viaţa romaneasca revistă a uniunii scriitorilor din republica socialistă românia F I L I A I * ' A * \ CEHTR'JL OE . ' '.'\Zh, ISTORIE LITERARĂ li FOLCLOR 3 anul XXV martie 1972 Constituirea Asooiaţiei Scriitorilor din Bucureşti semicentenarul U.T.C.-ului VLAICU BÂRNA AUREL MIHALE VIRGIL TEODOiRESCU MIHAI NEGULESCU MI'HAIL FLORESCU ALEXANDRU ŞIPERCO I 4 cinoi decenii de luptă organizată j 8 împlinire (nuvelă) | 33 vorbirea; privirea; auzul; miinile I 36 poetul tînâr; planetă limpede; tinereţea [ pădurilor; virsta desenată memorialistică | 38 o aniversare ca!ui" — GAMiL BALTAZAr" valentin strava: „poemul saiamondrei" — FLORENŢA ALBI): viorel varga» „trecere" -[49 revista revistelor din ţară „flacăra" nr .868/1972 (ti. vancu) — „românia 'pitorească", nr. 1/1972 (l.d) 154 revista revistelor — de peste hotare „novîi mir", n>r. 12/1971 (i.p.) — „diogene", nr. 76/1971 (l.f.) — „paris-motch*, nr. 1185/1972 (v.bj m constituirea asociaţiei $criHoriIor din bucureşti potrivit prevederilor Statutului Uniunii Scriitorilor, adoptat la ifioia conferinţă pe ţară a uniunii, în ziua de 2 Martie 1972 a avut i la Sala Mică a Palatului, adunarea generală ele 'constituire a Aso-!Siei scriitorilor din Bucuraşi. La lucrări au participat peste 500 de prozatori, poeţi, dramaturgi, :t>ia şi istorici literari din Capitală, membri ai Uniunii Scriitorilor, OTr au ajjes prin vot secret Comitetul de conducere al asociaţiei bucu-03' jgjjg alcătuit din : Radu Boureanu,* Nina Cassian, Constantin Chiriţă, (>za Domokos, Geo Dumitresau, Amold Hauser, Eugen Jebeleanu, George Maooveslou, Fănuş Neagu, Marin Preda, Virgil TeadoreseU. Ca Vcratar al asociaţiei a fost ales George Maoovaseu, iar ca secretari adjuncţi Constantin Chiriţă, Domokos Geza şi Fănuş Neagu. telegramă comitetului Ceutral al c.c. al p.c.r. tovarăşului nicolae ceauşescu Adunarea generală a scriitorilor din Capitală, întrunită astăzi 2 martie 1972, pentru constituirea Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, îşi îndreaptă primul ei gînd către Partidul Comunist Român şi conducerea sa, în frunte cu dumneavoastră, iubite tovarăşe secretar generali, asigurîndu-vă de adeziunea sa deplină la întreaga politică a Partidului Comunist Român, conducător înţelept, devotat şi neobosit al eforturilor poporului nostru pentru edificarea ceiei mai drepte şi mai nobile societăţi din istoria acestei ţări : societatea socialistă. Constituită într-o perioadă de înaltă efervescenţă creatoare, cînd poporul nostru îşi ooinsacră întreaga energie înfăptuirii programului adaptat de Congresul al X-lea al partidului, documentelor Plenarei Comitetului Central din 3—5 noiembrie 1971, Asociaţia scriitorilor din bucureşti, exprimîndu-şi adeziunea deplină la politica marxist-leninistă a Partidului Comunist Român cu privire la roiul şi rostul artei şi literaturii în societatea socialistă, îşi propune, din primele clipe ale existenţei sale, să militeze pentru o literatură realistă şi umanistă, de înaltă valoare artistică, îndreptind in acest sens atenţia şi interesul membrilor ei — scriitorii bucureşteni — spre cea mai autentică sursă de creaţie, spre realitatea noastră contemporană, spre minunaţii oameni ai patriei noastre, spre cei care construiesc cu eroism, abnegaţie şi sacrificiu, societatea socialistă multilateral dezvoltată pe aceste vechi şi rodnice pământuri româneşti. Asociaţia scriitorilor din Bucureşti, care cuprinde numeroase şi valoroase forţe scriitoriceşti, se angajează în faţa dumneavoastră, iubite şi stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu, să se prezinte la Conferinţa naţională a scriitorilor cu conştiinţa responsabilităţii sale faţă de patria noastră socialistă, angajîndu-se cu toată forţa ei creatoare în vasta operă condusă eu strălucire de Partidul Comunist Român, pentru creşterea necontenită a prestigiului culturii şi artei României socialiste. ADUNAREA GENERALA DE CONSTITUIRE A ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR DIN BUCUREŞTI 3 vlaicu bârna cinei decenii de lupta organizată — la semicentenarul U.T.C.-ului. împlinirea, la începutul acestei primăveri, a cinci decenii de la înfiinţarea Uniunii Tineretului Comunist din România ne oferă prilejul de a trece în revistă o seamă de evenimente legate de lupta tineretului, care au contribuit într-o bună măsură la schimbarea de structură petrecută în viaţa patriei noastre. Structură politică, socială şi economică. Urmărind mersul ascendent al luptelor revoluţionare din ţara noastră, tot ce s-a făcut pe durata unei jumătăţi de secol în direcţia organizării unei activităţi revoluţionare susţinute şi continue, tineretul de azi va face cunoştinţă cu figurile luminoase ale uteciştilor din trecut, care au înfruntat cu dîr-zenie prigoana poliţiei şi jandarmeriei şi chiar plutoanele de execuţie, încadrîndu-se în marea armată a proletariatului, sub stindardul de luptă al partidului comunist. Este plin de semnificaţie faptul că tineretul revoluţionar intră în arena istoriei în anul apariţiei Manifestului Comunist : 1848. Tradiţiile de luptă ale tineretului din România îşi au începutul în elanul şi fervoarea paşoptismului, în existenţele patetice ale unor oameni ca Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu, în dăruirea şi stăruinţa misionară a unor tineri cărturari ca Vasile Alecsandri, Alecu Russo, fraţii Goleşti etc... Pe Cîmpia Libertăţii şi pe (impui de la Islaz a fost consfinţită legătura trainică între tine retul intelectual, purtător al ideilor celor mai înaintate în acel timp şi masele largi din aria de viaţă a poporului nostru. Obiectivele înscrise în programul de luptă a tineretului de atunci erau eliberarea naţională, dreptatea socială şi unitatea poporului român. Generaţiile de tineri intelectuali din a doua jumătate a secolului ai XlX-lea au continuat să profeseze ideile demoerat-revoluţionare ale paşoptiştilor, mareînd o etapa superioară în năzuinţa de împlinire a unor idealuri de dreptate socială. Este epoca în care iau fiinţă şi acţionează cercurile socialiste, o dală cu dezvoltarea economică capitalistă, cu folosirea maşinilor şi intrarea în procesul de producţie a unui mare număr de braţe de muncă. Apariţia presei muncitoreşti şi a tipăriturilor destinate noilor contigente de angajaţi ta producţie pun în circulaţie ideile socialismului ştiinţific, ideile marxiste, dînd un nou impuls acţiunilor de masă împotriva exploatării şi nedreptăţii sociale. Atunci apar şi primele forme de organizare a tineretului din ţara noastră, care este atras pe o scară tot mai largă în producţia materială. O dovadă asupra activităţii desfăşurată atît în ţară cît şi pe plan internaţional de tineretul roman 4 , narticiparea Ia diferitele re-este vternaţionale şi afirmarea unlUîU- contribuţiile aduse la elu-lui P"n problemelor dezbătute. tidaî din exemple îi constituie de-tinerilor studenţi socialişti leg -fi formată din Emil Raco-r??a,ctefan Irimescu şi George (egaţia *inerl "ni, vi,^'andf8trimisă la Congresul in-Dl tnm'l al studenţilor socialişti la Geneva între 9 şi 12 de-brie 1893. Delegaţia română a CC"t un rol important în combate-aJ" curentului anarhist pusă pe ordinea de zi a lucrărilor acelui congres. Ideea că generaţia noua are mi-viunea de a propaga ideile cele mai : intate a însufleţit şi în deceniile care au urmat tineretul din România Este cunoscută atitudinea ferma pe care, la 1907, mişcarea muncitorească a luat-o solidarizîndu-se cu ţărănimea răsculată şi susţinîn-du-i legitimele revendicări. Tineretul studenţesc din cele două mari centre universitare, Bucureşti şi Iaşi, grupat în diferite societăţi şi asociaţii, a cutreierat atunci satele, răspîradind manifeste şi îndemnin-du-i pe ţărani să se ridice împotriva guvernului de moşieri şi a cercurilor palatiste reacţionare. în amil următor răscoalei ţărăneşti, la Bucureşti a luat fiinţă un cerc al ucenicilor sub îndrumarea Uniunii Socialiştilor din România şi apoi a Partidului Social-Democrat. întrunirile şi manifestările cercului, şe-zătorile literare şi excursiile organizate în acest cadru au împlinit un însemnat rol educativ în rîndu-rile tineretului intrat în circuitul producţiei din an în an tot mai numeros. Cercurile „tineretului muncitor" se extind apoi în principalele oraşe din ţară, constituindu-şi un organ de conducere, un comitet central, o primă formă a unităţii mişcării revoluţionare de tineret din România. In anii primului război mondial, tineretul revoluţionar din România a adoptat poziţia principială a Partidului Socialist ridicîndu-se alături (le întreg proletariatul român împo- triva războiului imperialist. După intrarea României în război, tineretul român a luptat eroic în riridurile armatei pentru alungarea inamicului din teritoriile cotropite. Tineretul revoluţionar român, alături de vîrstnici, se punea în slujba năzuinţei legitime şi istoriceşte justificată a poporului român de a-şi realiza statul unitar pe străvechea Iui vatră de viaţă. Ideea eliberării naţonale, afirmată la 1848 de profeticul verb al lui Simion Bărmuţiu, a fost preluată de generaţiile ce au urmat şi împlinită aproape de încheierea celui de-al doilea deceniu al secolului nostru. Cu mult înainte revista „Dacia viitoare", scoasă la Paris de un grup de tinerii studenţi la sfir.şitu! secolului XIX scria : „Acest pământ udat cu singele şi sudoarea străbunilor noştri, înmulţit ou ţarina lor de douzeci de ori seculară, este al nostru". La 1918, prin jertfele de sînge ale tineretului şi ale întregului popor, năzuinţa unui larg şir de generaţii se împlinea. La memorabila Adunare Naţională de la Alba-Iulia, de la 1 decembrie 1918, au participat zeci de mii de tineri şi de aci înainte mişcarea revoluţionară şi democratică a tineretului din România a început o organizare unitară pe scara întregii ţări. Elanul revoluţioinair al tinerei generaţii demobilizate la sfîrşituî primului război mondial era potenţat în bună parte de spectaculosul triumf al Revoluţiei din Octombrie, care răsturnase opresiunea ţaristă şi exploatarea, croind în lume primul stat în care puterea era deţinută de clasa muncitoare. Anii care au urmat, au marcat o nouă etapă, fierbinte, a avîntu-lui revoluţionar în raidurile tineretului. Cercurile „tineretului socialist" în conferinţa din august 1919 au hotărît reorganizarea mişcării de tineret pe baze noi, revoluţionare, în scopul creării unei organizaţii centralizate marxist-îeni- 5 nişte. Cu mare entuziasm şi voinţă hotărîtă a luat parte tineretul muncitor la acţiunile revendicative economice şi politice din vara anului 1920, la marile întruniri, mitinguri şi demonstranţii din 5 septembrie al aceluiaşi an împotriva militarismului şi războiului, clamîndu-şi sus şi tare solidaritatea cu proletariatul internaţional şi cu Rusia Sovietică. Aceeaşi prezenţă activă şi^a afirmat-o tineretul la greva generală din 1920, soldată cu arestări şi concedieri ale participanţilor tineri şi vîrstnici, dar şi cu o mobilizare a conştiinţelor pentru a duce mai departe „lupta cea mare". Întreaga activitate revoluţionară se ridicase, în acest an, la o treaptă superioară care se traduce, prin năzuinţa clasei muncitoare din România de a se vedea organizată într-un partid revoluţionar de tip nou, partidul comunist. Crearea, în mai 1921, a Partidului Comunist Român, detaşamentul de avangardă al proletariatului, reprezintă un moment de însemnătate istorică în viaţa societăţii româneşti şi exercită o puternică înrîurire asupra evoluţiei ulterioare a mişcării revoluţionare din ţara noastră. Ea va fi determinantă şi în ceea ce priveşte evoluţia şi orientarea mişcării revoluţionare şi democratice a tineretului, atrăgînd un număr tot mai mare de tineri de partea ideilor comuniste. Problema tineretului s-a situat de atunci în centrul preocupărilor mişcării comuniste iar tineretul revoluţionar a văzut în Partidul Comunist un experimentat tovarăş de luptă care-1 poate îndruma şi conduce spre înaltele lui ţeluri. Ca urmare firească a acestei stări de lucruri, conferinţa generală a tineretului socialist din 19—20 martie 1922 este socotită o cotitură radicală în istoria mişcării revoluţionare de tineret din România pentru că ea reprezintă începutul organizării lui marxist-leniniste pe cuprinsul întregii ţări. Conferinţa din martie 1922 înseamnă unificarea organizaţiilor tineretului revoluţionar din România, într-un organism unic marxist-leninist sub conducerea şi cu sprijinul permanent al nari; comunist. Din motive pentru a nu atrage aW- tact»«&, taţii poliţieneşti rePrS „ "J**1" gamsm va rămîne sub titvâaT, 0r" cialistă, pînă în mai "ra so" lua denumirea de UniîSa^ tului Comunist. ea T«*«re- Au urmat două decenii a , Hegală, care au pS'^ « abnegaţia şi demnitatea cu ^ uteciştn au înfruntat prigoana *e vernelor burghezo-moşE? 2* cipînd la toate acţiuni le t^oX" nare şi revendicative iniSJrî" partid. Contingentele de «Şti t ace, ani aveau să fie 4£J 1 cadre a partidului, aslgurinTânh nuitatea bogatelor tradiţii revolut nare ale mişcării de stânga In toiul marilor bătălii cond de parWuI comunist, de clasa rnunt citoare, de forţele progresiste dk sinul intelectualităţii, împotriva IZ ploataru şi pentru dobîndirea de drepturi şi libertăţi democratice li-neretul s-a aflat în primele rînd'uri. Urmind neabătut exemplul comunk. tUor, uteciştii au dat dovadă de bărbăţie şi eroism avîntîndu-se in viitoarea luptelor revoluţionare din deceniul patru. Sînt acţiunile desfăşurate de tineretul organizat sub flamura partidului în pregătirea şi purtarea marilor bătălii muncitoreşti din 1933, atît în Bucureşti, cît şi in marile centre industriale din ţari. Grevele de la Griviţa, apoi Constituirea unui front unic împotriva pericolului fascist, neogoiata activitate revoluţionară dusă în timpul rfe boiului, în rezistenţă, pînă la zilele eroice când s-a ridicat pe baricadele insurecţiei, au fost tot atîte* manifestări majore ale patosului revoluţionar al tineretului uteclst. la fabrici şi universităţi, în închisori. raDrici şi universităţi, in încnisqn, uneori chiar pe băncile liceelor, tinerii revoluţionari au acţionat din răsputeri împotrivn „ordinei" instaurată de ocupantul fascist şi sloflte sale, împotriva războiului imperli-list de cotropire a Uniunii Sovietice dus de hitlerişti şi acoliţii ioi, «*** ţinînd marea şi dreapta cauză a eliberării poporului muncitor de «• ploatare, dobîndirea independeW" şi suveranităţii naţionale a patriei. 6 , demnă de a :^.e nerioada anilor de luptă ile-^TU«titudinea marxistă Jgî democratic m *tla în mod ^ -Lnrile lui - k/Sire tineri maghiari, ger-indreptaii" ^ naţiona,măţi; însu- ■W?,1. ŞL acelaş ideal, purtători al fleW. mesaj al învăţăturii mar-•^Efniniste' O atitudine frăţească, xttV1:" ,ie patrie şi ideologia inter-Su'mului proletar au întru-I d întrupează valenţele de coe-SÎJale uteciştilor. »S ,-„ legalitate, după eliberare, «„«•etul revoluţionar din România ^ adus aportul mai departe ală-f|T de cei vîrstnici, sprijinind răz-Sul antihitlerist şi luptînd pentru Kirarea unui guvern democrate Tot în acei primi am ai revo-St«ei populare, tineretul organizat io cadrele U.T.C. a contribuit activ u reconstrucţia ţării devastată şi Srăcită de război şi de ocupaţia «♦faină Pe marile şantiere care s-au deschis atunci, munca însufleţită a detaşamentelor de tineri a însemnat o investiţie de energie dar şi un imens capital sufletesc, de pasiune, pus în slujba marilor idealuri ale revoluţiei. In perioada de mai tîrziu, a construcţiei socialiste şi a dezvoltării industriale a României, tot ce s-a în-ttnţuit în ţară poartă şi amprenta hărniciei şi entuziasmului tinerei generaţii. Uzinele, şantierele, ogoarele, institutele de învăţămînt superior, ■niversitâţile, găzduiesc un însemnat număr de tineri şi eforturile lor ie conjugă cu eforturile întregului fi subliniată, f^d d "„ mod continuu ş. cu fer-nrina'-0 ^ nroblema minorităţilor. rn^'"0 î'" proMema mine j..,iie lui au activat cu egală popor pentru înfăptuirea sarcinilor trasate de partid, pentru construirea socialismului şi comunismului în patria noastră. Chezăşia conducerii şi orientării tineretului, a creşterii şi educării sale în spiritul celor mai avansate idei ale epocii noastre, este şi astăzi Partidul Comunist Român, mentorul spiritual al organizaţiei unice a tineretului din România. In zilele de început ale acestei primăveri, cînd se împlinesc cincizeci de ani de la crearea organizaţiei marxist-leniniste de tineret, ute-ciştii de pe întregul cuprins al patriei sînt pătrunşi de înaltul sim-ţămînt de a continua cu dîrzenie şi a desăvîrşi opera înaintaşilor. Energia lor revoluţionară, pasiunea pentru adevăr şi pentru marile idealuri umaniste vor continua tradiţiile progresiste din trecut. Munca lor rodnică, umăr la umăr cu tinerele vlăstare ale minorităţilor naţionale, va duce la împlinire istoricele hotărîri ale Congresului al X-Iea al P.C.R., asigurînd progresul multilateral al economiei, ştiinţei şi culturii româneşti. Altădată — aşa cum arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu — „în-fruratînd greutăţi, dînd nenumărate jertfe, tineretul a jucat un rol de seamă în lupta împotriva asupritorilor, pentru desrobirea socială, pentru cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale." Astăzi, în complexul măreţelor sarcini actuale şi de perspectivă trasate de partid, tineretul ţării este conştient că apărarea independenţei şi a suveranităţii naţionale este cheia de boîtă a edificării viitorului. împlinire Intr-um fel, totul începuse mai de mult ; fusesem prinsă, fărt să-mi dau seama şi fără ca nimeni s-o dorească anume, în ţesătura unor lucruri pe care nu le cunoşteam. Prima bănuială am avut-o într-o seară de la începutul lui septembrie, cînd Mircea n-a mai venă la întâlnirea noastră de la Şo'sea. Trecuse sfertul de ceas, după care ne înţelesieserăim s,ă nu mai aşteptăm nici un minut, dar încă nu mă hotă-rîisem să plec. Tăcuta adumbriră a parcului mă desfăta. Ou septembrie, Bueureştiul intră în anotimpul lui de aur şi pînă toamna târziu cînd e încercat de-o a doua vară, e-o fericire să rătăceşti prin el. Arşiţa cîmpiei din jur e tăiată dintr-o dată, căldura devine dulce şi mângâietoare, lumina galbenă şi moaie, ca de miere, cu umbre trandafirii aerul îmbălsămat de aroma frunzişului în pîrgă, văzduhul limpede şi înalt, înfiorat de adiere. Zalele sânt ânică leneşe şi lunigi, iar serile-s fermecate, legănate pe valuri de răcoare ce-ţi alungă orice fărâmă de somn. E-o vreme în care uiţi de toate şi trăieşti aievea, visînd cu ochii deschişi. Stălteam pe bancă şi visam cu adevărat, cu privările aţintite pe alee, unde mereu vedeam chipul lui Mircea plăomuit de gîndurile mele, aşa cum apărea întotdeauna, aproape fugind spre mine. Lumina şi umbrele parcului îl aduceau în subţirea lor legănare pină lîngă banca noastră, unde dispărea, pentru ca să apară iar în capătul aleii. Poate că nicăieri în Bucureşti, nu simţi mai bine clipa de început a toamnei decât în parcul de la Şosea. Fnanza copacilor umbroşi pînă atunci începe să pălească, să prindă o undă diafană din lumina ceea de miere topită în văzduh. Parcul întreg miroase discret a crizanteme şi trandafiri târzii, iarba de pe marginile aleilor a fîn. în aer lumina joacă pe frunze ca pe nişte bănuţi tociţi de argint. Aveam privirile furate tocmai de licărirea asta stinsă, care-mi ilumina şi-mi însufleţea mereu plăsmuirea lui Mircea, cînd am simţit că cineva se aşezase lîngă mine. Eu însă eram cuprinsă de chinul aşteptării, amăgită de fiecare nou tramvai care oprea în capătul aleii, şi nu m-arn întors să văd. Aici, tramvaiul se golea de tinerii care năpădeau pădurea prinşi câte doi de mină, şi-ntre care de fiecare dată descopeream cămaşa cadnlau a lui Mircea, sltrecurîindu-se spre mine, ochii lui de flacără albastra, scânteietori, aprinşi de iubire. Nu, nu aşteptam niciodată să-imi spună neapărat ceva ; mi-era de ajuns să apară, căci înţelegeam şi numai am privire gândurile lui. 8 In ziua aceea, reuşisem să mă înscriu în ultima clasă de liceu, ■jrgul fără frecventă — cum mă sfătuise el, şi ardeam de nerăbdare i8,9 gpun... „O să înveţi cu mine- !" îmi promisese şi mă bucurasem să"' scuns, şi poate şi de asta hotărîsem să termin totuşi liceul. El P6 a giozofia şi nu ored c-ar fi putut găsi ceva mai potrivit, căci U!^a ca-ntr-o plutire, cu capul plin de visuri. Îşi închipuia o lume ră Şi fericită, bună pentru toţi, fără războiul care de cîţiva ani ra irmi de vieţi şi pe care eu îl uram din răsputeri, căci mi-1 luase ^tata- „Fiecare om, zicea, trebuie să aibă parte de steaua şi drumul Pe. jupă"dorinţa şi puterile lui !" Desigur că numai în vis puteam '«era la asta, dar mie îmi plăcea, căci în visul acesta găsisem o mîngî-• e care mă alina. Cînd tata fusese dat dispărut şi rămăsesem singură ,6!" marna, întrerupsesem liceul şi intrasem ca dactilografă la un birou T copia* acte de pe malul Dîmboviţei, din blocurile noi de peste drum î tribunal. Tot de sărăcie şi lipsuri, intrase şi el, încă din anul întîi, la şcoala de ucenici a ,,Uzinelor Wolf". De acolo nu scăpa fast pe seară, cînd ucenicii treceau la dormitor, aşa că întâlnirile oastre erau destul de rare, totdeauna în amurg. fl Ne cunoscuserăm la sfârşitul lui martie, într-o sîmbătă după-amiază. Patroana, madame Focşa şi cele trei dactilografe plecaseră de la prînz • rămăsesem singură, să termin naşte lucrări. Eram doar practicantă şi numai aşa puteam să învăţ, să bat cu ochii închişi şi cu amîndouă «jindle pe claviatura maşinii. După zece ore de muncă, însă, înţepenisem în scaun şi vedeam împânzit, şi vîrfuriie degetelor mi se umflaseră si :mă dureau încheieturile mâinilor şi nu mai desluşeam nici un înţeles Io actele unei moşteniri încîlcite, multe, ale căror copii trebuiau să fie gata luni dimineaţă. Afară se simţea primăvara şi aş fi vrut să ies fi eu la aer, să-mi simt pieptul răcorit, părul şi faţa mîngîiate de vînt, sau cel puţin să fac drumul pînă acasă pe lumină, căci puteam merge pe cheiul Dîmboviţei pe jos până la Podul Izvor. Stăteam cu mama la o şcoală de pe strada Izvor unde tata fusese învăţător, iar mama era educatoare, la grădiniţa de oopii. Eram obosită şi înceipuseim să fac tot imai multe greşeli, înciudată cu ochii cînd la geamul în care lumina scădea, cînd la dogarul oare avea încă destule hârtii. Aşa s-a făcut că nu rni-am întors privirea şi nici lucrul n-aim întrerupt, cînd am auzit uşa trosnind. _ N-am timp de nimic, am mormăit. A urmat o tăcere luinigă, în care, dacă n-aş fd ştiut că intrase într-adevăr cineva, m-aş fi putut simţi la fel de singură în birou. Am [acut însă o nouă greşeală şi mi-a:m ridicat privirile supărată. Cel care intrase, un tânăr subţire şi înalt, cu părul negru puţin ciufulit, cu ochii uimiţi şi limpezi, aprinşi, înmărmurise lîngă uşă. Avea paltonul strâmt şi scurt, ros la mîneci şi la piept, cum poartă de obicei elevii ultimei clase de liceu, în pragul studenţiei. Părea lipsit de orice gînd, tehui, de parcă uitase şi de ce venise. Era dăn fire visător şi am repetat mai tare şi mai clar, ca să-1 trezesc, că nu am timp. — Numai nişte acte, vă rog... a tresărit el. — Imposibil ! A urmat însă din nou tăcerea unui şir întreg de clipe, în care am simţit că el intrase iar în încremenirea ceea de viis. cu ochii la mine. S-a trezit de data asta singur, cu glasul ceva mai împlinit şi arătîindu-mi hîrtiile : — Sînt puţine si toate celeilalte birouri sîrut închise... şi luni trebuie să depun dosarul... M-am uitait repede prin acte, minată de un gînd ascuns. Era vorba de postul de pedagog, pe care toată iarna îl suplinise fără să fie încadrat... „Se sbate şi el '." mi-am spus şi, cum am terminat pagina din maşină, am şi vîr'ît hîrtia pentru actele lui. El a intrat din nou în tăcerea aceea sterilă, din care nu şi-a mai revenit decît cînd i-am pus actele în braţe. 9 — O, vă mulţumesc, a şoptit luminat... şi îndrăznesc în invit mâine la pădure... acolo a şi venit primăvara! ' «'vă Mi-au plăcut, mărturisesc, şi stângăcia lui şi privirile lui * ■ de cer învăpăiat, şi glasu-i înfiorat care ar fi mişcat _ stat ^.)aiPr;JrJse, mima oricărei fete. Mi se dezvăluise dintr-o dată, ou cugetnfUr* ~~ cu trăirea neascunsă. m curat, — Dacă îmi dictezi toate hârţoagele astea, am hotărîlt eu cu pe care şi-1 ia orice fată la prima ei întâlnire, poate că iaim să ;mCUra''u* Aşa am făcut drumul spre casă pe lumină încă, pe cheiul Dî rK^" ţei, cu el. Şi acum, ca şi în timpul icît îmi dictase, rălmînea cîteoidată^* mărmurit, furat de sublima lui trăire ca de un vis. 'n~ — Poate n^aţi ştiut pînă astăzi, ma-a spus la despărţire câ n ' văzîndu-vă, un om poate încerca fericirea... ' "UJEai Nu, nu erau doar vorbe înaripate de adolescent aprins ; era trăi lui uimită, curată şi liberă .neîntinată de nici un gînd ascuns. Amintit în curtea şcolii ca fugărită, am acolit clădirea şi am urcat scara de viciu pe întuneric — căci era camuflaj — sărind eîte două trepte v^î în seara aceea nimeni nu-mi inifiorase inima aiffit, nu mă simţisem privită aşa... „Să ştii că a rămas în poartă, miiam. spus, ou ochii după năluca mea !" Şi cum am ajuns sjus, m-am şi uitat pe fereastra de pe-coridoi ş-aim întrezărit umbra încremenită într-adevăr pe trotuar şi_de ce să ascund ? — o înfiorare ca de vînt încins mi-a încălzit trupul întreg si mi-a tăiat răsuflarea. ? — Eşti îmbujorată ! a tresărit mama, cînd am pătruns în odaie — Am urcat scara în fugă... am minţit. Înfiorarea oare îmi încălzise inima pe coridor mi-a ameţit apoi simţirea de plăcere. In pat am stat cu ochii deschişi în întuneric pînâ târziu, cu gândul la el. Mircea, ce nume frumos ! Poate că mama simţise totuşi ceva, pentru că — înainte de a-şi scoate rochia cernită pe care n-o schimbase de un an întreg, de cînd fusese taifca dat dispărut la Stalingrad — s^a aplecat deasupra patului meu şi m-a privit în ochi De când rămăseserăm singure, hotărîserăm să nu ne ascundem nimic. Mama tremura ca frunza, neputincioasă, pentru viitorul meu. Faptul că nu mă mai putuse ţine la liceu, o doborîse ou adevărat. ''■ —■ Mîine mă duc la pădure, mamă... i-a rea j'ernii, războiul care nu mai sfârşea. Pădurea încă nu înver-aP jar strălucea de-o lumină viorie şi era plină de aroma pământului ^'•rf- de izul ierbii încolţite şi de gustul amărui al mugurilor umflat' pvă înfiorată de o caldă adiere care venea din cîimp. Am luat-o 1f \\ printre copaci, îngropîindu-ne paşii în frunze, afundînidu-ne în • ^te si singurătate. într-un luminiş, am găsit curînd o vatră de ghio-'"^«i viorele timpurii. Eu nu mai văzusem pînă atunci atâtea flori şi lumină şi am înmărmurit. Ghioceii arătau ca nişte lacrimi albe. 'Cetate, gata să picure în frunziş, iar viorelele ca un zâimibet al ceru- jfătat de soare, risipit cu dărnicie pe pămînt. M-^am aplecat să grăbită cîteva flori, dar erau atît de fragede că mi se topeau iui desfătat de soare, risipit cu dărnicie pe pămînt. M-^am aplecat să smulg in mînâ. •__ Nu, eu îţi ouleg ! m-a oprit Mircea. Si a început să rupă florile, cîte una, cu degetele înfipte adînc în f unziiş aşa înicît tulpiniţele scoase din pămînt erau ca de zăpadă. Am .tgntai uimită şi mândră, chiar orgolioasă un pic, de cît de fericit culegea el florile pentru mine. Şi abia, cînd nai-a întins buchetul alcela de acri'mi şi zîmbete aprinse de soare, i-am văzut cu adevărat ochii. Erau ca de copil, nemărginiţi, strălimpezi şi vii, un cer întreg de lumină intensă care curgea din afund şi te copleşea. Toată trăirea lud neîntinată, de vis, se adunase în ei. Cind mi-a atins degtele, mina îi tremura uşor' înfiorată şi caldă. Am colindat apoi pădurea cu inima vînturată, răscolită şi ea de vântul acela primăvăratec, încărcat de arome, oare venea dan câmpie. Nu ştiu dacă în .tot timpul acesta am mai scos vreun cuvînt. în liniştea din jur, înfiorarea inimilor ne era de ajuns. M-am întors acasă ca într-o plutire, fără să mai ating pământul, cu florile lui. Mama era bucuroasă, dar şi tulburată, aproape speriată de fericirea mea. — Simona... vezi ! Toată ziua însă, şi noaptea, şi zilele următoare la rînd am trăit, dud în plutirea ceea, cînd într-o încordare lăuntrică, plină de cîntec ascuns, cu toate fibrele întinse ca nişte corzi, gata să zbîrnîie în vînt. Un şir întreg de zile am cunoscut apoi chinul aşteptării, al primelor îndoieli care îţi picură în suflet otravă şi miere. Ijuroea reîncepuse pentru mine, căpătase cu adevărat un sens o dată ou apariţia lui Mircea*-Aşteptarea însă mă sufooa, mi s-a părut o veşnicie pînă ce într-o altă seară, cînd eram de asemenea singură, m-am trezit cu el în pragul biroului. De data asta, nu din cauza privirii iui aprinse şi uimite, ci a zvâcnetului ascuns, neaşteptat al inimii mele m-am fîstîcit. Bucuria revederii mă tulburase... Ciudat, cîte gânduri îţi pot trece prin minte într-o singură clipă de dedublare! Toate astea mi-iau fulgerat amintirea în cMpa aceea de aşteptare de pe banca din parc, de după întrebarea fetei, cînd mi-am pironit privirile din nou în capătul aleii. — Mircea nu poate să vină... a şoptit fata de lîngă mine. Parcă fusesem în vis; abia acum i-am prins vocea mîhnită, cu flexiuni înalte, bine stăpânite. Şi totuşi n-am înţeles totul de la început, căci nu vedeam ce legătură putea avea ea cu Mincea, cu totfflndrea şi dragostea noastră. Ea şi-a rotit apoi privirile, cum făcuse poate şl pînă atunci, scrutând înserarea şi aleile, pădurea, murmuiinid: — Şi nici n-o să mai vină, un timp... dacă te întreabă cineva, nu ştii nimic, nu l-ai cunoscut!... Acuma, o vreme... pe urmă, veţi vedea... 11 — Dar cine eşti dumneata? — O prietenă de-a lud... ■ — Mi-am simţit inima zvîcnind, mintea de-o mie de eî a tată... „Ce i s-o fi întâmplat? Ce i se putea oare întîmola? r asal-lucrul acela atît de grav ce-1 împiedica să vină?..." „Dar da' " era aceasta, vroia să-1 păstreze pentru sine?!" m-am întrebat ră^t'^' feta Am ieşit însă repede din gânduri şi i-am apucat cu putere l^-03^--. — Nu pleci, pînă nu-mi spui ce ştii! mina: — Atâta doar, c-au fost arestaţi nişte muncitori la «; i„ la „Wolf"... ei Ia uzină, — Şi ce legătură are Mircea cu ei? — Eu ştiu? a ridicat ea umerii... Nici una, cred! Dar e ma' iv să se păzească un timp... bîne Dacă trebuia să se păzească, e clar că putea avea! Acum vremea războiului şi a nemţilor, şi a dictaturii lui Antonescu ni ws lume se mişca pe dedesubt, fierbea. Fata s-a ridicat de pe banc • a plecat înaintea mea, pierzîndu-se în pane. Şi abia acuim', dese» ^ rindu-i făptura plină de oarecare semeţie, părul blond şi lung Jni»6" ca un fuior de mătase pe-o ureche, pasul hotărât, cambrat, 'rai T** părut c-o mai văzusem undeva. întorsătura lucrurilor însă îmi îndrp"3 tase gîndurile la Mincea şi am uitat de ea. In urma mea, parcul rămas ca mort, un pustiu de umbră însingurată, rece. Lii'cărinea ti lumină a primelor frunze aprinse de toamnă se stingea. Uin ţipăt jjg spaimă se înfiripa, încerca să prindă putere în inima mea. Toamna nu se mai anunţa atît de darnică cu dragostea noastră... Acasă, abia, am ieşit din tulburare. Devenisem destul de stăplnă pe mine; mama m-a privit numai, lung, cu sprâncenele ei negre şi groase ridicate, dar m-a aşteptat nici un răspuns. Noaptea însă n-am închis nici o clipă ochii. întâmplarea din parc mă împingea spre un înţeles tot mai adînc şi începusem să mă tem. Eram în stare să îndur orice, să înfrunt orice împotrivire, numai să cunosc adevărul. Orbecăiam într-o ceaţă primejdioasă pentru Mircea, şi tocmai necunoaşterea îmi trezise înfiorarea asta de frică. îmi îngheţa inima numai la gândul că i s-ar fi putut întâmpla ceva. Pînă acum, nu-mi dădusem încă seama că ţineam atîta la el .Câteodată rămâneam ca năucă, încremenită în gânduri pe care nu le mai desluşeam şi din care mi trezeam anevoie, of tind. Pieptul mi se umfla, cînd rece, cind încins. La noi la mansardă stăruia zăpuşeala şi noaptea, chiar şi acum la începutul toamnei, căci pietrele oraşului dogoreau pînă seara tiran. Aşa că stăteam ou geamul mai mult deschis, asaltaţi de vuietul surd al oraşului. Cunoşteam şi tramvaiele după zgomotul lor; cele care scîrţîiau prelung întorceau la Podul Izvor, celle care scrîşneau înăbuşit urcau pe strada Uranus, iar cele care trăncăneau oa o căruţa veneau de pe Dealul Spirii la vale. Mă învăţasem cu zgomotul lor, şi numai cînd şi el s-a stins am simţit singurătatea. Adormiseră şi porumbeii pe acoperiş şi gîndurile mi s-au legat din nou pe firul prieteniei mele cu Mircea... De întîi mai fuseserăm din nou la pădure, tot la Bănoasa; de data asta cu mai mulţi. Erau acolo grupuri întregi, gălăgioase, desfete şi de băieţi. Ieşiseră să petreacă împreună la iarbă verde uitînd cîteva ceasuri de greutăţile vieţii, de lipsuri şi de război. Unii au alergat în pădure oa nişte copii sau au prins să bată mingea, alţii s-au aşezat roată pe pămînt şi au început să spună şoltieării — mai mult anecdote despre nemţi, că rîdeau în hohote de se clătina pădurea — sau să cînte aprins, cu toată vigoarea tinereţii. Eu şi Mircea ne-am tras 12 . ,a o margine, şi ne-am întins pe o pătură adusă de ei. Stăteam maiŢ jn SUS) la limpezimea cerului de mai. GU Pădurea înverzise, dar frunzele nu erau deeît nişte bănuţi de ■ ă aninaţi de crengi. Cîte o urmă de nor alburiu, subţire, mîngîia lum«ă cerul,' încremenit în nemărginirea lui albastră. Uitaserăm de ! n din pădure; eu mă gîndeam că cerul are culoarea şi limpezimea *Vlor lu' Maroea> i,ar el îmi ^,QPtea transfigurat la ureche. Citise mai o carte, şi^mi vorbea de spaţii infinite şi de Stele care încă *°se văd sau care se văd şi care au pierit de mult, de alţi sori şi DUe necunoscute lumi, de feeria astrală pe care cineva proiectat în nt ar putea-o trăi cei puţin pentru o clipă. Nu ştiu de unde ştia Df8dar zicea că de acolo de sus pămîntul se vede oa un glob de 1 star iluminat, străveziu-albastru, punct de reper pentru alte lumi, m este steaua polară pentru noi. Era fascinat de credinţa că toc-cu . pe acest pămînt oamenii ar putea trăi destul de fericiţi. Asta ™si n-ar fi fost posibil, deeît dacă dintre oameni ar fi înlăturate Jflntru totdeauna silnicia şi nedreptatea, umilinţa şi exploatarea, lipirile si sărăcia, chinul şi mizeria, aroganţa şi neştiinţa, cotropirea si războaiele, dacă oamenii ar fi cu adevărat liberi şi ar putea munci, rtrâi si iubi după vrerea lor. Era desigur un vis. căci îi plăcea să viseze, dar alături de el intrasem şi eu în plutire, tot mai departe de cele din jur, de pămîint. Ne-a-m trezit înconjuraţi de toţi prietenii lud, înghesuiţi pe noi tn cerc, cînitînd şi bătând din palme, ritmic, entuziasmaţi. Cineva improvizase inlişte versuri în oare cerea să fim lăsaţi în pace, să ne trăim singuri clipa ceea de vis din care nici vîntul şi nici şoapta pădurii să nu ne mai trezească vreodată. Mircea cunoştea desigur jocul, că s-a ■ ridicat în genunchi şi a început să bată din palime cu ei. Eu insă mă pierdusem au totul în tumultul acela de tinereţe, fericită şi mîndră că eram cu el, că toţi, îndemnaţi mai departe de el, eîntau pentru mine. Cea mai înflăcărată părea o fată plină de zîmbet şi vigoare, cu părul de mătase, lung, aruncat pe-un umăr, şi ochii neclintiţi de la Mircea... 0, albia acum, în cămăruţa mea de la mansarda şooilii, am redescoperit în amintire că tocmai fata aceea mă prevenise pe banca din parc de primejdia oe-1 ameninţa pe Mincaa!... „Doamne, ce se petrece?". M-am speriat şi am sărit din pat ca dintr-un vârtej, ameţită, la fereastră. Boarea răcoroasă de după miezul nopţii mi-a înviorat simţurile şi m-a mai liniştit. De la fereastră, umbrele oraşului abia se întrezăreau, într-o revărsare încremenită, slab luminată, căci totul mocnea sub camuflaj. întunericul era împânzit de conuri de lumină albăstru-e. .rare, îndreptate înspre pămînt. Căldura se risipise într-adevăr şi adia o undă de vînt, cu arome de poame. Cît de liniştit, cufundat în somn, putea fi într-o asemenea clipă oraşul! Pînă şi răsusflarea-i stinsă, neîntreruptă părea că vine de sus. Doar undeva, poate pe cheiul Dîmboviţei, căci răsunau prea singuratici, se auzeau paşii unei patrule militare — nemţeşti, căci aveau zgomot de cizme potcovite — oare se îndepărta. în liniştea asta am auzit deasupra mea porumbeii de pe acoperiş, rîcîind cu ghiarele pe ţiglă şi bătând apoi din aripi, speriaţi. De zăpuşeală, noaptea nu mai dormeau în pod, pe oare îl năpădiseră ca o colonie de păsări călătoare. Din cînd în cînd, însă, undi alunecau în somn pînă la streaşină, unde se trezeau deasupra prăpastiel dintre ziduri şi se ridicau într-un zbor aproape orb, în văzduhul întunecat. O, ce fericită fusesem în copilărie, cînd descoperisem singură drumul spre pod! Urcasem scara de lemn din capătul coridorului pe brânci, şi-abia atinsesem clanţa uşii cu vârfurile degetelor şi mă trezisem dintr-o dată la marginea nopţii rare din pod, imensă şi pustie, forfotind de umbre zburătoare, plină de fîlfîitul speriat ăl porumbeilor. Mi se făcuse frică, dar îmi plăcea. Şi, deşi se învălmăşeau în valuri 13 pe lîngă mine, gata să mă dărîime, n-am ţipat şi nici n * am stat nemişcată, cu pumnii şi ochii strânşi, pînă ce n^m"4111-*; nici o fluturare de aripă. In jur, podul vuia numai, surd de „mai aiK5it înecat în guşe. Cînd a dat de mine tata, tîrziu, după ce cercet gUr5tul-pe rînd, şi curtea, şi grădiniţa, căci învăţasem drumul fe &m Clasele alergam în pod după cîte un porumbel care se ridica în inf"?' ^ doar cîte o dată mă lăsa să-1 ating cu mina. Era o zbatere n? ă " de sfîrşit, ca într-o joacă mereu înviorată de încredere si 1 care îmi sleise puterile, dai- a (cărei fantastică amăgire învf*11^' de fiecare dată altele, noi. Tata m^a învăţat să le dau firinVt •ezea pumn, şi^aşa am ajuns să-i mingii chiar, cu mâna, dar n-airii ^ niciodată atît de înfiorată de plăcerea aceea tulburătoare ca fos' transfigurase cînd alergasem după ea... „Poate toamai în 'abu? ^ acesta neostoit, neîntinat de nici o umbrire, după o ţintă veşnic Mm5f! gitoare dar atât de mult dorită — mi-am spus mai târziu 1_ r^ti fericirea!" constă — Nu, nu doar în asta! se împotrivise Mircea — acum pe vara cînd ajunseserăm să discutăm şi despre fericire... lupita în sme roi ţ~ semnează prea mult, ţimta e totul! M-am întors de la fereastră ceva mai liniştită, fără să fi aiH. cu gîndurile la un liman. Răcoarea nopţii îmi cuprinsese trupul întrw şi m-am zgârcit ca de frig în pat. Aş fi vrut să adorm, să prind totu? ceva putere pîină în zori, cînd treibuda să alerg prima la birou- ca practicantă, trebuia să ajung înaintea patroanei, să aştept ca eâ să deschidă şi să fac apoi repede curăţenie. Şi apoi, lucrul la maşina de scris nu este aşa de uşor, curm îşi îiniehipuae unii. E o adevărată performanţă de atenţie şi inteligenţă, de concentrare lăuntrică, pentru că nu trebuie să pierzi înţelesul nici unei fraze, să urmăreşti firul ascuns al ideilor după regulile gramaticii, atfit de severe şi de încâlcite. Nu numai ochii trebuie să-i ai, •— cînd la manuscris, cînd la maşină — oi şi mintea, totdeauna liberă şi trează, lipsită de alte preocupări, Lucrul la maşina de scris are într-un fel şi aspectul mumoii de robot' care te macină şi te epuizează treptat, pînă ce ajungi oa o rfrpâ umedă stoarsă de ultima picătură de apă. El însă este în primul rînd un exerciţiu neîntrerupt de inteligenţă, o deprindere majoră a reflexelor care îţi ordonează nu numai mişcările, dar şi gîndirea, îţi antrenează judecata, te maturizează fără să simţi, te învaţă să te stăpîneşti. Pot să spun că tocmai pentru asta mi-a plăcut imaşdna şi că în vara aoeea ajunsesem aproape să mă joc cu clapele ei. Odată dezlănţuite, gîndurile nu mi-au mai lăsat nici o clipă de somn. Am rămas ca de veghe, cu pătura trasă pînă sub bărbie şi ochii deschişi la geam. Oraşul nu se trezise înlcă şi am putut să desfăşor mai departe firul întâmplărilor mele cu Mircea. După îniîi mai, întâlnirile mele cu el se înmulţiseră; dragostea abia înfiripată mă lega tot mai strâns şi mai definitiv de el. Erau zile întregi în care lucram oîineşte, numai să vină mai repede seara şi să-1 văd. Mă aştepta de obicei pe chei, la Podul Senatului^ cotrobăind prin galantarele improvizate pline cu cărţi ale anticarilor de aici. îl simţeam de departe, tresărinid de cum mă vedea, uitîirtd pe loc de comoara nepreţuită a cărţilor pe care le părăsea. Câteodată îl prindeam totuşi adâncit ân gînduri, căci găsea cîte o carte care îl interesa cu deosebire şi se ruga de anticar să-1 lase s-o citească awlo lîngă el, în picioare. Eu mă apropiam pe vîrfuri, pînă cercai lăsam mâna pe umărul lui, şi inima îi ţipa de bucurie, cînd: şe trezea cu mine lîngă el. Ochii mai ales i se aprinldeau dintr-o dată, ca um cer de lumină vie şi arzătoare .topit într-o curgere dinspre adînic. Domnul Vova, unul dintre anticarii cu care îmi făcuse cunoştinţă,_ uscat şl pirpiriu, şi cu siguranţă ros şi el de patima asta a ^cărţilor, îmi tăcea uneori semne de departe ou mîna şi mă oprea pînă ce-i dădea lui 14 n carte de care nu se mai desprindea. Apoi îl împingea spre nu'n€'__ Luaţi-l domnişoară, că e primăvară... Oîteva luni, pînă la începutul lui august, cînd iar ne-am pregătit «•gem la pădure, întâlnirile noastre de pe chei, neregulate, căci sâ w~ gtia dinainte dacă putea scăpa de ila şcoala de ucenici, erau el „j, aştepta te şi mai lungi. Ba încă, de cum sosise vara — şi el îşi ^ "L examenele* iar eu aveam ceva mai puţin de lucru —, lungi-tr6 căci toate erau strâmb aşezate... „Păi, comuniştii doar gândesc astaa 16 tresărit, speriată. O ti legat acolo, la uzină, de munioitorii care aşa! am sţaţj!" ga f06* fL, aslta m-a înfrigurat şi iar m-am ghemuit în pat. Mi-a în-^1 să gîndurile şi aşa mi-am adus aminte de două întâmplări, vjorat in dădusem nici o importanţă pînă acum. într-o după-amiază, cărora?1 ne j^bam pe Bulevardul Elisabeta, cu ochii mai mult la pe an ej m^a tras în mulţimea din holul unuia dintre cinematografele viixirf, janţ aiCea, s-a uitat de cîteva ori în urmă şi m-a împins i-<'> ş0£!jţ o"clipă, cu mâna vîrîtă la piept. Am auzit parcă ceva foşnind, ^«^i a revenit şi mi-a apucat braţul... „E filmul prost, a zis. care se v *^ întuneric, ne-am trezit repede cu un plasator, căruia Mircea ţBâimtru^ ^ vrem mai întâi să vedem cum este filmul, dar cu care o clipa, ea a re ;ă namţ Sărind -'^•mfllarî însă^Wa 'Şi mai evident. într-o seară am ajuns, purtată pe fo'jj'v josnice, la o cizmărie de pe lîngă Arsenalul Armatei. Voia să-şi a la reparat pantofii pe care îi avea la subsuoară. Cunoşteam locuit8 căci era foarte aproape de şcoala în care stăteam şi m-a mirat că î'serăim atâtea străzi. Şi acum s-a uitat de cîteva ori în urmă şi în ■si -mi-a făcut semn să .merg singură mai departe. )Ur — Dacă întîrziu prea mult, nu mă mai aştepţi... A intrat în cizmărie, dar n-am ajuns ia capătul străzii, că m-am • trezit cu el după mine. _ Zice că n-are timp, mi-a arătat pantofii de sub braţ... o să-i dau în altă parte... Acum n-am mai ocolit străzile, am ieşit drept la staţia de tramvai, de la Podul Izvor. Aici, şi-a cerut iertare că trebuie să plece şi ne^am despărţit mai repede ca de obicei. Mulţimea din staţie 1-^a înghiţit oa o apă şi nu l-am mai văzut cînd a uroat în tramvai. Să ştii că e legat într-adevăr de comunişti"! mi-am spus şi am sărit" din' pat. M-am îmbrăcat grăbită şi tot aşa am. plecat la birou, cînd zorile abia limpezeau zarea oraşului, de parcă mă aştepta cineva, acolo să-mi spună adevărul. Nici porumbeilor n-am rnai avut. timp să le duc castronul cu .firimituri în pod. Le^am făcut doar ou mâna, spre acoperişul pe care ei se treziseră gîngurind, ameţiţi de lumină. Câţiva s-au lăsat chiar înspre mine, în rotocoale şi bătînd aerul repezit, de parcă atunci se învăţau să zboare... * -k -k Bănuiala că Mircea era legat de comunişti mi s-a întărit în zilele următoare. Nici el şi nici fata care mă prevenise în parc n-au mai lat nici un semn de viaţă. Prima săptămână a trecut totuşi mai uşor; aveam încă puterea să înfrunt această bănuială, să mai aştept. Retrăi-stan fiecare amintire, dar nu găsisem nimic altceva care l-ar fi putut apropia pe Mircea mai mult de comunişti, de cele ce auzisem eu despre ei. Mircea era prea vistător, cu simţurile curate, ou ochii de cleştar _,şi tot aşa de strălimpede în conştiinţa lui; mi se părea încă lipsit de puterea aceea teribilă, îndărătnică şi ascunsă, agresivă, cu care se spunea că comuniştii înfruntau stăpânirea şi de multe ori chiar moartea. De fapt nu ştiam nimic cu adevărat despre comunişti, şi dacă adevărul acesta era întruchipat tocmai de Mircea? Poate că tocmai ideile lui despre luptă şi fericire, despre viaţă şi dragoste, visul lui despre o lume ca o grădină de flori, ou toate parfumurile şi aromele pământului şi în care toţi oamenii să ajungă la împlinire, poate tocmai acestea însemnau comunism! Or, dacă era aşa, înţelesul ăsta devenise pentru mine dintr-o dată tulburător şi măreţ, cutezător. Mi se părea că un vis de aur şi sânge strălucea deasupra acestei lumi, ca o flacără sacră 17 2 — Viaţa românească, 3 şi vie, fascinantă, pe care ei, comuniştii, o ţineau în mî s -aprins şi aţîţat al milioanelor de oameni nedreptăţiţi de ne - ln văxHT visul acesta nu putea fi deeît o plăsmuire închegată de ţ?Iîînt' Dar toare a unor oameni ca Mircea, singura amăgire cu care* visS-aicestei lumi se desfătau, un vis dorit din răsputeri dar nickrt stuiW Şi dacă totul este în van, ce rost avea ca Mircea să mădv»^ atins> deşert?... Dar poate că nu este în van! Atunci de ce i-ar imal'(fi*â stăjptoirea cu atâta ură pe comunişti?! n lt*n»ărit M-am trezit astfel înflăcărată' de ideile lui, care închp =4 amintire, erau totuşi înceţoşate, pluteau în neant. De fapt »»■ • ci inima, dragostea mea pentru Mircea mă împinsese spre 1flrite6< aceea, nici nu simţisem vreo nevoie să le mai controlpz iL . • " ^ de-a dreptul de la el. Trăirea curată şi intensă, oarbă a"dra«osSmSel,n le primise prin simţuri, fără de cuivînt. Inima are alte legi 1*°^ trăiri care oricând pot răsturna sau pot -închega ca din' mi^r6 de adevăr. Cu timpul însă a început să-mi dea târcoale îndoiala o S de câine urît îşi înfigea colţii îh inima mea. Poate că numai eu' arA^T în focul ăsta de flacără, mistuitor! Semnul unei cît de suh»?1 iuibiri ar fi răzbătut totuşi pînă la mine, ar fi înfruntat primeldia fi rupt cercul oricărei impuse tăceri ! ' * Dar daică — mă trezeam înfrigurată ca de un val de ană iw» — puseseră călăii mâna şi pe el? In ultimul timp, se vorbea tot nS muiit de schingiuirile sălbatice din bieciurile poliţiei, de vfcătojm» ascunsă a siguranţei, de gthiarele gastapo-ului, din care nu gdSMge nimeni niciodată ! Ajunsesem astfel să-1 văd pe Mircea, aievea, hăituit şi schingiuit, cu ochii lui limpezi şi visători năpădiţi de sînge,' -un cer întreg inundat de sînge mult, cu faţa vânătă, cu pieptul zdrobit şi împuns, de mă prăbuşeam pe masă lîngă maşina de sicris, suBpiiibd.," Dar a trecut şi asta, căci mă gândeam că chiar şi aşa, cineva toi ar fi trebuit să-mi dea de ştire. Şi inima mi s-a umplut, ca o cupă cu vin almeţitor, de patimă şi de dor. O boare aprinsă, alinătoare trecea peste ea. ardeam pe ascuns, înpinsă din creştet pînă-n tălpi, numai cînd mă gîndeam le el, cînd retrăiam tulburată îmbrăţişările lui. Mu, nici chinurile iadului nu ne-ar fi putut despărţi! Aşteptarea însă, prea îndelungată şi-n această mută dîrzenie, mă însingura. Ajunsesem să trăiesc oa-ntr-o proprie umbrire, în care doar nostalgia primelor noastre zile de dragoste mă mai ţinea pe picioare. Desigur că toate acestea le trăisem doar în inima mea, greu încercată de prima iubire. Peste zi, lucram tăcută şi îngândurată, îndârjită, cu o credinţă şi supunere de robot. îmi înecam în munfcă tot acest amar, uitând de toate câte erau în jur. învăţasem să bat la maşină repede şi bine, ou toate degetele, şi lucram în duşmănie şi .mult, inctt şi patroana, madame Focşa, s-a oprit o dată lîngă mine, cu ochii de viezure înduioşaţi. Era grăsuţă şi iute, întreprinzătoare, mai pricepută deeît un bărbat. învîrtea treburile biroului pe degete, legată strte de slujbaşii tribunalului de peste drum şi de avocaţii care roiau p€ lîngă ea. — Aşa n-ai să poţi rezista prea mult, mi-a şoptit, să m-o audă celelalte fete... lucrul la maşină e o muncă de rezistenţă... Apoi mi-a îndreptat şira spinării, mi-a tras umerii şi mi-a ridicai bărbia, aşezîndu-mă îln scaun oa la teatru. — Ţinuta, c-ai să te cocoşezi de tânără !... Şi-a rămas cu ochii la degetele mele: Iţi plate muzica? — Mult, madame Focşa... , . — Ar fi trebuit să încerci pianul... ai degete şi nerv de pianista. Am tresărit, pentru că ăsta fusese visul tatei. Când eram mai puca, mă lua cu el în clasă ori de cîte ori eînta cu copiii. O daită am fost şi la un concert, cu el şi mama, şi imiima mi-a răsunat ca un glo» oe sticlă, zile în şir, de sunetele pianului. Dar veniseră concentrările ţi 18 ««boiul şi înainte încă de a fi dat dispărut, teta (lipsise dintre noi aP°i^?;U ani. Cu dispariţia lui, nu numai visul acesta, dar şi cel al ^ • arii liceului mi se spulberase. Acum, cămăruţele noastre de la termin» J^jj^ căzute în umbrire ca într-o eclipsă veşnică de soare, Otfn^^gyritul porumbeilor de pe acoperiş le mai însufleţea. Dacă doar S {. [fios(t aşa CU(ln 0 visa Mirtcea, ar fi trebuit să bat acum JtM^f pianului, nu ale maşinii de scris. Pentru prima dată tmi-am cWtfel. seama, că visul lui avea cel puţin temeiul necesităţii. Aş fi da* aK j vorbesc de asta şi mamei, dar ea se simţea şi mai însingurată, •i Slcea deaît să-1 aştepte, cernită şi toptadu-se ca o luminare, fără }• *r cjj.j şi fum, pe tata. Credea cu atîta tărie în întoarcerea Iuti, că & putut învia şi din (morţi. Şi acum, în al treilea an de război, tffjtfd încerca să mă rnîngîie: W1 ™ pjnă s-o întoarce taieă-tu... Mjrcea însă visa nu numai la lumea care trebuia să vie; credea siguranţă gravă şi în viitorul meu. w termină repede, neapărat, liceul... pe urmă o să te înscrii la i*nservatar... CSmd i-era «pu8 rnamei de asita, a rămas ca suspendată în gol, o frtHîzâ desjprinsă luată pe valuri de vînt. — Ai grijă, a murmurat... trebuie să-ţi faci un rost sigur în viaţă. Ea tremura într-adevăr ca o frunză, ori de cftte ori se gîndea la viitorul meu. Era o bună edulcatoare, stimată şi preţuită de tot icantie-ftil mlai ales de slujbaşii mărunţi şi de lumea muncitoare, lipsîltă şi amărîtă, care îşi lăsa copii pe mîiinile ei. Dincolo de interesul mărunt, imediat'al zilei de mîine, de zidurile mansardei noastre nu mai vedea. Nil ne puteam decît trăi viaţa care ne fusese dată, la care fusesem sortite o dată cu dispariţia tatei, agăţfadu-ne de ceva ca să ieşim la liman. Poate tocmai de aceea, deşi prudentă şi bănuitoare, mă lăsase să mă văd cu Mireea. Şi tot asta, desigur, o făcuse să răbufnească îngrijorată, cînd dăduse de mine plîmgîmd pe ascuns în cămăruţă: — Un neisprăvit... am vrut să-ţi spun de la început, dar am crezut... — Mamă! am întrerupt-o, răcnind. tatona îmi zvîfcnise ca sub o lovitură de bici; durerea era atît de craidă, poate penitru că venise tocmai de la ea. Dar dacă i-aş mai fii spus, că Mdrcea ar putea să fie legat Ide muncitorii de la „Wolf", urmărit sau chiar arestat ca comunist?! M-a>m închis astfel şi tmai mult în mine, cu inima — cînd chinuită de îndoială îşi neştiinţă, cînd înphincită de grijă şi durere, riînd învăpăiată de dragoste şi dor. însingurarea şi tăria credinţei mele, izvorîtă din dragoste, Imi dăduseră o nouă putere; lucram iarăşi 'mult şi îinidîrjit, uitînd de mine, pînă ice patroana mă alunga din birou. Doar seara, dud ană întorceam acasă singură pe chei, mă mai încerca un pic de fericire căci mergeam ou ecoul paşilor lui în amintire. Trecuse de acuim şi Octombrie, toamna se aşezase de mult; iarba de pe taftraul .Dîmboviţei pălise, sălciile pitice şi pletoase de pe lingă apă îngălbeniseră şi-şi lăsau frunza pe unda miloasă, oraşul domnita te dulcea lui reverie de lumină galbenă şi moale. Fusesem o dată şi la Şosea, pe urmele noastre diin vară, şi am ântîrziat pe banjaa din pare tatr-o aşteptare fără de sfîrşit, pînă m-a prins amuirguL Copacii ruginiseră, păreau de aramă, şi aleile foşneau de frunze, trist, ca într-un cimitir; însingurarea parcului adusese şi mai multă amărăciune în inima mea. Nu-mi rămăsese deteît să îngenunchez, învinsă, să mă împac cu gîmd-ul că totul fusese doar o îndSmplare, ca atîtea mii de alte to-toplăsri care încearcă atît de crud inimile fetelor cu amăgirea primei lor iubiri. Căci era totuşi iubire ceea ce simţeam ; nu atît de „urîtă", cum îmi reproşase mama, ci dimpotrivă, curată şi sfîntă, frumoasă ca o mntură de vis. , 19 începusem să doresc uitarea, care venea aşa de gr«,.' -zi m-am trezit în birou, chiar în fata mea, cu aceeaşi fa*ă »tr-9 de mine pe bancă în parc. Părea şi mai mondenă cu^aSf,et^se mai mult pe-un umăr, şi pe-o ureche, de i se vedea ri lasat Şi întredeschis, cu pleoapele codate şi privirea adormită N am l'n 0ch> nici o aversiune împotriva ei; eram gata să săr s-o î-mibrăH«SimW trebuia să ştie oricum ceva despre Mincea. Degetele mi Z,, căci ea clape, înfiorate şi moi, inima îmi bubuia nerăbdătoare în Di^"^4 poate-mi păliseră, căci nu-i mai simţeam arzîmd ca altădată !i- "^'"i apariţiei ei nu-mi mai simţeam nici răsuflarea. Şi ce mult mi' *pa pînă ce ea a făcut cei cîţiva paşi pînă lîngă biroul meu' Sa părut> a . V^An} nev?-e de nişte c6pii' vă rog! ™tins ea nişte m t- destul de degajată. hirta, Mie însă şi glasul abia înfiripat şi mâinile au înceout <:« ™- ^ mure mărunt. p 1 saimi tre, O clipă... imediat. Nici nu ştiu, cînd am terminat pagina din maşină şi am <.„v bat hîrtiiile. Degetele îmi umblau singure, ea însufleţite- pieiotml — * fost cuprins de-un val de căldură umedă, încins; fremătam rHr +^/m"a ^**.î + ~ —: ----- ---------a.-------, , - ' ual 0m găsit o olipă, de ini^am aruncat privirile aprinse la ea. Doairone n* atît de impasibilă, de rece, de parcă nu ne-am fi văzut nfciadâtăfp? am intrat într-un tremur ascuns, de nici nu ştiu ce acte mi-a dat' început să bat mecanic, doar cu privirile pe ele; aşteptam, cu inima rft un bob de mică, cu gîndurile toate la Mircea şi cu simţurile ca nhil corzi întinse, gata să plesnească sau să cânte. Nu, nu-mi putusem nie măcar închipui pînă în clipa asta, cit de subjugată eram de dragoste* pentru Mircea. — Un moment! m-a oprit ea, cu mâna peste hârtii. Apoi a trecut între mine şi celelalte dactilografe şi s-a aplecat mult, parcă spre a-mi arăta ceva. Pe acte însă pusese o hîrtiuţă, pe care tot ea a desfăcut-o, cu acelaşi sînge rece. Simţise poate că nu raai ' eram în stare de nimic...* Simona, am citit cu ochii aprinşi... Te aşUpt în seara asta la operă !.. Mircea... Pînă să mă dezmeticesc, căci intrasem dintr-o dată în plutire, cu fibrele toate zbîrnîind a cântec, ea a luat hîrtiuţă şi a rupt-o, mărunt, mărunt. în locul ei, pe acte, mi-a lăsat un bilet de intrare la spectacol. — Să nu te duci mai devreme... mi-a şoptit. Abia după ce a plecat, m-am dezmeticit cu adevărat; nu mal eram încinsă ; mă cuprinsese o înfrigurare dulce care îmi plăcea. Am bătut toate lucrările mele dintrno răsiuflare, fără să greşesc nici o literă măcar. Patroana, ea însăşi — care bătea ca pe apă, la dictarea avocaţilor ce treceau drumul de la tribunal şi-şi dezvoltau pledoaria mai întîs la noi, în pauza proceselor —• a rămas uimită cînd i-am pus maldărul de hîrtii pe masă. — Bravo, fetiţo... Şi încă şi mai repede am ajuns acasă ! Dar numai acolo în cămăruţa mea de la mansardă, mi-am dat seama că nu aveam încă nici 0 rochie pentru spectacol. Cîlt aş fi dorit, şi-am început să plîng !_Pe primăvară, însă, cînd fusesem angajată ca practicantă, mama îmi făcuse totuşi una dintr-o rochie de^a ei, de mătase înflorată, pe care ■— de cînd cu dispariţia tatei — n-o mai purta. — Eşti fată mare, de-acum... îmi spusese. _ . Am căutat-o şi m-am îmbrăcat cu ea. Mătasea era subţire şj-mi tremura şi pe piepţii şi pe coapsele prea mult întinse. Nici vortffl să mai aştept! Alm plecat val-vîrtej, fără sâ las mamei nici măcar un «no. Nici pînă la Operă nu mi-am regăsit răbdarea şi am intrat înainte de timp. Ce să mai spun, cîte valuri de căldură şi frig au trecut peste , mine, căci Mircea n-a apărut nici pînă în ultimul minut. Am intrat în sală cu inima iarăşi cit un bob de mică, încercată de teama şi piu», 20 , amărăci'Une. Un scaun de lîngă mine însă era gol. Şi numai jpcaiâP 'luminile, că s-a şi aşezat cineva pe el. Pînă să mă întorc, ieSJaU sijnţit mîna prinsă ca de-o cange, strâns, la încheietură. Era tni-aif jyjjpcea... Doamne, eram gaiţa să ţip de fericire ! Jfisiguf j^j^ fost dor de tine, Sijmona ! mi-a încălzit el urechea, după un iCred, am scuturat capul, răutăcioasă... n-am simţit, ""uite, puteam să mor... •_ps£ i i_am oprit, căci se ridica cortina. Apoi ^iP111^ 611 •mîna, dar nu ştiu ce-a mai fost; am stat ffflDul ca pierdută, agăţată de braţul lui. Abia mai târziu, cînd Mir-tot -^puse săimi mîngîie degetele, m-am trezzit şi eu, înduioşată de ^Jf ge reprezenta „Traviata" şi sala întreagă amuţise în preludiul ^Smul act- Acum minam dat şi mai mult seama de simţirea curată şi fundă sublimă a lui Mircea. Aria Violettei, cu lirismul ei sfîşietor ''tulburat într-atât, că — lipită de el — am avut senzaţia că-i aud scîncind. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, copleşită de dor şi jf'Sîje^Eu însă îl aveam alături pe Mircea, nu-mi trebuia nimic. Dar a trezit din plutire mai repede decît am crezut, c-a trebuit să ple-s „e întuneric înainte de sfîrşitul spectacolului. Mircea se ferea, - şi-am fost încolţită de teamă. Afară ne-am pierdut repede pe i ăzi' dosnice, pînă ce am ajuns în Cişmigiu. Dar şi Cişmigiul era bătut de poliţişti şi de patrule şi ne-am oprit în umbra unui copac, în icix>ane. Eram iarăşi fără de gînduri, agăţată ca un vrej de el. Buzele fui Mircea, nestâpînite, erau ca de jar. O vreme n-am avut, nici unul, cuvînt. O, dacă aş fi ştiut că nu doar pentru asta mă chemase el, n-aş mai fi fost atît de fericită. _ Cînd ne .mai vedem ? am înigăimat. _ Poate că niciodată ,a murmurat... în orice caz, nu atât de curând t — De ce ? am ibresăriit, .ca sugrumată. M,incea mi-a luat capul între palmele lui şi şi-a apropiat privirile pe întuneric, mult de ale 'mele. — Simona, trebuie să înţelegi... e primejdios pentru tine şi trebuie să renunţăm... — Nu, asta niciodată ! m-am smuls din braţele lui. — Poate o să avem noroc, a încercat el să mă imîngîie, să nu dureze prea mult... Ce noroc ? Eu eram robită de dragoste ! Nu-mi trebuia nici un alt noroc ; îl aveam pe el. — De ce ţi-e frică ? l-am întrebat. — Nu mi-e frică... ţi-alm spus, imă tem pentru tine... — De ce... de ce ? am stăruit. El însă a amuţit, copleşit de neputinţă, cu mîinile imoi în mîinile mele. — Ştiu... i-aim mărturisit. — Ce ştii ? s-a speriat... Ţi-a spus Bva ceva ? — Nu, dai- am înţeles.....adică, bănuiesc... * — Cu atît mai mult ! s-a cutremurat el. — Dar nu mă interesează, i-aon spus, răspicat... nu ne poate nimeni opri să ne iubim ! — Simona... Simona ! s-a înmuiat el şi mi-a ars mâinile de săruturi. Speranţa de o cftipă, că totuşi ne vom vedea cumva, mi-a aprins din nou inima şi iar am intrat în visare. Acuim, însă, el a devenit cu totul neînduplecat. — înţelege, te rog, m-a scuturat... nu mă pot rupe în două ! — Asta şi cred, că nu trebuie să te rupi... că eşti mai întti al meu... — Simona, nu vreau să ne despărţim aşa... 21 De data asta, nu m-ami mai putut stăpâni şi-Taim d * mi-a aplecat calpul pe pieptul lui şi mna ţinut aişa fărărf • p!îns' H< vînt, pînă m-am liniştit. înţelesaseni că nu se putea altfel a nKi ^ «t-nu puteam să accept situaţia asta. ' aar ^ "vroiam — Trebuie să plac, Simona,! s-a desprins... Ai în«*™^ in timp ! încrede^ celpuţin Ce puteam să mai .fac ? M-am lăsat din nou copleşită â lui, mute şi fierbinţi, aproape desperate, ca ale unui om Jr ^"Jtârile mare. Hotărârea asta crudă mă sfâşia ; dar ne iubeam- si 6- P'eca J* speranţa, neângenunchiată, că ne vom revedea. îmi venea ^ r,?nlnea ciudă, că el imcă nu ştia ce era cu adevărat în inima im™ *g fost în stare să merg şi la eşafod pentru el. tPînă aeurn nu-lir fl de hotărât ; înţelesesem însă că el pusese ia temelia acestei sn, Usem a*ît tărîri dragostea lui pentru mine şi asta mă alina. Chiar „5 1,61116 ho-totuşi fericită ; căci oricît de lungă iar fi fost aşteptarea care^a?raE^ capătul ei Mircea ar fi fost al meu pentru totdeauna. Şi abia o^1Va, la cea din urmă clipă, mi^am dat sealma că nu eu, ci el — în tT?*15* ^* lui tărie — arvea nevoie de ajutor. nesnfcfc^ — La revedere, Mincea... voi fi totdeauna eu tine... te asw — Iţi mulţumesc, Simona,.. •"s^pt... N-am mai putut, însă, îndura mai mult; îmi dăduseră iarăşi M> • mile şi nu voiam să ştie că plîng, că nu găsisem încă atîtă putere^'î înfrunt despărţirea noastră pentru un timp care nimeni au ştia oft poate fi de lunig. M-am smuls din braţele lui şi am ieşit din Cisrai oa fugărită. Noaptea aceea numai am pJSns. M-au încercat deopotrivă^ deznădejdea şi fericirea, şi ciuda împotriva lumii oare îmi răpea aceastl fericire, şi recunoştinţa că destinul mi-1 scosese în cale pe Mirjcea Gâ sisem însă în speranţa aprinsă de el pentru totdeauna, o nebănuitâ putere, pe icare nimeni, nimic de pe pământ nu mi-o putea spulbera ★ ★ ★ O săptămână întreagă după asta aim trăit aşa; cînd purtată de " de vis, pe coama unor valuri de euforie — cînd însingurată, aruntatâ în prăpastia dintre ele. Uneori, chiar numai şi .gândul că Mircea aA iubea mă făcea fericită; alteori, un simţământ de deşertăciune sigura mă intrista. Dragostea noastră ascunsă însă devenise o mare taină a inimii mele şi tocmai asta îmi dădea acea nebănuită putere. Intrasem* îmtr-o lungă aşteptare, în care descopeream ou fiecare zi valenţe şi temeiuri noi de viaţă, pregătită să rezist. Şi astfel, mă desprindeam tot mai mult de cele din jur, trăind mai mult în gin duri şi în închipuire;. începusem şi eu să visez. Singurul lucru icenmi rămăsese întreg era munca mea .la birou; iml afundasem ca-ntro apă, pînă la gură în ea. în munca asta îimi Inacara deopotrivă şi licărul alcella ascuns de fericire, şi amărăciunea însingurării, şi puterea speranţei mele. Lucram ceasuri în şir, absentă şi tăcută, doar cu privirile pe hîrtii şi degetele oarbe pe clape, într-o surdă îndîr-jire care imă liniştea. Mă sidhimibasem poate pe neaşteptate, devenisem mai sigură şi miai hotărâtă, imai matură, pentru că madame Polcsa îmi arăta mai multă stimă şi mnai multă preţuire. îşi (recâştigase şi mama liniştea subţire şi cernită, în oare trăia de cînd tata dispăruse pe front Acum, poate mai mult decât la mine — came îmi găsisem în dragostea pentru Mircea ţinta împlinirii mele — mă gîndeam la mama. Dar ea trăia oa suspendată în gol, în aşteptarea ei somnambulă fără de temei, fără de nici un spirijin interior, slabă şi înfricoşată în faţa vieţii, chinuită de neputinţa de a-mi asigura uin viitor. Pe ascuns, se bucurase cînd mă văzuse mai puţin tulburată, prinsă atât de mult de munida de la birou, înţelegând poate că depăşisem singură prima grea îrtcercare a dragostei mele. Dorea încă cu disperare să mă vadă odată scăpata du» viaţa ca din cuşcă pe care o duceam în mansarda noastră. 22 Bine c-a trecut ! mi-a mângâiat într-o zi fruntea şi părul, con.. erâm definitiv vindecată... Dar vezi, a urmat, îngrijorată de «jitfă c ^ mea... că nici cu maşina de scris nu poţi să-ţi faci un rost I W*0* jjamă ! am izbucnit, trădînidunmi astfel tensiunea în care tf^^oa '^n înţeles că nu-i puiteam nicicum dezvălui taina înţelegerii ■ u Mircea. Mă pregătisem oriicum pentru o aşteptare destul de tcde coen^ru o înfruntare dîrză cu tot ce mi s-ar fi ridicat împotrivă, ^ vea'nici un rost să o angajez şi pe ea în lupte care rama şi pe fi ^Lhuia să 0 dau ,m0i mult 011 mine- Mi-am înecat astfel şi mai de-ea* %i muncă zbuciulmul meu ascuns, visînd tot mai încrezătoare la ce .mă .aştepta. ^ Dar nici liniştea mamei, nici ascunsa mea aşteptare n-au durat mult. Peste o stăp'tăimfină doar, acest încordat echilibru a fost sfă- 2St Totul a intrat pe neaşteptate ca într-un vftrtej venit din senin, a răsucit iarăşi lucrurile, rupînid legăiturile şi aşa destul de slabe ir'tre efle, şi trăgîndu-mă şi mai afund, cu apa la creştet. într-o dimi-tâ madame Focşa nu m-a mai lăsat să intru în birou ; m-a oprit în ' ou uitătura bănuitoare şi rece. Eram singure, căci venisem ca de 'h^ei înaintea eelorlate fete, să mătur şi să aerisesc. 0 __ petiţo, cu mine ai terminat, a zis patroana, întunecată... păcat _ Datr ce-am făouit, madame Focşa ? Jrni .arătasem nedumerirea, fără să mă gfindesic nici o clipă la ^Ke^_ Asta te priveşte pe tine... eu însă nu vreau să-mi închidă politia biroul. Să ştii cnau pus mîna pe Mircea !" mi s-a închircit inima speriată. — Nu înţeleg nimic, madame Focşa ! ' Se vede că înică nu eram destul de tare, ic-au început să-mi tremure buzele, am plîns. Patroana, ca orice femeie durdulie şi veselă, avea totuşi inima bună. Md-a apucat mîna şi m^a tras în birou, îngrijorată. — Vezi că aseară, după ce^ai plecat, a venit unul şi a întrebat la care maşină lucrezi.. Eu am amuţit, ou gîndul desigur la Mircea. — Spune drept! m-a împuns ea cu degetul. . Nu ştiu nimic, am ridicat eu Umerii... doar aţi văzut, nici să răsuîlu n-am avut timp... '«începusem să-mi regăsesc totuşi stăpînirea ; dacă copoii ştiau într-adevăr ceva, mă înhăţau de acasă sau de pe drum.. „Dar dacă l^au prins pe Minoeia şi băteau acum .toate urmele lui ? !" — Îmi pare rău, fetiţo ! mi-a simţit madame Focşa îngrijorarea. Inima îmi se domolise, fcăltînd ca înecată în tmBIl ; nici sîrage nu mai aveam. Nu mă gândeam nici la situaţia mea, că rămâneam fără lucru, nici 'la mama, care n-ar fi putut suporta o asemenea veste. Mă gândeam la Mircea şi-1 vedeam aievea, îmbrâncit şi tăvălit de poliţişti, bătut şi schingiuit, călcat în picioare, cu faţa şi octalii lui de oer înseninat numlai lacrimi şi sînge. Ameiţisetm şi am întins mîna de m-aim sprijinit de uşă. — îţi spun că-mi pare rău, a repetat madame Focşa, înduioşată... Roftim ! mina vîrtt apoi nişte bani în mână... Fă rost de maşină, roi-a şoptit, şi vino, că-ţi dau de lucru acasă... . Am plecat cu paşi împleticiţi pe chei, fără să mă gândesc c-iaş fi putut să fiu urmărită. Nu-mi păsa de nimic altceva ; mă gîndeam la Mirioaa. Era toamnă tfcziu şi noaptea căzuse brumă vînătă şi groasă, frunzele castanilor îmi îngropaseră cărarea şi-mi foşneau uscate în picioare. Inima, desichisă pentru dragostea lui Mircea, primise lovitura asta nepregătită. Şi încă aş fi putut îndura orice, dar ce-i puteam spune mamii, aoasă ? Am avut noroic că era la grădiniţă şi am putut să judec 23 MS în- ţmea fa lucrurile singură, mai adine... „Dacă îl prinseseră sau ştiau vărat de Mircea, mă luau şi pe mine ! „El însă se 'afla oricu06"-3 ^"de-die şi ameninţarea asta îmi ţinea inima zgîrcită pumn fi? \ R pr*lmeJ-timp şi pentru maa un răspuns : cînd mă înscrisesem la i lsem fatre me Focşa se obligase să-mi lase după-amiezele libere să înv"fU'■mada" nu se ţinuse de cuvînt. '' vaî> Şi acum — O să împrumut o maşină şi am să lucrez acasă mia ' amăgit eu liniştea speriată. ' wmS:. i-am Dar au trecut apoi şi octombrie şi aproape noiembrie întră » * să mă descurc. Nu mă simţisem în nici un fel urmărită si • -g' "^S Mircea nu primisem nici o ştire. Doar de la Eva as fi putut Hf? de ^ dar n-aveam de unde să o iau. Poate că ni.ci n-o chema aşa °Wa» nici pe Mircea nu-1 chemia aşa, şi mie nu-mi rămăsese dacîit să nr*** c8 gesc, cu un nume fictiv, să port în inima-mi încinsă dorul unit''^" pierdut pentru totdeauna. ., m ®0p Ploile de la sfârşitul toamnei, mărunte şi reci, m-au prins astf t deznădejde. Nu, puterea dragostei mele nu slăbise, dar nu vedeam ■ -o ieşire, nu întrezăream nimic de care să mă agăţ. Credinţa oarbă» mei în întoarcerea tatei din război pe mine nu mă mai amăgea, L'^i la care abia mă înscrisesem, împinsă de Mircea, nu4 mai puteam'?" mina, căci îmi trebuiau bani de taxe şi cărţi şi eu nu mai tastam % aruncasem cu desperare în muncă, dar şi drumul acesta îmi fusese t chis. Şi nici de dragostea mea ascunsă, singurul lucru ce mă tine picioare, nu mă puteaim bucura îndeajuns. Îmi rămăseseră doar sn<»-ranija şi visul, visul acela tulburător cu oare mă fascinase Mircea pusem într-adevăr să visez, cu ochii deschişi, la lumea plăsmuită de el Dar totul mi se părea o deşartă mângâiere şi dădeam tot mai des în plâns. Cu timpul îimi slăbise licărul acela de speranţă în care mă crezusem de neînvins, şi chiar chipul lui Mircea îmi apărea înceţoşat îndepărtat în amintire. M-am trezit, însă, destul de euirînd ; îmi rămăsese totuşi ou adevărat întreagă dragostea mea pentru el. înfiorarea ei, încinsă, mă miţştuia • erau clipe în care aş fi fost în stare chiar să mor pentru ea. Aş fi mers până la capătul pământului în genunichi, dacă aş fi ştiut că acolo dădeam de Mircea. Dar nu puteam deeît tot să aştept. Făcusem rost de-o singuri carte şi dimineaţa, cînd mama pleca la grădiniţă, mă aşezam la masa cu ochii pe ea, ca să ştie că făceam ceva ; de cum i se stingeau însă paşii pe coridor mă ridicam la fereastră şi încremeneam pe gînduri, copleşită. Inima îmi era ca un pumn de cenuşă în care însă mocnea nestins jarul dragostei mele pentru Mircea, Şi cum mă uitam la porumbeii zgribuliţi suib streaşină de frig, la cerul âmpîclit şi ia geamul spălat în neştire de ploaie, mă simţeam şi mai părăsită şi iar scîniceam, încercată de plîns. într-o asemenea dimineaţă ploioasă şi vînătă, cu plumb, şi afară în văzduh şi în inima mea, am -auzit paşi singuratici pe coridorul de ciment. Dintre cei de la imaisardă nnavea cine să fie, căci şi celelalte două învăţătoare şi îngrijitoarele şcolii coborâseră la allase de mult şi am rămas în aşteptare, cu auzul încordat... „Te pomeneşti că mi-au luat şi mie urma!" m-am gândit la poliţişti, deşi ştiam că n-aveau nici un motiv. Cineva a bătut apoi în uşă şi a deschis-o fără să mai aştepte înicuviid-,; tarea mea. Nici dacă dumnezeu ,mi-tar fi apărut în prag n-aş îi fost atît de uimită ! Deşi era într-o manta de ploaie, ou gluga trasă mult pe frunte, tot am. relcuinoscut-o după părul întors pe o tâmplă, că era Eva. O clipă a mai înttîtrziat în prag, cu ochii pe coridor şi ou o_ servietă în mână. De pe manta şi de pe servietă apa îi picura încă mărunt la picioare. Nu m-am mai putut stăpâni şi am sărit de am îmibrăţişat-A ta deznădejdea şi însingurarea mea pătrunsese o primă rază de IihthmS. Mansarda tristă şi mohorîtă strălumina, de parcă coborîse cerul pe pămînt. — Eva... am spus, înmărmurită. ascultat încă liniştea coridor tuiui de ciment, Sin braţele mele ^ a"i acela de apă de la picioare. Apoi i-aim dezbrăcat mantaua j jn cercu' ea „Oricum, îmi spuneam înfrigurată, ea trebuie să şj jîx-fairn: »P ^ |a şj am purtat-o cu mine până la masă, de am aşezat-o ştie ceva gieaun. Am rămas în aşteptare, în picioare, cu ochii mari şi sila pe ^ ^ Simţeam de acum, că şi gândurile ne erau aoaleaşi ; focrşnien jj^ră nuHmi rnai tremura ; inima doar îmi ticăia, ajunsă la şi "f,c\ „uiterilor. °* Să-mi spui Doina, te rog ! mi-a amintit ea de nişte crude legi ~~ se vede că se mişca... Apoi şi-a rotit privirile spre celelalte Mai e cineva ? încap»'j^jmenj) am sărit... în toată mansarda doar noi ! T.-m abia a ieşit din starea de încordare ascunsă, stăpânită, în narcise în prag. Şi ochii mari şi codaţi i s-au aprins de-un zâim-care, ^iinios şi cald, complice, aşa .cum numai fetele ştiu să zâmbească ^ rfe cînd au sănşi dezvăluie ceva. Am simţit desigur că se gândea tetm>cefl Şi zâmbetul' acesta o trădase : nu i se întâmplase nimic. Am !? it dintr-o dată flecară şi sînge aprins, cu obrajii de jar şi ochii •^de lumină, şi iar m-am lipit de ea. Inima îmi bubuia din nou, ^tămnită ; am sărutat-o pe-un obraz, ca zăpăcită. n _ m-a trimis, mi-a dezvăluit ea... a vrut să ştie dacă mai ai rîbad&re ! a zîimfoit. _- O, oricît ! am fremătat fericită. — Tu însă nu ştii nimic ! _ Nimic ! Răbdare sigur că aveam ; eram pregătită de asta de mult. Şi ştiam s& port şi taina mişcărilor lor, devenită şi a mea ! Nici chinurile iadului nu mi-ar fi puibut-o smulge, căci ea era una cu dragostea mea. Mi-am Simţit inima plină de cîntec şi m-ma întors la fereastra împîclită de ploaie, cu porumbeii zgribuliţi sub streaşină, şi am început să plîng. Gîlgiiam mai mult, ca un vas prea plin, copleşită de fericire. — Dar voi vă iubiţi într-adevăr atâta ? a murmurat Doina în spatele meu. N-am avut putere, decât să-mi întorc ochii umezi şi aprinşi, cu o mie de stele în ei, şi să-mi plec faţa îmbujorată. După ce m-am liniştit, ne-am aşezat la masă, cu gândurile limpezite. — De unde ai ştiut că nu mai lucrez şi sînt acasă ? am întrebat interesată. Doina doar a ridicat umerii şi iar a zâmbit, silită. Apoi s-a uitat la ceas şi a dat dintr-o dată semne de nerăbdare. A desfăcut servieta şi a scos nişte cărţi şi nişte caiete pe care le-a aşezat în teanc pe masă. Erau tocmai cărţile care îmi trebuiau să termin liceul. Am rămas mişcată, fără de cuvînt ; mâna doar mi s-a oprit pe mâna Doinei, tremurând. Mîinile ni s-au prins apoi într-o încleştare slbatiică şi mută, fierbinte, care ne lega pentru totdeauna. Cu cealaltă mînă, Doina a mai scos din servietă un plic pe care 1-a pus cam stingherită peste cărţi. — Sînt pentru taxe... a murmurat şi a început să-mi mîngîie ea mJwiile încremenite, fierbinţi... O să vină de-acum în fiecare marţi şi vineri, dimineaţa, o colegă de-a noastră, cu care să înveţi... Patricia îi zice!... Vezi, că ea nu ştie nimic despre Mircea... Şi nici nu trebuie să ştie ! Aş fi vrut desigur s-o mai întreb ceva despre Mircea, unde este şi ce face el, şi mai afles, cînd pot să-1 revăd. Doina însă s-a şi ridicat, grăbită să plece. M-am ridicat şi eu, cu ochii la cărţile de pe masă şi i-am apucat bărbăteşte mîna : — Doina, aş vrea să lucrez... dacă aş avea o maşină de scris, aş lucra dimineaţa aleasă... şi am da banii altcuiva, care are poate şi mai multă nevoie... 25 Hotărârea mea, neaşteptată, a tulburat-o pe Doina decît întâlnirea noastră. De data asta ea m-a îmbrăţişat*0-*1* ^ «aii pe amândoi obrajii, cu ochii iluminaţi. ' Şl n>-a sârţiţM — Noi n-o şă ne mai vedem... dar o să-ţi spună Patria Am rămas in pragul uşii, ea ameţită, pînă ce paşii • singuratici, pe scara dosnică de ciment, căci Doina mi ™- ?;au Stins petrec... ma lăsase s~o ★ ★ Pe Doina n-am mai revăzut-*, într-adevăr, niciodată -t a lui Mircea însă îmi intrase pentru totdeauna în eăimănită .m^8 ^ # teau mereu cărţile de pe masă, pe care începusem repede să'1 **ain' Peste o săptămână, care mie mi Sia părut un an, m-am trezit (^VWez. intr-o dimineaţă, ,dnd mama lipsea — cu Patricia. Era slăbuţă ~ *** 8,8 cu faţa negricioasă şi trasă, puţin îmbătrânită, poate de Jâr1 sf3^< lipsite care-o ducea, dar hotărîtă şi dîrză, un ghem de putere' ■ Nu, nu era prea frumoasă, dar avea ochii ca de perle negreinLt?*4^' şi vii, şi o inimă aa aburul de caldă. în gând, îi spusesem de ia -„urîţica" şi poate că şi ea trăia complexul alcesita dezarmant neritCepU* toată vigoarea ei trecuse în forţa-i spirituală, teribilă, cu care dS 64 Era desigur dintre studentele sărace, sclipitor de inteligentă J^08, voinţă atît de sâlfoiatileă, încît şi munţii inar fi dat în lături dacă j ai* « s-telt împotrivă. Urma facultatea de ştiinţe, adică tocmai' materiile u care aveam nevoie de mai mult ajutor. Era un spirit liber şi aveaiSmi! deschisă, aşa îtnicît de la alceastă primă întâlnire ne-am şi împrieteni* Şi am şi început în dimineaţa asta chiar, să dăm o raită prin toatema teriile, ca ea să ştie de unde s-o pornim. Pînă la sesiunea din februarie" nu mai avem decît două luni. 1 — E puţin, a zis ea, dar e de ajuns... o să ne vedem- poate mai des... Tot ea mina fixat şi programul, pe lecţii şi materii; lucra metodic şi autoritar, cu gîndul de a face totul o dată pentru totdeauna, definitiv. Nu făceam nici un pas înainte, dacă ceea ce câştigasem pînâ atunci nu era destul de cotnlsolidait. iReuşise astfel să instaureze în munca noastră o seriozitate pe care nu o cunoscusem pînă atunci. 0 dată, insă, oînld mă urmărea culm făceam nişte exerciţii, a ieşit, din gîmrituri, înv bujorată : — Simona, dacă aş fi fost băiat, m-aş fi îndrăgostit din prima clipă de tine ! Era deci dar că nu ştia nimic de Mircea ; eu însă nu puteam uita aşa de uşor de el. Dragostea mea ascunsă, înviorată, săpa bolţi tot mai înalte şi mai largi în inima mea. Increderea-mi dăduse acestor bolţi nişte stîlpi de granit, pe care începusem să-imi clădesc viaţa, cărăiraidS cu cărămidă. De pe înălţimea lor puteam acum să şi visez, mai sigură ea oricând, şi de asemenea, să aştept eu răbdare viitorul. Dar şi aceste ascunse bolţi se umpleau câteodată de cîntec şi se clătinau, şi intram înfrîntă în deznădejde. Patricia însă nu-mi dădea nici o clipă de răgaz, căci zicea că avea sarcina ca .eu să absolv neapărat liceuil, şi nu-mria mea — dar mai ales a mamei ! — încă nu se risipise, căci d»d bu ori(I]nja din clasă, m-aim "trezit cu Patricia, cu un geamantan, pe *8,lsemroaipe că4 tîra. Din el a scos o maşină de scris, eîtevia maldăre ^Jnie *bă, nişte cutii cu hîrtie carbon de copiat şi un pachet de ^ Le-» pus pe masă pe rînd, iar din servietă a slcos cîteva caiete H>str sul mărunt, adnoate miulft printre rlnduri şi pe margini cu cercii Ş?' ie Era un curs de la facultate, oare trebuia multiplicat. aJ-Paftrm, ai o lună de lucru... mi-a zâmbit Patricia. Peste două săptămîni, însă, masa era plină de teancuri de fascie ■ cursul era gata multiplicat. ° -l J3şti o adevărată comoară, Smionla... a murmurat Patricia, uimită, jiu ştiu de unde le lua, dar ea mi-a adus apoi şi alte cursuri, pe tot aşa de repede le-am descifrat şi multiplicat. Maşina de scris, una-u^rmes-Baby, era nouă, mult mai bună decît cea a doamnei Focşa, «*e la care poate şi ea învăţase în tinereţe. îmi regăsisem astfel aoeQ Silibru de viaţă, statornic, pe oare numai .munca ţi-1 dă, mulţumirea că oteain.fi şi eu de folos, încrederea în puterile mele. Dimineaţa învăţam, u si tnai multă sîrguinţă, iar după amiază băteam şi cîte treizeci de nasiiii ou degetele parcă dansând pe clape. Visam să ajung şi eu studentă 'ca Patricia şi Doina, ca Mircea, şi visul acesta o furase în sfîrşit «i pe 'mama- ...... . — Nu credeam ca mai pot fi asemenea oameni... vorbea ea despre patricia. Dar îmică nu şitia că lumea Patrieiei era lumea M Mimciea, iar eu nici nu bănuiam că aveam să inltru atît de icuirind şi mai adânc în această lume. Venise din nou primăvara şi sîngele îmi1 zvSicnea ea seva copacilor sub coajă, şi inima mi se umpluse iar de necîntate melodii, ascunse, şi iar mă topeam, încinsă de dor. Tânjeam cu adevărat cu gîndul la Mircea şi abia am aşteptat să dea primele frunze şi am alergat singură la Pădurea Băneasa. M-am întors cu inima oa o vioară plină de cântec, cu flori de ghiocei şi viorele, şi parcă mai domolită un timp. Aşa aim intrat în primăvara anului 1944 ; războiul adusese şi mai multa urgie şi sînge, frontul atinsese hotarele ţării, Bucureştiuă intrase raza bombardamentelor sălbatice ale aviaţiei angto-americane, iar mulţimea înfometată, chinuită de lipsuri şi sărăcie, mocnea, blestemând cu ură pe Antonescu şi pe nefrraţi. Eu însă înduram toate astea ca dirâr-o depărtare, căci trăiam din nou în plutirea dragostei mele pentru Mircea, înviorată de adierea primăverii. Şi totuşi începusem să-mi pierd iarăişi răbdarea. Se apropia ziuia de întli mai, pe care anul trecut o petrecusem cu Mircea şi pietenii lui la pădure, şi m-am gîndit că poate Patricia se duce şi acum cu ei. — Patricia, i-am spus într-o zi, hai şi noi de întîi mai la pădure... Ba .m-a privit bănuitoare, s-a ridicat de la masă şi a rămas o vrecme singură la geam. Părea atît de încurcată, că parcă se înfrunte singură, cu o botărire ce trebuia s-o ia şi pe care n-ar fi dorit-o. Inteligenţa ei pătrunzătoare bătea totdeauna departe, în timp. S^a întors de la geam, schimbată, îngînduraltă şi cuprinsă de-o gravitate, care — dacă nu i-aş fi cunoscut bunătatea inimii — m-ar fi speriat. — Eu poate c-am să mă duc, a murmurat... trebuie să mă duc... tu însă nu trebuie să mergi ! — De ce ? am sărit, nemulţumită. — Pentru că nu trebuie să fii văzută cu noi... trebuie să stai aici, ca o pasăre in colivie... nici în oraş, nu trebuie să mai umbli prea mult... ZI — Patricia, mă sperii ! Mi-a apucat umerii, încurcată încă, şoptind : — Mîine poate c-am să-ţi spun mai multe, si-ai s\ înt Apoi şi-a lăsat mî.mle, mîngîietoare. pe umerii mei intrasem într-o înfrigurare lăuntrică, şi mă liniştea. De ce ' Sim^se că să mă duc şi eu la pădure şi ce mai aveam să înţeleg ? n RU 86 putea în stare să învăţ şi ea a plecat îngândurată, împovărată h13-1 fo8t aceea ascunsă, înainte de timp. ";0*ăTîrea Noaptea am petrecut-o ca pe jar ; m-alm gîndit că se îm*-poate ceva cu Mircea şi ele, şi Doina şi Patricia, îmi ascu s '?î,las« pînă aouni. Spre dimineaţă abia imitam dat seama, că PatrieiaS6ră 3543 noştea şi că nu ştia nimic de dragostea noastră... ,,N-am de CU~ tem!" m-am încurajat singură, dar am aşteptat-o din nou îrT--Să ra® I-am auzit paşii încă de pe scară şi am sărit în prag. Patricia UgUpa*ă' Cîteva clipe în capătul scării şi apoi iarăşi în uşă, de-a ascuMatV ^Prit de după ea. în toată mansarda însă nu eram, ca de obicei diim f*8 deeît noi. Afară era soare de primăvară, călduţ şi Patricia veni?™1a ^l prima dată în rochie, într-o rochie groasă de banchet .bogată să-'^en^-nească trupul slăbuţ şi cu pardesiul pe mîlnă. A închis uşa si iăr lmp » ascultat un timp liniştea de pe coridor. ■ . 1 a maj — Matriţe mai ai ? m-a întrebat. — Destule... am tresărit. A desifăout pardesiul şi a scos din căptuşeala lui, de la poate do " file subţire, cu scrisul de maşină, pe care mi le^a întins. ' — Trebuie să le multiplicăm. Vorbise ca despre ceva dinainte hotărî t şi fără să mă mai întrebe dacă vreau. Sigur că vroiam şi mi-am şi aruncat ochii pe ele... Patrioţi! Citiţi şi daţi mai departe acest manifest ! Multiplicaţi-l şi răspîndiţi-l } scria în drepata sus, cu Utere rare... Am intrat toată, pe loc, într-o încordare stăpîlnită ; eram flacără străvezie, tăioasă, coardă de giînd ce zbîrnîia. Filele erau scrise cam înghesuit, de sus şi pînă jos, dar unele* rânduri erau bătute cu litere mari de tipar, sublimate. Am trecut şut fereastră, de le-am citit păzită de Patricia la uşă. CĂTRE POPORUL ROMÂN! Muncitori, muncitoare, ţărani, intelectuali, soldaţi şi ofiţeri, patrioţi din România! ...A venit ceasul cînd trebuie sâ alegem între drumul distrugerii complete şi drumul păcii, al libertăţii democratice, al Prefacerii ţării... ...Formaţi FRONTUL UNIC MUNCITORESC de luptă pentru ieşirea imediată din războiul hitlerist! Puneţi-vă in fruntea luptei de eliberare, a poporului român Muncitori, ţărani, intelectuali, studenţi, femei şi tineri! Sabotaţi şi distrugeţi prin toate ^mijloacele maşina de \război nemţească! Organizaţi greve H demonstraţii pentru ieşirea imediaţi din războiul nemţesc şi pentru pace! ' i Inrolaţi-vă în grupe de patrioţi, de partizani! Inrolaţi-va în FRONTUL PATRIOTIC ANTIHITLERIST al poporului!... Jos guvernul trădătorului Antonescu! Pentru run guvern cu adevărat naţional! Trăiască 1 Mai, ziua solidarităţii şi luptei proletariatului din toate ţările! Trăiască România liberă şi independentă! Moarte cotropitorilor germani! Moarte trădătorilor de ţară! COMITETUL CENTRAL AL PARTIDULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA 28 «in rămas cu privirile încremenite, arzind. Nu mai aveam nevoie r- 0 explicaţie. înţelesesem că manifestul trebuia multiplicat si if "ÎVjj't înainte de 1 Mai. Mircea era deci într-adevăr legat de oomu-r*S« asa cum simţise inima mea şi cum înţelesesem în seara cînd «ssn'ja Operă. Şi tot aşa şi Doina, şi Patricia, toţi prietenii lor ou 'fusesem vara trecută la pădure şi cu care nu trebuia să mai fiu «fetă din clipa cînd eu multiplicam manifestul. Nu mă gîndisem încă ici'o urmare; faptul că lucrul acesta i-ar fi plăcut lui Mircea, că !d.njjjnţaam astfel şi mai aproape de el, îmi era de ajuns. M-am întors ia fereastră, hotărîtă, cu ochii în ochii Patriciei, neclintiţi, n _ Unde baţi? m-a întrebat ea. ._.'im pod... am răspuns, de parcă ştiusem asta de mult. Affl luat maşina de scris, manifestul şi nişte matriţe şi am urcat mede în P°d- Patricia a rămas pe coridor, ia pîndă, cu auzul şi pri-/rile aţintite la scară, singurul loc pe unde cineva putea ajunge la w. gUS) în pod, am aşezat maşina pe banca de sub gura lucarnei, în hâtaia luminii de afară. Porumbeii însă crezuseră că venisem ca de obicei cu mîncare şi au năpădit cu toţii pe mine. _ Nu fiţi proşti! i-am alungat cu mîinile ridicate. Dar iar s-au aşezat ps mine, de nici nu mă mai puteam mişca; • forfoteau ca-ntr-o roire în jur, şi băteau cu nerăbdare din aripi. \;n ce în oe mai mulţi, căci mă simţiseră şi cei de pe acoperiş şi năvăleau builuc pe giuira lucarnei. __ Măi, proştilor... proştilor! căutam să-i îndepărtez cu mîinile, dar lor le ardea acum de joacă, şi-şi încuncau ghearele în părul meu, şi-sni băteau obrajii cu aripile lor tăioase. Ce puteam să fac? N-aveam nici o elină de pierdut, şi m-am aşe-jB»t să bat. Oît am potrivit .matriţa şi manifestul, ei nu s-au oprit din roire; podul întreg foşnea aspru, oa o pădure trezită de vînt. Cum am început sg bat, însă, s-au speriat de ţăcănitul maşinii şi-au zburătăcit afară Şi în pod. Apoi s-au întors pe rînd şi s-au aşezat ca nişte spectatori pe bancă, pe Marginea lucarnei, pe căpriorii de sub streaşină şi Shiar pe umerii mei, cu oohii încremeniţi la ghiarele maşinii care se ridicau şi plesneau grăbite matriţa. Liniştea podului era acum păzită Seamaii de ei.. ..Proştilor, vă aduc druoă asta o găleată de firimituri!" Şi aşa am încăput să silabisesc fiecare cuvînit al manifestului, încercată din nou de încordarea dintru început. Taina lumii aceleia ascunse în care dispăruse şi se mişca Mincea, mi se dezvăluia singură, tot mai adînc, cu fiecare rînd. Ajungeam însă la înţelesul ei nu atît prin lulmina minţii mele, cît prin bătăile inimii, prin dragostea mea pentru Mircea şi sporul acela de dăruire şi caldă prietenie al Patriciei. Şi tot inima rai-a adus aminte şi de mama; ştiam că nu trebuia să-i mărturisesc nimic, căci ar fi murit de frică, zdrobită de grija viitorului meu. Eram însă convinsă, că va ajunge să înţeleagă şi ea, căci nici visul aşteptării tatei nu mai putea dura prea mult; desfăşurarea războiului i-1 va destrăma ourînd. în clipa acestei amarnice prăbuşiri, la care începusem deja să mă gîndese, ea nu va putea găsi decât mîinile noastre de sprijin, a lui Mircea si a maa, si nu v© putea găsi deeît un singur vis, despre acest nou şi mare adevăr al lumii care va veni... „Of, mamă!" am gemut, cu gîndul la cutremurarea ei de atunci. Am coborît astfel din pod ceva mai liniştită, cu manifestul şi matriţele ascunse în sîn şi cu porumbeii buluc, pînă la uşa podului, după mine. 0 rază de lumină începuse să sape grav şi adînc şi în mintea mea. Eram mai sigură pe paşii, pe simţurile şi pe gîndurile mele, deeît în clipa aind urcasem în pod. încordarea euforică a simţurilor roi se risipise, mă simţeam stăpână cu adevărat pe picioarele mele. — Gata, Patricia... poftimI 29 Ea a ascuns manifestul şi matriţele din nou în cărotosoai siului, m-a sărutat aproape fericită pe amândoi obrajii si anfltS 'P^e- — Pînă după întti mai; să nu mă mai asteoti' mi f capătul sicarii. ^ nM"a W«t în N-am coborît după ea, dar i-am auzit paşii, grăbiţi pierdut în mulţimea celor de pe trotuar. Eram ' pregătită -P S"*u perioadă de linişte şi însingurare, poate mai lungă, mă aştepta n0U* Dar n-a fost aşa; în ziua aceea chiar, nuam trezit din Patricia. Lucrurile luaseră o întorsătură neibânuită de ea. Eu 01 eram măcar în cămăruţă; eram în pod şi mă jucam cu MrmShiî" cărora le adusesem de mîncare, mulţumită că putusem înitr-oinfei+S,' mişcarea subterană în care dispăruse Mircea. Şi mama, şi .aP** două învăţătoare, şi îngrijitoarele erau la clase pentru cele două de curs de după-prînz. Din cauza zborului zvăpăiat al porumbei0** după oare alergam prin pod, ca în copilărie, n-am auzit decît îm*r un târziu bătăile din uşa cămăruţei. M-am întors şi m-am uitat dia eu5 podului, chircită, pe coridor. Era Patricia, îmbrăcată cu pardiesiuîjrt cu o servită neagră de elev în mîină. Am coborât Scara prevăzătoare cu inima ticăind şi simţurile strunite; presimţeam, după faţa ei in»! bilă, că se ânltîimpfase ceva. Am intrat în cămăruţă, mai mult împinsă de ea. — Unde este maşina? m-a întrebat. I-am arătat-o, la locul ei dintre masă şi fereastră, lipită de nerpt*. — împaicheteaz-o repede, cu matriţele, cu hîrtia ce-o mai^i „' tot... trebuie s-o duc în altă parlte, la adăpost... ' Şi în vreme oe eu făceam pachetul şi îl legam ou o sfoară mi-a povestit că, după ce trăseseră matriţele şi trebuia să plece cu 'manifestele .cineva îi sichimibase legătura. Pe firul acela, peste noapte avusese ioc o cădere şi nimeni nu ştia ce va urma. Tocmai de aceea maşina trebuia ascunsă, iar manifesitele date repede altcuiva. — Tot de la utece! mi-a şoptit Patricia... Terminasem de împachetat, dar ea întîrzia, nehotărâtă. Părea fără putere, copleşită de o încurcătură din care ou toată inteligenţa ei sdi-pitoare nu găsea atît de repede o ieşire. O clipă a luat serviete sub un braţ, maşina sufc ceflăMlt, a dat să plece, dar s-a întors şi lena pus pe amândouă pe masă. — Ce e, Patricia? — Nu ştiu euim să fac... trebuie să duc acum şi manifestele, ţi maişna... — Duc eu manifesitele, Patricia! m-am oferit, fără să mă gîndesc prea mult. Ea a scuturat capul, neînduplecată, surprinsă totuşi de ideea asia. O clipă faţa i s^a luminat, dar iar a trecut în cumpănă, temătoare, înnegurată mullt. — Mă duc, Patriciia... am insistat şi am apucat serviete. Dar i-a mai trebuit o clipă pînă ce a aocepltat această hotărîre. De altfel, nici n-avea încotro; lucrurile trebuiau rezolvate, oricum. Şi-n mai puţin de cîteva minute, m-a pus de am îmbrăcat vechea mea rochiţă de şcoală, mi^a legat părul în două codiţe scurte, ridicate ştrengăreşte pe după urechi şi mi-a dat servieta, în clipa cînd ieşeau elevii liceului „Gheorghe Lazăr" de la curs, eu trebuia să mă amestec cu ei şi s-o zbughesc apoi ca o ştrengărită în Cişmiigiu. Tot aşa trebuia să alerg şi pe Aleea Primăverii, cu servieta în mîhă, sălltînd, pînă la rondul cu buşiturile scriitorilor. Aici, chiar pe treapta de marmură a statuii lui Emitnescu, mă va aştepta un tînăr, citind, cu o servietă la fel ca a mea la picioare. Trebuia să mă aşez lîngă el oa la o MSWre, 30 •souin primele două versuri din „Luceafărul" şi să aştept sănmi J^Sâ gj cu celelallîte două... Patricia m-a sărutat şi m-a strffns mullt, *SS«ta la piept w Felix, îi zice. A plecat ea mai întâi, căci maşina de sicris devenise din ziua lucrul cel mai căutat de poliţie. Şi apoi, pînă la Liceul Lazăr *ce£~i făceam deicît cinlci-şase minute. Am coborît totuşi cu zece minute 60 "devreme, încercînd încă de pe scară să par fetiţa ceea zvăpăiată 21 trebuia să alerge la o întâlnire de dragoste în Cişmigiu. Lucidi-t ou care luasem hotărîrea creştea ; îmi stăpîneam şi-mi controlam £*? filece mişcare. Am trecut Podul Izvor mai mult sărind într-un &ioT sitrecurindu-mă printre oamenii ce se îmbulzeau pe el da ceasul j^ui' acela de seară. Am trecut şi de poarta liceului, pe Schitu !**0jreanu, dar numai peste un minut m-am* întors, căci începuseră «ăiasă elevii din ultimul an, cu uniformele lor cachi, strânse la gât, l cu şepcile pe frunte, ca nişte cădeţi. Am zbughit-o printre ei şi mnam lăsat un timp urmărită de privirile tar, pînă în Cişmigiu, pe Aleea Primăverii, de pe care am năvălit în rond. Aici, în cercul de marmură al Statuilor era linişte deplină, păsata de'umlbra serii pretimpurii. Crezusem că am să fiu destul de toie, dar oîhd am întrezărit silueta tânărului ghemuit pe carte, pe riatra albă a statuii, a şi început să-mi bubuie inima. Era prima mea fnffinire conspirativă şi dacă nu era el?! Tînărul citea ânfcr^adevăr, adecat mult, căcia abia se rnai vedea. M-am aşezat alături, cu răsuflarea sugrumată şi privirille năpădite ca de-o ceaţă. Gulerul alb al cămăşii lui, desehiat şi întors peste gulerul hainei, îmi plutea treimu-fînd în faţă. Am tras aer în piept şi-am şopti versurile dintr-o răsuflare: — A fost odată aa-n povesti... a fost ca niciodată... & nici n-a tresărit măcar; a rălmas cu ochii pe carte şi abia după o clipă a murmurat: — Din rude mari împărăteşti... o prea frumoasă fată ! „Doamne!" mi^a zvîfcnit inima şi md s-a umplut toată de sînge. In chiar clipa aceea am şi amuţit, copleşită. Nu, nu mă înşelasem ; era Mircea. Şi tot atunci a tipărit şi el, trezit ca dintr-un vis, căci descoperise dinltr-o dată glasul meu, repezit de nerăbdare şi sugrumat de teaimă, în amintire. — Simona... Simona! a murmurat înecat de fericire. Eu nici glas nu mai aveam; uitasem şi de servietă, de tot. Lumina ochilor lui de cer înseninat, fluidă şi vie, ardea — ca în clipele de început ale dragostei noastre. Intrasem într-o tulburare încinsă, ou inima, cu gândurile, ou toată fiinţa mea ; începusem să tremur, dar înfrigurarea asta îmi dădea putere, mă încălzea. M-am trezit topită de fericire, în braţele lui, cu buzele anse de flacăra sărutului său ca de moarte, mistuitor. Neaşteptata noastră întâlnire îl zăpăcise şi pe el. — Simona... Simona... ce cauţi aici? — Ti-am adus manifestele... am şoptit şi i-am arătat servieta. — tu?! j.Am clătinat capul doar, mută şi fericită, topită iar în braţele lui. Cum puteam, şi cînd, să-i povestesc cum ajunsesem să ne întîl-nim? Md-arn lipit iarăşi gura de buzele lui. — Nu avem decît trei minute, Simona... m-a scuturat el. Am căzut însă din nou în braţele lui. O, acele trei minute au fost cît o veşnicie de lungi, mai scurte decât cea mai tretcătoare dlipă. Cine putea crede că aveam manifestele de 1 Mai în servieta de la picioarele noastre? Inima mea însă şi începuse să prestanţă, înfrigurată, despărţirea. — Cînd ne mai vedem? 31 — Nu ştiu, nimeni nu poate să ştie cu adevărat Dar nu mai e mult, m-a încredinţat eu tărie... vom fi îmnrf,, ™urmVirat pentru totdeauna! '«preuna, cWîaA, Ne-am ridicat iarăşi, stăpîni pe noi ,apuoînd fiecare oeaîla.!^ vietă. Şi iar ne-a încercat clipa aceea de fericire, şi am luial ser" doi pe alee, prinşi de mînă şi cu servietele sălitînd şirenlă^"*1" într-o joacă. Ne întâlniserăm de data asta pe acelaşi drum • sortiţi fericirii. Nici nu se putea să nu ne întîlniim. Dragostea ^ evam mistuitoare, curată şi nebună ne adusese paşii pe firul aceli' noas'J^- N-am avut însă parte să ne bucurăm de el. Aceasta a f ultima noastră întâlnire. Pînă în zilele insurecţiei din vară am ?i că înebunesc de grija şi teama pentru viaţa lui, de dor. M-!am i«'eZUt cu desperare iarăşi în muncă, şi-n iunie am ieşit prima la lice aCf'' cursurile fără frecvenţă. O, cît aş fi dorit să ştie şi ell Dar afa Patricia, n-am mai putut pe nimeni revedea. Toată vara am aler, t oriunde mă trimetea ea, cu gîndul că poate cel puţin întâmplarea va întîlni din nou, sau poate voi afla cît de cît ceva şi despre el f"6 însă de mult, prea tîrziu. După eliberare abia, am' aflat că fuses* împuşcat fără judecată, încă din iunie, în Valea Blffinigerii, la Jilava •\ feodoresca m forbirea Vorbim cu vorbele întregi şi pline Cuvintele au sînge roşu-n vine, Vorbirea noastră poate să înceapă Aşa cum am sorbi un gît de apă, Vocabula rămasă din părinţi Nu e strivită între dinţi, Iar cînd vorbeşti de tine lesne poţi Să îţi închipui că vorbeşti de toţi. Nu este pentru nimeni o virtute Să îşi înghită vorbele-ncepute, Ouvîntul vechi, prin mlădierea noastră, îşi regăseşte carnea Iui albastră, îşi regăseşte zborul suveran. 0 pasăre, un pom, un bolovan începe poezia menită tuturor. Cuvintele n-au cheie, nici zăvor ; Sub limpezimea marilor volute Trimet ecouri lucrurile mute, Dar în sălbăticia dinainte, De care un cutremur ne desparte, Mulţi au intrat în moarte, — Ţineţi minte ! — Cu buzele lipite de cuvinte... priyirea ş Privirea obosită voia să se aşeze Să-şi odihnească aripile scunde, Să se aşeze pe pămînt pe unde, Pe drugii de pe cheiuri, pe faleze. t românească, 3 i Privirea ar fi vrut să intre-n vise, Să însoţească piatra care sare, Să desluşească forme secundare, Parabole, privelişti interzise. Insă cu cît se arăta mai gravă, Mai dornică să vadă şi mai vie, In infinita ei melancolie Se încărca de rău şi de otravă. Prin întuneric încerca să soarbă Păienjenişul încurcat de linii Să dibuie prăpastia luminii Oare-a tăiat în două noaptea oarbă. Convulsiile ochiului de peşte Şi-au încetat rotaţia nebună : Răsare ca o albă semilună In văzul orbului, care-o zăreşte. auzul Dacă-ai să-mi spui că-n mine a fost ceva, un fel De răsucire lentă de inel, Am să-ţi răspund că vine dintr-o seară Cînd fulgera şi cînd ploua afară, Şi cînd de pieptul tînăr s-a spart rafala vieţii, Cînd pîlpîise raza dimineţii Şi tiuia prin ramurile reci — Or fi de-a tone ea ani vreo patruzeci. Şi dacă astăzi nu pot să m-acuz, E c-am avut auz, Acel auz care mereu se-ntîmplă " Să se aşeze ca un ochi sub tîmplă, Şi e mai mult deeît auz, mai mult ' Deeît vacarmul mării în tumult Căci e în el o lume ce decade 1 " Şi vuietul cascadelor nomade, E glasul care iese din mutism, Şerpuitorul istm Care supune, macină şi rupe Balastul apei împărţită-n grupe, Sfîrşitul unei suliţe-ntMin scut Pentru a perfora un început. mîinile Aceste miini, ştiţi bine, n-au construit cătuşe, Au construit unelte şi le-«u călit în foc Cu gîndul să ne stringem la un loc Şi să-nfruntăm nămeţii de cemuşe. Aceste iwîinî. cu gestul lor prudent ^ cele zece degete banale, Au adăugat un zero la cifrele fatale, — ş. urjaşul zero le-a dus la faliment. Aceste mîini ce pupă au fost în loc de proră, Şi-n loc de zori de ziuă, înserare, Ş*"' Ou marea lor putere truditoare \ au plămădit o nouă auroră. . ■■ ■ i* Aceste mîini despică şi alină Şj-ntind spre noi, pe talgerul de stele, Oa un chiorchine scump cu boabe grele, Dreptul de-a fi şi de-a trăi-n lumină. mihai negulescu poetul tînăr Suav dezlegat dintr-o vîrstă de bronz cu efluvii de alb, cu lumină de alb ; am intrat în seminţele, lăudatele lumii prin nopţile unui oraş alb. Nu-I întreba de respiraţia somnului greu, de sonata lunii, de melancolie — sub pieptul oraşului bat forje neostenite, vatră de început somn amînat traversează făpturile, semeni — nesemenii mei. Şi albind nevăzut, cu nopţile albe sub pleoape intră în zi ninşi de-o înfrîntă singurătate. planetă limpede Ce soartă ,te-a ales, în vremi să chemi ca pe-o orbită de planetă vie poporul meu de brazi, de tineri demni — de parcă soarele, rememorînd vecie, nădejdea lui cu plus uman neîntrerupt a adunat, a ocrotit în zări ovale elipsa însăşi a supremului său gînd, pe-armonioasa ta elipsă de hotare planetă limpede să-ţi fiu, . bătrîn pămint. Bere(ea părinţilor piaţa în care strfeam îngheţaţi crezul ascuns în adîncuri de inimi, imens patinoar peste fulgerul mut 81 dimineţii deznădăjduite. Continentele de galben asfalt bîntuit de somn, de iertare, de lună, piaţa în care ne-am trezit imaturi după o avalanşă de calendare. Se făcea tot mai albăstrie nelinişte, tot mai limpede crez, într-un brad rătăcit printre globuri roşii şi argintii — peste frun(ile noastre redobândite. vîrsia desenată [ Vom semăna tot mai puţin |; cu somnul ce-I desprindem de pe fete şi dimineţii-1 dăruim, ca unui vin ; făgăduit pământului la mari ospeţe. Vom semăna tot mai îndepărtat cu cei trezindu-se din marmur în amiază, întîrziind în somn ca-mitr-un păcat şi-n largul mării lămurind ', catarg de pază. Vom semăna tot mai renasc ăitor cu propriii copii, ca-ntr-o visare t prin care înşine în dimineaţa lor, uman ne-ntoarcem sub al viratei soare. mihail florescu o aniversare care mi~şi pierde tinereţea Pentru cei care au lactivat «cu [mulţi ţarii in urmă in uteciste teaducerea {aminte a amor zile de intense [lupte revolSSSZ dă tot atMea emoţii şi nu puţine frămintări. "WBart Memoria umană este sensibilă, face să freamăte sentimentOa nu mai adinei, «răscoleşte fmintirile leu romantismul lor, iceao jee nUtt obţine niciodată prin memoria cibernetică, de mare precizie şi ie mat capacitate de înregistrare, dar lipsită de sensibilitatea menea«C Jgfe tura terrei îşi ia dreptul ei prioritar în materie. Anii au trecut. Cinci decenii de existenţă, şi o participare activi în al doilea deceniu al existenţei tale, te face să priveşti în retrotou. tivă cu nostalgie, te cuprinde o stare sufletească emoţională cart fot să vibreze (sentimentele, înflăcărează conştiinţa. Virsta existenţei organizaţiei nu trădează vîrsta tinereţii sale jw-manente. Tocmai fiindcă a fost mereu tînăiră şi mereu in ttntrefm idealurilor umanistice ale comunismului nu şi-a pierdut niciodată fia-nul revoluţionar, forţa de a merge mereu înainte, pas cu paj, spre ţelurile sale, să privească departe, undeva în iviitorul irwesmintat te lumină, în condiţia isocială care 'să \asiguVe (fiecăruia dreptul unei Ktit» tente civilizate, umane, ţntr-o societate fără clase, fără [exploatare, tntr-o lume fără războaie, fără asuprire. Eram tînăr student cînd am Ipăşit pe calea luptei revoluţmm. cu începuturile ^sale Uteciste, pline We setea de dreptate care ardea I» conştiinţa tinerilor din acea epocă de mari ftrămîntdri sociale. Conştiinţa necesităţii He a trăi într-o vreme în care so dilpftril nedreptatea isocială, exploatarea crudă şi twmilinţa care to impunea în condiţiuni mizere, făceau ca rîndurile uteciste să crească r. „entru libertate, pentru dreptul celor ce muncesc la M?", foametei cronice şi a mortalităţii premature, pentru tifTchităţilor sociale. Pentru toceşte idealuri comuniştii ştiau rlata fM plecau fm-ntea în faţa lasupritorUor, *„°^w* # vîrsta pensiei. wnru a Sînt cunoscute acţiunile desfăşurate în iarna anilor 79« osebi grevele ceferiştilor şi petroliştilor. Marile lupte di TL. au scos în stradă şi tineretul revoluţionar, fie în lupta diretJf durtte ceferiştilor, fie prin marile acţiuni de solidaritate car făşurau în toate uzinele şi universităţile din eavitau *I_Le * - ,. , , .. _ . p foni noa*» in aceasta fierbere revoluţionara in care entuziasmul se am^îZ-I cu hotărîrea unei participări active la aceste lupte, tinerii f-Şţ (q| îndeosebi grevele ceferiştilor şi petroliştilor. Marile lupte dl T£? s pentru epoca Ia care li s-au cerut sacrificii de dimensiuni si mai A fost o şcoală revoluţionară, practică, de proporţii. In zilele grele ale grevelor, organizaţiile uteciste chemau toti &». rii, muncitori, studenţi şi elevi, să participe activ la acţiunQede uB. daritate, să caute să pătrundă cît mai adînc spre zona unde $* d*«! făşurau grevele, să împiedice forţele de represiune să acţionmiar sălbăticia cunoscută. m Strada era în fierbere. Minţile erau înfierbîntate. Conştiinţa ardea ca o torţă. Suflul mişcării revoluţionare a cuprins conştiinţele. Tinerii încercau, uneori cu disperare, să poată împiedica detfl-şurarea forţelor de represiune. Cu braţele goale în faţa armamentul» modem, în faţa cruzimii represiunii cercurilor burgheze, regale, aU siguranţei şi jandarmeriei, lupta era inegală. Şi totuşi, flacăra revoluţionară ardea peste tot în inimile fmmd-torilor în primul rînd, ale tuturor celor care s-au alăturat luptelor proletare, marilor bătălii care se declanşaseră împotriva -fascismului ţi a războiului. In beţia care a cuprins anumite cercuri capitaliste, revanşară, 9 dată cu venirea la putere a hitlerismului, a surlelor care vesteau (MMM nenorociri pentru bătrînul continent şi întreaga lume, pe caldartmmBt bucureştene şi ploieştene se dezlănţuise o mişcare de proporţii art avea să fie primul semnal de luptă împotriva ascensiunii fasdsmmâ la putere. După greve, au urmat zilele de represiune sălbatecă, ar«MWb şi procesele, cursa de urmărire după cei care au reuşit să nu cost m ghiarele siguranţei burgheze. . . , Ajutorul Roşu, această organizaţie de solidaritate cu cei « lapw sau închişi, şi-a făcut prezenţa activă printre tineri şi rffittwa^w umblau acum peste tot să strîngă de-ale gurii şi îmbracămim^m pentru cei aruncaţi, claie peste _ grămadă, în închisorile care l/w»— de muncitorii ceferişti şi petrolişti. . . Familiile celor deţinuţi, mame sau soţii, rudele aprfpUtj' gau să descopere printre cadavre sau la porţile temntpcw oe-g^ neîncăpătoare, şi prin aceasta sufocante, să dea de ^^^„^IZf ruţi din căminele lor. Era o cursă a disperării, a desnădem am «™ II memorialistică tKrirea de a continua, de a nu lăsa din mlini o cauză care i tâsi existenţa oamenilor, a familiilor muncitorilor, a unui 1 advis la sapă de lemn, in epoca marii industrii. P°r a sălbatecă a grevelor a dezlănţuit conştiinţele, ^teciştilor a fost şi printre aceştia care aveau nevoie în w~~ tp de un sprijin direct de a putea rezista foamei şi fri-■mti sprijinul moral, o îmbărbătare, o speranţă, pe care *ide*Jiceau U mod generos. m> dintTe cantinele din uzine, muncitorii pregăteau hrana •care se aflau în grevă şi mai tîrziu pentru cei care aveau eetJmsecinţele acestei represiuni. La fel, în cantinele din cămi-ţl** testi atît de sărace în posibilităţi, se rupea plinea de la '■ a fi trimisă celor care sufereau sub represiunea directă negre ale burgheziei. . "flfvŢ . fâceau dintr-un spirit de solidaritate umană, iar cei mai ,*s W „Jţnai din dorinţa de a manifesta simpatia pentru revolu-^tf'pntru muncitorii ceferişti şi petrolişti, dar şi ca o manifestare 00+ ?~.rea cauză a luptei pentru răsturnarea regimului de împilare & "^une burghezo-moşierese, a luptei împotriva fascismului şi a 4|Si care ameninţau grav întreaga umanitate. 'Eterna grea în evenimente a trecut cu momentele sale aprinse .Strmnrp. şi'cu amărăciunea care o lăsa în inima şi conştiinţa tutu- m" ■'' 1 m* ^l^naxiTlor, nu au ezitat să tragă în ceferiştii bucureşteni. Atunci Sfera ameninţată dominaţia lor de clasă, cînd se punea în pericol 'Je lor fabuloase, regalitatea lor uzurpatoare, nu ezitau să dis- \Z«esiuitea sălbatecă împotriva acelor oameni care reprezentau tot W"r .. s^^hnt. rin xnrip.tn.tea noastră. #* fii/* '(,' vru --- - , tea mai mică urma de sentimente umane, de compasiwie faţa de mai înaintat în societatea noastră. "Burghezia şi moşierimea nu şi-au dezminţit faima. Cei care au . Jj^ njcj o remuşcare mii de ţărani în revolta anului 1907, cei tras în Piaţa teatrului şi la Lupeni în muncitori, fără să momi- si ucidă oameni. Nu puteau însă să-i ucidă pe toţi şi nu puteau ucide ideile care gţgm pe purtătorii idealurilor de umanitate. 3. Ii» anul următor, în 1934, toată ţara era frămîntată de procesul împotriva celor arestaţi în luptele ceferiştilor şi petroliştilor, ţfikdurik clasei muncitoare, în cercurile largi de intelectuali, se '"' ta dorinţa arzătcare de a apăra pe cei aruncaţi în faţa curţilor >, unde trona legea dictată de cele mai reacţionare cercuri stă-•e. Cabotinii regalităţii, feciorii de bani-gata, filfizonii bulevar-teribii întunecaţi, lepădăturile legionare, încercau să timoreze pe din boxe şi pe cei din afară care mişunau în jurul închi-W§or fi tribunalelor. %y_&iidenţii din organizaţiile uteeiste se pregăteau intens pentru a mărturia lor în aceste procese care au fast transformate în solidarităţii tineretului revoluţionar şi progresist din ţara cu luptătorii care au avut curajul să înfrunte în cîmp deschis care reprezentau regimul de teroare şi de asuprire al partidelor moşiereşti. Era o nouă înfruntare deschisă cu adversari atît deoarece prezentarea mărturiilor în proces constituia un ele-oare ducea de la urmărire din partea organelor de represiune pînă «•atare. organizaţiile uteeiste îndemnau mereu la aceste manifestări iritate şi tinerii găseau întotdeauna forţa necesară pentru a obstacolele, subiective sau obiective, şi a fi mereu lîngă cei I memorialistică care sufereau în urma luptelor muncitoreşti ducînd în ar i -departe torţa revoluţionară. "ceiost tfanj» Dar socotelile din palatele stăpînirii nu s^au nnM •» ** sălile tribunalelor. PwrivU cu cefe Banca acuzaţilor s-a transformat în banca acuzatorii tele de judecată special constituite si procurorii selecţiona' C9niJtt. au avut de înfruntat ideile de dmptate socială, ale celor dinh St care se revărsa din afară împotriva celor care aveau conda bilită înainte chiar de a începe procesul. "inoreo jeg. Pentru uteciştii care roiau în jurul tribunalelor, în uâ \t taţi, ch&mînd la acţiunea de solidaritate cu cei închişi a f^st -^ara** * scoală politică, care a oţelit hotărîrea de a continua lupta S> ° mai departe. Aceasta era dialectica dezvoltării sociale. L zi urmau să ia calea uzinelor şi facultăţilor. ***Moi protestam întotdeauna împotriva acestor percheziţii, şi fiindcă «Jjmi-ein întrecut măsura, socoteau copoii siguranţei, m-am trezit iveaţi noapte în beciurile poliţiei Ia interogatoriul de dimineaţă mi s-a spus: „Nu ne vom lăsa pînă ' ^ trece cu plugul peste acest focar comunist". ** Am avut satisfacţia ca într-o zi să-i amintesc acestui satrap- cuvin-iA tui Plugul revoluţiei i-a măturat pe ei, care apărau o orinduire 2LS st care în limbaj popular s-ar traduce prin cuvintele: şi-au ţ&traiul, şi-au mînaat mălaiul! Şi încă ce mălai! Şi ce vătrai! prigoana siguranţei burgheze te urmărea peste tot. La rectorat i -MMfsu notele şi cererile de exmatriculare. In sălile de cursuri te pîn-i. /Lj^gionarii asmuţiţi de stipendiarii siguranţei. în stradă era o cursă ; fjffliifire plină de peripeţii. In căminul studenţesc dădeau noaptea 1 «it tine trăgîndu-ţi pătura cu furie. Cînd plecai acasă să-ţi vezi I Sili, te luau din gară. Recrutau colegii tăi să te ademenească, să-ţi i ţStească mişcările. Nu s-ar putea spune că nu aveau o imaginaţie I mfbidâ si o capacitate terifiantă de a-ţi face viaţa imposibilă. Peste \ jgjac«stea treceai animat de dorinţa fierbinte şi de speranţa că ideile \ p0rtui vor pătrunde în masă şi prin aceasta vor triumfa. Istoria era de partea revoluţiei proletare. Organizarea întîlnirilor era uneori o adevărată artă. Acestea se fţtsu in bordeele din cartierele muncitoreşti, dar uneori şi in casele itetntru unde se găsea o inimă care bătea pentru noi. Strada era de tfpl spaţiul cel mai prielnic al intilnirii. Nu totdeauna cel mai sigur. Wjjtua căutam şi alte soluţii. Uneori, plecam cu barca, in doi, pe tertdin Parcul Libertăţii, şi în singurătatea apelor discutam vreme în-Umfată in bătaia vîslelor. întUnirile nu erau numai romantice. Erau uneori periculoase, de tkmi multe ori se desfăşurau în condiţiuni mai puţin plăcute, în ttto vintului şi a ploii, în nesiguranţa care te pindea din umbră. Aşteptările erau uneori zadarnica şi urmate de frămîntări, de griji; ţiirm legăturii pierdute cerea chibzuinţă, imaginaţie şi curaj de multe m tvtilnirile cu parole aveau farmecul lor, acela al necunoscutului, 9Wtpriza de a te găsi uneori faţă în faţă cu un cunoscut, urmate de WKfUe de bucurie, de certitudini. Toate acestea făceau parte din viaţa de toate zilele a comuniştilor fWKjJtitor. Se integrau în logica luptei ilegale. ■şyOţganizaţiile partidului şi uteeiste erau prezente peste tot. Aceasta •Wfleria în atmosfera de luptă revoluţionară dvn uzine, în sălile de I ' > memorialistică cursuri ale facultăţilor. în coloanele presei democra manifestări politice pînă la grevele muncitoreşti ^n ?M'~ Oamenii ilegalităţii sfărîmau barierele care' îm lor deschisă şi găseau căile pentru a se manifesta pentru politica partidului şi organizarea marilor acţiuni de luvtti fie cu caracter revendicativ, fie cu caracter politic în *eV(**»l-m potriva fascismului şi a războiului. ' 0063 epoca" i Zilele trăite în rîndurile uteciste aveau să >se term' acestui an, cînd am fost luat catană. lne tocmi alexandru şiperco amintiri din ilegalitate Am acceptat să scriu paginile care urmează, nu fiindcă s-ar referi Za acţiuni şi evenimente deosebite ci fiindcă, oglindind drumul it» viaţă al unui ulecist care a avut ocazia să lucreze în medii soaik diferite, într-o perioadă de tensiune maximă a luptei politice din ţan noastră, ar putea ajuta pe tinerii de azi să înţeleagă mai bine ceea ct a constituit însuşi rostul vieţii înaintaşilor lor. Student în anul II al Şcolii Politehnice din Bucureşti,' am intrat în UTC cînd nu împlinisem încă 19 ani. Proveneam dinlr-o /amîtfc de intelectuali salariaţi: tatăl, inginer la C.F.R., mama medic, ţtft de laborator. Felul de a gîndi al părinţilor putea fi considerat ca democratic, cu o nuanţă socialistă, „generoasă". Ce m-a făcut, fiu unic ia părinţi, lipsit de griji materiale deosebite, cu perspective certe de % „face carieră" ca inginer, să păşesc pe calea revoluţionară ? Era o suită de stări de conştiinţă pe care le parcurgea un (litar care începea să gindcască. Sesizarea şi condamnarea nedreptăţilor soctek era o primă etapă. Refuzul societăţii care le generează, căutarea rite-cinilor răului, revelaţia posibilităţii clădirii unei lumi mai drepte fi ■ căii care ar trebui urmată constituia etapa a doua. Nu exista în anii aceia decît o singură organizaţie antijascM, revoluţionară, a tineretului, avînd ca ţel construirea unei Romanii BOfc socialiste, şi aceasta era Uniunea Tineretului Comunist, scoasă ir» aloi* legii încă de la începuturile ei şi totuşi mereu vie. Etapa a treia, cea mai dificilă, era aceea a încadrării în lupt* dusă de UTC, a dăruirii sale depline cauzei pe care a îmbrăţişat-o, a imposibilităţii de a o abandona, fără a se renega pe el însuţi, a e«-vingerii că în afara marei familii a comuniştilor, din care a ajuns $« facă parte, viaţa lui nu mai avea sens. Se intra greu în UTC. Judecata valorii celor ce- solicitau sijj» primiţi era obiectivă şi dură. Faptul că, de hotărîrea luată, dej**»» existenţa organizaţiei în care păşea noul utecist şi însăşi viaţa brilor ei, excludea compromisuri. Supunerea la încercări ifrei* *™ menită să discearnă semnele oricărei fisuri ascunse. memorialistică 44 retinse uteciştilor explică faptul că TJTC a reuşit în ete \t jjg grei, de la reînfiinţarea sa în 1939 şi pînă la Eli-CBfll^rfe teroarei, să nu se destrame sub loviturile sălbatice S$.re?lje represiune, să-şi păstreze în toţi anii ilegalităţii struc-^anizatorică centralizată, să-şi intensifice continuu lupta şi influenţa. . că în acea toamnă a anului 1939 mă aflam sub obser-h&nvl organizaţiei TJTC a Politehnicei. Ca orice tînăr care Jente g se simtă în pericol eram cam slobod la gură, bravam ""vtefle mele radicale. Una din colege păru interesată şi eram i auditoriu. Nu mi-am dat seama la început că, de fapt, ea re tatona terenul în ceea ce mă priveşte şi în cursul dis-a*a„ducea pe făgaşul drept cînd o luam razna. Pînă la urmă, ■ ă răspund la întrebarea crucială: dacă intenţionez să mă i' STtî**,S studenţeşti au fost interzise, organizaţia de masă prin in^en^?^, reia partidul comunist acţiona în facultăţi — Frontul Democr^^S»*'*-ţesc, fusese dizolvată. Totuşi, în mod paradoxal, utecevi studeaL»***'' tru care ilegalitatea rămînea un mediu şi o modalitate de acHnK' **** nuite, şi-a văzut posibilităţile de acţiune sporite : dispăruse ^L^^ legionară. După culmea atinsă de teroarea gardistă în anii lif'SL?'*** dizolvarea Gărzii de Fier de către Carol implica pentru acth+5*l legionară un anumit risc. „Baza de masă" legionară se toxH*et^tm farmec şi falnicii „arhangheli" tremurau să nu împărtăşească "** „căxjitanului" lor lichidat în noiembrie 1939. *0**1 Uniunea Tineretului Comunist, al cărei secretar general era fom, ...... . tiv „Gheorghe") a considerat momentul prielnic pentru ca orgttisjij răşul Nicolae Ceauşescu, {nume conspirativ „Vasile), iar secretara! răspunea de studenţi, tovarăşul Miron ConstanUnescu (numeca^^ să iasă din cadrul restrîns al muncii de la om la om, ol acHviiiui ilegale subterane şi să pornească o acţiune care să antreneze Htmm studenţime. La propunerea biroului studenţesc condus de Andrei Popovici Inau conspirativ „Dinu"), doctorand la Facultatea de Ştiinţe, s^a iniţiate campanie de revendicări studenţeşti pe întreg centrul universitar Bm»-reşti cuprinzînd: deblocarea examenelor, obţinerea unei sesiuni tu-plvmentare în februarie, desfiinţarea frecvenţei obligatorii in anumite farultăfi, micşorarea taxelor de şcolarizare şi desfiinţarea cel» at examene, mărirea numărului de locuri în cămine, înfiinţarea cantfn*. lor, utilarea laboratoarelor etc. Aceste revendicări formau obiectul «agr memorii elaborate de comitete de iniţiativă pe facultăţi formate dto utecişti şi studenţi democraţi, antifascişti mobilizaţi de ei. Deşi oria actii-itate în şcolile superioare trebuia să se desfăşoare, conform i*g& in cadrul aşa numitului „Front Naţional Studenţesc", s-a hotârtt e» această oficină a dictaturii carliste, filială a „Frontului RenaţtttU Naţionale" să fie ignorată. Era un risc, şi încă mare. El nu putea j| nvfrunîat decît dacă acţiunea prindea avînt de la început, ceea ce «r fi împiedicat autorităţile s-o sugrume în fase, lovind, desigur, tn ari» mul rînd, în cadrele uteciste cele mai expuse, ca iniţiatoare fi est» ducătoare ale campaniei. De aceea, s-a hotărît să se apeleze, it ftt început, direct la masele studenţeşti. In dimineaţa zilei jtaWUto CM fost printre cei care am luat euvîntul şi am prezentat memoriul ţpt semnare în faţa unor săli pline de studenţi, chemindu-i si treacă k acţiune. Pentru eventualitatea unui atac legionar, eram aparat de flirt de utecişti şi simpatizanţi, amestecaţi printre cei cărora mi airttwm. Au fost cîteva voci de protest, un început de busculadă Prot,0«K'4* cifiva gardişti, dar majoritatea studenţilor care-şi vedea n&afcW* vitale expuse în memoriu, l-a semnat. Am reuşit să expunem un «80»» plar din memoriu şi în avizierul oficial, blocînd încuieţoarea a» «I»» poată fi scos. Acţiunea de la Politehnică a fost considerată un succes rţ"J*Jfţj a fost imediat extinsă la celelalte facultăţi. Concomitent, s-a trte» j» o formă superioară de mobilizare a studenţilor alcătuindu-se «»gR formate din reprezentanţii comitetelor de acţiune care luau în faţa studenţilor de la alte facultăţi, apelind la solidjţrttom m_* chemîndu-i la lupta unită pentru satisfacerea revendicărilor memorialistică _ . tii rregăteau atmosfera, asigurau agrda, antrenau stu-vteCl*,ze mcmeriile, Intre timp, autorităţile s-au desmeticit & fjTmăsuri de intimidare. f , ae întruniri la Facultatea de Ştiinţe, la Politehnică, la rmercială mi-a venit mie rindul să vorbesc în numele f la Politehnică şi Facultatea de Ştiinţe, în faţa studenţi-zwf ii iversitate adunaţi în număr mare la cursul de Apărare " ■ m fost arestat de agenţi, dus la Prefectura Poliţiei Capi-^C1, arul şef Ionel Dumitrescu care m-a predat, pentru anchetă, " ^'nobos. N-aveam încă fişe la poliţie şi interogatoriul, deşi -ut Y nici un rezultat. Am ţinut morţiş că nu-i vorba fl~a „y.tiune spontană a studenţilor care cer condiţii mai bune (0 ie 0 * | de trai. Am fost eliberat pînă la urmă dar, ca măsură ^t^HS^^pctoratul Politehnicei ne-a luat mie" şi unui alt membru --jrX rectoratul. * Comitetului de acţiune pe Politehnica, uiteci&tul Dumitru Ştefan __£*, dreptul de a Mare s-au h sfîrşitul anului şcolar, numărul semnaturilor pe memorii «EL? "dreptul de a ne prezenta la examenele de sfîrşit de an. Deşi ^Si similare s-au luat şi la alte facultăţi, acţiunea a continuat pînă ^jîEflt Ia peste 3 500, cifră uriaşă pentru numărul de atunci al •f^Sflor din capitală. Trebuia să primim răspunsul din partea Mi-. ' Educaţiei Naţionale şi cum nu ne aşteptam ca revendicările eesti să fie satisfăcute, urma ca în toamnă, la începutul anului g politizăm" acţiunea, mobilizînd studenţii la lupta împotriva lui însuşi. întreaga activitate a UTC era condusă de partid. Ca exemplu al > ffSSj de care se bucura partidul, al exigenţei la primirea în rîn-SStUti poate fi menţionat faptul că uteceul studenţesc pe capitală jS^ndus numai de 12 membri de partid printre care se numărau 2 membrii biroului studenţesc. h primăvara anului 1940, am fost primit membru de partid şi m in biroul studenţesc pe Bucureşti. Acest salt brusc pe scara 2J#ăefilor nu era motivat decît de condiţiile specifice ale muncii jTJJjanizafia studenţească în cadrul căreia evoluţia unui utecist tre-ţm si se încadreze în cei patru-cinci ani de studiu, ceea ce impunea ţftmosp&tare continuă a organelor de conducere pe măsură ce mem-jSfir absolveau facultăţile. Ş&lMd in noua mea funcţie mi-am putut da seama de ansamblul ii studenţimii uteciste. Din cele 18 facultăţi existente în ii aveam celule de UTC în 17 (excepţia constituind-o, desigur, ea de teologie). Printre conducătorii utecişti din facultăţi se i«, printre alţii, Tudor Stoianovici la istorie şi Mihnea Gheorghiu >,, Emil Iosif şi Pompiliu Macovei la arhitectură, Virgil Petrescu ', Tudor Olaru la Academia Comercială, Nicolae Marinescu la veterinară, Zizi Firşimtu la farmacie. Aurel Ungur la drept, Dumitra la agronomie. Pe Ungă celulele pe facultăţi, biroul con-patru resoarte : resortul cămine, care îndruma activitatea grupe-vteaişti „căministi" ; cel de propagandă, care procura traducerea lucrările legale sau ilegale de economie politică, filozofie Istoria mişcării muncitoreşti revoluţionare, organiza şcoli de desigur restrmse în condiţiile de adîncă conspirativitate — tdtiina revistă studenţească legală „Cadranul", interzisă în anwlui 1940 ; resortul financiar; resortul tehnic care se ocupa rea şi difuzarea materialelor ilegale de partid şi UTC precum rispîndirile de manifeste. Ţin minte că la o r&spîndire tn secto-«effru, sincroniaitd' au aceea organizată de tinerii muncitori din VTC de care am răspuns eu, au participat 42 de echipe de utecişti. memorialistică Lupta pornită de tinerii intelectuali pentru lih pentru democraţie reală, împotriva obscurantismului dl a şovinismului şi rasismului, pentru frăţia oamenilor rf 0rice' pentru eliberarea femeilor şi fericirea copiilor se îmbina pretuf' durerilor şi năzuinţelor poporului din care făceam " °!*£n'* deplina încadrare în lupta maselor împotriva asupririi P- e' gerea şi acceptarea rolului istoric al clasei muncitoare' av"!^18 a ordinei vechi şi de instauratoare a imei lumi noi. ^wfe Disciplina noastră, într-adevăr de fier — singura ce supravieţuirea organizaţiei.— se îmbina cu democraţia totats'f* dintre utecişti. Părerile se înfruntau cu atît mai liber cu rit r^Şm era înfruntat de cei ce erau, de bună voie, în interiorul iar de linişte şi securitate se bucurau cei din afara ei. ^(mt^/f^ reia uteciştii bucureşteni fuseseră repartizaţi, prin judeţeanăl rrw» practică în organizaţiile de sector ale capitalei, multe lucruri v baseră. Hitlerismul, după înfrîngerea Franţei ajunsese să domin» 9a Europă occidentală, iar România trecuse prin metamorfoze «SS succesive şi primise lovituri cumplite. Pierdusem partea- de nani Transilvaniei, la cîrmă se afla un guvern militaro-fascist care itumL. jinea pe Garda de fier. Teroarea era cumplită: Aveam de înfruntat numai poliţia de stat, ci bande bezmetice de legionari care trrii*m căzuse pe mina Siguranţei secretarul general al UTC totmrtjS Nicolae Ceauşescu. Tovarăşul Miron Constantineseu, care indrwiMUt organizaţia studenţească din partea secretariatului CC. ol fusese trimis ca secretar al regionalei de partid Dunărea de joi. |» scurt timp avea să fie şi el arestat şi condamnat. Secretarul bironlat studenţesc al XJ.T.C, Andrei Popovici plecase şi el la laşi ca secretat al regionalei V.T.C In aceste condiţii se adunase tradiţionala conferinţă studenţettei pe Bucureşti condusă din partea Comitetului Central al V.T.C. de tom-răşa Constanţa Crăciun („Măria"). La această conferinţă — ultima fata-inte de eliberare, criticată la vremea respectivă^ ca necongplrat&vA •* a fost ales noul birou studenţesc, format din Emil Iosif („Tack^f it la Facultatea de Arhitectură, Tudor Stoianovici („Matei") de la Tactila tt a de Istorie şi Alexandru Siperco, student la Politehnici. Ulterior, în birou a fost cooptat tovarăşul Manea Mănescu („Vlad"), doctorala la Academia Comercială. Secretar al biroului studenţesc a fost elt$ autorul acestor rînduri. Ca o sfidare a ţeroarei legionare,, dupi terminarea conferinţei, toţi participanţii au plecat să răspînăeasci mani* feste în cadrul acţiunii ce avea loc în acea noapte pe întreaga capthsii, deşi cadrelor de răspundere le era interzis s-o facă pentru ca, in ett de cădere să nu se destrame organizaţia. Soarta membrilor biroului studenţesc nou ales e tipică pentru condiţiile în care s-a lucrat în anii fascismului şi războiului. Emil /OJiJ a fost mobilizat, trimis pe front şi, bănuit a fi comunist, împuşcat mt la spate. Tudor Stoianovici a fost arestat in decembrie 1943. Condamnat la muncă silnică, el s-a stins din viaţă imediat după Eliberare, in mă» tuberculozei contractată în închisoare. Tovarăşul Manea Mânescu • fost şi el arestat şi condamnat în 1943. ixjum Biroul studenţesc a pornit la refacerea legăturilor şi ree'rI*'*f organizaţiei după metode conspirative şi mai stricte deeît pini aţWJO, pe baza unei reţele de nuclee de cîte trei membri. Veri'icareotum^ lor care pierduseră legăturile, trecerea prin ciur a simpatizanttior--viitori utecişti — despre a căror evoluţie în ultimele luni nu memorialistică 41 'tat o muncă foarte migăloasă şi periculoasă, menită să i^ceSLrarea de provocatori în organizaţie. lastre ^ teroare sălbatecă am reuşit să realizăm acţiuni °an<^ nstrat masei studenţeşti că UTC continuă să trăiască şi acele facultăţi, considerate de legionari a fi fieful lor. ! P ? snighebăm o „tehnică" proprie, cu o maşină de scris şi tor bun, procurat în condiţiile unui film de aventuri. In ^ 0*ca^_aril permis să scoatem două manifeste proprii, semnate ]|*sta. "rfgnfesc al U.T.C., prin care studenţimea era chemată la slV:va legionarilor şi a hitleriştilor care începuseră să ne i fmţ°irpe iingă răspîndirile obişnuite de manifeste pe care le • f,fa", intermediul lui Ion Mihăileanu, unul din „tehnicii" CC. '00% W organizat şi în acest an, sub nasul legionarilor, o râspîn-Jftn facultăţi şi mai ales în cămine. Gardiştii au răspuns cu &fej? atacuri care au lovit însă alături şi au avut darul să-i mW^^tiii utecişti au participat şi la manifestaţia antilegionară şi SW^vt (£jn 3 noiembrie 1940 de la Obor, acţiune de mare im-tţlSSjlvoUtică care singularizează Mişcarea noastră revoluţionară t^SSmM acelui an. Printre cei căzuţi cu această ocazie s-au numă-»*Jv;tu(jenfi: Virgil Petrescu („Gheorghe") şi Tudor Olaru („Jose") SfiTocestuio din urmă, elev la liceu, arestat de legionari, a fost jSrffi torturi. A fost arestată la un moment dat şi tovarăşa Constanţa mTanâucerea Comitetului UTC al Capitalei. Spre primăvară a primit ?k#tirff permanentă pe Nicolae Belu („Nae"), noul secretar al corni- sa^, fa nvmca a continuat sub îndrumarea secretarului CC. al SUtSkMfor Stere („Petre") şi a lui Gheorghe Petrescu („Ionel") r*j„™fcn Comitetului UTC al Capitalei. Spre primăvară a primit V.T.C. pe Bucureşti. n# în această perioadă am primit legătura cu şcolile superioare J\"jar(, ja care învăţau studenţii evrei, excluşi din facultăţile de urmare a legilor rasiale. Au dus şi ei o activitate intensă în "JWjk foarte grele ale regimului fascist şi din rîndul lor au căzut plutoanelor de execuţie studenţii Mihailovici, Meirovici şi m iszarovici. kt ianuarie 1941, înainte de rebeliunea legionară, a trebuit să mă ţ/ţ*»? începusem să fiu căutat de poliţia legionară, mi s-a făcut jjirdwztfte acasă. Tatăl meu a fost anchetat. Plecasem între timp #*«sfi şi mă mutasem într-o casă conspirativă pe strada Cameliei, jţjuiţătura terminasem — pînă la revoluţie, care nu se ştia cînd va t/t^Devenisem pentru un timp activist ilegalist în plină accepţiune «Mtfeiuiut. iţafrtngerea rebeliunii legionare şi eliminarea gardiştilor din guver-M|. m&itaro-faseist al lui Antonescu au modificat condiţiile * dritfftt noastre din acest an. Legionarii fuseseră înfrînţi, dar in-JMtft lor continua să se manifeste în facultăţi. Am intensificat cam-0s de demascare a fasciştilor. Am scos un nou manifest al biroului Htn(esc şi numeroşi fluturaşi cu lozinci, însă formele de activitate mţii nu era.i suficiente în condiţiile în care întreaga masă a stu» flgftir era antrenată într-un uriaş proces de reconsiderare a valorilor imebutar* a unui drum de ieşire din impasul în care au adus-o legio-tM, Am hotărit să pornim din nou o acţiune studenţească de masă, 1HH pe memorii în care să se ia o poziţie fermă antilegionară, de UittoUdarizare a studenţimii de crimele comise de gardişti, prima ce-Ji /tind reînfiinţarea asociaţiilor studenţeşti, dizolvate în 1938 de «Wwa regală. pornit de la constituirea unui comitet de iniţiativă pe Bucu-Jr ta care am antrenat, pe lîngă utecişti, şi cîţiva studenţi antifas-.^ŞDest eram ilegalizat, fiind totuşi singurul dintre membrii biroului a~ memorialistica U*t» românească, 3 studenţesc care aveam din anul precedent experienţa acţiuni- j o trebuit s-o conduc nemijlocit mb numele împrumutat v*J» student la Politehnică. " aw*" A fost o îmbinare neobişnuită de muncă ilegală şi în orice caz, contrară oricăror legi ale conspiraţiei care m-n *^ mări. Cină am fost anunţat de o uiecistă de la Facultatea do°î3 V tură că inspectorii de la Siguranţă îl caută prin toate faeuIMHi*1** tehnice pe un anume S&ndulescu, m-am retras din joc dar ** să demarez acţiunea. ' r^fe«ft Prin efectele ei, acţiunea din iarna şi primăvara anului iil» depâstt-o pe cea din anul precedent. în jurul lozincii asociaţii!,^ * denţeşti antilegionare, liber alese, lansată în plin regim de *2* fascistă, s-au înfruntat studenţii democraţi ce continuau ^iS"-majoritatea, cu huliganii care, deşi nu mai puteau dicta tnUuSS! mai erau în stare să lovească şi să intimideze. S-au înregtitratdoSîl violente cu legionarii mai ales la Academia Comercială şi Jt*' cină veterinară. - ™*«* fost aleasă să prezinte Ministerului Educaţiei Naţionale memorial" " revendicări, susţinut de semnăturile studenţilor de la toate iacuhLa? în niimAr mai mare decît cel din anul wece.dp.nt Tt**"*- In mai, o delegaţie de cinci studenţi din care patru uteeittL „j_ .....onaje rne ■ la toate 1 in număr mai mare decît cel din anul precedent. Studenţii atulîHl răspunsul, iar uteciştii erau pregătiţi să înceapă acţiunea de demasc» a regimului, cu convingerea că acesta se va opune cerinţelor. A izbucnit însă războiul antisovietic şi o dată cu acesta iricesea & nouă etapă a activităţii organizaţiei studenţeşti a U.T.C. In ™ uriaşei calamităţi care s-a abătut asupra ţării, acţiunea nu mai «gat fi continuată. Sarcini noi s-au ridicat în faţa noastră: detru-aatrct caracterului criminal al războiului, refacerea întregii reţele nrjaŞ«. torice, spre a se evita destrămarea ei, în urma mobilizării studenţilor în armată. Unde is-a ,putut, am pus în munci 'de răspundere fetele. In acelaşi timp, a fost luată o măsură pentru care la vremea rt$-pectivă am fost aspru criticat, azi însă nu-mi pare rău de ea. Am hoCS-rit să stăm de vorbă cu fiecart utecist în parte, arătîndu-i situaţia te lumina cea mai crudă dat fiind pericolul de moarte pe care-l implica activitatea utecistă de acum încolo, datorită legii care prevedea cte* cutarea celor ce ar face „propagandă comunistă", ar poseda sau Hftm „materiale subversive". Situaţia pe front era grea — armatele htte» rişte înaintau fără încetare, comunicatele menţionau cifre enorme de avioane sovietice distruse, se refereau la pierderile uriaşe ale armatei roşii, se întrevedea posibilitatea •.— oricît de necrezut ar părea — unei victorii hitleriste s{ instaurării orînduirii fasciste în Europa pe un timp mai îndelungat... Îşi menţinea utecistul hotărîrea de a lupta pînă ia capăt, în aceste condiţii ? Şi acum încerc un sentiment de nei-pusă mîndrie cînd mă gîndesc că nici unul n-a dat înapoi. In noile condiţii, ilegalizat, fiind rupt de facultate, nu mai putet conduce organizaţia studenţească a UTC. La indicaţia Comitetului Central am predat munca tovarăşului Manea Mănescu care a fost numit secretar al biroului studenţesc în locul meu iar eu am trecui si hem în Comitetul UTC pe Bucureşti. Încheiam o etapă a vieţii mei» » Mişcare şi începeam alta, într-un mediu cu totul diferit de acel» t» oare eram obişnuit. Am primit în instructaj un număr de întreprinderi ^Jj^gi dustria grea: „Malaxa", „Wolf", „Arsenal" sioraan.za u e dm^ierje sectorului II negru. Căderile şi internările in ^^^^SU turile cu cea mai importantă toJ^W^\,£^ ' jtepuVtaft „fabrica veche" şi „fabrica de ţevi" (azi „23 August şt v ** memorialistică tn faţa unei sarcini pentru care-mi lipsea experienţa. %orească era cu totul diferită de cea studenţească. Relaţiile nblemele economice şi sociale ale muncitorilor, modul ^borda temele politice cu tinerii muncitori, totul era nou a a. plus, condiţiile din primele luni ale războiului îngre-ne: mUu s'mbilirea unor contacte din afară cu tinerii din p - L ra erau mobilizaţi pe loc, puţind fi oricînd trimişi pe sub ameninţarea de a fi deferiţi Curţii Marţiale pentru ™^"f. cansiderată sabotaj sau pentru „acţiuni subversive". Mă-oare introduse de comandamentul militar — pedeapsa cu ^bătaia, împînzirea fabricii cu agenţi provocatori — făceau, P. ca 'ţinerii să se ferească de contacte cu necunoscuţii, iar pe •te* impuneau o deosebită vigilenţă celor ce încercau să pă-P°r -'ng din afară. Nu trebuie uitat nici" faptul că în acele zile ^tat^în-ziare condamnarea la moarte şi împuşcarea lui Filimon etarul judeţenei U.T.C. Constanţa, tocmai pentru activitatea pe care urma s-o desfăşurăm în uzine. ~ *«ifru a- pătrunde la Malaxa ne-am folosit de acei utecişti din or- IÎHZPdp, cartier care aveau un cît de vag contact cu fabrica : o t^iumele conspirativ „Rica" care cunoştea în uzină cîţiva tineri din %mie fotbal, un student, Matei Ionescu (Constantin), repartizat pe vacanţei în sectorul II negru U.T.C. care, împreună cu Ion jjP. Qrigare"), un linăr lucrător de la un mic atelier metalurgic *Tiinfgicrr cîţiva ucenici din cartier, Haralambie Marinescu („Radu"), ^mhrhaistm de la fabrica de Textile „Nistriana" din apropierea *3lv*i«p ce avea legătură cu doi tineri de la Uzina de ţevi care j podurile de radio Moscova şi Londra comentînd ştirile de zSft antifasciste. fltkmp ce căutam contacte, am început să introducem manifeste htMt&ului şi U.T.C-ului strecurate în interiorul ziarelor şi revistelor «^Tfn tramvaiele folosite de muncitorii de pe traseul Bariera Vergu-Malaxa, provocînd astfel discuţii în care interveneam şi noi. pe o cale sau alta, am reuşit să stabilim primele legături cu s«p de ucenici şi tineri muncitori, cu atitudine antifascistă, pe care nlfeeput să liî-i apropiem ca să-i facem utecişti. Din păcate în con-101 In care nu puteai şti cine este antfascist şi cine se preface doar jgţl a servi Siguranţei drept momeală, l-am pierdut pe „Radu". Cei gp oxe-i „prelucra" se dovediseră a fi legionari agenţi provocatori, btt&lnire cu ei „Radu" a fost arestat. Bătut îngrozitor, a refuzat să tîmci ?i prin tăcerea lui ne-a salvat pe toţi; dacă n-ar fi rezistat HjUrilor; la întîlnirea stabilită cu el, mi-ar fi ieşit în cale în locul Htfeaţii Siguranţei. Deşi în cazul lui lipseau dovezile concrete, Ha* a fost totuşi judecat şi condamnat la închisoare, din care a «JltMa după Eliberare. icuri timp după aceea, a fost arestată şi „Rica", denunţată că SWHCâ tinerii la discuţii pe teme subversive. N-a vorbit nici ea şi tJnt internată în lagăr. M-am referit la cele două. cazuri ca să arăt bţericole implicau pînă şi astfel de tatonări. Jttre timp, am primit prin Comitetul de partid al Capitalei legă-«tt un reprezentant al organizaţiei de partid a uzinei, Dumitru IftWcu („Stelian") care ne-a trimis cîţiva tineri crescuţi pe Ungă ea. fii acum încolo, pornind de la o bază mai trainică, formată din *Sf tkstiţi, verificaţi, lucrurile au decurs mai uşor. Organizaţia UTC f', curînd, am avut la Malaxa o celulă cu trei nuclee, condusă **j?fcente Tănase („Costică") şi Petre Pruneanu (>hAndrei"). Am legătura cu ei pînă in primăvara anului 1942 cînd am fost în-"*ie Gavril Gabor („Tomas"), Acesta a căzut în august 1942 şi a memorialistică fost condamnat în cadrul procesului comitetului UTC 10 ani închisoare. Cum Gabor n-a vorbit nimic la Sigura* dt fost atinsă de arestări. Ea n-a fost lovită nici de marea nisaţiei de partid de la Malaxa din vara 1943 st a «i ţioneze pînă la 23 August 1944. «mnnm tif Cu toate că regimul în interiorul uzinei Malaxa era i îngreuna mult activitatea băieţilor („Costică". a fost ort** **—^ţff postul de jandarmi din Pantelimon şi bătut o zi întreaaă că se dusese într-o altă secţie sub pretext că-i lipseşte p,*W-sudură — de fapt să stea de vorbă cu unul din tovarăşii««illfeFS munca politică de la om la om ca şi acţiunile comune ale ut - ^ uzină n-au putut fi împiedicate. vleoiŞ^hr Prima verificare a noilor utecişti au constituit-o acţiunii piutiire a manifestelor în cartierele Pantelimon, Yergului Raî# Şoseaua Iancului. Au urmat răspîndiri de manifeste In uzină ă realizată în zori, înainte de intrarea schimbului 1 a avut «' ffi*1** atît mat puternic cu cît la „Malaxa" muncitorii erau vercheSii *• numai Ia ieşire, ci şi la intrarea în uzină — pînă şi sufertasele care erau golite ca să se vadă dacă nu se ascundea cewofa*^?**' totuşi s-a găsit o metodă, un pic neobişnuită, de a înşela paza. Umâ Jţ băieţi, instalator de meserie, a închis de repetate ori fu)ntu..i a___ percheziţia*]* ufertaşel a ceva ■-fa paza băieţi, instalator de meserie, a închis de repetate ori ventilul terii alimenta caloriferul din ghereta de la poartă. De fiecare dat&L?2 era aeela care, la rugămintea paznicilor, „repara" instalaţia site £y£ diu nou căldură. Paznicii, recunoscători, nu-l mai percheStiaaSTi astfel băiatul a reuşit să introducă, în mai multe tranşe, maniiaL L fabrică. Pentru muncitorii de la Malaxa această răspîndire a "TitLi o dovadă în plus a curajului comuniştilor care-şi riscau viaţa VtSmt duce cuvîntul partidului in mase. (Reamintesc că în aprilie l&g'âth şi Mohănescu de la „Monitorul Oficial" au fost împuşcaţi, filntU&JEZ ultimului, cu ocazia unei percheziţii, a fost găsit un singur irumittaUi O altă răspîndire importantă, de astă dată de fluturaşi cu ham antifasciste şi antirăzboinice, a fost organizată cu ajutorul uimi tSt Petrescu, care lucra la staţia de comandă a reţelei electrice a tătari La ora stabilită pentru răspîndire, acesta a provocat un scurt drena oare a întrerupt curentul în fabrică şi tot el a dat alarma. în tins u fabrica era cufundată în beznă,băieţii au trecut la activitate. Nu ha putut dovedi vinovăţia lui Petrescu — scurt-circuitul fusese orgaaitt într-un loc accesibil şi altora — dar a fost scos din fabrică ţi trimit pe front unde a dispărut. Dar acţiunile cele mai semnificative pentru perioada razboiuki M fost cele de sabotaj. Uzina intrase sub controlul capitalului german $ îşi schimbase denumirea în „Rogifer" iar producţia ei fusese pusă îi serviciul maşinei de război hitleriste. De la provocarea de scurt-circuit, la cablurile electrice din catMfcb subterane, s-a trecut la sabotarea ţevilor care erau trimise in Germank. Piletele exterioare de la mufele acestora erau protejate de nişte «efc-durele legate în jurul lor. Băieţii, înarmaţi cu dornuri, reuşeau?,J» treacăt", să taie filetele cu o singură lovitură aplicată în irUerJtt|M* plăcuţelor de lemn şi astfel, o întreagă partidă de ţevi s-a întors ret** tată, provocând o anchetă şi un mare scandal din partea nltltrifOtr. De cîteva ori a fost introdus nisip în ventilul motoarelor electrice care acţionau diversele agregate, mai ales la cuptoarele de refulare. Ia presa hidraulică de la aceste cuptoare băieţii dereglau încontinuum-cheţii. Din echipa de reglare făcea parte unul din utecişti, care la rnwii lui avea grijă ca reparaţia să se facă în aşa fel încît defecţiunea Jfl « producă din nou, cit mai repede. . De aici s-a trecut la sabotaje mai serioase. Un inginer neamţ a reuşit să adapteze instalaţia de fabricare a ţevilor pentru producerea a* memorialistică . Dispozitivul de semiperforare a ţagleldr avea mate d?*"1] 'j de pinioane sub nivelul podelei, într-o încăpere $tâe junqe prin canalul de ape murdare al fabricii. într-o '.putea a/ jcării maşinii, „Costică" a reuşit să se strecoare tW*^? Ltr0ducă între roţile dinţate o bară de oţel extradur. noi 50 T1lit bara a „şters" dinţii pinioanelor. Instalaţia n-a *w -fl Piă la' Malaxa ci, pare-se, la „Metrom" din Braşov. refăcU'y sabotaj a fost realizat de „Boris", care a reuşit mai - ^geneze sistemul de ungere a laminorului. întregul TnoaPie sa vrit mai multe zile. Acest sabotaj, împreună cu cel 8 f0St fia de partid care a întrerupt timp de două zile func-■ de c y~. de aer comprimat, ceea ce a făcut să se oprească ce^Tavr.ecizte de la secţiile de muniţii, ciocanele pneumatice, f6transportare a ţevilor, a avut drept rezultat unele arestări membrii organizaţiei să fie implicaţi. <** sector era cea binecunoscută : muncă individuală de ' ea organizarea de reuniuni aparent nevinovate — ocazie de a ltoj>m'lf, răspîndirile de manifeste, strîngerea fondurilor pen-W*"r!aCjjunj de revendicări in micile făbricuţe şi ateliere, micul ' ___„-t^*. militare ptr. :, „l comenzilor militare etc. ntionez şi preocuparea noastră constanta de a acorda ajutor r sovietici. Stabilisem legături cu un grup numeros care rtmP îw zona din apropierea lacului Mogoşoaia. La început * încrezători, temindu-se de o provocare, dar s-au convins repede ' As a tace cu tineri comunişti. Am organizai colecte de alimente şi l£&ninte pentru ei, le aduceam ştiri iar ei, la rîndul lor, povesteaţi despre luptele armatei sovietice, despre ţara socialismului organizaţiei de cartier nu s-a desfăşurat nici ea fără eCăderea cea mai dramatică a fost aceea a lui Erwin Kreidt, un extrem de dotat, cunoscînd şapte limbi — învăţa şi chineza — care ^Jfaea in cadrul organizaţiei, pe lingă funcţia de responsabil pen-Wv^ală de cadre şi funcţia de „tehnic", răspunzînd de tipărirea şi ^fUfarea unor materiale ilegale de agitaţie. El a fost arestat în vară. tmt torturat îngrozitor dar n-a vorbit, şi-i datorez şi lui viaţa, cum tSxez altor opt tovarăşi care în diferite ocazii au căzut în mîinile. tmmţei şi nu m-au dat. Erwin nu şi-a putut reveni de pe urma tor-2r «i o fost împuşcat, bolnav in pat, cu prilejul masacrului deţi-Zr comunişti de la Rîbniţa. toamna anului 1942 am fost căutat de autorităţi pentru a fi luat mt&.'Cu un an în urmă reuşisem să-mi amin încorporarea. Acum eram in faţa alternativei: să dezertez şi să fiu condamnat în ide sau să intru în armată. Partidul avea nevoie de cadre e din punct de vedere militar — mai ales de ofiţeri — în ve-insurecţiei armate sau a „revoluţiei" cum îi spuneam atunci. i mea conspirativă, după un an şi jumătate de cînd am fost, iţit ie poliţia legionară, nu mai părea atît de rea — nu se ştia in ijţSsură acţiunile gardiştilor fuseseră luate în serios de poliţia de ~ fer pe de altă parte conlucrarea între armată şi Siguranţă ştiam |M de dorit. Am primit indicaţia să mă prezint, urmînd ca la pri-H'ttmn de alarmă să dispar şi iar să mă ilegalizez. Şi fost trimis la Şcoala de ofiţeri de rezervă geniu (pionieri) din Ji*esti. A trebuit să mă adaptez unor condiţii noi. Reîncepeam fi* ie la zero, ca un utecist, doar că eram singur, iar menţinerea ' cu exteriorul, în condiţiile în care eram încazarmat, era foarte memorialistică 1 Treptat mi-am ctştigat autoritatea de elev bun l instrucţie şi în felul acesta am putut organiza un fel JL de îmbogăţire a cunoştinţelor generale, în care se discut °j"c fără a atinge, desigur, şi problemele politice. Tot triind am ales un grup de camarazi, care păreau să aibe o or? cratică, antifascistă şi, în curînd, grupul s-a transformat tf,1^re zaţie de V.T.C, intli mică, dar care pînă la sfîrşîtul şcolv $-a înconjurat de simpatizanţi. Am reuşit să introducem * atcr'"~~*> gale, în cazarmă, strecurînd manifeste in pupitrele clasl^I^*' tatul — o percheziţie generală în întreaga şcoală care a să popularizeze activitatea comuniştilor mai mult decât (^a^a^Mţj face noi. Ţinîndu-se seamă de faptul că toţi ne-am numâ fruntaşi la mvăţătură, la terminarea şcolii nu am fostfw re e front, ci am fost repartizaţi ca ofiţeri instructori la pionieri din ţară pentru instruirea recruţilor. Împreună cu «J«~ "~ utecişti din organizaţia noastră, Ciachir şi Sava, am fost " în primăvara anului 1944 la regimentul 3 Pionieri, cu aaritf*'****? Galaţi şi apoi la Măldăieni, Ungă Roşiorii de "Vede. varnuoamt, Aici sarcina noastră era de a ne apropia cît mai ..mult re n uman şi politic, ca să ne urmeze în cazul insurecţiei armta, acelaş timp, să-i instruim cît mai bine din punct de vedere mnh*~ pentru înfruntarea hitleriştilor. In acelaşi timp, trebuiam til «.JS? -----------x - —.~. .. ?, —„i---—*-- .. — w vrocurJii plan uman şi politic, ca să ne urmeze în cazul insurecţiei armai?* aeelaş timp, să-i instruim cît mai bine din punct de vedere ««i*1 pentru înfruntarea hitleriştilor. In acelaşi timp, trebuiam să armament, în cantitate cît mai mare, pentru Formaţiile de fuoU^ triotice care începuseră să fie organizate la Bucureşti. Am început imediat să căutăm în jurul nostru elementele Atma. cratice, antifasciste în rîndul ofiţerilor şi subofiţerilor. Starea itmki generală la timpul respectiv, era, hotărît, pro-aliaiă, majoritatea oft»L lor fiind anglofili. Legionar şi pro-hitlerist convins era unul dnour*. luat în derîdere la popotă şi chiar boicotat de ceilalţi. Am rea* a înjghebăm o organizaţie a „Uniunii Patrioţilor" din care ou ajura S facă parte 12 ofiţeri şi subofiţeri şi totodată să lărgim, celula. noastri ele comunişti. Legătura cu comandantul Formaţiunilor de luptă patriotice din Bucureşti o păstram printr-o „tehnică", „Ana-Valeria" cart ne aducea materiale ilegale de partid. , ' Ne petreceam tot timpul în mijlocul ostaşilor, căutam să le facem viaţa în armată cît mai suportabilă, ne îngrijeam de hrana lor, ti apăra» de vexaţiunile gradaţilor, ţineam cu ei cursuri de alfabetizare, le terie* scrisori acasă. Curînd puteam conta necondiţionat pe plutoanele com**-date de noi. încă' din timpul cînd eram la Galaţi, folosindu-ne de starea i* spirit antihitleristă a cadrelor militare din unitate, ne-am pus In fruntea unui grup de ofiţeri care s-au prezentat la comandamentul german, protestînâ împotriva faptului că ostaşii români, grav răniţi, sănii cu avioanele de pe front, erau lăsaţi să zacă pe cîmpul de aterizare, te timp ce nemftt umpleau ambulanţele numai cu ai lor. Ofiţerii MtlertlU ne-au răspuns obraznic şi tonul discuţiei a devenit pe loc akt de pe-ricidos, încît comandantul garnizoanei nemţeşti, ănunfat la tele/o», a fost nevoit să dea ordin ca şi militarii români răniţi să fie evacuaţi. O acţiune, care din păcate n-a reuşit, a fost încercarea de a arunca, în aer un şlep încărcat cu cel puţin 30 de tone de exploziv, ancorat ta afară de oraş, într-un loc cît se poate de potrivit, intre două monitoare germane. împreună cu tovarăşul meu, utecistul G. Ciachir, am primit ordin să transportăm, cu căruţele regimentului, explozivul de pe fitf la un depozit situat afară din oraş. In timp ce se descărca trafuul, W cotrobăind prin lăzi, am descoperit nişte percutoare chimice englezeşti care puteau fi reglate să explodeze cu o întirziere de trei ore. Am introdus un percutor într-un calup de trotil pe care l-am virit în încărcătura din cală. Am terminat evacuarea şlepului intr-o oră fi memorialistică st ,* a arabă cu căruţele încărcate, spre depozit. Aci am dat de prînz şi am aşteptat. Cele trei ore trecuseră şt P1 i trimisese un curier special să ne zorească. Că întoaree-am, minat nu ne-a făcut plăcere, e puţin spus. Ajunşi pe vas, ţlepiil'.rn căutăm caiupul cu pricina — şi nu l-am mai găsit! repezit 4 ,unc^onat _ probabil era defect, dar orele pe care -ui n-Ol («intwirftnW «i despftrrînd PT/olnziiml. nestiind t incărcînd, transportind şi descărcînd explozivul, nestiind f^^Ată unde se află mina cu intîrziere ne-au făcut să trăim f^6le fa in filmele de genul „Salariul groazei". ~'_f?Pre armament, muniţii şi explozibil nu era uşoară, dar >,jirocttrorey Mulţi militari hitlerişti din unităţile decimate in luptele frîrrdinei şi trimise în refacere îşi vindeau pistoalele „para-•*h chiar şi armele automate. Ne cam lipseau cartuşele dar •**>. t-ijiocul de a le procura din magazia de armament a regi-'0 • fn zilele cînd vreunul din noi era ofiţer de serviciu. De 0t*u*l Jx făceam o „inspecţie temeinică" peste tot şi, trecînd pe la ieşeam cu buzunarele şi portharturile pline cu cartuşe de IW* ce regimentul a fost dislocat, am început instruirea temeinică •^ă'lor noului contingent. O făceam în aşa fel încît în timpul cel ^fgerufî rnUem conta pe ei în înfruntarea ce se pregătea cu hitle-^J^eneiiciind de faptul că eu eram şi ofiţer, cu armamentul, in-ffvf mmtară şi in special tragerile, se făceau cu o risipă mare de ^Striale de luptă, ceea ce ne permitea să punem de o parte o canti-ţţfftZvortantă de muniţii şi exploziv pe care-l expediam la Bucureşti ~L inii-Valeria, care circula cu acte false. O învăţasem să mînuiască %*Jul si grenada Kysser. In cazul cînd ar fi fost oprită pe drum şi i Im U cerut să deschidă geamantanul în care transporta armamentul, Îmi indicaţia să nu cadă vie în mîna jandarmeriei militare. In iunie, pe baza parolei comunicate de „Ana-Valeria" a venit la ^ Constantin Agiu („Miron"), membru al CC. al P.C.R. In şedinţa . SLj noi într-o pădurice de la marginea satului, Agiu ne-a adus la I , Emtinfă constituirea cu cîteva zile în urmă a Blocului Naţional i Mocnit şi ne-a confirmat iminenţa insurecţiei ce urma să aibe loc | jijBwJiţiile declanşării ofensivei armatei sovietice. j-am expus planul nostru de acţiune, modul în care organizaţia tustri, sprijinindu-se pe cîteva subunităţi verificate, intenţiona să ' «tia puterea in regiment în cazul in care conducerea acestuia ar fi tyaci să ne urmeze, l-am arătat cum ne vom îndeplini misiunea de a fltţa aerodromul german din apropiere şi de a bloca şoseaua care Bucureştii de Craiova. Subliniez că noi ignoram pe atunci în ce \ ajsttri reuşise partidul să antreneze generalii şi cercurile palatului în j p$ărea insurecţiei, această acţiune constituind un secret bine păzit i $&tfel ne pregăteam pentru varianta răscoalei „maximale" împotriva t$KM, in frunte cu regele. După întîlnirea cu Agiu am început să transportăm armament şi (Bjto chiar cu maşina acestuia care venea la Roşiori însoţită de Wl $iu de legătură, Iliescu, condusă fiind de şoferul Cerbureanu. SWtrt şi eu cu ea, ţinlnd automatul şi grenadele pregătite pentru wl ănd jandarmeria militară s-ar fi arătat prea curioasă. Cu ocazia unei vizite la Bucureşti, m-am întilnit noaptea cu wrtişul Emil Bodnăraş, membru al secretariatului provizoriu al CC. tt£R. de la care am primit unele indicaţii privind acţiunea noastră litote. tsxlamaţia regală citită în seara zilei de 23 august a constituit pen-j*J*!f o surpriză — însemna că partidul reuşise să realizeze unitatea imnr factorilor politici nefascişti, precum şi a intregei armate in lupta |)K>8 doborîrea fascismului. I memorialistică Nimeni n-a dormit în noaptea aceea. Cu toti' Ofiţerii şi soldaţii din plutoanele şi companiile como™!™ în ' comunişti şi membri ai Uniunii Patrioţilor, pe care i ate" de cutăm evenimentele, s-au declarat solidari cu acţiune* °dunat *• 4fcS" Dimineaţa, cu de la noi putere, am distribuit ostaşilor * '^^HoS Şi am scos întregul armament greu de care dispunea w??' <*« rftjTj gaţie de ofiţeri tineri s-a prezentat la colonelul comnls ' 0 Mei meniului, propunîndu-i să treacă imediat la acţiune îm °l rm. vului militar cel mai apropiat : aerodromul german dpP}triVa o!>iteiS8-Veăe. Au .fost desemnate trei companii în acest scop. Ff ^Wrft 4, ofiţeri era insă dublu :' comuniştii simpatizanţi şi m'ernb ■■ ■1 *> Patriotice de la alte subunităţi ni s-au alăturat ca volunta -ai Un**»« aerodromului d fost prima din şirul lung al acţiunilor la r« 0cuW*4 pat regimentul nostru, în cadrul războiului de eliberare * W«if(. zdrobire a fascismului. 0 Paliei, La scurt timp după 23 august am fost demobilizat nu ix x venţie din partea partidului, care avea nevoie de 'cadre ? °.in,f*. munca de reorganizare pe baze noi, legale, a UTC, în luvt ci*t in începea cu reacţiunea, pentru cucerirea puterii de' către chill^ *** toare condusă de partid. Am fost numit secretar al birouTf m*B,s-ţese al UTC şi membru în biroul Comitetului regional XJTr D* de către Comitetul Central al UTC, care din nou îl avea in irVT^ ca secretar general, pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. J™«ueg m. «rădulescu gala galaction, necunoscutul Gala Galaction constituie în literatura ^română un caz paradoxal: el pare pe deplin înţeles, râmînînd In realitate un mare necunoscut. Opiniile criticilor asupra lui au fost şi sînt contradictorii în ce priveşte clasarea şi catalogarea operei, pentru a se întîlni numai pe locul comun al proclamării dualităţii personalităţii sale literare. Eugen Lo-vinescu — care 1-a urmărit pe prozator cu o animozitate nedisimulată şi constantă — 1-a înglobat sămănătorismului, numai pentru că socotea acest curent drept un „cimitir al literaturii române" ; în 1915 a reproşat prozei sale abuzul de neologisme asociate cuvintelor arhaice „intr-o compoziţie fără simţul uniaţii limbii" ; în 1928 a caracterizat nuvela De la noi, la Cladova ca fiind „rău povestită, rău scrisă" ; abia în 1937, în «Istoria literaturii române contemporane», a apreciat că opera lui Gala Galaction conţine „pagini de o mare vigoare stilistică şi într-o pură limbă românească". Tudor Vianu avea să-1 numere printre scriitorii intelectualişti şi esteţi continuatori ai şcolii lui Macedon-ski, iar G. Călinescu, în «Istoria literaturii române» din 1941, îl va alătura grupului patronat de revista "Viaţa românească»-, — opinie preluată integral şi de Const. Ciopraga, .care îl socoteşte „un Sadoveanu muntean, fără marea poezie a acestuia, mai preocupat însă de cazuri morale" («Literatura română între 1900 şi 1918»; 1970). Dumitru Micu (în «început de secol», 1970) observă că „nici una din aceste clasări nu este autorizată de întreaga creaţie a prozatorului", dar „cea mai adecvată" este aprecierea lui Călinescu, fiindcă „Galaction se află — prin tendinţele scrisului său — mai aproape de şcoala «Viefit româneşti» deeît de oricare alta". (De altfel, însuşi prozatorul declarase în 1935 : „cînd se va face numărătoarea scriitorilor noştri..., repartizaţi pe familii, eu stau alături de amicii de la «Viaţa românească»"), D. Micu socoteşte operele lui Galaction „răscolite de adînci contradicţii lăuntrice", iar definirea personalităţii sale pîndită de imense dificultăţi, — în persoana scriitorului întîlnindu-se ipostaze aparent de neconciliat: de o parte, scriitorul aplecat cu compasiune şi uneori cu voluptoasă îneîntare asupra pasiunilor omeneşti, iar de altă parte, preotul plin de rîvna predi-cării eticei creştine ; de o parte, poetul „îndrăgostit de ornamentul stilistic", de altă parte, artistul militant „călăuzit de convingerea că literaturii îi revine un însemnat rol social-educativ" ; de o parte, romanticul bîntuit de stafiile închipuirii, care ştie să toarne peste locuri şi .români contemporani 57 peste întîmplări aurul topit al văzduhului de basm, iar de altă parte, realistul capabil să înregistreze, ca un seismograf de mare precizie, cele mai subtile vibraţii ale sufletului omenesc. Un poet al nuanţelor şi un comentator subtil al textelor literare, cum este Al. Philippide, credea în 1932 că „miresmele eclesias-tice", care deveneau tot mai abundente în scrisul lui Gala Galaction, nu împiedică pe cititor să guste „mirosul crunt şi crîncen al jertfelor păgîne", pe care prozatorul continuă să le aducă „unor divinităţi mai palpabile şi mai savuroase", dintre care una „poartă numele de Viaţă, pur şi simplu", — „viaţă reală, omenească şi adevărată" («Adevărul literar şi artistic»-, nr. 581 din 24 ianuarie 1932). Al Philippide nu pare să-şi fi schimbat opinia, exprimată cu aproape patru decenii în urmă, nici acum, cînd opera scriitorului este deplin încheiată, permiţînd analize şi judecăţi globale. Intr-un articol publicat în 1970, el vede în Galaction o personalitate complexă „sub o simplicitate aparenta", alcătuită dintr-o „îmbinare armonioasă a unui artist al frazei scrise cu un propovăduitor pasionat al unei morale" : „Galaction scriitorul este un contrast permanent între aceste două vocaţii ale sale, cea artistică şi cea predicatoare. Contrastul acesta se vede şi în stilul său în care, nu rareori în cursul aceleiaşi perioade sau chiar al aceleiaşi fraze, întîlnim o imagine păgînă şi una serafică, o expresie colorată şi o formulare abstractă, un substantiv plin de sevă şi de culoare alături de un epitet abstract, un cuvînt vechi şi altul intrat în limbă de curînd. Trebuie notat imediat că această abundenţă de contraste nu ia niciodată o înfăţişare violentă de stil încărcat de antiteze, cum e la Victor Hugo de multe ori. Şi nu ia această înfăţişare din pricină că la Galaction folosirea expresiilor contrastante nu este rezultatul unei maniere stilistice voite, ci provine din conformaţia personalităţii autorului. Contrastul este la el fundamental şi inevitabil din cauza dualităţii firii sale." («Convorbiri literare» nr septembrie 1970). Teodor■ vt-harnic editor al scrierilor M Galaction, subliniază Sn tm*L lumuiui «Chipuri şi pop^* blioteca pentru toţi», nr. 5£ * — reluînd idei şi uneori formSSS din monografia consacrată nSzî? rului cu un an înainte — .f?» ginea lui Gala Galaction ca ca personalitate creatoare s «T.f ţişat contemporanilor săi' Si ,JrT xat în conştiinţa posterităţii «,* multiple nuanţe, divergente s tradictorii unele faţă de altele rî Gala Galaction a fostei însuşi ^ Şt\ent- ^dlml1,lsmul Panama!, sale şi tentat să o explice." Cea recentă lucrare consacrată scrilta. rului (Adriana Niculiu : «Gata Ga. laction, omul şi scriitorul prin d însuşi», 1971) se mărturiseşte o Încercare de a investiga „mai ales dualitatea scriitor-teolog,' generatoare. Pe de o parte, a contradicţiei creaţiei sale şi, pe de altă parte de unele modalităţi moderne" nedepăşind însă acumularea meritorie de informaţii şi neizbutind explicarea psihologiei creatorului. Notabilă în acest sens — chiar dacă nu lămureşte problema — pare sâ fle rîvna lui T. Vîrgolici de a identifica acea „însuşire particulară" a lui Galaction, în măsură să armonizeze „într-o individualitate unică, de o distinctă originalitate" toate „modulaţiile surprinzător de antagonice ale personalităţii sale umane şi artistice" : „Recurgînd la simbolurile mitologice, invocate frecvent de Gala Galaction, putem spune că ta personalitatea şi opera sa îşi strigă dreptul la existenţă şi Dionysos ţi Apollo. încleştarea dintre aceste două forţe opuse, coborîte din Olimp în structura lăuntrică a celui născut pe meleagurile Teleormanului, «-a desfăşurat continuu, cu etape de mai mare sau mai mică intensitate, atît în planul biologic cît şi în cel al creaţiei literare. [...] Această Înfruntare, pe care ne îngăduim 8-0 numim : dintre Dionysos şi Apollo, imprimă operei lui Gala Galaction o vitalitate specifică, pe deplin originală, un dramatism tulburător* (T. Vîrgolici: «Gala Galaction», 58 scriitori români contemporatA n°i- ap însuşi uaia odwiuu.., iaif- 1935 în portretul pe care ,dincP sieşi, abia disimulat sub î'1 % Doru Filipache în ro-J»»016 saturat de elemente auţo- n\ Dar înfruntarea dintre ^ si Apollo, ca explicare me-~ f f axei caracterologice şi -rlC Z, a scriitorului, fusese di-bolog^ţ aînsuşi Gala Galaction, 935, în sieşi, a i Doru urat d< ou»—-,. ^/.a răsptrtt— -biografice ţin j în oglin. >Pf h?uminozitatea ei de argint ■* Di unTap buclat de efeb. In-răs8re obraz rotund şi prea rumân un băiat, se aprind nişte negri şi mari, care destăinuiesc ^hrS psihologie întreaga şi un m » unghi de deviaţie în traiec-8nUfvieţU viitoare. [...] Capul lui toria/^i cîrlionţat era ca dintr-o K'T greceasca. Şi ochii lui, la fel, fr'^Ju uimiri şi apoteoze privite ?P Sul mărilor violete. Dar na-l\Ku era grecesc; buzele erau t^ase senzuale şi afară din cano-^ riksic Strămoşii aromano-alba-i'âboviserâprea mult în cinele ce schelă a Levantului. Din acest îmUtec de caractere fizionomice de-Cgea negreşit şi nu ştiu ce im-Sziune morală în personalitatea S Theodor Filipache. [...] Iar su-risul prea gros şi prea roşu al buze. lor mărturisea că, în misterioasa plămădeală a lui Theodor, Dionysos era mai tare decît Apollo." ('«Opere alese», IV, 1965, p. 19—20). Caracterul definitoriu al simbolului pentru cunoaşterea psihologiei lui Gala Galaction avea să fie subliniat cu pertinenţă de Şerban Cicculescu, în articolul publicat la împlinirea a cincizeci de ani de muncă literară ăi prozatorului : „In opera lui Gala Galaction, ca şi pe chipul lui Doru Filipache, avea să se dea lupta dintre Dionysos şi Apollo. Puţine dintre vocaţiile scriitoriceşti ne dau prilejul să surprindem un clocot temperamental puternic ca acela al literaturii sale. Prin temperament, aşadar, povestitorul este un păgîn, un dionysiac, ale cărui făpturi instinctive sorb bucuriile vieţii cu nesaţ, şi se consumă arzînd. Proza sa .urmează oarecum acelaşi Impuls, printr-un curent vital care-i Insu-* fleţeşte elanul. Artistul se pune însă in serviciul îuetumui muiai ^ litigios, canalizînd energiile sălbatice în direcţia binelui. [...] In peisajul literaturii noastre, literatura lui Gala Galaction răspîndeşte miresmele cele mai toride, alături de parfumurile sacre." (-«.Adevărul»- din 6 octombrie 1946). Dacă opera lui Gala Galaction a iscat din partea criticilor strădanii de înţelegere şi de explicare a contradicţiilor ei, în schimb persoana scriitorului n-a solicitat decît rareori descifrarea unei psihologii, care sub aparenţa unei depline clarităţi ascundea o mare complexitate. Omul a cunoscut reacţiile seme-"nilor asupră-i manifestate numai pe cele două extreme : dragostea şi ura. El a fost sau denigrat cu furie, sau iubit cu ardoare. Nu i-a fost dat să întîlnească ochiul atent, subtil şi nepărtinitor, care să-i descurce căile labirintului interior. Eugen Lovi-nescu i-a detestat permanent expansiunile sentimentale şi braţele deschise larg, frăţeşte, pentru îmbrăţişare caldă, suspectînd sub aceste manifestări exterioare, în straturile neexplorate din adînc, cel puţin' o nesinceritate funciară, dacă nu o „grasă şiretenie" şi un „cinism categoric" («Memorit» I, 1930). Tudor Teodorescu-Branişte întîlnise în Gala Galaction „un suflet cu adevărat ales", purtător al unui nesecat „tezaur de bunătate şl indulgenţă", statornic prieten al celor prigoniţi pentru dreptate şi neînfricat slujitor al marilor idealuri de libertate şi echitate socială (-«Jurnalul de dimineaţă» din 13 octombrie 1946). Intre aceste poziţii contrarii, opiniile contemporanilor asupra lui Gala Galaction s-au diferenţiat prea puţin şi numai prin vocabular, stil şi gramatică. Personajul părea transparent, fără enigme; atitudinile faţă de el erau categorice, determinate de unghiul din care era privit sau de luminile şi umbrele suib care fusese întîlnlt. Singurele îndoieli asupra linearităţii psihologiei sale, pe care le cunosc, au pornit din cercul «Vieţii româneşti», — cerc frecventat asiduu de prozator în anii dinaintea primului război mondial, cu bogată agonisire de sim- iftori români contemporani 59 patii şi prietenii durabile. Ele au fost exprimate de cei doi pontifi ai revistei ieşene : C. Stere şi G. Ibrăi-leanu. Constantin Stere (acel subtil observator de caractere umane care avea să se dezvăluie, ulterior, în primele volume ale romanului «In preajma revoluţiei») îşi mărturisea perplexitatea în faţa personalităţii lui Gala Galaction : „Pentru mine, omul acesta este o enigmă". Aceeaşi deconcertare simţea şi Ibrăileanu de cîte ori încerca să-şi lămurească psihologia lui Gala Galaction : „Cu greu se poate închipui ceva mai pitoresc, mai atrăgător şi mai încîlcit deeît viguroasa, lirica, paradoxala şi bărboasa lui personalitate plină de contraste" (M. Sevastos : «Amintiri de la Viaţa românească», 1966, pp. 252—253). Exemplele mi se par probatorii pentru complexitatea structurii sufleteşti a scriitorului, fiindcă numai un caracter deosebit de complex poate stîrni deopotrivă enigmatice întrebări sau aprecieri extreme şi, implicit, antagonice. Iar Gala Galaction, ca om şi ca scriitor, a fost cu certitudine o personalitate de excepţie. A-l explica însă numai afirmînd că opera şi existenţa sa sînt străbătute de contradicţii, că în el se înfruntă per-mament Dionysos şi Apollo, înseamnă în realitate a nu explica nimic, căci simpla înregistrare a unui fenomen nu constituie şi descifrarea procesului care 1-a generat. A căuta trăsătura dominantă în psihologia lui, a-i determina axa caracterologică, rămîne deci o muncă de împlinit. Ea este şi utilă, şi necesară, pentru a lumina resorturile ascunse a căror tainică mişcare a dăruit literaturii române din prima jumătate a secolului nostru, una dintre prezenţele cele mai fascinante. Descifrările — cîte se pot face — se află în biografia sa, în confesiunile sale şi, mai ales, în romanul «La răspîntie de veacuri», care este, după declaraţia autorului, doar o „cronică" ca urzeala luată din-tr-un jurnal intim" : „... romanul meu are în profunzime stîlpi de cronică, multe date exacte, Pe„n riale şi publice, multe împrumut!?; din cronica vremii". • n ). "* duiesc că unul său 'altuTdin ™iă" nul «La răspîntie de veacuri» ' putea fi socotit cutare sau r„h> din norocoşii mei confraţi de litl6 ratura, debutanţi ca şi minp Imanul 1896" («Facla» din 7 brie 1935). Portretul pe care şy face m acest roman înfăţişează ,in adolescent cu temperament frenetic bîntuit de toate viscolele patimilor omeneşti : la nici douăzeci de -mf avea buzele „groase, senzuale" ian goarea ochilor sugera, jceva şovăef nic şi feminin", un „amestec de ca" ractere fizionomice" divulga ştiu ce impreciziune morală în per sonalitatea lui", — cu alte cuvinte în plămădeala lui lăuntrică „Diony' sos era mai tare deeît Apollo" Nu era vorba, deci, de o „înfruntare intre Dionysos şi Apollo", pentru că „Dionysos era mai tare deeît Apollo" ; nu poate fi vorba, aşadar, nici de dualitatea unei firi sfâşiate de contradicţii, cum s-a afirmat, ci -de un temperament pasional, cu greu cenzurat de-a lungul unei existenţe frenetice. Căci aceasta a fost axa psihologiei lui Gala Galaction. Ea explică multe acte din biografia sa, după cum ea singură poate explica şi ancorarea lui îndîrjită în etica şi spiritualitatea creştină, dar şi permanenta preferinţă acordată de el, în opera literară, personajelor incendiate de patimi şi invadate de ispitele unui erotism devastator. Semnificativ pentru înţelegerea temperamentului lui apare entuziasmul cu care tânărul de nouăsprezece ani întîmpina romanul colegului său N. D. Cocea, «Poet — Poetă», care nu era, în realitate, deeît o erupţie juvenilă de senzualitate şi sexualism şi pe care însuşi autorul,. ajuns la vîrsta judecăţilor senine, avea să-1 socotească o simplă „elucubraţie de adolescent". Dar în 1898, el dăruia toată admiraţia şi toată adeziunea sa freneziei cu care eroii cărţii, Ju-lius şi Ersilia, se lasă pradă instinctelor şi se cufundă, pînă la sleire, în orgia plăcerilor perverse şi obscene : „Julius şi Ersilia — scria tî-nârul prefaţator — îmi sînt doi 60 scriitori români contemporani •„toni pe care îi cunosc pîna in Sncuî inimii"- De altfel, chiar odul în care s"a lncheSat> Pe Sncile liceului, şi a dăinuit pînă ia moarte prietenia lui cu Arghezi • Cocea, constituie dovada unui temperament arzător. De la început această prietenie a depăşit în P 'ştiinţa celui ce avea să devină Gala Galaction caracterul obişnuitelor amiciţii adolescentine. Ea nu a fost flacăra iute şi fără durată, ci vatră imensă de jar incandescent, care-şi păstrează temperatura înaltă şi forţa incendiatoare chiar sub cenuşa controverselor ideologice şi a antagonismelor temperamentale. A fost o prietenie deplină, din specia rezervată spiritelor posedate de mari pasiuni : a cuprins în ea toate îndoielile şi toate certitudinile, toată încremenirea de oglindă şi tot tumultul de valuri devastatoare ale sensibilităţii omeneşti. Deşi rar s-au putut vedea caractere mai deosebite deeît Arghezi, Cocea şi Galaction, i-a unit pe toţi trei „cultul poeziei şi al libertăţii impresiilor'' şi „încrederea în negreşitele destine viitoare" : „ne ştiam legaţi noi între noi, ne preţuiam şi eram încredinţaţi că vom cuceri... cununile notorietăţii" («Opere», I, 1949). Fermitatea şi tenacitatea unei asemenea convingeri, evidentă încă din anii adolescenţei, reprezintă mai mult o manifestare temperamentală deeît o opţiune rezultată din deliberări lucide, — şi trebuie reţinute ca atare. Cucerit, la nici cincisprezece ani, de umanitarismul cald al prozei lui Vlahuţă — sub „soarele de primăvară" al căreia urmau „să înmugurească visurile şl încercările sale literare" — Gafeetion avea să frecventeze apoi întrunirile muncitoreşti din sala «So-tir», să se entuziasmeze de opiniile sociologice şi estetice ale iui C. Dobrogeanu-Gherea („Socra-tele nostru al tuturor" !), să renege idolatria iniţială faţă de Vlahuţă pentru a putea adora, cu aceeaşi fervoare dar şi cu aceeaşi scurtă durată, pe Anton Bacalbaşa, ca să ajungă, în sfîrşit, unul din numeroşii emuli ai lui Macedonski ; — iată dovezi ale unei firi arzătoare, chiar dacă nu sînt deeît căutări specifice vîrstei la care mustul fierbe spumos şi tulbure, ca să se poată limpezi în licoare de cristal. Publicarea în «Liga ortodoxă» din 18 august 1896 a unui necrolog liric asupra lui Traian Demetrescu şi în «Adevărul ilustrat» din 6 octombrie acelaşi an a schiţei «Pe terasă»- — pe care el însuşi o va caracteriza, după aproape cincizeci de ani, ca fiind „culeasă de pe lîngă zidurile dărîmate ale romantismului din veacul trecut" («Drapelul» din 25 iunie 1945) — îi aduc o mică gloriolă şi notorietate între imberbii săi colegi, dar nu anunţă, în nici un fel, pe marele scriitor ce avea să fie ; nu-i diminuează însă nici încrederea în destinul său literar. După aceste manifestări nesemnificative, urmează pentru el o lungă perioadă de tăcere : cele două poeme publicate în 1897 prin foi obscure ca «Aurora» din Roşiorii de Vede sau «Revista modernă» din Bucureşti, ca şi rezumatele cursurilor ţinute în toamna lui 1898 de C. Dimitrescu-Iaşi şi Titu Maiorescu la Universitate pe care le publică în revista «Literatură şi artă română» a lui N. Petraşcu nu sînt pe măsura operei sale ulterioare, inaugurată excepţional, abia în 1902, cu «Moara lui Călifar». Sînt anii în care temperamentul lui frenetic se manifestă în toată libertatea, necenzurat de nici o opţiune etică sau ideologică : adoptă şi repudiază cu uşurinţă şcoli literare şi modalităţi artistice contradictorii, îşi proclamă idoli pe care îi adoră pînă la extaz, pentru ca să-i renege grabnic, fără zbucium lăuntric şi fără păreri de rău. In aceste variaţii de umoare şi de conduită există totuşi o trăsătură dominantă care impresionează prin constanţa ei : o credinţă fermă, pe care nimic nu o clatină, nimic nu o alterează, în viitoarea realizare — a lui şi a prietenilor lui — în planul creaţiei literare. Din anul 1898, confesiunile lui Gala Galaction amintesc două în-tîmplări cărora le acordă un rol hotărîtor în orientarea cărărilor sale de mai tîrziu. In februarie, elevul din ultima clasă de liceu cunoaşte pe „scriitorul de stranie celebritate *fion români contemporani 61 Sar Peladan", invitat la Bucureşti de cercul revistei ■"Ileana* a lui Bogdan-Piteşti : „Ivirea lui Sâr Peladan (oricît s-ar mira fiii acestui veac) a fost, pentru mine, cel dintîi eveniment dintr-o serie de evenimente providenţiale. Cîteva zile a bătut furtuna peste gîndurile mele. Am scris acestui fascinator prinţ al poeziei o oda în proză, şi, fără să mă preocup de faptul că era în limba mea românească, i-am dat-o în mînă, într-o zguduitoare întîlnire faţă către faţă... în acea odă-scrisoare, îi ziceam lui Peladan, In aparenţă amtflatic şi retoric, în fond cu o negrăită sete de îndeplinire : «Fii pricina binecuvîntată a creştineştei noastre mîntuiri» !..." (Mărturie literară, în «Opere», I, p. 22). în timpul verii, proaspătul absolvent al liceului face, împreună cu. N. D. Cocea, o călătorie la mî-năstirea Agapia, unde cunoaşte pe sora Zoe Marcoci : „La vîrsta de nouăsprezece ani am avut norocul să întîlnesc pe fiinţa excepţională care era să fie soţia mea de mai tîrziu, şi a cărei pietate şi curăţenie sufletească fără pereche erau să în-rîurească, definitiv, asupra hotărî-rilor şi paşilor mei în viaţă. Această întîlnire a fost pricina care m-a colectat sufleteşte şi m-a determinat la douăzeci de ani să părăsesc facultatea de filozofie şi studiile profane şi să apuc calea teologiei." (■«Rampa»- din 10 octombrie 1932). Alte mărturii ale scriitorului aduc! însă, dovada fermă că aceste evenimente nu au avut în traiectoria vieţii sale consecinţe imediate şi că semnificaţia lor a fost sublimată ulterior. Apropierea de Sâr Peladan, căreia Gala Galaction a voit mai tîrziu să-i acorde importanţa miracolului de pe drumul Damascului în convertirea sa, nu a reprezentat în realitate decît exaltarea firească a unui tînăr vînător de fantasme şi miraje prin deşertul închipuirii, în faţa extravaganţelor acelui „poet care oscila între prooroc şi şarlatan" (■"Dimineaţa»- din 12 martie 3931), înveşmîntîndu-se „în costum indian" şi parfumîndu-se cu mosc. Se cuvine amendată şi afirmaţia făcută în 1949 de prozator că oda- scrisoare, înmînată abilului far,nr. exprima setea tînărului din in™ 7> a vedea împlinindu-se „creştiZ^ lui mintuire". In 1925 e' riăT relatare mai exactă, V detanf ,° sensuri, a întîmplării • cl aj 1 rul lui Theo (Arghezin A care era în cercul «Ilenei-, am -ifli* toate împrejurările ca să-i D t ,„ mîna făcînd o genuflexie rituală pe cînd cobora scările cu Bogdan Piteştx, o odă în proză, un Z~ sagiu poetic pe care îl iscălisem" «Deux androgynes» (Pisculescu Co cea). Acest fapt a ridicat la ma" ximum speranţele noastre, precum şi credinţa că dacă izbutisem peste capul lui Bogdan-Piteşti, să ajun gem la Sâr Peladan, eram ursiţi — Nelly, Pisc şi Theo — să împlinim un şi mai mare destin literar I" («Mărturia unei generaţii», p. gjs Trecînd peste nedumerirea pe care o stîrneşte iscălitura franţuzească a unui text pretins a fi fost scris în româneşte, se cere subliniat că îndrăzneala semnăturii nu vesteşte nici o criză religioasă, iar termenilor cu rezonenţă de psalm ai scrisorii nu trebuie să li se caute semnificaţii mistice, — ei fiind o cerinţă stilistică şi constituind doar metafora capabilă să exprime consolidarea încrederii în vocaţia literară a trinităţii juvenile : Cocea, Galaction şi Arghezi. Chiar întîlni-rea cu sora Zoe — care, într-adevăr avea „să înrîurească, definitiv, asupra hotărîrilor şi asupra paşilor săi în viaţă" — nu are urmări imediate. Inrîurirea se va manifesta treptat, în anii lungi de căutări şi de experienţe grave, dar numai după ce decizia capitală fusese luată, din cauze cu totul străine de idila tinerească înfiripată în cea dintîi vară petrecută de el sub brazii brumaţi şi pe malurile verzi ale pîrîului de la Agapia. Pot exista din această perioadă scrisori „lungi şi mistuitoare" trimise de proaspătul student bucureştean sorei Zoe la mînăstirea de sub Ceahlău; pot exista frămîntări, procese sufleteşti şi dezbateri mistice consemnate în jurnalul său ; ele nu sînt şi nu pot fi decît literatură, avîn-tare poetică în zone ignorate pînă 62 scriitori români contemporani ..„ci, dar pe care începea, cu o tTitie artistică fara greş, să Ie f-nii ască fertile pentru creaţia sa rt«-ară. Cauza profundă a „conver-■•• lui la creştinismul militant '"buie căutată în alte împrejurări ^evenimente biografice. Din ferice aceste împrejurări pot fi determinate cu oarecare precizie. Tn toamna în care se înscrie la facultatea de filozofie din Bucureşti, tînărul tulburat de visuri şi de era torturat de spaima ne- sale literare. Tot ce poezie realizăm „ cugetă, tot ce studiază în anul destinat iniţierilor este subordonat unui scop unic : pregătirea afirmării lui ca scriitor. Anii fără rod de după debutul timpuriu şi ne-gemmiJfiflativ îl îngroziseră şi se simţea dator să caute şi să afle cauzele sterilităţii. îşi dă seama că el nu are nici încăpăţînarea în efort, nici robusteţea etică a lui Arghezi, care purta în el zestrea, moştenită, de dîrzenie şi răbdare oltenească în stare să sfarme orice baricade şi oprelişti. înţelege că marele duşman al împlinirii vocaţiei sale artistice este propriul temperament, care îi imprimă elanuri şi extaze creatoare, dar îl condamnă şi la perioade lungi de apatie şi inactivitate, dînd întregii sale personalităţi „nu ştiu ce impreciziune morală". Devine conştient de primejdia de moarte pe care ar reprezenta-o pentru firea lui instabilă abandonarea în rîndurile tinerimii artistice care-şi copia stilul de viaţă „de prin marile centre ale boemei pariziene", — plaur înşelător al mlaştinii ucigătoare — sau între „adolescenţii care se simţeau sau se credeau atinşi de săgeţile lui Apollo" şi care „nu mai aveau răbdarea să termine şcoala", decretîn-du-se cu emfază ridicolă nişte „revoltaţi împotriva sclaviei şcolare" («Drapelul» din 20 iunie 1945). Marea criză sufletească străbătută de Gala Galaction la vîrsta de nouăsprezece ani — mult comentată apoi şi drapată, de el şi de alţii, în linoţolii mistice — aceasta a fost: ciocnirea dintre voinţa lui de afirmare ca scriitor şi conştiinţa că este robul unui temperament frenetic şi, deci, oscilatoriu, de natură să-i anuleze aspiraţiile. In ceasul febril şi acut al crizei, el audiază prelegerea lui Titu Maio-rescu despre John Stuart Miîl. Marele profesor înfăţişa, cu evidentă preocupare pedagogică, prietenia — păstrată două decenii în limitele celui mai strict puritanism britanic — dintre filozoful englez şi doamna Taylor. „La vîrsta de douăzeci de ani — spunea Maio-rescu — tînărul filozof se simţi deodată, sufleteşte, spăimîntător de veşted şi de pustiit, ca şi cum tot farmecul şi tot interesul vieţii şi-ar fi schimbat cărările care duceau către inima lui. Juvenila lui dorinţă de a lucra pentru transformarea lumii era moartă... Nimic nu-1 mai putea interesa, nimic nu-1 mai încălzea, nimic nu putea să-1 facă să resimtă eroica plăcere de a stărui în calea vieţii." Tînărul student asculta fascinat : cuvintele magistrului se prefăceau, în cugetul lui, în „fagure de analogie şi de revelaţie". El descoperea, cu dulce surprindere, că zbuciumul şi deznădejdile din inima lui bîntuiseră şi inima filozofului englez, la o vîrsta identică. Dacă tînărui John Stuart Mill, ajuns pe pragul sinuciderii, depăşise criza şi îşi realizase menirea, dăruind umanităţii o operă demnă de preţuire, — înseamnă că şi tînărul student bucu-reştean va ieşi din tumultul valurilor şi va ajunge la limanul izbăvirii. Căci Maiorescu explica şi condiţiile care au readus ilustrului britanic echilibrul psihic şi i-au redezlegat puterile creaţiei : „în toiul acestei năruiri sufleteşti, John Stuart Mill are marele noroc să se întîlnească cu doamna Taylor", care „ajunge confidentul, sora sufletească, sfetataull, inspiratoarea şi colaboratoarea filozofului". Rezumînd prelegerea, Gala Galaction avea să noteze : „Profesorul, tratînd cu o ponderată voie bună această materie mai mult literară şi sentimentală, se silea totuşi să degajeze pentru tînărul său auditor (în ale cărui virtuţi nu prea credea), o lecţie de înaltă moralitate... : -Ar fi de dorit ca ftitori români contemporani 63 această mare pildă de viaţă a filozofului să găsească aci, în sala noastră, dreapta pricepere ce i se cuvine. Ar fi de dorit ca tinerii care mă ascultă să înţeleagă şi să simtă pentru toată viaţa lor, serioasa şi vitala problemă care începe să-i asalteze acum, în primăvara vieţii... Să nădăjduim că priveliştea acestei neprihănite prietenii, convertită la timp favorabil în onestă şi fericită căsătorie, va ră-mîne pentru ascultătorii mei o statornică şi profitabilă amintire.»..." Pentru studentul Galaction priveliştea neprihănitei prietenii convertite în căsătorie onestă avea să fie mai mult decît o amintire statornică ; avea să fie mai mult decît dorise însuşi magistrul cînd le oferise discipolilor lecţia lui de „înaltă moralitate". Pentru Gala Galaction aceasta era «revelaţia». Temperament lesne exaltabil, el va face o problemă capitală din găsirea femeii în stare să împlinească, şi în grava tulburare pe care o trăia atunci dar şi în tot restul vieţii lui, rolul providenţial al doamnei Taylor în destinul lui John Stuart Mill... In jurnalul inedit al lui Gala Galaction există numeroase indicaţii în acest sens ; — ele nu pot fi însă invocate, fiind de necontrolat pentru cititor. Romanul «La răspindite de veacuri», al cărui caracter autobiografic, denunţat chiar de autor, nu este pus la îndoială, aduce în schimb o serie de detalii preţioase : „Adevăratul titlu al fabulei — declară prozatorul — este «O lecţie asupra lui John Stuart Mill». [...] Cu vremea... titlul «O lecţie asupra lui John Stuart Mill» va intra într-o nouă lumină. Acest titlu va însemna atunci nu lecţia pe care Titu Maiorescu o ţine asupra cugetătorului englez şi asupra fericitei lui legături cu doamna Taylor, ci va însemna: cum se propagă şi cum se transformă, în ţara şi în inimile noastre, un mare exemplu de viaţă şi de iubire britanică." («Opere alese», IV, p. 11). Toate căutările şi toate acţiunile lui Gala Galaction din epoca studenţiei sînt dominate de năzuinţa repetării acelui exemplu de via- ţă şi de oasei şi Doru Filipache'de'"EMrrTria!-- femeie de rară frumui. °po1 vastă cultură şi de "Z^v- ^ inteligenţă, ascunzînd SUD de Mesalma o puritate suflul &k superbă - care refuză săT» ea»« în flacăra unei asemenea h,hrUWe micitoare („Potoleşte te I^t care refuză sâsTa= unei asemenea u,t ce micitoare („Potoleşte te Filipache Zeii nemuritori t^f fel! Ramn lingă Antonlna m" trei-patru copii în dorul Şi aşează această întîlnire a nL"" tră - ca pe un trandafir la pre?f; — in dosarele dumitale literare « pare a fi constituit un momente™ cial m biografia scriitorului Chia" dacă în roman episodul respectiv este situat dupa căsătoria lui Pin pache cu Antonina, există unei mărturii care întăresc convingerea că firava „ficţiune literară" a car ţii impusese autorului o răsturnare de cronologie : în viaţa reală ten tativa aventurii erotice, cu ' toate implicaţiile ei, se petrecuse înainte şi nu după căsătoria lui Gala Galaction. Se pare că rolul doamnei Taylor fusese atribuit, iniţial, de tînărul student, nu sorei Zoe, 'ci acelei enigmatice doamne Olg'a Sâ-cara-Tulbure. Poate că şi privirii» adolescentului exaltat, tot de această misterioasă fiinţă fuseseră îndreptate spre fecioara (cu doisprezece ani mai în vîrsta decît ei), care aştepta să îmbrace haina călugăriei. Cert este că acestei doamne îi închină studiul poem despre Iulia Haşdeu, publicat în revista «Literatură şi artă română» din noiembrie 1899 ; ei îi adresează întîile «Scrisori către Simforoza», şi ea este deseori piezentă în jurnalul său : „Doamna . Săcarâ — scria el, la 14 august 1899, adresto-du-se sorei Zoe — se asociază totdeauna cînd mă gîndesc la D-taşi D-ta te asociezi totdeauna cînd mă gîndesc la domnia-sa". Căsătoria nu s-a produs fără împotrivirile familiei, înfrînte pînă la urmă de tenacitatea tînărului care nu se socotea „un om ca toţi oamenii", ci „un arhitect de castele în Spania, un chemător de fantome şi drame". El însuşi avea să noteze, la 27 no- 64 scriitori români contemporani • 1006 In jurnal : „Acum rie a«t rif» sătul Jembrie. ani eram atît de sătul «*? p„^ăsat de singurătate că am tălpi mea j-mi ceiiThiî Gala Galaction este, aşa- şf âf -f tălpile "casei" ca să iasă pe mea şi să impun tuturor - mi de însurătoare" («Lu-din 17 mai 1969). Căsă- consecinţa spaimei de eşec. în torta ___ ^TcTeeMei artistice, şi a deci p ■ He a-1 «vita 011 n^J1030616 re' *°.«Hate de Maiorescu. „Cînd po-^ea mea va fi gata - spunea el rSlCninariile la întîia parte a anului (29 noiembrie 1935) - ^re scapă de rîia boemei, de iobăgia cafenelei, de conjuraţia^ demo- avea fresca tinereţn unui poet „iior'dîn propria-i inimă şi de casa Âe nebuni numai fundcă a avut norocul să-şi clădească un cămin timpuriu"- Pînă la sfîrşitul zilelor, a rămas încredinţat că timpuria sa căsătorie 1-a ajutat să domine „conjuraţia demonilor din propria-i inimă" şi să suplinească absenţa părintelui, a profesorului sau a pedagogului care, la întîia tulburare adolescentină, ar fi putut restabili, cu dragoste, cu înţelegere şi cu tact, echilibrul rupt de efervescenţa unei sensibilităţi excepţionale, de setea iscoditoare a unui intelect bine dotat şi de conştiinţa unei vocaţii literare certe. Căci ceea ce surprinde la un temperament frenetic, atît de repede inflamabil şi tot atît de uşor de stins, este perseverenţa remarcabilă de care va da dovadă atunci cînd realizarea lui ca scriitor va fi — sau i se va părea că este — în primejdie. Chiar „convertirea" lui, adeziunea la etica şi doctrina creştină, subjugarea voluntară faţă de Chistos au pornit, ca şi căsătoria, tot din dorinţa disperată de a asigura condiţii optime de afirmare talentului său literar. Părăsirea facultăţii de filozofie şi înscrierea la teologie nu a fost „efectul unor lungi şi complicate dezbateri sufleteşti", nici „revelaţie" şi „eveniment providenţial" — cum i-a plăcut lui însuşi să afirme şi cum a voit să se creadă — ci „un lucru neauzit de grabnic", o „imediată împlinire a unui ordin". Acest „ordin" nu venea din vreo zo- nă mistică, ci venea din preajmă, îndreptarea lui Gala Galaction către facultatea de teologie s-a produs simultan cu hotărîrea lui Tudor Arghezi de a intra în monahism: „Intr-o zi am pornit amîndoi în pas egal, solemn, pe un drum cutezător şi splendid, el spre Thebaida, eu spre Şcoala din Alexandria" («Cronica» din 19 februarie 1915). Se ştie însă că închinovierea lui Arghezi n-a fost precedată de irezistibile chemări duhovniceşti, ci de nevoia unei oaze de linişte, pe care condiţia lui de tînăr obligat sâ-şi cîştige traiul nu i-o putea oferi, pentru a se consacra artei sale. („Am fost o vreme călugăr, pentru că nu aveam alt adăpost în care să pot gîndi, unde să pot scrie" — avea să mărturisească, peste şaizeci şi cinci de ani, Arghezi însuşi, într-un interviu acordat revistei «Les let-tres francaises»). Este sigur că în anii exodului comun către tihna mînăstirii şi către hăţişul exegezelor teologice, prietenia lui Arghezi — temperament de neînfrîntă şi agresivă voinţă — s-a manifestat ca o tiranie dulce asupra unui Galaction oscilatoriu şi veşnic torturat de faKMpwiri şi îndoieli In perioada primelor sale manifestări literare, viitorul prozator n-a acceptat valorile scrisului românesc şi „nu le-a pus la inimă deeît în măsura în care i le garanta Arghezi". Ascultarea şi supunerea faţă de vrerile dîrze ale lui Arghezi, faţă de adevărurile proclamate de acesta, vor fi determinat şi însoţirea pe drum lăturalnic şi paralel, a prietenului pornit spre chilia mînăstirească. Numai că drumul celui înainte-mergător avea să se frîngă repede, iar al celui venit în urmă, ca tovarăş de cale, va fi fără întoarcere. Ce a determinat, atunci, supunerea şi irevocabila vasalitate a lui Gala Galaction faţă de învăţătura creştină ? Scriitorul s-a străduit în multele sale confesiuni să întărească pe contemporani în convingerea că el a fost subiectul unei întîmplări similare celei trăite de rabi Saul din Tarsul Ciliciei, pe drumul Damascului, unde năzuia români contemporani ■W»t» româneasca, 3 65 să-şi termine investigaţiile şi să-şi desăvîrşească misiunea de judecător de instrucţie în procesul intentat primilor creştini. N-a ostenit niciodată să proclame rolul hotărî-tor pe care viitoarea sa soţie 1-a avut în înrolarea lui între urmaşii profetului din Nazaret. Toate acestea sînt însă numai justificări şi explicaţii tardive; buna lor credinţă nu poate fi pusă la îndoială, dar — ca toate justificările — ele nu exprimă adevărul întreg, ci îi luminează doar parţial, scoţîndu-i în evidenţă numai anumite ipostaze. Adevărul întreg poate şi trebuie să fie reconstituit din fragmentele lăsate de scriitor. Cert este că abia după înscrierea la facultatea de teologie, tînărul Galaction descoperă că morala creştină, cu rigorile şi cu penitenţele ei, cu uciderea oricărei pasiuni, cu voluptatea inumană a suferinţei, poate deveni pentru firea lui bîntuită de fantazii şi invadată de patimi, mult căutatul cenzor interior. Dacă prin hotărî-rea de a se căsători — adoptată în urma exemplului desprins din prelegerea lui Maiorescu şi impusă cu greu familiei — el socotea că scapă „de rîia boemei" şi de „iobăgia cafenelei" care conduceau „la spital şi la balamuc", — în etica creştină trebuie să fi văzut o pavăză de neînvins faţă de mult mai primejdioasa „conjuraţie a demonilor din propria-i inimă". El va adopta această doctrină cu disperarea cu care cel căzut în viitoare se agaţă de pluta izbăvirii tocmai în clipa cînd se simte învins în lupta cu puhoaiele. în procesul de transformare a moralei creştine într-un paznic neadormit şi Incoruptibil al temperamentului său frenetic, Gala Galaction a suferit, fără îndoială, o influenţă din partea viitoarei soţii. Dar această influenţă nu a fost «hotărîtoare», cum a vrut el să o înfăţişeze mai tîrziu : influenţa sorei Zoe nu determină decizia tî-nărului teolog, ci doar o consolidează ulterior, justificînd-o şi pu-nîndu-i în valoare utilitatea. Rolul ei este mai însemnat în altă di- recţie. Nu trebuie să se uite - 3 tînăra care trăise un lung noviciat * -mcnahal la Agapia nu avea (si m . 4 putea să aibă!) altă concepţie des * pre creştinism deeît aceea care în" călzise inimile curate şi naive ale ' 1 -închinătorilor din catacombe şi a!P . ' furnizorilor de martiri, în veacurile ' ' dintîi ale erei noastre. Creştinismul > ei era un creştinism primar exaltat ? şi generos, împletire de extazuri î lirice, de severe precepte etice, de dureroase «lepădări de sine» şi de i profundă suferinţă omenească, sub aură de basm şi de legendă.'pen. 1 tru fecioara care se pregătea din pruncie să ajungă «mireasa lui Christos», patimile, răstignirea şi moartea profetului nu se săvîr-şiseră într-un timp istoric şi într-un loc delimitat anume, ci se împli- l neau permanent, an de an, în fiece primăvară şi pretutindeni. Pentru ' ea, creştinătatea era o confrerie a celor umili şi slabi, a celor batjocoriţi şi suferinzi, înălţaţi — iluzoriu — la suprema demnitate de «fii ai lui Dumnezeu». Creştinismul sorei Zoe era un creştinism popular, contestatar şi ardent, netulburat de dispute dogmatice. Acesta a fost creştinismul care 1-a fascinat pe tînărul student, vînător de metafore şi simboluri. L-a fascinat fiindcă * reprezenta reîntîlnirea — sub auspiciile erotismului adolescent — cu creştinismul ritual practicat de maica sa (fiica preotului Ostreanu din Roşiorii-de Vede, care „ţinea calea şi zilele bisericii ca o adevărată pravoslavnică" — «România» din 30 ianuarie 1939) ; l-a fascinat fiindcă se dovedea pe măsura temperamentului şi aspiraţiilor lui artistice, aplecate deopotrivă spre realismul patimilor omeneşti şi spre poezia inefabilă a fantasticului folcloric. Acest creştinism, crescut şi înflorit din psalmi, din «Cîntarea cîntărilor», din parabole, din mituri şi din vise, va deveni temelia viitoarei lui edificări sufleteşti. Tînărul tulburat de pasiuni va crede cu tărie că această doctrină simplă, nespfistioată de exegeze şi meptagârd-tă de interpretări doctorale va putea 66 scriitori români contemporani , „ din el omul „omul de ordine şi Snţăcear fi vrut sâ_fie". O asi-d 1% ordonare lăuntrica deschidea, ZT porţile împărăteşti ale reali-Sril sale artistice, — ţel suprem al ţintei şi al luptelor lui. De altfel, eX după ani lungi de studii reli-finTse după licenţă şi doctorat în fiLeie, chiar după intrarea lui in Şurile preoţilor şi după dobîn-Hirea unei catedre prestigioase in învătămîntul superior teologic, Gala ralaction va rămîne devotat viziunii „„,e iniţiale asupra creştinismului. La vîrsta de treizeci şi patru de ani, doctorul în teologie declara : „Creştinismul meu este astăzi social şi polemic" («Flacăra» din 23 martie 1913). Social şi polemic fusese creştinismului lui dintru început ; social si polemic avea să fie toată viaţa, iar uneori puţin pe de lături şi în răspăr cu poziţia creştinismului instituţionalizat şi salariat al organizaţiei bisericeşti. Intr-o scrisoare trimisă lui Tudor Arghezi, la 12 mai 1905, Gala Galaction spunea : ...servind cu inima şi cu condeiul lui Christos, voi face-o conform unei concepţiuni şi unei directive personale şi prin urmare eretice... Nebunul, cu care făcuşi odinioară drumul la Căldăruşami, n-a pierdut absolut nimic din această preţioasă calitate. înfăţişarea lui e pasibilă de evoluţie ; fondul lui e inalienabil. («Luceafărul» din 26 aprilie 1969). Chiar după hirotonia lui ca preot, va fi obligat să înregistreze o constantă rezervă, dacă nu ostilitate, a multora dintre mai-marii preoţimii, faţă de scrisul său înflăcărat, faţă de particularităţile convingerilor sale creştine : „Paradox curios !... proza mea evanghelică era şi este cinstită mai ales .de spiritele independente. Familia mea creştină, înscăunaţii pravilei şi pre-daniei, vistiernicii duhului şi ai cucerniciei ... sînt încă nedumeriţi în privinţa mea.,, («Ultima oră» din 6 ianuarie 1946). Nu trebuie uitat că într-o epocă în care ierarhi, preoţi şi dascăli de teologie lunecau, sub vîntul înşelător al opor- tunismului, spre apele stătute şi putrede ale xenofobiei, ale naţionalismului şovin, Gala Galaction scotea la iveală din versetele biblice poruncile iubirii de oameni şi proclama, cu ardoare apostolică, dragostea cea mai înţelegătoare şi mai îndelung răbdătoare între toate rasele, între toate naţiunile, între toate religiile. El se încapăţina să creadă şi să strige că „evanghelia e o pravilă a dezrobirii sufleteşti şi a înălţării omului peste dobitoc şi peste tristele nevoi care le sînt comune". El căutase permanent dacă nu a armoniza, dar a pune în paralelă pe marii dascăli ai cugetării revoluţionare cu propovăduitorii de azi şi de altădată ai concepţiei şi ai vieţii creştine" («Contemporanul» din 14 mai 1948). Prin întreaga sa activitate de scriitor, de preot şi de profesor de teologie, el pusese în lumină falsitatea poziţiilor grupării gîndiriste, dînd prilej lui G. Căli-nescu să sublinieze că „în vreme ce foarte mulţi tineri mireni fac profesie de misticism şi ortodoxie, şi ne oferă de la o vreme încoace, sub aripa neagră a d-lui Nichifor Crainic, o literatură cu îngeri, heruvi, serafimi [...] alţi scriitori, care se întîmplă a fi prin chiar rostul lor social mai apropiaţi de biserica ortodoxă, dau semne de cuminţenie şi de seriozitate aşa de edificatoare, încît e o datorie aproape din parte-ne să le manifestăm aci viul nostru sentiment de admiraţie şi de respect. [...] Aşadar, în vreme ce la gîndirişti, creştinismul se concretizează, izolînd pe membrii săi, într-un orgoliu nu numai de opinie ci şi de rasă, ortodoxismul fiind un adevărat rasism, la preotul ortodox Gala Galaction orizontul se lărgeşte într-o îngăduinţă umanitară de o evidentă nobleţe." («Adevărul literar şi artistic» din 14 februarie 1932). Umanitarismul elevat al lui Gala Galaction n-a rezultat însă din lectură şi din adoptarea principiilor eticei creştine. El a fost tnitori români contemporani G7 propriu sensibilităţii şi gîndirii sale, manifestîndu-se cu aceeaşi impetuozitate şi înainte de întîlnirea lui cu teologia, cu dogmele şi cu morala evangheliei. Structural, el a fost egal cu sine însuşi din adolescenţă pînă la poarta marelui exod : un tumultuos protestatar, un neobosit apărător al celor loviţi, un justiţiar neînfricat pentru dreptatea celor oprimaţi. El a putut vorbi şi la tribuna muncitorilor adunaţi sub flamura roşie a idealului socialist, dar a putut predica şi de pe amvonul bisericii creştine, lîngă icoane luminate de candeli, fără să fie sfişiat de contradicţii, fiindcă a rostit de fiecare dată unul şi acelaşi crez : al lui. El a fost tot atît de cinstit cu conştiinţa sa şi cînd a proclamat apropierea „viitoarei societăţii socialiste" şi eliberarea „proletariatului din cele patru răs-pîntii ale lumii", dar şi atunci cînd a predicat că „pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să ruşineze pe înţelepţi şi pe cele slabe ale lumii le-a ales ca să afunde pe puternici". El a putut sa rostească din cuget curat lîngă mormîntul lui Frimu : „Ai voit să mîntuieşti pe fraţii tăi, ai voit binele poporului, ai voit să potriveşti cu rindeaua ta — tîmplar sublim — nodurile şi scrijeliturile blestematei trupine sociale !... Soarta ta şi a multora din lumea voastră roşie mă înfioară şi mă nelinişteşte... Tu însuţi — atît de curat la inimă, atît de iubitor de oameni şi de plin de idealul tău — tu cu viaţa ta, violent isprăvită la calea jumătate, îmi aminteşti de o în-tîmplare analoagă, pe care o recitesc cu evlavie, în fiecare an, înainte de Paşte... Mi-am dat cu-vîntul şi credinţa mea în chip irevocabil celui mai mare dintre voi toţi, care aţi murit şi veţi mai muri în spînzurători şi în puşcării." («OJume nou», 1919, p. 73—75). Dacă pentru orice cleric habotnic, pentru orice teolog bucher, iden- tificarea lui Christos cu lUptăt0Bii pentru izbăvirea mulţtmlUor J™? citoare însemna blasfemie şi dere în eres, pentru Gala Gala*" tion analogia şi implicaţiile ei I impuneau de la sine. Pentru că _! aşa cum el însuşi mărturisise creştinismul lui se manifesta form unei concepţiuni şi Une- ,. rective personale şi prin um eretice". Prin îmbrăţişarea doctri nei creştine, numai „înfăţişarea M" devenise „pasibilă de evoluţie" _ „fondul" s-a dovedit a fi s'ntr_ adevăr „inalienabil". Numai aşa, scuturată de broderia fantaziei literare, criza străbătută de Gala Galaction în anii 1898^—1899 poate fi înţeleasă în dimensiunile ei reale : n-a fost o căutare de sine nici o ispitire de drumuri viitoare. Cărarea întregii sale vieţi fusese demult jalonată. Tînărul Galaction ştia că, împreună cu Arghezi, va trage brazdă nouă în literatura românească, îşi pregătise reperele discursului pe care avea să-1 rosteaseă, — şi pe care l-a rostit cu ardoarea impusă de temperamentul său frenetic. Tot ce nu aflase Gala Galaction pînă la aderarea lui la creştinismul militant, era profetul în numele căruia îşi va putea striga adevărurile. Şi dacă morala creştină îi oferă pe incoruptibilul cenzor interior, de care avea nevoie pentru ordonarea şi temperarea unei firi pasionale, ideologia adoptată,nu îi alterează esenţa: el alege din această doctrină conţinutul dinţii, pur şi violent contestatar (ulterior abandonat sau numai moleşit de exegeze şi coordonări, paralel cu in-stituţionalizarea şi aristocratizarea unei credinţe structural populare) şi i se face slujitor, fiindcă în realitate rămînea slujitorul crezului propriu. Nu acceptă nici măcar instrumentele tradiţionale pentru cîn-tarea psalmilor de slavă; el tîşi mărturiseşte adoraţia cu cobza îşi cu naiul său. Probatorii sînt iarăşi confesiunile lui: „Aşa cum se fti- 68 scriitori români contemporani tîrnplă cu orşicine, care a cutezat g§ tulbure pe contemporani cu vi- surile şi cu scrisul lui, am căşunat . j eu discuţii, controverse şi schis-e f • 1 ^ rog Pe s^ crească ^ să recitească bucata mea «Trandafirii» Bucata aceasta rezumă, lămureşte' şi simbolizează, surprinzător, toată simţirea şi toată lite-natura mea". («Opere», I, p. 33). parabola din «Trandafirii» este, într-adevăr, simplă şi clară. Unii dintre exegeţii şi biografii lui Gala Galaction i-au dat însă o interpretare simplistă pînă la vulgaritate, socotind că ea sugerează doar permanenta oscilare a scritorului între lăicitate şi religiozitate, că exprimă numai caracterul dual al operei sale. Simbolul schiţei este mult mai profund şi mai bogat în nuanţe, oferind descifrări psihologice surprinzătoare. Neeunoseînd pînă Ia doisprezece ani trandafirii, eroul schiţei întîlneşte întîia oară suavul lor colorit şi tulburătoarea lor mireasmă în buchetul primit din mîinile mici ale unei eleve cu „profil gingaş". Straniile senzaţii ale primilor fiori erotici („aceşti trandafiri, pentru moment, erau carne din carnea frumoasei şcolăriţe, erau ea însăşi... Ani de-arîndul, din ceasul acela, nevinovaţii şi suavii trandafiri mi-au fost inimici, m-au prigonit, m-au torturat...") sînt împletite cu fineţe ca în filigranul unui admirabil bijutier: „Simţeam în mine ceva plăcut şi cald, dar totuşi bolnăvicios şi vinovat. Aceşti trandafiri îmi răsuceau toţi nervii şi puneau din nou, pe cap, cunune migrenei. Dar aceşti trandafiri continuau în conştiinţa mea, pe frageda lor dăruitoare şi acest fapt adăuga, în cumpăna senzaţiilor mele de apăsare şi de boală, ceva dulce şi răcoros care mă oprea să mă desfac de ei şi să-i dau peste zaplazul vreunei grădini din cale." Depunerea tîrzie a buchetului de trandafiri sub „pălăria de şindrilă veche" a troiţei din răspîntie, la picioarele răstingnitului Iisus, unde „ardeau luminările celor săraci şi mîini cucernice atîrnau flori culese dimineaţa", a fost interpretată ca exprimînd învolburarea lăuntrică provocată de înfruntarea dintre sentimentul plenitudinii vieţii şi tentaţia ascetică. O asemenea interpretare poate fi acceptată doar pentru catalogări facile. înţelegerea dreaptă a simbolului este cu totul alta şi se află în rîndurile care încheie schiţa, — rînduri pe care comentatorii au ostenit să le mai citească : „Uneori, meditînd asupra vieţii mele şi a drumului. ce mi-a fost poruncit de sus, ajung cu firul meditaţiei în văi nehotărîte, unde creşte floarea întrebării. Dacă aş fi avut o altă viaţă şi aş fi ispăşit vina originară şi păcatele mele personale pe căile comune, poate că aş fi ajuns curînd să mă împac cu suavul miros de trandafiri. Şi mai departe, dacă aş fi dus viaţa tuturor şi aş fi lăsat să bată în simţirea mea cascada întîmplărilor obişnuite, poate că • azi, după atîţia ani de zile, micul episod din copilărie şi migrena mea ar fi fost colb uşor, de multă vreme uitat şi spulberat. Aş fi putut eu oare, să-mi aduc aminte, cu atîta limpezime, de acel frumos profil de acum treizeci de ani ? Şi mai adînc grăind, era oare să-mi rămînă un simplu miros de floare atît de dulce dureros, atîta vreme ?" în fiecare din aceste fraze este exprimat, îh metafore şi simboluri, cîte un aspect din complexitatea sufletească a lui Gala Galaction. El era conştient că dobîndise condiţiile prielnice creaţiei literare cu preţ peste măsură de ridicat: acceptînd cenzura severă a unei etici intransigente, care chiar dacă nu stăvilea dezlănţuirea uraganului de pasiuni temperamentale, îi diminua manifestările devastaoare. înţelesese că numai bucuria visată şi netrăită, numai plăcerea rîvnită şi neconsumată se pot sublima, pe planul artei, în creaţie autentică şi durabilă. Ştia că satisfacţiile plenare n-au generat nici măcar ode şi madriga-luri, ci doar ditirambi ieftini, cu zornăit strident de tinichea, pentru uz domestic şi cazanier. în 1910, '^tori români contemporani 69 4 cînd scrie «Trandafirii»-, jugul încă îi părea greu, iar roadele artistice ale robiei lui spirituale abia începuseră să se lase gustate. Era deci îndreptăţit să ajungă „cu firul meditaţiei în văi nehotărîte, unde creşte floarea întrebării", ca să încerce a cîntări dacă zestrea dobîn-dită este pe măsura preţului plătit. Avea unele temeiuri să creadă că dacă şi-ar fi trăit pornirile firii „pe căile comune", s-ar fi eliberat de „migrena" parfumului tulburător. Avea de asemenea destule îndreptăţiri să fie încredinţat că dacă arderile lui lăuntrice s-ar fi consumat fără stavila pe care singur le-o pusese, ele ar fi ajuns „colb uşor, de multă vreme uitat şi spulberat". Dar avea şi mai multe temeiuri petru consolidarea convingerii că fără supunerea de bună voie în faţa celui ales să-i ordoneze şi să-i disciplineze tumultul vieţii interioare, n-ar fi putut păstra acel „profil frumos" şi nu i-ar fi rămas „un simplu miros de floare atît de dulce dureros, atîta vreme", — cu alte cuvinte n-ar fi putut schimba în diamant dur şi strălucitor, cărbunele atîtor închipuiri şi al atîtor întîmplări. Acestui chezaş al realizării sale artistice, el îi aduce ofrandă toată sensibilitatea lui pătimaşe, „tot ce-a putut să culeagă din grădina sa, chiar dacă n-a nimerit totdeauna florile cele mai cuviincioase" («Mărturie literară»). Există o surprinzătoare analogie între «Trandafirii» lui Gala Galaction şi o istorisire a lui Anatole France, întitulată «Paiaţa Maicii Domnului». Subtitlul ironist francez povesteşte minunata întîmplare a lui Varnava din Compiegne, — om sărac cu duhul, dar curat la suflet, care deprinsese meşteşugul jonglerilor vagabonzi ; el colinda oraşele Franţei şi desfăta pe tîr-goveţi prin dibăcia cu care, stînd cu capul în jos, arunca şi prindea cu picioarele, bile strălucitoare de aramă, ori cuţite ascuţite, zvîrlite şi culese îndemînatic din zbor. Aflîndu-şi adăpost într-o mînăstire închinată Maicii Domnului, jupînul Varnava suferă în inima lui, ne-pricepîndu-se să cinstească pe sfinta patroană cu cîntări, cu dici ori cu întocmire de icoane" după vrednica de urmat, pildă' a celorlalţi monahi. Dar într-o zi cînd paraclisul mînăstirii era pUs' tiu, stareţul şi doi bătrîni părinţi" ispitind prin crăpăturile uşii, Vă zură pe Varnava înaintea altarului Maicii Domnului, stînd cu capul în jos şi cu picioarele în sus si aruncînd cele şase bile de ararnă şi cele douăsprezece cuţite... pâra să priceapă că acest om nevinovat slujeşte astfel pe Fecioara cu darul şi cu învăţătura lui, cei doi bătrîni strigară că e nelegiuire... Erau decî gata, cîte trei să-1 scoată în brînci din paraclis, cînd văzură pe Maica Domnului cum se pogoară pe scările altarului, ca să şteargă cu pulpana felonului ei albastru, sudoarea ce picura de pe fruntea paiaţei." Analogia devine de-a dreptul tulburătoare dacă se aminteşte că această istorisire a lui Anatol France — pe care scriitorul român îl numea : „unul dintre dascălii mei de teologie". («Adevărul literar şi artistic» din 3 noiembrie 1929) — s-a numărat între foarte puţinele bucăţi literare a căror tălmăcire a semnat-o vreodată Gala Galaction, în afară, bineînţeles, de monumentala traducere a Bibliei. Publicarea în anul 1920 a Paiaţei Maicii Domnului (împreună cu povestirea Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul, în colecţia «Foi volante», pe care o edita «Viaţa românească») a precedat intrarea în eler a lui Gala Galaction. Prinosul de cinstire şi de veneraţie pe care Gala Galaction îl aducea lui Christos era alcătuit din fiinţele arse de pasiuni ale plăsmuirilor sale artistice, erau eroii lui literari : „veseli, trişti, dramatici, uşuratici, adulteri, lăsaţi să se desfăşoare aşa cum psihologia lor îi face să fie" şi urmăriţi „prin toate viroagele şi smîrcu-rile existenţei lor" («Viaţa literară» din 1—15 octombrie 1933). Această ipostază a chipului lui Gala Galaction poate părea rodul fanteziei unui lector îndrăgostit de scrisul marelui prozator. Ea este, din fericire, confirmată de Tudor 70 scriitori români contemporani Arghezi, care îşi cunoaştea tovarăşul de avataruri adolescentine şi nrietenul de o viaţă, în orice caz j^ult mai bine decît biografii lui mai tîrziu. în 1929, cînd Gala Galaction împlinise cincizeci de ani, Arghezi rostea la radio un elogiu al scriitorului, în care spunea : Noi cunoaştem un Galaction dinainte de hirotonie, fierbinte, de-o mare temperatură pasională. Cerneala lui incandescentă a dat slovelor româneşti o metalizare şi un cristal rotund, şi Galaction a purtat reunite toate nădejdile sigure ale generaţiei lui, una din generaţiile cele mai destoinice din istoria literaturii. Din ceasul de utrenie în care preotul a luat cunoştinţă de stihul : «Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele», personalitatea lui s-a complicat şi fiecare clocot sufletesc a fost mînat de şoapta înţelepciunii : suferinţele valurilor din ocean căpătaseră un bici şi un regulament (sublinierile noastre C.R.). Dar nici valul n-a cutezat să se clatine precipitat, nici biciul să lovească talazul adînc, şi în tinda scriitorului s-a făcut o înţelegere între două puteri orînduite să fie împărechiate numai uneori, la mare nevoie şi din întîmplare." («Adevărul literar şi artistic» din 18 ianuarie 1931). Aşadar, „în misterioasa plămădeală" a lui Gala Galaction Dionysos nu s-a înfruntat permanent cu Apollo : Dionysos a fost întotdeauna mai tane şi pururea stăpîn pe inima lui. Dar scriitorul 1-a îndatorat pe Dionysos să aducă la masa de ospăţ a lui Apollo, ciorchinii lui de viţă cei mai gustoşi, amforele lui cu vinul cel mai tare şi mai înmiresmat, cîntările şi dănţuirile lui cele mai tulburătoare. Neizbutind să se elibereze de sub tirania temperamentului său frenetic, el 1-a aşezat sub cenzura permanentă a unei etici inflexibile — precum valurile oceanului „sub bici şi sub regul;«nent" — distilînd insatisfacţiile existenţiale în esenţele pure ale creaţiei literare. \ittttori români contemporani ion bălu" poezia t cronica i porumbacu Intîile două volume ale Veronicăi Porumbacu : La capătul lui 38, 1946 şi Visele Babei Dochia, 1947 (cel de-al doilea remarcat de G. Căli-nescu) anunţau apariţia unei poete, în cea dinţii culegere abia se simte o oarecare şovăială. Poeta îşi căuta un drum, dar căutarea e aproape insesizabilă. Desenul e sigur, intuiţiile hotărîte. Anotimpul primăverii, de pildă, e văzut sub semnul unui animism total, trădînd o înăscută dispoziţie spre surprinderea complexelor procese ale firii : „Primăvara îşi scoate corniţele I şi sparge subsuorile cafenii ale ramurilor. I Braţele-i cresc, I antene lungi cu muguri în vîrf. / Nu se zăresc la prima vedere. I Dar cînd le prinzi între degete J boturile catifelate, I simţi cum se bucură, chiuie, I siguri pe viaţa lor plină, în curînd revărsată" (Primăvară). Adolescenţa poetei a fost întinată de negura războiului şi firesc era să încrusteze în suflet atitudinea protestatară ce va rămîne pînă tîrziu o constantă a liricii sale. Foarte bună, în acest sens, este poezia In spartul nopţii, viziune de coşmar a unei nopţi de bombardament. Mîna poetei adevărate se vădeşte în puterea de plasticizare a emoţiilor şi de utilizare a resurselor limbajului. Somnul „trage obloanele ochilor", „talpa de cer" se prăbuşeşte deasupra caselor, peste ochii „uscaţi" ai oamenilor se aştern „bureţi de lacrimi", spaima „înnoadă gîtlejul", teama „ciocane capul şi împleticeşte cuvintele". Aproape toate poeziile incluse Sn „Visele Babei Dochia" sînt piese antologice. Este vizibilă îndată o schimbare aproape generală a tonalităţii prin apropierea de poezia populară. Ne întîmpină însă o asimilare de substanţă, în descendenţa lui Lucian Blaga, ca în această ritmică de descîntec din „Foc la moară" : „Scoate moara albastră / iimbile pe fereastră, j Aspră şi hîdă se urcă, j limbile şi le încurcă. I Pîlpîie, liliachie, I marginea de păpădie. / Ţipă şapte năluci I Jos în vad pe uluci. I Fîrnîie galbenul cepei I în ropotul Repedei". „Strigă-tură" e o replică contemporană la monologul tînărului îndrăgostit din „Numai una" : „Spuie lumea ce-a vrea : I mîndră mi-e cea mai mîndră din toate. / Cînd dă capul pe spate I cerul nu mai răsuflă" etc. Prospeţimea senzaţiilor este indiscutabilă şi, cu mici excepţii, poeta pătrunde cu dezinvoltură într-un univers substanţial poetic. „Şer-bota" constituie doar un prilej pentru evocarea elementelor fundamentale ale universului : soarele, apa, piatra. In Amurg, cînd „de dîmb se 72 scriitori români contemporani " af{rnă apusul", turme de bivoli trec încet către casă, în timp ce ceasornicul, simbolic, îşi picură neliniştea orelor. („Miros de drum"). Poeta a început să urce singură pe o cărare necunoscută, dar curînd a observat că drumul e numai al său şi nu-şi poate opri pornirea de a-şi exprima uimirea şi bucuria : „S-a spart coaja cuvintelor, j nici eu nu ştiu cînd, I .■poate am zdrobit sicriul lor I cu bulgări de pămînt. I j Miezul e proaspăt şi crud, I ca primii struguri în vti> I clinchetul astfel l-aud: I are zimţii aurii" („Poezie"). Deasupra întregii poezii arde nă-praznic nostalgia depărtărilor: ... marginea nu mi-o mai aflu aici. j Aş vrea să beau răcoarea I din alte fîntîni şi din I oraşe cu miezul J mai %. mustos şi mai plin"... — nelinişte intensificată de imaginea trenurilor ce călătoresc spre oraşe neştiute şi strigată lumii în „Căutare" : „Dac-aş fi gînd, mi-aş lua zborul în stoluri... I Dac-aş fi gînd, I aş cutreiera toate ţarinile (...) I De-aş fi catarg aş vrea mările să le sparg". însă poezia de început a Veroni-căi Porumbacu nu poate fi adecvat înţeleasă fără a lua în consideraţie întreaga producţie lirică a anilor 1942—1947, din care poeta a încredinţat tiparului numai o parte în volumul antologic, „Lirice", din anul 1957. „Cer de război", „După bombardament" şi mai cu seamă „Da I" potenţează trăsăturile liricii Veronicăi Porumbacu subliniate mai sus, accentu-fad atitudinea protestatară. In ultima poemă, spaţiul sideral „îngust" şi „strimt" e pus faţă în faţă cu universul Terrei, poeta exaltînd virtuţile lumii reale : „Nimic nu mi-e străin din ce e pămîntesc: I nici apele ce se sărută în oceane, j nici munţii ce se cheamă prin ocheane, I nici oamenii ce-mi cîntă orice vers". Dialogul cu Hyperion slujeşte reliefării aceleaşi generoase idei a dăruirii : „... nu sînt singură cînd alerg prin constelaţii: I am omenirea întreagă : doar să vrea I şi prinde nes-fîrşitu-n ecuaţii. I Ce eşti tu, sterp văzduh, pe Ungă ea ?" „Pe Negoiul", „Noaptea nopţilor", cu dramatica încleştare dintre cer şi pămînt, reliefează neistovita atracţie spre temele fundamental poetice, ca, deodată, în „Amurgul Evei", Ve-ronica Porumbacu să ne releve o tulburătoare poemă a vieţii şi a morţii, văzută din perspectiva generală a umanităţii. După lectura poemului rămîi visător şi gîndurile alunecă fără voie spre cadenţa biblică din „Booz endormi" de Victor Hugo. Aceeaşi gravă tonalitate emoţională învăluie confesiunea Evei. Calmul cu care vorbeşte înfioară. Din glasul ei răzbate durerea trăită în faţa ineluctabilului destin biologic, dar şi conştiinţa că nimic, niciodată, nu poate stăvili procesul vieţii. Eva îşi simte sfîrşitul inevitabil şi monologul cade în faţa lui Adam, martor şi participant neputincios la spectacol. Moartea face parte din rostul adînc al firii : „Davă va fi—odată să adorm fără trezie, Adame, tu să nu mă plîngi. I Orice zi înserează şi orice seară adoarme, grea de rod. / Să nu plîngi amurgul vreodată, I şi nici somnul ce-l simţi coborînd". Dincolo de aspectul fenomenologic al existenţei, viaţa îşi afirmă imperativul eternităţii. Eva moare ; plămădită de lut, se reîntoarce în ţarină, dar în cele patru vînturi copiii îi umplu pămîntul : „Din mine au crescut mlădiţe I Ca dintr-o vie, / crengi ca dintr-un copac, I riuri ca dintr-un izvor". în spatele vorbelor melancolice ale Evei se întrezăreşte o pîndă continuă, o extenuantă veghe, o dorinţă aprigă de a spune totul, plăcerea de a-şi retrăi încă o dată, evocînd-o, viaţa trăită. Culcată pe patul de frunze ca pe o punte aflată la hotarul dintre lumea reală şi cea de dincolo, Eva îşi exprimă bucuria imensă de a fi fost om. Regretele au rămas în urmă, tnisteţea piere asemenea umbrelor risipite de razele soarelui şi pe nesimţite „Amurgul Evei" se întoarce dintr-o poemă a morţii într-un elogiu al vieţii însăşi, văzută ca un atribut al veşniciei. Convingerea că rostul pe lume i s-a încheiat consolidează sentimentul de pace şi linişte în sufletul celei ce pleca pentru totdeauna: murind, viaţa Evei se revarsă în cei ce râmîn : „...viaţă-mi s-a dat, I şi viaţă am dat, I şi •ctitori români contemporani 73 'ţarina mă cheamă să jiu ţarină, j ot<- • (înăuntru) ş.a. reiau în de afectiv zbaterea anterioară, ^i+iva absenţă a dramatismului ♦ •or se datoreşte atît uşoarei in j-^tP sore incifrare, cît mai ales ^ ef desăvîrşite cu care îl în-\ ntă pe Cronos, ca în acest elo- ■, adus mineralului din corpul gan**c care-şi caută neistovit pe-°™Za mineralul natural: „Un os! 11% unul Iapoi altul/ pe care mă Mtarlîn timp ce I un os linca Ll/apoi altul/şi altul I se desfac £. pulberi" (Scară). k In culegerea antologică Cerc, apărută anul trecut, din cele aproape cinci sute de poezii scrise de-a lungul a mai bine de două decenii, Veronica Porumbacu a selectat, cu necrezută modestie, doar cincizeci, eliminînd tot ce a crezut că nu o reprezintă. Gestul se înscrie în tradiţia personalităţilor de excepţie. Toate volumele sale sînt cărţile unei autobiografii neterminate şi în cîm-pul liricii contemporane Veronica Porumbacu adiuoe angoasele conului modern, mistuit de nelinişti exis-h tenţiale. I- Viaţa românească, 3 georgeta horodincă I dimitrie anghel în oglinda poeziei > Actul creator are pentru Dimitrie Anghel semnificaţia unei descoperiri sbiective şi valoarea unei revelaţii asupra lui însuşi. Sufletul poetului este „albia primordială a vieţii" pe fundul căreia se depun, ca după furtunile maritime, nisipurile. Apa străvezie a poeziei este rezultatul decantării : „Greu cade nămolul la funduri, ca după furtună, şi cine I In apa privirilor mele ar fi să privească de-aproape. I N-ar crede c-aşa limpezime l-ascunde atita de bine / Precum îţi învăluie taina imensul tău giulgiu de ape !". Dar în cursul acestui proces de decantare se naşte nu numai poiezia ci şi poetul. Creatorul se descoperă pe sine însuşi în actul creaţiei. Ri-dicîndu-se deasupra furtunilor vieţii şi lăsînd să se depună aluviunile sufletului, el devine fiul propriei sale creaţii, un personaj nou, compozit, diferit de omul zilnic care este jucăria sentimenitelor fruste netrecute prin retorta de alchimist a artistului. Asupra acestui personaj care în procesul creaţiei se elaborează pe sine însuşi, Anghel ne atrage mereu atenţia. Criptice sau mărturisite, profesiunile de credinţă şi artele poetice sînt la el foarte numeroase. Sub o mare diversitate de metafore, meditaţia poetului asupra actului creator se organizează în jurul *) Fragmente dintr-un studiu in curs de apariţie. a două structuri principale v_? -se putea altfel. TrăinH. • d a» poezia, Dimitrie Anghena* sia«* după chipul şi asemănarlT^ sale opere, portretul pe l-a destinat. 1 care ea | Relaţia poetului cu veşnic formează obiectul oricărei C3re tice, ne apare aşa dar în li ,m~ Anghel sub două aspecte J«f >* odată se prezintă c^un cms e o metamorfoză iar * ^ oară ca un proces desohk * >A raţiune interioară se iSîLf* afară, e o geneză. ^viecwa/ă ^ Primul aspect stă sub semnul poetice pe care, în spiritulXei ^ lat-o Metamorfoză. Poetul f& se vede el însuşi transform" T crin. M na care-1 culege îl SJ» din mulţime pentru a-1 încrS unui destm rezervat aleşilor f destin privilegiat şi tragic în' laşi timp caci mireasma care u5 sub luna pentru a lua o formă dZ S?-VÎrŞ!tă„Şi eternă' lasă în urai stirvul florii rupte din grădini Pentru a da frumuseţii 0 forma veşnică, floare efemeră s-a metamorfozat în propria ei imagîae-îdeala. Făptura trecătoare a poetului consumă propria ei substanţa pentru a se transforma într-o opgrâ de artă. Eternitatea e avidă de sînge, ea cere poetului jertfa supremă, încă din clipa în care simte chemarea înălţătoare şi ineluctabili* a artei, alesul este însemnat de moarte. Nupţiile sale cu. mireasa nemuritoare sînt in acelaşi timp fastuoase funeralii (Alesul). Ca şi ţarul lui Wothan, poezia nu se poate obţine deeît cu preţul vieţii (Visul unui nibelung). Fluturul cel mai frumos soseşte în clipa în care neobositul colecţionar închide pentru totdeauna ochii (Fluturul morţii). Fatalitatea îl urmăreşte pe poetul care, asemeni unui Narcis, caută frumosul numai în el insuşi. Frumuseţea fascinată de propria ei imagine este sterilă, se autoconsuml. destinul ei se împlineşte prin metamorfoză nu prin creaţie, prin moarte nu prin expulzarea unei vieţi noi. îndrăgostit de sine însuşi, Narcis s-a transformat în asfodel, floarea morţii. Poetul, adept al frumo- scriitori şi curente suferă o metamorfoză ■«*! ^-t1% fimta pămînteascâ ^ cu j'ertfa ei veşnicia. rfoza este destinul pe care Me{a?,Hescoperă atunci cînd pen-'""J !1 consola de dezamăgirile mi S se refugiu în lumea tutu-t$$ Unităţilor, în lumea reve-V tfcare contemplă sărăcia S terestru cu gîndul la Iul mirific al comorilor as** «ib valuri e însuşi poetul «"^transferă în albia eternă a ;ge- ca într-o intangibilă patrie ^îlLscă împlinirea tuturor nos-*S«P^e ■ j;sînt singură, şi cam oe-wn. f^/ de stincă, / Şi ca "i"! uit wîtoî visez lîngă fe-*" / Ce mici şi ce sărace-s nsire. terestre I Pe lîngă-acele- *^ffn marea mea aăincă" ^ntezia poetului cuprins de „urît" ^fisoară o strălucită pompă mai care ar fi putut însoţi regala 2>ritie a Semiramidei dacă vestita Saşia a Orientului ar fi preţuit «mori mai scumpe decît trecătoare bogăţii terestre. Poetul însuşi, visătoare sepie, s-ar fi alăturat en-aaast splendidului alai pentru a îssemna cu o „dungă de cerneală" (recerea reginei. Peisajul vieţii apărîndu-i ireme-jiabil tern, poetul se desfată cu jiropria lui închipuire care însce-ttah un grandios spectacol. Dar ioaia această feerie imaginară dis-j»re secerată de o tristă realitate : Semiramida nu şi-a sădit grădinile to mare. Poetul e condamnat să contemple mai departe aceleaşi sărace splendori pămîntene „visînd lingă ferestre" la o irealizabilă frumuseţe, Fantezia lui nu a creat o lume, s-a consumat într-un joc de artificii şi s-a stins acoperindu-se fu propria ei cenuşă. Metamorfozat In sepie, poetul încerca acelaşi destin care se întoarce simbolic asupra tot însuşi. Reveria lui trezită de un imbold delicat al realităţii, după ce descrie o graţioasă volută se întoarce întotdeauna uşor dezamăgită, la punctul de plecare. Construcţia ftwă pe care poetul a elaborat-o to compensaţia unei realităţi dezilu-Senante îşi revelează la sfîrşit in- consistenţa, dispărînd în neantul unei întrebări fără răspuns. Poetul este mereu victima contemplaţiei narcisiste a propriei sale imaginaţii, într-una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, Paharul fermecat, fantezia sa bogată îl face eroul unei graţioase idile pentru a-1 lăsa, la sfîrşit, nedumerit şi singur: „Cine-ai fost tu... ? răspunde, din ce metempsichoză, I Ai revenit spre mine in tropote de cai, I Ca să dispari pe urmă cu roza mea de mai, I Cu cea mai de pe urmă şi mai frumoasă roză ?". In asemenea imaginare construcţii care se destramă uşor, readucîndu-1 la realitate, poetul încearcă grandoarea şi limitele metamorfozei frumosului. Reveria este o compensaţie plină de resurse dar iluzorie. Poetul se regăseşte mereu în aceeaşi postură de Narcis care nutreşte un imposibil amor. Acestei irealizabile nostalgii opera lui Anghel îi datorează însă 0 preţioasă structură poetică. Reveria unui univers narcisist, îmbătat de propria lui frumuseţe, fantomele ideale, armonia nevăzută, efluviile imaginaţiei care se risipesc ca miresmele înainte de a se materializa, oglinzile care răsfrîng peisaje onirice, toate aceste produse ale unei fantezii fascinate de ea însăşi, tind să înlocuiască în ochii poetului spectacolul demoralizant al vieţii şi să ne ofere imaginea unei lumi spiritualizate, înnobilate de visare. Orice obiect concret care cade în zona acestei infuzii de realitate visată, suferă o metamorfoză, devine propria lui fantomă, gol existenţial, nostalgie sau amintire : „Şi-afară de aceste, e-un miros blînd de floare, I Ce rătăceşte încă... sînt cei doi trandafiri, I 1 care-au murit pe-ncetul în apa din pahare, I Mărindu-mi întristarea cu două amintiri". Transformînd imaginea obiectivă într-o realitate sufletească, poetul face un gest estetic care nu de puţine ori devine poză romanţioasă. Căci este fals patetismul cu care se întreabă : „Cine a înţeles cit plîns ascunde sub ochi o dungă viorie ?"... şi este edulcorată tristeţea *3 scriitori şi curente cu care declară : „Mor florile mîh-nite, în casa cui n-a fost mireasă". Dar, ca intenţie realizată, acest gest este recuperarea narcisistă a unei realităţi care tinde să-i scape. Patriei spirituale alcătuite din fantezii şi fantome, poetul i se integrează în ipoteza sa de floare şi, asemeni fragilelor produse ale fanteziei, se consolează cu iluzia unei veşnicii cîştigate chiar cu • preţul efemerităţii. Simbolul floral în care se ascunde poetul şi fantomatizarea artistică a realităţii sînt în aceeaşi măsură expresia unei concepţii estetice pasive. Metamorfoza frumosului este traducerea în limbaj estetic a unei atitudini defensive în plan social. Anghel s-a mărginit mult timp la o reacţie de apărare în faţa realităţii pe care o numea brutală, retrăgîndu-se în mitul frumosului gratuit, situat în afara vieţii sociale. Mai tîrziu cînd a simţit necesitatea intervenţiilor polemice în viaţa cetăţii, această atitudine pe care atît de exact o exprimă floarea inofensivă, continuă să se manifeste sub forma unei orgolioase solitudini. Bine observa M. I. Dragomirescu, gherghina mîndră şi solitară e o altă transpunere, de astă dată accentuat alegorică şi de aceea nereuşită, a poetului însuşi. Caracterul defensiv al ipostazei narcisiste, florale, e subliniat metaforic de predestinarea fatală sub a cărei jurisdicţie se află. Vocaţia poetului apare net ca o decizie exterioară în faţa căreia el se pleacă, măgulit de alegere dar nu mai puţin resemnat. In această ipostază, poetul îşi suportă, nu-şi creează destinul. Poezia e rezultatul unei metamorfoze. Dimitrie Anghei nu se poate însă menţine exclusiv într-o atitudine socială defensivă. In 1909, într-o artă poetică intitulată Himera, dă primele semne de saţietate. „Scufundător fericit", poetul găseşte în lumea de frumuseţi ideale comori neasemuite cu care-şi desfată privirile. Dar deziluzia nu în-tîrzie să-1 ajungă din urmă ; „Nimeni pe lume n-avea bogăţii mai imense ca mine, / Totuşi sărac mă simţeam, cui să le dau neavînd". Cu mîinile pline ri» j-luilalt ţărm, Poe?ul ds* h*u«* V se întoarcă printre oL» ^ * îşi ia zborul penV^: «^4 întoarsă dar la mijlocul n cere drept hrană' Z^T** poetul nu pregetă să ?.Q pentru a putea reveni nn-J^ meni. Generozitatea *• care nu se poate bucSfe"*» descoperirile făcute, *Z? * darnică. Comorile artei preţuite, oamenii pentru d!s" Pierdut inima, nu slht sacrificiul lui : d5>« de jertfesc pentru cine-ad^S " daruri I Aş fi rămas /«r-Sfl" pLSl0 rT ii Ivin« ^ 25 pierdut-o pe veci şi-n zafarZ* jertfit-o ! I Spuneţi de r^TJS prieteni, de-atîtea comorii", ' Dezamăgirea revenirii ia reaiitat* nu e ceva nou pentru poet rea de mac ascunsă în lanul * gnu ştie ca frumuseţea ei nu «LB bucură de atenţie, poetul eOooaţie preţul scăzut pe care- semenii ,2 îl acordă artei. Nou este însă ses-timentul de frustrare pe care-1 ţtt. cearcă în solitudinea construcţii}» imaginare. Căci acesta este paradoxul oricărei creaţii şi al creagei literare în special: .scriitorul preferă o lume imaginară celei reale pe care o refuză, dar în acelaşi timp simte nevoia să comunice ca umanitatea, sn o critice, să 0 fo, drepte şi să fie recunoscut de ea, Dorinţa de a împărtăşi cu ceilalţi oameni satisfacţia contemplării frumosului, devine pentru Anghel fer» mentul unei noi organizări poetice şi în consecinţă o nouă reprezentare mitologică a condiţiei * artistului Hi face apariţia în artele sale poetice. Cuvintele de care ne slujim pem tru a ne înţelege unii cu alţii şi a ne împărtăşi bucuriile,. şi durerile, au făcut întotdeauna obiectul unei atenţii speciale din partea poetului. In fruntea volumului Fantezii, ÎB-china un imn acestor preţioase ustensile ale poeziei care includ Vin timp mai vast deeît acela al unui singur om, unindu-se astfel, ca ţ arta, cu veşnicia : „Cuvinte, jvm> re, ecouri depărtate /■ Al. câtor suje: rinţe şi bucurii — cuvinte, / Cu va scriitori şi curente '%ecutul, şi clipa care bate,/ m'^Jcare-ncepe dincolo de mor-«**f ruvintele i se păreau ma->frce mai apt să reflecte miş-K^trpetuă a vieţn şi sa o trans-t«t» P6. Wnlui pnn intermediul ni caretă fie în acelaşi , «ţi ""„fa momentului trecător şi dement de veşnicie. A. Mirea * " «h titlul Portrete (Mmerva f^rf nr 415, miercuri, 10 fe-*■ 19i0) un text care trebuia orefaţa volumului cu acelaşi &fle ideile expuse aici aparţin Supărilor lui Anghel care avea ^trecutului, al amintirii, al firii fulguraţiilor vieţii prin anu-a efectelor distrugătoare ale Iată motivarea pe care "Zii portretelor se simţeau da-S?să o dea publicului : _ j>!«ca fotografica fixează, dar su-Mut r&mîne recalcitrant plăcii cei L m-sînt altfel de flori a căror scriitori şi curente grea trudă. Atît de grea'wî* CU 0 îşi irosesc fără rozul atL^'U „Plecaţi pe faţa lor blajină 21* " o formă ideală/aţi n-offec?* aceeaşi poartă, dar s-au f«7T ^ faţa palăJŞi cu pri^e zvirlind cu gestul Oţeîiei /ctS**' florilor culese în cîmpul trista buniei...". ^ tTut al *«- Dar poarta de la care m„m întorc cu faţa pală" de "K* eşecului este poarta prin care nirea comunică cu eternitatea. Ceto^ care pot împlini cu succes dificila a artistului, poetul le SpW Dar cine poate, învestminU-şTfo. dirile-n odăjdii sfinte,ICa florikî felurite să-i fie-a graiului vestminte, / Şi-adorm, apoi — căci mor im, perii şi cad cununele de aurr albastre, ştie să fie uriaş pre-tm ştie să fie şi scînteie, îi place & se facă temut precum a adorat i/te divinizat de la începutul vre-măor" (Hefaistos). h munca de asanare a vieţii soaie pe care Anghel o întreprinde 1» ealitatea sa de polemist incen-âtr, poetul împrumută capacitatea jwteică a focului. Narcis cîntă pe «singură coardă, aceea a melanco-M, Simbolurile lui Hefaistos scot ««nte variate. Poetul are prilejul &5J manifeste ura, mînia, dispre-J batjocora, căci ar fi o nebunie ■ ţină în frîu fantezia proteiformă ** poate asedia sub nenumărate Wţii conştiinţa contemporanilor. Poetul nu-şi pune sub obroc scînteia. Muncitorul care ţese dantele fine, devine acum un inventiv fabricant de substanţe incendiare. Imaginea lumii este tratată cu o substanţă corosivă care-i scoate la iveală adevăratul chip, ascuns sub o mască mincinoasă. Ironic, caustic, satiric, poetul face operă de demascare a fariseilor apărînd contemporanilor sub chipul unui nou Mesia, sunînd din trîmbiţa de alarmă a incendiilor ca un profet al lui însuşi, Indemnîndu-i să-şl întindă derizoriile ustensile, spre incendiul lui măreţ : „Caî>riciois, fantastic, nebun, plin de toane şi de fantezie, neascultînd de nici o lege şi nici un obicei, sărind ici colo, scînteie azi şi fulger într-un diamant mlin», fosforescenţă de putregai ieri şi vîlvătaie ce urcă spre înălţimi într-un capriciu, slăbiciune într-un minut şi energie neţărmurită într-altul, seninătate do-moală o clipă şi furtună şi uragan in trombă, mai tîrziu, fluid iradiant ce călătoreşte în subpămîntenele curente termale ca să dea putere trupurilor ramolite, chintesenţă de volt ce stă să fulgere o biată energie trecătoare, visătorul o teşit din nou, s-a răspîndit, şi-a pus surdină de catifea încălţămintei ca să nu-l audă nimeni şi deodată sunînd în trompeta de alarmă a incendiilor, cu iradiaţii de lumină pe cască, a tmpins porţile de întuneric şi apărînd a zis parodiind maxima blajină a lui Crist: — „Lăsaţi făraşele să vină la mine !" Muritor care aspiră la desăvîrşire şi demuirg care munceşte din greu pentru a da semenilor săi vestminte luxos brodate sau foc prometeic, artistul îşi asumă nu numai o dualitate ideală ci şi una reală, demis-tificată. Cele două componente ale imaginii sale nu întîrzie să devină una pentru alta obiectul unei imperceptibile persiflări. (5 dată începută, acţiunea critică, insinuantă şi radicală ca focul, nu se poate să nu-l cuprindă în raza ei şi pe creator. Pe nesimţite, chipul artistului încadrat în cununa veşnică a foilor de laur începe să zîmbească Ironic. scriitori şi curente i El însuşi şi noi împreună cu el am crezut în seriozitatea lui de demiurg şi în autenticitaea efortului său de meşteşugar al fanteziei. Eroare, demiurgul e un prestidigitator, făurarul şi-a mînjit intenţionat figura cu funingine. încă din Caleidoscopul lui A. Mirea, poetul se prezintă cu oarecare ostentaţie în postură de saltimbanc : „Eu, pentru bani, îmi joc la poartă ursul" ...şi face haz de mercantilismul lui căci „vinde azi rime" aşa cum vindea odinioară rachiu, bunicul său. Acestea sînt, desigur, metafore ironice destinate adversarilor literari dar ele reflectă totodată un efort autocritic de demistificare. In-trînd în rolul de saltimbanc, poetul are în minte toate culisele actului de creaţie, toate efectele de perspectivă cu ajutorul cărora creează iluzia unei noi realităţi. De aceea simte nevoia să dezaprobe zgomotos o anumită imagine idilică despre poet. Creator de lumi şi salahor al condeiului este în acelaşi timp poetul dar şi prestidigitator abil. El construieşte din nimic un univers care nu există deeît ca o imensă iluzie. Niciodată Anghel n-a putut înlătura definitiv sentimentul unei culpabilităţi infantile care are ca revers un orgoliu hipertrofiat. De aceea pentru el artistul este demiurg şi harnic muncitor, dar şi un „copil ce se joacă, suflînd aşternutul uşor de praf ce s-a depus peste o lume veche". Anghel reuşeşte iritr-adevăr să discearnă în condiţia sa de artist, toate aspectele, să mitifice şi să demistifice prin ironie, postura sa de creator. Putem spune că a băut pînă la fund cupa destinului său. Dar să privim mai îndeaproape acest proces complex. Creatorul lumii fiind un artist, universul e o operă de artă, un permanent spectacol. Lumea e un imens teatru, o scenă pe care eternul artist care e Dumnezeu, vine să-şi comunice sentimentele, să-şi reveleze chipiul, să-şi exprime aspiraţia spre ideal. In nopţile senine, parada regizată de el a stelelor, ne oferă spectacolul grandios al infinitului. Vîntul, marea, cerul, toate elementele naturii, am văzut, ţin şi ele să se manifeste manentă comunicare * * revelaţie a esenţei ■ Wn»— formelor oare^nV^ — şească. în acesteconditrf *55 vine şi ea un mijlocde' atenţlei noastre o JlsV **P*t HA* alCf' '".intenţia -tempeştiv i~ sau arca, în intenţia p ^"Tent precis care precede SLCr mei momentul In care fen^^nfrărS ITîfe Tmiurgul dar şi că deteste un regizor _ teatrului, poetul ţine sa W»68 pste- o lume falsa. In pro-""fj T teatrul, scris împreună Eftimm cai-e, după cum *cedat cu sinceritate şi ca-"mi Anghel rolul principal «^TWare poetul revine stărui-acestei idei: ,.Din lemn tfW»dtt«,din stambă colorată,/ * «fi apocaliptici hrăniţi cu foc ^SlDin mări ce niciodată nu *Tdintit un val,/Din păsări de din 1lori de mucava/Noi ţi-ifavt'o lume ca să ţi-o uiţi pe-a sfătuit să se lase m JiriUeTluzie fără a încerca să-f^rlfice impresiile. El trebuie să ^«dâ fără să cerceteze. Ca un cunoscător al culiselor atatiei, poetul nu întîrzie să vadă «h lumea este o scenă pe care ne Ssl prezentate drept realitate multe «te iluzorii. Anghel a fost întot-4Kij>a ispitit să vadă in decorul litoral corespondentul (sau remi-Bscenţa) unor produse artificiale, ti Împrumute, cu alte cuvinte na-satii, caracteristicile mediului de atKurâ în care trăim. Iarba din aradâ are mirosul „dulce" al unui jţternut păstrat de zestre", o stea m se desenează pe cerul matinal 4) pe o mătase decolorată", soarele oprit la orizont pare „o candelă itre coloanele unui templu". Luna »0 „oglindă", nuferii sînt „picuri de sară", vîntul e parfumat „ca o năframă cînd o scuturi". îndărătul ca-Wlui maturai, autentic, se întrevede josibilitatea unei vaste iluzii căreia Icâdem cu toţii victimă. Universul find opera unui artist, decorul ar **a fi Un decor de teatru. Cerul, «simplu „tavan rulant" care se MNhbâ" după anotimp, copacii, o butaforie „mînjită" în grabă cu clorofilă pentru ă obţine iluzia unei reînoiri a firii. IndreptîndU-se spre cîmpul de luptă, soldaţii au aerul neverosimil al unei armate de operetă. Nici umbra ameninţătoare a morţii nu poate învinge cu totul sentimentul că un spectacol se joacă neîncetat pe marea scenă a lumii: „Era mai mult o armată gătită de paradă, o armată ca să facă frumos la cucoane, un alai elegant, gata să fie acoperit de flori ce i s-ar arunca de prin balcoane, o ceată de figuranţi ce merg la o sărbătoare ori într-un tournois nevinovat" (Garda imperială). Poetul întreprinde de aceea cu plăcere o mare acţiune de demis-tificare, pentru a despărţi simularea adevărului de adevăr, deşi el fusese acela care regretase că puterea miraculoasă a unui regizor de teatru încetează în viaţa reală : „Cu ce mijloace simple se pot face minuni, cu ce elemente disparate se poate creea o viaţă fantastică şi însenina un cer plin de nouri. O, divin regizor, de ce nu poţi tu realiza acestea şi în urîta şi banala noastră viaţă reală!" (Prefaţă la Carmen saeculare). Iluzia frumosului poate fi deci regizată. Poetul se simte obligat să smulgă măştile, exemplarele adunate de el în Arca lui Noe, „pure sau impure" sînt confruntate cu propria lor esenţă. Figuranţii sau personajele principale, toţi se urcă pe puntea navei pentru a-şi juca rolul. Poetul îşi rezervă insă dreptul de a le confrunta cu imaginea ideală pe care vor să o mimeze şi a cărei defectuoasă copie sînt. In mod normal, operaţiunea de demistificare îl cuprinde şi pe e)l. Poetul urcă împreună cu celelalte personaje menite să reprezinte varietatea desfigurărilor pe care le-a cunoscut chipul lui Dumnezeu în propria lui creaţie, pe puntea „steamerului" construit de „întîiul armator" al lumii, Noe : „Sepie şi pe mine m-ai făcut, o! mult fantezistule creator, într-un nor de cerneală m-ai astnd.it să trăiesc şi să te reprezint pe tine cu o pată, cu un stigmat, cu o urmă, scriitori şi curente cu o nesfîrşită dîră de slove, de puncte şi de linii, de exclamaţii şi întrebări pe oriunde trec, m-ai făcut să-fi însemn calea". (Arca lui Noe). •CM& deosebire între melancolica nevertebrată pe care am văzut-o fascinată de propriile ei închipuiri şi sepia care se îmbracă pe arca lui Noe ! Tratat într-o tentă persiflantă, al doilea portret al sepiei este tot atît de ireverenţios faţă de Creator cît şi faţă de creaţie, faţă de artistul suprem a cărui fantezie ia forme umoristice, cît şi faţă de „reflexul" lui, poetul, care se reduce la un „nour de cerneală" şi la o explozie de semne cabalistice. Dualitatea artistului devine aici ironică dedublare. Atotputernicul pretinde că lucrează după chipul şi asemănarea lui. In faţa creaţiei, poetul se întreabă însă mirat: „Ce era această quintesenţă de bestii, purtînd marca aceluiaşi concesionar, spre care ţel mergea internaţionala aceasta ce nu putea fi pusă la acelaşi diapazon, ce era acest tamazlîc de ginte eteroclite, dinte şi corn, copită şi unghie, gură şi ventuză, ghiară şi periferii catifelate, glas şi răget, instinct şi inteligenţă, candoare şi brutalitate ; cu ce văpseli era zugrăvit pavilionul lor alcătuit din penele ce purtau toate culorile curcubeelor şi nuanţelor tuturor blănurilor ?" (Idem). Trebuie să recunoaştem că reflectată de propria lui operă, figura Creatorului are un aspect prea puţin solemn şi sacru. Jumătate în glumă, jumătate în serios, poetul îl prezintă pe ziditorul lumii depăşit de propria lui creaţie care urmează un destin mai mult sa umai puţin independent de augustele lui intenţii Ca să descoperim artistul suprem ascuns „sub pseudonimul de girafă" ne trebuie oarecare imaginaţie. Poetul, căruia fantezia nu-i lipseşte, descoperă cu uşurinţă sub un „tamazlîc eterogen" figura unitară a Atotputernicului, dar pentru a ne revela discrepanţa dintre ceea ce a voit artistul să facă şi ceea ce de fapt a realizat. Demiurgul este victima creaturilor sale care-i desfigurează chipul. Poetul este şi el rodul creaţiei sale, a cărei soartă va deşiri.» dacă propria lui fiinţare detti^ memoriei sau uitării defL.■ ^ portret ambiguu în care Vt * divinul lui creator îşi« proc săgeţi ironice, se desnX.. finalul nesigur al marH dta căutarea poeziei : CălatorU te „într-un strop dp ,.„ oglindeşti fiinţa tain n4Zn^ nesfirşit ocean de hîrtie'» zbuciumat în valuri, făcut dinT P ascuţite şi din adl^J^R patimi m-ai osîndit să plute» Jf o arcada luminoasă făcută din ,22 cuZort, mi-ai făgăduit să treVcW se va potoli uraganul care mă ClU^L?l-eu m-am MW ţie Albă şi şubredă arcă din foi mi-am făcut, deasupra cjZ mi-am împlmtat ca un catarg Neagră şi întristată ca o funeM zdreanţă de doliu pornească dat? tnstarea şi îndoiala mea ca să caute un tărim şi să nu se mai întoarM înapoi; alb şi imaculat ca zăpodi precum a pornit porumbul, i£-3 sbortU mîndrul meu suflet şi itt toarcă-se înapoi de va fi cu putina cu verdea ramură de măslin «rr arca ce-o îmbrac acuma şi scoate-e la un liman fericit... Iar de nu se poate acestea şi or« ce mi-ai alcătuit-o ca să scap iţ naufragiu multele speţe create de tine, o doamne, ca un val obosit a se sfarmă de ţărm aruncă şi volumul acesta şi crede că cel ce e un reflex al tău şi-a căutat de muite ort să ridiculizeze divina ta esenj& nu se va întrista şi ca un alt sopiî răzvrătit ce l-ai creat într-un moment de demenţă va repeta si «t după pilda lui, neputînd să-şi «ai împace supuşii asupra cărora erf menit să împărătească: — După mine potopul!" Poetul se reduce aici în mod vte» bil la dimensiunea propriei sale' creaţii, arca pe care va înfrunta va» lurile ameninţătoare ale vremii. Cel care se socotea un „reflex" al divinităţii, cel care urma cu mlndrie destinul făgăduit, care aştepta SO treacă pe sub arcada veşniciei după ce va fi străbătut victorios uragan» interior, se încredinţa modest }W* scriitori şi curente * .,.„ urmă. Deşi ar fi voit să d,i neant lumea în cazul când •*"J, Sdecată ar fi negativa, de-ae constituia pozomaer vo-S**,gj nriqprdei sale creaţii, abdica ■ WEft Vne figura lui de muritor, i^^/HefaStos, Demiurg. An-^ încercat mereu vestmintele «bel a Dar deşi avea un orgoliu «R?'5v' lesne inflamabil, n-a fost tXJ»02'j se potrivesc. De aceea itfur, ^sacralizat, ironizându-le. tf^art cînd Caragiale împlineşte de ani, Anghel publică me-*" sale asupra unui tablou al junimii". Fotograful a Strat imparţial chipurile tu-Snr membrilor cunoscutei socie-Sf intrînd apoi „pentru totdeauna Tcamera-i obscură". In urma lui !Lmea a operat însă o necruţătoare ^rentiere, piramida de medalioane -L de fapt, „un zbuciumat continent" un relief dramatic alcătuit iia piscuri şi depresiuni. Privind Jieaştă încercată de vreme geologie «nană, poetul simte aripa timpului «brind nelămurit şi asupra lui : ji eu, de la marginea neantului «eu, privesc atîtea neanturi; eu, te la capătul stăruinţelor mele, trudnicelor ambiţii care mă îmbol-ksc, mă uit la atîtea ambiţii şi tnd'e aţipite; eu, cel ce am pozat cu atîţia alţi tovarăşi ai mei în faţa atîtor obiective, privind medalionul acesta, încep să mă infior şi să simt întunericul, doliul şi frigul nepăsă-toarei camere obscure". Dar din polipul cu nenumărate capete dintre care multe definitiv tăiate de ghilotina vremii, poetul distinge cu emoţie figura artistului autentic : „Serioasă însă, tristă aproape, tî-nără încă, voluntară totuşi priveşte enigmatica. figură a marelui Caragiale din alveola acestui grup de coralier, un număr al mulţimii este şi el pe tabloul pe care-l privesc, ca un ocnaş într-o celulă, ca un osîndit la veşnică muncă, ca un stigmat pe umărul lui poartă şi el un număr, acela de 27, dar numărul acesta i-a fost cu noroc". Cine priveşte cu atenţie figura sărbătoritului din descripţia lui Anghel, înţelege că lozul cîştigător nu stă înscris în numărul pe care i 1-a hărăzit întîmplarea. Chipul lui Caragiale apare stăpînit de o patimă virilă, ocnaş osîndit la muncă veşnică de nimeni altcineva decît de el însuşi. Enigma veşnicie! are un obraz omenesc, sculptat de încordare lăuntrică şi de intransigenţă. Anghel a zugrăvit în acest omagial portret al marelui Caragiale un ultim autoportret ideal. ^■1 alexandru george I epilog la anton holbau Apariţia după o aventură care a durat mai bine de trei decenii şi în condiţiile unei editări postume (cu note, aparat de referinţă, prefaţă si postfaţă) a romanului Jocurile Daniei are ceva de dosar care aştepta să se închidă, de pecete pusă pe o acţiune. Scriitorul mort în plină tinereţe, după ce dăduse cîteva probe excelente de vocaţie literară, a dus cu el în mormînt speranţele unanim concertate ale criticii literare care i-a urmărit scurta existenţă literară cu toată atenţia. Nicicînd înainte de Labiş şi mai mult decît în cazul lui Ionel Teodoreanu, noţiunea de scriitor „tînăr" nu a fost încarnată de cineva atît de desăvîrşit. O atmosferă de juvenilitate, de trepidaţie, înconjură toate manifestările lui Anton Holban care n-a ajuns să trăiască nici o clipă maturitatea spiritului, deşi cultura şi personalitatea lui erau în multe privinţe o prelungire a secolului prin excelenţă matur şi raţionalist, adică a veacului al XVUI-lea francez. Ca totdeauna în cazul unui scriitor cu cariera retezată absurd şi înainte de timp, şi în jurul lui stăruiau o serie de semne de întrebare care par a primi acum un răspuns. Deşi a murit aşa de tînăr, temei-nicile lui lecturi şi bunele modele pe care şi le-a ales au contribuit §i în cazul lui ca si î« , ** ia» Mihail Sebastian (1 « *fl Holban prezintă m& " nomii originale cteom^JT* hmern medii de cuHuT^hi Şt mereu exUt^ ™ - scriitori şi curente şi „trăirile" cu viata"'™ pr°Pn* din marile cărţi ale titS^ destul de rară situaţia cf roman trăind m Itocure,» i ** intimplă în romanele ti' «S* sa invoce pe eroinele analiza unor situaţii JJ^1? sau să considere pe jJS"«««Mr . s*eryenăde;kir£°ZZr„ şt-a împărţit admiraţia Si?' ,B sc» francezi şi Pr0u7 ™? singur mărturiseşte ., francezi am învăţat că dccvni£ ceva suplimentar. NumaT™ £ diocri aleargă după evenimente X ca. vor ca lucrul care li » ojt sa aibe relief, pe care M JZ fără osteneala. De fapt, şi dive™ locuri sufleteşti cu ocazia acelorL sentimente sunt tot aşa de W, in evenimente, dar sînt mai mMQt şi ca să le notezi ţi Se cere o privire mai pătrunzătoare. Racin? in prefaţa piesei Berenice spuni ci t vrut să facă o piesă din nimic. A# am aspirat să fac ■ întotăemm', (Testament literar în Jocurile Daniei, p. 23) Sau : „Clasicii credeau că o producţie literară trebuie *$ pornească de la observaţie, dar !••». nunţau să se arate pe ei. Proust mi învaţă că la observaţia celor 'ie prin prejur, pot să adaug şi observaţia asupra mea" (Id. p. JÎJ Holban e într-adevăr un conlinut-tor autohton ai psihologismului francez şi, în acest sens, admifaţii lui pentrii Proust este perfect explicabilă. Mai de mirare e C* J* esenţă autorul Ioanei nu 1-a valot ficat pe marele romancier franc*:, a cărui experienţă fundamentali ţi înnoitoare i-a rămas străini. Bl « luat de la acesta tendinţa spre analiză şi acel stil ăl insistenţei <** servaţiei deopotrivă în profanam şi în realităţile superficiale. De asemenea, concentrarea interesului « incidenţele sentimentale şi un anume uşor snobism le sînt coma** ambilor scriitori. Dar iot ma ce * 81 , nriainal în Proust nu f\ aZnt la A. Holbau ' ! flf nu e menţionat de j*sw- *>f dedicat marelui său S*> flrez parte multe şi en-Sw 'f ini Ba chiar e semnifi-ZMste Pţuind de A la recherohe &*? S, Holban Ui arată Litru volumul al II-lea vcei mai neproustian dm apărută pînă atunci a m*ff& francez. ., iui Holban nu sint evo-^"ftecutului, sau reconstituiri Lli» treCUW > t-or-a- în care trece-k^Jufsă intervină cu tragi** -diferenţa, să le asurzească * ** ' i sau să ^{'sau să le dea alt sens. , Jui Holban sînt mai cu ^^leetii de notaţii, sînt caiete ^JLntanee. de observaţii acute ^eareqate de factori externi şi *g arareori întîlnim incursiuni 0** ta» 'trecut prea depărtat. Dimen-tmporală a lucrurilor nu yloatată de analistul român '"Ji chiar evocată. Nicicînd tre-JT m schimbă rezonanţa sau *Ltilicaţia sentimentelor, care ne Z%fiti?at'e eu predilecţie nu în dezvoltarea şi sfîrşitul lor, Ţfr actualitatea lor acută. flmfoa, printr-o formulă extrem & sugestivă dar, credem noi, nu tntotvl dreaptă, Al. Paleologu a sBjwrot pe Camil Petrescu cu *Htt afirmînd că gelozia lui $0yhidiu e, alături de aceea a sj Smnn, ca o muzică de clave-"mf0 de-una de orgă. Mai poM Hi s-or părea compararea di. Holban cu un clavecin, lui M Petrescu fiindu-i mai proprie «şgrarea cu o temă executată I ajlitorii de alamă. într-adevăr, im chiar numai incidental, în muntele de culminaţie, acele dtatiri eare depăşesc planul jos, mm, al imanenţei sufleteşti, Hol-%insinu iese niciodată din acest «R Et sondează fără perspective wito-j/fsi fără revelaţii în adînc i * îthril şi mereu dispus s-o ia ikcapdV ' toimrea aceasta în jos, fără să î^tmă anumite limite şi fără • Jocurile Daniei stau deci ^ finele lirismului fără „ • îa «*-imputa defectele c " ' se Vuita aici, pentru că atenţia & solicitată mai muTdtuT^ * scriitura aceasta ZsL°nf^ * nudă, grăbită şi care impresia de viu şi de ™ cu toată lipsa deacHunTlTLh obişnuita pentru AnL împrăştiere a atenţie,i cea tară scriere a sa în ^o?'Mfi-^ ^stil, a resli:^^ cipitate, a zborului într^l^ Este încă o dată curios cit iu străin era A. Holban de ideŢa £ construcţie în roman şi cit de1iţ ignora el vastele planuri arhitlci» vale ale lui Proust, ca să *f ± pomenim de geometrismul logic al celuilalt mare prefeEft său : Racine. Anticalofil, ca şl cZ mit Petrescu, el a văzut în r0ml cierul francez justificarea de ÎZ a „gidismului" comun aminduron. adică a „autenticului". Chinul cont ştiinţei, temă centrală la cei doi n-mancieri români (să nu uităm amănuntul semnificativ că 0 moar» care nu dovedeşte nimic trebuia $1 se numească iniţial Intre oglinzile paralele — titlul unui capitol <ţ% Ultima noapte... de Camil Petrescu), se asociază cu o anume impudoare psihologică, sporită la Anton Holban de împrejurarea că romanei lui reproduceau întîmplări apwape aidoma petrecute. Totuşi nu râ se pare justificată procedarea altminteri diligentei lui editoare, Bkna Beram, care ne dă în excelenţi sa edtfie de Opere, (l, 1970) fotografiile a două „eroine", una chiar cu numele ei real. Holban transfigura totuşi realitatea şi oricît de mici ar fi distanţa dintre ea şi ficţiune ei există totuşi, după cum ei însuti mărturisea: „Aş vrea să scriu numai secrete personale. Totuşi a im buit să fac multe conaesii lttera<*~ rii. Chiar şi un jurnal intim, *cur scriitori şi curente 94 fe gîndeai să-l publici, (Testament literar m ZaeDa'niei'' P- 23). »^ Lismul acut al lui Holban $»Wctt a fi însăşi coloana ver-st * acţiunii sale artistice, care a,aTnu se depărtează de ^fM^'w personală strictă, dar f#>l0M scrisului său un aer de iHm daJict personală. De aceea st**1 .Ltituie o frumoasă excep-'^■fj acelaşi timp punctul cul-Plial puterii sale de creaţie. Jnsebire de năpăstuita şi, ¥' ,„ urmă, în toate sensurile *». lrină, din O moarte care ^vedeşte nimic, sau de incon-® ta Dania, Ioana este o crea-f^ură şi viguroasă una din *J%le femei care trăiesc real-**Vin literatura lui Anton Hol-ff« altminteri decît ca un pre-Zi sau Vunct de confruntare a •gL. autorului. Romanul are de . Zdsi un cadru, cu multiple plaI ie interes, începînd cu marea, ! ^fandai al dramei (Ioana fiind ; Z. cap de serie pentru o întreagă %M românească : Pinza de păian-L an port la răsărit, Fiul risipi. 1' ^ din nou, Matei Iliescu) şi Aijnd cu fiinţele cele mai umile -ecum pisotut Ahmed în care pu-4m vieţii se zbate şi a cărui «arte vine ca o premoniţiune a poftei pe care o trăiesc stăpînii Romanul nu mai seamănă cu o «iMfie de notaţii în vederea unor îlfflfc de anatomie sufletească: taţia autorului nu poposeşte de-4 fugitiv asupra figurilor secun-j im, Charles, Hacik; avem a face «s o carte în care centrul de in-'ms nu mai e înecat de vîlvătaia ÎWftentarolor. Doi tineri care se nktc au căutat să se elibereze din » '®lmle acestei legături imposibil J ir continuat şi s-au depărtat pen-: n un timp unul de celălalt. Fe-via a încercat să-şi refacă viaţa vwtr-o nouă iubire. Reveniţi acum % tunetul de pornire, cei doi reiau firul dezbaterii, care *e timp s-a complicat şi mai Bărbatul se situează pe o po-% care ar vrea să însemne un * «e absolutism al iubirii; fe- meia, în aparenţă vinovată, susţine drepturile vieţii. Oricine va recunoaşte aici, măcar în linii mari, situaţia din actul al III-lea al piesei lui Camil Petrescu Act veneţjan. Acolo însă lucrurile se soluţionează dramatic; în romanul lui Holban acţiunea continuă ca o măcinare sterilă a celor doi. Bărbatul nu are nici o soluţie şi lui Holban i s-a părut că aceea oferită de G. Călinescu, recenzînd cartea, e prea „burgheză". Criticul avea oricum dreptate să condamne pe bărbat, căci superioritatea sufletească a eroinei este evidentă. Ioana este o personalitate pregnantă, superioară şi atunci cînd se subordonează. Toate gesturile ei sînt însă transpuse de partenerul ei într-un registru absurd, pentru a i se dovedi culpabilitatea, superficialitatea, inferioritatea. Dar ea e altceva decît o simplă oglindă a bărbatului, un mediu refractant şi deformant al concepţiilor năzuinţelor şi — să ne fie permis jocul de cuvinte — nazurilor acestuia. Nu e vorba aici de o soluţie „burgheză" sau nu, ci de înseşi drepturile realităţii. In duelul dureros dintre cei doi amanţi, dreptatea femeii este evidentă. De aceea, încercăm în legătură cu concepţia de bază a literaturii lui Anton Holban un mare dubiu. El e un admirabil sofist al dezbaterilor sentimentale, ineîntător prin ingenuitate şi perseverenţă dar a cărui singură putinţă de a triumfa era să prezinte numai propriul său punct de vedere. Fapt pe care el s-a îngrijit permanent să-l facă. Şi, realitatea, cu care a fost obligat în unele cazuri extreme să se confrunte, şi care ar fi putut devimi „obiectul" literaturii sale, i-a fost, pe cît putem întrezări în acest epilog' al existenţei sale literare cea mai mare inamică. Or, în literatura căreia Anton Holban i s-a dat „cu toţi nervii", cum însuşi spune o dată despre o eroină a sa, el a adus şi un aport al minţii, în sensul că a complicat cu o conştiinţă activă cele mai simple situaţii fără a avea în vedere însăşi ferma şi prozaica realitate, de la care începe pentru alţii adevărata artă. scriitori şi curente m. peiroveanu „copacul animal66 de gellu naum Poet pentru care avangarda literară face corp comun cu avangarda politică, Gellu Naum mânuieşte limbajul şi propagă programul celor două expresii ale spiritului revoluţionar contemporan, cu libertatea de cuget pe care o imprimă forţa unei convingeri. „Poem despre tinereţea noastră" (apărut în 1960) era conceput ca un fel de autobiografie exemplară, dedicată tineretului luptător comunist cu care autorul se identifică .pînă la dizolvarea propriului eu şi pe oare-1 exaltă ca pe o forţă regeneratoare a societăţii şi omului (...„şi certitudinea că oamenii se oglindesc în tine I, iar chipurile oamenilor sînt oglinda ta, I puterea de a simţi, cînd te credeai o frunză în copacul toamnei, / că eşti legat de oameni prin rădăcini statornice"). Debutul poemului, evocarea epocii burgheze şi a dominaţiei fasciste, inclusiv a perioadei crîncene a războiului, are sensul unui pamflet vitriolant împotriva, aitît a iluziilor cu privire la posibilitatea evaziunii din istorie, cît şi a condiţiei de mizerie şi degenerare a twierdimii, menţinută in marginea vieţii, sau promovată cu preţul abandonării demnităţii, a idealurilor, chiar a sentimentelor elementare. Critica violentă a rînduielilor opresiunii şi exploatării de clasă devine, periodic, un fel de lamentaţie amară, sarcastică, a destinului rezervat gem nera4aei sale : „O, tinereţea mea i, btta de pietre, / izbită de al£?i re al nesomnului, I tinereţe c? nit' roşii,1 tinereţe pe care vremea' invelit-o ca o pătură > / Z ? hui să cînt ciorapul ud'şi ruvt Ini trebui să cînt necazurile « ' °.r ae-aţunci / -. / . JK^Sg m fiecare duminică I, piciorul %x pariind în pantofi prea mari, I & boţita peşte măsură I şi mHnleî™ ieşeau dm mîneci prea scurte iZ nişte crengi care * cresc Qr Lf? crengtmcărcate de muguri şi nlT" Polemistul şi elegiacul ricana se unesc in Gellu Naum oa un C al solidarităţii şi 1^. Cernea rea bătăliilor purtate de- uteebH deplasează accentul de la căinat» şi negaţie la magnific şi afl^ a încrederii m triumful cauzei^ branşate. Tonul rapsodului adre-smdu-se lumii întregi, are fervoarea severă a certitudinii : „Cu toate glasurile tinereţii, ! de dragul fro-museţii cicatricelor, care brăzdează trunchiurile, / de dragul frumuseţii rădăcinilor, acum cînd noi, stăpini pe arme şi unelte, / fortificăm imensa baricadă a demnităţii omeneşti, I cu toate glasurile tinereţii noastre vii l continuîndu-se în tinereţea noastră,! aşa cum apa rîului se împleteşte cu matca fluviului pornită către mare". Discurs poetic cu patos agitatoric, opus ca factură modului de expresie caracteristic lui Gellu Naum, „Poem pentru tinereţe" intră totuşi în biografia morală a celui ce avea să se înfăţişeze în „Athanor", şi mai ales în „Copacul animal", cu aceeaşi rigoare critică şi pasiune înnoitoare. Caracteristic pentru „Capacul animal", este apelul la valorile unei instanţe lirice tradiţionale, în nîod obişnuit dispreţuită de avangardă: eul poetic. Reactualizare'cu alte mijloace a „Poemului despre tinereţe", „Copacul animal" poate fi considerat mărturie personală, expresie a unei nevoi de. confesiune, de comunicare cu lumea, idoair într-o cronica literari ' w - cepţie convenţională. Autorul se ■ aa.poi*e-azâ ia sine> la aventurile [„terioare ale propriei vieţi, sub oncI;ţia ca periplul său sufletesc să fie luat drept reprezentativ pentru jjestwufl uinui ins în război declarat cu spiritul filistin, meschin realist, ostil prin natura sa sforţă- rii jje a trăi autentic. înainte de ^.jce referinţa la el însuşi însemna Dentru Gellu Naum posibilitatea de a se opune deslănţuit unei pseudo-jjnwiiităţâ : „Adepţi ai unei supravieţuiri aliniate I ei treceau pe Ivngă mine gigantici surzi analfabeţi I treceau în rînd ca într-o excursie ■şcolară j dădeau din mîini făceau gesturi fără nici o semnificaţie I treceau pînă la capătul pămîntului şi înapoi / nu mă vedeau treceau treceau ca printr-o sală goală". Eul invocat periodic nu are nimic dinttr-o conştiinţă solitară şi suverană, judecind totul din propriul său unghi, cu care ne-am deprins de la romantici încoace. Privirile cînd telescopice cînd micnosjoopice, ale poetului apreciază lumea şi pe sine ca două realităţi chemate să se în-tttoească la limită, să se suprapună. Tot procesul dresat existenţei are Bîn vedere nu reinstaurarea supremaţiei insului propriu, ci, din contră, integrarea acestuia, fuziunea sa cu universul. De unde, aspectul dublu al rechizitoriului : îndreptarea criticii asupra celorlalţi şi asupra sa, în măsura în care el însuşi se surprinde în flagrant delict de icaniforimifsm, de abdicare de la marile exigenţe ale revoluţiei : „Aşa cum spuneam, iubisem cîteva lucruri derizorii I un pod undeva .un decolteu cu etichetă personală/ pe vremea orizonturilor bine încălzite I ... I Am dat apoi de o ferea-• stră şi mi s-au dat iazuri păşuni I toţi s-au iscălit pe manşetele mele / cine îmi va îngriji pajiştea unde bombăne cărăbuşul meu 1 cînd cerul gurii se pietrifică ?". „Ctopacul animal" nu se reduce la o simplă Ita literară '"•ta românească, 3 operaţie demistificatoare, întreţinută prin forţa invectivei, prin adînci-mea şi consecvenţa „maniacă" a inciziei critioe sau printr-o răsturnare sistematică de planuri, de pe urma căreia nu ne-am alege deeît cu încă o imagine de „lume pe dos" a realului. Pentru Gellu Naum, ne-gativitatea lumii stigmatizate constă în confuzia valorilor ei, în continuul amestec de bine şi rău, de adevăr şi minciună, de inechitate şi justiţie, de frumuseţe şi sordid în care proliferează, fără complexe, fără remuşcări. (S-ar putea vorbi de un sod de cinism ontologic, dacă totul nu s-ar petrece în chip deliberat.) Unica replică posibilă pentru cineva conştient de impuritatea funciară a lumii dar constrâns să coexiste cu ea, este să recompună realitatea după legile visului, ale unui vis restaurator la care participă, precum în oricare din marile utopii, bărbatul şi femeia, gata să ia lumea de la începui. Ideea reînite-meierii umanităţii nu are nimic comun cu eterna nostalgie paradisiacă a artistului decât principiul ca atare -al cuplului piăimăditor. „Visătorii", iubitul şi iubita, cu toate că îşi plimbă paşii prin natură, cu toate că sînt oaspeţii apei şi pământului, că se urcă în braţele copacilor şi pot trece în trupuri de animale, sînt cu aceeaşi impetuozitate dispuşi să trăiască condiţia cea mai civilizată, mai tehnică a omenirii, diupă cum nu dau înapoi înaintea celor mai „vulgare", mai lipsite de gust posturi. Sub rezerva însă ca fiecare ipostază, fiecare gest să răspundă unei cerinţe de libertate care este, în fapt, obsesia lui Gelu Naum : „Să mergem la oraş îi spuneam la un cinema să vezi filmul muzical / să căutăm locul unde se bea apa aceea roşie^ eu am să-mi las nişte pălărie pe ochi şi nişte ceaţă pe umeri / Tu ai să porţi un poncho inutil peste rochia ta de argilă f ea stătea înfrunzea avea o pasăre pe 97 I umeri creştea acolo nu se putea clinti /.../ să mergem sînt sincer pot să te plimb cu şalupa I să-ţi cumpăr o poşetă ca un curtezan ordinar / e foarte urît şi acolo dar e o viaţă". Mai curînd înoit el însuşi, decît înnoitor de speţă, cuplul nu are aureola sacralizantă a vreunei chemări de „dincolo" de lumea sa. Mai mult, el nu este hipostaziat ca simbol al întregii umanităţi, cu atît mad puţin erijat în model. Gellu Naum nu suferă costumul de poet didactic nici atunci cînd, comfoă-tînd un stil de viaţă şi preconizînd altul, intră volens nolens în rolul de moralist, de profet laic. Sem-rdficatfive stat de altrmniteri ieşirile repetate împotriva predicaţiei şi a predicatorilor de profesie. Diatriba revărsată asupra tipului de înţelepciune pretins iniţiatică şi iniţiatoare în adevărurile ultime are o ferocitate exasperată de ritualizarea ideilor în dogme şi transmiterea lor prin ceea ce supravieţuieşte doar din teama noastră de a ne „inventa" de fiecare dată viaţa : „Bătrînul şedea pe bălegar j în groapa lui contemplativă / el nu spunea nimic scîncea ca un copil într-un sîmtmre [ venea aceeaşi barcă doar pasagerii se schimbau j ei îi dădeau tîrcoale îl comemorau I bătrînul stătea mort ca o pălărie veche pe cap / cîţiva discipoli cei mai puri cei mai profund murdari I scormoneau bălegarul cu degetele căutau rime pentru pescuit /.../ Discipolii repetau în gînd eroarea iniţială I noi ne lipeam degetele în amfiteatru I Cîntau muzici veneau vapoare şi trenuri acolo. Se petreceau defilări / bătrînul se zvîrcolea pe bălegar / Şoptea Niu Atîta şoptea". Revenind la genul de existenţă al perechii, este de remarcat că aces-sta e destinat să asigure imunitate şi faţă de suprema, pentru Gellu Naum, automistificare : considerarea de sine ca „artist", sau, cum se spune de cîteva ori, ca' pow? RieJuzîul de a fi „pohet" ca şi -„poheme", tipică avangardei anti-literane este poate motivaţia ca" pitală a credinţei că cel mai autentic fapt de artă este actul vieţii AI unei vieţi care, alimentată, continuu de setea de cunoaştere şi transformare confirmă postulatul lud Marx • „filosofii au interpretat lumea. E timpul de a o slohiimifaa", şi dezideratul lui Rimbaud : „viaţa trebuie schimbată". Convingere consacraţi de viziunea postumă a cuplului, în oare moartea este încă una din faţetele devenirii, afe eternei metamorfoze figurată de subltaul hibrid numit „Copacul animal" ; „Dar cînd vei trece pe Ungă capătul meu tăcut I pe care nu se poate să nu-l fi presimţit I pe care trebuie să-l recu-noştri /.../ Cînd vei trece tîrîndu-te ca o panteră bolnavă / ca o pelas-gă lipicioasă cu şorţul la gît /.../ Cînd vei trece cu picioarele tale de cîntec de greiere cu braţele tale de strategă a crengilor / va trebui să-ţi sugrumi bustul să-ţi îngropi consimţirea I în pateticul arbor mintal I Iar frunzişul lui aspru e aceeaşi bucată de smoală aoelaşi bulgăre mohorît / pe care. îl sparg uneori cu securea sau îl tai eu briceagul / sau cu nimic I sau se întîmplă si cazi în răcoarea lui năruită j sau te abaţi şi treci pe delături... I Ai venit I nu ştii pentru ce poate pentru prestigiul necesar al degetelor j sau ca să adulmeci refuzi cămaşa uitată pe mal I sau ai venit pentru concertul de orgă pentru căsătoria cu trestiile I şi trecerea ta e o adiere halucinantă j un zimbet retras o cantitate infimă de Irig I peste cuibul lor care se prelungeşte spre tine / cuibul acesta harta solubilă a unor vestigii de strigăte". 98 cronica literara conjugare" de nina cassian • Foarte apropiat de volumul mai vechi „Ambitus", prin tensiune lăuntrică şi ton, „Marea Conjugare" este un moment din duelul pe care Nina Cassian îl susţine de mai multă vreme cu timpul, cu spaimele, cu spectrul morţii. Vitalitatea ei aprigă, (jar. cum am mai arătat şi altădată, în veşnică alarmă, se sileşte să alunge cohorta umbrelor prin ceea ce s-ar numi magia sau forţa exorcizantă a privirii lucide. întunecarea cadrului de viaţă predilect, transformarea ambianţei marine a-tît de familiare într-un mediu ursuz ostil şi neînduplecat ca un verdict, în general profilarea în grotesc a formelor pînă la un moment dat binevoitoare, transparente, graţioase, este denunţată cu o acuitate fremătătoare, surescitată, ca şi cum denumirea precisă a adversarului ar constitui pasul hotărîtor în cîşti-garea bătăliei. Luna e o apariţie teratologică, vampirică : „Te-am văzut aceeaşi / ieşind din mare I ca ventuza roşie I a unei lipitori de umbră şi apă / sărutîndu-mi şi su-gîndu-mi osul frunţii I părăsindu-ţi apoi trupul / pentru a urca pe cerul gol şi negru... O, aceeaşi veninoasă, lacomă I, tu care omori din nepăsare, /... I cu travestiuri de fruct şi de femeia, j cu mască de blîndeţe şi de somn, I şi tînără, tî-nără I ca însăşi uscăciunea..." Pasărea, sol macabru, bate în fereastră ou un sunet ce răspunde în vintre. Ariciul, măscărici crud, prezintă o imagine desfiguratoare chipului ce se răstErtoge în oglinda lumii : „şi de singură ce sînt I — a- nimal, fugă stranie — / mă fac una la pămînt / — păru-ţi galben, tiranie l" Cîinele casei refuză brusc mîngîierea obişnuită şi fuge schelălăind la apropierea stăpînei : „Eram probabil foarte lungă I sau foarte gheboşată, eu nu ştiu". In plină desfătare cu valurile, marea îngheaţă şi muşcă, stihie agresivă : „tocmai atunci o iarnă bruscă, / necunoscută-n veci acelor maluri, I rînji cu ţurţuri aprigi ca nişte colţi de cîine / — şi cînd muşcă priveliştea' uimită, îmi sfîrtecă şi mie nesăţiosul trup". în această stare de vulnerabilitate, resuscită vechile terori. Sînt amintirile negre, tortu-rante, fie ale clipelor de suferinţă proprie, fie ale marilor încercări colective, legate de război, de fascism, de tiranie : „încă aud batjocuri, încă aud I un tropot deşănţat, văd capete şi cîrpe / şi solniţe vărsate, ace, pene, ! şi amănuntul groaznic al unei lungi sprîncene". Chiar nostalgia perioadelor de euforie senzorială, de echilibru senin, nepăsător, juvenil, sau de încîntă-toare chinuri ale dragostei, sînt tulburate de crîmpeie ceţoase, de vedenii însângerate : „Mi-ar fi poate dor de o goană spre mare I de-o spargere spectaculoasă a trupului ei I şi să rîd lingîndu-i sinii săraţi I şi să-mi umplu urechile cu peşti, / cu sînge verde, I şi să rîd de spaima de moarte /, şi, rîzînd, să-mi înghit sufletul cu alge cu tot I — aşa era cîndva cînd încă nu mi se lipiseră I tălpile una de alta / şi nu muşca-sem încă din interzisul pădureţ / şi nu auzisem la fiecare mişcare a mării I scoicile j zornăind ca nişte lanţuri..." sau, altădată, în vers de baladă : „Poate cu morţii ne lovea I marea aceea, poate I prin părul lor ud te priveam / şi pe tine — cîntînd I o, migraţii profunde, / ţărm turbat, I Warnemiinde. / Poate cu moartea, poate / cu pîntece negre de nave, / poate cu sînge — dar eu / cîntam peste toate, I o spune-mi, spune-mi tu, unde / se nasc corăbieri, Warnemiinde ?" «Rtico literară 99 Asaltului fantomelor sosite din afara şi dinlăuntrul unei conştiinţe ce are nevoie, pentru propria sa afirmaţie, de „hrană proaspătă", de noi, virginale senzaţii, i se opune acum un fel de maturitate amară, de înţelepciune robustă, în care partea de feminitate nu încetează însă să se manifeste. Este, la Nina Cassian, un amestec de spirit clar^ văzător, de resemnare superioară, „masculină", şi de agresivitate revendicativă, cu rădăcinile în ceea ce femeia are într-însa mai tenace, mai orgolios vital, pînă şi în ipostazele cele mai dependente faţă de bărbat. Gesturile, în astfel de situaţii, sînt tot sfidătoare, ameninţînd cu revanşa : „De-ar fi să mă răzbun pe acea insultă I a stării tale de dezinvoltură, stăpîne ! I Te-ai născut dintr-o prea multă sămînţă — amestecată şi obscură; / un tors grotesc, memento simiesc, / şi mîinile străine de elipsa j armonică — şi mai ales, e lipsa I de spaimă ! O stăpîne, te iubesc..." Reconsiderarea cuplului, compor-tînd un evantai de atitudini, de ipoteze sau de stadii posibile în relaţiile dintre parteneri, se înscrie într-un ciclu („Amor advers)" de un efect poetic superior celui obţinut în grupajul descris mai sus („Legende"), cu toate că motivul ultim este comun : dialogul cu timpul. Acesta, prezent direct în „Legende", dar lipsit de forţa răscolitoare a viziunilor de altădată acţionează în „Amor advers" ca o instanţă invizibilă, dar nu mai puţin efectivă, asemeni unui ochi scrutător, pîndind fiecare mişcare, fiecare gest, fiecare respiraţie a protagoniştilor. Sub autoritatea acestei priviri, existenţa e silită să se dedubleze. Insul se împarte în făptura lui vie, avidă de iubire, gata să trăiască în continuare cu frenezie, cu apetituri poate chiar crescute, şi într-um eu impersonal abstract, urmărindu-şi, fratern şi zadarnic, alteregoul. De aici, din coexistenţa pe planuri contradictorii, transformînd pasiunea de a fi într-o încleştare cu neantul, vine Şi impresia de suferinfs L celui dotat cu har,?] ® abs°i toscopiei. Situaţmeli^a« Punctul de plecare în 0>|nate- «* cianului şi diurnul UH*nea<»£ dmtr-însa printr-o deni, ^ Porturi, Printr-un accent semnalele impereepl^l * unui, sau printr-o W ^ «p* de perspectivă, s'e cesta ? I Să-ncealăZelă^- * ce / un umăr, un ?oW> Z^J!*: ei singuri; fără de minTîn\! şU liberi? ! Eu totriuTî*£e t batnnesc şi mă nărui. / EfL, f!l' f J.? «bertatea celulei^. le I să nu le mai ţin înrheLl'*' făptură^ , Drum Ln, S&ff) Drum bun, genelor! I Drum \LJ dansatoarelor!" (Lepădare) ' Nici reprezentările simbolice ai« morţilor nu trec dincolo de dmJS convenţionalului, nu impun sem^ ficaţu noi, in ciuda virtuozităţii £ gheziene a versului : „Iată trei iii. tun albastre I vin în curtea cu £ zastre. I Una vindecă de verâT'l vegetaţiile certe. I Alta vindecă de negru I marele alai funebru I AM pune tonuri calpe-n I Opoziţia de galben. I Cele trei făpturi albastre-' ne surprind cu ale noastre. I Nu ştiu de ce vin, de ce I Nu pot Să ne vindece" (Invazia de albastru) Vccaţia Ninei Cassian se autentifică atunci cînd, evitîndu-se efuzia patetică ca şi tentativele de oculţi-zare a experienţelor fundamentale, emoţia se sublimează, se decantează sau se precipită în fulguraţii. Condiţie care solicită însă nu rarefierea ei, ci intensificarea senzorială a sentimentului, receptarea lui prin sensibilitate corporală. Organele de simţ ale poetei au facultatea de a asimila chiar conţinuturile de viaţă interioară, producţiile inteligenţei si ale imaginaţiei, cu o uşurinţă şi un apetit de cunoaştere ce le conferă rolul decisiv în originalitatea unei poezii aparent improprie meditaţiei generalizatoare, ridicării la abstracţie, formelor de obiectivare a eului. Pcsedînd plasticitatea cuvîntului, Nina Cassian deţine şi proprietatea de „mulare" lăuntrică, de adaptare, 'teoretic, la orice tip de încercări ale conştiinţei, graţie unei disponibilităţi generice de a fi ea însăşi şi, totodată altul sau alta, alţii sau altele. De unde şi imposibilitatea organică de a „trai moartea... 102 cronica Uteftri ge0ia tudor-a ii ton proza radu pelreseu: „proze"> închipui pe autorul Didacticii ca pe un colecţionar de tablouri acuarele şi miniaturi în smalţuri vechi, încîntat de operaţiunea delicată şi savantă de a alege şi scoate la iveală cîte o asemenea ' piesă, cu graţie şi cu îndemînare, rîndu'indu-le ca într-un caleidoscop luminos şi puternic colorat. Alteori îmi pare un trezorier care vîntură prin faţa ochilor uimiţi ai privitorului nişte bijuterii strălucitoare, ameţindu-1. Fiindcă lectura acestei noi cărţi a lui Radu Petrescu îţi dă continuu senzaţia că priveşti (gustul, mirosul, auzul chiar, sînt substituite văzului) pur şi simplu, că priveşti intens desfăşurarea unui film colorat. Un film derulat cu încetinitorul, descompunînd mişcarea în volute largi, elegante, pînă la a creea iluzia de static, de nemişcare, rămînînd să plutească pe retină, întîrziat, doar traiectoriile gestului şi, mai ales, lumina şi culorile. Găsim în această nouă carte o abundenţă de străluciri şi de culoare, o risipă regească de aur şi argint, de verde, violet, portocaliu şi roz. Mărturiseşte undeva scriitorul că e „înnebunit de culori şi de soare" şi este perfect adevărat. Din fiece pagină a cărţii de faţă te în-tîmpină tablouri viu colorate, fine pînze lucrate artistic sau frînturi Ed. Bmineseiu, 1971 |«Weo litera ra de spaţii fără contur care plutesc înecate în transparenţă. (De fapt scriitorul îşi recunoaşte de mult apartenenţa la „magistratura transparenţelor", de cînd era numai un elev la şcoala primară). Culorile sînt deci fermecatele sunete pe care acest artist le picură atent, minuţios, sau le aşterne în pete groase, cu ştiinţa compunerii unui cadru, a unui interior sau a unui peisaj, dîndu-le consistenţă si materialitate. Fiindcă o a doua caracteristică a acestui prozator din familia lui Mateiu Caragiale, îndrăgostit de scrisul „frumos" ca un artizan, a acestui artist care vede, convertind senzaţiile cele mai diverse ori stările sufleteşti în culori şi lumină, este o reală cunoaştere a dozării şi arhitaaturării lor, într-un tot echilibrat. Este adevărat că din prozele acestui voluim starea de echilibru, de armonie, este aceea care-1 preocupă cu deosebire, un echilibru aproape clasic, elegant, dar dincolo de care nu poţi întrezări, cum ai dori cîteo-dată, şi nişte dosnice (dar poate mai adevărate) stări interioare ale personajelor. Deocamdată fantomatice, aeriene, aceste personaje fac să planeze asupra scrisului său un aer nedorit de artificialitate. Didactica nova este originala alunecare înapoi pe pîrtia unei copilării fericite, întreprinsă, pare-se, nu cu iluzia de a retrăi, de a recupera „timpul pierdut" în maniera prous-tiană, ci dcar cu unicul profit de a „cataloga" fapte, stări, personaje, cu un cuvînt „imagini" pentru viitoarele cărţi. „Didactica e un modest catalog doar pentru mine însumi, decît a rămas al meu din vreme. Nu încetez a mă minuna, ca Sf. Augustin, de propria mea existenţă, şi a celorlalţi, în care nu mă argumentează, nu prezintă interes. Iar existenţa mea este un şir de imagini cu mine, care se clădesc unele peste altele..." „Catalogare" ? Niu, evident, cri un artificiu scriitoricesc fiindcă însuşi scriitorul se adresează mai tîrziu cu grija, cu do- 103 rinţa de a fi înţeles şi ascultat, unui „eventual cititor". Didactica este de fapt o îmbinare de imagini şi de senzaţii făcută savant, după o anume ştiinţă a compunerii, prezentă în mai toate scrierile acestui volum, dar mai ales vizibilă în ultima bucată, cea mai strîns lucrată, In Efes. în Didactica tehnica este oarecum cinematografică. Se apropie mult obiiectivrul prin travelin-guri izbutite, pentru a se vedea în amănunt contururile, unde apar : o casă, un peisaj sau o stradă. Luminarea în amănunţime a acelor colţuri sau fragmente, care recompun „lumea" copilăriei autorului, siugerîtnd farmecul şi neajunsurile vfirstei, prctacteacză mereu imaginea unui singur personaj ,şi cam a unei singure stări de Butflliert. Radu Petrescu o face, cum spuneam, cu mijloacele unui colorist înzestrat, în permanenţă absorbit de jocul neaşteptat al luminii aşternute pe case, pe tstrăzi, pe (grădinii, sau pe mobile, pe lucruri. Starea dominantă, de fapt unica, — a acestui vizual este „încînta-rea". Cînd nu este încîntare în faţa naturii, — netînfcetat prezentă prin tuşe de culoare — sau a fenomenelor ei (ploaia, ninsoarea, fulgerul, amurgul, nopţile senine de vară) ori a stărilor nuanţate, dar niciodată a faptelor, — încîntarea devine „farmec" sau „deliciu" sau „nebunie" plăcută, cu alte cuvinte variaţii ale aceleiaşi atitudini, prozatorul aspirînd la acelaşi rîv-nit „echilibru", devenit aproape obsesie pentru cineva care se conduce după preceptele clasiciste ale artei. De altfel Radu Petrescu se delectează cu Fedra lui Racine, pe care aflăm că o purta în adolescenţă în buzunar, îl degustă, înainte de a adormi, pe incisivul La Bruyere sau pe amarul La Rocherfauicaruld. care îi pare „dulce ca Hiaydn", dar îl găseşte static pe Proust ■— am înţeles „lung" — şi este încîntat de proza lui G. Călinescu. Radu Petrescu este în această a doua carte, numai un veritabil naturist, iar imaginile desfăşurate în Didactica, ca de altfel şi cele din Jurnal (compus pentru a fi citit) dar urmînd ordinea în °noL mtimplătoare (numai Urcatâ* «urcată sau întteiv, Parent ' de fapt, descomSă m^' zei sale e aproape o SE* * matematică) a senzatH^ P*e v«t presiilor unilateraltl°L ««• im! zeşte răsfoirea unui alhnm !e *»" * grafii. E mult, poatetZZl^ ' ^ corativ în această prozl ^\dCeteuniversal- cu cit eşti •* Ş1 ,?lui tău, bine înţeles lUnS» (şi aceastăPreI la^o o subliniază apăsat •ZOttm)), <» atît aî>artii iteter1deea autorului are CUÎ! polemică pe care o Iţia &.. P° L„„m r.nt astfel gfcnVă rezerve, ^tot ^astfel *d vorba rr,re am introdus-o (ne- pe Cd»c . j__„„k;„q Aa ha de nici o deosebire de ^ioli realitatea concretă a l^-Jti ' istorice. Dimpotrivă, «•«Porneşte din adîncul actu-«'aScă din esenţa ei şi de «^actualitatea are o demnata e ^tl pe oare mei un fel de *S« ou etfenieritaitaa jurnalistică Jopoate coborî. * V Adrian Marino instituie JTurmare regimul adecvat al in-Cet&rii noţiunilor artistice dm Soectivă estetică, Ion Pascadi Snuă gestul în domeniul esteticii Z&iie primJtir-uin stuldiu de mare Jogre teoretică despre „Funcţia îjitjcâ". Judecind opera nu nu— Sub unghiul de vedere al ^jjturii sale dar şi al funcţionali ei, cercetătorul ajunge la Animi nări şi ipoteze a căror în-«mătate necesită un spaţiu ai licuţiei de care din păcate nu j&m. dispune acum. Să reţinem «inşi cîteva dintre ideile care ni m părut îndeosebi fecunde şi să feo-câm în legătură cu unele să kţingem mai departe sau să co-«ţăm uşor sugestiile pe care ni > oferă. Asimilând de pe ferme poziţii .Wiste interpretarea operei ca ,*BCtură sistematică, Pascadi se |*aifcează asupra analizai oon-' aptului de funcţie din intenţia de * încercui mai bine controversata îftblemă a specificităţii esteticului, care nu e, cum se consi- deră greşit cîteodată, una a speculaţiei metafizice şi idealiste, ci dimpotrivă obiectul cel mai acut al gândirii estetice marxiste. Nu e o întîmplare că cea mai prestigioasă lucrare a lui Lukâcs poartă titlul „Specificul esteticului". Fără a urmări originalitatea cu dinadinsul, esteticianul român constată o primă funcţie a operei de artă oare „este aceea de a fi operă, de a exista ca un organism autonom cu o finalitate proprie şi numai astfel va putea ea ajunge să îndeplinească vreun rol sau să ocupe vreun loc înafară" (p. 27). O asemenea definiţie pune imediat în discuţie problema raportului între valoarea estetică şi celelate valori. Respingând cu argumente ho-tărîtoare purismul estetic, Ion Pascadi atrage atenţia pe drept cuvînt că arta nu se poate rupe de umanitate, de ideile şi valorile ei cele mai variate, ea neizbutind să se nască deeît din plasma acestora : „în substanţa operei se includ şi informaţii filozofice, politice, ştiinţifice etc", „ea poate aduce un spor cognitiv şi pe alte planuri deeît cel estetic fără ca prin aceasta natura artei să fie alterată, ba chiar dimpotrivă", însă, şi aici intervine o precizare decisivă, „condiţia integrării lor în substanţa operei este (...) aceea ca ele să funcţioneze şi estetic, să contribuie la definirea operei ca artă şi să nu o transforme într-o aglomerare de cunoştinţe, idei de altă natură" (p. 36). Valorile generale ale umanităţii se topesc aşa dar în structura operei de artă, suferind o mutaţie funcţională prin care devin elemente constitutive ale acestei sitmucturi ou rolul de a intensifica funcţiunea dominantă şi definitorie a operei. Valorile extraestetice care pot provoca oricînd o emoţie psihologică devin în sistemul operei instrumente ale emoţiei estetice, pe care o putem defini astfel ca fiind sentimentul de satisfacţie ca-tarctică ce se produce la contactul pe marginea cărţilor nostru cu o structură artistică mai mult sau mai puţin perfectă (relativizare absolut necesară !) din punctul de vedere al armoniei sale funcţionale. Are perfectă dreptate autorul să sublinieze că „atîta vreme cît, prin trăsăturile sau însuşirile sale, o „operă" nu reprezintă un sistem, atîta vreme cît elementele sale nu funcţionează estetic,, ne aflăm în afara eîimrpului artei" (p. 33). Un alt aspect asupra căruia dorim să ne oprim este şi funcţionalitatea operei în timp. Chestiunea a dat naştere binecunoscutei teorii a deschiderii estetice, studiată aproape exhaustiv de Umberto Eco într-o carte devenită celebră. De la ea încoace, polisemia operei a devenit un loc comun al criticii şi Ion Pascadi îl împrumută şi el. Structuralismul s-a apropiat şi de explicaţia acestei polivalenţe a operei analizînd nu numai caracterul obiectiv inepuizabil al operei fie prin teoria amintită a polise-mei, fie prin acelea ale ambiguităţii expresiei, dar şi mecanismul revelării semnificaţiilor latente prin evoluţia interpretărilor din perspectiva mereu nouă a altor contexte. Referindu-se la această situaţie. I. Pascadi scrie : „Mutaţia valorilor estetice de care vorbea Lovi-nescu se datoreşte, de fapt, schimbărilor funcţionale petrecute şi ele sînt nu numai o consecinţă a variaţiei perspectivelor exterioare care se străduiesc să îmbrăţişeze opera ci şi a nevoii interne a operei de a-şi pune în valoare virtuţile, de a-şi vitaliza valenţele" (p. 29). Fiind întru totul de acord cu soluţia de principiu, vrem numai să restablilim mai exact (fireşte, după opinia noastră !) ierarhia procesului mutaţional al deschiderii estetice, observînd că revelarea latenţelor existente obiectiv în structura şi valoarea operei nici nu se produce altfel decît prin evoluţia perspectivelor interpretative, altfel zis, a contextelor în care e situată opera. După noi, operaţia funda- mentală a criticii <>-♦ : textuală - 1 este » a operei. ins multora din pai£„i, °UP* convinşi că nKât^ altă părere. Pascadi nu Desigur decurge dP =• . me relativism aV-r^*^' bitrarietate/ci^-W^ ectiv şi istoric deschW • *** ti*, procesului etern J? Pn° noastre, fără a anula chlT?** in stabilitatea esenţial' turilor artistice, a căror tate toeptmrablă"năzuL/°I^,<* a o dezvălui şi „ u nit in valoare. în fPi,,i , ttca întreţine, cum l^* longevitatea artei P In sfîrşit, studiind relaţii!» tre social şi estetic, Pascadi i za împrejurarea, ce se negS uneori că funcţia cognitiv?^ social-educativă a artei nu J £ realiza altfel decît prin «nbLE. dlul funcţiei estetice '„nu trivit sa_d1Scutăm despre luni cognitiva sau social-educativă 2 nişte funcţii separate sau ca ni£ situaţii în care arta din scop S. ne mijloc pentru obiective extrae»-tetice. De fapt, opera poate adu« un spor cognitiv sau poate mfhift. ţa conştiinţele în mod autentiejit măsura în care este operă, adlci în măsura în care răspunde teSi de toate exigenţelor esteticului* (p. 46). Un singur corectiv trebuit introdus în aceste afirmaţii, principial de neînlăturat, anume <&, în plan filozofic, arta poate fi apreciată şi ca mijloc, ca mijloc de participare a omului la viaţa lumii, dar evident ea roi există oa atare decît împlinindu-şi mai totti obligaţiile ce emană din condiţia ei fundamental estetică. înţelegerea artei ca scop sau ca mijloc implică astfel o viziune dialectica. Iată de ce, respectînd specificai estetic al creaţiei artistice, orientarea ei către anume direcţii de dezvoltare este justificată prin dorinţa de a spori eficienţa partici- pe marginea cărţilor 110 ■„mul omenesc ai ce-«emenea perspectivă "consideraţiile lui Ion despre „Specificul na-«-n de valoare m ju-Parafrazând pe autorul declară de la Wsonal, dintre doua valoare strict literara °L,% pe aceea în care se « puternic si mai nu- -versul etic şi estetic al rfmân transformările ce astăzi în conştiinţa sa, ,„; estetice şi nevoile . ./"ie felul său propriu fde a gindi şi simţi, omenia adiţională ^re se_ exprima ft*7u atribute noi m cadrul imului socialist" (p. 51). _ ^cările_criticului năzuiesc sa "STtieze cîteva din trasaturile «Etaj nostru naţional. O pro-I Z ni se pare pasionanta şi - Jsmîne deocamdată deschisa *5 în care individualitatea i^etaieă influenţează şi mo-2ă structurile literare pentru a Sa vorbi nu numai de un speci-, fLtional în mentalitatea psiho-si în concepţia despre lume, 1^1 de o specificitate estetică na-»*iu| Vechi cercetător al pro-jîjLj' I. D. Bălan ne poate dărui ; jfc acest domeniu o contribuţie ; agreabilă. i j^ui lui Leon Baeonsky „Sta-^ epistemologic al liricului" £ absolut eronat, săvîrşind con-yi intre epistemologie şi gnoseo-g§ porneşte de la intenţia lăun-iH'de a restabili specificul ii-«tiiui în drepturile sale. De-«jtraţia ne-a făcut totuşi imiţi a fi prea sofisticată şi în .jbi instanţă neconvingătoare, t weme ce distincţia între cu-f«$ete şi creaţie ca două moda-4 de reflectare de sine statale avansează ideea unor dife-^ de structura şi nu de mijit. Utilizând o opinie străină, imatul istoric literar clujean rk că „poemul dobîndeşte la #i statutul unei existenţe, al îl obiect cu o structură şi o aSficaţie proprie, ca al oricărui tfaneniu anume al existenţei" •8). Poezia nu mai e un mijloc de cunoaştere, ci o invitaţie implicită la cunoaştere, disociere subtilă, dar inoperantă practic ca şi afirmaţia că „poemul, ca existenţă suficientă sieşi, nu poate să reflecte nici o altă realitate, exterioara lui, în afara aceleia a conştiinţei reflectoare ce s-a obiectivat la un moment dat în el" (p. 76). O exegeză sistematică şi lucida, în maniera cu care ne-a obişnuit mai de mult, dă Matei Călinescu sub titlul „Conceptul modern de poezie în literatura română". Apreciind efortul metodic şi stăruitor ca şi eleganţa expunerii critice, un ce într-o asemenea trecere în revistă a contribuţiilor la constituirea conceptului român de poezie modernă lipsesc criticii şi mai ales E. Lovinescu, cu toate că nu se face nici o discriminare în sensul excluderii lor metodologice, iar Maiorescu şi Densusianu (acesta foarte pe scurt) sînt totuşi prezenţi ? O completare în acest sens ne-o va aduce cu siguranţă cartea la care Matei Călinescu lucrează. Cît priveşte ultimul studiu al volumului, el a fost pentru noi o decepţie surprinzătoare, pentru că în rest apreciem orientarea teoretică a oi-itioii lui Ion Vlad. Dar în această încercare a sa de „Preliminarii la o poetică a romanului" autorul navighează cu mari dificultăţi printre adevărate insule de verbozitate, demonstrînd o ciudată intenţie de umflare a masei verbale într-un stil de solemnă pedanterie doctorală, ce l-a făcut odată pe Lovinescu să exclame : „golul cugetării vuieşte sub bătăile de bici ale expresiei solemne". Trecând dincolo de prolixitatea de idei şi de expresie, descoperi lucruri formulate însă cu limpezime de Alberes în „Istoria romanului modern". Mulţimea observaţiilor lui Ion Vlad nu se sudează coerent pentru a alcătui o poetică a romanului modern. Dacă autorul deţine puncte de vedere într-adevăr noi şi fertile, el le va exprima poate altădată într-un chip mai organizat şi în consecinţă mai eficient. Deocamdată, nu le-am se-zisat. 1 pe marginea cărţilor m Iniţiativa editurii „Dacia" ca şi a altora de a tipări astfel de cărţi nu poate fi întîmpinată decît cu elogii, mai ales că ea ne întăreşte convingerea că o critică literară matură nu se poate manifesta decît sulb auspiciile unor fenme (clarificări teoretice. Dacă impresiile estetice îi dau viaţă, ideile literare reprezintă coloana vertebrală a criticii. Dar între ele nu e nici o contradicţie ! voicu husari u © © • m © „incursiuni în literatura de azi"*) Un cultivator inteligent al criticii de idei, de nu şi un partizan explicit al ei, este Voicu Bugariu, cronicar literar statornic al revistei „Astra", încă de la apariţie în 1966. El îşi adună o parte dintre articolele şi studiile sale în volumul „Incursiuni în literatura de azi", precedîndu-le cu o expunere mai întinsă despre cîteva „Metamorfoze ale metaforei" şi încheindu-le prin-tr-o alta despre „Posibilitatea criticii", în paginile acestora, scrise cu o neîndoielnică vervă disociativă şi adesea ou o reală subtilitate, descifrăm destul de uşor elementele unei viziuni critice vertebrate şi unitare. Voicu Bugariu se arată obsedat de ideea de criză a limbajului poetic racJdlerin şi .demonstrează ou fine argumente că se poate vorbi de un „lirism al imposibilităţii exprimării" (p. 3*7), înţeleasă ca „manieră expresivă" şi nu neapărat ca impas al cunoaşterii. El surprinde şi analizează de asemenea convingător procesul atît de caracteristic ») Editura „Emlneseu", Bucureşti, 1971. dezvoltării poeziei ™ * acela de orlnZ^!^ a lirismul^ fienrin de a înecului, dar ş\fP?,.B^ translucide, trecînd ne Piatră şi iarbă, pentrU , âf final la valoarea unui r»m!3 ») Ed. Eminescu, 1971. metrul tacului mTu ^ raza lumii mele-i ^tSt 'J HI unui ac,, iar eu de vreme, ma îndeletnicesc fa «** cu creşterea melcilor" t^J*** unor spaţii imaginare a fcTS totdeauna tentativa poeziei A sa condenseze şi să dilate toSE spaţiul prin semnificaţiile nrS55 lor-mefaforă, alcâtuindu a^ţ imagini artistice. Spaţiul visat t£ cel al limpezimii care permite moruei afective să aonuW*jS în profunzimi cronologice sau d£. siltăţi ale duratei. Aşa încît, JaTC ma poemului în proză de nâtet vag baladescă „Missa solemnis» pornim într-un şir de pc?tturi circumscrise cîte unui poem. La Jn. ceput o întoarcere din vreme ae undele amintirii în târfmul rontrM al iubirii trecute, de mult defuncte (Odaia gingaşei iubiri). Uh decor mortuar cu detalii concrete ce pot fi „crengi de vişini" sau „ghemotoace de şerpi". Versul de facturi clasică, sacadat — poate o încercare de parodie — nu dă măsura metaforei insolite, nici a ineditului verbal, nu urmăreşte nici sonorităţi speciale ; este dur, aproape comun, şi mai ales cinic. Poezia are rostul ei în firul ideii, fără" să însemn* ceva la nivel poetic. O uşoara desuetudine ce pare voită pînă la un punct, aşa cum desuet este totul pentru vizionarul de acum; „VS* zui : eram trecut de veacuri pe Uita de decese"; „...Pe masa cu parfw muri, printre oglinzi şi speld Moluşte lipicioase, limacşi moltt I» melci. / Si craniul celui care m pe marginea cărţilor ut „«Sieră, I U t* probabil ""^rhiv de scrumiera . accente din Radu uŞ nu se justifică în po-fl deeît prin ideea ana-,f8ţ necesar. Sîntem con-lul VtP ne firul iluziei, in der£aţfu curat, bănuit |t^Un?meni, un spaţiu al '* -fi decantării sufleteşti : 5'„,oriei clare", poate un £ (Cine eşti tu...). Versul Z elibera de constrângeri, fa doua formulă poetică, ■ră prin invocare, dar '•hSnţială în alcătuirea cu-*b Pelerinajul se continua in Je un ritual al unificam «Stal, natural şi_ lumina ■ i cer) Tonul îşi pierde Im versul devine discursiv ' din nou ia accente ci-~«rtnu ca în „Missa brevis" cununiei cu lumina ceru-WSt transforme mtr-o aureola IScrifieiu; P^că slujind pă-§JSLa într-un soi de posterita-JKLul devine grav şi emoţional, ţ^L, de antă poetică : „Sînt în-Stfu zidit întru lumină, I Icoa-Sg dorului tău de făptura, I Cu-jLfa arse îmi îngheaţă pe gură, jl|jf fora de vină, sînt fără de jgf. Este vizibilă intenţia autorur-U natâ că o atfngerf aa't6a: nemărginit şi idealist p1 parte ea îşi menţine 1 că în măsura în ^'^^ dedublare : „Patul metf '""Pui* « de femeie purtat / « t„-/e W»H lungă şi grea: / C^S* ^ romm, Ungă mine şi cW c^J*) Că eu smt moartea dmai«L „ / Şi umărul meu îngUţăt^Z* cepe / Nemişcat Ungăt^t mine / Am crezut că .sînt e<£ M aud plmgind) o altă iposta4 «» cea a mamei luînd locul reginei functe conştientă că fiul straniul din făptura 'VuTZ mahe metalica posibilă doar %Z. mea minerală imaginată de poJT „Aş fi vrut sa-l adorm I St-^L' sem să alint / Fiul nostru ceHSL cutul I Cu trei coaste de arginTi Fiul meu, spuneam, ce .bine / C-ti luat ochii de la mine I Şi ce ffcr/ C-ai luat trei coaste / De Ia tata! tău. I Strălucea în leagăn chimii / rîzgîiat de mîna mea / Care pM nu de mult INu ştiuse mingiia l Şi parcă vorbea cu mine / Şi rum, ' ţelegeam ce zice. I Şi din patul de copil IŞi de boală, / Încerca să se ridice. I Nu ştia că se născuse I Ca trei coaste de argint / Ca un nimb / Şi eu plîng la capul lui l Că sa pot să i le schimb". Un motiv prezent adesea în t-oeasită poezie este motivul pdsârtf, semn al vibraţiei interioare echîva-iabilă cu zborul, semn al trerrw*-lui lăuntric, metaforă a ochiului ce-şi cere dreptul la pelerinaj în spaţii, semn al comunicării: pasarea purtătoare de veşti, pasărea ce aruncă inelul regăsirii, semn al sufletului neliniştit şi călător (Doamna pasăre). Un alt motiv este cel al somnului, în înţelegere eminesciană, loc al viziunilor lăuntrice, liniştire ciudată unde se întîlnesc tărîmuri visate, dureri ce nu se pot spune, somn înşelător cu aparenţă de moarte, dar care trebuie ap*^ somnul lui Ieroniim, prin oordact cu universul duhurilor straiut ("Doarme Ieronim), şi celălalt, «pal- pe marginea cărţilor 128 er^^J se™ ul ■Otii ap01 somnul dedublată (Mă aud a, fi somnul copilului, semn ' Si împlinire (Somn) şi iŞtere dar al adîncului de su-ireaJ. gcestuia, motivul mor-AsDC'aia rîndu-i două valenţe hitee doliu şi Prilej de tîngu-Mţe' A„.„ abstracta ideala, a apoi stare •*«ţf Stă temă, cea a privirii abandonează feno: ^nfetrificate sau îngheţate, re-R d€ viaţă caldă, căutînd fi-*S?tsinice ale ochilor ca o sumă * !ftetele^ (Ochiul tău cel bun ; LEiuî • Ca ochiul moariet Sfcarisiâ*»1^ acestei lumi, aşa 2» mwt»*w»rln u 'îin,ceP,ut. se Sie pe două materii ce revin ob-Jr,. piatra — substanţă a cetăţii, Sjindu-Se în elemente ou zi-2j înalte, ajungînd apoi semn al Sfiilui privire împietrită — şi a& element de eroziune dar şi de «Ştire. La intersecţia acestor ma-una definind spaţiul şi cealal-Stfmpuî se află constituită aceas-fclume unde încap fantasmele spi-daliii (Fîntînă). O imagine singu-p| a zăpezii întăreşte elementul floristic al albului ce îndeobşte geaza opoziţia cu negrul de ase-geni prezent — balanţă perfectă g> culoare, singura pe care o astfel & lume o poate integra. (Şi noap-ta are pe acest tărîm sorţi să fie dud albă cînd neagră). Exisrtă însă ţ o pată de culoare a ochiului, KBitil albastru, adînc, aidoma apelat necunoscute, ochiul lui Ieronim « &1 tui Naitanael deopotrivă. Egalata şi împlinirea acestor fiinţe «poate produce doar într-un şpalt de dincolo, spaţiu al morţii, de hj)t al împlinirii visurilor ideale : A blinda regină în faţă mă văd {Vorbim între noi ca-ntre moarte (Prin dragostea noastră pierdută urind / Supuse aceleiaşi soarte I Akw un iubit pe pămînt îi şop-fe»c / Al meu era soarele ce răsă-*>' Al meu era cel care-apunea I işoi vii şi tu cel numit mai tîrziu ' Sau ce! ce nu mori niciodată I Wisem intii o regină şopteşte I Pe **& o tînără fată I Astfel ne vor- m nvăluitoare, opusa bim toţi cu linişte-n glas I Căci nimeni din noi nu mai ştie I Al cui este osul pe care-1 privim I Ca trup într-o altă vecie". (Eden). în fiecare poem se reia cu stăruinţă cel puţin unul din motivele sau etapele anterioare ale simbolurilor. Aproape că titlurile ar fi putut lipsi, într-atît de unitară şi fidelă unuia şi aceluiaşi univers este ideea călăuzitoare. De fapt, „Inima reginei" este un lung poem al atingerii absolutului în iubire, un lung pelegrinaj printre spirite alese, tărîm fantastic, locul unde adîncul e mai adînc deeît oriunde şi înaltul tinde spre infinit iar cuvîntul migrează liber, păstrător al esenţelor, păstrător al valorilor. Cadenţa elegiei simple, căutînd izvoarele tămăduirii, sugerează totuşi dincolo de prima treaptă a simbolizării o artă poetică, o profesiune de credinţă, în autenticul stărilor de suflet. Pentru că nimic mai autentic deeît vibraţia acestui poem care caută prin cuvinte înaltul valorilor. Univers născut din cuvînt şi pentru cuvînt : „Aceeaşi prăpastie înaltă cu păsări / Ne lasă un cîntec pe gură". emil mânu • •••••••• teodor vârgoiicis „dimitrie bolintineanu şi epoca sa"*) în această exegeză istorico-lite-rară, Teodor Vîrgolici şi-a propus reconstituirea unui destin : biogra- J) Col. Untversitas, Ed. Mlnerva, 1971. pe marginea cărţilor 1 fia lui Dimitrie Bolintineanu sau, citind cuvintele autorului, „reconstituirea vieţii şi activităţii lui D. B., din perspectiva epocii căreia îi aparţine". în acest scop a parcurs atît periodicele literare la care poetul a colaborat cît şi presa politică a vremii, a consultat arhive diverse (fondul Alexandru Ioam Ouza de la Biblioteca Academiei ; fondurile Arhivelor Statului ; colecţiile de manuscrise ale marilor noastre biblioteci, unde a putut studia mai ales corespondenţa poetului), a întreprins cercetări la unele biblioteci străine, printre care Biblioteca Naţională din Paris. Rezultatele acestei vaste documentări le-a raportat la studiile critice existente, mai vechi sau mai noi, rectificînd erorile, adăugind lucrările inedite, sintetizînd opiniile, propunînd o nouă lectură a operei lui Bolintineanu, pregătind terenul unei asemenea cercetări viitoare, posibilă după ce adevărul biografic a fost stabilit (şi uneori restabilit). Epoca paşoptistă a format obiectul unor cercetări consecvente, ca temă directă sau ca temă implicată în cercetarea mai vastă a romantismului românesc ; ne gîndim în primul rînd la lucrările lui Paul Cornea şi la exegezele mai vechi ale lui Dimitrie Popovici. Un istoric literar cu spirit de pătrundere oa Aurel Martin 4) i-^a cercetat perioada de exil şi raporturile cu scriitorii francezi, profesorul universitar Diimitrie Păcurariu 2) a descoperit şi afirmat mai ales zonele de clasicism în care e,-a dezvoltat ca scriitor. în discutarea operei lui Bolintineanu, pentru aceşti cercetători, biografia reprezenta un capitol definitiv, lipsit de eventuale surprize; lucrarea lui Teodor Vîrgolici, răscolind epoca, ne aduce şi cîteva surprize, care, deşi nu schimbă sensurile mari ale operei, aşa cum au fost receptate, le îmbogăţeşte. O primă rectific operează cercSru? * datei reale de naştere . tmeanu : i825 şi nu .Rio' stabdit pornind dP la „ re lirică a poetului „ o trimite din Paris k; v P* «■» sandri, la .6 £ una cu alte poezii şi ^^ÎlS» (m primele două versuri» ^T* am. G. Sion, necunoscînd * rea către Alecsandri poezia, ca fiind 1) Aurel Martin, Bolintineanu văzut de francezi, în Studii de literatură universală, II, 1958, p. 247—263. 2) D. Păcurariu, Clasicismul românesc, Ed. Minerva, 1971. ' cifră la carl's^rfe^ 5 «5 la stabilirea date? de ^J}™** 1819 Coroborînd Lcurr^S^J ca data scrisorii către^S.* cu o altă mărturisire şi manuscrisul autograf a **** Vîrgolici infirmă datarea MG» on şi Anghel Demetriescu al dt lea cercetător de aceeaşi tj&J* oferă o altă cifră rTcWT* baza viitoarele cercetări ale fiiei lui Bolintineanu sau cSeăl resate de poezia epocii. O altă datare certă, esenţiali pentru cercetarea operei lui Bote. tmeanu, este precizarea debutatel • pma acum specialiştii propunctii ca dată (O fată tînără pe p^d morţii în Curierul de ambe tttf periodul IV, 1842—1844, nr. 18, p. 159), cînd anul 1842, cînd aooi 1843. Prin cercetarea periodicMţit revistei, Teodor Vîrgolici ajunge st fixeze data apariţiei numărului W al foii eliadeşti în 15 mai 1842. G. Sion, unul din colegii lui Bolintineanu şi unul din primii iii editori, îi datase în mod eroiut poeziile în ediţiile princeps de care s-a ocupat. Prin consultarea manuscriselor şi a corespondenţei se ajunge, prin lucrarea de faţă, la datarea reală sau aproape reală a unor poezii, urmînd ca operaţia sâ ti* definitivată într-o ediţie critică m într-o cercetare asupra operei. Autorul face pentru prima dâiâ o prezentare mai amplă a revfct» Albu.mul pelerinilor romani, scoştf de Bolintineanu în 1851 la Par* în timpul exilului, după . modelul pe marginea cărţilor 122 vinilor polonezi a lui el exilat în capitala lilurile cuprinse în aceas-*Să româneasca de po-- " poetul Macedonene-în întregime de a-îâtor aplicat documentu- mmul "umăr al AlbuT: • a III-a) este cercetat original, la Biblioteca Na- • Paris. Din păcate insă «a cercetătorului, distri- fttît de multe texte şi pe Unite documente, slăbeşte, cu care debutează primul Albumului... (15 aprilie Btulată în esil, nu e alta .„,! Cîntec din esil, scris în fsore care Teodor Vîrgolici, du-1 la pagina 106, spune -i fnst publicat postum, deabia 1 de către B. Iorgulescu, în .Jura şi arta română, an. IV, IST 12 în revista în care apare SfiT poezia lui Bolintineanu, B. lS„f,i face şi o adnotare : de Dimitrie Bolintineanu, Ţ"m dus în exil şi a fost im-ăjLtâ în f°l volante de Ştefan ffp, ■• Foile volante nu eraiu Saiitceva decît micile foi, pe £ biblie,, ale Albumului peleri-jfg români, imprimate la „E De jwt, imprimeur, rue de Seine 36, 'nS"- Chiar în cuprinsul Albu-g*A Boliaitiineianu vorbeşte, de Goleşti, într-o epistolă satiri-& adresată boierilor din conduce-jdPrii româneşti. Cum Albumul H tipărit în aceste condiţii pen- Sfi expediat mai uşor în ţară, a acelui B. Iorgulescu primise dgpiarc din partea lui St. Go-Mţ bun prieten cu poetul. Dar ||i situaţia că fusese imprimată ■«alta foaie volantă decît Albtu-■jj poezia apare cu dată certă mai )f a 1851 (în Albumul pelerini-iMOm&ni) şi nu în 1901. 9 altă contribuţie certă este de aii bibliografic : stabilirea faptu-MlS o altă revistă în versuri, a-ttl la 1866, după încetarea Eu-«pMor, şi întitulată Bolintinea-m,m aparţine lui Bolintineanu. ilîBtă revistă imprimîndu-se la ■pşi tipografie ca şi Eumenidele itarotaneanu, folosind aceleaşi I caractere de literatură, aceeaşi teh-nografie, aceeaşi hîrtie şi aceeaşi „materie" literară (o butadă în ton baladesc ă la maniere de Bolintineanu), a derutat pe toţi istoricii literari, inclusiv pe G. Călinescu, considerîndu-1 drept redactor şi autor deghizat pe Dimitrie Bolintineanu. Vîrgolici stabileşte pe drept cuvînt situaţia reală, bazîndu-se pe corespondenţa poetului şi pe unele notiţe din presă, afirmînd că revista nu-i aparţine, dar avansează, din păcate, numai deductiv, ideia că autorul parodiei ar fi N. T. Cră-şanu, umorist din tabăra lui C. A. Rosetti, personaj ridiculizat în Eumenide ca şi în alte lucrări satirice ale lui Bolintineanu. Acoperirea documentară lipseşte. Fiind vorba numai de o poezie fără valoare estetică, oricare ar fi rezolvarea de ordin istoric literar, nu se schimbă nimic în opera durabilă a poetului. Am menţionat această fisură tocmai pentru a sublinia zelul demonstrativ al autorului. Cine va întocmi o monografie a ziarului Poporul suveran nu va putea trece peste cercetarea lui Teodor Vîrgolici. Extrasele din arhiva documentară Cuza întregesc în mod esenţial cunoaşterea epocii şi implicit cunoaşterea unei părţi mai neştiute a biografiei lui Bolintineanu. Dimitrie Bolintineanu şi epoca sa e o carte documentară, lucrată cu seriozitatea unui cercetător, chiar dacă-i lipseşte construcţia aparent epică, pe care G. Călinescu o cerea istoriei literare. Teodor Vîrgolici s-a ferit să schiţeze chiar la modul documentar, prin comentarii, desigur, un roman al epocii, o reconstituire a unei sensibilităţi romantice, a unei drame biografice ; drama rezidă în documente, se sprijină pe date, se desfăşoară în registre stricte. Aceasta este valoarea cărţii lui Teodor Vîrgolici ; constatarea pe care i-o facem nu o micşorează, e un alit mod de tratare, o altă structură metodologică şi nimic altceva. Comentariul estetic, implicit, apare uneori cu mai multă profunzime cînd se referă la romane, materie pe care autorul a mai tratat-o în- pe marginea cărţilor tr-o lucrare anterioară. Pasiunea arhivistică există dar e subordonată altei pasiuni mai utile, a descoperirii de date noi. In acest sens e o exegeză demonstrativă, convingătoare ca materialitate documentară, mai mult în favoarea omului decît a scriitorului Bolintineanu. Omul Bolintineanu nu este prezentat prin mutaţii revelatoare. Poate tot Teodor Vîrgolici, pornind de la aceste cîştiguri existenţial-biografice şi abundent documentare, să ne dea şi comentariul nou al operei lui Bolintineanu, pe care nu l-am aştepta aici ca temă de fond ci numai ca sugestie. anca midia ion Ţinea: venin ele mai"*) 99 Cel care, în poezie, a simţit obsesiv constrîngerea cuvîntului aruncat în lume şi care a şovăit o viaţă să se elibereze de versul cu „linişte stelară", în proză şi-a desfăcut imaginaţia într-un clocot prelungit ; poate că astfel Ion Vinea şi-a aşezat opera sub semnul acelui echilibru voluntar de sorginte clasică. Venin de mai este romanul unei descătuşări imaginative, al unei revărsări de cuvinte neguroase sau fierbinţi, care au lăsat adesea în suspensie personaje, destine şi chiar finalul cărţii. Scriitorul nu şi-a mai putut dirija creaţia pe o *) Ed. Emineseu, 1971 Pe marginea cărţilor albie îndelung s.i«ft,,;t-mînînd deschisă' oScLi^ ¥ tari sau continudtăţi 11$™**®* un roman stufos, singur £ tura noastră, dar asemeni . ■se de prins peşte, cu «o],Unei *• te, retuşate de intuiţia « F1 dinţa a editorilor si nu h""!^ autorului. Venin de mai ff, har* man cu romanul Luna?eci6 de acelaşi suflet de est» ~ fost Ion Vinea - dar • substanţa sa ispita unu/lSf^ sic ; este un roman desore S,**8* moarte, despre singuri^ TuZ bre, despre extaz şi neîrrlkf8* privite dintr-un unghi «5 estetac consecvent. m . Desfăşurarea cărţii cuprinde « intr-un virtej un număr n«LS de personaje într-o rotire concâ' trica m jurul celui care deţinem! Iul principal - Andrei Mile, Se ţes prietenii, se leagă şi dczteagl iubiri, se prăbuşesc vieţi şi faS se reia de la început, ca un fad* copilărie, de adolescenţă perpetuate la nesfîrşit, depăşindu-se aparenţa de Bildungsroman. Personajele nu sar etape, nu 8-jung de nerecunoscut, ci ele ftl poartă primele vîrste ale" vieţii în plină maturitate şi bătrîoeţe. cu o aceeaşi străduinţă „de a realcatul trecutul pentru a-1 retrăi !n cadre largi şi reale". Ele îşi păstrează 9 puritate nealterată de-a lungul desfăşurării epice, ca un sîmbure luminos şi stabil pe care-1 ascund învelişuri seînteietoare sau putrede. Din cînd în cînd, copilăria care te continuă în personaje iese la iveală, spiritul ei le urmăreşte „ca SB destin care trebuie să se realizeze*. Copiii deveniţi maturi se adună to ei înşişi într-o sinteză unica şi de nepătruns, purtând pînă la dezagregarea lor un mister intrinsec. Al zice că romanul se desface pe două dimensiuni, una mondenă şi alta estetică, ca două atitudini posibile în faţa vieţii. Pe prima dimensiune, lumea acestei cărţi are Un mers rotativ, ea cuprinde o interferenţă de ipostaze, realizîndu-se de multe ori ciudate coincidenţe. Ca şi Lucu Silion . din Lunoteai, Andrei Mile este un însetat de fru- 184 „monie, aflat într-o căuta-is de ambianţă şi decor • satisfacă gustul de estet. A frenetică îl ducea pe An-olină feerie, sub candela-._ J\Ltoare, între oglinzi imen-W^tre umeri goi şi parfumaţi in rochii de gală, într-o &f^Ze îşi apăra îndărătnic răs- SZ vremuri bune în valsuri .. °Uri languroase, în_ aburi de ie şi legănîndu-se intr-o aurie flori de seră..." Andrei ^ se risipeşte cu dărnicie într-o ţfjx gratuită, intr-un dispreţ •^oătare şi muncă ; emblema *Se o superioritate de spirit, chiar o genialitate care nu se S obiectiva si care devine inu-K tristă. El'este un veşnic în-"LLjt „de culori şi forme" ; ca fSorul său, el se îmbată cu '£u de perfecţiune", un biet Se ce va rata gloria şi cariera. Kj Mile este un căutător de ab-Si dar şi un făuritor mental al ZT_ jn artă sau dragoste — din jgoja continuă de poezie şi iluzie, ţou] balans al lui Lucu Silion gt două femei se transformă la |§e într-un balans între artă şi ăgjste, dar în cele din urmă jji epocii, chipul care trebuia ggjjt din piatră şi beton secolului gţ fu dat uitării" şi el trece din jgre în iubire, atras de aparenţa i pichiralul iubitei, devenit ideal ■ţetuu. Existenţa îi este eontu-ik 4e vieţile sinuoase a trei fe-Ki - Roua, Tanit, Dalia — ce se kjirtesc un timp cu viaţa lui şi ţt K despart spre a curge libere, ilriptic ciudat şi fatal aceste fericii nume de lacrimă, de mado-4* dezbăra de ea (de Mdcaela = Taatt, femeia-vis pentru Andrei Mile — A.M.) Sînt încă plin de fiinţa f. sînt înfierat de ea, oa şi cu un im roşu, care mi-a sfîrîit în carne, ia sînge. Nici eu nu mai înţeleg. A să zici că e o obsesie — îi wirti»-riseşte Ieronim lui Andrei Mile —, dar e mult mai mult. Sînt tmew-cat cu ea şi nu izbutesc * rt limpezesc". Pentru această lume de respinşi de oameni ce vor sâ-şi ptrpetafcr* trecutul într-un prezent pe car» f ratează continuu, oferind Ipostax» pură a artistului, pe care 0 mmm din nou, de înfrînţi şi Însingurau. Ion Vinea a creat existenţa compensatorie, existenţa-surogat, »• pe marginea cărţilor . t. un joc de mario-J*d,i. continuă farsa, cu '? si ..leopai -. cacali" ?i „leoparzi", *. arotesc Lumea aceas- Mft* de farS°ri Ş- - ^eP^Sganţi Şi cîrcotaşi, *£ * t/ S constituie o adm: ~J*?, m Vine"- , n„a ce Sl 3*S imaginea ce şe ^^pregnantă deeît in 2te o adunare de copii .ni *i fnrse înca '^.fe şotii şi farse înca jvP"*1 ff-i cărţii, autorul pare ^Tv^ent- „Oamenii ce vor să se joace, j8 _,ari ce vor sa ov. j"—-> -««CP» Zde-a adevăratelea, cu ,discute pe măsura lor", «fi în PM» spectacol, lumea •** w.nsâ scenă, unde fiecare ^SeŞnit un rol sau de k^tura noastră se adaugă iJVZook Pirgu tnca o figura _ Adam Gună. Gună - «Stetul adunării, făcătorul şi «J&ul de mituri şi duzii : în cele din urma, se re- fS un public 0 scenă- un ta" » banda de admiratori, şi un care intervine din alta lu-C ultima clipă. Totul e să te Ine scenă şi să sileşti pe cei* î te privească din stal... Unii d(K ia periferie, alţii în miezul gr al vieţii". Adam Gună vrea * vadă confraţii adulîndu-1 pe ii&trugîndu-se între ei din do-■2 stoică de a sfărîma dragos- a lovi în slăbiciunea omu- * S „defectele fizice, ţinuta, nea. ticurile, maniile, cusururile, 59iea şi ambiţiile" lui, de a > ife' ele pînă la capăt. Nimic stan de luat în seamă în ăiâ lume, nici chiar moartea, . i spune ei. Adam Gună este el joacă rolul Creatorului, jsfinului, amesteeîndu-se cu rolul jucat de fiecare ins, încereînd să facă posibilă supremaţia lui. Sîntem în plin tragism deghizat, în plină farsă tragică. „Fiecăruia, Gună îi gîndeşte, îi meneşte un destin. E felul lui de a crea ceva. Lucrează cu substanţa imponderabilă şi vie a spiritelor. Atunci e el, în taina lui, puternic. E mai puternic deeît toţi cei ce-1 înconjoară, fiindcă gîndeşte pentru toţi şi e chiar mai mult deeît atît: îi gîndeşte pe ei, îi animă, în cre-ază (...) E o mare plăcere secretă, să vezi urnindu-se o lume întreagă, aşa precum i-ai hotărît. Să faci un teatru permanent din oamenii vii care nu-şi cunosc rolul deeît poate numai după ce l-au jucat". într-un fel Gună este şi el un însetat de arta, de arta vie cu oameni în mişcare, cu obsesia recreării neîncetate a lumii, mereu o altă lume. Dar Adam Gună este un învins, în simulacrul de viaţă şi artă pe care-1 oferă, tragicomedia pe care o joacă şi la care asistă este anestezicul de fiecare zi, haşişul care-1 menţine în viaţă. „în fond eşti Un nenorocit — îi spune unul dintre cei veşnic atacaţi de el —, un biet ratat care nu se mai poate bucura deeît prin intermediul altuia..." Cu romanul Venin de mai, Ion Vinea şi-a dovedit încă o dată măiestria şi talentul de artist; un adevărat „bîlci al deşertăciunilor" românesc din perioada interbelică se perindă prin faţa noastră. în raidurile de mai sus, n-am urmărit deeît o posibilă interpretare la nivelul semnificaţiilor pe care le închid personajele acestei fascinante opere, care însă n-a ajuns la perfecţiunea pe care i-ar fi dat-o în cele din urmă autorul. V.P. tineretul şi probleme ale literaturii După cum se ştie, şi mad ales după cum credem cu toţii, literatura noastră contemporană a intrat într-o etapă superioară de dezvoltare — aceea a conştiinţei de sine, a eliberării elanurilor, a unei lucidităţi ce obligă. Dezbaterile prilejuite anul trecut de Programul P.C.R. pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice, ridicarea nivelului general al cunoaşterii şi educaţia socialistă a maselor, pentru aşezarea relaţiilor din societatea noastră pe baza principiilor eticii şi echităţii socialiste şi comuniste au consfinţit această stare de lucruri, avînd darul să elibereze energiile încă reţinute uneori ale mînuitorilor condeiului. In aşteptarea operelor anului 1972, revista noastră deschide paginile sale unor discuţii pe teme atît de apropiate nouă, discuţii care în atîtea rînduri şi-au dovedit rodnicia, dînd prilejul autorilor să-şi exprime nemijlocit opinia, crezu] artistic. Pentru că scopul nostru este să vedem transpuse în opere durabile — şi în aceasta ne facem o dată mai mult purtătorii de cuvînt ai oamenilor de cultură şi artă — chemările partidului şi ale secretarului său general, tov. Nicolae Ceauşescu, rostite ou o clarviziune care ne-a făcut de la bun început să le sim- ţim ca ale noastre • n^M- . măreţele transformări StoEL tarii, munca clocotitoare a ±, nelor de oameni, veti Î&S ^ tradictiişi conflicte rea.f'^ pmte, ş, fapte măreţe, emott-demne de numele de o^10 Redaţi şi frumosul si ii.w înţelesul lor măreţ ' Ubirea Folosiţi arma umorului, saf defecteie care se manife tă -cietate şi la oameni ' Faceţi din arta voastră un i-ment de perfecţiune contL. socetăţn, a omului, de Sg™* ' dreptăţi, ş, echităţii socialist?^ dulm de muncă şi viaţă ^£55 şi comunistă.'". **c»w"w La prima discuţie de acest de pildă, că ne trebuie o literatură a formării '^lelectual de azi, o carte despre adolescentul care se află ^clemelor integrării lui sociale, despre omul care aparţine Evitaţi, care îşi „începe" profesia, etc... 'jhind lucrurile, un răspuns global la întrebările anchetei ar literaturii actuale aş vedea-o în autentica ei problema-contemporană (includ aici şi dreptul de a visa), folosind bilităţile „discursului" literar, toată experienţa limbajului Prin aceasta văd şi responsabilitatea scriitorului faţă de 7 iată de viitor, ca şi legătura dintre morală şi literatură. î-JL din conştiinţa scriitoricească a pseudoproblemelor şi aven-«t luiie ale imaginaţiei. Evident, literatxwra este un produs al ?pi dar nu are dreptul să se joace de dragul jocului, aşa are dreptul să uite esteticul de dragul discursului strict lăţeşte literatura care deformează conştiinţa omului despre ca. şi literatura care înjoseşte demnitatea scriitorului. Din **Lj de vedere, nu văd între generaţii nici o nevoie de punţi, ţSftgq adevărat, chiar şi polemic, dar în care nici unul dintre dori să nu se prefacă a nu înţelege ce vrea celălalt. cristescu l: ajuns la un moment dat să se creadă şi să se discute intens zl literar românesc despre scopul moral al artei văzut prin troului exemplar şi al discuţiei moralizatoare. O lungă expe-Uterdră a dovedit că opere născute din aceste bune intenţii plat să fie neizbutite sub aspect artistic, la acestea contri-*e fi modul forţat de a concepe rostul moral al artei, dar a lipsa unei tratări artistice. Nu trebuie făcută în nici un elaţie între tema morală şi eşuarea artistică a operei. Marii iintotdeauna au crezut în capacitatea literaturii de a inter-mod pozitiv în educarea publicului, în creşterea nivelului printr-o bună, corectă, reală citire a operei. excludea necesitatea ca opera să dea verdicte morale proces sau să ilustreze teze de comportament. E un lucru rine înţeles acum, pentru orice adevărat cititor şi pentru stor. că sensul moral al artei stă în valoarea artistică a mare creaţie artistică pledează pentru frumos şi prin tru a trăi frumos, a gîndi frumos, a înfrumuseţa lucrul, timp, ea are o coordonată imperativă şi emulatorie. Există , Intre nenumăratele cărţi ce apar, şi pentru educaţie, şi "pularizarea ideilor generale etice, rolul literaturii fiind să toate aceste lucruri. Sensul moral al creaţiei este implicit. lui Balzac, autorul ţinea să şi dea hotărîri judecătoreşti, «au să ridice în slăvi. Spunem astăzi că literatura avea pe Jormă naiv-moralizatoare. Treaba aceasta de acest fel este ~'"r, articolelor de jurnal, rubricilor educative ale ziarelor, se aşteaptă ceva: capacitatea de a fi adevărată, de de a tulbura şi abia prin aceasta de a stîrni dispute actualitatea literară în mintea cititorului, şi de a-i sugera calea spre nrf nu-şi poate îndeplini rostul decît supunîndu-se legilor -j Li'«r<«W Cită vreme va reflecta, nu va putea copia. Pe de altă61 ***s tenia» artă nu poate fi o aridă discuţie morală, de vreme c !XIrte 0P©,a*s să înfăţişeze viaţa complexă, umană, şi nu nişte L M e de«maU Există, desigur, şi cărţi-proces, în care două idei cont? *n °P«îj»«. bătute, dar finalul nu înseamnă în mod obligatoriu , • , t4 iulian neacşu 0 9 Cum încă se mai afirmă că există şi „tineri" scriitori _ scriitori pur şi simplu — mie nu-mi rămîne decît să mă conţirf^***1' cum vrea lumea, fapt, de altfel, fără nici o importanţa ConSni^ tuşi să cred, pentru mine, că „tinerii" scriitori nu au şi nici avea vreo situaţie specială în faţa unora dn problemele literata contemporane care rămîn ale tuturor şi, slavă Domnului nimama i-au lipsit (niciodată). De aceea problema generaţiilor -aplicata te t* teratură mi s-a părut la fel de falsă, neţinînd de o estetică anume *î de viaţa fiecărui scriitor în parte (anul naşterii, anul morţii) feLiS în schimb o problemă a generaţiilor de cărţi (nu de scriitori), şi aceasta ne poate interesa în măsura în care cărţile pot fi înmatriculate ii nu scriitorii. Intre cărţi datate diferit se pot stabili raporturi clare le baza, în primul rînd, unor criterii estetice. N-au importanţă punţile 2 contact individual sau în grup între scriitori, punţi făcute, sau neţi-cute conform temperamentelor şi afinităţilor personale, ci punţiU ti se pot — şi trebuie să se poată — stabili între cărţi-opere avînd garanţia unei depline obiectivităţi critice. De aici şi marea responsabilitate a scriitorului care, adresîndu-se epocii sale,,contemporanilor sat, nu trebuie să uite că, în măsura în care reuşeşte, se poate adresa fi altor epoci, urmaşilor. In ultimă instanţă, invenţia artistică este un component important al rezistenţei speciei umane împotriva timpului. Ea îi opune acestuia iluzia unor existenţe omeneşti infinite, creînd, cel puţin în intenţie, o egalitate de durată în adversitatea om-timp. Biografia unei capodopere este infinită, iar prezenţa, contemporaneitatea autorului său prin ea e perpetuă. Artistul nu este o excepţie, ci est» doar un reprezentant al uneia din invenţiile umanităţii şi eipriroS decît ceilalţi, măcar pentru că recunosc că le lipseşte euvîntul. bvma literară de azi este făcută de scriitori — in cărţi, nu în actele Vf^f^ — şi de aceea trebuie lucrată tot de ei, şlefuită, chiar cu riscul ae a încălca o gramatică (peste o sută de ani ori cum depăşita!). actualitatea literară 134 Aura umană este mereu aceeaşi, şi unele din elementele sale ^"toîe sânt creaţia, sentimentul, capacitatea de a te emoţiona ^hid luptînd, fiind învins sau învingător. Şi, desigur, aces-ur h' aspectele lor particulare de la noi, din societatea noas-U$e jn general, literatura în special, obţin dreptul la eternitate • Arta> ce descoperă în structură şi este o insuficienţă artistică şi o - ceea,anterie să culegi informaţii sumare (de exemplu din medi-^°sa . a descrie o dramă sau o comedie umană. Pentru aceasta, ,„-.' cn>ernetică bine programată ar fi mult mai pregătită. Senti-Şj£^interesează în ceea ce are profund omenesc şi nicidecum în a- ^P^ria orbitează îndelung în jurul acestor întrebări pentru că * T'este solistul care, atunci cînd cîntă face orchestra să tacă. WSÎtnrul insă dirijează, şi de-aceea şi cel mai insignifiant instru-F&f. jalset îi poate denatura partitura, descalificîndu-l. Prozatorul obiectiv cît timp îşi acceptă experienţa într-o realitate determi- * si devine subiectiv atunci cînd interpretează în cărţile lui aceas-*"*litate determinantă. Riscul său se numeşte timpul judecător, care &ree' fofrînge sau nu, în măsura în care opera sa se întemeiază sau Iva cuvînt şi pe o concepţie filozofică înaintată, răspunzind sau nu imanenţelor epocii sale. Literatura nu poate fi definită în afara con-?£ sale existenţiale şi a condiţiei sale estetice. Condiţia sa existen- se referă, deci, la realitatea naturală, socială, politică, materială. S%Zmia estetică, determinînd substanţa operei, nu poate fi ruptă de. Hteusta. Prima aparţine operei şi scriitorului, cealaltă numai operei. ÎS ne gîndim numai la proză observăm că ceea ce e nou şi viabil jSjlzi în ea nu trebuie să uimească, pentru că era de aşteptat. Realiza naturală s-a schimbat şi ea, datele, aspectele de geografie, de etnografie, de urbanism sau de ruraUsm, ca să numim numai cîteva dfrttre ele, fiind acum mult mai nuanţate, ca şi, în primul rînd, realiza social-politică. Toate acestea nu înseamnă însă că au degrevat ffoza de tot ceea ce o împiedecase înainte să se impună substanţial, ptrsistă încă destule erori şi confuzii profund defavorabile creaţiei, fstţotriva cărora trebuie să luptăm pentru a justifica alegerea scri-Slîui ca posibilitate omenească de maximă rezistenţă împotriva tim-pjuj. Prin tot ceea ce face, scriitorul nu se poate despărţi în nici un ftl de cititorii săi, fiind alături de ei, încercînd să-i reprezinte cît mai giev&rat. El scrie despre şi pentru oameni, indiferent de împărţirile intrare privind vîrste şi capacităţi de receptare. Ca scriitor român, mii pentru poporul român din mijlocul căruia faci parte, pentru Urnii română, pentru realitatea în care exişti acum, aici. Actul acesta de responsabilitate determină un destin literar şi constituie povara cea mi grea care apleacă umerii celui care scrie. El are drept susţinători fi prieteni pe toţi cei care s-au născut, se nasc sau se vor naşte, pentru co poartă în sine imensa dorinţă de a nu muri niciodată. Fără a Înceta să reprezinte o aspiraţie universală, scriitorul este determinat k existenţa sa istorică şi socială (eticul e implicat în literatură, — fiind determinant şi nu determinat de estetic). marius robescu 1. Literatura română de azi se produce într-un anumit cadru, cunoscut atît scriitorilor cît şi cititorilor. Un cadru istorico-politic a căni descriere comportă un număr neprecizat de pagini şi depăşeşte, trident, puterea mea. Dincolo de această determinare, în termeni strict 135 actualitatea literară literari, mi-ar fi greu sa recunosc „direcţiile" D auzit vorbindu-se de „curente" în literatura noastră*'1 mAUi <*i chiar de critică directoare. Curentele sînt însă qenernr^-empi^"' mai istoria literară îşi poate permite să opereze pe «» ctwTS3R. să urmez nu o „direcţie" ci o cale, care s-a născut*0"**1' tni PlSţ aprecierea culturii române ca univers independent d' Pentru A» cii si din rigoarea propriei înzestrări. ' m nec^>ităfUg aj£" 2) Conştiinţa tinerei generaţii a fost modelată etic nera teribile pe care'Te%^J^ anii socialismului. Conştiinţa estetică a tinerei uen™ ert**k> h enorm tradiţiei. Adică, venirii nnevie i*,; v^;____ neraţit datoram enorm tradiţiei. Adică, pentru poezie, lui Eminescu luim covia, lui Ion Barbu. Cu armele teribile pe care ie 0f X°* *** unor asemenea opere e întîmpinată lirica prezentului n Cttnoa***f«8 legătura spirituală cu predecesorii, poetului contemvoraTi*1 noutate, o noutate artistică ce ar trebui să reprezinte ™L J* *"* taţii vremurilor, a noutăţii de simţire. Nu cred că de l ^ «O». generaţie cere una sau alta ci, de la oricare scriitor totul Mmine **•■» 3) Sînt adevăruri pe care nimeni nu le dezminte ade»x~~, ^ care, laolaltă cu un mare număr de oameni, crede şi artikulT^^ doar în funcţie de aceste adevăruri trebuie el judecat Marti *»tt£ au fiecare adevărul lor, singurul care-i face vrednici'de c nu se înţeleagă că asemenea adevăruri pot fi inventate JVu^luf* m ale lumii, ale epocii, ale societăţii cel puţin tot aUt cit ale artLSZî Numai că artistul le numeşte cel dintîi. Asistînd la premiera jS*» furtunoase" mahalagiii erau sincer indignaţi. Ei nu se aşteptaSa arate astfel. Dar, cu toate că ei umpleau sala, adevărul nu era de m». aşteptaseră i& *»bpicuu autu, uaevarui. tea lor ci de partea lui Caragiale. 4. Neapărat. De altfel morală în sine nu există decit ca pretext de meditaţie. Morala e implicată în acte, în felul cum omul priveşte cm vorbeşte, în ceea ce construieşte şi în ceea ce distruge. Iar morala tatei opere literare nu poate fi izolată în cîteva fraze, ea constă In temi profund al operei. Tot astfel o carte despre care presupun că ar face rău cititorului nu face rău deeît dacă e singura carte citită. O singuri carte nici bine nu poate face, chiar dacă e menită să facă bine. Moralitatea artei nu e conţinută într-un singur exemplu, fie acela şi genial. Moralitatea artei acceptată ca fenomen constă în puterea d de a fi admirată, de a „îmblînzi". Dar pentru aceasta, arta trebuie tă fk mereu aproape de oameni, şi întreagă. 5. In chip firesc, oamenii cu vîrste apropiate, avînd şi o formaţie oa* recum asemănătoare, au şi sensibilităţi, adesea, consonante. Este o» cesta un fapt. Dar un fapt încă şi mai important este că deosebirii* de vîrsta nu sînt nici pe departe atît de puternice precum afinităţile spirituale. Un scriitor al generaţiei mele, de pildă, îl poate simţi pe Marin Preda mai apropiat deeît oricare coleg de vîrsta. Mai degrabă" deeît certificatul de naştere uneşte tiparul sufletesc. Totuşi, problema, generaţiilor există, şi de aceea îmi permit s-o denunţ ca pe efectul unor acţiuni care, mai presus de înzestrări şi sensibilităţi, au reunit interese. Unele reviste au şi probat, din nefericire, aceasta, binein-ţeles, în dauna reflectării corecte a fenomenului literar. Şi lată ci rut întrebăm acum de soluţia problemei, de parcă ar fi altceva dedt a**l» titatea profesională, deeît devotamentul pentru cultură, altceva deat meditaţia comună asupra condiţiei scriitorului care ne poate lefi». »• în succesiunea naturală a generaţiilor stă problema, ci în spin grup. Despre acesta Ion Barbu spunea:"... mă jigneşte, ob!igî>wi*-"w să-l compar cu nevoia organismelor primare de a se grupa in coionnr m actualitatea literară i tră este fascinantă din toate punctele de vedere, ~ţuro Şi pentru că este cea în care se petrece singura m intern conştienţi. Orice om îşi asumă (dacă şi-o asumă) &re modului în care-şi trăieşte această singură viaţă, iar k . je şi mai acut, poate chiar ca o „vină', această grea reSt£0nsider că literatura (unei epoci, unei ţări etc), spre % alte îndeletniciri, este numai suma realizărilor indivi-criitorilor epocii, ţării etc). Scrisul a fost şi rămîne, sînt B îndeletnicire strict individuală. „Spiritul de echipă" care ° - ezent, cu strălucite rezultate, de altfel, un mare rol în Kunţifîcă de exemplu, este inadecvat literaturii. Generaţie (de azi şi din totdeauna, pentru că nu se adre-scriitorilor această anchetă) vrea un singur lucru de la ^adevărul, exprimat cu mijloacele specifice artei lor. Afirm i ra noastră actuală răspunde insuficient acestei exigenţe. 4J*«i ^artistic poate, bineînţeles, să nu corespundă adevărului vie-^^imsul coincidenţei situaţiilor de fapt sau asemănării persona-am trebuie să fie cel puţin tot atît de puternic (convingător) &%kîfpsta indiferent de mijloacele prin care este zămislit. Dacă ii reuşeşte să lumineze măcar o parte din „lumea" sa şi, prin $-0 facă vizibilă cititorului, adevărul său artistic se va impu-Jfintta unui adevăr al vieţii. Literatura nu este o minciună pen-Jfrmuseţarea vieţii, ci este viaţa transfigurată artistic. Acei ^Sîttovorbirea curentă, spun, în deriziune, despre o situaţie, despre "KtBÎare, că „asta-i literatură", că e „ca-n filme", cu sensul de ^ESrct nu-şi dau seama că aduc un involuntar elogiu forţei ade-jETartistic care li se impune cu puterea unui adevăr al vieţii în 5f«j au puterea să creadă. "Veridicitatea operei literare nu trebuie TLafirme, ci să înglobeze — depăşindu-l şi generalizînd — adevărul îft Jar acesta nu are menirea să ratifice adevărul artistic, ci doar jjjjt ««port germinativ. jproblema" generaţiilor nu există şi, deci, nu interesează decît d giniră în care mediul (climatul) literar joacă sau nu un rol în gţggfa literară a scriitorului, deci tot ca chestiune de sociologie li-Âşa cum am spus, scrisul este o îndeletnicire strict individuală, gMgruJ este, nu poate fi decît şi trebuie lăsat să fie singur cu el ţgjţ ta faţa hîrtiei. Desigur, însă, că — în sensul susmenţionat — " fţofitabil scriitorului tînăr să se ştie contemporan cu scriitori no-Jtfirmaţi înaintea sa. Acest lucru nici nu-i măreşte talentul, nici gdlwţferă. geniu, dar îi dă sentimentul de mîndrie al apartenenţei uiirt&slă a demnităţii umane. stănescu Affl avut, citind prima întrebare, senzaţia imediată că ea îmi a-NfH, că trebuie să mi-o revendic în exclusivitate. ,^6« planul limbajului faptul nu se verifică. «#«4. Jb ol Credem că, în esenţă şi în final, după atâtea dezbateri M a se găsi soluţii, gesturi creatoare care să asigure o exgreîfe tf mare a tinerei generaţii în literatură şi în lirica etică şi gnJait putea şterge tot ce s-a spus, fiindcă multe dim cele afinr,ate~rt *"* cum am fost formulate trebuiesc alăturate procesului ereârtU* m-turi a individului, uitând tot oe a citat spre a lăsa loc iăt^or creării individualităţii, a personalităţii. în esenţă şi în final Ttiu' că principalul în afirmarea tinerei generaţii sint cărţile realiâitiSS care să se lege de lanţul creaţiilor în timp. ——nr, mp VJt ,bUiPPîde siăptnirea limbii Aşa cum sunetele luate izolat nu au o valoare artistică, tot aşa şi cuvintele, rostite sau scrise la în-tîmplare, nu au o valoare literară. Acest adevăr scos din experienţa de "toate zilele e destul ca să desfiinţeze orice speculaţii cu privire la vreo putere ascunsă, misterioasă, imprevizibilă a cuvintului, putere pe care poetul ar avea menirea s-o descopere, s-o desprindă, s-o folosească, s-o dirijeze, sau căreia, dimpotrivă, să i se supună, lăsindu-se dirijat de ea. Pentru scriitor, limba este, pe lingă un miloc de comunicare cu ceilalţi oameni, şi un mijloc de construire a operei literare. O obligaţie principală a scriitorului (talentul fiind bine-înţeles presupus) este să stăpinească limba. Se face uneori, în privinţa asta, o confuzie. Se vorbeşte, de exemplu, despre cuvinte ca despre un material al scriitorului. Lucrul nu mi se pare adevărat. Materialul scriitorului este viaţa. Vorbele sînt doar mijloacele cu ajutorul cărora el construieşte opera, modelînd, după puterile, după priceperea şi după felul său propriu, materialul brut pe care îl ia din realitatea vieţii. Stăpînirea limbii este de o importanţă covîrşitoare în arta lite- rară : fără ea arta literară chiar nici nu poate să înceapă. Se învaţă stăpînirea limbii ? Aici, ca să răspundem, trebuie mai întîi să facem o deosebire. Limba maternă (pentru că de ea este vorba, scriitori care să scrie într-o limbă străină tot aşa de bine ca şi în limba lor fiind numai rare excepţii) fiecare o ştie din leagăn şi, datorită învăţăturii din şcoală, o stăpîneşte mai mult sau mai puţin bine. Totuşi, această slăpînire nu reprezintă un element de artă literară. Un om de ştiinţă care stăpîneşte limba şi exprimă cu ajutorul ei în chip limpede şi subtil adevăruri ştiinţifice nu face artă literară. Aceasta începe abia atunci cînd intervine în cel care scrie preocuparea de frumos şi intenţia artistică. Un scriitor lipsit de această preocupare şi de această intenţie este de neconceput. Atîta doar că unii scriitori dau dovadă de mai multă grijă în ce priveşte frumuseţea stilului şi alţii de mai puţină. Sadoveanu este un strălucit reprezentant al celor dintîi, Rebreanu un reprezentant tot atît de strălucit al celor de-al doilea. Preocuparea de frumos trebuie, fireşte, cultivată, aşa cum trebuie cultivat talentul în general. Stăpînirea artistică a limbii se arată mai puţin, cred eu, în alegerea cuvintelor şi mai mult în construirea frazei. Nu vocabularul determină în chip fundamental stilul unui scriitor, ci felul în care un scriitor construieşte fraza. Vocabularul este al tuturora, construcţia frazei şi a perioadei, făcută cu respectul strict al regulilor gramaticale, aparţine totuşi scriitorului, prin anumite întorsături, printr-un anumit ton, printr-o anumită particularitate topică, deosebită de a celorlalţi, însuşiri care toate împreună alcătuiesc stilul său propriu. Fără îndoială că şi vocabularul contribuie li fizionomia stilului, dar într-o măsură mai mică. Predilecţia marcată a unui scriitor pentru anumite cu- wjluenţe 139 vinte, pentru anumite locuţiuni şi expresii, deşi vizibilă uneori atît de tare încît ne izbeşte la lectură, nu este hotărîtoare pentru determinarea stilului. Tot acest proces complex de căutare, de alegere, de aşezare şi de construire este o operaţie a inteligenţei. Părerea că vorbele ar avea, în afară de înţelesul ior, un înţeles ascuns, că ele, pe lingă realitate, ar mai exprima şi altceva izvorît din simpla lor sonoritate, această părere este cu totul greşită. Un cuvînt sună mai plăcut decît altul, acesta este un fapt constatabil, dar care nu are nimic magic în el. Numai prin sonoritatea lui un cuvînt nu înseamnă nimic şi nu sugerează nimic. Cea mai bună dovadă că sonoritatea unui cuvînt nu are valoare artistică este faptul că un cuvînt plăcut, frumos poetic, dintr-o limbă oarecare, poate foarte bine să nu dea nici o impresie de plăcut, de frumos şi de poetic cuiva care nu cunoaşte acea limbă. Că un cuvînt, pe lîngă înţelesul lui, poate să capete semnificaţii diverse datorită întrebuinţării lui într-un anumit sens de către poeţi şi scriitori de-a lungul vremii şi că poate deci să fie încărcat cu poezie, acesta e un lucru perfect posibil şi nu are, desigur, nimic extraordinar. Toate aceste semnificaţii poetice sau de altă natură au valoare numai pentru cei care le cunosc şi sînt numai adaosuri care n-au nici o legătură cu sonoritatea cuvîntului. Să presupunem, de exemplu, că un poet ar întrebuinţa euvîntul hău într-un anumit fel şi i-ar da un accent deosebit, de adîncime poetică. Vor simţi, vor recunoaşte şi vor fi impresionaţi plăcut (sau neplăcut) de acest cuvînt numai aceia care vor fi citit versurile poetului. Pro-nunţaţi-l însă în faţa unui om care habar n-are de toate aceste adaosuri şi acela nu va avea decît reprezentarea obişnuită a hăului, cu înţelesul de prăpastie si ceI amintirea locuţiunii oît fit pre care nu se poate gerează ceva poeZ Spune Aşadar, cuvintele vot « unctul de . ; ' " J». mai plăcute sau mai nertă*?* sunet, mai bogate i„ *f « sugestiile poetice sau rnai » ** Un poet ţine seama dTasâ'T-totodată, el ştie că, luate Sât vintele nu an n lzolat> <*- u mai neţ1"-late în ce ce sau rru seama de . ^ , - c&, luate i vintele nu au o valoare'^Z Numai m raport cu alte cuvlnlel cuvînt capătă o valoare antl£ Pot să înşir douăzeci de^£ dintre cele mai plăcute urechii nu voi realiza decît o sonoriJl deşartă. E altceva, desigul cTZ mele proprii. Acestea de multe ari sugerează fapte, stări de lucruri. tT tîmplări sau legende legate de eZ Acelaşi lucru se întîmplă şi cu nu mele pe care scriitorul le di sonajelor sale şi care pot să stea într-un raport de potrivire sau de nepotrivire cu firea sau cu înfăţişarea acestora. In ce priveşte numele comune insă şi, în general, orice parte de vorbire, acestea capătă, cum am mai spus, valoare artistică numai prin situarea lor în frază sau prin aşezarea lor în vers. Aici timpul de activitate al scriitorului este nem&r~ ginit. Rezultatul atîrnă numai de inteligenţa artistică a acestuia. Inteligenţa artistică intră într^o mare măsură în ceea ce se numeşte de obicei talent şi poate că talentul, care e aşa de greu de definit, s-ar putea preciza măcar în parte tocmai prin această însuşire a inteligenţei artistice, care există in germen chiar de la început, dar care, ca şi talentul, se închirceşte, se usucă şi piere dacă nu este cultivată prin exerciţiu şi lectură. Arta literară e făcută într-o mare măsură din grija de a evita anarhia verbală. Scriitorul trebuie s8 stăpînească limba, nu să se lese stăpînit de ea. 140 confluenţe ja demetrins amin*ÎP* despre tata rred că dacă tatăl meu nu mi-ar «fost tată, aş fi doriit să-mi fie. S&^rea mea despre el mi-ar părea Subiectivă şi m-aş sfii s-o mărturiile dacă nu s-ar potrivi aidoma JT părerea multor prieteni ai lui ^u a unor oameni care l-au cunoscut poate mai puţin, dacă n-ar coincide cu aceea rostită de scriitori care, după moartea lui, în amintirile lor i-au schiţat chipul, personalitatea. A fost văzut de ei un om înţelept, delicat, bun, melancolic. Numai în amintirile lui Gala Galaction apare acea trăsătură din tinereţe, pe oare cei foarte apropiaţi ştiu că şt-a păsfcrait-o pînă aproape de moarte, acel optimism, acele izbucniri de veselie care îl făceau strălucitor, scăpărător, plin de farmec. Izbucnirile acestea se iveau tot mai rar, pe măsură ce se îndepărta de 0 lume care îl dezamăgise pe el, om ce nu ştia şi nu voia să-şi facă loc cu coatele, să pretindă, să se jelească sau să ocărască. Dar le mai avea din vreme în vreme, aşa cum era gata adesea să-şi redobîn-dească încrederea pierdută fie într-un om, fie în împlinirea neaşteptată sau în cea aşteptată care trebuia să fie dreaptă, să iubească din nou ceea ce i se păruse că nu merită dragoste, să-i ierte ceea ce 1 se păruse a-1 jigni pe el sau a încălca cuviinţa şi loialitatea. Găsea uşor pricina pentru care ierta şi înţelegea, se apleca ou generozitate asupra naturii omeneşti ca să-i înlăture cusururi şi deficenţe, ca să-i găsească trăsăturile preţioase, oa să-i justifice abaterile.Nu ştiu ce predomina în această pornire a tatii, înţelepciunea înnăscută, îmbogăţită cu tot ceea ce văzuse şi adunase în cugetul lui deprins să privească lumea cu atenţie şi interes, sau o nevoie, mai mare deeît înţelepciunea, de a uita răul, de a găsi repede binele, pentru că i-ar fi fost prea crunt să trăiască fără a iubi. Poate că amândouă împletite, aşa că trecerea de la tristeţe şi descurajare la veselie şi încredere erau frecvente, erau însăşi firea lui. Avea prieteni buni, avusese totdeauna, se născuse cu darul prieteniei, dar nu fusese niciodată oaspete obişnuit al unui cenaclu, al unei cafenele literare, al vreunei grupări. Fidel celor pe care îi alesese, se simţea străin de adunările zgomotoase, de atmosfera în oare poate mai mult deeît amiciţia domnea interesul comun, limitat la grup. Participa rar la şezători literare, nu putea suferi să fie el însuşi spectacol, o emoţie cumplită îl muncea zile întregi înainte de a apărea la o astfel de şezătoare sau, în ultimii lui ani, înainte de a vorbi la radio. Pe atunci nu exista banda de imprimare, trebuia să citeşti în emisiune directă, şi tata se 141 chiinuia Ia gândul unei greşeli posibile, pe care de altfel n-o făcea niciodată. Dacă în aceste zile deschideam cumva difuzorul nostru, mă ruga, privind în altă parte : „închide-1, tată, încbide-1, că nu mi-e cumsecade !". Oitea frumos, spunea versuri admirabil, cu o voce muzicală, limpede, fără cînteeul pe care îl pun îndeobşte scriitorii în recitarea lor, sculptând sensurile, lăsînd firul ideilor să curgă firesc. Blîndeţea lui nu era lipsă de vlagă, neputinţă de a lua o atitudine. Nu, atitudine 'lua şi în scris, şi în viaţă, putea clocoti de furie şi putea fi aspru din sinceritate, dar era blînd şi bun pentru că încerca să vadă, dincolo de ticăloşie sau de slăbiciune, biata vulnerabilitate omenească, suferinţa care se apără muşcînd. Muncea mult. Era funcţionar de Minister, conducea „Biblioteca pentru Toţi", (în tinereţe condusese colecţia „Căminul", asemănătoare cu B.P.T.) carte ieftină, uşor de purtat în buzunar, sortită să pătrundă în mase, pe care se trudea s-o facă bogată şi diversă), scria, traducea. Atîta muncă n-ar fi fost eu putinţă fără o teribilă disciplină. Odihna şi lucrul nu se încălecau niciodată, fiecare îşi avea orele ei dinainte stabilite, respectate cu stricteţe. Dar viaţa lui, cu toate că era atît de cuminte rînduită, nu devenea un mecanism plictisitor. Ceasurile de odihnă erau petrecute în expoziţii, în atelierele pictorilor prieteni, destul de des la teatru. Apoi ne plimbam mult, tata şi cu mine. Aşa cum se plimba odinioară cu Gala Galaction, cînd a merge pe jos pînă la Mănăstirea Cernica, să-1 vadă pe Arghezi, şi a se întoarce la fel amândoi în oraş era un fleac, sau a ajunge din satul Vintilă-Vodă, din munţii Buzăului, unde a fost învăţător cîţiva ani înainte de a se însura, pînă la Buzău, pe jos, ca de acolo să pornească cu un mijloc oarecare la Panciu, unde era Cocea judecător, nu însemna nici un efort pentru tînărul cu pas uşor şi niţel săltat, lungile plimbării pe care le făcea de cum am ştiut să merg şi eu, cu mine, de- parte m jurul oraşului în m u lele in care se ridică 'az? mahaJ«-orase noi, n-aveau sfîreir h«a-!tiere-" ne prindea noaptea ecit De la începutul iernii tata harta ţârii şi căuta i^V0*» aveam să mergem în va7 !^ care Vacanţa lui durTp^J3r* vi**», mai. Pentru această lună ii nu" eeonomii tot anul şi mai J C6au făceau planuri în ffecC * sene peste an în locuri df.' A şi de linişte create anu^ artişti, era un lucru la CarP Pat trH nu putea visa nimeni. Dar hfC1 . aceea cît era de bogată'icîh h nărealâ în munţi, ta dumb âvi /~ sate, pe maluri de rîuri «t ]" ° schimbat era tata la chip «sa mina izvora din el şW tran Sg^" faţa frumoasă, ochii înceţoşaţi Z melancolie de obicei, cît era ae VP sel, de tînăr, de expansiv - W~ O singură dată, cu mult .înainte de primul război mondial, trecuse gram a, fusese dus de un prieten m Elveţia, să vadă împ^Hn alt prieten bolnav, internat la Da vos. Durase puţin acea călătorie î?i mă umple de fericire gîndul că a mai călătorit odată, în 1930, datorită unui premiu cu care Societatea Scriitorilor încununase romanul lui „Monahul Damian". M-a luat şi pe mine cu el atunci. Un medic prieten mi-a recomandat in taină, înainte de plecare, să nu-1 las pe tata să se obosească, să meargă mult, să se culce tîrziu,; pentru că îl socotea epuizat, chiar bolnav. După un obositor drum cu cl. IlI-a, am ajuns la Veneţ;a, primul popas. Minunatul oraş a schimbat oboseala şi emoţia lui într-un entuziasm adolescent. Zile şi nopţi am umblat amîndoi, şi nu ştiu care din noi era mai proaspăt şi mai viu, în Veneţia, în Milano, în Paris, în Viena, el uitîndu-şj obosea'a, eu uitînd recomandările medicului, ca nişte spiriduşi fără somn şi fără tihnă. Abea mă mai puteam ţine de el. Avea atunci cincizeci şi doi de ani. Redobândise optsprezece. S-a întors acasă plin de putere. Peste aproape doisprezece ani avea să moară în plin război, cu înfăţişarea unui om foarte băitrîn, des- 142 cronica * istovit, prost îngrijit în spi-'*uSi în care s-a sfîrşit, nemaiîm-te • -ndoi-se mizeriei, morţii oare pO^orea devreme, dintr-o boală ;ven^.j;-„ ar fi fost să se vindece, ^ere firet*. ţi amar- î ultim" ani ai vieţui revenise ■ _ «Si- . 'Poezia, părăisită de mult. Dai--•V'de pţoiazie a fost întotdea-si receptiv altora, şi gata să îmbrăţi- citiW sj receptiv pentru forma - lâ a altora, şi gata să îmbrăţi-%p talentul tînăr, graiul proaspăt, Imaginea medita. Nu-şi înghiţea, ISîncit entuziasmul, Si spunea şi lui care îl trezise în el, o spunea Sf altora; să se ştie, să facă cunoscut omul tînăr care 11 părea lui ^nic să i se deschidă mai uşor drumul. Dacă era departe, se în-tîmpla să-i scrie necunoscutului care îl emoţionase. Cînd am început să scriu eu,— şi doar o dorise, de zeci de ori îmi spusese că ar vrea să-i fie copil Mihail Sebastian, care a debutat înaintea mea, — nu s-a grăbit să mă laude, nici să mă dezaprobe. A aşteptat încordat părerea altora. Se temea că nu mă poate vedea obiectiv, se temea de îngăduinţa dragostei lui pentru mine. Şi dacă însăilez de data aceasta mai mult decît nişte amintiri, dacă fac o mărturisire, trebuie să spun că tata a fost cel mai mare dar pe care mi 1-a făcut viaţa. v. demetrius gloria Se depărtase de culmea stearpă, în oare îşi avea cuibul, şi de codrii întunecaţi, pasărea care vede norii pe pămînt şi urzeala fugară a fulgerelor scânteietoare şi fierbinţi : de sus, ca soarele. Sburase mult, întins, fără să bată pripit din aripe, ca o tîrlie pe un gheţuş neted, în liniştea de fund de ocean a largului cer. Apoi, într^un tîrziu, cînd munţii şi pădurile rămăseseră mult în urmă, vineţi muniţii, şi negre pădurile, îşi întinsese vîslele ca pe două paveze şi încremenise în văzduh, uitată de dorul ce-o mânase şi o îmboldise ca o sete. Stătu multă vreme neclintită. Lumina se oprea în dreptul ei ca de o stavilă, şi o pîlnie tot mai largă de umbră cobora din pasărea uriaşă. Nemişcarea o pogorî de la un timp, ciftva, — apoi mai mult. Cîmpia, arsă de secetă îndelungată era galbenă şi cenuşie. Pînă şi păpurişul se uscase în marginea bălţii nelămurite, secată acum ca un ochi stors. Vulturul, în cumpăna aripelor, despărţea nemărginirea dintre soare şi pămînt. Pasărea-fiară, năpastă căzută din cer asupra vietăţilor, ca trăsnetul, mai stăpînă în regatul ei decît leul, se odihnea plutind peste şesul încins. La munte plouase şi, pe toate văile, coastele şi tăpşanele, erau turme de oi risipite. Şi ieri vulturul ridicase un miel şi îl dusese în ghiare pe stâncă. Pădurea, şi ea, în desişurile şi luminişurile sale, colcăia de viaţă.de pradă bună. Dar vulturului îi abătuse să sboare, să se ducă departe ; ca o chemare îl mîna şi-1 purta. Aici, pe şesul cu marginea în cerul boltit, ochii strălucitori ai pasării de pradă, înştiinţaţi fără vreme de orice mişcare, zăriră, din-nal-tuni, pe lutu-mpietrit, o tresărire de viaţă. mica 143 Ţîşnise din pămînt, din groapa în care se adăpostea, o lighioană măruntă şi se aşezase, ca un om, să cerceteze, un popîndău, un fel de şoarece de cîmp, care nu se uită de obicei pe sus, ci pururea înainte şi necontenit întoarce capul în toate părţile. Ca un vîrtej cu largi şi liniştite ocoluri se roti zburătoarea uriaşă, apropiindu-se mult de faţa oîmpiei. Jivina pirpirie sta ţeapănă, ca încremenită, prefăcîndu-se că priveşte departe şi vulturul crezu în nemişcarea ei. Dar fusese văzut şi era aşteptaft. Ca însuşi gîndul ei de iute se năpusti pasărea de pradă. Toată puterea şi-o pusese în gît, ca să izbească şi să-şi înfigă ciocul încîr-ligat în vietatea plăpândă. Dar popîndăul, car* ': raitele prin văzdu^^8* cînd ciocul năpraznic IZ J*™' S.lwi pămtetal ^ Si S £ Ameţit, vulturul, stem» a se lăsă neputincios pe X£î ♦** un om vlăguit. MăruntaP fivîrf' * pede,ştnnd bine ce far* *™m> *** o aripă a pasării fataSe SL*ul » pe gît. Rupse, fără ^^J» ţu. Pielea, carnea de coarde "J^" lui golaş, sus, şi îşi vîrî rw gîtu-de adînc, botul de sobolii % PUttt se rupse... creierul l°uCul| Pajura împărătească, ™api„., moi, căzu pe o parte, stt£ nic. Sătul, popîndăm'coboTîlS de pe hoitul cu pene şi cerceW Făşi cu ochu lui mici m in stmga şi înainte-i. "^Pw* demosiene botez poetul gheorghe Viteza şi discreţia trecerii timpului dau loc la surprize care au uneori, în diferite împrejurări, un caracter de farsă, de humor negru. Asta se întâmplă de cîte ori, după ce ai cunoscut pe cineva cînd era tînăr, îl întâlneşti după zeci de ani sau iei cunoştinţă în alt mod de vîrsta lui.care, astfel, îţi apare de-odată, surprinzătoare. Am simţit aceasta cînd mi s-a spus că Lesnea împlineşte 70 de ani, — vîrsta în concepţia de altă dată, matusalemică. „Nu se poate ! — mi^aim spus. E niOTerosamil ! Cînd ? Cum" ?... Prin 1920, revista „Viaţa Românească" şina reorganizat existenţa materială prin constituirea, cu contribuţia mai multor bănci şi a unor îndrăgostiţi de cultură, cum a fost I. Coandă din Piteşti, a unei Soci- 144 lesnea etăţi anonime, care să poarte nu* mele revistei. Atunci şi-a clădit ia Iaşi, pe strada Vasile Alecsandri, un local propriu pentru revistă, — redacţie şi administraţie, — o editură proprie şi o tipografie ou tot echipamentul necesar. Tipografia era la nivelul epocii, fără linotip, ci numai cu ştiutele pupitre înalte, cu sertare cu casete în care erau repartizate literele de plumb. Pupitrele acestea erau o rânduite în rînduri succesive în felul în care este aranjată o trupă militară în marş. Da unul din aceste pupitre, la capătul unui rînd dinspre culoarul central, lucra un tînăr, pe-atanci de vreo1 20 de ani. Stătea acolo, In faţa pupiiîrului, cu casetele lui ca M de faguri, înegrite de cerneală, culegând cu o viteză şi o dexteritate cronici ■rce memoriei din casetele res-e literă cu literă şi alcătuind Jal'altă mînă cuvinte după cu" + rînd dupa nnd, textul unui iisoris pus alături, pe care îşi Bia''ia privirea din cînd în cînd. a**?1*-., astfel, în rînduri drepte, ' Steva z«d de zeţari Tînărul acela a fost o vreme, ea ,. ceiialţi pentru noi, scriitorii de i'Viata românească, un necunoscut, • eva din mulţimea zeţarilor, °âci raporturile noastre cu tipografa se făceau prin şeful ei, prin ' 2 om minunat, calm şi înţelegă-jjjjf paj-e se numea Constantineseu. gu ştiu prin ce împrejurare Ionel Teodoreanu 1-a cunoscut pe ace] tînăr zeţar, a ştiut cum îl cheamă, a stat de vorbă ou el, i-a ciştigât încrederea şi apoi admiraţia Şi prietenia, devenindu-i un protector şi determinîndu-i destinul. Acel tânăr zeţar se numea Gheorghe Lesnea. Băiatul, mi se pare, rutean de origine, ştia ruseşte, era mare iubitor, de poezie, preţuia poezia lui Lermontov şi Esenin, scria el însuşi poezii. Cine ştie cu cîtă timiditate şi cu cîte ezitări le-a prezentat într-o zi lui Ionel. Nu publicase nimic, nici nu cuteza a trimite ceva ia vreo revistă. Scria poezie, cum cîntă uneori, de unul singur, în singurătatea odăii lui, un pasionat de muzică, la vioară sau la pian. Ionel Teodoreanu a fost surprins să găsească la un muncitor tipograf un talent remarcabil, 1-a popularizat, 1-a prezentat cercului „Vieţii Româneşti" de-atunci. Şi aşa au ieşit din tipografie, în chip de şpalt şi de pagină de plumb culese de Lesnea, nu numai manuscrisele altora ci şi ale sale. Talentul lui, ingeniozitatea şi bogăţia imaginilor, un vocabular neobişnuit de bogat şi de proaspăt, ijau impus poezia. Imagistica, predilecţia pentru metaforă, considerată ca esenţă a poeziei, a fost ceea ce 1-a apropiat desigur de Ionel Teodoreanu, el însuşi un mare artist al acestora. G. Călinesou, în monunuentala sa Istorie a literaturii române, impută lui Lesnea, cu oarecare înverşunare, tocmai această traducere pas cu pas a fiecărei idei dintr-o imagine şi face o demonstraţie abundentă de citate de imagini puse una după alita, oc4ectiate din lîntreaga sa operă. Fireşte că puse astfel cap la cap, după ce le-ai strîns din sute de poezii? poate să-i justifice observaţia. Dar nu cred că sistemul e convingător şi apoi, printre imagi-nele colectate unele sînt de-o reală frumuseţe. Iar aceea pe care ei însuşi a remarcat-o ca model din versurile despre serafismul oilor jertfite, este remarcabilă încă şi astăzi, modernă : „Cînd cade pe brînci asfinţitul, ' Casapii dau buzna la miei; I Vîrîndu-le-n- gttiţi cuţitul, I Udd serafimii din ei. I Privirea, de cer se goleşte I Curgînd ameţită-n hîrdău I Şi-o creangă de sînge ţîşneşte / Pe cişmele unse cu său". Am reprodus aceste versuri pentru ca cititorul care nu-l cunoaşte pe Lesnea să-şi poată face singur o ideie despre poezia lui. Prezentarea pe care George Călinescu o face lui Lesnea, severă şi total negativă, mi se pare nejustă. Lesnea are merite ce s-ar cuveni să fie netăgăduite, şi în tălmăcirea, de loc uşoară, a lui Lermontov şi Esenin» Bilanţul muncii lui literare ne îndreptăţeşte să-i însemnăm aici, ca o aniversare a literaturii române, data împlinirii celor 70 de ani de viaţă. George Lesnea poate să şi-i serbeze cu mîndrie. E unul dintre scriitorii care vin din rîndurile proletariatului şi face dovada capacităţii şi talentului acestuia. E din familia lui Ştefan Petică şi a lui Panait Istraiti. Ionel Teodoreanu 1-a scos din zeţărie şi, dîndu-1 literaturii, i-a creat cu prietenie şi generozitate cronic* 145 mmânească, 3 condiţiile materiale pentru acest destin, numindu-1 bibliotecar al bibliotecii avocaţilor de la Baroul de Iaşi, unde Lesnea, prin firea lui deschisă şi vioaie, a câştigat simpatia tuturor avocaţilor. Nu ştiu de ce, în „u; , scrie prea puţin £ ori cu rnuza. Cred încă t arta>e-' tăţile lui de creaţi" ti" p?sib«i-Şi-o reia cu maturitatea Z*T- * înţelepciunea experienţei * barbu sol a colii eugeniu speranţia J) Dacă un poet trăieşte prin versul său, el n^are vîrsta. El rămîne aşa cum e pentru toate generaţiile ca-re-i succed şi după ce inima lui a încetat să bată... Şi iată, după abia o lună de la sfîrşitul lui I. M. Raş-eu ni e dată pierderea lui Eugeniu Speranţia la data de 11 ianuarie 1972. Era născut la 18 mai 1888. Fiu al profesorului, folcloristului şi scriitorului Theodor Speranţia (frate bun al lui I. Nădejde, — ce ciudate ajung să fie consecinţele şcoalei latiniste1 (!)) citea curent de la vîrsta de cinci ani nu numai scrierile în aMabetul latin, dar şi cele în câriMce. Da 9 ani scria versuri, la 12 ani era „redactorul-şef" al unei reviste pentru tineret condusă de tată-său şi editată de ziarul „Adevărul", în 1905, admirator al lui Macedonski, îşi începe colaborarea la revistele marelui poet. Devine colaborator şi prieten al lui Ovid Densusianu scriind versuri şi proză în „Viaţa Nouă", „Farul" şi multe alte reviste din primele două decenii ale secolului. Student, elev strălucit al lui Titu Maiorescu îşi continuă studiile la Berlin obţinînd doctoratul în filosofic. încă din adolescenţă e bun prieten cu poetul Horia Furtună, căruia în amintirile sale din pragul bătrîneţii, îi consacră pagini de-o excepţională emoţie. După primul război mondial e unul din cei mai iubiţi şi audiaţi profesori al Universităţii clujene. După Eliberare e co)a»~ ratorul de mare autoritate al tei „Steaua". Ce a nutut viaţa lui Eugeniu fpSn ^ spun cele două atît de Dreri™^ volume de amintiri pe care^ft editează în 1967 Editura pentru li! teratura sub titlul: „Amintiri din lumea literară" şi Editura Tineretului sub acela de „Figuri universitare . Amîndouă aceste cărţi nu sint o simplă operă memorialistică aşa cum neavizaţi am putea crede* Amintirile lui Eugeniu Speranţia' desigur, cuprind date interesante asupra persoanei sale ca poet şi gînditor dar ele fac şi operă de istorie literară şi critică. Există in aceste două volume pe lîngă schiţa, de foarte multe ori adîncită, a unor portrete de oameni reprezentativi, judecăţi de valoare nu numai asupra lor, dar şi interesante puncte noi de vedere asupra unora dintre curentele literare din epocă. Prin aceasta memorialistica lui Eugen Speranţia capătă o amploare deosebită, în afară de mulite şi inedite ştiri şi aprecieri despre Ovid Densusianu, Bogrea, Vianu, N. Iorga, Bezdechi (pe care eu însumi am avut prilejul să-i cunosc în viaţă astfel că mi-a fost dat să compar amintirile lui Speranţia cu ale mele proprii şi adeseori să mi le confirm şi de multe oni complinesc) cum şi altele multe asupra lui Eă-dulescu-Motru, P. P. Negulescu, D. Caracostea (pe acesta l-am audiat 146 , de cînd eram elev de liceu, dîndu-şî cu clasa mea examenul capacitate) apoi Dimitrescu-Iaşi, 'iîircea Djuvara (căruia i-am fost Tdva colaborator în lucrările unei ^ misii economice internaţionale), Pompiliu Eliade (pe care l-am Hmirat pentru frumoasa conferin-fj ţinută pe vremuri despre Mau-%e Maeterlinck), Silviu Dragomir " «uiţi, mulţi alţii, — în afară de La aceştia al căror portret e scris u peniţă de maestru, Eugeniu Speranţia aduce ştiri inedite despre ţjajdeu, pe care 1-a cunoscut încă de cînd era copil şi, excepţionale acestea, amintirile inedite despre ffrwnespu ale Iui Ohibici-Revneanu, - devotatul prieten al marelui poet, relatate lui Speranţia în vara anului 1915, la Căciulata. Cît de ciudate sînt meandrele amintirii ! Cînd 5n toamna aceluiaşi an, luînd parte la întrunirea cenaclului „Vieţii Noi" a lui Densusianu într-o sîmbă-tă seara la berăria de la etajul clădirii Automobil-Clubului din piaţa Palatului (casă astăzi dărî-mată) îi cunoşteam şi pe I. M. Raşou şi pe Eugeniu Speranţia fi indu-le prezentat de Titu Dinu în prezenţa lui Ovid Densusianu, îmi •amintesc cum în cursul conversaţiei generale, Speranţia ne-a relatat ştirile despre fugile lui Eminescu de la Milano şi Florenţa, aşa cum i le povestise peste vară Chi-bici, om pe-atunoi în vîrsta de aproape şaptezeci de ani — după aprecierea mai exactă a lui Speranţia 68 de ani. Chibici ar fi fost deci cu vreo doi aini mai mare decât Eminescu de vreme ce în 1884 la ieşirea lui Eminescu din Sanatoriul de la Dobling de lîngă Viena, la 24 Februarie, acesta era în vîrsta de 34 de ani şi o lună. Relatarea lui Speranţia ne-a impresionat profund, deşi în acele depărtate vremi —sînt de-atunoi exact cincizecişi-şapte de ani — (aproape 6 decenii), Eminescu nu părea, pînă şi celor tineri, contimporan şi nu puţini erau încă din cei vîrstnici care, negîndu-i faima, îl proslăveau exclusiv pe Vasile Alecsandri. L-am cunoscut aşadar cu acel prilej pe Eugeniu Speranţia, aşa cum mi-a rămas întipărit în memorie. înalt, svelt, puntfind pttete într-o ţinută (deşi boemă accentuată de portul unei lavaliere) foarte îngrijită. Frumos, avea parcă profilul eminescian, li flutura pe buze un zîm-bet de mare bunătate, uşor ironic, dar blînd în atît de plăcuta lui tinereţe. Aşa l-am întîlnit, la mari distanţe în timp de-a lungul deceniilor. Acelaşi profil, acelaşi surîs — aceleaşi plete, dar acestea din ce în ce mai argintii. Cu aceeaşi amenitate în puţinele cuvinte ce ne-a fost dat să schimbăm — l-am întîlnit pentru ultima dată în biroul directorial de la Editura Eminescu, al poetului Ioanichie Oltea-nu şi în prezenţa acestuia în iunie 1971. De atunci, nu l-am mai văzut. Azi înscriu aici coincidenţa dintre ştirile despre Eminescu, cînd l-am cunoscut şi întîmplarea de-a fi vorbit cu dînsul pentru cea din urmă oară într-o editură purtînd şi ea o viaţă a ei, sub semnul şi numele marelui poet. Dar relatarea pe care o fac atît de succint — despre cărţile de amintiri ale lui Eugeniu Speranţia — nu aş putea s-o închei fără să nu subliniez confesiunile care, închinate memoriei lui Lucian Blaga şi Emil Isac — întregesc portretul moral şi psihologic al acestora cu date, îndeosebi în ceea ce priveşte pe cel din urmă, de-un inedit excepţional. Toate aceste pagini trebuiesc citite şi recitite, fiindcă aduc lumini noi, nebănuite, asupra unor poeţi intraţi în pant-heonul literelor româneşti. Profesor universitar, cugetător original cu variate preocupări psihologice, estetice şi sociologice, Eugeniu Speranţia Se afirmă intens în perioada dintre cele două mari războaie. Gîndirea sa îşi găseşte fundamentul într-o puternică tendinţă de creaţie, la rîndul ei înte^ meiată pe o erudiţie excepţională. Estetica sa bazată pe cunoştinţe muzicale serioase şi cu o intuire sigură a valorilor în artele plastice îi împlinesc larg cunoştinţele filosofice şi-d înlesnesc un scris viguros, limpede şi artistic, a cărui graţie subjugă şi determină cititorului un profund sentiment de ade- 147 sune. într-un schimb prietenesc de scrisori dintre Eugeniu Speranţia şi Tudor Vianu, cuvîntul de „graţie" a gîndirii şi verbului celui dintîi apare ca adjectivare pregnantă în formularea celui din urmă. E o excelentă exprimare a impresiei pe care o determină scrisul artistic şi subtila gîndire ale lui Speranţia. Dintre multe lucrări şi referate ale filosofului estetician, risipite în cărţi, broşuri şi interesante participări la congrese inter-naţonale, va rămînea de pe urma acestui generos gînditor o carte substanţială, al cărei cuprins sub titlul surprinzător de „Papillons" de Schumann e o replică la „Lao-koon"-ul lui Lessing privind o artistică şi multilaterală desbatere „despre principiul unic al vieţii, dramei şi frumosului". Acest temeinic studiu de estetică, apărut în 1934, a fost reeditat în zilele noastre, — anul trecut (1971) — însoţit de un Cuvînt înainte foarte cuprinzător semnat de Al. Dima. Prefaţatorul rezumă conceptele de percepţie subliniind aportul lui Speranţia, pe baza psihologiei structuraliste (a „Gestalf'-ismului) la fundamentarea unitară, integrală, a percepţiei, — şi vizuală şi auditivă, — atît în artele plastice, cît şi în muzică, aşa încît contemplatorului sau audientului unei opere de artă, indiferent de ramura în care se afirmă, — îi apare, iniţial, în întregul ei — unitară şi de-abia în urmă în părţile ei componente. Excepţionala concluzie a studiului — intitulată apodictic „Epilog" — concentrată în numai două pagini, exemplifică factura impresionantă, vitalistă a gînditorului şi estetului care a fost Speranţia. Reproduc, exempli gratia, următoarele propoziţii aforistice : „Se pare că nu numai muzica, ci întreagă arta e (...) un exerciţiu de biologie şi embriologie al sufletelor, care nu au nevoie pentru aceasta să ştie istorie naturală". Şi concluzie a concepţiei sale vitaliste' r tacoliui pe oare ni-i oferă ,8peo* frumosului, unităţile vii Xa**** dente, motivele pe care l nm şi pe care le urmărim ^ trăiesc, luptă şi înving^ ^ şi mor, nu sînt decit proiectăm * fondul lumii exterioare a mente din viaţa noastră pTop^ dm viaţa universală. Legile lor sînt legile frumosului8 dar 2 identice cu legile vieţii .uni^ff Unitate scop în sine, tendinţă se montane indefinit şi de-a L afîr ma tot mai mult ca unitate si K scop în sine sînt particularităţi n! care le distingem în frumosul dto afară pentru că le proiectăm din realitatea profundă a proprie] noastre vieţi". HW1 Desigur, nu e în intenţia mea să refer asupra cărţii. Dar dacă ar fi să subliniez profunzimea gîndiriî estetice şi sensurile ei în aceea poetică ar fi, ca literat, să aleg spre deplină însuşire capitolul de? dlcat spaţiului spiritual dintre metaforă şi simetrie (capitolul ar XVIII-lea al studiului), în care edificator pentru arta scrisului şi cugetării lui Speranţia sînt paralelele şi planul simetriilor metaforice pe care poetul gînditor le face între versurile cu caracter de romanţă ale lui Lenau şi Eminescu (p. 149— 150) Eugeniu Speranţia a fost fireşte, un autentic poet, dar a fost înainte de toate un poet al gînduku. Şi iată, pana i s-a frînt... Erau în 1971 şase poeţi supravieţuitori ai cercului de la „Viaţa Nouă" a lui Ovid Densusianu de dinainte de primul mare război, S-au stins trei : Al. Colorian, I. M. Raşcu şi acum, Eugeniu Speranţia. într-o clapă de îndurerată reculegere, unul din cei rămaşi îi. priveşte de-aici şi din aceste rînduri cu respect şi afecţiune în lumea umbrelor în care s-au pierdut... 148 cronica Upian iancu: Lupta invitaţie la realism fă-IKtde clar de tovarăşul secre-îfial al P.C.R-, Nicolae Ceau-•fa găsit un larg ecou în su-gj£ receptive ale poeţilor patriei "SSa lui Traian Iancu este eloc-JSfjn această privinţă. Cu mult Stmplinit decît în volumele ti- ffc anterior, în ultima culegere poeme autorul amplifică o te-^|j§ mai veche, tonul de baladă îjjBleculiui românesc fiind tot mai •H şi mai transfigurat. Mă refer kmimul „Puntea soarelui", apă-iganul trecut în editura „Cartea Iploeascâ". fhi demonstraţii de virtuozitate, j^ar&tiv şi franc, Traian Iancu f desfăşoară, aici, neocolind pato-■i elocvent, aripile sale de visător |de adînc iubitor al poporului, în tjjrui limbă ştie să se exprime su-jBllv. In „Puntea soarelui", incan-gjia e susţinută, pentru că la te-iâ) avintului poetic stă dragostea k patrie şi vorba neaoşă. Impleti-• Meilor stîrneşte un fior nou, iar iBCi cînd evocă Partidul, stihul M Traian Iancu elimină ostentativ fanta şi stilul lozincard. Frumos Ifacer îi urează „Bine ai venit, •la răscrucii 1". 1 Editura Cartea Românească, 1971. i Găsesc apoteotică imaginea lui Lemn : „Peste neguri, peste blesteme, peste fantasme / Chipul lui Lenin răsare şi arde / Nemuritor peste larii şi penaţii / Atîtor şi atîtor generaţii" . Poemul „Puntea soarelui" are virtuţile unei balade moderne, cu a-dînci rădăcini în balada noastră populară. Citindu-1, te înfăşură muzicalitatea ca un fluier în preajma solitarelor mioare montane. Din vreme în vreme, răsare în murmurul continuu al strofelor cîte un cuvînt deosebit, cu farmec şi sens latent. Dau un exemplu : „Cînd răsa-re-n taina zilei j Susurul sorosonfi-rei". Se pare că el naşte o atmosferă autumnală prin fremătătorul s. Consider că „Puntea soarelui" e o nouă reuşită a poetului Traian Iancu, a cărui conduită creatoare s-a definitivat astăzi. Ea împlineşte întru totul dezideratul de a se adresa tuturor oamenilor şi reflectă partinic bucuria împlinirilor contemporane. traian stoica romulus di anus „trandafiri de octombrie şi alte surîsun !»»*) In aparenţă, cartea de nuvele a lui Romulus Dianu divulgă un prozator ce nu e preocupat de o aplicare strictă a genului. Povestirile sînt constituite dintr-un amalgam ♦) Ed. Cartea românească, 1971. cărţi de elemente aparţinînd celor mai diferite scriituri. Firul epic e întrerupt în foarte multe cazuri de consideraţii şi investigaţii de tot felul. Eterogenitatea în conţinut şi de expresie pare a fi ultimul ţel urmărit de scriitor. Elementele monografice rurale sau urbane, speculaţiile de ordin sociologic sau etic, notaţiile de pur memorialist se întretaie rapid şi neaşteptat într-un debordant flux stilistic. Nepăsător la substanţa epică a naraţiunii, autorul divaghează cu voluptate. Divagaţia, care sparge cadrul clasic al fabulaţiei, se insinuează prin diverse tonuri şi modalităţi. Dirică sau sarcastică, dramatică sau cu umor, cu compasiune sau mordantă, duioasă sau grotescă, atitudinea autorului e într-o perpetuă mobilitate şi metamorfoză. Factura eterogenă e astfel asigurată şi ca expresie. Aşa că, deloc sub presiunea canoanelor ortodoxe ale epicului, Ro-mulus Dianu le nimiceşte cu dezinvoltură, pînă la urmă dîndu-ne seama că face acest lucru cu bună ştiinţă. Deoarece acest autor, cu o atît de îndelungată practică a scrisului se lasă mult prea puţin în mrejele spontaneităţii. Nu numai din punctul de vedere al construcţiei, ci şi pentru că naraţiunile sale îşi propun mereu un scop, care e acela al moralistului. Ceea ce la un moment dat ni se părea, în timpul lecturii, divagaţie gratuită, observăm că se încadrează organic în e-eonomia şi rostul povestirii. Nuvelele ni-1 arată pe Romulus Dianu în postura unui adversar bine înarmat al mentalităţii mic-burgheze. Fie că-şi plasează acţiunea în diferite epoci — înainte de război sau după — ţinta e, în majoritatea cazurilor, rizibilul şi deplorabilul spirit mic burghez. In „Pădurea omenească" — faptele se petrec prin anul 1932 — un voiajor comercial, Anghel, e înşelat de consoartă. După expunerea secvenţei în cauză, dezolatul ** voiajor care-şi poposeşte în satul p]j* ret. Din acest punct ™ lui e părăsit. UrmeS -Pagmi o monografie în tfL?! aşezării populată de hupTfe e concentrată cu n™!.' * -1- aspră şi centul evocării e di^Z^.*K îmbrăcămintea ***** 1$ tenta asupra vestim»^ *** părea, la început, de prisoTtoS* sia msa ne e corectată ceva «TST colo, cînd voiajorul nu-ţi poafcdT face marfa din cauză că hZut veau alte gusturi !n aie*«H£ lelor. Din descripţia situate «T* mor conturată desprindem- JfcL talonii lor (ai huţuKlor, n.'aj2 piele de mistreţ, care dezbrt«B » ţineau singuri în picioare caLfe jumătăţi de statui, au eumuv* dta îmbrăcămintea lor toate stofele. <*. re sînt apreciate de feroci si de o>-pii. Ce să le vîndă Anghel 1 Hta-trele voiajorului plăceau tutanr, dar oamenii izbucneau in rfs, ei-plicînd că,. în umbra StebnieaU, se poartă alte mode şi alte craJari deeît cele de la Bucureşti. Muafcfe nu e un client serios al firelor dt lînă „englezească". Dar toate vagaţiile" în jurul localnicilor m drept scop de a motiva stabilim modestului funcţionar citadin 6» Ift» depărtata aşezare rurală. Demnitatea locuitorilor ei, cu toata Vkţa grea pe care o duc, îl determini A evadeze dintr-un mediu impur fi paralizant. Convingătoare sint fi incursiunile în actualitate. DurtrSfB afirmaţia prin naraţiunea care 4t titlul culegerii unde, cu umor tandru, e creionată atmosfera cuflrti a unei familii de muncitori Cartea lui Romulus Diattu trie rodul observaţiei atente a realitâ-ţii, îngemănate cu spiritul fin «1 unui ins cultivat şi a unei-veritabile inteligenţe artistice. 151 valea lui"*) Valea Motrului" este re-fJei culegeri de povestiri j, Sarmiza Cretzianu acum fUzeci de ani elogios sa-Al Piru prmtr-o prefaţa : cu "totul aparte în peisajul ie atunci... operă de fineţe discutabil gust" fistanţa naraţiunilor este luata Jfrfata micii boierimi de pe Va-"iotruku; „am încercat să isto-g aşa cum le-am auzit din gu-jeii mele, aceste întîmplări dată din viaţa neamurilor şi gjjk,, noştri", mărturiseşte au- Sarmizei Cretzianu sînt bo-motreni, grupaţi în familii 'Ştii, Glagovenii, Săinenii, Pîrvuleştii, Strehaienii, Flo-etc.), care laolaltă formează o grupare de tip patriarhal. famlii care, pe vremea Ba-[or sau a lui Vlad Călugărul parte din nobilimea de ■ang deţinînd mari dregătorii, :ă încetul cu încetul, alcă-boierimea de ţară, locală, care de boiernaşi şi moşneni îşi iu singuri de moşiile lor, unde ijf «trăseseră ou semeţie, lăţii locul veneticilor fanarioţi. Re*"" la condiţia de nobili provinci-SUpuşi unui proces lent de însă-are, ei îşi menţineau tăria prin ftţMa pentru strălucirea trecută. \ K. Eminescu, 1971 „Moşiile mici, conacele mari, vizitele cînd la unii, cînd la alţii, ibovnice frumoase cu sălbi de galbeni la gît şi visteria goală", acestea erau cîteva din trăsăturile proprietarilor de pămînt de pe Valea Motrului. Ciclul începe prin evocarea, cu o marcată amprentă paseistă, pe un ton dureros nostalgic, al celor ce s-au stins ori s-au sărăcit, lăsînd în urmă paragină sau pustiu în această parte a Olteniei, unde trecerea este exprimată de curgerea necontenită • a apelor Motrului. în „Nuntă de băjenie", Sarmiza Cretzianu povesteşte cum venirea turcilor i-a determinat pe boieri să fugă înspăimîntaţi şi să se adăpostească în pădure, iar răscoala lui Tudor Vladimirescu „însufleţise pe toţi cei încrezători în nădejdea unei îndreptări". în 1845, cînd „trecuseră răutăţile, iar nevoia de-a se piti în cula înaltă cu toţi ai săi, cu arme şi de mîncare pentru mai multe zile nu se arătase, un mare necaz s-a abătut asupra celor din Baia: Gheorghe Bibescu-Vodă a cumpărat la mezat o parte din moşia de la Baia de Aramă, ce aparţinea pitarului Hîrgotă ; astfel, nedreptatea ce i se făcuse cu cotropeala pămîntului rupînd şirul zilelor liniştite, trezi în el pandurul de la 1821" ; dar, după două săptămîni de stat la „popreală", „cu mintea românului cea de pe urmă", cum zicea o vorbă din părinţi, (pitarul Hîrgotă) chibzuise că nu e îngăduit unui om, supus şi el greşelilor şi slăbiciunilor, să se semeţească cu gîndul că ar putea preface lumea. Din 1880, începe declinul boierilor motreni : „venise vremea strîmtorărilor şi lipsurilor", iar după cîteva generaţii neamurile boiereşti de pe Valea Motrului se sting, încît „puţini sînt cei ce-şi mai aduc aminte de ei şi de viaţa de altădată de pe Valea Motrului : de felul lor fudul de a se înfăţişa, de obiceiul de a vorbi mereu de hrisoave şi sineturi de boierime, de casele lor îngrijite şi primitoare, de belşugul maselor şi de toate ale lor". Sarmiza Cretzianu a reuşit să creeze o structură unitară povesti- carţf rilor sale, fără să apeleze la caricatură sau la idealizare în ceea ce priveşte oamenii şi întîmplările. Dimpotrivă, povestirile ei se remarcă printr-o aparentă detaşare, autoarea păstrînd mereu acelaşi ton şi ritm în naraţiune, fără să se lase furată de detalii nesemnificative. Păstrînd vorbirea specifică a oamenilor din ţinutul Mehedinţi, povestirile Sarmizei Cretzianu râmîn scurte şi fragmentare instantanee din viaţa unor familii care au trăit cîndva într-un timp apus, de o simplitate firească, necăutată. camil baltazar valentin strava: „poemul salamandrei"*) Eroul prim al „Poemului salamandrei" vrea să-ntruchipeze dublul soarelui, în sensul că aspiră prin desprinderea din mîlul simbolic să capete atributele generării de lumină şi viaţă pe pămînt, adică nobilul rol al astrului. Trebuie să spunem că poemul poartă deopotrivă influenţa barbiana, dar şi mai pregnantă înrîurirea folclorului nostru. Stăpîn pe mijloacele da expresie, Valentin Strava îşi arhitec-turează poemul ca un dramaturg, cu interjecţiile, exclamaţiile adecuate dialogului scenic, adică ale unui poem dramatic efectiv atrăgător onomatopeele sr?L losi^»fc~ tru.totul tonul^VlL1**» Creind în lexic adel P°w£- f~l,,i j Vrea Să tnf^r*8"»* felul de a expune, şi î'l?*f*««i reuşind, transformL *** masculinul mii î„ ? ' . âe I scriind stihCîXlT*^* bem loc de dlmZtlftl^ luciferian în care se ~.-U?J*"« m care se a^^T ',*a era natural ca poetul JSF**** poemul Pe 0 lr:e ^mlcT^ uiouineia să afirm cfi 27^7 K*"* tru teatru, Poemul „£*X* ^ putea deveni un exfS^l'** « liric, pretext pentru «cLml S^fl*r« muzical şi Ut\f^X^ rara şi continuînd a trawtaS?"* verb în adjectiv, J^^t de prezenţa periculoasă a um w tora neavjzaţi şi neiniţiaţi £*r£~ mţe şi efecte umoristice brul lucrări e unul de tot ^ îmi îngădui a sublinia acewa'Sl. mejdie deoarece poemul cert & tru-nceput participare h>t*nj» {£ tru a-1 înţelege şi continua, municmd lectorului un anum, m, timent. poemul îşi menţine nw. Iul prin aportul original al fim&. foarte adecvat straniei şi frumoase! istorisiri lirice, de factură pari fara a fi tentat de trancendent, Autorul reuşeşte să domine ţi îl ordoneze valorile- neasemuite «]« folclorului nostru, valorificladu-le la maximum, insuflînd poemul» un tonus de atracţie şi agrement Dar dacă relevăm calităţii^ evidente ale unui scriitor care are tu» rajul să-şi împrospăteze comlnutt. lexicul, ceea ce constituie pentru noi un excurs odihnitor şi deopotrivă desfătător, trebuie sâ spunem ci el exagerează cînd foloseşte SÎRt-GUL în loc de strigătul, sau într-e strofă de reală şi captivantă pmfe utilizînd astfel de expresii: „Sw-nă-mi, vatră j Mult albastru / Zm~ betele la fereastră; / Şi-mi dafai& I Ochi de fată, / Încă nopţii PASTELATA", într-un volum ca troave de poezie, astfel de ver»«i distonează şi constituie un act * impietate pentru timbrul în muzical al poemului. *) Ed. „Cartea românească", 1972 152 x acestui singular poem t d ace* j s-au atribuit ^JS la care se preta şi justraF> care se petrece, ca ' ^tiunea, dar şi atmosfera din însăşi substanţa ***?gs bogat inspiratoare » grafician cît si pentru lucian- albu I^rel varga: | „frecere"^ ; g plachetă care adună calităţile ' j «toatele (pretenţiile) multor ase-volume de debut. Nu lip-1gfe tinerilor autori o oarecare uşu-|j0 ]n mînuirea versului liber, pilozitate care înşală. Dincolo I *K»fe victorii uşoare asupra cu* Miui nu găseşti substanţa — " ^figurarea unei personalităţi poli fesurile lui Viorel Varga sînt, INdevăr, o „trecere" printr-o ttl a. modelor şi modelelor, a xr contaminări şi unor desluşiri. Stiliste teme — şi teme e prea |i spus — nişte motive oare cir-Wfc poezia acestei vîrste. I Swri îţi reţine atenţia prospe-**» unei imagini, împerecherea • «H a unor cuvinte, nu ştiu ce Iu. Emlnescu, 1971. neprevăzut, nu ştiu ce muzică nouă. Placheta lui Viorel Varga oferă, la lectură, şi asemenea plăcute surprize, dar nu reprezintă nici de departe expresia unei personalităţi formate. Da, sînt de reţinut unele versuri tenpezi, care cuceresc simplitatea ca pe o virtute — pentru că mai multe sînt stufozităţile, imaginile pretenţioase. Imaginile — aceste capcane în care începătorii se prind a-tît de uşor, uitînd pînă la urmă ce au vrut să spună sau părîndu-li-se că au şi spus, îngrămădindu-le, pier-zînd logica, scontînd pe lipsa de logic. Probabil că autorul „Trecerii" socoteşte asemenea versuri, realizări deosebite ale primului său volum : ,,Aproape / de marginea publică a sufletului I chipurile aplecate în sîngele tău / scutură plopii din care I cade atita linişte peste j anotimpul iertător / încît ploile fug prin lume I să-şi caute bărbaţii". Sau : „Madone cu dinţii de ceară I îmi caută prin ochiul copt de somn / uitarea. / Vecinii mei au plecat cu o seară / la vîrcolacul lunii / să-şi scuture harul / din orologii, / peste formele rotunde / prinse în vîrste", ş.a.m.d. Chiar şi versurile care reuşesc să se scuture, cît de cît, de găteli, de gratuităţi, rămîn inconsistente. E un egal mijlociu, bătrînicios, fără accidente, fără măcar acele greşeli care să te facă să simţi, mai încolo, bucuria unei reuşite a poetului. Deşi, cum spuneam, sînt în acest volum destule versuri frumoase: „Vai, puţine corăbii umblă / prin sîngele meu — îmi spuneam, j şi fruntea-mi lucea j în lumina somnului"... „Cerul căzut în toamnă vertical cucerind-o / niciodată nu vom prăvăli turnul acestei cetăţi / de lumină... I intrăm împreună în cetatea viselor / spînzuraţi de o limbă de clopot"... „Oracol", „Ithaca tragică", „Culegătorul de priviri", „Laimenito pentru nopţile Penelopei", „Cuvinte la urnirea zăpezilor", ar fi putut fi miezul unui volum mai încolo : lucrat, gîndit mai mult, răbdat spre maturizare. cărţi i flacăra", nr. 868/19?2 99 în acest număr al săptămînalului ilustrat de reportaje şi comentarii asupna evenimentelor la zi (care mai găzduieşte şi o seamă de cronici dedicate teatrului şi cinematografului, literaturii, sportului şi emisiunilor de televiziune) — Sanda Faur semnează o substanţială anchetă asupra activităţii teatrului „Ion Creangă". Articolul, intitulat „Celor mici, un teatru minor ?" debutează cu o întrebare pusă directorului teatrului, talentatul artist Ion Lucian, şi anume: dacă este mulţumit de calitatea spectacolelor teatrului pe care-1 conduce ?. Directorul răspunde că este mulţumit chiar dacă uneori mai există un decalaj între intenţie şi realizare. Apoi afirmînd că este silit să plece mereu capul în faţa zidurilor de care se loveşte, Ion Lucian explică, textual; — ,,Da, lucrez în condiţii nefiresc de grele : avem cea mai proastă sală din Bucureşti — un fost cinematograf dezafectat, cea mai slabă dotare tehnică, cea mai mică schemă şi nici o posibilitate de a angaja oameni noi. Iar loviturile vin din partea dumneavoastră, a presei: mi-aţi creat o atmosferă atît de ostilă, aţi aruncat atîta venin asupra noastră, încît nu mai pot discerne, în articolele dv., bu-na-credinţă de reaua-credinţă. Aici, acasă, dumneavoastră, cronicarii, îmi sfîşiaţi fiecare spectacol, iar din străinătate mă intere cu cronici superelogioase. Uitaţi-vă..." în continuare, autoarea anchetei scrie : „Mă uit. Secretarul literar Ion Roman a tăiat, lipit şi îndosa-riat în „cărţile de aur" (cum le numeşte) ale teatrului, cu o vocaţie de arhivar pedant, toate articolele şi articolaşele publicate în Italia, Iugoslavia şi B.D.G. în urma turneelor din '69 şi '70. Cuvinte frumoase, mari, bine sunătoare, şi despre venerabilul „Cocoşel neascultător" şi despre „Regele cerb", şi despre „Poveste neterminată". Directorul teatrului mă priveşte cu o satisfac- ţie neascunsă : adevărul P „„„, aprecierile făcute de PJ^' "» străinătate rta adreaa -^W spectacole de „sărbătoare" ţroase, .lustruite nerUtt '*x.ambl-haine „oi (şi "ie), şi nu în amarele n^*1*-flecţii «cute u p săptămînă" şi de Peste 1 » î** tui teatru. Da se nare ^ l aces-dintre părerile dUtorulti TeafUl lui „Ion Creangă" şi presa ^fe de specialitate este ireconcSf Focare are adevărul său şiadevă' rul unuia nu găseşte nici un £1" m conştnnţa celuilalt. \\ ascult n! Ion Lucian, îl urmăresc, înflăcărîn! du-se, resemmndu-se („M-am că it nu ma mai ating atacurile presei" - spune el, iar afirmaţia mâ fink. teşte, pentru că şi eu mă pregătesc doar sa scriu un articol critic) si constat pentru a nu ştiu cîte oară ce actor plin de farmec şi personalitate este domnia-sa, îmi reamintesc pentru a nu ştiu cita oară de creaţiile absolut memorabile din „Rinocerii", sau „Opinia publică" sau „Camera de alături", şi regret iar că a renunţat la „scena mare" ' pentru a face teatru (.mic,') pentru cei mici. Din păcate, acesta este adevărul: excelentul actor Ion Lucian, care năzuieşte cu ardoare şi luptă cu toate puterile pentru calitatea de animator al teatrului destinat vîrstelor fragede, reuşeşte mult mai convingător în activitatea sa actoricească deeît în cea de autor, de regizor şi de director al trupei sale pentru copii. Poate tocmai pentru că vrea să facă prea multe dintr-o dată şi monopolizează prea multe din titlurile şi funcţiile teatrului". Din păcate (şi aici stă probabil una din cauzele nivelului jos al acestui teatru) nu numai „titlurile" din teatru sînt monopolizate de director ci şi titlurile pieselor din repertoriu, Ion Lucian fiind un fecund autor foarte jucat pe scena pe care o administrează. „Muşchetarii măgăriei sale", „Coooşelul ne- 154 revista revistelor — din ţati n-stor" Şi alte asemenea pro-■^T- amatoristice de o modestă, d«cţu m0destă calitate, semnate de fr^rueian, nu pot înlocui cu mai '"uite Şanse de succes pe autorii ^arefarticolului I** A"ntărTxaminare a spectacolelor sU e afişul teatrului Ion Creangă dLtPru a subscrie în final aceste ffSase constatări: „în general, Jf * te în şir, unui după altul, .„ectacolele Teatrului „Ion Crean-a" ajung să se constituie într-un divers cu predilecţie rural şi tradiţional, populat de personajele unor vremuri şi realităţi trecute, o lume pitorească de basm sau de şezătoare sătească, care are neîndoielnic farmecul ei livresc, dar oare nu poate acoperi nici pe departe interesul şi setea de cunoaştere ale unor copii citadini, care sînt deprinşi să urmărească la televizor plimbările pe lună ale cosmonauţilor." * Ancheta Sandei Faur se încheie cu nişte notaţii nu mai puţin pesimiste şi amare: „Mă uitam, nu o dată, la cantitatea de talent, de drăgălăşenie şi de bunăvoinţă risipită pe scenă de actriţe oare s-a:u consacrat teatrului pentru copii — şi mă gin dese la Alexandrina Halic, la Daniela Anencov, Ge-noveva Preda, Luluca Bălălău, Jeanine Stavarache — mă gîn-deam ce actori interesainţi sini Natalia Arsene, Romeo Stavăr, Gh. Vrînceanu, Cicerone Ionescu, Mihai Butnariu, Gh. Spudercă, lor Gh. Arcudeanu, Gh. Gîmă şi cum se pierd într-un anonimat trist, şi cum se consumă în spectacole mediocre, care se topesc adesea în gălăgia greu suportabilă din sălile umplute la întîmplare. Mă gîndeam că prezenţa unor regizori tineri, stăpîni pe o gîndire artistică cute-, zătoare şi pe mijloace scenice ferite de inerţie şi rutină, ar putea face lucruri mari în acest teatru. Nu sala proastă şi slaba dotare pot frîna explozia de talent şi inventivitatea unei trupe. Mai curînd, opţiunile repertoriale timide, banale, conjuncturale. Mai curînd, inerţia în gîndire şi minima rezistenţă artistică. Mai curînd, teatrul făcut la linia de plutire... Iar „linia de plutire" înseamnă condamnarea la mediocritate. Oare pe viaţă ?". însemnările Sandei Faur pot constitui o lecţie pentru referenţii de specialitate de la direcţia teat-trelor. N. VANCU jomâiila pitorească66, ni*. 1/1972 Plasindu-se sub patronajul lui Vlahuţă, revista „România Pitorească" se vrea continuatoarea tradiţiei de drumeţie pe care autorul îneîn-tătorului reportaj servind ca titlu publicaţiei de astăzi l-a inaugurat printre primii acum mai bine de şaptezeci de ani. în articolul său programatic, Ion Cosma, ministrul turismului, nuanţează, de Ia început, o caracteristică : „Concepţia revistei depăşeşte aria strictă a propagandei turistice, se înscrie, după oum e firesc, în ansamblul mijloacelor prin care presa de partid, publicaţiile social-culturale ale ţării conlucrează la formarea conştiinţei socialiste, patriotice, a maselor largi de oameni ai muncii". Revista va fi aşa dar, „prin imagine şi metaforă", organizatorea şi îndrumătoarea timpului nostru liber şi a pasiunii noastre pentru drumeţie. O drumeţie care exclude, desigur, simpla „escaladare" a Tîm-pei sau patrularea lenevoasă a literatului. „R.P." va face incursiuni în patrimoniul turistic atît de bogat al ţării noastre — bunăoară în *to revistelor — din ţară 155 domeniul geografic, etnografic şi folcloric — se va ocupa de o sociologie a turismului, de sporturile legate de drumeţie, va cultiva spiritul de echipă şi de curaj, dragostea de patrie. Ca să ilustreze acest vast şi optimist program, găsim, încă din primul număr, un reportaj: „Porţile omeniei" — pe urmele lui Vlahuţă de Pop Simion, o pledoarie pentru drumeţia de iarnă în Carpaţi de Li. Dună-reanu, o descriere a unui traseu inedit la Buila Vînturăriţa de Gheţie Iosif, precum şi nenumărate sfaturi şi itinerarii turistice din ţară şi de pe alte meleaguri. Paul Anghel a ţinut să colaboreze în acest număr cu un articol etnografic : „Sărbători de sărbătoarea anul nou", iar Mircea Horia Si-mionescu cu o evocare deosebit de interesantă a Tîrgoviştei copilăriei sale. Nenumărate sfaturi sportive, semnătura prestigioasă a lui Nicolae Topor, care va asigura „crugul" vremii, cîteva „curiozităţi" turistice din toată lumea, saluturile adresate revistei la acest început de drum din partea unor personalităţi ale lurrm noastre culturale si «*•■ „ o frumoasă legendă a R«^titke. ţan (Dona Roşu), cel cat/61 Cir-sfîrşitul veacului trecut «%PP ,a călător „neobişnuit si w .î0* «•> meţîndu-se a-şi părăsi ™f • ««* tina spre a pleca ia Borna columna lui Traian, în «L „Vadă ta a redacţiei, humor w,0 p0?" Pletează acest prim 2^-1 > COtn-lent tipărit la 0f™et TIa ilustrat. Şl a4n»u»bU Educîndu-ne, instruindu-ne si tnndu-ne, revista va deveni Î,T tem siguri, prietena fadela^^ roi acelora pentru care rnL^ ?i timpul liber nu înseaLaTS > irosire de energie şi timp. Ea f, va aduce şi în viitor în casă vrate codrdor poezia luncilor, mi'aT,' ms.punlor marine, ne va în Sn explorarea crestelor şi dialoga "„ soarele, cu vîntul, cu apele şi c" necuvintătoarele surprinse pe nrZ prule lor făgaşuri. îi urăm muH succes — adresînd totodată o caldă felicitare colectivului ei, care ne-a dat dovada că a pornit „cu drep- L. D. „hoţii mir6% nr. 12/1971 Aniversarea unui veac şi jumătate de la naşterea lui N. A. Nekra-sov este consemnată într-un articol ai lui V. Turbin — „Cetăţean şi poet". La această caracterizare clasică a marelui poet rus, enunţată în titlu, autorul adaugă altele, personale şi originale. Nekrasov era nu numai un mare poet, ci şi un eminent gazetar al democraţiei revoluţionare din secolul trecut. Literatura, poezia erau pentru ei un act, o acţiune, o reacţie promptă la faptul cotidian, care se manifesta în toate elementele artei sale poetice — în idei, în gen, în limbaj. Prin întreaga ei structură, dinamică şi funcţională, poezia lui Nekrasov este prin excelenţă gazetărească. E vizibil subordonată „logicii reportajului" prin aderenţa la faptul cotidian, prin modalitatea reportericească a consemnării acestuia, prin limbajul simplu, precis, descriptiv, şocant în comparaţie cu poezia rafinată cultivată în cercurile liberale ale epocii. Tensiunile politice din a doua jumătate a secolului trecut sînt o componentă organică a poeziei sale, care răsună ca un ecou puternica! tuturor nedreptăţilor sociale. E o poezie a protestului politic şi social, iar poetul, ca un reporter bun, observă, urmăreşte în cele mai nesemnificative amănunte (la pruna 156 revista revisteior — de peste hotar* • pi formele şi împrejurările — &\ dramatice, cînd groteşti — în ' «în ÎL manifestă nesfîrşita sufe-*arfs durere a poporului său. tia ■ sa observă autorul, este un P°vst continuu. întregul său uni-sW nnetid este populat de urlete, veîLte zgomote de tot felul. „Poe-g-ini' Nekrasov este fonologică. zm hâ este, poate, eroul ei egal în Su!^uri" cu celelalte personaje ale dfXeîor sale. Acest univers plin a armă este menit să facă auzite *: ' ile celor mulţi. „Strigătul este t. argument", omul strigă de dure, de spaimă ; dar strigătul este şi „chemare adresată semenilor, un anei la solidarizare cu cel lovit. Nekrasov spunea lucrurilor pe nume îngroşînd coloritul politic al noeziei, vocea lui e dură şi sinceră. Sinceră şi atunci cînd poetul îşi destăinuie public chiar inconsecventele sale. Tradiţiile lui Nekrasov pot fi identificate la Blok în „Cei doisprezece", cînd marele poet simbolist a făcut pasiul definitiv spre revoluţie, ca şi la Maiakovski, în sensul adversităţii împotriva pseudo-rafinamentului snob sau a liberalismului invertebrat. Dacă Alexandr Fadeev trăia, ar fi împlinit acum 70 de ani. Despre autorul „înfrîngerii" şi al „Tinerei gărzi" scrie V. Ozerov un articol pe care-1 intitulează „Faptele neo- bişnuite ale unor oameni „obişnuiţi". Ceea ce îl preocupa constant pe Fadeev era omul, omul concret, ca subiect şi obiect al marilor transformări social-politice şi cultural-morale declanşate de revoluţie. Format el însuşi în procesul acestor transformări, atenţia sa era permanent concentrată asupra omului obişnuit şi a faptelor sale, căutînd să seziseze universului interior, în procesul complex şi de atîtea ori contradictoriu al integrării sale conştiente în viaţa colectivă. Adversar al idilismului, partizan al diversităţii stilurilor şi genurilor li-terare.el a militat pentru aprofundarea continuă a realismului, pentru egalitatea şi legitimitatea tuturor formelor artistice. Ultimul său roman, „Siderurgia" a rămas neterminat, şi, se pare că urma să fie construit în spiritul acelei „forme sintetice monumentale", pc care o considera ca direcţia cea mai fecundă a dezvoltării literaturii. Romanul a fost conceput oa o frescă a societăţii socialiste sovietice contemporane (anii '50—'60), decupată pe un segment tipic — un mare centru muncitoresc din Ural. Manuscrisele rămase în ciornă confirmă amploarea intenţiilor scriitorului şi, mai ales, migala şi onestitatea cu care a demarat în travaliul său artistic, din păcate întrerupt de moartea sa prematură. I.P. fiogene" nr. 76/1971 Ultimul număr al revistei trimestriale „Diogene" este poate cel mai interesant din anul care a trecut. Valoarea revistei este asigurată de foarte cunoscuţii şi apreciaţi critici de artă şi literatură : Roger Cail-lois, Mihail Alpatov, Eduardo Gon-«alo, Lanwza, Lev Kogan, Miha.il Alpatov se ocupă de „Alegorie şi simbol în pictura Renaşterii italiene", iar Roger Caillois semnează articolul „Dinamica desimetriei", care este o parte din expunerea susţinută de criticul francez (şi redac-tor-şef al revistei „Diogene") în iunie 1971 la Oxford sub titlul de Grevistelor — de peste hotare 157 „Echilibru şi desirnetrie în natură şi artă". După ce explică motivul alegerii temei („mi s-a părut că jocurile simetriei, lacunele, rupturile lor, sînt apte să procure uin model de caracteristici universale.a căror ubicuitate vreau să o cunosc"), Cail-lois consideră că nişte definiţii prealabile sîrit necesare nu atît pentru a preciza noţiunile folosite, cît pentru a descoperi de la început caracterul lor fundamental ; sensul modern desenează astăzi „fie în interiorul unei figuri, corespondenţa exactă în formă, dimensiuni şi poziţie a părţilor opuse prin raport la un ax, la un plan, sau un centru, fie distribuirea regulată a aceleiaşi figuri într-un cîmp în principiu ili-mitat". Autorul consideră că simetria este „suportul esenţial al unei ştiinţe unitare", şi că mai mult ca oricind este „avangarda investigaţiei exigente, exhaustive". Simetria — susţine autorul — capătă proprietăţi noi cînd rezultă dintr-un plan care reflectă o oglindă de exemplu ; obiectul şi reflectarea lui sînt identice, dar nu sînt superpozabile. Kant se foloseşte de paradoxul obiectelor egale, dar mu superpozabile, pentru a demonstra obiectivitatea spaţiului. Caillois constată că atît lumea vegetală, animală, cît şi cea organică este formată din desime-trii (inclusiv omul, a cărui parte dreaptă se distinge de cea stingă parin „funcţia simbolică" a lor, di- rijată de ierarhia emisferei™-ierului uman). erelor cre-. Foarte interesant pare ari- ." semnat de argentinianul Ed.» J Gonzales Lanuza „Fariseism 1^° ta". Auto.dentificarea ţr* nomen Ş1 obiect cu el însuşi £ tituie u„ mare miracol ontologl care, prin însăşi repetarea lui ul ce neobservat. Doar operele de ar* tă - observă Lanuza - construiesc o excepţie, deoarece ca fant estetic ele mu sînt terminate cind ies din mîinile autorului ior şi snit destinate contemplatorilor sau au ditorilor, fiecare dintre aceştia jm-nîndu-şi punctul său final, personal şi niciodată definitiv, dar totodată redutabil; orice poem închide în el propria Iui antologie compusă de diversele interpretări pe care le suferă", iar expresia „îndrăzneaţă", de operă de artă, este aplicată unui tablou într-un mod abstract, nu decisiv. Simţul estetic pe care-1 are omul depinde mai mult de învăţătura sistematică a canoanelor, decît de contagierea entuziastă a mediului înconjurător. Din această cauză, creatorul — re-cunoscînd sau nu — încearcă să copieze pe marii maeştrii, prin tentative de plagiat (involuntare). „Un minimum de fariseism este indispensabil pentru cel ce se iniţiază dacă nu vrea să se piardă în deplorabile cercuri vicioase". L.F. „paris match" - nr. 1185/1972 Cunoscutul magazin săptămînal parizian, în culori, alimentat de obicei cu ample reportaje înfăţişînd actualitatea politică şi mondenă alături de cele mai insolite fapte diverse de pe mapamond, rezervă în acest număr o pagină întreagă unui comentariu asupra activităţii 158 revista revistelor — de peste hotare - «rului şi celebrului critic struc-'"raiist Boland Barthes. Articolul e nat de Jean-Louis Bory şi din prinsul lui aflăm o seamă de da!^necunoscute cu privire Ia auto-e. atîtor eseuri critice de mare f es. Ni se spune astfel că pentru a-1 descoperi pe fecundul critic, i„ atelierul său de lucru, trebuie sj sui sase etaje, fără ascensor, în-tr.0 casă de raport situată la doi paşi de grădina Luxemburg. Acolo, în spatele unei uşi de culoare neagră, vei da peste o odaie căptuşită cu cărţi şi cu desene, cu fel de fel de obiecte care-ţi amintesc că Ro-land Barthes a colindat cu creierul pretutindeni prin lume. Ni se spune că a predat în România, la Bucureşti, în Egipt, la Alexandria şi că s-a întors recent din Japonia. Această odaie de la etajul şase din preajma grădinii Luxemburgului este „observatorul de unde gîndi-rea lui R. B. scrutează lumea". Aici se află baza de unde îşi lansează explorările acest nepot, după mamă, a unui bunic ce a explorat sul semnificaţiilor, de semne şi de în 1887 cotul Nigerului, — afirmă cu un grăunte de maliţie autorul articolului din „Paris Match". Explorările lui Barthes ţin de univer-„structuri" (de unde derivă cuvîntul „structuralism") şi Jean-Louis Bory se întreabă dacă din aceste „structuri" se poate degaja un sistem, şi care anume ? Sociolog, critic, filozof şi lingvist Barthes e înainte de toate un comentator. El comentează ceea ce noi trăim, aşa cum domnul Jourdain făcea proză fără să ştie. în eseul „Mythologies" se ocupă de semnele civilizaţiei noastre de la biftec la turul Franţei şi Ia strip-tease. Iar în „Imperiul semnelor", titlu ce s-ar potrivi întregii opere a lui Roland Barthes, el descifrează Japonia. Aceste semne ale imperiului său sînt consemnate de critic în fişele frumos rînduite în cutii viu colorate. Acolo colecţionează tot ce-i trece prin cap, scrie Bory, citind o afirmaţie a lui Diderot care spunea : „Ideile sînt păpuşile mele". Astfel, fişierul Iui Barthes e un repertoar al păpuşilor sale, cu care se joacă. Iar această joacă nu e fără consecinţe. Pentru că Barthes e un Attila al criticei literare. Acolo unde a ajuns el, critica tradiţională nu mai rezistă. Nici gînd de a mai studia întîi viaţa lui Balzac, de pildă, şi apoi opera. Nici gînd dacă analizezi o nuvelă de Balzac, „Sarrasine" (ceea ce Barthes a fă-cut-o în S/Z) de a o rezuma, stabilind raporturi tatre Sarrastine şi tot ce ar fi exterior lui Sarrajsime, cu tot ce rămîne din Comedia umană, de pildă, sau cu o situaţie istorică, sau cu unele date din biografia lui Balzac. în Sarrasine Balzac deapănă povestea sculptorului Sarrasine, fascinat de Zambella, care în realitate nu e o femee ci un bărbat castrat. Barthes pune drept titlu studiului său cele două iniţiale ale protagoniştilor S/Z, pentru că însuşi misterul titlului îi oferă prilejul să scoată din text numeroase sensuri. Primul sistem de semnificaţie, primul „cod"; Sarrasine e o suită de acţiuni spuse pe nume, o povestire. Al doilea cod: Sarrasine e un ansamblu de acţiuni ordonate după structurile minciunii, ale enigmei, ale întârzierii (descoperirea că Zambella e un castrat). Al treilea cod: combinarea subterană a simbolurilor care fertilizează povestirea. Astfel, de la castrarea lui ttd revistelor — de peste hotare 159 Zambella, derivă simbolica dercgla-mentului general. Vedem astfel — spune autorul articolului — cum lucrează Barthes pentru a stabili noi căi de comunicare între noi şi textele clasice. Traduse în douăsprezece limbi, cărţile sale găsesc un public interesat pretutindeni, şi mai ales în campusul universităţii americane unde „sistemul R.B." face cu succes concurenţă paradisului artificial al L.S.D-uIui. Keferindu-se la domeniul vocabularului, de care celebrul critic nu se lasă intimidat, Borv m Barthes zace un grădmar ,f * dacmuor greceşti care tai, * 5* şi altoieşte cuvinte, L „ '** horticultorul cu soiuri^d TnuS firi. Dar,cu aceeaşi fmă ^ aruncată cum grano salis kiTJS pe parcursul relatării, el ma că după apariţia ,,Imp^ semnelor popularitatea ,ui ^ Barthes ,n Japonia are pnviIegUu de a reprezenta culorile Franţei in tr-o măsură egală cu Alain ^