viaţa romaneasca revistă a uniunii scriitorilor din republica socialistă românia anul XXIV martie 1971 V. R-. F. ADERCA CONSTANTIN NISIPEANU : DRAGOŞ VRANCEANU VALERIU GORUNESCU = DEMOSTENE BOTEZ GALA GALACTION •. ION FELEA 3 aripi spiritului creator 7 muzică de balet (piesă în 4 «ele, cu o prezentare de marcel aderca). 55 ruda mea somnul ; cînd îi crapă frunzele 57 după diluviu ; turnuri înclinate ; podurî peste versuri 58 reintegrare ; chip cert memorialistică 60 climatul unei epoci texte şi documente 67 scrisori inedite 69 ecoul comunei din paris în cultura română ANCA NICOLAU EDGAR PAPU : PAUL GEORGESCU EUGENIA TUDOR scriitori români contemporani 75 proza lui ol. ivasiuc cronica literara de demostene 81 „na greu pămintului botez 84 „un peşte invizibil" de vladimir colin ; „intrarea în castel" de s. damian ; „prozatori de azi" de g. dimisianu 92 „drum de soartă şi răzbunare" de reni us luca FLORIN MIHĂILESCU ZAHARIA STNGEORZAN ION BĂLU pe marginea cărţilor 95 urmuz între supralicitare şi negaţie 98 „conceptul modern de poezie* de matei călinescu actualitatea literară 101 valori etice şi estetice în dramaturgia contemporană. * \f ^^^^ „viata românească" şi „igaz szo" despre idealul uman şi eroul literaturii contemporane participa : haidu gyozo - deâk tamâs - csehi gyula - al. ivasiuc - eugeni0 todor— ioana crefulescu — szasz lanos — radu boureanu -gâlfalvi zsolt — dan culcer — balogh edgar — i. negoifescu -elteto jâzsef — romulus guga — zaharia stancu 109 cronica dramatică OVID1U CONSTANTINESCU | 127 repertoriu eclectic : de toate pentru lof, cronica V. R. I 133 „viaţa românească" de-a lungul existenţei sale. miscellanea ,,inrln ţtnriCU laureat al premiului herder 1971 (vlaicu bârna) - sadoveanu »fe Snealcă (demostene botez) - pe marginea poştei redacţiei ilitT fZdSâ {c ioanid) - critica în italia ioana crefulescu) -ScidTcţSar SrTa deconecta, deconectare (MU- schwartz) - d«*a surprize scenice (v.p.) cărţi r N NEGOITĂ • tiberiu iliescu : „de la porţile de fier la porţile sărutu-&,"N_ VL?SMU* COLIN : dorina rădu eseu ^"g^ft^?^ Saltar = '^^aX^ ţ^^CH^^ = mariana"filip sărăfeanu , „gardul cu serp» -149 revista revistelor din tară . i-t -» "î/1971 (nai — „contemporanul" 3/1971 (g.p.) 156 „româniia literara nr. J'IV/I IP-9-J "w r revista revistelor de peste hotare - n «f- nr 12/1970 C.P.) - „l'espresso" nr. 2/1971 (cn.ng.) - M „voprosî filosofii nr. 12/19/1 MM f 157 lettres francaises" nr. 1367—136»/iv/i \y.°) "P,rt°'rADBANaLAearnjboureanu, DEL1A celina iueşu. al ujngu, Vl9n"ev: Sa^^TSuh s™a tempea. ecatek.NA vakga. foto : LUCIAN BOLLEA spiritului ereator consfătuirea tovarăşului < nicolae ceauşescu cu oamenii de artă şi cultură în ziua cînd a început Plenara din Februarie a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, împreună cu alţi conducători de partid şi de stat, au avut o întîlnire de lucru, în palatul Consiliului de Stat, cu oamenii de artă şi cultură din ţara noastră : scriitori, compozitori, artişti şi membri ai conducerii Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. Acest contact între reprezentanţii partidului şi făuritorii de artă şi cultură se înscrie în ordinea curentă a stilului de muncă al partidului, al conducerii de partid şi al tovarăşului Nicolae Ceauşescu personal. Conducătorul partidului şi al statului nostru este iniţiatorul dialogului permanent, purtat direct cu muncitori, ingineri, tehnicieni, ţărani cooperatori şi oameni de ştiinţă, dialog în cadrul căruia au loc dezbateri şi ample consultări cu toate categoriile de oameni ai muncii asupra problemelor de bază, privind viaţa şi destinul întregului nostru popor, prezentul şi viitorul lui, construcţia socialismului şi comunismului în patria noastră. Consfătuirea de lucru cu creatorii de literatură şi artă demonstrează deosebita atenţie şi grijă pe care partidul şi guvernul le acordă celor cari se străduiesc să contribuie, cu talentul şi mintea lor, la îmbogăţirea patrimoniului spiritual al poporului nostru. Ei sunt socotiţi una din forţele active ale societăţii noi, socialiste, în drumul ei ascendent, luminat de învăţătura marxist-leninistă. Participanţii, începînd cu preşedinţii celor trei uniuni de creatori, au expus bilanţul activităţii desfăşurate în ultimul timp de comunităţile de breaslă ale scriitorilor şi artiştilor, scoţînd în evidenţă realizările obţinute, ţelurile de viitor şi problemele specifice legate de munca artistică. în cuvîntul său preşedintele Uniunii Scriitorilor, academicianul Za-haria Stancu, a arătat că activitatea Uniunii pe care o conduce s-a intensificat şi îmbogăţit în perioada din urmă, oamenii de litere adu-cînd, în acest fel, omagiul lor evenimentului cel mai important al anului 1971 : împlinirea a cinci zeci de ani de la întemeierea Partidului Comunist Român. Vorbitorul a arătat că astăzi climatul ginţii noastre literare este un climat sănătos, favorabil discuţiilor, favorabil creaţiei. încheierea anului literar 1910 constituie o bogată recoltă de apariţii: cărţi de proză, de poezie, de critică şi istorie literară. în cuprinsul aceluiaşi an — a subliniat preşedintele Uniunii Scriitorilor — au fost iniţiate nenumărate dezbateri care au scos în evidenţă necesitatea de a da literaturii un caracter mai social şi mai militant. Prezenţa scriitorilor în viaţa politică şi în publicistică a fost de asemenea citată ca un fapt îmbucurător, odată cu succesul celor patruzeci şi două de mari întîlniri în tot atâtea localităţi, între cititori şi scriitori, care au avut loc în anul 19T0. Unele din ele au fost organizate de Uniunea Scriitorilor, altele de revistele „Viaţa românească", „România Literară", „Luceafărul" etc... Optsprezece mii de cititori şi patru sute şapte scriitori au participat la întîlnirile avute în anul trecut. In continuare, vorbitorul a spus că succesele obţinute pînă acum nu trebuie să ne transporte într-o stare euforică pentru că mai sunt încă lucruri de făcut în domeniul creaţiei, după cum mai sunt necesare rezolvări de natură să 3 contribuie la îmbunătăţirea vieţii scriitorilor. Intre acestea din urmă au fost tăiate unele neajunsuri referitoare la tirajul cărţilor şi la ami-narea îmbunătăţirii legii drepturilor dc- autor. îneheindu-şi cuvintarea. preşedintele Uniunii Scriitorilor a spus : „Am expus în cîteva cuvinte partidului realizările, lipsurile şi unele sugestii ale scriitorilor privind perfecţionarea propriei lor activităţi ; aşa am fost obişnuiţi să facem, aşa am fost obişnuiţi să spunem, deschis, şi binele şi mai puţin binele. Suntem cu toţii încredinţaţi că spre noi se îndreaptă atenţia, solicitudinea, sprijinul Partidului Comunist Român şi sprijinul personal al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Nu o dată noi am găsit înţelegere, ajutor şi sfat la preşedintele Consiliului de Stat, la secretarul general al partidului nostru. în viitor ne vom da şi mai multă osteneală pentru ca cărţile noastre să fie mai bune, pentru ca ele să fie legate ■mai strîns, prin adîneul şi bogatul lor conţinut, de munca, de viaţa poporului nostru, de viaţa partidului nostru"! Un mare număr dc scriitori şi de artişti, înscriindu-se ia cuvînt. au continuat să-i informeze pe conducătorii de partid şi de stat, în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, asupra problemelor care-i frămmtă, niărturisindu-şi fiecare dragostea şi ataşamentul pentru regimul care construieşte socialismul în ţara noastră. Ceea ce a caracterizat, în general, această întîlnire a fost, parcă mai mult deoît ornând, atmosfera de înaltă ţinută partinică, tovărăşească, concretizată prin sinceritatea celor rostite de scriitori şî artişti, şi prin receptarea lor cu căldură şî profundă înţelegere de către conducători. In mod foarte fericit, consfătuirea de la palatul Consiliului de Stat a înscris în registrul ei de idei problemele de înaltă principialitate a creaţiei literare şi artistice, ocupîndu-se şi de cele de ordin organizatoric şi practic. Din toate luările la cuvînt şi comunicările făcute, a fost expri- mată adeziunea deplină a ♦,,< slujitorilor artei şi culturi* , utu">r Mea internă şi externă a şi statului nostru, ataşam^tuft5 sincer şi profund fată de lor socialismului. Totodată sori t,,™"** artiştii au reafirmat \SlT, * de a pune î„ centrul S ■ 01 munca şi viaţa tot mai coran£1* • mai înfloritoare a poporXftl* trecutul lui glorios, aspiraţi^' pace şi prietenie cu toate popoarele In contextul acestor mărturia;' vorbitorii au formulat si unek ,ri' «ci îndreptăţite la adresa activii uniunilor de creaţie şi a Comite u Im pentru Cultură şi Artă, făcînd şi propuneri preţioase pentru rezol varea unor probleme de care de pinde în bună parte dezvoltare! literaturii şi artelor în patria noastră. Concluziile consfătuirii au fost trase de tovarăşul Nicolae Ceauşescu într-o emoţionantă cuvîntare care a sintetizat în forme clare si luminoase întregul complex de idei şi probleme adus în dezbatere. Pornind de la informările făcute de conducerea celor trei uniuni şi de la cuvîntul celorlalţi participanţi, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a menţionat faptul că toţi creatorii de literatură şi artă din ţara noastră, români şi de alte naţionalităţi, au dovedit că înţeleg idealurile societăţii socialiste şi urmăresc să-şi pună arta în slujba acestor nobile idealuri. Referindu-se apoi la succesele literaturii şi artei, secretarul genera! al partidului a arătat că între condiţiile care au favorizat aceste succese trebuie citate directivele Congresului al IX-lea, realizate în întregime şi progresul general al patriei. Un viu izvor de inspiraţie pentru artiştii patriei noastre i-au constituit profundele transformări petrecute în societatea noastră în ultimele decenii. Toate aceste realizări, în ansamblul lor măreţ şi in infinita gamă de nuanţe care le caracterizează, vor trebui să stea la baza creaţiei literar-artistice, a spus tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Dar, alături de aceste realizări care împodobesc cuprinsul pămîntului românesc, înfăptuirea cea mai d« î ma este făurirea omului nou, a ^nştiinţei înaintate a muncitorilor, «rănilor şi intelectualilor — români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi — care au creat valo- ;je materiale, bogăţia patriei de Li Cităm din acest pasaj : „Mun- ind înfrăţiţi, învingînd multe greu jsţi oamenii muncii au clădit tot ceea ce ne-a dus şi ne duce înainte pe drumul progresului şi civilizaţiei. Tocmai aceşti oameni noi trebuie să fie eroii operelor scriitorilor şi artiştilor, pentru aceşti oameni trebuie scris, compus, pictat şi sculptat. Desigur, trebuie pricepere şi timp pentru a studia acest om, pentru a-1 înţelege în toată complexitatea şi măreţia vieţii sale sociale şi intime. Subliniez acest lucru pentru că, uneori, chiar în critica literară, se porneşte de la ideea eronată că omul de astăzi ar avea preocupări simpliste, care nu oferă poetului, scriitorului, artistului posibilitatea de a înfăţişa cunoştinţe înaintate, orizonturi sufleteşti largi. Unii mai consideră că e greu să întâlneşti asemenea oameni printre producătorii de bunuri materiale şi că este bine să-i cauţi în trecut sau la cafenea, pe bulevard. Sunt de acord cu cei oare au criticat faptul că în presa noastră literară îşi mai fac ioc asemenea opinii. Nu, tovarăşi, sufletul omului nou, conştiinţei lui deschid artistului un orizont nelimitat de investigaţie. Cercetarea şi redarea acestui univers uman palpitant — iată ce cerem noi creatorilor de artă. Să glorificăm cern ce e mai valora» mai nobil în societatea noastră socialistă - omul, caru-a îi datorăm ui; ceea ce sa in: -Vn în România" în cadrul i,uiui cincinal, inaugurat la începi-tul accstnl an r."-ain Propus sarcini deosebit de mar? pentru dm *l tarea mai departe * Patriei, * spus tovarăşul Nicolae Ce.-vişescu, afrrmmd tot Mala că ridicarea nivelului ele via>* al Poporului impune si o dez altare tot m»i intensă a vieţii spirituale. Este necesar, »-» spus, în această ordina de idei, ca proble-™«e creaţie-- să fie desbătutc «lin »ate unghiurile de vedere, atît al preocupărilor profesionale ale artiştilor cit şi al cerinţelor cititorilor, spectatorilor şi celorlalţi beneficiari ai culturii. Kcferindu-se la problema valorii operei de artă, secretarul general al partidului a subliniat ideea că şî în. artă, ca în orice activitate socială, valoarea este determinată de gradul în care opera răspunde necesităţilor islorieo-soeiale, necesităţii spirituale a omului şi calităţii muncii artistului. Supremul examen în ceea ce priveşte valoarea artei îl constituie eficienţa ei în transformarea, educarea şi lărgirea orizontului spiritual al omului de azi. Substanţiala cuvîntare a preşedintelui Consiliului de Stat a pus in lumină încă o dată deviza care îi călăuzeşte pe creatorii de literatură şi artă din 1964 pînă azi : larga libertate de creaţie, lupta împotriva şablonizării şi dogmatismului. Cităm, mai jos, frazele în care e formulată această idee : „Suntem pentru o largă libertate de creaţie, dorim să avem o literatură şi o artă diversificată din punctul de vedere al formei, al stilu lud, ne pronunţăm holărit împotriva uniformizării şi şahlonismuluâ. a rigidităţii şi dogmatismului. Considerăm că a accepta şablonisinul uniformizarea, rigiditatea înseamnă a sărăci viaţa spirituală şi culturală a poporului nostru. Este de înţeles că activitatea creatoare a urnii popor, în toate domeniile, se poate desfăşura cu succes numai în co* diţiile cînd omul se simte liber şi stftorn pe destinele salt" în bogatul palmares de ide' al cuvîntării ce cuprind referir ţ»» »« rolul criticii şi la concepţi i. r* care se cere a fi fundamentat* cri tica fie ml prin eombaterra «nor Unte şî iţii-s inadni ««l»»k. Ia ii n,i?„< ferma de .Adversari neîmpăcaţi » concepţiilor reacţionare nu» 'cctaU ele intelectualii patrtw no?-M-i H promovarea tinereţii Ini, Ia foita •• naţionalităţilor conlocuitoare, w, ' i«: glrea şi intensificarea, rel '.fiilor «.« tbi-naţioRstle Şi in acest domerij. ai literaturii şî artei la datori..' pe care o avem de a face cimoseiitc peste hotar*» marile realizări Ic culturii patriei noastre etc. Concluziile puse de tovarăşul Nicolae Ceauşescu în cuvîntarca rostită la consfătuirea cu oamenii de artă şi cultură, constituie o examinare în adînoime a fenomenului literar şi artistic din actuala etapă, privit în complexul procesului de evoluţie a noii societăţi. Totodată, el indică pentru viitor, cu o înaltă principialitate şi într-o formulare lapidară şi plină de căldură sufle- tească, drumul luminos al • nirilor necesare, în spiritul 'mDli~ mal înaintate gîndiri, aceea a ™hi xism-leninisinului. mar" Prin caracterul lui umanist » • claritatea şi profunzimea ideilnr care le conţine, prin expresia înaripata, cuvîntul i tovarăş,. 1 Nicolae Ceauşescu e menit să d crTator! Vlaţi Spirilul* I aderca „muzică de balet9* scurt istoric al piesei Sursele acestei piese, scrisă in februarie-aptilie 1941, se află într-o serie de evenimente trăite de autor şi despre care găsim următoarele însemnări în notele autobiografice (deocamdată în manuscris) ale lui F. Aderca; „în dimineaţa zilei de 21 ianuarie 1941, căutîndu-l pe un amic la locuinţa sa din str. Dr. Burghelea nr. 3, Autorul (notele autobiografice sînt scrise la persoana a treia, n.n.) se pomeneşte in mijlocul unui grup de legionari care, înarmaţi, ocupaseră casa. Izbucnise rebeliunea împotriva generalului Antonescu, pentru a statornici o dictatură exclusiv legionară. Autorul a fost reţinut laolaltă cu alţi cîţiva evrei, adunaţi de pe străzile învecinate. Toţi au fost bătuţi, înlr-o pivniţă, cu rîndul, pînă aproape de pierderea conştiinţei. Au fost buzunâriţi — li s-au luat banii şi ceasornicele. Şeful legionar era totuşi un tînăr destul de timorat, neeliberat cu totul de scrupule penale. Astfel, n-a îngăduit torturi excesive şi a luat toate măsurile să nu se sinucidă careva. Toată dimineaţa a cerut la telefon poliţiei legionare un camion pentru transportarea prizonierilor la centru, pentru a se uşura astfel de orice răspundere. Dar camioanele erau atît de ocupate cu alte transporturi spre abator şi spre pădurile învecinate încît cei din străduţa Burghelea au fost lăsaţi să aştepte Au aşteptat pînă seara tirziu, cînd, dovedindu-se că rebe Munea fusese înfrîntă, prizonierii au fost eliberaţi. Auto rul a scăpat astfel ca prin minune " După cum se poate însă lesne observa, „Muzică de balet" înglobează, dar şi depăşeşte aceste elemente, autorul urmărind mai mult decît înfăţişarea unor întîmplăn tragice. Obiectivul său este acela de a consemna reacţiile unui grup de oameni — deosebiţi ca stare sociali, formaţie, studii, caracter — într-un moment de răscruce, într-o situaţie limită, cînd conştiinţele se dezvăluie şi se conturează într-o ipostază fundamentală. Poate că unul din cele mai interesante aspecte ale piesei îl constituie analiza acelui procedeu specific nazis 7 mului (pe care mai tîrziu Jean-Paul Sartre îl va „serializarea") şi care ţintea la separarea victimelor™™^ prin speranţă cit şi prin disperare, pentru a îmvi j*' astfel naşterea unui sentiment de solidaritate în tuf Wa şi revoltă. "lermţi F. Aderca a încercat să arate — iar notele autobio fice o certifică — cîteva din mijloacele predilecte mec*' nismului fascist de a întreţine teroarea şi de a obţin °" supunere absolută: e vorba de practica discriminărilor înlăuntrul familiei unite a umanităţii, operate după criteriu aberant şi asupra căruia nimeni nu are voie se întrebe ; e vorba de introducerea unui regim al arh' trariului făcut să uluiască raţiunea şi să paralizeze ac ţiunea. De altfel, întreaga desfăşurare a piesei confirmă dorinţa scriitorului de a ridica întîmplarea pe care a trăit-o pe un plan de generalitate (care exclude atît amintirea sentimentală şi îngrozită, cit şi răfuiala), încărcînd-o cu, semnificaţiile luptei omului pentru realizarea umanităţii sale. Piesa a fost prezentată Teatrului Naţional din Bucureşti în anul 1945 (director : Tudor Vianu) şi comitetul de lectură a primit-o cu elogii, recomandînd punerea ei în scenă, pentru ca, după cîteva săpt&mîni de repetiţii, să fie scoasă din repertoriu în urma dispoziţiei forurilor care avizau. N-aş vrea să închei acest scurt istoric fără a menţiona, cu titlu informativ, distribuţia fixată de regizorul Ion Sava, căruia i se încredinţase direcţia de scenă: A. Pop-Marţian (Comandantul) — Baldovin (Ajutorul de comandant) — C. Neacşu (Camaradul U13) — Emil Borta (Profetul) — Valentineanu (Profesorul de logică) — Tantzi Saviani (Doamna cea tînără) — Const. Clonaru (Avocatul) — G. Atanasiu (Proprietarul) — Mariana Popescu (Soţia lui) — IAU Carandino (Fiica lui) — Silvia Puican (Mătuşa) — Finţescu (Nepoata) — Carmen Tăutu (Copilul) C. Morţun (Chibiţul). Printre însemnările autorului care însoţesc manuscrisul „Muzicii de balet" se află şi următoarea : „Piesa n-a mai fost pusă în studiu. Autorul a avut totuşi fericirea de-a o vedea în cîteva repetiţii, fără costume, excelent jucată, îndeosebi de Pop-Marţian şi Tantzi Saviani." „Muzică de balet" apare în anul cînd se împlinesc trei decenii de la iragicile evenimente care au stat la baza acestei lucrări dramatice, în anul şi în luna cînd autorul ei ar fi împlinit 80 de ani. MARCEL ADERCA muzică, de balet piesă în patru acte personaje Comandantul Ajutorul de comandant Camaradul U 13 Profetul Profesorul de logică Doamna cea tînărâ Avocatul Chibiţul Casierul Proprietarul Soţia lui Fiica lui Mătuşa Nepoata Copilul Vlăjganul Lăcătuşul Insul cu buza tăiată Mai mulţi camarazi Zile de iarnă în timpul unei rebeliuni. actul întîi Scena reprezintă un salon de primire cu un somptuos candelabru în mijlocul plafonului şi numeroase lumini electrice, asemenea unor luminări în buchete de cîte trei, pe pereţi. Podoabe de ipsos aurit, ucante şi arcade. Un bust în bronz teprezentînd un bărbat solemn şi o Venera de Milo în proporţii reduse, de marmoră, pe socluri înalte, străjuiesc un birou mare şi greu pe care se află călimări, cărţi, un calendar, un ceasornic, telefon. In faţa celor două statui, cîte un fotoliu adînc de piele. In dreapta, în faţă, două scaune de paie în formă de 8, o sofa, mai multe scaune tapetate. în fund, stînga, un pian închis pe care se află o oglindă portativă, pieptene cu perie, o sticlă mare cu apă de colonie. Wi pulverizator, o sticluţă de bri-Uantină, un pahar cu apă de dinţi cu periuţă. Pe capacul claviaturii ?i pe marginea biroului, o bogată colecţie de chei de toate felurile şi mărimile, puse la rînd. Ferestre nari în fund şi în dreapta, cu per-Me interioare şi jaluzele de lemn exterioare. In stînga, la mijloc, uşi mari de interior larg deschise prin care se vede o încăpere tot atît de bogat mobilată. In amîndouă saloanele, tablouri preţioase şi covoare foarte groase, pe care unele personaje calcă stîngaci şi chiar împiedicat. înainte de ridicarea cortinei se aud pe rînd patru focuri de armă din cele patru colţuri ale sălii, apoi o scurtă rafală de mitralieră de la galerie. O dată cu ridicarea cortinei. Comandantul trage de şnurul ferestrei din dreapta, care ridică pe încetul jaluzelele de lemn de afară. Jaluzelele ferestrei din fund Ie-o ridicat mai înainte. Zori de zi le-şîoase de iarnă. Salonul e răvăşit: mobilele împinse de la locul lor, covoarele şi tablourile slrîmbe. multe din cristalele candelabrului sparte. în fotoliul din dreapta, de sub Venera de Milo, (Ie gîtul că reia alîrnă centura cu revolverul Comandantului, doarme încruntai, cu revolverul căzut din mina dreaptă, cu căciula neagră pe sprîncene, cu cele două diagonale de piele care ţin centura, destinse, Ajutorul de comandant. Alţi camarazi, cu sau fără căciulă, dorm, 9 in salonul din stînga. Căciulile sînt negre, în afară de a Comandantului, care e albă. Pe cămaşă poartă fiecare în dreptul inimii o stea cu şase raze de-un albastru-deschis. Comandantul poartă la mijlocul pieptului, atîrnînd de-un lanţ subţire, o stea de metal albastră. Comandantul e un tînăr voinic şi înalt, de obicei prudent în mişcări, cu gesturi sobre mai totdeauna, spre deosebire de ale celorlalţi camarazi, exuberante şi patetice. La o frizură cu elan — rivalizînd triumfal cu toate celelalte frizuri ce se vor mai ivi — oferă un chip pătrat cu maxilare energice, o gură amară, severă, fără nici o savoare, ca-n timpul unui post negru, o privire încruntată, bănuitoare uneori şi faţă de camarazi. Vorbeşte autoritar, sacadat. Căciula-i albă împodobeşte acum bustul solemn de bronz. După ce a ridicat jaluzelele, rămîne o clipă dezorientat, apoi, aducindu-şi aminte, se îndreaptă cu paşi neobişnuit de mari spre uşile deschise din stînga. COMANDANTUL (aspru, mai mult cu respiraţia) : Gardă, drepţi ! (Se aude un clinchet de arme şi de tocuri lovite cu putere.) Unde e camaradul U 13 ? (Mişcare. Pauză. O uşă grea se deschide şi se închide. După cîteva clipe, apare în uşa din stînga U 13, cu căciula neagră şi umeri ninşi, cu mîinile mari roşii îngheţate, cu revolverul în tocul de piele pe coapsa stingă.) U 13 (salută ritual, luînd poziţie de de drepţi, încrucişînd braţele, lăsind bărbia în piept şi rostind întunecat) : Steaua Albastră e nemuritoare ! COMANDANTUL (răspunzînd cu aceleaşi mişcări rituale) : Steaua Albastră e nemuritoare ! A sosit vreo veste de la Centru ? U 13 : Nu. Nici o veste. COMANDANTUL : Mişcă ceva pe stradă, prin împrejurimi ? U 13 : Nici o mişcare. COMANDANTUL : Eşti sigur ? Ştii că sîntem numai la două sute de metri de Siguranţa Generală, care e ocupată încă de forţele adverse. U 13 : Sînt sigur, domnule Pn™ darrt. M-am travestit nul pălăria tare, mănuşa : bastonul proprietarului ril Şl (arată cu capul etajul de deasu pra) şi am mers pe dinaintea^" guranţei. O santinelă mi-a «„ I semn să trec pe trotuarul ceîă lalt. în gangurile laterale fm văzut mitraliere, în gangul CS mare din mijloc, un tun Crec ca sunt mitraliere şi la ferestrele de sus. Tramvaiele au fost nă răsite pe linie în mijlocul bule" vardului ce duce spre oort asă cum a fost consemnul. Crucişi torul din larg a abordat draoî Iul Stelei Albastre. P6" COMANDANTUL : Se mai aud lupte pe undeva ? U 13 : Nu. O singură ţăcăneală de mitralieră dinspre Gara de Apus. COMANDANTUL (mai mult pentru sine) : Să fi început tratative cu forţele adverse ? U 13 (dîrz) : Exclus, domnule Comandant. La sediul nostru, al echipei a doua, s-a votat in unanimitate : nici un fel de tratative, toată puterea pentru Centrul de Acţiune ! COMANDANTUL (bănuitor) ; Dar la Centru ? U 13 : La Centru nu se votează. Se execută. COMANDANTUL (frecîndu-şi bărbia) : Asta aşa e, aşa e... (Schimbă vorba. Energic.) Ce face proprietarul ? (Arată sus.) U 13 : Geme întins pe podea. COMANDANTUL : Nevastă-sa ? U 13 : Geme la căpătîiul lui. COMANDANTUL (după o clipă de şovăire) : Domnişoara ? Adică fiica ? U 13 : Stă la fereastra dinspre balcon. Priveşte afară de cîteva ore. COMANDANTUL (preumblindu-se): Crezi c-ar trebui să-1 mai batem o dată ? A dat numai cheile astea. (Arată cheile de pe pian şi de pe birou.) Nici bijuteriile, nici banii. U 13 : Le ţine la safe, la bancă. 10 QgANDANTUL "• Aha ! Ţi-a spus şi ţie la fel- Dar dacă minte ? (Opriwta-se din mers. Cu îndîr-jire.) Mai trebuie bătut. U I3 Va muri sub frînghiile ude. Comandantul . ei şi ? (Răzgîn- dindu-se.) Nu, nu. Nu trebuie să moară. Mai stau eu de vorbă cu el. tr 13 : E diabetic. De azî-noapte, de cînd îl batem, a avut nevoie de trei injecţii. comandantul (speriat) : Trei ? Cine i le-a făcut ? 0 13 : Fiica lui. comandantul (pe gînduri) ; Fiica... (hi revine.) Pe balconul lateral mai e cineva ? u 13 ; Camaradul u 4, cu puşca-mitralieră. Echipa de asalt doarme în pivniţă. Am trimis oamenilor saltelele, pelerinile şi plă-pumile de mătase ale proprietarului. comandantul : u 4 are văzul bun ? U 13 : Vede ca pisica şi aude ca iepurele, în caz de pericol dinspre Siguranţă, are consemnul să arunce o petardă pe scările din jos, să trezească echipa din pivniţă. De cealaltă parte a casei şi mai departe patrulează oameni din echipa întîi travestiţi cu pălării, paltoane, iar unii cu umbrele. în caz de pericol, unul din ei aruncă o petardă în grădină. comandantul : Cine trebuie să te înlocuiască la uşile din faţă ? U 13 : Nimeni. Dar pînă acum e linişte. Nu s-a simţit că ne-am baricadat aici. comandantul : Dacă-ţi iei răspunderea... De cîte ore nu dormi ? U 13 : De patruzeci şi opt de ore. Acum două nopţi am făcut de gardă la Centru. Azi-noapte am năvălit aici. comandantul (cerceiînd cea sul de la mina stingă) : La amiază trezeşti echipa de asalt, rînduieşti serviciul de gardă sub comanda lui u 4 şi te culci. Nu se ştie ce ne aşteaptă la noapte. (Salută ritual.) Steaua Albastră e nemuritoare ! U 13 : Steaua Albastră e nemuritoare ! (Vrea să plece.) COMANDANTUL aducîndu-şi aminte) : N-ai băgat de seamă pe unde e baia ? Mecanicul lor a fugit. Au fugit şi slugile. O mai fi puţină apă caldă. Sunt nespălat de opt zile. Pielea mă mănîncă de parcă aş avea rîie. (Se scarpină sub coaste.) Dar nu e timp acum de astea. A, da ! Unde e mutul ? Sau se preface că e mut ? U 13 : E mut de-a binelea. L-am bătut măr. Nu ştie decît să ragă. E şi tîmpit. COMANDANTUL (furios) : Cum tîmpit ? In tipografiile clandestine lucrează tîmpiţi ? (Se potoleşte.) Unde e ? U 13 : Doarme pe scînduri, lîngă uşă. (Arată spre stînga.) COMANDANTUL : Adu-1 aici. (U 13 face un semn spre stînga. Doi camarazi aduc între ei pe Profet. E un ins înalt, un iluminat bărbos, zdrenţăros, tremurînd tot. Comandantul se fereşte instinctiv, ca de-un lepros.) Ce căutai în tipografia Partidului Dreptăţii ? (Profetul se sileşte să vorbească, dar nu reuşeşte.) COMANDANTUL (strigă şi mai tare, ca şi cum mutul ar fi şi surd) : Ştii că ar trebui să te-mpuşc pe loc ? Adevăraţii noştri adversari nu sînt ăştia care se află aeum la putere şi vor să ne silească să trecem de partea lor, ci membrii Partidului Dreptăţii. Cu voi vom da adevărata bătălie, pentru că între voi şi noi nu poate fi nici o împăcare niciodată. Mă auzi * (Profetul se sileşte să vorbească, dar nu reuşeşte.) Vom vedea noi îndată ce se ascunde sub muţenia asta. (Mai tare decît ar fi voit.) Lasă-1 aici ! (Se reculege, apoi cu glas blajin către V 13.) Poţi pleca. (U 13 dispare. Comandantul îl apucă de mînecă pe Profet şi îl duce în colţul din dreapta. Profetul cade pe-o margine de covor. 11 Comandantul se duce repede la birou, mută înfuriat cîteva obiecte, apoi ridică brusc receptorul telefonului şi face numărul. Cu glas şoptit, intim.) Alo ! Tu eşti, Nic ? Da, da, eu. Cum, nu ştii ? Sectorul Nord. Stîrpi-rea literei O. (Mai tare.) Litera O ! (Pauză.) Nici o rezistenţă. O singură echipă ar fi fost de ajuns. Am trei. (Rîde acru.) Dar ştii, simţul meu de prevedere... (Pauză, Apoi speriat, grav.) Poşta ? Poşta Centrală ? (împăcat.) Aha ! Primăria şi prefectura judeţului (Fericit.) Şi căile ferate ? Ascultă, Nic ! Nu pot să intru în legătură cu Centrul. Nici tu ? (Îngrijorat.) Da ? Zece milioane de lei din sectorul nostru ? Are totul la safe. Dacă-1 mai bat, moare. (Rîde.) Bun ! Aştept telefonul tău. (Solemn, cu o mină pe piept.) Steaua Albastră e nemuritoare ! (Se lasă în fotoliu, cu mîna peste ochi, oftlnd adine. Nesiguranţa îl destramă iar. Trebuie neapărat să facă ceva ca să scape din ghearele acestei slăbiciuni. Tot jocul următor e foarte rapid, înfrigurat. Se ridică deodată, trage unul din sertarele biroului şi scoate o pereche de ochelari cu ramă de abanos, îşi pune ochelarii şi priveşte măreţ în jur. Dar nu vede nimic. Scoate ochelarii şi îi aruncă pe birou. Se freacă la ochi. Scoate din sertar un ceasornic vechi eu lanţ greu de aur, cu care se împodobeşte pe pînlece ca un zaraf. Apoi pune ceasornicul şi lanţul pe birou. Scoate din sertar un delicat inel femeiesc cu multa pietre preţioase, pe care îl încearcă la toate degetele. Nu intră nici în cel mic. Scoate în sfîrşit din sertar un binoclu de aur şi unul mai mic de sidef. Priveşte în zare eind cu unul, cînd cu celălalt. Le arun că dezgustai pe birou. Se îndreaptă cu paşi mari spre uşa din stînga, dar îl atrage şi îl opreşte oglinda de pe pian. Se oglindeşte în toate felurile, încereînd grimasa gurii, slrîngerea ochilor ere. Îşi stropeşte r>eşminiele şi batista cu apă de colonie, din plin rf. briliantină pe avîntata-i frhvC~ apoi, ajutîndu-se cu amîndouă nile, se piaptănă îndelung în ŢI' oglinzii, cu gesturi feminine J j? picioarele desfăcute. Ir ace -ocupaţie îl găseşte Copilul de v-t* 11 ani, bălai, cu ochi albaştri care nimic din ce vede şi va veri"* nu-l sperie, de parcă ar fi nu^. un spectacol neaşteptat si nema? pomenit de hazliu. In palmă deşii frige, aduce un pahar de ceai atu rind. Haina pe care-o poartă l scurtă-n mîneci, dar largă-n spate potrivită la repezeală dintr-o haină veche dăruită. Comandantul se în toarce brusc răcnind.) COMANDANTUL : Năpîrcă ! Nu te-a zărit nimeni intrînd aici ■> COPILUL (rîde, apoi) : Nimeni! Cine să mă vadă ? Dorm toti COMANDANTUL : Şi camaradul de la uşă ? COPILUL : El de ce să nu doarmă ? N-a dormit toată noaptea, săracul ! COMANDANTUL (vrea să dea fuga spre uşa din stînga, dar se răz-gîndeşte) : Năpîrcă ! Am să te strivesc în picioare ! (Ia ceaiul, soarbe, se frige, scuipă.) De ce e aşa fierbinte ? (Pune paharul pe birou.) COPILUL : Ca să fie bun. Ceaiul rece nu e bun. COMANDANTUL': De unde l-ai adus ? COPIÎ IJ'L : Din bucătărie. Mai e. Clv icul e plin. L-am fiert la pri ;'; (Tainic şi îneîntat.) Cînd îl n: ai bateţi pe stăpînul meu ? (Arata în sus.) COMANDANTUL : Ţi-a plăcut, hai ? Ticălosule ! (Ia ceaiul.) rOFlilTT, (rîde fericit): Mi-a plăcut. (Serios.) Dar numai la început. Pe urmă i-aţi făcut prea rău. A murit... şi a înviat... a murit.. şi a înviat. COMANDANTUL : Şi pe tine, năpîrcă, o să te batem la fel ! COPIL UI/ (rîzînd ca de-o glumă straşnică) : Oho ! Dacă m-aţi bate ia fel, eu as muri de tot! COMANDANTUL : O năpîrcă mai puţin. 12 i „pjLUL fc-u viclenie) . O nâpîrcâ mai mult, o năpîrcă mai puţin, tot aia e. Aşa că de ce să mă omorîti ? Nu ? (Bade, apoi, cu intimitate prietenească, vrînd să plece.) Mă mai întorc. COMANDANTUL : Unde pleci vi peră ? „qPILUL (cu milă) : Să duc un 'ceai şi nenorocitului ăluia, fra tele cucoanei. (Arată cu capul în sus.) L-aţi văzut şi dumneavoastră, domnule Comandant, ăla cu picioarele tăiate (le arată retezate, de la pulpe) ...de cînd era mic. (Spre urechea Comandantului.) Să-1 scot niţel pînă afară, că dacă slugile au fugit... Pe urmă să-1 ajut să se urce pe scaunul de la pian. Dacă nu-1 urcă cineva la pian, urlă toată ziua ca dulăii, ca lupii fiămînzi. (Fuge.) COMANDANTUL (strigă după el) : Să te-ntorci numaidecît, năpîrcă ! Am treabă cu tine ! COPILUL (voios, de departe) : Mă-ntorc ! Mă-ntorc ! COMANDANTUL (îşi pipăie coapsele şi nu-şi găseşte revolverul. Îşi aduce aminte. îl scoate de pe grumajii Venerei de Milo şi, în timp ce se încinge, cu o uşoară lovitură de picior, îl trezeşte pe Ajutor) ; Destul, camarade, ai dormit destul ! Acum avem alte chestii, mai importante. Transcendenţa destinului etic sînt momente cînd vorbeşte, cînd trebuie să vorbească. Ai înţeles ? AJUTORUL (neizbutind să si im piedice căscatul şi întinsul după somnul adine) ; înţeles... ('Trezit deodată, căci a simţit lipsa re volverului de la coapsă, a sărit din fotoliu şi-l caută. Ajutorul e scund, lătăreţ, cu părul în cantitate imensă, zbîrlit, cu ochi mari, parcă halucinaţi. E cel mai îndoctrinat, ceea ce se observă de altfel din predilecţia cu care întrebuinţează formulele abstracte. Voce gravă groasă, dar destul de limpede. A găsit revolverul. Arată în sus cu ţeava.) A murit ? COMANDANTUL . Nu Geme. Oe ine de azi-noapte AJUTORUL : Instinct de conservare hipertrofiat. Voinţă derivată în existenţă terater. încăpăţînată fiară ! Din genul materialiştilor autrans. Nici nu e de mirare la asemenea specie cu interdependenţa vitală parazitară. Dar cu noi nu merge ! S-a isprăvit cu ei ! (îşi pune revolverul in toc şi îşi potriveşte curelele) Nu se poate să n-aibă aurui bi juteriîle, banii, ascunşi pe-aici. prin casă. Ce ipoteză ai strue-turalizat în această chestie, ca marade Comandant ? COMANDANTUL (la birou, scriind) : O ipoteză reală : casa de fier, cheile, spune că sînt la casier, (li întinde hîrtia scrisă.) Te duci cu puiul ăla de năpîrcă la adresa asta. Sună el întîi, să nu se sperie casierul şi să fugă. Vezi să nu scape nici puştiul ! AJUTORUL : Nu fuge prostu ăla mic l Am văzut eu de la început că-i schopenhaurian. li place teribil această nouă Voinţă şi Reprezentare pe care am adus- o cu noi azi-noapte. n u m-aş mira să fie şi ontologic L-aş lua copil de trupă al echipei noastre, dar e şi el neam de viperă. Substanţa sugestivă a oricărui ideal se realizează întîi în subconştientul pueril. (Zărind matahala Profetului.) Dar ăsta cine mai e ? (11 cercetează cu vîrful piciorului.) COMANDANTUL (scriind) ; Un ne norocit. Am dat de el în tipografia clandestină a Partidului Dreptăţii. Dar cred că s-a ascuns acolo de frig, de frica, E mut. Trebuie să aibâ şi boala copiilor. AJUTORUL (se întoarce la bi w,} Mai bei din ceaiul ăsta, camarade Comandant ? COMANDANTUL (scriind) : Nu. AJUTORUL (bea restul) : S-a răcit. (De sus se aude la pian, intermitent, fals, abia descifrată, partitura unei muzici de balet) Aoleo ! I-auzi de ce-i arde duduii de sus ! De muzică de balet ! Ce-nseamnă, domnule Co- J_ 1 13 mandant, refularea frivolităţii la specia asta cu interdependenţa absolut senzuală ! (Indignat.) Asta e psihoză, mai rău, psihopatie ! (Scoate revolverul şi vrea să se repeadă spre uşa din stînga.) COMANDANTUL (oprindu-lcu un gest scurt; voce blajină) : Nu cîntă domnişoara. Cîntă ologul. Lasă-1 să cînte. Să se creadă din stradă că nu e nici o schimbare aici. (Aproape bombănind.) Căci mai avem şi alte misiuni. (Se ridică.) Ia doi oameni din echipa a treia, care doarme în pivniţă, rechiziţionaţi o maşină şi... (Aruncă o privire spre fereastra din dreapta şi se opreşte deodată. In aceeaşi clipă intră Copilul.) COPILUL (tare, cu bucurie naivă) : Domnule Comandant, stăpînul meu spune că... COMANDANTUL (cu o grimasă fioroasă, făcîndu-i semne să tacă şi să se retragă): După uşă, năpîrcă, după uşă ! (Copilul, fericit de acest joc neaşteptat, se retrage. In acelaşi timp, Comandantul şi Ajutorul s-au ascuns după cele două statui. Din salonul învecinat se aude un glas străin, demn.) GLASUL : Domnul e acasă ? U 13 (din celălalt salon) : Da, e acasă. Poftiţi, vă rog. Vă aşteaptă. GLASUL : De ce te-ai înarmat aşa ? U 13 (din celălalt salon) : Da, e de ameninţare. Sînt de la Poliţie. Am ordin să-1 păzesc. GLASUL: Aha ! (în uşa din stînga apare Profesorul de logică. E înalt, roşcovan, subţire, o figură de peninsulă scandinavă, cu ochelari rotunzi de cristal gros, fixaţi după ureche. Plin de-o rece şi de mult echilibrată conştiinţă, eliberat de orice impulsii. Gesturile lui sînt extrem de sobre, dacă sînt. După ce şi-a dat seama unde se află, chipul lui arată o Intensă preocupare de a nu pierde nimic din ce se petrece în jur. Mai tîrziu, cînd îşi pierde ochelarii, chipul lui arată o uimire neîntreruptă. Comandantul şi Ajutorul ies din ascunzătoare, amîndoi cu re- volverele întinse. Copilul capul de după uşă şi se prăpădi de ris, abia înăbuşindu-şi hohZfi cu amîndouă mîinile) nm°^le PROFESORUL (uluit cîteva secun de, îşi potriveşte mai bine oche' larii, tuşeşte, apoi cu glasul M demn, obişnuit) : Bună zina AJUTORUL: Aha! în sfîrsit »• ^enft! -De,,cînd te aşteptata1 doctore in filozofie si ' PROFESORUL: ...şi drept. g profesor de logică şi drept ron stituţional. AJUTORUL : Căci înainte de verdictul Istoriei, avem de discutat temeiurile etice ale Logicii -i Constituţiei... (dispreţuitor) dumneavoastră ! (Cu revolverul întins, se îndreaptă încruntat, cu voită încetineală spre pieptul victimei.) COMANDANTUL (oprindu-l cu mîna stînga la mijlocul drumului, şoptit) : Camarade, te-ai pripit. De unde ştii că face parte din categorie ? Ori vrei să ne facem de rîs ? (Cu toată puterea glasului îngroşat.) Drepţi! (Ajutorul execută mişcarea, pocnind călcîiele.) Pe loc repaos! (Din ce în ce mai repede.) Drepţi ! Pe loc repaos ! Drepţi! Pe loc repaos ! Drepţi ! Pe loc repaos ! (Ajutorul a executat toate mişcările.) Si acum treci deoparte. Fii atent la telefon. Şi să nu mai crîcneşti o vorbă neîntrebat. (Ajutorul, smerit, dar totuşi plin de ideologie, se dă deoparte. Pune revolverul lîngă teleion şi ascultă cu capul în ios la cele ce urmează. Copilul scoate capul si mai rîde o dată de păţania Ajutorului, dar se retrage mai înainte de-a putea fi zărit de Profesor.) PROFESORUL (intrigat, enervat deodată de ceea ce vede şi nu înţelege, de ceea ce nu vede, dar aude, îşi scoate ochelarii, îi abureşte, îi şterge cu batista si îi pune la loc neobişnuit de repede. $i~a reluat înfăţişarea demnă, rece) : Mi se pare, domnii mei, că am greşit adresa şi că... vă deranjez. 14 stîn9a ea să plece, dar în uşa din dă de U 13 înconjurat de camarazi. Se întoarce la loc.) roMANDANTUL (se duce şi se aşază în fotoliul biroului) : Nu, n_ai greşit adresa şi nu ne deranjezi. Dimpotrivă, s-ar putea... să te deranj em noi pe dumneata. (Rîsul chicotit al Copilului.) Ai auzit desigur de Partidul Dreptăţii. Il recunoşti ? PROFESORUL : Nu recunosc decît un lucru : raţiunea mea. COMANDANTUL (întinde mina dreaptă) : Actele. PROFESORUL : în primul rînd, cu ce drept... COMANDATUL (tăindu-i vorba) : Nici un „drept". Aici lucrează un drept de care dumneata habar n-ai — şi nu vei avea poate niciodată. Nu mai pune nici o întrebare şi fă numai ce ţi se spune. E în interesul dumitale. PROFESORUL : Vă-nşelaţi. Eu n-am nici un interes. COMANDANTUL : Nici măcar interesul de a trăi ? PROFESORUL (după o clipă de gîndire) : Nici. Eu doresc numai să pricep, să mă lămuresc. COMANDANTUL (întinde şi mai mult mina) : Noi la fel. Actele. PROFESORUL : N-am de obicei asupra mea nici un act. Toate actele se concretizează în fiinţa care sînt şi pe care-o vedeţi. COMANDANTUL : Asta-mi place ! Căci şi noi vom arde toate actele trecutului. Vom zidi apoi o lume a noastră, din oameni cu autorizaţie specială de a trăi. Va fi nevoie de acest permis de existenţă. El va crea o emulaţie. Vor supravieţui numai cei demni să supravieţuiască, cei puternici, cei virili, pe care-i va exalta ideea de a lua parte la întocmirea unei ere noi. Cei care nu se vor teme de degradare, de josnicie. Cei care nu se vor speria nici de cruzime, nici de laşitate. Cei care nu vor fi în nici un fel suspecţi şi vor şti să dezarmeze suspiciunea celuilalt. Cei pe care orice în- vinuire îi va găsi cu piatra în mînă. Cei care vor lovi primii. Ce zici ? PROFESORUL : Nu zic nimic. Aş dori să plec. COMANDANTUL : Asta nu depinde de mine, ci de dumneata. PROFESORUL : în ce sens ? COMANDANTUL : întrucit nu ai acte doveditoare, trebuie să ne declari pe cuvînt de onoare dacă în numele dumitale există litera O. PROFESORUL : Cuvîntul de onoare e necesar, desigur, numai dacă aş nega în numele meu existenţa literei O. COMANDANTUL : Desigur. PROFESORUL : Atunci îmi cruţ cuvîntul de onoare. în numele meu există litera O. COMANDANTUL (ridicîndu-se deodată şi ieşind repede de din-apoia biroului) : Cunoşti de mult pe domnul de-aici ? (Arată în sus.) PROFESORUL : Nu-1 cunosc de loc. COMANDANTUL : Ştii că şi-n numele lui se află litera O ? PROFESORUL : Dacă pot spune aşa, am observat, dar... n-am băgat de seamă. (Risul Copilului, spre surprinderea Profesorului.) COMANDANTUL (închizînd un ochi) : "Vrei să spui că nu e nici o legătură între dumneata şi domnul de-aici ? (Zdrobitor.) Deşi în numele amândurora se află litera O 1 (Ii întoarce spatele.) Dar nu e nevoie să-mi spui, că ştim noi mai bine ce este ! Cunoaştem de mult complotul dumneavoastră ! (S-a întors iar cu faţa spre Profesor. Şi mai zdrobitor.) Complotul dumneavoastră universal ! Şi mai spui că nu recunoşti Partidul Dreptăţii ! (Simplu.) Ce cauţi aici ? De ce ai venit ? PROFESORUL (în timp ce se caută în buzunar şi scoate o carte poştală) : A dat un anunţ că are de vînzare o Biblie din 1513. I-am scris şi mi-a răspuns să vin s-o văd şi să discutăm preţul. Sînt bibliofil. 15 COMANDANTUL (care nu cunoaşte cuvîntul) : Cum ? AJUTORUL (îşi lămureşte Comandantul) : Domnul cumpără biblii — e bibliofil. COMANDANTUL (acru) : Am înţeles. Percheziţionează-1. (Profesorul, cu braţele desfăcute, se lasă percheziţionat în amănunt de Ajutor, Ungă fereastra din dreapta. In acest timp, Comandantul face semn lui V 13.) Apropie-te. Să vie şi năpîrcă mică. (Copilul apare cu faţa iluminată de admiraţie, fericit că joacă şi el un rol în acest formidabil spectacol. Priveşte drept în ochii Comandantului, care vorbeşte aspru, răspicat.) Spuneai că ştii unde locuieşte casierul şi că... COPILUL Ştiu, domnule Comandant ! Cum să nu ştiu ? COMANDANTUL (către U 13) : Iei doi oameni, rechiziţionezi o maşină şi pleci la locuinţa casierului. Ajutorul rămîne aici. S-ar putea ca eu să fiu chemat la Centru. Garda la uşă o preia U 4. S-a înţeles ? (U 13 face un semn spre stînga. Apar doi camarazi.) COMANDANTUL (către cei doi, arătînd pe U 13) : Plecaţi cu el. Comandă în numele meu. (Sub fereastra din dreapta se aude un foc de armă. Toţi rămîn înlemniţi. Dar cum nu se mai aude nimic, scena continuă. Profesorul, percheziţionat, şi căruia Ajutorul i-a hiat, punîndu-le pe birou, un lanţ cu chei, o tabacheră, o cutie de chibrituri şi un creion obişnuit, s-a aşezat, după invitaţie, pe unul din scaunele din dreapta. V 13 şi ceilalţi camarazi salută ritual: „Steaua Albastră e nemuritoare!" Pleacă toţi în pas egal. Copilul între ei, la fel. în dreptul uşii din stînga se dau deoparte spre a lăsa loc liber Doamnei tinere între camarazi ninşi, din echipa celor care patrulează travestiţi pe străzile din jur. U 13, cei doi camarazi, Copilul, dispar. Camarazii travestiţi în haine civile salută cu glas puternic: „Steaua Albastră e nemuritoare !") COMANDANTUL (la fel) . _. . Albastră _e nemumoare^ " iese m întîmpinare) p!' (Le doamna ? e e cu UN CAMARAD : A trecut de don» on pe dinaintea casei «i uitat spre ferestrele de sus Cînd i-am stngat să se oprească . vrut să fugă. Am tras dUpf * un foc de revolver, dar».» nimerit-o n aro DOAMNA (cea tînără, forme pline de voluptate niţel vulgară u care contribuie bogăţia nco'bis nuita a parului negru, vizibil \i pe picioare prin ciorapii de mi tase. Nu e însă lipsită de graţie Glas miorlăit, niţel nazal şi prelung. Farmecă îndeosebi misterul ochilor ei cenuşii, mai puternic decît tot ce face, tot ce spune, tot ce ştie. Haină scurţi de astrahan, fustă groasă de postav scoţian. In loc de pălărie, un batic colorat, înnodat sub bărbie. E speriată. Vorbeşte tuturor pe rînd, chiar şi Profesorului de pe scaunul din dreapta, pe care-l crede făcind parte din grup) : Nu, nu m-a nimerit!... (Bucuroasă.) Nu, nu m-a nimerit !... Dar de ce m-aţi adus aici ? Vă rog, fie-vă milă de mine ! Daţi-mi drumul ! Am un copilaş, un îngeraş, o fetiţă de patru ani... Mă aşteaptă ! Vă rog ! Aveţi milă de-un copilaş, dacă nu de mine. Plînge dupâ mămiţica ei. COMANDANTUL (sever, căutxni să-şi îngroaşe vocea) : Doamnă, nu' te jelui! Nu stă frumos. Dumneata ştii ce se petrece în acest moment în oraş ? Ai avut noroc c-ai picat aici. Nu te insultăm, nu te maltratăm. In alte părţi... DOAMNA (care n-a încetat se tînguie) : Dumnezeu să vă răsplătească pentru inima dumneavoastră bună. Să vă aibă în paza lui şi nici o nenorocire să nu vi se întîmple. Oamenii lui Dumnezeu sîntem cu toţu. Şi dumneavoastră aveţi poate o mamă, o soră... (Cuprinsa, iar de panică.) Sînt nevinovată ! N-am făcut nimic 1 Daţi-rm 16 drumul ! Acasă mă aşteaptă un copilaş, un îngeraş, care ^MANDANTUL (trecînd la birou, răcneşte ca să acopere plînse-tele femeii) : Actele ! nflAMNA (îşi şterge ochii, îşi suflă nasul într-o batistă scoasă din mînecă, apoi cu glas mai liniştit) : N-am nici un act la mine. Am plecat de-acasă aşa cUm mă vedeţi. rOMANDANTUL : Atunci locuiţi pe-aici, pe-aproape. nnAMNA : Nu... adică da... foarte aproape! Altfel rOMANDANTUL : In numele du-mitale se află litera O ? (Doamna, uluită de întrebare, nu ştie ce să răspundă. îşi mai şterge o dată ochii şi nasul, căutînd ajutor la cei din jur.) COMANDANTUL (repetă mai rar, mai tare) : în numele dumitale se află litera O ? DOAMNA : Desigur. De ce să nu se afle ? De două ori : şi în numele de familie, şi în numele cel mic. COMANDANTUL (pe spate, în fotoliu, într-un Tis amar, cu jumătate glas, cu jumătatea dreaptă a feţei) : Se vede, nici nu mai era nevoie să spui. Şi ce căutai pe strada asta ? De ce te uitai încoace ? DOAMNA : Cunosc familia de sus. Sîntem... foarte buni prieteni. COMANDANTUL : Aha ! Te pomeneşti că sînteţi şi rude. Toţi ăştia cu litera O sînt rude, se ştie. DOAMNA : Nu, nu sîntem rude. Dar ne-au închiriat apartamentul învecinat cu-al lor. COMANDANTUL (sărind în sus) : Cum ? Locuieşti aici sus ? (Doamna afirmă din cap şi Vlînge încet în batistă.) Atunci dumneata eşti soţia preşedintelui societăţii „înfrăţirea", care ne combate cu atîta cinism şi cere o lege cu sancţiuni drastice pentru înfrăţirea obligato-j 'ie, înfrăţirea noastră cu cei i din litera O ! Dar de ce nu ; spui aşa, doamnă ? Ştii că-mi ; Place ? DOAMNA : Soţul meu vă iubeşte. Totdeauna spune că meritaţi să fiţi iubiţi, că numai prin iubire adevărată s-ar putea să... COMANDANTUL (rîde cu poftă către Ajutor, arătînd peste umăr cu degetul gros al mîinii drepte) : ...s-ar putea să ne înfrăţim cu litera O ! AJUTORUL : Subversiva lor metodă milenară : anularea prin dezarmare, apoi prin îmbrăţişare şi... (cu dezgust) procreare ! Simpatizează desigur şi cu Partidul Dreptăţii, singura lor speranţă, singura lor mîntuire. COMANDANTUL (întorcîndu-se către Doamna cea tînără) : Dar de ce aţi fugit toţi de-acasă, doamnă ? De ce aţi şters-o ? DOAMNA : Cum să nu fugim ? Şi poliţia ştia c-o să fie rebeliune. Soţul meu are mulţi prieteni la poliţie, care iau uneori masa la noi. Şi ne-au spus de alaltăieri încă să fugim, să ne ascundem. COMANDANTUL (îndurerat, către Ajutor) : Camarazii de la poliţie., în care am avut încredere... încredere ! Greşim avînd încredere. Trebuie să-i bănuim pe toţi. Şi pe noi înşine. Duşmanul s-a infiltrat, după atîţia ani de convieţuire, în fiecare din noi. îl adăpostim în intimitatea noastră, îl hrănim cu nesiguranţele noastre, îl întărim, cu slăbiciunea noastră. Pînă cînd ? AJUTORUL : Totdeauna am spus-o : încredere numai în cei care au curajul de a trăi sub Steaua Albastră. COMANDANTUL : Asta trebuie s-o comunicăm urgent la Centru... dacă vom putea (Către Doamna cea tînără.) Şi unde e acum domnul preşedinte, soţul dumitale ? DOAMNA : Ştiu şi eu ? Unde poate să fie un bărbat ? In oraş, undeva... COMANDANTUL : Nu e acolo unde v-aţi refugiat ? Şi unde v-aţi refugiat ? 17 DOAMNA : La sora mea, str. Se- neca 12 bis. COMANDANTUL : Aveţi telefon ? DOAMNA : Da, dar... nu e nimeni acasă. COMANDANTUL : Asta vom vedea îndată. DOAMNA (cu disperare) : Vă jur că soţul meu nu e acasă ! COMANDANTUL : Nu e nevoie de nici un jurămînt. Ia, te rog, telefonul şi... (Femeia nu se mişcă din loc, îngrozită, cu gura căscată şi braţele desfăcute într-un gest neîmplinit. Comandantul, cu glas care ar vrea să fie tunător, făcînd un pas.) Ia telefonul şi... (Apar din stînga Avocatul şi Chibiţul, legaţi unul de altul de cîte-o mînă cu un capăt de frînghie. Sînt numai în haină şi dîrdîie. Avocatul poartă pălărie tare, şoşoni. Chibiţul, pălărie moale, străveche, trasă pe sprîncene, şi ghete rupte. Sunt încadraţi de patru camarazi, din care unul poartă paltonul negru cu guler de lutru al Avocatului, altul — paltonul cenuşiu, scurt, peticit, îmblănit în oaie jumulită, al Chibiţului.) CAMARAZII (salută ritual): Steaua Albastră e nemuritoare ! COMANDANTUL (la fel) : Steaua Albastră e nemuritoare! Cine sînt domnii ? UN CAMARAD : I-am găsit şoptind în cafeneaua din colţ, la fereastră. Beau ceai amîndoi. CHIBIŢUL (ochi nedormiţi, umerii obrajilor ieşiţi, sprîncene negre, groase, îmbinate. Părul negru începe aproape imediat deasupra sprîncenelor. Glas răguşit) : Eu am băut cafea. AVOCATUL (blond, voce piţigăiată, volubil, mişcări rotunde de balerină) : Sîntem paşnici cetăţeni, domnule Comandant, care, dacă ţineţi seamă că nu ne-am ocupat niciodată de (accentuat) nici un fel de politică... COMANDANTUL : Gura ! Nu te-a întrebat nimeni. (Către unul din camarazi.) Litera O! Se vede de ţa AJUTORUL poştă ! - «= ia o (Camarazii rîd) COMANDANTUL : Adepţi ai ParH dului Dreptăţii ? ^artl- AVOCATUL : Precum v-am sdus noi nu facem politică, dom nule Comandant. CHIBIŢUL : Facem numai cîte un poker, cîte-un rummy COMANDANTUL : Bun. ' (Către Ajutor.) Ia-i în primire per cheziţie amănunţită. Nici o an chetă deocamdată. (In timp ce Ajutorul îl trage de mînecă pe Avocat, şi deci şi pe chibiţ spre fereastra din dreapta unde începe să-i perchezifto* neze, Comandantul către ceilalţi camarazi.) Treceţi dincolo Luaţi cîte-un ceai şi... UN CAMARAD (întinzîndu-i un plic mare, pecetluit): Nu mai patrulăm ? COMANDANTUL : Nu. (După o clipă de gîndire.) Rămîneţi cu mine aici. (Le face semn să iasă. Camarazii salută în tăcere şi dispar. Comandantul se îndreaptă spre Doamna cea tînără.) Şi acum... (Rupe plicul şi scoate un raport.) DOAMNA (cu glas hotărît, de parcă ar voi să facă o mărturisire gravă) : Domnule Comandant... (Cu voce mai slabă.) Domnule Comandant... COMANDANTUL : Da, ei ? (Aruncă ochii asupra raportului.) DOAMNA (în hohote de plîns): Domnule Comandant, aveţi milă de mine, aveţi milă de soţul meu... N-am făcut nimănui nici un rău, nici eu, nici el. Noi nu urîm pe nimeni, noi iubim, noi vrem să fim iubiţi! Şi pentru asta trebuie să fim omorîţi ? COMANDANTUL (scos din fire): Te omoară cineva, doamnă ? Sau eşti nebună ? DOAMNA (căzîndu-i în genunchi): Da, sînt disperată... sînt nebună, domnule Comandant! Cu mine faceţi ce vreţi, domnule Comandant ! Nu mă-mpotrivesc şi nu spun nimic, domnule Comandant ! Dar el ce vină are ? 18 pe el de ce să-1 aduceţi aici ? De ce să-1 chem la telefon, eu, cu gura mea ? Dacă-mi aude glasul, vine, vine! (Plînge aproape horcăind, lovindu-se cu capul de duşumea, repe-tînd.) De ce să-1 aduc aici ? De ce să-1 aduc aici ? COMANDANTUL (se întoarce spre ea, o priveşte cu mîinile la spate, pînă ce femeia se potoleşte) : Ei, ţi-au trecut isteri-calele ? Ridică-te ! (Femeia se ridică. Plînge încet, egal.) Şi nu mai miorlăi. DOAMNA : Nu plîng eu. Plînge sufletul. Şi nu pot să-1 opresc. COMANDANTUL : Spune sufletului dumitale atît de gingaş să se bucure : are noroc, sau, dacă vrei, a găsit har înaintea Domnului. DOAMNA (cuprinsă de-o speranţă nesăbuită, împreună mîinile a rugăciune) : Har înaintea dumneavoastră, domnule Comandant ! E mult mai important. Sunteţi un om nobil, o inimă aleasă ! N-o să mă siliţi să-1 chem aici pe soţul meu, ca să-1... COMANDANTUL (tare) : Gura ! (Fluturînă raportul.) Mai bine ascultă şi să-mi spui pe urmă dacă n-ai avut noroc căzînd aici, în sectorul meu. Scrie aici că a fost prins întregul club al „Iubirii Aproapelui", împreună cu preşedintele şi comitetul executiv. Jucau loton, dar era numai o mască. Complotau împotriva Stelei Albastre. Au fost urcaţi în camioane şi duşi în munte. (Mişcare, exclamaţii între prizonieri. Către bărbaţi.) Vi s-a urît cu traiul bun ? (Către Ajutor, cu severitate.) Du-i în pivniţă ! AJUTORUL (în şoaptă) : Camaradul Hîrcă n-a venit încă. E tot la Arsenal. (Subtil, cu surîs.) Are ceva de lucru acolo. COMANDANTUL (fluturînd raportul): în munte au fost luaţi în primire de minerii Stelei Albastre şi puşi să împingă la va-gonetele de cărbuni. Apoi au fost travestiţi în piei de urs, li s-a dat drumul în codrii seculari şi au fost hăituiţi cu ajutorul cîinilor, ahtiaţi de carne omenească. Numai cîţiva au scăpat nesfîşiaţi, cei care au căzut şi s-au zdrobit în prăpăstii. Această pedeapsă le-a fost hărăzită după Cartea Sfîn-tă a Zeului nostru Carpatin. DOAMNA (geme fără voie): Aaa... COMANDANTUL : Ce, nu-ţi convine ? Secretarul clubului cu cheile şi registrele a fost trimis şi încuiat într-una din celulele Poliţiei, care se află în mîinile noastre. Dar nu mai putem pune mîna pe el, deoarece cheia celulei s-a pierdut şi nici una din celelalte nu se potriveşte. N-avem timp să spargem uşa. Dacă adversarii noştri recuceresc localul Poliţiei, secretarul vostru scapă cu viaţă. DOAMNA (fără voie) : Ooo... COMANDANTUL : Asta cred că-ţi convine ! (Vîrâ raportul în plic, şi plicul în buzunar.) Poate voi mai primi un raport, două pînă diseară. Vi le voi citi. Nimic ascuns! Totul pe faţă! E... metoda mea. PROFESORUL (se ridică, se înclină, apoi rămîne drept, ţeapăn) : Vă mulţumesc, domnule Comandant. (Se aşazâ la loc.) AJUTORUL (către Avocat şi Chibiţ, arătîndu-le scaunul de paie îndoit): Luaţi loc. COMANDANTUL (către Doamna cea tînără) : îţi dai seama acum ce soartă te aştepta pe dumneata, pe soţul dumitale, dacă eraţi prinşi la club ? Pe cîtă vreme aici... (Gest larg, generos.) Ca între prieteni. Şi acum fii bună, treci la telefon şi cheamă-1 pe soţul dumitale. DOAMNA (începe iar să scînceas-că, frămîntîndu-şi mîinile şi bîlbîind) : Domnule Comandant... Domnule Comandant... COMANDANTUL : Ţin mult să-1 cunosc şi eu pe adversarul nostru ideologic, directorul ziarului şi preşedintele societăţii „înfrăţirea". 19 înrheie socotelile, aoiim Seu el o discuţie m contradictoriu, definitiva chiar şi în transcendenţa dialectica dacă doreşte ! /-om^ra- faa Treia neascultare, te spin-zur de policandru ! AJUTORUL (fli/tind): Steaua ai bastră e nemuritoare COMANDANTUL Doamna tlUT?AmeJlmorminaintina Se ea! cu mina pe revolver cu voce voind sa fie tunaxoa re.) înţelegi odată ? DOAMNA (se ^drea?trrMnSt fon cu paşi şovăitori, fringin du st mîinile, plîngînd scurt, mlusit, aruneînd priinn dg-nerate spre Comandant, spre Autor spre ceilalţi prizonieri. Z îndrăzneşte să pună mina pe telefon): Dar daca nu e... acasă... daca... COMANDANTUL (furios, J«cmndh E acasă! înţelegi oda ta £ acasă şi aşteaptă sa-i telelo te ia' (Nemafputindu-.sc stă-pînl.) Ah! De ce nu sunt străzile încă libere ! Mi l-ar_aduce ne sus doi camarazi numai cu rou^evolverelN-aşma^avea nevoie de telefonul durmtaie, înţelegi ? DOAMNA luîndu-şi ultl™ele™\ suri): Şi dacă-i spun., daca i snun să vie aici... nu-i aşa ca... nu™ omorîţi, domnule Comandant ? .. po nravTANDANTUL (apropundu-se C°Mr^edede ea cu mîinile-npoduri, strigîndu-i m obraz, stro pind-o cu bale ăe furie). Pe tine DOAMNA °™rldic?tnd receptorul cu mint tremurătoare, privind in ocZ Comandantului rugătoare). Nu, domnule Comandant, nu m-aţi omorît... PROFESORUL (ridicindu-se şi în-tinzînd un braţ) : Nu ne-a|i omorît încă. (Se aşază la loc, ţeapăn.) COMANDANTUL (în ureme .vr^iNJL^ri.i\ i. uu \tft vreme ce Doamna cea tînără tace rul, către Profesor Eu, domnule numi, solemn); Profesor, nu omor. Principiul legal. Cum se cheamă, camarade Ajutor, principiul nostru legal ? Pe latineşte ! AJUTORUL (plouat încă de păţania de mai înainte) : Dura Uz •sed lex. COMANDANTUL : După victoria rebeliunii noastre, Steaua Albastră va decreta Articolul Unic al Legii fundamentale, al noii Constituţii. (Citetttd,) „Articol Unic. Au drept la viată numai cei care din timp s-aii mărturisit întru credinţa Stelei Albastre. Se admite sinuciderea." (Rîde amar.) Cad atît ne-ar mai trebui, m ceasul suprem, cînd va trebui să-nfruntăm Partidul Dreptăţii, sa ne cădeţi în spinare, sastir-Piţi spiritul nostru (cu irowe) retrograd ! , , DOAMNA- Alo! Alo'.TueştiRoaca? D°^Fer£ită, către Comand^ E Rozica ! Rozica ! Copila mea . îngeraşul meu! (^^'^.^ eu mămica ta ! Unde e tăticaî COMANDANTUL (W^f^ răbdător) : Spune-i sa-1 cheme coşată, dar fericita.) Nu » mai aude... rasierul şi Co-(Din stînga »»f * C^rt con** pilul, urmaţi de cei a ^ Xazi cu revolverele^« spateleJiTTTT (rpezi^ » COMANDAN1UL HţP ge m8i telefon) : Cum . pior«i.? aude? de data aceasta îl face cu entuziasm şi Copilul. Arată pe Casier, către camarazi.) A opus vreo rezistentă ? CAMARAZII : Nu. COPILUL (întretăiat de rîsete) : Ce rezistenţă, domnule Coman-, dant ? Că abia se ţinea ! Şi acum abia se ţine... L-am găsit în odaia de dormit lîngă pat, pardon, pe vine, şi nevasta îl ţinea de coate, pe la spate, să nu cadă. Asta se cheamă re-■ * . zistenţă ? CASIERUL (scund, pătrat, blajin, foarte gras şi apoplectic, voce aproape fără timbru) : Sînt bolnav, domnule Comandant, grav bolnav, vă rog să mă cre- COMANDANTUL : De pîntece ? CASIERUL : Nu, de frică. Toată familia mea suferă la fel. E ceva ereditar. Bunicul pe front a fost reformat pentru că, ori de cîte ori începea un bombardament, el, pardon... îşi demoraliza compania. (Copilul rîde, dar la o privire severă a Comandantului, se opreşte deodată.) COMANDANTUL (către Casier) : De ce te-ai înfricoşat ? Te-a ameninţat cineva ? CASIERUL : Pe mine nimeni, dar am aflat din oraş, de la prieteni şi de la rude, tot ce ne aşteaptă pe cei cu litera O. De azi-noapte am aflat. Şi de atunci... COPILUL (amuzat) : ...stă mai mult pe vine. Aşa spunea şi soţia dumnealui. COMANDANTUL (către Casier) : O cafea neagră tare crezi că ţi-ar face bine ? CASIERUL : Poate că da. COMANDANTUL (către Copil) : Repede, o cafea neagră ! CASIERUL (către Copilul care vrea s-o rupă la fugă) : Copilule, fără zahăr ! Şi tare ! (Către Comandant.) Îmi daţi voie să iau loc ? (Se uită-n jur după un scaun. Ajutorul îi aduce un scaun din dreapta.) COMANDANTUL (către camarazi): A plătit maşina ? CASIERUL (căutînd în buzunarul vestei) : Nu, n-am plătit. (Oferă unuia dintre camarazi o monedă mare.) Să oprească tot. COMANDANTUL (către Ajutor) : E darnic dumnealui ! Să vedem dacă va fi pînă la urmă. (Către Casier) Ai adus cheii" de la casa de fier ? CASIERUL : Desigur. Cred că pentru asta m-ati adus. COMANDANTUL : Ai ghicit. Un moment numai, să isprăvim cu dumnealor. (Face un semn Chibiţului şi Avocatului.) Dumneavoastră. (Se aşază la birou şi îi anchetează. Avocatul face gesturi complexe, menite să-i comple- 21 teze cuvintele. Chibiţul răspunde mai mult cu tuse adîncă, străveche. între timp, Copilul aduce o cafea neagră, pe care Casierul o bea din două sorbituri.) DOAMNA (cu uimire, cu pauze lungi între fraze, între unele cuvinte, ca şi cum le-ar culege pe-ncetul, la început nelămurite, din adîncul ei, către Profesor): Crezi că vom scăpa de-aici ? (Profesorul tace, privind drept înainte.) Crezi că vom scăpa de-aici ? (Nici un răspuns.) De ce nu răspunzi ? Dumneata nu eşti om ? Nu simţi ? Nu-ţi pare rău că vei muri aşa, deodată, şi atît de... atît de tînăr ? (Oftează.) Vom fi omorîţi, ştiu bine ! (Oftează iar.) Nu, nu se poate să fim omorîţi ! Eu cred că vom scăpa ! Spune şi dumneata ! Şi dumneata eşti sigur că vom scăpa ? (îl trage de mînecă.) Cel puţin uită-te la mine... (Profesorul o măsoară, apoi o priveşte lung în ochi.) O, ce întuneric, ce urît trebuie să fie în moarte ! PROFESORUL : Nu e nici urît, nici întuneric. Nu e nimic. DOAMNA : Dar e mai frumoasă viaţa, nu ? Oricît de rea şi de amarnică. Chiar aici, înfricoşată, alături de-un bărbat străin căruia îi vorbesc... O ! Ce plăcut e să te doară, să suferi ! Să-ţi fie dor de fetiţă, să-ţi fie dor de soţ... Dumitale nu ţi-e dor de soţie, de copii ? PROFESORUL : N-am nici soţie, nici copii. DOAMNA (aproape indignată) : Atunci dumneata ce doreşti, ce iubeşti ? PROFESORUL : Cărţile, ideile din cărţi — cînd le găsesc. DOAMNA: Cum, nu ţi-e dor de nici un om care să-ţi vorbească, să te dezmierde, să rîdă cu gura, cu ochii... Uite acum, sub ameninţarea morţii, dacă ar fi lîngă dumneata o femeie tînără, ispititoare, plină de viaţă, n-ai dori s-o iei în braţe, să te pierzi în îmbrăţişarea şi parfumul ei, ca să nu te mai gîndeşti, să nu mai ştii aşteaptă ? ce te PROFESORUL : Nu Moartea ar r atunCl prea dureroasă în 1 gurătatea mea, însă, moartea^ numai un obiect de studu n idee. O voi cerceta pînă n ulti ma clipa a conştiinţei, căci ms pasionează. Şi te rog să cr£? frumoasa doamnă, că e o ' perienţă unică... unică... înt *" mai ca mtîia noapte a unJ mirese neştiutoare - ca să vorbesc pe înţelesul dumitale DOAMNA (privindu-l cu o ' ură fierbinte în ochi) ; Dacă ti e totuna, dacă tinereţea mea caldă nu-ţi spune nimic (privind în jos) ...cel puţin din milă pentru nefericitul meu suflet nu mă lăsa singură... singură de tot... (priveşte în jur, apoi şoptit) ...atunci cînd ne vor omorî... (Pasionat, privindu-l) Sînt frumoasă ? Spune, sînt frumoasă ? PROFESORUL (privind drept înainte) : Eşti frumoasă. Eşti foarte frumoasă. DOAMNA (pune o mînă pe. genunchiul lui, privind drept înainte) : îţi plac ? PROFESORUL : îmi placi. DOAMNA : Mult ? PROFESORUL : Foarte mult. DOAMNA : Ai vrea să mă ţii în braţe ? Să mă strîngi tare... tare... PROFESORUL (fără a se clinti, privind drept înainte) : Aş vrea. DOAMNA : Aş vrea să fie o moarte fulgerătoare, să nu ne mai putem da seama dacă am pierit în moarte sau în cea mai mare fericire. (Se uită în jur. Şoptit.) Dă-mi mîna. (Profesorul pune o mînă peste mîna ei pe genunchi.) Ce mînă caldă, ce mînă tremurătoare ! PROFESORUL (cu pauze lungi intre fraze, între unele cuvinte, uimit el însuşi parcă de ceea ce spune, privind mereu înainte) ; Sînt mirele morţii. îţi mulţumesc că m-ai ales. Niciodată viaţa n-a fost cu mine atît de darnică. Poate că nici n-am meritat, eu care am trăit 22 totdeauna în marginea vieţii, jylă gîndesc însă, acum cînd iţi strîng mîna plină, atît de vie, câ„. cine ştie ?... poate scăpăm de moarte. MVtNA (trăgîndu-şi repede mîna, săltînd de bucurie) : O ! Crezi ? Am putea scăpa cu viaţă ? Crezi că fiarele astea ne vor cruţa ? Sau vor fi alungate ? PROFESORUL : Da, da, fiare! fiare! Aceşti monştrii calcă-n picioare respectul, sfinţenia vieţii omeneşti. (Pauză.) Precum eu calc în picioare acum viaţa mea în spirit, dumneata (mai mult în şoaptă, spre a nu jigni) credinţa către soţ, către copila voastră. DOAMNA (apucîndu-i mîna cu amîndouă mîinile): O! La ce te gîndeşti !... Dar ce-i priveşte pe soţul meu, pe fetiţa mea, tot ce ne uneşte acum pe noi amîndoi ? PROFESORUL (calm, stăpînindu-şl fervoarea) : N-am bănuit niciodată c-ai putea exista. N-aş fi crezut niciodată că inima ştie să raţioneze atît de puternic. Într-un fel, acum parcă doresc să fim nimiciţi. Căci nu ştiu cum aş mai putea trăi singur. (Abătut.) Mă simt de adineauri, la acest gînd, numai pe jumătate din ce eram, şi acum numai pe sfert. Fiindcă, vezi dumneata, în neamul meu de cărturari, viaţa, iubirea sunt rugăciuni transmise din generaţie în generaţie, dintr-un exil în altul, hrănite şi îmbogăţite de arsura suferinţelor. Cînd vorbim despre ele, glasul ne tremură ca în faţa unui miracol şi a unui secret primejdios. Acum, cînd mă aflu în faţa lor, mă întreb dacă mai sînt eu... DOAMNA (minţind cu frenezie) : Nu te voi mai părăsi niciodată ! PROFESORUL (dînd din cap cu neîncredere) : Mă vei părăsi. Ai şi început să mă părăseşti... AJUTORUL (apropiindu-se furios) : Nu e voie să discutaţi în particular. De ce vă ţineţi de mină ? Sînteţi rude ? (Cei doi îşi desprind mîinile încet, în tăcere.) COMANDANTUL (ridicîndu-se enervat de la birou); Domnii ăştia se contrazic cu neruşinare. Nici ei nu ştiu bine ce vorbesc! Avocatul mai mult dă din mîini, iar Chibiţul mai mult tuşeşte. (Către Ajutor.) Ia vezi, a venit Hîrcă ? Poate îi va face el să se înţeleagă mai bine şi să vorbească mai limpede. (Ajutorul se îndreaptă spre stînga.) Sau mai bine lasă-i vorbă lui U 13 să mă anunţe. Dumneata adu repede familia de sus. (Ironic.) Pentru deschiderea casei de fier am nevoie de autorizaţia domnului proprietar. (Ajutorul pleacă.) CASIERUL (ridicindu-se de pe scaun în tainice dureri) : Faceţi foarte bine, domnule Comandant. N-aş vrea ca mîine-poi-mîine să spuie că am avut In casa de fier mai mulţi bani, că v-am... depus dumneavoastră mai puţin şi că... deh, banii sînt ochiul dracului ! Patronul de sus mă ştie bine. De douăzeci şi doi de ani nu i-am pierdut un ban, iar în ce mă priveşte, m-am ferit să strîng vreun ban, să nu spuie că l-am furat. Om de treabă altminteri, dar bănuitor şl gelos ca o muiere urîtă. COPILUL (bucuros de destăinuire) : Şi zgîrcit, domnule Comandant... nici nu vă puteţi închipui. Eu sînt plătit cu anul, dar nu-mi dă nimic. (Rîde.) Jumătate spune că e pentru că mă-mbracă (ottrnă mînecile) şi jumătate (suge pîntecele) pentru că mă hrăneşte. (Camarazii rid.) COMANDANTUL (sever) : Gura ! Credeţi că e de rîs ? E de gin-dit. (Savant.) Aici sînt temeiurile ideologice ale prognozei care caracterizează (ameninţător) şi va caracteriza totdeauna lupta Stelei Albastre împotriva literei O ! CAMARAZII (salutînd ritual) : Steaua Albastră e nemuritoare ! 23 AVOCATUL (continuînd cearta cu Chibiţul lîngă fereastra din dreapta) : Ţi-am spus, tu să nu spui nimic. Totdeauna ţi-am spus, tu să nu spui nimic cînd eşti cu mine. Dacă spui tu, ce pot să mai spun eu ? CHIBIŢUL : Am spus numai că... AVOCATUL : De ce să spui ? Cine e avocatu, eu sau tu ? Acum o să trebuiască să scoţi din pămînt din piatră seacă zece mii de lei, pe care ai spus că mi i-ai dat ieri după pokerul de la cafenea. CHIBIŢUL : Am spus că ţi-am dat alaltăieri. AVOCATUL : Că eu, ca să ştii... COMANDANTUL (întorcîndu-se către ei) : Gura acolo ! Unde vă treziţi ? La cafenea, la poker ? (Cu nobleţe, pentru sine.) Ur-dori ale societăţii ! (Din stînga apare Proprietarul, uriaş, astmatic, diabetic, respirînd şuierător, mai mult cu gura deschisă, lăsînd să se vadă gingiile palide, dinţii cadaverici, sprijinit de o parte şi de alta de Soţie şi Fiică. Soţia e scundă, grasă, oxigenată, obosită şi plictisită de a-l tot îngriji de o boală atît de lungă. Fiica, de asemeni oxigenată, cu o blană scumpă pe umeri, e adînc jignită în mîndria ei. îl cunoaşte mai de mult pe Comandant. Au fost colegi în birourile unei societăţi de asigurare.) SOŢIA (oftează şi şterge Proprietarului lacrimile care-i curg fără voie) : Lasă, nu mai plînge ! Se va isprăvi şi asta. într-un fel sau altul, toate se isprăvesc. (Mai mult pentru ea.) De s-ar isprăvi odată ! COMANDANTUL (cu bunăvoinţă vicleană, către Proprietar) : Dar ce e cu dumneata ? Azi-noapte, cînd am venit, arătai parcă mai bine. (Către Ajutor.) Nu ? Arăta mult mai bine. FIICA: N-ar trebui, după cele ce s-au întîmplat, să-ţi mai baţi joc de tatăl meu. Tu mai cu seamă ! Cînd ştii bine că numai mulţumită mie n-ai fost dat afară de la Asigurări şi că de-atîtea ori îţi dam avan- suri din leafă. (Cu wă) T schingiuit ! '; COMANDANTUL (prefăcut) - n nu ştiu nimic' Hahav ar Dacă aş fi ştmi.^^Hn stare, pe mine, cu idealul ™ să-mi aleg adversar uT ommf-trm şi bolnav ? (Către ajuIm cu severitate exagerată) ce c petrecut azi-noapte aici ■> rZ i-aţi făcut ? ' e FIICA (ieşind înainte, cu ochi mic şoraţi cu o mînă în sold mă sunndu-l pe Comandant) - t> faci că nu ştii ? Laşule i Din a cui poruncă a fost bătut tata pînă la sînge? Trupul lui e numai vînătăi. Şi pentru ce? Pentru că-n numele nostru se află litera O ? (Sarcastic) Li tera O ! Această întîmplare stupidă, absurdă ca o tuberculoză osoasă, ca un cancer (Apropiindu-se de el ameninţător, şoptit, în vreme ce Comandantul se trage un vas înapoi.) închipuie-ţi că ţi-aş scoate ochii, că ţi-aş rupe gura strîmbă cu mîinile astea amîndouă, pe motivul că-n numele tău se află litera... I! Ce-ai spune atunci ? Că sînt o fiară sau o nebună. (Ţiplnd.) Asta eşti, m-auzi ? (Scrîşniud.) O fiară ! Un monstru ! Şi mai ai curajul să mă priveşti în ochi ! COMANDANTUL : Dar îţi jur, domnişoară, că... (Se reculege. Către Ajutor.) Du-o sus. Să se mai potolească. AJUTORUL (apuciîid-o de braţ) : Hai ! SOŢIA (aruncîndu-se între ei): Nu ! Asta nu ! întîi mă omori pe mine, pe urmă poţi să pui mîna pe ea i Omoară-mă! Şi pe urmă fă ce vrei cu ea ! (E gata să cadă.) COMANDANTUL (către Ajutor) : Du-le sus pe amîndouă. (De departe, la intervale scurte, trei focuri de armă.) Rămîi acolo de gardă ! (Ascultă la o pocnitură mai depărtată.) Du-te! Duceţi-vă ! (Cele două femei pleacă, urmate de Ajutor.) Şi acum să ne ocupăm de lucruri 24 jjţai serioase. (Către Proprietar.) Cît spuneai azi-noapte că ai în casa de fier ? „qPRIETARUL (lovit în ce are mai scump) : Mai ştiu eu ? (înghite un nod.) Vreun milion... Casierul văd că e aici. El ştie mai bine. CASIERUL : Un milion opt sute treizeci şi şapte de mii patru sute nouăzeci şi doi de lei. pE0PKIETARUL (înghite greu) : Dacă spune el... (Către Casier.) Dă banii. (Către Comandant.) Şi eu să mă duc sus... Aveţi bunătatea. Nu mă mai pot ţine pe picioare. CASIERUL (scoate un carnet de casă şi un stilou pe care îl întinde Proprietarului) : Iscăliţi, vă rog. Pentru descărcarea mea. PROPRIETARUL (iscăleşte, sprijinit de cei doi camarazi) : Poftim, am iscălit. Acum pot să mă duc sus, domnule Comandant ? Banii vi-i dă domnul Casier, nu e nevoie să mai văd şi eu cum îi scoate din casă. Dacă aş fi murit azi-noapte era mai bine şi pentru dumneavoastră, şi pentru mine... pentru toată lumea. (Oftează.) Dar n-am murit. (Mai mult pentru sine.) Pedeapsa lui Dumnezeu. COMANDANTUL (trecînd la birou) : Mai e timp. Pînă atunci, ca să nu spui mîine-poimîine, dacă Destinul va voi să mă judeci dumneata pe mine, că n-am fost... corect — mai e o mică formalitate. Apropie-te. (Proprietarul, sprijinit de cei doi camarazi, se apropie de birou.) Trebuie să vezi cu ochii dumitale că mi se depun un milion opt sute de mii şi nu mai mult. Şi acum, domnule Casier... Copile, ajută-i ! (Casie-nd şi Copilul se duc în încăperea din stînga. Se aude cum se. descuie casa de fier. După cîteva secunde, apar cu teancuri de bancnote în braţe, pe care le depun pe birou în faţa Comandantului. Către Proprietar.) Numără, te rog. PROPRIETARUL (oftînd o dată greu, cu un horcăit prelung, din care însă îşi revine, începe să numere pachetele cu degete tremurătoare) : Unu... doi... trei... Pachetele sînt de cîte o sută de mii în cap. Le-am numărat şi legat chiar eu. (Numără mai departe bombănind.) Ai aici 37.492 de lei. COMANDANTUL (care a luat pachetele în primire şi le-a pus alături, în stînga lui) : Exact. (întinde Proprietarului un stilou şi o foaie de hîrtie.) Scrie. (Dictează.) „...De bunăvoie şi nesilit de nimeni, dăruiesc un milion lei..." PROPRIETARUL (care a scris) : Nu 1.837.492 ? Suma exactă e 1.837.492. Doar aţi numărat şi dumneavoastră. COMANDANTUL : Dumneata dăruieşti numai un milion. PROPRIETARUL : Restul îmi rănim mie ? COMANDANTUL : Nu. Restul îi rămîne Copilului. (Copilul dă semne de bucurie.) PROPRIETARUL (privind în jur şi găsindu-l cu ochii pe Copil) : De ce Copilului ? Ce să facă Copilul cu 800.000 de lei ? COMANDANTUL (către Copil) : De cînd eşti în serviciul dumnealui ? COPILUL : De trei ani, dumnule Comandant. COMANDANTUL : Ţi-a plătit salariul ? COPILUL (privind cu teamă la Proprietar, apoi la Comandant) : Nu, nu încă. COMANDANTUL (către Proprietar) : La salariul minimal de azi, trei mii lunar, opt sute de mii pe trei ani e destul de puţin, nu ? PROPRIETARUL (nu răspunde, oftează, apoi) : Ce trebuie să mai scriu ? COMANDANTUL : Aşadar : „...de bunăvoie şi nesilit de nimeni, dăruiesc un milion de lei organizaţiei Stelei Albastre, ale cărei principii de excludere le pricep, deşi nu le împărtăşesc". 25 ii Atît. Şi acum semnează. Mulţumesc, (la teancurile de bancnote şi le varsă în sertar cu toată grija.) Iar restul e al Copilului. (Io restul în mînă. Copilul se apropie, numai rîs de fericire şi uimire.) COPILUL : Niciodată... Niciodată, domnule Comandant... nu m-am gîndit... n-am crezut... să duc acasă... aşa mulţi bani ! (Rîs prelungit.) COMANDANTUL (sever, încruntat, ridicînău-se deodată) : Cum să-i duci acasă, năpîrcă ? Stăpînul tău dăruieşte un milion Stelei Albastre şi tu nu eşti în stare să dăruieşti cîteva sute de mii, pe care, de altfel, nici nu le-ai avut ? (Tunător.) Scrie ! (Copilul ia stiloul din mîna Proprietarului şi scrie şi el cu oarecare greutate în caligrafie.) „...De bunăvoie şi nesilit de nimeni, dăruiesc opt sute de mii lei Stelei Albastre, secţia copiilor, pe care o sprijin, deşi nu am dreptul să fac parte din ea." Semnează. Aşa. (Smulge hîrtiile semnate, pe care, împreună cu ultimii bani, ii aruncă în sertar. Încuie zgomotos, într-o tăcere mormîn-tală. Către cei doi camarazi.) Să vie jos Doamna şi Fiica. Să aducă şi cheia de la safe-ul din oraş, unde spun că... n-au bijuteriile. (Abia au dispărut, că se aude din stînga, de departe, două focuri de armă şi foarte de aproape o rafală de mitralieră. După o clipă de în- cremenire, Comandantul i -revolverul în mîna Zauă^ adresează tuturor se Mîinile sus ! (Au ridica lar-> cîtwa.) N-auriţi? Nu^T? nimeni; (Noi focuri <£"S* tot mai aproape.) Dacă se S sau strigă cineva, primeştiă glonţ în cap pe loc IŞa -Un ţeles? ' S_a «i- (De-a-ndaratelea, cu revolverul xntxns către prizonieri, se îndrS spre^ stînga. în acelaşi tim^aTe U 13 : Au început luptele în j„. rul Siguranţei. Noi ce facem ? Am e putea să le cădem ^ COMANDANTUL (după o clipă de * gindire, în care timp ascultă la cîteva împuşcături foarte depărtate) : Nu... nu... N-am ordin să părăsesc acest punct Dacă ai noştri au atacat Siguranţa, înseamnă că au venit cu forţe destule, care... (Un ropot scurt şi foarte apropiat de mitralieră.) Rămîi aici! Se poate să fim atacaţi. în acest caz... (Arată pe prizonieri.) li lichidezi. N-am poftă să ne cadă în spate în momentul cel mai critic. (Salve de mitralieri tot mai apropiate. Către prizonieri, disperat.) Vedeţi ? Armata vrea să vă masacreze! Armata care se spune că vă apără ! (Dispare, I se aude glasul.) Grupa a doua la arme '. (Pierdut.) Grupa a doua la arme ! (Cortina cade repede. în întunericul sălii, două împuşcături.) actul al doilea .Acelaşi decor. Toţi stau pe locurile unde se aflau în actul întîi, în afară de Profet, neclintit, în picioare, lîngă fereastră, urmărind cu ochi arzători tot ce se petrece dinaintea lui. Din cînd în cînd, neîntrebat de nimeni, face „Ă... ă... âăă", cu capul întins înainte. La birou se află Doamna cea tînără în lacrimi, cu zulufii acum desperecheaţi, cu roşul buzelor dispărut, cu ochii în febră. îi dictează Comandantul, care se preumblă cu mîinile la spate. în stînga, Proprietarul stă pe scaunul pe care şezuse Casierul, între Soţie şi Fiica. Alături, Casierul abia se mai ţine pe picioare, schimonosit de dureri. Stă ciucit lîngă uşă. Tot aici se află şi Copilul. Veselia de nai 26 i s-a preschimbat într-o «(mire speriata, ■ţfairite 'k'rdreapta, în cîte-un fotoliu, iocatul Şi Chibiţul, între care se bUinge din c*nc^ *n cînd o ceartă irtă violentă. In scaunul dublu răchită cu două locuri opuse, profesorul singur, rigid, absent Mirci- fn fragul uşii din stînga \L,ţ pe nesimţite trei mutre noi: Zi vlăjgan în şubă şi căciulă, apoi *j" individ îndesat cu şorţ de piele, jftfîiîttă cu o ţeava scurtă de cau-cu părul lung dat romantic ® 'ceafă, cu lavalieră neagră, pre-JL} şi un ins încruntat, cu nasul 0îmb, turtit, cu buza de sus ipintec'atâ, prin care se văd doi COMANDANTUL (către Doamna cea tînără) : Scrie şi dumneata soţului un bileţel aşa, mai intim... Nu vezi ? La asta nu mă pricep să-ţi dictez. DOAMNA (cu lacrimi în glas) : Noi nu ne-am scris niciodată bileţele intime, domnule Comandant. Nu l-am chemat niciodată prin scrisori. El sta mai mult acasă şi cugeta, lucra la înfrăţirea universală. Dacă pleca, se-ntorcea numaidecît. Cum să-i scriu ? COMANDANTUL : Scrie-i aşa, că aici e linişte, că telefonul s-a întrerupt, că eşti îngrijorată de ce auzi că se petrece în oraş, în sfîrşit, să vie acasă mai înainte de-a se întuneca. DOAMNA : Şi de fetiţă să nu scriu nimic ? COMANDANTUL (încruntat, după o clipă de gîndire) : Nu, de fetiţă nu scrie nimic. DOAMNA (gesticulînd dezordonat) : Dar cum să nu scriu de fetiţă ? (Se ridică.) Mai bine nu scriu de loc. Că dacă nu scriu de fetiţă, nici n-are să creadă c-am scris eu. Parcă eu şi soţul mai trăim pentru noi, domnule Comandant ? Noi trăim pentru fetiţă. Ia-ne fetiţa şi noi amîndoi nici nu mai existăm. (S-a apropiat gingaşă de el, cu mîinile împreunate a rugăciune.) O ! Domnule Co- mandant, dacă ai fi căsătorit... eşti căsătorit ? COMANDANTUL (întunecat, nerăbdător) : Nu, nu sînt căsătorit. DOAMNA : ...şi dacă ai avea o fetiţă, sînt sigură că... sînt sigură că... COMANDANTUL (furios deodată) : Bun ! Văd că nu vrei să scrii ! (Ameninţător.) în cazul acesta... (Se duce spre fotoliul biroului, se aşază şi scrie ceva repede.) DOAMNA : Vreau, domnule Comandant ! Vreau, dar nu pot 1 Puneţi-vă în locul meu ! în-chipuiţi-vă că v-ar sili cineva să aduceţi aici, în casa asta a morţii, pe tatăl şi pe mama dumneavoastră. Că v-ar sili cineva să le scrieţi un bilet mincinos, ca să-i momiţi să vie aici... COMANDANTUL (ridicîndu-se cu biletul în mină) : Treci la locul dumitale. (Femeia şovăie de teamă să nu se întîmple ceva şi mai rău. Comandantul, furios, puternic.) Treci la locul dumitale ! (Fluieră spre uşa din stînga.) Să vie doi camarazi ! DOAMNA (retrăgîndu-se de-a-nda-ratelea spre locul liber al scaunului de răchită pe care stă Profesorul) : Vă rog, domnule Comandant, să nu-i faceţi nici un rău soţului meu, dacă-1 aduceţi aici... nici un rău faţă de mine... Eu sînt ca şi mama lui... E atît de slab, atît de bolnăvicios..'. (Intr-un hohot de plîns.) O ! De ce nu m-aţi împuşcat adineauri ! Să ne fi omorît ! Acum n-aş mai vedea, n-aş mai şti nimic ! (Hohote de plîns din ce în ce mai puternice. Se aşază la locul ei, unde Profesorul o primeşte cu braţele deschise şi îi ajută să-şi şteargă lacrimile, să se potolească.) COMANDANTUL (strigă spre uşa ' din stînga, îndreptîndu-se într-acolo) : Doi camarazi, am spus ! Doi camarazi înarmaţi ! FIICA (face un pas înainte, mă-surîndu-l, scrîşnind) : Nu mai ai nici o simţire, nici o ruşine ? De unde ai luat apucă- 27 turile astea ? O ! Cum n-am ghicit ce suflet se ascunde în smeritul funcţionăraş care... COMANDANTUL (demn) : Domnişoară, aici nu mai sînt subalternul dumitale. Nu abuza de sensibilitatea şi de duioşia amintirilor mele. (Furios că trebuie să se explice.) îţi dai seama de răspunderea care apasă aici asupra mea ? E ceva mai grea decît răspunderea dumitale de la casa de cheltuieli mărunte şi de la maşina de scris. Eu voi plăti cu capul cea mai mică greşeală, voi plăti cu sîngele meu. (Doi camarazi înarmaţi s-au ivit.) Ce ispravă am făcut aici ? Am dat peste o bagatelă, cînd noi speram să găsim aici cîteva zeci de milioane. Va trebui, poate, să continum lupta subteran. Cu ce ? Şi am avut cu mine peste patruzeci de camarazi care ar fi putut fi atît de folositori aiurea, unde se simte poate lipsa lor. Şi să nu duc la sediu măcar pe şeful organizaţiei adverse, pe preşedintele „înfrăţirii" ? Pentru ce mai trăiesc atunci ? Pentru ce lupt ? Care e justificarea etică şi ideologică a eului meu faţă de Steaua Albastră ? (Tăcere grea.) Acum pricepi, domnişoară ? FIICA : (privindu-l drept, ca pe un halucinat) : Nu. COMANDANTUL : Poate c-ai să mă înţelegi cînd îţi voi spune că n-am o clipă de pierdut. Eu nu pot aştepta pînă ce domnul preşedinte al „înfrăţirii" va binevoi să vie singur aici, ca soţia lui. Dacă nu vine ? Dacă, spre a nu-şi pune viaţa în pericol, fuge ? Cu fiecare clipă care trece e în joc soarta rebeliunii noastre. Oricare ar fi deznodământul — şi el e în voinţa Spiritului în care dumneata şi ai dumitale nu veţi crede niciodată ! — eu trebuie să arăt şefilor mei că mi-am făcut datoria, toată datoria. Nu ştiu în ce stadiu se află rebeliunea. N-am primit nici o ştire de la Centru. Poate că o parte din destinul Stelei ai bastre stă tocmai în ceea voi face ca preşedintele înfJe ţini" să fie aici, în aceast* căpere. Sau tot ce am" pinâ acum e numai o prosti? iar prezenţa lui afară, în 0r« pîrghia răsturnării noastre Nici acum nu pricepi, domnişoară ? FIICA (cu tristeţe şi cu alt înie Ies) : Da, da, acum pricep COMANDANTUL: Cei ai spune daca peste trei ore domnul ore şedinţe al „înfrăţirii", în fru.,~ tea a două baterii de obuziere" ar lua cu asalt această cetăţuie' ar năvăli aici, pe voi v-ar eii' bera, iar pe mine m-ar pune la zid şi m-ar împuşca ? PROFESORUL (ridicîndu-se, cu glas lucid, placid) : E cu putinţă aşa ceva ? COMANDANTUL : Da, domnule Profesor. E cu putinţă. Căci noi sîntem numai o mînă de oameni care, cu duhul coborît din catapeteasma Stelei Albastre, ne-am răzvrătit spre a preschimba în năzuinţă transcendentă materia informă a unei omeniri stupide, dominată de seminţia perfidă şi infernală a literei O. AVOCATUL : Dacă-mi permiteţi un cuvînt, domnule Comandant... Noi nu sîntem nici perfizi, nici infernali. Sînteţi nişte bieţi oameni ca toţi oamenii. Tremurăm cînd ne e frig, plîngem cînd ne e foame, şi de moarte ne e frică, teribil de frică, asemeni tuturor vieţuitoarelor de pe acest pămînt. Ce vină avem noi că părinţii şi-au păstrat numele cu o literă care nu vă place dumneavoastră ? COMANDANTUL : Nu vorbi avocă-ţeşte, domnule Avocat ! Nu e vorba de litera O propriu-zisă, care e numai un simbol, ci de sîngele otrăvit pe care-1 purtaţi şi pe care trebuie să-1 stîrpim pentru totdeauna — acum ori niciodată ! AVOCATUL : Dar, ce vină am eu, domnule Comandant ? Părinţii nu m-au întrebat dacă doresc 28 să viu pe lume. Şi după ce-am venit, n-am mai putut să-mi aleg alţi părinţi. CHIBIŢUL : Asta e adevărat, domnule Comandant ! Asta îmi spune el totdeauna, că ar fi fost mai bine de el dacă ar fi avut alţi părinţi. Dar e prea tîrziu — şi aici are de-aseme-nea dreptate. Eu de părinţii mei nu vă spun nimic. Nici nu i-am cunoscut. Mi-au lăsat numai moştenirea asta, litera O, care, vă rog să credeţi, nu-i mai bună sau mai rea ca oricare altă literă. Poate are sâ vie o vreme cînd o să fie socotită la fel ca toate celelalte. Numai să ajung pînă atunci ! COMANDANTUL (către Chibiţ) : Te-ai uitat în oglindă ? Ţi-ai văzut mutra ? (Chinuit.) Prezenţa dumitale mă doare, domnule, privirile dumitale îmi scormonesc măruntaiele, mi se ridică greaţa în gît, de-mi vine să vărs. Să te asasinez e pentru mine o necesitate organică, vitală, pentru Univers o poruncă fără... fără... AVOCATUL : Fără apel. COMANDANTUL : Da, domnule Avocat, fără apel. 'PROFESORUL (de data aceasta fără a se mai ridica) : Dar dacă am intrat în viaţă şi am trăit-o atîtea decenii, crein-du-ne poate o conştiinţă, e absurd să fie ridicată silnic de altă mînă omenească. De trei-patru ori pînă acum, pe diferite motive mai mult sau mai puţin „ideale", mi s-a cerut viaţa de către alţii decît cei care mi-au dat-o. Puteam fi opriţi la timp să venim pe lume — atît de simplu, atît de uşor. Asasinatele astea raţionate sînt o îndeletnicire murdară, imorală, de-o abjecţie fără nume. Steaua dumneavoastră Albastră, dacă am înţeles bine, e în primul rînd un principiu de rang al sîn-gelui. E posibil — dacă posedă într-adevăr un rang ■— să puie la cale şi să se împace cu asemenea monstruozitate ? COMANDANTUL : N-a stat în puterea noastră să alegem momentul şi mijlocul cel mai potrivit pentru selecţia unei omeniri superioare. CHIBIŢUL (disperat) : Sînt nevinovat, domnule Comandant ! E drept că nu sînt drăgălaş ca o domnişoară. Pentru asta trebuie să fiu omorît ? Sînt un simplu chibiţ şi trăiesc din fărîmiturile care cad de la masa altora. Şi ce vină am eu ? Am fost dat la meserie, se spunea că e brăţară de aur. Dar dacă eu lîngă strung ameţeam şi cădeam din picioare ? Am învăţat şahul, pe urmă alte jocuri. Cu jocul de noroc abia îmi ţin zilele de azi pe mîine. Şi pentru asta sînt 'vinovat ? Am vreo vină că nu sînt „superior" ? COMANDANTUL : Desigur că eşti vinovat. Toţi sînteţi vinovaţi ! Şi ca toţi vinovaţii, spuneţi mereu că sînteţi nevinovaţi. DOAMNA : Dar îngeraşul meu, copilaşul meu, ce vină are el sa-l omorîţi ? (Plîns prefăcut, cu sughiţuri exagerate.) PROFEROSUL : Problema selecţiei umane, domnule Comandant, este extrem de interesantă, deşi nu e specific umană. Toate vieţuitoarele pămîntului, din epocile cele mai îndepărtate, chiar ihtiozaurii, pleziozaurii, acei balauri tîrîtori sau zburători din preistorie, făceau o selecţie astfel ca să rămîie în viaţă numai ei. Noi, oamenii, voim să facem selecţia între noi. Dar pe baza cărui principiu ? Şi avem măcar îndrituirea s-o facem ? înseamnă să băgăm o mînă grosolană în legile atît de fragile şi de misterioase ale creaţiei. COMANDANTUL : Crezi că e ceva atît de fragil şi de misterios a stîrpi seminţia literei O ? (Rîde prelung.) PROFESORUL : Am vreo doi prieteni care, deşi fac parte din vocala cu ghinion, împărtăşesc multe din punctele de 29 vedere ale Stelei Albastre, ba subvenţionează unele organizaţii albastre. îi veţi suprima şi pe aceşti idealişti, care au mers cu dezinteresarea pînă la a hrăni cu sîngele lor şarpele din sîn ? COMANDANTUL (înţepat) : Iată o problemă ! Ea s-a şi pus în Comitetul Suprem cînd s-a aflat că administratorul nostru financiar se trage dintr-o familie O. Uitase şi el ! A vrut să se sinucidă. Abia l-am împiedicat. PROFESORUL : V-aţi mulţumit să-1 destituiţi din serviciu. COMANDANTUL : Nu. Că n-aveam om în loc. Ar fi fost un dezastru pentru organizaţie. L-am declarat excepţie la O şi „Fiu adoptiv al Stelei Albastre". A respirat omul uşurat şi ne-a îmbrăţişat pe toţi cu lacrimi în ochi. PROFESORUL : îl înţeleg pe el. Dar cum rămîne cu PRIN-CI-PIUL ? (Rîde încet. Apoi.) Şi după exterminarea celor cu ii-tera O, vor veni desigur alţii la rînd... COMANDANTUL : Desigur. PROFESORUL : Cine ? Să-i luăm la rînd. Cocoşaţii ? în acest caz Steaua Albastră va trebui să renunţe la speranţa de a mai asculta vioara unui Paga-nini. Pe tuberculoşi ? N-ar mai apare de aci înainte în lumea selecţionată şi purificată a Stelei Albastre nici un Mozart, nici un Chopin. Pe beţivi ? Aţi distruge înainte de a-1 fi zămislit pe tatăl lui Beethoven. Sau asemenea valori, pentru dumneavoastră, adepţii Stelei Albastre, nu înseamnă nimic ? COMANDANTUL (indignat) : Cum nu înseamnă nimic ? înseamnă foarte mult ! Toate acestea s-au discutat şi s-au rezolvat de mult în Cercul nostru de studii, care le-a comunicat la timp, prin circulari, sectoarelor respective. îţi va răspunde în curînd Ajutorul, şi încă în amănunt. E teoreticianul sectorului nostru. Eu sînt grăbit, domnule Profesor, n-am «_ de pierdut. Cmd vorSeg fcS?' polemicile^ de cuvînt sînt nu numai zadarnice, dar Şi ridi- cole. Nu ţi se pare f PROFESORUL: Cuvintele sunt,» ele fapte, esenţe de fapte COMANDANTUL: Sînt uluit vă zînd unde v-a dus cultul raţiunii pe dumneavoastră Ceî din litera O ! Iar noi avem fără ajutorul raţiunii, voinţa' precisă de a vă stîrpi. Astfel că, domnule Profesor, nu mai dispreţui imbecilitatea — da da, aşa gîndeşti ! — imbecilitatea Stelei Albastre ! (Rîde) Te asigur că e foarte inteligentă. Cel puţin cît leul cînd sfîşie pe filozoful care se plimbă neînarmat. N-ar fi stricat — ţi-o spun în chip dezinteresat — ca dumneavoastră, cei din litera O, despre a căror inteligenţă s-a vorbit atît de mult, să fi întrebuinţat mă-, car o parte din această inteligenţă spre a născoci un mijloc care să vă apere viaţa ameninţată de (ironic) ...nişte cretini ca noi. PROFESORUL : Cum nu ne-am gîndit niciodată sa-i asasinăm pe alţii, credeam că nici alţii nu se gîndesc să ne asasineze pe noi. Ştiinţa nu ne descoperise o posibilă întoarcere la sub-om. COMANDANTUL (cu glas tare) : O naivitate mortală... mortală ! PROFESORUL : Nu, morală. . COMANDANTUL : E acelaşi lucru. PROFESORUL : Exact. (Ridicîndu-se de pe locul lui, cu un glas a cărui emoţie abia poate s-o stăpînească.) Domnule Comandant, îngăduiţi-mi să vi-o-spun. Sînteţi foarte naiv. Nutriţi iluzia că vă exprimaţi numai şi numai pe dumneavoastră, în realitate sînteţi detu-nătorul altor puteri. A unor puteri care se află în subteranele societăţii, în subsolurile omului. Ne vedem acum pentru întîia şi poate ultima oară. Nu ştiţi cine sînt, nu ştiu cine sînteţi. Forţe abstracte se în- 30 s-fruntă prin noi, în aparenţă într-o egalitate perfectă : dacă v-aş mutila, aţi răcni la fel cum voi răcni eu dacă voi fi mutilat. Dacă v-aş gîtui, aţi pieri la fel de jignit şi umilit cum voi pieri eu cînd voi fi gîtuit. Cu o singură deosebire, una singură, de natură suprem abstractă, domnule Comandant : chiar de-aş putea cu braţul, * sufletul meu nu va consimţi niciodată să vă mutilez sau să vă asasinez. (Tăcere.) Să nu mă întrebaţi de ce. NU ŞTIU. , (După o clipă.) Dar pentru această slăbiciune poate că merităm să trăim. Sau poate că merităm să fim stîrpiţi. COMANDANTUL (uluit un timp, rîde deodată) : în sfîrşit, sîntem de acord ! (Camarazilor înarmaţi le înmînea-Z& biletul şi le dă explicaţiile în şoaptă. După care aceştia salută ritual şi dispar.) PEOFESORUL (către Doamna cea tînără): Nu te mai da în spectacol, scumpă doamnă ! Nu vezi că toate chinurile, toate lacrimile dumitale sînt zadarnice ? DOAMNA : De ce zadarnice ? E şi el om. Trebuie să-i vorbesc mereu de copilaşul, de îngeraşul meu, trebuie să plîng mult, înţelegi, domnule Profesor ? (Se uită-n jur, apoi tainic.) Ca să-1 înduioşez ! (Speriată deodată.) Oamenii aceia pleacă după soţul meu ? PROFESORUL (tace, apoi) : Aşa cred. DOAMNA : îl vor împuşca ? -PROFESORUL (după o clipă) : Cred că nu. îl vor aduce aici. Dacâ-1 vor găsi. DOAMNA (fericită) : O ! Nu-1 vor găsi. Sînt sigură că nu-1 vor găsi. Trebuie să fi fugit de azi-dimineaţă. Mereu voia să fugă. Mereu ! Şi nu ştia unde... (Tainic.) E foarte fricos. De aceea e preşedintele societăţii „înfrăţirea" : toţi oamenii să se înfrăţească, să nu se mai pîn-dească, să nu se mai omoare. PROFESORUL : Şi dacă totuşi îl vor găsi şi-1 vor aduce aici, cred că n-ai să te dai iar în spectacol, n-ai să te arunci în braţele lui, n-ai să-1 dezmierzi. DOAMNA (ruşinată) : Nu. (Mai mult cu răsuflare.) Dar dacă se aruncă el în braţele mele ? (Aşteaptă răspuns. Profesorul priveşte drept înainte fără să mai răspundă.) DOAMNA (luîndu-i mîna) : Nu mă părăsi. Ţine-mă lîngă dumneata. Sînt atît de singură, (li duce mîna peste obraji, peste părul ei.) Dacă n-ai fi tu acum lîngă mine, aş înnebuni, aş începe să ţip, mi-aş sfîşia veşmintele şi carnea, m-aş arunca pe fereastră. PROFESORUL (fără a o privi, bă-tînd-o uşor pe umăr) : Liniş-teşte-te... Ştiu că simţirea asta caldă nu e pentru mine anume. Oricare alt bărbat în locul meu ar fi fost tot atît de bun, fiind tot atît de necesar. Dar nu-mi pare rău să însemn pentru frumuseţea dumitale principiul propriu pentru care ea există — pentru toţi bărbaţii lumii. (Tace.) DOAMNA : De ce ai tăcut ? Vorbeşte ! Nu înţeleg tot ce vorbeşti, dar îmi place glasul tău, de-ai ştii ce bine-mi face glasul tău... Dacă se vor apropia mitralierele din nou şi el va porunci oamenilor lui să ne împuşte, să nu faci ca rîndul trecut. Să vorbeşti mereu. Să-mi şopteşti toate cuvintele de iubire pe care le ştii, chiar cele urîte, cele mîrşave, ele sînt atît de frumoase, atît de ameţitoare, dacă sînt şoptite cu iubire. Adineauri, cînd erau să ne împuşte, n-ai spus nici un cuvînt. Tăceai atît de înfiorător încît credeam că murisem de mult fără să fi simţit, fără să fi ştiut — pe urmă am văzut că tot mai trăiam, şi-am căzut în genunchi, şi-am plîns. PROFESORUL : Ştiu. (Tace.) Eu am simţit fiecare sfert de secundă, îmi auzeam în amîndouă urechile bătăile inimii şi niciodată nu m-am simţit mai întreg, mai viu, din tălpi pînă-n creştetul 31 capului — fără nici o idee. în acea clipă supremă nu mi-a trecut pe dinaintea ochilor, cum mă aşteptam, întreaga viaţa, fiinţele care m-au crescut şi m-au iubit, prietenii, lucrurile frumoase care m-au mişcat în artă, în natură. Imensul cerc al Universului se micşorase deodată pînă la punctul unic, incandescent şi absurd al existenţei mele proprii. Numai atît. (Cm părere de rău.) în timp ce pe pieptul meu plîngea capul dumitale atît de frumos. (Camaradul cu nasul cîrn şi buza spartă se apropie şi şopteşte ceva Avocatului şi Chibiţului, arătîndu-le uşa din stînga. Avocatul şi Chibiţul se uită unul la altul, apoi se ridică şi se iau după el.) COMANDANTUL (către camaradul cu nasul cîrn) : Ia-1 şi pe dumnealui. (Arată pe Profet.) Cică e mut. PROFETUL (în drum spre stînga, întinde încă o dată capul spre Comandant, gemînd disperat, cu ochi măriţi) : ... Ă... ă... ăăă... CAMARADUL CÎRN : îl fac eu, domnule Comandant, să spuie şi laptele pe care 1-a supt de la măsa ! (Dispar toţi trei, urmaţi de camaradul cu ţeava de cauciuc.) COMANDANTUL (trece la birou, urmat de V 13 ; au o discuţie enervantă, întreruptă brusc ; către prizonierii din stînga) : Dumneavoastră din partea ceea, nu mai staţi acolo înghesuiţi. Treceţi dincoace. (Toţi trec încet spre dreapta.) Aveţi scaune, fotolii, sofale... în curînd vom primi alimente. Ne veţi face cinstea de a dejuna cu noi. Nu făgăduim delicatesele cu care eraţi obişnuiţi pînă acum, Dar ce vom avea vom împărţi. (De departe două lovituri de tun.) Auziţi ? Nici noi nu stăm deocamdată mai bine ca dumneavoastră ! în faţa Destinului sîntem încă egali. (încîntat de spirit.) La acelaşi Destin, acelaşi meniu ! (Reia discuţia cu V n Ve caută să-l convingă, desenînd schiţă, cu mişcări repezi, înirL? rate. Doamna s-a ridicat pe neX" ţite, ca şi cum ar fi voit să i„rĂ loc celorlalţi, care stătuseră h, stînga Ea însă şi-a lipit scaiul de al Profesorului, pe care cu kra ţul drept l-a luat pe după umevî deşi braţul pare a sta pe speteai scaunului, h şopteşte fără ai privi, cu ochii căutind de jur im prejur, spre a nu atrage atentia~\ DOAMNA: Dragul meu, fiecare clipă ne poate despărţi pentru totdeauna. Ne pîndeşte o moarte urîtă, murdară. PROFESORUL : Da, o moarte făcută să ne dezguste de noi înşine DOAMNA : Cel puţin să ne 'dăm singuri moartea. PROFESORUL : Nimeni nu-şi alege sfîrşitul. Nici începutul, nici încheierea n-o scriem noi. DOAMNA (ca şi cum n-ar fi auzit): Mă voi preface... să nu te sperii Voi cădea îndată în spasm... Să spui să mă ducă sus, în camera mea... să fiu pusă sub duşul de apă rece sau fierbinte... înţelegi ? PROFESORUL (tulburat şi neclintit) : înţeleg... sus, în camera ta... înţeleg... DOAMNA : Şi de acolo voi trimite să te aducă la mine... Tu să vii, auzi ? PROFESORUL (din adine): Aud... Să viu la tine... DOAMNA : Să murim îmbrăţişaţi, înţelegi ? îmbrăţişaţi. Simt că mi-e rău... (Şuierind, cu spume la gură.) Tu să nu te sperii, scumpule... să nu te... (S-a răsucit pe cîlcîie, a făcut un pas spre birou, dar s-a prăbuşit într-un geamăt surd, în mijlocul salonului. Cuprinsă de spasme, a dat ochii peste cap. Din colţul gurii i se prelinge un fir de sînge. Toţi cei de faţă, cu excepţia Casiendui şi a Profesorului, s-au ridicat deodată). COMANDANTUL (dină fuga spre ea, urmat de V 13) : Dar ce e cu dumneata, doamnă ? Ce înseamnă asta, doamnă ? Eu va ofer toată bunăvoinţa, politeţea mea, şi dumneavoastră... 32 0 13 Domnule Comandant, n-aude. roMANDANTUL (zgîlţîind-o furios) '■ Trezeşte-te, doamnă ! Tre-Zeşte-te ! Vino-ţi în fire ! (Către ceilalţi-) Vreţi să-mi iasă po-nosul că am omorît-o eu — individual ? Fără vreo cauză justificată ? FIICA (repezindu-se) : Fugi ! Las-o ! Nu vezi că nu te poate suferi ? (Către U 13.) Ajută-mă. (Vrea s-o ridice, nu izbuteşte. Pune mîna şi Comandantul.) Fugi. Nu pune mîna pe ea, n-auzi ? Ai stat în ochii ei patru ore. Nici nu mă mir c-a leşinat. COMANDANTUL (strigă, dînd fuga spre stînga) : O cană de apă ! Apă ! FIICA : S-o ducem sus în camera ei. Am eu grijă de ea. (O ridică, Doamna cea tînără înaintează spre stînga, sprijinită de U 13 şi de Fiică.) COMANDANTUL (ia paharul de apă din mîna unui camarad) ; Apa ! Apa ! FIICA : Nu mai e nevoie. COMANDANTUL (dezamăgit, pune paharul pe birou) : Poftim ! Să ai de-a face cu femei ! (Grupul care iese se încrucişează cu Avocatul şi Chibiţul, care vin bătuţi. Avocatul, cu părul zbîrlit, ud leoarcă, se ţine cu mîna de un ochi; uneori se vede că e vînăt. Chibiţul are hainele şi mai sfîşiate, semn că o vreme se împotrivise. Din cap îi curge pe unul din obraji un şuvoi de sînge. Amîndoi respiră greu, de parcă ar fi trecut o apă largă înot. Se îndreaptă spre locurile lor, fără a-l privi pe Comandant.) COMANDANTUL (foarte mirat, Chibiţului) : Te-a bătut cineva ? CHIBIŢUL (după o clipă de gindi-re) : Nu... nu... Am căzut pe scări. COMANDANTUL : Aşa da. (Se apropie şi îi întoarce scaunul.) Cu faţa la perete. N-ai dreptul să indispui societatea. AVOCATUL (terorizat, prevenitor şi dîrdîind de frig) : Să mă-ntorc şi eu, domnule Comandant ? COMANDANTUL (privindu-l cu atenţie) : Nu, nu. Tu eşti mai drăgălaş. (îi potriveşte frizura cu gingăşie.) A, da ! Şi mutul ? L-aţi lăsat în pivniţă ? (Avocatul nu răspunde.) CHIBIŢUL : Cred că ăla a amuţit de tot. (Cinci camarazi înarmaţi intră din stînga şi salută ritual. Le răspunde Comandantul. Aduc o femeie extrem de grasă, cu şal pe cap, Mătuşa, împreună cu o fetişcană la fel de grasă, Nepoata, cu cozi roşii pe spate, pistruiată.) COMANDANTUL : în sfîrşit ! (Către camarazi.) Atît de tîrziu ? Şi numai atît ? Ce fac ceilalţi din echipa de pe străzi ? Dorm? UN CAMARAD : Patrulează. Dar pe străzi nu mai trece aproape nimeni. Ne-aţi interzis să umblăm prin case. COMANDANTUL : Eu ? V-am interzis eu ? (îşi aduce aminte.) Da, azi-noapte. Dar acum voi nu vedeţi că s-au schimbat împrejurările ? U 13 (intrînd repede, îi şopteşte Comandantului) : Preşedintele societăţii „înfrăţirea" a dispărut de azi-dimineaţă. Locuinţa e goală. COMANDANTUL : Camarazii au percheziţionat podul, pivniţa ? U 13 : Nu, n-au avut timp. Treceau trupe în marş forţat spre centrul oraşului. Ei s-au strecurat pe din dos, prin grădină. COMANDANTUL (furios, mai tare decît trebuia) : Va să zică nici să circulăm nu mai putem ? (Se aşază la birou, vrea să ia telefonul.) Şi ăia de la Centru au adormit de tot, sau au uitat de noi ! (Ridică receptorul, vrea să facă numărul, dar îşi aduce aminte că nu funcţionează şi-Z trînteşte. în stînga au apărut camaradul cîrn cu buza spartă şi camaradul cu şorţ de piele.) FIICA (apărînd în acelaşi timp din stînga, către Comandant) : Doamna cea tînără de sus roagă pe domnul Profesor să vie pînă la ea. Trimite-1. Vrea să-i dicteze ceva. Are un acces de cord. 33 Abia îşi mai trage sufletul. (Furioasă.) Trimite-1 ! Auzi ? Sau o vei avea pe conştiinţă — dacă ai aşa ceva. Am întins-o pe canapea. E tot ce-am putut să fac. COMANDANTUL (vrea sâ-l trimită pe Profesor, dar ii observă pe cei doi camarazi care tocmai îi fac semn Profesorului să vie spre ei) : Văd că-1 cheamă alţii. PROFESORUL (ridicîndu-se) : îmi daţi voie, domnule Comandant ? (Fără a mai aştepta răspunsul, se îndreaptă spre stînga, unde cei doi îl iau între ei.) Domnule Comandant, am onoarea să vă salut. Eu nu mă mai întorc. COMANDANTUL (foarte uimit) : Ce vorbe sunt astea ? De ce să nu vă mai întoarceţi ? (Către camarazi, arătîndu-i pe noii-veniţi.) Sunt rude ? UN CAMARAD : Mătuşa şi nepoata. (De sus, acorduri de pian, apoi cîteva măsuri repetate, aproape izbutite, din muzica de balet.) COMANDANTUL (ridicînd braţele cu disperare) : Poftim ! Muzică de balet ne trebuie nouă acum ! Infirmul ăla de sus e nebun ? Viaţa noastră stă pe-o muche de cuţit şi lui îi arde de muzică de balet ! (Sare de la birou.) Un topor ! Daţi-mi un topor să mă duc să sparg pianul ! COPILUL : Toporul e în pivniţă, domnule Comandant. (Muzica de pian a încetat.) COMANDANTUL : în pivniţă ? Bine, lasă-1 acolo. (Se întoarce la birou, în faţa căruia stau noii-veniţi, Mătuşa cu şal, Nepoata cu cozi roşii. Aspru.) Vă rog să puneţi pe birou tot ce aveţi la dumneavoastră... cuţite... revolvere... MĂTUŞA : Eu n-am revolver. COMANDANTUL : ...portmoneu, ceasornic, stilou, tabachere, tot, tot, tot... Şi actele. Ca să nu vă mai percheziţionez eu. Repede ! Repede ! N-am timp de pierdut ! (Comandantul face semn camarazilor, care, salutînd, se depărtează. Către U 13, mai mult în şoaptă.) De la Centru n-a mai venit nimeni. Mai ţi- nem aici postul? Rpnori t Pînă la Centru. Adu-mi hS?* precis. (U 13 pleacă Str,nf?Uns el, uttînd de" cei ftfg* trece prin faţa Siguranţe ,N" , ocupata de armată. OcolSS E U 13 : Am înţeles. u?oie?te! (Salută ritual şi dispare stmga, m vreme ce Cr,m„L mn cercetează femeile.) Loman^ntuV FIICA (în dreapta, alături de tatăl ei, cu o mînă pe umărul luT-Ţi-e mai bine ? l! • PROPRIETARUL (scînceşte) ■ tws mi-ai da un pahar cu apă FIICA (supărată) ; ştii că & " face rau ! * poate? vuioa?se MĂTUŞA: Jur, domnule căpitan' eu şi nepoata mea că Pltan> NEPOATA (întărind din cap) .. Da, COMANDANTUL: Dumneata, dom. nule profesor, n-ai nimicd°™~ PROFESORUL : Dacă-mi permiteţi domnule Comandant... Pe^t acasă nu mă aşteaptă nimeni - şi nimic. Cu ideea morţii în care trăiesc aici de atîtea ore m-am obişnuit. Mi-ar trebui iar multă vreme ca să mă obişnuiesc din nou cu ideea vieţii V a libertăţii. Vedeţi dar că eu nu aveam aproape nimic de pierdut. în schimb, dacă am înţeles bine, riscurile dumneavoastră cresc, iar conştiinţa dumneavoastră e pusă într-o cumpănă atît de periculoasă încît... eu, în ce mă priveşte, nu primesc. Nu cedaţi unei slăbiciuni care — daţi-mi voie să fiu sincer — vă desfigurează. Iar tot ce s-a petrecut aici, dacă n-aţi rămîne neînduplecat pînă la capăt, ar fi prea josnic şi prea odios. (Tăcere plină de ponică.J DOAMNA (depărtîndu-se de Profesor, către ceilalţi prizonieri): Ce spune ? Că vrea să rămîie aici ? Că el nu pleacă ? (Către Comandant.) Noi, ceilalţi, domnule Comandant, plecăm ! Putem pleca ! Nu-i aşa ? Putem pleca ! (Privindu-l pe Profesor.) E nebun ! E nebun! (Aproape răcnind.) Nu vedeţi că e nebun ? (Se depărtează de el, cuprinsă de groaza.) COMANDANTUL (cu surîs de indulgenţă, către Profesor): Crezi ') Replica aceasta, ca şi a Chibiţului, o Casierului, a Măiuşii şi Nepoatei sa rostesc în acelaşi timp. 46 poate că nu sunt consecvent, domnule Profesor ? Fii fără njci o teamă. Tot ce s-a petrecut şi tot ce se petrece aici e jmpus de o logică riguroasă. In substanţa Destinului faţă de Steaua Albastră comportamentul meu e o modalitate care nu alterează absolut şi întru nimic cvintesenţa şi echivalenţa lui ideală. Te poţi duce acasă cu sufletul împăcat, aşa cum voi . rămîne eu aici, cu toţi camarazii mei, credincioşi Stelei Albastre pînă la... şi dincolo de Moarte. (Destupă o sticlă de şampanie şi-şi toarnă un pahar.) Altfel fii sigur, n-aş avea inimă să golesc acest pahar, (îl bea dintr-odată.) Pentru Soartă ! Care e certă şi foarte diferită... a mea de a dumneavoastră ! (Surîs ironic, subtil, triumfal. Profesorul întinde braţul drept, voind să răspundă ceva.) DOAMNA (se repede la el şi, apu-eîndu-l de reverele hainei, îl zgilţiie) : Ai înnebunit ? Monstrule ! Spune că vrei să pleci cu noi, că vrei să trăieşti ! Mulţumeşte domnului Comandant care ne-a dăruit iar viaţa! Viaţa ! (Zgîlţîindu-l şi mai puternic, spasmodic.) N-auzi ? De ce taci ? Din cauza ta vrei să ne oprească, să ne omoare pe toţi ? Criminalule ! Criminalule ' (Se repede la Comandant, frenetică.) Nouă ne daţi drumul, nu e aşa, domnule Comandant? Nu vă luaţi după acest (aproa-' Pe scuipînd cu dispreţ) ...profesor ! El e singur, n-are pe nimeni pe lume, domnule Comandant. Dar noi toţi ceilalţi avem pe cîte cineva scump, un soţ, un copilaş, un îngeraş... El nu ştie ce înseamnă sentimentul sfînt de familie, domnule Comandant, el e gata să se arunce asupra oricărei femei , care i-ar ieşi înainte. Şi mie ■ aa, şi mie (înghite un nod) pînă adineauri mi-a ţinut strîns mina... (îşi şterge o mînă cu cealaltă.) Mi-era milă de el şi l-am lăsat... Îmi spuneam : tot o să moară... Şi acum e gata să vă contrazică, să vă aţîţe, numai aşa... (Strigă, privindu-l pe Profesor cu spaimă.) ...pentru că e un criminal ! Un criminal ! COMANDANTUL : Linişiţiţi-vă, doamnă ! Asupra hotărîrilor mele, odată luate, nu poate influenţa nimeni, deci nici domnul Profesor. DOAMNA (gîfîind) : Mulţumesc, domnule Comandant, vă mulţumesc din toată inima şi... o să daţi ordin să nu ne oprească la uşă ăia... ăia cu revolverele. COMANDANTUL : Oricum, în halul în care sînteţi, nu puteţi ieşi pe stradă. Treceţi deoparte, pudraţi-vă, rumeniţi-vă buzele... DOAMNA (ascultătoare, căutînd în poşetă şi depărtîndu-se) : Mulţumesc, domnule Comandant... mulţumesc, domnule Comandant... (Semnalul aparatului de radio încetează brusc.) COMANDANTUL : Nu, nu puteţi pleca toţi deodată. S-ar observa numaidecît, aţi fi întrebaţi... Trebuie să ieşiţi unul cîte unul. Cine doreşte să plece întîi ? (Surîs dispreţuitor.) Cine e mai grăbit ? TOŢI(afară de Profesor) : Eu... eu... eu... eu... eu... CASIERUL : Eu, domnule Comandant ! (Ţinîndu-se cu mîinile de pîntece.) Eu sunt grăbit de cînd am venit, ştiţi bine. COMANDANTUL (trecînd la birou şi însemnînd) : Poftim. Adresa? CASIERUL : Pitagora 13, etajul 4. COMANDANTUL (strigă spre uşa din stînga) : Casierul e liber ! (Casierului.) Poţi pleca. CASIERUL : Mulţumesc, domnule Comandant ! (Stă locului.) COMANDANTUL (către Mătuşă si Nepoată) : Dumneavoastră. (Casierului.) Ce. nu pleci ? CASIERUL : Vă rog să mă iertaţi, domnule Comandant. (Tainic.) Dacă voiţi să fiţi atît de bun... Cîţiva gologani de tramvai... Să-mi împrumutaţi. (întorcînd 47 buzunarul vestei.) Am... am radio a încetat, i , Ajutor.) A încetat de mult mitraliere. Tăcere.) COMANDANTUL (^**lt.' C° mult pentru sine, V^ndu-lje Ajutor): Ciudat, ™ ^"g^ S1 aindâ-in cap. Apoi, go-dată grar,) Să mai aştept (Către prizonieri.) E .in "V**, 'sul dumneavoastră sa mai ra mineţi cîteva minute ac ... Asta e părerea mea... pentru ranţa dumneavoastră. ceea ce semnifica m-'-•"(. ideile comunarzilor, ho-/*ie a se merge înainte pe tr!!Sat de înaintaşi, eroi şi «na din Paris n-a produs nu-raliere în jurul principiilor j]e ea, condamnarea oro-f*Lîrşite de versaillezi împotri-*fLarzilor. Comuna din Paris «itat o puternică influenţă 1 primelor acţiuni propagandei jriiţiate de socialiştii români. fLnbrie 1880 apăruse primul şi 5 număr al revistei „România Je«, editată de Gherea. Co-«Ad 'programul muncitorilor so-din Franţa, Gherea ţinuse "«Mimeze ideea că unele puncte itice erau luate din decre-la Paris în timpul 'gpti, El asigură cititorii că so-^ggi francezi n-au uitat „larga paris. Revoluţia prole- taro3 a revoluţiei de la 1871 şi 1 Zamfir C. Arbore : „în exil", P<* 16° „Convorbiri sociale" clin 15 ianutele 1916. u vom aştepta lung ca să putem ,s«iitorilor noştri o programă sub-«sată de aceiaşi oameni care fii dovedit că membrii fostei june a Parisului n'ont rien cruţi, et ont beaucoup appri (n-au ti nimic şi mult au învăţat)" i. î martie 1881 s-au împlinit zece Je la Comuna din Paris. Socia-i din Iaşi hotărîră să aniver-r acest eveniment epocal, la 18 sSe. Doctorul Russel era plin de ăfceranţă. El formase un cor. conţină placarde pentru manifesta-• Hilarul student Const. Miile îşi #ea conferinţa despre istoricul saunei din Paris. în camera de Uitaţii a doctorului Russel se •Acţiona un steag roşu cu litere «le. în stradă se afla o mulţime studenţi şi elevi de liceu care ŞPfeu sosirea manifestanţilor, «netul" în amintirea Comunei «Paris trebuia să aibă loc în sala -ateaux-aux Fleurs". Tocmai 3i avusese loc un atentat îm- '«omânia viitoare", nr. 1, din decem-*'S80, pag. 37. m (Edit. Tineretului — 1958) şi Louise Michel (Edit. Tineretului — 1967), al căror autor este D. Rosenzweig. S-a tradus în româneşte valoroasa lucrare monografică „Comuna din Paris", apărută la Paris în 1961, fiind redactată de Jean Bruhat, Jean Dautry şi Emile Tersen. Scoasă de Editura Politică în 1962, într-o frumoasă ediţie grafică, lucrarea conţine o substanţială prefaţă scrisă de Gh. Matei. Tot eu prilejul împlinirii a 90 de ani de la prima revoluţie proletară din lume, Editura Politică a editat volumul „Figuri de militanţi ai Comunei din Paris" de A. I. Lurie. Cele 12 figuri de luptători ai Comunei constituie o relatare vie, caldă şi dinamică a vieţii şi activităţii lor — spune Gh. Matei în prefaţa lucrării. In 1961 a apărut o plachetă intitulată „Poezii" de Rimbaud, în traducerea poetului Petre Solomon. Printre alte poezii se află şi poemul scris de Rimbaud după înăbuşirea Comunei, intitulat : „Orgia pariziană sau Parisul se repopulează", ca şi poemul : „Mîinile Ioanei-Maria" în care poetul glorifică eroismul legendar al comunardei Louise Michel. Aceste două poeme, într-o traducere plină de farmec de poetul Petre Solomon, au apărut în 1968, într-o colecţie scoasă de „Editura pentru Literatură Universală", intitulată : „Scrieri alese". Dacă în trecut, în presa socialistă apăreau fragmente din Jules Valles, mai ales din Răzvrătitul, în anii construcţiei socialiste a apărut în întregime romanul autobiografic al lui Jules Valles (Jacques Vingtras), trei volume, într-o frumoasă traducere, datorită academicianului Al. Philippide. După înăbuşirea în sînge a Comunei din Paris, Jules Valles a închis în paginile trilogiei Jacques Vingtras propria sa viaţă, împletită cu viaţa zbuciumată a poporului Franţei. Romanul este, în acelaşi timp, o viguroasă stigmatizare a reacţiunii franceze. Dar ceea ce constituie o importantă contribuţie literară în opera de răspîndire a ideilor Comunei din Paris, a eroismului comunarzilor în apărarea onoarei Frânt ■ rea idealului sociala™ .Şl "> Suri- Pie Jlom intitulată Tudor ŞoimarTlStl«-S ^ Comunei)) ^ti*^*, măvara Parisului"' i7T™* .-Pri-tat în premieră la fostuţ ^««o-tmeretului din Bucureşti ?ru de Zoriie Parisului t' ™b «Mul 1956-1957. In faţa um,f, sta§iUB mari prin faptele lor ga fa^8: dăruiască viata pentru ev™, ^ liberă. Al zecelea Slou » H nu prezintă înfrîngerea în morţii inevitabile, comunaJf şi luptă mai departe CWţ* . ^pta„ a continuat, cu noi si „*! jertfe pmă la Marea Revoluţi cialista din Octombrie, pm li crearea noilor state socialiste L« du-se seamă de experienţa Corni ne! dm Paris, cu succesele şi £t şelile ei. * 86 Şijn lucrările personale care ta. teaza probleme de sociologie Comuna din Paris a constituit şi continua sa constituie o temă majori in literatura noastră de specialitate. In lucrarea „Cele două Frânte' scrisă de Mihai Ralea, de pildă se află şi un subcapitol consacrat Comunei din Paris l. Autorul afirmă câ revoluţia din 1871 reprezintă o răscruce de evenimente istorice. Tot ce s-a întîmplat de atunci şi pînă ttt zilele noastre se leagă de evenimentele din acel an. Mihai Ralea subliniase următoarea remarcă : „Marx prevăzuse nu numai un război franco-german „Nr. 2" — cum spunea el — dar şi Marea Revoluţie Rusă. în 1870 Marx scria : „Prusacii nu văd că actualul război duce i» un război între Germania şi Rusia ?" Un „război de rasă, împotriva raselor slavă şi latină coalizate1". „In plus, un astfel de război Nr. 2 va sluji ca moaşă inevitabilei revoluţii sociale din Rusia" l. f Mihai Ralea : „Cele două Ff'anţe, Editura de Stat pentru Literatura $i Arw, 1962, pag. 245-262. centenarul comunei din paris 74 m ane» nicolau proza lui al. ivasiuc în iulie '64 „Gazeta literară" publica o schiţă scurtă intitulată Timbru, semnată de Alexandru Ivasiuc. După apariţia a patru romane se poate reconstitui din cele cîteva sute de pagini o lume, o parte din mecanismul literar sau din intenţia prin care se apropie de subiectele sale Al. Ivasiuc, aşa încît s-ar părea că întreaga creaţie ulterioară nu face decît să dezvolte o temă şi un procedeu, trecîndu-1 în mod simfonic în game deosebite, dezvoltînd şi născîndu-i o poziţie. „Timbru" nu conţine „istoriile", adică subiectele, tematica romanelor ulterioare, ci mecanismul psihologic care deschide şi închide construcţiile epice de mai tîrziu. Acest mecanism este acela al revelaţiei unei lumi inedite, luminarea — în cazul schiţei, la propriu — obiectelor şi oamenilor, un şoc emotiv care se manifestă prin plasarea individului într-o lume altfel. Dacă ar fi să rezumăm cele patru cărţi printr-un singur cuvînt, ar trebui să folosim cuvîntul altfel : altfel de lume, altfel de viaţă, altfel de trecut, altfel de raporturi, altfel de destine. Sentimentul pe care îl dă lectura acestor cărţi este acela al bănuielii unei lumi paralele, mai esenţiale, mai concrete şi mai strălucitoare, lume de care datorită unor motive istorice, de educaţie sau incapacităţii personale, eroii săi se izolează printr-un strat gros de frică şi cuvinte, de imagini mentale defensive, care îi determină să trăiască neautentic. Eroii lui Ivasiuc au la un moment dat o intuiţie a lumii adevărate, esenţiale şi autentice. Eşecul lor vine din faptul că această intuiţie e pasageră, că personajele nu au curajul să înfrunte riscurile de atitudine şi trăire pe care le presupune contactul permanent cu acest adevăr, nu abstract ci viu. Astfel spus, ei nu au curajul să trăiască în miraculoasa lume schiţată în „Timbru", în revelaţia luminii şi a încetării spaimei pe care o are copilul în ziua ridicării camuflajului. Dar ceea ce era doar un accident în schiţă nu poate deveni permanenţă în romane, din două motive individuale : laşitatea şi prezumpţia. Toate personajele mai mult sau mai puţin conturate din Vestibul, Interval, Cunoaştere de noapte sau Păsările, în grade deosebite de autenticitate, sunt fără greş nişte laşi prezumpţioşi. Doctorul Ilea din Vestibul trăieşte într-o carcasă de neautentic constituită din pasiunea sa ştiinţifică, socialmente utilă şi existenţial dezastruoasă, pentru lucrurile moarte. Medic fiind, el are oroare de celula vie (scena în care bătrînul profesor, maestrul său, îi arată la ultramicroscop cumplita agitaţie din interiorul unei celule). Ceea ce în vitalul profesor produce entuziasm, în tînărul său asistent produce groază şi greaţă, pentru că agitaţia celulară se asociază cu un univers social al violenţei, în cazul concret al războiului din care Ilea s-a întors cu toate experienţele violenţei — tortura animalului şi cruzimea copiilor, tortura şi cruzimea oamenilor din spatele frontului, violenţa dezlănţuită a unor studenţi fascişti pe culoarele facultăţii de medicină — şi, mai generalizat, cu imaginea pădurii din timpul fugii sale de la jandarmerie. îngrozit de violenţă, incapabil din laşitate să o înfrunte, Ilea o îngheaţă, descoperind cu satisfacţie limitele abstracte care încorsetează desfăşurarea vitală şi care, în concepţia sa, o şi anihilează. Această dragoste de moarte a doctorului Ilea este ex- români contemporani 75 du-se depăşi, nu se condamna nu mai pe sine la uscăciune ci o condamnă la moarte pe Margareta. întrebarea cărţii este daca Dumitru Vinea, ce crede ca are pu tinţa interioara de ^ a-şi ^drota amintirile, nu va fi inchis , sinuciderea Margaretei, fapt obiectiv nu născut dintr-o slăbiciune a sa dar consecinţă, în parte, a atitu dinii sale. . , Totuşi deşi se înscrie atît de consecvent în schema proW^ cii lui Al. Ivasiuc, romanul Pasa re este un roman direct social 91 politic, aşa cum a declarat-o de nenumărate ori autorul. Există şi o problema nu numai a puterii ţi a pericolului ei pentru cei care o exercită, dar şi a unui conflict foarte actual dintre inoire şi o schema ierarhică rigidă, dintre conservatorism şi tendinţa de transformare a societăţii. Această problematică a societăţii actuale, pusă în termeni destul de tranşanţi, dau un surplus de concreteţe cărţii şi îi asigură vitalitatea, încarnează, în ultimă instanţă, mecanismul de gîndire al lui Al. Ivasiuc, care îşi scrie mereu aceeaşi carte cu aceeaşi nostalgie a unei lumi a adevărului, cu aceleaşi crize şi sclipiri deschi-zînd o altă perspectivă. Am putea spune că prin Păsările, măcar în parte, Al. Ivasiuc a reuşit ceea ce nu reuşesc niciodată eroii săi, să iasă din nostalgiile abstracte, din formule şi carcase, spre contactul cu realitatea vie care înseamnă istorie, răspundere şi, în primul rînd, curaj. sWll T papu i 199 I l^osiene botez '^1 (jin vechile file îngălbenite arimei Vieţi Româneşti îl cu-JL pe Demostene Botez ca j poet sensibil şi de o atrăgă-** distincţie. Luciditatea sa, «dăinuie şi astăzi, nu se situ-^în contradicţie cu simţirea, ca inanticii autoironiei sau ca — jj fel — la unii poeţi actuali. '"A luciditate nu este ostilă, ci •ţfovedeşte o aliată a propriei ..Jiiitâţi, care o şi cuprinde JjiitnU ei. Acel dispozitiv lucid 'joezia lui Demostene Botez nu-i jî şi nu-i ironizează simţirea, Şjmpotrivă, i-o adînceşte. |emai de aceea am fost încli-la un moment dat, să afirmi că poetul ar fi reuşit intere-iii într-un roman introspectiv. % poezia sa părea să ne proximele bogate rezerve în acea, tivinţă. Pe urmă, însă, ne-am ■ gindul înapoi, reflectînd că Şatene Botez este exclusiv iBomanul introspectiv implică jji constelaţii iniţiale de lirism «le imediat de comentariul lor it plan, cu mult extins şi forate mai obiectivat. Demostene . \ însă, nu schimbă planul, ci i* intens liric chiar şi în par- •» f8 interpretare a stărilor sale j» Ca atare, operaţiile sale %ective, cu caracter confesio- - f Jitrate indisolubil în ţesătura fe, capătă o izolată concen-| «tică, neputînd să alcătuiască -f continuă şi larg obiectivată «S roman. Această constatare ni se vede întărită în modul cel mai convingător de actuala culegere Na greu" pâmîntului, adică tocmai de expresia cea mai bogată pînă acum în elemente lucid meditative şi reflexive. Ele nu se abat, însă, niciodată în ceea ce am numi pagini de analiză, ci se menţin neconcesiv în iniţialul registru liric, în care au fost concepute poemele. în această privinţă îl recunoaştem pe Demostene Botez de totdeauna. Totuşi, în altă ordine, volumul de faţă indică şi o însemnată piatră de hotar. Ca şi portretele unei persoane la diferite vîrste, pot fi urmărite pasionant şi diferitele vîrste ale uneia şi aceleiaşi melancolii calme, adînci, care, pentru noi, s-a asociat mereu cu numele lui Demostene Botez. în tinereţe, factura sa melancolică dispunea de un volum mai res-trîns şi mai particularizat de regrete, aplicîndu-se îndeosebi la conştiinţa dezrădăcinării, a paradisului pierdut din locurile primei copilării, a iubirilor defuncte, a tristeţilor provinciale. Astăzi melancolia sa se extinde pe aria unei vieţi cu mult mai încheiate, cînd poetul se cuprinde exhaustiv, îşi trăieşte integral fiinţa, destinul, cumpăna trecerii anilor printr-în-sul. Dar, tocmai prin această extindere a sa, aleanul poetului se rarefiază intenţionat, lăsînd să treacă prin interstiţiile libere aerul pur al marei seninătăţi. Aci se dezvoltă o anumită gradaţie, care cuprinde două aspecte distincte. Senină-tea se insinuiază mai întîi sub specia tentativei dibuitoare, pentru ca abia în urmă să se consolideze în accente concluzive. Vom privi pe rînd aceste două aspecte, prin care poetul încearcă soluţionarea propriei tristeţi şi nelinişti. Astfel, chiar din prima poemă, care împrumută titlul său întregului volum, el îşi caută consolarea prin asocierea singurătăţii sale cu singurătatea pămîntului : „Uneori cînd mă simt prea singur / Şi am nevoie de cineva aproape / Caprin el să ştiu ce este în mine, / Cad în genunchi, / Pun urechea la pă- cronica literară tive. Sub un anumit asn*4 ceva este efectiv u- * ■ municării, marcînd «n obiect^, relaţie, destinată să remedie sătoarea singurătate a J8,3* acest remediu se dovede^S," incomplet, deoarece comu^S se mti.vme cu o taină, cu 0 S dire neînţeleasa, pe care 0 v£ mereu separată de el; surj S unei relaţii conciliatoare, poS1 i se perpetuiază, astfel, tocmai Z> singurătate, de care el a vrui S se refugieze. ** Acum, pentru ca în dezvolte»» discuţiei noastre să evităm lacună, nu trebuie, acceptăm această singurătate ţ% pe un simplu dat, ci se cete a aflăm ce este ea, şi de unde ţt«-vine. Este aci momentul să preei. zăm că Demostene Botez exprtasj admirabil accentul tulburător $ adevăratul poet, pînă la bătrîneţe. Şi atunci are loc 0 amintitei fracţionări ; dis-*.jcj vechea contopire a tine-jntre poet şi om. In timp ce fcontinuă să soarbă din fîn-lyenţei, omul, ca subiect bio-K se supune neînduratei Tre-^f'.rfi cu timpul, dizolvă totul. f*>cse'rnai întrepătrund, ci doar fmâ incomplet, ca doi străini, ce contribuie să sporească * dezolării şi a singurătăţii. ,*f, rămas încă tînăr, devine **«!( am decît omul dintr-însul, '»îrobătrîneşte. Ei nu se mai mai inf0îia «Bfică, şi nici măcar nu se mai _____,}mi> « JL- Acum, în miez de noapte :gtd se deşteaptă / în mine ca ,0 I E ca un „alter ego" / j-iss de trupul meu / Născut fjjiBa-mi neagră / Pe care (Poetul). Această despi- dramatic al poetului în înaintară $ in vechiul bloc unitar al vîrs neîndurată a anilor. Printre pf?a tinere are loc pe mai multe puţinii noştri lirici de seamă, care V. intensificînd, astfel, singu-au atins o vîrstă cu adevărat ţa- 'i!ea Şi înlăuntru şi în afara triarhală, se numără, din ferici» itilui- pentru noi, şi autorul recentei cu- % se mai surprinde între cuvinte legeri poetice. Prin vocaţia sa te- Riduri, care nu-şi mai răspund trospectivă de totdeauna, el ştie & -Apindu-se şi, deci, rămîn fie-aducă la suprafaţă însăşi esenţa Ti stinghere, fără să mai închege dramatică a acestei vîrste, şi anu- mietură. Cuvintele nu erau de-me cu accente aproape inedite ia sunete /^ ce nu-nchegau poezia românească. Este tocrr.a;;5 m gînd, pe cînd nenumărate drama amintitei singurătăţi, cM%i / ce nu şi-au găsit vreo-totul se disociază, se disgiunge, a ■>. mvînt / ... îmi sporeau singu-depărtează de fiinţa sa. Comunica- ,* I ca o mulţime de muţi rea în sine şi în afară, devine tot»» în mine (Soliloc ratat). Ru-maî incompletă, cu elemente toii se mai produce între clipa mai tainice, tot mai înstrăinate fala şi amintire. Omul rămîne mai răzleţe, tot mai vag întrevi-şr, în tîrzia lui clipă izolată şi zute ca printr-o ceaţă din ce iţe, despărţit de plinătatea pro-ce mai depărtată. Abia acum urtui trecut, care se stinge în-mează să vedem în final - peSjtal: „Ne-au mai rămas încă această ceaţă se va aşterne, seni#*te / Un gest, o vorbă, / Cu cupola înţelepciunii înţelegătoare*»! vocii / De parcă glasul sensului si a destinului uman. * mai auzit. / Aşa, de pe-un Pentru 'moment, însă, ne iimiin altă vreme / ... Dar toate-încă în dramă, şi unele desluş% nentregite / Şi neidentifi-mai sînt necesare în aceasta Pjj/ Şi fără a alcătui un om / Ci vinţă. Plecăm anume de la o Wfragmente la-ntîmplare." La tinctie a vîrstelor. Ingenui»» săU; ataşamentul de obiec-poetului tînăr se armonizează viaţă întreagă familiare; bu_ se contopeşte cu frăgezimea anww de mobilele părinteşti ale Ele formează un tot L s-a rupt şi el. Odinioară cuprinde întreaga funţa. acea j Ca niciodată aceste mobile ţire proaspătă şi ingenua aai «ţ... mi sînt străine ?i ostixe> / penibile şi caricaturale, / ca nişte roase moaşte de-amintiri / de care nu îmi mai aduc aminte. (Mobilele). Poate fi, astfel, indefinit sporită ilustrarea acestei carenţe, însingurări, în comparaţie cu tot ceea ce alcătuia altădată o constelaţie plină a omului şi a poetului. Ne limităm, însă, oprindu-ne doar la una din disgiungerile cele mai dramatice, disgiungerea de elanul tineresc al iubirii : Am vrut să mai scriu încă o dată, / într-un poem ăe-acum, cuvîntul iubire, / Cu sensul lui cel fără de-nţeles, / Cu sensul lui de ţipăt şi suspin / Vag şi nearticulat. Cuvîntul, însă, nu s-a mai putut închega : Nu ştiu : l-am scris şi nu l-am scris, j Dar am văzut literele lui desfoin-du-se I Ca petalele unui trandafir veştejit / Căzînd încetul una cîte una. (Cuvîntul iubire). Aceste versuri, în care Demostene Botez închide cea mai densă potenţare lirică, relevă încă o dată acea încercare incomplet realizată a comunicării, cu corolarul ei indicat de calea progresivă a singurătăţii. Mesajul împăcării depline şi al seninătăţii bate încă la porţi ce se deschid anevoie. Poetul, însă, nu se lasă doborît de restrişte. El părăseşte atunci drumul închis al comunicărilor cu tot ceea ce a fost şi a avut, şi caută sensul supremei înţelepciuni în însăşi acea părăsire care-1 invadează şi îl împresoară : Sînt despărţit de tot ce am trăit, / Nu mai cunosc vreun sens la tot ce-a fost I ... I Eliberat de tot ce-aduce-aminte / Aceasta-mi pare marea libertate. (Mobilele) Şi totuşi, nu este o libertate vidă. Singur, deposedat de toate, poetul îşi mai găseşte o ultimă resursă de viaţă în propria-i bunătate, în elanul de-a mai dărui încă ceva dintr-însul, ca să aline singurătatea şi mai nemîn-gîiată a atîtor semeni : Dar pentru cei muribunzi, / Pentru cei în agonie j Mai am zilele mele / Cîte-or fi ... I Le închin lor / Să nu se simtă singuri... (Dorul meu). Melancolia renunţărilor se compensează, astfel, prin generoasa vibraţie umană a ultimelor dăruiri. cronica literară vată. Poemul în proză, onorat i noi de Macedonski, Anghel ah • Maniu, pune un accent deosebi?*" muzicalitatea frazei, ca şi jn aSe literaturi, pe autonomia sugesnis a cuvîntului ca atare. Altă nUatl în proza poetică a lui Nervai Aloysius Bertrand, Barbey d'AuiX villy, Villiers de l'Isle-Adam stt fan George sau Rilke, ca să nu î uităm pe contemporani, Borgw Pieyre de Mandiargues. Am dat o sugestie, poate prea largă. Colin nu poetizează fraza, nu autonomizează cuvîntul, nu 'rupe relaţia dintre fraze; povestirea cursivă poate părea epică, deşi epica lui captivantă e o ironie binecrescută la adresa epicului un mod secret dar decis de a aboli acţiunea. Deşi acţiunea e captivantă şi ciudată, numai cititorul grăbit rămîne la suprafaţa expunerii. Poemele lui Colin sunt situa-ţii-simbol care intrigă şi neliniştesc prin plurisemnificaţia lor, sernniti-caţie-sugestie, sugestii în evantai, fiecare posibilă, negîndu-se dar completîndu-se reciproc.. Neliniştea nu e atît în ton sau aventură, ci tocmai în multiplicitatea posibililor. A da deci o explicaţie conceptuală situaţiei-simbol înseamnă a-1 distruge în polisemnificaţia lui derutantă, de unde răceala politicoasă cu care autorul priveşte critica. Dar faptul că visele sînt... onirice (!), nu-i împiedică pe psihanalişti să-şi conceptualizeze interpretarea. Această modalitate, pe care am convenit a o numi simbolistă în sens larg, îşi are, însă, regulele sale proprii, de care trebuie a ţine seama. Desigur că un zoolog literar, preocupat de regnuri, specii şi încrengături va obiecta că simbolismul e muzical, auditiv, anti-parnasian, deci plasticofob, în timp ce „peştele invizibil" e vizual prin excelenţa, pornind uneori chiar de la universuri plastice (Chirico, Chagall), qpn-stituindu-se în situaţii simbol %.-zuale (statui, tablouri pete de cu loare - rochia galbena, fularul negru — gravuri, obiecte cuttuatt etl) Incă'Thibaudet ne avertt» să nu fetişizăm un, vers al Im W laine, nici separaţia simbolismul năsieni. Claudel credea a atît poezia cît şi teatrul, nu-_[e • „divinaţia spiritualului ", iar Valery descoperea „obiectele în ce au ele latenţă a vieţii sau intenţie IjLusă" (dessein suppose). Mod, fi de a repeta întors vestita Jjţjg a lui Hegel despre ideea «bilă. m altfel, motivele poetice ale fa-clasioe a simbolismului (parc Ljt arbori exfoliaţi, ceaţa, ploaia,) sunt în majoritate trans-vizuale ale unor sentimente, fîatura de atmosferă dă forme ImUle spiritualităţii difuze, prin flinte obsesionale ale unui jj obsesional, creind o lume în 1*6, după expresia lui Hugo von istonnstahl, „fiinţele, lucrurile, [^formează un întreg". Realul j, jransfigurat simbolic, printr-un Jjjni de simboluri privilegiate, ^idu-se o anume stare, „l'emer-'■fymnt poetique" (Nerval), o , incantaţie spre miracol &ques Riviere). Frumosul ca di-j teroarea ca vag, sugestia şi junta, polivalenţa simbolului mur-»i sau întrevăzut sunt elemente asiitutive ale romantismului inte-aMfflt, de la Baudelaire şi Poe la >M şi Gide. E de semnalat că Ijestiile simboliste au fost intere fie unor structuri clasiciste, .j mor manifestări de tempera-at romantic, putînd fi încorpo- * şi expresionismului şi, la o-xt, în „Peştele invizil". E uşor * observat că Vladimir Colin a Irecut prin suprarealism, fără a • ţ& însă automatismele formale, . îţerecherile ciudate ale cuvinte-•i (Breton) sau dezordinea nara-dimpotrivă, există la Colin blajinătate fundamentală şi un sţ al echilibrului, să mă ierte &ul, clasic. Dar suprarealismul *dat o îndrăzneală a metaforei .'Situaţie pe care şcoala simbo-^ n-a avut-o. Modernitatea sa «» vine însă de la Kafka, nu în *>fl că aceste prozopoeme ar fi *«ie, ci autorul a reţinut pro-*ul onirismului modern : realis- 5 mul amănunţit al lumii exterioare, opoziţia între halucinaţia fundamentală şi obiectivitatea realului. Halucinaţia e mai terifică într-un concret precis decît pe un tărîm ireal, vag. De altfel, visul fiind o realitate biologică, onirismul are drepturi cîştigate în Cetate. Onirismul realist al lui Kafka este, prin caracterul său riguros, superior în intensitate, fiindcă obsesia se impune ca un DAT, ca o lege interioară. Şi nu susţinea Goethe că Destinul e Caracterul ? Prozopoemele lui Colin sunt enigme, adică moduri neaşteptate de a fi ale destinului interior. Obsesia subconştientă conţine atîta forţă de a fi încît se materializează, devine situaţie exterioară, obiectivă. Miracolul e în noi şi tensiunea lui îl proectează în afară. Enigma e o mirare ontologică. Spaima nu e în obiecte, ci în noi, noi o obiectivăm, îi dăm realitate. Tehnica prozatorului e de a descrie spaima proiectată drept o situaţie obiectivă şi, mai ales, obiectală. Obsesia comună a spaimelor acestora e moartea; de aceea, „Peştele invizibil" e o carte a morţilor posibile, a diverselor spaime de moarte. Moartea fizică nu se produce, e ocolită în ultimul moment, de unde impresia de suită de coşmare pe aceeaşi temă. Eroul multiplu şi unic se visează mereu murind altfel şi ca altcineva, conform altei obsesii, mai bine zis, conform diferitelor forme ale aceleiaşi obsesii. Răceala neutră a tonului sporeşte tensiunea. Ameninţarea e un multiplu de posibili, dar primejdia reală e totdeauna neaşteptată ; mai mult, exact posibilul decisiv apare ca dorinţă, ca sete de cunoaştere a ceva tulburător. Aş zice că nu ne ştim moartea fiindcă nu ne cunoaştem exact pe noi înşine. Faptul că moartea nu apare drept ceva repugnant ci, dimpotrivă, ca o tentaţie, e o viclenie ce dă de gîndit : există, în straturi mai ascunse, o complicitate ambiguă ? Ipoteza o găsim sugerată în „Moartea la Veneţia" şi „Muntele cronica literară magic". La Colin ea nu apare ca ambiguitate interioară, ci ca aventură a cunoaşterii. Moartea este enigma ce ne cere să o dezlegăm şi această dorinţă e viclenia ei. Aventura, la Colin, este mişcarea internă a obsesiei de la enigmă spre simbol, este „drumul de sub pleoape". în romanul zis de aventuri, enigma nu cristalizează în simbol, deci aburul dintre ele se pierde, se risipeşte, lucrarea nu supravieţuieşte surprizei de moment, lecturii. în „Hierogamie" eroul e convins de o teribilă dorinţă de a vedea cercul mort, loc obscur sugerat de un alienat (mental). Ajuns în cercul mort, priveşte fascinat, fără să vrea, dincolo de limita mirării, năuc. El e împins de curiozitate, acţionează năuc, ca şi cînd ar fi acţionat de o forţă necunoscută (pag. 71). Ca şi în „Cucerit de fantome", sau în „Galben şi negru", finalul e plurisemnifi-cant : dragostea cu statuia vam-piră, cu manechinul fără figură sau cu necunoscuta cu rochie galbenă, pot însemna hieratismul şi anonimatul morţii. Pigmalion ce îşi creiază, prin dorinţă, iubita, erosul ca tanathofilie, moartea ca tentaţie ş.a. Ce reţinem din cele trei poeme (care sunt şi cele mai realizate) e faptul că, dacă, aparent, ele apar ca aventuri ciudate, pot fi înţelese, în structura lor intimă, ca obsesii obiectivate. Statuia, manechinul fără figură, femeia cu rochie galbenă sînt creaţii ale enigmei interioare, obiectivări ale unei obsesii în care eroticul şi necroza fuzionează, de unde şi tulburarea pe care obiectul simbol — obiectivare a situaţiei simbol — o produce. Este important că moartea nu e un leşin vital ci, dimpotrivă, un apogeu al vitalităţii, o înţelegere completă, transmisibilă prin, doar, plurisugestii. De altfel, ca în vis, eroul se trezeşte pe malul lui Lethe, sporit cu o nouă pricepere ; în afară de tînărul comunist care, asasinat de fascişti, se transformă în propria lui statuie („Nemurire"), obiect simbol al ideii eterne şi universale. 99 intrarea în castel" de s. damian Noul volum al lui S Danv impune atenţiei noastre am m efortul de a îndrepta proza Li!.Zba^e.re. etică majoră, cît - "^"-i Jtidjora nîfr ** pentru numeroasele observări teresante asupra unor texte îndi!" sebi asupra unor volume ăc ■ Predat A1- /vasiuc şi Daca m volumul său anterior a£ centul analitic era pus pe J± lui Marm Preda, iar cel teor^ asupra dobindirii seninătăţii, acum ele cad respectiv, asupra roma™ lor lui Breban şi asupra moderni taţii ca apercepere tragică Omi tem cu intenţie ampla discutare a prozei călinesciene, aspect asupra căruia vom avea prilejul să insistam cu un alt prilej, apropiat S. Damian ne apare, în continuare ca un critic de direcţie, în sensul cel mai bun al termenului, şi pare ciudat că amatorii de aşa ceva n-au observat faptul. Probabil, nu le place direcţia. S-a remarcai, in schimb, cu o maliţie boantă, că autorul ar fi schimbat registrul, tre-cînd de la seninătate la tragedie. Or, S. Damian a pledat totdeauna pentru o literatură a problemelor de conştiinţă, respingînd idilismul. Nu se poate ajunge la seninătate fără un examen minuţios de conştiinţă, altfel spus, numai acea seninătate are valoare morală, ee a trecut proba praxis-ului şi a dezbaterii cu sine. O certitudine bazată pe cunoaştere, iar nu pe o comodă ignorare a problemelor dificile. Deci, e inexact că autorul şi-ar fi schimbat obiectivul, ci doar zona de investigaţie; de altfel, evoluţia literaturii însăşi i-a oferit alte texte, cu o problematică mai acută, mai nuanţată. Autorul combate inerţia senină, impasibilă, ca şi automistificarea voioasă, susţine evoluţia necesară spre urbanul complex, spre obiectivare, propune o mai mare receptivitate pentru cronica literară jvilizaţiei tehnice, o inves-I^Lii curajoasă a socialismu-!feZbatere mai activă a pro-spirituale şi dramelor W° jj o receptivitate sporită .^•hil'itatea specifică a vieţii ^^dat în continuare, de „tema | ^stii", recunoscînd, în conţi-]P* Jeterminarea social-istorică i'^rvă a psihismelor, S. Damian '* • însă cuceririle, de netăgă-"f eaie ultimului deceniu al pro-'l mâneşti : „Înţeleasă mal com-dialectica istoriei e văzută şi ig'mentele ei de sincopă, de M momente care presupun o ;2Ljre a raportului de forţe şi o mobilizare a resurselor. Stă-Tje eşuare temporară sunt înre-Xgfe nu numai ca o chestiune '^0-iiăinilor, dar şi ca o zguduire mwluare în convingeri şi în ^%tf. Dar, adaugă criticul, 'flimtura secolului e obligată să gnţtoneze nu numai traumatis-^ie sensibilitate, dar şi depla-produse in felul de a gîndi -„jţ a cataloga evenimentele" ^ g_9). Subscriind la acestea, ■adăuga doar că, dacă a identi- optimismul istoric cu cel indicai era un mod mecanic frec-st al anilor '50, nu putem nici juscrie victoria Revoluţiei NU-31 prin eşecuri individuale ; ar 'cel puţin, tot atît de inexact şi :sanic. Cînd originalitatea devine &. ea încetează de a mai fi dualitate. Ar fi, poate cazul să apem a ironiza, nu numai erori jfcoete ci, şi altele, în curs de Mestare; să le combatem, de-sr, NU în numele celor defunc-■»!■ romanelor care au murit de şi care nu mai pot fi înviate, a altele, fiindcă s-au născut arte. Închid paranteza ce nu pri-<|!e volumul lui S. Damian. Cri-i îşi expune astfel programul : mlizele urmăresc să supună fe-*»e ale prozei contemporane i investigaţii de structură por- ie la criterii estetice care se Tfflai ferme şi mai responsabile, »vreocupare sporită faţă de ,P determinismului social-isto- hţeles mai suplu, dar în rigo- rile lui de gravitate, sau faţă de cuceririle psihologice moderne în definirea tipologiilor, psihologiei marcată de zguduirile acestui secol" (pag. 10). Mă bucur să subliniez această orientare — pe care S. Damian o şi aplică — într-un moment în care destui colegi s-au angajat pe drumul pustiu, părăsit de critica europeană, al valorii în sine ce s-ar extrage prin îndepărtarea tuturor elementelor „extraestetice", adică al realului. Literatura nu a fost, nu va fi, şi NU poate fi în-si-nele ei, ea e un mod secund de manifestare a realului care e social şi politic. Dacă orientarea volumului lui S. Damian e pozitivă, iar analizele interesante, observăm, în treacăt, că elementul tragic nu este suficient clarificat de autor, nici organic topit în analiză. Atitudinea autorului nu e identificabilă cu tragismul obiectiv, tragicul nu poate fi confundat cu sentimentul tragic al existenţei, primul fiind dedus din determinism clasic, al doilea fiind o sombritate temperamentală romantică. Clasicii fac tragedii, romanticii, drame. Dacă academismul e antimodernist, clasicismul creator poate integra modernismul, după cum romantismul poate fi, adesea, paseism şi, literar vorbind, vetust, antimodernist (vezi „sămănătorismul"). în orice caz, contemplarea senină (Sadoveanu) este compatibilă cu tragicul, acesta nefiind omologabil cu împosocarea atotvăităreaţă. Ar fi neîndoielnic oţios a deforma volumul dînd amploare unei tangenţe. E important a sublinia constanţa criticului în susţinerea unei proze moderne, care să exprime o societate nouă, socialistă. Uneori, critici ce se reclamă a fi de inspiraţie marxistă, au cerut să se exprime o structură nouă, în plină transformare, conform unor tipare literare împietrite încă înainte de începerea secolului, ca şi cum legătura dialectică dintre conţinut şi formă ar putea să nu fie necesară. S. Damian a încurajat totdeauna îndrăznelile celor ce căutau o expresie nouă, cu condi- cronica literară ţia firească de a potenţa substanţa operei şi nu de a ascunde debilitatea ei. S. Damian se ridică împotriva diverselor evazionisme la fugile din faţa veacului : „De aceea toate întâmplările, şi cele de azi şi cele de odinioară, revendică în literatură interpretarea unei conştiinţe solidare şi o concepţie istoristă, dialectică, de situare a individului în colectivitate, de restituire a responsabilităţilor civice şi etice" (pag. 28). Cerînd „intrarea necesară in istorie", criticul admite prin aceasta, şi posibilitatea erorii şi a eşecului, momente dialectice ale acţiunii, ce pot fi depăşite prin meditaţie activă în etapele de zguduire şi tensiune ale individului, momente de criză interioară ce reprezintă o revelaţie, deci şi un material de reflecţie. De aici şi orientarea criticului spre tensiune spirituală şi acuitate intelectuală. Posibilităţile sale de investigaţie analitică acţionează, în acest volum, cu precădere în triunghiul M. Preda, Al. Ivasiuc şi N. Breban. Literatura lui Marin Preda fiind analizată pe îndelete în precedentul volum, aici, accentul cade asupra celor trei romane ale lui N. Breban. Cei trei prozatori priviţi ca trei ipostaze : Visul, Veghea, Somnul, acestea ar constitui cîte un element caracteristic, distinctiv. Eroul lui M. Preda este un vulnerabil ce-şi protejează, prin visare, stratul fragil de omenie. El urmează itinerariul care duce la surparea candorii, altfel zicînd e un traumatizat de societate, ins care „nu înţelege cine poartă vina pentru cele întâmplate", rămînînd, totuşi, cu „mirajul încrederii şi al afecţiunii nelimitate". Acest erou suferă că pierde candoarea, adică copilăria, acceptă dureros de greu maturitatea şi realul social, el „se află la un punct maxim al moralei tradiţionale" şi individuale. Protejarea valorilor tradiţionale şi individuale de şocul realului se face prin crearea unui strat izolator, compensatoriu, pe care criticul îl denumeşte Vis. cronica literară r»99 azi ' smbrii Pentru Al. Ivasiuc, dilem», ritului capătă coloratură 1 m' Timpul lui Ivasiuc este n?^ peste care domneşte astrul i* Memoria, adică imperativul contra uitării. Amintirea activ?8 recîştigarea demnităţii, refu?,,!. * nului e un act tragic. Vegtt noapte reîntronează lucld^ Numai dupa ce străbate caW memoriei eroul îşi recondiţi0îl2 destinul, descoperă valorile cu fc5t existenţială. De ce a fost asezS literatura lui Nicolae Breban sub semnul Somnului ? Aparent, e pi radoxal, de vreme ce ei stau sui» semnul voinţei de putere, al eter», giei vitale. Ei trăiesc într-o primi fază, „pe ascuns, în tăcere, la pîndă, atenţi la orice tresitm (...) pregătesc manevrele "wwhiTti, care precede erupţia". Atunci ei apar ca disimulaţi, iar autorul e aluziv. însfîrşit, are loc explozia de forţă, trufia voinţei şi aviditatea primară. Somnul ar fi o dubla imagine ; el reprezintă, pe de o parte, o destăinuire involuntara, înainte de termen, a vitalităţii re- ^ nterari. Am impresia că primate ; pe de alta, somnolenţa e- iianu chiar a şi demisionat manifestarea celor lipsiţi de foiţi j această magistratură ; nu e e felul lor de a pseudotrăi. Criticul aul, dar e printre ultimii. Cine distinge între „amorţeala ipocriţi, «ninţă pe cronicarii literari ? falsa încremenire a celor tort", hi- fet menţionaţi scriitorii în-bernarea aşteptării, dar şi vegeta- ap, suiţi pe cai murgi, admi-rea dezagregantă, vestejită a celor tativi. Fireşte, ei nu-i bat pe vlăguiţi. Nicolae Breban recurge la sicari, dar le pot „lua" cronica, formule de parabolă, „nuclee cen- spot să „nu le-o acorde". Cro-tripete de lirism", ce organizează M sunt muştruluiţi că n-au obsesiile. Obsesia cea mare e de-'Sj; dar pentru a-1 avea, trebuie gradarea, adică o formă joasă de âe unde să şi-1 manifeste. Ci-adaptare a unei condiţii potrivnice rj Poate lucra în bibliotecă, propriei structuri, ca şi automaţi!- -Ţ am, la o monografie, pe care mul ce dă doar iluzia activităţii, |;° publice peste zece ani ; mai o energie desfăşurată în vid. In .* ™ fericire, asemenea spe-Antaale bolnave", ciocnirea de*.de suciţi; dar activitatea energT lasă loc şi unei umbre de — e legată indisolubil de vis şi blîndeţe, v^__« ^^^^«cro- f diimsmiiii cartea lui Dimisianu, in-fjj cu simţ al relativului şi, i cu o melancolică ironie, de azi", mi-am amintit pe care i-am văzut în iysnia, într"° Pădure mare-mare. Jibil că dvs. aveţi despre ace-«legendare animale, aceeaşi ima-t falnic-teribilă pe care o avu-ţgj şi eu înainte de a le vedea, ;< de departe : nişte vaci co-ţS, paşnice ierbivore. Trăiau, m, într-o rezervaţie naturală. |şi zimbrii, cronicarii literari jfo rasă pe cale de dispariţie, trebuiesc protejaţi de stat ; alt-jîn doi-trei ani vor dispare toţi, *4 nu prin exterminare morală, I metamorfozare în eseişti şi -lid literari. Am impresia că literari ce-1 vor considera cu dispreţ din înaltul unor valori consolidate de mult ; critici ce descoperă o problemă pe săptămînă, iar cînd, accidental, se ocupă de o carte recentă spun gugumanii, şi care-1 distrug pe cronicar pentru că n-are o direcţie, are o direcţie, e prea binevoitor, e intolerant, e prea eseistic, prea mărginit şi foarte etcetera. Nu m-am depărtat de subiect, l-am extins, doar, puţin. Asta nu înseamnă de loc că cronicarii n-au defecte ; au. Pus în mod premeditat într-o situaţie de inferioritate, cronicarul desgustat se poate retrage fie în probleme, fie pe vîrfurile înzăpezite ale Marilor Valori. Şi atunci, fiindcă cronicari tot trebuie să existe, în locul zimbrilor apar dinii. Clinele ştie trei figuri : să se gudure, să latre, să muşte ; după caz. El şi-a convertit complexul de inferioritate într-unui de superioritate. Fiind incapabil să scrie o carte, le latră pe ale altora şi, cînd poate,' se urinează pe ele. Dispreţuieşte tot, afară de ce nu e.. cazul. Despre ei_, cu altă ocazie. Să revenim la Dimisianu. Cam leneş — ca critic — Gabriel Dimisianu are bun simţ şi înţelegere, două calităţi, fără de care toate celelalte devin defecte calităţi (eheu !) tot mai rare. Criticul subtil cu Principiu Cosmic este, in practica literară, cam dobitoc. Cronica pune probleme delicate pe care numai bunul simţ şi buna voinţă le poate rezolva. Gabriel Dimisianu a înţeles că legea de bază a criticii, recte a cronicii, este de a scrie despre cărţile existente, rapor-tîndu-le la valoarea medie existentă, iar nu la o valoare ipotetică. Comparaţia cu marile modele ale literaturii naţionale sau universale trebuia să fie implicită, subtextuală. Cînd marile modele devin criteriu obligat, cronica devine fie ridiculă, Prin asociaţii bizar de nepotrivite' ne retrogradă, fiindcă apariţia unui vutor Model contrazice, în general Modelul anterior. Se va zice că, astfel, apăr mediocritatea. O apăr' Cultura unei epoci nu o formează trei băieţi geniali, ci media generala ; într-o cultură autentică acea- cronica literară I stă medie generală e foarte ridicată. Aceasta e funcţia dificilă, efemeră şi utilă a cronicarului. Capodopera nu e de resortul cronicarului, nu numai fiindcă ea este o nouă organizare estetică, un scandal în planul frumosului, ci şi fiindcă ea este o suită de reconfirmări. De unde putem noi şti cu ce se vor delecta cititorii peste un veac ? N-avem de unde şti, şi, în ce mă priveşte, nici nu mă obsedează ces-tiunea. Dacă cronicarul are şi simţul capodoperei, vom zice, cu Poetul : „Cu-atît mai bine, ţării/Şi lui, cu-atît mai bine". Planul cronicii literare NU trebuie confundat cu cel al istoriei literare. Cronica e o primă selecţie. Şi, să nu uităm, obligaţia cronicarului e de a-i determina pe cititorii de azi să citească acum, cărţile de azi, la acest rezultat nu se ajunge mimînd mereu dispreţul, desgustul şi nozeea. Gabriel Dimisianu e receptiv la diverse modalităţi. Desigur, preferinţele sale merg spre literatura realistă ce dezbate probleme, asta nu-1 împiedică să fie receptiv la alte modalităţi, aş zice chiar că, din dorinţa de a fi obiectiv face eforturi politicoase, şi spre variante al căror merit ţine doar de noutatea experienţei. Şi eu cred că, cel puţin pînă acum, cronicarul a avut menirea de a încuraja diversificarea unei proze cam monotone ca expresie. Or, este extrem de rar ca o nouă modalitate să debuteze, într-o literatură, printr-o expresie plenară. Nu se creiază, însă, astfel, false prestigii ? încurajarea noului e o datorie a cronicarului care ştie, de la început, că nu orice tînăr care promite îşi şi ţine promisiunea. Aici, criticul nu mai poate face nimic, el îl poate, doar, încuraja la început. Cronicarul se va simţi justificat dacă, din cincizeci de debutanţi receptaţi cu înţelegere, se vor găsi cinci ce îi vor confirma speranţele. Criticul ce se schimonoseşte cu superioritate, din principiu nemulţumit, are şansa de a părea, cum s-ar zice, mai superior, deşi pentru evoluţia literaturii el este — obiectiv — primejdios. (Mai feroce, Thibaudet cerea exterminarea acestora). îmi dau seama ca. susţin o idee im f lara, acum purtîndu-se rtt P0P«-cuţitul în dinţi. e, critlcul cu De aici, nu trebuie să =Q > leagă ca criticul nu trebuie -%^ simţ critic, sau că G fc" *"* fi excesiv de îngăduitor nuH,ar mai de grabă sobru ? e receptare, spunîndu-J Sg* h sat, dar fără exclusive» misianu enunţă o .părere, este it pede ca ea îi aparţine, dar fnl . rea lui e lipsită de acea t/fn^ dă impresia că, orice IVol^ fi exclusă. Dimisianu nu cEZnt impertinenţa cu acuitatea şi S tia lui, scandaloasă, a apărut un defect. De fapt! ceTr^™ tativ in proza de azi, sau chiar nT mai simptomatic, există in J£ volum şi receptarea este, în gerS exacta. Dezavantajul cronicii de ^ vista saptamînală se face, desiş» simţit : lipsa de spaţiu pentru voltarea analitică, dar, fiecare far-mulă cu dezavantajele şi avantajele ei. Receptarea e, ziceam judicioasă şi lipsesc, din fericire, acele năbădăi humorale, confundate de unii cu personalitatea, care e mal de grabă o unitate de structură şi o egalitate de ton. Nu se poate semnala în acest volum nici o nedreptate flagrantă, nici o injustiţie supărătoare. Ca să rezumăm, e de semnalat la G. Dimisianu lipsa acelor defecte pe care le întîlnim la mulţi dintre colegii săi, defecte ce viciază talente autentice, fiindcă dacă moda este, în îmbrăcămintea feminini, un imperativ categoric, ea este, în critică, dezolantă ; criticul în minipan-talon poate fi, uneori, un ştrengar amuzant, dar, pînă la urmă, te plictiseşte. Lipsa unor defecte la modă e considerată o adevărată culpă. Numai că antologia modei e trecerea spre neneant: Vale ! Centrul de greutate al volumului „Prozatori de azi" îl constituie analiza atentă a prozei lui Marin Preda (realismul complex, social şi psihologic) şi a lui Zaharia Stancu, reprezentant al „romanului liric*. „Intrusul" este o scriere polemici prin sensurile şi concepţia lor generatoare ce se contrapun mistifl-caţiei, literaturii fals festive. Se re- cronica literară Kt nul de detaşare epică prin ere în Planul purificat al 1 preda, scriitor umanist „jist este apreciat pentru j#?rVOare a deliberărilor mo-ăi accentul energic pe problematică. Realismul complex 0 . din aceea că nu sînt elu-^Jorile, sfîşierile obscure, dra-. *T dislocările care, în chip 1 fînsoţesc. Ideea e fireşte ade-Seu aş mai adăuga doar că, jjL].ea şi forţa şi legitimitatea fSetăţi" nu pot reeşi nici !L din erori şi dislocări, cum se în unele cărţi ale unor au-rL recenţi. Acum, că primej-'•Esmului nu se mai arată, ar «bs& atacăm, unde e cazul, şi 3$ primejdie : a denigrării, care, jjctivă. Revenind la Preda, se Lj dorinţa autorului de a fun-2ta etic, prin armonizare între ,4 Spirit, prin rigoarea raţiunii. Jgjia centrală a prozei lui ţ, preda e aceea a procesului Jltegrare socială a individului, dificil şi contorsionat în rea-isa concretă a desfăşurării sale. priviri de ritm pot avea consens profunde pentru amîndoi ter-%i relaţiei, pot declanşa feno- mene de psihologie socială de cei mai acut interes pentru un creator ce meditează asupra rosturilor individului în marea curgere a istoriei. „Desculţ" e însoţirea lirismului torenţial cu un realism necruţător, „o coborîre în zone infernale, pentru a contempla scene de oroare şi cruzimi inimaginabile, urmată de o bruscă înălţare în sfera celor mai curate emoţii poetice ; un accent de duritate şi violenţă, apoi un val de înduioşare şi căldură, totul succe-dîndu-se într-o curgere, mereu schimbătoare, cînd abruptă, rostogo-lindu-se spumegător spre stînci imprevizibile, cînd lentă, maiestuoasă, înaintare de larg fluviu continental". Pentru G. Dimisianu proza are densitate psihologică şi adînci rădăcini sociale. Proza e o semnificaţie şi o atitudine, iar nu o biată răsucire în vid. Comprehensiv şi atent, Gabriel Dimisianu nu şi-a pierdut punctele cardinale, de aceea cartea lui semnifică o atitudine şi e dovada unui caracter. Şi ar fi un gest frumos dacă ar apăra mai departe această poziţie intenabilă : critica literaturii de azi. k eugenia tudor un pronunţat gust al detaliului „ epoca (şi de vechime) crm! . te cu acea incomparabilă ""^^ „drum de soarta şi răzbunare" de re mus luca ■ Sunt tot mai rari scriitorii care manifestă nu răbdarea, dar statornicia pentru marile şi lentele desfăşurări de pînze epice, urmărind derularea tradiţională a unui conflict dramatic, luminat pe toate faţetele lui specifice, cu eroi ale căror caractere dinamice să reţină mai îndelung atenţia unui cititor, plictisit poate de avalanşa de scrieri neapărat subtile, neapărat contorsionate şi neapărat cazuistice. Romancierul român, după cum remarca un mare critic al nostru din care mereu cităm, fiindcă opiniile sale se fundamentau pe adevăruri constatate şi aplicate, este totdeauna extremist. El, ori aleargă cu răsuflarea tăiată spre „noutatea"^ pe care o înghite uneori fără să se gîndească prea mult dacă aşa ceva i se potrivetşe sau nu, ori lîncezeşte apatic într-o zonă depăşită. Există însă, din fericire, şi excepţii, adică romancieri care au ceva de spus. Formula aleasă contează poate mai puţin, ceea ce are importanţă este conţinutul, semnificaţia. Fiindcă sînt cărţi care-şi aleg singure genul, mai exact şi-1 creează, în aşa fel încît orice încercare de încadrare în vreunul sau altul dintre tiparele cunos-ficientă. Pe cîtă vreme, romanul istoric al lui Mihai Sadoveanu se circumscrie, prin tehnica folosită, romanului de aventuri, cu fapte dramatice şi în-tîmplări revendicative ale unui popor, ale unei categorii umane sau ale unui ins, foarte pline de tîlc, cu cronica literară descrierii naturii-fundaî ori*® turii-erou, romanele unui alt cî-iitr,,- ™™a„ « U1 a« marţ °V * scriitor român, Panait T^«-(„Domniţa de Snagov", Ha3 etc.) tinfl nu .atît spre ro£K spre derularea precipitată spatii zave şi cu indiscutabilul poetic al unui anume colţ de te* pitoresc şi neobişnuit, ca şi oanW ca şi mtimplările. stWSi„;t ^. , mare. Scriitorul insistă asu-^stinului nefast şi adesea po-j£J7al unui erou, dezrădăcinat *%tîmPlare ?' suPus mereu, cu **Mcie ţărănească specifică, dorsale de răzbunare, de răfuială W*, care l-au jignit, nedreptăţit 'fcfrînt temporar. «est Vălean, uneori crud, dar de . Sme pe care i-o impune în-j^jjjea, împrejurările, şi mai ales dure ale pămîntului. ^* Ultima carte a lui Remus Luca. ~ care critica literară a ignorat-o*» nedrept, este una din acele cârti care îşi alege singură genul îsy roman istoric, nici baladă, dar apro» piaţă şi de romanul istoric^ fimddi scriitorul este atent la ceea ce numim cu un termen cunoscut „cu* loare locală", la descrierea" unor moravuri de epocă şi ale unui mediu ambiant adecvat secolului trecut, avînd ca punct de pornire balada, creaţia orală despre un haiduc cunoscut pe plaiurile transilvănene pînă dincoace, în vechiul regat, „Drum de soartă şi răzbunare" este un roman captivant despre destinul unui haiduc certat cu legea grofilor, pe nume Vălean. In culegerea de balade (în trei volume) a lui Amzulescu am întîtait o singură baladă despre Vălean, voinic chipeş, care cade victima slăbiciunii sale pentru femei, otrăvit de ibovnică. Remus Luca are doar ca punct de pornire adevărul baladei despre un haiduc, purtînd acest nume, dar fără a crea un roman haiducesc, aglomerat de încăierări, travesti-uri sau lovituri de teatru, specifice acestui compartiment al genului ; el scrie un roman din care nu lipsesc asemenea elemente captivante, însă în buna tradiţie a prozei unui Slavici sau Agîrbiceanu, cu ţesătura migăloasă şi durabila a unui mediu, specific ţărănesc, cîntit anevoie de oscilaţiile spectaculoase ale unui timp nesigur, bîntuit deopotrivă de opresiunea legiferataj domnilor şi a grofilor, ca şi de acţiunea vindicativă a „hoţilor ae LJjrea, împiejuiainc, şi mai aies *y de dreptate care-i îndrumă Se acţiunile vieţii, este un ins *u ,je soartă, umilit de oamenii gurii, trădat adesea de ai săi, Zga pune mare preţ pe bogăţie, jefuiţi de el şi de oamenii iui n; la rînd, ca nişte comori ire pe sub pămînt, în grija "pădurari sau circulă sub forma £ turme bogate, mînate de cio-4 tăcuţi, oameni de încredere ai .j Vălean, ori produc cîştig pe la ţarfle aşezate la răscrucea dru-«rior, aşezări aflate tot în mîna jgjcilor săi. ftntru- eroul conceput de Remus ,ja mobilul existenţei este — sfcrm cu vremea în care îl sista scriitorul, (vreme turbure, •A şi nesigură, cum spuneam) — sa de dreptate, pe care Vălean ««arcă (şi reuşeşte adesea) să si-o «iească singur, asemeni vitejilor â baladele poporale. El e dez-j*t de trădare şi pedepseşte cu iriine pe un vînzător ca Ştirbu, ks hangiu cu stare la Dumbră-«i dar ştie să preţuiască mărim devotamentul celor care l-au jjtcu credinţă. Acest Vălean, din ■ * oameni gospodari, alune-4iin voia sorţii pe panta unei *(e aventuroase (aşa cum îl spe romancierul) este un dez-toat. Dar, om de o esenţă «*, Vălean haiducul, care ar fi i deveni un gospodar de frunte «1 lui, în împrejurări mai pu-:»trege, este prezentat ca un •«mari veleităţi de conducător ^strateg, ceea ce-1 face deopo-SMbit, ascultat şi temut. Wstea pentru acest om mîn--MMiat de dorul de răzbunare şi jandarmii care l-au «fi schingiuit, care i-au omorît Pare a ca şi în baladă, 92 dar în alt mod, mai dramatic şi mai profund, călcîiul lui Achile, punctul său vulnerabil, care-1 îndeamnă spre fapte nesăbuite. Spuneam că în concepţia lui Re-mus Luca, eroul cărţii sale este un dezrădăcinat. Realizat ca o amplă povestire, cu mari arcade epice, în roman scenele „tari" ale judecării sau răfuielii cu trădătorii alternează armonios cu acelea de repaos, sau de dragoste, în care Vălean, prins de vraja unei femei ca Măria, ori ca ingenua Floarea, se aventurează într-o periculoasă uitare de sine : altădată, nevoit de împrejurări, el se strămută împreună cu ortacii săi într-un sat din Muntenia şi, pentru cîţiva ani, cunoaşte, după atîta zbucium, gustul vechi al vieţii aşezate, gospodăreşti. O pondere destul de mare în structura epică a romanului, care nu este lipsit de în-tîmplări aventuroase, o au, cred. acele pagini de descriere a vieţii ţărăneşti — de muncă şi de „lîn-cezeală", cum o numeşte scriitorul — în care se arată neîntrecut. Retras la gospodăria nou înjghebată a fratelui său, de la Ştefăneşti, Vălean haiducul trăieşte clipe de adevărată încîntare regăsindu-şi vechile deprinderi de ţăran, care ştie încă să cosească iarba, voiniceşte, în rînd cu ceilalţi : „Vălean se duse în urma ultimului cosaş din rînd şi se opri acolo şi se uită înaintea lui, la otava frumoasă, deasă ca părul de ţigancă şi se .uită la coasă şi o jucă puţin în mîini, parc-ar fi vrut s-o cîntărească. Pe urmă, ca amintin-du-şi un ritual, înfipse şi el coada coasei în pămînt. îşi strînse bine chimirul pe mijloc şi îşi făcu cruce, iar după ce dădu cutea pe tăiş, îşi scuipă în palme şi începu să taie iarba, mergînd şi el ritmic şi legănat, parcă legat de ceilalţi" (P- 172). Ritualul monoton al unei vieţi liniştite, ale unei bucolici ce nu-i este îngăduită, îi procură acestui om veşnic neliniştit, veşnic la pîndă, pe lîngă bucuriile autentice ale regăsirii unei existenţe furate, şi drojdia tulbure a nemulţumirii. După ceremonia sărbătorilor de iarnă, descrisă magistral de scrii- cronica literară tor, cu o anume tărăgăneală a frazei, cu repetiţii care punctează frumuseţea datinilor străvechi şi ecoul uşor trist pe care îl au ele în sufletul eroului său, Vălean se luptă cu sine, avînd a opta între oboseală, tentaţia de a se odihni, după ani îndelungi de pîndă şi de luptă, şi sentimentul neplăcut, aproape penibil, al unei datorii neîmplinite. învingînd pînă la urmă esenţa „tare" şi deprinderile unei vieţi „încordate ca un arc", el îşi urmează destinul, deşi presentimentul unei înfrîngeri nu-1 părăseşte nici o clipă. Acest erou, aşa cum îl concepe Remus Luca, nu are nici mişcarea lineară, sumară a eroului baladesc, nici pe aceea a unui personaj din romanele de aventuri, mişcat uniform între „bine" şi „rău" pînă se găseşte careva să-1 învingă. Personajul lui Remus Luca, deşi lucrat pe coordonatele unei existenţe mai mult ţărăneşti, nu ră-mîne deloc un argument pentru susţinătorii teoriei „reducţiei ruralului". Dimpotrivă, caracterul erou- cronica literară lui său ni se pare nuanţat, în cina» ! vorbelor puţine pe care le rostea» silit de existenţa pe care o (S t Vălean este, rînd pe rînd, un ţw ' paşnic dar şi un revoltat, un feî \ rădăcinat dar şi un om sigur , dar diverse — cum ar fi devotatul Indrei, pădurarul, sau impetuosul Stoica, ori trădătorul Ştirbu, ^ patru fraţi Şuta, ţiganul Porunft^ admirabil caracterizat prin aed hazliu dialog cu sine însuşi, «f baronul Venczedi, cu paginile sale de „jurnal" de un umor cam gtt^ şi atîţia alţii care populează cartea, dau cititorului senzaţia de „viaţa" autentică. In descrierea mediului ambiant ■. adecvat acestei ample povestiri, scriitorul nu a neglijat nici petele de culoare, de umor sau de tragism, de duritate sau de tandreţe, apte â facă din „Drum de soartă şi riz« bunare" un roman dens şi aspru. florin mifaăilescii urmuz între supralicitare şi negaţie Destin literar mai generos decît al lui Urmuz cu greu se poate închipui. Publicînd în timpul vieţii nici mai mult nici mai puţin decît două dintre scurtele lui schiţe, care toate laolaltă nu înmănuchează nici 50 de pagini, el s-a văzut (e un fel de a spune !) ajuns treptat pe cele mai înalte trepte ale preţuirii literare, rezultat la care au contribuit deopotrivă evoluţia artei moderne, dar şi valorile intrinsece ale operei ciudatului scriitor. O operaţie nu numai utilă, dar şi obligatorie cu cît întîrzie mai mult, ar fi tocmai de aceea, a stabili ce parte anume datoreşte prestigiul actual al lui Urmuz uneia sau alteia din condiţiile care l-au făcut posibil. Este într-adevăr situaţia literară a autorului „Paginilor bizare" produsul exclusiv sau măcar primordial al valorii sale estetice propriu-zise ? Iată o întrebare care trebuie pusă, chiar dacă prin ea s-ar putea să ajungem la insolubila (în sens absolut !) chestiune a limitelor înseşi ale artei. Şi întrebarea trebuie pusă cu atît mai mult cu cît în ultima vreme opera lui Urmuz tinde să se clasicizeze, să intre adică în patrimoniul valorilor stabile. Au apărut nu de mult, la scurt timp una după alta, monografia lui Ni-colae Balotă şi culegerea integrală a scrierilor urmuziene îngrijită de Saşa Pană şi completată de ceea ce s-ar putea numi, pe drept cuvînt, dosarul critic al cazului Urmuz. inea cărţilor Avem credinţa irepresibilă că primul care s-ar fi mirat, chiar dacă nu fără orgoliu, de propriul său succes în posteritate, ar fi fost scriitorul însuşi. Critica însă nu creează legende şi cu atît mai puţin mituri ; datoria ei este, dimpotrivă, a le înlătura prin raţiunea demistificatoare, din perspectiva dorinţei de a cunoaşte şi a stabili un adevăr, fie el şi provizoriu, dar concordant cu epoca şi cu stadiul cunoaşterii contemporane. Cine este, aşa dar — să ne întrebăm şi noi în căutarea unui răspuns propriu — Urmuz ? Un om cu calităţi indiscutabile, atestate de toate mărturiile biografice de care dispunem, ajuns pe căi mai mult sau mai puţin întîmplătoare la descoperirea unor procedee literare cu totul insolite, cel puţin în atmosfera românească în care s-au născut. Izvorul lor este pînă la un punct destul de banal, ca şi al lui „Ubu", şi anume şotiile şi năzdrăvăniile de adolescent din anii de liceu petrecuţi la „Gh. Lazăr", instituţie de venerabilă tradiţie nu numai în domeniul calităţii învăţămîntului, dar şi al farselor şcolare pe care le-au mai povestit şi alţii. In memoriile sale, Gh. Ciprian narează numeroase episoade preurmuziene ale viitorului grefier de la Curtea de Casaţie Dem-Demetrescu-Buzău, poreclit pe atunci Ciriviş, după chiar principiul formulat de el al adecvării onomastice. Scrise prin 1907—1909 şi parţial în anii primului război mondial, „Paginile bizare" sînt din această perspectivă extrem de suspecte de nostalgia după „dulcea pasăre" a unei adolescente poznaşe şi oricum optimiste, violent contrazisă acum de cenuşiul unei existenţe de peregrin provincial. Evident însă că ele nu pot fi scoase din contextul unei epoci literare de mare efervescenţă înoitoare, de care magistratul ros de sentimentul recluziunii nu va fi rămas cu siguranţă străin, mai ales descoperindu-şi o vocaţie asemănătoare. Va fi cunoscut oare Urmuz mai mult decît încercările micilor reviste moderniste româneşti, fără 95 prea mari ecouri în vreme, dar adoptate de viitorul ciudat autor, precum am zis, din vocaţie şi înrudire de spirit şi, poate, de ce nu ?, dintr-o disponibilitate protestatară maturizată tocmai în anii aceia, care pot fi atribuiţi fără îndoială unui destin contrariat ? Va fi citit el pe Jarry ? Iată ce nu ştim deocamdată şi, poate, nu vom şti niciodată. Fapt este însă că TJrmuz nu trădează existenţa unei autentice voinţe creatoare şi poate nici a unei conştiinţe estetice, chiar dacă scrupulele sale scriitoriceşti din preajma publicării lui de către Arghezi sînt foarte reale. Tot Ar-ghezi relatează însă că, în ce priveşte schimbările introduse de autor în textele date la cules, „a trebuit să le restabilesc, redactările anterioare fiind cu certitudine mai bune". însemnătatea contribuţiei lui TJrmuz nu poate fi desigur în nici un fel minimalizată. El reprezintă în istoria noastră literară o experienţă fecundă şi, în multe privinţe, anti-cipativă prin punerea în lumină a procedeelor comune ale limbajului şi compoziţiei literare în cadrul unei parodii absurde, a cărei intenţionalitate rămîne însă fundamental comică. Vechea critică profesionistă (G. Călinescu şi T. Vianu, ca lumini esenţiale) a văzut lucrurile în acest sens. Avangarda literară însă, în căutare de precursori, a făcut din TJrmuz un simbol al viziunii tragice moderne. E verosimil de bună seamă a evidenţia în însăşi materia şi sursa „Paginilor bizare" elementele unei evoluţii tragice a omului modern. Dar a atribui lui TJrmuz obiective pe care nu şi le-a propus înseamnă a împinge lucrurile prea departe. Comparaţia cu Kafka este expresia acestei exagerări. în vreme ce absurdul scriitorului român se păstrează cu stricteţe în graniţele limbajului, înţelegînd aici şi stratul semantic al acestuia (de unde iluzia construirii conştiente estetic a unui univers absurd), absurdul lui Kafka se produce la nivelul semnificaţiilor simbolice sugerate într-un limbaj artistic de cea mai deconcertantă cla- 96 sicitate (de unde şi efectul extra ordinar de acut al mesajului săm Şi apropierea lui TJrmuz de suora realism denotă cel puţin o neîntele gere, în măsura în care pornim ăl la atitudinea iniţială şi programa tică şi. nu de la rezultate, care nar să coincidă întrucîtva. Urmuz este un constructor lucid şi raţional ai limbajului său, suprarealiştii Se abandonează prin transă, cel puţin în intenţie, automatismului psihic Nimic întîmplător la cel dintîi to tul — s-ar zice — la ceilalţi. ' Asemenea operaţii de supralicitare a textului i-au conferit lui Urmuz un loc aparte, de care s-a văzut nevoită să ţină cont şi critica profesionistă mai nouă. în paginile pe care i le-au consacrat în anii din urmă, Matei Călinescu (în „Eseuri critice", 1967) şi Ion Pop (în '^Avangardismul poetic românesc", 1969) pornesc cu întemeiată prudenţă de la analiza limbajului pentru a ajunge totuşi la concluzia prezenţei unei viziuni tragice subterane. Cum procedează însă recentul şi, în definitiv, primul monograf al lui Urmuz ? Spirit de mare cultură şi capacitate discriminatorie, Nicolae Balotă realizează în cartea sa („Urmuz", Ed. Dacia, 1970) — de trei ori mai voluminoasă decît opera însăşi căreia îi e închinată ! — o atentă şi aprofundată radiografie a „Paginilor Bizare" . şi a autorului lor. Rezultatul ? Urmuz devine în faţa ochilor noştri neîncrezători un reprezentant al spiritului tragic modern, autorul unei opere de mare adîncime semnificantă, un fel de parabolă — ca şi la Kafka — a condiţiei absurde a omului. Pentru a legitima o asemenea concluzie, N. Balotă procedează la cea mai amănunţită analiză intreprinsă pînă azi asupra lui Urmuz. Pertinenţa studiului e în afara oricărei discuţii, tezele şi apropierile sale, ba chiar punctul de vedere metodologic ni se par contestabile. Astfel, criticul nu mai pleacă de la caracterul parodic al operei lui Urmuz, ci de la acela simbolic, care i se pare mai important, dar a cărui existenţă rămîne încă de demonstrat. Analiza, judicioasă şi limpede, a antiliteraturii pe marginea cărţii^ , minile bizare", se vede astfel li la periferie, încheind stuf in loc sa-1 deschidă, cum ni ft j părut normal. ««os e de aţtfel faPtul că mo-'Via lui Balota, deşi funciarii o carte polemică, nu conţine V nici A° tpagin,ă de Polemică wijiizisa. Autorul lucrează cu so-*te în linia unei cercetări % riguroase şi universitare Toc-lucru> fie zis în paranteză 5 fi amuzat pe Urmuz, deşi e 0 ca, dat fiind orgoliul de au-.panorama atît de minuţioasă |ii convins pînă şi pe el. Nu ^ea odată Eugen Ionescu (cu iro-fireşte) că noii critici pretind ..şa a şti mai bine decît scriitorul ce anume a intenţionat acesta JPfime ? f-âversitară ca stil, dar foarte pferaă ca spirit, investigaţia lui are o neîndoielnică şi - coerenţă interioară De-Sam putea şi noi — ca fiecare ţi semnalam unele amănunte (?) •se nu sîntem de acord : comna gratuite, calificative exagerate m\ vezi p. 74), atribuirea {intenţionalităţi simbolice lui ta (p. 38 etc), dar nu acesta ni £e lucrul cel mai important fata este, după opinia noastră' * nu întreprinderea în * tasta, trebuie să existe o 3e a observaţiilor critice Or * această ordine ni se pare Wain încercarea lui Balotă de wHida imaginea unui Urmuz Îa inTorf' ni*el Cam exisTen-' |A ntr0du în criUca » mitul partizan al avangar--«b o tentativă temerară, dar W chiU f ad6Vărul cămine I, .vechl ■ nu viziunea traşi ră r« la Urmuz limbajul absura" ^en"ereazăngUr *?? inie^io1 fc&t Maimul^^ Un feieinfl „ muit : semnifiea- er vatăaC/fUi -univer« este dintr o ' ?trasă' cu alte cu-untr-o interpretare contex tenfintenţia« 1 wM-utatuia nu numai nrin late°agrafiCe ^eroaseP şi ™a«e asupra acestui aspect)! dar şi prin substanţa, ca atare, a operei urmuziene. De la fixarea realistă a locului „Paginilor bizare" în evoluţia noastră literară şi pînă la contestare şi negaţie rămîne însă o cale destul de lungă, pe care cineva a putut-o totuşi străbate într-un singur articol. în viziunea lui, Urmuz este un spirit original, fără a fi şi un scriitor, din pricina puţinătăţii „operei" şi a caracterului parazitar al stilului său parodic, ale cărui efecte „nu depăşesc graniţa unui amuzament uşor". Alexandru George uită însă că întinderea operei nu poate constitui un argument al valorii şi uită, mai ales, faptul atît de exact subliniat de Nicolae Balotă : „Ca şi Jarry, ca şi Morgenstern, ca şi Kafka, ca şi Beckett, ca şi Eugen lonescu — Urmuz face literatură din moartea literaturii. In cele din urmă subversiunea sa e aceea a unui literat. Şi totul sfîrşeşte prin a deveni literatură" (p. 140). Iată de ce nu ne putem însuşi un punct de vedere contestatar şi extremist, chiar dacă într-o atmosferă generală de spirit necritic şi exageraţie partizană el devine uneori necesar pentru restabilirea unui echilibru ameninţat. O concluzie obiectivă asupra operei lui Urmuz o face cu putinţă astăzi, mai presus de orice, excelenta ediţie a lui Saşa Pană. Deşi vine de la un partizan şi chiar un discipol, întreprinderea este dusă la capăt cu o rigoare şi o imparţialitate exemplară. Completitudinea acestei ediţii îngăduie nu numai criticii, dar oricărui cititor să-şi formeze o imagine cît mai exactă a dimensiunilor, nu atît materiale cît spirituale ale creaţiei acestui precursor al unei părţi însemnate a literaturii şi artei moderne. Pe aceste „Pagini bizare" se mai poate medita şi se va mai medita fără îndoială. Urmuz va înceta însă treptat a mai constitui o legendă şi, cu atît mai puţin, un mit şi va intra definitiv în patrimoniul literelor româneşti. Rolul decisiv în desăvîrşi-rea acestui proces aparţine criticii. Dacă nu azi, atunci cu siguranţă mîine. pe marginea car zaharia sîogcorzan poezie, vers („drept 0 ezitări diţie necesară a poeziei"! compararea lor, ou aml concluzii din estetica' kfTS"* „conceptul modern de poezie" de matei călinescu Conceptul modern de poezie ou poate exista decît în sensul unei definiri estetice oa însumare a unei experienţe lirice. Durate valorică a poeziei determină structura conceptului. Ideile conceptului luminează, valorifică ideile poetice dinitr-o raţiune a valorilor fundamentale. Matei Călinesou vwie sa structureze, să consolideze, sa fixeze pe o anumită suprafaţa estetica conceptul modern de poezie ou o sensibilitate de poet şi cu o erudiţie deosebit de întinsa, ou o înţelegere profundă şi exacta a. leno-menului poetic. Nivelul de la care îsi construieşte textul este al unei superioare concepţii despre poezie ca valoare a realităţii hmibajuiui poetic, ca posibilitate inepuizabila de semnificaţii şi sensuri. Eseistul intenţionează să continue studiul modern de poezie de la romantism pînă în actualitate, act de percepţie critică care nu exclude evoluţia istorică o durată a universalităţii valorilor estetice şi mai ales, un comparativism de substanţa, o recompunere din circumferinţa conştiinţei estetice a poeziei romaneşti, a nivelului ei specific de existenţă. Reconstituirea ooniaepitMliui modem de poezie se deschide ou o întrebare cheie: Ce este poezia? Răspunsul criticului porneşte de la realitatea etimologică a noţiunii, risipind pentru aceasta erudiţie, un spirit de fineţe remarcabil, orientare sigură în literatarile clasice. Disocierile înaintează degajat fara be marginea cărţilor con-Proză, i «fi profunde pot fi găsite în \.0iotivă a omului". în Logi- Şl „sub. dei (sensul „forlmal stanţial"), circulaţia înţei^'T de poezie ete . RăspunsulTgj bare se amplifica, cunoaşte mom te de analiză, de justificat meşte o dimensiune nouă : li-rlsmuî refuzul prozei, descrierii Tm« demonstraţia se bazează pe critice străine (Paul Valery soi,> tat la extrem), Hegel, Croce *£ căror idei despre poezie, proză XT discutate, refbmnulate, moderniza»» în scopul organizării unei concluzii fundamentale. Ce este poesitt? Matei Călinescu dă un răspuns bazat pe o experienţă proprie, verifi-. cată in timp, pe experienţele criticilor şi filozofilor, ceea ce nu exclude şi ideea de deschidere a operei, o posibilitate a ei de a transforma conceptul, de a-i da un in-ţelas totdeauna imprevizibil. Aceeaşi întrebare şi-o punea în Adevărul literar şi artistic din 193? şj G. Călinesou : „Ce este poezia? Ua sistem de reprezentări mai cu seamă concrete..." şi criticul elabora cu febrilitate o mulţime de concluzii sondînd poezia lui Eminescu. Matei Călinescu şi-a construit concluziile de la stadiul sensurilor noţiunii de poezie, din tipul preferinţelor care sunt de primă mini. Plăcerea comunicării erudiţiei nu învinge ideea de originalitate, de reflexie necunoscută, iar sistematizarea discursului distribuie o impresie de rigoare invadată de o muzicalitate ascunsă a ideilor, Cri- sentr 1 "me^' c'uPă teoretizări pe tex-l>ruj o. B. Vico şi ale altora, în final, o concluzie : "futilitate, limbaj spontan emo~ *'efuziune, pasiune devin, cu al-i ovilite, norme ale stării poeţi* ,j ale poeziei în genere, oare "• sâ se confunde cu lirismul" 01 Călinescu conduce referinţe-:e spre cadrele de formare ticul are vocaţia difuzării meniului lecturii «şi a r «conceptului insistînd asupra li-'îjtntilui Experienţa romantică a ^iei lui Leopardi se consumă fond clasic, adică conştiinţa Jjjei este clasică, iar structura .jjdDtică. Conceptul de poezie este ^nărit cu pasiune în literatura 'glezâ unde criticul, specialist cu "jţputaţie recunoscută, se mişcă |: familiaritate, au o reală voliup-• analitică (John Stuart Mill : "m is Poetry ? şi The Two Kinds ţmtry, 1833). Concepţia lui MMI <ţj actuală şi distincţia dintre «fi prin structură şi poeţi ai culţi, poate fi fructificată, aplicată «actualitate: „Diferenţa, prin urm, intre poezia unui poet şi poţi unui spirit cultivat, dar fără înclinaţie naturală către poezie >mti în împrejurarea că la cel de ioilea, gindirea însăşi formează măul vizibil, în timp ce poezia •sJi poet este sentimentul însuşi, tsmd gindirea doar ca pe un foc al rostirii sale". Ion Gheor-je este un poet „prin natură", i Ion Negioiţescu prin... cultură .sensibilitate, lealitatea esteticii ■efflecţiei ta-m este intuită de Matei Galişelor. De- « m opera lui E. A. Poe (în- poeziei mo- rîuse din frecventarea suro<=>v». *-- :_, ., ---- :~- ~- * \m QUS - ■ este posibilă nu-„poeziei pure"). Es^ri- ■area înţelesurilor.? poetului reprezintă o violentă ^■mărite oronoloŞc, taica îndreptată împotriva ro-comparativ cu alte genuri, iar o Sternului. Poezia modernă îsî finirea lirismului e»uc ■■mai de la conturarea mţelesuidor lui fixalte şi u 'alte genuri, iar u« finiţie a poeziei o descoperim dupăttnoaşte în poe o conştiinţă a acceptarea unor adevăruri vara* pe care criticul român o unmă-cate : „Poezia - părere cans ** * in sferele ei de interferenţe, ne tot mai curenta ve măsura ^^ari2are semantică. Pasiunfa ne apropiem de romantism - Scării poeticii lui Poe devinl trează un mod specific : erudiţia, citatele bine X autonom de cunoaştere Prdog^ ^ e alese imaginativă, mito-poetica, ale Ere s^ar f. ..^^ «ce 9| multe judecăţi de valoare proprii. Analiza se consumă uneori la nivelul erudiţiei şi al semnificaţiilor pe care le comunică. Estetica simbolistă a lui Baudelaire nu se bucură de allt tratairnent : o delimitare a ideilor lui Poe de ale autorului Florilor răului a cărui poezie „este în primul rînd nouă prin conştiinţa critică imanentă, prin excepţionala luciditate a resurselor" şi o explicare a mecanismului corespondenţelor baudelairiene, între lume şi limbaj : „noutatea lui constă in faptul că dă un sens exclusiv estetic corespondenţei (axiomatică într-o filozofie analogică) între limbaj şi lume, care alcătuieşte esenţa corespondenţei mai largi între spiritual şi natural." Matei Călinescu clasifică noţiunile, procesele de constituire a conceptului modern de poezie fără să cadă în pură speculaţie. Vocaţia clasică a ordinii şi exactităţii ( autorul a scris şi o excepţională sinteză despre clasicism : Clasicismul (I—II), antologie, studiu introductiv de Matei Călinescu, 107 pag, Buc. 1969, care, inexplicabil a rămas aproape necomentat) se întâlneşte îin toată naraţiunea critică, de o eleganţă stilistică desăvîrşită. Ceea ce i-am reproşa criticului este nescu, N. Davidescu. G. Călinescu a elaborat zeci de definiţii ale poetică românească. Conceptul simbolist de poezie ar fi puitut fructifica fără nici o rezervă un studiu fundamental : Simbolismul românesc de Lidia Bote, Bucureşti, 1966 oare nici nu este cel puţin amintit ! Nu rmai vorbesc de contribuţiile lui M. Maoedonschi, E. Lovi-nescu, N. Davidescu. G. Călinescu a elaborat zeci de definiţii ale poeziei iar Cursul de poezie şi Universul poeziei ar fi putut fi valorificate, incluse în circuitul poeticelor. Orice definiţie am scoate din textul călinesciam are şi identităţi de structură reflexivă cu cele elaborate de Matei Călinescu. Un singur exemplu : „Poezia e o liturghie, un ceremonial introdus în viaţă, fără să se confunde cu ea", zice G. Călinescu. Matei Căli- pe marginea cărţilor nesou va răsturna cu eleganţă perspectiva aceasta şi va miza pe o li-ricizare totală a poeziei. Ceremonia se va reduce automat la posibilităţile lirismului, semnul, simbolul se vor lăsa deschise ca limbaj, iar concluzia este că „Limbajul poetic nu e altceva, în fond, decît limbajul lirismului absolut". Trecut prin clasicism, romantism şi alte poetici, poezia ia cunoştinţă de propria ei valoare, de identitatea ei prin limbaj. Modernul în poezie se confundă cu realitatea şi posibilităţile limbajului. Retorica antichităţii este ruinată : „limbajul poetic spune infinit mai mult decît spune şi totodată numai ceea ce spune, pînă la absoluta întraductibilitate a mesajului său care se are drept obiect doar pe sine". Conceptul modern de poezie con-siumă o realitate a unei durate a universalităţii, iar Matei Călinescu în această sinteză ou totul remarcabilă îşi explică, justifică şi propria sa estetică poetică. Esteticianul nu coboară spre explicaţia, analiza, sinteza conceptului cu ari- pile strînse ale erudit.,! ■ monoton, rece, ci ou a« uStem» experienţei poeziei pe caroChlder6a tiva, pe care o trăieşte. 7o° Cul' un spirit extraordinar de T *** la semnul, melancolia receptiv ' ca materiei în erupţie si metafta-plaţie, la durata creaţiei s°?ntem-tem oglinzile din casă şi L'a , *C*U nem m ploaie". ConoeptSJjU-rienţa comunică, se oomrflJtl - p*~ efectiv: „Spaţiul ac^ orb, culorile moarte, / văi înconjoară urechea. / Mai w -teva amintiri, dincolo I preotof!" ruguri. / Paharul s-a spin fi k atît de mare / singurătatea văZ lui! I Dar pare a-începe o altă £ mina, / o lumină grea, de merew / Cineva îmi ară memoria I o «.„' lunecă pe chipul meu / în care Z răsfrîng lucruri din umbră I Mi, sete şi cineva îmi dă apă". Matei Călinescu este un po«*t al melancoliei înflorită pe o idee "filozofică. I ion bălti valori etice şi estetice în dramaturgia contemporană Mai mult decît proza, dramaturgia ultimilor ani — excluzînd fireştile excepţii — a rămas în general fidelă unei viziuni realiste despre lume, specifică realismului clasic de la sfîrşitul secolului anterior. Aceasta în ceea ce priveşte unghiul de investigare al realului, fiindcă modalităţile tehnice utilizate pe plan • mondial, formulele cu caracter ex-; perimental nu au rămas fără urmări i fertile în scrisul tuturor dramaturgilor. Diversificată tematic, dramaturgia a cunoscut o deschidere tot mai accentuată spre cele mai eterogene medii, conflicte şi fenomene ale realităţii. Aproape toate piesele inspirate de realitatea imediată şi-au propus să valorifice estetic valenţele multiple ale implicaţiilor etice în conştiinţe. Teatrul a devenit o tribună ce dă expresie preocupărilor majore ale prezentului, aspectelor fundamentale ale existenţei, afir-mînd idealuri, infirmînd atitudini lj; rigide, luminînd universul spiritual [■ al umanităţii zilelor noastre. Con-i; temporană prin problematică, dra-) maturgia ne este contemporană şi i prin străduinţa de a descifra marile i probleme şi coordonatele morale ale 1 omului social. & O piesă reprezentativă în acest i, sens *), mi se pare a fi „Ştafeta ne-'1 văzută" de Paul Everac. Titlul dra-'j mei are rezonanţe simbolice. Eroii, - | *) Analiza noastră nu are în vedere toată j producţia dramatică a deceniului trecut, I ci numai piesele ce mi s-au părut că * ilustrează mai nuanţat tema abordată. muncitorii şi cadrele de conducere ale unei întreprinderi aflate în faza finală de construcţie, trăiesc sentimentul, rostit cu glas tare de director, de a particapa „cu toţii într-un fel de ştafetă nevăzută, care face o cursă lungă, unică în istorie..." Metafora sugerează totodată necesitatea conştiinţei, a răspunderii pentru o mai dreaptă preţuire a muncii fiecărui om. întreprindere importantă pentru economia naţională — „... prima oară în istoria ţării noastre cînd se va produce în această ramură", spune cineva — a început a fi construită cu utilaj adus din străinătate. Vreme de opt luni, procesul tehnologic a lucrat cu numai şase-zeci la sută din procentul planificat. S-a făcut o anchetă şi directorul a fost înlocuit. Acţiunea începe la trei săptămîni după această schimbare, cu o scurtă şedinţă de lucru, în prezenţa delegatului ministerului şi a instructorului regiunii de partid, Lipsuri aparent evidente ale vechii conduceri ies de la început la iveală. Mai cu seamă numele fostului director, Simon Velcescu, apare des în discuţie, caracterizat de aproape toţi cei de faţă : „...făcea tot felul de promisiuni, dar cu alţii era rău" ; „chefuia" nopţile ; „...era tot timpul la Bucureşti" ; era „afemeiat", „mîngîia fetele tinere" ş.a. Şedinţa se încheie cu angajamentele de rigoare, invitaţii pleacă şi o rapidă punere faţă în faţă a directorului Dobrin cu diverşi salariaţi ai fabricii atrage spectatorului atenţia că masa muncitorilor nu împărtăşeşte opinia oficială : „...am stat cu directorul Velcescu — se destăinuia bătrînul Orzea — trei zile sub plan-şeu să punem la punct tacheţii (...) bătea vîntul aici în mlaştină şi noi descărcăm tamburii cu mîna şi stăteam pe burtă să vedem cum îi montează". Inginerul Giurcă afirmă că a fost ajutat de Velcescu, con-testînd spre surprinderea lui Do-brian „ceea ce a stabilit" ancheta ministerială : „Comisia a stabilit efectele şi unele cauze", dar nu a descoperit esenţialul. întîiul tablou se încheie într-o atmosferă de ner- ^imlitatea literară 101 cutul istoric comun. Momente ale luptei comune a românilor, convieţuirii noastre multiseculare a maghiarilor şi saşilor de pe aceste meleaguri au fost înregistrate încă de cronicarii secolului al XVI-lea. Ideea de fraternitate a încolţit ou mult mai înainte — devenind forţă mobilizatoare pentru mase — demnă de a fi consemnată în manualele noastre de istorie şi astfel trăieşte ea în conştiinţa omului de azi. Este un adevăr asupra căruia aş vrea să atrag în mod special atenţia. Revenind însă la treburile noastre ide literaţi, se pune întrebarea : cum valorificăm noi acest trecut istoric comun, cum integrăm această nepreţuită moştenire — cu mijloacele zugrăvirii artistice — în activitatea social-educativă menită :să adâncească frăţia creatoare a poporului român ou .naţionalităţile conlocuitoare ? ■Destinul oomun din trecut, luptele seculare duse umăr la umăr ale poporului român şi ale naţionalităţilor conlocuitoare oferă scriitorului nenumărate subiecte măreţe. Zugrăvirea artistică într-o viziune nouă a trecutului comun ne poate ajuta la înţelegerea mai profundă a problemelor de bază ale prezentului socialist, a convieţuirii creatoare de astăzi,* Socotim că avem datoria sfîntă de a întări .din ce în oe mai mult frăţia poporului român şi a naţionalităţilor conlocuitoare. Aceasta nu e o simplă declaraţie de circumstanţă —• este crezul nostru intim, cuvântul de ordine al conştiinţei noastre, această frăţie fiind nespus de preţioasă pentru noi. In ea se oglindeşte victoria istorică a politicii naţionale imarxist-leniniste a Partidului Comunist Român. Pot mărturisi cu toată sinceritatea că, împreună cu întregul popor, scriitorii maghiari din România nutresc un sentiment de profundă recunoştinţă pentru grija permanentă cu care Comitetul Central a Partidului, personal tovarăşul Secretar general Nicolae Ceauşescu, se ocupă de toate problemele legate de frăţia indestructibilă şi a naţionalităţilor 2' Aceasta recunoştmţă ne ^ito^ şa cream opere ,în ,staa£\-1^es«m ta oar»ta c«taX* le patruotismului si ,™tJ^*"11"***. mulul proletar sluii^6"1^^ devotată activitate cauza pJ1^ Comunist Român, înfteiTef 2*» nulm comun al fcăţfef^**-României socialiste. creaw>are, * O moştenire literară ,ws , bogată ne obligăoe j6qsebft * maghiari din România ^«O* {(discuţie care insistă asupra re-m actuale a literaturii cu idea-„ —-ania, Sa crp5'T"" J*eMie să ţină cont de două pere de înaltă ţinută antici Z£ 8* ?mme- Primul ar fi să nu ?md dorim sa slujim ou pana S & seama ca vorbim despre una înfrăţirii cu poporul român SE & cele mai Serale şi tradi-exernplul lui «eltai Gaspfa «2? *5e probleme ale literaturii. Al tor dm secolul al XVI-lea & risc, să ne împotmolim în cnatismul revoluţionar «1 i„i Sî* & constatări, plictisitoare deja străbunicii noştri, despre un care a obosit în discuţiile jr secole — şi să facem aceste ytatări cu atâta alai de parcă noi Lgn fi descoperit. Ceea ce despre ,st subiect, după părerea mea' m spune nou în cadrul modest asre ine aflăm, poate să derive riatismul revoluţionar al lui S yasvari 1Ş1 Tâncsics, iniţiattveS Zilahi Karoly, Gyulay Pâl ^VZ guss Agost, principiul călăuzitor^ lui Bolyai Janos, opera celui mS mare JuptatorHpoet maghiar al S! fraţmi, romanio-maghiiare Ady dre, programul poetului proletar Jozsef Attilaiaau Solomon toiQ.T-------------, ,™-,a uenve celeaşi malţinn strălucesc ta fa», îardto ceea >ce aste nou înoonditi moaşele profesiuni de credinţa ale i«c*e şi spiraMuiale sahimbate o --4. - , ■ J*urn cu idealul: mă refer la Scriitorul tmar de astăzi are prin dintre literatură si jXai urmare de unde se inspira, are de tAjunge să ne gînmrn la rvT unde să-şi ia zborul, dacă nobila I- £ si ddată " J , la Cor" dee a frăţiei îi Snvoiburează inima. A Bruvere c^bo^ă ™.zarea Dar trebuie să rezistăm în între* |™ şS>la* Cok^Tîn.1 rea ou înaintaşii, idupă regula îft-: »t oamenii aşa cum ar trebui trecerii în înălţime a păsărilor. Cu- _ - „ — noaşteţi idesigur fabula : în întrece- ji", K?1 , d£rta am resuscitat rea Sin înălţime a păsărilor a ieşit am de veche, dar pare-se învingător vulturul: el şi-a Întins rT521 nu învechită a acestei alte pentru o clipă aripile, pentru V*? Probleme. Să se angajeze mai răsufla. Atunci însă s-a sâMi^fea acestei idei deci altcine- mai rasulla. Atunci unsa s-a saian , —™« ueci aitcme- deasupra lui zglobia pitulice, csre"8r;;are pentru ea chef şi .curaj, pînă atunci se ascunsese print«™™d la obiectul nostru inti-penele vulturului. Această întrec* Lrter-atură şi ideal, cred' că e re necinstită surprinde dragostea 4t« sa ne irosim vorbele pentru dreptate a omului, dar să nu uităm «ararea existenţei reale a că în literatură — şi în toate domejte relaţii. Orice adevărată liniile spiritului — ea constituie «FŢa^a exercitat o influentă în regulă obligatorie ; cu condiţia, ăe-Wi de forţă al vreunei ideali-sigur, ca la turul următor pitulice» tormată la modul mai mult să devină vultur. Astfel sunt chef mai puţin autonom, indepen-maţi scriitorii tineri sa se ndicpae faptul că idealitatea lite-deasupra înaintaşilor. ' " -u „„ * vct «ioauratea lite* respective era programatică. lift logii despre verbul umanismului probabil că nu se poate participa în nici un chip — la modul literaturii, cu siguranţă nu — în această luptă ; ori idealitatea literaturii a însemnat întotdeauna, pînă şi în precipitările ei deziluzioniste, chiar această luptă, lupta împotriva Răului şi împotriva luptei false contra Răului. Ziaristul, care din pură comoditate uită adeseori de interesele vitale ale societăţii socialiste, devine nervos în faţa investigaţiilor mai răbdătoare. Umezindu-şi la repezeală degetul, ca să afle de unde bate vîntul, ziaristul ne-ar putea întreba : ce avem noi cu Răul ? şi cu modificările noţiunii de libertate, în general ? Răul este un articol inventariat şi destinat pieirii în planurile statului socialist, important e să credem, restul nu ne priveşte. Iar oît priveşte modificarea noţiunilor de libertate, e clar că nu putem avea nici o contingenţă eu ele ; noţiunea de libertate a societăţii noastre este definită de socialismul ştiinţific, care, la rîndul său, este explicat de ştiinţa socialistă ; să rămânem la oile noastre. Dacă viaţa ar fi atît de simplă, literatura s-ar putea desigur pensiona — n-am mai avea pe pămînt altă treabă deoît doar, din cînd în cînd, o conferinţă la masa rotundă despre nimic. Literatura este un martor mai sprinten, chiar pentru că metoda ei de cunoaştere cuprinde scenele surprinzătoare ale vieţii, nu în generalitatea, ci în unicitatea lor. Idealitatea literaturii are conştiinţa ei proprie, care se afirmă în concentrarea ei onestă. In spiritul idealităţii sale imanente, ea este atentă faţă de lume şi nu se amăgeşte că ar putea să o rezolve cu o definiţie ; că adevărul ar putea fi prins — sau, dacă e detestabil, pocnit — cu o banalitate. Cred că putem fi cu toţii de acord cu Thomas Mann, care a numit literatura autocritica vieţii, iar raţiunea, etica vieţii. Cu aceasta trebuie însă să asociem adevărul că literatura, ca o autocritică a vieţii, nu poate considera fenomenele stînd pe şeaua calului : ea îşi poate investiga ^ numai în relaţhle sâS S*4 ** fragrle, cu dreptul i~ ^ °$ *« nuanţării. Nimeni să Llf ^ la noi să ne aruncămr„ ttepte * •nul asupra păgînuluT inain^ vedea cu cine avem de a * 6 1? * să nu se aştepte de ta văm grijile mar ,i iSL* «** vremii : atâta putere nu**** m dată literatur/Sîn^ & ^ sa nu umilească nimeni mfL.*" coborind-o în pyj omenirea a intrat într-o a Jalază, cînd relaţiile şi fluxul de jjjsnaţii sunt atît de complicate, "«cturile atît de mobile, încît apare itl treilea tip de om, omul-radar, j* se mişcă în funcţie de o stare perală a societăţii, la care este )Sem de sensibil. Sociologii ai iran că încă acum 20 de ani, în ochitul Europei şi fin Statele Unite, Şteeput să apară acest om-radar, igeşit de informaţie, al cărui senti-sat fundamental nu este nici rusa, nici păcatul, ci neliniştea. Cred snoi nu trăim realmente în faza *i-radar. Cred că noi mai «a de construit o lume de principi valorile nu sunt încă foarte «precizate. Modalitatea de ra-*ta la actul de creaţie artistică "Me să stabilească aceste valori. * *unt valorile care ne leagă ? * este armătura efectivă, liantul *ne strîrige pe toţi în momentul •aţa? Pentru întreaga societate, *u întreaga colectivitate pro-«8 valorilor fundamentale ră-58 încă ideschisă. Se resimte foarte puternic faptul că trăim într-o epocă de tranziţie, spre ceva pe care îl putem defini astăzi mai greu decît a fost definit acum 50 de ani. O problemă esenţială pentru noi este raportul dintre libertate şi necesitate. Lumea este atît de complicată şi noi suntem atît de influenţaţi de lucruri care ne scapă de sub .control, încât toată problema valorilor noastre trebuie să fie reluată. Literatara este datoare să stabilească idealuri ? Da, numai să nu fie preconcepute. Pentru această gravă întrebare e nevoie nu numai de o pregătire interioară, o eliberare de teamă şi de prejudecată, ci este necesară o maximă posibilitate de expresie. Poate că forma aceasta de expresie n-o să fie deloc asemănătoare cu reahsmul tradiţional, ou naturalismul, cum i se mai spune mai exact. Desigur că nu va fi aşa, tocmai datorită caracterului acut al întrebărilor. însă, oricare ar fi formula estetică, rămîne necesară autenticitatea. Vom crea în felul acesta eroi sau stări ? Este o chestiune complicată. Vor exista tipuri paradigmatice, tipuri ideale în literatura noastră ? Şi s-ar putea întîmpla ca necesitatea noastră de a cuprinde esenţele, de a face un realism de esenţe să ducă la o formă mai eseistică a literaturii, care presupune un raport mai manifest, .mai deschis, între întrebare şi personajul caire întreabă. Oricum ar fi, singura noastră posibilitate este un sistem acut al participării. Faptul că antevorbitorii mei au ieşit din sfera estetică şi au discutat nişte probleme acute de ideal şi de societate dovedeşte instinctul nostru de a trăi cu mare intensitate prezentul, fiind martori în sensul în care este martor cineva la un proces şi nu martor la o scenă de pe stradă. Un martor la proces depune o mărturie faţă de ceea ce a văzut, dar în felul acesta, prin mărturia sa, el Schimbă şi soarta celor în cauză. Şi este exact tipul de mărturie de care e nevoie, adică o mărturie activă, o mărturie care să schimbe sau să încerce să schimbe această soartă, care este istoria şi societatea noastră. 114 | gura omului acestuia — sa nu ■ nem nou, nici ideal, dar care S către un ideal uman, altul «w cel al eroilor lui Rebreainu de rn* dă. Un erou care se luptă 'cu ranţa, cu mizeria, ridicat din igno" ranţă, din mizeria .materială mi dintr-o abulie dureroasă. Un care a început să iia cunoştinţa d» propria sa fiinţă, proiectată pe fun dalul unui timp, care se numesi* TSTORIE. ^ Enumerările sînt desigur şl arbitrare, şi incomode, şi riscante, dar nu se poate fără ele. Gîndindu-ne la literatura acestor 25 de ani, care a făcut cap de afiş pînă nu demult adică pînă au apărut contestatarli cei intempestivi, înarmaţi cu radiere, de care vorbeam, nu putem să nu ne gîndim la „Desculţ" de Zaharia Stancu, la „Groapa" lui Barbu, la „Moromeţii" şi „Risipitorii* sau „Intrusul" iui Preda, la nuvelele lui D. R. Fopeseu, la „Setea" lai Popovici, la cărţile lui Siito Andras, la „Mistreţii erau blînzi" ai âui Bă-nuleseu, la cartea cea mai frumoasă a lui Zaharia Stancu „Ce mult te-am iubit" şi la atîtea altele. E vorba de nişte cărţi care încercau să fixeze fulgerul unei epoci, u- , neori dure, mergând însă spre clarificarea de azi ; şi" mai erau, mai demult, nişte cărţi care vorbeau despre război şi care se numeau Negura" şi „Eroica", dar mai erau si nişte cărţi oare se numeau „Desfăşurarea" sau „Ferestre întunecate", şi mai erau înca multe altele Acestea şi acelea altele multe, despre oare nu voi vorbi, se străduiau să reţină ceva din atmosfera specifică a unui moment social a unei vaste prefaceri sociale cu grave mutaţii în structura psihica s. etică a omului. Aceste cărţi au adus ecoul unei epoci neliniştite . puternice, în care s-au pus.jaloanele uno; existente dramatice , dia să aibă memoria cam scurtă şi ce s-a petrecut, sau, fiind jjnari, să nu se intereseze de f s-a petrecut înaintea lor. f*Wnd o frază celebră, ei par J^nă: „înaintea mea nimic" ! • T^jtiţi, dar care nu prea îşi .contemporanii. Unii l-au citit Dostoevski, alţii pe Kafka, "f^jar Pe demodatul... Proust. Ei î gălăgie împotriva realismului, mele unor ' generaţii, accef^ oc ta Cărţi în care' se 'cristalizează^ «nu va ajunge la semnificaţii îrtilui, s'au 01,1111 procedau unn Jjjjj-i, din vremea anilor '30, care o „sincronizare" rapidă şi jScială ou literatura oontinentu-î«nostru. Unii, dintre cei ce nu '^gţ bine istoria literaturii ro-^jj, au impresia că scrisul lor }<«zin!ă o noutate absolută. Oare 1*8 «e A plictisit în aşa măsură de ;^gm, să-şi fi epuizat el toate va-'««fele. să nu >mai fie în stare a cum trebuie pe scriitorul de azi, care are de comunici adevărurile epocii noastre ? Nu !Snva suntem prea grăbiţi ? Nu işava ceea ce căutăm să punem i*!oc e un hibrid care nu se poate •jdtoatiza ? Dar trebuie să recunoaştem că (aii scriitori practică o literatură ai comodă, fie că n-au acces la Clemele realităţii, fie că vor li ocolească spinii, complăcîndu-se ir-un minim de efort şi scăidîn-xs în zona cam difuză şi cam ţii a unor problematici care se A greu digerate. Din categoria Stor modernişti de ultimă oră .4 parte prea mulţi, ca să fie ne-'fe să cităm. Numai că, elegante 9 nu, aceste evaziuni, uneori sa-Ţsase, al căror miez unii critici isş\ se reped să-1 deguste, se do-*sc cam seci. ilfii confundă viziunea proaspătă scriitorului, care refuză conformul, cu o transcriere sărăcăcioasa unor întâmplări, fapte, istorii, «Spot inspira pe scriitor cu con-»'a să fie în stare a trece dincolo Unor geuoi-ayn, ---- . -_x torie la condiţia umana superioară _....._---^ _ de acceptare şi înţelegere^ a^^.|tone., »^ajUngînd la semnificaţii. Dar rărea măreaţă a unor mase de oa f^ml rămîne ăsat dg factolo_ menî pulsul înnoit al unui popor, < ^ cum se fntîmplă creator al propriei sale istorii. i° I plictiseşte cu despicarea firului tuîf — ex£t& un „totuşi" - unu şi p&tm Uneori cutare scriitor amestecă, poate fără să-şi dea seama, oeva din maniera cutare, cu ancă ceva din alt mare scriitor care a făcut şcoală în lume, şi din amestecul ăsta, rămas la stadiul primitiv al ne-integrărilor, iese un hibrid, o literatură oscilînd poate elegant între incoerenţa simulată şi pirueta inteligentă a unui spirit speculativ, dar care nu mă interesează pînă la unmă decât pe mine, ca specialist. Ce zice însă cititorul ? Lui trebuie, totuşi, să-i oferim şi metafore şi imagini, şi personaje, şi mai ales trebuie să-i creăm senzaţia de „viaţă", altfel nu-1 interesăm de loc.; Nu pledez aci nici pentru realismul plat, dar nici pentru mediocritatea lustruită a speculaţiilor psihologiste, fără ecou şi fără interes. Mă miră suficienţa cu care unii susţin sau contestă nume de certă valoare din literatura dintre cele două războaie de la noi, pentru ca apoi, senini şi puri, să treacă la minarea aceloraşi contestaţii. E cert că în ultimul deceniu s-au petrecut în literatura română nişte transformări evidente, că scriitorii au lepădat acel semănătordsm deghizat care se numea idilism şi au învăţat să privească în jur cu mai multă gravitate, să reflecteze asupra înfăţişărilor vieţii reale, cap-tînd ceva din acel specific dramatism interior al omului modern. Căci, evident, am învăţat să privim în jurul nostru cu alţi ochi, cu ochii maturi ai gravităţii. Dacă ne-am manifestat aici nemulţumirea faţă de realismul plat (fiindcă, din păcate, editurile noastre mai publică multe asemenea cărţi !), dacă ne-am arătat nemulţumirea faţă de toţi acei autori care, transcriind faptul brut, au impresia falsă că fac literatură, asta nu înseamnă că nu ne interesează literatura inspirată din realitate. Dimpotrivă, tocmai aceasta cred că este la ora actuală problema-cheie, care preocupă pe scriitorii buni sau răi, pe cei tineri ca şi pe cei vîrstniei. 116 i? al istoriei, şi nu poate fi negat* _ aşa cum evoluează viaţa \*L - ' ideile, .evoluează şi procedeele *!' tistice, mijloacele de manifestare al artei, conform noilor ei strucC Ştim ca arta literară comunică S limbaj, cuvântul noţional ZZ însemna o sumedenie Ap w sumedenie de lucni„ îutr-un uuimext dat. Modul de trate» nare a cuvintelor într-o operă literară poate diferi după talentul scriitorului, după concepţia sa despre artă., despre limbaj, în funcţie de capacitatea sa de percepţie a vieţii şi de conştiinţa pe care o are câ •> fiecare moment, stabileşte o relaţie dublă : se adresează cuiva, despre un fenomen care l-a marcat Exista deci un fel de îngrădire specifici procesului artistic, de luat în seamă în măsura în care devine un sistem de transmitere nescutit de valenţe estetice. Pe de altă parte, procedeele artistice pe care ţineam să le accentuez ca diverse sunt şi ele victimele unei evoluţii a limbajului şi a asociaţiilor de limbaj. A constata că există uneori un limbaj static, care transmite numai parţial stări autentice, fără a vedea dacă nu cumva o asemenea stagnare, o asemenea descriere a răului, o asemenea rămînere într-o stare rece nu trezeşte în receptorul de artă contrariul, adie! posibilitatea de prefigurare a unui ideal, ar fi o greşeală fundamentala, lată de ce am avea de a face cu un pleonasm. Nu încerc să apăr aici produsele confuze, în care mici un concept clar nu se poate desprinde si nici o atitudine clară nu poate reeşi. Optez însă pentru o atitudine analitică foarte serioasă Si *<»rta profundă în ceea ce priveşte producţiile literare. Şi nu numa,ato generaţiei tinere, pentru ca evouţiâ este şi a unui scriitor şi a ™ul t£ nomen. Orice scriitor poate debute într-o anumită maniera şi_ poaw continua în altă maniera, --in căzu nostru a fost chiar binevenita «ta* barea *mor puncte de v^«e. un poet nu va stabili ™J*™* egalităţii între primul ?1 ulti^ voiam de versuri ; nici un proaaWr 118' ■; je să-şi continue exact în * ^ stil 'Şi la aceeaşi tensiune «*y literară, trecând peste & .j îl depăşesc evenimentele. ■ privi această evoluţie şi a înştiinţa că o netezire a dru - * a|ît în privinţa conceptelor, jiiodulud lor de exprimare, 'iii păcate obligată să treacă "dedici ca inerente pierderi, «iape — unl^ ^e nuimesc con-eu le"a? numi încercări nece-*, oare pot să treacă peste va-experimentului. Cele care "2 insă în stadiul de experiment Evident excluse şi nu despre ele * vorba vreodată. Dar piedicile 5ţile, vămile pe care le are de "?evoluţia artei nu ne dau drep-*A acuzăm o literatură, ci, dim-S| fenomenul artistic trebuie Joretat în toată diversitatea lui _ o privire accentuat ana- ■upresie şi substanţă. iiânos Sstă o confluenţă totală a vieţii lijne, fără confuzie dar cu vizi-5 interferenţe. Dacă există iluzia 'ia momente estetice pure, sau $ o altă iluzie, să zicem a altor "i filozofice, astea sunt, după pă-#mea, lucruri de teorie, poate *iri puţin plictisitoare. Tema liră a fost idealul literaturii cu ttrile cititorilor. Ele sunt în pri-.rînd nişte idealuri foarte prac- * foarte umane. Zona esteticului * mă înotată formidabil, dar nu 4 că cititorul care cumpără căr--ivs. mai intră din cînd în cînd «mai în librărie, ci şi în alte Sine. Aldică, nu suntem existenţii, dar existenţa ne preocupă, scâ în acest sens discutăm proptele de idealuri, hai să pornim a nişte lucruri foarte mărunte, îl vrea să trăiască. Profit de > că preşedintele nostru este M aş porni de la „Desculţ". Air * să pornim de la faptul că i-ii-am avut pantofi şi acum S, şi abia după aceea putem « că altădată n-am avut ideal Şi acum avem. Este absolut * de orice sens — după opinia mea — orice .evazionism practicat la noi în numele unor libertăţi care ni s-au dat. Libertatea înseamnă a spune, în sfârşit, adevărul, să spunem despre oamenii noştri, cu care trăim împreună, cum pot ei — prin lipsurile şi eroismul fiecărei zi — să ajungă, pînă la urmă, la un ideal uman. Pentru că este foarte greu. Daţi-mi voie să conceptualizăm de la bun început în conştiinţa contemporanilor noştri, care se luptă cu nişte lucruri foarte mărunte, dar foarte importante, ideea de ideal uman. Nu o să avem adepţi, nu o să avem ecou, n-o să avem niciodată cititori mulţi şi entuziaşti dacă n-o să spunem că cei care se luptă cu toate micile griji ale lumii, cu toate mirajele mici şi mari ale existenţei — aşa păcătoşi, plini de contradicţii cum sînt ei — nu conţin deopotrivă valenţele idealului, idealul nu este un lucru abstract. Idealul este un iuoru social, pe care îl facem noi, cu toţii. Trebuie să suim la izvoarele (fireşti ale literaturii. radu boureanu Căutînd să dăm o definiţie a idealului uman putem avea surpriza să ne trezim în faţa constatării şi posibilităţii unor formulări variate. Unul din aspectele care îl compun — căutînd a suplini sau remedia durerile sau lipsurile etice ale societăţii — ar fi responsabilitatea. Responsabilitatea în materie de bine sau de rău. „Ccoisiderînd destinul pe care îl urmează în istorie virtutea, moralitatea, chiar religiozitatea, nu trebuie să ne abandonăm litaniei lamentaţiilor" — spune Begel în „Filosof ia Istoriei". Mi-a făcut impresia că, prin unele luări la cuvînt, la această .masă rotundă s-ar aluneca pe panta acestui mod de a discuta şi căuta soluţii, lamentîn-du-ne. Spiritul lumii, al lumii moderne, al lumii socialiste, îşi poate gîndi şi realiza conceptul despre idealul uman ascultîndu-şi propriile-i visuri, viziuni şi deziderate care îl vor jigază aceasta umanitate, o aza. a vorbit aici despre „con-wptei cinstite, despre tra-luptă, lupta pentru crea-mi nou, care va fi în secare nu există încă". 'Jernizele şi toate graficele £ ale spiritului ne dau drep-, jpgrăini- Dar, vorbind despre Oşi artă, dacă nu vom ri-Vmfuzia, dacă nu vom arăta cu degetul impostura, falsul .^Isa modernitate, vor fi jn calea relaţiei artist-pu-Vor fi peste nedumeriri, e-jiduri care pot fi dărâmate lărgiri de orizont şi pentru spaţiu, dacă vom voi să a să acţionăm, realizînd o o-Je asanare a spiritului, a i- care-marchează tot căutarea ine* tului şi imposibilului. ' Am ™T~ să-i cităm pe Mateiu CarasiaU k năoară, sau Bacovia, sau Alam Fm2* nier, pe Proust, sau BaudelaireTl gur că ni s-ar replica despre înt^T derea operei, la unii, dar sunt r**« şi prozatori care, pe o dimenS restnnsa oa spaţiu tipografic reali zează distanţe, spaţii spirituale te comensurabile. O lume, un uruvea de senzaţii, de idei, de sugestii ca» împing pereţii abstracţi ai imposibilului către stări divinatorii, .profetice, deschizătoare de lumi de Sădire. Şi în acest spaţiu ide creaţie este urmărit, atins, sau depăşit idealul uman, oare face ecuaţie cu idealul artistic. Este adevărat că, în anii aceştia, formula ideal artistic şi ideal urna» EZi artistic şi uman, desfigurat pare o scriitură pe nisipuri mişcă- ITSe secvenţe de timp istoric, toare, sau reflectarea unui scris, a : unei firme de neon pe ape clătinate, Asta pentru o parte dim cei ce în- - pVI ZSOŢC cearcă şi cred că trudesc ipentru idealul artistic. Cît despre idealul u- . ijau să ating numai o singură iman, nu ştiu dacă conceptul li se de- -^iar.ă, un singur aspect din pro-senează sensibil în suflet şi constiin- anunţată astăzi. Unul din iţă. Poate că da, poate că nu, ar pu- jjjle umane pe care dorim să-1 tea fi răspunsul. Sau, după dicton; „de internifous non giudicat ipraetpr*. Dar nu aste vorba de acel depozit interior, păstrat cu zgîrcenie, în seiful tău uman. Fiind vorba de creaţie, de operă literară avuabilă şi circulatorie, ea trebuie să lase să transpară ideea, conţinutul acela artistic, noţiunile de ideal .artistic şi ideal uman, ceea ce în ultimă ----------- . . . . instanţă se cheamă operă de arta. ^ce, organizatorice, măsuri Dar sunt şi cititori care au ort- *strative. Cred că pentru dez-entarea clară • obiectivele lor, vâ- m personalităţii umane este zute chiar la mari distanţe, nu 1şi * de reconstituirea procesului disimulează formele, substanţa. Ştiu aţii pe baza adevăratelor re-bine ce ideal artistic urmăresc, 3 fi caractere omeneşti, într-o cum vor să-1 realizeze, care este cu- Date dată. Şi consider drept un loirea etică a idealului uman şi că- * merit al literaturii noastre tre această dublă ţintă îşi direct b.foarte multe romane realizat, atît în literatura 4i, cît şi în realitate, este dez-•Jsea integrităţii, a demnităţii asnalităţii omeneşti. Sunt con-3 ti literatura poate contribui Sunare măsură la acest ideal a nobil, pus sub semnul uma-SBlui socialist. Cînd vorbim des-•fjteşeilile dogmatice din trecut, i de fapt despre deformări veazâ posibilităţile şi intensitatea * cu mare interes de cititori Wi+uală sensibilă, creatoare. A- tocat o investigaţie mai con-spintuaia, seosiu _,x cmia^ nu j în realitatea contemporană, o tocat o investigaţie mai con-cestia nu profesează confuzia, nu |în realitatea contemporană, o rimează fenomenul dupăhpare £?fumului Pfflt™t? " deDăsite, sau despărţite %ţ fotr-o epoca în oare exista ? arS care este în spe- -«le necesare în vederea dez- Srt uman dacă ne gtodim, personalităţii, demnităţii o-î-^ffSnaSea a dăruit valori-Cred că ne putem realiza îrSritsriSe artâ-?i ** ^e viată şi Meaiwiie ute- 1201 rare daca ne concentrăm asupra ilustrării condiţiilor şi relaţiilor sociale în complexitatea lor şi dacă vom scrie despre oamenii timpului nostru, (despre oamenii care fac tot ce e posibil pentru a transforma realitatea. dan culcer E vina noastră, a acelora care încercăm să scriem sau care am scris, şi avem în spatele nostru o operă, e vina noastră că această literatură pe care o privim dintr-o perspectivă distanţată nu a realizat tot ceea ce ar fi trebuit să realizeze într-un context social dat. Nu jumătăţile de măsură — care au caracterizat şi o bună parte a literaturii, fie prin evitarea problemei, fie prin rezolvarea ei într-un mod care ţinea de un optimism facil şi iresponsabil — sunt acelea care dau rezolvări şi care pot da un ideal etic unei literaturi. Tînără generaţie, care nu s-a izbit de această epocă decât din eventualele povestiri ale părinţilor, uită de foarte multe ori de aceste lucruri şi încearcă fie să le evite, evadînd într-o libertate care mi se pare tot atît de iresponsabilă ca şi optimismul cu ori ce preţ, fie încercând să facă o literatură de participare. Bineînţeles, există o influenţă a realului asupra noastră. Cred că singura formulă corectă, cinstită, ar fi aceea de a privi realul în faţă. Şi numai în acest fel se poate 'construi literatura prezentului şi a viitorului. în legătură cu idealul mi-am amintit două lucruri. Una dintre aceste probleme este aceea a eroului pozitiv. Şi, îmi permit să repet, oarecum, cîteva dintre ideile pe care le exiprim cândva într-un articol publicat în „Echinox." Mi se pare că într-un domeniu care nu a fost prea discutat aici, al dramaturgiei, persistă încă un fel de dogmă a personajului pozitiv, dintr-o motivaţie exterioară literaturii, pe care nu pot să o accept. A doua idee, pe care aş dezvolta-o, ar fi aceea a necesităţii unei coope- i rări, unei reciproce cunoaşteri, unei unificări a spiritului literatura româneşti, înţelegînd prin aceasta literatura scrisă în România (deci^ literatura scrisă în româneşte, in ungureşte sau în nemţeşte), o traducere sistematică a literaturii produse de scriitorii maghiari şi germani din această ţară. Numărul traducătorilor care să întrunească şi condiţia de a fi scriitori şi a şti limbile naţionalităţilor conlocuitoare este relativ redus şi cei care există nu sunt totdeauna folosiţi. Închei cu o idee care mi-a tost sugerată de cele spuse de AL Ivasauc în legătură cu cele trei faze pe care te urmează evoluţia omului. Ma refer la acel om-radar din a treia faza, care este foarte sensibil la presiunile mediului î™»n^rato^nl,^ acest sens cred că s-ar; putea exp ica o parte a personalităţii eroului literar din această etapa a literaturii, ui sensul reacţiilor imprevizibile, pe care le are acest personal literar. Tocmai din cauza sensibilizăm lui extraordinare, din cauza aptului că nu are un cod de comportare prestabilit, adică integrat persoanei sale el nu poate fi urmărit decît întrlo logică W^.taţ^g£»* lui interioară, şi de aici felul .absolut neaşteptat în care reacţionează la realitate. balogh edgâr Tocmai aici, la Tîrgu-Mureş, şi-a ţinut cu treizeci şi trei de «mm urmă tînără intelectualitate ma ghiară a ţării adunarea m cadrul căreia trebuia sa-si dea un pro gram. Atunci s-a precizat fap tul că împreună cu poporul român ea trebuie sa se opună fascismului şi că se impune o noua înţelegere pe plan social. Cu toate că împrejurările sociale şi .ist™ s-au schimbat, iar .egalitatea şi fraternitatea nu mai sînt nişte simple deziderate, ci au devenit un program de guvernământ, nue totuşilipsit de interes sa privim in faţă factorii alcătuitori care, m ceea ce priveşte interacţiunea egalităţii şi a colaborării, starea lor recipro- că de dependentă, exprimă «_ tismul comun al tuturor ţ?,,Patt5^ astăzi că definiţia sumară care prin socialism totul 8e' S4 va. ca năzuinţele spre iunaitf£?T proape nu mai au o sarcină «ncrf ta, ca un industrie, în agncX* sau m administraţia publică dS eraţia generează mereu alte /X cerinţe, e depăşită. Şi e ia \^ f limpede că pentru -~— tinuă e . procesul de dezvoltare a '4* Mi se lărgeŞte mereu, po-p.VLenţelor mai noi, mai mo- limpede ca pentru rezolvarea con +;"uă 'a Problemei naţionalităţilor _ necesara colaborarea dintre nâ ţionalitatea respectivă şi forţele democratice româneşti. In anii din urmă, noile realMii arată cum devin realitate mereu alte exigenţe ale populaţiei ţie iins, bă maghiară din întreaga ţara. 0 deosebită înrâurire are, asupra joa. selor, televiziunea şi, anume, emisiunile maghiare ale televiztuaa române. în oraşele noastre universităţile populare în limba maghiari şi-au redeschis cursurile. S-a deschis din nou casa de cultură Î,«t6fl din Bucureşti. Şi a început sS apară, într-un tiraj bogat, revista sip-tămînală „A het" (Săptămîna) în limba maghiară, tot în capitală. Im toate aceste realizări, cei doi factori amintiţi mai sus se valorifică în egală măsură. Colaborarea dintre scriitorii români ţt maghiari a fost exemplară, în teste timpurile. Atitudinea Uniunii Scriitorilor, a presei române şi a scriitorilor români a fost unul wa mijloacele de promovare a noii politici a partidului faţă de naţionalităţile conlocuitoare. Datele concrete pe care le-am enumerat, aas constituie realizări ale zilelor noastre ne încurajează să cerem ţi» viitor ajutorul scriitorilor «tttnl în politica urmată de part.Mo problema naţion^tajtojgg* toare, precum şi m f ^" hW, dintre scriitorii romani şima^iw. care are o vechime de c.teva £ cenii de dezvoltare m poW» leninistă aplicata de către p şi în acest domeniu, am Bi>0ifeSCU ., (jjde susţinea că „arta nu sâ dovedească nimic", iar Hesse îşi exprima, într-o adresată unui confrate, ''S?ca privire la eficienţa poliţiştilor. Ştim însă că influ- * losală exercitată de opera fîţje asupra intelectualităţii eu-i,dintre cele două războaie se g prin dialectica morală pro-jiereu de această operă ; cum '*je asemeni că acei care i-au «nat to 1946 lui Hesse premiul iau vrut să consacre o altă j^e germană decît atunci re-% spulberata ideologie a nazis-% Ou cîtă putere se exercită jj influenţa literaturii asupra glţii, s-a văzut pe vremea cînd aja micului roman ai lui Goethe »*sn(e!e tînărului Werther a deşi un val întreg de sinucideri, «j din problematica şi practica JJj, termeni precum eatharsis ■safism au o profundă semnifi-♦tHiană. Toate acestea ne con-i faptul că meseria de scriitor jd o răspundere deosebită, pdere imanentă aş spune, î«e ea nu ţine de un ood, ci M literatului prin chiar actul nade. Iată de ce o socotesc şi i personală, strîns legată de "•ttialitatea artistului. Pentru că anterioară oricărei codificări, adenea socială a scriitorului ate nici rezulta, nu poate nici •promovată de teorii sau ve-şSetiee, de vreun program sau Jsal literar. Anumite dezbateri sj eroului pozitiv şi asupra i negativ, unele dezbateri «realismului s-au dovedit ste- * acest sens, împiedicînd ope-»»se nască. Sinzător faţă de sine şi prin * răspunzător faţă de' socie-Mstul trebuie să se bucure w rînd de libertatea lăun-•âră libertatea lăuntrică, sin- 12 f cumva eroul nostru ideal seamănă cu un fel de portret-robot idealizat ? Cunoaşteţi acea maşină în care introduci diferite porţiuni ale feţei umane şi din care va ieşi, în cele din, urmă, portretul unui individ oarecare. Eu cred că, la noi, eroul ideal seamănă cu un astfel de portret-robot. Nu cumva are el părul lui Julien Sorel, mustaţa lui Taras Bulba, bărbia lui Santiago din „Bă-trînul şi Marea" de Hemingway ? Nu cumva am creat un fel de momîie interesantă, un fel de portret inexistent ? L-am creat, am renunţat la el şi acum ar trebui să găsim eroul. Putem noi găsi acea figură umană armonizată, pe care, dacă ne uităm, o putem identifica şi în viaţă ? Va trebui să fie un erou diferit total de înaintaşii săi, va fi un erou specific al nostru, va fi un portret al omului socialist adevărat, diferit de eroul din epoca burgheză, aşa cum diferă, de exemplu, eroul Renaşterii, de eroul Evului Mediu ? Cred că în noi, adică nu tocmai în noi, dar în societatea noastră, există deja trăsăturile acelui om ideal, care nu va fi niciodată într-o operă ca un erou pozitiv, ci va fi un fel de posibilă ficţiune purtînd frumoasele trăsături umane ale tuturor eroilor existenţi în literatura noastră. Nu cred că va fi o momîie, aşa cum nici acel erou despre care am vorbit (şi de ce să nu mă refer iarăşi la Renaştere, fiindcă este vorba de o renaştere, nu de Renaştere), nu este o momîie. Pentru mine acesta din urmă e născut viu şi trăieşte, mulţumită — cred — calităţii creatorilor şi operelor din care se degajă. romulus guga în numele celor care trăiesc în Tirgu-Mureş transmit omagiul meu şi mulţumirea de a avea în mijlocul nostru pe maestrul şi academicianul Zaharia Stancu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor români, şi pe celelalte distinse personalităţi ale literaturii şi culturii din ţara noastră. Revenind la cuvîntul de început al acestei dezbateri, aş dori să mul- ţumesc şi celor d revistelor lgaz Szo si CT?n' v contextul universal al pr0-; *' {oate aspectele şi adevăru-tjtre, Pentru a face din cul-- • -isca o prezenţă real-pe plan european sau -w«ă-roi exprim simpatia ţtltima carte a lui Alexan-'f^ae, carte care mi-a pro~ ..'stajseWâ plăcere tocmai pen-(i*.nn fel. căuta să ^s_.._ într-un fel, caută să răspun-''n»-ce am numit alte aspec-ţ adevărului unei epoci. -#1 stancu această întîlnire părerea «* ea a fost una dintre cele ■jia'Bsaiite întâlniri scriitori ţ care am asistat de vreo dincoace. j»fe de această întîlnire am ticip la această Z&l*?} sS * vrea deci să-i salf.f "^dâ" a» -speti pe acestf^!^ Petru Maior, Şineai i^1 <*HE si al oraşului în ^ uarfe nescu. are a Poposit Ţineam să fac acea^s • ranteză pentru că S,** Palorile culturale romS ?i *»* aici, m zona Mureşului ?u„fÎSlSa»e ponenta importantă £ Life.0 lene, a culturii o.x>mânesti rt ^ scriitorul nu poate ff^' ^ <* întotdeauna comod al re trăieşte, pentru că alta, *" mul rînd ar strica epoch doilea rînd s-ar auto^T^ sa menţionez faptul că JT f d*» - unor ani literatura rom^ă « lî^ f e3S*,ă /ntîMre am trat doar o fa« = i . ^ a te- »«revedere destul de scurt n impresia că^ora^^ ^a revistei. ^ S^Tm cută insuficient despre cettv? f? ^1 T Ş' flteVa ll™i Pe pe care scriitorul Tr fi l ^ 3nodat? U le~am *tiut- Nici Dună L m!TI £ fl 'dator sl h s revistă, nici despre srruw? şi ştiţi ce înseamnă de fapt cW. s-a discutat despre laria sau tinereţea pentru un sol M în ultimii 20~£5 dJ& itor, şi Uus re exemple ne arată ree vom face cu scrisul au ansemnat în opera unor scrilW k folosit de mai^rte n?~ de seama aceste etape ale vi«ţ|t gresie care a avuf o Iar' Cred ca despre această tinereţe-ţT «#e: „tovarăşul de in ™ copilărie, despre unele probleme afc Preda are undeva ,T ei, scriitorul de azi este încă pn*.We, o scenă ăevenitt%a fund dator cititorului. Există (ni*** poate", spune tovarSn intre scriitor şi cititor o sumedenie «aduce şedinţa si ntWnn-de relaţii nerezolvate, mai extată.fevarăşul de la' raion SS unu funcţionari care încă „sWlsse poate". ' 91 bpu" tiparele desăvîrşirii, există încă de la raion" mai- „ • păcate cîţiva care cunosc prea biflef* "orbit aici de lasitatp scriitor, fără s-o hak * «ursi c.^ .,_..,:.,.» s"a păcate cîţiva care cunosc prea bifle* wbit aici de lasitatp meseria de scriitor, fără s-o feet * curaj, S-a vorbit ri S"a Propun soluţii, descoperă problem*ele luoruri în+,B pre şi mai ales nu le rezolvi, Vţ%. ştiţi că, din m^eZlT^ scriitor -autentic, dar mai ales *f>Wăşul Nicolae Cea scriitor comunist, membru al aee%* Secretarul general ni ppp tui partid care şi-a analizat acfiv|^Me Goasi-liui,,; a„ ti 1 ' >i., iiraumu ai «"-ir-• ^vi^Kirui general îl ppd tui partid care şi-a analizat acţivpMe Consiliului d'p S+ t ' tatea cu atîta seriozitate, nu poîpnatorul a două fun^?> a" să accepte aşa ceva -- şi de alt-'- şef al d^m,,,,, qn su~ minteri, judecind după frumoaselfl&lui nostruim a U rezultate din ultima vreme, nici Wteiodată n™-nt„, - at a" a acceptat. Cred că astăzi idealfi care să Z]vTJ ?n tvreo unui scriitor este să dobfadeascJSrâ să intl^lT ftatul pentru literatură adevărul, ciestaj» comentarii Si „ . Sau şi sinceritatea. Şi, mai ales, să ai, devenite ndfeatii A ^ 1» I după ce-ţi citeşte cartea a „ dea înapoi. Să apună • L, scrie în profilul editurii Jlk~ Nu poate fi o libertate Totdeauna libertăţii trebui daptate la timpul pe care 1 tL*" la necesităţile statului si ŞJS$ în care ne aflăm. ' ^««fc Iată una din dovezile că >| s-au schimbat şi ca noi pu^* j vorbim aici — suntem 40 sau Z * proape 50 de oameni, dacă m -T mulţi — şi spunem ce gînclirn £ . rostim cu glas tare părerile, uneia»" trivindu-se părerilor oficiale âesa» artă şi literatură, altele aşeanSl -chiar pe o altă poziţie. Putem «t spunem tot ceea ce avem de ag, cu glas tare şi suntem convinşi . ştim că nu ni se va Miitavpla * t mic, nimeni nu ne întinde azi «âţ, cane. Vreau să mai spun că una dintre cele mai importante cărţi agţ. rute în ultimii ani este cartea ha Ivasiuc, care se cheamă „Păsările". Aceia dintre dvs. care au citit-» sau care o vor citi îşi vor da sean» cîţi paşi înainte s-au făcut în t spune adevărurile vieţii, tăinţfife în trecut. Numai citind aceasta carte a lui Ivasiuc ne vom da seama de libertăţile scrisului de azi. "Sa sunt ultimii paşi pe acest dram. Cunosc în .momentul de faţă ctea manuscrise care vor întări cele spus« de mine aici. In ceea ce priveşte colaborarea scriitorilor de diverse naţionalităţi, se ştie că avem revistele noaste'' de limbă română, maghiară m germană, redactate de scriitori rfr mâni, maghiari, germani, şi m mai departe. Cine ne împiedidf mărim cu mult volumul traducerilor să se publice săptămânal o scite ţă 'sau cîteva poezii traduse din na-ghiară în limba romana? Cme «* împiedică să facem acelaşi lucra « traduceri din scriitori român,? Eu cred că scriitorii constituie j foarte mare forţă care carte are o - -influenţare asupra —f^j trebuie să scriem pentru*i W enţa pe oameni *| <^Xd 3 străduinţa de a trai m sw ^ liei sale, naţiunii si ^ f « ^ mai mult şi .cît mai bine posi eu cred că fii o mare putere * c0nstaiitîiiescu repertoriu eclectic? de toate pentru to(i Vodevilul care s-a născut pe scenele teatrelor de bîlci a făcut o strălucită carieră mondenă în deCUrsul secolului al nouăsprezecelea, pentru a scăpata o dată cu el, incapabil să susţină concurenţa operetei. Renăscută din cenuşa răposatului vodevil, comedia muzicală a avut parte de o existenţă factice şi precară, expirând la o vîrstă încă fragedă. A urmat o pauză destul de iungă pînă cînd cineva şi-a reamintit de perimatul gen spectacular care, la vremea lui, se dovedise destul de comercial, şi micul fenix, cu penele proaspăt vopsite, şi-a luat din nou zborul, tutelat de astă dată de nume ilustre şi alimentat de substanţa unor opere nepieritoare şi nicidecum de inspiraţie plă-pîndă a nu ştiu cărui libretist de duzină. Căci, să ne înţelegem : musicalul actual nu este de fel un gen facil, aşa cum insinuează unii clevetitori, dimpotrivă, are cele mai alese titluri de nobleţe artistică şi poartă armura indestructibilă a cu-tărei sau outărei opere consacrate ; firma prezintă .garanţii solide şi faţada este somptuoasă. In acelaşi timp însă, .creatorul, ca să zicem aşa, al acestui hibrid muzicalo-dra-matic a ştiut să exploateze o anumită înclinaţie infantilă a omului obişnuit spre bagatelizarea bunurilor culturale consfinţite de tradiţie Şi persiflarea personalităţilor celebre, înclinaţie pe care copiii şi-o manifestă mâzgălind manualele şcolare, punîndu-i barbişon Mariei-An- \i} dramatică t toane ta, înzestrfndu-1 pe Napoleon cu falnice mustăţi în furculiţă, iar pe Cezar cu o pereche de ochelari cu arc. E şi acesta un mod de a deveni familiar cu istoria şi de a intra în intimitatea frumosului prin zeflemea. Descălţate de coturni, adică „demitizate", personajele lui Shakes-peare ori ale lui Bernhard Shaw dansează în picioarele goale pe scena teatrului de estradă şi cîntă melodiile pe care mai apoi le vor fredona gospodinele curăţînd cartofi la bucătărie. In felul acesta reţeta unui musteai e foarte simplă şi la îndemâna oricărui om care a terminat şcoala elementară, un meşteşug care se deprinde ca şi croitoria, mînuind cu dexteritate un stilou în locul foarfecelor şi înnădind cu aplicaţie peticele rezultate ; în plus, pe ici, pe colo, textierul mai adaugă cîte un clin versificat şi costumul de arlechin e gata, intituiîndu-se Femeia îndărătnică, My fair lady sau Alcor si Mona (recenta premieră a Teatrului de Comedie). Gonsiderîndu-se că Steaua fără nume, piesa lui Mihail Sebaistian şi-a trăit îndeajuns traiul şi s-a cam răsuflat, s-a purces la recon-diţionarea ei în raport cu gusturile unei părţi a publicului de azi. A fost aşadar croită şi răsoroită, cârpită şi peticită şi, pe deasupra, i s-au mai adăugat nişte mustăţi în furculiţă şi un barbişon postiş, adică o serie de cuplete al căror text am toate îndoielile că Mihail Se-bastian ar fi acceptat să-1 semneze. De pildă aria (sic !) elevei din actul III : Ah, sînt un îngeraş I Toată-n aur sclipitor I De fericire aş vrea. să mor I Dar încă nu, încă nu momentan. Mona îşi face intrarea în scenă cu un ţigaret lung, ca Marlene Die-trich în Şapte păcate, escortată de un pluton de boys—C.F.R. şi-şi cîntă plictisul într-o altă arie. Domnişoara Cucu apare călare pe o bicicletă, urmărind-o pe biata elevă care s-a multiplicat, probabil prin sciziparitate, transforroîndu-se într-o legiune de girls cu minnie-jupe şi, pentru ca dinamica piesei să fie 127 asezonată ou ceva mai mult specific autohton, impiegatul Ichim dansează o bătută focoasă, ca mardeiaşii de pe vremuiri din Obor. Precum sa vede, stilul spectacolului începe să se contureze în chip edificator. Actul al doilea e, bineînţeles, melodios şi sentimental. Intimidat de noua sa postură, Miroiu intonează, cu ceva ce pare să fie o voce bari-tonală, o arie închinată stelei care — cum era ide aşteptat — freamătă pe cer şi, fiind în bune dispoziţii muzicale, mai oferă ca supliment artistic auditorilor un duet cu Stela Pap eseu oare, spre deosebire de partenerii săi, are cel puţin experienţa cîntatului pe scenă. Spectacolul culminează cu sosirea intempestivă a lui Grig, care este un fel de mitocan din lumea mare şi, cu toate că ştie să poarte lejer ţinuta de seară şi să cînte şansonete franţuzeşti, are un rîs gros, lătăreţ şi sardonic de precupeţ şmecher care a reuşit să-şi potcovească un muşteriu. Grig nu vine însă singur, ci însoţit de o bandă întreagă de golani pe care i-a transportat în limuzina sa, încăpătoare ca un camion, şi oare au aerul că au ieşit de la localul „Salata" — faimos odinioară — de pe Calea Goviţ-ei. Convinsă de această frivolă şi distinsă societate, Mona îl părăseşte pe bietul Alcor dîndu-1 în primire elevei, adică îngeraşului în aur sclipitor, care, printr-o surprinzătoare coincidenţă, se numeşte şi ea Mo-nica. Foarte caritabilă, autoarea noii versiuni a Stelei fără nume a simţit nevoia să corecteze destinul profesorului părăsit şi să-i ofere o consolare în perspectivă. In definitiv, cine poate să ştie dacă, trecînd de la Mona la Monioa, Miroiu nu va fi făcut un plasament erotic avantajos ? Recunoaştem la tot pasul replicile de atîtea ori auzite, dar unde sTa evaporat poezia suav-melancolică a piesei lui Sebastian. Cum au devenit atît de stridente culorile ei pastelate, de ce umorul ei blînd şi delicat pare acum atît de tern ? Să fi fost atît de aridă şi de inaccesibilă în forma ei originară, încît trebuia neapărat vulgarizată ? In to- tul spectacolul mi-a amintit ^ ' revistele jucate cândva de ^S» At harnibra. eare mi ,„„ „ 'uuPa Al- poposit într-un timp în w*,? şi tualului Teatru de cSfiV putea afirma că spre cinste* i„"3ş . Scenograful DmPta^^ Dat cu verva şi fără indulgentă m." da vestimentară a anilor iqĂ_Vft' fiind generos doar cu m^iie riţe şi cu Mona, pe care a S" cat-o m aur sclipitor cape o verit»" bilă întreţinută de lux. Nostimă i" deea de a-1 caza pe Miroiu într im" chioşc de muzică militară ca în parcurile de altădată. ' Stela Popescu s-a descurcat destul de bune m rolul Monei pe care 1-a jucat ca la estradă : superficial şi cantabil. Silviu Stănculescu ar fi un Miroiu posibil, dar nu într-o asemenea conjunctură. Aurel Giu-rumia i-a împrumutat o dolofană şi bonomă sfiiciune lui Udrea iar Nina Zărnescu o gingaşă candoare elevei Monica. O menţiune specială pentru Ina Don, care a fost cu a-plamfo o domnişoară Cucu cicăli-toare şi eminamente ridicolă. Nu pot fi de acord însă cu ceea ce au făcut lurie Darie şi Dem. Savu, care au mizat pe unele efecte ieftine şi nu tocmai fine. Partitura muzicală a Cameliei Dăscălescu ar fi meritat poate o soartă mai bună, deşi oied că Sebastian ar fi preferat o muzică de Mozart sau de Scarlatti. Piesa lui William Gibson, Fata care a făcut o minune înscrisă pe afişul Teatrului Mac, ne aminteşte, la rîndul ei, de vechile producţii instructive Warner Bross, turnate în scopul de a populariza figurile unor binefăcători ai omenirii ca Louis Pasteur ori Florence Nigh-tingale care, stăpâniţi de o idee fixă, dar în acelaşi timp generoasă şi folositoare, s-au străduit ou o totală abnegaţie s-o impună âm pofida obstrucţiilor întîmpinate din partea unor contemporani opaci sau de rea-'credinţă, izbutind după mult zbucium să-şi realizeze visul de o viaţă întreagă într-un final apoteotic si înduioşător. întreprindere lăudabilă şi nu totdeauna remune; ratorie, deoarece spectatorii digera greu sublimul dacă nu este sufi- 128 cronica dramat •cient siropat cu un sentimentalism şablonard. fata care a făcut o minune ar DUtea să pară o dramoletă caligra-Lj, onestă şi cursivă, cu un fond moral exemplar şi cu o desfăşurare idilică : animaţi de sentimente frumoase pe care însă se încăpăţînea-zj să şi le ascundă din mândrie, din timiditate sau din pudoare, oamenii sînt făcuţi să se înţeleagă în cele din urmă şi barierele ce există între ei P°t fi lesne dărâmate cu un «est de afecţiune. Imposibilul devine posibil şi toată lumea surîde şi lăcrămează de bucurie, piesa are totuşi ceva turburător şi anume, faptul că nimic din ceea ce Se petrece pe scenă nu este rodul imaginaţiei, că miracolul pe care-1 înfăţişează s-a ântîmplat în realitate şi că autorul s-a mulţumit doar să-1 relateze cu modestie într-un fel de reportaj dramatic. Materialul documentar fotografic şi fragmentele memorialistice pe care ini le pune la dispoziţie programul constituie o mărturie indubitabilă pentru cei cărora nu le-a căzut în mînă niciodată cartea Helenei Keller: Povestea vieţii mele. Cazul ei rămîne unde şi biografia sa, în cele mai mărunte detalii, este o înlănţuire de întâmplări extraordinare ce deschid o nebănuită perspectivă asupra miraculosului existenţei, reconstituind în raccourci evoluţia formelor biologice, de la antropoid la om. La o vârstă cînd alţi copii şi-au completat noţiunile elementare despre mediul înconjurător şi au început să le asocieze în idei mai complexe, Helen Keller, lipsită de cele două simţuri fundamentale — vederea şi auzul — trăia încă viaţa larvară a unui pui de animal înainte de a deschide ochii. Din lungul şir de evenimente ce au marcat, treaptă cu treaptă, laboriosul proces de cunoaştere menit să preschimbe acest mic animal pe jumătate sălbatic într-un om cu facultăţile intelectuale pe deplin dezvoltate, ba mai mult chiar, apt de a înfrânge dificultăţile unor studii superioare, William Gibson a aies întâlnirea providenţială cu Anine Sullivan, educatoarea copilei «e, deşi dotată cu un destul de sumar bagaj de cunoştinţe, a reuşit cu o excepţională perseverenţă ţi cu o admirabilă abnegaţie, prin mijloace aproape empirice, dictate de o pătrunzătoare inteligenţă nativă, să aprindă prima licărire de conştiinţă în tenebrele unui creier în care senzaţiile roiau haotic : efort tragic asemănător — la dimensiuni reduse — cu jertfa prometeică şi oare dovedeşte o dată mai mult că realitatea poate fi uneori mai neverosimilă decît orice ficţiune. Acesta şi este de fapt adevăratul conflict al piesei : lupta unei tinere fete eu o putere necunoscută, o fatalitate oarbă — la propriu şi la figurat — luptă încununată de biruinţa primei noţiuni sădite în mintea copilului. William Gibson a prezentat faptele nude, respectând cu fidelitate datele culese în scrisorile lui Annie Sullivan şi imaginând un dialog simplu şi nepretenţios, fără a încerca să le transfigureze artistic şi ar fi o superfluă pedanterie din partea noastră să enunţăm o judecată de valoare, ghidîndu-ne exclusiv după criterii estetice. Fata care a făcut o minune este, din multe puncte de vedere, o piesă utilă în repertoriu. De obicei prezenţa copiilor în montarea unui spectacol are efectul unui revelator indiscret, ce denunţă tot artificiul scenic bazat pe o sumă de convenţii al căror rost micii interpreţi nu-1 desluşesc prea bine. Datorită însă unei intuiţii mult superioare vârstei sale, Dalila Gali, fetiţa de unsprezece ani care o întruchipează pe Hellen Keller, şi-a compus rolul ca o adevărată actriţă : ochii fără privire şi fără lumină, lipsa de expresie a feţei, gesturile bîjbîitoare, nevoia permanentă de a găsi în jur o certitudine tactilă, instinctul de apărare în veşnică alarmă, .sânt tot atâtea trăsături pe care, chiar ascultând docil indicaţiile regizorului, nu le-ar fi putut reda atît de veridic decît irnaginîn-du-şi pînă la identificare existenţa senzorială şi haotica solitudine a copilei oarbe şi susrdo-mute. Trebuie să recunoaştem însă că a fost mereu susţinută şi stimulată de fervoarea partenerei sale, Leopoldina Bălănuţă, care a jucat rolul educatoarei cu acea pasionată devoţiune a actorilor atunci când simt că un personaj dramatică 129 spiritul duhliu şi poznaş al lui Creangă, oare se amuză singur istorisind aventurile năzdrăvane ale eroului său : eommedia deU'arte, pantomimă şi balet totodată, cu reminiscenţe din teatrul de marionete şi cu o adiere din poezia excentrică a arenei de circ. Actorii sunt îmbrăcaţi în maiouri diferit colorate, care lasă corpul să evolueze liber, explorînd în mişcări largi spaţiul, unii cu cîte un rudiment de costum, nişte imponderabile schelete de sîrmă de care atînnă nenumăraţi ciucuri amintind de podoabele căluşarilor (autoarea costumelor Diana Ioan). Decorul (arh. Vladimir Popov) alcătuit dintr-o serie de panouri turnante albe, idispuse în semicerc şi mai multe elemente figurative agăţate de ştăngi ; scena, acoperită cu o platformă neagră, lăcuită (exact decorul unui palat al oglinzilor din Luna Park). Banda sonoră (ing. Lucian Ionescu) formată din tot felul de sunete năstruşnice şi neprevăzute, participînd substanţial şi la acţiune şi comentînd-o caricatural : pasărea fermecată, de pildă, ridicîndu-se în tării, emite nişte note prelungi şi stranii cu un glas de primadonă, pentru oa în ^momentul în care se simte urmărită să înceapă a cotcodăci ca o găină. înălţîndu-se în slăvi, Harap Alb împreună eu calul năzdrăvan execută cu brio un trepidant şi sprinten tur de manej. Ajungând în preajma soarelui, fascinat, feciorul împăratului dă să-1 mingile ou mîna şi se frige ; Pegasul său însă se grăbeşte să scoată din priză astrul, care se răceşte imediat. Zîna zînelor, întruchipată de cea mai planturoasă actriţă din asamblu, îşi flutură graţios pletele feciori şi ia lecţii de intonaţie L p vestitor pentru a interpreta > chiar împotriva voinţei n0pte^1m începe să răzbată, salvator tJ,â 7 fapt, pasul înainte marcat vrh, zia noului volum. poe- Sunt. şi aici poezii de spital — cele poezii clinice ale insomniilor asteniei, coşmar elor, acel uf suav" al naşterii. Şi'acestea relt' în volum, aceleaşi „agonice" ■ petă '. ' re~ Iar noutatea „Coline"-lor fată'a0 „Agonice" stă tocmai în ' celelalte poezii, în care Constanţa Buzea polemizează cu cineva, cu acest ci neva care e, poate, tradiţia — COÎl~ venţiile, datul sfînt, implacabil în numele căruia femeii îi ©ste ^,ri să nască, să sufere, să renunţe la ea însăşi ("Lumea aceasta, verde de plante/ Luimea aceasta fără sfârşit/ Nu-mi dă şi mie, cum celorlalte/ Fiare, instinctul de fugărit./ Mie îmi dă, ca o pedeapsă,/ Clipa cu pui-fe-•mei mereu,/ Mie îmi dă o vizibilă coapsă/ La care se uită un zeu./ Mie îmi dă şi mila pe care,/ Ca să te cruţ, o numesc renunţare". Poezia Constanţei Buzea cunoaşte profunzimi înfricoşătoare tocmai în aceste dezbateri etice, în aceste acceptări şi refuzuri; în acele poeme-vedenii Femeia — Ană, Solveig — atîtea destine încă, pe care poeta le trăieşte şi le înţelege, dar începe să le respingă, să se desprindă de ele. Poezia Constanţei Buzea nu este, nu va fi niciodată un exemplu bun pentru criticii care obişnuiesc să împartă creaţia poetică în două : Poezie şi poezie feminină. Pentru că aceste două volume — „Agonice" şi„Co-line" — cele mai feminine de fapt, ca sensibilitate şi profunzime, sunt şi cele mai lucide prin conţinutul de idei, prin tonusul dezbaterii. Poate că fără acest conflict cu destinul ei, poezia Constanţei Buzea s-ar fi scufundat într-un feminin placid, sentimental suficient. Ori acel ÎNSUMI afirmat cu slăbăticie, acest alt destin cucerit cu preţul durerii, se impune din toate poeziile „Colinelor", cărora le-aş spune elegii antifeminine. Alături de ele, în volum, poeziile dedicate copiilor: un zîmbet trist şi înţelept, şi blînd — renunţare şi iarăşi aceptare: „Lună de 152 cărţi toamna, frunze fără număr, / Mar- torul un firii sub un soare bun, / Cu ^opil de mînă, cu un copil pe jr / înaintez încet, ascult ce-şi ^un j Ei, convorbind de mine, se Sug ca de-un intrus / Cel care merge vrea să fie sus, / Şi celălalt JJsor se întristează, / Povară, el mă aureolează. / Tac limpede şi-aproape definitiv mă simt / Respinsă din lumina acestui anotimp". poezii ca „Intrus", „Nedecis", „Clina cu pui", „Ioanei", „Nesaţ", „Da" (Şi acel DA mi s-a părut bogat") sg opun numai prin sentimentul de acceptare, de înţelegere, pentru că aceeaşi tristeţe le luminează. Intre copleşitorul ÎNSUMI, de început, şi acest DA — ambele scrise cu majuscule, se înscriu elegiile -feminine şi elegiile antifeminine; „Colinele" Constanţei Buzea, de loc cuminţi, de loc ale liniştii! Şi singura vină pe care le-aş găsi-o este perfecţiunea; acel loc comun care se întîlneşte şi în perfecţiune. Constanţa Buzea a reuşit să ajungă la un vers savant, o artă distilată pînă la rafinament. Ca puţini poeţi ai generaţiei tinere, ea stă-pîneşte, se joacă de-acum cu ritmurile şi rimele („Să rimăm, să ne supunem ritmurilor"...) ; ea scrie deopotrivă sonet şi vers alb, alexandrin şi iamb. Şi totuşi, uşurinţa cu care inventă, virtuozitatea desăvîr-şită, uneori seacă, sînt obositoare. Ai vrea acest vers uneori mai puţin inventiv, mai puţin aliniat, mai puţin sigur; ai vrea să-i descoperi acele pauze interioare — ca pentru a căuta cuvîntul, ca pentru a-l asculta în tine însuţi. Vreau să spun că în acest volum sînt şi versuri-balast, versurile acelei desăvîrşiri sonore, bombastice, grefate nefiresc pe trunchiul poeziei („Şi dacă toată desnă-dejdea mi-ar fi de tine să depindă, / Şi dacă mintea mea ecouri n-ar face din ce-am auzire / De cînd trăiesc, de când mă tulbur, iov in-du-mă de fericire, / Ştiind ce limită o paşte din sine şi dinspre oglindă !" sau: „Nu te îndoi, eşti tristă, / Eşti amară, treci mereu / Ca şi toată lumea asta fără negru, fără bine, / S-o contempli n-ai răbdare, / S-o inspiri îţi face rău"...) JVm dau exemplele de mai sus pentru că aşa se obişnuieşte, în încheierea unor note de lectură, ci pentru că maniera aceasta devine prea vădită în volumul de faţă şi pentru că mai ales asemenea poezie nu are nevoie de efecte retorice spre a impresiona şi convinge. sanda radian ioana ban ta ş: „vertebra lui yorrick"*) însuşi titlul celui de al treilea volum al poetei Ioana Bantaş indică tonalitatea ei lirică actuală. Poezia cu acelaşi nume elucidează şi mai mult intenţia autoarei, moştenire a îndoielilor şi căutărilor hamletiene, de a sădi sămînţa întrebărilor asupra esenţei omului şi artistului. Avînd *) Ed. Eminescu, 1970 şira spinării înzestrată cu un os străin, al lui Yorick, „neînvinsul", ea sapă în adîncuri pentru a. descoperi adevăruri majore în raporturile dintre viaţă şi moarte, dintre perisabil şi etern. Zbaterea în dobîndirea unor certitudini îşi are rădăcina în opera argheziană de care se apropie, şi ca patetism, unele versuri: „Inima mea, casa mea de spaimă, / cobaiul meu cărunţit de răbdare. / Unul pe altul ne pîndim rupînd bucăţi din noi / şi nici un semn de cer, / nici o aripă / nu-mi dăruie iluzia dulce / a trupului viu / închisă în carne_ mă sufoc încet / şi iarba urcă liberă pe umeri." (Plîns vegetal II). Imagini ale mitologiei biblice crearea de psalmi (Psalm în altar, Psalm de seară), se înscrie pe linia i 153 limbajului lui Arghezi sau Blaga. De la primul este preluat dramatismul, dar lipsit de violenţă şi pitoresc, de la al doilea nota nostalgică, pierderea nerecuperabilă a energiei vitale : „Suntem la fel de tineri / la fel de întunecaţi / şi nu ştiu că ani-s ochii / de mult carbonizaţi" (Singuraticii regi) Ioana Bantaş purifică şi stilizează învolburările interioare cu aplecare spre nuanţă, spre semnul discret care nu trebuie să depăşească aluzia pentru a fi sesizat. Cîteodată rezultatele sunt remarcabile tocmai pentru că poeta nu încarcă, nu ornează excesiv, nu supralicitează şi nu încifrează artificios, ci caută să scoată în evidenţă miezul, gradîndu-şi verbul pînă la comparaţia sau metafora revelatorie care astfel îşi capătă preţul. Un exemplu ar fi partea a IV-a din Blam : „Şi moartea vine ca la peşti; J nu ia nimic, nu dă nimic j Trece numai I ca limba peste buzei". în genere poeta nu se precipită, nu are grabe juvenile, nici inegalităţi. Calmul, echilibrul, o siguranţă reculeasă dau volumului o tentă de simplitate clasică şi semnalează un moment al creaţiei ei de maturitate. Desigur, ca la majoritatea poeziilor de idei, tema definirii artei şi personalităţii deosebite ca structură a artistului nu lipseşte (Exilare aleasă, Ispăşire, Singură). Ioana Bantaş subliniază în special calitatea artei de a fi durabilă, nemuritoare ■ „ bucurie de pierdere imare 7 •' "Ce urzeală ascunsă în foc ce J ?1. sucire în mijloc / ve ' cLr a-ră~ nerind norocul-nenoroc / p lnti-gîndul rămîne stabil / ,ursl:^ ?UTOai .oacea cuvântului aspră / ,«1,? gaZ ţină toţi vecii şi toate / w?, .f stambe ori premeditat*" 7pil ^ Această dualitate este asiguratfl strădania pmă la suferinţă a atorului, amintită cu aiutorulW~ rilor biblice, antice, foi',™""" Uneori eroul liric constituizu\TTo ment activ purtîndu-şi ca Isui-mod voluntar, crucea (Nouă cercuri! sau cununindu-se cu propria i r/î« tigmire (Prag), alteori unul paste ™ Ana meşterului Manole, zidită în stîncă (Povara unui templu) De faur întregul volum este o contrwpunere de receptiv şi volitiv, de încătuşare şi descătuşare, de spaţiu închis (de multe ori închidere în sine) şi eroziune. Chiar harul creatorului este în acelaşi timp des/tin şi alegere menire şi povară, ducînd la inevitabila însingurare, la surghiunul asemănător cu al profetului Vigny : ,,stau în somn şi Sn ceas / ca într-un cîtec rămas / să mă vîndă imereu / neantul meu / Stau în cal pîn'ila gît / să mă spăl de urît / să mă vindec de zbor / ca de vis senior /' îmi zic pom roditor / şi-n zadar ,mă-n-făşor / în a binelui plasă / exilare aleasă". e. hripsime mariana filip sărăfeanu : „gardul cu şerpi***) Atunci cînd n-ai putut sau ai refuzat să cochetezi cu vîrsta şi experienţa,, ai ajuns în robia timpului. *) Ed. „Litera", 1970 Nu vei reuşi să-l supui, pentru că l-ai luat în serios. Şi pentru că l-ai luat în serios el ţi-a dăruit, în schimb, libertatea deplină de a judeca. Aceasta pare să fie ideea poetică fundamentală a cărţii Marianei Filip Sărăţeanu. O permanentă şi obsesivă luciditate pare a fi creat, încă din copilărie, fascinaţia gardului cu şerpi, fascinaţie mai puternică decît orice şi, ochi în ochi cu şerpii, eroina lirică a renunţat la iubire. Dar atunci eliberată, iubirea devine element component al naturii sau, mai precis, un dat al ei. Ea există şi cheamă chiar cînd coaja s-a 154 golit de miez, chiar cînd lampa a ars aripile fluturelui. Atunci partenerul vine să-şi rostească îngenun-chiat crezul, semn că iubirea e mai presus de voinţă sau durere („Crez"), __ atunci cînd „bura iubirii" s-a subţiat şi s-a tras spre orizont „iasca asta de inimă scrîşneşte şi cheamă" („Naufragiu") — şi dacă există o lege a gravitaţiei care scoate din trupuri sufletele împietrite, locul nu rămîne gol: începe contemplarea şi veghea („Plecări"). Dar ochiul lucid a observat o mutaţie : iubirea a trecut din om în elemente, şi de atunci aerul are greutate, iarba se îndoaie în genunchi, pămîntul cunoaşte aşteptarea („Dor"), lucrurile, asemenea trupurilor, ştiu sensul măcinării, şi pustiirea, şi înşelarea, şi ura — şi de~atunci au devnit jumă-tate-oameni („Lucrurile"). Natura s-a făcut cunoscută prin intermediul iubirii care a înobilat-o. Şi, la fel ca ea, fiinţa omenească poale să ia act de ea însăşi — iar semnul existenţei este adîncimea, şi unitate de măsură, fîntîna („Şi fu-gile-adînci"). Ca într-un paradox perfect, păcatul capătă frumuseţea „hainei fără cusur", devine necesitate cotidiană şi unic sens al vieţii („încotro ?"), şi sfîrşitul începe numai cu moartea iubirii („Fără umblet, fără văz"). Iar moartea, un pas spre înălţime, „cu cerul în raniţă" („Sus"). Concluzia : nu există sfîrşit. Totul este veşnică întoarcere : nici ieri, nici azi, nici mîine, doar timp. El întîrzie lîngă copii glezna părinţilor, care-şi întind tabăra mai aproape de bătrîni („Distanţe"), pîndeşte la răspîntii pe acela care, vrînd să prindă tinereţea, s-a oprit o clipă în faţa unui spectacol („Barul de zi"). „în timp sîntem zidiţi de vii", scrie poeta. Şi ca un simbol al supremei dăruiri, sentimentul timpului — sublimat în imaginea palpabilă a generaţiilor, a tatălui şi a fiului — s-a convertit în sentimentul patriei. Şi numele acestei treceri este „frumuseţe" („Frumuseţe" ). Aşa cum spuneam, poezia Marianei Filip-Sârăţeanu are expresia gravă, plină de răspunderea pe care o implică maturitatea, experienţa, adică viaţa.