•£ta romaneasca r«vis»o g a uniunii scriitorilor din republica socialista românia anul XXV februarie 1972 ŞTEFAN DUCA AUREL RĂU MARIN SORESCU SAVIN BRATU ANCA MIDIA DANIELA POBNARU H. ZALIS EUGENIA TUDOR-ANTON IOANA GRETULESCU M. NITESCU FLORIN MIHĂILBSCU LIVIU CĂLIN PAUL GEORGESCU ALEXANDRU GEORGE 3 anamneză (fragment de roman) 28 muntele fuji; hotelul „the new otani", ocean pacific; amurg în spaţiu 30 mergem dupâ beţe de chibrituri; nada florilor; despre tălpi; u;te că plec scriitori români contemporani 32 prezenţa lui ion câlugâru 41 laurenţiu fulga — flăcări şi cenuşă texte şi documente 49 octavian goga şi „viaţa românească" scriitori şi curente 56 aliaţii naturalismului şi audienţa alianţelor cronica literară 63 m. biecher: „vizuina luminată" pe marginea cărţilor 67 ovidiu papadima: „scriitorii şi înfelesu rile vieţii"; -matei câlinescu: „clasicismu european" 72 nicolae manolescu: „teme" 76 george ivaşcu şi deceniul opţiunii 79 emil botta: „versuri" actualitatea literară 82 iraţionalismu'i agresiv eseu 93 realism si realitate VALERIU RÂPE AN U THEODOR BĂLAN scriitori străini contemporani 97 profilul unui critic: pierre de cronica ştiinţifică 107 scoarţa cerebrală şi muzica cronica limbii boi«le%, DEMOSTBNE BOTEZ | 118 scriitorii şi limba noastră SARINA CASSVAN BARBU SOLACOLU N. D. cronica | 123 un gînd pentru elena văcâresai | 125 poetul i. m. raşcu | 128 george dan miscellanea o sărbătoare a cărţii (i. c); _ corneliu baba, pictor alomului (nicanor & comp.) ; uitarea (măria luiza-cristescu); un o'biectiv nobil ol criticii (iulia mol. doveanu); inedit-inedită (i. m.); reversul medaliei (radu rupea); cel moi frumos vers al anului 1971 (andrei savu); o sugestie pentru editura „dacio* (veronica porumbacu); ameţeala cronicarului anonim (a. s.) " ţjţ cuvîntul cititorilor opinii despre revistă (prof. corneliu vasile) cărţi SANDA RAD IAN: i. frivole: „cronici literare"; B. ANDI-. *** „excurs senti. mental perpessicius" ; VERONICA PORUMBACU: barbu lâzăreanu: „cu privire la emimescu, creangă, caragiole, coşbuc, b. p. haşdeu, v. alecsandri, g. asachi, şi i. h. rădulescu"; BARBU SOLACOLU: h. zalis: „aspecte şi structuri neoromantice" ; LUCIA FENESAN : dominic stanca : „balade"; 6EM0S-TENE BOTEZ: dona roşu; „voi veni într-o noapte"; ADRIAN POPESCU: ovidia babu: „poeme": Ml H Alt DASCĂL: virgil ardeleanu: „a urî,a iubi" l# revista revistelor din ţară „viitorul social nr. 1/1972 (troian podgoreanu) — ,/manuscriptum" la un an de la apariţie (ion bălu) — „argeş" nr. 11/1971 (andrei s.) *15î revista revistelor de peste hotare „znamia nr. 11/1971 (i. p.) — „diacritics" (c. i) — „revista de occitlente" nr. 101—102/1971 (a. ionescu) ,s» coperta : Florica Cordescu Foto : Lucian iBollea Vignete: Radu Boureanu; St. Con staţi n eseu; Maia Damadian; S. V. Naşcu ; Valentin Pop ; Victor Fopa ; S. Tempea Gobofs Relata m anamneză > m o direcţie generală e condusă de un director general. între altele, , ă atunci cină ea se trimite ca răspuns la o sezisare, trans-•difS un 'ziar se aplică semnătura acestuia. Aşa gândea Frodesou, în tu™ ce perora în tren. Interlocutor îl avea pe Liviu Onişor. Un inter-Snltor ideal ascultând cu politeţe, mascîndu-şi totuşi cu dificultate SsMiia Cunoştinţa cu Liviu îl readuse pe Prodescu în tîrguşorul Almaş, dece Mureş, în casa doctorului Lictar. In cazul doctorului Lictar, «Mărul simţi că s-a poticnit. în biroul redacţiei lăsase mustrarea, consecinţă a erorilor sale, căreia nu-i putea ignora justeţea. împrejurările, după cum i-a explicat redactorul şef, oricare ar fi ele, nu net adăuga sirop urnei poţioni amare. Datorită lui era să scrie, nimeni tns$ nu-1 obliga să semneze în cazul că vreunul din argumente se dovedea labil, neconfirmat. De ce nu i s-a adresat lui, direct ? După eOnsumarea .faptelor toţi redactorii şefi şi-aduc aminte că n-au fost *«ssultaţi, toţi zic: de ce nu ai venit la mine, să discutăm? Imitate, îasâ, tocmai acest amănunt în curgerea lucrurilor, timpul, audienţa, pane cava greu de obţinut. Dar dacă Lictar şi cei doi din Cîlu;i ar li fost precum i-au descris corespondenţii, nişte cartofori ? Ar fi armat felicitări, pasul festiv, alert al foiletonistului Prodescu pe culoarele redacţiei, să vă aducem o cafea, nu dai una mică, norocosule, «qpUea|i-îmi, tovarăşe Prodescu, ouim procedaţi pe teren, sânt nespus de curioasă. Fusese teribil de curioasă şi Minodora, gîndi Prodescu, ca genunchii goi, cu faţa ei ciudat pătată, dar într-un fel atrăgător pâtatâ, de ştrengar cu buzele ei vopsite, mobile, fusese curioasă cum facopâr cazurile, cum le cercetez, de unde plec. Aşadar Lictar ar fi teebuit să joace pocher, să vină ameţit la consultaţii, să-i ia repede, grosolan, pe pacienţi ; pentru ca să se întoarcă totul cu una sută Opfeeci de grade, să se facă senin şi Minodora să demonstreze că n-a fott pasageră de-o noapte în odaia lui singuratică, de celibatar obligat Băieţei ul ! Pînă şi ea. Redactorul şef declară că ar fi avut timp «Hitoarcem şi pe-o faţă şi pe alta, pe toate feţele, problema, atît de «portantă, de colosală importanţă, cum de nu ţi-ai dat seama de r™,/f * va stîrni în lumea medicală ? timpul n-ar fi fost o piedică, «a Ji iasat alte probleme, mai puţin presante ; aceştia sînt termenii *) Fragment din romanul „Cheia de Fa" şi nu încerci nici măcar să te împotriveşti, să cauţi contraargument "■ au contraargumentele însuşiri ciudate în asemenea cazuri, de bu rang, se întorc tot împotriva ta. Ce dacă au fost cazuri anterioare vorbit mustrarea e o măsură imediată, nu ştim încă ce decizie vor lua fn rile superioare. Nu putem jigni o profesiune atît de nobilă, cînd luptăm... păi, bine, oameni buni, cînd adjunctul se-ncălzise ca 116 calorifer, iradia, bătînd cu inelarul îndoit pe foile de hîrtie din faT lui : o consultaţie presupune un calvar, o internare se obţine m• greu decît cinci numere din unsprezece la loto, felcerul trebuie îndU' cit, un pat de spital se cucereşte prin bacşiş, acesta-i cuvîntul, tov răşe, să nu mai vorbim de alte aspecte, în fond pe ce lume trăim tovarăşi, statul cheltuieşte sume enorme, investeşte din greu, în * cultăţi, cadre superioare Şi medii, clădeşte spitale, dispensare' clinirt" reţeaua rurală, periferia oraşului, care — ştim cu toţii — oraşele nu mai au periferie. Şi foiletonistul nostru se codeşte, dă înapoi cer timp de gîndire, verificări, cînd rîndurile acestea ard. Iată un medic6 lîngă Făgăraş, intervine clandestin, moare un om, o femeie, i-adevărâf că e condamnat, dar ziarul ce sarcină îndeplineşte ? el nu are alta decît de a demasca, de a preveni, de a organiza. Pacientul strecoară o hîrtie în buzunarul stomatologului, ştie că aşa se procedează, jar acesta remarcă cu umor că mai are un buzunar. Ce spuneţi ? Fleacuri îşi spuse Prodescu, adevărul cel mare e că am mers alături de adevăr şi, nici singur cu mine nu le spun lucrurilor pe nume. Adevărul, domnule Jan, e că te-a gîdilat, vorbind pe şleau, faima de foiletonist, ţf; agăţa aripi de umerii gândul că iar vei urca o treaptă, că te vei îa<» şi mai temut. Un foileton semnat de Jan Prodescu, aşa se transmitea în sumarul presei, la radio, dimineaţa şi săreai din pat, iar acest foileton s-a impus atenţiei pînă acolo încît a fost citit de celebrul crainic, inflexiunile baritonale, dînd o neaşteptată gravitate fiecărei fraze. Minodora, cu părul, cît avea, răvăşit, se trezise şi ea, o pată de salivă se lăţea pe pernă, amintind de noaptea agitată, de somnul greu, întrerupt, ascultând vocea bine stăpînită, bărbătească, plutind in odăiţă, atingind perdeaua, spătarul încărcat al scaunului, poruncitidu-i femeii să caute pătura şi să şi-o tragă peste umerii bronzaţi, să-şi acopere sînii grei, cu o mişcare grăbită. Aţi ascultat „Cupiditate", foileton semnat de Eugen Prodescu. Privirea cafenie a femeii se opri admirativ, cercetîndu-mă, impresionată. Aveam la dispoziţie întreaga zi. Era duminică. S-ar fi cuvenit să fiu fericit, dar n-am fost, aş spune că pre-simţeam undeva... Mi-era peste putinţă să fiu sincer şi fără menajamente cu mine însumi. în noi se trezeşte, dacă nu cumva e mereu prezent, cronic, cu acuităţi periodice, instinctul de apărare, de protecţie, pentru a ne împăca, linişti, pentru a întrerupe cel puţin neliniştea cu care ne poate scrijela adevărul. Stilurile diferă, esenţa rămîne. Mustrarea e semnată de redactorul şef, iar această hîrtie cu antet în afara caracterului ei oficial, înscrisă în regulament, exiprimă şi apărarea xedae-torului-şef, liniştea adjunctului, care şi-a ridicat ca fript degetul inelar îndoit de pe hîrtiile ce-1 ardeau. Noi am analizat şi am luat măsuri, redactorul a fost sancţionat. în regulă. Cine se va mai întreba dacă mustrarea, ea însăşi, cade ca o compensaţie în favoarea eelui care cu adevărat o merita ? Doctorul din acest tîrguşor, omul col-ţuros, cu o nevastă cleptomană, fervent amator de poezie, suferind de-o leneşă dezamăgire şi resemnat, amestecînd o parte egală de alcool cu apă şi iubind reveriile prelungite sub cercul lămpii de noapte, pînă cînd începe să vorbească cu voce tare. Nu pentru Lictar, nici măcar satisfacţia asta nu i s-a acordat. Şeful a semnat pentru cei doi. 4 . . Asa stau lucrurile. Are dreptate gorjanul, şeful rubricii, din £ate capul, Jane. Zici că bea. Poţi să bagi mina în foc. tfu-ţi niai;n,tele maestrului, că nu joacă noaptea cărţi ? A trăit în eXact cU^jcj.ţie cu un grangur politic de pe vremuri, e amic cu un strînsâ ?saoinpaiS> tu-ţi baţi capul : să mi exagerăm ! Oîţi nu se plîng. flWŞiar t-văresc nu ameninţă cu judecata, cu daune, cum a fost cazul amiciţie 'descompii nu ^/fjf^ţril' din Sibiu, Dacă nu a stat cum zic ţiganii beşel pe bvi, 6(1 în banca sa. Atunci te-au felicitat, vezi ? Rotunjor, fericit, vo-CHininte^ ei_ntîi, şeful rubricii, e un jovial. Ia cc-i convine şi ştie, '"''"'arat să jubileze. Uneori demonstra ascuţime : semeni cu unul ce 8 învflţ ^ fie acimonestat cînd intri pe uşă, Jane. Şi era supărător, a^*eaî3 că asa era. Avea şi acel simţ special al cazurffllor. Du-te tu, la ^f^t Ne-am grăbit publieînd articolul. "Persecutarea unui corespon-Si'"u 'o^g toţi stat nişte persecutaţi ? Nu cumva netoţeleşii ăştia... , cu ochiul care rîde, altul care plînge, feţele lui Ianus. Zice că-n *>aSrI1 «esizării i-a fost reziliat contractul de muncă. Dat afară, va "s^^că Au prins momentul cînd se afla în concediu de boală şi • Z'făcut vînt. Mă întreb dacă cei care au luat o asemenea măsură '"at chiar proşti, adică să ia o astfel de hotărîre, să se scape de 8l.n. . condiţii scandaloase. Nu găseau ei alt prilej ? Jan s-a dus • a intrat de la început cu aniticipaiţie, învinutadu-se, lîn fond stopaţi sau contrariul ei ţin de altceva decît de logica şi adevărul fap-f lor un şnapan poate fi, şi nu rareori, un tip seducător. Omul studia ]Upta cu greutăţile, trei copii, soţia ceva pe la şcoală, nu sînt localnici, poate că dacă ar fi fost localnici, barem unul dintr-înşii, dar aşa,' faptul că a răzbit pînă la acest post, el nu crede dar s-ar nutea'. •' Examenele la Iaşi ; are acolo cunoscuţi, unde poate caza modest şi, firesc, ieftin, e aproape de Gugeşti, satul natal, se duce la sesiuni. Statul asigură concediul legal de studiu, corect, concediul e legiferat, prevăzut. Nu ştie ce s-a petrecut, el se considera corect, n-a avut conflicte cu conducerea, n-a crezut nici în existenţa unui concurent, văr dulce cu inginerul şef de la mecanică fină. A scris, desigur, considerînd de datoria lui, despre unele zvonuri, ce nu sînt, cum se spune însă, simple calomnii, nu simple, cuvîntul nu e tocmai bine ales, dar fapt e că la biroul de invenţii nu merg bine lucrurile, el nu a făcut decît să pună chestiunea, nu a afirmat, n-a precizat, ci a cerut lămurirea lucrurilor o dată pentru totdeauna, adevărat, fără să mai dea o viză contabilă, se afla în concediu medical, a dat-o altcineva, în cauză fiind vărul inginerului. — Iată cie-aim constatat, rezumase inginerul. Concediul de studii şi examene şi 1-a petrecut la muinte însoţit de cei optzeci de srfwpi ce-i poseda. Şi-a cerut învoire la Iaşi. De acolo i-a telegrafiat soţiei. Fă-mi rost de certificat medical, am aranjat aloi. Soţia s-a dus la policlinică, a obţinut certificatul. Ne^am interesat la facultate. Nu-şj luase nici un examen. N-a fost sincer faţă de conducere. A treia oară ! — Şi dacă nu făcea sesizarea, aţi fi tolerat, bănuiesc. — Sesizarea e întemeiată. A mai fost făcută. Ziarul a primit răspuns. Vorbesc de gazeta locală, judeţeană. El a marsat pe ideea că iacă se adresează presei centrale îşi va crea o pavăză. A izbutit. E in ochii tuturor o victimă a curajului. Noi am cerut un expert contabil. Examenul a fost decisiv. De altfel nouă ni 1-a băgat pe gît directorul celeilalte uzine. Am făcut şi noi un schimb, ca la fotbal. A pus condiţia să ni-1 dea între alţii şi pe el. Cu referinţe excelente Verbale. In scris nici acum nu le-am obţinut. Domnule redactor, omul acesta beneficiază de concediu de studii, odihnă şi în plus câteva concedii de boală, stă şi internat de două ori pe an. Are optzeci de 5 stupi, casă şi maşină mică. Bolnav e, invariabil, iarna a plan anual. ' e el ( Şeful rubricii jubilase. Am zis eu că vei descurca aface-bine, dar... sînt cum nu se poate mai limpezite faptele, om!'?' după lungi tergiversări, dat înapoi, într-o funcţie neînsemnat! 3 nu. Era o oasă ciudată, aceea, în roşu încă, cu stupii înară s^8** pătratul curţii din dosul ei, lîngă un Trabant. Intre copii se « ^ fată, o foarte precoce persoană, care de două ori a luat sodă • 0 tn diluţie suportabilă, minată de amor. Ea mu e decât fMca08*^ şi a lui. Dar ea, soţia, trăind pe faţă, înţelegând pe faţă în sul' casei şi-n văzul celor doi băieţi puberi, cu un fost ofiţer °U?r'n" torul real, în oraş trecînd drept chiriaş, pensionar de boală' pPKU)^ e soră medicală, i s-a închis uşa propriei sale case în nas^ en*'a care nu intră în foileton, nu are a facie cu mişoorănţiile fostulu^'** tabil-şef, capabil să-şi împletească din firul istorioarei proprie! ^ nicii o altă cămaşă de zale. Uşa nu i-au închis-o ci i-au trîntiu broasca a clănţănit, prin vizor i s-a exprimat dorinţa de-a nu-1 1 vedea. Se topise prestigiul, putregaiul invadase uliţa puberii i îngînat: 1 148 * — Fii clementă. Argentino ! Ne compromitem ! Persoana precoce a îndemnat-o pe sora medicală să-i vers* găleată ide apă pe chelie, să se răcorească. Omul relata conştiinciM împletind decepţiile profesionale, didactice, casnice într-o ţesăturii protectoare pledînd pentru înţelegere. O anume conjunctură 1-a !». gat de fostul ofiţer, obligaţii vagi de solidaritate clin anii de armai la drept vorbind nu obligaţii, ci o clemenţă, îi plăcea lui acest cî vînt, o amînare, în virtutea unor servicii datorate, cărora el nu avusese tăria să le reteze din timp înrădăcinarea, pe urmă faptul că sînt ca şi consăteni, iată încă o verigă a lanţului. El s-a dedicat muncii, ore după ore, zile întregi, e nenormată într-un fel, munea lor, a neglijat încrezîndu-se în copii. Fapt este că a utilizat certificatul, a fost realmente bolnav, a coincis şi cu o reexaminare, la laşi, oraş preferat Clujului, mai apropiat lui şi ou o condiţie tnai bună de cazare, studiu. E un om epuizat, în care toţi dau, toţi îi cer să facă, nimeni nu-1 înţelege. Era ceea ce învăţase prea bine Jan Prodescu în anii de scotocire a măruntaielor, cum definise el rubrica foileton, ceea ce se petrecea după gard, comportarea nedeghizată, neacqperită de flecăreala superficială, bună pentru zugrăvirea faţadei. Oamenii nu-şi întemeiază zilele pe piloni. Cuvintele mari obosesc, solicitate la schimbul mărunt. Memorabilul în viaţă nu e cotidian. Nu-i declari iubitei dragoste mereu, nici mu programezi zece simfonii cu cor tuna după ate Ar fi ceva nebunesc. Reporterul construcţiei vede exact, se pasi* onează, euforia lui e alimentată neîncetat, în torent, dar vede numai o parte. Lui i s-a dat scara de serviciu a imobilului, discuţia cu ma-dam Argentina, soră medicală, mamă a trei copii, domnule anchetator, calitatea în care se stabilise, nevoind să accepte nici o explicaţie. Pentru că un om care pune întrebări în acest mod nu e gazt\w Abia întreabă de plan, de îmbunătăţiri, de visuri azi realizabile, acţionează porniri contradictorii, drapate în scîrbă, într-o ••C0^ec', re» m greaţă şi scîrbă. Cineva a zis-o tare, boierule : urît mai trăim"'?'^-nilor ! Altul zicea de-o iarnă a nemulţumirii noastre ! Auzi nr' i" Eu aş spune anii, nu o iarnă... sînt vorbe de-aşibcia bătute-iî culmii nu ţi le mai scoţi din cap. Se trece băutura şi la vagonul dunVt i lenevos. Aşa stă scris. Am găsit de băut şi-n Salonta, în dosulu • popicarii. Acolo se mai joacă pe bere, se scrie sus, zic ei, bila rm2 pletă : Haiduc Gheorghe, 22. III. 48. înseamnă că a dat jos nouă di tr-o lovitură. Am bătut din palme, cu gurile pînă la urechi şi am dat d" duşcă sticla. Acolo am dat de-o ceată tristă, ca-n Bacovia, adăpostit! sub şopron. Foloseau vinars şi aşteptau trenul spre Negreşti. Maifru. mos s-au petrecut lucrurile în Luduş, boierule ! Intram în a dom ceaţă, vreau să zic nu dormisem de treizeci şi şase de ore, multa mită unui adjunct al nostru, funcţie să-ţi spargi capul s-o 'înţelegi meştere, al nostru-i un soi de beţe-n roate, cîteodaţă, alteori un sol de celulă fotoelecitrică, sau ca să-nţelegi un ochi ascuns; era moda reportajelor pe temă dată, vioaie, cei din redacţie fiind siguri ci aşa cum gîndesc ei se petrec lucrurile şi acolo jos, ca reacţiile chimice în laborator. Pui atîta fier, adaugi sulf şi totul la flacără. In Cetate, unde m-am răscopt la o maximă de 34°C, n-am întîlnit' nimic din ce visau vizionarii planului tematic. Adjunctul mi-a telefonat încurajator, treci la Viişoara, în Ardeal, ne-a informat Consiliul că acolo e peste treizeci ziua muncă. La Luduş am înţepenit Patru ceasuri pînă la legătura cu Bistriţa. Ce te faci în Luduş, unde abia începuse „zahărul" să se construiască, unde asfaltul se termina în centru, .unde bufetul se afla în inventar ? Ziua bună nu m-a căutat şi m-a găsit cu ochii cîrpiţi de nesomn, cu dorul de viaţi amorţit. Cu un alt lunatic am trecut liniile, la întîmplare şi după oîteva ocoluri am nimerit povarnă. Am intrat în inima vârtejului. Trăsnea a borhot, călduţ, abumind, în curtea aşezământului în movile întunecate, oficianţii alambicului se aflau în faza purgatoriu avînd nevoie de consultanţi de calitate. Ne-am înfiinţat la ţane. Niu-mi pere acum să te duc la instituţia aceea cu .servanţi atît de curtenitori Undeva peste linii, o cărare încurcată în brusturi şi scaieţi, florile alea liliachii, culoarea aia orfană, îndurerată, pustiitoare, floarea sărăciei, de margine, cărarea te scoate într-o uliţă răsucită ca o seceră, între nişte case joase „cu garduri înalte". Ştiam însă că acolo am să uit, am să ies din cerc, nu mă va căuta nimeni la telefon. Ne-am aşezat pe lăzi răsturnate, beam din pahare de iaurt, groase, albăstrii, trăscăul făcea mărgele. Meştere, nu-mi da prin cap că In mărgele se îneacă ceva, se sugrumă ceva, sau cum aşa frumos se zice pe-aici se suguşă... asta se cheamă în vorbe mai descîntate, a reprima, a închide o supapă, a struni cu ajutorul alcoolului, a bas- 8 Încep să se îndese în sînge, accese, sau excese, ale locaşelor care: oboseala, a ne legăna îndepărtînd un timp ce ne servilor, a f„teapă De-acum nu ni se va trece cu vederea, bine-gg^ji şi ne q jau razna, că amorul mă ţine o săptămînă : bea îwttor. că ^?T^n fabula lud Crtlov. Am dat în bară mă ţine o săip-jgg seri*' «s™3. ^Ljmtă ca-n fabula lui Orîlov. Am dat în bară vor zioe, tfttână âsr.s^fj a paharului. N-am băgat gol ca altă'dată, n-am dat jin cauza aslul 'bâ neagră. Dacă Lictar ar fi băut, jucat, dacă Lictar joi, adică. dm ferinzii lui, nu rn-ar chinui sfredelul, că de excrocii W răsti A^n cluj nu-mi pasă, nu dau nici un ban găurit pe mus,-gesnena ™?\ ,însa e eroarea şi mustrarea o merit. Satisfacţia, ţrarea aia't se mai chemă satisfacţie, parfumează conştiinţa ălora, daca Şl a nevinovaţi. Dovedeşte că a biruit adevărul, că n-a fost «" * fu ^MtiKiul gazetei ? Cei doi sînt acoperiţi şi nu atît cei doi •mOtotoiu pr« .°ată a bătrînului maestru, stîlp al întinsei familii, a cJt gl?na . gtgie de titraţi, risipiţi în toată ţara, familia asta în ««aplicatei v niunlară şj ^ guard comunal, citat cu insistenţă, fără iftidul Y™?ba nabar, în toate dosarele şi-n autobiografii semnate de 68 61 - ne carte el guardul, ieşit la pensie, nici nu i-a văzut la faţă. •""^Sswtoul maestru n-a mişcat un deget în cazul unui adevărat ~j- ad medicinei, nici n-a pus o vorbă bună, la timp, pentru un lBfamărît aducînd'u-şi aminte de aceste îndatoriri abia după ce Kmut cîte-un bine ' simţit şi măiestrit, tincturat, discurs funebru, ÎSÎ.îaDainiegiric, oraţie funebră, „oraison funebre", meritele ilus-taTi dispărut fiind încorporate în perioade largi, ritmate, subliniind w^va recunoaştere, restituirea postumă, posibilă şi ea doar în urma «nor înseninări şi destinderi aşteptate, fertile negreşit. Meştere, fii «Mit în timp ce vei face un drum, sau cum zice naşu-meu, te vei aneai'a ia o traversare, el nu trece drumul, zice, ci se angajează pes-"teoartea carosabilă,,într-un singur sens, nu alandala, voi aprofunda iazul acestui caz, pentru reportajul meu nepublicabil... şi colaboratorii Acest pontif autouns al şcolii medicale, niciodată deschisă, cel outin nu e menţionată o şcoală cu numele lui italienizat, în coada unui pronume de sorginte bizantină, nume de părinte al bisericii şi sapă ;de şapte ori, pe cînd aducea în Cetatea Eternă un împărat pocăit în cămaşă şi plin de păduchi a unei pretinse şcoli ; se substi-ţuise maestrului defunct, se intitula discipol, precum individul spilcuit suferind de cronică refulare, va spumega inutil în faţa catafalcului marelui şi nefericitului poet, cu diplomatică întîrziere, propunîndu-şi Să editeze integral opera acestuia, acaparase şi un alt pisc al gîn-dirii şi-1 mulgea cu osîrdie, terorizîndu-1 în fapt, fluturîndu-i pe dinainte pericolul unei „reveniri" posibile, trecînd cu nonşalanţă peste evidentul dispreţ al marelui profesor faţă de versatilitatea cunoscută n propriei sale etici, exprimat limpede, ou superbă detaşare de profesorul timorat totuşi şi ascultător ; omule, cu urechile astea două l-am auzit aranjînd nişte adversităţi, potrivind o listă în culisele tlnei consfătuiri, denigrînd un alt mare poet, clamînd în favoarea, „universitarilor", simţind cu nările versate cum bate vîntul. Caută o literă, nu un cuvînt, o literă, în revista ce cu onoare o conducea, în apărarea, vai, necesară, a poetului, atunci ajutor de bibliotecar şi jiu vei găsi. Compară asta cu tiradele ce însoţesc relatarea acestei perioade în coloanele revistei pe care cu aceeaşi onoare o conduce. Să nu zici apoi, ca acel Zosim, al lui Onişor, cînd ne despărţim : aşa ţăranii, domnule ! Să nu uiţi că o direcţie generală e condusă oe ^ un director general şi că nu s-a obosit măcar semnătura să şi-o modifioe. E aceeaşi. Ştii la ce mă gîndesc ? Mi se face iar piele de găină I Totuşi, altfel nu se poate, n-ar izbuti ecuaţia, n-ar fi armonica, deşi în matematici se întîmplă numeroase minuni ca şi-n lo- gică, dacă ţinem cu adevărat. Iraţionalele, în matematică se ex Haide, angajează-te în traversarea burdufului spre vagonul ou „prc^ Aştept. paturt- ★ „Mi-am adus aminte, a început să curgă, am dat cep memn • ■ "Ţi se întîmplă şi dumitale să cauţi un cuvînt, ce-ţi stă pe limbă acuzi lapsusuri, nu ? acum mi-am adus în sfîrşit, aici, în drum ^ AJmaş, să-i zicem astfel orăşelului, de femeia aceea. S-a întâimni1'? imediat după ce am părăsit Zaul şi se ridicase un colţ al ceţei temute pe creer. Dormisem în garnitura cea bună, ca de atîtea ait" •ori mă călăuzise norocul şi nu greşisem ua-cîndu-mă în vagon. Exis? meştere, întăreşte acest adevăr Sadweaniu în istoria lui Antonie ftusrf un Dumnezeu al beţiviior,să te-nhaţe trenul, să te izbească raaştaaTnu te lasă să pieri. M^am trezit într-un rînd sub tavanul sculptat al lumi hotel din Craiova. Mă pripăşisem singur încă în Caracal, cel puţil mi-aduceam aminte de o trăsură găsită în dosul gării şi de motorul kaki pe care era înscrisă Corabia-Piatra Olt, rută ciudată, descoperii într-un, moment nefericit. Pe masă o chitanţă mă anunţa că achitasem nota pînă la leu, pentru două zile, şi din portmoneiu mu-mi lipsea' nici chitanţa de restituire a restului cu majorările inevitabile ale ultimei deplasări. Nici un leu lipsă, geamantan intact, iar eu găsit în pijama cu ■hainele corect depuse în şifonier. Veghease Dumnezeul nostru, dacă nu cumva se angajase benevol vreun juvete samaritean, vreun sirriipa-triot, ghicind sub înfăţişarea mea cifrul secret al apartenenţei mele reale de severineano^gorjan. Sintem soi răzbătător, meştere, 'faţă de însuşirile olteneşti eu sînt în imare lipsă. îmi iubesc simpatroţii tocmai pentru trăsătura asta. Au demnitate şi se ştiu autoconsidera. Nu ne întrebăm ce am ajuns ci unde, pînă unde am ajuns, călătoria continuă. Ne stimăm, fără fasoane. Ai să găseşti etichete încadrate la apartamente cu titulatura completă. Voiculescu I. Dinu, referent-şef, ai să estnimezii just tot ce ne caractetriizează parcurgfad un tarif' afişat în frizeria centrului. Scrie caligrafic, tuns atît, bărbierit atît, cu toate adausurile calculate, tot acolo ai să afli că există un tarif diferenţiat pentru ras capul, nu indiferent, ci la bărbaţi, la băieţi. Înţelege ras capul, nu barba. Aşa ceva n-am văzut nicăieri, dar e bine de ştiut. Şi cîţi aţi ras cu briciul, cîte scăfîrlii le-aţi dat cu-clăbuc ? m-am interesat eu. V-o două, în vară, am aflat eu, apreciind prevederea cooperativei din loc. Garnitura se văicărea, hurducată, cum se exprimă descriptivii noştri, cu înverşunare, iar eu ascultam, imeştere, dintr-o daltă aruncat Înapoi în copilărie, cînd mă visam mereu în acelaşi loc, într-o odaie cu duşumeaua proaspăt spălată, un fior de frig învătaindu-imi picioarele descoperite în somn. Vocea femeii n-am s-o uit niciodată. Poate pentru că am mai auzit-o. Fără asemănare melodioasă, uşor cîntată, femeia ştiind că e partea ei frumoasă, încă tînără, poate farmecul ei, dacă fiecare ane ceva frumos, singură între altele stăpînă pe acel [armec. Se întorcea din Cluj prin Război eni, aşteptase în sală, desigur nemişcată, încovrigată în sine, orele lungi pînă la legătura aştep' tată. Acasă copiii, trei la număr, nici mici, nici mari, poate-i bine cum sînt acum, nici mici să nu se ajute oarecum, să spargă un lemn nu încă, dar de cărat apă, de făcut un foc şi de bătut un ou, fetiţa. Ana, poate, nici mari să priceapă, să înţeleagă ce se întîmplă. Bărbatul, da, bărbatul, căci curînd mi-am dat seama că se dialoga, ascultătorii intervenind cu firescul marilor drame, în momente cheiei nimic să nu le rămînă acoperit, bărbatul trebuie înţeles, nu-i de loc lesne unui bărbat în putere, cu trei copii mici, în cazul Jiul, dea copiii sînt mici, ceea ce înseamnă că din punctul lui de vedere nu are mare haznă, adică folos, bine ar fi băiatul să fie mai mare, 10 Anuţa, mai cu seamă ca ea... s-au luat din dragoste, Comei, Şi nU „ aşa' ca n.au fost necazuri între cuscri, s-au lovit şi fiind deopptr^ ^ ■ ^ îndeajuns de cu stare ca să ţină trei copii, ca stare Şi născut'- Asta ar ^ fost bine, sa nu vie unul după , - f3.Sll.il. 11001- li yA. *---- --- - - 1 » -unul duP"1 Si leagănul, săhăidacul, bărbatul tocă tînăr, încă alttd, an m ţ ^ a 'venit din armată. Să fi fost Cornel cel dintîi, buiac, msua altul. Cornel a supt un an şi jumătate, nu 1-a putut în--necazul era j;nicer0at, au învăţat-o bătrânele ce să mănînce, cu ce ţarcă, 5*?^9Câ n-a prins. A rămas mămos. Toader s-a desprins sin-SS.-1 s <** tate. Nimeni n-o putea ajuta şi nici nu descoperise că ar ,fn®'ir*• facă cineva. Lucrurile se îndepărtau de ea. Visa uneori că ^ *" braţul să-şi cuprindă ultimul născut, iar acestuia" i se zu întind* ^grăveşte ea, ferindu-se cu groază. încetă să rinţa ţipa în inima ei. îşi alese o ulcică şi o ascunse. Să nu faţa urîţită şi îmbătrînită de plîns, împotrivirea, îndepărtîndtT*'6 -l mai sărute, să-1 alinte, dej * altcineva după ea. Blid, furculiţă, linguriţă, asemenea. Folosea csl' ^ scurt răgaz spălîndu-se cu îndîrjire, să alunge impresia sudori- **** gioase, ca de peşteră. Toată viaţa se temuse de şobolani. îj ura*'î ieşind în fugă. Vru să bea apă, nu-şi găsi. Slrmrenunţă Bărbatul nu scoase o vorbă. Aşteptă ca ea să i spre poartă, purtînd calul încet, cu grijă. Nu arce, urn]tr| ascundă mulţumirea, mîndria că ţine hăţurile, că roata tottxc* sa"ŞI,_înt,,] umpd o dungă îngustă, perfectă, cotind colţul în fcserie pe PamiB™ nBţ*-^ treia zi 0 (jucea la spital, la un cunoscut medic, un bătrînel cu mîinile iod alb ca moşu, cu nişte ochi mici, negri. _Cînd îl văzu clipind izbucni 'în pi ^ nimic după^timu^suspm. ŞU, —"- *i ~..0--. ~~— ---1------, plSns. Plîngea ca şi cum ar fi vrut să nu mai uv-oltimul suspin. e<>'fiindise"la drumul făcut cu soţul ei,^ într-una din zilele fru «ase ale veni, cînd cumpăna firii stă gata să se încline. Meştere, po- etul Blaga, spune : eu sînt în vară, tu eşti în vară, în vara pornită eatrt sftrsit. E bine cîteodată să desfaci cîte-o alcătuire de-asta fer-Secatâ în bucăţele, ca să descoperi mecanisme. Le descompui şi tot audai de ce cauţi. Farmecul se furişează, dispare. în vară pornită, aătt* sffirşlt Drumeagul nepietruit înghiţea zgomote, scîrţîitura, roţile aJdepânau lin şi calul sforăia din cînd în cînd, ea înregistra totul, eu lăcomie, totul se lipea de sufletul ei ca de-o pastă moale, lăsîndu-se «-n drumurile copilăriei să i se pară că nu înainte se duce ci înapoi, iluzie trăită şi de dumneata, sînt sigur. De cîte ori nu zicem : au vreau să te mai văd, e ultima dată, n-am să mai viu pe aici, n-am să mai calc prin oraşul acesta. Niciodată atunci nu sîntem convinşi, pentru că aveam posibilitatea să ne reîntoarcem ,să revedem, depinde de noi s-o facem. Cînd nu mai depinde de noi, cînd se mierlise, cînd ni se închide drumul, lucrurile se prezintă altfel. Lăcomia (meii izvora din convingerea că nu va mai călători niciodată într-o= căruţă, alături de acest om, în mijlocul unei zile din cumpăna apelor, to vara aflată în cel mai înalt punct al ei, pornită către sJSrşit, beoojurată în liniştea măreaţă a maturităţii sătule, pline, ca strălucitorul trup al femeii aceleia. Vedea braţul gol, ars de soare al omului ei, braţul care nu o va mai plesni, acum cînd ar da oricît *** usture obrazul, ar dori să o Mutească îndârjit. Ca atunci cînd i-a prins-o din zbor, pierdută, şi i-a sărutat mîna, gemînd : tot ce-aş Awi e să ai în cine da, eu să fiu aia şi deacum înainte, nu alta. Aşadar, acum două luni, bărbatul a mormăit ceva, eşti nebună, de altfel Ui niciodată n-ai fost întreagă ca celelalte femei... Bătrîniul medic o privise clipind des din ochi. Era unul din ®*ru medici ai ţării. Se spune că a văzut jumătate din populaţia sctim ţinut, socotindu-se la o jumătate de veac de apostolat un nu- 15 măr de bolnavi de necrezut. Camenii atribuie cu usur' « ** repetam des, nu băteam monedă măruntă de sohiimib. Femeia <ţ*™î suspectă repetând mereu că e cinstită. Declaraţiile repetate mo^ar dragostea, mincinosul invocă adevărul şi se jură că-1 rosteşte, utow 16 ,' ,al tuturor. In anii aceia avem nevoie de o «1 n «,u fanatică, pentru că excludea iraţionalul, nu ^pjivin'ge1'6» » ^ siimpiiU, pentru că 'adevărul era de partea îft f TatunTde'partea noastră. HI Şt ş. 0 viată întreagă a aşteptat, era bătrîn, făcuse Hedic111 a?t6îY centru 'oameni şi nu concepea extrema ignorare liniştea ei, -F aTrmezie. Fusese profesorul lud Lictar şi al «îerM*l0T llJ?' Sra avea să a-o dea unul din favoriţii săi. Aproape LJtar avertizat. Numai o încăpăţînare în a admite 2r«e aştept-- *,utx ,nere că nu se va întîmpla ce n-a întîrziat mult, ZJLlA M faC,>/nenibila scenă de la poarta clinicii. Ar fi evitat-o, 83»» exPl^Jdă, sau poate voia să-ndure supliciul. Fapt e că 2Tno v»13 5a expMcîndu-i că are ordin de la domnul Flonan. ltă bere trecusem de limită şi, ca întotdeauna, sim-Băwsem ^ lului cu grade înalte, ceea ce i-am şi comunicat omu-*«m nev<«a aic ^ mai înapoie şi am rămas de unul singur, în joi WC». Acl j cu luminile stinse. Pătruns în tunel, trenul în plină CBB*"l^eHnS frmeaie, liniştea din mine, echilibrul memorfoi, ames-vtfĂ pl medicului, pe c'are-1 cunoscusem şi eu, în anii studenţiei fctfcd »<8ura ... a aceiiei femei şi strania mea indiferenţă cînd am *** *f lîfLe îi spusese de fapt bătrînul, de loc mirat că nu răz-«mseie ei groaza «Hrşitutai. Li viu anişor atinsese deci acest J^ctşî'intuise exact: moartea ta, anume moartea ta, personală, nu ^Priveam în noapte luminile orăşelului ce se apropia. Din în-«M-rilaoâreau iunecînd căsuţe înecate în verdeaţă. Margini de sat, a#te de drumuri cai făgaşe adinei, sclipiri fantomatice în depărtare, Samunicau starea aceea de disponibilitate, aşteptare, uşoară tris-1*te Dorisem într-o vreme să mă fixez în aceste locuri, într-una din "Tjk (nirunte case de ţară, cum o aşezasem şi pe Magda în interi-i«rt ei Nici Magda nu, nici Maitilda. Semănau. A fost unul din moti-^ opţiunii mele, deşi aş fi dorit altceva, visam altceva. Pasiunea § apirut tîrziu, alimentată din afluenţi laterali, fără febre, din acu-HIBlirl încete, ca un reflex al iubirii lor. Era mai vie atunci cînd au dfntrut din viaţa mea, închegată în absenţa lor. Frenetic nu le-am 4gtt ffeeît după ruptură. Magda încheiase absurd. Coborît în Răz-taleai voiam să obţin legătura cu Bucureştiul. Era ora ei de serviciu, m-o confirmase impiegatul de la mişcare. M-a întîrziat un loz în jjjc Ce va spune, după doi ani de absenţă din viaţa mea. Lozul era dftftttor. Cincizeci de led. Am cumpărat o sticlă de coniac, hotărît *-9 Bţtept să iasă din tură. li voi propune s-o însoţesc în comună, iCNL Odăiţa ei, într-unui din edificiile mohorâte, fostă prăvălie, era «O&flâtf neaşteptat de luxos. Divan lat, scund, elastic, covor întu-neat Si multe imiliauri, cum le zicea ea, risipite (pretutindeni, o etajeră «a «deeţja romanelor pasionale, perdeluţe, întotdeauna prăjituri şi 2j*'^' fertârile de la început, înceată reluare a vechilor famili-reintrarea în atmosferă, punctată cu scurte reveniri, pînă la SsW acela cunoscut. Aşadar mîna întinsă pe masă spre ţigări, una *PiSiSă pentru ea, ca mai demult, după vîrtej. O replică, pe ton Wt. cu inflexiuni, voit prelungită şi „sînt singur şi sînt plin de «r. Apoi umărul ei plin, prima apropiere, simţind că pluteşte din a f°st cu ani în urmă, consimţirea, în tăcere. Am întârziat ~ W*t* româneasca, 2 17 numărând restul, cerând bufetierului un coniac mic. Şi m„-tat pe culoar spre cabină. Intrarea străinilor strict into'^' împing uşa. O las să revină graţie arcului plasat sus I7^; balamale. Zâmbesc înainte de-a apăsa pe clanţă. ' clrWe jj — Impiegatul nu avea de unde să ştie. Au dus-o acum o oră. De lacasă. Ne-a telefonat soţul ei. Nu ştia niim,Sa'Vatî* se înţelegeau. • • Nn Legătura cu spitalul se făcu fireşte cu defecţiuni î,nt trimiteri din om în om. ' ' reruPefi, — Cadavrul a fost depus la morgă. Nu ştiam măcar acel amănunt, să-d zicem, că Magda a r măritată. Eu însumi însurat, niciodată pătruns de starea mea • ^ străin de soţie, din fericire tată a trei copii sănătoşi, unul freiV^' scurtei coabitări, ceilalţi aduşi din vechea căsnicie, păstram fî? ^ Magda şi Matilda relaţiile din timpul studenţiei. între moine si două femei s-ar fi putut recurge pînă la capăt, io simţeam fără necesare avansuri, fără escaladarea unor etape. Asta ine-a şi tajpi«f-n-am căutat prilejul sperând că va veni cândva, posesiunea ori^w incomodă repugindu-ne. In ceasuri de singurătate îmi imaginarei* risipă a detaliilor, nopţile. • 0,1 — Cadavrul a fost depus... Nu ne putem pronunţa Astenia autopsia. ' ' pram Am luat primul tren şi m-am îmbătat. Cu Magda corespondasem pe front. îmi scria în plicuri liliachii, cu căptuşeală satinată. Abuzs de majuscule şi sublinieri. Aveam tresăriri de respingere cîteodat* în apropierea ei. îi apăreau des coşuri la rădăcina nasului. Am tîlnit-o femeie, înaltă, neaşteptat de bine făcută, aproape provocatoare. O undă de vanitate trăită la gîadul că orieînd poate fi a mea. Trei staţii cu trenul pînă la comuna unde locuiau părinţii ei. Mana obeză, limbută, curioasă, tatăl intimidat, topit, desigur grav bolnav s-a retras. Eram sigur că ea va veni în camera destinată mie, patul larg, înfăţat proaspăt, atât de sigur încît nu s-a ivit nekb-darea, chinul aşteptării, am servit două pahare mari de vin sec, am citit şi am adormit. Ea a apărut dimineaţa, într-o pijama bărbătească largă. în toată casa răsuna vocea mamei. Ne-am mulţumit eu îmbrăţişări. Mă aşteptase toată noaptea, zicea. Cum de am uitat ce mi-a spus încă seara. Camera ei e complet izolată. Şi-a luat inima ia dinţi, traversînd holul şi dormitorul bătrânilor, dar eu dormeam, Ca lampa aprinsă. A stins-o ea. Decisesem să mai rămîn o zi. A intervenit o telegramă. Nici o părere de rău nu mi-a încreţit seninătatea. Magda, redevenită eleva din a şaptea, subit îndrăgostită de amicul vărului ei, uitase să-mi spună că a fost măritată, soţul ei dispârM fără adresă, se pare fugit în Franţa. Abia după ce încheiase conturile, colega ei m-a informat că se căsătorise a doua oară cu un mecanic auto, bărbat gelos şi dur de care îi era veşnic teamă. Matilda se ocupa în continuare cu „manichiură şi coafat artistic" în Bala Mare. Se suprapun, ajutate de alcool, secvenţele, ca-ntr-un montaj prost decupat, Magda şi Matilda. Ultima nu s-a măritat nici pînă azi, predilecţia ei fiind concubinajul, întemeiat pe sterilitate. Matilda nu se îndrăgostise pînă peste cap în nici unul din romanele ei pasionate. Unul din amanţi, ginecolog, descoperise infirmitatea ei, i-o comunică, omiţînd amănuntul că e stearpă drept consecinţă a unei tuberculoze mutate în ovare. Eu o cunoscusem prin '46, cînd organizam serate la Tineretul Progresist. Mă izbise asemănarea cu Magda. Tăietura ochilor, oblică, părul o idee roşcat, creţ, pielea foarte albă, bănuită caldă, catifelată. Şi ca şi între mine şi Magda, se instalase atmosferS 18 ■*ă de aşteptare, fără elanul subit care te duce spre a, consimt»"6 ™™7't ce e posibil şi acceptat, provizoratul nu supără, filare. DinEna ca si cum le-aş fi ounoscut. Jantul nu e esei v c- * si eu acum, în noaptea asta, convins că întilnan- Ciudat. -însoţite, m-ar urma pe mine, m-ar prefera şi, ca du-le undeva, ui m despărţi. Dar nici nu ne-am pierde minţile, tntetdeauna, nu t pe concluziile morţii Magdei, un acci- «iot ameţit, ln" s tenţi0nată a mecanicului, într-un moment nefericit, jent, o ,ovir -V DOt închipui, starea specială o să mi-o imaginez, e deşi eu nu £otimei, a Magdei Tonceanu. Medicul legist a con-vorba ae ffîmcta era gravidă în luna a şasea. Iată un amănunt ştatat ca ueiu imentul într-o zonă în oare n-am acces. Ştiam că care Ptese^t măritată, că nu a ocolit, ca 'şi Matilda, veşnic împere-jktagda 9 I0S, aar nu a acceptat, respingînd viziunea unor scene ţhe&ţă, ^Y^JtpH interioare răvăşite, feţele lor iradiind de lăcomie, imagina*"16'tare incendiind perna, răsuflările înteţite. Alte femei, părul cu aro reaimente am suferit îmi aprindeau imaginaţia, îmi ^moeratara peste linia febrei, imagiinîndu-mi-le dezlănţuite, urCaU ■ a de cinci păcate", ele se aşezau cuminţi, Magda şi Matilda, "!^1^rtim.entul sigur, necutreierat de îndoieli. In fond fusese uci-*i W emisese din imprudenţă, un asasinat, ştiu că mecanicul nu s-a ilSl'cu plictiseala unei scurte şedinţe la judecătorie, cum ştiu ajfs „Necăsătorit. Dar se prea poate ca nici aşa să nu se fi petrecut i Jnrfle Nici Constantin Marian nu a lovit-o pe soţia lui, după de-Stia soacrei, dar nici nu e -convins că n-a făcut-o Povestea femeii din trenul de Bistriţa mă urmăreşte şi zadarnic alungarea ei, cu asemenea paleative. N-am suferit precum mă aşteptam, nu m-a zguduit nenorocirea Magdei. O ştire lapidară, telegrafica m-ar fi şocat. _ _ Cum nu ştiţi ? A murat acum trei luni. Adică eu să simt încă în umăr uşa împinsă graţie arcului, să duc grija sticlei de coniac cumpărată din lozul norocos, pregătit să ascult exclamaţii de surpriză, să-ntîlnesc ochi miraţi, negri în flacăra părului cîrlionţait... atunci da, m-ar fi izbit răsturnarea neaşteptată. Medicul băirîn o îmbiase să şadă. îşi ţinea coatele pe masă, palmele cu degetele încleştate şi o privise stăruitor, nu drept în ochi, ei pe frunte, undeva dincolo de ea. Femeia a simţit un curent fierbinte urcînd spre inimă, pornind din locul unde a simţit prima oară că în fiinţa ei s-a rupt ceva. Nu-şi simţise pînă în clipa aceea nici Inima, nici pintecele, nici locul acela de sub coşul pieptului, ştiuse numai că omul ane stomac, ficat, maţe, rinichi, şi că poate arăta locul ţi pipăi pe dinafară, zicînd că asta sau ailaltă îl doare. Ea socotise că s-a.petrecut la secerat ; în faţa medicului, Mniştindu-se a înţeles că nu durerea mare, care te dejghioaoă şi te scurmă ca un fulger ci altceva a însemnat începutul. Şi căută durerea străină, strecurată cu viclenie, nu greaţa sarcinii, nu săgetarea primei smucituri a fătului, nu spasmele vestitoare ale naşterii. Sînt dureri aşteptate, sudoare dorită şi prietenească, nu dureri care se înfig întîi în suflet şi te tospăimîntâ. Vocea marelui învăţat era subţire, ea de copii, vorbele erau de fiecare zi. Cînd te-aii măritat ? ce fel de om e bărbatul, Pe-trea ăsta al lumitale. Trei copii. Hai să-i luăm la rînd. Soacra te-a ajutat, nu? Aşa. Păi, m-am legat bine, au brîu, să nu răcesc şi m-am asiat. Niu-1 puteam lăsa singur pe omul meu. Ne trebuiau zile... âin nou femeia aceasta alegea ocolul învăluitor, sugestia, ca atunci cînd se lăsase furată de evoluţia albinei, la rădăcina griului, încurcată intre petalele timide ale unei flori de cîmp. Omul ei făcea 19 metri în parchet, cu bivolii,fiind înţeles ou silvicul, la casă şi un ban. Iar soacrele sînt mai îngăduitoare cu ginerii si ^ nurorile, aşa se înittaplă şi ou mamffla ei. Nu poţi lăisa fflmiui DgCr* <* vine o ploaie şi tiu se alege nimic. 1 Cffl% ... ca şi cum în casă ţi-ar fi intrat un necunoscut, ca-n -cînd se încartiruiesc soldaţii, oameni veniţi de cine ştie undp™2'** bind o limbă neînţeleasă. Vine unul şi-nseamnă ou creta pe ' v*" după ce a intrat în casă, drept, din odaie în odaie. „Asta pun"0^*' arătînd trei degete, ceea ce înseamnă trei bărbaţi, raniţe, pUsf păituri, gamele, fum gros de tutun, băutură, obiele întinse ia ogradă răvăşită, băltoace lîngă fîntînă ; nu se ştie cît rămî-n ît'US^ ca un cui în coastă, se schimbă tot rostul casei, nimic nu'ma' preţul dinainte, Aşa-i : cu durerea aceea, furişată şi rămasă în i^* Dă semn cînd crezi că te-a iertat. lne- ... şi totuşi a întrebat-o mai mult, stăruind, despre copii c «5 bărbat, despre mîncare, însemnîndu-şi pe-o hîrtiuţă vîrsta lor' a pus-o să se dezbrace, de tot, şi să se întindă pe un pătuţ alb se bucurase la gîndul că s-a scăldat acasă îndelung ca mai de miH cînd era fată, la mama. Cînd doctorul îşi aplecă fruntea brăzdată cafoorînd pleoapele, îi văzu sprmcenele stufoase de moşneag, şi j^JZ' cu fire albe încovoiate, de pe nara stîngă, îi veni să plîngă. Se sub! ţea fără apărare, la capătul unui drum. Uitase să-i spună a dom oară fetjţei să stingă bine focul şi să ascundă chibriturile. Copiii ei sînt încă neputincioşi, noaptea cînd i-acoperă o înduioşează mirosul acela al răsuflării lor uşoare. Cum va fi, ce se va alege de ei ? iarna, înainte de-a face focul, aveau obrajii îngheţaţi şi roşii. Palma moale a doctorului i se plimbă pe pîntec. Apasă când ou putere, cînd ferit ca şi cum ar căuta ceva şi nu găseşte. I-ar spune că nu acolo, Doamne ajută-mă, dar nu i-i ruşine cum ziceau că ţi se face, nici altceva Riana ei e altandeva, e tot trupul, de pe care irtwhiile cad, — e fa vasele ed subţiri, iar ea a uitat că Peitrea o căuta odaită, eîindiwa, tare de mult. N-a fost grasă, nu ţipau şoldurile, dar nici osul nu şi-1 simţea, i-ar fi fost ruşine cu un dos cît al fetei din vecini şi iar i-apare obrazul neras, arzător al bărbatului e[ ca înmărmurit de fluturarea fustei în vîrtejul căderii fetei lunecînd pe frînghia de cînepă groasă înfăşurată pe drug. Doctorul tace, tace într-una, iar ea se pomeneşte că-1 întreabă, prosteşte, dar cineva-i şopteşte şi trebuie ascultat, să întrebe, nu se poate să nu întrebe : — O să mai am copii, domnule doctor ? Medicul îşi şterge ochelarii, îi pune şi iar şi-i aşază pe genunchi. întrebarea e din nou un ocol, necăutat, dar femeia e astfel alcătuită. Legăturile din mintea ei sîmit sigure, se cer una etapă alta, cercetate. întrebarea pune condiţia extremă. Este încă, sau nu mai e femeie, răul a intrat atît de adînc încît i-a tăiat totul, din rădăcină ? Nu e vorba, înţelege desigur perfect, acest medic cu renume legendar, nu e vorba de copii, de dorinţa ei de-a naşte, căci bărbatul şi aşa i-a reproşat că rămîne prea des, ci de violenţa cu care e. izbită die soartă. Aşadar nu-i rac, nu e -un rac, să mu-şi facă griji- Au să vină şi alţi domni şi or să vadă ei mai /bine Ei se poate jura că nu-i cancer. Va rămîne o zi şi o noapte în spital. Poate două zile. Ar trebui să stea, zice medicul, mult mai mult. Fiindcă din capul locului, dacă ea ţine să se facă bine, să îndrepte ce a stricat, n-are voie să mai puiiă mîna pe lucru. Nici vorbă de ridicat, frecat, spălat rufe, muls, cărat apă, rînit la porci, rămas bun sapă, întors fîn, secere. Totul ţine de un fir de păr. Bărbatul ei trebuie să îngăduie, să înţeli şi soacra, mama, la rîndul lor.. 20 ca Măria să trăiască, între ei... Astfel am aflat cum V°ja. piace mult să aud rostjndu-se acest nume simplu, t^lmoB Şi, astăzi, foarte rar. Se caută nume curioase, ~^j5 de xotice :' 'Argentina, Italia, Aimee; femeia din compar-'Sjunâtoare^ e ^ mulţimea surorilor, mamelor, purtînd acest ^eot se lnScei 'mai frumos, mai plin, rotund în sine, Măria. Bu»e, reP ' - jarje trebuie să moară, după toate semnele curînd, nu Aceastf ne0)rnieine'asca sarcină ce i s-a aşezat pe umerii ei, roaibă fa T&y0} roabă a fraţilor mai mici, robită de bărbaţi, de copiii a pjrinţi'0r.' ^ neînţeleasă, niciodată răsplătită, ea- însăşi neaştep-ei, de .s^crul n'imănui. Semăna cu Ana, o mătuşă a mea, veşnic t$t»d ajtJ oraş la cucoane bogate, dospite, pentru mama ei văduvă, *luj)n<3 in j pentru bărbatul ei, beţiv şi temător. S-a ales cu epile-gghilava, a"noapte de groază, trezindu-se bătută la sînge de bărbatul psie, Jn minţj. Ana se măritase gSndind că scapă. Măria era o nie-Sn(*> acum cea mai depărtată etapă, ca de altul trăită. Oare acest'161'6^9, de cîmpie, deal şi munte, supus unui examen de rezistenţă a '3o*)*t lului, de oare mimănui nu i-a fost milă, căruia mu i-a mijit o zare deschisă, învaţă ceea ce aire cu adevărat nevoie ? tv?^** şi nouă de iM ei zero bani, un banal pourboire, gratificaţie' $m JHHţ sumei cuvenite, dăruit coafezei pentru zulufi. Ce veche, prăfu'ts* gandă-i povestea bătrâna lui bunică despre ruşinea ce se micşor '** Floarea de morcov sălbatec, inflorescenţa ca o umfodă albă'*9^' punct roşu sîngeriu în mijlocul ei, ca o înţepătură de ac în * Pe vremea cînd ea era copilă, zicea, pata sângerie, rotundă era cît un ban de cincizeci. Lumea ştia ce e ruşinea. învăţa ceea c*™ adevărat nevoie ? Pe femeia numită Măria îi era peste putinţa &K mai salveze. Nimerise rău tînăra femeie. Dar de ce ? Părăsi «1 S~î gîndindu-se la dîrele cafenii de pe trupul epuizat, de ceară al°fa! meii. Şi totuşi ce voce, nealterată, rezistentă, pătrunzătoare. tinerJT că, de neînţeles, aproape nefiresc şi indecent de curată, in^tiutoan» voce. îşi aminti de crasa banalitate vulgarizată die înşişi 'medSf^ o proporţie destul de însemnată a femeilor nu cunosc stareade extaz, orgasmul şi ridicola iniţiere a unui confrate anglo—saxon în materie de igienă sexuală parcursă recent într-o prea frumoasă editte de lux. Reţeta fabricii, ca titlu mai merge, dar e pretenţios sănie şi înşelător. Salonul părăsit duhnea a orgasm. Nefericit cuvintl Ates să împace indispoziţiile conştiinţei. Măria n-a rămas în rezerva spitalului, iar el n-a insistat şi nici n-a cerut legitim serviciile auto-salvării s-o ducă 'acasă. Deşi ţinuse să-4 cunoască bărbatul, casa copiii, şirul de salcâmi, geana de pădure sub care se va stânge, gfe-desa el, înclinat spre patetism. Pentru ea însemna însă irmiit imai'amĂ o călătorie, cu bilet scos în gară, cu un compartiment înţesat de ţăranii, de fum, mirosind a usturoi şi sudoare, înseamnă mult în-tîlnirea cu staţiile înşirate spre Bistriţa, cantoanele, petecele de grădină, stufărişurile, satele împrăştiate, obrazurule zbârcite ale dealurilor pleşuve, zwaniul biruitor ai lumii. încălzită de drum va uita pentru un timp bandajul greu, strîns peste mijloc, starea ei înspăimântătoare, de neclintit, intrată în ultimul cerc. N-avea nevoie de mutra plictisiiită a şoferului şi a sanitarului obligat să o asiste, de vopseaua albă a dubei, de mirosul nesuferit de spital purtat pe patru roţi. Măria nu va reveni, el nu va afla cum s-a încheiat scurta sa apariţie, cînd a sfîrşit stingîndu-se în fum luminarea. O va ţine însă minlte, fiindcă e prea bătrîn şi zşîrcit cu amintirile ultime. Intre ele apar tot mai insit tente fragmente culese la întimplare ca nişte clape sărind în dezordine la un semnal de alarmă. Sînt tot acolo, îţi semnalizează, iar regretul ce te chinuia odinioară s-a atenuat, te simţi expropriat şi înţelegi de ce autorul şi-a scris wţpdlSriâ la bătrîneţe, contemplînd poze în care se recunoaşte de pe celălalt ţărm : eu să fi fost băieţaşul ? Sînt tot acolo, răspund ele ia apel Continuă să creadă ca şi în primii ani de medicinist că vocaţia 1-a împins, ea i-a poruncit să îmbrace halatul alb. Ştie că a văzut mri multe şi cu mai ascuţită claritate decît alţii în ce stă rostul clipei cum rostise Arghezi, căruia nu i-a dat totuşi creditul, poate meritat, El a rămas la Goga şi, mai curînd, la Coşbuc, la Rebreanu, pe care-1 cunoscuse bine, îl şi consultase, nebănuind sfârşitul. La mijloc acţionase şi ceea ce curent se atribuie norocului. îl flatase titlul de şef al gene- 22 . t _ de şcoală medicală, deşi pericolul unei atari _iThj sale, iniyj"°Q asemenea aură te îmbracă în prudenţă şi lu-nu-l oCO nU e propice creaţiei, te fixează. Ca şi cum ai fi Sea re*1601 campanie electorală perpetuă. Centrul cercului nu Ipgrenat *într"° tradat principiile, simplitatea moştenită i-a rămas, inişcă- Nu şlJatimentele nedizolvate. Poporul său n-a adunat un ynecuvlntîna s dgcă gtai să te gîndeşti sînt cam cîte degete cornplica_' ^ repetă, ca unele din poruncile decalogului. Sînt jgO-mînS. Nu cardinalg> între noapte şi zi, întuneric şi lumină, date elemcn jen'tare sacre. Adevăr, cinste, dreptate, muncă... Restul repere de or g proverbelor, esenţa experienţei unui popor într-o ^'"IL^tart; înjosit şi veşnic, neînţeles, realiitaite singulară, pjjpgtiutt fr^ singular, deloc oriental, ostil stihiei, clasic în trăsă-Jntr-u* PeiSv3ag sentimental şi deloc copilăros, îngăduitor avînd de tarile sale, v«e, şi ironic cu inctaiaţii tragice în destinul său. Din unde. cfc"^jml e nimic rău că-mi topesc pînă la (identificare des,-gtfSSa. sînt şi Urma urmei e înscrisul meu sufletesc pe tiparele ţjn»l meu, oare 1Ut TVaeno*a ranchiună nu se confirmă, opiniase Lictar. Nicola, după atiile"sale, spera încă în lealitate, în ce-1 privea pe Grigore tofcrro Ziaristului îi scăpau unele elemente ale problemei. Picase B**!' xpresia atît d= sugestivă amintită adineauri, mesa, se ameste-' în afacere nedoaumentat. Cei doi medici fuseseră descrişi ca 6896 - la câştig, foiTmulare groasă, distonând ou stalul urban al artd-StuM căci a te dovedi urban în maniere, relaţii, limbaj, devenise m imperativ, se purta mai nou ca o modă, cum se purta prin "44 mategamba, cum se poartă azi astenia ; lumea din Cluj reţinuse acest jgoeet adică veniturile laterale, ilicite ale fraţilor Safarduc, nepoţi de «rt ai lui Grigore Bena, alintat acasă Grişa Oteţchl, de la ateţ, tată li nu aspectul ceva mai grav, acela că intervenţiile lor, ele însele peri-euioase şi cam alături de lege şi practică legală, aveau loc acasă, la âemieiliu. Grigore Bena îl suspectase un timp pe bătrânul său profesor. Sesizările plecau din cercul acestuia, bănuise el, ca răspuns la rotai jucat de Bena în chestiunea Nicola, dizgraţiat, ostracizat, silit sa nu se supună, dacă nu claustrării, unui regim controlat de viaţă cvasi-ebUgatorie. Nicola se retrăsese în casa sa din orăşelul ardelenesc, trfkid din pensie şi mulţumindu-se cu permisiunea de-a consulta sporadic N-a întîrziat să retracteze. Bena căută alte explicaţii. Profesorul său readus la Cluj, repus oarecum în drepturi nu-i făcuse nici măcar o o aluzie. Fiu tot atît de apropiat, comunicativ, nestânjenit faţă de Bena, ca şi înainte. Chiar cu o undă de grasritudine, oa lagînd revenirea "de o intervenţie presupusă a acestuia, din imoment ce ajuns la demnităţi, recite influenţă, 1-a uitat pe magistrul său, din nefericire tM&Kţeles, victimă a împrejurărilor confuze. Pentru o asemenea inter-wnpe se cere curaj. Şi atunci, dacă nu din cercul Nicola se trăsese cu arcul, înseamnă că ş-au ivit adversari noi, vizând poziţia câştigată de endocrinolog. Iar cei doi nepoţi trebuiau cuminţiţi. Tribulaţiile lor, ajunseseră în stadiul neplăcut al publicităţii ; puneau suib semnul în-trtfeărij o suită de evenimente petrecute anterior. Bena nu cunoscuse activitatea reală a celor doi nepoţi, de soră. Ca beizadele răsfăţate, ca tfşte prinţişori răzgâiaţi adorau banii şi tot ce se poate obţine în *tenbul lor. Studente fmrnoase, maşini personale, încă rare, mici *teun, un cerc de intimi, scrupulos selecţionat, din mediu amestecat, 23 colegi. Bena nu fu informat şi nici el mi se obosea să obţin-Aluziile niţel ironice la neaşteptata sa situare pe reduta n' taţii, a vigilenţei de clasă, a purităţii ideologice îl amuzau r'mţ?WaS-se «alibera de sentimentul penibil, stingheritor, al intrusului ' ales în acest oraş, unde se revenea după cinci ani, într-un fel destat de ciudat, nu la o „restituito in intogmm", cît un succes, o conce* o realizare, o victorie şi tot tacîmul, unchiule. V-aţi luptat s-aduceţi înapoi ceea ce venea şi de la sine, ceva ce seamănă cu întoarce» unuia plecat în bejenie, alungat de tătari, care nu poate intra S» propria lui casă, fără hîrtii noi semnate de noul jude. Bena, nou î& acest oraş semna şi el reînfiinţarea unei universităţi, care n-a tos niciodată desfiinţată. El, însă, după cum se colportează prin oraş, o-» sesizat imobilul... subtila manevră de discreditare a intelectualilor de marcă, autentici, n-a sesizat că era momentul strecurării altora în locul lor. A fost destul de abil să nu-şi atace maestrul direct, dar a şiim să nu-1 apere, a ştiut să împrăştie o fină pulbere, o ceaţa, cu m cuvînt pe şleau, suspiciune. Nu nega o uşoară demodare a şcolii medicale româneşti, o infimă întârziere faţă de salturile ştiinţei, tehnica medicinei, orientarea ei modernă spre ştiinţele exacte, chimice, electronică, matematică, zîmbind la gândul că profesorului nu i-a fost simpatică ultima. N-a manifestat de altfel o încredere deosebită în eficienţa atfWf analize, sugerînd chiar neîncrederea, argumentînd că se exagereaal acordîndu-se o importanţă exclusivă datelor furnizate de analize, 3pa* rate, diverse anagrame şi răzgrame. Cunoscuta rezistenţă faţă de ne» conservatorismul. Ah, apoi glumele profesorului, remarcabile la adtea activităţii sale sindicale, la exclamaţia : în fine, rn-aan încadrat şi W * Felul său de-a sublinia că se află în cîmpul muncii, că e un lucrator pe frontul sanitar, obiceiul do-a se adresa încă auditorilor cu „domnilor studenţi". în realitate ai executat mutări ordonate, gîndite de aH»l ai intrat într-un joc ascuns al unor interese. Aveau nevoie de «5 oncie Grişa naiv, te-au ghicit că eşti sub presiune, că în schimbul «atr avantaje nu te vei opune şi, indirect, le vei servi motive. 24 voia să recunoască propria-i teamă. Începuse, fără alte gena nu * ze de profesor ca Petru de Isus, îşi spunea, ca să îhtenpi- să Sn fost elev. Deveni propagatorul noii direcţii în medicină, L uite că i"a iind despre tema ocolită pînă atunci de profesor. Nu :„ diagn°za> SL său să apară alături de al dascălului, cu care nu e voia ca """trutotui Se ocupă pînă şi de inovaţiile tip Lîsenco, cău-d£ acord 111 denţă 'm biologie, o portiţă spre medicină. Filozofia me-tînd corespon ^ Aspecteie sociale ale chestiunii, trimiterile în urmă djeloei, de ce jgiena, asistenţa sanitară, plăgile moştenite, îi data starea Pr 'afirme ca publicist. Ocupă, drept consecinţă, direcţia dura pnje! s ge separa formal de mentorul său, adică de magistru, gjjtti in ]tceva decît mentor. Profesorul nu sesizează se pare aceste ceea ce e 31 ale continuînd să aprecieze calităţile elevului său, mişcări P02' * al ' Mai mult, se destăinui într-o seară, acuzînd neli-ţjreferat ^"pvră oboseală, nedumerire. Afirmă că se simte cu conştiinţa jp" manevra oou:>ecuci, n,^>^."*v-w.. — ~« ~~ ~-—~ — —---- ţS$*~ v. lijmpede, dai- îl preocupă tracasările pe seama fratelui său. jj^ărcata, ^ ^ ^ g alăturaţ ^e un frate pe care 1-a dezavuat mai ţi nu inleI £p nu j se recunoaşte că niciodată nu şi-a ales bolnavii demult, de. etnice sau religioase. A condus un spital maghiar, colegii d»pâ cri teii din 3UCjapesta şi Viena corespondează cu el, e încă *3' h în cîteva societăţi medicale străine. De ce nu se parcurge fUa de specialitate ? De peste patruzeci de ani militează, e un literator ^ pentru exact acele măsuri de profilaxie, prevenire. ^HVT-e organizare a asistenţei, care sînt un punct de onoare a po-' de' azi. EI salută extinderea învăţămîntului superior şi mediu, iei spitaliceşti, campaniile de recenzare, de depistare, nu lui * artine primul studiu asupra sifilisului în unele regiuni din Ardeal ^brusc amintind că studiul a apărut în 1917, declar şi acum că par-f' a mea ia proclamarea Unirii, la Alba-Iulia, o consider un eveniment istoric de neuitat, toată tinereţea mea se leagă de el. Făcu o rauză, ca să reia firul : „ „ , — s-ar părea că şi eu ar trebui sa exclam ca Beethoven, că am iubit oamenii, că în dosul rezervei mele mă simt nu savantul, nu demiurgul, vraciul înzesjtrat cu forţe supranaturale, ci omul nesigur, căruia tocă nu i s-a dat răspunsul cuvenit, aşteptat. Am ţinut cu dinţii ia crezul meu. Mai mult decît altora mi s-a dat să descopăr că sin tem departe de-a ne declara puternici, infailibili. Ştim ceva mai mult decît se ştia acum două mii de ani, dar ne aflăm cam acolo unde se ftfll sondorii în adine sau măsurătorii marilor gropi oceanice. Opt kilometri şi unsprezece kilometri. Raza pămîntului e de cinci sute de sri, înţelegi, peste cinci sute de sondaje, cap în cap şi abia atingem ftflezul pămîntului, mulţumindu-ne cu ipoteze: tare, moale, incandescent sau sloi de gheaţă. Himalaia e o zgîrietură, atmosfera o ţesătură ţeva mai groasă ce îmbracă pămîntuL Am învăţat peste patruzeci de serii de medici, le-am pus scalpelul în mînă. Le-am insuflat nobila misiune , Sncepînd cu descoperirea minunii pe care o reprezintă tru-j»l omenesc. Să-1 descompună în muşchi, oase, nervi, artere, să-1 Iftil în mintea lor întreg şi la microscop. Minunea asta este încă «cunoscută. întîmpinăm praguri, terenuri nedefrişate, un milimetru le ţesut e ca un pustiu, dar încet, cu perseverenţa moştenită de ia «îimoşul nostru Prometeu înaintăm pas cu pas şi dacă ne uităm, *j° ^ !n cînd, la distanţa parcursă, avem de ce să fim mîndri. Nu *&decâm totul, prelungim reumatism, diabet, ne predăm uneori, can-ne obsedează, dar am ucis tuberculoza, rabia, sifilisul, ciuma, ««aria. Astfel mă exaltam în tinereţe, cu pondere în exterior. V-ain 4>«r învăţat să vedeţi întîi bolnavul, omul, să staţi cu el de vorhs descoaseţi. Analizele, radiografiile, sînt un aliat, după ce al pretat şi intuit. Nu veniţi dacă nu simţiţi chemarea în rînduril' tre, depărtaţi gândul de la onoruri, avere, consideraţie, catâr6 nţ! piscuri străine de spiritul jurărnînitukti nostru. Rândurile noast3""6 *fe îngroşat, nu întotdeauna în spiritul unei selecţii riguroase, nem^i6^ Se căuta medicina ca un adăpost, ca o carieră sigură, valabilă î^^*' condiţii. Ca o mină de aur. Avem medici la modă, maladii la '■■ Exact cum a spus-o Moli ere, cum le' vede Tolstoi lucrurile si m°^-n-a fost un om de rînd. Avem medici plafonaţi, inculţi grosnf^*-vînători de zestre, avari, nu putem nega că vremurile aîi încu aceste apucături. Reclama, succesul răsunător, comercializarea au ari mai mult rău decît epidemiile. Mus I s-a reproşat, fireşte discret, că n-a manifestat intenţii de a piere, nu s^a pronunţat public, n-a optat. Cum să procedeze, curnrf fi procedat ? El a crezut că activitatea sa e cunoscută, a socotit t* i se vor cere relaţii pe acest teren. Ştie Bena că lui i s-a propus sâ candideze în 46' pe o listă a PNT, şi că el a declinat propunerea considerîndu-se de douăzeci de ani, liber de obligaţii faţă de formaţiunea aceea politică ? N-a crezut că e util să facă publicitate în jurul acestor tatonări regizate de fratele său. Nici ei n-au insistat considerînd chestiunea înmormîntată. Nu-şi face un merit, din asta. fiind gata oricînd să sprijine orice iniţiativă care ar duce la îmbunătăţirea stărilor de lucruri din România. — Am aşteptat. Poate că sînt într-adevăr demodat, îmbătrlnit. Mă scrutez cu teamă, fac exerciţii de memorie, m-am supus unui examen general, ce pot îmi rezolv singur. Am înţeles că e cazul să mă retrag şi mă împiedic de o altă stîncă. Ce-nseamnă de fapt a te retrage ? Nu e cusut cu aţă albă motivul : vîrsta ? Constantin Parhon e cu cincisprezece ani mai în vîrstă. Eu am vîrsta lui Rebreanu. Ded e un mod de a te sustrage. Nu am cu cine mă consulta şi nici nu « prudent. Nu vreau să trag pe alţii după mine. Nu le pot cere, ar fi prostesc, aşa ceva nici colegilor, nici elevilor mei. Iată de ce Bena, vreau să-ţi spun oarecum că nu aştept să cînte cocoşul a treia oară. Te rog să nu te opreşti la consideraţii de acest fel, mărunte în fond. Realizează-te. Am urmărit evoluţia ta şi sînt de partea ta. Rămîne să rezolv cumva trecerea mea în umbră. Ireparabilul se produse. La o săptămînă se aştepta să simtă o satisfacţie deplină, încredinţîndu-i-se rîvnita demnitate. Trăi nelinişte, insatisfacţie, ruşine. Amfiteatrul fu solemn, aplauzele rare, neconvingătoare sau... Izbuti să citească un text incolor, cu vagi aluzii la prefaceri de viitor. Repetă de cîteva ori că se aşteaptă muncă, multă muncă, ţinînd pasul cu ştiinţa medicală din ţările cele mai înaintate, după exemplul lor. Vorbi despre medic, pilon al vieţii sociale, fări să-şi dea seama că repeta cuvintele magistrului său. îşi aduse aminte de conservatorism, de limite ideologice, în neostoita bătălie între nou şi vechi. II declară pe Prometeu înaintaş. Noaptea, refăcând ultima întîlnire cu Nicola, îşi dădu seama cu stupoare că acesta ghicise fără îndoială şi ieşise elegant în întlmpi-nare. Revelaţia îl înmărmuri. Auzi apoi că plecarea.lui Nicola echivalase cu o înlocuire, ca apoi să fie considerata Măturare. Fiu .chemai să ajute 1& fundamentarea acţiunii, să furnizeze dovezi: se prinsese singur în capcană. Descoperi că ceva mai sus se iscase o mică bus» 26 a lor de autocefalie se interpretă drept abuz, nu miş-Ms9US cunoştea atitudinea din 46 a profesorului, se cunoşteau greşita- be ^ affeht punct urmă o pauză. Raportul trebuia ţi oativtoj@&'iŢLentul că s-a ostracizat singur se fixă. Revenirea profe-l«dactat,'S6n.1 ţţgya luni) reluarea treptată a circuitului, îl epuizară, serului, dupa ^ nepoţi, crescuţi în casa lui, consideraţi proprii fii, {gr acum1 a*0®? ^ ^ Unde să mai înregistrezi oalentarea te- & nişte,' 08 .g^eie de lucru ale doctorului Nicola declarat cu nace însPre ^ mare diagnostician şi nu numai în România, ori ce jlas tare ce mare diagnostician se ştie. El însuşi ştie atîta cît a Înseamnă a Nicola_ gj cum Se întâmplă în stări de mare nemulţu-ţnvăţat de_ faptei'or comise, a cuvintelor- rostite, se amplifică, a*ire' !3r0p a^vrăitită scormoneşte şi-n sertare, crezulte abandonate, i B*nK^ia â iarăşi rîndurile justificării. Nicola fu învinuit şi de infa-je toşlrartru bursele fixate studenţilor săraci, lăsînd să se înţeleagă S*6 ^^e lor, acoperirea, era neclară. Calc pe treptele de jos, îşi fLTdecis să termine cu nepoţii. ^Întreprinse o anchetă, cu discreţie. Fu servit cu plăcere şi cu o «iertă promptitudine. I se vămuia cabinetul, cu alte cuvinte paci-SUtHsâi ai medicului Bena Grigore, treceau întîi pe la unul din ne-(• Sumele erau considerabile. Fixate în numele lui. Căzuse, cu zgo-moL articolul. Cu numele celor doi tipărit în caractere distincte, înalte Nu-şi explică nimic. Semnă protestul. Nu se putea dovedi njrnic Primi răsuflînd uşurat răspunsul şi procedă în consecinţă cu semnatarul foiletonului. îl uimi însă altceva: subita -pornire împotriva omului, inexplicabilă în condiţiile date şi cedarea sa, aproape admiterea justificărilor nepoţilor săi, aceea că n-are nici un sens onestitatea, n-are rost să te macini cînd alţii o practică senini, jubilînd, adunînd bani, valori, clădind case, cumpărînd maşini. Toate acestea nu devin incompatibile cu practicarea conştiincioasă a specialităţii sale rare în care e un as. Reexamina fulgerător datele problemei, cu teama că n-a înregistrat vreun amănunt ; timpul crescuse între evenimente, ixg>efeusiuni n-atu urmat. Se ridicase calm, aprecie ca reuşită intervenţia sa, chemă femeia ■de serviciu să golească scrumiera, să deschidă fereastra şi să anunţe Începutul vizitei. înainte de a îmbrăca halatul sună telefonul. I se anunţa că murise femeia aceea, studenta asupra căreia se practicase o intervenţie, cum te exprimi domnule, aşa, care a fost supusă... Acum avea din nou nevoie de doctorul Nicola. Evident nu se mai salva mare lucru, dar pentru moment, nici el nu ştia de ce trebuie să-1 vadă, nu se poate face nimic, oricum catolicii au purgatoriu, «eţa ce nu-i egal cu iadul, iar profesorul e ortodox şi credinţa pravoslavnică nu acceptă decât două alternative, aferim principiu, raiul sau Iadul. Pe corespondentul presei, pe foiletonist îl zări ca prin ceaţă. Şi bu-1 luă în seamă. Din nou, fără putinţă de îndoială, îl înfiora presimţirea că nu-i poate spune nimic nou profesorului, acesta ştiind. Nu l-ar fi mirat dacă în loc de orice îmbărbătare i-ar fi recitat pa-•glnă cu pagină, de la stînga la dreapta, pasajele, capitol cu capitol, raportul trimis centrului ca argument. Ca de obicei, se înşela. Profesorul nu se interesa de nepoţii lui. Pe unul din ei îl respinsese, inva-*mm, la examene. Nu-i cunoştea, pur si simplu, ceea ce pare de Jwcmut. 27 aurel rău ® muntele îuji Tot stînd cu somnul de vorbă, lumina m-a-nvăluit. Voindu-mi scrise impresiile, strivind în litere florile zilei duse, m-a prins tîrziul orei şapte. Şi ridicîndu-mi din pagini privirile iată muntele Fuji : zeu alb în albastru. II văd cum ieri Hokusai, în plan secund. Răsare azi prima dată. Netemător de seisme, urcă-n punctul cel mai de sus al planetei. Arzînd străin. Tokio, 8 noiembrie 1971 hotelul „the new otani" Din contemplare mă trezeşte un fîşîit. „E cineva?", cum aş prinde-un şi revenindu-mi mă-ndrept spre uşă şi iau ziarul de dimineaţă, c-un gest fratern. pistol şi-aş trage. Dar mi-aminiesc 28 «cean pacific ' Suprafeţe de apă verde forjează-oglinzi pentru vulturi cu aripi vaste. Să-mi stea chezaş nu e nimeni şi nici să-mi prindă ne piept un disc. Trupul poate să-nfrunte vintul ca un orb felinar de bronz. Cobor tăcut, gîtuit de imensitate, pe plaja ruptă parcă din lună si calu-« goană al Europei la carul soarelui îsi uită forma, o clipă, îşi pierde vajnicul nechezat auriu. Sunt numai ţăndări albastre de hărţi marine şi astrolabe. în liniştea de demult dă-n floare peştele-şarpe, scînteia pietrei, silinţa mea spre cuvînt. amurg în spaţiu încet coboară pe-un cîmp tăcut — In valuri negre-albăstrii încet coboară augustul car al lui Phoebus uitînd puţinul care sîntem, pe sus . .. ToMo-Moscova, 1971 marin sorescu mergem după beţe de chibrituri Mergem după beţe de chibrituri îşi spun brazii-n fiecare dimineaţă cînd pornesc pe munte-n sus şi vîntul le scapără cîte-o idee pe frunte şi răsar nori ca o magmă pentru viitoarele plante numai răşina plîngînd pe trunchiuri ştie că marea lor călătorie dorul lor de arderi sînt de mult plînse de noi care stăm pe marginea prăpastiei tu la un capăt al mesei eu la celălalt. nada florilor Nu mai vreau să fiu nada florilor dă-i încolo de fluturi pe aripile lor polenul închipuie o întreagă galaxie şi mereu mi s-a părut că în această galaxie ar mai fi spaţiu şi pentru mine Retrasă în sinea mea unde Joc cărţi seara 30 cu cine vreau la alegere mă gîndesc să dau un sens definitiv „ fiecărei zile fie plus fie minus şi să pornesc pe acelaşi drum făcut ghem pe oare-l port in cap simbolic care abia aşteaptă să-1 ating ou tălpile ca pe o icoană sărutată la spovedanie despre tălpi r "Tălpile mele-ntra-adevăr ştiu foarte multe ele înseamnă primul meu contact şi vă închipuiţi primul contact nu se uită. Cînd mă încalţ dimineaţa stau aşa ca-ntr-o contemplare şi le ating cu virful degetelor ca orbul care pipăie un alfabet ce-i îngăduie în sfîrşit să vadă lumina cărţii unei cărţi deschisă la-ntîmplare alte că plec Uite că plec cu pălăria în mină pe un drum arătat de furnici care merg şi ele cu pălăria în mînă pe un drum arătat de ciuperci care stau cu pălăria pe cap şi fac otravă din cauza vintului neprielnic în timp ce mie fiindu-mi foarte prielnic parcă mă împinge de la spate viatul (Ia el mă refer) — să mă duc să-ntorc ceasul la gară. savin braiu prezenţa lui ion călugării Ion Călugării ar fi împlinit zilele .acestea 70 de ani şi e de 15 ani plecat dintre cei vii! Gînd tulburător, în sine. Cei ce l-au cunoscut au păstrat, probabil, amintirea omului, cu luminile şi umbrele lui. Va fi avut şi destui, duşmani care i-au supravieţuit. Şi destui prieteni care, •azi, îmi închipui, încă refuză absurdul unei aniversări postume şi-1 sărbătoresc, în sufletul lor, pe septuagenar. In ce-1 priveşte pe semnatarul rîndurilor de faţă, el nu a avut niciodată prilejul să-1 întâlnească pe autorul Copilăriei unui netrebnic. Pentru el, Ion Călugăru este exclusiv o prezenţă literară. Ritualul pomenirii morţilor e un prilej, şi pentru aceasta, de a se face simţită. Mai ales că puţini din tînăra generaţie l-au •citit pe Călugăru tocmai în ceea ce îi constituie prezenţa de dincolo de moarte. O carte nerealizată a circulat, la un imiamant dat, şi a deformat în ochii multora imaginea scrii -tonului. Eşeoul însuşi nu e străin de natura experimentatoare a acestui! autor care „rămîne mereu valoros" — cum sublinia G. Călimeseu în 1941. Dar destinul receptării sale atârnă de perpetua sa re-dsscope-rire prin lectură totală. Proteic şi inegal, scrisul lui Călugăru se cere reintegrat în uni- tatea de viziune şi expresie care D defineşte deasupra forţelor lui L* trifuge. Se cere raportat şi ia donatele unei epoci în care câutL rile succesive au produs semnific*, ţii artistice revoluţionare chiar ir> intea împlinirii unor opere menxx rabile. Dacă am face, o clipă, abstracţie de diferenţa specifică, funda» tală, dintre poezie şi proză, a» spune că prima cheie a universului lui Călugăru o găsim în Pn-veliştile lui B. Pundoianu, datat» 1917—1923. Am găsi-o mai întîi în ceea ce 1-a făcut pe George Câlinescu, oarecum paradoxal, să stabilească o& moment, 1923, al tradiţionaliştilor, ilustrat, după Ion Pillat, de fim-doianu şi Voronca, la rîndul te urmaţi de Ciurezu şi Zaharja Stan-cu, poetul. Moment opus, impurii celui din 1928, ilustrat prin revii-tele de avangardă. Evident, nu t vorba aici de capriciile clasificărilor călinesciene după care scriitorii -s-ar împărţi, ca în enciclopedia născocită de Borges, în virţutH unei toxinamii imposibile în dteva categorii : modernişti, traidiţionalWi. intimişti, tuberculoşi, ardeleni, ese-ninieni, evrei, avangardişti etc... Nici de scoaterea arbitrară a romancierilor în afara momenttuţ, indiferent de ataşarea lor unea 32 scriitori români cort dintre orientările înre-**« »lt&% vorba, în cazul „tradi-riTtrate. B: vor > d e un fe-i^ZtJS al literaturii noas-iome" c0S|icâ alăturări si opozi-tre, Sîii¥»e- Modernismul ţii altfel, *^ân\ cînd nu e de «Wa-urn rom ^ ?. resil ^'^înrădăcinate în solul pro-P^funotfel încît antagonismul se priu. asu0; ţ.ratre epigonism şi mo-^^rSurf modernă a rura- ? lirică ţărănească a secolului lului, 0 ţin" | compatibile cu XX. "Se mai revoluţionare °P „mai prejudecăţile non-artjstice tXcl din Blaga un „tradiţiona-P° - sTdin "eon Feraru un „moder- Penu-u că primul ar fi un poet , «tului si celălalt al oraşului, lutohtonizarea simbolismului" e fi-S precum e fireasca o „autoh-Se a suprarealismului", ceea «tuTnseamnă o adaptare la specificul naţional al unor mişcări stra-toTci o replică naţionala la acesta Priveliştile unui Fuindoianu nu' sînt tocmai departe de Sado-veanu, în măsura în care cuprind o poezie a vechimii şi a naturii, a roadelor şi dobitoacelor pămîntului a tot ceea ce pare neschimbător îritr-o lume a prefacerilor repezi. Dacă Fundoianu face parte dintre întemeietorii grupului care va scoate, în 1928, revista Unu, e pentru că- „tradiţionalismul" său e în sine o formă a insurecţiei literare. „Poemul era conceput — va scrie Fundoianu editîndu-şi tîrziu i>riuelifttîe — ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevăzut". Acest „univers autonom" era o reacţie — una dintre reacţiile posibile — la Celălalt univers, al realităţii. Fundoianu ne dă cheia universului lui Ion Călugăru tocmai ca o variabilă a aceleiaşi constante. „Poezia aceasta — va scrie Fundoianu — s-a născut în 1917, pe Vremea războiului, într-o Moldovă mică cît o nucă, într-o febră de creştere, de distrugere. Nimic din ceea ce constituie materia primă a acestui lirism nu mai exista în .realitate. Poetul privea curgînd pe după geamuri armatele cenuşii şi tobele bătînd a moarte; el închipuia un univers pacific în care inventa, astăzi privelişti de arătură, mîine exaltarea mistică a morţii în pîine. Scuza poeziei lui deaoriptivistă înainte de toate e faptul că descripţia lui nu avea un model real, ci năştea din negura minţii, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic, de gloanţe, de sîrmă ghimpată, de tunuri. .. Simptom de nevroză ? Romantism ? Pămîntul era amestecat cu fier, cu foc şi aşchii de sticlă ; arătura era un obicei pierdut, boul un mit vetust, baliga o vegetaţie necunoscută. In timp ce Dada exploda aiurea. .. poetul răsfkungea lumea cu capul întors, de scîrbă... Cîtă bucurie în a descoperi, acoperit în moarte de gluga oraşului, zi cu zi, paradisul pierdut. In 1920, cînd Călugăru debuta în tîrguşorul natal, Dorohoi, e evidentă constanta pe care o manifesta varianta Fundoianu. Nu în-tîmplător, prin jocul „influenţelor", Fundoianu îl iniţiază în ceea ce va constitui propriul său „gen" î „răsfrîngerea lumii cu capul întors", descoperirea, sub gluga ucigătoare, a „paradisului pierdut". Priveliştile de provincie în genere, din Herţa în special, sînt şi ale lui Călugăru, cu propria lor înfăţişare „întoarsă". N-au decît prea puţin din aerul bacovian, în ciuda ariei de monotonie a tîrgului. Tîrgul lui Baco-via este unica realitate a poetului, urîtă şi fără ieşire, „iadul" lui permanent, în care „paradisul pierdut" persistă abia atît încît să dea amintire şi zîmbet unei existenţe fără timp şi fără haz. Tîrgul lui Fundoianu şi al kii Călugăru îşi extrage capacitatea de a răsturna realitatea cotidiană în însuşi cadrul fixat de ea în copilărie, apelînd la dubla ei determinare specioasă : caracterul semi-rural şi cel a două lumi coexistente. Semi-ruralitatea întoarce prezentul efemer într-un trecut fără sfîrşit, bucolic şi pastoral măcar în imaginea copilăriei. In acest sens, există o valenţă „crengiană" în „amintirile" unui Călugăru, maori români contemporani 33 ' - Vl»ţâ tomânească, 2 cum există, la Fundoianu p nuanţă virtual „blagiană". Poetul reface „sufletul satului", potenţînd în irealitate date priimitive ale realului ; prozatorul înobilează fapte ale realului, concrete şi pitoreşti. Poetul va da pseudo-des-cripţii, prozatorul pseudo-naraţi-uni. Şi într-un caz, şi într-altul, viaţa semi-rurală va avea pecetea celuilalt caracter. Cele două lumi ale tîrguşorului moldovenesc din anii '20 sînt văzute efectiv în coexistenţa lor, adică în paralelismul care poate implica o simbioză dar nu o osmoză. „Moldovenii", prin privirea lui Buiumaş al Tîprei, „eroul" Copilăriei unui netrebnic şi, de fapt, prizma prin care se construieşte întregul univers al lui Călugăru, apar dincolo de un hotar, labil dar conştient. Tîrgo-veţii moldoveni sînt, pentru cei de „dincoace", din lumea lui Buiumaş, o parte initegranită a naturii semâ-rurale, în care au prins şi ei rădăcina, fără să se dezrădăcineze din propriile lor datini şi obiceiuri. De aici, o dublă tendinţă a construirii universului imaginar, ambele centrifuge ; una din sine spre pămîn-tul românesc şi oamenii săi din veac ; cealaltă dinspre acest pămînt comun spre altele, cu nedesluşite chemări migratorii. Priveliştile lud Fundoianu sînt mai ales coordonate de prima tendinţă; a doua, dramatic opusă celeilalte, se exprimă rar. Mai pregnant dramatic tocmai în poemul al cărui titlu este o dedicaţie: Lui Ion Călugăru, datat 1921. E o nevoie a fugii din fcîrguşor în primul rînd, de aici unde e „mîna coclită de secole pe clampă", „cireşul are omidă, mazărea gîrgăriţă" ; — o nevoie de a nu sta pe loc; dar mirajul plecării vizează vapoare, Alpi şi oaze. în vreme ce legătura cu pămîntul natal este, pentru poet, indisolubilă. Ne cheamă alte drumuri, Călugăre, in lume. — şi totuşi e-o lumină de care nu mă rup... Naraţiunile lui Ion Călugăru vor transforma spaţiul intensiv, rezol-vînd cele două tendinţe : ele îşi vor purta personajele cu fUnr.(. de alter-ego în ipostaze diferita exclusiv pe pămîntul natal si fâ « visări exotice. Dar vor proiecta acest pămînt, intim, halucinant mterior psihic al celui ce răstoarnă lumea înconjurătoare ca în n' tura lui Marc Chagall. Vor fi ţ naraţiile lui Călugăru, oameni' n, picioarele pe pămînt şi alţii plutind imponderabili şi neverosimili dea supra aşezărilor. Acest zbor pestl realităţi nu anulează nimic di existenţă ; însă transfigurează totul1 prin culoare. De aici, o reîm' părţire a lumii povestite:. masa celor ce trăiesc în virtutea inerţiei, cu drumul prestabilit de veacuri ; o masă atemporală în care moldoveni şi evrei îşi duc povara existenţei, bucurîndu-se de ea sau blestemînd-o după un ceremonial etern, al „zilelor şi muncilor" ; alături, o minoritate minată de demonul spiritului practic care-1 transformă pe „omul de ispravă" în caricatura lui, pervertitoare a naturii : e minoritatea „chiaburilor" de pe uliţa mare, înstrăinaţi şi urîţi de ambele colectivităţi care îşi păstrează natura şi sărăcia; cealaltă minoritate e aceea pe care o va aureola cea mai mare parte a literaturii lui Călugăru: aceea a „netrebnicilor". Vocabula aceasta definitorie — netrebnic — poate fi un "calc după o alta, din limba lui Buiumaş. Ea echivalează o sintagmă pe care o interpretează subiectiv : „unul care nu e bun de nimic", „de nici o treabă". Netrebnic, în acest sens, se aplică, de obicei, la lucruri ; ca epitet pentru oameni, are o valoare etică, evident depreciativă. Călugăru reface sensul etimologic şi opune „netrebnicia" unei lumi în care eficienţa pe planul mate^ rial e imperativul cel dintîi. Nu numai pentru minoritatea de pe uliţa mare ; ci şi pentru masa celor săraci care ştie că tot omul trebuie să cîştige, ca să aibă ce mînca, să-şi întemeieze o familie, să aibă un rost. „Netrebnicul" e un personaj social inadmisibil: cînd nu e nevolnic (deci nevinovat) poate li ori nebun, ori poet. Unul cu capul. 34 scriitori români content i rare nu are picioarele ■«ST unuT care „zboară", ca pămint. u"ulchagaii. Nebunul ~aJ, ,* Călugăru, sînt oarecum Tl^iiăasi personaj, privit din «8«şi- diferite. Oricum, „inutil" W^^ctul % vedere al nevoilor «BJP^Îteriaîe în vreme ce lu-^cac^matenaie dominată de aces„ gU» 1U!. e'ITn 0'm de prisos" ca m * "^''„ceaşcă, dar cu antece-Wf'Ve 1 situează diferit In ^irea care produce un Bu.u-netrebnicul" nu e o anoma-un anacronism. Un băia UZ" "gVtii" era oricmd posibil îfSliunea strămoşilor care con-SJ^w femeia să asigure exis-^ casei dacă bărbatul învaţă. Î?%«i7eria tîrguşorului o aseme-J.'Sne nu e total dispărută *Z e condamnată: lucrurile s-au Stfnbat Şi „hasidul", înţelept, Set şi întreţinut, a devemt un lux „care colectivitatea nu şi-1 mai EceotăCei mult, împotriva rezistente unei opinii publice marcate de bun-simţ, un Buiumaş poate fi trimis la învăţătură în perspectiva răscumpărării ulterioare a ineficientei întocmai cum „dincolo" putea sâ aibă dreptul la şcoală un Niţă a lui Ştefan a Petrii. O viziune ca aceea a lui Călugăru [şj pîndeşte forma menită să reliefeze divorţul dintre real şi ireal In existenţa imaginară a proteicului Buiumaş al Ţiprei. De aceea aproape nu vom afla, ide la -un titlu la altul, continuitatea obişnuită pînă ce opţiunea tîrzie nu se Va fi produs — şi poate nu în favoarea necesară solidarităţii din-toe forma conţinutului şi cea a expresiei. Primul volum apare în 1923 fcînd autorul are 21 de and) : Caii hi< Cibkioc, Schiţe fără umor {Bucureşti, tipografia Brănişteanu). Ttnărul Ion Călugăru nu mai era un necunoscut: din 1921 publicase Cite o nuvelă în reviste bucureştene de prestigiu, inclusiv în Sburăto-nd literar. La apariţia cărţii, Fundoianu, entuziasmat, îl apropia de Qţangă. Apropiere justificată nu pe planul valorii, nici reductibilă, «Wn va înţelege Lovinescu, la un „regionalism dorohoian" căruia nu i se poate tăgădui „viziunea locală" sau (de observat prudenţa formulării) „voinţa lui de putere de a asimila lexicul şi umorul marelui povestitor". Călugăru, debutant, are evidente reminiscenţe din Creangă şi din alţii — fără ca aceasta să-1 facă nici repudiabil nici remarcabil. Ceea ce îl apropie de Creangă este, straniu, „fundoianismul" său, refacerea „paradisului pierdut" al copilăriei ca pe o monadă scoasă din timp. Pitorescul, pentru care „maniera" humuleşteanului e adusă în funcţie de limbaj- instrument, ţine, ca şi la Creangă, de o lume nefiresc colorată pentru că e dispărută şi pentru că e restituită fără nuanţele intermediare ale realului. Pitorescul e aici o anumită pioturailitate de tip naiv. în interiorul lui, haimanalele din tîrguşor repetă natural ritualul isprăvilor lui Nică, pentru că acestea sînt un model, structural vorbind, al copilăriei. Tenta proprie o dă totuşi viziunea lui Buiumaş : hazul lui mimează rîsul sănătos al lui Creangă, căci e amăgitor, ca acela a lui Şalom Alehem. Cînd Călugăru spune că ne oferă „schiţe fără umor" trebuie să ne întrebăm în spiritul lui Buiumaş, „ce-i aceea umor ?" pentru a constata, în acelaşi spirit, că totul poate fi în acelaşi timp umoristic şi tragic. La Şalom Alehem „rîzi cu lacrimi" — într-un sens care nu e fiziologic. Călugăru nu e nici Creangă, nici Şalom Alehem, la el povestirile „vesele" au o detaşare maliţioasă, o luciditate conţinută care înde-păstrează nostalgia şi inferioritatea, producînd mai de grabă perplexitate. E surprinzătoare impresia de sat românesc în care se agită copii crescuţi în alte datini : dar copiii sînt nedetenminaţa cît sînt copii, jocul lor e universal, iar împrejurările sînt ale semiruralităţii, fără vreun specific atîta vreme cît ocupaţiile sînt ele înseşi tipic semi-rurale. Livezile sînt livezi, caii sînt cai, căruţasii-căruţaşi, oierii-oieri, babele-babe. Haimanalele fură pere din livada vecinilor, dau seminţele de bostan de sub români contemporani 35 botui dobitoacelor şi sînt gata să întreprindă o aventură mai spăimoasă, umblînd să-1 tîlhărească pe Cibicioc. Dar haimanalele sînt şi nu sînt doar copii : ceva din „netrebnicia" urmărită de scriitor există şi aici. Acţiunile lor nu par la lei de îndreptăţite ca acelea ale lui Nică : ele încalcă un mod ele viaţă. Copilăria nu se desfăşoară în perspectiva unei vîrste adulte, aspre dar sănătoase şi vesele, ci în aceea a unei maturizări grăbite, în care haimanaua trebuie să-şi ocupe locul printre figurile obosite ale meşteşugarilor închişi în căsu-ţa-atelier, ' ale hahamilor care îşi fac slujba bodogănind şi rugîndu-se ; ei se joacă într-o colectivitate în care joaca e ruşinoasă iar singurul miraj acceptabil rămîne acela, dintr-o altă atemporalitate, al întoarcerii vremurilor biblice. Lăcomia copiilor nu se rezolvă prin luarea ou asalt a unui cuptor de alivenci. Droaia infantilă se supune ceremonialului bătrînesc înainte de a-şi lua partea din strachina de peşte fiert cu piper. Mai întîi „mama binecuvîntă şapte luminări vîrîte în sfeşnice de alamă" ; şi „după ce se rugă, şuşuind, de sufletul tuturor morţilor din neamul nostru şi al morţilor sfinţi din neamul lui Israel", „se apropie de noi ca să-şi pună palmele pe obra-zurile noastre". Mîncarea vine abia pe urmă. Impertinenţa, neascultarea, o supără pe mama din Amintirile lui Creangă pe oînd tatăl aşează lucrurile la proporţiile lor reale. Dar în schiţele lui Călugăru hahamul Şmaia ia în tragic surparea funcţiei sale de cap al familiei şi „hazul" scriitorului ni-1 arată înjunghiindu-se în şopron, printre dovleci, cu cuţitul cu care abia tăiase păsările credincioşilor. Caii lui Cibicoc indică una din căile formării universului literar al lui Călugăru. Buiumaş al Ţîprei pe această cale începe să răsară, în schiţele publicate sporadic din anii debutului. Paralel, apar alte ipostaze ale netrebnicului : „Negustorul care nu vinde nimic" este un actor senil care vorbeşte ca nebunii lui Shakespeare citind din Golrtfoj ' Personajul din „Tirgul COrh-i v (schiţă scrisă la 18 ani) se în£ acasă dintr-un loc care pare 06 un mare oraş, nu foarte dJLF situat în planul realului Da vorba de o totală alienare • V meni nu va ghici din ce de^artfci - s-a întors în priveliştea trăită cîrwt va, fara să se mai întoarcă „Urieşa cu pieptul de oţel" copr Ia din tîrg recunosc - - , 0 femeie întîi ruta cindva in diligentă şi pe ^ o chema Basi ; acum rupe lanţuri înghite chibrituri şi bea gaz Drr7 clamîndu-şi pentru cei cîţiva'.SDec tatori, statutul imaginar: Bas." a murit ! Uriaşa ou pieptul tie otel a dat reprezentaţii în faţa capetelor încoronate !" în nuvela „Firi nein ţelese", Buiumaş al Ţiprei se împrieteneşte cu noul dascăl din tîrguşor, „Napoleon Iţicsohn, veneticul" pentru că numai ei sînt în stare să discute peripatetic pe uliţi pînă tîrziu în noapte, spre hazul trecătorilor care nu pricep cum de le mai arde unor „puchi-noşi" să stea atîta de vorbă. Dar ipostazierea „netrebnicului" depăşeşte posibilitatea unor variante de Buiumaş. Apare de pe acum, în 19,23, figura unui Crai de curte veche (prevestindu-1 pe Mateiu Caragiale) — „ultimul Lăpuşneanu" „netrebnic aristocratic" către care Buiumaşii privesc admirativ, pinâ descoperă că acest „mare neisprăvit" „trăind din şi în închipuire, n-avea însă destulă ca să trăiască în închipuirile lui", astfel încît avea nevoie de paleativul unei tovărăşii de „oameni ciudaţi şi isteţi", pe lîngă acela al nebunilor cu. rol de bufoni. Iar o altă nuvelă, foarte juvenilă, „Sfîrşenia tai Ve-niamin jidovul", dezvăluie o altă formă umană categorisită drept inutilă de către oamenii practici: Călugărul Veniamin se botezase, blestemat de ai săi şi neînţeles de colegii întru sihăstrie, cu excepţia lui Glicherie, „un călugăr tînăr aproape ţăran în veselia şi smere-niu lui tristă". Buiumaş-Călugărvl îşi trăieşte o clipă existenţa imagi- 36 scriitori români contem ., o volum, Paradisul statis-Al doilea volum ^ - Perspectiva. Lovinescu va SI autorul „s-a prins" in jocoti ca a listă" şi, cu o ^.Itate spirituală caracteristica , ^elasticitate şp q ]iteratură de stil .a sărit ,! nenrevăzut, ames-gtortochiat şi f antastic" etc... ^?%gvSnea a rămas aceeaşi, *>* */"PV,Bgrotescă şi fantastică" ^"oricum. Numai că în locul ^•«nffării aP^ent realiste a transfigura» ^ copilărie« acum unor „anii" f^ dg transcriere a se product dintr-un birou 2S5ifSeSÎrealist, în Trusei $M ma tîrziu). Se formează asf ?, itmhai parodic care mimea-S £e£sM de coşmar al rea-HtMUO" omenire birocratizata, sta-rfnind stăpînită, caricaturizează fS contemporană a societăţii SSustriale, sufletul ei „modern SSnd în'goană de la o halucina-Z la alta sau închizmdu-se in autornatisme. Nuvela titulara con-^ndâ paradisul cu iadul şi închipuie un cosmos fără sens prin eare îşi croieşte drumuri labirintice o cîrtiţă. Nimic din localizarea Caitor lui Cibicioc: aici paradisul pare definitiv pierdut şi zburătorul cu capul în nori, de altădată, poate deveni cel mult un liliac tovihdu-şi de tavane aripile neputincioase. Cînd apare Unu, la Dorohoi (abia ulterior mutat la Bucureşti), Călu-* găru e proclamat „pilonul literatu- rii veacului al XX-lea" şi se adresează solemn concetăţenilor cu strigătul „Sînteţi guşaţi". Buiumaş trece dintr-un paradis într-altul, cu aceeaşi viziune obsesivă, cînd aderă la programul „deparazitării creierilor". Dar suprarealismul lui e, în fond, mereu aceeaşi plutire între real şi ireal, între vis şi coşmar, Jntre umor fără zâmbet şi caricatură sarcastică. Călugăru nu-şi edifică, deocamdată, romane. El e un liric protestatar, cu mască. „Nevroză" ? «Romantism" ? Şi una şi alta. Oricum, discurs care niciodată nu e scris sub „dicteul automatic". Mai curând, Buiumaş îşi îngăduie acum să-şi bolborosească nestingherit vedeniile amestecând vârstele şi timpurile. Noua mască e aceea din Abecedar de povestiri populare, editura Unu, 1930, care cuprinde patru „naraţiuni" (deşi una dintre ele, Năpasta Varvarei, e în continuarea Cailor lui Cibicioc). E vorba de false povestiri populare. Un epos folcloric, de felurite viziuni sau universal, este aici „rescris", prin prisma lui Buiumaş şi cu stilul fantasmagoric al Paradisului statistic care parodiază sarcastic. O desperare metafizică şi o revoltă socială sînt ascunse sub întâmplările miraculoase şi nu ştim dacă ironia acidă e aceea care străpunge aparenţa legendară sau, dimpotrivă, vraja mitică, prea gravă, e întreruptă de cîte o poză iconoclastă. In orice caz avem diverse reîncarnări ale aceluiaşi fecior „netrebnic" şi scriitorul este hagiograful lor. Răpirea lui Oivide e imaginarea bovarică a unei aventuri imposibile : un copil nevolnic este răpit de ţigani şi se metamorfozează într-un vrăjitor de şerpi, voinic şi liber, deşi apăsat de melancolia avatarurilor sale. Naufragiul planetei e mai veselă : un pustnic stă de strajă la rohatca satului, în calea demonilor ; ajunge în rai, pe urmele unei căpriţe, dar e alungat pentru că, din curiozitate nestăpânită, provoacă dezastrul unei planete — „alta, probabil, decît a noastră". In fine, Brahmi cel încruntat abia de izbuteşte să pară o glumă sau o parodie de basm. E vorba de un vraci mititel, al cărui nume de rezonanţă indică nu ascunde originea lui comună cu a lui Buiumaş, iar povestea lui nu se fereşte să urmeze ceremonialul Evangheliei pe coordonate cînd folclorice cînd realiste. Cînd s-a născut Brahmi, „târgoveţii s-au veselit, dar n-au ştiut de ce". Şi „deşi veseli, au căzut pe gânduri şi n-au priceput de ce"... Copilul a crescut „plutind în cântul plutaşilor, în gâfâitul fierăs-traielor, în panica rugilor din sinagogi". Dar „fiind altfel decît sînt îndeobşte copiii de târgoveţi" — se simţea „pus în gazdă la părinţi" şi „nepoftit la jocul puiandrilor cruzi şi sprinteni. „Târgoveţii nu i^au reeu- «rflfori români contemporani 37 noseut steaua : nu aveau nevoie de strălucirea lui, — „aveau lămpi cu gaz". De fapt, micul Brahmi îşi trăieşte în închipuire destinul de Mesia şi biografia lui o rezumă, concis, semi-alegoric, semi-caricatu-ral, pe aceea a lui Buiumaş scrisă după aceea în cîteva volume la rînd : „Brahmi asculta basmele şi se poreclea el însuşi cu diferite nume scumpe". Apoi copilăria trecu şi părinţii, „ca să nu-i dea de sminteală", „l-au făcut — vai! birocrat". Din paradisul miracolelor posibile, Brahmi trece în „paradisul static" unde „pus în slujba zarafilor, s-a obişnuit să despice ceasurile, să îngheţe clipele în cifre şi arginţi". Apoi, folosind cerneala funcţionarului, a început să scrie şi „glasul închis în slove, zbura peste ţară", pe cînd el visa încă să-şi păstreze puterile „pentru ceva ce nu se pipăie, vinde şi precupeţeşte". Dar, la nesfîrşit, „între dînsul şi vis se înălţa un perete". <. Urmează în cariera lui Călugăru, o suită omogenă în care s-ar părea că filonul narativ iniţial şi acela al parodiilor vag „suprarealiste" s-au unificat. Omul de după uşă (1931) e primul „roman". De un realism camuflat printr-un exces de precizări ostentativ autobiografice : Charlie Blum, eroul acestui roman în miniatură (asemeni celorlalte ce vor urma imediat) este de fapt „copistul" autorului, identificabil cu acesta. Scriitorul lucrează cu cărţile pe faţă şi, asemeni lui Gide pentru Les Faux-Monnayeurs îşi prezintă, e drept parodic, „jurnalul de creaţie". Charlie Blum este evident un alter-ego al veşnic proteicului Buiumaş sau este, desfăşurat, momentul „birocratizării" acelui Brahmi care ştia să-şi dea singur porecle. Blum nu e, ca sonoritate, prea departe de Buiumaş, iar Charlie e prenumele marelui Chaplin, căruia Călugăru îi va consacra, în 1933, o cărticică (Charlot, în colecţia Vremea) ; porecla cea nouă are un tîlc ce cu se mai cere comentat. Char- lie Blum este, cum îl declam ■ torul, o creaţie a „climS: autohton", - cel în care se afr 8Uh „netrebnicul" angajat m ^ sul statistic". Pentru dînsuf^ dareanu conteneşte, evadarea sine, in lume.saltul dezinteresat vid". Experienţele sale erowL?1 timentele sînt confruntări Ionice ale visului cu realitatea r^fj căderile succesive dintr-o ' o » într-alta îi impun o opţiune ei sinucide ca „maşină de gîndiJ* (de visuri şi de experienţe) pJÎI a face loc celuilalt eu ai său S ironizat lucid şi, pînă la urmă W ruitor : „nu mai visează ; nu 'mai are timp de vis", a devenit un Z de afaceri, un burghez cu familie Fireşte, „drama vieţii lui charS — dacă este vreo dramă — nl sfîrşeşte unde se termină ultimul capitol al cărţii" : „omul de duna uşă" şi-a trădat destinul, a trecut pragul, s-a aşezat în casă. Dar dacă „celălalt", visătorul, n-a fost niciodată autentic, drama e falsă-dacă a fost, drama e la rîndul ei autentică şi sinucigaşul, se înţelege, va învia. Numeroase schiţe şi nuvele din aceeaşi perioadă continuă, oarecum, povestea. „Diogen Miracol" şi alte măşti vor avea la pasivul lor momentul îmburghezi-rdi, demult depăşit: Charlie — Diogen & co.e iremediabil un poem „netrebnic". Don Juan Cocoşatul, din 1934, rulează din nou aventurile lui Charlie şi ale altora, pe un plan parabolic mai grav. Cocoaşa don-jua-nului din cartea lui Călugăru este semnul distinctiv al unui om tarat : ce nu se vede la Buiumaş şi la ceilalţi „anormali", aici e concretizat, fiind făcut vizibil şi pipăibil. Cocoşatul e căutat de femei într-o societate saturată de raporturi fireşti, însetată de variaţii morbide. Defulantă sau nu, această nouă reîncarnare a lui Buiumaş ne introduce într-un erotism exacerbat. Cocoşatul joacă trist rolul uruui Pirgu în lumea detracată fin şi elegant a unor „crai" aristocratici. „Ultimul Lăpuşneanu" reapare aici glorios, murind yoltai-rian printre deliranţii cheflii ce-i 38 scriitori români cont . «„iese cortegiul licenţios. In-alcatuiest ipostaza sa de Don discutabilei HrQul lu. călugăm ^^i pierdut decît m pielea SKnr&tulul Charhe. inîb «riJ. Erdora, alt roman mimai aoărut în acelaşi an cu D07i tural, apar echilibrantă, deşi Suan™Tpuţin deznădăjduită; Br-5"a si Monis îşi juraseră cîndva f Icnite veşnică, viaţa i-a despar-f-î fiecare 'si-a întemeiat propria F -î-p în ' cadrele burgheziei ; SIS două zeci de ani, reîntîlnirea K visului şi, coşmarului, efe-ţi eternităţii. Ei sînt dam-fcAr şi aleşi să condamne. ** desfăşoară în cercuri con**> pc fiecare circumferinţă Pjgfele suferă, iubesc şi mor. ■PM* marginea încercărilor WMMunta, neantul ; a lua cu- noştinţă de nonexistenţa lor, ar în-sema înfrîngerea ca indivizi gîn-ditori, prăbuşirea în somnul raţiunii. Moartea a fost inventată ca omul să-şi chinuie conştiinţa, să-şi afle limitele, dar şi îndrăznelile, să se revolte împotriva ei. Personajele lui Laurenţiu Fulga nu se întreabă niciodată cum mor, ci pentru ce mor, cui slujeşte jertfa lor, ce va subzista din ei. Ele au nevoie de acele supreme încleştări care să le sensibilizeze la maximum conştiinţele şi acestea să intre în funcţiune ca fine seismografe ale goanei după adevăr, spaimei, speranţei. De aici, preferinţa scriitorului pentru condiţia tragică a individului aruncat în vîr-tejul războiului sau în acel al arbitrarului. In ambele situaţii, omul e obligat „să iasă clin carapacea existenţei lui banale", să dispună de propria viaţă sau moarte, să mediteze la relaţiile cu semenii săi sau cu însăşi istoria în care trăieşte. Omul devine astfel responsabil de tot ce se întîmplă, pentru că poartă în el sămînţa umanităţii. Infernul este pentru scriitor o dimensiune a destinului uman ce porneşte din afara lui şi se continuă în el, este „răul necesar" al oricărei traiectorii existen- scriitori români contemporan ţiale. In acest cerc de foc, din care denumeş nu mai e posibilă nksi o evadare de celui! .şi care se numeşte război sau con- na „nec ştiinţă, personajele pendulează con- un mon tinuu, cu o culpabilitate funciară ce ar ti înfiptă între coaste, căutîndu-şi sal- nu, şi îi varea prin ei sau prin ceilalţi. Este să moar primul cerc al cunoaşterii — tărî- parte n£ mul groazei, al istovirii, al viziuni- Toate lor colectivefEroica, Alexandra şi suferă ( infernul, Doamna străină). Războiul luptă cc este ales să zguduie virtuţile latente, r-îttil di să-i pună pe oameni într-o verifi- de j,eM care neistovită cu eul lor, să-i obli- ,concre ge să caute printre morţi, ruine, eului r aventuri personale ale ofiţerilor două , j dornici de glorie acel impuls care ^r-o că i-a împins spre măcel şi dezuma- disjung nizare. Războiul îi înghite de-a val- 0 l(jată ma, le striveşte demnitatea, îi pă- făptuit, răseste pe cei mai slabi la margi- mos S1' nea cîmpului „fără nici o aureolă femei'a- de nemurire pe frunte". El îşi în- iubită făşoară victimele întro moarte per- într-o' petuă, pulverizează treptat senti- timentt mente, credinţe, prietenii, dezvă- nuu a luind celor setoşi de certitudine, trată „golul, minciuna, depravarea". In tului s ■acest infern al „sufletelor moarte" veşnic nu există legi şi nici îngrădiri, este Alexs imperiul „libertăţii" absolute în Nu ou oare cei lucizi — Ştefan Corbu, tornici Ancuţa, Filip, Golia, Luchian, pre- jn vai cum şi oei care nu poartă nfci un absolu nume —■ îşi înregistrează tragediile război cu ace de ceasornic, inserîndu-le Are 1 într-o tragedie generală, a războiu- trecer lui ajuns la „limita lui absolută". răşi î: Soldaţi şi ofiţeri au o singură clipă, succes suspendată între viaţă şi moarte — prezei în care se regăsesc îngrozitor de timp singuri — clipa agoniei consumate perso conştient, cu siguranţa ultimă că obscu „aşa-zisa lor nemurire e de fapt o cestoi minciună lugubră". Războiul a milie apropiat moartea de fiecare om, a în m făcut din ea marele simbol al exis- voq, tentelor înfrânte, amestecînd toate vorb< misterele şi închizând jocul nefi- zen^ resc al unui glonte cu întâmplarea. .' Laurenţiu Fulga este copleşit de Sntr-i „conspiraţia ocultă" a hazardului care cu moartea, care trece ca un suflu nant de coşmar peste întreaga sa operă, Fem disputîndu-şi personajele ca într-un lumi joc de noroc. Această intervenţie veni a arbitrarului — „coincidenţă ab- tratj surdă", „implacabilă forţă", cum o zeaz .scriitori români contemporani *sr. as sa m x =i se proiectează evadează flacără, ca „oastea ispiteşteii ne - «ltceva decît s-o ţi-fa„r de sub frunte" fe-%& Este tributul p pe î plăteşte pentru acea «f^!te lud care a rămas an "J1 păzească casa si amin- * hmiscă sau lentă în tărî-**3\S neputinţa suportării a drumului întorto- «JfTSre e&te îm,Pf1S «•"LSsă proiectarea speranţele;-ÎSSrl devenite fantome, duc •LEŞi de planuri la imposibi-Er^eosebirii faptelor trăite de BtSK"coşmar. Graniţa dan-sf^rmal Şi nebunie este extrem kSÎT memoriile oamenilor de-SlXmîntâtor de as'emănătoare ■fSSTfBseinant pe care se im-aceeaşi obsesie. Moartea S atributele unei fiinţe palpa-yfchalueinante. „îmbrăcata în ro-3St roşie şi cu părul galben, des-jB^ y umeri", nălucire şi beţie Skv£, confundîndu-se pe unele jpfcnate cu „imaginea, pe rare iţa tăcem despre o anume femeie, #ftr*«" întâlnită, mereu aşteptată, gfrfri după care gonim uneori toată Si si oare ne frecventează mai fa nopţile pustia şi în ceasurile --•"kt ou irealitatea". (Doamna Sufletele rămîn bolnave, _»ce o răsturnare a ordinii fantasticul îndepărtează rea-oamenii se leapădă de timpul M| «irosi irezistibil de un timp al MRMMlui, al morţii eterne, îm~ *^- mme împreună, unirea «T * în absenţă, ca o tainică In general, femeia (At,-infernul, Doamna strană lui Orfeu) veghează din sau iluzie drumul bărbatul ta este în tot timpul desn*-iubită obsedat de trupul VT ei totală, dar o dată d iviltă, cuplul, trăieşte ; In absenţa ei, bărbatul deW ni — m iubire sau artă -de imaginea ei. ' Femeia, mereu aceeaşi sau alta, aleargă în întîmpin'area tului ca la împlinirea unui dar drumul ei totdeauna nn» nu-1 întîlneşte pe al băibauT reeditează motivul Mioriţei meia pornită să-şi caute r „Omule, mare răspundere M-rt faţă de viaţa mea — spune xandra — de-ai fost în stare sâ din mine vînt şi pasăre şi de-am fost în stare să pornesc bună la drum, peste tot iepe toţi întrebînd : N-aţi v&zuţ auzit ?" Euridice nu-1 mai aşteaptl Orfeu-salvatorul pentru a o la lumină ; unirea tor se în legendă, vie — ea se în Orffefu, moartă — se va în amintirea ei, urmînd firul adnei. Este singurul cuplu ditt ra scriitorului care se reface, pentru a dăinui în eternitate, încheiere a căutării neînc îndrăgostiţilor între ei, din anterioare. Zidirea ei s-a pe întinsul unei vieţi în sufletul bărbatului, în destin" iubiri ce iradiază şi apasă tt. blestem. Ei sînt cei doi poli A mii, începutul şi sfîrşitul lor R fundă într-un timp fără Proza lui Laurenţiu Fulga te o mişcare evolutivă, ultim fiind cei mai rodnici pentru -rul atras de cîntecul ideilor. B prin care el se întîlneşte cu Petresou în abordarea lucida, şi patetică a lumii în scriitori români contemporani „ • doi scriitori mani- înmii ideale cu cea , ladima cad mvmşi SbS■ Snă la capăt a abilităţi, a urna con ?,ireală care-şi arată î 1U^ructie; intelectualii stat sclavii H-WrSi-tii interioare, nimiciţi *t*LST apropiată de viciu •jgSoscutele sufletului ome-5??L^««ptolu~se pnn aceasta "JJJSMde expresionişti. "TlpLele^înt integrate într-un JETdevastat, de război. Labi-•ffi* plin de spaime, de vmo-- căci «ecare om, cu sau 5 «ia lui, ucide cite ceva sau T-atm - şi doar în colţuri as-Jl^luBflnii tăinuiesc părticica 3X omenie sau de slăbiciune (o Zâî fotografia soţiei), sau se de-rri^jţrii unei pisici, a unui «oropenstod răutăţile de fie-âwa. Este clipa lor de umanitar» â ««Mte peste care Laurenţiu ftfe se apleacă îndelung, uimit ea ft «ni din puţinele sale perso-■Jt ajdUlbrate de această „lume Î3pt al spectaculoasă, asupra că-nto akrobii, gloanţele, gerul, foaia!» năpusteau ca nişte fiare săl-IMhV — dar împotriva cărora el MMfttnt câ trebuie să lupte fără CNtMt, tocmai pentru a ocroti i vrăjită şi spectaculoasă, 1—nwiwi cu oricare alta de pe ■mtaHiitiilul" (Eroica). Gk tMtt revolta, sau dorinţa de «jN. «menii nu pot ieşi total din * tMftfli pâstrjnd asupra faptelor * jMpatffivă în zigzag. De aici şi •**■* separării planurilor, pen-** coexistă în fiecare om, egal de vieţuire ; uneori ■■IBfcB» se constituie ca un uni-mm «ne stătător, confundabil e cu o realitate ipotetică (drumul Alexandrei spre front sau gîndurile şi dorinţele ei se nasc fără legătură cu închipuirea bărbatului, sau aparent fără legătură — însăşi femeia preluînd meditaţia asupra iubirii lor). Personajul său a suferit metamorfoze de la roman la roman ;. în primele cărţi, scriitorul îşi păstrează privirea omniscientă asupra lucrurilor şi tonul epopeic-descrip-tiv. Personajele apar pregnant individualizate, * cu trăsături distinctive ca într-un roman clasic. Acţiunea are o curgere de roman-fluviu, cu insistări prelungite asupra caracterelor, abuzînd uneori de ramificaţii sau de explorări patologice în fiinţa umană. Cu Alexandra şi infernul, Doamna străină, Moartea-lui Orfeu urcăm o altă treaptă ; personajul nu mai păstrează atribute individuale, el devine o stare, sau incarnează o idee, sau îndeplineşte-un fatum, scriitorul fiind tentat de un personaj-simbol pe care îl cre-ază în Moartea lui Orfeu. Laurenţiu Fulga se identifică cu scrisul său, de la fraza amplă, bogată în determinări, cu porţiuni ce prevestesc ultimele cărţi (incendiar şi nespus de al său dialogul de dragoste Irina-Toma din finalul romanului Steaua bunei speranţe) la stilul incandescent, pasionat şi lucid în acelaşi timp, din Moartea lui Orfeu, ce traduce întreg zbuciumul noului Orfeu, care adesea înghite spaţiul şi timpul aglomerînd sentimente şi revolte şi întrerupîndu-se-brusc, nemaiputînd suporta încărcătura afectivă. Stilul, de multe ori amputat, opreşte înfierbîntarea exagerată a paginii. Personajele sînt lăsate să se chi-nuie singure, să treacă din derută în speranţă ; şi totuşi nici una din cărţile lui Laurenţiu Fulga nu este expresia unei voci strict subiective. El intervine adesea, în capitole separate sau în epilogul romanelor, comentînd obiectiv desfăşurarea faptelor, consemnând în câteva fraze o dispariţie, o cădere, cu o neutralitate de necrezut la acest pasionat al luptelor de idei. scriitori români contemporani Drumul spre miezul creaţiei epice a lui Laurenţiu Fulga stă sub semnul unui popas meditativ despre marile probleme existenţiale. In lupta pe viaţă şi pe moarte cu conştiinţa, cu neantizarea, Omul, mereu omul îşi pune întrebări şi va căuta răspunsuri... O asemenea proză inedită ca structură şi stil se alătură literaturii noastre într-un context în care se întretaie concepţii compoziţionale şi formule de scriere cît mai diverse. Ultimele cărţi — Alexandra şi infernul, Doamna străină şi Moartea lui Orfeu — reprezintă certe valori literare, ocupînd un loc statornic în proza română contemporană. Sînt cărţi rotunjite cu minuţie, închizînd în ele o surprinzătoare elasticitate interioară, ce permite personajelor alunecarpa ' m lunu paralele. 8 Ne aflăm în fata care a ajuns la «, t exprimării şi ia 0 « tila an conducerea fi unii. Impresia ce rw lecturii este den%%f. accentuată şi mai ml' rea cuvintelor Intr-unrf Ş prin dispunerea, u* Scnerile lui Laurenţiu f,,,, iese un moment origina. ; tura noastră, greu t^-. altfel orice opera de artă Prinosul pe care îl asia acest scriitor ar fi ea-»-nităţii victorioase împotriv* şi a neantului, împotriva şi a înfrîngerii. rfaţ» romaneasca rarabet Ibrăileanu ocupă un loc oardpci „„;+i<-a literară a ■ „„t în critica literară a ffi^âtăti a veacului nostru. tiTva orile critice afirmate de el, raportarea la dimensiunea so-Sf revoluţionară a oricărui pro-Z literar, ei afirmă cu pasiune Irta in slujba poporului, a ridicării M din înapoierea social-culturala. U Viofa ro7nânească G. Ibrăileanu reuşeşte să strîngă în jurul său o serie de scriitori valoroşi, faţă de eare îşi descoperă „nebănuite forme de simpatie", de superioară prietenie şi afecţiune. Paginile Vie?» romaneşti erau deschise, cu entuziastă înţelegere şi dragoste tuturor românilor şi, în deosebi, celor de peste munţi, prin- «} Octavian Goga a publicat în revista Viafa românească următoarele poezii : O mi. I, 1906, nr. 6, aug. p. 421—424 ; în munţi. I, 1906, nr. 7 sept., p. 145 ; Graiul pOilii. II, 1907, nr. 1, ian. p. 206 ; Un om. B, 1K», nr. 3, mart, p. 460—463 ; Rugă-«ane. II, 1907, nr. 4, apr., p. 163—164 ; Fe-eundltas. II, 1907, nr. 10, oct., p. 71—72 ; Moş Crăciun. II, 1907, nr. 10, oct., p. 143 ; Sonet H, 1907, nr. 10, oct., p. 144 ; Fior. nj, IX», nr. 1 ian., p. 15; Portret. III, 1908, li, nov., p. 177 ; Tragedia omului (Fragment : Tabloul XII). IV, 1909, nr. 3, mart, p. 346—366 ; Graiul apelor.... (La miL Aeternitas. Furtună. Mama. Venerii ««ne... De profundis. Scirocco). IV, 1909, W. 4, apr., p. 51—55 ; Strămoşii. IV, 1909, nr. 7, iul., p. 39 ; Oaspe vechi. IV, 1909, W. 19, oct., p. 51 ; Cîntecele mele. Povestea noastră. Blestem. Despărţire. Vis răs-»eţ. Foaie veştedă (după Lenau). rv, 1909, nr. U nov., p. 184—187 ; Felinarul. Un trandafir se stinge. Revedere. Pe-o carte, «ima. V, 1910, nr. 2, febr., p. 271 ; Co- liocu Mente tre care se numără şi poetul Octavian Goga. Scrisorile ce urmează ne dezvăluie aspecte legate de colaborarea poetului la Viaţa românească în perioada 1907—19101). Garabet Ibrăileanu îl informează pe Octavian Goga de frământările ţăranilor, premergătoare răscoalei din primăvară şi îl roagă să publice un articol „în care să facă apel la patriotismul proprietarilor din Regat". Se pare că poetul a publicat în Ţara noastră din Sibiu articolul Zile grele. La 3 martie 1907 Octavian Goga răspunde2) : „eu bucuros aş serie dar nu cunosc bine soluţiunile acestor trebi. Va scrie însă socrul meu, boară toamna... Mama. Cinquecento. Moştenire. La moarte. V, 1910, nr. 10, oct., p. 89—94 ; In muzeu. V, 1910, nr. 11, nov., p. 189—190 ; Moş Crăciun. V, 1910, nr. 12, dec, p. 448 ; Poetul. Veniţi cu mine... Doina. Apus. Cum sbori cu trenul... Noapte. Finale. O lacrimă. Cîntec. Magna mors. VI, 1911, nr. 7, iul. p. 11—24 ; Taină. Lacrimi. Sonet. Aşteptare. Cintec. Sunetul (Dupâ Ada Negri). VI, 1911, nr. 9, sept. p. 399—406 ; In tren. După Gerhart Haupt-mann. VIII, 1912, nr. 7—8 ; iul—aug., p. 91—95 ; Revedere. Singur. Taină. VIII, 1913, nr. 3, mart., p. 401—403 ; Noapte. Pribeag... Cad visurile... Hora valurilor (Fragment) Fior. Pe bord. Vin, 1913. nr. 7—8, iul.—aug., p. 110—115. A mai publicat studiul : Ţăranul în literatura noastră poetică. Viaţa românească. II, 1907, nr. 12, dec, p. 371—389. 2) Botez Grigore şi M. Bordeaianu. Scrisorile lui Octavian Goga către Garabet Ibrăileanu. laşul literar, XIV, 1963, nr. 8, aug., p. 67. 49 romanească, 2 directorul băncii „Albina"8) de aici un articol în cel mai apropiat număr al ziarului Lupta*) din Bucureşti, pe care am să vi-1 trimit". în scrisorile de la C. Stere şi Ian-cu Botez se pune accentul pe colaborarea lui Octavian Goga cu poezii. Iancu Botez înainte de a pleca la Londra, îl roagă să-i răspundă dacă vrea să accepte onorarul de 2000 lei anual, deoarece „hotărîrea d-tale are o mare importanţă pentru revistă". 3) Cosma, Partenie. Răscoala ţărănească tn România. Lupta. Budapesta, I, 1907, nr. 78, mart. 25/apr. 7, p. 2—4. «> Este vorba de ziarul Lupta din Budapesta nu din Bucureşti. Redactorii Vieţii româneşti preocupaţi şi de găsirea urmi kf-corespondent pentru rubrica^ sori din Ardeal", capabil să tă2* tă nu „ştiri politice" pur şi ,;„rr ci judecăţi asupra politicii, nS| culturale, literare". G lbră"im regretă că poetul era' amesS mtr-un proces de presă c£f* putea încheia cu închisoarea In martie 1912 C. Stere îl vizita pe poet la închisoarea de la SesS din şi din rîndurile trimise wZ tensiei Goga rezultă dorinţa de aplana conflictul dintre Tribuna di* Arad şi Comitet, adică dintre tin*. rii oţeliţi" şi „bărînii ruginiţi"." DANIELA POENARU [laţi, febr. — mart. 1907/ Stimate domnule Goga. Proprietarii întărtîndu-se ilin pricina reformelor propuse de liberali, intărtare hrănită şt de atitudinea d-lui P.P. Carp, care vorbeşte de interesele intangibile ale proprietarilor, — Stere vă roagă $ă scrieţi în Luceafărul un articol,în care să faceţi apel la patriotismul proprietarilor din Regat, pentru ca apoi noi să-l putem reproduce aici. .Stere nu cred că va scrie prea curînd, căci munceşte fără nici o exagerare, 20 de ceasuri în şir. Cu toată admirabila lui construcţie, e într-un hal teribil. Trebuie să lupte cu proprietarii, cu arendaşii lor, să facă pe fdrani să creadă (lucru foarte greu, după sute de ani ii împilare nemiloasă) şi mai trebuie să lupte chiar cu... clubul libero!, căci mulţi postulanţi de slujbe nu pricep să fi venit la „putere" şi ai nu se-nfrupte imediat din budget — şi Stere nu vrea să-i satisfacă, căci ar înduşmăni partidul din opoziţie. E grozav aici. Mulţi dintre noi trebuie să meargă sau ca propagandişti la ţară, sau ca ofiţeri în rezervă. Vom apare fără unele rubrici (dacă nu s-or întoarce cîţiva). „Cronica internă"2) nu vom avea de la Stere. Nu ştiu de va putea scrie ceva pentru Luceafărul. Peste două zile trebue să plece în judeţ. Ţăranii au alungat pe toţi proprietarii şi arendaşii. Acum e vorba să se ajungă la o înţelegere. De nu se va ajunge, grozăvia îşi va ajunge culmea, cină va veni vremea aratului. Noroc că încă ţine pe aici, iama...- Primiţi salutările mele G. Ibrăileanu P.S. Dacă scrieţi articolul cerut altundeva decît în Luceafărul, triroi-teţi-ne ziarul în care apare acel articol 1. — Sub titlul „Zile grele", articolul cerut a apărut în Ţara noastră, SibW, 1, im, nr. 12 martte 18, p. 183—185. 2. — Numerele 3 şi 4 din Viaţa Românească apar iară rubrica „Cronica interna", care era redactată de C. Stere, in celelalte numere. 50 texte şi 25.VIII.1907, M-rea Neamţ MuU iubite Octaviene, , . a„a de vinovat, că scriu aceste cuvinte nu pentru a mă dez-x»' ri ventru a-ţi arăta că trăiesc încă, deşi numai Dumnezeu SSS'rfte am trecut. Simt o nostalgie a seninătăţii sufleteşti şi mă gîndesc tot mai la voi toţi, şi la Ardeal — de acolo ne va fi scăparea. mvl iubite frate, că doar voiu muri de nu voiu veni pe la voi, numai precizez vremea, să ştii numai curînd. ^"in chestia cea mare a ziarului, acum nici nu e chip să te apro-■■ de boierii noştri. Trebuie pregătit terenul cu îngrijire şi aceasta P" * « ^ putinţă decît cînd voiu sta astă iarnă la Bucureşti — să îe* scrii' e de prisos (cu Brătienii nu m-am întîlnit de cînd am fost împreună la ei). Te sărut frăţeşte asemenea pe „coana Hortensia", Sărut mina d rei Tăzlăuanu, aliata mea împotriva bărbatului Octav Tăzlăuami, oîrttto totuşi în semn de uitare (cred că a uitat şi el ?) îi $trîng mina Prieteneşte, ca şi părintelui Cristea3) diaconului Tulbure''), ă-lui Scfoio-«o?) şi tuturor prietenilor, li amintesc aici pentru a-mi însenina un minut inima. Am de răspurs la 42 de scrisori, lartă^mâ deci şi încă o dată al d-tale ca frate C. Stere 28 aug. 1908, M-rea Neamţ Iubite Octaviane, Am uitat să-ţi scriu că te socotim achitat — prin cele două poezii") publicate pină acum de cei 300 lei trimişi la Sibiu telefonic. Miine mă întorc la Iaşi şi de nu ai fi trimis poema pentru no. 7 (ne trebuie foarte mult) te voi năcăji iar cu telegrame. Socoţ că bătrînul Suluţu a rămas mulţumit de portretul ... cavaleresc ce i-am făcut ? Va veni şi D-şoara Cosma1) la Braşov ? Am scris profesorului N. Bogdan că să îngrijească de locuinţă, dar mă tem că-i va fi greu să satisfacă toată lumea. Cunoşti pe cineva la Braşov, să-i scrii să se înţeleagă cu d. N. Bogdan pentru adăpos-tirea mea ? Aş prefera o cameră la otel că să nu deranjez pe nimeni şi sâ mă simt şi eu mai la largul meu. Cu aşteptare al d-tale devotat C. Stere 3. E. M. Cristea ♦. Oh. Tulbure ». iosU şchiopii •) Octavlan Goga — Moş Crăciun. Fior. Viata romăneasci, nr, 1908, nr. l, i. 1, p. 111—115. ') Minerva Cosma — cumnata poetului. •■iPaocumaite 51 Iubite d-le Goga, IO.V.09 Duminica viitoare (17 V) plec în Anglia pînă în noiemb ■ aceea nu te supăra dacă te rog să-mi răspunzi pînă la, data T » ce oi hotărît în privinţa colaborării la „Viaţa Românească". PlecQr&,, Hotărîrea d-tale are o mare importanţă pentru revistă si a ■ * mea de a lăsa „V.R." cu asigurarea colaborării d-tale mă face: soi poate, o indelicateţă. . c°nit, In caz cînd cele vorbite de noi la Bucureşti pot să detună f „V.R." vă poate oferi un onorar de 2. 000 lei anual. '"Va, Revista ar dori, ca în schimbul acestui onorar, să-i trhnitef suri originale*) (nu traduceri), note şi impresii, corespondenţe. Mer" Cu prietenie I. Botez (prof. lancu Botez, univ. — anglicist) 9/22 oct. 1910 laşi Iubite prietene, M-au bucurat foarte mult veştile bune şi nu mai puţin, poeziile8! ce mi le-ai trimis. Să fie într-un ceas bun ! (Să mi-o spui şi mie, fiindcă... m-am apucat de lucru). Recitindu-le de mai multe ori, găsesc în „Cinquecento" (poale cea mai bună dintre ele) o strofă care mi se pare, că nu se potriveşte cu graiul obicinuit al versurilor D-tale, o expresie puţin poetică („popii alcoolici") şi neauzită (cardinalii nu pot fi decît catolici). Deşi e puţin lucru, şi poezia ar putea perfect merge şi aşa, îmi fiindcă pentru numărul curent tot una e prea tîrziu, iar pînă la celolaJ! ai putea prea bine să o revezi, îţi trimit fila cu strofa în chestie. Ştii cît eşti de duşmănit de anumiţi bipezi şi am crezut, că îţi fac un serviciu atrăgîndu-ţi de seamă. Dacă socoti că trebuie să rămînă aşa să-mi restitui foaea cup este, în cazul contrar să faci îndreptările ce vei crede de cuviinţa. înţeleg uluirea d-tale, eu încă nu m-am dezmeticit. Te îmbrăţişez şi sărut pe Tani (pe care o rog să mă ierte ăaci n-am văzut-o de mult nu e din necredinţă, ci din imbecilităţi: acum sper a redeveni om). Al vostru ca frate C. Stere P.S. Complimente englezului10), care a fost şi la mine la. Hotel Regal Bucureşti. 8) A publicat la Viaţa Româneasca următoarele poezii : în anul 1909 Graiul apelor, IV, 1909, nr. 4, apr., p. (51—55) ; Strămoşii, IV, 1909, nr. 7, Iul., P. M: Oaspe vechiu IV, 1909, nr. 10, oct. p. 51. ; Cintecele ■jnele. Povestea noastri. BMs-tem. Despărţire. Vis răzleţ. Foaie veştedă (După Lenau), IV. 1909, nr. U, nov. p. 184—187. 2) Octavian Goga. Coboară toamna... Mama. Cinquecento. Moştenirea, h» moarte. Viaţa românească. Iaşi, V. 1910, nr. 10, oct. 10) Seton Watson. 52 texte şi doc»"t«* i laşi [ian.] 191[0] iuwd-leGoga' imit eu poeziile, căci Stere e la Bucureşti. E toarte necă->4m ^finătos e negru la faţă, enervat peste măsură şi, pe cit am m n« e SVUn numai d-tale) e încă afectat grozav de calomniile de fyeles (fi'0* ia e\ un fel de idee fixă- Sînt foarte îngrijat. Stă la infi-nsiâ vara. ^ tQţ ţe\n\ de tratate de geologii ... Dar n-am vreme 0 în c"ra!^nun _ e zgomot aici şi pleacă poşta. să-fi sCjrTeoi pînă cînd se mai poate trimite cevail pentru no. 1 Pînă _ hruarie stil vechiu. jgj FeDru te r0g un lucru. Pe cine să alegem corespondent din Aram tăcut oferte lui Bolcoş12 şi Secula13 — dar cred că ar trebui teul? avem nevoie de „ştiri politice" pur şi simplu, căci ceti- ajfeţtiey"- wsc mai înainţe de apariţia noastră, din gazete, ţorii *e nevoie de judecăţi asupra politicii, mişcării culturale, li- • etc D-ta ai fi cel indicat — dar ai procese , apoi te vei duce tetare''-nătate (ori în închisoare!)- N-ar fi bun Ciura15 ) ?Dacă crezi că %»fate rog scrie-i — 50 de franci pe lună onorar. Multe salutări prieteneşti, sănătate şi mai puţine displăceri. G. Ibrăileanu piu uita de Ciura ! Iaşi [febr.] 191[0] Iubite domnule Goga, Iţi mulţumesc pentru osteneală, şi te rog să ne erţi că-ţi batem capul atîta. Corespondenţa e bună, dar e prea mare.î7) Am dat-o la tipar, dar altădată s-o facă mai mică ; pe jumătate, dacă se poate. Cetitorul e foarte curios : se sparie de lungime, şi mai ales cînd nu-i pman, nuvelă, ori chestie „palpitantă". ii) A trimis poeziile : Felinarul. Un trandafir se stinge. Revedere. Pe-o carte. Viata românească, Iaşi, V, 1910, nr. 1, ian. j?. 75—77. «) Lucian Bolcoş (1878—? ). Ziarist şi scriitor, colaborator la ^Tribuna" din Sibiu şi la „Lupta" din Budapesta. 19) Septimiu Sever Secula, ziarist şi scriitor transilvănean (1868—1912), cola-Oorator la Tribuna, Arhiva, Tribuna poporului, Convorbiri literare. «) Procuratura din Cluj intentase ziarului Tara noastră, procese de presă pentru patru articole apărute în anul 1909 şi anume : Pe banca acuzaţilor. Un an ţi o mie de coroane şi poeziile : Minei mele de Horia Petra-Petrescu şi Carpaţii 4i Demetriu Marcu. ■5) Alexandru Ciura (1876—1936) scriitor profesor la liceul arhiepiscopal din Bla} (1303—1919) şi directorul unui liceu din Cluj (1919—1936). A fost primul redac-lor şef al Luceafărului (1902—1903). '") Răspunsul lui Octavian Goga la această scrisoare a fost publicat în Zaju! literar, XIV, 1963, nr. 8, august, p. 68—69. Referitor la alegerea unui corespondent spune : „Cu „Scrisorile din Ardeal", iată ce cred eu : Ciura nu e cel mai ţolrivit pentru acest lucru. Dlnsul e mai mult un vistător care trăieşte departe de realitatea vieţii ţi n-ar putea împlini ce-ar fi de trebuinţă. Cei doi : Bolcoş si Secvla sînt foarte slabi şi nu poate fi vorba de ei. M-am gindit mxdt la omul care ţr fi mai potrivit, pentru că e de mare importanţă pentru noi să aveţi un bun informator al stărilor de aici". ") Credem că este vorba de articolul lui I. Zaheu, Scrisori din Ardeal, Viaţa wmâneasc-k, V, 1910, nr. 3, martie, p. «8—454. Celelalte articole de la această nibrieâ sînt semnate de Gh. Poenaru în numerele 5, 7, şi 11 din 1910 şi de Al. Ar-wltanu în nr. 8 din acelaşi an. •*>M documente 53 Aştept poeziile d-tale. Intîrzierea lor le va face să ocudp ■ loc mai spre mijloc (de altmintrelea, noi, de la început am hota"? să nu facem din „loc" o chestie de preferinţă ; dar totuşi dorin ce e mai bun să fie pe la-nceput, lucru ce reuşim foarte rari ' °a Ou Stere voi vorbi, cînd va veni de la Bucureşti. Are de aî a să-plece în Elveţia. Atunci, cred, că va veni şi pe la Sibiu. Multe salutări prieteneşti G. Ibrăileanu Bucureşti, I8.II.1910 Iubite d-le Goga, Azi vi se trimite din Iaşi, din partea rev. „V. R.", 410 lei, repartizaţi (astfel) : 150 lei pentru colaborarea d-tră din oct. şi dec. 1909" 200 lei asupra colaborării din 910 —18) conform propunerii de mai înainte — şi 60 lei pentru d-na Cunţan. 19) Al d-tră I. Botez 7 martie 1912, Arad Scumpă Tani, Să-mi ierţi această familiaritate, dar nu pot să-ţi spun altfel. Vin de la Seghedin. Tăvi20 e sănătos şi liniştit şi cred că a înţeles intenţiunile mele. De doi ani el a apucat pe o cale care nu-1 putea duce decît spre un dezastru. Preocupări mărunte şi certe meschine ale vieţii noastre politice nu isiînt pentru el. Un om căruia i-a fost dat danul M Octavian nu aparţine numai Ardealului, nici sieşi măcar, el este al nostru, al tuturora, şi al viitorimei. Sînt fericit că am putut interveni la timp, ca să-1 opresc să-şi pustiascâ sufletul în hărţaguri dintre „Tribuna" şi Comitet, împotriva cutărui sau a cutărui adversar al „Tribunei". Neamul căruia îi aparţine, este în drept să-i ceară să meargă pe calea cea largă, pe care pot păşi numai cei aleşi. Mi-a fost dat să fiu numai interpretul acestei cerinţi. Sub ochii paznicilor n-am putut să-i deschid tot ce am de gînd să fac, pentru ca să-şi regăsească calea şi socot că trebuie să-i vorbesc deschis şi pe larg, fără intîrziere. De aceia îmi permit să-ţi cer o jertfă, căci, draga mea, el nu-ţi aparţine pe de-a-ntregul, nici du-mitale (iartă-mă !). L-am rugat ca din Seghedin să vie de a dreptul pentru cîteva zile la Bucureşti (poţi să vii şi dumneata dacă vrei), fără să mai treacă pe la Sibiu, pentru ca să ne înţelegem în toate şi definitiv. i») Octavian Goga. Felinarul „Viaţa Romdnească.", V. 1910, nr. 1, ianuarie p. 75—77 ; Un trandafir se stinge, Revedere, Pe-o carte, Crimă, „Viaţa Roma-n§a$că", V, 1910, nr. 2, febr. p. 271. ») Poeta Măria Cunţan (1862-4935) a publicat poeziile : Mă duc... „VW* romanească", V, 1918, nr. 1, ian. p. 55 ; Copii săraci, V, 1919, nr. 2 febr., p. «». *>) Diminutivul lui Octavian Goga. 54 texte şi doc«**f Mârlăiduiesc că, ca întotdeauna, în inima dumitale se va găsi . • -a de a aduce această jertfă pentru neam. Sînt foarte ocupat. J^'m^Vespectoase d-lor Cosma, te îmbrăţişez ca un tată devotat. C. Stere [1912] Iubite Octaviene, Tranşarea diferendului juridic dintre Comitetul naţional şi „Tri-" nu pune capăt misiunii mele de împăciuire. înţeleg că pacea bUhu să fie în inimi' aceasta este mai greu decît să închei »va paragrafe de tranzacţie. In măsura în care prin intervenţia în facerile dumitale, mi s-a dat autoritatea necesară, voi căuta din răs-teri ca în cel mai scurt timp, în comitetul naţional să fie repre-Sntati Şi tinerii de valoare care doresc înălţarea nivelului vieţii noaar Se nolitiee. Ştii foarte bine, că între noi este mai mult discuţia în !*f nriveşte metoda şi forma de acţiune politică, fiindcă eu socot că iHata de partid are fatalităţile ei. Dar recunosc că în limitele disciplinei de partid trebue să se exercite toată acţiunea de critică şi de primenire impusă de cerinţele timpului. Să mă crezi dar, iubite prietene că adeziunea dumitale la cele realizate pînă acum, nu implică în ochii mei de loc renunţarea la aspiraţiile dumitale idealiste, şi-ţi aromit tot concursul meu pentru realizarea lor treptată, numai ca acţiunea partidului naţional să nu fie stînjenită. Te îmbrăţişez ca frate. C. Stere 7/I[14]13 Bucureşti iubite Octaviene Din conversaţia avută cu amicii noştri am văzut că nu putem cădea de acord în ce priveşte situaţia generală. Ei în genere sînt mai optimişti (sînt şi aici nuanţe între B. şi I.), eu chiar din faptele comunicate de iei deduc că sîntem in ajunul evenimentelor mari. Dar.. cum în astfel de condiţiuni aş putea să iau judecata mea drept evanghelie ?... Să aveţi deci mai cu seamă în vedere situaţia în sine, şi orice veţi face, să aveţi în vedere că un bun cîştigat cu greu se ia îndărăt. Am uitat : aici se doreşte foarte mult aranjarea, dar sentimentul nemotivat cîntăreşte mai puţin decît judecata, care şi pe mine mă «ce să o doresc. Al dumitale. C. Stere jljtocumente 55 h. zalis I aliaţii naturalismului şi audienţa alianţelor Conştiinţa de sine a unui curent literar vine, cel mai adesea, nu de la exponenţii săi artistici, cît de la gînditorii săi critici. Victor Hugo pentru romantism, Zola pentru propensiunea naturalismului constituie excepţionale sinteze de har creator şi vocaţie teoretică novatoare. Exemplul lor rămîne în sfera excepţiilor. O excepţie cu grele consecinţe. Cea mai puţin neglijabilă derivă din riscul de a preconiza o estetică simplistă, contrazistă de efectele practice ale metodei preconizate. O alta, la fel de însemnată, ţinteşte posteritatea mişcării, profilul ei sancţionat de factorul timp. Fără valori validate, un program literar documentar se opreşte în subsolul literaturii, oricîte eforturi i-ar fi însoţit lansarea. Subliniem de la început că naturalismul a fost o nouă etapă în dezvoltarea realismului critic; deosebiri există, dar ele nu trebuiesc exagerate în sensul unei rupturi, sau chiar al unui antagonism, cum s-a făcut nu odată. Corifeul şcolii franceze naturaliste, Emile Zola, a recurs la eseu (vezi Le roman experimental şi Mes haines) pentru a face mai clare liniile de forţă ale ciclului său despre dinastia Rougon-Macquart. N-avea, probabil, destulă încredere scriitori şi curente ;t mai ales din par-social şi intelectual -lat de scientism şi proletariatului. dansat curentul £ul nu s-ar fc realizat Vnnditii" obiective ce ^v. Le vom trece în Ca obţine succint pro-'istoriei li erare -**tff o imagine fenta de Tde contraziceri,, de re-ţe de trac, altercaţii şi re- „,,n Receptării naturalismu-*-"Ridul configurării fiziono-HL^stocte - iată scopul fi-l^zentei cercetări care nu ftCri artişti ai cuvîntului 1 ** de talia lui Liviu Rebrea-Hortensiei Papadat-Ben-, «, onorat curentul cu opere ii caracteristice, dismul a apărut cel dintn ta si deloc întîmplător. Aici, rirea provocată în constante «actualităţii de eşecul revo-&Wde!a 1848, iar în 1851 de prag.. idealurilor republicane s-a Kg. cu înflorirea scientismului SEtet al lui Auguste Comte şi sSmt Spencer. Ca urmare, sta-jZZnerală de spirit se organizea-jjWfcjurul respectului pentru fac-SbI obiectivi (de ordin social şi "t) cerînd certitudinea în in-_j*|jt currniarea patetismului , ««antice eminamente reto-, cbaervarea faptelor prin gru-t tar în jurul unui nucleu, ve-•a lor şi experimentarea ipo-(de unde şi ideea de a în-,J dosare, ca în orice cercetare mit Ut respectă). Toate acestea du- fih demonstrarea determinismu-aattiral, care acţionează asupra tŞMpenelor supuse studiului. Ope-SMM artă naturalistă devine, cum K# remarcat, un fişier de date jPkjpentru explicarea şi corelarea flMâor fiziologice, biologice, soci-JgM morale ale proceselor din na-Ig,» societate. "•SBtfcd Franţa, in nici una din I etiropene, realismul nu atinge " radicalismul consecvent an-cum îl impun prin operele KSjrr ste"dllal Şi mai cu sea-».*Wt»rt. In Anglia bunăoară, evoluţia liniştită a vieţii publice din timpul epocii victoriene se oglindeşte în mişcarea mai redusă a fundalului contemporan şi, 'implicit, în tradiţionalismul literaturii. Aici, ca şi în Germania sau Spania, este vizibilă rezistenţa structurilor şi infrastructurilor la înnoire şi modernizare. Abia după ce se petrece o revoluţie în relaţiile de producţie şi după ce intervine modernizarea în-văţămîntului, meseriile pregătind pături tot mai largi de lucrători iar fabricile în creştere recrutând mase proletare tot mai numeroase, se va vedea că ştiinţele economice, tehnice şi morale sprijină expansiunea realismului maturalistic. Procesul corespunde creşterii interesului pentru social, pentru mediul uman şi fră-mîntările lui, afirmării vertiginoase a unei problematici legate de campaniile spiritului civic şi profesional. Entuziasmul pentru ştiinţă vine din aceste noi realităţi : naturalismul descoperă omul de rînd, poporul de jos. Trecîndu-i în literatură, naturalismul protestează împotriva nesocotirii prezenţei lor ca existenţe acuzatoare la adresa tihnei, confortului şi demagogiei păturilor conducătoare. Literatura nu mai poate rămîne pe vechile poziţii, tributară publicităţii aspectelor liniştite, comode şi epatant armonioase ale realităţii. Gustul publicului trebuie trezit, şi remodelat. Obişnuit cu metafore din sfera dragostei, frumuseţii şi normalităţii, cititorul se trezeşte confruntat cu urîtul din viaţă, cu respingătorul, senzualul pedestru şi patologicul. Naturalismul scandalizează şi întreţine o stare de şoc prin tematica pe care o abordează, prin îndrăznelile artistice pe care le dezvoltă. La noi este receptat curînd după ce se face ascultat în Franţa, mai curînd de pildă decît în Spania şi Italia. Desigur, la noi nu întîmpi-nă o contrapondere religioasă. Apoi în cultura românească a epocii moderne s-a manifestat lupta pentru realizarea unităţii naţionale. Ca atare a fost un motiv de înaltă mln-drie patriotică să fie activate toate mijloacele gîndirii. De la Legea instrucţiunii publice din 1864 şi pînă la fiinţarea sindicatelor mun- scriitori şi curente citoreşti, totul vorbeşte despre preocuparea îndreptată spre ascuţirea conştiinţei, răspunderii pentru destinele poporului. Un rol de seamă 1-a avut în acest sens presa. Ea constituie o mărturie a curajului şi gîndirii înaintate în epocă, ea cultivă receptivitatea pentru tendinţa literară care îşi lua subiectele din stradă şi rupea ou gustul pervertit, corupt al burgheziei şi moşierimii, amatoare amîndouă de lecturi amuzante dar temătoare de anchetarea onestă a laturilor purulente ale sistemului capitalist1) în Franţa naturalismul se afirmă în preajma anului 1870. Este anul Comunei, al prăbuşirii imperiului. Crtiza instituţiilor politice merge mînă-n mînă cu declinul marilor idei ale Mumiriismului. In România, Stările de lucruri, deşi diferite trimit la consecinţe identice. Instaurarea monarhiei în 1866, după detronarea lui Cuza, marchează începutul unei perioade de spoliere a avuţiilor ţârii şi de soluţionări lipsite de scrupule. Lupta ideologică consacră reviste şi ziare de prestigiu care, precum Contemporanul, Lumea nouă, Drepturile omului, Adevărul, surprind tranziţia de la sensibilitatea petulantă la dezgust şi descumpănire. Curentul eminescian propagase meditaţia pesimistă. Intelectualitatea este afectată de consecinţele negative ale politicianismului. Ea simte nevoia să se solidarizeze cu cercurile socialiste, să riposteze celor care din interese înguste preconizau o artă în afara societăţii, izolată în turnuri de fildeş. Aşa se ajunge la faptul că C. Miile declară că nu putem înainta decît prin naturalism (v.Lupta, 23 martie 1887), în timp ce Gherea îl identifică ferm cu „spiritul omenesc ajuns la maturitate" 2). Sîntem într-un moment cînd orientarea unei bune părţi din publicistica românească se alătură orientării literare noi. D. Racoviţă în Binele public, consideră naturalis- mul drept o „teo^ numai detractorii 0 Găvănescul, în îndemnul esenţial -lanţuirea fatală câ« i§ o fetptă de alta". n 1883 Al. G. DjUVar.J volum, ampiul ^ varaj Ideahsm şi naturalism 5 prezintă ca un adept nS al naturalismului. W?* bogata în date, d îf relevat recent cît de'am epoca de după 1880 raiL nlor culturali la esteMcT. rent. Fraza finală a Djwara ar putea fi luatăî to .pentru larga lor rec „Romanul trebuie să fie 1-a.înţeles Zola. Şcoala să-se înveţe a se citi ca sită a vieţii, dosarul ei chis..." Exceptînd Convorbiri unde după îndemnul prob Maiorescu, P. Missir îl , Macedonski (cînd acesta poezia socială) iar Al. Zola, lupta pentru natw» aaum în toi. în Lupta ga t numere în şir, medalioane ] preţuire lui Maupassant,' Zola. La fel în Revista Ut», 1889, în Carmen, în Reviste I (1892), Constituţionalul (18 ziţiei izolate pe care după 1890 N. Iorga faţă _ lism, trebuie să-i relevăm, ^ trast, adeziunea lui Traiaa ] trescu în Adevărul, Ştefan ? în Lumea nouă, C. A. I Românul, şi Delavrancea nia liberă. Tot aici sem_. Sfinx încercări de analiză . tivă, precum I. Găvănescuî ţiunea (1882). Spre finele veacului se : disparat şi alte ecouri, "! duc împotriva lui L Journal de Bu^arest SJaillac se felicită cînd -din cercul mr/erulor •dependance roumaine «, elan amănunte despre Berar izbucnit la Paris romanului Pot BouiHe. «rin cercurile literare Oradea şi Cluj, îmbrăţi-ul. In Familia, se nte din Therese Radă şi ea capitole din li Lev Tolstoi şi îi pre-■ ptopovioi-Bănăţeanu şi ■nul. La Arad, Tribu-face loc în coloanele de Daudet, Zola şi î Popovici-Bănăţeanu Zola, Flaubert, Daudet, printre lecturile _s», în vreme ce în Bogdan-Duică îl laudă '.m pentru realismul Peroarcaţia între realism ~ nu, este încă făcută d in ce îl priveşte, cri-\l o judecată pentru Oelavrancea care apli-'e sale de inspiraţie preceptul zolist: „Le fait d'un observateur ntateur" ' sintem departe de on consens critic faţă . Acesta nu întruneşte le. 0 parte a presei ,"20, nr. 1, 20 Xebr. 1899. îl denigrează. O ajta îl tratează cu suspectă amabilitate, acordîndu-i din vîrful buzelor încurajări vagi şi perfide. Cercuri suspuse îl taxează ostile de... venetic. Circumspecţia este de rigoare. Şi totuşi nici o clipă naturalismul nu părăseşte ctercul atenţiei generale. Este intens disputat. Adoptarea naturalismului mai ales prin intermediul presei literare socialiste este, la noi, punctul de pornire al unei complexe activităţi de stabilizare. Ea înseamnă în primul rînd o nouă orientare în problematica estetică. Optica aplicată revendică probitatea observaţiei şi selecţia valorilor sociale nu din simplă voinţă de renovare terminologică. Dacă ar fi numai atît programul nu s-ar fi bucurat de prestanţa pe care a inspirat-o bilanţul său ci via Dar, în fond, chestiunea depăşea înţelegerea producţiei literare curente devenind un fenomen. Tendinţa spre originalitate a creaţiei se împletea în epocă, fiind la ordinea zilei — ou emulaţia în explicaţia ştiinţifică a universului uman şi social. Pentru marea majoritate a oamenilor pasiunea adevărului nu mai putea fi despărţită de introducerea esenţei scientiste în reflectarea vieţii — iar aceasta nu oricum, ai ca o acţiune sistematică prin care cultura naţională să culeagă toate beneficiile iniţiativei scriitoriceşti. Nu întâmplător, I. Nădejde1) consemna următoarele reflecţii în editorialul ce stabilea preferinţele Contemporanului la finele celui de-al doilea an de apariţie ; „Cît despre naturalism, spuneam numai că ne^am hotărft pentru dîn-sul împotriva idealismului şi, în secret, că naturalismul în literatură înseamnă întronarea adevărului în locul viselor. Este de mare trebuinţă să se studieze omul cum este în societate, cu patimile lui şi cu urmările lor, fără această cunoştinţă nu se vor stârpi relele..." Tot I. Nădejde comentînd conferinţa ţinută de G. Panu la Universitatea din Iaşi accentuează asupra i) I. Nădejde. Direcţia urmată de Contemporanul, Tn : Contemporanul, 3, 1883, p. 115—116. scriitori si curente finalităţii acţiunii de moralizare socială : „Numai de la cercetarea ştiinţifică a lumii aşa cum este şi de la cunoaşterea ei putem să ne aşteptăm la ceva bun. De aceea mişcarea naturalistă în literatură este bună şi folositoare". Recursul la realitate are drept consecinţă veridicitatea. Dar nu numai efectul de verosimilitate poate măsura efortul naturaliştilor de a sluji opere de primenire a structurilor. Ei urmăresc ceva mai mult: vor să ofere deplina posibilitate de a cunoaşte mediul ambiant şi oamenii lui pentru ca din cercetarea acestora să desprindă o lecţie de evoluţie, lumini indispensabile pentru îmbunătăţirea existenţei celor mulţi şi umili. Ferventa încredere în ştiinţe aici îşi află izvoarele, în credinţa că viaţa poate fi schimbată dacă metodele vor fi mai ordonate iar realismul lor necruţător. Astfel se şi explică audienţa de care se bucură naturalismul în cercurile muncitoreşti şi socialiste. Ideea ştiinţei atotputernice şi obsesia activităţii sociale transformatoare o conduc pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga la constatarea ; „Ceea ce e materialismul şi pozitivismul în filozofie, e realismul şi naturalismul în artă"1). Perspectiva deschisă permite scriitorilor naturalişti să facă operă de educaţie socială şi individuală. Acesta este şi motivul pentru care Sofia Nădejde face elogiul naturalismului, ea şi A. D. Xenopol de altfel. Declinului literaturii romantice noul curent vine să-i opună metoda experimentală, adică experienţa şi oroarea de poetizare. Nu există alt argument pentru a explica entuziasmul cu care revista Contemporanul salută cartea lui Al. Djuvara, Idealism şi naturalism ca şi numeroasele traduceri din Zola. Ataşamentul pentru scrisul celui care a fost şeful spiritual al şcolii naturaliste mergea şi către tezele lui fundamentale, dar cu siguranţă către proza lui din care ») v. Cap. Literatura Contemporanului in : Savin Bratu, Zoe Dumitrescu, Contemporanul şi vremea lui, Buc. BSPLA, 1959, p. 223. fiecare pagină ave* t* ' . tilor noştri o «LV* C Mufe' inauguS3* oirilor tipărind o* * ' sălbatice" (V nLCHŞC* nr. 19. 1S83 p 75^" Revărsarea, Cum Se ar *• (v. Contemporanul i „ p. 876 şi nr. ! 2'' *• *t. 1883, p. 167 şi 36i)' * 8U«- Contribuţii la dezbaW <• gmea tendenţiozităţi^ * rare aduc si a,) S. Sanielevici. Naturalismul» ratură. In : Pagini Hternr», 1, *■1 ian. 1899. p. 4—5. scriitori şi curente ,„ ini Zola — 1 tfi ^*bf *W a făcut, caci &lisV'u trebuie să res-«*nt ""itdlor nepnce-persoane care se ^1 ef?,Le falimentul na-ilP^^â Sanielevid, ei aft,rI^,ebe dacă poneI simt forţa lui îffijdrf sjnt f din urmă oaz ei * ^foâ că naturalismul ••S. «eestein- ^ roîini| na-definif. ca o dffjfcu ambele j£5 f ^ieie înaintate, "pro-55* ^ forţe care sînt Vimmenta transformă-»g» Uteratura naturalista «•""rt,, este o creaţie foarte îiSfiveranităţi populare. Na-«ui modem este urmareai lo-"•^.rf a realismului bur-^ Formula naturalistă, poate TLJZ- zice criticul - pătruns 12ioe care şi-1 asumă natura-ÎLTtB ordmra gnoseologică — Sfal ei poate fi înlocuit, dar ST Juperior-umană a acestei a^e* foarte trainică încă". Apoi iSaWevici polemizează cu deni-g&ril mişcării în termeni pamfle-*j:»Art<) naturalistă e «josnică, fiindcă zugrăveşte ealva-Mltaenirii nenorocite, care vegetată; stmosfei a asfixiantă a pau-00$, a viţiului, a ignoranţei — «Mg ca o mînă de privilegiaţi să tiară In desfrîu nebun. Arta na-MM e «lipsită de ideal» fiindcă WIMtt amorul platonic al cutărui «Mar cu cutare castelană..." Maia c clară : „Viitorul este fcMaHei naturaliste", flahaa de termeni între realism #aM&», reală în epocă, a putut l»Spesia că provine din labil i** eTa/aitiilor normative. De 1^. Sarea realizase mult pentru WWH* metodologică a celor două '■"•«re, în ochii lui, vor fi *«*labun început, fizionomii deosebite. Caracterizarea lui I. L. Caragiale drept realist critic certifică faptul. Disocierea nu era însă uşoară căci se treceau din obişnuinţă particularităţi ideologice ale realismului în seama naturalismului şi invers. Nu părea să existe identitate între două tendinţe de atentă observare a realităţii şi consemnare veridică a ei ? Diferenţa începe însă chiar din miezul acestei caracteristici. Pentru naturalism reproducerea fidelă a vieţii reale implică analogii cu travaliul savantului care se legitimează de la o disciplină a subiectului de examinat şi pînă la modalitatea disecăm lui prin succesiune de incizii, deducţii şi demonstraţii. Pentru Zola facultăţile naturale ale individului au un suport ereditar. în latura lor biologică actele omului merită deci să fie luminate. Corelarea socialului cu cercetarea ascendenţei biologice a completat studiul zolist. Dogmatismul viziunii zoliste decurgea din mimarea învăţăturilor lui Claude Bernard (v. Introduc-tion â l'etude de la medecine experimentale). Extensiunea sugestiilor din celebrul său tratat n-a fost însă de tot neindicată. Ea a dat soliditate şi complexitate imaginaţiei care a făcut fecunde corelaţii între ficţiune şi experienţă, între gîndi'rea speculativă şi cunoaştere. Un partizan al opţiunii naturaliste, aşa cum o preconizase Zola, este vorba de Djuvara, va scrie că „naturalismul este creaţia naturală a epicului împotriva predispoziţiilor post-roman-tice de artificializare a tipologiei. Naturalismul ar fi, aşadar, anti-li-vresc, opus artificialităţii, setos de ipoteze construite pe adevăr şi pe determinismul născut din lucrarea mediului. Gherea nu va spune altfel în studiul său Decepţionismul în literatura română. Dar el va face o ierarhizare în favoarea realismului critic. Decepţionismul naturalist are ca sorginte considerarea omului drept o brută — susţine criticul citind u-1 pe Jean Fleury, decepţionismul realist vede în om fiinţa care lucrează şi suferă. Păienjenişul, ilu- scriitori şi curente ziilor se răsfiră în naturalism prin-tr-un strigăt de deznădejde1), anomaliile societăţii burgheze duc realismul critic pe cărările revoltei. Din precizările sumare la care am făjout apel rezultă că naturalismul a fost promovat de revistele noastre literare legate de , orientarea socialistă, în temeiul unui program mai coerent şi mai manifest decît alte periodice, favorabile şi ele curentului naturalist. Ceea ce s-a realizat după prima fază a experienţei realiste, cea care se înserează între apariţia Ciocoilor vechi şi noi (1863) şi Viaţa la ţară (1894) — a pregătit corelaţia necesară între i-ealism şi tipicitate, ca o lege internă a realismului critic. După aceasta, naturalismul reintră în actualitate cunoscând în perioada imediat următoare, cea interbelică, o înflorire prestigioasă, printr-o osmoză originală cu anteriorul realism critic. Continuitatea de principii este parţial abandonată (deşi denunţarea idilismului şi divulgarea mediilor foarte particulare au o comună afinitate pentru vitalism) ; în schimb cele două curente stabilesc între ele un strălucit dialog indirect din desfăşurarea căruia vor avea de câştigat deopotrivă ancorarea literaturii noastre în actualitate cît şi desăvârşirea mijloacelor literare de receptare a realului. Detestarea burgheziei a dus la descripţii în care o întreagă clasă, cea a posesorilor de capital este plasată in mediul ei li- >) Gherea stabilea slăbiciunea protestului naturalist în funcţionalitatea detaliului. Apologia naturalistă a amănuntului, lăsa să se înţeleagă criticul, Îneacă sensul, îl copleşeşte pînă într-acolo că societatea pare bolnavă de alte cauze decît cele reale. Pentru cei avizi de senzaţie eroarea se Insinuează pe nesimţite, di-minuîndu-se amploarea obiecţiei adresate întocmirii politico-sociale (v. studiul lui C. Dobrogeanu-Gherea, I. S. Turgheniev In : Contimporanul, i, nr. 23 şi 24, martie1—nud 1886, p. 888—898, reprodus după textul din Drepturile omului, 1, nr. 75—78, a—» mai 1885. emla tvtdor-anton lilechers M- Blecher este atît rară îndoială şi dato-•Sgfâui neobişnuit de tragic J^dui M. Blecher şi-a sens ^poemele ţintuit în ghips, - tJeâ cu roate, aşa cum cerea necruţătoare care i-a ş. viata înainte de vreme, a-airă intelectuală precoce şi îf de »r«u să Ie curăţ S»1*»1 **de visurile interpretări fff Jf Reformări la care le-am suSP; . , ca ^ la Kafka, univer-^fSco'o de realitate al lui f „ăseste atîtea puncte de m-'■« eu realitatea însăşi, încît «rf^-lpniu fantastic şi grotesc, ^ Svisuui adevărat sau din tX& ^pătă 10 puternică rer ^ ar istică; un contur şi o paloare tulbură ca şi m profană O nouă, realitate fără Har cu reliefuri şi cu pre-jSi'artistică, cu semnificaţii tulburătoare. :i Interferenţa planului real cu cel r JEc este atît de imprecisa, Kl atît de difuz şi atît TTmor de trecut, încît drumul m"'" «m de la real la fantastic este tot I«t de lesnicios sugerat de scriitor, ST pildă în episodul carnavalului •ntfurn al bolnavilor unui sanato-■ Jîu de la Leysin. Serata cu măşti, destinată eşecului, prin străvezi-jBta şi paloarea feţelor bolnavilor, . care nici măcar travestiţi nu puteau al evadeze din cercul dureros şi li-«Hat al suferinţei lor perpetue ce-i apropia ou paşi repezi de moarte, - .. 3pfitâ dimensiuni bizare şi fan-Mice în peisajul hibernal, somp-ft tm> de afară ; scena beţiei unor * «Btibunzi deghizaţi, purtînd cos-sărace, tăvălindu-se euforici v^fradă unei, necunoscute voluptăţi, u£»frin zăpadă, în lumina abundentă col lămpii fosforescente aduse în pă-■nitmt, se impregnează de o ciudată ţjBbiete: nişte oameni, încercînd să . şidkkze moartea, întunericul : „Erau de-a binelea cu toţii, se tă-,%1fkM pe jos, în moliciunea acelor ^kfcrad şi cîntaiu lucruri obscene. " »P toţi în hainele lor obişnuite Jtifeirul motociclist îşi scoase *ur-iP*>L Eram singurul în costum de ■vil, un arlechin rătăcit în undeva în desişul unei pă- duri, în lumina unui reflector. Ce căutam acolo mu ştiu, şi nu ştiu cine eram şi cine era adunarea aceea şi ce era volumul acela de lumină in care ne băgasem. In jurul nostru zăcea întunericul ca un vis gros şi noi ne tăcuserăm un locşor în noapte şi îl iluminarăm şi ne cuibărirăm în încăperea noastră de lumină în timp ce în jurul nostru somnul şi visele dizolvate în întuneric se filtrau încet din vinul întunericului, în cupele craniene ale oamenilor oare dormeau şi îi îmbăta cu alcoolul lor tare de imagini şi viziuni teribile". Acest întuneric semnifică de fapt funcţia funebră, mortuară, a negrului, ca şi în poemele baeoviene. Culoare care va obseda pe autorul „Vizuinii luminate" tot atît de mult ca şi pe sumbrul poet al fitiziei şi alcoolului. Ceea ce aduce nou însă M. Ble-cher în acest „jurnal de sanatoriu" cu întîmplări nu mai puţin triste decît acelea conţinute în cărţile de proză anterioare, este nu numai dilatarea senzaţiei realului cufundată în apele irealului, ale fantasticului artificial, sau sumbru, sau grotesc, dar şi doza apreciabilă de meditaţie a scrisului său, care nu alege la întîmplare, din pasta amorfă a timpului scurs, episodul real sau arcuirea spre vis. Toate acestea sînt aduse în prim-plan, în scena propriului său teatru interior, în speranţa de a afla un sens, o logică ilogicului din viaţă, absurdului în care ea împinge uneori creatura umană. Un exemplu : ciudăţenia scenei din noaptea de la Leysin, cînd autorul confesiunii descoperă stupefiat cum că viaţa ne pune uneori în situaţii dintre cele mai bizare, situaţii cunoscute, întîlnite cîndva în cărţile citite de mult, in copilărie. Scena morţii tinerei călugăriţe, splendid exemplar uman condamnat la o moarte prematură, absurdă şi, la căpătîiul căreia, în ultimele clipe, vine, îmbrăcat în costum de arlechin : „Toate situaţiile romantice, toate scenele extraordinare de foileton erau dar adevărate ? în clipa aceea trăiam Arlechinul şi Călugăriţa muribundă şi îmi rămînea doar să cînt din ord 65 lească, 2 chitară serenada de odinioară pentru ca frumoasa Corinda (şi numele, era din romane!) să poată să mai asculte o dată înainte de a muri vechile acorduri nostalgice. Toată realitatea contribuie cîte-odată la romantismul şi propria ei falsificare pînă la artificialitate. Este una din resursele inversei ei diversităţi". Desigur, gîndurile lui M. Blecher despre viaţă sînt în totalitatea lor sumbre, sînt gîndurile unui bolnav incurabil, care în ziua cînd izbuteşte să ajungă în apropierea unei stînci, privită mult timp de sus, de la înălţimea terasei unde-şi făcea cura, nu simte altceva decît o imensă oboseală şi înţelege „că nu trebuie niciodată să aştepte nimic". Cu toate acestea, cu cîtă frenezie se poate bucura un asemenea om, condamnat la imobilitate şi suferinţă perpetuă de existenţa unei frumoase grădini, descoperită mai întîi în vis: „Pentru fiecare nos, culoarea frunzelor era — vită cu aceea a faianţei, iar gJ^ capul scării şi jos la intrarea" grădină, pe stilpii de piatră -erau de o parte şi de alta suSj; neau patru gavanoase enormii» nişte butoiaşe de vin. Era desbw cel mai splendid şi cel mai Zîrr nios lucru pe care îl vedeam/^ sele erau de faianţă albastră A* „T balt, iar plantele din ele cu Lz" zele galbene ca lămîia atîrnau faT prejur ca o admirabilă coafură wl getală, iar contrastul dintre aiw trul profund şi galbenul viu ^ frunzelor le dădea un aspect it extraordinară fineţe şi un fanate nespus. Dar asta nu era decît in, ceputul splendidelor lucruri ce * veam să mai văd. în orice parte îmi îndreptam pri. virea, întîlneam culori şi forme de neînchipuită frumuseţe..." pefiilesfcu dinia: alesurile 99 iţii in care critica li-'Jfgfne istorie literară fără fltica autorul scrierilor să «onftiinţa acestui transfer perfect Ştim cu toţii cit fodemarcat sînt în genere ştiinţei literaturii; ştim, ea pentru George Căli-e istoria şi critica lite' o "sinonimie, evident re-p1 nu mai puţin adevărată, «, nefUnd filmată istoria pentru istoric, o opţiune ie creaţie; dar ştim tot 'ine că în conştiinţa orică-.„"re fidelii literaturii, citi-bierpreţi, există un prag, ffcfar, la care se încheie " altul, care înseamnă dru- ci cele două drumuri se ţi chiar suprapune, fa-pnd de trecerea timpu-tnclt ptltem spune des-lui Ovidiu Papadima «i înţelesurile vieţii" că «et de consfinţire a unei eomunhmi. Volumul este «B foiletoane literare scrise fa publicaţiile noastre în merbeUcă. Grupate pe scriitori cărora ti s-au multe cronici), ele o-a aproape zece ani română, surprinsă în ei concretă, mai exact, stimulată de apariţia unei noi cărţi; fiecare carte, un nou prilej de a comenta scriitorul şi epoca lui literară, un nou prilej de consemnare a unei vibraţii scriitoriceşti mai mult sau mai puţin autentice. Ori, după mai bine de trei decenii, foiletoanele împletesc o ţesătură continuă, un fel le jurnal al literaturii unui deceniu sau, cum spune autorul însuşi, „foi de temperatură ale epocii". Timpul le transformă în istorie literară fără ca ele să fi avut intenţia să devină aşa ceva; evident, scrierile acestea împreunate sînt şi mai mult şi mai puţin decît istorie. Mai mult, pentru că istoriile, cînd nu sînt romanţate sau poetizate, poartă amprenta distanţei şi a actelor moarte, pe cînd aceste scrieri sînt momente vii din existenţa unei literaturi, care par neconsumate datorită unui soi de participare activă, unui ton al prezentului pe care îl păstrează nealterat, apoi _ datorită comentariului în sine, care depăşeşte datoriile unei istorii prin densitatea opţiunilor : şi mai puţin decît o istorie.pentru că lipsesc, cum e şi firesc, cauzalită-ţile, influenţele, finalităţile. Epoca literară surprinsă în cronicile lui Ovidiu Papadima este una din cele mai complexe. De-altmin-teri autorul este perfect conştient de aceasta. Se simte vibraţia unei duble căutări, aceea a unui echilibru al existenţei şi o căutare de formulă literară în sine. Mai ales secţiunea destinată epicii este de natură să ilustreze febrilitatea unor asemenea căutări. Autorul nu scrie despre capodopere, dimpotrivă, este cronicarul conştiincios al unor evenimente literare de multe ori nesemnificative. Vom găsi comentarii la autori pur şi simplu ieşiţi din conştiinţa noastră contemporană, total nereprezentativi, al căror univers literar nu-l va mai cerceta nimeni, niciodată; pentru că, evident, posteritatea selectează operele cu majuscule. Dar, aşa cum sînt ei surprinşi în paginile cărţii, alcătuiesc un tot, o generaţie scriitoricească pe care istoria nu are dreptul să o omită. Cărţile lui B. Iordan se citeau la ora aceea alături -de pe marginea cărţilor „Adela" lui Ibrăileanu, „Maidanul cu dragoste" al lui G. M. Zam-firescu, „Enigma Otiliei" a lui G. C&linescu sau „Pastele blajinilor" al lui M. Sadoveanu. Şi aici este foarte interesant de constatat cum Ovidiu Papadima se călăuzea după un principiu sigur (chiar dacă nu teoretizat), al coerenţei interioare a scrierii şi cum nu pierdea niciodată prilejul să sublinieze inconsistentele, artificiile, într-un cuvînt neîmplinirile unor romane, interesante poate tematic, dar neconvingătoare. Şi se cuvine să spunem că pentru Ovidiu Papadima esenţialul în epică este conţi-nerea „înţelesului vieţii", viaţa ca totalitate, nesegmentată, netrunchiată de prejudecăţi creatoare sau de intenţionalităţi fragmentare. Această idee fundamentală este şi cea care dă titlul cărţii. Pentru autor complexitatea structurilor reflectînd viaţa este mult mai importantă decît una sau alta din laturile ei compensatorii. Şi cu această ocazie se cuvine să menţionăm una din atitudinile critice care îl definesc (în această scriere): grija pentru argumentaţia perfect intelectuală, necontaminată de vreo părtinire sau de maliţiozitatea răutăcioasă, proprie în genere criticilor. Inconsistenţa unei cărţi este spusă simplu şi clar, fără ambiţii filozofale şi fără să degradeze cu nimic personajul-autor, ci doar să argumenteze neizbutirea unui producător de artă literară. Aşa cum nu-i sînt la îndemînă nici elogiile emfatice pentru scrierile pe care le socoteşte desăvîrşite. Stăruie am putea spune, o perpetuă atitudine de respect pentru cuvîntul scris, pentru munca de elaborare a oricărei pagini. Nu este indulgent ci foarte atent, evident, atît cît îi îngăduie cele cîteva pagini de care dispune în genere o cronică literară. Şi sigur că, în asemenea condiţii, nu vom găsi acele analize profunde tinzînd spre totalitate, pentru că nu acesta e rostul unei cronici, ba chiar se va întîmpla să găsim o carte expediată grabnic pentru a nu fi cu totul anulată. Cronicarul adoptă atitudinea unui citita vreun aer doct sau măcar în materie sti Irar^c apr0ape «» de scriitură Aşa incifS-titulat „Din lumea evă* pat mai cu seamă de sX" raturii citadine, conţin* care carte aleasă datei m pale, exact atît cit « L? inrem^ In ceeace priveşte capttoU tmat poeziei (cu cîteva pildă „Drumurile sufletem Lucian Blaga") ţinem si mai cu seamă un fapt ce în genere din cronicile de* zie şi care, de alminteri, ei cîtva şi greu de realizat: crea versurilor în fwncfie de fieul lor. Nu odată dani unui volum de versuri ne situaţia ciudată de a avea un comentariu aplicabil Ww vers epic. Salvarea vine di* şi, evident, din titlu, £) exista s-ar putea pricind este vorba de o scriere ta Pentru că nu este suficient bileşti configuraţia unui un etic, ci mai cu seamă spei bajului său. Ovidiu Pan omite niciodată sâ me..,. tehnica imagistică în sine,; pondenţa dintre planul cel lingvistic. Sigur, nici aici nu vom configurarea unor structuri dar se vor surprinde notele tante ale lirismului diferifSmt comentaţi. Am lăsat anume pentru de fapt primul capitol. probleme" în care autorul numai literat, ci om de cultură. Deci putem găsi c gină de confesiune unde a. foiletonistul se poate plîflSW 1 ba cu care este obligat s£ r asupra cărţilor, de Wp^ inerentă unei asemenea i ciri, rînduri ce fac dovada taşament, unui sentiment cărturar, care ar stărui mai locurile frumoase ale marginea cărţilor arhitectonice, deopo-nSdiu Papadima, cul-..i<%$ de caldă apro-«• actualitate aceasta V^^estarea unui martor •%£*d într-o „cro-SS0 epocă, o vreme XfV dezamăgiri şi re-"*Je dtitorul de azi o ca ve o pelicula, a-^Soma unui document. lei călinescu: icisniul pean r ii aai este nevoie să spunem h temerară este tentativa lui i OUtnescu de a restabili, din diva secolului XX, configu-'jfrsicismului european". Te-din mai multe motive, care «ţi „polisemia termenului de ^Asemenea noţiuni străbat literară fără să o părăsească ează totodată în teoria li-sub forma unor categorii cu statuturi noi şi re-e. Şi ca în mai toate ca-dată fiind larga lor circu-Uisi uşor antrenate în am-ţi confuzii. Pe de altă parte ţ kforic şi nici o teorie lite-$ prezentului sau a viitorului 'e face abstracţie de ele nici publicistica literară nu h măsură să le abandoneze că un anumit gust pentru tn expunerea judecăţilor ' e va - defini întotdeauna publicistului contempo-!el incit intîlnim noţiunea •se înfăţişări şi conţinuturi, ŞttJt sau mai puţin ingrate. i nai ales, nu este numai n ie enciclopedie ci unul Ş* multă vreme în conştiinţa omului şi o asemenea răspîndire îl degradează adesea fiindcă i se opun cu sau fără drept cele mai diverse noţiuni, accepţiile lui devin mereu altele diluîndu-l fără încetare. Tot ceea ce nu este clasic i se opune fără discernămînt păstrînd pe alocuri doar o justificare psihologică, lărgindu-i sfera doar pe criteriul gustului şi stabilind îndeobşte fastuoasa dar labila opoziţie clasic/modern. Asemenea utilizări nu sînt din cele mai puţin justificate, dar ele provoacă o acţiune corozivă din afara termenului, datorită unei prea mari elasticităţi. Acesta ar fi pragul cel mai de jos al confuziei şi trebuie mărturisit, el depăşeşte nu odată sfera literaturii, sfera artei în genere, manifestîn-du-se aproape în orice domeniu de activitate omenească. Un alt prag al confuziilor se datorează istoricilor şi teoreticienilor literari înşişi, care nu aplică întotdeauna criterii comune in delimitarea fenomenelor şi categoriilor literare, aşa încît practic se produce o alunecare între conţinutul istoric şi cel estetic. Care nu se acoperă întocmai, dar care, fiecare îşi au justificata lor existenţă. Sigur, contemporaneitatea este datoare să înregistreze migraţiile semantice şi să nu priveze noţiunile de polivalenţa semnificaţiilor pe care acestea le-au cucerit în timp. Aşa cum de altfel s-ar cuveni să nu absolutizeze nici unul nici altul din conţinuturile semnalate mai sus pentru că oricare din ele socotit principiu generator ar denatura substanţial sensul noţiunii de „clasic", astăzi. Pe de altă parte nu trebuie să-şi închipuie nimeni că se poate face abstracţie de interferenţa celor două aspecte nici chiar dacă ne referim la momentul genezei categoriei. De altminteri, nu există nici un fenomen literar, micit de restrînsă i-ar fi desfăşurarea sau sfera de influenţă care în afara dimensiunii sale istorice să nu conţină o opţiune estetică mai greu sau mai uşor defi-nibilă. Dar, nu este mai puţin adevărat că timpul înregistrează adesea similitudini de program estetic la fenomene literare distanţate pe marginea cărţilor in timp şi aparent incompatibile. rară, nu Aceasta nu înseamnă pur şi simplu o literat că „istoria se repetă" (repetiţie cu enciclopi sinonimie perfectă de conţinut nu gem pr; există în materie) ci că anume linii restructx de forţă au dreptul la o nebănuită nomen continuitate. Dar, probitatea istoriei care ne şi a teoriei trebuie să intervină pectiua exact pentru a trasa liniile de de- cea mo marcaţie între fenomene, pentru a mantiei stabili nuanţele şi faptele delimita- mită ni tive temporc Şi mai avem de-a-face în materie liseman de „clasic" cu o confuzie de natură mului" autohtonă. Literatura română nu a Studiul avut un clasicism adevărat, dar ma- măsura nualele şcolare şi unele istorii ale cepţia literaturii române n-au pierdut ni- nici un ciodată prilejul de a marca o pe- rificînă rioadă „clasică" a literaturii ro- ce-l de mâne astfel încît vom întîlni nu- perfecţi meroase capitole intitulate : „Marii eşafodi clasici ai literaturii române" unde taliu, ■ vor intra nestingheriţi Eminescu, aducea Creangă, Caragiale, ş.a.m.d. E drept mereu însă că mult mai puţin se va vorbi cje a < de un clasicism românesc (cu toată cism ş extinderea semantică, între „clasic" crarea şi „clasicism" se mai păstrează o Huni: distanţă salvatoare) ceea ce nu în- descifr seamnă că ambiguitatea în utiliza- oferim rea termenului este mai puţin re- pe sc dusă. deopoi lată doar superficial schiţat pei- rului sajul confuziei naţionale în care rinţa vine să facă ordine Matei Călines- tipie, cu. Autorul este interesat nu de de asi surprinderea unui fenomen izolat ci dinaii de prezentarea lui pe scară euro- propu peana. Evident nu va fi fost vorba nitori de o epuizare a domeniului cît de ectul o organizare a sa în aşa fel încît axa 1 să i se restabilească alevăratele sifica graniţe anulînd astfel concepţiile mode care îl extind peste măsură sau îl mai restrîng pînă la sufocare. Desigur rui f avînd de-a face cu un fenomen a- nanţi proximativ localizat în timp dar nesci faţă de care posteritatea a luat a fai cunoştiinţă nu numai istoric ci şi sinor estetic, ceea ce înseamnă totodată gădu a avea în vedere evoluţia concep- sicis- fiilor estetice, deci şi a noţiunilor tibilt şi a categoriilor implicate, Matei zona Călinescu abordează clasicismul cu siste recuzita teoreticianului şi compara- epoc tistului modern. Avem de a face Dt aşadar nu cu o carte de istorie lite- deoj pe marginea cărţilor ^ —„inie din mate-%ind vorba ^literar suspendat in *? ^determinări mai zfjMn exacte. Desigur nui fenomen nu < ^ZaUtătile cu o „ntică care de altfel îJS' si inutilă, dar Jf^mi formarea ca W *ŢLii precedente. Or, |f«ră îndoială, pentru _4*> JZi a cărui reconsi-gfe'fn ultima vreme Wf'lte teorii pînă nu de' *jj ale dialecticii ide- tci cel mai perfect con-Z al clasicismului (m--zj£ conţinut totalitatea Lffe stabileşte în opoziţie fibarocul iar momentul & opoziţiilor, sau cel puţin *Sarii, se configurează J^, autorul acorda fie-fjM aceste curente ale lite-lelatlanate evident cu ii un comentariu. Stabi-totual raporturile, autorul "Zm"Z. de a doua secţiune : ZbMtoc Ia clasicism unei ana-«LiSrffwe to* fundamentale a JSj in diversele sale ipostaze W^SL. uterare urmînd să-i cir* ifcapoi formele de mani--i fa aşa fel încît ele să ilus-Bmpctde de opoziţie cu ceea ce Mtf clasicismul. Analiza exclu-l Moliile care unele ar con-Stiele poate ar infirma o M[ corespundere a trăsături-ŢfSmte, dar avînd în vedere, £ H ţaxtiează obţinerea unei con-esenţiale şi atîta vreme cît t # Mvnjeşţe şi se susţine, un ' r ti detaliilor ar fi lipsit de prefigurat clasicismul pe ktJ**e terminologic pe de altă •teu fenomen provocat, reacţie I*J( ntecesor 'căruia avea să i se *« intră în substanţa clasică *i*î pornind de la: Doctri-«eMcâ a clasicismului formu-Mi mtifest, de la geneza istorică a clasicismului urmărite în difuziunea lor şi apoi in diferite genuri ale clasicismului. Din nou ambiţia sintezei şi a ordinei este remarcabilă deşi aici riscurile sînt evidente. De altfel autorul este conştient că un fenomen literar poate fi aparent suprapus unei serii de personalităţi, dar că în fond nici o personalitate a literaturii nu se lasă strict înglobată unui fenomen sau unui curent literar. Aşa încît în această secţiune a studiului autorul' operează cu un bisturiu fin menit să atenueze, dar nu să anuleze unul din paradoxurile fundamentale ale literaturii Evident curentele, fenomenele literare sînt practic reformulările teoretice ale unei substanţe literare oferită de scriitori fie ei autori de capodopere sau mediocrităţi. Nu există altă sursă de fundametare a unui curent literar (mai ales dacă ţinem seama că expunerile de principii şi profesiuni de credinţă sînt în fond tot atîtea texte literare, chiar dacă stilistic mai neizbutite, decît operele literare propriu zise. Ori personalităţile, şi aici ne referim la autorii de capodopere, sparg graniţele oricărui fenomen colectiv, oricărei încercări teoretice devenind un fenomen în sine. Astfel încît ceea ce teoria şi istoria literară desemnează ca fenomen sau curent literar nu prezintă niciodată suma personalităţilor care par că îl alcătuiesc. Relaţia este una de determinare uneori chiar reciprocă mai ales în cazul clasicismului cînd dogma era dinainte ştiută şi autorii se supuneau, dar suprapunerea este imposibilă. Nu există nici un autor, chiar dacă teoretician care să fi reuşit punerea semnului de egalitate între intenţia sa literară şi izbînda sa artistică ; de asemenea nu există nici un autor de forţă care să nu fi prefigurat în opera sa literatura viitorului; ceea ce înseamnă că scriitorii clasicismului nu îi aparţin în întregime. De altfel Matei Călinescu introduce pe alocuri, evident silit de împrejurări, termeni ca ilurniiiisirniul şi chiar realismul în însăşi substanţa literaturii clasice. Deci scriitorii generînd curente cărora nu li se subsumează în între- .a pe marginea cărţilor gime, teoreticianul şi istoricul literar este pus la grea încercare. Şi nu-i rămîne decît, fidel finalităţii dorite să amputeze unul sau celălalt din termenii relaţiei. Pentru că nici în afara circumscrierii unor fenomene nu putem abandona literatura şi comentînd-o păstrăm inevitabil conştiinţa concesiilor. Clasicismul este fără îndoială un fenomen literar şi un Racine sau un Pascal sînt integraţi lui, cu amendamentele pe care le formulam mai sus. Şi sigur că vom vorbi de Racine fără să-l epuizăm şi evident trunchiat. (De plidă „verosimilul" deţine o accepţie generală în clasicism, una cel puţin modificată a lui Racine, alta şi mai distanţată a contemporanietăţii, mai mult, Racine însuşi devine concesiv faţă de „verosimil" ca să nu atingă mitologia creştină, iar pe de altă parte semnificaţiile acestui verosimil raci-nian sînt implicit mai profunde). Dar cartea şi-a propus să circumscrie configuraţia fundamentală a clasicismului european şi conform metodei şi criteriilor are dreptul la anumite libertăţi, sacrificii inerente în favoarea clarităţii şi sintezei. Edgar Papu spunea cîndva : „Matei Călinescu iubeşte paradoxul" şi paradoxal dacă vreţi, nimic mai clar decît aceste judecăţi, datorate unei perfecte proprietăţi a limbajului critic. in. niţeseu • • • • • reviste şi un număr de «„. dintre care o prefaţă ft nicolae maiiolescu: teme" 99 Volumul (apărut la editura Cartea românească, 1971), reuneşte „efemeridele" publicate de diverse virtuozitate, de o claritat P'ese *> jime clasică. Nici 0 dinîj* r85*8-prisos, nici o referinţa'ne in"i sar opera, un argument aerisii lui Din cutare Iu-^JLa victurii (Principii funerare fTHie artei, 1915), el scoate da^"-r, pentru „Considerarea wfl»'Jca ^ne" Trecutul nu-l in-te Za ne critic decît în măsura ^Tpoate deveni prezent activ. in ^rJntiment al prezentului per* Jt este elementul esenţial al Sui lui Manolescu. mneoa spunea că „secretul populaţii sale vine din frecvenţa cu Tre semnează cronicile din „Con-ZnnoranuV. Dar cronici s&ptămt-S mai fac şi alţi critici. Dacă e fZba de un secret, acesta este toc-Zi sentimentul prezentului. Cnti-]j profesor" istoricizează prezentul utândv-l în structuri aperceptive. »e profesor" nu-l interesează va-toarep, ci cîmpul larg în care poate urmări teme, motive, modalităţi etc. pentru el un scriitor mare sau unul „«'nor sînt egali. El practică un fel ie critică culturală, pasivă, chiar atunci cînd se ocupă de prezent. Facultatea indispensabilă a criticului cultural este memoria; aceea 3 criticii active, percepţia şi reflexivitatea. Şi Manolescu porneşte mei ie la teme, pe care însă le ex-jdoatează intensiv pînă la epuizarea tuturor posibilităţilor. Multe din efemeridele sale sînt m fel de fabule, a căror morală nu t greu de ghicit: „Toţi ne-aim aflat, măcar, o dată în viaţă, faţă-n faţă cu bruta. Pe toţi ne-au înspăimîmtat ochii ei injectaţi, care nu ştiu să privească în ochii omului, rînjetul ei crud, reacţiile ei instinctuale şi feroce. Toţi ne-am întrebat ca Be-•Wiger: „ce se poate face ? Ce se poate face ?" (întrebarea lui Beren-«erj. „Esop e un meşter de cuvinte Şi un sofist, iar satira lui, demagogie curată. Adevăratul filozof nu slujeşte pe împărat Esop e sclav prin structură intelectuală. El face politica stăpînului întoreînd cuvintele ca uh avocat" (Despre Esop). Sentimentul prezentului este egal la Manolescu cu capacitatea de a surprinde permanenţele necesare, şi cu o atitudine politică implicită, fie că este vorba de literatura trecutului, de teme, fie de actualitate. Nu putem să nu cităm din răspunsul pe care l-a dat la o recentă anchetă a revistei Luceafărul (13. nov. 1971): „Adevăr în poezie, adevăr în proză, adevăr *în critică. Scriitorii au obligaţia morală să spună adevărul chiar (sau, poate, mai ales) atunci cînd acest adevăr supără. Literatura nu se poate face cu jumătăţi de măsură ori cu minciuni convenţionale. O literatură este fundamental adevărată sau nu este deloc" (s.n). Îmi amintesc că Paul Valery considera critica dimensiunea politică a literaturii. In scrisul lui Manolescu simţim aproape întotdeauna prezenţa sentimentului politic. Manolescu, se ştie, practică o critică creatoare. Cîteva din efemeridele sale definesc şi justifică încă o dală acest mod de critică: „— Curios lucru : scriitorul se depăşeşte prin spirit critic, şi criticul prin spirit creator. — De ce curios ? E foarte normal : spiritul critic, în înţelesul strict al judecăţii de valoare, nu mai e totul într-o operă critică ce-şi sparge limitele (deşi rămîne implicat). Autorul despre care scriu devine personajul unei drame de idei şi mi-l «însuşesc» în aşa măsură încît îmi închipui că l-am creat eu. Nu-l mai judec : el există, graţie gestului meu creator şi mă plec în faţa existenţei lui. Critica schimbă, în stadiul ei ideal perspectiva explicatoare şi valori-ficatoare cu o alta, să-i zicem ontologică" (Căutarea lui Averoes). Vreau să precizez însă că în scrisul lui există un echilibru permanent între ideaţie şi sugestie, între precizia şi claritatea de tip maiores-cian şi sugestivitatea de tip călines-cian. Mărturisesc că nici unul dintre criticii actuali nu mă stimulează în planul ideilor mai mult decît Manolescu. Negoiţescu, de pildă, îmi cre- pe marginea cărţilor ează, prin metaforele şi imaginile lui de o mare frumuseţe, în primul rînd, o stare lirică. Din acest punct de vedere Negoiţescu e mult mai mult „călinescian" decît Manolescu. In eseul despre Luceafărul, Manolescu porneşte de la observaţia fundamentală că toată „personajele" poemului eminescian sînt măşti ale poetului, că, în consecinţă, „vocile" lor sînt vocile poetului, identificabile .şi în alte poezii, că poemul exprimă, deci, dualitatea om-geniu a poetului şi că această „poezie a •dualităţii implică o dualitate a poeziei, care se traduce printr-un fel de ceremonial al numărului doi". Întregul eseu e o demonstraţie seducătoare a observaţiei iniţiale din care decurg cu necesitate logică toate propoziţiile. Putem spune, deci că Manolescu comunică cu opera printr-o impresie centrală şi că toate celelalte observaţii nu sînt decît o ilustrare a ei. Lucrul se observă de altfel şi în cronicile lui săptă-mînale. Negoiţescu comunică cu opera pe tot parcursul ei şi-i recrea-ză imaginea in mod polifonic. Manolescu restituie imaginea operei în mod concentric, iar demersul lui echivalează cu o monodie în diverse registre. El operează o reducere la unitate, Negoiţescu, o transpunere caleidoscopică. Critica franceză este, în general, speculativă, abstractă şi combinatorie, adesa ignorînd realitatea operei. La drept vorbind, nu mai e o critică literară propriu-zisă, ci un fel de estetică practică, particularizată, o eseistică avînd ca temă, literatura. Şi nu sînt rare cazurile cînd, referindu-se la un autor anume, criticul francez are în vedere mai ales declaraţiile programatice şi teoretice ale acestuia şi prea puţin opera în sine, sau alunecă în discuţii pe tema limbajului, a relaţiei subiect poetic-lume, care de multe ori nu au nimic a face cu obiectul respectiv şi care pot fi invocate în legătură cu orice autor. Critica aceasta complică prea mult lucrurile şi se îndepărtează prea pe marginea cărţilor mult de opera, încît inter»*,,, cerea estetică dispar si i«f *»' teresul teoretic pentru env>* ca atare. Situaţia pare totS?** mala intr-o literatură car *■» lează în doctrine literare si ""^ în care aproape fiecare rZflS1*, soţeşte opera de o poetică .P^ mult, in care există poeti «J* adevărată operă poetică ci a m 8 o poetică. ' ao® et Criticul francez se adresa * fapt cunoscătorilor, „speci^J' m materie literară şi critic««E a se interesa de educarea «LK şi nici de selecţia de valorica? ţia o face editorul şi publiciTS cărui gust se presupune suUdZ de educat şi competent. GusM«! blic e orientat nu atît prin actiJZ, directă a criticii cît prin progrS şi manifestele literare şi antei» prin opera de artă însăşi, prin^S' ţa artistică şi literară în ausamifa Critica se situează deasupra ac^Z preocupări practice, afKnaVsiZ. sul în gratuitatea demersului ei Se înţelege că şi la noi se imrj. festă o asemenea tendinţă. Şi k noi se practică o critică eseistM,t critică de timp imagistic, specific tiv etc. Dar nu întotdeauna teat gen de critică răspunde specific». Iwi geografiei noastre literat* p adesea rămîne un simplu artificii Problemele reale ale literaturii Mutre la ora actuală sînt cu totul sJ-tele. Excesul de subtilităţi jikk-gice şi exegetice, de divagaţii m-dite denotă absenţa unui sentimal al prezentului şi de aceea ftoil» preocupări periferice. Una din ideile directoare ale M Manolescu este aceea a- primflWt» operei în raport cu biografia, Aţi formula lui Gaetan Picon: „vttţ* ascultă de apelul operei" .AM ii» este convingerea că opera eipfW o „experienţă existenţială", ide* *• se traduce de cele mai mvlteon n spaima de singurătate şi dej***** Ambele idei poartă în ele germm unui posibil dogmatism care, i* * 74 rtndiiri, l-a dus la aplicări ne l Tudor Arghezi, poet nere-■*/io7!) porneşte declarat de la doui Criticul atribuie care presimte „singurăta-*S omului in univers, „o spaima •—•■ * "de moarte". Şi, mai de poezia nu se explică pur şi **"*;.', „rin viaţă şi e nefolositor S"ţ£esupunem mereu în spatele Setului pe om: dar e obligatoriu ff!«BUPun'em mereu in sptele omu-" *L si să vedem în viaţa lui A Zi ne poet Şi sa PJhiirea unui rost necesar şi tai-fSrWu poezie", Ssewi! se articu-^ matematic pe aceste premise. j?adevărate în privinţa lui Arghezi %g, este sigur că raportul biogra-tfroperci, om-artist e mult mai com-Sr. In primul rînd nu sîntem ţgfflinşi că avem a face cu un ra--Ofi cu o dualitate, ci mai curînd & o unitate inextricabilă. A opera jjjoderi într-un sens sau altul înseamnă a proceda, în ultimă ana-dogmatic, a introduce în dia-itciica operei (singura care ne in-ftrmză in cele din urmă,) o cauza-fâate apriorică foarte incertă. Opera tSmîne ' totuşi principala certi-teiine pentru critic. js al doilea rînd, admiţînd ideea Muii raport, termenii lui apar, de k un artist la altul, in diverse relaţii: destinul artistului determină ţt acela al omului, opera determină Ut/nfia; destinul artistului e deter-■taii de acela al omului; destinul utiitolm şi destinul omului se des-Htmi paralel şi în sfîrşit, cele două iatfne se determină reciproc. Abso-Warea oricăreia din aceste „ecua-18* duce inevitabil la greşeli. In ttoltăarea unei realităţi estetice, a «P»«i în genere, orice explicaţie şi *** metoda pot fi legitime, dar * «listă o c/ieie universală. ln eseul despre Arghezi, o WMte pe care autorul o sublini-este incertitudinea exis-*m dar certitudinea inexistenţei 2* ■ A* vr™ să spun că cre-ori necredinţa nu înseamnă 75 certitudine sau incertitudine, ci putinţa sau neputinţa de a crede. Nu credinţa vine din certitudine, ci invers. Mai nimerit ar fi fost, poate, să se vorbească aici de o absenţă structurală a credinţei. Poezia „religioasă" a lui Arghezi nu ţine, credem, de o nelinişte existenţială, de credinţă sau de îndoială, nu porneşte dintr-o obsesie. In poezia lui Arghezi nu există, de fapt, obsesii, ca la Bacovia sau Ion Barbu. Temele cultivate, inclusiv cea religioasă, ţin la el de o experienţă de viaţă, ca primă sugestie dar cu o realitate mai mult estetică. Sînt teme alese, nu teme care i s-au impus obsesiv. Arghezi este, sub acest aspect, poetul cel mai liber faţă de opera lui. E poetul nostru cu cea mai mare putere de invenţie şi imaginaţie. Dacă a existat la el un „chin", acesta a fost artistic, nu existenţial. Aici Manolescu vorbeşte de „suferinţa" lui Arghezi care provine din „faptul absenţei sale (a divinităţii), care deşteaptă în sufletul fragil al psalmistului conştiinţa insuportabilă a singurătăţi în univers". Şi, mai departe : „Cînd invocă divinitatea, Arghezi ştie că nu va primi răspuns ; dar nu se poate opri s-o invoce. Cu atît mai adîncă este drama lui. Şi ea izvorăşte din neputinţa de a admite că e singur în univers". In Metamorfozele poeziei (1968) citim însă despre Arghezi următoarele : „Ceea ce a părut unora, o dramă a cunoaşterii, etică sau chiar religioasă nu este, în fond, pentru Arghezi, decît o întrebare şi o nelinişte cu privire la creaţie: este drama creatorului". Dacă nu ne înşelăm, criticul atribuia atunci poetului o dramă strict artistică, în timp ce acum îi atribuie una existenţială, care premerge opera şi o determină. Din fericire, Manolescu uită, de cele mai multe ori, să-şi ia cu. el „instrumentele" de lucru şi se prezintă în faţa operei doar cu ce i-a rămas după ce a uitat totul. pe marginea cărţilor florin mihailescu george ivaşcu şi deceniul opţiunii In istoria noastră contemporană, deceniul al patrulea rămîne mai, presus de orice un deceniu al opţiunii, ah imperativului de a delibera asupra înseşi „condiţiei umane". Dincolo de evenimentele de la suprafaţa vieţii politice, s-a petrecut atunci un proces de maximă concentrare interioară, care avea să ducă mai tirziu, pe măsura accentuării primejdiei fasciste, la a-dînca radicalizare a conştiinţelor şi, în ultimă instanţă, la rezistenţa activă şi la lupta deschisă împotriva mişcării legionare şi, apoi, a Germaniei hitleriste. Deceniul al patrulea nu este, aşadar, numai un moment de tragică amintire a te-roarei- şi crimei dezlănţuite, ci şi un moment al demnităţii umane. Dacă o seamă de intelectuali şi-au manifestat simpatii politice aberante, contribuind în mod regretabil la atmosfera de confuzie şi agitaţie violentă a timpului, nu-i mai puţin adevărat că majoritatea şi-au onorat condiţia printr'o atitudine fermă alături de forţele democraţiei şi ale progresului social. Printre acei ziarişti militanţi care au continuat, cu orice risc, să scrie în numele idealurilor periclitate de urletele gorilei gregare, se numără şi George Ivaşcu, Abia i„ • băncile Universităţii mA-|', d« presa atunci, el intră unei vocaţii sau răspund e spune singur, la „realUmuT' al «ziarului»", ti intîini^ semnătura în mai multe L-JtW* ieşene ale epocii, dintre ™vl ^ se vor lega mai tirziu vZ, deauna de numele său X m~ I.O.V.R.", „Manifest" c,L/,*** mii", „Lumea", „laşul" 7 literar"şi „Însemnări ieşeni." ^ sau aproape toate indicînd n r pede orientare de stingă. „Jn tot e *' exprimat mai sincer' si «„ cald pentru apărarea «^«S fundamentale ale poporului si «î ţarii noastre în acei ani atu <£ a fost în aceste publicaţii'mai tant, în direcţia antifascistă u, ce s-a exprimat mai ameninţători, în tot ce a ») „Jurnal ieşean", Ed. Cartea Românească, Buc. 1971. cat mai viu adeziunea ]„ Mri!. iniţiative internaţionale de prefef vare a progresului şi de apăra», păcii, scrie George Ivaşcu, s-a « cut simţită călăuzirea şi, direct m indirect, însuşi cuvîntul Parlitky Comunist Român". Bătrîna cetate de scaun a Moi-clowei constituia ie altfel în tuni ani o veritabilă citadelă a reziste», fei democratice antifasciste. Ptm tradiţiile socialiste ale „Contemporanului" şi apoi poporaniste ak „Vieţii româneşti", Iaşii au fost iu-totdeauna dominaţi de o atmoifat de stînga. In deceniul al patrulei, cînd conflictele politice împrumM forme violente prin actele Uu^t-nice ale legionarilor, vechile sgfe tendinţe democratice se matoriitt-ză însă vertiginos sub injluenjs ideologiei revoluţionare a partiidd comunist. Mediul intelecUialii&fy ieşene, frămîntat de grave coMn-dicţii ideologice, se limpezeşte tttţ* tat, dar decisiv, incit se poate spu** azi că cei mai buni dintre oammti de cultură ai Moldovei s-au a/to! în marea confruntare dintre democraţie şi dictatură, umanism şi «&• scurantism, de partea adevăruM ? dreptăţii istorice. Cine parcurge lucrarea „Intelectuali ieşeni in lup!* antifascistă" de Gh. I. Imiţi Si ^ Kareţschi (Iaşi, 1971) are priUp de a reconstitui imaginea panw»- pe marginea cărţilor 7« 4 â „; activităţi complexe şi md « unLhipuit de bogate, care ffî* primele Unii ale «jtf»? „ttfasciste- levioadă de asemenea ten-^ir'°£ira Şi-a inceput cariera ***** George Ivaşcu ş\ n-a tre-it :*?ieac& prea mult timp pen-W« Si >ra in contact cu partidul. m a »ifr" , a jăcut această legă-Omvl oare ,iu pătrăşcanu, în-iBfi.a fvrimăvara anului 1935, în «'toii »m fn.pi iui Ibrăileanu, din ^Tld Buzdugan, nr. 7 unde, sub f^iacu\ad-hoc („Mezincescu"), m> num.e (cum aveam să aflu mai 10*a, Andrei a intrat pur şi simplu »P°" „„ mine despre universi-mişcăriîe tineretului „ vorba ctt m defr? ^Jratsi la urmă, tot mai insis-despre revista „Manifest", al redactor responsabil _ eram'; 7 astfel din acelaşi an 1935, Jm publicaţie condusa de George Ccu a intrat direct sub indruma-,m partidului, angajată într-o acţi-IZpe cit de periculoasă în acei pe atît de dîrz asumată şi Za pînă la capăt. Tot de atunci Setează şi prima lui arestare, dupa atti, precizează o notă a Siguranţei Am septembrie 1935 : G. Ivaşcu care scrie sub pseudonimele C. iutei""», Mihai Vidra, G. I. Mîn-(jru, năluca Rodan, I. George, Mi-Ui Stoleru şi Nitrogen L. a fost tmiat de chestura poliţiei Iaşi în im de 3 august, găsindu-se materiale de propagandă antifascistă..." iţf. Gh. I. loniţă, A. Kareţchi: op. tit. pp. 213—214). De fapt, la aceste pseudonime care sînt nişte verita-Mie nume conspirative mai trebuie 4/iSugate şi altele: Măria Comşa, hui Darie, Radu Vardaru şi Ioana ililin, fapt care probează odată mai mit complexitatea şi varietatea mei prezenţe publicistice (repera-Siî de astfel şi dincolo de sfera presei ieşene) din care paginile vo-hmuM apărut anul trecut la „Car-i« românească" adună doar o Imite mică parte, suficientă totuşi patiru a ne da o idee despre preo-Mţ&rile lui George Ivaşcu. £ mai întîi problema intelectualii. Avatarurile acestei impor-mk pături sociale au fost în anii deceniului al patrulea spectaculoase. Noţiunea de intelectual trebuia re-definită, întrucît „astăzi mai mult decît oricînd, citim într-un articol din 1936, se pune problema atitudinii intelectualilor. Se pune în Uimea întreagă şi cu atît mai mult în România, unde împrejurări cu totul speciale fac ca această problemă să aibă multiple aspecte şi grave consecinţe" (p. 46). Intelectual nu e pur şi simplu orice „titrat" sau „absolvent", nu e nici specialistul arestat în limitele propriului său domeniu, nu e nici ziaristul versatil şi oportunist, nici revoluţionarul bovaric şi nici „alte categorii de intelectuali: subţiri, izolaţi, claustraţi ş.a.m.d. Căci laşitatea şi oportunismul sînt cele două flagele care fac ravagii printre asemenea intelectuali" (p. 47). A fi intelectual nu mai e astfel o profesiune, cum susţinuse şi Camil Petrescu, ci o demnitate a spiritului, care implică o gravă răspundere. Pericolul care minează forţa intelectualităţii în împrejurări excepţionale este speculaţia sterilă: „Să mai lăsăm jocurile de inteligenţă şi operaţiile de rafinament intelectual. Să mai abandonăm din disecţia pînă la absurd a problemelor ce ni se pun şi să nu ne lăsăm ispitiţi de rezultatele demonstraţiilor şi subtilităţilor de eprubetă. Discuţia stearpă, morbul sterilizam al atitudinilor pur teoretice ar fi în aceste vremuri semne de inaptitudine la imperativul de creaţie în slujba colectivităţii" (pp. 241—242)- Soluţia nu poate fi alta decît realismul faţă de evenimente, aspiraţia spre interpretarea lor constructivă „şi, mai ales, străduinţa de a avea o atitudine comună, unitară, hotărîtă". Acesta e „imperativul naţional" şi „suprema datorie" a m.omentului. Şi, ca altădată Ghcrca, George Ivaşcu scrie : „Coborîţi, intelectuali, din turnul de fildeş, acei care încă n-aţi luat contact cu realităţile, cu marile frămîntări ale lumii '. Indreptaţi-vă paşii pe drumul cel adevărat şi trăiţi bucuria apropierii de pămîntul acesta al nostru ! Puneţi-vă mintea în slujba marilor porunci ale vre- ţi pe marginea cărţilor t mii! Faceţi-o cu entuziasm!" (p. 242). Apelul la „integrarea intelectualilor" (p. 301) are un scop precis: acela de a transforma prezenţa lor intr-o forţă activă a păcii şi salvării patriei. Iată de ce îşi exprimă George Ivaşcu regretul că România a f°st absentă prin reprezentanţii săi de breaslă la manifestări internaţionale de prestigiu ca adunările scriitorilor din întreaga lume ţinute în 1935 şi 1936 la Paris şi, respectiv, Buenos Aires, prima sub titulatura foarte clară de „Congres pentru apărarea culturii" şi a doua sub egida P.E.N.-Clubului! Şi iată de ce urmăreşte George Ivaşcu orice semn de radicalizare a atitudinii intelectualităţii mondiale sau numai de trezire a conştiinţei datoriei sale într-un timp în care valorile elementare ale umanităţii sînt ameninţate, /n acţiunile categorice ale lui Armând Călinescu ca ministru interimar al Educaţiei Naţionale, tînărul ziarist vede un adevărat „reviriment în învăţămînt" (p. 127), iar în „lipsa de intelectualitate" a corpului nostru profesoral — un proces „alarmant" (pp. 189—190). Situaţia e cu atît mai gravă cu cit tendinţele de dreapta exercită în această epocă asupra intelectualilor şi asupra culturii o perseverentă şi brutală „politică de intimidare" : „Se urmăreşte intimidarea tuturor oamenilor de cultură care nu pot servi de instrumente docile în mîinile unei minorităţi exploatatoare, oprimatoare a culturii Se încearcă pe toate căile împiedicarea activităţii tuturor acelor luptători care au curajul civic de a-şi afirma cu toată tăria ideile, luînd atitudine pentru libertatea gîndirii, pentru idealul păcii şi al muncii" (p. 33j. Toate aceste fenomene se datoresc ascensiunii fascismului pe scena politică a ţării. Aşa se explică faptul că „Garda de fier" reprezintă direct sau indirect ţinta tuturor atacurilor publicisticii lui George Ivaşcu. „Jurnal ieşean" e de fapt documentul implicaţiilor pe care acest proces dramatic l-a avut asupra conştiinţei cetăţeneşti a întregii noastre intelectualităţi A-mul al patrulea ei «. *n exactitate rolul de rtf*?*9*'!* mişcării legionare : âceL cidentale" apare pentru Georjf Ivaşcu drept o necesitate imperiMâ nu pentru că acestea ar fi neaţSm bine intenţionate cu privire te Mt ci pentru că propriile lor inferat sînt în joc prin pătrunderea in$t-enţei germane în Balcani: „Siagvt politică este deci aceea alături *f statele pacifice. Nu fiindcŞ acatet ar fi democratice, ar fi liberai» » aşa mai departe. Nu pentru «e* logie, deci, ci pentru securitatea integrităţii şi independenţei naţiartik Şi singurele state care — d*fo £" priuZ lor interes, nu de dragul «•»• pe marginea cărţilor „nt constitui o ajutorare OM» ZL sînt marile state pa-kS^TXeia asemenea alianţe c"politică de secu-*~Z«iă a duce o y ?A7__248). ^jiZmmul fi neinterven-m^fte dragul păstram păcii t^^jftvot bara drumul agre-tfj Dimpotrivă, atitudi-&1fjpectativă şi de prudenţa «* *i toate condiţiile expansionis-I ^^Zjialist 9erman şi auto-**t Sează cu surprindere şi We*î rînd pe rînd Hitler şi-a ^Xînirea asupra unor noi lulminînd cu anexarea t^Zu 'cubninîna cu ane, republici cehoslovace .«*# 'Zascu a putut vedea pe <*** °' Ztim simbol al echilibru- ZJaiia „conciliatorilor OCCl- in s-a văzut dintr-o data ^ireparabilului şi declanşarea XajLi german asupra Poloniei a •Serat toate iluziile. *TZmra noastră salvare m ase-JSTîmprejurări i s-a părut lui Zmt Ivaşcu a ji ideea solidan-mnationale: „Conştiinţa umani-£ naţionale e deci resortul fun-i^umtal al statului in vreme de stimeidie. Unitatea naţională e zi-SJd« rezistenţă, e condiţia supre-fk de propăşire in vremuri de de apărare în caz de primej-OlA fi conştient de această uni-a«, « nu te împotrivi imperati-ţfor şi, la nevoie, sacrificiilor ce ţi lf cere, aceasta e cea mai mare datate a oricui trăieşte pe pămîntul mt este patria. Conştiinţa unităţii tiranele nu cunoaşte înclinare, nici Micime, nici oscilaţiune, nici laptele. Ea nu poate fi decît dîrză, t&ttui, demnă, curajoasă. Independenţa şi libertatea naţională, IM conştiinţa unităţii statului nu ţ# fi păstrate, nici apărate" (p. Ol; vezi de asemeni pp. 318—319). Şi w toate aceasta, în pofida tu-tmf speranţelor, istoria şi-a urmat wwl ireversibil şi la 22 iunie 1941 ***ma era tîrîtă de Hitler în răz-j*W împotriva Uniunii Sovietice, imtmnă oare că totul a fost în tfc ^ lupta antifascistă a fost i**»W- POeZia C SaCerd0" .C',« ea „tinde să configureze vizi-;,„ilP paradisiace mîntuitoare", „ini-Serea cu ajutorul aştrilor..." (pg. 67) Poetul caută „o detaşare senină, nbtinută prin abandonarea umanu-,.,;« Creaţia este negată prin cunoaştere, pentru rămînerea în ipos-S puză a dncreatului" (pg. 79). nnce căldură ! umană este res-insă ea fiind „aptă alterării şi degradării ciclice". „Saltul în transcendent este fundamental, contingentul fiind purificat prin reducţie" închiderea în sine exclude orice tentativă a realului, sensul ascendent astfel fiind re0Uoerit P1™ asceză" (pg- 80). Cum poate un Poet, un ins creat şi creator să aibe viziunea pură a increatului (pg. 81)? Urmează „salvarea" „în asceză", lumea orientală", „ cu calmul atemporal" şi extatic (pg. 82), solaritatea orientală", „extaza", ^paroxism", „solaritate atemporală" ,'treaptă indţiatică" (pg. 83), „ascensiunea iniţiatică", „treptele iniţia-tice", „spasmul erotic universal" (pg. 84), „hipnoza iniţiatacă", „orgia dionysiacă este demonologică" (pg. 85)/ „lumina iniţiatacă" (pg. 86), „dialog iniţiatic", „esenţa divină", „demonologia inferioară" (pg. 87), „revelaţia ultimă asupra universului şi a lumii", „viziunea extatică", „umilinţa metafizică" (pg. 88), „cat-harsisul iniţiatic", „ciclul iniţiatic" (pg. 89), „contopirea cu ordinea divină", „să spere mintuirea" (pg. 90), „structura de inel a iniţierii", „cercuri concentrice de iniţiere", „asceza spirituală", „sensul sacru dat Poeziei", „vizitat de vise mistice" (pg. 91). Şl tot aşa pe 14,3 coli editoriale ! Sper că a reieşit cu claritate că nu am încercat aici o confruntare cu poziţiile marxiste şi nici măcar cu cele blajin naţionalist burgheze ; am dorit, mai întîi, să situez pozi- ţia autorului. Că avem de-a face cu un caz trist de iraţionalism e plicticos de demonstrat. Dar ce fel de iraţionalism ? Aici este autorul de neînvins ! Prin echilibristica ignoranţei el nu e uşor situabil. Dacă amintim de religie, el devine „cul-tic păgîn" şi „magic" ; dacă vorbim de Platon, el răsare cu Zoroastru, Henmeş Trimegistul şi Pytagora, dacă vorbim de Blaga, el ne trimite la iniţierea hindică (şi sunt cam multe căi şi cărări hindice 1) şi la astrologii mesopotamieni. De unde îşi ia informaţia ? Mister şi transcendenţă. Dacă i-am vorbi de Patan.jali şi de alte texte cunoscute, se refugiază la Zamolxe, devine thracic, ethnic şi ne acuză de cosmopolitism. Rod al amatorismului, o asemenea alcătuire nomadă îşi află forţa de apărare în chiar principiul dispersiunii fiindcă orice propoziţie îşi are pe undeva o contrapropoziţie şi, atunci criticul o poate cita exultant; el susţine totul şi contrariile sale ; dar, să nu ne înşelăm : niciunde nu-i vom surprinde o uitare de sine, simpatie pentru Raţionalism şi Umanism, pentru ştiinţă şi progres. NU despre poporul nostru e vorba, creator de istorie şi cultură, ci de o Thracie mitică, fictivă, necontrolabilă , iar calitatea poporului nostru pare a fi imobilismul hipnotic, refuzul istoriei, o retractilitate rasială. Noi, românii, părem incapabili de orice altceva decît de păstorit, agricultura e doar un ritual magic, iar marile cuceriri ştiinţifice şi tehnice, rapida dezvoltare a industriei ar fi o ticăloşire, „tăvălugul istoriei". Nu putem opune Thracia mitică, României moderne Mincu „depăşeşte" teoria lui Platon despre artişti (pg. 92). Poetul-Preot (păgîn, fireşte n.n.) este conştient de latenţele sale oraculare i „Extaza trebuie să încunune" „o viziune intelectivă canonizată", „şansa ridicării în spirit..." (pg.93). Pînă HuHtalea literară 87 aici se susţinea altceva, dar ce importanţă are logica, nu ? Poetul deci „escaladează imposibilul, neantul", operaţie dificilă, recunosc, „Starea de graţie îl ajută pe poet să purceadă la germenii originari ai existenţei, să-i pipăe, să-i posede. In felul acesta revelarea e un act inspirai:". Iată ce se înţelege deci pinin „viziunea intelectivă", o operaţie în afara raţiunii, a inteligenţei. „Pătrunzînd în esenţa obscură (metafizică) a lumilor, el devine un iniţiat ce îndrăzneşte a plămădi noi tipare". Magia cuprinsă în cuvînt Si dă puteri de geneză. „Poetul face operaţie magică şi actul său (...) revelat prin sugestie obscură" „în tă-rîmul irealului" la „o infrarealitate, loc primordial de unde se pot noji universuri felurite", „potenţiale" (pg. 94). Cum soarta scriitorului ne interesează îndeosebi, am avut un moment de speranţă, crezînd că măcar prin escaladarea neantului, prin iniţiere revelată şi magie no-jind în ireal, măcar aşa, i se acordă statut de creator scriitorului; dar nu: orice creaţie este „făcut" iar arice „făcut ieste negat continuu" (pg. 94). De lăsăm deoparte „conştiinţa extaziată", „delirul geometri-zat" (pg. 95), „formele arhetipale ale universului", „adevărurile pure încifrate în postulate arhaice", „cîn-turile ezoterice" (pg. 96) şi alte asemenea ce merită a fi discutate de specialiştii în magie şi extaz, reţinem, totuşi, că opera literară este o creaţie ce ne reaminteşte de starea de increaţie, anterioară genezei, în măsură, adică, în care neagă orice există, viaţa şi natura ca atare. Din atîta poliloghie ne-am ales totuşi cu ceva : în mod obsesiv, aluziv sau direct, Marin Mincu elogiază CULTUL MORŢII, al morţii universale. Să trecem acum la un mare prozator. Acesta, "prin magia ancestrală a unui popor" (poporul român, n.n.) „dezgroapă o viziune" (pg. 99). „Mitul şi magia dau liber- tate spirituală insului" (pg jrm , pg. 102, aflăm adevărul memorabi că piramidele ar fi fost clădite de Geţi, ce au aşezat acolo misterele-vechilor preoţi păgîni din ţinuturiie. noastre ; de la vechii egipteni, aceste mistere au fost luate de greci s' apoi etc. Iată o descoperire remarcabilă. Dacă s-ar fi discutat teorii bazate pe Biblie, am fi participat la discuţie, dar cum sânt fawocate doar cărţile lui Zamolxe, Zoroastru Pytagora, Hermes Trimegistul, Operele lui Orfeu, tomuri ce ne lipsesc momentan din bibliotecă, discuţia trebuie amînată, pînă ce Marin Mincu le va evita cu o prefaţă introductivă. Să ne reîntoarcem însă la marele nostru prozator şi să-i descifrăm mesajul: „hieratismul său ini-ţiatlc", „cunoştinţele ezoterice", „ritualul mitico-magic, bazat pe precepte oculte, absolut ştiinţific" (sic !), „ooultaţie iniţiatică definitivă" „sacerdoţiu iniţiatic" etc. (pag. 102). Pe urmă : „epifanie şi oculata-ţie", „rit magic", „damnaţiunea întru absolut", „tentaţia (...) opririi în zona abstractă a esenţelor pentru o comunicare directă cu Spiritul Absolut". „Misterele rămîn neclintite, împietrite în spminiul lor monadde. Experienţa de cunoaştere pură e secretă" (pg. 105—107). Fireşte că Mincu e un iniţiat: atunci de ce nu păstrează tăcerea ? ! Am impresia că din aceste citate se desprinde opinia autorului despre Poet, Poezie şi în genere, despre existenţă. Iraţionalismul violent retrograd îl conduce la negarea istoriei, progresului şi a vieţii, îl conduce la CULTUL MORŢII. De numeroase ori se vorbeşte despre „Moartea ca nuntă". Dar cultul morţii nu este în această carte o neglijenţă, o întîmplare, o scăpare din condei, ci o idee fixă. Să demonstrăm: „Cărţile sacre ale lui Hermes Trimegistul au um caracter hermetic nerevelat profanilor". „Logosul originar nu poate fi actualitatea Htew* m 4 etat decît în conformitate cu interpre , Această ordine este f i întreb pe au*01' ^ CĂRŢI este vorba> nici de C8XL ie-a aflat. Rezultă clar că cri-SC trebuie să fie un iniţiat sacru CE iniţiere ? - ca şi scrutorul. rL cum orice iniţiere sacră are drept lege tăcerea, înseamnă că: 11 al nu este, iniţiat, şi atunci nu ştie nimic sau este, şi atunci a călcat ^Somnul ekemusiei fPyţhagora), dică al netrăncănelh. Daca onticii f-'tiaţi vor tăcea, atunci nu trebuie !ă existe critică. Şi cum se face iniţierea sacră : „ ... profanii sunt conduşi direct spre misterul vieţii universale. Ei realizează intuitiv cunoaşterea extatică, pătrunzînd misterul cosmogonic". Revelarea se jace prin cunoaşterea dogmatică (pg. 33)- Ce ni se revelă : » - dorinţa euthanasică (chemarea morţii) are mai mult o valoare spirituală, mintuirea. Acolo totul se petrece la marginea visului, în plină magie. (...) după divizarea lui Dyoni-sos în „miile de existenţe", deci după căderea şi fărîmiţarea divinului în teluric, reintegrarea în unitatea cosmologică se realizează prin Moarte" (pg. 60). Trecem peste atitudinea ne-creştină a părerilor, trecem peste faptul că despre misterele antice ne-au rămas doar studii erudite şi contradictorii, bazate pe supoziţii şi rezumăm : existenţa, viaţa e o eroare, o catastrofă divină, viaţa e un păcat ce se ispăşeşte prin Moarte. Ceea ce ne sal- ■ vează este chemarea morţii, dorul de moarte. Deci, civilizaţia e negată : alfabetul, scrisul e o decădere : „spiritualitatea orală deţinută şi împărtăşită de vechii magi colec- ' tivităţii este ultima formă a unei civilizaţii ce-şi reaminteşte un trecut originar cosmic" (pg. 103). Literatura este admisă doar în măsura în care scriitorul — iniţiat transmite vechea înţelepciune divi- no-pastorală. Asemenea Magi ar fi : Blaga, Ion Barou* Sadoveanu, Vasile Voioulescu, Dan Botta, Marin Preda şi I. Negoiţescu (vezi „Sumar"). Desigur că „Refuzul materiei e o dovadă de atingere a ţinutului ataraxiei, rezervat doar fiinţelor superioare" (pg. 106), cum. ar fi Magul Mincu ce cheamă moartea, se desprinde de materie şi e de o ţîfnoşenie curat ataractică. (vezi răspunsul la S. Damian, în „România literară"). Moartea-nuntă, „nunta extatică dăinuind dincolo de spaţiu şi timp". Şi acum, prin „o-cultaţie" să participăm la „un ciclu, iniţiatic" : „Iinsul de carne îşi re-neagă treptat trupul în mod voluntar pentru a intra definitiv în stă-pînirea trupului rarefiat al spiritului. Spiritul instaurat deplin (...) exclude manifestările vieţii organice. Ipostaza biologică este depăşită" (pg. 110). Or, cînd trupul rarefiat al spiritului depăşeşte ipostaza biologică, urmează Moartea, ce sc dovedeşte a fi scopul superior al existenţei. Postmortem, iniţiatul cunoaşte îngeritatea sau îngeritudi-nea: „Numai prin spirit individul se poate purifica, poate deveni „înger" ; dar, nu e sigur: cum existenţa parcurge ciclul trecerii prin întoarcerea repetată în regnuri, rămîne suspendat de eventualitatea unei noi metempsihoze" (pg. 121). Păcatul este „desprinderea de starea paradisiacă iniţială", deci viaţa însăşi este păcat. Printr-o „comunicare magică spre un animism vital" (pg. 124), totuşi există „o nostalgie spre reîntrupări sufleteşti noi" (pg. 123). Deci iată-ne în plină metempsihoză. Oricum, Moartea e momentul revelaţiei : „aşteaptă ultima experienţă primordială, aceea a extincţiei, pentru a intra direct în legătură cu transcendentul" (pg. 126). S-ar părea că metempsihoză ar fi o soluţie provizorie fiindcă orice „întrupare e maculată" (pg. 127), chiar şi aceea de înger. Cu toate «hâUatea literară i străduinţele, n-am reuşit a afla despre ce fel de Demiurg e vorba (în orice caz NU de cel creştin) şi dacă actul Creaţiei lumii a fost o eroare voită sau involuntară, în orice caz s-ar părea că nu avem de-a face cu o radiaţie tot mai degradată a divinului, ca în şcoala de la Alexandria. Ceea ce se reţine e : viaţa e degradare, mîntuirea-revelaţie se atinge prin moarte. Intre timp, aşteptînd moartea izbăvitoare, se recomandă eresurile şi magia : „căci magia e mult mai ştiinţifică decît s-ar credea", dar „insul are nevoie în percepţia realului, de o încredere neştirbită în puterile magice ale eresurilor milenare". In schimb cercetarea ştiinţifică e strict interzisă, mai ales că ştiinţa, în raport cu magia este o simplă impostură, e „aşa zis ştiinţifică" : „individul modern (creatorul), măcinat de silogistică, trebuie să renunţe la erorile cercetării aşa zis ştiinţifice". „Principiul ar fi unul aproape mistic : crede şi nu cerceta". Dacă principiul magiei nu este chiar de tot mistic e fiindcă misticismul e superior magiei : „o convingere în echilibrul lăuntric al lumii, dincolo de orice intervenţii" (pg. 129). Reiese clar că faptul că în ţara noastră se dă atîta importanţă ştiinţei şi logicii e o gravă eroare, în licee şi facultăţi, şi mai ales la „Uniunea Scriitorilor", „trebuie" introdusă „încrederea nezdruncinată în puterile eresului" (pg. 129) şi stabilit un curs de magie — fireşte, concluzia pragmatică este a mea. Deocamdată, cîteva elemente de magie nu ne strică : „personajul posedă natura (...) dar este influenţat de demonia ei (...) simbolizată în manifestarea stihi-ală magică". Natura „se umple de puteri totemice" „şi va fi anihilată de forţa autodevoratoare a totemului". „Totemul este un semn de înaltă spiritualitate" (pg. 130). „Puterea totemică se manifestă pe cale hipnotică. Un fel de transă voluntară îl coboară într-o posibilă geneză acvatică şi sondajul straturilor sale abisale îi dă certitudinea nece- sităţii reîntoarcerii la originea păvs. sită". „Delirul plăsmuirilor...« ^ (pg. 131). Certitudinea necesităţii r&. întoarcerii la origine — iată ce îl obsedează pe Marin Mincu. Mai încolo aflăm multe lucrur' folositoare despre „metempsihoză biblică" şi „Coborîrea în regnurile primare înseamnă (...) o ocultaţie ini. ţiatică", fiindcă „în ape se află for ţele demonice, pe care, numai cu vrăji, le poţi înfrunta. Diavolul acolo îşi are împărăţia". Brr! (pg. 132). „Iniţierea erotică magică devine exemplară prin jertfă" „Nunta adevărată (...) este o apoteoză a trecerii în regnul magic al peştilor". Cum, în cazul de faţă e vorba de moarte prin înecare, apare din nou nunta ca moarte, sau moartea ca nuntă. Calitatea unui scriitor român de azi este „fidelitatea nedezminţită faţă de actul magic" Altfel, „orice ins, ce încalcă datinile prescrise imemorial, va simţi apăsarea unei vini ce trebuie, ispăşită ..." Dacă cineva s-a făcut vinovat de o asemenea abatere „se folosesc vrăji şi descîntece ezoterice" pentru liniştirea stihiilor, dar ele pot fi îmbunate „numai de un mag, preot al misterelor păgîne" (pg. 133). Despre umanism : „Gratuitatea ceremonialului este ocultă, transplantîndu-se magic comportamentul fiarei în ins" (pg. 134). Transplantarea comportamentului fiarei în ins ! Dar, destulă magie: „Magia este o ştiinţă inefabilă din punctul de vedere al modernilor. Explicaţiile, oricare, sînt pedestre si cad în retorică goală" (pg. 136). Volumul este recomandat „prozatorilor mai tineri" drept „model". Să trecem acum la o altă idee, deosebit de neplăcută : imaginea autorului despre poporul nostru. Că autorul are ideile pe care lejam văzut, să zicem că asta l-ar privi pe el, numai că el se încăpăţînează să afirme că năzăririle astea ar constitui mesajul poporului nostru, în totalitatea sa şi din toate epocile, că ar constitui deci singurul mesaj al scriitorilor noştri de ieri şi de 90 actualitatea W -ne Să ascultăm : „Transhumanta ima din exemplificările esenţiale e..sDecificului spiritual românesc, rari preumblarea prin transhumanta are si o semnificaţie metafizică a depăşeşte sensul strict practic 7\ noţiunii. Ciobanul (...) e minat de .„■dor transcendent. De aici încetineala somnolentă a gesturilor -le" Măciuca ciobanului e un rulment al semnului de iniţiat. Ciobanul simte neîmplinirea destinului sâu originar cosmic şi caută sisific că si refacă starea paradisiacă". Ciobanul umblă pe o pajişte cosmică cu (sic !) cîini misterioşi..." El caută „obstinat" un „destin împlinit în moarte", fiindcă „peregrinarea eternă îi e dată originar şi părăsirea acestei coordonate spirituale înseamnă degradarea destinului său cosmic" (pg. 112). Să lăsam toate consideraţiile pe seama autorului ; dar ceea ce NU trebuie admis în nici un caz e ipostaza eternă de ciobani nomazi obsedaţi de moarte, acordată ca permanenţă a poporului nostru. Că am cunoscut o fază pastorală, se ştie, că toate colectivităţile pastorale caută loc prielnic pentru păşune şi, respectiv, iernat, e în firea acestei ocupaţii şi nu un DAT divin ce ar caracteriza un singur popor, care, de altfel, a depăşit de secole stadiul pastoral. Cu toate prilejurile autorul revine asupra „eresurilor spiritualităţii româneşti", a caracterului magic al folclorului nostru etc. Desigur, un asemenea strat există, dar a reduce „spiritualitatea românească" la pragul vrăjitoresc e dovada unui spirit mult prea retrograd. Dar e comic să afirmi că „duhul autohton", adică specificul naţional românesc „coincide cu nie-tzscheanismiuT ţ (pg. 117). Pentru autor nu e vorba de originea noastră dacică — fapt istoric — ci că poporul nostru ar fi rămas împietrit în aceeaşi matcă, nemodificabilă, iar viziunea mistică a frumuseţii româneşti e Tracia mitică Şi împietrită. De altfel, cînd suntem împietriţi în preistorie, cînd stagnăm în „ideea unei unduiri cosmice absolute", solidari „în moarte", privind „moartea (...) ca ritual cosmio în vechea vatră thracică" (pg. 168). Moartea ca act sacramental, ca nuntă, figura purificatoare a morţii, permanenţa credinţei în Moarte ca nuntă cu spaţiile etc. (pg. 170—171). Că „cerul spiritual tracic era superior celui helenistic (...) şi EVIDENT (s. n.) celui latin" (pg. 215), îi lăsăm autorului onoarea de a demonstra acest adevăr incontrolabil ca şi „analogia" „pan-theonului tracic" cu „zeii nordici", că „spiritualitatea boreală are tangenţe cu aceea a geţilor" şi că „goţii ar fi geţi" (pg. '215). Revenind la satul românesc, se pretinde că în „Moromeţii" s^a arătat ruralul Sjpecific „btotuit de eresuri milenare", ritualic, „tradiţia neguroasă". „Etnicul apare aici ca o confirmare a cosmosului" (pg. 222). Satul românesc din plinul secolului douăzeci ar fi în afara istoriei şi a socialului : „Ceremonialul conform căruia îşi desfăşoară viaţa întreaga colectivitate este hieratic şi închis, indiferent de contururile sociale ale membrilor săi" (pg. 223). „Realitatea în care el există e una statică (...) de fapt aici, nimeni nu face nimic". Existenţa ţăranilor în vechiul regim era de „acceptare", „ritual" şi „gratuitate", cu „o tentă ireală", „scepticism deliberat" şi, fireşte, refuzul istoriei : „Conceptul său arhaic de viaţă nu poate fi clintit de istorie" (pg. 225). Desigur : dar cine muncea pămîntul, cine plătea birurile? Probabil moşierii şi îngerii. Cel de-ai doilea volum al „Moromeţilor" se petrece în anii socialismului şi se pun problemele colectivizării. Fără a menţiona cei doi termeni (socialism şi colectivizare), criticul îşi manifestă atitudinea : „procesul de strivire a conştiinţei ţărăneşti de către tăvălugul istoriei". Dar : „colectivitatea înfruntă istoria". Uneltele istoriei (comuniştii n. n.) sînt •rtttUtoiea literară 91 sancţionate de însuşi mersul istoriei în timp" (pg. 226). .....legile aduse de noua societate îi distrugeau tot ce agonisise îndelung în ograda sa şi în spiritul său. Rezistenţa sa era definitivă..." (pg. 227). Istoria, adică socialismul, distruge vatra originară a satului, îl dezrădăcinează pe ţăran, urmează alungarea lui la oraş (pg. 229). In „Intrusul" se arată, zice autorul „ingratitudinea istoriei şi a colectivităţii", „într-o societate obişnuită să-şi excludă eroii", „ ... eroul trebuie exclus, elementul de excepţie distrus", „există o crimă colectivă" (pg- 231). Din fericire, „Eroul capătă scepticismul", „are o criză lungă", „ajun-gînd pînă la misticism" (pg. 232), „refuză istoria", (pg. 233). Literatura contemporană este negată. După ]940, „unele programuri literare se veştejesc, încep să apară altele noi, mai puerile şi mai inocente..." Ce programuri se vestejesc după 1940, se ştie. De altfel, după 1944 „nu poate fi vorba de orientară estetice notabile caire să se constituie în curente demne do o* diat" (pg. 257). Cu poziţia năsta w nică pe care o etalează pe într cuprinsul cărţii e de la sine înteS că autorul respinge cu — fireşti " — dispreţ critica marxistă şi QJ^. încercare de sistematizare a ideilor ca „aşa zis ştiinţifică", „prejudecata" ştiinţei" (vezi pg. 254, 257, 258). Dacă ne-am îngăduit a reţine atîta atenţia cititorilor cu un — vorba lui Creangă — „sfîrîiac", nu am fă cut-o pentru iraţionalismul conlU2 şi năbădăios, ci pentru imaginea falsă, iresponsabilă despre poporul nostru : trib preistoric, totemic cu gîndire prelogică, nomazi pastorali incapabili de istorie, conduşi de un vraci, somnolenţi, repetînd letargic legende auzite de lă Moşul. Poporul român, dimpotrivă, receptiv de valoni şi creator de cultură, luptând conştient pentru locul său tn Istorie, îşi impune tot mai mult propria sa personalitate in competiţia universală, manifestându-se pe toate planurile ca creator. ^ndru george realism şi realitate nîscutiile asupra raportului dintre Jli ealitate nu vor înceta pro-Sfl niciodată. Exceptind un grup Sns de spirite sofiste, care, in Sie teoretice din jurul feno-Sui artistic, speculează asupra Sbilitâtii definiţiilor precise, Sd însăşi evidenţa, toata lumea iceotă adevărul sau axioma ca arta ~X legată de realitate fiind msa i«va decît ea. Şi, totuşi, contro-4frsj există. Care e această legă-■«râ? Oamenii cu înclinaţii ca să 'v ticem aşa ştiinţifice sau pozitiviste vor stărui asupra apropierii ftstre cele două, iar cei care se pretind a aparţine sferei strict estetice asupra depărtării. Primii vor «entua asupra felului în care re-alitttea determină anumite forme & artă, iar ceilalţi asupra gradului ■a îare arta se eliberează de realitate. Arta ar fi oarecum asemeni umbrei unui corp asupra căruia s-a jWieetat o lumină dintr-o anumită #ecţie. Umbra nu poate exista fără wl corp, dar totuşi ea nu-l reproşa» decît imperfect, în linii gene-iât, eu un cuantum oarecare de eeTonnări. Dacă o umbră este de *kmai multe ori un simulacru al «■Meciului real, să recunoaştem că fafe-un joc de umbre se poate u-JJi isca o imagine mai frumoasă *et realitatea, ba chiar mai inte-«tetă decît ea. Oricum imaginea 13 poate fi mai mult sau puţin decît realitatea. Fără acest drept, fenomenul artistic n-ar putea să se întindă de la cele mai „idealizante" imagini, la deformaţia grotescă şi caricaturală. Orieît de admis ar fi acest drept, vom spune că mai curînd vom numi „realistă" o imagine strîns legată de realitatea care a inspirat-o, decît una in care simţim că la elaborarea ei a contribuit mai mult jocul fără reguli şi fără sfârşit al fanteziei. Realismul, deşi a constituit totdeauna o coordonată a artei literare (fapt care a fost recunoscut chiar de acela care a pus în circulaţie termenul : Champ-fleury, şi care, pentru acest motiv a ezitat să-1 prezinte ca pe o noutate) a însemnat în literatură o chemare la ordine, o aducere a ei cu picioarele pe pămînt. De această situaţie, realismul (ca termen) s-a resimţit necontenit de atunci încoace, fără să se mai ţină seama de faptul că el avea iniţial un sens polemic, îndreptat împotriva idealismului romantic şi clasic şi traducea mai mult decît o metodă artistică, o atitudine. însă acei care neagă legăturile artei cu realitatea atacă cu predilecţie concepţia simplistă şi vulnerabilă după care arta e o simplă reproducere a realităţii. Ei se prevalează chiar de unele concepţii „şti- eseu inţifice" care în atmosfera pozitivismului au proorocit sau preconizat dispariţia artei prin progresele ştiinţei, socotită mereu un mijloc mai adecvat de investigare a realităţii. Teorie uşor de dărîmat — numai că realismul nu e vinovat de abuzurile care s-au comis în numele lui, aşa cum ideea nu e anulată de compromiterea „idealismului" care s-a constituit pe baza ei. Noi considerăm că adevărata soluţie nu s-ar putea găsi decît în cazul că discuţia s-ar extinde de la acest raport simplist, în cadrul căruia conştiinţa artistului se presupune a fi angajată doar cu funcţiile sale reproducătoare, şi am începe să stăruim mai curînd asupra celor constructive pe care tot realitatea le determină, ba chiar zicem noi : le impune. De aceea, vom afirma că e o eroare să se considere că realismul e o formă „spontană" şi oarbă a artei, sau că e cea mai simplă cu putinţă datorită legăturilor sale mai directe cu realitatea. Am spune că el e acea formă artistică care lasă, mai mult decît altele, impresia de simplitate, dar aceasta nu înseamnă că el exclude procese de elaborare dintre cele mai complicate, abstractizarea şi sinteza fiind printre cele mai importante deşi mai puţin evidente. Negreşit că atunci cînd comparăm să zicem Ifigenia în Aulis de Euripide cu o dramă a realismului psihologic al secolului al XlX-lea cu Hedda Gabler de Ibsen, vom recunoaşte primei opere o mulţime de calităţi dar nu dintre cele care ţin de firesc. într-adevăr, acţiunea e determinată în oarecare măsură de forţe supranaturale în care noi nu mai credem; personajele trăiesc cu convingerea, care pentru spectatorul modern nu mai există, că soarta lor ascultă de o logică transcendentă ; faptelor, uneori perfect explicabile, li se atribuie cauze obscure, nelămurite. Vorbirea personajelor, chiar cînd exprimă lucruri simple, e emfatică, poetică, încărcată, ritmată. Dialogurile pro-priu-zise sînt construite după anti-logia retorică, periodul fiind alcă- eseu tuit din două i»pmu pletează, aşa wrft ««* ' niciodată în * sfîrşit, chiar dar« s dezvoltă aşa nUmS ^ ™, puţin ornament*1 ^ lamentative sau ex'nw™0110^ ce, încărcate. , Xploave. *tj în schimb, nimic r!;„ , tea în drama modL* J0* de toată ziuamE°Sftjgl in fraze pe care le J^r® ale. noastre. Drama nu^F** mamte sau determinat*^ * ' din altă lume, ci £iu, nul comun al existent imanenţa unor eonşttinteT*** drul unor legături locial aL* de familie, cît se poate d.^ Dar este o gravă eroare aJSt dere că autorul a reaUat^S* cestea în mod spontan $1 simplu apel la „reautaViE*! venţia lui este tot atît dt"J2£ m cazul artistului antic la^--lui Ibsen, acţiunea e con» ordonată logic ; felul de a eroilor săi e rezumativ şi £Z£ lizat; o logică a efectului Bria» se trădează intenţia creatorii*.? termină progresiunea scenei* «X tuaţiilor, a replicilor, care cai ts> deauna oportun, culminlnd <* m, clamaţia finală a asesorului 9ft&-adevărat comentariu rezumau»! ironic al dramei. ■ Ceea ce e real în opera ndMl nu e realul din viaţă ci rtaUJfc trucît se constituie prin hnwt artistică adică printr-o acţtat ■> -teligentă, concertată, logic caMt •« Realismul nu scuteşte pe «HM # 4 efortul activ de înţelegere, ioW.V» re, discriminare, ci dimpotrM I .> obligă să aibă o atitudine |l 4# poată susţine o intenţie, tîa ott> ferenţa faţă de realitate, • racterizează pe autor, ci mcmWbV trudă de a opera în domoMWf şi haotic al realităţii, egală a» cultate cu aceea de a ta* ■!, drepte, care linii nu esiată ■ tură. Una din cele mai neflMttJ"» puse în circulaţie în atmo«Wi m jurul realismului e aceea » lismul, şi arta în genere, se e* H Posade viaţă". Nu negam lg*fexistat artişti care au Jf Posibilitatea asimilăm a-luTnoţiuni. Nu negăm că *£* eroare a fost totuşi ♦ B-ftotrucit a putut îndrepta creatori spre fapte şi "nTdacâ examinăm cea mai 2r oiesâ literara, vedem că •^îmUne decît în parte şi cu *jTJiS»c asemenea agregări de ISScare le putem denumi viaţă Ele nu apar in nici **La*i frecvent şi cu alt rol •Actele naturale şi brute " **iSiu! unei construcţii arhi- ■*3e 5»u al unui mozaic- <° T^'^n speculată pe vremea «Misiunile radiofonice erau 2 a noutate, punea pe un ins ~Tm epreascâ stupefiat în faţa i jlflpriului său apartament în Si ((reia se auzeau vociferări, Sfr de replici, plinsete, şi de STfetr-un tîrziu se lămurea că jjjy ^ochis la plecare aparatul ţ care transmitea o piesă $ (tabu E de ajuns să facem a-satt experienţă ca să ne dăm attM ci posibilitatea de confuzie a*«aţine nici pe durata a două-»iwp&i.) fiMo}a artei presupune tocmai «■( prag care o separă de realiştii BrOpriu-zisă, de la care nu —-* ci pleacă dar pe care o şi ■<■ pasaj celebru din ION 91 4i> Piaton afirmă că actorul t a tt de nebun care se agită lucruri închipuite : plînge 1 pierdut ceva sau se spe-* «"J nimeni nu-i face nici un *fţ" e reluată în monologul MEţKlet act. II, scena II) w&\lfmii şi cel al «Ş»leţară fără a se rupe soli- «2»< (Maurice Nadeau — lucrarea citată, pp 7—11). Părere ratificată şi de Pierre de Boisdeffre: Dacă prestigiul Franţei a fost atins in chip nemilos de dezastrul din 1940 Şi de instituţiile noastre, acela ai literaturii noastre n-a fost niciodată''atît de ridicat". Nu e ^ vorba deci de o coincidenţă de păreri ci de înţelegerea literaturii, aş spune ie considerarea ei într-o perspectivă mult mai înaltă cu implicaţii mult mai largi în existenţa unei naţiuni. Pentru el literatura are o Juncţie socială" jucînd rolul unui IcatharHs colectiv". Ea încetează astfel să mai fie expresia unui mandarinat ci a devenit, „ca şi presa m paginile căreia se exprimă plenar ... o a patra putere" spune Boisdeffre. Cel de al doilea război mondial nu reprezintă pentru criticii numiţi doar un jalon istoric care Marchează uneori din considerente pur metodologice evoluţia ■unei literaturi ci un moment de confruntare morală. In acest sens Boisdeffre constată faptul că „spre onoarea literaturii franceze, pot fi numărate pe degete cazurile de netă trădare, în timp ce rezistenţa intelectuală a suscitat un devotament ce a mers pînă la sacrificiul total". Numindu-i pe scriitori „santinele %msate ale sensibilităţii naţionale' Pierre de Boisdeffre subliniază fap-Lul că aceştia „nu puteau rămîne indiferenţi la nenorocirile patriei" şi le analizează din această perspectivă atitudinea şi opera. Se opreşte şi la scriitorii colaboraţionişti a căror iresponsabilitate e net acuzată chiar dacă avem de a face cu talente autentice, dar a căror atitudine e cu atît mai puţin scuzabilă precum un Drieu la Rochelle, după cum chiar circumstanţele atenuante ce se aduc unora precum Robert Brasillach nu-l fac să-i absolve erorile şi să „uite că alţii de la Robert Desnos la Jean Prevost au ştiut mai bine decît el să unească apărarea ideilor lor cu adevărata dragoste de patrie" ; nu ezită să sublinieze „ezitările" lui Andre Gide dar vorbeşte cu un anume patos despre valoarea exemplară a celor ce au plătit cu viaţa şi s-au contopit cu lupta milioanelor de francezi invo-cînd sfîrşitul eroic al lui Saint-Exupery, Sacrificiul lui Jean Prevost, numindu-l pe Aragon „poetul Franţei", iar pe Eluard „cintăreţul dragostei şi al libertăţii". O asemenea optică asupra literaturii are in cazul lui Pierre de Boisdeffre explicaţii particulare care pornesc de la anii formaţiei sale intelectuale. Criticul care a intrat „în viaţa spirituală" într-o epocă în care „francezii nu aveau altă patrie decît o limbă" nu putea să nu salute entuziast „scriitorii Eliberării, poemele lui Eluard, Aragon, Pierre Emmanuel, romanele angajate ale lui Sartre şi Camus" care dădeau o anume imagine asupra demnităţii Franţei, asupra eroismului popular. Maurice Nadeau nu crede în existenţa „unui paralelism riguros între evenimente şi creaţia ?xwnanescă", dar adaugă : „este curios în acelaşi timp să constatăm cîte întrebări şi răspunsuri formulate de romancieri corespund celor ale contemporanilor". De aceea după opinia sa romanul este „termometrul unei societăţi" deoarece „exprimă moduri comune de a reacţiona în faţa evenimentului, el constituie un material asupra căruia se pot apleca filozofii, istoricii, sociologii". Referindu-se la „istoria romanului modern" R. M. Alberes consideră acest gen „altădată diver- **ri străini contemporani 99 li smerit şi facilă .potolire a imaginaţiei sau a sentimentalităţii" drept un „instrument de comuniune literară a celor mai deosebite structuri ale publicului" el exprimînd „acele responsabilităţi şi nelinişti proprii odinioară epocii, cronicii, tratatului moral, misticii şi într-o anume măsură poeziei". Iar în consens cu ei Pierre de Boisdeffre socoteşte că „metamorfoza romanului nu face decît să reflecteze pe cea a lumii". După ce am schiţai aceste cîteva coordonate comune ale înţelegerii literaturii şi în special asupra cîtorva din genurile cele mai discutate şi mai sesizante să ne oprim acum asupra locului pe care Pierre de Boisdeffre îl ocupă în peisajul criticii franceze de astăzi. Vivacitatea şi diversitatea activităţii sale critice, ritmul şi permanenţa ei este comparabilă cred doar cu aceea lui Pierre-Henri Simon. Gazetar, cronicar de revistă, radio şi televiziune, eseist literar sau politic, pamfletar, istoric al literaturii contemporane, — autor de voluminoase antologii, romane — am putea spune că aria prezenţei sale cuprinde aproape toate domeniile vieţii literare dacă exceptăm poezia. Fără îndoială lucrarea sa fundamentală „cea mai ambiţioasă, cea mai utilă, cea mai controversată" este Une histoire vivante de la litterature d'aujourd'hui care a fost urmată pe parcursul succesivelor sale reeditări de alte două volume de amploare : Une Antologie vivante de la litterature d'aujourd'hui (Li-brairie Academique Perrin 1965) cu-prinzînd evoluţia romanului, teatrului şi a mişcării de idei dintre anii 1945 şi 1965 şi urmată — cu acelaşi titlu generic — de : La poesie fran-caise de Baudalaire â nos jouirs (aceeaşi editură. 1966), ambele lucrări de sine stătătoare dar comple-tînă „istoria" la care notele bibliografice fac în mod expres trimitere. Nu putem omite din lista scrierilor sale fundamentale sintezele-portret asupra unor scriitori francezi reprezentativi, unite sub titlul Meta-morphose de la litterature, voi. 1 De Barres â Malraux, voi. II De Proust â Sartre (Editions AUni Paris, 5-eme edition entierem, ia fondue 1963) ca şi pamf'ietuf £" dreptat împotriva unor direcţii j Î^Tf J™0U,m: La Cafetiere ^ nouveau 'e, 1967), 'eschisi sur la table — ou contre le roman (Ed. La Table Rond carte ce reia într-o formă d şi ofensivă multe clin tezele vechiului eseu (Ou va le romaT•^: Ed. Del Duca)* Lor li se adauqănu meroase lucrări de popularizare (ci tăm din colecţia „Editions Universi taires" : Malraux, Barres, Kafka)™ şi monografii de mai mari dimen siuni cum ar fi recent cea dedicată vieţii lui Gide. (Editura Hachette) antologii critice (Giono). coordonări de dicţionare literare sau de idei contemporane. Activitate prodigioasă, ramificată, încununată de un succes ce'a reunit adeziunea publicului pe care Boisdeffre nu uită să o consemneze deoarece unele din cărţile sale au atins tiraje de loc neglijabile pentru o lucrare de critică**), ca şi lauri meniţi să consfinţească de timpuriu o carieră literară precum Marele Premiu al criticii obţinui in 1950 la vîrsta de douzeci şi patru de ani***). Debutul său a echivalat cu o consacrare. L-a impus în viaţa literară a Franţei nu numai premiul amintit dar şi cuvintele entuziaste rostite de nume cu autoritate precum Robert Kemp, care afirmă că „acest debutant va fi probabil un virtuos al artei noastre". Iar Andre Maurois. căruia Pierre de Boisdeffre i-a adus *) Crezul său politic este definit în Lettre ouverte aux hommes de gauche, Albin Mcihel, 1969. **) „Istorie vie" a ajuns — în 1970 — la cea de a şaptea ediţie însumînd, 40.000 exemplare, fiind tipărită şi în colecţia populară 10/18. »**) pierre de Boisdeffre s-a născut la Paris în anul 1929. Descinde dintr-o ta-miile de militari. „Din 1368 la 1918 cinci secole sub arme" spune referindu-se la familia sa. Filiaţia pe linie maternă şt paternă o schiţează în Lettre ouverte aux tiommes de gauche pp. 13—21. A studiat Şcoala Naţională de Administraţie ocupînd diferite funcţii în ierarhia politică a Franţei : subdirector la Ministerul de Externe, apoi director al programelor de Radio-Televiziune Franceze de unde în urma evenimentelor din mai 1968 este silit să dimisioneze pentru a ocupa postul de consilier cultural al Franţei la Londra. 100 scriitori străini contemporani krn„ fnrmă cartea deşi nu im-in p* Ja nici simpatiile nici anti-tînărului si destul de incle-p tuhui autor, semnala „talentul" men u,i si seriozitatea" judecăţi? Xcritice. De aceea i-a însoţit Prezentare călduroasă dar ne-%cumstanţială prima carte. ' roti aceşti lauri cuceriţi atît de timpuriu nu i-au creat lui Pierre de ZLefire situaţia unui pontif al riticii'franceze. Dimpotrivă, cu rare Ircepţii cărţile sale importante au imit polemici, dispute, punctele ie vedere au fost aprobate sau stîr contestate violent. Criticul tmarcare î,, anul 1960 îl considera pe Mau-rac drept „omul unui singur cîn-ipC" şi îl vedea închis în tripla închisoare a „unei provincii, a unei clase a unei religii", cel care considera că din opera lui Gide vor rămîne numai fragmente*), socotin-du-l pe Codeau „agentul genial de publicitate" al şcolii din Paris — îi spune douăzeci de ani mai tîrziu lui Robbe-Grillet: „fiecare cititor pe care îl cîştigaţi este un cititor pierdut pentru literatura rorna-neseă". Dar culegînd cîteva din afirmaţiile sale cele mai nete şi unele din ele — de-a dreptul surprinzătoare — nu am dat oare o impresie falsă asupra personalităţii lui Pierre de Boisdef-(re ? A avut criticul francez la intrarea sa în arena literară situaţia unui „copil teribil" care aplică „bastonade lirice" maeştrilor ? Un asemenea portret nu ar fi conform adevărului deoarece admiraţia sau refuzul nu sînt expresia unei voinţe de a atrage atenţia asupra sa prin demitizări spectaculoase ci a unei concepţii despre literatură şi scriitor Mărturisea în introducerea la una din antologiile sale că „n-a avut drept scop să procedeze la reabilitări răsunătoare. Cu atît mai puţin la execuţii capitale. Se abuzează astăzi şi de unele şi de altele"**). „Dacă nu este convins de neputinţă, *) Chiar Andre Maurois în prefaţa citată la Metamorphose de la litterature remarcă faptul că Boisdeffre este puţin echitabilă la adresa lui Sartre. **) La poesie francaise de Baudelaire ă nos jouis, ediţia citată, p. 7. obsedat de nevoia le a denigra, un critic nu este făcut ca să dreseze rechizitorii". Negaţia şi afirmaţia lui Pierre de Boisdeffre nu îşi are nici una nici alta sursa în iconoclastica tinereţii. Am văzut cum trasîndu-şi autobiografia spirituală criticul explica momentele sale de entuziasm faţă de anumiţi scriitori prin influenţa pe care cel de al doilea război mondial a avut-o asupra formaţiei sale. • A făcut parte aşa cum mărturiseşte într-o patetică dedicaţie către tovarăşii de drum dintr-o generaţie care „a crescut o dată cu dezordinea 'lumii", faţă de care „viaţa şi-a des-minţit brusc promisiunile". Deoarece în împrejurările „acelei închisori care purta numele de ocupaţie" adolescentul nu mai vedea în lectură „plăcerea unul moment" ci căuta : „imaginea condiţiei oamenilor" Nu era vorba de o evadare în lumea cărţilor ci de căutarea unor adevăruri şi a unor certitudini in-tro perioadă în care totul stătea sub semnul incertitudinii. In paginile cărţilor tînărul lector credea că are să cunoască secretele oamenilor, prin ele împărtăşea „neliniştea şi citeam în trecutul lor ceva din viitor", această generaţie nu şi-a sfărîmat idolii ci rătăcind în bezna opresiunii morale, şi-a căutat maeştrii : „ne lipseau maeştrii". ,.De ei aveam nevoie, ca de pîine şi apă, de un adevăr pe care viaţa ni-i ascundea încă". De aceea adeseori aprecierea sa critică este sinonimă cu mărturia autobiografică. Barres, pe care Z-a descoperit în împrejurările amintite „în singurătatea unei vieţi de ţară care agrava tristeţea unei înfrîngeri", i-a fost „primul maestru — un maestru de libertate, de ambiţie, de mîndrie de tot ceea ce îmi părea să semnifice cuvîntul măreţie". Din această perspectivă este privit şi Malraux care pentru generaţia sa a avut rolul „unui profesor de energie deoarece a fost mai întîi un combatant".Deci încereînd să definim una din coordonatele metodei sale vom observa că pentru Boisdeffre judecata critică nu se constituie în jurul unui nucleu este- scriitori străini contemporani i§i tic ci al unuia de natură psihologică şi etică. Această perspectivă îşi pune amprenta deopotrivă asupra lucrărilor de tinereţe ca şi asupra celor ce reprezintă maturitatea sa literară. De aici de pildă şi inegalităţile evidente chiar în analiza literară propriu zisă cînd prima parte a creaţiei lui Anouilh stînd sub semnul unei viziuni roze asupra lumii — este comentată cu o evidentă inaderenţă ce dispare în momentul discutării unei epoci ce a dat L'Alouette, Antigone sau Be-ckett. Chiar şi în antologiile sale definirea unor autori de bulevard (Marcel Mithois de pildă) este sumară şi realizată în termeni convenţionali. Autorul intră în plină posesie a uneltelor sale critice atunci cînd — fie că aprobă fie că dezaprobă — se află în faţa unei opere ce exprimă o concepţie, ce se face purtătoarea unei filozofii, ce are un anume înţeles uman. Un Barres. un Malraux, un Bernanos, un Sartre, un Mauriac sînt discutaţi, aprobaţi sau combătuţi tocmai pentru că opera lor exprimă adevăruri umane, chiar dacă (şi am văzut cazul lui Mauriac) nu trec dincolo de orizontul clasei, mediului, impresiilor primei vîrste. După cum în cazul unei scriitoare ca Francoise Sagan ale cărei romane vădesc un net proces de involuţie datorită rămî-nerii la ceea ce este superficial, futil, drumul pe oare îl recomandă este „acela al aflării" secretelor dureroase ale unei vieţi mult mai profunde". Ceea ce remarcăm chiar din scrierile sale de tinereţe este înţelesul grav pe care Boisdeffre îl dă noţiunii de literatură iar atunci cînd întîlneşte un asemenea univers sensibilitatea sa critică vibrează cu precădere. Nu trebuie să înţelegem de aici că perspectiva lui Boisdeffre este aceea a unei interpretări pur sociologice a literaturii. Chiar în prefaţa acestei cărţi el precizează faptul că „arta este un limbaj al formelor şi nimic altceva", orice în producţia literară care scapă transfigurării, „ se află asvîrlit în marea anonimă a imprimatelor". Am văzut ce înţeles a-avut pentru el arta la vîrsta cîndsede?' nesc opţiunile fundamentale;Nu< mai atunci cînd reface itinerariul't' spiritual dar şi în momentele ■<<- a dă judecăţi asupra unui scriitor curent, Pierre de Boisleffre afirm- ..un, ro. c.u ,ade- mancier nu ne interesează vărat decît prin ceea ce ne aduce • cartea sa trebuie să fie o Jiranl" Din această perspectivă sînt. .jude cate deopotrivă operele care exm~ mă un angajament, construiesc un sistem şi o atitudine etică, pozitiva' şi cu o valoare de exemplu, ca si curentele, concepţiile care .urmăresc alte drumuri în artă. Cunoscut mai ales ca un adversar al ,.noului roman" Pierre de Boisdeffre nu este un procuror din oficiu al cănii rechizitoriu urmăreşte toate formele artistice care ies din matca firească şi nu urmează drumul cunoscut al literaturii. Nu neagă nici talentul lui Alam Robbe-Grillet nici al altor reprezentanţi ai curentului (Nath'alie Sarraute, Butor, Claude Simon) dar criticul crede că; „nici una din operele lor nu s-au impus în mod real, nici una nu suferă comparaţie cu marile polifonii , ale lui Proust, Tolstoi şi Dostaeyski,. nici cu mai plăpîndele povestiri ale lui Mauriac şi Maupassant". Discuţia asupra „Noului roman" — în pamfletul La Cafetiere est sur la table — nu face abstracţie de ceea ce în mod convenţional numim „datele exterioare" ale curentului. Alain Robbe-Grillet ■—■ autorul împotriva căruia este în primul rînd îndreptat pamfletul — are o „situaţie literară" de necontestat: romanele sale .sînt reeditate, publicate în colecţii de mare tiraj precum Livre de poche, traduse în peste douăzeci de limbi străine. Dar — paradoxal . — eu toate aceste aparenţe care flatează, audienţa efectivă a cărţilor sale rămîne limitată deoarece aşa cum susţine criticul: „Robbe-Grillet nu este un produs care se consumă, ci un veşmînt care se poartă. Esenţial nu este să-l citeşti, ci să poţi să vorbeşti, despre el"'. Una din cauze se explică — după părerea lui Pierre 102 scriitori străini contemporani j Boisdeffre — prin snobismul ace-Zi vublic ce „se ţine la curent cu ltimele progrese ale literaturii actuale" cam în acelaşi mod în care ^■măresc „progresele ştiinţei atomice noutăţile din ziare". Voga de care's-a bucurat „Noul roman" îşi mai are sorgintea şi in faptul că ■oentru a adopta un scriitor sau o mişcare literară după cel de al doilea război mondial publicul despre care "vorbeam a încetat să mai nună drept condiţie prealabilă putinţa de a se bucura şi de a înţelege operele şi teoriile sale." De aceea chiar o proză lipsită de posibilitatea de a comunica cum este Noul roman" s-a bucurat de răs-iîndire fără ca ea să poate înrîuri în chip efectiv publicul. Orice carte a lui Pierre le Boisdeffre am citi — înţelegem cît de puternic s-a impregnat viziunea cronicarului şi jurnalistului a cărei perspectivă include nu numai analiza propriu-zisă a operei sau a curentului ci integrarea lor in fluxul mutaţiilor socio-psihologice intervenite în epoca modernă. Pentru el elementele civilizaţiei actuale— de la invazia au-dioviziuală pînă la dictatul execu-rtat de premiile literare, de la proliferarea „cărţii de buzunar" pînă la sistemul publicitar al caselor de ,editură — toate fac parte din climatul care influenţează formarea unei concepţii despre literatură, favorizează direcţiile dezvoltării ei, impmn opere care uneori se dovedesc caduce. Pentru el opera literară, recepta-tarea sau nereceptarea ei este rezultatul şi al unui anume climat public, moral şi artistic. Cît priveşte notorietatea, succesul şi influenţa ei asupra mediului literar, asupra publicului, toate acestea nu pot fi înţelese decît dacă le raportăm la ambianţa socială, filozofică, estetică. Unele din aceste coordonate — la prima vedere exterioare actultui artistic — crează notorietăţi şi mituri, plasează pe orbita circulaţiei literare valori dar şi imposturi. Bineînţeles explicaţiile sale nu se opresc aici ci caută să determine ceea ce aduc într-adevăr nou curentele care şi-au propus să revoluţioneze arta, ieşind în mod deliberat şi violent de pe vechile făgaşuri. în perspectiva lui Pierre de Boisdeffre „reînnoirea unei arte traduce metamorfoza structurilor sociale, afirmarea unui public nou sau cum s-a întâmplat în secolul al XV-lea, o revoluţie tehnică şi culturală". Care este explicaţia apariţei „Noului roman" sau a „antiteatrului" ? Sursa dezgustului de literatură o află Pierre de Boisdeffre în tragediile primei 'jumătăţi a secolului nostru, care o dată cu „refuzul formelor tradiţionale" au pus deopotrivă sub semnul întrebării „realitatea lumii sensibile" ca şi „puterea spiritului uman". Iată pentru ce „Noul roman" nu exprimă nimic „nici o experienţă, nici o mare descoperire formală. El transcrie o stare le refuz, o obsesie; este subprodusul unei crize. Criza Romanului, Criza Literaturii, Criza Omului. Cît priveşte antiteatrul — pe care îl socoteşte un fenomen similar cu „antiromanul" aflîndu-şi sorgintea în şocurile înspăimîntătoare ale ultimului război mondial ca şi în permanenta ameninţare atomică — Pierre de Boisdeffre este în esenţă tot atît de net în afirmarea opiniei sale negative. Odată cu Oh, las beaux jouns, piesa lui Beckett se „încheie voiajul la capătul nopţii al unei întregi literaturi. Să nu vorbim de artă, nici chiar de creaţie în legătură cu aceste fiinţe infra-umane, care schimbă replici sfîşie-toare, strigăte şi rîsete care-ţi fac rău. O inexistentă viscerală îşi face apariţia în afara oricărei literaturi — în afara oricărui lucru". Spre deosebire de corifeii „Noului roman", suprarealiştii şi-au propus ţeluri mai ambiţioase : „ei au vrut să unească poezia cu revoluţia, să schimbe lumea, aşa cum a vrut Marx, şi viaţa, aşa cum a vrut Rimbaud". Paradoxul acestui curent ce a dus neconformismul, antiacademismul la formele lui extreme stă în faptul că nereuşind să înfăptuiască Revoluţia dorită, a sfîrşit prin a intra în patrimoniul culturii şi pînă la urmă chiar în manualele şcolare. Face parte din categoria celor care cred că suprarealismul nu a dat icriitori străini contemporani 103 opere*). Nu neagă însă un adevăr obiectiv: o întreagă generaţie literară a suferit influenţa curentului. Poeţii cei mai vii ai epocii dintre cele două războaie — spune Boisdeffre — se definesc în raport de acest curent. Dezertarea lor s-a produs după părerea criticului din momentul în care „realitatea cotidiană a devenit suprarealistă". Adică din clipa in care omenirea a trăit încercările pricinuite de marile cataclisme mondiale, încercările adeseori tragice ale universului concen-trationar — mulţi din exponenţii curentului şi-au dat seama de zădărnicia acestei concurenţe. Şi atunci: „Aragon. ELuard, Desnos, au abandonat căutările lor onirice pentru a cînta dragostea şi patria". Fără îndoială explicaţia deşi seducătoare e unilaterală şi nu ţine seama de întreg complexul de factori care au dus la trecerea multora din reprezentanţii suprarealismului de la revoluţia artistică ce nu şi-a împlinit ţelul — la lupta — sfîrşită uneori cu sacrificiul vieţii — pentru eliberarea omului şi a omenirii. Această părere ce aşează atît apariţia curentelor amintite cît şi trecerea unor scriitori pe poziţii opuse pe seama aceloraşi factori este — cred — semnificativă pentru sistemul critic al lui Pierre de Boisdeffre care adeseori caută şi află doar explicaţiile generale fără a intra în toate implicaţiile, fără a reliefa complexul de factori care determină o stare de spirit literară. Această perspectivă unilaterală duce şi la îngustimea cu care e înţeleasă uneori noţiunea de literatură angajată, criticul identificînd-o — mai ales în cazul lui Aragon dar şi al altor scriitori — cu aceea de act propagandistic. Evoluţia atacurilor sale împotriva ..Noului roman", de pildă, nu poate duce la concluzia că Pierre de Boisdeffre este un apărător cu orice preţ al valorilor tradiţionale şi chiar convenţionale ale literaturii ? *) „Deoarece, Suprarealismul dacă a instituţionalizat Revoluţia în literatura noastră, dacă a fondat o biserică şi un corp de doctrină n-a lăsat de loc opere" (La poesie frangaise de Baudelaire â nos jours). Criticul care şi-a asumat risci rării şi al reconsiderării unii rice Barres, este iremedZ ^ tonat m universul unei UteZZ a"-continuă doar direcţiile cln^ri c« ale gîndirii şi ale exprt^T" drept, Pierre de Boisdeffre Jf" adevărata nostalgie ventr,, 0 al XIX-lea. Nu^u^aT^lf^ acesta a fost „secolul de aur" ^ Că manului aşa cum recunosc toii » °" geţii genului, dar pentru pers™ tiva asupra scrisului, asupra moli' lui xn care era concepută în *1 vreme noţiunea de scriitor Scri£? torul secolului al XlX-lea\i Jhi cel din primele decenii ale secolul nostru avea despre literatură o con cepţie echivalentă cu un act de de voţiune asemănător doar cu intra trarea în ordinele monahale li' Balzac sau un Proust îşi jertfeau pur şi simplu viaţa pentru făurirea unei opere. AH&zi trăim o perioadă cînd fiecare „vorbeşte, publică si poate să se facă auzit" şi aceasta" perspectivă modifică fără îndoială nu numai statutul moral al scriitorului dar şi optica lui şi a cititorului asupra artei. Scriitorul produce o arta de consum imediat, se lasă furat fie de jocul premiilor care ti aduce notorietate şi îi- asigură public, fie de cerinţele comerciale ale caselor de editură, succesul lui finul de multe ori în directă legătură eu eficienţa reţelei publicitare. Ideea alcătuirii unei opere dispare lăsind din ce în ce mai mult locul, unei întreprinderi care pentru a deveni rentabilă trebuie să aibă ritm şi sâ fie susţinută de elementele amintite, oare sint numai în aparenţi extraliterare clar care au o pondere din ce în ce mai mare în cultura modernă influenţînd nu numai pe cititor dar şi pe scriitor. Această perspectivă asupra literaturii duet la fenomene de inflaţie care ar putea avea consecinţe şi mai nefaste dacă mulţi nu ar părăsi arena după prima sau a doua operă iar alţii nu continuă să scrie decît in virtxUea inerţiei, intrînd într-un flw. comun, lipsit de relief, de cele mai multe ori paralel cu dezvoltarea literaturii. 104 scriitori străini contemporan • , ,i» la cîteva realităţi ale ¥0rf amice literare extrem de di-Wtei dtnarr^re unele genuri au din verse, mult o * **a mai -ce '1 trezia franceza m tfînSf /reprezintă „un jocal Pnn-noastre repi^ „.^nină-r, le oa- audienţă res-zilele V^'i IZ de preocupările oa-ţm deparoe prgcum _ meniloi ; rnteaoria bunurilor de nUl intra in categor _ ^ T^TnTrtptge de plano arta de deffre nu nC,J" \„ cercetările ce ,târlt01 acest făgaş sînt te este , în acest idgaţ ^ * Jntrepn'^ /uWC;io„ale ale sis-lrljCuU>r|taţl J rr0|or,tnl muzical •vos. irfiu'"' '-„tea înscrie in limitele î vom pu« drfiniţie rigur0asa ferite «e " fi construita, deficit *= rfă o varietate inimagi-5fnuanţe ale acestuia. In P*** f mmelor cercetări ce s-au . uiu' gppeaintă o conlu-<**. a unui întreg «^,dl de regiuni cerebrale, jggaBWW „ tuincţionala «. structurale ^ ^ mmbin TcompUcată, o combinaţie a .....'t»fl»xe condiţionate in înte- lXStUe Wtre primul şi cel de al S&em de semnalizare * ,. pxistă pe scoarţa cere-te5fonocaH-ePa muzicalităţii, nJe determina cu precizie un ifalpercepţiei auditive. K. Brod-,e* /1M8 - 1918) renumit fizi-^^Sst în neurologie, a sta-m o împărţire a zonelor de pe *Sr(â cerebrală, rămasa ca „harta preferinţă a regiunilor corticale, Z care sînt delimitate zonele pe '"are creerul le analizează în ultimă *4antă. Aici. pe scoarţa cerebrala. află analizorii, aci se judeca ceea w informează receptorii : urechea, vastul, mirosul, simţurile noastre. Percepţia impresiilor sonore se face pt scoarţa cerebrală de către ariile pe care Brodman le-a numerotat : 4S, 43, 22. In cuprinsul acesteia din armă, sunetele percepute de către celelalte două arii sînt comparate, integrate şi transformate în en-srame. fârâ a intra în detalii din dorae-niul fiziologiei nervoase, ne vom mulţumi să punem o întrebare ce, iâ prima impresie, are aspect dc l«radox: aţi auzit vreodată o melodie? Răspunsul pare de la sine înţeles, deşi acel exact ar trebui să te: NU. După cunoscuta clasificare Jn arte simultane şi temporale a *i Lessing, care deosebea arte ce * percep deodată (pictura, sculp-terâ) şi cele ce se percep în timp tWZica, poezia), nu putem auzi o melodie decît cu ajutorul memoriei, care, ca şi în poezie, alcătuieşte din succesiunea de sunete auzite arcul melodic, forma pe care o descrie în timp succesiunea de intervale muzicale şi agregate armonice. Dacă am pierde memoria şi nu am regrupa sunetele, ar fi exclus să ne desfătăm la auzul celei mai minunate melodii, pe care nu am mai putea-o auzi. Aşa se întîmplă şi cu poezia, aşa se petrece cu toate artele ce se desfăşoară în timp. Iată de ce scoarţa cerebrală are nevoie de mai multe arii pentru a preface informaţiile pe care i le furnizează receptorii — în cazul nostru, auzul. (Vom vedea mai tirziu că nu numai auzul este cel ce furnizează informaţii în percepţie auditivă, o afirmaţie tot cu aspect paradoxal, ce necesită explicaţii mai ample). Există şi un timp de latenţă pe care îl necesită ,,instalarea" percepţiilor sonore. Pieron a insistat asupra acestui fenomen, arătînd (sprijinit de anumite experimente) că senzaţia nu atinge nivelul de intensitate care corespunde cauzei sale fizice dintr-odată. Nu putem reacţiona la un semnal luminos sau sonor decît după trecerea unui interval de aproximativ 1/10 dintr-o secundă. Zonele corticale ce conlucrează la percepţia auditivă folosesc şi un cîmp învecinat (40) interesat în înţelegerea limbajului articulat. ,,La om, analizatorul acustic conţine zona senzorială a vorbirii, legată în modul cel mai strins prin raporturi de asociaţie de zona motorie chineste-zică a vorbirii —• centrul) motor al graiului. Aceste două regiuni reprezintă la rîndul lor componentele structurale fundamentale ale celui de-al doilea sistem de semnalizare. (A. G. Ivanov-Smolenschi, Studii de fiziopatologie a activităţii nervoase superioare, 1951, Ed. S. L. S. D.. pag. 212). Conlucrarea multor zone din scoarţa cerebrală este un fenomen pe care l-au pus în evidenţă savanţii de la începutul acestui secol (Scherrington, Pavlov, etc.) dar care fusese observat empiric de anato-mişti mai de mult. Cînd în secolul 199 cronica ştiinţifică XVII, anatomistul danez Teodor Bartolinus observase că cei cu auzul slab aud cu mult mai bine la lumină puternică decît pe întuneric fusese luat în derîdere. A trebuit să treacă mai bine de două secole pentru ca afirmaţia ce o făcuse să capete rang de adevăr ştiinţific. Astăzi explicăm acest fenomen pe baza teoriei dominantei lui Uthomski, potrivit căreia sensibilitatea organelor de simţ se ridică dacă intensitatea stimulentului care acţionează asupra unui alt organ de simţ, pentru care nu e adecvat, nu este mare. Deci. dacă dominantă este percepţia sonoră, intervenind cu un stimulent asupra văzului (fără ca acesta să depăşească limite rezonabile), acuitatea senzorială auditivă creşte. Iată că Bartolinus avusese o intuiţie ştiinţifică în domeniul neurofiziolog'iei, ce îi face cinste. S-au făcut foarte multe experienţe asupra acestor interacţiuni la nivelul analizatorilor de pe scoarţă. Aproape de necrezut, dar făcînd metronomul să îşi înceapă bătăile deodată cu apariţia unui fascicol de lumină, după ce s-a repetat de mai multe ori experienţa, la un moment dat s-a dat drumul metronomului fără să se mai folosească şi fascicolul de lumină. Ochiul reacţiona ca şi cînd s-ar fi aprins lumina, a cărei apariţie era aşteptată. De sigur, repetînd acest trucaj, ochiul nu se mai lasă ,.păcălit". Dar dovada fusese făcută. Pavlov spusese că scoarţa cerebrală realizase o „unitate funcţională". O asemenea unitate funcţională poate fi generalizată şi anumite semnale sonore pot .,evoca" în domenii alăturate apariţia unor imagini : iată o explicaţie a substratului muzicii programatice, care „evocă" anumite trăiri prin ceea ce Garabet Ibrăileanu numea, în domeniul metaforei „transpoziţii de senzaţii". Numai datorită unei asemena conlucrări, unei interacţiuni a analizatorilor, ne putem explica fenomenul metaforei, dar nu restrîns doar la literatură. Dacă în muzică, de cîte ori auzim cornul englez într-o simfonie romantică ne gîndim la vînă-tori visate de poeţi ai sunetelor, sau trompete şi tobe la începu,,,,, bataln, acestea sînt ^ adică mai puţin decît tra™x senzaţii. UtHizînd melod?°?iţil * Enescu ne duce cu. tfndu \a rile copilăriei sale, dar «ii 1 fe menea fenomene de enA as*« clădit pe obişnuinţe 'de unor opere cunoscute dorim T*,» cem ostensibil fenomenul"* •** ce are un vădit caractef Scoarţa cerebrală conlucrează ^-multe regiuni de ale sale în r»L? ţia artistică şi cu cît înţeleg^ mai admca, adică cu cit Lt8 apel la analizatori de un grad î"? înalt, cu atît integrarea fit* nt mai W„„J. dna"* rea sînt mai profunde r> • Şi mai trai. nice. Regiunile corticale dau adl vărate fenomene de replică nerZ! ţiilor, fenomene ce sînt cu attt nrf numeroase cu cît cel Ce le zează este posesorul unui bagai Z cunoştinţe mai bogat. Există o teorie foarte atrăgătoare la primul contact (J. Mullersi H. Helmholz) cu privire la caracte-* rul simbolic al reacţiilor. Aceste» mu ar reflecta în conştiinţa noas'rj deoffit calităţile receptorillor din momentul în care au fost stimulaţi, iar nu lumea reală ce ne înoonjoKi Senzaţiile ar fi elemente independente, iar unificarea lor s-ar tm prin procesele de gîndire. Dacă o anumită ,.stare" a receptorilor e comunicată analizatorilor cortfealt, aceasta nu este neapărat necesar să corespundă adevărului şi astîet legătura noastră cu mediul înconjurător este doar o iluzie. Dar, netemeinicia acestei teze, care a frtnat multă vreme calea spre teoria per-fectabilităţii pragurilor senzoriate.a fost demonstrată de materialismul filosofic contemporan, descruzM drumuri noi, mal ales în pedagog» muzicală. Există o interacţiune între senzorial şi logic, o trecere dialectică de la senzaţie la gîndire şi invers, postulat ce ne va folosi ş fa formularea unor concluzii ce vos* expune la încheiere. Organele le simţ nu au o ener« gie specifică şi, datorită calităţii de plasticitate a sistemului nervos, pragurile senzoriale sînt perfectibile pe cale de exerciţiu. Percepţia W- cronica ştiinţifică 111 Astfel un medic **?nnf mod conti- SPlte P^ff, în cadrul eXer' ^^eţeaauz^ ,'aie un mecanic ? detecta pe aceeaşi STtV P°an7 °le motorului, un *Lddectiuţi ^ezi. din ce m ce ^âmf^J te greşit să se 5» deoarece senzorial a, au ^da <ă fi imuabil. Auzul 3ul i«ter" !,ai ««a componenta S*^ Cno^u intern, este modi-^DutS ridica fineţea aces- jfrnod continuu. •*dmltr«ant de prezentat cite-J în legătură cu fineţea au-«^ ?„ic Influxul nervos de-fT excitaţia celulelor sen-^riliate parcurge pînă la creer Extrem de complicat Apa* auditiv transmite sistemuku cen ral informaţiile cu pn-^ variaţiile de presiune din If Membrana timpamca este un 5L,tor de presiune, insensibil la iSSrile de viteză. Unica pro-STzolvată de către urechia Sie e de a transporta energia 23idintr-un gaz (aerul) într-un m fără pierdere semnificativa '»aiergie Tăria sunetului este o IX psihologică la intensitatea ^ unde sonore, care e proporţi-*-M o» pătratul amplitudinii. U timpan, pulsul este absent, ceea , ftciiitează cele mai fine reacţii aagiaabile. La pragul audibili taţii, abilitatea este extrem de dife-.rţţjatâ la deplasările acestuia, de-*g|ri ce pot fi mai mici decît di-iaetrul unui atom de hidrogen. - Ruch şi J. Fulton, Fiziologia «ţ&aia si biofizică, 1963. pag. 518). 4 <4in acest detaliu semnificativ,  >»!rU a pune. în evidenţă posibili-■ ildk de perfectabilitate ale auzului j TBizicieni. Modificările analiza--rlsr de pe scoarţa cerebrală pe A de exerciţiu trebuie să repre-3* un postulat în întreaga «a muzicienilor. & legătură cu percepţia auditivă, "«•teul să facem cunoscut o te* "Mi veche, confirmată de şti-contemporană, denumită teoria '/**»iM, formulată pentru prima ** * Helmholtz. Acest mare om al veacului trecut (Her- mann von Helmholtz (1821 — 1894) a dat la iveală în anul 1863 o lucrare îndrăzneaţă în care consemna cercetările sale cu privire la senzaţiile muzicale („Lehre von der Tonempfindungen"...) căutînd să apropie terenul fizicii de al fiziologiei, într-o ingenioasă sinteză pe tă-rîm muzical. Pentru el rezonanţa urechii omeneşti, nu era altceva decît o concordanţă între particularităţile structurale ale cochleei şi sunete. în cochlee, fiecare fibră a membranei bazilare este ,.acordată" să intre în rezonanţă cu un anumit sunet, adică pentru o anumită frecvenţă a vibraţiilor. Un sunet cu o frecvenţă mai joasă, îşi găseşte rezonanţa în fibre mai lungi ale membranei bazilare, pe cînd sunetele mai înalte în fibre mai scurte. Cercetările modeme au confirmat „ipoteza ele lucru" a lui Helmholtz, dar nu pe întregul am-foiitus de aproximativ 10 octave ale-posibilităţilor urechii omeneşti, ci doar pe jumătate, ceea ce ou răpeşte cu nimic din importanţa acestei teorii. Sunetele nu sînt pure, au şi armonice, ceea ce face ca deodată cu membrana ce „răsună", să fie angajate şi altele, ce răspund componentelor sunetului sau acordului. în filogeneză şi ontogeneză, asemenea „combinaţii" au urmat un concept tonal, au făcut anumite asociaţii, oare nu mai deranjază procesul auditiv. Poate să pară oarecum primară explicaţia ce dăm sub acest aspect fiziologic frust, „'neplăcerilor" pe care le au cei ou auaul educat Ia muzica tradiţională, atunci cînd ascultă disonanţe, la care membranele microscopice ale lui Melmholtz manifestă o oarecare surpriză. ,în loc să se asocieze în anumite rezonanţe, sie văd obligate să facă „prietenii" noi, de oale mai multe ori incompatibile ou obişnuinţele acustice în cadrul cărora trăiseră cu bucurie. Totuşi, se pare că şi prieteniile noi se pot acomoda ou timpul, iar muzica atonală jenează din ce în ce mai puţin ... Nici unul din factorii care interesează procesul muzical nu şi-a căpătat în ultima vreme o importanţă atît de mare ca acela nervos. A 111 cronica ştiinţifică- trecut mai bine de un secol de cind s-a stabilit că impulsul nervos pe care îl canalizează conductorii, adică întreaga reţea nervoasă ce brăzdează organismul, este de fapt un fenomen electric. Tehnicile de înregistrare intraaeluiară introduse în anii 1939—1940 de Cale şi Curtis in S.U.A. şi de Hodgkin şi Huxley în Anglia au ajutat în foarte mare măsură la elucidarea acestui fenomen ce apare oarecum bizar. Fibra nervoasă fin stare de repaus este ..polarizată", în sensul că suprafaţa sa exterioară are o sarcină electrică pozitivă de cîteva miiimii de volţi. Orice cauză exterioară de natură să producă un impuls nervos neutralizează Încărcătura electrică, pe care organismul are grije s-o restabilească ulterior. Celula nervoasă are posibilitatea să dirijeze impulsul ce primeşte din exterior — să presupunem că este vorba de o indicaţie dirijorală — pe mai multe căi ascendente. Cu alte cuvinte, poate transporta ordinul ce-i este dat fie unui superior ierarhic foarte înalt, scoarţa cerebrală, fie unui centru nervos, periferic. Există în structura sistemului nervos acest specific de a putea să facă o infinitate de asociaţii, de legături neuronale, de aşa fel încît reacţia omenească să fie comandată fie de un centru nervos inferior, care are posibilităţi de rezolvare mai puţine, un ganglion sau chiar o porţiune din coloana vertebrală, fie de suveranul sistemului nervos — scoarţa cerebrală — căruia îi sînt la îndemînă orice soluţii.. Unii cercetători moderni au prevăzut şi formulat chiar o lege denumită a cerebraţiunii progresive (C. Economo), potrivit căreia în Viitor vom asista la „corticalizarea progresivă" a diferitelor funcţii. Cu alte cuvinte, funcţia psihică îşi asumă din ce în ce mai multe atribute, rolul ei creşte în raport cu alte funcţii vitale. „De la simpla activitate automată — reflexă — pma la activităţile psihice superioare, trecerea nu s-a putut face decît prin corticalizarea progresivă a diferitelor funcţii". (C. Eco- nomo). Perfecţionară psihice se datoreX Su de asociere corticală POs'b:' hică, aricit ar fi aJ. ° totuşi capabilă de evoi^01^ Cercetătorii modernist Lorente de No) au p™ j&fld»^ smaptologie, ca miii^ ^UQ1 ţie a acestei «3^* sive, a acestei uzurpări ^Pr"*»-care o asumă scoarţa cer^* raport cu alte func iun? ^ fe logia are ca obiect legăixxî^ fac m procesul nervos înf. * * neuroni, celulele nervoase^*^ rea înlesnirii circulaţie VnflI^ nervos). ; 1 inl*«Xuht, Este de la sine înţeles mare este importanta pe cL * în zilele noastre pedLwil * cală influxului nervos, orice studiu _ muzical „gindif, achea orice 'circi nem! sa treacă in mod necesar "!° J intereseze muzicienii, ne a»»115 sâ Zar la trei : inhibiţia, «*> °Pr suprapunerii si legea fa-«jnciţ"ul .iTiip ^ secundare. de de - P8!^ " altă parte a acestuia, ,nnucn^ ° tjv surprinzîndu-i Se n, total funcţiile, fie în P^8LX stUulîndu-i-le. Dacă Jgfra centrii nervoşi de creer P a? manifesta o activitate 3S£ mai energică. Cu cit un «"ST este mai puţin conştient de !Xul pe care îl presupune o fiţi manifestare în public, cu îo emoţie inhibitorie este mai Semnată. Este îndeobşte cunos-mtt întimplarea cu o tmara velei-arft în actorie care, venind sa re-?Z marei Sarah Bernhardt, iar «fete întrebîMd-o dacă este erao-Snată, i-a răspuns : „Cîtuşi de -ain". — „Atunci este inutil să-mi ml reciţi, fiindcă este sigur că iţii lipsită de orice talent", i-a răstii» marea tragediană. Scoarţa cerebrală are unele acţiuni inhibitorii asupra activităţilor artiştilor ce apar pe podium, poate txercita o inhibiţie asupra activiştii centrilor inferiori. Cu cît deprinderile sînt mai consolidate, cu atJt inhibiţia, inducţia negativă asupra activităţii artistice este mâi slabă. în general, orice elc-jamte noi provoacă o inhibiţie, o .aducţie negativă. Care poate fi rostul deconectantelor pe care le Jil unii interpreţi în preajma con-rwtelor decît acela de a împiedica 8 inducţie negativă ? Dar, asemenea paleative sînt săbii cu două tăişuri, jstînd acţiona şi asupra puterii de «viagere, asupra calităţii artistice, care se poate reduce la unele «lumatisme lipsite de orice trăire. De ohicei, emoţiile puternice dezorganizează achiziţiile recente, obişnuinţele în formaţie fiind mai atinse decît acelea consolidate. Se pare că în filogeneză, emoţia a avut o formaţie cu mult mai veche pe scoarţa cerebrală, fiind o funcţie arhaică. Cea mai mare parte a reacţiilor viscerale depinde de sistemul nervos compus din simpatic şi para-simpatic, ale căror acţiuni sînt în general antagoniste. Complexul reacţiilor viscerale depinzînd de un sistem autonom, e localizat de tala-mus, adică 'de creerul intermediar, arhaic. Pe cînd limita voluntară depinde direct de scoarţa cerebrală, limita atitudinilor involuntare depinde de talamus, fiind extrem de greu de stăpînit. De aici, necesitatea de consolidare a tuturor stereo-tipilor dinamici ce formează baza de deprinderi a unor piese muzicale Dacă asemenea consolidare nu este foarte temeinică, subsistă riscul de a nu putea stăpîni panica pe care o provoacă pe calea inducţiei negative manifestările arhaicului nostru creer, a talamusului. Mimica „de panică" la apariţia pe podium a unor tineri interpreţi iasă să se întrevadă reacţiile viscerale, cele mai greu de stăpînit. Există, desigur şi unele reacţii pozitive ale iinlhiitaiţieii. După o lungă carieră muzicală, unii artişti au o neasemuită bucurie a apariţiilor în public, emoţia scenică, uşoară, le dă un avînt neaşteptat, o vioiciune din cele mai confortabile. Din nefericire, asemenea cazuri reprezintă doar excepţie la regulă. Principiul suprapunerii este o descoperire a lui Pavlov. De o extraordinară importanţă în procesul de învăţămînt, nu reprezintă în ultimă analiză decît una dintre manifestările legilor ce cîrmuiesc materia reflexelor condiţionate. S-a observat că inhibiţia de frică, inducţia negativă, dezorganizează mai cu seamă deprinderile noi. Dacă un fel greşit de a cînta a fost corectat în timpul, studiului, înlocuindu-1 cu altul mai adecvat, la dezechilibrul pe care-1 produce inducţia negativă apare primul fel de a cînta, cel vechi, deoarece o deprindere nouă 113 cronica ştiinţifică v'aţa românească, 2 nu înlocuieşte pe cea veche, ct se suprapune, de unde şi denumirea acestui principiu. Mecanismul cortical al deprinderilor, al acestor automatisme ce se dobîndesc prin studiu, exclude ca o deprindere nouă să ia locul celei vechi, care e mai trainică, mai bine consolidată şi, la momentul pe care-1 găseşte prielnic (şocul unei inhibiţii de moment), apare la suprafaţă. Concluzia ce se poate trage din această importantă lege a scoarţei cerebrale este evitarea oricărei greşeli în timpul studiului. Interferenţele pe care le facem fie utilizînd diverse sisteme de frazare sau de digitaţie — nu mai vorbim de intonaţii false — conduc la nesiguranţa interpretativă şi la lipsă de eficienţă în procesul studiului. Una din legile scoarţei cerebrale cu care se poate face un interesant racord este aceea a lui Graham Brown, denumită şi legea de facilitare primară şi secundară. Cu ajutorul unui curent slab continuu pulsatil, se excită un anumit punct pe scoarţa cerebrală, un punct motor — spre pildă — care provoacă o flexie uşoară a degetelor. La un interval scurt, de 1 — 2 secunde, repetîndu-se excitaţia în aceleaşi condiţiuni, se va produce un efect cu mult, mai mare, o flexie maximă a degetelor. (Facilitatea secundară nu este altceva decît provocarea aceluiaşi fenomen pe o rază de cel mult 4 mm, situaţie în care fenomenul este identic cu prima ipostază). Facilitarea se poate produce şi între puncte corticale cu funcţii diferite, spre pildă excitarea unui punct pe zona senzitivă (cîmpul3) poate influenţa excitabilitatea unui punct învecinat motor (cîmpul 4). Ne este îngăduit să tragem o seamă de concluzii în sensul că asemenea fenomene se produc nu numai în condiţii de laborator, dar în orice cazuri cînd scoarţa cerebrală a fost pusă în asemenea situaţii. Nu poate fi vorba de o simplă replică a unor situaţii date, deoarece scoarţa cerebrală manifestă anumite reguli proprii, în care legătura de la cauză la efect nu ascultă de legile generale ale cauza- lităţii. Scoarţa cerebrală „ ei; proprii. "ia are Ce legături am pLvtea t -asemenea „compot'** * *. texului m materie niL# «*. ne gmdim la unele meW^ă? « racter obstinat, te unele *? *• mice ce se repetă cu g.uri * partea mediană a k de Chopin, unde rnîna ă- 0ttej* petă acelaşi motiv, atinBîn!f^ «* moment dat paroxismul fa ilc* * tivele wagneriene care 'rit; ţător la atîtea fragmente auzul nostru le recenţii 17 c** tru a doua, a trlâ \^ » Dar să ne gîndfe % V f%m pe care o reauzim, 0 temA ?** o altă tonalitate decît acS.1 re a fost expusă. Este ffl tr car în funcţionalitatea sa "(nici'o ^ die nu e recepţionată doar fct anumaita porţiune 'din cortex) a*-* tă lege a facilitării permite nia funcţională clasică şi romantic* tonifică ? De ce o lucrare foarte „elaborată" necesită audiţii repetate ? Dacă ne îndepărtăm de tematica muzicală, putem foarte ujer asemui funcţionarea acestei lei-taţi cu insistenţele unui persanii dezagreabil, Oare repetă fără discer-nămînt un anumit slogan sau o a-niumită cerere. Devine insuportabil, deoarece scoarţa cerebrală amplifici la fiecare semnal repetat reacţia de la primul apel, atingînd .culmi paroxistice. Am trecut în revistă o, seamă de caractere ale scoarţei cerebrale ct pot explica multe din fenomenele muzicii, rezervînd pentru nltis» parte a acestui studiu sumar une* probleme mai speciale. Proolecw analizorului auditiv muzical OC 7- cronica ştiinţifică 114 - noai complexa decît s-ai "nrtrx este mf cercetărd recente au * S» ^fp^ă această afirmaţie. Pe ST* eV,ldtSa temporală T, se . gamval«ţ'«f le auditive directe ^tează f W| ngrvul auditiV; P»63 medial). în partea fS?"1 .ge" cfrcumvoluţiunilor T, )S*5?V denumim prescurtat cn-fT«-T8, w.nea temporală 1, 2, etc.) >»Kâ«ia ce psihologic * «SS** senzaţie muzeală. Se «te ^ airi ca la scoarţa vizu-«^nllizoa'de gradul II.şi HI AJ^şi integrare) ce smt m- s-au' dovedit a fi orga-.Vca o'vastă claviatură ce co-^ !„ „nor anumite sunete. Pe ^, Lditrv secţionat la pisică, Sat eu o incitaţie de o anu-*1f frecvenţă corespunzătoare „numîte sunete, se pot culege SleoWţa cerebrală respectiva cu-SLude acţiune localizaţi pe partea Claviatură ce corespunde unui * naf Probferna analizorului audi-m «te cu mult mai complexă da-T*tâ faptului că acolo sosesc nu Sai fibrele nervului auditiv şi !i Bucleului său de releu ( corpul «sicuiat medial) încă din 1932 s-a Lfcdit că alături de acest nucleu, eparte din pulvinar, nucleul inter-«aicutat, centru vizual subcorti-tti) primeşte fibre nervoase şi din servul auditiv (Horneţ). Hassler Cwinkfurt pe Main) a arătat ulterior (j aceste fibre sînt şi de origine rjuală. Avem deci dovada incontestabila că există o legătură între gotul auditiv şi cel vizual, nu la uwhil analizatorilor corticali, ci direct de la receptori. Fulton, marele fiziologist american, a arătat, folosind neuronografia (culegerea de tsirenţi dialect idin neuroni) că pe scoarţa auditiv-muziaală se proiectează şi fibre vizuale care pro*> truiea este specializat în asociem unui mare număr de neuroni Al stratul al treilea. Pavlov i-a «dibuit rolul de substrat material li reflexelor condiţionate. In CM§ nostru, cel de-al cincelea strat e* dublu, format din neuroni efectori, care transmit informaţia la dfcttt-ţă. Stratul 6 — în cazul nostru li şaptelea — transmite informaţii I» altă regiune a scoarţei cerebral. Fibra nervoasă ,care pătrunde !* scoarţă ca un influx aferent (fflto" mativ) se distribuie la mai avm celule si la mai multe straturi. cronica ştiinţifică fit ii sînt' aşezat1 ,în straturi on" Jf reţeaua de vase ca-cte f: însoţesc, fără a exista ^tfism îatre densitatea stra-^eusm aceea a neu- 'm*derZmai densă reţea în Ste aceea a straturilor iii*1*, oi» H—4). Straturile su-«^,f"care primesc informaţii, ^acSvSte cPvasi-normală, con-»»8run metabolism ridicat, ■2*deosebire de celulele nervoase •fjSurile adinei, care au o ac-££ fazică şi la care re eaua Jf^ilare este mai redusa (Hor- ^fl^stâ structurare explică de ce J£«ul de înţelegere muzicală cx-KT0 însuşire rapidă a cunoş-T*LL în psihologie este cunos-îffenomenul păstrării mai înde-Zjjte de către memorie a unor S| ce fuseseră pe deplin înţelese, tagefl memorării textuale sînt mai ţipaţi decît aceia ai memorării jSBţinutului. Aceasta înseamnă că «inorarea textuală se face pescari gaturilor superficiale cu acti-x&te continuă, pe cînd memorarea ««ţinutului pe seama straturilor sfcjee in capilare, cu o activitate fgtr* la care un proces de pătrundere a sensurilor adinei ale muzicii gt îndatorirea să recurgă. Această gîjvitate fazică este a straturilor fa care se face integrarea, în care M produc circuitele recurente cu (taie reverberante. Ştiind cu cîtă ffaStfeitate se comportă sistemul MPK&, «ste de dorit ca orice ac-Wate muzicală să fie cît mai a-iarilă, pentru a se provoca un a-prt sporit de substanţe metabo-I» al capilarelor straturilor adînci i o integrare mai profundă. S-ar Pl» că pe seama acestor straturi «wase adînci, chemate la viaţă * «rfiVă, să se dezvolte o putere • hţelegere mai lesnicioasă a mu-«S contemporane. Wfloacele de informaţie şi comu-**e denumite de sociologul ame-** MarshaU McLuhan masis media (cartea, radio, (televiziunea, etc.) în cea de a treia fază a periodizării pe care o face, în faza electronică, sînt cu predominanţă audiio-vizuiale. Suportul lor tehnologic fiind mai important decît conţinutul, s!e naşte pericolul ca folosind medium-ul, adică mijlocul tehnic de telecomunicaţie electronică, puterea de percepere asociată a omului să se oprească doar la treapta informaţională a scoarţei cerebrale. Plasticitatea sistemului nervos ne îngăduie să putem afirma că nu este exclusă pe calea unui proces elucativ bine echilibrat chiar modificarea în oarecare măsură a temperamentelor. Reazimul pe proprietăţile scoarţei cerebrale a devenit o axiomă în procesul muzical, al creaţiei, interpretării şi mai ales al educaţiei. Imaginile anticipative ale educaţiei muzicale sînt o premisă a tuturor şcolilor ou un nivel ştiinţific ridicat. Aceleaşi idei prezidează şi într-o estetică ce poate conduce la realizări în care o logică a frumosului să fie prezentă. Scoarţa cerebrală a dobîndit în ultimele decenii o prioritate pe care nici un muzician nu o mai poate subestima. Iar dacă descoperirile oamenilor de ştiinţă au condus la rezultatele pe care am încercat să le schiţăm în linii generale, să nu uităm că puterea de asociaţie şi legăturile pe care lenau studiat aceştia cu atîta pasiune au fost intuite mai întîi ele către marii artişti. Iată o fericită expresie a lui MaUarme, care îl invită chiar pc Debussy să „asculte toată lumina" din „VApres-midi d'un faune", celebrul poem al poetului, pe versurile căruia compozitorul scrisese muzica. E-xetmiplarul dăruit de MaUarme compozitorului purta ca dedicaţie următorul catren : „Sylvain d'haleine premiere, / Si ta flufe a reuasa / Quîs toute la lumiere / Qu'y souf-flera Debussy". cronica ştiinţifică demostene botez scriitorii şi limba noastră în ultimii ani, problemele literare au preocupat în cel mai înalt grad, nu numai pe scriitori si cititori, dar şi opinia publică în general, masele populare, chiar autorităţile de stat. Şi fenomenul este perfect justificat şi necesar, atunci cînd noua orînduire din ţara noastră a pus un accent capital pe însuşi rolul literaturii, pe misiunea şi mesajul ei. Dar, în afară de sarcinile majore ce revin unei literaturi într-un stat socialist, este încă o sarcină şi o responsabilitate, poate mai puţin importantă socialmente, dar care angajază în mare măsură cultura poporului : sarcina scriitorilor de a cultiva, păstra şi îmbogăţi limba literară, instrumentul lor de lucru. Poate că încă e cazul de a spune că ei1 au sarcina de a contribui la formarea limbii literare, în care sînt şi acum multe ezitări şi incertitudini. Literatura nu-şi poate atinge scopul militant şi educativ decît clacă întruneşte atît înalte calităţi artistice, cît şi o limbă românească autentică şi curată, care să contribuie la acestea. Limba angajază astfel eficenţa militant-socială a literaturii, ca unul din atributele sale speciale şi ca mijloc de pătrundere în masele cititorilor, căci lite- ratura nu este o aridă înşiruire de enunţări social-economice, oricît de adevărate, ci modalitatea cea rnaî prielnică de a le formiuila în textul viu al vieţii, ca un tablou real alei avînd puterea de convingere a artei şi exemplului vieţii, îmbinate într-o operă desăvîrşită. * Totuşi, cu toate largile discuţii asupra problemelor de conţinut alei literaturii, problemele cultivării şi formării limbii literare se discuta sporadic şi fragmentar şi Htot lăsate, prinitr-o optică şi o concepţie greşita, numai în seama filologilor. Dacă. în anumite oazuiri concrete de Himbâ filologii aduc în susţinerea soluţiilor justificări istorice şi teoretice mai ample, scriitorii aduc aportul lor de afirmare directă prin folosirea uu-vîntului, adică printr-un fapt care, fiind la alegerea lor, este şi discreţionar. în epoca în care limba literară era mai puţin formată, preocuparea de limbă a fost mult mai intensă şi — chiar şi ea — violentă. Aşa, de pildă, revista „Viaţa Românească", de la apariţia ei şi în anii ce au urmat, ca şi mulţi dintre colaboratorii ei cei mai de seamă, au considerat limba ca una d'in valorile, culturale ale ţării, laolaltă cu. literatura însăşi, precum şi cu formele de viaţă, ceea ce angajază contribuţia întregului popor. Chiar în primul număr al revistei, în cuvintud-prograim „Către xatitari", apare concepţia acestei simbioze: limbă-literatură, ca valori ale culturii naţionale : „O cultură „naţională", de un caracter specific (românesc) nu se va naşte decît atunci cînd masele mari populare, adevărat româneşti, vor lua parte şi la formarea şi la aprecierea valorilor culturale — limbă, literatură, forme de v^aţă etc". Reţin din acest scurt citat ideile esenţiale : limba este o valoare culturală naţională, această cultură are un specific naţional şi, cu acest caracter specific, ea se naşte numai prin contribuţia la formarea ei a maselor populare româneşti. Opera aceasta de formare se desfăşoară de-a lungul veacurilor şi. 118 cronica limba nu este o realitate sta-f T încremenită, ci, prin timp, sus-♦Yhi ă de transformări şi adaptări, fmKa ei are la bază un fond & alcătuit de popor în probul vieţii sale, la care generaţiile «uccesive ale maselor populare Suc adaosuri sau, prin lipsa de f iolosinţă, fac eliminări, in cursul acestei continuităţi. Desăvîrşirea limbii este o consecinţă 'Si o operă a culturalizăm (martor populare, a participării lor la viate politică şi la ridicarea lor economică, care le unifica spiritualitatea Şi le trezeşte conştiinţa naţională. Despre o asemenea situaţie de abia astăzi, în orînduiraa socialistă, se poate- vorbi. Nu e departe vremea cînd clasele de sus foloseau, Ce de-a dreptul limba franceză, fie o adaptare hibridă a acesteia la limba română. In limba noastră, nu sînt, ca în alte limbi ale unor popoare chiar de o mai veche cultură, cum este cel francez, dialecte care nu se înţeleg, de către întreaga masă a poporului. La noi, cele două principate : Muntenia şi Moldova au adus fiecare, la fondul comun de cuvinte, cuvinte care au influenţat fixitatea formelor. Astfel, G. Ibră-ileanu încă acum 50 de ani (exact In 1921) semnala : „Lipsa unei limbi literare fixate este una din mizeriile culturii noastre. La noi încă se poate scrie şi „curte" şi „ogradă" şi „pîine" şi „pîne", căci amîn-două cuvintele sau amîndouă formele .sînt egal de literare sau neliterare, deoarece nici graiul „moldovenesc" şi nici cel „muntenesc" nu pot avea pretenţia de limbă literară". După care adăoga : „Unificarea Umbii literare trebuie să se facă prin colaborarea tuturor graiurilor. Aceasta au înţeles-o scriitorii din veacul trecut şi nimeni n-a spus-o "wi bine decît Eminescu". In rea- j«e' lucfUriIe s-au petrecut astfel: »Ant scriitorii munteni cît şi cei moldoveni au încetăţenit în limba l limbii literară comună forme din graiul provinciei respective. Mai în urmă şi unii scriitori ardeleni, ca Coşbuc şi Goga, au dat limbii literare unele expresii din poeziile lor. Iar Eminescu, care a colindat mai toate ţinuturile româneşti, a întrebuinţat în scrisul său, mai ales în proza sa, cuvinte şi forme din toate provinciile, mai ales din Moldova şi din Ardeal". Cînd ne referim la limbă, ne gîn-lim deci atît la limba vorbită de popor în comunicările sale de fiecare zi, limbă făurită de masa poporului, cît şi la limba literară, la formarea şi prefacerea căreia contribuie scriitorii. Ea este instrumentul lor de lucru, prin care-şi exprimă, în formă artistică, ideile şi sentimentele. Ca fond de cuvinte limba literară nu este alta de cît limba pur şi simplu cu o selecţie făcută în interesul formelor artistice de către fiecare scriitor. In ce priveşte limba vorbită, influenţarea şi cultivarea ei de către scriitor este limitată. Aici marile mase sfat isuveranie, şi o influenţă hotărîtoare asupra lor nu poate avea decît cultura pe care o capătă şi care duce neapărat, şi în limba vorbită, la un proces de selectare. Dar, dacă limba propriu-zisă, cea vorbită în mod obişnuit, este într-o măsură mai mare unitară, formată prin vorbirea curentă a maselor, şi dacă limba literară reprezintă o selecţie în raport cu ceea ce are de transmis expresia literară, ea aparţine într-o măsură scriitorului respectiv, fiecărui scriitor, ceea ce-1 ajută în vederea determinării unui stil propriu. Aici scriitorii au rolul cel mai important; ba, poate, numai ei. Personalitatea, talentul şi autoritatea unui singur scriitor pot aduce îmbunătăţiri sau îmbogăţiri substanţiale în limba literară şi ohiar o pot forma, cum s-a întâmplat cu limba lui Eminescu. Ar-ghezi a impus apoi şi el o lărgire a cercului limbii literare, deschi-zînd porţile literaturii multor cuvinte ţinute la uşă. Aceşti doi mari 119 poeţi, la care se mai pot adăuga şi alţii, precum Coşbuc şi Goga, au contribuit cel mai mult la formarea limbii literare de astăzi. Şi, poate mai presus de toţi, Minai Sadoveanu, care a contopit limba veche, limba cronicarilor, cu limba sa literară, de-o bogăţie impresionantă şi alcătuind ea singură un dicţionar întreg. Răspunderea mare a scriitorilor constă în cultivarea şi păstrarea a ceea ce are caracterul general de expresie românească în serviciul artei, şi a fost găsit ca atare în literatura română, precum şi în a nu introduce în dicţionarul limbii literare cuvinte străine spiritului limbii româneşti, nici unele expresii numai de dragul originalităţii sau al singularizării. 'Limba românească folosită zilnic de popor este vorbită în general fără intervenţia voinţei conştiente de a vorbi curat româneşte, sau într-o anumită formă. Aceasta mi se pare a fi regula generală. Darea nu exclude existenţa unor tipuri de oameni „hîttri" sau cu înclinaţie artistică în vorbire, şi pe care ţi-i drag să-i asculţi, buni povestitori, hazoşi, aneedotişti etc, Limba literară, din contră, deşi cuprinde un fond de cuvinte selectat, îngăduie scritorului să o folosească într-un fel specific, cu frecvenţa voită a unor anumite cuvinte ce i se par mai; precise, mai bogate sau mai vagi în sensuri, pentru a-şi forma un stil propriu. Dacă acest greu exerciţiu selectiv se face cu gust şi pondere, limba literară capătă în opera scrisă, prin noi forme, o valoare în plus, o valoare artistică, de o mai bogată şi mai subtilă putere de comunicare. Sînt însă unii scriitori care, abu-zînd de această latitudine, creează prin împerechieri ciudate de cuvinte, prin expresii alambicate, o limbă care, deşi foloseşte cuvintele limibii literare, nu are nimic sau prea puţin comun cu formele literare ale limbii româneşti. Există, intenţionat sau fără voie, asemenea stiluri greoaie, îmbîcsite care a prea puţin cu claritatea limbii? terare romaneşti. Scriitorii a , ' U" dar libertatea construirii unor X" presii proprii şi a unui stil pro care-i deci; aplică; o mare orice pe baza limbii literare unică, dar fără a o poci. ' . Recapitulîncl, vom spune cultivarea limbii literare în folosinţa ei literară, varietate de stiluri pentru scriitor. Cultivarea folosinţei corS şi superior artistice a limbii litel rare aparţine în totul scriitorilor Filologii pot cel mult, „Post fac-tum", să califice valoarea sau nonvaloarea acestei folosinţe, şi acea" sta, încă, în parte, ca un amestec în domeniul criticii, care, deşi îndeobşte nu o face, are datoria să se ocupe şi de limbă care este, incontestabil, un element artistic al operei. Dar cultivarea şi păstrarea limbii nu este o treabă atît de uşoară şi nici simplă, din cauza caracterului ei viu, mobil, în veşnică prefacere şi îmbogăţire, dictat în special de nevoia de a exprima exact toate formele noi de viaţă, tot ceea ce progresul perpetuu al omenirii aduce nou. In special în timpul nostru, cînd a luat fiinţă o nouă formă de viaţă socială, cu nevoi de expresii noi şi cînd, în altă ordine, progresul uluitor tehnic şi ştiinţific a născut necesitatea de exprimare a tot ce acest progres a adus — uneori o adevărată lume nouă — orice limbă trebuie să adopte sau să creeze cuvinte şi expresii pentru a exprima întreg acest Nou. Cu alte cuvinte, aceste fenomene de viaţă pun problema neologismelor, a exprimării noilor noţiuni în ... limba lor natală, sau în forme derivate, apropiate. Asemenea neologisme sînt necesare — aş spune — sînt fatal necesare. îndeobşte, ele îmbracă forma lor „naţională", după ţara care a adus pe lume noua noţiune. Fondul naţional de cuvinte devine astfel pestriţ, cu încrustări de cuvinte din toate lim- 120 cronica «nune deci, vai ! corect : "Xrnetica, informa-autoroawcd, cc,smonaut, etc, un «ca, Pr°fcnt-onâr enciclopedic. Ase-«n^g-neologisme „legitime" sînt «*m> ftrâine introduse in limba, "^"înd Bi din secolul al 19-lea, ru un lucru sau cu o idee odată cu n°"!l !n afară de acestea, se între- tofltâ'un cuvînt străin in locul ""S^uvtot «mânesc, existent, pe 1 înlocuieşte fără nici o necesita Asemenea cuvinte noi nenece-s-au numit cam violent bar-tritme deşi, nu, desigur, în accep-Sn?anordiklă a acestui cuvînt. tlomenul reprezintă pentru mulţi „formă de snobism, de manifesta*, chipurile, a unui intelectua-S care depăşeşte hotarele ţării «Mbe de „paysanis du Danube" (ca ^geiă exprim şi eu pe înţelesul lor). Ocupîinidu-se de aceasta spinoasa nw/blemă de limbă, Ebrăiileanu se arată foarte indulgent. El admite cu îngăduinţă o serie de neologisme drept cuvinte care corespund unei necesităţi, numai pentru că, faţă de corespunzătoarele lor pur româneşti sînt mai elegante, ori mai cuprinzătoare, ori mai speciale( cum ar fi ouvintele: impertinent, rapid etc.) Unele din asemenea cuvinte, nea-vînd de fapt un înţeles echivalent cu înţelesul corespunzătoarelor lor, băştinaş româneşti, primirea lor în limbă este un cîştig, o îmbogăţire de înţelesuri şi nuanţe. Problema neologismelor în limba literară ţine mai mult de specificul filologilor decît de al scriitorilor, care, în această privinţă, trebuie să accepte concluziile filologilor, cu toate că va rămîne în cele din urmă forma întrebuinţată mai des, de scriitori mai buni, care, avînd această _ calitate, vor simţi forma cea mai frumoasă, cea mai conforimă ou geniul limbii române. Aceasta însă, fireşte, sporeşte greutatea fixării unei limbi literare unitare. Cu toate acestea — şi aici se relevă şi se explică poziţia progresistă a lui Ibrăileanu — problema neologismelor e sitrîns legată de aceea a introducerii culturii străine. Nici un popor nu poate şi nu trebuie să fie refractar la cultura celorlalte popoare şi, cu atît mai mult, un popor în dezvoltare şi afirmare. In epoca de tranziţie, cînd se introduce o cultură mai avansată se produc totuşi o mulţime de neajunsuri, printre care multe lingvistice, domeniu în care este loc larg pentru snobisme şi poze. Datorită originei latine comune, a unui temperament comun, a multiplelor legături ce am avut de cîteva secole cu Franţa, a ajutorului pe care ni 1-a dat în anumite momente capitale ale istoriei poporului, a formării Statului nostru sau a independenţei lui,a faptului că pătura cultă din ţara noastră şi-a făcut studiile în Franţa şi a ţinut o legătură permanentă cu cultura franceză, limba franceză a devenit, pentru pătura cultă, sau şi incultă dar cu ifose, o limbă privilegiată. Lectura obişnuită a păturii noastre culte se făcea în limba franceză. Ibrăileanu crede că „un om din această categorie citeşte la o sută de cărţi franţuzeşti o carte românească, mai ales cînd nu ştie o altă limbă străină, cum e cazul celor mai mulţi. Qlasele noastre de sus sînt în afara literaturii noastre, din toate punctele de vedere. Nu contribuie la formarea limbii, nu dau scriitori (decât excepţional), nu citesc literatura românească (nici excepţional)". Acest fenomen a dat naştere pe nesimţite — mai întîi unui fenomen caricatural, la apogeu în vremea lui AJlecisjandri. Totodată a rămas înisă, desigur, o limbă românească pură, vorbită de popor si scrisă de scriitorii cei mai de seamă : Creangă, Eminescu, I. L. Oa-i'agiale, Mihai Sarioveainu, Rebreamu, Zaharia Stancu, Cezar Petresou si alţii. Dar, cu timpul, cînd limba literară s-a diferenţiat mai precis de limba vorbită, de limba maselor, ea a împrumutat o sumedenie de cuvinte franceze pe care le-a integrat în limba românească, şi care astăzi nu mai fac figură nici măcar de neologisme. De aceea nici nu WRfcs limbii 121 surprinde că la unii scriitori găsim folosite chiar cuvinte franceze, direct, fără nici o intenţie de românizare. Fenomenul e mai vechi şi ne-am deprins oarecum cu el sau ne-am resemnat. Cultivarea limbii literare ar consta tocmai într-o răzvrătire în contra acestei resemnări, pentru ca acolo unde un cuvînt franţuzit şi unul românesc curat exprimă întocmai aceeaşi idee să se folosească cel de-al doilea, cel românesc. Starea de lucruri continuă prin dezlănţuirea unei avalanşe pretenţioase de cuvinte străine, care ar vroi să dea, în intenţia celor care folosesc un asemenea vocabular, o impresie de înaltă intelectualitate. Ca orice snobism, şi aceasta are, pentru oamenii de bun-simţ, o latură de humor savuros, mai ales cînd apare evident că vrea să ascundă o crasă sărăcie de idei. Ofensiva din veacul trecut tm" ' triva franţuzismelor trebuiest*1**' luată astăzi contra acestor subSitft de aceeaşi categorie. A cuu? limba românească înseamnă a apăra de toţi paraziţii, căci DP J se vede, au apărut acum şi'în V(2 bire un fel de paraziţi de celor ar undelor radio. &«uu In sfîrşit, nu trebuie uitat că î» acest limbaj „pe radical" Se kfis şi o negaţie a rostului limbii. Bine înţeles că aceste observaţi . uni nu privesc folosirea cuvintelor străine care tind la formarea în mod normal şi necesar a unei limbi nuanţate, elegante şi rafinate. Susţin doar că vocabularul românesc pune la dispoziţie destule cuvinte româneşti pentru estetica expresiei, după cum prin cuvinte româneşti un scriitor poate exprima, dacă are talent, cele mai delicate şi mai complexe situaţii psihologice ale celui mai complicat şi mai cultivat personaj . cass ran ţînd -a a văcărescu 4« ani de la moarte loarea culturii româneşti Elena Văcărescu, şi-a m-vSta, o viaţă exemplara de virtute şi iubire patriei "STSwagandei româneşti în sţra-ftgs&Hucită reprezentanta a to yga Naţiunilor, fina di-izbutea să impună punc-JTju veiere ale ţării sale, sa le le facă respectate, j&cut la Bucureşti la 21 sept., umâ i*88- Era urma?a 'lui Bnă" jftVicâresCu, care a jucat un jŞwtje important în viaţa noas-*S&ki, Şi a lui lancu Văcă-Mtt deschizătorul de drumuri al ZSLţ din secolul al ii 9-lea. Era MImc să apuce pe aceeaşi cale. QMfHroo Costin, Dimitrie Cante-ţjflUHnh Cantemir, Milescu, Ta-jffSiÎ4eu,<,Peter Neagoe, Enescu, MM Utrati, Iulia Haşdeu, Dora Afefc Ana-Elisaibeta Brincovan, «ŞtfRiu Contesă de Noailles, E-»t6kărescu şi-a cîntat ţara, cu iMBtffilt, tradiţiile şi simţămintele 4ţfeo limbă străină. A ales lkn-pe care a cunoscut-o rle şi în care şi-a scris t versuri, uimindu-i pe Alec-iPe Maiorescu, pe Eminescu BigBind izbînzile de mai târziu, MJs $n saloanele literare fran-9IP* i-a cunoscut pe Anatole "IŞtPe Gaston Paris, pe Paul Bourget, Sully Prudhomme, Taine şi unde 1-a înfruntat pe V. Hugo.') In 1866, Elena Văcărescu, tipăreşte primul ei volum, „Chants d'aurore", premiat de Academia Franceză, în urma raportului elogios al lui Leconte de Lisle, apoi poemul „Iehovah", care i-a atras simpatia lui Pierre Lotti ; „Qui donc est cette poetesse de talent" ? a întrebat el, intrigat, la apariţia volumului. Au urmat : „L'âme sereine", „Lu-eurs et Fkunmes", „Jardin passicm-ne", „Nuits d'Orient", „ha dormeuse eveillee", „Dans Vor du soir", „Amor vincit", „Le sortilege", „Le Rhapso-de de Dambvitza", apărut întîi la Bruxelles, apoi la Paris, distins ou premiul Academiei Franceze. Rhap-sode-ul a fost tradus în limba italiană, daneză, olandeză, japoneză şi chineză. Elena Văcărescu a mai scris libretul unei drame lirice intitulată „Cobzar", care s-a reprezentat înainte de primul război mondial la Opera din Paris, şi a ţinut nenumărate conferinţe. Alungată din ţară de intrigi mărunte, a trăit o vreme la Baden şi la Weknar, apoi a plecat în Anglia, Italia, Spania, Belgia şi Olanda, pentru a se opri în Franţa, unde a rămas să se devoteze cauzei româneşti, căreia i-a aparţinut pînă în ultima clipă. Elena Văcărescu a pus în slujba acestei cauze darul ai oratoric, sufletul cald de mare patriotă, gata să sprijine orice iniţiativă românească, aşa cum s-a întâmplat cu „Gîndirea europeană" unde a acceptat să fie „Preşedintă de onoare". Reproduc aici una din nenumăratele scrisori pe care mi le-a trimis pentru a-mi atrage atenţia asupra unei lucrări care se ocupa de România, asupra unor posibilităţi de difuzare a gândului românesc în lumea întreagă : „Scumpa Sorina Nu ştiu cum să mă scuz faţă de D-ta. Dar D-ta ştii că tăcerea mea nu înseamnă uitare. Ea este rezul- i) tn la „Legende des siecles", el îl descrie pe T. Vladimireseu ca „boier". Elena Văcărăscu i-a atras atenţia că era „domn", ceea ce e altceva. cronica tatul unui exces de muncă şi de hărţuieli de toată mîna. Mă gîndesc cu mult interes la frumoasa D-tale muncă şi la viitorul ciclului nostru de conferinţe, pe care îl vreau frumos şi asigurat. Voi fi în ţară, la sfîrşitul lui septembrie, şi vom sta de vorbă şi plănui. Conferinţa pe care i-ai închinat-o lui Valery m-a mişcat cu deosebire, căci îl admir profund pe acest om, care mi-a fost unul dintre cei mai scumpi şi mai siguri prieteni şi alături de care am fost chemată să vorbesc adesea. In octombrie, va trebui să vii la Văcăreşti, unde voi rămîne aproape tot timpul. Vom pune totul la cale pentru izbînzile viitoare. Pînă atunci, iţi trimit o minunată carte despre literatura românească, o carte admirată tot atît de mult ca şi în ţară. Vei vedea că autorul menţionează şi conferinţele „Gîndirii", ceea ce constituie o adevărată cinste pentru asociaţia noastră. Cartea va fi tradusă în englezeşte ca şi in româneşte, şi vom face astfel, datorită ei, înconjurul planetei. La revedere. Cu cele mai bune amintiri şi asigurări prieteneşti Elena Văcărescu". Elena Văcărescu era una dintre femeile cele mai active din câte am cunoscut. Scrisorile ei poartă sigiliile tuturor ţărilor de pe continent, unde era invitată să ţină conferinţe şi pe unde purta frumoasa ei inimă românească. Sărbătorirea centenarului naşterii Elenei Văcărescu de către „Societatea oamenilor de litere din Paris", ie care mi-a vorbit anul acesta la Paris Doamna George Day, fosta secretară generală a Societăţii, cavaler al Ordinului Legiunea de Onoare, ca şi marea noastră poetă, mi-a evocat zilele petrecute mai de mult în conacul modest situat în Văcăreşti-Dîmfcoviţa în caie au trăit şi au creat poeţii Văcăreşti, înce- îtena.™ En&h^ * Gîndul mă poartă căi™. J Ssteferi,nfei goviştei : în denSrt,o„„ e « şi azi coamel^al&-l8,*»fi ţilor, Mînăstirea <£» înverzită de vremuri^ vechea cetate a Petru Cerpel încoa^l* * ini se mai văd, ca s v IC dicată în secolul 2 Xvm^ * prima dată de fiul J ,"^! apoi turnul Chindiei şui rămăşiţă a v^fef^ ° *f «n* Pe Elencuţa mult tot piramidele EgiS *»' „Deşi am fost *!HxTm- „Deşi am fost rfU«lh unor împrejurări neferici J^S* mele,, să trăiesc ma, mima mea n-a inc„,„t ™* să bată pentru dînV-Testamentul ,gâsît d^f*** loata activitatea mea ie jumătate de veac a fost 2*f intereselor neamului mstrTS sa stnng raporturile dint* jE? ma şi Franţa. ™** . °oresc să /i" îngropată, lingi ± nntele poeziei române lammy£L rescu, Ungă marele nostru lOtiM. |0 tc«rei nevrednică urmaşi « Dorinţa i-a fost împliniţi 6* 12 ani, şi acum doarme somai* veci lingă Bniache Văcărescu, t* sinat la Constantinopol în 15 ««puf 1714, o dată cu Constantin BAx» veanu şi fiii săi; alături de lairejg ei neam, pe cît de strălucit, pe m de nefericit. Pe sarcofagul ei ar trebui dfftsfr versurile atît de grăitoare, scrittfc ea în româneşte: „Cenvfint* tristă cu păr de borangic I ît*f-nă-n vatra goală cri-cri St JW mic I Şi doina ta m-alin!â pe » flet ca o soră j In timp^ ce JW t> patimi s-au prins a/ară-* toii I Aud cum curge torsul din Jw»f* ■domol j Ca susurul de tretMt cm unda dă ocol j In umbra lumta** de zdrenţele uşoare I VădJure» » înfiptă în şold ia cingătoare*. solacola ^fimcu- Octogenari era năs-i\%L 31 Martie 1890) a fa-tJdeăin falangfl acelor poeţi f.Mre sensibilitate modernista Jta% secondat cu atîta abnega-Ovid Densusianu, m opera î Stare a unui drum nou — sim-Vj _ in literatura româneasca *«mek două decenii ale seco-ZfilSiuri de N. Davidescu, Ion m*,'Minai Cruceanu, Eugeniu Suie şi alţii, I. M. Raşcu a î nul din cei mai statornici co-gmtori ai „Vieţii Noi". El însuşi , Mfiai şi îndrumat reviste pre-M jj laşi „Versuri şi Proză" 31-1916) sau mai tirziu la Bucuri Jndreptar" (1930—1931), care m bicurat de colaborări presti-Bra fiul profesorului de li-% îe desen şi caligrafie M. Raşcu, « a reale însuşiri artistice. Ma-4a tra franceză de origină. Poe-ittfflttorit astfel mereu în Fran-t h ini, 1924, izbutind ca elev t Mi de la Fontenay-aux-Roses itfiuci la Paris patru ani în-s; *«* Mlrg 1925 şi 1929. Să relev im prilej că IM. Raşcu, cola-• *■* «t!( de apropiat al lui Ovid , **d»u, a fost totuşi acceptat -■Itaga !a şcoala de la Fontenay ' '** o conducea ? Vor fi fost ** «wi meritele morale ale poetului pentru a putea înfrînge reticenţele probabile ale savantului într-o situaţie în care el însuşi îşi va fi călcat pe inimă... Frflnţa a fost pentru poetul I. M. Raşcu o mare, perpetuă atracţie „Mă duc, plec, îmi iau zborul, j Sufletul meu nu ştie ce e valea., pri-porul, I Pe şine de drumuri-de fier lungi şi greleJMă duc cu flacărea inimei meleJSă luminez, ca faruri de automobil, cărările.../Aş vrea să străbat parcă văzduhurile, mările,)Să-mi »regăsesc avîntul şi speranţa... [n depărtări îmi surîde Franţa. Franţa..." Pentru stările depresive ale poetului, cunoscute încă din copilărie şi din adolescenţă, Franţa era oaza spre care tindea sufletul său dornic tînjind într-o dureroasă viaţă provincială. Şi, ciudat, traiul acesta provincial nu odată l-a împărţit cu Bacovia într-o strînsă prietenie, deşi între dînşii diferenţa de vîrsta era, de nouă ani. La Iaşi a fost prieten şi cu Topărceanu care l-ar fi vroit colaborator al „Vieţii Româneşti". Să fie rezultatul acestei prietenii inimitabila strofă onomatopeică din piesa Vedenii ? Să fi fost rafinamentul ei ludic datorit aliteraţiei folosite, ripostă dală cîntecului brotacilor dintr-o poezie a lui Topărceanu ? Opera lui I. M. Raşcu e relativ întinsă. A debutat editorial prin două traduceri: Polyphem, de Sa-main în 1911 şi Cruciada copiilor de Marcel Schivob în 1912. Au ur-urmat apoi lucrările originale : poemele Sub cupole de vis în 1913, Oraşele dezamăgite, 1914, Nelinişti, 1927 ; apoi Cum se desorganizează învăţămîntul ? în 1933. (I. M. Raşcu a fost profesor de română la liceele din Iaşi, Focşani şi în urmă la „Gh. Şincai" din Bucureşti), 32 opere din literatura română, 1933; La Lisieux cu Sfînta Tereza, 1934 ; Vibrări, 1935; Eminescu şi Alecsan-dni, 1935, Convorbiri literare. 1937, Alte opere din literatura română, 1938 şi din nou poeme Renunţările luminoase, 1939 şi, în 1967, cu o foarte frumoasă prefaţă semnată de D. Miou, volumul antologic cwprin-zînd şi multe piese inedite Poeme. s cronica n . d. george dan Născut în 1916 — în 10 februarie ar fi trebuie să-i serbăm aniversarea — poetul universului marin, al acelui univers primordial către care toate chemările i-au fost adresate şi pe care 1-a cunoscut oa puţini alţii, acest om de o neîntîlnită blândeţe şi nobleţe sufletească, (timonier prin felurile furtuni ale lumii şi timpului a pornit în marea călătorie. N-a fost o plecare obişnuită, ci o rupere timpurie şi bruscă a otgoa-nelor ce nu lasă răgaz despărţirilor sentimentale. Volumele sale („Bună dimineaţa" — 1949, „Rapsodia marinarilor" — 1954, „Dunăre-Dunăre" — 1955, „Goarna şi sirena" — 1959, „Flori de mare" şi „Hamalii" — 1957, „Pui de lună" — 1960, „Cîntece de luptă" - 1962, „FUdeşul „egni„ „Corabia cu 50 de catarg J „Din ochii ciclonului» "* „Fructe de mare" _ m" nostra" - iOT1) stau mJ(V taiţiei dintotdeauna a apropiere cu cei .rnfflţj era adresată opera sa. Stfaţfe o forţă şi deopotrivă o sifan tului ee cultivă «u prepoa^»* poemul de largă respiraţie da — mai puţin în ultimele „Nu dorm. Ochiul meu cu cît luna / veghează naufragiat & pe Someş şi Mureş / de pepit* Prut, din Brăila şi Deltă / BetrJSdj în memorie noaptea de groaj^ j noaptea din ochiul ciclonul*.. („Ciclonul Carpaţitor") George Dan a cultivat o poafe simplă, evitînd intelectuali*^ metaforele complicate, o poent a adevărurilor apropiate • .jm^ semănat un bob de grîu / în triun ghiul dintre sprintene, / sub brari* frunţii adînci, / şi-aducîndu-i tJi-dură din inimă / şi lumină violeţi din gînd, / l-am încolţit, răsărit înspicat /". („Grîu sub lupă1"). Tw tul a dedicat o lungă perioadă Al activitatea sa traducerilor din Ht* ratară persană (e foarte ettMMi volumul, „Poeţi persani" 1M3, m şi epopeea „Şah-Name" de FWawt — 1969 sau „Privighetorile Per*? 1971), adevărate echivalenţe >*l» neşti, apropieri de sensibUKrt» unor meleaguri de spirit attt 4» depărtate. A plecat brusc dintre noi şi I să fi descoperit marele adevăr f» ochiul ciclonului de care eri * de fascinat. -# # # 9 tp f fărbâi«»re a căp(ii fPiui de al doilea Salon P°'li al Cărţii (21 ian,-l febr. fi?" au închis de mult, „parada *f ?Lr'< din toată ţara a rămas carţiioi această sărbătoare" în atTîn tradiţie. Anul acesta, a ?op inului trecut, nu ne-am ?. rtet doar cu orînduiala pasio-deJ « a celor mai valoroase titluri, „ rare s-a vorbit adesa la ora Sectivl ci am străbătut distanţa î care ne-o impuneau standurile. Sa dialoguri fertile ntre editor Tpublic, în jurul sub.ee ulm me-^/răsfăţat care este cartea. Desimi,- imaginea caledoseopica a Sor cărţi pe care nici cea mai Să librărie nu ţi-ar putea-o oferi aidoma în nici un moment al anului este oricum prilej dc sărbătoare a intelectualului, de bucurie a ochiului pasionat de lectură ; dar mai cu seamă posibilitatea publicului de a-şi întîlni cititorii, posibilitatea de a dialoga în jurul bucuriilor şi tristeţilor cărţilor, rămîne semnul unei întâlniri rare despre care avem dreptul să ne amintim. De pildă, într-una din zilele Salonului, rolul de gazdă revenind editurii „Univers", directorul editurii, profesorul doctor Romul Munteanu, avînd ca invitat de onoare pe profesorul Edgar Papu, s-a adresat iubitorilor de carte vorbind deschis "despre grijile şi strădaniile unui editor de literatură universală în România secolului 20. în faţa unui numeros public din care făceau parte şi studenţi de la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din Bucureşti, directorul editurii gazdă a făcut o succintă prezentare a colecţiilor lansate pînă acum, subliniind necesitatea grupării lucrărilor în colecţii prestigioase, durabile, cum sînt de altfel Clasi-■ a„„=trui un rol, de mai mare de a const™ă întindere, balerinul saU mZ nu mai avea la dispoziţie reS? ilT,l de construcţie, pe sine rnaterjaiu ^ impecabilă a muş-însuf1 Dentru sbor, a încheie- chlUmWr cu supleţi de trestie. Como-X&tea si «vadarea de cîteva zile ? hîftau - dacă nu era prea tlr" contracarate de lungi peri- MJhp de real martiraj la bară. Pro-08 pe care l-am evocat este curent. L-au evitat doar cesul cîtivaPdansatori,' număraţi pe degete ?â care focul, sacru este atît de incandescent încît, carbonizează orice „onotonie. Dar - vai ! - un peisaj Artistic unitar nu poate exista doar ru asemenea oameni şi atunci problema rămîne acută şi mereu de actualitate. Momentul la care ne-am referit este tranzitoriu, lesne de depăşit printr-un elementar act de voinţă şi nu alterează condiţia umană a celui ce-1 trăieşte. A doua oară cînd truismele iritante se impun ca implacabile este o clipă de reală răscruce pe care ne ferim s-o numim „moment", căci este definitivă. Ea corespunde sfîrşitului de carieră trist, dar după noi, datorită condiţiei balerinului — măreţ act de renunţare. In ordinea tuturor celorlalte profesiuni, în ordinea duratei vieţii însăşi, el intervine revoltător de devreme, la vîrsta pe care o aminteam mai sus a fi înclusă pînă şi în paragrafele legilor. Odată cu maturizarea corpului şi cu treptata sa alunecare către zonele de umbră şi relaxare ale băfrîneţii, aparatul cel mai întrebuinţat — muşchii şi încheieturile — încep să dea semrue de uzură. Supleţea devine, dacă se mai menţine ! — doar o aparenţă. Balerinul mai poate să-şi conserve doar expresivitatea ; efortul încrîncenat poate să-i mai dăruiască o performanţă sau două, dar, prin însăşi concentrarea pe care o presupune un asemenea efort, el nu mai are posibilitatea să-şi îndrepte gîndul şi sufletul către acele zone care înainte vreme îi transfigurau saltul, de pildă, în zbor. Nicăieri pe lume blestemul arghezian nu este mai exact: „Să vrei pîn'la mie, să poţi pîn'la şase". Desigur, geniul dansului nu moa-. re într-un om în- clipa în care muşchii nu mai răspund impecabil comenzilor nervoase. Pentru bunul motiv că geniul dansului ţine mai curînd de o predispoziţie sufletească, decît de una fizică, care se do-bîndeşte ulterior, ca un instrument. Din această pricină, a părăsi scena, dansul propriu-zis, este atît de greu. Pentru că el nu a murit în balerina sau balerinul pensionar. El pulsează intact, poate chiar mai violent decît înainte. Fireşte, răspunsul acestei dileme dat de o gîn-dire doar practică e simplu : balerinul abordează cariera de coregraf sau pedagog. Dar, dincolo de impedimentul că nu orice balerin are capacitatea intelectuală, de imaginaţie, de autoritate, etc, pentru a deveni un „maestru", dincolo de impedimentul că o asemenea mecanică ne-ar oferi mai mulţi „maeştrii" decît balerini, problema nu este rezolvată. Dansul care se naşte într-un om nu poate fi redat întocmai decît de corpul omului în care s-a născut. Balerinul devenit coregraf va avea întotdeauna senzaţia că este trădat de interpreţii săi. Şi, atîta vreme cît va mai putea să facă un singur salt, se va în-crîncena să-şi fie propriul interpret. Din sală, însă, dansul său se va vedea frînt, forţat, niu ca un superb cîntec de lebădă, ci ca un geamăt lipsit de strălucirea orbitoare a performanţei fizice. în ciuda tuturor dramelor intime, dansatorul care iubeşte într-adevăr geniul dansului, cu preţul tuturor prăbuşirilor interioare, va părăsi ram- tfscellanea 135 pa înainte de-a fi obligat s-o facă. Căci altfel marea sa pasiune va fi fost trădată. Se va întreba, poate, cititorul de ce am lăsat să-i pătrundă privirea în aceste dureroase, dacă nu penibile, culise ale sărbătoreştii arte a Terpsichorei. Vom răspund* » în acest fel îi ridicăm cu?o\tjl mai sus gloria Cu atît mai m7vcf ta este o sărbătoare, cu cît ea v la capătul unui mai lung ci ~e-penibil şir de eforturi. Şi acelta ţn întregime, este dansul. , -- andrei savu cel mai frumos vers al anului 1971 într-o anchetă găzduită de „Luceafărul" şi maiorescian intitulată „Poezia română la 1971", Adrian Păunescu a avut ideea să ceară participanţilor, ca într-un manual de învăţat o limbă străină fără profesor, „Ttranscrieţi cel mai frumos vers al anului 1971". Taşcu Gheorghiu, Dan Deşliu şi Constanţa Buzea au citat din ulti-mile poeme, publicate în presa literară de Eugen Jebeleanu („M-am dus să mai aştept un an din puţinii mei ani,jun an din nesjîrşiţii ei ani..."). Nina Casian şi-a amintit un vers al lui St. Aug. Doinaş („Din trupul rece, fără tibiijal îngerului presupus"), iar acesta — cîteva versuri de Mircea Ciobanu („am fost plecat şi l-am găsit pe spate-njar-mură de-mprumut, era mai tînărj dar cînd din somn am vrut să-Z chem albise/şi cuşca lui foşnea — şi ce-n- tuneric/era-n aramă cînd i-am scos pieptarul" — Etica, XXIX). Leonid Dimov îl citează pe Mircea Ivănescu („lui Mopete i s-a făcut frică S. cumplit de drept/intre ochi îi ardea timpul..."), Ion Caraion relevă frumuseţea versului lui Petru Sfetca („ne vom apleca spre ultimii copaci pînă la distincţie"), iar criticii Mircea Martin şi Ov. S. Crohmălni-ceanu îşi deconspiră embţia datorată unor versuri de o nobilă simplitate : „Ce pictor de demult îşi plimbă — acum deasupra noastră norii ?" şi „Am ieşit la semănat şi cîmpul bubuia". Am reţinut fiind mai apropiat inimii noastre, răspunsul Gabrielei Melinescu: „Din decembrie 1883, cînd a văzut lumina „Odă în metru antic" şi pînă in decembrie 1971, cel mai frumos vers al tuturor anilor : „Nu credeam săKnvăţ a muri vreodată". vcroniea porumbaeu o sugestie pentru editura „dacia" Sugestia porneşte de Ia o carte de curînd tipărită : „Turnul cu ceas" de'Aurel Rău. O carte a Clu- jului, prin excelenţă, a unui oraş „din adîncul Transilvaniei", înaintea căruia poetul îşi plimbă poezia 136 mis n pană de păun a desprin-•ijf °JivăJdin austru, aceasta W^'jTroib al lui Pintea, flutu-faceastă larmă/de gnomi ce „Trul pe sub rocile Apuse-°Un Cluj în jurul căruia se *dor-'" liniile de forţă ale diverse-M călătorii, ca pe un câmp liric tor 1UJ „rcnpfcic (în oraşul acesta, ^ Aurel Kău „laşi Loara, Tu-Pragurile si Pusta,/Laşi si Pindul, laşi Bosnia pentru ^JJmeni deodată deodată/acolo ? Transilvania, sub un lung turn 1 rlaslmurmurînd toată noaptea") tTn oras pe care poetul îl priveşte Rochii omului modern („Am vîr-Z primilor cosmonauţi, smt generaţialor/a celor ce.../calcau prudent Trăsucindu-se brusc au văzut suspendat pămîntul/ca pe o amforal.J ZTpe un astru / Străin, Fruntea wastră, tiară pîlpîitoare") şi cu sentimentul etern al omeniei caracteristice celor născuţi în câmpia Transilvaniei : „E frumos astfel seara in Ardeal/şi vin în casa ta oaspeţi/Păduri, ţări străine, oraşe/şi stau la masa tăcerii cu tine..." Un oraş cu ploile şi cromatica autumnală, printre „bufnirile de iarnă/şi-amiezi care fug spre sud./Incît pe-o orgă cu sonuri stranii/se visează-n nopţi cîntul, cu vechile şi noile lui istorii, cu castanii/in calea tuturor/în odăjdii/ducînd în Timp...", cu ploile mărunte, provinciale, „împercepti' bile, cu râme" pe lespezi, ceasurile lui cu cuc, slobozind de fiecare dată „un vis mic/cît o ghindă sau. cît un fulger", cu şoaptele citadine şi amintirile rurale... Un volum unitar, un timbru unitar, despre care se poate scrie separat în altă ordine de idei. Un prilej pentru noi de a face o sugestie editurii Dacia : Sînt în literatura română pagini admirabile dedicate Clujului, şî poeme în proză ca ale lui Emil Isac, şi versuri de o rară flagrantă, ca acelea ale lui A. E. Baconsky, şi pasteluri, meditaţii remarcabile ale lui Aurel Gurghianu, Victor Felea şi, dacă s-ar răsfoi diversele volume de versuri, s-ar găsi cu siguranţă file ale unei posibile culegeri intitulate : „Clujul în ocliii poeţilor"... §§•••$ ® © # • ® ® ® ® @ © © iftefeala cronicarului anonim tăzi, fecund nu numai prin miile de pagini... dar şi prin imensa vastitate (sic !) a problemelor pe care le (îmbrăţişează, cronicarul afirmă : „recenta sa carte... vine să adauge noi trăsături fundamentale pe care nu le-am cuprins în cuvintele noastre de introducere ( ! !)" Deci, pe lîngă trăsătura fundamentală a fecundităţii, alte trăsături fundamentale. Şi anume : „N B. se arată a fi şi o autoritate indiscutabilă în interpretarea şi organizarea -precisă a ideilor, privind unele fe- Numărul pe decembrie al bule-ttouM „Cărţi noi" conţine (salutară iniţiativă !) o cronică literară, con!* sacrată volumului „Lupta cu absurdul", apărut la editura Univers, sub .semnătura iui Nicolae Balotă" şi comentat pozitiv în numărul trecut, al „Vieţii româneşti". După ce ne avertizează că autorul „prezintă im caz cu totul ex-(îi cepţional", întrucât „într-un inter-^ val neverosimil de „scurt, el s-a im"*'.- ca unul din cei mai fecunzi ■ glnditori în cultura noastră de âs- >nea 137 nomene noi ale veacului nostru care prin conţinutul lor derutant si paradoxal, n-au putut recolta acum decît vederi tulburi, perplexe, incerte şi, în orice caz, incomplete (! !)"• Idei Privind fenomene care recoltează priviri... iată, fără discuţie „trăsături fundamentale ! I'n ' continuare, cronicarul nu-şi mai înfrînează admiraţia : „A scrie o carte monumentală, care sa-şi propună si să realizeze pătrunderea definitivă (1 ? subl. ns. A.S.) a absurdului, cucerirea lui plenara de către categoriile minţii (! ??), constituie un act de atîta temerară răspundere, încît mărturisim că, personal, nu ne-am fi încumetat să-1 iniţiem (slavă Domnului ! A. S.). Numai simpla ipoteză sau gîndul la asa ceva ne ameţeşte" (Şi pe noi ! A propos, personal-personal, dar cine-o fi, oare, autorul acestei cronici literare anonime ? Parcă istoria literară n-ar fi şi aşa plină de enigme !) Cronicarul ne mai vorbeşte despre „o rară tenacitate a subtilităţii ( !?) în gîndire", deSpre „rădăcinile fenomenului în ţQ*%î repetabil al evoluţiei umane" despre „relevarea primilor preeur sori literari... fiecare din i6i pătrar în specificul său". Nu ne mai rtiS deci, că „aşa cum a început, cartea se va continua pînă la ultim» na gină", nici că ea „se încheie atit cronologic, cît şi sistematic", j^. ţinem precizarea că „de îa început în mintea lui N. B. problemele pr<> liferează, incredibil, şi imediat se şi organizează, se integrează în ecuaţii limpezi", precum şi concluzia că „dacă între marii reprezentanţi ai acestui fenomen se numără (subl ns. A.S.) şi românii Urmuz sau* Eugen Ionescu, iată că şi între Comentatorii săi va străluci (subl. ns. A. S.) tot autoritatea unui nume românesc". Iar gloria nepieritoare de-a fi spus, primul, toate acestea îi revine, adăugăm noi, amonimuhij, ameţitului şi ameţitorului cronicar literar din numărul pe decembrie 1971 al buletinului „Cărţi noi". „j citi toritor cuvîntul cititorilor Q cuvîntul cititorilor corneliu vasile despre revistă „ binevenit&jnvitaţia Dvs. "cWorilor ie a-şi spune ampra revistei. Ca profe- - il ttmba Si literatura romana ^T^elTnoastre dejultură Ttiu mereu la curent cu JgLjtfe culturale şi studiez cu Ţ&e, printre care şi „Viaţa ro- TIw- sâ remarc de la început fetele cu format volum sînt ** ««roi reviste specializate. Şt ^JTaueîft foarte multe reutste, !T5krite formaturi şi profiluri, mTu ocupă, toate, de problemele 0te şi literare. După opinia personalitatea, prestigiul unei Jt or creşte considerabil prin JHiţrtti, cu prioritate, a unui a-H0U domeniu. ,SS8ţa românească" este o revis-tf'ît ţinută înaltă. Citesc cu plă-mjCronica ideilor", Cărţi", „Re- »«roteîor", „Caietele de poe-Dupi antet, „Luceafărul" ar HM A fie (în special) revista MMMftlor, iar „Viaţa românească" initi in care (cu precădere) să k Metodica uiafa noastră de azi, în MKtfle ei: social, politic, literar, ■M fde ce nu si economic ?,). |i«Kmenea, aici să aflăm despre Mintie literaturii şi politicii ro-fti in hume (apariţia unor an-volumele — apărute în ţi alte ţări — ale Secreta-*j Senerat al partidului, volu- ^U^pec«ve ale criti-mXd prioritatea faoto-TtaĂă de Maioresou, nu ^ond'tiile materiale ale creaţiei, nu poate de concepţia etica ^ iui Trivale constituie JZd al îndelungatului „pro-f^odare", cum iL numeşte '^între critica autono-2* A «a explteriav-ştiinţifiică. ^ tocul său de .precursor, oro- t^,.l deţine nurriai prin ori-eare-i călăuzesc în investi-*eraturi>;' ci şi printr-o sigu-j gustului întîlnită abia mai gf ea 0 încununare a maturiza-JKajce la Câianescu şi Ralea. S aSe remarca un oarecare de-SKur între gîndirea cu norme S clasiciste, în direcţia clairt-S| «| eleganţei brunetaeriste, în SgBvea genurilor şi speciilor şi JSjfe introctucâ'nd mereu nuanţe, gSl timrilificâri didactice. O pil-jidttcatoare o constituie consi-JMtfBe subtile despre versurile lui g^lnmki. Minuleseu, Elena Fa-jg£ ea atît mai meritorii cu cît ţgRjit clin partea unui inamic al «■pjtoJtui simbolist, depreciat ca i cu structura naţională a . român. în pofida unor _„ Trivale are o poziţie îna-, mmi *> problema caracterului naţii al literaturii. Referindu-se la «jpg iul fadoveanu, el socoteşte «■•nil naţional drept inerent •fcr realizări, fără însă a-1 •Pfcnaa într-un deziderat valo-*»tolut, preparînd terenul păre-gtliterioare ale luii Lovinescu şi Jl*fc?it, Supleţea şi culoarea sti-: jfc«re împlineşte valoarea ar-l!!lLc!?nicei lui Trivale, indică | »»wnalita.te fermă si temerar-!. Pentru a defini artifi-[ imdr PieseI«^ lui A. de Herz l%m<* acesta e „cîrtiţa căreia Prin gînd că trăieşte întuneric" şi avertizează publicul să „nu confunde focul de artificiu cu fulgerele". Cîteodată paradoxul şi analogia insolită introduc argumente sau concluzii judicioase ce vor caracteriza ulterior limbajul critic că-linescian. Şi în timpul vieţii şi după moarte Trivale s-a bucurat de preţuirea criticilor de. seamă şi scriitorilor, chiar a celor cu care a fost în dezacord. Vinea scria în 1913 : „Ne-am obişnuit să-1 privim pe I. Trivale ca pe cel mai bun critic de azi" iar Lovinescu salută în el „fenomenul rar al unei conştiinţe literare" ; Călinescu socoate că „pentru anii cînd au fost scrise, cronicile lui reprezintă cele mai serioase şi substanţiale foiletoane critice", Dumitru Micu şi Constantin Cio-praga relevă caracterul judicios şi durabil al multora din consideraţiile sale critice. Dar poate cel mai bine îi surprinde trăsăturile, încă de la debut, Pompilhi Constantinescu, personalităţile celor doi fiind înrudite : „întărit pe reduta tradiţionalismului larg înţeles şi primitor a tot ceea ce e creaţiune adevărată, ho-tărît în laudă Ca şi în negaţiune, impetuos în exprimare şi nu lipsit de coloritul formei, independent chiar ^faţă de fostul să maestru..." Faţă de acest respect unanim pentru opera cronicarului, o ediţie care să cuprindă studiile şi articolele sale vine să umple un gol în prezentarea evolutivă a criticii româneşti. Alcătuit cu grijă şi oferind cititorului (prin publicarea, în afara culegerii de cronici apărută antum în 1914, a articolelor din Noua revistă română, a unor manuscrise şi a ripostelor care să ilustreze polemicile purtate de critic) posibilitatea de a cunoaşte detailat activitatea lui Trivale, volumul constituie într-adevăr o reflectare fidelă şi amplă a creaţiei sale şi probează rolul ei. Studiul introductiv, semnat de Margareta Fe-raru, aduce, peste analiza minuţioasă, multă căldură în înfăţişarea destinului lui I. Trivale. Ca şi alţi morţi tineri pe cîmpul literelor, de la viforosul Rimbaud la luptătorul cu inerţia Nicolae Labiş, el a păşit m arenă în plină tinereţe, împăr- cărţi ţind cu amîndouă mîiniLe aurul curat al marilor făgăduieli pe care însă nu a apucat să le îndeplinească pînă la capăt. Cu atît mai mult ne mişcă dispariţia sa timpurie din viaţă cu cît, atfflt cît a 'trăit, existen- ţa lui s-a confundat literatura române con soţind-o şi slujind-o ile inimii sale pînă cfc cuvmt a fost frînt S bubuitul tunului. b. andi z * » „excurs sentimental perpessicius" Muzeul literaturii române a editat recent, în semn de omagiu, un Excurs sentimental" închinat memoriei celui ce aproape cinci decenii a vegheat la dezvoltarea literelor române. După un Preambul semnat deMi-ron Constantinescu, volumul grupează în trei secţiuni opinii despre operă, amintiri despre om, texte şi scrisori ale lui Perpesscius. Majoritatea articolelor incluse sub titlul Menfiuni, semnate de Eugen Barbu, Ion Dodu Bălan, Geo Bogza, Constantin Ciopraga, Eugen Jebe-leanu Al. Rosetti, Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu reprezintă versiunea uşor revăzută a materialelor apărute în presă în luna aprilie 1971 sau mai înainte. Altele, printre care cele semnate de Al. Philippide, Al. Dima, Al Oprea, .D Păcurariu, ş.a., sînt inedite. Lectura textelor respiri-, generala tonalitate: «JT prieten al scriitorului » '« dintre cei vii, lăsînd In amintirea unei mari şi sate conştiinţe. Toţi sînt a recunoaşte inegalabila cu care Perpessicius s-a " cărţile, confraţilor, opinie sintetic de Şerban Ciocul-pessicius a fost criticul lentă al servitorilor tineri mafi in pragul incerţii". butului. Cu o rară sensit. mediabil liric, a făcut a% funcţie de critic o misia» gaşă horticultura, la pfaielg îmbobocirilor. DeltGatefea sale, înfăşurate în pre misme, i-a atras uneori unei excesive îngăduinţe, ceasta nu exclude si~ nevoie şi răspicată. Ist fără a face paradă de dovedit dintre cei mai uneltele investigaţiei cele te". UtilizMi materiale documente de familie, reînvie, în studiul Un mentar umanist, imagine» rează structura sufleu în preajma căruia a stat ani. ... In Medalii, accentul ca» cădere pe amintirile surprins în diferite i xistenţei. Activitatea de terar la radio este evoca» Ţundrea; despre anu ae rat la Arad vorbeşte Stoian; orele nesfirşte d la descifrarea manuscr nesciene sînt amintitede onescu ; copilăria, ann * începuturile literare stei cărţi * r, „iiavu. Ochii citi-Pr0loi ve „portretul &t de Edgar r'porS -oral schi-rf, Te urmăresc, m B-^iperpessicius la Uf cu dioptriile uriaşe inelari, dublaţi de ie plimba cu Idu-le ori depărtîn-j t«rte" - la sedin-.dfHSoPrescu:Per- « fos^ T- pre" f£\aTndl lecturilor .«careMircea Zaciu mar- dte astăzi. Un mănunchi '•trimise de Perpessicius lui O. Suluţiu, O. Papadima şi I. Sa-va Proilavu completează imaginea omului afectuos şi delicat sufleteşte. In sfîrşit, Schiţa de excurs autobiografic ce încheie volumul, alcătuită de Dumitru D. Panaitescu, merită toate laudele. Reluînd şi ampli-ficînd datele bio-bibliografice, publicate în Luceafărul cu cîţiva ani în urmă, cînd Perpessicius era sărbătorit la cea de a şaptezeci şi cin-cea aniversare, şi mai recent în tabelul cronologic la Eminesciana, Dumitru D. Panaitescu oferă astăzi prima bio-bibliografie completă a autorului Menţiunilor critice. Excurs sentimental va oferi istoricului literar de mîine materialul necesar configurării portretului intelectual al lui Perpessicius. l&zăreanu: jire Ia eu, creangă, le,( coşbuc, aşdeu, v. idri, g. asachi rădulescu *) mină un volum selectiv — al doilea de acest fel a 90-a aniversare a unui şi-a risipit eseurile, ar-glosele prin ziare şi re-Zeflemeaua lui Ranetti l lui C. Miile, de la muncitoare la Cuvintul — Ediţia, îngrijită azi .-«miei, 1971 şi bogat adnotată de G. Băiculescu precedată de caldul omagiu al lui Perpessicius, îmi trezeşte Şi prin titlul ei („Cu privire la...), o tresărire. Aşa se chema seria fascicolelor de istorie literară care îmi ajungeau nu rareori în mînă, în timpul războiului. Cînd l-am cunoscut, prin 1941, anul cu zăpezile în-sîngerate şi anul intrării în război a ţării, autorul lor număra şase decenii. Pentru o tînără ca mine, cu porţile liceului închise nu de mult în urmă, cu cele ale facultăţii închise înaintea mea, şi vîrsta venerabilă, şi înfăţişarea sa pirpirie ţinea de o neverosimilă vitalitate. In ce priveşte „causeriile" dezinvolte, rostite în cîte o casă, în care se împărtăşeau auditorilor noi - amănunte descoperite în viaţa şi soarta operelor unor mari scriitori îndrăgiţi din copilărie, care continuau a ne fi aproape peste timp şi peste condiţiile vitrege, ele aveau pe atunci rosturi multiple. Unul — acela de a reaminti unor oameni, loviţi de teroare, geniul şi ponderea unor mari autori români. Căci şi prin cuvîntul scriitorilor — „cei care vorbesc pentru cei care tac" — se păstra solidaritatea cu poporul care suferea — în alt chip — de acelaşi morb al războiului şi injustiţiilor. Apoi, dincolo de acest sentiment trezit de conferenţiar, causeriile lui Barbu Lăzăreanu, ţinute în numele ajutorării victimelor teroarei, făceau de fapt parte din acea reţea de acţiuni proteice de solidaritate cu deţinuţii politici, pe care le iniţiase frontul larg al forţelor antifasciste din ţară. Fireşte însă că, la aceste amintiri subiective, care explică tresărirea mea, se adaugă azi plăcerea lecturii înseşi a cărţii acestui „glosator atotştiutor" cum îi spune Perpessicius, acestui „spectator ideal al comediei literare" care „şi-a făcut vacul printre rafturile înţesate cu cărţi şi periodice", şi căruia i s-ar potrivi definiţia unui personaj al lui France : „e o bibliotecă în persoană", care însă „şi-a consacrat literelor române timp de decenii rîvnă, pricepere, erudiţie, dar :şi spirit şi voie bună". Un spirit afectat, nu o diată de neînţelegerile între Haşdeu şi Eminescu ; autorul se par paginile dedicate relaţiilor între Haşdeu şi Emimesou, autorul invocă exemplele celebre ale neînţelegerii lui Shakespeare de către Tolstoi, a lui Tolstoi de către. Dos-toievski. Dar dincolo de ele, formulează un diagnostic exact, cu concizie şi rotunjime aforistică : „Eminescu găseşte cuvînt, şi tocmai as-ta-1 supără pe Haşdeu, căutătorul de cuvinte. De altfel, uriaşului îi place să fie întovărăşit de spirite nu în totul la înălţimea lui. E maestrul care caută discipoli, nu egali". Cît despre sentimentele sale pentru fiecare din ei, merită a aminti două „glose" : „Pe Eminescu îl comemorăm zi de zi. Prezenţa lui e permanentă în conştiinţa noastră literară, atît prin contrast, cît şi prin asemănări". Cît despre Haşdeu, „ca şi colosul de la Rhodosf...), a fost unul din miracolele unei lumi : (...) a lumii intelectuale româ-neşti(...). Un arhitect prodigios(...) mai ales în lingvistică. Pretutindeni a întrecut obişnuitul, prin proporţii neobişnuite, adică prin lipsă de proporţii". (...) „După isprava cicio-peană şi imprudentă a celor, trei tomuri (...) nu a mai fost cu putinţă un dicţionar al Academiei în limitele miliar e minescu între et etul ca- ku(...) I poate ţelege c de răU meştert vocabul rărea i rura". ragiale, „Unui , ba de Ranetti le), i s despre „Model lele p< creator parte, vede i aminte furiişea bul, ci şi cu fundul fină iş aceste le şpu o glos finiţie cizelai taliul, de sul oferit unui ce pr( ne fi ori di ce .de sit-o" nore, anver cişti i ,,împ< hazlii al ep pune, lapsu Mnei itoari ironi („pos dintr deau -c.ărţi l91g_1939 - a * eursuri de istoria rean Voala Sindicatului » %°un mare îndră-^fturii care nu adnu-lfiSr Sugerile pe sfoara" H"tf "ral celor mai sacre & !ie Şările de natură pro-■■^nlnmte esteticeşte, Tilor în care propagan-J ÎS să dispară merge £ ăirismul social . Editura Minerva a pus azi la în-demîna cititorilor care cunoşteau cîteva fascicole şi a celor care mai curînd au auzit doar de numele lui Barbu Lăzăreanu, o carte foarte utilă pentru cunoaşterea unei epoci (căci autorul vorbeşte în majoritate despre contemporani pe care i-a apucat), o carte plăcută, chiar savuroasă la lectură. SOI lacolu kSilii: „aspecte ^jfpiietiiri Sfcîifi 1968 autorul încheia Iuta ^Romantismul românesc"1) , cît de cit, să se perceapă i iţi'ttarda acesteia o urmare în ' toetoţeles al unei rânpli-Sdtaoiri explicative a su-sâu ? Confruntând noul ecte şi structuri neoro-i prime lucrări şi pe aceasta din nou, că-nvingerea că într-adevăr este completarea Iutii, Autorul le-a conceput I numai hazardul aşternerii i şi tiparul le-a putut scin- „Cartea Românească", 1971 ; pentru Literatură ; 332 pg. da sub două titluri diferite şi totuşi, foarte înrudite. Dar noi prevedem şi o continuare a dezvoltării aceluiaşi subiect. Foarte informate, pe-alocuri admirabil adîncite, capitolele lucrărilor lui H. Zalis nu e-puîzează subiectul. De altfel nici nu au pretins să fie exhaustive. H. Zalis îşi lasă toate porţile deschise unor reveniri şi poate şi unora mai ample decît cele de pînă în prezent Volumul „Aspecte şi structuri neoromantice" poartă de altfel şi un subtitlu mai modest sub forma unei note iniţiale şi globale. O reproducem integral cu titlul de lămurire a celor ce însuşi autorul îşi fixează ca limite ale cercetării sale : „Interpretări despre rostirea romantică la F. Aderca ; I. Agârbi-ceanu, T. Arghezi, V. Beneş, Em. Bucuţa, Mateiu Caragiale, G. Călinescu, Gala Galaction, G. I-brăileanu, Panait Istrati, Al. Philip-pide, I. Teodoreanu, M. Sadovea-nu, Radu Stanca, V. Voiculescu", Din această listă pe care noi o socotim fireşte provizorie, se desprinde uşor lipsa unora dintre cei mai cunoscuţi scriitori în mod curent, precum Ion Pillat, Vinea, Bacovia, Barbu, în opera căror uşor se pot detecta aspecte şi atitudini romantice. Cu acest prilej ne îngăduim două observaţii critice şi anume : 1. — Deşi enunţat, bogat citat chiar şi comentat în capitolul „Romantism şi Simbolism", Bacovia nu e totuşi suficient şi poate chiar exact studiat şi „clasat". Cuvîntul nu conţine nimic pejorativ. Cu o largă deschidere de orizont, H. Zalis scrie "tyt românească, cărţi apodictic: „Fun^oniaiitatea organică a simbolismului se găseşte în inaderenţa la mentalitatea burgheză ca îşi în tendinţa spre simplificări sufleteşti. Romantismul evocă supra-omul, înger sau demon, şi tot ceea ce îi defineşte destinul armonios ori infernal. Simbolismul priveşte omul ca o prezenţă prăbuşită, infuzată de zumzetul obscur al materiei în descompunere. Desigur că la mijloc este vorba şi aici de un protest. Căderea din uman în mineral a poeziei bacoviene particularizează elocvent natura divorţului de lumea care-1 apără pe artist şi, ca o consecinţă imposibilitatea acestuia de a se ridica din a-morfism..." Nimic inexact în aceste caracterizări ale poeziei bacoviene. Dar întreg capitolul „Romantism şi Simbolism", care cuprinde aceste consideraţii l-aş fi voit mai explicit şi mai explicativ cu riscul chiar de-a se cădea în didacticism. Poezia bacoviană, protestatară şi justiţiară (prin chiar exemplele pe care le dă H. Zalis) aş fi văzut-o poate mai lesne clasată într-un capitol al naturalismului şi romantismului justiţiar decît în acela al romantismului simbolist. Cu atît mai mult cu cît însuşi H. Zalis scrie : „Simboliştii sînt ezoterici, ostentativi, fantasmagorici şi neconsolaţi..." (E. Bacovia un neconsolat ?) „Salvarea din naufragiu nu o mai vor. Simbolismul e primul gest de violentare a tradiţiei prin zbuciumul etic devorator şi prin pasiunea stilistică. Romantismul este primul gest profan de biruire a neliniştilor, nu prin mortificare, ci prin respectarea firii şi invocarea veşniciei." Frumos, foarte frumos, acest citat la care subscriem totuşi în parte pentru că rămîn neelucidate cîteva probleme. înţelege autorul prin „pasiunea stilistică" darul exprimării melodice ? (Bacovia a scris o poezie realmente melodică). înţelege muzicalitatea frazei sau muzicalitatea versului ? „Wagnerianis-mul" prozodic ajuns la o exprimare în vers liber, în vers alb sau în îs- poem în proză? ^ simbolistul ? E ' m nă (pentru că orffi** tuşi decela în ^ s* Pu* manieră pe care „ ^Vyw Densusianu poetului) 0 edificare cu caracter 5 Q!te«Wa tate ? Nu cred. Tr s'J* **** poeziei lui Bacovia lrC^ „decadent", in care S^* «5 mantice ar putea fi tot detectate? PAr mai t ^ ca din comentariile -acest capitol lipseşte reL'f* * al simboliştilor cu atiuffi** tice). Această deschidere LT* ric cum şi spre alte scolul^ şi consecinţe (asDeot* , lipseşte. Evident, P»Te dar determină un deziderat «2* insa datori să subliniem ci B * hs în volumul său din 1968 . £ sacrat problemei un capitol L , ţiul Romantism şi Supr'Xî^ motiv in plus să judecăm pre«£ volum drept o complini*■ 7tZ dintn şi sa propunem astfel Wo< rilor studierea ambelor cărţi. 2. — E surprinzător ci U. jtft s-a limitat la cîteva palide cotf. deraţii asupra poeziei lui Ion «Sa cu citarea totuşi a capodoperei. > Argeş în sus". Dacă intrate* mea un scriitor contemporan sh scăpat în măsura în care e m t-maginativ de structura seaafct farmecului acaparator al roraaat» muluii (p. 195), Ion Palat ar fiara darul să determine autotulBi o mai acută, dacă nu chiar o mai ţ-neroasă şi caldă atenţie. H. Zib (la pag. 204) scrie oarecum prp. rativ şi mărturisesc că nu la'ttit această atitudine, — că acolo »4» 1 s-a părut să observe „acciAmut un „accent" sau o „sonoritate semantică dizarmonică în raport w întregul", (s. n.) nu a stăruit. UZ* lis are „impresia" că „buwlisfflrf romantic din „Pe Argeş în sus*e* romantic prin farmecul evocata^ prin nostalgia rememorărilor, pr* viziunile sentimentele despre cărarea ineluctabilă a timpului'. Autorul adaugă că însuşi ritmul poeziei „In parcul GoleştilOr* «* ......' citează parcă „hugolian" şi ... 'Ajn stat bătînd la ___^ strofe • s.a deschis ; / 3S" * Cioate ^ nu aş fi sta-*35*tc • P°aVupra acestei omi-^Tu tn^'a luf PiUat dintr-un 5 voluntarJ t al au_ S«H Z«lis nu ar fi scris «rttiui, daca »• mea, despre dl,lPi"Pa poetului. In poe-^Piltet nu eP nimic pastoral. * 1" * Pintea cel viteaz, sCriîă în 1*» * republicată în acest volum. ___ Despre Pintea Viteazul se c«J numeroase variante, dintre tut9 doar în Transilvania. In t*f» variantele - ca de altfel, * publicată în 1915 de Ion TWjJ _ ganul şi cea care azi *)' Ed. „Eminescu", 1971. sc cu****" cel mai1 mu», T^i^f^ a fost trădat de haiduc» lut, pe*»*. m to (din nordul Moldo- $£ vesti^iSlecretul vulnc-ZTcgte sry-^nic Stanca preia %^lÂa variantă dar nu în-"T** ffailda sa, Pintea apare S^'i^Sa din Pitiri teaj SW^ta *T mizerie ca sluga, ^ âe unei cete de haiduci. 5*e ^"Lroni şi negustori ,,Pm-^«ntcte crifan./De cr far., de «#-f argintise husoşei . ^W,îrTt luaţi în lanţuri la J*Ai- «nt dezlegaţi de haiduci rStiwe- *SLâ acestora. Pintea, ps * !''£/cl? apăratul a hotărât «I «*•». ^busoseilo mie treizeci j£ atras în cursă de-ui P ««l !?L/sarpe wwt blestemat TTiZ ceasul răuj fată m3hirău" este omorît de osta-Desi a dispărut din ^K'popor „un viteaz ca %L^lumeln-are. moarte, - are S Dominic Stanca nu folose--^motlval „secretului morţii". în SUi despre Pintea se spune ca ^ putea fi omorît doar cu trei 2Jbe de grâu, sau de secara, ou m mie de potcoava, cu „un plum-îsfet de-arginttbine-n puşca-nţepe-«r Motivul secretului vulnerabi-fSţb unor eroi este cunoscut din vechime şi la alte popoare ; Ahile şi Siegfrie'd din epica populară elină şi germană îşi aveau şi ei secretul morţii lor. La Dominic Stanca, Pintea apare ca un om de rînd, exponent tipic al năzuinţelor de libertate ale poporului, înzestrat ou cele mai alese calităţi morale. Din zugrăvirea lui, Pintea ni se înfăţişează ca un adevărat erou popular, care nu are nimic fantastic în fiinţa sa. Chiar dacă autorul prelucrează motivul folcloric îndepărtîndu-se astfel mult de vechea legendă, el nu îi schimbă substanţa ; din contra, Dominic Stanca redă baladei întreaga atmosferă de haiducie, prin grandoarea dimensiunilor eroului şi a faptelor sale. Dominic Stanca foloseşte elementele de arhitectonică şi compoziţie ale baladelor populare, ceea ce imprimă o natură cîntată şi orală poeziei sale ; balada sa „se zice", cum ar spune Nlcolae Iorga. Repetiţia este şi ea folosită de autor cu scopul de a sublinia faptele sau pentru a da dinamism acţiunii, ori pur şi simplu folosită ca efect poetic (ca să atingă ceea ce denumea Ni-colae Iorga baladă: „recitare melodică" : „La curtea lui PitiriteaJ vînturile spun/c-a venit pe-o seară Pintea,Ivinturile spun". tokKtene botez tott roşu: „voi reni noapte") .jj^w să scriu, explicativ, în îzente : „versuri" «wpasem sa scriu, cx «"Wenaei Drezente «prit îa timp "Iftfeiinescu, 1971. - „versur dc-a face această greşeală. Nu-i o plachetă de versuri ; e un tom voluminos de poezie. Şi mai mult : de nelinişte, de nedumerire, de pasiune. E o carte greu de definit. Nu seamănă ou nici una din zecile de plachete din ultimul timp. E cartea cea mai de sus a tinereţii. Nu seamănă cu nici una alta, nici ca formă, nici prin coperta ciudată dar foarte semnificativ potrivită, nici prin ilustraţii, şi mai ales, nici prin formă şi conţinut, îngemănate amîndouă într-o înaltă proclamaţie a vulcanului tinereţii. După mine e cea mai reprezentativă carte contemporană a tinereţii ca atare, a izbucnirii de viaţă a tinereţii. Dar ce e ? O carte de versuri ? Nu Sigur că nu, nici în cel mai liber sens. E un volum de poeme în proză?! Mai degrabă, dacă acest cuvînt „proză" drept calificativ, fie şi al formei, nu ar împieta asupra zborului. E poezie? Sigur. Dar o poezie nu în înţelesul obişnuit, fara antene cu viaţa de simboluri şi de lumi eterice, ci o poezie a vieţii, a tinereţii, o emanaţie a timpului şi a visului tînăr încă nedesprins de plasma universului pur. Poeme în proză. Adică mărturie nealterată de constrîngeri. Expresia unei senzaţii sau dorinţi interioare, ca un ţipăt. Punerea în versuri, fie şi albe sau neregulate, ar fi stricat tonalitatea mărturiei şi naturaleţea ei : ar fi stricat tot. Autoarea nu s-a străduit să strice. N-a canalizat, nu a făcut margini betonate şi poate un şirag de floricele, izvorului de la ieşirea lui din pămînt, limpede de parcă ar fi ieşit dintr-un bloc de cristal. Reticenţele nu sînt numai 1= noanele unei forme, ci şi ja • c*-ziile unor convenienţe. Ceea T^' aici poezie _ şi e multă şi auJf tiea - a ieşit m moă nafaţal « dintr-o lume oe-şi vorbeşte eL? rile, ca o zînă goală dintr-un de munte. Din unele din acele ' voare fierbinţi ce se învăluie T aburii lor. 8 Poemele acestea aduc aminte *> versetele indiene. Şi-.mi vine, rmşS de ce, în minte, numele lui Rabin. dranath Tagore. Iată : „Bărbatul Ua adus o pi^ şi ea o păstrează într-un sertar ca pe-o bijuterie". „Sunt multe asemenea pietre «ie mare dar ea o păstrează cu grija S-ar putea s-o arunce odată. Şi jj rămînă femeia săracă ?" E o carte de mare fiiinpţe şi, in avalanşa acestor ani, rară. ^ adrian popescu o vidi" babu: „poeme" *) Ceea ce pare a fi caracteristic poemelor Ovidiei Babu este imaginarea fluidului, a imponderabi- *) Ed. Cartea româneasca, 1971. luluii ca semn al eternei treceri temă, din păcate mult abordată te poezie ; iar greutatea de a deveni relevant prin abordarea unei asemenea teme pe baza căreia în literatură au fost create valoni universale este evidentă. Multe dia poemele Ovidiei Babu suferS dia această cauză, rămînînd nişte simple notaţii abstracte şi inegale « valoare („Totul", „Neînţelegere"), Urmînd parcă un îndemn al Itrf Rilke o reîntoarcere către valenţele purităţii pierdute, către copilărie se întrevede în poezia „mm-tivii*'' : „Bunică ! se-apropie usttt-rătoare, nevoia de-un basrfK s-au năruit peste noi, ^rata*. pădurile toate de-arama . Ma proaspătă şi mai plină de medii mi » pare poezia, „Tară" care ncheie ţ umul de „Poeme" şi care ra— în bună măsură exigenţeler Jfc actuale fiind lipsită de a.Ugg sterile ale ocazionalului. W 150 cărţi ters în năframă faţa *snd wfl rămas acolo — ciu-Sgev^'Vchipud tău, ţară./Nu Stă răspundeau trăsăturile şti» a aceasta cu ale tale,' joele. Pe V . Jtăi a uimirile mele-lacrima se rupea într-o Suceai./1 /giHn dreptul gurii !»e "e e lde s,ete,/rămînea-ntat-!ft»aJSe, mare sărată, sărată...". <*fat'na ° ,înt susţinute de o rit-VfSmte ioară care desvăluie c ic* intei„« nP baz. trăire i atic* Imensă, pe baza căreia refle- xivitatea poetei încearcă să devină profundă : „... Totuna e clipa cu cea cînd nisipuri în cete se spul-be'ră-n ochi migratoare,/şi dune înalte se-adună-ntre lucruri ce nu-şi mai dau mîna...!". Păcat însă că reflecţiile, după cum am amintit şi mai sus, se rezumă uneori doar la o latură filozofică atît de uzată, aceea a timpului, şi nu încearcă prin cuvinte să se ridice la valori apropiate de cele consacrate prin inedit. ruihail daseal I firgil ardeleanu: „a urî, a iubi" *) Culegerea de cronicii literare ale lui Virgil Ardeleanu a intrat cu totul ia penumbră, ca şi cum, acel punct ie vedere particular, original, inte-fssant, ar fi fost definitiv acceptat ţi ar fi expurgat textul de toate semnificaţiile posibile. Păcat. Sînt "Bisune cărţile nutrite cu o atît de («Ostentativă sinceritate literară, sşâ cum puţine sînt şi cele care şi-o şropun constant şi responsabil. In « ne priveşte, vom încerca să o «tragem amintitei viziuni simpli*) E'' dăm un exemplu L echTimJ penibila pe laturile unui wf" ghi conjugal. Erou modem ,? contemporan) înseamnă om â rat de diavolul perfecţiunii 7*' spiritul negaţiei creatoare Z ca să dăm un alt exemplu - fa toşă directorială din cimţia i£S gemului". în virtutea unei optici, la care am subscrie orie»' V. Ardeleanu se pronunţă astar, celor mai însemnaţi autori ae.#r*ţ contemporani, considerîndu-i aser-naţi într-un efectiv „proces ie re, în ordinea opiniilor criticului, **. clasa la exact acelaşi, capitol al pitorescului exterior. Oricum, astfel de scăpări 5» «*• frecvente şi explicabile prin Wf* valele de itimp, uneori considerai* care despart comaitariile. Opiniile lui Virgil Ardeleanu Horită a fi discutate. Boicotul Uf' \ nu e un procedeu loaial. viitorul social" nr. 11972 începutul acestui an a apă-fprm«l "umăr a! revistei de so- ifde semnificativ: „Viitorul so-MiŞcarea contemporana de CW diâ tara noastră resimţea mai ^jt nevoia unui asemenea mij- dei f.'de comunicare. Iar dacă ţinem ^„a de faptul că România a int j„ etapa construim soaetăţn Saliste multilateral dezvoltate, a-ld în faţă sarcini mari şi com-ve ia a căror înfăptuire partidă masele largi şi că această par- ticipare va trebui să fie din ce în w mai conştientă, apariţia revistei îşi dezvăluie cauzele cele mai a-dînci. ultimă instanţă, scopul construirii socialismului îl repre-ăută un om nou, cu o conştiinţă nouă. Adresîndu-se studenţilor la începutul acestui an universitar, tovarăşul Nicolae Ceauşescu spunea ti trebuie să punem permanent în centrul tuturor preocupărilor noastre omul, educarea lui, ridicarea conştiinţei sale, pentru că numai astfel el va putea participa în mod conştient, cu toate forţele sale, la făurirea propriului său destin, a (iropriei sale istorii. Răspunzînd sarcinilor trasate de plenara C. C. al P.C.B. din 3—5 aoiembrie 1971, Comitetul Naţional «tat Sociologie şi Secţia de sociologie a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a preconizat un ansamblu -?i să răspundă întrebării „De ce «ie necesară o revistă de sociolo- gie ?", schiţează în fapt programul revistei, promiţător din toate punctele de vedere : a) Această revistă are rolul de a realiza o mai bună reflectare şi prezentare a realităţii sociale, cu toate aspectele ei multilaterale. b) Ea trebuie să impulsioneze studierea proceselor sociale, condiţie necesară pentru realizarea unei mai bune dirijări a acestor procese. c) Revistei de sociologie i se cere să contribuie la elaborarea unor soluţii sociologice care să poată fi prezentate forurilor de decizie. d) Se simte nevoia unei mai bune informări a cititorilor şi, în general, a maselor populare asupra mişcării sociologice din România. e) In acelaşi timp se impune o mai bună informare a cititorilor asupra mişcării sociologice internaţionale. f) Participarea Ia elaborarea unor prognoze sau prospective sociale. Toate aceste atribute vor fi îndeplinite în lumina concepţiei marxist-leniniste a P.C.R. cu privire Ia rolul şi la funcţiile sociologiei." (p. 11) Luînd în discuţie modul cum este structurată revista — pe baza proiectului expus în „Cuvînt înainte", cît şi pe baza primului număr, deşi numerele următoare vor fi în măsură să contureze totul mai precis — se impun cîteva observaţii dătătoare de speranţă. O primă secţiune cuprinde studii cu un caracter sociologic mai mult sau mai puţin pronunţat, abor-dînd probleme de teorie socială şi de istorie a doctrinelor sociologice, elaborate de pe poziţii marxiste: 153 revista revistelor — din ţar „Prognoza dezvoltării economice şi sociale a României socialiste" de Manea Mănescu, „Ştiinţa şi puterea" de Valter Roman, „Democraţie, creaţie şi acţiune socială" de Const. Vlad, „Cercetarea sociologică zonală" de Al. Bărbat, „Nu terapie, ci structurarea şi restructurarea realităţii" de N. S. Dumitru, „Precizări preliminare la studiul sistemului sociologic al lui Dumitru Drăghicescu" de V. Constanti-nescu, „Formalismul concepţiei sociologice gurvitchiene asupra cunoaşterii" de H. Culea, „Informatica în ştiinţele sociale" de Dragoş Vaida. în secţiunea a doua sînt prezentate rezultatele unor cercetări de teren din diferite domenii ale realităţii sociale: „Satisfacţia în viaţa profesională şi performanţele în muncă" de Gh. Chepeş, „Perspective de abordare structural-socio-logică a grupurilor familiale" de Natalia Damian, „Aspecte sociologice ale circuitului informaţional în CAP." de Măria Larionescu etc. într-un amplu şi documentat studiu, VI. Trebici tratează despre „îmbătrînirea demografică a populaţiei României". Propunîndu-şi să sprijine în mod deosebit investigaţiile în problemele metodologice şi studiile de sociologie economică, în acelaşi timp — se arată în „Cuvîntul înainte" — revista nu se va ocupa mai puţin de probleme ale sociologiei literaturii, ale sociologiei artelor, ale sociologiei culturii, învăţămîntului şi educaţiei. Chiar în primul număr sînt prezente articole care abordează asemenea teme: „Probleme revista revistelor — din ţară în dezbatere ale socio| moderne" de Mircea popes§ la publicul ' >*» privire la publicul rn„, de teatru" de Ion Zam^eT*» rubrică de „Sociologia Ul« * la care voi reveni. mer«Ur.r La rubrica „Şcoli sociolo te hotare în Polonia Populară", semn.» \ W. Markiewicz, at,ăm "J** deosebit de instructive cu n la ţara prietenă. Revista nu ^ lipsită nici de rubrica „Mervte şi declaraţii", în acest' nUmăr m publicat un interviu al prof. uaft Janusz Ziolkowski, şef al catedrei de sociologie din Poznan, presat, te al Comitetului de cercetare, pj» nificare regională ş; urbanizat « Asociaţiei Internaţionale de Soci», logie (A.I.S.) Foarte bogate sînt rubricile; „Viaţa ştiinţifică internă şi internaţi», nală" (la aceasta aş atrage atenţii cititorilor revistei noastre mptt informării „Lingvistică, sociologie şi sociolingvistică („Linguistic Societ; of America", L.S.A.), aparţinînd Ito Sorin Staţi, participant la cea de-» patruzecea reuniune a L.S.A), te de lectură" şi „Recenzii". Primul număr mai cuprinde ,.**• te de călătorie" şi se încheie fs „Paginile cititorilor", în care «ev tia au prilejul să poarte un dltlm cu redacţia şi între ei înşişi. Secţiunile şi rubricile «Ut fe bogat ilustrate ar merita o dîsfltt* de fond, pe care însă spaţiul fi« mi-o permite. De aceea, const»-nînd cu mare satisfacţie preiWt* unei rubrici de „Sociologia l»** turii", mă voi opri puţin asupri « în articolul „Tendinţe actuale^» 1S4 literaturii", Paul Cernea «**|0B'" să discute succint „o *?"3erf asupra tendinţelor H*»1"* , sociologia literaturii' *t**ie pssai sur la sociologie (P. ?l4Uraiure". apărut sub sem-* t» c^nhane Sarkany in ***** de litterature „ par esenţiale : gtephane . imature comparee" gevue 1. „...sociologia ' xnUca"relativitatea istorică ^.„sului, nu motivarea sa on-* s" 2 se Poate s0line ca> actuală a lucrurilor e re-landabii ca sociologia l.teratu-. ^ se limiteze la studiul «dihănii» sociale a literaturii fără , impieta asupra celorlalte «dimen- atît mai mult cu cît ea m de. desfăşurat în cadrul sistemului propriu de referinţe o muncă jnmsă" (p. 211). Desigur, cum în-mi autorul o recunoaşte, aseme-m probleme „implică o discuţie ^eială", care însă ar fi bine veliţi. .Profesorul Miron Constantinescu, % rîndurile pe care le semnează (, această rubrică, pornind de la jranisa că dacă privim „literatura n dinăuntrul ei, ci din afară, nu iatrinsec, ci extrinsec, nu putem 4 na constatăm faptul că ea este ewtpresie de un anumit fel a vieţi Sociale şi spirituale a unei co-Wiviiăti umane" (p. 218), ajunge li o concluzie pe deplin îndreptă-Wi; „Fără a diminua cîtuşi de i"J» importanţa esteticului şi recita sa autonomie pe scara va-*fer, nu trebuie să subapreciem Wurile esenţiale dintre literatu-*" Pietate, rădăcinile şi finalită-* literaturii in societate. IS5 Aceasta justifică pe deplin existenţa şi necesitatea unei sociologii a literaturii" (p. 219). Dînsul îşi încheie intervenţia printr-o întrebare foarte actuală: „Poate s-au maturizat condiţiile pentru crearea unui centru de studiu sistematic al problemelor sociologiei literaturii ?". în această direcţie mi-aş îngădui să sugerez ca la Facultatea de limba şi literatura română să se introducă un curs special de sociologia literaturii, care să fie dublat de un altul de sociolingvistică. E de presupus, pe de o parte, că nivelul teoretic-ştiinţific al revistei va fi asigurat în măsura în care sociologi propriuzişi vor fi prezenţi în paginile ei ; dar, pe de altă parte, dacă revista îşi va deschide paginile unor specialişti din alte domenii aceştia ar putea sesiza laturi inedite, aducînd şi alte puncte de vedere, ceea ce, evident, ar contribui la o dezbatere mai vie, mai complexă şi multilaterală a problemei. O dată cu apariţia „Viitorului social", probleme teoretice şi practice acute — care înainte îşi găseau mai greu locul în alte reviste — vor putea intra în dezbatere într-o publicaţie specializată care va contribui şi ea la formarea şi perfecţionarea unor specialişti, precum şi la familiarizarea publicului larg cu problemele sociologiei. Salutîndu-i apariţia, „Viaţa românească" îi urează „Viitorului social" ani mulţi în care să fie o tribună a mişcării sociologilor din România,. un mijloc eficace de exprimare a gîndirii marxiste inovatoare. TRAI AN PODGOREANU revista revistelor — din tară „mamiseriptiini99 la un an de la apariţie Manuscriptum a împlinit în toamna ce a trecut, un an de la apariţie. Un an pe parcursul căruia, „Muzeul literaturii române", sub egida căruia apare, din iniţiativa lui Perpessicius, a pus la îndemîna cititorului cinci volume dintr-o competentă revistă, atractivă pentru cititor prin multitudinea aspectelor abordate şi a preocupărilor de perspectivă. Propunîndu-şi să valorifice bogata arhivă a „Muzeului literaturii române", înfiinţat şi el la insistenţele celui care astăzi nu mai este printre noi, Manuscriptum constituie în acelaşi timp un eficient instrument de lucru pentru criticul şi istoricul literar. De la primul număr, afirmîndu-şi o structură anume (care, în linii generale a fost păstrată, cu adăugarea unor rubrici noi, pe întreaga durată a unui an de zile) Manuscriptum introduce permanent în circuitul culturii de specialitate documente literare inedite. Tocmai dc aceea, un spaţiu însemnat în economia, acestor volume de aproximativ două sute de pagini fiecare îl ocupă versurile, proza şi dramaturgia scriitorilor romani clasici, rămasă în manuscris. Au văzut astfel lumina tiparului romanul lui Mihail Sadoveanu, Mariana Vidraşcu (Manusoftptum, nr. 1/1970 şi nr. 1,2/1971), prima şi a doua parte din romanul lui Cristian Sîrbu, într-un sat pe Bărăgan, (M., nr. 2/1971), comedia Confraţii Mus de E. Camilar (M., nr, 1/1971) sau piesa de teatru Baiazid de Nicolae Iorga (M., nr. 3/1971) păstrată în arhiva familiei. Am putut citi versurile lui Mihail Sadoveanu grupate sub titlul Mă tîngui ca un stih din psaltire (Manuscriptum, nr. 1/1971), poeziile lui Ionel Teodoreanu (M., nr. 1/1971) ş.a. Chiar dacă nu modifică radical optica prin care au fost receptaţi pînă acum scriitorii amintiţi, piesele 156 acestea aduc incontestabil nuanţe multiple, menite să faciliteze o nuanţată interpretare. în acest sens trebuie elogiată fără rezerve rubrica Per aspera închinată special laboratorului de creaţie al scriitorilor români. Cine nu ştie că I.L. Caragiale intenţiona să scrie piesa de teaitru Titircâ Sotirescu et C-ia ? însă abia acum proiectul este publicat în întregime, însoţit de note şi un cuvînt înainte de Corin Grosu (M., 2/1971). jjm mai puţin interesant este comentariul Constandinei Brezu pe marginea, laboratorului poetic al lui Ion Vinea (M„ nr. 1/1970). La aceeaşi rubrică (M., nr. 1/1971), Diana Cris-tev prezintă dramaturgia inedită ~a lui Gib Mi'hăeseu, iar Romulus Vul-pesou diizertează pe marginea poeziei lui Ion Bairbu : Literatura este circumstanţa (M., nr. 3/1971). Studiul lui Al. Oprea : Panait lătraţi — Naşterea unui scriitor (M., nr.4/1971) spulberă „mitul" spontaneităţii şl uşurinţei „ce i-ar caracteriza travaliul creator", pătirunzîmd prin aiîiilizi scrisorilor trimise lui Romain Rol-land „în lumea subterană, de prefaceri geologice ce permerg. chiar şi o operă ce pare născută dintr-o dată..." Fireşte, alte date referitoare la biografia sau opera scriitorilor de o importanţă literară ce nu poate scăpa nimănui găsim răspînddte în paginile celor cinci tomuri. Amintim, printre altele, Dosarul asasinilor lui Nicolae Iorga de Diana -Cristev (M., nnr. 3/197.1) şi investigaţia documentară întreprinsă de Nicolae Florescu : N.D. Cocea — Un „caz" în dosarele Siguranţei (M. nr. 2/1971). Pentru criticul şi istoricul literar, orice ştire, indiferent de «amploarea ei sau de perioada din viaţa scriitorului pe care o acoperă, arc importanţa sa, fiindcă integrată, a-lâturi de altele identice, într-o sirue- revîsta revistelor — <#; s serveşte conturării unui profil ^tincr în totalitate, într-o anu-•tă etapă, ori numai într-un mont al vieţii, prin reliefarea sau *nturarea unei atitudini civice ori Psihologice. Consemnăm preocuparea deosebita redacţiei revistei Manuseriptum nentru valorificarea corespondenţei scriitorilor, revelatorie sub multiple Lnecte, P«n incidenţa ei cu biografia şi opera scriitorilor. Grupată ?n cîteva rubrici : Epistolei', Scriitori români în arhive străine, Scriitori străini în arhive româneşti, corespondenţa dezvăluie de cele mai multe ori un univers spiritual de o amploare raebăruuiită anterior. Un interes aparte suscită corespondenţa scriitorilor străini. Reţinem în acest sens schimbul de scrisori dintre Benedetto Croce şi Miliari Dragomirescu (M.. nr. 2 1971) adnotat de Z. Ornea. în cartea sa : Trei esteticieni, Z. Ornea amintise de existenţa lor; acum Ie publică în întregime, ele aducînd interesante precizări referitoare Ia influenţa exercitată de Croce asupra îiltimu-liii volum din Ştiinţa literaturii. Documente de istorie literară nu mai puţin semnificative înserează rubrica Curier. Iată, de pildă (în M. nr. 2/1971), Şerban Cioculescu face cunoscută o scrisoare primită de Ia Ilarie Voronea, ce aruncă o neaşteptată lumină asupra raporturilor acestuia cu B. Fundoianu. I-larie Voronea îşi revendică priori- tatea în privinţa poemului său Ulysse, al cărui titlu, din gentileţe, îl schimbă, pentru ediţia franceză, „la rugămintea lui Fundoianu" în Ulysse dans la cite, Fundoianu fiind şi el autorul unui Ulysse. Cu toate acestea „duşmănia" poetului „Priveliştilor" i-a fost ,,definitiv oîştigată". Rubricile permanente ; Fişier bibliografie şi Creşterea colecţiilor sînt de asemenea cercetate cu multă curiozitate de istoricul literar. Cea dintîi înregistrează integral materialele inedite ce au apărut de-a lungul unui trimestru în (periodicele româneşti, iar a doua consemnează piesele intrate în colecţiile marilor biblioteci ale ţării. Nu putem încheia fără a semnala efortul revistei de a pune în circulaţie o bogată şi inedită iconografie. Remarcăm şi eleganta prezentare grafică a revistei. Pe fiecare filă, aproape, se află o fotografie, o pagină de manuscris, reprodusă în fascimil, te întîmpină semnătura unui scriitor sau coperta unei ediţii rare. Cu ultimul său număr, Manuscriptum anunţă o nouă formulă grafică şi o diversificare a rubricilor. Am sugera, cu acest prilej, numerotarea paginilor celor patru volume anuale în continuare şi includerea în ultimul număr a unui sumar general, completat cu un indice de nume şi materii. ION BA.LU „argeş" nr. 11/1971 Spunind despre acest număr al revistei că este o reuşită, nu vrem să facem o discriminare, ci să remarcăm o continuitate. Ni se pare, într-adevăr, fericită, pentru un mensual de cultură, interesant şi echilibrat, formula ]a care a ajuns echipa redacţională condusă de triumviratul Gheorghe Tomozei, Flo- rin Mugur, AI. Cerna-Rădulescu. Două interviuri, cu Lucian Raicu şi Cezar Baltag, consemnarea unei întîlniri cu Fănuş.Neagu în cadrul cenaclului „M. R. Paraschivescu", cronica literară a Iui Valeriu Cristea, „Caligramele" semnate de Florin Manolescu şi Dana Dumitriu, ca şi acum inaugurata de Mircea Ior- *«t«a revistelor —- din ţară 157 gulescu „cronică a reeditărilor" — constituie armătura acestui număr bine închegat Adăugăm că rubricile „Istoria literaturii române", susţinută de I. Negoiţescu, „Seara poeţilor" a lui FI. Mugur, „Amintiri din prezent" (Nichita Stănescu şi, alături de el, Laurenţiu Fulga şi Fănuş Neagu, despre Labiş), „Viaţa imaginară" (Radu Boureanu), precum şi contribuţiile acad. Al. Phi-lippide, acad. V. Eftimiu şi Gh. Năs-tase în cadrul unui „Forum" al revistei — sporesc, justificat, intere- sul lectorului. De asemenea 0 moţionantă scrisoare aparţinînd Emil Botta, o confesiune a Ile • Mălăncioiu, însemnările „pentru"6' contra" ale lui Alexandru Geori' şi un debut poetic remarcabil .! Vasile Poenaru. Mai puţin interi, sant, cam lipsit de originalitate si scolastic încărcat de citate ni s» părut eseul Adrianei Rujan consacrat, în „Biblioteca Argeş", Arh' teotului Ioanidc. ' ANDREI S; „znamia" nr. 11/1971 Două articole sînt consacrate de revistă lui F. M. Dostoicvski, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la naşterea sa. Amîndouă — „Personalitate şi istorie" de M. Gus şi „Legende şi adevăr" de E. Knipo-\ ici — pun în lumină personalitatea complexă a marelui scriitor, contradicţiile ce caracterizează concepţiile sale, fără a le ocoli sau a le căuta scuze, cătînd să-i explice cu luciditate măreţia, ca şi interesul viu al lumii contemporane faţă de opera sa. Realism şi utopism, credinţă în Dumnezeu şi necredinţă, încredere în Istorie şi Om, în posibilitatea instaurării pe Pămînt a unei vieţi umane demne, a „armoniei universale, negarea absolută a revoluţiei ca mijloc pentru realizarea acesteia., dar şi intuirea iminenţei revoluţiei în Rusia" — iată cîteva din antinomiile dostoievskiene analizate de M. Gus. Aceste antinomii au alimentat şi continuă să alimenteze numeroasele şi divergentele interpretări ale o-iMului şi operei, ca şi constantele încercări de a-1 integra pesimismului filozofic şi iraţionalismului, Polemizînd cu mai mulţi filozofi, de la Şestov şi Berdiaev pînă la A- dorn şi Marcase, autorul subliniază inconsistenţa tuturor încercărilor de a reduce caracterizarea contradicţiilor acestui mare scriitor realist („realist fantastic", după cum se autodefinea el) la „tragismul viziunii", la un iraţionalism absolut. Credinţa sa în Istorie şi Om, aversiunea împotriva despotismului şi a tiraniei, împotriva dezumanizării omului, susţinerea necesităţii de a lupta împotriva răului, dragostea pentru cei obidiţi, coexistă, într-adevăr, în opera sa cu numeroase concepţii diametral opuse. Chiar dacă în „Legenda Marelui Inchizi-zitor" el neagă istoriei orice sens, din nenumărate alte mărturii rezultă că istoria nu era o absurditate pentru el. El nu accepta soluţiile socialiste în lupta pentru eliminarea Răului din viaţă, preconizînd în schimb „unirea întru Christos". Adversar al individualismului burghez, meditînd profund asupra tensiunilor sociale şi morale ale epocii sate, Dostoievski a rămas prizonier al utopiilor morale şi religioase şi adversar al socialismului. Dar „elementul religios este exterior", şi cu toate că la el „esenţa umană e legată de preceptele evanghelice — în realitate ea este „terestră". Dacă 158 revista revistelor — de peste hota* «tavroghin sau Versitov apără creola în Christos şi chemă oamenii s revină la Dumnezeu, Ivan Kara-alnv nu lasă îndoială că răspunde religioase la problemele sen-lui vieţii. ale scopului existentei Sne sînt puse sub semnul între-h-rii" Permanenta căutare a „ome-„«cuiui în om", strînsa legătură cu ^ntemporaneitatea, cu omul epocii «le în destinul căruia s-au oglindit 'toate conflictele timpului — a-âtă E Knipovici — răzbat prin stratul utopismului său social, al iluziilor sale, prevenind însă să nu confundăm Ia Dostoievski credinţa cu dogma creştină, ortodoxă. Acelaşi utopism al idealului social I-a condus Ia negarea învăţămintelor pozitive ale istoriei". Şi totuşi acest scriitor sumbru, ursuz, dur, nu era. de Ioc un pesimist. Era dominat de aspiraţia spre frumos, şi îl chinuia, cum mărturisea într-o scrisoare, ideia de a „zugrăvi un om minunat", pe el, ale cărui romane sînt o frescă imensă a unor torturi morale teribile, care par a nu se sfîrşî decît prin moartea sau totala degradare a eroilor săi. I. P. diacritic» 66 Este titlul unei reviste recent editate de Corneli University, din S.U.A., ca tribună a dialogului contemporan privind fundamentele criticii Şi ca Ioc de întîlnire între diferitele tendinţe critice din Europa şi America. Această „review of com-temporary criticism" are un profil asemănător francezei „Poetique", de.venită şi ea în ultimele numere gazdă a diverselor mişcări critice internaţionale, îndeosebi a aceleia din S.U.A. (în numerele 6—8 au apărut texte esenţiale ale autorilor anglo-americani legaţi oarecum de un nedefinit newcriticism, de la Wil-liam Enipson la Northrop Frye). In primele numere din Diacritics colaboratorii ţării gazdă sînt în minoritate faţă de oaspeţi, mai ales francezi şi spanioli, care constituie de altfel şi obiectul unor studii (Stern R. Ungar scrie despre Critica lui Sartre în ultima vreme, un articol consacrat lui Lacan, altul Iui Butor, două altele Iui Antonin Ar-taud şi criticii sale). La rubrica Work in, Progress, din nr. 1, apare textul lui Tzvetan Todorov despre Cele două principii ale discursului narativ. în acelaşi număr, la rubrica Polemică, Miehel Fouicault denunţă Monstru-osities in Criticism. Claude Levi Strauss acordă un interviu, iar Jean Piaget e prezentat intr-un articol din nr. 2. Ca şi Poetique „Diacritics" apare trimestrial. Participarea internaţională la dezbaterile teoretice despre sarcinile şi metodologia criticii literare, deschide indiscutabil orizonturi mai largi pentru confruntarea ideilor. Aproape nu există mişcare critică occidentală care să nu ia act de marxism şi adeziunile implicite sînt multiple. Ceea ce încă odată ne-ar îndemna să intrăm mai activ în dialog. C. I. «revista de occidente" nr. 101-102/1971 Continuînd tradiţia prestigioasă a primei serii, condusă de Jose Or-tega y Gasset, colectivul actual al Revistei occidentului (director: Jo- se Ortega Spottorno, secretar de redacţie : Paulino Garragori) reuşeşte să atragă un colectiv de colaboratori format din personalităţi de •Htfîto revistelor — de peste hotare 159 primă mărime ale culturii spaniole : Lain Entralgo, J. L. Arangu-rren, J. A. Maravall, J. Marias, R. Lapesa etc. Grupajul central al ultimului număr este consacrat lui Bertrand Ru-ssel. Savantul englez este omagiat în cîteva articole serioase, adevărate studii critice. Opera sa este analizată profund, atît sub latura filozofică, cît şi sub latura ştiinţifică. Din acest grupaj merită o menţiune specială articolul lui Carlos Paris, în care sînt examinate raporturile dintre activitatea ştiinţifică şi cea filozofică a lui Russel şi modul în care formaţia şi preocupările ştiinţifice îşi pun amprenta asupra concepţiei generale a gînditorului. Un spaţiu larg este rezervat discuţiilor cu privire la muzică, cinema şi teatru. Remarcabil prin nivelul teoretic ridicat şi subtilitatea observaţiilor este interviul pe care Chris-tian Metz, membru al Centrului naţional al Cercetării Ştiinţifice din Paris îl' acordă Iui J.A. Fiesclii. Specificul cinematografului este abordat din perspectiva semiologiei. Faţă de cartea sa din 1968 intitulată Essais sur la signification du cinema, Metz apelează mult mai des în acest interviu Ia metodele semiologiei. După o scurtă privire asupra etapelor pe care Ie-a străbătut ideea specificităţii filmului (etapa revendicărilor le legitimitate culturală, care îşi propune să dovedească „nobleţea" filmului şi faptul că este un limbaj specific; etapa ideologiei montajului, ca dovadă a specificităţii, urmată de etapa non-montajului — Orson We-Hes, C'octeau — şi în sfîrşit, de revenirea la o nouă ideologie a montajului sau, în orice caz, la o meditaţie asupra filmului strîns legată de ideile generale despre text, scriitură etc), se insistă asupra faptului că astăzi se încearcă o definire a filmului, Ia fel ca pe vremea lui Eisenstein, ca o sinteză a artelor, ca o realizare a visului wagnerian al unei arte totale, sau a visului nutrit de Diderot de spectacol pentru mase care să apeleze ia toate simţurile omului. Din pun- ctul de vedere al semiologiei',, re îl adoptă Christian Metr ' °a ent că este un care nu oferă punct decît o viziune n ţială şi deci o contribuţie n*Julx la teoria generală a filmului cificitatea acestuia nu poate fi t finită in termenii „materiei de presie" (în sensul dat de UnJ£ tul Hjelmslev), cu alte cuvinte î termenii unei definiţii fjz;ce , tehnico-senzuale a semnificantuluf Chiar daca limbajul cinematografie' în sensul larg de ansamblu al m» sajelor pe care societatea le nu" meşte filme, poate fi definit pe bază unor criterii tehnico-senzoriş|e finiţiile obţinute i se par lui kj," neinteresante, ele neputînd oferim mic în plus faţă de constatările bu nului simţ. Esto preferată noţiunea de limbaj cinematografic formulat cu ajutorul termenului de cod, adică nu în termenii materiei expresive, ci, făcîndu-se distincţia între forma expresiei şi forma conţinutului, cu ajutorul termenilor de structură şi cod. Aceştia permit o distincţie între film şi cinematograf şi definirea acestuia din^urmfi ca un subansamblu al filmului. Observi nd că niciodată nu se va ajungă Ir. epuizarea întregului material semiotic cuprins într-un film cu ajutorul unui singur cod, Metz subliniază necesitatea unei distincţii nete între limbaj şi cod. După cum Sau-ssure considera că limba este doar unul djn codurile limbajului* tot astfel se poate spune că ansamblul codurilor specifice cinematografului nu constituie decît .unul din ansamblurile de coduri care apar în film. Cinematograful oferă continuu o sinteză a mai multor coduri, şi în acest sens s-a vorbit de cinematograf ca o sinteză a artelor, dar expresia nu este riguros exactă, căci artele tradiţionale sînt, fiecare dintre ele, Ia fel ca cinematograful, sinteze de coduri. Caracterul omogen sau eterogen al materialului unei arte nu trebuie confundat cu pluralitatea de coduri. A. IONESCU revista revistelor — de peste hotare