1 naţa româneasca revistă a uniunii scriitorilor din republica socialistă românia 7 anul XXIII iulie 1971 RADU BOUREANU RADU TUDORAN MIHAIL CODREANU AL. O. TEODOREANU DRAGOŞ VICOL PETRE STRIHAN AUREL LAMBRINO RICHARD REGWALD OVIDIU PAPADIMA DEMOSTENE BOTEZ I. NEGOIŢESCU HORIA OPRESOJ DUMITRU MITRANA M. PETROVEANU IOANA CREŢULESCU MELANIA LIVADA M. NIŢESCU 3 Telegrama Uniunii Scriitorilor adresată CC. al P.C.R., tovarăşului Nkolae Ceauşescu ! 5 adeziune deplină | 8 „ol treilea pol al pămîntului" (fragI ment de roman) | 26 orbul | 27 mucarer-ul | 29 mestecenii; echinox; transhumantă | 31 cîntec anonim | 32 bruiaj; de zece | 34 banchetuf (fragment de roman) 150 de ani de la naşterea (ui Vasile Alecsartdri | 50 alecsan-dri, poet şi cetăţean scriitori români contemporani | 57 viziunea istorică, dimensiune a pre-I zefirului în opera lui sadoveanu j 61 vladimir streinu, poet scriitori şi curente 64 tragica romanţă de dragoste a lui al. odobescu 71 un scriitor pe nedrept uitat: bogdan amaru cronica literară | 76 „detectivul arthur" de emil brumaru | 78 „insomnii" de marin sorescu pe marginea cărţilor 80 „g. călinescu" de ion bălu 83 eugen simion: „e. lovinescu — scepticul mîntuit* BARBU SOLACOLU TRAI AN PODGOREANU SILVIAN IOSIFESCU 86 „arborele vieţii" _ poezia fio™ 88 „homo significans" de henri^.** wald scriitori străini 91 pragul de jos - laclos într-o lectura m,r 0 n«i6 ALEXANDRU DUTU AL. TUDORICĂ cronica ideilor 105 idealul civic al umaniştilor români eseu 112 avangarda literară — del retice "™*âri (eo. RADU lONESCU cronica plastică 120 omagiul plasticieniior români adus tidului par- miscellanea premii-le comitetului de stat pentru cultura şi artă „votra", serie npuâ (vL bârna) — critica de promovare (v. ioanifiu) — asasinarea personajului (alexandru sever) — pornind de la trei dansuri (radu rupea) — despre condiţia ttitf. rului scriitor (dan ciachir) — reversul medaliei sau tristeţea criticii (andrti savu) — muzica spaţială (lucia fenesan) — dinastia librarilor şi a bibliotecarilor (măria luiza-cristescu) — Ştiaţi, că... — pe înţelesul oricui (i.c.l — câlcîwl l«i nichita (a.s.) — din stirpea lui miron radu paraschivescu —cultură „mare* fi cultură „mică" (s.a.) — răspuns unui cititor (demostene botez) — ludii-luchi (m. nicolae) 123 cârti h. zalîs: CONSTANTIN CIOPRAGA: „literatura română între 1900—1918"; florin mihăilescu : DINU PILLAT : „mozaic istorico-literar"; demostene botez: * * • cite mama mi le-o spus"; virgil gheorghiu: TEODOR SCARLAT: „poeme"; veronica porumbacu: ROSWITH CAPESIUS: „între fereastră şi fiinţă"; vasile zamfir: Ja marginea lumii"; traian stoica: LILIANA BRATEŞ: „coajă pentru aer"; v.p,! KURT KESSLER: „suprafeţe şi prefeţe"; domniţa dumitrescu: studii de hispo-nisticâ 140 revista revistelor — din farâ — „manuscriptum" nr. 3/1971 — (ci.) — „românia literară" nr. 20/21/1971 (p*) — „argeş" nr. 4/5/1971 d.c.) 151 — de peste hotare — „voprosî literaturi" nr. 4/1971 (i.p.) — „epoca" nr. 15/1971 (c.cn.ng.) — „la revt» des deux mondes" — martie 197H (vl.b.) — „le monde", suplimentul literar ((MH — „vento nuovo" nr. 1/1971 (c.d.) — „ies lettres francah.es" nr. 135/1971 (».«"*• dreescu) TELEGRAMA VNIUNII SCRIITORILOR ADRESATĂ C. C. AL P. C. R., TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU Scriitorii din România îşi exprimă întreaga adeziune la propunerile prezentate Comitetului Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi aprobate de acesta privind îmbunătăţirea muncii ideologice, politice şi cultural-educative şi la tezele cuprinse în expunerea dumneavoastră în cadrul consfătuirii cu activul de partid din aceste domenii, expunere care constituie o bogată desfăşurare de principii şi idei, menite să ridice la un înalt nivel viaţa spirituală a naţiunii, combativitatea noastră revoluţionară. Pentru noi, aceste documente sînt un prilej de matură meditaţie, de analiză aprofundată şi consecventă, care trebuie să se fructifice în crearea unoi- opere majore, pline de conţinut, de un înalt nivel artistic, modalitatea cea mai grăitoare şi mai reală de a răspunde sporitelor exigenţe ale partidului şi poporului nostru, constructor al noii societăţi. Literatura este un mijloc de seamă pentru modificarea conştiinţelor, pentru ridicarea lor la o treaptă superioară etică, potrivită unei lumi mai bune şi mai drepte. In acelaşi timp, documentele supuse dezbaterii întregului partid reprezintă un preţios îndreptar pentru activitatea Uniunii noastre, pentru întărirea muncii şi a consecvenţei ideologice pe care se aşează ferm activitatea noastră de creaţie menită să slujească poporului şi operei de construire a socialismului în ţara noastră. înţelegem că pentru a scrie o literatură n avansată, legală de marele efort constructiv al maselor largi de oameni ai muncii, nu putem face nici un rabat ideologic, nu ne putem abale de la învăţătura partidului nostru, marxism-leninismul, ale cărei principii ferme şi revoluţionare corespund 3 intereselor naţiunii noastre socialiste şi sînt singurul m'i " •pentru un contact profund cu întreaga bogăţie a rea/Ufr*-sursa de seamă a unei arte majore care să reflecte momentet istorice prin care trecem. e Ne angajăm în faţa naţiunii, a partidului şi a dumnea voastră personal, iubite tovarăşe N.icolae Ceauşescu să dăm aceste cărţi militante, capabile să fie instrumente în făurirea omului nou al societăţii socialiste multilateral dezvoltate CONSILIUL DE CONDUCERE AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA : r»du boureanu adeziune deplină pe Ia preluarea puterii de stat, Partidul Comunist Român, partidul clasei muncitoare, a urmărit şi a tradus în fapt întregul său program menit să asigure victoria orînduirii socialiste în ţara noastră. „Ţelul suprem al politicii partidului — reamintit în propunerile recente de măsuri prezentate de tovarăşul Nicolae Ceausescu Comitetului Executiv al CC. al P.C.R., — a fost şi este creşterea bunăstării materiale şi spirituale a maselor, asigurarea condiţiilor pentru afirmarea plenară a personalităţii". Iar în expunerea la consfătuirea de lucru a activului de partid în domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative tovarăşul Nicolae Ceausescu a precizat : „Ca urmare a transpunerii în viaţă a politicii marxist-leniniste a partidului, de făurire a socialismului, pe baza legilor obiective generale şi ţinînd seama de condiţiile economico-sociale concrete din România, ţara noastră a devenit un stat puternic in- dustrial-agrar, cu o industrie în plină dezvoltare şi modernizare, cu o agricultură socialistă în plin progres". Desigur, ca în nici o activitate umană, mai ales în îndeplinirea unei atît de vaste opere de închegare şi perpetuare a unor noi forme economice, sociale, etice viabile, ale societăţii, rezultatele nu puteau să se vădească după legi mecanice, imediate. Nu se putea pretinde, nici concepe din capul locului, perfecţiunea. Marea operă ce urmărea aplicarea principiilor economice, precum şi filozofico-morale ale marxism-leninismului în condiţiile ţării noastre a cunoscut capitale succese, le ştim, le vedem pretutindeni în jur. Pe de altă parte, în activitatea cultu-ral-educativă, artistică, în îndrumarea artistică s-au manifestat vremelnic unele deficienţe care ţineau de închistare şi au abătut orientarea progresivă, firească, logică, a culturii, artei şi educaţiei de la litera şi substanţa legilor creatoare ale marxism-leninismului. Partidul 5 a luat atunci măsurile de îndreptare cuvenite şi toţi creatorii de bunuri spirituale i-au apreciat din plin îndrumarea fertilă, manifestată prin căutarea a noi forme de lucru, deschiderea de orizonturi materiale şi spirituale. Atît în formele de cultură, cît şi în viaţa socială, cu toate dovezile de largă înţelegere a partidului, s-au făcut treptat vizibile şi unele nuanţe nedorite. S-a putut constata astfel că, printre cei ce se bucurau de aceste posibilităţi deschise creaţiei şi vieţii sociale, nu toţi au înţeles cum se cuvenea fertilele hotărîri şi poziţii oferite, pe care le-au coborît la forme de liberalism gratuit, de toleranţă faţă de puncte de vedere străine ideologiei noastre, străine de realitatea perenă a echilibrului popular, naţionai,a tradiţiilor valoroase şi creatoare de noi puncte de pornire, de spiritul partinic, de ideologia comunistă. S-au manifestat astfel sporadic încercări de a dilata o falsă stare spirituală, împrumutînd sau calchiind, copiind inconştient (sau cu o febră a acţiunilor vinovate), forme de gîndire şi expresie cu totul străine sensului etic şi spiritual al concepţiilor şi fiinţei naţionale, social-politice, a poporului nostru, a omului comunist. O asemenea stare de lucruri dăunătoare a luat sfîrşit. Pe bună dreptate a spus tovarăşul Nicolae Ceausescu : „Noi vrem ca arta şi literatura să fie puse în slujba poporului, să se scrie şi să se creeze pentru clasa muncitoare, pentru Hăr&n-pentru intelectualitate ^ toţi oamenii . muncii ' Jm* pentru diversitate de stiluri^ forme în creaţia literar-aSt? ca. Dar, aşa cum am s2?S mai înainte, concepţia, idani? gia trebuie să fie «Jjj -ideologia şi concepţia ™ luţionară a clasei mundtoare' In viaţa tineretului nostru — sie firesc, in aceste coloane sa ne preocupe îndeosebi tine! retul scriitoricesc — s-a căutat, de către spirite şi mentalităţi retrograde, sau infectate de morbul unei modernităţi rttt înţelese şi rău plasate, cultivarea plantelor fantasmagorice a căror umbră venenică să pricinuiască anemia moral-spiritualâ a generaţiei de la care se aştepta, datorită grijii şi condiţiilor create de partid, suirea unor trepte valorice în timp, crearea unei generaţii purtătoare a flăcării prometeice. Curmarea răului, indicarea drumului dezvoltării sănătoase a fost salutată de reprezentanţii tuturor categoriilor sociale din ţara noastră. Alături de aceştia, ne exprimăm deplina adeziune la cuvintele tovarăşului Nicolae Ceausescu : „Nu vom admite nici un fel de literatură care ar putea dăuna educaţiei socialiste a poporului nostru. Nu înţelegem şi nu putem accepta nici un fel de libertate pentru creaţiile inspirate din concepţiile străine de ideologia clasei muncitoare, în România pot fi acceptate numai arta şi literatura care stau pe poziţia clasei muncitoare, care servesc poporului, socialismului, naţiunii noastre".' 6 Propunerile de măsuri pre-' Lte de tovarăşul Nicolae !f°«eeScu Comitetului Execu-^ al C.C. al P.CR. şi tezele lorinse în expunerea secreta-lui general în cadrul consfă-fJLj cu activul de partid, au Tful preventiv — şi, acolo „«de se dovedeşte necesar, cu-tiv — al administrării unui medicament care să păstreze neafectat organismul moral al «onorului nostru, al tineretului, jd tuturor celor ce muncesc pe ţarii planuri, cîmpuri de creare tare tind la permanentizata unei vieţi social-istorice sănătoase pentru întreaga colectivitate românească. Viaţa românească" a căutat sâ echilibreze în paginile sale (oate datele creatoare şi, în spi- ritul celor mai înaintate tradiţii ale literaturii române, să analizeze fenomenul literar şi artistic de pe poziţiile materialismului dialectic, contribuind la dezvoltarea plenară a culturii noastre socialiste. „Viaţa românească" a promovat pe cît a putut o literatură modernă, de echilibru uman, şi va căuta şi pe viitor să urmărească şi să traducă în fapt ceea ce va exprima logic concepţiile şi aspiraţiile omului nou, ale omului comunist din România zilelor noastre, silindu-se să traducă astfel în viaţă, cu fermitate, preţioasele indicaţii ale conducerii de partid, ce reprezintă programul dezvoltării vieţii culturale şi artistice a întregului nostru popor. i radu fu dor an i al treilea pol al pămîntului în oraş detunătura trecuse aproape neobservată. Cei care se aflau pe stradă şi simţiseră vibraţia aerului în timpanele maltratate puneau fenomenul pe seama „bang"-ului transmis de un avion supersonic, de la înălţimi unde nu l-iar fii putut vedea nimeni. Jandarmii, în schimb, din îintîmplare, se aflau pe aproape ; erau în patrulare şi trecuseră de colina a patra, când suflul îi prinse din spate şi împinse motocicleta până la frontieră, unde abia izbutiră să frâneze. Cînd priviră în urmă, racheta se pierduse pe cer, iar pe pământ nu mai rămăsese decît o urmă destrămată de fum, ca o oeaţă. — Ce-o fi fost asta? întrebă sergentul. — Parcă a tunat ! răspunse caporalul. — De unde să tune ? Nu vezi că-i senin ? Merseră să vadă. Pînă să ajungă, Baltazar o scoase pe Hangiţă dtun puţ, avu timp să stringă şi Mnghia şi se ascunseră într-o vă-ioagă, la o sută de paşi, fiindcă se auzea motorul motocicletei. în acel adăpost aştepta şi Aurelia ; era locul de unde urmăriseră lansarea, imprudent de aproape ; spre compensaţie, văzuseră mai bine decât putea să arate televizorul clipa cînd racheta ieşi din pământ, înconjurată de flăcări, destul de lent la început ca să se distingă pînă şi vibraţia oţelului. Spectacolul merita orice risc, dar, după propria lor mărturisire, n-ar mai fi &a«-la fel a doua oară. De la distante aceea li se păruse că pământul S rupe în două, îl simţeau trosnind cu sunetul pe care îl face cuţitul în pepene, dar bineînţeles la altă scară, şi nu le era de alta, decît că despicătura s-ar fi putut să treacă printre ei, făcîndu-i să rămână pe emisfere diferite, să nu. se mai regăsească. Se apucaseră sitrîns în braţe, şi înfruntaseră zmucituira, cu gândul că mai bine să moară împreună decît să se despartă. Trecuseră peste ei şi tunetul, şi flacăra, şi după o jumătate de minut groaznic, se regăsiră împreună, strînşi tare unul în altul, ceea ce răsplătea din plin spaima şi jocul cu moartea. Jandarmii opriră motocicleta în şosea şi se apropiară. — Aici a fost ! zis,e sergentul. — Dar ceja fost ? întrebă caporalul. — Oeea ce a fost ! răspunse sergentul. Cantuşii fumegau pe o rază care' acoperea şi vădoaga de unde Baltazar asculta conversaţia. în. aer sev simţea miros de gaz, de praf de puşcă, de ierburi pîrlite. — Ce-o fi cu cămăşile acestea T întrebă caporalul. — Sînt sperietori de ciori, răspunse sergentul. — Nu se poate ! observă Aurelia, mai tîrziu, cînd îi povesteam întâmplarea. Aici nu trăiesc ciori. Avea dreptate ! 8 . Qe-s acelea ciori ? întrebă ca- P^C&re ciori ? se miră sergentul. ~Z priviră unul pe altul. Domnule sergent, ia uite : o ce apropiară. B un puţ ! constata caporalul. ~" M-aş i' mirat ! zise sergentul. rZe. să fi s&Pat 3101 ° groapă ? ^ să mergem ! pe drum caporalul întreba : Dar puţul cine să-1 sape ? ~Z- puţul nu se sapă ! răspunse lentul- Puţul există ! __ Kîndul trecut nu exista ! II N-ai văzut bine ! Avea şi cumpănă- , - - -+ Caporalul se gindi amant : fj-aro să ajung niciodată sergent!" Apoi întrebă : Şi acum unde-i cumpăna ? Sergentul se bătu cu palma în frunte. — Asta a fost ! Au furat cumpăna ! Se puseră pe cercetări, prinseră hoţii Şi-' băgară la arest. După o sâptămînă, inculpaţii nu mai avură încotro şi făcură mărturisiiri : furaseră toate cumpenele din ţinut. _ Erau multe puţuri cu cumpănă ? mă întrebă Aurelia. Puţuri nu erau de loc; numai europene. Dar acum dacă le furaseră, nu mai rămăsese nici una. Ne apropiam de sfîrşit şi înaintea lui rămîneau câteva răgazuri destul de lungi. Numai că, abia trecuse un ceas de la lansare, cînd Erick ne convocă grabnic ; era palid şi confuz. — Nu ştiu cum să ieşim dan tacurcătură, spuse, gîfîind. Toate merg bine, dar recuperarea de pe mare n-o poate face decît Flota; ei dispun de port-avioane, de elicoptere şi echipe de scufundători, exersate. — Apelează la Flotă. Nu văd unde-i dificultatea. — Flota nu poate interveni fără aprobarea Marinei, şi nu avem cînd s-o cerem. Formalităţile durează o săptămînă, iar pe urmă trebuie să voteze parlamentul. Ori parlamentul este în vacantă. — Şi, cum ? Computerele voastre nu v-au semnalat această dificultate ?! — Ştii bine că toate funcţionează anapoda. M-am uitat la Baltazar şi am fluierat a pagubă. în cinci zile, capsula cu captivii trebuia să ame-nizeze şi dacă nu puneam mîna pe ei, -cine ştie ce nenorociri mai pîn-deau omenirea ! — Fiţi liniştiţi ! zise Aurelia. Există o scăpare! Scoateţi barca şi haideţi ! Nu bănuiam nimic, nu mă bi-zuiam pe altceva decît pe intuiţie, dar eram sigur că are să reuşească. Iedul Hangiţei venea după noi, zburdînd printre dune. Cînd i se făcea somn, dormea în braţele Aureliei, ou gîtul pe umărul ei. Am scos barca din ascunziş, am lansat-o şi am pornit în recunoaştere. Cînd ne-am întors, mai era mult pînă seara. — Hai cu noi la cinematograf, mă îmbie Baltazar. — E un film în culori, adăugă Aurelia. — Pentru cine ? — A, n-ai aflat ? începînd de astăzi, oamenii la noi văd toate culorile ! — Se anunţă o încheiere frumoasă ! am spus, cu melancolie. Duceţi-vă singuri ! Am ieşit pe cîmp ; simţeam că se clatină ceva în mine. Am scos busola şi am privit-o multă vreme. Acul nu mai stătea la nord; oscila nedecis într-o parte şi-n alta. Măcar dacă s-ar fi oprit într-un loc ! Aim mers un kilometru pe şosea; m-am oprit în uşa hanului, m-am uitat la firma de fier forjat şi mi^am adus aminte seara cînd am ajuns aici prima oară. De ce mă oprisem ? Da, ştiu, busola nu mai arăta nordul. Ca şi atunci, am intrat, m-am aşezat la masa de lîngă vatră şi am cerut o cană cu vin. După ce mi-a adus băutura, Hangiţa a rămas în picioare, lîngă mine. Părea tare descumpănită. — Unde-i pisica ? am întrebat-o. — A fugit de azi dimineaţă. 9 — Şi iedul ? Nu l-ai luat înapoi ? — Nu; i l-am dat Aureliei. — Pentru totdeauna ? — Da. De ce te-ai întristat ? Nu ştiam de ce; era o presimţire. S-a aşezat lîngă mine şi mi-a Anat mîna. ■— Vreau să-ţi ghicesc în palmă. — Mai bine întreabă^mă pe mine. Ce vrei să ştii ? — Ce-ai căutat aici ? — Cînd ? — La început, şi mai tîrziu. Şi ce cauţi acum ? — Nu ştiu sigur. Poate nu vreau «tecît să bem o cană de vin împreună. — N-am băut niciodată. — Bea acum ! A băut, ezitând şi cu înghiţituri miai, prima jumătate de cană. în jumătatea cealaltă a avut mai multă încredere. — Ce simţi ? am întrebat-o. — îmi vine să rîd ! — Rîzi ! Cred că ara urmărit să Se văd o dată rîzînd. — Dacă vrei să rid mult, trebuie să mai beau o cană. — Bea-o, şi hai afară ! Aici e întuneric şi frig. Am urcat pe tăpşanul din spatele hanului. Soarele cobora spre apos şi marea se făcea sângerie. Hangiţa zâmbi, cu faţa în lumină ; i sşe desena o durere în colţul gurii, dar dinţii străluceau, atît de albi, «că durerea putea să nu se vadă. Era o bucurie să-i vezi faţa, pe «re soarele pîlpîia ca o torţă. Avea ia ochi o lacrimă, una singură, «sare şi străvezie, — ce dacă ? — trebuia să rîdă, nu admiteam altfel r S-a întors cu spatele şi a început să rîdă, ou marea într-o ■noastă ; i se legănau umerii, ca va-îartile. Rîdea cu faţa în mîini, să atu se vadă, şi rîsul se auzea, ca o rmizică zbuoiumată, amestecând tonurile profunde ou cele înalte, şi «fin ea se isca peste câmpul de cântaşi o adiere cu mireasmă de plante amare. Am pornit încet, să nu-mi simtă paşii, am coborît de partea cealal- tă a tăpşanului şi-acolo am ascultat-o. Rîdea pe alte + mai mai aspre, dar cu .multă wib^ rîsul trecea de mine, r sl cum se duce departe. M-a unî^? astfel pînă ce am ajuns la u^ft1 tatea drumului de unde am nriv!??" urmă. Se vedea bine, îngenuS1-se, îşi lăsase capul în poală «• -dea cu părul în ţărînă de i » ~J« ţîiau umerii. ' Am mers pînă am ajuns la a„ Brutarului. Era o clădire joasă h piatră, învelită ou ardezie neâs? ca plăcuţele şcolarilor. Cu Z?' două pante ale acoperişului Drf lungite cu şoproane, casa părea un croncan rănit de moarte, in vîrfni hornului stătea pisica de la han cu spinarea arcuită în sus, cu pă' rul zburlit şi cu coada înrolată în gură ţinea un şobolan viu, care se zbătea să scape. M-am întors şi am tras cu urechea în urmă; parcă se mai auzea rîsul Hangiţei. Soarele avea numai puţin pînă să dea în valuri şi marea se despica, roşiatică. Hanul semăna ou brutăria, tot ou ziduri de piatră, tot cu acoperiş negru în două pante, numai că avea o mansardă. în depărtarea ei insula era invizibilă, soarele stins îmi bătea în faţă, dar o ghiceam şi - .mi se strîngea inima la gîndul că aveam să plec şi să n-o mai văd niciodată. Din această reverie puţin tristă m-a trezit o izbitură în umăr şi un miorlăit cane a făcut să mi se înfiidare pielea de groază. Semăna cu miorlăitul acela ameninţător pe care îl auzisem în prima seară când am intrat în odaia hanului. Ani simţit o vietate fugindu-mi pe la pdcdoare, dar mi-a trebuit timp să mă diuncâresc că era şobolanul pe oare pisica îl aruncase în mine. Să fii avut o piatră la îmde-mînă, aş fii chitit-o ou sete de răz-,bunare, aşa cum stupea spre mine, neîmpăcată, din înălţimea hornului. N-aveam cum s-o răzbesc, trebuia să-i îndur stupiturile; nu-mi râ-mînea decît să strîng din dinţi şi să-i întorc spatele. Cînd m-a văzut că plec, a început să miorlăie mai furioasă, zbătîndu-se parcă de 10 păscuta Soarele apusese; am o în lumina ruginită a cre-,uliui care se stingea şi el re-prilejuind pădurilor de can-*i' sa * umple de fantasme. toit acolo, neagră şi zbîrlită, iTvfcful hormului. Şi-apoi, treptat, Zri să înţeleg oe sie întîmplă, a j^Lut să se înroşească, de la 5!Satie în sus, spre şira spinării ; J^Ts-a părut că ia foc şi fumegă, • oe mi-am dat seama că în pîna e ei răsărea luna, tăcută şi Şobolanul chiţcaia intr-o groapa ; fugise ce fugise, şi-apoi pierduse nuterlle ; avea în el o ruptură, şi acum trăgea să moară. Am mers la a patra colină, cu lâna în spate ; încă nu se ridicase jjjjie pe cer, nu se limpezise şi ' iumtoa ei pe cîmp era ruginită. Am luat din fiecare cămaşă cît o fîşie, de la mârneică. (Le mai păstrez şi acum, într-o cutie; le scot şi mă uit la ele cînd încep să uit culorile.) Aurelia avea ochi negri, ou răsfrângeri albastre, oum se văd mările adinei noaptea. Cînd ani ajuns în şosea, luna se albise şi lumina împrejurimile de Ta o colină la alta. Am auzit tropot pe 'asfalt şi-am aşteptat să văd (sne vine. Erau jandarmii, ou motocicleta în pană, trasă de un măgar mov ou urechile albe ; nu-şi schimbase culorile de la ultima întâlnire. — E măgarul meu, am spus. Sergentul m-a recunoscut. — Ştiu ! — Am nevoie de el ! inau dezhămat şi mi l-au dat în rffliirnire. Caporalul a trecut în locul lut. — Trage ! i-a poruncit sergentul. — Sînteţi pe la vamă zilele următoare ? am întrebat, pe cînd caporalul bombănea vorbe neînţelese, probabil sudataie. ~< Negreşit! răspunse sergentul. Sîntem totdeauna ! (Din economie, JOTdiarmii erau şi vameşi, ba încă la atmîndouă frontierele). — Atunci, pe curând, domnilor ! l-am lăsat să se îndepărteze, apoi am pornit încet spre colina Boiangiului. Măgarul venea după mine. Casa se vedea între mare şl drum, cu zădurile de piatră, cu acoperişul de ardezie, în două pante, prelungit cu un şopron în faţă. Fuioarele de lînă care atîrnau la streaşină se decoloraseră, în uşă rămăsese anunţul atât de inutil asjtăza, care anunţa ce se vopseşte în zilele săptămânii. M-am apropiat de geam şi am privit înăuntru; fata Boiangiului dormea, cu obrazul luminat de lună, în patul de lingă fereastră. I-am ciocănit încet, şi cînd a deschis ochii, i-am făcut semn să vină. Am mens pe plajă şi m-am aşezat în nisipul umed. Măgarul şi-a făcut loc lîngă mine. Curând a venit şi fata, îmbrăcată subţire. — De ce m-ai chemat ? — Să ne sfătuim. Oe-ai vrea să faci pe urmă ? — Pe urtmă, cînd ? — Cînd va fi pe urmă ! — Parcă-i după mine ! Nu mi-ai arătat simpatie ! — N-a fost cu voia mea. Cîte-odată sânt rău fără să-mi dau seama. — Aş vrea să joc în filme, spuse fata. Poţi să pui o vorbă bună ? —• Da. însă la urmă. — Mi-e cam frag ! — Aşează-te lîngă el ; are să-ţi dea căldură. S-a cuibărit jos, lipită de burta măgarului, care şi^a pus botul cald pe picioarele ei goale. Curând au adormit amândoi, iar eu i-am vegheat până la ziuă. — Acel măgar te însoţea totdeauna ? mă întrebă Aurelia. — Nu. Cînd mă lovea o nevoie, sau o amărăciune, venea, dacă mă gândeam la el toată ziua. Trebuia să se reîntrupeze, fiindcă murise de multă vreme. Pusese al meu în copilărie şi îl călcase trenul. Oricum, mu m-a lăsat niciodată în încurcătură. Pe la ceasul nouă, măgarul a plecat singur spre sud ; l-am urmărit cum mergea pe marginea şoselei, cu capul în pământ, cu coada plină de ciulini, in dreptul colinei a patra s-a oprit puţin, s-a uiifcat înapoi, şi-a bălăbănit urechile lungi pe cerul albit, şi s-a dus. L-am mai zărit la han, unde iar a stat puţin ; pe urmă a pornit din II nou şi s-a tot dus, s-a făcut tot mai mic, ca un iepuraş, ca un şoricel, ca un fir de nisip. Fata dormea încă, şi, fără adăpostul măgarului tremura de frig. Am învelit-o cu haina mea, iar eu m-am dus la tănm, unde am adunat scoici cu perle. După vreun ceas a venit şi ea, somnoroasă, a pus haina jos, şi-ia dat pe faţă ou apă de mare, m-a salutat cu mina şi s-a dus, fără un cuvânt. A trebuit s-o iau la fugă ca să nu întârzii. Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei, dacă dincolo de ceea ce se vedea n-aş fi ştiut totul, apariţia capsulei misterioase, ieşind încet, incert din nebuloasă mi s-ar fă părut un trucaj cinematografic. Timp de aproape opt lumi de zile acest corp pornit de pe pământ dintro dorinţă diabolică şi rătăcit în spaţii, răscolise eterul emiţând unde de toate lungimile, amestecate, răsucite, încălecate, cu o ură şi o ferocitate care chinuia întreaga boltă cerească. Oînd nava urmăritoare se afla la mai puţin de cinci metri şi se apropia centimetru cu centimetru, receptoarele ei de radio începură să prindă convorbirile de pe nava cealaltă, asjtfel că la imaginea prinsă de celulele televizorului, acum se adăuga şi sunetul. Dialogul care urmează este rezultatul unei descifrări migăloase, înregistrarea fiind în mod explicabil neclară, ou multe goluri, însoţită când de hîrâituri, când de pocnete, când de scrâşnete şi vorbe de ocară. Primul glas care se auzi, spuse : — Mii de fulgere ! L-am identificat uşor ca fiind al Hangiului. Boiangiul completă : — Mii de trăsnete ! Recunoşteam vocabularul din mesajele de la începutul zborului. De dincoace, Brutarul, strigă la ei, prin microfoane : — Sînt eu. Să nu trageţi ! — Eă, drace ! exclamă Hangiul. Tu erai ? Cine te-a trimis aici ? — Cucoana. Urmau imagini, zgomote şi cuvinte confuze. Cunoscătorii îşi dă- deau seama că se fâoea * între cele două nave Janct>«»W» tale lovite, scîrţîiră' ţurSlf "** mară gîfîieli şi bambSn^'J* giul şi Boiangiul treceau în ' Ha«* Brutarului. Apoi capsula ceaffi? decuplata şi se văzu Urnn~i h se ducea în spaţiu e «ta — Nu-i o imprudenţă ? mă . treba Aurelia. N-o să prJÎ^ m~ continuare aceleaşi perfarbatit? m Nu! Perturbaţiile mVZ. ducea capsula, ci ocupanţii m nft singură, are să se învârtească w tatui^ to0fensivă pe «*Ha PâS — Pînă cînd ? — Până la infinitul timpului FI,s nici un sfîrşit. — îmi vine ameţeală ! zise fata — Şi mie. De aceea nici nu rS gmdesc. - 13 în capsulă, conversaţia continua — Ei, bată-te să te bată ! exclamă Hangiul, buourându-s,e cu o inconştienţă inexplicabilă. Ce ai în traistă ? — O raţă friptă şi o felie de brînză, răspunse Brutarul. Mă gîn-deam că poate rîvniţi. — Ptiu ! Până acum am mâncat tot raţă friptă. Dă-mi o bucată de brânză. — Fata mea ce face ? întrebă Boiangiul. — Da de cînd ai o fată ? Hangiul întrerupse conversaţia, cu o înjurătură : — Brânza asta e groaznic de sărată ! — Te întreb de fata mea, continuă Boiangiul. Spune-mi ce face. — Dă-mi un pahar cu apă! strigă Hangiul. — Apa e caldă. Mai bine să-ţi dau vin. — Fie, dar haide odată, că mă arde beregata ! — Să fie din cauza imponderabilităţii ? se întrebă Boiangiul, întrer bîndu-i pe ceilalţi şi fixîndu-1 în ochi pe Brutar. Nu mai ţii minte nimic ? Ştii icine sînt eu ? — Poate e mai bine să mă fac că nu ştiu ! — Dar mă cunoşti ! — Ca pe un cal breaz. 12 cum. Pe teta mea ai fata ta, ci a mea, dacă I*™ siguranţă că-i din cauza ^«•abilităţii! zise Boiangiul. .H**^.! interveni : ^*%u vă mai certaţi că ^n'sţyaţiu! * priviră o vreme, apoi Brutarul **j£aţi slăbit **** muW °Um **Asa şi-aşa. Cînd mai bine, Z, mai rău, răspunse Hangiul. povesteşte-ne cum ai ajuns JJ : oUm ne-ai găsit atît de uşor. f/aceai că te-a trimis ? Cucoana, ce, n-ai auzit ? ! jLgiul făcu ochii mari; înce-J™îg sg desmeticească. Boiangiul, jjjg se uita la aparate, scoase o ^Trle îndreptam spre pamint. gBJem salvaţi ! «. Sintem trădaţi, nenorocitule ! Jri Hangiul. Ticăloasa ne-a prins u • T--. +-11 /.i/Mim c-rt /-^txc»ci b curea ! Iar tu (acum se adresa eşti un netot fără pe-J^he în Cosmos ! Urmau urlete, din care nu se mai .jjduşea un ouvînt, şi o învălmă-Mlă aproape imposibil de urmărit. OBind imaginile nectare ou deduc-gfe, se putea spune că Hangiul îl hghesuise pe Brutar într-un colţ 4 capsulei şi-1 burbujea cu pumni; să nu fi fost casca, l-ar fi fctns de gât. Uimea nu cunoscuse niciodată un «emenea spectacol. Timp de fcrei-«a de ore, pînă ce emisiunea fu wpendată, chipurile celor trei personaje oare veneau din neant ocupară ecranele televizoarelor de pe toate cinci continentele. Publicul «pomenise cu ei în faţă prin surprindere, aventura lor nu se cunoştea bine, ziarele nu erau infor-rate, radiourile asemeni, şi chiar {«turile de televiziune care emi-wu imaginile se mărgineau să «Orie faptele, fără să arate ori-#}ea lor, şi astfel totul plutea în Wastic. Imaginile nu erau nici «ttfaua, nici foarte clare ; închi- puirea fiecăruia le completa, din-du-le înţelesuri de basm sau de mitologie. Unii, ale căror televizoare deformau chipurile, făcîndu-le cînd prea lungi, cînd prea late, ba supte, ba fâtcoase, cu nasul în diagonală, cu gura în afara obrazului, cu urechile înnodate la ceafă, văzură ou uimire că personajele aveau cîte un singur ochi, şi duseră vestea că fusese capturat un trib de căpcăuni, care trăiau ascunşi printre stele, de unde unelteau cum să facă rău oamenilor. Cu atît mai uşor născoceau basme cei oare nu aveau televizoare sau nu urmăreau emisiunile şi auzeau cîte o vorbă, în tramvai sau la coadă. Ei se jurau mai tare decît ceilalţi, cum că au văzut cu ochii lor pe Lucifer ou aripile tăiate şi pus în lanţuri, iar lângă el era Ptolomeu, astronomul, chemat să dea socoteală, fiindcă de la el se trăgeau toate, altfel pământul n-ar fi fost rotund niciodată şi lumea ar fi trăit în pace. O femeie se jura, în faţa măcelăriei, că o văzuse chiar pe Sfânta Vineri, în rochie maxi, tunsă scurt şi cu aluniţă în colţul gurii. — Care era aia, se miră altă femeie, că doar mai adineaori închisei televizorul ? Pe căpcăuni i-am văzut, dar unde să fi fost Sfânta Vineri ? — A venit la urmă şi-a spus : continuăm emisiunea la ora nouăsprezece. Oamendli mai instruiţi şi cu mai mult discernămînt, care citeau ziare şi reviste ilustrate, socoteau că se făcuse o greşală, că nimic nu trebuie forţat în natură şi în istorie, întrucât personajele ciudate nu erau altceva decît fiinţe de pe alte planete, de ce să le capturezi şi să le aduci pe pământ ou sila, din moment ce nu au călcat nici o graniţă, cosmosul fiiind ai tuturora ? „Dacă iese de-aici vreun conflict, ce ne facem ? Sîntem în stare să ne apărăm de o invazie spaţială ?" Iar în acest timp nava străbătea eterul, se apropia de pământ şi chipurile de sub cască apăreau tot mai clare, pînă oe putu să se vadă că semănau ou toţi oamenii. Şi de-odată, spre uimirea privitorilor de pe întreg globul, cel din mijloc 13 se ridică îm picioare şi spuse răspicat, de-1 auzi toată lumea : — Protestez ! Sîntarn cetăţeni paşnici, ne plătim impozitele şi respectăm legile. Niimeni nu are dreptul să se amestece în treburile noastre, de vreme ce nu păgubim statul şi nu călcăm morala societăţii. Ni s-a răpit libertatea şi ni s-iau adus, pagube. Vinovaţii să răspundă şi să plătească ! Un fior trecu printre oamenii de la televizoare. Două ceasuri mad târziu, Erick mă convocă grabnic. Soseau telegrame din toată lumea, de la personalităţi mondiale, savanţi şi vedete, de la organizaţii de toate cutarile şi de toate nuanţele, cerând explicaţii. Urni protestau fără să aştepte justificările noastre. Şd era abia începutul ; se apropia o furtună groaznică. — Ai greşit, într-adevăr ! îmi spuse Erick, palid la faţă. — Dar ai avut aprobarea Consiliului ! — Al consiliului tehnic ! Mai adineauri s-a întrunit consiliul juridic şi, după discuţii sumare, au ho-tărît că, fără o sentinţă a tribunalului, nu aveai dreptul să recurgi la privarea de libertate! înţelegi în ce situaţie te afli ? Ai sechestrat trei oameni, şi nu ai nici măcar posibilitatea să le dai drumul. — Dar cum, am întrebat, strângând pumnii şi ridicând glasul cu indignare, perturbaţiile cunoscute de toată lumea, cu primejdiile in-oomesurabile care decurgeau din ele, nu reprezintă o justificare suficientă pentru operaţiunea noastră ? — Foloseşte mai cu prudenţă pluralul ! mă avertizează Erick, privindu-mă pe sub sprâncenele încruntate. CSt priveşte justificarea, ea s-a pulverizat în clipa de faţă, aşa că nu o poţi invoca în faţa juctecătorilor. Din moment ce perturbaţiile au încetat, nu există nici o posibilitate să li se stabilească originea şi deci nu pot fi puse în sarcina nimănuda ! Sînt savanţi oare ele pe acum le atribuie o origină strict cosmică. Mad bine gândeşţe-te ce oi să răspunzi consiliului juri- dic, care te caţii. caţii. ^eaptă să ^ ^ întâmpla prW"oarT f""»! Odată, pe stradă, am L/" unei femei pe ca» r^,8**» batul. Cu el^a^â^^K bjne pe urmă, şi chiarl^**** amuma, unde ne-am ciL* *« * pe altul. Dar de nevastă » **» pat cu una cu două, cade ^ **• amestecat în socotelile aî m,*« că nu-i treaba mea daS bărbatu-su, şi că, mai u melor ce dovadă aveam 1* vadă, dar nu înseamnă că "t atunci m-am învăţat mint* pun capul intre umeri « î*2 caut de drutn cînd văd o 1«S Altă dată, pe vreme de !S intr-o iarnă geroasă, .pfa,â d~~T racie, de foame şi de teamă geam cu un tren prăpădit, noaota" mtr-o mgbesuială că nici' ÎtK n-ai fi putut să-ţi scoţi batista dta buzunar, să-ţi ştergi nasul uZ gara au dat să se mai urce w» ciraci călători, albiţi de zăpadă, dar cei dinăuntru, înghesuiţi ~j drept, se lăţeau în uşă, că aţa e omul, într-un fel judecă de pe scara vagonului şi în altul cînd m văzut înăuntru, la căldură. Şi dStt-dunmi seama că pleacă trema, şi bieţii călători rămân agăţaţi pe scară, în noaptea aceea îngred-itoaire, n-am mai putut să rabd, — să mă ierte cititorul, că nu vreau să fac pe grozavul — şi des-chizîndu-imi drum anevoie printre cei care se umflau cît puteau te spaţiul îngust al mă tristă, prima şi cea mai grea ciocnire cu viaţa, a cărei amintire mă urmăreşte şi astăzi. într-o zi, nu mai ţin minte oara, pesiemne scos din fire de un şcolar, pramatia clasei, omului mea iia scăpat o vorbă urîtă, neper-mi să celui pus să se îngrijească de nişte minţi şi nişte suflete aşa zicând fragede. Dar se întâmpla, şi-tntr-o asemenea împrejurare gândesc că e bine să uiţi cît maâ de grabă. Uitasem, aşadar, şi toate mergeau cum nu se poate Mi bine, şi pedagogul probabil regreta vorba aceea, că uneori E simţeam copleşit de ruşine, cînd ne-am pomenit cu anchetă şi ca inspecţie. Pramatia se plânsese acasă, şi tatăl lui era om cu vazS-Şi-a început mspectorul să întrebe pe şcolarii câţi fuseseră de faţă, vreo cinci sau şase, dacă e adevărat ce se întâmplase şi ce se spusese. Toţi, unul după altoi, sa pus capul în pământ şi au socotit să nu recunoască. Şi doar nici unui nu se bucura, în aceeaşi măsură ca mine, de dragostea vir«wa-tului ! Iar eu, când mi-a venit ifia-dul să depun mărturie, ra-an* aflat in acea dilemă ingrozitoare. Dar, după ce am judecat, prin chiar mintea celui care ne făcea educaţia, m-am gândit că eram dator să declar adevărul, cum învăţasem, că ascunzându-1 aş jigni chiar pe protectorul meu, l-aş rra- 15 şina şi n-ar mai putea să se uite în ochii mei niciodată. Că, orice ar fi spus tinerii martori, el trebuia să recunoască. Şi m-am socotit alături de el cind, cu capul în pământ de tristeţe, i-am declarat inspectorului : „Da, domnule !" In visele mele de mai tîrziu, cînd de-atîtea ori m-am silit să înfrumuseţez viaţa, am imaginat sfârşitul care l-ar fi făcut pe omul meu egal cu el însuşi, justificînd şi explicând dragosjtea şi recunoştinţa ce-i purtasem. îl vedeam apropiindiu-se de banca mea, unde stăteam frânt în două de nedumerire şi de tristeţe la o vîrstă atît de fragilă, punîndu-mi mîna pe umăr şi spunîndu-mi : „Nu se putea altfel !" De multe ori îmi închipui că s-a întâmplat astfel, în momentele de seninătate şi de speranţe. Dar pe urmă revin la viaţă şi îmi amintesc parabola pe care pedagogul nostru, pedepsit doar cu mustrări pare-se, ne-o spunea de la catedră, despre şarpele încălzit Ia sîn — eu adică, păcatele mele ! înarmat cu aceste aduceri aminte m-am prezentat în faţa Consiliului juridic. Recunosc că oamenii, toţi tobă de legi şi de jurispru-denţe, md^au arătat bunăvoinţă, că în sinea lor mă înţelegeau şi-mi dădeau dreptate, că nici nu se gândeau să mă acuze şi să mă lase în voia soartei. Fapt este că provocasem o încurcătură, şi trebuia negreşit să găsim scăparea, să năs-axaim o Învinuire pe care s-o putem susţine, dacă n-avem nici un mijloc să susţinem vina reală. — Dar invinuiri se găsesc cu sutele, nu trebuie să le născocim, am spus, abia stăpînindu-mi furia. Şi începurăm să le discutăm în Consiliu : de unde combustibil, de unde rachetă, de unde atîtea şi atâtea — oe să le spui pe toate ?! — Din moment ce ou există nici o plângere că s-ar fi sustras carburant din depozitele statului, din moment oe n-a dispărut nici o rachetă, lasă^te păgubaş ! mi-a răspuns preşedintele. Să căutăm altceva, ca să putem funda o acuzaţie. Deşi mi-era ciudă si' m-am resemnat, înţelesînri ^ţhii> cerea situaţia. ^waid ca ^ — Bot fi înwtauiti, bunărw.-trecere frauduloasă' a £rr>T^Za' Se sfătuiră în şoaptă . răspunseră astfel: irr>i — Afară de cazul cînd a„ şapoarte asupra lor, ceea 7> pa" foarte probabil. e « După un timp de gţndil.e consilier tmar aduse 0 c^l care elimina pînă şi atît d desta mea propunere : — Chiar în lipsa paşapoartelor învinuirea nu poate sta re, intruat cosmosul nu are frontiere. Cred însă că am soluţia şi o expun spre aprobarea Consiliului : deoarece, după stiinta mea, capsula delicvenţilor m p înmatriculată nicăieri şi îi numărul de ordine (Erick canfir mă : „Aşa e !") putem să-i acuzăm de contravenţie la Legea Circulaţiei. Consiliul aprobă, în unanimitate. M-am pus pe rîs, şi am rîs de mă durea ceafa. Mergeam cu barca sipre insulă, pentru ultimul act, desigur cel mai greu dintre toate. Aveam mingîie-rea că, peste cîteva ceasuri, puteam să-i dau Aureliei brăţara pe oare o [dorea de atîta vreme. Cînd am pus piciorul pe ţărm, între tufele de penelopsis, pline de miresme, m-au prins o oboseală grea şi o tristeţe de moarte. Toate mi se păreau inutile, fiindcă nu puteau fi înţelese de nimeni, şt ne aflam mai rău decît bietul don Quijotte în lupta lui cu morile de vînt invincibile. M-am ulitat la însoţitorii mei, în lumina bogată a soarelui ; era ora zece dimineaţa, şi aşa cum strălucea ziua aceasta finală, străluceau şi ei de tinereţe. Nu-şi cunoşteau inamicii decît de departe, dar mergeau să lupte cu ei, şi nu ştiau măcar cu ce arme. Aureliei vîntul ii flutura părul pe spate... — Ce căutaţi cu mine aici ? am spus, lovit de o presimţire. Lăaa- 16 _ă să mă descurc singur, şi du* t'-vs '• Aveţi ce să faceţi, şi vă ' teapită o viaţă atît de frumoasă '. pe chipul lui Baltazar se ivi o încordare şi el răspunse, ^uturîmd capul : Aşa nu se poate ! Aurelia întări vorbele lui cu o yjvire care vorbea de la sine. ne căutau aici ? îi cunoscusem cînd culegeau fructe de cantus. îmi'"erau dragi, fiindcă mă urmau fără să aştepte un cîştig pentru ei, si fără să fie siguri de câştigul altora. Mi se Păruse că ii mina cu-Tiozâifcatea tinerească şi dorul lor ■de locuri necunoscute, de al treilea pol al pământului, devenit prin ,6j o nevoie chiar pentru mine însumi- îmi dădeam seama că datorită lor inima mea se îmbogăţise, şi atunci m-am gîndit că un om'nici mu osteneşte, nici nu îmbătrâneşte, dacă poate să simtă in ej şl să înţeleagă năzuinţele tinereţii. Mă fermeca şi mă înduioşa pînă ■ce mi se umezeau ochii felul cum .Aurelia ţinea în braţe iedul Hangiţei. Pentru un om trecut prin •multe întâmplări grele, cîteodată urite, o asemenea idilă dă încă o dată sens existenţei lui chinuite. Mă fermeca şi mă ânduioşa dragostea lui Baltazar pentru a patra colină, împodobită cu cămăşi colorate şi ou tufe de leandru; din acest peisaj se întrupase Aurelia şi luase viaţă — şi parcă îmi rămăsese şi mie o parte. Oriunde aş fi mers cu ei pe faţa pământului, lumea mi s-ar fi părut .mai frumoasă, şi poate, prin ei, deşi atât de obosit de viaţă, aş fi vrut să trăiesc încă o dată. Dar atît nu aşteptasem de la ei, să dea aventurii noastre sensul de astăzi. Stăteau mână în mînă, n-aveau nici o cută pe faţă şi deveniseră maturi de la o clipă la alta. — Cum crezi că te-am putea lăsa singur ?! zise Baltazar, gînd în gînd ou fata. Sîntem prea tineri ca să îngăduim făţărnicia. Aşa nu se poate! O să facem noi dreptate, cu mâinile noastre ! ★ Nu mai aveam nici un ajutor, de la nimeni. Erick ne dăduse coordo- natele locului unde avea sa cadă capsula, la douăzeci de mile de coastă. Restul trebuia să-1 facem cu puterile noastre. Am coborât ancă o dată poteca în crater, am găsit vaporul cum îl lăsasem, pe comandant dormind ea de veacuri. Am tras fluierul, s-a trezit echipajul şi am ridicat ancora. — Unde mergem ? întrebă comandantul, ou condica gata. — în marea superioară. Nu mă temeam că are să ne refuze şi datorită Aureliei ştiam că există un drum de ieşire ; ea ne dusese în recunoaştere. — Cine plăteşte ecluza ? Nu mă aşteptasem, nu aveam nici un ban la mine ; mă mînca pielea de furie. Comandantul repetă întrebarea. Am răspuns, legănîndu-mă ca pe valuri, deşi vaporul stătea ţeapăn, legat de babale : — Plăteşte stăpînul ! — Cel bătrîn, sau cel tînăr ? — Pe din două. — Bine ! încuviinţă comandantul în faţa ecluzei, se auzi un glas, venit prin megafoane : — în ce monedă plătiţi ? Comandantul îşi duse microfonul la gură. — Nu ştiu. Plăteşte stăpînul. — Cel bătrîn, sau cel tînăr ? — Pe din două ! — Bine ! într-o jumătate de oră eram sus şi navigam spre largul mării. Nu bătea vântul, nu erau valuri, ziua făgăduia să rămână frumoasă. Mă apuca spaima gîndindu-mă ce ne-am fi făcut pe furtună, cum am fi pescuit capsula cu mijloacele noastre ? Era prea nedrept să ne lase singuri ! După teama de la început, după îngrijorare, începeam să simt dispreţ, nici măcar ură. Mă gândeam : „Aşa se năruesc visele cele mai frumoase, aşa se naşte neîncrederea şi sila !" Dar Baltazar şi Aurelia rămîneau o consolare capabilă să -umple tot golul indmei mele. Şi m-am gîndit mai departe că totdeauna se va găsi o consolare, la necaz şi la dezamăgire, că altfel de mult s-ar fi dus dracului simţirea umană, şi o dată cu ea, lumea în întregime. 17 Baltazar, care inspectase vaporul, îmi şopti la ureche : — Fata Boiangiului nu-i în cabină. — Ştiu. S-a dus pe plajă, spre nord, dar are să se întoarcă la vreme. In starea lui vegetativă de somn continuu nu cred că i-ar fi stat în putinţă comandantului să facă un punct onorabil pe bază de observaţie astronomică. Mă şi îndoiesc că mai ştia să umble cu sextantul şi ou logaritmii. Noroc că radarul, care arăta ca la televizor coasta lăsată în urmă şi pe oare de mult n-o mai vedeam ou privirea, ne indica poziţia vaporului fără nici un calcul, în carouri, ca foile caietului de aritmetică din copilărie. In locul ştiut s-au oprit motoarele şi am rămas în derivă ; nu puteam să aruncăm ancora, fundul mării se afla la zeci de mii de picioare, nu există pe riici un vapor lanţ de atîta lungime, ar însemna să nu mai poată lua altă încărcătură. Din cauza scandalului care stătea să izbucnească, televiziunea îşi încetase emisiunile, nu mai aflasem nimic de soarta capsulei, ştiam doar că trebuia să apară dintr-o parte a cerului, în jurul orei unu. Odată motoarele oprite, echipajul se dusese la culcare, ca şi comandantul, care însă, conform regulamentului, dormea cu capul rezemat de timonă. Nu eram decît noi trei, şi ne împărţisem cerul, cîte o treime de fiecare. Soarele, abia trecut de zenit, ne orbea şi făcea să sticlească obositor faţa mării. Ne usturau ochii şi ne durea ceafa, şi nici unul nu ne puteam îngădui o clipă de repaus. îmi venea să scîn-cesc, mă simţeam părăsit împreună cu tinerii mei prieteni, victime ale unei lumi inconştiente şi nepăsă-toare. Mi-era teamă că am putea să intervenim prea tîrziu, şi mai teamă îmi era de întâlnirea cu adversarii noştri, înarmaţi bine, probabil, iar pe deasupra înebuniţi de mânie. Indicaţia lui Erick era să-i aducem la Bază ou scuze şi cu rugăminţi de iertare, să-i îmbunăm, să le dăm mîncare aleasă şi cabinele cele mai luxoase, să-i bărbierim, să-i tundem, să le facem baiP * parfumam şi să le pomădămT,8^ Umilinţa ar fi fost Dar îmi aminteam vortefe K*,1 tazar: „Aşa nu se poatei»""Bal- ele se năştea un înVoJ.V ,Ş1 din ranţă. mceput de spe: Credeam că am să parali,zez încordare, Ş1 aşteptarea în r»L ranţă o să mă înnebunească « " clipa cînd se auzi strigătul Aureliei" Comandantul sări speriat " picioare şi trase fluierul. Ecranai!!! năvăli la posturi; bucătarul ies« pe punte, să jumulească găinile In înălţimea, sticloasă a cerului izbucnise o flacără care învingea soarele şi ne ardea ochii. Era un arc voltaic, din el ţâşneau lumini albe şi violete, întinse în urmă ca o cometă. Nu mai puteam să rabd îmi venea să plîng în hohote, să-mi dau ou pumnii în cap, să strig să-mi scuip plămânii pe punte" să-mi deschid arterele, incapab^, după atîtea luni de aşteptări, să mad 'aştept cele câteva minute finale. Baltazar se dezmetici înaintea mea şi-i porunci comandantului: — Cârma la dreapta! Toată viteza înainte ! Flacăra se stinsese, un timp nu se mai văzu nimic pe bolta cerului, pînă ce începu să se desluşească un fuior vînăt care se răsucea în aer. Cum eram cu nervii încordaţi şi ou privirea obosită, mi s-a părut că descopăr silueta unei vrăjitoare, călare pe coada de mătură; pe urmă mi s-a năzărit un armăsar năzdrăvan, din cea hrăniţi cu jăratic, un Pegas al unui poet mart tînăr, rătăcind dezolat în spaţii, in căutarea stăpânului, şi mi s-a părut chiar că văd inima poetului, despicată, împrăştiind pe cer sângele coagulat şi simţirea lui închegată. Şi cînd n-am putut merge cu închipuirea mad departe, că ar fi însemnat să leşin istovit de prea multe şi prea de toate, s-a desluşit o sferă neagră, căzând vertical, cu atît de mare viteză că lăsa în urmă, ca o dâră, propria ei imagine. Cădea departe, dar prin iscusinţa lud Baltazar, prin minunata lui prezenţă de spirit, vaporul se îndrepta într-acolo,' ou 18 toaită. viteza şi speram să ajungem ja vreme- Im ultima fază, aşa cum aşteptam M*j .trei, într-o încordare bolnavă, in urina capsulei explodară pe rînd gnt norişori albi, care se destrăma-X şi din ei se născură opt paraşute' alcătuind toate o floare de păpădie. Ajunsesem doar cu un minut de înitfrziiere, însă cu inimile sfîşiate. paraşutele pluteau pe apă iar în mijlocul lor se legăna pe valuri capsula. Singurul meu simţămînt la această întâlnire atît de greu pregătită, a fost groaza. Scriu încheierea cinci zile mai tirziu, cînd mă pregătesc de plecare. După ce a oscilat un timp, acul busolei mele s-a aşezat fix şi hotărât spre sud. E drumul pe unde s-a' dus măgarul ; am să-1 ajung în curind. Înainte de plecare va trebui să trec pe la casa Aureliei, să iau iedul cu mine ; ar fi crud să-1 las fără nimeni. Mă mai ţine aici o încurcătură ; am scris şi am telegrafiat prietenilor* şi datornicilor, cerîndu-le bani cu grămada. Am nevoie de o sumă imensă. E absurd, dar trebuie să depun valoarea capsulei, care s-a pierdut în mare. N^am mai încercat să aduc dovezi de vinovăţie. Ştiu că Hangiţa şi fata Boiangiului ar fi refuzat să vorbească, şi n-am să le ţin de rău pe ele, mai mult ca pe alţii. în pivniţa hanului se găseau destule obiecte şi hîrtii care să devină capete de acuzaţie. Am fost sfătuit să renunţ; mi s-a spus că e mai bine să aşternem tăcerea peste fapte. Lumea nu vrea să ştie, iar cei care ştiu, vor să uite. S-a recunoscut că ne aflam în legitimă apărare, şi astfel s-a închis dosarul. Capsula, însă, n-a putut să-mi fie scoasă din socoteală. ★ Gravura, fotografia , cinematogra-M ne-au deprins cu imaginile în alb şi negru. F, c convenţie; cele înfăţişate astfel, oameni, animale şi Pasaje, nu ni Sp par mai puţin vii, dacă le lipseşte culoarea. Dar nimeni nu a încercat sentimentul de spaimă pe oare ţi-1 dă imaginea unui om viu, care se uită ia tine, şi îţi vorbeşte, dar pare o fotografie. Mă aflam în unghiul mort de sub centura capsulei, legam barca, în vreme ce Baltazar sărise deasupra şi desfăcea şurubul hubloului, care se deschidea numai pe dinafară. Ne bizuiam pe faptul că prin trecerea aceea îingustă nu puteau ieşi toţi trei de o dată. în îndrăzneala lud, căci el făcuse planul, Baltazar socotea că îi avem în mână. N-am chibzuit prea mult şi ar fi fost inutil; eram singuri, fără nici o armă şi fără nici un ajutor, de la nimeni. Nu se putea ca vreunul din nod să rămână pe puntea vasului ; şi aşa trei eram prea puţini pentru a ne desăvîrşi planul. întocmai cum prevăzusem, îndată ce dădurăm la apă barca de salvare, se auzi fluierul şi în clipa următoare vaporul porni spre coastă, lăsîndu-ne în largul mării. Cum nu mai era nimeni să-i ordone, comandantul trăgea la ţărm, ca pasărea la cuib şi calul la iesle. Ştiam, şi ne acceptasem soarta. Dacă vîsleam restul zilei şi toată noaptea, şi ne mai ajutam cu motoriii, puteam să ajungem a doua zi dimineaţa. Era ora două după-amiază, soarele abia depăşise înaltul cerului, mă aflam în umbra capsulei unde marea părea de smoală. Şi de-odată, pe când terminam de înnodat barbeta, am văzut cum brusc apa, atît de ântunecată ân partea aceea neatinsă de soare, se făcea violetă, parcă luminată de o descărcare electrică, la o tensiune neîntîlnită. Ceea ce spun se petrecu în două sau trei secunde, cum am judecat mai târziu, fiindcă în acest timp am avut cînd să ridic ochii, să-1 văd pe Baltazar cu faţa în mâini, căzând pe spate, pe Aurelia sărind să-1 apuce în braţe, amîndoi îmbrăcaţi în lumina aceia de fulgere descărcate unul în altul. Cred că am mai apucat să strig ; „Daţi-vă la fund şi înotaţi pe sub apă !", dar s-ar putea să fi fost doar o intenţie. Timpul, măsurat mai târziu cu 19 o fărâmă de luciditate, atunci mi s-a părut doar o scurtă străfulgerare. Pe hubloul deschis ţâşnea un fascicol de lumină violetă care, după ce străpungea cerul, cădea în falduri, de jur împrejur, pe faţa marii. Presupun că nu am judecat cele ce urmară ; nu era timp nici măcar să trag aer în plămâni ; probabil că trăsesem mai înainte, din întâmplare, aşa că am zvîcnit din toate puterile, cu o disperare incă nelămurită, mai mult instinctivă şi, lipsit de orice gînduri şi de orice sentimente, m-am adâncit sub capsulă. N-aveam nici un gând dar eram sigur, precum se vede, pe ceea ce trebuia să fac, singurul gest posibil intre viaţă şi moarte. Mîinile mi s-au oprit în pârghiile ferestrei unde fusese tunelul, trecerea din-tr-un spaţiu în altul, opus cu exactitate hubloului de la suprafaţă, pe unde ţîşnea lumina aceea stranie şi blestemată. N-am făcut altceva, decît să trag disperat fereastra, luptându-mă cu presiunea apei. A fost de-ajuns s-o deschid de un deget, şi restul a venit de la sine. Marea a năvălit Înăuntru, înspumată, în vârtejuri clare ar fi putut să străpungă chiar pereţii de tablă. Şi iarăşi nu aveam nici un gînd, nici spaimă, nici speranţă. Deşi sub apă, am apucat să aud urlete în capsiulă şi zbateri de moarte. Cred că se loveau ântre ei, se strangulau, îşi spărgeau capetele. Mai târziu, mi-am imaginat ân amănunt scena aceea fioroasă şi mi-am dat seama că faptele nu se puteau petrece decît într-un singur fel, indiferent cine ar fi fost cei trei oameni, chiar dacă ar fi avut virtuţi supranaturale. Toţi trei s-au repezit spre hublou, să iasă afară, s-au întâlnit ân deschizătura âogustă şi s,-au âncleştat unul în altul, făcând un singur trup, undt prin convulsiuni de neputinţă şi disperare. Cînd am ieşit deasupra, aproape fără viaţă, orizontul se legăna, ur-oîndu-se până la jumătatea cerului şi apoi prăbuşindu-se în apă,^ iar urletele incă se mai auzeau, dinăuntrul capsulei care se scufunda, aruncând prin hublou o jerbă de spumă albă. Oa o înviere din morţi „ , fii intuita de .un om care m ?oată niciodată, el. trebuie să treacăt liîliT^OIlViaivnil O /^1icic.yw4«_ ■ . PTIU încercările descrise aici dar * -pînă la ultima ior L *** am ocolit s-o spun, cu relwP*; decenţă ; unele senzaţii SjT* * ţăminte trebuie să rămînă "nu ale noastre. Am simţit că înviTSl morţi nu cînd am deschis och^ asupra unei lumi care eSS aproape cum o lăsasem, ci S i-am descoperit alături pe Balta», şi Aurelia, înotând teferi Toţi am strigat unul la altul, DriviT du-ne ou îngrijorare : — Ce ţi s-a întâmplat ? Nu t» doare nimic ? Te simţi bine ? Capsula nu se mai vedea, dar de sub faţa apei încă ţâşnea 0 jerbă de spumă albă. — Barca ! strigă Baltazar deodată Legată de capsulă, barca se ducea la fund, prova se şi scufundase, pupa se legăna în aer şi dispărea repede. O priveam paralizat, nu mai aveam nici judecată, nici forţă să fac o mişcare ; ştiam doar că pînă la ţărm erau peste douăzeci de mile. Nu apucasem să înţeleg situaţia noastră fără speranţă, condarnnaţi să ne înecăm după o agonie prelungită poate zeci de ore, cînd am descoperit că nici Baltazar nici Aurelia nu mai erau lîngă mine. Se scufundaseră, îmi dădeam seama, dar nu mă simţeam in stare să le vin în ajutor, şi probabil nici nnar fi fost nevoie; ne-am fi încurcat unul pe altul, căutînd să desfacem barbeta, în vreme ce capsula trăgea barca spre fundul mării. Nu ma rămăsese nimic deasupra, decît jerba de spumă care continua să ţîşnească încărcată de furie. Nu pot să spun că au trecut minute; măsura timpului nu mai avea importanţă ; puteau să fi fost ore. Mă gândeam cum se chinuiau să desfacă nodul, şi îmi aminteam că îl strânsesem bine. Măcar să fi avut un cuţit! N-aveam nimic, nici unul, pornisem cu mîinile goale, ca nu cumva mai târziu să existe un motiv de acuzare împotriva noastră. întîi a ieşit Aurelia, la doi paş< de mine, şi, pe cînd trăgea aer in piept, în spasmuri care u crispa" 20 .1 am văzut prima oară cu-a'-caiuşie. Ochii ei nu mai a-oimic din nuanţa albastră, ci binara cu pajiştile ofilite de bru-• oeste care bate un vînt rece şi "î8'-» de iarnă. Ciudat însă, privi-^flor avea parcă mai multă căl- dUqT'înţelege că în clipele acelea JL stat să judec ceea ce aveam Sîîată nJam făcut niai 0 leSătură tot'oe se întâmplase, am socotit Cs tjoate era urmarea oboselii, şi la 'ea, Şi 13 mine- Curfnd a răsărit şi Baltazar lângă n0j palid Şi fără răsuflare, şi iarăşi, taainte de toate am descoperit în ÎSif lui culoarea cenuşie. îndată a Sjt şi barca la suprafaţă, domol îjar fără să şovăie ; chesoanele pli-^ de aer o făceau să plutească, (jeşi era plină de apă. Abia după ce ne-am văzut în [grea inundată, pe când o goleam jn grabă cu pumnii, ne-am privit unii pe alţii, uluiţi, întrebîndu-ne $® ■ochn ce &e întâmplase. Nu puteam deocamdată nici să ne bucurăm, nici să ne fie groază. — înţelegi ? mă întrebă Baltazar, grăto'ndu-mi jerba de spumă. — Nu. Mi se pare inexplicabil. Capsula trebuie să fie de mult plină cu apă şi cred că a ajuns la siute de metri adâncime. De unde mad fşneşte tromba de aer ? —i Bineînţeles că nu poate să fie aerul. E o efervescenţă. Altă ex-picaţie nu există. Se întâmplă o dezagregare. N-o să rămână nici iarnă, nici din ei, ndci din oţelul .capsulei. Seara, cît nu căzuse de tot întunericul, marea se mai vedea încă fierbând în urmă. Ne îndepărtasem abia vreo tred mile, mergeam încet, cu o singură ramă, pe care izbutisem să o pescuim din apă; celelalte se pierduseră, luate de curent sau de valuri. Motorul, înecat, nu vnctia să pornească ; n-aveam nici catarg, nici velă. Trăgeam cu rîn-âul, la ramă, cîte un ceas, fiecare. Noroc că în chesoanele bărcii găsisem băutură şi merinde, neatinse de apă. Ne uscasem şi hainele, cît M fusese soare, şi acum, înzdră- veniţi, eram gata să trecem noaptea fără vreo teamă. Ce avea să fie mai târziu, nu îndrăznea să vorbească niied unul. Ne bucuram în tăcere că izbutisem, şi eram toţi trei împreună. Dar ne părea rău, cu mult amar în inimi, că nimeni n-a-vea să ne spună o vorbă de mulţumire. Oricâtă satisfacţie ar .simţi în sine pentru o datorie împlinită cu multă strădanie, şi înfruntând primejdii, omul are nevoie, dacă nu de recunoştinţa semenilor săi, măcar de o recunoaştere. îi simţeam nevoia, fiindcă ştiam că am să plec din locurile acestea, şi nu aveam ce să duc cu mine, ca o dovadă că tot ce se întîmplase nu fusese decît închipuire. începea să se lase amurgul, şi în lumina lui puţin sângerie, cum stăteau ou faţa în soare, am văzut deodată că din ochii lui Baltazar şi ai Aureliei culoarea cenuşie se întindea de o parte şi de alta, încer-cuiindu4e faţa ca o banderolă. — Ce ciudat ! apuse Aurelia. Soarele e alb ! Nu l-am mai văzut aşa de multă vreme. Parcă din altă viaţă. Pe chipul lui Baltazar se citi puţină nelinişte.. —■ Ai dreptate ! Soarele e alb, şi marea e neagră. îţi aduci aminte cum era înainte ? — Da, semăna cu o cămaşă pe oare mi-ai arătat-o. Dar am uitat cum se cheamă culoarea aceea. Se priveau, şi nu păreau să vadă unul la altul cum banda cenuşie li se lăţea pe faţă, acoperind cîte puţin din frunte şi din pomeţii obrajilor. Aş fi vrut să mă uit într-o oglindă, să văd dacă nu se întâmpla la fel şi cu mine. Dar culoarea soarelui, a mării şi cerului le înregistram ca mai înainta, poate mai vii în lumina apusului. — Priviţi raza verde ! am exclamat, în clipa când partea de sus a soarelui se scufunda ân apă. Era o scânteie de jad şi zma-ralde. — Ce înseamnă verde ? întrebă Aurelia. Baltazar răspunse, senin şi cu gândul parcă dus departe, spre un câmp unde-şi pierduse amintirile : 21 — E ciudat oum am putut să udt. Şi sânt sigur că ştiam adineaori! Am simţit cum mă cuprind tristeţea, neliniştea şi presimţirile negre. A căzut însă repede întunericul, sub un cer care se înnorase, şi în jur n-a rămas decît o culoare. A urmat o noapite grea şi mai lungă ca nici o alta. înaintam încet şi nădăjduiam că în direcţia bună, luîndu-ne după valuri, căci n-aveam alt mijloc de orientare ; pe cer nu se vedea nici o stea, iar busolele noastre începuseră să oscileze, in direcţii opuse, ca şi cînd s-ar fi respins una pe alta. De cîteva ori, fiind rândul lor să tragă la ramă, i-am surprins şi pe Baltazar şi pe Aurelia încetinin-du-şi mişcările, apoi contenind şi rămânând astfel, nemişcaţi, ca nişte umbre cenuşii pe fondul negru al mării. La prima licărire de dimineaţă nu mi-am dat seama ce se întâmplase, toate erau încă neclare în jur, cenuşii şi amorfe, pînă ce s-a înroşit cerul la răsărit şi apa a început să se coloreze. Atunci am văzut, cu o groază care nu ştiu dacă acoperea nedumerirea din mine, că amândoi erau cenuşii, cât li se vedea pielea din haine, amestecul de alb şi negru al fotografiilor şi filmelor. Erau vii, dar păreau nişte fantome, şi am ânţeles dintr-o dată că fascicolul violet care ţîşnişe pe hubloul capsulei fusese o iradiaţie, le neutralizase culorile, pînă şi pe cele din amintirea lor sdderată, şi fiindcă era aşa, nici sângele nu mai putea să aibă globule roşii, ceea ce se şi vedea pe faţă. Scăpasem, fiindcă mă aflam sub adăpostul capsulei, pe cind legam barca. Dar nu era ân mine nici măcar bucuria trecătoare şi inconştientă a celui care supravieţuieşte in urma unei •omeniri scufundate. Salvarea mea era o pedeapsă, poate pentru păcate din urmă, fiind aici nu făcusem roitei unul. Aurelia se întinse pe bancul îmbrăcat în lumina caldă a soarelui. — Mâ-e frig ! zise. Lăsaţi-mă să fuioarele unei brize proaspete, drapelul, luminat, colorat şi fluturat părea o pasăre măiastră, venită-din ţările basmelor. Mai jos de han, în marginea■ apei, Hangiţa muncea din greu, cu fusta în brîu, cu mânecile sumese,. punînd piatră pe piatră, să facă un zid, al cărui rost md se părea de> neînţeles, de vreme ce ourînd marea avea să bată în el, chiar dacă n-ar fd ajuns să-1 treacă. — Ce faoi aici ? am întrebat-o-» din barcă. — Fac un port. Nu se vede ? — Şi la ce o să-ţi trebuiască ? — Unde vrei să tragă vapoarele V — Ai de gînd să rămâi aici ? — Se ânţelege ! Aici e insul*, mea. Mi-am, ridicat şi steagul. Iţu place ?' 24 fi plăcut mai_ mult ro Wd* care aVUt pante tf'a'r "..„^""î-ai făcut; dar «^*a"tdiiWbat vorba repede, de g ar fj putut să întrebe ce ^t^vnită'a intrat apa? -. cj naca nu e primejdie, atunci să nu prăpădeşti lu- "1 de pe a°°l0- Poate în*r-o zi g&>* lp cumpere vreun muzeu I» da de pe acum, pe ana-T,j bananieri, că nu vreau să %l altceva pe insulă. ★ Sara colinei a patra, brăzdîsnd marea nouă ca sa ajung şi eu la un loc de odihnă, apa crescuse de doi metri, era limpede, şi la fund, printre tufele de leandri inundate, se vedea busola, cu acul frint în două, dovadă că avusese de luptat cu forţe venite dan toate punctele cardinale. Atunci nu m-am îndoit că aici era acel al treilea pol al pământului pe care Baltzar visase să-1 descopere. Şd poate de aceea, spre a se împlini ultimul dintre canoane, apa creştea deasupra, tot mai înaltă, fiindcă nici unul din poM pământiului cunoscuţi pînă astăzi nu se află pe partea» uscatului. mihai codreanu orbul Sub un copac de nuc, bătrînul orb Sta-n asfinţitul soarelui de vară Viaţa lui nici dulce, nici amară I se destramă-n clipe ce-1 absorb Tresare. Aspru croncănit de corb S-anfipt în mintea lui octogenară E gindul că-n curînd va să dispară In negre valuri de neant ce-1 sorb Lumină n-a văzut de multă vreme Dar de-ntunericul etern se teme Ca de-o văltoare ce l-ar înghiţi Şi atuncea ochii îndreptând spre soare Deşi nu-1 vede pare a-J privi Acum şi-n veci în bezna viitoare I. o. teodoreanii mucarer-ul11 Eunucul spîn A pornit la drum Păturind la sîn Hatihumaium 2) Fugarul îl saltă în galop pe sleafa Cu porunca-naltă Dc la Padişah. Aştepta poporal Ţăran şi boier : Venea imbrohorul3) Pentru Mucarer Gătit ca de nuntă Domnul Moldovan Din ochi se încruntă Şi intră-n divan Velinii intr-una Temenele fac ; Rîde semiluna Din Iuruk-Bairak Doamne, nu c bine, Fugi Măria-Ta; Cu alaiul vine Capugi Basa !) Confirmare a sultanului 1 Scrisoare personală a sultanului •) Ambasadorul sultanului Cobor din cuhni spre tăgăduitorii] şes, în transhumantă prin mine ca printr-un eres in transhumantă prin sîngele pierdut pe drum in paşi fără undă, prin codri de fum. ' Şi m-aş întoarce spre culmi, în arbori şi-n început dar turmele-n pietre şi-n nisip s-au prefăcut. Şi singur în Timpul amintirilor mele nu mai găsesc drumurile, nu mai găsesc fîntînile, rănile vîrstei să-mi spele' Şi singur n-am nici măcar puterea să pot pune fluierele peste ciudata călătorie-napoi să răsune De-aceea cobor pînă la ţărmul de piatră şi nea unde turmele de amurguri intră-n liniştea mea... tetre striliaii cîntec anonim Abia mă rup din noapte şi-n furca de minute, un punct mă trage, magic, cu fire nevăzute. Spălai cu apă rece, tot visul de pe faţă şi duc, neîncepută, treimea mea de viaţă. In urmă-mi fug trotuare, macazuri sau tramvaie şi lumea pe orbită cu proaspăta văpaie. Mă cheamă-un loc anume, cu braţul sau condeiul şi iată-mă — albină ce-şi caută ştiubeiul. In seară, coşuri grele — sînt ceasurile pline : ce muncă e uşoară ciad vrei s-o faci mai bine ? E-aceeaşi, dar in cuget azi are alt ecou : ca soarele, ca plinea, ceva aduce nou : Sînt mai puţin decit într-un ocean un strop, dar simit că, fără mine, ceva ar merge şchiop ori poate — ar sta incertă fără-acest mic şurub maşina, dacă locul n-ar fi să mi-1 ocup. Apoi, ni-aşteaptă treaba-ncepută in ajun, gîndirea mea străvede sfîrşitul ei cel bun şi de pe-acum, sînt mindru că mie mulţumită în infinitul muncii, a mea e săvîrşită. Iar când poeţii cîntă gigantica ispravă, vin tare simt în sînge fărima mea de slavă. 31 urel lambrlno bruiaj cunoaştem, e celebrul tablou cu siguranţele încă, deocamdată, nearse tabloul din perete, electric Cunoaştem tabloul, cunoaştem sîrmele, cunoaştem şi principiile de bază ale iluminării electrice, cunoaştem, cunoaştem Prin camere becurile unele ard, altele sînt pur şi simplu, dorm albe şi mai sînt şi altele arse, moarte păsări moarte cunoaştem tabloul Becurile care ard, mint afară-i zi, în camere lumină Celelalte, albe, dorm sincer afară-i zi, în camere lumină Celelalte, albe, dorm sincer afară-i zi, în camere lumină şi sincer dorm de-asemeni pentru de-a pururi becurile arse afară-i zi, în camere lumină Cînd soseşte noaptea, întunericul suge lămpile ca pe lămîi pînă la zi, amestecând petrol cu spermanţet şi cu neon pînă la zi, şi cu păsări moarte, pînă la zi, pînă la zi, pînă la zi de zece mulţumesc frumos, doamnă, pentru lecţie — aspră, a fost, se-nţelege, dar foarte clară — mulţumesc frumos, doamnă viaţă — mulţumesc în special că nu m-ai răsfăţat — am crescut ghebos, nu-i nimic, ghebul îmi stă bine pe umeri nu pe şale — sînt un copac strimb de la nu ştiu cîte palma (de-ale Dumitale), numeroase, de la pămint — nu-i nimic, trunchiul mi-a rămas drept — nu s-a plecat niciodată, s-a frint — mulţumesc, doamnă, pentru lecţie acum doborît, fcrînUt, muşcând aş zice cu voluptate ţarina, mi-c mult mai uşor — înţeleg, înţeleg limpede — lecţia Dumitale, doamnă — mi-ai pus o notă mai bună — decH celor pe care i-ai răsfăţat —- mi-c şi milă de ei, de aceşti jalnici învingători rămaşi în picioare — sprijiniţi aerian şi ocrotiţi de mîinile Dumitale providenţiale. Sărmani groşi copaci bătrâni rămaşi în picioare ! Voi, bieţii de voi, niciodată — n-o să puteţi şti lecţia de mine, de zece. — Voi murind într-un tîrziu în picioare, mereu in picioare — vă veţi întreba vag neliniştiţi de ce. 1 \wmmm richard regwald banchetul (fragment din romanul „ferma") Cum s-a născut ddeia „banchetnlui" este o chestiune greu de, lămurit. însuşi termenul pare de-a dreptul bizar pentru jalnica stare a fermei pe vreme de secetă. După unii, întreaga vină în această privinţă aparţinea Exilatului, care nu se ştie nici astăzi din ce motive ţinuse morţiş ca petrecerea să se numească aşa. Pregătindu-se cu dichis ca să se înfăţişeze la masă, bătrânul, scoţînd capul pe fereastră ar fi ameninţat că nici n-o să iasă în seara aceea din cameră dacă nu o să fie „banchet". într^adevăr, denumirea, adoptată în grabă de-autorităţi pentru caracterul cu totul neobişnuit al celor întâmplate figurează de două sau de trei ori în declaraţiile sale, fără însă a" adăuga nimic nou la durerea violentă încercată în urma deznodământului. A trebuit să i se aducă în două rânduri apă ca să-şi revină din tulburarea intensă şi să-şi poată continua relatările. Un raport întemeiat pe primele observaţii şi pe declaraţiile luate la faţa locului constata totuşi că termenul este „ironic" şi că ascunde o interpretare-primejdioasă, dacă nu chiar un dram de premeditare. Evident, chestiunea nuanţelor a căzut imediat pe planul doi faţă în faţă 'cu descrierea faptelor în toată goliciunea lor. Deşi majoritatea celor audiaţi erau convinşi că luaseră parte la un „banchet", nimeni nu se simţea în stare să explice pînă la capăt cui îi aparţinuse iniţiativa sau măcar cine dăduse semnalul începerii. Pînă în acel moment, nu exista, din punct de vedere formai, decît. dovada unei simple „aprobări" din partea lud Bofu în privinţa „mesei comune", el sosind la fermă ou o întârziere inexplicabilă, abia după ora opt. E drept că asemenea petreceri, cu participarea întregului personal, se ţineau cu regularitate anual, în prima săptămână de după-, campania de recoltare. Câţiva berbeci sacrdficaţi, pregătiţi la focul încins în mijlocul curţii, două-trei butoiaşe de vin, taraful de lăutari* încununau munca intensivă de peste vară. Dar cum în acel an campania se împotmolise din cauza secetei, nu se prea vedea necesitatea vreunei acţiuni festive. Totuşi, bună parte dintre meseni erau încredinţaţi că petrecerea avea unicul scop de a da prilej oamenilor să-şi tragă răsuflarea după ultimele săptămâni de zăduf. La acest punct-, s-ar fi putut ridica pe loc o obiecţie : dacă cineva din conducere se gândise ou adevărat „să distreze" personalul, de ce nu comandase, din timp, lăutari, cum se obişnuia. Singura muzică din seara aceea se rezumase la armonica lui Mamiron şi la un ţambal descoperit, ddn întâmplare, în podul infirmeriei printre scaune rupte, burlane-rugdnite şi bucăţi de teracotă, rămase de la foştii locatari. Sîrmele întinse în locul corzilor lipsă, bătute cu foc de un lucrător oacheş,. 34 lesneau din cinci în cinoi minute... Dar nici acest aspect nu se P. ervă pînă aproape de miezul nopţii. Oamenii aveau un chef ne-ÎLjtoomanit să petreacă, la nimic altceva nu-4 îndemna vremea par-şi se abţineau de la orice constatare critică pentru a mu pune Iote' în roate desfăşurării programului. Se temeau ca nu cumva conducerea să se răzgândească şi să le curme veselia printr-o dispoziţie _jpjtă, de ultimă oră... Deşi toţi, fără excepţie, doriseră petrecerea, declaraţiile înfăţişau evenimentul ca pe ceva deosebit, „surprinzător". Aceasta .datora în bună parte învălmăşelii de fapte şi de zvonuri din ultime zile, confuziei oe stăpânea minţile multora dintre cei prezenţi. Astfel, un tehnician vârstnic, om de bună credinţă, deşi înfiinţat printre primii la masă, susţinea negru pe alb că la orele nouă cînd grăise fluieratul trenului, ei încă nu ştia că „o să avem banchet" remarcă ce aruncă o lumină asupra stării de spirit generale. O altă declaraţie mai puţin importantă, prin faptul că semnatarul ei nu împlinise decât trei luni de lucru la fermă, arăta că nimeni nu ştiuse nici după ora nouă de „banchet", înafară de două persoane. Urinau scrise cu majuscule numele lui Zotta şi al casierului Mihalaşcu. Semnatarul adăuga că el, personal, considerase ca toţi ceilalţi că ia parte la o „masă comună, tovărăşească". A reieşit mai tîraiu că declaraţia nu avea nici o legătură cu faptele cercetate ci urmărise doar să atragă atenţia autorităţilor asupra presupusei complicităţi între ' contabilul şef şi casier în cu totul alte privinţe. Tânărul în cauză, proaspăt absolvent al Şcolii agricole din T., fusese nevoit în mai multe rânduri, fapt ce-1 iritase îndeosebi, să-şi ridice avansurile ou servieta datorită maldărului de monede puse alături de două, trei bacnote... E drept, Mihalaşcu potrivea proporţiile după rangul şi vechimea fiecăruia, dar cantitatea mărunţişului depindea, în ultimă analiză, de felul cum i se făceau plăţile de către bancă. S-a mai vorbit apoi la fel de vag de un conflict între Zotta şi „tânăra generaţie" în privinţa respectării normelor de salarizare. Declaraţia cea mai puţin argumentată, dar care îl numea din primul rînd pe Bofu oa principal vinovat, venea dlin partea Saftei. Dat fiind încîlceala, lipsa de coerenţă a gândurilor însăilate, ea a slujit prea puţin autorităţilor, în plus, Safta susţinea că nici nu s-a discutat vreodată la fermă de „banchet", că asemenea „parascovenie" n-a avut loc, ea fiind informată în mod sigur în jurul orelor două că se va ţine o „şedinţă de lucru lărgită". îşi schimbase veşmintele doar pentru că obişnuia să se prezinte onorabil ia orice gen de manifestări publice, mai ales că avea de gînd să ridice din primul moment în faţa adunării „cazul lui Lisandru". Declaraţia continua prin expunerea detailată a greutăţilor întâmpinate în „promovare" de feciorul ei. Datorată unui zvon necugetat, lipsit de orice justificaiie realăv care sugera că „toţi o vor păţi", se constata în declaraţii o tendinţă de a ocoli cuvântul incriminat sau de a crea impresia că abia atunci fusese auzit pentru prima oară. Oricum, lumea părea să se distreze la început de minune... Se făcură auzite imediat voci lăudând iniţiativa, propunînd ca întâlniri asiemănătoare să se organizeze de oel puţin două, trei ori pe an pentru a întări coeziunea colectivului. Discuţiile libere, fără oprelişte, păstrau limitele cuvenite. Cînd cineva cunoscut pentru îndrăzneala de a lansa în public idei primejdioase, s-a dovedit ulterior că nu o făcea cu nici un scop, sări de pe loc cerând să se ia imediat o hotărâre ca ele să se ţină lunar şi pe cheltuiala fermei, fu întâmpinat de ripostele energice ale mesenilor. La drept vorbind, nici nu s-a prea discutat despre vreun „banchet", deşi termenul a făcut ulterior yîlvă în capitala ţinutului. în timpul petrecerii, cuvântul a circulat inofensiv de la o masă la alta, fără să supere urechile cuiva, ba încîntîndu-le pe ale celor amatori de expresii alese, rătăcind şi pe 35 buzele celor care nu l-au priceput, ca pînă la urmă să dkr*> -vacarmul general. A reînviat însă într-un chip neaşteptat s' a- ^ năror spre sfârşitul întâlnirii şi a stăruit multă vreme dună rasu" în minţile încă ânfierbîntate ale celor care au mărturisit desm-o*"*6? bilul deznodământ. Caracterul de divertisment al denumirii £ ^ ţinînd mai mult de fantezie decît de înlănţuirea propriu-zisă a?**' teior, se observă în egală măsură din declaraţiile, extrem de ' ţioase şi argumentate ale lui Zotta, care foloseşte în mod corM-"1"" spre deosebire de alţii, termenul de „agapă". "stant, Desigur, au existat încă din primele ceasuri persoane oir specte dar reacţiile lor au fost sau par astăzi de mică important"""1" cu totul nesemnificative pentru evoluţia precipitată a evenimeJpţŞ' în general, lumea cunoştea amănuntele dezbinării existente la fermi' mai mult, ascultase vrînd nevrînd versiuni exagerate, interoreT •' abuzive, deoi într-un fel sau altul alarmante, dar care nu datermi seră o aliniere a punctelor de vedere cum se întîmplă de obicei asemenea cazuri. Părerile rămîneau dispersate, şterse, neconcdudent? prea puţin cristalizate pentru a îngădui cuiva să gîndească ferm asupra faptelor pe oale să se săvârşească. în lipsa convingerii comune, nimeni nu-şi asumă riscul de a ies' din front, impunîndu-le celorlalţi atitudinea sa. Există o inerţie a grupului, o aparentă amorţire, mergând însă până la acte de violenţă împotriva celui care vesteşte primejdia şi nu aduce cu sine certitudinea sau măcar reazămul suficient pentru traversarea impasului. Mulţimea, presupunîndu-se că ştie ce va urma, nu trece la acţiune, aşteptând virtualul ţap ispăşitor pentru paşii greşiţi, cînd acesta din unmă întârzie, evenimentele, deşi cunoscute, o găsesc nepregătită, lovind-o fără cruţare şi lăsând-o într-o stare de totală stupoare. Se întîmplă ca profeţii să fie sfâşiaţi cu cîteva clipe înainte de declanşarea dezastrelor prevestite. Deoi, pare îndoielnic că apariţia unei asemenea perspane ar fi rezolvat ceva. în plus. împrejurările festive influenţaseră opiniile, măriseră confuzia şi, dincolo de credinţa sau mai degrabă superstiţia că vara se va încheia prost, înflorea iluzia că „chestiunile personale" nu var juca un rol însemnat "in acest, final fără glorie. De aeeea, partida fusese cîştigată în prima-parte a banchetului de cei oare „bagatelizau", tratau întâmplările arecente sub latura lor strict anecdotică descoperind aspectele hazlii ale conflictului, brodând imagini picante. Aceşti oamenii au o influenţă considerabilă in societate pentru „realismul" lor, calitate cu oare reuşesc să convingă sau să subjuge firile sensibile, dar este de ajuns să se petreacă o singură dată ceva cu adevărat serios pentru a se vedea cîtă lipsă de clarviziune şi neputinţă zace în ştiinţa şi priceperea lor. Observaţiile critice, cîte au fost, au vizat în genere aspecte de saltă natură. Neînduplecatul veterinar al fermei, vrednic, precum s-a zis, în a descoperi părţile şubrede ale oricărei acţiuni, îşi exprimă din primele momente îndoiala în privinţa serioaitaţii cu care se ■organizase petrecerea. Bra neplăcut surprins de absenţa „discursului" şi vădit afectat de faptul că, deşi sugestiile sale ajunseseră la conducerea fermei, fuseseră omise „invitaţiile numerotate" şi „cărţile de vizită" aşezate în dreptul fiecărui pahar pentru a evita înghesuiala la mese. Trecu fără reţinere la analiza sumară a felurilor de mâncare cărora nu le găsea nici un gust. Ou toate acestea, se învîrti pe la bucătărie şi stărui pe lîngă fetele cu capul năuc şi mâinile legate de ■atâtea treburi să-i pună cîte ceva „la pachet". Scena, observată din întâmplare, îngădui cuiva să aprecieze că nu calitatea mâncării îl îndepărtase pe veterinar de la masă ci faptul că în acel moment, mai mult oa sigur, ,.aflase oeva". Aspru în judecăţi, participând destul ■de puţin la viaţa fermei, veterinarul era de o neînchipuită blândeţe 36 frii (se numărase printre singurii care se împotriviseră, fie şi tacit, 8 igârii lui Vanghele deşi zăcuse o zi de la o „conservă fină" con-3 mată la bufet) şi de o totală naivitate în aprecierea oamenilor ţta convins, de pildă, că Bofu de la instalarea sa ca şef, nu urmărise iteeva decît un program sever de „reeducare a moravurilor", trasat u rigurozitate de la centru. Aşa că nu se cuvine să i se asigure tocmai veterinarului un rol ingrat. Nu era el în măsură să afle ceva. Părerea altora cum că veterinarul ar fi avut totuşi un „presentiment" merită reţinută întrucât vizita cumnaţilor, principalul motiv invocat nentru plecarea timpurie, urma să aibă loc — lucru perfect verificat — * aSa a doua zi la prânz. Se poate vorbi şi de o atitudine rezervată din partea Exilatului. DUpâ pregătirile febrile, acesta îşi schimbă dintr-odată intenţiile, jntîrziind nemotivat in cameră, fiind literalmente tîrît la masă de colegii de birou. Transformarea intervaniită pe parcursul a numaâ trei ore se leagă de un amănunt care va fi discutat mai tîrziu şi care a contribuit mult la zăpăceala pînă şi a persoanelor acuzate ulterior de luciditate. Nehotărirea bătrânului nu atrase atenţia nimănui şi> de altfel, se datora într-o oarecare măsură dispoziţiei sale fizice aparte. Starea sănătăţii i se înrăutăţise în mod vizibil în prima jumătate a lunii în curs. Tuşea des, expectorările căpătaseră o culoare gălbui-închisă iar mersul sprinten de altădată deveni mai incet, mai indecis din cauza uşoarelor ameţeli. Panait, primul dezorientat şi speriat de slăbirea organismului, îşi chemă, printr-o scrisoare compusă în grabă şi cam desilînată, feciorul, inginer metalurgist într-o întreprindere industrială din capătul celălalt al ţării. îl întâmpină la gară şi pe tot parcursul drumului pînă la fermă îi vorbi cu grijă de necesitatea strângerii relaţiilor de familie. îl întrebă precipitat despre cîteva rude apropiate, dacă le văzuse de ourînd sau nu, îndernnîndu-1 să le viziteze neapărat şi să nu neglijeze în nici un caz corespondenţa cu ele. Deşi nu se întâlneau decît cam o dată la doi ani, raporturile dintre Panait şi fiu rămaseră la fel de bune ca în trecut, înainte de moartea soţiei, fiind întreţinute cu regularitate prin intermediul scrisorilor. Ajunşi la fermă, intrând în camera unde, s@ ştie, nu pătrunseră vizitatori din rândul personalului, Exilatul deschise larg ferestrele cum nu făcuse niciodată şi se întinse pe pat. Fără să aştepte oa băiatul şi nora, care-şi urmase soţul în călătorie, la fel de surprinsă de conţinutul scrisorii primite, să-şi găsească locul în neorânduiala din încăpere şi să-şi tragă răsuflarea, ii privi drept în ochi şi se puse să le povestească pe scurt, cu un ton de raport exact şi confidenţial, ce făcuse de la ultima lor ântilnire. Se apucă la fel de repede să ânşire inventarul obiectelor personale din cameră, dintre care unul măcar solicita interesul : o pendulă masivă cu cadran smălţuit şi cifre romane în cutia din lemn de trandafir sculptat, singurul lucru păstrat din mobilele vechii locuinţe. în timpul expunerii extrem de amănunţite, pomeni în treacăt şi cam stingherit că „banii, banii s-au dus..." Nu rezistă să rămână multă vreme lungit şi ridicindu-se neobişnuit de vioi, fără nici o precauţie pentru starea în care se afla, aproape sări în mijlocul camerei. Se duse drept spre şifonier şi trase sertarul de jos,. încă de la început făcuse aluzie la nişte „foi răzleţe" pe care-şi notase impresiile despre viaţă alături de unele „fantezia". Era evident că nu vroia ca însemnările respective să fie uitate, printr-o ingratitudine a soartei, în ungherul acela ■ întunecos, cu iz de umezeală şi mucegai. Perora în continuare dar întorcîndu-se de la şifoner spre oaspeţi se împotmoli. Vorbise exact un sfert de oră şi după felul cum atinsese toate chestiunile cît şi după viteza^ exprimării reieşea limpede că se pregătise din timp. Dar cum se întâmplă mereu în cazurile cînd spontaneitatea este alungată anticipat, Panait, epuizîndu-şi punctele subiectului tratat, se opri 37 dintr-o dată gîfîind şi negăsind nici o formulă, nici o idei care să se agate spre a-şi tempera măcar în final ritmul al rt°Uă qaa îi păru groaznică. Fie că scoaterea la iveală a , foilo T^c*" îl zăpăcise complet (nu le arătase încă nimănui şi. deven«= r^leite* sfios înoeroînd un adevărat sentiment de ruşine cînd cirf Pe vreo aluzie la preocupările lui literare), fie că misterioasa^3 Iăcea îl cuprinse iarăşi, Panait se legănă pe picioare şi simţind3111^631* apucă tremurul, fugi pur şi simplu din odaie dar, dîndu s'CUm ^ că făcuse o gafă, reveni la fel de repede înăuntru' ceea ce S6aitla o impresie stranie. Nora emoţionată îşi trase soţul uluit deo.PIHCiuse îi mărturisi temerile în legătură cu sănătatea bătrânului nwt~ -?i să cheme pe loc un medic sau să-i aranjeze o internare înt un*n.i^ nilcă de specialitate în vederea unul control serios. Panait r.&~°i -Cl'~ prinse ultimele cuvinte şi protestă energic, declarând că nici ^ gândeşte să părăsească ferma, unde trăieşte ca la el acasă ™ ^ simte bine şi că îi chemase numai pentru „a întări relaţii]03 familie". Intenţia sa de a-i asigura pe tinerii căsătoriţi de bunul m al lucrurilor, produsese un efect nescontat. Aceştia' dădeau în 915 tinuare semne de ingrij orare, comunicîndu-şi în şoaptă şi pe as*»0"" impresiile, în timp ce socrul se linişti ca prin farmec. Ou un zîmbe* triumfător pe buze, le vesti un luaru care-i scăpase şi oare era ooaS cel mai important, înaintase un memoriu către forurile in dranf expunîndu-şi pe larg argumentele, şi avea indicii sigure că. balanţa înclină însfîrşit în favoarea sa. Deşi chestiunile ce formaseră obiectul memoriului fuseseră uitate de o groază de timp, Panait ţinuse să i se certifice în scris că nu i se vor mai reproşa greşelile colegilor din administraţie. I se recunoşteau astfel o parte din meritele carierei sale dar mai ales era salvată defintiv „onoarea familiei". Urmaşii nu mai aveau de ce să se ferească de „numele . defunctului". Tinerii păliră de-a binelea. Panait preciza că aştepta ca răspunsul să sosească cel mai târziu spre sfârşitul lunii şi că li-1 va trimite de îndată prin poştă. „Totul s-a aranjat, totul s^a aranjat" — repeta el frecîndu-şi palmele mulţumit. Cu aceleaşi cuvinte, care îi vor reveni în cursul săptămânii următoare cu insistenţă pe buze, Panait se despărţi în gară de fecior şi de noră, amândoi fiind nevoiţi, cu toată situaţia neclară lăsată în urmă, să plece în aceeaşi seară pentru a se prezenta a doua zi la servici. Dacă o sensibilitate sbuciumată, supusă timp îndelungat atacurilor cotidiene, poate să le suporte influenţa, transformîndu-se pînă la a nu mai fi recunosoută, arătîndu-şi pe neaşteptate lumii „scutul ironic", se întâmplă uneori şi alternativa contrarie: anumite persoane renunţă brusc la vocaţia lor cinică. Aproximativ în această situaţie se afla Exilatul de cîteva săptămîni. După ce boala insinuase posibilitatea evoluţiei rapide, ângreuindu-i respiraţia, şi în timp ce tens.amea crescândă din fermă îl copleşea, răsturnîndu-i maximele predilecte, se constata o nouă orientare în relaţiile sale. Oprea în curte indivizi de oare altădată nu ştiuse cum să se descotorosească... Felul său caracteristic de a vorbi suferi o oarecare schimbare. Dispăruseră înţepăturile pitite cu meşteşug în mrejele frazei curtenitoare. Hohotele de rîs sec de la sfârşitul consideraţiilor sale îşi micşorară sonoritatea şi aproape că nu mai apăreau. Ba nici „consideraţii" nu făcea de la o vreme încoace, mărginindu-se la conversaţii mult mai puţin pretenţioase fără să renunţe la plăcerea de a-şi căuiţa prietenii în acest scop. Ţintele vervei sale satirice răsuflau uşurate şuşotind ou satisfacţie că în urma unor îndrăzneli exagerate la adresa conducerii fermei, aceasta îi pusese serios în vedere bătrînului că din moment ce toţi sînt egali nimeni nu poate fi luat peste picior. Panait încetă să-şi îndrepte subtilele şi fragilele săgeţi către doamna Eliza, descoperindu-i calităţi şi virtuţi ignorate în trecut, cînd cutezase 38 firme cu maliţie, că, nimerindu-se la un fiiilm pe bancă alături $ p„ nu simţise altceva decît „parfumul luptei pentru emanciparea &e zJ«i petrecură cîteva după amiezi împreună şi se interesase amă-tit de perspectivele Aglăiţei, de felul oum învaţă la şcoală, îngă-5f^ndii-Şi cu m0(ieiraţie, deşi pe un ton afectat din cauza emoţiei, ■ 5 dea unele sfaturi. Eliza le asculta amuzîndu-se cu toate că ar « «referat o atitudine mai categorică şi, în orice caz, net auto-',ieă din partea lui. îi răspundea cu drăgălăşenie nu spre a-1 flata ■ mn puiră cochetărie. Se potrivise ca tocmai atunci să nu o prea f înte vizitele protocolare, fiind absorbită de intenţiile-i filantropice împărtăşite colegului de servici pentru a înlătura primejdia răs-mmăeiiriii.' „Lupul păru-şi schimbă dar năravul ba" reflecta ea amin-ff~du-Şi> în timp ce-şi netezea pliurile rochiei, de surîsul nesuferit jp odinioară al Exilatului. în plus, socotea că bărbaţii, cu rare accepţii* merită să fie lăsaţi într^o ignoranţă desăvîrşită ca nişte poDÎlaşi- Pare curios de unde răsărise atâta oircumspecţie în comportarea doamnei Eliza şi, din păcate, ea trebuie pusă tot pe seama împrejurărilor deosebite prin care trecea ferma. Panait observase că nu se bucura de atenţie dar, temându-se de o „ruptură definitivă", se îngrijea să nu piardă niciodată ocazia de a se întreţine eu Eliza, jjăjiuinţă oe a împiedicat orice comunicare şi a dus, de fiecare dată, [a o plictiseală fără margini. De altfel, întâlnirile lor nu au avut ţţfeo semnificaţie în contextul general, nimic important nu s-a discutat sau pus la cale, şi ei înşişi le-au uitat cu repeziciune. Figurează în cuprinsul relatării pentru că aruncă o lumină asupra încercărilor Exilatului, prezente deopotrivă în relaţiile cu alte persoane, de a repara „unele greşeli". S-ar mai putea avansa, cu oarecare prudenţă, că în afara revizuirii sus-menţionate nu se produsese o altă schimbare fundamentală în modul său de a gîndi şi că semnele ce ar atesta-o se datorau pur şi simplu derutei. Exilatul rămăsese rob al aceleiaşi vechi curiozităţi rătădndu-se în stufărişul unor întâmplări fără legătură directă cu propria-i fiinţă şi suporta ou stoicism consecinţele. Dar în acelaş timp îşi rezerva timpul să savureze în tihnă deliciile aventurilor gratuite întreprinse. Dacă şi-ar fi călcat pe inimă, se mîndrea şi consola cu faptul că nu-şi încălcase „preceptele". Totuşi fusese nevoit să o facă cu ocazia banchetului ţinînd cont că nu intra fp vederile lui să se lase purtat pe braţe de subalterni ân văzul ^întregii lumi şi ân chip caraghios cum s^ar duce un mort. De chică îl ţinea chihotind un anume Georgesou, element turbulent, iubitor de dezordine, retrogradat penttru că nu învăţase în şase ani să întocmească un proces verbal. Dar chiar mai înainte, fără constrângere şi fără îndemnul cuiva, trecuse ou uşurinţă peste principiile profesate. Primit în audienţă în chestiunea „memoriului", în loc să se disculpe, se apucă, după cîteva propoziţii neterminate şi cam alandala, să-şi laude de-a binelea denigratorii, ceea ce şocă comisia recent înfiinţată, determinînd-o să se îndoiască de temeinicia punctelor revendicate de petiţionar şi să amine pentru o dată nefixată rezolvarea unor simple formalităţi. La plecare, nu numai că nu îl afectă nedumerirea înscrisă pe feţele celor rămaşi dar 'nici nu-i trecu prin minte să-şi obiecteze cumva lipsa de fermitate, ca şi oum i-ar fi scăpat nepotrivirea dintre declaraţiile orale şi tonul categoric al plângerii înaintate în scris. Plecînckuşi trupul din pragul uşii către comisie părea extrem de mulţumit şi cînd se văzu în plină stradă, dinoolo de poarta înaltă, impunătoare din fier forjat, întoarse cu atenţie capul, ielicitîndu-se „pentru prudenţă". Exilatul era poate singurul în măsură să-şi dea seama că „chestiunile personale" pot juca un rol însemnat în destăinui fermei şi că momentul răfuirii nu va întârzia dacă nu va interveni neprevăzutul. Nu excludea eventualitatea din urmă. Pe de altă parte, obosit de atîtea 39 presupuneri, le părăsea ca să se cramponeze cu străşnicie în convingeri. Cinicul este un om care „a tras o concluzie" si riVec^e-i interpretează fără dificultate orice fenomen, mai că nu există t- aceea. pe care să n-o explice într-un mod original, ba, de taut există. El a văzut, a cunoscut. Descoperă de la prima privi nici ™ şl efectele, le stabileşte cu rigurozitate succesiunea, pătrund'6 ca'Uze^ şalanţă în ;ntimitatea fiinţelor, le clasifică sentimentele, într-u, CU non~ clarifică tot. Pentru el nu există mister. Aici stă slăbiciunea ouv^nt' tatea sa. în cursul scurtelor discuţii cu Haghir, două sau trei "?1 n5iv'-mîna de dinaintea banchetului, Exilatul îi înfăţişă acestuia vit ^aptŞ" culori sumbre. Desfăşură ultirnile evenimente făcîndu-le să con** către o variantă extrem de plauzibilă şi, ca să-şi susţină ot*--?3*^ dezvălui amănunte cunoscute numai de el. Parte dintre acest pur şi simplu inventate -ca, de pildă, întâlnirea urmată de o^ &mi neînţelegere" dintre Bofu şi socrii acestuia. Pentru a înţelege im"^raV* tatea afirmaţiei, e nevoie de câteva precizări. Căsătoria inoninar^" Aretinei produsese un efect pozitiv asupra familiei, caknînd "rf h.& moment grijile ce o împovăraseră şi nesiguranţa generală, lăsînd să Întrevadă posibilitatea unui început, a unei reconsiderări'a trecutul^ Acest aspect revenea des în discuţiile dintre părinţi, dintre ei si «u ' rile Aretinei dar nimeni nu crezuse că evenimentul se va realiza a°t de precipitat şi de simplu, fără niciun demers din partea lor Mama sperase cu prisosinţă într-o îmbunătăţire radicală a' situ ţiei. îngrijorarea o cuprindea însă pe măsură ce studiile Aretinei ţ? apropiau de sfârşit, ştiind că următorii paşi în viaţă depindeau de integrarea completă în societate. I-ar fi dorit fiicei şansa de a trece cu uşurinţă, fără să despice firul în patru, pragul acesta. Ea însăşi nu regretase clipa când, adolescentă visătoare fiind, cu codiţele împletite strâns, părăsind pentru prima oară rochiţa de şcolăriţă, fusese condusă de mină, într-o duminecă, spre prânz, ân faţa bărbatului care o aştepta la fel de emoţionat in casa, astăzi pe jumătate dărâmată, a- notanului în jurul mesei pregătite cu dichis, se adunaseră trei generaţii, ner--soane cunoscute şi Îndrăgite de mult, sporovăind cu paharele în faţă aşa oum se face într-o zii de sărbătoare. De la intrare, îşi zări viitorii socri, în dreapta învăţătorului, fericiţi că se apropia ceasul cind îşi vor da binecuvântarea. Inima i se rupea la gândul că pentru Aretina calea nu se va repeta, că nefericita întâmplare va împiedeca sau întârzia desfăşurarea firească a ritualului împământenit. Totuş, spera... li trecură prin minte cîteva propuneri concrete. Nu îndrăznise să abordeze chestiunea direct, presimţind că va întâmpina un refuz, în schimb ceru ajutorul celorlalte două fiice, soootind că aşa va ajunge mai uşor la sufletul Aretinei. Acestea interveniseră cu discreţie, convinse de utilitatea şi de gingăşia misiunii, şi chiar dacă ar fi procedat mai de-a dreptul, insistând cu rugăminţile, sfaturile sau dojana, este greu de presupus că ar fi obţinut alt rezultat în perioada respectivă. Se înţelege, deci, bucuria colectivă ce a urmat momentului certificării căsătoriei. Domnul Vasiliu, coborând an după an, treptele închiderii în sine, simţise subit o adiere de „eliberare". Ea venea după o etapă de tracasări cotidiene asupra cărora ne lipseşte răgazul să stăruim şi care i-au mărit irascibilitatea. Ar fi complet greşit să se creadă că uşurarea amintită se referea în primul rând la destinul său şi că el o considerase ca atare. Dimpotrivă, tatăl se bucurase numai intru cit schimbarea deschidea o perspectivă nouă Aretinei. Cât despre starea lui sufletească, nu dintre cele mai bune, rămîn încă multe de spus. Cam de doi ani, fără ştirea soţiei dar ân acelaş gînd cu ea, Vasiliu se străduise să creeze condiţiile necesare unei alegeri potrivite pentru unica fiică nemăritată. în acest scop, începu să-şi viziteze rând pe rînd cunoştinţele, destul de numeroase, din orăşelul unde învăţa Aretina, 40 colegi de şcoală, camarazi din armată, prieteni de pe vremea lucrase la depozitul de lemne etc. Descoperi cu răbdare pe - i* aceste"1"3 nepăsarea sau mirarea nedisimulată, justificată parţial •JW-treruperea nemotivată a relaţiilor în urmă cu zece ani. In unele Ş'Jjj!? fusese primit cu suspiciune. I se puseseră întrebări mai înainte fSrt1' apUce să-şi mărturisească intenţiile şi fusese privit cu interesul * 'testat pentru cazurile aparte. Spre surprinderea lui, discuţiile "^S, foc oarecum „în taină", la adăpost de privirile tinerilor şi •retor- Cînd i se adresă înisfîrşit invitaţia de a reveni, familia bine-Soare avu grijă să-şi tnimeată în acea după amiază copii la film. f^M-cile pătrunseseră în casele cu pricina cu mult înainte ca Vasiliu J? tetă uşurel şi umil la uşă. Era compătimit doar pe stradă, în fata frizeriei din colţ sau mai jos lingă monument, în cursul vreunei jjrtîtoii'ri întâmplătoare, a unei conversaţii ce dura de obicei cinci minute dar "u acolo unde se bănuia că ar avea posibilitatea să exercite o Hluenţă de loc recormandabilă. Văzîndu-şi încercările eşuate, sjpre ■mă aproape încetase să creadă că va putea contribui în vreun fel Jfasigurarea viitorului Aretinei. Era pe punctul să renunţe- definitiv te ouţinele cunoştinţe pe care le mai avea. Vestea căsătoriei îl conduse „nrnai în cîteva zile în extrema cealaltă, încredinţîndu-1 că mai există pe suprafaţa pământului oameni „generoşi", dezinteresaţi. Şocul din primul moment fusese atât de puternic încât izbucni în hohote de „Ung. ascunzîndu-se în cămară de soţie şi de fiica cea mare mutată, după cum se ştie, în casa părintească. . Nu încape îndoială că poziţia familiei faţă de eveniment s,-a conjurat imediat şi că ea a fost net favorabilă. Trebuie respinse cu hotare afirmaţiile ulterioare, neîntemeiate şi răuvoitoare oum că socrii ar fi ridicat „anumite pretenţii". După puţină vreme, au urmat obişnuitele vizite. în total, cinci sau şase in decurs de un an. Se pare totuşi că domnul Vasiliu şi-a fâcut apariţia ceva mai des la fermă. Arăta cam incurcat şi temător, deşi fericit. Nu-şi putea stăpâni emoţia şi nici dorinţa de a fi cu ceva folositor. în genere, atitudinea sa o depăşea pe cea a unui simplu om „recunoscător". Ca să nu deranjeze, işi anunţa din timp vizitele, cgrfad şi aşteptînd încuviinţarea. Sosea ou valizele încărcate de bunătăţi şi, la sfârşitul anului, cu toată împotrivirea lud Bofu, depusese la bancă pe numele acestuia o sumă apreciabilă. Se ferise să o aducă la femiă tocmai spre a nu fi refuzat. Intrecîndu-se cu amabilitatea, nu acţionase calculat, in vederea unui scop, spre a-şi obliga, de pildă, ginerele, cum s-a pripit cineva să demonstreze, ci dintr-un sentiment fresc, patern, de participare la căminul înfiripat. Pomenim in treacăt că Eliza, urmărind cu interes noile relaţii, ii ieşise. în cale mamei Aretinei şi că au purtat, cu toată graba, o discuţie de aproape jumătate de oră, strîngîndu-şi mîinile fierbinte la despărţire. * Domnul Vasiliu aşteptase îndelung, răbdător momentul în care lucrurile se vor aranja. Din spinosul drum nu lipsiseră sincopele prelungite cînd îşi pierduse speranţa... De aceea, exuberanţa manifestată prin excesul de zel amintit nu dădea impresia că ar fi ascuns ceva condamnabil. Dacă ipoteza „neînţelegerii" cu Bofu cade de la sine, la fel de imposibilă pare întâlnirea invocată de Exilat. Mai mult ca sigur, Vasiliu nu călcase pe la fermă în ultimele şase luni şi asta datorită unui 'incident rămas din fericire, (dacă se poate întrebuinţa după cele întâmplate acest termen) neobservat. Trecând prin spaţiul destul de strimt ce separa cantina de locuinţele personalului, Vasiliu remarcă în uşa sălii de mese o siluetă masivă. Era aproape şapte seara şi nu se aprinseseră toate luminile din fermă. Cînd individul, întinzînd mâna spre comutator, îşi răsuci involuntar trupul deseoperindu-şi profilul feţei, Vasiliu simţi că i se 41 taie respiraţia şi că picioarele nu-1 ascultă. Insul, care nu a decît Amerioanu', continua să rămână postat în uşă legănând ^ineva' alene, nehotăondu-se dacă să intre sau să iasă. Din clirr?-' trebuia să se ivească HDaghir, dus în dormitor să-şi schimb? ^ să-şi ia ţigările. Urmau să se întâlnească pe la nouă cu „ cama$a şi tineri învăţători şi învăţătoare din comună în casa salini • d« ţie din D. * lUa d« sîa- Vasiliu nu-1 văzuse pînă atunci la fermă şi, în general îl destul de vag — în urmă cu opt ani avusese ocazia să 'staaCUn^tea de el la masă — însă tulburairea ce-1 cuprinse nu trebuie să pe nimeni. Oel din pragul sălii de mese era fratele lui TrifuUl,p™n(iă violului. Ou cinci ani mai tânăr decât fostul administrator Arn a^'wnil îi călcase pe urme doar în anii adolescenţei şi foarte' QuM6n?'nH.' aceea în măsura în care primul născut îi influenţează pe 'i ^ Atingînd maturitatea, fraţii îşi descoperiră, în pofida asemănării,06 •' dente, trăsături de caracter deosebite şi, fără vreo convenţie preai hT-" se obişnuiră să ducă o viaţă separată. Se consultau numai în probi ce depăşeau interesele sau preocupările personale, punând în iac d«e nul întregii familii şi chiar atunci se constata o jenă reciprocă " duce pină la capăt dlialoguL în mod normal, se adopta prima notări 3 propusă fără ca vreunul dintre ei să-şi manifeste dezacordul sau di potrivă, incîntarea de a i se fi luat în consideraţie doleanţa «v» vedea de departe cât de puţină importanţă acordau arnîndoi deostf birilor de păreri" în relaţiile ou tomilia. Amerioanu' nu trecuse n» i» spital în tot răstimpul decât de patru, cinci ori, mereu în fugă pentru cîteva ore. O singură dată zăbovise o zi întreagă, ou ocazia sărbătoririi jumătăţii de secol scurse de la întemeierea aşezământului spitalicesc. Nu o făcuse cum s-ar crede la insistenţele fratelui, ci ale Directorului un doctor bătrân şi pleşuv, care, în aşteptarea inspecţiei obişnuite în asemenea ocazii, ţinea ca disoursui festiv pregătit ou o atenţie specială cit şi propunerile de lărgire a activităţii instituţiei să se bucure de sufragiile unei asistenţe numeroase. Pare interesant că multă vreme, cel puţin pină la căsătoria M Tirifu, Amerioanu', deşi mai mic şi cu o experienţă de viaţă pe atunci relativă, trecuse in ochii părinţilor drept fiul cel mai tenace şi descurcăreţ, cu perspective de viitor asigurate. Socotit ca virtualul lor „reazăm", se văzuse nevoit să-şi pondereze iniţiativele prea îndrăzneţe ce-i îmboldeau neîncetat, lăsând impresia că ar corespunde speranţelor, într-un fel, uzurpase ou bună ştire drepturile şi încrederea cuvenite fratelui mai mare. Cîteva succese profesionale din prima tinereţe rit şi promisiunea de a le continua îi susţineau poziţia fără ca aceasta să devină obiect de dispută deschisă. Odată cu ocuparea funcţiei de administrator, balanţa înclină vârtos ân favoarea lui Trifu şi rărmase neclintită aşa. Din acea perioadă care coincidea ou unele dificultăţi întâmpinate în capitala ţinutului, se accentua pe faţa Americanului acel aer de „impulsivitate", reacţia promptă, neschimbată şi aparent sigura la orice provocare dinafară. Mai târziu i se adăugă o urmă de rinjet şi tonul aprobativ care-1 cruţase de declanşarea unui conflict sau doar îl amânase... Bine s'trunită, pornirea revendicativă impresiona de la întâiul contact, creînd împrejur convingerea că nu va răbufni decît la momentul potrivit. Americaniu' stârnea iritarea „sufletelor pure" şi măgulea ambiţia plevuştii dar airţbele părţi se puneau de acord în aprecierea viitorului, considerând că „omul acesta va izbuti". Purtarea sa nu desmânţea pronosticurile. De altfel, după ce fratele mai mare se statornicise la spital, Americanu' îşi îngădui în viaţa de toate zilele mai multă „libertate de acţiune". S-a vorbit ou toată seriozitatea încă din primele luni ale prezenţei sale la fermă — bănuielile de atunci nu se stinseseră complet, reapărând pe parcurs ici colo în discuţii, — că Americanu' se stabilise 42 /, nurnai ca să-1 răstoarne pe Bofu. Existau doi angajaţi temporari ^oectorul zootehnic care' pe această bază se şi gîndiiseră la perma-^ Sarea ocastractului, făuriridu-şi chiar visuri de mărire, împărtăşite 0 ridată doar soţiilor. Georgescu, îndepărtat de la birouri, mutat sector învîrtindu-se pe lîngă centrifuga pentru degresatul rLteliui Şi nevoindu-se să alunge muştele ce asaltau în roi bidoanele sBiîntînă, îşi lungea oa o paiaţă gîtul, îşi subţia vocea, rostind de *L gingur propoziţii ameninţătoare, înonipuindu-se deja la masa de fdinţe, trăgânckui din nou la răspundere pe ceilalţi. Pledaseră pentru fiârirea presupunerilor, condiţiile deosebite ale instalării Americanului legumă, transferul de la oraş la sat efectuat la propria-i cerere şi nu JJ upmare a vreunei măsuri disaiplinare, alegerea unei aşezări depăr-Sto .ocolită şi chiar refuzată făţiş de alţii, pe urmă desele lui plecări. ÎL 'se poate înţelege semnificaţia venirii sale la fermă fără o rapidă wittrsiune în trecut, în anul de pomină al procesului fulgerător şi T condamnării lui Trifiu. Modificările intervenite înainte în starea ajoială a fraţilor nu le înrâuriseră sensibil relaţiile ce continuau să se desfăşoare la fel de neconcludent şi sporadic. Această discontinuitate afectivă le intrase în sânge. Părea că la mijloc se ascunde o înţelegere l^tă oa fiecare să acţioneze „pe socoteala lui". Pînă la izbucnirea sandalului, urmat de sentinţa penală, se scursese peste un an de la ,0ma lor întâlnire, rezumată la prânzul servit în comun într-un bufet spălatei din D. unde Trifu îşi făcea de obicei deconturile s,au îşi perfecta contractele pentru aprovizionarea cu alimente a spitalului. Se plănui în faţa paharului petrecerea în comun a unei părţi a concediului de odihnă, acasă la părinţi, dar tocmai în acel moment căzu la masă şeful brutăriei din localitate, scurt şi gras cît o butie, ceea ce făcu oa discuţia să alunece spre oalitatea şi modalităţile de transport ale pâinii, aşa că nu s^a ajuns la fixarea clară a datei, pierzîndu-se ocazia apropiatei revederi. Luându-şi rămas bun, bătuţi pe umăr prieteneşte de fostul brutar, avansat în administraţie, niciunul nu se simţise obligat să reamintească celuilalt că mai aveau de precizat ceva. Ameri-oanu' sosi la spital în preziua pronunţării, după Obositoarea călătorie cu personalul, total neinformat şi nici măcar prevenit asupra gravităţii situaţiei, aşteptându-se să-şi găsească fratele undeva pe aleile umbroase de la intrare, îngrijindu-se de amenajarea straturilor de flori. Dădu în rmjikscul curţii peste Director oare, vădit surprins, neştiind oe atitudine să iai, reflectă o clipă, apoi îl conduse ou repeziciune în cabinet, încurcat de privirile mirate şi reprobatoare ale surorilor de pe culoar. Prea puţin lămurit şi documentat, acesta îi expuse destul de sumar conţinutul învinuirilor, completând pe ton confidenţial că primejdia îi ptedise fratele de mult şi că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Sprijinindu-se în braţe de marginea biroului şi ridicîndu-se din fotoliu au stetoscopul atârnat de gât, semn că intenţiona să încheie întrevederea şi să se ocupe de pacienţii adunata la uşă, doctonul scoase un oftat prelung mărturisind că el nu se amestecase ân viaţa personală a salariaţilor dar, că de altfel, îi tolerase lui Trifu atâtea... Vizita Americanului avusese pentru prima oară un scop precis, lipsit de echivoc, deşi în mintea lui lucrurile se încîlceau şi nu era pe •deplin convins că va duce încercarea până la capăt. întâlnirea s-ar fi putut opri ia pretextul, de loc neglijabil, al împrumutului de bani. De şase luni Americanu' trăia in capitala ţinutului oa pe spini, înghiţind paharul umilinţei zilnice — s,e pornise valul loviturilor repetate, oulminînd cu ruptura definitivă şi hotărârea de a pleca din oraş. în pragul slăbiciunii, îşi închipuia că, împărtăşindu-ii fratelui necazurile, îşi va uşura alegerea noului drum. De pe atunci întrevăzute alternativa transferului. Clipele de ezitare oe-1 ouprinseră în timp ce se străduia să-şi adune gândurile, înghesuit lângă fereastră, în compartimentul de clasa a treia, se dovediră zadarnice. Nu mai avea 43 nioi-o noimă faptul că se întrebase cum o să procedeze la rw îl epuizase, înafară de aflarea nenorocirii abătute asupra ?ll}a^e-noaptea nedormită, petrecută într-o continuă goană. Presat de rh lui* ndle nerezolvate din capitala ţinutului, călătorise cîteva staţii în vvU~ unui mărfar ca să prindă legătura cu trenul potrivit. .. îi asctor doctor în picioare şi, cînd acesta isprăvi, ieşi fără să fie în star scoată un cuvînt. e s* Rata înainta printre păduri tinere de salcâmi, pe drumurile de ment de cumpănă al acestei istorii; pentru că — „visîind cu doina ttfttt a vornicului de munte" — situase într-un elocvent contrast, poteaţJi prin strălucirile artei, forţa de «*• aţie a umililor şi anonimilor făuritori şi păstrători ai Miorifei şl «1 Meşterului Manole şi povara injustiţiilor sociale care îl apăsau ; pentru că — depăşindu-şi, ca şi toate celelalte mari personalităţi ale istoriei noastre, condiţia locală, dtw Moldova lui şi Ţara Românească erau despărţite prin hotarul ajeat 50 cînd Transilvania stă-nturi în imperiul habsbur-1 deştepta suflete „dorul străbune", imaginea Daciei care-Şi visa şi îşi cerea de reîntregirea. jg ja debutul său, Alecsan-jjiscris — ca şi ceilalţi mari oorani şi prieteni ai săi : Mi-Mâtoiceaniu în Moldova, N. , în Ţara Românească, gariţ în Transilvania — ca w, Lgjg a conştiinţei întregului t£? român pe deasupra grani-(sre'î'l îmipărţeau atunci. ieni nu poate nega semnifi-fontului că revista în care Alecsandri — cu proza juve-,je amintiri din Italia, Buche-iin Florenţa — se numea literară; că revista în care publicat în 1841 cîteva dintre scrise în limba franceză, la în anii săi de studenţie fără gpene, se intitula Le glaneur Jjjfc-tmiaque, prefigurînd ideea jjjii Principatelor chiar în cănită şovăitoare a bătrînului ; că întîile sale „poezii ro-f/fmti" au văzut lumina tiparului Jjjuiin Calendar pentru poporul ro-jjgesc pe anul 1843, editat de §j$lniceanu sub un titlu care spu-şi el multe ; că aici ele au un ţn comun tot atât de aemnifi-ffltt: Poezii româneşti. In nioiuna |g|r« aceste poezii, Alecsandri nu găteşte de moldoveni, ci de români, jpiilzînd în îmbrăţişarea lui poe-H întreg poporul nostru. Cînticul ittyesc începe cu versul devenit pwerbial : „Romîn verde ca step&"... Hora a fost atît de mult felfită de toţi românii ca a lor, în-uă Ve * domnia acestuia sau'.fT Sturza Ş1 la realizarea it!rfUl ţei naţionale prin md8Pe&i2i Turcia precunf şi la^^Mi Plotului prin care Mto* Şi grupul său de enW4 FiH«* Cîmpineanu .înceroase^^ «3 evenimentele printr-n ^ ternă corelata* Z L^^Z naţionala a partidei naS, , Eşecul călătoriei la Oonstantinopol si ţ^"*6*"»» spre a-i câştiga pe far l-^5^ hotărâtori penlru Me£C§" ţionale, le-a «trioul* tn ca poporul românca? ^ de cunoscut acolo ^ăTJ^Sf dea soarta Europei. IntoLZ**; nea^că ^Pl-°tUl^i din ^ & neasca i-a învăţat că nimic *TL putea face ou sorţi de St fl2 de pătrunderea adâncă in maTe ranimea clăoaşe intră fire£M^ teul tuturor voinţelor inottS* Aceste frământări şi mvăţăîntft cT GhCaSri şi-<~ A ca Gh. Barat urmăreau cu ataS evenimentele de dincolo de Cârpa? Astfel creaţia populară — cart constituise pretutindeni în Europa obiectul admiraţiei romanticilor — capătă o nouă strălucire ân ochii patrioţilor noştri, ca expresie a Su-' fiefului poporului român şi a geniu-iul său, iar gloria trecutului începând cu moştenirea daco-latinâ, este chemată să justifice drepturile. aee$-tui popor la o viaţă naţională Independentă, în acest moment, tie-cutul istoric şi creaţia populară nu trebuiau să fie „descoperite'', d aduse la lumină, înfăţişate cu mîn-drie tuturor şi pretutindeni. în 1W2, Ion Ghioa şi Gh. Aleosandrescu Întreprind o călătorie prin Oltenia, invitîndu-1 şi pe Alecsandri care însă nu-i poate urma. Din această călătorie se nasc poeziile de intens suflu eroic şi social: Umbra^ Iui Mircea la Cozia, Răsăritul lunii te Mircea la Cozia, tiasantui mim w Tismana, Mormintele la Drăginejii Tot în acel an, G. Bolliac cerceteaîă cu un grup de amici mănăstirile din. Ţara Românească, iar ân 1844 loea- iara rtoinaneasca, un uni iuk "— lităţile de-a lungul Dunării P«n- 54 oaste pământul nostru şi 'L le ascunde celor ce nu Interesul pentru folclor e ■j/irnare. In 1843, în premierului G. Bibescu, se oU golemnitate la Bucu-vechiul tîrg al Moşilor, şi sărbătoreşte „căluşarii ro-t în 'acel an, la balul dat e vornic Ştirbei în cinstea ' libert de Prusia, se joacă jujsaaca", şi „dansul na-'de brîu". In Transilvania, ,».,.({ publică în 1839, în „Foaie minte"> Cîntece populare de «biţi, un Vers popular (tri-la Caransebeş), versuri culte folclorului de Fodor An&. si îndeamnă cititorii să cu-jR poezii, poveşti ş.a. din popor. fIJdova, Alecu Russo în trap rin-iSâtorii în munţii de la Piatra, Sţidu-se dintr-una din ele, în Seu „tezaure" folclorice, cu „o 2*re de doine şi o legendă popu-In 1840 G. Asachi publică Sg, si Troian dupre zicerile popu-românilor, baladă împreună jjpetodia ei. în „Dacia literară", t Segruzzi vorbeşte de Cîntecele •■stere a Moldoviei a căror „mugi şi poezie" le află „potrivite jjrea pămîntului şi a locuitorilor" j| «mtoteşte că „dulceaţa adestei gţie poezii" a atras muzicieni ca jgjfcer Şi Rujiţki, care au compus f motive folclorice melodii cărora ^armonie, nici originalitate" nu | lipseşte. în Piatra Teiului, scrisă .....', A. Russo consideră că „po- gk aceasta feciorelnică a baladelor lastre e întradevăr sublimă". în 16 Iordache Malinesou trimite din Hdova, spre publicare în „Foaie pfru minte" trei Doine scrise de CNegnuzzi în vers popular. In 1843, {.Bolliac scrie Măria din Bezdat finele, balade pe motive popu-In 1844, în articolul Cîteva re-faii asupra poeziei noastre, Andrei ian scrie cu căldură desnre .fesurile populare fireşti, fără nici «legătură rnăestrită", dar care „au a ce poetic în sine ce ne place «Mupă care mulţi ne batem ca»împlînd coli, ba cărţi întregi"... «te recomandă ca model tinerilor l*ţi culţi, pe care îi critică. Prin urmare, nu numai interesul pentru poezia populară constituie o largă realitate pretutindeni la noi în întreaga perioadă 1839—1844, dar există şi entuziasta apreciere a valorii ei artistice, ca şi tendinţa de a pleca de la ea în creaţia cultă. Alecsandri nu avea nevoie să descopere folclorul prin alţii, deşi totul fremăta în acest sens în jurul lui. El era un adânc cunoscător al folclorului nostru înică din copilărie, în 1849, în scrisorile către Alecu Hurmuzachi, cu care însoţeşte începutul publicării colecţiei sale de balade populare în foaia „Bucovina", o spune clar : „Care în copilăria sa nu a fost legănat de dulcele cîntic de Nani-puiule, şi cu poveşti pline de zmei ce alungă pe Făt-Logofăt (...)) Care nu a fost îngrozit ou numele de strigoi, de trico-lici (...) ? Cine nu s-au amestecat printre flăcăi şi fete la clacă sau şezătoare?"... Casa simplă de ţară a tatălui său, ca şi cea a poetului de la Miroeşti, n-au fost niciodată izolate orgolios de oamenii locului. Ceea ce a realizat Alecsandri prin adunarea poeziei populare — şi acesta e uriaşul său merit aici, ca în atâtea alte domenii ale literaturii şi culturii româneşti — a fost monumentul care s-a înălţat mai larg şi mai sus decât toate celelalte ale epocii lui. Ridicându-se deasupra orizonturilor şi entuziasmelor locale, a căutat să adune la un loc opere reprezentative ale creaţiei folclorice a întregului popor român, în carate de maximă strălucire artistică. A întrunit ca într-un fluviu bogat şi limpede toate tendinţele şi curentele epocii lui în aprecierea folclorului şi în inventarierea lui Culegerea lui de poezii populare nu e numai un monument al folclorului nostru liric şi epic în versuri, ci al întregii noastre literaturi populare. In notele ediţiilor din 1852— 53 aflăm subiecte de basm, consemnări de tradiţii şi legende, texte de zicători şi proverbe, urări ou plugul şi cîntece de nuntă, descântece şi ghicitori, frământări de limbă şi jocuri de copii, cîntece de leagăn şi strigături, elemente de calendar şi de meteorologie populară. Aceste 55 note explicative cuprind nu numai sublinierea frumuseţilor artistice ale textelor, ci întreg crezul folcloristic al epocii : semnalarea caracterului lor istoric şi în primul rînid a elementelor de latinitate, descifrarea trăsăturilor morale exemplare ale sufletului poporului care ie-a creat, schiţarea tablourilor de viaţă, de moravuri, de stări sociale pe care le cuprindeau. Pe deasupra tuturor însă, stă v,, . imensă a bal^1^ printre care se £a& „ ^ ts, un scurt pasaj din „Cele W vechi amintiri", despre soborul de femei de sub părul bătrîn din ograda bunicilor, unde mama venea la Verşeni: „Făceau sobor la poc-ladă, bunicuţa cu femeile ei din sat. Stau în jurul mamei aşezate, cu busturile drepte şi braţele sub-puse. Au o înfăţişare serioasă, atentă şi tainică. Clipeam din gene ui-tîndu-mă la ele, fără a îndrăzni să mă mişc de la locul meu şi încercam să înţeleg ce se spune. Era vorba de nişte lucruri de demult. Erau nişte lucruri aşa de vechi, încît nu le înţelegeam decît foarte puţin. Uneori mi se părea că le şopteşte frunzarul, pe urmă vedeam că le suspină gurile bătrînelor. „Era o dată la noi, la Păstrăveni... zicea un glas, — Ce-a fost odată la Păstrăveni ? Niciodată, cu toate întoarcerile în mine însumi şi ciocănirile în subconştient, n-am putut găsi sensul de fapte şi figuri care se clădeau în juru-mi din vorbele vii, rostite şi îndată stinse. (Şi continuă : ,,A fost ceva demuilt, ceva mâhnit ; ceva sub un cer neguroSi, pe apa Moldovei ; poate vârtej, poate balaur ; poate om cu ochi fioroşi ; poate femeie care fugea despletită ca şi ploaea". lată, spun eu, viziunea istorică şi dimensiunea ei supranaturală care depăşeşte înţelegerea, „A rămas în mine numai fiorul şoaptei", — spune citatul mai departe. „Inima mamei bătea lîngă tîmpla mea". „Am tresărit. îi sunase înăuntru glasul. întreabă ceva. „Atunci a început să dea lămuriri cea mai bătrînă din soborul femeilor de sub păr. Erau acolo o serie de femei din neamul nostru. Stăteau cum stătuseră altele, din alte generaţii, şi cum vor mai sta altele. Erau reprezentante ale pămîn-tenilor celor mai vechi, fraţi cu străbunii panului. Bătrâna interpreta viaţa probabil într-un chip cu totul nelogic, dar in perfectă armonie icu oerul, cu pământul şi cu natura inconj urătoare. Şopotul frunzarului o aproba şi o amesteca în debitul ei misterios". Iarăşi dimensiunea viziunii istorice, care trece dincolo de oameni. 59 scriitori români contemporan* „Fără să fi înţeles ceva, am rămas fericit şi înfricoşat, ca sub semnele şi descîntecele unui ritual magic". Nu e nevoie, cred, de analizat în-crustarea de mozaic a prezentului în marele timp fără început şi fără sfîrşit şi integrarea fiinţelor omeneşti ca parte vie a naturii, una cu ea. Citind operele lui Sadoveanu, altfel decît ca pe nişte povestiri, descoperim în fiecare pagină acea grandioasă viziune istorică ce dă dimensiuni fără măsură prezentului şi întâmplărilor lui, ca şi oamenilor care le încearcă, şi un univers ce cuprinde timpul fără sfîrşit şi faţa mare, de necuprins,, a naturii. Am citit de mult cartea lui Carel : „L'homme, cet inconnu". E formula pe care, împrumutînd-o, pot spune cu toată conştiinţa: „Sadoveanu, cet inconnu", li purtăm, mici şi mari, în urechi, muzica fără pereche a limbii sale, dar am coborît prea puţin m tainicele înţelesuri ale viziunii şale unice globala a patriei ° î1**** începuturile ei pînăTsZl * Prea sînt multe şi imJl pectele operei lui sWo^Z^™' *" ra însăşi este wea o*. tju a putea fi cuprinZ ^ de un singur om Cî L?> ^eaga, ori ci, s-ar '^Jg îmi permit a crede că * toria Academiei RSR - * colective de oameni 'de'ZJ&to? care după un plan bine prestabilit să studieze alei2?**» f operă ca pe o vLTuTut^ a istoriei şi vieţii poporului UT aspectele * Greul a fost făcut: opera a f„« scrwa. Ou o artă şi unZflu^ ne, cum numai literatura \mM populară cunoaşte. A o analiza m poate fi mai greu. Şi apoi, chiar de ar fi: avem datoria ! padinii** streinii, poet r« gîndea despre îndeletnicirea ;ă Vladimi- -i*<" " <~n™ ^ pa ultimă a Jjcă Vladimir Streinu o ştim din t* ultimă a activităţii sale litera-■ fi cînd, vorbind studenţilor despre gfciiera poeziei, spunea : „Poezia se friugiazâ periodic din orice înfăţi- Smparaţie critică. Istoria ei e o Iwgă înşelare de sine a inteligentei asupra actului poetic. Atît înfă-Mrile istorice cit şi comparaţiile t0ce, oricare ar fi ele, sînt simple teghizări, de sub care, dispărînă cftipiiî căutat tocmai cînd putea fi gfifts, lasă în mîinile căutătoare turnai masca momentului căruia i se emtatâ concavitatea, adică absenţa eMpuh« căutat. Aventura esenţei foeziei este însăşi aventura Tita-nfei din Visul unei nopţi de vară : dvpâ trezirea din vrajă îşi dă seama că a mîngîiat un oribil cap de m&gar". în afară de faptul că aceste rîn-iv.ri sînt ele însele vibrate de poezie ca, în general scrisul critic al M Vladimir Streinu, ideea pe care o conţin e paradoxal poetică prin negarea materialităţii lirismului, deci o putinţei critice de a-l surprinde cu mijloacele teoriei. Or, tocmai aserţiunile de mai sus ale Miticului, ce-şi neagă suprema competenţă, îl ajută să şi-o re-nege constructiv, fiindcă spun ceva despre poezie şi despre înţelegerea ei teoretică. Ne învîrtim aici, cu sublimitate, într-un cerc vicios al iMxprimabil-exprimabilului. Dar, în « priveşte poezia şi critica ei, totul tawite să fie paradoxal şi contra-MCtoriu (ea şi cum ştiinţa cea mai istorică, precum şi din orice modernă nu ne-ar arăta că ea însăşi se neagă pe sine de la o etapă la alta, cinstind extrem materia prin dematerializarea ei ?). In contrazicere deci (vai, cît de aparente, de amăgitoare pot fi adeseori contrazicerile !), cu înţelepciunea sceptică din urmă a sa, criticul Vladimir Streinu acuza mai de mult pe tinerii poeţi câ-şi reduc eforturile spirituale la o problematică de „material", însuşi el dedicând totuşi fervori şi aplicaţii destoinice „versificaţiei moderne", adică unei respectabile zădărnicii teoretice. Oare nu tot Vladimir Streinu a vorbit de literatură ca „modalitate a vieţii informulabile" ; de „realitatea ireductibilă a nucleului poetic" ? Pretutindeni, aproape, astăzi, critica, din ce în ce mai „pozitivistă", e subminată de conştiinţa intimă a reprezentanţilor ei importanţi, că neostenitele şi riguroasele şi ispititoarele construcţii, deductive şi inductive, apar lovite de o incompatibilitate asemănătoare nefericitului Meşter Manole. Nimeni nu va nega importanţa operei critice a lui Vladimir Streinu. Şi sînt convins că trecerea timpului nu o va păli, ci, dimpotrivă, îi va spori respectabilitatea. G. Căli-nescu îl considera în primul rînd poet şi nu s-ar putea zice că aprecierile sale despre poetul Vladimir Streinu n-ar fi fost judicioase. E. Lovinescu, şi toată lumea împreună cu dînsid, au dat primă însemnătate criticului şi, iarăşi, pe bună dreptate. Dacă nu uităm împrejurarea că personalităţile litera- 61 scriitori români contemporani re sînt complexe, şi că o faţă a unui scriitor răsfrînge neapărut, chiar şi derutant, pe cealaltă, afirmaţia că Vladimir Streinu îşi va păstra cu preeminenţă locul în istoria literaturii române la capitolul criticii nu afectează cu nimic interesul pentru activitatea sa poetică, implicită estetismului său funciar pe tărîmurile teoretice. Aşa cum se ştie, critica lui Vladimir Streinu a evoluat de la manierism la clasicitate. Spre deosebire de G. Călinescu, eu am subliniat pozitv stilul „oficios", preţiozitatea stilistică a criticului — poate şi din cauză că m-au influenţat personal, intrînd în propria mea alcătuire scriitoricească, la o vîrstă fragedă — şi ţin să mărturisesc că socotesc această influenţă pozitivă, deşi sper că stilul meu actual a adăugat ceva în plus, personal, influenţelor de tinereţe. Vladimir Streinu a fost un critic al modernismului şi, ca poet, G. Călinescu (deşi îi nota freamătul na-turistic) îl socotea un barbian. Recitind astăzi pe poet eşti uimit să-i constaţi limpezimea (şi Călinescu observa, dealtminteri, trecerea spre pillatism). Destinul liric, şi-l vedea astfel autorul însuşi : Eu clopotarul nopţii taciturn Acestui veac cuvint limpid să-i sun, Ca să-1 zidesc de piatră şi spiral, Din geometria întâmplată rar. E aici, fireşte, şi Ion Pillait şi Ion Barbu. Curios lucru însă, criticul afectat, preţios, distant, „oficiind", dispare complet în versurile sale de perfectă limipitate, de un tradiţionalism aristocratic impersonal: Sub străveziul cerurilor lac Ou nuferi mari de stele înflorit, Oa liniştea stă iazul adormit Şi-n mine apele lui moarte zac. (Peisaj mort) sau : Vei rnai turna de anul nou, spre seară. Un plumb fierbinte-n ape străvazii Ca să-ntrevezi, netrebuind să piară, Luceferi noi în alte simetrii. (Poruncă) Desigur însă, ca de m, ~, G. CâUnescu a intuU^1^ daca parţial), 0 viziune Ură ^ asociază pe Vladimir strl- * estetismul naturistic ăl j«fU,>d« bescu. Vom vedea si noi dJl^ acest ultim cîntăreţ k VMsleMwii* loase, puterile lirice X t^' româneşti. we tem* Cu flintă grea, cu tolbă şi corn la Păşesc în văzul lunrli te^S^ vânătoare, Rămas încă de poteri, sub catarâmi Cucernic, un călugăr grijeşte* d^ sate. Eu ţin de ai acelui Sfînt Hubert , , , moale cin; Vad cerbul, plec genunchiul, las puşca şi mă-nchta. (Temutul vînătar) E aici deopotrivă, ca la înaintaş autenticul simţămînt al naturii "şl falsificarea sa fină prin cultura. Poemul Ciulini este cu adevărat antologic. Mai întîi, începe programatic : Las flori, garoafe, dalii şi crini şl nălbi codanei Cu sini rodiţi odată- la timpuri optsprezece;. Poeţilor horticoli, să-şi desfăteze anii, Le las grădină exacte şi sere şi ghivece. Clar, ostentativ explicit, poel/uX (barbian : „la timpuri optsprezece") denunţă simetriile lirismului abstract. Şi admirabil se va proclama pe sine — cel disimulat de critica sa preţioasă şi distantă — în versuri de o puritate, de o naturaleţe numai greu de aflat azi, dar uimitoare pentru formaţia direct intelectuală a autorului lor: Eu merg pieziş, pe câmpuri la tuf» de ciuline Să-mpart cu ea mândria de-a nu fi cercetată r Păzită între suliţi ca marile regine.. Voi fi ţeposul mire din visu-i Umf de fată (Ciulini) scriitori români contemporani M voute cu Al. O. Teo-k, a Călinescu (pentru TcAlinescu e poet în toată fcjLiMi, cu locul său ăis- Jsaittl lircii noasire mo~ Sir Streinu ştie să-şi Zfundă bogata cultură r simţămintele pedant «-«n^ixaiiiu pletos de alge, CF" unde -un principiul lui Thales I*8" F miletinul. merse adine să cate-n unde de geTmeni cleioşi ca-n gropniţi vinul. (Geneza) i jgiftuAu literatură ce şi-a m&su-•JJLj are nevoie de astfel de ^SZpfict strunite, în care doar "...^timt JJÎ>fizatialo ne-ar putea în-fZj m suntem noi înşine ăor-jrimatori de subţirimi des-JL jjupra veridicităţii lor sen* jţrmetismului i-a luat locul m mai puţin psihanaît-I Ratificată"): panoplie o veche carabină :g pudar >de toamnă pădurilor seorete; ^Jjspăia o piele, în pod sau de perete, li^nj răzbun amarnic pe-o singură jivină jţB«gălbsnire, ce stă să se arate, »i-n blând de şue sălbăticiuni roşcate. (Moment cinegetic) Hţoem (Aventura) ne îmtoarce, iSrtfe parcă, de bun gustător al ap», Ia romantica dragoste de s hi Eminescu, băsmuitorul pe sub seară, cînd inima domoală Bătu să ispitească din nou păduri de smoală. Ca graurii în stoluri treeuseră-aniî zeci, De cînd uitasem lumea umbroaselor poteci Şi^aveam de spus o vorbă în murg" brurnatei cetini Şi, de tăcut, mad multe cu mardi fagi prieteni. Edenicul codru eminescian, româneasca înfrăţire a poetului contemplativ comunitar cu fauna şi flora calmelor agrestităţi ce natura şăgalnic i le oferă, iată-le, sub altă pană, reînsufleţite : Mirată, dintre trunchiuri, ştiam cum se-nfioară, Călcînd în patru lujeri de crini, o căprioară ; Dihori şi vulpi şi viezuri, jur împrejur de mine, Văzui, cum scot mustaţa din guri de vizuine Şi-aud, pe frunza de-KJi.lua - Ullivci.»*** Borgovan m-a batjocorit vehement, prin presă, acuzfadiu-mă că aia carte lipseşte. capitolul, esenţial, scriitori şi curente fit sMomia domestică. Am '^itâ Publicul însă m-a ,Jeditla s-a desfăcut, cuante astea' n-au putut nemulţumirile familiale, -ărtat de Davila. ^jpă mult, în 1389, m-am T ou Dumitru Racoviţă. ^„n înţeles foarte bine, un an, a murit de can- ca profesoară la yoamna- povestitoarea facu o scurta ; ^poi continuă brusc : «m a apărut în viaţa mea (mărturisirea părea a-i »t fâră voie). Adăugă, cu o " mai de grabă trisită decît impresia că, de la început, ^ta v-a- condus paşii pînă în , mea... 0t avut taina s-o mal mint: l^Ba aşa este. Intuiţia dv. este 1 'Rogu-vă, credeţi-mă că, măsură, tainele dv. nu vă Ele se integrează literare. Şi contracarează «iportaj, păgubitor din multi-pghiuri de vedere. fără tulburare urmă să jscă. Dar glasul ei avea, fit nainite, o rezonanţă Imper-Ca şi cum ar fi repetat tînvăţate pe de rost. Sau un ce-1 reţinuse tainic, asemeni vers repetat îndelung. Urmă : ^iiexandru Odobescu era un gk ilrălucitor. Vorbitor ales. Cu Mitre desăvîrşite. Fusese, la ' ţg&, ministru. Era membru al litaniei Române. Arheolog. Con-itatiar fără pereche. Frumos la ■fişare1). Acest om s-a apropiat f mine, cu pretextul că ajută fMa unde activam. Dar am sim- ■$0 amintire personală... Intr-o anu-■ taprejurare, vorbind cu Tudor Ar-■B, acesta mi-a declarat: „Mi-l amin-JKpe Odobescu, în ziua cînd, ca mi-wa.al Invăţămîntului, venise să de-Jwlraze, într-o şcoală, elevilor, sistemul JW«, recent introdus în tară. Punea pe m sâ cîntârească zahăr, iar, ca răspla-1* aSdea bucăţile cîntărite, să le mă-JW.. Niciodată în viaţa mea n-am vă-eJ8 om mai frumos, cu maniere mal mme ca Alexandru Odobescu. . .". ţit că, realmente, în focarul atenţiei sale, mă aflam, singură, eu. Comportamentul lui, scrisorile şi florile ce-mi trimetea, lesne mi-au dovedit că era prada unei mari pasiuni, care-1 făcea să sufere amarnic. Curfnd mi-a propus să ne călătorim... Eu, atunci, mi-^am întrerupt notele ce luam : — Doamnă, vă întreb cu toată francheţea. Şi tot astfel vă rog să-mi răspundeţi : dacă Odobescu era un personaj excepţional, precum singură afirmaţi, de ce aţi respins dragostea lui ? Initeriocutoarea şovăi o clipă, ca într-o grea cumpănă. Ochii, cu apele tulburate iar, clipiră grabnic, înainte de a scanda răspunsul ce nu-l voia brutal : —i Mi-a cerut mina, deşi era' însurat şi avea o fetiţă... Ştiţi cine era sioţia lui ? — Nu. — Luaţi seama : pe vremea cînd generalul Kiseleff se afla în Principatele Române, a cunoscut o domnişoară — Prejbeanu — ce aparţinea protipendadei noastre. Din prietenia legată între ei, s-a născut o fetiţă, botezată Sasa. Aceasta, după ani şi and, a fost sortită să devie soţia lui Alexandru Odobescu. I-a fost bună şi credincioasă nevastă. Era foarte evlavioasă. Se zice că împrejurările deosebite ale venirii ei pe lume, ca şi rolul de seamă al lui Kiseleff în aristocraţia rusă, i-au asigurat, din caseta particulară a ţarului, o rentă lunară de şapte sute de ruble aur. Saşa Odobescu, *) aflînd de pasiunea pe care soţul ei o făcuse pentru mine, a vroit să mă vadă. Fireşte că am primit-o (într-una din zilele cînd ştiam că el nu mă vizitează.) Mă aşteptam la o scenă de reproşuri şi acuzaţii. (Deşi, lâ drept vorbind, eu nu eram cu nimic vinovată.) Ce credeţi, însă, că md-a cerut ? Şi anume ou mare' insistenţă : să mă căsătoresc cu soţul ei ! M-a asigurat că, spre 2) I. L. Caragiale într-un foileton de gazetă, o califică.. . „Sublimă... figură de sfîntă martiră. ..". scriitori şi curente a-i reda liniştea, spre a-i curma suferinţa, este dispusă — cu toată prudenţa şi eleganţa — să ceară divorţul. Deşi îl iubea mult. Un gest de mărinimie pot spune, ...literară... Negreşit că situaţia în care mă aflam nu era de invidiat. Am vorbit cu tatăl meu, cerîndu-i sfatul. Mi-a răspuns că nu mai sânt la vîrsta ca să-mi dea poveţe... „Să nu uiţi însă", a adăugat el, „că domnul Odobescu este cu cîţiva ani mai vîrstnic decît mine." Astfel, hotărârea ce luasem nu aveam cum s-o modific. Iar îndârjirea lui sentimentală, ca şi deprimarea, sporeau. Bra tot mai rătăcit, mai pierdut. Pe deasupra, se adăugau şi unele suferinţe fizice : îl chinuia o gută avansată, pe care o trata cu injecţii, calmante, morfină. Cînd s-a terminat prima mea vizită la doamna Hortensia Buzoianu Kerntoger, era aproape miezul nopţii. Un vraf de documente, majoritatea necunoscute, strânse într-un geamantan, l-am predat, în seara ceea chiar, profesorului G. Călinescu. Sosisem cu o birjă, anacronic mijloc de transport ce, pe atunci, mai dăinuia, la geamul profesorului se zărea încă lumină. Mi-a descuiat, foarte surprins. După o jumătate de oră, parcurgând cu ochii şi cu degetele acel material, mi-a adresat o vorbă pe care, ou nedesminţit orgoliu, nu o pot uita : „să nu-mi zici mie maestru, că dumneata eşti mai maestru decît mine"... Cu bătrîna Doamnă am rămas, apoi, într-o deferentă amiciţie. Adesea, prin intermediul blajinei madam Ana, mă chema la dînsa. în preajma ceştilor de Ness, am petrecut ore de neuitat... Am aflat astfel că, în anii ei vîrstnici, Ministerul învăţământului o numise directoarea unei şcoli profesionale la Abrud. Aid a dus o iscusită activitate prctfesională, ca şi una, mai largă, organizând expoziţii de lucrături naţionale, serbări ou elevii şi felurite cicluri de conferinţe. Era o treabă ou totul utilă în acei ani, acolo, în Ardeal. Acuma însă, nu « urm din fotoliu. Cui?* dm şoseaua Jia™, V^T,d *• Spătarului, în£^Lo«u,«*l modestă, bar -io, Povestea ^ * dm viaţa ei vU^t aproape 88 de ani ^W* nat de incredibila^, cercetătorului literar să-mi arate vreuna ' duf J2*>** ce le primise de la OdL^S* răspuns cu ezitare teva... dar mi le a ^^f»* Citta..." aas^«m I-am mărturisi; că oAM . peregrinările mele mtW urmelor lui Odobescu, l-am II* tat şi mormântul de la pL?^ tresărit In ochii ei, negS * lucit, fugar, o scWeie. bg^ţ ***** cercetat, este scriitori şi curente Remuşcare ? M-a temere parcă : — Mormîntul... fireşte. Uitat... a — Dimpotrivă, am asigurat-a I înconjurat ou grilaj de fler a£ Situat pe o mică terasă, se fatttl deasupra celorlalte morminte. A» găsit flori - proaspete... Respiraţia ei, ezittodă, s-a accelerat. Tăcea, ferindtt-se de privim mea. Silabisi : — N-am fost niciodată* Aş- puttt oare, acuma ?... Amintindu-mi de starea el M& am ocolit răspunsul. IntnW doar : — Sfârşitul lui, ştiţi cum a fort f — Cred că, ântr-o noapte, «* alese ale mele lucrări M Aceasta însă, Ve care nm mai mult decît % TZ Til adevăratul mormînt al iJkaJS fiilor, ba chiar ,fftj* As mai fi trăit poate incă mm ani lucnnd cu folos pentru foit Acum, m-am dus! ArhangU». Mihail cel rasipitor de suflete a fo* astăzi dînsa pentru mine. Să nu aibi însă Dta. mnstm*' Dar iar să nu laşi ca «tisa *|t bată joc de memoria mea prin, tm felul de murdare clevetiri preotn şi-a bătut joc de ultima porte t vieţii mele. Aceste, amice Anghele, ţi le spn rîndurile de faţă cu prietenţmtt limbă de moarte de la mine ODOBESCU" în clipa următoare, spre a p greşi a doua oară, duce la guri sticluţa de laudamim4) pe oare o soarbe pînă la fund ou bărbăteasca îndîrjire spre a-şi curma de asii dată definitiv acele „grele şi «*-ferite chinuri." i) medicament narcotic, pe bai de opium. scriitori şi curente ni strana I , scriitor £drept uitat: jjjrdan amara Atnar.u a avut unul din *«ai jragice destine de scriitor "Steeaga istorie a literaturii J« trăind în condiţii care au S dezvoltarea înclinaţiilor şi Jitiilor sale, ros de boală şi mu-jjjtristător de devreme la nu--S de ani fără să poată da nici ;e întreaga măsură a ta- ' **i său. Şi era atît de vizibil ^ talent, răzbătea aşa de uşor din gga rind care-i ieşea de sub -i încît cunoscătorii în ale lite-'j>f din acea vreme puseseră mari -gaiţe în el. Oind afirmăm aceasta jte gîndim numai la articolele ^oese ale multor confraţi întru l scrisului, prieteni apropiaţi ai j taaru, însuşi K. Lovinescu, o (itnstte a timpului în materie de «Ktturâ este captivat de la început latentul viguros al scriitorului foare-l .prezintă admirativ citito-' -a atunci cînd îi reproduce cîteva . ^peate de scrisori în „Adevărul" ■s20 mai 1936 : „...din aceste sim-\x rtnduri de scrisoare evidenţa i Şutului păşeşte la îndemâna ori, §• Iată ce înseamnă stăpânirea ■ aa limbi plină de .sevă regională k tarta de a orna ; iată ce înseamnă i Sşteşugul expresiei figurate, al , lîstteării şi al ritmicei stilistice •' - stă ce înseamnă într-un cuvînt «atol literar, toeonitestabil ca o . «d de oţel!" : teedînd excelente virtualităţi de f-ÎS' Bogdan Amaru era una din v *mai strălucite speranţe ale ge-; Raţiei sale, după expresia fericită * *«i E. Jabeleanu. Cât de încreză- *1\ tor era însuşi scriitorul în destinul său literar stau mărturie următoarele rânduri de scrisoare : „Sânt convins că nu voi muri pînă ce nu îmi voi îndeplini menirea. Pentru că eu am o menire în literatura română. Dacă nu voi umple eu golul, nimeni după mine nu-1 va mai umple. Şi acest gol trebuie umplut !" Dureroasă confesiune, cînd ştim că soarta i-a infirmat această convingere şi că multe din aspiraţiile sale au rămas proiecte nerealizate. Ceea ce a apucat să scrie nu constituie decît prologul altor creaţii, care se anunţau durabile şi pline de sevă poetică. Deşi puţin înMnsă, activitatea sa literară — schiţe, nuvele, reportaje, recenzii, cronici literare şi fanteziste, articole, poezii — risipită prin imai toate publicaţiile de orientare democratică din deceniul al IV-lea al secolului nostru1), la care trebuie să adăugăm şi operele came n-au văzut încă lumina tiparului, din păcate pierdute, îi conferă un anumit loc în peisajul literaturii române interbelice. într-unui din articolele sale. Bogdan Amaru făcea observaţia că „de la o vreme, mai toţi scriitorii se îndreaptă către literatura proletară, sondând viaţa aspră a periferiilor marilor oraşe sau a satelor anonime" („Artiştii proletari" — Umanitatea nr. 2/1934). în ceea ce-1 priveşte, s-a aliniat de la ânceput confraţilor ou astfel de orientare şi, oeroetîndu-i opera, constatăm în adevăr că tematica ei se circumscrie — în general — ântre aceste două coordonate. Redăm mai jos felul oum se oglindesc aceste aspecte ân opera lui Bogdan Amaru, începând cu periferia bueuireşteană. Trăind câţiva ani in capitală, ca student, actor şi ziarist, scriitorul i-a cunoscut viaţa tumultoasă în diversele ei aspecte şi de aceea Bucureştii revin des în câmpul său de ») Facla, Umanitatea, Reporter, Societatea de mtine, Vremea, Adevărul, Dimineaţa, Cuvlntul liber, Viaţa literară etc. scriitori si curente 4 observaţie, eu luxul exorbitant al protipendadei, dar mai ales cu întregul cortegiu de mizerii care să-lăşluia în colibele oamenilor săraci de prin mahalale. (Compasiunea pentru cei obidiţi va fi, de altfel, o coordonată constantă în viaţa şi ac. tivâtatea scriitorului). Pe această din. urmă linie se înscriu o serie de lucrări din ale căror rânduri răzbate glasul revoltei sociale a autorului. Mahalaua este surprinsă mai ales în timp de iarnă, cînd sărăcia devine şi mai apăsătoare. Astfel reportajul „Capitala la periferie. Cîteva aspecte triate din pragul iernii" începe cu această lucidă observaţie : „Cine umblă numai în limuzine şi doarme cufundat între perne mod, cine se plimbă pe Calea Victoriei şi mănîncă la marile restaurante, nu va şti niciodată că la o jumătate de ceas departe de centrul Capitalei —i dacă mergi cu maşina — intri în pitorescul periferiilor adîn-cite într-o mizerie care te cutremură. Periferii bucureştene. Iată două cuvinte care-mi strâng inima ca lama unui cuţit ruginit !" (Dimineaţa, din 22 dec. 1934). Dincolo de Ferentari existau, cu trei decenii în urmă cocioabe mizere împrejmuite ou garduri de mărăcini, alternate ou locuri virane unde păşteau vitele şi se aruncau gunoaiele. Ochiul vizitatorului surprinde aici aspecte ciudate : „o casă lunguiaţă şi turtită, având acoperişul spart şi cârpit cu tinichele şi cioburi de cărămidă. Tencuiala dezlipită lasă răni mucegăite pe obrajii pereţilor scorojiţi. Ferestrele sînt murdare şi ciobite... Paragina aceasta poate fi numită o locuinţă adevărată ?" — se întreabă revoltat autorul. Cît priveşte pe locatara ei — o văduvă tînără şi săracă — „poate că n-a trecut niciodată barierele de moloz ale străzii unde s-a născut." Gropile de gunoaie din jurul capitalei, asemănătoare cu „un cimitir barbar, imund, apocaliptic", înghit zilnic camioane de vechituri — maculatura oivilazaţiei — şi rămân tot flămânde. Şi pe aici, în „aceste răni ale pământului, alături de câini, de şobolani şi de pisici, trăiesc oameni, oameni mai murdari decît şobolanii" î„ ferinţa a lăsat W*"** k moi nu mai n~~.^arttocljq De aceea, cînd reon*„ , vrut să prtodă Sterul „ instantanee, şeful aJv?ioul* cuta cu unurlrt to'l*tt gestul acestui agent Tcî* se părea o profanare In altă parte k strig? vilizgŞ^ cartierul Sto^^S»»** * locuri atît de sărace sf J?*1** tive, încît existente acolo părea un * vmtul mizerie apMcaHc*^ tier îşi pierde sensul» ^ *** Aşa de mare era sarăria ™ lor de prin acele dm ei nu^mîncaserâ rdetodattt waţa .pe saturate şi nu bucuria imbrăcării unei \^ *| în finalul reportajului a««5 notează : „Am părăsit aceste laie încărcat de nu ştiu ce pcZ tem ' înapolere. fâ inS: — Moş Crăciun o fi ştiind dl exista o lume oare nu i-a vSaa niciodată sacul cu jucării, nici barba, nici măcar chivără de hârtie ţ Totuşi şi pe aici se aprind luntfat şi se împart covrigi copiilor îngheţaţi cu colinda. Numai că „steaua acestor oameni e de mucava şi idealul de hîrtie .culeasă de pe sbM." în alt reportaj — „Bal şi am» la .mahala" — Bogdan Amaru ni-i prezintă pe locuitorii periferiilor in timpul sărbătorilor de iarmâ, ded „o floare de veselie... se iveşte timidă pe la toate geamurile qirpite cu hîrtie afumată", „oricâtă deznâdejJe s-ar lăsa peste căciulile jerpaUte îndesate pe urechile nevoiaşilor* (Dimineaţa, din 18 mantie 1935). Acum bărbaţii se adună în circiumă unde îşi înfundă necazurile în paharul cu ţuică, femeile se ceapă ou descântecele, cu ghicitul ori pun la cale măritişuri sau divorţuri, iar tineretul merge la bai.,— ocane rară care capătă proporţiile unu» eveniment. Autorul redă exact, prins pe «u» întregul ceremonial de pregătire W vederea nemaipomenitului *vf™~ mant, ceremonial care se încheie scriitori şi curente „„1 gest din partea ca-■ merg l>a biserică unde p^iffltaar'e pentru sufletul iJ" fi omorât la noapte ; * j uită să-şi pună cuţi- ipotrivit. Htele reporterul arată dra-de la mahala, dramă iz. dorinţa de a se im-haine noi' c^espunzătoa-ului ieşirii în lume şi ne' a.şj realiza această do- a faoe faţă, domnişoarele >azâ rochiţele, le vopsesc, le pun coade sau cum e moda, ahturile la pantofii scîlciaţi Mahalalelor, pun călcîie ja ciorapii roşi de zdran-"*ibotelor... O fată care nu pudră destulă o amestecă , făină de cozonac şi se al-"o păpuşă de faianţă..." ţia are loc într-o cameră 1e nSnciumă murdară, după tră ale cărei instrumente jug rîsul Aici, sub influenţa gBi Se întîmplă mai întotdeau-î&idaluri soldate câteodată cu Jfpretextul este uşor de găsit rircutaţia sângelui es,te accede băutură. IUI cade oa o cortină peste o itaţiie tragică, lăsând totuşi j^[ţ de scenă descoperit: ** iu, pe o uliţă mărginaşă, o îge cu capul îngropat la unui flăcău. Mardeiaşul hainele sfâşiate, fără guler, şi pălărie — îşi mângâie iu-bătută măr : wNy plânge, fa Lenuţo ! La ba-£ţîitor il omor ! ftta sărută floarea de sânge în- «pe obrazul amantului". uâ atent al reporterului pă-Wfe şi în cocioaba ţiganului Ciortanul cel mai sărac de pe stra-fc.Bramul ou Tei, pe care-1 pre-AK în articolul „Iarna la peri-W, publicat în Dimineaţa din f ster", începe să se mondeni»», deşi i se fixează drept locuinţa o chiohineaţă din pod cu fereastra cât palma. Se descotoroseşte de ciorapii de lînă cu miros «de oaie nespălată .pe dinţi", de pantofi i scotfîlciţi şi de Wipanul ţarine:-:;' în al cărui colţ îşi ţinea crei-ţarii şi îmbracă rochii de marcW-zet, poartă pantofi ou barata |i pălărie; rujul şi pudra cucoanei sânt mânuite cu abilitate de acrea care pînă mai ieri era cu iota! străină de efectul şi utilizarea ţxo-duselor cosmetice. Nici limbajul ntw rămîne neschimbat: acum J» „bonjour" în loc de „bună za». scriitori şi curente 74 l viaţa pare că-i timp însă, căci , caAs victimă brutali-jtui căruîa-i jertfeşte decorul sufocant al baie, primind pentru - craiul bătrîn — mul- pus mîna pe o „fată m pieptene şi o pe-lorapi- Neputincioasă în Linei nu-i rămân jjjg/ păcatul prim săvîr-ijji dezastruoase pentru a căzând în braţele i cfaichineaţa din pod în afară de stăpân, un un student în filo-purtatrea Linei află cui mahalaua. Ea însăşi se ' mergând odată la un 'studentul şi văzând pe jcenâ asemănătoare cu >'j se întâmplase ei în baie, oftează şi plânge, astfel că atrage atenţia spectatorilor. Acasă, stăpâna o aşteptă cu ,yun camion de ocări gata pe lopata limbei" şi o bate cu furia soţiei înşelate. Lina se obişnuieşte cu bătăile, se consolează şi... cântă. In sufletul ei încolţeşte însă gândul negru al sinuciderii, pe care nu ezită să-1 pună în aplicare. Finalul nuvelei parcă vine să ilustreze afirmaţia unui citat semnificativ al lui Bogdan Amaru pe care îl reproducem ân loc de in-cheiere : „... La periferiile oraşelor şi ale vieţii sînt oameni veşnic flămânzi după o buoată de pâine, după dreptate, după o lingură de soare sau mângâiere. Şi când praful s-alege de toate visele lor, se logodesc cu moartea". (Capitala „Instantanee" — ân Cuvântul liber din 20.IV.1935). scriitori şi curente m. petroveanu „detectivul arthur" de emil brumaru Poezia lui Emil Brumaru deţine o virtute considerată anacronică : ne delectează. încrezător în magia albă a cotidianului, a unui cadru de viaţă domestic, aproape patriarhal prin euforia calmă pe care o emană deşi cuprinde elemente de decor modern, autorul „Detectivului Arthur" este un suflet transparent pînă la candoare. Ou o graţie dezinvoltă, inspirată dintr-un acord fundamental cu lumea, el calcă printre flori şi fluturi, răscoleşte sertarele cu mărturii ale timpurilor desuete, se înconjoară de crini, de pisici, greieri şi păianjeni, îşi aşterne foarte firesc culcuşul lîngă fecioare, ca să se urce spre azur pînă la înălţimea de unde pămîn-tul apare un eden minuscul, perfect accesibil (un ciclu se cheamă „Juiien Ospitalierul"), plin de surprize feerice dar familiare, căci ceea ce îl populează aparţine universului aflat la îndemîna noastră, „Să facem leneşi noduri la batistă j Spre-a ne aminti de noi şi de azur /. Şi fericiţi că fluturii există, / Ţinuţi de mîini de razele din jur /. Tu nasturi mari să-mi coşi cu aţă tristă I La pardesiul meu de bun augur, / In timp ce-o să-ntocmesc naiva listă / A vieţii cu creionul cel mai pur". Serafismul acesta, de extracţie şi finalitate terestră însă, se atinge prin iniţiere, printr-o cultivare sistematică a unui fel de a fi surâzător, a unei întâmpinări cordiale a vieţii : „Trebuie să stai mult singur ca să poţi / auzi bu- cm"g /- Trebuie * t. **». strunjeni /c/af k\ miros înaer'iî J 1° să «mL ***** sa fie roşu I rn, S\ «Mat iJiL unghie / de ™* «*m aureşti mametoiJ" _./r«M< unghie / de c^ -i8^ aureşti manşetele' cZT5btti tini ca să atina iS?. 0*1» vrezi un brusture de l^i* * Cu această ^ te «fefftr Arthur" descuie Sr«.m'det^--• ţei poetice : tratat «** „Irwma" acelor rnacaa.t.- I** calea ferată, vacile 3? * *» murile, piersicile ««*■ sau deodată scaune^? ^ trupuri de femei rL^hţ«***& smălţuite ; ffgte JS?îi Pătă chipuri deltei* * de cuie delicateCLS*** prefac in odăi ,dJt^te-. * cu miezul vizibil, ^tttoaft oameni superbi" • rHn i * ^ipite rfif£ cravatei misiuni saltele de lene mh sJ? in dovleci se cască mm&% timp au loc mutaţii mirihm £ vreme ce ziua se scurge mai tttrt sau mai repede după cum «* muiem parul în ceai. Hetisitttti topindu-se şi oamenii dobîwM puteri depline nu numai asupra -dar în primul rînd asupra lor hm amperiul instaurat înaintea noasri aste acela al libertăţii absolute, libertate slujind unor relaţii -ars», moaşe, infantile prin sponteaeHst?, voioşie deseori ştrengărească, Vaio> nea propusă este, în ultima anstfei considerarea umanităţii ca 0 comunitate ludică de nuantâ arii» tică. Bucolic de cameră, Ratft Brumaru visează o lume ca ace» a lui Arghezi din „Hore" sau #8 „Cărticica de seară". Lui Plai Georgescu, poetul îi aminteşte * „Micul prinţ" al lui Exupery p"l ingenuitate, expansivitate, ţtin puterea de jubdilaţie în faţa miracolelor. Apropiere justificată ft* rezerva recunoaşterii, la ttnSnJ nostru, a unei sensibilităţi cart .... ____A!__>î lipsită de implicaţiile filozofic* fî teinta moralistă a cărţii de refe- ri în nţă („Micul prinţ" este un apoSef î genul secolului 18 tratat în Săritul veacului nostru), 'aliază avî- cronica literară 7f impresii directe, de s^Jsk ^ s*tul tdeU: W 1 *p deci elementarul fVn8f' ou artificialul şi ,r „Veniţi sa vd spun ^J«, /' % cerul meu j din ■4 M' ' sufletul vechiului ■t'ALd Peste-° de -■• M«K tiTnp aTO mblt 0 »»L «-eai cfiinezesc / Pictată <** \Jî«e din viaţa flntînilor ^tZ-i subţire... / Pe ^ St pătimaş la o bilă j *f,Loasă I Cu pîntec inie, i uneori virila buze. / r " Mi spre seară dorinţe i '^T Qinâwi atit de con, * i pot identifica chiar rfeii ale înclinaţiei către • ;#Sui gesturilor numai apa-*^«neditate. însoţite chiar 4 SLlezenţa Şi cochetărie, •Jlaliţioasă: „După amiaza, % aceea confuză /, Cind sinii ii pr€fl mari, pe tăviţe de ti N-aţi auzit hohote mici "4 bm ?, insistă detectivul L visător şi integru... ■mi, şopti detectivul Arthur, Miâirmi să mă retrag, n-o să ^ sinodală". Dozaj de fante-a sensibilitate nudă, efuziune , jurilor ce se pretează mai '^'ftcantării (mirosul, pipăitul, lirismul lui Emil Brumaru ■ arie în linia tradiţiei „manie-,^ * ** sintagmele fitati ,?» consumate. Mare rt smt ecoul scris =ydrte d italian ale căSui **SB nate aici ^Trf^P^^ fenomene de pfegfeă " localizarea este ca evident m^T^^M geto aparţine Italiei, ne^Sf' situat dincolo de geografi T* versalitate. Amei'^^m nle ţin numai de Proprii fŞi ,de defoaS^*^. a celui ce le aude şi *Mg» sa le integreze în hartap,"«Sî poarta cu sine. * De fapt „Insomniile" oia-w Pleacă de la Brâncuşi, prin t£ eseu înspre Havenna Veneţia şi Florenţa .pentru oTS apoi, după un popas în arta nea»? sa ajungem la Pietă şi MichetaZ gelo, întorcîndu-ne la tcoanefe noastre pe sticlă şi de aici nit departe spre picturile Doantatf Loo şi, în sfîrşit, oprirea în (Ml lui Henry Moore. Constelaţia nu este unită detft prin apartenenţa la Univert & evident, prin selecţia subiect»» • autorului. Va trebui însă să-1 erata atunci cînd afirmă că nu exiffs artă unilaterală pentru că Brâaeatf a cioplit legende şi ŢuculegCB a colorat descântece. Mai departe, It Ravenna, vom affla că mozaicurile respiră şi cîntă alcătuind un om al chipurilor ce trăiesc, la antipodul catedralei gotice, „o pripaMto inversă". Rişti să te afunzi ă !■» ţelegi, amintindu-ţi de Danie, « ,',viaţa groaznică" poate da ta arii „imaginea sublimă". Din nou drumuri, itinerarii, «** şele ele însele opere de arti M» nişte apariţii din străfunduri a unor civilizaţii scufundate. cronica literară 71 gjone a spaţiului, ambivalenţa seri&u- •» ritualul artei negre păianjenului), emblemă dar Şi a Profunzimii, scoaterea din ascuns, unui semn de pa-^_ drumul pînă la noi ^ numeşte artă modernă, elangalo vom ajunge dena lungul celor trei uMijna fiind cea mai '"i în care sensul miş-t se inversează, liniş-gţotputernică ! 3°ia după şti că maestrul era o ide spaţii, neexcluzînd -te de noi ascensiuni. ,vul Capelei Sixtine la Icoanelor pe sticlă româ-0i drum lung, dar nu Ne 'apropiem ca de o (giâmii- Incă două vizite . Itoarana Loo — o can-^işnuită într-o epocă a şi H. Moore, oferind per-mineraiului uman în oa-ate. uie să-şi închipuie ni-jferin Sorescu s-a trans-tB critic de artă. El este un sensibil, care priveşte şi îşi închipuie. Elementul aţie rămâne pentru el pe care o consideră prea pentru a fi uşor accesibilă, aici o atracţie către miste-mzăria materiei în lume exact a acelei zone a ei trecut într-un fel sau altul omului. Acel miracol al sau al culori care înseamnă credinţa şi sufletul fie el căutător ca Vasile _ („Histria şi permanenţa ''"), fie el creator ca So. Din orezul puternicei între vizual şi imaginar fi'născut acea explozie uni-de materie orânduită care se artă (şi oraşul poate fi o de artă) care invadează ochiul celui ce o priveşte, «a de spaţii, atunci cînd vizibilă, presupunerea spa-. întins, construit^e vSu^ * nat rT d°ar "v^ul nabil de muncă" admira ?is**> tea lucrării în a căreia ,f,M * istovită,M arda" şi extrage sevacrtiZ** reiîn atribute9 ca Zsfetf If * ta™ Pătrunzător, vizite 'SL*' rnetafore strălucitoare, aSeSn * raportări turburătoare, Sl« pe un temperament ve^fe^ U . iscoditor întrebător». JmX„ cu privire la perspectiva grar^ se* interpretări călinescieni taft. spirttul critic al generaţiilor1^ re, Ion Baiu şi-0 pxim m|s*| e analizată în lumina perscmelliiîu criticului, polemist de tempera»** teoretician de principii vetsoMit care se precizau tot mai evidatf ţi se „estetizau" tot mai s-ubsftwfisi» cronicar nu tocmai aplicat îo too* rie şi supus adesea uicisittMHntl*' genului. Categoric, Bălu comW' aici opinia acelora care au afirme că Istoria literaturii... „a legii 8» neant" şi susţine că: „Substâaţ» pe marginea cărţilor 89 re călinesciene a fost ^0ffn monumentala lucra-^PlîJ m „vast şantier" — al -** Acest şantier "' :ă- m acesteia. Acest şanti M 'J*#e'' ,at mai mult clarific f^Me teorie şi crez este-titf°Ţce vor înflori libere, f^if'de vulnerabile sub ra-Sitetu» V ierarhiei calorice r literaturii romane. de vedere judicios, dar mai o incredibilă pu *» *- acestui mare cărturaral ?i inepuizabilele lui resSlf* daptare, elan şi paAvZ^1 * » Concluziile k^ZZlu***-za pe Călinescu U famL m * spirite critice nationlT^^ ™seCmnTut J^^Sî însemnat un moment crMc ZI structw al literelor ror^naTc^t acesta, Călinescu a fâm estetă a contemporSm^ selecţie şi opoziţie ta A^T* mediocritate şi impostură nTL ntus rector critic, poziţia tl X structiv la înaltă temperaturi ★ Monografia lui Ion Bălu etu « lucrare de reală utilitate ca miv-mare şi orientare, cu intervenţii m-tice personale şi scrisă intr-tm- ni intelectualist — sobru, clar ţi tu» tur. Dar „operă analitică respiftan personalitatea criticului" (aţa ew, autorul ales definea critica) ea etl mai puţin. Opiniile personale te pr* în umbră. Mai ales n-au evolua 0 plină lumină în ceea ce primat actualizarea operei călinescieni » considerării ei sub unghiul rtzwt*r ţei în perspectiva timpului p a tf»» luţiei moderne a criticii Itimn Impresionismul critic cultivai — • vreme — de Călinescu ar reflfeîW* ta un cîmp floral plin de pttcw şi strălucire, dar efemer prt» if biectivitate şi temperament orfltfifc dacă nu ar exista solul adine, fer* til şi imuabil, al uriaşei eraâifU § al unei concepţii estetice cu cart 4 cutezat şi a reuşit să cemfrunit F* cel mai mare poet al neaimtkl -fc, într ■eaga literatură româna. pe marginea cărţilor e0 simion s fofinescu Septicul ■M interesul criticii noas-n valorile şi personalităţile * 2; f* o f°s* mai mare decît I ^ literare, antologii, studii y,,m probleme şi mai ales l "Ljn Aproape că nu există \,gtrM sa tiu t se fi mtoc-s \* sat* «°t multe monografii, l^o vreme, ale cărei deprinşi 0 m dispărut cu totul, in -l.»wflorit fără precedent vio' -S practicată de veleitari în ', J8 jitstificăro şi consolidării Cred că în toată istoria ■rt" {pg. IU). Atunci, unde '. adevărul ? „Aici" are, şi acolo are> o estetică ? Adevărul e că, > & avea o estetică speculativă, lucru ce contravenea relativismului său temperamental, Lovinescu a avut o estetică practică, un sistem estetic de precepte, nelipsite de fundament teoretic, ce converg riguros către un scop unic. Dacă observaţiile teoretice nu sînt totdeauna „originale", luate în sine, sistemul său estetic este profund original, şi pe el se sprijină direcţia principală a criticii noastre de la Lovinescu încoace. Eugen Simion, foarte atent la accesorii, pierde adesea din vedere semnificaţiile mari. Prezentarea relaţiilor literare ale lui Lovinescu e umil dintre cele mai interesante şi mai vii capitole ale lucrării. Foarte receptiv faţă de poziţia criticului în judecarea litigiilor sale literare, Eugen Simion se arată, cel puţin în cazul Călinescu, conciliant: „G. Călinescu are, aşa dar, faţă de înaintaşul său, atitudinea pe care acesta o avusese faţă de Maiorescu : o preţuire ce merge, în unele clipe, pînă la obstinată adoraţie, transformată prin jocul imprevizibil al unor forţe spirituale în tăgăduire, îndoială şi scepticism împins pînă la negaţie" (p. 290). A pune semnul egalităţii între „negaţia" principialului Lovinescu şi aceea a lui Călimesau mi se pare a forţa puţin lucrurile. Atitudinea lui Lovinescu faţă de Maiorescu, scutită de contradicţii, e departe de a fi negaţie. La Călinescu nu cred că poate fi vorba de adoraţie sau de negaţie impersonală faţă de opera şi rectitudinea moi-ală a lui Lovinescu, ci mai curînd de momente diferite, psihologic motivate. Ultimul capitol al monografiei, Scepticul mînuit (titlul poeziei lui Ion Barbu închinată lui Lovinescu), ar fi trebuit să definească pe un plan superior personalitatea criticului. Dar liniile portretului său spiritual rămîn difuze şi egale. E un portret căruia îi lipseşte lumina rembrandtiană. Autorul face aici un rezmnat al momentelor principale ale biografiei critice. Lipsesc acestei monografii, pentru a fi o contribuţie decisivă, cele cincizeci de pagini prin care personalitatea marelui critic să fie pe marginea cărţilor sustrasă contingenţelor şi situată, esenţial, în planul permanenţelor. Şi încă ceva, pasiunea unei idei, prin care autorul să se ridice de la comentarea textului la semnificaţia supratextului, operaţie legitimă şi necesară în cazul lui Lovinescu. Scrisă cu talent şi competenţă, lucrarea rămîne o contribuţie valoroasă la exageza lovines-ciană, fiind cea mai cuprinzătoare analiză a uneia din operele capitale ale criticii noastre. barbu solacolu 9 .arborele vieţii" — poezia florenţei albu Cu mari disponibilităţi lirice şi imagistice, Florenţa Albu în acest volum din urmă al ei — de proză de data aceasta — se dovedeşte un autentic mare poet. Subliniez că din culmea a trei sferturi de veac de viaţă nu am totuşi nici veleităţi, necum virtuţi călinesciene. Nu-mi îngădui să descopăr în lumea scriitorilor tineri, cu surle, nici talente, nici genii. Cel mult, însemn izbînzile sau încerc să-mi lămuresc mie însumi înfrîngerile din scrisul lor, pe care-l parcurg zilnic, adeseori cu înfrigurarea neofitului. Dar scrisul Florenţei Albu, — poezia ei inefabilă descoperită încă de-acum mai bine de 8 ani, într-atît m-a cîştigat, încît găsesc una din cele mai frumoase şi rodnice plăceri de-a mă lăsa subjugat acestui scris tot mai bogat şi matur de la, apariţia unei cărţi la alta. Cartea de proză a Florenţei Albu e într-atîta plină de seva vieţii şi a poeziei, de realitate şi de vis, de presionistă şi deim'J* i*. Pamînt, arşiţă, son!/ o!i««<« «■ lună, secett vro^ Stele> Pttl cumpănă, -a/^a^ 5j clasa drept un poem ' 'mprowt însă cunoaşte mai de^TU c* tt Poetei, „Arborele un jurnal poetic al l2lrJmJ«m tei Albu pentru toatei? ***** de versuri de pfeă în ****** « aduce în acest ^VeZ?!* Pe care le socotesc cZlZ^Tr?' cum insă „Arborele VfeS?'?*0fJ" eartede sine stătătoare fnlJ* 0 echilibrat în mtru caţ«L <2f in „patru anotimpuri" Z *°*e d™tîicorespundeT™%lZe£« mte subdiviziuni!mulZrt - copilăriei autoarei, primei» inscripţii poetice şi celo/Sfil« m lumea Bărăganului. "«St celelalte cuprind vraja wffi" neasca a Tării de sus, \^Stt porţilor maramureşene şi a nn£ lui lemnului pentru a sfîrşi fa oMk şia dacică a chipurile^ cu Vdm sprmoenelor coborîtă deasupra X-durilor. în încheierea cărţii xna*. taţia permanenţelor ţării Mioriţei m invocaţia anonimilor meşteri nutri acei nesfîrşiţi '„Gheorghe, Ion, y,a-ru şi Tudori" săvîrşind hoim rostul pe lume al oamenilor firtf Carpaţilor şi Dunării. „Nu ştiu cum vă cheamă, femtj şi bărbaţi, cătini lăudate. Dar îmi. aplec fruntea pesjte urma mîînilor voastre şi le sărut osteneala, Îndrăznind să mă umplu de harul lor*'. Florenţa Albu caută arborele vitţH „de care spun basmele noasW, ps-mul cu fructe de aur, cu pâsân măiestre, şi izvoare veşnic vii la rădăcini". Pe cînd eroii lui Maeter-linck aleargă după pasărea albaştri — dintr-o altă simbolistică a, unâ alte lumi şi a unei alte literaturi, Florenţa Albu înseamnă marea el bucurie de-a fi găsit arborele vieţii noastre româneşti „în o mie de înfăţişări — în codrul voevodal Slâ-tioara şi în mişcarea arborescentă a nounilbr din cerul Ţării de Sus*. Păsările albastre, „măiastrele" «- pe marginea cărţilor • arborii de rezonanţă 0 cîntecui şi le dă glas He buciume şi tilinci..." m mai fi de citat... Gîn- Î'0 * te ca dintr-o incantaţie l^Ltaţie, Pe fiecare cuvînt, &V^e... „Sate pe Iza, J^hiu a plăsmuit aceste ar-ortie ce rninite a îndrăznit 3**Iaiui to lemn? Orna*** • norţilor maramureşene : arborele vieţii stilizat Poetică în acest IZ**, «**fis Albu ! SSt ^ al Flori^ Cele patru anotimnwn -i rentei Albu: sud™™.* fi răsăritul alcătuiesc „Z? V** Cîntare a Patriei Dar °J?*&m umanism şi cită plenitm^T* ceasta suavă şi totuşi,S*> * sionaniă Cîntare! 9 ^ Un ultim citat: o «u* a . peste munţi ! Vor fl trSfJ**** teci ,adîncite-n nămeţi, cerbii^ cem, uriaşii cu ochi P<^3* căuS SmifPnda ^ caut şi Omul... De ce s-orfi «ST mind, atâţia munţi in 7» 2" Omul..." H aţara fi totuşi timpul să închei Florenţa Albu, e după mine, m& poem desăvîrşit al sivîrţbmai lelor noastre. E dintre puţinii tmt vor fi citiţi şi peste cîteva dmm. trăiau podgoreana @ ® ® 9 ••#§# „homo signifîcaiis" *> de henri wald Atracţia noii cărţi a lui Hwrt Wald începe încă de la titlu: Hon» sagmficans. Ka reprezintă o prea*i-rire a unicii fiinţe creatoare fi f«» ceptoare de semnificaţii — otnid. Voit sau nu, autorul îl descrie P» ' *) E m poate progresa deăt prin diferenţierea continuă a indiviămUtt-ţilor ei. Originalitatea este «Kt mai înaltă formă de luptă împotriva entropiei şi sursa inepuizabil a înfrîngerilor ei". pe marginea cărţilor 90 $jjfian iosifescu I pragul de jos - (aclos înfr-o nouă lectură | - o singură carte | " - ' Doamna Riccoboni a publicat pe 2 ^ jumătatea veacului al XVIII-lea I citeva romane — astăzi doar fişe { de bibliotecă — care au avut 'i răsunet : Emestine, Amelie, Miss 1 Jenny Level. Cînd a apărut carI tea lui Laclos, Marie-Jeanne Ric-Ţ coboni, fostă .actriţă devenită lite-ţ rată, căsătorită cu un actor-drama-# tag, avea aproape şaptezeci de ani. E de presupus că scena de pe timpul lui Ludovic al XV-lea îi pri-lejuise oarecare experienţă. Dar sprisul şi gustul ei acceptau doar proza virtuoasă. Cinismul glacial al doamnei de Merteuil a scandalizat-o. I-a scris lui Laclos — îi cunoştea familia: „Nu sînt surprinsă că fiul domnului de Chau-derlos (sic) scrie bine. în familia lui, spiritul e ereditar." *) A urmat un schimb de cîteva scrisori pe care Laclos le-a publicat ca anexă la ediţia din 1787 a Legăturilor periculoase. E interesant să pătrunzi într-una dintre seriile de semnificaţii şi de rezonanţe ale acestui roman singular confruntîndu-le cu opinia scriitorului. Doamna Riccoboni i-a reproşat că „îşi cheltuieşte talentul, uşurinţa, graţiile stilului pentru a da străinilor o idee atît de revoltătoare despre moravurile naţiunii lui şi despre gustul corn patrioţilor săi". Laclos şi-a apărat cartea şi a respins cu politeţe acuzaţia de a fi înfrumuseţat viciul A revendicat calitatea de martor, a stăruit şi asupra unui ţel moralizator : ..primul său ţel a fost de a fi util". A comparat romanul cu monumentul ridicat de Pigalle „unde se vede, nu fără spaimă, scheletul morţii... sub o draperie moale". Deferent, dar cu un zîmbet abia perceptibil, a adăugat că îi va invita pe cititorii „obosiţi de aceste imagini întristătoare", dornici să afle „natura înfrumuseţată şi toate farmecele pe care spiritul şi graţiile le pot adăuga tandreţei şi virtuţii — să citească Ernesline, Fanny, Ca-tesby etc, etc.".2) Florile pe care Laclos le oferea venerabilei sale corespondente nu erau în întregime artificiale. Ou cinci ani înaintea Legăturilor periculoase, fusese reprezentată la Comedia Italiană o operă comică pe care ofiţerul Cho-derlos de Laclos, ooohetînd şovăitor ou muzele, o extrăsese din romanul Emestine. Dramatizarea avusese doar o singură reprezentaţie. Cei doi corespondenţi nu aveau limbaj oomiuin. în celelalte scrisori, Laclos continuă să se explice şi să stăruie asupra veracităţii mărturiei sale. O caracterizare a doamnei de Merteuil e îndeosebi citabilă : „Voi adăuga totuşi că doamna de M. nu e mai aurind franţuzoaică decît o femeie din oricare ţară. Oriunde se va naşte o femeie cu simţuri active şi cu o inimă incapabilă de dragoste, ou oarecare spirit şi cu suflet josnic, o femeie rea, a cărei «torî străini 91 4 răutate va avea profunzime fără energie, acolo va exista doamna de M. sub orice costum s-ar înfăţişa, comportând doar deosebiri locale" .3) Pentru a plăcea corespondentei sale, scriitorul diminuează evident anvergura personajului. Optica e, însă, caracteristică pentru acela care ne-a dat ultimul mare produs al clasicismului crepuscular. Personajul e desenat net, din cîteva trăsături esenţializate. Doamna Riccoboni a continuat să condamne romanul pentru pernicioasele lui consecinţe educative, accentuând Chiar severitatea aprecierilor : „Atâta depravare irită şi nu instruieşte: Exclami la fiecare pagină : aceasta nu există, nu ar putea exista ! Exagerarea răpeşte preceptului forţa de a îndrepta".4) După cîteva scrisori, a întrerupt destul de s,ec corespondenţa : „Mi-ar părea o trădare să spun ce nu gîn-desc şi v-aş înşela prefăcindu-mă că vă accept părerile. Aşa că, domnule, după un volum de scrisori ne-am întoarce mereu de unde am plecat". 5) Această corespondenţă pe care, cu un gest foarte modern, Laclos a pus-o peste cîţiva ani în faţa publicului, are un îndoit interes, trecând cu mult dincolo de un exemplu de opacitate şi de confuzie între implicaţia etică şi moralizare. Vorbeşte de felul în care a fost citit Laclos. Prefigurează şi destinul ciudat al cărţii. Putem lăsa la o parte intenţia explicit moralizatoare mărturisită de romancier. în scrisorile către doamna Riccoboni el nu face concesii de substanţă. Insistă asupra necesităţii de a nu-şi atenua mărturia. Romanul făcuse o asemenea concesie în finalul lui artificial, şi justiţiar, care îl ucide pe Valmont, îl pune să se pocăiască, o desfigurează, sărăceşte şi alungă pe doamna de Merteuil. Opiniile cu privire la acest final au coincis de la început, încă din paginile pe care Gnimm le-a consacrat romanului în Corespondenţa literară din 1782. Din teamă de forţa explozivă a cărţii sau din dorinţa de a se acorda cu un punct de vedere străin ? în secolul lui Rousseau, Gessner şi Goldsmith idealului de seoaUajmâg Z .ÎS** omul şi scriitorul lLI Vlrtu*^ nează. Dar în faţa ««S*. depăşind aşteptările* ?oluibr«*, zece ani - luciditatea l-, in se -întrebe asupra acesta ^ut *• taţi. Se va nler^^m-avea sa se întîrnple • să fil^ ** multă vreme printre hmL* ■ autori licenţioşi -ai a«Sm8!?W Finalul, intenlle -e;BS\ ** » son pledează pentru un tel *L^~ zator care să cucereaţi fotoni «ie literatură ,enttae«alS^ meliorista. Doamnele Riccoloni „f s-au lăsat convinse. "CODOi" nu Conştiinţa de martor e mai t«. mă Este mărturisită de titlul corn! plet al romanului Legăturile cuîoase sau Scrisori culese 'mZ societate şi publicate „JZ», instruirea altor cîtorva. o sutS? ză şi epigraful din Rousseau Am văzut moravurile epocii mele « am publicat aceste scrisori")' X prezenţa, în note, a Redactorului prezenţă care are, de altfel multe alte rosituri. Atitudinea martorului imperturbabil poate fi socotită drept un strat de suprafaţă sub care pornind din direcţii foarte deosebite, analizele contemporane caută alte straturi. Soarta romanului în cele'-două secole se înisorie într-o curibă simplă : suicces-înifierare-succes. Calitatea succesului de la capetele seriei e foarte diferită. Dar reapărînd — altfel privit — în icentoul ,de lumină, Laclos se află în altă situaţie faţă de neînţeleşii literelor, de descoperiţii postumi, de Stendhal sau Raifka. în timpul vieţii, Laolos a cunosput în special zgomotul, ediţiile, contrafacerile, in'diignănile celor care so-ooteau ogdinida concavă, defăiîmă-toane. O marchiză cu moravuri destul de libere refuză să-1 mai primească şi spune portarului „...Dacă aş fi singură iau el, mi-ar fi frică" .6 Au început să circule chei, în .special cu privire la doamna de Merteuil. Ca de obicei, cheile diferă între ele, deşi cele mai (multe concordă 'asupra unui punct, situînd modelul la Grenoble, unde Laclos trăise câţiva ani în garnizoană, m 92 scriitori străorf lui Henri Brulard, Stendhal ioane si ei că ia cunoscut-o în MArjie pe aceea care slujise de 1 lui Lados. Alte ipoteze verde La Rachete, tot un oraş de * ^zoană 'ai scriitOTUlui, altele de rte Sânt detalii şi dezbateri oare 2^nWazâ "ia ipetlite histoire" a li_ \ ^^Jmele decenii ale secolului al tJ^4e&, ediţiile au continuat să se ' seoeadă, dar cartea iui Laclos in-SSe în' purgatoriu. Era o lectură ^avuabilă. Un 'personaj balzacian, * doaW» * Grlassens îşi arată indignarea faţă de o sugestie ce i s-a «jîjjt; ;parnenaşte de Aventurile casierului de Faublas. Se corectează apoi şi se referă la Legăturile peri-cdoase : „A ! iată o carte mult mai morală!" ripostează ironic abatele Cruchot. Textul elegant şi cu transparenţe iluzorii stimulează astăzi unghiurile şi interpretările diferite oare accentuează fie mecanismul impecabil (e ounctul de pornire al lui Tzvetan Tjodorov care, de altfel, ne previne că .analizează romanul pentru __a identifica nişte atruieturi narative7), (ie voinţa de putere personificată ori o ipostază a Răului, a esenţei demonice. Nu lipsesc nici interpretările paradoxale, care descoperă în doamna de Merteuil o premergătoare a feminismuluii. Un puinct de pornire existent în text, relieful unui pansonaj capătă o deschidere oare înghite tot textul. Nu ne propunem o critică a criticii despre Laiclos. „Feminismul" lui reprezintă unui dintre numeroasele cazuri de construcţie critică verticală, ou poligon resjtrîns de suisţiniere. Să notăm că şi analiza structurală a iui Todorov, şi cea practicată de Eti-embte într-iun limbaj al nuanţei constată că textul infirmă „reabilitarea" personajului. . pin unghiurile de discuţie posibile ne interesează aici în special unul. Laclos s-a văzut ca un moralist practic şi — mai justificat — ca «n martor. Mărturia este însă şi produsul umed meditaţii disimulate cu foarte clasică disioreţie asupra -dimensiunii omului. Ca şi la Cham-fortt, luneta e întoarsă, umanul suportă o reducţie care a apărut in- suportabilă contemporanilor. E un uman datat şi localizat, în perfect contrast ou ceea oe icomunicaseră ou câţiva ani mai înainte Diderot, Rousseau ori Voitaire. Mărturia lui Laclos e corectă şi parţială. mecanismul perfect Una dintre lecturiie noi şi stimulatoare practicate a«upra Legăturilor periculoase, cea a lui Tzvetan Todorov, îşi delimitează ţelul încă din prefaţă : „Astfel, cel dintâi obiect al acestui studiu vor fi Legăturile periculoase. Dar obiectul său profund îl constituie poetica însăşi, conceptele, metodele, posibilităţile ei. Descrierea Legăturilor periculoase — care urmează — are drept unic ţel să permită discutarea problemelor teoretice ale poeticii. Poetica nu se poate lipsi de literatură pentru a-şi discuta propriul ei discurs; şi în acelaşi timp nu izbuteşte să o facă decât depăşind opera concretă".8) Obiectul paginilor de faţă este altul. Ele îşi propun să discute o dimensiune a cărţii, modul cum cîteva întrebări care revin în literatura mai multor secole se parti-culartoează în .universul finit şi infinit ai romanului lui Laclos. Dar tocmai pentru că interesele sînt altele, pentru că liniile de investigaţie sje despart, dar se reîntâlnesc fatal, unele dintre observaţiile lui Todorov se impun. Sânt sondaje critice oare, acceptate, refuzate sau amendaite, nu pot fi puse în paranteză, ies în relief în vaista literatură ontică asupra Legăturilor periculoase. Cîteva disocieri âimi par însă, necesare. Ele se referă de fapt, la disciplina în care se înscrie cercetarea iliui Todorov, lia oscilaţiile, poate inevitabile, ale poeticii. Literatură şi semnificaţie, cartea lui ToidoMv, trece deci de la obir eotul prim la cel profund, de la anaiizîa unei cărţi la cercetarea unor structuri. Dar tot restul comentariului pare a ezita între cele două trepte. Dezbate posibilităţile unui gen — romanul epistolar — dar Viitori străini 93 cu valenţele şi complexitatea pe care procedeele în circulaţie le dobândesc la Laclos. Treptele de generalizare mi se par iluzorii. Discursul poetic stimulat de un punct de pornire unic, irepetabil, redevine discurs critic. Este poate condiţia preocupărilor oare oscilează între tip şi individualitate. Iluzia discutării riguroase, pe reguli enunţate axiomatic („R.2. Fie A şi B, doi agenţi, A iubindu-1 pe B la nivelul existenţei dar nu şi la acela al aparenţei. Dacă A ia cunoştinţă de nivelul existenţei, acţionează împotriva acestei iubiri",0) e infirmată de fatala imprecizie a cîte unui termen. Primele două reguli propuse se referă la axa dorinţei, termen care poate cuprinde — şi cuprinde efectiv Sn roman — o infinitate de sensuri, de la dorinţa de posesiune fizică la cea de subjugare şi dominaţie şi la dragoste. ,,Axa" devine fluctuantă, elastică. S-ar mai putea da destule exemple care relevă acuitatea critică a lui Todorov, dar reintroduc unitatea expresiei şi a substanţei şi fac iluzorie desăvârşita meniţinere la formalizare. Astfel, remarca ou privire la cele două concepţii despre scrisoare a lui Daraeeny şi a doamnei de Merteuil. Pentru Danceny — oare scrie o exuberantă litanie amoroasă : „o scrisoare e portretul sufletului... se pliază după toate mişcările noastre : se însufleţeşte pe rînd, se bucură, se odihneşte". (Scrisoarea 150). Dînd Cecilei o lecţie de disimulare — pentru a face lui Valmont un serviciu colegiai, Doamna de Merteuil o sfătuieşte : „Scrii mereu, ea un copil... spui tot ce gîndeşti şi nimic din ceea ce nu gîndeşti... Dă-ţi seama că atunci cînd scrii cuiva, o fafci pentru el şi nu pentru tine : trebuie deci să cauţi mai puţin a-i spune ceea ce gîndeşti decît ceea ce îi place". (Ser. 105). Concepţiile despre schiimbul epistolar sînt inseparabile de personaje şi de contextul în care au fost exprimate. Refuzul diacronici comportă de asemenea inevitabile concesii. Ca şi în alte analize structurale, ca şi la Foucault sau Barthes, diacronicul nu dispare, e menţinut doar în vag. m Am insistat asupra acesw cuilaţoa mai fragile nu n«nt lua discuţia despre o metorts t K~ dezbătută, ci pmtou a StatîUe intern* şi altă mişcare Sfig fecţia geometrică a romnim?' Per-Laclos, care ,a tentat ^bu* ^ «ate şi polifonie pe cercetft^ de structuri poetice, ,n£Sru> discutată izolată de dimmS„ tl umană pe care-o taahideTW tarea ei, de lumina crepusculară în care se iveşte această 'dtaensiune a omulua Sepannd paragrafele, vor bunid in*u despre mecanismul ™,7„" mişcare cu o terifiantă 'dJbfcte apoi de vi.ziunea redusă a omului pe oare o propune cartea vrem doar să luminăm din două nărt acelaşi .obiect. Implicaţiile a™' vei vedea care dintre noi ei ™ eu, se va putea lăuda..." Sin ^ gurele împrejurări î,n care tonul 1" graţie şi inteligenţă rece dm Jt nate d faCe l0C aflrmatiei » Fără exces de simetrie — care ar fi accentuat supărător impresia oV analiză geometrică — scrisorile ce lor doi ■alternează limbajele Vor besc calculând sau scot o clină masca pentru a face bilanţul şi a pretinde aplauze. Cîteva rietaii au fost mai des pomenite. Ele reliefează excesiv latura licenţioasă a acestui roman, totuşi atît de puţir sensual, în care voluptatea însăşi pare sterilizată de inteligenţă şi de orgoliu. Folosind ca pupitru posteriorul unei actriţe, amantă pasageră, Valmont scrie doamnei de Tourvel o epis,tolă cu mărturisiri discrete şi autoimiputări morale. E de notat că, fără dublu registru, o situaţie similară există în corespondenţa din tinereţe a lui Voltaire care sfătuieşte în versuri pe un prieten săJi răspundă pe un astfel de pupitru. încheierea versurilor lui Voltaire e mult mai maseări-cioasă. Este probabil că această picanterie a circulat în anecdotica secolului. Dublul registru nu practică totdeauna contraste atît de violente de culori. Sînt însă mereu alăturate produsele ritualului urmat de un libertin care ştie să se adapteze la împrejurări şi să le utilizeze (pînă la unmă, Valmont o va cuceri pe doamna de Tourvel 98 scriitori străini ■ (i buna credinţă a confeso {pl acesteia). Calculul şi prono- ^•'"VilT^nt"'discutate cu răceală #°?mw"şj chiar, în limitele pre | . ' mularea sti-^"P^'^upă corespondentul care ^"itruj disimulării cere adap la diapazonul. corespon-tului, împrumutarea preocu- ,*Şlcr retorice, liShuî° convins ori sedus. Doamna îierteuil discută cu mama fl-ilei mimând răspunderea şi Vupuîele de prietenă şi de fe-*;L virtuoasă, Jar o face lara a Sa tonul, păstrează bunul gust şi ^ocreţia. Scopul este ca doamna de Volanges să nu renunţe la căsăto-fiicei ei ou Gercou ct. Rcnunţu-"l- ar face imposibilă răzbunarea. Pentru a netezi calea lui Valmont, aceeaşi doamnă de Merteuil scrie Cecilei pe ton glumeţ, bagatelizînd socul provocat de iniţiativa erotică 3 libertinului, anuiînd urmele de remuşcare pe care le-ar mai putea avea ingenua pe cale de corupere. Tonul, argumentele, uşurinţa sînt toate adaptate la ţel. Vorbeşte sora mai imare care ridiculizează scrupulele deplasate. Pînă în clipa rupturii, cînd uită să mai calculeze, doamna de Mertsu'l îşi adaptează corespondenţa chiar faţă de unicul ei confident, de bărbatul în faţa căruia acceptă să rămână fără mască. Valmont se consideră egalul ei, dar e manipulat ca un instrument. Orgoliul lui e flatat cu discreţie pentru a-1 convinge să se ocupe de Cecile. Ruptura cu prezidenta, anihilarea începutului de iubire a lui Valmont sînt obţinute tot prin adaptarea tonului. Scrisoarea de ruptură trimisă ca model — scrisoare pe care Valmont o va copia şi o va expedia preziduitei fără să schimbe o iotă — c calculată ca un pioecti1, destinată să provoace maximul de suferinţă. Schimbarea ele registre e la fel de sensibilă la Vaimont. Montajul epistolar crează contraste similare. Seducţia doamnei t!e Tourvel pretinde mimarea sincerităţii şi autosondăr;;, trecerea gradată de la nevoia de sinceritate şi prietenie, pe care ar resimţi-o un seducător obosit, la iubirea ce se ignorează încă. Tonul e grav şi elevat. Stendhal, cititorul iui Laclos, şi-a amintit probabil această tehnică a seducţiei cînd 1-a pus pe Julien Sorel să închege un roman epistolar cu mareşala de Fervacques pentru a provoca gelozia Mathildei de la Mole. Dar scrisorile — model pe care Julien le copiază năucit de plictiseala sînt frazeologie metafizioo-amoroasă. bune doar să măgulească gustul recentei aristocrate pentru ideile distinse. Scrisorile lui Valmont progresează gradat, se impun lecturii prin stratageme. Nu se reduc la frazeologie. Mimarea e făcută convingător. Ambiguitatea sentimentelor lui Valmont, modul cum, ca la tiparul inversat al unui erou cornelian, demnitatea de libertin se luptă să reprime afecţiunea, crează un alt strat de semmificatii. In scrisorile către doamna de Merteuil Valmont îşi ironizează elanurile pentru a le micşora semnificaţia, se vrea mereu cinic, impermeabil pînă la capăt. Doamna de Merteuil citeşte printre rînduri, scoate la iveală adevărata pondere a sentimentului reprimat şi, cînd e nevoie, pedalează asupra orgoliului, pentru a provoca reacţia prevăzută. reducţia omului In penum'bră, „Redactorul" îşi construieşte montajul, alternează registrele, schimbă şi gradează luminile. Personajele se mărturisesc ingenuu sau disimulează, se analizează cinic sau încearcă să se înşele singure. Punînd textele în paralelă, modificând o nuanţă de stil, Redactorul merge mult mai departe. Meditează asupra omului, fără paranteze şi fără pedanterii ci5 tip Richardson, fără revărsări roussrau-iste. Păstrează bunul gust şi măsu ra personajelor Înseşi. Dar prin aceste personaje pe care nu le judecă decît în câteva fraze cuminţi şi convenţional morale, aruncă o privire asupra Omului — pentru a folosi majusculele preferate de Laclos, Un om şi o privire datate, localizate. Textul se menţine în vag, reproduce scrisori „adunate într-o i*ri străini 99 societate". Dar înscrierea lui istorică se impune într-o mai largă măsură declt ampla oonotaţie a scrisorii ca „ştire". Oamenii aceştia sînt dataţi. Peste un deceniu vor urca ou eleganţă pe eşafod, vor încheia cu un „bon mot". Omul pe care îl sondează Laclos, e foarte diferit de acela oare s-a ivit agresiv în aceiaşi ani, în a doua piesă a lui Beauma rohais. în anul apariţiei Legăturilor periculoase erau în toi intrigile la curte, pentru a se obţine reprezentarea Nwnţii lui Fi-garo. Interdicţia monarhului indignat de cutezanţa textului, dar incapabil să reziste la presiuni prelungite, a fost anihilată după doi ani. Figaro, fost vaiet, devenit om bun la toate al contelui Alimaviva, se află aproape de condiţia lui Azolan, valetul lui Valmont. Dar Figaro a ajuns exponentul sigur de sine al secolului luminilor, în perioada în oare idealul luminilor devenise neîndestulător. Figaro trece de la glumă la discurs, vorbeşte în monologul din actul final ca un reprezentant al sitarii a treia. Graţia, vioiciunea intelectuală apropie limbajul lui Beaumarchais de cel al lui Laclos. Dar cei doi contemporani privesc altfel şi văd altceva. Beaumarchais se identifică cu personajul său şi nu o ascunde. Sfidarea pe care piesa o aduce absolutismului, schimbarea de ton după bonomia aparentă, cu intrigă convenţională, a Bărbierului din Sevilla sînt făţiş agresive. Laclos — ne amintesc Becher şi Hazard — îi dispreţuia pe burghezi. In universul foarte închis al romanului, mai închis chiar decît memoriile înaintaşului său, Saint-Simon, ducele rămas în feudalitate în plin secol al XVIII-lca, exisftă doar lumea cu particulă, aristocraţia şi „la noblesse de robe". Ber-trand, care anunţă moartea lui Valmont, e doar o funcţie : intendentul credincios. Scrisoarea valetului Azolan e o ilustrare a capacităţii de mulaire stilistică şi de optică împrumutată. Azolan scrie corect ca un valet stilat, cu umilinţă complice şi cu rapacitate nedeghizată. Valmont îl utilizează ca pe o unealta perfect docilă mm» contribuţie aventurile' £>7r"du-i Ia tru a mai mişca un Diofî„ * prezidentei. P °n m seri"««- • m seducţia Lumea aceasta e vămtă h-ra, de un observator deZ afa' de caractere. în acest ™>Uri şl clasicismului, primul i^"80"! al completează, îl concurează , 11 pe cel de-al doilea. Ca si nh f*>rt în aparenţă mai detaşat de-ît^f0rt' fort, Laclos, e atent ia con oială, la schimbările deTaSi i^ discerne in aceste jocuri m„" . nu hedonismul uşor al ,eSfe galante, ci o condiţie inlunSa^ reducţie insuportabilă a umanuîuf Ar fi greu să-i aplicam lui La' clas una dintre perspectivele dfr, care Vianu a construit trei tipuri cea de jos în sus, de la aci^i înălţime, de sus în jos. La persana' jele de anvergură, la Valmont ti în primul rînd, la doamna de Mer teuil, montajul scrisorilor, singurul mijloc care ne poate comunica atl tudinaa reală a Redactorului, a, tudinea creatorului faţă de personajele sale — luminează amândouă laturile. Sînt împuţinate, deşi posadă dimensiuni neobişnuite. Să vorbim de demonici şi de supraoameni ar fi să extrapolăm. Dar anvergura energia cheltuită pentru a cuceri şl nimici există în aceeaşi măsură ca şi diminuarea. Libertinul — le roue — bărbat sau femeie, îşi concentrează toate resursele, inteligenţa, pasiunea, cultura, pentru o singură, glacială preocupare. Laclos îşi vede personajele din amîndouă unghiurile. Le dă ocol. îl simţim însă separat de ele. Apropierea de Chamfort, de viziunea a-aupra omului ce se întregeşte din maxime şi anecdote e izbitoare. Figurile pe care le-a fixat Chamfort cu cîte o iniţială in insectarul însemnărilor sale nu au anvergură; tonul direct al memorialistului e sarcastic, ceea ce constituie altă diferenţă faţă de reţinerea şi de frazele convenţionale clin prefaţa şi notiţa Redactorului. Doar acidul picurat de pagina Editorului, ironiile ei agresiv directe o apropie de Maximele şi anecdotele lui Chamfort. 100 scriitori străini Hj Ml (3 ■ ii nar atmosferei de libertinaj şi de •tfiditate afectivă, blazarea ele-ta. înrudesc textele. Dacă „ma-%de şi anecdotele" nu ar fi apă- ♦ postum, daca Laclos le-ar fi ^„t sub ochi, ar fi putut găsi pen-mi epigraful romanului pasaje mai roniate decît declaraţia solemnă 3 lui Rousseau din prefaţa la Noua ţteţioută «iu mărturisită cu dinţii strînşi- se comuniică din amîndouă Sjctele, din fragmentele lui Ciiam-•' din romanul lui Laclos, o de universul plăsmuit, o fort şi privire Textul şi biografia, cuminţenia Redactorului şi ironiile Editorului ^ ?i scrisorile politicoase către doamna Riccobotni îl situează pe Laclos în afară, la distanţă de personaje- Dimensiunile apar astfel mai net şi măştile schimbate sau date o clipă la o parte lasă să se întrevadă „scheletul lui Pigalle". Romanul e dominat de cei doi .rouss". Textul epistolar nu o cruţă pe Cecile care nu e o victimă, ci o pradă. Cecile e concepută generic. Diferenţierea stilistică şi psihologică de care au vorbit comentatorii e oea a unui tipar. Din schema biografică — educaţia la mîoăstire, căsătoria, viaţa mondenă, adulterul — acţiunea doamnei de Merteuil şi a lui Valmont au inversat doi termeni. Doamnei de Merteuil i se ■pare o răzbunare picantă să-l facă pe un amant infidel să devină încornorat înaintea căsătoriei, să i-o ofere lui Gercourt pe Cecile gata coruptă. Un tipar al mamei imprudente, care cade pradă „legăturilor periculoase", este şi doamna de Volanges, convenţională în prietenie şi în educaţie. Reacţionează autentic doar cînd intuieşte cu spaimă gravitatea faptelor. Atunci preferă tăcerea, refuză asprimea adevărului. Termenul de „tipar" se referă la o viziune clasicizantă, la o proză de caractere. Personajele pomenite au relief. Nu e cazul ou Danceny, destinat probabil să ofere doar o contrapondere, să opună libertinului pe îndrăgostitul delicat ş; credul. Danceny e împodobit de vir- tuţi, capătă în final şi rol justiţiar, îl -uai.de fin duel pe Valmont. E plin de farmec — ne asigură scrisorile tuturor celorlalţi. Doamna de Merteuil va accepta războiul cu Valmont pentru a-şi satisface capriciul de a-1 trece şi pe Danceny în ta bloul ei de vânătoare. Singurul cusur al acestui conglomerat de virtuţi e că nu există. Rămîne o funcţie. Este ,,1'arnoureux", îndrăgostitul pus să suspine, diferit de „amantul" fericit. Prezentă, adevărată în reacţiile ei rigoriste şi in felul cum cedează treptat, cu dări înapoi, este prezidenta de Tourvel. Dar contraponderea umană pe «sare o oferă nu e suficientă în raport cu cele două personaje oare acoperă scena şi te maschează pe celelalte. Privirea lucidă a Redactorului cate alternează scrisorile ei cu analiza implacabilă a libertinilor vede în femeia aceasta, pentru care iubirea înse&mnă suferinţă, umilire şi moarte, un produs al influenţei părintelui An-selme. Pietatea ei apare sincera, dar e privită din aliată, ca şi libertinajul celorlalţi. Personajul consemnează şi alte dimensiuni posibile ale omului. Dar pe primul plan rămîn acelea care prilejuiesc moralistului avertismentele din prefaţă cu privire la relaţiile pernicioase şi care compun viziunea gravă, desenează scheletul de sub draperie. Postura principală în care apar aceste personaje — lor .li se poate adăuga Prevan, înfăţişat indirect, din scrisorile lui Merteuil şi Valmont, dar mai reliefat, mai prezent decît Danceny — este încordarea cuceririi. O pradă, apoi alta, după ce triumful s-a realizat, concentrează preocupările, calculele, consumă timpul. Cucerirea nu are — lucru mărturisit cm complacere - termeni comuni cu dragostea decît în mimarea strategic necesară a reacţiilor şi a formulelor verbale. Sînt roluri care trebuie bine studiate pentru a da iluzia spontaneităţii. Doamna de Merteuil judecă sever o scrisoare a lui Valmont către prezidenta pentru stilul ei prea. liniştit, pentru insuficienta mimare stilistd- Itori străini 101 că a. turburării.. Aceste fragmente din roman completează excelent Paradoxul actorului al lui Diderot. . Cucerirea are doar parţial termeni comuni cu .plăcerea. Libertinii din romanul lui Laclos sînt, evident, rafinaţi ai senzualităţii. In corespondenţa cu Ripcoboni, Laclos a caracterizat-o pe doamna de Merteuil drept „o femeie ou simţuri active şi ou o inimă incapabilă de dragoste". Diiminuînd anvergura personajului malefic în faţa virtuoasei lui corespondente, a vorbit şi de „profunzime fără energie". Valmont alternează aventurile dificile cu interludiile fără importanţă : nopţile petrecute cu actriţele. Dar senzualitatea singură nu oferă satisfacţii suficiente. Personajele acestea sînt mai blazate, mai complicate decît libertinii Regenţei care se mulţumeau să-şi agrementeze şi să-şi rafineze orgiile. Termenii de vînătoare şi complicatele calcule întregesc plăcerea şi o justifică. Pierderea socială, compromiterea victimei, a „prăzii", chiar pieirea ei dau preţ cuceririi. Există cote, scări de valori. Valmont refuză la început propunerea doamnei de Merteuil. Seducerea unei fete de 15 ani, abia ieşită de la imînăsltire i se pare derizorie în comparaţie cu dificultăţile, cu problemele strategice puse de cucerirea unei bigote. Ca şi dificultăţile, încheierea catastrofică penitnu pradă sporeşte prestigiul libertinului. Apropierea de Sade e permisă. O lectură psihanalitică, făcută ou destulă elasticitate şi simţ al literarului, ar putea descifra o întreagă ramificaţie de sensuri şi sugestii. Resursele intelectuale şi energia libertinului se cheltuiesc pentru satisfacerea unui orgoliu care a rămas forţa unită a acestor personaje frigide şi blazate. Minusurile sînt resimţite ca o creştere a puterii de a stăpîni şi ca o invulnerabilitate. Incapabili de pasiune, nefixaţî de prietenie, ori măcar de o zonă privilegiată de interese, fie ele intelectuale, ei se simt descătuşaţi şi puternici, capabili să satisfacă un capriciu fugitiv ori să-1 inhibeze, dacă orgoliul unei victorii mai dificile le-o pretinde. în conversaţia lor de strategi ai cuceririi erotico »„ sorile care păstrează tonnii • SCri-de bun gust al «St'^»! stapini pe sine, mereu l„Li ?*u teraţi sa nu ofere priză rlntm şi a" sau amicilor, singurele ?.?lor modificări de ton sîntstUaW**" autoafirmare orgolioasă ° de Nevoia de aplauze sporea a-,-cultăţile. Pentru a se aproba h" prezidenta, pentru a birui n4crt derea doamnei de Volanses vlf mont trebuie să-şi complice mit vrele sa emuleze, în primul Z' regretele, convertirea. Cota victorie! creşte Dar creşte şi vulnerata tea. Prevan va fi înfrînt de p/iu pusa ilui victima pentru că si-a af şat intenţiile, a pus rămăşag nT voia de triumf public îl pune ne Valmont m inferioritate îi- comnU oatele lui relaţii ou doamna d* Merteuil. In aparenţă, cei doi complici foşti amanţi, deveniţi confidenţi reciproci, se tratează pe picior de egalitate. Este şi motivul pentru care doamna de Merteuil refuză la început să cedeze dorinţei lui Valmont de a relua aventura erotică şt compară raporturile lor cu cele dintre doi trişori oare, reeunoscin-du-se unul pe altul în timpul jocului, au hotărît să renunţe şi să împartă miza. Dar doamna de Merteuil este şi se simte superioară pentru că nu are nevoie de publicitate, pentru că strategia ei se bazează pe disimulare. Este condiţia femeii chiar într-o societate foarte indulgentă la libertinaj. Scrisoarea de mărturisiri o spune clar, Această revanşă împotriva unui handicap, felul oum a trebuit să-şi asigure buna reputaţie şi protecţia bătrânelor pioase, au servit de punct de pornire pentru interpretarea care a văzut în acest personaj o precursoare a feminismului. Dar superioritatea doamnei de Merteuil stă, în primul rînd, într-o reducţie dusă şi mai departe. Nu simte nevoia de aplauze. Aprecierea unicului şi parţialului ei confident îi e suficientă. Voluptăţile cerebrale ale disimulării, ale existenţei duble, complicata ceremonie cu care se dăruieşte amanţilor, arsenalul de precauţii, modul cum şi-a asigurat 102 scriitori străini ■ j.nj supunere a cameristei sale, **L' îi hrănesc orgoliul, păstrin-^ Jfi intactă 'puterea şi invutnerabi- ţn raparturiie acestea în care ' -rfdenţii caută să se îngenunche-poanina de Merteuil triumfă. • Sbtilitatea lui Laclos a intuit-o hiar în ®nla''ui forţat moralizator. Sjnţia lui Valmont, mărturisirile şi ^gcţiuniile faţă de cel care 1-a ră-fSniortal, sînt în dezacord cu faţa cabotină a personajului. Un Valmont făcând pînă la capăt paradă ,j€ cinism, înfruntînd moartea cu un curaj fizic oare nu-i lipseşte ar § scandalizat .mai tare pe doamna Riccoboni, dar ar fi convins mai mult. Totuşi, o slăbiciune a lui Valmont în clipele supreme, făoînd abstracţie de ros,turile precaute ale "finalului, nu e total şocantă. Doamna de Merteuil părăseşte trufaşă scena. Lovită de calamităţile pe „care le-a multiplicat romancierul, ostracizată, sărăcită, desfigurată, îşi păstrează liniştea glacială şi tăcerea. Dispare înşelîndu-şi creditorii, fără a capitula. Personajele acestea care reduc totul şi se reduc la numitorul orgoliului, al setei de a domina şi înfrânge au relief, o anumită grandoare. Disproporţia dintre energia şi inteligenţa cheltuite şi obiect e derizorie. Practic unidimensionate, amputate de zone esenţiale, reducând altele la mobilul lor principal, reprezintă — la nivelul secolului lor — pragul de jos sil omului. La nivelul secolului... Sînt produsul veacului filozofilor, veacului eleganţei în gîndire, fraza şi comportare. Le bănuim cultivate. Citează — în general ironic — din tragedii. Valmont parodiază o frază din Noua Heloizu. Da? referirile literare sînt doar sintagme din limbajul şlefuit, ana cum mersul la operă, e detaşat de muzică, face parte din ritualul monden, e un prilej de aventuri. Secolul filozafiiei, experienţa moraliştilor i-a învăţat să gândească ou limpiditate subtilă. Luciditatea cu oare se .sondează sau îi sondează pe ceilalţi intră în arsenalul cuceririi, indică paşii de făcut, manevrele, eventual retragerile, oco- lurile necesare. Raţionamentul strict e manipulat ou aceleaşi finalităţi. E intercalat cu supleţe de doamna ide Merteuil între o ameninţare cu arma tainică pe care o posedă împotriva lui Valmont şi o cochetărie făgăduitoare : „Eşti gelos şi gelozia nu e în stare să raţioneze. Ei bine, voi raţiona în locul tău. Sau ai un rival sau nu ai. Dacă ai unul, trebuie să placi ca să fiii preferat; dacă nu ai, tot trebuie să placi ca să eviţi să se ivească vreunul. In aroîndouă cazurile, trebuie să te porţi la fel". Stricteţea dilemei e îndulcită de un apel : „Nu ştii să fii mai amabil ? şi nu eşti .mai sigur de îzbîndă ? Haide, viconte, te nedreptăţeşti..." „Plaire" „etre aimalble". Şi aici limbajul tragediilor s-la golit de conţinutul lui pasional. Termenii s-au devalorizat, desemnează doar un cod de comportare măsurată şi de bun gust. Zeii au murit. Critica universală a secolului i-a ucis. Pentru „Ies roues" n-au fost înlocuiţi de vreun deiisrn, oricît de palid, nici de alt-oeva. Libertinii n-iaiu dimensiune metafizică. N-au pasiunea antifana-tică a filoaofilor, nici pasiunea deistă şi naturistă a unui Rousseau. Din frazele elegante se reliefează doar eul întors spre sine. Comparaţia ou scheletul lui Pigalle se impune din nou, se arată a fi altceva decît un împrumut stilistic menit să satisfacă rigorismul doamnei Riccoboni. Există în roman un personaj al cărui profil e pus în contrast cu ale celor două principale, oferind, în parte, contraponderea literară pe care nu o creează nici incolorul Danceny, nici prezidenta. Doamna de Rosemonde nu împărtăşeşte corespondenţilor ei idei prea îndrăzneţe, dar înţelepciunea îngăduitoare ou care tratează oamenii şi întâmplările este produsul secolului şi al bătrâneţii. Şl în cazul ei se face sensibilă capacitatea romancierului de a împrumuta o optică, de a vorbi cu tonul uşor dezabuzat, dar nu sterilizat de emoţie, al unei Kiitori străini 103 femei cu experienţă, care încearcă cu tact să-şi călăuzească prietena mai tunară. Sferturile, elucidările sînt asociate cu refuzul de a osândi moral, cu o toleranţă care invocă în fata pioasei prietene bunăvoinţa divină: „în bolile fără leac, sfaturile nu pot avea alt rost decît să arate regimul de urmat. îţi cer doar să-ţi aminteşti că a plînge pe an bolnav nu înseamnă să-1 condamni. Dar cine sîntem noi să ne condamnăm unii pe alţii ? Să lă- N O T E ') Correspondanee de M-mc de Ricco-boni et de Laclos in Laclos, Les liaisons dangereuses, Ed. de la Pleiade, 1932, p. 485. 2) Ibidem, p. 487. 3) Ibidem, p. 490. Ibidem, p. 492. 5) Ibidem, p. 498. 6) Maurice Aliem, Introducere la Les liaisons dangereuses, ed. cit., p. 6. i) Tzvetan Todorov, Littărature et signi-ticatlon, Larousse, 1967. 8) Ibidem, p. 8—9. 0) Ibidem, p. 63. W) Etiemble: Prosateurs du XVIU-e sie-cle în Histoire des litleratures III, Ency-clopedie de la Pleiade, Gallimard, 1963, p. 848—849. ") J. J. Rousseau, Julie ou le Nouvelle Heloise, I, Preface, Gamier, f. a., pp. V— VI. u La Harpe, correspondanee UtUraire, în Laclos, op. cit., p. 506. '•'') J. J. Rousseau, op. cit., p. V. «) La Harpe, ov .cit., p. 507. 104 scriitori străini 4. gjeXandru duţu idealul civic al umaniştilor români 4 precizarea surselor şi a caracte-1 relor umanismului care s-a dezvol-' Sat în cîteva centre importante din sud-estul european în secolul al XVIl-lea depinde, în mare măsură, de o mai deplină înţelegere a umanismului universal, etapă a culturii umane. Or, în această privinţă, dezbaterea acestor probleme nu are decît de profitat de pe urma dublei extensiuni a cercetării Renaşterii, de la Bruckhardt încoace : investigarea structurii social-econo-mice din societăţile de pe continent, în secolele XIV—XVI, precum şi lărgirea ariei de cercetare, dincolo de ţara pe care ilustrul erudit elveţian o analizase în sinteza sa, conferindu-i postura de model şi paradigmă. Wallace Ferguson a arătat cu claritate de ce lucrarea lui Bruckhardt pare astăzi a fi fost construită pe o bază prea îngustă şi ar fi inutil să repetăm argumentele sale atît de bine cunoscute1; atît „descoperirea omului" şi fixarea „premiselor individualisîmului", cît şi sensul acordat excepţionalei experienţe italiene, sînt teze care atît la Bruckhardt, cît şi la Michelet, nu pot fi desprinse de convingerile liberaliste ale acestor istorici. Dar dincolo de frontierele orezului interpreţilor, istoria s-a desfăşurat în toată amploarea şi di. ') W. K. Ferguson, The Renaissance in Hisorlcal Thouqht: Five Centurv ol Interpretaiion, Boston, 1918. versitatea ei; şi acelaşi lucru 1-a făcut şi umanismul. Nu pot fi contestate rezultatele obţinute în interpretarea Renaşterii în secolul trecut: dar progresul înregistrat ulterior de istoriografie a ancorat studiul consacrat acestei perioade, pe care continuăm să o admirăm, dar să o şi judecăm, pe un teren solid, acolo unde oamenii şi-au dus existenţa lor cotidiană, chiar atunci când au bănuit că fapta şi creaţia lor va înfrînge limitele timpului. Nu putem vorbi astăzi de un umanism care s-a afirmat fără să fi apelat la surse clasice, dar nu ne mulţumim să conturăm rolul său numai la atît: ce sens a fost dat acestui apel ? ce a însemnat a „renaşte", o revenire la societatea greco-romană ? Nu punem la îndoială faptul că umanismul Renaşterii a elaborat, treptat, o nouă idee despre om, dar nu ne putem împiedica să întrebăm : nu a existat o idee despre om şi în Evul Mediu ? S-a eliberat, într-adevăr, omul de toate servitutile, devenind un demiurg care orează totul din haos, asemenea personajului grandios care domină plafonul Capelei Sixtine ? Cu siguranţă că noua antropologie, elaborată în aceşti secoli, ne va atrage, în primul rînd, interesul ; şi ea se va înfăţişa în toată amploarea ei, în măsura în care ideea despre om va apare în contextul s,ău, în aparatul conceptual al celor care au vieţuit în perioada ce ne preocupă, elaborată **a ideilor 105 fiiind în societăţi cu structuri clar definite. în această privinţă, am dori să semnalăm faptul că, în cercetarea umanismului român, evidente progrese au fost înregistrate în ultimul deceniu; după oe Ramiro Ortiz declarase că „literatura română e un dar al Renaşterii" 2 anchete mai aprofundate au pus în evidenţă contactele mişcării culturale române din a doua jumătate a secolului al XVII-lea cu cîteva curente de idei care au favorizat apariţia unor opere înnoitoare în limba ţării. Tudor Vianu vorbea în 1962 de importanţa deţinută de contactele cu lumea neo-elanică, oa şi de cele ou şcolile iezuite din Polonia3, sugerînd că Renaşterea tîrzie din ţările române s^a dezvoltat şi sub influenţa Contrareformei. Nu exagerăm dacă afirmăm că delimitarea şi caracterizarea mişcării umanis,te din ţările române este un rezultat al cercetărilor din ultimul deceniu ; într-o serie de contribuţii temeinice, istoricii au reliefat dezvoltarea economică a acestor ţări, în care umanismul apare în secolul XVI pentru a ajunge la o adevărată ecloziune în secolul următor, după cum au supus unei cercetări atente istoria ideilor reflectată în scrierile unor gînditori reprezentativi ca Nicolae Mileseu, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino sau Dimi-trie Canternar4. O mai precisa definire a mişcării intelectuale siud-est europene din secolul al XVII-lea va rezulta (o putem afirma, în lumina concluziilor deţinute pînă în prezent) atît din analiza structurii societăţilor din această zonă europeană, cît şi din investigarea structurii lor mentale. în acest scop, aducem în discuţie o serie de elemente ofe- 2 R. Ortiz, Per Ia storia della cultura italiana in România, Roma, 1943. 3 Tudor Vianu, Die Rezeption der An-tike in der Rumânischen Literatur, in Renaissance und Humanismus in Mittel-und Osteuropa, BI, Berlin Akademie Verlag, 1962. 4 O recapitulare a acestor studii în bilanţul pe care l-am publicat in „Revue roumaine d'histoire", 1970, nr. 4 : L'tus-toriographie de la culture roumaine. rite de cultura din. târli* care m această perioadă * rol deosebit în * datorată continuităţii oultu^0^. -gurata de libertatea de i 5 asi" pe acest plan, radiaţiei JnitlaUvâ rale şi forţei lor de TrJ% cărturarilor din această Zonă Pra Or, ceea ce ni se pare de important " ' a secolului al XVn^J™*** ţia socială care se petreceln ,mufa-intelectualilor : 0 evident'?63 siune a cărturarilor provemti mediul sătesc, dar mai ales Urh poate fi surprinsă în ţările româna aşa cum se manifestă şi ta Grecia' unde evoluţia elase, ' negusS „favorizează formarea nucleelor de intelectuali in anumite centre rZ merciale, oa Ianina, sau ki vechi centre culturale, ca Atena" ■> D«i gur că protagoniştii ideilor noi aparţin boierimii sau clerului înalt dar impulsul hotărîtor îl dau cen* trele urbane care se dezvoltă simţitor şi imprimă o nouă orientare culturală : aceasta se resimte în învăţământul ce este organizat sau reorganizat acum, în operele de un gen nou care văd lumina tioarului, după ce au circulat firav pe filiera manuscrisă (cum sînt cărţile de înţelepciune), diversificarea preocupărilor intelectuale care avansează în domenii noi, ca istoriografia critică, poezia, romanul alegoric, explicarea fenomenelor ciudate din natură. Avansul este atît de hotă-rît, încît el îşi găseşte expresia în texte clare care vorbasc despre „nobleţea" pe care o conferă cultura ; în 1652, un cărturar de origină modestă face elogiul mitropolitului Ştefan, născut „într-un sat de jos al Ugro-Vlahiei", afirmînd că „unii ca aoeia greşesc fără seamă şi fără de socoteală chib-zuesc" cînd spun că omul trebuie lăudat atunci cînd e de rang mare şi este bogat, deoarece „bunătatea nu vine, nici se trage din moşneni şi strămoşi... ci fiecine din lucrurile sale... sau se ruşinează sau se ■> C. Th. Dimaras, Istoria literaturii neogreceşti, Bucureşti, 1968. 106 cronica ideilor iveşte"6- Si, într-adevăr, cărturari s$ ^jigine modestă pornesc în de y ani de la îndeletnicirile cele *i urrfile, pentru a ajunge la mari mnîtăţ>> ca Ant;iim Ivireanu sau 1 frtrofari» la început meşteri tipo-*U gau ca fraţii Greoeni ; ascen-Ş^Tgg se petrece în cadrul „lumii S&rtii"i ^eP^m grăitor. Mai uit posibilităţile pe oare le oferă "fhsnarea prin cultură îndeamnă ^tfflwoşi tineri să se îndrepte spre " âţâm'îniul superior, care se organizează la un nivel european la a* găureşti şi la Constantinopol. ',* fn această privinţă este de re' marca* faptul că ştim astăzi o ",i ^pie de date utile şi preţioase ,| despre elevii din Sud-Bst care vin (f ia Bucureşti, dar sînt lucruri noi de adăugat despre bursierii trimişi de Constantin Brâncoveanu la Pad©va '■ tot astfel cunoaştem condiţiile în oare a funcţionat şcoala lui Chirii LiUkaris, condusă de profesări străluciţi ca Theofil Corydaieu, dar sîint mai puţin clarificate trăsăturile generale şi par-f ticulare ale acestui mediu cultural, ' cu «î rol determinant în Sud-est, care a fost Constantinopolul. în special în secolul al XVII-lea, mişcarea ideilor se animă în marele oraş şi port, unde îşi fac simţită prezenţa ambasadorii puterilor europene — însoţiţi de cercetători al Orientului —, numeroşii renegaţi, dar şi cărturarii otomani care cunosc limbi străine şi trec dincolo de făgaşul recomandat de tradiţia coranică. Mai înainte să ajungă în marile centre universitare din Europa, numeroşi intelectuali din Sud-Est trec printr-un stagiu în acest centru, care-şi lasă amprenta 'asupra formaţiei lor '. Majoritatea, apoi, se îndreaptă spre iPadova, care atrage în siecolul al XVII-lea tineri din estul şi centrul Europei, cu o carieră, ulterior, strălucită în cadrul ţării lor de 8 Prefaţa lui Daniil Panonianul ta îndreptarea legii (text reprodus in BRV — Bibliografia românească veche, tom l). 7 Semnalăm articolul lui Virgil Căndea, Les intellectuels du Sud-est europeen au xviie siecle, Revue des etudes sud-est euroveennes, 1970, 2 şi 4. cu o bogată bibliografie. baştină. Universitatea padovană cultivă neoarisbotelismul şi ea facilitează pătrunderea curantului aristotelic din cadrul Renaşterii italiene, legat de filozofia naturii şi orientat cu precădere spre virtutea morală8. De altfel, republica Sere-nissimă, care ocroteşte şi întreţine cu atenţie focarul său intelectual, îl îndreaptă spre ţelurile practice ce-i domină întreaga politică şi, sub acest aspect, influenţa Padovei sprijină direcţiile ce se manifestă în societăţile sud-est europene9. Dacă este mai puţin sensibil la speculaţia metafizică, centrul intelectual din zona venetă nu respinge categoric contaminările ou filozofia florentină, dar filozofia pe care o transmite susţine afirmarea poziţiilor raţionale. Şi aceasta şi datorită faptului că Padova este mai puţin un focar al averroismului (conturat şi, în mare parte, creat de Renan) 10 cît mai curînd un centru care deprinde pe studenţi să judece raţional; datele deprinse în această universitate nu invadează cunoaşterea, ci contribuie la sistematizarea cunoştinţelor, la formarea a ceea ce ne-aim propus să demonstrăm, cu alt prilej, că poate purta denumirea de „raţionalism ortodox". în această forma mentis coexistă neoplatonismul transmis de tradiţia bizantinău, achiziţiile din mişcarea de idei contemporană (Cantemir traduce pe Wissorwitus, iar Stolnicul Cantacuzino citeşte pe Malebranebe), cu aristotelismul oferit nu numai de comentatorii arabi, dar şi de tomişti sau de greci (ca Alexandru din Afrodisia) ; 8 Vd. Paul Oskar Kristeller, The Phl-losophy of Mau in the Italian Renaissance in Renaissance Thought, voi. I, New York, 1961. s> Philippe Monnier (Le Quattrocento, Paris, 1931) a subliniat (in tom 1) faptul că "les vânitiens se distinguent dans la ■pedagogie' . Vd. si Pier Silverio Leicht, Ideali di vita dei Veneziani nel Cinque-cento, "Archivio veneto", SV. voi. XIV", 1933. 10 In acest sens Eugenio Gavin, Cultura filosofica toscana e veneta nel Quattrocento in L'etâ nuova. Napoli, 1969 ; Idem, Italian Humanism, Oxford, 1965 ; Bruno Nardi, Saggi sull aristotelismo padovano dai secolo XIV al XVI, Firenze, 1958. 11 Basile Tatakis, La philosophie byzan-tine, Paris. 1959. »co ideilor 107 biblioteca Stolnicului este grăitoare în acest sens,12. Me coexistă cu direcţiile cugetării ce s-au stabilit în fiecare societate în parte. De altfel, aparatul conceptual al intelectualilor din această perioadă oferă utile elemente conturării caracteristicilor umanismului din sud-estul european. Ne oprim asupra câtorva. In primul rând semnalăm mărturii care atestă că în imaginea despre lume a intelectualilor români poate fi depistată existenţa unor planuri corespondenteI3, care leagă macrocosmosiul de microcosm şi fiecare ân parte de organismul politic : într-un text din 1680, în care N. Iorgau descoperea gîndirea Stolnicului Constantin Cânta -cuzino, precum şi intervenţia lui Dositei al Ierusalimului în pasajele dogmatice, omul apare ca o fiinţă atît de desăvârşită, încât poate fi numit „microcosmos, lume mică"15, înţelegându-se prin aceasta ovin-tesenţa macrocosmosului ; în Divanul, Cantemir reia corespondenţa pentru a afirma că omul poate birui lumea, prin priceperea şi inteligenţa lui. In mod evident vârstele omului, ca şi vîrstele statului sau funcţiile omului, ca şi organismele statale, se află într-o corelaţie, care reliefează pre-emţiunea omului in natură. Intr-o carte din 1638 întâlnim aceleaşi planuri corespunzătoare : „din patru aceste stihii s-au făcut văzută această lume : din foc, din aer, din apă, din pământ ; din patru, iarăşi materii asemenea stihiilor se face şi lumea cea mică, omul : din sânge, din flegmă, din fiere, plaviţă şi neagră /choleră şi melancolie/ ; din patru şi cuvântătorul suflet al omului 12 Vd. Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteca unui umanist român : Constantin Cantacuzino Stolnicul, Bucureşti, 1967. M Despre asemenea „corresponding pla-nes" şi "the chain of Being" vorbeşte E.M.W. Tillyard în The Elizabethan World Picture, London 1948 ; vd. şi Arthur O. Lovejoy, The Great Chain of Being, Cam-bridge-Mass., 1936. ]'• IV. Iorga, Istoria literaturii româneşti, ed. 2, voi. I, Buc, 1928. is Prefaţa la „Liturghie", 1890 (reprodusă în BRV, voi. i). se vede a fi : din minte zuiaiă, din cuvînt şi din\„in chib-Natura primeşte şi şurile .unei -inteligente „ (Pravile împărăteşti r-^noare Prefaţa lui EustraUe \ogfltul64^ omul are libertate şi l ' dar pe viaţa sa; în lanţul omul ocupă un loc privii»^!nfe!> aceea el poate fi sfătulTdru'Lt condus pentru a-şi îndJS^^at> gaţiile ce-i revto'&^g"1^ oosm şi faţă de UeŢ îrf^ţ Variaam al Moldovei exclam*' „de ^are jale şi de mare lucru este o iubite cititor ctad toate faptele cerului si ale nSmîv. ţului umblă, şi merg'toTteS; la sorocul şi la marginea sa nu mai sungur amărâtul om... domn % biruitor pământului şi mării na» rilor şi dobitoacelor, paştiioT* tuturor fiarelor... departe rămine şi ţicaieşte să scape" «. Cunună a naturii, omul este stăpânul lumii („toate pentru el s-au făcut şi i s-au dat această lume cu toată frumuseţea ei, oa o grădină cu multe feluri de flori" — va scrie Antim Ivireanu, în 1694 18) şi el are datoria să-şi îndeplinească funcţia de suveran devenind înţelept, deoarece, se scrie în 1688, „aceasta* face pe om adevărat om"w. Analizate în contextul conceptual, aceste mărturii reliefează o idee despre om extrem de largă şi de aceea deschisă unor orientări variate; în ea se condensează o certă aspiraţie spre ordine şi dreptate care-şi află forme de expresie tot mai concrete pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul secolului. In 1702, paharnicul Şerban Cantacuzino reluând analogiile oferite de planurile corespondente, vorbeşte de armonia din natură, pe care trebuie să o împlinească şi omul „întru so-ţiirea ce să află să se ţie şi să se păzească, unul cu altul ajutîndu-se şi sprijinindu-s,e cu aceia ce fieşte- 16 Prefaţa la „Apostol", 1683, semnată de principele Serban Cantacuzino (reprodusă în idem). " Prefaţa la „Cartea de învăţătură", 1643 (reprodusă în idem). 18 Prefaţa la „Psaltire", 1694 (idem). i!) Prefaţa lui Şertan Cantacuzino la „Biblia" din 1688 (idem). 108 cronica ideilor je are" M. Desigur că o asţeme-formulare nu poate ti des-"Sisă de apariţia cărţilor de în-iT-vTiiiTve. care iau acum forma . „yjairuilui cărturarului", înlo-nd „oglinda clericului", evoluţie cUL indică apariţia spiritului ci-■ Deosebit de importantă este, d ales, apariţia unui termen nou : ^-jjla", asimilat, la început, "moşiei"'22 — moştenirea transmisă •C strămoşi — pentru a deveni, treptat, conceptul ce domină con-ctiiTita'socială. Conceptele îşi clarifică sensul în cadrul direcţiilor care se conturează . oultura scrisă. Or, dacă polemica «uitată cu protestanţii şi catolicii îsj care pune sub semnul întrebării jjjiil determinant al Reformei şi al Contrareformei jucat în viaţa intelectuală din ţările române1) capătă amploare pe măsură oe presiunile 'din afară sporesc, evidenţiind faptul câ apărarea „legii" continuă să fie 0 preocupare majoră, în acelaşi timp se încetăţeneşte activitatea de cercetare a izvoarelor istorice, în vederea elucidării dezvoltării poporului român ; apare perspectiva în istorie23 şi societatea se individualizează. Această societate se dovedeşte, apoi, preocupată de introducerea dreptăţii în raporturile dintre membrii săi, dovadă codurile ce sânt publicate la mijlocul secolului şi înflorirea pe care o cunoaşte literatura de genul „Fiirstenspiegel", oferind principilor o cenzură morală. Se pune un accent marcat asupra activităţii culturale, autorii de lucrări istorice încercîndu-şi talentul în proză şi poezie sau redactând lucrări filozofice ; un interes crescând pentru natură debutează prin scrierile » Prefaţa la „Liturghie", 1702 (idem). " Vd. lucrarea noastră cărţile de înţelepciune în cultura română (sub tipar). 22 !n prefaţa, la care ne-am referit şi supra („Liturghie", 1680), cei doi termeni se află într-o legătură ce se regăseşte aidoma în introducerea la Istoria ţării româneşti de Constantin Cantacuzino : „puţini au fost pămintenii acestei ţări... ca si şază el să scrie ale patriei lor şi să istorisească întîmplările moşiei lor" (vd. Cronicari munteni, Bucureşti, 1961, voi. I). a Caracterizarea aparţine lui George Ivaşcu, Istoria literaturii române, voi. I, Bucureşti, 1969. ce tălmăcesc apariţia unor fenomene ciudate (oum a fost iepurele cu două capete, a cărui „ascunsă semnificaţie" Ieremia CaeaveJa i-a explicat-o lui Serbam Cantacuzino). Dar manifestarea culturală dominantă este, fără îndoială, redactarea operelor în limba poporului ; pe această oale o întreagă tradiţie de gîndire este transpusă, prin traduceri, în limba populară care, în cursul continuei creaţii literare, se îmbogăţeşte, astfel că aparatul conceptual devine bun comun al întregii societăţi, iar progresul său are repercusiuni asupra mijlocului de comunicaţie cotidian. Două sînt explicaţiile ce sînt oferite acestei acţiuni determinante pentru evoluţia culturii române : lupta împotriva neînţelegerii şi lupta împotriva neînvăţării v> ; prima preîn-tîmpină perpetuarea unei duble tradiţii în cadrul aceleiaşi culturi — una într-o limbă cultă, dar străină, alta într-o limbă vulgară, dar de toţi vorbită, în timp ce a doua deschide larg problema instruirii. Caracteristic pentru definirea umanismului este faptul că toţi traducătorii afirmă că acolo unde nu au avut la îndemînă termeni autohtoni au adoptat cuvinte din limba „clasică" a omenirii : limba greacă ; în acelaşi timp, caracteristic este, mai ales, faptul că această îmbogăţire are drept scop înmlădierea unei limbi populare, pentru a o face capabilă să exprime întreaga bogăţie conceptuală a omului „cunună a firii". Această dublă semnificaţie a grandiosului efort făcut acum este dezvăluită atît de ancheta ce poate fi întreprinsă asupra Divanului lui Cante-mir, publicat în greacă şi română, cît şi asupra Pildelor filosof eşti, traduse din franceză, prin intermediul itaiianei, în greacă şi română • constatăm că unii termeni continuă să-şi exercite hegemonia (ca înţelepciunea) în timp ce alţii se menţin în vag (socotitor), iar alţii ies în întâmpinarea noului (ţircumstan- 21 Vd., de ex., prefaţa la „Liturghie" mo. Sfca ideilor 109 ţie pentru cireumstantia)23 Lupta împotriva neînţelegerii nu este un protest împotriva slavonei, de vreme ce se continuă utilizarea prototipurilor în această limbă, iar în 1697, este publicată o „Gramatică slavonă" de An/tiim Ivireanu care explică utilitatea unei bune cunoaşteri a acestei limbi „străină şi împrumutată" ; se urmăreşte fixarea şi înmlădierea mijlocului de comunicaţie din cadrul societăţii române. Lupta împotriva neînvăţă-rii nu dezvăluie elevilor „universul uman", pe care nici o formă de scolastică nu-1 întunecase; dar ea deschide porţile culturii care va ancora ideea despre om în contextul social. „Cunună a firii", omul va fi tot mai mult elogiat de retorica ce se dezvoltă acum, mai ales datorită avântului pe care-1 cunoaşte elocvenţa practicată la curţile princiare române (înşişi fiii lui Brîncoveanu debutează în tipar cu două discursuri) ; pe urmele lui Isocrate, filosofia rămâne legată de elocvenţă. Treptat, se formează planul „cultural" 2e, pe care se întâlnesc, sub prestigiul originei latine ilustre şi al realizărilor figurative prin scris, sau în arta figurativă (epoca brîncovenească fiind perioada în oare pictura este refăcută în numeroase lăcaşuri), toţi membrii unei societăţi. Ancorată în problematica politică, mişcarea culturală din ţările române evoluează net în a doua jumătate a secolului al XVII-lea : umanismul cristalizează o idee despre om, iar „raţionalismul ortodox" un program cultural care persistă ân secolul al XVIII-lea, menţinîndu-se sub forma unei tradiţii de gîndire, prin succesive procese de trans/fortmare, în umanismul care nu mai este o categorie istorică, ci o permanenţă de civilizaţie. Diversificarea preooupări- 25 Vd. indicele cultural anexat de Virgil Cândea la ediţia sa a Divanului (Bucureşti, 1969) ; de asemenea, -fragmentele din Pildele filosofeşti pe care le-am reprodus în cartea noastră Coordonate ale culturii române în sec. XVIII, Buc, 1968. w Eugenio Garin, II pensiero pedagogi-co del Umanesimo, Firenze, 1958, Intro-duzione. lor intelectuale aduce r» „„■ necesitatea cultivării n,-i plan ţie, scris şi artă; accent !T 6dUCa" supra evoluţiei în tirmT! PUs *" taţii deplasează conştiinj din cadrul conf^ona'r^^^^ istoric, aşa cum crează 'rL ■ unei deplasări spre ml,f^.f* formează cei care muncesc «; i pentru dreptate şi libertate ?n'mot efectiv (desemnarea ponorul,,' termeni vagi sau dist^tteT locuita acum prin desemnare» • ca entitate cu origină deftnUâ)» AmpMtcmd domeniul cunoaşterii morale, activitatea intelectualăT eordă o pondere deosebită valorii etice şi aceasta va inaugura dertt nul valorii religioase. Laolaltă toate aceste noi orientări contribuie la restructurarea cunoaşterii rigoarea logică (principalul aport al neo-aristotelismuhii instaurat în învăţământul superior pe urmele lui Corydaleu)2S subordonînd viaţa intelectuală scopurilor „civile, 'adică etico-politice, educative în sens larg" 29. Fără să se angajeze în lucrări de erudiţie, care nu pot fi practicate decît de cei care lucrează (ca Al-latius) dincolo de frontierele unei zone ce se preschimbă în teatru de luptă şi de continuă instabilitate, umanismul sud-est european se întemeiază pe cultura clasică, alăturînd, treptat, filonului elenic cel latin, şi contribuie masiv la cristalizarea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale. Un contact direct cu realitatea social-politică şi absenţa speculaţiei clădită cu um- 11 Vd., de ex., Arthur Beyer, Die Be-zeichnungen fur Volk in Dimitrie Can-temirs Werk in Beitrâge zur RumSni-schen Philologie, Berlin, Akademie Ver-lag, 1968. 28 Vd. CI. Tsourkas, Les debuts de l'en-seignement philosophique et de la llbre pensee dans les Balkans, 2 id., Thessa-lonique, 1967; C. Noica, Aristotelismul in principatele române în sec. xvn xvm, „Studii clasice", IX, 1967; Valeriu Streinu, La definition de la logique chez Th&o-phile Corydalee, „Revue roumaine des sciences sociales — Serie de PhilosopMe et Logique", XIII, 1969. 29 Eugenio Garin, L'educazione in Europa (1400—1600), Bari, 1957. 110 cronica ideîlof ,e lucrurilor, conferă acestei ■sc&i culturale un. caracter mili-"t Dacă talgerele balanţei se Tacă ^nd de partea acelora care . jjjfLnîzează rezistenţa tenace, cînd fToartea celor care propun ini-• «va ghidată de concepte noi, t13 „r+iîl se va rezolva în favoarea Qin urma, atunca cmd bur- selor autohtonă va căpăta o pon-deosebită în interiorul socie- tâţi-lor sud-est europene, înlocuind bufi ghezia din exteriorul acestora, adesea „de substituire" (burgheziile străine care au colaborat la animarea schimbului de mărfuri sau la procurarea unor bunuri) din perioadele anterioare. Schimbarea din mentalitate, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, se reliefează cu claritate, dar ea nu-şi va dezvălui întreaga Sietmnificaţie, dacă nu va fi raportată la mutaţia care s-a petrecut în centrele sud-est europene în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. al. tudorica avangarda literară — delimitări teoretice Noţiunea de avangardă se infăţi-şează cercetătorului într-o diversitate largă de înţelesuri. S-a încercat desluşirea unui concept al avangardei, care să permită, dincolo de nenumăratele manifestări particulare ale acesteia, o înţelegere esenţială a fenomenului. Cu toate vizibilele sforţări ale numeroaselor mişcări de avangardă de a evita tocmai putinţa reducerii la un numitor comun, cu toate eforturile insistente ale fiecăruia de a se singulariza în raport cu o tradiţie, dar şi faţă de alte orientări ale avangardiei contemporane, un asemenea concept s-a putut totuşi constitui, fixîndu-şi în mod mai ferm contururile —> pînă atunci fluctuante — în anii de după al doilea război mondial, moment ce marchează, oarecum convenţional, încheierea unei agitate perioade de căutări. Istorile literare s-au grăbit deci să asimileze avangarda, trecând peste diferenţele incomode dintre diferitele variante, nivelîn-du-le asperităţile rebele, fixindu-i astfel acesteia un loc între celelalte evenimente care alcătuiesc împreună ceea ce se cheamă istoria literaturii. Destinul avangardei este însă cu mult mai semnificativ pentru dezvoltarea istoriei literare decît s-ar părea la prima vedere. Aceasta pentru că mecanismul de înlocuire a unui moment prin altul — noutate polemică, oficializare, dogmatism şi îmbătrînire — a fost pus astfel mai olar în lumină, prin exagerarea extremă a h,*,, ^tarilor caraoteristi^.^t^-M de parodie a diafeetw - u« Dincolo de reacţia IcanS, ^ contemporanilor, citea .Zată '» cludentă sau (reţinută ri/J? „"««m-doticâ, din de azi, recunoaştem aici niS ĂU mereu veruficabite în f*pte instalării unei noi ordini *SSSg De aceea, interferenţele de îrT' leşuri intre seriile de tem»!-* departe de a fi exterioare eS dind afinităţi substanţe a?Jt garda ajunge să revenea ÎS trasaturi compatibile cu arta clema in general. însăşi noţiu^ de modern", discutabilă ca iS£? faţa istorica, primeşte în dlt't avangardei un sens, virulent ml mic, antitradiţional, în atin" directa cu conceptul de noutate s! de experiment. Febra căutării noului, ca şi aluzia descoperirii, de fiecare dată, a unui tip de noutate care cere să se confunde cu esenţa însăşi a artei, nu sînt nici ele tră saturi particulare avangardismului ci aparţin oricărui moment polemic al istoriei culturii. Specifică este_ însă vehemenţa acestei proclamaţii („Să dispreţuim profund orice formă de imitaţie. Să exaltăm orice formă de originalitate, chiar temerară, chiar foarte violentă") '. Faptele îşi primesc adevărata semnificaţie în cadrul raportului dintre avangardă şi modă. E subliniat aici implicit caracterul tranzitoriu al noului, care are nevoie de consensul unanim pentru a fi proclamat ca valoare, dar care suferă din partea aceleiaşi unanimităţi, odată cu demodarea, cuvenita depreciere. Moda este astfel ridicată la rangul de factor dinamic al evoluţiei, icu sensuri mai profunde decît isimpla sumă de elemente exterioare, şi din acest punct de vedere avangarda îi datorează foarte mult. Succesul, fără a se confunda cu moda, este legat în mod evident de aceasta. Avangardiştii încearcă să o forţeze în favoarea lor, iar gesturile şi decla- 1) Manifestul pictorilor futurişti, in M. de Micheli: „Avangarda artistică a sec. XX", Ed. Meridiane, 1968, p. 335. 112 ■ tiile zgoniotoase împotriva artei modă nu urmăresc decît înlo-^irea unei mode cu o alta. Aici 1 ndă unul din paradoxurile avan-rdei: ° formulă ca „Cititor, foarazitează-ţi creierul !" conţine j%urnai invectiva destinată unui ublic inapt de a recepta noul, dar " • [totodată, îndemnul ca spectatorul să-şi forjeze o nouă sensjbi-jiLte, noi antene cu care să sur-triadă vibraţiile secolului şi deci je noii arte. Dar, părînd mereu S-şi doreşte un public eomprehen-jv — şi, realmente, avangardă fără public, fie şi pentru a-1 scandaliza numai, nu înseamnă nimic avangardismul se mândreşte de fapt ou neînţelegerea acestuia, ou caracterul său esoteric : „Tradiţia clanurilor poeţilor (romantici — njn.) se urmează pînă la dadaişti si suprarealişti. Nu mai există iniţiere sau rituri de respectat, dar mai pot fi întîlnite urme din ele" 2). De fapt, speranţa acceptării unanime şi a popularităţii e scoasă din cadrele prezentului şi plasată intr-un viitor posibil. Artistul de avangardă priveşte peste capetele publicului de azi către cel de mîine, urmînd exemple ilustre, nu numai din artă, dar şi din ştiinţă sau filozofie, de novatori neînţeieşi de contemporani. Despre teatrul său, Eugen Ionescu spune : „Din moment ce răspunde unei exigenţe ie spirit, este, se înţelege, într-adevăr indispensabil. Dacă acest teatru are un public de cincizeci de persoane în fiecare seară (şi poate să-l aibă), necesitatea lui e dovedită" 3). Aspectul de grup închis nu împiedică însă mişcarea de avangardă să caute noi prozeliţi. Tzara şi Breton salută de fiecare dată cu entuziasm noile adeziuni, după com, mai ales Breton, sancţionează cu asprime devierile de la programul stabilit. Anumite distincţii se cer totuşi făcute: spre deosebire de cubism sau fnturisim, la care sentimentul solidarităţii în jurul unor principii comune e destul de clar resimţit, dadaismul, singular şi în alte privinţe, postulează consecvent cu sine însuşi, individualismul absolut: „Eu vorbesc mereu despre mine, pentru că nu vreau _ să convmg, n-am dreptul să tîrăsc pe alţii în fluviul meu, nu oblig pe nimeni să mă urmeze şi fiecare îşi făureşte arta în maniera sa, cunoscînd bucuria de a urca săgeată spre repausuri astrale sau pe aceea de a coborî în minele cu flori de cadavre şi de spasme fertile"4). In ceea ce priveşte suprarealismul, acesta, mai unitar în planul poeziei („într-adevăr, ei (suprarealiştii — nn.) n-au înţeles poezia ca pe o soluţie personală, ci ca pe una colectivă, extinsă la limită pînă la întreaga umanitate, reclamindu-se peste tot de la cuvintele lui Lautreamont: «La poesie doit etre foite par tous, non par un»5), pare mai eterogen în creaţia plastică" („în ciuda definiţiilor pre^ cise ale lui Breton, în ciuda programelor şi manifestelor sale colective, suprarealismul, ca toate fazele mişcării moderne relevate pînă aici, nu a fost niciodată decît o grupare mişcătoare de individualităţi" 6). La baza relaţiei artist-societate, deosebit de complexă în cazul avangardei, stă conceptul de alienare, definită de Marx din punct de vedere social şi economic şi extinsă apoi, în cazul creatorului artist, pe coordonate spirituale. Profitînd de toleranţa aceleeaşi • societăţi oare i-a dat naştere (toleranţă absolut necesară pentru înfiriparea unei polemici), avangarda are în vedere intenţii cu mult mai largi decît cele pur artistice, deşi elementul „artă" constituie manifestarea sa fundamentală, pentru că gratuită, neprime jdioasă şi astfel mai lesne tolerată, „Numai cuvîntul «libertate» mă mai exaltă, îl cred în stare să întreţină la ne- 4 2) T. Tzara, „Le surrealzsme et l'apres-guerre", Ed. Nagel, 1966, p. 66. 3) „Toujours sur l'avant-garde", în voi. „Notes et contrenotes", Gallimard, 1962, p. 42. 1 <) T. Tzara: Manifeste Dada 1918, în „Lampisteries precedees des sept mani-festes Dada". J. J. pauvert, 1963, p. 22. 5) M. Nadeau: Hlstoire du surreallsme. Ed. du Seuil, 1945, p. 266. 6) H. Read: Histoire de la pelnture moderne. Aimery Somogy, 1960, p. 175. 113 sfîrşit vechimii fanatism uman. El răspunde, fără îndoială, singurei mele aspiraţii legitime"7), declara Andre Breton în Primul manifest al suprarealismului. Gaiea de acces către această descătuşare e imaginaţia. Eliberarea se produce prin urmare într-un tărîm ideal, care îşi află un instrument specific de realizare în investigarea visului, revendicat în primul rînd pentru virtuţile sale poetice. Este anexat astfel artei un teritoriu nou, vast (despre care vorbea încă Rimbaud) şi care trebuie înţeles ca un alt pas pe calea constituirii unui specific pur poetic. în aceiaşi timp, poezia devine pentru suprarealişti un mod specific de existentă. Virtuţile ei sînt exaltate şi în alte planuri decît cel poetic, poezia primind astfel o valoare de compensaţie a unei pierderi sociale : „Ea poartă în sine compensaţia perfectă a mizeriilor pe care le îndurăm, (...) Va veni timpul cînd ea va decreta sfîrşitul banului şi va rupe singură pâinea cerului pentru pămînt! (...) Să ne dăm doar osteneala de a practica poezia"s). Profund individuali, suprarealiştii regăsesc fiecare în visul său o unitate ideală, pierdută în planul exterior. Este o paradoxală încercare de conciliere a părţii cu întregul, a individului ou gmipul, despre care aparent gratuitele jocuri suprarealiste dau numai o idee („Domnea în acele reuniuni o atmosferă greu de redat, făcută din comuniune mergînd pînă la telepatie, din întîlniri scrîşnite de intimităţi dezgolite şi adesea şi din antipatii ireductibile"9). Probabil că tot suprarealismul a mers cel mai departe şi în sensul unui angajament social. Trebuie însă evident delimitată poziţia sa de a altor mişcări cu oare acesta se întâlneşte în aşezarea fundamentală într-un plan superior realităţii, într-o suprarealitate. Opţiunea sa politică a fost directă, deşi, confruntată ou nevoile practice ale aoţiunîi, mişcarea s-a dovedit la- 7) A. Breton: Manifeste du surre'alisme. J. J. Pauvert, 1962, p. 17. 8) A. Breton: op. cit., p. 31—32. !>) M. Nadeau :op. cit., p. 266. cunară : „Dezbaterile si care au avut loc printreWfMiUni,e lişti erau determinate de „S>l?rea-a implica în mişcarea lor înseşi ale marxismului. mtuStoft? de netrecut de care S« transformat în curînd întrT s'm ţie de izolare şi au descZ&Ht^u —au^^r atenta avangarda se dovedeşti revendica o tradiţie destul de bo! gat reprezentată. Trebuie pusă a£~ fel m primul rînd în evTd(^ fundamentala relaţie a avaneardS cu romantismul şi, de asemeW cautind m spaţii şi timpuri nS îndepărtate, cu elementul exotic primitiv, barbar, sau ou sndrttui artei negre.«) spiritul Legătura avangardă-romantism se realizează în .primul rând prin factorul unificator care este Mm-baud (alături de alţii, printre care sînt de obicei număraţi Baiudelaire Nerval, Jarry, Saint-Pol-Roux)' care instituie prin scrisorile ş! întreaga lui operă poetică noua estetică a poeziei moderne,, valabilă în liniile sale esenţiale pînă azi. Căutarea noului, cultul dezumanizării, al anormalului, protestul împotriva normelor de ■orice fel simţite ca oprimante, ca şi multe altele, devin categorii definitorii, deşi „negative" (H. Foedriich) ale liricii moderne. Se evidenţiază identitatea fundamentală a părerilor înaintaşilor cu punctul de vedere avangardist La fel, moştenire romantică, acea „anumită stare de furie" se regăseşte în activismul şi nihilismul avangardei. Mişcarea, violentă, contrazice calmul creaţiei; căutarea noului, exaltată în sine, interzice statornicirea în tipare necesară noii materii. (Pe drept cuvînt, creaţia de avangardă se consideră în chip paradoxal, a fi cel mai bine reprezentată în propriile manifeste teoretice). Acţiunea trepidantă, terinicismul, viteza, toate W) T. Tzara: Le surre'alisme et l'apres-guerre, p. 28. «) G. Apollinaire: Les peintres cubistes. Hermann, Paris, 1965, p. 52. 114 acord cu civilizaţia modernă, ,t fetişizate, devin scopuri în ie „Gestul, pentru noi, nu va fi moment oprit al dmamismului „livensal; va fi, _ în chip hotărît, mantia dinamică, eternizată ca Nihilismul avangardist încarcă acee3^ acţiune de un sens fundamental negativ, extins (ca în cazul dadaismului) asupra întregului univers. Această reacţie extremă reprezintă ea însăşi o angajare a getului în faţa unei realităţi exterioare sau intime. Dada, defi-jjjmd totul prin negaţii succesive şi prelungite, veghează cu grijă ca locul gol să nu se ocupe cu altceva. Devine însă clară, prin absolutizarea poziţiei contrare, constituirea unui nou dogmatism — al negaţiei — care impune cu orice preţ alte norme, la fel de opresive ca şi cele înlăturate. („Unicul sistem încă acceptabil este acela ăe a riM avea sisteme" — T. Tzara). rechizitorul logicii, acuzată de falsitate şi măcinare în gol. Dezgus,tul dadaist cuprinde întregul univers : ,,Fiecare om trebuie să ţipe. E de îndeplinit o mare lucrare negativă, destructivă. Să mături, să faci curăţenie. (...) Dacă toţi au dreptate şi dacă toate pilulele sînt pilule Pink, să încercăm măcar o dată să n-avem dreptate" 13). Ridicolul gestului avangardist creşte în intenţia unei repercutări directe asupra srjectetorului şi nu a actorului-creator care 1-a comis. „Asanarea" opinei publice este o misiune asumată cu predilecţie de avangardă, ca o etapă auxiliară a promovării consecvente a noului, principiu siuprem al eticii şi esteticii avangardiste. O pereche de concepte stabilind profunde implicaţii în ţesătura intimă a motivării psihologice a avangardei o constituie dualitatea ago-nism-futurism. Primul dintre termeni vrea să semnifice conştiinţa sacrificiului de sine, a valorii tranzitorii pe care avangarda o are despre propria-i menire, înţelegere •2) Manifestul tehnic al picturii futuriste, în M. de Micheli, op. cit., p. 336. ") T. Tzara: Primul manifest al dadaismului, în „Lampisteries...", p. 28 şi urm. care derivă direct din Zeitgeist-ul romantic, construit în mod fundamental pe istoridtatea proaspăt descoperită atunci. (Etimologia termenului „avangardă", folosit mai întîi în limbajul militar, semnifică întocmai sacrificiu în favoarea celor ce vor veni). Privind spre viitor, spre generaţiile următoare, artistul de avangardă se simte participînd la destinul unei „generaţii pierdute", agonismul avangardei implicind direct, ca pe cealaltă faţă a medaliei, dimensiunea futuristă. Istorismul devine as,tfel un mit, în numele căruia au loc numeroase acte de sacrificiu. „Tocmai în aceasta constă în mod precis funcţia transcendentă, sau misiunea ideală a ago-nismului avangardist (...), definit ca un autosacrifidu nu pentru gloria postumă, ci pentru gloria posterităţii". u) Este o idee exprimată foarte direct de Marinetti în primul „Manifest al futurismului" (1901) : „Cei mai vîrstnici dintre noi au treizeci de ani; deci ne mai rămîne măcar un deceniu pentru a ne înfăptui opera. Cînd vom avea patruzeci de ani, alţi bărbaţi mai tineri şi mai puternici decît noi ne vor azvîrli şi pe noi la coş, ca pe nişte manuscrise inutile. — Noi dorim aceasta !" a) Poate fi înregistrată însă şi o variantă de agonism gratuit, bazat pe un gust morbid pentru suferinţă şi autodistrugere, care ar constitui, de data aceasta, pandantul 'celuilalt aspect esenţial al fenomenului de avangardă, nihilismul : „Tendinţa agonistică pare a reprezenta impulsul masochist al psihozei avangardei, după cum cea nihilistă pare a-l reprezenta pe cel sadic".i6) Dimensiunea viitorului, presupus de avangardişti în tot ceea ce fac, ca şi postularea caracterului tranzitoriu al mişcării, echivalent cu efemerul oricărui pionierat, aduc alături de ele constanţa mesianismului, revelarea vocilor alese pentru a vesti tuturor adevărul viitorului. Poeţii „lasă să se prevadă înălţarea unei noi lumi, în care dezordinea i''. 16) K. Poggioli: The Theory of tlie Avani-Garde, p. 67—68. 15) p. T. Marineti :op cit., p. 34. 115 va dispărea, îin care frumuseţea va putea fi vizibilă şi viaţa demnă de trăit pentru toţi oamenii. Aceşti poeţi, dacă suferă, se simt depozitarii infinit sensibili ai suferinţei tuturor oamenilor".17 Putem într-adevăr spune, folosind un aforism celebru, ai lui Umberto Saba, că secolul al 20-lea pare a nu avea decît o singură dorinţă : aceea de a ajunge cît mai repede cu putinţă în pragul secolului al 21-ilea. Se cere totuşi operată aici o distincţie : negarea trecutului şi exaltarea viitorului nu anulează prin ele însele considerarea Ha adevărata sa importanţă a prezentului, ba dimpotrivă. Viitorul nu poate fi închipuit deoît prin potenţarea unor trăsăturii care aparţin deja prezentului avangardist. Viitorul reprezintă un punct ideal de reper. Diferenţa nu e deci atît calitativă, cît de intensitate. Arta „nouă" este pentru avangardă în primul rînd arta pe care ea însăşi o iubeşte şi o practică. încă înainte, Macedonski, zicînd „poezia viitorului", înţelegea de fapt prin asta ceea ce el însuşi încerca să realizeze în poezie şi era în mod evident mai interesat de prezentul polemic şi inovator decît de urmările ideilor sale, prelungite într-un posibil viitor. Opun.îndu-Sie împlinirii clasiciste, statică, nonevolutivă, arta romantică şi cea de avangardă îşi dau încă o dată mâna, peste timpul care le desparte, solidare şi în această deliberată amînare a unei perfecţiuni (către care tinde orice artist) într-un timp împins mereu mai departe. Un alt grup de termeni, definitorii pentru structura psihologică şi estetică a avangardei, o alcătuieşte opoziţia cerebralfism-iraţiona-lism, sau, cu formulele exacte ale celor ce fixează aceste caracteristici ale artei moderne, „serbare a intelectului" (P. Valery) şi „prăbuşire a intelectului" (A. Breton). Este un paradoxal paralelism de trăsături ragăsibile de altfel în întreaga istorie a artei, care, în cazul avangardei, duce la delimitarea a două direcţii diferite (cubism, integralism pe de o parte, dadaism lism şi altele pe de aita\ au în comun respingerii &t fealmm opera artistică, îndepărtai, Iîah* pran abstractizare şi de « sau, dimpotrivă, prin ca .element de referinţă iapă ' Şi -„^^ relaţiilor ~logice? p^calef ^S^» ™>r£ şi discontinuu. Tp^J" generala a poeziei moderni re, distanţa existentă In ata~ fiecare liric Utreforţeîe\ZT^ şi cele anarhice. De altfel bmk roasele coincidenţe între v>uT*l tipuri polare reaminiZJ ^tf tatea structurală, oarecum deasuwt grupărilor, căreia îi aparţin" «IT, tarsmul, prin urmare, caută a accSe ia adevărul artei pr^ ,Jg*« contururilor esenţiale, prin la geometrie, cercetată pentru rtatea cu oare conduce mişcat Imular. „E o arta plastică complet noua. Se află abia la început si «t este atît de abstractă pe cit ar wm sa fie. Cei mai mulţi dintre noii pictori fac matematică fără să ştie aceasta. Dar se poate spune că geometria este pentru artele plastice, la fel cu ceea ce este gramatica pentru arta scriitorului". Această tendinţă spre abstractizare şi fixarea în cadre precise a picturalului este contrazisă — cel .puţin exterior — de cealaltă metodă, fundamentală pentru suprareali&m, a sondării inconştientului şi a exploatării potentelor visului, sau de cea da-daistă, care aşază absurdul la bara creaţiei, .anulînd-o de fapt prin aceasta. Suprarealismul „are ca obiect masa cunoştinţelor rezultînd din gîndirea nondirijată, visul, în particular, şi activităţile iraţionale, adică încă neexplicitate. Suprarealismul cată să studieze funcţionarea facultăţilor imaginative, provoănd. în mod, artificial stări psihice excepţionale". 20) IntelAgibilitatea logică devine acum reprobabilă ; acuzaţia ţine de generalul „proces al atitudinii realiste", socotită a se fi arătat „ostilă oricărui elan intelec- ") T. Tzara: Le surre'alisme et l'~ guerre, p. 17. 18) H. Friedrioh: Structura liricii moderne, p. 150. «) G. Apollinalre: Les peintres cubisim, Hermann Paris, 1965, p. 51. 20) T. Tzara'. Le surrealisme et l apres-guerre, pp. 67—68. 116 ' , -i moral"-21) „Ne trebuie opere r rnice, pure, precise, şi, mai mult îj* aricind, incomprehensibile", atârnă dadaismul, „fiecare spec-?t care încearcă să explice un i %t este un intrigant".2'1) Desco-cUVl - subconştientului, despre care nrareaiiş'fcii află de la Freud, se îmbină cu intuiţiionismiul bergso-e0Zn găsindu-şi încununarea prac-fT'în încercarea de a surprinde, aiutorul diicteiului automatic, in-vestigîMd starea propice a visării, Lea°ce straturile profunde ale eu-y trimit către suprafaţa luminată conştiinţei într-un flux continuu, nediferenţiat. Preluată fără dogma-«grn, teoria adaugă ceva la ideea de specific poetic : „Pentru mine, cea wai -puternică (imagine — n.n.) este uceea care prezintă gradul de arbitrar cel mai înalt, nu ascund acest lucru, este aceea care necesită timpul cel mai îndelungat pentru a o traduce în limbaj practic".23) intelectul vital cu „forţele stranii" ale adîttcuiui psihic esite împins, odată cenzura sa desfiinţată, în pianul al doilea, „Dacă adîncimile spiritului nostru închid forţe stranii în stare si le sporească pe cele de la suprafaţă sau să lupte victorios contra lor, avem tot interesul să le captam, să le captăm mai întîi, pentru a le supune ulterior, dacă e necesar, controlului raţiunii noastre". v>) Totuşi, în practica creaţiei, Breton însuşi recunoaşte posibilitatea apariţiei unor goluri de substanţă şi, implicit, nevoia unui control al intelectului : „Totuşi, în această scriere a ghidului te afli la discreţia primei distrageri exterioare, se pot produce „baloane de săpun". Ar fi de neiertat să încercăm să le disimulăm" , ») Asemenea căutări trădează o dată în plus interesul pentru experiment, fundamental la o artă care postulează ou atîta tărie inovaţia permanentă. Puterea de a inventa forme noi (sau măcar propuse ca atare) 2') A. Breton : Primul manifest al su-pmrealismului, în op. cit., p. 18. a) T. Tzara: Primul manifest al dadaismului, în „Lampisteria...", p. 21. K) A. Breton: Primul manifest al su-prarealismului, în op, cit., p. 23. s) Idem, p. 38. transformă repede experimentul într-un fapt în sine, fetişizat pentru propria valoare de a dinamiza vechile structuri. Experimentul prelungit tinde însă să anihileze creaţia pe care ei însuşi are menirea s-o pregătească. Condiţia ontologică a avangardei impunîndu-i adesteia un permanent caracter de tranziţie, epoca împlinirilor, care să fructifice rezultatele experimentelor efectuate cu atâta pasiune este sau amînată necondiţionat, sau îşi găseşte locul alături de fenomenul avangardist la artiştii care îşi re-neagă prin creaţie, adică prin statornicirea forţelor interioare agitate pătimaş pînă atunci, misiunea sacrificiului pentru posteritate. De aceea, pentru mulţi cercetători ai mişcării nici nu se poate vorbi de creaţie avangardistă propriu-zisă, afară doar de acordarea acestei calităţi, în mod paradoxal, manifestelor şi deolaraţiilor-program. Preferinţa vădită pentru asemenea expuneri de principii şi-ar putea afla o explicaţie în aprinsa dezbatere de idei care agită epoca şi care, devenită parcă suficientă sieşi, nu mai găseşte necesar să se mute în planul artei, care este în mod esenţial unul al formelor. „Revolta scriitorilor de avangardă are în genere ca punct de plecare un înţeles conte-nutistic emoţional. Interesul pentru formă, în ciuda oricărei aparenţe contrarii, ocupă un loc secundar". Ce a însemnat însă creaţia propriu-zisă pentru avangardă ? „Noi nu uităm că în nici un moment producţia literară sau plastică, încă de la Dada, nu avea o valoare intrinsecă, nu era un scop în sine, ci era, numai un mijloc de tranziţie, un mod de cunoaştere, pentru obiectivarea vieţii. Tocmai aceasta din urmă are importanţă. Poezia şi arta nu erau decît valori motrice proprii pentru a ajunge aici".27) Sau o apreciere şi mai categorică : „Suprarealiştii pot interesa numai prin programul lor, care, vehiculînd un arsenal de doctrine semiştiinţifice, 26) a. Guglielrni: Avangardă ţi erperl-mentalism, în C. M. Ionescu: Generaţia lui Neptun, Buc, 1967, p. 163. 27) T. Tzara: Le surrialisme..., p. 32. 117 confirmă un procedeu datând de la Rimbaud". Programul lor „confundă vomitarea — şi pe deasupra cea artificială — cu crearea. Nici o operă de seamă nu a ieşit de aici. Despre liricii de valoare, care, ca Aragon sau Eluard, sînt număraţi de obicei printre suprarealişti, cu greu s-ar putea spune că-şi datorează poezia acestui program, ci, dimpotrivă, constrîngerii stilistice generale, care, începînd cu Rimbaud, a transformat lirica în limbajul a-logicului" De altfel, un semn al veritabilei contradicţii dintre declaraţie şi creaţie este şi discrepanţa între apelul la inconştient, arbitrar şi ilogic, elemente chemate să prezideze creaţia de avangardă, şi limpezimea cu care sînt expuse ideile teoretice ale manifestelor. „Avea de ce fi deconcertat (publicul — n.n.), căci în vreme ce noi ne coboram în mod voluntar pînă la a deveni obiecte de insultă şi de dispreţ, nu ezitam să ne oferim noi înşine ca pradă tuturor batjocurilor şi înjosirilor, şi să facem din asta chiar un titlu de glorie, scrierile celor mai mulţi dintre noi mărturiseau o claritate şi o rigoare în stare să deruteze pe adversarii cei mai convinşi" 2S). Aceste scrieri programatice cuprind, alături de idei cu finalitate mai generală, şi fundamentale elemente de poetică, despre care a fost vorba în rîndurile de mai sus : apelul la inconştient sau hazard în creaţie, spontaneitatea („primul şi ultimul jet"), anularea realului (înţeles ca rnimesis tradiţional) ca punct de referinţă pentru artă, prin descompunere deformantă şi recompunere după cu totul alte legi decît cele ale logicii prozaice („pasiunea pentru transcendenţă devine o distrugere fără scop a realităţii" 30). împreună ou statutul psihologic, sociologic, etic al avangardei, aceste caracteristici dau fenomenului un profil cu totul specific, ex-trăgîndu-1 din seria faptelor obişnuite ale istoriei literare si cultu- 28) H. Friedrich: Structura liricii moderne, p. 204. *)) T. Tzara: Le surrealisme..., p. 22. *>) H. Friedrich: op. cit, p. 77. rale. Dar dintr-,un punct a~ destinul avangardei a avi,f v-6dere. să fie, într-unui din sen^J^^ asimilat de timpul nivelată "^t este al avangardei ca fZS,' acesta ric. Apariţiile zgomotoS^!"^-vanante ce-şi făceau inte "0ll?r arena literară şi artistică 1, . m înregistrate şi catalogate cu ^ li se acordă nişte seninifi^ff^ oare numai perspectiva istaS^J? putut compune treptat. PaS la istorie, avangarda se fixeazăî, tr-un moment anume şi r« * ,5: explicată fără considerarea fn^ blului de relaţii, externe si int! care i^au dat_ forma"6 *£™t construmdu-şi, în mai mare măsurS decit alte mişcări propriu-z-sTr tistice, un destin exterior, social La întrebarea firească privat putinţa unei prelungiri a avanear dei pînă în zilele noastre, cel Inai adesea răspunsul a fost negativ Motivul este lesne de înţeles • altele sînt, pe toate planurile, condiţiile pe care aceasta le-ar avea astăzi de întîmpinat. „Avangarda istorică (pitorească şi întemeiată pe manifeste) este o mişcare anacronică dispunînd de instrumente de acţiune, practică şi ideologică, ce. nu mai corespund şi nu mai sînt adecvate. Tot binele pe care îl poate face l-a făcut (...) Epoca noastră este cea mai fecundă şi mai inventivă decît oricare alia. Produsele cele mai extravagante sînt acceptate şi se fălesc cu garanţii dintre cele mai autoritare. în condiţii ca acestea, de absolută disponibilitate, ce sens poate avea o mişcare de avangardă ? Ce porţi vrea ea să închidă, cînd toate sînt deschise ? în ce sens vrea să forţeze situaţia, dacă aceasta este forţată pe toate planurile ?" 31) împotrivirea opiniei publice la noutate şi experiment, de oare avangarda făcea mare caz, este astfel înlocuită în zilele noastre de o largă toleranţă, care merge chiar pînă ia lipsa infcaresuihiii participativ şi care dovedeşte că publicul are acum modelat sentimentul unei tradiţii a experimentului acceptat pentru sine însuşi. Acesta 3J) A. Guglielmi: Avangardă şi experi-mentalism, în op. cit., p. 162. 118 aşezat în relaţii foarte strînse moda, înţeleasă ca succesiune cUrdflitorie a varietăţilor de nou. * i oeea ce are în primul rînd de C*° tat arta contemporană, într-o •■■vră mai dramatică decît cea de la ea, este indiferenţa publi-' iui într-o societate de consum, ta urmează dialectica generalizată ^.nnrîei, aflându-se într-o perma-campetiţie cu timpul depre- ■ator. Aici îşi află izvorul misitica Noutăţii, de a cărei importanţă a-■Jangarda îşi dă prima seama, în-hinîndu-i-se cu devoţiiune. Trebuie remarcat în plus faptul că avangarda suportă în sine o contradicţie fundamentală, oare-i periclitează existenţa : tentaţia totalităţii, a posesiunii tuturor planurilor, şi în special pasiunea transferului acţiunii poetice în pianul real (aşa cum s^a văzut). Obligată de împrejurări la repetate compromisuri, avangarda se împotmoleşte în propriile-i principii, traversînd astfel crize jare o conduc către dialocare.32) In contextul artei contemporane s-ar putea însă vorbi de o cronici-zare a avangardei, înţelegînd-o ca pe o nouă dimensiune deveniită permanentă, a artei modeme. înlocuind noţiunea de experiment ou cea de inovaţie creatoare, arta ultimelor decenii a preferat în locul teribi-femeiar ce ţin de copilăria unei mişcări, noutatea verificată în creaţie, lărgind astfel cu mult conceptul de avangardă prin includerea de nume oa Joyce, Kafka, Lorca, Proust, Stravinsky şi mulţi alţii, azi, mai recent, noui roman sau teatrul absurdului. „Oriunde lirica atinge o idealitate oarecare, se oferă denumiri ale nedetermiruxbiltilui absolut sau simboluri ale misterio-zităţii gratuite".33) Dacă acest principiu are o cît de redusă valoare de generalitate pentru lirică — şi nu numai «pentru lirica modernă — faptul se leagă de existenţa avangardei. Literatura şi arta de azi da- torează o însemnată pante din energia lor cinetică impulsului primit în perioada denumită — aoum tradiţional — avangardistă. „Cînd se naşte o nouă operă de artă, acest fapt se repercutează totodată asupra tuturor operelor de artă care au precedat-o. Monumentele existente alcătuiesc laolaltă o ordine ideală, care, prin introducerea unei apere de artă noi (cu adevărat nai), este modificată. înainte ca noua operă să fi luat naştere, ordinea existentă este desăvîrşitâ; pentru ca ordinea să se menţină şi după naşterea noului, este nevoie ca întreaga ordine existentă să fie schimbată, fie cît de puţin, iar în acest fel relaţiile, proporţiile, valorile fiecărei opere de artă faţă de întreg sînt revizuite ; în aceasta constă împletirea între vechi şi nou. Oricine a acceptat ideea acestei ordini, a formei literaturii engleze, europene, va admite că nu este absurd ca trecutul să fie modificat de prezent, după cum prezentul este îndrumat de trecut. Iar poetul care e conştient de aceasta, va fi conştient de marile sale dificultăţi şi răspunderi".34) Cuvintele lui EMot stabilesc ordinea ideală în care fenomenul avangardist, considerat în unitatea lui, poate fi fixat ca o unică operă, cu virtuţi formative pentru literatura ce i-a urmat, dar şi pentru cea care 1-a precedat. Conştiinţă a artei moderne, avangarda îi reliefează acesteia, de cele mai multe ori prin exagerare, trăsăturile fundamentale, mtorcîndu-le deformate, ca într-o ogiinldă trucată. Enunţul se face într-o manieră de mare luciditate spirituală, cum s-a văzut, în ciuda aparentei gratuităţi. E un moment de reaşezare esenţială a valorilor, care pregăteşte creaţia, întreaga artă şi literatura modernă Din această perspectivă, se poate spune că „sacrificiul" avangardei nu a fost zadarnic. 32) v. în acest sens A. Marino: Avangarda literară, în „laşul literar", 8/1967. 33) H. Friedrich :op. cit., p. 208. y>) T. S. Eliot: Tradiţie şi talent personal, în voi. Pater, Cnesterton, Eliot: Eseuri literare, E.L.U. 1966, p. 223. 119 radu îonescu OÎIl plasticieniior români adus partidului *} Ne-am ogişnuit să coinsemnăm de ani de zile în paginile acestei reviste marile manifestări în care plasticienii din ţara noastră, expu-nînd alături unii de alţii, ofereau imaginea nivelului artei româneşti. Căutam de obicei să surprindem orientarea gîndirai plastice, evoluţia mijloacelor de expresie, mutaţiile produse în creaţia artiştilor, configurarea unor personalităţi sau mijâ-rea unor speranţe puse în lumină de fiecare expoziţie în parte. De data aceasta însă ne aflăm în faţa unei manifestări de o amploare neobişnuită la noi, atît prin participarea numeroasă, cît şi prin aria explorată de artişti în scopul unor opere de mare rezonanţă în conştiinţa noastră, a tuturora. Realizăm perfect cît de arbitrară este oprirea doar în sălile care adăpostesc expoziţia din Capitală. Personal am vizitat sau participat la juriile cîtorva dintre filialele U.A.P., căci fiecare filială — şi sînt peste douăzeci în toată ţara — şi-a adus prinosul său semicentenarului Partidului. In afara operelor -prezentate în expoziţiile regionale, cele mai reprezentative pentru epoca noastră, au constituit, alături de acelea ale bucureştenilor, marea expoziţie din Capitală. Am ţinut să insistăm în mod special asupra oaracterului larg cuprinzător, de manifestare naţională, a acestei expoziţii. •) Cu prilejul Semicentenarului P.C.R., mai 1971. Ou mult tiran *|? . sculptorii şi fflS^n<* gat Prezentu,!^^ au tru a se opri aSSS^ ^ | care, prezentate anST*»*0*» teau să ofere o completă a unu? Retorii şi a ^ufp^ struarea căruia Zc^TT* * «J' conferindu-i astfel « a PW deschidere sprtviftor e^-to «Sgfţ ***** care devenit nS.ă<> ^WaS taţilor multiple delSvL1*^ teme date. Eiste danwStaS? 8 5* opţiun-ea artistului ^a^l>* subiect în spiritul vdzlunfi rele într-adevăr reaS f*' °* zitie sînt acelea Sar interpretat tema aleasă îf*1 * de felul său dea^. (Ervant Nicogosmn, anga**M" ya am pe linia unei s+Sht^ împliniri artistice^ ; %^ST poziţiei sînt tocmai acelea ^ artiştii n-.au înţeles raportul personalitate artistică, trădtad ii M, printr-o înţelegere greşit m-bii termem ai problemei. Ne t«t»L bam deci cum a putut juriul tf coboare pînă -la acc^tarea utar pmze precum ,cele semnate * Gheorghe îonescu sau _ anticîpta asupra sculpturii Ja unui par£3 (dacă aceasta înseamnă porfcet) de Justin Năstwse. Din numărul destul de mare de efigii, multe ale unor persrajaliiâţi oare, prin prezenţa lor, au mama istoria ţării, nu putem trece peste monumentalul portret al lui Tute Vladimirescu semnat de Virgii 41-măşanu, de o vigoare dusă pinâ lâ limita expresionismului, după am trebuiesc consemnate şi modalitâţiîe variate la care s-au oprit Tratei» Brădean sau Brăduţ Covaliu, darurile acestuia din urmă, de portretist viguros şi subtil totodată, fiindu-ne relevate de ultima să expoziţie personală. Portretul a mai fost atacat şi sub forma clasicizantă de SerU' premiu Iclozan, formulă salvată de remarcabilul meşteşug al pictorului, şi de Ştefan Ştvrbu, în spiritul artei naive. Propunîndu-şi teme diverse — sensul omagial al lucrărilor rezl- cronica plastică Stătea lor exemplară Ghiaţă, Henri Catargi, encu sau ion Biţan JJnat propria lor depă-„ fi vreo mutaţie de or-■ pentru simplitatea con-STrvită de un deosebit K^ral Sanda Sarămăţ, Măria tfoeorghe Anghel, Grigore l iQfieorghe lacob se impun 0 expoziţie cu caracter monumentală a fost de unii pictori drept cea ivită. Am consemnat mai ;ul iui Tudor Viadimirescu a Atonăşanu ; îi vom aşeza ^poziţiile lui Constantin . într-o formă excelentă —, nuanţat şi subtil al lui rfj/Jrescu, acelea spectaculoase fd Mattec sau figurile de je folclorică, mai calde, mai te ca deofoicei, ale lui Vasile 'prjn compoziţiile prezentate artişti au ridicat considerabil expoziţiei- Ne gândim, în rînd, la- pînza inteligent şi gîndită a unei pictoriţe ,o întâlnim prea rar, Mimi Maxy şi, apoi, la lucrările ije de Constantin Blendea, Lva Adrian Mafiei, Marcel Be-" pictor, din păcate, necunoscut Atraşi de un limbaj plastic g>eoial, unii sugerînd tema -o grafie de puritate eva-ită, alţii recurgînd la alegorie jâ transcrierea unor impresii \ţjfarga.reta Sterian, Viorica Ilie, reta Năpăruş, Dan Hatmanu, Gavrilean, Mihai Rusu, Sabin Şq» ■ s-au Mihai Macri au ampli-importanţa dialogului dintre pf$ şi spectator. In orice expo-la care participă, Elena Gru-i se detaşează prin stilul său «bru. elegant, modern şi de nuanţe •Mk. Consecventă ou sine, artista ijrezentat de data aceasta o com-pţle — ou virtuţi de tapiserie — «foind armonios realitatea ou •total Este o calitate pe care am «arcat-o şi în sobra imagine a •ii (ăran, de severul Ion Grigore. ksfirşit, doi artişti fiecare poet în >M său : Florin Niculin, oonstru-Mo lume ce pare mirifică datorită lentării celor mai prozaice Itt elemente şi a selectării lor, iar Alin Gheorghiu, autorul atât de personal al unei singure teme, căreia i-a descoperit nesfîrşite ipoteze. Sculptura merită să fie consemnată pentru cele cîteva lucrări într-adevăr remarcabile ca, de pildă, monumentalul bust al lui Lenin şi Victoria de Paul Vasilescu, Eroica lui O. Maitec sau Victoria modern-romantică de Puşi Cocea. Din realitatea imediată s-au inspirat Vida Gheza, autorul unei splendide compoziţii cu personaje în mărime naturală, animate de humorul fin al autorului, Jeana Ghertler şi Ion Iri-mescu, autorii unor compoziţii care se impun cu vigoarea autenticităţii asupra lucrărilor similare, destul de numeroase, din expoziţie. Am trăit întotdeauna ou ideea că grafica ocupă, în arta contemporană românească, nu numai un domeniu aparte, dar, în special, o treaptă de elevaţie cu care avem dreptul să ne mîndrim. Şi totuşi, expoziţia de grafică de care ne ocupăm este monotonă, cenuşie, insuficient de expresivă. Temele diverse asupra cărora s-au oprit artiştii par, odată transpuse plastic, aidoma unele cu altele, nu se diferenţiază. Personalităţi bine disitinicte care s,e pierd în masa mare a expozanţilor, o notă de retorism sau de excesiv tehnicism fac din marea sală a graficii un tot suficient dar lipsit de viaţă. Faptul este cu atît mai regretabil cu cît atmosfera cenuşie face să fie greu descoperite iacale lucrări bune, chiar foarte bune, care aproape sînt înecate în valul amorf al expoziţiei. Ou toate că ingrat aşezate lîngă un prag de uşi, putem oare să nu ne lăsăm atraşi de siguranţa iarăşi demonstrată a desenului Marcelei Cordescu ? Era defunctă, prin puterea de comunicare, sau Panaşul, prin expresivitatea legată a liniei, sînt piese de antologie Facem efortul de a le în ser ia alături de alte lucrări ale artistei, întrucât artista însăşi nu ne-a uşurat acest efort prin prezentarea unei expoziţii personale. De ce oare ? Sub semnul expresivităţii imiaginei, servită în diverse moduri de scriitură, sînt puse lucrările Marianei Petraşcu, Adrianei Wechsler siau ale lui Radu cronica plastică Dragomirescu, Anton Perussi şi Emilia Baboia. Contactului cu opere literare datorăm ciclul desenelor Getei Brătescu — personale şi fidele — sau acelea ale lui Benedict Găneseu. Mobilitatea procedeelor tehnice, de la cele mai simple pînă la cele mai ^complicate (criptice adesea chiar colegiilor de breslă) l-au dus pe Gabriel Kaczinsky ia obţinerea unor catifelări preţioase, pe Damian Petrescu la alăturarea unor accente dure de altele diluate .pînă la evanescenţă. Tot prin măesitria tehnică — subsumată personalităţii artistice — ne-au reţinut lucrările semnate de Lidia Ciolac, Gh. Ivancen-co, Valentin Ionescu, Radu Stoica, Horia Mureşan sau H. Gutman, mai puţin subtil, insă mai expresiv ca în trecut. Printre lucrările de mare autoritate din expoziţie credem câ sînt şi acelea de Dan Strâmbii, Io-sif Teodorescu şi Vasile Socoliuc. Dacă mai consemnăm şi desenul autoritar al lui Const. Baciu, nervul cu care se exprimă Eva Cerbu, farmecul gravurilor lui Mircea Ola-rvan, inteligenţa interpretării folclorului de către Gh. Cernăianu, mobilitatea exprimării lui Valentin Popa sau sentimentul ansamblului la Valentin Ionescu, credem a fi consemnat lucrările care se detaşează în acest bogat, însă insuficient de expresiv, ansamblu. In sălile artelor decorative marea surpriză ne-a fost rezervată de tapiserie, atît prin calitatea sa, spiritul nou, decorativ, care o caracterizează, cît mai ales, prin numele artiştilor care le semnează. Obişnuiţi să considerăm tapiseria drept un apanaj al femeilor, am fost surprinşi să întâlnim, alături de Aurelia Ghiaţă, Ileana Balotă, Mariana Ionaşcu saU Georoetn n - ' semnate de trm o - Lr«eittîL Ciubotarului ??^eScu, fn Mara! b:Z%9^'A taru sau Şerban Cfc&**« %-cunoscute, realiză^ lS!nt»»te» deplasare a ponderej ^ tei moderne, in^^0.*"** *! ■meniu, de Jean Lur^t . Faoem abstracţie de nah» " şi vasuleţe de flori ~ f^*!e* minore în ansamblul 2 **** Dorin Dimitriu-lormi^ ale * Lucrările expuse aparţin artişti din diferite generata, oS estnei şi experienţei, alţii ^ vitatea şi elanul tinereţii. Genere-ţia tânăra se impune prin rmm numeroase, puse sub semnul săritului contemporan al artei., tme lacul să accentuăm asupra fapta» lui că toţi aceştia sînt rejulţataţ tovăţărnlntului artistic al ulttaios ani ; învăţămînt care, în mod iw» xaot, a fost bănuit de lipsă de ptst* sonalitate şi de conservatorism. A* vem încă în ochi două expoziţii grăitoare : grupul celor opt studenţi ai (Profesorului Petru Achitenle, 0 anticipare cu totul remarcabili a ceea ce va fi generaţia de nsîtag de pictori imonumantalişti şi expoziţia grupului Pavel-Pvlmus-Meniei Damian, studenţi la care stilul fa» văţămîntului caută să evidenţieze, încă de la debut, personalitatea fiecăruia. Ce poate fi mai angajaşi pentru viitor ? ,.te comiieiului de stat pentru cultură 811 decernate pentru lucrările de literatul ■ l~ plastică realizate în cadrul aniversării ji^jjjenarului partidului comunist român , comitetului de Stat Girară şi Artă în şedinţa * -p a.c Pe Daza propune* "fiurii largi' compuse din marcante ale culturii ^specialişti, reprezentanţi ai 'tS/utii centrale şi organiza-S«ale Şi obşteşti, a hotărit ■rZL în cinstea aniversării ftaiarului Partidului Comu-'^»iân următoarele premii ■ - cele mai valoroase lucrări 'Ltură beletristică şi litera-■^ialHpolitică, apărute în pe' ; iulie 1970 — 31 mai 1971, gj pentru lucrările de artă ^ si decorativă de înaltă va-ţprezentate în cadrul expoziţii-Jaşaiiizate cu prilejul sărbăto-• „ semicentenarului Partidului jjjjjst Komân. m DOMENIUL LITERATURII mSTRISTICE SI CRITICII •MRARE S-Au ACORDAT mATO ARE LE PREMII : MMU SPECIALE : _ acad. Srt» Stâncii, pentru volumul de a „Cintec şoptit" ; Acad. mdm Philippide, pentru volu-;de eseuri „Consideraţii oonfor-i*; Nagy Istvan, membru ăpondent al Academiei Republi-Scialiste România, pentru volute proză „Cum va fi". WRU PROZA : Al. Ivasiuc, .fcSrile": — Pop Simion, „Ploaia jf', — Petru Popescu, „Dulce *Btoea e glonţul patriei" — Titus pici, „Moartea lui Ipu". «WRU POEZIE ; — Al. Andri-„Simetrii" ; — M. Beniuc V ; - Emil Botta, „Versuri" ; i-tAvgustin Doinaş, „Alter ego" ; -te Gheorghe, „Mai mult ca •att!". PENTRU CRITICA, ESEISTICA ŞI ISTORIE LITERARA : — Mircea Anghelescu, „Preromantismul" ; — N. Balotă, „Labirint" ; — Şerban Cioculescu, „Meridiane franceze" ; — C. Ciopraga, „Literatura română 1900—1920" ; — Franz Liebhardt, „Oameni şi timpuri". S-a acordat o menţiune specială lucrării „Aveam 18 ani" de Ecalerina Lazăr, revelator document de viaţă din lupta ilegală şi antifascistă a POR. ÎN DOMENIUL LUCRĂRILOR SOCIAL-POLITICE S-AU ACORDAT URMĂTOARELE PREMII: — G. Ioniţă, „P.C.R. şi masele populare" ; — Gali Erno, „Idealul prometeic" ; I. Rachmut, „Teorie şi practică în domeniul preţurilor" ; — Al, Plosca, „Metode şi tehnici experimentale în psihologie" ; — I. Vîntu şi colectiv, „Organele administraţiei de stat în R.S.R.". II. ÎN DOMENIUL ARTELOR PLASTICE ŞI DECORATIVE PENTRU PICTURA (13 premii ex-aequo) : AJbani Constantin, pentru lucrarea „50 de ani" ; Almăşanu Virgil, pentru lucrările „Prietenie" şi „Domnul Tudor" ; Blendea Constantin, pentru lucrarea „Tudor Viadimirescu şi pandurii" ; Brădean Traian, pentru lucrările „Doflaua", „Ştefan Gheorghiu" şi „Mihai Gh. Bujor" ; Ciucurericu Alexandru, pentru lucrarea „13 Decembrie 1918" ; Covaliu Brăduţ, pentru lucrarea „Ultimul drum al luptătorului" ; Ghiaţă Dumitru, pentru lucrarea „Peisaj" ; Kovacs Zoltan, pentru lucrarea „Amintiri" (prezentată în cadrul expoziţiei de la Cluj) ; Năpăruşi Grigorescu Geor-geta, pentru lucrările „1 Mai" şi „Spaţii verzi" ; Piliuţâ Constantin, 9 miscellanea pentru lucrările „Griviţa 33" şi „Tipografie ilegală" ; Mihai Rusii, pentru lucrările „Pregătirea tineretului pentru apărarea patriei" şi „Gîndurd de viitor" ; Sălişteanu Ion, pentru lucrarea „Lupeni 1929" ; Schreiber Friederich, pentru lucrările „Căderea coroanei", „Naţionalizarea" (prezentată în cadrul expoziţiei din Timişoara) şi „Retormă" (prezentată în cadrul expoziţiei din Timişoara). PENTRU SCULPTURA (9 premii ex-aequo); Albani Constantin, pentru lucrările : „Victorie" şi „Re-ooltă" ; Cocea Măria, pentru lucrarea „Victorie" ; Condiescu Ion, pentru lucrările „Partizan căzut" şi „Dobrogeanu Gherea" ; Corcescu Naum, pentru lucrarea „Eroism" ; Eberwein Anton, pentru lucrarea „în memoria celor căzuţi" ; Gergely Ştefan, pentru lucrarea „Cap de răscoală — Horia" ; Vasilescu Paul, pentru lucrările „V. I. Lenin" şi „Victorie" ; Vida Geza, pentru lucrarea „Sfatul Bătrînilor" ; Vlasiu Ion, pentru lucrarea „1907''. PENTRU GRAFICĂ (9 premii ex-aequo) : Baciu Constantin, pentru lucrările „Manifestaţie, „23 August 1944" şi „După grevă" ; Chirnoagă Marcel, pentru lucrările "Ramwt şi oameni" « .Belşug" ; DobiZ» '„'Hv lucrările „Parafele l«aSle. W' Şi „Paralele II «. l> »pâ«ll?t; tru lucrarea 'r?°*oa fi h ' î'in Calitate" ■ aV***!' ,viltoru i Fritz Ka J^**^ lucrările „Ne întxJlm ' * Şi automatizare" cadrul expoziţiei6^ Ivancenco Gheorahe „ Tîm'^» nle „Munca", „R^W^r Kazar Vasile, peni-mi, *i ^«K*» «ele vîntuX'lU r^6^ umbrei" ; Petraşcu M»ri„: dările din *U Sy?^ Porţile de Fier" ' 2* * * „Baraj IV" şi „SuV «\ PENTRU ARTA npm» (6 premii «ÎS, :°JSffîf Flonan, pentru lucrarea vfctoî Badea Costel, Mu ioana omagială"; BalalTttet pentru lucrările „Evocări" tantaneu" (prezentată î„ ' J££ expoziţiei de la Cluj) şi vu*S (prezentată în cadrul IxpolK a Cluj) ; Ciubotaru Fte°™%Z lucrarea „Laudă omuHu" ; Ghm Aurelia, pentru lucrările vVm, lBoy , „Aniversare" şi Tud«* ' Podeanu Mimi, pentru "lucram „Vis împlinit". vlaieu bârna „vatra** <— serie nouă, aprilie Î97i • # La Tîrgu-Mureş, sub conducerea tfnarului şi valorosului poet şi prozator Romulus Guga, a apărut revista social-culturală „Vatra". Pe frontispiciul ei figurează inscripţia „directori fondatori: 1. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbwc — 1894". Este îmbucurător faptul că în oraşul de reşedinţă al Judeţului Mureş apare o revistă românească, sub auspiciile Comitetului pentru Cul- tură şi Artă, făcînd o legături, după 26 de ani de la eliberare, eu acele modeste publicaţii pe care învăţătorii şi cărturarii dm part* locului le-au tipărit, ou propriile lor mijloace, în perioada dintre cele două războaie. Pentru că, pe bună dreptate, în articolul ca deschide noua publicaţie se spune: „Se simte uneori nevoia mei ordonări a timpului trecut sub sem- miscellanea IM prezent. Momentul a f^bt/e să scriem despre u* ne uneşte, părtaş la • V m afirmare a valorilor V Lnâneşti pe aceste me-j^elasi articol, intitulat «/■'% început", se mai pre-frebuie să continuăm 'Haiutasii noştri, cărturari ■ .«: ca Gheorghe Şincai şi \Uior, sau militanţi de "■ - deţii muncitoreşti, au în-■9 Muind iubirea de glie **"7â mărturisim încă o dată '^'„eiein şi Ştim despre vre-■ * Lastre, să întruchipăm o * c0urâlă unindu-ne eforii ne regrupăm puterile, 'd pentru a oferi celor ce gyjjj adevărat al vremii ■ . \'M larg de orientare şi coti pe care-1 mărturiseşte arS* program al revistei de la fttures este exprimat în fra-^armătoare : „Stimulînd şi j -m -valoare creaţia spirituală -mjentfor, să deschidem pagi-gierei generaţii de pe tot cu-ţirii Revista va fi un mod gptesie a politicii naţionale a partidului, pentru strîngerea legăturilor dintre intelectualii români, maghiari şi germani, a frăţiei lor sub flamura unei cauze comune". La acest număr colaborează : Nicolae Vereş, Vasile Rus, Cornel Pogăoeanu, Şerban Oioculesicu, Mir-oea Zaciu, Silvia Udrea, Viorica Mereuţă, Svito AndrâSi Vasile Netea, Saşa Pană, Zeno Ghiţulescu, Lazăr Lădariu, Ion Taloş, A. Băl-grădeanu, Ioan Chiorieanu, Viorel Grama, Traian Iancu, Dumitru Pretase, Ion Ranca, Teodor Pop, Al. Toşa, Minai Sin, luliiu Moldo-van, Gr. Ploeşteanu, Silvia Marou, Dan Culcer, A. Popa, Victor Halici etc... Este semnificativ faptul că primul număr al noii reviste mureşene apare, aşa cum notează primul secretar al comitetului judeţean, „în preajma aniversării unei existenţe glorioase, plină de rodnice înfăptuiri, a unui partid pe care fără îndoială că îl putem numi partidul poporului român". Urăm din toată inima succes deplin generoaselor idei şi obiective care-i mobilizează pe tinerii confraţi de la noua „Vatră" mureşană. ioaiiiţiu iftîca «Ie promovare ||$ O # ® ® ® '# # $ @ ® © ® ® # iMgostită de instrumentele casară definire, într-o anumită 0, critica noastră şi-a uitat ros- etapă a sa, critica noastră se pri- primar, fericită s,ă-şi rezolve veste cu voluptate infantilă în piile tribulaţii într-o desprin- oglindă şi se descoperă, şi se *» din oe în ce mai mare de uimiaşte într-atît de propria-i ima- Atel pe care ar trebui să se gine încît reia .acest act şi îl per-«, litenatora. E vorba de o ri- manetizează. Dacă în ordinea fila teoretizarea condiţiei cri- rească meditaţia asupra propriei tla meditaţia asupra ei însăşi, stări şi asupra propriilor rosturi "fcarea principiilor sale şi a me- este o etapă superioară, permanenti-*te@ei, la adeziunea spre o zarea acesteia în critică e sterilă şi |»litate sau alta de existenţă. copilărească. Cădi, dacă întoarce-*i că dincolo de această ne- rea privirilor spre tine însuţi e rniscellanea dovadă de maturitate, prelungirea acestei oglindiri e infatuare şi lipsă de luciditate. Fireşte că pentru un spirit critic elevat propria definire poate fi permanentă şi paralelă cu exercitarea funcţiei critice la obiect, aceste două acte fiind corelate firesc şi necesare unul altuia. Pentru o critică tânără, ân orgolioasă criză, eludarea obiectului îşi află jiustificarea în lipsa de valoare a acestuia. S-ar părea deci că preocuparea criticii pentru propria ei persoană îşi găseşte o scuză în interesul nrinbr pe care literatura l-ar prezenta, ca într-un cerc vicios însă, critica este făcută pentru a acţiona asupra şi în spre literatură, iar auto-analiza ei e firească numai în măsura în care ajută să se utilizeze mai bine pentru actul fundamental al raţiunii sale de existenţă; căci dacă perfecţionarea criticii, continua ascuţire a mijloacelor pe care le utilizează este extrem de necesară, e tot atît de importantă păstrarea acelei însuşiri care e baza psihologică a actului critic, generozitatea, interesul pentru literatură. Cât de pustie şi jenată se simte literatura uitată sau ignorată de critică e greu de imaginat, iar cît e de sensibilă la aceasta o dovedeşte chiar complexul în care intră. Se spune despre cîte un autor că „va fi citit şi luat în consideraţie atunci cînd va scrie o carte mai uşor de oitâ-t". Această observaţie certăreaţă ignoră independenţa perfectă şi necesară a literaturii, ca şi debarasarea criticului faţă de propriul lui gust în aplecarea spre opera de artă. Dacă obiectivarea criticului înseamnă păstrarea propriului său gust literar ta judecare, interesul iniţial nu trebuie să fie condiţionat de atracţia şi apetitul criticului spre maniera literară a respectivei opere. într-o mtaca de promovai^ Şi generozitatea critUr., iorificarea de arta^kj ««ui critic care să i L ■ cu acuitate «Mentei dintre ţi*1 pectava, «j^ „ "nor maniere Ute£J **** modalităţi artistice,^.* trufie care nu ^ presupm miscellanea care u .infirmă rostul initW daca marile cărţi pot X. trebuie întofleauna căutate* fauna literară fa care «?■ supuse, o critică ce.pow-,. ■ideea că o anumită fonm , nată prin ea însăşi să nu da * operă de valoare se IiihitairtTy-îngrădeşte poisibili,ta.tea de a coperi. Pe de altă parte, ignottH. neluată în seamă, UtmtwnTi» poate trăi sfiaînd această «an. Faptul că nu trezeşte interes o tas să-şi pună grava problemă a n». tului existenţei ei. Un autor «met faţă de sine îşi va pune tn prinţ rînd întrebarea dacă nu cumva m» luarea în seamă de către crttfcft • cea mai clară dovadă a lipsrf li valoare a 'Operei creată de d. AM* apoi va analiza starea crt/kk $ îşi va găsi, lui sau ei, rii nmitm|i atenuante. Până atunci Inafi t$ pune problema ineficientei fi te-suficienţei sjaflie artistice. Iată <$e <• o critică de valorificare, ce" pnw» pune mai ales aderenţa criScttM la un anume gen de literatură, M poate exista fericit fără a fi dublată de critica ce ia în mot> triază, promovează, atrage atenţi*. Pentru aceasta e necesar aed a*-tic generos, a cărei persaiillf* să fie nemarcată de prejudea» gustului şi a cărui irateJigenţi 0 scape de sub tutela înclinaţiei ist sever afea personajului • • © $ tei pierdu numele. Sau , fU interzis. Asta se ' U sfîrşitul veacului tre-Mi numea ca odinioară: Taust, Se numea: \ Mama, Orbul, Oarba, mrina. S-ar fi zis că -~Mije fără nume se inăl-ipto eroului de undeva tabelei de personaje, din imă Şi forfotitoare a co-mmele se dizolvă în • soldaţi, ţărani, cerşetori, '"i preoţi; din părelnica a mei ierarhii şi iniţiala ■]a rnajestatea majusculei ■ftizia unei revoluţii. Eroa-$e aici, din lumea figura-■'•ţie, proveneau personajele e: ci din lumea ideală a - me personajul se înrudea, ruai mult cu umbra tatălui decît cu Hamlet. De aici 'tatea, cadrul fizic de ni-«itifoZ excesiv oracular, bat semnificativ, aparenţa ici. E adevărat, uneori i se totuşi şi numele ; dar un atît de convenţional ca o -& harul sugestiei, numea individualizeze şi nu fixa smintire. Avea, de fapt, mei parole pentru vitrina Grevin. Pe scurt: deşi era de-a binelea mort, e-se impuse statutul unui calm încercarea cea mai con- ăe reducere la Idee. p totuşi nevoie de încă "' eci de ani pentru ca teh-ucerti la esenţă să se per'! şi comprimarea cadavru-Umensiunile netede şi stabi-KheletyXui să se desăvîrşeas-te mijlocul secolului nostru, *ez pe care îl admir, dar ţw-l iubesc, avu ideea geţi interzice personajului i& oricărui corp; odată hoitul abolit, în scenă rămase tot ce mai putea rămîne : craniul lui Yorick. Atît doar, craniul — semn mişcător al supravieţuirii — îşi conservase limba şi cuvîntul nu putrezise. în fine odată realizat visul străvechi al unei lumi redusă la un singur cap, se inventă şi lovitura aceea unică care s-o decapiteze. Monologul se diversifică cu ajutorul unei benzi de magnetofon; cuvîntul, înregistrat într-un moment revolut din istoria susnumitului cap, şi convocat prin magia tehnicei moderne, revelă posibilitatea uimitoare a cu-vîntuUii fără cap. Fireşte, cuvîntul, smuls de sub puterea trecutului şi invocat în scenă, visavi de craniul ce-l gîndise odinioară, era o fantomă. Se părea că mai puţin decît atît nu putea rămîne ăintr-un personaj. Eroare ! Mai rămînea magnetofonul! Oricît progres era în înlocuirea unui cap cu un magnetofon, atît timp cît rămînea intactă posibilitatea dialogului, progresul era tot atît de îndoielnic ca înlocuirea unui trup-so-clu cu un butoi sau cu o amforă. Se hotărî atunci, pentru a evita o invazie a magnetofonului, o soluţie foarte simplă: magnetofonul fu scos din scenă. Scena se umplu de voci ! Păreau de nicăieri ! Ecouri de pe fundul tenebrelor! Dar nimeni nu ignoră că rădăcinele acestor voci erau înfipte într-un gîtlej şi mutarea magnetofonului dim scenă în culise nu-i aduse Personajului alt prejudiciu decît un exil parţial: vocea lui rămînea în scenă şi în această stăruinţă era tot refuzul lui încăpăţînat de a muri. Totuşi, şi în privinţa asta se făcuseră, de-a lungul timpului, nu fără anume consecvenţă, oarecari progrese. De la o vreme cuvintele se iscau fără să comunice; dialogul se constituia, după numărul fantomelor în scenă, din două sau mai miscellanea multe monoloage paralele, care paralele — după cum prea bine se ştie din geometria clasică — oricît le-ai prelungi nu se intîlnesc niciodată ; cum s-ar spune : fantomele îşi vorbeau ignorîndu-se cu amabilitate ; ba uneori îşi vorbeau fără să se mai înţeleagă nici pe ele însele. Imposibilitatea dialogului era demonstrată, dar nu încă şi inutilitatea lui. Căci — lucru care dădu de gîndit — deşi fantomele nu foloseau cuvîntul ca să comunice, totuşi, păreau să albe o mare dispoziţie la vorbă şi, în orice caz, chiar şi numai pentru a deschide gura, aveau se pare nevoie de stimulentul perechei de visavi. Experienţe asemănătoare în roman nu se arătaseră, nici pe departe, atît de fâgăduitoare. Mai întîi pentru că în roman, spre deosebire dc teatru, cuvîntul este unicul limbaj şi a renunţa la cuvînt, însemna a renunţa, în principiu, la roman; în al doilea rînd, chiar în cel mai sgîrcit roman, încă se foloseau prea multe cuvinte; în al treilea rînd, chiar dacă, odată cu înfăţişarea, identitatea şi starea civilă, i se refuza personajului orice cuvînt, chiar dacă acest personaj era mut sub raport artistic, aveau grijă să vorbească pentru el lucrurile, locurile, şi mai m.ult decît oricine, autorul în persoană; escamotat, nenumit, travestit, ignorat, îngropat, personajul supravieţuia în proză, în cazul cel mai rău, în persoana autorului. Se înţelege acum de unde importanţa decisivă a experimentului în teatru : a te putea lipsi de personaj aci, unde realitatea actorului şi puterea cu-vîntului îi împrumută, trup şi unde propriul nostru timp îi împrumută durată, însemna a demonstra inutilitatea lui, posibilitatea unui teatru al esenţelor. Se ajunse astfel să se teoretizeze abolirea auvîntului în favoarea gestului; dar se observă nu-maidecît că tot progresul ar consta numai în înlocuirea unui limbaj cu altul, cu circumstanţa agravantă că s^ar fi îngăduit în scenă ceea ce abia fusese scos : personajul în carne şi oase. Căutîndu-i-se, cu tot dinadinsul un substitut, se recurse în disperare de cauză la tot ce mai rămăsese la îndemînă : la elementele miscellanea na şi culoarea se ?L tnva cuvîntului sil* ramţatea. Dar iarălT oricît de expreZ^X netul sau lumina, şTtJL" cunse ar solicita ln^$\ ™m sub imperiul eLfa&JH ' mai cuvîntul le rcMiile, că liecaZTIZS* laolaltă manifestă, Tub ' Ixgenta a cuvîntului ' se constitui într-o ,4,^* legile comunicări? mfflSff dacă, totuşi, s-ar mZft -dpiul organizat™™ K*»^ ar putea rămîne, oricît I sfera spectacolului, e{e clude, inevitabil, din sfera ulsf Pentru ca moartea pen^Sft fie^ o realitate, trebuiTZS*3 aparat să moară w^Sf1! ca Demiurgul! I se peceflvToJS fu decretat mort. Pe scenă mZÎ rona improvizatorul şi toi genMm. cestuia sta în muţenie. S|fiT« moment cînd muţenia semătf Z moartea. w a Dar cît de iluzorie e motrtm fet teatru ! într-o seara, sub botUtZ trului răsună un suspin. IndtxtuM ui scenă, personajul reînvia, tu zadarnic î se refuza numele, eomL capul, glasul; cuvîntul: nulit» tea lua ţipătul şi suspinul, p+ tm-pinul ăsta se întemeiază teoretic supravieţuirea întregului tocim: pentru că suspinul ăsta expnfr $ însuşi principiul verbului p agfe. tul personajului. Cu un susţin btat» pe lumea toată, în jurul urm tmpfa se organizează un înţeles, din wV stanţa lui se reface pînă ţi putorii unui nume ; oriunde suspM un m, e prezent un cuvînt. Ca s& SittnH cuvîntul, trebuie să distrugi faUNt* ga creaţie. Teatrul nu poate ti moară decît odată cu lumea ţi mea e un teatru care nu prea A moară. Cuvîntul — celula cea Wi eterată a lumii — e indesţructiVi, Magia şi geniul locului împrumm asasinatului, caracterul acelui etetn provizorat dintre două spectacol* cînd, eroul mort la sfîrşitul ţinti, înainte cu o seară, reapare trftt |j nevătămat la începutul pieţei, » seara următoare. IU de la trei dansuri... recent, Floria Capsali jncercările sale de a şj ţesătura dansului ânesc, de a ajunge la (joregr&Eieâ pentru a o ca element în alfa-clasic, precum „pas-gau cel de poloneză, posibilă faţă de tezau-pe care ne-au amin-pîasiare la polul opus, imaginate de Miriam Gh. Căciuleanu în y — „Declaraţia patetică" de Teatrul „Ţăndărică" irului Partidului. Aici, muzical este folclorul aeprelucrat, preluat din "e ştiinţifice ale Insititu-eteografie şi folclor, res-« vWantă a „Mioriţei", un " ,un ansamblu de chemări Nu numai că această pa are raţiuni coregrafice, reţii {folosim aici acest şi pe parcursul demon-ge va dovedi fals) refuză ~ fie el şi prelucrat sau in dansul popular. Dansu-integrează firesc esteticii cunoscut cuplu de damsa-estetică ce s-a dovedit la aptă să interpreteze Arm-şi Măria Tănase, Adamo, şi Hrisanide. In esenţă, •wba despre o supunere la cu arsenalul unui dans de tă expresionistă (Harald — Mary Wigman), fi-eonceput de o sensibilitate ană, mai reţinută, deci efect — mai dramatică, -un salutar act de refuz natului", dansatorii soco-•iportul muzical egal cu orice izrcă din lume ; îi pătrund muzicală şi sufletească, ast-*t specificul naţional rămîne ?i de aici îşi pornesc eşafo-ooregrafic. Bocetul capătă dimensiuni de tragedie antică, în mişcări puţine, dar frihte, catastrofale ; obemările tulnicului se organizează baladesc, pe sunetele lor se mişcă un personaj care îndeplineşte acţiuni simple (fuga, căutarea, lupta, victoria) la dimensiuni depăşind comunul, cu o precizie şi o pondere statuare, într-un dans intitulat „Basm" ; „Mioriţa" este, într-un fel, un „pas-de-deux" trist şi tandru, în care anume mişcări colţuroase marchează nu accidentale armonice ale muzicii, ci momentul de efuziune al omului dur, dintr-o bucată. Nu este evitat numai locul comun, dar şi repetarea însăşi, transportarea unor procedee din alte dansuri. Pentru cine este obişnuit să vadă „specific" în „artizanat", dansurile din Nocturn V constituie, în cel mai bun caz, un şoc. Alfabetul întrebuinţat mu aminteşte cu nimic sîrba, bitul, bărbunoUL, căluşarii. Nixn măcar cu acea epurare pînă la zona pe care şi-o dorea Floria Capsali. Pentru că însăşi estetica cuplului Miriam Răducanu- Gh. Căciuleanu este alta decât cea vizată de intenţiile venerabilei coregrafe. Dansatorii la care ne referim nu folosesc (şi nu numai în cazul acestor trei dansuri) ceea oe s-ar putea numi un „alfabet coregrafic", nişte figuri prestabilite, care, ca într-un mozaic, se asociază mereu altfel, dînd naştere fiecărui spectacol de balet, clasic sau modern. Ei şi-au însuşit tehnicile, dar — oa în celebra butadă — premeditat au uitat şi clasic şi modern de-o potrivă; în faţa fiecărei muzici noi sînt puşi în situaţia de a recrea dansul, de a inventa alfabetul cu care să exprime muzică, şi numai aceasta. Floria Capsali rămînea, în ultimă instanţă, tot în limitele clasicului, pe care încerca să-1 îmbogăţească cu o literă nouă. miscellanea Consecinţele acestei atitudini pe care o descoperim în interpretarea muzicii fololorioe sînt, dincolo de aspectul propriu-zis al dansului, de ordinul atitudinii generale faţă de rolul pe care îl are dansatorul. în „clasic", chiar îmbogăţit cu paşi şi atitudini noi, „moderne", el ră-mîne totdeauna un interpret, un colportor pus să recite un text existent şi înainte şi după apariţia sa în dans. în modalitatea promovată de Mirâam Răduoanu şi Gh. Căciuleanu (fără îndoială, nu absolut nouă pe planul esteticii mondiale a dansului, reclamînd numeroase surse de inspiraţie şi de influenţă, însă izolată — încă ! — în peisajul coregrafiei noastre) dansatorul este totdeauna creator, exact -în măsura în care pictorul este creator în faţa fiecărei pînze pe care o iscăleşte. Că fiecare dans se repetă nelimitat într-o formă rnad mult sau mai puţin identică formei în care a fost con- ceput, nu ţine decît a social al oricăreilL 6 SJ***iw toază de speotaLr t Cate W grâu al cuvinte g^tS foarte numeroasele Sem <* t despre aparitmf *£ adevăr a fost destul £ *** Şi, m consecinţă, ne-U **** sa-1 subliniem, pornit de ifî5*-sun in care, din pricina rv <5*°-tei m tratarea coregra&l fi*8*" noastre populare, E departe de noi J'"1**' clama : „Acesta ^m * * văr posibil ZfVL^. tratată muzica rxwuS Poate » această modalitatea Exista, insa, în ceea co ,«„ Miriam Răducanu 'şiVS leanu, împreună cu Wtened?£ mai mulţ sau mai puţin iZL* elementul pe care amîncSS demonstram, element oare ne s2i ata m mai mare măsură adeziuS» dan eiachir despre condiţia tînârului scriitor • • • t • La începutul lunii martie, ziarul „Scînteia tineretului" a inaugurat o rubrică intitulată Statutul moral şi profesional al tînărului scriitor, iniţiativă care s-a dovedit salutară, opiniile înserate aici avînd un caracter de dezbatere şi aparţinînd unor categorii diferenţiate, dar interesante ca temă. A stabili, pe cît posibil, coordonatele profilului etic şi profesional al tânărului creator (deci şi înlăturarea imposturii totodată), a-i schiţa atributele, reprezintă în primul rînd o preocupare pentru tînărul care a încetat să mai fie „o promisiune" şi care, cu conştiinciozitate, într-un mod responsabil, îşi urmează traiectul său. Opiniile pu- blicate aparţineau exclusiv scriitorilor (unele, din păcate, se rezuma» la confesiuni declarative). Prin noţiunea de scriitor se toţe* lege persofMKi care trăieşte din scris» care a depăşit stadiul amatorismului (şi a unei faze de debut), care » fost recunoscut de către cititori, de către obştea scriitoricească şi Integrat acesteia. Tînărul scriitor a depăşit faza debutului (fie publictstie, fie editorial), însă el este aşteptat în continuare, se găseşte „en train de..." şi chiar poate să capotei Deocamdată continuă a rămine un candidat. Ni s-au părut interesante problemele legate de profilul etic al tînărului creator. Artistul actual, anga- miscellanea 13» s a mai fi acea perso-. ^ucă de inspiraţie roman-.'jf^fTt, cu turnul de fildeş a « ft Sonată şi boema care, Eforul tînăr actual, ar tre-.rJ'rtjrezsinte doar pagini de * ^-■t rară romanţată. încă din ■4* i Morand recomanda liri- • «fie versurile la volanul Silului. tT- cu civilizaţia şi actualita-*âni scriitor trebuie să stu-*«uros „Poetul trebuie să fie * -cult dintre contemporani", ILare Pavese în „11 mesiiere »«~e" în aceeaşi carte, vor-'?L€ „meseria" de scriitor, în 2fmodernă, refuzind imagi-%d „curuit cu har divin". Şi ■ . s-â spulberat mitul „inspi-*? jei mai periculos, supersti-'«Istică tipică, modelul „scriito-*Z vina,", un fel de puţ nese-ilalentului- Era exemplul cel 'periculos, retrograd, care refugiul şi cunoaşterea, care încu-7o filosofie artistică suburbană. *j|rul scriitor trebuie să se gîn-^ să fie scriitorul complet, tt abondează mai multe genuri, jge şi comentează literatura ■jji Este mai mult decît plăcut "teri scriitori (mai ales tineri) dublaţi de doctori în litere ori filozofie. Credem că acestea ar fi ipostazele demne ale scriitorului tânăr. Cei care se plîng de faptul că „Fondul literar", în accepţia unor tineri creatori, a devenit o maternă bancă de credit, un credit care li se cuvine, ar trebui să înţeleagă că eticul şi profesionalul sînt indisolubile. Scriitorul tînăr trebuie să probeze material, prin scris, creditul material şi moral care i se acordă. Bineînţeles, contribuţia artistică nu poate fi stabilită de maşini de calculat ori pusă pe cîntar. Important este că discuţiile din „Scînteia tineretului" în jurul condiţiei şi profilului moral al tînăru-iui scriitor nu sînt formale (desigur, repetiţiile sînt inerente, ca şi intervenţiile prea categorice). Ele ne arată că există nişte imperative reale, a părtinind actualităţii : scriitorul tînăr de azi are libertatea de creaţie şi, lucrul cel mai important, posibilitatea de a se desfăşura. Tocmai de aceea demersul lui nu poate fi întâmplător, haotic, periodic sau incidental. De aici şi reversul. împreună cu scriitorul tînăr trebuie să mai reflecteze şi o serie de oameni şi organisme, asupra condiţiei şi evoluţiei acestuia. slrei savu persul medalieisau tristeţea criticii • • • sir-un serial critic care ar "» constitui o excelentă intro-»e la o „Antologie a prozato-tineri de azi", S. Damian -tară îndoială, cei mai chemat i fie autorul unei astfel de, do-antologii — face, de la un J>, în revista „Luceafărul", re-«toare radiografii ale unor for-hipertrofie a eului în mediul sim. Martor oc ilar al unor feno- mene din evoluţia tinerilor scriitori, criticul le rezumă şi le caricaturizează recurgând, după pro-pria-i mărturisire, „li un tip de incursiune psihanalitică, spre a desluşi mobilurile deformărilor". Prezentăm, într-un montaj propriu, dar în care semnele citării sînt subînţelese, ideile principale ale opiniilor, împărtăşite pînă acum, despre psihologia succesului. 11 miscellanea i Premise. într-o perioadă de confuzie în ierarhia valorilor, cînd se impunea necesitatea restabilirii criteriilor realismului, destrămind falsele concepte despre tipologie şi medie statistică, despre raportul rectâliniu artă-realitate, critici cu autoritate au pornit o acţiune de sprijinire a unor scriitori tineri, necontaminaţi de rutină, apţi să parcurgă calea redescoperirii autenticităţii. Excesele de orgoliu au putut fi, uneori, alimentate de entuziasmul ctronicarilor Eterari. (Reconstituirea faptelor, în istoricul desfăşurării lor, lasă mai curând un gust amar). Vîlva produsă a folosit autorului oare a urcat dintr-odată scara gloriei, găsindu-se faţă în faţă ou tentaţiile ascensiunii literare, cursei vanităţilor, rivalităţii în obţinerea privilegiilor, «succesului zgomotos şi pentru care, din acest moment sau mai dinainte („răspîndirea trufiei chiar în faza anonimatului desâvîrşit"), Arta nu este decît un mijloc mai sigur, mai rapid şi mai uşor de a atinge triumful. Reacţii şi consecinţe. A. Dezarmarea în faţa masivităţii Culturii, cu manifestările corespunzătoare încercării de a depăşi acest complex de inferioritate; dintre aceste manifestări e de subliniat persistenta unei mentalităţi de provenienţă balcanică : nu '. «Pui şi ceea ce fi^f**2* ce» duci vîlvă clei ™> *** îateeparte'din^8^ eficacitate taed^J»**,.,-hpsa spaimei de Si J?**' «Nfi" aberaţii de comSS«f>0?,*^:v —a.H,c (megalomani* * » aproape de fanată? „ J*-*" noic). B. Simute.^ ŞdedS^ tate, autoîntreţinerea »iJ****-narea la teoria încaLJ1?*** **» fi anularii a tot ^ fc* *» \n Prezent; ipoteza L^Z^ Viala a abuzului de ^LS* «• imposturii cinice? uL^SL* nica unită cu lenea^X^ respingerea cunoaşterii • Concluzii, orgoliul trebuie fc«u măcar m public, de un «X *rol, pentru ca talente™ * n££ convieţui pe plan social d «£* ca luciditatea să -prevină ră»S Numai principii de realâH^ oasht» P°Zlţle *Veră to ££i£ postum - cu -averMamente prwnoL la cele dintâi semne de (W* autopropulsare şi de megaXte — asigura condiţii- mai KwicTd. promovare a valorii. RisourUe ■ticului, exasperat de insistenta d platitudinea solicitanţilor fuduli, ar fi de a nderde ocazia descoperiră unui talent. Riscurile unei profesiuni ascetice, asumate pentru o viaţă... lucia feneşan muzica spaţială • @ • Deşi astăzi sînt recunoscute cele două diviziuni ale artelor în spaţiale şi temporale, asistăm la tendinţa de-a atenua opoziţia între arte. Tadeusz Kowzan, într-un amplu şi interesant articol publicat în „Diogene" nr. 73—1971 („Muzica şi artele plastice. Cucerirea spaţiului şi timpului"), se ocupă de cele două criterii conceptuale — timpul fi spaţiul — în muzică şi arte plastk& Autorul consideră muzica o artă tipic temporală, a cărei comunicare se realizează într-o oarecare durată. Dar, în acelaşi timp, vorbind o» context muzical, apare şi noţiune» miscellanea 132 (efectele şi contrastele dmamice, rapiditatea % muzica contemporană numeroase tendinţe de Criteriul strict temporal, valoarea de mişcare (pe în sens fizic, mişcare ptibilă ochiului specta-KW). Este vorba — sus-„1 articolului — de muzi-Jdoatează spaţiul ca mijloc fStonam şi polivalent. Nu numai de muzica elec-de folosirea benzilor ' d şi de muzica instru-^'i vocală. în 1952, Bruno • a fost pri*™! care a în-ffenbinarea benzii magnetice anente muzicale în „Musica dimensioni". I-au urmat jown cu „Octet I" (1953) iste sonore, Bdgar Varese ,Deserts", compoziţie pen-j instrumente de suflat, perji «an Şi bandă magnetică, ' Boutez (1958) cu „Poesie sroir" pentru recitator, or, bandă magnetică etc. Ast-instrumentală, vocală şi fcă intră în raporturi şi în-j extrem de variate, storul german Karlheinz a scris în 1957 o com-„Gruppen" — pentru trei : (fiecare fiind oomipusă din jaiteioieni), ocupînd trei părţi |i «Bei săli dreptunghiulare; în 10 M, sunetele ce vin din trei Ijg jtot schimburi de materie IdVlâ, fiecare orchestră avînd Ispol său. Stockhausen a subli-Ş# de nenumărate ori necesitatea «*}4rii unor săli speciale uentru |Mki .spaţială (Raum-Musik). jlaBcepe o sală „în formă de cu difuzoare peste tot; în Si sferei să fie .instalată o rmă pentru auditori, astfel în-|f Buzica să parvină de sus, de IjţjKn toate părţile". Compozitorul Ifjjn şi-a exprimat şi părerea Mirii mai multor estrade mobile jj*» fnai multe grupări orchestrali* vederea interpretării muzicii Tientale cu banda magnetică, aştepte noi realizări arhi-uTiii compozitori adaptea-hes'tra şi sălile existente mu-spaţiale. Pentru a executa compoziţia lui Iannis Xenakis („Terretektorh"), membrii orchestrei trebuie să fie aşezaţi în forma spiţelor unei roţi, avînd dirijorul la mijloc. Tadeusz Kowzan scrie că muzica, prin dobîndirea unei însuşiri noi — spaţiul, — solicită, pe lângă organul auditiv (urechea) şi pe cel vizual (ochiul). Astăzi se vorbeşte tot mai mult de „spectaculozitate" în muzică. în ultimul deceniu a apărut teatrul instrumental. T. Kowzan menţionează cîteva nume (Maurice Kagel, Stockhausen, John Cage, Xenakis), ale căror compoziţii sînt interpretate de instrumentişti, ce sînt în acelaşi timp recitatori, mimi sau oîntăreţi. Stockhausen, de exemplu, impune instrumentiştilor tot felul de acţiuni sonore .• bătăi din palme şi picioare, pocnituri din degete ce fac parte din compoziţia muzicală şi atriag în aceiaşi timp atenţia vizuală a audio-spectatorului. Autorul articolului face diferenţa între teatrul instrumental şi teatrul muzical (operă, operetă,, balet). în teatrul instrumental instrumentiştii devin actori, compozitorul fiind a-eela care determină efectele vizuale. Vorbind despre spectacolul muzical „La Passion selon Sade" a lui Syl-vano Bus,sotti, Arrabal scria în revista Le Theâtre (1968) : „concepţia acestei opere — subiect şi muzică — decor, lumină, costume, concepţia şi realizarea picturii şi proiecţiile, conducerea muzicală, cît şi regia poartă aceeaşi semnătură". Astăzi, artele se întrepătrund în-tr-atît încît ou greu se pot situa într-un dcraeniu sau altul. Este suficient un singur exemplu : „Le Poeme electronique", compoziţie audio-vizuală prezentată la Expoziţia de la Bruxelles din 1958, care a avut tred autori : compozitor (Varese), compozitor-arhitect (Xenakis) şi arhitect (Le Corhusier). Tadeusz Kowzan motivează toate aceste tentative de depăşire a mediului temporal în muzică şi a mediului spaţial în artele plastice susţinînd că eiie corespund dorinţei permanente a omului de înnoire, reflee-tînd în acelaşi timp aspiraţiile şi tulburările epocii noastre. miscellanea maria-luiza cristeseu dinastia librarilor şi a bibliotecarilor • • • Nu poţi să vorbeşti altfel decît pe un ton panegiric despre acele alese şi rare, tot mai rare spirite atât de îndrăgostite de literatură şi carte, de mişcarea ideilor şi scrisului, încît fac din bibliotecile publice şi librăriile pe care le girează locuri de întîlnire a preocupării pentru artă, cu îndrumarea şi educaţia spre aceasta. Sînt în Bucureşti cîteva locuri în care scriitorul intră cu marea bucurie de a se şti bine primit, stimat şi aşteptat, ou plăcerea de a se simţi căutat şi popularizat. Gingăşie în efortul de a recomanda cartea, instruire şi o păstrare la curent cu soarta scriitorilor şi a cărţilor lor, cu aceasta ne-a obişnuit timp de ani (şi pe unii de zeci de ani) doamna Lupescu, atît de celebra librăreasă a Bucureştiu-lui. Neostoită cititoare de cărţi, a găsit întotdeauna acea plăcere a grijii şi interesului cu care să atragă un autor. Casă deschisă, librăria „Mihail Sadoveanu" a adăpostit ani de-a rîndul prima zi de difuzare a atâtor cărţi, a liniştit panica primului contact cu cititorii, a plasat în ordinea cunoştinţelor cu publicul pe un autor necunoscut. De aceea după amiezile în librărie erau de fapt ceasuri de vizită, ore de primire şi scriitorii se perindau zilnic, ca şi cititorii care le prinseseră obiceiul şi doreau să-i cunoască. Doamna Lupescu îşi împărţea delicateţea între autori şi admiratorii lor. Ii primea şi pe unii şi pe alţii, făcea legătura între ei şi întreţinea această relaţie vie între literatură şi cititorii ei. De cîteva luni, re-trăgîndu-se pentru ca în sfîrşit să-şi acorde puţin din liniştea pe care o dădea în întregime cărţii şi scriitorilor, doamna Lupescu a avut grija să nu ne părăsească şi să ne lase în loc o fiică spirituală a sa, la fel de gingaşă şi iniţiată iubitoare de lite- miscellanea ratura doamna Muntean^ librăria de Ungă „sS^ gazda plăcută şi nS„, ***** « a scriitorilor. Serile cu hvl"UU*!* autografe, cu avalanşă d. * cu plăcere şi Per1ev~ £utt« ne simţim mai aproape fi ne citesc, ie înţelegem g^Sf! simţim m spre ce se mtoSŞt* feratele şi dorinţele lor. Şitoft cărţile au ajuns la cititori, şilS ce ne-am făcut admiratori şiţft o alta gazdă ne cheamă să n¥pS zinte celor care vor să cunoicâ^ autorul unei cărţi citite. Şi ^ intram mtr-o altă lume, pătimită cu căldură de bibliotecară, de cei care se bucură urmărind numirul celor ce solicită o carte, de cea ea îţi recomandă opera şi stârneşte te* teresul, care îţi alege cititorii dlY.re cei cu o formaţie anume pentru t te înţelege şi iubi. In luminoasa incintă moderni fi aerată, Rodica Sîrbu, căci despre o» am vorbit pînă acuma, face din biblioteca „Alerandru SaMa" o punte de întîlnire între admiratori şi scriitori, între îndrăgostiţii cte artă şi idee cu cei ce se străduiesc să le servească, scriitorii. Să oferi fiecăruia cartea care ar putea să-i placă, să descoperi îo cititor latura cea niai sensibilă $i direcţia în care se dezvoltă ea este îndeletnicirea unui spirit ales Şi a unui cunoscător de oameni. Nubmi cunoscând dragostea pentru literatură a Rodicăi Sîrbu pot1 .înţelege entuziasmul cu care comunică unui scriitor faptul că volumul lui va fi dat la reformă, fiindcă e prea mult citit şi s-a deteriorat. Să (ii M*. Pe înţelesul tutuLr nam o clipă că am vm-t^ vremea lui UrechiV* m absurd şi contra' 'orică^ Oe oferim generatiîw^4 nînd cont cS'l*^ $. mai aniine, ci şi p^tl ani? istoria e de£? « * decît dorinţele noastră sSl-Wft a timpului şi acesta nu n^l *»* noul, nici evoluţia U nea® «« 3u S* călcîiul lui nichita • • * ş Md-ar place să-ncep cu o declaraţie de dragoste şi admiraţie pentru autorul „Necuvinte"-lor. O a-mîn, ca inutilă sau — în orice caz — implicită. Tăcerea sa din ultimul timp nu m-a îngrijorat, ci m-a întărit în convingerea aşteptatelor bucurii viitoare. Notele de călătorie din Italia, grupate sub titlul „Sandaua lui Marc-Aureliu" (în „Luceafărul" nr. 20/15.V.1971), au întrerupt această tăcere. Intr-o formă eseistă pe care o cunoşteam şi din alte, anterioare, manifestări publicistice ale poetului, ne sînt comunicate cîteva adevăruri, unele comune, altele mai ciudate : „ideea de real este însăşi Arta", „exagerarea este prima lege a artei", „în artă, ideea de ceva nu este o generalizare, ci o exagerare", „din punctul de vedere al sentimentelor, arta se apropie şi chiar poate fi comparată în esenţa ei... ou starea it îndrăgostit, exprimată", ş.a. Pentru a ne spune că 1-a impresionat statuia ecvestră a lui Marc-Aureliu din Piaţa OapitoliuM s Romei, Nichita Stănescu simte ire-presifo&a nevoie să ne informeze ci „deşi de trei ori mai mare, sandsaa lui Marx-Aureliu în celelalte prj' vinţe era aidoma oricărei alte sandale". Ştim foarte bine că dragul «sta Nichita Stănescu se poate ridic» mult mai sus de... sanda! Tentaţia repetată de a face poezie din oite, chiar şi din sandaua lui Marc-Aureliu, ne^a dezvăluit, credem, „cffl-cîiul vulnerabil" al lui Nichita. Fie să nu-1 atingă, în veci, vreo săgeată otrăvită ! miscellanea $tfrPea m*ron **»«lu paraschivescH ;me or - spune gîndul în puţii *T BMduriie ce urmează v » munca obositoare, grea răspunderi, riscată, rare-ijLLe de satisfacţii, depusă a@Zmp seriozitate şi ironie de Baltag la „Poşta Re-filtru poezie) a revistei rsiw- Cine n-a călcat nici- nrâgul unei redacţii nu-şi ^Lgina în ce constă uceni-PL» îndeletniciri în care s-au * tea sa amintim numai cîte-'■fflie în a"11 din urmă> De-•jl Botez, M. R. Paraschivescu, •g,*», Nina Cassian. «data adevărată este una sin-S^sooperirea unor talente noi. Baltag a fost răsplătit şi ne •Ztex. alături de el, de apariţia jjot pe care ni le-a semnalat .«ma vreme : Măria Holmeia, din poezia căreia „Sînt cea din ape" am reţinut fermecătorul vers : „Eu tulbur bătaia străveche a lunii în tîmple", Mircea Florian Şandru, autor al unei poezii „dureros vitale, dramatic expansivă şi bărbătească", Adrian Frăţilă, la care se remarcă „frecvenţa obsesională a unor simboluri" şi „un aer greoi, saturnian, uscat... o sensibilitate aproape sahariană, mineralizată şi rece" şi Dorin Sălăjan. „un Mercuţio melancolic şi ironic''. Poate că, după Mircea Dinescu, „Luceafărul" va lansa pe orbita Poeziei şi aceste (şi, poate, altele) nume, aflate în falnic răsărit. Credem că, în parte, „mărirea" lui Cezar Baltag va fi „în taină legată de aceşti...", iar nobila stirpe a lui M. R. Paraschivescu sperăm să nu se stingă în literatura română. $ttură „mare" şi cultură „mică" Cultura, ca orice domeniu esenţa! activităţii umane, este apre-& în funcţie de nişte criterii. *)£ şi cum şi în ce măsură sînt sficute criteriile — toate acestea uneazâ obiectul doctelor analize »specialitate, privesc, asa zi cînd, Wssi „mare". Aspectele neesen-incidentale, neglijabile, care „a dau tonul şi n-au pondere, nu =iiKsc şi nu caracterizează, dar şi persistă — ele formează, # hazardăm, cultura „mică". W, în cele cîteva librării cen-•* ale Capitalei, o cai-te de tai filozofice (Eugeniu Speranţia : milons" de Schumann") este aşezată la ştandul tipăriturilor muzicale numai pentru că pe copertă sînt reproduse ştime aie compoziţiei care a inspirat titlul acelei cărţi — este o dovadă de incultură. Dacă, în volumul (amvarisarul nr. 100 al colecţiei „Lyceum") de „Texte istorice" ale lui N. Iorga, stă scris „notă a supraediţiei", în loc de „notă asupra ediţiei" — zîmbe-tiul nostru de lector avizat nu anulează dovada de incultură conţinută în greşala necorectată. Dacă „Oinemataca'' se tot repară de 3 ani, fără speranţa să fie gata în eurînd, în timp ce adăpostul oferit cinefililor de sala „Union" este 87 miscellanea atât de precar — tot o dovadă de incultură se cheamă. Desigur, se mai pot aduna cu zecile exemplele de felul celor de mai sus. Desigur, nu se dărîmă lu- mea din cauza 1™. " (numai) după j?" f Insistă, formează cultura „mică". ia ~ ^ * demostene botez răspuns unui cititor $ I | I Un cititor, Alros, Sandu din Băi-leşti, ne face cîteva observaţiuni cu privire la stilul câtorva formulări din două articole (nr. 3/1971 al revistei noastre). Gestul ne bucură deoarece .înseamnă că putem înjgheba un dialog. Ne bucură şi fiindcă observaţiile sînt de foarte mică importanţă şi, nu numai con-statabile, dar şi nefondate. Unele, precum acel „eseu" este evident o greşeală de tipar, scăpată la corectură ; de asemeni acel „poetică" semnalat în fraza : „G. Călinescu a elaborat zeci de definiţii de poetică românească". Fireşte că nici acestea nu ar trebui să existe. Ele însă au existat de cînd Gutenberg. Unele chiar au devenit celebre, tofrumuseţînd textul pe care l-au fixat în antologii, aşa cum le comisese zeţarul. Dacă numai atât găseşte criticabil în revista noastră un cititor care citeşte ou lupa, atunci stăm foarte bine. Cititorului nu-i plac termenii elo-gioşi cu care este apreciat Matei Călinescu. Ce să-i facem ? S-ar putea să fie vâna sa. Ar fi interesant de ştiut cine este preferatul dom-niei-sale, demn de asemenea aprecieri ! Din articolul lui Florin Mihăi-lescu citează fraza : „Pertinenţa stu- miscellanea diului e în afara oricâr* a-tezele şi apropierile^^ punctul de vedere ^ par contestabile", aJhXj? concluzia: „studiul conv^fî prea". Concluzia acea^TstK aparţin evident cititorului, mJt mc, o contradicţie în fraza iui S hailescu, de îndată ce m «Jtf cuvintului „pertinenţă". Şi ap<* yu. hailesou era în 'dreptul său * «te-clare contestabile anumite afina», ţium din studiul de care se «ort m articolul său, şi să o facă to expresii literare, nu în stilul jsto-diuil convine şi nu prea", care esta forma literară preferată de cititor. Citatul „creatori din frunte* m> prinde iarăşi, evident, o greşeai! de tipar. Este evident, oricine este familiarizat cît de cît cu limba, s* aici e vorba de „creatori de frunte*. Colaboratorul nostru foloseşte forma „distincţiune". Cititorul S» întreabă „de ce nu distincţie ?" Fiindcă aşa a preferat el, şi flindel aşa este şi exact. (Vezi Dicţionarul limbii române al lui August Scriban pag. 434.). Citiitorul termină cu „să ni se ierte îndrăzneala". Am iertot-o, dar să nu se mulţumească să vîneze greşeli de ftp». că asta e o treabă minoră şi nu W ajută prea mult. «8 $ # # # oele mai fermecătoare ,(* „Cîntecul preferat ; muzică uşoară", care * i numerotat — apare me-'**»ttâ culoare pastel, ca fond *' Profesorul Constantin Ciopraga ne-a oferit de-a lungul ultimilor ani roadele laborioaselor sale cercetări de istorie literară. Am putut citi, sub semnătura sa, monografii închinate unor valoroşi scriitori moldoveni precum Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, G. Topîreeanu, ca şi exegeze relative la creaţia lui Vasile Alecsandri, Mihail Codreanu, Otilia Cazimir, G. Bacovia. Interesul său nu s-a limitat însă (cum s-a insinuat de curînd) la sfera valorilor provinciale. Ca un adevărat specialist care nu înţelege să-şi parceleze subiectivist investigaţiile, Constantin Ciopraga nu s-a închis analizei fenomenului vast al vieţii literare româneşti de la începutul acestui secol. El ne-a dat recent o amplă analiză a perioadei dintre 1900—1918, în care nu există decît o preocupare : definirea manifestărilor şi scrierilor aferente intervalului de timp menţionat, desigur fără urmă de favoritism local nefondat, dar cu foarte multe mărturii îndreptăţite ale preţuirii pentru realizările mişcării noastre literare, de oriunde ar veni ele. Incursiunile autorului depăşesc substanţial cele două decade pomenite, din dorinţa de a comunica spiritul veacului şi multitudinea de trăsături care, pe fondul frămîntă-rilor social-politice, explică personalitatea momentului efervescent la care se raportează. Sub auspiciile lui apar sămănătorismul, poporanismul şi simbolismul, apar Murite reviste de mai scurtă sau mai lungă audienţă şi se afirmă nume prestigioase, unele de reputaţie ne- * Ed. Junimea, Iaşi, 1971 ■ m dezminţită • N in oct. Goga, 'm^^^m^ taţii autorului de T ttt ■? t.c îndrăzneaţă sa ter2S ?5* rea se citeşte cu p&S este înlesnită de Wtm. nerii de realul tS^T e^ sensibilizării princiDifw în **» trecute în opere. Jf** spirat ca şi Dumitru Meu it^ uner sinteze similare Ciopraga acordă maiori ta t«Stattt&t Iui scriitorilor. El a« asS Spa?«-să-i reactualizeze pe muiril^f*1^ să le structureze retrw^*** Zenţa în contextul 'ft?» »• rentelor de-abia închegaisf Zi ales, sa-i descopere pentu Sk 1? acele laturi prin care stoisuM* * învins timpul. sui l0|> » Rezultatul pozitv pe care feem sa-1 consemnăm decurge mai din optica autorului. Pentru GoL stantin Ciopraga istoria literarăM este un osuar. Ea racordează «ed curente şi creatori, deduce parsW! tive, redescoperă sub lumini lai nume vechi. Acest proces, implică coroborarea unei duble activităţi-sondarea individualităţii ireductibile a scriitorilor cu interpretarea dis* lectică a experienţelor eaire îi integrează. Profesorul ieşean îşi atinge scopul propus prin schiţarea seriilor şi -etapelor literare, prin suite de portrete şi prin ineuSi exacte şi elegante în .substanţa operelor reţinute. El are astfel satisfacţia de a fi ajuns la caracterizări w odată notabile. Alte luări de .poziţie luminează nume cvasi uitate. In temeiul acestei procedări debuturile sînt semnalate pe larg, aricind denotă o vocaţie. Sînt de reţinut contribuţiile privitoare la programul Vieţii roma» neşti sau clasificările rezervate parnasienilor (în funcţie de temperament). Paginile de observaţii critice despre Bacovia nu pot fi ignorate, ele dau dimensiunea comentariilor analitice : „Simplitatea dicţiunii dă, la Bacovia, măsura rafinamentului, în aparenţă poetul nu face poezie, cărţi 1# ^_te discuta faptul că auto-*P°rpste frecvent limitele pe- • T?enunţate în titlu. Mace-•«** urmărit de pe la 1881, "s*1 e privit si prin prisma 3gfde după 1920. Victor Efti- .miu ca şi Gala Galacstion, prin opera interbelică. O uşoară inconsecvenţă se poate depista şi în cuprinsul unor capitole : poeţi discutaţi ca prozatori la secţiunea lirică, memorialişti la dramaturgie. Esenţial în sinteza de faţă mi se pare însă altceva. Maturitatea cu oare specialistul a extras mesajul de artă din materia fluctuantă, aptitudinea lui de redâmensionare a valorilor prin permanentul dialog cu fenomenul de polisemie implicat în destinul oricărei literaturi vii jjfjn mihăileseu I Jaa pillat-. „mozaic literar" } ,4 dana ediţie a „Mozaicului isto-a^iiterar" nu modifică în nici un j imaginea pe oare ne-a format-o 'no». Dinu Pillat îşi completează ®iea piin cîteva incursiuni în ^entura poeziei". Eleganţa şi so-ătatea ou oare sînt sorise se aso-«ă fericit într-o expunere siste-atteă şi la obiect, condusă fără ea teri din drum spre o concluzie temă şi de neînlăturat. Uimeşte £i la un punct chipul acesta feaşant şi de o simplitate dezar- t sată în care Dinu Pillat îşi orga-iteazâ „contribuţiile". Spirit sjubtil 4 de un rafinament incontestabil, ^ evită constant încărcătura barocă • x paginii, la oare l-ar îndreptăţi «uşi inteligenţa sa atentă la nu-«jeie, contorsiunile şi complexltăţi-problemei, şi preferă linia de o rapiditate .latină a demersului di-«ttc, în sensul evident cel mai ' M. Eminescu, 1970 înalt al cuvîntului. Autorul „Mozaicului" are aerul că ne învaţă, că ne pune în ordine datele şi informaţiile elementare de istoria literaturii moderne, fixîndu-ne finalmente ideile într-o viziune din care nu mai poate fi schimbat nimic. Ideea proprie se insinuează de cele mai multe ori cu prudenţă, criticul se ascunde parcă din principiu în dosul faptelor, chemate a vorbi singure pentru el. Mutatis rnutandis, e gestul creatorului obiectiv din epică. Ce spun acuma faptele, aşa cum apar ele în regia tui Dinu Pillat, ce aduc ele peste modul nostru mai vechi de a vedea lucrurile, fiind vorba aici şi despre teme de circulaţie enormă, este desigur o altă problemă. Cu excepţia aspectelor „locale" (cum li se şi zice undeva) în care aportul de informaţie şi sinteză este categoric, nu sîntem puşi în situaţia de a ne amenda conceptele deja constituite prin lectura unor Hugo Friederich, M. Raymond sau R. M. Alberes. Ne întrebăm chiar de ce autorul, refuzîndu-şi construcţia şi ipoteza, n-a ambiţionat mai mult. Oricum, să recunoaştem că într-un context în care criticii (mai ales cei tineri) îşi fac un titlu de glorie din înceţoşarea limbajului şi compoziţiei, în dispreţul normelor elementare de ordine şi coeziune de 14! cărţi gîndire, o modalitate lucidă şi antiseptică asemenea aceleia utilizate de Dinu Pillat nu poate decît să facă plăcere şi să aducă în lumină şi mai convingător, prin contrast, superioritatea expunerii raţionaliste, decise şi clare. Paginile consacrate unor „cazuri literare insolite" ca Marcel Elecher, Esenin, Emil Botta sau Marin Sorescu dezvăluie o structură de epicureu, deşi supravegherea nu lipseşte nici aici şi criticul urmează canoanele „studiului", avansînd însă de data aceasta şi unele opinii sau, mai exact, aprecieri mai subliniat personale. Uşoara notă exagerată a unora dintre ele dovedeşte indirect ataşamentul la obiect, afinitatea electivă pe care criticul şi-o disimulează ou grijă, îmbrăcînd hainele cenuşii ale istoricului literar. JEtecepţia lui Bleoher i se pare lui Dinu Pillat a fi fost parcimonioasă (vezi p. 168), dar aprecierile criticii contemporane au fost foarte exacte şi Lovinescu foloseşte chiar elogii deloc rezervate ! Marin Sorescu ar fii nedreptăţit adesea prin imaginea minimalizatoare de poet lucid şi de fantezist ironic, în vreme ce el este un spirit tragic existenţialiisit.lată susţineri oare au nevoie de argumente mai puternice decît simplul entuziasm declarativ. Ceea ce nu le anulează desigur valoarea probatorie la dosarul cazurilor în speţă, dar le pune sub un semn de întrebare mai apăsat. Excepţionale sub toate raporturile (lucrul s-a mai observat nu totdeauna suficient de răspicat) sînt însă „reconstituirile biografice". Aici talentul scriitoricesc al investigaţiei psihologice şi al aşezării culorilor în portret se simte dintr-o dată în largul său. Nu înoape îndoială, pentru noi cel puţin, că Dinu Pillat are o mare vocaţie de portretist, şi de şi-ar închina eforturile unei cărţi de memorialistică sau .unui roman al vieţii literare ar da " rabile prin observaţia m^.î meditai imaginii * Evocările lui ion Pir,af. . „ ■ Unesou sînt nişte «nioi^LS ° <*• r&nîi uluit să desclTt'** * se ridică figurile celor^l ^ dmtr-un text a interioară îţi scapă ^î***» ntul de ordine vegW^* prezent î,n logica feşS * telor. Nuanţele răsafE fanteziei creative al căr*i tk este intransmisibil, darTiiî* să este fără discuţie simpatetică a obiectului. S£*t gur exemplu: „Inventivitate* Zi spirit, cu care juca teatru 4 * sens cu adevărat genial, în o&w împrejurări din viaţă, aomreTZ G Călinescu şi un fond de om m plin de complexe nebănuite de cri mai mulţi. A încercat să brWm mereu, chiar şi ajuns în impmd bolii, din care i s-a tras moatu*. In ultimele zile însă, vizitat la «-natoriul de la Otopeni de mm, care a şovăit la uşă, înainte si intre la el ,a fost surprins spunini^ţi singur, cu voce tare : „Nu mai «te nimic de făcut". Mi se pare amănuntul cel mai tulburător ăin istoria sfîrşitului lui G. Călineiat (p. 264). Pentru a-1 parafraza pe Dinu Pillat, vom spune şi noi deci că ultima din cele patru secţiuni ale „Mo* zaioului..." său ni se pare a fi «a mai tulburătoare din istoria debutului său critic. Nu-1 putem vedea într-o ipostază superioară decît por* nind de aici. Şi, chiar de ne va refuza carta» pe care o merită cu prisosinţă, cuîft fac adesea autorii neîncrezători în impresia altora, nu vom înceta st credem că o poartă 'ascunsă undeva în cutele adinei ale fermeca toan* sale memorii afective şi ale une{ indubitabile vocaţii de portretist. cărţi botez w mama •fjU spus" *>gejre i} lorica dm jMoşam > creaţie a poporului, „e orală, care, printr-uri hu-6, paradox literar aproape Ala nu cunoaşte un autor, în schimb de multe ori Contribuţia modernă la , t'ere;, folclorului nu se rezu-^jL, ja o operaţiune, de tran-'aedupă dictare ,sau auz, ci la jje selectare şi de multilaterală fff'în ţara noastră, numeroşi 2 de cultură care se ocupă de £• ou o pasiune în care stră-■ s desigur şi dragostea de popor •feti de o anumită regiune. Cu- # bogata colecţie, încă în curs, spirire, a celor şase volume ale jggft făcute de pasionatul pro-0 Ion Diaconu în regiunea ••0X0. Acum mi s-a dat prilejul l.asosc asemenea culegeri din jeţul Botoşani, apreciate poate, y aod deosebit, ca unul ce mă «gia partea locului. Pesemne că dorul merge, chiar ca genetică, acolo de popor la pămînt — şi o creaţie a pămîntului, a mun-w. a şesului, a dealurilor, a mâ-■1. fiecare de altfel, impunînd pre-aderenţa umor anumite ocupaţii ieri a unor anumite obiceiuri şi «teri cu origini ancestrale ale * semnificaţii s-or fi pierdut, iadeţul Botoşani este la a doua «enaa culegere, apărută sub ti-iâ cu sonoritate moldovan : „Cîte Ş» mi le-o spus", din grija iău-Mi a Comitetului judeţean de *fâ şi artă. Sînt astăzi multe :mţ care, conduse de oameni de *« şi cultură, duc o activtiate mvrke laudă. Culegerea de faţă jMitată de Comitetul Judeţean Boto-Sau.T.C, 1971. arată a fi editată de Comitetul judeţean Botoşani al U.T.C. Iată o nouă preocupare a tineretului studios care, prin munca lui de drumeţ, atent la oamenii şi la cele spuse de ei, poate fi de un nepreţuit folos cunoaşterii exacte a culturii noastre, îngrijirea culegerii o semnează Vasile Adăscăliţei, acest om căruia înflorirea culturală a judeţului Botoşani îi datoreşte multe iniţiative şi realizări. Nu va uita nimeni dintre participanţi Ediţia I-a a „Zileior Mihai Eminescu" desfăşurate în 1969, ce vor fi urmate acum (între 11—13 iunie 1971) de o a doua ediţie care-şi propune, prin rivna aceluiaşi Adăscăliţei, să organizeze colocvii ştiinţifice eminesciene, pelerinaje, spectacole, şezători literare, după modelul tradiţiei culturale a unor oraşe din sudul Franţei. Culegerea de care ne ocupăm e întovărăşită de o pertinentă prefaţă, a aceluiaşi, explicînd rigoarea culegerii de faţă în raport cu cea anterioară prin faptul că multe din lucrările culese au fost adunate de la oameni vîrstnici, care au adus, o dată cu amintirea lor, un mai autentic duh popular, mai specific decît materialele confecţionate de artizanatul literar contemporan. Tradiţia are, în această materie, c pondere de valoare. Prefaţatorul ajunge la concluzia că, dintre tradiţiile folclorice, cele legate de petrecerile colective sînt încă cele mai rezistente şi, oricum, mai mult decât cele eu un pronunţat caracter personal. Se mai face o observaţie deosebit de interesantă şi, anume, faptul că o parte însemnată reprezintă creaţie feminină, aşa cum rezultă din teme, motivele abordate şi imagini, — cu referire specială la strigăturile obişnuite la nunţi, cu aluzii satirice savuroase ia viaţa satului. Culegerea a adunat material cian peste 80 de localităţi şi ea interesează deopotrivă pe amatorii de literatură populară ca şi pe folclorişti. Ce deosebire colosală între limba, expresia, spiritul, lumina acestei literaturii şi exerciţiile moderne de absurd şi ermetic ! Parcă nu ar fi o evoluţie a sensibilităţii şi spiri- cărţi tului taceluiaşi popor, parcă cineva şi-ar nega părinţii. Culegerea de faţă conţine în special „cîntece lirice" şi „strigături", ambele genuri deosebit de bogate şi de semmficative pentru lirismul şi humorul moldovean. Unele lucrări le îmbină (Mă-nswrai şi eu). Nu sînt specialist în folclor,' dar pe cît ştiu, nici un alt popor nu are în tezaurul său „strigăturile", — aceste adevărate epigrame de mare duh, caracteristice firii poporului nostru : „Aşa-i jocul românesc, / După el mă prăpădesc / Dacă n-ar fi joc în lume, Ai vedea fete nebune". Sau : „Fata asta-i jucăuşă, I Dar gunoiu-i după uşă ! / Cînd o chemi ca să păşească, / Mai că-i vine să bocească". Sau : „Leliţa cu fusta nouă / Am trimis-o după ouă. I Eu mă mir Ea s-o pus de Tj* '««e; de ooi pe foc I m, ■ '' ** trumiCăaecelTl ^ - -!>e ce-o fi pierit an *** estică «^trisans estică cultă^rUTlrn» de mult epigramele u?*u^«« noastră ? [. m litet»^ Ştiu că, ooupîndu-rnă * cuto de Mclor 1^*2? tul Botoşani, voi- fi rj*0 »»■ alte Comitete de ciXrf*N>%W alte judeţe dar, *^ JJ* suflet, de la sine t»w„, I» şi Patrioţi^ local bSnu1' m Şi apoi sourtele comentarii materialul cules vorbmd, excepţionale. ConcuîSl întrecerea rămîn deschise " virgil gheorghiu teodor scarlat: „poeme ii *) Poetul Teodor Scarlat face parte din generaţia scriitorilor dintre cele două războaie mondiale. Suferinţele de toate naturile nu i-au sttins setea de poezie de-a lungul anilor. A 'rămas acelaşi febril căutător de imagini, un sincer stilist şi un minuţios cizelator de stanţe. Intr-o epocă de suciri ale sensurilor, de contorsionare a exprimării, Teodor Scarlat a ştiut să se eschiveze cu artă de la programul estetic al denaturărilor, rămînînd cu o liceana candoare — în umbra zînei visului pur. Versurile lui împrăştie un farmec uitat şi deschid fanteziei himerice grădini, cu ajutorul unui material liric verbal comod, căruia *) Ed. Minerva, 1971. 11 iau locui pe zi ce trece fraze & şoc şi convulsii onirice. Unele ini gini ale poetului mai au şi astăzi m> lief. Desigur că autorul poemelor • fost şi el suprasaturat de spieenui toamnelor şi de muzica ploilor. § el a ascultat în nopţile de stop. ratate dezolanta melodie g buriane-lor (iată muzicala lor eohivalenî* sugestivă : „Iar în burlane I Iad-ţau parcă o rugă nişte gornifti'). Deşi Teodor Scarlat are un bogat palmares literar, deşi e un vechi colaborator ia aproape toate revistele de acum treizerişicinci de ani, versurile sale au trecut nebăgate în seamă, ignorate de «ei în drept să le semnaleze apariţia. Bine înţeles că volumul n-a fost găsit vrednic să stea în vitrină mai 4tîuU de trei zile. Acestea se întîmplă Vasile Zamfir urcă cu rîvină spre Poezie, pe treptele simplităţii şi ale sincerităţii. „La marginea lumii", ultima sa plachetă, apărută în 1970, confirmă un talent în plin proces de cizelare. O simţire proprie, potenţată de uimirile naive în faţa miracolului etern al lumii. Sentimental şi nostalgic, Vasile Zamfir îşi poleieşte versul — strunit, altfel, de zăbala formelor clasice — cu pulberea unei naivităţi cuceritoare, care se descoperă pe sine : Ard focuri mari în toate poemele din mine, Baladele se-adună din vremuri de furtuni, Şi-n doina care curge în serile senine, Aud oftînd elanuri rămase din străbuni. (Rotesc stelele albastre) O naivitate declarată, şi de aceea vrednică de toată stima : Abia şoptite graiuri vegetale Mă descîntau, cînd vream, în năluciri, Să-mi lepăd straiul de nedumeriri Pe culmile din mine, verticale. Vasile Zamfir cultivă, în „sonorităţi blînde", un vers, supus canoanelor clasice, ou toate că încă nu-1 supune totdeauna, nu stăpîneşte expresia : „Mi-e greu să-mi spun cuvintele I Despre toate acele mari stele de mare" zice undeva poetul. • Ed. Eminescu, 1970 într-adevăr, Poe2i,a respiră multă autentic , ' 'U dar aceasta ^Efi * <* alocuri de poncife de "**> *' unei exprimări încorsetat^5**'*' de o discursivitate si ui **** nedorite: „Există.n * « pe drum / Atîtia W» m gol/Dar inima pr'inl ^ sobol , mai oate ^ £ * postum" este unul dintre m acest sens. Dar dincotel^ stângăcii, remarcăm aJ» *** re sinceritate a . «««te-re sinceritate a sentimentului, m,. ţişneşte uneori timid încă densitate, capabilă să sugereze fâri efort {atunci cînd nu e dinadins căutată), atmosfera uşor romanţioasă, uşor desuetă : „Jor seara jta-mofonul, cu goarna lui bătrini, j, Grav scutura prin curte uscate ntr-lodii I Din vremuri învechite 0 nevăzută mînă / Elibera riaiflrw închisă-n colivii." Tot o romanţă sentimentală, 43» versul muzical, scrisă în tonalităţi minore, este şi Nu te-am zidit, din care icităm : „Tot dragă mi-ai rămas şi-acum ca-n seara I Cina se stingea oraşu-n vîlvătăi, j Cină fit peron luceau doar ochii tăi, { 0» parcă înflorise toată gara." cărţi Jf jf* aer"*) .«u caută şi nu cultivă vixtu-Hixs&ce ale cuvîntului, poeta * nde deseori, prin adecvarea -^'la fluxul gîndirii sale li- , idiana Brateş e înclinată spre ■^X""" descărnată, de vibraţie ■ oorespunzînd unei firi sen-• 4 interiorizate- Iată, de pil-debutează o autumnală în \înbajiul e mulat emoţiei : '"a»W ne descoperă chinul / -5«ti« de veghe. / Vindecarea nu .îtjwierea sarabandei / de frun-fringe aerul. / Oc/iu nu mai e Ieri, I în spatele fiecărei ge-,# scorojeşte o frunză..." jf obicei, acest limbaj e aluziv. ^ ocoleşte numirea precisă a •î«ttlui, transmiterea directă a .Jaentalui, preferind conturul S; tremurat al sugestiei. Cînd lu-r0 îi reuşeşte, sunetul versului e >âî. Zminescu, 1970 pur, iar ecourile emoţiei sînt sesizabile : „Nori grei şi buni / ne acoperă îngăduitori. / Adună-ii visele din cercurile copiilor, j mîine le vor alunga pe străzi / cu rîsul lor", sau ca în această miniatură, de concentrat patetism, intitulată „Iarbă" : „Am şters firul ierbii, / cum lus-trueşte mama icoana / mormîntului, în care zac fiii / înveliţi în tinereţea ei". Dacă ne este îngăduit un sfat la acest început de drum i-am recomanda proaspetei autoare ca, fără să renunţe la modalitatea aluzivă a mijloacelor sale de expresje, aceasta să nu fie totuşi împinsă prea departe. E aici un pericol care, după părerea noastră, o pîndeşte. Efortul pentru originalitate — lăudabil şi recomandabil — nu trebuie să se transforme în incomunicabil. Iar frecventarea unui limbaj alambicat deturnează poezia într-un fals şi prozaic conceptualism : „Amî-năm. I îmblînzite, cutele care ne sapă mormîntul j pe obraji se spo-iesc din timpul de venire. / Am luat mimetismul în care ne / învelim împotriva mişcării", etc... Dar, oum aflăm din chiar spusele poetei, că-i displac „cuvintele de-mprumut", ne exprimăm dorinţa şi speranţa că, în viitor, va avea tăria să renunţe la tot ce îi e impropriu. ! itsti kessler: «suprafeţe li prefeţe"*) 0 geometrie în spaţiu, în primul m spaţiul natal. „Aici stau, Mţrmc^şi simplu ca o dimineaţă * M. Rriterion, 1970 147 de vară /... Mai adine sub stînci, rădăcini, şuvoaie largi, mări de lavă, I Izvoare, nenăscute, grădini, coloane, trepte" duoînd toate spre acea sală în care tronează omul, un rege al făpturilor, la a cărui „masă a inimii" sînt „invitaţi şi curajul mlădios, cu suliţă şi Ivarfă" şi rnînia pală, şi libertatea cugetu-tului, şi ambiţia nobilă, şi truda tăcută, şi desperarea şi, în fine, regina în văluri eîntătoare, dragostea. Odă deci închinată omului care a Olăddt o lume, o geometrie în spaţiu cu multe faţete, şi a nimicit-o, şi o reclădeşte din nou, după chipul şi asemănarea lui, uniioa lumină a pâmînitului, realitatea perpetuată cărţi în ciuda morţii, acea' „voce care cîntă" în sîngele fiecăruia, care se insinuează ca o presimţire, chiar atunci cînd „pielea e încă netedă". Kurt Kessler, citadin traversat de nostalgii campestre (iarba, crengile, lemnul, apa, lutul, piatra sînt elemente ce se întâlnesc în multiple ipostaze în primul ciclu, „rapsodie despre noi"), e şi un virtuoz al sonetului (al doilea ciclu, din 1953, însumează poezii scrise în forma respectivă), iair un al treilea ciclu îşi adună „Cioburile" caleidoscopice ca nişte crengi de copac înmănunchiate într-o pădure, ân care întîlneşti un Pan gata să se trezească, o Daph-nis, un Apollo. „Cânturile", un ciclu compact care încheie cartea, ne apropie de un peregrin prin toamnă, căutând revigorarea în amintirile tinereţei, bucurîndu-se de zăpadă, de vînt, de aburii fiecărui lujer, în fiecare primăvară. „Versurile clasice" se cheamă ,un poem, pe drept cuvînt: fără a fu scrise în formă clasică, resni^ în -afara cont,w ă un echiMbruJnTaif1^^ tretată şi fiu,tu^t-u»*mh lor" (ecou^Si.^ b^a dezagregate ?). Culegi J»—* manunchează deci ,pS * Pe două decenii deVcnt^ afR* se termină cu m, fiX^Sl?*1 oare îl cităm în -S^jp de demnitatea vieţii /săt^™ timp, dînd deoparte m Dcwedind în continuare o lăudabilă preocupare pentru promovarea hispanisticii româneşti, după Los estudios hispânicos en Rumania (de Iorgu Iordan şi Paul Alexandru Georgescu) şi El espanol en Cuba (de Cristina Isbăşescu), Societatea Română de Lingvistică Romanică (S.R.L.R.) ne oferă astăzi un substanţial volum colectiv — de altfel, primul de acest fel. din ţara noastră — de Studii de hispanistică, care, de data aceasta, sînt publicate în limba română. * S.R.L.R. Bucureşti, 1970 Consultând sumarul, observăm et lista autorilor (în majoritate mem-bn. ai Catedrei de limba şi lit«s. tura spaniolă a Universitar Bucureşti) îmbină nume consacrate, & mare prestigiu, ale hispanlstkfl româneşti — acad. prof. Iorgu Ut-dan, dr. Marius Sala, cont dr. Paul Alex. Georgescu, lector Pataira Arnâiz — ou nume de cercetători tineri, în plină afirmare, ca Ioana Zlotescu-Cioranu, Cristina Isbâftaro. Ioana Pătraşou-Gavrilesicu, Silvia Vîscan, Eugenia Popeangâ, Ileana Scipiione şi Grigore Dtaia; în tSt-şit, unul dintre articole aparte semnatarei rândurilor de mai jos. Opt dintre oele douăsprezece dii au fost prezentate sub formă de comunicări şi în cadrul celui de al I'II-lea Congres al Asociaţiei 10» ternaţionale a Hispaniştilor, care 1 avut loc la Ciudad de Măxico intre 26 şi 31 august 1968 ; este vorba lin- tino-americană", ce-şi are punctul vor- de plecare în Scrisorile şi Relată-afara rile lui Columb, pentru a se constitui apoi într-o serie infinită care, Lă in- de-a lungul a cinci secole de lentru existenţă ajunge pînă în imediata i mo- contemporaneitate. Volumul mai cu-antes, prinde două comunicări de litera-Djn tură hispano-americană aparţinând, les ca una> eonf. P. A, Georgesou („Diaiec-osimil ti°a destinului în romanele lui ijote". Carlos Fuentes") şi cealaltă, Ioanei specte Pătraşcu-Gavrilesou („Cesar Vallejo li în Şi drama Spaniei"). Prima intenţionează să prezinte, în pmmul rînd, felul în care Carlos Fuentes .concepe şi reprezintă artistic, în creaţia sa romanescă, destinul uman în concretizarea lui mexicană, adică „într-o dialectică laică şi modernă în care se integrează nu fapte, ci emoţii profunde". Făcînid un salt de la literatura mexicană la cea peruviană şi de la roman la poezie, urmărim apoi împreună ou I. Gavrilesou itinerariul uman şi liric greu de dezamăgire şi durere al marelui liric Cesar Vallejo, zăbovind mai îndelung asupra ultimului său volum, Poemas Humanos, ce reprezintă, după opinia autoarei, „desăvârşirea destinului său poetic". în oe priveşte studiile cu caracter lingvistic, mai puţin numeroase, cum arătam, dar nu şi mai puţin importante în economia volumului, ele sînt semnate de acad. Iorgu Iordan („Observaţii asupra formării cuvintelor în spaniolă"), de Marius Sala („Arhaisme şi inovaţii în lexicul spaniolei americane"), de Cristina Isbăşescu („Despre existenţa unei fricative labiodentale sonore (V) în spaniola din Cuba") şi Domniţa Dumitrescu (, .Limba spaniolă în opera de lingvist şi filolog a lui B. P. Haşdeu"). cărţi In comunicarea d-sale, acad. prof. I. Iordan se ocupă de problema formarii verbelor noi în limba spaniolă, subliniind mult mal marea libertate de care dispune în acest domeniu spaniola, în comparaţie eu alte limbi romanice ca franceza sau italiana. Studiul lui M. Sala aduce în discuţie unele probleme legate de lexicul spaniolei americane (îndeosebi, raportul arhaism-inovaţie / vocabular pasiv-vocabular activ), în comparaţie cu cel ai • ^ * ambele raportate 'aiftî**i niola peninsulară £ sa., luată ca „terS, ^n^«M ' Tot Spaniol~SerSr?*»^* rae unei problernelT 4**V este consacrată =i *°neUc*t . Cristinei febăşescu, o wX* Pletare adusă de fcT^** său publicat recent tot foneticas y fonclogicaiJ&*' teoretică de reală Q vmuiâ ştHaţy^f ^eriptum" nr. S/1971 V6? o^revistă. Mănunchi de sună a aduceri din ^"rtrete intrate de mnlt în *■ ffLară. înviind atitudini. # j* O sumă de trăiri ine-d Mizate, transformate în t, ;n genere, documentul 0f" .jrui de viaţă scris are ^gosebită. Este mica oază ^scriitorii încetează să mai Cdeieri" pentru a se arăta ^ sînt acvea. Surprinşi in *Z situaţii, stop-cadre relie-îti devin prieteni, dincolo frferinte literare. Dezbăraţi S«l stilului, simplii, chiar ♦'aprigi sau liniştiţi. Distanţa ■iriţitor şi scriitor se anulează iLral stăruie, chiar dacă ele jia alcătuit din asemenea in- Ijrul 3 al revistei (2/1971), ca 2e ce l-au precedat, constituie jjndu-i prilej de bucurie a jssiniiri din anii luptei pentru „ţl nouă semnează Ion Pas, jjffl Macovesou şi Szemler pc. Fiecare dintre ele repre-g o mărturie sensibilă asupra 'şalăi dinţii, asupra definirii unei ■jrfjoj: militantismul. Toate pe isi grav al elanului ajuns Ia -gol împlinirii. faează o filă roşie pe care «tsimplu: „1921—1971". jt continuarea ei, texte din anii - taptă, glasurile care au răsunat M, cuvintele manifest, proiec-| speranţele şi tristeţile. Tonul * cinic al unor pagini din Jurii iui Gala Galaction, combătind 8» de înţelegere a istoriei dc ti chiar făuritorii ei, nevoia * conştiinţe adevărate şi spe-sj» că „...Mînia oare astăzi dor-Jază... va clădi mîine viitorul". Jiuitele unui artical de Jean *» („Cxmfcemporanul era evan-4a acelei vremi") pentru evoca-"J lui Ion Nădejde, căutări şi *tzi ale dorinţei de a surprinde *aivmtc o trăsătură a întregului. Aproape nişte exerciţii de stil pentru obţinerea sugestiei, apropierea de omul nou: „Nădejde era profetul care propaga o nouă religie. Bl puse stăpînire pe mintea unei generaţii. Căci el aprinse o flacără mistuitoare în sufletul unei generaţii vizionare, îmbătate de avîntul eternei iluzii, al unea lumi noi, mai bună şi mai dreaptă". Evocarea lui Ştefan Gheorghiu şi viguroasele îndemnuri la luptă adresate celor închişi conţin revelatoarele declaraţii semnate de Panait Istrati. Mcrgind mai în adîncul vremii, revista ne oferă în acest număr fragmente din viaţa de luptă a lui N. D. Cocea reconstituită după dosarele Siguranţei. La acestea se adaugă o scrisoare a Iui Cocea, zeflemitoare şi curajoasă. Inedită şi interesantă reconstituire. Spaţiul acordat beletristicii cuprinde sfîrşitul romanului „Mariana Vidraşcu" de Mihail Sadoveanu, pagină remarcabilă de sensibilitate aplecată asupra fiinţelor ofilirii, satiră amară asupra inconştienţei şi platitudinii, ca şi dintr-un roman inedit („Intr-un sat pe Bărăgan") al poetului Cristian Sîrbu. Epistolarul îi este oferit lui Mateiu Caragiale, omul îneîntător pe oare prea puţini îl cunosc în simplitatea şi fragilitatea Iui sau în acurateţea îndatoririlor sale de gospodar. Cu adevărat „celălalt Mateiu". De la condeiul fiului sîntem conduşi la proiectul dramatic neînfăptuit al tatălui, şantierul parţial al piesei : „Tttircă, Sotirescu et Co.", prilej de a ne întoarce la personajele „Nopţi Furtunoase". Cititorul Ie va reconstitui aşa cum vor fi arătat ele în mintea şi sufletul lui Conu'Iancu la 25 de ani după potolirea „furtunii". Mai viciaţi, mai puternici şi mai stigmatizatori totodată. Un autoportret (scris) al modestului Victor Ion Popa, născut din obligaţia unei scrisori către un prieten confrate ceh, spre a-I face revista revistelor — din ţară cunoscut publicului de-aeolo. Atitudini şi sentimente care par a-şi cere scuze pentru îndrăzneala de a se fi aşternut pe hîrtie. Tot în şirul aducerilor aminte, o evocare a Hermionei Asachi Quinet, pe care propriile scrisori adresate fa-milei Michelet o fac mai bine cunoscută decît orice comentarii. Reînvie printre rînd uri, alături de remarcabila soţie a istoricului, momente ale revoluţiei franceze, crezul autentic precum şi veneraţia fiicei — ca şi a noastră — pentru marele om de cultură, îndrumătorul delicat şi neobosit care a fost Gheorghe Asacbi. Un erîmpei din corespondenţa lui Mihail Dragomirescu cu Benedetto Croce tratează cîteva rînduri de teorie literară schimb de opinii ^f^d ' ^ Păcate redus î„ ^«aal*. J» complet. meDs»«î. Profesorul Serha„ „. oferă două ScrTs0ri ?.ocul«W » Ilario Voronca ţnE^"n"* • Două chemări Spre ^f1, ls>^. căldura .spirituluiPpro&«^Ţio sau mai degrabă cu un ~ care mîinile scriitoriC St?*1 te gmile literaturii, indifc w" vreme şi loc. lnT> f E vorba de polemica cu .^'redusă, în ceea ce-1 pri-dste observaţii lormalc ii* ,, atins nicidecum poziţia V* -t reprezentată de celălalt". jpQ ._j George este el însuşi ' polemist şi indiscutabil, 4*t caz ca şi în muite altele, *S este de partea sa. *lul lui Augustin Buzura, • "11 Sinceritate, curaj, modă" ^jrul 21 al României Iitc- # *°\e scris cu o sobrietate în p> f „jjeia vibrează un anume probităţii intelectuale. fLolul pledează pentru o con-Tverificare a valorii cuvinte* » încărcăturii lor reale de ** -j condamnă inflaţia ver-1 punerea în circulaţie a unei ** <•-••" fără acoperire auten- jţident, e nemaipomenit de rt să condamni diverse aspecte «Itebile ce aparţin deja trecu-Jjj istoriei" scrie prozatorul. „Nu opune nimeni, şansele de a Jjşl ori de a nu te face înţeles sunt reduse ori mai reduse. Reala responsabilitate, respectul pentru adevăr începe de la a calcula mereu, pe microbalanţă, dacă cuvintele au întotdeauna acoperire, de la semnalarea promptă a metamorfozelor moderne ale unor vechi mentalităţi, devierile de ordin etic, necinstea distribuită pe post de neputinţă, carierismul feroce drapat cu cele mai frumoase lozinci, tendinţa de a specula buna credinţă a naivilor mult prea doritori de sinceritate". Augustin Buzura semnalează circulaţia inflaţionistă a unor vocabule dintre care „curajul" este moneda verbală cea mal abundentă. Autorul articolului se întreabă dacă nu cumva a ti tea „scînteierî de «curaj» nu sunt puse să servească vechea schemă inversată a decedatului pseudorealism ? Detaliile fură ochii şi, printr-o ciudată metamorfoză, ele au ajuns să se numească curaj, să devină criteriu, ca, amestecate cu rozul unui obscur viitor, să dea o excelentă culoare luminoasă". P. G. «argeş" iir. 4*5/1971 Printre revistele de cultură care în provincie, seria nouă a irgcşului" (iniţiată în toamna lui 90) s-a impus ca o prezenţă pu-ieistică deosebită şi, în acest sens, «1 ce ar răsfoi colecţia ar fi pe Win edificat. Meritul este al ochita de tineri scriitori şi al cola-tetorilor, căci selecţia materiale- are un rol decisiv. • Xiimerele 4 şi 5 (aprilie—mai), S adevărat festive, sînt închinate ,JM iniţial al acestui număr dublu ; • florilegiu de nume. O ocazie feiivă sînt şi cei cincizeci de ani ai ^Bicentenarului Partidului Comu-** Român. Interesant cum specifi- 'm cui regional (argeşan) este spaţiali-zat în naţional. Iiirica este reprezentativă pentru poetul Eugen Jebeleanu (recentul laureat al Premiului Etna-Taormi-na), a cărui aniversare este omagiată de cîţiva cunoscuţi literaţi italieni : Accrocca, Sanesi, Vigorelli. Colecţia „Teatru de hîrtie" publică piesa lui Radu Boureanu : „Ultima dimineaţă", o minunată viziune a viitorului, iar biblioteca „Argeş" adună versurile lui Geo Bogza, apărute în cadrul rubricii pe care scriitorul o susţine pc prima pagină a „Contemporanului". revista revistelor — din ţară Sub titlul „Onomastică şi genealogie" sînt publicate fragmente ample dintr-un interesant studiu de eminescologie, completat cu fotocopii şi facsimile; revista beneficiază de colaborarea lui George Sanda, istoric literar laborios, care încearcă stabilirea riguroasă a ori-, ginei exacte a lui Eminescu, oferind prin metodele care suprainti-tulează studiul. O preocupare riguroasă a revistei este debutul în literatură. Matei Călinescu, în „„„■ .. »cupăm, sub tittu!1^6 ăe *ct ' PUtate" Primesc .lir^biU^ batant î„ imZZl^^ lirice Camcra conţii'; Dintre versurile dPw care revista U reunit "»* * «Tineri poeţj laS^ f* ««« noastră", ne reţin aL*8 ™£» Corinei Segmar! a S\»V* ţemenmă aminteşte fl/*88^ luxemburghez* Aaii» R0jtîi .9Voprosî Literat urî"* nr. 4/1971 Accentuarea elementului epic în toate genurile liricii pare să caracterizeze, după criticul A. Urban, poezia sovietică din ultimii 3—4 ani. Ea se încarcă vizibil cu informaţia contemporană, care exercită o influenţă inedită asupra tonusului vital al omului de azi, amplificînd relaţiile sale cu fenomene noi, de o diversitate fără precedent. „Pentru poezie aceasta implică o aprofundare a temeiurilor existenţei". De aici derivă complexitatea crescândă a relaţiei poezie — viaţă. în urmă cu oîţiva ani lirica sovietică era dominată de o intensă emulaţie pentru diversitatea stilurilor. Acum, se pare că tendinţele spre „singularizări" stilistice au început să se estompeze. „Şocurile" stilistice atrag mai puţin atenţia, preferinţele îndreptîndu-se spre poezia mai puţin spectaculoasă, dar mai profundă. Evtuşenko preferă să fie „ceva mai de modă veche" şi se află „în căutarea unei calităţi noi". El s-a îndreptat spre lirica epică şi „Cad zăpezile albe..." e o adevărată nuvelă lirică. Dar, observă Urban, intuind noile cerinţe ale societăţii şi literaturii şi încereînd să le găsească un răspuns, el a dat de o sarcină prea grea pentru el şi nu a izbutit. Ceea ce nu anulează, desigur, tot ce a scris, iar posibilităţile sale sînt mari. In schimb, e că poeţi care au UutâT& zgomotosul Evtuşenko «e mS VI. Sokolov, care s-a m4Lm oarecum m umbră) se află m% centoul atenţiei. Fără a urm« efecte stilistice el a adesea in dauna stilului, în fundarea sentimentelor, îa iB«f. carea de a cuprinde existenţa fa totalitatea oi. Şi nu e sui eonii Mulţi poeţi se află uniţi, cu toak deosebirile dintre ei, în acelaşi proces de căutare a unei viziuni ata-tetice şi organice asupra realităţii. Revoluţia tehnico-ştiinţifică » creat o nouă atmosferă îa viat* materială şi spirituală. A apărut îa poezie tendinţa de a stabili legt armonice în această lume, in care mişună lapte, ipoteze, fantei!. Ceea ce duce la o extindere continuă a temeiurilor existenţiale fJe poeziei. Leonid Martînov consideră că nu e suficient „să vadă nunjat ceea ce e vizibil", el este însetai de cunoaştere şi nu se tenie el irupţia ştiinţei în poezie va d«« la prozaism. „Unde e acea linie ee desparte proza, poezia, şttteţ* exactă ?" Şi în poezia lui E, Vi-nokurov se disting clar urmele lecturilor sale, ale preocupărilor filozofice, artistice; la el predomină însă conceptele etice, poezi» sa este pedagogică şi moralistă ii revista revistelor — de peste hotare J5i speculativă. La Boris -j> seB^s actualitatea în ac-^5*flS«* „social-practică", 12 «2 s pentru întreaga sa : ^fVel- Şi Smeliakoy, si »>i!diova. toate contras-I St Vreuna cu cei citaţi mai ! 5>, fp reprezentativi, (lupa * ^ntru »cel curent care în-.^Wtica şi imaginea poe- introducerea in poezie a ^l*SL. aparent utilitare şi ' ^«I'aliste, de ™™ noezia ,nu **** apropiase pîna acum, dar * oot ti eliminate din exis-^""umaJiă. Aspecte noi desco-îjcttl şi în poezia recentă a *^ neţi din generaţia vîrstnică vansenkin, Kirsanov) Prin tendinţa spre * i de sinteza, spre depăşirea fSiei Şi a schemelor specu- prc căutarea „echilibrului omului în lume". E o ten-S?ee poate fi remarcată şi la SsensM, denumit „bard al 'îLficii" sau al "f,slun,Ior iSare" Astăzi interesele sale Znuţ spre tema: tehnică-na-" ff-om''. Etapa actuală în dez-*Lea poeziei pregăteşte o largă jgdiMere spre „noi interpretări ale legăturilor existenţiale l Meletinski subliniază în arti-^tl „Claude Levi-Strauss : Numai «dejie?" sugestiile pe care le ^(jne opera marelui antropolog jjiKjeî pentru studiul literaturii şi Prin analogie cu relaţia jioiogie-istorie, scrie Meletinski, i poate vorbi de o anumită com-lt«entarUate între folclor şi lite-gură, „întruoît folclorul este poli-ţiitl... iar rolul individualităţii iskiare este în el mai mic decil ,* literatură... el este mai permea- bil faţă de metodele structurale şi, din punctul de vedere al metodologiei structurale, poate fi considerat obiect privilegiat". Helevînd aportul considerabil adus de Levi-Strauss în cercetarea mitologiei, autorul scrie că, deşi literatura nu poate fi identificată cu mitologia, miturile au jucat un rol esenţial în formarea artei cuvîntul ui şi au reprezentat, într-un anumit sens, „unitatea sincretică... a începuturilor poeziei, religiei, filozofiei, pînă la reprezentările ştiinţifice despre lumea înconjurătoare". De aici marele interes pe care îl prezintă pentru cercetarea literaturii şi a folclorului lui Levi-Strauss. Metodologia folosită de el, interesantă şi subtilă, în „Mytho-iogiques" poate fi uşor identificată în micul studiu despre sonetul „Les chats" de Baudelaire (scris împreună ou K. Iakobson), tratat ca un sistem de corespondenţe închise şi, totodată, ca un sistem deschis, de mişcare de la obiecte reale la suprareale. Deosebit de interesantă ar fi folosirea metodelor straussiene de cercetare a miturilor şi trecerea de la mituri la fenomene literare propriu-zise, ela-borîndu-se totodată o metodologie a cercetării comparative a structurilor în succesiunea lor istorică, a analizei structurale a operelor sau a literaturii pe epoci, îmbinarea studiului istoric al literaturii ou metode structurale pure. Teoria logicii „metaforice" a bricolajului, a lui Levi-Strauss, scrie autorul, care se situează între analiza strict ştiinţifică şi precepţia artistică, poate fi utilă la explicarea unor probleme ale esteticii. I P. ca" nr. 15/1971 lp primăvară, cu prilejul împlinii a optzeci de ani, a fost săr-scriitorul bolognez Riccardo Bacchelli, vechi avangardist de la revista La Voce, publicaţie dinainte de primul război mondial, care a 139 revista revistelor — de peste hotare contribuit enorm la reînnoirea culturii italiene. La Voce apărea sub conducerea febrilului eseist, pamfletar şi poet Giovanni Papini, dar cel căruia i se datora reuşita redacţională, tipografică şi de răs-pîndire a fost tocmai tînărul, pe atunci, sărbătoritul de astăzi. Un redactor de la Epoca publică un colocviu cu Bacchelli, „a cărui energie vitală, exuberanţă şi vioiciune spirituală se manifestă nu numai în aspectul fizic, în gesturile largi şi fluide, ci totodată în abundenţa şi incisivitatea verbului său neobosit", mărturiseşte interlocutorul, gazetarul Koberto Cantini. In 60 de ani de muncă literară şi culturală, el a cuprins toate domeniile ştiinţelor morale, nu numai ale artei, scurtînd cele mai variate trepte de ascensiune ale vieţii intelectuale din ţara sa. Convorbirea reconstituie climatul spiritual, ca şi preferinţele literare ale generaţiei formată in primele decenii ale secolului nostru. O epocă ce se afla încă sub egida clasicismului greco-latin, cît şi a spiritului renascentist (Dante, Petrarca, Ariosto), dar şi a romantismului (Leopardi) sau a simbolismului (Baudelaire), precum şi a realismului de observaţie pătrunzătoare a moravurilor burgheze şi aristocratice. Alături de Baudelaire circulau în mod firesc Educaţia sentimentală şi dialogul fermecător din Bouvard şi Pecuchet de Gus-tave Flaubert. Interesante ni se par amintirile legate de prietenia lui R. Bacchelli cu Benedetto Croce: observaţiile cu privire la lirică, opoziţia pe care esteticianul italian o făcea între „poezie" oi Croce devenea a.JL "noa al faptului cI^dS »<*>*w «™ larg examen ^.*C2™** autobiografic şi poetului, o suprema î^*5* propria epocă h prinzătoare nemţei^f* • «fc ra epocii noastre Ba iST""* antţpatie, convertită în m^** • Pildă faţă de lirica tJ1** * la Verlaine, ,pî„ă"g* £ Croce făcea caz de m^im aici pe semne aversiunef ^ * Verlame. Şi, „u mai £J* ^4 * ermetism sau de sunrarZiL?*4 * antipatii datorite * Suî *T burghez" în sensul f^ţ1 * sie ŞI de Baudelaire. Din confesiunile literare ale Im Riccardo Bacchelli, aaloTfaR T tele al cunoscutului roWwJt de pe Padttradus şi înTmtaS? de curind), cu o ecranizare dHS seb!t succes, ca şi al narata Diavolul la Pontehingo 3"* protagonist pe cunoscutul auu%w din secolul trecut, Ivan Batarfa). mai aflam că neobositul scrut» lucrează în prezent Ia realiiawi unei remarcabile ediţii, cuprind producţia sa lirică: pateu voiam, unde poezia şi muzica îşi află apropiere, prin nostalgia conbt-punctului. Este poezia care uneeri priveşte întrutotul timpul nostre, şi despre care cunoscutul critte Carlo Bo îşi mărturisea entuaart opinia: „Dar aceasta se poate numi cu adevărat poezia vremii noastre !" C. N., N. G, ..La pevue des deui mondes" — martie 1971 Impresionează vîrsta seculară a unei publicaţii, mai ales atunci cînd ultimul ei număr e viu şi alert, aplicat la desbaterea şi reflectarea celor mai ardente pro- bleme ale actualităţii. Glorloas» revistă de cultură generală, apărută în 1829, cu un an înainte de premiera Iui Hernani, reprezinţi, ca un simbol, secolul al XIX-ie» revista revistelor — de peste hotare 156 toată efervescenţa lui şi, măsură, pulsul mişcării europene. în acest mo-nevue des deux mondes" e egal vîrsta între două de ani de apariţie pînă de ani de apariţie după r marele ei prestigiu şi ei pondere rămîn legate de .apte decenii de existenţă ;ul manifestului comunist sofiei raţionaliste, articol din numărul de faţă lează „Institutul vieţii" şi semnătura lui Maurice Aflăm astfel că acest insti-ează de zece ani şi a fost u apelul lansat de cercul ei are un sediu (Boulevard Michel, 89, Paris-5), un de membri şi un program Ojvltâte. Temele mari înscrise Perimetrul agorei institutului jSiinţa şi viaţa. Institutul şi-a fg ca scop protecţia vieţii _jinţatâ tot mai mul de efec-S| nocive ale desvoltării tehno-Citind o frază din Jean A, autorul defineşte în felul it acest institut al vieţii: Wjâ treaptă a înţelepciunii £>, unde oamenii stînd faţă în respectuoşi unii faţă de alţii, iese conştiinţa unităţii şi a ytMtăţii destinului lor", h „Natură şi anti-natură" Roger ţfe de la Institut de France dez- bate aceeaşi temă a pericolelor care pîndesc umanitatea şi echilibrul naturii în această perioadă cînd civilizaţia cunoaşte o atît de mare dezvoltare. Interesante mai ales că investite cu prima actualităţii, notaţiile de Jurnal semnate de academicianul Wladimir D'Ormesson. Paginile închinate literaturii şi comentariilor asupra literaturii cuprind o proză semnată Louis-Gabriel Robinet „în Parisul asediat", un articol al lui Yves Florenne despre „Muza plastică a lui Baudelaire", altul despre „Inima lui Stendhal" datorat lui Michel Messis, apoi : „Jean-Louis Curtis romancier" de Paulette Roy şi o seamă de cronici scrise de Henri Clouard, Paule Perez, Gerard Mourgue şi Jean Dutourd. Bogatul şi variatul sumar al celor aproape trei sute de pagini îmbrăţişează domeniile esenţiale de activitate ale spiritului — istorie, artă, ştiinţă — şi acordă găzduire unor substanţiale comentarii de politică internă şi externă. Plasată în actualitate şi întrunind un număr de condeie de prim ordin, „La revue des deux mondes" se situează şi azi în linia de rezistenţă a publicaţiilor mensuale franceze. VL. B. JLe Monde" — suplimentul literar In suplimentarul literar al ziaru-tti „Le Monde" din 23 aprilie ■tfiliieu Galey sub titlul „Festival ti nuvelei" publică două recenzii faure două cărţi recent apărute : «Vessies et lanternes" de Daniel loulanger şi „Gens de la rue" de J»n Demelier. .Recenzentul apreciază la Daniel wulanger firescul, uscăciunea Jfcie a stilului, comprehensiunea WoJui, receptivitatea la celălalt, •tttthieu Galey consideră că nuve- listul face parte dintre acei meşteşugari care-şi construiesc şi ciocănesc opera cumva în afara şi împotriva marelui flux al epocii „cu încăpăţinarea visătorilor", scriitori pe care trebuie „să-i iubeşti mai întîi pentru a-i putea înţelege bine". „Gens de la rue" este prima carte a lui Jean Demelier. Nuvelele lui sunt instantanee luate din cotidian, scrise cu o imparţialitate aparent de simplă înregistrare obiectivă, cu precizie izbitoare, o mare 157 revista revist&lor — de peste hotare limpezime a epurei, e noutate „subtil măsurată". Nici un fel de pitoresc: mici prăvălii, mari magazine, o sală de conferinţe, o galerie de artă, un pat, o vopsitorie, o pensiune, un centru de vot, cafenele, o cameră. Locuri unde făpturile se arată aşa cum sunt: vulnerabile, răvrăşite, mărunte. Jean Demelier îşi priveşte, îşi ascultă personajele cu acea „răutate atentă", scrie Miatthieu Galey, „a inamicului intim care suntem pentru semenul nostru", nuvelistul este ironic, distant, insolent, rareori de o arogantă tandreţe faţă de cei ce au realmente „frumuseţea tinereţii lor". Alain Clerval semnează în acelaşi număr un interesant articol intitulat „Revanşa imaginarului sau reînnoirea suveranităţii interioare", în oare construieşte cu inteligenţă sensibilă şi pătrunzătoare o analitică sinteză a actualului roman francez. Criticul constată, şi aceasta este teza articolului, renaşterea unei sensibilităţi de tip romantic la mulţi dintre cei mai tineri autori. Ei relevă, pe baza a numeroase romane, reîntoarcerea la o literatură subiectivă, a cărei ficţiune se eliberează de asuprirea tradiţiei şi refuză supunerea faţă de orice teoretizare. In timp ce scriitorii consacraţi nu reuşesc să se apere de efectele coercitive ale unui „totalitarism al gîndirii" care tinde să invadeze întregul teritoriu al cunoaşterii, tinerii romancieri, cu un firesc miraculos, dau libertate fantasmelor lor, restaurînd prerogativele unei suveranităţi interioare. Redeşteptarea unei mitologii ego- centrice Se datoreste a ■ turilor dintre ţinem *». unei societăţi „d" ^btifâ, mul înverşuW roS?»" «*8 scriitori ca Jea„-Sc « Zr Patnck Modiano, ChZ; %n^m. celli, Didier Decoin SUn Denys Viat, Francoîs'6' "«k Ohvier Perrelet etc. ?1 o revoltă cu armPiA ,.i apW* <* dorinţei şi a visulS l'beriâW. * Dincolo de diferenţele A„ < rament şi de viziune lm"~ opere ca „La place de vîj^ Patrick Modiano il !ioile «* bandouliere" de' De,ry ţ£t J* Jeroboam" de Didier Mal,, rf* roles de laine" ae & Trassard, „Laurence" a. nft* Decoin, „Batailles" de Marc £1? există totuşi o unitate prott exigenţa comună a unor 3 solitari pe care literatura ar? mrea sa-, treacă dc cealaltă mit a lumi. sau sa-i apere de miS ahenante ale opulenţei. Dacă refuză să vadă în optrt ilustrarea ingenioasă a unei îat»-gaţn critice sau a unui postulat teoretic, totuşi aceşti tineri cedează plăcerii sau harului dc scrie cu o falsă ingenuitate. Deai-rece, între autor şj personajele sale, intre personaje şi aventurile sau delirul lor, se furişează adese* o distanţă sau o ruptura, gradai secund al deriziunii, sarcasmului, parodiei, deznădejdii, întreg registrul unei voinţe iconoclaste. Humorul prin care scriitorul se desolidarizează de personaje şi de ficţiune face din construcţia ro-manescă reflectarea sarcastici t lumii, a individului şi a valorilor comercializate. G. V, „Yento ÎIuoto" nr. 1/1971 Revista „Vento Nuovo" apare la Florenţa, trimestrial, şi este redactată bilingv : în italiană şi franceză. Ne-a parvenit primul număr pe anul 1971, din al cărui editorial an-blu (semnat de redacţie şi unui al revista revistelor — de peste hotare - . francez l-ouis Thomas t^ntoa dorinţa realizatorilor >"!»forma publicaţia într-o l.^SeU" ; lucru de altfel ,# .„brici reţinem : „Spicuiri *tK ,r europeană contempora-sVf,ati de scriitorul italian l dorina, care prezintă trei >.,vJi diferiţi ca naţionalitate poetică : Roger Forst. %mber da Fonseca şi Lea #',ubrica de plastică : „Ex-^f/succes" îngrijită de diree-^'"Jmestrialului „Vento Nuovo", $ Colomo şi „Informaţii din „ftisticâ-Hterară" care in-•*j diverse manifestări. are parte din cele o sută de '."sunt consacrate poeziei, prc-■ •ti autorii de expresie îran-"t^Marcel Michelet, Paul Dresse, % Henri. Claude Aymar, Fran-Statcnenl. Daniel Slima şi îff Muller. Din tînăra poezie oi sînt prezenţi: Rempco Cam- i... Th. Lehmann. * poziţia numărului reflectă L je bine poziţia unei reviste issice în spiritul depăşirii fron-^w (în cazul nostru europene) prin cultură. Sînt prezenţi pînă şi autori din Luxemburg : Alfredo di Stefano. Un eseu informativ despre poezia română contemporană apare semnat de către Sorin Alexandrescu intitulat : „Note sui giovarmi poeţi rumeni". Autorul se opreşte îndeosebi asupra resurecţiei lirice cunoscută la noi sub numele de „valul'GO", comentează şi citează autori ca : Cezar Baltag, Adrian Păun eseu, Grigore Hagiu, NicMta Stănescu, Marin Sorescu etc... în expozeul autorul este amintită şi contribuţia generaţiei mature reprezentată prin : Al. Philippi-de, Demostene Botez, Raău Bourea-nu, St. Augustin Doinaş, oferind o scurtă vedere panoramică asupra liricii contemporane româneşti. Tot acest număr al revistei „Vento Nuovo" publică un interviu, cu scriitorul Marin Preda (realizat de Dan Ciaehir). Trimestrialul florentin reuşeşte realizarea unui mozaic de semnături europene la linele unor colaborări interesante încadrate în formatul grafic sobru al revistei. C. D. |es iettres îraiieaises" nr. 135/1971 U număr obişnuit, adică sobru, « interesant, bine scris. Poate » puţin „aerat". Ca de obicei, Aii de susţinere sînt comentariile «re literatură, cinema, arte plas- tonica de poezie a lui Rene Laşi c consacrată surprinzătoarei Idiete „Poteaux d'angle", semna-tk mereu inclasabilul Henri jftsux, volumului „Espace d'In-apărut la Gallimard, care *mă postum orientarea consec-* realistă a regretatului Jean lîin, refuzului poetului canadian «şnd Quellette de a accepta Jsiiul Guvernatorului General al alei decernat pentru culegerea «uri „Les Actes retrouves". Literatura canadiană de limbă franceză formează şi obiectul comentariului semnat de Jean Gou-geard pe marginea noului volum („L'insoumise" urmat de „Le jour est noir". Grasset) al tinerei Marie-Claire Blaise, titulară a premiului Medicis 1966 pentru ..line saison dans la vie d'Emmanuel". Foiletonul literar al Annei Ville-laur discuită cărţile lui Roger Gre-nier *) („Avânt une guerre", Gallimard) şi Alain Bosquet („Chicago oignon sau vage", Grasset) remarcind la acesta din urmă, în afara unui *) cunoscut la noi prin romanul „Palatul de iarnă", traducere apărută în colecţia Meridiane. revista revistelor — de peste hotare extraordinar exerciţiu de stil, un portret lucid, văzut din interior, al Americii contemporane. în sfîrşit, Georges Pirone scrie, sub foarte frumosul titlu „Quand l'au delâ nous tend son miroir", despre „Stelele reci" de Guido Piovc-ne, traducere apărută la aceeaşi editură Grasset. Neobositul Georges Boudeille comentează prezenţa lui Max Ernst la Orangerie precum şi expoziţia Pierre Alechinsky („povestitorul colorat") găzduită la Galerie de France. JacauM r * ţiază meritele L v?al*°* iugoslavul eiştigâ,' ^1 Portant premiu" £,1^ «flfc gravură - Premiu B^^i anul acesta a tee a«ta de rau, n-am va^T Cu printre cele 25 dmtre 229 participau,- { * cran), nici unul al Vtm^,1*«* dm România şi credem * stă în neparticipart'oele^^t*-