demostene botez
spre marea singurătate
Tăiaţi legăturile cu gîndurile mele
Şi coardele  simţurilor  le tăiaţi,
Ca să rămîn în bleznă şi tăcere.
Daţi punţile de pe epavă, jos,
Ca să rămîn o insulă pustie
Pierdută undeva într-un ocean,
Pe unde nici un pescăruş nu-ajunge
Cu ţipătul singurătăţii sure.
Lăsaţi-mi insuja nelocuită
De nici o vietate cunoscută,
Să fie universul doar un punct.
Azi paşii mei tot nu-1 mai pot cuprinde,
Iar conştiinţa existenţei lui
Mă torturează ca un vis pierdut.
Luaţi-mi tot : iluzii şi visare,
Să nu-mi refac alt univers la loc.
Doar astfel numai va să fie
Ca-n milioanele de ani de dinainte
De-a fi născut pe insula aceasta.
Mi-i dor de timpu-acelei lungi copilării
Din care nu putea rămîne-o amintire
Şi am crezut că nici o nostalgie.
Numai aşa, viaţa e a mea,
Cu puritatea irealizării.
licitaţie
Tot ce vedeţi aici, e de vînzare ;
Sînt lucruri vechi, dar încă nu sînt moarte,
Că-n toate este cîte-o amintire.
E fostul univers al meu. Azi îl desfae.
Că-mi lichidez iluziile deşarte. Vedeţi,  acolo  e  o  miniatură ; Un chip frumos de fată. Nu mai este ! Trecutul a visat puţin, — şi-atît E-un unic exemplar pictat de-un orb In clipa cînd şi-a-nchipuit că vede. E-o piesă rară. Nu-i nimic real Din ceea ce se vede-abia acum. Dar  ea  te-nvaţă ce   este iubirea, Şi-asemeni rarităţi cu greu găseşti.
— „Arici  o  dată :   zece milioane".
în  colţu-acela  unde e-ntunerec
E fosta-mi fericire, în pictură.
Nu-mi spuneţi că nimic nu se-nţelege,
Că-i realistă, şi aşa a fost.
Şi asta-i plină de învăţăminte
Şi ori ce preţ e prea puţin plătit.
Nici nu-şi închipuie cumpărătorul
De ce mari deziluzii o să scape,
Privind şi meditînd acest tablou.
— „Arici  o  dată:   zece milioane".
Acolo-n centru este o statue
A gloriei, în aur şi în platină
O vezi cum străluceşte ca un soare.
N-o dau în preţ şi nici pe jumătate ;
O dau pe gratis cui o vrea s-o ia.
De s-o găsi prin licitanţi vre-un prost.
radu petrescu
sinuciderea
din grădina botanică
Sărind peste şine ajunsei într-o grădină cu mărăcini. Pomi desfrunziţi se clătinau. în fund era o casă lungă şi albă, fără etaj, dar cu podul înalt de care se sprijinea o scară. Umbra scării cădea peste un vas de lemn, plin cu apă. In curte mai era o căruţă încărcată cu iîn şi o greblă. Pe cer fugeau nori laţi, cenuşii. Din fund, de peste dealul din dreapta, tunurile bubuiau fără încetare. „Doamnă, strigai în momentul acela unei tinere care apăruse la fereastră, daţi-mi puţină apă !". însă puşca pe care o purtam în mînă o sperie, căci dispăru ţipînd şi pocnind geamul.
Din doi paşi fui acolo. Era încuiată. „Deschideţi, pentru numele lui Dumnezeu ! Puţină apă !". Strigînd, azvîrlii puşca şi începui să bat cu pumnii în uşă, să zgîlţîi clanţa. Un trăznet îngrozitor trecu pe cîmp, canonada inamicului se apropia teribilă, nimicitoare. Flăcările obuzeior izbucneau, proiectîndu-se pe nori, şi munţi de fum galben, alb, cenuşiu se întindeau pretutindeni. înebunit de frică, şi pentru că nimeni nu-mi răspundea, sfărîmai un geam şi dintr-o săritură fui înăuntru. Mă aflam într-un birou, o încăpere potrivit de mare, pătrată, cu pereţi de culoare violetă pictaţi cu trandafiri roşii. O masă de scris într-o parte, în cealaltă o canapea de pluş verde de pe care atîrna pînă jos la podea capătul unui cearşaf. In casă nu era nici o mişcare, în schimb tunetele de afară urlau neîntrerupt, cutremurînd aerul, zguduind pereţii. O linguriţă ţăcănea într-un pahar de sticlă. De după o draperie se ascundea o uşă. O împinsei cu mîna tremurîndă şi păşii într-o încăpere nemărginită, cu tavanul de grinzi, şi care părea să fie, judecind după armoarul cu vase de faianţă colorată şi tingiri şi ibrice de aramă, cu urechi şi cozi lungi, care ocupa aproape tot peretele de la apus, o sufragerie. Pe masa mare din mijloc, pentru douăsprezece persoane, cîteva crătiţi în neorînduială şi din mijlocul lor se ridica o oală de pămînt cu smalţuri verzi în care cineva pusese un uriaş buchet de margarete. Mă repezii, scosei florile, mirosii apa să văd dacă nu cumva e stricată şi pentru că, dimpotrivă, arăta limpede şi curată, o băui cu lăcomie. A, ce fericire ! Două şuviţe reci mi se scurgeau pe obraji, pe gulerul tunicii. Apoi, ca şi cînd toată oboseala şi spaima mi-ar fi tăiat picioarele, căzui pe un scaun, cu ochii închişi. Dar un bubuit enorm, dominînd vacarmul, bătu ; geamul din spatele meu se sparse în bucăţi de presiunea aerului. îngrozit, nemaiştiind ce fac, mă azvîrlii la un coş cilindric, pentru rufe, dintr-un colţ al sufrageriei, îi deschisei capacul de trestie împletită şi vrui să mă vîr în el, să mă ascund. Din coş însă răsună un ţipăt şi cea pe care o zărisem din curte la fereastră ţîşni afară cu braţele în sus strigînd ajutor. Asta mă readuse la realitate şi fugind după ea o apucai de coada rochiei şi o implorai să nu se sperie de mine. Ca să nu mă audă, trebuii să strig
5
foarte tare. Pîrîitul mitralierelor, vuietul obuzelor şi exploziile erau asurzitoare. In fine, băgînd de seamă după figura mea că nu o ameninţă nici o primejdie, se calmă puţin. Era o blondă înaltă, voinică şi atît de frumoasă încît părea că lumina roză a pielii ei se reverberează pe lucrurile din jur. Ochii mari, de culoarea cafelei, îi erau uzi de lacrimi. Şi, coborînd uimit privirile, observai că de sub masă, printre sfărîmăturile unui scaun şi cioburi de farfurii, ies două cizme într-un lac de sînge. Delicioasa tînără se azvîrli la pieptul meu şi spuse, plîngînd, că cizmele şi lacul de sînge erau ale tatălui ei, ucis cu puţin înainte de trei dezertori' care se abătuseră pe acolo cerînd bani şi mîncare. O roşeaţă subită îmi acoperi obrajii. Din fericire nu avu cum s-o observe, căci plîngea cu capul pe umerii mei. Lacrimi nenumărate îmi veniră, suspine dureroase îmi umflară pieptul şi în timp ce o mîngîiam să se liniştească îi spusei că şi eu sînt un fugar. „A ! strigă privindu-mă rugător şi neauzind mărturisirea mea, ajută-mă să-1 îngrop pe tata." Atîta durere era în ochii ei încît, deşi mă temeam că din clipă în clipă locurile acelea vor fi ocupate de soldaţii noştri în retragere şi că, prins, voi fi împuşcat fără cruţare, primii cu însufleţire şi, băgîndu-mă sub masă, împinsei afară mortul, îl încărcai în spate şi mă luai după ea afară în curte, încovoiat, tremurînd din genunchi şi cu timpanele sparte de zgomotul luptelor apropiate. Curtea era acum plină de fum. Intrarăm în grajd, aşezai mortul pe un morman de paie, luai o lopată şi săpai. Blonda plîngea sfîşietor şi mă grăbea, alergînd între mine şi tatăl ei, în culmea disperării. Apoi fugi în casă, aduse două cearşafuri în care învelirăm pe cel ucis şi tocmai îl coboram în groapă şi puneam pămîntul la loc, presărînd deasupră-i paiele ca să fim siguri că mormîntul nu va fi profanat, cînd auzirăm împuşcături foarte apropiate, strigăte şi galopul unor cai. Tînăra leşină.
Ce să spun, abea avui timp să mă strecor pînă în faţa casei şi să iau din iarbă puşca aruncată, să mă întorc, s-o iau în braţe pe nenorocite făptură ce zăcea la pămîint în grajd, să urc cu «a în podul cu fîn şi să trag seara după noi, cînd o trupă de cavalerişti năvăli în curte cu răcnete oribile, descăleca, se ascunse pe după pomi şi începu să împuşte spre linia ferată. Nu vedeam nimic. Prin fumăraia deasă, dincolo de garduri, zării însă curînd căştile brune de oţel, ou vînf de lance deasupra, ale duşmanilor şi spintacăturile de foc pe care aceştia le azvîrleau în curte : trăgeau cu un brandt. La picioarele mele, răsturnată pe spate în fîn, cu pieptul şi genunchii dezgoliţi, palidă la faţa ca o moartă, blonda nu-şi revenise din leşin. Ce să fac ? O ghiulea putea foarte bine să nimerească în podul nostru, gloanţele să ne atingă, nu era nici o scăpare. Acum vedeam bine inamicul. Era foarte numeros, desfăşurat în linie de trăgători. Unii ocoleau gardurile prin stînga, împuşcînd mereu şi încercînd să pătrundă în ocol printr-o poartă dărîmată. Nu era nici o clipă de pierdut. Observasem că de-am fi putut coborî în spatele gardului, într-o livadă cu pruni, am fi scăpat. începui s-o zgudui pe tînără, s-o strig şi îndată ce deschise ochii îi spusei ce se întîmplă şi ce trebuie să facem. Intr-o secundă ne repezirăm, rupserăm nişte scînduri putrede din perete, adusei scara, o proptii bine şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne văzurăm între pruni, în iarbă. Nu la mare distanţă înaintea noastră se afla o pădurice de carpeni. Fugirăm într-acolo. Pe cai, doi soldaţi care ne observaseră veneau după noi. Cum ajunsesem însă la pădure, strigai fetei să se culce la pămînt şi, din dosul unui copac, ochind cu grijă, ca la vînătoare, deschisei focul asupra urmăritorilor — pe care îi doborîi morţi din şea. Adusei cei doi cai în pădure şi o liniştii pe fermecătoarea mea însoţitoare, care încremenise într-un tufiş. „A trebuit să-i împuşc, deşi erau de-ai noştri, ca să nu ne ucidă ei", îi spusei urcînd-o pe spatele unuia dintre cai şi sărind eu însumi pe celălalt. Ea, care
6
mirostea locurile, mă rugă să o conduc pînă la o mătuşă, într-o vale - rftisă si protejată, unde cu siguranţă nu va intra nici un soldat. Fericit îi făgăduii, mai ales că rana de la şold îmi cerea odihnă. Se făcuse'noapte şi călărind unul lîngă altul pe drumuri pustii îi spusei eram şi ce se întîmplase cu mine, cam în felul acesta : „Domnişoară nu am nici douăzeci şi doi de ani, pînă acum o lună am trăit liniştit fără alte emoţii în afară de ale studiului ; nu apreciez aventurile şi oamenii străini mă intimidează ; acasă mă speriam de şoareci, mă temeam de pisici şi cărţile cu subiect sîngeros nu le citeam : înţelegi cum se face că, în loc să mă bat cu duşmanii, călăresc spre mătuşa dumitale. Cînd, acum un ceas, am auzit pentru prima dată glasul tunurilor, cînd am văzut căzînd în jurul meu oameni cu capetele sfărimate şi intestinele scoase şi alţii dînd năvală peste mine să mă omoare, m-a cuprins o frică nebună şi am fugit îndărăt, pînă la curtea dumitale. Un glonte mi-a sfîşiat coapsa".
In schimb, ea îmi spuse că se numeşte Eliza, că cei doi fraţi ai ei sînt pe front, că maică-sa a murit cu zece ani în urmă, că mătuşa la care mergem a rămas singură şi ea şi că nu ştie cum să-mi mulţumească pentru cîte am făcut pentru dînsa. Altminteri nu mă blama pentru dezertare şi-mi înţelese motivele. Nu şi mătuşa. Era o persoană mai puţin înaltă ca Eliza, cu păr lung, negru, care-i cădea pe umerii plini. După ce plînse moartea fratelui ei şi după ce o consolă pe fată cum putu, mă trase după ea într-o odaie cu pereţii îmbrăcaţi în hîrtie albastră, mă întinse pe pat, îmi spălă rana şi mi-o pansa şi îmi spuse cu seriozitate că trebuie să mă întorc la regiment dacă nu vreau să fiu împuşcat sau, în fine, să intru în cine ştie ce încurcături grozave şi fără sfîrşit. Vîrsta mea tînără şi figura drăguţă o înduioşară întrucîtva căci mă sărută pe frunte suspinînd şi blestemînd războiul, dar rămase neînduplecată în ideea ei că trebuie să plec. „Le vei spune că te-ai rătăcit, sau că ai fost luat prizonier şi ai reuşit să evadezi" zise. îndoit la suflet, dar şi plin de recunoştinţă, tocmai voiam să-i sărut mîna cînd Eliza bătu la uşă. „Să plec chiar în noaptea aceasta ?" o întrebai repede şi făcu semn că da, apoi trecurăm dincolo şi ne aşezarăm la masă. Fui obiectul atenţiei lor. Mîncarea excelentă şi vinul bun mă reconfortară. Deşi suferiseră amîndouă o atît de groaznică nenorocire, făcură tot ce putură să mă dispună şi la un moment dat mă pomenii între ele strîngîndu-le în braţe şi spunîndu-le cît le iubesc. Peste un ceas trebuia să încalec şi să plec. Ne despărţirăm plîngînd şi făgăduindu-ne că ne vom mai vedea. Norii se împrăştiaseră, ieşise luna.
Unitatea mi-o găsii repede. După lupta la care participase, pier-zînd mai mult de jumătate din oameni, fusese cantonată în satul vecin. Ivirea mea făcu senzaţie şi povestirea fantastică pe care o spusei fu crezută. însă drumul călare îmi redeschisese rana şi se ivi o complicaţie. Fui dus la spitalul improvizat într-una din aripile mînăstirii din capul satului. Cîteva zile nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu mine. Cădeam dintr-un leşin într-altul şi în delir vorbeam despre o casă ce arde, despre morţi întinşi sub masă, călăreţi pe care îi împuşc şi lăudam frumuseţea Elizei şi pe a mătuşii. îmbrăţişam un înger mare, blond, cu talia plină şi un altul cu plete negre şi cu cele mai frumoase picioare din lume. Cînd mă deşteptai, într-o noapte, mă văzui întins într-o sală de piatră, lungă. Numeroşi oameni zăceau în paturi puse la perete. O singură lumînare împrăştia puţin întunericul. Ridicînd capul văzui la uşa din fund o sentinelă şi-mi dădui imediat seama că sînt prizonier, judecind după casca de oţel cu vîrf de lance deasupra, de pe capul soldatului. Gemui desnădăjduit.
Atunci o făptură în voaluri negre, care şedea la căpătîiul meu, se aplecă peste mine şi cu o voce divin de limpede şi uşoară îmi
7
spuse să mă culc. O plăcere neînţeleasă şi puternică puse stăpînire pe mine, îmi simţii părul ridicat pe creştet de fericire şi înălţînd ochii văzui, sub vălurile negire, o figură ca de pe altă lume oare mă privea cu blîndeţe şi dragoste şi-mi făcea semne să tac. Mîna ei mă apăsă încet pe piept, ca spre a mă linişti, şi niciodată n-am văzut degete mai pline şi mai prelungi, sclipind la lumina fumurie a luminării ca sidefurile. Mă podidiră lacrimi fierbinţi. Dumnezeiasca făptură se apropie de urechea mea şi îmi spuse că de patru zile regimentul nostru se retrăsese din sat şi că ne lăsase pe noi, răniţii, în grija călugăriţelor. Duşmanul ne constituise prizonieri şi pentru noi în felul acesta, războiul se terminase. O vie îngrijorare mă cuprinse la auzul acestor veşti, făcui o încercare să sar din pat, sora mă opri şi piepturile noastre se întîlniră, obrazul meu atinse nişte buze puternice şi răcoroase cu o fragranţă care mă făcu, slab cum eram, să leşin de fericire.
Cînd îmi revenii, dimineaţa era aproape. Cerul era violet subţire cu infuzii de albastru neguros, luceau stele şi se desfăceau în perspectivă coame elegante de copaci înalţi.
Eram singur. Mi se păru că visasem. Dar peste cîteva nrnute cereasca făptură se întoarse lîngă mine şi mă certă că nu dormeam. Ochii ei lungi, în formă de migdală, erau albaştri şi păreau grei ca aurul. Din ei ţîşneau lumini largi care se roteau în cercuri din ce în ce mai întinse şi care mă cuprindeau ca într-o ninsoare de paradis, fără temperatură, fără pondere însă necontenită, dulce, universală, încercai să spun ceva — şi din capela apropiată tălăzuirile unui cor îmi acoperieră cuvintele iar călugăriţa mă părăsi, lăsînd să cadă pe cuvertura patului un pătrăţel de hîrtie. îl desfăcui cu inima bătînd, cu capul într-al şaptelea cer, în timp ce corul, înaripat, cînta mai departe. Un scris neplăcut şi aspru mă anunţa că evadarea mea şi a altor doi este hotărîtă pentru la noapte şi, fiind destul de zdravăn pentru oboseala unui marş de cîteva ceasuri, să mă pregătesc pentru semnalul ce mi se va da.
Totul se petrecu repede. La 1 noaptea doi inşi se sculară din paturile lor şi mă luară cu ei, unul ucise pe la spate, cu o baionetă, sentinela de la uşă. apoi femeia ne conduse într-o pivniţă, pe culoare întunecate, unde altcineva ne luă în primire şi, coborînd trepte într-un gang subteran, ieşirăm în fundul unei grădini inundate de lună, Fngă o căsuţă unde furăm poftiţi să intrăm şi să ne schimbăm hainele. Apoi toţi patru merserăm tîrîş prin grădină pînă ce ajunserăm la un zid. Aici ne aştepta, cu cheile porţii, cereasca fiinţă de la căpătîiul meu, care mă privi lung în timp ce ne deschidea poarta. Aş fi vrut să nu mai plec, să pot rămîne pururi lîngă ea, dar soţii mei mă îmbrînciră şi de atunci n-am mai văzut-o niciodată. Aşa îmbrăcaţi cum eram puteam merge fără grijă pe uliţele satului, care de altminteri erau pustii. Apoi aerul se făcu brusc răcoros, auzii un vuiet de apă. Mi se spuse să merg în patru labe, cît mai cu putinţă în umbră, dădurăm în nişte stufării, în noroi, şi după aceea omul care ne condusese pînă acolo ne spuse să trecem înot şi dispăru.
Mă dezbrăcai de haină şi intrai în valuri. La puţin timp însă, cum înotam alături de ceilalţi de pe malul părăsit auzii strigăte, clipiră lumini şi cîteva gloanţe căzură în apă lîngă noi. „Sîntem descoperiţi" ! strigă unul şi apucarăm fiecare în altă direcţie şi, ca să oferim o ţintă mai grea, înotarăm sub valuri. Auzeam acum şi lătrături de cîine. Apoi totul se linişti, peste puţin simţii prundiş sub picioare şi mă săltai din apă la un ţărm necunoscut. După ce mă odihnii şi-mi storsei apa din păr şi din haine, aşteptai să apară şi ceilalţi doi. Nu apăru însă nici unul.
8
ne iur împrejurul meu, cît vedeam cu ochii, se întindea o .mnip cenuşie si tristă, rivalizînd în grandoare cu cerul. Un sentiment de melancolie mă cuprinse în faţa acestei privelişti. Nerăb-i?tnr totuşi să stiu unde mă aflam, apucai pe cea dintîi potecă - tîlnită si o ţinui înainte sigur că voi descoperi o aşezare omenească, îmi era foame si eram obosit, gîndul că mă despărţisem pentru totdeauna de suprafireasca mea protectoare din mănăstire mă ameţea. Si oentru că desi mergeam de mult, tot nu zăream vreo casă, ci aceeaşi cîmpie 'tristă, din loc în loc însemnată cu vreun mesteacăn prăfos, iar poteca o pierdusem de sub picioare, mă întinsei" pe spate în iarbă, cu mîinile sub cap, să cumpănesc situaţia mea Deasupră-mi sticleau stele nenumărate, în constelaţii largi ca floV desfăcute feeric peste podul de raze, imens şi curat, al căii ladee Adormii şi somnul îmi fu întrerupt de nechezatul puternic al unor cai. Sării în picioare, sigur că sînt pe aproape grajduri, oameni începuse să se lumineze şi astfel văzui, într-adevăr, acoperişurile unor locuinţe, dar la o distanţă grozavă. Mersei totuşi cu voioşie într-acolo. Era un sat. Şi ce sat curios ! Oamenii vorbeau o limbă străină, din excesiv de multe consoane şi cu întorsături cînd foarte nu ştiu cum, semănînd cu chiţcăitul guzganilor, cînd prelung melodioase dar fără şira spinării. Nu pricepeam nimic. Era sigur doar că mă rătăcisem, că nimerisem într-o ţară străină. Şi ce' ţară ! Amintirea călugăriţei îmi umplu sufletul de dor, simţeam nevoia de a mă înapoia grabnic să mă aşez sub luminile ochilor ei împărăteşti. Revenii spre apă. Din urmă însă mă ajunse un ţăran care vorbindu-mi în limba mea îmi spuse că m-a observat cînd am intrat în sat că m-a recunoscut că sînt din acelaşi neam cu el şi mă pofti cu multă căldură să-i spun cum am ajuns aici ca să vadă cu ce-mi poate fi de ajutor. Cînd auzi povestea mea mă strînse în braţe şi mă duse către un mare conac din vecinătate. Pe drum aflai unde mă aflu şi că mă voi putea angaja la boierul locului, profesor la copiii lui. Tocmai căutau aşa ceva. „Dar cît va trebui să rămîn aici strigai cu durere luîndu-mi în gînd adio de la toate ale mele rămase dincolo. „Poate mai puţin decît te aştepţi" îmi răspunse privindu-mă şi zîmbind enigmatic, ceea ce la drept vorbind nu mă linişti de loc, ba, dimpotrivă de data asta însă, curios, nu mai simţii nevoia să fug ci un soi de nerăbdare de a da piept cu întunecatele întîmplări pe care mi le rezerva destinul.
Conacul era în fundul unui parc nemăsurat, cu alei largi mărginite de lanuri de trandafiri şi grupe de castani din loc în loc dădeau o răcoare parfumată şi nobilă. Un majordom mă introduse într-un salon cu pereţii căptuşiţi cu mătase albă. Scaune aurite şedeau în fiecare colţ al încăperii, fiecare sub cîte o oglindă care începea din podea şi se termina sub tavanul boltit ca un baldachin şi în centrul căruia era pictat privind în jos cu ochi de ametist un leu bicomat de aur şi argint. Lămpi cu glob imens ardeau, căci venea seara. După cîteva momente de aşteptare, un domn înalt şi slab, în halat vişiniu de sub care zornăiau pinteni şi cu obrajii acoperiţi de barbete albe intră, mă privi din cap pînă la picioare cu nişte ochi cercetători şi mă întrebă dacă pot într-adevăr da lecţii copiilor lui. "Vocea îi răsuna scurt şi lemnos ca atunci cînd rupi un băţ de chibrit. Mă înclinai profund, cum aflasem că e obiceiul acolo, şi îi răspunsei că pot preda geografia, matematicile, franceza, italiana şi chiar pianul. Deschise atunci o uşă cu pereţii ascunşi de grele covoare persane în culori stinse de iarbă pală, trandafir şi tutun. O femeie corpolentă îmbrăcată în roşu cardinal, cu un monoclu ce-i atîrna mai jos de bust pe un şiret de mătase neagră, şedea pe o berjeră surîzînd unui băieţaş firav în costum de marinar şi unei fete cu o infinitate de păr roşu strîns la ceafă   într-o panglică
9
şi revărsat apoi pe umerii în muselină albă ca zăpada. Pamina, aşa i se spunea fetiţei, era răpitoare şi fratele ei foarte inteligent şi plin de atenţii, aşa că misiunea îmi fu nespus de uşoară. După ce desfăşuram hărţi şi învîrteam globul terestru (o, cu cîtă melancolie !."), după ce le citeam pagini din Manzoni şi Alfieri şi le ccr-mentam din punct de vedere gramatical, după ce le explicam mate-maticile respective, plecam singur să 'pescuiesc ori, împreună cu cei doi, pe lac cu barca. în cursul unei asemenea plimbări vîntul începu să bată cu furie, apa se umflă şi ne trase barca la fund. Prinsei pe cei doi copii şi în timp ce luptîndu-mă cu valurile mă apropiam de mal fata îmi spuse la ureche, suspinînd, că mă iubeşte şi că, dacă nu ne înecăm, ia noapte mă aşteaptă la ea.
Cu preţul unor sforţări uriaşe izbutii să ajung la mal. Toată lumea era tulburată de întîmplare, eu mă gîndeam la vorbele fetei ,şi nu ştiam ce să cred. Cînd, la cină, îmi strecură pe sub masă o cheie, mă simţii omul cel mai nenorocit din lume. Dar trebuia să mă duc, fiindcă demonica copilă îmi pusese în vedere că în caz că nu vin va spune părinţilor ei că, în apă, am încercat să o violez. Aşa dar, la 12 noaptea, cînd toţi se culcaseră, ieşii din odaia mea şi trecui dincolo, unde eram aşteptat. Şi n-apucai a mă bucura de ce pînă atunci mă speriase, că o larmă uriaşă se ridică în parc, voci înfuriate, tropot de cisme grele. Mă repezii la fereastră : pe alei, cu topoare, cu puşti, veneau nişte oameni fioroşi care într-o clipă invadară peronul conacului. Toată casa se deşteptase, zgîl-ţîită de spaimă. Mama elevei mele intră cu părul despletit, cu ochii .mari, strigînd „Fuyez, mon enfant !"
Pamina, goală, izbucni în rîs iar eu, numai în cămaşă, fără să stau pe gînduri, mă azvîrlii pe fereastră. Căzui într-un strat de micsandre. Un ins îmi înfipse mîna în gît şi peste o săptămînă călătoream, legat, într-un vagon de marfă.
Ce paradox ! Coliba mea tresare, focul din vatră bate înapoi şi mă pugilează cu fum şi singur stam plîngîndu-mi soarta amară pe timpul lungii nopţi polare, să socotesc meridianele şi singurătatea mea acolo, aproape de creştetul pustiu al planetei. Iar cînd negurile se împrăştiau şi în argintiul fără fund al luminii încremenite începeau tăcutele erupţii ale aurorei boreale, o, atunci cutreieram pe patine întinderile dezolate însă de o dezolare augustă, şi între fulguraţiile luminii, absorbit în nedevenire, cîntam cîntece neînvăţate, de undeva şi neauzite, scornite de sufletul meu ca şi fără voie, ori declamam deşertului strofe nemuritoare de poeţi pe care-i iubisem şi-n care-mi aflam mari şi dulci prietenii. Ca în faţa unui imens teatru de cristal în ale cărui loje stăteau nu oameni, ci eroii adîn-cuiui cer viscolit de îngheţuri, îmi spuneam durerea singurătăţii şi a dragostei iar cînd întinderile clocoteau de răgetele sinistre şi de jalnicile plînsete ale animalelor sălbatice în luptă pentru viaţă, urşi albi, reni cu păduri de os în frunte, lupi îngrozitori, o nevoie cumplită de răzbunare mă cuprindea.
Ieşeam afară şi, în loc de oameni, împuşcam fiare cu precizie, cu sînge rece, cu o poftă şi cu o satisfacţiune de nedescris. Apoi mă coboram într-o tăcere de îngropat şi scriam scrisori pe care imediat le băgăm în foc, pentru că lui îi erau adresate — pînă cînd într-o bună zi nişte marinari miloşi mă ascunseră pe vaporul lor şi mă duseră departe de acele locuri de groază şi delir.
Guadelupa, nume de aur, de şocolată, Corabie de raze la care mă închin smerit, Los Angeles şi Chicago, steme ce n-am bănuit Frunţii mele sînteţi laolaltă.
10
tncălziţi-mă   la   pieptul  vostru   generos   şi puternic, Xgirxe-nori cu mantalele de joc ale reclamelor, Cu mii de fete tinere, .cu \restawante [de lux
aşi mai departe curgea acest poem destul de şters şi pe care ŞI- ' nu l-am putut termina fiindcă o întîmplare neaşteptată veni B-1C1 ă tulbure. Intr-o noapte nişte prieteni îmi bătură la uşă, toc-sa -mcînd scriam, şi mă anunţară făcîndu-mi entuziasmaţi cu ochiul "-^îi însoţeşte o refugiată ştiu eu de unde, o tînără orbitor de frumoasă şi ' care pretinde că mă cunoaşte. Cine ar fi bănuit ? Era Pamina ea însăşi, într-adevăr orbitor de frumoasă, care mă îmbrăţişa furtunos numindu-mă scumpul ei soţ şi-mi povesti cum s-a dat foc conacului, cum părinţii şi fratele ei fură ucişi şi cum, după alte amare întîmplări, asupra cărora preferă să nu insiste, izbuti să fugă în Germania şi de acolo, prin Paris, aici : „Destinul a vrut să te întîlnesc".    Dar ce nenorocire, îi spusei, că eu plec curînd în
Europa. v „       . „
In noaptea aceea petrecurăm teribil, dansarăm şi bauram pe terasa blocului meu, deasupra iluminaţiei feerice a oraşului. Rumbele, swingui, fox-trotturile care cer încheieturi de elastic şi ţinută de nichel mă pasionară. In părul Paminei se aprindeau ochii de ameţi st ai leului bicomat şi din mâinile ei înfloreau stelele mari la care mă închin, umplînd aerul parfumat şi cald al nopţii metropolitane cu polenul lor gros. Iar peste cîteva zile eram împreună, la Paris, unde făcurăm cunoştinţă cu trei prieteni în barul Lotusului negru. Cel dintîi se învestmînta pe sub haină cu hîrtie roşie pe care pictase o cravată albastră şi purta barbă falsă în fiecare zi de altă culoare şi alt format. Şi ideea sa originală era că femeia e un copac ce trebuie udat cu regularitate la rădăcină. Pe acesta Pamina îl venera din primul moment. Al doidea era un saxofonist cinic căruia i se zicea Candide şi care neavînd bărbi îşi schimba numai dinţii şi ochii ; Alphonse, cel din urmă, susţinea însă cu ferocitate că toate noutăţile sînt banale şi urcînd la banalitatea primordială, mai puţin banală, apărea pretutindeni, în localuri, pe bulevarde, la teatru şi acasă, nud, cu o nepăsare de padişah dar nu fără să observe că o escortă permanentă de cincizeci de detectivi în pături bune, cu mitraliere uşoare, îl însoţea discret. Nebună fu Pamina şi după acesta şi după Candide, iar în urmă asocie tandreţei ei universale şi pe cei cincizeci de detectivi. Acesta-i era destinul, semnul caracteristic în lumea informă. „Domnule, îmi spuse într-o dimineaţă de iulie o tînără cu pene mari la pălărie şi cu o turnelă imensă, oprindu-mă pe una din aleile de la Bois de Boulogne unde mă plimbam însoţit de Pamina, de Candide, Alphonse, Renegat şi cei cincizeci de poliţişti, părăseşte pentru numele lui Dumnezeu această femeie fatală ! Ai o nobilă misiune de îndeplinit. Vino diseară la Operă, în frac şi cu un trandafir la butonieră, mănuşi albe, să te prezint unor persoane care se interesează de dumneata".
Pamina se înfurie, poliţiştii protestară, prietenii nu-mi dădură nici un sfat. Seara mă dusei la Operă, căutînd prin sală cu un mic ochean pe generoasa mea tînără. Un hohot de rîs îmi atrase privirile într-o lojă şi, pe un fotoliu de brocart, într-o superbă rochie de gală cu egrete în păr şi rubine pe piept şi pe braţe o zării, între doi domni în vîrstă, foarte corecţi şi care o priveau cu respect şi afecţiune. Zadarnic o fixai însă cu ochi strălucitori, zadarnic tuşii şi făcui tot felul de semne de pe locul meu, căci nu mă văzu. Atunci strîngînd lorgneta la piept mă dusei spre loja ei, bătui cu discreţie şi intrînd mă aşezai la spatele ei pe un taburet. în acelaşi timp îi^ făcui cunoscută prezenţa mea printr-o şoaptă. Cei doi domni îmi strînseră mîinile cu prietenie. Apoi, cînd policandrele se aprin-
11
seră şi cortina căzu, mă duseră într-un mare restaurant, într-un cabinet roşu ca sîngele. Un supeu elegant era servit. împrejurul unui homar uriaş pahare lungi de cristalul cel mai subţire şi tacî-muri delicate de aur străluceau în luminile lustrei. Abea atunci observai că cei doi domni purtau fiecare pe piepţii negri ai fracului însemnul Legiunii de Onoare şi că tînără, care se numea Odette şi care era încălţată în pantofi de argint, avea corsajul împodobit, ca şi butoniera mea, cu un splendid trandafir roşu. Unul dintre cei doi bătrîni pronunţă cuvîntui „Neptun" cu o. voce teribilă şi celălalt, auzindu-1 scoase un fel de sicriu de mătase neagră, îl desfăcu şi-mi întinse o sabie îngustă şi foarte ascuţită pe care o sărutai :  astfel am devenit frate al  Ordinului Lunei.
însă (căci nenorocita mea istorie comportă deasa întrebuinţare a acestui fatidic cuvînt), însă, repet, abea ieşii din restaurant şi ne despărţirăm, strîngîndu-ne mîinile într-un anumit fel ; abia trecusem pe străzile pustii ale oraşului,'înfăşurat în larga mea pelerină bleumarin cu guler înalt şi lucios, puţin mai departe de turnul E'ffel, abea suii cele trei trepte să intru la mine, cînd Alphonse în brava lui nuditate consecventă mă atinse pe umăr şi-mi spuse că Pamina e în colţul străzii şi mă roagă să vin să-mi spună ceva de cea mai mare importanţă pentru mine. îl urmai. Ea şedea în fundul unui automobil uriaş, cu pneuri verzi, şi-mi făcu semn să intru. Părea foarte obosită şi două lacrimi i se scurgeau din ochi. Alături de ea văzui pe Renegat şi pe Candide, iar în faţă, la volan, cei cincizeci de poliţişti în pledurile lor, cu mitralierele la spate. Fu o răpire nemaipomenită ! Cum intrai şi mă aşezai pe banchetă lîngă Pamina, maşina porni într-o goană turbată. în urmă, pe trotuar, rămăsese Alphonse făcînd semne de disperare şi de adio cu mîinile. Vrui să sar jos, deşi mă aştepta astfel o moarte sigură, dar fui legat numaidecît, un căluş mi se puse în gură şi orice mişcare îmi fu imposibilă. Cît alergarăm în felul acesta ? Atît ştiu că limuzina stopa într-un loc pustiu de pe malul Mediteranei şi că fui transportat pe un yacht care ne aştepta ancorat la o mică distanţă în larg. Ca să nu încerc să mă arunc în valuri, mă închiseră într-o cabină, unde de trei ori pe zi Pamina cobora cu Renegat şi Candide poruncindu-le acestora să-mi profaneze picioarele, iar ea privea şi rîdea fumând havane şi spunîndu-mi vorbe murdare. A, dacă n-aş fi fost legat, m-aş fi repezit la cei trei nemernici şi i-aş fi gâtuit ! Aşa însă trebui să mă resemnez. In amintirea dumnezeeştii călugăriţe, a Elizei şi a mătuşii ei, găseam o consolare pentru ultragiile la oare eram supus de această femeie răzbunătoare şi profund perversă.
Astfel trecură două luni amare. Din cînd în cînd cei cincizeci de poliţişti mă vizitau în caibina mea, îmi deslegau anina stingă şi jucam cărţi ou ei, lăsîndu-mă jefuit cu melancolie. Apoi, într-o noapte, simţii că marea se turbură. Vântul fluiera în cordajele yachtului, pereţii trozneau de greutatea valurilor. Pe ferestruică văzui un spectacol îngrozitor. Munţi de apă albastră, ori galbenă, ori verde "ca jadul se trăgeau dicn adânc cu o prelungă inspiraţie, creşteau vertiginos şi se azvîrleau apoi in văi profunde, cu un bubuit grozav şi continuu de tunuri. Instrumentele neobişnuite suflau, se amestecau. Un pocnet care domină urletele furtunii se auzi sus pe punte şi înţelesei că se rupsese catargul. Degeaba mă muncii să-mi desfac legăturile. Ţipete izbucniră. încercai să strig ajutor însă nimeni nu veni : probabil că-mi era vocea prea slabă, ori că voiau să mă lase să mă înec. Şi cînd auzii fîşîitul sinistru al apei năvălind prin peretele spart chiar în cabina de alături, considerai că totul este pierdut, închisei ochii şi aşteptai moartea.
12
fine veni în locul ei ? Închipuiţi-vă : bunul meu Candide, care - Hesfăcu din frânghii si mă trase după el sus pe punte fără să '""tente să-i mulţumesc. Cum ne văzu, Pamina de te un răcnet suprem, le o mitralieră din mîinile unuia dintre detectivii care şedeau, Sm totdeauna împrejurul ei şi tocmai o îndrepta spre mine şi era Crota să apese pe trăgaci cînd un val o izbi în spate, o prinse în liă o strânse şi o trase în mare împreună cu cei cincizeci care cirie-iu formidabil.' Şi nu mai văzurăm pe nici unul dintre ei. Peri' iul însă devenise iminent. Yaehtul, azvîrlit de talazuri ca o coajă V niuiciă plin de apă, cu punţile şi pasarelele rupte, din momlmit î moment trebuia să se înece. Miateloţii dispăruseră, măturaţi de ană Nu mai rămăsesem decât eu, Candide şi Renegat. Oonsfătuin-du-ne mai mult din ochi, hotărîră'm să facem o plută din butoaiele si "scândurile de pe vas şi să ne încredinţăm norocului nostru şi mării Cînd pluta fu Sata o aruncarăm peste bord şi noi înşine sări-răm apoi după ea. Im urma noastră, învîrtindu-se şi răsueindu-se într-un vîrtej nebun de spume, corabia se prăbuşi în adînc. Pe faţa apelor înfuriate  rămăsesem doar noi.  Apoi  începu  să  bată ploaia.
După şapte zile de rătăcire pe mare, văzurăm în fine pământ. Cînd puserăm piciorul pe plajă căzurăm în genunchi şi mulţumirăm lui Dumnezeu. Ne aflam în Grecia, printre statui şi smochini. De cîteva ori am fost opriţi de bandiţi cu voci poruncitoare şi mustăţi mari. Mie îmi furară cămaşa, lui Candide provizia de ochi şi dinţi, iar cu ultima bandă care ne atacă, Renegat, scîrbit şi mizantrop, se retrase în munţi.
în adolescenţă m-a persecutat societatea cu formele ei tiranice ; în tinereţe, gelozia unei femei : oare acum, la patruzeci de ani, sînt liber cu adevărat ? Zilele trecute scumpul meu Candide m-a vizitat si îndată ce a dat valetului pardesiul, pălăria şi bastonul ne-am îmbrăţişat şi m-a întrebat : ,Ştii ce mi-a spus astăzi amicul nostru D., secretarul general ?". D. este secretar general la externe şi personaj de viitor în partidul nostru. Ei bine, nu ştiam ce i-a spus bunului Candide. Acesta însă mă lămuri : „Ceva extraordinar ! Mi-a spus anume că în noul cabinet austriac a fost cooptată pentru portofoliul educaţiei naţionale, cine ? N-ai să ghiceşti niciodată", „într-adevăr", făcui şi sunai să mi ise aducă un dosar de care aveam nevoie şi pe care nu-1 mai zăream pe biroul unde-1 ştiam. Umplui apoi două pahare eu coniac şi prezentai unul prietenului meu. El însă clătină din cap şi spuse : „Pamina !" Ochii mi se turburară, picioarele îmi tremurară. Mă aşezai pe fotoliu şi întrebai : „Ce e cu Pamina ? Ea a murit acolo, pe mare." „Aşa credeam şi eu. Dar nu, ea este ministrul de oare mi-a spus D." „în Austria ?" „în Austria. A părăsit teatrul, a intrat în politică făcînd feminism şi acum iat-o !" „Şi detectivii ?" întrebai, căci dacă scăpase ea de ce s-ar fi prăpădit nefericiţii aceia. Candide se interesă şi peste cîteva zile, întîlnindu-ne la Herăstrău, îmi spuse că sînt în viaţă, la Paris, unde continuă să-1 urmărească pe Alphonse deşi acesta, de cînd intrase în academia fraţilor Goncount, umbla îmbrăcat. „Ei, scumpe Candide !..." însă nu terminai fraza. Pe lac apăruse o mică şi elegantă barcă ou pînze, uşor înclinată pe-o parte de viratul care ibătea. în barcă, ţinînd cu o mână cârma şi îmbrăcată cu şalvari albaştri, era Manta. O salutai SQoţîndu-mi pălăria, ea flutură mîna surâzând. „Cine este această brună superbă ?" mă întrebă Candide la ureche şi n-avui cum să-i explic^ că e mătuşa Elizei, dar ea era căci aeuim nu mai şedea Ia ţară, în valea aceea, decât puţină vreme şi îndată revenea la Bucureşti, unde avea o vilă pe şoseaua Jianu şi unde o vizitam ades atît pentru ^ că eram legaţi printr-o adâncă afecţiune, cât şi pentru că la ea întîlneaim totdeauna oamenii influenţi de care aveam nevoie. 0 cunoştea, bineînţeles, şi Alisa, nevastă-mea, şi se vedeau mai în
13
fiecare zi căci frecventau aceleaşi saloane, fără însă a se simpatiza, ba dimpotrivă.
In fine, cînd m-a revăzut, după o atît de lungă absenţă, mama plânsese puternic şi apoi începu să se ooupe de viitorul meu. în timp ce ea se ocupa, eu făcui o călătorie la mînăstirea unde zăcusem în timpul războiului şi către care niciodată gîndurile nu încetaseră de a mă purta. Stareţa, oare mă recunoscu, mă opri s-o văd pe iubita mea. Aveam relaţii şi aş fi putut să o oblig. însă povestea pe care o auzii de la un biet om, la care trăsesem, căci nu mi se dăduse nici măcar încuviinţarea de a locui în mînăstire, mă făcu să renunţ cu sufletul  îndurerat.  Povestea  aceasta,   foarte   curioasă,   n-am  cum o pune aici şi de aceea spun doar că la întoarcere mă abătui în valea unde locuia mătuşa Elizei şi avui marea fericire  de  a o  găsi tot atît de binevoitoare şi frumoasă ca în trecut. Cînd intrai în curte, tocmai supraveghea  pe o femeie care spăla rufe într-un lighean în faţa casei, căci îi place, la ţară, să dea atenţie nimicurilor. Cînd mă văzu ochii îi  străluciră şi ne strînserăm în  braţe,  apoi îi povestii întâmplările mele şi aflai că Eliza se măritase, ceea ce mă contrarie, dar mătuşa mă consolă în tot timpul celor zece zile cît şezui la ea, copleşindu-ană cu cele mai mari şi mai delicioase atenţii din lume, în aşa fel încît, la despărţire, uitasem şi pe călugăriţă şi pe Eliza şi toate necazurile mele, şi eram de astă dată un bărbat întreg, adevărat, stăpîn pe sine şi pe împrejurări : mama, prin rude şi cunoştinţe, îmi găsise un loc de secretar pe lîngă ministrul Aurel B. pe a cărui nevastă, Tanti, o sedusei în primele două zile ale întâlnirii noastre pentru a-mi verifica mijloacele, în acelaşi scop făcui ca patronul meu să-şi piardă partofoliul şi pe succesorul său îl împuţeai, printr-un sicar, cu atîta abilitate, încît niciodată nu voi fi descoperit, iar dacă, prin absurd, acest lucru se va întîmpla, averea uriaşă pe care o am la băncile din străinătate, la Borna, Harniburg, Geneva şi Paris, mă pune la adăpost de orice ; imediat după asasinat, partidul decedatului a descoperit meritele mele şi  m-a trimis în Parlament ; nimeni nu poate rezista strălucitei mele oratorii, nici influenţelor formidabile pe care le mînuiesc şi care mă vor duc" curînd la scaunul preşedintelui de consiliu : am de altfel buni prieteni la Paris, pe Odette şi pe fraţii Ordinului Lunei, de la care primesc inveterate semne  de asistenţă tăcută.  Nu  sînt ambiţios.  încercările  prin care am trecut m-au eliberat de orice vanitate. Să ambiţionezi a te distruge printre proşti înseamnă să faci o comparaţie între tine şi ei, din punctul lor de vedere, dar sufletul meu  geometrizat şi limpid nu se poate coborî la aşa ceva. De altminteri nici  nu cunosc acel punct de vedere. Prin toţi porii, prin toate fibrele, prin toată fiinţa mea am aspirat însă  absurditatea  şi  deşertăciunea,  mizeria idealurilor,  a  pasiunilor,  a   strângerii   laolaltă.   Amuzamentul  meu   e să observ pe Alisa, cea  mai tîmpită femeie din Capitală, aceea oe care mama a socotit-o potrivită  a-mi  fi soţie.  Nenorocita  nu  mă poate suferi, mă urăşte, cel din urmă cabotin din figuraţia vreunui obscur teatru i se pare că are mai mult suflet decît mine. Din parte-mi nu-i scutesc micile observaţii pe ton indiferent dar mai tăioase decît pumnalele  şi uneori  îi  strecor  sub  pernă,  ori  sub  farfuria  de pe masă, ori într-un superb buchet de flori adus de un comisionar care nu ştie ce serviciu enorm imâ face,  bileţele cu înştiinţări sinistre. Nu o urăşte pe Marta fiindcă e amanta mea, ci pentru că ştie că sîntem prieteni. Voi divorţa, desigur. Iar cînd, ah ! cînd voi ajunge cu adevărat independent, deasupra oricărei atingeri, atunci, probabil, voi pleca la Paris, voi cumpăra un hotel într-un cartier liniştit şi distins. îl voi mobila mai somptuos decît orice fantezie şi voi regăsi acolo, în sfîrşit, pe Odette — pentru instruirea căreia am  pus pe hîrtie naraţiunea aventurilor mele.
14
NOTA EDITORULUI
în original, Sinuciderea din Grădina Botanică nu purta nici un titlu. Editorul 1-a dat însă pentru că autorul s-a sinucis în acel loc. împrejurările acestei sinucideri au rămas o taină pentru public, dar intimii ştiu că marele bărbat de stat şi-a curmat zilele pentru a împiedica să i se întîmple o nouă şi definitivă nenorocire : aceea de a fi închis într-o casă de alienaţi în urma iniţiativei răbdătoare şi talentate a duşmanilor săi politici care se folosiră, pentru succesul întreprinderii lor, de soţia lui şi de prietenul Candide. Acum că a trecut atît timp de la dramă şi că principalii actori nu mai sînt în lumea noastră, se poate trage cortina de pe scena însîngerată. Eroul nostru, dacă ar fi avut răgaz, ar fi fugit în străinătate înfăptuindu-şi o clipă mai devreme proiectul anunţat în finalul povestirii sale, dar a aflat prea tîrziu şi n7a mai putut decît să alerge la Grădina Botanică, şi, după o scurtă promenadă (la care mărturiseşte un paznic), să se împuşte.
Printre hîrtiile rămase de la el şi pe care diverşi amici ni le-au încredinţat, copiem mai jos pe acelea care se referă la personaje şi fapte din micul roman precedent. Primele nouă texte sînt fragmente de jurnal, celelalte sînt fie variante la textul Sinuciderii, fie note aruncate pe marginile acesteia, ori fragmente de corespondenţă şi pe care editorul le transmise, sigur că aduce în felul acesta elogiul său aceluia care i-a fost prieten şi maestru şi în care toată lumea a recunoscut o strălucită întrupare a ce s-a convenit a se numi omul modern, acela, adică, propriu epocii premergătoare şi următoare primului război mondial.
In fine, intruziunea celor trei personaje de la barul Lotusului negru a mirat pe unii dintre intimii autorului cărora el le-a comunicat manuscrisul scrierii de faţă. I s-a reproşat, anume, că fără să aducă în cîntecul ei simplu şi subţire de nai cu o singură ţeava, nici un aport esenţial, apariţia lor constituie o schimbare de plan dăunătoare impresiei generale. într-o scrisoare către un prieten, autorul mărturiseşte însă că atunci cînd două trenuri se întîlnesc pe linii paralele este foarte tentant să sari dintr-unul într-altul din mers. , Expresul în care am sărit aşa, din goană inversă, zice el în scrisoarea de care am pomenit, e, spre deosebire de celălalt, plin cu altfel de călători, nu reali, ci alegorici, nişte măştii fantastice, de carnaval, autoportrete secrete, zîmbetul jenat al sincerităţii mele cu mine. Ce m-a tentat să trec iute în acest alt plan a fost faptul, observat de altfel, că însăşi prima parte a scrierii are o alunecare oarecum ireală, ca şi cînd n-aş povesti întîmplări verificabile ştiinţific, ci vise, motiv pentru care am şi intenţionat, odată, să intitulez foile acestea Memorial oniric, titlu la care apoi am renunţat fiindcă mi s-a părut, drept să spun, pretenţios. Avea însă calitatea de a atrage atenţia cititorului asupra unui anumit ritm necesar în lectura pe care o va face." Pe margine, în creion : „Dar ce e o vorbă de spirit explicată ?"
Mă simt obligat să intervin încă o dată, chiar cu riscul de a turbura pe cititor din reveriile sale. Trebuie să spun, mai întîi, că am avut fericirea şi onoarea de a fi printre cei care au cunoscut esenţialul acestei cărţi, autorul fiind încă în viaţă. Am schimbat cu el ,multe gînduri despre „Sinucidere", încercînd să pătrund motivul care 1-a împins să se calomnieze atît de brutal. Pentru că, acesta este adevărul pe care-1 rostesc fără teamă că voi întina memoria marelui meu prieten, tot ce scrie despre el aici este o calomnie de sine. O şi recunoaşte, în parte, în rîndurile pe care le-am extras mai sus din scrisoarea
15
adresată unui amic, explicîndu-i mecanismul. Este evident că a ceda tentaţiei de a sări, din mers, dintr-un tren în altul, nu este faptă de om sănătos. Aceasta nu scuză pe cei care au încercat să-1 interneze într-o casă de alineaţi, provocîndu-1 astfel la necugetatul gest dar lămureşte cum se face că nefericitul îşi atribuie atîtea fapte odioase, un asasinat. Ministrul Aurel B. nu a existat niciodată şi protestez împotriva oricărei încercări de a lua în serios afirmaţiile autorului.
In rest, şi o spun ca un argument la cele de mai sus, dacă este drept că autorul a călătorit la un moment dat foarte mult în străinătate, că a nutrit o pasiune statornică pentru o fiinţă necunoscută, la care nu a putut niciodată ajunge, ete, este pe de altă parte la fel de drept că, de exemplu, n-a luat niciodată parte la nici un război — şi nici n-ar fi avut în definitiv la care, dacă nu cumva maladia sa îi va fi prezentat războaiele din copilărie, cu soldaţii de plumb, pe sub mese, printre picioarele scaunelor şi în curte, drept campanii reale.
Aceeaşi pornire irepresibilă de a-şi înnegri portretul 1-a determinat să adauge scrierii sale şi nişte pagini care nu-i aparţin, dar care-1 privesc. Este vorba de notele bietului om de lîngă mănăstire, care 1-a hotărît să abandoneze în cele din urmă cu desăvîrşire visul de a ajunge la aceea pe care o iubea şi să se arunce apoi, cu o asprime ce sînt nevoit să i-o recunosc, în viitoarea vieţii politice. Nu ştiu cine este autorul notelor, numele lui nu l-am descoperit nicăieri. Trebuie să fi fost la fel de nebun ca prietenul meu, dar mai puţin aspec-tuos. Un om obscur, incomprehensibil pentru mine, ca şi monstruos. A.parţine, cred, altei specii decît a noastră. Mă revoltă felul cum îmi judecă prietenul. N-a înţeles nimic din el, condamnarea e arogantă şi stupidă, mă doare că trebuie s-o dau publicităţii, cu atît mai mult cu cît anonimul energumen nu are nici o însuşire literară şi nu cunoaşte legile ficţiunii poetice, cum îi sînt străine şi cele ale respectului de sine şi de aproape. Prezenţa lui în salonul cărţii este un scandal.
Faptul că a stat toată viaţa într-o colibă, la poarta mănăstirii, resemnîndu-se cu mizeria, cu uitarea, cu singurătatea cea mai aspru ca să fie aproape de nişte priviri pe care mă îndoiesc să le fi intîlnit de cinci ori în tot decursul existenţei sale ■— dar pe care pretinde că numai astfel, comuniind cu ea în monahism, foarte aproape şi în acelaşi timp foarte departe de fiinţa ei practică, le putea „auzi" în infinite feluri de pretutindeni şi fără încetare, mie nu-mi spune nimic bun, dimpotrivă ! Va fi parvenit, nu mă îndoiesc, la o tehnică specială de existenţă, atît de străină în realitate felului de a fi al prietenului meu, dar ce existenţă mai e şi aceea care te scoate din rîndul oamenilor ?
Mă miră, spun drept, că a putut exercita într-un moment ho-tărîtor, asupra celui al cărui editor mă aflu, o înrîurire atît de adîncă. Ce a putut vedea acela în el, de a revenit printre oameni atît de repede, înfrînt, sălbăticit — deşi parcă, în felul acesta, mai în formula lui, mai sclipitor ca oricînd ? Trebuie să fi fost totuşi ceva în el, măcar puterea de a rezista într-o decizie nebună, măcar abilitatea de a-şi face sieşi profitabilă propria nebunie, răbdarea de a trăi într-un vis limpezit. Nu mai înţeleg nimic, totul îmi pare confuz, contradicţiile timpului şi ale oamenilor mă ameţesc. Dacă îmi fac datoria trimi-ţînd la tipografie notele pe care autorul, deşi nu ale sale, a ţinut să le păstreze, trag nădejdea că, cine ştie cum, se vor pierde pe drum şi cartea va apare, fără să fiu cu nimic vinovat, fără ele.
16
alte scrieri
IDEILE PAMINEI (I)
îmi iau cafeaua cu lapte la ora 10 dimineaţa. Pe ferestrele foarte mari ca nişte vitrine, intră o lumină specială, inefabilă şi clocotitoare ca argintul topit. Papucii pe care i-am cumpărat ieri împreună cu Pamina, de culoarea vişinei putrede, îmi vin bine, sînt confortabili şi ţin o căldură plăcută. Nu-i pot privi însă fără să-mi amintesc o foarte ciudată frază a ei spusă, tot ieri, cînd imputam excesul cu detectivii : Te iubesc atît de mult încît, pentru a-mi cîştiga puţin echilibrul şi personalitatea, trebuie să te înşel cu cît mai mulţi, să mă obosesc, să mă uzez". „Dealtfel cu cît te înşel mai teribil, cu atît dragostea mea pentru tine e mai mistuitoare". „Te contrazici", i-am atras atenţia oferindu-i o pralină delicioasă din cutia pe care totdeauna o am asupra mea. „Ce prozaic eşti în clipa aceasta !" mi-a răspuns privindu-mâ cu nesfirşită mîhnire ironică. De cîte ori mă priveşte aşa mă simt prost. La 11,30, în dimineaţa acesta, am vîrît papucii vişinii în foc. Eliberat, mă plimb o oră în Bois. Nu văd din nefericire, nici o tînără guvernantă dintre acelea pe care îmi place să le întîlnesc şi cu care intru atît de bucuros în relaţii. Numai în faţa Arcului o biciclistă de cel mult şaptesprezece ani, bine făcută, căreia vîntul îi umfla rochia oportun. Pulpe roz, atletice. Breton ascunzînd jumătate din ochii mari, d'e un verde clar.
La 11 noaptea, însoţită de Alphonse, Candide şi Renegat, Pamina a .intrat la mine, venind de la teatru. Aduceau un patefon şi am dansat pînă la 1. Ii place să danseze în special cu Alphonse, din pricina nudităţii. „E un ratat", i-am spus eu, mînios de atîta neruşinare. „A, dacă ai şti ce farmec au rataţii !" a exclamat cu privirile pierdute. Apoi s-a încolăcit jos, pe o mare pernă rotundă, de catifea galbenă, ce o ţin pe parchet, şi a început să cînte şi să declame din rolul pe care-1 jucase în noaptea aceea cu, după cum am aflat, un strălucit succes :
Je     connais  mes fureurs, je  Ies  rappelle toutes.
Renegat, într-o beţie furioasă, scuipa în paharele noastre. Candide o adora pe Pamina. I-am lăsat în starea aceasta şi am intrat în bibliotecă unde am jucat rummy cu detectivii pînă la ziua. Gîndind în acest timp la farmecul rataţilor, fără să înţeleg ce-a vrut să spună căci Alphonse e urît şi păros.
CU RENEGAT LA O EXPOZIŢIE DE PICTURA
„Iată acest splendid nud în fundalul roşu pe care luminează. flori mari, stranii, exotice ; se odihneşte pe un cearşaf de un alb mai concentrat decît al zăpezilor polare şi în mîna dreaptă ridicată în sus ţine, ca pe o torţă, ca pe un semnal, o floare galbenă. Ah, (continuă Renegat făcînd gesturi nervoase), cît aş dori ca pereţii pe care sînt depuse aceste grele şi superbe tablouri să fie făcuţi din carton pe care să se fi lipit ziare ! Iţi închipui efectul ! De altminteri micul interior pe care-l vezi alături şi care înfăţişează cortine de un albastru gras înfăşurate pe stîlpi şi primind reverberaţiile unei farfurii de porţelan, după cum vezi cuprinde şi un colţ de ziar. El iese din lumina consistentă a farfuriei. Pictorul este un filozof, prieten al meu. Şi mai departe, admir acest ţărm de mare. Fiecare val este oul miraculos pentru naşterea unei sirene, ale cărei conture viitoare iată-le deja prefigurate în tremurul aerului, în depărtarea încinsă şi totuşi atît de uşoară, de imaterială".
17
Pronunţînd aceste cuvinte rămase într-o poziţie de extaz cu ochii măriţi, cu gura întredeschisă, ţeapăn şi roşu. In acea zi, anume pentru a gusta mai cu demnitate minunile artei, Renegat se îmbrăcase în hîrtie roz pe care pictase o cravată de fantezie, cu ciucuri, în culoare verde. Barbeţii lui eleganţi erau indigo.
Cînd ieşirăm se făcea seară, una din acele seri uşor brumoase, dar adînci în care şase-şapte stele aprinse au o discreţie muzicală cum doar micile flori roşii, albastre, albe, mauve sau de aur, din dezolatele cîmpuri prăfoase. „Arta, monologa Renegat, deschide porţile Paradisului pierdut, ne face vrednici în alte taine. Află că. în fond, dispreţuiesc aceste petice de pînză ignobilă peste care s-a dat cu tinctură colorată. Sufletul meu e la mii de kilometri altitudine deasupra acestor mizerii. îmi trebuieşte însă spectacolul eforturilor altuia spre a-mi lua zborul în azur".
Perfect. Pentru el, arta ieste exaot ce-i el însuşi pentru Pamina : un pretext, un instrument.
PARISUL, NOAPTEA
Atît de departe ! Cupola Invalizilor, sub lună, pare un balon de argint ancorat aici, clătinîndu-se încet şi vestind, ecou al lunei, deasupra oraşului, evenimentul unei ore din eternitate. Suluri de nori, abea văzute, se umflă deasupra marilor pieţe de beton şi acopăr stelele — şi le descopăr, aburi pe o oglindă imensă şi tainică, poate ai respiraţiei mele stinghere. Din copaci cade peste mine un parfum dulce care se răspîndeşte apoi. în aerul vast şi silenţios, ca valurile calme ale mării. Spume, cercuri, bruşte salturi, muzici de fund pirue-tînd subţire, o ! şi cîte roţi de foc transformă fiecare din ferestrele încă luminate ale oraşului în mori, zece, o sută, o mie de mori în noaptea aceasta, pe sub care trec suspinând de presimţiri fericite. Se spune ? Această curiozitate că deşi întîmplările pe care le-am străbătut sînt străine de mine, ele sînt totuşi sufletul meu şi, în afară de ele, despre mine nu ştiu nimic. Umbra de aramă a unui ecvestru cade pe mine, o femeie cu pălărie roşie trece ţipînd răguşit ; în larg, stelele ; umbra, femeia şi stelele, iată ce, la ora aceasta, sînt eu. Dincolo — neantul.
SÎNT UN NAIV?
Principesa V. este o strălucitoare şi înflăcărată admiratoare a Pa-minei, în care proclamă pe cea mai mare actriţă a secolului, urmaşa Rachelei, rivala Isadorei Duncan în ce priveşte plasticitatea nobilă şi plină_ de poezie a atitudinilor etc. Aceleaşi lucruri le spune o mulţime de lume şi turneul în Statele Unite, cu prilejul căruia ne-am reîntâlnit, fusese un triumf. Adoratori fanatici îi fac cortegiu. Colegele nu mai au nimic de făcut decît s-o suporte, unele chiar o iubesc pentru că uneori e foarte bună cu ele, le dă bani, le obţine roluri, nu le calomniază cu sălbăticia obişnuită printre artişti. De cînd am sosit la Paris un valet al principesei îi aduce zilnic flori superbe şi de la zilele ei suntem nelipsiţi. Din cînd în cînd, în salonul princiar, plin de cea mai bună lume a Europei, Pamina declamă aprobată din cap, din colţul unde-i place să se ascundă, de amfitrioană. Aceasta e o blondă înaltă şi subţire, mioapă, de o eleganţă nebună şi tot pe-atît snobă. Căsătorită a patra oară, nu se arată decît în compania unui ogar alb îndoit ca o arcadă arabă. în seara aceasta a venit cu bărbatul ei, prinţul, să mă ia la teatru cu trăsura lor. Pamina plecase cu Alphonse şi detectivii ; eu, Candide şi Renegat, îmbrăcaţi, aşteptam perechea ilustră pentru ca, la rîndu-ne, să mergem. Ne anunţaseră că vor veni
18
•    Femeia intră  sub o enormă pălărie neagră ale cărei boruri sa-ne ia. r g păsări obosite pe umerii superbi şi în întregime
îi cădeau jobenul în mîna stîngă înmănuşată, ne strînse mîinile
g01' P3e perfectă în vreme ce ea ne surîdea de departe cu ochii riiij npntru a ne vedea mai bine, ceea ce o făcea delicioasă,
Lbită voie bună zisei: „Prinţe, nu ştiţi cum ne jucam cînd + venit In această cutie sunt praline în diferite culori, cu un gust aLJrnbii special fabricate pentru mine de cel mai bun cofetar al ^mneavoastră. Ei bine, am convenit că cel care va scoate una roşie <. rtq astăseară plasatorului de la teatru un purboar egal cu ce i se «lăţeşte Paminei pentru un spectacol. Nu vreţi să încercaţi şi dumneavoastră ?" „Cu plăcere, dragă amice", spuse repede prinţul. Întinsei cutia lui Renegat, acesta închise ochii, vîrî mîna, o închise, trecui l-i Candide care execută aceeaşi operaţie şi prezentai cutia şi prinţului care întinse foarte amabil două degete. Din ce cauză însă, nu ştiu probabil emoţionat de privirile îndepărtate ale prinţesei, privirile acelea delicioase de mioapă, se întîmplă nenorocirea. Cutia îmi tremură în mînă şi o pralină, violent deplasată, se rostogoli în jobenul pe care prinţul îl ţinea cu gura în sus. Sări ca ars, parcă îl păimuisem, strigînd soţiei sale şi prietenilor mei cu o voce ce se auzi din stradă,' cu o mirare nemărginită şi indignată ca şi cînd ar fi anunţat o calamitate publică : „A făcut-o anume !" Eu protestai, palid la fată. El spuse ceva de martori, pe gânduri, căci desigur intenţiona să mă provoace. Prinţesa însă interveni cu autoritate şi tact şi, împăcaţi, ne suirăm toţi cinci în spaţiosul şi luxosul landou care ne depuse într-un sfert de ceas în faţa teatrului unde o mulţime strălucitoare staţiona printre copacii subţiri, în bătaia de lumină a reverberelor, sub iuna nouă încremenită în aerul rar.
Pamina interpreta în seara aceea pe Berenice, regina orientală, şi cu toate că aveam motive speciale să o ascult cu emoţie în acest rol pe care îl jucase, avîndu-mă pe mine ca partener, odată cînd nici nu se gândea că va ajunge actriţă adevărată, emoţia sălii, care o fura din ochi, îmi arăta că a mea nu era provocată numai de amintiri. Cît mă durea că această femeie minunată trebuia să fie în acelaşi timp şi călăul meu ! Atunci, cercetînd prin sală să culeg privirile răpite cu care spectatorii o urmăreau, să le culeg ca pe nişte probe că dragostea mea nu este cu totul josnică şi nevrednică de mine, zării într-o lojă o tînără superbă, cu egrete în părul ce-i îmbrăca cu delicateţă mîna pînă aproape de cot şi cu un uriaş trandafir sîngeriu între sînii abea acoperiţi de mătasea aurie. „Cine este ?" îl întrebai în şoaptă pe Renegat. Acesta se uită la Candide, şi Candide nu ştia. Aveam să aflu însă mai tîrziu că era Odette. Doi domni în vîrstă o însoţeau, rezervaţi şi amabili. Privirile noastre se întîlniră (avea ochi imenşi, albaştri, înstelaţi) şi ea îşi lăsă pleoapa lungă în jos. Izbucniră aplauze, cortina căzu, se ridică. Pamina se înclina uşor, flori zburau din sală acoperind scena. Prinţesa V. era în transă, delira. Intr-un elan cauzat desigur de magnificul joc pe care îl urmărise, se întoarse către mine spunînd : „Ce fericit eşti !" şi întinzîndu-mi mîna, pe care depusei un sărut. Prinţul îi puse mantoul de hermină pe umeri şi ne îndreptarăm spre cabina Paminei. Fu greu să pătrundem.
La sfîrşitul acelui spectacol de neuitat, afară începuse să plouă mărunt. Frumoasa tînără însoţită de cei doi domni în vîrstă şi de un servitor care îi ţinea umbrela deasupra capului, urcă într-un cupeu lăcuit, cu felinare aurite la micile ferestre de cristal, iar noi suparăm la Maxim's. Principesa n-o mai slăbea pe Pamina, soţul ei era în conversaţie cu Renegat şi încă doi domni, părînd, şi fiind, excelent dispus. „Ascultă, Candide, spusei, vreau să te întreb ceva. Mai întîi de ce crezi că s-a supărat aşa prinţul cînd i-a căzut pralina în joben Şi apoi de ce, la teatru, nevastă-sa, încîntată de Pamina, mi-a spus
19
„Ce fericit eşti !". „Cum nu ţi-ai dat seama ? Ce naiv eşti ! Dar, dragul meu, îţi răspund la prima întrebare spunîndu-ţi că pralina din jobenul prinţului era roşie. In ce priveşte..." Dar nu mai auzii continuarea şi cînd socotii că a terminat îl înterbai din nou : „Şi acum, Candide, eşti bun să-mi spui de ce crezi tu că sînt naiv ?"
SCURTĂ DECLARAŢIE
Fereastra era deschisă şi vîntul umfla uşor subţirea perdea albă. Afară începea să se lumineze de zi. îmbrăcaţi amîndoi, eu şi Renegat, stam întinşi în fotolii trăgînd încet din pipele umplute cu tutun aromat şi odihindu-ne după discuţia la care participasem noi doi, este adevărat, mai mult ca auditori, şi care ţinuse întreaga noapte. Nişte compatrioţi ai Paminei, unii dintre ei de curînd sosiţi din mica ţară sudică gîtuită între palmele a două oceane, veniseră s-o viziteze şi bun înţeles că fiecare dintre ei îşi povesti odiseea. Tot ce se relată fu   sinistru   sau întristător.
Aş fi putut spune şi eu, din propria-mi experienţă, cîte ceva însă în general am preferat să tac şi să-i ascult pe ei. Pamina era extrem de emoţionată, a întrebat toată noaptea pe noii veniţi despre cunoştinţe şi rude ale ai rămase acolo.
— Observă, Renegat, spusei îmoet, aruncînd spre ifiareaisfcna prin care lumina intra din ce în ce mai puţin turbure colaci de fum alb, observă, Renegat, spusei, că mai îngrozitor cu mult decît tot ce am auzit în noaptea aceasta este faptul că amicii Paminei nu păreau a condamna infamiile acelea ele însele, cît împrejurarea că ei au fost aceia care au trebuit să le suporte.
— Şi ce ţi se pare ţie îngrozitor în asta ?
—■ Păi bine ! strigai, nu vezi că oamenii aceştia sînt de o mizantropie desgustătoare ?
— Nu văd, şopti Renegat care, ca şi mine, pica de somn.
— Dar e simplu : socotesc pe semenii lor atît de bestiali încît orice crimă ar face aceia, lor li se pare naturală, firească şi problema este doar să nu fie ei înşişi victime. Nu crezi că acest mod de a judeca este desgustător, materie pentru alienişti ?
Renegat deschise un ochi şi mă privi ţintă. Apoi dădu din umeri, îşi scoase o clipă din gură pipa şi-mi spuse :
— Tu crezi că semenii tăi sînt nişte îngeri ?
— Nu, zisei, dar nici nesimţit şi nebun ca ăştia nu mă ştiu.
— Ai tot timpul să ajungi, răspunse din nou cu ochii închişi, eşti încă tînăr.
— Ascultă, Renegat, te rog să nu dormi şi să fii serios ! Nu trăiesc cu capul în nori. Toţi sîntem încredinţaţi că trăim un declin la capătul căruia nu poate fi decît haosul.
— Nu, spuse întinzîndu-se mai bine pe fotoliu, nu credem deloc, ne conformăm doar unei mode, este un alt fel (şi destul de stupid, crede-mă !) de a scandaliza pe burghez.
— Nu m-iaim referit la voi, artiştii, oare aveţi nevoile de a face puţină vîllvă în juirul vostru şi oare îin fond, vă ştiu eu, «înteţi nişte oameni foarte cuminţi pe care nu vă interesează decât pictura sau poezia voastră, îi replicai, ci la oamenii serioşi care deschid ochii la ce se întîmplă în jurul lor. Ei bine, dragul meu, în eventualitatea că peste lumea noastră se va întinde steagul negru, voi şti cel puţin că nu există în lumea aceasta ideologie sau natură general umană care să fie în stare a scuza crima sau chiar a o transforma în act de virtute şi că Robespierre al vostru, dacă este un instrument al fatalităţii istorice, nu rămîne mai puţin, ca individ, un asasin.
20
_ De acord, spuse Renegat. _
Afară începuseră a durui pe pavaj trasurile şi automobilele şi peste o clipă amîndoi dormeam duşi.
Cînd m-am trezit eram singur şi peste puţin Pamina intra într-o nchie de casă uşoară, albă. numai dantele, pe care părul ei roşu cădea în valuri grele, fermecător dezordonate. Era proaspătă ca şi 7 d n_ar fi vegheat toată noaptea şi, mă întrebă dacă nu doresc să mi se servească masa, apoi plecă să se îmbrace căci avea repetiţie la teatru Rămînînd din nou singur, mă gîndii la discuţia cu Renegat şi eăsii că mă exprimasem foarte confuz aşa că, după ce sfîrşii să mănînc mă retrasei în' birou şi-i scrisei aşa : „Intelectualul de acum înţelege atît de multe lucruri, încît între ele îşi pierde discernămîntul si începe să semene cu anticarul pentru care şi hîrbul inform şi statuia superbă au aceeaşi valoare şi, de fapt, o unică valoare : a faptului simplu că  există, că amîndoi    conloeuiesc    în magazinul său".
Mă oprii o clipă. Cuvintele trădează dacă nu le supraveghezi cu străşnicie. N-am vrut să scriu de exemplu, că : „De acum înainte intelectualul înţelege, etc." ci că „Intelectualul din epoca noastră înţelege etc." Deosebirea e destul de mare şi nu-mi rămîne decît să contez pe colaborarea tacită a lui Renegat care, cunoscînd felul meu de a gîndi, nu mă va citi cum nu trebuie, îmi zisei. Şi continuai : Am descoperit, Dumnezeu ştie cum, adevărul şi frumuseţea apei subterane ale cărei spume suntem şi căreia îi zicem viaţă, şi din momentul acela tot ce ne dă viaţa ni se pare justificat chiar dacă ne este ostil, abandonînd astfel funcţia specifică pe care viaţa o reali-ează în noi : a alege în numele valorilor. Înţelegerea tuturor lucrurilor a devenit, printr-o perversiune de neconceput, acceptarea tuturor lucrurilor. Insă a accepta totul înseamnă de fapt a refuza totul. Sîntem nişte nihilişti. Anticarul este omul cel mai lipsit de sentimentul frumosului, obiectele pe care le strînge cu ardoare nu reprezintă pentru el decît concretizarea unei manii. Toţi nihiliştii sînt maniaci. In realitate însă ne şi cam răsfăţăm în acest nihilism al nostru. Nimeni, în realitate, nu poate acepta sau refuza totul. Cine refuză totul are în sinea lui, nemărturisite, cîteva preferinţe şi nu ştiu cum se face că totdeauna acele preferinţe sînt surprinzător de trivale, de sărace, de lipsite de elementarul bun simţ care se numeşte bun gust".
Pusei tocul jos. Intră Alphonse, urmat de poliţiştii lui, umplîn-du-mi biroul de nu mai aveai unde arunca un ac. Nu mai puteam continua şi scrisei ca încheiere : „Toate lucrurile pe care voiam să ţi le spun în legătură cu cele discutate de noi de dimineaţă decurg din propoziţiile de mai sus, aşa că este inutil să le mai pun pe hîrtie sau, dacă socoteşti că e mai bine, le vom deduce împreună la proxima noastră întîlnire."
Dar şi scrisoarea mi s-a părut confuză.
Către seară veni Renegat. Din buzunarul lui ieşea un capăt al plicului în care îi expediasem rîndurile mele. Atunci, făcînd aluzie la o idee de-acolo, am ţinut să adaug verbal o lămurire spunîndu-i :
— Anticarii de altminteri ajung să nu mai strîngă decît hîrburi şi cunosc destui care îşi sf:şie şi afumă picturile pe care timpul (viaţa, mă înţelegi !) nu le-a atins destul cu laba-i ţepoasă spre a le da un aer suficient de autentic.
— înţeleg, mormăi Renegat, şi prinţesa V. face acelaşi lucru : îşi închipuie că buna creştere, de care e plictisită, este artificială şi de aceea, ca să reintre în natură, se exprimă ca un birjar şi-şi dă ifose de femeie uşoară.
— Admirăm deci bestiile, Renegat, aclamăm pe infamul Maxi-milien.
21
DIN JURNAL
N-am mai scris de mult în acest caiet şi mă mir, revăzând evenimentele zilelor nefixate aici, cît de puţin consistente şi cît de alunecătoare   au fost.
La prinţesă am cunoscut o mulţime de lume interesantă despre care am o ciudată pornire de a consemna ceva pentru că presupun, poate, că voi uita ce mi se pare acum esenţial ?
Figuri, întîmplări, înlănţuite ca volute de fum, se alcătuiesc şi se deşiră iute în aerul imens şi nu pot opri nimic, tot ce vreau să numesc se destramă înainte de a suferi suprapunerea, lăsîndu-mi o disperare de care nu ştiu cum să mă scutur. Clătinaţi-vă, mari arbori, în vîn-tul care vă umple cu perle ! Soarele face un salt peste voi şi în scena de pe care s-a tras cortina de aur intră monştrii astrali, Hercule, Perseu, Andromeda, înconjuraţi de rumori şi suspine. De nimic nu mă pot despărţi, tot ce văd este o singură dată. O ! tânără fată lîngă chioşcul de răcoritoare, surîzînd sub pînza cu late dungi roşii ! O ! bătrîn vînzător de legume pe capra trăsurii tale, cu pălăria de paie îneurcîndu-ţi-se în prea stufoasele sprincene. Mîna Paminei, cu diamante şi opale în montură de aur, brăţări cu fulgere, aşezată pe mărul roşu, în timp ce sub fereastră treceau lebede pe apa lină ! Alei care duc în Rai, zăpada curată şi aerul sticlos, clopote subţiri, depărtate, auzite din gara pierdută între livezi şi cîmpuri de floarea-soarelui, zgomot care vă şterge pe toate şi apoi visul în care, trăgîndu-se greu din adînc, suflarea oceanului bate ritmic şi lent. Mai rămîne o spumă uşoară, o ceaţă repede împrăştiată şi apoi nimic şi apoi ochii de foc, gurile de foc, oamenii de foc, nevăzuţi, care cîntă. Şi apoi iar nimic.
Ce bine e să fii poet, mă gîndeam privind cu coada ochiului pe R. care făcea mare tapaj în centrul salonului spre enervarea seniorală a ogarilor prinţesei. Stai pe o punte de iluzii şi faci bazele infinitului, reverenţe şi gaminerii întunericului pe care n-ai timp să-1 auzi cum muge. Răsturnat în fotoliu, picior peste picior, privirile îmi reveneau însă la enormul buchet de trandafiri albi din vaza de lîngă mine şi am   aspirat  aroma uşoară.
OCAZII PIERDUTE
Pamina e fericită. Se învîrteşte repede prin toată casa, vorbeşte amabil, aproape drăgăstos, cu servantele pe care le tot cheamă s-o ajute să se îmbrace şi cînd trece în fugă pe lîngă mine mă priveşte în aşa fel că simt un gol arzător în gît şi că dacă mi-ar spune surîzînd să mă arunc pe fereastră n-aş sta o clipă pe gînduri şi aş încăleca într-un suflet pervazul. Din ea toată se desface o lumină şi o aromă care face braţe şi mă îmbrăţişează strîngîndu-mi gîtul şi sprijinindu-şi coatele pe pieptul şi pe umerii mei. Dantelele şi mătăsurile foşnesc ameţitor de dulce pe ea, aş vrea să mă întind sub tocurile pantofilor oi care pocnesc pe parchet, din loc în loc, ca nişte vrăbii care ar ciuguli grăunţe. Soarele intră pe imensa fereastră, îi aprinde părul roşu, crinieră care îi bate spatele între omoplaţi înfoindu-se, strîns pe tîmple, de sub pălăriuţa ce nu-i acoperă decît foarte puţin creştetul capului, aseunzîndu-i în schimb, cochet trasă pe-o parte, aproape în întregime fruntea. Corpul ei în mişcare rapidă îşi arată prin rochia îngustă toată arhitectura zveltă, prelungă. Buzele mari şi moi, de un roşu mai potolit decît al părului, au o inteligenţă specială, a lor, imperioase şi tandre, mulate pe invocaţiile tragice ale Fedrei, pe renunţarea Berenicei, pe ingenuitatea rafinată şi atît de aproape de a fi crudă şi tristă, a Silviilor lui Marivaux pe care, pe aceestea din urmă, acceptă să le joace pentru a oferi admiratorilor ei un contrast savuros
22
a   tirntor cu rolurile tragice pentru care pare în special a fi făcută, t,      nteles reuşind cum doar o mare actriţă ca ea poate izbuti. Se Ş1' brează ' expertă,' cu gesturi de machior,  aplecîndu-şi puţin bustul oefinda mare a toaletei, deasupra casetelor de lac, a pîntecoaselor Spr,es,iDlelor borcănase de porţelan, a periilor în montură grea de argint n flacoanelor de cristal. Ochii noştri se întîlnesc o clipă în oglindă, -?Vn îsi pleacă pleoapele imediat şi continuă să-şi plimbe repede şi oHrerjută puful pe obraji, apoi caută în jur un baton de ruj, cercetează atentă efectele de paletă pe care Ie-a obţinut, îşi umezeşte un rleeet cu vînful limbii şi rectifică, aproape supărată căci i s-a întîmplat qi altceva a simţit că i s-a desfăcut a jaretieră şi e atît de grăbită să olece la repetiţie' încît nu ştie ce să mai facă de necaz. E rîndul meu să fiu fericit şi mă grăbesc s'ă-i prind jaretieră.
_ A nU) spune nervoasă, cu spatele la mine, ce-ţi trece prin minte ? Cheam-o, te rog, pe Lisette.
— Doar ştii că mă pricep tot atît de bine ca ea, protestez demontat şi apoi, cînd camerista îngenunchiază în faţa ei, pe covor, şi-i ridică rochia prinzîndu-i ciorapul de mătase în jaretieră ale cărei panglici îi înfloresc coapsa albă sus, aproape de pantalonaşii cu pro--fuzia lor de dantele, privesc prostit această scenă în vreme ce ea s-a întors către mine, cu ochii ascunşi în spatele unei oglinzi ovale cu mîner lung, ca şi spre a mă înebuni mai mult.
_ Pamina. murmur răguşit. Caut un pretext de a o reţine acasă,
nu vreau să mă despart de ea acum, dar nu găsesc nimic, nu-mi lasă vreme căci  mă întrerupe întrebîndu-mă foarte amical dar şi zorit :
_ Ce e ? — şi apoi, Lisettei, care în fine a sfîrşit cu jaretieră şi
lăsînd rochia să cadă la loc s-a ridicat din genunchi : A tras trăsura ?
Camerista îi spune Da, doamnă, şi apoi ne lasă singuri, trecînd pe lîngă mine cu o sfială de călugăriţă dar şi aruncîndu-mi o privire vag ironică din coada ochiului.
Nu am curajul de a cere Paminei să rămînă. Flăcările care mă ard, faţă de graba ei absentă, mi se par deplasate. E foarte curios şi penibil ce simt şi încerc să mă uşurez ridicîndu-mă de pe taburet şi făcînd cîţiva paşi prin încăpere. Nu o pot însoţi la teatru, am treabă, dar văd în schimb pe fereastră pe Candide nemişcat pe trotuar în faţa trăsurii. O aşteaptă. E îmbrăcat elegant şi, imobil ca o statuie dar cu ochii în flăcări, surîde. Din cînd în cînd scoate din buzunarul de la piept al sacoului batista de olandă şi-şi tamponează buzele. Poartă o barbă neagră superbă, încîrlionţată, exact atît de lungă cît să nu-i ascundă gulerul alb, amidonat. Cînd surîde îi văd dinţii lui de zile mari, aceia solizi şi optimişti, canibalici.
Ei bine, ştiam perfect că el o va conduce astăzi la teatru, chiar eu l-am rugat să vină s-o ia pentru că treburile mă vor reţine în casă, dar acum nu ştiu de ce prezenţa lui acolo jos în stradă mă izbeşte neplăcut. E în aer ceva alarmant şi hidos. Mi-e greaţă şi întorc speriat capul spre Pamina. Ea stă din nou cu spatele la mine, îşi pune nu ştiu ce în poşetă, însă mişcările îi sînt de astădată stîngace, mîna în care mototoleşte ceva nedecisă îi tremură, >:arcă în timp ce îl priveam pe Candide ar fi degerat. Şi deodată îmi este limpede că Pamina nu se duce la teatru şi că între ea şi cel care o aşteaptă în stradă eu sînt un intrus. In fine şina închis poşeta şi se îndreaptă spre uşă. ţeapănă ca un băţ. Desigur, îmi spun înfrigurat, se teme să n-o opresc. în ultima clipă m-a văzut privind pe geam şi va fi simţit (e atît de sensibilă şi inteligentă.) că am ghicit ce se petrece.
— Pamina, rîd cît pot mai degajat, vreau să te văd astăzi repetînd. Merg cu tine. Afacerile pot aştepta.
Evident, vorbele mele n-o găsesc nepregătită. Sub fardul ei s-a făcut cenuşie. Ochii îi sunt înceţoşaţi şi duri. Grăbeşte pasul şi-mi ■aruncă peste umăr :
23
— Repetiţia nu va fi deloc interesantă. Nu-ţi neglija treburile. Alerg după ea (căci aproape fuge) şi strig :
— Dragă, dar ţin foarte mult să te însoţesc !
Servitoarele s-au adunat din nou între mine şi ea, aşteptîndu-î dispoziţiile şi în faţa lor, enervat, nu pot continua să-i vorbesc. Mă întorc şi-mi iau pălăria. Pînă o găsesc aud huruitul trăsurii pe calda-rîm. In casă a rămas o linişte de iaz putred.
Am această vanitate, moştenită probabil de la mama, de a citi infailibil feţele oamenilor. închid uşa cu grijă şi apoi lupt să-mi opresc urletul de disperare şi furie. într-o clipă, tot ce fusese viziune de paradis a femeii s-a transformat într-o otravă infernală. Fracul de gală întors pe dos a devenit o zdreanţă infectă, imundă, degradantă, o caricatură satanică a oricărui vestmînt. Toate gesturile ei de adineauri, care mă făceau să tremur de uimire şi de dorinţa de a o îmbrăţişa şi venera, puse acum la noua cheie, mă sufocă, mă asasinează. Căutătura ironică a cameristei îmi revine în minte. Fusese complicea stăpînei ei la o scenă de sadică persiflare a încornoratului care le asista, topit de poftă şi de dragoste, pe taburetul lui ?
Sun din răsputeri. Aflu însă că Lisette a ieşit. A avut noroc, căci cred că aş fi ucis-o.
Apoi, nu mai ţin bine minte, am făcut multe nebunii, mi-a trecut chiar prin cap ideea că totuşi biata maică-mea este departe de a fi o fizionomistă inspirată şi că nu-i nici un motiv pentru ca la rîndu-mi să fiu chiar atît de infailibil pe cît mă cred şi că, deci, toată intriga dintre Candide şi Pamina ar putea fi doar o invenţie a mea şi graba Paminei de a mă părăsi şi obrazul ei înţepenit şi ochii duri se explică prin teama că, aşa excitat cum eram, aş fi putut-o face să întîrzie de la teatru. Aşa dar, nu-mi ajungea că durerea şi furia îmi răscoleau măruntaiele, mai trebuia să am momente cînd, culmea !, acest chin îngrozitor să mi se pară fără obiect şi deci eu, care-1 încercam, ridicul.
Pînă la urmă n-am mai putut rezista şi m-am dus la teatru — unde bineînţeles nu ajunsese încă dar în schimb trimisese un bilet în care explica repede că e indispusă şi suspendă repetiţia. In teatru erau vreo patru actriţe mai mărunte strînse la taifas într-o lojă şi pictorul decorator, băiat cam jigărit însă plin de talent şi care are despre Renegat, aşa cum şi merită prietenul meu. o părere excelentă, chiar respectuoasă. Rîdeau tare, trîntiţi care pe unde apucase, şi fumau ca şerpii. N-am putut pleca imediat căci le-aş fi descoperit astfel că nu trecusem pe acolo întîmplător, ci anume pentru a mă interesa de Pamina şi nu voiam să mă compătimească după ce i-aş fi părăsit Arătam destul de rău, fără îndoială, dar nici unul dintre ei nu bănui pricina.
De acolo mă dusei la Candide, în goana primului fiacru întîlnit. Nu mai eram furios, eram ca un cărbune stins din care iese fum mult şi cîte un pumn de scîntei. Candide, îmi spuse portăreasa, nu era acasă.
Unde să-i mai caut ? Aruncai o privire enormului Paris, cel atît de plin de locuri în oare o pereche de amanţi se poate ascunde de lume ca într-un mormînt. Şi iarăşi ameţii, învineţit şi umflat de disperare şi ură, şi iarăşi fui gata să ucid, căci îi vedeam acum, clar ca într-o halucinaţie, cum se rostogolesc îmbrăţişaţi devastând într-o clipă toaleta pe care ea, în faţă-mi, şi-o făcuse cu atîta grijă, vedeam somptuoasa rochie zăcînd jos lîngă piciorul patului ca o făptură părăsită de suflet şi, încurcaţi printre ciorapii de mătasă, pantofii sub care visasem să mă aştern, asvîrliţi cu nepăsare din piciorul nerăbdător să zburde gol. Iar jaretieră pe care nu vrusese să mă lase să i-o prind se ivea dintr-o cută a pledului de pe pat făcut ghem de zbaterea corpurilor lor biciuite de patimă. Auzeam ce-i şoptea, înecată şi răguşită, ştiam pînă în cele mai arzătoare amănunte cum
24
-i   ă-ntă si cum primeşte îmbrăţişările lui în aşa fel încît să-1 sti-] 7e mai mult şi ea însăşi să le guste cu cea mai mare intensitate, m si cum deschide apoi pleoapele, sfîrşită de puteri dar gata să ştiam ,     .   ulj   j cum priveşte recunoscătoare şi îndepărtat ironică remce p dg' lîngâ ea şi cum îşi scutură    părul    ridicîndu-şi o
"rină capul de pe pernă, ştiam şi vedeam tot însă nu puteam opri nimic oricît aş fi ameninţat şi aş fi gemut şi mi-aş fi lovit capul cu Tiimn'ii pentru că între mine şi ea se ridica bariera invizibilă dar de netrecut a faptului atît de simplu că nu ştiam unde se află. Pri-onier al împrejurărilor, trebuia să asist neputincios la consumarea Zenorocirii mele. Mai tîrziu puţin, chinurile mi se mai potoliră, apoi reîncepură să mă frămînte cu sălbăticie sporită. Imobil în fundul unui fotoliu mă temeam că de-aş mişca fie şi dintr-un deget puterea mea de frerîaţie ar ceda brusc.
Pamina veni pe la opt seara. Nu se întunecase, nici măcar încă nu apusese de tot soarele. Cerul era plin de norişori cenuşii cu lumini roşii albe şi-1 vedeam tot, prin vitrina lată de cristal a ferestrei. Dădea   ordine,   umbla   uşoară,   pocnea uşile.
Notez acest lucru ciudat că prima mea mişcare cînd o auzii prin casă fu de recunoştinţă. îi eram recunoscător că, întorcîndu-se, desfiinţase dintre mine şi ea neputinţa mea de a o ajunge pentru că nu ştiam unde să o găsesc, coşmarul de a nu putea eschiva şi nici răspunde loviturilor care mă mortificau. Mişcarea aceasta absurdă a sufletului meu înebunit mă înmuie şi cînd ea împinse uşa micului meu birou şi-mi întinse surîzătoare mîna (mîna cu care desigur a mîngîiat şi a frămîntat şi a zgîrîiat adineauri corpul celuilalt !) nu putui decît să i-o strîng şi să o întreb cu nişte ochi vinovaţi cum a fost repetiţia. Eram gata să primesc, cu aceeâaşi ochi vinovaţi, orice minciună a ei.
— N-am fost la teatru, o auzii însă spunîndu-mi foarte liniştită, în drum m-a apucat o migrenă şi atunci l-am rugat pe Candide să mă însoţească afară din oraş, în trăsură, căci mă gîndeam că aerul o să-mi facă bine.
Ce frumos minte! Adică de fapt nu minte că n-a fost la teatru, spune adevărul cînd îmi aduce la cunoştinţă că s-a aflat acum în compania lui Candide, îmi precizează că au ieşit din oraş, ceea ce iarăşi poate fi adevărat, migrenă probabil va fi avut căci a plecat de-acasă cu atîtea emoţii şi indispusă, nu minte, repet, doar omite !
— A fost frumos ? o întreb.
— Minunat, răspunde fiiesc.
— Ce mai face Candide ?
O femeie vulgară mi-ar fi răspuns fără greş : .Regreta că nu eşti şi tu cu noi şi-mi cerea veşti despre tine". Şi mi-ar fi dat astfel prilejul să mă înfurii şi să trec la chestiuni mai precise, mai puţin suave, dar care să-mi aducă poate clarificările necesare. Pamina spuse, aşezîndu-se pe divanul din faţa mea :
— Amabil, ca totdeauna.
— Amabil, care adică poate fi iubit, încercai eu să creez o punte spre scandal. Şi dădui greş, pentru că Pamina care, cu afectarea obişnuită actorilor, nu spune niciodată „Ţin la cutare", adică îl simpatizez, am pentru el multă prietenie afectuoasă, ci „Iubesc pe cutare", exclamă prompt :
— Ah,   oui,   je   l'aime   beaucoup!
— Lui aussi, il t'aime beaucoup, spusei.
— Crezi ? făcu uimită dar şi părînd că se şi gîndeşte la alt subiect decît la dragostea lui Candide.
— Da, exclamai cu tărie (şi în gînd : Să vă fie de bine !), însă văd că am pierdut toate ocaziile, că dacă acum i-aş face imputări şi i-aş cere socoteală, m-ar privi cu ochi mari, fără să înţeleagă nimic — si ar avea, fără-ndoială, dreptate.
25
LĂMURIRI
— Oggi, sentite questo, bambini, spusei Paminei şi fratelui ei şi începui să le citesc din celebrul roman al lui Manzoni fragmentul zilnic, cu o voce emoţionată : „Arrivb in pochi momenti all'estremită del piano. sull'orlo d'una riva profonda; e guardando in giu tra le macchie che tutta la revestivano, vide l'acqua luccicare e correre. Alzzando poi lo sguardd, vide il vasto piano dell'altra riva sparso di paesi e al di lă i colii, e su uno din quelli una gran' macchia biancastra, che gli parve dover essere una cită, Bergamo, sicuramente". Aşezată pe un taburet verde cu picioarele de aur, Pamina în roşu, cu părul roşu împrăştiat pe umeri şi cu ochii larg deschişi, nu-şi lua privirile de la mine. Avea mîini cu degete lungi şi albe şi picioare subţiri în .botine verzi, care i se ridicau pînă la jumătatea pulpei. Necazurile sărmanului Renzo mi le amintiră pe ale mele, şi aruncînd ochii cu un oftat peste întinsul parc liniştit, le povesti, lăsînd de-o parte gramatica, fuga mea din ţară şi prima noapte in cîmpul nemărginit şi vai ! nu „sparso di paesi". La sfîrşit aveam ochii în lacrimi, iar cei doi copii mă strîngeau în braţe şi mă consolau cum puteau. Atunci ieşirăm în curte să ne jucăm. In timp ce aruncam mingea, Pamina, foarte emoţionată, se apropie de mine şi-mi spuse ?ntr-o italienească aproximativă că vrea să fie iubita mea ca să nu mă simt atît de singur. Obrazul ei se roşise violent, aşa încît în aerul profund albastru pe care treceau nori alegorici, obraz, păr, rochie, nu mai formară decît o unică, intensă şi dulce, dulce lumină i osie. Fui mişcat adînc. Apoi îmi spusei că trec peste îndatoririle mele, că trădez încrederea părinţilor ei şi, compunîndu-mi o figură severă, îi mulţimii pentru bunele ei sentimente şi o asigurai că de fapt nu sunt singur şi mă aşteaptă în ţară o logodnică cerească. De atunci încercă să mă atragă altfel. Căuta să ne întîlnim singuri şi lua poze aţâţătoare, desgolindu-şi genunchii, ridicînd ochii la cer, arătîndu-şi limba şi aşa mai departe. Apoi a venit plimbarea cu barca şi cele povestite foarte în scurt.
CHEMAREA
Ieri Pamina mi-a spus că mă iubeşte. Era foarte frumoasă. Ciudat mi se pare că privind-o şi ascultînd-o nu m-am gîndit nici o clipă că este aproape o fetiţă. Şaisprezece ani ! Am avut mai degrabă sentimentul că este mai dinainte decît mine, ca şi cînd ar aparţine unui timp fără timp, mitologic. Şi părinţii ei, deşi atît de în vîrstă, par mai recenţi decît ea. Intre mine şi fiinţa care, cu mingea mare murdărită de ţărînă în braţe, se uita la mine intens, aerul fulguia pe loc fără odihnă, albastru aproape alb, refuzînd parcă să poarte spre mine altceva în afară de pata de culoare care era Pamina, de vibraţia cristalină şi fermă a vocii ei, care era ea. Şi la un moment dat n-am mai ştiut dacă în spatele şi în faţa culorii şi vibraţiei din spaţiul acesta intermediar mai era ceva, dacă nu cumva eleva mea dispăruse, dacă nu cumva dispărusem şi eu şi în lume rămăsese doar o vibraţie fermă şi cristalină şi o unică, intensă şi dulce, dulce lumină roşie. Notez, fenomenul acesta fără să vreau să găsesc în el cine ştie ce semnificaţii, ci aşa cum mi-aş nota temperatura. De altfel nici la producerea lui nu mă gîndeam la acele semnificaţii, pentru că nu mă gîndeam la nimic şi eram doar foarte fericit. Apoi m-am gîndit, o singură clipă. Mi-am spus, anume, că nu voi putea suporta fericirea, că trupul meu este prea slab pentru a rezista presiunii nervoase la care era supus şi va ceda ca un flacon de sticlă în care s-a turnat un lichid prea fierbinte. In clipa următoare o voce a strigat foarte aproape de urechea mea „Henri !". Acesta este unul dintre numele mele de botez,
:26
t doar de mine, de mama şi de încă vreo două persoane. Dar cunoscut călugăritej Si am privit speriat în dreapta mea, spre aleea V° nsă de castani stufoşi, pentru că, deşi vocea venise din imediata ascuns ^ urechii mele, ca şi din interiorul ei, mi s-a părut că aPI"°aPsca fiinţă se află în alee, unde era supusă unei agresiuni, şi de Crn?n mă strigase, chemîndu-mă în ajutor. Am văzut voalurile negre, • amole falduri, zbătîndu-se în penumbra înmiresmată a aleii şi hoaţele albe apărîndu-se, chemînd, plutind. Şi am început un pas orăbit în partea aceea, dar m-am oprit, pentru că deşi ea continua să \ strige pe numele meu secret, mi-am dat seama că totul nu este "rT'cît o halucinaţie si mă chemase în ajutor nu divina creatură, iubita mea ci propria mea fiinţă în primejdie. Şi atunci mi-am adunat toate nute'rile m-am stăpînit am făcut linişte în mine, aerul dintre mine şi Pamina'a redevenit un simplu căruţaş de imagini şi sunete, hrană incoloră a plămînilor, şi eu şi Pamina ne-am regăsit şi i-am mulţumit -nentru bunele ei sentimente şi am asigurat-o că nu sînt singur cum •mă presupunea ea şi că eram aşteptat în ţară de o logodnică celestă. Recunosc, acum, că am vorbit prea mult şi-mi dau seama că eram mai puţin liniştit decît îmi închipuiam. De altfel, după ce Pamina s-a îndepărtat, turburarea m-a cuprins tot mai strîns, am vrut să mă duc în alee sigur că voi vedea, în ciuda oricărei evidenţe, urma paşilor ei şi în timp ce scriu acestea întind urechea spre întunericul de-afară să nu pierd sunetul, oricît de stins, al vocii ei chemîndu-mă — deşi ştiu că nu voi auzi, de data aceasta, nimic.
CANDIDE ŞI GENIILE
Candide veni într-o goană, se aşeză pe un fotoliu şi spuse : „Extraordinar ! Inchipuie-ţi că, ridicîndu-mă de pe scaunul meu în timp ce toată lumea dormea şi artiştii îşi smulgeau părul pe scenă fără să izbutească a trezi pe cineva, am strigat că piesa e o porcărie şi să ne dea banii înapoi ! Apoi am propus ca actorii să ia locul spectatorilor în sală, iar spectatorii să se urce pe scenă şi să le arate lor teatru, fiindcă în masă există suficiente genii ignorate sau pur şi simplu interzise şi care acum vor găsi un frumos prilej de a se afirma şi, închipuie-ţi domnule !, în loc să mă aplaude m-au evacuat strigînd şi huiduind, s-au ţinut şi pe stradă, ingraţii, după mine şi dacă nu intram repede aici desigur că m-ar fi ucis !" într-adevăr văzui pe fereastră o mare mulţime în faţa casei mele, agitîndu-se şi voci ferind. Mă trăsei speriat după perdea şi bine făcui pentru că în acel moment geamul sări în ţăndări ca sub acţiunea unei explozii şi un bolovan căzu în farfuria cu mere de pe birou, stricînd fructele şi distrugînd frumosul lor recipient. Candide, palid, făcu din umeri o mişcare de neputinţă. Zîmbeam, amîndoi, stupid, Şi nu fu totul. Căci în timp ce gălăgia de afară creştea şi tot felul de tomate putrede aruncate de manifestanţi îmi transformau interiorul într-o mocirlă des-gustătoare, uşa fu dată cu putere în lături şi zece indivizi de altitudini şi capacităţi diferite năvăliră cu un elan care, pe mine şi pe Candide, ne făcu să căutăm grabnic adăpost în spatele baricadei ridicate la repezeală din masă şi scaune. Erau însă geniile necunoscute şi persecutate. Candide se îmbrăţişa cu ei, primi ca recompensă pentru curajoasa lui demascare de la teatru o infinitate de .manuscrise cu versuri, romane etc, apoi ieşiră împreună pe balcon să se arate mulţimii — care, constatînd că într-adevăr posedă în sine ce spusese prietenul meu, făcu o călduroasă demonstraţie de simpatie şi declarînd că situaţia e coaptă jură pe loc să dea jos de la putere clica îmbuibată a guvernului. Candide stărui însă a se amîna revoluţia pentru a doua
27
zi, ceea ce se şi făcu. Cele zece persoane scriitoare primiră de la m ne cîte un mic bacşiş şi se duseră în voia lor.
„Sufăr pentru ideile mele", încheie Candide potrivi ndu-şi în orbită ochii săi de leu.
IDEILE PAMINEI (II)
Am convins-o greu, atunci, să mă însoţească la Auteuil într-o plimbare de dimineaţă. Am . traversat repede oraşul cu o trăsură şi cînd am ajuns în cîmp, un cîmp larg, mărăcinos, cu mici copaci şi două ferme în depărtare fumegînd cenuşii între căpiţe de fîn, lumina soarelui era în apoteoze de roz. Părul Paminei ! Avusese fantezia să se îmbrace cu o subţire rochie albastru închis şi vîntul i-o înfăşură pe flueierele picioarelor lungi şi nervoase iar mie îmi smulse canotiera din cap şi o rostogoli pe o potecă, apoi printre ierburi. Alergarăm amîndoi după ea, rîzînd veseli, ea de o veselie poate puţin făcută. O prinserăm departe, la picioarele unui tufiş gros, într-o mică vale.
Trăsura noastră, rămasă în urmă, nu se mai vedea. Eram înconjuraţi de lanuri de iarbă ce se clătinau dulce, transmiţînd atmosferei fioruri electrice. Nori albi explodau şi se deşirau deasupra. Aşezîndu-ne jos, tăcurăm cîteva clipe. Apoi ea exclamă : „Parcă ai fi Alphonse !" pri-vindu-mă cu atenţie sub masca rîsului dinainte. „De ce ?" „îţi place natura... Mă mir că nu adopţi nudul". „Bine, dar ce legătură e între mine şi Alphonse ?" La întrebarea aceasta, rostită cu gura uscată, a întors capul. Vîntul îi zbură trei şuviţe din părul roşu, care se întinseră în aer ca trei mîini subţiri care ar fi cerut sau ar fi făcut semne — de adio ? de bună venire ? Apoi s-a întors spre mine şi convinsă : „Nici una. Ai dreptate. Alphonse are o filozofie... Tu... trăieşti simplu". La întoarcere birjarul umbla filozofic prin faţa cailor, unul alb cu pete negre pe ochi, pe burtă, altul cărămiziu, şi bătea cu coada biciului în pămînt, dislocînd pietricelele. Fuma.
Da, Pamina crede că om adevărat, profund, e acela care are o filozofie. Simplitatea meu (presupusă) i se pare că denotă naivitate, peiorativ : o inferioritate. Alphonse, cu el ştie cu cine are a face, şi nu e un empiric, un materialist ca mine. Bietul ! în trăsură i-am spus Paminei că respectul ei pentru filozofi nu e decît proastă creştere.
ALTE LĂMURIRI
Stau în fotoliul galben din hol. O muscă bîzîie în perdea, pe deasupra celor trei flori pe care le am în faţă, într-un vas, Alisa în rochie violetă se zăreşte umblînd în salonul alăturat spre care sunt deschise uşile albe. Să fie o conjuraţie a elementelor care m-a adus aici ? (Speram că întoarcerea mea în ţară, în casa mea, va fi epoca de linişte, de lipsă a evenimentelor. Dar liniştea aceasta ea însăşi e un eveniment. Mă simt străin în propria mea casă — şi singur în ea ca în pustiul extrem, de zăpadă. E drept că nu mai sunt tînărul fără iniţiativă. în aparenţă static, asemeni limuzinelor moderne, trepidez adînc, secret, provoc bucurii şi catastrofe, ca oricare dintre cei pe care-i cunosc, dar mă simt străin, singur, exterior. Reiau nota cinci ore mai tîrziu. Alisa doarme, noaptea face din fereastră o tablă neagră, compactă. în toată casa e lumină doar în biroul meu. Da. sunt exterior, iremediabil exterior lumii, ori ce aş face. Dar să procedez eroic. De ce m-as plînge ? CÂCI DIN MOMENT CE O RESIMT ATÎT DE ACUT E SEMN CA ÎN ABSOLUT EXTERIORITATEA E DIS-
28
TTNCTIA MEA SPECIFICA. Figură adîncă ! Mi se pare că încep să ~d ceva nespus de frumos, un teatru de aer, în infinit, deasupra capetelor noastre practice... Personaje de altă esenţă...
BERENICE
Nu l-am văzut de mult pe romancierul A", mă adresai bătrînei doamne B, în al cărei salon personajul era un obişnuit. Dînsa îmi explică pe' loc, ca şi cînd m-ar fi iniţiat într-un mister — căci deodată privi cu religiozitate spre plafonul pictat, — că e plecat undeva m Normandia, unde ia note pentru romanul la care lucrează. Pe de-o parte îmi ascunsei cu greu un zîmbet, căci urmărind privirile amfitrioanei mi se păru şi mie că-1 văd acolo pe A. preumbJîndu-se cu calep.nul şi creionul în mînă printre păstoriţele şi amoraşii de pe tavan pe de-altă parte însă îmi zisei că uneori e bine să notezi unele'evenimente chiar cînd se produc, fiindcă ce le particularizează se evaporă repede. Constatare pe care am făcut-o din nou, după mult timp • zilele trecute, recitind foile dedicate aici primei mele întîlniri cu Pamina. Acele foi au păstrat, îmi pare rău, foarte puţin şi nici măcar ce acum, mi se pare că a fost esenţial în împrejurări, ba mai mult, mi se pare chiar că acele împrejurări le-am şi alterat oarecum în însăşi materialitatea lor cea mai evidentă. Insă lucrul îl explic prin aceea că evenimentul trăit intră în alt context şi are altă întindere şi importanţă faptică decît cel scris, adevărat, care arată că nu pot modifica foile mele, sau dacă o fac trebuie să scriu toată cartea din nou, de la început pînă la sfîrşit, ca acei oameni care, descoperind la bătrîneţe, prin cine ştie ce hazard, că prietenul mult plîns, căruia i s-au jertfit în nenumărate ocazii esenţiale şi în valoarea căruia au crezut o viaţă întreagă a fost în realitate o neagră canalie, sunt nevoiţi să refacă nu numai imaginile prietenului defunct, dar a întregii lor vieţi, căci viaţa lor întreagă este legată într-un fel sau altul de acea imagine. Insă pentru o asemenea operaţie e prea tîrziu şi viaţa nu se reface niciodată. La fel şi cărţile. Se scriu alte cărţi. Am scris prin urmare din nou şi altfel episodul trecerii mele prin ţara aceea şi în loc să încerc imposibilitatea de a înlocui vechiul episod cu această variantă a lui, prefer s-o las pe aceasta izolată între două cartoane, izolată între două nedeveniri, ca fluturele în centrul aripilor sale. De altfel nici acum njam spus totul, însă mă întreb : e rezonabil a vrea să spui totul ? Iată mai întîi o interdicţie teoretică : niciodată subiectul nu poate fi epuizat, fie el infinit mic, şi atunci chestiunea se reduce nu la întindere, ci la semnificaţia lucrurilor cuprinse în plasa hîrtiei, semnificaţia, la rîndul ei, fiind egală cu un anumit ton, un anume ritm. Şi apoi o interdicţie practică : timpul nemilos ne astupă gura cu palma, ne ia tocul din mînă, ne îmbrînceşte într-o ordine gălăgioasă, nestatornică, indiferentă.
Conacul era în fundul unui parc nemăsurat, cu alei largi mărginite de lanuri de trandafiri şi grupe de castani din loc în loc, care dădeau o răcoare parfumată şi nobilă. Un majordom mă introduse într-un salon cu pereţii căptuşiţi cu mătase albă. Scaune aurite şedeau în fiecare colţ al încăperii, fiecare sub cîte o oglindă care începea dini podea şi se termina sus, în tavanul rotunjit ca un baldachin şi în centrul căruia era pictat, privind în jos cu ochi de ametist, un leu bicomat de aur şi argint. Lămpi cu glob imens ardeau, căci se făcuse seară. Nevăzut, un pian cînta nişte note fragile şi o voce bărbătească intona :
Eh bien ! Antiochus, es-tu toujours le meme ? imediat întreruptă de un rîs de fată. „Ce căşti ochii aşa, monsieur
29
Nicolas ? O să sperii publicul. Nu da din mîini". „Ia te uită, Bere-nioe !-' exclamai eu uimit, recunoseînd monologul regelui comagen din primul act al tragediei marelui Racine. Un domn înalt şi slab, în halat vişiniu de sub care zornăiau pinteni şi cu obrajii acoperiţi de barbete albe, intră, mă privi din cap pînă în picioare cu nişte ochi cercetători şi mă întrebă dacă sunt într-adevăr dispus să'dau lecţii copiilor lui. Vocea îi răsuna scurt şi lemnos, ca atunci cînd rupi un băţ de chibrit. Mă înclinai profund, cum aflasem că e obiceiul în ţara aceea (pianul, rîsetele şi declamaţia încetaseră, auzeam doar paşi grăbiţi şi sughiţuri înăbuşite) şi îi răspunsei că pot preda geografia, matematicile, franceza, italiana şi chiar pianul. El deschise atunci o uşă cu două batante îşi imă aflai în chipul acesta în faţa unei încăperi cu pereţii ascunşi sub grele covoare persane în culori de iarbă pală, trandafir şi tutun. O femeie corpolentă, îmbrăcată în roşu cardinal, cu un monoclu ce-i atîrna mai jos de bust pe un şiret de mătase neagră, şedea pe o berjeră, surîzînd unui băieţaş firav în costum de marinar şi unei fete cu o infinitate de păr roşu strîns la ceafă într-o panglică şi revărsat apoi pe umerii în muselină albă. Ceva mai la o parte, profesorul de balet, monsieur Nicolas, mă privea cu răutate. „Repetaţi Bere-nice ?" o întrebai pe Pamina, şi fata, încurajată de doamna cea corpolentă, îmi povesti îndată că ea şi fratele ei vor să joace această piesă, dar că monsieur Nicolas n-are nici un talent. „Dumneata cunoşti Berenice ?" mă întrebă, şi atunci, surîzînd şi eu ca mama ei de pe berjeră şi cerînd scuze cu o privire profesorului de balet a cărui îmbufnare crescuse, începui monologul ratat de acesta. Cînd ajunsei la
Eh quoi ! soujjrir toujours un tourment qu'elle ignore ? Toujours verser des pleurs qu'il jaut que je devore ?"
Pamina bătu din palme, cu lacrimi în ochi, şi spuse : „Maman, x)oilă un bel Antiochus", aşa că, încă de a doua zi, pe lîngă lecţiile de matematică, geografie şi celelalte, repetam cu cei doi copii şi cu domnul Nicolas, căruia îi revenise rolul lui Arsace, într-o mică sală de muzică dînd cu toate ferestrele spre o peluză plină de maiestate, în aroma castanilor şi a trandafirilor. Uneori veneau şi părinţii copiilor, bărbatul aducînd totdeauna cu el cîte un trandafir cu care, ţinîn-du-1 de coadă lungă, bătea măsura alexandrinilor pe care Pamina şi fratele ei îi spuneau cu mult foc, iar cînd pleca (şi pleca repede) dădea fetei floarea invoaltă, cu petale aprinse, gest de la care se autoriză profesorul de balet pentru a aduce în fiecare zi Paminei un buchet de trandafiri. O iubea şi suferea că ea prefera compania mea. In fiecare zi mă punea să-i povestesc întîmplările care mă aduseseră la ei şi, pentru că nu-i ascunsesem nimic, avui prilejul să observ că vorbindu-i despre Eliza, despre Marta şi celesta călugăriţă se întuneca la faţă şi odată cînd, fără voia mea, îi povesteam din nou trecerea prin mănăstire şi monsieur Nicolas îi prezenta obişnuitul buchet de trandafiri, ţinu o clipă florile în mînă şi apoi le azvîrli jos şi le calcă în picioare strigînd : „Ne m'apportez plus ces sales fleurs !" şi ieşi plîngînd în hohote. Şi cum el, topit de durere şi ruşine, căzuse pe un scaun şi-şi ascunse faţa în mîini spunîndu-mi, fără legătură cu întîm-plarea „Cest jini (Sughiţ nervos). La revolution va cornmencer", eu nu ştiam cum să înţeleg ce se petrecuse, dar mă căzneam totuşi să liniştesc pe bietul om. Acesta se simţi însă jignit, căci ridicîndu-şi capul mă privi foarte negru. „Ce ştii dumneata ? De unde vii ? Ce cauţi aici ? Lasă-mă în pace !" ceea ce. desigur mă şi grăbii să fac, nu fără să-mi dau seama că găsisem în acest om nenorocit un inamic de care trebuia să mă feresc. În aceeaşi zi, la masă, Pamina fu tăcută. Repetiţiile se întrerupseră, spre mîhnirea fratelui ei care se îndrăgos-
30
, hunie de Titus, rolul ce i se încredinţase. Doar lecţiile îşi tise la neo bispuit Uneori plecam să pescuiesc, singur ori împreună urmau Ş,rm ^ cu barca. Nu mai ştiam ce se întîmplă în lume şi cu cei doi, p ^ ţăranul care mă adusese aici, cu speranţa că tot căutam ~a ^ ^ întorc în ţară. Dar parcă intrase în pămînt. Să
el ma vd £ce singur. dincolo era o adevărată nebunie. Şi-mi amin-inCe^ nrofesorul spusese ceva despre revoluţie. Ce revoluţie? Era j - amiază si mă dusei spre camera lui să-i cer lămuriri. Din spa-r1!» uşii auzii zgomotul unei lupte şi apoi al unor palme care că-A 'e obrajii cuiva. Intrai. Monsieur Nicolas. cu mîinile încrucişate aU'ent cu părul vîlvoi, alb la faţă, murmura tremurat, ca în extaz Pfpf\irâns vont tomber" şi Pamina îl pălmuia neîncetat „Je ne vous "mp vas i" Intrase la el să-1 întrebe nu ştiu ce, acela voise a o săruta cir. clipă mai tîrziu picasem eu, aşa îmi explica ea a doua zi — şi enetitiWe noastre reîncepură, cu toţii, chiar şi cu duşmanul tiranilor, f^nd cuprinşi de o neaşteptată bună dispoziţie. Repararăm decorurile, ne ocupam de costume. Şi între acestea, pe cînd făceam cu Pamina şi fratele ei obişnuita plimbare în barcă pe lac, vîntul începu să bată cu furie apa se umflă şi ne trase barca la fund. Prinsei pe cei doi copii si în' timp ce luptîndu-mă cu valurile mă apropiam de ţărm, Pamina îmi spuse la ureche că monsieur Nicolas mă calomniase părinţilor ei că am sedus-o şi voi fi izgonit fără întârziere. Adăugă că vrea să plece cu mine şi-mi ceru să-i promit că în acea noapte voi veni la ea să aranjăm amănuntele fugii. „Imposibil l" strigai îndată. Şi ea : „Atunci mă omor", ceea ce şi încercă să facă muncindu-se să scape din braţul meu şi să se dea la fundul apei. „Pamina ! strigai din nou şi un val îmi umplu gura. Ce vrei să faci ?" Ea mă lovi cu picioarele, se smuci, mă zgîrie, în fine cu greu izbuti să ajung la mal şi acolo,'privindu-mă cu răutate drept în ochi, îmi spuse: „Se zice despre tine că eşti spion. Aşa i-a spus tatii monsieur Nicolas. Aşa că nu te vor izgoni, ci te vor preda poliţiei. Dar eu pot să te scap, căci te iubesc. Choisissez!" Ce să aleg ! Din fericire tatăl Paminei, de multă vreme tot bolnav, în ziua aceea căzuse la pat şi în timp ce mie şi copiilor ni se întîmplă aventura de pe lac, restul familiei, servitorii, monsieur Nicolas, în fine toată lumea era ocupată cu bolnavul care tuşea răcnind pe un munte de saltele, pe jumătate îngropat în perne, legat la cap cu un tulpan şi vînăt între barbeţii lui albi. Dădea ordine sticlind înfiorător din singurul ochi care i se mai zărea din aşternuturi. Cînd un nou sosit îşi făcea apariţia în încăpere, înţepenea deodată şi cu un aer de solemnitate nebună întindea mîna ca acela să i-o sărute, căci era sigur că va muri şi voia să-şi ia adio, în chipul acesta, de la fiecare. Eu, desigur, mă ferii să apar. închis în camera mea de la mansardă, spionam cu urechea şi căutam prin fereastră cu ochii să aud şi să văd poliţiştii ce vor veni să mă ia. Tremuram alergînd între uşă şi geam, cu inima sărită la un zgomot de şoarece, gata să leşin dacă zăream vreo umbră în parc. Aşa trecură două zile. Pamina îmi aducea pe ascuns mîncare şi dispărea îndată alergînd la căpătîiul tatălui ei. Monsieur Nicolas mă căuta, însetat de răzbunare, şi negăsindu-mă crezu că am fugit. Aşa îi spuseseră de altfel şi copiii, aşa ştia toată lumea. De cîteva ori totuşi se apropie de uşa mea, încereînd s-o deschidă, stătu mult cu urechea lipită de ea (simultan cu mine care, dar pe partea cealaltă, făceam acelaşi lucru), se uită prin gaura cheii. Crezui că m-a uitat In. dimineaţa zilei de a treia, în toată casa era o linişte de mormînt. Şi în această linişte auzii deodată o voce neomenească în care neputinţa şi obiceiul de a porunci se amestecau într-un fel de sinistră miorlăitură : „Pamina, venez ici!" Era glasul tatălui ei. Paşi zguduiră casa. Plînsete, ţipete şi iar tăcere. Bolnavului îi era rău. Mă lipisem
31
de uşă. ascultînd. O umbră mare. venindu-mi din soaţe, dinspre fereastră mă acoperi. Mă întorsei ca fulgerul. în fereastră nu era nimeni, dar fusese cineva — şi mă văzuse. Venind spre seară cu mîncare, Pamina îmi comunică în grabă că profesorul de balet, intrînd din nou la bănuieli, se urcase pe casă şi se uitase pe fereastra mea, iar după capul pe care îl făcea era sigur că mă zfăriise. „Nu mai e altă scăpare decît să te ascunzi la mine, ujide n-o să te caute nimeni", îmi spuse ea. Refuzai. „Vous etes indigne de mbn amour .'" strigă jignită,- apoi „Trebuie de altfel să-ţi arăt ceva, am o surpriză pentru tine". „Dar te gîndeşti ? Dacă voi fi totuşi găsit acolo, te vei compromite, calomnia acelui nemernic va căpăta o culoare de adevăr' şl eu voi fi un ticălos." Pamina tăcu privind în jos şi răsucindu-şi între degete crucea de la gît, apoi îmi spuse : „Nu înţeleg ce spui. Dar dacă nu vii acum la mine ţip, se va strînge toată casa şi eşti pierdut." Aşa se face că mă mutai în dormitorul ei unde petrecui, ascuns într-un frumos dulap, încă două zile şi două nopţi. Cînd îmi dădea drumul din dulap, îmi apărea îmbrăcată într-o rasă de călugăriţă. Aceasta fusese surpriza anunţată. „E nebună" îmi ziceam, eu, simţind însă şi că încep s-o iubesc. Şederea mea acolo fu grea, o combătui cu demoni brutali şi cu demoni subtili şi în ultima noapte fui gata să sucomb cînd o larmă uriaşă se ridică din parc, auzirăm voci înfuriate, tropot de cisme grele. Mă repezii la fereastră : pe alei, cu topoare, cu puşti, veneau oameni fioroşi printre care distinsei bine figura şi mai fioroasă a lui monsieur Nicolas şi care într-o clipă invadară peronul conacului. Toată casa se deşteptase, zgîlţîită de spaimă. Mama elevei mele intră cu părul despletit, cu ochii mari, strigînd „Fuyez, mon enfant!". Pamina, goală, izbucni în rîs, iar eu, numai în cămaşă, fără să stau pe gînduri, mă azvîrlii pe fereastră. Căzui într-un strat de micsandre. Un om îmi înfipse mîna în gît şi peste o săptămînă călătoream, legat, într-un vagon de marfă.
TOPOGRAFIE
Cîmpie joasă, mărăcinoasă. Deal împădurit la dreapta şi, în spatele lui, altul. Intre ele trece linia ferată. Pădurea de pe cel dinţii se continuă pe al doilea şi ajunge apoi în spatele casei Elizei. O baterie de tunuri ocupa dealul de care am pomenit mai întîi, la poalele căruia se afla compania mea. Inamicul a atacat din stînga, unde cîmpul era larg deschis, după ce deslănţuise un tir nimicitor asupra artileriei noastre, scoţînd-o din luptă. însă nu pot scrie. Covorul mi se încurcă între picioare, un nor mă priveşte hain din geam. Am urcat tîrîş dealul. Degeaba mă voi face că n-aud, dacă mă vor chema la masă. în vecini, cineva dă cu pietre într-un coteţ mare, să-1 dărîme. Bubuituri fioroase. Parcă eu însumi aş locui între scîndu-rile sparte, fericit de o viaţă întreagă. Nimeni nu se uita la mine, atît îi halucina pe toţi moartea apropiată. Dragomirescu, încovoiat ca de frig, trăgea repede de încărcătorul puştii şi, întrerupîndu-se cînd şi cînd, se închina. Locotenentul Anton stătea agăţat de trăgaciul mitralierei. Ceva mai încolo, într-un grup de soldaţi întinşi pe burtă, cu arma la ochi, căpitanul rămăsese cu ţigarea încă desfăcută în faţa buzelor, uitînd s-o mai lingă, apoi ridică revolverul, ochi şi trase către o movilă de pămînt din faţă-i. Cei culcaţi în jurul său deschiseră şi ei, speriaţi, focul. încărcătorul lui Dragomirescu se dovedi, acum, gol, dar el nu-şi dădea seama. Am urcat tîrîş dealul şi trecînd prin pădure m-am oprit, nu ştiu : o secundă sau o eternitate, lîngă o baracă pe care tocmai o demontau obuzele şi mi-am lăsat obosit şi recunoscător obrazul pe o scîndură spartă.
100 de ani de la naşterea lui garabet ibrăileanu
ibrăileanu intim
(documente inedite)
Cu ocazia aniversării a 100 de ani de la naşterea lui G. Ibrăileanu publicăm aici patru scrisori ale sale, adresate Elenei Ibrăileanu, scrise toate în luna februarie a anului 1909. Aceste scrisori, de un caracter cu totul intim, nu s-ar publica aici dacă nu ar lămuri, prin directa mărturisire a autorului lor, suferinţele fizice ale lui Ibrăileanu şi dacă nu ne-ar dezvălui omul sensibil şi tatăl atît de afectuos, soţul care suferă despărţirea de familie şi casă, psihologul frămîntat care se bucură de afecţiunea atîtor „amici", în fine, omul Ibrăileanu, natural şi spontan.
M. BORDEIANU
(miercuri 17 februarie 1909)
Dragă Lentă,
Tu numai Constanţei Moscu—1 îi scrii mult, de frică. Mie îmi scrii prea puţin. Iată, azi, miercuri, mi-a trimis Pătrăşcanu—2 scrisoarea ce ai dat-o lui — (cred că lui, că el încă n-a venit la mine şi mi se spune c-a adus-o un băiat — probabil Ticu). Iţi scriu şi eu atunci o carte poştală. Tu ai putea să-mi scrii multe : de fată, de Iaşi, de acasă. Eu n-am ce şi tot îţi scriu mult. Aseară am uitat ce-am mîncat. Azi Ia dejun : supă, conopidă, şniţel de viţel, compot. Aştept acuma pe Iza-bela—3 şi pe Sadoveanu. Poate a venit şi Botez—4   Cetesc   [sic] o
1 — Constanţa Marino-Moscu, co-
laboratoare a Vieţii româneşti şi prietenă a Elenei Ibrăileanu.
2 — D. D. Pătrăşcanu.
3 — Izabela Sadoveanu, colabora-
toare a Vieţii româneşti.
carte de vînătoare în Africa. Caută Viitorul—5 care a sosit în Iaşi Marţi sau Miercuri şi ai să vezi mutra mea. Sărutări ciopacului şi ţie. Sărutări de mînă peste sală. Compl. lui părintele Carp.—6 Ai luat banii ?
G. Ib.
(vineri 19 februarie) Dragă Lentă,
Mîţa asta se explică prin aceea că hîrtia mi-a dat-o D-na Cornelia.—7
4 — I. Botez, fost    profesor la
Universitatea din Iaşi (la literatură engleză).
5 — Viitorul, ziarul Partidului li-
beral.
6 — Socrul lui I. Ibrăileanu.
7 — In loc de antet scrisoarea are
o şaretă plină de trandafiri, trasă de un motan. Doamna Cornelia nu ştim cine e.
34
texte şi documente
Am fost ieri     la Marinescu--8 acasă, cu Lupu-9, pe care l-am găsit  aici   I-am  istorisit toate, m-a căutat. Rezultatul : cîteva semne de ataxie,* dar   combătute    de alte multe 'semne contrare ataxiei, apoi : faptul că de 10 ani stau   pe loc, arată că nu e ataxie. E lipsă de nutriţie, surmenaj, neurastenie gravă etc. Aşa dar „calic şi dator or-ganiceste".    Vindecabil,  zice d-rul. Acum ştiu eu cum stă lucrul ? Dar cred că aşa, după chipul cum se poartă cu mine amicii. I-am studiat şi văd că nu sînt alarmaţi. Lupu a vorbit în particular cu Marinescu. Lui Lupu i-a spus de cîteva semne de ataxie. Mie nu mi-a spus. Mă ştia Marinescu : De la Viaţa Românească, că-s numit la Universitate, etc. Am glumit necontenit cu dîn-sul şi l-am epatat cu ştiinţa mea asupra simptomelor   boalelor nervoase şi a ataxiei. Mi-a    spus să stau 10 zile în sanator, ca să încep (s. lui Ibrăileanu) îngrijirea, să cîştig vre-un kilo, etc. Şi ceva electricitate.  Azi  am  fost  la sanator. Mai mare e...   Caty Warlam !! O odaie de clasa II, 16 fr. pe zi. Vizita lui Marinescu plătită deosebit ! Intru mîne dimineaţă, sîmbătă. Sînt foarte trist, înţelegi. Dar mai presus de toate e fata .' Mi-e frică teribil de scarlatină.   Te   conjur, fi atentă. N-o d.uce nicăieri. Nu lăsa pe nimeni din cei ce vin    de pe drum să se atingă de dînsa. La cea mai mică îndoială, pune termometrul, etc. Dacă nu faci aşa, şi nu-mi juri că faci, nu stau aici. Şi chiar dacă stau, stau degeaba! (sublinierea  lui  Ibrăileanu).  Pătrăşcanu şi M-me Pătrăşcanu stăruiesc teribil să vii la ei cu fata. Pătrăşcanu cică vine să vă aducă. Ştiu eu ? Dacă nu e ger, (deci dacă nu e primej-
8 — Doctorul Gh. Marinescu, fon-
datorul şcolii române de neurologie (1863—1938), fost membru al Academiei Române.
9 — Dr. N. Lupu.   colaborator al
Vieţii româneşti (1876—1947),
medic şi om politic. * Desot-dine şi necoordonare a mişcărilor voluntare (de origine nervoasă), de cele mai multe ori progresivă.
die în tren pentru fată) puteţi veni. Vă doresc tare. Sărutări ţie şi cio-pacului şi sărutări de mină mătuşei şi moşului. Dacă veniţi voi, ce face mătuşă-mea cu frica ? Să-mi scrii zilnic; şi fata să-mi scrie zilnic! Ii voi spune lui Botez-10 să-ti dea bani. Ori ia de la Mihai-11 ' leafa mea de la V. rom. pe februar.
G. Ib
(sîmbătă, 20 februarie 1909) Dragă Lentă,
Iţi scriu sîmbătă, ora 2, din sanatoriu. La 4 ceasuri vine doctorul (unul mai mic) căruia Marinescu i-a spus ce să-mi facă. Vizitele lui Marinescu se plătesc aparte (10 franci). Plătesc pe zi aici 16 franci. O odaie mică : un pat, o dormeză, lavoir, garderobă, parchet pe jos, calorifer, electricitate. Mîncarea încă nu ştiu cum este. E un vînt teribil aici şi viscol şi frig. Ce faceţi oare acum ? Sînt atît de departe ! şi probabil se vor înzăpezi [sie] şi trenurile ! Vai de biet. Scrie-mi pe adresa : G. Ibrăileanu, Sanatorul Sf. Elisabeta, Şoseaua Kiseleff, Bucureşti.
Sărutări ţie şi ciopacului şi celor de peste antret. Părintele Carp doarme acolo ? Complemente lui.
G. Ib.
(Duminică seara 21 februarie 1909)
Dragă Lentă, Am primit scrisorile tale şi ale ciopacului. Ai primit cartea poştală cu adresa mea cea nouă ? Ţi-o scriu din nou : „G. Ibrăileanu, Sanatorul Sf. Elisabeta, Şoseaua Kiseleff, Bucureşti".
Azi (duminică) au fost la mine Stere, Botez, Pătrăşcanu şi Izabela. Toţi pleacă diseară la Iaşi... şi eu rămîn aici ! Nu e curios? Sînt abătut şi melancolic, dar mă ţin ! Iau
10 — Iancu Botez, era şi contabilul
Vieţii romaneşti.
11 ■— Mihai    Carp,    cumnatul lui
Ibrăileanu şi colaborator al Vieţii româneşti.
texte şi documente
35
nişte doctorii; am făcut bae, m-a injectat nu ştiu cu ce Marinescu lingă capătul de jos al măduvei spinării. Abia o noapte a trecut şi mai am încă 9 ! Mai mult nu stau !! M-am culcat a.sară la 11 şi m-am sculat la 8 şi ceva. Am dormit teribil de prost, aproape zero. Dar cu asta mă voi deprinde să mă scol mai dimineaţă.
Boala mea nu e aşa simplă. Pe lîngă neurastenie, am şi o leziune, mi-a spus Marinescu, deci ceva atins în măduva spinării, dar se va vindeca, zice el. Să dea Dumnezeu ! Cu voi n-am hotărît nimic. Am lăsat să hotărăşti tu, sfătuindu-te şi cu amicii care vin la Iaşi. Eu mă tem de frigul de pe drum, şi, mai ales, de enervarea fetei cu cei trei copii ai lui Pătrăşcanu (Ziziea e foarte neastîmpărată). Despre mîncare şi odaie, îţi va spune Pătrăşcanu. Dar să-ţi spun eu. Lapte dimineaţă, dejun (primul azi) : supă cu o bucată de pasăre în ea, ochiuri, cotlete de viţel, o bucată de pandiş-pan, lapte la 4, masă sara (Asară prima masă mizerabilă). Linişte nu
tocmai. In culoare cam zgomot, uşi, glasuri, — dar noaptea nu. Dimineaţa am fost la Pătrăşcanu. Sînt liber să ies. Dar deseară pleacă amicii ! ! Ce faceţi ? Ce face ciopa-cul tatei ? Ce departe e casa. Mă simt foarte singur. Să-mi scrii. în fiecare zi. Şi ciopacul să-mi scrie în fiecare zi. Am să-i aduc lucruri frumoase şi bune. Spune-i. La Iaşi am să urmez cura, probabil cu Ma-nicatide. Am să mai întreb pe Marinescu de fată. Cum doarme ? Cum se trezeşte ? Ia bani de la Mihai ori de la Botez. Nu te jena deloc. Ia cît vrei. Ia şi 200 franci. Dacă vii, am vorbit' cu Botez să ia şuba de la Stere, pentru drum, în caz de ger. Dar dacă e ger, nu plecaţi deloc. Eu aş crede să veniţi, — lunea viitoare. Complimente la toţi. Te sărut pe tine şi pe Ciopac.
G. Ib.
Să-mi trimiteţi lenjuri printr-un amic şi peria de dinţi . şi praful, prin Botez, căci el pleacă marţi ori. miercuri.
facsimilul scrisorii din 17 februarie 1909 g. ibrăileanu către elena ibrăileanu
36
felif aderca
fenomenul ibrăileanu
Dar azi, cînd autorul acestor rînduri a încheiat şi tipărit „Micul tratat de Estetică" provocat de exclamaţia d-lui Ibrăileanu : „Noi nu sîntem esteţi!"... sa închinam in fata sumbrului adversar nevăzut spada şi, odată cu ea, orgoliul de-aeum înainte inutil.
Căci nimic nu ne va face să renunţăm la admiraţia pentru fenomenul Ibrăileanu, intelectualul subtil care, trăind într-o cetate de cărţi viaţa lui nocturnă, e mai prezent în activitate ca omul de pe stradă şi pătrunde mai adînc în sensul scriitorilor pe care-i gustă, decît s-ar cre'de cu putinţă la un schimnic
A fost învinuit că a supra-pre-ţuit scriitorii cercului „Vieţii româneşti". Istoria literară rămîne să pedepsească pe d. Ibrăileanu pentru acest exces de iubire. Dar s-ar putea spune că d. Ibrăileanu a dezertat ? El s-a supus celei mai grele dintre poruncile moralei, împlinirea datoriei, întreagă şi cu toate riscurile pe locul hărăzit de stele. Şi fără această datorie care se confundă cu viaţa lui, cultura românească ar fi fost lipsită de nucleul celei mai intense şi — pare ciudat ! — celei mai europene totuşi reviste culturale de cînd România a ieşit din Asia şi s-a încorporat Europei.
O seamă de scriitori au scăpat vigilenţei d-lui Ibrăileanu. De bună seamă. Cui nu-i scapă ? Sainte Beuve a scăpat pe Baudelaire.
Dar criticul care a înţeles pe Proust şi 1-a comentat pe acelaşi plan de intelectualitate cu un Va-lery, un Curtis, un Thibaudet, un Gide, cercetătorul care a izbutit să facă o singură dată —- dar a f ăcut-o ! •- acea răsturnare   în   văzduh în
plin zbor, vorbind în sfîrşit nu de tălmăcirea plaiurilor moldovene în Sadoveanu, ci de sadovehiz'a-rea plaiurilor româneşti, cu toată noaptea în care omul fără corp s-a învăluit şi s-a depărtat, e mai viu, mai actual şi mai european decît ar voi poate el însuşi să fie" (pg. 155).
(din voi. „Mărturia unei generaţii")
tudor arghezi
pelerinul singuratic
Unde am mai văzut aceşti ochi de catifea ? m-am întrebat la Iaşi,, cînd aveam 35 de ani. Erau singurii,, cu o expresie unică : o căutătură iconografică, dreaptă, sinceră, neiscoditoare, adîncă ; surîs de încredere şi de suferinţă. Pe omul cu ochii aceia puteai să întemeiezi o certitudine definitivă şi de intelect, şî de caracter.
Iată un om pe care stilul nu 1-a făcut pedant, pe care catedra nu-1-a ciocoit, care n-avea un stil pentru academie şi altul pentru fitecine, care nu era dublu, triplu, nici încincit ca personalităţile de rînd ale gradelor urcate : scara cetăţii trecea pe la spatele lui, sus de tot, şi el sta pe cea mai de jos, simplu, tocmai din pricina imensei lui complexiuni, şi omogen ; la 50 de ani, el îi avea încă pe cei vreo 20, cu care pornise, pelerin singuratec, pe un drum de cipri fără sfîrşit în noapte, desluşind printre ramuri strălucirile eternităţii.
Numai o asemenea sensibilitate de primire şi de împăcare a contrariilor putea să adune şi să păstreze în ambianţa ei, făcînd din redacţia revistei  „Viaţa româneas-
37
mărturii
că" o şcoală subtilă, unităţile disparate şi totuşi prinse unele în-tr-altele, cu un cheag...
(din voi. „Tablete de cronicar")
tuclor teodoreseu-branişte
„dooiiiul ibrăileanu66
îndată după primul război mondial, D. D. Pătrăşcanu a fost însărcinat să organizeze reapariţia „Vieţii româneşti". El mi-a făcut cinstea să mă numere şi pe mine printre noii colaboratori, ai revistei. Şi tot el, cu eternul lui surîs şi cu moldoveneasca lui delicioasă, m-a îndemnat într-o convorbire de seară tîrzie : „— Ar fi bine să te ră-pezi pînă la Iaşi. să cunoşti pe Domnu'    Ibrăileanu şi pe băieţi"...
„Domnul Ibrăileanu" era unul singur. „Băieţii" erau o colectivitate. M-am „răpezit" pînă la Iaşi, deşi operaţia îmi complica bugetul personal pe cel puţin o lună. Cînd l-am cunoscut pe Ibrăileanu, am înţeles de ce el era, trebuia să fie şi nu putea fi decît „Domnul Ibrăileanu". Aceasta nu din vre-o atitudine de „Domn", băţos şi îngule-rat... Doamne fereşte ! Era, tocmai dimpotrivă, un om simplu în maniere, nimicind distanţele cu o glumă şi apropiindu-te cu un zîmbet bun şi amical. L-am văzut şi la masa de scris în odaia unde nu găseai scaun să stai, fiindcă toate erau copleşite de cărţi. L-am văzut, mai tîrziu, în pat, bolnav, acoperit cu un pardesiu vechi, flambîndu-şi cartonul ţigării ca să ucidă microbii : coama albă, barba albă, ca un Dumnezeu ; în mijlocul feţii, doi ochi mari, aprinşi — aşa cum 1-a
mărturii
desenat Ştefan Dimitrescu. în ju rul lui Ibrăileanu, veneau în fje" care seară „băieţii". între ei era si neastâmpărata Otilia Cazimir „Domnul Ibrăileanu" era Domn fărj concursul croitorului şi al lui Fallţ Era Domn printr-o rară distincţie sufletească şi intelectuală.
(din „Jurnalul de dimineaţă")
g. călinescu
taine al nostru: g. ilirăileanu
Toată opera lui respiră pudoarea cea mai onestă şi mai lipsită de ipocrizie, teama de a nu face pe altul să sufere. El n-a scris decît spre a lăuda şi şi-a strecurat obiec-ţiunile cu infinite precauţii, şi pe acestea probabil le făcea din stimă pentru scriitori, căci a minţi, zicea el, este o sforţare penibilă pentru omul inteligent. Niciodată un critic n-a citit cu mai multă bucurie şi stimă cărţile altuia şi nu s-a silit cu mai multă onestitate să * demonstreze orice merit în aşa chip încît el însuşi să pară a nu mai avea nici un merit decît acela de a vedea   soarele   pe cer.
G. Ibrăileanu este de altfel cel mai de seamă continuator al spiritului maiorescian în latura lui etică. El scrie pentru adevăr şi numai cu acele mijloace care dezvăluie adevărul. Nu se observă la el, ca şi la Maiorescu, nici cea mai mică umbră de vanitate literară în legătură cu forma articolului, desfăcută de ideile lui. Alţii au început a socoti critica drept creaţiune şi de a-şi alege temele în aşa chip încît arta proprie să iasă în evidenţă. Scriitorul devine în felul acesta un simplu mijloc al promovării talen-
38
tiilui critic, nu scopul însuşi al ar-Slul Ibrăileanu scria insă pentru a sluji pe scriitori. Daca uita Lite el se întorcea din drum. nacâ mal Ivea ceva de „adăugat, £ ,f nunea o notă. Dacă îşi închiria P că cititorul nu va înţelege Cn trebuie ideea, o explica pe toate feţele. Articolul său nu e frumos dar e frenetic, persuaziv, plin de reveniri si de subtilităţi pe care tiu le bagi în seamă decît cînd citeşti pentru adevăr. De aci a rezultat pentru Ibrăileanu un cult extraordinar. Nimeni n-a fost mai venerat ca el şi mai crezut pe cu-vînt în progresul literaturii această stimă e condiţia primordială. Cînd critica lipseşte, arta decade, fiindcă începe a se bizui pe sufragiul public care se cheamă succes. Opinia publică este nu numai incertă, dar chiar principial eronată, însă ' o dată obişnuit cu favoarea ei, scriitorul începe să sufere cînd n-'o are. Autoritatea criticii d-ă scriitorului liniştea şi încrederea în sine. Jean Bart tipărise cu puţin înaintea morţii un roman pe care tinerii l-au primit cu indiferenţă. El era însă liniştit. Ibrăileanu îi spusese într-o scrisoare că romanul e bun.
Dacă făcînd o critică fără preocupare de stil. Ibrăileanu era pe calea cea bună, pe care a început a apuca şi literatura propriu-zisă, din punctul de vedere al principiilor el era astăzi singurul critic eliberat de empirism. Spiritul critic şi foarte multe articole sînt critică, istorie literară, şi pe deasupra filozofie socială. Ibrăileanu este, ca critic cu idei, Taine al nostru. El îşi dă prea bine seama că fără scheme judecăţile estetice nu conving. Dar şi Spiritul critic e o carte cu tendinţă, dovedind valabilitatea istorică a bonjurismului, metoda de lucru este istorico-literară pentru că junimismul iese îndreptăţit în intenţia şi expresia sa. Din acest studiu al lui Ibrăileanu se trage toată literatura actuală sociologică sau mai bine zis de politică ideologică.
otilia cazimir
în faţa lui
...Cînd, în sfîrşit, l-am cunoscut, domnul Ibrăileanu mi-a întins mî-na — cea mai expresivă mînă pe care am văzut-o vreodată, cu degete subţiri şi ascuţite — de parcă ne mai întîlnisem şi ieri, şi alaltăieri, măsurînd cu ochii, amuzat, pe cea mai mică şi mai speriată dintre colaboratoarele de pe-atunci ale revistei.
— Otilia — Cunegunda-Brunchil-da... dar n-ai deloc aerul că ai oo-borît dintr-o legendă nordică !
Peste puţin, m-am surprins rî-zînd. Mă auzeam — şi nu-mi venea a crede că eu eram aceea care-şi permite să rîdă cu glas, în faţa domnului Ibrăileanu...
(din voi. „Prietenii mei, scriitorii")
(din voi. „Ulysse")
gala galaction
ochii lui
Cînd vorbeşti de cel ce a plecat, trebuie să vorbeşti, vrînd-nevrînd, de tine, arhivarul atîtor amintiri... L-am cunoscut personal pe Ibrăileanu, numai acum un sfert de veac. Dar ştiam multe despre el, încă de pe la 1894—1895, de pe vremea războiului literar dus în jurul citadelelor : „Artă pentru artă", şi „artă tendenţioasă".
L-am cunoscut în Iaşi, în redacţia revistei Viaţa Românească... Aveam într-o mînă o geantă de călătorie şi în cealaltă o scrisoare din partea doctorului Nicolae Lu-pu...
39
mărturii
— Cine dintre dumneavoastră este domnul Ibrăileanu ?...
S-a sculat cineva, de la o masă lungă care ocupa aproape toată redacţia,  şi s-a apropiat de mine.
îl văd şi acum ; înalt, cu părul rebel, cu barbă orientală, domol şi măreţ în chip firesc... Insă nota înaltă specifică a figurii lui erau ochii — bruni, languroşi, apropiaţi, ca şi foarte depărtaţi, plini de do-lentă bunătate şi luminînd la pragul unor vistierii sufleteşti pe care le iubeai dintr-o dată.
Sînt oameni care poartă în ochi, fără nici o putinţă de amăgire, tot adevărul personalităţii lor.
Ibrăileanu s-a apropiat de mine cu o bănuială curioasă : „Trebuie să fie un italian vînzător de statuete... Şi le-a adus în geanta pe care   o   ţine   în   mînă !"...
După un ceas-două de convorbire, eram fraţi sufleteşti, ca de cînd lumea, Ibrăileanu mă urmărise în „Viaţa socială" şi mă chema acum între colaboratorii , Vieţii româneşti", încrezător în steaua mea si girant irevocabil al literaturii mele viitoare.
Este unul dintre cei dintîi scriitori şi critici ai noştri care a făcut pentru mine ceva analog cu garanţia dată de Barnaba, pentru Pavel din Tars, faţă de colegiul apostolic.
Prietenia mea cu Ibrăileanu, din punct de vedere al întîlnirilor pă-mînteşti, a fost foarte redusă. Ne-am văzut, am stat de vorbă şi am lucrat la aceeaşi revistă de-abia cîţiva ani. E adevărat, însă, că au fost cei mai frumoşi ani din militantismul meu literar... Am mai spus şi altă dată aceste lucruri şi colecţia... „Vieţii româneşti" poate să mărturisească, din colbul ei preafericit, ce-a fost şi cum a fost pe atunci.
Anii 1916—1919, anii războiului nostru, au spintecat cerul şi pă-mîntul... Este o prăpastie pe care nu putem s-o mai tăgăduim... O lume întreagă s-a prăbuşit în ea şi —■ ca din abisurile Apocalip-sei — o altă lume a ieşit, la lumi--na soarelui... Ibrăileanu, dumneata, eu şi mulţi alţii... am rămas şi suntem nişte dihănii antedeluviene...
mărturii
Ibrăileanu şi-a dat seama de aceasta, cel dinţii şi mai ager decît nci toţi.
M-am întîlnit după război, o singură dată cu Ibrăileanu, fiindcă ori de cîte ori încercam să ajung pînj la el, nu izbuteam. Era •—• precum ştiţi — o fiinţă nocturnă. L-am întîlnit atunci, într-o seară, la revista „Viaţa românească", în al doilea local al ei. Era de faţă şi fratele Ionel Teodoreanu. Am vorbit mult şi sufleteşte. Era — cum şi a fost — un rămas-bun, între noi, în primele noastre ceasuri de contact, numai farmec, numai armonie şi în-cîntare. Nici un fior de nemulţumire, de amărăciune sau de ciudă r Privirea ochilor lui Ibrăileanu şj vorba lui erau molcome, odihnitoare, şi scumpe, ca pajiştea covoare-lor persane, ca mătăsurile şi ca şiragurile de perle din marile bazare, unde, poate, erau stăpîni, odată, strămoşii   lui !...
(„După exodul lui Ibrăileanu").
mihai ralea
democratul
„Le paradis c'est d'etre en meme temps fievreux et lucide". Cine 1-a cunoscut de aproape are impresia * netă că această butadă e tocmai formula care închide în ea toată personalitatea lui G. Ibrăileanu. Dar şi cei oare l-au cunoscut pot găsi în maxima de mai sus cheia cu care se poate înţelege toată opera vieţii sale, aşa de pudică şi în care se maschează tendinţele sale native. Elanuri de nervozitate, accese de neastîmpăr, de îngrijorare, de bucurie entuziastă, de adîncă şi iremediabilă melancolie, frămîntare nepotolită, aproape diabolică ; sensibilitate vibrantă şi ascuţită, suflet chinuit de un demon neîndes-
* i„t de neîncetate frămîntări in-W dl presimţiri alarmante ,de remuşcări mereu reînnoite, de o «rare se cere veşnic in sacrifi-!J,fpe ea însăşi. Şi sub toate aceste furtuni care dezolează şi^ ameţesc.
"b^toată această emotivitate care a   p de cele mai multe ori cu ea ^rhia inteligenţei, dezordinea ide-
ilor confuzia mistica, mintea se ^trează intactă, rece, pura. Logi-L si simţul realităţii funcţionează % la cel mai uscat şi fără suflet ra-SSlS voltaire-ian. Cîte o dată Scesul de dialectica, de argumentare de stringentă se dovedesc aproape exagerate : într-atît voiesc sâ-si afirme autonomia faţa de tot ce  vine  din sentiment.
Toată ideologia politică şi sociologică a lui G. Ibrăileanu poartă aceeaşi pecete unitară : democratismul Sutele de notiţe răspîndite în rubrica : Miscellanea din Viafa ro-mineasca timp de douăzeci de ani, cartea sa Spiritul critic, observaţiile sale felurite împrăştiate prin articole, toate au acelaşi ton : indignare contra nedreptăţii, contra abuzului, milă pentru cei mici, pledoarie pentru libertate, invitaţie la legalitate. Femeia, lucrătorul, străinul, au fost deopotrivă de apăraţi, printr-o largă generozitate, faţă de toate impilările şi persecuţiile.
Şi cu toate acestea, împlinind şi aici acelaşi joc complex şi hegelian de la teză la antiteză, personalitatea sa, prin numite aspecte, rămî-ne profund aristocratică. Nimeni nu are dispreţul mai distant, sufletul mai sus pus, dezgustul mai definitiv ca acest democrat. Şi s-ar putea spune că nimic nu defineşte rnai bine aristocraţia decît funcţia dispreţului. Este în mîndria sa faţă de micime şi meschinărie, dar mai ales faţă de vulgaritate — mîn-drie care 1-a ţinut departe o viaţă întreagă de încălcările intruşilor şi care 1-a făcut un izolat accesibil numai prietenilor — ceva de feudal şi de patrician.
m ihaii sadoveanu
devotat umanităţii
Tovarăşii lui de tinereţe şi—1 amintesc aureolat de prestigiu încă de pe cînd era bursier al Şcoalei normale superioare, care cuprindea elita Facultăţii de litere. De atunci a început a trăi izolat în prietenii devotate şi între cărţi, dînd puţin vieţii exterioare. In urmă, atitudinea aceasta a devenit exclusivă. Benedictin, chinuit de probleme şi cerşind ceasurilor halucinante o exprimare cît mai nobilă în a scrie, a rămas nînă la urmă devotat intelectualităţii şi idealului unei umanităţi mai bune.
Ibrăileanu a fost, în acest oraş de jertfe, un continuator al acelui spirit critic pe care el însuşi 1-a analizat cu atîta discernămînt într-o operă capitală. Ca îndrumător în cultura românească, el a completat pe Alecu Russo şi Titu Maio-rescu. Cel dintîi ceruse pentru limba populară drept de a exprima în formele ei curate cultura noastră începătoare. Lupta lui Russo împotriva dialectelor păsăreşti de la mijlocul veacului trecut a fost reluată şi sporită cu o serie de alte consideraţii care au asanat limba şi au sporit bunul-gust. S-ar putea crede în primul moment că Maiorescu junimist şi Ibrăileanu fost socialist ar sta foarte departe unul de altul. Pe acest teren ei stau foarte aproape. Completînd pe cei doi critici înaintaşi Ibrăileanu cere, pe lîngă limbă şi claritate, şi pe lîngă talent (care se subînţelege la scriitor) o atenţie deosebită pentru sufletul poporului. Nu atitudine lirică, nu vorbe vane. ci adîncire a specificului naţional — adică înţelegerea poporului, singura clasă socială reală şi interesantă din ţara noastră.
Negreşit, un om ca el nu se putea înţărcui într-o formulă, ci accepta
mărturii
arta literară în toate manifestările ei multiple, cu condiţia să fie produs al unei personalităţi şi al unui talent.
Cît a apărut „Viaţa românească" la Iaşi, G. Ibrăileanu a fost inima •ei, în înţeles anatomic. N-a apărut un rînd în revistă fără să fi fost cetit mai înainte de dînsul. El era regulatorul fiecărui număr, cumpă-nitorul polemicelor, al articolelor grave, al problemelor înfricoşate. Cu sănătatea lui şubredă, a stat neadormit la această datorie a vieţii, întreţinînd în acelaşi timp o foarte întinsă corespondenţă cu colaboratorii.
Pentru toate şi mai cu seamă pentru asta trebuie să-i fie recunoscătoare generaţiile de mîine.
(din     voi. .   „Amintiri literare")
tu dor via n u
personalitate Tinla
Caracterologic vorbind, Ibrăileanu era o figură oarecum tipică a veacului al XlX-lea, în care au trăit atîţi senzitivi claustraţi, oameni cu funcţiile de relaţie zdruncinate, dezvoltaţi în latura inteligenţei lor prin tot ce viaţa trebuise să le refuze. Tipul lui sufletesc să găsea pe linia marilor psihologi suferinzi ai veacului din urmă, un Mâine de 'Biran, un Amiel, un Guyau, un Proust, adică tocmai scriitorii ale căror cărţi se găseau de atîtea ori în mîinile sale. Dar pe cînd toţi aceşti oameni cu structuri ipohon-drice, lucide, senzitive, retrag în cele din urmă interesul lor vieţii practice, se refugiază în psihologism, în atitudini spectaculare faţă de existenţă sau construiesc vaste
şi îndepărtate utopii. Ibrăileanu n-a •încetat niciodată să rămînă oarecum ^ un om practic, dînd partea cea mai întinsă a timpului său organizării şi conducerii unei reviste, urmărind atent lupta politică, intervenind cu sfatul şi îndrumarea sa pe lîngă prietenii angajaţi în bătălia pentru care el însuşi nu se simţea apt Omul care cerea supunerea la obiect (o expresie care revenea adeseori in vorbirea lui) înţelegea în acelaşi timp valoarea atitudinilor subiective, parţiale, pasionate. - '
Marea surpriză a fost cînd Ibrăileanu a publicat Adela. Dar acest roman, în care confesiunea subiectivă cedează atît de des locul re-flecţiunii generale a moralistului, a fost scris de Ibrăileanu într-un moment în care întocmirea sa ceda, Imaginea omului, un produs al culturii ştiinţifice şi sociale a veacului din urmă, ar fi rămas incompletă fără Adela şi fără acei puţini martori ai existenţii lui, atît de rezervate, care au închis în inima lor amintirea unui om foarte complex şi delicat.
Ignorînd vanitatea în toate întruchipările ei, era străin şi de vanitatea literară. In scrisul său expu-' nea, argumenta şi lupta. Vroia să ' convingă şi să cîştige o bătălie, dar nu vroia să placă. Nw adăuga expresiei nude a ideilor sale nici o intenţie de captaţie, nici o nuanţă menită să cucerească pe cititor printr-o sugestie adresată sentimentului sau închipuirii. S-a spus, ^ din această pricină, că scrierile lui Ibrăileanu sînt lipsite de „stil". Şi, în adevăr, dacă .,stilul" este decoraţie, ornament aşezat dinafară, fiorituri pe tema principală a gin? dirii, atunci Ibrăileanu nu era un stilist. Dar dacă „stilul" este înţeles, 4 aşa cum se cuvine, ca expresia unei individualităţi originale, atunci scrierile lui Ibrăileanu au, desigur, stilul personalităţii sale virile, stilul unui logician combativ, foarte dîrz în demonstrarea şi impunerea ideilor sale.
mărturii
Devotamentul lui   Ibrăileanu în
Zcerea Vieţii româneşti poate conducerea      , de
r"oapeP rt decenii toate manus-criseîe trimise revistei, a propus {mbunătăţirî, a dat un timp foarte întins colaboratorilor şi discuţiilor Irincipiafe cu ei, a recenzat şi a curtat polemici, a întocmit toate «vmarele revistei şi, într-o vreme, ^corectat-o minuţios : toate acestea fără nici o altă recompensă decît iceea adusă de opera temeinică şi bine întocmită.
(din voi. „Jurnal")
ionel Irod o rea nu
delicateţea
domnului
ibrăileanu
Spiritul rector al acestui grup era desigur profesorul Ibrăileanu. Nimic maiorescian. Dimpotrivă. Pe cît era acela statuie şi pontifex, pe atît era acesta antistatuie, amic al tuturora, firesc, intim şi accesibil.
Şi totuşi domina ca şi celălalt.
Vorbind despre doamna Recamier, Faguet spune : „Era în antichitate o zeiţă, Circeia, care avea puterea să prefacă pe oameni în porci. Graţioasa doamnă Recamier izbutea să facă tocmai contrariul".
Profesorul Ibrăileanu avea imanenţa antiicirceiică a hărăzitei doamne ; în preajma lui, oamenii în genere, şi scriitorii în particular, îşi aduceau aminte de osul nobil al frunţii, cinstindu-1, şi-şi lăsau la uşă vertebra zoologică, uitînd-o. Sînt convins că fără de profesorul Ibrăileanu, grupul însemnărilor literare şi mai tîrziu al Vieţii româneşti — rediviva — n-ar mai fi fost un acord substanţial, o familie cu exemplare felurite, unitară totuşi, ci o simplă însoţire de talente, veleităţi, ambiţii şi vanităţi. •
(din voi. , Masa umbrelor")
Delicateţea domnului Ibrăileanu "îmi apare ca un fenomen exotic. Bărbaţii din România noastră pot fi delicaţi prin cultură, politeţă şi ipocrizie. Dar cu cît te apropii de intimitatea lor, găseşti alt ton. Delicateţea lor e o mască socială, nu •o realitate psihologică, •— sau, dacă vreţi, ca şi salonul, e încăperea în-tîlnirii cu alţii, nu odaia lor de Lucru.
Domnul Ibrăileanu însă e delicat, — fără efort, fără ipocrizie, fără fadoare. Inteligent, lucid, clarvăzător al mecanismului omenesc, — şi totuşi curtenitor. Am impresia că în gîndurile lui în acea confidenţială şi absolută intimitate, niciodată n-a vorbit urît despre cineva.
Domnul Ibrăileanu e singurul bărbat despre delicateţea căruia mi-aş vîrî mîna (blazată) în foc.
Il admir.
şi abia acum văd cît de recon •lortant e.să poţi admira pe un om in viaţă.
t. r.
ibrăileanu prin scrisorile lui sanieleyici
Despuierea unei corespondenţe e totdeauna pasionantă. E reactualizarea unui dialog care a avut cîndva loc. Interlocutorii se conturează prin scrisul lor şi se luminează reciproc, printr-o prismă subiectivă.
Din păcate, în privinţa lui Ibrăileanu dispunem azi de masiva corespondenţă primită de el — şi depozitată îndelung — fără să cunoaştem, decît rar, replica. Şi, totuşi, interlocutorul absent, în scrisorile pe care i le adresează Sa-nielevici, devine o   prezenţă prin
43
mărturii
similaritate şi contrast cu cel ce ne Stă în faţă- Monologul unui temperament pătimaş ca acela al lui »a-nielevici ni-l restituie, proxectxnd coordonatele dialogului pierdut.
Corespondenţa cercetată începe în 1901 şi se încheie în 1926, desfăşurată cu inegală intensitate. Saniele-vici şi Ibrăileanu se cunoşteau de prin 1895 din vremea publicaţiilor socialiste. „Erau şi sînt   între noi afinităţi, acelaşi fel de   a cugeta aceeaşi cultură   socialista     — ^" scrie Sanielevici în 1920, cum vom vedea că va fi scris şi în 1905. Cxnd va începe să clasifice   oamenii pe tipuri rasiale, Sanielevici va vedea in Ibrăileanu   caracteristici „txp-c-hitite"   descriindu-l temperamental ca pe   un amestec de impresiona-bilitate vibrantă şi de impulsivitate violentă", iar psihic ca pe o „ciudată împerechere de porniri mistice si de scepticism glacial". ' Cu o caracterizare   a interlocutorului se deschide şi prima scrisoare a lui Sanielevici,   da,ata 2i august (1901) şi evident răspuns la epistola prietenului.
Am înţeles din scrisoarea d.tale, că ai rămas, ca şi mine, idealist şi întrucîtva romantic şi că, probabil, ca şi mine, vei rămîne toata viata sub înrîurirea timpului care ne-a format personalitatea...
Scrisoarea e, de fapt, o caracterizare a generaţiei tinere derutate după trecerea „generoşilor" in partidul liberal şi destrămarea entuziastei mişcări socialiste în care s-au afirmat.
Vei înţelege, dar, că m-am bucurat sincer cînd am crezut _ a simţi din scrisoarea d.tale că ai păstrat partea bună a romantismului d° odinioară... Nu-ţi închipui cit ma dezgustă si ce ură îmi inspira omul ordinar, cu prudentele, diplomaţiile, temporizările, laşităţile şi chiar echilibrul lui, de care e aşa ele mîndru...
Mi se pare curios că mă întrebi ce să dai la revistă. Ce vei crede de cuviinţă. E bună „psihologia me-taforii" si ori ce vei crede d.ta ca merită să fie publicat. Mi se pare ca asta se înţelege de la s'ne".
mărturii
Raporturile- sînt ale unei regăsiri Sanielevici e, în momentul acesta, .secretar de redacţie al Noii Reviste Române     scoasă     de     C.   Radu. * lescu-Motru de la 1 ianuarie 1900." Psihologia metaforii" nu e un tith, -cunoscut al   vreunui articol Ibrăileanu, care publică   axei Curentul eminescian   (nu   străin de tema propusă   lui   Sanielevici) jj Foiletoanele d.lui   Caragiale (care apărusej.
In fine, datele dialogului se   re- , constituie, parţial,   în continuarea scrisorii :
Cînd vorbeşti de   „mania   de a analiza" mă înţelegi greşit. In domeniul în care am lucrat noi, analiza si sinteza sînt în fond acelaşi travaliu intelectual şi   au aceeaşi formă dialectică a gîndirn... se înţelege că însemnătatea pe care o dai fiecărui  lucru  atîrnă  de lărgimea orizontului iar acesta, mult, de mediul în care trăieşti. Ori d.ta - cel puţin aşa-mi pare mie — ai păcătuit prin faptul că ai stat numai a iaşi ; îmi aduc aminte ca nici a Bucureşti nu   te-ai   putut   adapta h odinioară... Dar laşul m special este un oraş ciudat în felul lui, cu ca h-tăţile si cusururile lui. Nu ştiu de ce mi-i închipui simbolic sub forma unui bătrîn original cu barba ea-nită - care-ţi istoriseşte cu_un ifos de desăvîrşită importanţa ca tabachera asta de argint o are de la; răposatul tată-său"... De sigur ca la dta cultura întinsă a   atenuat cu totul influenţa acestei atmosfere de care alţii trebuie   să   se resimtt într-un mod chiar comic    Dar « pare că ceva tot ramine. Cînd n-a fmpulsiuni din afară, citeşti mereu în aceeaşi direcţie...
Articolul d.tale despre foiletoanele lui Caragiale mi-a. făcut impre unei analize fine şi oiseuse, iar alţ , mulţi, au avut aceeaşi impresie» mod nelămurit. Poate e şi factul* la dumneata - din motive de rasa - inteligenţa e prea emancipata de partea afectivă, de instinctele mie
" autocaracterizarea   şi   cararten- ' zarea celuilalt vor   reveni   mere , explicînd neîncetat ce xi leagă »> ce îi desparte pe cei doi. *
44
Reluată mai intens în 1905, in le--tîră cu scoaterea de   către Sa-g* ilniri a Curentului Nou şi apoi 11   avariţia   Vieţii   Româneşti în ohfi     corespondenţa încadrează, ■t -a ani  orice discuţie profesio-îti sau 'practică în tiparul acestei Ifntinue confruntări.
Din scrisoarea datată 2 oct. 1905, rJre anunţă pregătirea nou reviste Z urmează   să   apară   la Galaţi contînd pe sprijinul   tuturor alor 'noştri din ţară" : .    .    . . .
Te rog, dar, daca vrei, sa-mi tri-
miţi puia
în 3—4 zile   un articol
vre un fragment, chiar şi ceva scris în fugă, fiindcă principalul e direcţia iar nu valoarea epocală a •i-ticolelor... Dacă crezi, iubite prietene, că a venit momentul ca să ne scuturăm de filistinismul şi urîta timiditate care ne-a cuprins pe toţi de-cînd însemnăm şi noi ceva, dragă doamne, în liliput... atunci ia -rticolele de la ai noştri. Jumătate din revistă îţi stă totdeauna la dispoziţie...
Scrisoarea din 15 oct. marchează începutul divergenţelor cu privire la programul revistei : ' Cînd am elaborat eu singur un program întreg, trebuie să fie între noi şi divergenţe de opinii. Şi e bine că" în chestiile esenţiale ne înţelegem... Lumină are să se facă ci timpul. Dacă,' de altfel, n-am fi la 200"de Km. imul de altul, ne-am înţelege şi în chestiile de care-mi scrii. ■
Divergenţele, pornesc de la campania antisămănătoristă întreprinsă de Sanielevici, cu care Ibrăileanu e de acord fără, insă, să accepte negarea literaturii lui Sadoveanu, în care Curentul Nou voia să vadă principalul exponent al tendinţei denunţate. A 'doua divergenţă se referă la caracterul naţional al literaturii, apărat de Ibrăileanu împotriva lui Sanielevici care îl echivalează cu naţionalismul. Directorul revistei pe cale de apariţie e însă Aesdtis luptei de opinii, atît în problemele teoretice, cît şi în aprecierea lui Sadoveanu :
In sfîrşit, chestiunile acestea se pot foarte bine lămuri în revistă, spre folosul tuturor. Lumea va ve-
dea că discutăm sincer şi cinstit. Pe Sadoveanu poţi să-1 lauzi, că de ocărit îl ocărăsc eu destul.
La 15 noiembrie, Sanielevici îi trimite lui Ibrăileanu corectura articolului dat pentru revistă şi care e o primă versiune a începutului din Spiritul critic. :
Articolul dumitale l-ai scris cu neglijenţă, se cunoaşte că atmosfera noastră intelectuală este la minimum de presiune ; de aceea mi-am permis mici corecturi, de punctuaţie etc... Fondul articolului e foarte bun. Sînt lucruri noi şi importante. Sîntem cu toţii încîntaţi de dînsul. Eu nu-mi aduc aminte să fi citit undeva despre cultura română în acest sens. Deosebirea între cultura moldovenească şi muntenească e admirabilă. E o revelaţie că cultura românească are şi un trecut... Şi în acelaşi timp e cea mai straşnică lovitură   lui Iorga.
O scrisoare ulterioară reflectă adîncirea diâputei :
Zici că te-am j:gnit. Se poate să fi fost eu cam brutal. Dar d.ta cînd cobori campania în care eu îmi pun tot sufletul... ? Ia gîndeşte-te ? ! ! !.... Că d.ta n-ai avut intenţii rele ?'... Dar pe mine m-a jignit... Sînt bănuitor faţă de cei ce presupuneam că te influenţează...
De altfel între noi e fatal să se întîmple neînţelegeri, fiindcă scrisul c un mijloc primitiv de comunicare faţă de repeziciunea noastră de gîn-dire. Cred că nu e bine să mai discutăm prin scrisori...
Dar sedentarismul proverbial al ieşanului Ibrăileanu ca şi, de altfel al agitatului Sanielevici, şi el moldovean, mutat la Bucureşti şi acum la Galaţi, va face ca discuţia să continuie pe aceeaşi cale. Şi nu numai în scrisori ci şi în paginile revistei. Ibrăileanu va publica un articol de apărare a lui Sadoveanu, Sanielevici îi va răspunde. Şi tonul nu va fi tocmai amical, precum anunţă corespondenţa :
Zici să nu te atac în revistă ? Nu vezi că iar mă   jigneşti   cu   asta ? Voi fi cît se poate de modest în polemica cu dumneata... Şi apoi:
45
mărturii
Zici că te bravez în chestia Sa-doveanu. Cuvîntul acesta mi-a părut neclar. Nu ştiu, ai vrut să înţelegi că nu mă raliez la părerea dumitale, ori ai înţeles că eu mă silesc să-ţi impun părerea mea ?... în primul caz, dar e cu neputinţă să fi dat cuvîntului prima accepţiune, aş avea dreptul să mă simt froasat. Probabil că ai vrut să înţelegi că vreau eu să-ţi impun părerea mea. Dar desigur că nu mi-a venit în minte aşa ceva. Dacă vrei să-l aperi pe Sadoveanu, revista îţi sta la dispoziţie. Ar fi mai bine însă să aştepţi pînă voi publica eu cîteva articole despre dînsul. Poate că o să te convingi şi dumneata. Dumneata te-ai ocupat atîta timp cu lucrări de erudiţie, părăsind domeniul criticei şi al ideilor generale, ai fost absorbit de şcoală, pe cînd eu tot de critică literară şi de domenii înrudite ei m-am ţinut... Te-ai antrenat să aşterni pe hîrtie cuvîntul : mare şi adine (despre Sadoveanu — n.n.). Am zîmbit şi ţin documentul ca să ţi-1 înapoiez mai tîrziu în mod generos, cînd acest scripta manent te va face şi pe dumneata să zîmbeşti.
într-adevăr, scripta manent!
Dar ce pot face, iubite prieten ? Dacă am fi împreună te-ai indigna la fiecare moment. Puţine lucruri din cîte ţi-aş putea spune s-ar potrivi cu ceea ce se crede de obicei... îmi aduci învinuirea că pun prea mult preţ pe „moralină". îmi pare rău că-mi aduci tocmai mie o aşa de banală învinuire... îmi scrii că nu cunosc istoria culturii române. Ai perfectă dreptate... Şi tocmai de aceea citesc cu interes rezultatele cercetărilor dumitale.
... Şi tocmai în această ordine de idei vine chestia naţionalismului de care am discutat. Cred adică, după multe indicii — îmi permit să fiu sincer ■— că prea te laşi influenţat de presiunea mediului, prea îţi pleci fruntea dtale. de om care gîndeşte şi ai un ideal în faţă, mulţimii infecte a celor care trăiesc ca oligarhie parazitară şi se asfixează în propria lor infecţie... Ah ! Atmosfera aceea îmbîcsită de Iaşi, de oraş care decade,   de   boiernaşi slabi,
decăzuţi, cari se vînd primului venit pentru a putea trăi... Şi de ''astfel de oameni, de o astfel de atmosferă, te laşi influenţat ? Că naţionalismul aşa cum îl înţelegi e ceva firesc, e un sentiment poetic cine  se  îndoieşte ?" '
Şi în decembrie :
Cînd îmi scrii, eşti totdeauna nervos şi asta-mi face impresie rea Ai ceva din capriţiile lui Iorga ; se vede că aşa sînteţi dtră., la laşi. dta., Philippide şi alţii. Aşa-i atmosfera d.tră. Nu degeaba vorbeşti dta. de sarcasmul moldovenesc. <'
...Bine. Ai să mergi cu revista pînă cînd deosebirile între dumneata şi mine vor fi aşa de mari că nu vei mai putea merge... Că mi-ar părea rău dacă te-ai retrage — se înţelege. Şi din motive sentimentale, şi din interes pentru revistă, fiindcă polemicile dtale. vor fi un element principal de succes al Curentului nou.
Zici că am fost violent în revistă, în nr. 1 ? — e fals... O voi dovedi Ai dreptate că dacă am fi noi doi înţeleşi, am fi invicibili. Şi de aceea sînt chiar necăjit că nu ne putem înţelege noi între noi. Dar n-am ce face. Eu sînt socialist, sînt intelectual, mă conduc de raţiune, de dreptate, de adevăr, de principii abstracte... Dta. eşti naţionalist, te conduci de motive sentimentale, prin urmare eşti supus mediului... laşul, oraş parazitar prin excelenţă, te domină cu atmosfera lui. Asta-i deosebirea între noi... Sanielevici avea precizia ideilor }i a termenilor. Aşa dar :
Te rog mult să-mi scrii totdeauna rezonabil, cu argumente serioase, şi cînd nu vei mai putea merge, îmi scrii. Voi chibzui atunci dacă pot sau nu să-ţi fac concesiile pe care mi le vei cere. Supărarea nu încape. Cred că chiar de ne-am despărţi, relaţiile noastre prieteneşti n-ar su- -feri cîtuşi de puţin. Eu te înţeleg foarte bine. înţeleg că dta. eşti om sentimental şi sentimentele te influenţează...
...Trebuie să iubesc trecutul ? Ca-o emoţie literară, există şi la mine... în revistă am admis poetizarea trecutului ? Doar Walter Scott ori Vic-
mărturii
46
«,,«> şi, î«că' resPectînd ade:
lf ,? Cînd am vorbit de trecutul varul... unl evident, as-
ba^f p f recut, dogma, politică. Ceeg să studiezi trecutul în
* H+flle a ajuns o monomanie UŞt sSpatie, dar e greşit să faci ~~ , nît se face la noi, facînd fi însul un curent cultura!... Dta elf mc n tiTnt influenţat de teama f a nu izbi lumea în care trăieşti tatr-un prejudiţiu al ei. Dta. vorbeşti de naţionalism şi nu bagI de seamă că cei mai aprigi naţionalişti St tocmai cei care o sug, o prapa-ripsc Noi, socialiştii, visătorii, nu Lm naţionalişti, dar aveam mai bune intenţii pentru ţară. Tot aşa e si acum... Dintre aşa zişii naţionalişti nu ştiu, zău, care e gata să facă ceva sacrificii pentru ţara asta.
Şi în scrisoarea  următoare din
aceeaşi lună :
Scrisoarea dtale. am citit-o cu interes şi entuziasm... Am văzut dintr-însa starea dureroasă a unui suflet care nu şi-a găsit drumul şi menirea în mod hotărît... Şi cînd ştiu că dta. nu poţi fi dintr-aceia care să-şi făurească mulţumirea în viaţa obicinuită, îţi închipui ce dureros m-a impresionat cînd am înţeles că nu ştii bine pentru ce trăieşti !... Am mai văzut din scrisoare că eşti extrem de impresionabil şi câ n-ai nici puterea de caracter, nici puterea de logică ca să faci ordine în sufletul dtale. pe care mulţimea impresiilor îl tulbură mereu... Şi tocmai de aceea buderiile dtale, departe de a mă jigni, mă emoţionează. Am fost aşa de impresionat de scrisoarea dtale. încît umblam agitat prin casă făcînd planuri utopice... Să vii în Galaţi, mutîndu-te cu slujba. Să părăseşti aerul otrăvit de Iaşi... Aici în Galaţi avem planul de a ne strînge tot mai. mulţi... Să facem din Galaţi cetăţuia democraţiei adevărate... Zîmbeşti ; şi ai dreptate. Sînt visuri... dar visuri generoase. Parcă mi se pare că dacă
ai veni între noi şi mai ales — îmi ierţi închipuirea de sine — dacă ne-am comunica noi amîndoi gîndu-rile, te-ai regenera sufleteşte... Dta, cu inteligenţa dtale n-ai destulă putere logică. Uite, chiar cu scrisorile dtale. Am spus în manifest că trecutul se poate idealiza sau filtra, sau descrie din punct de vedere pitoresc ; dar nu să-1 arăţi în toată barbaria lui avînd aerul că arăţi ceva splendid. Şi iar nu e permis să faci din idealizarea trecutului dogmă politică. Aşa face curentul de azi. Ce-mi răspunzi dta t întîi zici că nu eşti de acord cu manifestul... •— şi la urmă nu pledezi decît pentru ceea ce în manifest în mod expres am admis. Atunci ce mai discutăm ? Se potriveşte ceea ce ceri dta... cu ceea ce fac Sămănătoriştii ?... Îmi spui că în articol sînt nedrept cu Sadoveanu... Dar îţi place — fără nici un raţionament. Atunci să desfiinţăm critica literară, dacă impresia subiectivă este singurul criteriu !.... Cum vei vedea din cartea mea, critica are legi şi trebuie să judece! Ce zice Gherea de critica ştiinţifică sînt mofturi. Că adică trebuie numai să explice. Şi aici, iubite prietene, eşti tot cu curentul vechi... „Atunci n-am gust bun literar" — zici dta. Nu, nu-1 ai destul de curat, fiindcă nu te-ai ţinut hotărît de critică.
Aceasta, în legătură cu Sadoveanu ! Corespondenţa din 1905— 1906, cea mai bogată, e o reluare a aceloraşi motive.
într-o scrisoare din octombrie 1908, cînd Curentul Nou aparţine trecutului şi Sanielevici începe să aparţină Vieţii româneşti, leit-motivul îşi arată reversul — şi aşa va ji, în tot mai sporadica sa corespondenţă, pînă la sfîrşit.
Acum chestia colaborării mai de aproape. Să-ţi spun una şi bună. Eu astă vară vream să vă propun să vă puneţi luntre şi punte să mă
47
mărturii
mutaţi la Iaşi. Mă gîndeam aşa;, cu nici un cerc de oameni din ţara nu mă potrivesc aşa de bine ca cu ai vostru. Mă simt ca acasă. Parca aş fi fost    .poporanist"   într-o viaţă anterioară  şi  mi-a rămas  o vaga amintire, vorba  lui Platon.  Şi ^e «plică. Aceeaşi educaţie, în acelaşi curent culturalei la 4 ianuarie 1909 : Sînt foarte fericit că articolul meu îţi place. Odinioară îmi spuneai ca eu Psînt muza dumitale ; acum pot spune eu acelaşi lucru despre dumneata  şi în   genere  despre cercul vostru de la revista.
La 31 august 1911, după încheierea scurtei perioade de lucru vn redacţia Vieţii Romaneşti tonal pare   nostalgic   de-a dreptul.
îmi pare rău că nu sîntem împreună ca să mă pot folosi de sfaturile dtale... De asemeni im.pare rău că va trebui să te vizitez la lasi şi nu la mănăstire, poezia peisajului de acolo s-a legat stnns in mintea mea cu poezia «naclului revistei, cu sentimentele de poezie, cerebrală care   mă.   leagă de dta. (sentimente foarte vii,   deşi cerebrale ; la mine toate sentimentele trec prin cap), cu amintirile poetice deşi în parte dureroase cari^ mi-au rămas din petrecerea mea in mijlocul vostru...
..Ce operă am putea face noi amîndoi,- singurii critici romani azi ! . .... Eu cu psihologia şi cu stilul, dta, cu sociologia  şi  cu  erudiţia!. Mmo-rescu şi Gherea n-ar fi decît pre mergătorii... cx în sfîrşit, dta. ţii nu sa fu dai sa romii, ca Negruţi    Jack, sufletul unei reviste. Adică eşti mai mult, dar mă tem că. vei rămine numai atît, din lipsă de credinţa.^
în sfîrşit, peste mulţi aiu, spre încheierea corespondenţei, o sinteza a imaginii- celui absent din dialog prin locvacitatea subiectiva a celui ce scrie : scrisoarea trimisa dm Ger-
mania, la 15 august 1923 ; mterto-'. cutorii sînt acum oameni trecuţi & 50 de ani!
Dragă Ibrăileanu, 'v
Epistola ta mică (zic : a ta ca să accentuez că mă adresez lui Ibrăileanu socialistul, vestasiaticul, a cărui minte bătrînă destramă ţesătura, de minciuni a vieţii sociale ; iar ras' apocrifului Ibrăileanu, alchimiştii-lui cu barbă, sacerdotului apărător al tradiţiei şi hrănitor al instinctelor reacţionare ; Ibrăileanu venerat de  micii poeţi şi care, slab fiind ■ fiziceşte şi slab moraliceşte, coole-şit   dominat   de atmosfera   mttce- ' găită a laşului — Bretania şi Van-deea română — şi-a pierdut timpul studiind progresele realizate de spj-ritul critic de la Vasile Georgescu la   George Vasilescu...)
...Venisem în cerdacul meu să lucrez cînd nevastă-mea mi-a dat, mai să zic : emoţionată — c.ta p. : „Ce blîndete de om! Cum l-ai făcut ir, tot chipul   şi   nu-ţi   poarta ranchiună ! E... un înger!" Zic: ,,nu-l înălţa! îngerul este un om de casa '   al lui Iehova. servil, monarhist şi reacţionar — un lacheu cu aripi!... '   Şi îngeri cu barbă şi aşa .nas nu s-a văzut încă! Poate mai degrabă un Sf. Petru, care deschide paradisul gloriei la toţi nechemaţii... Şi de ce să-mi poarte ranchiuna?. Doar  nu  din   duşmănie personali l-am atacat ci din duşmănie politica,. El ştie perfect că am avut dreptate, Şi dacă l-am atacat şi personal este din ranchiuna prieteniei trădate...
Dar să revin la epistolia ta. Mi-a făcut plăcere, mi-a produs chiar oarecare emoţiune. Amintiri dm * cut... Tinereţea mea castă şi P» de visuri şi iluzii...
Extrase din Scrisorile H Henric    Sanielevici cam Garabet Ibrăileanu, zentate de Grigore Bo» şi Mihai Bordeianu).
48
mărturii
iorgn iordan
g. ibrăileanu, profesor
Intîmplarea a făcut să fiu şapte .ani de-a rîndul, fără întrerupere, elevul lui G. Ibrăileanu. S-a întîm-plat să reuşesc la concursul de bursă pentru clasa a V-a a Liceului Internat din Iaşi, unde acest neuitat om şi profesor preda Limba română la cursul superior — asta în toamna anului 1904 —, s-a întîmplat (de ■astă dată intîmplarea n-a mai jucat un rol în întregime hotăritor) să rnă înscriu la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi în 1908 şi, în sfîrşit, s-a întîmplat (cu aceeaşi observaţie ca la punctul precedent), ca, la 1 aprilie 1906, G. Ibrăileanu să ocupe, deocamdată, ca suplinitor, catedra atunci creată (pentru dinsul) de Istorie a literaturii române moderne. A mai intervenit o întîm-plare, care interesează direct numai biografia acestei noi discipline şi pe a primului ei reprezentant oficial. La sfirşitul anului universitar 1910—1911, cînd eu mi-am trecut ■examenul de licenţă, avînd printre membrii comisiei şi pe G. Ibrăileanu, acesta şi-a terminat, provizoriu, activitatea la catedra amintită. Căci în toamna lui 1911, cînd trebuia să i se reînnoiască mandatul de profesor suplinitor, acelaşi consiliu, care îl recomandase mai înainte de trei ori la rînd, i-a retras, de această dată, încrederea. Se schimbase între timp... conjunctura politică. Decan era un viitor senator legionar, cu mare trecere la forurile^ oficiale de resort. Locul lui Ibrăileanu l-a luat, pentru anul uni-
versitar 1911—1912, Eugen Lovi-nescu, adversarul, încă de pe atunci, al fostului meu profesor. Trebuie să spun ceva şi despre cursul ţinut de succesorul acestuia. Date fiind preferinţele lui aproape exclusive în vremea aceea, pentru critica şi estetica literară, precum şi formaţia sa academică, ne aşteptam ca Lo-vinescu să abordeze probleme oarecum noi, cu aspect mai mult teoretic şi prezentate în forma obiş-nuit-atrăgătoare bine cunoscută şi de mulţi apreciată a studiilor şi articolelor sale. Ei bine, un an universitar întreg, Lovinescu a vorbit studenţilor despre Gheorghe Asachi (v. volumul său cu acest titlu, apărut în 1921). Acest fapt a produs surprindere, iar în cercul... protipendadei intelectuale ieşene, alcătuit în majoritate din femei de toate vîrstele (noul profesor era bucureş-tean, tînăr şi, pe deasupra, holtei), o mare decepţie.
G. Ibrăileanu şi-a definitivat, în timpul acestei pauze nedorite, lucrarea Opera domnului Vlahuţă cu care şi-a trecut, în 1912, doctoratul. Era, formal vorbind, singura piedică, în ochii amatorilor (ad-hoc '.) de titluri academice, pentru ocuparea ca titular a catedrei. Trebuia să arăt, poate, ceva mai înainte, deşi logic mi se pare mai potrivit aici, că numirea lui ca suplinitor în 1909 a oferit prilej lui N. Iorga, adversar din totdeauna şi pe toată linia, mai puţin al lui Ibrăileanu (evident că şi al lui) şi mult mai mult al „Vieţii româneşti" (condusă, de fapt, de redactorul ei pro-priu-zis), să scrie în „Neamul românesc literar" un articol ■— pamflet de o virulenţă puţin obişnuită. Cel vizat a răspuns, cu stăpînire de sine, dar şi cu unele izbucniri, nu numai inevitabile, ci şi — în cazul de faţă — absolut necesare, atunci cînd dovedea că pasiunea, de ordin mai ales politic, adesea şi personal (acest aspect se referea şi la directorul revistei, Constantin Stere), l-a împins pe autorul articolului la ne-respectarea adevărului şi la diverse alterări de fapte.
în 1912 s-a modificat legea învă-ţămîntului superior (La conducerea
"memorialistică
43
ţării se afla un guvern conservator, cu C. C. Arion la Ministerul Instrucţiunii Publice). Acest amănunt interesează foarte de aproape tema amintirilor mele. Una dintre posibilităţile de a ocupa o catedră universitară prevăzute în noua lege era aşa zisa chemare. Articolul 81, devenit curînd şi rămas multă vreme celebru (din cauza nu a lui, ci a detractorilor lui, care au încercat, fără să izbutească, a se încadra în dispoziţiile respective), punea următoarele condiţii pentru ca cineva să fie „chemat" 1) titlul de doctor în specialitate; 2) lucrări ştiinţifice; 3) votul a două treimi din numărul total al profesorilor titulari ai Facultăţii ; 4) aprobarea, cu majoritatea absolută, a Senatului Universitar; 5) avizul favorabil al unei comisii de specialişti (cite unul de la fiecare Facultate de profil a universităţilor). In forma iniţială, acest articol nu conţinea toate detaliile aici enumerate. Unele au apărut ulterior, cu scopuri, ca de obicei în epoca aceea, politice şi personale. Astfel, cu începere de la 1 octombrie 1912, G. Ibrăileanu devine, în baza articolului amintit, titularul catedrei de Istorie a literaturii române moderne, pe care o deţine pină la moarte (martie 1936).
A avea şapte ani profesor o asemenea personalitate însemnează a avea o şansă unică, fără nici un merit personal sau vreo osteneală deosebită din partea beneficiarului. Şi totuşi eu mă simt mîndru de a fi avut această şansă. Este mîndria tuturor celor care s-au bucurat de contactul spiritual de-a lungul unui şir de ani cu un mare om şi un mare profesor. O mîndrie bine înţeleasă, care izvorăşte din conştiinţa că ce ai mai bun în tine, mai bun pentru cei din jurul tău şi pentru marea colectivitate naţională căreia aparţii, vine într-o însemnată măsură de la omul şi profesorul G. Ibrăileanu. Insist asupra acestui aparent dublu aspect al personalităţii sale : om şi profesor. De fapt, este vorba de un singur aspect. Un profesor nu poate fi bun decît dacă este şi om bun. Şi tot aşa, numai omul bun, în sensul elevat al cu-vîntului, poate fi profesor bun.
O primă caracteristică a profesorului Ibrăileanu, oarecum exterioară, era ignorarea tuturor formelor administrative, birocratice şi cum vrem să le mai spunem, de ordin pur didactic. (Mă gîndesc deocamdată la profesorul de limba română de la Liceul Internat). Venea, e adevărat, cu catalogul în clasă, dar nu-l deschidea niciodată, nu întreba cine lipseşte, nu se interesa de modul cum stăteau elevii în bănci, etc. Este drept că avea a face cu elevi de la 15—16 ani în sus, toţi interni, deci prin definiţie disciplinaţi etc. Sînt convins însă că • la fel ar fi procedat şi cu elevi mai mici sau externi. Nu punea note niciodată în clasă, şi nu le-ar fi pus — sînt sigur — nici în cancelarie, unde cred că le punea de-abia la ■ sfîrşitul trimestrului, dacă nu i s-ar fi cerut. Şi vă asigur că aprecierile lui prin notele de rigoare satisfăceau clasa întreagă, fiindcă toţi ne dam seama de justeţea lor. Aşa dar, o eliberare a elevilor, cel puţin a celor timizi prin temperament sau mai greoi la învăţătură, de teama oarecum inerentă în postura de „interogat" şi, prin aceasta, facilitatea gîndirii calme şi a manifestării oarecum degajate a personalităţii elevilor.
Căci Ibrăileanu vedea în cei chemaţi să-i ajute în dezvoltarea lor spirituală oameni, dacă nu deja formaţi, în curs de formaţie, cu trăsături caracteristice de temperament şi de pregătire dobîndită anterior, specifice fiecăruia, care de aceea trebuie puşi în situaţia de a şi le valorifica în condiţiile cele mai favorabile cu putinţă. Profesorul trebuie numai să le creeze aceste condiţii, să-i ajute acolo unde ei singuri nu pot s-o facă, să apară ca un fel de colaborator situat oarecum pe acelaşi plan cu ei. Aşa se explică faptul că utiliza des metoda întrecerii, a emulaţiei, după ce în prealabil, doi sau mai mulţi elevi citiseră o operă literară şi-şi ex-puseseră părerile lor critice. Cum mai totdeauna existau deosebiri de la unul la altul, fiecare urma să ia poziţie faţă de opiniile diferite de ale lui, susţinînd cu argumente pe cele proprii şi combătînd, la fel, pe , t celelalte. Şi aceeaşi explicaţie tre-
50
memorialistici
buie dată    faptului ca la lucrările trimestriale scrise propunea foarte Je« drept temă o compoziţie libera. Aceasta, tot din cauză că era un Grilei pentru elevi sa se manifeste fn voie, iar pentru profesor să des-covere talente, nu cu scopul, imediat  de a da „verdicte critice , de a trezi în cei talentaţi veleităţi scriitoriceşti etc, ci numai pentru satisfacţia sa personală, pe care o făcea   bine înţeles, cunoscută clasei întregi, sobru şi cu simţul răspunderii După cîteva aprecieri, din care rezulta clar că compoziţia era foarte bună   profesorul dădea şi o notă, mai mult în glumă (într-un anumit sens aveam impresia că în general, pentru el notele erau „glume"), şi totuşi cu o nuanţă de fond serioasă, căci  depăşea  nota  maximă reglementară : 10 '/2, 11 sau 12 etc. Absenţa totală a formalismului pedagogic se vedea şi în atitudinea lui Ibrăileanu faţă de abaterile, reale sau imaginare, de la disciplină ale elevilor. De altfel nu-mi amintesc absolut nici un caz de indisciplină, în sensul curent al termenului, de-a lungul celor patru ani cît mi-a fost profesor la liceu. Şi asta, nu pentru că mă înşeală memoria, care a reţinut pînă astăzi numeroase detalii destul   de   puţin   semnificative, ci fiindcă nu s-a pus niciodată la orele lui  de   curs  problema disciplinei. Elevii se mişcau liberi atît în răspunsurile pe care le dădeau, cît şi ca ţinută fizică, fără să depăşească limitele  bunei-cuviinţe  şi ale respectului datorat profesorului şi clasei înseşi, colectivului din care făceau parte ca elemente constitutive. La fel de calm se petreceau lucrurile cînd. un coleg nu-şi pregătise lecţia. Mă exprim cu formula curentă, care, în cazul de faţă, este cu totul improprie, din cauză că şi de astă dată mă trădează, ca să zic aşa, memoria. Nu-mi aduc aminte ca Ibrăileanu să fi „ascultat" pe elevii săi aşa cum făceau ceilalţi profesori, printre ei unii pedagogi eminenţi. N-a .,scos" niciodată Ja lecţie" pe cineva, adică pentru a-l interoga, şi interogarea din bancă nu dura mai mult  de cîteva minute indiferent dacă elevul în chestiune da răspunsuri bune sau nu. (în ipo-
teza a doua, interoga pe altul). Ignoranţa, lipsa de înţelegere şi alte asemenea   defecte    nu-l supărau. Reacţia lui în astfel de cazuri era variată şi nuanţată, totdeauna discretă, chiar şi atunci cînd recurgea la ironie, pe care uneori aveam impresia că o extindea şi asupra lui însuşi. Interesant    este    faptul că toate întîmplările în care memoria mi-l înfăţişază nemulţumit de răspunsurile elevilor — prea erau numeroase şi apte să scoată din sărite şi pe cel mai răbdător dintre oameni — se leagă de gramatica istorică a limbii române, care se preda, împreună cu retorica, la clasa a V-a. Odată, exasperat de situaţie, Ibrăileanu ne-a...  ameninţat că va face demersuri oficiale la Ministerul Instrucţiunii Publice pentru desfiinţarea acestei    miterii la... Liceul Internat din Iaşi. Era clar că ar fi vrut şi el să scape de această disciplină aridă, care tare mult nu-i plăcea nici lui. Sau, ca să mai citez  o  întîmplare,  în  care reacţia profesorului nostru se încadra foarte bine în cîmpul semantic al zicalei „a face haz de necaz". Pus în situaţia de a da un exemplu de substantiv   neutru,   colegul  interogat răspunde vlădică. Ibrăileanu, care din cauza altor răspunsuri abracadabrante,   fierbea în sine, fără să se trădeze, dă replica următoare, atît de  caracteristică  pentru  un spirit ca al lui : Vlădica e neutru probabil pentru că n-are nevoie... să se însoare !
Ca profesor universitar, acest om şi pedagog admirabil nu s-a comportat altfel în relaţiile cu studenţii. Aceasta, nu pentru că ar fi coborît nivelul exigenţelor sale. Ceea ce am arătat pînă aici dovedeşte că, dimpotrivă, el ridicase la liceu acest nivel, întrucît acolo ne trata ca pe nişte oameni aproape sau chiar deja formaţi, care au nevoie de profesor numai spre a căpăta cunoştinţa de sine, de personalitatea lor şi a deveni astfel mai curajoşi, mai întreprinzători. Bineînţeles contactul cu studenţii nu putea fi, cel puţin formal vorbind, tot aşa de intim ca cu elevii, chiar în cazul lui C. Alexandrescu, de pildă, unul dintre    cei mai preţuiţi de dînsul,
memorialistică
51
sau al meu care, ca foşti interna-lişti, îi eram, la Universitate, în continuare elevi. Ni se adresa, aşa cum făcea cu toţi ceilalţi, folosind formula oficială „domnule"... — asta la lucrările seminariale —, dar, cînd îşi termina treburile legate de obligaţiile didactice, nu rareori ne lua cu dînsul, mergînd pe jos, pînă la redacţia „Vieţii româneşti".
Ibrăileanu nu era ceea ce se cheamă un vorbitor. Cred că nici nu ţinea să fie. Aceasta nu însemnează de loc că nu acorda atenţia cuvenită expunerii, nu atît în ce priveşte „compoziţia", deci din partea ei oarecum formală, cît m,ai cu seamă construcţia logică, atunci cînd era cazul să combată o părere şi să susţină una proprie —• lucru care se întîmpla extrem de des •—■ precum şi formularea clară şi precisă a ideilor. Ibrăileanu nu ţinea, la curs, conferinţe, în sensul academic al cuvîntului. La aceasta se opuneau calităţile care constituiau farmecul său unic de om adevărat : naturaleţea, spontaneitatea, capacitatea de a improviza (de a găsi, adică, pe loc o explicaţie, o asociaţie de idei, o sugestie), ironia, de obicei blinda, căreia adesea i se supunea el însuşi etc. Că aprecia „stilul", se vede uşor în toate studiile sale de critică literară. îl socotea necesar acolo unde îl cerea conţinutul. Aşa se explică grija, aş zice excesivă, devenită, în anumite momente, aproape panică, în legătură cu romanul său „Adela". Se ştie că, după ce l-a redactat definitiv, a întîrziat mult pînă să-l predea tipografiei. Se temea să nu pară „neserios" şi de aceea a vrut să afle părerea prietenilor. îngrijorarea lui, evident exagerată, se referea şi la stil. Dovadă faptul că a acceptat foarte bucuros multe dintre observaţiile stilistice făcute de mine pe marginea manuscrisului. Că la curs acest aspect îl preocupa extrem de puţin rezultă, indirect, şi din aprecierile sale cu privire la „oratoric". Ca student şi cîtva timp după aceea el frecventa întrunirile publice la care lua cuvîntul, între alţii, şi cunoscutul publicist şi ziarist, Gh. Panu. Ibrăileanu mi-a spus odată că acest foarte bun mînuitor
al condeiului (a înfiinţat, condus şi redactat multă vreme singur revista „Săptămîna") era un vorbitor execrabil: se bîlbîia, revenea asupra celor deja spuse, repetîndu-le sau modificîndu-le etc. Ei bine, fostul meu profesor îl asculta cu o atenţie şi un interes pe care nu le manifesta nici pe departe cînd întâmplarea îl punea în situaţia de a asculta discursurile unui Delavran-cea sau Tache lonescu. Aceasta, din cauză că Panu aborda în cuvîntă-rile sale probleme serioase şi le trata serios, cu puncte de vedere noi, originale. Lecţiile lui Ibrăileanu erau mai degrabă „causerii" la un nivel foarte ridicat sub raportul conţinutului. Ceea ce am afirmat ceva mai sus despre marea asemănare dintre comportarea lui la liceu, şi aceea de la universitate este valabil cu deosebire pentru semina-riile sale. Acolo se simţea în largul lui, şi tot acolo studenţii obiş* nuiţi, dispuşi să aprecieze mai ales manifestările exterioare, îşi puteau da seama de adevărata lui valoare şi personalitate. De aceea semina-riile lui erau, în general, extrem de vii, chiar cînd lucrarea prezentată nu era la înălţimea aşteptărilor. Profesorul intervenea deseori cu scopul aproape exclusiv de a deter- \ mina asistenţa să participe activ la i discuţii. i-Cursurile le ţinea liber, în sensul ' că nu le avea redactate şi, deci, nu a, le citea. Venea cu o foaie sau două \ de hîrtie pe care erau însemnate 5 unele date sau titluri, eventual idei mai importante, dar, de cele mai multe ori le lăsa neatinse. De aceea s-a bucurat enorm, cînd, la sfîrşi-tul anului universitar 1909—1910, i-am prezentat un exemplar din cursul lui, litografiat pe baza note- t lor mele. (Era, „epoca Conachi", cum | numea el prima perioadă a litera- i turii noastre moderne pînă la 1840). Se gîndea că el însuşi nu avea decît însemnări răzleţe şi foarte sumare, şi că peste patru ani avea să reia această materie pentru noile serii de studenţi. întîmplarea a făcut să-i ofer textul la Facultate, după ultima lecţie (o recapitulare a caracteristicilor epocii studiate), ţi-
52
memorialistici
»
nută în anul acela. Propunîndu-mi să-Z însoţesc pînă la redacţia „Vieţii româneşti", ceea ce, bineînţeles, am acceptat aproape cu emoţie, discuţia noastră în drum spre revistă s-a referit, cum era şi firesc, la chestiuni de literatură. Ca mare admirator al lui Anatole France, cu care avea multe afinităţi spirituale, Ibrăileanu a rămas aproape uimit aflînd de la mine că, după o jorimă încercare, neizbutită, de a lua contact cu acest subtil scriitor (asta, in clasa a Vl-a, clnd savuram romanele istorice — eu le-aş spune cavalereşti — ale lui Sienkiewicz), am renunţat definitiv la lectura altor opere ale lui Anatole France. Ajunşi in Piaţa Unirii, mă invită să intru cu el in librăria Basarab care se specializase de multă vreme în comerţul cu cărţi străine, în frunte cu cele franţuzeşti. Ibrăileanu cere librarului „Histoire contemporaine" (patru volume) şi, spre stupefacţia mea, văd că mi le oferă. Cred că n-am fost în stare, pentru moment, nici măcar să-i spun „mulţumesc". Vorbeam ceva mai înainte de discreţia şi delicateţea lui, pe care le-am identificat totdeauna cu ale unei femei (şi de aceea am amintit de farmecul lui unic). Intîmplarea aceasta constituie un argument concret In sprijinul aprecierilor mele. In vacanţa de vară am citit, de două ori, cele patru volume, şi entuziasmul meu, exprimat intr-un fel de compoziţie destul de dezvoltată, i l-am făcut cunoscut donatorului şi iniţiatorului meu in opera strălucitului    scriitor    francez, pe care
multă vreme n-am încetat a-l urmări şi admira în toată opera lui literară.
Am procedat la fel şi cu cursul ţinut în 1910—1911 (epoca Alecsan-drină : 1840—1880). La primirea exemplarului destinat lui, profesorul m-a întrebat dacă nu am cumva note scoase şi de la lecţiile lui din aprilie şi mai 1909. (Am spus că a fost numit suplinitor al catedrei de Istorie a literaturii române moderne pe ziua de 1 aprilie 1909). Aceste lecţii, cu conţinut teoretic, serveau ca introducere a întregului curs. Ele se ocupau de diversele moduri în care poate fi studiată o literatură : după. curente (sau şcoli) literare, după genuri (şi specii), după epoci (în. funcţiune de împrejurările şi condiţiile vieţii publice a poporului). S-a bucurat ca un copil,, clnd am răspuns afirmativ la întrebarea lui. Căci el nu păstrase, probabil, nici măcar însemnările pe care le va fi făcut pe foi volante în momentul ţinerii lecţiilor. Cum caietul meu cu notele scoase la curs arăta destul de rău, din cauza continuei lui utilizări, le-am transcris foarte citeţ pe alt caiet, cu toată bucuria şi cu mindria de a-l ajuta pe neuitatul meu profesor.
împlinirea unui secol de la naşterea lui ne găseşte pe noi, cei de azi, trăind şi lucrînd într-o epocă foarte deosebită de aceea pe care am încercat eu s-o evoc, indirect, cu ajutorul portretului spiritual al lui G. Ibrăileanu şi pe care el ar fi salutat-o din toată inima.
al. dima
constantele teoriei literare a lui
g. ibrăileanu
Ansamblul operei lui G. Ibrăileanu se integrează intre cele trei cunoscute ramuri a ceea ce numim „ştiinţă literară", termen pe care „scientistul" de la sfîrşitul veacului trecut l-ar ji agreat, desigur. Ne referim anume la critică, la istoria şi teoria literară pe care le-a cultivat, în diferite grade şi cu deosebite accente, de-a lungul celor peste patru decenii    ale    scrisului    său. Li se adaogă romanul şi maximele, mai puţin   citate   şi   comentate. Intre toate acestea profilul de critic literar s-a impus ca cel mai expresiv şi-l defineşte pe Ibrăileanu printr-o indiscutabilă    „qualite maitresse". Cercetătorul    a fost, într-adevăr, preocupat mai cu seamă de fenomenele concrete ale   literaturii, de opere precise şi individuale, de probleme  strîns  grefate  pe aspectele vii şi particulare ale creaţiei. După cum se ştie, criticul nu se mărginea numai la  descrierea  şi explicarea complexă a operei literare, ci — în numeroase cazuri — ca de pildă la M. Sadoveanu, la Gala Galaction şi mai ales la Calistrat Hogaş, prin consimţămînt  cu scriitorii, pătrundea şi în procesul   lor   intim de construcţie     artistică, spirijindu-i şi    orientîndu-i    prin    sfaturi şi sugestii, de cele mai multe ori acceptate cu înţelegere. Criticul a devenit astfel şi un îndrumător, nu atît în sensul unei noi direcţii literare ca la Maiorescu sau Gherea, cît al fazelor şi cristalizării finale a fenomenelor literare. A stăpînit, prin urmare, „ştiinţa" şi arta criticii
ceea ce presupune — se înţelege o cunoaştere temeinică a natur" acestor discipline necesare şi Q rîf laţiilor dintre ele. Ibrăileanu u' cultivat fără o pregătire teoretici* amplă, fără baze bibliografice ea, ; tinse la mai multe domenii Cu r$
dăcini in cercetările străine,
pe care
—în principalele aspecte ale tim. pului — a simţit totuşi nevoia de •: şi le însuşi. Criticul a trebuit qst. fel să-şi împletească cercetările s.)e" cifice cu investigaţiile istoricului J teoreticianului literar, cum se îjj tîmplă de altfel cu toţi cei care
exercita
cu adevărat —
5i in
profunzime, îndeletnicirea descrierf şi aprecierii fenomenului literar m. dividual. Istoricul literar care h afirmat la catedră sau, de pildă, \n „Spiritul critic", lucrare atît de iuq. dernă de istorie a ideilor, n-a putvi lipsi, prin urmare, nici cu prilefi activităţii critice, parelele, asociaţiile sau referinţele la epocă şi la scriitorii anteriori impunîndu-se it la sine, prin imperativele lăuntrice ale cercetării. De asemeni, în ambele domenii, în istorie şi critică, s-a afirmat implicit şi contribuţii de bază a teoriei. Ibrăileanu U încercat chiar sistematizarea într-ia Curs de estetică literară, ţinut k Universitatea din Iaşi, dar fără nivelul creator necesar, mărginindu-u doar la o expunere didactică.
Studiul de faţă îşi propune sâ reconstituie sintetic opiniile teore-, tice ale criticului, cele răspicat exprimate şi mai ales cele incluse î» consideraţiile sale cu privire la diferitele idei şi fenomene literau analizate.
Se divide, de obicei, evoluţia op-rei lui Ibrăileanu în trei faze care par perfect distincte : etapa socia-. listă pînă către 1900, cea poporanistă pînă la primul război mondial, în sfîrşit ultima de dup acesta pînă către 1930, în preapn morţii, deci. Hotarele dintre acest» sînt, de asemeni, limpede circ»-scrise prin revistele în cuprinsul cărora a militat: „Evenimentul literar" pentru cea dinţii perioail „Viaţa românească" în prima serie, pentru cea de a doua, „Viaţa românească"" seria a doua, pentru vl-tima. Se mai vorbeşte de moment^
studii
. cei poporanist şi de cel socialist, <ie cei „complete", inestetic ™Je2cTmai toate ramurile legrindu-se      ,     Limpezimea pe-
'^Mi nu poate H contestată, dar riodizam nu V suUiniază îndeajuns, ceea ce nu * eior a uneia faţa e dependenţaJf* rea uneia în-ie cealaltă prew jmaritatea lor mntrul eeleil^n$ul anSamUuluL deplina. m f produc rupturi sau K\tZeTaculolse, ci - dimpo-continuităţi, treceri trep-trW Zîn* dacă aparenţele sugerează taH wfJ avrecZi. Ibrăileanu n-a aStîltat în realitate, niciodată la renunţat, m formaţiei sale
'TLere£i™deolebi. la filiaţia f   Xerea pe care a afirmat-o ex-%tdeliadepăşit-o de mai multe lT Axele gîndirii sale estetice nu TaufrM la hotarele dintre etape Xele pot fi urmărite şi dincolo de acestea,  chiar dacă  uneori  - ca Tcelekuri care curg o vreme sub pămînt, spre a reveni apoi la su-Irafată - dispar un răstimp, rea-oărînd.insă mai tîrziu. Aparţin acestora idei ca următoarele : apropierea 'artei de ştiinţă, realismul consecvent niciodată desmmţit, reflectarea antagonismelor de clasă m literatură, tendenţionismul, afirmarea bazei naţionale şi populare a creaţiei, consideraţia  pentru _ specificul artistic al fenomenului literar. Organic legate între ele, toate aceste concepţii se ivesc mereu în opera lui Ibrăileanu,  indiferent  de faza concretizării ei. Ele nu lipseau nici lui Gherea şi, în consecinţă, rectorul spiritual al „Vieţii româneşti" putea să spună în 1906 : „n-am decît pretenţia de a fi un elev al său", ceea ce desigur nu trebuie înţeles strict limitativ.
Apropierea artei de ştiinţă purcede, după cum se ştie, de la „scientismul" său, făurit în atmosfera evoluţiei pozitivismului de la sfîr-şitul veacului şi al progresului a-vîntat al ştiinţelor naturii pe care criticul le-a considerat — într-o inăsură — ca model al „ştiinţelor literare". Ibrăileanu proclama atunci „observaţia", ba chiar „experimentul" şi întregul determinism, ca metodele fundamentale ale cercetării literare. Definind disciplina în
„Spiritul critic" (1909), el utiliza pînă şi terminologia medicală: „A face critică literară e a face anatomia, fiziologia şi etiologia operei literare", criticul situîndu-se astfel pe vechea linie a naturalismului secolului al XlX-lea care se extindea de la Sainte-Beuve pînă la Brunetiere şi Jean Mărie Guyau. Ibrăileanu n-a rămas totuşi strict la litera acestei concepţii, spiritul său s-a dovedit totdeauna mai suplu şi mai puţin rigid decît părea uneori, elasticitatea şi capacitatea de adaptare nu-i lipseau, dar tendinţa spre concret şi preciziune ştiinţifică nu l-a părăsit niciodată. Chiar cînd analiza estetic anume opere distincte, pe Eminescu şi versificaţia lui, pe Coşbuc sau M. Sadoveanu în anume scrieri delimitate, autorul proceda meticulos, metodic, sistematic şi pînă la urmă se referea la tipice „consideraţii tehnice". Pînă tîrziu, în cercetările literare din ultima lui fază, din cea de a doua serie a „Vieţii româneşti", preocuparea de precizie nu era niciodată absentă, metoda inductivă mereu operantă cu toată utilizarea largă a intuiţiei estetice. Amintiţi-vă mai cu seamă de ,.notele lui" asupra versului eminescian, în care cercetarea tinde spre investigaţii atomi-zante, în care descompunea opera aproape ca pe un mecanism de ceasornic cu toate minusculele ei rotiţe şi cu care prilej avea impresia să descoperă „legi" pînă şi in aspectele de amănunt ale raportului dintre diferitele feţe ale fenomenului literar. Analizele criticului cu privire la Proust, de exemplu, dezvăluiesc — la rindu-le — simţul „observaţiei" psihologice fine, uneori chiar tendinţa spre „experiment" şi spre alte analogii „scientiste".
Apropierea dintre artă şi ştiinţă a stat apoi la baza realismului său consecvent, aspect artistic al gnoseologiei lui materialiste. Dezbaterea teoretică a relaţiilor dintre artă şi realitate, un capitol esenţial al esteticii literare a lui Ibrăileanu, confirmă — cu prisosinţă — originea şi dezvoltarea realismului de care vorbim. Respingînd teoria eroilor a lui Hennequin,    după care
studii
scriitorii ar fi posedat capacitatea influenţării, ba chiar a făuririi mediului sau pe cea contrarie a puterii acestuia de a înrîuri pe creatori şi a-i modela după istructura lui, Ibrăileanu ajunge la concejjţia dar-winistă a epocii şi o amendează prin contribuţiile psihologiei, disciplină pe care o cultiva Cu stăruinţă, aderînd — în cele din urmă, la soluţia selecţiei şi impunînd din ştiinţa vremii directivele ei, în ce priveşte explicarea circulaţiei, succesului sau insuccesului operei în raport cu societatea respectivă. Recunoaştem aci. rădăcinile realismului său în cadrul studiului procesului literar însuşi, din moment ce acesta reflectă condiţiile sociale, „temperamentele" componente ale mediului şi pe cele ale artiştilor selectaţi.
Realismul lui Ibrăileanu se aplică mai ales la ceea ce el numea „creaţie" în raport cu „analiza", fără însă a absolutiza această dicho-tomie, aşa cum s-a crezut uneori. Vechiul realism al secolului al XlX-lea, cel tipic al lui Balzac şi Stendhal, continuat pînă tîrziu spre sfîrşitul veacului, alături de el şi chiar mai presus de acesta, masivul realism clasic rusesc, reprezentat de Lev Tolstoi faţă de care şi-a arătat ^admiraţia lui frenetică, i-au folosit — printre altele —• ca modele necesare construirii teoriei creaţiei de care vorbim şi care constă, în fond, în „comportarea personajelor", în „totalitatea reprezentărilor concrete ale lor". Este vădit că Ibrăileanu, care nu respinge principial analiza pe care singur o aplicase în „Adela", preferă totuşi capacitatea creaţiei, făurirea personajelor vii şi active, respirînd viaţă din toate fibrele lor, aşa cum apar — şi in exemplul lui favorit — în uriaşele romane ale lui Tolstoi. De aceea, criticul a fost preocupat necurmat de problemele tipizării ca modalităţi ale creaţiei realiste şi din studiile sale, mai ales din cele care se referă la Caragiale, se poate extrage un întreg sistem, al tipizării literare. Ibrăileanu se referă într-adevăr, mai întîi. la esenţa tipizării prin generalizări şi diferenţieri, la modurile ei principale,
la    relaţiile    tipurilor    între   « i şi    la    misiunea    lor    de   „ .1 arunca     lumini     reciproce    s"{ a     se     preciza,     la procedee^ şarjei ca mijloc de tipizare, la ac laşi fenomen prin limbajul personajelor, la tipizarea prin numele pf0\ prii — în sfvrşit. La toate aceste, ge, neralizări,     criticul ajunge analize expresive  şi sugestive care le aplică mai ales dperei lV Caragiale, marele creator de tipizai literaturii noastre.
Realismul, în concepţia lui IbrSi". leanu, după cum observam cotise-cinţă a materialismului istoric tinereţii sale, scoate în relief o axă de seamă a operei: dntago.
nismele de clasă. Le-a reţinut aplicat nu numai în perioada sock-listă, ci şi mai tîrziu în cea popota. nistă şi chiar în cea de după primul război mondial. Una din luai rile lui de bază —■ „Spiritul crffic în cultura romanească" e, in rmre parte, construită pe dinamica ţ dialectica socială a conflictelor dintre poziţiile vechi şi noi, aşa cum se reflectă ele — în mod caracteristic —, în operele scriitorilor din veacul trecut. Se scot în relief, îndeosebi, relaţiile cu mişcarea paşoptistă, prelungirea ei, opoziţia fafî de aceasta, evoluţia progresivă $ opreliştele ei. Atitudinea realistă ff determină pe critic să recunoască existenţa în societate a acestor zbateri interioare între _ factorii în contradicţie.
E interesant de observat că a» realistă nu e mai puţin prezentă "a cadrul poporanismului lui Ibrăileanu. După cum se ştie, cu toate confuziile curentului în relaţiile lui 01 socialismul, cu toate aspectele U negative din punct de vedere politic, cu toată opoziţia dintre reformismul poporanist şi concepţia revoluţionară a societăţii, poporanismul înfăţişează cîteva evidente luturi pozitive ce nu pot fi ignoratei anticapitalismul său ferm, antip-nismismul său răspicat şi, din pună de vedere literar, realismul său îs comparaţie cu idilismul romantic i sămănătorismului. Curentul a dus, de fapt, mai departe, tradiţiile it-mocrate şi realiste   ale literaturii
studii
,nnstre aPărînd-o de cosmopolitism noastre, "1 ■ Contribuţia sa in ?i samanatonsm. ^
d0meZ acest realism, susţinut cu mal tu ?ceblHtice    si    literare de
Vmeanu PSc%orti poporanisti maÎnTean Bart, un Spindon Po-~~~ mn I   I   Mironescu —
T-le VfTiendinţele realiste ale beilor Deasemeni, descrierea suferinţelor ţărăneşti, in genere sim-S tipică a poporanismului pen-tm ţărănime şi mai ales accentuarea criticii sociale - sînt aspecte caracteristice ale unei concepţii realiste despre literatură pe care a apărat-o criticul.
Dar procedînd sistematic, nu putem să nu legăm renumita teorie a specificului naţional, susţinută de Ibrăileanu, de optica lui realista. A recunoaşte, dealtfel pe linia tradiţiilor „Daciei literare", diferenţele dintre"naţiuni, „nota specifică a geniului fiecărui popor", cum scrie criticul, socotind „literatura ca depozitara sufletului românesc" — e o consecinţă ■firească a considerăm realiste a istoriei culturii şi artei literare. în strădania sa de a cristaliza elementele specificului naţional, problemă care ne preocupă de peste un veac şi pînă astăzi, Ibrăileanu a distins — după cum se ştie — tntre un factor subiectiv şi un altul obiectiv, cel dinţii înfăţi-şînd concepţia scriitorilor faţă de lume, cel de al doilea „realităţile naţionale" reflectate în literatură. Fără a putea preciza componentele concrete ale specificului naţional, criticul a respins totuşi —■ cu fermitate — accepţiunile artificale, nerea-liste ale acestuia : rasismul (în sensul antropologic al lui Sanielevici), exaltarea naţionalistă (în sensul sămănătorismului) ca şi — în mod firesc — cospomolitişmul, nivelator ăl culturilor şi literaturilor, însfîr-şit estetismul, consecinţă a cosmopolitismului, in contradicţie, deci, cu Specificul naţional.
Un aspect special al concepţiei realiste şi al filozofiei culturii româneşti la Ibrăileanu îl alcătuieşte msa ceea ce s-a numit „regionalismul  criticului, teoretizat de el mai
cu seamă în „Spiritul critic". Nu. pot fi negate într-adevăr unele observaţii obiective ale lui care izvorăsc, deasemeni, din considerarea realistă a istoriei: tradiţiile bogate ale Moldovei, accentuarea mai viguroasă a bazei populare a literaturii aci, militantismul mai intens, pentru specificul naţional în această regiune ca şi unele caractere psihice ca spiritul critic în Moldova şi tendinţa inovatoare în Muntenia. Desigur, devierea spre regionalismul moldovenesc nu e mai puţin prezentă, dar dacă ne gîndim. la directiva generală pe care a statornicit-o puternic „Viaţa românească" — publicarea, cu acelaşi entuziasm, a scriitorilor din toate provinciile —• obiecţia cade fiindcă, în fond, revista ieşeană nu era decît o nouă „Dacie" sau „Românie literară", în condiţii istorice evoluate.
în realismul lui Ibrăileanu se mai încorpora însă încă o idee, cea a tendenţionalismului. Ea derivă direct din acesta intrucît literatura reflectînd realitatea consemnează implicit şi diferitele ei modalităţi, privite prin unghiul concepţiei despre lume a scriitorului. Opera cuprinde —■ spune Ibrăileanu — o „filozofie a vieţii" şi adaogă o „critică asupra ei", dar aceasta e tocmai tendinţa. E vechea concepţie a criticului din epoca lui socialistă pe care o repetă la „Viaţa românească" : „orice artă e tendenţioasă", (art. rev. cit., 906, nr. 2, pag. 304) Analizînd, mai departe, Ibrăileanu îşi însuşeşte opinia lui Ghe-rea în distingerea dintre „teză şi tendinţă", optînd pentru cea din urmă. Criticul adaugă necesitatea şi organicitatea tendenţionismului în lumina opiniilor cunoscute ale lui Marx ca şi, apoi, orientarea tendinţei către problemele actualităţii. Urmează însfîrşit, încadrarea în tendenţionism, a moralităţii şi respingerea tuturor formelor înclinate să coboare arta, de pildă a estetismului, în sens neronian („frumosul arderii Romei", cum scria Ibrăileanu), pornografiei considerată — cu drept cuvînt — ca o preocupare antisocială etc. Trebuie însă observat că mai tîrziu, mai ales în
57
studii
<cea de a treia etapă, tendenţionismul începe a diminua şi criticul se orintează tot mai hotărît spre o concepţie indiferentă tendinţelor, preţuind — pînă la urmă — doar talentul scriitorilor.
Perspectiva realistă l-a dus apoi pe critic la reluarea vechii idei paşoptiste a bazei populare a literaturii. Necesitatea stringentă a teoriei specificului naţional nu poate fi susţinută decît de o literatură derivată din popor şi scrisă pentru acesta. E încă una din constantele concepţiei lui Ibrăileanu care poate fi urmărită din epoca tinereţii şi pînă tîrziu, de-a lungul întregii sale opere.
însfîrşit, dintre preocupările permanente ale criticului, trebuiesc reliefate cele consacrate specificului ■artistic al fenomenului literar. De la articolul „împrumutarea formei" din „Evenimentul literar" (1894) şi pînă la „Eminescu. Note asupra versului" (1936), Ibrăileanu n-a aban-•donat analiza estetică de bază, îm-pingînd-o chiar pînă la „consideraţii tehnice" de specialitate. El s-a referit — cu diferite prilejuri — la compoziţia operei, la dimensiunile ._şi formele fixe ale poeziei, la struc-
tura versului, la problemele de sta ■ la corespondenţa şi sinteza diferit* lor feţe ale fenomenului literar ia sfîrşit. După cum am mai consta tat, cercetările lui erau minuţi0as~ cu disocieri pînă la limită, cu 'ten' dinte aproape atomizante, dar cri ticul nu uită să refacă unitatea ope.
rei şi să afirme — în fond _ prj
matul acesteia asupra părţilor, jn~ tegrîndu-se astfel în linia precursorilor structuralismului nostru des pre care nu s-a vorbit — din păcate — pînă acum în mod satisfă. cător.
Reconstituind aci, în linii
mar^
ansamblul teoriei literare a îuj Ibrăileanu, constantele ei de-a lu%. gul tuturor perioadelor operei salţ de critic şi istoric literar, constatăm viabilitatea lor evidentă, expresie directă a unei temeinice intuiri şi cercetări analitice a structurii tip,, ce a artei literare. Faptul se dato. reşte procedurii celei mai adecuaţi a criticului, care a purces totdeauna de la investigaţia inductivă a Je. nomenului literar, la descrierea şi *. exegeza lui exactă, năzuind apoi spre generalizări teoretice pe cart Studiile contemporane de estetici literară le confirmă în bună parte.
nst. ciopraga
măştile lui ibrăileanu
Moralistul observă mai mult pe alţii ■ analistul se observa mai mult 1 sine"    iată   o   constatare din
Creaţie Şi analiză definitorle . Pen: tru structura lui lbrăileanu-criticul, L sinteză, de fapt, a celor doua ipostaze. Din frecventele digresiuni etiee-psihologice, o dată cu suport autobiografic, altă dată vizind un fond general uman, rezultă că pentru ideologul literar al Vieţii româneşti critica era o continuă tentativă de înţelegere, scopul ultim fiind tranziţia de la relativismul impresiei ia certitudine. S-a convenit, in limbaj estetic, că un artist este „un poseur de questions", personaj "care ridică probleme dar nu le rezolva. Perspectivele unei opere ră-mînînd deschise, — soluţiile pot varia. „Scriitorii care au pus în opera de ficţiune pe Napoleon, — observă exact criticul — au creat fiecare un alt Napoleon. Şi cînd scriitorii au fost talentaţi, cu creat Napoleoni adevăraţi, deşi diverşi. Napoleon al lui Tolstoi, oricît e de bagatelizat, e adevărat, conţine adevărul cel mare pe care îl au creaţiile acestui romancier şi, în limitele lui, nu contrazice realitatea. Fiecare scriitor are o concepţie despre Napoleon, clădită ori pornită de la un caracter veritabil al originalului, — de aceea fiecare Napoleon e adevărat, cu toate deosebirile dintre ei" (Studii literare, p. 50).
.Faţă cu opera de artă, criticul se dedublează; îndărătul măştii reacţionează succesiv o conştiinţă luci-
dă la extrem şi o mare sensibilitate, capabilă de gingăşie, de unde paranteza polemică şi patetismul, stilul abstract şi tonul de conversaţie cotidiană, ironia sau emoţia, iar ca profil general repulsia pentru roba judecătoarească. Armura lui Ibrăileanu e naturaleţea dezarmantă ; superioritatea e pentru el umanul. Fraza se clatină adesea, sub greutatea întrebărilor sau alunecă spre confesiune. Lecturile din Eminescu şi Turgheniev sînt voluptăţi spirituale ; cutare fragment sadovenian devine pretext de reverberaţii lirice : „...mi se împrospătează o senzaţie, pe care, desigur, am avut-o într-un moment rar, probabil într-o noapte întunecoasă, la mănăstirea unde zace de trei sute de ani mitropolitul Varlaam !" (Scriitori şi curente, ed. II,' p. 108). Pentru a demonstra că există o „realitate Eminescu şi alta Edgăr Poe", altădată evocă impresiile a doi „prieteni tineri" dintr-o noapte cu „lună feerică", de „un verde din alte lumi". „Coincidenţă curioasă, la ambii le-a venit în minte că noaptea aceea avea ceva din Ed-gar Poe". Pe Tolstoi îl admiră ; La Turgheniev „o parte din admiraţie se schimbă în iubire". Raftul bibliotecii, cu cele cîteva zeci de „autori favoriţi" reprezintă, potenţial, „un izvor permanent de fericire", stimulator de „orgie intelectuală" (Note şi impresii, p. 7). De Război şi pace e, pur şi simplu, cucerit. „Ai uitat că ai în mină o carte, o operă de ficţiune, că-ţi vorbeşte un scriitor. Ai plecat de-acasă de la tine şi eşti aiurea (...) Cele şapte zile cît stai cu cartea asta în mînă, rudele tale nu mai au destulă realitate, prietenii parcă sînt în trecut" (Studii literare, pp.    53, 70).
Pentru a ajunge la formularea unei concluzii, criticul înaintează cu precauţii infinite, disecînd obiectul, variindu-şi punctele de perspectivă spre a vedea mai complet, enun-ţînd ipoteze şi retractînd tot de atî-tea ori, cu sentimentul că nici un argument nu e absolut. Consideraţiile dintr-un   eseu   devenit clasic
59
studii
(Creaţie şi analiză) sînt prezentate, aşadar, ca „simple sugestii". Funciar, Ibrăileanu e o structură problematică, anxios, chinuit, cerebral, căutător de semnificaţii, încălzin-du-se pe măsură ce se lansează în demonstraţii, încît aerul de fervoare dialectică sare în ochi. Discursiv şi familiar, el scrutează cu minuţie totul, se întreabă ce ascund înălţimile şi dedesubturile unei hărţi psihice, trimite antene lungi în toate direcţiile, contînd pe surpriza ultimului sondaj. La gînditorii de structură clasică, pătrunşi de ideea de sistem, realitatea se desfăşoară într-o succesiune de forme limpezi, geometrice. Pentru Ibrăileanu, deschis dialecticii materialiste, existenţa e o infinită serie de raporturi şi a le surprinde în geneza, mişcarea şi devenirea lor înseamnă a descoperi dimensiuni pînă atunci nebănuite.
Studiul consacrat lui Brătescu-Voineşti, de pildă, e un amplu monolog îmbibat de probleme, răscolit de întrebări, unele privind adaptarea la mediu, psihologia de clasă, psihologia sexelor, altele talentul, limbajul, relaţia descripţie — analiză, — toate cu adresă polemică, de o vervă neobosită, cu concluzia (infirmată de altfel, de fapte) că de la un creator ca acesta, de tip clasic, trebuie să aşteptăm romanul. Radical diferit de Mihail Dra-gomirescu, care-i denunţă lipsa de „metodă" (chiar în legătură cu Bră-tescu-Voineşti), tehnica lui Ibrăileanu, mai totdeauna de aspect eseistic, se sustrage erudiţiei aride, rămînînd departe de servitutile academice. Să nu se vadă nici o contrazicere între aspiraţiile criticului ştiinţific şi modul de a discuta cînd descompune o creaţie în particule. Pe de o parte un logician, analist lucid, decis să interpreteze ceea ce descoperă sub lupă, de alta un sceptic; meditînd la relaţiile care alcătuiesc un suflet, operînd cu elemente imponderabile cum sînt sentimentele şi subconştientul, intervine îndoiala. Nu un scepticism plat, ordinar, ci scepticismul cartezian, destinat să ferească de exa-geraţiuni. De la Curentul eminescian pînă la studiile din ultimul vo-
studii
T
lum,   pe   parcursul a trei decenii i
Ibrăileanu e — fără să pară _ u^
eseist, unul din cei mai fertili-jn ipoteze din critica românească.
La un examen atent, din volumele criticului se pot decupa micro. eseuri în serie, idei sau puncte ,<je sprijin pentru viitoare comentarii ample. Psihologia îi furnizează sugestii care, combinate cu elemente sociale, vizează explicarea genetici a unor fenomene. Ce raporturi s.-a% putut contura între Eminescu, per. sonalitate rezumativă a epocii, şj „curentul eminescian" ? Accentul cade pe ceea ce astăzi numim un fenomen de ruptură ; — practic dezacordul dintre „excesiva sensibilitate" şi „lipsa de voinţă" devine la Eminescu cauză de dramă intima. „Neputînd trăi viaţa, şi fiind %. grozitor a admite existenţa fericiri^ cînd tu nu o poţi gusta, ajungi fatal să negi posibilitatea fericirii şi deci valoarea vieţii. Şi mintea, acWo-catus diaboli, se pune pe justificai acest sentiment împotriva vieţii, clădind o filozofie care se cheamă pesimism". Eşafodajul demonstraţiei acesta este ; argumentele se succed însă val după val, tntr-utv ritm oarecum epic. Reflex al mediului social, poetul („instrument atft de fin", „vibrînd la cea dinţii adiere") a fost „reprezentantul unor stări de suflet abia apărînde, care nu se recunoşteau în Eminescu pentru că el sărise prea departe : el era sinteza unor părţi care nu se recunoşteau încă în tot". Urmaşii, inso găsind în el „un gest al propriei lot melancolii", îl adoptară, tmprumti-tîndu-i stilul. Curentul era format: „Melancolia lor s-a contopit imediat cu a lui- Eminescu, a mai crescut , deci, s-a mai eminescianizat (în acest sens se poate vorbi, în adevât^ de o influenţă deprimantă a hi Eminescu) şi cu cît a crescut, cu atît s-a «eminescianizat», s-a manifestaţii tot mai mult prin expresia lui Emi- . neseu, adică prin forma lui Eminescu, prin versuri şi imagini ca ate lui Eminescu (Scriitori si curente, p. 15, 31).
Digresiunea cu scop explicat»-ajunge un mod de lucru şi nu o dată interesul actului critic ţine ii
ctfpl de inserţii care, ca procedeu, %ltravin stringenţei clasice a unui ^norescu- După reticenţe comuni-UZ discret (Joate n-am înţeles eu itJf urmează punctele de vedere Tnrrr'ii clarificări succinte în stil de &onai"literar. Prilejuri se ivesc ffot pasul, atenţia sărind (în Scri-•fJî \i curente, de exemplu) de la Conceptul de talent   la explicarea unor noţiuni ca   operă, psihologie, - nctie La un critic a cărui senilitate s-a format la sfîrşitul se-folului trecui, într-un   climat pozitivist, scientist, - fascinaţia melonului    eminescian,    cu deschidere laraă spre mirajul romantic, se dovedeşte extraordinară. Cînd vrea sa delimiteze specificul   poeziei limbajul lui   —   altminteri refractar poeziei nouă"   de   după   1900 -denotă, totuşi, surprinzătoare afinităţi cu acela al unor moderni. Pe scurt după Ibrăileanu, poezia ar fi o stare de autoiluzionare (de „misticism", scrie el cu un   termen impropriu), ducînd la o nouă viziune a universului, în ipostaze care, deşi convenţionale, reprezintă un mod de investigare şi, implicit, de integrare. „Cugetarea critică, cercetarea rece, e'tîrzie în istoria speciei omeneşti. E nenaturală omului. Cugetarea primitivă e spontană, naturală, este iluzionare,   misticism... Poezia însă este, ca şi cugetarea normală şi de toate zilele a omului primitiv, iluzionare şi misticism".
Analogia cu primitivii are aici aproape aceeaşi semnificaţie ca la Blaga, poezia devenind o trăsătură de unire între real şi imaginar, invenţie aptă să dea impuls unui Lebenswelt. Prin cuvînt, poetul imprimă ritm unei forme, neconstrîns de logică, practicînd în felul lui visul treaz. „Plăcerea pe care ne-o face poezia se datoreşte faptului că scăpăm pentru un moment de povara cugetării reci, pentru că ne întoarcem un moment la chipul de o cugeta natural omului, la cugetarea primitivă, spontană, iluzionară Şi mistico". Sintetizată într-o propoziţie, „poezia e refugiul în cugetarea naturală a omului" (Scriitori Şi curente, pp. 37—38). Despre talent, în epică, ni se spune că e ca-
pacitatea de a selecta dintr-o serie de posibilităţi un singur gest, sau un anumit cuvînt, definitorii şi adecuate la obiect. „Talentul constă în a pune în gura personajului tocmai acel gest, — a-l face să vibreze tocmai de acea emoţie; cu atît mai mult, a-l pune să facă tocmai acea acţiune. Orice facem, un gest, un semn din cap, este determinat, aşa a trebuit să fie, a putut fi prevăzut de la începutul sistemului planetar. Acest lucru nimene nu-l poate face prin calcul, el atîrnă de «talent», de intuiţie".
S-a spus că talentul, în critică, ar consta, printre altele, în aptitudinea de a găsi formele rezumative fericite, care (avînd analogii cu unele formule din ştiinţele exacte) tind să reducă un fenomen la esenţă. La Ibrăileanu, în peisajul gata să devină plat, dintr-odată apare ideea scînteietoare, reacti-vînd curiozitatea. Lectura se bazează necontenit pe surpriză. Rar critic mai bogat în idei, mai în stare să capteze atenţia cu mijloace atît de sobre. Lecţia lui Ibrăileanu e una de simplitate şi modestie, la antipodul oricărui pedantism. Din paginile scrise parcă pentru pro-pria-i necesitate spirituală, se pot extrage sute de formulări nu numai inspirate, clar perfect juste :
„Energia îşi creează singură scop, căci are nevoie să fie cheltuită, ■— calitatea, felul scopului rămînînd pe seama inteligenţei. Eminescu, lipsit de energia cerută în lupta vieţii, a idealizat retragerea din luptă, mai cu seamă în Glossa, care e catechismul abuliei..." (Scriitori şi curente, p. 16).
„Filozofia, care rezultă din contemplarea obiectivă a lumii externe, se poate împrumuta; aceea care justifică sentimentele, aceea... centrifugă, nu..." (Scriitori şi curente, p. 30).
„Evoluţia unui scriitor repetă adesea istoria literaturii ţării sale, după cum aceasta repetă istoria literaturii universale. Un pedant ar găsi, poate, locul să amintească că «ontogenia-» repetă filogenia..." (Scriitori şi curente, p. 147).
61
studii
„O piesă de teatru, care n-a găsit niciodată actori buni, încă.nu există ca piesă de teatru"... (Studii literare, p. 50).
„Romanul lui Tolstoi merge amplu, măreţ, purtînd cu el sute de fiinţi — ca o mică planetă — cu viaţa lor diversă, cu trecutul şi viitorul lor..." (Studii literare, p. 7IJ.
„Singura observaţie, care cere timp lung şi nu poate fi împrumutată de la alţii, e aceea a vieţii sufleteşti, a altora şi a noastră proprie, — materialul romanului, al criticii psihologice şi al oricărui gen, care are de obiect omul moral concret şi divers..." (Studii literare, p. 147).
Sensibil la realităţile din afară, moralistul se zbate în îndoieli perpetue, reflecţiile lui despre lume şi existenţă pendulînd între elegie şi idealism. Despre un prozator „aprig în observaţie, duios în sentiment", vorbeşte cu maximă simpatie ; prozatorul respectiv (Brătescu-Voineşti) exprima profilul unei generaţii „critice şi lirice în acelaşi timp", în care Ibrăileanu se regăsea. Masca îşi schimbă frecvent, o dată apro-piindu-se de La Rochefoucauld („prinţul moraliştilor"), altădată de Proust; — aceasta, dintr-o „veche deprindere de a mă întoarce asupra mea, ca să-mi explic stările sufleteşti". La Proust, observă criticul, „anormalitatea" şi „dezechilibrul sufletesc" transpar in creaţie, însă „recluziunea şi traiul de noapte" — impuse de „boala fizică" — au generat „condiţia favorabilă pentru acea introspecţie unică" (Studii literare, pp. 17,19, 92—93). Ibrăileanu însuşi, claustrat, bolnav, lucrînd noaptea, e un introspectiv, torturat de investigarea zonelor ascunse vederii. La lumina diurnă apare un Ibrăileanu sociabil, deşi reţinut; comprehensiv, deşi amar. Practic, atît o ipostază cît şi cealaltă implică virtuţi de psiholog, moraliştii şi romanticii analişti — ale căror antene se interferează — fiind, cum scrie criticul, nişte „psihologi literari."
După primul război mondial, argumentele de ordin sociologic din paginile lui se    estompează; psi-
studii
hologia rămîne însă nu numai dat fundamental în eşafodajul tic, ci o pasiune constantă. La un alt critic român nu se repeta atît de insistent termeni ca psiholo gie şi psihologic. Pe de altă parte" în Creaţie şi analiză găsim regretul franc că prozatorilor din epocă le lipseşte „această însuşire: pSj_ hologismul." Enigma feminină, unul din subiectele preferate ale criticu. lui, devine aici obiect de observaţie pentru prozator. Există un feminism social, remarca el în alt l0c („feminismul propriu zis, care vede în bărbat un tiran social") şi %n „feminism psihologic", acesta din urmă deschizător de perspective în planul artei, fiind vorba de „starea de suflet" caracteristică unui „ptt. te'rnic temperament feminin" (Studii literare, p. 144). Delicata iubire de o vară a Adelei cu doctorul Emil Codrescu e disecată şi reconstituita din zeci de unghiuri, cu temerara aspiraţie de a răspunde unui deziderat formulat în Creaţie şi analiză. Preocupat de amănuntul infinitezimal, analistul „observă sufletul, îl descompune («analizează-»), {[ descrie, îl redă, aşa cum este el, cit poate   mai exact."
Un volum de aforisme al lui Jean Rostand, „despre iubire şi frica de moarte" (Deux angoisses : La Mort, L'Amour) ii apărea la prima lectură, ca „un roman în cugetări". N-ar fi exclus ca ideea germinativi a romanului Adela şi a reluării aforismelor din Privind viaţa (acţiune începută cu mult înainte) să-i fi venit de aici. „Am avut impresia ci acea colecţie de cugetări este un roman, pentru că acele cugetări, prin conţinutul lor, prin raportul dintre ele, prin vibraţia lor, trădau uv dramatism sufletesc, care indica o unică şi continuă experienţă - * vreau să spun că acele cugetări păreau a consemna rezumativ etapele unei afaceri de sentiment trăiţi.' Iată culmea «romanului» analitic -o analiză condensată, expusă în formule, fără nici. o creaţie, fără niă o afabulaţie, fără nici un suport plastic, — adică cu suprimam francă a acestora". Exact formala Adelei, Za care criticul medita pr» 1926, cînd scria aceste rînduri. Of-
62
menţionat, în acelaşi timp, simpatia pentru „romanul-problemă" devenit uneori „un fel de dramă filozofică, în care crearea de caractere e lucru secundar, principalul constind în rezolvarea problemei" (Studii literare, pp. 57).
Precum la scriitorul francez citat la Ibrăileanu moartea e anxietate iar iubirea luptă disperată cu Thanatos, realitate compensatoare exprimînd glasul speciei. Reflecţiile despre iubire din jurnalul lui Emil Codrescu sînt impregnate de tristeţe   difuză.    Iubirea, notează el, este „faptul fundamental al existen-... ţei, voinţa de a trăi sau, mai bine de a nu muri (ceea ce, deşi pare acelaşi lucru,  e cu totul altceva). In strigătul de iubire, bărbatul cere. femeii ajutor împotriva morţii. De aceea amorul e «tare ca moartea». De aceea nemilosul egoism în doi. De aceea senzaţia fără nici o analogie a realizării lui. De aceea posibilitatea imaginilor voluptoase de a ţine piept în   conştiinţă imaginii înfiorătoare a morţii". Pentru protagonistul lucid din Adela, tînăra femeie („singura substanţă a cugetării mele") reprezintă o necesitate ascensională,      „consistenţa unei dibuiri în vis", dar ea e în acelaşi timp „plasma originară,    viaţa în sine".   Moralistul   cu   lecturi din Schopenhauer, pune   în cugetările lui Emil Codrescu teza pesimistului german: iubind, oamenii   nu sînt liberi la modul absolut,   ci îndeplinesc inconştient porunca secretă a ■perpetuării speciei.    „Individul — wiscereZe, creierul, nervii, muşchii ■ «viaţa vegetativă şi de relaţiune» — e un simplu mijloc pentru un scop e servitorul elementului etern e destinat să-l păstreze şi să-Z transmită im generaţie pînă la stingerea soarelui ... (Adela pp. 151, 152)
lbrăi^Jmil C?drescu s-« proiectat 'fjaileanu, nu încape îndoială. Măcinat de îndoieli, prozatorul din mît a^lnte?te, în anumite mo-ZZal t Tur°heni^ »«« senti-ohZai Te) TI  declinul ™tii,
duijfi n-Ji 7-      ■    Un admc regret
ŞesTptmmlUTrtr- (N°te * fiaifi nnciin • u- Tnstp-tea existen-f    ' p0ezw mb™ şi fiorul natu-
63
d. ni urării şa
tornică şi o preţuire tot mai
studii
sinteze
istoriccv-literare
Făcînd parte din aceeaşi generaţie şi ieşind de sub ocrotirea spirituală a aceleiaşi „alma mater", trei personalităţi care se definesc de timpuriu domină în bună parte mişcarea noastră literară de la începutul secolului : N. Iorga, istoric înainte de toate, istoric al civilizaţiei şi cînd realizează istorie literară, Ovid Densuşianu, preocupat de lingvistică şi capabil, în acest domeniu, să ne dea o fundamentală Istorie a limbii noastre, şi, totuşi, şi istoric literar, îndrumător, ca şi Iorga, al unei şcoli literare, şi G. Ibrăileanu, cu vastă cultură politico-socială, dar şi luptător pentru un curent literar şi temeinic specializat în critica şi istoria literară. O oarecare diferenţiere de cultură s-ar putea observa. Ibrăileanu l-a adîncit pe Guyau din L'art au point de vue sociologique, a cunoscut la Taine, la care s-au adăugat curînd Spencer şi Brune-tiere. Ovid Densuşianu, colaborator mai întîi la Revista critică şi literară a tatălui său, nu manifestă nici o apropiere de revistele socialiste. A scris însă articole de critică, din care se vede cunoaşterea lui Taine, Spencer, Brunetiere. Iorga însă nu poate fi pus în raport cu nimeni: cunoştea tot ce s-a scris în domeniul criticii, istoriei şi filosofici şi rămîne unic. Toţi aceştia trei aveau să se înfrunte, să lupte cu înverşunare pentru principii literare, pe care, fiecare în parte, le socotea îndreptăţite. Singur Ibrăileanu a rămas credincios laşilor, închinînd oraşului o dragoste sta-
a manifestărilor lui literare din • cut  şi  din  prezent. Devotam™ pentru Viaţa românească, al ;c-
cuprins, după el, trebuia
gen şi ca spirit şi ca artă, sţSti torul scriitorilor şi, la nevoie • drumătorul care-l face şi pe jA să-şi desluşească talentul, Ibrăih a procedat cu amintirile din co^ lărie ale lui Hogaş la fel ca m/* rescu atunci cînd a avut dinait pe  Moş  Nichifor  Coţcariul al 2 Creangă — acestea făceau parte *. viaţa însăşi a redactorului
Parte revista
Ceea ce au scris, în domeniul m, morialisticii, Ionel Teodoreanu, % Sevastos, I. M. Raşcu, Demosten'eBk tez, cuprinde trăsăturile accentua ale unei mari personalităţi ţn w riata ei activitate intelectuală.
N. Iorga a scris despre un Ibrjj.; leanu creator de „regionalism !j& rar". Adevărul este că, mai decît oricare altă revistă a epoc|. Viaţa românească a avut colabo» tori din toate provinciile români® şi că a aspirat  permanent să
o sinteză de realizare şi de c» ştinţă românească. Dar şi studiere»! fenomenelor literare,   . pentru cwl Moldova   îi   oferea   exemplare & elită, Ibrăileanu a căutat s-o în legătură cu ansamblul literatul» noastre
Ibrăileanu a scris numeroase articole despre scriitori românit străini, pe care nu este în inten|» noastră să le cercetăm aici. JnS vrem să dăm un exemplu de pr» tigiul de care se bucura cuvMi profesorului de la Iaşi. Despre Bm delaire, acest original artist al <* vîntului, s-a scris puţin înainte i 1900, dar începînd cu Vasile Post de la Convorbiri literare, s-au i* cercat mulţi să traducă din peti francez, fără să fi reuşit să c» vingă publicul cititor. A fost ini de ajuns ca Ibrăileanu să pubV articolul lui din 1911, pentrt tt poeţi originali şi talentaţi ai no0 să se apropie de opera lui Baviţ laire şi să ne dea traduceri masi» şi de înaltă ţinută artistică: Tui® Arghezi, Ion Pillat, Al. Philipţtit.
între scriitorii români, de praf* rea cea mai aleasă a criticului s-a bucurat  Eminescu  şi Creanga *
Caragiale. Pe
P^lftaf^tttr-atîta pentru mesta \a.aamuşCătoare,   incit sur-■ '  -* dramaturgul
ir0nl?»™~~ regretul că PTindî™ rnra românească şi ca nu
er0- « anexai spiritului critic, pe ^tea,tăTeanu era mîndru să-l caf& Ib^eanu Q
aile Jtn'r Caragiale a ştiut să se satisfac^ yrdyumorui moldovea-faloseascajije ^ ^
nuU\ selflă următoarele : „Începe rbi dl Rosetti. Oarecine face
,» se află următoarele : „Începe nr' Z'hi dl Rosetti. Oarecine face a '^Latie Preşedintele Camerei O ordine   Dl. Rosetti, din
IX? vreSTcă voieşUia fi în-C %> ^Floricele culese dm desba-trerupt  (Horicc   q^ naţionale).
trecut în cunoscuta
terea chestiuni
Ko scrisoare pierdută? Mo-
istorico-literare sint
scenă din rile lui sinteze
IZtsunle universitare şi Spiritul Mtic în cultura romaneasca. Epo-%\e literaturii române moderne «a fost niciodată la îndemîna marelui public Cursul a rămas cunoscut între foştii studenţi şi daca strecurat vreodată ideea că ai vrea să-l citeşti, stăpînul lui rămînea pe aînduri şi tăcut, transformîndu-se deodată în paznicul grijuliu al merelor de aur.
Momentele principale ale dezvoltării literaturii sînt reprezentate de trei figuri literare: Conachi, Alecsandri şi Eminescu, Ibrăileanu referindu-se şi la poeţi din Muntenia, primii Văcăreşti, Bolliac, Bolin-tin'eanu. Sînt chestiuni pe care nu m poate să nu ni le punem. Lirismul lui Conachi este reprezentativ nu numai pentru Moldova, ci pentru amîndouă principatele, aşa cum au ieşit din epoca fanariotă, cînd însăşi starea socială favoriza un anumit fel de poezie, aceasta pă-trunzînd nu numai fiindcă era neogreacă, dar şi fiindcă împlinea cerinţele unei vieţi frivole. Şi influenţa francezilor de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea o întîlnim şi-n Ţara românească, la Iancu Văcă-rescu de exemplu.
Alecsandri a venit, fără îndoială, eu o cunoaştere a poeziei populare mm n-a avut-o nimeni altul în acea ipocă. Totuşi, şi din acest punct de vedere, trebuie să menţionăm pe vr. Alexandrescu,   Eliade, Bolliac,
Culegerile lui Gr. Alexandrescu n-au fost cunoscute decît mult mai tîrziur cînd Alecsandri le-a publicat în Convorbiri literare. La fel a procedat Alecsandri şi cu culegerile primite de la moldoveanul Armăşescu. Rămîne Eminescu, dar acesta a fost de la început, ca limbă literară, şi mai pe urmă, ca simţire şi gîndire, al tuturor provinciilor româneşti. Cele trei figuri fruntaşe îşi merită, locul lor în sinteza lui Ibrăileanu, dar climatul literar nu este tranşant deosebit de Moldova faţă de Ţara românească.
Marea temă din Spiritul critic în cultura românească îl preocupa pe Ibrăileanu încă din vremea studenţiei. Se spune că Ibrăileanu ar fi avut multă preţuire pentru lucrările de documentare erudită şi trebuie să regretăm că anumite împrejurări şi, poate, şi anumite fobii l-au împiedicat să stea cîţiva ani aplecat asupra cărţilor din bibliotecile din ţară şi din străinătate. Principala lui lucrare de sinteză istorico-lite-rară ar fi avut numai de cîştigat.
Lucrarea lui Ibrăileanu a fost supusă unei critici violente, să spunem cuvîntul potrivit — pătimaşe, din partea contimporanilor : Dragomirescu, Iorga, Rădulescu-Motru, Lovinescu şi-au spus cuvîntul, fiecare în felul lui, dar dacă au adus unele completări de ordin particular, în spiritul ei general sinteza lui Ibrăileanu nu a putut fi desfiinţată. Ibrăileanu ar fi trebuit să-fie acum şase decenii în fruntea istoricilor literari din neîntrerupta serie care ne-au adus informaţii noi şi erudite despre Vasile Pogor — tatăl, Ionică Tăutu, Alecsandri culegător de poezie populară, studiile în străinătate ale lui Alecu Russo, ideologia literară a lui Eliade Ră-dulescu, datele noi despre Golescu, monografiile Bolliac şi Ion Ghica, ediţia cu serioasă documentare N. Bălcescu şi multe alte lucrări valoroase.
Ca spirit critic, Moldova a precedat Muntenia, este adevărat. Maio-rescu se aseamănă, în unele privinţe cu Alecu Russo, dar nu poate fi depreciat pentru aceasta, fiind doar anexat ca un urmaş al celuilalt. Ţi-nînd seama de ceea ce se cunoaşte
67
studii
azi din numeroase studii şi, mai ales, de jelui cum trebuie înţeleasă evoluţia ideilor critice la noi, se pun probleme, pe care Ibrăileanu nu putea să şi le pună în 1909, cînd i-a apărut mai întîi lucrarea.
Avem critică socială şi culturală în Moldova înainte de Alecu Russo. Vedenie ce au văzut un schivnic Varlaam de la M-rea Secuiului, în legătură cu problemele social-poli-tice de la 1821, atribuită lui Vasile Pogor-tatăl, ni s-a păstrat transcrisă, într-un caiet al lui Eminescu. Pentru înţelegerea dezvoltării spiritului public de la noi, scrisorile lui Conachi, una către domnitorul loan Sturdza Voevod, alta către mitropolitul Veniamin „despre învăţăturile, în Moldova", au mai multă importanţă decît toate tînguirile amoroase ale boerului moldovean. In Amintiri, Alecu Russo pomeneşte de un personaj care a rămas enigmatic îndelungă vreme : „Pamfletar călduros şi convins, în corespondenţă cu toate partizile şi căutat de toate căpeteniile partizilor, giudecîndu-le toate, şi iar singur de o partidă... partida ţării. Fără Tăutu, istoria nu se poate înţelege". Studiile răbdătoare ale lui Emil Vîrtosu au aruncat lumină asupra activităţii agitatului patriot, mort de tînăr printre străini, Ionică Tăutu.
Pe C. Negruzzi este de prisos să-l subordonăm „Junimei" înainte ca aceasta să fi existat. Scene pitoreşti din obiceiurile Moldovei : Cîntece populare ale Moldovei (1840), Vandalism (1838), corespondenţa cu Eliade şi cu Bariţ în problemele limbii româneşti şi, mai tîrziu, în 1853—1854, revista „Săptămîna", cu programul ei de ridicare morală şi materială a ţărănimii, strădaniile de a întinde o punte de înţelegere ideologică între Moldova, Muntenia şi Transilvania, însemnează fapte care conturează o personalitate cu o in-rîurire pe care Alecu Russo n-a putut s-o aibă. Şi nu se poate trece nici peste manifestările politice ale lui Alecsandri, frămîntarea de idei a emigranţilor de la Cernauca Hur-muzăcheştilor — pe acolo a stăruit într-un timp şi Andrei Mureşan, care avea să publice in Telegraful român din 1853 articolul Românul
şi poezia lui. Şi nu se poate tfe. -, nici peste Plutarhul Moldovei ol }-\ D. Ralet, nici peste lupta dusă; Bucovina de Lion şi de ceilalţi em granţi. Rolul principal l-a avut iu sigur, M. Kogălniceanu, destinat, di fie alături de Cuza, ctitorul pol»
al României moderne, dar să «u ■ , ■ , ui.
tam ca el s-a considerat totdeatm un exponent al celor care luntJ! pentru aceeaşi cauză. *
Am avut critică social-culturalăa Muntenia. Nu mai    amintim, CM sînt bine cunoscute, evenim'enteU anului 1848  şi agitaţiile revolutin. nare ale celor care, acum oameti' politici, fuseseră fără încetare reprezentanţi ai literaturii şi ai cui-turii.  Sînt  însă  lucruri demne de menţionat : ideile lui Eliade în prj. vinţa limbii, înainte de 1840, preocupările lui de un dicţionar al Um. bii româneşti din toate provinciile aşa cum apar din scrisoarea lui ci', tre P. Poenaru (Curierul de ambe sexe, 1839), poezia lui lancu Văcl. rescu, Glasul poporului sub despo- ,• tism   utopiile lui Teodor Diamant f lupta politică în ţară şi în străini- ■ tate a lui I. Cîmpineanu. scrisorile-lui Eufrosin Poteca, notele de căii-: torie ale lui P. Poenaru, un înţeleg ca şi Dinicu Golescu, cartea lui lai- .• dache Golescu Băgări de seamă asu-: pra canoanelor    gramaticeşti 18#|.
Şi numai cu cîţiva ani înainte i' începerea activităţii „Junimei"., sitit ţ manifestări pe care Maiorescu n4 ] putut să le cunoască în însemnat»-: tea lor. Ralet a publicat, în Romi- ■ nia literară, un foarte valoros arft-1 col Limba noastră. Din 1866 esit \ Babilonia românească, o prelucrare; a lui N. Istrati după o scrieri; ' greacă, în legătură cu toate teorft■ care urmăreau falsificarea limtf* vorbite de marea masă a poporul»?'
însemnată frămîntare de idei în Muntenia. Pantazi Ghica scrie preţioase Impresii de călătorie ii • Moldova     în    Independenta * 1862—1863, Bolintineanu publică l« Reforma prefaţa la o ediţie a pasa-; Hor populare culese de AlecsanţA proiectată pentru anul 1862. Ţâr»-, nul Român si Revista română «; preocupări de   literatură popula» 1861—1863. tn revista lui OdobeSV-ţ a apărut articolul lui D. Beri"1'";
studii
61:
~ cu idei serioase despre
mfTt!!m ar trebui să evolueze so-WtteaZmânească. Numai cu cinci
ani ™ Radu Ionescu, în ar-
^?ffrtc%T onticei din Reţii românei9 se arată cunoscător lfestetiăi lui Hegel
Cînd s-a întors de la studii m ., uJnZ. ,„ „• 9i-a început activita-~"X*k Maiorescu, %arteJînăr, Znnitea tot ce scriseseră ina-ZaîiTZlin România. De notat tsfctlntîia mare lucrare a lui Tste Despre scrierea limbii romane aleCi si că se ocupă statornic de această problemă, pînă ce-şi im-'mme prin Academie, vederile m „rivinţa unificării grafice. Deşi se scrisese cu atîta cuminţenie despre limba noastră de C. Negruzzi, Alecsandri, Alecu Russu, D. Ralet, nu fuseseră învinşi in cîmpul literelor nici Săulescu în Moldova, nici Aron Pumnul în Bucovina, nici Ci-pariu în Transilvania şi nici Eliade italianizantul de după 1840. Dovadă că momentul 1866 al lui Maio-rescu era necesar în desfăşurarea unei lupte ideologice şi că momentul 1848—1555 nu fusese eficace pe cît ar fi trebuit.
Maiorescu venea la Iaşi şi cu o pregătire filosofică, pe care ceilalţi n-0 aveau. Să judeci o operă literară din punct de vedere al valorii, sprijinindu-te pe principii estetice, era o noutate care va fi uimit pe cei obişnuiţi cu un anumit
fel de poezie. Te cuprinde nedumerirea cînd citeşti poeziile lui Bo-liac despre Unire, versificările politice ale C. D._ Aricescu şi atîtea producţii semnate de Pelimon, Gr. Seruric. Gh. Tăutu. Era nevoie de o luptă serioasă pentru înălţarea, la noi, a concepţiei despre poezie. Maiorescu şi cei din jurul lui au dus-o şi au triumfat : era momentul istoric al lor ! Şi aşa cum au venit în sprijinul tînărului Maiorescu şi C. Negruzzi şi Alecsandri, nu ne îndoim că, dacă nu l-ar fi secerat moartea atît de timpuriu, şi Alecu Russo ar fi venit să întărească, prin talentul său, linia de luptă deschisă de criticul nou, inspirator   al Junimei.
Lucrările de sinteză istorico-lite-rară ale lui Ibrăileanu se citesc şi astăzi cu interes. Ele reprezintă o gîndire, o conştiinţă şi, pentru cei preocupaţi de istoria noastră literară, sînt un imbold spre cercetarea şi urmărirea unor probleme. Şi-a închinat inteligenţa lui vie şi pasiunea redactării revistei care, o epocă întreagă, a reprezentat Moldova literară şi culturală. Pe vremuri, un profesor ieşean care-a cunoscut Viaţa românească şi pe redactorul ei, îmi spunea că-n serile de vară, în plimbările lui, trecea şi pe lîngă casa cu ferestrele luminate în tot timpul nopţii şi că trăia în chip real prezenţa unui duh învăluitor care plutea între un Tei şi o Bojdeucă.
Ibrăileanu   văzut de 1. Ross 1915
al. philippide
ibrăileanu
şi stilul lecturii
Ibrăileanu era un sentimental care, asemenea lui Stendhal, avea tot timpul grijă „să vadă clar" şi să exprime judecăţi imparţiale de
valoare. Deşi l-am auzit o dată ţ-nînd că mintea lui este, în ce veste judecata   literaturii, ca
prj.
cristal prin care orice rază trect se răsfrînge (spunea aceasta ginim, du-se, poate, la versurile vestite al lui Victor Hugo din   Les feuiii d'automne, (Tout souffle, tout ^ yon, ou propice ou fatal, / Fait re"
luire et vibrer mon âme de
cristal)
totuşi el avea preferinţe adfarf puternice, chiar înverşunate- j aceasta din cauză că, om al senH mentelor profunde, el avea în Cej mai mare grad pasiunea lecturi; Înţeleg aici prin pasiune atît gt«.' tul şi bucuria lecturii cît şi facilj. tatea de-a trăi lectura, de-a participa la faptele citite ca la nişte fapte din viaţă.
Chiar mai mult decît atîta: fap.; tele din carte se impuneau atenţiei şi imaginaţiei lui Ibrăileanu cu mai mare tărie decît cele din viaţi bine înţeles atunci cînd scriitorul avea puterea de creaţie a vieţii m de reproducere a ei. Iată cum preţuieşte Ibrăileanu puterea aceasta supremă la Tolstoi, în Război şi pace : „Ai uitat că ai în -mînă o carte, operă de ficţiune, că-ţi vorbeşte un scriitor. Ai plecat de acasă de la tine şi eşti aiurea... Şi niciodată, în viaţa reală, n-ai fost într-atîta lume, printre atîţia oameni pe care să-i cunoşti atît de bine. Cele şapte zile cît ai stat cu cartea asta în mînă .rudele tale m mai au destulă realitate, prietenii parcă sînt în trecut. Toţi sînt sterşj de lumea asta mai vie în care trăieşti acum". (Creaţie şi analiză). Acestea sînt vorbe pe care numai un cititor pasionat le poate spune, Ibrăileanu era un asemenea cititor, Cartea de literatură avea în ochii lui existenţa unei fiinţe vii faţă dt care ai sentimentele pe care le d faţă de o fiinţă vie. Amintirile din lectură îi erau tot aşa de puternice ca şi amintirile din viaţă. VorBea despre personajele fictive ca despre nişte oameni pe care i-ar Ji cunoscut în viaţa de toate zilele; ele se desprindeau din filele cărţilor, stăteau de vorbă cu dînsul, i se destăinuiau şi nu rareori îi spv-neau ceea ce scriitorul care le crease nu spusese cu vorbele lui ci W-
studii
70
K ™ se înţeleagă. Pasase numalritică a lui Ibrăileanu minderea   c<i această in-
ia făcută mai J« ««^ confiden.
su?ire Iniaielor scriitorului şi toto-
iatăconfifsntut       ^ împHgtenea
11 citea Ji J-'t      &   ibă nevoie sa
PHn ""Joacă Kumaidecît biografia. Je cunoască mum ma_
Wbme Pe"*"L ^ trebu.e M am
9lmP-\n r\f îi trebuie scriitorului, de multa cu i Iorăileanu toate m<A%funetreMilniri, pe care, em0tlJ,l slnlyr spunea, şi-o pregă-
i din lectură cînd ştia că se a-plu, din tec.        emoţi0nant, întir-
PJZu-şTbucuZ revederii cu pre-Ztlri acestei bucurii, prtlej şt Ai Z subtile emoţii preliminare, ITtimpul cărora trăia m închipuire nJaîive care avea să-l recitească, în fel ci un meloman care, prega-HMu-se să asculte o bucată cunos-rută si preţuită, şi-o cînta mai ma-,„e în minte. Aceasta pasiune a Sterii, acest stil al lecturii, acest mod de-a citi, care era la el un mod de viaţă, l-a făcut sa adune in volumele sale de critică literală, cu cîteva mărunte excepţii, studii şi articole despre scriitorii şi operele care îi satisfăceau în chipul cel mai plăcut pasiunea lecturii, îi dădeau cel mai bun prilej să-şi exercitr stilul său de cititor, modul său de-a trăi un fapt de lectură cu vigoarea cu care cineva trăieşte un faţt de viaţă. Tot din cauza aceasta şi-a lăsat articolele polemice ne-Strînse in volum, lucru explicabil si prin faptul că polemicile sale erau îndreptate împotriva unor critici şi istorici literari care cultivau atitudini şi doctrine cu care nu se împăca. Nici urmă de aceste polemici în Scriitori şi curente, 1,909, Note şi impresii, 1920, Scriitori români si străini, 1926 şi Studii literare, 1930.
Acest'mod de a citi cu adîncime se îmbina la Ibrăileanu cu dorinţa lui constantă de-a ajunge la miezul lucrurilor, de-a defini tocmai ce el singur spunea că este atît de greu <k prins într-un scriitor : „Este imposibil de definit cu adevărat un artist sau opera unui artist. Esenţa,
ceea ce formează nota specifică a operei unui artist, este un sunet unic, pe care ar trebui să-l exprimi intr-o singură formulă... Sentimentul acesta de neputinţă îl ai mai ales faţă de scriitorii pe care-i cunoşti mai bine şi îi „înţelegi" mai bine... şi cu cît te apropii de punctul cel secret, cu atîta simţi mai mult existenţa acestui secret şi neputinţa de a-l surprinde o dată. Dar nici nu s-ar putea altfel, căci aspiraţia noastră de a defini esenţa unui scriitor nu este altceva decît îndrăzneala nebună de a viola secretul vieţii".    (Creaţie şi analiză).
Ca şi Faust, Ibrăileanu ar fi putut spune oricînd despre el însuşi „Zwei Seelen wohnen, ach ! in mei-ner Brust", două suflete locuiesc în pieptul meu. Un suflet era al sentimentalului lacom de bucuriile lecturii, iar celălalt al căutătorului de adevăr, al omului care nici o clipă nu uita că trebuie să vadă clar in el însuşi şi în alţii. Pendularea între amîndouă aceste înclinaţii fundamentale ale firii sale se face simţită în studiile sale literare, chiar mai mult : el singur îşi defineşte aceste înclinaţii, deosebindu-le, ori-decîteori se iveşte ocazia, ca în aceste rînduri din Creaţie şi analiză, următoare celor citate mai sus : „Bergson a spus că «inteligenţa e caracteristică printr-o incomprehen-siune firească a vieţii». Bergson însă are remediul : intuiţia. Dar problema pusă de noi este tocmai trecerea de la nelămurirea intuiţiei la inteligibil. Cînd zic că «simt» dar nu pot spune ce este, am intuiţia dar n-am formula. Intuiţia se «exprimă» prin reverberaţii stilistice care să creeze în altul o stare de suflet identică. Dar, încă o dată, noi vorbim aici de o formulă cuprinzătoare. Sugestia nu e în chestie."
Cele două suflete nu se cumpăneau întotdeauna. Unul sau celălalt avea, cîteodată, întîietate. Sentimentalul apare, la Ibrăileanu, moi cu seamă în preţuirea poeziei. Din cauza aceasta şi aria judecăţilor sale critice cu privire la poezie este mai îngustă, iar aceste judecăţi, uneori, n-au fost drepte, dacă le raportăm  la  aşezarea  valorilor în
studii
lumina posterităţii; iar de cele mai multe ori, acolo unde nu putea să stabilească nici o punte de legătura între gustul său şi poet, el se abţinea de la orice apreciere, aşa cum a făcut, de exemplu, cu poezia de după  1920,  despre  care, cu foarte puţine excepţii, nu şi-a spus părerea. Analistul care avea   să vada clar si să explice  se impunea tn deosebi la cercetarea prozatorilor. Aici, de altfel, punctul de vedere era întotdeauna mai larg, preferinţele erau, într-o măsură, frînate şi controlate de grija imparţialităţii, criticul aducîndu-şi aminte de cristalul prin care orice rază trece. Din cauza aceasta Ibrăileanu a putut sa vorbească cu egală înţelegere despre  scriitori foarte  deosebiţi între ei, despre Tolstoi şi despre Anaio-le France, despre Turgheniev şi despre Marcel Proust, despre Thomas Hardy şi despre Mihail Sadoveanu, despre   Ionel Teodoreanu şi Ladis-las Reymont. Dostoievski îl cutremurase atît de adine pe vremuri încît nu mai îndrăznea să-l recitească pentru că, zicea el, se teme sa nu-l prindă   ameţeala,   ca atunci cînd, în munţi, mergi pe o cărare
îngustă, pe marginea unor povîr^l şuri primejdioase. '
Pasiunea pură a lecturii, asocia î tă cu demonul subtil al analize^ ^; afara oricărei alte preocupări, f^J mează caracterul principal al studi-" Hor literare ale lui Ibrăileanu di„ ultima   perioadă a activităţii Sa]£ critice, de după 1920, atunci cînd,n dată cu potolirea înverşunării lemice şi cu părăsirea oricărui te. zism, el cultivă cercetarea literat fără  alt  scop  decît  înţelegerea jj explicarea,    înţelegere şi explicat mai cu seamă, dacă nu chiar {„. chip exclusiv, a scriitorilor cu cam se simţea mai mult sau mai puţk înrudit şi ale căror opere îi insjii^ rau simpatie, aşadar bucuria regi* sirii.  Faptul că  simpatia lui mergea către scriitori   deosebiţi între dînşii, e dovada unei mari facultâji de adaptare  la obiectul .cercetării;, în afară numai de poezia în versuri, unde, după cum am mai sjm,ţ preferinţele sale erau puţine şi puţin variate, poate, dacă nu chiar si-' gur,  din cauză că faţă de poezie sentimentalul din el predomina h ce    priveşte   alegerea şi preţuirea,.
1
studii
i
savin brafu
m
ibrăileanu şi analiza
Fireşte, nu vom găsi la Ibrăileanu elementele unui corpus de analize superior didactice, de tipul aceluia alcătuit, printr-o Understanding Poetrv, de CI. Brooks şi R. P. War-ren în anii afirmării „new-criticis-mului". Nici chiar frecvente „analize de text", consacrate în tradiţia franceză. Nu minuţia unui decupaj atrăgea de obicei pe Ibrăileanu. El avea pasiunea amplelor discuţii de idei cu asocieri nelimitate, încînta-te 'de orice provocare exterioară, pindind dialogul şi polemica, trans-ţormînd obiectul studiului într-un pretext şi un punct de plecare spre alte tărîmuri. intrinsecul, imanenţa constituiau pentru el repere imediat lăsate în urmă sau în afară, procesul firesc al meditaţiei sale pro-ducîndu-se în marginea operei, extrinsec, în succesive transcenderi. De la un vers, comentariul său putea ajunge oriunde, metoda sa predilectă fiind a unui impresionist obsedat de rigoarea explicatwă a „criticii ştiinţifice" de la sjîrşitul secolului al XlX-lea. Şi, totuşi, în critica română dintre cele două războaie, experimentarea unei analize adecvate a poeziei, i-o datorăm lui Ibrăileanu ca şi unui D. Caracostea, incă insuficient „reconsiderat". Intuiţii de amator, ambiţii de rigurozitate, lecturi şi re-lecturi atente („close reading"), contacte cu tînără generaţie (mai ales prin efervescentul şi deschisul M. Raleaj izbutiseră, în jurul anilor 30, să-l scoată pe Ibrăileanu din secolul jormaţiei sale iar marii clasici ai
noii literaturi franceze (Proust, Gide, Valery) încep să-i fie familiari, în contextul acesta, „consideraţiile tehnice" asupra poeziei, încercate din 1920, dezvăluie latenţele unui analist în accepţia modernă, bizuit pe un sistem de estetică literară alcătuit „din mers" dar fără soluţii de continuitate, în ciuda aparenţelor. Discipolul lui Gherea (să spunem discipolul „dizident") şi adeptul „criticii complete" se dovedeşte contemporanul ignorat al tentativelor de identificare a „li-terarităţii" literaturii, descoperind oarecum întimplător unele din acestea şi neştiind de altele pînă la sjîrşitul vieţii.
în cursul de Estetică literară, ţinut în 1925—26 la Universitatea din Iaşi, cititorul de azi descoperă cu surprindere integrarea tradiţionalelor concepţii ale „criticii complete" într-o lucidă delimitare a unei critici de abordare „imanentă". Critica literară e, şi aici, ca şi la 1900, în completitudinea ei, suma celor trei critici „parţiale" : cea „estetică", cea „psihologică" şi cea ^ştiinţifică" (în sens determinist şi genetic), opuse, toate, criticii ^impresioniste". Dar , pe de altă parte, aici se consolidează, în estetica lui Ibrăi-leanu,. distincţia dintre critica literară, ca atare, şi istoria literaturii. Ca şi pentru Faguet sau Lanson, pentru el critica „ştiinţifică" este specifică istoriei literaturii. Critica literară, cu triada celor trei critici parţiale, e „sincronică" pentru el, în sensul că se preocupă secundar d? geneză, sau deloc, dar neapărat de ontologia dată a operei (ca individualitate) sau a unei categorii literare (morfologia literaturii ori, în termenii lui Ibrăileanu, grupările ei). în această perspectivă critica estetică apare în acelaşi timp ca „o parte a aceleia complete şi ca esenţa ei, situîndu-se „pe primul plan" în opoziţie cu celelalte. Iar sarcina specifică a ei este aceea de a examina „totalitatea mijloacelor tehnice ale scriitorului", ceea ce nu poate să nu ne evoce „arta ca procedeu" al lui Şklovski (evident necunoscut). Echivalînd, în ultimă instanţă, critica literară „propriu-zi-să" cu critica estetică, în opoziţie
73
studii
cu istoria literaturii, Ibrăileanu va păstra pentru aceasta din urmă toate indicaţiile tradiţiei gheriste — dar numai pentru ea. In stilul oral pe care i-l cunoaştem, accentuat de stenograma cursului vorbit, el pleda în acelaşi timp pentru istoria ştiinţifică şi pentru critica estetică : „Cineva poate să facă critică literară fără să cunoască stările sociale din timpul acelei opere pe care o studiază, dar istorie literară nu poate face. Frumuseţile operei de artă se pot studia fără sociologie, dar istoria literaturii nu se poate studia fără sociologie". La fel, biografis-mul e inutil criticii, pe cît este de util istoriei, astfel încît critica „psihologică" nu e exterioară operei ci interioară, amintind distincţia proustiană (ignorată firesc de Ibrăileanu) dintre „eul profund", aflat înnăuntrul scrierii, şi .,eul biografic". Critica „psihologică", concepută imanent (v. critica aşa zis „conţinutistă" în Tehnica criticii şi istoriei literare, din 1939, a lui G. Călinescu), aderă la aceea estetică. „Să vedem acum la ce probleme răspunde biografia. Să ne întrebăm de exemplu dacă ea ajută la critica estetică... Pentru ca cineva să poată face critică estetică, are sau nu nevoie de biografie ? Ştiind biografia lui Eminescu, vom gusta mai mult frumuseţea din Luceafărul ? Cred că nu. Dacă ştim cînd s-a născut şi cum a trăit Eminescu, acest lucru este indiferent pentru elementul estetic din poezie şi nu are a face nici cu critica literară (estetică). Răspunsul dacă Luceafărul este frumos sau nu îl găsim în vorbele din poezie şi numai de poezie avem nevoie pentru a studia estetic Luceafărul. Apoi, pentru critica psihologică, tot aşa, nu trebuie biografia scriitorului, dacă ţinem seama că nu facem psihologia omului, ci psihologia artistului Eminescu.-. nu a omului care se ascunde în dosul artistului..." (Citatele sînt date după cursul editat de studentul Şt. Şerbănescu, Iaşi, 1926)/-'
studii
* v. şi textul mtituHt Bloyrafia, în Miscella-nea, V.B. rr, 11 din 1921, reprodus de Ion Creţu — Ibrăileanu — restituiri literare, Ed. Acsd., 1968, PP. 309-310.
Pe de altă parte, arta Hţef este definită drept „crearea dez teresată a frumosului prin şi, pentru sprijinirea terminologia a definiţiei, se propune concenn de poezie în locul celui de literat ră. Poezia este, bine înţeles, deon' trivă lirică, epică, dramatică et Dar statutul artei literare ca nt" zie e de preferinţă studiat prin L " diţia versului, net diferenţiat J" limbajul cotidian. Condiţia ver5. lui evidenţiază arbitrarul dihotorni ei fond/formă, „forma" fiind însJ , fondul"aparent al limbajului, p* tic, de nedespărţit. Estetica dinigşţ reia, astfel, demonstraţia din că rentul eminescian, 1901, în care» făcea comparaţia cu imposibilitate distingerii „sîngelui" de „roşeafu lui". Precum reia ideia ritmului, ca-lificant al poeziei în comparata acesteia cu marşul cadenţat raportat Za pasul obişnuit (imagine regi. sită în articolul Poezia populai! din 1919 şi care aminteşte mai adecvata alăturare poezie-dans faţă delira bajul-mers). In 1926, păstrînl-idei din bătrînul J. M. Guyau dar alăturîndu-le altele, sprijinite pţ Valery, Ibrăileanu vorbeşte despre caracterul hipnotic al mişcării ritmice şi vede în poet pe „geometria care creează figuri perfecte".
Primul obiect al unei anatig „estetice" în direcţia pe care o u contura cursul din 1926 îl constituie, normal, poezia eminesisiaţţ asupra căreia criticul revine nein-' cetat, din anii debutului şi vina« pragul morţii. Articolul din Itt (cuprins în Note şi Impresii, IM e totodată o sinteză şi un încep* Ibrăileanu revine la observaţia}!» terior făcută, că poeziile lirice lui Eminescu sînt fără „subiect, neraportabile la un „incident dfr viaţă" decît dintr-un punct devei* re extra-estetic. Poezia eminescian! e caracterizată prin „imaterialitate şi minimum de „realism", ceea. « duce la analogia cu muzica, purii ambiguă, implicînd „sentimentul & colaborare a cetitorului". AnoB* cere ignorarea „intenţionaliW poetului pentru că, receptată, J* zia valorifică, dincolo de voinţa * torului ei, „stări nebănuite" fi nelămuritul   lor".   Ca   şi muz»
„.fieful cu putere fă-»mi^fîea imagini ale Urnii rea-ri sa n? Za™in contact cu lumea K puinndu-ne tn        t sufletulul
obscura am r Eminescu atinge n0Tnsfru adevărat", „diferenţie-f*:£tră de tot restul universu-
lu%- w Huvă aceea, în 1920 (in Cunndjupa       oA   rom.nj şi
*flf n articolul Pe Ungă plopii fa-subtitlul Consideraţii teh-T&S si constituie, de fapt, o ana-fSlpo^m ca ansamblu de pro-Jti*L descoperite de receptor m-tZTdTinţenţionalitatea poetu-
: articolul din 1919 vorbise des-Je muzica „versului hipnotic" al M Eminescu, „combinata din sono-«WîfT de silabe, de ritmuri şi de Imee In analiza la Pe lingă plopii «râ sot această muzică înca nu itfi în centrul „consideraţiilor tehnice" Aici accentul cade pe analiza -procedeelor de constituire a imaginii poetice. O fază de tinereţe ar fi astfel caracterizată prin stilul jmage". Faza matură, reprezentată de poezia analizată, e a simplităţii, în care romantismul îşi „clasicizea-ză" expresia. Acum substantivul avare mai ales singur, fără epitete şi metafore. Efectul poetic rezultă, de astă dată, dintr-un „misterios acord între cuvinte" şi dintr-o „misterioasă corespondenţă între sunete", găsite „in rezervoriul inconştientului său". Criticul face deocamdată analiza stratului semantic, in-ş'iStfnd, de pildă, asupra plurisensu-lui sintagmei „fără soţ" în care textul poetic axat în jurul lui Hy-f&rion „se complică pînă la obscuritate", dar rămîne o succesiune formală redusă la raportul substan-tio-verb, cu minimum de calificative Mrecte sau indirecte.
hi Eminescu— Note asupra versului (1929; în volum, 1931 : Studii literare) „consideraţiile tehnice" ulterioare Esteticii. încep să se orga-mzeze cu conştiinţa unei necesare analize structurale. Criticul, aici. »«olează elementul sonor" (stratul fonologie, deci), într-un decupaj care nu pierde, însă, din vedere, Werrelaţionarea tuturor procedeelor, a tuturor straturilor limbaju-
lui poetic, adică „o analiză simultană a tuturor mijloacelor", căci „elementul sonor capătă un coeficient de la celelalte şi invers".
Analiza versului eminescian întreprinsă aici e foarte cunoscută iar caracterul ei discutabil a devenit un fel de adevăr indiscutabil : cine n-a pus la îndoială, oare, de 40 de ani încoace, valabilitatea clasificării stabilite de Ibrăileanu în aceste ■ Note ? Troheul — metrul stărilor optimiste; iambul — al pesimismului şi deprimării.
Dar „discutabilă" e orice clasificare ca şi certitudinea cu care o respingem. Ibrăileanu, ca orice analist, îşi consideră concluzia „probată obiectiv", „cu fapte". Iar faptele nu se referă la situaţia în sine a oricărui vers ci numai a aceluia eminescian. Dacă îi opunem trohei trişti şi iambi voioşi găsiţi la alţii, . nu-l contrazicem. Clasificarea sa constată bi-repartiţia metrului la Eminescu, în legătură cu bi-repartiţia fazelor de care vorbise mai de mult : troheul e al fazei juvenile, iambul al aceleia mature. Faza I ar fi deci a corespondenţei între tinereţe, stil „image", optimism, vers trohaic: faza a Il-a, între maturitate, stil pur, pesimism, vers iambic. Relativizarea e precizată prin atenuarea atributelor fazei I, pentru că viitoarea desfăşurare se află în germene şi aici. Aşa dar, se va spune că în faza a Il-a, „atitudinea optimistă e absentă", pe cînd în prima există, fără a fi absolută. Pentru fiecare fază, făcîndu-se inventarul metrilor folosiţi, se vor constata „excepţii care confirmă regula" (lăsîndu-se în afară poeziile „în formă populară", „prin definiţie trohaice" ca şi acelea „scrise în alte ritmuri, excepţionale în poezia lui Eminescu", adică Mortua est, înger de oază. Sara pe deal, Odă). In faza I, de pildă, s-ar afla „o singură poezie erotică deznădăjduită, deprimantă" : Departe sînt de tine ; e şi singura, deci, \n această fază „trohaică", scrisă în iambi. Ia faza a Il-a („iambică"), numai patru poezii erotice sînt în ritm trohaic : sînt cele ce n-au „nimic elegiac" ş.a.m.d. Ce vom mai găsi, în faza I, ca poezie în ritm iambic va fi depri-
"9
studii
mant : Strigoii (versus Călin, geamăna trohaică), Melancolie, împărat şi proletar. Dar Epigonii ? „Poezie pesimistă şi totuşi în metru trohaic". Cum s-ar explica ? Prin caracterul de efuziune lirică al primei părţi, ditirambice ; . antiteza părţii a doua îi continuă ritmul, firesc. In faza a Il-a, din 39 de poezii (Ibrăileanu are în vedere ediţia antumă), 30 sînt iambice. Din celelalte 9, fac parte şi Scrisorile : „pesimiste în diferite grade şi din diferite puncte de vedere, dar tonul lor este satiric, sarcastic, vehement, este în genere viu, afirmare puternică de viaţă" iar în interiorul fiecăreia ar fi „elemente eminamente trohaice" (invocarea lunii, evocarea adolescenţei, lupta de la Rovine, „amorul medieval fericit"). La fel, Criticilor mei, fiind satiră, e firesc trohaică. Mai grave ar fi alte două excepţii: Glossa, atît de pesimistă, e în ritm trohaic, Diana — în iambi. Glossa ar fi însă trohaică, pentru că tonul sentenţios cere concizie iar troheul dă impresia că un vers e mai scurt chiar cînd are acelaş număr de silabe cu altul, iambic. Pe de altă parte, Glossa e „catehismul pesimismului moral" dar prin însuşi caracterul ei de „catehism" are o valoare afirmativă, „dă requle pentru viaţă", deci o acceptă. In schimb Diana s-ar putea explica prin „forma interogativă" — deşi s-ar putea să. fie efectiv „o abatere de la regulă". Combinarea metrică pare să accentueze bipartiţia. In Mai am un singur dor, versurile impare sînt iambice şi alternează cu cele pare, alcătuite din amfibrahi („iambi abundenţi"). In Sara pe deal (scrisă în „ritm excepţional", deci lăsată pînă acum în afara inventarului) combinarea de coriambi, dactili şi trohei ar da „acestei poezii de fericire" „o notă de duioşie şi de morbidezza, adică farmecul ei straniu".
Relationarea ritmului cu rima e luată la rîndul ei în considerare. „Cele mai desnădăjduite poezii eminesciene sînt „pur iambice" adică au rime masculine, deci încheiate în iambi puri f — —), spre deosebire de cele încheiate într-n rimă feminină (— — /—), De altfel se observă proporţia dintre accen-
tele principale şi cele secundate- r versului şi poziţia lor pe cuv< f8 în interiorul „schemei" trohaice iambice. Pe de altă parte, si %n vinţa rimei se confirmă cele <w faze eminesciene. In faza a Ij-a ■ mele urmează o „formă ctraconjit poetul impunîndu-şi, ca Valery m% ficultăţi. Cutare strofă clin Lucrate rul, de mare concentrare în forJt lare, e „alcătuită din citeva cutiM grupate în patru unităţi mici, co« puse dintr-un număr fix de' sihi» orînduite conform unui sistem fixjl accentuare şi  terminate  cu sunet, care să dea rime". Apoi, în fa2a Il-a rimele au altă „calitate": neseu este cel dinţii poet romana^ face din rime un scop şi un hf] (împotriva   rimelor, ,,uşor de obţin® care   „nu   frapează   atenţia"; $ ideia formaliştilor ruşi despre cedeele  ce anulează „autoiîiatisrnfl percepţiei").  In fine, poetul „pu»i în rimă cuvîntul esenţial din verşi iar acest cuvînt are o .,.sonoritate1! corespunzătoare sensului întreguk' vers. In rima ropot-clopot, cuvirit,* le „sînt evocatoare nu numai prs-sunetele lor, nu numai prin pozi%f lor în rimă, ci şi prin coeficienţi., ce-l capătă unul de altul" etc... importanţă deosebită o capătă ini'j „muzica rimelor", datorată reetireţf tei anumitor sunete. In Mai am tei singur dor e evident caracterul iti-' rativ al nazalelor n şi m pe <m\ Ibrăileanu  le  consideră  „cele w| muzicale ale limbii" pentru ci ,»i nă metalic". 50°/o clin rimele aertrj poezii cuprind n şi va. In 0 măreţ din 9 rime, 4 conţin aceste sun*; în vreme ce celelalte 5 au pe u ml o, , vocalele care contribuie la iii presia de gravitate şi tristeţe." CM respondenţa   dintre    sonoritate fi sens e înţeleasă de   Ibrăileanu k) opoziţie cu „mijlocul inferior, pj mitiv" al onomatopeelor, „orisosi imitativă" rezultînd    din acţiuni) mutuală  a  tuturor  procedeelor Hi ritm şi rimă. La Eminescu, prilej noritate s-ar produce nu numai»; corespondenţă auditivă ci şi «*! vizuală. In versul ,,Luminile-r> dtS-; luri", cuvîntul prim, din cauza »f mărului minim al accentelor ţ*j cipale şi mai ales al recurentei *» i (în moldoveneşte şi e sima iJH
studii
* „nintilism" vocalic care
produce ^ ,10^ (la jel
vefe*    sclipitoare'-); în iri noaptea cea de vara" „re-
■Hn:nluia din versul al doilea pdarea tui lungime a lui a
t trlTl^te oriontul deschis
^ Sonorităţii", analizaţi
■J acum contribuie cu toţii m plna acum, ă   unul pe
^JS'fiecare un coeficient TiacelTaU ™nia lor fiind mai dB Acrit ar fi suma aritmetica a Trilnr" Utilizarea şi distribuirea truZiează un sistem adecvat fie-%d poezii. Dorinţa are «sternul , lied Scrisoarea III-a al unei Olanii ■' aici primul vers e con-^uTtonor plm interrelaţionarea a dom grupe simetrice de o parte şi L cealaltă a cezure^ (ceea ce cre-„,k un fel de cezura in interiorul Zcărni emistih în care grupul I e Mtuit din 3 silabe cu accentul principal pe a patra). Sensul acestei sonorităţi e acela al tonului de povestire, pornit lent şi ritualic. Deşi cu acelaşi ritm, versurile următoare nu mai repetă schema necesară clui iniţial
întreprinzîndu-şi consideraţiile tehnice cu privire la corespondenţele sonore, Ibrăileanu are conştiinţa relativităţii, ca şi a necesităţii lOr experimentale. Mai întîi, „proba Obiectivă", „cu fapte", invocată la un. moment dat, nu anihilează luciditatea că, în ultimă instanţă, eum spune tot Ibrăileanu, în acelaşi articol, „proba concordanţei este. impresia subiectivă". Apoi, el nu face „un inventariu" ci „ilustrează". „Analiza noastră atît de minuţioasă este totuşi incompletă" : „însemnările, mele sînt întîmplătoare". E necesar ca în viitor „un tînăr" ,,să rtmnţe la zborul de vultur, de mie opera e privită prea de sus — îi adesea nici nu se mai zăreşte — şi să facă un stagiu în subsolurile ei. îndeletnicire migăloasă şi pro-takă, dar nu fără posibilitate de rezultate interesante" (Nu e vorba de „microscopia" poeziei, întreprinsă de tm Jakobson ?) Aceasta ar fi „critica analitică (sau cum se mai numite)" — spune Ibrăileanu şi e «"Pecie că intuieşte o ramură spe-
n
cială a criticii literare ( estetice) pe care structuralismul modern o va cultiva îndeosebi.
O asemenea critică analitică n-a mai încercat-o la dimensiunile din Note asupra versului, nicăieri. Dar elemente ale ei se regăsesc pe parcursul scrierilor lui Ibrăileanu, adeseori cînd obiectul studiului e limitat la un volum de versuri. Consideraţiile tehnice, iniţiate pentru Eminescu, le va fi reluat pentru Coşbuc în 1923, la poezia Vara. Insă secundar „tehnice" le aflăm încă din anii recenzării lui Şt. O. Iosif şi Goga şi le vom vedea integrate în perspectiva Esteticii din primii ani de după război. în 1921, recenzînd Povestea omului ele De-mostene Botez, scria că „Aceasta îmi pare că e poezia adevărată, — jocul acesta cu ritmuri, cu rime" etc. Iar în 1927, cu prilejul unui volum, al Otiliei Cazimir, vorbea de o „poezie pură" care, după ce „reflectează aspectele lumii reale, purificată şi idealizată, are darul să proiecteze această lume pe un ecran ireal — ca într-un miraj îneîntător de forme, de culori, de imagini". In Notele asupra versului demonstra că poetul „îşi impunea greutăţi ca să le învingă". Ideea (valeryană, prin afinitate) a dificultăţii impuse prin formă e frecventă. Sonetistu-lui Codreanu îi rămîne „să umple această formă dată, s-ar zice impusă" (a sonetului). Topârceanu, pastişîndu-l pe Danie, „a învins dificultăţile extreme", legate de , arhitectura" unui poem realizat in „formula draconică a terţinei". Demos-tene Botez „a înţeles că tocmai atunci este mai meritorie victoria formei asupra fondului, cînd tste mai dificilă". Regretînd, în 1916, ce i se părea un regres al poetului Goga, observa că în Poezii limba acestuia fusese „parcă ferecată" „în sonorităţile ei se auzea parcă zăngă-nitul lanţurilor şi sfărîmarea lor" ş.a.m.d. în notele scrise pe marginea volumului Cuvinte potrivite (cf. comunicării subsemnatului, în Cronici, 17, 1958. pp. 14.9—155) apare pregătirea unei ample „critici analitice", pornite de la inventarul sferei semantice a lexicului arghezian şi ajungînd la   arhitectonica poetului,
studii
1
simbolizată printr-o poezie tip : Mitra lui Grigore = poezia lui (pietre scumpe, „potrivite"). Ambiguitatea şi interacţiunea vocabulelor sînt în corespondenţă cu sonorităţile : „cuvintele sar ; se găsesc în conexiuni nouă ; atunci, fiecare cuvînt solicită de la vecin, stîrneşte in el ceva inedit" ; de aici : „Împreunări adultere — copii din flori — mai frumoşi". „Arghezi imprimă universului legea sa".
Bineînţeles, izolarea notaţiilor asupra sonorităţii şi a corespondenţelor lor reprezintă atît contribuţia cea mai surprinzătoare la Ibrăileanu şi la noi, în epocă, cît şi analiza cea mai contestată, cum s-a mai spus. Argumentele pro şi contra sînt vechi şi noi. Cele vechi ţin de prejudecăţi şi se bizuie pe „bunul simţ" al criticului tradiţional. Cele noi pun în discuţie valoarea stratului sonor în lumina, mai ales, a lingvisticii saussuriene care, la prima vedere, afirmînd arbitrarul oricărui semnificant în raport cu semnificatul, ar părea să nege orice semnificaţie intrinsecă a sunetelor.
De fapt, teoria pe care o intuieşte Ibrăileanu in analiza sa stîrneşte obiecţiile aduse deseori teoriei lui Grammont. Ibrăileanu nu citise cartea acestuia, Le vers francais, ses moyens d'expression, son harmome (prima ediţie, Paris, 1913, dar cu ediţii succesive destule ; ed. IV. — 1937) cînd îşi scrisese Notele, dar o descoperă ulterior şi are „o surpriză emoţionantă". Grammont atribuie fiecărei categorii de vocale şi de consoane valori impresive precise şi limitate. De aici ideia sa că putem determina valoarea expresivă a sunetelor, „prin consideraţii străine versurilor în care pot fi folosite şi privitoare numai la însăşi natura acestor sunete". E evident că entuziasmul lui Ibrăileanu la citirea „magistralului tratat" al lui Grammont l-a făcut să se auto-subordo-neze unui sistem străin, acceptîn-du-i absolutizarea pe care el însuşi şi-o refuzase. Ibrăileanu nu stabilise sunetelor o valoare în sine, în afara versurilor care le integrează şi le interrelaţionează, chiar dacă are impresia că n şi m sînt, prin natura lor, metalice etc... Analogia sunetu-
lui cu sensul, la Ibrăileanu, e definiţie relativă, formată '„istor şi nu   „naturală",   condiţionata T tradiţionala     folosire nafionnif
„orice cuvînt din limba matpr„s •' "   . .   .     , ,. .       '"eterna _ <
scrisese el şi subliniase determina tul — fiind asociat de mult şi in!r i solubil cu ideea pe care o den ' meşte, nu e un simplu semn \
ideii, cum e pentru noi un
din altă limbă, ci seamănă cu ici prin sonoritatea sa"... Nimic com«' intre această accepţie a valorii sj. nore şi aceea a lui Grammont ca» crede că „se poate zugrăvi o as. '■■ prin sunete ; oricine ştie că se aşa ceva în muzică iar poezia, |Jfj să fie muzică, este, într-o măsuri : şi muzică ; vocalele sînt un fel $ note". Ca şi Ibrăileanu, GrammaK şi-a cîştigat laude   dar   mai a[r" atacuri, la vremea sa, cu argumet. tul elementar că acelaşi sunet poafe fi frecvent în expresii vesele i triste, şi nu numai în limbi diferit ci chiar într-o unică limbă najio. nală. Sunetele nu pot constitui, sij-gure, un cod de tipul notelor mti«. cale decît în muzică etc,.. Mai »* tegorică  decît toate, cărticica tw-tită a lui Robert de Souza Un dei^ sur la poesie, scria, într-o notă li subsol, că tratatul   lui G?-omm08 „consacră toate excesele unei jabri caţii ştiinţifice (a cărei rigoare d» trinară, de altfel, e adesea orbit» ră)"'. In zilele noastre,   Paul M-bouil-le, într-o teză . de doctorat fe Liege, Poesie   et   sonorites ş'Psr* 1961), redeschide   procesul tntr-«f rechizitoriu minuţios care îl pas în boxa acuzaţilor pe Grammont it-tre Platon şi Isidore Isou, pe \jm tezelor lui Saussure care ar rejus orice  corespondenţe  între semtiili-cafie şi forma sonoră a cuvinklx, Pe de altă parte, chiar lăsînd *4 o parte ceea ce Delbouille numep „recentele elucubraţii ale lui J.C Gryson" (Rhytme verbal, sens d« sons, 1953J, teoriile lui GrarrmX sînt, mai de curînd, cel puţin j»'' fial reabilitate, dacă nu chiar gifr rificate.    Hans   Sorensen, ataşă* şcolii de la Copenhaga, se sprijwj. într-o măsură, în La Poesie de Pâff Valery.   Etude   stylistique  sur » Jeune Parque, 1944, pe   ,.exam&-, profund şi subtil" al lui Gramm»'
studii
■ • r însuşi al   valorii şira-„principi^ ărîndu-i-se „în
ioli£e %^rT%doU>. Weilek, în afara ^a?urii a dă studiului lui Teoria mei*      > &   apreciere nu
am
şi pen-
Z chiar dacă ,i s-ar putea re-tru că chiar subiectiv, nu se
pmZ tăaădui că există totuşi, în poate tagadm c dat> ceea ce
'numi fizionomia cuvin-
fiecar
11rPtnasimbolism al _ sunetelor »' lai răspîndit decît simpla mUla7oiee Nu încape îndoială că fi asociative sinestezice fnt foarte frecvente in toate Um-S si că aceste corespondenţe au fost cum era şi normal, exploatate si prelucrate de poeţi".
Dar in ultimă instanţa, structuraliştii de diverse nuanţe, fără a transforma în dogmă fiecare afirmaţie iiussuriană izolată de sistemul saussurian însuşi, reiau critica analitica într-o formă care, daca nu e foarte aproape de aceea a lui Grammont e, în schimb, mai aproape de aceea a lui Ibrăileanu din Note asupra versului. Damaso Alonso în Poesia espanola (Ed. II, 1952) reliefează rolul semnificant al sonori-tlţilor, în poezie, analizînd un vers Un Gongora, într-un mod similar analizei ibrăileniste, traduse în termeni saussurieni. „Sîntem de acord cu Smishire că semnul e arbitrar, dar credem în motivarea existentă la subiectul vorbitor; acest sentiment e o iluzie, .dar iluziile sînt totuşi şi de realităţi. Astfel, iluzia subiectului vorbitor (sau a auditorului) e o ţţalitate a limbajului". In versul analizat: „infame turba de noc-turnas aves", cele două silabe tur ivocă în noi senzaţii speciale de obscuritate fonetică pe care psihismul nostru le transportă apoi în domeniul vizual. Aceste silabe tur tint semnificanţi parţiali, care au o valoare specială în cuvintele turta şi nocturnas, şi trezesc în noi un rSspunSj un semnificat special, grefat pe cel al lui turbas şi nocturnas fi, totuşi, exterior semnificatului conceptual al acestor cuvinte ; tocmi de aceea sensaţia de obscuritate «8 propagă asupra întregului vers. ooservaţie mai atentă ne face să
vedem că pe aceste silabe tur cad accentele ritmice (ale silabelor 4 şi 8) ale endecasilabului; aceste accente sporesc valoarea sugestivă a celor două silabe : deci şi un accent ritmic poate fi un semnificant. In fine, observăm că aceste două silabe, în două cuvinte diferite, se susţin reciproc : vom spune că una multiplică valoarea semnificantă a celeilalte..." Ceea ce e întocmai demonstraţia lui Ibrăileanu. Şi foarte aproape de Ibrăileanu, nu de Grammont, dar în dialog cu aparent ortodoxii saussurieni, Dell H. Hymes, în Phonological aspects of style. Some English sonnets (în Th. Sebeok, Style in language, 1960) : „In ce priveşte simbolismul sonor la nivelul unei limbi, al unei comunităţi lingvistice sau al unui text, e pur şi simplu stupid să tot repeţi că cheval, pferd, misatiom şi kiutan înseamnă toate cal. Trebuie să considerăm individul care creşte în sinul unei comunităţi lingvistice particulare (s.n. : cf. Ibrăileanu despre cadrul limbii materne), ignorînd originile îndepărtate ale formelor sale lingvistice dar dobîndindu-le şi exploa-tindu-le ca pe nişte complexe indisolubile de sunet şi sens. Levi-Strauss în Anthropologie Structurale : „Dacă admitem... că nimic nu destinează a priori anumite grupuri de sunete să indice anumite obiecte, nu e mai puţin probabil că, odată adoptate, aceste grupuri de sunete afectează prin nuanţe particulare conţinutul semantic ce a devenit legat de ele"., La care trebuie să adăugăm că analiza sonorităţilor valorifică indicaţia lui Saussure însuşi din Anagrammes, rămase îndelung inedite, excelente modele de lectură a poeziei (cf. Les anagrammes de F. de Saussure, texte prezentate de Jean Starobinski în Mercure de France, febr. 1964, cu aplicaţie la Vergiliu; şi Ferdinand de Saussure — Sur Lucrece, prezentare de Starobinski, în Change, nr. 6 din 1970).
Oricum, Ibrăileanu — analist al poeziei, în dialog cu critica modernă, e o temă ce merită, credem, să fie reluată.
79
studii
j
z. or nea
autentică, a fost   de multă
g. ibrăileanu
şi amurgul poporaeismului
Se ştie, doctrinarul poporanismului a jost Constantin Stere. Venit in ţară spre sfîrşitul deceniului optzeci Stere caută şi găseşte aderenţi pentru convingerile sale social-politice. Aderenţii au fost intelectuali socialişti ieşeni şi bucureşteni. Iar convingerile lui Stere destul de repede recomandate sub titulatura de „poporanism" (care va face epocă după 1906), se reduceau în esenţă la propunerea, unui model socio-economi-co-politic-cultural, considerai a fi singurul potrivit particularităţilor României. Nu e necesar să reluăm aici discuţia în jurul poporanismului. S-au scris despre acesta în ultimele două. decenii citeva studii dense în idei care, chiar dacă nu epuizează sistematic chestiunea, o clarifică. Important şi necesar este să notăm că modelul recomandat de Stere şi partizanii săi era deosebit de cel preconizat de mişcarea socialistă, considerindu-se că. date }'-îrid particularităţile specifice ale ţării, România poate şi trebuie să evite capitalismul, creind un inter-mundium rural, format din mici gospodării ţărăneşti, trainice şi stabile. Socialismul în România avea să capele (credea Stere) forma adoptată a poporanismului. Iar pentru realizarea acestui ideal era necesar să se. militeze pentru o nouă redistribuire a proprietăţii agrare, pentru votul universal şi culturalizarea maselor. Utopia romantică a acestui ideal, în care doctrinarii popor anişti au crezut cu o sinceritate
demonstrată. Istoria şi-a urmat mul prescris de legile sociol0a'U' infirmând reveriile poporaniste"1**'
Printre aderenţii lui Stere la -ne-am referit, printre primii a 'r* G. Ibrăileanu. Foarte tînărul pS cist (Ibrăileanu avea atunci  22 t ani) a fost cucerit nu numai j prestigiul trecutului revoluţionar care îl avea Stere, dar şi de f0ff demonstraţiilor sale sociologice m i se păreau a fi ireproşabile. ln c? matul tinerii mişcări socialiste r$.
mâneşti de atunci, in care
pnncipij-
marxiste convieţuiau alături de neroase  revendicări  general-urtiaii ' tare, fără distincţii limpezi %n ^ tica şi strategia mişcării, cind prj. ' lelariatul era într-adevăr puţin nt meros iar ţărănimea forma majoritatea zdrobitoare a   păturii   new- j iaşe, opiniile lui Stere îi apăreau |<j l Ibrăileanu (şi nu numai lui) perfaj * întemeiate.     Formaţia sociologic^ destul de fragilă, nu-i îngăduia s| descifreze perspectiva dinamicii si- ' ciale  pentru a determina para-mi • trii unei prognoze realiste şi ştimţ-fice. De   altminteri,   foarte pu0 chiar dintre membrii marcanţi i mişcării socialiste puteau întreprinde un asemenea examen lucid caş., să ţină seama, înainte de toate, ii elementele unei dinamici care, in epocă nu apăreau tocmai în contţ-ruri limpezi. Aşa se şi explică ill ce Stere şi-a putut dezvolta, aproape   nestingherit,   opiniile   sale ii cercurile socialiste  ieşene şi bum- • reştene. Deşi va continua să rămiilj încă 6—7 ani în cadrele partidul»:: socialist, a îmbrăţişat cu ardoare jî-' reni/ă opiniile lui Stere, nevăziM' • deocamdată nici o contradicţie int« principiile programatice poporanist! şi cele marxiste. Tîrziu, în 1899, f s'îrşi prin a părăsi mişcarea socii-, listă  (împreună  cu  ceilalţi „tintn generoşi")  urmîndu-l pe Stere a* devenise între   timp   unul dinte principiali' membri ai   grupării Iw Ionel Brălianu din partidul liberi După 1900 (şi mai ales după 1ÎMI Ibrăileanu, definitiv cîştigat de j# poranism, va contribui şi el la impunerea noului curent de idei, p*' ticipînd la polemici sau
dezvoltini
studii
1
*m*-ilntie Doctrinar in sensul setnmŞxaţie. nM   a fost.
prfipnu f ™vi numeie sau
picant alatun d^. ^ ^ m
apărea je c<- lu{ p0p0ranist.
exponent al ewe v0rDind de
PZre ai fundat si au conferit m%J,Jâ poporanismului, acea ^fSlsemnificativă distribuţie a mf -L Stere era considerat doc-rvunlor. Stere ea ic& ec0.
şipotîct, Radu Rosetti cel tar fi dat fundamentare isto-rkă iar Ibrăileanu motivaţia şi perS    culturală i). Intr-adevar, lîhdlvi Ibrăileanu.   deloc minor fprestigios fixat în sfera cul-
tm£lUaceast& misiune (mai propriu ar f, _ poate — să spunem... l,akorire, ca să ne menţinem în atmosfera mesianismului poporanist), eu. caracter cultural şi culturaliza^ tor în care erorile poporanismului se fac totuşi destul de puţin simţite, M inclieie ciclul prin 1916. Dupa război în noul climat, poporanismul, alături de alte curente literare «oii de idei, părăseşte scena, cedînd locul altor probleme şi preocupări. România intra într-un nou ciclu al evoluţiei sale. Şj Ibrăileanu a fost printre cei dinţii care au recunoscut aceasta.
Cercetătorul avizat care exami-neaeă astăzi, cu obiectivitate lucidă, fizipnom'a vieţii româneşti imediat 4upa primul război mondial, constată fenomenul unei mulaţii aproape spectaculoase. Peste tot, în orice domeniu, prefacerea era izbitoare, de la economie la viaţa socială, de aici in spiritul public pentru ca apoi sS se răsfrîngă în filozofie, sociologie şi — masiv — în literatură şi artă. Să amintim aici în primul rînd faptul că şi-au găsit rezolvare pozitivă două dintre problemele socio-eeonamico-politice fundamental" care au confruntat (şi cu cită acuitate!) deceniile antebelice, chesti-
Mihai Ralea „Moartea lui Radu Roseiti"
Viaţa Românească XVIII, nr 2—3 p. JOS
unea rurală şi universalitatea dreptului la vot. Ţărănimea — în urma acestor reforme — capătă o altă fizionomie socială şi politică. Cele un milion şi jumătate de gospodării ţărăneşti    împroprietărite modifică esenţial   structura   proprietăţii în mediul rural: forţa economică şi politică a moşierimii e mult diminuată iar   mica   gospodărie ţărănească iese întărită — cel puţin potenţial —■ şi apreciabil crescută în dimensiune. Acordarea votului universal a determinat, de asemeni, importante consecinţe   pentru lumea rurală. Ţărănimea intră, brusc, în prim-planul vieţii publice,   ca deţinătoarea acestui imens capital politic — rivnit de toate formaţiunile politice —■ capacitatea de decizie în actele electorale. Partidul marii mo-şierimi, cel conservator, pînă acum unul dintre cele două mari partide politice  care îşi împărţeau, succesiv,   responsabilitatea guvernării, dispare, în 1924, din viaţa publică. In locul acestuia apar alte partide (ţărănesc, al poporului etc.) care îşi revendică descendenţa rurală  şi calitatea de exponenţi — pe plan politic — ai intereselor ţărăneşti. De fapt, toate partidele burgheze, cele mai vechi ca şi cele nou apărute, îşi îndreaptă insistent atenţia spre lumea rurală, adulînd-o, solicitînd-o, încărcînd-o cu promisiuni rareori împlinite.
Prefacerea petrecută în aceste zone esenţiale pentru interesul foştilor doctrinari ai poporanismului a fost —■ s-o recunoaştem — covîrşi-tor de importantă. Din păcate, ea nu a fost însoţită de măsuri complementare care să-i asigure stabilitate şi viabilitate. Reforma agrară (lipsită de necesarele legiuiri ajutătoare ; credite, maşini, instituţii cooperatiste solide etc.) avea să-şi piardă destul de repede din valoarea iniţială. Gospodăriile ţărăneşti pitice, cele mai vechi ca şi cele nou durate, nu erau deloc trainice, independente şi stabile. Ele vor trăi destul de rapid un proces de eroziune şi fărîmiţare, silite fiind de împrejurări să consume din substanţa exploatării, încît în 1938 Enci-
studii
clopedia României constata adevărul amar că, de fapt, această efectivă involuţie... ,,este distrugătoare şi atinge însuşi binele social oferit agriculturii şi populaţiei rurale prin ultima reformă agrară" (voi. III, p. 304). Apoi, cuceririle de natură politică (izvorîte —■ toate — din universalizarea dreptului la vot) îşi vor dezvălui, şi ele, destul de repede precaritatea, ţărănimea neizbutind să devină beneficiara unor drepturi care —■ se tot spunea — îi aparţineau. Puternice forţe contracara-toare au contribuit la devalorizarea — chiar de la început — a instituţiei democratismului parlamentar, anulînd in mare măsură semnificaţia reală a universalizării dreptului la vot.
Dar aceste consecinţe vor căpăta contururile tragice de care aminteam tîrziu, după anul 1930. Deocamdată, imediat după război, toată lumea de bună credinţă avea convingerea că trăieşte o epocă de esenţiale prefaceri, cu valoare durabilă, care sedimentează vechile deziderate, înlocuind concepte şi idealuri. Ibrăileanu a fost printre aceştia. Cu onestitatea care i+a fost caracteristică, Ibrăileanu, după un examen socotit lucid, a consemnat, nu fără un sentiment de bucurie, amurgul poporanismului. De vreme ce dezideratele pentru'care militase şi care îl nutriseră doctrinar deveniseră o realitate înfăptuită, poporanismul trebuia să părăsească scena vieţii publice. Ibrăileanu a subscris integral acestui punct de vedere care era, la urma urmei, expresia unei judecăţi de realitate. Alţi fruntaşi al vechiului poporanism, printre care trebuie citat în primul rînd Stere, sancţionînd şi ei adevărul acestui punct de vedere, socoteau însă că vechea doctrină trebuie să capete o altă înfăţişare. Acesta va fi ţărănismul postbelic, care a constituit fondul doctrinar al partidului ţărănesc. Dar Ibrăileanu nu mai era — de mult — un militant politic. Avea să se menţină în zonele, mai purificate, ale culturalului, în care literatura şi estetica constituiau perocupări nu majore, ci efectiv absorbante. Sigur, a privit cu simpatie partidul ţărănesc, investind
mari (vai, iluzorii) speranţe jn pacitatea şi rolul acestuia ele & ^ nent şi apărător politic al fărăJjj De vechiul poporanism se des însă decis, fără a-l desconsiderat stăruind, în polemici răsunătoar epocă, asupra rolului necesar iV' plinit la vremea lui. Din structm vechiului poporanism, aşa cum dezvoltase şi se înfăţişase în ;. * în perioada 1893—1914 — rămas! sera doar citeva concepte şi «wT cipii (specificul naţional, drept^t expresie estetică a tuturor cdtem. riilor sociale şi cu deosebire a fâ^ nimii, blamul la adresa uariatej» ipostaze ale decadentismului, f{4> lismul, democratismul şi spiritul * toleranţă ş.a.). Dar acestea, aeşj $ fost uneori asimilate sferei mai prinzătoare a poporanismului, «ţ. zintă, la un mai atent examen m, porturi destul de exterioare cu prk cipiile generale ale doctrinei, sînt, oricum, concludente pentru p. poranism şi izolate din sfera d# trinei continuă să vieţuiască de sm stătător. Ceea ce demonstrează ci esenţial pentru poporanism nu o fost, de fapt, aceste principii la f» mutarea şi impunerea cărora a c» tribuit hotărîtor Ibrăileanu.
Aşa dar, după război, /brăila» consideră ca o datorie morali » evaluarea mai vechilor sale opin renunţînd la programatismul poporanist. Să notăm mai întîi o apr* ciere care ni se pare cu totul semit ficativă. Nu e într-adevăr cu de* sebire simptomatic faptul că eţ care în 1908—1.909 polemizase v. socialiştii, stăruind asupra ideii f» decvării socialismului, în coniiţik date în România, ajunge să scrie k 1920 această propoziţie despre c» diţia mişcării socialiste la nor „Proletariatul stă dîrz şi solidar organizat şi îşi strigă pretenţiile 8: zgomot. Partidul socialist din ft>-mânia, aşa de neînsemnat înain? de război, este o forţă \ce treb*, să conteze şi cu care, vrînd-newA tratează toate celelalte organizat politice din ţară şi orice gweti^ Partidul socialist român, sigur f>ţ doctrina lui, sigur pe dreptatea «•{ vendicărilor sale, îşi caută în oft te momente orientarea practici, &
studii
mu**?*"** ^mca naţiona'
* l-Tinternaţionala" ? la şi ^fT];    ă aceastS reevalua-Să admitem ca ac ab_
" frulTcinT*^ri pa-furarea unor cu      » jumătate
%sM fld în planul
^Te'rSpreocupărilor adevă-mTTlTlbrătteanu. Reevaluarea TOte ale mi     zonele esenţiale pen-
2» li Ibrăileanu. Totala rasturna-ff a sistemului de referinţe apare ta dimensiunile reale daca reamin-L Ihiiamentele motivelor ideatice .(De altfel şi ^ăileanu, Urneşti ani, pentru a sublinia con-,'rast.J, le reamintea mereu). In «25 în toiul polemicii cu Lovmes-;t animatorul „Vieţii romaneştij rTttcea, intr-o privire de sinteza, fizionomia apusului poporanism : Atitudinea poporanistă — caci po-Mronismul, cum am spus de atitea
■ ori m e nici un partid politic, nici r> şcoală literară —, a fost lămurită pentru întîia oară acum treizeci de mi Această atitudine era legată de H Concepţie mai generală asupra lieţii... In România... aproape întreg poporul, adică ţărănimea era încă în iobăgie, fără drepturi politice, exploatat pînă la sînge, lăsat ţi silit să rămîie în incultură, departe de toate bunurile civilizaţiei... Cîţiva oameni, care nu erau dintre dînşii şi fiindcă nu erau dintre dinţii s-au simţit debitori, faţă de această clasă, care le dădea putinţa si se adapte la cultura europeană ; fi vinovaţi faţă de  această clasă,
_ vina omului care se foloseşte de munca altuia şi nu-i dă nimic în schimb. Aceşti oameni au adus ide-ea că intelectualii trebuie să-şi plătească datoria faţă de iobagi, faţă de această clasă fără analogie în Europa civilizată, să-şi rescumpere vina, luptînd pentru emanciparea şi pentru luminarea ei"2). Reformele poubelice au creat o nouă stare de ppi, asanînd viciile odinioară structurale. Bucuros, Ibrăileanu avea să
le consemneze încă în 1919 (în „însemnări literare"), adică atunci cînd reforma agrară,  deşi anunţată, nu fusese încă legiferată. Iar în 1920, în chiar primul număr al din nou apărutei „Vieţii româneşti", sancţiona necesitatea dispariţiei poporanismului : „Reformele sociale şi politice datorite războiului, dacă se înfăptuiesc cinstit, fac să dispară ţă-ranul-suferinţă, ţăranul-rob, ţăranul nedreptăţit etc. Literatura dinainte de    război,   în   care   a   fost zugrăvit acest ţăran, devine istorică... înainte de război nu putea exista om simţitor şi cu sufletul înalt care să nu simtă nu numai milă pentru ţăranul nefericit şi nedreptăţit, ci şi vină faţă cu dinsul, şi datoria de a-l consola şi de a lucra pentru dezrobirea lui. Această stare de suflet care formează conţinutul sentimental şi moral al acelui curent care s-a numit poporanist şi care a apărut numai acolo unde ţărănimea forma aproape tot poporul şi totuşi era ţinută în lanţuri şi în întuneric, în Rusia şi România, ţări sclavagiste şi analfabete, această stare de suflet va fi, şi ea, un lucru al trecutului, o dată cu dispariţia cauzei care o producea"3). Şi, în sfîr-şit, în 1925, în articolul din care am mai citat, o şi mai apăsată recunoaştere a dispariţiei curentului de numele căruia se legase atît de profund : „Acest aspect al poporanismului, acest sentiment (al culpei n.n.) acum, după război, nu mai are raţiune de a exista, căci nu mai are obiect. O dată ce ţăranul a fost împroprietărit şi i s-a dat drept de vot, o dată ce nu mai este iobag — nu mai poate fi vorba nici de vină, nici de datorie, faţă de el. Vina a fost   răscumpărată,   datoria   i s-a plătit" 4).
Răsunau aici acordurile puternice ale unui amurg peste care cortina cădea fără regrete. O epocă se încheia, cu toate ale ei caracteristici. Noi drumuri începeau să se taie. Timid, cu   înfiorări neliniştitoare,
,*) O. Ibrăileanu Ce este poporanismul, Viaţa rom. an. XIII 1925 1, p. 136
3) Idem, înainte şi după război, rev. cit. an. XII, 1920, nr. 1 p. 131— 132.
") Art. cit. 131
83
studii
studii
noile orientări îşi căutau orizonturile. Cu deosebire necesare erau clarificările. Nu, fireşte, pentru cei care acum se iveau în planul spiritual şi care se adaptau, fără zbucium dilematic şi, deci, fără dificultăţi, unei realităţi care era a lor. Cei care aveau însă nu numai prezent, ci şi un trecut (şi încă unul încărcat de testimonii şi responsabilităţi), care giraseră--mai ales — ■cu numele lor direcţii şi orientări în mişcarea de idei a unui timp ce începea să devină, el însuşi, istorie, simţeau acut nevoia clarificărilor. Totul, sau aproape totul, trebuia rediscutat, reaşezat în retortele analizei şi de formulat nu numai noi idealuri dar de aflat noi modalităţi expresive în ordinea esteticului, noi motive în literatură, noi criterii de evaluare în critica literară. Fenomenul e cu deosebire izbitor la Ibrăileanu.
Mai toţi exegeţii operei sale au fost unanimi în a constata o vizibilă (am spune prea vizibilă!) mutaţie în actele critice apreciative. Nu e vorba (observaţia aceasta o datorăm lui Al. Piru) de o abandonare (şi încă deliberată) a criticii sociologice sau psihologice, în favoarea celei estetizante, dar de o atenţie mai mare acordată esteticului în judecăţile analitice putem, cu siguranţă, vorbi. Faptul e, de altminteri, lesne verificabil nu numai în modalitatea discursului critic, dar şi în ceea ce scrie. Am adăuga că această, dacă nu mutaţie, oricum, modificare a tonalităţii, e destul de simptomatică în aprecierile 'despre fondatorii „Junimii". Cine citeşte azi, cu intenţii comparatiste, Spiritul critic... sau articolele care comentau junimismul (politic, sociologic şi cultural-literar) de pînă în 1914 şi cel de după război (vezi — de pildă — articolele-medalion despre Maiorescu, P. P. Carp, Negruzzi)) are revelaţia acelei îndulciri a tonului, a netezirii asperităţilor, determinate —• toate — de noua configuraţie socio-culturală. Ibrăileanu — repetăm — nu a devenit după război un „estetizant", nu a renunţat la principiile unei estetici angajate sau la rigorile din pers-
pectiva cărora analizase, pt muri, criticismul junimist. Dar ^ dificarea peisajului socio-polin ** îmbogăţirea (o expresie a ° modificări), tabloului liternu sau apariţia a noi probleme «iltu le sau sociale, a determinat o ^ cesarâ mutaţie de accent. Că ;h* leanu nu a renunţat la critertii»'* le sociologice sau psihologice ,*: implicit, la aceste modalităţi ale mersului critic) în analiza" fenoZ' nului estetic o dovedeşte (nu e un paradox) chiar faptul că W1Z ţia de accent şi schimbarea tona taţii au fost, în ultimă analiză, om. rate (să spunem acceptate .') j, funcţie de ştiuta redimensiow* socială.
Am selecta din multitudinea
belor care atestă ceea ce am
miisj
schimbarea tonurilor în paleta a» ticului Ibrăileanu, atitudinea f$ de poezia nouă, postbelică. Şi ^ ca şi în alte compartimente (cu a, cepţia, fireşte, a celui doctrinar\% e vorba de o răsturnare 'de şi de o fundamentală mutaţie înpt. ferinţe şi aprecieri. Poporanism, nu a fost niciodată o şcoală liteny ră (Ibrăileanu a stăruit mereu o* pra acestei preciziuni). Criticul titre al grupării, ca şi cei aia» la „Viaţa românească" şi revista înrudite au făcut loc literaturii & orice orientare, de la cea program,; tic-poporanistă pînă la simbol» Criteriul —■ singurul care dea — era cel al valorii. Neagra tă, ba chiar blamată, va fi literniv ra socotită decadentă. (Nu inltk aici în detalii şi, deci, nu zaborM asupra legitimităţii acestei. categgn-siri din capul locului hazardată ţ arbitrară. Pentru că, la urma urm ce criteriu estetic putea guw$ asemenea decizii, adesea fatale.'; Dar şi la acest capitol constatăm mlădiere semnificativă. Să spw0 însă mai întîi că disponibilii „Vieţii româneşti" (în speţă, ffrţ te, a lui Ibrăileanu) pentru ffl-* toate orientările literare a cn'-acum, după război, posibilitatea propierii de poezia nouă. ,•■ —scria Ibrăileanu în 1922 fl ţărănismul a apus, şi cealaltă cp* literară, care trebuie să urvust *'
f «voezia nouă» a iert n'a alZ deja suprafaţă, fireşte
** df   aspect?  ^«  ™ Mt-e fteAZcterlle devin mai mga-iSff. Apreci altădată devre-
diMoare pa» ca { ea („poezia
^ţXîTNălţată pe ici ve cort»* n/Ji curioase, delicate. In W CV noezia nouă a dat cîţiva ^Tcarldltănuau vigoarea, eter-flit Si orizontul stejarilor au, in "1 *h un farmec care lipseşte re-Sfm 'nZh Pe aceşti «poeţi noi» ^£n^cZşi, căci împodobesc %l, P XZaturii române". Un para-Sindlrace^i articol fixează ^u» Si mai limpede atitudinea cri-Suifafă de noile orientări m Uşi cu deosebire, faţă de sim-to&m (inclusiv poezia parnasiană) in variatele-sale ipostaze. „Noi, deşi n-am VOrtie contra poeziei novă, deşi am tipărit poezie noua SV lăudat poezia noua, and ni g,a Părut bună, aşa că mulţi au ra-rnasnedurmriţi ce e cu noi, popor a-nhtii şi ne-au învinuit fie de prostie, fie de şarlatanie, totuşi nu am făcut parte niciodată din crainicii acestei poezii. Am a^ut — şi avem _ faţa de ea o atitudine obiecţiei, selectivă, cum voiţi s-o numiţi''-
Atitudinea era, într-adevăr obiectivi şi selectivă. După război, Ibrăileanu ştie să aprecieze (şi-i publici) pe Ion Barbu, pe Blaga, pe Al. pkilippide, pe Arghezi şi mulţi alţii, iţi va menţine însă rezervele, integral, faţă de poezia lui Macedonski, etplicindu-se, fireşte, tot prin... teoria selecţiunii. Lirica lui Mace-ăonski nu s-a putut impune pentru cd la început epoca a selectat, din imperative majore, pe cea eminesciană iar apoi, cînd locul eminescia-■ nismului şi al posteminescianismu-itii a fost ocupat de ţărănism (citeşte   sămănătorism şi poporanism)
teşm sămănătorism şi poporanism) „nici atunci Macedonski nu putea ji omul vremii". Nu se înţelege în-
efortul
ji vmui vremii". Nu se înţelege în-s& cie ce nu face Ibrăileanu efortul necesar de a ^valorifica", acum, după război, poezia lui Macedonski Clftd dispăruseră nricinile
««pa razool, poezia lui Macedonski cînd dispăruseră pricinile ce guvernaseră odinioară nereceptarea poetu-
lui. Adevărul e că pentru Ibrăileanu, poetul Nopţilor continua să ră-mină şi în 1920 ,un scriitor abstract şi rece", căruia chiar îi imputa, straniu, că „a fost lipsit cu totul de acel realism, de acea posibilitate de contact imediat al sufletului cu lucrurile, fără care nu există literatură — nici clasică, nici romantică, nici simbolistă". Învingerea unor opinii aperceptive (să le spunem prejudecăţi ?) puternic stratificate S2 dovedea a fi un efort excesiv. Să adăugăm, nu numai în chip de scuză, şi faptul că faţă de poezia lui Macedonski, atitudinea lui Lo-vinescu e tot atît dz rigidă, deşi din partea conducătorului Sburăto-rului se aştepta mult mai multă comprehensiune. Şi nu se repetă oare cecitatea, la aceşti amîndoi critici, şi faţă de poezia lui Ba-covia ?
Dincolo de aceste îngustim', care' nu sînt numai ale lui (sau nu în primul rînd ale lui), Ibrăileanu avea dreptate să spună că faţă de poezia nouă a demonstrat întotdeauna o atitudine obiectivă şi selectivă. Acum, după război, această obiectivitate şi spiritul selectiv cîş-tigă în supleţe. Chestiunea era însă mult mai complicată, pentru că e vădit legată de o înţelegere estetică mai generală. In discuţie era, de fapt, condiţia şi destinul literaturii postbelice, asupra cărora Ibrăileanu medita cu o precipitare şi azi lesne de perceput. In însemnări literare un ciclu de eseuri era special dedicat acestei chestiuni, care nici lui Ibrăileanu nu-i era atunci limpede. Eseurile acestea abundă în semne de îndoială, dovedind că autorul prospectează un viitor tulbure, învăluit şi pentru el în ceţuri care erau dense. Singura certitudine în această negură fără reliefuri părea a fi inevitabilitatea evoluţiei literaturii spre un nou ciclu. „împrejurările din România de după război nota Ibrăileanu în februarie 1919, vor fi aşa de deosebite de cele de mai înainte, încît putem afirma cu toată siguranţa că literatura de mine va avea un caracter radical deosebit de cea de ieri. ... Întregirea neamului şi dezrobirea ţărănimei vor face să dispară din literatură
85
studii
acele accente ele protestare, de revendicări, de milă, de propagandă, care dădeau tonul unei mari părţi din operele noastre cele mai preţuite .Desigur, viaţa naţională, viaţa regională, viaţa ţărănească va preocupa — poate — încă şi mai mult pe scriitori — dar punctul de vedere va ţi altul". Unghiul de vedere este deci tot sociologic (ca, de altfel, şi la Lovinescu), încereîn-du-se creionarea unei hărţi posibile a literaturii viitoare în funcţie de condiţiile — modificate —■ ale structurii sociale a ţării. Dar dacă Lovinescu,   din   aceeaşi perspectivă, socotea  nu numai posibilă dar şi imperios necesară apariţia unei literaturi cu motiv citadin, pluriformă ca expresie stilistică, Ibrăileanu se grăbea (încă în 1919) să pronosticheze că nici în noile împrejurări, „variatele probleme ce ni se impun vor fi un teren puţin favorabil acelei literaturi care începuse să înflorească înainte de război şi care    se    numea «decadentism», «simbolism»,     «modernism» etc". Negreşit, medita Ibrăileanu —, fizionomia societăţii romaneşti va fi radical deosebită, raporturile umane se vor complica şi rafina aducînd în prim-plan probleme şi dificultăţi noi, nebănuite   alteîndva. Această nouă structură şi această nouă realitate „va cere transcripţia artistică şi dacă o va cere, se va produce" 5).
Care anume va fi profilul şi condiţia acestei literaturi îi era greu să prevadă. Mai vechile sale puncte de vedere îl fixau într-un univers ai cărui piloni de susţinere erau tocmai idealurile estetice care acum se năruiau, isprăvindu-şi misiunea. Elemente altădată cu valoare de contraforţi trebuiau acum demolate şi total înlăturate. Ce anume le va înlocui ? Operaţia aceasta de prefacere şi înlocuire presupunea timp, poate îndelungat, material constructiv inedit, mijloace şi modalităţi poate necunoscute. Se r revedea o incertă epocă de tranziţie, cu prăbuşiri şi înălţări bruscate, în care vreme urmau să se constituie noi
totalităţi, noi şcoli şi curente camdată, totul i se părea a fj
5) I. L. (G. Ibrăileanu). Literatura de mîine. Însemnări literare nr. 1, (2 febr.) 1919 p. 18—19
ma haosului originar în care mente lipsite   '      " "
căutarea unei identităţi şi strirt, necesare.--. „O înfăţişare a litefj^i din acest moment,   se mârfcur criticul în acelaşi ciclu de es& este şi lipsa de curente şi şcoli l terare.  Totul s-a sfărîmat, ,- ■ la un fel de amorfism, la' o
punere de scriitori, care t
ceva de altă dată, dar care nw mai recunosc într-un tot. Aceasta caracteristica perioadelor sterile k literatură.  Cînd literatura a infu rit, au existat curente puternice alăturarea şi, de obicei, unul pre^, minant. Scriitorii mari ai omeni»* apar în vremea şcolilor şi a curei-telor bine desemnate. Ronsard, % li'ere,  Hugo,  Flaubert.  La noi as avut perioada alecsandrină a litera. turii, perioada de după 1900: Jtfj' scriitorii noştri mari fac parte ^ curente şi şcoli puternice''^. Dara» menea curente pot apărea numai fc perioadele stabile,   calme şi ahtiate, în epocile de tranziţie, cînd fa tul se dezagregă iar devenirea e k fazele preparării, asemenea fenomene constituite nu pot fiinţa. Ori, dupj opinia lui Ibrăileanu, România par-» curge atunci o asemenea epocă,de 1 tranziţie. Literatura, expresie a cial-istoricului, va purta, fatalmen. te, pecetea epocii.
Fără îndoială, observaţiile Its Ibrăileanu transcriu nu de şuţii» ori, o stare de fapt. Vechea literatură, mai ales aceea ve care o agrease şi o cultivase Ibrăileanu-* (im, adăugăm, nu numai el) trebuia i cedeze locul. Era atunci greu, dad nu chiar imposibil, să se disting, din această îngemănare dizarmoni-că de stiluri, impulsurile care vt structura şi conferi identitate caracteristică literaturii viitoare. Ceea (J ne-am obişnuit să numim marea literatură interbelică avea să "se constituie mai tîrziu, curentele şi }» Zile, care şi ele vor apărea dtipi 1920, asigurîndu-i polifonia fi»! rietatea ce i-au dat forma şi cute-1
r>) I. L. (G. Ibrăileanu). Literatul» de azi. însemnări literare, nr. $ (1 sept.) 1919, p. 19.
studii
ar să-l explicite cauza, inţelesu -in l^r;osioUuluiL sajro
^„..i,,ră "Deocamdată se di-,arpculaa: De   astRvta. Ibrăi-
se aştepta. Ibrăi-
P
'tnTrmhd, ^Zl^cauza, înţelesul
^mţ!ctcidlar'sYl explicite-:e, să-i'descifreze
Dar aCSaSta " UUimUl
^Ltetăm singura   certitudine în fiepvtam,     5 injormă era, pen-
aCB1l%i^nu, fatalitatea dispariţiei tru Ibrăileanu J      care ti legase
ace$tm   cure£ dispărea, SSa-matanu, şi literatura pi-Zfesc-tradiţionalistă, altfel spus şi ■iăâmătorismul. Evident certitudi-
'tTaceasta a lui Ibrăileanu avea Zmrdficaţia unui punct fix, de spri-TZtr-L univers cu sistemul sau Preferinţe. Nu numai certitudinea 7m a lui Ibrăileanu, dar şi universul re care îl circumscriu, ca şi sistemul particular de referinţe Am dispune că sistemul de referinţe insuţifasese construit de critic Pre-eiziunile, -delimitările, judecăţile de diagnoză ca şi cele de prognoza vor fi de aceea făcute •— şi acum — in funcţie de acest sistem de referinţe Pentru că, neîndoielnic, dispărea ■un curent literar dar nu şi acele principii estetice, (cu valoare perenă) convingeri de o viaţă ale lui Ibrăileanu care vor rodi şi de acum încolo, oferind ideaţia teoretică pentru noi sisteme de referinţe. Dispărea programatismul literar poporanist (clădit^ pe relaţia vină-dato-rie o intelectualului faţă de ţărănimea împilată). Dar motivul ţărănesc în general, va dispărea şi el din sfera literaturii ?
Ibrăileanu a oferit acestei întrebări într-adevăr cheie un răspuns
, destul de apropiat de cel al lui Lo-Vinescu. Conducătorul cenaclului MSbu.rătcrrul" nu a negat universului rural dreptul la expresie estetică. A socotit însă necesar depăşirea lirismului, a sentimentalismului romantic în favoarea unor creaţii Obiective, nu fără a cere şi a milita pentru pătrunderea masivă a motivelor citadine în literatură. Aceasta, chiar prin diminuarea preocupă-"nlor pentru lumea rurală. Ibrăileanu, e drept, nu a depus stăruinţa
directoare a lui Lovinescu pentru citadinizarea literaturii dar a pledat pentru rafinarea motivului ţărănesc. Un asemenea motiv nu poate dispărea din literatura unei ţări în care imensa majoritate a populaţiei trăieşte în mediul rural iar orăşenii sînt, cei mai mulţi, de recentă provenienţă ţărănească. Vechile concepte — vină, datorie —elemente fundamentale în idealurile poporanismului, dispărlnd în mai vechea lor structură, capătă o altă, deosebită semnificaţie. „Şi ceea ce incumbă astăzi poporanismului este o altă necesitate de urgentă actualitate. Este, mai presus de toate, idealul de dreptate, de libertate, de toleranţă şi de cultură. In acest ideal stă în momentul actual europenizarea, occidentalizarea poporului român... „Viaţa românească" e martoră că, pe cît am putut (foarte puţin '.) am ridicat glasul în favoarea acestor bunuri").
Să recunoaştem că vechile idealuri au fost substanţial restructurate. Noua ipostază ţine nu atît de poporanism cît mai ales de un principiu estetic cu valoare într-adevăr statornică: idealul moral al scriitorului. Altfel spus, raportul dintre etic şi estetic. „Fără cultură — votul şi pămîntul nu înseamnă nimic. Votul şi pămîntul sînt mijloace, condiţii, nu scop. Scopul este sufletul, este : mai multă lumină, mai multă conştiinţă, mai multă frumu-seţă morală, mai mult omenesc..." Acuma cînd i se dă ţăranului vot şi p&mînt, trebuie să i se dea şi cultură —■ şi deci instrumentul de cultură cel mai potrivit, literatura..."
Ibrăileanu avea poate dreptate în ceea ce stăruia. Situaţia de după război sancţionase nu falimentul poporanismului (un articol al său polemic, fireşte, împotriva lui Lovinescu, purta chiar titlul interogativ : Falimentul poporanismului ?) ci un sfîrşit de etapă. Misiunea pentru care fusese creat se încheiase.
7) P. Nicanor & Co. Ce este poporanismul ? Viaţa rom., an XVII, 1925, nr. 1
«7
studii
eugenia ludor
adela, un roman modern
De ce să fi amînat G. Ibrăileanu publicarea „Adelei", unul dintre cele mai frumoase şi mai rezistente piese ale romanului analitic românesc ? Criticul şi-a ţinut opera în sertar un deceniu pînă a încredinţat-o tiparului. Oare să i se fi părut în dezacord cu militantismul său, cu poziţia sa de îndrumător al unei literaturi cu o anume tentă socială ? Greu de crezut, fiindcă ideologul poporanismului n-a promovat în paginile revistei sale numai literatura unui Sviridon Po-pescu sau Jean Bart, dar şi pe debutanta Hortensia Papadat-Benges-cu, a cărei literatură n-avea nimic comun cu cerinţele sociologiste mai vechi ale revistei. Şi, totuşi, nu este credibil ca Ibrăileanu să nu-şi fi dat seama cît de deosebită structural era opera sa romanescă de idealul său mai vechi de literatură. „Adela" ţinînd, prin structura şi prin mijloacele artistice ale autorului ei, de o direcţie mai nouă a romanului românesc, aceea analitică, descinzînd din Proust.
Oricum, romanul tardiv al lui G. Ibrăileanu constituie pentru cercetătorul literar de astăzi surpriza plăcută a descoperirii unei opere perene. O operă modernă, scrisă cu fineţe şi cu profunzime, „Adela" nu este de loc, cum ar putea părea la o privire superficială, o desuetă poveste de amor, fiindcă ceea ce salvează de desuetudine epoca sau romantismul tardiv al eroului cărţii este incandescenţa, febrilitatea notaţiilor   aceluiaşi   erou,   care trece
toate datele realului exteri celui lăuntric prin filtrul une'^ analitice chinuitoare, prin sita să a unei lucidităţi acute, p ,£ de lucid", notează Emil Coif^ despre el însuşi. O luciditate- ^ aruncă asupra lumii din jur 0 f*?' vire incertă, neliniştită, ton ^ mereu de îndoială ori cena? continuu orice stare, simţămint pornire. s*
Adela (scris în 1922) este rom». nul unei opţiuni care se-ndrej* spre tragic, nu din vina eroinei în mai toate ramanele de introsL? ţie apărute în acelaşi timp f p^T' lui Procust" de Camil Peiu^'-sau după aceea (Anton Holbai ci numai din imposibilitatea erc#-de a depăşi un anume prag ţ chinuitoarei lucidităţi a matuni&t
Nehotărîrea  lui  Emil    " ■ -
1
îndrăgostit de Adela, de care îl part douăzeci de ani, nu provine^ din abulia eroului, nici măcar fa această diferenţă de vîrstă pe cgr» Emil, ca orice bărbat fermecat i> tinereţea  şi  exuberanţa unei fa»4 ar fi putut-o ignora. Imposibilitate acestei iubiri vine poate de la nifc \ fapte din trecut, unde intimptafsj statornicise relaţii   deosebite inifc? cei doi ? Adela este într-un fel »i pilul spiritual al lui Emil Codrem.* Indecizia lui s-ar părea deci nuti-\ tă de un anume sentiment paterei foarte  viu, foarte prezent încî r,' sufletul eroului, înfrîngîndu-l ţit\-la urmă pe cel al îndrăgostimU\ Este una dintre interpretările rm.-l bile, spre care ne îndrecr.tă îtiSjU autorul.
Emil reîntîlneşte pe Adela, jetiţ alături de care îşi retrăise tarii dar plenar copilăria, după ce acwi ta ratase o căsătorie. Frumoasa kj meie de care se simte atras Bmi.t Codrescu nu este alta decît tnd*| tătorul copil care i se urca pe ge-j nunchi, luîndu-l părtaş la „drame-'; le" păpuşilor, care-l trăgea &. mustăţi ori îi ciufulea părul, ceri*- \ du-i poveşti şi glume şi jocuri, iV ■ tr-un cuvînt, alături de care arfe' nul îşi retrăia copilăria, mai exat şi-o „re-creea", la dimensiunile fif'-j nite : „pentru că Adela era o jţ; carie vie şi plină de surprize;?.; apoi, pentru că omul fără surori i;
studii
m
*i e^eentpo^b^tăţae 'le afecţiuni famdia..       ^ ^
VorUfMîe seamă, Emil Codres-ore «» locx fonte si sentimente <* r*teoZ« "dar acestea rezumă
* ^'Jlroului Mă de Adela, in pate™ «I e'O"" Jf/tej cfire Z-a tu-cŢ^f «fiecine gtndznăn-se ** nC° ^tm pretendent, pe de m ei ZJn bărbatului, merglnd pină - m ălrîsi erodind, pustiitoa -e, cela a^lirtlUente Aceste două por-^flf S^ctok . clar sînt, Pm de armonios xmbi-
*'f sufletul terorizat de lucidi-Sfl? boului, condiţionîndu-se şi lae- Li,*? una pe cealaltă. Aş "să "cred că „Adela" mfformnul unui gelos, mai mult dttiţ al unui nenotant.
In rememorarea trecutului, Co-irestu aminteşte mereu de simţa-mîntul patern, rămas nealterat, neumbrît de transformarea pe care natura o operase in structura intimi şi fizică a Adelei. Reintilnind-o la cincisprezece ani. cînd devenise
0 domnişoară", Codrescu nu se uoote stâpini să nu remarce „copilărescul" figurii tinerei. Gesturile ii de „grande-dame" îl fac să zim-bească, fiindcă ele i se par „comici" pentru vîrsta adolescentei. „Nu
1 s-a schimbat nici expresia copilărească a feţei, nici mişcările naive şi repezi, nici glasul încet şi %'OBlat cu care parcă destăinuieşte secrete" — constată Emil Codrescu |a a doua întîlnire cu Adela. Sau; „B atît de femeie şi de copilăresc suavă !"
Trecutul pare să pună mereu stăvilit pornirilor fireşti ale acestui disociativ neobosit; icoanele lui se suprapun imaginilor prezentului, uneori umbrindu-le, copilul avînd dle o dată preponderenţă asurra femeii. Astfel, Adela e mereu complota cu cealaltă Adelă, adolescenţi mu fetiţă : „Seamănă cu fala de cincisprezece ani, cînd protesta că OT-i copil", zice undeva Codrescu, {Xntru a relua în altă împrejurare : , Copilul din Adela a fost atît de fcncit". Şi tot astfel mereu, compa-
rînd, dar şi suspectînd (pe alţii şi pe sine însuşi) eroului pare a i se ridica în faţă, insurmontabilă, stavila trecutului in care Adela îl domina prin drăgălăşenia ei.
Adela este, în multe privinţe, creaţia lui Emil. Ca un alt Pyg-malion, Codrescu se bucură, în epoca de formare a Adelei, de calitatea de „mentor" al ei spiritual : îi îndrumă lecturile, cunoştinţele, gustul. Ceea ce însă nu-l poate determina pe temătorul şi bănuitorul Codrescu să înfăptuiască acel transfer de sentimente — de la dragostea paternă la iubire, făcîndu-l să apeleze mereu la diferenţa de vîrsta dintre el şi Adela ca la un unic şi determinant argument, ceea ce nu-l împiedică să analizeze, să disece, ba chiar să răstălmăcească gesturile sau vorbele Adelei — gesturi sau vorbe grăitoare şi sincere — este însă gelozia : mărturisită sau nu, elocventă însă, mereu prezentă sub diferitele şi ciudatele ei forme, la acest ciudat îndrăgostit, „terorizat de răspundere (...) prea lucid şi prea mult preocupat de urmările faptelor lui", după expresia insăşi   a eroului.
Teama de a nu fi înşelat împinsă pînă la paroxism, temă revenind şi în alte romane ale altor scriitori printre care Camil Petrescu şi mai apoi Holban, nesiguranţa, care acuză nedrept, care jigneşte chiar (aci, la Ibrăileanu, mai puţin, fiindcă eroul său e un delicat şi un romantic, neavînd vigoarea uneori chiar vulgară a celorlalţi doi scriitori), groaza de ridicul faţă de femeia iubită, veşnica despicare a firului în patru, aşezarea sub microscopul disociativ al fiecărei situaţii, văzută din mai multe unghiuri, dar mai ales proiectată în viitor; interpretarea fiecărui gest al Adelei, analizarea oricărui zîmbet sau vorbe, văzute în ipostaza lor mai mult viitoare — adică totdeauna defavorabilă, dacă nu totdeauna tristă, sînt tot atîtea cristalizări ale geloziei devorante a lui Emil Codrescu. O gelozie anticipativă, aş spune, un sentiment care se dilată monstruos, dinspre trecut, acoperind viitorul, ca o ceaţă    apăsătoare, îngreuind
studii
comportamentul firesc al eroului, împingindu-l insă către o necontenită şi agilă speculaţie psihologică. Cînd află că Adela s-a căsătorit (cu toate că gestul ei era unul vindicativ, i-o mărturiseşte ea mai apoi), Emil Codrescu se simte destul de neplăcut impresionat. Reîntîlnind-o, divorţată, nu se poate abţine să nu recunoască ce a gîndit atunci cînd a aflat de căsătoria ei pripită: „Cînd peste un an, un faire-part mi-a făcut cunoscut că s-a căsătorit (...) am avut un sentiment de chinuitoare durere..."
Dar gelozia pleacă de undeva mai din trecut, cînd Adela era încă ■un copil. Codrescu recunoaşte că „pasiunea" pentru Adela îi provoacă un sentiment de ciudată gelozie faţă de părinţii ei : „Ajunsesem gelos de dna. M. şi de dl. M. şi, cînd mi se părea că Adela ţine mai mult la mine decît la ei, simţeam o fericire pe care o cultivam cu avariţie în secret". Şi tot din acea epocă, în care avea impresia că nutreşte sentimente paterne faţă de Adela fetiţă, datează amintirea unei stranii amărăciuni faţă de nevinovatele „inconstante" ale copilei; Codrescu retrospectează la fel de lucid, no-tînd : „Pasiunile fiind întotdeauna lacome, mi se părea mereu că sînt trădat   (subl. n).
Că nu vîrstă este elementul decisiv în imposibilitatea acestei iubiri sugrumată în devenirea ei, ci numai gelozia, o probează chiar afirmaţia lui Codrescu, la un moment dat, speriat că dragostea pentru Adela i-ar putea ştirbi independenţa : „Ar fi lamentabil, chiar dacă aş avea zece ani mai puţin". Şi imediat, o remarcă elocventă, care defineşte spaima de a fi înşelat, a eroului: ..Experienţa trecutului este concludentă". Care „experienţă a trecutului" ? Aflăm imediat, din episodul referitor la dragostea adolescentină a lui Codrescu, (avea şaisprezece ani) pentru Leonora, de nouăsprezece. (Adică aproape vîrstă Adelei, care are douăzeci). în timp ce adolescentul Codrescu o adora romantic, Leonora fugea cu bărbatul surorii ei. Trecutul este mereu rechemat pentru a întări şi a proba infidelitatea fe-
meii, deci pentru a izgoni im, prezentă a Adelei şi farmenr care-l subjugă periculos., q. } leanu nu scrie ca alţi roma uzînd de violenţe  verbale s%> imprecaţii, dar sarcasmul ţinut în chiar acele imagini c/, te pentru a depune mărturie sprijinul acuzării; căci Adelei i intentează   un   proces ascuns toate că acuzatorul ei are o „' ce pare de o  luciditate drace aspră cu sine însuşi, avînd î^£ gînduri catifelate, paterne faţl inculpată. O luciditate biciuita k să de obsesia geloziei, care trJî tează şi trăieşte cele mai absvt ipoteze. Este rechemat în nxeimt un episod din vremea studenţieiu Codrescu la Viena, pentru a pJE culpabilitatea unei femei, de fot? femeii înamorată de el, î-nşelinS* însă bărbatul, bătrîn şi bolnav j? lej imediat de comparaţie pentrj posibilă şi viitoare — daca -nu vitabilă —• ipostază a sa : MUar g aparţinea de drept altuia, unui « mult mai în vîrstă, un bolnav,» paralitic..." Proiecţia acestei ze Emil Codrescu n-o poate îndm nici măcar ipotetic, cu toate ci g îl urmăreşte ca o umbră, int*» cîndu-i clipele prezente.
Dar mai sînt în romanul gAiiH şi alte elemente care susţin para» că ne aflăm în faţa unei magist» le vivisecţii a sentimentului pd* ziei masculine, precedînd cu. un # ceniu pe aceea a romanului-hi & mii Petrescu (Adela fusese scrB prin 1922).Gelozia lui Emil Coim cu (numită în roman sete de cetţ tudine şi, în fond, nici nu este 4 ceuaj devoră însă pînă la urmi » birea lui pentru Adela. Femeia m de la început suspectată de cocte tărie, surîsurile ei sînt bănuite al ironice, unele răspunsuri persifla te, altele, premeditate. Codrescu t îndoieşte chiar de sinceritatea o» cărei manifestări a Adelei: el, a* ratorul, care se sperie de boala» bifcei, redevenind pentru o scwl perioadă patern, notează dupi (* tabilirea fetei cuvinte ca „pene» tate" la dosarul, şi aşa încărcat, i iubitei. Gesturile ei încurajat<0 sînt întoarse şi răstălmăcite cu *
studii
diabolică si
aberantă forţă de diso-
^i'un moment dat
Codrescu, adu-
l<* vn mo'Ţa ment împotriva dM- Tildei .fiătrîneţea" lui, ob-43 Jlstei  o sfătuieşte sa se
itacolid   vtistei, 7 ei este
rm^tf^    Raspu^ u y
<f<"tCcu gncM ia ipoteza existen-fteCe Z %'bărbat în viaţa Adelei, tei ^\tlaată de o alta şi mai ipOietS f*Wfde% ar avea amant. fM> MfniSe pare insuportabilă şi TPioasă".'ipoteza unui lo-/ISoare odinioară, îmi f^rT^Sm benignă. Un logodnic % 0 vTrfualitate. Un amant este frealitate teribilă. Incompatibil mai îngrozitoare decît un soţ .
intrare paginile convingătoare din literatura noastră care sa te Z>m cu atîta siguranţa şi preg-ZnM, cu attta inepuizabila inven-% a ipotezelor posibilului, facind Chiar imposibilul posibil, rar se in-Mneşte in literatura de analiza o mît de variată gamă a nuanţelor de Simţire, reflectate în oglinda deformatoare, a neliniştii şi nesiguranţei, fn „Adela" se întîlnesc toate variaţiile existente ale aceleiaşi teme, scriitorul mişcîndu-se cu o reală siguranţă prin catacombele gîndu-îvi, minat de vibrarea unei sensibilităţi traumatizate. Ai senzaţia unei complicate incursiuni. prin labirintul presupunerilor celor mai neaşteptate, izvorînd dintr-o optică ce hiperbolizează şi măreşte pînă la dimensiunile _ monstruosului.
Gelozia lui Codrescu ss nutreşte «Ui rar din substanţa prezentului — cu toate că prilejurile (nevinovate) m-i lipsesc. Reamintim pasajele in care eroul simte că e gelos pe copiii din ■ sat, fiindcă Adela îi mingile sau îi copleşeşte cu daruri, dintr-o foarte firească, pornire de femeie • „o fi înţeles ea complect egoismul meu? O fi înţeles ea că opririle ei cu copiii mă impacientează pentru că-mi răpesc atenţia ?i timpul ei ?"
Amintim totodată discuţia pe marginea romanului „Război şi pate". (}n „Ultima noapte de dra-ŞBSte" bărbatul face filosofie cu iu-oiţa, in cel al lui Ibrăileanu, Co-mscu o iniţiază în probleme de li-
teratură şi, cu toate că n~o afirmă nicăieri, acesta din urmă, ca şi eroul lui Camil, suferă de pe urma faptului că femeia iubită nu împărtăşeşte cu pasiunea necesară preocupările bărbatului, pînă la identificare, identificare fiind egal cu despersonalizare '. Gelozia lui Codrescu, stirnită şi de independenţa intelectuală a Adelei, (independenţă care se traduce_ de fapt pentru el prin nesupunere) îl împinge pînă acolo încît să devină obiect de gelozie pînă şi un erou de roman, fiindcă îi plăcea Adelei : „Gelos de prinţul Andrei ?... Are dreptate. Din cauza asta l-am combătut."
Dar gelozia lui Codrescu, spuneam, se nutreşte mai ales din ceea ce ar putea deveni raporturile dintre el şi Adela, chiar admiţînd ipoteza că aceasta l-ar iubi. Pe Emil Codrescu îl face să sufere mai puţin trecutul Adelei, dar îl înspăi-mîntă mai ales viitorul, privit cu nelinişte, cu angoasă, otrăvindu-i chiar clipele prezente. „Blazatul lucid" (cum îşi zice undeva eroul) e conştient de „adoraţia egoistă" pe care i-o inspiră Adela. El nu ezită s-o mărturisească undeva, cu aceeaşi cruzime a sincerităţii faţă de sine (trebuie remarcat că doar literatura Hortensiei Papadat Benges-cu se mai întilneşte cu romanul lui Ibrăileanu în ceea ce priveşte sinceritatea destăinuirii, a trădării chiar a propriului eu!): „Iar interesele şi soarta ei îmi sînt atît de scumpe, încît dacă ea ar fi fericită cu oricine altul afară de mine, i-aş urî fericirea, şi dacă aş şti-o durabilă, i-aş urî-o cu sălbăticie..."
Obsesia torturantei incertitudini se proiectează astfel acaparantă pe ecranul tot mai sumbru al timpului care va veni, neţiind numit decît o dată viitor, mai adesea printr-o parafrază amintind de „cădere", „sfîrşit", de moarte, etc. Ea dizolvă ca o substanţă nocivă oricare impuls firesc, înnăbuşe orice gînd senin. Imaginea obsesivă, în ipoteza unui eventual mariaj cu Adela, este aceea a unui bătrîn înşelat sau, în cel mai bun caz, a unei dureri reciproce : „Sentimentul de umilinţă că abuzez de înşelarea ei de sine ori de mila ei.   — Şi  la apariţia
91
studii
lui, durerea mea, şi durerea ei că mă ucide ori că renunţă la viaţa ei pentru mine."
Ceea ce ni se putea înfăţişa la un moment dat drept cauza renunţării lui Codrescu — imposibilitatea de a face transferul de la sentimentele sale paterne la iubire — se dovedeşte, pe măsură ce înaintăm în lectură, o simplă supoziţie infirmată de desfăşurarea sinuoasă dar atît de exactă, aproape riguroasă, a analizei. Gestul renunţării la Adela, gest care poate fi interpretat şi ca o pornire romantică, generoasă („Adela va rămîne pentru tine mereu slînca pe care creşte floarea-reginei") ni se pare mai ales unica soluţie care putea curma chinul obsesiei acestui lucid. Renunţarea lui Codrescu echivalează cu dispariţia în neant a iubitei, cu moartea ei. Adela însăşi înţelege că ar fi inutil să mai continue a-i scrie, deci a-i da semne de viaţă.
G. Călinescu făcea subtila observaţie că „Adela" este o carte despre dragoste şi despre moarte. Paralel cu logica atît de sucită a geloziei, care-şi caută alimentul mai ales unde el nu există, omul matur, Codrescu, trăind în mediul dulcei otrăvi a ideilor, a meditaţiei amare asupra vieţii, traversează experienţa sa erotică atît de neobişnuită, cu sentimentul unei acute zădărnicii. G. Ibrăileanu, autorul unor cunoscute cugetări intitulate „Privind viaţa", din care mult a împrumutat şi eroul său, Codrescu, a ştiut să creeze un cadru atît de adecvat acestei iubiri mistuitoare care se autodevoră, care poate uimi. Şi chiar uimeşte neaşteptata capacitate a lui ibrăileanu, a criticului care admirase amplele şi blîndele pînze sadoveniene, de a crea romanului său acel mediu natural de o frumuseţe sălbatecă, devorantă, ca şi pasiunea eroului său. Există în romanul „Adela" o conspiraţie între tortura sufletească a eroului şi frumuseţea, ca de pe altă planetă, a munţilor, sub strălucirea curcubeului, ori sub lumina lunii, a cîmpu-lui dezolant, transfigurat de lumina slabă a astrului. G. Ibrăileanu, scriitor modern prin luciditatea cu care
studii
surprinde seismele neliniştii trice, ale nesiguranţei şi Qno rămîne aceeaşi pană inspirat* modernă în descrierea unei superbe prin nepăsarea ei, .Sau pusă, ca şi omul, acţiunii ^ ziune a timpului. Natura nu j. ge observatorului numai suspim admiraţie ; peisajul îi apare w în toată meschinăria lui: tQ c întinsă, tristă, pătată de cîţiva bori schilozi, ascunde munţii j* spre apus." Sau iată imaginea ironizată a Ceahlăului: „Moimm pietrificaţi de pe munte, culcaţi în picioare, unii binevoitori ' agresivi sau bizari (Era unul cal şi hilar, în mijlocul platouta Culmile negre din vale, tîrînds* spre piciorul  muntelui colosal,, alergînd speriate în toate părţile oprindu-se brusc, halucinate." dala ironiei împiedică extazul, tarea de sine în faţa frurnusefii turii : „în   faţa    noastră, Cetate Neamţului, molar sfărmat al usi leviatan de coşmar, strălucea ivea în soarele arzător al amiezii şi tea cu cît ne apropiam de tîrg. ftj valea ei largă, Ozana    îşi mqa strălucirea în curbele, graţioase nişte şolduri de femeie adora* ale meandrelor ei. In fund cu» pect de nour, Hălăuca nemăsurjl şi obeză..." Peisajul are în „AiM funcţia de acompaniament mitaaj sugerînd starea de spirit a iMA gostitului :  el  este  cînd sperat cînd ironie, apăsare, sau presiuj rea unui inevitabil sfîrşit. 1MB» nu îşi scrie partitura cu acwofeji şi  acuitatea unui virtuos: Jto gem cu Adela pe jos. Cosaşii sub ierburi îi imitau fîşîitul a al fustei de mătasă. Noaptea nemişcată, Numai   stelele tremua deasupra capetelor noastre. Munfi pe care ziua îi văzusem glorai ameninţînd cerul, acum erau i# ipotetice blocuri de întuneric. 1* parte, la picioarele munţilor, iril colo, se stingea şi se aprindea» reu cîte un foc singuratic. Iar d» supra Văraticului, în tristeţa in» sităţii, punctul   strălucitor al U« luceafăr stătea să cadă dincolo* munte. Cînd căzu, în curînd tri* ţea nopţii crescu de odată.
I
ion Ka|u
g. ibrăileanu, poet
in luna
iulie a  anului 18
la
«oman, a apărut primul număr din S»nouă revistă editată de fî Ibrăileanu împreună cu alţi doi «keteni: Panait Muşoiu, funcţionar L primăria oraşului, şi Eugen^ Va-ia»f ce se afirmase ca poet mea din mâinile Contemporanului. Revista, rememorează G, Ibrăileanu evenimentul în Amintiri din copilărie st adolescenţă, „era socialistă, ateîs-m, materialistă,, realistă — în sfîrşit re'cAuţidnară în toate direcţiile". ţn paginile ei, tînărul Ibrăileanu a semnat cugetări, traduceri din Bu-chner, Zola, Byron, Ossian şi... poeme în versuri şi în proză semnate ev iniţiala numelui de familie sau ru pseudonimul Cezar Vraja.
Scrisă eu pasiune, dezvăluindu-şi liră reticenţe cutele ascunse ale sufletului, ,,lirica" lui G. Ibrăileanu ne pune în faţa unui tînăr care-şi cintă iubirea cu imaginaţia înflăcăraţi, de poezia lui Mihai Eminescu, dezvăluind totodată o sensibilitate specifică intelectualului român de la sfîrşitul veacului trecut. Versurile au o valoare de tot mo-tefe, dar ele ne ajută să înţelegem mai bine firea visătoare de romantic incorigibil a lui G. Ibrăileanu însuşi. Numai un om de o a «««stea sensibilitate putea imagina. Adela. Tocmai pentru că punea în evidenţă sentimentalismul structural al personalităţii lui, u. Ibrăileanu şi-a detestat „lirica" »« Amintiri din copilărie şi adoles-
n
cenţă, socotind-o „o pată" a activităţii sale publicistice.
Intiiul poem în proză 1) este ecoul durerii încercate în faţa primei deziluzii în dragoste. Tînărul ce abia împlinise optsprezece ani îşi strigă lumii suferinţa pe coarde eminesciene. Iubirea s-a sfîrşit recent, dar zbuciumul trăit cu intensitate a îndepărtat vertiginos de prezent zilele acelea de dragoste ca şi cum le-ar fi scufundat într-o altă lume : „Parcă te-am iubit într-o altă vreme, pe cînd visurile mă îngînau cu arătări luminoase. O ! vreme slăvită, aşa de mult deosebită de cea de azi, de ce te-ai dus ? N-a mai rămas din tine, decît ca un răsunet al unui zvon depărtat, răsunet întrerupt de zgomotul negrelor valuri ale vremei ! Abia mai străbate câte-o licărire zîmbitoare în hăul întunecat al amintirii, istovite de chinuri !..."
Contrastul dintre fericirea de odinioară şi deznădejdea de acum este atît de puternic încît contururile se estompează şi peste trecut se aşterne o lumină ireală. Iubirea aceea a existat cu adevărat ? Nu cumva a luat naştere numai în mintea înfierbîntată a tînărului ? „Dragostea noastră, mistuitor de arzătoare n-a fost aievea ? Trăit-a ea numai în închipuirea-mi înflăcărată ?" Se pare că da! Tînărul s-a îndrăgostit romantic2), fără ca fata să ştie şi, mărturisind pe jumătate adevărul încearcă să se mistifice, vinovat de ruptură fiind, fireşte, fata: „Ori cum ar fi fost : ori că acea lume fericită smulsă din lumea proastă a fost aievea, ori că a trăit numai în capu-mi, tot una-mi este mie. Căci pierdutu-le-am pe amândouă şi niciodată n-or să-mi mai zîmbească a ferice".
1) 1.: Amintiri Şcoala nouă, an. I. nr. 1. iulie 1689, p. 3
2) într-adevăr, în vara anului 1889, G. Ibrăileanu a trăit întîia sa dragoste „aproape" adevărată — va mărturisi în „Amintiri din copilărie şi adolescenţă" — „aproape", deoarece „în mare parte era un produs romantic al imaginaţiei mele înflorite".
studii
studii
A doua parte a poemului e construită pe o suită de antiteze ce conturează dezgustul din sufletul adolescentului. Necredinţa fetei a stins strălucirea de odinioară a clipelor ; astăzi totul pare mort şi lucrurile îşi arată feţele prozaice, poetul exprimîndu-şi indignarea şi sarcasmul în tonalitatea Scrisorii a V-a. Zîmbetul fetei, „altădată atît de gingaş" i se pare acum „o capcană meşteşugită cu dibăcie", în care e hotărît să nu se mai lase „prins" după ce a trecut prin „încercări crude". Glasu-i „stins de chinuri şi de vitejia vieţii nu mai poate şi nu mai ştie să te cheme pe nume. Şi candela iubirii noastre n-are să se mai aprindă niciodată !"
Vis3) este în întregime construit cu epitete, metafore şi imagini tipic eminesciene. Poetul se visează în codru, „bătrîn prieten al lunii", rătăcind „prin iarba cea mare din poiană". Luna, izvorul, creanga de tei ce-şi scutură florile, lacul aflat în mijlocul pădurii, nuferii galbeni se întîlnesc toate într-un cuminte poem oniric : „.. .întindeam piciorul în strălucirea izvorului, ce răsărea de sub ulmul de pe coastă, visînd priveliştile străbune ! Şi-aşi fi dorit s-adorm sub umbra dulce de lună a blîndei crengi de tei, care se scutură de flori, parc-ar fi picurat lacrimi de dorul unui prieten iubit ! Iar mai încolo văzui lacul ce răs-pîndea miirosu-i umed de apă, amestecat cu mireasma galbenilor nuferi".
Dacă poemul Amintiri, inspirat de un eveniment biografic, era expresia unei dureri reale, în Vis tonul nu mai indică vreo stare afectivă deosebită. Poetul este resemnat şi într-o oarecare măsură indiferent. Regretul iniţial, transformat în temă lirică, este fructificat cu mijloace livreşti. G. Ibrăileanu va continua să cînte chinurile dragostei neîmplinite, dar cu răceala caracteristică tinerilor care nu sînt poeţi înnăscuţi.
Experienţa aceasta de
3) Şcoala nouă, an. I. nr. 2, 1. august. 1889, p. 31—32.
totuşi fructificată în cîteva tări" *). Deocamdată în formă \ insuficient desprinse de f,n rile concrete, ele par o justitim poemului Amintiri : „De muH m-am întrebat cu care din două părţi, ale vieţii te iubesc, imaginaţia sau cu inima ? Şi a<j fiecare s-a întrecut a-mi' 1 ~* că numai ea te iubeşte. Imagi!! te vede, te dezmiardă, te simţi inima te cere..." Şi mai dcJ" „Amor adevărat e acela la car^ parte şi imaginaţia ca şi iny« Amorul lipsit de una din a« două părţi e o stare bolnavă a dividului".
Abia după aceea meditaţia _ experienţei directe va fi traşii „aforisme" : „Ceea ce se nuia imaginaţie în amor e partea tică a acestuia ; ceea ce se j» inimă e partea lui senzuală" a ele concretizînd într-o bună mj& ră concepţia lui G. Ibrăileam % pre dragoste.
Otilieie) conturează faza ie tu ziţie între poemul în proză şi zia propriu-zisă : „Oh, vin' de Ba mai aproape, stăpîna visurilor $ le : acuşi răsare de pe codru lug cu-al ei norod de veacuri! Oh, ij să văd sub tremurîndele şi blînM tale pleoape ce-aproape .stelele teie !
Ne-om strînge la piept cu I şi cu căldură şoptind, în farm» de noapte, prinşi sub cer alba» şi adînc. Şi ochii-ţi umezi de apraj aşa pe jumătate închişi de-al fe cirii vis umbriţi, i-oi săruta în k nic nesaţ ! Şi-atît noroc ni-i hâr<B şi viaţa-mi face-vei senină «H duilcei tale gure foc, ,cu strîif rea-ţi de braţe moi, că mi-i atunci mai mîndră decît crâiesS din basme şi mult mai dulce A floarea salcîmului primăvăratec.
m
4J I. Note, ibid, p. 19—20.
5J I. : Note, Şcoala nouă, » nr. 3,15 august, 1689, p. 41
e)  Cezar Vraja : „Otiliei, nouă,  an.  I. nr.  4, 1 sevteml» 1889, p. 49—52
m
aceleaşi qj te_ai dus, copila
HMei/^p-^Ijnl orimâverii / rfn^M\Jnrrni de-acuma în negrul ?\tk^ al Uitării I" berile senine, inUmenc ci    miresmet nu se vor
i&I*ZJet^ chivul „Uînd" al S     om>iur,e mlădioasă cu par îeimll moale", ««-l P?«^ MfuW amintire-     . .de-atunci
«orice sară o icoană luminoasa / "Ţea  tainică, smerită cadrul vie-iT^tunecoase./Iară cînd in ochii-ţ !e*ri am văzut că nu mai este / F«MÎ  blînd   de  altădată toamna S5?i «ră veste / A căzu  pe tris-™!mi suflet 1" Neconsolat, indragos-UMva pribegi „în neştire dm zori L&a asfinţit",  simţindu-şi corpul pustiu ca-n raclă", luna doar, tai-ăki *i  rece",  rămtmnd martorul $%rerii-
Lor, reia în doua catrene sarcasmul 'din a doua parte a Amintirilor Jignit de inconsistenţa sentimentelor fetei, poetul face un blînd rjfcMsitoriu nestabilităţii feminine : Ocheade dulci le-arunci la toţi, / Ăi mare zor de Donchişoţi. . . ' De tm ar fi prea mulţi la număr, / Mat Că m-aş  cerca  să  număr. .."
Avind impresia că şi-a găsit un drum personal fertil, G. Ibrăileanu, menţitmidu-se în limitele aceluiaşi tegisiru, lărgeşte aria „satirei", o-prindu-se asupra unui aspirant la impărăţia justiţieis). Prima parte a
poeziei surprinde interiorul „favorit" al amicului în care pătrunsese „din întîmplare", rămînînd stupefiat de privelişte : „în colţ văzui Adevărul / restignit pe-o cruce mare. / Iar pe masa ta de lucru / Intre cărţile.. . de joc / Şedea statua Minciunii.. ." In a doua, subliniază demagogia omului : „Pica-ră-n lume Adevărul / Şi Virtute şi Morală. .. / Ast-fel începuşi odată / Un discurs cu mare fală. / Cînd s-ar face legi în ţară / Să se spîn-zure mişeii, / Tu, prietene-ai fi-n-tîiul / Ce l-ar dezmerda călăii":
Ultima piesă încredinţată tiparului s)  reintră sub influenţa eminesciană.  Cu gîndurile absorbite de imaginea fetei care acum nu mai este, poetul face efortul de a depăşi  banalul,  punînd   în referinţă planul terestru cu cel cosmic. Apariţia iniţială a iubitei e asemuită cu licărul   stelei   pe   bolta   înstelată : ..Din veşniciile senine /' A licărit o» blîndă stea, / In noaptea visurilor mele / Cînd răsărişi iubita mea". Pe   cer,   în   „nesfîrşirile albastre", steaua îşi intensifică luminozitatea, cînd,   pe   „cărările   vieţii", poetul împletea   fericit   „atîtea   vise", ca apoi,  odată  cu  moartea dragostei, steaua să-şi piardă urmele în haos : „Brăzdînd o dungă de lumină, / în negura   de   veci   pieri   /   O stea aprinsă, de-n departe, / Cînd trista-mi dragoste muri !"
Nu fără o strîngere de inimă şi-a luat pentru totdeauna rămas-bun de la tentaţiile lirei.
9) Cezar Vraja : Ideal. Şcoala nouă, an. I. nr. 7,15 octombrie 1889, p. 108
gh. cardaş
profesorul g„ ibrăileanu şi cursurile sale
universitare
Ridicînd zăbranicul atîtor ani trecuţi, mă revăd într-un frumos oraş de pe valea Moldovei, într-o odaie scundă, dar larg primitoare, din biblioteca societăţii culturale „Miron Costin". Aici am avut fericitul prilej să citesc pentru prima oară „Spiritul critic în cultura românească" şi „Scriitori şi curente". Stilul curgător şi afectiv, erudiţia literară, argumentaţia logică şi atît de obiectivă, făcuse din autorul lor primul meu idol literar, in domeniul orientărilor critice. Ceva mai tîrziu, în cursul superior, noul meu profesor de limba şi literatura română de la liceul „Roman Vodă" din oraşul Roman, Alexandru Epure, un fost elev al lui G. Ibrăileanu, mi-a înlesnit să cunosc şi cursurile universitare ale celebrului profesor de la Facultatea de litere din Iaşi.
Mărturisesc că deşi le ştiam aproape pe de rost, cele trei volume din „Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea" de N. Iorga nu-mi dădeau date biobibliografice asupra scriitorilor noştri, în schimb mă impresionau şi mă entuziasmau  prin subtilele   analize critice
1) Voi. I : epoca lui Asachi şi Eliade ; voi. II : epoca lui M. Kogălniceanu şi voi. III : anul 1848 şi urmările sale ; opera politică a emigranţilor ; literatura din ţară de la 1847 pină la agitaţiile politice pentru Unire; regalitatea lui Vasile Alec-sandri; literatura românească în epoca Unirii si sub Domnia lui Vodă Cuza. Voi. I—II Bucureşti 1907—1908; voi. III, Vălenii-de-Munte, 1909.
şi prin ierarhizarea adevăratelor > lente literare. N. Iorga era neht*"-cut în prezentarea inedită a <u' lor     bibliografice asupra scriitor,   culese   din   toate arh;"!*
din ţară şi străinătate, şi a zelor pe curente şi epoci.
Am avut răbdare să transcriu U lumina lămpii, la gazda unde h l iam, acele cursuri, care mă infc $ sau aşa de mult. Munca destul t"\ grea a transcrierii am făcut-o I plăcere şi cu dragoste. Mă jnifc! bam totuşi, de ce G. IbrăileanuZ.1 şi-a publicat preţioasele sale p,2, geri de la Universitate ?       ' \
Cunoşteam pătimaşele polemicii s-au deslănţuit, în diferite revista bucureştene, la adresa lui G. ly '■ ileanu;   citisem copilăreştile maţii ale unui nepregătit editor A scrisori  inedite   din coresponda»? lui   Eminescu,   care   contesta fif multă tărie cunoştinţele de ist® ' literară  ale  profesorului său; fr. ceea ce m-a impresionat mai p. fund, a fost interpretarea greşită*# se făcea unor păreri critice aie G. Ibrăileanu, la un seminar def; teratură română de la Univenif tea din Bucureşti. Eu nu eram cty nu't cu o critică literară   ce i., alimenta ideologia din izvorul unj neînţelegeri   personale,   nutrite a îndîrjire   şi   consecvenţă de disc» polii unui dogmatism critic, deosfr' bit ele acei al profesorului ieşea». '
Calitatea esenţială a criticii si; este adaptarea la toate formele e»i lutive   ale   literaturii  noastre,, « toate  curentele     vechi şi noi. & Ibrăileanu a avut răbdarea să »i Uzeze cu atîta amănunţime utreleîf încercări  poetice  ale  lui Costa* Conachi ; a înţeles mai bine ca*v< oare critic român, calităţile netnf&i cute  ale poeziei noastre populKi a studiat şi analizat cu justă fi perioară   valorificare    critică ţ: M. Eminescu, I. Creangă, M. Suit veanu, I. Al. Brătescu-Voineşti *; şi tot el a fost singurul critic Iii', rar,  care  a  ştiut  să  aprecieze i' timpul cuvenit, talentele litem ale tinerilor poeţi din acea vrm ' Demostene Botez şi Al. PhilipfM-
G. Ibrăileanu a fost numit pi fesor de istoria literaturii roti*
studii
~f*J*Z&Idt* W10 Pînă în foTde Sa studenţi, eare au au-
*<* aC6f ^flstoria literaturii ro-^r^ljLe Za impărţit de G. mâne moderne ei       v Co__
lbrfmZoea Alexandri şi, epoca nachJ, epocd prelegeri durau
$™»eS%Jrlsurie erau litografiate. 3 anlf rnîum a fost editat în 1910 Primna. tAJlwn.a J cuprindea
^ in 52T Jaffmi. SI a
ffSrtSi « ^0 dejtudenţn: fost ree»» ft   StănescM s:
'0,?„   °     Epoca   AZecsandrt s-a
Snşi în 1921 de G. Agavriloaei tU6 pagini). Ultimul curs şi cel Umai interesant: epoca Eminescu a iast editat întîia oara m anul 1919 Sesmenţii I. Creţu şi CStăneseu; fdma oară a fost editat în 1926 de T- Cucu şi a treia oara de G. Agavriloaei în 1926. _
Asupra editării acestui curs avem o notfl dată de Ion Creţu în anul M9 din tabelul cronologic referitor la G. Ibrăileanu :
încuviinţează ca doi studenţi al Să'î (loan Creţu şi Const. Stănescu) Să-i litografieze cursul Epoca Emi-aeseu, după notele stenografice luate de C. Alexandrescu şi G. Cor-niciuc în anul universitar 1912 — 1913. Textul fiecărei prelegeri a fost revăzut  de Ibrăileanu"2)
In anul 1926 profesorul a ţinut un curs de estetică literară, editai 4e Şt. Şerbănescu şi Gh. Agavriloaei El cuprinde: Obiectul esteticii literare. Noţiunile : literatură, artă literară, specii şi genuri literare. Raportul dintre scriitori şi mediu. Critica şi felurile ei. Raportul dintre critica literară şi istoria literară. Biografia scriitorului. Bibliografia. Critica textelor şi tehnica ediţiei critice. Criterii de clasificare a literaturii pe epoci. -Criterii de clasificare a literaturii
1 G. Ibrăileanu Scriitori români şi stră-.       ediţie îngrijită de Ion Creţu, prelată ?£,â, .Plru' Bucureşti. 1968, voi. I, p. 35. «(Biblioteca pentru toţi).
pe şcoli şi genuri literare. Creaţie şi analiză. Versificaţia şi elementele ei. Versul liber. Despre stil. Figuri stilistice.
In cursul „Epoca Conachi" ni se dă: definiţia literaturii, împărţirea literaturii pe epoci, despre limba literară, influenţele străine în limbă, curentul popular şi studii asupra scriitorilor: Costache Conachi, N. Dimachi, Al. Beldiman, Văcă-reştii, Gh. Lazăr, Gh. Asachi, Eliade Rădulescu, Vasile Cîrlova şi Grigo-re Alexandrescu.
Cităm cîteva exemple: limba literară ; curentul poporan.
„Cuvintele-s impuse de artişti, de scriitori; numai ei au această putinţă. Numai cuvintele întrebuinţate într-o poezie sau o nuvelă se întipăresc mai adine în minte şi sînt întrebuinţate mai des. Astfel în înţelesul de ţarină, e întrebuinţat mult, poate prea mult, se abuzează de el.
Un scriitor, care s-a adresat tuturor subdialectelor româneşti, este Eminescu; el a umblat şi a călătorit prin mai toate provinciile locuite de români, avea conştiinţa naţională şi de aceea întrebuinţa cuvinte din toate dialectele. El a procedat cam în felul cum s-a format vechea limbă literară.
Limba se mai îmbogăţeşte prin cuvinte vechi, prin arhaisme din limbă. Toţi scriitorii au acest drept. Astfel cuvîntul genune = neant, cuvînt foarte frumos, a fost introdus din limba veche de Eminescu şi azi e foarte întrebuinţat. Asachi a vrut să introducă cuvîntul miser = nenorocit, care cuvînt însă n-a prins, pentru că Asachi nu era artist, nu putea alege cuvintele şi nici n-a scris opere literare frumoase şi puternice, pentru ca cuvintele întrebuinţate de el să ră-mînă în limbă", (p. 34—35).
„Curentul poporan a avut un rezultat însemnat. Fără el, noi n-am fi avut azi o literatură cultă. Literaturile străine, oricît de frumoase ar fi ele, tot străine rămîn; ele pot da tehnica, meşteşugul etc, dar fondul nu-l pot da. O literatură, care se inspiră prea mult de la cele străine devine anostă, fără nici un caracter original. Literatura
studii
97
franceză a influenţat pe poeţii noştri, i-a făcut să scrie în diferite genuri literare, şi desigur că fără ea, noi n-am fi avut literatură azi, n-am fi avut nici chiar pe Creangă, pentru că fără influenţa franceză nu i-ar fi venit lui Creangă în minte să scrie povestiri şi nuvele. E bună deci influenţa franceză prin faptul că a făcut să se nască literatura noastră şi i-a dat directive. Scriitorii noştri n-aveau pe cine continua, căci scriitorii întotdeauna se continuă unii pe alţii: cea mai mare parte din opera unui scriitor e de la alţii, partea lui originală e mult mai mică. Poeţii noştri nu puteau urma pe Conachi, dacă n-au urmat pe Hugo, pentru că n-ar fi făcut nimic aşa, ei au continuat literatura populară, care se născuse de veacuri. Şi la noi genurile de predilecţie a poeţilor începători ajunsese la mare înflorire în poezia populară, ca poezia lirică şi cea epică. Poporul român, care e un popor poetic, nu aşa de poetic cum l-a crezut Alecsandri, care a fost prea entuziast, acest popor avea şi are o literatură foarte frumoasă, pe care au continuat-o poeţii de la 1840". (p. 260—261).
Epoca Vasile Alecsandri are următoarea tablă de materie: Introducerea : împărţirea literaturii moderne şi tipurile reprezentative ale diferitelor epoci literare; Viaţa lui Alecsandri; Opera lui în ochire generală ; Proza lui Alecsandri; Scrisorile şi teatrul; Alecsandri critic al sistemelor lingvistice şi al literaturii ; Colecţia de poezii populare ; Definiţia „doinei" la Alecsandri şi alţi scriitori; Culegătorii de poezie populară înainte de Alecsandri; Ce a cules Alecsandri; Curentul poporan ; Cînd cunoaşte Alecsandri literatura poporană; Alexandru Russo şi literatura poporană; Cla-sificaţia literaturii poporane la aceşti doi; Ce influenţă are literatura poporană asupra lui Russo ca scriitor; Cum a întocmit Alecsandri poezia poporană; In privinţa formei; In privinţa stilului, sentimentelor şi ideilor; Limba poeziei poporane; In privinţa fondului ; Alecsandri critic şi reprezen-
tant al curentului poporan •■ q, poetică a lui Alecsandri • rj0J Lăcrămioarele; Opera lui aw dri împărţită pe epoci; Alexai Russo; Combinarea influent străine cu împrejurările j0 Cine a distrus trecutul ?; gar rizarea operei lui Russso; Al jj, critic social, bonjuristul de la i — 1848 : omul politic ; Ideea de bertate; Al. Russo critic al ^ melor lingvistice ; Atitudinea y faţă cu literatura; Opera betettS tică a lui Al. Russo; Mihail K' gălniceanu ; Viaţa sa; Dacia, Kal rară şi curentul naţional; CwJ» istoric ; Arhiva românească • piseţele; Propăşirea; Calendar,* Kogălniceanu beletrist; Kog$U ceanu om politic; N. Băjcesci viaţa şi opera sa; Al. Odobescr, Al. Odobescu reprezentant al se* Ui critice din Muntenia; Al. 0% bescu nuvelist; Al. Odobescu c$ tic literar ; Pseudokinegeticos; fos Ghica; Poezia din Muntenia dm§ Cîrlova, caracterizare: poezia oj& mistă revoluţionară : Bolliac; Rosg, ti, Bolintineanu, Creţeanu; C, Bo lliac ; Costache A. Rosetti ;*Dumfc» Bolintineanu; Alţi poeţi munteni: caracterizare ; C. Bălăcescu; Gfc Creţeanu; Alexandru Sihleam Alexandru Depărăţeanu; MM Zamfirescu.
După cum am mai spus, cel nat interesant curs al profesorului eticei care tratează epoca lui Emim cu. Vom cita cîteva caracterizări $ valorificări asupra celor mai nurf scriitori din această epocă: Coşb» Creangă, Caragiale, Eminescu etc,
„Coşbue, e un scriitor unk, k foarte mare talent. E un poet xi& clasic, de o simplicitate admiralM şi aceasta din cauză că s-a. inti»; plat un fenomen unic: apatţt unui poet mare, care e un fed» de ţăran de la Năsăudul patriofW şi înstărit." (p. 26)
Creangă e iarăşi un fenotm, care pune probleme aproape ned* legate pentru critica literară. S4 născut în 1837 şi a învăţat penW clasele seminariale, s-a făcut a învăţat apoi la Şcoala normalii s-a făcut şi institutor. Dacă ar W azi ar avea 75 de ani. In zileWa* lea era un preot de mahala şi fi*
stvM
urmare totul ^ c
e}im ^n^olu mahalagiu. Şi cu toa-ie acestea crea « utera,tura noas-«ttto^rltcum acest om a m\t Jta măsură şi atîta fineţa mut atua 1 are Să aiba ca
A.» « <* In Citiţi Amintirile". âimul măsura, CUiţ    » {nsfi
lo^m ot fref p, " însă foarte scurt, deiTTdl: scurt încă 10-20 de SălĂcar Tar fi fost o fericire fiindcă fiecare pagina * lui e un lucru unic. .
^ «fi fineta. Vă aducefi ammte ^fd/asc'fit, cinci vrea să-scrie «ai „gaulois", ca sa dau un
"TJf^calităti se cîstigă de Meei vrin cultură.. Daca ne gm-fim prin ce se deosebeşte literatura noastră de cea străina, am ve-*ea C& mai tntîi prin lipsa de măsură Scriu mai mult decît material mi, Nu tot materialul brut e transformat In material artistic. Creanga W siguranţă că nu va muri niciodată. Din contră, va fi gustat din ce în ce mai mult.
Creangă va trăi chiar şi cînd va dispărea actuala fizionomie a vieţii ţărăneşti. Creangă nu va muri, fiindcă viaţa ţărănească nu e ca mahalaua bucureşteană, o viaţă factice din o perioadă de tranziţie, ■alcătuită din imitaţie în traiul de toate zilele şi din idei şi sentimente factice. Viaţa ţărănească e o viaţă aşezată, fiindcă ţărănimea e o Husă în care s-a format sufletul, limba poporului român, filozofia pQpQrului român. După cum Homer trăieşte şi e citit, tot aşa şi Creangă"...
. Cargiale, din cauza excesului autocriticei a scris puţin. Kir lanulea r scris in doi ani. însă autocritica, fiind foarte necesară, fiind una din marile forţe ale scriitorului, e o cmză pentru care literatura de la USO e o evoluţie însemnată. însuşirile acestea le putem numi şi con-mtnţa artistică, cu un cuvînt care neamănă a fi făcut prin analogia «t conştiinţa morală. Ce înseamnă ^tunţă morală ?   Sentimentul a
şi cultura şi ■eangă să
ceea ce se cade să faci. Şi cu cît e mai dezvoltată conştiinţa morală, cu atît distingerile între bine şi rău sînt mai fine. Tot aşa şi conştiinţa artistică, e sentimentul a ceea ce e frumos sau nu precum şi cultura acestui sentiment. Această însuşire îi face conştienţi de greutatea meşteşugului lor. De ex. un scriitor cum e Caragiale ajunsese cu această oroare de ce nu e frumos pînă acolo încît, dacă în pagina tipărită era acelaş cuvînt în rîndul întîi şi al doilea, unul sub altul, trebuia să schimbe, din cauză că socotea că repetiţia nu e estetică pentru ochi. Scriitorii mari au pretenţia ca pe aceeaşi pagină acelaşi cuvînt să nu se repete. Conştiinţa artistică o putem surprinde la aceşti scriitori în toate sensurile." (p. 43—44).
G. Ibrăileanu are accente de adîncă indignare cînd se ocupă de publicarea postumelor lui Eminescu.
„Cunoaşteţi acea oribilă bătaie de joc, care sînt „postumele" lui Eminescu, în realitate tot felul de hîr-tii zvîrlite de marele nostru poet. Din ele Eminescu a scos numai imaginile cari i s-au părut frumoase, utilizate în alte poezii, adevăratele sale poezii. Poeziile din „postume" sînt foarte slabe. Vedem conştiinţa artistică : Eminescu nu era mulţumit de aceste poezii, dar nici nu uita mărgăritarele azvîrlite într-însele şi necontenit scotea ceea ce era bun. Din 20 bucăţi scotea o strofă. Vedeţi ce tendinţă continua de a elimina neesenţialul şi de a se mulţumi, numai cu ce e perfect. Sau vedem altfel: versuri din o „postumă" utilizate în cinci poezii.. A păstrat ceea ce era frumos, restul l-a inutilizat". (p. 45—46).
Pe Gheorghe Panu ni-l prezintă astfel :
■,De la el au rămas Amintirile de la Junimea, scrise foarte rău, cu moldovenisme, cu franţuzisme, cu fraze fără sintaxă. Se ştie că el dicta aceste lucruri. însă în Amintiri de la Junimea avem tipurile cele mai bine redate după tipurile din comediile lui Caragiale, tipuri de intelectuali, de ex. acelea ale lui Pogor, Maiorescu, Alecsandri, Eminescu, tipuri redate admirabil, ca în romane. Ii vedem, nu-i putem
Studii
uita. Avem rare pagini de roman urmare totul făcea — şi cultura şi-clasa şi mediul — ca Creangă să fie un simplu mahalagiu. Şi cu toate acestea Creangă e poate scriitorul cel mai fin din literatura noas-sau de nuvelă în cari tipurile să trăiască aşa de viu, afară de comediile lui Caragiale, unde sînt _ alte tipuri. Aici la Panu sînt tipuri superioare. Dar ni se redă şi situaţii, simţim societatea Junimea. Şi aceasta e tot literatură, ba literatură înaltă. Dar afară de acestea a scris o mulţime de schiţe, adevărate schiţe vii, tipuri parlamentare, o mulţime de deputaţi zugrăviţi, tipuri complecte. Panu a fost cel mai mare creator de tipuri în sensul acesta. Sînt convins că dacă ar fi scris romane, ar fi fost cel mai mare romancier al nostru", (p. 119— 120).
Cei care au audiat cursurile w G. Ibrăileanu mărturisesc că r,£ sorul vorbea fără note: p,<*
„Cu prelegeri   scrise nu însă niciodată" 3. 'e*»
Prelegerile nu şi le prepara * vorbea după note" 4. ' *»
Materia pe care o preda „ versitate era nespus de interew şi G. Ibrăileanu a reuşit să ne? prelegeri, care atrăgeau şi stnJr^ de la alte facultăţi. Deşi nu a? se niciodată manuscrisele C M. Eminescu, se spune că le ştia -de rost, aşa cum sînt ele aşezat caiete, scrise cu litere mărunte * rafturile din Biblioteca Acade^'. Republicii Socialiste România.
3 Al. Piru, G. Ibrăileanu, Bucur*. 1967,  p.  122—123.  CL  Şi Iorgu r*-*-"^
Philippide şi G. Ibrăileanu în „înseim< ieşene" nr. 11 din 1940, p. 146—150
I. M. Raşcu, Amintiri şi medolicJ literare. G. Bacovia, G. Ibrăileanu Bte resti, 1967, p. 113. ' m
^ihai bordeianu i
arhiva ibrăileanu
Intre alte fonduri preţioase ale■ Bi-jTcii centrale — xf Eminescu" din laşi se pastrea î* ti Arhiva literară G. Ibrăileanu, thlăce cuprinde peste 1 500 de scrisori primite de către învăţatul Zean de la oameni de cultura, şti-Mi literatură şi arta m răstimpul etf a condus   Viaţa româneasca-1.
Din această arhivă s-au publicat pini acuma, în volum, scrisorile lui \f Sadoveanu, Gala Galaction, Hortensia Papadat-Bengescu, D. D. Pătrăşcanu şi Paul Zarifopol-K La editura îfiinerva se află în curs de apariţie al doilea volum de Scrisori către Ibrăileanu şi el conţine "$cri$ori -de la: G. Topîrceanu, O. Cazimir, Anicuţa Cîrjă, M. Raita,  Constanţa   Marino-Moscu, M.
'•) Cu toate că' în aceste pagini nu ne veni ocupa decît de arhiva propriuzisă, mt este lipsit de interes pentru istoricii tlter&rf să afle că la Biblioteca centrală universitară „M. Eminescu" din Iaşi se ssâsesc şi multe manuscrise ale lui G. ibrăileanu ■ ca: Adela (în patru variante), Spiritul critic în cultura românească, Ope~ ra literari a D-lui Vlahuţă, etc, şi foarte rouHe manuscrise ale articolelor sale pu-bticate în Viaţa Românească ; de asemenea bilMioteca lui ibrăileanu şi o colecţie iconografică originală preţioasă, m anulate ale unor colaboratori ai Vierii Ro-rwmşU (Goga. Agîrbiceanu, E. Lovi-Jttseu etc. etc.) precum şi toată corespondenţa de familie împreună cu actele
*i Vezi volumul : Scrisori către ibrăi-*î?mi- edIt'e îngrijită de M. Bordeianu, j» L Lâzărescu, Dan Mămică şi
«. Teodorescu cu o prefaţă de Al Dima
Ki>r Kî; Studil ?5 documente) Buc, R-Pi., X1TI + 343 pp.
Carp, A. Philippide, Al. A. Philip-pide, Dr. Quinez, M. Sevastos, G. Tofan, Olga Vrabie, Ionel Teo-doreanu, Al. O. Teodoreanu, Şte-fania Velisar-Teodoreanu, I. Iordan, Al. 1. Brătescu-Voineşti, Lucia Man-tu, Gh. Kernbach, Ana Conta Kern-bach, I. I. Mironescu, Spiridon Po-pescu, D. I. Suchianu, dr. N. Lupu, J. Bart (Eug. Botez), C. Stere, Iza-bela Sadoveanu, G. Pascu, G. Savul, V. Savel, Rodion Steuerman, N. N. Răutu, C. Botez, M. Botez,
0. Botez, D. Botez, I. Botez, I. Can-tacuzino, şi 51 scrisori ale lui G. Ibrăileanu către I. Al. Brătescu-Voineşti—3.
într-un proectat volum (al 111-lea şi ultimul) vor apărea scrisorile lui: Al. Vlahuţă, I. Lupaş, O. Goga, C. Dobrogeanu-Gherea, D. N. Cocea, V. Pîrvan, A. Gorovei, R. Io-nescu-Rion, Sp. Haret, E. Lovines-cu, Titu Maiorescu, S. FI. Marian,
1. M. Marinescu, Ion Minulescu. I. Nădejde, Tudor Vianu, H. Sanielevici, L. Rebreanu, M. Dragomires-cu, Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, A. Petra Petrescu, R. Cioflec, St. O. Iosif, D. Anghel, Al. Rosetti, Kirileanu, R. Rosetti, I. Simionescu, Vladimir Streinu, St. Motaş-Zele-tin, A. D. Xenopol, Măria Stere. Actul de fundare, D. Guşti, Gh. Drou-et, I. Petrovici, I. Rădulescu-Mo-tru, O. Tafrali, G. Ranetti, I. D. Gherea, V. Goldiş, A. D. Hertz, Corneliu Moldovanu, T. Teodores-cu-Branişte, Corina Leon Sombart, Şerban Cioculescu, C. Graur. V. Ef-timiu, Leca Morariu, D. Pompeiu, I. Rusu-Sirianu, L. Saraga, Marcel Montandon, O. G. Lecca, I. Fagure, G. Diamandi, E. Crăciun, A Frunză, Gr. Coandă, I. Găvănescu, C. S. Făgeţel, Al. Epure, I. Urban-Jarnik, Sidonia Hogaş, T. Hotnog, P. Iliescu, I. Irimescu, P. Crăescu, Leon Negruzzi, D. Nanu, I. Naum, Em. Panaitescu, A. Nour, L. Predes-cu, Ştefan Popescu. Mir cea Dem-Rădulescu, C. Săteanu, R. Stavri, A. Stavri, I. Chinezu, C. I. Vişoia-nu, Al.  Tzigara-S amur caş,   A. To-
3) Volumul al Il-lea de Scrisori către Ibrăileanu va apare îngrijit de M. Bordeianu, Grigore Botez, V. Botez, I. Lă-zărescu, Al. Teodorescu cu o prefaţă de N. I. Popa.
studii
ma, Ilarie Voronca, etc, precum şi cinci scrisori, care au fost deja publicate în Viaţa românească ale lui Ion Luca Caragiale.
Aceste scrisori, primite de către G. Ibrăileanu de la personalităţi atît de diverse, pe întinderea a treizeci de ani, reprezintă un izvor extrem de preţios pentru istoria noastră literară şi pentru reconstituirea atmosferei culturale româneşti din primele trei decade ale secolului nostru, ele caracterizin-du-se prin: expresie spontană, document literar autentic, mărturisire sinceră şi directă, ecou nemijlocit al muncii şi creaţiei scriitorilor noştri din acea epocă.
Arhiva literară Ibrăileanu, cu-prinzînd documente literare atît de diverse, aruncă o lumină vie asupra unei întregi epoci din istoria noastră literară şi culturală, asupra situaţiei materiale a scriitorilor, a mediului, a posibilităţilor lor de lucru sau de afirmare, asupra vieţii noastre sociale, politice şi culturale din vrimele trei decenii ale secolului al XX-lea.
Din lectura lor se poate vedea cum în jurul revistei Viaţa românească şi a mentorului ei nediscutat, G. Ibrăileanu, se polarizează o mare familie de spirite, din toate provinciile româneşti, dornice să-şi aducă contribuţia la dezvoltarea culturii şi literaturii naţionale, militanţi pentru dreptate şi echitate Socială, pentru progres ştiinţific şi cultural, pentru înălţarea maselor la cultură, pentru idealurile nobile ale poporului român.
Toate aceste nume legate de Viaţa românească şi de G. Ibrăileanu, deşi se află pe toată întinderea teritoriului românesc, au ceva comun : o mare încredere în ţelul social şi artistic al literaturii ca imagine obiectivă a vieţii, rolul progresist şi social al răspîndirii ştiinţei, într-o formă accesibilă cititorilor (chiar şi celor mai modeşti), valoarea ce o acordă acestui ideal şi mai ales lupta ce o duc pentru apărarea onestităţii, spiritului ştiinţific şi obiectivitătii.
Dar ceea ce este demn de relevat este faptul că, din toată această arhivă, figura luminoasă şi completă
a lui G. Ibrăileanu se
exact şi unitar. El ne apare cretar general de redacţie car" * tocmeşte număr de număr f 6 Viaţa românească, punînd în T^' ta toată    devoţiunea şi sacrir^ du-şi tot timpul. Este apoi un tor atent al tuturor manuscris trimise la redacţie.    Este crif care, plin de comprehensiune '5 servă tot şi alege   pentru ţî®* număr al revistei colaborarea \ mai bună. Este   prietenul tuit* colaboratorilor şi sfetnicul lor JT tuitorul  lor  atent şi amabil 'ijt a pierde însă niciodată din tiÂpL criteriul valorii). El este înzesfc.. cu multă intuiţie, cu un gust <*>J prehensiv vădind    o excepţia^.} capacitate  de a îndruma şi ^ "| incita la lucru pe colaboratorii v ' loroşi; ceea ce este remarcah% fel* Ibrăileanu este faptul că are tnfeM gere şi gustă toate stilurile (cit »| cel tradiţional — Goga, care ccfeţ barează în 1906—1907, pînă Ia a, foarte modern — Blaga care putt că în Viaţa românească în 1929-, 1921).
înţelegerea şi solicitudinea fcjjj distribuie în funcţie de fiecare laborator, fără a încerca să impui atitudini, metode sau stiluri, f$rl± supăra dar şi fără a menaja, ine. tînd la muncă şi la perseverent, dînd sfaturi şi ajutînd,   atît pk vorbă cît şi materialiceşte, inait-t ind din drepturile de autor petlte: colaborare adevărate burse de #/ dii sau ajutoare materiale pe ta-: men lung. :
Organizator de mişcare cultural: Ibrăileanu are şi meritul de a s»l za, deştepta şi dezvolta ceea ce eţn specific fiecărui talent, obsertsis-f du-l şi urmărindu-l cu atenţie t» evoluţia ulterioară.
Arhiva Ibrăileanu ne' mai dezi-1 luie, la fel de complet, de cit pfH stigiu, autoritate profesionali ■$.[ morală şi, mai ales, lucru greu tiA. tilnit, în ceea ce priveşte un cr'ik\ cită recunoştinţă şi dragoste k! păstrează toţi cei ce-i scriu.
Arhiva   Ibrăileanu spulbera seamă de legende, întreţinute în timpul nostru,    referitoare *>[ mentorul Vieţii româneşti   ?» fc!
• Ai-ort ve omul Ibrăilea-^ta:Snt înţelegător, afec-n« -JL Lelectual de înalta ţi-ifos <**?2 a cultivat prietenia ca JfJe rară, om iubitor de ex-pe °Jlof „limbări întovărăşite de mntLl discuţii şi sfaturi, dînd do-mf« le o mo\re înţelegere a gene-0aii de o i le_a m_
^MrK'şi elogiat.
cTace ne urmăreşte la tot
Da,'-t lectura acestei arhive este **1 Zmeanu, plin de solicitudinii, care nu ezită să facă de-Srsuri Şi intervenţii pentru a aju-TZmeUuri şi intervenţii de care î' niHel avea oroare şi nu le-a fa-ttalSodată pentru el însuşi. Ne indirect omul delicat, sensi-ta afectiv, aplecat spre viaţa interioară, Plin de înţelegere pentru tati Oferind cu generozitate avan-liri băneşti pentru viitoare sau eventuale colaborări.
feti cei care-i scriu, prin diversitatea temperamentelor, prin simi-MtttMnea preocupărilor, prin ■ stilul caracteristic fiecăruia, uneori stu-Sat dar de cele mai   multe ori
spontan, necăutat, întregesc mult cunoştinţele noastre despre o întreagă epocă literară, crează prin scrisul lor o întreagă atmosferă spirituală, aruncă o lumină vie asupra întregii noastre vieţi literare, culturale şi ştiinţifice din cele trei decenii de început ale secolului nostru. Istoricul literar nu se va putea dispensa niciodată de acest tezaur de informaţii care mai are şi meritul, de cele mai multe ori, de a fi şi frumos scris.
De altfel, în istoria noastră literară, cercetători ca N. Iorga, G. Că-linescu, E. Lovinescu, Tudor Vianu, Dimitrie Popovici, Dimitrie Cara-costea, Şerban Cioculescu, Vladi-mir Streinu, ş.a. au manifestat un interes de nedesminţit pentru corespondenţa literară prin intermediul căreia au elucidat o seamă întreagă de probleme legate de marii noştri scriitori. Şi astăzi, fără cele 13 volume de Studii şi documente literare publicate de I. E. Torouţiu cu greu s-ar putea concepe o întreagă perioadă a literaturii noastre, cea a epocii junimiste.
,1^
•-M/y
■f- P/
J- <*--
facsimil după o pagină din romanul „adela"
{ultima variantă. Bibi. centrală universitară „M. Emi-BKscu" din Iaşi)
^    jj^j^, j    -jo «-■>- jMa***^.   £^~\ ohabei
ti
ti 1 v-^u»~L
^G^fe? /ti^ffl ctu\.    A_e £.esi~~vi o, y~
J ' ''- ****
paul georgescu
„marele alpha" de alexandru george
Anul 1970 avea să primească debutul hotărît al lui Alexandru George, eseist redutabil, scriitor de critică şi mai ales prozator intelectual, dar dacă termenul faptic „debut" îl tîrăşte pe cel de debutant — cu toate implicaţiile acestuia — e necesar să-l retrag repede pe cel dintîi fiindcă Alexandru George e un scriitor format, unul dintre aceia ce au preferat să apară în faţa celorlalţi, după ce au considerat încheiată perioada tulbure, de formaţie. In schiţe, eseistică, nuvele, ca şi în acest studiu la care Ar-ghezi avea dreptul, se manifestă calităţile sigure ale intelectualului de formaţie temeinică, de gust rafinat şi sobru, ale unui talent de sugestie. Personajul e, într-un fel special, tulburător, deşi calităţile sale sînt de zona evidenţei. Un stil clar, direct, riguros, capacitatea de a merge drept la scop, cu un tăiş polemic repede şi precis, fără ocoluri şi zorzoane, lipsit de orice exhibiţionism bibliografic şi de mecanica plicticoasă a paradoxului obligatoriu. Totuşi, fraza viguroasă e a unui calofil auster, ce ştie frumuseţea cuvîntu-lui, demersul riguros al discursului său are mlădierile de gîndire ale cazuisticii, gîndirea sa real filosofică urmează dialectica dramei existenţiale, iar patetismul său interior şi sever ştie să contemple eleganţa jocului. E o claritate nuanţată,o lumină gravă, uneori crudă, dincolo de care bănuieşti catifelări savante. Un talent de evidenţă    clasică, a
cărui claritate ascunde multiple talente pe care autorul le stăpîneşte,. ascunzîndu-le, şi pe care le va dărui la ceasul hotărît. E o stăpînire' a mijloacelor, ce e o ştiinţă de sine intimidantă oricărei definiţii pe-care o şi simţi ghilotinată de viitoarea carte. Dar ceea ce se poate afirma acum e claritatea nuanţată, a demersului critic, austeritatea unui patetism foarte   bine strunit.
Poate că „Marele Alpha" va şti să împrăştie eseurile universitare cu privire la eseu, maidan al divagaţiilor fără bibliografie, demonstraţie fără noimă, absolvit de rigoare ca o moluscă de şira spinării, bazar de exclamaţii gratuite şi paradoxe-primare etc. Căci, aici totul e rigoare, de la legătura ideilor la cuvîntul necesar, dar rigoarea e interioară şi necesitatea, de gîndire, fără înţepeneala excatedratică, predată şi înghiţită cu urechile, pe puncte. Forma libertăţii e supleţea-zveltă, nu aspectul gelatinos sau zvîcnirea dezarticulată. Al. George realizează rigoarea suplă, formulă lesne de formulat dar rar de realizat. Şi orgoliul său aproape secret îi impune, la prima carte, trînta cu îngerul cel mai diabolic al literelor româneşti, îngerul Proteu făcut Poezie ca să-i canonească pe bieţii' profesori ce fericiţi ar renunţa la canonizarea lui ; ca să nu mai pomenim că Magul Arghezi e la non-modă. Al. George e omul ce vrea lupte pe măsură, alegîndu-şi eroul cel mai năzuros, în cea mai de eclipsă oră a traiectoriei celei mai chiznovatice. Planul său strategic e de a ataca şi distruge obiecţiile cele mai grave, mai cu greutate şi mai răspîndite : poet facil, respins de Idee, amctafizic. Contraatacul,, condus strîns cu rigoare şi vigoare, e frumos şi, de n-aş fi fost convins anticipat de ideile autorului, m-aş fi convertit cu grăbire, acum. Totuşi, vom urma alt demers al gîn-dirii exegetului. Blestemul necesar al oricărei cronici e de a simplifica pînă la paupertate, eliminînd nuanţele şi, chiar, de a schimonosi chipul unei cărţi, punînd alte accente ; aceasta, cînd scriitorul încearcă a fi credincios volumului analizat, ca să nu mai vorbim de
104
cronica literari
m
icari ce văd în cărţile aCîi,vItT ipoteza celor nescrise de analizare  f        di   urma pornesc
ei Tli ceea ce există, ci de la nU Jt%e lor premize, ceea ce face prTticolele lor să-l exprime, poate, % recenzent, dar deloc pe recenzat. P%udiile cele mai interesante des-Tudor Arghezi au pornit de la p   starea — ce se impune — a contradicţiilor violent explicite din ooera scriitorului. Nu.e vorba aici Ap acea contradicţie interna ce se află în toate lucrurile, inerentă gîn-Hirii umane şi expresiei sale artistice ci de existenţa făţiş paralela a uneia sau mai multor perechi de antinomii. Este, cred, meritul studiului lui Ovid Crohmalniceanu de a fi acceptat caracterul multianti-nomic al operei argheziene, alcătuind o hartă a lor cu denumiri discutabile dar aproape de adevăr. Al. George merge mai  departe (acesta n-ar fi fost un motiv să desfiinţeze hohotitor    lucrarea predecesoare care, ţinînd seama de împrejurările în care a fost scrisă era deosebit de îndrăzneaţă) şi, dialectician cu sau fără dorinţă, are marele curaj de a înlătura împăcarea dintre antiteze şi de a aşeza înţelegerea operei (a „procesului",   spune   criticul) chiar în epicentrul centrifugal, de a accepta   contradicţia   ca   atare. Al. George a înţeles că nu opera trebuie a se supune unei anume metodologii, ci trebuiesc alese acele metode, tehnici critice,   adecuate cu osebire unei anume realităţi artistice, în cazul Arghezi studiul evolutiv e inoperant cu o cronologie ce s-a vroit fabuloasă. Doar ipostaza, cu totul improbabilă, a descifrării unei cronologii exacte a pieselor, o cercetare evolutivă ar fi posibilă, şi încă !    Problema e de substanţă, antagonismele de temă, atitudine şi modalitate fiind   ireconciliabile şi permanente, chiar dacă, la un moment dat, sau altul, una dintre voci amuţeşte, e pentru a fi, iarăşi, auzită. Chiar dacă, pe alocuri, exegeza pare a ne sugera un Arghezi dual, teza persistentă şi centrală e a unui scriitor   polifonic,   atît de personal  şi  divers încît încetează a fi un cineva, devenit Toţi. Aşa dar, e nu numai o pluralitate a vo-
cilor, ci o concomitentă a lor. AL George porneşte de la ipoteza cu totul nedidactică dar adevărată, aş zice de la intuiţia „dezordinii geniale", dar pentru a ne conduce la un artist total, complet, la o depăşire a contradicţiilor, tocmai fiindcă le conţine pe toate. A fi mers pe o singură posibilitate argheziană, fie ea cît de hrănită cu exemple, ar fi fost a trăda spiritul arghezian însuşi.
Ideea aceasta ne întîmpină la începutul cărţii, încă : „Opera lui Arghezi are la bază principiul dezor-dinei geniale..." (p. 10), revenind insistent la principiul... „cuprinderii de elemente eterogene, fără cea mai depărtată intenţie de a le concilia vreodată" (pg. 127), regăsită pînă şi în stil : „arta lui e mai re-prezentabilă deci sub forma procesului decît a operei. Eterogenia, o-caracteristică fundamentală a stilului arghezian. .." (p. 177). Sugestia reapare pe tot parcursul studiului (p. 39, 69, 109, 115, 120 etc.) Ea e legată temeinic de principiul polifonic sau, cum îl numeşte cercetătorul, „concomitenta" „...în lirica lui Arghezi coexistă atitudinile, temele şi tonalităţile cele mai diverse : ele se prezintă nu după principiul alter-naţiei sau al antagonismului, ci după cel al concomitentei" (p. 100). ((Desigur, dialectic concomitenta e pluriantagonică). Deşi autorul nu exclude cazul dual (pg. 138, 141), principiul concomitentei e cel subliniat (pg. 110, 112, 113). Interpretarea lui Al. George e cea mai convingătoare fiindcă porneşte de la realitatea operei argheziene, necă-utînd să o canonească aducînd-o, reducînd-o la un apriorism metodologic. Dar această judecată consta-tativă, oricît de adecvată, îşi cucereşte adevărata însemnătate prin aceea că se consideră eterogia şi concomitenta ca efecte ale unei cauze adînci şi aceasta stă în miezul eseului lui Al. George. E vorba de drama existenţială, ontologică, for-mînd epicentrul mişcării centrifuge ce duce la risipirea insului arghezian. Preocupările criticului „merg în direcţia dramei spirituale ce se desfăşoară în poezia lui Arghezi". Poetul se simte „ales", dar spre a
cronica literară
105
fi „chinuit", nu beatificat. „Pentru ■aceasta, el a fost dotat cu o alcătuire monstruoasă, facultăţile de a simţi sau a înţelege fiind inegal ■dezvoltate, şi devenind astfel nişte adevărate piedici în calea cunoaşterii" (p. 123). „Această constituţie anormală, din elemente antagonice sau numai disparate, formează obiectul numeroaselor lamentări (p. 124). Setea de a cunoaşte absolutul, permanentă, era inferioară capacităţii cognitive, de unde „epilogul negativ al căutărilor sale metafizice", negativitatea nefiind artistică fiindcă : „El face parte dintre spiritele scindate, patetice şi neliniştite (...) la care efortul contează mai mult decît un răspuns" (p. 184). Nere-nunţînd la dorinţa de a se identifica absolutului, nereuşind a o realiza, iată calitatea dramei existenţiale, care e a omului cugetător. Mă întreb, de altfel, dacă această unire cu absolutul poate fi realizată de cineva, altfel decît în visul unui somn dogmatic, adică ncreal. Reţî-nînd ideea criticului că Arghezi nu a fost poet religios, neîncadrîndu-se dogmelor bisericii, nu voi intra într-o discuţie care nu e de competenţa mea, precizînd doar că năzuinţa spre absolut, deşi captată şi folosită vecii întregi de dogmele bisericilor varii, e o constantă profund omenească, o încordare ce înflăcărează dorinţa de a cunoaşte pe toate planurile, îndeosebi pe cel ştiinţific. Raţionalistul autentic nu se mulţumeşte cu ce se cunoaşte, e atras de pămînturile necunoscute, de adevărurile neaflate încă. El ştie însă — şi aici e deosebirea gravă de mistica autentică — şi porneşte de la premiza că oricît de grandioase ar fi descoperirile sale, cuprinderea adevărului absolut e lucrarea necunoscută a întregii umanităţi gînditoare ; dar dorinţa de cuprindere absolută a ceea ce poate fi ştiut nu e străină raţionalistului, decît dacă îl caricăm la nivelul lui monsieur Homais şi al lui Settem-brini. S-ar putea spune că misticul autentic e un raţionalist pripit.
Observasem că pentru Al. George concomitenta atotcuprinzătoare tinde spre despersonalizare şi spre •general : „Glasul lui Arghezi, atît
de personal şi de uşor de recunoscut nu mai e al lui, el devine al oricăruia dintre oameni", pentru că „imensa lui libertate interioară face ca într-o dispoziţiune eminamente subiectivă să găsim toate atitudinele omeneşti cu putinţă" (pag. iggs Această conversiune dialectică a subiectivismelor în obiectivitate adică în omenescul adînc şi general, e o demonstraţie suplă şi adevărată. E de notat că autorul, ase-zînd în centrul viu al studiului său o dramă de existenţă, refuză estetismul didactic ce rupe existenta de expresia ei. Autorul va urmări cu fineţe logică firul întortochiat al dramei personale a poetului : „A-. ceasta dramă (unică în literatura noastră) am încercat s-o aşezăm în centrul studiului nostru nu numai pentru a descoperi în ea, şi pentru cititor, omenescul ei, ci pentru ca am vrut să arătăm că în ea se cuprinde tot ceea ce poate fi omenesc". Opera argheziană e privită deci din interior, „ca pe un lung roman al unei conştiinţe, al cărei caracter contradictoriu şi cuprinzător poate fi revendicat de orice om şi oricine e obligat să ia atitudine faţă de el." (pag. 195). Iată că Al, George, pornind de la principiul dezordinii interioare, analizînd poezia scindată dar multivocă, aşezînd ca epicentru al artei argheziene o dramă de existenţă neîncetată şi fără soluţii, reuşeşte să ajungă la sinteză şi unicitate. E prima sinteză coerentă ce nu lipseşte opera argheziană de nici una dintre vocile sale adînci.
Era timpul să se spună : „Poezia suferă tot timpul în cartea lui Arghezi". „Arta lui e făcută să tre-. zească din amorţire. ■." (pag. 52). Fiindcă, afirmă însuşi poetul : „Numai prostimea culturală îşi închipuie că arta e o cravată şi literatura e o umbrelă (.. .). Artă fără suferinţă nu există". (Citat de A. G. la pag. 59). Autorul urmăreşte continua izbire, interioară, între pamfletarul iconoclast şi poetul cutremurat de teroarea necunoscutului, de nostalgia absolutului (pag. 69), dramă fără împăcare şi răgaz. Dramă transcendentă ? : „o voinţă încordată spre transcendent e un
106
cronica
i. excelenţă terestru. El e de aCtJăsă Impresioneze deopotrivă spi-„atura sa ""P „eeredtn-
^ tef ' De astfel Arghezi, Sată criticul, nu numai că nu C ?„mnlace într-o lume de taine, S- tSte o necontenită insurecţie fmnotriva lor, - situîndu-se deci la Soduf lui'Blaga (pag, 92), De Şefa lirica lui „confesiva şi inte-Stă" izvorăşte tocmai din ne-
l-4totea de a-si elucida însuşi prob £?nţe?egerii (pag. 111). Analiza rriticului se află în permanent contact cu   contradicţia structurala' a
ni Arghezi ; dintre năzuinţa tenace de-a cunoaşte, si refuzul de a re-eeota revelaţia în formele tradiţionale sau a o converti într-un proces îogic (pag. 117) Este deci „chimii conştiinţei cunoscătoare, adică ■un principiu intelectual" (pag 136).
Drama existenţială nu poate fi fără scînteia revoltei şi criticul subliniază, cînd e cazul, acest principiu luciferic, prometeic sau — pur şi simplu uman : „o continuă răzvrătire împotriva tuturor, dar mai ales împotriva sa însuşi" (pag. 152). Putem face o relaţie între revolta sa permanentă şi izolată, mentalitatea artistică de făurar, de poet elaborat, şi înclinaţia sa juvenilă pentru meşteşuguri ? Autorul ne dă toate datele pentru o asemenea apropiere sociologistă. Al. George stabileşte ferm că Arghezi a fost poet eitiiin, fără drame de adaptare. Acest poet tipic urban avusese de timpuriu contacte cu „lu-. mea meşteşugarilor, pentru care va păstra o mare admiraţie" (pag. 43). De aici, poate, şi conformaţia meşteşugărească a literaturii sale căreia criticul îi subliniează, la capătul . unei precise analize, caracterul de travaliu migălos şi răbdător : „Arghezi se înscrie aşadar în rîndul artiştilor elaboraţi şi trudnici" (pag. 61). Spiritul de revoltă e reliefat cu deosebită grijă : „ziaristul certat cu toată lumea", „in-conformistul care fugea de orice constringere" (pag. 21), poetul care „vrea să trezească din inerţie o lume leneşă, blazată, sătulă" (pag. 47). I se recunoaşte un inconformism total care-1 făcuse să nu se înca-
dreze nici în formula familiei, nici a şcolii, nici a bisericii (pag. 64), firea veşnic răzvrătită (pag. 67), ironia izvorîtă din revoltă şi mînie, „ironia din sîngeroasele sale tablete",   sarcasmul   clocotitor (pag.
73) , „critica cea mai ascuţită" (pag.
74) , Insurecţia adolescentină împotriva autorităţii paterne e urmată de o serie de negaţii împotriva unei suite de autorităţi, pînă la aceea a lui Dumnezeu pe care, din cînd în cînd, o va nega (pag. 78). Mai departe e numit „rebelul" şi comparat, cu rezervele de rigoare, cu Luther (pag. 81) răzvrătitul, cel ce trăieşte în necontenită insurecţie etc. Asemuindu-1 lui Bloy, autorul observă la el „tendinţe anarhice" (semnalate încă de M. Ralea) şi „un radicalism social" unit cu „o ură crîncenă la adresa burghezului, a bogaţilor şi potentaţilor societăţii. .." (pag. 147). Desigur că termenul „revoluţionar" în domeniul artei primeşte alte înţelesuri dar, între ele, există o certă osmoză, de aceea vam anexa şi justa considerare a criticului asupra prezenţei lui Arghezi în poezie : „Năzuinţa lui mare nu a mers spre continuarea unei tradiţii, nici măcar a aceleia pe care a considerat-o totuşi cu admiraţie şi căreia i-a adus elogiul său, ci a însemnat o revoluţionare din adînc a însăşi temeliei scrisului" (pag. 171). Om al „răzvrătirii necontenite" (pag. 194), genialul poet nu a fost evident revoluţionar cu mî-nia cumpăniită a unui doctrinar, dar revolta a fost unul dintre elementele constitutive ale operei, element ce nu trebuie, desigur, exagerat, dar care nu poate fi negat sau ignorat. De altfel, răzvrătirea lui ţine de principiul dezordinii geniale, fiind una dintre vocile cele mai răspicate ale coralului arghezian, unul dintre elementele constitutive ale dramei fără soluţie. Ne-am îngăduit a pune un accent particular asupra acestui element menţionat limpede de Al. George care face, desigur, necesare delimitări faţă de supralicitarea socialului arghezian, într-o epocă evoluată.
Am lăsat deoparte, inevitabil, numeroase aspecte, dintre care unele
cronica literară
107
ar fi meritat o discuţie nuanţată. N-am remarcat nici formaţia foarte tardivă şi laborioasă a meşteşugului arghezian, problemă în care criticul stabileşte adevărul faţă de cei ce au vorbit de facilitatea marelui poet, deşi buna credinţă minimală constată o tehnică rafinată. „Literatura, afirmă Al. George, e o chestiune de înaltă tehnicitate" (pag. 138). Desigur, cînd şi dacă ea se aplică  asupra  unei  substanţe bo-
gate. Asupra acestui aspect, al înaltei tehnicităţi, criticul aduce numeroase observaţii deosebit de interesante. In încheiere, aş dori să subliniez că departe de orice compartimentare didactică, eseul lui Al. George e un continuum cu o logică internă ascunsă dar necesară şi riguroasă. „Marele Alpha" e o-carte ce mărturiseşte un intelectual şi un scriitor, cartea la care T.udor Arghezi avea dreptul.
mihail petro ve«mu
„eleusis"
de leonid dîinov
Aceeaşi curgere neîntreruptă a versului, acelaşi delir treaz de imagini oscilând între sublim şi burlesc acelaşi parcurs din infern în paradis şi din paradis în infern, ce ne este familiar de la primul volum al poetului ! Poezia lui Leonid Dimov, avidă în egală măsură de halucinaţie radioasă şi pitoresc truculent, nu cunoaşte, în formele ei stricte divizate de ritmuri alternante şi rime abstracte, măsura. „Corabie beată", ea este produsul unui Rimbaud balcanic, oriental, fascinat zadarnic de estetica plato-niciană a lui Ion Barbu, sub a cărui zodie se aşează teoretic, căci ambiţia descoperirii „esenţelor" rămîne, la Dimov, un ţel inaccesibil. Natura lui îl constrînge la un fel de eternă mişcare a fanteziei fără direcţie interioară, fără puncte cardinale sau delimitări de planuri, Ion Barbu, tumultuos reprimat tinzând spre sublimarea apolonică a fondului său dionisiac, nu s-ar recunoaşte într-un emul al cărui vulcan lăuntric se revarsă fără rigorile aspiraţiei spre absolut, în şuvoaie de lavă metaforică. Erupţie de cristale labile,  lirismul  lui  Dimov rămîne
esenţial caleidoscopie. Bleusis, ca patrie ideală, în sensul lui Holder-lin, ca loc de elecţie al spiritului sau al poeziei, este pretutindeni şi nicăieri, ca un punct dlătinător, devreme ce lumea îşi desfăşoară continuu chipul multiplu, cu trăsături ce nu protejează niciun mister ireductibil, exercitînd fascinaţie acolo unde ar trebui să emane oroare, şi spaimă unde ar trebui să. trezească încântare. Onirismul poeziei lui Leonid Dimov, deşi în fond euforic,, nelinişteşte, ca în viziunea unui Bosch netragic (ilustraţiile excelente ale lui Florin Pucă au intuit acest caracter !) — tocmai prin puterea lui de expansiune incontro-labilă, tiranică, închipuind un univers tulburător de fluid, de nesubstanţial. Materia cu tiparele ei neclintite, natura cu speciile faunei şi florei sale şi, poate, mai ales civilizaţia, monumentală şi cotidiană, devin o pastă moale o imensă bucată de plastelină docilă la formele cele mai fantastice sau numai funambuleşti : „Am trecut de can-toanele cu semilune / Macazele :' trozniră, în sfîrşit neplăcut — I Şi ne-am oprit în plin trecut, j într-o gară cu fructe montane j Vîndute-n coşuleţe şi borcane j De gravi locuitori şi locuitoare j Sărind fără rost în trei picioare I De parcă erau nişte canguri plini de nervi"; sau „M-am înălţat cu şervetul în mîini I Deasupra scaunului, a mesei cu glastră de narcise /• Şi-am plutit înfiorător de greu, pe uşile deschise. .. I Am devenit încet o pată >
108
cronica litera
* ™„rie I Apoi o egretă plutind în ^Tleo seară, I Apoi un fel de în-fJcare uşoară / Alergînd înfiorat, ■iTraZd bezmetic, I Pe drumul tă-faTTnlut roşietic, / Cu floreta la sold să nu pierd diligenta / La Vanul străvechi, din cleştar de Ma-■ZTn" Nimic nu rezistă imperiului -.mui instinct transformator care pentru prima oarâ la Dimov, ia o înfăţişare de voinţa orgolioasa, ştiutoare a inerţiilor existenţei. Po-Ptul feeric polemizează cu proza vieţii, de sus, cu un dispreţ indulgent ( O caporalii de arma / Ramaşi în porţi cu mîna-n, sus.. /
0 sărbătoarea de beton / Rasfrinta timp peste oraşe... I O, crucile de tablă roz: I Imense pense de ducate I Ys,  Liliput, Monsalvat, Oz,
1 O violente linişti plate !") sau cu
0 vehemenţă exasperată de reticentele dinaintea invitaţiilor sale la •saltul într-un fabulos al cărui mesager unic se socoteşte : „Desfă-ţi ilicul, răstoarnă ţîţe, j Pe berze, pe dropii, pe flamingi, pe nagîţe,
1 Pe alte paseri cu alte pene / Migrate din deltele subpămîntene / Că ivi-se-va ins să spună sus / Des-farmecul ce se cuvine spus, / Ins fără chip, ins fără corp, j Aproape militar, alergic, orb. / Insul coborît pe aripi date / In asfinţiturile des-carcerate". Nou Luceafăr coborît printre muritori, nu spre a se împărtăşi din atributele lor, ci pentru a-i determina pe aceştia să-şi lepede condiţia, el nu ezită să adopte măşti opuse, cînd de monstru lautreamontian : („Avem trei ţepi înspăimîntători I Drept în creştetul craniului pleşuv, / îmi ieşea fum din nări ca din Vezuv, / Mi se bălăbăneau urechile de elefant I Şi creşteam necontenit, gol acuma şi gigant, I îmi pleznise un ochi nen-căput sub pleoapă / Şi curgea din el un fel de apă j Parfumată şi străvezie"), cînd de nălucă suavă, asemeni unui prestidigitator şiret, făcînd dintr-un cadru calp un bîlci vrăjit, un carnaval irezistibil : „Haideţi înlăuntru, nu vă mai zgîiţi pe geam,, / Că-ncepe reprezentaţia / Cu scamatori de Galaad, cu motoci-clişti de Dalmaţia. / De unde v-aş-teaptă la bairam I Străbunul, ştirb hipopotam, j Şi chiar vărgatul frînt
jaguar I Tîrît de coadă prin Tartar; I Sînt perşeroni ? cu balerine / Dansînd pe crupă pentru nume, I Căţei albaştri cu fibrom I Spunînd măscări în limbi de om; / Cînd poartă zebrele la trap / Balercile cu vişinap..." Pătruns sau mai curînd sedus de posibilităţile de mistificare alie ceilei din urmă posturii, Leonid Dimov o face şi pe clovnul şi pe saltimbancul cu o dezinvoltură provocatoare, satisfăcută de deruta ce o seamănă în special prin „numerele" lui teratologice în rîndurile „publicului", dar pe care tot el o împrăştie cu graţiozităţi de Pierrot lunar : „De ce mă priviţi cu atîta spaimă ? Ce s-a-ntîmplat ? / Ştiu, nu mai sînt acelaşi, m-am mai schimbat, j Ochii mi s-au mărit, văd mai bine, / Dacă vă miluiesc, nu vă uitaţi la mine, / La cutele negricioase de pe ceafă, I Poftim
0 garoafă I S-o daţi iubitei aceleia dulci, de pe strapontină, / Să nu mai spună că eu sînt de vină". Există pe faţa „circarului" o crispare, o grimasă de sarcasm, dînd bufoneriilor sale groteşti sugestia unei suferinţe trufaşe, refuzînd compătimirea : „Călătoresc, sumbru, pe-acoperişe / Printre catarge şi corturi piezişe (. ■.) Tot ocolind olane fierbinţi / Am alunecat şi m-am prins în dinţi, / Calcane, balcoane, lapone, baloane, / Oh! cum cădea-voi cu tot în cu ? burlane I Şi cînd vor veni să m-as-tupe I Voi scoate palma-n văzduh,
1 cu rufe, I Şi-ocoli-voi ocol hotentot I Cu toate-n tot, de rîs idiot". Nu este însă durerea de melodramă a paiaţei sentimentale, ci iritarea iluzionistului împotriva lucidităţii mioape, stupid rezistente la magia acţiunilor sale. Cu alte cuvinte, revolta amară a poetului, a poeziei împotriva realului. Să considerăm însă Eleusis, din acest motiv, drept o confesiune deghizată asupra statutului dramatic al artei în lume ? Chiar dacă un asemenea gînd i-ar fi stat la bază, nu el ne acaparează interesul. Ba, elementul de pledoarie pentru cauza existenţei ca vis ajunge, prin stilul ostentativ al demonstraţiei, prin maniera excesiv colocvială, familiară, de adresare, prin risipa de mijloace mimice, ac-
eronica literară
109
ani I omul acela mă pîndea pe mine I prin apă după doi ani I ...de-aş mai şti să plîng după doi ani". Se petrec taine grozave după pereţii goi, reci, ai caselor impenetrabile, pe lîngă care cetăţenii se strecoară ca în poezia lui Bacovia, urmăriţi parcă de fantome ? Misterul n-are contururi, umbrele lui atîrnînd deasupra cetăţii ca o ameninţare iminentă, dar nici un moment actualizată, şi la care locuitorii sînt pe de-a întregul adaptaţi. O moarte rea, o molimă necunoscută seceră „pe merit" rîndurile populaţiei ? Aşezarea, neprezentînd nici un simptom de decădere morală, nu este o Gomoră cel puţin în accepţia tradiţională. Ambianţa evocă, din contră, umilinţă şi precaritate, iar iniţiativa cuiva de a pune „să-i construiască I o cocoaşă I pe malul mării / lîngă stînca cismarului", pentru a se instala în ea „cu toţi urm.aşii", după ce a adunat „în jurul cocoaşei j cioburi I licheni j oase", apare un gest „normal", conform deprinderilor unei existenţe larvare, indiferentă nu numai la distincţia dintre valoare şi non-valoare dar şi la deosebirea dintre viaţă şi moarte. Mai mult, moartea pare să ocolească, sau să-şi întîrzie exerciţiul, lă-sînd cetatea să vegeteze, într-un timp şi el neutru, ca un fel de pseudoveşnicie uscată, găunoasă. Dovadă, derularea în continuare a conduitelor sociale, aparent obişnuite, în fond ritualuri cu mecanica răsturnată. Maledicţiunea specifică e subsistenţa, dăinuirea automată într-o stare de amnezie, de uitare completă a palpitului autentic, în aceste împrejurări, menirea psalmistului, tot mai descurajată, se confundă cu înregistrarea resemnată a agoniei, într-un limbaj pa-rapoetic, de asociaţie mecanică a termenilor unui limbaj de omenire anonimizată : „Vocile s-au lipit de stînci ./ umbli numai cu ochelari, surîzi I mîinile îţi vin corect pe fiecare parte j a trupului I se spune însă că pietrele / pietrele toate I au fost numerotate ,/ şi cum te atingi de una eşti 1 prins / şi ţi se aplică vecia numărului". Rarisimile zvîc-niri de emotivitate, un scîncet nostalgic, („ne vom întoarce sub nori I
lăcrimînd"), o imploraţie desnădăj.-duilă după freamătul vieţii elementare („cum dau de lumină spun cuvinte I lăsaţi-mă să viscolesc copacii"), o invitaţie sarcastică („îni-pachetaţi-vă mîinile impare j lua-ţi-vă rămas bun I tundeţi dinele j daţi-i cianură / credeţi cărţile toa-. te I aveţi prieteni j cianură / iubitele toate..."), deşi, prin contrast; fac figură de proteste, abia acuză adîncimea acelei mortificaţii lente dar irepresibile, neadmiţînd derogări .
C. Abăluţă, săpînd răbdător în galeria de fantasme a absurdului, a dobîndit o dexteritate reală în' urzirea atmosferei stranii, de lume stagnmită, limfatică, atonă. Impasul care-1 aşteaptă, în care a şi pus piciorul, e nu atît monotonia de obiective şi procedee, cît conformismul (da !) al viziunii generale. In lipsa unui suflu profetic, a virulenţei critice sau a unei interpretări originale a nonsensului, tentativele sale de inventivitate întru enigmatic, apelînd prea deseori la artificiu (de exemplu, titlurile multor poezii ca : „heiros", , etyl", „Iamb", „ew", „deg", „necrun", selund, cu misiunea de a sublinia' cvantificarea şi impersonalizarea arhetipică a universului), rămîn convenţii exangue nu numai prin obiect, nesudate în ficţiuni autonome. „Oraşul" terorizat e o variantă abil elaborată a unui mit modern atît de răspîndit şi la noi, încît ameninţă să devină clişeu. în compoziţia cetăţii blestemate a lui Abăluţă se regăsesc elemente alegorice de la Beckett şi Kafka la Bacovia (citat de altfel) şi A. E. Ba-consky din „Echinoxul nebunilor". Prezenţa acestuia e chiar dominatoare în ultimul ciclu, redactat sub formă de proze poetice şi pus sub semnul celei de a treia litere din numele volumului. Eleganţa stilului, acuitatea multor notaţii şi stăpîni-rea jocului de planuri dintre real şi fantastic nu izbutesc să scoată de sub dependenţa modelelor o poezie, o literatură saturată de motivul sterilităţii istorice, al expectativei vane, al apocalipsei amîna-te, în ciuda cîtorva viziuni care, luate izolat, atestă talentul autorului.
112
cronica
litera
mm     •.
horia oprescu
sidonia drăguşanu
Nu-mi dau seama dacă Sidonia Drăguşanu a memorat preceptul poetului latin Horatfu, care afirmă că singurul lucru ce, în lume, nu şe poate preţui, este prietenia ! Sau dacă, precum tot anticii, socotea amiciţia un dar al zeilor... Dar lucrurile astea, nu împlinite ca un comandament ori disciplină — impusă prin voinţă — ci spontan, firesc, necalculat.
Dacă ar fi să comprimăm, într-un singur cuvînt viaţa şi concepţia despre lume a Sidoniei — acest cu totul nobil epitet ar înfăţişa-o deplin: dragostea de semen, dorinţa de a-i fi de folos, rîvna de-a ajuta dezinteresat.
Vorbesc astfel, în amintirea celor 46 ani de leal şi pur (aş zice sacru!) consens sufletesc. Nedumeriri de juneţe, contrarietăţi sociale sau nonsensuri politice — pe care le-am trăit şi pătimit laolaltă — însufleţeau prea adesea convorbirile noastre, în atîtea ceasuri de taină.
Într-un grup de buni amici, în vara lui 1930 (dacă uni amintesc bine), am petrecut o lună întreagă pe plaja — neelegantă şi nu prea ospitalieră — de la Agigea, în preajma Constanţei. Acolo, în vecinătatea mării şi a valurilor, ne-a împărtăşit Sidonia Drăguşanu acea tandră poveste care, scrisă apoi şi tipărită, avea să însemne graţiosul ei volum •de  debut :  „într-o  gară mică..."
Au urmat apoi anii trudnici ai epocii premergătoare lui 23 August. Acea publicitate făcută cu ochiul vrăjmaş ce te iscodea peste umăr... Dar Sidonia a combătut, dîrz deşi discret, pînă la victoria finală.
De-aci scrisul ei de fiecare zi — alert, limpede şi afectuos — se împlineşte, laborios, în atîtea redacţii. Cu osebire în periodicele de literatură feminină, pe atunci în zodia începutului. Ca şi la Radio, unde cronicile ei, spumoase, erau fără egal. A scris şi felurite volume pentru copii. Fabulaţia respectivă era, în aceste file, la ea acasă: candidă, sprintena. Au urmat nenumărate lucrări dramatice : („Zizi şi formula ei de viaţă", „Fiicele", „Intîlnire cu îngerul" etc.) vii şi fireşti, înfăţişînd concretul şi adevărul unei alte Românii. Adică oglindind „noul" fără schematisme, fără declaraţii sforăitoare. Rezultatul a fost o aderenţă
113
cordială a publicului, în sute de spectacole în Bucureşti şi în întreaga ţară. Sidonia Drăguşanu a fost, fără îndoială, una din cele mai preţuite autoare  dramatice  de  către marele public.
Dar nu aici, în aceste rînduri puţine se va putea configura portretul' scriitoricesc al Sidoniei. Istoria literară va dura — la timp — metodic şi  just, fişa scrisului său.
Dincolo de filele înregistrate de ea ne va stăpîni, fermecător, pe noi, cei cîţiva prieteni ai tinereţii sale : nobleţea inimii, fermitatea credinţei, rîsul ei sănătos, ce irumpea în cascade perlate, cu care îţi întrema inima în acei ani negri de care am amintit. Rîsul ei tonifiant, îmbietor la viaţă.
Destinul însă, pe care anticii îl socoteau rotai puternic decît locuitorii Olimpului a curmat, brutal şi necuvenit, o viaţă pilduitoare consacrată generozităţii scriitoriceşti şi sufleteşti.
Trebuie să mai fac acum, în ceasul din urmă, o mărturisire pe care Sidonia Drăguşanu mi-a făcut-o recent, în lunile cumplitei sale suferinţe. Mi-a zis: „dacă ar fi să mă mai nasc odată, aceeaşi credinţă aş avea, aceeaşi luptă aş duce..." Iar ca o pildă a tăinuitelor ei suferinţe,, din vremea cealaltă, îmi înfrîng modestia spre a transcrie, fragmentar^ o parte din rîndurile ce însoţeau o carte ce-mi trimitea, acum 26 de ani.. Ca o mîndrie personală, păstrez volumul unde ea mi se adresează astfel:
„Lui Horia Oprescu, prietenul fără pată şi fără prihană, care a fost alături de mine, cu vorba şi cu fapta, ori de cîte ori am fost încolţită de oameni şi de împrejurări ; recunoştinţa şi afecţiunea mea. neclintită. —'
Sidonia Drăguşanu Paraschivescu"
★
Ani mulţi se vor aşterne peste mormîntul Sidoniei Drăguşanu; aici, în Grădina Liniştii... Dar amintirea sa, de modestie şi prestanţă, va dăinui. Precum esenţa ei umană, rară, va incinta sufletele noastre., atîtea  ori dezamăgite.
114
npemiile literare ale # # • • • •  • 1
PROZA
'^f romanul „Absenţii")
Cpentru roma (]HiturtJ
rM * (Editura „Dacia")
P0B&IB
ANA BLANDXANA _ .ponu-u volumul „a tma taina ) ^ (Editura „Albatros")
1UK CONSTANTIN (pentru volumul „Coline cu demoni") (Editura „Eminescu")
DRAMATURGIE
fAnuş neagu
^penlrti  volumul   „Echipa de zgomote")
(Editura „Cartea românească")
cheorghe astaloş
ipenti-u piesele : „Vin soldaţii", „Ceainăria de argint", „Adacvis $i Bdea", „Fînitîna")
(Editura „Eminescu")
CRITICA ŞI ISTORIE LITERARA
NICOLAE MANOLESCU
(pentru volumul    „Contradicţia lui Maiorescu")
{Editura „Cartea românească") S. DAM IAN
iWrtru volumul „Intrarea în Castel")
(Editura „Cartea românească") Vttscellanea
uniunii scriitorilor
• ©  • O © • •
LITERATURA PENTRU COPII ŞI TINERET
OCTAV PANCU-IAŞI
(pentru volumul „Nu fugi, ziua mea frumoasă)
(Editura Ion Creangă")
IORDAN CHIMET
(pentru volumul  „Închide ochii şi vei vedea oraşul")
(Editura „Ion Creangă")
TRADUCERI ÎN LIMBA ROMANĂ JEAN GKOSU
((pentru volumul „Amenmaria" de L. Tazky)
(Editura „Univers")
VASILE NICOLESCU
(pentru  volumul  „Spaţiul dinlăuntru" de Henri Michaux)
(Editura „Univers")
TRADUCERI DIN LITERATURA ROMANĂ ÎN LIMBA GERMANA SAU MAGHIARA
WOLF AICHELBUKG
(pentru volumul „Iubire magică" de V. Voiculescu)
BEKE GYORGY
(pentru romanul „Ce mult te-am iubit" de Zaharia Stancu)
(Editura „Kriterion")
LITERATURA NAŢIONALITĂŢILOR CONLOCUITOARE
SUTO ANDRAS
(pentru romanul „Un leagăn roşu pe cer")
115
KÂNYADI sandok (pentru volumul de versuri „De la un copac la altul")
KITTNEK ALFRED
(pentru volumul de versuri „Mesajul sorţii")
(Editura „Eminescu")
VLADIMIR CIOCOV
(pentru volumul de versuri „în pas cu sine însuşi")
(Editura „Kriterion")
DEBUTANŢI SAU TINERI SCRIITORI DEBUTÎND LA ALT GEN LITERAR
ALEXANDRU PALEOLOGU (pentru volumul „Spiritul şi litera") (Editura „Eminescu")
VAliERIU CRîSTEA 'pentru volumul    „Interpretări critice")
(Editura „Cartea Românească") KIRALILÂSZLO
(pentru volumul „Macheta Santei-maria")
EMIL BRUMAEU (pentru volumul „Versuri")
(Editura „Eminescu")
RADU PETRESCU
(pentru romanul „Matei Iliescu")
(Editura „Eminescu")
ASOCIAŢIA SCRIITORILOR DIN BRAŞOV
ION  TH. ILEA
— Poezii (Ed. Minerva)
— DARIE MAGHERU : — Carpfi-chos (Ed. Albatros)
ASOCIAŢIA    SCRIITORILOR DIN CLUJ
— ION VLAD : — Descoperirea operei (Ed. Dacia)
— MIRCEA      ZACIU :   — Glose
(Ed. Dacia)
PASCÂNDI     GEZA:
Sticle
ASOCIAŢIA    SCRIITORILOR DIN IAŞI
(Ed.   Cartea Românească)
— MIRCEA RADU IACOBAN : _ Tango la Nisa (Teatrul Naţional Iaşi)
— CORNELIU STURZU : — Duhul pietrelor (Ed. Albatros) şi Cantilene
(Ed. Junimea)
ASOCIAŢIA   SCRIITORILOR DIN TG MUREŞ
— TAMÂSI GASPÂR : — Lăcrămioare sălbatice (Ed. Kriterion)
— HAJDU ZOLTAN : — Magie de culoarea cerului (Ed. Kriterion)
ASOCIAŢIA    SCRIITORILOR DIN TIMIŞOARA
— GEORGE SURU : — Aşteptarea coralilor (Ed. Albatros)
— ANAVI ADAM — Etica şi Ciber-\ netica (Ed. Kriterion)
11(5
(Jcrnostene botez pentru cine scriem
0 0 9 •• • • • •
© ® © @
Mn impresia că cei mai mulţi - dintre cei care scriu, fie profesionişti fie diletanţi sau amatori ocazionali, scriu pentru ei. Scrisul ar fi m acest caz un fel de leac de uşurare a sufletului de un năduf sau de o obsesie. Poate să fie, în cel mai bun caz, o cîntare a unei frumuseţi care i-a entuziasmat, fie ea ,a unui apus de soare sau a răsăritului unei fete.
Procesul creaţiei în aceste ipoteze, căci indiferent de valoarea operei, tot creaţie este, — minoră dar creaţie, — de vreme ce se realizează pentru prima oară, într-o formă p.ro-p!riei _ ca un proces intim, ca şi la scriitorul profesionist, deşi fără finalitate, fără intenţia şi iluzia unui dialog. Nu se adresează, în genere, nimănui ; e scris pentru sine. Scrierea apare ca o exclamaţie în faţa frumosului, şi atît.
Dair legarea unui dialog cu altcineva, care se realizează prin lectura acestei scrieri, este o chestiune aparte, .oare depinde de împrejurări, fără ca, iniţial, cel ce a înnegrit hîrtia, să se fi gîndit la asta. Este, dacă vroiţi, suprema artă pentru artă, — strict şi exclusiv pentru sine, ca o reacţie organică în faţa obiectului sau subiectului care 1-a inspirat. Rari sînt oamenii oare în viaţa lor nu au făcut asemenea scrieri, aproape totdeauna în versuri. Marea majoritate a acestor lucrări sânt distruse după un timp de însuşi autorul, iar unele sînt păstrate cu sfinţenie un sertare ferecate, ca o dovadă palpabilă a nobleţei lor sufleteşti. „Les vioîons d'Ingres" sînt mai cu sfinţenie păstrate decît cel mai scump Stradivarius.
Dar, aceste scrieri nu sînt interesante decît, poate, pentru psihiatri sau sociologi.
Pentru cine scriu însă scriitorii propriu-zişi ?
O anchetă printre ei ar culege răspunsuri foarte variate şi surprinzătoare. Ar fi unii care ar răspunde, practic şi comod dar foarte semnificativ, tot printr-o întrebare : „Pentru cine înfloresc trandafirii, garoafele, crizantemele ? în primul moment, această întrebare-răspuns, te poate descumpăni puţin. Dar îţi dai pe urmă seama că ai de-a face cu nişte' esteţi puri, care fac artă pentru artă, oarecum, fără adresă. In fond aceasta este categoria de scriitori acerbi, care scriu cu convingere „pentru ei înşişi". E un fapt care defineşte şi structura lor sufleteasca şi socială totodată, ca şi o anume concepţie despre artă care se poate susţine şi discuta.
La drept vorbind, în ceasurile, zilele, lunile sau anii cît îşi dedică viaţa scrierii unei opere, scriitorii nu se gândesc deoît la un fel de „eu" ascuns în adîncurile lor, la eroi şi la opera pe care o fac. Orice gînd la cititori, la categoria cititorilor, este absent. Pare desigur insolit şi paradoxal că tocmai o scriere, prin însăşi raţiunea ei şi actul multiplicării prin tipar, menită să fie citită de alţii, de oît mai mulţi, este să-vîrşită fără nici un gînd pentru cei cărora eventual se adresează. Acesta mi se pare cazul cel mai frecvent, dar, firesc, sînt atîtea altele la care autorul urmăreşte cu toată şiretenia gustul acelora care-1 vor cili. Aşa-zisa literatură „sexi" este dominată de această intenţie, ca şi literatura poliţistă şi de aventuri, — o intenţie pur comercială. Dar nu astfel de cazuri sînt interesante, ci acele ale literaturii superioare. Tolstoi s-a gîndit la cititori cînd a scris „Război şi pace" ? Dar Dostotievski cînd a scris „Crimă şi pedeapsă" ? Aproape sînt -sigur că nu s-au gîndit la anume cititori, dar au fost călăuziţi de o idee, de o concepţie de viaţă şi de om :  aceea de a spune un mare
miscellanea
117
adevăr uman, de a insufla cititorilor dorinţa şi tentaţia unei înnobilări sufleteşti. Adevărul acesta mi se pare de necontestat şi la Oehov.
Aşadar, literatura se scrie cu gîn-dul de a apune un mare adevăr necesar.
A scrie chiar despre sine, acUnc destpre «ine, atunci cînd scriitorul este un om deosebit, este a scrie pentru om, adică pentru orice fel de cititor, oare se va regăsi în această operă.
Dar o scriere poate fi destinată şi unor oititori, care se recrutează din categoria profesională a eroilor. Oamenilor, tuturor, le place să se analizeze, să fie analizaţi în toate irnplicaţiile vieţii cotidiene, specifice
clasei lor, dar şi în cele legate de profesiunea lor, — care, în fond, — e viaţa lor trăită.
La o întâlnire cu cititorii, un cetăţean din sală, după ascultarea lecturilor, a întrebat foarte categoric ; „Dar despre noi de ce nu scrieţi ?«' Era un poştaş. Mi-a fost deci mai uşor să-i răspund. Dar dacă aveam nenorocul să mă întrebe un oţelar de .la Reşiţa ?...
Deci, oricît am fi de scufundaţi în noi, nu trebuie să uităm complexitatea vieţii, cu milioanele ei de oameni, oare au problemele noastre, ca fiinţe omeneşti, dar şi pe ale lor, legate de viaţa de toate zilele. Altfel, scriem în gol, şi, cel mult, ne citim noi între noi.
adriana iliescu
fervoarea criticului tînăr
Tinerii care editează „Şcoala nouă" la Roman (iulie 1889 — iunie 1890), Panait Muşoi, Cezar Vraja (G. Ibrăileanu), Ionescu Raicu-Rion, Eugen Vaian, erau romantici în gusturile lor literare şi se simţeau atraşi de ideile socialiste puse în circulaţie de Contemporanul.
Scriau poezii epigonic-eminescie-ne. „Si-n farmecul îmbrăţoşerei / Ne-om săruta ca doi copii / Făcînd atîtea dragi nimicuri / Şi-aşa de multe nebunii" (C. H. — nr. 3/1889). sau „Şi te-ai dus copilă mîndră, ca şi pasul primăverei, / Şi-oi dormi de-acuma-n negrul întuneric al ui-tărei" ; ori : „S-au dus serile senine tămîete de miroase / Şi nici luna nu mai varsă a ei raze mîngîioase" (Cezar Vraja — nr. 5/1889).
Traduceau din Ossian şi din Uhliand, dar pentru că citeau cu pasiune Contemporanul s-au hotărît să-l popularizeze şi pe Zola, însă cu o nuvelă nu prea semnificativă „Scoicile d-lui Chabre", din care publicau, foiletonistic, fragmente în
118
fiece număr. A apărut şi un studiu , Naturalismul şi pornografia" de I. Chileanu. S-au încercat şi cî-teva schiţe din viaţa de la ţară, pe urmele Sofiei Nădejde, gen literar deocamdată oropsit în raport cu compoziţiile şcolare romanţioase, dar care aveau să fie de viitor căci, prin proză, presa socialistă va fi mai degrabă pre-poporanistă. în 1890 se făceau şi încercări timide pe teme frecventate de naturalişti: bolnavi, obsedaţi erotic etc. Tot aici s-a tradus din Garşin („Floarea roşie"), Turgheniev („Egoistul"), Heine.
în proză, tinerii scriau compoziţii deocamdată încă şcolăreşti, care s-ar putea să se fi vroit poeme în proză. Cezar Vraja încerca un fel de transpunere a traducerii poeziilor lui Eminescu într-o proză — Otiliei. Eseurile „Din caiet" publicate în 1890, generoase şi bine intenţionate, nu rămîn.
Ca şi redactorii de la Literatorul care se ridicaseră contra lui „Brah-
miscellmi
Jfn _ Alecsandri", cei de la Şcoala m încearcă să mişte de pe soclu zeu Alecsandri" („In scurt, •§S1 "Alecsandri are pretutindeni f'Lle si de loc nu-i chip sa te Sci a arăta că zeul a greşit ce-_- articolul „împrejurări uşu-rftoare" - nr. 3/1889) _
Revista e interesanta prin ferirea şi decizia cu care cerca sa Urmeze linia Contemporanului. Morala burgheză era pusă sub semnul întrebării într-o serie de articole, nrintre care şi „Morala" după „For-■?e e Matiere" (Paris, 1864) de Loms Buchner Exemplele se pot înmulţi. Tinerii erau (contrazicîndu-şi micile lor compoziţii în versuri) împotriva decepţic-nismului). „Decepţia omoară", nr. 3/1889 : „Sînt momente .cînd obosit de atîta zbucium pentru susţinerea vieţei fie materială, fie intelectuală, rămîi într-un fehu de leşin deştept, nu eşti bun de nemica, ci ca un bolnav de carne, te mişti împins de contracţiunile muşchilor. Aceasta este viaţa brută, viaţa redusă la ultima ei expresie, viaţa animală (...) Oh ! unde este dezinteresarea şi imboldul a-•celor mari privelişti ce îţi ferme-•cau mintea odată ? Au trăit mult !").
S-a dus şi o campanie feministă înitr-o serie de articole ca acelea cu titlul „Chestia femeilor. Răvaş către vum prieten".
Sub titlul „Din civilizaţia noastră", Rion se dovedea adeptul teoriei formelor fără fond („Voi încerca •să dovedesc că avem numai forme . fără fond, un feliu de sulemeneală" nr. 5/1889). Demonstra (ajutîndu-se -de materiale din Contemporanul şi ou citate din Miile), impostura unor •profesori iar în numărul următor '(nr. 6/1889) propunea „să vedem cum stăm cu literatura şi ştiinţa". "Tînăr, inteligent dar sărac,' Rion era preocupat şi alarmat de „neîn-•curajarea meritului şi neemancipa-rea iui", în aşa-zisa Belgie a Orientului. Ca şi redactorii de la Literatorul se plînge de prostul-gust •al publicului : „Cînd aşa stă gustul -estetic şi bunul-simţ nu ne putem lăuda să sîntem înaintaţi (...) Eu sînt sigur că nici Convorbiri literare nici^ „Contemporanul" nici Revista nouă n-au atîţia cetitori ca Univer-
sul literar sau Fintina Blanduziei. Sumedenie de cetitori găsesc plăcerea în romanele şi producţiile literare ale acestor ziare ! pe cînd revistele citate de abia se susţin". In numele bunului gust erau apăraţi Eminescu, Caragiale, Vlahuţă, Dela-vrancea şi atacaţi Urechia — dramaturgul, Th. M. Stoenescu şi... Macedonski. Se propunea premierii Academiei „Metafizica materialistă" de V. Conta.
Contemporanul, revistă de prestigiu, nu se ocupă de publicaţia din Roman, probabil nevrînd să-şi asume responsabilitatea campaniilor pe care.eventual, urma să le poarte înflăcăraţii tineri de acolo. (Şi mai tîrziu Gherea avea să fie destul de rezervat faţă de Evenimentul lite-erar.
C. Vraja se dovedea şi el un temperament polemic dar adversarii erau obscuri. In „Două articole din Buciumul" (1890) lua apărarea filologiei subestimate de un oarecare, mai susţinea că un poet poate avea orice meserie căci aceasta nu ar impieta asupra vocaţiei artistice cînd e autentică sau era de părere că e bine ca o revistă să aibe o orientare a ei proprie (o „tendinţă").
Paul Fortuna discuta în spiritul inaugurat de Gherea, despre determinarea socială a artistului : „în alte vremuri, pe cînd mintea întregii omeniri era încurcată în cea mai neguroasă metafizică, se credea că artiştii mari ar fi avînd în fiinţa lor calităţile dăruite de .o putere supraomenească (...). Azi omenirea a scăpat şi de rătăcirile acestea cum a scăpat şi de altele poate mai periculoase ! Lovitura dărîmă-toare a dat-o critica modernă reprezentată de marele Taine". („Artişti şi profani" nr. 17/ mai, 1890).
Meritul juvenilei, generoasei şi avîntatei publicaţii „Şcoala nouă" constă nu atît în valoarea intrinsecă a materialelor publicate acolo cît în faptul că e, poate, această revistă, documentul psihologic cel mai revelator asupra procesului prin care tinerii romantici, capabili şi săraci de la sfîrşitul secolului trecut s-au îndreptat spre mişcarea socialistă.
miscellanea
119
d. i. suchianu
{ilmul „mihai viteazul"
Doi    fraţi, doi   voivozi valahi, Mihai zis Viteazul şi fratele său mai mare, Petru zis Cercel, fac pentru    prima    oară ca înapoiatul principat de pe malul Dunării din preajma' Balcanilor să participe la Istoria Europei. Desigur că şi înainte, cu ocazia vagilor cruciade an-titurceşti, cîţiva domni români au figurat în luptă. Dar acum era vorba nu de figuranţi, ci de vedete ; era    vorba de fenomene istorice mult  mai importante : Renaşterea, iar pe de altă parte formarea statelor  europene  consolidate, Franţa lui Ludovic al Xl-lea, Anglia Elisa-betei,   Rusia    prinţilor moscoviţi, Spania lui Ferdinand şi a Izabelei. Cele două fenomene, Renaşterea şi monarhia sînt distincte   ca dovadă că Italia,  focarul  renascentist, ră-mîne politiceşte pulverizată în stătuleţe minuscule. Cei doi fraţi valahi participă la ambele mişcări în mod original şi strălucit. Petru este un erou al Renaşterii, frumos, elegant, cultivat,  aventuros şi vedetă a unei fantastice şi totuşi realiste aventuri : încercarea regilor Franţei, singurii prieteni creştini ai Otomanilor, de a crea în răsăritul Europei o moanrhie puternică, omogenă,  devotată,  care, împreună cu Turcii,  să  ţină în  cleşte  casa de Austria şi toate    puterile vecine. Asta însemna, implicit, scăparea de jugul otoman, precum şi ridicarea acestor ţări româneşti la un nivel european. Din păcate,    Petru nu avea seriozitatea necesară unui astfel de măreţ şi, în fond, progresist proiect. Dar figura lui rămîne ca una  din  primele  figuri româneşti legate de cele două mari fenomene ale  progresului  istoric  de  atunci : Renaşterea şi monarhiile centralizate.
Fratele său Mihai era un om al epocii prin calităţi personale foarte renascentiste : un curaj fizic nemaipomenit, o abilitate războinică ge-
nială, un dar de a se face divinizat : de soldaţii săi ; alături de asta, o '•■ inteligenţă    remarcabilă, o dibăcie politică    şi    iscusinţă diplomatică • vrednică de un elev al lui Machia- '. vel li. Pentru că finalmente a eşuat; !' pentru că de mai multe ori s-a lă-     * > sat a cădea în capcană, unii istorici au dedus că, viteaz şi războinic, el era slab în arta politică. „S-a obi- : cinuit a se considera (scrie Xeno- i pol) Mihai Viteazul ca pe atît de slab politic pe cît era de mare ge-     , ■ neral,    şi   căderea lui' se atribuie mai mult nedestoiniciei cu care el învîrtea firele diplomaţiei. Această învinuire ne pare    neîndreptăţită". > Şi Xenopol semnalează fapte dove- ' ditoare ale machiavelicei cale iscu-sinţi într-o politică de basculă de ; o  dificultate infernală.  Opt ani a !, durat magnifica lui epopee, în care j timp a jonglat mereu între împărat ' şi Otomani,    păstrîndu-se în bune- \ raporturi cu amîndoi, ameninţîndu-i , ■
pe unul cu celălalt, suspendînd orice tribut turcesc,  din   contră pri- ; mind neîncetat ajutoare băneşti de- : la împăratul nemţesc (care nici el' . nu şedea prea bine financiarmente). Cu o armată de lefegii veşnic ne-plătiti, el repurta victorii militare spectaculoase, care făceau din el o strălucitoare   vedetă renascentistă. In mare parte ciuda, harţagul unor Basta, Bathory şi alţi europeni în- \ fumuraţi  se  datora  enervării    lor ! de a vedea cum acest „nimeni" valah este personajul de care toată lumea    vorbeşte şi  se minunează.
Contrazicîndu-se   întrucîtva,   Xe- : nopol, care îi atribuia o certă abilitate    diplomatică,    scrie    totuşi : „Grabnic şi nerăbdător, fulgerător-în mişcările sale, din această pri- 1 cină însă deseori pripit şi neprecu-getat, iată trăsătura de căpetenie a acestui  suflet  în vecinie neastîm- , păr... Firea lui harnică la faptă îl împingea fără voia lui a lovi înainte de a gîndi". '
120
misceilamt ^
rved că Xenopol confunda citova 7inni înrudite.   Confunda pripit n*  nmnt  si grabnic cu iute, pur TsfmPTuP Mihâl cugeta bine ce fă. & s r>ar' cugeta iute, căci iute se oea.' iau pe vremea lui, în Europa fi? hotărîrile, promisiunile, angajamentele  trădările. în lumea aceea „rnnlicată, acest eondottier genial ffft altă zestre decît vitejia
inteligenţa şi o oaste de mer-
cenari mereu nepiătiţi, a ştiui sa domine în permanenţă situaţia sa fa iniţiative europene şi să se descurce'din toate, să-i încurce cu măiestrie pe toţi şi, po lîngă mitul oersonal pe care 1-a creat mea fund în viaţă, să fi încercat să creeze, în acele locuri răvăşite ale răsăritului un stat mai puternic, mai unitar aşa cum se făcea pe atunci în Anglia. Franţa, Spania şi Rusia. El a făcut parte din glorioasa echipă a unor Ludovic al Xl-lea, Elisabeta, Ivan cel Groaznic, Ferdinand Catolicul, Izabela de Castilia, care dă-ruiau Istoriei o nouă categorie sociologică, monarhia absolută. Istoricii preferă unirii cuvîntul unitate. Acei monarhi făceau unitatea Franţei, unitatea Spaniei ; Ivan era numit „adunătorul tuturor pămînturi-lor ruseşti". Desigur, identitatea de limbă ajută la consolidarea monarhică, ajută la această inovaţie istorică, pe atunci progresistă. Dar nu era o doctrină sentimentală, provocatoare de delir patriotic. Desigur, nevoile unirii din 1919 l-au îmboldit pe Nicolao Iorga să scrie : Mihai „se ţinea de ideea nouă a stă-pinirii ambelor ţări româneşti, rezultat al unei conştiinţe naturale(l), în sensul modern, iar pe de altă parte el se simţea domn al Ardealului în sens dacic, pe care î-l dăduseră ideile Renaşterii trecute prin mintea lui Sigismund".
Nu cred că memoria unei Dacia Felix să fi fost o idee renascentistă. Şi dacă, întîmplător, un erudit renascentist l-ar fi întîlnit pe Mihai şi i-ar fi dezvăluit că pe locurile unde domnea el fusese cîndva o Dacie prestigioasă, asta cu siguranţă i-ar fi plăcut inteligentului, romanticului voevod ; ba i-ar fi plăcut şi că planurile sale semănau, poetic, cu acea Dacie de mitologie.
Dar realistul din el i-ar fi adus aminte că el face o treabă mult mai importantă, mai serioasă, mai adaptată vremurilor. El lucra la ce făceau pe atunci acei ziditori de istorie care se numeau Ivan, Ludovic sau Elizabeta. întreprinderea lor era grea, dar nu utopică. Unitatea aceea teritorială Mihai o realizase în nişte condiţii de o dificultate infernală. Ar fi fost de ajuns să aibă puţin mai multe parale şi puţin mai puţin nenoroc pentru ca falnicu! său program să fi izbutit.
S-a făcut un film despre Mihai Viteazul. Un excelent film. La un chestionar al ziarului Informaţia i-am clasat ca cel mai bun film de pe piaţă în ultima lună. Caracterul de mit al lui Mihai, obţinut încă din timpul vieţii ; apoi caracterul său renascentist de vedetă ; apoi calităţile sale personale ; strălucita sa inteligenţă ; iar, pe de altă parte, prezentarea neexagerată a unităţii politice realizate de el ; în sfîrşit, ciuda boierilor europeni că un ţărănoi valah îi întrece în faimă europeană, toate acestea au fost bine evocate în filmul lui Titus Popovici şi Sergîu Nicolaescu. Ar mai fi fost un aspect .al acestei uimitoare personalităţi care nu a fost abordat. Dar nici nu se putea. Căci ar fi cerut un film de o cu totul altă factură decît cel făcut. Nu se puteau amesteca cele două structuri, într-adevăr, mă gîndesc la un film care ar zugrăvi imensul său talent diplomatic, calitatea sa de perfect discipol al lui „II Principe". Avem în această privinţă un document senzaţional. Este memoriul adresat împăratului German într-un moment cînd Mihai era la pămînt şi pribegea fără tron prin Europa. Graţie acelui memoriu, el s-a repus pe picioare. Iar acel memoriu e o piesă de antologie, o pledoarie diplomatică şi de o iscusinţă avocăţească genială. Pare opera unui bătrân vulooi, uns cu toate alifiile, îmbălrînit în culisele cancelariilor, erudit utriusque juris, şi nici decum o operă naturală, spontană, făcută de unu-singur, de un căpitan „pripit", cum ar zice Xenopol. îmi închipui un patetic, un dramatic film axat pe acest moment de la Viena, pe acel
miscellanea
121
moment de ori-ori unde argumentele erau închipuite cu replici perfide, cu -capcane şi încuietori. O desbatere oam ca aceea din memorabilul film A man of all seasons unde Thoman JVIorus era încolţit de mari specialişti ai desbaterilor şi controverselor. Din memoriul de la Viena, filmul ar fi cules idei cu care Mihai ar fi încuiat la rîndu-i pe încuietori. Cum s-a şi întîmplat, de altfel, istoriceşte. Căci
memoriul său, la început suspect pînă la urmă a fost crezut şi, deocamdată, dreptate i s-a făcut.' Bine înţeles, pe vremea aceea, angajament însemna anticameră la trădarea viitoare. Dar nu asta, ci un tablou al pătrunzătoarei inteligenţe a acestui om al renaşterii, asta ar putea face un al doilea film despre Mihai Viteazul. Eventual, realizat de aceiaşi autori.
nicolae balotă
franyo zoltân, o mul-punic
într-o convorbire din 1827 a lui 'Goethe cu Eckermann, augustul poet rostea cuvintele pe care timpul le va înconjura cu o aură specială, •aceea care luminează formule deschizătoare de epocă. Poezia, spunea Goethe, a devenit „un bun al întregii umanităţi", şi adăuga : „a sosit vremea literaturii universale..." Dar, mai mult decît alţi scriitori, poetul de la Weimar putea să ştie •că, nici pînă la el, literaţii nu s-au cantonat în perimetrul îngust al unei literaturi, al unei limbi, ori al unei epoci. Valorile literare au circulat din totdeauna pe spaţiile cele mai întinse, motive, teme, instrumente preluîndu-se în timpuri şi locuri diferite. Şi, totuşi, Goethe a observat prea bine, ca un profet al timpurilor ce urmau să vină : literatura modernă intra într-o eră nouă, universalistă. O eră în care •creaţia literară nu poate fi autarhică, nu este o experienţă în vas închis, lipsită de legături cu un întreg univers al literelor şi artelor.
în această eră nouă operele sînt asemenea vaselor comunicante prin ■care •— dincolo de toate diferenţierile lingvistice, estetice, de viziune filosofică — circulă unul şi acelaşi fluid. în noua eră nu pier, desigur, diferenţierile, specificităţile naţionale. Dimpotrivă, însăşi apropierea,
122
comparaţia creaţiilor unor tărîmuri lingvistice şi estetice diverse le revelează în ceea ce au ele specific. Dar pentru ca această apropiere să se producă este nevoie de mari mijlocitori, de spirite care au darul deosebit şi pregătirea necesară comunicărilor între literaturi. Tălmăcitorul exemplar, .ca şi exegetul, interpretul este azi —• mai mult decît în secolele trecute — un factor esenţial în circulaţia valorilor literare. El este omul-punte între diversele spaţii literare.
Cunosc un asemenea om-punte exemplar, mijlocind, tălmăcind, constituind poduri de legătură între literartura română, maghiară şi germană, şi chiar dincolo de acestea, între ele şi vastul univers al literaturilor apuse ori prezente. B scriitorul-poet, traducător, eseist, publicist   —   Franyo Zoltân.
L-am întîlnit pentru întîia oară la un congres al asociaţiei internaţionale Lenau, care s-a ţinut, în 1969, la Timişoara. La masa prezidiului, ca şi în culisele Congresului, scriitorul Franyo Zoltân desminţea prin vioiciune, prin entuziasm vîr-sta sa. Născut în 1886, împlinise 82 ani. Am admirat atunci vitalitatea — evident de sorginte spirituală — a omului şi cărturarului, memoria surprinzătoare, cultura solidă
miscellMM
4.*   Aar   mai cu seamă, dra-
* Ia vie pentru ceea ce Goethe
S°ir%ilir numeau în coresponoen-
si ScnisUer ' cPPle" — sufle-
toMI in cuvîntul
aCfla„r unTve s a? comunicărilor,
efeJSror puitor posibile) lua-al tuturory m
ractTvSa^tălmăcitorului Franyo loltân Descoperisem, într-adevar, admirabile pagini într-o traducere TMFaust,în limba maghiara, pe care o publicase în 1951 la Bucu-,CS   Apoi, încetul cu încetul, am
uit cunoştinţă de operele numeroase ale prodigiosului scriitor din Timişoara. Am avut revelaţia unm SDirit curios, polivalent, deschis la cele mai diverse, mai exotice tarî-muri ale literelor şi artelor. Un poet dăruit cu o rară virtute a participării simpatetice, a intuirii esenţelor poeziei din cele mai felurite timpuri şi continente.
Cînd scriu aceste rînduri am în mînă o scrisoare a lui Liviu Re-breanu, în facsimil, adresată, la 15 februarie 1923, din Bucureşti, prietenului său Franyo. Se cunoscuseră la Academia militară, fuseseră colegi. Rebreanu îşi arată încîntarea de a fi descoperit în periodicele maghiare versuri ale amicului. Ii cere volumele publicate, cu o gentilă curiozitate. Franyo îşi făcuse, în timpul războiului, debutul, senzaţional, cu un volum de proză pacifista, Fratele duşman, publicat în limba maghiară şi germană. Participase la Revoluţia maghiară din 1918—1919, lucrînd în comitetul de îndrumare al directoratului culturii sub conducerea lui Lukacs Gyorgy. Mai apoi, după studii de orientalistică făcute la Viena, unde activează în cercul „României June", fiind ales membru de onoare, începe o laborioasă activitate de publicist şi traducător. Peste cincizeci de volume sînt mărturia unei excepţionale cariere de tălmăcitor.
Ceea ce domină această carieră este, înainte de toate, comprehensiunea generoasă a unui spirit înţelegător, pacifist, dornic de a arunca punţi între naţiuni şi literaturi na-
ţionale, încă din anii '20, cînd conduce revista literară Genius, la Arad, Franyo Zoltân militează pentru o politică culturală de apropiere între scriitorii români, germani şi maghiari. Cît de nobil e discursul rostit de el în 1926, ca preşedinte al asociaţiei literare „Ady Endre", ca omagiu la comemorarea morţii lui Eminescu. Cuvintele fuseseră roşite chiar la mormîntul poetului nostru şi pledau pentru o apropiere între scriitorii maghiari şi români. în acest spirit, Franyo devine unul dintre cei- mai de seamă tălmăciori ai poieziei române în limba maghiară şi germană. încă în 1928 publica o primă ediţie a unei antologii de lirică românească în traducere germană („Rumănische Dichter — Eine An-thologie zeitgenossischer Lyrik, Timişoara, 1928), completată şi reeditată în 1932. Mai tîrziu traduce şi publică volume de poezie română (Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Eugen Jebeleanu, Ion Pillat, Gr. Alexandrescu, Demostene Botez, Lucian Blaga, etc.) ca şi opere în proză (Zaharia Stancu, Desculţ, Camil Petrescu, Bălcescu, etc). Opera sa de tălmăcitor în limbile germană şi maghiară al literaturii române culminează cu o bogată selecţie lirică publicată la Viena (Rumănische Lyrik, Bergland, Wien, 1969). în acest elegant florilegiu poetic sînt cuprinse poezii de la Alecsandri, Eminescu şi Macedonski, pînă la cea mai nouă poezie, la Ion Alexandru, Adrian Păunescu şi Petru Popescu.
Valoarea acestei imense opere de tălmăcire i-o conferă, fără îndoială, ceea ce Tudor Vianu •— vorbind despre Franyo Zoltân ■— numea „harul lui filologic". Acribie, gust în alegerea termenilor, în stabilirea formulei celei mai apropiate, toate aceste virtuţi ale traducătorului exemplar, Franyo le posedă într-un grad maxim. Acest har a fost format, modelat la o excelentă şcoală artistică. în anii petrecuţi la Viena, Franyo are relaţii cu Hu-go von Hofmannstahl, Rainer Ma-ria-Rilke, Peter Altenberg, Ştefan Zweig, Fnanz TheodOr Czokorr şi Karl   Kraus.   Aici   îşi desăvîrşeşte
miscellanea
123
educaţia estetică. Nu era însuşi Rilke unul din acele rare spirite care „mijloceau" între literaturi, între culturi ? Ca şi Rilke, Franyo traduce pe Louise Labe. De altfel, printre primele opere publicate în traducerea scriitorului din Timişoara au fost Moartea lui Tizian de Hugo von Hofmannstahl şi Cîntecul despre dragostea şi moartea stegarului Cristoph Rilke. Dar lista traducerilor din germană sau din maghiară în germană e impresionantă. Aş vrea să amintesc doar două lucrări de mare anvergură : o  antologie  a  liricii   mondiale în
limba maghiară (Evezredek hurjain — Pe corzile mileniilor — în trei volume, 1957, sq. cuprinzînd 850 poeme compuse de 225 poeţi reprezentativi din toată lumea) şi o ediţie în patru volume o poeziei greceşti tradusă în limba germană •
Admirabilă operă a unei vieţi laborioase închinată în întregime stabilirii şi strîngerii legăturilor spirituale între popoare, limbi Si literaturi. Opera unui scriitor care a înţeles că demnitatea supremă a unui om al cuvîntului este de a se face  pe sine  punte între oameni.
camil baltazar
istoria culturii şi moravurilor
prin istoricul fotografiei
Editura Horst Erdman, din Tii-bingen, care a tipărit recent o antologie a prozei scurte româneşti, a avut iniţiativa scoaterii unei cărţi cu ■ totul originale, cum denotă şi titlul : Universul într-o clipă, o istorie a culturii şi moravurilor prin istoricul fotografiei. Ilustrată cu fotografii, planşe, afişe, imagini grăitoare, cartea abordează suculent toate sectoarele de activitate, cărora fotografia le-a potenţat elementul popularizator, cel vizual. Dar valoarea cărţii stă în demonstraţia că strădania de a realiza un lucru perfect s-a petrecut şi-n domeniul fotografiei, dat fiind vasta arie pe care o poate cuprinde acest domeniu, de la aspectele cotidiane, pînă la redarea naturii, a constelaţiilor şi a aventurii astronauţilor. Dar particularitatea cărţii constă în faptul că ne face să urmărim acest istoric al culturii şi moravurilor oamenilor din diverse epoci. Alături de mari pictori ca Felicien Rops şi Daumier, care au colaborat cu fotografii, sîntem informaţi că a mai
124
existat o pleiadă de graficieni care au conlucrat cu ea, fotografia devenind astfel un document al imaginii, comportării şi acţiunilor omului. "Universul într-o clipă" semnir fică deci faptul că actul fotografic a reuşit să confere eternitate clipitei, ea prinzînd-o într-o imagine plină de plasticitate. De la stadiul vălurilor şi draperiilor, s-a trecut la etapa "pozelor" pictate. Dintr-o făţarnică pruderie s-a născut tabloul de prost gust de care ne-au scăpat artişti ca de pildă Gyula Ha-las cunoscut sub numele de Bra-ssai, renumit prin aceea că a eternizat pe peliculă nopţile Parisului' veacului al XX-lea. Negreşit, arta fotografiei a avut de învăţat de la-pictori şi artişti plastici vestiţi
Filmul datorează şi el mult fotografiei : descoperirea nudităţii statuare, acţiunea mişcărilor ritmice ale trupului uman, prins pe stadioane, pe scene, pe ogoare, etc. Mari artişti ca Isadora Ducan au potenţat valorile actului fotografic. ExempluL neîntrecutei balerine    americane a
misceUcns
f +.,• arte ca şi pilda Mar-
Srich sf a altor mari artişti lenei D.ie.x"T ,-rici. Cînd a apărut dramatici, S1 . !>Book  0f the
flTe" lidera Duncan, pe care fSi o fotografiase în tama m
timp ce se producea pe scenă, a constatat uluită că pelicula prinsese şi eternizase magnificele ei idei transpuse-n dans, cît şi muzicalitatea splendidelor mişcări ritmice, adică perfecţiunea atinsă de arta ei.
ipteresuî pentru carte 9 ţ & © Q  #  • • •
Interesul pentru carte, acest „bun de larg consum" creşte de la o zi ,„ alta O spirală a interesului şi a dragostei pentru carte, în ciuda atîtor concurenţe (mai ales televizorul care rezumă în seriale de valoare' incertă cărţi memorabile !), se înregistrează totuşi aproape zilnic, iar cine nu crede să privească îmbulzeala din faţa standurilor cu cărţi sau înghesuiala din faţa tarabelor pe care stau expuse ultimile apariţii. Nu ne miră simpatia şi atracţia cititorului de azi pentru carte, dar uimeşte incompetenţa cu care se mai practică încă la noi acest comerţ cu marfă delicată, ignoranţa sau dezinteresul unor vîn-zători care stau nesimţitori ca nişte mumii ori iritabili ca nişte mimoze în faţa mărfii de care n-au habar, răspunzînd în silă (în cazul cel mai fericit !) cumpărătorului. Dacă cineva doreşte o dovadă elocventă să treacă oricînd pe la „Librăria Copiilor" de pa Magheru (în plin centru !), unde invariabil şi categoric se va răspunde : „Nu avem !", la oricare întrebare. Sau la .librăria Caragiale" din Buzeşti, sau la Librăria de pe Calea Griviţei, de lîngă Politehnică, unde n-ai ioc (să te învârteşti, nici vorbă) să priveşti măcar un metru de estradă, pe care sînt expuse, mai bine zis înghesuite, cîteva sute de cărţi, dar dincolo de care două sau trei fete calme sau iritate (după împrejurări) vegetează...
La librăria Caragiale, cărţile stau şi pe standuri, dar zac nefericite şi pe un postament foarte jos, atît de jos încît trebuie să te apleci mult sau să faci nişte genuflexii de.gimnast ca să le poţi citi titlurile ! Uneori, în oricare dintre librăriile amintite, cărţile stau stinghere şi degradate, ca nişte saci cu cartofi, • trîetite la întîmplare una peste alta, înghesuite, în fine nu se vede grija şi mai ales competenţa sau priceperea în prezentarea şi vînzarea acestui nobil produs.
Comerţul cu cartea este o. .. afacere, la urma urmelor, delicată, care pretinde o minte şi o mînă de cunoscător, dar şi dragoste faţă de marfa expusă. O carte nu se vinde ca o legătură de praz sau ca un buchet de conopidă, cu toate că şi acolo, dacă vînzătorul se pricepe, vinde mai mult şi mai bine. Ce ne facem însă cu unii vînzători din librării care nu ştiu că este o mare deosebire între comerţul cu praz şi comerţul cu cartea ?
Bănuim că există cărţi care stau dosite prin magazii, în colţuri prăfuite, în cotloane întunecoase, în timp ce cumpărătorul, la doi paşi, doreşte să cumpere una dintre ele ! E trist, de ce să nu recunoaştem, că la noi comerţul cu cartea suferă încă, din cauză că organizatorii, vînzătorii acestui produs gingaş şi frumos nu sînt pe măsura cerinţelor şi specificului respectiv.
miscellanea
125
Atunci ce credit pot avea la Direcţia Cărţii aceşti inabili mînuitori ai cărţii, care nu ştiu să facă din vînzarea ei o premieră   şi   o săr-
bătoare ? Ne întristează nepăsarea cu care organele responsabile ,de vînzarea cărţii privesc şi tolerează această stare.. . intolerabilă !
d. b.
cel puţin o scăpare din vedere...
•
încă pe cînd trăia Al. O. Teodo-reanu •— adică acum vre-o 7 ani — Editura de Stat pentru litera/tură a dispus încheierea unui contract de editare a operelor lui Al. O. Teodo-reanu. Ştiu că un harnic şi priceput redactor al Editurii s-a apucat de pregătirea acestei ediţii şi a alcătuit un plan lăudabil. De-atunci el, desigur, şi-a terminat această treabă. Şi, desigur, între nişte scoarţe de carton primitiv, legate cu şiret ca. £ntr-o arhivă de primărie provincială, manuscrisul stă gata, tuns, ras şi frezat, pentru a fi tipărit. Şi aşteaptă... aşteaptă...
Ce se tot aşteaptă ?! La conducerea editurii „Minerva" se găseşte acum un ponderat şi chibzuit critic literar, contra căruia nimeni nu are de ce cîrti. Nu-i cu putinţă ca el să nu fi sesizat fineţea deosebită a scrierilor lui Al. O. Teodoreainu. Atunci, de ce nu i se publică opera plină de gust şi măsură ?
De obicei, pariurile comportă riscuri. Acesta este poate şi farmecul lor. Eu pariez că-n prima zi de vînzare nu va rămîne nici un volum nevîndut în librării. Un pariu, pentru mine, fără nici un risc. Unul „la sigur", — cum se spune De-aceea lipsit de farmecul neprevăzutului.
Atunci, iarăşi şi iarăşi mă întreb de ce stă acest manuscris, într-un dulap, nepublicat, cînd atîtea cărţi zac în subsoluri, nevîndute.
„Cui prodest ?" mă întreb în limba atît de dragă lui Păstorel.
încep să se aglomereze generaţiile care-i cunosc numai faima şi numele, şi sînt tentate să cadă şi ele într-o uriaşă eroare. Cei care-1 cunosc pe Paul Zarifopol şi exi- . genţele lui fără compromisuri, — să-şi aducă aminte de aprecierile lui.
Aşteptăm. Aşteptăm o reabilitare.
i. n.
pentru critică
• O • • *
Probabil că redacţia secţiei de critică a editurii Univers a fost cel mai fericit alcătuită, căci numai prin înalta calificare, discernămîn-
tul şi deschiderea unghiului de vedere a membrilor ei se pot explica rezultatele dobîndite în ultimii ani. Să   pui   la   îndemîna   unui public
26
miscellanei
. ,ar2 dm care desigur specia-mai larg, imui rînd favorizaţi, l^-âri le critică modernă funda-1UC Se cu grijă tipărite pe roma-me? fată cfea ce se cuvine salu-neşte, c,e ă multumire si încu-tet Sfne la Mime«s de Auerbach îa]artrerS«ra europeană fi Evul l? Jf Zati» de E.R. Curtis ; de la Propp"i IM. Lotman la Roland ^thes şi Umberto Eco, de la Mar-?ef îLymond la Albert Beguin şi de Zfmgo Friedrich la Rene Wellek Stă opere si nume care indica vas-«tetea orizontului şi superioara actualitate unde se plasează interesul . «reocupărilor cititorilor şi cercetătorilor români. Deoarece cunoaşte-pa unor atari autori şi lucrări este absolut indispensabilă pentru pro-
gresul mentalităţii literare şi al criticii noastre. Critica literară româneasca de azi nu-şi poate crea un profil propriu, la nivelul cerinţelor vremii, fără a avea la înde-mînă unelte de lucru moderne şi de calitate. Şi e bine ca un public, la rîndul său bine informat, să-i impună tot mai accentuate exigenţe. De altminteri interesul general faţă de problemele teoretice ale criticii, stîrnit în epoca noastră mai întîi de Tudor Vianu, şi apoi de Edgar Pa-pu îşi află astăzi, de asemenea, valoroşi reprezentanţi. Planul sistematic după care îşi coordonează activitatea editura Univers garantează astfel realizări viitoare de cea mai mare speranţă.
i. c.
„triste coincidenţe"
• ••••••••
Se întîmplă ca deschizînd paginile unei reviste literare să constaţi cu surpriză reluarea unei aceleaşi teme sau discuţii de idei din altă publicaţie. Grav este că reluarea nu este făcută cu bună ştiinţă, ci dimpotrivă, în neeunoştinţă de cauză. Redacţiile revistelor au început să semene a domenii feudale ou economii naturale închise, ele nu-şi mai citesc ci doar răsfoiesc suratele de breaslă, la pagina ştirilor sau pseudo-ştirilor. Şi astfel apar într-un interval de timp două sau trei articole pe aceeaşi temă cu vagi variaţiuni.
Sigur, nu este deloc blamabil că doi oameni gîndesc sau pun aceleaşi întrebări în legătură cu un acelaşi lucru. Dar dacă ne-am citi predecesorii nu am face oare un pas înainte ? Nici vorbă, aici nu este cazul unui împrumut de idei, Ci un caz de sinceră şi autentică
neinformare despre curtea vecinului, deşi ea e de mult dată publicităţii. Pentru că, astfel, cel de al doilea din şir cu siguranţă că ar-avea amabilitatea unei menţiuni de tipul : „cum scria de astfel şi în..." sau „ne alăturăm.. . ." Tocmai aici e durerea, că nu ne alăturăm, deşi ştim cu toţii că aceleaşi arii, cîn-tate de alţi interpreţi, chiar dacă au fiecare altă specificitate, nu ajung la forţa corului.
Mai ales cînd e vorba de atitudini combative, de clarificarea unor poziţii estetice, de înlăturarea unor confuzii. Ce-ar fi să nu citim doar cronica pentru cartea noastră sau defăimarea cărţii „adversarului". T Ce-ar fi să ştim să formăm nu numai cupluri polemice, dat- şi de simbioză a gîndirii ? Evident, nu un proces de uniformizare (nimeni nu doreşte reluarea unei idei absurde) ci, dimpotrivă, deschiderea şi
mşcellanea
127
parcurgerea drumului mai departe ! Cu atît mai mult cînd corespondenţa noastră e deschisă, conform regulilor jocului, şi ar trebui să devină corespundere.
Poate că asemenea corespunderi ar provoca apariţia unor „şcoli" unor „nuclee" de gîndire şi ar mai desfiinţa primatul „grupului", (Jes-tul de puţin fructuos.
vladimir simou
momentul liric al prozei
S-ar părea că tinerii simt mai întîi chemarea poeziei lirice, mâi adecvată viziunilor fulgurante, mai aptă să cuprindă mişcarea imprevizibilă a gândului încă nelimpezit. Opţiunea pentru modalitatea literară "a prozei presupune în anii adolescenţei sau o falsă seriozitate cu rezultate de filosofare lamentabilă, sau tentaţia experimentelor ceţoase ; oricum se resimte lipsa experienţei de viaţă, deci lipsa unei structuri •interioare gravitând în jurul unei concepţii despre lume. Traversarea etapelor se face, aşadar, de la poezie spre proză cum apare, de pildă, la Petru Popescu şi cum începe să se contureze la Tudor Vasiliu. Mai rar, alegerea prozei înseamnă neîncredere în posibilităţile poeziei care, azi, tinde să sondeze adînoimile sufletului şi nu să circumscrie, cu aparentă obiectivitate aşa cum face proza, accentuând punctele nodale, realitatea. Arguimenit posibil. La nivel intelectual, neexprimaită, aventura lirică exuberantă s-a consumat intens : e cazul tînărului prozator Gabriel Gafiţa. Schiţele sale (Epilog, Icar, Ghips, Eram ploaia, Măşti) şi nuvela (Răzbunarea lui Yarmin) publicate în revista Luceafărul sînt alegorice. Planul narativ se deschide sugesjiei, deci, fatali, substanţa este tot lirică. Alegoriile vizează un univers livresc născut din şi pentru spirit. Important este că acest univers se încheagă, este capabil   să   transmită   un mesaj
9)   9)   9    © # ®   @   @   @ ®
cititorului, îl poate sili să-i accepte regulile. Din scrieri transpar vechi pergamente cu colţuri arse de timp, mărturii ale unei cutezanţe omeneşti de fiecare dată înfrânta, de fiecare dată renăscând. Cutezanţa de a înţelege. Atmosfera aminteşte de schiţele lui J. L. Borges din a sa Istorie a infamiei. în nuvela Răzbunarea lui Yarmin, un veşnic neliniştit călător, Omar Anatolidul, cercetează în biblioteca regelui un tratat Despre tainele căii robilor scrisă de Abdulah cel Bătrân. Omiar va pleca în căutarea autorului înţelept pe care după peregrinări îndelungate âl va întâlni' în Indii, la Kaawa. Pretextul nuvelei, localizarea, sînt de natură livrescă. Gabriel Gafiţa creează deliberat artificialul, conştient de o magie a literei scrise, simbol al misterelor închise în cugetare.
Motivele care se întîlnesc în prozele sale struţ de sorginte romantică : dublul ca în Eram. ploaia, unde numele personajului principal este, semnificativ, Tizon, disoluţia pirandelteană a eului ca în Măşti, cetatea (dar nu medievală), cultul scrierii misterioase învestită cu virtuţile cunoaşterii totale, oglinda ca în Ghips. Rândurile emană parfumuri exotice, se întretaie umbre, artificiosul este învăluit într-o vagă atmosferă de ironie înţelegătoare : cupe de Boemia, ţigări din „noile şi vechile Indii", miniaturi din secolul XVII, un valet   „misterios    şi discret, care
128
mis
mai multe puncte deodată" fiind    „vechi diplomat bine    regula celor
apare m şl care
cunoaşte _ lPSing'''distrat, distant patru v ■ ^
discret" spiritul creaţie, Yarmin centru
(Măşti). Parabolă despre dogmatic şi libertatea de nuvela Răzbunarea lui se organizează avind an motivul labirintului. i"w,Tr,+ut din Kaawa, construit JfgSS» înţeleptul, care, departe t IX* reĂBCtaţ cărţile cu care 4,nănau doi regi tatăl — Abdu-JlTmăr, şi fiul - Abdulah Ifl Bftteto, de fapt ipostaze lumeşti lui Yarmin) nu are la baza nici fn principiu, nu poate ti dezlegat câci nu respeotă următorul silogism . dacă tai aleg o propoziţie şi o urmez întocmai, pot dezlega orice labirint - labirintul din Kaawa nu-i decît un labirint — deci poate fi dezlegat ou propoziţia mea" (l.c). m lasă să se înţeleagă autorul nuvelei, labirintul din Kaawa nu poate fi dezlegat pentru că este însuşi simbolul libertăţii de gîndire. între zidurile labirintului înţeleptul Yarmin scrie, anonim, pentru gloria .stăpînilor săi regali. Dar răzbunarea sa va fi de o amară ironie. Va scrie un tratat radical diferit de cele de pînă atunci, Tratatul despre absoluta nebănuială, întreaîndu->se pe sine şi
dovedind astfel lumii că vestiţii regi Abdulah s-au negat, nefiiind decît simple aparenţe.
Rareori se aud cuvinte ca ecouri ale problemelor contemporane. Deocamdată, Gabriel Gafiţa scrie pentru a crea şi implicit pentru a se exiprima şi nu pentru a descrie. De aici şi cultul cuvântului scris : „Tot cuvintele rămîn, iubite prietene, tot cuvintele..." (Eram ploaia). Literatura este catharsis înainte de a fi mimesis, iată, din nou, substanţa lirică a prozelor tînărului autor : „Tu ştii, iubite prietene, că nimic nu mi-a mai rămas din cît mi se părea că am şi ceea ce fac sau voi face şi de aici înainte nu reprezintă decât scenele învăţate pe de rost atâţia ani, ale unei morţi lente ; spasmele ei sînt scrisorile ce ţi-am trimis şi nu ştiu cîte îţi voi mai putea trimite" (l.c). Frazele se îmbină ca într-un discurs sobru, parcă după regulile retoricii Clasice, cu asociaţii inedite care fără să distoneze menţin trează atenţia. Talentul lui Gabriel Gafiţa a învins mai întîi dificultăţile limbajului. Printre tinerii prozatori (aşa de puţini numeroşi ca talent) stilul său nu poate fi confundat. Urmează coborârea spiritului în meandrele realităţii.
Wiscellanea
129
valentin taseu
ioana posielnicu:
„bezna"*)
A devenit puţin cam prea largă sfera romanului psihologic. Intră în ea orice : drame interioare veritabile, lupte psihice generate de cauze reale sau ireale şi, deseori, mărunţişuri sentimentale de a treia importanţă. A introduce romanul Bezna în teritoriul psihologismului, cum face ou certitudine Constantin Cri-şan, prefaţatorul cărţii, ni se pare a fi o preconcepţie de genul : scriitoarele (surorile Bronte, George Eliot, H. P. Bengasou etc.) au o predilecţie pentru psihologia sensibilităţilor, mai ou seamă în ceea ce priveşte condiţia femeii în societatea din toate timpurile. Nu înseamnă însă că orice manifestare feminină este grav încărcată de accente psihologice. Tragediile amoroase sau flirturile ţin, credem, mai mult de un soi de comportament al hazardului, în care capriciul substituie acţiunea psihică. Să urmărim jocul celor trei personaje feminine din Bezna :
Emma este pe rînd guvernanta fetei lui Stef Comănescu, soţia posibilă a acestuia, apoi soţia fratelui lui şi mama adoptivă a fiului celui din unmă. Nici o implicaţie de ordin psihologic în tot acest şir de „situaţii". Emma nu luptă împotriva sorţii, cum ne-aam aştepta, ci se complace la marginile destinului, ba chiar încearcă să profite din oscila-ţiile-i rapide. Indiscutabil, ea n-are alt ţel decît să ajungă din servitoare, stăpâna casei. Figura ei aparţine galeriei clasice a ariviştilor, a căror zestre psihică este netedă şi precisă.
Debilitatea mintală şi sexualitatea exacerbată a personajului Clody, fiica lui Stef Comănescu, exclude orice posibilitate de complicaţie psi-
*) Ed. Minerva, 1970
hologică, în sensul constructiv. ai termenului. ™ Iar Marta nu face altceva decît să-şi ocupe mintea şi simţirea cu mărunte alterări sentimentale, ba rate evaziv de un suflu virtuos, ab" solut convenţional. De pildă : se-n~ drăgosteşte de Cosma, viitorul e" soţ, dar cochetează nevinovat cu pictorul Luky Durma. în urma căsătoriei, preocuparea de bază îi este dacă să-ă înşele sau nu pe soţul ei O face, dar este inevitabil dezamăgită, descoperind că de fapt sentimentele îi sînt dăruite unchiului ei Andrei.
Nu negăm că în cadrul acestor trei evoluţii spirituale s-ar fi putut desfăşura largi drame psihologice dar autoarea nu este preocupată de acest lucru, ci numai de prezenţa lor imediată. Avem de-a face în consecinţă numai cu un fel de naturalism, social în cazul Eroinei şi patologic în cazul celorlalţi trei: Mar.ta, Clody, Cosma. Ultimul este-un ftizie şi un deviat sexual notoriu.
Iată, deci, la ce se reduce „psihologismul" romanului Ioanei Postel-nicu. „Vaporoasele stări sexuale", la care se referea G. Călinescu privitor la specificul scriitoarei, le găsim absolut exacte.
Nu înseamnă însă că Bezna este un roman lipsit de calităţi. Dimpotrivă. Maniera de construcţie a acţiunii este echilibrată, deşi uneori cam pripită (prea în serie mor Lily şi Stef Comănescu, Elena şi Alexandru Străjeru pentru a lăsa loc liber celorlalţi). Cîteva tipuri portretistice dovedesc virtuţi caracterologice. Emma sau Cosma, ultimul surprins într-o dramatică luptă cu moartea, nu coboară ou nici o gradaţie sub nivelul personajelor de rezistenţă ale altor scriitori.
Motivul beznei, mai precis al ecllpsării progresive, este de asemenea rezultatul unei perfecte intuiri a fenomenului de dezintegrare socială din preajma celui de-al doilea război mondial. Lipsa contraponderii psihologice este reflectată în însăşi evoluţia acestui motiv. O anumita predestinare, sesizată şi de C. Cri-şan, a proceselor colective sau individuale, exclude pînă şi ideea' de
130
fată de soluţia finală a căr-opunere faţa des     ■        & ,direcţie
& fri, delaAla Z, sfîrşi-f î Sal«,t cu abisul^ (per-
& logicaT Personajele suferă mai £alfde anchilozare, decît de par-
*gK£S*Romanului titlu pSiîn 1943 de Societatea Seri-
itorilor, este, neîndoielnic, un fapt de istorie literară, în primul rînd. Pentru că, într-o contribuţie mai largă a dezvoltării marianului românesc, Ioana Postelnicu îşi găseşte, desigur, locul. Şi, în cele din urmă, Bezna merită din plin a fi citit de lectori pretenţioşi, în căutare de îndeletniciri agreabile.
vlaicti bârna ■
horia zilicru: „umbra # paradisului"
Ultima carte a poetului Horia Zi-lieru se intitulează „Umbra Paradisului" şi între copertele ei ni se prezintă, numerotate la rînd, treizeci de elegii cu metrică organizată avînd fiecare un subtitlu cu rezonanţă incantatorie. Ultima dintre elegii („nor negru pe memorie") conţine cinci momente cu structură ritmică diferită.
Explorînd, în tovărăşia autorului, domeniul pe care cele treizeci de elegii taie tot atîtea fascicole de lumină indirectă, de o stranie irizaţie, sîntem conduşi în acea zonă de „umbră friguroasă" unde Orfeu a venit s-o caute pe Euridice. „Umbra Paradisului" lui Zilieru este de fapt clişeul negativ al paradisului, infernali. Pretutindeni ne întîmpină vestigiile fumegînde ale acestui paradis devastat : „Din roca milenară de răşină j să te deschid aş regăsi depuse I pe-al nopţilor crivat de-azur, meduze, I inele, bucle, jibuli şi morfină". Sau, în altă parte : „Rămîn în joc cu măştile de ceară, I în fagurii din albia astrală I şi nervii scot pe rîsul gurii iară j la focul sfînt, virgina ta beteală". Preumblarea printre măştile şi pei-
*) Ed. Junimea, 1971.
sagiile acestei lumi în care stăpî-nesc rugina, viermele şi putrefacţia, devine o dureroasă contemplaţie pe marginea ruinelor şi a gunoaielor, care vor fi expresie ultimă a tuturor miragiilor. Nu rămîne oare craniul lui Yorik simbolul unei copilării fericite ?
Fantazînd neostenit pe întinderea celor treizeci de poeme, Horia Zilieru ne incită mereu cu faconda şi debitul său poetic, adevărat torent de asocieri şi imagini insolite, ai căror termeni nu totdeauna fac joncţiunea dătătoare de seînteie dar care conferă poemului o profuziune coloristică de caleidoscop. (Spunem poemului, pentru că cele 32 de elegii reprezintă de fapt segmentele unui întreg).
în această umbră a paradisului care e „promisiunea nopţii" poetul îşi rosteşte solilocviul mobilat de o mulţime de simboluri secrete a căror cheie singur o deţine. Cititorul intuieşte fierbinţeala patosului şi urmăreşte cu interes acest monolog segmentat, chiar dacă pe o bună parte a întinderii lui obscurităţile rămîn nedefrişate. El trece mai departe şi, contrariat de aceste zone ale dificultăţii va gusta cu mai multă satisfacţie caligrafia unor strofe ca : „La guri de rai olarul întirzie; / argilă roata în ospăţ îi cere I şi vase mîine pline de mistere I vor îndesi în haos flora vie". Olarul este desigur personificarea artistului şi vasele pline de mistere vor fi recolta pe care el o depune „la capătul fluviului". Şi fiindcă veni vorba de mistere, putem spune că opera poeţilor poate însemna un act de cunoaştere, de descifrare
131
a misterelor lumii şi de reîncifrare a lor într-un cod personal. Operaţia se efectuează într-un mod cu totul particular, substituind raţionamentului imaginea şi forţa de sugestie a cuvîntului în asocierile lui. In acest mod, ceea ce este neinteligibil poate fi abordat şi explorat cu mijloacele artei. Un filosof al veacului nostru spune undeva pe drept cuvînt (citez din memorie) : „Dacă lumea ar fi congruentă şi inteligibilă arta nu ar mai exista".
Fierbintele poem al lui Horia Zi-lieru, cu tot conul de „umbră friguroasă" în care se desfăşoară, pedalează  cu obstinaţie pe un lexic
uneori specios. E vorba de recuzita mortuară prin care poetul vrea să atingă culmile unei viziuni sumbre • „Candeli muzicale", „psalmi juraţi" „osuar de lume", „sinii curşi", „floare de cadavru", „vase carnivore" „cimitire cu octave", „putridul orb" „sala de vertebre", „părul morţilor", etc... Toate aceste formulări pot avea o încărcătură de sugestie dar, personal, socotesc că dozarea lor cît mai parcimonioasă le-ar spori forţa.
Dureroasa meditaţie a lui Horia Zilie.ru din „Umbra Paradisului" adaugă palmaresului său poetic nişte valori noi.
ioana crcţuîeseu
al.săndulescu: \m\ „duiliu îpSla zamfirescu"*) «*»^^
„b. st.delavran.cea"**>
Nimeni nu mai acceptă, astăzi, diferenţe stricte, delimitări rigide între istorie literară şi critică literară. Şi totuşi există specificităţi peste care nu se poate trece. Mai cu seamă atunci cînd istoria literară este concepută şi scrisă spre a fi învăţată. Rigorile nu sînt numai ale genului ci şi ale finalităţii. Cei mai probi în conceperea unor asemenea tentative rămîn autorii, mo-delîndu-se în funcţie de obiectul scrierii alese. Ca autor de micromonografii, Al. Săndulescu pare să-şi impună restricţiile cele mai severe. Şi faptul nu este lipsit de importanţă. Cele două lucrări destinate lui Duiliu Zamfirescu şi Bar-bu   Ştefănescu    Delavrancea (cea
») Ed. Tineretului, 1969. **) Ed. Albatros, 1975.
din urmă fiind reluarea la proporţii reduse a monografiei apărute în 1964) fac dovada concentrării şi corectitudinii istoricului ce nu-şi îngăduie construcţii ci reconstituiri didactice în sensul cel mai curent al cuvîntului. Autorul se distanţează de subiect stabilindu-şi astfel unghiul de abordare obiectivă, în-conjurînd opera cu observaţii atente şi luciditate, refuzîndu-şi speculaţia de atâtea ori prezentă în critica românească şi implicit orice demonstraţie ostentativă. Scriitorul şi opera comentată sînt luminate uniform în stăruinţa expunerii explicative.
Metoda este pe cît de simplă pe atît de adecvată. Un prim capitol este destinat itinerariului general al scriitorului prin sublinierea trăsăturilor dominante surprinse deopotrivă în viaţă şi operă. Selecţia este judicioasă şi are darul clarificării. Există apoi un capitol destinat crezului artistic, formaţiei estetice cu posibile fluctuaţii şi interferenţe. Ele se vor ilustra în secvenţele care alcătuiesc opera (la Delavrancea) sau vor confirma în apropierea dar mai ales distanţarea lor de operă la Duiliu Zamfirescu. Aceasta este prima delimitare după care
132
-ia,,*pste Al. Săndulescu, aceea tofetizare si practica scri-
,     nr   o asemenea opoziţie se ' f 1U1;W nu o dată utilă în stabi-SfS'onalităţh   autorului care este tot una cu ceea ce se de-
,JM,s 5i se constituie prin ac-gnSiei!ce scapă propriilor teo-
„H7îri Si nu din principii expuse S ăezinvoltură pamfletară la Delavrancea si incoerenţă subiectiva la Duiliu Zamfirescu. Şi aici ne apropiem de meritul fundamental al is-gricului literar: acela de a consemna contradicţiile nu cu satisfacţia polemistului nici cu indulgenta celui căruia încep să-i aparţină personajele istoriei sale, ci cu orobitatea şi luciditatea obiectivă a celui care, după înţelegere şi tălmăcire va oferi judecăţi de instanţă. Sentinţele preexistente sînt abolite Chiar dacă unele din ele vor fi re-formulate aidoma. De pildă, tentativa de a-l reabilita pe Duiliu Zamfirescu nu se face prin anularea probelor „contra". Dimpotrivă, sînt chiar citate autodefinirile emfatice la care autorul se consideră cel mai mare prozator al timpului, oricum mai mare decît Tolstoi, ceea ce nu este puţin lucru. Dar se adaugă la acestea determinările deloc lipsite de importanţă. Scriitorul izolat de lumea lui, departe şi înstrăinat, se temea de cea mai trista dintre uitări : uitarea în viaţă. Pe de altă parte acelaşi infatuat devenea într-o altă confesiune un fndoit de sine, vizîndu-şi defectele. De aici o posibilă concluzie : ambele declaraţii par un strigăt de deznădejde. Faptul nu anulează sentinţa iniţială ci o motivează şi îi oferă o contrapondere. De altfel, Al. Săndulescu nu este deloc darnic in elogii ci dimpotrivă un adept al semnului de întrebare, care însă nu are dreptul să anuleze întregul.
Alteori, poate din prudenţă, semnul de întrebare se transformă în pură evitare. Comentînd teatrul lui Delavrancea, istoricul nu abordează nici. o clipă problema construcţiei dramatice,   încercînd să solu-
ţioneze mult mai discutata idee a conflictului dramatic. Dar conflictul este numai o parte a compoziţiei, care se prezintă în genere, schematică şi precară la autorul „Apusului de soare". Ar fi meritat definită tocmai prin anume absenţe, o asemenea formulă dramatică.
Punerea ei sub semnul poemului înseamnă mult prea puţin pentru teatru sau chiar anularea ei ca gen dramatic. Altele par a fi resursele scenice care i-au conferit durata. Poate o ordonare dramatică a afectivităţii. De altfel Al. Săndulescu intitulează capitolul despre dramaturgia lui Delavrancea : „Un orator patetic al scenei", ceea ce îi ilustrează perfect rezervele, aşa cum capitolul „între vis şi viaţă —• antiteza unei creaţii" îi ilustrează preferinţele prin crearea tipologiei nuvelisticii lui Delavrancea şi punerea ei sub semnul îmbinării dintre condeiul scriitorului şi simţul virtualului pictor aşa cum poate fi el intuit din paginile sale de critică plastică, şi mai ales din aşezarea stilistică a scrisului. Se defineşte chiar dacă nu foarte explicit primul creator român de poem în proză.
Tot astfel ponderea artistică a lui Duiliu Zamfirescu este considerată a sta dincolo de roman, în confesiunile şi descrierile epistolare care oferă surprinzătoare intuiţii de esenţe şi o mare varietate a stilurilor.
Genul micromonografie al lui Al. Săndulescu pledează continuu pentru înţelegere şi pondere, într-un comentariu echilibrat care ştie să evite discursivitatea şi expunerea conţinutului în favoarea dialogului de idei al interiorului artistic în perpetuă confruntare cu exteriorul personalităţii. Siluetele sînt puse în mişcare pe fundalul vremii în totalitatea manifestărilor lor culturale de participare, dar incluse în circuitul scrisului lor.
133
mircea
constantin,escu ■
yera călin: „roman'
iismul" )
A scrie despre romantism — indiferent din ce unghi va fi privit acesta — în actuala epoca a culturilor formalizate şi desacrahzate, este fără doar şi poate un risc necesar. Fiind rezultatul unui curs universitar, deci conţinînd sinteze precumpănitor interesate de rezultatele comunicării    orale , ^cartea nrof  Vera Călin prezintă intr-un spirit comparatist romantismul în-t?ucît acesta „a săvîrşit o revoluţie fără precedent a sensibilităţii, revoluţie de ale cărei consecinţe enorme   prelungite în  timp, au profitat    toate formulele    artistice şi literare". Cartea debutează cu unele consideraţii   de   ordin Senerah unde sînt prezente   acele aspecte "egate de locul şi modul apariţiei curentului, de divizarea, acestuia din necesităţi metodologice. E bine că studiul incumbă de la început principiul   după  care ..atitu&nea politică şi   apartenenţa ^f*"» nu oferă criterii valide de clasificare a scriitorilor romantici pen: tru că este evident astăzi oricui ca adeziunea la una sau alta dintre IdeHe politice sau filosofice _ curente  în  epocă  are în  chip imediat urmări în planul valorizărilor estete De acum înainte, admiţînd ca .romantismul a fost prima mişcare literară avînd un pronunţat carac tor de universalitate", autoarea ya descifra si exemplifica fiinţarea, in timp, a esteticilor, tipologiei şi sensibilităţii romantice. In „Ideile es etice" apare o instructiva prezentare istorică a conceptului, despre a cărui evoluţie semantica se ştie ori prea puţin, ori că-şi . extrage esenţa  din  ilustra  opoziţie clasic-romantic. Luăm cunoştinţa  de va porturile extrem de elastice dintre
*) Ed. Univers, 1971.
filosofiile unor Kant, Fichte Vioo; Schelling,   Schopenhauer,   Hegel şi esteticile romantice, ocazie cu care se  conchide,  în  spirtul curentului analizat, că activitate artistică este singura  aptă  să  spargă graniţele dintre ideal şi real, să reprezinte infinitul în finit şi să unifice, într-un act creator analog cu actele naturii toate forţele spiritului", dar si că estetica romantica se desenează ca un spaţiu    teoretic al unei arte caracterizate printr-o continuă tensiune nerezolvată şi  prin existenta formelor deschise, a înterpe-netrării genurilor şi speciilor literare pînă atunci sacrosanct separate Sînt căutate şi analizate în continuare principalele dimensiuni ale gîndirii romantice, printre care Vera Călin insistă asupra istorismului  a tipologiei romantice, asupra lirismului, ironiei, satirei şi fantasticului  romantic.  Se  poate afirma că romanticii au optat     in Imn mari între două tipuri de solicitări filosofice   „pe de o parte sistemele mistice bazate pe ideea unitaţu primordiale, pe de alta construcţii e filosofice guvernate de dinamism . Fireşte, nu trebuie uitat ca receptarea ideilor filosofice a avut loc în moduri diferite, conforme cu aspiraţiile si temperamentele fiecărei personalităţi, - căci în aer Pluteau unele idei,  iar descoperirea influentelor filosofice la cutare sau cutare artist nu trădează cu necesitate frecventarea de către aceste a uneia dintre filo^le vremi^ cu  această  ocazie,  operate intere sânte analogii şi disociaţii, pe su oortul influenţelor elastice legate ae  creaţiile unor Hugo,  Manzon . Lermontov. Vigny, Madach, Emi-ne "u   Hoffmann etc. Aplecmdu-asupra tipologiei «mante    Vc a Pălin aliniază    acele considerat «articulare ale esteţilor ori _ poeţi; Cal căror acord    dezvăluie ca omul romantic este personificarea 'unei căsătorii nefencite'. este: „bîn tuit de nelinişti frământai.de do_
Să^n^ib^^ fletul romantic şi  sănătatea mora
iă   a   celor vechi". __
Domeniul unde romantismul operat  o  înnoire  incontestabila .
134
- ■ Hintre cele mai impor-cu urman dmue ^ mper.
»nte, ffţ JT beţia sentimentelor, sensibilrtatea  beţfâ stQrea
n0Stalgduâ fflrfe, facultatea de a d€ nafoelc repetînd actul _ genezei, crea Poexl,,„LT artistic prin adju-de a f "Xturilor, receptivitatea Secarea ^"owr    ;ersele apeluri
enorma îa£? oculte şi mitice Şelenafâ'cîtevl elemente ce leagă * £ veacuri creaţiile unor Hugo, ffmartlne Coleridge, Goethe, Ssworth, Eminescu, Madach, SmoXv, Manzoni, Puşkin. Heme X" ractic, în lirica romantica ine-Sbilul capătă o funcţie poetica Sedată avută anterior, la fel cum Se loc şi explozia neîngradirii m forme si genuri poetice anchilozan-Z fixe Temele unificatoare natural si diversifieatoare sînt tema naturii, a amintirilor şi visului, a nSîor şi mormintelor, dialogul cu divinitatea (închipuita nu o dată asemeni omului), cea erotica fu-zionînd cu tema libertăţii... Despre aspectul în spe al problemei, V Călin notează judicios : „Posibilităţile de combinare între ele sînt limitate". Cele mai multe dintre temele lirice cultivate de romantici, de la Jean Paul şi Hoffmann la Novalis şi Poe, exteriorizează o anumită necesitate a evadării, iar sferele evadării sînt ilustrate de aceştia fie în ordine spaţio-tempora-lă, fie în sfera ficţiunii( visul, legenda, mitul) Natura şi universul romantic, în forma liricii, cuprind panorame unde sînt survolate vechile entităţi distincte sau antagonice ; acum se produce, aproape de-
finitiv pentru istoria culturii, fuzionarea simbolică a trupului cu sufletul, a conştientului şi inconştientului, a naturii şi omului etc, în acord cu concepţia globală despre viaţă şi univers a romanticilor. La-martine, Shelley, Lenau, Eminescu, Leopardi exprimă, într-o orchestraţie unică, totală, cele mai diverse combinaţii ale acestor componente lirce. Lumea ca vis, poezia nopţilor şi a ruinelor, poemele ossianice reprezintă posibilităţi nelimitate care lărgesc cîmpul liric al literaturii şi care, totodată, concură la alcătuirea acelor opere cu caracter deschis, multidimensional interpretabile. Fie şi numai prin asta şi romantismul este evident curentul cel mai tipic pentru avangardismul literar din totdeauna. Iată şi de ce autoarea acordă un oarecare spaţiu trecerii succinte în revistă a orientărilor care descind, imediat sau direct, din romantism. Am fi vrut totuşi mai amplu şi mai curajos acest excurs în regnul „moştenitorilor" romantismului. La fel cum am fi vrut să nu existe într-un studiu de aleasă ţinută universitară, precum acesta, formulări de tipul : „sisteme filosofice dominate de ideea transformismului" (subl. n.) sau „revolta fără obiect (subl. n.) a beatnicilor sau a tinerilor furioşi, ca şi... fenomenul numit hippy". Pentru că transformismul e mai mult decît o idee, iar revolta are volens-nolens un obiect, chiar în lipsa unuia obiectiv, fiind în fond expresia directoare nu a absenţei, cît a fragilităţii dezideratelor revoltei.
alexandru baciu
petre stoica: „o casetă cu şerpi" *)
*) Ed. Cartea Românească, 1970.
cărţi
Volumul de versuri al lui Petre Stoica apărut recent, intitulat nu fără o disimulată maliţie „O casetă cu şerpi", pare să constituie o schimbare de viziune poetică, o mutaţie. Perimetrul poemelor nu mai închide aceeaşi vîrstă claustrată a copilăriei. Universul poetic s-a lărgit, s-a amplificat. Lumea pură de odinioară se infiltrează în prezent deschizînd porţi, ancorînd în viitor şi cu toată aparenţa de can-
135
doare, de naivitate, tonalitatea e mai gravă :
Filigran de corbi în zăpadă gravuri fumurii I cîndva mă duceam să caligrafiez candoarea copilăriei / pe gheaţă ; eram ocrotit de Ander-sen singur sînt azi / pe cîmpul îndreptat spre oceane cu soare spre limanuri / cu hortensii lampioane şi muzici dar azi sînt bătrîn port I aproape patru decenii de lemne pe umerii nu mai am nu I nici sănii nici cai cu valtrapuri de aur umblu singur I pe cîmpul cu desene de păcură destinul meu e tăcerea I şi aştept să fiu mîncat de iepuri umblu singur nu ştiu I cît e ora printre marii poeţi; fructele mele sînt bulgări I de cocs iertaţi-mă şi mîine şi azi.
(Lemne pe umeri) Poetul, mai stăpîn pe mijloacele sale, mizează pe un anumit insolit tocmai pentru că structural nu poate spune marile adevăruri, direct, brutal, trebuind să ia calea ocolită a metaforei în contrapunct, învăluită în aura discreţiei sau a autoironiei amuzate :
Nu mai există gîşte sălbatice nu mai există / zîne cu bucle de aur casa de turtă dulce I a pierit în bombardamentul atomic din timpul I războaielor punice, aşa se spune în marile cronice / unde ne sînt visătorii există în schimb pretutindeni I comunicate de presă suave masacre de fluturi (...)
(Pe hirtie de turnesol)
Sau această plastică secvenţă in care trecutul scurs prin clepsidră se învălmăşeşte haotic cu prezentul :
Stăm întinşi pe ţărmul mării noi baritonii J veacului eu aripi de nylon desigur cu toţii iubim / n{„ şipul şi soarele dintre valuri apar sirene cu sini —■ / otrăviţi; visăm avem nostalgia gramofonului cu pil. nie I de pe vremea cînd doamnele volănaşe domnişoarele polka / se-m-băiau în costume metafizice poftim o bomboană cu mentă I să uiţi trecutul să accepţi staniolul autentic poftim. ..
(Şi nu uita şi nu uita) „O casetă cu şerpi" vădeşte încă o dată posibilităţile lirice ale lui Petre Stoica. Dacă universul poetic s-a extins, dacă temele s-au amplificat şi s-au adîncit, dacă starea de nelinişte s-a intensificat căpătînd accente mai grave, dacă limbajul construit cu migală a devenit mai dezarticulat fără a fi criptic — viziunea sa se încadrează şi acum în aceleaşi coordonate ca în volumele precedente. Delicateţea şi inefabilul poeziei ne captivează la fel, oscilînd între o aparentă naivitate şi resemnarea fals grimată în ostentaţie ca să ascundă gustul amar ai scurgerii vremii. 3 poezie de notaţie autentică în care ne descoperim cu uşurinţă propriile anxietăţi.
Ioriu mihăilescu ■
domiţian cesepeanu
„ipostaze"*)
După „Ipostazele lirice" ale lui Ştefan  Augustin  Doinaş,  iată alte
*) Ed. „Dacia", Cluj, 1970.
„Ipostaze", de data aceasta critice (vai, dificultatea de a inventa un titlu !).
Dar titlul cărţii lui Domiţian Ce-sereanu nu este totuşi fortuit, cum s^ar putea crede la prima vedere. Autorul improvizează o adevărată demonstraţie teoretică pentru a argumenta ceea ce numeşte el „sentimentul ipostazei". In esenţă susţinerile criticului nu sînt originale, izvorînd cu anume variaţii terminologice din ideea „deschiderii estetice", teoretizată mai pe larg în ultimul deceniu (deşi
136
• ripscoperită) de Umberto Eco, «u ŞV ™ată la noi de Tudor Vianu $at ?nrma caracterului ilimitat sim-
SUD IOIJ"» .      linia    nnnr atarl
sub I01j""irŢei. In linia unor atari
b°uC.„a      vedere, ipostazele ar fi
puncte oc^ ...
pen
Cesereanu diferitele pers 1 ■— sau diacronice ale
"nefltive sincronice ™-----Sării critice a operei literare, rum misiunea crit.cn consta in Sficarea, altfel spus identificarea operei, „orice critica devine „critică de identificare a operei, °i silogistic vorbind, orice critică 1 o ipostază a acestei identificări". Oar identificarea nu poate lumina în operă „un sens constituit şi dat dată pentru totdeauna". Cesereanu frînge aici o săgeată la adresa criticii de tipul pozitivist-obiectivist", acuzată de insuficienţă în favoarea noii critici franceze.
Sentimentul ipostazei s-ar naşte astfel tocmai din fatalitatea acestei identificări fragmefrttare a sensului operei şi de asemeni a unicităţii sale estetice : „Sentimentul tra,gic şi istovitor (. ..) este să vedem că rostul criticii e de a intensifica relativul şi nu absolutul creaţiei". Dar Cesereanu nu ignoră nici eroismul implicat într-o asemenea împrejurare, căci critica urmează să certifice mai departe „existenţa frumosului literar sub infinite înfăţişări posibile".
Nici o lamentaţie cu privire la destinul criticii nu apare astfel întemeiată, dacă judecăm lucrurile cu luciditate. Critica nu e o operaţie sisifică, apropierea ei de esenţa operei e un proces continuu progresiv, chiar dacă asimptotic iar ipostazele sale nu se justifică subiectiv, transformînd opera într-un simplu pretext (cum din păcate li se pare unora dintre reprezentanţii noii critici), ci dezvăluie aspecte necunoscute, dar nu mai puţin obiective, ale operei, aspecte devenite posibile şi. accesibile abordării critice datorită evoluţiei necontenite a contextelor gnoseologice şi axiologice. Nu opera se schimbă, ci subiectul critic evoluează, dobîntiind astfel perspective noi şi superioare care-i permit un acces mai complect şi mai adînc în universul ei, involuntar sau programatic inepuizabil sau cel puţin greu  de epuizat în
raport direct proporţional s-ar putea zice — cu valoarea lui de artă.
Iată o direcţie în care Domiţian Cesereanu ar fi putut aprofunda discuţia pentru a-şi exprima o opinie mai fermă în peisajul actual al dezbaterilor critice. Neîmpingînd lucrurile prea departe, nu putem cunoaşte adevăratele lui sentimente faţă de noua critică. Nu avem totuşi impresia că o agreează în chip absolut, deşi, cum s-a văzut, nu-i displace să cocheteze cu ideile ei, chiar dacă se delimitează... . terminologic.
In adevăr, autorul „Ipostaze"-lor pare mai curînd un spirit critic sobru, echilibrat, tinzînd spre o interpretare obiectivă a textelor, fără stridenţe de ton sau de atitudine, precum şi fără veleităţi de originalitate riscantă. Pasiunea şi înţelegerea, cu care scrie despre Tudor Vianu sînt semnificative.
Preocuparea constantă a lui Cesereanu se îndreaptă apoi spre dezvelirea şi evidenţierea sensurilor. E! nu cultivă descrierea critică în sine ci organizează articolele sale în linia unor structuri pe care tinde a le releva la autorii comentaţi. Fie că este vorba de paradoxul artei la Tudor Vianu, de subiectivismul estetic structural al lui Călinescu, de reabilitarea polemicii lui Per-pessicius sau de ruptura între poet şi critic la V. Felea, etc. etc. D. Cesereanu urmăreşte mai mult sau mai puţin consecvent o idee. Iată de ce articolele sale constituie o lectură nu numai agreabilă (criticul scrie cu o mînă formată), dar şi profitabilă pentru cine doreşte să-şi îmbogăţească imaginea despre critica noastră contemoornnă.
Desigur, cartea fiind în majoritatea ei o culegere de cronici (publicate aproape toate, dacă nu ne înşelăm. în „Tribuna"), structura generală ar<= oarecum de suferit. Se simte adică aerul ocazional cu ca-e putorul şi-a scris cele mai multe dintre paginile sale.
Din această pricină „Ioostaze" nu este, şi Doate nici n-a vrut să fie, nici o istorie şi nici o panoramă a criticii de azi. Dar o asemenea carte D. Cesereanu ar putea-o scrie.
Cârti
137
II recomandă statornicul interes pentru problemele criticii, atît de vizibil şi în volumul său anterior „Permanenţe   ale   criticii" (1968).
în orice caz, indiferent cine va scrie cartea aşteptată, va trebui să
includă în bibliografie si ' zele" lui Domiţian Ceserearm tru că ele reprezintă, dacă piatră de temelie, cel puţin rămidă necesară desigur w ţiilor viitoare.
matei alexandrescu
va si le
sadoveanu: „marea aventură" *-
După predoslovia, care deschide cartea, geneza Marei aventuri şi a altor povestiri se cuvine a fi căutată în limitele restrînse ale unui „cerc literar", alcătuit de cîţiva intelectuali moldoveni, pensionari, undeva într-un oraş de provincie, unde săptăminal, sub oblăduirea binevoitoare a unei doamne gazdă, la o mică gustare alcătuită din „cartofe coapte în rolă, unt şi vin roşu" prietenii, regăsindu-se după cincizeci de ani, povestesc fără oprelişti estetico-literare întîmplări trăite sau auzite de ei.
întîmplări vesele sau triste", „aşa cum e dat să se petreacă în viaţă au fost povestite cu rînduială şi multă regularitate, timp de trei ani iar cronicarul lor este bădia Vasile Sadoveanu. Se afla printre partenerii autorului şi un strănepot de-al lui Creangă, de la care autorul se mărturiseşte a fi folosit cîteva expresii, pe care le-a găsit potrivite, desigur expresii cu rezonanţă hu-muleşteană. Vasile Sadoveanu îşi consideră cartea drept o proză realistă şi motivarea apariţiei o dă în seama cunoaşterii trecutului societăţii româneşti, pentru că, citîndu-l pe Gorki, „cu cît vom cunoaşte mai bine trecutul, cu atît mai adine şi mai bine vom. înţelege marea însemnătate a prezentului pe care-l făurim". Nu transformarea realită-
*) E.P.L., 1970
ţii la modul de artă, ci consettr riguroasă a   unor întînvplări viaţa eroilor săi, ieşite dxn prin tragicul sau umorul exi lor. Cuconaşul Didi din „Marea" ventură", al cărui sfîrşit tragic Monte-Carlo impresionează simplitatea narării,   lupta indusă de domnul Nae Ştefănescu tre rigorile conjugale şi viaţa laltă intre prieteni la circiuma Ionică, trîndava şi inutila exist* a unui administrator general i meniilor coroanei, cei şase tw tari şi mentorul lor profesorul' Zaharescu,    portretul lui Sturdza, nepotul fostului dom' Mihalache Sturdza, aqva-forte t nui mare latifundiar înstărit, nitismul lui Spiridonică, fost' tar, devenit moşier, farsele arde provincie şi multe altele existenţe neindoielni j, în a portretizare Vasile Şaăomwm plică   o  întreagă societate mo nească a timpului. Cronicar obie nu şarjează, nu caricaturizează, minţind linia de tradiţie moli nească   o „copiilor   de pe nat autorul  de   data aceasta pas de aproape un veac în sl tura   societăţii moldoveneşti, criind-o.
Limba pe care o foloseşte torul Vasile     Sadoveanu nu limba lui bădia Mihai, fratele ci mai de grabă aceea a lui nescu, ceea ce sub aspect lina însemnează mult. Cartea de _ tiri „Marea Aventură" se inttl" nu numai cu C. Negruzzi, dar cu tehnica lui I. C. Vissarion, vestitor muntean. Trebuie _ o certă diferenţiere   între V Sadoveanu şi 1. C. Vissarion; rentiere — e vorba de stil — ţinută, la primul, prin cultură mare tradiţie  scriitoricească a? miliei, puncte de sprijin care ' lipsit celui de-al doilea.
cărţi
i
„tureel care ri"e
pof °r%% vreme, si anume ^mfAJ comunicare si înţelegere «P» . Z„Ze între oameni. tm îTse compune ăintr-o suc-nomanf s« ^'Z,, aie unui cuplu, tttumf df TllJsZîe nu au nume) EV1r^rcomrS într-un sector P« dai
**mmZn. dZă fotbal, Wagner «new * \nmbări soli-<tdf ^7 ea porumbeilor, In jare #t- -,or „e oare Ze efec-
t,mpUi Sc  ptntru a-şi consolida miz wmZtorilor!) şi „ce w!m?Lte       fel de identitate sus-fii?S C mereu incursiuni în ?£i*tn Sade  „student mediii mai ales, redate printr-un uni-Sfte de imagini groteşti, ~expri-Mltîn paze lungi, încărcate de me~ Ezpenenta deviata vecMe Jrtitudini amalgamate   se răsfira prm situaţii absurde, privelişti ana-ţoda, scriitorul re.curgmd uneori la Mul eliptic. Monologul e ca o plim-fore firi sfîrşit, în care gmdunle tu împart în două categorii: „cele «are se ivesc întâmplător şi^se pierd ţa prima nouă impresie ivită şi celelalte, care-mi consolidează sistemul de ipoteae şi calcule în vederea obţinerii liniştii de oare am nevoie".
Atemeni „noului roman", în „Pa-i&rea care rîde" nu există o ordine # mftimentefor clară şi univocă. Singurul mod de a povesti faptele (raite de cele două personaje este ie a confunda ceea ce se narează cu (rSmintările din conştiinţă, între-TpâtrttRderea realului cu imaginarul.
•) Ed. Cartea Românească, 1970
m
Fiecare eveniment din adolescenţa despre care-şi aminteşte el ţese in turul său o nouă povestire, prin care 'personajul (el) rupe firul cronologic Tăieturile  de  monta,, reluările de scene, unele personaje înţepenite ca în  fotografii,  succesiunile  de pla Zritrecut '- prezent, dau mtim-mărilor povestite impresia unei durate mai întinse ; dar întreaga „acţiune" (dacă se poate vorbi de aşa ceva) se Petrece în cîteva zile, sau poate în cîteva săptămînim se gm-deste la cele 480 de unităţi corner-ciale din oraş,  „cele  permanente , sau la clorofilă — „divina sinceritate"   „contemporan al mitului ge-otogic    fundamental",   dar   şi la moda mirajului   interior (vg^rna hună de speriat specialiştii tobula-tiilOT strict pozitive"), la „motivarea instinctuală a unei trăiri iluzorii , sauTa deosebirea entităţilor de timp
acum" şi „acesta". ." Directorul   comercial-filozof cade în   cele   mai   absurde    gropi de imaginaţie, atmosfera tulburătoare ăînd impresia pătrunderii intr-o alta lume    necunoscută,   dominata ae apariţii stranii. Avînd impresia ca e posedat de demoni", el începe sa 'interpreteze contururile bizare, sa gîndeaiscă tot felul de asemănări şi deosebiri", autorul dină dovada de o imaginaţie extrem de diversa ce se pierde uneori în şiruri de metafore nu tocmai reuşite. Astfel „Un gest, o mişcare a furculiţei sau a cuţitului schimba totul într-un abator negru, într-o nouă iluminare intr-un nou soare,  în care mugetele se transformau în îngeri    ţintaţi, cu ugere grele - dar nefnnd vaci sau tauri fiindcă îngerii n-au sex■ — pe care le    priveau   alţi   văcari, mai bătrîni, mai   scrupuloşi   decît cei dinainte şi care se gîndeau nu la taina  împreunării,   ci  la numărul zilelor-muncă".
Imaginaţia uneori cade în grotesc gratuit: „Apoi dintr-o vitrina a sărit drept în mijlocul străzii, ca la un ordin primit din partea garnizoanei .călăraşilor cu schimbul,^ un cal cu potcoave de alama şi mea pe jumătate salam, nechezîrud la_ nişte i-pe care nu găseau calea reîntoarcerilor în ceea ce au fost cmdva şi
cărţi
care priveau din vitrină fuga nărăvaşului lor tovarăş".
Plin de „idei năstruşnice", direc-torul-filozof îşi trimite sieşi ilustrate nu pentru a provoca gelozia soţiei, ci pentru a o scoate din „creştinismul casnic al femeilor care au serviciu" şi că să verifice „reacţia de imprevizibil" a acesteia.
Ea este un personaj mai puţin complicat, mulţumită de viaţa ce o duce. Uneori, ea recurge la mici „evadări" tăinuite soţului : mici. plimbări şi şuete cu colegele de birou. Uneori imaginaţia ei antrenează partenere în istorioare inventate, improvizate, gratuite. Gîndirea ei este... tulburată de vise fără importanţă, plicticoase, povestite pe zeci de pagini.
Evadarea în ireal, in absurd, in vise sau coşmaruri, se datorează însingurării personajelor. Sîntem martorii unei confruntări existenţiale, al cărei leac este doar resemnarea şi aşteptarea (de altfel, aşteptarea este şi ea una din temele de bază ale literaturii secolului XX). Personajele însă nu sînt puse de loc în lumină, ele servind doar pentru a transmite concepţia autorului despre incapacitatea comunicării. Eroii din „Pasărea care rîde" nu sînt inadaptabili propriu-zişi, ci ei sînt
barbu solaeolu
marin bucur: documente inedite din arhivele franceze privitoare la români în secolul al XIX-!ea*)
*) Ed. Academiei, voi. I
împinşi pe traiectorii mw de zonele  obscure, suflete?, conştiinţă, care de altfel -domeniul prozei lui Mar/
Proza lui Marcel Păruş Po,rl, prenta unei lungi şi pasio^I ventări a filozofiei, care a t autorului o recuzită   de JJa (despre teroarea timpului, trlt* zorie,  etc), pe care el ' ' întotdeauna luciditatea
nu critici i
cărţi
----'-'Htm i:
le cenzura. Utilizarea obsesia ferinţelor „filozofice" şi a a] f* livreşti, face ca planul simplei® ţii să devină supraîncărcat <jţ„? presia doar a unei destui <fe manevrări de vocabule, romajdi vedind astfel o slabă îm epica, el sfîrşînd fără ca automi fie preocupat de precizarea * turarea temei narative, care rîde" se întrerupe la ^.m 367, deşi pe aceeaşi „temă" arma putut continua în cîteva tomuri 1 înd proporţii de roman-fluviu Scriitorul îşi domină încă puţin mijloacele. Sperăm că tj p. mătoarele cărţi Marcel Panj, scriitor care îşi sprijină <Je sig primul său roman pe o td«| conformitate cu noile vederi ak» strucţiei romaneşti — t şi   alte   sensuri   a realului.
Apărut la sfîrşitul anului li acest prim volum nu a fost im zat, deoarece rămăsesem în afiş tarea apariţiei amînate a celuiiM doilea. Şi poate şi a mai muta Intenţionam să referim cel asupra celor dinţii. întwzkm» pariţiei celui de-al doilea wJi prelungindu-se şi din cercetam tentă a celui clintii reeşind, în;« tea comentariilor editorului, rt nu numai de traducere, dar i' interpretare, ne grăbim acum cenzăm acest prim volum ds..-* cumente" spre a preîntîmpiM rlf tarea apariţiei aceloraşi greşeli în cel de-al doilea.
Academia sau alte instituţii i i-au acordat o  bursă lui Bucur spre  a cerceta în arte» Parisului urme ale coresponim
II
| *Misiunea de-a
AsfOflC* f prevenit lui Marm j*W» « î"a f0Sfc bine Df Burnr — a'n Marin Bucur s-a sarfla eîavind si pncepe-*•■»««* fV^oad de-a descoperi rea. Biblioteca Naţiona-
m^'^tcea istorică a oraşu-M ^J'tasemeni fi la Biblio-IW Paris- % Lfect obiectivi ™* ^m'f inloducerea semna-
îi * MaTiedUe " e frumoasă,
tT0%tea ^ăbătu-
■ . *„ „Hrtrrine îwi Eminescu apar XVauruiui nostru spiritual, la H <£ce mărturie care priveşte pe ÎM orice act care completea . WtfS iluminează un eveniment, l&S* se ^ntepreze în a^iva mtionM de istorie şi de cultura româneasca. In alt loc ^afirma. .St înşeală cine poate crede ca ar exista pasiuni oarbe pentru _ docu-«lonlarism. fără mari pasiuni^ înte-ftrtmrtC- Subscriem din toata ini-tHB la aceste „petiţiuni de principii". Patriotism ? Da. Pasiune intelectuali ? Do, fireşte; dar fără o de-tivirşită cultură corespunzătoare, patriotismul şi pasiunea intelectuali rămîn vorbe rostite in vînt. Subscriem şi la următorul aliniat din ijtteăţi introducere : „Un document p:crdut înir-o mapă de acte răzle-*e poate fi luat în seamă numai de CEL CI ŞTIE că tocmai aceasta constituie (s.n.) argumentul unei ftfeşumfii, că prin publicarea lui M rSsfeamă o veche imagine, per-witinda-se ( o cale de interpretare medita* Şi din aceeaşi introducere irumos scrisă mai extragem un ultim- Citat: „Intrucît specialiştii care f««rg la documentele acestui vo-ium (s.n.) sînt cunoscători ai limbii franceze, am renunţat la traducerea tentelor în româneşte. In schimb, ■fit» acordat un spaţiu mai mare comentariului sub forma rezumatului documentului respectiv (s.n.) redu-
cînd referinţele (...). Excesul de-a trece în note orice nimic (s.n.) numai din „scrupulozitate ştiinţifică" ca şi din „exhaustivitate" nu-şi are rostul la nivelul categoriei intelectuale căreia ne adresăm" (! Excl. n.) Şi iată cum Marin Bucur îşi anulează singur „comentariul" şi cu aceasta întreaga sa contribuţie, cu excepţia fireşte a transcrierii exacte şi migăloase a documentelor, la care — după părerea noastră — dacă s-ar fi limitat, ar fi făcut foarte bine, foarte bine. Adaosul indicelui de nume e şi el binevenit. Dar atît. Marin Bucur să-şi fi dat seama de insuficienţa prelucrării documentelor prin punerea în gardă a cetitorilor că dînsul e împotriva trecerii în note a oricărui „nimic" ? Pentru ca la eventuale critici negative asupra comentariului vreunor fapte să aibă pregătit răspunsul : — nu le-am notat fiindcă le-am socotit... nimicuri ? ! Noi ne vom îngădui să arătăm că, din păcate, Marin Bucur, prin comentariile sale sub forma rezumatului fiecărui document, nu arareori a denaturat conţinutul textelor. Ni se pare cu atît mai ciudat şi grav aceasta, cu cît Marin Bucur a fost perfect conştient, potrivit propriilor sale cuvinte, că volumul se adresează unei categorii de cetitori de un anumit nivel intelectual. (Presupun „ridicat" de vreme ce n-a înţeles să traducă în româneşte documentele !)
înainte de-a intra în analiza strictă a incriminărilor e necesar să precizăm că „Documentele inedite..." privesc schimbul de scrisori dintre Alfred şi Adele Dumesnil (ginerele şi fiica lui Jules Miche-let), Jules Michelet, Armând Levy, Hermione Asaki-Quinet, Al. I. Odobescu, I. C. Brătianu, Măria şi C. A. Rosetti, D. Brătianu, Ulysse de Marsillac, Ion Ghica, Hâjdeu, Gas-ton Paris etc. Şi că pentru aproximativ trei pătrimi scrisorile sînt ale soţilor Dumesnil, ale soţilor Rosetti, Al. I. Odobescu şi Ion C. Brătianu. Toate scrisorile sînt de-o reală valoare istorică. Din păcate, n-au nici o valoare literară. Cu excepţia
141
cărţ
,Hnn-n fraze frumoase pierdute in Tanti Înor fapte rnărurde care-^ au totuşi valoarea ^J™»^^
comentariul său n-a detectat o a ^sTtu^aTcele cîteva fraz* frlmoase («-^ etî
eK'et U Vallee, car fexige oue   Von  comprenne   aussi mon
CZuVTdlaL « Mann Bucur comentează:, „Se drept om al sudului şial cunpze* J învăţat cu caidurile (!)   Ca şt c in literatura romana    nu    s-ar )i scris   Preudo-kmeghetikos ... SCSL "scrisoarea lui Dumes-I «gre Jules Michelet din 28 Oct. .
Plus seulenxent charge "oVâme, mais charge de peuPleSg
Din scrisoarea lui C *: *u . către Dumesnil la 29 Uvrier 1852. %mons-nous donc cher arai car ce West qu'ainsi qu'on peut de)ier
m%ladmcălre Adele dumesnil, in 22 iunie 1853 : „Le malheur est ^ZeZl ZZaUaZgeRosetti la du monde fut l'âme de notre ami-
uiysse de Marsillac către Phila-rete Chasles, 18 Apoi 1863. „Je ne sais riende plus triste comme une parole sans echo. Cest â cela ce-pendant que nouş sommes con-daimnes dans l'exil .
Acestea sînt cîteva din puţinele frumuseţi literare pe care e-am putut extrage din unele scrisori Dar n cîimatul moral al. evenimentelor în oare au fost scrise, ele au un mare răsunet.   Totuşi Marin Bucur, editorul documentelor, a trecut peste ele. .   . „ Acum partea gravă a incriminărilor ^i numai a celor care sar
în ochi. Stabilim o listă în siunea    paginilor volumului pag 34 Şi 35 Dumesnil emite
pag. o* f1      ~-----i
decată de valoare de . reală ÎH, nătate :  „T. Bousseau, un de -plus grands peintres franca», aw de  pair  avec  Claude Lorraij, Ruysdael (...) La posterite ralif* ce   jugement..."   Marin Bucur * mentează „în 1852" Salonul consacrare, rîvnit de pictorii a cii   expunea publicului pe Bousseau". Că a fost pictorul durii de la Fontainebleau, că jfc creatorul şoalii de la Bărbia», 5 1-a influenţat pe Gngorescu... j mic   La  pag.  39,  într-o scris®» de-a   sa,   Dumesnil  spune ter* despre   concertele  lui Beethgţa; Ces concerts sont Ies plus gra* 'îouissances  de  ma   vie" (...) j, vaR 41 Marin Bucur explică: zie fireşte (!) la Simfonia a IX-î.' De ce 'nu si' la opera „FideâJ" La     pag-  69, dintr-un adaos ^ scrisoarea lui Dumesnil către Ci Rosetti din 18 August 185ff o», află la Biblioteca Centrala de k Bucureşti : „Tenez-moi au c« ie vous prie, de toutes vos 4* «inr-'s et des nouvelles -ue vous* 'oevrez6 de Mr B»te^H ecrire  â  Hermanstadt ?   Cu si humor  Marin  Bucur în cornet riul său la pag. 70 : „(...) se » sultă cu Rosetti daca este oporta să-     scrie lui  I.  C. Bratian» Braşov (!) unde acesta se affii Se") revoluţionat îngădui să sugerez m lega tata ncest document cercetarea la
acolo   portretele a 2 frunte din Bucureşti  O g»* aceste portrete se afla la Aca» (Sau la Galeria de arta )
La pag. TI şi 72 citez di*W~ soare a Măriei 1850 : „Bratiano est a Her ou il doit rester un mo  • «Bucur comentează: „Mana ~ ţ (i) comunică prietenei sale
$
cărţi
, ce află la Braşov (!)... Brătianu se d      Adelei Dumesml
P**°^efte Pa§' 84 transcnU: eaire soţul        ■/ de m'avoir en-
palier au^pec^ admirables
eW % ttrriWernent passionnee et Sile ®t terriw   dg ph6dre parfai-
efle ren* " L aliniatul următor :
1f comedie des Precise* a et* ,W cornet t  .al rl (...) La
^H?Sn Bucur: „Adela fu-P* ,fuf spectacol susţinut de ma-^«Zi într-o Piesă (!) clasica, rea ^l^ridicules de Moliere ^f^cum tragediana ar fi ju-ii 'ro?ul Phedrei lui Bacine în co-&*,r Hdicare ă cortinei" (le-^Irfdeau « actului în proză
fliil^ofra^:^
Sa») etait tire a quatre epingles *5cavalier par&it". Marin Bucur «sesizează, nu citeşte printre rîn-durl îi Sugerăm noi : — 1. oia-Snu cîştiga prin simpatia doamnelor simpatia şi a lui Dumesnil dar Sj a lui Jules Michelet şi Qumet... U paf. 121-122 aş fi preferat ca J'Ombre des orangers" sa nu îie lurabră de lămîi". La pag. 192 : Brătianu scrie lui Dumesnil că „Michelet <*l choisi pour candidat..." Marin Bucur exultă în „comentariul' său : ,,Michelet şi Proudhon cîştiga-*«ră bătălia în alegeri", atît doar cA choisi însemnând într-adevăr »Jes e atenuat de explicaţia „drept candidat", ceea ce înseamnă pur şi simpla că'i s-a pus candidatura, nu şi c-a fost ales !
Dar acum deschidem un capitol foarte interesant. E vorba de personalitatea lui (Antoine) Auguste Prtailt, un cunoscut sau chiar bun prieten al lui I. C. Brătianu, Du-fflesnil, Bosetti. La indicele de nume al volumului „Documente inedite..." Marin Bucur precizează că Prfeult a trăit între 1809 si 1879 Ji cS a fost sculptor la (sic !)' şcoala tal David D'Angers. Pesemne dicţionarul onomastic scria : „artiste de «cote de David   D'Angers." Dar
s-admitem că aceasta ar fi doar o şicană din partea noastră. Unde lucrurile se complică e cînd la pag. 197 citim într-o scrisoare a lui I. C. Brătianu datată 8 oct. (anul probabil 1852) următoarea înştiinţare adresată lui Dumesnil : „J'ai vu Preault, il m'a dit que le sculpteur votre voisin, lui a dit... etc." Deci, e vorba de încă un sculptor cunoscut al sculptorului Preault. Sau e o greşeală de transcriere !? Spre lămurire mergem la „Comentariu" şi spre stupoarea noastră aflăm că sculptorul vecin nu ar fi fost altul decît pictorul Delacroix. Mergem din nou la indice să vedem dacă Delacroix mai figurează la vreo pagină, dar nu-1 aflăm nicăieri, nici măcar cu vreo trimitere la pagina citată. De altă parte, Preault, din alte diverse scrisori, ştim că era prieten cu pictorul Courbet. Gîn-dind asupra posibilităţii vreunei confuzii între cei doi pictori (Delacroix şi Courbet) am cercetat, iarăşi n-am aflat nimic. Marin Bucur afirmă în comentariul său că Dumesnil, cînd a locuit în str. Fiirst-enberg, vecin nu avea pe altul decît pe Delacroix... Dar toate ni le spune fără vreo indicaţie a izvorului informaţiei. Aceasta credem că nu corespunde unei documentări serioase. Dacă insistăm asupra persoanei sculptorului Preault e că la pag. 270—271 într-o scrisoare a lui Armând Levy către Dumesnil întîlnim (la 13 ian. 1856) următoarea excepţională informaţie: „Dites â l'ami Preault de preparer sur Etienne-le-Grand (Ştefan cel-Mare al Moldovei). Et Ton fera ce qu'il faut pour le faire reussir. Qu'il le fasse ten-dant Ies bras ă la Valachie. Ce monument invente dans un but separatiste s'achevera dans l'Union. Cette cause fait ici de grandB progres". Comentariul lui Marin Bucur trece peste aceste excepţionale mărturii, ignorîndu-le. La 20 Dec. 1856 tot Armând Levy către Dumesnil revine (pag. 277) : „Gn s'occupe en Moildavie d'un monument â Etien-ne-le-Grand. Causez-en avec Pre-ault-Quinet d'un cote et Ies amis de Paris de l'autre, chacun aidant, il peut en etre charge". Şi de data
143
cărţi
aceasta Marin Bucur ignoră propunerea lui Levy. Dar iată, poate îl voi îndemna să adîneească relaţiile dintre paşoptişti şi Preault. Să se deplaseze la „Bellu" şi cercetînd Figura 5 a cimitirului, să descopere morea opera de artă, sculptura re-prezentînd-o pe Măria S. I. Fălcoia-nu (pesemne nora lui I. Fălcoianu prietenul lui C. A. Rosetti, redactor la „Românul" şi editorul „Libertăţii", organ politic autorizat dar şi interzis la 1864 de Mihail Kogălni-ceanu). Va citi în chip de documentare „pour son gouverne" săpat în soclul statuii de marmoră : „Auguste Preault fecit, Paris, 1876"...
Şi o utimă incriminare : Dacă în calitate de editor Marin Bucur şi-a
luat sarcina de „comentator" ai zaurului de „Documente inedite» ce nu a aprofundat, sub orice ' mă, cît de succintă chiar, ;mMi? sionanta mărturie a Adelei DUS; nil (pag. 214) cuprinsă în scriso3. către Alfred Dumesnil (din ^T* nie 1853) privind arestarea şi ;j3 carea lui I. C. Brătianu în atenţii împotriva vieţii lui Napow; IIHea ? * Dar să închei această prea W recenzie. Marin Bucur a voit J! mult prin sarcina ce şi-a asun» Aceasta l-a depăşit şi l-a arătat», suficient pregătit. De vină so«% că e în primul rînd Editura miei, care nu l-a secondat în t£j. tul său.
tl„f—ranai nr-9/1971
c i • titlul   .Seducţia supunerii", •SubKWu - cronicar teatral cu Dinu «-ivu      • curios — semnea-
^S^umă: "din Contempo-Al '?„ un elogiu, pe deplin meri-M aî spectacolului de la Teatrul Buiandra'cu piesa lui piay Strindberg . Spectacolul, «ră să fie excepţia surprinzătoare este modelul de ţinută pe care Sr cuveni să şi-1 aroge cu orgoliu orice mişcare teatrala prestigioasă". Subscriem ! _
Tn acelaşi număr al revistei, în-trebîndu-se, într-un „Carnet actual ce ecranizăm, M. Ungheanu afirma c& literatura poate ajuta în mod hotărîtor filmul, dacă selecţia ecranizărilor se face ţinîndu-se seama întîi de valoarea literaturii ce se ecranizează". Propuneri : „Risipitorii" „Moromeţii" voi. 2, „Intrusul" de M.' Preda, „Vîntul şi ploaia" de % Stan cu, „Absenţii" de A. Buzura, Dulce ca mierea e glonţul patriei" te Petru Popesou, „Catedrala" de V. Duda, nuvelele lui N. Manea, „Ultimii" de B. Nedelcovici. Sub-seriem !
Savel Stiopul declară, într-un interviu asortat cu o fotografie : „cel mai acut defect al criticii de film practicate curent la noi este literaturizarea fenomenului cinematografic". Subscriem !
Polyfem s-a-nfuriat : „Opera Română aşteaptă minuni de la natură lăsînd în letargie unul dintre cele mai valoroase compartimente ale sale. De ce nu montează Oleg Da-novski pe scena Operei Române ? Pentru că interesele personale şi resentimentele (de partea ambelor părţi) au fost mai puternice decît dragostea pentru instituţie..." Subscriem !
Ecaterina Oproiu despre „Festivalul" braşovean : „bunăvoinţa juriului faţă de gazde, în forme excesive, aduce pînă la urmă mai multă pagubă decît cîştig. In nici un caz nu întăreşte reputaţia. Or, forţa internaţională a unui concurs stă mai ales în reputaţia lui de obiectivitate". Subscriem !
Combate bine „Contemporanul" nostru...
ANDREI SAVU
4rgeş nr. 3/971
Să recunoaştem că nitii un cititor, Cit de constant şi „serios", al unei reviste literare nu se grăbeşte, nerăbdător, spre penultima pagină a acesteia! Cel avizat se îndreaptă direct spre rubrica sau rubricile preferate. Cel obişnuit se uită întîi la titlurile primei şi ultimei pagini, frunzăreşte interiorul revistei şi se opreşte, deobicei, la articolul mai bine pus în relief, prin paginare, litere, etc. Cel „serios" ia paginile m rînd şi oboseşte spre sfîrşit.
Unui cititor avizat, obişnuit sau „serios" al revistei „Argeş" din luna Martie i-ar putea scăpa (şi-ar
fi păcat !) interesanta, dar neatractiv tipărita pagină penultimă, pagina nouăsprezece, în care. sub titlul „Piatra iluziilor", sînt strînse cîteva confesiuni, de un sesizant interes, ale unor medici psihiatri — „specialişti de dres sufletul", cum, atît de plastic, îi numeşte cunoscutul profesor dr. Eduard Pam-fil.
Despre psihiatrul „om al actului moral", „complice", „celălalt", deopotrivă cercetător al suferinţei umane ca implicat esenţial al vieţii şi căutător al reţetei fericirii, scriu cîţiva dintre cei cărora, de atîtea
rrvkla revistelor ~ din ţară
145
ori, li s-<a adresat implorarea : „Doctore, fă-mă fericit 1"
„Medicina modernă — recunoaşte, cu bărbătească sinceritate, dr. Traian Lohan — cîştigă un avans tot mai mare în suprimarea bolii, dar e din ce în ce mal perplexă ţn faţa suferinţei pe care omul de rînd o aduce medicului, cerînd să fie scăpat de ea..." Şi atunci care e condiţia umană şi socială a psihiatrului ? Cităm din extraordinara, ni se pare, confesiune a doctorului Pamfil : „El este un zeu, inevitabil şi prin vocaţie. Un zeu (e adevărat !) mizerabil... un zeu trist... demiurg egalitar şi complice al rataţilor şi strîmbilor. Dar un ales incontestabil... în afară de prafuri de somn, de tratamente anti-tristeţe,
de fleacuri pentru demnitate şi a alte mici reparaţii, cea mai compif cată pretenţie şi comandă, înregis" trată de psihiatru, este aceea de-ă fi nebun, lucid şi comprehensiv generos, docil şi fără condiţii' „co-nebun" cu cei care, inevitabil' se sacrifică în a fi nebuni. Mă în-' trebam dacă există o întruchipare aparte a bolnavului, pentru psihiatru. Răspunsul sună destul de straniu : el este fratele meu geamăn nebunul..." ' Să recunoaştem că nici un cititor avizat, obişnuit sau „serios" al revistei „Argeş" nu putea bănui tulburătoarea surpriză din cenuşia papină penultimă, pagina nouăsprezece...
„Yoprosî Literaturi" nr. 2/1971
„O privire asupra literaurii din ultimii ani" (H. Ghei şi V. Pisku-nov) reia modalitatea acelor notaţii libere, detaşate de pretenţii la exhaustivitate, pe care obişnuia să le publice anual Belinski. Genul, datorită supleţei sale, permite schiţe largi, destul de cuprinzătoare, alternanţe de sinteze şi analize din care se desprind, fie şi în linii mari, caracterizări generale. Se remarcă în literatura sovietică din ultimii 4—5 ani — arată autorii — unele procese ce pot fi definite chiar la o primă privire. Genurile literare îşi pierd delimitările precise de altă dată : lirica tinde spre analiză, spre cercetarea existenţei, iar nuvela, aprofundînd meditaţia despre sensurile vieţii, nu ezită să se lase în voia emoţiei lirice. „Difuzia genurilor" se poate constata în multe literaturi naţionale: tendinţe spre proza analitică în Ucraina, lirismul în romanul din republicile baltice, accentuarea cercetării minuţioase a universului uman în literatura republicilor dm Asia Centrală. Reluarea temelor aparent    epuizate şi
consacrate de literatura deceniilor trecute, de clasicii ruşi şi sovietici, se caracterizează printr-o optică nouă asupra vieţii societăţii — tică multidimensională, care refuză orice schemă, preferind analize pe verticală şi pe orizontală în textura contradicţiilor existenţei şi a valorilor umane. In acest sens S. Za-lîghin, în „Interviu cu mine însumi", notează avantajele pe care le oferă „factorul timp", „distanţa", .maturizarea", care permit continuarea acelei „reacţii în lanţ", deschisă de literatura epocii anterioare, lărgind aria cunoaşterii universului spiritual şi moral al oamenilor, văzut în procesualitatea sa istorică, dar cu ochii contemporanului. „Dacă înainte cotidianul era pentru scriitori un factor care frîna înnoirea spirituală a personalităţii, astăzi aspectele stabile ale vieţii, ceea ce se numeşte „proza vieţii", au devenit factori care poartă şi reflectă adîncimea şi finalitatea transformărilor socialiste, determj-nînd experienţa morală a generaţiilor". Cinghiz Aitmatov atacă pro-
146
revista revistelor — de peste
, contemporaneită-biemele acute «•« complexă a
«i. d^ectea «rea *^ îmbi-„aţional" « f ,agfzVoarele social-«*»d. ^/experienţei spirituale istf iCe„.P cu dezbaterea probleme-na1">nale C„unraneitătii. în proza lu.
V B^0aV'aUort se constată acelaşi *oy " i,fă de căutarea izvoarelor ln^reSa,f ale spiritualităţii popu-,?re°tefaf!nsf pe idealuri esteti-1 InSte de larga perspectiva f« ^"aL epică devine ma. £tt Poltoomă, foarte nuanţată, aSWnVse interesul faţa de individul uman, faţă de trăirile, regelui" şi stările sale psihologice 'nwbfcnuUe. Scriitorii s-au îndrepta? spre universul interior alomu-u, au început să caute mijloace de fixare a stimulilor discreţi ai comportamentului. Desigur, „acest spor de cunoaştere artistica a contemporanilor nu a fost scutit de risipa sterilă de mijloace şi de goană după modă", ceea ce a avut ca Urmate un eclectism stilistic, pro-vocfnd însă şi tendinţe contrarii, spre căutarea unui sistem stilistic organic-structurat. Aceste căutări sînt viziWile în „Fîntîna sfîntă", „Iarba uitării" şi „Cubul" de V. Kafcaev ca şi în „Vaporul alb" de C. Aitmatov. El apără principiul libertăţii absolute a autorului, al valorii obiective a percepţiilor subiective, al descătuşării fanteziei, al jocului ei, al infinităţii transfigurărilor posibile. E aşa zisul „mo-vism", mobilitatea nestînjenită a mijloacelor de transfigurare. Libertatea autorului este, pentru el, absolută şi neliniştită, cu condiţia reificării fanteziei,    hipertrofiate la
maximum. Deşi e greu de prevăzut ce va fi arta viitorului, scriu autorii, ţinînd seama de noile descoperiri ale tehnicii şi ştiinţei, dar preferind să rămînă în cadrul literaturii care, bazîndu-se pe „magia euvintului", îl introduce pe cititor în lumea artistică concretă, căci /Iacă metafora va fi realizată în „autenticitatea sa absolută", dacă va fi deveni „lucru", atunci va dispare întreaga semantică poetică, care susţine orice operă veritabilă. La Aitmatov soluţia noilor modalităţi artistice e alta, exact contrarie. Imaginea este dotată de încărcătură temporală, în care fuzionează trecutul şi prezentul, mitul şi contemporaneitatea. La Aitmatov, alegoria, basmul, poetica folclorică sînt elemente de construcţie, nu ale trecutului, ci ale prezentului. Evocarea formelor străvechi ale spiritualităţii populare îi serveşte pentru exprimarea multidimensională a universului naţional, privit în perspectiva istoriei şi a succesiunii generaţiilor. E o originală îmbinare a unor registre stilistice, aparent eterogene, dar care îi permit — printr-o abilă sinteză — să reconstituie universul artistic naţional, în spiritul epocii contemporane. Acest refuz al stereotipiei, al formelor inerte, aceste căutări variate de a pătrunde în esenţa evenimentelor, lucrurilor, în conştiinţa de sine a oamenilor, a contemporanilor, efortul spre descoperirea de noi zone ale realităţii şi spre lărgirea orizonturilor creaţiei este cea ce, după părerea autorilor, caracterizează literatura sovietică din zilele noastre.
I. P.
temi + Kritik nr. 29/1971
Acest caiet este consacrat lui Kurt Tuchoslky, unul dintre reprezentanţii de frunte ai intelectualităţii de  stînga  germane   din pe-
rioada de după primul război mondial Poet, prozator, publicist; el a fost, alături de Carol von Ossietzky şi alţii, printre care au intuit de tim-
revista revistelor —
de peste hotare
147
puriu pericolele ce au început sâ sc profileze în umbră împotriva republicii de la Weimar. El nu a fost comunist; a fost un antimilitarist, un pacifist sincer, apoi — odată cu apariţia nazismului — un antihitlerist militant şi întreaga sa operă este un strigăt de protest, de ură împotriva forţelor reacţionare care, revenindu-şi de pe urma şocului suferit în 1918—1919, s-au coalizat pentru a pune capăt libertăţilor democratice cucerite de masele populare şi a închide, cu orice preţ, calea spre progres social a poporului german.
Kurt Tucholsky s-a născut în 1890, la Berlin şi şi-a pus capăt zilelor în decembrie 1935 în Suedia, unde a fost nevoit să se exileze. Ziarul SS „Das Schwarze Korps" a relatat exultând ... moartea „unuia dintre cei mai puternici" printre duşmanii nazismului, considerînd actul său tragic drept o... dovadă a „invincibilităţii" acestuia. Profund implantat în viaţa ţării sale, el prevăzuse încă în 1932 — poezia „Pro-phezeihungen" („Profeţii") — prăbuşirea republicii şi instaurarea domniei violenţei. Alegerea lui Hin-denburg Ia preşedinţia Germaniei a stîrnit o profundă alarmă în cercurile democratice. între 1925—1929 întrezăreşte procesul de otrăvire şi pervertire a „spiritului german", pus la cale de junkeri, burghezie şi de corpul ofiţeresc reacţionar. Ca şi mulţi alţi intelectuali germani din epocă el nu şi-a dat seama de la început de esenţa mişcării naziste, de pericolul real pe care-1 reprezenta Hitler. Desigur, nu din lipsă
dc fantezie, cum spune Hans Pres-cher, care atribuie această lipsă de fantezie tuturor contemporanilor săi. Comuniştii germani au întrevăzut limpede acest pericol, au luptat băr-băteşte şi cu luciditate împotriva lui. Tucholsky, cu tot spiritul său militant, c onestitatea sa indiscutabilă, a rămas însă un democrat utopist. El a lăsat condeiul ide o parte încă din 1932, iar moartea i-a fost grăbită nu numai de boala grea din ultimii ani, anii exilului, ci de amărăciunea pe care i-o pricinuise tragedia poporului german.
Era un solitar, scrie Fritz Raddatz, şi, deşi avea mulţi prieteni, nu aderase la nici una din numeroasele grupări literare de atunci. Era sensibil ca un seismograf, înregistra într-un mod foarte dureros tot ce se întâmpla cu el şi în jur. O mare poezie în proză a sa din 1925 „Cele cinci simţuri" se încheie astfel : „înregistrez totul cu toate cele cinci simţuri, ele nu sînt de vină pentru aceasta : / şi de cele mai multe ori / resimt o durere". Durerea este elementul invariat al operei sa'e, şi ea „se reproduce în variaţii infinite între violenţă şi calm", constituind „substanţa interioară, invariabilă a operei sale".
Solitudinea străbate scrisul lui Tucholsky, şi ea este perceptibilă în diferitele ipostaze ale vieţii sale. Adăugată la condiţiile exilului, „această solidaritate l-a făcut să-şi piardă sensul moral al existenţei, punctul de referinţă social geometric" (Raddatz).
P. I.
„The Times LWerary Supplement"
şi „The Iistener" despre cartea de mîine
Locul din ce în ce mai important pe care „massmedia" electronice (radioul, televiziunea şi cinematograful în culori, în relief, etc) le ocupă astăzi nu numai ca divertisment, ci şi pentru sporirea cunoştinţelor, ridică problema rolului pe care îl va mai juca sau nu în vi-
itor cartea, ţinînd seama şi de faptul că timpul disponibil pentru lectură tinde să scadă, pe măsură ce mijloacele audio-vizuale captivează din ce în ce mai mult atenţia.
în mai multe numere consecutive de Ia sfîrşitul anului 1970 ale cunoscutelor săptămînale engleze The
148
revista revistelor — de peste hol
■ ( v supplemeni (T.L..S.)
Times Y^er revista radiodifuzi-. Tbe L.ştene^ britanice> crlUci unii .Şt S "si alte personal.tăţ. ist0W-%i culturale au dezbătut vi-»le vieţn ,^u,lcarei după unele pa-itorul cart». car«'meMntat de acest rGr,'-arnLnt" informaţional audw-vizual-
zua,\      ti/alsh   profesor Ia Uni-wi,i\am h^„   Leeds,   afirmă (în versitatea an c_ traim
TX.S. din 27 "°t;ca fată de viitorul
în^°'rTe   tei4 -risă; mai mult
Cu-X fată de limbaj Aceasta ati-cbiar, fata a       are 0 ve-
tudine n.u./S4ere pornind de la so-^■'«rîsTmanifestat şi la sco-fiştn grfcl' !^ienii Renaşterii, la ,aS!teUîogngr Slui al XVffl-lea, Tr care coexistă cu aceea de m-dar,   I în nuterea creatoare a lim-
SSSSl'San'dSta- >a filOZOfia f°r-mn°vVrS°aiCe actuală   are. multe cauzl dar suspiciunea de lipsa de nurtote a limbajului este datorita h deosebi idealului   de   a atinge nreKîn contradicţie cu ideea ca Hrnba u   este un surogat imperfect i, experienţei, ale cărui subtilităţi sinuoase şi complicate acesta nu re-nţpste să le traseze. Turban   (în   Language and Reality) afirmă că   istoria culturii europene îşi are sursa în cele doua curente, care   reprezintă,   de rapt, două moduri diferite de   a evalua
„cuvîntul". „.o on
George Steiner (în T.L-S. din 20 oct 1970) analizase fragmentarea culturii ocidentale, influenţată de preocuparea excesivă de a-şi însuşi tehnici si mai puţin de a preţui valorile, ceea ce reiese din succesele în inovarea mijloacelor, dar mai puţin în găsirea scopurilor. Acestea duc la aprecierea procedeelor (Know-how) şi mai puţin a înţelepciunii. „ .
Ceea ce se petrece acum îşi are, de fapt, un corespondent în antichitate. Platon se arătase îngrijorat că introducerea scrisului va distruge tradiţia orală şi că poeţii vor fi înlocuiţi de filozofi, oameni ai literei scrise. Socrate, în opera lui Platon, sesiza aceste mutaţii. în Phaedrus se   povesteşte   că   zeul egiptean
revista revistelor — de peste hotare
Thoth, descoperind scrisul, explica celorlolţi zei importanţa invenţiei sale, care va „transforma" memoria. Ceilalţi zei îl priveau cu dispreţ, susţinînd că scrisul va „distruge" memoria. De fapt, Thoth şi criticii săi vorbeau de două memorii diferite şi dc aceea nu se puteau înţelege. . .
în zilele noastre, radioul, televiziunea şi cinematograful au provocat un proces invers, anume o renaştere a culturii orale, pe care au cunos-cut-o popoarele înaintea scrisului, iar multe din caracteristicile culturale ale societăţii pre-literate au apărut din nou în secolul al XX-le'i-Poetul, de pildă, nu trebuie să se retragă din societate şi să scrie pentru posteritate ; el se găseşte in faţa unui public căruia îi poate oferi teme actuale.
Pentru canadianul Marsnall McLuhan, tiparul prezintă realitatea în mod „Uneai" şi în funcţie de „timp", pe cînd mijloacele electronice reuşesc o cuprindere „simultană", ca de mozaic. Frămm-tările actuale ale tineretului îşi pot avea cauzele şi în eforturile de adaptare la noua situaţie.
Pentru Mauri ce Temple Smitn (The Listener, 9 iul. 1970), scăderea vînzării cărţilor în librării, în speţa a romanelor, nu înseamnă ca se merge spre dispariţia lor ; numărul considerabil de ieşiri de volume din bibliotecile publice (550 milioane anual) indică tocmai contrariul.
în viitor, situaţia   se   va putea schimba, cînd se vor folosi aparate de televiziune cu memorie „în casete" E.V.R. (electronic   video re-cording and reproduction), care să permită spectatorului   să vizioneze programul la alegerea sa, la orice oră   ar   dori.   Pînă   la inventarea unor     aparate     de televiziune vom continua să   vedem familia adunată în faţa   aceluiaşi aparat, citind şi urmărind acelaşi subiect, replică a scenelor din trecut, cînd un cititor la lumina lămpii sau a luminării făcea lectură pentru întreaga familie. Iar cînd televiziunea va progresa spre aparate individuale, vom avea din nou replica cititorului singuratec cu cartea sa.
VIRGINIA CARTIANU
149
„La Quiiizsiiiie Litteraire" 16-28 februarie 1971
Printre autorii prezentaţi de revista franceză menţionăm pe Kdn-rad Lorenz (a cărui carte „Essais sur le comportement animal et hu-main" este prezentată într-un amplu articol semnat de Roger D. Mas-ters), Miguel Angel Asturias (cu noul său roman „Pungaşul care nu credea în cer"), Jean Cayrol („Nu uitaţi că noi ne iubim"), etc.
Cel mai mare spaţiu al revistei este însă dedicat filozofului de origine română, stins din viaţă la 3 oct. 1970 în vîrstă de 57 ani, Lu-cien Goldmann. „La Quinzaine Lit-teraire" subliniază cît de crudă este această pierdere, nu numai pentru studenţi şi pentru cercetători, dar şi pentru toţi cei ce s-au ocupat de ştiinţele sociale, prezentînd un dosar destinat să pună în evidenţă importanţa gîndirii goldmanniene. Andre Akoun comentează lucrările „Marxisme et sciences humaines" şi „Structures mentales et creation culturelle", culegeri de articole şi note care ilustrează ultima etapă a filozofiei lui Goldmann: structuralismul genetic. Autorul articolului precizează că opera lui Lucien Goldmann „ne face sensibili la relativitatea viziunilor lumii şi a devenirii istorice, în perpetua ei destructu-rare şi restructurare a formelor culturii" . Gîndirea lui Goldmann, moştenită de la Marx, Hegel şi Feuer-bach are ca metodă de analiză so-
ciologică structuralismul, bazîndu-se pe princip ul că realitatea socială este o articulaţie de niveluri structurate, ce se află într-un raport de analogie; „Goldmann a vrut să menţină relaţia între Ştiinţă şi Practica socială, adică între ştiinţă şi politică", subliniază autorul articolului.
Angele Kre mer-]VIarietti analizează aspectele teoretice ale cerce-turii". Gîndirea lui Goldmann, moş-„Lucien Goldmann, filozof al ştiinţelor umane". Articolul „Drumul unei gîndiri" semnat de Sami Nă'ir, ultimul colaborator al filozofului marxist, precizează că Lucien Goldmann a creat un statut epistemologic sociologiei literare. In lucrarea „Pour une sociologie du roman", apărută în 1964, Goldmann a întreprins o cercetare în plan stilistic, reducînd structura globală a operelor la microstructură. Ultimul an al vieţii, Goldmann şi 1-a consacrat analizei poemelor în proză ale lui Baudelaire, la centrul de Sociologie a literaturii din Bruxelles, al cărui conducător a fost. Sami Nair precizează că filozoful marxist avea şi alte proiecte (analiza operelor lui Valery, Sartre, Genet, precum şi cercetări în domeniul sociologiei generale), dar „moartea prematură a curmat o gîndire politică în plină evoluţie".
L.F.
„la pensee" nr. 154/1970
în cadrul discuţiilor actuale privind marxismul şi structuralismul, revista marxistă franceză publică un interesant articol despre „Principiile metodologice ale structuralismului estetic cehoslovac" de Oldrich Belic. Concepţiile structuraliste în estetica   cehoslovacă au
apărut o dată cu întemeierea cunoscutului Cerc Lingvistic de la Praga, cînd un grup de cercetătorii au început să aplice principiile lingvisticii moderne la studiul literaturii şi artei. In decurs de două decenii, 1927—1947, aceste cercetări au parcurs o interesantă evoluţie,
150
revista revistelor — de peste
(
-„a n ponceptie dialectica con-elabonnd „o concepţ ^
dUonSd că vechea dihotomie îX conţinut şi forma deve-£J «terUă Şi desuetă, ajungind, in ÎT finală, la concepţia struc-artistice ca totalitate concrete Ifdepăşind ermetismul sau iniţial , f reunit să formuleze „o concepţie dialectică a raporturilor-dintre opera toarta şi ceea ce se află în afara ei".
Naşterea şi evoluţia structuralismului estetic în Cehoslovacia s.nt toate de numele lui Jan Munka-rovsky, astăzi octogenar, mulţi ani Drofewr, apoi rector al Universităţi. Caroline, academician şi director al institutului de literatura cehoslovacă.
Operînd la început pe fenomenul literar şi artistic concret, structuralismul estetic cehoslovac s-a dezvoltat ca un sistem metodologic deschis, cristalizîndu-se şi corectîndu-se in funcţie de analizele concrete. Dez-voltfndu-şi concepţiile, Jan Murakov-sky a refuzat constant să le erijeze într-un sistem filozofic, accentuîn-du-le mereu caracterul de metodologie ştiinţifică deschisă, ceea ce 1-a condus „la integrare în marxism".
Patru sînt principiile fundamentale care au caracterizat evoluţia structuralismului estetic praghez. Primul, cel mai discutat la timpul său şi care a suferit pe parcurs transformări profunde, este principiul imanenţei. El reprezenta teza formaliştilor ruşi, după care arta este un domeniu totalmente autonom faţă de celelalte fenomene ale vieţii sociale, evoluţia sa fiind guvernată exclusiv de impulsuri interne sau imanente.
Impulsul imanent cel mai determinant este necesitatea înnoirii şi actualizării temelor şi procedeelor, tehnicilor etc, care, cu timpul, au-tomatizîndu-se, îşi pierd eficacitatea estetică. în forma sa pură, „imanenţa însemna ermetism impenetrabil". Dar în 1936 Mukarovsky depăşeşte această fază, admiţînd acţiunea impulsurilor externe asupra artei, cărora li se opun forţele interne, căutînd să conserve „identitatea şi continuitatea evoluţiei artei". Acest conflict creează un cîmp
de tensiuni dialectice în care se realizează procesul evolutiv al artelor. In 1947 imanenţa capătă la Mukarovsky caracterul unei autonomii reLative. Primind impulsuri externe — dar nu ca un receptor pasiv — arta îşi menţine identitatea graţie reacţiei sale specifice la acţiunea acestora, le adaptează propriei sale naturi.
Al doilea principiu metodologic este acela de a considera opera de artă ca semn ; ca semn comunicativ, care se deosebeşte de altele de acest gen prin faptul că nu se referă doar la realitatea pe care o reprezintă, ci la realitatea în general şi, mai ales, la realitatea receptorului ca individ şi fiinţă socială. De aici semnificaţia conotativă a semnului artistic, a cărui încărcătură semantică exprimă raportul între om şi realitate, fără ca prin aceasta să fie umbrită semnificaţia sa de-notativă. Ca atare, opera de artă nu poate fi redusă la o simplă transcriere a realităţii şi, fiind semn sau mijloc de comunicare, ea depăşeşte limitele conştiinţei individuale şi nu poate fi confundată â priori cu starea de spirit a creatorului ; semnul artistic este un fapt supraindividual, un semn social.
Semnul artistic este, prin configuraţia sa internă, o structură care nu e principiul de bază al esteticii lui Mukarovsky. El defineşte structura ca „un echilibru instabil de relaţii", care au caracterul unor interacţiuni. în structură este vorba de relaţii între întregul şi elementele componente, dar şi de relaţii între elementele înseşi. Calitatea specifică a structurii în artă constă în faptul că relaţiile între elementele ei sînt dinamice prin esenţa lor, iar unitatea lor apare ca un ansamblu de antinomii dialectice, ceea ce are ca urmare variaţiile constante în configuraţia internă a structurii artistice. Aceasta înseamnă că structura artistică nu are numai o dimensiune sincronică, ci şi, prin definiţie, una diacronică, iar în analiza ei trebuiau luate în consideraţie neapărat ambele dimensiuni. Concepţia de structură a lui Jan Mukarovsky este dialectică şi materia-
revista revistelor — de jiesle hotare
151
>
1
listă : „materialismul poetic este a doua calitate esenţială a gîndirii structurale".
Ultimul principiu metodologic fundamental este acel al funcţiunii. Orice element aparţinînd unei structuri artistice exercită o anumită funcţie faţă de întregul structural, iar relaţiile care caracterizează structura sînt funcţionale. Unitatea dinamică a ansamblului elementelor determină funcţiile lor, conferindu-le o anumită valoare şi semnificaţie. Şi, invers — elementele, prin funcţiunile lor specifice, determină existenţa şi caracterul întregului. De aici se deduce că în structura artistică nu există elemente ce aparţin exclusiv formei sau conţinutului ; ele posedă toate o încărcătură se-
mantică şi un aspect formal p > termenul de funcţiune structiirar"1 mul praghez desemnează nu mm" relaţiile din interiorul operei arr tice, ci şi relaţiile sale cu feno'm8" nele din afara ei, mareîndu-i ast^î
rolul în viaţa socială. Arta
se dis-
tinge, în ansamblul fenomenelor s ciale, prin funcţia sa estetică. Da" această funcţie specifică nu trebu' înţeleasă univoc ; aceasta înseamrT că funcţia estetică nu anulează alte funcţii ale artei (cognitivă, educativă, ideologică). Prin urmare, attâ nu este un element gratuit, ci un fenomen esenţial pentru oameni, de neînlocuit prin altceva. Iar în' societatea contemporană ea contribuie la menţinerea integrităţii şi condiţiei umane. p ]