al silei de a trăi, pe care, de altfel, o consemnează cu accente bacovienede gunoaiele, rămăşiţele vechi I Dar nu mai chemi ? primăvara j şi nici gunoierii să cureţe. / Şi în cwrînd vor mirosi mit / Pe maidanul acesta unde e greu de trăit", sau: „E frig, şi gîndurile-s răni adinei, murdare, I Dar n-are a face — totul e uşor l—l Că nu ne ucide nimeni / Şi tragedia-i plină de umor", el pare că face totul pentru a nu responsabiliza lumea, nici chiar existenţa, pentru propriul destin, în genere, pentru moartea individului. Şi pornirile elegiace de a se căina, cu o complezenţă bakon-skiană („Voi pleca apoi din uitate porturi atlantice I Navigînd solitar către moarte din urmă"), ori cu un sarcasm indulgent („Haide, rizi alb, craniu obosit / ce sfioasă-i dragostea tîrzie / Plîn-ge mierla în pustiul verii / Inima pe veci e-o rană vie"), reprezintă solicitări fugare, imomente dinlă-untnul procesului de acomodare cu perspectiva extincţiei, chiar dacă aceasta nu făgăduieşte iluzia compensatoare a întoarcerii printre elemente, ori măcar a liniştii, a somnului perpetuu. (Convingerea, de felul unui Yorrik,, în pulverizarea fiinţei, împiedică atît cultul speranţelor himerice, inclusiv tentaţia magnifică a clipei supreme,
şi revolta clamoroasă împotriva legii universale : „Stupidităţi primare, arborescente /, dezgust familiar ca o sentinţă a timpului, / Oameni carbonizaţi de-o iarnă perpetuă. I Orice strigăt ar fi zadarnic —■ I Şi un convoi de rînjete / Umple spaţiul încremenit al lumiv
Atare filozofie convine manierii sentenţioase, uneori aproape aforistice a lui Victor Felea, care scoate astfel o poezie a reflecţiei dezabuzate şi ironice, ajunsă la constatări cotidiene, fără îndoială, dar incontestabile, definitive, de vreme ce închid o experienţă totală : „Un paradis crepuscular şi tonic I Voi crăpa butucii timpului pînă la oboseală / Numai astfel se cucereşte eternitatea / Albastră ca un nor de cerneală" ; „Zorii nasc indulgenţe / Ar naşte şi lacrimi / Dacă fîntina veche n-ar fi secată" ; „Un cimitir de ploi, de cărţi, de violenţe / Curg morţii care pun la cale viaţa rea — / Mai stăm pe muşuroaie mari şi aşteptăm / Să se usuce drumurile lumii". Spre a fi exacţi, trebuie să precizăm că impresia de constatări absolute într-o reformulare emoţională vine nu numai din concentrarea, ci din tehnica asocierii cunoscutului ou disparatul, oa în ultimul citat sau ca în implo-raţia: „lmbrăţişea?ă-mă umbră a timpului orb / Şi smulge o lacrimă I Din lemnul acesta ce m-a închis între fibrele lui".
Tehnica condensării este atât de bine stăpânită, âMcM se pot degaja, din context, şi versuri-sinteză : ,£i totul se urcă la o răscruce intactă" ; „Astfel am rămas... descoperit cu un sîmbure / Ungă porţile închise ale rîului." Se înţelege că asemenea e-numţuri, cu intenţia de autodefiniţii morale sau existentiale, se Înconjoară, prin caracterul lor contras, eliptic uneori, leu un anume mister. Şi asta se întâmplă cel mai ades cînd poetul se angajează într-un dialog cu „dublul" său, ou eul lui juvenil sau, ipostază a aceluiaşi, ou fantoma lui idealizată, investită cu prestigiul marilor misiuni, cu aura profetului, sau atracţia tulbure a solitarului damnat. Tonul, postura, expresia însăşi, au o solemnitate delicată şi o gesticulaţie hieratică sau oracu-
cronka literară
97
Iară, care, în persoana lui Victor Felea apare în conturul ei mai eurfind... bacovian : „Iată se întoarce poetul din lume /. Se întoarce în esenţa lumii / Vine cu solitudinea lui" ; sau : „Va fi o zi cînd ghilotina soarelui / Va tăia capete negre de călăi j Şi slugile lor se vor înneca în mlaştini" ; „E jrig şi eu sînt stăpî-nul I Urîtul stă cu mine pe punte / Oare nu-i corabia fantomă J Oare n-am înţepenit pe un munte j Poate că ar trebui să cobor / Să întemeiez o ţară frumoasă / O ţară de cuvinte incoruptibile / In care fără cuvînt să mă retrag!' ; „M-am dus printre răsuflările reci ale vîntului. / M-am dus printre frunzele galbene j eu
însumi îngălbenind la un sărut al timpului I m-am dus printre stih? ile vechi j şoptindu-mi 0 elegie a stingerii / m-am dus pînă devartp de mine însumi / într-o blinda ui tare". Ordinea cotidiană,- incoloră sau numai monocromia viziunii ee neraUe, o anume apatie de aruminiat de , ştergere" de sine în lumea ce' lorlalţi, de reducţie la dirnensiunle unei simple voci, şi un timbru scăzut, egal cu sine, îl singiuralizează pe Victor Felea. Nu, harpa şi coturnul, marea scenă şi mulţimea nu se potrivesc „melosului" său de stradă, de margine de oraş, de trecători întîreiaţi sau rătăcitori pe urma durerii de a fi.
aurel gurghianu: „poartă cu săgeţi66 şi „temperatura cuvintelor
Din orgoliu profesional sau poate din prea omenească rezistenţă la înoire, critica admite ou greu, practic, ceea ce de mult nu maai cutează a tăgădui teoretic : dreptul artistului de a răsturna, în orice moment al carierei, imaginea statornicită despre sine. Cel mai adesea, iniţiativele proteice sînt respinse ca inautantice, ori — caz optim — reduse la calitatea de variaţiuni neglijabile ale tiparelor originare. Schimbarea intervenită în maniera şi, pînă la un punct, în viziunea despre lume a lui Aurei Gurghianu, fenomen cons-tatafoil de la precedenta culegere de versuri, a fost înregistrată abia acum şi minimalizată de cei pentru care influenţele poeziei americane din generaţia lui Lee Maştere şi Sandburg asupra poetului clujan s-au exercitat şi tardiv şi zdrobitor. In realitate, contactul cu poeţii citaţi nu numai că poate fi detectabil încă înainte de perioada de gestaţie a ultimelor
două volume, dar şi atunci, şi în mare parte astăzi, el a generat rezultate fertile, deoarece sămînţa lirică de dincolo de Atlantic a căeut pe un teren propice. înclinaţia pentru lirismul ecrtidianutui şi, în genere, pentru poezia prozei oare formează aportul principal al neo-withmandenilor absorbiţi de Aurel Gurghianu, este şi ea de mult semnalabilă în activitatea acestuia, numai că, pîlnă la întâlnirea poetului cu modelele în cauză, el nu îşi găsise modalitatea de cristalizare. Versurile ambelor culegeri, şi în primul rînd ale „Porţii cu săgeţi" (volum ce ni se pare mai omogen şi, .cum vom vedea, de o mai închegată simplitate), nu ridică însă probleme de paternitate. Chiar cele, precum „Bunicul" sau „Bătrînul", cu fizionomie aparent americană, aparţin incontestabil ■mai vechilor „Biografii sentimentale", ai căror spirit îl continuă într-un mod mai puţin... sentimental. „Bunicul meu    a fost în
98
cronica literara
nhaio I ca taran  emigrant tran-ilvan, I unde şi-a petrecut cîţiva ani I muncind / la ce, nu ştiu încă „rea bine / înainte de primul război mondial  /.../  Aveam   doi am cînd te-ai  dus  pentru totdeauna, /dincolo  de Mureş,  dincolo de Ţotomac I şi de apele Styxului, / si numai după aceea am aflat j glurma / că-mi vei lăsa după moarte/o pip& I & două cutii de chibrituri. I O.K., bunicule, / bătrîne os din care mă trag". Figurile familiale evocate acolo,  ca  şi avatarurile actuale, se înscriu în aceeaşi preocupare genealogică, stăruitoare de mai multă vreme la Aurel Gurghianu. Spre deosebire de portretele precedente, replicile lor diferă  prin   obiectivitatea descrierii, dacă e vorba de trăsături morale, ori a relatării, dacă în joc sînt miei evenimente biografice, dobândind o impersonalitate tipizatoare. Cu alte cuvinte,    ies din limitele albumului de familie, spre a deveni   simboluri ale timpului. Ale unui timp     geologic de o vîrsta imemorială, şi cu atributele materiei  terestre,  (lut,     piatră, lemn). Accentul necăzîmd pe  detaliul somatic sau pe cutare episod ddn istoria personală  a chipului înfăţişat, ci pe semnificaţia lui de verigă   din   lanţul   vremii, impresia finală este  de perspectivă temporală brusc retezată. Ca şi cum, în contact cu formele noi de viaţă, tot trecutul depozitat în carnea flască, pergamentoasă, a bătrâneţii, revelă dintr-odată puterea lui regresivă, virusul său canceros : Bătrânul, „ferindu-se rar cu mîna de muşte, I pufăie ca un taur / de mult  ostenit. /  Iţi  mută scaunul cînd după soare, cînd după umbră /,  bucuros I totuşi că  poate citi semnele străzii, I că poate derula anotimpurile. / Petele galbene ale bătrîneţii / îi  mănîncă     obrajii; cari nevăzuţi I îi ronţăie sufletul". Toată sforţarea lirică, în faţa alunecării de straturi a  timpului, a rupturii interne pe care el o produce,  este de  a reînoda legătura dintre     prezent  şi  trecut. Cum însă rezultatul strădaniei este îndoielnic,  poate zadarnic,  un dramatism 'Conţinut, nu lipsit de mo-
dulaţii contrastante, o însoţeşte de fiecare dată. Pe fondul unei anxietăţi, unei crispări statornice, se grefează spaime strivitoare, sfîşieri brusce, crude sau lente ale sensibilităţii, nostalgii ori ohiar porniri de eliain, sufocate repede, fără altă consecinţă    decît    regretul după posibilitatea lor    pierdută. Vocea, altădată muzicală,  a interpretului, este acum chinuită, frântă, deseori un ifei de siorîşnet durut, sau un râs discret, amar şi rătăcit, ca într-o beţie trează sau într-un coşmar * grotesc   în   plină   zi. Numai   că   natura   lui   poetică este aceea a unui iremediabil liric, fie el reticent, până la pierderea, pînă la estomparea confuziilor, a dispoziţiilor tulburi din     adâncul său. Tentativele de figuraţie prin imagini contradictoriii, plane  de nonsensuri,   sînt,  de  aceea, elaborări vizibil forţate, stridente : „Se strîn-seseră 3 calote, incitate j de o jumătate de calotă / pentru că cealaltă I jumătate, atinsă de stron-ţiu, I era ca şi inexistentă / să apese o calotă mai mare, / căzută, I după cum ziceau ele, / într-o comparaţie din care    poate ar fi ieşit I prost. Sigure ? Nu erau sigure !" sau :   „Sub  ochelari   I faimosul    rigă / plănuia cu pupila mărită / un atac împotriva maimuţelor I ce s-au îmbătat de cafea.  I  Trebuiau  lovite lemuriile mai întîi, c-o siflantă. / Gibonîlor li se va înfige în    călcîi cîte-un bold (...) Şi toate acestea, în timp ce I din genunchi i se scurgea un aer verde / şi cald  încă, îl devorau începind de la tălpi / mandibule cu anestezic".
Transcrise aşa cum au fost încercate, reacţiile la acţiunea devoratoare a timpului se convertesc însă, „de la sine" în act poetic. Operaţia eşuată a asumării trecutului, în persoana .tatălui dispărut, devine prilej de suspendare a duratei, de cumpănă între viaţă şi moarte, înţelese ca două domenii incomuniiCabile : „Stau la hotarul pierderii ca acum doi ani / şi te recompun din imagini / eu fiul tău I sînt, ca o limbă legată, de clopot. I Trec în mine acele dealuri surpate, / găleţi coboară / şi
cronica literară
99
se-ntorc obosite / şi nu mai ştiu de eşti tu /, / de sînt eu, / şi ale ale cui miinile I pe care le privesc în ceasul priveghiului j Versete străvechi îmi cutreieră capul, j Prostul meu cap turmentat / Mamele părinţilor noştri / stau la a tăcerilor masă j şi scarmănă o lină nevăzută şi moale, j Aşteap-tă-mă astfel j pe cînd am să vin" (Elegie). Suferinţa de a fi la cheremul aceleiaşi condiţii (perisabile, a timpului cu muşcătura lui înceată şi metodică, de o tenacitate străveche, îşi acuză caracterul irezistibil, în dialogul simplu al conştiinţei cu „spiritul casei", de fapt cu viaţa însăşi : „De n-ai fi tu, cine mi-ar vorbi -l, Inaripatule ascuns în lucruri, / spirit al casei, j care stai noaptea deasupra patului meu, I căţărat pe rama tabloului, j bîrfitorule, înţeleptule / ce nu mă laşi să dorm (■■■) Dc unde vii I şi cine te-a trimis, / blinda suflare deasupra noroiului / jucîn-du-te cu linia vieţii / din palmă ? I Pîlpîie-n muţenia ta / un deal sărac / şi-acele ciudate totemuri /
din vremea Nelalumiţilor i" \nie resant este că acest sentiment al tim" pului, pe care A. E. Baconsky l-ă promovat în cercul revistei „Stea ua", într-^un stil iniţial romantic" persistent pînă azi în versurile iui Aurel Gurghianu (d. ex. în „Scoica de apă"), îşi găseşte soluţii originale, mai ales cînd se ascunde sub masca umorului familiar ,uşor fantezist, ou riduri amare, ori numai sub cea a atitudinii de fiecare zi : „Dîra lui Martie I a paşilor pînă la autobuz oare vom mai găsi-o vreodată ? j papirus / se aşterne peste papirus, I tălpile elevilor / peste alte tălpi de eleve j Cizmele soldaţilor / peste alte cizme. / Salcîmii peste alţi gutui... I Gospodinele / fac rînd la tarabe / şi gustă... / cînd un cocean de varză ca un şoarece alb I cînd o imaginară langustă". Astfel, nesofisticat, Aurel Gurghianu se întoarce „pe alt punct al spiralei", la lirismul său fără acuităţi cutremurătoare, dotat însă cu atributul, esenţial, al afectivităţii.
eugenia tudoivanion
proza
virgil duda; „anchetatorul apa fie"
Acest al doilea roman al lui Vir-gil Duda confirmă seriozitatea cu care autorul privea încă din romanul anterior, „Catedrala", aspectul etic al relaţiilor din societatea contemporană. Fiindcă Vir-gil Duda face parte dintre acei prozatori-moralişti oare-şi rezervă un unghi de vedere extrem de lucid; mergînd numai aparent pe căi ocolite, în realitate disecând cu
o siguranţă rece, metodică, tarele morale grave, cu răsfrângeri dureroase şi culpabile pe dublul plan, social şi psihologic. Poate uneori ne surprinde în cartea de faţă o anume ironie îngheţată, o anume răceală în urmărirea tribulaţiilor eroului, care ascunde de fapt un fel de abil şi neiertător rechizitoriu al celei mai condamnabile dintre atitudinile individului în societate.
100
cronica literară
Ce este această apatie pe care o acuză personajuil principal (şi nu numai el) decât, mai întîi, o condamnabilă dedublare, pe care nu are curajul s-o recunoască nici jjjăcar faţă de sine însuşi ? Personajul fără nume al lui Virgil pilda, ./tânărul anchetator", (nume nu au decât personajele cu o structură mai simplificată, în sensul unei formule mai claske a caracterului : anchetatorul principal, Spireaj, femeia iubită, Mura), este într-un fel un dedublat, fiindcă mereu nehotărîrea sau şovăiala în luarea unor decizii capitale, sau amînarea, stagnarea într-o anume inerţie care se dovedeşte uneori fatală — ceea ce cu un cuvânt definitoriu scriitorul a numit apatie, — îl împinge pe drumul lăturalnic şi neplăcut al erorii. O eroare înregistrată totdeauna cu întârziere, totdeauna cu sentimentul neplăcut sau dureros al unea descoperiri tardive. Personajul principal din cartea lui Virgil Duda este un complicat în sensul bun al cuvântului, care nu are nimic din curiozitatea personajelor unui Anton Holbam sau Camil Petrescu, amânând mereu „experienţa", opţiunea, dar care-şi consumă zbuciumul, s-ar părea, uneori cu un fel de voluptate a descoperirilor de sine celor mai neplăcute, transformată chiar în scârbă de sine („Ce ruşine, ce îngrozitoare ruşine, ce scîrbă de sine însuşi îl cuprindea uneori"). Oscilaţia torturantă a indeciziei, a şovăielilor na-a îndemnat pentru o clipă să4 compar (cine nu se lasă tentat de dorinţa de a face comparaţii, de a încadra un personaj într-o „serie" ?) pe tânărul anchetator al lui Virgil Duda cu „Logodnicul" Hortensiei Papa-dat-Bengescu. Acolo însă lipsa de hotărâre, amînarea, uneori dublată de teamă dar nu şi de conştiinţa neplăcută a propriei sale infirmităţi morale, se manifestă la eroul marei romanciere numai în planul oarecum strimt aii vieţii intime. Tânărul anchetator din romanul lui Virgil Duda face parte din categoria mult mai întinsă a acelor „inapţi" la acţiune, al căror com-portaimient este cenzurat şi răscen-
zurat de autoanaliza, pe cît de lucidă la început, pe atît de stânjenitoare mai apoi, oare curmă in mod dramatic toate pornirile bune ale personajului. Dotat cu darul despicării! finului în patru, cu un deosebit simţ al sesizării nuanţelor, cu o forţă penetrantă care descoperă binele sau răul, ca să spunem aşa invizibil, din atitudinea semenilor —, ceea ce uneori se poate chema şi intuiţie — mereu nemulţumit de sine, o nemulţumire de sine care în cazul a-eesta, al tânărului anchetator, nu se dovedeşte *bună de nimic.- Personajul lui Virgil Duda este astfel creat, cu atâta ştiinţă a nuanţelor, încît nemulţumirea sa poate fi rund pe rând luată şi drept nehotărâre şi drept timiditate, dar şi drept opacitate, în ciuda acelei intuiţii de care vorbeam mai sus, încît o încadrare a acestui personaj într-o „serie" poate să pară arbitrară. Creîndu-1 astfel, complicat şi lucid, şi autocritic, şi totuşi nehotărât şi uneori laş, ba chiar nepăsător, Virgil Duda a avut în vedere parcă un fel de continuă raportare în primul rînd Ia noua structură a omului contemporan frământat de sentimentul răspunderii; pe care faptele sale îl caracterizează sau îl acuză. Un sentiment al răspunderii oare pe tî-nărul anchetator îl torturează, fără a avea tăria necesară să şi-1 asume ou certitudinea că nu va greşi, condamnând cu asprime sau judecând cu prea mare uşurinţă, din o-fciişnuinţă sau rutină, aşa cum uneori face superiorul său, aflat pe o treaptă mai comodă (în sensul că nu-şi poate permite luxul să delibereze la nesfârşit: „Dacă în faţa fiecărui dosar de anchetă m-aş lua cu mîinile de cap, speriat de pedeapsa care va să vină, probabil că n-aş mai face altceva decît să mă lamentez şi iar să mă lamentez", îi spune experimentatul Spirea tânărului său coleg). Tânărul anchetator suferă parcă de o inaptitudine a acţiunii, se menţine în zona malefică a unei inerţii eon-daţmnabile, 'acceptând camera murdară şi patul soios al unui coleg, vag amic  din  copilărie, doctorul,
cronica literară
101
pe oare în realitate îi suportă greu. ale cărui tabieturi sau petreceri îl îngreţoşează, cu toate acestea se complace nef irese de mult în această aşteptare, cum o numeşte el. De fapt, pe undeva, e vorba de o comoditate, dublată şi de intenţia, delicată, de a nu-şi jigni a-mieul, plecîind de la el. Această zonă de inerţie îşi pune la un moment dat amprenta păgubitoare asupra întregii sale existenţe. In cazul descifrării dosarului umor delapidatori, deci pe plan profesional — ea îmbracă multă vreme forma unui dezinteres, a Unei tărăgănări plicticoase, oa să se transforme, prea tînziu, într-o teamă de a nu greşi în aplicarea pedepsei, sau, şi mâi rău, în neputinţa (nu în sensul de incapacitate, ci de lipsă de timp) de a rezolva just o dublă crimă pe care intuiţia sa justiţiară i-o iconffirimă, dar pe oare lipsa de timp în adunarea probelor i-o refuză.
Tînărul anchetator îşi „anchetează", cum seria Paul Georgeseu în „Luceafărul", propriul său „caz", şi e ceea ce stîrneşte interesul pentru această anchetă, care demarează cam greu în primele pagini, dar pe parcurs capătă relief şi culoare proprie datorită unei lucidităţi dublate de ironie — o ironie conţinută, îndrăzneaţă, uneori tăioasă, dură — descoperind faţetele cele mai aslounse ale peisajului lăuntric, din punctul de vedere ai unui foarte bun cunoscător al... maladiei de care suferă tânărul anchetator. Autoanaliza (căci tî-nărul anchetator e un ins modern, care se introspectează) merge pînă la disecţie şi pătrunde sensul profund al faptelor, apelînd uneori la Coborârea în subteranele memoriei, cînd este vorba de vdaţa intimă a personajului, de iubirea lui. De fapt. această a treia parte a romanului lud Virgil Duda este un rechizitoriu pasionant şi tardiv, o ultimă „probă" a dosarului blazării şi nepăsării condamnabile de care suferă nu numai tînărul anchetator, dar şi alte personaje ale cărţii : în cazul lui Spirea, un funcţionar „cu experienţă', blazarea s-a topit îh automatism pro-
fesional, iar în cazul tînărul ui a bune  care  lipseşte  vechi tăieturi din reviste şi are senzaţia că „face ceea ce-i place", insensibil la" dojenile  bătrînei lui bunici care-1 îndeamnă să meargă să .muncească apatia îmbracă forma ei cea mai de  jos,  cea  mai  degradantă. Nu mai puţin păgubitoare însă decît frământările sterile şi     tîrzii ale tînărului anchetator oare crede că prin  aceste  ezitări şi lamentări inutile,  fără a-şi găsi exprimarea dinamică, concretă, pe plan social şi etic, este cumva scutit de „fiorul mistificator al energiei", Cum se exprimă undeva scriitorul. Jocul auitoiirlonizării   pe   care-1 practică (cu un efect contrar celui aşteptat) tînărul anchetator, conferă 'paginilor scrise de Virgil Duda şi gravitatea şi seriozitatea necesară „cazului" cercetat,    care nu este de fapt uinuU izolat, ci vizează o întreagă  categorie  de oameni. Şi, dacă ne gfadim că de fapt tripticul Spirea —■ tînărul anchetator — tînărul abulic fără oaupaţie reprezintă în intenţia scriitorului nuanţări ale aceleiaşi atitudini esenţiale în  faţa vieţii, oblomovismul eroilor săi nu este mai puţin condamnabil în diferitele lui ipostaze, mai grave sau mai    puţin grave. „Impresia mea, iartă-mă, e însă că noi sîntem o   generaţie clorotică, fără vlagă, anemică şi ne speriem de orice — declară Spirea deşi, evident, privea dinafară spre tinerii de care era nemulţumit, nu se solidariza cu ei." Numai că tînănul anchetator îşi dă seaimia, în urma unei vizite, edificatoare pentru el, că frământările şefului nu sînt mai puţin sterile decît ale sale, acela căutând  sprijinul tacit  al colaboratorului său  ori   al respectabilei sale soţii pentru a-şi spulbera cu ajutorul lor îndoielile şi a-şi netezi  frumos şi repede calea spre rezolvarea comodă şi rapidă a unei sinucideri      îndelung premeditate, care aducea a crimă. Pe terenul acesta sigur şi lin al romddităţilor, fie şi nemărturisite sau deghizate, Spirea se întâlneşte cu tînărul an-ahetator, pe care de fapt îşi permite să-1     dojenească părinteşte pentru exageratul lui zel (fără re-
102
cronica literară
zOltate practice, bine înţeles) de care acela părea că dă la un moment dat dovadă, încercând să descifreze misterul morţii domnişoarei Vivi, implicată în procesul delapidatorilor. Dar zelul tînărullui anchetator se frânge la jumătate şi, plictisit de atfacerea care nu i se păruse demnă de luat în sealmă, procedase întocmai ca superiorul său, — o părăsise pe drum.
Virgil Duda intuieşte cu exactitate şi cu fină nuanţare tarele morale ale personajelor sale, fără a ine da nici o clipă impresia că se amestecă în viaţa sau gândurile lor, păstrînd mereu o evidentă detaşare de materialul uman, de ideile cărţii saile, de unde şi acea impresie de echilibru a scrierii, de care aminteam.
Niciodată drama — căci e aici o dramă oaire se consumă mocnit — a tânărului anchetator nu iese din plasa acelei ironii sticloase, mai exact a autoironiei, oare potenţează original acordurile grave, dureroase. A treia parte a romanului, descoperirea eşecului în iubire, mai exact redescoperirea iubitei pierdute, redescoperire însoţită de sentimentul nesuferit al ireparabilului, dar şi de conştiinţa faptului că al are imuilt prea tîrziu revelaţia iubirii — atît de tîrziu şi de neaşteptat încît pare că asistă neputincios şi stupefiat la o farsă pe care şi-a jucat-o sieşi, fără să-şi fi dat seama că cel batjocorit va fi el însuşi — această rememorare făcută rînd pe rîinld cu batjocură sau ou sarcasm, este partea cea mai bine scrisă a romanului. Ba este şi cea mai revelatoare pentru esenţa umană a personajului principal, atît de altfel în balansurile lui interioare decît modelele care l-au putut inspira. Aceeaşi apatie care-1 face să se dispreţuiască, în cele din urmă, fiindcă n-a avut forţa şi interesul necesar să ducă la capăt un dosar juridic, se manifestă şi în alt plan al relaţiei, anume în cel mai intim şi mai vulnerabil, al iubirii. Crezând că n-a sosit încă momentul aşteptat al marei iubiri visate, tînărul anchetator rupe energic legătura sa ou o femeie frumoasă (de care nu-şi dă seama că e îndrăgostit),
fericit că a scăpat de „complicaţii". O simplă întrebare a doctorului, prietenul săuy declanşează însă un resort ciudat al gîndirii şi, mergând pe drumul rememorării, tînărul anchetator face amara constatare că el nu este păcălitorul, ei, vai, cel păcălit! Un anume provizorat prelungit peste măsură, o anume aşteptare a ceva ce trebuia să se întîmple frumos şi sublim în viaţa sa^ l-au determinat pe tînărul anchetator să nu realizeze e-xaict tocmai ce se petrecea cu el, isă se menţină voit departe de viaţă, intro claustrare înţeleasă ca un fel de apărare, într-un egoism plat şi meschin (ea toate egoismele), rezer-vâinldu-şi doar rolul de participant pasiv în legătura sa cu frumoasa Mura. Ideea aceasta a nesesizării imomentulfui esenţial al unei iubiri, ideea unei pierderi tardiv realizată, ideea de contratimp, la urma urmelor, mi se pare tulburătoare, iar felul cum o reliefează autorul, prin autabieiuinea personajului, e unul dintre cele imai izbutite rechizitorii ale uscăciunii sufleteşti. Desigur, pentru un ins care aştepta ca viaţa sau însăşi iubirea să i se înfăţişeze asemeni unei „curgeri line de situaţii neaşteptate, surprinzătoare dar justificate, ca într-un caleidscop ritmic răsucit", către aspira către un eden în oare să trăiască ocrotit, ne-Seisizarea esenţei realităţilor trăite îi provoacă şocuri "târzii şi greu vindecabile, âl face să rămână suspendat în masa unor „raporturi superficiale, cu toate că sufletul sau rîv-nea cumunicări întinse şi statornice, apte să-i vrăjească şi să-i alimenteze ezitările dar şi certitudinile". Dar oare singurele certitudini ale personajului lui Virgil Duda nu par să fie aceleaşi... ezitări, sau frământări sterile, care-i îndeamnă inevitabil către resemnare ? Este evident, singurul punct terminus al unei boli incurabile, numită de scriitor „apatie". Deşi iniţial opune un fel de rezistenţă la lectură, odată intrat în făgaşul interesantei ei probtematici morale şi în albia stilului sigur, echilibrat, cenzurat de ironie, cartea lui Virgil Duda, sfîrşeşte prin a cuceri totala adeziune a cititorului.
cronica literară
103
dumitru ruicu
vasile ne tea:
.^interviuri
literare"
Cine cunoaşte pe Vasile Netea doar din lucrările sale de istorie şi istorie literară, din docte monografii pi^ecum Gheorghe Bariţiu şi C. A. Rosetti (spre a le cita doar pe cele recente şi de proporţii) şi din erudite studii apărute în periodice de specialitate sau trase în broşuri, va fi poate surprins de a-i descoperi şi o altă faţă, aceea de publicist prin vocaţie, inventiv şi alert. Gazetarul s-a afirmat, de fapt, dacă nu greşesc, înainte istoricului : în publicaţii transilvănene din deceniul al patrulea, apoi, cu pregnanţă, în Vremea şi, simultan, în Viaţa lui Liviu Re-breanu — aceasta în timpul războiului, iar după 1944 în felurite gazete ale acestei perioade, de la Voinţa Transilvaniei la România liberă şi România literară. Ce rămâne din această activitate sînt, în rândul întâi, foarte apreciatele la timpul lor interviuri, cele din Vremea în special, dintre care doar o .parte au intrat în volumul editat de „Minerva", altele urmînd să alcătuiască o eventuală nouă carte.
Pentru cercetătorii în domeniul istoriei literare, aceste interviuri nu reprezintă, bine înţeles, o surpriză, iar unele dintre ele sînt cunoscute şi publicului mai larg, întrucît aproape nu există studiu asupra lui Bacovia, Camil Petrescu în care să nu se găsească trimiteri la convorbirile avute de aceşti scriitori cu Vasile Netea. Ceea ce demonstrează consistenţa lor. Şi, implicit, destoi-
nicia redactorului. Recenzînd în Adevărul literar, volumul Domniile lor, domnii si doamnele, G. Căli-nescu acorda ziaristului ce ia inter" viuri mai curînd un ral şters şi jn tot cazul, subaltern, pe consideren tul că acesta nu face decît să noteze spusele celui pe care l^a provocat la vorbă. Aşa ar fi, dacă această provocare n-ar implica o artă. Calitatea unui interviu depinde, natural, în chip decisiv, de cel intervievat, dar contează foarte mutl şi faptul dacă intervievarul (vai, ce termeni !) ştie ce şi cum să întrebe. Există un talent de a da interviuri (cum există unul de a .coresponda sau a redacta jurnale intime), dar tot de talent, sau măcar iscusinţă este nevoie şi pentru a le lua. A şti să obţii de la un taciturn ca Sadoveanu sau, mai cu seamă, de la un însingurat şi absent ea Bacovia mărturisiri revelatoare e ceva! Meritul redactorului devine ou atît mai mare cu cît sînt mai diferite personalităţile cărora se a-dnesează. Or, Vasile Netea a ştiut să vorbească fiecărui scriitor pe limba lui, de la Arghezi la Ionel Teodoreanu, de la Caimiil Petrescu la Ion Agîirbiceanu, de la Liviu Rebreanu la Perpessicius, de la Cezar Petrescu la Elena Farago şi Claudia Millian. Aceasta implica, de la sine înţeles, înainte de orice, familiaritatea cu operele respectivilor. Pe acest temei redactorul de odinioară al Vremii a realizat un şir de edificatoare convorbiri... obtec-tive. Subliniez obiective, spre a manca natura interviurilor consemnate de Vasile Netea. Căci există şi „convorbiri subiective". Intitulîndu-şi astfel cartea de dialoguri cu o seamă de oameni de cultură (savanţi, filosofi, scriitori, artişti), Ana Blandiana şi Romulus Rusan au ţinut să-şi delimiteze explicit formula de cea comună, a interviurilor de toate zilele. Sau, dacă respectivul titlu nu urmărea deliberat acest scop, rămâne un fapt că el indică o modalitate specifică a convorbirii : „subiectivă". Nota ei dâstinctivă o constituie elementul creaţie. Celor doi reporteri, unul de profesie celălalt de circumstanţă, le aparţin, fireşte, doar întrebările şi
104
pe marginea cărţilor
introducerile (cum s-ar putea altfel ?), răspunsurile sînt — natural — ale interlocutorilor. Şi, totuşi, cartea ca atare este a lor, am putea spune, în exclusivitate ; personalităţile solicitate să vorbească, devin, într-un fel, expresii ale subiectivităţii interlocutorilor, aşa cum autorii incluşi într-o antologie „subiectivă" se transformă în voci ale alcătuitorului acelei antologii. Personalităţile (fără a înceta să fie perso-. nalităţi) devin, ca într-un roman istoric, personaje.
E ceea ce nu.se petrece în Interviuri literare. Aici personalităţile rămîn exclusiv personalităţi. Autorii volumului sînt Sadoveanu, Rebrea-nu, Arghezi şi ceilalţi. Vasile Netea rămîne ceea ce şi-a propus a fi : editor. Un editor competent şi talentat. Iar, înainte de aceasta, un redactor fără cusur. Priceperea cu oare ştie să-şi apropie scriitori dintre cei mai deosebiţi, abilitatea cu care îi determină să-şi „dea drumul" şi cu care apoi dirijează cursul conversaţiei, reflecţiile agere, penetrante, uneori de-o poetică vibraţie, nu o dată punctate de un umor subtil, pe care Ie intercalează în dialog sînt însuşiri ce, conjugate cu discursul propriu zis al scriitorilor, conferă textelor nerv şi savoare, justificînd considerarea interviului, dacă nu drept ,,un adevărat gen literar", cum se afirmă în prefaţă, în orice caz o seducătoare specie publicistică.
Dar, încă o dată, interesul major al convorbirilor rezidă în declaraţiile scriitorilor înşişi, surse de prim ordin pentru istoria literară. Dacă rostirile telefonice în decurs de ,;şapte nopţi" ale lui. Tudor Arghezi adaugă noi pagini de artă în opera ■acestui scriitor şi îi definesc o dată mai mult spiritul, dialogurile cu alţi exponenţi ai literaturii perioadei interbelice au prilejuit dezvăluiri de ordin bio-bibliografic deosebit de preţioase, unele (acelea ale lui Căimil Petrescu) zguduitoare. Iată-i pe Ion Minulescu, la Reghin, povestind cu haz cum 1-a păcălit pe Ohend.i, dîndu-i o poezie originală drept traducere după un papirus, şi cum a pătruns, peste voia lui Ibrăileanu, la Viaţa românească
sau cantinei doine de pe Tîrnave şi Olt, pe care — notează reporterul, spiritual — dacă Ilarie Chendi le-ar fi auzit din gura autorului „romanţelor pentru mai tîrziu", „ar fi uitat pentru vecie buclucul cu romanţele traduse după un papirus de la Pompei". Sadoveanu    vorbeşte, în cartea lui Vasile Netea, între altele, despre Eudoxiu Bărbat, personajul romanului Oameni din lună, mărturisind că  „îi place" atitudinea acestuia în faţa vieţii, cu alte cuvinte că s-a auto-zugrăvit în el sub un anume aspect. Ionel Teodoreanu declară că, scriind un roman, îşi aîmnteşte ,,de oameni     care n-au existat, devenind biograful destinului lor." Cezar Petrescu destăinuie un fapt menit să explice multe din scăderile prozei sale : repezeala 'Cu care îşi scria cărţile : „De multe ori romanele mele ajung la tipografie înainte de a fi terminate, continuarea şi sfîrşitul trimiţîndu-le pe măsură ce le scriu". Trecînd peste interviurile obţinute   de la Oamil Petrescu şi G. Baeovia,    cele mai substanţiale de fapt.    şi mai dramatice (primul e calificat de altfel de V. Netea „una din cele mai dramatice spovedanii literare româneşti"), dar şi cele mai exploatate, deci mai cunoscute, dăm de relatări precum acelea în care Ion Agârbi-ceanu se plânge de nu a găsi editor pentru unele din romanele sale cele mai izbutite, Rebreanu se referă la „zeci de piese"    scrise în tinereţe,  „unele Chiar în limbile maghiară şi germană",    şi pentru care bătuse „ani întregi la poarta unor teatre    din    Budapesta sau Viena". Claudia Milian    evocă acţiuni culturale întreprinse la Paris, în 1924. împreună cu, între alţii. B. Fundoianu şi Al. Philippide, sub patronajul    Elenei    Văcărescu, în fine Perpessioius,    într-o. rememorare plină de farmec, ulterioară ou mult celorlalte interviuri din carte (a apărut în    Gazeta    literară,- în 1966), aminteşte de anii de profesorat ia Arad şi Tîrgu-Mureş, istoriseşte cîteva   păţanii literare şi îşi divulgă pseudonimele anterioare celui cu care a intrat î.n conştiinţa publică (D.    Pandora,    Victor Pri-beagu). De maxim    interes, egal
pe marginea cărţilor
105
celui suscitat de convorbirea cu autorul Jocului ielelor, este articolul O primăvară din viaţa lui Camil Petrescu, 1943, un fel de apendice la interviuri, în care evenimentul celei de a doua reprezentări a piesei Mioara, cu toate implicaţiile, antecedentele şi urmările, este reconstituit cu minuţie de un martor direct implicat în desfăşurarea lud. Rolul lui Reforeanu (ca director al Teatralui Naţional) şi al lui Arghezi în organizarea pre-imierei, solidarizarea impresionantă a unui număr însemnat de scriitori de prestigiu cu un confrate al lor atacat huliganic de o presă iresponsabilă sînt relevate cu o precizie cu veritabilă putere epică.
lată-ne, aşa dar, în prezenţa unei cărţi, şi interesante, şi edificatoare, cu atît mai binevenită ou cît mulţi o consultau încă dinainte de a se fi întocmit, de pe cînd se găsea dispersată în periodice. Cărţi de acest fel mai există în Rampa, de pildă, în Universul literar — şi nu văd de ce n-ar lua de îndată calea producţiei editoriale.
florin, mihăilescu
paradoxul
şi demnitatea hu !
Este semnificativ în chip deosebit prestigiul de care se bucură paradoxul în rândurile tinerilor critici, într-un moment în care proliferează perspectivele de interpretare literară cele mai inedite, locurile comune ale istoriei şi criticii mai vechi, ca să nu mai pomenim pe cele ale opiniei publice, se văd
*) Al. Paleologu : „Bunul simţ ca paradox", Ed. Cartea românească, 1972.
contestate nu o dată pentru a fi înlocuite cu imagini a căror noutate nu 'ocoleşte, ba chiar caută uneori cu dinadinsul, ipostaza paradoxală. Obiectiv vorbind, procesul acesta e un semn de emancipare a ^criticii de sub jurisdicţia formulelor dogmatice, iar subiectiv el poate fi ecoul amplificat al farmecului pe oare această stranie provocare a inteligentei care este paradoxul 1-a exercitat întotdeauna asupra spiritului curios şi meditativ.
Marea generaţie critică interbelică n-a cultivat x paradoxul rnai mult decît ca un joc al disponibilităţilor intelectuale, artificiu stilistic şi lux cdihnitor ai unei vii încordări investigatoare. Ambiţia ei majoră rărninea supunerea la obiect icîtă vreme studiile fundamentale cu privire la scriitorii români nu fuseseră încă produse. Această modalitate pe care am putea-o numi a proprietăţii sau verosimilităţii imaginii critice purta cu sine riscul oboselii şi al îmbătrtnirii timpurii. Ou o splendidă independenţă de spirit faţă de această mare tradiţie care începe în fond cu Maiorescu, dar şi ou ascendentul unei vocaţii şi a unei culturi impresionante, eălineseu a inaugurat o atitudine diniamitardă prin studiile sale de istorie literară, o viziune atît de personală şi de cutezătoare încît conflictul cu opinia comună, institu-ţionalizată sub forma unei anumite tradiţii eronate n-a mai putut fi evitat şi autorul lui „Eminescu" si aooi al „Istoriei literaturii"... s-a trezit acuzat cu asprime de a fi abdicat de la datoria de obiectivitate a istoricului literar. Nu cântărim acum în ce măsură acuzaţia, pe care nici Lovineseu însuşi nu s-a ferit să i-o arunce, ar putea fi argumentată. Reţinem doar .scandalul" pe care aerul quasiparadoxal al unor interpretări călinescdene a izbutit să-1 provoace. „Paradoxul e o alarmă a inteligenţei" scrie Al. Paleologu în cartea care ne prilejuieşte aceste observaţii — un contact inedit cu adevărul; valoarea lui e una de excepţie". Ceea ce a trebuit să i se conceadă pînă la urmă lui Călinesou a fost argumentaţia sa riguroasă, de  o coe-
106
pe marginea cărţilor
rentă ce se poate discuta, dar nu contesta cu desăvârşire. Iată de ce paradoxele lui Călinescu nu par niciodată imiprudente oi dezvăluie mai totdeauna feţe necunoscute ale operei sau ale ideilor. Dar fascinaţia marelui său exemplu n-a dus de fiecare dată la rezultatele cele mai fericite intruoît, pentru a exprima şi noi un paradox, nu influenţa îşi alege obiectul ci invers. Aşa se face că în lipsa altor calităţi necesare, pe oare maestrul le avusese din belşug, paradoxul a devenit uneori în publicistica noastră literară un instrument ieftin de diversiune şi confuzie a ideilor. In lipsa frînei spiritului' critic raţionalist, el ameninţă astfel nu poncifele dăunătoare ale gîndirii, ci cîştigurile ei reale şi demne de întreaga noastră stimă intelectuală.
Paradoxul trebuie de aceea restabili it în drepturile lui, prin afirmarea poziţiei demnităţii proprii, la care nu poate renunţa decît sub pedeapsa compromiterii iremediabile. „Fabricat în serie, zice Paleo-logu în continuarea citatului de mai sus, cum îl găsim Ia Chesterton sau la alţii, se depreciază si îşi pierde funcţia de cunoaştere. Cînd nu duce la simple aberaţii, procedeul de a răsturna locurile comune nu face decît să ne înconjoare cu o hecatombă de truisme şi nu e mai puţin plat, devenind un exerciţiu plicticos şi obositor' oare nu oferă conştiinţei nici o aohiziţie".
Lecţia de reabilitare a paradoxului zdruncinat din funcţiile sale printr-o utilizare abuzivă şi sub .nivelul exigenţelor pe care le impune, ine vine acum prin cartea unui intelectual mai vînstinc, nu numai prin ani, dar şi prin cultură : „Bunul simţ ca paradox" de Al. Paleologu. Raţionalist convins şi frecventator al valorilor clasice, dar nu mai puţin spirit deschis modernităţii de gândire şi de simţire pînă la contestarea gloriilor îmbătrânite sau cel puţin pînă la distanţarea ironică şi lucidă de absolutismul indiferent oricărui prestigiu, autorul acestei excelente cărţi de moralist şi degustător al esenţelor culturii    ne propune, ca
altădată un Monltaigne, o reexaminare liberă a multora dintre adevărurile de circulaţie. Dacă acceptăm regula jocului îl vom urma pe Păleai ogu aproape pas cu pas, pentru că logica discursului său este de cele mai multe ori ireproşabilă. Dacă dimpotrivă respingem convenţia sau ,^conitractul" la care ne invită, analizînd mai atent semnificaţiile termenilor în diversele contexte ale demonstraţiei, rezervele ni se impun în m'od fatal. în acest din urimă caz, situîndu-uie deliberat în afara paradoxului, nu ne refuzăm însă luminilor şi prospeţimiilor cu cane numai el ne poate bucura. Pierderea ar fi prea mare.
Să primim aşa dar provocarea şi să încercăm să ine încredinţăm inteligentei călăuze pentru a beneficia de orizonturile sade. Din primul moment, Paleologu înlătură ca falsă opoziţia dintre bunul simţ şi inteligenţa superioară, conferind relaţiei o altă accepţie şi anume aceea de presupunere reciprocă. Nu bunul-simţ se opune inteligenţei, ci simţul comun. ,,Se confundă mai totdeauna bunul-simţ ou simţul comun ; e adevărat că merg o bună parte de drum împreună, pornind de la constatări elementare. Dar simţul comun cade repede în aporii sau platitudini, în vreme ce bunul-simţ îşi urmează fără greşeală drumul ajungînd la descoperiri senzaţionale ca postulatul lui EUclid sau teoria lui Copernic. E darul de a „simţi bine", de a discerne, de a-şi reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni şi. mai departe : „bunul-simţ este filosofia însăşi", iar ganiull — forma supremă a bunului -simţ. Departe de a fi o satiră la adresa comportamentului bizar şi a capcanelor mistifieaţiei, „Don Quijote" e una din din marile cărţi ale bunuiui-simţ. Nu numai a supremului bun-simţ al autorului, dar şi al eroului. E în această carte n întreagă dialectică a bunuluî-simţ şi o subtilă antiteză a acestuia cu simţul comun, reprezentat, în viziunea lud Al. Paleologu, de Sanoho Pânza, care în cele din urmă se „quijotizează" el însuşi. „Intre Don Quijote şi cei cuminţi, citilm mai departe, e antagonismul dintre sens
marginea cărţilor
107
şi nonsens, dintre bunul-siimţ şi simţul comun ; între Don Quijote şi Sancho e alianţa dintre acestea din urmă şi buna direcţie pe care al doilea o poate căpăta de la primul".
Bunul-simţ ne apare deci ca un fel de intuiţie a esenţei lucrurilor prin îndepărtarea vălurilor care încearcă să o acopere ca o vegetaţie luxuriantă dar nocivă pentru acele „Verites premieres" spre care aspiră în fond toarte eforturile noastre de cunoaştere. Ceea ce bunul-simţ surprinde instantaneu inteligenţa discursivă dobândeşte prin analiză, care nu e, oum li se pare unora, o complicare inutilă a obiectului, ci tocmai „căutarea elementelor celor mai simple, reducerea lucrurilor la principiile lor. Simplul e ceea ce se obţine la urmă, e rezultatul experienţei şi meditaţiei tîrzii", de-unde concluzia că „solidele adevăruri prime  sînt  în  fond ultime."
Comunitatea de scopuri pe care le ating atît bunul-simţ cît şi meditaţia filosofică sau cercetarea ştiinţifică vine de acolo că cel dintâi e implicat în celelalte două ca o condiţie indispensabilă oricărei mari realizări a spiritului. Geniul devine atunci un indice de norma-litate şi nu o anomalie sau o degenerescentă oa în teoriile romantice : „Normală e inteligenţa peste medie, adică aceea care, înţelegând totdeauna ceva ân plus, constituie un ferment al conştiinţei'; e cu atît mai „normală" cu cît e mai miare; culmea normalităţii e geniul".
Absenţa bunului-simţ coboară nivelul intelectualităţii şi mulţi dintre aşa zişii savanţi pot fi doar simpli cărturari, incapabili de ceea ce se cheamă creaţie, din teamă de risc şi de eroare. Dar „teama de eroare în ştiinţă e ca şi ân viaţă teama de risc : cea mai infecundă formă a comodităţii ; ea n-are nimic comun cu prudenţa^ care e arta de a dirija riscul. A fi intelectual nu e o situaţie comună sau o meserie, e un mod de a fi pe care-1 defineşte pasiunea înţelegerii, a cunoaşterii, deci cu vocaţia unor aventuri hazardate ale minţii şi uneori şi ale persoanei fizice. Pentru
asta trebuie desigur cunoştinţe «; meşteşug. Dar cei care le au numai pe acestea nu sînt intelectuali ci simpli cărturari adunători de colecţionari de bibliografii. Intelec tuâliul e prin forţa lucrurilor cărtu rar — cu oarecare nonşalanţă sau degajare - dar nu orice cărturar e negreşit şi intelectual".
Ar fi extrem de greşit să se eon chidă de aici că Al. Paleologu vestejeşte încrederea adânc umană "în raţiune, în posibilităţile ei de a se apropia de adevăr, preferind diropo-trijvă fulguraţiile superficiale şi facile ale unei fantezii „inspirate". în realitate, autorul „Bunului simţ' ca paradox" este un fervent al raţionalismului, dar al unuia emancipat şi generos şi nu închistat în orizonturi strimte şi meschine, dogmatizat prin naivitate sau perversiune : „A fi raţionalist nu e la îndemâna oricui. In primul rând desigur, nu e la îndemâna celor care din lenea minţii şi nerăbdarea inimii fug de raţiune şi hulesc împotrivă-i. Dar nu e nici la îndernîna celor oare din lipsă de imaginaţie, din uscăciunea inimii şi dintr-un fel de bigoţie întoarsă nu cred decît în raţiune, limitând-o intolerant". Domeniul realităţii e mult mai cuprinzător şi raţiunea autentică nu poate nega evidenţa. „Drumul raţiunii, scrie pe drept cuvînt Paleologu..., nu se mulţumeşte niciodată cu ea însăşi şi tinde mereu să ajungă la ceea ce o depăşeşte... Elanul acesta al raţiunii, conştientă de sine şi ambiţioasă, sc numeşte raţionalism".
Afară de acestea, privind cu atenţie structura intimă a actelor intelectuale, Paleologu crede a descoperi acolo implicată organic pasiunea în înţelesul cel mai exact al cuvîntului. Răsturnînd o cunoscută vorbă a lui Camil Petrescu, el scrie „ inteligenţa devine cu adevărat mare şi capabilă de o progresie nelimitată, devine acel miracol al-minţii umane care sporeşte conştiinţa şi o adânceşte, numai în aliaj cu un mare sentiment şi e pe măsura acestuia : cît sentiment, atâta inteligenţă".
Implicaţia aceasta profundă şi inaparentă face ca inteligenţa să lucreze uneori latent, fără eforturi
108
pe marginea cărţilor
,j2Jbile, în acea stare de abandon le care simţul comun o gratifică L chipul cel mai graţios de lene. pe urmele lui da Vinci, Paleologu subliniază dimpotrivă resursele creatoare ale acestei false inactivităţi : „Lenea pierde timpul, dar reveria, contemplarea, meditaţia, lăsarea în voia hazardului, nu sînt totdeauna timp pierdut". Din asemenea dispoziţii ale sufletului se nasc adesea capodoperele culturii şi în nici un caz din „lenea activă" care nu pierde numai propriul ei timp, ci „pierde timpul tuturor", împotriva ei, lamentaţia intelectualului ce se vede deposedat de cel mai preţios capital care e timpul atinge tonul cel mai înalt al vehemenţei : „Nu e timp mai irevocabil pierdut decît cel confiscat de formalităţi, prezenţe obligate şi activităţi marginale. Viaţa fiind temporală, fiecare oră răpită ne sfîr-tecă existenţa, ne mutilează, ne amputează fiinţa. Cronofagia — este un asasinat ; fiecare pisălog e un atentator, dar lenea activă e cea mai perfidă formă a genocidului. Toţi aferaţii, pseudoeficienţii, copleşiţii şi copleşitorii cu treburi sînt nişte incapabili de reculegere, de răbdare, de răbdătoare şi lentă gîndire, de concentrare pe probleme esenţiale. Dacă n-ar avea activitate n-ar şti ce să facă".
întreaga carte a lui Al. Paleologu e o pledoarie pentru gîndire căci ,spiritul se manifestă totdeauna ca meditaţie" iar forma cea •med incitantă e paradoxul. Şi ce este acesta altceva decît un instrument al dialecticii ? O asemenea fină dialectică a ideilor caracterizează personalitatea intelectuală a lui Paleologu. Nu mai putem aici aminti, fie şi în treacăt, multe dintre soluţiile ingenioase pe care rafinamentul ei ni le propune, dar trebuie să semnalăm în orice caz eminenţa studiilor despre Caragia-le, Sadoveanu şi Balzac cărora analiza pătrunzătoare a eseistului le dezvăluie profunzimi în genere ignorate. Pasiunea lui Paleologu este descifrarea dincolo de aparenţe a unei filosofii mai cuprinzătoare decît imaginile prin care se expri-
mă, a unei theoria ca viziune în desfăşurare.
în adevăr nici o gîndire şi nici o operă nu e interesantă dacă nu poţi extrage din ea un sens mai general şi chiar un anumit sistem. E ceea ce am încercat noi înşine în cele de mai sus, sacrificînd atî-tea amănunte preţioase. Dar am dorit să sugerăm ideea că A3. Paleologu nu e un semănător de paradoxuri epatante şi gratuite, ci exponentul coerent în fond al unei Weltanschauung. Admirabila carte a lui Al. Paleologu este o invitaţie la tinereţea spiritului şi un apel la reexaminarea sensurilor autentice ale gîndirii şi ale vieţii creatoare.
ioana cretuleseu
gheorghe tomozei:
Poezia lui Gheorghe Tomozei este un amestec ciudat de vigoare şi candori. Uneori aprig sîngeros, alteori duios, dar întotdeauna deosebit de limpede. împletind durităţi sau dantele, cuvîntul tresare ca un clopot de argint mînuit cu grijă, de la sunetul aprig pînă la cântecul greierului. întotdeauna c-chiiibrat, nu jertfeşte niciodată vocabula de dragul jocului. Nu există stridenţe şi nici goluri de expresie. Meşter în împreunarea cuvintelor, poetul le face din simplitate un omagiu. Poezia lui Gheorghe Tomozei este o poezie de senzaţie şi nu de impresie. Senzorialul este de o perfectă conereteţă. Poe-
pe marginea cărţilor
109
zia musteşte de sevă, o sevă a continuităţii — pămînt, oameni, copaci, iarbă, fructe sînt de fapt o lungă serie de elemente invincibile însemnând continuitate. Elementele se recompun conform ordinii naturale, dar mai ales conform unei ordini simbolice pe care
0 alcătuieşte metafora.
în genere poezia modernă, prin-tr-iun exces de metaforizare, nu se sfieşte să abandoneze tema sau ideia centrală a unui poem în favoarea unor linii (metaforice, atît de încărcate încît devin toate puncte de sprijin ale poemului. Metafora, la Tomozei, se supune firului simbolizării principale lăsîndu-i întreagă extinderea, „străvezimea", cum ar spune poetul. în concepţia sa artistică poetul este investit cu puterile miraculoase ale dedublării. El se regăseşte în apă, în pămînt, în oasele morţilor străbuni, în păsări, în iarbă, în copaci şi, mai ales, în cuvînt. în afară de lunga şi multipla dedublare pe care o întîlnim pe tot firul volumului „Tamit", drepturile poetului, deci ale poeziei, sînt de a se imagina cavaler al tuturor visurilor şi senzaţiilor, fie bucuroase, fie amare. Eul liric se diferenţiază în nmuimăratte ipostaze în oare este condus de senzaţia acută, autentică. Detalii ale acestei âimplîntări în miezul lucrurilor revin mereu, ordonate în mereu altă senzaţie, în mereu altă mişcare a sufletului, în fiecare poezie. Dar sinteza lor, un fel de artă poetică, mai de grabă portret aj artistului, o întîlnim în poezia „Ceea ce-i spun oglinzii" : „Tirîie-sabie, Scutură-lance, / Cla-tină-raoară, I Singeră-nuferi, Treie-ră-raze / fii binevenit la masa mea, cavalere! / Aprinde-candelă, Flutură-steag, Vintură-apă / vino cavalere de Postalion-pierdut j de Mireasă necheltuită, I de Vis spart-cu potcoave! / de Prea-txrziu, / de Niciodată I cavalere albit de făina morţii, / eşti oaspetele meu. / Tu, Lunecă-frunză, j Mîngîie-crini, /Surpă zăpadă / fii oaspetele meu !
1 Aşa-i spun I oglinzii..." Această imagine a cavalerului Don Quijote scuturînd lancea şi mingîind crini este acea pendulare între vigoare şi
candoare, de oare vorbeam la în ceput. Poetul însuşi este loc de înitîlnire şi continuitate a lumii jn care elementele resimţite cu toată valoarea lor, la ceasuri de tihnă se separă alcătuind termenii acestei poezii : „Şi noaptea cade în odăi, Tanit, / tot ce-i pămînt în mine-a adormit, / adoarme calcarul şi apa amăruie... / Ce e lumină către tine suie, / ce-i sunet se depune în cristale. Ce e cuvînt alunecă pe dale I şi amintirile pe laviţi curse I se duc să-ngheţe printre urse.
Această profesie de credinţă este în acelaşi timp un imn închinat luminii, o lumină care înseamnă poezie, artă, înălţarea către spaţiile de puritate, ideal şi n,u catharsis, viaţă, pulsaţie adevărată şi nu [tânguire abstractă'.
Dintre temele obsedante ale volumului, apa deţine un loc aparte. Ea este elementul care deţine puterea de a se transforma în diferite stări fluide sau solide, ea deţine „aventurile culorii alb", ea reprezintă lumile translucide, adică transparenţa clarvăzătoare a lumii. .Apa ca sevă a universului, ploaia sau, mlai bine spus, toamna ploioasă care ucide vara, aşa încît grădina pare o lume devastată, un „ţintirim' al apei, în care fructele sînt nişte răni deschise, prilej de comparaţie cu o iubire în declin; iată tema unei mari iluzii, unei veşnice treceri, unui naufragiu sufletesc (Stârv). Tot astfel, în poemul „Scriere cu străvezimd", apa ca o veşnică curgere, spălând răul lumii, ca un destin binefăcător, dar trist .pentru că prea trecător: „O reverenţă pentru ploile verii / pînă la pămînt, pînă la destin. I pentru apa dulce / umplîndu-ne ochii '. Curgi pentru / ceasornicele de porţelan I samovarele romanelor uitate I şi lămpile cinei I Curgi spre canale. / apă scrisă cu străvezime / cu desenul blacheurilor noastre, confuze I cu sudoarea pietrelor I cu jegul statuilor / curgi spre grătarul canalelor, / ca spre gura cu dinţi translucizi / a Iubirii..."
Natura îi oferă poetului ca predilecte cîteva teme :eopacuZ, iarba, frunza. Pe marginea lor desenează
110
pe marginea cărţilor
metaforic legile de identificare şi de includere în lumea naturallă, a cărei respiraţie ancestrală o simte
aproape.
Aidoma    ierbii, poetul
simte greutatea pământului oare îl conţine şi îi oferă sprijin, aidoma ierbii poartă viaţa cu greutăţile ei, uneori „bolovani". Asemenea ei străbate drumul firesc al ciclului vieţii, însoţindu-1 pretutindeni, simţindu-se părtaş, uneori acope-rindu-d pe de-a întregul ou înţelegerea şi cuvîntul („Iarbă"). Şi, tot afetfel, simţindu-se cronicar al vieţii, la care participă îhregistrînd-o lucid pentru semenii săi, consfin-ţindu-i tristeţea sau bucuria („Cronicarul frunzei"); sau piurtîndu-şi destinul ou sine, traversând lumea conştient de puterile sufletului în apartenenţa sigură la mişcarea u-sniversului („Copac cu copac într-însul"). Alteori, conştient de faptul ca îşi conţine nu numai timpul prezent, dar şi cel străbun, se 'simte plin de toată istoria de suflet de la bătrânul dac pînă astăzi. Iar stingerea din natură este resimţită aidoma uneia omeneşti, sau, mai degrabă, panticipînd la moartea unei frunze, imaginaţia o împreunează despărţirii de ţărmul vieţii : „Cum pîlpîie pierdutele păduri l In urma noastră ! Toamna s-a-ncli-nat I şi frunza se desparte de nervuri I sub pasul, nostru sigur. Şi uitat I Se sparge frunza ca un vas de lut I ce ţi-a răsfrînt odinioară botul 1 din care ai băut I şi ţi-ai băut I do-moale, amintirile, cu totul... j Cum fuge verdele din frunza spartă / aşa şi tu la ţărmul clipei pieri / abstras într-o privelişte deşartă / cu lespezi colorate şi tăceri / Pe buze porţi, pe ultima nervură. / O floare-ntunecată, a dorinţei I pă-ăurea-ţi e înfometata! gură I iar ouăle privighetorii, dinţii"... Dintre elementele naturii Tomozei mai pare a fi îndrăgostit de fructe. 'Ele pot semnifica rănile vremii, seva vitalităţii sau hrana focului încălzitor; piersica, mărul, gutuia, strugurii, ca un fel de ospăţ al privirii care urmăreşte, în carnea fructului, trecerea timpului.
Aerul, motiv mai puţin frecvent, este doar terenul respiraţiei comu-
ne ; omul, animalele şi chiar fruc tul şi-l împart.
în genere, obiectele concrete sînt foarte frecvente în această serie de poeme. Fără voia lor pot îndeplini şi rol de decor, dar sînt mai cu seamă purtătoare de simboluri componente de metaforă. Desigur, ele produc sugestia puternică a obiectului prins în imagine vizuală, tot aşa cum se văd aevea fructele, copacii, iarba Şi, mai ales, apa. Dar celelalte rămîm elemente ale continuităţii fireşti, fără schimbări structurale. în schimb obiectele mici, cotidiene, apropiate sînt prilej de senzaţii complexe, stăpânite de aceeaşi idee a continuităţii. Sau, de nu oferă substanţa în sine prilejul, atunci forma lor banală şi binecunoscută aminteşte ochiului sensibil de corespondenţe vitale. Astfel încît se rostuiesc toate la un loc, Sn chip repetabil ca elemente ale lumii : „Mă uit în solniţă ca în orbitele j unui craniu. Sarea ni se oferă / din lacrimi ce vor fi fost, / ireală / şi albă. Clanţa uşii I pare coasta dulce a unei femei / trăită mai mult în oglinzi / decît în aer, de o vinovată I transparenţă. Toate obiectele j ne povestesc timpul, ne continuă I şi nu mi se pare cumplit I bătrînul călugăr medieval, mai mare / peste un osuar, autorul unui ceasornic uriaş I făcut în întregime de oase... / Sîntem cifrele unui I posibil cadran j coclindu-se sub limbile ploii..."
Imaginaţia poetului care apropie concretul de abstract se amplifică uneori atunci cînd modifică raportul eu/lume, inversîndu-1 cu acela al lumii faţă de el. Desigur, avem de-a face cu dubla stare imaginativă din care răzbate idealul sau visul de împlinire al poeziei. Dacă am socoti poemul „Pictură naivă" o altă stare poetică, am spune că poezia este închipuită fecundă aidoma grâului, cuprinzând cosmosul sub semnul lunii, am spune că poezia este delicată şi liberă ca un fluture, dar unul puternic şi mereu căutând floarea, poate perfecţiunea, am spune că poezia este cristalizarea, depuneri îndelungi de acumulări ale cuvântului; am spune că
*   pe marginea cărţilor 111
ţiul ei. Locurile ca şi oamenii sînt - prinşi în cuvinte simple, aduşi din amintire şi aşezaţi în existenţa lor, uneori liniştită alteori tumultoasă. Dar timpul este al altui veac, deşi
„ tabloul este viu ca o mişcare sigură a unei pelicule alb-negru („La ceasuri târzii"). în „Vinerea seacă", cu „gînd de cumpănă şi vreme" se traversează veacurile şi ţările, într-un fel de dans care aminteşte câteodată de „Panorama deşertă" eiunilor". Dar declinul lumii este doar aparenţă pentru că pământul ,este mai puternic şi din nou • dătător de viaţă. Vuiturile, ploile şi ceaţa pot să acopere şi să pustiască lumea., ea tot va renaşte conform ciclului istoric ce va urma. Respiraţia nouă a vieţii este reprinsă în imagini. „Nopţile", prilej de meditaţie asupra lumii, a aerului înconjurător, populate uneori de privelişti halucinante, când ouvîntul porneşte să se măsoare ou sine, să-şi construiască o lume pornind de la cea reală, sonoră şi concretă, o lume oare să păstreze în ea conştiinţa tristeţii, a respectului pentru străbuni şi a speranţei în ziua bună de rnîine. Poetul se simte depozitarul întregului trecut al lumii şi, uneori, îşi proclamă chiar sentenţios misiunea : creaţia prin cuvînt. Apel la memorie, la trecut, la datoria de a evoca : „După miezul nopţii-i timpul să mă-nfăşur In cuvinte I Să mă umplu de cuvinte, să mă prind in le-
,:■ gea lor / Şi pe drumurile ţării cui noscute dinainte I Şi pe urmele oştirei, in cuvinte să cobor". Războiul, cohorta de mizerii îndurată de oameni, evocate spre a nu fi uitate, sînt prilejuri de revoltă şi, în acelaşi timp, prilej de invocare a tuturor apărătorilor ţării : Şte-fan-cel-Mare, Mihai-Viteazul, Tudor Vladimirescu.
Tonul viguros are însă cadenţe uneori răsunătoare şi adesea neconvingătoare. („Glasurile acestei naţii"). Poemul „Am auzit" este un imn de ..laudă ţării. Poetul se vrea mereu . participant activ la viaţa ţării, nu numai bard, ci luptător. Admiraţia sa pentru glorioşii luptători pentru dreptate îl face să-i găsească în fiecare colţ în-
Pe marginea cărţilor
drăgit de natură, lingă râuri, lingă munţi, lingă câmpia verde binecunoscută.
Nu este nimic fals în poezia, lui Ion Horea, dar în unele poeme întâlnim o oarecare ostentaţie. Amintirea şi datoria de om faţă de istorie nu sînt lucruri ostentative, ci simple. Dar poetul este de fapt un îndrăgostit de meleaguri şi oameni, uneori trist căutător al unor spaţii ideale, alteori revoltat de nedreptăţile pe care vremea le-a aşternut de mult peste ţară. Fără să, fie stridentă, poezia devine atunci declamatorie. Alteori însă evocarea e caldă şi blândă, de pildă când este vorba de Buoureştiut de altădată, evocare deosebit de vie iniţial, pentru ca apoi să se estompeze, înglobând un livresc matein delicat : „Ce gînduri nu pot spune, mai răsfoiam din stampe, I Urcînd pe muchii strimte, şi cău-tvnd cum stam pe / Un colţ..de pod, aproape de margini, unde-a-jungi I Să tragi la han în larma drumeţilor de-atunci. I Ciudată-nte-meiere, şi-n jurul meu o droaie-i. I Pe cheiul girlei, neonul şi Podul Mogoşoaiei / Ca-n asfinţirea celor întorşi, fără pereche. I Ai Penei Corcoduşa Crai trei, de Curtea Veche" (Pe ohei).
Aducerea-amin.te este nu numai modalitate de a construi o asemenea lume poetică, dar are statut de imagine ân sine, adeseori cuprinsă ân cuvînt ca un crez ce nu poate fi abandonat: „Arcuiri de cer subţire I Tremurări de pietre rare / jumătate din iubire / Jumătate din visare I Resfirări în corzi de lire / Limpeziri în scăpărare j Căutate-n amintire / Şi trimise-n depărtare. (Umbra rîurilor).
Traversarea trecutului, în amintirea poetului, devine obsesivă: „SecOlii Evului Mediu îi întârzie în sînge" astfel încît valurile migratoare oare au năpădit ţara îi trezesc sentimente de revoltă şi de cunoaştere, deopotrivă. Stăruie un fel de dorinţă de a găsi urme vechi ale trecerii' („Şi nu aflu"), Fie ea istorie sau fie ea viaţa părinţilor sau a străbunilor în lacurile
113
3
lor, ştiute din totdeauna, toate sînt prilejuri de eoborîre a trecutului în cuvinte. Uneori poetul se simte înstrăinat pe meleagurile pe care timpul le-a modificat („De-ar tfi"). Pîraiele, ogrăzile, holdele, rîu-rile, iată elementele predilecte ale geografiei lui Iot Horea. Uneori ele par părăsite, uitate de lume şi oameni, şi atunci tristeţea pare că stinge cuvintele: „Nu intru. Înăuntrul cuvintelor e stins" („Nu intru"). Anotimpurile sînt la rîndu-le prilej de amintiri şi tristeţi, aşa cum irevocabila trecere a timpului pecetluieşte poezia ou nostalgie. Cuvintele sînt însă datoare să^şi amintească de morţi şi să apere sentimentele : „Cădelniţează timpul prin noi ca prin biserici / Cînd morţi-s duşi la, margini şi-n-cerci să te desferici / din faţa bizantină bătută-n aur vechi, / Să-ţi pui din nou podoabe la gît şi la urechi. / O să fugim pe cîmpuri şi-o să ne-ntoarcem iară / Mai dinspre amintirile, mai noi, mai către seară, I De unde amiroase zăpezile-a pămînt j Şi lupii trec lunatici pe dealuri, cînd şi cînd ! Şi urmele de iepuri se-ncrucişea-ză-n sus I Şi căprioare-n cîrduri le vezi şi parcă nu-s" (De nicăieri). Poamele sînt ca nişte tablouri veidhi, pictate cu migală, avîod un aer misterios şi întunecat, silind u-te să te apropii ca să-1 vezi mai bine. Uneori imaginile se repetă sau mai de grabă se împreunează, alcătuind o serie. Poezia are de cele mai multe ori trăsăturile epicii, este ca o lungă depanare de amintiri („Staruga", „Ohrid", „Dveti Naum", Skopje",) descrieri însufleţite de locuri şi respiraţii omeneşti, pe care le simţi chemîndu-te.
„Elegiile precare" sînt nişte foarte frumoase poeme de dragoste, neîmpliniri, visuri pe care imagini calde şi grave le cuprind : „Era o vreme de tăceri ! In care-ai fi putut să vii. I Acum zăpada zilei piere I Şi nu ne mai putem iubi"; sau: „De aceea, zic, ne vom întoarce I La orice oră, lîngă drum, / Lîngă luceferi şi mioare, I La cerc, la turcă şi la poarce, / Şi nu ne vom iubi oricum".
Poemul care închide volumul „Inca nu , de vigoare autentică s consfinţit ca profesiune de credin ţă, este una din cele mai izbutite poezii. Este crezul în poezie .care dincolo de mizeriile lumii, dincolo de tehnicile moderne si calcuilatoa re, dincolo de filozofii si savanţii fainecunosouţi, asigură lumii uri colţ de puritate şi refugiu pentru sensibilul omenesc. Totodată poemul este un imn vieţii : „Tdăte-s praf, lumea-i cum este şi Ca din sa sîntem noi / Vă jur pe inima mea autentică, nu am de gînd I S-o schimb cu alta, vă jur, nu 'vă pot spune I Nimicuri, nu vreau să mă joc de-a cuvintele, / Pentru că mai cred în poezie, I Mai cred în ceasurile ei, cînd ne aduce aminte I Că-i mai ramine inimii ceva, peste toate I Dar ce să vă spun şi cum ca s-o recunoaşteţi ? / O pasăre cîntă la ceasul iubirii, legănată pe-o creangă / Fără să ştie că lumea umană a muzicii ei ar fi j O chestiune de raporturi matematice — / Să cînt pînă-mi va fi silă de cîntec, I Dacă ceasul iubirii n-o trecut de la mine, ! Fără să mă gîndesc că voi fi auzit. / E trecut de miezul nopţii, cineva mai stă de vorbă I Eu te poftesc afară stimată doamnă a tuturora j Încă nu' mi-e silă de viaţă".
anca midia
• • •
nicolae veleas „în război un pogon cu flori
•ii
Cartea lui Nicolae Velea In război un pogon cu flori e una din acele cărţi lipsite de puls, de viaţă proprie. Am avut continuu senzaţia că scriitorul, ascuns după un colţ de casă, sub înfăţişarea unui
114
pe marginea carpilor
„ovestitor mucalit şi dbfrnic ide vorbă meşteşugită, încearcă din răsputeri s§-şi însufleţească personalele să le lase independente în lume ; dar ele îl trădează şi, după o scurtă mişcare rectilinie, încremenesc, se sting.
Alteori, printre faptele ce nu-şi găsesc continuitate în carte, se strecoară o blîndă parodie şi atunci epicul  capătă nevinovăţie  şi far-
'"privit în lumina dreaptă a judecăţii, subiectul acestei povestiri ce se prelungeşte nepermis de mult e ân primul rînd grotesc. Satul de munte surprins pe o perioadă de zece ani (1942—1952) are un ritm nefiresc buimac, imposibil de privit într-un plan simbolic, dincolo .de care să se ghicească sensuri umane, deosebit de pătrunzătoare. Grotescul şi-ar găsi explicaţia logică în apăsarea continuă a războiului, dar literar, el nu ridică povestirea pe culmea artei.
Tatăil Olinei, de teamă ca fata să nu-i fie pîngărită de nemţi, o trimite la pădure cu băiatul prietenului său „ca peste cinci-şase tuni — îi explică Cojocaru prietenului său —, cînd o să ajungă nemţii la noi, că de venit o să vie, să fie Olina rămasă, ai înţeles ? Să nu s-atingă neamţul cutare de ea şi să-mi spurce sămînţa". Şi astfel, fata de şaisprezece ani, ajunsă mamă, e lipsită de tinereţe, dragoste, feminitate, gingăşie. Ferin-du-se de oameni şi retrăgîndu-se la marginea satului, ea îşi îngrijeşte florile cu îndărătnicie şi în necunoştinţă de trecerea timpului. „Zilele şi nopţile Olinei stăteau alături, dar nu se ţeseau între ele. In cutare ceas sau cutare zi, nu-şi propunea nimic pentru ceasul sau ziua următoare, sau, dacă-şi făgăduia ceva, uita".
A doua experienţă erotică a Olinei se petrece la fel de bizar, fără ca ea să-şi dea seama de întîm-plarea care-i va aduce un al doilea copil.
Olina e un destin închis încă de la izvoare.
. Moartea tatălui Olinei se continuă pe aceeaşi linie grotescă, asemenea convoiului de înmormînta-
re, care trebuie să ajungă la cimitir fără ca nemţii, opriţi în sat, să observe ceva. ba să-i atragă în cursă, să-i uimească şi să-i buimăcească, Mitele, cel care se va strecura în noaptea înmormîntării bă-trînului Cojocaru în patul Olinei, se apropie de statuia „veche de soldat român" a satului, propteşte de postamentul ei o scară şi, avînd în mînă un lighenaş de bărbierit, un săpun, un pămătuf şi un brici, „începu să prepare clăbucul în lighenaş, să dea cu pămătuful peste mustăţile şi obrazul vechi de bronz al statuii. Apoi începu să-l bărbierească pe soldatul de pe vremuri".
Cearta popilor din două sate învecinate se încheie astfel : „Au fulgerat de mai multe ori lemnele legate sfînt, pînă cînd crucea popii Vasile a răzuit tîmpla părintelui Lixandru şi i-a dezgărdinat urechea".
Chiar „pogonul cu flori" al Olinei este o prezenţă stranie, cu o menire ciudată : „La început pentru văduvele din ce în mai dese şi mai prăpădite de durere, pe urmă din ce în ce mai uituce şi mai vinovate". Pogonul, o adevărată hiperbolă a florii, devine însă şi o răzbunare împotriva războiului, un mijloc de reînnoire a speranţelor, de trecere peste greutăţi spre bucurie. Titlul cărţii sintetizând această stare e un prim triumf al imaginaţiei lui Nicolae Velea. Aşezările au denumiri hazlii, împere-chieri de cuvinte ce sporesc pitorescul locurilor : Ciupercenii Vechi, Surzii Vechi, Lacul Bălţat, acioala lui Merealbe, iar sătenii poartă nume ca : Leluţia, Găleşteanca, Ter-teşet, Mitele, Gel, Aiehiboaie...
Şi, dacă prin acţiune cartea pierde, meritul ei rămîne în jocul cuvintelor, în mişcarea lor uşoară şi şugubeaţă, care te îndepărtează de subiect şi te desfată prin dialoguri şi descrieri.
Nicolae Velea nu scrie o carte, în sensul de a înnoda o intrigă, o contradicţie pe care să se sprijine întreaga naraţiune sau să fie preocupat de o analiză psihologică profundă, ci el descrie, şi operaţia aceasta se încarcă imediat de personalitatea  scriitorului, de timbrul
î»c marginea cărţilor
115
său specific. Astfel se încheagă un dialog, se creează o atmosferă distinctă. Iată ca exemplu un asemenea dialog : „Aici şi-au încurcat şi tăiat cărările, intr-o zi, cei doi preoţi.
. — Va să zică aşa, păgînule ? ! se năpustise popa Vasile.
— Ce, sfinţia ta ? l-a întrebat destul de dulce, ca să-l amărască, popa Lixandru.
— Va să zică aşa, întunecimea ta ? s-a cătrănit şi mai aprig popa Vasile.
— Ce, sfinţia ta ? l-a mai ars o dată cu zicere blîndă popa Lixandru.
— Păi, după ce că citeşti sfînta carte rezemat de altar, intr-o rină şi într-un picior, te mai...
— Alfii se rezeamă la sfînta slujbă doar în răspunsurile stranei...
— Aşa ?
— Aşa !"
Fenomenul care se petrece cu povestirea lui Nicolae Velea îşi găseşte confirmarea în chiar una din paginile cărţii, căci cartea trăieşte doar din stil : „Cuvintele erau mărunţite şi spuse cu grijă, drepte şi uscăţive şi ele parcă nu se mai înnodau unele cu altele, parcă se pîndeau să-şi afle vreun beteşug, vreo greşeală şi începuseră să nu mai aibă nici o potrivire cu întîm-plările sau faptele din care porneau. Pluteau undeva mîndre, boieroase şi într-un fel înspăimîn-tate de faptul că, dacă ar coborî la rostul lor, s-ar pîngări şi scutura".
măria "luiza cristescu: „castelul rrăjitoarelor"
Castelul vrăjitoarelor e un basm spulberat, povestea unui timp care a săpat dincolo de copilărie, şi a intrat pe neştiute în moarte.
La prima vedere, ambianţa pare cea   de   mult   cunoscută: palatul,
oglinda fermecată, rochia albă ca Iul. şi în mijlocul lor. acele fiinţe cu puteri fermecate : Prinţul, Prinţesa, piticul, vrăjitorul. Strălucirea se risipeşte însă brusc şi lumea aceasta miraculoasă se prăbuşeşte în ruină : palatul e îngheţat, oglinda trădătoare, rochia albă e rochia veninului, calul are tristeţea inacţiunii. Prinţul e fricos sau ucigaş Prinţesa crudă, iar vrăjitorul îşi simte puterea primejduită. Impresia statornică a cărţii e de încremenire, de inevitabil, de neputinţă. O frază desprinsă din „nuvelele medievale" ale Mariei-Luiza Cristescu ar putea sta ca motto: „Vremea nu se decidea şi înţepenise ciudat".
în acest spaţiu închis şi malefic se întîlnesc personaje boeme, de structură romantică, fiinţînd ' sub semnul iubirii, al neliniştii, al visului. Pictorul Baltazar, astrologul, eerşetorul-filozof, regele Franki al hoţilor, tînăra doamnă animă materia cărţii, o dispun într-o formă de continuu dialog, de dispută. Ei întruchipează înţelepciunea, prevestirea, echilibrul, teama, pedeapsa, arta. alunecînd prin toate şi ră-mînînd sub vraja lor îndelungă. Personajele ajung prizoniere într-un spaţiu din ce în ce mai îngust — o cetate, un castel, o odaie — şi într-un timp care amestecă eternitatea cu zilele numărate ale puterii, gloriei, petrecerii
Majoritatea acestor personaje, ce-şi povestesc viaţa sau se lasă povestite, au în faţă cuplul Prin-ţul-Prinţesa sau numai pe unul din ei şi din întîlnirea lor se nasc cele mai bune pagini ale cărţii. Fiecare are nevoie de celălalt, spre a se chinui, a se descătuşa, a se salva. Contradicţia e totală şi finalul ră-mîne adesea amar.
Astrologul (Moartea astrologului) îi prezice Prinţesei moartea şi ea, „cucuveaua crudă a palatului",- îl chinuie fără încetare, îi sparge lunetele, îl ţine în întuneric şi viscol, legată indestructibil de cel care îi păstrează taina.
Prinţul şi filozoful-cerşetor (Prinţul) se urmăresc, se pedepsesc, se caută, se despart. „Cînd prinţul e
116
pe marginea
trist, cind are remuşcări, cind si teme" îşi cheamă prietenul la palat, îl bate, î!- chinuie, îl ospă^-tea'ză, îl obligă să asculte povestea vieţii sale, să-şi asume o parte din destinul său. Prinţul are nevoie de libertatea cerşetorului, de iluzia că ar putea, face un transfer că împărtăşindu-i crimele sale s_a'r putea împărtăşi din libertatea acestuia, s-ar putea salva sau, dimpotrivă, ar mai face vinovat şi pe cel care-1 ascultă. Cerşetorul este condamnat şi el va plăti cu viaţa moartea prinţului.
Dialogurile Prinţului cu cerşetorul amintesc de întîlnirile Princepelui ou messer Ottaviano din cartea lui Eugen Barbu. Aceeaşi luptă surdă pentru putere în condiţii vitrege, . acelaşi principe însingurat, dornic de prietenie, de iubire, măcinat de trufia puterii, dar conştient de inconsistenţa ei. Discuţiile celor doi ascund, ca şi în Principele lui Eugen Barbu, sîmburele pieirii iminente, al autoiluzionării disperate, al orgoliului puterii, măcinate in trecerea timpului. „Fiecare clipă e o luptă să te păstrezi, — îi spune prinţul Cerşetorului — să rămîi, să nu fii doborît, să nu jii înlăturat. Toate simţurile ţi se modifică, cu toate gîndeşti, bănuieşti, îţi închipui. Şi asta oboseşte foarte tare. Nu-ţi mai rămîne nici o clipă a ta. Cîteodată te cuprinde o poftă teribilă să stai o zi la încrucişare de drumuri şi să cerşeşti... dar n-ai timp".
Tînăra doamnă (Viaţa la ţară) ascultând plîngierile domnului ţării despre ameninţările turcilor şi tătarilor capătă sentimentul nu numai al apărării graniţelor, dar şi al morţii apropiate. Domnul a ales-o pe ea ca să se despovăreze de grijile domniei şi alegînd-o, a inclus-o în soarta sa, în sfîrşitul său.
Cartea lasă să se audă murmurul trecerii oamenilor şi a lucrurilor şi, în senzaţia bizară de încremenire, singur timpul roade, învălmăşind destinele.
Subiectele devin moderne, epoca medievală se transformă sub ochii noştri într-o luptă încleştată ou timpul, cu moartea, cu destinul, cu  tine însuţi.
Maria-Duiza Cristescu excelează în cîteva povestiri, mai ales în prinderea acelor momente învecinate dispariţiei definitive, a acelei stări de linişte nefirească — sau poate prea firească —, în care nu poţi decît să ascuţiţi, să contempli, să cauţi momentul ideal. De aceea, mi s-au părut şi cei mai bine realizaţi : Prinţul, astrologul, regele Franki. în cîteva fraze, autoarea pictează, sculptează chiar, o scenă memorabilă. Despre regele Franki scrie: „In vreme ce toţi fug care mai de care să-şi trăiască zilele, el stă degeaba.
— Eşti trist oare, bunul nostru rege ? l-am întrebat cu inima duioasă. Sau poate gindeşti la lumea asta ?
— Nuuu, Ted, stau. Atita tot, mi-a spus blind şi s-a acoperit mai bine cu blana să-i fie cald".
Moartea prinţului este consemnată astfel : „Prinţul îmbrăţişa femeia şi fu atit de fericit, încît pumnalul care îi străpungea coastele nu-l tulbură. Muri fără să poată sfîrşi un gînd pe care îl începuse, fără să curgă o picătură de sînge, fără să murdărească nimic din albeaţa atşernutului".
O altă parte a povestirilor are ca temă iubirea, dar ea capătă o faţă mai puţin obişnuită. Atunci cînd nu e învăluită în fantastic, cînd nu se află la graniţa dintre vis şi realitate, ea devine o „cărare pierdută", pe care se rătăcesc personajele ; ele nu se pot opri lîngă ea, nu se pot amesteca cu ea. Bărbaţii ratează egal vocaţia iubirii, iar femeile se chinuie neputincioase fără să cunoască împlinirea. Baltazar o iubeşte pe Ana, dar ea îl respinge, Prinţul moare ucis de femeia la care visa, pădurarul este înşelat în dragostea pentru cruda prinţesă, cerşetorul este răpit dragostei şi ucis, fata hangiului se mărită cu un pitic monstruos, în speranţa că acesta se va transforma într-un prinţ, dar moare de disperare, căci schimbarea nu se produce. Nunta este interzisă în cartea mori decît singur, pare a spune aceasta de basm sfîrşit. Nu poţi să Maria-Luiza Cristescu, căci povestirile ei cuprind, fiecare în parte, o
pe marginea cărţilor
117
din el poetul unui „paradis la umbra săbiilor". Un paradis privit matur, bărbăteşte, în noroiul, sîngelc şi lacrimile lui, dar şi în lumina, zborul şi nobleţea oare-i sînt proprii şi care se cer apărate cu braţul înarmat. Plenitudinea asumă acum atributele acestei situaţii de atac şi apărare dar ea nu încetează să existe şi tocmai elementele care o exprimă sînt poetic şi uman cele mai emoţionante : lumina solidarităţii (A las bricadas intcrnacionales), voioşia tînărului voluntar desprinsă parcă dintr-un românce popular (soy del quinto regimento!), tihna binefăcătoare, în care se împreună pentru cîteva clipe tăcerea puştilor şi uitarea urei ucigaşe (Los solda-dos duermen) şi mai ales, pe deasupra vicisitudinilor şi nefericirii, păstrarea credinţei în om (A Niebla, mi perro — Cîinelui meu, Niebla). Astfel înţeles, paradisul albertin continuă să existe ca o concretizare a altei forme, patetice, de plenitudine, ale cărei componente le sugerează chiar titlurile culegerilor de poezie din această fază a periplului : El poeta en la caile (Poetul în stradă) care indică vehement angajarea, combativitatea, iar Entre el clavel y la espada (între garoafă şi spadă) — frumuseţea înflăcărată ce trebuie apărată.
Etapa următoare, cea de a treia, a periplului liric albertin, corespunzătoare anilor de exil în Argentina şi apoi in Europa, prezintă caractere de originalitate şi valoare încă nepuse în lumină de exegeţii operei poetului. Datele de la care era obligat să pornească Alberti păreau puţin favorabile unei noi versiuni de perfecţiune. Fizic, ambele edenu-ri dispăruseră iremediabil : primul, al inocenţei, în timp ; al doilea, al luptei, în înfrângere, o dată cu căderea republicii. Plenitudinea părea imposibilă. în locul ei se ofereau lui Alberti reacţiile obişnuite cu care poeţii hispanici — şi nu numai ei — au răspuns de-a lungul vremii situaţiei de exil: hiperboli-zarea sciziunii, agravarea rupturii existenţiale. Apologie frenetică a persoanei proprii, invectivă distrugătoare faţă de potrivnici - şi potriv-
nicii. Una si alta, implicau 0 reite rare exasperată a trecutului, o lipsă* amară de creare a altui 'prezent Nici un proiect de nouă plenitudi' ne. Reacţiile lui Alberti la situaţia exilului sînt, dimpotrivă, unificatoare şi creatoare. Ele nu se reduc la simpla evocare, aşa cum o dovedesc poemele din aceşti ani, reunite în culegerile intitulate Pleatrtar (Maree) şi Retornos (întoarceri) Prin ele, trecutul revine viu, trăieşte o nouă viaţă, se re-înfi'inţează exemplar. Alberti re-creează, prin puterea memoriei, cele două ede-nuri atribuindu-le noi dimensiuni semnificative. Conferă profunzime melancolică voioşiei feerice şi tandreţe înduioşată vehemenţei armate. Idila dobîndeşte astfel amploare şi demnitate (Retornos de una tarde de lluvia — întoarcerea unei seri ploioase), iar epopeea o boare de tristeţe suavă (Retornos del pueblo espanol — întoarcerea poporului spaniol), ambele contopindu-se în ceea ce putem numi paraclisul amintit. în el, Alberti suprapune trecutul spaniol şi prezentul argentinian, proiectînd amestecul într-un viiter posibil, „optativ", puţin determinat în timp şi spaţiu, şi totuşi mai puternic şi mai convingător decît robusftrtil şi realul indicativ, în această fază, plenitudinea constă în capacitatea de a crea o nouă regiune poetică, regiunea lui „dacă" şi a lui „ca şi cum", în care Alberti descoperă virtuţile poetice. ale condiţionalului şi accentuează valenţele simbolului. Un exemplu magnific al acestui paradis potenţial îl oferă Retorno de un poeta asesina-do (întoarcerea unui poet asasinat), în care Lorea apare ca şi cum ar fi trăit, cu pregnanţa şi verosimilitatea unei noi vieţi care anulează îratr-un fel moartea reală.
Condiţionale, reelaborate, exemplare, paradisul şi plenitudinea create prin amintire par a sugera sfîrşitul periplului albertin. Şi într-adevăr, poate că alt poet, poate că oricare alt poet ar fi terminat avatarurile plenitudinii o dată' ou plăsmuirea unui paradis de umbre înviate şi de depărtări aduse aproape. Rafael Alberti a continuat îiisă
122
scriitoji străini' cbhterhpdrani
periplul căutind să depăşească paradisul, să înlocuiască mitul cu revelarea supremei valori omeneşti, Cu dezvăluirea directă a raţiunii universale de a fi. Cred că pentru Alberti „depăşire" înseamnă ridicare la universal şi pătrundere în esenţă. In ultima sa versiune, plenitudinea albertină se identifică istoric cu omenirea şi valoric cu poezia. . Poate părea curios celui care acordă prea multă atenţie circumstanţelor din culegeri „politice" ca Signos del dia (Semnele zilei), Cop-las de Juan Panadero, La prima-vera de los pueblos, dar convingerea mea este că pe deasupra amănuntelor uneori caduce, sărbătorirea dreptelor împliniri din ţările socialiste şi lauda forţelor păcii şi progresului din lumea întreagă nu sînt decît deschideri spre universal, apropieri dc corpul omenirii viitoare. In această cuprinzătoare şi nobilă perspectivă trebuie aşezate şi preţuite înţelegerea şi dragostea a-râtate de Alberti ţării noastre, fie în poeziile sale semnificativ intitulate Alboradas rumanas (Aurore româneşti), fie în traducerile în limba spaniolă ale unor ample selecţii din opera poetică a lui Eminescu, a lui Arghezi şi din poezia noastră populară, traduceri care au confirmat, în aria lumii hispanice, universalitatea valorilor majore ale literaturii româneşti.
în privinţa pătrunderii în esenţă, ea constă din a trece de la eden la stările plenare care generează frumuseţea edenică şi pe care Alberti le găseşte în muzică, pictură, poezie. Datorită lor, poetul cuprinde acum lumea într-o sublimă şi purificatoare îmbrăţişare directă, fără intermediul unui paradis. Admirabilul ciclu de poeme dedicat. picturii, Invitaţia la o călătorie sonoră şi adînc mişcătoarea confesiune din Retornos de la invariabile poesia (întoarcerea nestrămutatei poezii) sînt ţot atîtea forme de a lua contact nemijlocit ou perfecţiunea, de a o trăi dinlăuntrul ei. La nivelul şi în interiorul acestui fel de plenitudine, se desleagă şi marile fapte ale condiţiei umane — singurătatea, timpul, moartea — care nu pu-
tuseră fi găzduite în paradisurile anterioare. în ultima culegere de Poemas escenicos (Poeme scenice), ele îşi află locul şi răspunsul trebuitor. Mărginirea, caducitatea, nimicnicia există, dar ele sînt depăşite prin puterea şi eternitatea cîn-tecului despre om. „Şi ce urmează-n lume ? O altă
roză
se va trezi cînd soarele răsare". (Testamentul rozei)
Semn suprem al creativităţii omeneşti, poezia conferă, înalţă, salvează. Este dor şi leac, scop şi noimă, în ea se află raţiunea sublimă a existenţei omeneşti şi cu ea se încheie ultima etapă — portul — din exemplarul periplu albertin.
incarnări şi metamorfoze
Urmărind avatarurile plenitudinii de-a lungul itinerarului străbătut de Rafael Alberti, am abordat creaţia lui lirică mai cu seamă la nivelul ideatic şi afectiv. Am stăruit asupra sensurilor şi emoţiilor care caracterizează edenurile sale succesive. Plenitudinea albertină este însă o stare simţită şi exprimată poetic, deci concretizată în imagini, întruchipată în linii, forme şi culori. Se cade deci a întregi cele spuse mai sus printr-o privire aruncată asupra incarnării plenitudinii la nivelul reprezentării plastice şi aceasta cu atît mai mult cu cît pentru Alberti culoarea este mijlocul de expresivitate iubit şi preferat între toate. Un mijloc capabil de a trece dincolo de suprafaţa pitorească a lucrurilor pentru a exprima faptele adînci ale conştiinţei omeneşti.
Deşi interesul comentatorilor pentru cromatismul albertin nu a lipsit totuşi critica a rămas la simpla constatare a unei. îmbinări între codul convenţional al culorilor <în care a cristalizat un simbolism asemănător „limbajului florilor"), şi corpusul de semnificaţii coloristice personale stabilit de poet. Această împletire de tradiţie şi inovaţie se
i Solită Salinas de Marlscal: El Mundo poetico de Rafael Alberti, Gredos, Madrid, 1968, p. 73 şi urm.
scriitori străini contemporani
123
repetă însă cu fiecare poet. Important ar fi fost să se observe şi analizeze două fenomene cu totul remarcabile, proprii poeticii lui Alberti .şi   anume evoluţia plasticii sale de la convenţionalism la creaţie originală şi  transferul culorii în context şi subtext, interiorizarea ei, prefacerea ei   în   atmosferă şi sens. într-adevăr, prima versiune a plenitudinii rămîne coloristic destul de aproape de codul tradiţional Edenul  gaditan   se   încarnează în culorile inocenţei, alb şi albastru, poetul mulţumindu-se a le da o putere tinerească, nestăvilită, de expansiune : albe sînt oasele şi bărcile, mîinile şi inima iubitei, lumina şi zorile; albastrul cuprinde bluzele şi panglicile, solzii peştilor şi catargele, vîntul şi aerul. Culoarea, în această fază rămîne strîns legată de epitete de blanco şi azul. în paradisul   primejduit şi apărat, culorile se schimbă : domină acum culorile luptei : roşu şi negru, dar — primă afirmare a originalităţii al-bertine — ele  suferă o potenţare prin transfer morfologic. Nu mai sînt exprimate direct, prin adjectivele corespunzătoare,  ci indirect, cu forţă sporită, prin substantive care le concentrează şi intensifică. Roşul trăieşte în sînge şi rană, în foc şi incendii; negrul în spaima nopţii, în pînda    morţii multiple. Plenitudinea luptătoare iniţiază astfel mişcarea culorii în context, emigrarea ei în alt sediu — substantival — care rămîne totuşi explicit, delimitat. în faza următoare, a exilului, culorile devin implicite şi difuze, ele datorîndu-se în întregime puterii de creaţie a lud Al-berti. Culorile   esenţiale nu mai apar în text, ele îl susţin şi-1 învăluie ca o atmosferă, îl pătrund dîndu-i sens şi  adîncime. Trebuie deci să le descoperim şi să le verificăm. Personal, eu cred că în concepţia cromatică a lud Alberti aceste culori ale amintirii şi posiblului sînt Vioriul şi opalul. Ele nu pot fi găsite însă în obiecte, prin înregistrare empirică, ci în   situaţii şi sentimente,  în   dorinţe  şi intenţii, prin anailogie. Le vor exprima deci aluzia, eircumlocuţiunea, fraza complexă — oricum., vor fi formulate
indirect. Mi se par de pildă 0pa line" versurile care prind lumina difuză a unei viitoare, incerte în toarceri în patrie şi percep în iuI rul chipului lui Lorca, văzut în vis o certă aură viorie. Mai greu de' caracterizat cromatic este ultima fază a depăşirii edenului. Accesul direct la stările plenare e însoţit de acceptarea în mozaic a tuturor culorilor. Deschiderea aceasta universală, contactul acesta nemijlocit era prevăzut încă de atunci cind Rafael sărbătorea, în A la pintura toată gama cromatică şi toate modalităţile de expresie picturală. Şi totuşi aceasta nu înseamnă o anulare, Ci o confirmare a propriilor reuşite în poetica culorii. în Pde-mas escenicos, Alberti menţine şi ridică la un grad superior de expresivitate plastica substantivală (Testamentul rozei) şi cromatismul situaţiei (Statuia). în primul caz, trandafiriul numit şi în al doilea albul " nenumit devin valori interioare, încărcate ou profunde semnificaţii spirituale: puterea vieţii şi eternitatea frumuseţii. încarnarea plastică a plenitudinii urmează" şi serveşte fidel itinerarul liric al poetului.
O ultimă corelaţie s-ar cere examinată pentru elucidarea itinerarului poetic albertin : aceea dintre fondul creaţiei sale şi tehnica poetică extrem de variată folosită de poet de-a lungul anilor. Metamorfozele formale pe care le vădeşte arta lui Alberti sînt uimitoare.
Cu neobosit brio şi egală virtuozitate, poetul a scris sonete riguroase, coplas populare, terţete aforistice, strofe cu arhitectură gongorică, dialoguri, parodii, variind la nesfîrşit lexicul, forma metrică, tonul şi efectele. Şi totuşi metamorfozele tehnice se pot ordona şi ele în funcţie de etapele periplului poetic. Pentru a exprima voioşia luminoasă şi dispoziţia ludică din Marinero en tierra, poetul a găsit cu instinct sigur forma cea mai potrivită : versul scurt, colorat, cu sunet limpede de cristal sau argint, cu delicioase incrustaţii folclorice. Metamorfozele următoare —-formularea preţioasă, magnifică şi declamatorie din timpul. episodului
124
scriitori străini contemporani
gongoric şi aceea extravagantă, dislocată şi provocatoare din intermezzo suprarealist, nu au însemnat în fond schimbări, ci numai exerciţii în altă gamă. O transformare a tehnicii se percepe abia în faza poeziei angajate cînd „poetul în stradă" optează pentru o aşezare mai largă şi o coerenţă mai strînsă a versului care trebuie acum să convingă, să îndemne la luptă, să slăvească sau să înfiereze. Dar mai mult decît cadenţa mai amplă şi coerenţa sporită îi sînt caracteristice poeziei combative tonalitatea gravă, arzătoare, vehemenţa îndreptată cînd spre imn, cînd spre invectivă. Poezia exilului aduce o notă de melancolică suavitate şi ele adîncire în lumea interioară, care se traduce prin lungimea versului şi fluiditatea strofei. Ceva din valurile amintirilor, din fluxul şi refluxul memoriei se simte în forma poemelor din Pleamar şi Retornos.
In sfîrşit, ultima metamorfoză, co-respunzînd ciclului A la pintura şi Poemelor scenice împreună culminant calităţile anterioare, oferind un fel de libertate disciplinată, de limpiditate elaborată, de simplitate calculată.
La capătul acestui neasemuit periplu, după ce a adunat avataruri, încarnări şi metamorfoze într-o creaţie de nobilă şi luminoasă frumuseţe, poetul primeşte recompensa admiraţiei universale pe care o putem exprima chiar cu propiile sale versuri :
Los lugares que hiciste, las horas que ereaste, / pasados todavia de tu luz y tu soimbra, / salen a recibirte. (Locurile pe care le-^ai făcut, ceasurile pe care le-ai creat, trecuturi încă ale luminii şi umbrii tale, vin să te primească).
rafael alberti: inedite
murmur de fîntînă
Nu pot face abstracţie de tine pe întuneric,
murmur de fîntină,
consolare a zilelor mele,
ale celor mut-disperate,
timp de azi,
fugare zile de ieri.
Fiindcă să dormi, să auzi, să-nchizi ochii,
înseamnă şi altceva.
Unde eşl'i tu ?
Ah, de te-ai întoarce !
Unde, voi ? Ah, cine-ar putea să v-atingă ?! Să te văd, să te văd înc-o dată să te-aud de pe terasele tale,
să mă-nmoi în azur, înainte de a mă-nmuia, ah, în sînge ! Nu să te văd sfîrşindu-te,
125
tu, cu atit mai mult
murmur de apă,
vesel ca m-'ne, odată.
Să dormi ? Ah, nu, zile de azi.
zile de ieri, zile fugare !
picasso
Din altă prioină nu te-ai putut visa în vremea ceea în Spania. Viermii te-ar fi năpădit, furnicile ti-ar fii devorat carnea, lăsîndu-ţi scheletul gol, la aer. Ţară tristă şi sălbaMcă, lentă născătoare a morţii, coşmar al unui dement necrof il, arhivă de cadavre.
Trebuia să pleoi de acolo într-o zi,
ca s-o vezi de departe cum stă în temniţă,
s-o iubeşti şi s-o demaşti,
spunînd lumii-ntregi ce e în cumplitele ei măruntaie. Fiul luminii
se va naşte aici doar din sînge.
veghea
Visez noaptea că am mîncat p»'sici, şoareci descompuşi înainte de a-i mînca, linte cu viermi,
ficaţi putreziţi — poate de comandanţi —
turte cu mai multe muşte decît cartofi,
stomahuri de război
între gust de incendii,
tresăriri de gloanţe, explozii,
şi visul ce l-ai lăsat, şi era aceeaşi
şi departe marea, calmă cîte o dată...
In româneşte de VERONICA PORUMBACU
traian podgoreanu
B
inihai ralea
şi explicarea omului-)
Perioada interbelică de ascensiune a forţelor agresive şi mai ales cel de-al doilea război mondial, prin ameninţările lor de a distruge cuceririle culturii şi omul însuşi ca fiinţă fizică şi morală, prin exaltarea pornirilor iraţionaliste şi vitaliste, au determinat o luptă extrem de ascuţită pe plan ideologic între gîndirea progresistă şi cea reacţionară. O asemenea luptă s-a desfăşurat şi în ţara noastră, în cultura căreia putem considera, în această perioadă, ca principală contradicţie pe plan filozofic cea dintre raţionalism şi iraţionalism. Fără să epuizeze întregul domeniu al luptei filozofice, cînd în toată această perioadă Partidul Comunist Român conduce şi influenţează lupta dintre materialism şi idealism, opoziţia dintre raţionalism şi iraţionalism a polarizat cele mai importante forţe teoretice, punînd cu acuitate problemele omului, ale naturii şi menirii sale, ale locului şi rolului său în univers, impunând deci ca cea mai urgentă problemă pentru majoritatea gânditorilor antropologia filozofică.
Luarea puterii de către hitlerişti, mişcările legionare din ţara noastră, dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial declanşează o „tragică alarmă", chemînd la apărarea culturii, a valorilor, a omului, a „ceea ce e nobil" în om, ca să mă
*) Mihai Ralea, Scrieri 1, Explicarea omului, Edit. Minerva, Buc. 1972.
exprim prin cuvintele lui Mihai Ralea.
Nu este de mirare că în asemenea condiţii Mihai Ralea, gînditorul democrat, îşi îndreaptă atenţia spre aceste probleme, elaborînd lucrarea Explicarea omului, titlul e sugestiv, căreia trebuie să-i acordăm şi o finalitate ideologică.
Rropriu-zis, Ralea a scris Explicarea omului în ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial şi a tipărit-o la Editura „Cartea Românească" în 1946. Dar preocupările pentru această problemă, cum singur ne previne în „Cuvântul înainte", datează cu aproape două decenii în urmă. Originea lucrării se află în studiul Definiţia omului, publicat încă în 1928 în revista „Viaţa românească". „Acolo se găsea în germeni ideea generală care a servit drept fundament la edificiul prezentat aici", scrie autorul.
Mihai Ralea s-a manifestat şi este cunoscut mai ales ca eseist şi nu ca partizan al unor ample lucrări sistematice. Studiul Explicarea omului este „prima lucrare sistematică, de proporţii mai mari" ■—■ precizează el — pe care a scris-o de la teza sa de doctorat — Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste, datând din 1923. Atitudinea sa an-tisistamatică, Ralea şi-o justifică astfel: „Starea naiv metafizică e o formă facilă şi în definitiv primitivă de gîndire, caracteristică începuturilor ca şi crepusculului meditaţiei filozofice.
cronica ideilor
127
La început «sistemul» e o formă de reacţie lirică temperamentală ori de-a dreptul endocrină, legată de transformările bruşte ale pubertăţii spirituale.
Din fericire, în aceeaşi epocă, gindirea monoton unitară e mereu trădată de veleităţile neconţinute ale vieţii care descoperă prin curiozitatea tinereţii mereu alte calei-doscopice perspective. In această fază, aspiraţia snobistică sau temperamental metafizică e corectată de ceea ce formează esenţa tinereţii : inclinaţia pluralistă. Din contra, primele semne ale 'Senilităţii vestesc gustul de a ordona minunatul şi infinitul peisaj al existenţei în cenuşii viziuni de manie cerebrală. Sistematizarea metafizică e de ..ordinul sclerozei. Aceste tabieturi gnoseologice trebuiesc refuzate cu orice chip". El chiar menţionează că F. Engels în Anti-Diihring a arătat „inanitatea construcţiilor metafizice sistematice" (ar fi trebuit să scrie : inanitatea construcţiilor metafizice închise, căci modul general al filozofiilor îl reprezintă construcţiile sistematice). Nu e de mirare că o asemenea atitudine a determinat la Ralea tendinţe pluraliste, pe oare orice filozof le-ar respinge.
Mihai Ralea nu exagerează însă aversiunea sa antisistematică. Dimpotrivă, el admite rolul gîndirii ge-neralizante „ca o încheiere închegată a varietăţii infinite a aspectelor naturii şi societăţii". Adecvarea faptelor la un punct de vedere unitar poate fecunda cercetările, poate împăca soluţii opuse, deschi-zînd calea pentru progresul intelectual. „A pune ordine în idei' e un act de salubritate ideologică", scrie el cu predispoziţie apoftegmică. Ad-miiţînd deci posibilitatea şi necesitatea explicaţiei coerente, în acelaşi timp, Ralea previne : „Dar chiar în această postură justă generalitatea explicaţiei nu trebuie să întunece autonomia detaliilor, care se cer gîndite pe lîngă relaţia lor cu ansamblul concluziei, în specificitatea lor. Obsesia sistematică nu trebuie să anihileze tot ce nu intră într-un anumit criteriu. Schopenhauer, Marx, Engels, William James ori
Scheler au prezentat, pe lîngă «sistemele» lor, nenumărate consideraţii variate asupra unor amănunte lăsînd universului şi... cititorului oarecare spirit de descentralizare"
Oeea ce Ralea nu sesizează, deşi este un extrem de fin psiholog e faptul că „ansamblul concluziei" rezultată pe baza analizei şi generalizării faptelor devine teza fundamentală a unei lucrări — simultan premisă şi concluzie — indiferent de faptul că autorul e conştient sau nu de acest lucru. Aşa s-a întîm-plat şi eu Mihai Ralea însuşi. E însă un avantaj. al lucrării dacă autorul ei îşi transformă pe deplin conştient concluzia în premisă, în ipoteză de lucru directoare. (Toate acestea sînt deosebit de evidente în cazul unor gînditorl ca Spinoza, Kant, Hegel, Marx).
In plan filozofic, gindirea coerentă, cea care adoptă un principiu explicativ unic, rămîne întotdeauna superioară prin adîncimea explicaţiilor şi prin perspectivele deschise
— apte de a fi reevaluate — faţă de încercările pluraliste, eclectice. Nu e de mirare că Explicarea omului — lucrare sistematică — rămîne opera cea mai reuşită a lui Mihai Ralea, punctul culminant al activităţii sale teoretice.
Poziţia antidogmatică (în sens de antisistematică) îi permite , lui RaT. lea o deosebită elasticitate intelectuală, p mişcare, o trecere continuă dintr-un domeniu în altul, de la un punct de vedere la altul —/şi în acest fel să adune de peste tot şi să stabilească variate raporturi
— dar totodată o asemenea poziţie 1-a împins, cu voia sau fără voia lui, la pluralism, punîndu-i serioase piedici în sesizarea esenţelor mai adînci, la asocieri neinspirate. „Malthus, Darwin, K. Marx. — afirmă el — ne-au dat imaginea .clară despre această luptă neîncetată pentru existenţă, care nu încetează măcar o clipă în tot decursul isio-. riei"; dar în acest fel, Ralea acoperă — chiar dacă involuntar.— deosebirea radicală dintre teoria .lui Marx despre lupta de clasă şi concepţia lui Malthus sau Darwin . despre lupta pentru existenţă. Deşi în
128
eromica
ideilor
Cuvântul înainte" avansase un principiu metodologie just, afirmând că o explicaţie coerentă „nu are nimic din obsesia monoideistă a unui sistem metafizic. Ea nu pleacă de la o idee preconcepută pentru a sili fenomenele să intre în ea, ch plecînd de la varietatea faptelor, încearcă să tragă o concluzie de ansamblu", în fapt, Ralea înghesuie în acelaşi spaţiu strâmt gânditori din speţe diferite oa Marx, Darwin şi Malthus. Nefericită este şi alăturarea : Bergson, Sismondi, Raus-seau, sub eticheta de „reacţionara", pentru motivul de-a fi cerut reîntoarcerea la natură, fără a cerceta mai profund cauzele pentru care fiecare în parte a cerut acest lucru.
Aducînd în discuţie asemenea asocieri n-am urmărit să scad valoarea lucrării lui Ralea, ci doar să sugerez cum glisarea prea mare şi abaterea de la principiile metodologice alese poate avea drept consecinţă mascarea esenţialului cu ceea ce este secundar.
Explicarea omului se prezintă ca un studiu de antropologie filozofică, iar „în imediata sa înfăţişare", în intenţia autorului, acest studiu ar trebui să fie „un sistem de raţiune practică". Ceea ce Ralea a vrut cu deosebire în această lucrare este „un studiu asupra suprastructurii societăţii omeneşti, manifestată prin morală, artă, religie etc."
Ralea pleacă de la premisa că semnificaţia suprastructurilor poate fi explicată din două puncte de vedere : „Mai întîi, formele vieţii spirituale sînt determinate de structura economiei şi de raporturile de producţie, aşa cum a arătat marxismul. In al doilea rînd, felul de viaţă economică, împreună cu celelalte aspecte de viaţă sufletească pe care le influenţează : arta, religia, morala, apar ca construcţii omeneşti în opoziţie cu natura". Intru-cît primul aspect a fost pe deplin lămurit de marxism, Ralea îşi propune să cerceteze cel de^al doilea aspect, potrivit căruia toate produsele civilizaţiei, inclusiv conduita economică, „sînt creaţiuni obţinute prin refularea datului natural".
Referindu-se la concepţia lui Hc-gel şi Marx despre negarea negaţiei .(despre progres), Ralea arată că dialectica nu se aplică numai societăţii şi istoriei, ci „ea poate privi şi raporturile societăţii cu natura, ale omului cu ambianţa cosmică care-! înconjoară. Un precursor al lui Marx, Saint-Simon, vedea sfîrşitul luptelor sociale prin deplasarea opoziţiei şi luptei de exploatare a Omului de către om la opoziţia şi exploatarea naturii de către om. Există fără îndoială o antiteză dialectică între om şi natură. De la tehnicile primitive şi de la magie la industrialismul modern, omul se smulge din natură şi imprimă acesteia tehnica şi opera inventivităţii sale. Natura e ceea ce e dat, civilizaţia e ceea ce e uman construit. Există o dialectică a datului şi a construitului". (Un capitol al cărţii poartă chiar titlul : „Dialectica bucolicului şi a industrialului" j iar ea subtitlu : „Natură şi societate").
Deci, în explicarea omului, Ralea se va opri asupra raportului om-natură, om-animal, îneercînd să definească omul prin ceea ce el cucereşte în plus faţă de animal, căci, afirmă el în capitolul „Definiţia omului", împotriva tendinţelor de explicaţie biologizantă, „a tălmăci omul numai de jos în sus, a-l reduce la scara animalităţii în care se găseşte asemănător, dacă nu identic cu celelalte vieţuitoare, înseamnă cel mult a arăta ceea ce e comun între om şi animal, dar în nici un caz ceea ce e deosebit". O asemenea metodă era necesară pe la mijlocul secolului trecut, cînd spiritualismul pretindea o autonomie absolută a sufletului (Ralea e mereu atent să combată excesele spiritualismului), dar după ce filiaţia animal-om a fost dovedită „problema care se pune e de a arăta ceea ce e diferenţial între omenie şi animalitate. Dacă omul reuşeşte în adevăr, într-o măsură oarecare, să fie altceva decît animalul, e tocmai fiindcă învinge Biologia, adică depăşeşte prin ceva animalitatea".
Demersul lui Ralea este justificat din punct de vedere teoretic şi încercarea lui de a explica omul prin ceea ce el are deosebit de a-
(ronka ideilor
129
nimal se soldează cu un dep'in succes. Lectura cărţii lasă însă uneo.i impresia că autorul, obsedat să pună în lumină „plusul" omului faţă de animal, pierde din vedere coordonata socială — esenţială în explicarea integrală si complexă a umanului.
în ultima ei expresie de simplicitate, teza lui Ralea, în funcţie de care a triat şi prelucrat materialul, sună astfel: „omul e animalul ca-re-şi poate amina sau opri reacţiu-nile". Chiar dacă autorul n-a intenţionat-o, perspectiva rămîne preponderent psihologică, ceea ce-i va permite să dezvăluie aspecte inedite ale fiinţei umane — în morală, artă, religie, economie — dar, în acelaşi timp, o asemenea perspectivă rămâne insuficient de cuprinzătoare, necesitând întregiri esenţiale sub raport sociologic şi teoretic-filozofic. Cel mai clar se vede acest lucru în capitolul IV, intitulat „A-mînarea, condiţie specifică a psihologiei umane", din al cărui sfârşit citez : „Am parcurs treaptă cu treaptă ierarhia faptelor sufleteşti de la cele mai simple, comune cu psihicul animal, cum e reflexul, instinctul şi emoţia, pînă la sentimentele superioare, gîndire şi voinţă. Curba evoluţiei se desemnează de la izbucnire la amînare. Orice cucerire psihică superioară se cîştigă prin-tr-o oprire a cursului spontaneităţii naturale, prin necesitatea creşterii complexităţii datorită introducerii de termeni intermediari între excitaţie şi acţiune, prin nevoia de elaborare lentă a răspunsului final
Sub această lumină trebuie privită evoluţia sufletului omenesc".
în cele din urmă, pentru Ralea ,iomul e un animal cunctatdr". Ceea ce nu poate rezolva momentan, el lasă în sarcina timpului. Astfel, o slăbiciune el o transformă în avantaj. Omul îşi suprimă tendinţele prin inhibiţie. Or, inhibiţia înseamnă renunţare. „E o re-nuanţare anticipativi la o satisfacţie aparentă, care ascunde mari dezavantaje. Refularea e conştiinţa unui obstacol. Dar în timp ce animalul nu cunoaşte decît piedici exterioare, omul  e capabil de autoobstacole,
pe care singur şi le oferă. El sin gur poate opri fascinaţia prezentu Lui, oferit în jertfă perspectivelor viitorului. Omul, conservator în trecut ori utopic în viitor, e in ori ce caz un mare distrugător de prezent. Omul îşi alege de obicei o comportare care oscilează între regret şi speranţe. Trecutul şi viitorul, îndărătnicia rutinară sau viziunea progresistă sînt dimensiunile temporale favorite. El lasă animalului bucuros savoarea oarbă a prezentului" (Din aceste rînduri ca şi din altele, transpare eseistul' de talent !)
Pentru Ralea, progresul istoriei omeneşti se datoreşte dificultăţilor şi opoziţiilor. „Dificultăţile creează marile elanuri", scrie el. „Apariţia raţiunii şi a conştiinţei se datoreşte amînării, inhibiţiei sau piedicilor ipe care aceste funcţiuni le introduc în psihismul automat şi impulsiv al omului primitiv". Stările umane superioare deschid calea spre creaţie şi progres. Obstacolele spre creaţie şi proges nu-1 sperie pe om : „Aptitudinea opoziţionistă a omului în raport cu mediul, ruperea de tendinţele automate primitive, desprinderea de poruncile ei biologice au făcut posibilă construcţia umană în toate domeniile. De aceea, omul a iputttt deveni un organism deschis, capabil de neîncetată perfectabilitate, '"de continuu progres. Pentru el nu există imposibil". Dacă omul ar fi rămas la dispoziţia poruncilor sale naturale, peste el ar fi durat aceeaşi stare de amorţire ca peste animale. „El a fost silit însă să aibă preferinţa ^eroică, care întreţine căutarea, nemulţumirea faţă de ceea ce pare bun astăzi, dar care va deveni insuficient mîine. A nu fi mulţumit, a renunţa la tihna care ţi-o dă putinţa de a trăi liniştit, conservator, idilic, comod, asigurat, pare absurd, şi totuşi aici, în această fecundă demenţă, stă tot progresul omenirii". Recunoaştem în aceste rînduri imaginea oelui mai înaintat om al epocii contemporane, modelul omului pe care vrem să-1 realizăm în fiecare individ social.
130
cronica ideilor
Adoptînd un asemenea model al omului ca ipoteză de lucru, Ralea urmăreşte activitatea constructivă a acestuia în cîmpul moralei, artei, religiei şi economiei. Analizele întreprinse de el în aceste domenii, concluziile desprinse pe baza unui vast material (e adevărat, obţinut pînă prin 1930) reprezintă elemente utile în dezvăluirea lui homo hu-manus. Peste tot însă se simte o incompletă cunoaştere a marxismului (inclusiv atunci cînd se fac referiri sau sînt citaţi Marx, Engels sau Lenin), în orice caz, o insuficientă folosire a cuceririlor gîndirii marxiste. (Lucrul e evident, de pildă, în capitolul IX — „Economia ca suspendare a consumaţiei", dar şi în celelalte, mai ales) dacă am avea în vedere celebrele Manuscrise economico-fi-lozofice din 1844 ale lui Karl Marx, .text fundamental pentru descifrarea omului).
Ce valoare are studiul Explicarea omului ? S-^ar putea vorbi aici de două aspecte : pe de o parte, de valoarea istorică a cărţii, pe de altă parte, de valoarea ei actuală.
Cum am arătat, lucrarea apare la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, deci într-o perioadă în care marile întrebări asupra naturii şi rostului fiinţei umane se puneau cu cea mai mare ardoare, într-o perioadă deci cînd un model uman perfecţionat nu putea să joace decît un rol pozitiv. Să nu uităm că o serie de capitole ale cărţii au fost publicate încă mai înainte în revista „Viaţa Românească" (seria 1944—1946). Şi nici faptul că în 1949, ea apare în traducerea lui Eugen Ionescu la Presses Vni-versitaires de France.
„Meritul fundamental al lui Mihai Ralea pe tărîmul gîndirii so-cial-politice în primele două decenii ale activităţii sale rămîne de a fi apărat cu abnegaţie, cu fervoare şi cu o rară strălucire intelectuală, ideile progesului şi umanismului democratic într-o luptă dîrză şi nedezminţită împotriva tuturor forţelor obscurantismului, rasismului, autoritarismului «de dreapta», pseu-do-democraţiei   şi levantinismului,
împotriva întregii suprastructuri politice şi morale a reacţiunii româneşti", scrie N. Tertulian, îngrijitor al ediţiei de Scrieri ale lui Mihai Ralea şi autor al unui amplu şi subtil studiu introductiv. O asemenea apreciere se potriveşte şi pentru Explicarea omului.
Adoptînd postulatul kantian (pe care-1 şi citează) : „lucrează astfel încît să consideri persoana aproapelui tău ca pe un scop, nu ca pe un mijloc", .Ralea a apărat permanent idealul de om înţeles într-un mod superior — împotriva exceselor vitalismului şi a discreditării raţiunii. Revelatoriu în acest sens este ultimul capitol al cărţii — semnificativ intitulat „Ceea ce e nobil" — în care, vizîndu-1 probabil pe Nietzslohe, Mihai Ralea scrie : „Dispreţuind funcţiile de adaptare, nobleţea nu poate fi definită biologic. Ea luptă tocmai contra acestui punct de vedere. Ea nu poate fi definită nici social, fiindcă aristocraţiile se închid în formule imuabile de viaţă. Singurul sens al nobleţei e cel revoluţionar, cel eroic, adică cel etic. Ea se confundă cu legea progresului omenesc în neliniştea sa de veşnică îmbunătăţire".
Retipărirea studiului Explicarea omului, afirmă pe bună dreptate N. Tertulian, reprezintă „un act de justiţie intelectuală şi morală".
Cartea lui Ralea are însă şi o valoare actuală. In orice condiţii, un model superior al omului va avea însemnătate pentru activitatea teoretică şi practică. Cu atît mai mult astăzi, cînd ştiinţa, tehnica şi arta i-au deschis omului nebănuite căi, dar pe care el dibuie încă.
Multe din demonstraţiile de amănunte sau din faptele aduse în sprijin de către Ralea sînt astăzi depăşite de cuceririle contemporane ale ştiinţei şi artei. Rămîne însă valabilă teza fundamentală a autorului, prin prisma căreia ar putea fi interpretate aceste cuceriri. Se poate afirma ou siguranţă că o asemenea întreprindere ar duce la rezultate stimulatoare în ceea ce priveşte perfecţionarea modelului lui
conica ideilor
131
homo humanus clin perspectivă contemporană.
In încheiere, cîteva rînduri din Concluziile lui Ralea la explicarea omului : „Din toate cele ce au precedat, reiese că omul rezistă cauzalităţii naturale, se luptă spre a se smulge măcar dintr-o porţiune a determinismului biologic. E vorba aici de o tendinţă, de o sforţare. Reuşeşte el complet în această prometeică bătălie ? Un răspuns afirmativ ar însemna să negăm realităţile imperioase şi inevitabile ale organismului, să dovedim că impulsurile sexuale, foamea, domi-
naţia brutală, ori raportul de forf pot fi neglijate. Reuşim fără îl doială, să le refulăm, să le derivai' ori să le întîrziem. Ele se răzbună insa şi creează din cînd în cînd de vastări pe care cu greu putem sa le reparăm. Datul natural îşi cere drepturile, şi în faţa revendicărilor lui nu putem opune decît subterfugii mai mult ori mai puţin precare. E şi aceasta o operă de eliberare relativă. Va reuşi omul, dat fiind că tendinţa sa morală, a'proa-. pe tot sensul său de a fi constă în această luptă, să le înăbuşe din ce în ce mai mult ?"
$jle retişanu
aihanase joja
Personalitate cu multiple prc;>-cupări, abordînd problemele fundamentale ale materialismului dialectic şi istoric cu aplicare nemijlocită în istoria şi sociologia cunoaşterii, în logică, antropologie şi cultură, Athanase Joja a fost absorbit de ideea sintezei filosofice, în acelaşi timp, gînditorul s-a dovedit a fi un militant neobosit în slujba adevărului, o conştiinţă lucidă şi activă în afirmarea progresului social, ştiind să dea pondere ideii prin aplicarea ei directă în practica vieţii sociale.
Activitatea teoretică a lui Athanase Joja ocupă un teritoriu însemnat din perioada interbelică a filo-sofîei româneşti, într-o confruntare deschisă cu orientările şi curentele extremiste şi iraţionaliste. EI se alătură intelectualilor progresişti, participmd la momentele de seamă ale luptei comuniştilor pentru salvarea ţării de pericolul fascist.
în scopul acesta, Athanase Joja înscrie problemele dialecticii materialiste în rîndul celor mai importante dezbateri ale perioadei interbelice din ,ţara noastră, comsiderînd dialectica materialistă drept o metodă de cercetare, atît a fenomenelor naturale cît şi a celor de ordin social. Reacţia faţă de metafizică se impunea din ce în ce mai mult în publicistica timpului, printr-o critică deschisă, întemeiată pe datele cunoaşterii. Intr-o serie de articole publicate în revista „Cuvîntul liber", sub titlul Note asupra cunoaşterii, Athanase Joja operează distincţiile necesare între dialectică şi metafizică. Lămurind însuşi pro-
cesul de apariţie a concepţiei ma-terialist-dialectice despre lume şi societate, Ath. Joja sublinia că „Marx şi Engels, împrumutînd de la Hegel dialectica şi de la Feuer-bach materialismul, au făcut o fuziune organică, un transfer de atribute, fără de care materialismul şi dialectica pierd eficienţa explicativă. Sîntem, încheia autorul, în faţa unei transsubstanţieri" (Note asupra cunoaşterii, în „Cuvîntul Liber", 1935). Era necesar, în împrejurările de atunci, să fie explicată dialectica materialistă, ca şi ideile materialismului istoric, acesta din urmă redus de către o seric de teoreticieni burghezi la o doctrină pur economică, căreia îi scapă marile probleme ale individului şi idealurilor spre care el aspiră. Subliniind că nici o teorie nu poate ajunge Ia explicarea ultimă a lumii, decît cu preţul unor erori care intră în spaţiul cunoaşterii omeneşti, Ath. Joja îndemna la restabilirea oricărui adevăr prin intermediul unei activităţi practice. Căci, spunea gînditorul român în revista amintită, „dovada şi criteriul adevărului cunoştinţelor noastre e activitatea practică şi, în special, procesul de producţie".
In consens cu aceste preocupări. Ath. Joja a acordat o atenţie deosebită logicii, dovedindu-se un urmaş strălucit al înaintaşilor săi în gîndirea filozofică românească. Accesul către domeniul vast al logicii i-a impus o riguroasă selecţie ;v celor mai reprezentative figuri ale acesteia. îndeosebi, atenţia acordată logicii clasice, aristotelice —
mnica
133
s-a prelungit pînă la logica modernă, prin contribuţii de valoare. In studiul Sociologia logicii, publicat în paginile acestei reviste, în 1959, Aith. Joja formulează pertinente puncte de vedere asupra categoriilor şi noţiunilor cu care operează logica, înţelegindu-le în relaţia cu procesul muncii, oglindind însuşirea de către om a realităţii în care trăieşte. Volumele din aceşti ani, publicate sub titlul Studii de logică, repun în dezbatere formele gîndirii dialectice, interdependenţa şi legitatea fenomenelor, structurate intr-o metateomie a logicii, avînd drept scop explicarea modalităţilor sub care se desfăşoară cunoaşterea umană în raport cu evoluţia generală a logicii. Deschide şi o cale de afirmare unor legi ale logicii dialectice, cum e cea a identităţii concrete, pledînd pentru atuurile pe «are le are o gîndire într-o mişcare şi dezvoltare continuă.
Dar Athanase Joja n-a rămas în spaţiul cugetării. El iniţiază nenumărate acţiuni şi propune dezbateri în jurul problemelor sociale şi naţionale. Logos şi Ethos, publicat în aceşti ani, este o mărturie. Savantul stăpinit de ideatica filosofiei clasice, de valorile perene ale speculaţiei filosofice ,s-a aplecat cu osîrdie asupra celor mai de seamă momente ale spiritualităţii româneşti. A fost absorbit şi de problematica şi destinul omului, înoer-cînd, cum o spune şi titlul studiului său, Definiţia omului (publicat în „Viaţa românească" nr. 11/1963), în adversitate cu pestriţele filozofii existenţialiste, dizolvante şi nihiliste. Pentru Athanase Joja, omul este dovada perfectibilităţii continui, într-un proces de viaţă creatoare, care exprimă adevărata lui esenţă. Aici, în această confruntare cu lumea, pe care o cunoaşte şi tinde s-o înţeleagă tatr-o dinamică a muncii creatoare de valori, trebuie explicată lumea omului, geneza ei.
Stăpinit de puterea gîndului creator, de împlinirile lui în sfera umanului, Athanase Joja urmăreşte sinuoasa înaintare a spiritualităţii şi culturii româneşti, într-un profil
de sinteză asuipra poporului
Impotrivindu-se~ s^^C^ exagerărilor  în  acest domenii. ^ acordă o «uncţi«nalitate de toterif creaţiilor   noastre   spiritualao* seşte cu cale să despice „eta^ neza poporului român" şi âe • „sinteza unor elemente si' antvrWi' culturale  alogene care  s-au to? îmbogăţind şi nuanţînd fondul nm tonucleic"  al  acestui popor dintre ţarnţ de mare şi culme de Carpaţi Manie modele  ale culturii roma neşti au evoluat sub stăpîniTea suverana a unei viziuni despre viată de o incredibilă forţă de acţiune născuta în preajma aceloraşi defer' minante, care ţin de logos şi pathos Căci, după Athanase Joja, fizionomia morală a poporului român se structurează îinitjr-o sinteză de adîn-cire a unor elemente specifice, cam} ţin de forţa unui realism în acţiune,   de   precumpănirea raţiunii, alături de sentimentul viu al naturii, de melancolia doinei ori de spiritul de toleranţă şi puterea de absorbţie, de un echilibru aăînc, luminat   de puritatea semtinientuiuj naţional.   Iată   câteva coordonate care   dau   cercetării   viitoare." noi puncte de pornire. Coordonatele de mai sus, precizează Athanase' Joja, „se regăsesc şi la alte popoare..., dar   la   poporul   român formează specificul   său  spiritual  în marea familie a popoarelor lumii". Acelaşi autor însă s-a împotrivit înţelesurilor şovine acordate sentimentului naţional, exclusiviste şi (intolerante,   încă   în   1933,  în ziairul „Blocul", atrăgea atenţia în direcţia de mai sus,   scriind : „există exploatarea vicleană a simţământului naţional oare, în forma lui normală, sănătoasă, este un sentiment real şi legitim al poporului, conştiinţa unei colectivităţi organice, legătura unui trecut de suferinţe şi de lupte împotriva împilărilor dinlăuntru şi dinafară, e un elan creator care nu numai că nu exclude simpatia frăţească cu alte popoare, dar o postulează". Un orez în numele căruia a acţionat de-a lungul anilor.
Athanase Joja (1904—1912) a devenit, pe parcursul unei vieţi dăruită gîndiului şi acţiunii, MiHuaitul
134
cronica
(ie ştiinţă, cunoscut dincolo de ■aniţele ţării, membru al Institutului Franţei, prezent la numeroase Congrese internaţionale de filozofie logică, organizând el însuşi mamifes-«u-i ştiinţifice şi instituţii de cerce-taxe, cooptând pe cei vrednici în ale landului şi stăruind în afirmarea pasiunilor sincere pentru studiu. Cu aceeaşi dăruire a condus înaltol nostru for de cultură, Academia B S.R- participînd la problemele de seamă ale acestora, orientând şi oferind sugestii. Ar fi, în acelaşi gînd, să mi-l uităm pe fostul profesor, care începe definiţia logicii, Ia Facultatea de filozofie, cu texte-
le Stagiritului, sporind căutările noastre şi nu interesul pentru ultima definiţie a logicii (care n-a fost diată), tot dintr-o înţeleaptă atitudine, aceea de a trezi generaţiilor tinere simţul pentru cunoaşterea fără sfirşit:
Întreaga activitate a lui Athanase Joja — socială, politică, filozofică — se rezumă în figura intelectualului înaintat, militant pentru cauza progresului, angajat în explicarea şi înţelegerea fenomenului social, prinitr-o concepţie dinamică despre om şi societate, edificatoare în cadrul sintezei filozofice pe oare a înfăptuit-o.