ni colac fianu
manechine
Aţi observat desigur, nevoia obsesivă de linişte, reducerea existenţei la forme apropiate de asceză, este mai totdeauna un alibi al morţii sau al înfrângerii. Starea aceasta, atunci cînd poate ti obţinută, se însoţeşte cu dorinţa asounsă de a pedepsi umanitatea, de a o vedea intrînd în dezordine, lipsită brusc de spiritul nostru ordonator, căzînd pradă unui tumult inconştient şi haotic. Oricât am bănui că umanitatea rămâne mereu indiferentă la destinul nostru, sîntem îndemnaţi să punem pe seama ei eşecurile noastre şi de aici dorinţa obsesivă de răzbunare prin recluziune. Cum această aspiraţie secretă nu se împlineşte niciodată, o singură întrebare ne va onăcina, aceeaşi, ziua şi noaptea, pînă la sfîrşit. Acum înţeleg bine că ajungînd la o singură întrebare, fără şansa de a primi un răspuns, semănăm cu acei bolnavi incurabili care se tîrăsc măcar o dată pe an către locuri vestite pentru miracole divine, mănăstiri, preoţi bătrîni sau simpli inocenţi iluminaţi. Suferinţa acestor infirmii nu e mai mică, nici sfîrşitul mai îndepărtat, dar ei îşi creează şi îşi întreţin cu tenacitate iluzia că domină răul, arătînd adesea urn optimism care descumpăneşte pe oamenii cei mai normali. Uzînd de puterea absurdă a conştiinţelor de a confecţiona noi destine din resturile celor avariate, vor manifesta totdeauna un orgoliu monstruos pe care singurătatea îl pietrifică şi ei se mişcă prin lume ca nişte personaje enigmatice, scăpînd oricărei determinării. Am avut totdeauna intuiţia acestui proces, sau nu erau decît semnele obişnuite ale subconştiinţei, aoum însă, de cînd trăiesc pe acest vas ancorat în mijlocul Dunării, lucrurile îmi par mult mai limpezi. Chiar dacă o întîmplare m-a adus aici, ştiu că eram în căutarea urmii asemenea refugiu şi el trebuia să se ivească. Dacă sînt mulţumit sau nu, asta se va vedea, deocamdată simt că acestea sînt dimensiunile inevitabile ale existenţei mele, după ce am consumat ceea ce se numeşte cu un cuvînt foarte ceţos, viaţa, adică efortul de a-ţi identifica imaginea într-un panoptic uriaş. în olipa în care ţi-ai zărit chipul, ţi se oferă şansa de a deveni cineva şi atunci se naşte acel gram de echilibru oare compensează fragilitatea biologică. Dar se înitîmplă să nu te recunoşti, sa te cauţi la nesfîrşit, să ratezi chiar circumstanţele ce par ivite anume pentru tine. Restul este existenţă, starea cea mai bună pentru că nu mai rişti nimic. Rămîne, cum spuneam, o singură întrebare pe care o poţi repeta în linişte, fără teamă, ştiind că nu ţi se va răspunde, aşa cum clopotele din turnuri bat orele fără să simtă atingerea timpului. S-au împlinit trei luni de cînd ^trăiesc pe vasul acesta ancorat în mijlocul Dunării şi iată, mă simt pentru întîia oară stăpîn pe mine, eliberat de tentaţii şi spaime, de acea stare de pîndă oare nu i-a convenit niciodată spiritului meu. Să fie aceasta imaginea mea adevărată ? Privesc ţărmurile, ziua şi noaptea, le cercetez ou o mare atenţie, ascult zgomotele care vin dlntr-acolo şi recunosc în ele vibraţii vechi, încă nu m-am despărţit ou totul de tumultul care a însemnat cîndva propriul meu zbucium, chinul care însoţeşte totdeauna începuturile de lume. Uneori mă înfioară nostalgia, sentimentul că suferinţa este totuşi preferabilă,  dar'asta e chiar confirmarea sfîrşitului  meu,  oricum, dovada
3
neputinţei mele de a regăsi ritmurile vechi, exaltate pînă La pasiune. Mi se întâmplă să evit puntea, sau să astup cu o haină micul geam al cabinei mele, să nu văd luminile de pe ţăran, să nu aud sirenele locomotivelor, clopotele macaralelor sau geamătul motoarelor. Ştiu însă că o linişte desă-vîrşită m-ar ucide şi astfel mă complac într-o ambiguitate penitentă, nu fără speranţă, dar cu certitudinea că de aici încolo totul coboară.
„Geoda 3" e o navă neobişnuită, construită în Elveţia, transportată aici în piese detaşate şi montată de către specialiştii uzinei constructoare. E mai degrabă o imensă roată plutitoare, cu două etaje concentrice în care sînt instalate laboratoarele. Jos, în cală, se află maşinale şi cabinele personalului, şase oameni cu serviciu permanent, un mecanic, un pilot navigator şi patru geologi.
S-ar spune un mic colectiv, o familie avînd toate motivele să trăiască într-o înţelegere idilică, dar nu este exact, aceşti bărbaţi trecuţi de jumătatea viratei şi-au impus un anume protocol al comunicărilor exterioare, sînt tăcuţi şi însinguraţi, se vede bine că şi-au oonstruit această însingurare aşa cum alţii îşi clădesc case şi le mobilează întocmai după nevoile sufletului lor. Ceea ce mi s-a părut la început răceală şi indiferenţă, nu este decât discreţie disciplinată, convenţională, dar cu putere de lege. N-am verificat încă nimic, n-am întrebat şi n-am fost întrebat, dar am convingerea că fiecare poartă cu sine un mister, banal desigur, cum sînt toate enigmele oamenilor, fiecare a ratat ceva şi a ales „Geoda" ca pe o condiţie oare lasă nestrivită mîndria. Este exact ce-mi trebuia ca să mai pat nădăjdui o împăcare cu propria mea conştiinţă sau să găsesc un răspuns la singura întrebare ce mi-a rămias. Le recunosc acestor oameni gradul de înţelepciune rafinată, îndeajuns de sceptică pentru a face posibilă convieţuirea într-un spaţiu claustrat. Mai este aici şi avantajul autonomiei, „Geoda" nu depinde de 'administraţia şantierului, ci de un institut din Bucureşti. Cam o dată pe lună vine cineva de la acest institut, marinarul nostru îl aduce cu şalupa de la ţărm, îl ajută să urce scara metalică, apoi ne adunăm cu toţii în micul salon de lîngă laborator şi vorbim. Spune fiecare cîte ceva, în cuvinte puţine, e un fel de şoaptă, sîntem în mijlocul fluviului, cercetăm rocile de la fundul albiei, nu e nimic senzaţional în treaba asta, vasul e bun, confortabil, bine utilat, nimeni nu se plînge, oamenii de aici au terminat de mult cu văicăreala. Nu ni se reproşează nimic, nu sîntem nici lăudaţi, ca şi cum am sluji aici un cult, sau am îndeplini un ritual demult cunoscut. Vîrsta şi experienţa noastră, poate şi bănuiala ascunsă că nu ne-a mai rămas decît satisfacţia elementară a muncii, oferă garanţii suficiente, nimănui nu-i trece prin cap că aici nu se lucrează bine, ar fi şi absurd să presupui că sub chipul nostru resemnat s-ar putea ascunde altceva decît devoţiunea totală, lipsită de ambiţii şi de acea frenezie profesională oare maschează carierismul mărunt. Singur geologul şef, mai vîrstnic decît noi şi mai afectat de rutină, strecoară în ceea ce face şi spune, o anume fermitate, evident pentru a marca situaţia lui de răspunzător şi a nu-i provoca inspectorului un sentiment de inutilitate, de plictiseală, stare primejdioasă pentru un funcţionar superior oare nu are la îndemână decît ascendentul autorităţii. Astfel, geologul şef se pricepe de minune să ne arate institutului ca pe nişte tehnicieni desăvîrşiţi şi ca pe nişte oameni subţiri, sterilizaţi de patimi mărunte şi interese meschine, tipuri ideale de tehnocraţi după care ar tînji orice instituţie modernă. Trebuie să-i fim recunoscători acestui om care ne apără de noi complicaţii, nădăjduind probabil în vindecarea noastră prin izolare, aşteptîod cu răbdare, cu incredibilă solidaritate umană, să vadă ivindu-se în fiinţa noastră semnele unei doua existenţe, poate într-adevăr cea reală şi definitorie. Eu în primul rînd se cuvine să-i mulţumesc pentru că m-a luat cu sine şi m-a adus aici, obligîndu-mă şi la o disciplină spirituală la care nu visam, să am aici, pe „Geoda", revelaţia simplităţii, a existenţei fără tentaţii şi deci fără chinuri. Ştia cîte ceva din ceea ce mi se întîmplase, dar nu m-a silit la
4
confesiuni, părea să vadă chiar mai bine decît mine unde e greşala, şi după trei luni, observam că mă priveşte cu alţi ochi, cu un interes neprefacut. voind probabil să verifice dacă terapeutica sa rodeşte. Cred că e dezamăgit, eu însumi nu simt nici o schimbare, dar rămîn în aşteptarea^ miracolului. De altfel nu-mi dăduse nici o garanţie atunci cînd^ ne-am întâlnit pe sălile ministerului. Căutam acolo pe cineva dispus să mă asculte, după ce încercasem zadarnic să fiu primit de ministru.
— Ce să-ţi facă ministrul ? mă întrebase şeful „Geodei". Problema durai tale nu-i de administraţie şi nici de interes general. E, cum să spun, prea individuală...
îmi plăcu atunci zîmbetul lui sceptic şi o anume sinceritate care-i învăluia glasul, dar nu puteam vorbi, nici măcar nu ştiamexact ce vreau.
— Nu ai pe nimeni ? mai întrebă parcă părăsiodu-mă şi gîndindu-se la cu totul altceva.
— Nu, nu am pe nimeni, n-am avut niciodată pe nimeni.
— Păi cum te-ai descurcat ?
— Tocmai, că nu m-am descurcat.
— Curios... te credeam un om cu relaţii.
— Ştii că relaţiile astea se pot destrăma, sau nu mai corespund, sau nu mai ştii tu să le foloseşti, poate n-ai ştiut niciodată.
— Da, făcu el tot îndepărtat, pe gînduri. Lucrai la fişe, la subsol, te-au scos de-acolo ?
— Nu m-au scos... vreau să plec din Bucureşti, sînt bolnav.
O clipă se uită foarte adînc în ochii mei şi am surprins iară acel zîmbet sceptic şi bun trecând uşor pe faţa lui asprită de vânturi.
— Vrei să lucrezi ou mine? spuse deodată, ca şi cum mi-ar fi oferit o ţigară. Aş încerca să te iau pe Dunăre. îmi aduc deseori aminte de dumneata, de anii aceia teribili, ştiu cît ai fost de curajos şi nu se putea să scapi nepedepsiit.
Nu ştiu la ce pedeapsă se referea, dar m-a mişcat judecata lui, aducea puţină raţiune într-un proces oare pentru mine continua să rămînă obscur, oricum, nu încăpea în logica elementară. Nu era acesta locul cel mai potrivit pentru confidenţe şi hotărîsem să nu mă plîng nimănui, era prea tîrziu pentru a acuza, sau prea devreme. El văzu încurcătura mea, nu insistă şi repetă propunerea.
— Te iau pe „Geoda", am nevoie de oameni ou experienţă... ai să te simţi bine acolo, sîntem unu şi unu...
Acum zâmbea altfel, mai puţin complice, desigur, din delicateţe se referea la meseria mea, lăsa să se înţeleagă că el are nevoie de mine. Atitudinea asta m-a încurajat şi am acceptat bucuros totodată că scăpăm de acele discuţii îngheţate, cu şefi care nu ştiu nimic despre tine, dar voind să lase impresia că-ţi cunosc toate cutele sufletului, ajung la o indiscreţie autoritară, penibilă şi umilitoare. El s-a ocupat de toate formalităţile şi peste o săptămână mi-a telefonat acasă, întrebîndu-niă cînd aş putea să plec din Bucureşti, insistând să precizez ziua şi ora cînd ar trebui să mă ia cineva cu barca de la ţărm. Aş fi vrut să plec chiar în acea seară, dar 'ncă nu găsisem pe cineva care să aibă grijă de casă, mi se părea că pârăsind-o pur şi simplu, s-ar destrăma şi singura legătură concretă ou existenţa, stare pe care cred că nici un om nu o poate suporta. Deşi casa aceasta a mea îmi făcea groază acum după plecarea Alinei, o parte/din lucrurile ei se mai găseau aici şi îmi era teamă ca de o prezenţă ameninţătoare, imposibil de^ înlăturat, pentru că era ascunsă în chiar sufletul casei.
™ă putusem hotărî să-i trimit lucrurile, aşa cum ar fi fost normal după cele întâmplate, nici ea nu le ceruse, dar o femeie nu renunţă niciodată cel puţm la acele obiecte legate intim de fiinţa ei. Să fi lăsat în mod deliberat această punte şubredă şi înşelătoare, pentru ca suferinţa să se prelungească, să stoarcă din mine şi cea din urmă picătură de energie care m-ar fi ajutat să rămîn în viaţă ? Nici o presupunere nu se închega iar eu nu simţeam
5
decît groază, chiar lucrurile vechi care nu se legau în nici un fel^ de trecerea Alinei prin această casă, erau încărcate de acea otravă subtilă şi persistentă, duhoarea de moarte, ce rămîne în urma ciumaţilor. Şi apa de la robinet era otrăvită, şi lumina lămpilor, zgomotele străzii, mai brutale ca oricînd, pătrundeau nestingherit prin ziduri şi mă loveau cu neruşinarea senină a schingiuitorilor. Oricît de absurdă, ideea de a-i telefona Alinei acolo, la rudele care o adăposteau şi oare deveniseră judecătorii mei, m-a stăpînit o noapte întreagă. Tîrziu, în acel moment de linişte bizară care vesteşte zorile, mi-am dat seama că telefonând puteam provoca o întâlnire şi deschideam astfel drumul unei mari primejdii. Nu-mi dau seama dacă am fost laş sau lucid dar după ce am ridicat receptorul am făcut un alt număr, am dat o telegramă pentru „Geoda", rugam să fiu aşteptat la ţărm, a doua zi pe la prînz, după sosirea acceleratului. Schimbarea bruscă, aproape negîndită, din intenţia mea, mi-a dat putere, m-a făcut să înţeleg că fuga este posibilă, fuga instinctuală, fuga biologică, împovărată de durerea cumplită care însoţeşte naşterile. Trenul însă, cu mişcarea lui intermitentă, cu trepidaţia monotonă a celulelor metalice atît de potrivite pentru jocul nesăbuit al obsesiilor, îmi aducea mereu în faţă cele trei perechi de ochi oare mă sfredeliseră cu cîteva zile în urmă, trei oameni întorşi o olipâ pe pămînt pentru a tranşa o ultimă socoteală ou mine. Timpul, ou nesfîr-şita lui cuprindere, se răsturniase deodată, se golise cu totul, mă lipsea dr conştiinţa pe care el însuşi mi-o creease, şi mă lăsa singur în faţa a trei personaje anacronice, într-atît de desfigurate, înoît nici o reconstituire nu mol era cu putinţă. Doar Alina părea să fi fost conservată printr-o existenţă reală, dar cum stătea scufundată în fotoliul vechi, cu mîinile împreunate sub piept, cu privirea verde trecînd peste creştetul meu, era mai degrabă o mărturie, un corp delict de care ceilalţi doi se foloseau ca să mă strivească. Fratele ei, bărbat fără vîrstă, nu încăpea de loc în biografia pe care i-o cunoşteam aproximativ. Ţeasta dolicocefală cu o pleşuvie avansată, orbitele adînci, vinete, streaşină incredibil de stufoasă a sprintenelor, nu zugrăveau un tip de aventurier, ci mai curînd un cercetător, un savant închis în sine ca într-un sicriu. In realitate era fermier în Australia, cu rosturi importante în organizaţia crescătorilor de vite. Celălalt, unchiul Alinei, de a cărui existenţă ştiam ceva, se integra justificat în recuzita vetustă a casei. Era ceea ce s-ar numi un supravieţuitor al memoriei obişnuite, portretul onest al dezastrelor senile. Oameni ca el nu inspiră milă, ci spaimă, teroare biologică sau acel sentiment pustiitor al deşertăciunii care se abate asupra^ noastră în faţa naturii degradate. Totuşi, numai el a vorbit în acea seară," în casa unde fusesem atras printr-o stratagemă facilă. îmi telefonase Alinia spunîndu-mi că e cu fratele ei sosit recent în ţară, în casa unei rude îndepărtate, că nu se simte bine şi că ar prefera să rămînă acolo peste noapte. Presimţirea vagă a ceva nelămurit şi rău m-a făcut să întreb imediat dacă mă pot duce până acolo. Reacţia mea era aşteptată desigur, mi s-a^dat adresa, cu amănunte de orientare şi am ajuns în mai puţin de o ^jumătate de oră. A vorbit numai acea misterioasă rămăşiţă umană, el părea investit să restabilească un echilibru tulburat, vocea lui venea de undeva de foarte departe, parcă fusese înregistrată pe bandă şi acum asistam la o ceremonie postumă. Ara şi avut o clipă senzaţia unei înscenări monstruoase, a unei glume sinistre, dar bătrînui făcu cîţiva paşi spre mine sprijinindu-se ^ de marginea unui scrin, i-am văzut obrazul pergamentos, căzut, şi ochii înotînd într-o transparenţă apoasă şi l-am auzit rostind : „Acum întoarce-te în lumea dumitalc !" Paralizat, m-am uitat la Alina, mă aşteptam ca ea să izbucnească în rîs, toţi trei să râdă cu hohote mari după reuşita glumei, dar nu se întîmpla nimic, Alina stătea neclintită în fotoliu, cu mîinile încleştate sub piept, legănîndu-şi cu nervozitate stăpînită picioarele lungi şi puternice. Fratele ei privea în pămînt, şi astfel, ou pleoapele căzute în umbra sprâncenelor enorme, părea un mort aşezat în picioare. Bătrînui răsufla istovit şi aştepta. „Ce-i asta, ce vreţi ?" am şoptit. Abia acum
6
Alina se mişcă puţin în scaun, cu un fel de lene, ou indiferenţă, rochia i se săltă, descoperindu-i genunchii masivi şi linia mătăsoasă a coapselor. Privirea i s-a coborât puţin asupra mea şi i-am văzut irişii verzi, lumina aceea stinsă şi ândepărtată, şi străină, aşa oum îmi apăruse ou mulţi ani în urmă, într-o' seară de vară. Nici în trenul care mă ducea spre Dunăre, atunci cînd imaginea celor întâmplate devenise rece, şabloruată, fixată definitiv în memoria mea, nu izbuteam s-o aşez pe Alina în atmosfera acelei case, între personajele fantomatice oare o revendicau ca pe un bun al lor, ca pe un drept sacrosanct. Mă chinuia şi acum înverşunarea tristă şi zadarnică de a o considera ca o expresie spontană a existenţei mele, un atribut al destinului meu, dincolo de orice rigori posibile. Credinţa asta-mi dăduse curaj, acel curaj absurd şi încăpăţînat care nu răsplăteşte niciodată şi nu promite decît iluzia puerilă a răzvrătirii. Acum totul intra în marginile neiertătoare ale realităţii, dar eu mă îndreptam spre o altă nebulo'asă, cu aceeaşi convingere oarbă că merg pe drumul meu.
Bătaia de metronom a roţilor şi tremurul metalic al vagonului se stingeau încet şi nu am mai văzut decât fluviul, lăbărţat şi vînăt şi leneş, apoi schelete metalice, catarge şi coşuri de nave, fuioare de fum, ceţuri subţiri înghesuindu-se deasupra apelor, între ţărmurile mătăhăloase. Am coborît repede, m-am aruncat într-o maşină de piaţă şi am cerut şoferului să mă ducă spre Orşova, i-am descris şi punctul unde trebuia să mă aştepte barca „Geodei". Mă aştepta într-adevăr nu o .barcă ci o mică şalupă, ca o jucărie.
—• V-aim recunoscut numaidecât, zise pilotul „Geodei", apucîndu-mi valiza.
Era un om în vîrstă, frumos, bronzat şi iute în mişcări, tipul de om care ignoră asaltul bătrîneţii. Purta o pufoaică peste vestonul vechi de marinar. Nu eram de loc vesel, nu rosteam o vorbă, el parcă simţi asta şi se sili să-mi facă agreabil contactul cu lumea aceasta puţin obişnuită. Porni motorul şi strecură cu uşurinţă jucăria lui albă printre şlepuri cu materiale de construcţie.
— Gum e vremea pe la Bucureşti, deschise el şirul acelor întrebări fără miez care nu cer neapărat un răspuns. Cum aţi călătorit ? Am şi eu o soră la Bucureşti... n-am mai fost de mult, cred că nu l-aş mai cunoaşte... da, se schimbă toate...
Luate de curent vorbele lui nu mă ajungeau. Zburam, aveam o uşoară senzaţie de ameţeală, de leşin plăcut, tăiam apa şi vedeam departe pădurile negre de la Oazane, aş fi vrut să merg aşa la nesfîrşit, fără ţintă pe apele care acum se făcuseră verzi şi curate. Dar „Geoda" era aproape, o văzui burduhănoasă şi albă, cu steagul fluturind la pupa. Pe puntea cea mai înaltă trei oameni stăteau neclintiţi. Mă aşteptau.
2.
Hubloul cabinei mele e doar la citeva palme peste nivelul apei, o aud mereu clipocind şi chiar dacă stau în picioare în mijlocul cabinei sau spre uşa, lot o văd cum curge mereu, bolborosind, într-un grai al el, acţionînd în virtutea unor legi pe oare nu le va înfrânge niciodată. Dacă privesc mai departe,^ peste mişcarea ei perpetuă, văd malul sîrbesc, agitat şi el, răscolit de ^maşini ca şi al nostru, biciuit de strigătele prelungi ale sirenelor, de scrişnetul excavatoarelor, cutreierat de păpuşi negre ; oamenii, oamenii încăpuţi într-un proces inexorabil, fără retragere, cu logica imperturbabilă a naturii. Suport greu spectacolul, mai ales noaptea cînd se aprind luminile, mu, zeci de mii de lumini, pentru ca totul să continue, să nu se frîngă acest tlux de energie, această îndopare a destinelor cu sentimentul creaţiei, al clădirii, al travaliului, singura raţiune într-adevăr neclintită a existenţei, apărată cu înverşunare fanatică de către colectivităţile umane. Trei luni nu mi-au ajuns ca să delimitez fenomenul, să disting în tumultul de pe ţăr-
7
muri, tăcerea, respiraţia, veselia, tristeţea sau speranţa individualul izolat care-şi păstrează totuşi legile conştiinţei lui, libertatea lui inalienabilă. Dacă aş fi ajuns la o asemenea viziune diferenţiată, totul ar fi fost mult mai simplu. Dar eu vedeam doar agitaţia colectivă, şi astfel mă chinuia sentimentul evadării, al libertăţii egoiste, al liniştii fără de folos. Cum am mai spus, astupam fereastra ca să nu văd, să nu aud strigătul brutal al sirenelor, jocul numai aparent al sunetelor, pentru că în realitate aceste sunete erau necesare, exprimau acte concrete nu simple capricii sonore. Terorizat astfel de lumea care acţionează, simţindu-imă mereu împins spre marginile ei, mai bine zis, gata să mă arunce în prăpastie, îmi rămânea doar iluzia purităţii, a inevitabilului surghiun, pentru că aşa cum ieşisem din nebuloasa mea experienţă erotică nu aveam de ales. Acceptasem „Geoda" din neputinţa de a mă întoarce la o existenţă normală, pierdusem echilibrul necesar oricărei vieţuitoare, dar îmi rămânea speranţa că voi regăsi acest echilibru, că mă voi hrăni tocmai din energia oare se naşte în izolare şi linişte. Nu îndrăzneam desigur să sper că voi fi în stare să iau totul de la capăt, că voi trăi adică o a doua viaţă, dar lăsam totul pe seama timpului, cu nădejdea precară şi oarecum laşă că el va lucra pentru mine. Aşa trebuia să înţeleg şi atitudinea geologului şef, el nu mă chemase aici pentru a mă distruge, nimic nu-mi spunea că ar fi un personaj diabolic, un sadic care ar fi dorit să asiste la moartea mea lentă.
Cred că şi ceilalţi aşteptau ceva, păreau chiar ieşiţi din starea de incertitudine, de suferinţă acută. Mă simţeam uneori pîndit, observat cu atenţie discretă, ca şi cum voiau să verifice prin mine propriile avataruri. Cîte unul din ei dispărea noaptea, auzeam motorul şalupei, stins, amestecat în zgomotele de pe ţărmuri, depărtîndu-se încet de vasul nostru. îi vedeam dimineaţa palizi şi încercănaţi, cu privirea adormită în mojarul cu mostre soaase din albii. Bănuiam că stagiul lor de ascetism se apropie de sfîrşit, tatonau lumea de dincolo, nu rezistau ispitelor ei, eram aproape sigur că se duceau la Ada-Kaleh, insula despre oare se spunea că-şi trăieşte cu o frenezie deşănţată, ultimele ei zile.
Atunci nu-i invidiam, nu eram de loc incitat de aventurile lor nocturne, îmi închipuiam uşor că ele nu trec pragul unor necesităţi obişnuite, mă înspăimânta chiar gândul că şi eu pot ajunge în asemenea situaţii, că aş putea cădea la un moment dat într-o juneţe grotescă, cu scurte amoruri tăinuite, să mă scald în acea inconştienţă instrinctuală care ne face atât de încrezători în noi şi atât de slabi în faţa minciunii. Dar deocamdată^ groaza mă paraliza, imaginea Alinei alunga din mine toată neliniştea cărnii. Şi apoi, presupusele evadării erotice ale tovarăşilor mei aveau o undă de mister, ştiau bine să fure, jucau perfect inocenţa pustnicilor. Clipele cele mai grele veneau spre miezul nopţii cînd mă luptam să adorm, în vidul care se făcea atunci în fiinţa mea năvălea Alina, cu făptura ei molatică, cu mişcările leneşe de animal greu şi puternic, cu verdele stins al ochilor care-mii sugerau totdeauna enigmaticele ochiuri de apă de pe platourile înalte, oglinzi care nu reflectă din lumea înconjurătoare decît imensitatea cerului şi nici înlăuntrul lor nu desluşeşti vreun semn de viaţă. în asemenea momente săream din pat, aprindeam lumina, deschideam aparatul de radio, dar era prea târziu, ea era acolo, lîngă uşă, pe marginea patului sau sprijinindu-se de lavoarul minuscul, atingând cu părul ei de ouloarea paielor putrede, oglinjoara de deasupra. Nu cerea nimic, nu spunea nimic, era ea cea de totdeauna, mă privea doar şi faţa ei avea aceeaşi linişte netulburată, de madonă rece, lipsită cu totul de senzualitate. Aş fi preferat o atitudine agresivă, pentru că atunci m-aş fi bătut cu ea, aş fi izgo-nut-o, groaza mea ar fi declanşat o mânie teribilă, ajungeam oricum la o dezlegare. Aşa rămâneam prizonierul unui supliciu fantastic şi în zori cădeam istovit, cu senzaţia că fantoma Alinei e încă acolo, câ de asta venise, să mă vadă încăodată prăbuşindu-mă, mereu să mă vadă prăbuşindu-mă, asta era singura raţiune, singura justificare a existenţei ei. Uneori fugeam, ieşeam pe
8
punte sau băteam în uşa cabinei geologului şef, ştiam că şe^ culcă foarte tir-ziu, îi ceream un calmant, un drog oarecare, să pot^ dormi. El mă primea zîmbind, zâmbea aproape profesional, părea să spună că el ştie ce mi se întâmplă, mai văzuse din astea şi nu se alarma.
— Nu, nu lua nimic, îmi spunea, retrăgîndu-se şi făcîndu-mi loc să intru. îndură, îndură tot, numai aşa ai să te vindeci. Nu fugi de obsesii, lasă-le să te sfîşie, aşa vor obosi pînă la urmă, nu-ţi ascunde nimic, nu încerca să uiţi ci să înţelegi.
Rămâneam puţin acolo în cabină tapetată cu reproduceri din Luchian şi Grigorescu, ştiam că are acasă lucrări originale, cumpărase reproduceri ca să aibă aici doar sugestia pasiunii lui. Mai avea un patefon cu cîteva discuri. 0 dată mi-a pus o sonată de Georg Benda, şi el dintr-o familie de cantori dar mult mai sensual, mai uman decît contemporanul^ său Johann Sebastian. Trio-ul pe care-1 ascultam era de o tristeţe adâncă, fără leac, dar stăpînită, nu resemnată ci dominîrad moartea sau prăbuşirea. înţelegeam desigur intenţia geologului şef şi el a fost fericit văzându-mă prins îndată în tâlcul acelui cântec care spunea fără echivoc că trebuie să ai puterea de a contempla flăcările propriului tău rug. Atunci aş fi vrut să vorbesc, doream din tot sufletul să fiu întrebat, să fiu silit să vorbesc. Dar geologul şef nu m-a întrebat nimic atunci, şi eu am continuat să primesc noapte de noapte vizita Alinei, să refac mereu drumul pasiunii mele care acum se detaşa de înţelesul ei omenesc şi rămînea doar o cenuşă incandescentă în oare mă zvârcoleam. Nici măcar începutul banal al legăturii noastre, debutul ei aproape vulgar, nu izbutea să dea lucrurilor limitele unui accident, totul se înscria în destinul meu, adică ân seria actelor ce nu se pot evita pentru că sînt expresii ale unor impulsuri secrete, anarhice, niciodată cunoscute în virtualitatea lor.
în seara aceea rămasă departe în urmă, ieşisem din casă ca de obicei pe la zece. Pe atunci citeam mult, devoram cîteva cărţi pe zi, trăiam nevoia mistuitoare de a legitima o stare a conştiinţei mele, mai mult, de a mă apăra împotriva confuziilor oare mă bombardau din toate părţile. Trebuia să cîştig acea formă de libertate care izvorăşte din cunoaştere, ştiam bine că libertatea nu e darul cuiva, ci starea cea mai înaltă a conştiinţei de sine, trebuie să ştii exact oe reprezinţi ca să te simţi un om liber. Tocmai aici mă loveam de incertitudini, nu cunoşteam aria în care pot să acţionez eliberat de teamă, de suspiciune, de nesiguranţă, sau, ceea ce era şi mai greu de suportat, nu stăpâneam hotarul dintre bine şi rău în accepţia socială a acestor noţiuni. Ieşeam seara tîrziu, cînd începea să se stingă mişcarea oraşului, locuiam într-un cartier aglomerat şi zgomotos, traversam repede străzile încă animate şi mă îndreptam spre lacuri, căutam acele localuri mici, cu iz de circiumă veche, cu mese afară sub curpeni de viţă degenerată. în acel an vara debutase violent, ou călduri sufocante şi furtuni diurne, aşteptate oa mici diluvii reconfortante. După o asemenea confuzie a meteorilor, cînd oraşul era încă răvăşit şi ud, m-am dus să văd vegetaţia spălată, dincolo de terenurile virane din Floreasea, acolo unde trăiau încă sălcii bătrâne, scorburoase şi lacul mai păstra sub pânza groasă de lintiţă, o faună care învia noaptea şi arunca în văzduh mii de strigăte răguşite, fascinante pentru că erau fără noimă şi sugereau o lume bizară, sortită să rămână necunoscută pentru noi. Probabil că ploaia torenţială căzută cu cîteva ore înainte dăduse un spor de frenezie acestei adunări batraciene, vacarmul era asurzitor şi greu de suportat în întunericul adînc de sub sălcii. Am urcat dîmbul mîlos şi am ajuns îndată în faţa cîrciumii modeste pe care o ţineam minte din alte peregrinări. Terasa nu era acoperită, furtuna aruncase pe cimentul grunjos frunze de salcie, praful se prefăcuse în noroi, mesele şi scaunele erau ude. Am găsit totuşi tinul uscat şi m-am aşezat. După cîteva clipe a venit ea, şi i-am văzut ochii de un verde spălăcit în
9
lumina săracă a becului, apoi mina în care ţinea o cîrpă udă, o mînă foarte curată, albă şi cărnoasă.
— închidem, spuse cu o indiferenţă obosită.
— Nu pot să mănînc ceva ?
— Vorbiţi cu şeful...
Responsabilul făcea nişte socoteli, o femeie vîrstnică număra sticlele din raft.
— Repede, pînă terminăm noi borderou!, se îndură bărbatul.
Nu mai ţin minte ce am mîncat atunoi, era frig, toate erau reci şi umede, orăcăitul broaştelor ajungea pînă la mine, filtrat de sălciile grele. Am văzut apoi fruntea uşor boltită, cum nu le stă bine femeilor şi părul de culoare incertă adunată neglijent într-un coc. Mişcările ei moi, lipsite cu totul de rutină, spuneau că face de ourînd această treabă care nu-i place. Fenomenul nu era neobişnuit pe atunci, nu-mi reţinea atenţia şi aş fi uitat repede chipul acestei tinere femei, dacă, în timp ce mînoam, n-aş fi văzut-o stînd în marginea terasei, cu capul puţin ridicat, parcă adulmecînd, ascultînd ceva sau doar primind în fiinţa ei aerul purificat al nopţii. Acum o vedeam întreagă, neclintită, ghiceam desenul trupului ei sub şortul negru, desprinsă cu totul din acel loc mizer, mai curînd adăpostită aici de frica nopţii. A simţit că e privită, s-a întors repede spre mine şi a rămas tăcută, parcă admonestîndiu-mă pentru indiscreţia mea.
—• Vreau să plătesc, am spus uşor intimidat.
Mi-a adus suma înscrisă pe un orîmpei de hîrtie deşi ar fi fost mai simplu să-mi vorbească. Era evidentă acum lipsa oricărui servilism profesional, i-am plătit suma exactă deşi aveam obiceiul de a da totdeauna ceva mai mult. A luat banii fără să-i numere, mi s-a părut că-şi întîrzie puţin privirea asupra mea şi i-am văzut într-adevăr faţa, de astă dată mai în lumină, cu o vagă tentă arămie, dar de o linişte inexpresivă, ca a icoanelor slave, unde vitalitatea personajelor, sufletul lor, stă bine ascuns în cărnuri. M-am ridicat şi am păşit încet spre scările de la marginea terasei, acolo m-am oprit şi m-am întors puţin dar ea dispăruse. Abia cînd am ajuns în drum am văzut-o, se întorsese probabil ca să cureţe masa, dar stătea nemişoată şi se uita în întuneric. Mă căuta, se gîndea că o aştept ? După atitudinea de pînă atunci nu puteam bănui aşa ceva. în acea clipă noaptea fu cuprinsă iar de orăcăitul violent al broaştelor, un timp nu-1 auzisem sau, oricum, se îndepărtase, acum revenea cu putere crescută şi mă arunca în situaţia penibilă a singuraticilor obsedaţi oare văd în orice femeie o pasibilă aventură erotică.
Intram în masa informă de clienţi care băteau zilnic această circiumă şi fără îndoială, se uitau la fel ca mine la ochii, la mîinile, la fruntea fetei care le punea pe masă, cu aceeaşi nepăsare, paharul de ţuică. Am plecat repede de acolo, cu singura satisfacţie că nu fusesem văzut, că din toate mişcările mele nu se putea deduce că aş fi vrut să-i vorbesc acelei femei, să o cunosc. Pînă cînd am intrat între primele case ale oraşului, am dus în spate strigătul grotesc care ieşea din apele stătute ale lacului, îl duceam aşa ca pe o povară inutilă, oa atîtea alte poveri inutile.
A doua zi am plecat spre munţii Rodnei şi abia acolo foarte departe şi mult deasupra existenţei obişnuite, am scăpat de imaginea culpabilă a acelei seri. în lungile drumuri pe vîrfuri pietroase, noaptea în cort, mă cerceta chipul ei, mult mai adevărat acum şi mai pămîntesc, pentru că era dezbrăcat de orice prejudecăţi, puteam s-o privesc în . linişte şi să accept ca ea e femeia care trebuie să vină. aşa cum recunoaştem în stările cele mai înalte partea ce ni se cuvine. Nici acum, după atîta vreme, nu pot spune exact ce m-a atras atunci cînd am văzut-o, ce m-a robit mai tîrziu. Poate liniştea întregii făpturi, poate culoarea stinsă, veştedă a ochilor sau carnaţia prematur femeiască să fi sugerat o dragoste elementară, pură, ostilă cu inocenţă acelui vîrtej de sentimente, obsesii şi halucinaţii contradictorii care îngroapă marile şi micile iubiri. Dacă asta era, atunci desigur a fost
10
îndreptăţită nerăbdarea de a mă întoarce la Bucureşti. N-am putut rupe nici o zi din cele hotărîte pentru munca mea aoolo, în munţi. Cea dinţii echipă a expediţiei geologice lucra aioi, trebuia să văd totul şi să raportez, răspundeam de măsurile ce se vor lua şi ştiam cit se contează pe priceperea, pe devotamentul, pe pasiunea mea. Era şi acesta un mod de a mă verifica pe mine însumi, de a mă convinge că într-adevăr viaţa îmi oferise şansia unică de a acţiona eliberat de teamă, de obsesia carierei, de jalnica fascinaţie a ascensiunii nemeritate, fenomene atît de răspîndite în lumea noastră, încît, singurul adversar redutabil, singurul duşman de care trebuia să mă tem, erau posibilele căderi ale conştiinţei mele, pierderea sentimentului de puritate, a acelei dezinvolturi care mă ajută să mă mişc printre oameni şi lucruri fără să mă împiedic. Uneori însă, tocmai această dezinvoltură, rarefiază spaţiul în care te mişti şi se naşte vidul.
3.
Mi s-a plîns că e obosită şi o înţelegeam, lucra de la nouă dimineaţa pînă după miezul nopţii. Veniseră căldurile mari, era bine să umbli noaptea pe străzi, prin parcuri, dar în seara aceea era într-adevăr obosită. Locuia pe una din străzile umbroase şi liniştite din Parcul Dorobanţi, cînd am ajuns în poartă mi-a spus fără nici o ezitare că pot să intru dacă vreau, să vorbim. Nu eram surprins, mi se părea chiar de bun augur acest comportament lipsit de ceremonie artificială şi dovedind o anume siguranţă de sine. Mă contraria însă aspectul casei, o vilă în stilul practicat după primul război, opulent, cu o mare risipă de zidărie şi sugestii de arhitectură veche românească. Peluza verde oare înconjura clădirea, tufele de trandafiri stropite de cu seară, jetul anemic al unei fîntîni arteziene ţineau looul într-o răooaire neverosimilă, cu uşoare iradieri de flori istovite de prea mult soare. Eram mirat, aveam de mult un soi de timiditate în faţa bunăstării disciplinate, mereu egală cu ea însăşi, şi casa aceasta îmi sugera exact o asemenea situaţie. Dar n-am întrebat nimic. Alina a descuiat poarta cu grilaj de fier şi a păşit pe o cărare bătută cu criblură măruntă de calcar. Am înconjurat clădirea, ea a mai descuiat o uşă din spatele casei şi am urcat o scară îngustă, fără lumină, ajutîndu-ne cu chibrituri. Am înţeles că mergem pe scara de serviciu, spre mansardă. într-adevăr uşa pe care a deschis-o atingea tavanul şi încăperea în care am intrat nu avea mai mult de şase, şapte metri pătraţi, fără îndoială cîndva o cameră de servitori sau magazie pentru lucruri vechi. Ou gestul cel mai firesc Alina mi-a arătat un scaun rotund fără spetează, ea s-a retras pe divanul minuscul, dintre sobă şi uşă, şi-a adus picioarele sub ea, a încrucişat braţele şi a rămas aşa, ca o zeitate budistă, chiar cu acel zîmbet enigmatic al statuilor asiatice. Eram gol acum de orice gînd, o aveam în faţă, o priveam fără curiozitate şi fără interes masculin, ca pe un obiect însufleţit de imaginaţia mea. Capul proec-tat pe peretele alb era de-a dreptul frumos în lumina lămpii ou abajur de carton. Observam că ochii îi sînt mai vii în lumină puţină, îşi desfăcuse cocul şi părul îi cădea ca o pleavă pe umerii arşi de soare.
— Dă-ml o ţigară, spuse într-un tîrziu şi i-am văzut mina întinzîn-du-se spre mine ca un gît lung de pasăre, cu oasele abia bănuite.
•— Alina,   a   cui   e  casa   asta ?   am   întrebat   aşezîndu-mă   pe scaun.
— A statului.
— Cine stă în ea ? /
— Nişte oameni.
— Tu cum ai ajuns aici ?
— Aici m-am născut.., aş prefera să vorbim despre altceva. Voiam să-ţi spun să nu te superi, dar nu discut niciodată cu clienţii.
— înţeleg. M-am silit totdeauna să nu-ţi vorbesc.
— iSă nu mai vii acolo, dacă vrei aşteaptă-mă la tramvai, sau dincolo de pod, putem veni în oraş ocolind lacul.
11
— Mă laşi să te aştept ? a
Nu mi-a răspuns, a închis o clipă ochii, refuzind aceasta strategie stupidă.  Am  reluat  repede,  vrînd  să  sting  eleatul  neplăcut  al stîngăciei
mele : „
— Bine, n-am să mai vin acolo, să-mi spui totdeauna crad vrei sa te
aştept. . .   .     « „
Cu asta mă fixam într-un punct mort, nu mai era de spus nimic pina cînd nu se lămurea povestea acestei oase, legată, precum ^mărturisise Alina, de destinul ei. Cercetasem repede încăperea în care ne găseam, nu aflasem nici un indiciu semnificativ. în afară de lavoarul de lemn astupat cu un prosop mare, mai era un cuier de perete ou cîteva rochii şi o haină de iarnă, o etajeră cu cărţi şi unele nimicuri de toaletă, o masă şi _ o valiză care ieşea pe jumătate de sub dormeză. Toate acestea excludeau limpede _o existenţă stabilă şi îndelungată în acest loc. în acel moment de confuzie am întins mîna şi am luat o carte din etajeră, un roman de Cezar Petrescu, apoi alta, teatru de Delavrancea, şi încă o „Gramatică engleză". Aici m-a oprit :
— Faci o percheziţie ? N-ai să găseşti nimic, am ars tot.
Abia acum liniştea ei obişnuită se clinti. Zîmbea cu un fel de stăpânire dureroasă, mă sfida desigur, dar nu era destul de puternică, era obosită, refugiată în colţul acela de pat, lipită de perete, nu se temea, dar credea că trebuie să se apere.
— Nu mă mai ating de nimic, iartă-mă, ar fi trebuit să-ţi cer voie..
— Nu ţi-am interzis, de asta te-am şi lăsat să intri aici, să te convingi că nu ai ce găsi. De altfel bănuiesc că ştii tot.
— Nu ştiu absolut nimic...
Mă apăram copilăreşte, eram strivit de confuzia ei, îmi dădeam seama că insistînd, devin ridicol. Trebuia să mă ridic şi să plec. Ea mă privea, nu mai avea siguranţa şi nici cinismul amar cu care mă tratase cu cîteva clipe înainte, dar mă privea cu aceiaşi ochi, cu pupilele mărite, să nu, scape nimic din reacţiile mele.
— Să ştii că înţeleg, am spus ridicîndu-mă.
— Nici nu e greu, a mai rămas atît de puţin de înţeles.
Cu palmele lipite de cuvertura patului, cu capul sprijinit de peretele alb, stătea aşa ou genunchii dezgoliţi, striviţi unul de altul într-o decenţă inutilă, lipsită de farmec pentru că erau ai unui copil. Decorul sărac al camerei părea un refugiu şi am avut în acea clipă sentimentul penibil al agresiunii, al impunităţii abuzive. Cu mîna pe clanţa uşii am spus :
•— Dacă este aşa, n-am să te mai caut.
Nu s-a mişcat dar a înghiţit în sec, ştiam că ceva a tresărit sub fruntea ei enormă, de o puritate incredibilă, ca a portretelor funerare. Abia cînd am ieşit pe sala întunecată, ea m-a ajuns şi a şoptit :
— Să-ţi descui poarta.
Am coborît bîjbîind, m-am strecurat printre tufele de trandafiri şr pietrişul mărunt scrîşnea sub paşii mei. Ea venea în urmă, în picioarele goale, n-o auzeam şi asta mi s-a părut o discreţie vulgară, de prostituţie clandestină. La lumina becului din stradă, ascuns în frunzişul unui castan,, i-am mai văzut picioarele albe lunecând peste verdele întunecat al gazonului.
Zilele următoare m-au prins într-un vîrtej de şedinţe, prelungite uneori pina după miezul nopţii. Se formau atunci noi grupuri de prospecţiune pentru Carpaţii răsăriteni, intrarea lor în acţiune presupunea un mare efort de organizare, lipseau echipamente, lipsea mai ales ajutorul necesar din partea altor instituţii şi a organelor locale. Mă aşteptau drumuri lungi şi istovitoare, dar eram pregătit pentru orice, aveam mai cu seamă mari rezerve de entuziasm juvenil, indiferent la obstacolele obiective, la toată acea infinitate de uşi care trebuiau forţate. Dar chiar dacă aş fi fost liber nu m-aş fi dus în Floreasca. Judecate acum, reticenţele mele apar nejustificate, dar pot spune că nici orgoliul  şi nici teama nu m-au împiedicat..
12
Mai degrabă oroarea de sentimentalismul fad, artificial, care însoţeşte obligatoriu, nu ştiu de ce, impulsurile noastre erotice. Mi se părea că am •depăşit acest stadiu, totul în jurul meu avea o gravitate, o concreteţă neiertătoare oare îmi cerea un mare efort de luciditate şi în această încercare puneam toate disponibilităţile mele sufleteşti. Ocoleam cu grijă orice complicaţie oare ar fi atentat la luciditatea mea, la liniştea mea cerebrală. Mi s-ar putea, pune întrebarea de ce m-am lăsat atît de uşor tulburat de o modestă femeie de serviciu dintr-o circiumă de periferie. Aş putea răspunde în fel şi chip, aici alihiuriie sînt uşor de găsit. Dar voi recunoaşte cu sinceritate că fenomenul m-a depăşit. Dacă totuşi aş încerca o explicaţie, aş invoca doar liniştea pe care o sugera întreaga fiinţă a acelei femei. Este aici o bună doză de imaginaţie, dar tentaţia liniştei erotice era prea puternică, imaginea femeii oare făptuieşte totul cu graţia netulburată, cu seninătatea robustă, cu conştiinţa nedisimulată a naturii, mi s-a părut atît de -aproape, încît nici una din prejudecăţile care stau de obicei la pîndă, n-a mai putut funcţiona. Dar după scurta mea trecere prin cămăruţa din parcul Dorobanţi, ceva s-a schimbat, în afara procesului, nu înlăuntrul lui, pentru •că Alina continua să întruchipeze misterioasa linişte pe oare o rîvneam. Mă gonea spectrul unui lung şir de explicaţii, de tatonări şi suspiciuni, inevitabil "în orice situaţie, cu atît mai mult în cazul special al Alinei. Îmi era limpede •că ea se află pe un teritoriu de naufragiu, conştientă că o întoarcere în trecut nu e cu putinţă, dar acest trecut o va obseda, o va teroriza atîta ■vreme cit va rămâne izolată pe micul ei teritoriu, înconjurată de incertitudini. Nu ideea că ar fi trebuit s-o sprijin mă îngheţa, ci stăruinţa unor obsesii care o lipseau exact de acel calm misterios, nesfârşit, aşteptat de mine cu o patimă, altfel restul de răbdătoare. Nu renunţasem cu totul la ideea că o voi vedea curînd, nici nu foloseam strategia orgolioasă a celui mai tare, pur şi simplu aşteptam, încrezător în luciditatea mea şi în bunii auguri ai timpului.
Am pleoat în munţii Moldovei şi m-am întors după o săptămână, fript de soare, istovit, dar cu satisfacţia secretă, de nemărturisit că mişcăm din loc stări încremenite, desferecam porţi zăvorite de ignoranţă şi nepăsare, că trec dincolo de hotarul pe care alţii, mulţi, foarte mulţi înaintea mea nici nu-l atinseseră. Atunci a venit vocea ei, pe la şase dimineaţa, oră bizară pentru un telefon.
— Am fost bolnavă, aş fi vrut să te previn, să nu mă aştepţi acolo...
— Dar ce s-a întîmplat ?
— O, nimic grav, o intoxicaţie... căldurile astea... am sunat de cîteva •ori, n-ai răspuns... voiam... atît.
— Stai, stai puţin, de unde vorbeşti ?
— Ce importanţă are ? Sper că nu m-ai aşteptat.
— Nu, te aştept diseară, am fost plecat.
A mai spus o vorbă, n-am înţeles ce şi a închis. Nu aveam nici o -emoţie, nu-mi era milă de ea, nu-i reproşam acest telefon necoocludent, inutil, dacă nu era un joc stupid. Dar indiferenţa mea era mai mult •cerebrală, oarecum confecţionată, pentru că undeva în adâncul conştiinţei mele, telefonul Alinei lăsase un ecou, provooase acea tresărire scurtă, foarte aproape de emoţie, pe care o cunoşteam ori de cîte ori se apropiau de mine bucuriile elementare ale vieţii. Ne-am întîlnit seara la capătul liniei de tramvai, am aşteptat-o şi a doua şi a treia seară. Schimbam impresii banale, rosteam cuvinte fără adresă şi fără legătură cu existenţa noastră concretă;" mă supuneam unui ceremonial pe cît de vechi pe atît de nevinovat. Printr-o convenţie tăcută, ^ocoleam orice întrebare care ar fi evocat trecutul ei sau ■condiţia ei ^actuală şi părea să-i convină această discreţie. Noaptea tîrziu o însoţeam pînă în poarta casei, acolo ne despărţeam, nu voiam să mă duc sus şi^ nici ea nu mă chema. Amintirea celei dintîi vizite îmi rămăsese dezagreabilă şi ştiam că ajungînd din nou acolo, în decorul sumar de existenţă eşuată,  sau  mai  bine  zis  de inexistenţă,  aş  fi  simţit  iarăşi  nevoia unor
13
lămuriri, inevitabile dar pe oare le amînam în mod deliberat din obişnuita mea aprehensiune faţă de complicaţiile de gîndire sau de sentiment în care oad atît de uşor cei mai mulţi oameni. Observam însă cu interes crescut faptul că Alina nu mai manifesta nici un fel de suspiciune sau je hotă-rîse să intre într-o experienţă care n-o costa mare lucru. Nu arăta entuziasm sau o dispoziţie deosebită în timpul lungilor noastre peregrinării nocturne, era mai degrabă tristă şi evident obosită, o oboseală oare nu-i mai lăsa timp să gîndească acut relaţia noastră.
într-o seară, pe la mijlocul lui iulie, ne-am întâlnit în oraş, a venit îmbrăcată într-o rochie verde din pînză de in, adaptată uimitor la albul mătăsos al pielii ei, la înălţimea ei masivă care cerea o vestimentaţie simplă, lineară, lipsită de podoabe. Am dansat atunci într-o grădină de vară, într-un spaţiu vast oare ne îngăduia să ne depărtăm de stridenţele orchestrei, aşa cum dorea ea. Dansa detaşat, rece, cu pleoapele uşor căzute, fără nici o urmă de senzualitate, dansul părând a fi pentru ea un simplu exerciţiu monden, sau infantil, sau o mişcare împotriva monotoniei şi plictiselii. La masă tăcerea devenise într-adevăr stânjenitoare, dar o suportam bine amîndoi, probabil pentru că ne cercetam, aşteptam amîndoi acele mici revelaţii pe care nopţile de pînă acum le ţinuseră ascunse. Cînd ducea ţigara la gură şi înălţa puţin capul cu mişcarea reflexă a nefuimătorilor, lumina îi luneca pe frunte, cădea uşor pe obraji, îi modela, dădea ântregei ei figuri o expresivitate intimă, o altă fiinţă părea să trăiască dincolo de masca obişnuită. Era desigur misterul elementar şi în seara aceea am ştiut că nu voi rezista mult. Totul s-a petrecut cu liniştea după oare erarn însetat şi astfel intuiţia mea nu mă trădase. în zori, cînd oraşul începea cu acelaşi vuiet frenetic aventura lui cotidiană, cînd vuietul acesta totdeauna neliniştitor, încărcat de chemări, se strecura în camera mea de la ultimul etaj al unui mare bloc, trupul Alinei semăna ou acele stînci de înălţimii, spălate de ploi repezi, emanînd o căldură umedă, cu miros de astru necunoscut. Sigur, Alina nu ştia asta, nici o femeie nu ştie exact ce mişcări poate provoca în conştiinţa unui bărbat, dar eu descopeream sensuri pe care tinereţea mea, risipită pe drumuri, în cămine studenţeşti, în camere de subsol, în ieftine şi grăbite descărcări erotice, mi le refuzase. Nu ştiam, nici nu mă întrebam ce se va alege din această olipă, cum se va destrăma ea căpătînd înfăţişări şi funcţii noi, ca orice fenomen scăpat din matca lui originară. Eram destul de sceptic ca să nu mă tem, îmi treceam mîinile peste ^trupul care se lumina odată cu ziua, reflexe violete se furişau pe rotunjimile lui şi nu mă părăsea imaginea pietrelor şlefuite îndelung şi fără scop de o natură care nu se iubeşte decît pe sine. în dimineaţa aceea nu aveam de loc sentimentul masculului învingător şi nici Alina nu arăta tristeţea autentică sau convenţională obişnuită în asemenea împrejurări. Eram fericit observând inapetenţa ei pentru melodramă, luciditatea care o făcea realmente frumoasă, o despovăra de halucinaţiile erotismului posesiv. Cum stătea întinsă sub ochii şi sub mîinile mele cu o totală lipsă de pudoare, ea nu avea nici biografie, nu avea un trecut şi nu aparţinea nici unei formule de existenţă. Dar a vorbit, probabil că o urmă de suspiciune tot o mai teroriza.
v — Chiar nu ştii nimic despre mine ? a întrebat abia izbutind să deschidă ochii.
— Nu, nu ştiu nimic.
— Nici nu te interesează ?
— Cred că nu.
Mi-a tremurat uşor glasul şi minciuna era evidentă. — Atunci pot să-ţi spun... da' mă laşi să-ţi spun ?
Cu o grabă inexplioabilă m-am ridicat de lîngă ea şi am pus un disc, o sonata de Haydn, cred. Şi Alina a început să vorbească apărîndu-şi ochii de lumina tot mai puternică a zilei. Am închis uşa care dădea spre un balcon, am lăsat storurile şi în acel moment am avut senzaţia că sînt pri-
14
zonier, că mă aflu într-un spaţiu foarte strimt şi nu mai pot gmdii. Am oprit şi discul şi acum ştiam că-il pusesem numai ca să par nepăsător, să trec cu răceală peste roiul de amănunte vulgare, domestice, care năvălesc cu sete neruşinată asupra stărilor pure. Nu se mai putea evita nimic şi am aflat că e fiica unui oarecare Dobrotescu, fost proprietar de cai de curse, amestecat pe vremuri în cazul tenebros al asasinării unei doamne din anturajul Casei regale, afacere de care nu era străin prinţul Nicolae. Industriaş obscur după aceea, s-a afirmat rapid în timpul războiului prin legăturile sale cu un ooncern forestier german. Acţionînd în numele unor societăţi comerciale fictive şi în complicitate cu înalţi funcţionari, a exploatat mari întinderi de păduri în nordul ţării, expediind în Germania trenuri întregi de cherestea neînregistrată oficial, păgubind astfel statul cu valori impresionante. Procesul a început în 1946 dar Dobrotescu rămase liber încă doi ani, cînd o sentinţă gravă apăru indubitabilă. Atunci avu loc accidentul de automobil, înţeles de toţi ca o sinucidere. Dobrotescu şi soţia lui fură găsiţi carbonizaţi în maşina prăbuşită într-o văgăună de lîngă Breaza...
Alina îmi spunea toate acestea ou o voce voalată, egală, fără participare, ca şi cum ar fi citit un fapt divers de ziar. între timp îşi trăsese pe ea un pled, îi vedeam doar faţa căzută pe părul răvăşit şi umerii prea rotunzi pentru vîrsta ei. Nu era atentă la reacţiile mele sau mă pîndea prin transparenţa pleoapelor.
...Ultimul act fu confiscarea averii şi copiii, Alina şi fratele ei, se adăpostiră la un unchi după tată, magistrat militar, şi el descumpănit de marile răsturnări din ţară. Poate că fratele Alinei n-ar fi trecut frontiera clandestin dacă unchiul protector, scos între timp din cadrele armatei, n-ar fi fost implicat în 1953 într-o afacere de spionaj şi condamnat. Ceea ce urmă fu o lungă tăcere, o linişte de criptă, populată cu fotografii şi obiecte care se împuţinau trecînd în alte case. Un timp veniră scrisori scurte din Austria, Elveţia, Italia şi după un răstimp din Indochina. Fratele fugar fusese recrutat în legiunea străină, şi acum, scuturat de friguri galbene trimitea mesaje disperate, blestemîndu-şi soarta şi chemînd moartea. Dar n-a murit. După retragerea trupelor franceze din Asia, ameninţat să fie transferat în Algeria, dezerta şi ajunse, în sfîrşit, după multe peripeţii, în Australia, de altfel ţinta iniţială a acestei aventuri. Un unchi după mamă, emigrat acolo prin anii treizeci, îl primi cu entuziasm, astîmpărîndu-şi astfel dorul lui de pămîntul natal. Apoi veştile s-au rărit şi curând au încetat ou totul.
Relatînd aceste din urmă fapte care-1 priveau pe fratele său, Alina părea emoţionată şi chiar spuse :
— Din tot ce-a fost, numai pe el nu-1 pot uita, nu pentru că e viu, putea să şi moară, ci pentru că e o victimă, ca şi mine.
Tăceam. Mi se vorbea despre o lume necunoscută mie, o eliminasem din conştiinţa mea chiar ca simplă entitate socială, intra în marile neguri ale unui trecut spre care nu aveam timp să privesc. Dar Alina mă tîra în acest trecut, spectrul de care mă temeam se arătase, şi era greu de crezut că femeia aceasta va scăpa de teroarea lui. încercai totuşi rugînd-o cu oarecare iritare să-mi spună oe a urmat.
—- De aici încolo nu mai e nimic interesant, vorbi ea tot mai toropită. A murit mătuşa mea, m-am întors la casa veche, m-am rugat să fiu primită acolo, s-au îndurat, mi-au dat colivia pe care o ştii. Pe urmă am muncit... am muncit... Nu mă mai întreba nimic... atît.
A închis ochii, şi-a tras pledul spre bărbie, protejîndu-se cu braţul gol trecut peste piept. Pleoapele îi tremurau, nu voia desigur să doarmă, înţelegeam că acum, după ce vorbise, era firesc să cadă într-o stare de semi-conştientă, de totală indiferenţă la ceea ce ar putea urma. Tumultul străzii creştea, se apropia de acel punct al intensităţii maxime care mă turbură
15
totdeauna cu misterioasa ei vitalitate, cu milioanele de fiinţe minate de necruţătoarea măsură a timpului real. Trebuia să mă duc la institut şi i-am şoptit :
— Dă un telefon .acolo... spune-le orice.
•—• Da, trebuie să mă duc, vorbi ca din somn.
— Nu te duce, aşteaptă-mă aici, odihneşte-te.
A deschis ochii şi m-a urmărit cum mă îmbrac. N-o lăsam să plece pentru că mă feream de senzaţia pustiitoare a amorurilor de o noapte şi poate trăiam de pe acum bucuria secretă de a o găsi ia întoarcere în casa mea, odihnită şi albă, încărcată încă de fiorul erotic pe care somnul îl întreţine şi-1 amplifică adesea trecîndu-1 dincolo de pragul incert al adevărului. Mă privea cu mare atenţie, oarecum mirată, încerca, fără îndoială, să ajungă la miezul raţional al acestei clipe, nu avea încotro, eu eram cel care hotărăşte şi trebuia să ştie care va fi partea ei într-o dispută obscură. Nu-i reproşam deci această circumspecţie, prezentă mereu în relaţiile oamenilor, eu însumi fiind apănat de ameţelile unui romantism stupid, dar în dimineaţa aceea nu-mi făceam nici o socoteală, în nici un fel destinul Alinei nu apărea primejdios pentru mine, devreme ce fusesem prevenit şi acţionasem în deplină libertate. Mai tîrziu, mult mai tîrziu mi-am dat seama că seninătatea mea din dimineaţa aceea se năştea tocmai din nevoia de libertate, fără conştiinţa vreunei adversităţi şi fără coşmarul deliberării meschine.
Am ooborît în stradă şi am înotat prin căldura de asfalt, de tramvaie, de motoare şi strigăte. Doar aici, în felul în care mă mişcăm prin lumina încinsă, se schimbase ceva. Eram mai străin.
4.
Mă pregăteam să plec în Maramureş pentru o expertiză, în scopul redeschiderii unor exploatări aurifere abandonate în timpul războiului. Cînd porneam la drum mă dezlegam repede de treburile mărunte, de inerţiile cotidiene, pătrundeam într-o zonă de voluptate, într-un univers în care fiecare mişcare îşi găseau locul firesc. Plăcerea venea din sentimentul că scap de teroarea inutilităţii într-o vreme în care mulţi oameni, cunoscuţi de mine, se aşezau temeinic, la adăpostul unor confuzii verbioase, exact în cele mai sterile activităţi. Pentru ca eu să izbutesc în misiunile mele, să rezolv ades probleme imprevizibile, trei, patru mă dăscăleau, furîndu-mi cîte puţin din bucuria care însoţea plecările mele. Dar simpla aglomerare de mărunţişuri într-o valiză, îmi reda valoarea propriei mele răspunderi şi deveneam aproape vesel.
Alina venise la mine îndată după prânz, cu intenţia de a mă însoţi la gară. Vechile mele manii de om singuratic cedau încetul ou încetul şi observam cu surprindere amuzată cum se mişcă ea prin casă, schimbînd cîte ceva în ordinea încremenită a obiectelor, păstrînd totuşi o anume ezitare, nesiguranţa sau lipsa de îndemânare. Nu aveam de loc apetituri menajere, n-o priveam de loc ca pe o eventuală soţie, voiam să păstrez pentru _ un timp nedeterminat imaginea celei dinţii întâlniri, o preferam neclintită pe un scaun sau supusă mîiniilor şi ochilor mei. Hotărîsem amîndoi să renunţe^penitru un timp la munca ei de la Herăstrău, să caute ceva mai bun sau să nu caute nimic. Nu s-a arătat îngrijorată şi am înţeles că o slujbă din asta poate găsi oricînd. La întoarcerea din Maramureş puteam sa-mi iau o parte din concediu, vreo zece zile. Am întrebat-o unde ar vrea să mergem  şi  ea  răspuns  fără  entuziasm :
— N-am ieşit din Bucureşti de ani întregi, mi s-ar părea o aventură nepermisă.
— Totuşi unde ai vrea să mergi ?
— Undeva unde aş putea să putrezesc.
— Ce să faci ?
16
— Să putrezesc, să simt cum putrezesc toate în mine.
— Nu te grăbi, asta o să se întîmple oricum, mai tîrziu, deocamdată sîntem foarte vii.
— Nu, as vrea să putrezească ce nu-i al meu.
— înţeleg, şi asta s-ar putea întîmpla, dar trebuie să pui ceva în loc, să-ţi umpli sufletul cu altceva. Să pleci de-aoolo, din casa aceea, nu ştiu de ce te-ai întors, putea să bănuieşti că acolo te striveşte trecutul. Să lăsăm, o să vedem, pînă cînd mă întorc eu să te gîndeşti la un loc frumos şi -liniştit.
— Dar nu ştiu nici unul.
— Alege la întâmplare, ia o hartă şi pune degetul pe numele unui sat. Mă aşteptam să se bucure ca un copil dar ea tăcu părînd a se gîndi la
ceva foarte îndepărtat. Zise într-un tîrziu :
— Spune drept, nu ţi-e frică de mine ?
— iNu mi-e frică de nimeni.
— Nu de mine, propriu-zis. Cum să spun, de ceea ce port cu mine.
— Am spus că nu mi-e frică de nimeni.
Mă irita insistenţa ei pentru că îmi strecura ideea că ar trebui într-adevăr să-mi fie frică. Am încercat să lămuresc :
— Tu exişti înafara oricărui fenomen, sau aşa vreau eu să te văd... Cînd am să mă tem, am să-ţi spun.
M-a sărutat atunci, m-a adus lîngă ea şi m-a ţinut aşa multă vreme, strîngîndu-mă şi plîngînd înăbuşit, trecîndu-şi degetele prin părul meu. Mai tîrziu şi-ia cerut iertare pentru această scenă, adăugind că nu i se întâmplase nici în clipele grele să-şi piardă cumpătul în aşa măsură. Am vrut să ştiu ce anume se întîmpla cu ea şi atunoi, recăpătîndu-şi liniştea obişnuită, îmi spuse fără înconjur, cu o sinceritate voit brutală, că eu îi stricasem un echilibru pe oare ea şi-1 făurise ântr-un lung răstimp, alegând din numeroase soluţii pe aceea a muncii obscure, a autoflagelării. Se putea înţelege că i-am făcut un mare rău şi mă previne asupra răspunderilor, dar era imprudentă o asemenea ipoteză, cred mai degrabă că era într-adevăr mişcată de atitudinea mea. Am trecut repede peste acest incident, reţinând propria ei oroare pentru dezlănţuirile sentimentale.
în după amiaza aceea, cînd mai aveam cîteva ore pînă la tren, s-a întâmplat un lucru bizar. Cineva a sunat la uşă şi deschizând m-am găsit în faţa unui bărbat tânăr, îmbrăcat într-o cămaşă cu carouri mari roşii. La prînz portarul blooului îmi spusese că m-a căutat cineva. Mă arătasem surprins, toată lumea ştia că dimineaţa nu sînt acasă. Sigur, acelaşi personaj revenise acum. Zîmbind foarte deschis, probabil pentru a-mi cîştiga încrederea, a rostit numele meu, a întrebat dacă eu sînt şi ceru voie să intre. Nu puteam intra în cameră, oriom trebuia să o anunţ pe Alina şi să aşteptăm puţin, dar vizitatorul se grăbi să scoată din buzunar un carneţel pe oare mi-1 întinse. N-am putut citi ce scrie acolo, nici măcar n-am priceput ce înseamnă acel carnet.
— Da, şi ce doriţi ? am întrebat hotărât să rămânem acolo, în vestiar. Omul a aruncat o privire spre uşa cu glasvand, apoi spre cuierul în
care era atârnată haina de ploaie a Alinei. Zise în şoaptă, păstrând acelaşi zîmbet de complicitate binevoitoare :
— Voiam să vă întreb dacă n-aţi observat ceva în blocul dumneavoastră, unele persoane cam certate cu morala, ştiţi, femei care fug de munoa cinstită, mai sînt din astea... mi s-au semnalat cazuri şi noi oonsi-derăm normal să vorbim întâi cu locatarii, să-i rugăm să ne sprijine...
Sigur, ştiam lucrurile acestea, tot blocul le ştia, dar nu cunoşteam un caz anume, nu puteam spune nimic precis, oricât m-aş fi simţit în oi'pa aceea solidar cu el în apărarea moralei publice. Nu soooteam inoportună vizita lui, faptul că lucra atît de deschis, dimpotrivă, mă ferea de orice ezitare şi i-am spus în cea mai mare linişte.
17
— Eu sînt mai tot timpul plecat, şi în general nu prea ştiu ce se întîmpla în bloc, nu cunosc pe nimeni...
Omul părea încurcat, dar nu-şi părăsea zâmbetul afabil, se mai uită odată,  ceva  mai  stăruitor,  la pelerina  Alinei şi  puse  capăt   convorbirii :
— Dacă aflaţi ceva, ne faceţi un serviciu, este şi interesul dumneavoastră, al tuturor locatarilor, vă rugăm să ne anunţaţi. Mă găsiţi la telefonul ăsta...
Scoase repede din buzunar un mic pătrat de hîrtie pe oare era însemnat numele lui şi un număr de telefon, mi 1-a dat, mi-a întîins mîna şi s-a retras foarte politicos. Am mai rămas cîteva clipe în vestiar cu hîrtia aceea în mină, încercând să leg unele supoziţii, să desluşesc ou exactitate rostul acestei vizite, în orice caz neplăcută, mi se părea că mă obligă, mă îndeamnă, chiar dacă la modul convenţional şi degajat, să observ fapte care nu mă interesaseră niciodată. Excludeam orice legătură între această întîm-plare şi prezenţa Alinei la mine, ar fi fost o absurditate, dar simplul fapt că delimitam lucrurile, însemna că mă gîndesc la aşa ceva, că ar fi posibilă o interferenţă pe o linie mai puţin directă. Gândul meu bătea mai departe, revenind în cameră nu i-am spus nimic Alinei dar ea, cu o abia perceptibilă nelinişte a întrebat :
— Cine-a fost ?
— Administratorul   ilocului... nimicuri.
M-a crezut şi pînă cînd am plecat spre gară am rămas tăcuţi, într-o aşteptare crispată. în gară, în acele cîteva minute de emoţie neputincioasă, stupidă, îmi reproşam că nu sînt destul de stăpîn pe reacţiile mele, că cedez uşor tocmai acelei inconsecvenţe de umoare din care se nasc conflicte inutile, exasperante prin subiectivitatea lor. Să fi fost acesta semnalul misterios al unor dezlegări viitoare, avertismentul discret, lipsit de ostentaţie al unei conştiinţe dinafară mea ? Greu de spus pentru că în clipa în care trenul ş-a mişcat am văzut-o pe Alina singură pe peronul imens şi aproape gol, i-am văzut fruntea lucind ca o piatră şlefuită, şi ochii fără viaţă şi pielea braţelor albăstrie în lumina crudă a lămpilor, toată de o frumuseţe de manechin oare aştepta să fie însufleţit. Mă durea neputinţa de a o iubi, deşi n-am ştiut niciodată exact ce înseamnă această stare, închipuindu-mi-o ca pe o formă de demenţă, de diminuare psihică. Voiam să descopăr altceva, dincolo de răsuflata, rizibila „lovitură de trăsnet", care nu e decît impulsul deviat al instinctelor. Credeam că se poate ajunge prin concentrare lucidă la acea desăvârşită comunicare erotică pe care natura o realizează în superba ei ignoranţă. Mă înşelam fireşte, devreme ce urmărind de la fereastra vagonului silueta Alinei care se micşora, se topea printre celelalte obiecte ale peronului, am simţit că sufletul mi se închirceşte, începusem deci s-o iubesc la modul precar, lăcrimos.
Dar am fost foarte aproape de viziunea mea, peste două săptămâni într-un sat de pe malul mării. Aflasem că acel loc devenise refugiul unor mici grupuri de snobi care făceau nudism, dormeau pe rogojini, noaptea fugeau cu limuzinele spre barurile de la Eforie şi Mamaia. Mi s-a spus totuşi că plaja e imensă, că se pot găsi case cu totul izolate şi asta m-a tentat. Nu iubeam marea, nu aveam nostalgia ei după două vacanţe soldate cu deteriorări nervoase din cauza soarelui excesiv şi a plajelor aglomerate. Dintre cele cîteva soluţii Alina preferea marea, spunea că mai fusese o singură dată Ia Techirghiol, în copilărie, făcuse mici incursiuni pe litoral şi rămăsese de atunci cu dorul talazurilor. N-am obiectat nimic, mă hotă-rîsem să nu provoc dispute cu iz matrimonial, să-i las Alinei libertatea de gîndire pe care o năzuiam pentru mine însumi. Am plecat dimineaţa cu un tren rapid şi la prînz umblam pe uliţele nisipoase ale acelui sat, în căutarea unei oase. Ne orientam spre sud, acolo unde aşezările păreau mai modeste, ocoleam curţile în care erau garate maşini, unele de dimensiunile şi culorile obişnuite ale automobilelor de instituţie. Aceste sugestii de parvenitism abuziv îmi dădeau o stare confuză de tristeţe. Alina râdea de mine,
18
zicea că sînt un idealist, un romantic inadaptabil, sortit să treacă prin lume drapat într-o melancolie donchihotescă. Dar şi ei i-ar fi plăcut un loc liniştit, aşa că ne-am încumetat să traversăm o mare întindere pe care şerpuiau lujeri de pepeni, ou fructe mici zebrate, ca să ajungem la un grup de case foarte aproape de plajă, socotind după coamele spumate ale valurilor. Un tătar somnolent ne-a arătat o cameră ou pămînt pe jos, în mod ciudat fără ferestre, dar cu lumină electrică. Am rămas acolo pe un preţ de nimic, eram obosiţi, puteam orieînd să ne mutăm. Marea lovea gardurile tătarului, spre dreapta malul se înălţa brusc şi lăsa sub el aglomerări de stîncărie neagră, încît la apusul soarelui am fost amîndoi fascinaţi şi hotărîţi să rămînem aici toate cele zece zile. Puţin mai tîrziu a venit femeia tătarului aducînd de la păscut cîteva capre costelive. S-a apucat îndată să cureţe camera şi' în acest timp noi ne-am descălţat şi am prăşit pe nisipul cald. am mers mai departe pînă cînd zdrenţele obosite ale valurilor ne-iau lovit picioarele. Atunci ne-am pomenit uitîndu-.ne unul la altul, parcă surprinşi, răsturnaţi brusc într-o realitate grotescă. Am izbucnit amîndoi în rîs, un rîs nervos, isteri.c. fără noimă. Alina a întins braţele spre mine, rîzînd mereu, m-a cuprins de gît, avut o tresărire şi i-am văzut ochii strălucind de lacrimi. S-a desprins repede de mine, a luat-o la goană pe nisipul ud, spre stînoi şi a dispărut sub malul înalt.
în zilele toride oare au urmat am ieşit puţin pe plajă, acum era limpede că suport greu soarele si nu voiam să risc o insolaţie. Se ducea Alina singură la stînci, eu rămîneam să citesc în semiobscuritatea camerei, luptîn-du-mă ou muştele agresive adăpostite şi ele de caniculă. Dar ieşeam seara şi umblam mult pe miriştile ţepoase, urmărind goana hîrciogilor roşii, mişcarea şoptită a naturii umile, strivită de vecinătatea atotputernică a mării. Nu cred că Alinei îi făceau vreo plăcere aceste spaţii dezolante, dar venea la cîţiva paşi în urma mea, în picioarele goale, oprindu-se mereu să-şi scoată spinii. Eu însă, printr-o curioasă solidaritate cu ţărîna arsă, cu buruienile toropite, mă simţeam inundat de pacea adîncă a pelerinilor străbătând pustiuri. Ne Jntoreeam la apă cînd soarele cobora sub orizont, aruncam hainele, ne^ lăsam izbiţi de sărătura moale şi grea, înotam uşor, ca peştii sau ca păsările în văzduh, fără efort. Pri-n transparenţa verde a mării în amurg vedeam trupul Alinei, alungit enorm, subţiat, şi părul legănîndu-se ca o stranie vietate acvatică. Mă apropiam de ea, mă depărtam, simulam o o urmărire pînă cînd o prindeam, mă luptam cu ea şi atingerea trupurilor nu mai păstra nimic din fiorul obişnuit, ea nu mai avea un nume, nu avea nici trecut nici viitor, era o creaţie a imaginaţiei mele în complicitate cu sufletul uleios al mării şi asta era tot ce puteam visa mai mult. O aduceam la ţărm, o întindeam pe nisipul ud. o îngropam să-i ascund goliciunea şi rămânea afară doar fruntea şi ochii în care nu desluşeam nimic Asa cobora noaptea peste noi şi cînd reintram tîrziu în apă, vedeam ţărmul stâncos,^ şi departe, luminile de la Mangalia, anunţîndu-mi că sîntem vm, că sîntem oameni şi nu ştiam care realitate e mai adevărată. Vorbeam puţin, eram fericit că Alina nu-şi mărturiseşte la tot pasul impresiile, ca primeşte totul cu îngăduinţa nepăsătoare a tuturor lucrurilor care ne înconjurau acolo. 0 întrebam totuşi uneori :
— Tu ce faci toată ziua, la ce te gîndeşti ?
— La timpul cînd n-o să mai fii tu.
— Dar asta nu înseamnă nimic, eu nu sînt viitorul ci clipa de acum
— Da, tocmai, Ia clipa asta care n-o să mai fie.
— Depinde de noi, noi facem totul, ce vezi nu-i  decît recuzita din care cladam mereu alte decoruri.
— Minţi... ştii bine că nuni aşa, noi nu clădim, sîntem clădiţi. Într-un fel avea dreptate dar nu acceptam că pot fi clădit fără încuviinţarea mea şi-i  spuneam :
— Nu ^mă tem decît de ravagiile timpului, restul  e o convenţie pe care o semnăm sau nu.
19
_ O, cît aş vrea să gîndesc ca tine, să emit abstracţiuni din astea...
dar acuma' e bine, exişti şi trebuie să simt cît mai mult că exişti. Vezi, tot de timp mi-e frică şi mie.
_ Timpul e în favoarea ta, spuneai că vrei să putrezească ceva.
— La cu totul altceva mă gîndeam, nu la noi, aştept să putrezească ce nu-i al meu.
—- Nu-mi dau seama ce trebuie să se întîmple, mu se pot face decît presupuneri, depinde oît anume vrei tu să pierzi.
De obicei vorbeam aşa pe întuneric, înveliţi în căldura neclintită a încăperii, n-o vedeam pe Alina, dar era foarte aproape şoapta ei şi trupul îmbibat de sare, mirosind a scoici şi a plante acvatice. Auzeam caprele tuşind, foindu-se în culcuşurile lor prăfoase, şi miai departe, foşnetul egal al valurilor în care adormeam spre zori.
Dar există un mecanism absurd al întâmplării, sau o logică misterioasă a realităţii obiective care intră în alarmă ori de cîte ori evadarea noastră prinde contur şi tinde să se constituie ca o imagine, parazitară fireşte, dar împăcată cu sine. Inserarea căzuse mai devreme, ajutată de nebulozitatea aerului, marea era agitată, dar am intrat totuşi şi am rămas mult timp în apă. Nu ne înduram să ieşim în bătaia vîntului puternic şi rece, deşi un soi de spaimă ne stăpînea pe amîndoi, nu vedeam ţărmul, nu aveam nici un reper, senzaţia că am intrat în sînul cel mai ascuns al mării ne teroriza. Panica aoeasta îmi era cu totul necunoscută, mă fascina ca şi cum aş fi intrat oonştient în moarte şi acum îi pipăiam dimensiunile. Eram foarte aproape de Alina, braţele ni se loveau uneori, ne găseam şi valurile ne aruncau îmbrăţişaţi în întuneric ca pe un rest de epavă. Eram convins că sîntem departe de ţărm dar un punct luminos se ivi acolo şi un fel de ceaţă albă trecu repede pe deasupra valurilor. în starea de excitaţie extremă în oare mă găseam, cînd nu mai aveam controlul existenţei reale, nu mă miram că halucinez, dar văzuse şi Alina acea luminozitate, strigă ceva neînţeles şi înotă spre ţărm. Mâ trezeam, îmi dădeam seama că cineva îndrepta asupra noastră un reflector, o lanternă puternică. Ne-am oprit în bătaia acelei lumini, la vreo zece metri, cînd apa încă ne mai apăra goliciunea, i-am spus Alinei să stea acolo şi am ieşit numai eu, lovit de valuri, orbit de lanterna necruţătoare. Lîngă hainele noastre se aflau doi oameni în uniformă, doi grăniceri, i-am rugat să se depărteze puţin, să se poată îmbrăca Alina. Ei s-au întors, au stins lanterna şi au aprins ţigări. Ne-au cerut apoi să ne legitimăm şi am ajuns cu toţii la casa tătarului. Acolo ne-am putut vedea bine„ era un locotenent şi un caporal.
— Nu ştiaţi că nu e voie pe plajă după ora opt ? întrebă locotenentul examinînd actele noastre.
—• Nu ştiam.
— Dumneata de ce nu le-ai spus, Etem ?
Tătarul bîigui ceva, ofiţerul nici nu-1 asculta, ne examina acum pe noi, se uita cu oarecare insistenţă la Alina, îmi dădeam seama că o priveşte ca un bărbat tînăr, încrezător în farmecele lui, poate şi în uniforma lui impecabilă. Un zîmbet uşor ironic, uşor încurcat, îl făcea simpatic şi nu aveam nici un fel de emoţie. în timp ce-şi nota numele noastre, locotenentul zise :
— Ştiţi probabil că aici e zonă de frontieră, dumnealui nici nu avea voie să vă închirieze camera, însfîrşit, o să vedem... n-ar fi rău dacă v-aţi muta în satul celălalt sau la Mangalia, oricum, nu mai circulaţi noaptea... înţelegi, nu-i aşa ?
Salută cu o politeţe care mi s-a părut exagerată şi plecară amîndoi spre plajă.
în noaptea aceea am hotărît să ne întoarcem la Bucureşti, ceva se sfîrşise, ştiam că sînt stări care nu se repetă, stăruind să le păstrezi nealterate, să le foloseşti ca pe un cîştig definitiv ajungi să pierzi şi amintirea
20
îor. Incidentul cu grănicerii nu mă afecta, el se situa într-o ordine normală, ceva trebuie să se întîmple totdeauna şi poate, chiar din contrastul^ care se creează, reiese starea de excepţie mereu rîvnită. Judecind aşa, căutam fără îndoială un alibi, făceam un nou exerciţiu de luciditate, luptam împotriva acelui fatalism care ne asaltează cu perfidie pentru a ne lipsi de orice pavăză. Aveam acordul tăcut al Alinei şi am fost atent la liniştea desăvîrşită ou care îşi strîngea lucrurile. Soarele, apa, vîntul, nopţile noastre, făcuseră din ea un manechin frumos, o făptură devitalizată, eliberată-de măruntele sugestii erotice, atît de înşelătoare. Aşa am văzut-o în drumul de întoarcere, un timp însoţit de vuietul îndepărtat şi zadarnic al mării, apoi în trenul care ne tîra prin Bărăganul incandescent.
5.
Sigur, trebuie să ai puterea de a-ţi contempla flăcările propriului tău rug. Şeful meu, geologul şef de pe „Geoda" părea foarte bine aşezat pe această poziţie, devreme ce nu arăta nici tristeţe nici resemnare, nici acea jovialitate care maschează uneori un pustiu sufletesc. Nu ştiam dacă i se întîmplase vreodată ceva grav, ceva care se numeşte de obicei o dramă, se putea foarte bine ca filozofia lui să fie rezultatul unor îndelungi observaţii, al unei chemări profund umane, al unui echilibru moral care-l ajută să judece binele şi răul oa înfăţişări de nedespărţit ale existenţei. El nu oandiamna, mu l-am surprins niciodată ţinînd predici, avea o încredere aproape mistică în puterea de regenerare a sufletelor noastre neliniştite. M-am convins de asta într-o zii cîrad ramaserăm doar noi doi pe navă, într-o duminică. Atunci a socotit el momentul cel mai bun să intervină, era relativ linişte pe ţărmuri, dimineaţa fusese o festivitate, se întâlniseră constructorii români şi iugoslavi, mulţi dintre ai noştri se duseseră să viziteze şantierul arheologic de la Lepnski Vdr cu desoopeririile care făcuseră mare vîlvă. Atunci m-a prins în cabina mea, făceam puţină curăţenie şi pe nesimţite m-am trezit mărturisindu-mă. M-a întrerupt la mişcarea care i se părea lui a fi eroarea mea esenţială.
— Atunci oînd te-au chemat la institut, voiau să te prevină.
— Prea tîrziu, Alina era.la mine, o adusesem eu însuma într-o seară cu o maşină. Sorţii căzuseră.
— Dar nu ştii, n-ai aflat ce voiau să-ţi propună.
— Nici nu i-am lăsat, trebuia să aleg eu, să acţionez liber. Cred şi acum că a fii liber înseamnă a lua cel mai puţin.
— Unii, mi se pare cei mai mulţi,'înţeleg altfel.
— Da, ştiu, dar libertatea asta devine strategie, pînda veche a celui mai tare. Eu aim vrut să dau, nu să iau şi am cerut postul cel mai modest, am lucrat la subsol, în laborator sau la sortarea buletinelor. Ei au fost surprinşi, m-au suspectat chiar pentru modestia mea, dar fenomenul nu mai interesa,' nu mă temeam decît de conştiinţa mea, de o deviere a credinţelor mele mă temeam. Dar a fost greu, cîştigam puţin, Alina a găsit de lucru la o cooperativă de artizanat, eu făceam ore suplimentare pînă noaptea tîrziu.
— 0 mai  iubeai atunci ?
— Nu se schimbase nimic, Alina era o creaţie a mea, eu o însufleţisem.
— Un manechin ?
— Dacă vrei, dacă prin asta înţelegi renunţarea lucidă la conflictele care se ivesc de obicei. Dacă aş fi artist probabil că i-aş cere operei mele să mi se supună, altfel nu iese nimic.
~ Se spune că artistul poate deveni sclavul operei lui, că aceasta îşi cîştigă o anume autonomie.
— Fails, eroare, ăsta e misticism... nu am făcut o comparaţie fericită, Alina era un om, un simplu om în legătură cu care se pot face experienţe
21
multiple. Eu am făcut-o pe a mea — asumîndu-mi toate riscurile. Cînd mi-a anunţat ' sosirea fratelui ei, am înţeles că experienţa se apropie de sfîrşk, sau trece în alt stadiu. 0 soluţie posibilă ar fi fost înţelegerea, tratativele, tranzacţiile joase, ou un cuvînt promiscuitatea.
— Dar putea  să-ţi fie recunoscătoare.
— La ce mi-ar fi folosit ? Prin tot ce-am făcut am urmărit un scop al meu, egoist dacă vrei, de ce i-aş fi cerut recunoştinţă ? A intrat in facultate şi a ajuns în anul trei prin eforturi mari, eu nu am nici un merit. Nu-i cerusem nici un fel de asigurări, nu invooasem niciodată acea veşnicie derizorie a îndrăgostiţilor, fascinaţia mea era libertatea, lipsa de constrângere. Dacă aş fi avut doar o clipă sentimentul că ea este prizoniera fratelui sau a unchiului ei, aş fi scos-o fără îndoială din casa aceea, dar în acel moment hotărâtor a rămas neclintită, întinsă leneş pe un fotoliu, dezar-mîndu-mă cu liniştea moartă a ochilor ei. Printr-o curioasă răsturnare a situaţiei care putea şă-ml apară foarte gravă, observam ou uimire . cît se maturizase Alina, cîtă putere degaja făptura ei destinsă, piciorul dezvelit cu o impudoare ostentativă, legănat încet, cu osteneala felinelor mari. „Aou-ma lasă-ne", a hîriit vocea de patefon vechi a unchiului ei şi el veni spre mine sprijinindu-se de mobile.
Orele care au urmat au fost ceţoase şi neoonoludente. Abia pe „Geoda" a început urcuşul greu al altui versant al lucidităţii mele, dar acum rămăsese o singură întrebare şi riscul de a nu mai avea timp să răspund.
iiiii£&. eassiaia
luna
Te-am văzut aceeaşi
ieşind din mare
ca ventuza roşie
a unei lipitori de umbră şi apă
sărutîndu-mi şi sugîndu-mi osul frunţii
părăsindu-ţi apoi trupul
pentru a urca pe cerul gol şi negru —
te-am văzut
cu urme de oameni pe faţă,
dar aceeaşi în vecia distanţei dintre noi
eu golindu-mă de sînge numai privindu-te
şi rămînînd palidă multă vreme
după dispariţia ta.
Cîte-ntîmplări au fost între mine şi tine, în formă de cheie, de cîine, de literă, toate se-ntîmpină, cînd ieşi din mare, se unesc şi sună pentru o clipă cu sunet dc cheie, de ciir£, de literă, încît nisipul se zgribuleşte înfiorat şi ies mîini reci la suprafaţa apei.
O, aceeaşi, veninoasă, lacomă, tu, care omori din nepăsare, vecină asasină,
cu travestiuri de fruct şi de femee, cu mască de blîndeţe şi de somn, şi tînără, tînără ca însăşi uscăciunea...
spleen
Dintre atîtea cunoscute seri, iată şi-această cunoscută seară în care muştele-amorţite de răcoarea odăii-acesteia de ţară
plutesc, de bună voie, în zbor planat, afară spre zarea care încă se mai vede
şi spre profundul receptacol verde al curţii înfrunzite ; creşte fumul
din ochiul scrumierii, de parcă şi-ar irimite
un zeu, privirea lui concretizată
spre mine, spre meschinul ţarc în care
citesc şi număr muşte
visînd o mai spectaculoasă întîmplare,
un fulger născocit,
un crab care din fruntea mea să muşte,
o prăbuşire-a ploii, un chibrit
care să nu-mi aprindă ţigara, el fiind
un sfînt segment de aur cu capul de argint.
din nou îmi e frică
Din nou îmi e frică de moarte.
Pînă acum, puteam muri oricînd,
aflîndu-mă mereu
la polul anestezic al iubirii.
Gîndeam chiar : iată, noi doi,
dacă-am muri acum cu gurile împreunate
nimeni n-ar înţelege
cum de ne-am putut păstra
forma de ou fericit
în cădere.
Din nou îmi e frică de moarte
acum, fără tine,
mi-e frică să nu alunec,
să nu cad pe scări,
mi-e frică de trandafiri,
de insomnie, de răceală, \
şi mi-e îngrozitor de frică de moarte
pentru că nu e drept să mor aşa,
neîmpăcată, neîmpărtăşită,
să intru-n nuntă fără zestre,
urîtă, posomorită, gîlcevitoare,
şi protestînd, protestînd...
ayertisment
Degeaba umblaţi îmbrăţişaţi. Abia am fost în ţinutul cu iarnă şi ştiu că nimenea nu are fraţi.
24
Un frig atît de mare nu poate fi învins
cu-aceste trupuri tinere
pe care Je înfigeţi în universul nins.
Zadarnic rîdeţi. Dinţii voştri, azi, sînt numai strădania ţestei de-a perfora trecătorul obraz.
rîiicu-ai fi ştiut...
Deci, tot se face seară aci pe-orizontale blesteme dezlegate ; deci, tot se face seară pe casta desvelire a patimilor tale. Deci, tot se face seară... pentru a cîta oară ? Te lecuieşti de gestul sălbatic al luminii cînd pîrjoleşte roca. Îşi stinge păsăretul culorile şi foamea. Şi-n timp ce suie crinii, îşi pierd puterea macii degenerînd cu-ncetul... Deci, tot se face seară...
O, dacă-ai fi ştiut, puteai să-aştepţi în voie şi nu gemînd şi nu recunoscînd un sumbru păcat necunoscut, şi nu dînd zvon în lume că tu, şi tu, şi tu !
marcel marcian
sezon la mamaia *)
. Fra'elui meu Le»n
Imuginaţi-vă un băiat dc-nici douăzeci de ani adus în pragul disperării. Trebuie să-1 imaginaţi — ca disperat — deoarece altfel ,s-ar supăra. Şi să vi-1 imaginaţi, oa să-l puteţi afla. Altfel, numai văzîndu-1, v-aţi putea întreba : ăsta e disperatul ? Aşa arată un disperat ? Băiatul, de statură potrivită, are obrajii rumeni — aşa îi are el,de foarte mulţi ani — se poartă îngrijit, pieptănat ou cărare, cum se pieptănă de obicei băieţii oare au părul mătăsos, firul moale, o nuanţă de blond. Cel mai întunecat blond. Să nu-i spuneţi şaten, că iarăşi s-ar supăra, are şi de ce — îi atingeţi şi-i şi distrugeţi o imagine a copilului care a fost. Un copil blond, de un blond pentru care mama lui avea un cult. Băiat de familie. Are el griji ?... De ce nu ! Părinţii l-au trimis la mare pe trei săptămâni oa să se consoleze. A căzut la examenul de admitere, pe Splai, ştiţi unde, acolo unde e întrecere mare, la „actorie", cum spune, în dispreţ voit, neconsolat, băiatul. Coarnă e numele lui. Coamă ? De-acasă Cornel. De pe stradă, Cîrnu. (Nu e cîrn. I-a plăcut o cîrnă). Părinţii nu-şi fac probleme, intelectuali de altfel, — intră la Biologie ; sau la Mineralogie, ei ştiu că toate îi plac, copil înzestrat şi apoi s-au ocupat de el, i-.au dat creştere, — o are, el însă, respins la examen — şi nu fiindcă s-ar fi prezentat cu „Regina ostrogoţilor", îşi dă tifle zioîndu-şi Coarnă. Coarnă îşi zice disperatul. Nu e vorbăreţ de felul lui, numai vorba asta, mai bine zis starea o colportează : „Sînt disperat". „Se şi vede" observă cel informat şi atunci Coarnă, presat, n-are încotro, îl pune ia respect. Chiar sînteţi dvs. făout pentru a şti cum arată disperatul. Nici tatăl meu nu mai ştie, de cînd s-a ajuns şi el. Adevărat, că e inginer ridicat din tehnicieni. Mama, cel puţin, o contabilă şefă, are tact, ea tace. Ocupată, nu vede. Foarte ooupată, a fost şefă contabilă pe un sector, pe cînd eram eu mie şi mă dădăcea, acum e ?efă. contabilă pe planetă. Şi eu sînt lăsat să mă bat cu capul de pereţii îngrădirilor. Să desoopăr mereu şi la tot pasul că s-ar putea face pe lume mult mai mult decît se face. Oamenii ? Nişte comozi. Ei nu ştiu, nu-şi dau seama.
Dacă ştii, cum ştiu eu, îţi pui mîinile în cap, eşti disperat, eşti disperatul.
Şi de văzut vedem un băiat sănătos, chiar voinic, bine clădit, cu o frunte senină din oare picură gîndurile, proaspete, clare.
I-au ^luat, acei^ părinţi, cameră La marginea Constanţei lingă Piaţia Soveja, către încîntările prea luminoasei Mamaia, spaima înăcriţilor, plaja vedetă. Drum pe şosea, drept înainte. El, dacă nu vrea, nu face drumul, nu parcurge distanţa şi rămîne dincoace cu târgoveţii, pe la casele lor lungi şi joase, toate întorcînd spatele soarelui şi străzii, prea deschisă la capătul ei, ca să se pună la adăpost de vînturi. Dar nu, nu rămîne, străbate în fieoare zi cei câţiva chilometri. Nu ia maşina cu troleu de la „So-
*) Fragment   da roman
26
•veja". Un cros de zeoe minute îl aduce în dreptul hotelului PERLA. Vine de acasă în ţinută de plajă şi arată lumii un corp de zeu destul de banalizat pe aici, dar.foarte tînăr şi foarte în putere şi un obraz feciorelnic. în ■soare şi ultralumină totul la acest flăcău spune: sînt eu, vedeţi-mă ^ toţi ; deoarece eu nu mă uit la nimeni. Asta, dacă-1 priveşti... Altceva e să stai să asculţi ce spune băiatul despre dînsul. Spune că aici, la „Soveja" îi . e dat lui să-şi consume disperarea, pe nişte străzi lungi şi înguste. Cum arată o stradă ca asta, iată: la un capăt al, străzii o „Alimentara" şi o desfacere PÎINE. La capătul celălalt,: se termină pămîntul ţării româneşti şi începe marea. în lungul străzii, praf-nisip. Praful e adus din oraş, nisipul zburătăcit de pe plajă,, esoaladînd digul de pămînt. Unde. pe ultimii ei paşi îşi aduce România păminturile. faţă în faţă cu marea, chiar aici, în pas de voie şi-n consimţită recluziune, nu vrea Cornel Coarnă să ştie de fete, de existenţa fetelor. A proclamat. îi plac soarele, plaja, masajul valurilor. Altfel s-ar lipsi de ele. „Dar îmi plac". Dintr-un salt e la Mamaia. Altfel s-ar lipsi... Nici n-a ajuns pe plajă şi-şi pune ochelarii de soare cu lentilele curbate, închise lateral, — „să fiu cît mai puţin^ văzut". Corpul, nu-i aşa ? nu se poate ascunde. El ştie că are un corp atrăgător, i-au spus fetele. „Un corp tandru". Alt costum de baie decît chiloţii nu se află pentru bărbaţi. Dacă s-ar afla...
Disperarea, admite Coarnă, e dedesubt, sub stratul care atrage. Sub banal.
Admiteţi că pozează. Dar nu e de loc sigur. El poartă cu sine firesc un strai şi o nuditate. Nu-1 crezi? Atunci faci ce se poate face : îi arunci în obraz că nu-i adevărat, nu eşti tu disperat, n-ai de ce să fii. Şi el consumă un comprimat de revoltă : Trebuia să-mi dau cu disperare pe •obraz. Ca să se vadă.
...Băiatul, în chiloţi, cu frizura foarte puţin deranjată de vînt şi fără să-şi scoată ochelarii cu lentilele şi albastre şi curbate, şedea la malul mării cu picioarele atingînd spuma valurilor, pe un colţ de barcă Sal-vamar şi cu spatele la mare şi gîndea. Se imagina într-un plîns de-al lui : cum — din frunte, lacrimi îi picurau. Nimeni nu vedea. Doar un copil, bălăoindu-se între nisip şi apă, a văzut ceva. „Ce face băiatul?" a întrebat. Mai înainte de altcineva, mamă,  i-a răspuns Coarnă :
— Plînge ! şi rîdea în hohote cu o gură roz, gură pînă la urechi. „Asta-i, că mie lacrimile nu-mi picură din ochi, dacă-mi daţi voie, cu marea îndărătul meu. ca să am retragere multă. Şi-n faţă... şi-n faţă... în faţa mea..."
Unde azi e Mamaia la început au fost buruieni şi smîrcuri, spunea ghidul. Terenul s-a nivelat cu nisip scos din fundul lacului Sutghio! şi fertilizat cu mîl, acesta din fundul celuilalt lac, al Tăbăcăriei. Ce s-a ridicat apoi deasupra, pe terenul nivelat, ştiau vizitatorii. E Mamaia, frumoasă şi pentru cei care au văzut-o şi pentru cei oare (încă) n-au văzut-o şi-i primeau faima. Cine a spus că la Mamaia nu sînt fabrici ? Ghidul pirueta. Fabrici de gheaţă şi fabrici de apă gazoasă. Spălătorii mecanice şi laboratoare culinare. Şi uzine de căldură. Pînă la Neptun (staţie de cale ferată) şi Venus luceafăr pe cer, treci printre zei menajeri, lari şi penaţi. Un ghid, dacă e şi spiritual, convinge lesne cînd e grav. Mamaia, zioea el^ cu autoritate, şi grav şi amabil, nu putea să fie altfel decît foarte frumoasă. Ghidul se trata cu vorbe, ca să-i meargă bine. „Situată în vasta concavitate a istmului care separă marea de lacul Sutgbiol, Mamaia se înscrie într-o admirabilă curbă de mai bine de zece kilometri". Vizitatorii vedeau^ cu ochii lor că aşa este. „Hotelurile, aşezate pe axa est-vest, la o distanţă de — apreciaţi ! 250 metri între ele, beneficiază de o vedere liberă din toate camerele, atît spre mare cît şi spre lac. Aceste blocuri, vedeţi şi dumneavoastră, organizează întreg ansamblul"-. Rareori a vorbit cineva «i atîta imediată îndreptăţire. Lucrurile toate vorbeau ele singure şi vor-
27
beau încă o dată prin ghid, bărbat prezentabil şi cînd tăcea. Comoditatea asta în surplus nu supăra. Coarnă se tăvălea de rîs. „Cum să supere ? Ghidul e şi el comod. Nu are fraze de-a gata?" Soluţia aceasta urbanistică a dat posibilitatea realizării unor spaţii libere plantate care, observaţi? asigură staţiunii o atmosferă specifică. Mamaia, — acum ghidul putea relua, chema la reculegere — Mamaia desfăşoară sub ochii noştri uimiţi ecranele suocesive ale marilor sale hoteluri între care strălucesc masivele volume de cristal ale restaurantelor". Putea să spună cineva că stilul . nu e adecvat ? Aşa e Mamaia. Viînturi o aeriseau şi de pe mare şi dinspre lacuri. Coarnă aici gîndea activ. Staţiunea îi priia şi lui. Şi iată acum oe s-a întîmplat cu Mamaia, iată ce i s-a întîmplat ei. Chiar în centrul Mamaiei s-a întîmplat, unde-i teatrul ei de vară. Acolo ar fi şi teatrul operaţiunilor. Vom afla ce a păţit frumoasa ghidului cea (făcută) comodă. Ghidul şi-a amintit de teatru cînd a ajuns în dreptul cinematografului şi a vorbit de cinematograf. „Să nu uităm teatrul de vară". Dacă nu uita el ultimele noutăţi ! Pe astea nu le .spunea, ni le da să le citim, de preferinţă în suedeză. O „script-gir!" la cazino. Specialităţi din Deltă la restaurantul pescăresc. Orchestra de studenţi bucureşteni români şi negri, africani, la colonia de căsuţe şi corturi. Ce altceva s-a mai întîmplat şi nu ştia ghidul... şi nu i-a spus Mamaiei ? Şi  ea n-a prins de veste.
I s-a întîmplat cu adevărat, dacă ea nu ştie ? Controversa e posibilă. Pentru a o evita va trebui să pornim încă o dată de la băiat. Nu de la Mamaia. Deci am să vă spun ce mi-a spus el mie. M-a văzut om aşezat, neooupat, luam băi de aer de mare iodat — sărat, veneam aici să stau şi eu — anual — un timp din viaţa mea ou faţa la mare, plajă nu făceam, numai, rar de tot, scoteam de pe mine halatul şi intram în apă — şi cum eu îl întrebasem de ce stă cu spatele la mare, a prins a-mi vorbi. Nu m-a întrebat cine sînt. S-a simţit numai dator să-mi spună de el cine este şi m-a trecut, jurat, sortit, menit, pe recepţie. Am primit. Aş fi vrut totuşi — regret şi acum, să mă întrebe măcar cine sînt, nu ce fac sau ce voi face sau dacă am făcut. Neîntrebîndu-mă nimic, de fapt el mă sporea, nu mă diminua. Nu eram un oarecare, eram alcătuirea aceea unică — omul care trebuia să aibă pentru dînsul urechi de auzit ; oa el, Coarnă, disperatul, să-şi poată duce mai departe disperarea în chip suportabil.
Frumos din partea mea.
Frumos, dar vă spun ce mă doare. Ca să nu mă mai doară. Vă spun cine sînt. îmi daţi voie :
Proaspăt pensionar — cum altfel mai pot fi eu proaspăt ? — Zebolon Periş. Nu prea supus, nu prea plecat. S-o creadă alţii. Mi-e drag băiatul, veneam şi eu în fiecare dimineaţă pe jos (pe jos nu e înghesuială) de la „Soveja" şi-1 vedeam, mi-era drag chiar mai înainte de-a intra noi în vorbă.
Mă dau deoparte. Trebuie să-1 las să vă vorbească, aşa cum mi-a vorbit : în .cîteva ore despre cîteva zile. Cîteva zile ca tot atîtea virate sau etape — cuceriri. Cum a cucerit el etapă cu etapă o viziune. Care viziune... în sfârşit. Să stai mereu cu spatele la mare poate fi un curaj. Poate fi şi o bravadă.
O zi.
Ştiţi dumneavoastră desigur, domnule dragă, cum începe cercetarea unei crime. Cu urmărirea pas cu pas a suspecţilor.
Crima mea ar fi, după dumneavoastră, că stau cu spatele la mare. Aici ^nu mai e ^nimeni altul de suspeotat, totul e olar, suspectul sînt eu, crimă însă, dacă a fost, dumneavoastră veţi vedea la urmă.
'Suspect am să vă spun că mi s-a părut din capul looului teatrul, ceva era ^suspect, nelalocul lui în teatrul pe care l-am aflat. Ziceţi imaginat, dacă vreţi. Eu,^ ştiţi, oa unul căzut la actorie, e de înţeles, nu-i aşa ? sînt un obsedat, mănînc teatru, beau teatru, ou el mă culc : visez teatru.
Vreau   teatru   ou   orice preţ.
28
Nu sânt tocmai eu oel chemat să vă spun ce am aflat aieve şi ce am imaginat. Cercetarea mea firesc a pornit de la ceea ce era suspect la teatrul cu pricina. L-am luat grav, acest teatru, l-am luat tare, ca pe un loc al crimei. Nu e teatrul un loc al făptuirilor ? Prins asupra faptului era acum însuşi teatrul, nu speotaoolul (de pe scenă). Iar eu — ce deliciu ! eram anchetator. Suspectam, nu eram suspectat. Putea să vadă oricine. Teatrul, — nu ? e sală pentru public şi scenă pentru actori. Sala teatrului meu era cu decoruri. Nu se puteau lua din loc decorurile ; în chip de pereţi nemişcaţi, erau chiar pereţii mărginind sala. în vreme ce scena era şi ea — ca orice scenă — în stare de a primi decoruri. Dar i-am aflat, trebuie să-ţi spun, domnule, din capul locului, teatrului ăstuia, şanse nemaiîntâlnite de a-şi îndrepta spre scenă surse de iluminare — colorare care ar fi scutit scena de decoruri. Unde pînă atunci n-ai fi bănuit (ca să propui), din poziţii nici măcar visate, s-ar fi putut aici instala reflectoare. Rostui ? Ia gîndeşte-te : decorurile sînt incomode. Trebuie mai întâi să le construi eşti. Abia dacă le ai, încep necazurile : să cari, să pui, să iei ; să fixezi, ştiind bine că ai să muţi din loc — te obligă şi la pauze pe care piesa nu le cere —, e un miros de transpiraţie pe scenă. Şl pentru ce ?! Numai de ar primi scenograful să lucreze, mi-am zis, cum îi propun eu. Să cerceteze, împreună cu maistrul de lumină, domeniul posibilului. Pictăm ou lumină. Lumină-culoare. Dar oe altceva se cade să-şi dorească un artist ? în loc să amestece vopsele şi uleiuri, amestecă stropi sau dungi de soare captat, soare de-ăsta colectat, electric, la discreţie. Nu-şi mai face el schiţele ? N-am spus că nu. îşi propune, dacă vrea, o machetă, se organizează. Dar trimite de-a dreptul pe scenă decoruri cu proiectoarele. Decoruri vii, în mişcare, sau nu, după dorinţă. Ca-n filmele de animaţie şi ca-n visele bonome : se mişcă şi cadrul. Expresii ale spaţiului mrbilat, decorurile mele sînt Imateriale. De ce să provoci opoziţia materiei ? Spune! Dacă umbrele pot fi personaje, dacă poate fi un teatru de umbre (datorită luminii), nu poate lumina-culoarea, cu umbrele după ea şi cu racursiurile şi cu macroliniile să ne fie cadru de joc ? Chiar nu ?
Ce propun, mi-am zis apoi, se va mai fi propus. Eu nu fac descoperiri. Spun însă că odată cu ivirea mea la acest teatru, odată şi cu existenţa teatrului, atingem tărîmul sugestiilor. începe — fără capăt — domeniul posibilului.
Tărîmul sugestiilor, tocmai asta-i, îl aveam ! Teatrul meu te obliga la căutări, îţi da nişte ghionti, sportiv te îmbrâncea. E dotat cu virtuţi, e numai (probleme de) spaţiu,unghiuri de vedere şi deschideri şi închideri de perspectivă. Abia le luam în primire — în oonstatare şi am şi acroşat, ca flecărind, ştrengărind, în promenadă, relaţia scenă-deooruri, sală-de-coruri. Iată — mi-am zis, sala e între stînci. Sânt blocuri ordonate de om, poruncite de el. Şi scena e cea mai nudă posibilă. Mă credeţi pe cu-vînt^ nu-i aşa ? Numai să vrea scenograful să se înhame. Să uceniceaseă şi să salahorească. Michel Angelo pe schelă. Te apucă ameţeala. N-am mers prea departe ? Şi prea repede, prea dintr-o dată. Ne întoarcem din drumul grabei. Deoi mai pedestru. Şi să ştiu dacă interesez. Ce alta să spun? Ieri s-a înecat un om în larg, l-au aruncat valurile noaptea. pe ţărm, departe încolo spre Mamaia-sat. întreg, neatins, dar umflat, ţeapăn ; înmărmurit. Cu faţa in jos, aşa l-au aruncat valurile. Cu fesele cît un astru. N-au muşcat peştii din el, nici măcar nu l-au ciupit. Am fost şi am văzut. Nici zgâriat nu era ' Pielea lui a avut noroc, era un mort încă proaspăt, cînd ne-a fost adus. Să spun despre asta, să divagăm ? N-am avut sentimentul morţii, de data asta, nu ştiu de ce. Omul poate că avea nevastă, copii. Sau poate nu. Marea nici măcar nu 1-a înghiţit. Ce i-a făcut ? Nu eram eu cu adevărat prezent acolo, la spectacolul cu mortul ? Un mort de-a binelea. Un mort nu te lasă indiferent, dacă tu eşti viu. Dar dacă eşti ocupat ? De neînţeles. Nu e de înţeles, e numai de aflat : N-am parte de  mine  clacă  mă  mai  întrerup. Mă  suportaţi ?...  Mă  suportaţi,  văd eu.
29
Eroic stoic... ştiţi dumneavoastră ! Dacă rîdeţi... puteţi să rîdeţi. Totul e c-, mk urmăriţi   în desfăşurare, să trăiţi odată cu mine. Evenimentele, dom-
bă   lila   ui jij^'H1' . t ■ T?        ' l i
nule Acelea-s evenimentele, — pe care vi le voi spune. Evenimentele mele. Plus mortul. Pe mort nu-] mai uit, m-a înhăţat, numai din vina mea, fiindcă nu l-am realizat acolo pe plajă. Ce pot să fac ? Acum adăugaţi. Faceţi ce fac eu.
Mai adăugaţi la ce v-am spus — dacă vreţi ! — eu am adăugat, în rest nu oblig pe nimeni, încă un lucru deosebit. Ştiţi -dumneavoastră desigur, la teatrele fără acoperiş, teatrele în aer liber, cum li se spune, nu pot fi evitaţi speotatorii fără bilet. La fel şi la terenurile de sport, dacă sînt, ca teatrele, îralăuntrul oraşului, vecine cu caseLe de locuit sau cuprinse în parcurile de acces. Vezi spectacolul de pe un dîmb, de pe un acoperiş sau o terasă. Etc. Aflaţi, domnule, că pe scena teatrului meu, Argus să fi fost, din cap pînă în picioare numai ochi, nu puteai pătrunde cu privirea decît dacă treceai pe la casă, luai bilet şi intrai în sală, ca la teatrul de pe bulevard. Exagerare, vei spune, din partea iniţiatorilor. Interes mercantil în dauna atracţiei, pitorescului local obişnuit la teatrele estivale, mai ales la cele din staţiuni. De unde ! Era şi în această privinţă un teatru extravagant. Extravagant din punctul de vedere al oamenilor aşezaţi. Pentru mine e teatrul cel mai cuprinzător din cîte s-au putut imagina, un teatru ubicuitar. Cel mai deschis, nu cel mai închis. Dar să nu anticipăm. Nu vreau să mă credeţi iar pe cuvînt. Nu e grabă. Eu,, acum, cred că aţi observat, odată ce am. pătruns în zona teatrului şi-s înăuntru, vă rog frumos, nu mai sînt un rămas pe afară, ca la actoria de pe Splai, sînt omul cel mai calm, am o sută de ani împliniţi. Fetele,, să nu le văd ! Vor veni ele după mine — cîrd ! Atunci cînd Cornel Cîmu Coarnă va fi un nume. Sînt eu disperat, am în vedere disperarea. Dar calmul. Calmul disperatului — n-a mai fost, vine acum pe planetă.
(O zi.)
Dar bine, domnul meu, ăsta-i teatru ? Spune şi dumneata. Şi mă prind că printre cei care-şi citeau ziarul în dimineaţa aceea, aşezaţi cuminte în scaunele îmbrăcate în simili-pielea melacart, erai şi dumneata, dar eu nu sînt pus să observ un om, oricare, eu vedeam spectacolul. Ziua în amiaza mare. Pe plajă, ştii cum e uneori ! Mamaia ! nu uita, e între mare şi Sutghioil. Viratul, turbat. Se refugiau unii după tufişurile prăfuite.. Dar cîţi încăpeau ? Şi de acolo, cum ridicai capul din nisip — te tăia ! încît au invadat oamenii teatrul. Teatrul meu edificat cu atîta trudă !: ca să mă conving ! ca ră rămîn ! să mă împac cu situaţia. Abia am încăput şi eu să nu mai fiu un rămas pe afară şi mi l-au şi luat cu asalt. Dar nu-i nimic, stai să vezi, că tot pentru mine l-au luat. Spectacol, an», zis. Mi-a şi deschis gustul, cheful. Ca o zare ce ţi se arată. Stam şi priveam — zi şi oră fără de actori, fără de public, dar teatrul nud, teatru el însuşi, evident, este orlcînd ! şi spectacol ? — şi spectacol este ! Pe scmdurile scenei pe care puteau să fi călcat Lear şi Oedip şi Hamleta-ne străbune Mariamne şi toţi Henricii şi toţi Ionii şi prinţul de Homburg şi Desdemonele, erau întinse trupuri la soare. Leşuri pe un cîmp unde s-au dat lupte — am închipuit. De ce ? Erau trupuri vii care zvîcneau. Am ales golul scenei — aerul — şi prundul ei — podeala. Vorbeam scîn-durllor nude. S-a gîndit vreun aotor — din pricina lor, la pădure şi la sicriu ? N-ar mai fi actor. Nu e scîndură acolo, e spaţiul scenei ! dincolo de care nu mai e nimic. Scena, cum am spus, era ocupată. Mai găseam totuşi un loc, să fi vrut, mai puteam — nu ? să caic pe scenă, eu actorul, cu statura mea, printre trupurile culcate, umblînd cu prudenţă. Ca în jocul primejdios al dacilor aruncîndu-şi cuţitul spre palma cu degetele resfirate •-vîrful cuţitului să se înfigă mereu în. golul dintre degete, niciodată în carnea degetelor.  în sală,  în vremea asta, erau spectatori  în  costume de
1) Mariam au spus unii. Mariana, alţii.
30
baie — soare nu lipsea nici acolo, — alţii îmbrăcaţi. Citeau ziare, cărţi, discutau, se vorbea sport, se vorbea iubire, vorbea un radio portabil sau cîrata, erau cupluri şi erau şi stingheri. Cum i-a adunat vîntul. Interesul meu era să-mi spun că unitatea asta — sală şi scenă reunite, nu ca pînă acum : sală = public, scenă = actori, — e de bun augur. Dar încă nu ştiam de ce şi pentru ce. Se jubila, în forul meu, în teatrul — s-ar fi putut spune — al operaţiunilor minţii... Se vede că nu se cădea altfel. Nici nu-mi displăceau : mă observam. Dar şi observam ce e în afara mea.
M-am uitat la pereţii laterali ai sălii : coloane. Erau, oamenii, alungaţi de vîntul de pe plajă în templul Thaliei, între coloane. Înseamnă că le-a trebuit.
Coloane, vă rog !
Dacă aşa era sala asta !
înalte,   de smarald.
Se scărpinau, domnule, unii, sau îşi ungeau trupul cu creme, altele. Pe soenă ? Pentru asta sînt cabine anume, la subsol !
Am suferit după aceea. (Prosteşte. Adică ei puteau fi şi în rol.) Aşa pot să ocupe şi locurile în teatre din sălile bucureştene, loji şi partere, pe motiv că nu-s camere Ia hotel sau locuinţe în oraş şi-s conferinţi, congrese, vin oaspeţi — convoi ; plus populaţia care oricum creşte, creşte, chiar în clipa asta cîţi se vor fi născut ! Dar de construit nu se construieşte ?
Dar plajă nu e destulă ? Scânduri ! Scânduri ! Adevărat că şi măturătorii urcă pe scenă şi—i mătură scândurile şi poate n-ar trebui. Slujitorii scenei ! ei să frece scândurile şi cu gazolină. Chiar da ?
Idolatrizare — bagatelizare. Schimbă interpretarea — mi-am zis. Ce am văzut eu a fost un spectacol unic. O sală de teatru — şi cu ce fel de spectatori ! Spectatorii propriului spectacol. îmi merge bine, mi-am zis. Cum pot să nu-mi dau seama ? Iluzia era perfectă. N-am surprins, mai înainte de a intra, cum veneam din fund, prin tunelul de sub rândurile de sus ale sălii — o sală cu o intrare aproape inimaginabilăi, axială : pătrunzi întîi şi-întîi şi deodată în mijlocul sălii ! — nişte copii care văzînd scaune multe ocupate, au tulit-o ? „Acum nu se poate, — joacă.'" în alte dimineţi ei veneau să se fugărească printre rîndurile de scaune în amfiteatru şi pe intervalele-tobogan şi între coloane ; şi se opreau să mai răsufle pe scenă. Aveau gust copiii. Dar şi simţul realului : Azi nu se poate.
(0 zi.)
(Sau vrei o pauză. E pauză între zile. Mai trebuie spus? Chestiune de redare. Eu am laringele bun, pot continua. Rememorînd, dumneata — nu ? poli face întreruperile.)
Văzut din trei părţi, văzut de afară, e numai între coloane. Eu văd teatrul din teatru, nu de afară. Ca să fiu eu între coloane.
E tare frumos teatrul meu.
Coloanele — zi-le plăci de faianţă dacă eşti priceput, zi-le panouri de beton acoperite cu placaj ceramic, dacă eşti şi mai priceput — sînt în trei nuanţe de albastru. Natură stilizată. Dispunerea blocurilor, cum am spus : e în chip de stânci. Galoanele au înălţime şi adâncime, sânt pe două şiruri şi prind între ele un spaţiu care nu e al scenei, nu e al sălii şi mă întreb ce poate fi şi sînt vinovat, mă fac vinovat de necunoaştere. Dar ochiul ! Ochiul e bun ? Ochiul meu e un ochi prieten pe aici sau străin ?
Lungă cursă a meditaţiei pe care întâmplările zilei abia-de-abia o mai pot opri. Disperat. Sînt disperat. Trebuie să fiu ; ca să vreau să nu mai fiu, să mă bat pentru biruinţa asta. Jos disperarea. Mi-e uşor, deoarece chiar sînt  (disperat). Bine că am realizat locul acţiunii.  Altfel —
i) — dar e una la fel şi în Bucureşti, sală închisă, Ia Grădina Icoanei.
3Î
disperat, fie ! dar pe ce ! şi unde ! Pe cînd aşa : am locul. Eu nu vagabondez, nu aspir. Trăiesc efectiv.
Gu casă şi masă să te muţi aici...
•Ce mi-a venit ?
Intre coloane-cheie ale Bicazului smălţate, cred şi eu ! Disperarea mea e vie. Sau nu ştii ce e disperarea şi că e rodnică. Văzute de afară coloanele nu impun ? Dacă   le   vezi !
Dar aici e o piaţă şi e mai uşor să" nu le vezi. Te duci după cumpărături. Eu sînt un om care ţi-am spus că vin din sală chiar cînd viu de afară. M-am exersat pentru asta. Trebuia ! îţi spun oe încă e revelator : Vii din teatru, din sală, treci între coloane — loc e destul şi dai de nişte balcoane exterioare — ba ai să vezi, sînt şi interioare balcoanele, despre asta e chiar de vorbit, despre minunea asta de aşezare. Şi pentru ce ? Pentru cine ? Balcoane şi-ndărătul scenei, pe latură. Balcoane peste tot. A ! (Vizibile şi de afară.) (Văzute de afară se pierd în lărgimea pieţii şi înălţimea coloanelor.) Grija pentru aspectul staţiunii. Atît ?
Mă rog, dar ce e aici, în definitiv ?
O piaţă urbană şi-ntr-un capăt al ei teatrul.
Observam odată că unele locaşuri de rugăciune (mai rar bisericile, dar mai toate sinagogile şi templele), eventual monumentale dacă le luăm ca atare, n-au amplasament. Sînt înghesuite între case oarecari, astupate, strivite. Şi străzile strimte, cu tramvaie zuruind. Au întors spatele oamenii aceia perspeotivei ? Distanţării ? Cum şi eu întorc spatele mării. Dar şi teatrul acela cunoscut, chiar notoriu — cine nu-1 ştie ? Are el deschidere... ceva... dar e între măcelării şi zarzavaturi. Şi ţuicării şi „vinalcooluri". (Şi un oficiu de stare civilă, domnule, îmi spui dumneata ? Da. domnule ! Chiar 1)
A suferit vreun actor în interpretarea-i pe scena de scînduri a teatrului, din pricina asta ?
Dar asta încă nu e o justifioare. întreb : Ar suferi dacă n-ar fi aşa ?
Teatrul e ce e ! aroncă-1 şi-n rai — şi-n focul gheenei : rămîne teatru. Dacă e ! dacă a fost (teatru). Dar : cît se poate el întinde ! Cît poate el ouprinde.
îmi va răspunde teatrul meu.
Aici, vezi, în întrebare,  tace disperarea şi poate va vorbi. ''Aceeaşi zi, o a doua vizionare.)
Balcoane — ca să ieşi în timpul spectacolului, în cuprinsul spectacolului de pe scenă sau nu, cum vrei — şi să vezi spectacolul mării. Se vede marea. din balcoane, parol ! O piesă chiar, de scris anume, pentru acest teatru, pentru posibilităţile lui ce abia le întrevăd.
Să-mi mai văd. Să-mi revăd teatrul.
Se pregăteşte ceva, iau vînt. îmi iau avînt. îmi suflec mînecile, mă parodiez. E în zadar. Acuma sînt grav.
Emoţia azi e prea mare şi mă duc acasă şi — sînt disperat. De o disperare fotogenică de data asta. Am încuiat uşa odăiţei de două ori, am controlat, să nu mă surprindă cineva în starea asta... Ţi-ai dat cu disperare pe obraz. Sinistru. Şi cum ! Şi eu aş fi putut să fiu tot aşa, un comod... dacă în loc să fiu respins, intram ? Calomnie. Nu vreau. Ardeam de mai înainte. Teatrul e teatru, aruncă-1 şi-in neant, şi-n imponderabil, şi-n groapa leilor.
Şi-n cloaca mediocrităţii.
In orice clipă — şi-n clipa asta ! au mai venit pe lume fiinţe vii. Un om. O căprioară. O premieră ! Spectacolul, nu-i aşa ? continuă. Nu c totul teatru, nu totul e realizare ? Depinde de privitor. _ Eu trebuie să văd tot timpul aşa, realizat, creat. Şi mai scad. Teamă mi-e.
Dau fuga.
Să-mi revăd teatrul. Nu vreau să-1 închipui. (Murim asasinaţi de un potop de vorbe ?
Puşcă de hirtie sau puşcă de sunete... Sau nu ţi-e teamă, eşti^ neînfricat. Mie mi-e uşor. Tras un mort după mine şi-s angajat, nu mă aud.)
De data asta am procedat metodic. Şi operativ. Ieri îl admiram, mă entuziasma. Pe amintirea entuziasmelor de ieri fac azi constatări, observaţii stricte.
Teatrului meu i-au zis teatru de vară: dar numai spectatorii sînt de vară, pentru că nu s-au găsit mijloacele să asistăm la un spectacol iarna, în teatrul în aer liber. Ca la hokey, la patinaj, la varietăţi pe gheată. Nu e nimic de făcut ? Vom avea un cuvînt de spus.
Teatrul meu, cum îti vorbeam, are cîte trei balcoane laterale exterioare sălii, de o parte şi de alta în dispozitivul întrecoloanelor. De la al doilea balcon... acum iartă-mă — şi âjută-mă dacă poţi, cum ai binevoit să-ţi pui urechile la dispoziţia mea, ai să spui acum că te şi iau de urechii — trec pe povestire. îmi sună mai bine aşa. Văd că eşti docil. Mă ajuţi. Vezi ? Recunosc, nu-s ingrat. Taci. Ştiu că nu eşti mut. Pentru mine taci. Ca eu să vorbesc. îmi place şi cum (îmi) surîzi. Ce va ieşi şi din limbuţia asta a mea... Dar eu îmi am teatrul, aşa că... Bl, nu eu. Eu, la rîndul meu, mă supun teatrului. Deci din al doilea balcon — ar fi nivelul mediu faţă de amfiteatrul sălii — puteai să vezi ce spectatorului obişnuit nu-i e dat să vadă : paşii actorului în culise mai înainte de a intra în rol şi totodată clipa trecerii dincolo, pe seîndurile scenei ; şi un colţ de scenă ou actorul în rol. Publicul din sală nu-1 vedeai de fel ; vedeai marea, întinsul apei ondulat şi oamenii de pe plajă. Seara, noaptea, s-ar fi auzit mugetul mării. Acum erau forfota şi zumzetul pieţii cu magazine-vitrine. Terasa unei cofetării, o lume hieratică, oficioasă. Toate astea la un loc îl înzestrau pe spectator, avea sentimentul unui spectacol, dacă nu complet (— ce va să zică ? ! —) dar unul bogat, opulent. Mai mare, mai mult decît obişnuitul spectacol. Atît — că nu vedeai publicul. Publicul din sală. Tocmai ! oa să dovedim noi pricepere. Publicul — şi numai el, a venit doar ca să vadă un spectacol, nu să fie în spectacol. Prea multă pricepere ? Dar nimeni nu ne-a blamat, trebuia să ne meargă bine. S-a auzit un ciripit. Nu, n-a fost închipuit. Adevărul adevărat. Păsări ale văzduhului. Vedeai păsările : aplauze care şi-au luat zborul vestind, ca o fluturare de cortină, antractul. După care întors acum cu spatele la colţul scenei şi la culisă, vedeai din balcon blooul acela reputat, numai sticlă, paralelipiped în picioare, cunoscut din ilustrate şi din ziare şi de pe banalele cărţi poştale. Şi şoseaua şi împrejurările. Lacul, ambarcaţiunile mici, elegante, yole numerotate, — era un concurs. Privitorul, dintr-un pas numai sau poate cu o zvîcnire a umărului, o îndreptare a privirii — el nu-şi mai da seama, mişcarea o impunea setea de cucerire a pasibilului — cum sta el acum cu faţa spre lac şi spre blocul de sticlă, descoperi deodată fundul sălii teatrului, prin culuarul de aoces din balcon în sală. lată-il ! Iată-1 cuprins în spectacol. Sau nu se cade să te mişti ?... (deoarece acum îşi da seama că a schimbat). Actorul, ştim ! nu e bătut în cuie. Dar speotaoalul ? Prins in rame ? Dar spectatorii ? De ce să stea spectatorii nemişcaţi ? De ce nu s-ar putea şi cu ei în mers ? (sală turnantă, sală rotitoare, pentru soene multiple," nu s-a închipuit ? şi e un strigăt al tehnicii ; eu îi răspund cu un strigăt din pieptu-mi :) De ce nu ? — dacă teatrul meu îmi propune. Accesul  doar,  din sală spre
33
balcoanele astea e liber, etc., etc. — nu pentru foarte mulţi spectatori deocamdată, — dar piesa ! piesa e constrângere ? Ea te reţine. O _ piesa vrem, o altă piesă, care să nu te fure, să nu te fixeze, dar să te disloce. Noi ce am făcut ? Spectatorii antici şi ai lui Shakespeare —- amintiţi-vă ! erau (mai) activi. Iar actorii lui Pirandello — au debordat în spectatori. Cei de după ei au .închis drumurile — Brecht — a fost unul ! — le-a dat atâta timp de reflexie ! şi ei folosesc acest timp, la epuizare, ei se mistuie acum, superbi, în sinea lor, splendizi, măreţi chiar, dar mereu ei înşişi ; dar asta — nu vă daţi seama ? nu e decât o aşteptare, o mare aşteptare.
— Pe mine mă aşteptaţi.
Revărsările, debordările. Spuneţi, dacă vreţi, că s-au deschis cerurile, să mă ivească. Ibsen ne-a adus casa pe scenă, televizorul scena în casă şi asta exact la locul de întâlnire şi contopire, firesc, ca într-o naştere sau ca murind — ceea ce moare — de moarte bună, — al teatrului cu cinematograful : teatrul pe ecran. Sala de spectacol ? Oriunde — şi la tine acasă. Astea toate au devenit comodităţi. Odată şi cu posibilităţi. Nu vedeţi dvs. că e o aşteptare ? Sînt aşteptat, chemat.
Aclamat (Voi fi.) Nu rămas pe afară.
Să mai respir, m-am aşezat pe jos, cu picioarele aduse sub mine, turceşte m-am aşezat. Eram în mijlocul scenei şi nimeni n-ar fi putut spune cum am ajuns pe scenă ; gesticulând, pesemne, deambulat. Gesturi şi ale picioarelor. Priveam sala goală şi m^am simţit stingher, îmi bombarda tidva disperarea, urît, urît — ce erau astea ? semnalmente ? Cum de m-am lăsat târât — şi cînd. Unde e calmul meu centenar ?
Am sărit de la rampă în sală, am cucerit-o într-un galop orb şi, âr> forţă, ca dînd laopante cu mâna coloanele din calea mea până trec eu. am reapărut acolo de unde prematur dezertasem : la locul studiului disciplinat, cum am spus, metodic. între coloane şi la excedentarele balcoane glosând. Dar asta ce a fost ? mă urmărea, ca un ecou din conştiinţă. Fuga asta a mea, mişcarea. 0 scenă ?
Din piesa mea. în teatrul meu. Cum mă iluzionez !
Dar ce alta să facă un (biet) actor ? Să caşte ochii ? Face şi asta, cască ochii :
Reflectoarele. Am dat cu ochii de reflectoare. Meritul meu. în tot ce fac să-mi aflu merite. Meritul reflectoarelor era că sînt ! că se aflau, nu trebuia să le inventez, iată-le, de data asta pe cele din fundul sălii. Bine înzestrat, meticulos, cu un creier studios, statistic, orice privitor putea şti că în legenda codificată a teatrului reflectoarele aveau atingere cu cel puţin trei paragrafe sau subpuncte : transformator de lumină (tablou de comandă), atelier electric, electrician şef. Trei ochi i-ar fi trebuit pînă a-cuin regizorului. Şi ou cel pentru reflectoare patru. Ca să-i fie totul în atenţie. Reflectoarele impuneau minţii, dar impuneau şi prin însăşi prezenţa lor — ^ apariţia şi conformaţia : oa nişte maşini de zbor spre alte planete.^ Privitorul, căutând, se vede, scotocind, răscolind în aminitirea-i imediată, se întoarse iar ou faţa spre culisă şi colţul acela de scenă şi revăzu sistemul de reflectoare lateral din faţă. (Rostul coloanelor : amplasament pentru reflectoare. Aşa să fie!) Colţul de scenă i se divulga prin chiar deschizătura _ de sub bateria de reflectoare care — nu înţelegea ^.e 5e — 5,1 amăgea Şi-<1 reţinea — îl rechemase — ca un amănunt de virată esenţial. Neînţelegînd, căuta să i se smulgă. Făcu paşi. Coborând acum treptele oare duceau de la balconul II la balconul I din faţă, prin aceeaşi deschizătură de sub reflectoare de care s-a mai vorbit, văzu toată scena. Tot jocul şi totodată rândurile de scaune cu spectatorii din faţă. Altceva. Cu totul altceva. De parcă ar fi fost în munţi. 0 mişcare — un pas — şi vederea e cu totul alta. Dar vai ! o pierdere ca asta: acum nu mai era marea. Nu-i nimic ! O mişcare — cîteva trepte — şi marea, iat-o. Adusă în teatru.
34
N-ar fi proclamat poate privitorul cu aitka emfază rostul spectatorului în mişcare dacă mişcarea n-ar fi fost agrementată. Plăcut era spaţiul
— şi grav şi solemn — înaintînd tu, urcînd sau coborînd printre pereţii înalţi de faianţă. Privitorul, un lesne încrezător dar şi^ un suspicios după ce se încredea, se fixă în cele din urmă asupra amănuntului de viaţă ; din viaţa de fiecare zi, care îi da încredinţarea că totul e real, da,^ a descoperit el un sens nesperat de nimeni, sensul unui foarte îmbogăţit spectacol. Era un lucru de nimic, o operaţie fastidioasă şi care îl reţinea şi pe care o pierduse şi acum, n-ar fi putut spune cum, îi reapărea : reflectoarele de conformaţie satelitică, patru la număr şi foarte aproape unui de altul şi cam unul sub altul la diferite niveluri şi unghiuri faţă de scenă, erau numerotate. Avea fiecare numărul lui de inventar scris cu o cerneală de boiangerie sau cu vopsea de tinichigiu (de acoperiş) sau de vopsitor de şosele pe arterele de circulaţie în punctele de intersecţie-traversare. 90039, 90048, 90055... De ce nu unul după altul şi de ce 90000 ? Aa ! Bunurile urbei numerotate în continuare. Dar pereţii aceia, stîncile de faianţă, aveau tot aşa — număr ? •>
M-am întors, dragă domnule, m-am întors iar din drum după ce - am plecat, să-mi mai văd teatrul. De viu oe era — în mine, scapără... îmi scăpa. Semnalele lui şi mă oboseau şi îmi trebuiau. Al oricui ar mai fi fost teatrul, al orickora, era şi al meu şi măcar de ar fi preluat toată kimea asta fie şi-n inventar, dacă se putea, teatrul, în felul în care era el şi al meu ! Jos comoditatea, mi-am clamat, jos, jos. Cu fiecare clipă ne naştem — şi totdeaunacu o clipă înainte de a muri. Clipa asta de avans e unică. Nu pierdeţi clipa ci o speculaţi, extrageţi din ea totul, sugeţi, sleiţi.
Dragă domnule, şi nu mă mai putea da nimeni afară din teatru. Din actorie ? Nu ştiu. Regizor, scenograf, maestru de lumină, de sunet, maistru  croitor,   costumier,   ceva.   Şi  toate   astea.   Plus   măturător, plus
— foarte important — directorul sistemelor de încălzire şi de aerisire, dedicate şi ele actorului care transpiră. Plus, plus. Spălătorie Vestiare. Locuri  de vînzare a biletelor. Nu ? Loc pentru vehicule — parcare. Bar
— cafenea. Recuzită. Portar. Punct sanitar.
Semnale.
Cabinele actorilor totuşi... Acolo, singur cu tine, nu mai înainte, dar odată cu toţi vecii. Cînd încă nu eşti ce ai să fii. Cu toate că ştii bine că nu poţi fi decît ceea ce eşti. Aici e vrăjitorie. Actorul e oricine — dar în ce spectacol ! Actorul meu în teatrul meu. Dar :
Ce să fac ? Ce fac mai întîi ?
îmi arde capul sub părul ăsta lins. Şi mai am şi un mort în casă, adă-ţi aminte ! De parcă ar fi fost prevăzut în planul teatrului. Un mort foarte scump, mortul acela necunoscut, înecatul. Putea să fi fost şi actor. Nu,   că  s-ar  fi  aflat.  Dar  personaj ! !  Îmi   calcă  nepăsător  pe domenii,
— poate cineva opri un mort din drumu-i ? Măcar regizorul de oulise să nu-i dea intrarea în scenă. Asta s-ar mai putea. Parcă ! Dar dacă la ridicarea cortinei •— asta-i, vezi, ce te faci ! la ridicarea cortinei : dai de mort. Aruncat, domnule, picat aproape, chiar lîragă rampă ; ca mortal aruncat de valuri noaptea pe plajă. Unde mai e piesa ? Care-i ? S-a dus iluzia ? Sau s-a dublat. Cu un mort de-a binelea, nu mort în piesă... Şi era imens mortul. Cită pînză ca să-l acopere ! r>
Şi nici o picătură de sînge. Mortul, dacă înţeleg eu bine — scap de el numai legendar — mi-a fost dat ca să-l aşez la temelia teatrului (meu) : zidit acolo ? trîntit acolo, să ştii, ca un beţiv. De oe să zidesc eu un mort la temelie ?... dar dacă e ! Sînt morţi pe lume. Pardon ? Trăiesc odată cu noi, era să zic. Nu, dar nu e vorba de a fi trist. Numai
1) Se spală costumul lui Hamlet după 100 reprezentaţii !.:. Vom desfiinţa spălătoria. (Vom desfiinţa suta de reprezentanţii.)
35
— nu lefter. Înscenez ? Aud că sarcina arhitectului e mai _ uşoară cînd ;sarcina regizorului e mai grea. Chestiune de scenă, de prosoeniu, de relaţie sală-scenă, încă de la greci, de la romani noi am preluat, cînd am aruncat ■ou Grecii în Romani, cînd cu Romanii în Greoi, în cursa de preponderenţă în preooupare şi de conlucrare scenă-sală, cunoaştem, ştim. Şi deodată aflu o ştire cum e cea care îmi spune că în urmă cu_ sute de ani, pe cînd noi mai aduceam pe scenă doar crima regală, japonezii, nişte neştiuţi — de ei niai habar — cultivau faptul divers şi de senzaţie, poliţismul nostru de azi, Truman Capote, ancheta şi că deci dară, dacă e aşa, dacă aşa stăm ou posibilul, de unde ştiu eu ? poate că şi spectacolul meu a mai fost, pe care eu abia îl preconizez... Nu cred. Insă disperare, loc pentru a dispera, să recunoaştem, e. Scene. Ne mai facem şi scene. Poftim : scenă insulă, scenă peninsulă, evantai deschis, marginală... De ce le arde dumnealor ! Şi mie ! Să vezi la japonezi cum poate să arate spaţiul ăsta — scenic. Cotit, urmărit, asamblat. Exact aşa cum e. Altă planetă, domnule ! M-am pregătit, să nu crezi că nu m-am pregătit pentru •examene. Ştiu ceva. Şi-mi ţiuie şi-mi auie. Cum comunică regizorul cu fundul scenei : ştii cum ? Prin telefon. Şi cu balconul meu de pe latură tot aşa ; şi cu malul mării. Nu ? Şi-mi mai vine un gînd. Chestiunea ■asta a unui teatru încăpător, de mase şi totodată de premiere unice mondiale (voi reveni) e o chestiune socială şi de viziune. (Ai să înţelegi •cînd am să-ţi spun cum văd eu actorul.) Dar nu e numai atît. Că uite, vezi, mai departe de 30 metri nu se pot stabili, cum spun specialiştii, afinităţi ou spectatorii. Dar cu tehnică — ştiu eu ? Sau crezi că maşinăria greoilor era mai puţină. Cu un geniu al megafoanelor şi al microfoanelor •şi al reflectoarelor... Şi readucem coturnii. Sau măştile. Sau venim cu oglinzi — măritoare şi deformatoare şi reflectoare. Sistemul de oglinzi. Proiectoare — oglinzi. (Să crească şi scena). Şi toate celelalte. La meciurile de fotbal nocturne cum de s-a dobîndit o lumină egală şi s-a mătrăşit umbra ? Eu doar am de gînd să aduc — mondial — spectatori de ordinul sutelor de mii.
Aloi l-am întrerupt, intrigat.
Eu, Zebolon Periş.
Nu l-am mai lăsat să continue.
— Multă-lumea ca multă-lumea ! Ţi-o admit.
Foarte bine, iarăşi, am înţeles propunerea cu decorurile. Vezi numai ce S0?4? umbra unui degeţel mişeîndu-se pe un perete. Umbra în teatru
vrei, cum îţi trebuie. Vezi pe unul închis în închisoare şi gîndurile lui •smt libere, se plimbă pe afară. Decorul tău curgător te ajută s-o spui. E bine !
^ Dar ce nevoie ai dumneata să cucereşti atîta loc pentru teatrul acela, atit de mult să se vadă şi totul dinitr-o dată! Şi la telefon malul mării a vrei> ştnl> vrei„ marea în scenă sau scena dusă pînă la mare. Mai mişeîn-du-te, dar pe cît înţeleg, centrat undeva ! Doar nu vrei să faci teatrul •cinematograf şi nioi nu s-ar putea. Spune !
Cornel Cîrnu Coarnă a stat şi m-a privit. M-a privit mirat. Altfel ar trebui spus : deconcertat. Să-l întrerup cu o asemenea întrebare • Nu se_ aştepta. A ris silit. Dar a topit în rîsul ăsta neplăcut la vedere doza lui de surprindere şi-ndată mi-a vorbit degajat.
_ — Cu decorurile-lumină m-ai uluit. Te-ai ocupat vreodată de decoruri f De teatru ?
— Nicidecum, dar totdeauna mi-au plăcut umbrele. Le-am văzut odată, .copil, intr-un almanah. Şi mereu de-a lungul anilor m-am jucat cu umbrele
36
degetelor şi mîinilor mele pe pereţi. Şi ou ale picioarelor. Au grai. Har, . domnule. „ .
— Ştii că ai haz ? a găsit Cornel Cîrnu Coarna. Imn place ca propunerea mea cu decorurile a aflat audienţă la dumneata. Har ! Harul e în orice. Dacă m-aş mulţumi eu cu harul. Dar eu vreau sensuri ! şi le caut, să le captez. Trebuie? Văd că ai şi nedumeriri. Chiar ai nevoie de ele ? Sau, altfel întrebând, ai fost şi ironic ?
— Eu?
— Nu te speria. Am vrut numai să ştiu. N-ai fost ironic, nu. Iau întrebarea ca atare : Ce nevoie am eu !...
Aş putea să-ţi dau un răspuns tehnic sau unul de bun simţ.
în ziua de azi, cu televizorul care-ţi serveşte la pat,^ ca pe o cafeluţă, cutremurul din Sicilia şi inundaţiile din India, boncănitul cerbilor în Bucegi şi graiul delfinilor în Pacific, simţul nostru ^al văzului s-a mai educat. Vrei să vezi ! nu să ţi se spună de pe scenă că se vede. Şi ne mai e servită, tot aşa, oricând şi pe nepusă masă, desfăşurarea aceea zănatică şi goală — şi neobosită, o animaţie — sînt nişte desene, domnule, dar care îţi pot aduce sub ochi orice. Vezi ! Dar vezi mereu. A ajuns vederea pînă la umărul şi viteza imaginaţiei.
Să mai caut, îţi mai aflu argumente. Şi nu de blamat. Ce să fac eu cu argumentele ? Ascultă încoace. Şi doar îmi place că ai bun simţ. Doar mi-1 consacri. Eu ce să fac ? Să am şi eu bun simţ — şi atît ? Minciună ! răguşeală a minţii. Catar. Pierdere a vocii pure, cancerul laringelui conştiinţei. Atîta spaţiu vreau eu ? Nu ştiu pentru ce : iată adevărul.
— Atunci n-ai să mai vrei.
— Dar vreau. Lasă aşa, mai vorbim noi... Nu fac din teatru cinematograf, să nu mai spui vorba asta, că-mi ies din piele.
— Pardon !
— Pardon şi eu. Calmul meu ! Rapelul. Mersi.
— Nu   te  mai întreb.
-— ...De ce ? Dar eu îţi spun. Propun fiindcă teatrul îmi propune. Sau eu lui ? Fii atent şi scandează după mine. Propunerea asta oe mi se face, răspunde, adică vine in întâmpinarea unei straşnice dorinţi. E irezistibilul. Dorinţă a mea ? Pornire de flăcău, zi-i. Şi pace. Nu-s din cei care se supără că vrem şi tot vrem să ştim de ce. Tot aşa nici dumneata nu te supăra, oi află : nu ştiu, de data asta. Să spun că nici nu e de ştiut ? Poate !
Ce vreau eu şi mi-e clar, — mi-e foarte dar : Vreau spaţiu îmbogăţit pentru scenă. Cum de am ajuns de la dorinţa asta la cealaltă, la felul de extindere propus (cinematografic, ţi s-a părut) ...adevărat că teatrul meu îmi sugeră ! întrebarea însă e dacă raţiunea, posibilul teatrului o îngăduie ! şi — sigur — nu văd cum ; dar îmi trebuie ! Să spun că mi s-a întîmplat numai fiindcă teatrul (ai să vezi şi dumneata) e în mare lipsă şi vreau eu să-i subvin ? O dorinţă a mea irezistibilă, am spus ; dar poate nu e o dorinţă de om de teatru şi e altceva, cu totul altceva... ? Cum ! Poate asta să nu fie o dorinţă de om de teatru dacă e (cert) a mea şi dacă e irezistibilă ? Hoţule ! dar dumneata mă conturbi. Vrei  cu orice chip să-mi  deranjezi calmul.  Colosal vrei să fii ?
— Eu, domnule Cornel ? Chiar eu în persoană ?
M-am ^apropiat de el şi l-am bătut cu palma pe umăr încurajator. — Uită de întrebare. Nu te-am întrerupt.
— Habar n-ai dumneata — m-a blagoslovit. Redevenise foarte calm, stăpân chiar al lumii.
•— Nici nu ştii ce ai întrebat, în cazul ăsta. M-ai prins, să ştii, nu cu o minciună, ci ou un adevăr prea mare, pe chestiunea cuceririi de spaţiu. Mult şi dintr-o dată, cum bine ai spus. Asta e una. Dar ai mai
37
spus :  pentru   teatrul  acela.   Sau  n-ai   spus?   Deci   să   vorbim   de teatrul acela. Sau fugi de răspundere. Cu mine nu scapi uşor. Şi a reînceput.
— Ai văzut mult teatru ? m-a întrebat, nepăsător, umblînd cu degetul în nisip. Eu multe îţi pot dovedi, dar că teatrul, cu toată noutatea de subiecte" şi de atracţii în spectacol stă pe loc şi trăieşte din entuziasme şi din curiozitatea noastră a tuturor, dar nu mai are substanţă şi se auto-devorează — (dar cum! teatral! dă mereu din gură şi mestecă tot^ce e mai mestecat, sau spune că n-are ce mesteca — dar mestecă, mişcă fălcile, debitează, comite, se produce) — asta pot numai s-o simt. Şi s-o proclam. Ce ţi-am putut — oarecum — demonstra e că teatrul meu, teatrul zis de vară din Mamaia, îmi sugeră, îmi indică, îmi dă de-a gata posibilităţi de extensie. Şi cu asta, ai văzut, nu-ţi spun destul. Ştiu mult mai mult ? Nu ajută : ajungem tot acolo : că trebuie să mă crezi şi pe cuvînt. Pentru că mai mult decît ţi-am spus nu-ţi pot spune, nu ştiu nici eu într-un fel care să sc poată transmite.
— Atunci poţi fi şi un şarlatan. Dar ştiu că nu eşti.
— Dar îmi place replica — a zis Coarnă. îşi spun şi eu le ce m-am gîndit : Cum sînt eu unul oare am căzut la actorie, cu toate că m-am pregătit... ca să mă răzbun, poate că vreau cu dinadisul să vin cu adausuri, să dau de învăţat în plus şi pe deasupra celor care se vor mai pregăti... Ce nu scornim cînd vrem să ne defăimăm ! Eu atîta îţi mai spun şi ia-o şi dumneata aşa, empiric, interpune un deocamdată între dumneata şi judecăţile dumitale şi zi-i, odată cu mine, (nu mai scanda, e obositor) oare şi eu spun după carte : numai după ce a apărut pianul au apăruS muzica lui şi pianiştii. Şi s-a cintat aşa cum nu s-a bănuit că s-ar putea cînta. Eu pregătesc instrumentul, pianul, teatrul. Aş vrea să vin totodată cu partitura şi cu pianistul. De ce să nu vreau ? Ca să te nemulţumesc pe dumneata ? Eu nu încreţesc fruntea, nu-mi vin cu semnalmente. Las loc disponibil. Să se imprime poate semnalmente ale insului, personajului, —• nu : geniului acela ce încă nu s-a putut naşte, autorul : autorul de piese şi de spectacole şi interpretul, — Molierul. Fac atîţia spectacole şi le joacă. Dar partitura Ce se intîmplă în cinematografie nu se întîmplă în teatru. Autorul e atît de — lipsă încît teatratorii proclamă că nu e nimic de capul lui, sau că e el ce e, dar nu cine ştie ce, iar ei, atît de plini de ei înşişi, nioi nu mai ştiu că o spun asta la disperare şi cred că o spun La marea deviinaţie. Autorul, domnule, nu e ! Autorul ? zice mimul. Unu! care scrie. Ce să fac eu cu scrisul ? Are dreptate mimul, ca mim. Marioneta e mai tratabilă. Neputînd ea vorbi, admite să se vorbească. Intră, de data asta, ^actorul în disponibilitate ! Numai realizatorul de spectacole rămîne. El e în culise1 şi acolo, totdeauna ! rămîne ! Fără cuLise nici nu se poate. N-am zis asta. Dar numai culise ? Realizatorul de spectacole de fapt nu omul de teatru, el e teatralul. Teatrul ? îl scriu damaturgii ; îl interpretează actorii. Şi să fii teatral, tot timpul teatral, să tot pui la cale... e nimic ? N-am zis asta. Am zis că fără de asta nici nu se poate. Dec^ domnule al meu, dacă eu am să fac numai ca el, Molierul, sa se poată naşte, ce vei spune ? Că sînt, la urma urmelor, şi eu un comod? Poate dacă nu survenea cinematograful, care e de felul lui extensiv şi — prin^ simpla prezenţă — acoperă zarea, noi oamenii am îi fost nevoiţi să găsim pîmă acum drumul nou al teatrului.
Poate !
Pe cînd aşa... teatrul, domnule, îşi caută figurile.
Norocul lui — şi pacostea — e că nu poate sucomba, orice s-ar face, ori  ce i s-ar întîmplă, exersează,  nu e  de capul  lui,  are  de  trăit. Ştiu
1) De acolo manevrează actori, marionete, păpuşi sau obiecte. (Ai auzit de „teatrul negru" ? Cîte nu se inventă ! ca să ne scutim de text... câ nu mai ştim ce să spunem ; şi ce să nu spunem.)
38
asta. Nu ştiu ce spaţiu şi ce modalităţi mi-ar trebui oa să aduc pe scenă în teatrul de azi figurile noastre. Nu le vedem. Nu le-am aflat. Le căutam ? Ştiu că exersăm — cel mai adesea alergând ^după noi înşine pentru că nu putem prinde altă imagine a lumii în răsplămădire şi extensie ; iar cine încearcă s-o prindă... dacă se distanţează spre viitor, nu are gesturile, iar dacă se împrumută din trecut... e cel mult desăvîrşit, dar repetă, repetă, repetă. Ce facem? Aşteptăm războiul acela pustiitor (dar merg iarăşi prea departe, prea dintr-o dată) după care puţinii rămaşi să se regăsească. Sau încerc eu ceva, măcar de ar fi numai fiindcă vreau. Să fie afirmarea asta. Uite, îmi stă pe limbă, vreau de cîteva minute să încerc să-ţi adun — să adun pentru dumneata, să îngeamăn stări, consemne, boabe pline de roua asta a vieţii, proaspete şi gîndesc şi simt şi ord de dorinţa de a pătrunde, dau cu gîndul prin simţuri şi cu forţa gândurilor prin geografie şi firmament... Şi-s ridicol şi grandilocvent. Dar — simt ! E ceva nou pe lumea asta ? Noi, mai ales, la noi, ştim foarte bine ce e. Du-te şi ia-ţi : figurile şi gesturile. Alege şi culege. La noi e mai uşor ? Tocmai că e mai greu, eşti mai ispitit să începi prin a înţelege în loc de a observa. Şi ca să observi... au propus unii să ne mai naştem o dată, cu un ochi proaspăt. Cred şi eu ! Altfel ar fi trebuit să se gândească la mine şi de unde pînă unde ?... Spunem că nu e nimic de înţeles şi de tulburaţi ce sîntem şi de bulbucaţi, iată-ne comozi ; şi plini de semnalmente ca de bube. Sîntem singuri, noi ăştia. Singuri, singuri. Mulţi sînt ăştia — singurii ? Bine că mai sînt şi fete. Au rămas ! (S-ar fi putut crede că nu.) Ne-au rămas, taică. Şi noi lor. Un singur şi o singură. Ştii care e azi stilul unor fete ? Să-şi ia aere protectoare faţă de băieţi. Nimic altceva ? Fete se exprimă aiuristic, băieţi cu ochi galeşi spun că-s pierduţi... Eu ce fac ? îi aduc pe scenă. Şi cum — şi pentru cine. Dar dacă ei sînt cum sînt pentru că fac pe nebunii ?
Dar fac ! Nu prin întrebări aflăm noi răspunsurile. Eu pe singuri i-aş aduna în congres. în oonclav, stimatule. Ca să vedem — scenă ! închipuie-ţi ! — cum rezolvă ei chestiunea privitului ; că doar, singuri coţi, fiecare din ei un singur — şi tot cîte un singur — nu se vor uita unii la alţii şi unde — cum — mă întreb, se vor uita ?... Pe unde ?
Poate că vor da ochii peste cap. Şi toţi o dată. Şi pe urmă ?
Nu ştiu dacă vezi scena, eu da. Scena culminând. Cum singurii, sufleţii, ei toţi, legiunile de singuri, înnebunesc toţi odată dîndu-şi seama că nu mai au uitătură şi-n aoelaşi timp că de ar avea (uitătură) ar da (şi-n acea clipă au şi dat) de numărid lor : află că sînt legiune. Atîţia — şi tot cîte un singur. Absurzii, absoluţii, devin banalul, ponciful, seria. Ce se întîmpla ? Moare absurdul ?
Sau moare teatrul ; pentru că un ştim noi ce e de făcut...
Dar el, teatrul, ştie ! el, — ai văzut ! află. Fiinţa lui a fost croită ca să afle. Aşa e alcătuită ea. Singurii pot să nu se uite unii la alţii, dar în scena singurilor vor descoperi că nu mai au uitătură etc., etc., etc. Ci — altfel nu se poate — suflet care se vede e teatrul, domnule !
Dar şi călătorit.
Altfel nu se poate, se sufocă, pînă la urmă.
Şi se sufocă, să ştii, jucăm şi  rejucăm scena sufocării...
39
leoiiid dimoT
mărul cunoştinţei
invocaţie
Am prins şi scutur în vîrf de pensă Meninge zgîriat de-o insectă imensă Şi toate se desfăşoară precum scrie în tratatul de fiziologie.
fntr-un triunghi sunt cunoştinţele de botanică
într-un cerc arhiducese cuprinse de panică
Iar în celelalte figuri geometrice,
Epigoni ortogonali de geometri ce
Gintă la mandoline albăstrii
Fără coarde, fără butoane, fără nota si
Şi chiar fără alte note,
Numai nişte sunete poliglote,
Nemaiauzite, luminătoare,
Triste, ca necropolele din calcare.
Voi trepte putrede, ziduri roase, Mirosind a mucigaiuri şi a oase, Voi să-mi povestiţi de singurătate, Despre continentele neexplorate... Şi-acum să vi le spun pe toate : Aflaţi mai întîi, că-n tot acest Interval, voi face doar un gest. Vi l-aş da-n vileag, gestul meu nesfîrşit, Dar mai bine să-1 ghiciţi la sfîrşit.
prolog
Bien po'ict an et dire et croire quran la viile ettst loz jorz foire *)
Veniţi la bal, veniţi la bal Cu pui de tigri de Bengal, Veniţi Ia bîlciul cu trăsuri Purtate peste munţi Alguri, Veniţi la cerbul An-ke-Iap *) Cu mii de sticle-nfipte-n cap,
*) S-ar zice că cetatea coace Dintotdeauna iarmaroace.
Chrestien de Troyes-Perceval.
40
Veniţi la trap, veniţi mereu, Azi a sosit şi Dumnezeu. Priviţi-1 cît de-ncet se-ntoarce Cu spatele. Cele trei parce Pictate roz pe negru stins Sunt îmbrăcate dinadins Să vază toţi în noaptea cruntă Cum poartă la burice, funtă. Veniţi, să nu vă fie frică De inorogul cu burtică, E alb, e leneş, e bubos Şi bîntuit de-un vis frumos. Veniţi, sunt umede lumini Zburînd livid peste delfini, Veniţi, sunt trenuri, în cupeu Cu-acelaşi voiajor, mereu, Şi gări cu bătălii de yole, Sub lacuri moarte pe cupole. Urcaţi! Să răsfoim la dus, în taină, marele Larousse, Veniţi mereu, veniţi în şir, Veniţi în stropi de hidrargir Să trecem de acele urse Aduse fără rost la curse, Nu-i Nabucodonosor, Insul cu pete pe cosor ? Aduceţi-1 pe sub şervete, Din partea mea, un carcalete ! Dar cine toarce lînă-n ţarc La Domremy ? Ioana d'Arc ! O, vino-n sala de alamă Mai iute, regele te cheamă, O, regele francez e trist De-atîta jad şi ametist !
Doamne ! Cîte-or să mai fie Mii istorii de hîrtie Şi pe urmă variole-n Chip de ghipse la tombole, Trageri nebuneşti la tir în felibri cu clistir, Uitături prin sticle vii Sfincşi de lapis lazzuli, Lectice şi principese Adunate la decese. Voi nu vă opriţi. Cu mine Veţi străbate serpentine Cu gogoşi peste uluci Şi pocnind cînd le apuci. Ba, dacă nu vă e teamă, Scorpioane cu năframă
Ispitindu-se-n de ele Prin zorzoane şi mărgele, Dimineţi iscînd într-una Pînă cade semiluna Lîngă vechiul pavilion Cu bilete de-un milion, Unde vine de se joacă Marele mister cu troacă Pentru pocii cei cu dungi Care-au guiţat atunci !
III
Chinovarul ! Chinovarul ! Dus cu roaba, dus cu carul, Bronzul bonzilor hinduşi Adunat de după uşi, Auriul de mătase Din aripi de fluturi, roase, Verdele ceruză scos De mineri din Bar-ka Los 3) Şi-nc-o netedă vopsea Nici iantar nici peruzea, Toate-s clocotite-n oale Pentru numai trei parale Toate-s date, subţiate Pe coloane şi prelate, Numai să veniţi cu toţii Să vedeţi iscarioţii: Pe Adam şi Eva-n rai Şarpelui cîntînd din nai, Care şarpe-şi cască dinţii Chiar sub Mărul Cunoştinţei, îl vedeţi ca-ntr-o părere Că-i la fel cu alte mere Putrede, ce toamna cad Sus pe streşini în Bagdad. Numai singur mărul nost' Ştie toate pe de rost, Numai că într-însul toate Altfel sunt direticate Altul face, altul trage Monştri pe papainoage, Alte seri de verde mort Luminează jos în port, Berzele au labe scurte, Goi delfini se joacă-n curte, Crocodili şi vaziiisce Cată vorbe noi să isce : Aligata4), Taligura 5), De-ţi rămîne sticlă gura
42
Şi-nlăuntru, sîmbur greu, Sufletul lui Dumnezeu înscriind în chip şi feluri Panglici albe cu cerneluri, Aburind în răsuflare Străvezimi de chihlimbare, Picurînd din gene stropi Galbeni şi heliotrop!, Pe mătăsuri de Alep.
Hai veniţi! Veniţi că-ncep !
') Atît invocaţia cît şi prologul încep o epopee — Mărul Cunoştinţei — care vrea să dovedească un principiu aleatoriu. Faptul că lumea este aşa şi nu altfel, nu înseamnă că ea nu putea li altfel şi nu aşa cum e. Alegerea demiurgică nu este altceva decît construirea unei axiomatici pe baza cîtorva repere aleatorii. Se pot construi o inifinitate de asemenea axiomatici, fapt care elimină. într-un fel, inexorabilul, logosul. Doar într-un fel însă, pentru că vom rămîne întotdeauna uluiţi în faţa legii.
2) Povestea cerbului An-lce-lap :
La pol, sub stelele alcătuind Marea Insă / Stoguite pe eliptica-ntindere ninsă, / Zac. la aceeaşi distanţă intre ele / Colibe de papuri cu panaşe şi filomele. / In fiecare din ele se află un casap / Asternîrd, cu satirul ]a şold, să treacă An-ke-lap. / Cerbul alinător şi hilar / Zornăind din miliarde de cioburi de cleştar / Infipte-n blana-i cînd s-a tăvălit peste ospeţe, / Strivind mici animale cheflii şi lunguieţe. / Domnea o noapte rotită chiar atunci peste sălile de bal, / Cu ghirlande pentacolore şi foc bengal. / Numai într-o curte plină de melodii cîntate la vioară, / Mai rămăsese un pic de seară / Şi se rostogoleau în ea, peste uluci / Paseri hibride între pescăruşi şi cuci / Dar mult mai cenuşii şi mai înfoiate / Aducînd mesaie din insulele Blestemate / Precum că cerbul An-ke-lap / Va trece marea purtat de-un valtrap / De peşti, înotînd aproape de suprafaţă / Si va veni să stingă orice urmă de viaţă. / Aşa a şi fost. Ce să mai povestim: / D'in baluri au rămas ghirlande, din oraşe: ţintirim, /.Iar acum, supravieţuitorii, migraţi către pol / Gigantici, fioroşi. cu pieptul gol, / Ascultă goarnele ce vestesc marea trecere / A cerbului An-ke-lap. Şi stau să-1 secere.
3) Bar-ka-los. Ţinut rupestru populat exclusiv de mineri specializaţi în extragerea ceruzei. un carbonat bazic de plumb avînd miliarde de nuanţe de verde. Cum întreaga crustă petrologică din care este alcătuit acest ţinut reprezintă varietăţi ale minereului amintit, locuitorii nu cunosc şi nu-şi închipuie alte tonuri în afara celor verzi. Numai în timpul actului sexual, cînd trupurile lor străvezii, de duritatea sticlei, se împletesc, zonele de contact încep să se coloreze în violaceu pentru a căpăta către finele actului o neverosimilă nuanţă portocalie.
<) Aligata. Numele unui gen poetic scurt, într-una din cele şapte limbi apocaliptice, ijn fel de catren abscons, din care dăm, în traducere aproximativă, următorul exemplu :
Kivi costelive Prin livida vale Ciugulesc olive Negre, din metale.
5) Taligura. Clopot şlefuit dintr-un metal necunoscut, al cărui dangăt reprezintă un sunet surd. neliniştitor. O nelinişte veselă însă, asemănătoare cu agitaţia presentimentală a viitorilor accidentaţi.
43
music-hall (I)
AO. Robot s-a născut la Bucureşti, la 15 ianuarie 1916. A început să sorie, încă în şcoală fiind, versuri publicate în unele reviste pentru copii. A colaborat Ia revistele literare ale vremii : „Floarea de foc", „Discobolul", „Ulyse", „Azi", „Viaţa literară", „Vremea", „Revista Fundaţiilor", „Cuvântul Liber", „Reporter" etc. şi a făcut parte din cenaclul „Sburătonul".
în anul 1932 îi apare prima plachetă de versuri „Apocalips terestru", urmată în 1936 de „Somnul singurătăţii". între anii 1932—1935 este titularul unei rubrici zilnice la „Rampa", unde publică cronici literare, eseuri, interviuri, portrete, reportaje etc.
Intre anii 1936—1940, în afara activităţii desfăşurate în presă, pregăteşte două plachete de versuri, „Plecările şi popasurile poetului" şi „îmblânzitorul de cuvinte", rămase în manuscris, ca şi romanul „Music-hall" pe care-1 prezentăm azi cititorilor.
AI. Robot a murit, cînd de-abia împlinise 25 de ani, la sfîr-şitul lunii iulie sau începutul lui august 1941, pe câmpul de luptă împotriva hltlerismului.
I
In oglinzi se reflectau cabinele cu pereţii tapetaţi de afişe stridente. Costume colorate, vestminte de carnaval apăreau bizare sau comice din valizele deschise. De pe scena mascată de draperii şi decoruri ajungeau valuri de muzică.
Culisele trăiau o seară de debut, oferită numai o dală pe lună, cînd teatrul de music-hall îşi schimba programul.
Pe scări, pe culoare, prin cabine se coborau cufere şi geamantane şi se aduceau altele în locul lor. Circulau prin obscuritatea culiselor siluete
44
necunoscute şi figuri noi. Se auzeau discuţii în limbi diferite, cu o gamă de accente curioase.
Hainele şi bagajele respirau încă parfumul trenurilor şi-al gărilor. Bluze de mătase, peruci şi farduri ocupau mesele de toaletă şi în oglinzi răsăreau profiluri obosite.
Cortina cădea între sală şi scenă. Maşiniştii aranjau un platou care reprezenta un peisaj spaniol, in cadrul căruia trebuia să-şi facă apariţia o dansatoare brună: o gitană înconjurată de toreadori şi serenadori.
Actori, regizori, maşinişli, parcurgeau spaţiul îngust cu febră şi vehemenţă. Soneriile zbîrnîiau din toate direcţiile şi se pierdeau în vacarmid înăbuşit de pînzele pictate. In colţuri mai discrete, cîteva girls-uri repetau mişcări dificile de braţe sau de picioare. Noul program avea ca numere de atracţie o focă, o cîntăreaţă spaniolă, o negresă de şase ani şi doi dansatori ruşi. Mai erau angajaţi un scamator, două unguroaice cu părul roşu care dansau valsuri de Strauss şi o echipă de girls cu firmă britanică, dar formată  din  elemente  internaţionale  şi  un  grup  de  jocuri icarice.
Printre aceşti saltimbanci, aventurieri, femei facile, cei doi dansatori ruşi, trecuţi pe afişe cu numele „Ygor şi 7'amara", păreau separaţi şi excepţionali. Ocupau amîndoi aceeaşi cabină. Impresarii şi directorii îi considerau ca o singură persoană. Niciodată nu li se rezervau două cabine.
Cînd regizorul veni să-i anunţe, căci »yneria părea insuficientă, Ygor avea bustul gol şi îşi lega şireturile pantofilor de pointă. Partenera lui, Tamara, se refugiase după un paravan, de pe al cărui parapet cădeau cămăşi subţiri, sutiene şi chiloţi.
Figurau în program ca dansatori clasici şi femeia făcuse parte din trupele ruseşti de balet, dizolvate de revoluţie. El era mult mai tînăr, dar avea trăsături comune şi corpurile lor păreau identice. Realitatea era că sub titulatura de „număr de atracţie" se ascundea o familie, din care după dispariţia unui membru, mai rămăsese mama şi fiul.
Tamara apăru de după paravan în costumul alb, de balerină clasică. Era descheiată la spate. Momentul acesta în toată cariera ei cerea intervenţia unui al doilea personaj, care să-i prindă copcile. Operaţia aceasta cădea în sarcina lui Ygor.
Amîndoi se confruntară în oglindă. Feţele roşii de fard, sprîncenele înnegrite cu creioane dermatografice şi pudra le dădea o paloare artificială, se descompuneau în imagini ciudate.
Era rîndul lor să intre în scenă. Numărul anterior se terminase şi din scenă sosi un domn scurt, gras, urmat de un maşinist care transporta un ghem diform şi negru. Erau foca şi îmblînzitorul ei. Un. public anonim era_ constrîns să privească după un animal polar, un cuplu de dansatori ruşi. Această inegalitate ironică n-o observa nimeni şi programul era plin de aceste salturi de la bestie la om şi de la truc la artă.
Pe culoare continua aceeaşi agitaţie. Din sală pătrundeau atacurile orchestrei, care cînta un intermezzo. O pauză vagă, un efect de lumină, un semn^ de _ baghetă şi pe diagonala scenei, picioare în pantofi uşori umblau în vîrfuri, într-un „pas de bourree" cu care se începea „Scena romantică".
II
Hotelul e un edificiu unde se doarme fără constrîngere. Permite somnurile cele mai lungi. Şi dacă un pasager ar fi atins de o letargie care să-l adoarmă pentru şase luni sau şase ani, chelnerul, femeia de serviciu sau portarul n-ar cuteza să-l trezească. Dar posibilitatea unei sinucideri fac suspecte^ somnurile care depăşesc condiţiile normale. Antreprenorului îi e frică să nu se confunde cu moartea şi să nu strice reputaţia hotelului.
45
Ygor se întreba dacă în camera pe care începea s-o cunoască după un somn adine şi să-i surprindă intimităţile nu s-a sinucis încă nimeni, spînzurîndu-se de cuier sau trăgîndu-şi un glonte în faţa oglinzii pătrate.
In orice caz, în camera aceasta dacă n-a murit nimeni, s-au iubit mulţi. Camera nr. 98 avea în afară de pat, o masă de toaletă cu oglindă, un şifonier cu sertarele goale şi cîteva fotolii.
Coborînd din pat şi lăsînd în perne urma corpului său, Ygor îşi destinse oasele cu mişcări graţioase. Sună o dată. Voia să dea unui picolo pantofii ca să-i Instruiască. Nu îi lăsa niciodată în faţa uşii, după tradiţia hotelurilor. Considera impudic să laşi o pereche de pantofi pe un coridor populat de necunoscuţi. Pantofii erau un fragment intim din persoana lui.
Picolo apăru. Luă cu degete moi pantofii negri şi ieşi. După o toaletă sumară, dar feminin de precisă, Ygor se îndreptă spre ferestre, le deschise larg şi se amuză sa. numere de la cîte camere geamurile sînt deschise şi de la cîte nu. Ferestrele de la camera nr. 97, pe care o ocupa Tamara, erau încă închise şi întunecate.
. Din fereastră se deschideau perspectivele oraşului. Un aspect de oraş catolic, cu stil gotic în monumente şi catedrale, un burg şi o metropolă în acelaşi moment.
Capacul unui geamantan etichetat sări. Ygor îşi scoase un costum simplu şi subţire. Picolo sosi şi restitui pantofii strălucitori. Ygor începu să se îmbrace în faţa oglinzii. Cînd fu gata, ieşi pe coridor şi coborî cu ascensorul în hali.
Hotelul avea în afară de hali, un restaurant şi o sală de joc. Ygor se îndreptă indiferent spre restaurant. Cineva îl strigă din urmă şi simţi o mină căzînd pe umărul lui.
Se întoarse şi zări un domn scurt şi gras. Era omul cu foca, îmblânzitorul şi slăpînul bestiei polare, colegul lui de afiş.
—• Nu ştiam că locuim în acelaşi hotel, i se adresă îmblînzitorul. Avea ochii cuprinşi în cearcăne şi un aer obosit.
— Da, noi ocupăm aici două camere. Întrebuinţa pluralul ca să-l facă pe îmblînzitor să sesizeze situaţia lui.
— A ! Dar ai dormit probabil bine. Eu mă duc să mă culc acum. Toată prezenţa lui era îmbîcsiiă de atmosfera unei nopţi pierdute în
viciu. Stătuse neîntrerupt in sala de joc, la masa verde.
— E greu să îmblînzeşti hazardul, adăugă el, rîzînd. Focile sînt mult mai docile.
11 chema Petersen. Un nume nordic, fără nici o afinitate cu persoana sau cu profesia lui. Foca Iul se numea mai scurt, Peter.
Şi omul cu foca dispăru în ascensor trăgînd după el un miros de tutun, de alcool şi de insomnie. Pe Ygor fiecare aluzie la viciu, la orgie, la nopţi condamnate, îl ameţea.
In sala de restaurant, cîţiva domni gravi îşi sorbeau cafelele şi îşi citeau jurnalele. Cîteva femei erau risipite pe la celelalte mese. Lingă uşă, o doamnă bătrînă îşi mustra căţelul.
După ce îşi sorbi cafeaua, Ygor se strecură absent printre mese. Nu mai întrebă dacă mama lui s-a trezit sau nu, îi lăsă cheia la portar şi plecă. Se îndreptă spre teatru şi era curios să ştie dacă pianistul slab şi înalt, cu care vorbise aseară, avea să se ţie de cuvînt şi să vie să repete cu ei. Nu îşi neglija antrenamentul, spre deosebire de mama lui care se sustrăgea de la exerciţii. Se declara satisfăcut cu cîteva mişcări improvizate în faţa oglinzii şi se deda apoi îndeletnicirilor frivole. Numai atunci cînd un muşchi nu i se supunea şi rămînea mut la chemările ei, făcea exerciţii  cîteva  ore la  rînd,  pînă  ce  recîştiga  ascultarea  muşchiului răzvrătit.
Ygor străbătu străzile pe jos, fără pălărie, urmărind tramvaiele şi vitrinele. Se opri numai o dată în faţa unei florării, atras de spectacolul florilor, cu intenţia să-şi cumpere una pentru butonieră, dar respinse această dorinţă. Purtarea unei flori era pentru el un gest patetic.
48
Îşi relua mersul pe străzile oraşului gotic. Tramvaiele, automobilele, fetele care treceau cu cutii de pălării în mînă, comisionari cu buchete de flori, îi dădeau certitudinea vieţii, a raporturilor sociale, a realităţii. Şi în acelaşi timp îşi dădea seama că e despărţit de toate acestea.
Sosise acum două zile şi de la gară un automobil îl transportase la hotel. Servitorii îi ajutaseră să urce la etajul trei geamantanele, care aveau să se îmbogăţească cu eticheta încă a unui hotel. O parte din valize, care conţineau costumele şi pantofii de dans, le dusese la teatru şi le depusese în cabina îngustă şi obscură.
De trei zile nu schimbase decît cuvinte monosilabice, cu chelnerii, cu conductorii de tren şi cu funcţionarii de la frontieră.
Ajuns în faţa teatrului, intră prin uşa destinată artiştilor şi răspunse din cap la salutul portarului. Din culoarid culiselor pătrunse în scenă. Se auzeau acordurile unui pian, la care cineva cînta un vals. Era pianistul cu care vorbise ieri. K întinse mîna şi primi cîteva degete uşoare, pe care le slrînse.
— Cred că ai să poţi repeta un vals. L-am ales pe cel mai lipsit de antren dintre partiturile mele. Cam ştiu ce preferă dansatorii pentru exerciţiile lor.
Ygor răspunse afirmativ, zîmbi şi se duse în cabină, ca să se schimbe. Apăru în maiou, cu pantofi de pîslă, înnodaţi pînă mai sus de călcîi, cu genunchii şi umerii goi.
Mîinile lungi ale pianistului alunecară pe clape şi valsul începu. Era tocmai cum îl definise. Lipsit de antren, fad, dar respecta măsurile. Ygor avea nevoie de un simulacru de muzică, de un pretext. începu să execute mişcările şi poziţiile clasice, servindu-se de coada pianului în loc de bară. Umbla în pointe, apoi lipit din nou de pian, întinse piciorul înapoi, într-un încordat arabesc. Făcu toate piruetele pe care i le cerea valsul şi pianistul repetă la infinit partitura, fără să urmărească exerciţiile lui Ygor, distrat în schimb de muştele care se opreau pe portativ, devenind şi ele o notă din acel vals. Se scurse astfel o oră, o oră şi jumătate. Pianistul se ridică, îşi privi ceasul de la mînă, găsi că e tîrziu şi ceru voie să se retragă.
După plecarea lui, Ygor îşi continuă exerciţiile, acompaniat de un ritm invizibil. Muzica rămăsese in aer sau în memoria lui, el o auzea şi îi da formă şi gest.
După o jumătate de oră se opri, transpirat, cu obrajii aprinşi. Se îmbrăcă în cabina pustie şi mărită de întuneric. Ieşi apoi în stradă şi parcurse acelaşi drum, cu hotelul la capăt.
III
Dejunul îl luă în restaurantul hotelului, cu mama lui, într-o tăcere întreruptă de cîteva întrebări fără importanţă. Tamara înghiţi înaintea mesei un praf şi Ygor deduse din asta că ea nu se simte bine.
Suferea întotdeauna de ceva: de o migrenă, de o nevralgie sau de stomac. Ea învinuia trenurile pline de curente, cabinele de la teatru, camerele de hotel şi o enervau uşile deschise ca şi cele închise. Dar treptat, devenea satisfăcută de căile ferate şi de arhitectura teatrelor. Indispoziţiile îi treceau mai ales cînd se apropia ora spectacolului. Reintra atunci în elementul ei de exuberanţă şi graţie. Ygor îşi mărturisea că ea are o educaţie coregrafică sănătoasă şi că dacă reuşea să-şi înfrîngă lenea, era o admirabilă parteneră, suplă, uşoară, spumoasă. Cînd el o ridica într-un dans oarecare în braţe, îi transmitea senzaţii curioase şi îi da un avînt straniu. Deşi prezenţa lui Ygor. lingă ea trăda maternitatea şi vîrsta înaintată, Tamara se bucura încă de iluziile unei tinereţi prelungite. Corpul îsi păstrase^ supleţea şi trecînd de la baletul rus la music-hall, se deprinsese cu virtuozităţi noi, impuse de acest mediu artistic. N-avea încă patruzeci
47
de ani şi feminitatea ei gusta acum toate frumuseţile şi ispitele virstei critice.
Ygor îşi părăsise de curînd adolescenţa. Intra triumfător şi melancolic într-o nubilitate de efeb graţios, care dansează cu suflu şi patimă. Purta cu el nelinişti, dar nu găsea pentru ele nici o explicaţie. Devenea enigmatic în momentul cînd dansa. Multe din sentimentele care îl fulgerau în acele clipe le relua mai tîrziu şi ele îi agravau neliniştea.
După masă, urcară amîndoi în camerele lor. Se despărţiră în dreptul uşilor şi Ygor, în camera lui, se aşeză pe un scaun, în faţa ferestrei, privind peste clădiri oraşul. Luă apoi între degete un creion şi începu să deseneze pe o foaie albă, arlechini, colombine, un pierrot mascat şi îi puse pe toţi în vecinătatea absurdă a unor maleloţi turmentaţi. Aruncă brusc hîrtia şi creionul. Se sculă de pe scaun cu zgomot şi ieşi. Nu mai aşteptă liftul, ci porni pe scări, coborînd cînd nu-l vedea nimeni, cîte două trepte deodată.
In hol nu era aproape nimeni în afară de personal. O englezoaică roşie şi subţire scria la o masă şi surîdea din cînd în cînd peste rîndurile scrisorii. Ygor apucă un teanc de ziare şi se cufundă într-un fotoliu. Răsfoi cu zgomot gazetele, ceea ce îi atrase privirea supărată a anglo-saxonei. Citi explicaţiile clişeelor, urmări programul curselor pline de nume de cai, tandre şi ridicole, unele scurte ca un nechezat, altele lungi ca un trap. Intre timp, privea în jur sau urmărea piruetele uşii turnante, găsind că uşa putea să facă o mie de piruete, pe cînd un dansator numai treizeci şi şase. Jocul acesta îl amuză.
IV
A doua seară de spectacol apăru mai calmă. Sala îşi aprindea toate luminile, stalurile se ocupau şi în loji îşi făceau apariţia femei elegante, în rochii decoltate, alături de bărbaţi in negru. Publicul primea semnalele cu satisfacţie. Cînd regizorul observa nerăbdarea sălii, îi oferea o sonerie, Intre timp, pe scenă continua o activitate secretă. Se ridicau platouri şi de sus cădeau draperii roşii sau negre. Maşiniştii montau un paradis efemer, destinat unei existenţe de un sfert de oră. Şi în umbra parcului de mucava, cu terase de carton, pregăteau altă feerie. Omul în halat alb, impersonal, nervos şi comic, împărţea ordine, se strecura printre panouri, se enerva şi îşi continua acea „v-aţi ascunselea" printre decoruri.
Reflectoarele iluminau rampa, iar orchestra îşi acorda instrumentele. Se auzea bîzîitul viorilor, iar instrumentele de suflat tuşeau oflicoase. Cortina înăbuşea vacarmul sălii. Cele şasesprezece girls se îmbrăcau în cabina lor, în care plutea parfumul caracteristic al nudităţii feminine, un amestec de apă de colonie şi de sudoare. Fetele îşi aruncau îmbrăcămintea in dezordine şi un minut rămîneau cu sinii goi între cămaşe şi sutien. Paietele străluceau ca licuricii în noapte. Alături, dansatoarele maghiare se fardau în faţa oglinzii, îşi incendiau obrajii, îşi roşeau buzele şi toată persoana lor devenea subit roşie, gala să ia foc. După ce îşi parfumară sinii, se cuprinseră de şolduri şi în mijlocul cabinei schiţară cîteva figuri de vals. In a treia cabină, negresa de şase ani, anunţată pe afişe „Josephine Baker în miniatură", era goală şi părea un copil care înainte de culcare face baie. Avea un păr negru întunecos, ochii mari, precoce şi un ten măsliniu, li ajuta să se îmbrace o femeie mare, neagră şi slabă. Fetiţa dădea mici dovezi de cochetărie, schimbînd o cută pe  costum sau muţind o agrafă.
Dansatoarea spaniolă, La Domingo, înfăşurată în şaluri, cu un pieptene mare, împlîntat ca un cuţit în părul ei brun, cu castagnete pe degete, se plimba pe culoar şi în jurul ei aşteptau cu ţigarea lipită de buze, figuranţii cu pelerine de toreadori pe umeri.
48
In cabina ei, Tamara trona printre corsete şi dessous-uri, albă, palidă, în tutu-ul scurt, care cădea ca o cupolă peste picioarele-i lungi şi pudrate
Dincolo, d. Petersen, dresorul de foci, îşi aranja un papillon, elegant-în fracid lui negru. Foca lui se hrănea în clipa aceea cu peştişori.
D. Petersen îşi fixă în fine papillonul. Prin uşa deschisă, îl zări pe Ygor, profilîndu-se prin obscuritatea culoarului aglomerat ca un peron de gară. II invită în cabina lui. Ygor intră şi se opri în dreptul oglinzii, în care eraiî prinse cîteva fotografii, care îl prezentau pe Petersen alături de foca lui.
— Tablouri de familie, interveni Peterson. Şi începu să facă biografia lui Peter, care era al treilea animal cu care se producea. Focile mor repede şi mai ales le ucide climatul european. — Te poftesc mîine la o escapadă, spuse îmblmzitorul. N-ai să mă refuzi. Mergem să vizităm grădina zoologică. N-are să-ţi displacă.
— Aveam intenţia să vizitez cartierul emigranţilor, prefer însă parcul de aclimatizare, răspunse Ygor.
— Prin urmare vii. Am să caut şi un al treilea sau al patrulea, dacă merge şi mama dumitale. Voi alege pe una dintre cele şasesprezece girls.
Ygor părăsi cabina dresorului. Pe scenă, după numărul spaniol în care dansase La Domingo, echipa de girls se dezlănţuia ca un torent într-un French-Cancan stilizat şi cele şasesprezece fete îşi ridicau volanele rochiilor de la 1900, arătîndu-şi impudic chiloţii dantelaţi, pe care femeile epocii trecute îi purtau cu prestigiul amorului, ascunzînd în grădina de dantele originea păcatului. Era un French-Cancan animat de geniul frivolităţii, cu picioarele ridicate graţios şi care se încheia printr-o întoarcere rapidă, în care cele şasesprezece girls îşi arătau dulce derierid, publicului care aplauda frenetic.
Cortina se lăsase, dar zgomotul sălii o Adică de încă trei sau patru ori. Echipa de girls, încălzită de dans, năvăli în culise şi se i îngrămădi în uşa cabinei. Cîteva fete începură să se dezbrace încă de afară. Intrate în cabină, erau complet goale, cu sînii fierbinţi, cu bustul îmbrobonat de sudoare.
Treceau pe culoar, goale sub halaturi, cu prosopul pe gît, grăbite să-şi stingă văpăile trupului sub duş. Închideau ochii, cu părul ciufulit, se stropeau una pe alta, făceau o gălăgie de copii zburdalnici şi strigau cu o panică bine simulată, cînd, apărea prin apropiere un bărbat. Tăcură însă cînd se ivi „căpitănia". „Căpitanul" era o femeie de treizeci de ani, cu ochi tăioşi, fără nici un fard şi fără nici o eleganţă. Era o fostă girl, scoasă la pensie după dispariţia graţiei şi a supleţei, care îndeplinea funcţia de „căpitan", pusă să supravegheze intimitatea celor şasesprezece girls şi să le conducă la repetiţii.
—■ Aţi înnebunit ? Gălăgia voastră se aude pînă în sală. Duşul rece le potolise nervii şi fetele îşi frecau spinarea cu prosopul, se masau una pe alta şi îşi dădeau din cînd în cînd cîte un pumn.
„Căpitanul" scoase din buzunarul bluzei sale un fluier. Şuieră scurt şi girlsurile se îndreptară în cabina lor, disciplinate, ca o echipă de fotbal.
Pe scenă se produceau cei „4 Hoffman", cu jocurile lor icarice. Numă* rid se compunea din trei bărbaţi robuşti şi o femeie elastică. Acrobaţii executau salturi duble prin aer şi persiflau legea gravităţii prin momente de suspensie aeriană, prelungite pînă la a treia parte dintr-un minut.
După acrobaţi, apărea pe scenă d. Luigi scamatoria, cu clasicele ouă scoase din mîneca generoasă ca o găină şi cu jobenul plin de porumbei, de steaguri şi de flori japoneze.
Spectacolul continua cu două animale negre: negresa şi foca. Şi după aceea, aspectul scenei devenea mai armonios şi pur. „Ygor şi Tamara" dansau pe pointe, în arabescuri, în piruete şi paşi de elan, o „Mazurcă", o „Tarantelă" şi o „Scenă romantică".
49
V
Ygor avea uneori impresia că se înăbuşe în atmosfera de oraş străin, de hotel şi de cidise. Avea un dezgust de aventură, de neprevăzut si detesta toate acestea numai din cauză că ii erau accesibile, că /<? trăia^ Torturat de Dorinţă, suferea fiindcă nu se putea resemna decît prin artă şi regretele de această natură nu se consolează deck prin viciu.
Petersen, omul cu foca, n-ar fi avut niciodată sentimentele lui. Culisele îl duceau imediat la tripou şi îşi uita la masa de joc destinul. Ygor nu surprinsese la el decît o singură sentimentalitate : vizita pe care o făcea grădinilor zoologice.
în hall-id hotelului erau numai pasageri anonimi, lot atît de neexpresivi ca şi geamantanele lor. Sala de joc se închisese şi oamenii de serviciu alungau prin ferestre fumul perdiţiei.
In restaurant, mesele erau acoperite de feţe albe, cu vase de flori şi şervete de hîrtie ridicate în piramidă. Din cabinele telefonice ajungeau cuvinte mutilate, silabe bizare, formînd un jargon cosmopolit. In fotolii zăceau oameni invizibili. Din corpul lor nu se vedeau decît picioarele. Paravanele jurnalelor ascundeau restul.
După ce terminase repetiţia, Ygor întirziase pe străzi, în faţa vitrinelor sau observînd siluetele femeilor. Fusese o promenadă în stil gotic, printre catedrale.
Ajuns la hotel, găsi în hali pe mama lui. Schimbă cu ea cîteva cuvinte.
— Ai fost la teatru ? îl întrebă ea.
— Da, am făcut exerciţii.
— Cred că de mîine vin şi eu. M-am antrenat singură, în cameră. Mă aflu într-o bună dispoziţie.
— Petersen, omul care se produce cu foca, ne-a invitat să mergem la grădina zoologică. Vii ?
— Nu sînt sigură. De altfel nu văd ce interes ar putea să prezinte o menajerie. Pentru un saltimbanc ca Petersen, poate.
. — Totuşi, ce privelişte frumoasă.
— Animalele mă înspăimînlă şi acum ca pe vremea cînd eram fetiţă de cinci ani. Nu pot să intru într-o grădină zoologică fără să mă gîndesc că animalele pot scăpa din cuşti.
Ygor zîmbi. Nu se putea decide să creadă că animalele evadate ar prefera un masacru libertăţii imediate.
— Eu am să mă duc, răspunse el.
Urcară împreună la etajul lor. Pentru o secundă, Ygor intră în camei a mamei sale. Simţi în nări un parfum familiar, pe care îl cunoştea de pe scenă, cînd dansa cu ea. Dar aici era mai intim, înecat în feminitatea odăii. Pe pat rochii păstrau urma corpului, pe masă mănuşi păstrau urma mîinilor. E curios cît de mult influenţează prezenţa unei femei asupra unei camere de hotel.
Tamara remarcă absenţa distrată a lui Ygor, îi mîngîie o şuviţă care cădea peste tîmple, îi atinse buzele cu degetele şi îl sărută uşor pe bărbie.
— Să mergem la masă !
VI
Din restaurant, Ygor se duse în camera lui. Îşi îmbrăcă un costum gri, îşi puse pa cap o bască şi coborî în hali.
11 găsi imediat pe Petersen. Nu era singur. Vorbea cu o tînără blondă, care i se păru o figură cunoscută. O identifică: făcea parte din echipa de girls.
Petersen îl zări, îl strigă şi după ce îl bătu pe umeri îi spuse : . — M-am ţinut de cuvînt. Dă-mi voie să te prezint domnişoarei Broni-slava Litinska. E o poloneză. N-am găsit o rusoaică veritabilă. Dar e tot
50
sînge slav şi ai să te înţelegi cu ca. li povesti cum a cunoscut-o şi cum a convins-o să viziteze împreună cu ei grădina zoologică.
— l-am părul întîi foarte suspect. Nu ştiam ce să-i _ spun. Că sînt unchiul ei, că i-am ' cunoscut părinţii... Dar tot graţie focei am cîştigat-o. Ei, acum se mergem la Zoo.
Un picolo chemă un taxi. Se urcară toţi trei şi automobilul porni în viteză, prin oraşul hipnotizat de razele solare. Apăreau în calea lor şi se proiectau pe aripile maşinei palatele, catedralele şi statuile oraşului teutonic. Petersen era in vervă şi comunica ultimele evenimente:
— Imaginaţi-vă pe cine am înlîlnit! Pe spaniolă alături de scamator. O pereche ideală. Ea spune „oile" şi el „voilă". Trebuie să se înţeleagă de minune. Diseară el va scoate frou-frou-urile ei din joben, ca supliment, de program.
Ygor rîdea fals, dar urmărea atent gesturile polonezei. Era insistent de blondă, de un blond caracteristic polonez. Ochii aveau o nuanţă între verde şi albastru. Purta pe cap o pălărioară aşezată nostim şi peste rochia maro o capă cu mînecile scurte.
— Domnişoara, deşi de origine poloneză, a trăit la Moscova şi Petersburg, interveni Petersen care probabil  că  citise gîndurile lui Ygor.
Automobilul stopa. Porţile de fier ale grădinii zoologice se deschideau înaintea lor.
Intră. Sub paşii lor răsuna pavajul, peste care se întindea umbra unor eucalipţi înalţi. Se vedeau cuştile. Colivii uriaşe, dreptunghiulare. Tiarele vegetau şi dormeau pe burtă, indiferente, cu animozitate.
— îmi aduce aminte de o închisoare americană pe care am vizitat-o acum zece ani, spuse Petersen. Atunci, trecînd prin faţa celulelor, am avut impresia că mă plimb printr-un parc zoologic. Iar acum, cînd intru într-o grădină de aclimatizare, am aerul că vreau să caut celula condamnaţilor la moarte.
— E o regiune de exilaţi, adăugă Ygor. Regii junglei care au fost forţaţi să abdice.
— Prefer un muzeu, se auzi vocea melodioasă a Bronislavei. Acolo fiarele sînt împăiate şi au nemişcarea statuilor. Aici sînt vii şi mirîie.
— Domnişoara, luă cuvîntul Petersen, şi-a umplut poşeta cu biscuiţi pentru urşii polari şi a adus chifle pentru elefanţi. E mărinimoasă.
Se opreau în dreptul fiecărei cuşti. Contemplaţi lei cu coama aurie, maimuţe comice ca nişte paiaţe, tigri mîndri şi vărgaţi, vulpi care îşi regăseau^ strămoşii încolăciţi de gîturile albe ale femeilor, cerbi frumoşi în singurătatea lor, cu coarne subţiri şi frînte, lingînd ciutele sprintene.
Bronislava vira printre gratii o mînă albă, arunca mîncarea şi o retrăgea repede, fricoasă.
— lată-l şi pe domnul Joe, exclamă Petersen.
Domnul Joe era un elefant uriaş, a cărui trompă primea, ca mîna unui portar de hotel, bacşişul dat sub formă de cornuri, prăjituri, pietre, bucăţi de zahăr.
Bronislava şi Ygor mîngnară elefantul. Mîinile lor se întîlniră imprecis pe trompa lui.
— Să vizităm, altă zonă. Mă interesează animalele polare. Ce vreţi, sînt nordic, surise Petersen. După o vizită la urşii albi, omul cu foca propuse tinerilor :
— Să plecăm. Se întunecă şi vom întîrzia.
în   urma   lor,   rămîneau   fiarele   sălbatice,   tulburate   de apropierea amurgului.
In automobil, îmblînzitorul fuma, Bronislava îşi risipea umbrele reveriei din priviri, iar Ygor îi cerceta genunchii, picioarele şi pantofii.
în dreptul pensiunei ocupate de cele şasesprezece girls, maşina se opri. Bronislava coborî şi dispăru după o uşe închisă în urma ei.
51
Ajunşi la hotel, Ygor se despărţi de Petersen în holl. In camera lui, se trînti pe pat şi rămase aşa un timp, pînă ce întunericul deveni greu şi apăsător. Atunci se ridică, aprinse lumina şi se pregăti să plece la teatru.
VII
Pe stradă, Ygor îşi cumpără diatr-o florărie o crizantema. Floarea era obiect de recuzită, căci o punea la butoniera fracului de fantezie cu care dansa în „Mazurca"'. Cu o seară înainte îşi luase o roză şi probabil că în seara următoare îşi va cumpăra o camelie.
Intrarea teatrului era luminată puternic. Ygor se strecură printr/i portari galonaţi şi pătrunse în culise. In cabină o găsi pe Tamara, scutu-rîndu-şi cu mîinile costumul de dans. Ea începu apoi să se dezbrace, sco-ţîndu-şi cu mîinile pantofii şi ciorapii. Privindu-i picioarele goale, Ygor căuta ceva cu care să deschidă conversaţia.
— Ce-ai făcut după amiază ?
— Am dormit. M-am sculat tîrziu şi am plecat imediat la teatru. N-am putut să te aştept, fiindcă mă plictiseam.
Ygor cunoştea somnul lung al Tamarei. Era mai mult dorinţa de somn a unei bolnave de insomnie. După ce îşi termină toaleta, se duse în cabina lui Petersen. Dresorul se ocupa de hrana focei.
— Peter al meu, declară norvegianul, a. primit astă-seară o vizită tot atît de neagră ca şi el. A venit să-l vadă mica negresă. E un copil amuzant şi inteligent.
Netezindu-şi plastronul cămăşii, dresorul începu să vorbească despre preumblarea lor la grădina zoologică. Din toate oraşele mari unde se produsese cu foca, nu cunoştea decît parcul de aclimatizare şi tripourile. Călătorise mult, dar n-avea impresii. Putea să dea numai detalii de valută, de viză şi adrese de hoteluri sau restaurante. Din călătoriile lui nu ştia ■decît atît : că la Roma convoaie de călugări în sutane cenuşii împiedică ■circulaţia, că la Paris turnul Eiffel te urmăreşte ca o stafie, că la Viena se vede Dunărea albastră...
li făcea lui Ygor aceste confesiuni cu degajare, căutînd. să-şi scadă prestigiul ca să fie mai agreabil. Reveni însă cu nostalgie la debuturile lui:
— Am învăţat meseria de la un căpitan de vas de vînătoare, un pirat de nord, ultimul Wiking. Cutreiera mările ca Peer Gynt şi evita iceber-gurile aşa cum se fereşte un beţiv de felinare. Şi-a pierdut in mod misterios un picior şi din ziua acestui accident, a, debarcat pentru totdeauna. Era un lup de mare, bărbos şi alcoolic. Marinarii de la Sud sînt drăgăstoşi cu papagalii, pe care îi pun să repete ţoale înjurăturile lor vulgare. Nordicii ■au alte preferinţe. Căpitanul meu iubea focile. Cînd l-am cunoscut eu, i se ■citea în ochi mesajid morţii. El mi-a oferit prima focă. Dar din explicaţiile lui n-am priceput nimic. Mi-am bătut singur capul să fac focile bune pentru scenă. Aşa m-am lansat, încheie Petersen privind spre foca lui, ca şi cum într-acolo stătea trecutul lui.
Pe scena, spaniola dansa un fandango violent, cînta pe un ton ascuţit şi îşi trosnea castagnetele, ondulîndu-şi 'mîinile.
După numărul andaluzei, îşi făcu apariţia un comic excentric. Era un scoţian mic, diform, degenerai aproape, îmbrăcat în costumul naţional, cu tradiţionalul cimpoi. Se dezarticula, scădea şi revenea la dimensiunile naturale, o imita pe Mislinguett, cînla şi dansa un step.
Ygor străbătea culoarul, spiona absent cabinele, zări părul roşu al celor două unguroaice şi surprinse undeva, într-un colţ obscur sau într-o oglindă, figura blondă a polonezei. Dar imaginea Bronislavei, halucinantă sau reală, nu stărui decît o secundă şi Ygor nu putu să precizeze dacă a văzut-o sau nu.
52
• în cabină, Tamara, după ce se farda, se întinse pe divan.^ Ygor, care intră în clipa aceea, îi descoperi pulpele goale pînă sus şi sinii care nu încăpeau în mătase. Dar o mişcare sugrumă acest peisaj atît de^ neaşteptat. Ygor încercă să şteargă din minte momentul acela de indecenţă. Urmă un antract penibil, ca la circ, cînd în pauză publicul vizitează grajdurile.
VIII
Actorii de music-hall sînt simpli aventurieri, iar viaţa lor e un turneu. In acest mediu, Ygor era o excepţie de sensibilitate. N-ar fi vrut să se piardă în anonimatul unui teatru de sinteză. Dorea individualitate, dorea să se întoarcă la baletul bătrîn de trei sute de ani, cu fauni, cu lebede, cu valsuri şi romantism.
Dar zilele zburau şi piereau în noaptea unică. Tamara venea în fiecare dimineaţă la teatru, ca să se antreneze. Pianistul urmărea acum atent exerciţiile, căci de astă dală putea să admire şoldurile unei femei, prin transparenţa unui tricou de baie. Partitura valsului se repeta la infinit. Tamara se necăjea şi cerea pianistului să cînte mai lent sau mai forte. Ygor era alături de ea, ca un punct de sprijin.
După ce terminau, se îmbrăcau în cabina lor. Ea după paravan, el în mijlocul încăperii. Tamara se grăbea şi paravanul îi trăda părţi intime. Pentru culise, era un incident inevitabil. Pe Ygor însă îl tulbura şi se zbuciuma în el o ciudată curiozitate. Tamara era însă nepăsătoare faţă de goliciunea ei. Ar fi putut să se dezbrace pînă la piele în faţa lui Ygor. Cînd el era mic şi umbla în rochiţe, făcea baie dinaintea lui, i se înfăţişa goală şi îl lua în braţe. Pentru subconştientul ei, Ygor nu crescuse,, n-avea douăzeci de ani.
Ygor îi era partener de patru ani. Pînă atunci îi fusese numai elev, De la şase ani Ygor dansa. Descins dintr-o familie de balerini, nu putea să apuce alt drum.
Tamara străbătuse Marea Rusie într-o trupă de balet care făcea turnee prin Siberia, prin Ucraina şi prin Polonia. Avea şasesprezece ani cînd a dansat la Petersburg. Dar la vîrsta aceea, era o adevărată femeie. Trupa din care făcea parte Tamara, după ce peregrinase prin toate guberniile, dădu o serie de reprezentaţii la Petersburg. Era imprudent să te produci chiar în capitala baletului rus, unde teatrul Mariinsky şi dansatoarele lui dădeau strălucire epocii. Reprezentanţiile n-avură prea mare succes, al ei, personal. I se prezentă în cabină un bărbat înalt, viguros. După eleganţă părea un nobil. Tamara află că e un dansator al ţarului, unul dintre primii balerini ai Operei. După terminarea reprezentaţiilor, ea nu mai îşi însoţi trupa în turneele siberiene. Rămase la Petersburg, în casa şi alcovul dansatorului imperial. E drept, avu loc şi o ceremonioasă cununie ortodoxă. După un timp, dansatorul Morlaev demisiona din cadrele Operei din Petersburg, în urma unui conflict. îşi formă un ansamblu propriu, în care Tamara era protagonista. Făcură turnee prin ţările baltice, cu stagiuni la Riga şi Kowno. Un an îl petrecură la Lemberg.
Despre eleganţa dansatorului imperial, imaginea anacronizată a lui Ygor, circulau în epoca lui de glorie o sumedenie de anecdote şi legende. Se spunea^că are cel puţin cinci sute de batiste şi că are un valet special care să păstreze în ordine acest tezaur. La spectacole, întrebuinţa cincizeci de batiste pe seară. Dansa cu un elan care îl inunda de sudoare. Femeilor cu care se culca, le oferea o batistă. Dar ca să nu scadă numărul de cinci sute, înlocuia imediat batista dăruită. La despărţiri, în gări, femeile fluturau propriile lui batiste.
Avea aceeaşi pasiune şi pentru mănuşi. în fine, situaţia şi reputaţia soţului ei o făceau pe Tamara fericită şi orgolioasă. Dar curînd Morlaev începu să se îngraşe, să îmbătrînească şi să devie 'greoi. Ea l-a înşelat de mai multe ori, cu dansatori mai tineri. Ygor se născu însă înainte de epoca
53
adulterului. In afară de dans, nu moşteni nimic de la tatăl lui. Nimic din megalomania lui şi nici una din maniile sau batistele sale faimoase.
Furtuna revoluţiei nimici multe vieţi în Rusia, Drama se reflectă şi asupra acestei familii de dansatori. Morlaev muri în urma unui acces de apoplexie şi rată cu dispariţia lui un turneu în Danemarca. Tamara se exila şi în emigraţie rezistă cîţiva ani, trăind de pe urma unei şcoli de dans pentru copii mici. Şcoala de dans se desfiinţa în urma unui angajament de music-hall. Tamara îl acceptă imediat, preferîndu-l mizeriei. Ygor deveni partenerul ei şi îi plăcea, fiindcă, lipit de ea, o conducea graţios.
Văduvia castă îi redase ceva din virginitatea pierdută. Dar apariţia în music-hall îi reînvie sexualitatea. Şi pierdu şi a doua virginitate, ascun-zîndu-se de Ygor, în aventuri discrete, cu cîte tin coleg robust, de care se lăsa cucerită.
Ygor nu ştia nimic. Şi Tamara avea impresia că îl înşeală pe el, că Ygor e victima numeroaselor ei adulteruri. Se întreba deseori dacă nu o bănuieşte. El însă continua să se bălăcească în vise şi nelinişti.
IX
Pe Baby Negresa, Ygor o întîlni în cabina lui Petersen, unde o atrăgea ispita ciocolatei şi a focei. Cînd îl văzu pe Ygor, Petersen îl împinse către micul demon negru. Fetiţa îi întinse o mînuţă fierbinte, zîmbindu-i cu o cochetărie copilărească. Ea îi vorbi veselă:
— Dumneata dansezi în vîrţid picioarelor, alături de o doamnă frumoasă. Te-am privit ieri. Vezi, eu nu pot dansa decît stepul. Şi bătu cîţiva paşi de step, oa să-l convingă pe Ygor, care îi mîngîia ■ bucelele, ceea ce-i făcea plăcere micei negrese. Se aşezară amîndoi pe acelaşi scaun. Lui Ygor, prezenţa fetiţei îi procura o senzaţie dulce şi pipăia uşor liniile ei de miniatură delicată.
— Această pasăre scăpată din colivia Harlemului, începu Petersen, îşi repetă vizitele şi pentru focă şi pentru mine. Mîine o voi aduce la hotehâ nostru.
— Vino, adăugă Ygor. Am să te învăţ să dansezi ca mine. Baby începu să bată din palme şi să sară fericită.
—■ Am să-i spun Dorotheei să mă aducă la voi!
In cadrul uşii apăru dădaca neagră a fetiţei, Dorothea, cum o numise. —■ Haide, Baby, e rîndul tău.
Baby primi pe obrazul cald sărutarea lui Petersen şi se îndreptă spre Ygor, ca s-o sărute şi el Ygor nu se aştepta, dar îşi lipi buzele de profilul ei de culoarea cafelei.
Baby era un copil din Harlem. Avea în Saint-Louis, pe malurile galbene^ ale rîului Mississipi, fraţi şi surori care mai umblau goi şi desculţi. Tatăl ei sufla din trompetă într-un jazz şi de la el moştenise neastîmpărîd.
Saint-Louis e un oraş complicat de linii de fier, de trenuri şi de poduri colosale. Cerul regiunii e captivat de uzine, cu furnale ridicate ca nişte obeliscuri în orizont. Mediul acesta american, cu fumul care îneacă natura, cu populaţia neagră, e un colţ din patria jazzului, a stepului.
La Praga, Ygor avusese coleg de program un negru înalt şi flexibil, care dansa ca un torent, ca un monstru. Oasele lui îşi pierdeau legătura şi muşchii alunecau în sus, în jos, cu trupul străbătut de linia unei tremurări demente.
— Am dansul în sînge, îi spunea negrul. Şi era exact: ritmul, frenezia îi curgeau în sînge. Era secretul tuturor negrilor, întîlniţi în teatrul de music-hall, din care culoarea lor nu poale fi absentă. Şi era, desigur, şi secretul micei negrese, un copil care avea misterul unui instrument de jazz. Părea un saxofon   destrămat, sensibil, dezlănţuit în zig-zag.
54
X
Cele şasesprezece girls veneau la teatru în corpore. Ţineau lipită de şold o valiză mică, o cutie pe care o au toate fetele de balet şi care seamănă cu trusa, medicului.
„Căpitanul" echipei sosea mai tîrziu şi ţinea să se convingă dacă nu lipseşte nici o fală.
Cele„ mai multe girls erau englezoaice, fiice ale periferiei londoneze sau ale marilor cartiere din New-York. Aveau o frumuseţe standard, corp suplu, dantura albă şi părul abundent. Cele cîteva europene erau mult mai personale. Două suedeze evocau clima unei ţări cu fiorduri. Şi în afară de o franţuzoaică, mai era poloneza Bronislava.
După antrenamentul matinal, fetele ieşeau în oraş, se plimbau pe străzi şi prin parcuri, vizitau muzee, ca nişte simpli turişti, sau îşi făceau micile lor cumpărături, ocupaţie care constituie una din voluptăţile femeii. Spre seară, era ora coafurii şi specimene de Figaro martirizau buclele lor blonde, brune sau şatene. „Căpitanul" le păzea virtutea sau, mai exact, -abstinenţa. Datorită renunţării la plăcere îşi asigurau echilibrid şi succesul. Girlsurile erau ferite • de tentaţii. Existau fireşte compromisuri discrete. Dar girlsurile visau o căsătorie şi strîngeau bani pentru retragere.
Mentalitatea englezească le compară pe girls cu misionarii. Coloniile britanice le privesc cu simpatie. In oraşele mari, prima vizită pe care le-o făcea cineva, e cea a pastorului anglican, care se întreţinea cu ele, la ora ■ceaiului.
O girl aşteaptă ca un desnodămînt, căsătoria. Teatrul le exploatează între patrusprezece şi douăzeci şi cinci de ani. După zece ani, începe decadenţa. Corpul lor are muşchii rupţi, obosiţi şi dislocaţi. O girl abandonată de echipă întemeiază o familie. E singurul final posibil în această dramă.
Pe Ygoir îl atrăgea figura polonezei. De cîteva ori o întîlnise pe culoarul cidiselor. Dar era în frigurile intrării în scenă, cînd actorii sînt ca indienii înnebuniţi de Amok: fug înainte fără să zărească pe nimeni.
într-o seară, Ygor a venit mai devreme la teatru. A urcat scările cu cîteva girls. Bronislava s-a desprins din grup şi a rămas mai în urmă. Ygor i-a dat bună seara şi a întrebat-o politicos ce face. Ea i-a răspuns în ruseşte. Provocat, Ygor a început să-i vorbească în limba maternă. Intrigate de muzica nouă a acestei limbi, cîteva girls s-au întors să-i privească.
— E încă devreme. Poţi să intri la mine ca să stăm de vorbă. Bronislava intră.   Aruncă   priviri   distrate   asupra   lucrurilor, atentă
numai cu cele care păstrau amintirea unei prezenţe feminine.
Ygor o privea. Ca să scape de privirile lui, ea începu să vorbească si îi spuse, ca şi cum ar fi continuat o conversaţie:
— Citesc mult în orele libere şi mi se întîmpla să termin la Paris o carte începută la Londra. Astfel am impresia că nu m-am deplasat, că mă aflu în unul şi acelaşi loc.
— Dumneata trăieşti în acţiunea cărţilor. Şi Petersen trebuie să gîn-dească oarecum la fel. îi e indiferent unde se află. Esenţialul e că se duce la club şi că joacă tot baccara.
— Caută-ţi şi dumneata un viciu.
— De ce nu l-am căuta împreună ?
— Cîte ore pe zi rămîi singur ?
— Nu mi-am cronometrat încă solitudinea.
—• în orice caz evit-o. Să nu interpretezi asta ca o invitaţie, dar pari suferi.
în această adolescentă discuţie, tăcerea dintre cuvinte cîntărea mai mult. Bronislava se ridică să plece :
— Oricum, ne vom mai vedea.
55
Dar în uşă se lovi de apariţia 7amarei. Ygor o prezentă în ruseşte, dar ea se mulţumi să strîngă în mina moale, degetele polonezei.
După plecarea Bronislavei, Tamara se adresă ironică lui Ygor:
— Ai început să faci cuceriri ?
I
XI
Baby Negresa apăru în hall-ul hotelului pe la orele trei, tîrînd de mină pe Dorothea, li atrăgea atenţia la traversarea bulevardelor, o orienta, o ocrotea, inversînd rolurile şi devenind ea bona acestui copil mare şi urît.
Ygor o aştepta ascuns într-un fotoliu. Petersen dispăruse, surmenat de noaptea petrecută, ca de obicei, la masa verde.
Cînd zări fetiţa strecurîndu-se printre piruetele uşii turnante, se sculă şi îi ieşi înainte:
— Baby, credeam că n-ai să mai vii.
— Dorothea a încurcat străzile şi ne-am rătăcit.
— Vino sus, în camera mea. Am multe să-ţi arăt.
Baby îl urmă pe scări. Negresa bătrînă rămase în hali, ca să privească speriată lumea. Pasagerii defilau prin faţa ei şi zîmbeau ca după v farsă. Sus, Ygor deschise uşa cu cheia şi-o lăsă pe Baby să treacă înainte.
Pregătise o serie de albume cu fotografii, în care el şi Tamara epuizau toate atitudinile clasice. Albumele erau complectate cu cronici şi afişe, într-un cuvînt cu ceea ce constituie amintirile unui actor. Baby, care avea în valiza ei un album asemănător, desfăcu albumul şi îl zări într-o fotografie pe Ygor singur, într-un costum alb, de personaj romantic. Fetiţa exclamă cu entuziasm :
— Ce frumos eşti aici! Arată-mi, te rog cum ai făcut...
Ygor o ascultă: se ridică în vîrful piciorului sting, iar dreptul îl întinse înapoi, pînă sus. Rămase suspendat în aer, desfăcut ca o foarfecă. Copilul încercă să execute aceeaşi poziţie, dar îşi pierdu echilibrul şi Ygor o primi în braţe înainte de a cădea în nas.
— Ca să faci figura de adineauri, spuse Ygor, îţi trebuie mult timp. Dar dacă vrei s-o înveţi, scoate-ţi pantofii.
Şi Baby rămase în ciorapi.
— Aşa. Acum fă ca mine.
Şi Baby reuşi să execute cîteva pointe timide, dar osteni prea repede. Încălzită, rîzînd, se trmti în pat.
— Culcă-te Ungă mine. Şi-i arătă lui Ygor o pernă alături. Ygor îşi lipi capul de pernă.
— Acum închide ochii.
Şi Ygor închise ochii. Simţi brusc pe buzele lui o sărutare. Îşi deschise imediat ochii, dar zări lîngă el pe Baby nemişcată, cu pleoapele lăsate şi cu un surîs şăgalnic în colţul gurii. O prinse de umeri, dar ea scăpă şi începură să se tăvălească prin patul deranjat, să alunece printre perne. Ygor o căuta copilăreşte sub cuverturi, dar Baby îi scăpa din mîini ca o reptilă. Îşi aducea aminte de regele care o pierduse pe Sulamita şi cerceta viile ca s-o găsească. Baby era o neagră ca Sulamita şi el o căuta printre perne. Rochiţa îi căzuse mai jos de umeri şi i se zăreau mugurii sinilor viitori. Îşi aruncau unul altuia aceeaşi pernă. Dar Ygor nu căuta perna, ci o urmărea pe ea. O prinse în sfîrşit şi o strînse caldă la pieptul lui. Baby se lăsă toată în braţele lui Ygor. El o legăna şi simula că o scapă din mîini, iar ea ca în faţa unui abis, ţipa cu teamă şi veselie.
m clipa aceea se auzi o bătaie în uşă. Intră Tamara, care rămase în prag, privind dezastrul. Perne aruncate pe jos, fulgi risipiţi şi cuvertura mototolită.
56
•_ Ce-aţi făcut, nebunilor, spuse Tamara rîzînd. Şi apoi în ruseşte către
Ygor.- „,„ . ,.
— Credeam că eşti cu o femeie. Am auzit gălăgia din camera mea. Dar asta nu e încă primejdioasă.
Se îndreptă spre Baby, o luă în braţe şi o sărută pe frunte.
— Mi-ar place să am o fetiţă ca tine. Vrei să fii a mea ?
— Nu, nu pot. Trebuie să mă reîntorc la Dorothea, răspunse Baby
fo(ZTt€ $€TlO{lS(lt
Tamdra îşi lipea copilul de sîn, cu o tandreţe maternă. Sub această înfăţişare Ygor n-o cunoscuse încă.
— Acum pieptănaţi-vă. Sînteţi ciufuliţi şi urîţi.
In faţa oglinzii, Baby şi Ygor îşi potriveau părul şi îşi ştergeau frunţile cu batista.
— Să coborîm in restaurant ca să luăm ceaiul, spuse Tamara.
Ygor o atinse m treacăt şi îi transmise toată căldura lui. Apoi o luă pe Baby de mînă şi fugiră pe scări, urmăriţi de Tamara care era şi ea surprinsă de exuberanţa lui Ygor.
In hall, Baby o luă dintr-un fotoliu pe Dorothea, care se alipi grupului. Se aşezară toţi la o masă. Un chelner aduse serviciul de ceai. Tamara turnă în ceşti, cu perspicacitatea unei rusoaice crescute lingă samovar. Printre aburi, se zărea profilul negresei, care vorbea. Glasul fetiţei avea tonuri prea aspre pentru vîrsta ei. Dar cuvintele cădeau în ceaşcă, întocmai ca bucăţile de zahăr. Ygor îşi găsise un refugiu de tăcere şi _ de gînduri, iar Tamara îşi plimba privirile prin restaurant, studiind femeile.
După ceai, Baby o luă de mînă pe Dorothea şi plecă,_ înghiţită cte uşa trîntită.. Tamara se duse sus să-şi ia poşeta, iar Ygor ieşi în stradă ca să-şi cumpere o camelie.
XII
Un scandal interveni în atmosfera culiselor. Petersen, omul cu foca, semnalase cel dinţii legătura dintre scamator şi spaniolă. Perechea avea inegalităţile ei, căci domnul Luigi, scamatorul, era un bărbat decolorat, iar cîntăreaţa părea să aibe fantezie şi era în stare de orice exces.
Legătura deveni publică, cu atît mai mult cu cît cei doi amanţi plecau după spectacol împreună şi erau văzuţi în acelaşi restaurant. Se află numaidecît că scamatorul îşi părăsise hotelul şi luase o cameră pe acelaşi etaj, la hotelul spaniolei. Menajul însă avu un intermezzo violent. Luigi îşi surprinse amanta în braţele unui „toreador". Revoltat, scamatorul îi făcu o scenă teribilă şi decise să se reîntoarcă la primul lui hotel. Dar aici nu mai găsi nici o cameră liberă şi faptul acesta îl determină să se împace cu spaniola. Menajul continua, în aşteptarea altor adulterufi. între timp, el inspirase o serie de anecdote care circulau printre culise. Anecdotele acestea aveau însă mare succes printre girls. Demonii goi, cu forme virginale şi figuri candide, gustau cu voluptate aceste istorioare parfumate de păcat.
Cronica intimă a culiselor mai notă şi alte incidente. Contribuiau cu aventurile lor „Suzi şi Rozy"., cele două dansatoare maghiare, care acro-batizau valsurile lui Strauss. Ele aveau specificul artistelor de muzic-hall, dar. de music-hall cu bar.
O altă chestiune discutată între culise era pederastia. Ygor găsea că e uimitor cu cît de mult calm se amuzau oamenii pe socoteala acestei perversităţi. Se făceau aluzii necontenite, propuneri în glumă, simulacre şi existau aventuri. Ygor fu şi el vizat. Destinului de dansator i se atribuie mereu acest viciu. Chiar şi femeile alegeau acest" subiect pentru conversaţii şi farse. Iar în acelaşi timp, drama ave-a şi o versiune feminină. Era
57
poate cazul celor cîteva girls, care în ore necunoscute îşi lipeau corpurile zvelte.
Ygor se strecura printre aceste perversităţi şi vicii, care îl excitau şi îl dezgustau. Neliniştea lui nubilă creştea, se dezvolta în această atmosferă. Îngerul virtuţii îl părăsea şi presimţea că sosise timpul să se predea.
Ygor renunţă la orice împotrivire.
XIII
După lecţia de pointe, pe care Ygor o dăduse micei negrese, Baby improviza într-o seară, pe scenă, cîteva fragmente de dans clasic.
Fetiţa venea în cabina lui Ygor în fiecare seară. îi urmărea gesturile cînd se farda, îi căuta şi-i întindea creioanele şi îi atrăgea atenţia cînd îşi făcea o sprinceană prea mare sau abuza de fard. Baby se apropia apoi de Tamara, lipindu-se de ea şi forţîndu-i astfel tandreţea. Tamara îi răspundea cu o sărutare. Mica negresă însă prefera tovărăşia lui Ygor. Ceea ce o făceau fericită, erau plimbările lor prin oraş. Ygor o lua de la hotel şi de-acolo plecau împreună pe străzi. Traversau bulevardele ţinîndu-se de mină. Trecătorii se întorceau să privească pe fetiţa neagră, iar în parcurile verzi, fetiţele îşi opreau cercurile din zbor ca să se uite curioase la apariţia negresei. Baby nu se uita decît la Ygor sau la un Cupidon de piatră, la picioarele căruia se afla o fîntînă, iar apa curgea dinlr-o ţeava aşezată echivoc, astfel că părea că urinează. Pe Baby o interesa mult ?nicul Cupidon  care îşi  făcea  treaba printre arbori.
Baby îl vizita şi pe omid cu foca. Buzunarele dresorului erau pline de ciocolată, pe care dinţii albi ai copilului o ronţăiau gingaş.
lntr-o seară, o prezintă Bronislavei pe negresă. Dar nu era o cunoştinţă nouă. Baby venea regulat în cabina fetelor. Acolo, printre girls, fetiţa era sufocată de sărutări şi sugrumată de îmbrăţişări. Copilăria ei umaniza culisele, seducea pe girls, pe spaniolă şi chiar pe celelalte fete.
în cabina iluzionistului, Baby îl punea pe domnul Luigi să repete scamatoriile. Rîdea nebună cînd prestidigitatorul îi extrăgea bani sau ouă pe nas sau cînd îi punea un porumbiel pe umeri. în cabina scamatorului era un mic columbarium. Porumbeii pe care îi scotea din joben în faţa publicului nu erau iluzii optice. în clacul cu fund dublu se înghesuiau două păsări albe, cu aripile tăiate.
Petersen intră odată în cabina domnului Luigi, întrebîndu-l:
— Colega, am o scrisoare de trimis în oraş. Lipseşte comisionarul teatrului. Eşti bun să-mi împrumuţi un porumbel ?
Şi Petersen îl asigura pe Ygor, că domnul Luigi furase porumbeii din Piaţa San-Marco, pe cînd fusese în turneu la Veneţia.
Programul teatrului suferi o schimbare. Comicul excentric, scoţianul cu pieptenele, rezilia contractul, şi în locul lui fu înscris numărul de atracţie al unui actor în travesti. El se producea pe scenă ca femeie. îşi ratase printr-un accident cariera de acrobat. Exclus din profesie, se oferi să dubleze într-o zi pe o femeie. Deveni astfel „femeia" trupei. Transformistul îşi grima faţa, îşi farda şi dantura şi sub rochie îşi punea dessous-uri picante, pe care le arăta pe scenă fără nici o pudoare. Dar indecenţa se reducea la o farsă. Cu sini şi fese de cauciuc, cu peruci, cu farduri, cu rochii, apariţia lui era perversă. Invertiţii îi făceau propuneri şi prezenţa lui făcu ca între culise să se vorbească mai  insistent despre pederastie.
Transfomistul se apăra. Pretindea că el e o satiră, o caricatură şi că dacă îi excită pe pederaşti, nu era vina lui. Se reîntorcea la pantalonii masculini cu un suspin de uşurare. După spectacol, îl aştepta la intrarea în culise o femeie tînără.
58
Artistul care făcea pe femeia avea o colecţie de scrisori, de cărţi de vizită, de invitaţii, primite de la diverşi bărbaţi. Cil ele ar fi putut să compromită pe membrii celei mai autentice aristocraţii.
Ygor analiza cazul transformistului la persoana întîia. Se viza pe eL Si înregistra o serie de sentimente, de instincte şi senzaţii. Se miră că dezgustul nu e primul lui reflex.
Femeile goale, bărbaţii în rochie, copiii maturizaţi, animalele dresate, se întilneau în aceeaşi unitate, în acelaşi specific. Music-hallul inversa sexele, convoca rasele şi crea stilul epocii.
In mascarada generală, Ygor îşi narcotiza drama proprie.
XIV
Cei „4 Hoffmann" ocupau o cabină de cealaltă parte_ a culoarului, izolaţi de restul culiselor. îi întilneau numai maşiniştii şi girlele în drum sfare duş. Cei trei bărbaţi aveau o statură masivă şi atletică. Femeia se îndoia subţire şi flexibilă. Se transforma pe scenă într-o minge de carne aruncată din mîini, de trei ori. Al treilea o prindea după ce corpul ei plutea în spaţiu o jumătate de minut. Rolul ei de obiect, de jucărie, îi modelase liniile şi îi desenase pe figură inferioritatea. Persoana ei ^ devenise un simplu manechin. Avea această nepăsare şi încremenire. Rămînea ţeapănă pe umerii unuia dintre acrobaţi, al cărui picior oscila pe capul celui mai zdravăn dintre ei. Acesta era şi fratele femeii. Amîndoi erau copiii unui artist pe trapez. Executa în circurile de iarnă marele număr al saltului mortal. Publicul era impresionat şi preocupat de speranţa că va asista la un accident. Acrobatul aluneca de pe trapez şi zbura în aer pînă ce se agăţa cu mina de al doilea trapez. De acolo îşi da drumul în abis. Dar peste prăpastie era aşternută o plasă. După salt, erau introduşi clovnii ca să parodieze actul şi să risipească panica.
Un impresar i-a oferit un angajament pentru America, dar cu condiţia să renunţe la plasă. A acceptat. Obţinu un succes enorm, dar reîntors în Europa, numărid lui avu în arena unui circ din Londra un epilog tragic. între primul şi al doilea trapez s-a prăbuşit în nisip, mort, însînge-rat, cu capul zdrobit. Publicul n-a mai plecat cu aceeaşi instinctivă decepţie : accidentul se produsese.
Copiii acrobatului au rămas în circ. Fata debuta cu dansul pe sîrmă, dar numărul era anevoios, riscant şi cerea patru luni de inactivitate pe an. Atunci ea şi fratele ei au trecut la acrobaţiile de scenă. Cu încă doi parteneri, au formal o trupă de jocuri icarice. Unul dintre parteneri, cel mai mărunt, fusese înainte de teatru boxeur. Celalalt era fiul unui director de circ ambulant.
La hotel, cei „4 Hoffman" ocupau trei camere. Şi în fiecare noapte, femeia primea în palul ei pe cîte unul, dintre parteneri. Atleticul ei frate nu-i făcea nici o morală. Boxerul şi fiul directorului de circ fixau discret vizitele la corpul Elzei.
Hoffmann nu cerea sorei sale nici o explicaţie şi nici nu-l interesau aventurile ei. Se răstea la ea uneori şi odată a bătut-o în prezenţa celor doi amanţi, care nu îndrăzneau să intervie în acel conflict familial. Se temeau toţi de el. Dar cu toate aceste violenţe, acrobatul Hoffmann n-avea figura unei brute. Era un atlet şi un bărbat agreabil, cu tenid ars şi cu o linie clasică în corp. Cîteva dintre girls treceau intenţionat prin dreptul cabinei lui ca să-i zărească bustul gol. Alte dansatoare nu se mulţumiră cu atît şi-l vizitară la hotel, cîte una bineînţeles, şi la acea oră de scară pe care medicii şi romancierii o numesc ora sexuală.
In cabină, cei trei acrobaţi se dezbrăcau cu dezinvoltură în faţa Elzei, care pierduse orice simţ de jenă. De altfel, cei patru îşi cunoşteau bine trupurile.
59
Pe Hoffmann nu-l interesau cele şasesprezece girls, nici diversiunea celor două dansatoare maghiare. In schimb tresări şi îşi muşcă buza de jos cînd o zări pe Tamara traversînd culisele, li urmări mersul pînă ce dispăru în cabina ei. O atracţie nelămurită aveau pentru el maturitatea formelor, feminitatea consumată, tot ceea ce surprinsese el în apariţia Tama-rei. Şi mai avu un surîs îngăduitor pentru Ygor, care se ivi în uşa cabinei. Mişcările lui străvezii îl amuzau şi nu ştia cu ce să le compare. Îşi epuizase fantezia în cîteva secunde.
Hoffmann nu era capabil decît de realităţi.
XV
In pensiunea echipei de girls, somnul venea ca o consolare. „Căpitanul" se retrăgea în odaia ei separată. Celelalte camere erau ocupate de cîte două girls. Ele adormeau în paturile lor albe, iar noaptea le dezvelea gleznele sau le scotea sinii din cămaşe.
lntr-o seară Bronislava nu izbuti să adoarmă. Pleoapele nu i se închideau şi gîndurile se năpusteau asupra ei ca o cavalcadă. Printre amintiri se strecura şi mtîlnirea cu Ygor. Dar mai mult o obseda apariţia Tamarei şi instinctiv avea un sentiment de aversiune contra acestei femei. Era mama lui Ygor? Imposibil. Nu putea să admită această maternitate. Un cuplu bizar şi anormal. Intre parteneri trebuia să existe o înţelegere sexuală, ca ei să se atragă şi să se realizeze. Ygor şi Tamara erau personajele unei mistificări. Şi Bronislava simţea cum aversiunea ei creşte, dar la un moment dat se amestecă cu o nuanţă de respect pentru linia pură a acestei femei, pe care Ygor o adora. Căci observase în privirile lui Ygor timiditatea unui adorator. In cameră se auzea sforăitul gingaş al unei girl, care răvăşea patul cu somnul ei agitai. Dar sforăitul acela era pentru Bronislava un sprijin, o certitudine în noapte. Tenebrele o apăsau şi amintirile curgeau încet ca nişte lacrimi.
Bronislava intra adine în trecut.
La treisprezece ani, creştea într-un oraş de provincie rusească. Tatăl ei, funcţionar în serviciul ţaridui, fusese mutat de la Lwow în mijlocul Rusiei.
in casa lor se desfăşura o dramă: ftizia mamei. Îşi aducea aminte serile cînd mama ei cinta la pian menuete sau lieduri. Cînd a împlinit patrusprezece ani, pianid a rămas singur. Mama ei a murit.
La pian nu mai cînta decît ea, pe ascunse, ca să n-o audă tatăl ei care tresărea.
Devenise^ trist şi palid. Mai tîrziu, îşi pierdea nopţile prin cîrciumi. Venea acasă _ împleticindu-se, împiedieîndu-se pe scări. Bronislava veghea, se da jos din pat, îl conducea în camera lui şi-l îndemna să se culce. Aducea pe haine mirosul de tavernă, cu tutun şi mireasmă destrăbălată de femeie.^ Apoi se reîntorcea în patul ei, fără să doarmă. De-atunci avea insomnii şi nopţi tulburi. Cînd s-a produs explozia revoluţiei, tatăl ei şi-a împachetat lucrurile şi cu ea împreună a fugit peste graniţă. Au trecut în Asia, traversînd stepa şi au pătruns pe teritoriul Manciuriei. Aici tatăl ei fu^ doborît de oboseală şi beţie. Se despărţi la plecare de un simplu mormînt. Avea un bilet direct pentru Shanghai. Căpătă de lucru într-o ţesătorie, yîndu apoi jurnale şi luă lecţii de dans. De la Shanghai plecă in Japonia şi apoi în America. Începu să facă figuraţie într-o revistă, intră în balet şi după cîteva luni fu angajată în echipa de girls din care făcea parte acum.
^Bronislava îşi ura aventurile trecutului. Vagabondajul, mizeria, o făcură de multe ^ ori să cedeze şi acum, bărbaţii care au posedat-o prin forţă, apăreau ca nişte fantome ale remuşcării. Bronislava se zvîrcolea în pat, dar somnul ceda cîte puţin. Sforăitul lin, rupt în respiraţii şi suspine, care
60
venea din palid de alături, avea asupra ei efectul unui narcotic. Tîrziu, adormi ca după o luptă groaznică, ca după o goană, cu inima şi^ gleznele sfîşiate. Se trezi dimineaţa la nouă, în urma unui ghiont, se spălă şi îşi bău cafeaua. O jumătate de zi fu reţinută la repetiţii. Se repeta un tablou alegoric, în care girlele cădeau la pămînt şi păreau mormane de cadavre. Dar din aparenţa morţii, carnea lor se dezlănţuia violent, cu gesturi delirante şi disperare. Tabloul se intitula „Criză" şi sugera crahuri financiare, greve, şomaj, mizerie, fotografiind simbolic starea sufletească a lumii.
La sfîrşit, directorul îşi frecă mîinile mulţumit şi proclamă libertatea echipei. „Căpitanul" flueră, iar girls se duseră să-şi schimbe^ în camerele lor tricoul cu rochia, sudoarea cu parfumul. Bronislava mîncă _ în silă. Nu răspunse la întrebările stupide ale colegelor şi plecă după amiază^ în oraş. Mergea fără nici o ţintă, încercînd să atingă ultimul orizont, chinuită de dorinţa de a fugi departe, spre marginile oraşului, să iasă în cîmp, sâ nu mai vadă străzi, case, oameni... Dar deodată îi veni în minte posibilitatea unei pierderi a memoriei. Dacă se prăbuşea în cîmp, uitînd cum o cheamă, cine este, unde locuieşte ? Sub teroarea acestei obsesii, se întoarse înapoi, la pensiune, se ascunse în camera ei şi singură, se trînti cu faţa în perne.
XVI
Ygor gusta platitudinea orelor de hotel. Atmosfera din hol era insuportabilă, iar camera lui nu prezintă nici un interes. Pe bloc-notesul lui, începeau să se deseneze îngerii plictiselii. Intra în camera Tamarei, ca s-o privească leneşă în pat. Ea îi vorbea culcată, cu mîinile sub cap. El prefera s-o urmărească dintr-o oglindă şi îi aducea un pahar de ceai sau de apă, cînd îi cerea. Atunci Tamara se înălţa în capul oaselor, dezgolindu-şi braţul alb. Nu vorbeau prea mult. Totuşi, chiar cu riscul acestei tăceri, Ygor prefera să stea lingă patul ei. Destinul îl lega de ea, de lenea ei. La vîrsta lui ar ţi trebuit să plece, să rătăcească şi să se manifeste independent.
Seara o cuprindea cu mîinile de şolduri şi dansa cu ea valsuri. Ziua o privea cum soarbe trîndăvia din perne. Faptul acesta îl tulbura fără nici un motiv.
Seara îşi cumpăra, o floare şi se ducea la teatru. Se îmbrăca în aceeaşi ordine, zilnic, şi avea în spate paravanul care sugera mişcările Tamarei, în timp ce îşi schimba costumele. Se pierdea pe culoar, printre maşiniştii care plantau grădini de carton, aranjau platouri şi scoborau cîte un fundal. La Domingo intra în scenă şi se descompunea în freneticul fandango, plesnind din castagnete După ea, urma scamatorul cu ouă în mîneci şi porumbei în joben. Baby Negresa improviza pointe şi cu vocea ei călduţă cînta o melodie melancolică de Harlem. Iar după omul cu foca, Ygor şi 1amara dansau patetic, în piruete largi.
într-o seară, Ygor fu invitat în cabina unguroaicelor, care doreau să-i ceară sfatul în legătură cu un vals pe care voiau să-l interpreteze. Pentru Ygor, cabina lor avea ceva inedit. Peste tot erau risipite rochii colorate, bonete de mătase, toalete de bal şi pantofi de antilopă.
— Ai fost la Viena ? îl întrebă Rozy.
— Nu, încă nu. Dar e probabil să mergem chiar anul acesta. Pînă acum oraşul ne-a scăpat, a fugit de noi.
Cabina lor era plină de flori. Crizanteme, roze şi garoafe, scoase din sere calde     trimise cu cîte o carte de vizită în petală, ca o speranţă. O sonerie bîzîi în uşa cabinei. Rozy şi Suzy tresăriră simultan. Ygor voi să plece. Dansatoarele trebuiau să se îmbrace de scenă. Dar Rozy îl opri:
— Nu, nu, poţi să rămîi. Nu trebuie decît să "ne tragem rochiile. Şi pe  urmă  între   noi   artiştii...   Amîndouă   lepădară  kimonourile.   în chiloţi
61
scurţi, negri, îşi acopereau sinii cu mîinile. Cînd_ Irebuiră să apuce rochia, mîinile se retraseră şi sinii mari curgeau spre şolduri.
Ygor se reţinu să nu roşească şi încercă să stingă în el mizeria unei dorinţe aprinsă subit în priviri.
Suzy îl observă şi exclamă :
— Ne ierţi că stăm aşa despuiate în faţa dumiţale. Fii bun. şi bi-toarce-te. Ygor se întoarse cu spatele. Dar întîlni o oglindă care trăda toată scena. In schimb dansatoarea rîdea de farsă.
Ygor, devenit insensibil, privea obraznic sfîrcurile. Bustul gol al femeilor dispăru sub sutiene şi rochii. In părul roşu sclipeau diademe şi luceau degetele pline de inele. Rozy se aplecă peste un coş cu flori, smulse o crizantemă şi i-o prinse lui Ygor la butonieră, cu un surîs cald, iar el simţea în faţă briza respiraţiilor ei senzuale.
Dansatoarele maghiare, travestite în prinţese de operetă, îşi părăsiră cabina, ca să alunece pe scenă în figuri aeriene şi să cadă la pămînt cu picioarele într-o singură linie dreaptă. Ygor străbătu culoarul încet, evitînd să treacă prin faţa cabinei celor şasesprezece girls, unde prin uşa întredeschisă ar ţi întîmpinat şoapte şi priviri. Se lovi de doi maşinişti care transportau un decor. Ygor aşteptă să se termine pînza, o procesiune de automobile şi agenţi de circulaţie, şi îşi reluă perspectiva. Dar acum în faţa lui stătea Bronislava. Ea se apropie de el :
■— Continui să te plictiseşti ?
— Da, cu mici intervale cînd mă amuz.
Lui Ygor îi era ruşine de poza lui de om melancolic şi plictisit la care făcea mereu aluzie poloneza. De ce nu i-ar cunoaşte şi altă mască ? Îşi desprinse floarea de la butonieră şi i-o întinse Bronislavei.
— Iţi mulţuimesc, eşti cît se poale de drăguţ... Bronislava luă crizantema de cotor şi o plimbă sub nări, ca să-i soarbă parfumul.
Ygor nu ştia cum să-i interpreteze gestul. Crizantema, în afară de mireasma ei subtilă, cuprindea parfumul tare, aţîţător al celor două unguroaice. Oferind-o Bronislavei, i se părea că o jigneşte. Bronislava îşi căută pe piept un loc pentru floare, dar cum nu găsi, o prinse în păr. Dai căzu de-acolo şi atunci o azvîrli în sîni. Ygor ar fi vrut să aibe acum floarea înapoi, plină de căldura sinilor ei.
XVII
Un teatru ziua e deplorabil. Sala e un cimitir de staluri goale, iar lojile nişte cavouri. Nimic nu evocă viaţa anterioară, nu exprimă exuberanţa din seara trecută. Ecoul 'aplauzelor, al rechemărilor doarme mut sub cupolă.
Ygor şi Tamara repetau pe scena părăsită. Pianistul întorcea mereu foile partiturii şi mesteca o bomboană de gumă. Muzica umplea aerul de sunete.
Tamara se opri din dans, un dans schematic şi bătu din picior enervată .
— Prea repede, domnule, prea repede !
Pianistul apăsă pe clape mai uşor. Notele evoluau mortuar. Tamara nu îşi reţinu nici al doilea acces :
— Dar nici aşa, domnule.
Pianistul rămînea insensibil la furia dansatoarei. îşi păstra calmul şi ca să nu-şi scoată din gură bomboana, prefern să tacă.
Ygor îşi opri antrenamentul si privi la mama lui cum se cabrează, cum îşi desface braţele, dînd iluzia că mîngîie un glob şi cum alunecă la pămînt, cu capul aruncat pe umărul drept. Străbătea scena oblic, în pointe, făcea mici sărituri şi înmărmurea în arabescuri. Transpirase şi broboanele de sudoare i se prelingeau pe obrajii lustruiţi de creme şi farduri recente 1 se deschise şiretul pantofului de balet. Se rezemă de umărul lui Ygor
62
y
şi îţi înnodă la loc firele. Umărul lui Ygor se încălzi fi simţea apăsîndu-l corpul Tamarei, cu braţul trecui în jurul gîtului. Dar 1amara îfi retrase braţul şi Ygor se simţi liberat de toate senzaţiile.
Pianistul mesteca bomboanele de gumă fi bătea clapele. Rareori arunca o privire spre dans fi atunci numai ca să parcurgă vizual conturul Tamarei. Ygor o conducea de mină pe Tamara, în piruete. îi încolăcea faldurile cu braţul fi dansa astfel cu ea, pînă ce ii da drumul ca s-o prindă din nou.
— Destul! Ajunge pentru azi, declară Tamara. Pianistul se opri fi se ridică în picioare. Dansatoarea se afeză pe scaunul rămas liber. îşi scoase din sini o batistă fi ifi netezi fruntea. O dureau încheieturile_ fi mufchii Se îndreptă spre cabină, ţîrîndu-se aproape. Exerciţiile îi obosiseră trupul. De cînd reluase antrenamentul, slăbise cu cîteva kilograme.
Era mulţumită de actuala ei siluetă fi avea faţa palidă, dramatizată.
Peste două săptămîni se va întoarce la lenea ei. Va căpăta două kilograme în plus fi va reîncepe tratamentul de martiraj, la care se deda cînd voia să aibe formă fi tehnică.
— Vii să te îmbraci ? Să-mi ajuţi să-mi scot pantofii.
în cabină răsuci butonul electric. Ea se trîni pe un scaun fi el în-genunchie în faţa ei. Ygor îi desfăcu fireturile, îi scoase unul după altul pantofii fi îi trase apoi ciorapii albi.
Desculţă, i se vedeau degetele de la picioare, învineţite. îfi îmbrăcă ciorapii lungi fi pantofii de stradă. Peste tricou, pe care nu-l mai scoase, îfi puse rochia. Se pudră grăbită fi îl privi pe Ygor :
— Tu nu te îmbraci ?
— Ba da! Sînt aproape gata! Şi Ygor trebui să-i ofere, discret, fără nici o intimitate, spectacolul îmbrăcaţii lui. îfi puse pantalonii ferit, într-un colţ. Apoi, haina.
Tamara îl privea fără nici o cută pe faţă. Gesturile lui Ygor erau fireşti pentru ea. Uneori avea un gînd. : „Ce repede crefte Ygor. Cu cită simplitate devine bărbat"... Găsea că acum el ar fi trebuit să iubească, să aibe femei. Ca fi cum i-ar fi prescris un tonic, o untură de peşte pentru nubilitatea lui.
lefiră din cabină, el încuie Ufa fi îşi aruncă cheia în buzunar.
în sala încremenită, acum era zgomot. Strigăte, hohote fi pafi. Echipa de girls năvălea în teatru. Veneau pentru o repetiţie de scenă fi cei şase-sprezece demoni, dădeau buzna în sală, pe scenă şi în culise.
Tamara se desprinse de lingă Ygor şi se duse să stea de vorbă cu directorul echipei, un englez elegant şi plin de amabilităţi reci.
Ygor rămase singur, aşteplind. Dinlr-un colţ răsări Bronislava. Era cu o altă girl. Cînd îl zări pe Ygor, se apropie de el şi acesta o salută.
— Ce faci aici ?
— Eu vin zilnic. Dar ce căutaţi voi ?
— Avem o repetiţie.
11 prezintă celeilalte girl. Ygor auzi numai un nume : Lisbelh. Ele veneau de-afară, din primăvară. Se părea că aduc soare în păr şi senin în ochi.
— Ai văzut primăvara? îl întrebă simplu, direct Lisbelh.
— Mergem după amiază să ne plimbăm, completă Bronislava.
— Vii şi dumneata cu mi ? reluă cealaltă girl.
Bronislava nu se aştepta la această invitaţie bruscă şi tinerească. Dar interveni :
— Vino. Nu vei regreta, desigur.
— Bine, vin, răspunse Ygor.
— Să ne iei după masă de la pensiune. Ştii unde se află pensiunea noastră.
— Da, am văzul-o, cunosc strada.
Tamara îşi terminase convorbirea cu directorul.- îl căută cu privirile pe Ygor, care îşi luă la revedere de la cele două fete si se îndreptă spre
63
ea. Tamara şi Ygor, parcurgeau alături sala întunecată, amîndoi subţiri şi înalţi. O draperie îi acoperi. ,  , ~
— Ai putea spune, hohoti Lisbeth, că tîrtărul dansator e îndrăgostit de mama lui. „ A
Ţignalul domnişoarei „căpitan" şueră strident, tiranic. Pe scena începeau repetiţiile şi toate cele şasesprezece girls îşi adunau braţele într-o singură mişcare.
XVIII
Ygor îşi depuse cheia la portar şi ajuns în stradă, examina cerul cu gravitatea cu care femeia se uită in oglindă. Pantofii lui uşori alunecau pe trotuarul încălzit, iar mersul lui avea o curioasă inegalitate: cînd îşi grăbea paşii ca un om întîrziat, cînd şi-i încetinea, gîndindu-se că e încă vreme. Ştia vag unde se află pensiunea echipei de girls. Îşi amintea numai strada şi clădirea. Nu cunoştea însă drumul şi răspîntiile pe care trebuia să le parcurgă.
Peste străzi plutea o atmosferă senină de soare şi toropeală. Burgul se odihnea cu catedralele şi parcurile lui hipnotizate. -Circulaţia se reducea aproape numai la biciclete, pedalate de curieri şi întîlneai mici vînzătoare cu cutia de pălării în mînă. Dar într-,o jumătate de oră, străzile se animau, trezite din somn de ediţiile de după amiază ale ziarelor şi oraşul căpăta un miros de cerneală proaspătă.
Cînd Ygor îşi ridică privirile, recunoscu strada pe care o căuta. Identifică şi clădirea pensiunii. Trecu prin uşa grea de fier, se informă la portar şi renunţînd la ascensor, începu să suie scările. Ajunse la etajul al patrulea, unde echipa de girls ocupa un apartament întreg. Sună, aşteptînd în faţa uşii cîteva secunde. Se căscă în dreptul capului său, o uşe, o ferestruică, al cărei nume este Juda, fiindcă trădează. Astfel fu trădat şi profilul lui Ygor. Apăru apoi o figură de servitoare. Ygor întrebă de cele două fete. Servitoarea se duse să-l anunţe, iar el rămase în hol. Peste cîteva minute îl îniknpină Lisbeth :
— Ne ierţi puţin. Bronislava mai are de pus o bluză şi e gata. Dac-ai şti ce dezordine e în camera noastră !
Se refugie apoi în camera lor, iar Ygor se agita în hol. După cîteva minute, cele două fete se iviră, elegant îmbrăcate în rochii subţiri. Ascensorul îi depuse jos. In stradă, se suiră într-un autobuz. Ygor se adresă celor două girls :
— Dar aş putea să ştiu unde mă duceţi ?
— Fii sigur că nu te răpim, replică Lisbeth.
Autobuzul parcurgea străzi noi pentru Ygor. Fiecare cartier părea altă etapă. Intîlniră o procesiune funebră. Probabil prin apropiere se afla un cimitir. Se deschidea orizontul periferiei, iar autobuzul stopa între două plutoane_ de arbori, aliniaţi ca de paradă. Bronislava, Lisbeth şi Ygor co-borîră şi printre arbori, aleseră o anumită alee. La capătul aleii, un lac apăreaja un petic de apă trîndavă. Se afla de cealaltă parte a lacului o grădină botanică, cu pajişti tunse cu beton şi populate de plante şi flori exotice. Pe _ marginea lacului sălcii plîngătoare şi despletite se aplecau peste unde, ca nişte femei încovoiate de durere. In fund, era o terasă şi sub ea un debarcader.
— Luăm o barcă ? propuse Lisbeth.
Ygor _ şi Bronislava consimţiră. Barca se desprinse de ţărm şi fugea pe lac. Lisbeth vîslea, căci nu-i lăsase lui Ygor lopeţile.
_ Ygor sta pe^ bancheta din mijloc, alături de Bronislava. Lacul, pălmuit de lopeţi, începea să oglindească însingerarea serii. Barca se zdruncina. Bronislava îşi pierdu echilibrul şi căzu la pieptul lui Ygor, îngro-pînd sub părul blond bătaia inimii.
64
Lisbeth amuzată, voia ca scena să se repete. Dar poloneza se ţinea cu mîinile încleştate de banchetă. în schimb Ygor îi atinse umărul cu fruntea.
— Revanşa ! strigă triumfătoare Lisbeth.
Ygor trecu la lopeţi. Vîslea uşor şi frîngea apa liniştită a lacului. Ajunseră la marginea apei, lingă un bazin rezervat lebedelor. Peste regiunea lebedelor se lăsa norul serii. Ygor smuci vîslele, ascultă suspinul bizar al ciudatelor lebede, păsări legate prin misterul morţii lor de dansul clasic şi străbătu lacul repede, ca să ajungă la debarcader.
Pe terasa mîngîiată de brize vagi, ei luară loc la o masă. Fetele îşi potriveau părul sub pălării. Lisbeth, sorbindu-şi printr-un pai siropul, se declară încîntată. Ygor reflectă: O preumblare naivă, d<? liceeni, subliniată romantic de cîteva lebede... Bronislava tăcea cu seriozitate. Lisbeth urmărea mişcările de pe terasă. In cele din urmă, răsună timbrul voalat al polonezei :
— E tîrziu. Să plecăm !
Se ridicară şi în urma lor beteala verde a primăverii se scutura peste g'indurile lui Ygor şi peste tăcerea Bronislavei.
XIX
ygor le conduse pe girls pînă la uşa pensiunii. Despărţindu-se de ele, o luase pe jos înspre hotel.
in hotel intră brusc, împingînd violent uşa turnantă, silind astfel pe o doamnă să facă două tururi. Luîndu-şi cheia de la portar, întrebă dacă avea corespondenţă şi primi un răspuns negativ. N-avea cine să le scrie, dar birourile de impresariat le trimiteau regulat prospecte.
în hali regăsi figuri familiare. O privire superficială îl asigură că totul e în ordine, că oamenii şi fotoliile se aflau în acelaşi loc.
în acelaşi limp, la altă extremitate, cele două girls îşi dezbrăcaţi rochiile subţiri de vară şi o dată cu vestmîntul le părăsea şi ultima impresie a promenadei. Lisbeth se trînti în patul ei şi ridieîndu-şi picior după picior, îşi scutură pantofii care zburară într-un colţ al odăii.
în rochia aproape băieţească, Bronislava redevenea o girl specifică. îşi aşeză pe masă valiza mignonă şi îi revizui conţinutul. Erau cîteva batiste însîngerate de fard, pe care le ,făcu ghem şi le aruncă într-un colţ. Lisbeth, culcată între perne, îşi priveau picioarele ridicate în aer.
— Ai ţigări ? întrebă Bronislava.
— Vezi în poşetă. Am cîteva. Cu tînărul dumitale dansator n-am consumat nici una. E lipsit de vicii şi nici nu ţi le inspiră.
Bronislava auzi: „timarul dumitale dansator". Desfăcu poşeta, scoase o ţigare şi o aprinse. După primul cerc de fum, gîndul îi reveni. De^ce Lisbeth i-l atribuie pe Ygor ? Observase în gesturile ei intenţia de a-l ■cuprinde pe Ygor f
— Lisbeth, eşti o mizerabilă. De ce zdruncinai barca încontinuu ?
—■ Fiindcă doriţi să vă îmbrăţişaţi şi sîntefi prea timizi ca s-o faceţi.
— Eşti pur şi simplu stupidă...
— De ce te aperi ?
Lisbeth sări din pat, îşi culese pantofii, şi-i puse în picioare, apoi cu mişcări largi începu să se pieptene în ţaţa oglinzii. îşi ondulă buclele cu degetele, dar părul rebel se împotrivea mîinii. Se uită la Bronislava. Era palidă şi exasperant de blondă, l-a propus de cîteva ori să-şi vopsească părul. A refuzat cu incăpăţînare. Dar uneori remarcă şi ea că sub fluidul acesta de păr auriu e frumoasă. Ce nu înţelege Lisbeth la Bronislava este accentul ei de mister. Are tăceri interminabile şi reverii profunde. E o fată veselă, plină de exuberanţă, dar cu accese de melancolie. îşi aduse aminte că melancolia e o boală. O colegă a ei de şcoală a fost internată într-un sanatoriu, din cauza melancoliei ei. Nu un sanatoriu, un ospiciu.
65
Afară ploua. Cînd începuse să picure f N-au băgat de seamă^ cînd. Cerul era acoperit numai pe jumătate, ca o femeie indecent îmbrăcata. Dar bine că nu i-a surprins ploaia pe lac.
Bronislava şi Lisbeth au plecat cu valizele în mină. Şi o dala cu ele, alte patrusprezece girls, în frunte cu „căpitanul".
Ygor n-a găsit-o în camera ei pe Tamara. Bătuse în uşă, strinsese clanţa, dar dinăuntru nu putea să răspundă nici întunericul, nici tăcerea. Ygor plecă deconcertat. Pe coridor o întîlni pe Tamara. Se îndrepta grăbită spre camera ei. „
— Sînt gata într-o clipă, spuse ea. Să ne aducă un taxi. Afara ploua.
Ygor o aşteptă în hali. Ea coborî îmbrăcată într-o manta de cauciuc, care îi reliefa precis şoldurile.
Portarul îi conduse cu umbrela lui enormă, pînă la scara automobilului. Ploaia cădea cadenţat.
Ygor uitase să-şi cumpere o floare.
XX
A doua zi, Ygor îşi făcu singur antrenamentul. Tamara pretextă o nevralgie şi rămase închisă în camera ei de hotel.
Ygor îşi prescurta exerciţiile şi se îmbrăcă repede. Pe stradă şovăi. Se grăbise şi acum n-avea nimic de făcut. Voia să imagineze un motiv, un interes oarecare şi să se ducă la poştă, la gară sau la cimitir. Dar n-avea nici scrisori, nici plecări, nici morţi. Sta pe loc fără nici o iniţiativă, fără nici o inspiraţie.
Ziua era condamnată. Nu-i aparţineau decît nopţile, culisele şi scena. Strada îl respingea şi viaţa normală n-avea nici o afinitate cu el. Altfel ar fi avut acum ce să facă, ar fi ştiut ce direcţie să ia.
Mergea pe străzile 'colorate de reflexul solar şi întîrzia în ţaţa vitrinelor. Alături de el, în dreptul galantarelor, se opreau femei care priveau lucrurile expuse şi-i aruncau şi lui o privire cenuşie.
Ygor traversa un cartier necunoscut. Arhitectura lui era inedită, stilul mai complicat. Clădirile ascundeau ganguri obscure şi aspectul burgravial era mai clar, căci fiecare linie îl accentua. Înaintea lui strălucea un zid de catedrală, cu o poartă de stejar pe care zăvoarele de fier păreau nişte fireturi. Sus, două turnuri subţiri ca două săgeţi, zgîriau cerul şi priveau prin cadranul rotund al unui orologiu care indica orele în cifre romane şi bătăi sonore.
Cîte tăceri nu mărturisea bătrîna catedrală. O femeie îndoliată trecu prin poarta de stejar. Ygor surprins de această apariţie, o urmă. Intrînd pe sub bolta arcuită, i se părea că pătrunde într-un cavou, că umbra lui se proiectează pe lespezi funerare. Catedrala era înecata într-o noapte artificială. Stranele solitare păreau în aşteptarea eternităţii, iar covoarele roase de rugăciunea genunchilor înăbuşeau paşii. Sus, orga mută şi corul absent. Policromia vitmurilar colora întunericul. Altarul era păzit de o madonă de piatră, cu pruncul la un sîn imaginar, abstract. O ghirlandă îi încorona capul de sfîntă şi vecinică fecioară.
_ Femeia care intrase înaintea lui, sărută un crucifix şi îngenunchie la picioarele madonei. Pe un pupitru, stăteau cîteva biblii în lanţuri.
Ygor se apropie de altar, de femeia îngenuncheată. Ea îşi ridicase vălul de doliu, ca să poată săruta crucifixul. Un crucifix cu scena răstignirii, un crucifix de curte cu juraţi. Ygor îi s-ărută şi el. Apoi îngenunchie, în timp ce femeia îndoliată îl aprobă şi îi mulţumea cu privirea. Începea s-o confunde cu madona.
66
Ygor se ridică din genunchi şi se îndreptă spre bolta ieşirii, Nu^ Ştia dacă îl atrăsese în catedrală apariţia femeii sau invitaţia mistică a tăcerii din interior. Sau poate îl minase subconştientul...
Nu intra niciodată în biserici, n-avea nici un contact cu ele. Şi apoi de ce se strecurase într-o catedrală catolică, de ce sărutase un crucifix, de ce îngenunchease ? El era rus şi ortodox.
Ygor se întorcea treptat la realitate. Visul din catedrală se risipea şi ' lăsa în sufletul lui o umbră uşoară.
Ajuns la hotel, se urcă în camera lui şi înaintea ferestrei deschise, gîndul amuţi. Se simţea gol şi liniştit, ca după o criză. Ochii închişi între cearcăne priveau cerul mohorît.
Se auzi o bătaie în uşă. Apăru Tamara ,cu o figură luminoasă şi cu un surîs cochet în colţul buzelor. Se lipi de Ygor, îl mîngîie pe tîmple, îi potrivi o şuviţă şi îl întrebă :
— Dar ce ai ? Pari ostenit.
— N-am nimic. N-am dormit bine.
— Să coborîm la masă. Nu trebuia să ieşi in oraş.
îl lăsă pe Ygor să treacă primul. La masă, Ygor privea în altă parte. Mîncau în tăcere. în cele din urmă, Ygor întrebă :
— Ai primit vreo propunere pentru luna viitoare ?
— încă nu. înainte de-a veni aici era vorba de Budapesta. Trec mîine pe la impresar. Deşi aş prefera un angajament tot aici, în oraş. Am oroare de trenuri şi de împachetat.
Lui Ygor discuţia, angajamentul, oraşul, îi deveneau indiferente. Nu fusese {atent şi nu sesiză decît un cuvînt: „oroare". Ea nu-şi explicase încă absenţa de ieri a lui Ygor. Aflase de la portar c-a plecat imediat, după masă. între timp, dispăru şi ea din hotel. S-a întors spre seară urmărită de ploaie şi înfierbînlată. Ygor o aştepta de mult. Nici el nu-şi explicase unde fusese Tamara, de ce n-a revenit decît seara tîrziu şi de ce gîfîia.
Nici untd din ei nu comisese nimic. Dar fiecare se apropia de destin, care începea să-l atragă, să-l captureze.
_ După terminarea mesei, Ygor şi Tamara, în hali, se tulburau cu privirile.
— Du-te şi te culcă, murmură Tamara.
Hipnotizat ^ de acest ordin şoptit, Ygor se duse în camera lui, se întinse în pat şi adormi. Tot Tamara trebui să-l trezească peste cîteva ore, căci somnul ordonat de ea, nu se putea împrăştia decît cu consimţămîntul ei.
— CumtiouaTea în nr. viitor —
eugenia Sudor
timp şi loc în povestirile lui sadoveanu
Sînt scriitori a căror aperă ne pare la un moment dat atît de cunoscută şi de apropiată, încît avem senzaţia că ştim totul despre ea. Printre aceştia se numără şi Mihail Sadoveanu. Senzaţia e dezminţită însă de fiece nouă lectură a operei întinse a marelui povestitor şi vizionar, pentru că o pagină din scrisul său îşi păstrează mereu nealterată melodia,. frumuseţea, întocmai ca acele peisaje din natură la care reîntorcîndu-ne descoperim noi înfăţişări, noi unghiuri capabile să ne emoţioneze de fiecare dată în altfel. Poate tocmai de aceea, deşi s-au scris articole şi lucrări competente despre opera sadovenianâ, nu s-a scris încă o caute despre Sadoveanu. Pentru că scriitura însăşi a acestei întinse şi aparent simple partituri, care este opera lui Sadoveanu, scapă unei interpretări foarte riguroase, ea rămînînd prin ceva unic şi original — în unele romane (Zodia Cancerului, Baltagul, Locul unde nu s-a întâmplat nimic) şi în multe dintre povestiri (Hanu-Ancuţei, în special), — inegalată. Deşi mirajul său a generat, ca şi în cazul lui Emi-nescu, epigonism, scrisul sadovenian ră-mîne doar parţial interpretat, misterios şi puternic ca lumina acelor stele albastre pe care, cu cît le priveşti mai mult, cu atît le simţi radiind o lumină mai vie, mai intensă.
Recitind Hanul-Ancuţei — acel Decameron românesc, scris între 1921— 1927, vădind maturizarea scriitorului, fără voie simţim tentaţia comparării ■cu povestirile din tinereţe. Hanu-An-•cuţei, aduce, ca şi alte scrieri sadove-
niene din anii maturităţii, o aprofundare a viziunii, o interpretare originală a timpului văzut nu numai în curgerea lui implacabilă dar resimţit, receptai cu melancolia omului care a ajuns pe culmea vîrstei. Există, mai ales, în Hanu-Ancuţei o bucată care ne face să ne gîndim la corespondenta ei din-tr-o epocă din tinereţe a autorului. E vorba de Fântâna dintre plopi, povestire foarte apreciată de G. Ibrăileanu. într-un fel în partitura sadoveniană temele revin cu schimbări de accente care le reînoiesc, ca şi în opera beetho-weniană.
Ceea ce în Cînteoul iubirii era expresie lirică şi încărcătură romantică, în Fîntîna dintre plopi devine reflexivitate. Pe cită vreme în Cînteoul iubirii, episodul însuşi este precedat, pregătit de o splendidă descriere a codrului noaptea, (pagină mult citată de critici pentru lirismul ei generos) în Fîntîna dintre plopi, — scrisă cu optsprezece ani mai tîrziu, scriitorul acordă mai multă atenţie ţesăturii şi accentelor ei dramatice. în dragostea fulgerătoare dintre căpitanul de mazili şi tînără ţigancă intervin nuanţe sufleteşti, care denotă o privire mai matură a lucrurilor, iar povestirea nu trăieşte numai din substanţă lirică.
în aceeaşi temă apar deosebiri, în două etape ale creaţiei sadoveniene. Dacă vorbim de romantism la Sadoveanu, în epoca începuturilor, nu înseamnă că facem o arbitrară şi scolastică împărţire a unor etape în creaţia marelui prozator. Pentru că aşa ceva nu se întîmpla la Sadoveanu. Opera lui nu prezintă epoci distincte, fiindcă Sadoveanu este dintre puţinii scriitorii care debutează matur, gata format şi stăpîn pe mijloacele artistice. Evoluţia care există totuşi se observă în mutarea unor accente, cum spuneam, pe această partitură amplă şi unitară care este opera sadoveniană. în tinereţe accentele romantice sînt mai evidente, pe cită vreme la maturitate Sadoveanu pune surdină romantismului, înclină evident spre cumpăna unui realism învăluit uşor de abund înţelepciunii populare.
O comparaţie fugară între peisajul văzut de scriitor ca un cadru romantic al întîmplării triste, al dragostei nefericite — peisaj al nopţii, bineînţeles,
68
scriitori români contemporani
şi cadrul natural descris — douăzeci de ani mai tîrziu — în Fîntîna dintre plopi, este grăitoare pentru mutaţia artistică din opera sa. Iată cum apare un apus de soare în Cântecul iubirii: „Soarele se cufundase după muchea de deal şi rumeneafa amurgului umplea, ca un fum auriu, rar.iştea de fagi. De departe, de la imaşuri, veni o clipă, în înserarea limpede, un boncăluit înnăbuşit de taur. în liniştea amurgului plutea o pace de sihăstrie ; numai sus, în rume-neala fagilor, o mierlă fluiera o melodie înceată". Elementele care alcătuiesc peisajul deşi concrete, acesta rămîne, totuşi, nedefinit. Imaginea este aproape senină, învăluită de o dulce melancolie în contururile ei. în bucata scrisă la maturitate componentele tabloului şi ale atmosferei specific sa-doveniene — deşi mai puţine, sînt altfel selectate, imaginea ce se deschide trădează o privire mai largă, spaţiul cuprins de ochiul privitorului e mull mai întins : „înspre munţi erau piele neclintite ; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri ; şi cîmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru zări ; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tartaruri". Aici apar, pregnante, raportările la timp. Peisajul este privit prin prisma curgerii vremii, impasibilă parcă la durerile omului, idee pe care scriitorul, ajuns la maturitate o va relua adesea în opera sa de mai tîrziu. E vorba deci de o „singurătate şi o linişte ca din veacuri", pe cită vreme dincolo, timpul ca noţiune filozofică şi estetică nu este prezent, el nu filtrează imaginea locurilor, a spaţiului inclus.
Mihail Sadoveanu a manifestat o înclinare deosebită pentru întîmplările „trecute", încă din tinereţe. Fiindcă şi „Cîntecul iubirii" este o evocare a unei întîmplări din trecut — acolo „cărăuşii stau tăcuţi în lumină, cu ochii duşi ; povestea bătrînă, în măreţia codrului aduce înfiorări pe chipurile lor trudite" — după cum şi în „Hanul-Anouţei" este reînviată o epocă dusă, apusă. Dar trecutul pentru Mihail Sadoveanu nu înseamnă paseism ci doar o modalitate originală de a aborda prezentul, este un unghi din care înţelege să privească şi să judece contempora-
neitatea. Ca şi bunicul din „Cîntecul iubirii" scriitorul „cu ochii vede în alte vremuri", făcînd din acesta un mod de a se adresa prezentului, de a-i solicita atenţia pentru istoria zbuciumată şi pilduitoare a poporului.
Ce este acest „trecut", care se pare că formează substanţa întregei opere sadoveniene, pe marginea căruia glosează autorul, lăsîndu-se în voia nostalgiei şi a regretului ? A spus-o singur, de-atîlea ori, în articolele sale Spicuim cîteva fraze din „Mărturisire". scurt fragment autobiografic, care lămureşte raportul scriitorului cu timpul., ca noţiune filozofică şi estetică — . „Fiind pămîntean drept din neam în neam, am urmat legea inimii răzăşilor şi moşnenilor noştri şi n-am cunoscut ura, ci numai dragostea în formele ei multiple, fie pentru semenul meu, fie pentru trecut, fie pentru datină, fie pentru acest pămînt pentru care au suferit şi au luptat generaţiile anterioare.
De aceea au sunat în mine aşa de adînc şi cu atîta dulceaţă cîntecele bă-trîneşti, umplîndu-mă de farmecul trecutului. De aceea am avut viziunea acestui trecut (subl. n. E.T.) nînă la a-1 confunda cu prezentul" {Opere, voi. 20, pag. 98).
M. Sadoveanu a înţeles că şcoala trecutului istoric al unui popor este indispensabilă însăşi evoluţiei sale. Preţuirea darului artistic al omului din popor care transmite prin cîntece, legende şi balade experienţa şi înţelepciunea unei întregi colectivităţi, este prezentă în atitudinea consecventă a marelui povestitor al acestor locuri, pentru folklorul românesc, considerai ca un factor determinant al timpului istoric, încorporat operei sale.
Căci pentru un scriitor ca Mihail Sadoveanu timpul subiectiv se substituie timpului unui popor întreg. Istoria este preferată aşa dar, timpului subiectiv. Şi istorie înseamnă, legenda, balada sau mitul plăsmuite cu multă vreme înainte şi transmise oral, generaţiilor următoare ; înseamnă deci mitologia populară transmisă de păstrătorii tradiţiei. Alături de un Eminescu şi, mai aproape de noi, de un Blaga, care a interpretat filozofic şi estetic mitologia românească, Mihail Sadoveanu acordă o mare importanţă geniului mitologic. El
scriitori români contemporani
69
asimilează, încorporează în chip original operei sale, plăsmuirea mitică asemeni marilor scriitori moderni. Căci., după cum afirmă Lucian Blaga, „în pofida diferenţierii sufletului modern şi în ciuda orientării spre abstract a omului de cultură, gîndlrea mitică se mai declară din cînd în cînd cu nealterată spontaneitate, dacă nu în genii filozofice sau ştiinţifice, alunei în poeţi de rasă care ştiu să asoulte zvonurile misterioase ale Naturii" („Mit şi gîn-dire", în „Zări şi etape, E.P.L., pag. 224). Mihail Sadoveanu este un mare poet în proză, un neîntrecut poet „de rasă" care gîndeşte pe coordonate mitice.
în „tristeţea" sau „mîhnirea" cu care Sadoveanu intonează această amplă povestire — care este opera sa, cu atîtea modulaţii şi cu atîţia eroi — întrevedem nu atît un gust pentru vremea trecută, idilizată datorită depărtării, ca la Ionel Teodoreanu, cît mai ales o înclinare firească spre acel timp mitologic ce vorbeşte în numele unui popor întreg.
La „Hanul Ancuţei" unde se adăpostesc călătorii, se spun diferite istorii din trecut. Fiece povestire din ciclul Hanului Ancuţei, ca fiece povestire de Sadoveanu, emană un parfum al timpurilor duse. E o nostalgie, o tristeţe blîndă pentru acele timpuri în care au vieţuit oameni îndemînatici, spirituali, iuţi ca focul, îndrăgostiţi, de vitejii, norocoşi sau lipsiţi de noroc, învingători sau învinşi de un destin potrivnic.
Foarte interesant ne apare sensul bucăţii „Negustor lipscan". Dincolo de acele „naivităţi" sau primitivisme ţărăneşti exagerate cu privire la binefacerile civilizaţiei în ţările străine (naivităţi şi uimiri relatate cu amuzament de scriitor) ni se pare că „aventurile" negustorului lipscan, silit să dea nu ştiu cîte nescrise biruri la nenumăraţi reprezentanţi ai aşa-zisei autorităţi, ca să-şi vadă, în fine, marfa în tîrg la laşi, au un pregnant sens satiric la adresa moravurilor şi năravurilor mult mai apropiate epocii noastre. E aici, ca şi în alte povestiri sadoveniene, utilizat un fel de limbaj esopic, absolut necesar în epoca dintre cele două războaie mondiale pentru a critica ordinea burgheză.
Povestirea „Orb sărac" este fermecătoare prin portretul moral al poporului, vorbind despre înţelepciunea lui, căpătată dintr-o amară experienţă, despre optimismul său izvorînd din ideea că desfăşurarea ciclului vital al regnurilor prezintă cea mai armonioasă curgere (naşterea-viaţa-moartea şi implicit suferinţa părînd necesare şi cu neputinţă de evitat). Odată acceptată această idee, viaţa sufletească a omului îşi capătă echilibrid atît de rîvnit. Acel anonim, orbul, nu doreşte altă viaţă decît aceea pe care a avut-o : să cînte din cimpoiul său care „parc-ar fi din piele omenească", să spună istorii şi să umble prin lume ! „Cuooşii" cîn-tă, bagă de seamă orbul, ca s-alunge şerpii şi duhurile din preajmă". Liţa Salomia, însoţitoarea lui, stupeşte în spuză „de trei ori", ca să gonească pe „demonul" nopţii, care nelinişteşte animalele şi oamenii. Pe vremea Ducăi-Vodă, cînd norodul gemea de sărăcie şi nedreptate, racla cu moaştele sfintei Paraschiva „s-a clătit", iar în luna lin octombrie a început o furtună „cu zloată şi vifor. Iar pînă a doua zi s-a pus troian". Moş Leonte zodierul, care asistă la sţîrşitul tragic al unui adulter, povesteşte despre „un balaur" de vînt şi nori care s-ar fi arătat ca să pedepsească pe un boier ucigaş — dînd de fapt o interpretare sui-generis unei tornade. Iapa slăbănoagă a comisarului loniţă „rîncheză", dînd semn c-a recunoscut pe prietenul acestuia din tinereţe, căpitanul Isac, cînd acesta vine la „Hanu Ancuţei" şi aşa mai departe.
Sadoveanu, care este un mare poet. utilizează întreg acest arsenal de „semne" şi „stihii", de superstiţii pentru a imprima mai multă culoare, mai mul.t suflu autentic naraţiei. Povestirile din „Hanul-Ancuţei" ca şi alte scrieri ale sale, sînt adevărate poeme presărate cu asemenea elemente de mitologie care situează scrisul sadovenian între realitate şi mit. (Este un procedeu preluat cu succes de unii prozatori de azi printre care amintim pe Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu). Contururile rămîn vagi, estompate, diferenţele dintre planul real şi cel al visului sau imaginaţiei nu sînt ferme, ele se întrepătrund, conferind povestirii sadoveniene un farmec indicibil.
70
scriitori români contemporani
„De oîte ori am cercetat întinderile luminate ori umbra codrilor, ori satele pământenilor, de atîtea ori m-am pus în corespondenţă ou acel odinioară ce, atît de des încununează visurile mele.., Pasiunea mea s-a desfătat în altă regiune a preocupărilor, unde stăpînesc legenda şi visul", mărturiseşte undeva scriitorul M. Sadoveanu1. Sau, în altă parte: „Această maşină de explorat timpul, care e visul, ne duce cu uşurinţă într-o parte ori în alta. Trecutul ne dezvăluie un basm ; viitorul însă ne deschide o aspiraţie îndrăzneaţă şi dureroasă, căci în „acest viitor e viaţa copiilor noştri" („Realităţi" Opere XX. p. 138).
lată numai cîteva autodefiniri, mai grăitoare decît unele interpretări critice ale operei sadoveniene, care se pol aplica acestor povestiri din „Hanu-An-cuţei", aparţinînd viziunii unui scriitor modern.
Incercînd să caracterizăm inefabilul prozei lirice a lui Sadoveanu nu putem omite, desigur, rolul imens pe ca-re-l are în scriitura sadoveniană ceea ce cu un termen uzat, numim peisaj sau descriere de natură. Ca în mai toate scrierile sadoveniene şi în cele din „Hanu Ancuţei", oamenii stau noaptea (de preferinţă) în jurul unui foc, al unei mese, îmbelşugate, îşi spun poveşti sau îşi deapănă firul amintirilor ori izvodesc legende. Sadoveanu îşi plasează mai totdeauna personajele şi întîmplările într-un cadru rustic natural, iar natura — văzută ca un ecou al simţirii omeneşti — este nelipsită din scrisul său, indiferent dacă e vorba de romanul ori povestirea istorică, de romanul ţărănesc sau orăşenesc. Sadoveanu este un panteist. Iar la un creator, avînd atît de acut sentimentul unui timp istoric, pe care şi-l însuşeşte şi îl încorporează subiectivităţii sale afective — este firească însuşirea unui spaţiu la fel de cuprinzător. O corespondenţă aşa dar indestructibilă între durată şi spaţiu, vom afla în povestirea sadoveniană. Iar acest spaţiu include organic codrul, apa, mai tîrziu întinderea Deltei, munţii înneguraţi^ lunca., dealurile domoale,  Bărăganul, într-un
') „Feeria sărbătorilor de iarnă", Opere, vol. XX, p. 155.
cuvînt tot relieful acestei ţări, pe care l-a străbătut şi de farmecid căruia s-a lăsat cuprins ca şi de vraja însăşi a tradiţiei mitice. La Sadoveanu aşa dar, natura nu slujeşte numai de decor, de fundal, ea fiind mai mult, unul dintre personaje, şi anume acel personaj care-l exprimă adesea cel mai bine pe scriitor. „Nopţile de Sînziene" este romanul pădurii, ca simbol al eternei răz vrătiri a poporului faţă de cei care vor să-l înstrăineze ori să-i răpească libertatea ; „Aventurile Şahului" — romanul Deltei foşnind de vînat, etc. Anotimpul, oglindit în fauna şi flora locului înfăţişat îl caracterizează tot atît de bine ca şi firea oamenilor adesea tăcută, blind, meditativă şi în perioada de început a scrisului său ascunzînd, „înăbuşind dureri", umilinţi sau nedreptăţi nemeritate.
Pentru panteismul sadovenian peisajul este tot atît de important şi de elocvent ca şi înfăţişarea oamenilor, iat aceştia nu pot vieţui desprinşi din cadrul în care sînt plantaţi. Natura e ca o plasmă necesară vieţii iar Sadoveanu e un mare iubitor de viaţă. In desenul sufletesc al personajului natura este definitorie, lată un prim exemplu, luat din „Cozma Răcoare", bucată dintre cele mai epice, cu cele mai puţine descrieri de natură. Încă ceva. Anotimpul ales este toamna şi anume sfîrşitul toamnei, mai rar întâlnit în opera sadoveniană. Pentru a sugera zbuciumid neputincios al grecului îndrăgostit de vecina lui inaccesibilă, două fraze : „Stă chinuit de gînduri, în noaptea de brumărel. Numai suflările livezii p':"p de brumă îl mai deşteaptă" (p. 167, „Povestiri", Ed. pt. lit., 1963).
Cozma Răcoare porneşte noaptea s-o fure pe Sultana. Misterul cu care îşi învăluie Sadoveanu eroul-haiduc, sentimentul acelui curaj neînfricat cu care-l investeşte sînt sugerate de aceste cîteva fraze, care vorbesc despre trecerea lui prin noaptea friguroasă: „Luna plină răzbătea prin , pîdlele uşoare ale toamnei, ţesea painjeniş de raze, lămurind dealurile tăcute şi pădurile negre. Pacea adîncă se deştepta la tropotele repezi ale murgului" (p. 170). Din cîteva elemente coloris-tice: .faclele toamnei, lumina lunii, pădurile negre şi sonore, pacea adîncă
scriitori români contemporani
71
şi tropotele calului, M. Sadoveanu creează acea atmosferă legendar-ro-mantică a povestirii.
Pentru a transpune pe cititor în acea stare de spirit adecuată legendei, pentru a-i sugera gustut „vechimii" şi al unei patriarhalităţi înşelătoare, care ascunde drame, scriitorul utilizează cu o simplitate rară (de fapt expresia unui mare rafinament) cîteva elemente peisagiste: „Sara se întindea plină de taină, cînteoul mierlei adormise : vîntul înserării aducea răsuflarea caldă a dumbrăvii. In şes picurau tălăngi mîh-nite" („Cîntecul de dragoste"). Elementele sonore primează şi aci, pentru a sugera starea de spirit dinaintea tristeţii: vîntul şi „tălăngile mîhnile" care „picură". Aşa dar, culoarea nu excelează în peisajul sadovenian. Bruma, argintul lunii, al brumei, al frunzelor, rumeneala amurgului, pî-clele vinete, munţii vineţii, sînt culorile predilecte în această perioadă de creaţie. Şi totuşi scriitorul excelează în peisaj, contururile acestuia sînt dintre cele mai sugestive şi mai clare, mai ales apelînd la universul sonor. Sadoveanu este un auditiv de o rară fineţe. El creează şi concretizează artistic tăcerea, această componentă nelipsită a tabloului sadovenian, care e cînd tihnă, cînd pace, cînd linişte, populată de mişcarea unei frunze, de curgerea unei ape, de prezenţa aproape nelipsită a altui element esenţial — vîntul (fie sub formă de vînt, fie ca „boare" sau „suspin" al codrului ori ca „oftat") sau clopotele, tălăngile, ori cîntatul cocoşilor, al mierlei etc.
Mihail Sadoveanu nu descrie niciodată un peisaj fără să sugereze o stare de spirit. Tristeţea, mîhnirea, înstrăinarea, singurătatea, teama, presentimentul unei nenorociri, oboseala etc. sînt sugerate abil prin două-trei trăsături de penel. Natura sa este cum s-a spus „umanizată". Mai precis, omul receptează „mesajele" naturii, proiec-tîndu-le apoi asupra ei, adesea într-un flux de tristeţe, de melancolie funciară.  Este tristeţea pe  care  o lasă
sentimentul trecerii omeneşti, atît de efemere, raportată la neclintirea şi imensitatea firii — ori, cum scria cel mai entuziast admirator al lui Sadoveanu, criticul G. lbrăileanu : „Sentimentul de melancolie faţă de vremelnicia lucrurilor omeneşti".
lată, în „Orb sărac" un moment misterios al miezului nopţii, cînd oamenii obosiţi receptează înfioraţi suflul ei : „O clipă sfatul nostru conteni, — ca s-ascultăm în tăcere bătăile de aripi şi trîimbiţările cueoşilor, întîi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzică stinsă, într-o mare depărtare, dincolo de apa Moldovei" (p, 559, Opere, 8). La fel de convingător, schimbînd momentul zilei, este sugerată aşteptarea în plin soare a unui negustor ambulant, lingă o fîntîna: „Am mers aşa o vreme pe drum lung. Cînd s-a suit pe cer soarele şi mi s-a îngreuiat în spate coropca, am poposit la o fîntîna şi mi-am potolit setea. Ş-am stat aşa sub arşiţă, aşteptînd din zare un creştin drumeţ, care să mă primească lingă el, în căruţa cu fîn". p. 523, Opere, S). Iată, o altă aştepbai-e, premergătoare unei întîmplări dramatice. Tînărul (căci e vorba de un tînăr) presimte barbarul episod care va pune capăt dragostei sale zbuciumate. El nu spune însă asta, ci trăieşte doar starea de spirit pe care i-o transmite peisajul. Aci, elementul dominant — tot de natură acustică, îl constituie dangătul clopotelor de la bisericile din preajmă. „Era într-o sîmbătă, pe la toacă. Am îneălicat ş-am purces încet, pe-un drum uşor, printre mirişti. Ş-as-cultam în singurătate, pe sus, cocoa-rele care se călătoreau. Cînd am ajuns la malul Moldovei, am luat-o la vale, printre apă şi luncă. într-un răstimp au început clopotele de la biserica de la Tupilaţi. Am oprit calul şi l-am ascultat ou jale, pînă ce au contenit. Şi-mi aduc aminte că, după ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate — şi picurau depărtate şi stinse : parcă băteau în   inima mea.   M-am   trezit într-un
72
scriitori români contemporani
tîrziu privindu-mă într-o revărsare de apă ca-ntr-o oglindă, şi m-am spăriat de mine, ca de o vedenie" (p. 500, Opere, 8).
Tabloul sadovenian este receptat mai ales ca o stare psihică dominată de tristeţe sau de jale, azi înclinaţi s-o numim nelinişte. E însă o tristeţe potolită, provocată de mesajele ciudate, neaşteptate, uneori neînţelese, pe care le primeşte omul de la natură. Tabloid sadovenian, deşi ar părea ciudat, trebuie mai ales ascultat. Sadoveanu este neîntrecut în sugerarea tăcerii, a liniştii timpurilor, a munţilor, a bălţilor foşnitoare, observînd lumea gîn-găniilor, a păsărilor, a vietăţilor de tot jelui, a frunzişului, a ierburilor sau a pietrelor, poet neîntrecut al pustietăţilor, al drumurilor sau locurilor mai ascunse vederii omeneşti. De obicei dimensiunile peisajului sadovenian corespund unui spaţiu întins, sinonim cu depărtările. El sugerează adîncimea şi desimea codrului, mărimea apelor, distanţele avînd un rol preponderent. Dimensiunile sînt estompate din cauza depărtării, iar sunetele par şi ele filtrate de această distanţă enormă. Ochiul său nu vede apropierea, dar îmbrăţişează lărgimea spaţiilor imense, auzul receptează acul sunetele, de la cele mai apropiate şi neaşteptate, pînă la cele mai depărtate, care se topesc în imensitatea tăcerii întregii firi ■— cum ar zice G. Călinescu o „tăcere geologică" de început de lume: „Am pus calul în buiestru şi-i ascultam, în liniştea înserării, bătaia potcoavelor pe şleah. Stelele se aprinseră în cerul curat. Cîteva focuri clipiră şi parcă le răspunseră pe dealurile de dincolo de Moldova. Drumul era fără oameni, şi cîmpurile înţeleniseră în linişte, ca-ntr-o taină" (p. 509, Opere, 8).
Se întîlnesc în partitura sadoveniană acorduri din acel eminescian „dureros de dulce", aflăm în melopeea scrisului său, de o muzicalitate rar întîlnită la vreun alt prozator român, o tînguire mitică ; e tînguirea unui vizionar con-templînd  neobosit vastităţi nostalgice.
scriitori români contemporani
horia oprescu
ion nisipiiî sadoTeanu cel necunoscut
Cu vreo patruzeci de ani în urmă. cînd, fără a-1 cunoaşte personal, i-am zărit aristocraticul monoclu, ţinuta vestimentară foarte şic, freza impecabilă, ca şi un vag aspect de english fashion cam căutat, mărturisesc a nu-1 fi privit cu simpatie prea mare pe Ion Marin Sadoveanu ! Numele i-1 cunoaş-team din notorietatea de conferenţiar şi specialist în teatru — de care se bucura, nedesminţit.
Dar după ani, cînd l-am cunoscut aevea, avînd şi prilejul unor sporadice colaborări, eroarea primei impresii s-a dovedit, din parte-mi, multiplă şi gravă. Omul era oivilizat, plăcut, volubil, simplu în fond, dotat cu o cultură masivă, în , adevăr de specialist într-ale teatrului. Un devorator de literatură clasică şi modernă, cunoscător al istoriei artelor, cu idei şi sisteme clasificate. Pe deasupra, poet ! ^Aeum, foarte de curînd, norocul a făcut să-mi cadă în mînă un vraf de vechi sorisori, trimise de Ion Marin Sadoveanu unui prieten, mai vârstnic, vreo şaizeci de epistole ce, scriitorul de mai tîrziu le adresează amicului său Traian Lăzărescu, pe atunci magistrat superior în oraşul de pe ţărm. Acesta, om de cultură frumoasă, el însuşi năzuind către mrejele literaturii, a fost un fel de sfătuitor cu greutate, îndrumător în atîtea privinţe pentru tînăru! Ion Marin...
Importanţa lespedei ori a zapisului, — translată în timp, e preluată, astăzi, de scrisoare... Aceasta păstrează instantaneul unei  împrejurări, comunică
realitatea, nudă, a unui moment de odinioară.
în răstimpul celor şase ani arătaţi, scrisorile de care ne preocupăm (semnate cu familiarul Ionel) îngăduie fixarea unor trăsături încă necunoscute ale prodigiosului scriitor şi estet.
La 14 martie 1918 „sublocotenentul de rezervă Ion N. Marinescu Sadoveanu" aflat la Botoşani ca „secretar al Curţii Marţiale", pe timpul primului răsboi mondial, trimite bunului său amic „Administrator căpitan de rezervă Traian Lăzărescu — la spitalul mobil nr. 9, Tecuci", o lungă scrisoare din care spicuim :
...Am pierdut obiceiul scrisorilor lungi, care îmi făceau atît de bine... Nu ştiu dacă îmi vei mai răspunde, ca pe vremuri, cu sfaturi bune şi multă dragoste...
Sînt oameni cărora nu trebuie să le arăţi decît doar o anume ţaţă din tine. Dar, aici, îmi dau ţrîu liber : n-am dece să mă tem... Dacă ar fi să scriu tot, hotărît n-aş sfîrşi în multe foarte multe pagini...
Am pribegit, am făcut armata „refacerii" prin satele de la Prut, că'ă-torii în trenuri grozave [...] Am citit, am scris, am visat, am gîndit, am simţit...
Am scris: impresii, crîmpeie de viaţă, foarte puţine versuri şi multă proză... E analiza — am vrut cel puţin să fie — a sentimentului acela complimentar de vagă durere ce e împletit în plăcerea ce o simţim în ţaţa frumosului ce trece [...] E o desnă-dejde, o tristă nemernicie de a nu putea ţine în loc, de a nu putea stă-pini clipa ce fuge, sau, dintr-un şirag de clipe, pe cea mai intensă [...] Mi-am rezervat însă Parfumul poeziei pentru desfăşurare şi pînă acum e somptuos, sclipitor dar „NU E" aşa cum aşi vrea eu. Şlefuiesc mereu [.,.} Citesc cu patimă pe Balzac şi Maeterlinck. Am avut noroc de a fi găsit aci pe junior Speranţia cu care ne vedem toarte des [...]
Trăiesc o viaţă liniştită în colţişorul acesta de ţară amărîtă. Aci mi s-a jucat şi actul cel mai complet din marea mea piesă, Dragostea..
texte şi documente
74
După 17 zile, din acelaş oraş din susuif Moldovei — unde 1-a purtat vitregia războiului — Ion Marin Sadoveanu împărtăşeşte prietenului vechi, cîtă emoţie i-a procurat ■ reluarea corespondenţei, dorul de-a zări ori frunzări o carte, misterul acelei vieţi plină de „semdumbre..."
"S7 martie 1918, Botoşani.
In viitoarea zilelor de război, să te întîlneşti cu o carte este un adevărat noroc. Cînd — din editurile dragi şi obişnuite — hazardul îmi punea în mină vreun exemplar, retrăiam — mîn-gîndu-i numai coperta cu privirea — întreaga viaţă de odinioară, parfumată atît de subtil, de suflul cărţilor.
Ceva aşa, am simţit cînd ţi-am citii scrisoarea. Literele din cele 4 pagini au fost mai mult de cît semnele purtătoare de idei şi sentimente. Ele, singure, mi-au adus aminte de viaţa trecută,   de   corespondenţa noastră...
[...] Cîndva ai fost martor bun şi ocrotitor revelaţiunilor acelea misterioase, care sînt înclinările noastre... Ani dearîndul, am moderat, am curăţit, flora aceasta luxuriantă a sufletului. Ani dearîndul m-am îndoit de ea, de mirajul risipit în zarea vieţii, de tinereţe... Viaţa, aşa cum e — şi o Ştii cu mxdt înaintea mea — nu mă înfăşoară ; poate dimpotrivă... se sapă în suflet grote adinei, ecouri mai puternice — primelor, adevăratelor, celor mai frumoase —• entuziasme. Din ce trăiesc, devin mai solitar... Îmi rămîne să fac proba cu viaţa...
Mă întrebi cum e oraşul din care îţi scriu ? O, cîte am văzut în el! E un orăşel oarecare de provincie, cit 20 m.p. de asfalt, cu un teatru cu femei frumoase, cu pitorescul celor 40 şi ceva de clopotniţe, cu grădini multe şi mai ales cu apusuri de soare.
Din el, însă, nu zboară suflete şi nu pleacă vapoare !
[...] Povestea mea e tristă şi lungă. De altminteri ea toate poveştile mele sînt triste.
îmi plac : Novalis, .Maeterlinck şi Fabre. Cu proza subtilă, cu perspective largi, ritmate. Cu idei, cu ţîşniri dureroase, sîngerate din caere de nebunii. Şi îmi place şi echilibrul, „VERSUL DE ARAMĂ", imaginile majes-toase şi detaliile atrăgătoare.
Simt în jurul meu un mister şi viaţa e plină de semiumbre... Voluptatea asta e aşa de mare Şi, în afară de ele, mai merită ceva, atenţiunea noastră ?
Peste şase luni, războiul pare a se fi sfîrşit. După refugiul penibil, scriitorul revine în Bucureşti, printre oamenii şi lucrurile de care fusese separat.
18 august, Bucureşti.
...Am sosit. M-am mirat, m-am înduioşat... Am plecat la ţară unde am stat 2 săptămîni. Apoi am regăsit lucruri, hîrtii, cărţi, femei de odinioairă şi iar înduioşîndu-mă, visînd, sperînd, plănuind.
/.../ Hurmuz cu vechi prieteni... Am fost pe la ei. Sînt însă aşa de multe de spus încît: „de-ar ţi marea călimară...".
Eu am o singură mulţumire: aceea de-am fi găsit toate lucrurile de odinioară, dragi mie şi vorba ta: îmbibate de un anume parfum.
Citesc mult, scriu, învăţ...
tncepînd din primăvara anului următor, Ion Marin Sadoveanu, împlineşte funcţia oficială de şef de cabinet la Ministerul de Interne. Este introspect, scrie, face planuri literare... Şi se logodeşte !
19 martie 1919,
...în viaţa pe care o duc, crezi că e chip să mă ţin de lucru ?... din nenorocire viaţa e aşa şi nu pot s-o schimb. E prea lung să-ţi pot scrie ; trebuie spus. Nădăjduiesc poate să vină o zi în care să pot să-mi duc viaţa tihnitor, senină mai ales; viaţa pe care o poate lumina şi din care se poate rupe o pagină din Heredia...
Am mai tradus „Trebia" şi faimosul „Apus". Sînt însă încă în „atelier pe chevalet" — fixate numai. Şi de ai ştii tu cu ce dragoste le cizelez ! Nădăjduiesc ca, pe curînd, să-ţi pot trimite patru bucăţi...
Sînt trist, amărît. Chestiuni grave şi serioase.
%Q iunie 1919, Bucureşti.
...Să începem cu începutul: M-am logodit simbătă cu Marietta Bîrsan...
Sînt fericit. La 16 iulie părăsesc ţara prin Galaţi unde mă îmbarc cu
75
texte - şi documente
nevasta mea pentru Marsilia pe „Împăratul Traian"... Intre timp şi de multă vreme, multă oboseală, tracasuri, formalităţi şi dragoste... Am o poftă nebună de lucru; Marietta idem. Mi se deschide Parisul ca un vast atelier cu un rai în el. Îmi voi încorda acum toate puterile pe care mi le aţîţi de atîta vreme şi nădăjduiesc să fac ceeace visez şi eu — la rîndul meu.
Nu am numai senzaţia, dar certitudinea că încep o viaţă nouă — cea adevărată. Sînt lucruri — au fost — în viaţa mea pe care nu le cunoşteam decît eu. Mai tîrziu le veţi afla şi voi. Marietta are mult mai mare însemnătate decît vă închipuiţi...
Iţi voi scrie de ori unde voi poposi. Şi mult, mult de acolo, de la Paris, unde mă duc cu dragostea, unde mă izolez cu ea si cu cărţile...
însurat şi fericit, aleargă în Franţa ! Mereu planuri de învăţătură, lecturi esenţiale, tentative de creaţie originală sau de traduceri din meşteri universali. Frecventează teatrul parizian, trimite amicului său Traian Lăzărescu judicioase rezumate ale spectacolelor, interpretării şi repertoriului — clasic ari modern — relatări asupra actorilor ca şi a autorilor despre care, atunci, aproape nu se aflase nimic în România.
Sânt anii de avânt, de luminoasă şi neobosită rîvnă spirituală pentru fon Marin... Şi, mereu, scriitorul din el, îşi caută limpezirea.
Pe o carte poştală ilustrată, din localitatea Chevreuse, din Franţa, la 6 august 1919, citim :
Fericit şi însurat, fug Parisul pe timpul vacanţelor, în valea Chartreusei, picturală şi proaspătă ca un Corot.
Cu două geamantane de cărţi bune, luate de la Paris, cu Heredia şi poftă de lucru, mă odihnesc, citesc şi scriu...
4 septembrie  1919, Paris.
Mi-am presărat tot drumul pînă aici cu gînduri... In ultima răspîntie, dinaintea drumului hotărît al vieţii, cînd gîndurile sînt grave şi cată să fie bine cumpănite, tu îmi apari ca un nepreţuit confident...
Parisul pe care l-am făcut mi-a dat fericirea   liniştită,   rodnică  şi   un fel
de limpezime din mijlocul căreia mă mir de infinita aceea de răscruci de drumuri pe care le alegeam şi le părăseam...
Ponderea vieţii, simţul realităţii de care îmi vorbeai adesea, înţelepţeşte, îl simt cum vine încet. Şi cu el o desmorţire, un dor de muncă serioasa şi încordată. Voi urma calea luată, îmi voi face doctoratul în drept-eco-nomicul. Pe alături voi culege tot ce mă orbea cîndva şi excludea restul vieţii în întuneric... Sînt hotărît ca, întors în ţară, să mă stabilesc în Constanţa noastră unde cred că ne vom găsi amîndoi şi ne vom strînge mult, în jurul bunelor  tale proecte...
In aşteptarea cursurilor lucrez şi citesc pentru mine; vizitez Louvre-ul şi scriu. La Comedia franceză apar adesea iarăşi; viitoarele mele scrisori îţi vor da amănunte de ordin intelectual şi le voi ţine la curent cu viaţa creerului. Ţi-am rămas dator 50 lei abonamentul de la Convorbiri, lar-tă-mă...
Paris, 5 noiembrie 1919.
Nu sînt două ore de cînd ţi-am primit scrisoarea şi răspund fiindcă „j'ai hâte" să stau de vorbă cu tine...
Dat fiindcă a mea „soaţă" contează la Theatrul Naţional din Bucureşti, în această calitate obţine două fotolii la 3—4 zile la Comedia franceză, bine înţeles gratis. Astfel am văzut tot repertoriul : „La nouvelle Idole" a lui Fr. de Curei, între altele — noul academician. Ce să-ţi scriu despre ea ?
O să-ţi trimet volumul „Interiorul" lui Maeterlinck, „Le Voile dechire" au debutul Ventured, care a fost slab şi mult Moliere, Corneille, Scribe, Le-gouve, Renard, toţi tradiţionaliştii lor. De aci, ca noutăţi, polemica celebră la ordinea zilei, care împarte Parisul în două: bătălia dintre ,.cor-neillişli" şi „molierişti". Cei dintîi în frunte cu Pierre Louis (Aphrodite, Chansons de Bilitis), pretind că vor demonstra a + b,. că, în toate piesele cele mai bune ale lui Moliere (Mizantropul, Tarluffe, Avarul), sînt două manuscrise. Unul — cel bun care face textul oficial, academic de azi datorit lui Corneille — căruia demnitatea de tragic nu-i permitea să-şi iscălească comediile  —  şi  alt manuscris
texte şi documente
76
inform, plin de greşeli de sintaxă, gramatică, ortografie, datorit lui Moliere! Vezi că în teatre, la Academie, în presă etc. s-au ridicat molieriştii „cită frunză, cîtă iarbă" — actori, autori, poeţi, magistraţi, profesori, academicieni, anticari...
Piesele lui Moliere se afişează : Le medecin malgre Louis...
3 ianuarie 1920, Paris.
Mă rugai de un „stylo". Prezentele pagini sînt scrise cu un stylo, pe care mi l-am cumpărat ieri. Cum le găseşti f E o marcă nouă „moore", fost americană. E cu absorbţiune automatică de cerneală şi costă — cu bucla de purtat în buzunar — 33 franci — 99 lei, pe cursul pieţii. Ce zici ?
Eu sînt tare plictisit... Nu ştiu la sfîrşit ce angajament voi fi silit sa fac; la ce voi fi silit să renunţ, sau ce va trebui să tai din viaţa mea !
Sonete, n-am mai tradus, ne mai avînd timp ; lucrez la alte lucruri, şle-fuiesc, las să se dospească, reiau şi tot aşa mereu... Vreau să-mi fac şi o metodă de lucru şi vreau să şi apar cu cile ceva. Şi apoi — asta e esenţialul — doresc să-mi dovedesc mie însumi ce pot, ce nu, pe ce pot conta.
„Taina lui Esop" a eşit un act lung, plin de necurăţenii încă, însă pe ici pe colea cu scene bune de comedie, cu înălţimi şi versuri clare. O pisez, ca o bucală de debut.
Noutăţi teatrale, iată ce am văzut : Oedip Rege, prelucrare şi montare uriaşă la Circul de iarnă. Astă iarnă, „VAiglon" — Rostand, la tealmd Sarah Bernard. Apoi o serie de Ibsen : Hedda Gabler, Rosmersholm şi Nora la Oeuvre, teatrid lui Lugne Po'e, cu Susanne Despres. La „Theatre des Arts" ultima lucrare a lui Fr. de Curei, „L'anie en folie". Nu ştiu dacă-l cunoşti pe Curei ? Teatru de gîndire, un fel de Ibsen, fără frigul şi ceaţa nordului, însă cu o pătrundere mai puternică în suflete.
Noutăţi literare: Marcel Proust — „A L'ombre des jeunes filles en fleurs", premiată de Academia Goncourt. Carte ciudată, spirit de diletant, cultură mare, stil masiv şi totuşi sugestiv.
Poezia — precum vezi — tace.
Mă familiarizez cu gîndirea germană... şi mă mir ce puţin e cunos.
cută la noi în ţară. Ca să nu-mi reproşez prea mult... mă sui pînă la Hegel şi, cu ocazia asta. fac şi estetica lui Kant, lui Lessing şi lui Schiller... In orele libere mă duc la Şcoala Lu-vrului unde fac cu Pottier — membru la Institut — ceramică Cipriotică (sic) şi vechile monomente sumeriene. Epi-grafie greco-romană şi ceva psihologie. Spicuiesc pe ici, pe colea. Seara citesc cu nevastă-mea criticile lui Fran-cisque Sarcey — toată istoria teatrului francez de la I860 încoace şi cîte-odată desfac pe Corneille, vers cu vers...
Dacă aşi avea puţină linişte ! Dacă n-aşi mai fi hîrţuit de ziua de mîine, cu grijile ei meschine, cu banii şi cu viaţa 1
O galerie de figuri bune şi dragi de prieteni, îmi fuge noaptea prin creer, evocată şi — peste toate —■ pînza nădejdilor de viitor, care, deşi sfî-şială, poale cîte odată să apară trandafirie !
Paris, 27 martie 1920.
...voi căuta să-ţi explic cîte ceva din neexplicatul mecanism, ca o corabie plină de coarde, din mijlocul căreia se strecoară cîte ceva din proectele mele.
Imboldurile tale m-au dus la o duzină de schiţări de traduceri din He-redia. Unele au strofele-soclu isprăvite ; altele, terţinele cu „sfîrcul de bici" final; nici unul din sonete însă, nu e curat... cinci-şase poezii originale, mari. cu versuri bune pe alocurea, turburi în întregime, aşteaptă şi ele o daltă mai fină.
Din proectele mari „Taina lui Eros". în două caele gata, cu ultimul punct pus, neapăsat însă... Un act în proză complet scris şi complet rescris. Retopire. In aşteptare, string şire mărunte de observaţii, pe un caeţel care nu mă părăseşte niciodată.
O nuvelă mare pusă în cuptor. O idee scumpă pe care nu o pot lăsa în pustiul cartoanelor [...] Şi, în sfîrşit, o puzderie de idei-sentimente aruncate prin hîrtii, care aşteaptă şi ele haina şi scara de iambi sau trohei, sau mausoleul unui sonet.
lată bilanţul realităţilor. Nu te mira. Zic REALITĂŢI acestor vagi fantome cu un picior pe hîrtie şi altul în prăpastia   sufletului  meu  din   care ies,
77
texte şi documente
pentru că n-am nimic la îndemină cu ce să pot măsura haosul fierbinte, plin de mil în care e sufletul meu de azi.
Şi mă gîndesc că sînt zece ani aproape de cînd tot primeşti scrisori pe tonul acesta de la mine! Iar eu, am 27 !
...Totdeauna am avut o puternică viaţă interioară. Niciodată insă n-a în-drăsnit să mi se strecoare în scris. Sau de cîte ori a făcut-o, era banală, naivă, imposibilă...
Şi peste creşterea aceasta continuă, înfrigurată a sufletului, preocupaţiuni străine: puncte la examene de economie politică, sau preocupaţiuni penibile : puncte la sau de la cursul leului, în Bur să-Cine mă sfredeleşte şi mă însămîn-ţează, e mai ales Shakespeare...
28 mai 1920, Paris.
...M-am hotărît — cît îmi îngăduie timpul, depărtarea, întîrzierea curierului şi nesiguranţa lui — să-ţi trimit ceva. Poezia „Amurgul" aci alăturată, o încredinţez mîinilor tale cu destinaţia „Convorbirilor literare". E puţin cam „împietrit", o recunosc, dar nu e nedemn. Scriu împietrit fiindcă apreciez poezia fluidă a lui Verlaine, dar vai ! nu ştiu să o fac. Idolii tinereţii mele îmi par azi atît de mari, şi cred că voi scrie întotdeauna în gustul parnasienilor...
Lucrez la un articol lung, care va fi o dare de seamă amănunţită asupra mişcării teatrale din Franţa, din anul acesta. Voi căuta să fiu cît mai obiectiv — departe de mine păcatul cronicarului „Vieţii româneşti!" — şi, mai ales, bine informat. Şi sînt cre-de-mă...
Ieri am luat ceaiul în atelierul lui Jalea... Toţi se văitau, cu mine în cap de hahalerismul lui Hurmuz.
Se ivesc anume frămîntări sufleteşti, indispoziţii fizice, greutăţi pecuniare... I. M. S. îşi caută, în presă, un rost adecuat de cronicar dramatic.
E turmentat de febra creaţiei dar şi de îndoieli şi lene... Remediu nu-şi află decît în muncă, în noi străduinţe artistice.
Buşlenari, 10 august 1920.
[...] nu mă pot odihni. Am o enervare care îmi sfîrîie în cap, continuu... Am mai scris cîte ceva: două bucăţi de versuri — incomplete — o schiţă pe care poate s-o trimit la „România nouă". Mi-a adus Marietta de la Bucureşti lot ce trebuie pentru Here-d~a: volum, dicţionar. Ştiu eu, însă, de voi putea face ceva ? !..
Bucureşti, luni 23 august, 1920.
...Se zice că voi face presă, în gazete de flanc — deocamdată : „Izbînda" şi „Avîntul". In acest scop, [...] instrucţiuni... După amiază, actul de rezistenţă : obligaţii, atribuţii, apunta-mente în redacţii.
Părerea mea ?
Să nu fie o afacere de care vom vorbi în viitor...
Aseară am fost cu Marietta, la Ven-turii. Cenaclu în păr. Cald, scos din teasc şi nedat încă pe piaţă, ultimul volum al lui Moşoiu: „Sufletul grădinii". Fireşte spicuiri de către Hurmuz; „bucăţi eterne". Eu nu am înghiţit formula. Am aplicat maşina „maioresceană" de critică, aceia pe care am învăţat-o de la tine, din mult citit şi din bun simţ.
Puţină linişte să am şi mă pun pe lucru; traduc şi retapez cîteva lucruri vechi. Am şi proecte mai nouă. Iar de va ţine mai multă vreme tihna, voi încerca reluarea „Tainei lui Eros". (sic.)
Joi, 23 sept. 1920.
[...] Vreau să-ţi fac o surpriză: în loc de „Heredia-uri" să-ţi trimit două „originale", şlefuite, pe cît aşi putut mai bine, şi să te întreb apoi, după această mică experienţă: iată, am stors din mine tot ceea ce cred eu că e mai bun. Am realizat ceva ? Şi poate astfel, să mă scutur de groaznica mea îndoială, de lene, de rău, şi, cu un pic de încredere, să mă pun pe muncă.
[..] Al doilea sonet — deşi perfect din punctul de vedere al tehnicei, nu corespunde unei relative realităţi pe care o are la bază versiunea vornicului Grigore Ureche pentru descălica-tul Moldovei...
Hurmuz m-a ispitit şi m-a luat sîm-bătă la o masă colegială a unuia care intenţionează    să  scoată    „Flacăra"...
texte şi documente
78
Ceva în stil mare. (M-am cam acrit de atîtea proecte grandioase.) Cercul se compune din: Ion Pillat — care are bastonul de mareşal, care mi-a arătat o solicitudine jenantă pentru mine, care s-a oferit să se prezinte la Naţional cu „piesele" (?) mele, etc...; T. Arghezi, Scarlat Froda, A. Maniu, N. Crainic, Vinea, Măţăoanu şi alţii... Pillat m-a angajat stăruitor să-l văd la Capsa, zilnic, şi să-i citesc versuri.
Gazetăria mea ? Mi-a fost imposibil să pun mina pe o cronică dramatică. La „Izbînda" tronează P. Prodan. Am încercat la „România nouă". Cît pe aci... Cînd s-a cerut însă carta permanentă, Minulescu a făcut scandal că nu o dă, păstrîndu-şi critica liberală în familie: nevastă-sa aven carta „Viitorului". El cu ce era să mai intre ?
Ion Marin Sadoveanu pierde pe tatăl său, de care un prieten declară că îl separau „antipatii de clasă..."
Se afirmă oa volubil conferenţiar, fondează grupul Poesis, colaborează la „Viaţa românească", iar proaspăta şi civilizata editură „Cultura naţională" {prof. V. Piîrvan), îi solicită traduceri.
miercuri 19.12.920, Bucureşti.
...Tata mi-a lăsat un testament mistic. Conţinutul: 1U din avere mie, in plină posesiune : J/i copilului meu (?)...
Sînt vreo zece zile de cînd, în aula fundaţiei Carol, am ţinut o conferinţă despre: Francois de Curei. Presa bună; am fost ascultat cu atenţie ; am avut conştiinţa că am spus lucruri nouă şi că am interesat. Sînt mulţumit. Nădăjduiesc să ţin în februarie, tot acolo, o altă serie de conferinţe, în unire cit Vianu, despre: Misticismul şi Viaţa... Sînt bun prieten, azi, cu Ion Pillat şi punem multe la cale. Gogoşi ? Puerilităţi ? Poate.
Am scris scrisoarea asta aşa cum nu ţi-aşi fi scris-o decît ţie : cinstit, fără cotituri...
luni, 18/5 aprilie 1921.
...M-am pus bine şi cu grupul de la „Viaţa Românească" al cărui colaborator am şi început să fiu. (Nr. 3 publică sonetele pe care le cunoşti; le-am trimis alte două bucăţi pentru Nr. 4.)
In treacăt: am o poezie şi în ultintal Nr. din „Analele Dobrogei", atras, în urma stăruinţelor lui 1. N. Roman...
Am fost însărcinat de academicianul Vasile Pîrvan — care e în fruntea unei case de editură (Marmorosch, 60.000.000 capital)... am fost însărcinat, spun, cu două traduceri: 1) Bre-dier: Tristan şi lseult (care, între noi, îmi rupe oasele; e înspăimîntător de greu de tradus) şi (alta aleasă de mine) 2) P. Loti: Vers Ispahan, la care muncesc cu rîvnă şi satisfacţie, con-statînd cît de mult e în mijloacele mele melopeea şi culoarea intensă a operei.
...Cele două cărţi: Trois Hommes; S'uarez şi Poeziile lui F. Jammes ţine-le pînă la vară, cînd nădăjduiesc să ne întîlnim la Constanţa...
1 noiembrie 1921, Bucureşti.
...Am reuşit să înjghebez o asociaţie culturală; îi zice „Poesis"', cu scop de a face cunoscute mişcările nouă, artistice, din străinătate. Şi am început cu teatrul. La 12 noembrie deschidem seria conferinţelor la Fundaţie. Vorbesc eu despre „Mişcarea de la Vieux Co-lombier" şi apoi, unul cîte unul, ceilalţi amici. "Ţinta noastră e să agonisim ceva bani şi să putem începe să jucăm teatru nou şi necunoscut încă la noi...
...Apar două reviste şi sînt la amîn-două: „Flacăra" şi „Revista vremii".... Sînt cronicar dramatic.
...Am ceva în „Flacăra" primul număr — iscălit — şi sub numele de Sidoli la Trapezul maimuţei, tot eu sînt.
7 april 1922, Bucureşti.
...plec pentru cîteva zile la Constanţa [...] viaţa-mi fiind sdruncinată puţin de un turneu al Mariettei cu Manolescu.
...Eu acum recitesc istorie literară şi filozofie, de vreme ce în Iulie mă prezint la Iaşi, unde graţie lui lancu Marinescu — vărul meu, prof, definitiv de latină — mi se acordă un examen global pentru licenţa mea în litere... Odată licenţa luată, e probabil să plec în Germania pentru rutină şi experienţă de regie. Apoi — la toamnă — mă fixez la Viena pentru doctorat (istoria artei în general, cu specialitate
79
texte şi documente
şi 'teză, probabil din estetica dramatică.)
...Din cînd în cînd, cîte o poezie. Cred — nu ştiu sigur — că e una în Viata Românească, într-un număr viitor.
De la Pîrvan chiar eri am încasai vreo cîteva mii de lei aconto, aşa că m-a obligat grozav şi va trebui să lucrez intens la Bredier. El preţuieşte mult cartea aceasta, pentru care intenţionează să facă mari sacrificii cu tiparul, scoţînd-o în edific de mare lux. Apoi va trebui să mă înham — am deja 2 capitole gata — la „Pro-metheul şi Epaneteul" lui C. Spittler : o parabolă, pe 500 pagini, în stil biblic, — şi în frază şi în cugetare —• dintr-o nemţească aproape medievală. Loti-id mi-au spus să-l dau, la urmă de tot (...)
Biblioteca mea a crescut cu 700 volume aproximativ. Studii multe'— în majoritate estetică, critică, istorie ; foarte putină lirică, mai ales romane şi teatru. Aştept acum din Germania un transport de vreo 4—5000 mărci numai cu cărţi de teatru.
27IIV.923. Buc.
(...) Eu mîine, sîmbătă, plec împreună cu Marietta — la şezătoarea Gîndirii. Apoi mă întorc, stau puţin şi plec în turneul cel mare din Ardeal...
25 april 923, Bucureşti.
...Dacă eşti curios să-mi citeşti conferinţa de la „Poesis" despre Sftul Francisc din Assisi, caut-o în numărul viitor al „Cugetului Românesc".
marţi, 8 iunie 923, Bucureşti.
...îţi încerc două stiluri după limba lui Tolstoi (necunoscută mie). Le socotesc foarte aproximative, ori cît m-aş fi ajutat de cele două traduceri (germană şi franceză) mi-e cu neputinţă, cred, să dau ceva exact, lată cele două versiuni :
1) Şterge-o, masă şi cuptor... . Stă jupîn-ntr-um picior
sau mai bine :
2) Piei cuptor, că de acum va dormi jupînu-n drum.
lată şi versurile occidentale :
a) franceză (trad. Denis Roche) Marche,  miasure,   miarehe fourneau Le patron n'a pas ou coucher !
b) germană (trad. A. Luther.)
Tisch und Ofen — s'ist zu dumm AHes tanzt um mieh herum...
într-o corespondenţă cu antetul „Direcţiunea generală a Teatrelor, Cabinetul Directorului General" la data de „2 sept. 923 Buc." :
...E seara, între actele spectacolului şi ale repetiţiilor. Am fugit din scenă ca să-ţi dau de veste... Piesa lui Cehov „Unchiul Vania" (în traducerea ta, dragă 'Traiane) cred că va trece chiar înainte de Crăciun, la Naţional. Fii de asemeni liniştit, suflet chinuit : cred că dna. Lilly Popovici va juca rolul Soniei. Intru cît priveşte tipărirea lui „Vania"... totul este gata la Convorbiri...
Cu acelaşi antet pe liîrtia corespondenţei, sîmbătă 15 sept. 923 :
...Fireşte că e minunată ideia unei cît mai complete colecţii de traduceri din ruseşte !
„Unchiul Vania" e înscris definitiv şi sigur în repertoriul din anul acesta al Teatrului Naţional. Mă lupt acum să-l scot de la Nottara (ca direcţie de scenă) şi să-l dau lui Guşti, singurul care e în stare să redea acea „Toska" de care-mi vorbeşti. Nu avea nici o teamă; îi port eu de grije, fie chiar cu o distribuţie cu Lilly Popovici — de vreme ce aşa vrea, năpristan, traducătorul !...
Bucureşti, sîmbătă 19 ianuarie 1924 (Bobotează)
...demisia mea, din directoratul propagandei pe care mi-am dat-o de la 20 decembrie, nu m-a împiedicat să rămîn în cele mai bune raporturi cu Valjan1). Cauzele demisiei sînt înfăşurate în evenimente politice. Scîrba de Mavodri2), care mă detestă — l-am
1) Al. Vasilescu-Valjan, pe atunci director general al teatrelor.
2) Al. Mavrodi, corifeu politic ; directorul gazetei „Viitorul", organ al partidului liberal.
texte şi documente
80
înjurat cumplit pe cînd era director al teatrelor şi sînt gata să o fac şi mîine, de va fi nevoie !...
...demisia, stăruind serios, mi s-a primit. Nu puteam să accept o situaţie falsă, care mirosea a sinecură de la trei posti! Slavă Domnului! Acum sînt iarăşi liniştit. M-am vîrît pînă peste cap în lecturi de tot felul. In special, în ultimul timp, citesc numai istoria religiilor : mă pasionează. Printre picături mă vei găsi în prietenie strînsă cu Nietzsche, Spengler şi chiar Slirner. Cartea de învăţătură budistă a contelui Keyserling — prin care Germania de azi îşi caută o cale şi un îndreptar — e o prăjitură bună, de seară, după o orgie anarhică sau de îndrăsneţe şi poetice sinteze.
Literatură ? Ruşi! L-am reluat pe Tolstoi în „Război şi Pace", apoi toată poezia Eddelor — pe care mi-a adus-o de la Leipzig, în unsprezece volume; la care trebuie să adaugi romanele cavalereşti ale Franţei „de la table ronde", într-o remarcabilă adaptare şi prelucrare a lui Jaques Bou-langer, — în patru volume... „Tristan şi holda" e aproape gata.
Toate ar fi bune dacă afacerile băneşti ar merge ceva mai bine.
...Am de gînd să reiau studiul asupra Sft. Francisc din Assisi, să-l completez şi să scot o lucrare serioasă. Am primit midt material nou, în ultimul timp...
*
Şi-astfel, teancul — necunoscut pînă azi — al epistolelor trimise, în anii lui tineri de Ion Marin Sadoveanu, ni-1 reînvie aşa cum a fost : setos de cultură, stilat, bun şi candid, năzuind
— ardent — către Frumos.
Cu el s-a stins o confraternitate spirituală, sudată prin afinităţi ce, doar parţial, au fost dăruite tiparului.
Amintim cîţiva din nobila falangă : Tudor Vianu, M. Ralea, Camil Pe-trescu, V. Voiculescu, Ticu Arhip, Marietta Sadova, Ion Barbu, Demostene Botez... Fiecare avea multiple zone de contact cu  Ion Marin Sadoveanu
— cel atît de romantic şi realist, totodată.
însă artistul acesta, controversat de atîtea miraje, alternative şi introspecţii, cărturarul neostenit, mereu în căutarea şi luminarea unor cunoaşteri nouă, fosta-a el, oare, cît de cît, fericit ? Aceasta-i întrebarea.
măria bănuţ
panii
subteranul
Oricîte studii şi monografii aş citi despre Anton Pann, studii care tind să-l desprindă din aburii legendei, să-i precizeze şi să-i nuanţeze trăsăturile, nimic nu izbuteşte să-i schimbe fizionomia şi locul pe care-1 ocupă în iconografia mea personală. Mă refer la acel maldăr dens de imagini situat la nivelul cel mai adînc al conştiinţei, strat macerat îndelung, humus nutritiv din care viaţa noastră sufletească îşi trage sevele.
M-am născut şi mi-am petrecut copilăria la Bucureşti, în aria spirituală
şi lingvistică valahă. Cred că înainte încă de a putea sloveni singură, mi s-au citit apologuri, istorioare, proverbe din „Povestea vorbii". De pe atunci am fost sensibilă la savoarea graiului popular muntenesc, aspru, piperat, în violente, pestriţe culori.
De pe atunci, atmosfera vechiului Bucureşti — ceea ce mai rămăsese din ea, după primul război mondial — s-a contopit undeva, în subteranele memoriei, cu forfota şi mişcarea săltăreţ epică a tîrgurilor prin care evoluează eroii antonpaneşti, unde îşi fac alişverişul, unde se-nnoadă şi se des-noadă conflictele ce duc — spre integrala satisfacţie a bunului nostru simţ — către o morală finală realistă, hrănită dintr-o imemorială înţelepciune a omenirii.
Să-mi fie iertat sentimentalismul confidenţei, dar — cînd aud pe cineva pronunţînd „oauă", în loc de ouă — savoarea fonetică a pronunţării specifice are pentru mine aceleaşi virtuţi declanşatoare de voluptăţi şi asociaţii senzoriale, afective, cum avea pentru Proust celebra lui „ma-deleină", cînd o simţea sub cerul limbii.
82
scriitori şi curente
„Oauă" spunea şi o bătrînă de-a mea, „oauă" spunea şi Anton Pann, şi gîrla asociaţiilor primordiale pe care curge la vaie şi fesul veselului psalt petrecăreţ şi coşul cu albe, ovale primordiale oauă, seamănă ca două picături de apă cu Dîmboviţa mea, de ieri,- de azi, de totdeauna.
măria luiza cristescu
B
pann sau pofta de vorbă
Anton Pann s-a gîndit la publicul său pe care 1-a format, 1-a educat, I-a alintat cu istorioare de amor şi căruia i-a făcut răvaşe vesele de plăcintă. Iată un autor care scria mult, cu o hărnicie delirantă, aparent în toate domeniile posibile, dar de fapl mereu în acelaş fel, cu o perseverenţă de om cu sistem sau cu o furie de genial improvizator. Pann avea nevoie să spună tot, căci avea multe pe suflet şi mai ales pe limbă ; şi aici se plasează laboratorul creator al lui : între suflet şi limbă. într-o poveste de acelea care tulbură inimile târgoveţilor despre necazurile neprevăzute ale mirelui cu mireasa lui, Pann se supără şi suferă pentru tot ce li se întîmpla bărbaţilor din partea femeilor — şi totuşi limba i se agaţă într-un cuvînt ca într-un cui şi se porneşte să spună tot ce ştie, tot ce a cules vreodată, tot ce i se pare potrivit, despre viclenie, flecarii, pizmă, vrăjmăşie, iuţeală, posăcie. Dacă nu
se potriveşte, n-are nici o importanţă : el găseşte un cuvînt de legătură : o conjuncţie disjunctivă, o vorbă rătăcită care îl serveşte, un „căci", un „sau", un „ori altfel", şi proverbele şi zicătorile se leagă unele de altele solid sau firav, în timp ce mirele şi mireasa aşteaptă să-şi termine autorul tirada şi să se întoarcă Ia ei. Dar Pann îi răsplăteşte cu vorbe din belşug, cu lacrimi şi furie, cu injurii şi laude. Asta îi e foarte simplu, pentru că suferă de nevoia de a spune tot, de a vorbi, de a nu fi întrerupt.
îmi închipui că visul de aur al lui Pann era să poată găsi legături şi conjuncţii pentru toate vorbele de duh, povestioarele de mahala, percep-tele de morală, pentru a face din toate la un loc o operă uriaşă şi neîntreruptă pe care s-o citească tîrgoveţii cu sîrg. Hazul lui oscilează dintr-o extremă suculentă, în alta delicată, trecînd adesea prin prăpăstii de neinteresant prozaic, fără har. Nimic mai firesc la un temperament de povestitor ca el şi la o asemenea enormă poftă de a versifica. A pus pe rime tot ce i-a trecut prin minte, formidabila poveste a cepei ca şi testamentul său — şi cred că nu ar fi scăpat neversificat nici „Regulamentul organic". Palavragiul din el are un limbaj de-o enormă întindere, care îmi închipui că îi şedea în minte împărţit ştiinţific pe categorii de sinonime, sau „potrivite pentru cutare împrejurare" sau „despre lene", „despre beţie". Un palavragiu erudit, care ştie totul şi care mai ales nu poate fi oprit cu nici un chip să spună tot ce ştie. Şi încă aşa cum vrea el : cu rime dificile şi savante, cu calambururi, cu ironii şi explicaţii.
Tumbele şi glumele verbale, datul peste cap sau rîsul de unul singur sînt însuşirile acestui Pann miraculos, de-o inventivitate delirantă, dar ordonată, sau de o platitudine fără egal. Orice vorbăreţ suferă de acest paradox ca de o boală. Şi apoi radicalele, neologismele, cuvintele culese din toate lim-
scriilori şi curente
83
bile, din toate foile vremii, din toate mahalalele şi cărţile distinse... Pann e adesea plin de farmec improvizînd, dar e şi ridicul versificînd reguli pentru paza de focul ce tocmai îi arsese ■o parte din cărţi ; caraghioasă e morga lui de sfătuitor în ale justiţiei, medicinei, certurilor între babe, intrigilor între curtizane.
Dar Pann e o figură care inspiră în orice ipostază a sa simpatie, adesea obligîndu-ne la un sobru respect şi la admiraţie. Pann are vocaţie de sfătuitor, suferă pentru relele ce se întîmplă şi le comentează în silogisme ; fiecare întîmplare îi trezeşte interesul şi din ea trage o învăţătură pentru tîrgoveţii săi : „Vedeţi, le spune el, aşa şi aşa trebuie făcut, căci"... şi aici intervine o avalanşă de proverbe şi ziceri, de vorbe şi trăncăneli, de auzite şi inventate.
S-ar fi simţit la locul său în piaţa ateniană, cu nişte ascultători înţelepţi sau gură-cască în jur, Acolo i-ar fi stat bine, căci el e eruditul şi oratorul, el e vorbăreţul doct, moralistul priceput, colportorul faptelor petrecute sau visate, omul care vorbeşte zi şi noapte, în stare de veghe sau în somn, fiindcă mai mult decît orice pe lume ii place să vorbească. Există o nobleţe în palavra lui, o nuanţă de miraculos pe care n-o are mahalagiul -vorbăreţ, ce trece cu bîrfa din poartă în poartă. O are însă Pann, pe care ni-1 putem închipui vorbind unui grup de cerşetori sau de copii obraznici, rezemat de o coloană distrusă dintr-o Grecie tîrzie, mizeră, lipsită de zei, dar totuşi Grecie, sau vorbind în aceeaşi piaţă, pustie, vorbind nimănui, decît vîntului mult mai rece decît în vremurile de glorie ale Eladei.
...Sau ni-1 închipuim pe vorbăreţul Pann, la o oră tîrzie din noapte, cînd nici cîinii nu mai latră prin mahala şi cînd lămpile nu mai pîlpîie, aplecat peste hîrtia peste care alunecă o pană bine ascuţită. Are obrazul măsliniu şi profilul grec, are o haină europenească, iar în cap o tichie balcanică.
dana dumitriu
„plînso-
cuvîntarea"
meşterului
pann
Perioadele de tranziţie, de alunecare dintr-o stare istorică în altă stare istorică motivează estetic drame ciudate ale creaţiei. Oamenii scrisului trăiesc din intuiţii îndrăzneţe şi din naivităţi, clipesc copilăros şi se încruntă cu genialitate, se străduiesc naiv şi cu ifos să intre în nişte canoane ad-hoc şi o iau razna din ele cu sentimentul vinovăţiei şi al izbînzii viclene. Asemenea perioade lasă urmaşilor semnele unor zbateri atît de reale, încît capătă cu timpul tenta unei ambiguităţi structurale. Din producţia literară încep să dispară certitudinile valorice. Ceea ce încăpea în canonul improvizat se dovedeşte efemer, rebeliunile se consolidează ca acte artistice. Bătrînul Pann care, pentru că avea harul psaltichiei şi simţul „vorbei", se apucase de o manufactură specială, anevoioasă şi nu prea prosperă, mai mult păguboasă decît aducătoare de prestigiu material, lipeşte de sine imaginea acestei perioade tulburi pînă se identifică total cu ea, ca proverbele isteţe de poveştile Iui pline de tîlc.
Anton Pann este un poet solemn. Ce ne-ar îndreptăţi să credem altfel cînd, cu bun entuziasm, el a făcut cea mai limpede literatură didactică (din care nu lipsesc accentele teologice şi nici cele profane), o literatură în genul Panciatantrei ?
Anton Pann este un poet poznaş. Ce ne-ar îndreptăţi să credem altfel cînd
scriitori şi curente
el a dăruit pasemiologiei autohtone şi orientale farmecul „poezirii", adică a transformat învăţătura morală în cîn-tec şi plăcută desfătare ?
Anton Pann este un poet terestru pentru că, respectînd dogma, elimină din ea teama de transcendent şi de sacru, ambiţia abstractului fiind înlocuită cu o religie a firescului, a experienţei practice. De aceea nici încălcările eticii clasice nu i se par „păcate" şi — în ciuda aerului adesea ferm pedagogic — se poate amuza de slăbiciunile umane, ca orice spirit tolerant  al perioadelor  de tranziţie.
în sfîrşit, imparţial şi calm, generos şi molcom, un poet care susţine cumpătarea şi necumpătarea, ca norme ale conduitei etice egal valabile şi egal meritorii şi nu lasă să se întrevadă sensul precis al convingerilor sale morale. El dă satisfacţie tuturor, luînd calea de mijloc ca indiciu al înţelep-tei meditaţii. Ceea ce însă îi întregeşte portretul ca sumă a nuanţelor valorice este vocaţia limbajului, ignorarea desăvîrşită a oricărei prohibiţii a cuvintelor. Ele sînt libere a se alcătui, a se forma, a se schimonosi, a se umple de culoare şi a se vitaliza în sintagme noi, în sintagme poetice memorabile. S-au numărat izbînzi de expresie ale operei lui Pann, s-au numărat şi hazlii erori („Florile cum se ivesc / Păsările-amorizesc. / Toate, cu mare dogor, / Una după alta zbor. / Apoi pîn pomi cînd să pun, / De viers zeferii răsun"). Se amestecă în „Povestea vorbii" arhaisme, provin-cialisme, franţuzisme, limbajul mahalalei bucureştene şi graiul cu ifos al bonjuriştilor şi al poeţilor neoanacreon-tici.
Poet de tranziţie, Pann ne-a lăsat o operă complicată. Parte din ea este neîndoios consistentă prin ea însăşi, parte este vaiorificabilă prin pitoresc, ne cîntă o perioadă a ambiguităţii noastre istorice, ne reaminteşte că moştenim o literatură cultă datoare folclorului oriental şi occidental şi că atunci, în timpul anevoiosului negoţ cu cărţi al dascălului de psaltichie, toate se îmbulzeau spre alcătuirea unui trup tînăr şi încă incert. Pann şi-a amestecat versurile originale cu altele, aparţinînd poeţilor vremii sau fondului oral al cîntecelor profane —
şi aici se vădeşte încă o dată climatul ambiguu de existenţă al „finului Pepelii" şi se motivează nerigurozi-tatea sa lirică, inconsecvenţele harului său. Toată cariera sa scriitoricească este dominată de ambiguitate şii acolo unde, cu lene balcanică, nu-şi struneşte truda spre limita de sus a vocaţiei sale, rămîne în zona atît de contradictorie a pitorescului. „Povestea ăluia", cum spune însuşi Pann,, „...Om, oricum, întru toate / Fără cusur, nu se poate". El ştia că acolo unde greşeşte nu este absolut greşit,, că hiatusurile, atît de intim exprimîn-du-1, mai pot supravieţui printr-um farmec aparte, prin farmecul tranziţie» pe care o reprezintă.
aurel dragoş inuiiteanu
pentrta
mai dreapta
cinstire...
Dincolo de prilejul rememorativ» întrebarea este: ce înseamnă pentru1 noi Anton Pann ? Habitudinile de istorie literară ar putea determina o savantă înşiruire de consideraţii, plină de citate agreabile, constituind în fond' o întreprindere vană, exterioară, necorespunzătoare sentimentului nostru adînc faţă de acest mare scriitor. Von* circumscrie deci tentativa noastră la această unică întrebare: ce înseamnă pentru noi Anton Pann ? Poetul e învăluit în lumina tulbure a începuturilor, se refuză apropierilor brutale, ca
scriitori şi curente
85
orice adevărat obiect al gîndului, ca orice realitate care-dă-de-gîndit. Citit neglijent (cum, vai ! s-a făcut de atîtea ori în critica noastră), el a putut fi considerat un colportor hazos, mai puţin original, un fel de artist dc mahala literară.
O mai adîncă înţelegere a ceea ce sîntem noi înşine, o dreaptă preţuire a trecutului nostru, toate acestea îi indică pe Anton Pann drept ceea ce este : prototipul scriitorului. Am înţeles deci gîndul lui Blaga. Nu întîm-plător autorul: Nebănuitelor trepte îl alesese pe Anton Pann să întruchipeze boala nobilă de care sînt bîntu.iţi stihuitorii şi toate celelalte feluri de artişti. Era îndreptăţit în alegerea lui de întreaga existenţă a lui Anton Pann.
S-a spus cu ocazia comemorării lui că a fost un clasic. Desigur, dacă înţelegem prin aceasta un în-temeietor de cultură ; mai puţin dacă l-am considera o structură clasică. Posedat de daimon, Anton Pann ne-a lăsat o operă în care bîntuie vîntoasele destinului uman, neliniştitoare prin transparenţa lor. Anton Pann ne spune grozăvii la gura sobei, aşa, ca pe nişte întîmplări obişnuite, ca pe nişte fabule (poveşti) uşoare. Din această perspectivă, toate se încarcă apoi de dinamită, orice fapt mărunt pare că închide în sine un cataclism.
Spuneam că Anton Pann este prototipul scriitorului în spaţiul cultura! balcanic. Personalitatea lui are un singur corespondent, în mitologia naţională : Meşterul Manole, şi pregnanţa acestei apropieri măsoară ponderea celui care a scris Povestea vorbei, în conştiinţa artistică românească. Este poate ostentativ să facem apropieri între un scriitor cu identitate certă, posibil de urmărit în împrejurările cele mai mărunte ale existenţei sale, şi figura cea mai nobilă, înconjurată cu aura jertfei, din toată mitologia autohtonă. Cu toate acestea, Meşterul Manole şi Anton Pann sînt cei doi poli, cele două prototipuri care ordonează efortul artistic în literatura noastră. Meşterul Manole este prototipul ideal, Anton Pann este prototipul real al scriitorului român. Pe unul îl împlinim, este imanent condiţiei    noastre istorice şi culturale,
l-am numit pe Anton Pann ; celălalt este steaua noastră călăuzitoare, ne chinuie cînd visăm alcătuiri minunate, cum n-au mai fost nicăieri şi niciodată, cînd simţim că trebuie să jertfim pentru artă ceea ce ne este mai drag, adeseori chiar viaţa noastră, şi l-am numit Meşterul Meşterilor. Anton Pann este de fapt tatăl nostru al tuturora, din desaga lui plină de cuvinte am ieşit cu toţii. Vagabond în căutare de statornicie, disimulat şi plin de orgolii, sărac şi generos, iubind şi nefiind iubit, glumind ca un condamnat la moarte care este familiar cu călăul, tîrgoveţul acesta trăieşte în fiecare dintre noi, şi îndrăznesc să fac o profeţie : peste două sute de ani se va contesta identitatea lui reală, profesorii vor scrie cărţi pro şi contra în această problemă, de-monstrînd cu argumente savante că n-a existat niciodată un personaj adevărat cu acest nume, că el este doar un simbol, iar opera lui aparţine de fapt mai multor scriitori. Aşa s-a întîmplat în literatura universală cu personalităţile ale căror nume au ajuns să denumească condiţia scriitorului : cu Homer, cu Shakespeare ; în filosofie, cu Socrate. în cadrele literaturii naţionale se va întîmplă astfel cu Anton Pann. Este cel mai îndreptăţit, de altfel, omul vorbei, cel care i-a imaginat povestea aceea pe care noi o întruchipăm.
al. i. şieîăsiesca
99şopisanui*6 din sliven
Cel puţin şapte poeţi şi-au mărturisit în paginile „Luceafărului" din 27 septembrie 1969, evlavia faţă de un mare înaintaş : Anton Pann. Numele lor în ordine (alfabetică)  sînt : Leonid Di-
86
scriitori şi curente
mov, Tudor George, Miron Radu Pa-Taschivescu. Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Romulus "Vulpescu. Zic „cel puţin", pentru că revista reproduce şi păreri ale unor -mari scriitori : Tudor Arghezi, George Călinescu, Tudor Vianu. Şi mai sînt şi alţii : Edgar Papu, Radu Tudoran. - Ce răsplată mai mare poţi năzui decît ca, după 175 ani de la naştere, sau, mai sigur, 115 dela moarte (mă voi explica !), atîtea lire strălucite şi atîtea spirite distinse să se aplece, cu dragoste şi respect, asupra osîrdiei tale în ale poeticescului meşteşug ?
Cred că Anton Pann se răsuceşte fericit în mormîntul său din biserica Lueaci din Bucureşti, (deşi el dorise să fie îngropat la schitul de munte Roşioara). Dar văduva sa, Catinca, cu cel puţin 25 de ani raai tînără (era a treia nevastă), deşi a donat bisericii I.ucaci din Bucureşti casele din strada Taurului (astăzi strada Anton Pann, prin străduinţa lui G. Dcm. Teodo-rescu, primul biograf serios al poetului) şi deşi făgăduise că se va călugări (Ia schitul, Roşioara, alături de «seminţele soţului !), s-a remăritat în 1857 cu Oprea Dumitrescu, „fost elev şi pare-se lucrător în tipografia lui Anton Pann".
Spuneam că aniversarea celor 175 ani dela naştere nu-i unanim admisă. George Ivaşcu, în a sa recentă Istorie a literaturii române (I), pe care vom mai avea ocazia s-o cităm, dă ca an al naşterii 1797 şi nu 1794. De ce ? Pentru că data de 17S4 nu a fost stabilită pe bază de documente, ci prin deducţii. Marele bard popular însă, în cele două „diate" ale sale, susţine, în 1849 : „şi-acum vîrsta mea se pane/ la cincizeci şi trei ani punct", iar în 1854, „1-ani cincizeci şi şapte punct". Deci, în amîndouă cazurile, data naşterii ar fi cel puţin 1796 şi cel rault 1797. G. Dem. Teodorescu şi Gaster, mai tîrziu, au susţinut însă că poetul ţinea să fie socotit mai june decît era. Oricum ar fi, în 1969 s-au împlinit, de data aceasta cu siguranţă, 115 ani de la moarte ; aşadar, comemorarea poetului în 1968 este cu totul justificată. De ce m-am oprit totuşi asupra acestui amănunt ? Nu numai dintr-o pedanterie a   profesorului   de limbă
română — şi a editorului de clasici ce-am fost cîndva. Ci şi pentru că despre Anton Pann a apărut, în anul 1954, (deci la o sută de ani de la naştere !) una dintre cele mai serioase, credem, pînă în momentul de faţă, monografii. Ea se datoreşte unui harnic şi modest cercetător şi anume lui Ion Manole (Ion Roman). în mod curios, în numărul comemorativ al Luceafărului nu apare nicăieri vreo menţiune despre această lucrare şi despre autorul ei. Mărturisesc că nu am vreo intenţie polemică, se înţelege că acest lucru nu era absolut necesar, deşi în introducerea redacţiei la articolul prof. Gh. I. Moisescu, articol de altfel pertinent, se susţine că „sînt aspecte foarte puţin cunoscute de critica şi istoria noastră literară". Se poate ca astfel de aspecte să fie necunoscute publicului. Cît priveşte pe criticii şi istoricii literari, aceştia le cunosc prea bine, iar în monografia citată a Iui Ion Roman ele sînt dezbătute foarte pe larg. Am citat monografia lui Ion Roman, pe care o recomand tuturor celor ce sînt înamoraţi de arta lui Anton Pann, nu numai pentru a face un act de dreptate unui scriitor tot atît de modest pe cît este de merituos. Ci şi pentru a aminti că prima „mare" comemorare a Iui Anton Pann a avut loc în condiţiile socialismului românesc, cînd acesta era încă doar o „democraţie populară". Atunci, pentru prima dată, Anton Pann a intrat în Biblioteca pentru toţi, într-o ediţie excelent îngrijită de filologul I. Fischer. Doresc prin acestea a sublinia că în acei ani, dominaţi într-o măsură de sociologismul vulgar, în literatură au existat condeie care au creat şi valori durabile. Dacă în monografia amintită există, cum e firesc, unele formulări depăşite, îa o nouă ediţie, care ni se pare necesară, ele ar putea fi amendate.
Un al doilea amănunt interesant care poate fi găsit în monografia lui Ion Roman şi care, nu mă-ndoiesc, este cunoscut specialiştilor de talia lui Paul Cornea (autor al unei competente lucrări despre Anton Pann), dar ignorat de publicul larg, este numele adevărat  al lui  Anton Pann : Antonie
■scriitori şi curente
87
Pantoleon Petroveanu (Petrov). Poetul s-a născut la Sliven, în Bulgaria, din tată bulgar, de meserie căldărar şi mamă, pare-se grecoaică, Tomaida. In timpul războiului ruso-turc din 180S— 1812, mulţi bulgari au „pribegit" pe urma oştilor creştine. Astfel se face că Anton Pann, la 1810, se afla „între sopranii armoniei eclesiastice" la Chişinău, de unde, în vestita iarnă a lui 1812, a plecat cu mama sa, Tomaida, la Bucureşti, unde a rămas pînă la sfîrşitul vieţii. De ce m-am oprit asupra acestui al doilea „amănunt" ? Pentru că, pe această bază, unii critici literari din trecut (în speţă, Bogdan-Duică) susţineau că Anton Pann „n-a avut o patrie a sa, în care iubirea ei să-i răsară cu putere în inimă". Desigur, ar fi suficiente numai evocările din numărul mai sus citat al Luceafărului, din care unele sînt de-a dreptul excepţionale, pentru a înţelege injustiţia afirmaţiei lui Bogdan Duică. Dar nu a fost deloc de prisos să se reamintească admiraţia pe care au avut-o pentru Anton Pann Arghezi, Barbu, Blaga, toţi trei călcînd pe urmele marelui Eminescu, pentru care Anton Pann era „un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decît o sută dintre ofticoşii care fac astăzi „esprit" prin gazete, şi care declara, mai tîrziu, tot în Timpul : „Oricine din noi lesne va pricepe că Anton Pann e un scriitor naţional (subl. ns.) într-adevăr".
M-am oprit la originea bulgară, sau balcanică, a lui Anton Pann, nu pentru a demonstra inanitatea criteriului naţionalist; asta a făcut-o încă de acum un secol, cum am văzut, Eminescu însuşi. îmi amintesc încă de sensul pejorativ pe care-1 aveau în epoca dintre cele două războaie, unele noţiuni, printre care şi „balcanic" sau „balcanism". Perspectiva marxistă din care se face critica şi istoria noastră literară a adus în acest sens importante corecturi. Astfel, George Ivaşcu, în Istoria literaturii mai sus citată, arată în mod cît se poate de convingător că veacuri la rînd ţările româneşti au reprezentat pentru popoarele balcanice, greu încercate de asuprirea otomană, un adevărat liman. De la simpli fugari din faţa silniciei cuceritorului pînă la personalităţi eminente
care luptau pentru libertate şi cultura popoarelor lor, un lung şi neîntrerupt şir de surghiuniţi sau autoexilaţi s-au bucurat de ospitalitatea vecinilor de pe malul stîng al Dunării. Unii dintre ei au împins recunoştinţa pînă acolo încît s-au împămîntenit, şi nu numai cu trupul, dar chiar cu sufletul. E deajuns să ne gîndim la Antim Ivi-reanul şi înţelegem că Anton Pann e într-o ilustră descendenţă spirituală.
Pe de altă parte, vechea jenă de a fi numiţi uneori „balcanici" (termeni pejorativ care reflectă un anumit sectarism occidental european) face loc astăzi unei înţelegeri ştiinţifice a ceea ce a fost şi poate fi rolul şi esenţa României şi ale culturii ei în această parte a Europei.
Istoria culturii române arată, cum spune tot George Ivaşcu, că ea „a? evoluat într-un cadru european, la confluenţa a două arii culturale (Occident şi Orient n.n.) faţă de care şi-a demonstrat o receptivitate călăuzită de un riguros spirit de selecţie şi o vădită capacitate de sinteză".
în acest cadru, Anton Pann şi balcanismul său (fără ghilimele de data aceasta, în accepţia sa reconsiderată), fac parte din marea sinteză artistică românească şi merită unanim preţuirea ce li se acordă.
damian necula
omul
care şi-a trăit opera
Nu mulţi scriitori a cunoscut omenirea, care şi-au putut trăi opera. Unul era american şi cetăţean al lumii prin spargerea barierelor geografice de către el şi  eroii  Iui,  şi-1 chema
88
scriitori şi cur
'Hemingway. Altul român, balcanic (ca să-l denumesc cu un termen care în fixaţiile noastre îi e sinonim) şi cosmic prin lipsa de bariere a termenilor operei sale. Anton Pann îi e numele. El are în egală măsură voluptatea aventurii şi a scrisului — şi în orice caz cea a scrisului îi e dată pentru a o înnobila pe cea a aventurii, într-un univers prea colorat de peticării. Tentaţia noastră a tuturor, de miti-zare pe un colţ de lacrimă, e străpunsă de dincolo de trei generaţii, de luciditatea lui.
Pann era un vicios al vorbei de duh ; fie că o inventa, fie că o colporta, selecţia era făcută cu acelaşi filtru genial şi neruşinat, căci se vor fi auzit şi atunci ca şi azi mulţime de romanţe leşinate pentru orele de reverie ale refuzaţilor sentimentului. Poezia e şi ea trăită ca o a doua aventură, cu inteligenţă şi dezinvoltură, şi e o dovadă, aceasta, a puterii de stăpîn absolut, bărbat în sensul genuin al cuvîntului, ducînd cu el povara cuvintelor peste obstacolele vîrs-telor critice. Iar dintre noi, tot Ni-chita Stănescu mi se pare a fi fost primul care a făcut sau a învăţat face întorsătura de condei sinonimă ocheadei ce îndulceşte gravitatea unei declaraţii de tragician.
florin mugur
destin
intermediar
De ce semna Pann ? Pe tată îl cheamă Pantoleon Petrov. Apoi se mută la Bucureşti şi îşi schimbă numele în Petroveanu. Dar cărţile editate de tipografia al cărei proprietar devine fiul său poartă în partea de jos a co-
pertei însemnarea : „în tipografia lui Anton Pann". Epitaful dă strălucire aceluiaşi nume : „Aici s-a mutat cu jale / în cel din urmă an / Care în cărţile sale / Se citeşte Anton Pann". Şi dacă zice Anton Pann că s-a mutat sub pămînt „cu jale", trebuie să-l credem. Balcanic Pan, a cîntat cu poftă nebună cîntece de petrecere pe un nai cu o sută de tuburi. Balcanic Pan, a poftit şi la femei şi la băutură — şi a avut din belşug ce-a poftit, frumosul, fermecătorul, teribilul Pann, cel a cărui ultimă carte, din anul cînd moare („1-ani cincizeci şi şapte punct") a fost o „Culegere de poveşti şi aneg-dote". Ca pe Laie Chiorul din poezia, lui Goga, Dumnezeu trebuie să-l fi chemat la el, Să-i mai alunge plictiseala ; şi r.i-1 închipuim pe psalt dre-gîndu-şi glasul în faţa mărimilor cereşti şi luînd-o cu bună cuviinţă la drum : „Aideţi să vorbim degeaba, / Că tot n-avem nici o treabă / Fiindcă / Gura nu cere chirie, / Poate vorbi orce fie". Şi sfinţii clătinîndu-şi capetele dojenitoare, dar ascultîndu-1, as-cultîndu-1...
Cum o fi arătat mîna cu care scria Anton Pann ? Inspirată, mişcîndu-se în aerul cuprins de-un tremur sfînt, pe cînd dirija coruri de copii. Alu-necînd cu voluptate pe sticla paharului ridicat în bătaia lămpii fumegă-toare ; degetele întrevăzute prin aburul auriu al vinului. Cuprinzînd trupuri de femei frumoase, cu îndrăzneli şi sfieli savante ale palmei iubeţe. O mînă cu inele, sărutată probabil nu doar de copiii cuviincioşi faţă de un ins ce era şi faţă bisericească. O mînă întîrziind pe plumbul literelor tipografice, scriind versuri şi devenind, pe alba hîrtie, sprintenă şi vorbăreaţă, căzînd obosită, murind...
Şi acel vers căruia ar trebui să-i spunem eminescian, despre propria să mînă...
Ce face mîna îndrăgostitului, murind ? Apune ? Păleşte ? Se istoveşte ? Nu, simplu şi cu geniu spus, „încetează". De parcă ea însăşi, mîna, ar fi o lucrare divină sau omenească, lucrare obligată de venirea Morţii să
scriitori şi curente
contenească. „Nopţi întregi nu mai lucrează / La lumină cărţi să dea". A venit sfîrşitul : „Acum mîna-i încetează, / Ce la scris mereu şedea".
* ., *
Mă obişnuisem să cred că starea de intermediar, a omului care stă la mijloc — nici rege şi nici supus, nici siăpîn şi nici slugă, nici nulitate şi nici geniu — starea lui Jumătate-de-om, corespunde unei mîhniri totale pe care o dă neîmplinirea şi năzuinţa nerealizată. Mă obişnuisem să cred că destinele intermediare — sau, să le zic aşa, secunde — cunosc senzaţia ratării şi, oricît de însemnate le-ar fi realizările, sînt profund nemulţumite de condiţia lor.
A avut Anton Pann conştiinţa destinului său de autor nici de literatură populară  şi  nici  de literatură cultă,
aflîndu-se „pe aceeaşi poziţie intermediară pe care se aflau tarafurile de lăutari" (D. Popovici) ? Socotesc că a avut conştiinţa stării sale. Şi iată că acest adevăr nu 1-a mîhnit şi nici nu i-a dăruit, (dacă nu punem la socoteală dulcile mahmureli de după chefuri), angoase. Viaţa lui arată că poţi fi vesel oricum, dacă ai — cum ar spune bătrînii noştri — o fire armonioasă şi poftă de viaţă. Nu toţi clovnii sînt trişti. Unii se mai şi bucură de aplauze. Nu toţi lăutarii se chinuie, ruşinaţi pînă-n adîncurile sufletului lor, cînd le lipeşti bancnota de o sută de iei pe fruntea asudată. Unii o mai şi cheltuiesc la chefuri.
Se poate că aşa ni se pare nouă, în timp ce Pann, acest mare scriitor, internat nu doar la spitalul amorului, ci şi într-un spital al cuvintelor, plîn-gea cele mai adevărate lacrimi de durere...
OT. S.
crohmălniceanu
99$erenada
Ia trompetă" de
sinziana pop
Romanul Sînzianei Pop demarează în trombă ca un Alfa-Romeo, ultimul model. Totul e viu colorat, sclipitor şi ia de la început o mare viteză sportivă. O fată de cincisprezece ani, lungă, roşcovană, băieţoasă, ne antrenează cu o cuceritoare dezinvoltură în universul ei foarte puţin comun pe care nu ezită să-l opună fără nici o sfială timorantă unei realităţi înconjurătoare bâtrînicioase şi ostile. Eroina e, prin spiţa femeiuşcă a familiei, predestinată oarecum să fie exponenta acestei forme de revoltă juvenilă ; o ţin de milă nişte rude, fiindcă mama ei şi-a pierdut minţile şi umblă goală prin păduri. Bunica, la fel, a refuzat totdeauna să fie o persoană matură şi respectabilă; purta o pălărie de vî-nător şi fluiera tot timpul ca băieţii ; după ce a rămas văduvă, la o vîrslă înaintată, a fugit cu un poliţist, apoi, părăsită de el, s-a întors ca să cureţe W.C.-urile din casa fiului ei, Comandorul.
Scris la persoana întîia, romanul ne împărtăşeşte tribulaţiile povestitoarei, care ca eroul lui Salinger din „Pîn-dind în lanul de Secară" străbate o criză de inadaptabilitate socială. Pre-mizele acesteia existau de mult; fata e considerată soiu rău în familia unchiului, cum ne dăm repede seama, îşi detestă verişoara, pe Clara-Maria-Despine, mitomană şi ipocrită, precoce,
în care Comandorul şi Tante-Alice se încăpăţînează să vadă un geniu muzical ; întreţine o alianţă secretă cit servitoarea, unguroaica Erji ; e singura care se ocupă de Manana, bunica paralizată şi ţinută nemîncată, o scoate la plimbare cu căruciorul, îi admiră aventura sentimentală tardivă şi-i vorbeşte mereu de poliţistul Leonard. Pe Ungă toate, are şi un tangaj inadmisibil, şi pe Clara-Maria-Despine o numeşte scurt C.M.D., profesoarei de franceză îi spune în complicitate cu Erji Madame Mezanfan, tropăie ur-cînd scara, împiedicîndu-şi verişoma să exerseze ş.a.m.d.
Criza izbucneşte chiar din primele pagini ale cărţii, cînd unchiul Eneas o descoperă pe eroină fumînd în closet şi hotărăşte să o expedieze la cabana unde locuieşte marna ei nebună. Intrucît ascunderea sentimentelor rebele ale povestitoarei faţă de casa în care nu pătrunde soarele devine acum superfluă, asistăm la declanşarea lor făţişă. „Puica Neagră" spune la masă cîteva adevăruri scandaloase : scara interioară a venerabilei locuinţe scîrţîie. Toate încăperile sînt pline de gîndaci; degeaba face Erji curăţenie, forfotesc prin pereţi, i-au ciuruit; casa e de fapt o închisoare în care nepoata tolerată trebuie să sufere un regim penitenciar. Mănîncă mereu bătaie; seara, părinţii adoptivi o caută prin buzunare, dacă n-a furai ceva; pentru spălat i se dă săpun de seu, special pentru ea, şi prosop de cînepă. Manana e lăsată să moară de foame, pe servitoare, tante Alice o fură de bani şi asta nu e încă tot.
Un ultim act pune vîrf revoltei: Bunicii i se face rău ; eroina o împiedică pe Erji să dea alarma şi-i ajută bătrînei să moară frumos, scoţînd-o la fereastră şi anunţînd-o că a venit Leonard călare să o ia cu el. In faţa acestei explozii de impertinenţă subversivă, unchiul şi mătuşa îşi schimbă hotărî-rea : eroina nu va merge în munţi la maică-sa, ci la casa de corecţie, ca asasină a Mananei. Cu o asemenea perspectivă înainte, „Puica Neagră" se vede silită să fugă de acasă. Romanul e istoria momentului înfăptuirii acestei hotărîri şi a implicaţiilor ei ime-
cronica literară
91
diate. Ca la Salinger, conslrîngerile dispârînd, acţiunea se găseşte brusc într-un spaţiu de uriaşă libertate dificilă, care urmează să fie umplută. Eroina bate străzile oraşului natal, trece pe la catedrală să mai audă o dală orga, străbate tunelul unde tineretul liceal din localitate îşi făcea iniţierea erotică, se duce să spună adio şcolii, zăboveşte o bucată de vreme în cimitirul, folosit ca loc preferai pentru chiulit, îşi comandă o cremă de fragi, intră în magazinul unui bijutier, se amuză să urmărească filmul „Vis de glorie", ş.a.m.d. Interesul experienţei vine din imensa ei disponibilitate. O întreagă mitologie adolescentină ni se face astfel perceptibilă cu o fermecătoare spontaneitate. Acţiunea se petrece pe jumătate în planul realităţii nemijlocite, deseori recreativă, nu fără admirabile ferocităţi infantile (amintirea unui „jur" la o colegă tocilară, ştearsă Ella, maniera prin care-şi face cunoscută prezenţa în W.C.-ul felelor „porcul de Schuster", pînda între jaguari a fetelor şi băieţilor din ultimele clase, cînd fes la plimbare, înlîlnirea cu „şeful" \şi cu banda lui etc.), jumătate în planul fanteziei deslănţuite, iarăşi propriu vîrsiei capabile să-şi imagineze uşor aventuri fabuloase.
Sînt în cartea Sînzianei Pop pagini de o rară frăgezime a notaţiei crude. Erji e surprinsă smiorcăindu-se în de-voţiunea ei elementară : „Unde plecaţi domnişor ? Mama la dumneavoastră nu-i normale" şi supunîndu-se resemnată vizitelor lubrice ale Comandorului ; la fel C.M.D.-ina, poveslindu-şi închipuitele-i succese amoroase în stilul lui Tante-Alice :
„— Şi cînd te ia ? am întrebat-o.
— Cum adică ? se miră.
— Cînd te ia de nevastă, ăsta e scopul, nu ?
— A, zise, păi sigur că mă ia, mi-a şi spus.
— Ţi-a spus ? m-am mirat.
— Ba, zice „a mea ai să fii, pentru totdeauna".
— Eşti nebună. Şi ce i-ai răspuns ?
— Domnule, este o şcoală de terminat şi este de făcut o situaţie, cu ce ieşiţi pe tapet, ia să vedem ?"
M-me Mezanfan bagă pe nevăzute cîteva sandviciuri de pe masă în poşetă ; Erau Mutter aşteaptă la gura tunelului pe înlîrziaţii la şcoală şi-i arde implacabil peste fund, strigînd — hai Kind, rasch, rasch ; mama Ellei Rem se topeşte admirîndu-şi progenitura, care cîntă din acordeon nişte valsuri „tîmpite" destinate să-i facă pe invitaţi să se distreze „herlich" şi o încurajează excitată: noch ein mal, noch ein mal, noch ein mal.
Stilul naraţiunii posedă o extrem de simpatică degajare. Povestitoarea se referă mereu cu o desăvîrşită familiaritate la mitologia unei generaţii; „tipii" meniţi să o aprindă numai la evocarea lor pe C.M.D.-ina sînt „unul care are un „Diamant" cu plasă la roata din spate", „unul" care face pe „Belmondo", şi altul „care cîntă la trompetă". Părul eroinei e ca o mitralieră M.2. Puica neagră foloseşte fără nici o repulsie ^literară" expresiile unui jargou şcolăresc plin de culoare contemporană. La întrebarea „de ce ?", răspunde automat „de Sisi" sau „de Tutu, îl cunoaşteţi ?" Cînd cineva încearcă să o compătimească : „— Ascultă, chiar n-ai nici un număr de telefon, nici o adresă, eşti chiar aşa de singură ?" i-o taie scurt cu o replică fulgerătoare: „Da de unde, ce tot zici acolo ? Sînt fiica ministrului de externe, dacă vrei să ştii şi dacă nu întreabă la poştă. Şi-acum te salut ! Recompensa pe lumea cealaltă !"
Sînziana Pop se identifică integral cu eroina ei. Textul romanului nu „descrie", ci izbuteşte să fie expresia unei anumite durităţi tinereşti. Inamicul ei principal e sentimentalismul. Totul se ia băieţeşte în piept, fără „fiţe". Tipic în acest sens e episodul împrietenirii cu „şeful" bandei de golani care vor să o ducă pe eroină în pădure şi să o siluiăscă. „Puica Neagră" se împotriveşte întîi, dar după ce asistă la jalnica demonstraţie de laşitate a lui lacob-Enius-Diocleţian, băiatul bine crescut, cu extraordinar simţ
92
cronica literară
muzical, i se face o asemenea greaţă, că propunerea derbedeilor n-o mai sperie. Acestora, ştirbiţi, le trece orice chef de acte brutale. Fata le aminteşte proiectul şi ei, intimidaţi, dau cu o comică spaimă îndărăt. Adversitatea se transformă în solidaritate. De altfel, eroina îşi găseşte mereu aliaţi, tocmai la nivelul unei autenticităţi şi spontaneităţi tinereşti. Credinţa autoarei e că duritatea şi nonconformismid juvenil constituie o formă de apărare a veritabilei tandreţi umane. „Porcul de Schuster" se relevă a fi un bun camarad la nenorocire, o face cu simpatia lui neaşteptată „praf" pe eroină. Vii cel blond „arde" pentru ea cu toată flacăra părului său. .
Cartea nu e lipsită nici de poezie. Un Braşov cu căsuţele lui de basm recognoscibil şi mitic totodată prinde viaţă sub ochii noştri, din tribulaţiile şi visurile eroinei.
Spuneam că romanul are o plecare spectaculoasă de maşină aerodinamică. Din păcate, pe drum, motorul ei începe să pîcîie şi pe la jumătatea drumului ameninţă să ne lase în pană. Două sînt, după mine, cusururile care împiedică această carte să meargă pînă la capăt cu brio-ul ei iniţial. Primul constă într-un gust nefericit pentru abstracţii, ivit pe neaşteptate la o autoare cu o reprezentare atît de concretă a universului adolescentin contemporan. Cum la noi se poartă „metafizica", şi stihd „parabolei", Sînziana Pop nu vrea să rămînă mai prejos ca alţii. De aceia se apucă de la un moment dat să născocească „situaţii" cu o adresă simbolică, în ordine socială şi existenţială. Momentele de proiecţie ale imaginaţiei în realitate, justificate şi naturale o vreme, se înmulţesc artificial. Epica se destramă, eroina umblă de colo pînă colo fără nici un rost, ca să prilejuiască naraţiunii asemenea „generalizări" (cum poţi să-ţi pierzi caracterul, cum reuşeşti să scapi de tine însuţi etc.).
O jumătate din roman bate pasul pJ loc. Impresia e că, după ce Puica Nea-
gră şi-a rezolvat problema locului unde va dormi o noapte, autoarei i s-a isprăvit materia. Aproape nimic nu mai are de aici încolo coherenţă, actele se succed fără cea mai elementară motivaţie psihologică; hotarul între plăsmuirile imaginaţiei şi realitate se şterg, eroina „împrumută" un cal, îi smulge Comandorului scrisorile de dragoste ale Mananei şi le arde, organizează o ceremonie bizară la mor-mîntul acesteia cu concursul „Şefului", descoperă că-l iubeşte pe Uli, băiatul pastorului, şi că şi el îi poartă o dragoste pură, cavalerească. Poale că lot ce se petrece, după ce fata pune capul pe ruksac în cămăruţa Ursulinelor şi trage cîteva fumuri dintr-o ţigară, e un vis. Oricum, naraţiunea devine haotică şi începe să obosească. Pe poarta abstracţiilor şi delirului imaginativ pătrunde lirismul care înneacă observaţia şi adoarme inteligenţa, slăbind verva cărţii.
Pe urmă, — şi acesta e al doilea cusur — o anume viziune maniheică se reface treptat, după ce atîtea pagini excelente reuşiseră tocmai să o distrugă.
Romanul trăieşte printr-un simpatic spirit contestatar al unei tinereţi lucide, antisentimentale, care se vede silită să ducă o bătălie neîmpăcată cu orice formă de scleroză spirituală şi morală. Dar, pe nesimţite, toată această abuliţie juvenilă autentică se sistematizează. Insubordonaţii, nesupuşii, indiferent pentru ce, devin deţinătorii exclusivi ai depozitelor adevăratei omenii. „Şeful" bandei de derbedei se vădeşte a fi un „gentleman". „Porcul de Schuster" caută pe cineva care să-i ceară devotamente supreme şi e fericit cînd îl găseşte. Cu un pustiu, întîl-nit la cinematograf, eroina stabileşte imediat o comunicare sufletească perfectă. Manana, fiindcă a fugit după poliţistul ei şi a dispreţuit conformis mele sociale, cucereşte integral afecţiunea nepoatei. Laşităţile, meschinăriile, obtuzimile, vanităţile ridicole se cumulează la polul opus. C.M.D.-ina, ve-rişoam ascultătoare care exersează la
literară
93
pian e bondoacă, pitică, mincinoasă, pîrîtoare, trivială, lipsită de orice talent, în plus, nu poate pronunţa măcar un singur cuvînt franţuzesc, cu toate că ia lecţii particulare cu M-me Me-zanfan de mică. Ella, care vrea să strălucească la şcoală, e o toantă ; la-cob-Enius-Diocleţian, băiatul „distins" se dovedeşte un fricos dezgustător; tante Alice e o batoză ipocrită; unchiul, Comandorul, o făptură gasteropoda cu pofte murdare. Viziunea mani-heică se infiltrează şi în imagistica generală a romanului. Sus pe Tîmpa, la cabană, e izvorul vieţii libere şi curate, zăpada, brazii, mirosul de răşină, schiorii eleganţi şi soarele. Jos, casa de piatră cu gîndaci şi lincşi scîrboşi, stradă cu o mulţime avidă, birturile din care vin efluviile ciorbelor şi rîn-taşului. Cu o tenacitate invincibilă, sentimentalismul şi idilismul naturist, izgonite pe uşa principală, se întorc şi pătrund prin ferestrele romanului. îndărătul cruzimilor juvenile â la Salinger şi Giinther Grass, reapare Ionel Teodoreanu. Critica nu i-ar face un serviciu autoarei, ascunzîndu-i aceste lucruri. Sînziana Pop debutează cu incontestabil succes în roman; talentul ei nu intră în discuţie. Cu ceva mai multă chibzuială şi rezistenţă la demonul lirismului, cu o încredere superioară într-o experienţă de viaţă proprie, asumată fără concesii făcute modei literare, nu era departe să dea o carte strălucită. Şi aşa, şansele să o realizeze la o experienţă viitoare sînt optime. Nu-mi rămîne decît să-i spun ca „Şeful", „Pe cai, Pinella !"
94
ni. nit eseu
ion pil Ia! s „ion barbn"
După remarcabilele, articole de reconsiderare apărute în presa literară în 1966 şi după evenimentul editorial, pe care l-am salutat, al publicării în prima ediţie a Paginilor de proză (Editura pentru literatură — 1968) micromonografia Ion Barbu (Editura tineretului 1969), vine să confirme o dată mai mult, interesul constant al lui Dinu Pillat pentru poetul Jocului Secund. De fapt, este vorba de ceva ce depăşeşte interesul strict profesional ; este vorba de o preocupare izvo-rîtă dintr-o preferinţă, dintr-o afinitate estetică — prezentă la autor nu numai în cazul lui Ion Barbu — şi poate din sentimentul unei necesare reaşezări a valorilor autentice. Se pare că Dinu Pillat nu împărtăşeşte părerea după care un critic ar fi obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a scris sau se scrie. într-o vreme de fericită sau nefericită explozie a scrisului, selecţia, condusă de un ideal estetic, devine imperativ. Abordarea cazurilor celor mai semnificative, pentru un anumit unghi estetic, poate fi cel puţin tot atît de concludentă şi da fructuoasă în activitatea criticului, ca şi abordarea extensivă şi imparţială a literaturii.
Pentru prima dată dispunem, cu această micromonografie, de un îndreptar quasi-complet asupra poetului. Primele două capitole, reluare amplificată şi îmbogăţită a unui studiu mai vechi, oferă, cu o mare economie de mijloace şi într-un stil de o savoare aproape anecdotică, cea mai bună expunere asupra vieţii şi ideaţiei lui Ion Barbu, Pornind de la date biografice, de la scrisori şi diverse mărturii ale
poetului sau de la ale celor ce l-au cunoscut, autorul ne introduce treptat in universul biografic şi ideatic, relevă atitudinile şi „felul de a fi" al poetului. Rezultă astfel, dincolo de reconstituirea momentelor principale ale vieţii, fără ostentaţie portretistică, fizionomia personalităţii lui Barbu. Portretul final este acela al unei naturi impetuoase şi contradictorii, irascibile şi agresive, senzuale şi exclusiviste. Pillat nu uită să citeze şi acele mărturii care-i subliniază originalitatea şi farmecul deosebit ce-l producea poetul asupra celor ce-l ascultau vorbind. Şi totuşi, avem sentimentul că o anumită trăsătură a fost pusă mai mult în evidenţă, dacă nu chiar accentuată. E vorba de agresivitatea poetului, trăsătură ce nu-i poate fi contestată, dar care comportă, credem, o anumită nuanţare. Desigur, va surprinde afirmaţia noastră că fondul intim al omului Barbu era timiditatea, că toată viaţa poetul a rămas un copil neîndemânatic, lipsit de simţul orientării practice. Impetuozitatea, violenţa etc., nu erau docît forme de apărare, de mascare a unei insuficienţe congenitale. A fost o natură contradictorie şi bătăioasă pentru că a fost şi a rămas în intimitate un copil timid.
Deşi nemărturisit, se pare că Dinu Pillat urmăreşte, cu discreţia ce-i caracterizează scrisul, să sugereze, în sensul tradiţiei sainte-beuviene,^ o relaţie între personalitate şi operă, o înţelegere a uneia prin cealaltă. însă delimitarea necesară între planuri diferite, pe care înţelege să o păstreze, îl scuteşte de a deduce în mod simplist artistul din manifestările nude ale omului sau din preocupările specialităţii. Subliniem aceasta deoarece nu au lipsit comentatorii, nici înainte şi nici după moarte, care au transferat, tale-quale, în interpretarea operei anumite manifestări sau experienţe de viaţa ale poetului.
Capitolul al treilea, evoluţia poeziei, este o contribuţie personală la interpretarea poeziei lui Ion Barbu, Jără a fi ignorată însă exegeza barbiana anterioară. Procedvnd prin considerarea succesivă a principalelor poezii, păs-, trînd distincţia obişnuită între „perioade" şi „cicluri" de creaţie, autorul ştie să evite analiza măruntă, descrip-tiv-didactică; de care s-a abuzat nu
marginea cărţilor
95
de puţine ori pînă la ridicol. Dinu Pillat reţine doar sensul major al fiecărei poezii, spiritualitatea ei, indîcînd astfel "in ce direcţie trebuie orientală înţelegerea. Deşi pe alocuri ar putea da impresia de sumar, acest mod de interpretare prin substanţializare este o lecţie pentru cei care caută înţelesuri inteligibile, nu numai "in fiecare bucată, dar de multe ori în fiecare expresie ori simbol, operînd in felul acesta o reducţie şi o sărăcire a poeziei lui Ion Barbu, dezbrăcînd simbolul de aura lui inefabilă. Nu este surprinzător că asemenea încercări au dus la rezultate infructuoase şi adesea rizibile. Poezia „In memoriam", pentru a ilustra acest mod de analiză, ar exprima, după un critic, „dragostea poetului pentru natură şi pentru dinele său credincios". In „Oul dogmatic", ne informează un alt critic, ni se prezintă, clar şi definitiv „cum se naşte şi se dezvoltă viaţa". Un alt comentator ne asigură că versul „Cu varul deasupra-n spirală" înseamnă „calea laptelui", în timp ce altul crede că acelaşi vers semnifică „spoiala" speţei umane. S-a mers pînă la demontarea unor poezii în versuri şi expresii, pentru care s-au dat echivalenţe clare, dar fanteziste şi stupide. Asemenea locuri comune, din păcate destul de numeroase, nu au nimic a face cu poezia lui Barbu şi nu pot constitui concluzii încurajatoare în sensul unei atari analize.
Un critic de gust declară că nu este de acord cu interpretarea pe care o dă Pillat poeziei „Riga Crypto şi lapona Enigel" şi propune o alta, ce ar spori misterul poeziei. Nu discutăm interpretarea propusă, care putea fi la fel de pertinentă sau de greşită ca şi aceea a lui Pillat, ci însăşi încercarea de a explicita sensurile mari ale poeziei lui Ion Barbu, prin atribuirea de înţelesuri mai mult ori mai puţin inefabile. Nu ştim dacă idealul criticii este acela de a spori misterul poeziei (aşa cum critica noastră darnică încearcă de multe ori, chiar şi cu poezia lipsită de mister), dar ştim că limbajul criticii este altul decît acela al poeziei, este un limbaj în mod fatal inteligibil.
Unele judecăţi asupra poeziei lui Ion Barbu (caracterul „descriptiv" şi ermetismul „formal", ce ţine de „procedeele şaradei", al unor poezii, „transferul" in planul reprezentărilor lirice al „modului de a gîndi în spiritul disciplinei" — matematica —, „subiectivismul cu totul arbitrar (s.n.) al analogiilor create" etc.), în care critica s-a rătăcit de multe ori, ar fi trebuit, credem, primite cu mai multă rezervă. Chiar reformulate şi atenuate, aceste judecăţi nu corespund, după părerea noastră, spiritului poeziei lui Ion Barabu.
în interpretarea ciclului aşa-zis balcanic, Dinu Pillat se detaşează substanţial de cei mai mulţi comentatori ai poetului, descoperind, dincolo de podoabele şi de pitorescul oriental, sensul spiritual, atemporalitatea acestei poezii : „Lirismul vizionar al poetului face ca lucrurile, cu tot specificul culorii locale a amănuntelor, să apară într-o perspectivă atemporală, să existe totodată numai în funcţie de semnificaţia morală încifrată în ele. Uimitoare, în toată această poezie de ficţiune balcanică, este transcenderea lirică a materialului anecdotic, ca şi însăşi organicitatea procesului de sublimare a pitorescului" — (pag. 66).
Autorul consideră că în ciclul „ermetic" intervine un nou principiu de structură poetică „enunţat aproape programatic, chiar de la început, în versurile din bucata Joc secund" — (pag. 82). Fără a contesta întru totul teza caracterului programatic al artei poetice din acest ciclu, susţinută şi de alţi comentatori şi, într-un fel, de Ion Barbu însuşi, amintim că bucata respectivă a fost scrisă în toamna anului 1929, cu puţin timp înainte de apariţia volumului, adică după publicarea în reviste a celorlalte poezii. Ar fi mai nimerit, poate, să se vorbească de o anumită disciplină a construcţiei, decît de caracterul programatic, care trimite la ideea unei poetice elaborate şi formaliste.
Ultimul capitol al studiului urmăreşte ecourile în critică, de la primele caracterizări, aparţinînd lui Eugen Lo-vinescu, pînă la cele mai recente intervenţii critice. Este prima întreprindere de acest fel în ce priveşte poezia lui Ion Barbu. Dinu Pillat selec-
pe marginea cărţilor
96
tează si apreciază, la rindul său, cele mai semnificative poziţii, atît în ordinea celor favorabile cît şi a celor defavorabile poetului. Ceea ce ar trebui reţinut din acest tablou sinoptic este marea diversitate de opinii, întîlnite în critica timpului, asupra unui autor de generaţie, fjtpt ce contrastează în mod izbitor cu uniformitatea, adesea penibilă, a criticii actuale. O diversitate nestingherită, necesară unei ambianţe de confruntări şi dezbateri literare, fără de care nu e posibilă o adevărată selecţie a valorilor.
In încheierea studiului său autorul dă cea mai cuprinzătoare bibliografie de referinţe critice asupra poetului şi cea mai bogată iconografie barbiana, aleasă cu gust şi distincţie.
Putem, aşa dar, afirma inlereuil multiplu al acestui mic volum, indispensabil de acum înainte în cercetarea şi apropierea de personalitatea şi opera lui Ion Barbu.
Nu avem a. face, după cum s-a putut observa, cu un demers critic pur şi simplu, ci cu considerarea operei şi a autorului într-un context mai larg de factori. Perspectiva în timp obliga la acest lucru. Pe Dinu Pillat nu-l satisface practicarea comentariului critic
nud, dar nici aceea a unei istorii literare de pură informaţie. La el sentimentul critic în faţa operei se converteşte în sentimentul istoricului literar dublat de un critic discret. Deşi aparent un istoric literar obiectiv, datorită colaborării pe care o solicită exegezei, Dinu Pillat are talentul de a rămîne el însuşi sub aparenţa unui raportor disimulat, de a deveni autorul afirmaţiilor altor autori. Totul la el se  acordă  la  un  leit-motiv personal.
Metoda aceasta de investigaţie, avînd o identitate certă, a lui, rămîne aceeaşi în tot ce scrie, fie că este vorba de o problemă literară, ca în lucrarea Mozaic istorico-literair, fie de opera şi personalitatea unui singur scriitor. A aprecia scrisul lui Dinu Pillat exclusiv în perspectiva criticii literare înseamnă a ignora nota specifică a acestui autor, a confunda individualitatea celor două discipline, critică şi istorie literară critică.
Prin acumulare de asocieri şi disocieri, prin analiză la obiect, prin detalii de istorie şi exegeză literară şi prin portretizare, Dinu Pillat ne-a dat o excelentă punere în temă, condiţie şi libertate a percepţiei estetice directe.
petru popescia
• m •  ® 9 m
eorina cristea: „prietena mea, si"
Cu toate aparentele progrese ale ultimului deceniu, (cele mai marcate, acelea zise „onirice", ori înrudite cu ele, nu sînt de fapt decît nişte remanieri pur   stilistice, din care lipseşte
tocmai textul, adică substanţa de viaţă şi gîndire exprimată literar), nuvelistica românească e încă un gen supus tuturor prejudecăţilor, poate cel mai puţin evoluat al întregii noastre literaturi. Nu s-a ajuns prin nuvelă, cum se întîmpla de mult în alte literaturi, la o anumită atitudine faţă de viaţă şi artă, nici nu s-a produs o specializare a nuvelei, spre anume teme, anume personaje, facilitînd anume perspective şi anume concluzii. în literatura română, orice ar spune criticii sau nuveliştii înşişi, nuvela nu are portretul ei, ci a rămas faza intermediară spre proza de mai mare amploare, un fel de vîrstă critică a gîndirii şi compoziţiei, după care urmează de regulă eşecid - ori suscesul în roman. Prozatorii români nu au reuşit să emancipeze nuvela de dezavantajele şi complexele
97
pe marginea cărţilor
generate de proporţiile ei, şi, pentru că în mod curent scriitorul român are rareori darul viziunilor mai teoretice, încercările de esenţializare, de enigmă, de simbol şi cod, deseori pe calea manierelor absurdiste moderne, sună încă foarte fals. De aceea, cele mai mulţumitoare compoziţii nuvelistice se obţin în modul onest: realism, fapt de viaţă, cu ori fără profundă semnificaţie, creionări de oameni, anecdotă şi poantă, în cîteva subiecte date — copilărie, adolescenţă, revelaţie a substraturilor vieţii în aventura cotidiană, experienţă erotică urmată de filozofică decepţie etc.
Respectînd   aceste „subiecte date", însă îmbogăţindu-le într-un mod puţin obişnuit, Corina Cristea e şi ea o nu-velistă foarte dotată dar fatal imperfectă, în sensul că toate bucăţile din '„Prietena mea, Si" protestează în spaţiile lor strimte şi reclamă cu energie malurile largi, uneori   invizibile din larg,    ale romanului.    Inegale, cele douăsprezece nuvele au fost cu siguranţă scrise la mari distanţe de timp. Mai   mult de jumătate se   petrec la Braşov ori în împrejurimile lui săteşti, şi rezumarea subiectelor lor nu ne ajută prea mult. Cele mai multe nu ies din  lumea  adolescenţei  ori  chiar a copilăriei, pe care autoarea o adînceşle folosind uneori un ton pseudoinfanţii, în spatele căruia grupează multe intuiţii şi reflecţii surprinzătoare. Braşovul policrom   şi „zaharat" (autoarea are un rar talent al culorilor), iese din pagini cu o forţă plastică demnă de evocările lui Octav Şuluţiu, dacă nu chiar de strofele celebre ale lui Ion Barbu. Amestecul de comunităţi, de civilizaţii, bruscarea obiceiurilor patriarhale în momentul războiului şi în primul deceniu postbelic, drama generaţiilor care încep să se ciocnească în istorie şi să nu se mai înţeleagă, lumea satului deoparte, ca un gigantic vis cîmpenesc, lumea oraşului de altă parte, ca un narcotic de oameni, cuvinte şi lumini noi, iată fundalul Hens prelucrat în care evoluează autobiografic prietena Si. Fireşte, multe elemente sînt previzibile : mama pedantă, profesoara de matematică, figurile de maniaci   provinciali,   ceilalţi   copii, dar autenticitatea   subterană a nuvelelor
face neînsemnată banalitatea unor elemente. Apoi, în basmul colorat încep să pătrundă (şi aici autorea a reuşit cu multă delicateţe să nu „atiludinizeze" caracterul   de poveste al volumului) personaje   şi   înlîmplări neobişnuite,, fapte crude (cele mai multe cu originea în război), pentru ca în două bucăţi,   culmile   volumului, („Uciderea pruncilor" şi „Iarna"), să se reliefeze deodată nişte motive personale şi puternice, care s-ar putea să revină amplificate    în scrierile    următoare. In „Uciderea pruncilor",   personajul remarcabil e un frate bizar (geamăn — posibilă semnificaţie   de   alter ego), frumos pînă la feminitate, artist înnăscut dar ratat, iubit de eroină într-un mod tidbure şi aproape suspect, frate care, în loc să crească şi să se materializeze, se subţie şi dispare ca fumul, lăsîndu-şi sora sfîşiată emoţionant de un chin fără nume. Relaţia aceasta deosebită este   originea unei interesante filozofări: „Cînd murim?", iată întrebarea bucăţii. Autoarea insinuează trei răspunsuri : murim o dată cu sţîrşitul copilăriei (momentul cînd fratele şi sora, într-o seară de iarnă, simt că   au trecut dintr-o   vîrstă în alta), murim o dată cu manifestarea în noi a vocaţiei artistice, care ne face să renunţăm la existenţa curentă, cu procesele, bucuriile, durerile ei fireşti (ideea e exprimată prin vocaţia muzicală şi apoi sacerdoţială a fratelui), în fine murim biologic, prin îmbătrînirea funcţiunilor vitale. Ar exista o specie de oameni puri, care rămîn toată viaţa copii şi  mor  copii.  Aceasta  e faza, finală. Dintre existenţe, autoarea pare să opteze pentru cea infantilă, lucru pe care l-ar confirma şi titlul. Bucata e esteticeşte reuşită, dar semnificaţiile ei ar merita să fie reluate şi dezvoltate într-un adaos de desfăşurare epică. Un alt motiv personal şi puternic e acela al părinţilor străini (în sensul propriu şi figurat al cuvîntului), fie frivoli   şi   incapabili   de sentimente („L-am întîlnit pe tata"), fie demonici prin afecţiunea lor cu formă maniacală („Uciderea   pruncilor"), fie benefici, dar interzişi printr-o taină penibilă („Iarba", cu episodul patetic şi lacrimogen, dar foarte eficient, al' în-
pe marginea cărţilor
98
toarcerii din război a unchiului Titus). Adulţii aceştia sînt nefericiţi, doresc să-şi apere viaţa lor, încercările şi incertitudinile vieţii i-au făcut egoişti, îi simt ca o povară pe proprii copii, şi între ei şi copii se instituie de la început relaţii de suspiciune reciprocă, întretăiate uneori de aspiraţii spre căldură şi comunicaţie. Neîmplinirea acestor aspiraţii o aruncă însă pe eroină, tînără care poartă numele de Si în bucata titlu, dar care e întregită de toate celelalte povestitoare din restul cărţii, într-o adolescenţă caracterizată ca o junglă erotică, apoi într-o feminitate ce păstrează încă, sub forma unei mari dezorientări, consecinţele unei copilării neîmplinite afectiv. Adolescenţa şi maturitatea se consumă într-un mediu mai complicat, care e cel al oraşului, şi zona rurală nu e reevo-cată decît ca un criteriu de apreciere al dezvoltării care a avut loc în timp (vezi „Moara de pe rîul sălbatic", stricată însă de un anumit „poetism" ţărănesc, aparent şi în „Alba, Roza" şi în „Culori de vacanţă"). „Cunoştinţă", „Hipopotamul" şi „Ceata", din aceeaşi lume, nu demonstrează decît o dată mai mult remarcabila senzualitate a culorii şi dotarea stilistică.
Două bucăţi, dintre care una („Rafinamente"), exerciţiu de gen fără mare valoare de cunoaştere, aduc mai mult pe autoare în lumea oraşului, care îi e mai puţin proprie din punct de vedere pur senzorial, şi ale cărei detalii, se vede, sînt uneori învăţate, ba fac chiar efectul de naivitate şi de nevinovat snobism. Insă pentru puterea pasională şi pentru dorinţa de a scormoni în adîncimea eurilor, lumea oraşului îi oferă Corinei Cristea un teren mult mai fertil. E limpede că, odată depăşite anumte sentimentalisme rustice, cîmpul ei de observaţie şi de creaţie obiectivă se va statornici la oraş. „Cînd zbori cu vîntul" e astfel o radiografie erotică de mare putere de captivare, deşi cu eroi cam neverosimili şi într-un stil „feminin" încă tributar clişeelor. Deocamdată, autoarei îi lipseşte poate o anumită filozofie a erosului, fără de care se cade
prea uşor în candid, dar emoţia pe care o trezeşte în cititor e certă. Şi, poate involuntar, o anume dezordine existenţială a generaţiilor postbelice e foarte bine cuprinsă în peripeţiile sentimentale ale acestor adolescente ale lumii contemporane, care, pentru a respinge prejudecata, şi-o construiesc cu mai multă trăinicie în sens invers. Prin schematism, personajele bărbăteşti dau şi ele o paradoxală senzaţie de adevăr, mai cu seamă de adevăr al lumii contemporane.
In afară de schimbarea genului (către roman, după opinia noastră), schimbare pe care o prezic unele discordanţe de bun augur ale bucăţilor de faţă, nu ştim ce va scrie de-acum înainte Corina Cristea. O calitate e însă certă: marea libertate a construcţiei (rezultat al unei personalităţi viguroase şi largi). Trebuie să recunoaştem Corinei Cristea, în surprinzătoarele cadre ale copilăriei rustic-ardelene, o rodnică influenţă a prozatorilor americani, mult mai prezentă aici decît la alîţia prozatori români de azi care „americanizează" după ureche, conform reţetei „comportamen-tisme". Amestecarea elementelor şi intenţiilor, a emoţiilor şi condiţionărilor, în Umilele unui realism autentic şi degajat, acestea sînt trăsături ale prozei americane, bine asimilate. Chiar înclinaţia sentimentală şi patetică poate confirma o înrudire de acest tip. Cu alte cuvinte. Corina Cristea e o scriitoare lipsită de prejudecata creatoare de pedanterii a „frumosului" şi foarte bună profesionistă fără să aibă aerul şi fără să urmărească performanţa profesională ca un scop în sine. Autentică şi sinceră, necăzînd pradă niciunui naracisism inconştient, neprefăcînd calităţile literare în obligaţii şi dogme, nuvelista se constituie ca un caz mai rar de atitudine scriitoricească, şi stimulează (paradoxal, dar în fond firesc) mai multe idei şi speculaţii subtile decît spiritele disperat originale, care ocolesc- materia obişnuită pentru a favoriza gîndirea critică şi glosarea complicată pe marginea textului.
99
pe marginea cărţilor
ion bălu
sinteze asupra
literaturii
contemporane
Problema fundamentală în critică şi în istoria literară mi se pare a fi sesizarea viabilităţii estetice a fenomenului literar, capacitatea de a spune da sau^ nu operei literare. Virtual, criticul şi istoricul literar văd înaintea semenilor friabllitataa ori liniile de rezistenţă ale operei literare, au intuiţia prefigurării viitorului ei şi din acest unghi, judecata lor se face sub raportul universalităţii, sub specia aeter-nitas.
De la Titu Maiorescu la G. Căli-nescu, aprecierea estetică a operei literare a cunoscut un salt oalitativ şi astăzi e un punct cîştigat că în dezvoltarea sa generală, proces mai mult sau mai puţin unitar, literatura se prezintă ca o hartă în relief : alături de puţine mari piscuri de piatră există numeroase dealuri şi cîmpii şi foarte multe coline şi e ilogic a ignora o Situaţie obiectivă.
Am recitit de cu rin d -studiile şi cărţile de istorie literară ce şi-au propus să arunce o privire sintetică asupra li teraturii acestui sfert de secol şi ceea ce mi-a reţinut atenţia în primul rând a fost gireufatea cu oare s-a ivit şi impus conştiinţei critice adeaa de valoare artistică, sinuozitatea cu care a fost aplicat criteriul artistic în analiza literară. Mulţi ani după articolul Pentru calitate în nuvelistica noastră semnat de Ov. S. Crohmălniceanu în Contemporanul, 1949, critica nu a mai utilizat decît sporadic criteriul estetic în evaluările sale. Citind cronicile apărute în revistele anilor din urmă, par-
curgînd volumele de critică, observăm că deseori criticul risipeşte laude egale pentru scriitori aflaţi pe trepte diferite ale valorii artistioe, ori se entuziasmează pentru opere evident deficitare artistic. Cauzele sînt mai multe, dar nu asupra lor ne propunem să insistăm în paginile de faţă.
Cele dintîi studii de amploare asupra literaturii de azi, clădite pe suport estetic au apărut în vara şi în toamna anului 1964, incluse fiind majoritatea în culegerea Literatură şi contemporaneitate Volumul, deschis cu un cuvînt înainte al lui G. Călinescu despre Misiunea scriitorului şi încheiat cu un eseu al lui Tudor Vianu referitor la Cultura românească peste hotare, se compune din două părţi ; prima, grupează articole cu caracter mai general ; a doua, oferă cîteva studii substanţiale despre roman şi nuvelă ce tindeau să dea o imagine globală, privită critic, a prozei contemporane. Pentru prima dată se punea cu toată seriozitatea problema ierarhizării valorilor artistice.
în Romanul, L. Raicu analizează originalitatea romanului românesc din ultimii ani. Pornind de la o mai veche formulare a lui G. Călinescu („Ce este pe scurt un roman ? O scriere tipic realistă, demonstrarea unei idei prin-tr-o experienţă"), L. Raicu ajunge la concluzia că „cele mai bune romane conţin o temă fundamentală pe care îşi propun s-o epuizeze prin traversarea în toate sensurile a unei experienţe umane concrete". Autorul triază cu grijă valorile reţinînd ce i se pare valoros, expediind în cîteva rînduri scrierile ce nu-1 satisfac. Tocmai de aceea surprinde absenţa din studiu a unui remaroabil roman cum e Bietul loa-nide.
Eugen Simion şi Matei Călinescu în Tineri prozatori contemporani îşi propun să deducă prin intermediul unei analize atente „direcţiile în oare se dezvoltă tînăra proză -românească". Ne-ignorî-nd notele diferenţiale, autorii stabilesc trăsăturile comune, caracteristice prozei tinerilor. Este subliniat „curajul artistic" al acestora, curaj înţe-
1) *** Literatură şi contemporaneitate, E.P.L., 1964.
100
actualitatea literară
Ies ca un efort „de a supune materialul de observaţie unui proces îndelung de transfigurare artistică", este reţinută tipologia şi „rezistenţa faţă de calofilie". O prezentare aproape monografică a prozatorilor : Fănuş Neagu, V. Rebreanu, Nicolae Velea, D. R. Po-pescu, ultimilor doi acordându-li-se un spaţiu mai mare, formează a doua parte a studiului. Tehnica fiecărei secvenţe monografice e identică : după stabilirea filiaţiilor şi expunerea notelor individuale, autorii se opresc îndelung asupra scrierilor ce au trecut cu succes examenul timpului. La Nicolae Velea şi D. R. Popescu este discutată pe larg şi „bizareria" tipologiei, ana-Hzîndu-se atent Pădurea, Nabucodono-sor, Sunetele şi Întrerupere, ultima însă cu neîntemeiate rezerve. Se demonstrează, în sfîrşit, .inconsistenţa teoriilor referitoare la „bizareria" eroilor lui N. Velea şi D. R. Popescu. Adevărul este că cei doi sondând resorturile intime cele mai adinei ale conştiinţei umane, au surprins reacţii imprevizibile, forme de manifestare a vechii mentalităţi, uneori aproape incredibile, comportamente ce au putut părea la o analiză superficială, „bizare". 0 literatură ce şi-a propus să prezinte individualităţi autentice, cu reacţii particulare în faţa stimulilor exteriori identici, era normal să mtîmpine prin chiar ineditul ei, împotrivire.
Trierea severă a valorilor este extinsă de Ov. S. Crohmălnlceanu în Proza noastră în ultimii douăzeci de ani la întreaga epică. Pornind de la premiza că succesele literaturii sînt mai mult decît evidente şi că cele două lecenii au dat posibilitatea impunerii realelor valori, criticul pune la baza consideraţiunilor sale tot criteriul viabilităţii estetice. Intîia parte a studiului evidenţiază reuşitele, subliniindu-se că numai „dorinţa de a aduce o mărturie esenţială, unică, pe care o anumită experienţă omenească a prilejuit-o, stă acum la originea celor mai izbutite opere", — iar a doua, procedeele tehnice. Sînt citate în acest sens: Nicoară Potcoavă, Un om între oameni, Bietul loasnide, Scrinul negru, în care autorii lor au simţit nevoia reluării unor teze obsesive „dintr-un punct de vedere nou, superior ca înţelegere". Sub semnul  „demitizării lumii încon-
jurătoare" sînt privite Desculţ, Moro-meţii, Groapa şi nuvelistica tinerilor. Principalul mijloc de evidenţiere a valorilor îl constituie spaţiul acordat. Gînd procedeul nu i se pare suficient, criticul intervine direct. Amintind, de exemplu, romanele : Negura, Bărăgan, La cea mai înaltă tensiune, Statuile nu rîd niciodată etc., precizează : „...ceea ce rezistă mai ales în ele, dincolo de părţile friabile, este atmosfera unui anumit moment istoric, cu temperatura lui ridicată..."
O „panoramă" a poeziei a dat Paul Georgesou în O privire asupra poeziei noastre contemporane2. Studiul, divizat în secvenţele : Contribuţia generaţiei vîrstnice, Noua poezie, Tînără poezie şi Cei mai tineri poeţi trece în revistă toată lirica ultimelor două decenii. Fiecare poet e studiat monografic ; după succinte date biografice şi o bibliografie adusă la zi, i se face o caracterizare globală reţinîndu-i-se notele specifice. Mijloacele frecvent folosite în reliefarea valorii estetice rămîn spaţiul acordat scriitorului şi exprimarea fără reticenţe a rezervei : Leonida Neamţu „alunecă spre o poezie minoră, stinsă, nesemnificativă" ; versul lui Nicolae Tăutu e „declama-bil, limpede, cu efecte teatrale ; imaginile nu sînt totdeauna adecvate" etc. Nu de puţine ori răsar surprinzător de proaspete caracterizări globale : „Versul melodios al lui A. E. Baconsky nu se bazează pe imagism, pe metaforă, ci caută o apropiere directă de lucruri, încearcă o expresie simplă. Poezia formează o imagine globală ce se reţine prin crearea unei sugestive atmosfere poetice de o senină melancolie. Lirismul său autentic e asociativ, fluxul solemn al memoriei aduce, în jurul realităţii, amintiri, întâmplări uitate, constituind, printr-o atmosferă unitară, o imagine deosebit de plastică. Poetul colindă străzile, umblă pe câmpuri sau visează la. fereastră, îndeosebi seara, pe vînt, pe ploaie, pe ceaţă. Această ambianţă creează o impresie gravă de meditaţie". Şi exemplele pot continua.
Studiul lui G. Ivaşcu, Dezvoltarea literaturii române în cele două decenii
2) Paul Georgescu : o privire asupra poeziei noastre contemporane, Viaţa românească nr. 10, octombrie 1984, p. 116— 147.
actualitatea literară
101
de la eliberare3 rămîne, cronologic, întâia privire sintetică completă asupra literaturii române contemporane. După o scurtă introducere unde sînt analizate condiţiile formării noii literaturi, autorul se opreşte la aportul generaţiei interbelice, — prin generaţie înţele-gîndu-se scriitori apropiaţi ca vîrstă şi formaţi în condiţii asemănătoare — la dezvoltarea poeziei şi prozei. Piscurilor mari de piatră : Sadoveanu, Arghezi, Lucian Blaga, G. Călinescu, Camil Pe-treseu şi, apoi, lui Zaharia Stancu şi Miron Radu Paraschivescu, G. Ivaşcu le consacră paragrafe distincte, anali-zîndu-Ie succint, dar nu sumar, opera. „Poeţii şi prozatorii de profiluri diferite" sînt prezentaţi global. Precedată de o scurtă introducere, a doua parte a studiului se ocupă de poezie, urmă-rindu-i evoluţia prin aportul a trei generaţii lirice : poeţii care au debutat înainte de al doilea război, poeţii dezvoltaţi „în climatul nou al revoluţiei socialiste" şi — după prezentarea iui Nicolae Labiş, „spiritul adîncurilor" — cea mai tînără generaţie. Dezvoltat mai sistematic, capitolul reuşeşte să dea o imagine cuprinzătoare a liricii contemporane. Soliditate identică respiră secvenţa închinată prozei.
Asociaţiile lui G. Ivaşcu reliefează contururi şi dimensiuni inedite ale operelor : în Desculţ „asistăm la o versiune modernă a caznelor din Infernul" ; visele oraşului din Surîsul Hiro-shimei par „smulse din atmosfera Procesului lui Kakfa" ; „Marin Preda este un Camil Petrescu aplecat asupra ruralului" etc. Deşi spaţiul acordat rămîne principalul indiciu al valorii estetice, G. Ivaşcu recurge şi la caracterizări care, de foarte multe ori, prind cu multă exactitate esenţa unei cărţi : „Mai puţin cristalizat epic faţă de Moromeţii, romanul Risipitorii are o structură disolută de biblioraft psihologic..." sau nota individuală a unui autor: „...E. Frunză e prodigios. în versuri militante, cele mai multe ocazionale, de oronică a timpului în înţelesul aproape jurnalistic". Tocmai de aceea surprinde spaţiul larg acordai lui Mitrea Cocor, Bărăgan, poeziei Au-
3) G. Ivaşcu : Dezvoltarea literaturii române... în volumul Momente ale revoluţiei culturale din România, E.S., 1964.
rorei Cornu ş.a. N. Ţaţomir e trecut în capitolul poeţilor „afirmaţi şi dezvoltaţi în climatul revoluţiei socialiste" alături de Rusalin Mureşan, Valeria Boiculesi şi Mioara Cremene. Locul său era mai degirabă lîngă G. Lesnea şi Otilia Cazimir. Două paragrafe, unul despre teatru, altul despre critica literară întregesc acest compendiu al unui promis tratat de istorie a literaturii contemporane.
Literatura română de azfi, subintitulată „încercare de sinteze" a lui D. Miou şi N. Manolescu a stîrnit aprinse discuţii în presa literară de la începutul anului 1966. Considerînd istoria literară o istorie a valorilor, autorii au spus contemporanilor adevăruri crude fără a menaja susceptibilităţile. Fireşte, voci neliniştite s-au făcut auzite. Motivul ? Se minimaliza producţia cutărui poet, autor al unui număr impresionabil de volume. Insă în literatură, mai mult decît oriunde, cantitatea nu poate fi în nici un caz criteriul calităţii.
Precedată de o Introducere unde e prins cadrul istoric al epocii, cartea se opreşte asupra poeziei, prozei şi dramaturgiei, în Poezie sînt reţinute „generaţiile mature". Lui T. Arghezi, Lucian Blaga şi G. Călinescu li se dedică mici capitole monografice, opera în întregime fiind polarizată în jurul unei idei esenţiale : „Fără sensibile înnoiri în expresie, Blaga comunică un alt conţinut sufletesc ; nescriind altfel decît în trecut, spune .altceva" ; G. Călinescu „nu contemplă obiectele ştiute de toată lumea (...) ei un univers nou, insolit, arătat de ochiul minţii, scăldat într-o lumină albastră, înţepătoare, ca a stelei Sirius". Din generaţia „de tranziţie" a poeţilor ce au debutat înainte de al doilea război sînt prezentate cinci schiţe critice — Mihai Beniuc, Radu Boureanu, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu şi M. R. Paraschivescu — ce se singularizează pe pînza generaţiei lor. Pentru poeţii formaţi în etapa ulterioară, autorii propun situarea fiecăruia în climatul debutului, „lăsînd zodia sub care a venit pe lume să-i  decidă  conformaţia  artistică", şi
4) D. Mlcu — N. Manolescu : Literatura română de azi, E.T., 1965 ; o traducere în limba germană — revăzută de autori — a apărut în R.F.G. în 1968.
102
actualitatea literară
aki disting paitru generaţii : una a .pornit de Ia suprarealism (Virgil Teodo-reseu, Geo Dumitrescu, D. Stelaru, Gellu Naum), alta s-a orientat „spre poezia epică şi- obieotivă" (Mihu Dra-gomlr, Eugen Frunză, Dan Deşliu, Victor Tulbure) ; printre poeţii „deceniului al doilea" se configurează siluetele Veronicăi Porumbacu şi Ninei Cassian, ale lui A, E. Baconsky, Vaslle Nioo-lescu, Şt. Aug. Doinaş ; în fine, sub •semnul „luptei cu inerţia" sînt studiaţi, după un paragraf dedicat lui N. Labiş poeţii care au intrat în poezie de la 1960 încoace. Analizele, variate ca tehnică, sprijinite pe gust, perspectivă istorică şi proiecţie universală, rămîn pline de personalitate.
Din acelaşi triplu unghi de observaţie este analizat romanul contemporan şi fixat în 'evoluţia generală a prozei româneşti. Romanele exemplare sînt discutate monografic. Deşi D. Micu a mai examinat romanul într-o carte mai veche, analizele respiră un aer inedit, în permanenţă scrierile sînt raportate la capodopere naţionale ori universale înrudite ca substanţă. Uneori, cărţile aceluiaşi prozator sînt subordonate unei idei unice şi peste tot, recreând universuri româneşti, istoricul literar se proiectează pe sine. Volumele care, fără a fi oapodopere, sînt demne de atenţie nu au fost ignorate, ca şi acelea al căror merit e mai cu seamă documentar şi istoric.
în Nuvela, după o prezentare a „temelor şi tipurilor tradiţionale ale nuvelei româneşti", autorii urmăresc felul în oare tradiţia genului scurt s-a păstrat în condiţiile contemporaneităţii, "întrebîndu-se „oare sînt, sub unelti artistic, direcţiile cele mai fertile", autorii subliniază schimbarea de accent, demonstrând că nuvela tradiţională, „interesată de uniformităţi sufleteşti, de automiatisme si inerţii", a dispărut, înlocuită fiind de o nuvelă atrasă de transformările din conştiinţe, „apro-piindu-se de mişcarea romanului (sub raportul psihologic) şi modificându-şi uneori din această cauză, şi structura". Consacrată analizei, a doua parte a capitolului reţine nuvela „analitică a lui Marin Preda" şi „obiectivitatea prozei lui Eugen Barbu", se face o caracterizare   globală   a   nuvelisticii lui
E. Camilar şi Fr. Munteanu ; dintre tineri sîot urmăriţi D. R. Popescu, Nicolae Velea şi Fănuş Neagu. O atenţie deosehită e dată volumului întîlnirea din pămînturi.
Dramaturgia e pusă sub semnul inferiorităţii calitative faţă de poezie şi proză, evidenţiindu-se inconsistenţa unui mare număr de piese de teatru : „La adăpostul tematicii majore s-a manifestat, nu o dată, ostentativ, lipsa de talent. Chiar în piese meritoase, din care se pot izola scene şi replici notabile, efortul de luminare a ineditului omenesc. a procesului de conştiinţă este sacrificat deseori pitorescului şi în general laturii exterioare, tehnico-ad-ministrative a activităţii umane". De aici stereotipia, nediferenţierea subiectelor, „ţintuirea .individualităţii personajelor în cîteva scheme tipologice, nu rareori arbitrare". Peisajul e minuţios străbătut, autorii făcând un scurt popas „în literatura unor dramaturgi a căror individualitate s-a conturat în ultimele două decenii" ; reţin piesele rezistente, înlătură rebuturile, ori pun sub semnul întrebării durabilitatea altora. în ciuda criticilor violente aduse cărţii, Literatura română de azi a impus o Structură peste oare viitorul istoric literar nu va putea trece cu uşurinţă.
O nuanţată judecată de valoare a literaturii contemporane, nu de puţine ori acidă şi ironică întâlnim şi în Panorama deceniului literar românesc, 1940—19505). Exoeptînd deferenta arătată lui G. Călinescu, Al. Piru are în faţa ochilor numai persoana scriitorului privită obiectiv, de la distanţă, ca posibil erou al unui eventual scenariu epic, ca acea sugestivă evocare a lui Ion Cutava : „Pe sălile facultăţii de litere din Bucureşti, cam prin preajma examenelor, adesea se strecura printre grupurile gălăgioase de studenţi un tînăr guraliv şi el, dar de o apariţie bizară. îmbrăcat cu un palton vechi, ros, cu gulerul ridicat, legat la gît cu bandaje, nebărbierlt, ţepos, cu o şapcă de apaş, aruncând priviri fricoase, furişat prin cîte un colţ mai întunecos, unde punea La cale republica literelor, aşa putea fi cunoscut de curioşi poetul,
5) Al. Piru : Panorama deceniului literar 1940—1950, E.P.L. 1969.
actualitatea literară
103
macedonean de origine, Ion Cutava". Opera este cartea de identitate, actul lui de stare civilă şi în funcţie de valoarea ei estetică pe care o asediază concentric, Al. Piru afirmă dreptul la existenţă al scriitorului. Ce atrage nu-maidecît atenţia este modul original de utilizare a criteriului estetic. Al. Piru repovesteşte subiectul cărţii într-o manieră personală de multe ori fără nici un epitet depreciativ, fără nici o sentinţă. De sub nararea gravă a fabulaţiei, din reliefarea tuturor firelor acţiunii şi urmărirea minuţioasă a gesturilor cele mai neînsemnate ale eroilor, răzbate o ironie ucigătoare. Iată-1, de pildă, recreînd substanţa epică a Ne-gurei lui Eusebiu Camilar, roman aşezat pe nedrept, la apariţie, alături de Desculţ: „Romanul e făcut din episoade aglutinate, descrierea întîmplări-lor e înceţoşată. Ofiţerii (colonelul magistrat Vartic, locotenentul Vieru) apar caricaţi ca nişte posedaţi de duhuri rele. Vartic şi Vieru împuşcă cu propria lor mină evrei şi ţărani, unul din sadism, al doilea din frică animalică. Li se opune acestora căpitanul Jimbo-rean, care însă dezertează, şi .sublocotenentul Măgură, care salvează de la moarte pe Hanora, fostă colegă la Universitate. Ţăranii duc războiul în silă, văitîndu-se, fugind la prima ocazie, automiutilîndu-se spre a scăpa de front, înnebunind de groaza morţii"... etc.
Structura volumului a fost criticată, însă de la început istoricul literar a avertizat că intenţia sa a fost de a da un tablou „pe cît posibil complet" al deceniului 1940—1950, „cel mai puţin cunoscut din toată istoria fenomenului literar românesc", studiat în „cele patru sectoare ale sale", adică al poeziei, dramaturgiei şi criticii, şi în toată diversitatea scriitorilor. Al. Piru, spuneam şi altădată, cunoaşte epoca din interior. A redactat împreună cu Adrian Marino, între anii 1945—1946 rubrica Recenzii a Vieţii româneşti; tot aici a semnat mai multe siluete critice despre D. Stelaru, M. Beniuc, Radu Tudoran ş.a., iar la Naţiunea lui G. Călinescu a fost titularul cronicii literare. Evident, specialistul observă lăsarea la o parte a prozatorilor Mir-cea Streinul, V. Beneş, V. Ottescu cu al său Homer, Mihail Filorescu (Veneau
de pretutindeni, Socec, 1948) etc. ; dintre critici lipseşte Mircea Mancaş. A face autorului o vină din aceste omisiuni nu-şi are rostul ; el e liber să-şi organizeze cartea conform propriei sale viziuni. De altfel, aşa cum este construită, ea lasă impresia a fi o secvenţă dintr-o lucrare mai amplă şi va fi absorbită pe viitor, probabil, de o istorie literară integrală. Nu alt rost are precizarea : „Istoricul literar viitor nu va menţine deceniul 1940—1950 ca perioadă literară, va trece generaţia vîrstnică la perioada anterioară şi generaţia tînără la perioada nouă şi va vorbi de o fază de tranziţie de la literatura dintre cele două războaie la literatura actuală..." Structura cărţii poate lăsa într-adevăr impresia de fază de tranziţie. Un număr însemnat de scriitori din perioada interbelică continuă să scrie şi în această etapă ; tot, acum îşi fac debutul poeţi, prozatori şi critici a căror maturizare se va desăvârşi în deceniile următoare. Cu toate acestea, oîmipul literar are notele sale distincte şi tendinţele interne de dezvoltare ale literaturii ne determină să o considerăm o epocă distinctă. încă din anii 1938—1939, în proza românească se întrezăreşte schimbări de substanţă — fenomenul fusese semnalat chiar de G. Călinescu. Apoi, anii războiului aduc fizionomia lor aparte ; se înfruntă tendinţe, se constituie grupări literare ; acelaşi lucru se poate spune despre perioada 1945—1946. Su-prarealismul acelor ani, activitatea scriitorilor grupaţi în jurul Revistei Cercului literar îşi lasă amprenta nerepetabilă asupra epocii.
Ceea ce dă nota particulară cărţii lui Al. Piru rămîne afirmarea, neumbrită de nici un echivoc, a părerilor autorului despre scriitori, chiar dacă unele dintre ele pot părea injuste. O asemenea carte e sortită a micşora distanţa dintre gustul cititorului comun şi literatura adevărată. Iar rostul ei fundamental mi se pare a sta în inculcarea ideii de relativitate a valorii estetice şi a libertăţii de opinie.
Problema elaborării unei istorii literare a ultimelor două decenii şi jumătate rămîne deschisă. O istorie viabilă nu se poate întreprinde fără un
104
actualitatea literară
studiu exhaustiv al epocii : parcurgerea atentă a periodicelor, recitirea, din per&peotiva timpului a întregii literaturi, în acest sfert de secol cîmpul literelor a cunoscut prefaceri uluitoare. „Luceferi" a căror lumină părea orbitoare prin 1952—1953 — ce îndepărtate ni se par vremurile acelea ! •— s-au, stins iremediabil, autori ale căror nume şi cărţi erau memorate de elevi în liceu au fost uitaţi. Nu se poate trece nici peste mărturiile celor care au trăit intens epoca ; zguduitoare sînt mărturisirile lui Zaharia Stanou, Marin Preda, Nina Cassian, Fănuş Neagu,
Ion Băieşu şi alţii, publicate recent de România literară. O istorie literară clădită pe utilizarea adecvată a criteriului valoric, care să înregistreze şi să explice dialectic aceste fenomene se lasă aşteptată. O asemenea istorie literară va trebui să explice totodată efervescenţa peisajului contemporan, nemaivăzută anterior, eflorescenta talentelor care a adus cu sine* o diversificare a modalităţilor de expresie şi o lărgire a ariei de cuprindere a universului uman şi să încerce a integra tonalitatea specifică a naţiunii noastre în cencertul culturii mondiale.
«liWltM
vasile Slorescu
george ivaşcu şi problematica literaturii vecbi
In istoriografia noastră, înnoirea cea mai vizibilă este în domeniul literaturii vechi. Afirmaţia ar putea să surprindă, căci pentru cei mai mulţi tot descoperirea de teste, descrierea, datarea, atribuţia, stabilirea de filiaţii constituie preocuparea principală în cercetarea acestei literaturi. După părerea noastră, elementul nou asupra căruia nu s-a insistat în bilanţurile publicate în diferite reviste cu ocazia împlinirii unui sfert de veac de la Eliberare este toomai „momentul optim" pentru trecerea la marile sinteze, moment care impune trecerea pe plan secundar a ansamblului de operaţii auxiliare de care am vorbit mai sus. Este drept că şi Iorga şi Cartojan considerau că a sosit acest moment şi, în general, fiecare istoric nu trece la sinteză decît dacă este convins că faptul este cu putinţă. Dar „momentul optim" nu este decît parţial condiţionat de rezultatele acţiunilor pregătitoare în sensul la care ne-am referit. Scrieri necunoscute mai pot ieşi la iveală şi mîi-ne, datările propuse pot fi infirmate sau ameliorate, descrierea şi interpretarea textelor poate fi perfecţionată, iar în ceea ce priveşte atribuţia se pot ivi propuneri de-a dreptul surprinzătoare ; filiaţiile, goana după modelul iniţial ar putea să trezească mai puţin interes sau să continue tot atît de tumultuos şi cu performanţe şi mai spectaculare, încă. Şi oricît de bune ar fi ediţiile operelor vechi, oricît de bune şi de numeroase ar fi studiile monografice, fără rezolvarea unor probleme de teorie,   specifice literaturii vechi,
sinteza nu ni se pare posibilă. Or tocmai acesta este elementul nou în problematica literaturii vechi la noi, şi socotim oportun să dăm cîteva precizări.
Primul simptom îl găsim, fireşte, în capodopera istoriografiei noastre, adică în Istoria literaturii române... a lui G. Călinescu. Rezervînd literaturii vechi numai cincizeci de pagini din cele aproape o mie ale impresionantului volum, Călinescu ştia că va stîrni nedumeriri şi obiecţii şi a căutat să le prevină punînd în prefaţă cîteva probleme teoretice specifice acestei literaturi. Prima este aceea a „pioasei confuzii între literatură şi cultură" menită să justifice eliminarea atîtor scrieri vechi, în care el vedea numai acte de cultură, nu şi de literatură. A doua este aceea a cercetării inadecvate a literaturii veohi, caraoteristică studiilor de pînă atunci, care duce în mod fatal la neglijarea specificului literar al puţinelor scrieri care aparţin, după el, numai literaturii, şi care, ca atare, merită să fie înregistrate într-o adevărată istorie literară. Aşa dar, noţiunile de literatură şi cultură nu sînt în raport de coincidenţă perfectă, cum credeau Iorga şi Cartojan, de pildă, ci sînt, pentru Călinescu, noţiuni disparate, de unde şi nevoia imperioasă a studierii lor adecvate.
Călinescu n-a întrebuinţat termenul concept de literatura veche şi nici autorii de introduceri în studiul literaturii, specialişti în cea veche, ca Pro-copovioi şi mai ales Ciohanu, nu l-au întrebuinţat, fiindcă n-au sesizat că există un astfel de concept. Pe de altă parte, ei s-au ocupat de problematica generală a istoriei literaturii, nu de aceea a literaturii vechi. Dar Călinescu şi-a dat seama de existenţa uijei problematici speciale a acestei literaturi, definind parţial conceptul de literatură veche, în două etape şi cu mici inadvertenţe mai mult decît binevenite. Spunem aceasta deoarece tocmai meditaţia asupra lor a permis definirea de mai tîrziu a acestui concept sau, dacă afirmaţia este exagerată, cel puţin a punerii lui în discuţie. Prima etapă este aceea a Istoriei... sale din 1941, la oare ne-am referit mai sus. A doua este aceea a volumului I al tratatului Academiei, din 1964. Asupra acestor contribuţii am insistat pe larg
10G
actualitatea literară
în altă parte, şi ne bucură faptul că observaţiile noastre au fost acceptate mai mult sau mai puţin tacit, şi că n-au întâmpinat obiecţii nici măcar din partea celor care văd în Călinescu perfecţia nedepăşibilă, nu un titan căruia i-au mai scăpat unele amănunte şi care s-a mai contrazis cîteodată.
în 1964, Călinescu acceptă că delimitarea strictă a fenomenului literar propriu-zis de cel cultural „nu ar fi uneori îndreptăţită" iar în privinţa cronicarilor, cărora le-a contestat insistent calitatea de „scriitori" pe motiv că le-ar fi lipsit „intenţia artistică" admite, că, în general, ei sînt „acceptaţi" ca atare. Pe motiv că, deşi de dorit, disocierea severă a esteticului de cultural ar fi artificială în cazul literaturii vechi, dificilă în oazul unor anumite opere şi prematură, dacă se are în vedere absenţa unei istorii a culturii noastre, volumul I al tratatului Academiei ajunge, în mod paradoxal, mai umflat chiar decît acelea, contestate anterior, ale unor „cultura-lişti" ca Iorga şi Gartojon. Volumul I, sau cel puţin economia lui, n-a fost contestat la apariţie şi nici nu era posibil aşa ceva atunci, pentru motive uşor de identificat.
Ceva mai tîrziu au apărut, aproape concomitent, contribuţii care marchează cea mai de seamă cotitură în proble,-matica literaturii vechi. Ele au venit din cale mai deosebite direcţii, cîteodată din cele mai neaşteptate, reuşind să pună sub semnul îndoielii orientarea generală a volumului I al Tratatului academic şi mai ales economia lui S-a descoperit, cu surpriză, că există, ceea ce un tânăr cercetător cu vooaţie excepţională, deci un pic rebelă şi iconoclastă, fapt care i-a închis porţile Universităţii şi ale institutelor de cercetare, numea probleme deschise ale literaturii vechi. Formula, mai mult decât fericită, s-a impus şi circulă. S-a descoperit, de asemenea, că nu poate fi refuzat caracterul artistic al acestei literaturi, cercetătorul la care ne-atn referit insistând asupra efortului în acest sens la fiecare dintre cei oare au scris în trecut. Pe linia aceasta a fost uşor să fie acceptată demonstraţia că intenţia artistică este un fals criteriu, operele vechi fiind şi ele, mai mult sau mai puţin, artă, lie că le privim in
actu, fie că le privim im. effectu. Pe de altă parte s-a precizat că „etho-sului societăţii medievale îi era străină autonomia valorilor estetice...", pentru ca altcineva să facă exemplificarea şi pentru epoca antică şi să demonstreze că din punct de vedere logico-formal, între cultură şi literatură există un raport de subsumare, ceea ce nu permite o autonomizare completă a esteticului, nici măcar în epoca modernă. A apărut şi s-a impus termenul „concept de literatură veche" şi s-a căzut de acord că o bună parte din preocupările tradiţionale ale lucrărilor de istorie a literaturii vechi — folclorul şi cărţile populare, precum şi o serie întreagă de scrieri — trebuie să fie eliminate pe baza oriteriului importanţei şi al neooinoldenţei perfecte dintre sfera noţiunii de cultură şi a celeia de literatură, fapt care justifică oercetarea specializată a acestor domenii. A apărut apoi o exemplificare mai mult decît reuşită privind coordonatele culturii secolului XVIII, care reflectă această înnoire în aparatura teoretică a abordării literaturii vechi, precum şi o lărgire de perspectivă susţinută de o erudiţie fără reproş. în sfîrşit, cartea unui „nespeoialist" aduce exemplificarea cea mai amplă a ceea ce trebuie şi poate să fie volumul ântîi al unei adevărate istorii a literaturii române, punând, cu acuitate, şi cîteva din problemele de teorie a istoriografiei literare vechi.
Declarându-se „nespecialist", George Ivaşou . nu face decît parţial un act de modestie. într-adevăr, el n-a întârziat niciodată, pînă la această lucrare, asupra literaturii vechi, şi se impunea să adreseze un omagiu recunoscător celor care au trudit în acest domeniu oferindu-i baza pe care el îşi construieşte edificiul. Dar există — credem — şi o intenţie mai subtilă în această declaraţie: aceea de a atrage atenţia că el nu. ne oferă o istorie a literaturii vechi, recte o sinteză de specialist, ci volumul I al unei istorii a literaturii române, ceea ce este cu totul altceva. Specialistul în 'literatura unei perioade incipiente nu poate da niciodată o lucrare de sinteză a întregii literaturi naţionale. Căci dacă specializarea într-un astfel de domeniu implică „adâncime" în sensul de cunoaştere pînă la detalii, nu mai puţin
actualitatea literară
107
adevărat este şi faptul că sinteza va avea de suferit, ea nefiind, în cel mai fericit caz, decît o sinteză de specialist, cu plusul de detalii, dar cu minusul de vederi largi oare, la drept vorbind, dau adevărata viaţă a unei astfel de lucrări.
Dar într-o sinteză de „nespeciaMst'' în literatura veche nu este vorba numai de quantumul de detalii care ar lipsi, ci în primul rînd, cum este cazul cărţii lui Ivaşcu, de„despărţăminte tradiţionale" ale acestei literaturi, cum este acela al operelor religioase sau al cărţilor populare, care au menţinut un raport forţat, absurd chiar, între cultură şi literatură, de unde şi binevenita rebeliune călinesciană din 1941. Argumentarea lui George Ivaşcu este fără reproş : „Fără a manifesta în nici un fel desconsideraţie pentru ceea ce s-a zis şi este „literatură religioasă", oare a avut un rol însemnat în crearea şl cultivarea pe plan general-românesc a limbii literare, noi am ajuns la concluzia — perfect atestată de fapte — că ponderea ei ca efort original de creaţie, în ansamblu, e cu mult mai mică decît reiese din anumite sinteze de stringentă specialitate. Cele cîteva titluri pe care istoria literară le poate reţine — Mucenicia lui Ivan cel Nou, Cazania lui Varlaam, Răspunsurile la Catehismul Calvinese — nu egalează nici pe departe galeria impresionantă a operelor laice şi nu justifică în nici un fel segmentarea procesului literar în cele trei categorii sacrosancte".
în privinţa cărţilor populare, argumentarea lui George Ivaşcu o Întâlneşte pe a noastră, apărută ceva mai înainte, dar elaborată concomitent. Ea conţine acelaşi protest împotriva neglijării creaţiei originale, pentru a da „dimensiuni hipertrofiate" unor traduceri, desigur, cu adăugiri originale, dar traduceri, care, cum remarca Haşdeu, nu reprezintă decît un pas spre literatura originală. Problema cărţilor populare este, hotărît, o „problemă închisă" pentru istoriografia noastră literară. Din alt punct de vedere, ea este „închisă" şi pentru oea culturală, căci excepţionala muncă a lui Cartojan şi a elevilor săi lasă puţine speranţe, cel puţin pentru câteva decenii de aici înainte, de afirmaţie în această direcţie. Oricum, cărţile populare alcătuiesc
un domeniu aparte şi se impune cercetarea lor în cadru de specialitate.
Tot atît de categoric este George Ivaşcu şi în ceea ce priveşte includerea creaţiei orale anonime într-o istorie a literaturii culte. Cum între aceste două categorii de producţii artistice există contradicţii funciare, ultima dezvoltîn-du-se de la început în opoziţie strictă cu prima, cel puţin pînă la spectaculara ei descoperire cu romantica, el renunţă la „întinsele preambuluri folclorice" existente în Tratatul Academiei, invocând fie faptul că aşa ceva nu s-a practicat şi nu se practică nicăieri, fie că operaţia fiind săvîrşită de specialişti, ar face inutilă orice reluare într-o sinteză cum este aceea pe care el o oferă.
Ca şi în cazul cărţilor populare, al căror rol nu este negat în întregime, justificarea excluderii folclorului dintr-o adevărată istorie a literaturii capătă nuanţări restrictive. Literatura aulică, am putea zice o specie intermediară între cea cultă şi cea folclorică, îşi are rolul ei, după cum şi folclorul propriu-zis trebuie să reţină atenţia in-storicului pe măsură „ce se ridică de la situaţia de cultură minoră şi devine sursă de cultură majoră".
înnoirea care st manifestă în problematica literaturii vechi ar fi fost imposibilă fără munca titanică, adesea puţin apreciată, a atîtor cercetători care au scos la iveală textele, le-au analizat, le-au datat şi le-au editat, unii oferind şi acea operă unică care este monumentala Bibliografie românească veche. Comparativ cu stadiul actual al cercetărilor literaturii modeme, situaţia literaturii vechi este cu mult mai bună, fapt care explică şi progresul mai vizibil în lucrările de sinteză a literaturii vechi decît în cele a literaturii moderne. Observaţia a fost făcută recent chiar de către un specialist de la Institutul de istorie literară, pentru care situaţia cercetării literaturii „epocii moderne este de-a dreptul alarmantă" în comparaţie cu cercetarea literaturii vechi. Trebuie să reţinem însă piedicile mari care au frînat şi mai frânează încă progresul istoriografiei noastre. Dacă orientarea estetizantă, pentru care literatura veche nu prezenta prea mare interes, a putut fi mai uşor înfrântă, cealaltă orientare,
108
actualitatea literară
aceea a sociologismului vulgarizator s-a dovedit mult mai înrădăcinată, deci şi mai greu de discreditat. Vom da numai două citate, fiecare din cîte un curs universitar, primul din 1957, al doilea din 1962 dar, mi se pare, reeditat de curînd.
„Literatura veche — citim în primul din cele două cursuri — se compune din trei mari capitole : literatura religioasă, literatura istorică şi cărţile populare. Pentru a întregi cunoştinţele despre această perioadă din istoria literaturii, autorii acestui curs au dat atenţia şi importanţa cuvenită informaţiilor de ordin istoric şi, social, au inclus probleme de istorie a artei româneşti din epoca feudală, au zăbovit asupra primelor manifestări de teorie literară din epoca veche... etc." Aşa dar, autorii au vorbit despre multe, despre foarte multe lucruri, poate chiar de omni re scibili, ba încă şi despre cîteva probleme striot literare, căci la urmă, după impresionantul pomelnic al preocupărilor extraliterare, adaugă, ca un supliment gratuit şi, după ei, neaşteptat, şi următoarele : „Strădania autorilor s-a îndreptat (şi) spre prezentarea valorilor literare cuprinse în literatura veche". Citatul ne scuteşte de orice comentariu, dar să vedem ce inovaţii aduce cursul din 1962, utilizat, mi se pare chiar tipărit, azi.
O primă inovaţie este aceea că pe lîngă despărţăminteie tradiţionale — literatura religioasă, literatura istorică şi cărţile populare — este introdus şi un altul ai „literaturii juridice", adică al pravilelor. O a doua, şi mai impresionantă, este aceea în legătură ou problema periodizării. Autorul, universitar la Iaşi, enumera perioadele: „de trecere de la feudalism" (sec. IX—X), a „feudalismului timpuriu" (sec. X— XIII), a „feudalismului dezvoltat" (sec. XIV—XV), a „feudalismului stagnant" (sec. XVI—XVII) şi, în sfîrşit, aceea a „feudalismului în descompunere" (sec. XVIII). Acestea sînt perioade ale istoriei literaturii române vechi ! De unde le-a luat, pe ce bază le-a adoptat? S-ar părea că perioadele vin de undeva de sus, ca ceva dat, cu existenţă ante rem, căci după ce le-a enumerat, autorul se întreabă cu candoare: „Ce înoadrăm în fiecare din aceste perioade din materia de studiu a dis-
ciplinei de care ne ocupăm?" Deci nu materia de studiat, specificul ei determină periodizarea, ci dimpotrivă, perioadele sînt date, iar cercetătorul trebuie să se străduiască să găsească ceva cu care să ie umple !
Atitudine hotărîtă are George Ivaşcu şi împotriva utilizării exagerate a criteriului estetic, care, în ultima vreme, şi-a găsit expresia în exaltarea aşa-zi-sului „specific al literaturii". El constată de la început o „relaţie existenţială între creaţie şi viaţa naţională", oare se concretizează în „caracterul militant al literaturii române ca lege a dezvoltării ei". Observaţia, incontestabilă, pune şi mai mult sub semnul îndoielii abordarea strict estetizantă a literaturii noastre vechi, căci adevărul este adesea sinonim cu bunul simţ, şi plasat, ca de obicei, undeva la mijloc, în cazul care ne preocupă, între anti-quariismul culturalizant şi estetismul intolerant. Noi am precizat în altă parte că aşa-zisul „specific al literaturii" este o simplă notă care are numai o existenţă conceptuală, nu şi reală, rolul ei fiind acela jucat în definiţie de către „diferenţa specifică". Pe de altă pante, noţiunea de literatură strict artistică, recte fără scopuri ex-traestetice, este o noţiune modernă, care nu poate fi aplicată literaturii vechi fără primejdia de a săvîrşi ceea ce în filozofia istoriei se numeşte „modernizare".
Insistînd asupra caracterului militant al literaturii noastre încă de la apariţia ei, George Ivaşcu surprinde o constantă dialectică, care pare valabilă pentru mai toate aşa-zisele „petites litteratures" . oum sînt numite în occident, şi literaturi mari, cum este a noastră, care pe nedrept nu se bucură de circulaţie internaţională. O altă constantă dialectică asupra căreia insistă Ivaşcu este aceea a evoluţiei ei nu în izolare, ci „în cadru european". Bazil Munteanu, cu care Ivaşcu se în-tîlneşte adesea nu numai în constatări, ci şi în tonul cald, frenetic chiar, cu oare le face, vorbea de o „vocaţie europeană" a literaturii române, în deplină concordanţă cu „conştiinţa autoh-toniei" noastre, pledînd şi el, tot atît de convingător şi cu rezultate încă necunoscute în ţară, pentru încadrarea literaturii   noastre   printre   cele mari.
actualitatea literara
109
Căci „miracolul românesc" nu este acela al supravieţuirii noastre în această regiune de teribile confruntări între imperii moarte acum, cum o spunea Lucien Romier în 1931 şi cum au spus-o atîţia alţii înainte sau după el. El nu este nici numai acela al împletirii strînse a tuturor marilor noastre acţiuni naţionale cu cele europene, ieri, sau ou cele mondiale, azi ; el este şi acela al urnei literaturi care atinge faza clasică mai repede decît oriecare alta în lume, şi cu toată îndreptăţirea vorbeşte Ivaşcu de un „clasicism vechi", întâi în limbă slavă, apoi în limbă română, întrucît formula „clasicism vechi" nu este în nici un fel contestabilă, periodizarea tradiţională, chiar şi cea recent propusă într-un curs universitar de la Iaşi, apare oa depăşită. Şi în această privinţă, aportul lui Ivaşcu este hotărâtor. Căci insistînd asupra faptului că în cultură noi am evoluat mult mai repede decît pe plan economic şi politic, Unirea fiind întîi un aot deplin închegat pe plan cultural, rigida periodizare exaltată în epoca sociologismului vulgarizator ca „ştiinţifică" se adevereşte fruct al diletantismului. Literatura veche nu este în întregime o literatură a începuturilor, a promisiunilor şi a căutărilor, ci şi una a împlinirilor valabile nu numai pentru aria noastră culturală.
George Ivaşcu este, cum singur se declară, elev al lui Ibrăileanu şi al lui Călinescu, ultimul menţionînd chiar în capodopera sa ajutorul primit din partea tânărului asistent. Cu toate acestea, el nu este un „călinescian" în accepţiunea uşor peiorativă cu care circulă azi termenul : nici urmă de apriorism, nici urmă de estetism, oi dimpotrivă, obiecţii şi argumente solide împotriva acestor orientări care se proclamă pe nedrept ca descinzînd din Călinescu. în aceeaşi măsură, cartea sa aduce contribuţii hotărâtoare împotriva ultimelor reziduuri de sociologism vulgarizator, fiind, aşa cum se vrea, „o carte contemporană" în cel mai bun sens al cuvântului. întocmai celorlalţi doi stră-
luciţi elevi ai lui Călinescu, George Ivaşcu înţelege să se documenteze temeinic, să mediteze adînc asupra materiei pe care o studiază, de unde şi impresionantele reconsiderări ale literaturii noastre vechi pe care le înfăţişează cartea sa. Mai mult, el se refuză originalităţii forţate atît în stil, cît şi în interpretarea unor opere, rărnînînd, acolo unde este cazul, la poziţia lui Călinescu, a lui D. Popovici sau a altora, dar având totdeauna un farmec oare-1 aminteşte nu pe Călinescu, ci pe Bazil Munteamu.
Salutând aportul excepţional al acestei cărţi în problematica literaturii vechi, ne exprimăm regretul în legătură cu absenţa unui capitol speoial privind teoria literară care a prezidat elaborarea operelor scriitorilor vechi. D. Popovici atrăsese atenţia că acest capitol nu solicită interesul nioiunui cercetător, observaţie valabilă, din păcate, şi azi, căci multe manuscrise con-ţinînd retorici, zac necercetate. S-ar cuveni ca specialiştii Instituitului respectiv să-şi îndrepte eforturile şi în această direcţie, în care, ţinînd seama de interesul actual pentru retorică, descoperirile spectaculare n-ar fi cu totul excluse. Am dori, apoi, oa ediţia a doua a acestei lucrări să includă şi un capitol care, în stilul atît de atrăgător al lui Ivaşcu, ar putea fi intitulat „Un roman de circulaţie şi influenţă europeană : Attila seu gestis At-tilae", la drept vorbind primul roman al literaturii noastre.
★
Lucrarea lui George Ivaşcu apărea într-un moment puţin favorabil unui succes de librărie. Publicând-o în condiţii tehnice excepţionale şi într-mn tiraj destul de mare, Editura ştiinţifică s-ia dovedit şi de data aceasta bine orientată şi curajoasă. în librării mai sînt încă numeroase volume ale tratatului Academiei, care îşi aşteaptă cumpărătorii, îndemnaţi la reţinere şi de furtunoasele discuţii, în parte ne-
110
actualitatea literară
drepte şi pasionate, pe care le-a stîr-nit. Se găsesc, de asemenea, lucrările lui Iorga, în care cumpărătorul vede mai mult un monument de epocă decît Un instrument de lucru valabil în mare parte şi azi, fiindcă nu i s-a făcut popularizarea necesară. Republicarea Istoriei... lui Călinescu, de care se vorbeşte atît de mult, aşteptată cu mare interes de către publicul larg, este menită şi ea să contribuie la amî-narea unei cheltuieli mai greu de su-
portat pentru marea masă a cumpărătorilor, alcătuită din studenţi şi elevi. Este aşteptată cu aceeaşi legitimă nerăbdare şi lucrarea lui Cartojan. Cu toate acestea, cartea lui George Ivaşcu s-a bucurat de un surprinzător succes de librărie, fiind praotic epuizată cu mult înaintea primei recenzii apărute în „România literară". Aşa dar, felicitările nu sînt numai pentru autor, ci şi pentru publicul nostru, care n-a mai aşteptat opiniile criticilor.
premiul nobel pentru literatura —« 1969
Ceea ce face ca opera lui Samuel Beckett să pară un fel de entitate inaccesibilă şi misterioasă este poate maniera total insolită prin care se construieşte lumea sa imaginară. Configurarea tenebroasă şi confuză nu se circumscrie unui real al existenţei ci unui abis al spiritului în care stările de conştiinţă devin personaje. De aici atmosfera stagnantă, imanentă oricărei stări, manifestată în scrieri printr-un statut al non-evenimentului. Nu există acţiuni, desfăşurări, contradicţii, ci o perfectă degradare, un fel de sistem al cărui proces lipseşte.
Personajele se supun unei concentricităţi a sensului sau a lipsei de sens, printr-o mişcare larvară care nu parcurge nici o distanţă pentru că nu mai există nici o distanţă de parcurs. Un fel de „du-te vino", de întoarceri în locul de plecare („Come and go") a transformat traiectoria circulară într-un punct minim şi fix. Spaţiul se închide ca un cavou (o cameră, o Iadă, un sac) iar timpul este suspendat în incertitudine. Oamenii se află într-un punct terminus („Fin de pârtie", „La derniere bande") de unde ciclul se poate reface fără să se schimbe nimic, fără să se întîmple nimic („Watt"). Lipsa de identitate şi de comunicabilitate îi esenţializează („L'in-nommable") şi devin concepte, sau mai exact termeni anulaţi ai unor concepte („Actes sans paroles I, II"). Asistăm uneori Ia o dezagregare spre mineral, un fel de cenuşă din care nu mai pot renaşte („Cendres"), alteori la o identificare cu lumea obiectelor („Oh Ies beaux j ours!"; „Comment cest"; „La derniere bande") : fleacurile din sacoşa unei femei, unica ei dovadă de viaţă ; un sac cu conserve rezultatul unui parcurs vital, sau o bandă de magnetofon înregistrînd o epocă trecută pe care nu o mai recunoşti.. Dar aceşti muribunzi beckettieni sînt ancoraţi într-o zonă a aşteptării lucide. Ei ştiu să aştepte acel ceva care se numeşte Godot („En attendant Godot") sau moartea, sau mîntuirea. Această condiţie este locul de confluenţă a unor disperări şi nelinişti profund umane şi fiind în mod paradoxal supralucidă se realizează inepuizabil dimensiunea tragică, iar limbajul, o incoerenţă calculată, fixează în cuvinte ceea ce Beckett numeşte „sunetele fundamentale" ale scrierilor sale.
* *
De 20 de ani scenele lumii au învăţat „să-l aştepte pe Godot" ; Premiul Nobel 1969 dovedeşte că lumea a învăţat să asculte „sunetele fundamentale" ale lui Samuel Beckett.
actualitatea literară
111
ioana creţulescu
centenarul and re gide
construcţia dublei realităţi
Ca să ajuogi la descifrarea unui simbol, la miezul lui autentic, este absolut indispensabil să înlături multiplele aparente care îl acoperă, deşi acestea formează tot atît de multiplele sale căi de interpretare. Această operaţie febrilă de dezlegare a transcendentelor, pentru a ajunge la imanenţă, este nu odată controversată, antrenând o dinamică cu sensuri opuse:
Conflictul este de fapt perpetuu, orice idee de garanţie a dezlegării, falsă. Dar conflictul acesta nu mai este, în sine, o aparenţă ci o esenţă vitală.
Cam astfel se desenează, în sensul ei creator, constelaţia operei lui Andre Gide.
Toate scrierile lui Gide, răspunzîn-du-si parcă una celeilalte, fie că se completează, fie că se opun, se situează pe un parcurs spinos în căutarea sensului lăuntric, dar niciodată total, al fiecărui moment de existenţă. Etapele parcursului au o infinitate de sensuri, aşa oum simbolul, prin definiţie, are o infinitate de interpretări.
Gide, de altfel, mărturisea într-o pagină din Jurnal, cu data 1909, — „// leur res le malaise d'admettre que ces differents livres ont cohabite, co-habilent encore, dans mon esprit. lis ne se suivent que sur le papier et par grande impossibility de se laisser ecrire ensemble. Quel que soit le livre que j'ecris, je ne my dome jamais tout entier, et le sujet qui me reclame le plus instannement, sitot apres, se de-
veloppe cependant â I 'autre extremite de moi-meme".
într-adevăr, aşa se manifestă marea disponibilitate a lui Gide. El îşi recunoaşte două extremităţi, de fapt, „una" şi „cealaltă". Această idee a dublului sens este ceea ce-1 face de' fiecare dată să considere că orice fenomen uman, spiritual, este capabil de dedublare. Dicotomia ar prefigura, îii acest fel, existenţa a două realităţi, de-terminîndu-le ca o constantă a ope_ lui Gide. Evident, nu este vorba aic. de „realitate", în sensul ei obişnuit, pentru că totul se decantează la nivelul iluziei şi ficţiunii, deci realităţile, şi „Una" şi „cealaltă", vor fi imaginative. Cea de a doua nu este însă o realitate „secundă", pentru că ea nu se stabileşte prin reflectare; nu este vorba neapărat de o coborîre în profunzime, aceasta ar fi mişcarea interioară a oricărei realităţi, ci, dimpotrivă, este vorba de sensul ei opus, adică de reversul medaliei. Din opoziţie, din oonfluenţa unor puncte nodale, urmează să se poată contura, într-o oarecare măsură, acel inaccesibil „efcre", misterios şi ascuns, faţă de numeroasele „paraître", vizibile, dar niciodată unice şi olare, întotdeauna multiple şi simbolice că substanţă con-flictuală.
'în „Le Trăite du Narcisse" (Theo-rie du symbole), Gide îşi postulează cîteva din credinţele care îl vor defini. Umanitatea, în. sine, este produsul dedublării primului om. Revelaţia şi cunoaşterea sînt condiţiile primare şi definitive ale existenţei. „A şti" sau „a simfi" nu este suficient, trebuie să „dovedeşti". Temporalitatea face, desface şi reface formele prime, Ele sînt pretutindeni, cu condiţia să le găseşti. Şi aşa va face şi Gide, veşnicul căutător şi, mai ales, călător nemulţumit, în propria-i existenţă, pentru că adevăratul „etre" îi scapă. „Nu sînt niciodată decît ceea ce cred că sînt", notează el, dar va desfăşura continuu şi neobosit jocul dublelor oglinzi, supuse sincerităţi şi hazardului interior. Şi cum oglinzile nu pot cuprinde totul, şi cum unghiurile de înclinare sînt diferite, se pot construi reprezentări, dar nu fiinţa adevărului.
Gide nu crede în misterul uman aşa cum îl formulează Maeterlinck, dar îl
-■scriitori străini contemporani
112
si-mite ; nu însă în relaţie cu oamenii, ci cu sine. Indiferent dacă în el trăiesc ceilalţi, sau în ceilalţi trăieşte el, arena jocului său ironic, cinic, amar, ■sau sentenţios, se află în propriul său suflet.
Toată creaţia lui Gide este o tentativă de a se autodescoperi, cu toate .riscurile unui asemenea act. Gesturile care îl compun sînt eterogene, pentru că centrul investigărilor sale nu este unidimensional. Fiecare 'dimensiune are, la rîndu-i, o rază posibilă a explorării. De aceea trebuie căutată a doua realitate a fiecărui fenomen, ca să i se poată, măcar parţial, epuiza plurivalenta. Şi oricare din cărţile iui 'Gide reproduce, in multiple variante, această idee a dedublării necesare, pe care o suportă fiecare coordonată a •spiritului. Evident, fiind vorba de creaţie, deci de alcătuirea unui univers imaginar, se cere -acestuia o relativă autonomie, şi configuraţia dublei realităţi ar putea să-i anuleze independenţa. Da, dacă cele două realităţi ar fi diferite total, dar, în cazul lui Gide, ele îşi răspund şi îşi corespund, se completează sau se explică, pentru a se stabili prin punctele de contact centrele de adevăr artistic.
Considerînd pertinentă această constantă a creaţiei gidiene, ar fi interesant de observat cum se rezolvă ea la nivelul .compoziţiei şi ce raport se creează între struotura ideatică şi str ue tura  c o mp o z i ţ i anal ă.
Desigur, Gide nu este un mare -maestru al arhitectonicii artistice, al compoziţiei literare. Scriitoiul, el însuşi (aşezat la confluenţa artistului cu memorialistul, dintr-o necesară dorinţă de a se găsi, a ajuns la construirea lumilor sale imaginare, şi li se integrează deliberat, pentru a se analiza cu 'alte lentile. El nu speră în nici un fel de soluţie venită din ordinea înlănţuirilor, ci din eventuala lor eficacitate. Şi, totuşi, există în structura compoziţională a scrierilor lui Andre Gide, o consecvenţă de construcţie, fidelă crezului său. Maniera în care se structurează realităţile nu este niciodată identică dar, indiferent de procedeul prin oare se constituie, ea subscrie tacit principiul estetic al creatorului.
Trecînd peste semnificaţiile teoretice, programatice, în „Le Traîte de Narcisse", prima irealitate ar fi văzul. Narcisse îşi caută imaginea pe care şi-o isimte dar îndărătul ei îşi caută sufletul. Oglinda apei curgătoare a timpului nu îi este suficientă. Văzul oglindit redă imaginilor o dinamică înşelătoare şi, pentru că adevărul nu se lasă surprins, Naroisse visează Paradisul. Acum se instaurează cea de a doua realitate : visul. Autorul operează un „suspenise" pentru a face o incursiune în Paradis. Planul ,tot de natură vizuală, nu se suprapune peste cel dintîi, dar îl explică. Motivaţia se stabileşte însă numai la capătul drumului, pentru că a doua realitate este detaşată de prima, separată printr-o tăiere bruscă. Finalul le intersectează : contemplaţiei i se alătură cunoaşterea. Procedeul de structurare este bineînţeles simplu dar manifest.
în „Paludes" formula se complică, realităţile nu se succed compoziţional pentru a se întîlrai în final ci, dimpotrivă, interfera. „Paludes" este povestea unei cărţi (cu acelaşi titlu), care nu se scrie, şi povestea autorului ei, atunci cînd trăieşte această perioadă. Cartea ar avea ca erou pe Tytir, un om închis în cîmpul lui cu activităţi zilnice prescrise sub formă de reţete, aşa cum autorul îşi programează cotidian activităţi neînsemnate, inclusiv scrisul, neieşite dintr-un cîmp care acuză platitudinea. Se creionează aşadar două zone ale renunţării, ca două realităţi comparabile în imposibilitatea evaziunii. Dar, cea de a doua este mai lucidă şi, într-un anume fel, o integrează pe prima. Tytir se identifică uneori cu autorul, alteori cu Richard, personaj pe care acesta îl detestă ; iată deci două măsuri opozabile unificate. 'Construcţia alternează aceste două planuri ale imaginarului, unul concret, celălalt abstract, dar indisolubil legate : „în ziua aceea am scris pentru Tytir". 'Coincidenţa celor două nivele de stagnare amplifică o anume atmosferă de sufocare, autentică în epocă, pe oare Gide o condamnă în subtext, prezentmd-o în dublu exemplar. De altfel, povestirea excelează printr-un spirit viu, ironic şi astfel cu tot echivocul satira se dezvoltă neîndoios.
113
scriitori străini contemporani
„Les ''Nourritures Terrestres" este, fără îndoială, cartea unei exaltării a vitalului, cartea unei evadări dintr-o lume a raţionalului într-o lume a spontanului senzitiv. Dacă ar fi fost o simplă situare într-un mirific regat al simţămintelor prime, ar fi fost probabil prezentă o singură realitate imaginativă. Dar, noţiunea de evadare în sine cuprinde două date raporta-bile : spaţiul din care evadezi şi spaţiul în care evadezi. Fugarul nu uită niciodată de unde a plecat. Totul este o replică firească a lucrurilor trăite înainte, dar entuziasmul îşi întrece obişnuita măsură ca revers al claustrării anterioare. Consecvent în procedeul autodescoperirii, Gide se caută pe alte dimensiuni, bineînţeles fictive. Se situează astfel, într-o zonă de viaţă voit autentică, a cărei veridicitate se constituie din pulsaţiile oricărui element vegetal sau mineral, numai logic şi intelectual nu. Noţiunile majore ale unei existenţe de cunoaştere sînt : „a şti" şi „a simţi". Saturat de prima, evadatul o alege pe a doua, de fapt şi-.o asimilează. Există aici un fel de transfer din zona eticului auster în zona unui estetic primar, fremătător şi adevărat. Totuşi termenul de opţiune nu este cel mai binevenit. El presupune că te aflai în faţa a două stări de fapte şi alegi pe una din ele. Dar cînd una a fost epuizată se produce o întoarcere către cealaltă. Alungarea constrângerilor, prejudecăţilor, anularea edificiilor logice sau religioase, iată premisele împlinirii unei aspiraţii de plenitudine totală. Dar aceasta este o revanşă şi în ciuda voinţei de eliberare, chiar izbutită, amprentele vechi sînt identificabile. Parcursul cunoaşterii pornit de la „a simţi" către „a şti" devine credinţa unei continuităţi. Deoi, un orez destituie pe celălalt fără să-l poată ascunde.
Modul în care se structurează literar această evaziune artistică este dominat de factura enunţului adresativ. Discipolul este evident, conlocuto.ru] necesar dat fiind că orice îndrăzneală, orice aventură se cere împărtăşită. Dar el este în acelaşi timp punctul de echilibru al ficţiunii, fiinţa care trebuie învăţată să facă ceea ce altfel probabil nu ar şti, nu ar gîndi
şi deci nu ar săvârşi. Şi mai mult, el este într-un fel, Gide, nevoit să fie convins de reacţii care îi erau străine şi care se cer aprobate printr-un fel de certitudine, fie ea şi iluzorie. A doua irealitate face fără îndoială obiectul cărţii, dar ea se constituie ca o negaţie continuă a lucrurilor pe care le refuză, ceea ce conferă acestora din urmă o existenţă în sine. Fervoarea disponibilităţii se sprijină pe înlăturarea unui trecut care nu se echivalează cu o dispariţie.
Toate acestea aveau să se confirme încă o dată, cînd Gide va sorie „Les Nouvelles Nourritures", cînd acea fază a elanului total se încheiase, iar ascendentul logicii nu se mai lăsa negate „...cine îmi va elibera spiritul de grelele lanţuri ale logicii ? Cea mai sinceră emoţie a mea, de îndată ce o exprim,  este falsificată".
Dqparte de a desminţi prima scriere, autorul retraversează căutările, aducîndu-le o anume pondere apărută firesc din îndoială. Revolta din trecut împotriva cărţilor considerate ca lipsite de respiraţie autentică (era manifestă aici o atitudine programatică) avea menirea să acrediteze ideea unei linii de continuitate dintre „a simţi" şi „a şti". Acum ideea devine dubitativă. Dorinţa de evaziune se păstrează, dar antrenează o judecată şi asupra eventualelor ei neajunsuri. Eliberarea totală nu poate produce echilibru, iar echilibrul, mai ales cel dinamic, este o condiţie a vieţuirii psihice pe care Gide nu o ignoră. Efortul de a descoperi fiinţa dincolo de aparenţele patimei sau renunţării se află tocmai in oscilaţia perpetuă dintre calm şi nelinişte, dintre integrare şi dezintegrare. Revenirea lui Gide cu „Les Nouvelles Nourritures" este un mod de a pune o oarecare lumină între cele două realităţi şi, mai ales, de a încerca o suprapunere grandioasă a celei de a doua. Structurarea ei este un fel de acoperire a primei şi, uneori, din lacunele limbajului reapare, ca într-un ochi de apă, cercul desenat anterior. Probabil, nu este întâmplător că într-o asemenea scriere limbajul, care îl îndepărtează în genere pe Gide de esenţă prin caracterul său de generalitate umană, se ordonează, în adevărate incantaţii verbale fremă-
scriitori străini contemporani
114
tînd de nuanţe, într-un joc de umbră şi lumină în care pămîntul este şi aer şi sunet, şi ţărînă şi culoare, şi cosmos şi contingent.
Nicăieri nu este mai clară tendinţa de investigare a dublei realităţi decît aoolo unde Gide demitizează. Pe un plan mai abstract, a doua realitate este de fapt cea acordată cu modernizarea conform unei alte receptivităţi, renunţîndu-se astfel la factura mitică. în „Promethee mal enchaîne" eroul s-a debarasat de suferinţă şi vultur, printr-un singur gest. Aceasta dovedeşte că era propriul său prizonier : atmosfera mitului se destramă iar Prometeu este doar un om obişnuit, trăind o viaţă banală de parizian. Gide îl introduce în nişte parametri, uneori parabolici, alteori absurzi. La nivelul anecdoticii modernizate, deci pe un plan mai concret, ni se relevă sub forma celei de a doua realităţi o altă constantă gidiană, prefigurată şi în „Paludes" : „actul gratuit". Prometeu învaţă această teorie de la un chelner de cafenea. Peste o realitate aparentă şi binecunoscută, „actul util", se sondează din nou un revers, gratuitatea. Dar, fiind vorba de o atitudine programatică, ea devine curînd nocivă. Există deci şi un revers al reversului. Antrenat în jocul acesta al gratuităţii Prometeu se oferă din nou vulturului dar de data aceasta, şi mai ales contrar mitului, fără nici un scop, fără nici un sens, perfect inutil ; poate doar din conştiinţa că trebuie să-l faci pe celălalt să se dezvolte din sacrificiul tău. Inutilitatea, însă, frizează absurdul, pentru că ea se traduce fie prin obişnuinţa de a se lăsa chinuit, fie prin dragostea faţă de vultur. Dar sensul se schimbă din nou : Prometeu va mînca în cele din urmă vulturul după ce făcuse apologia iubirii necesare a omului pentru vultur şi provocase deopotrivă neliniştea şi chinul celorlalţi. Fabulaţia ironică a demistificărilor denunţă în fond gratuitatea gratuităţilor. Din momentul înlăturării mobilului de subjugare, Prometeu devine el însuşi om, pentru că s-a eliberat definitiv, s-a desprins de simbolul antiuman, dar în acelaşi timp şi-a pierdut valoarea. Dincolo de ironia pregnantă „Promethee mal  enchaîne"  este o scriere
pe secvenţe dialogate, avînd fiecare o relativă autonomie, dar înlănţuindu-se astfel încît una o introduce organic pe cealaltă. Cele două realităţi sînt cea umană şi cea antiumană. Gide le alternează modificînd nu personajele, ci rostul lor, nu rolurile, ci traseele lor psihice. Prim planul îşi schimbă de fiecare dată componenţa figurativă şi sensul mişcării. Definiţiile lozincarde se opun, adevărul devine un fals, falsitatea un adevăr. Ingenios şi lucid, jocul este serios şi amar, fără să se refugieze în tragic. Instabalitatea îi oferă continuitate, realităţile supra-punîndu-se.
„L'Immoraliste" continuă pe alocuri ,,Les Nourritures Terrestres", în sensul că ceea ce era acolo programatic, instaurat în idei, devine aici creaţie, motiv de ficţiune. Michel este ilustrarea acelei fiinţe eliberate de rigori şi discipline, de orice încătuşare intelectuală, constituită ca un exponent al evaziunii înfăptuite. Eroul a ajuns la viaţa adevărată, frenetică şi pasională, a descoperit buouria de a exista. Toate legăturile cu trecutul lui amorf sînt rupte. Doar Marceline, soţia, unica sursă de continuitate, pare să-l împiedice de la eliberarea totală. Dar, curînd ea va muri şi Michel rămîne iremediabil deslegat. Desrădăeinarea totală se dovedeşte însă a fi o libertate iluzorie şi fără sens : „Sufăr de această libertate inutilă", declară el. Imoralistul şi-a construit o postură cu care nu are ce face. Acesta este reversul eliberării lui. Trăirea patetică, individualistă, depăşeşte puterile omului. Vindecat odinioară într-o atmosferă sudică de expansiune vegetală şi spirituală, eroul revine, în speranţa de a regăsi acelaşi elan. Dar, a doua realitate se instaurase degradînd-o pe prima, iluzoriu ideală. Noua călătorie, de factură simbolică : o migrare tot mai spre sud, înlocuieşte viaţa ou pustiul. Aici, în realitatea ultimă, realizează Gide una din cele mai frumoase metafore : deşertul acesta din care arderea a anulat viaţa este într-un fel sufletul ars al călătorului. Din felul cum se structurează ipostazele imoralistului se conturează determinările existenţei, limitate prin natura lucrului omenesc, peste care nu există depăşire. Dedublarea eului este
115
scriitori străini contemporani
secţionată prin .raportul dintre imora-list şi criticul acestuia, coexistând organic în acelaşi spirit. Imoralistul ră^ mâne un veşnic călător pierdut undeva în pustiul existenţei.
Dar,   pe   itinerariile  gidiene există şi întoarceri. „Le Retour de L'Enfanf Prodigue"   este  un  fel  de parafrază modernizată a  parabolei  biblice. Întoarcerea  pare  a  avea pondere simbolică şi  ilustrează mai vechiul conflict dintre închiderea spaţiului vital, refuzând cunoaşterea, şi eliberarea din acest  spaţiu,  însemnînd :  parcurs, revelaţie, cunoaştere.  Credinţa în necesitatea   dezrădăcinării    se manifestase la scriitor odată cu concepţia că natura selectează, pentru .gesturile mari, oameni  puternici,     anulîndu-i pe cei slabi care neajungînd nicăieri, se întorc.   Aşa  cum  o  aotualizează Gide, parabola se constituie iniţial pe tema renunţării.  Fratele mijlociu, întors şi resemnat,   se   reintegrează  aparent în celula familiei oare îi închide orizontul.   Această  întoarcere   acoperă, de fapt, plecarea mezinului, sortit din credinţă interioară să refacă drumul înstrăinării, traiectorie a cunoaşterii eliberate. Cele două realităţi, plecarea şi întoarcerea   se   constituie  ca   un lanţ de    continuitate,   dedublate    fiind la rîndul lor  în  două  personaje. Compoziţional,   plecarea  urmează întoarcerii ;  în acest fel  se adaugă ideea repetabilităţii   călătoriei   ca renaştere. Răsturnarea planurilor de realităţi este provenită dintr-o conştiinţă duplicitară şi se instaurează în text cu calmul lucrurilor   date   ireversibil. Schimbarea personajului ,nu  antrenează modificarea  opiniei directoare,   dar reactualizează   ideea   selecţiei.    Fratele întors continuă să creadă în necesitatea plecării, dar nu el va fi fost cel ales. Realităţile sînt opozabile ca fenomen, nu şi ca esenţă. Miezul formulei compoziţionale este dat de întoarcerea convertită în plecare.
Atunci cînd transpune o altă parabolă biblică, „La Porte Etroite", Gide o circumscrie unei atmosfere mult mai net biografice. Evident, dragostea lui Jerome pentru Alissa este dragostea lui Andre Gide pentru Madeleine Ron-deaux. Caracterul de creaţie, în afară de valenţele artistice ale limbajului, constă  tocmai în  inserarea parabolei.
Alissa îşi infringe dragostea pentru Jerome, convinsă fiind că sacrificiul antrenează (mântuirea, iar aceasta la rîndu-i este unicul suport cu adevărat elevat pentru obţinerea fericirii. ^Aparent, cele două realităţi ale scrierii ar fi cele două personaje. Dar, de fapt, unicul personaj cu desfăşurare psihică este Alissa. Jerome este un fel de receptacol docil al evenimentelor. Ambele planuri se integrează în personajul Alissei, care este în acelaşi timp şi Gide, şi Madeleine. Sacrificiul nu i-a adus eroinei nici pacea, nici seninătatea aşteptată. Crezul a existat şi s-a consolidat, dar reversul lui este îndoiala. Este adevărat că formula romanţioasă şi accentuat me^ morialistică diluează în mare măsură această dublă confesiune, dar Gide se autoanalizează cu perseverenţă critică. Compoziţional, autorul aşează la capătul povestirii, conturată ca o destăinuire a lui Jerome, o a doua destăinuire, cea a Alissei, sub forma unui jurnal dat la iveală după moartea ei. De fapt povestirea se încheiase, şi într-un fel îşi ajungea. Jurnalul avea să-i înlăture aspectele de disimulare programatică şi avea să instaureze în-i doiala, a doua realitate mai evidentă decît prima.
Gide exprimă o parabolă autoex-primîndu-se şi criticîodu-şi expresia. Formula jurnalului, cu toată recuzita ei romantică este des utilizată de autor în aproape toate scrierile sale ; dar ea îşi are un rost bine definit : acela de a dezvălui substratul aparenţelor şi chiar dacă nu ajunge să se solidifice în „etre", constituie în orice caz o apropiere de el. Caracterul intim şi cu relativă autonomie îl face să concentreze ceva din misterul lucrurilor care domină fiinţa, iln „La Porte Etroite", punctele nodale ale celor două realităţi se luminează reciproc, alteori, ca în „Robert", urmare a confidenţei Evelinei din „L'Ecole des Femmes", confesiunea celuilalt explică doar aparent eşecul unei căsătorii, pentru că în fond acuză întunericul   unei   inoomunicări totale.
Cu „Les Caves du Vatican", Gide revine la problematica actului gratuit, .în structura compoziţională există două realităţi concentrice şi identice. Lafcadio, un tînăr îndrăzneţ a săvîr-
scriitori străini contemporani
116
şi-t -o crimă fără motiv, din simpla dorinţă de a verifica posibilitatea gratuităţii. Dar, pentru că relaţia este stabilită între oameni, gratuitatea se anulează fiindcă este programatică şi nocivă. Introducînd romancierul în mijlocul personajelor sale, se dezvăluie aşa-numita construcţie „en abyme", unde receptivitatea este supusă - unei duble integrări : se observă atît iromanuj cît şi modul în care se construieşte. Repetarea pe altă scară a temei fundamentale situează realitatea între două oglinzi paralele. După ce a înfăptuit „actul gratuit", Lafoadio va lua cu-noştiinţă de proiectul viitorului roman pe care scriitorul Julius Baraglioul avea intenţia să-l scrie. Acesta nu este altceva decît povestea propriului său act gratuit. Paralelismul este din nou un joc al duplicităţii de conştiinţă, sau al conştiinţei dedublate în două personaje. De astă dată sensurile nu se opun ci, dimpotrivă, se încorporează. Se mai pune aici însă şi o altă problemă : aceea a dublei stări a actului şi limbajului. Actul gratuit al lui Lafcadio are, evident, o valoare în sine, particulară, şi se realizează o legătură de apartenenţă între faptă şi făptaş. Julius ©araglioul nu a comis nici o faptă, dar el o esenţializează şi o generalizează la nivelul limbajului, schimbând astfel proporţiile realităţii. Gratuitatea comisă este convertită în act prin limbajul care, ne mai îngăduind misterul, alimentează doar echivocul. In acest fel se instituie di-
cotomia gidiană pentru luminarea zonelor de umbră ale conştiinţei.
Pe aceeaşi tehnică a construcţiei „en abyme" se bizuie şi romanul „Les Faux-Monnayeurs", al cărui nucleu este construirea romanului însăşi. Se afirmă pe o scară mai largă ideea existenţei prin limbaj ca o existenţă în sine, în afara subiectului. Această realitate are menirea să , fundamenteze legătura dintre viaţă şi creaţie. Edouard, romancierul din carte, notează undeva în jurnalul său : „Ceea ce mă nelinişteşte este de a simţi viaţa sepa-rîndu-se în acest punct de operă, opera depărtîndu-se de viaţă...". Aceasta este fără îndoială una din multiplele modalităţi cu care Gide analizează şi observă natura existenţei spirituale, a cărei profunzime nu se lasă uşor descifrată, ascunsă fiind 'îndărătul diferitelor aparenţe care o acoperă. „încep să întrevăd, spune Edouard, în ce constă ceea ce aşi numi subiectul adînc al cărţii mele. Este, va fi fără îndoială, rivalitatea dintre lumea reală şi reprezentarea pe care ne-o facem despre ea. Modul în oare aparenţa realităţii ni se impune ca realitate şi în care ceea ce luăm ca irealitate, nu este în fond decît propria noastră interpretare particulară". La capătul pelerinajului său artistic, Gide scrie „Thesee". Ultimul dialog dintre fostul Gide (Oedipe) şi actualul Gide (Thesee), nu mai are decît un singur sens : elogiul omului şi al creaţiei.
ion nestor
note asupra
arheologiei
româneşti
Amintind cititorilor „Vieţii româneşti" că arheologul ce li se adresează acum a încercat în repetate rîn-duri, în publicaţii istorice speciale, să descifreze metodic şi concret imaginea şi mişcările noi ale arheologiei româneşti de după 23 August 1944 l), le-aşi cere îngăduinţa să primească notele de ţaţă — chiar şi în părţile lor mai pedante — mai degrabă ca un chip propriu de a sublinia — evadat o clipă din stringenţele metodologiilor ştiinţifice — un moment de deosebită semnificaţie din dezvoltarea istorică a patriei noastre, socialiste ca orîn-duire şi româneşti ca naţiune.
Dar chiar neavînd nici un plan şi nici o „materie" organizată, alunec totuşi pe făgaşuri roase dinainte şi mă agăţ de vorbele arheologie şi românească.
Rog a fi crezut că există, ca pentru toate disciplinele ştiinţifice, şi o definiţie a arheologiei ; de fapt există chiar o mulţime de astfel de definiţii, dar în cele din urmă s-a curăţat de zgură şi s-a şlefuit cu cea mai mare grija o definiţie, care figurează în cele mai autorizate manuale, dar cu care din nefericire, iarăşi ca la mai toate ştiinţele, cea mai mare parte din specialişti nu sînt de acord. In ceea ce priveşte pe nespecialişti, fiecare alege dintre aspectele şi activităţile arheolegiei pe cea sau cele care
îl atrag, din foarte variabile motive, mai de grabă sau mai mult. „Mediile de masă" au de pildă o foarte mare înclinare pentru aspectul senzaţional ; e drept că fenomenul este mai marcat în ţările capitaliste decît în cele socialiste, dar nu ne putem nici noi plînge, puţind citi în presa românească, în răstimpuri, despre unele descoperiri menite să facă pe cititori să sară de pe scaun şi despre care bieţii specialişti, ori se miră foarte, ori nu au habar. Vina este desigur şi a arheologilor, în primul rînd a lor, cred, — ei nereuşind să scoată tot mereu în relief, pentru omul de cultură generală, noutatea şi interesul istoric ş.a.m.d. al unei descoperiri, ci încercînd doar, nu fără ajutorul ziaristului, să o izbească de ochii sau mintea cititorului grăbit. Şi totuşi, cîte semnificaţii de tot felul, adesea cîtă graţie artistică sînt ascunse în cel mai umil obiect de lut ars, din piatră sau din os de acum atîtea milenii, — şi ce cutremurătoare poate fi intuirea unui moment istoric rămas nouă materializat în ruinele informe şi incendiate ale unei colibe neolitice ! Să fie oare un blestem, de care nu ne putem elibera, ca arheologii să nu aibă fantezie şi talent, iar oamenii de fantezie şi talent să nu ştie arheologie ? Picasso a încercat, cu unele eclatante reuşite, să modeleze figurine preistorice din lut... Eu cred că socialismul va depăşi cu timpul această „diviziune a muncii" !
Există oricum o disciplină ştiinţifică, arheologia, cu obiect de cercetare şi cu metode proprii, pe care chiar şi acum mă feresc de a o defini2), şi din motivul că în etapa actuală a exploziei tehnico-ştiinţifice toate domeniile de cercetare îşi sparg pereţii definiţiilor şi dau mai mult decît acestea promiteau sau impuneau. De pildă, trăsătura arheologiei de a studia rămăşiţele culturii materiale din trecutul istoric a rămas doar un punct de pornire; astăzi se fac reconstituiri istorice plecînd direct de la aceste ră-
1) Mai recent în Studii şi cercetări de istorie veche, anii 1960—1965 şi in Studii, anul 1962.
2) Pentru unele precizări de acest gen, rog pe cei ce se interesează să vadă ce am scris în „Magazinul Istorie", mai 1969 şi în nota prezentată la Academie cu prilejul simpozionului din anul acesta despre Noi metode în ştiinţă.
cronica ştiinţifică
1Î8
măşife şi în plus se extrag din ele date importante privind cultura spirituală.
Să rămînem totuşi înţeleşi că arheologia este o disciplină istorică, pu-nînd la dispoziţie pentru epocile iii— terate din istoria omenirii practic toate datele documentare, iar pentru cele luminate deja de o tradiţie istorică scrisă, aducînd esenţiale completări, precizări sau corectări. Este evident deci ce importanţă poate avea arheologia pentru istoria acelor regiuni ale lumii, în care tradiţia istorică scrisă începe tîrziu — şi să facă cineva socoteala cît reprezintă, ca întindere în spaţiu şi în timp, partea din istoria umanităţii dispunînd (începînd deabia de pe la 3000 i.e.n. \) de izvoare scrise, faţă de cea fără. Pentru România, bunul şi bătrînul Herodot (secolul V î.e.n.) ţine încă singur spinarea cu două-trei ştiri — al căror înţeles mai exact tot arheologia a trebuit sau trebuie încă să-l precizeze, pentru începutul istoriei scrise — ceea ce desigur este un ţel foarte eufemistic de a vedea lucrurile.
Fiind vorba de arheologie, am spus că ne gîndim la cea românească ; dar totodată intervine şi aspectul de evoluţie istorică a arheologiei româneşti şi prin urmare categoriile de tradiţie şi inovaţie. Să începem prin a înregistra şi analiza puţin faptul că există o arheologie românească. Lucrul mi se pare că trebuie înţeles nu numai în sensul că avem de-a face cu o cercetare arheologică a teritoriului şi a istoriei României, ci, poate mai degrabă, în acela că privim în faţă o cercetare făcută de români şi dezvol-tîndu-se în cuprinsul şi cu particularităţile determinate de evoluţia istorică a societăţii româneşti. Aş îndrăzni chiar să adaug: şi potrivit structurii afective şi intelectuale a poporului român. Această arheologie românească are o veche tradiţie: i-a consemnat începutul Al. Odobescu în 1872 scriind, maliţios şi obiectiv: „De la anul acela (1845 !) încoace avem a consemna cercetări, adesea repetate dar din nenorocire niciodată bine lămurite, a doi mari amatori de obiecte antice, al căror nume figurează — adesea cam fără ştirea lui Dumnezeu şi a adevăratei ştiinţe — în rîndul arheologilor români.
Zelul şi patrioticele lor aspiraţiwni, cînd ei explorau şi explicau antichităţile ţării, ne autoriză însă a-i numi şi chiar a le rezerva partea de laudă ce li se cuvine, ca adunători de obiecte antice. Aceştia sînt — i-aţi ghicit — maiorul Dimitrie Papazo"lu şi poetul, ziaristul şi omul politic Cezar Bolliac, pe care nici ţara, nici literatura, nici arheologia României nu pot a-\ nesocoti". (Am subliniat noi pronumele la singular,). Am arătat în altă parte (Studii şi cercetări de istorie veche, 1965) că avîntul revoluţionar al societăţii româneşti din prima jumătate a secolului XIX, care a culminat în mişcările de la 1821 şi 1848, a determinat şi integrarea ţării noastre în mişcarea arheologică generală europeană a vremii. Trebuie reamintit de esemenea că această integrare s-a produs in chip specific, prin aceea că de la început s-au impus arheologiei româneşti realităţile istoriei patriei noastre — vechea Dacie —, anume fenomenul dacic şi cel al romanizării, în cadrul marei concepţii a continuităţii şi autohtoniei poporului român. Tradiţia aceasta, orientată aşa dar specific în direcţia problemelor care se puneau pe acest plan societăţii româneşti, a continuat şi s-a dezvoltat apoi; mai puţin prin Odobescu, al cărui merit este de a fi pus baze ştiinţifice mai trainice arheologiei româneşti — cît mai ales prin Grigore To-cilescu (1850—1909). Ea a culminat, în chipul cel mai profund, ca viziune istorică şi mai înalt ca metodologie ştiinţifică, în activitatea lui Vasile Pârvan (1882—1927) şi a şcolii create de el. Trebuie notat imediat că Pârvan a mers de la Romani înapoi, la Daci şi la Greci, iar de la Daci înapoi a deschis prin cîteva puternice lovituri întunericul ce acoperea preistoria Dacilor, pînă la neolitic. Nu a mai, avut timp, aşa cum ştim pozitiv că îşi propusese, să meargă de la Romani înainte, spre evul mediu deabia mijind, spre perioada „slavă" şi, prin hăţişurile — inextricabile atunci pe plan arheologic — ale etapei finale a formării poporului român. Alte împrejurări, atît de ordin personal, cît şi organizatoric, l-au .oprit pe V. Pârvan de a se ocupa şi de arheologia feudală a României.
•cronica ştiinţifică
119
Specifice burghezo-moşiereşli au fost împrejurările care au făcut din munca ştiinţifică a lui Vasile Pârvan un drum presărat la tot pasul cu greutăţi, care i-du chinuit şi scurtat viaţa, împiedi-cîndu-l de a creia un institut de arheologie românesc. Aceasta ne aminteşte că în rîndurile de mai sus am reţinut din evoluţia arheologiei româneşti doar ceea ce a avut bun şi s-a dovedit viabil, elementele care s-au situat pe spirala dialectică a dezvoltării si, ca atare, au fost preluate pe curbele următoare la nivelul socialist. Nu uităm însă rătăcirile, stagnarea şi orientarea idealistă de trei parale a unei societăţi strîmbe, care nu putea renunţa la exploatare.
Îmi este greu, şi ca om de ştiinţă şi ca cetăţean, la un popas atît de solemn şi atît de apropiat ca trăire de anii pe care încerc să-i scrutez, să arăt, în toată dreptatea şi fără pedanterie, în ce chip tradiţia pe care m-am străduit s-o reamintesc a fost preluată şi dezvoltată de etapa socialistă din mersul istoric al ţării noastre. Este extrem de uşor ca cineva să se dovedească, la o astfel de încercare, sub nivelul sarcinei: descătuşarea forţelor vii ale poporului român, ce se integrează năvalnic ca naţiune, a creat dimensiuni şi cuprinsuri atît de covîr-şitoare, încît uneori ele se sustrag încă analizei unei singure minţi. Se pot reţine totuşi, ca mai reliefate — după opinia mea — următoarele trăsături:
In primul rînd, şi în arheologie cercetarea a fost restructurată în chip dialectic, continuîndu-se tematic firul sănătos al tradiţiei, dar printr-o dilatare a sa la dimensiunile socialismului şi printr-o reaşezare ideologică al cărei efect a fost multiplicarea şi adîn-cirea rezultatelor la aceeaşi unitate de efort, ca să spunem aşa. In nici un ţel şi de către nimeni nu se poate contesta faptul obiectiv al deschiderii, odată cu lichidarea regimului bur-ghezo-moşieresc, a unei noi epoci în istoria cercetărilor arheologice din ţara noastră. încadrarea în chip deliberat, conştient şi ca atare planificat, a cercetării arheologice în ansamblul investigaţiei istorice reprezintă deja un mare salt înainte, faţă de caracterul mai mult întîmplător, neuniform şi individualist   al etapei   anterioare. De
aici, un nou cadru organizatoric şi o planificare de ansamblu (la începui prin Academia Republicii Socialiste România, cu institutele sale de arheologie din Bucureşti, Cluj şi laşi), o mai corespunzătoare dotare materială, aplicarea principiului muncii colective şi cuprinderea în reţeaua cercetării, în mod egal, a întregului teritoriu al ţării. Rezultatele obţinute, oricît am fi încă nemulţumiţi deplin de ele, pentru că vrem şi ştim că putem mai mult, sînt cu adevărat impresionante. Aş putea să mă mulţumesc doar cu mărturia volumului I din Istoria României, apărut în 1960, pentru care arheologii români stăruie deja în a susţine că este necesară şi posibilă o a doua ediţie, mult îmbogăţită şi în care întinse pete albe sau perioade mute din istoria patriei s-au colorai şi au început a vorbi cu înţeles verificat, datorită în cea mai mare parte aportului cercetătorilor şi dalelor arheologice. Este oportun să mai amintesc că avem de pildă astăzi o înfloritoare arheologie medievală (care poate, între altele, să trateze acum, la nivelul ştiinţific mondial, problema formării oraşelor feudale româneşti), iar pentru faimosul „mileniu întunecat", în cursul căruia s-a format poporul român şi orînduirea sa feudală, sîntem in măsură pentru întîia dată în dezbaterea seculară a acestei probleme, să prezentăm, pe temeiuri arheologice, o ipoteză ştiinţifică bine documentată, care mie îmi pare că a oprit deja multe clătinări din cap ce se înlîmplau în largul lumii în legătură cu continuitatea nord-dunăreană a Românilor.
„Şcoala arheologică românească" este astăzi cotată foarte sus în cercetarea mondială, pe care a ajuns-o din urmă printr-un salt impetuos. Dar lucrurile acestea — adică marele progres înregistrat de arheologia românească în anii puterii populare, cu consecinţele şi ecourile sale multiple — sînt de fapt atît de evidente şi ştiute, încît am început să căpătăm sentimentul că este aproape oţios — şi oare cum un „complex" — de a mai stărui asupra lor. Acest sentiment este dictat în primul rînd de împrejurarea că, ajunşi aici, nu atît etapele parcurse ne preocupă, ci ceea ce ne stă înainte, în viitorul imediat.
120
cronica ştiinţifică
Căci saltul cantitativ şi calitativ realizat după 23 August 1944 nu a îngheţat în aer, ci a rămas mişcare şi îşi continuă curba. Nu văd să existe nicăieri, şi nici în arheologie, tendinţa de a expune undeva într-un muzeu, ca pe nişte trofee cucerite printr-un efort excepţional, realizările de pînă acum. Dimpotrivă, dacă privim cu atenţie, constatăm că şi în arheologie lucrurile nu s-au petrecut ca într-un salt simplu, ci că avem de-a face cu o mişcare continuă.
După restructurarea despre care am vorbit, arheologia românească a făcut noi paşi înainte şi în curînd cred că va trebui să subîmpărţim perioada de progres dintre 23 August 1944 şi 23 August 1969. Aş vedea începutul unei noi mişcări înainte în procesul difuzării cercetării arheologice în cuprinsul societăţii socialiste din România, proces început de mult prin crearea unor cadre tot mai numeroase de specialişti şi prin înfiinţarea muzeelor regionale, raionale, iar astăzi judeţene. Mişcarea a mers paralel, a însoţit firesc difuzarea instituţiilor de învăţămînt superior pe harta ţării, de fapt procesul de aducere la cel mai înalt nivel atins, a ansamblului ţării şi populaţiei. O cotitură importantă îmi apare
a fi nouă reformă administrativă şi organizarea întregului efort al ţării pe unităţii judeţene, ceea ce a şi început deja să dea o nouă viaţă cercetării ştiinţifice — inclusiv celei _ arheologice — pe lot întinsul României. Majoritatea arheologilor români din „vechile şi marile" centre universitare şi academice ale ţării, sînt astăzi conştienţi de împrejurarea că muncesc în cercetare alături de colegii lor de la, să zicem, Baia Mare, Ploieşti, Piteşti etc., etc. Se dezvoltă o întrecere spontană şi cred că în curînd nu va mai exista judeţ care să nu aibă publicaţia sa periodică de istorie în care, ca de obicei, arheologia să figureze la loc de frunte.
Această nouă linie de dezvoltare a arheologiei româneşti, cu tot ce ea implică în ceea ce priveşte lărgirea şi adîncirea investigaţiei istorice, ca şi ca probleme de organizare, va trebui să ne preocupe, pentru a-i asigura o realizare cît mai lipsită de piedici artificiale. Şi aici, viitorul ne obligă tot atît cît şi trecutul. Avem în urmă 25 de ani ai unui trecut plin de emoţionante realizări, dar de tot atîtea perspective şi obligaţii... In ce mă priveşte, ştiu că entuziasmul arheologilor români este încă proaspăt — ca în zorii lui 23 August 1944.
dr. iosiî westfried
academicianul
profesor
c. i. parhon
In ziua de 9 august 1969 a încetat din viaţă marele magistru al ştiinţei medicale româneşti şi mondiale, Academicianul profesor C. 1. Parhon. Ca unul  din  apropiaţii  săi colaboratori, timp de patru decenii, am urmărit zi de zi^ activitatea sa ştiinţifică prodigioasă, astfel că odată cu trecerea sa întru cele eterne am crezut de datoria mea să fac^ o evocare fidelă a activităţii  sale  în  toate  domeniile. Profesorul C. _ /.  Parhon a fost un suflet ales, distins în toată accepţiunea acestui  cuvînt,  un mare şi adevărat om întreg, un caracter ferm, hotărît, loial, intransigent    în faţa datoriei, cu un fond psihic vibrant, dotat cu o inteligenţă vie şi o vastă cultură care s-a dăruit pentru a face numai bine, pentru a promova ştiinţa pentru care a lucrai  cu  pasiune  şi   mai  cu seamă pentru  a  ajuta pe  cei  suferinzi, pe care îi îngrijea cu o adevărată dragoste paternă, mergînd pînă la sacrificiu.
Născut acum mai mult de nouă decenii pe meleagurile Muscelului, la Cîmpulung, doctorul C. 1. Parhon, a avut o viaţă plină de demnitate, fermitate şi distincţie de suflet.
După terminarea studiilor preliminare s-a înscris la Facultatea de Medicină --din Bucureşti şi, după strălucite studii, a obţinut diploma de doctor în medicină în anul 1900. A lucrat multă vreme în clinica şi laboratorul neurologic, avînd ca îndrumător pe marele maestru şi savant, prof. Gh. Marinescu. Acolo şi-a acumulat o mare experienţă. Se poate afirma hotărît că
clinica neurologică dela spitalul Pan-telimon a fost leagănul neurologiei române. Mai în urmă i s-a atribuit conducerea laboratorului de istologie patologică al prof. Al. Obreja, la ospiciul Mărcuţa.
In 1906, dorind să-şi lărgească cadrul cunoştinţelor pleacă la Miinchen, unde a urmat cursurile de psihiatrie ale celebrului savant mondial Kroepelin şi, în acelaşi timp, a urmărit şi prelegerile de psihologie criminală a renumitului prof. Gump şi, de asemeni, lecţiile policlinice ale prof. Guden. Concomitent, a lucrai la Munchen şi în laboratorul ilustrului prof. Alzheimer.
Întors în patrie, prof. Parhon a urmat toată filiera învăţămîntului medical. A fost extern şi intern, apoi medic secundar şi primar al spitalelor Eforiei^ din Bucureşti şi de la Socala, la Iaşi, iar pentru meritele sale a fost numit docent al Facultăţii noastre de Medicină. Încă de tînăr, a desfăşurat o intensă activitate publicistică, îmbogăţind tezaurul medicinii cu sule de lucrări, de o remarcabilă importanţă, elaborate ţie singur, fie în colaborare cu prof. Marinescu, Obreja, Goldstein, Urechia şi, mai în urmă, cu elevii şi colegii săi apropiaţi, Constanţa Ştefă-nescu-Parhon, Ştefan Milcu, Ioana Milcu, Marcela Pitiş, Maria Briese, prof. Kraindler, Tomorug, prof. Sager, Kahane, Minea ş.a.
Prof. Parhon a consacrat peste 30 de lucrări problemei localizărilor motorii în centrii nervoşi şi un enorm număr de studii bolilor produse de leziunile glandelor cu secreţiune internă.
Acestora, în colaborare cu Goldstein, Parhon le-a consacrat un impozant volum de 800 pagini, de o remarcabilă şi rară originalitate, care a fost distins cu premiul Serfiotli, creat de acest renumit medic pentru lucrarea mai sus citată avînd ca subiect relaţiile între glandele cu secreţiune internă şi patologia. Împreună cu Goldstein, Parhon a publicat în anul 1909, un „Tratai de endocrinologie", care a obţinut un succes considerabil.
Observaţiile clinice asupra nanismului hipophysar, asupra matrionismului, asupra syndromelor hyper-hydropexice, asupra syndromelor pluriglandulare şi neuro-pluriglandulare, asupra maladiei
cronica
122
lui Addison, asupra caşexiei senile şi endocriniene se găsesc citate in toate monografiile şi tratatele autorilor din străinătate. .
Pentru a aprofunda fiziologia şi tulburările funcţionale endocrine prof. Par hon a recurs la biochimie şi, împreună cu elevii şi colaboratorii săi, a studiat — lă om şi animale — vn-riaţiunea ponderală şi compoziţia chimică a glandelor în stare normală şi patologică, ocupîndu-se deopotrivă de metabolismul apei, al glycidelor, căci la baza structurii morfologice a endocrinelor există o structură biochimică care domină pe cea dintîi. Fără îndoială, prof. Parhon a fost un creator, un iniţiator şi un deschizător de noi drumuri ale acestei ştiinţe tinere numită „Endocrinologie".
Pentru meritele sale excepţionale se creează printr-o lege specială votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat, în Iunie 1930, o catedră de Endocrinologie clinică, ceea ce nu exista în alte ţări, şi astfel prof. C. I. Parhon este transferat de la Clinica Neuro-psihi-atrică a Universităţii şi de la Spitalul Socola din laşi, la Bucureşti, pentru a organiza Institutul care îi poartă numele şi a preda această disciplină în învăţămîntul medical. Prof. dr. C. I. Parhon a ţinut lecţia sa inaugurală, în anul 1934, despre „Obiectul Endocrinologiei ; Achiziţiile şi perspectivele acestei ştiinţe. — Metodele sale. — Organizarea învăţămîntului endocrinologie".
Prezentarea acestei prime lecţii de endocrinologie a fost făcută de marele său maestru, savantul prof. Gh. Mari-nescu. „Acela care prezintă un elev al său, a afirmat atunci prof. Marinescii în alocuţiunea sa, poate fi comparat cu semănătorul care selecţionează se-minţa şi urmăreşte dezvoltarea sa în condiţiunile cele mai propice. E o mare fericire să poţi urmări dezvoltarea naturală a seminţei şi să constaţi cu satisfacţie că a dat roadele nădăjduite. Acesta e, în oarecare măsură, cazul meu".
în timpul activităţii sale profesorale, academicianul Parhon nu s-a dezis, desfăşurînd cu elan, o muncă pasională şi originală.
Profesiunea de credinţă a prof. C. I. Parhon a fost că Endocrinologia clinică nu se reduce la studiul sindroa-
melor endocrine tipice. Ea trebuie să caute partea factorilor endocrini în constituţia fiecărui individ, să concretizeze pentru terapeutică noţiunea de teren, să arate partea terenului endocrin în patologia (şi clinica) fiecărui sistem, aparat, organ, ţesut, în modificările fiecărei funcţiuni, să pătrundă variaţiunile diferitelor tipuri de metabolism.
Prof. C. 1. Parhon a adus o remarcabilă contribuţie la numeroase congrese de specialitate de la noi şi de peste hotare, congrese care s-au succedat frecvent în 1923 la Bucureşti, în 1924 la Sibiu, în 1927 la Lugoj, în 1928 la Oradea, apoi la laşi, la Dicio-Sîn-Martin. De asemenea, prof. Parhon a fost membru activ si corespondent atît la societăţile ştiinţifice de la noi, cît şi din multe alte ţări.
Cu ocazia aniversării vîrstei de 60 de ani, la Congresul român de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie şi Endocrinologie de la Cluj, elevii şi prietenii i-au oferit prof. C. I. Parhon un splendid volum jubiliar executat cu multă eleganţă, avînd 550 pagini şi conţinînd 58 articole semnate de maeştrii şi elevii români şi de savanţi de peste hotare. Cităm printre aceştia din urmă pe prof. Achard, Labbe, Etienne şi Drouet (Nancy), Pende, Laignel-La-vastine, iar de la noi Prof. Marinescu, Facon, Sager, Kraindler, Radovici, lonescu-Siseşti, State Drăgănescu, Marcela Pitiş ş.a.m.d.
La 28 octombrie 1959, cu prilejul celei de a 85-a aniversări a zilei de naştere i s-au adresat nenumărate felicitări, nu numai pentru marea sa activitate de savant, dar şi pentru devotamentul cu care a luptat pentru cauza celor mulţi şi ca militant hotărît pentru Pace şi înţelegere între popoare. Glasul său a răsunat alături de marii savanţi din lumea întreagă pentru dezarmare, pentru tratative.
lnlr-un articol publicat în revista „Umanitatea", prof. Parhon afirmă: „Oamenii de ştiinţă trebuie să arate popoarelor că ele nu au nici un interes de a se urî şi ucide între ele ; că interesul cel mare al omenirii e de a munci în mod solidar pentru a pătrunde cît mai" adînc legile naturii, spre a se desrobi de jocul forţelor
123
cronica
oarbe". Aceasta a fost profesiunea de credinfă şi patriotică a marelui nostru savant.
Prin însuşirile sale excepţionale academicianul Parhon a fost iubit şi apreciat unanim, atît de colegi şi bolnavi cît, şi de întreg poporul nostru de care s-a simţit atît de mult ataşat. In această
privinţă subscriem în totul la înţeleaptă cugetare a lui Tresserre cînd afirmă : „numai acei sînt morţi, care nu au fost iubiţi".
Amintirea Academicianului Parhon va rămîne neştearsă, iar viaţa şi munca sa vor constitui o înălţătoare şi frumoasă pildă.
d. păcurarii!
un poet clasic: gh. asachi
In mod firesc numele lui Gh. Asachi e asociat cu cel al lui Gh. Lazăr, Heliade-Rădulescu şi George Bariţiu, ca pionier al culturii româneşti în faza de început a dezvoltării sale moderne. Timp de mai bine de un sfert de veac, de pe la mijlocul deceniului al doilea al veacului trecut, pînă către 1840, Asachi a dominat cu o autoritate suverană, întreaga viaţă culturală a ţării sale, ctitorind în toate direcţiile (învăţămînt, teatru, presă), stimulînd, prin îndemn şi prin propria-i creaţie, mişcarea literară şi artistică. Cînd M. Kogălniceanu afirma într-un articol polemic, la 1840, că „G. Asachi este bărbatul acela care în vremi grele s-a străduit pentru luminarea neamului său, că d-lui este acela carele pentru literatura Moldovii au făcut singur mai mult decît toţi moldovenii împreună", el avea în vedere caracterul proteic al activităţii marelui veteran, într-o epocă de pionierat şi-i aducea, în numele generaţiei sale, un meritat omagiu. De aci încolo iniţiativele care decid orientarea şi destinul culturii româneşti nu mai aparţin lui Asachi, deşi
scriitorul mai trăieşte încă aproape trei decenii, iar activitatea sa, pe multiple direcţii mai continuă o vreme, fără a avea însă o pondere preponderentă în opinia publică. 0 nouă generaţie de intelectuali se impune, cu un entuziasm mai dinamic, cu ţeluri mai îndrăzneţe, nu o dată revoluţionare, în direcţia primenirii vieţii publice, a afirmării mai viguroase a culturii, pe linia tradiţiilor naţiunii, în acord cu aspiraţiile sale vitale de emancipare naţională şi socială. In-tr-un atare climat, agitat de tendinţe revoluţionare, de gesturi patetice şi romantice, Asachi, temperament potolit, educat, ca artist, în spiritul concepţiei clasice şi călăuzit, ca cetăţean, de idei moderat-iluministe, făcea impresia, la 51 de ani, cum însuşi recunoaşte într-un articol din 1839 intitulat semnificativ Meditaţia unui îmbătrînit poet, de om al altei vîrsle a culturii. Era Asachi vntr-adevăr „un îmbătrînit poet" pentru epoca prepaşoptistă ? Să examinăm puţin structura omului şi a operei.
Formaţia sa, ca scriitor şi om de cultură, s-a cristalizat de timpuriu în sens clasic. La şcolile din Lemberg, unde şi-a făcut prima etapă a studiilor, clasicii latini şi, cu deosebire, Hora-ţiu, erau larg citiţi şi studiaţi. Fiu al unui intelectual venit din Ardeal, mîndru de originea romanică a limbii şi poporului român, tînărul Asachi era stimulat, în interesul său pentru istoria şi literatura latină, prin însăşi educaţia din familie. La Viena, unde rămîne mai bine de patru ani, studiind astronomia, dar preocupat de ambianţa  cullural-artistică în ansam-
cronica
124
blu, atmosfera literară era încă dominată de spiritul „divinului" Metas-tasio şi era la modă Giambalista Casti, poet neoclasic de curte, mort doar cu cîţiva ani înainte. în Italia studiază asiduu pictura şi scluptura, dar şi literatura, luînd lecţii de desen de la pictorul Keck şi de la sculptorul clasi-. cizant Canova, iar de poetică, în acelaşi sens al concepţiei clasice, de la abatele Tarengo. Aici cunoaşte pe Bianca Milesi, mai tînără cu doi ani decît el, care va avea o înrîurire puternică asupra formaţiei sale şi va lăsa urme adinei în conştiinţa şi sensibilitatea sa, de-a lungul întregii vieţi. Fata, aparţinînd unei familii înstărite, primise o educaţie deloc rigidă, avea o întinsă cultură clasică, legături cu toţi scriitorii şi artiştii italieni importanţi ai timpului, care frecventau salonul familiei şi se exersa ea însăşi în pictură şi literatură, scriind, între altele, o biografie asupra, lui Sapho, şi desenînd sub. influenţa pictorului idilic şi arcadizant — Appi-ani. ha întoarcerea lui Asachi în ţară, Bianca, numită în intimitate de poet Leuca, i-a dăruit ca amintire acestuia un volum, Amori, de Ludovico Savioli, poet neoclasic galant în linia lui Metastasio, traducător al lui Ovi-diu, desigur una din lecturile predilecte ale prieteniei lor, Pe paginile cărţii Leuca desenase cu talent amoraşi şi scene idilice din mitologia greco-latină. Orientarea lui Asachi, în, ce priveşte preocupările sale din acest timp pentru desen, se îndreaptă în aceeaşi direcţie sub influenţa lui Keck şi Canova, precum şi a mediului artistic şi literar în general din Italia timpului. Un caiet de desene din vremea studiilor sale italiene şi din anii imediat următori, păstrat la Academie, conţine doar figuri şi scene mitologice. Alte manuscrise din aceeaşi perioadă, cu însemnări sau extrase, în copii, din opere, ne dau indicaţii in legătură cu lecturile sale literare : literatura clasică greco-latină, Petrarca, scriitorii Renaşterii (Tasso, Castiglio-ne, Guarini ş.a.) în aspectele lor pastorale şi clasicizante, Cervantes, Moliere, Milton, Pope, Metastasio ; apoi
Monti, Parini, Alfieri ş.a. Predomină, cum se vede, într-o măsură covîrşi-toare, orientarea clasică. Alfieri, „omul nou în veşmînt clasic", cum îl caracterizează De Sanctis, îi reţine multă vreme interesul, la îndemnul Biancăi, mare admiratoare a poetului — tribun care anunţa Risorgimentul. Esenţial însă, Asachi se deosebea de Alfieri, temperament violent, cu expresia noduroasă, brutală, de o mare vehemenţă a tonului, cu un patos rar al libertăţii, după cum se deosebea şi de Bianca, fire în genere gravă şi austeră, cucerită curînd de lupta pentru libertatea Italiei căreia i s-a dedicat pînă la şfîrşitul vieţii.
Am stăruit asupra formaţiei lui Asachi pentru că ea se reflectă în activitatea sa generală şi culturală şi, în special în cea de scriitor. Orientarea clasică este fundamentală la el. Ca om de teatru, debutează cu o idilă pastorală, traducere după Florian, iar în piesele sale originale inspirate din contemporaneitate, msignifiante astăzi şi uitate, atmosfera convenţională şi idilică, de pastorală populată de zeităţi ale mitologiei latine, se menţine în aspectele ei tipice. în Ţiganii, de pildă, subintitulată „idilă cu cîntece"', eroina, o roabă ţigancă, îşi destăinuie în acest mod iubirea pentru ciobanul Cimbru ; „Ah, şi eu caut scăpare I în braţele lui Amor, f Dar oamenii ca nişte fiare f Mă despart de Cimbrişor ! f Aud buciumul cum sună j Un vers dulce de păstor j care-n inimă-mi detună I O săgeată de amor." Nu, altfel se exprimă şi eroina dintr-o altă idilă, întoarcerea plăeşului din Anglia. Poezia lui Asachi e, de asemenea, esenţial clasică. Autorul însuşi a ţinut, în repetate rînduri, să-şi explice orientarea şi crezul estetic. în prefaţa volumului de Poezii din 1836, el arăta că a fost călăuzit „de pilde clasice" şi opina că poezia e „productul cel mai ales al cugetării prin simţire înălţată" ; iar, trei ani mai tîrziu, într-un articol în care schiţa portretul „omului literat", sublinia că menirea scriitorului este „de a cînta (a dis-
125
cronica
făta) pe oameni, a-i lumina şi a li fi de folos" şi că „pentru o asemenea ureche sună armonia poeziilor lui Vir-giliu, a lui Tasso şi a lui Racine, pentru asemenea sentiment Tacitus au aruncat înfricoşate scînteieri pe inima tiranilor, către dînsul se adresează Montesquieu cînd apără dritul omenirii, Fenelon cînd împodobeşte virtutea". Ideia, că poezia e un produs al cugetării şi că ea trebuie să deservească înalte idealuri etice, e axul director al concepţiei sale ca scriitor şi om de cultură. Cuvîntul virtute revine frecvent în poezia, sa şi el defineşte finalitatea educativă, in sens larg moral şi civic, pe care Asachi o atribuie creaţiei literare, ca şi activităţii intelectuale în genere. în poezia La patrie, cu semnificaţie de prolog al întregii sale culegerei poetice, autorul scrie textual: „Spre virtute versu-mbrie, despre rele face ură, Fermecîndu-ni  adapă de-o
înaltă-nvăţătură". Ideia, reluată şi în alte poezii, vine de la Horatiu şi a avut o pondere grea  în  estetica clasică.
Ea călăuzeşte şi concepţia poeţilor italieni, neoclasici şi iluminişti, de la sfîrşitul secolului al XVIll-lea, pe care Asachi i-a citit atent, pe unii (Monti, de pildă) cunoscîndu-i personal. Ca şi aceştia şi, tot în spirit ho-raţian, poetul a scris numeroase ode ocazionale, consemnînd, cu un entuziasm solemn şi reţinut, evenimente memorabile — cu deosebire culturale — din istoria contemporană a poporului său. Un ton potolit, de om echilibrat, netulburat, niciodată, de efuziuni sentimentale anarhice, este ceea ce-i caracterizează scrisul. De aici tentaţia spre odă, menită a preamări, la Asachi, tot ceea ce este virtute pilduitoare, în sens moral şi cetăţenesc, tentaţie vădită pînă şi în elegii, cum e cea scrisă la moartea tatălui, unde durerea poetului nu se mai vede sub avalanşa elogiilor aduse virtuţilor celui dispărut, convertindu-se astfel elegia în odă. Pe un atare fond — în esenţă clasic — se adaugă uşoare ten-
dinţe preromantice şi romantice. Asachi şi-a desfăşurat o bună parte a activităţii sale scriitoriceşti în perioada în care romantismul începe a se afirma în literatura română şi, spirit cultivat şi receptiv la nou, el s-a străduit a fi în pas cu evoluţia mişcării literare. Contactul, însă, cu literatura preromantică şi romantică europeană, în spiritul căreia a încercat să creeze, nu i-au alterat fondul de calmă seninătate clasică. O traducere din Gray, cîteva balade în spirit folcloric traduse din Mickievicz, unele ecouri ossianice, în două poezii (Miliari şi Dina şi Privegherea ostaşului moldovean), o traducere, uşor adaptată, din Goethe şi cam atît. Chiar în poeziile scrise sub impulsul tendinţelor noi, poetul operează, nu o dată, în sens clasicizant. în traducerea elegiei lui Gray, el introduce unele elemente idilice care atenuiază uşor atmosfera de melancolie gravă a poeziei. în meditaţiile de evocare a istoriei naţionale, comentariul liric al autorului e încărcat de imagini ale mitologiei greco-latine. Ştefan cel Mare este „fulger al lui Aris", iar străvechea capitală a Moldovei, Suceava, — „anticul llion" (Imnul de seară). Cîteva poezii dedir cate primăverii sau iernii, un fel de pasteluri, sînt, cum s-a arătat de multi), traduceri, mai mult sau mai puţin libere, din Horaţiu. Natura e înfăţişată în aspectele ei senine fără asperităţi şi contraste brutale, sub auspicii mitologice — peisaj tipic clasic. La acestea se adaugă alte traduceri sau motive din poeţi latini şi greci (Vergilius, Martial, Anacreon, Bion). Iar poezia erotică e tradusă sau imitată după Petrarca. Orientată în atari direcţii, cu preferinţă pentru clasicismul greco-latin, poezia lui Asachi, calmă şi raţională în substanţa ei, putea apărea într-adevăr „îmbătrînită" după 1830, unei generaţii mai agiiate, răscolită de elanuri civice mai puternice.
1) vezi D. Caracostea. izvoarele lui Gh. Asachi, Bucureşti, 1928.
cronica
126
gh. cardaş
_ alexandru vlahuţă
Anul acesta, la 19 noiembrie, s-au împlinit 50 de ani de la moartea blîn-dului şi neuitatului scriitor Alexandru Vlahuţă. Mare admirator al lui Emi-nescu, prieten cu scriitorii de epocă: I. L. Caragiale, Barbu Delavrancea, George Coşbuc, Ion Gorun, 1. Al. Bră-tescu-Voineşti etc. şi cu pictorul N. Grigorescu, căruia i-a consacrat o impresionantă monografie, rămasă pînă astăzi model în acest domeniu, deşi poetul şi prozatorul Al. Vlahuţă nu era un specialist în istoria artelor româneşti.
In aceste pagini comemorative vreau numai să ofer cititorilor aspecte din-tr-un sector mai puţin cunoscut al activităţii sale :
Alexandru Vilahuţă, îndrumător al mai multor generaţii de scriitori tineri, unii debutanţi, alţii discipoli, formaţi la revistele conduse de el ; aprecieri critice şi selecţionarea severă a
şt. o. iosif
materialului literar trimis spre publicare.
Intre 28 noiembrie 1893 şi 28 ianuarie 1896 apare la Bucureşti revista săptămînală ilustrată „Vieaţa" sub di-reacţia lui A. Vlahuţă şi Dr. Alecu Ureche. De la 12 martie 1895, Ureche se retrage şi rămîne la conducere numai A. Vlahuţă.
Aproape în fiecare număr, revista are o rubrică intitulată „Corespondenţă" unde harnicul şi neobositul critic literar A. Vlahuţă răspunde scriitorilor, în majoritate debutanţi, dînd sfaturi, făcînd corectări şi amputări în vastul material trimis spre publicare. Printre îndrumările şi observaţiile critice date la această rubrică, întîlnim cîteva mai interesante referitoare la unii scriitori tineri, debutanţi în acea epocă, dar care mai tîrziu au ilustrai cu talent literatura noastră: M. Co-dreanu, Ştefan Iosif, M. Dragomirescu, Dimitrie Nanu, Sextil Puşcariu, 1. Botez, Eugeniu Botez (]. Bort), Ion Rusu Şirianu, folcloriştii 7h. Bălăşel şi G. Madan, C. D. Fortunescu, JV. Burlă-nescu-Alin etc.
lată răspunsurile adresate scriitorilor care se iscălesc în genere numai cu iniţiale şi cu numele localităţilor unde domiciliază.
Identificările numelor complete ne aparţin nouă.
începem cu poeţii:
„D-lui Şt. O. I.... Loco. Una s-a pus. „Nimic" ar merge dacă strofa a doua ar fi mult lămurită. Ia vedeţi... Scrisoarea d-voastră e în adevăr atin-gătoare. De ce nu-ncercaţi o nuvelă ?" (Cf. „Vieaţa" I (1893) nr. 2 din 5 decembrie, p. 8). în nr. 3 al revistei apare poezia „Visul codrului" semnat de Şt. O. Iosif.
mihai codreanu
„D-lui Codreanu. Poate mai tîrziu ; cu oare-cari modificări." (Nr. 26 din 22 mai 1894).
®
„D-lui M. C. Iaşi. „Ah vino dragă înc-o dată, /, în braţe să te string cu dor, / Ochii să-ţi îmbrăţoşez iubită / Ş-apoi ferice pot să mor..." ...Dac-am fi siguri că nu e plagiată..." (Nr. 29 din 12 iunie 1894).
127
cronica
„D-lui M. C. Iaşi. Ideia din „Blasare" e tratată de Eminescu în „Glosa". (Nr. 41 din 20 noiembrie 1894).
„D-lui M. C. Iaşi. Confuză şi plină de greşeli de tecnică." (Nr. 43 din 4 decembrie 1894).
„D-lui M. C. Iaşi. O singură strofă îi reuşită, cea de la sfîrşit : „Cu-a lui privire liniştită, / El mi-a răspuns zîmbind amar : / — Vai,
slăbiciunea mea-i cinstită / — Pe cînd curajul lor — murdar !" (Nr. 44 din
11 decembrie 1894).
în numărul următor al revistei apare poezia lui M. Codreanu intitulată „O zi pierdută."
„D-lui M. C. Iaşi. Cam silită. Ş-apoi e atît de speculată ideea asta !..." (Nr. 46 din 25 decembrie 1894).
„D-lui M. C. Iaşi. Poate cu oare-cari îndreptări." (Nr. 52 din 6 februarie 1895).
Ultima răfuială critică asupra poeziilor debutantului M. Codreanu o găsim în răspunsul lui Al. Vlahuţă din 12 noiembrie 1895 :
„D-lui M. C. Iaşi. Daţi-o puţin la rindea şi trimiteţi-ne-o din nou. Ultimul vers e obscur. In strofa întîia sînt umpluturi."
dimitrie nanu
„D. N. C. Lung. Ultimul vers luat aparte foarte frumos. El însă nu închee sufletul poeziei, cum se cere la un sonet. Primul vers slab, incorect :
„De ce nu pot să fim singuri odat." Cu cei tari suntem mai exigenţi." (Cf. „Vieaţa" II (1895) nr. 10 din 16 aprilie).
c. d. fortunescu
„D-lui C. D. Fort. Loco. încă puţin, şi veţi face lucruri frumoase, aşteptăm." (Nr. 8 din 16 ianuarie 18»4).
„D-lui C.D.F. Loco. în numărul viitor cu mici îndreptări". (Nr. 9 din 23 ianuarie 1894).
în nr. următor al revistei i s-a publicat poezia „Mamei mele." (p. 2)
„D-lui C.D.F. Loco. Ne-aţi deprins cu lucruri bune." (Nr. 12 din 13 februarie 1894).
cronica
128
„D-lui C.D.F. Loco. Poate mai tîrziu, cu mici îndreptări." (Nr. 16 din 13 martie 1894).
în nr. 46 al revistei i se publică poezia „Dragoste", iar în numărul următor „Orfana".
®
„D-lui C.D.F. Loco. Le-am primit, dar nu le putem utiliza." (Nr. 50
din 22 ianuarie 1895).
•
„D-lui C.D.F. Loco. „Bunica" cu oare-cari îndreptări ar merge." (Nr. 6 din 19 martie 1895).
Cu acest răspuns se încheie lunga corespondenţă cu C. D. Fortunescu, pe atunci poet, mai tîrziu harnic cercetător în domeniul istoric, fostul director al prestigioasei  publicaţiuni  „Arhivele Olteniei".
sextil puşcariu
„D-lui Sex. Til. Lipsea. Plătim bucuros lucrările originale. Nu putem fixa un salar lunar, decît unui scriitor de al cărui talent şi colaborare regulată am fi siguri. Ne oferim a vă plăti cu bucata, bine-înţeles pentru lucrările originale şi destul de bine scrise, ca să le putem publica. Traducerea pe care ne-o trimiteţi, lasă de dorit." (Nr. 27 din 23 octombrie 1895).
m. dragomirescu
„D-lui M. D. Berlin. Să reluăm discuţia ? Dar cînd oare s-ar mai putea sfîrşi, şi cine credeţi că ne-ar mai urmări ? Ş-apoi, oare n-ar fi păcat să ne cheltuim forţele şi să ne pierdem vremea discutînd „artă" cu acei care n-o înţeleg, n-o iubesc şi nu ştiu s-o facă ? Scrisoarea d-voastră e plină de vederi înţelepte. Şi dacă vreţi, în sensul acesta, să ne trimiteţi un articol, îi vom da loc cu cea mai mare plăcere în revista noastră. Dar noi nu mai putem reveni. Mulţumiri şi salutări." (Nr. 24 din 8 mai 1894).
Criticul M. Dragomirescu n-a trimis articolul cerut de A. Vlahuţă pentru revista „Vieaţa", deoarece şi-a publicat studiile sale în revista „Convorbiri literare".
Unui stăruitor poet de la Galaţi ascuns sub iniţialele I. N. care îl ruga să-i publice versurile, Al.  Vlahuţă U răspunde categoric:
„Degeaba ne rugaţi. In faţa versurilor slabe, inima noastră e fără nici o milă" (Nr. 14 din 14 mai 1895).
Obosit  de  ingrata  muncă pe  care mere înainte de dispariţia revistei, a
o avea _ la revistă: articole de scris, publicat două note cu accente sarcas-
corecluri, apeluri către abonaţii  care .      . „        ,     . „
nu-şi  plăteau ^ datoriile  şi   mai   ales tice * ™ acdf{ timl> £ cu 0 nuant'a
acea migăloasă rubrică consacrată co- de crudă amărăciune. Credem intere-
respondenţei, scriitorul, cu cîteva nu- sant să le reproducem :
poşta redacţiei
Mulţi din cei care ne trimet „încercări" ne supun adesea la grele încercări. Unii ne cer cu insistenţă să le răspundem pe larg prin scrisoare, nu prin poşta redacţiei, şi să le arătăm ce anume greşeli am constatat în
129
cronica
cutare poezie sau nuvelă aruncată la coş. Alţii ne cer manuscrisele îndărăt — ceea ce ne-ar obliga s-avem un serviciu de împachetare şi de expediţie, pe care bugetul revistei nu 1-a prevăzut încă.
Nu mai vorbim de cei oare ne roagă să facem veclnicele „cuvenite îndreptări —" în scrierile lor, nu mai vorbim de cei care se cred pururea neînţdleşi, nedrept apreciaţi, şi deci... comentări şi discuţii pe coaie de hîrtie pe cari, vrînd nevrînd, trebuie să le citeşti.
Facem acestor domni cunoscut — un lucru oare de altfel ar fi trebuit să se înţeleagă de la sine — că : nu putem răspunde nimănui prin scrisorii ; nu păstrăm nici un manuscris, şi deci, cine ţine la manuscrisul lui să nu ni-1 trimeată nouă ; n-avem timp să discutăm prada coşului, şi cu atît mai puţin să facem ortopedie literară.
A citi cu luare-aminte tot ce ne vine de pe-afară, şi a răspunde pe scurt la „Corespondenţa" obicinuită a „Vieţii" — şi să credeţi că destul timp ne ia şi această operaţie — iată tot ce putem face."
RED.
(Nr. 30 al revistei din  19 noiembrie  1895 p. 8).
corespondenţă
Unul din inteligenţii noştri cititori ne adresează o lungă scrisoare în care, printre alte sfaturi, ne dă şi pe acela de a desfiinţa rubrica aceasta, pentru motivul că răspunsurile noastre, fiind mai totdeauna aspre, ar descuraja pe tinerii de talent. Asigurăm pe bunul povăţuitor că şi noi am fost adesea, şi pentru alte motive, de părere s-o desfiinţăm, căci nu e plăcut lucru să stai ceasuri întregi — şi aceasta în fiecare săptămînă — în cercetarea unor încercări de ordinar aşa de slabe, în cît citirea lor nu numai că te osteneşte, dar te şi întristează. Iată de ce nici nu mai răspundem de la o vreme-ncoace de cît numai acelor cari ne cer cu stăruinţă părerea. Şi dacă „părerea" aceasta e mai totdeauna nefavorabilă — nu-i vina noastră, şi n-au dreptate să se supere pe noi acei cari ne-au cerut-o. De altfel noi facem ce putem ; alţii vor face mai mult şi mai bine."
Ultima dorinţă a scriitorului de a continua apariţia revistei, cu titlul schimbat şi sub formă de cotidian, este exprimată într-un anunţ, în care lan-
(Ibidem p. 8)
sează totodată şi un ultim apel către acei cititori neglijenţi ce nu-şi achitaseră abonamentul nici pentru primul an al revistei.
cronica
130
m. niţeseu
o precizare
Am citit în România literară nr. 36 replica pe care Marin Sorescu, folosind prilejul unui interviu, o dă la un articol al meu apărut în Viaţa românească, nr. 7 din acest an. Se înţelege, nimeni nu se aştepta ca poetul să-l felicite pe autorul articolului, care nu e un admirator al operei sale. Genus irritabile vatum ! Nu e surprinzător nici faptul că articolul meu e considerat de Sorescu o „simplă grimasă", cu atît mai mult cu cît poezia sa fusese apreciată ca „o grimasă amară şi seacă". Putem înţelege chiar şi înceroarea poetului de a-1 „desfiinţa", fie şi fără argumente, pe critic. Ciudată şi întristătoare este însă insinuarea poetului : după credinţa sa, articolul ar fi fost „aranjat". Poetul crede, pare-se, că totul se poate  „aranja",  că  la  asemenea tre-
buri oricine se pretează. îi vom spune doar că, cel puţin în cazul de faţă, se înşeală. Etica scrisului ne este mai scumpă decît ispitele unor aranjamente trecătoare. Articolul a fost soris pe baza însemnărilor făcute la apariţia fiecărui volum al său de versuri. In linii mari, el a fost terminat la puţin timp după ultimul său volum, Tinereţea lui Don Quijote, adică acum mai bine de un an. Publicarea articolului meu alături de altul, avînd aceeaşi temă, dar pe deplin favorabil poetului, a fost explicată de redacţie. Asemenea procedeu, puţin obişnuit în presa literară de la noi, constituie, după opinia noastră, un gest de cavalerism literar. în acest sens, şi numai în acesta, poate fi vorba, dacă ţinem neapărat, de un „aranjament".
d. i. suehianu
ifosatiiele şi „mama lui care îi trebuie"
Mă simt dator să consolez pe colegii şi colegele mele cronicari cinematografici. Felul lor agramat de a scrie ar putea da naştere la impresia că această ţopenie este specific românească. Eroare ! Ea este mondială şi specific cinematografică, praotioată chiar în Franţa, ţară renumită totuşi pentru „le souei du bien dire", adică „grija bunei vorbiri". Iată, de pildă, pe defunctul Sadoul, regretatul podo-
log, omul care scria o carte pe minut, în dicţionarul său de filme găsim la tot pasul exprimări de tip „avea un veston scurt şi pantaloni de aceeaşi culoare" (adică de culoare scurtă). Răsfoind, se pot găsi zeci de asemenea perie. De pildă, despre filmul Cadets d'ewi douce de Buster Keaton, el scrie : * „Studentul soseşte, îmbrăcat după ultima modă, cu mustăţile şi pantalonii săi teribil de largi". Adică
miscellanea
131
pe atunci se purtau mustăţi largi... Sau la filmul La femtite au portrait de Lang : „Creaţie â la Tannings, a unui •quincagenar amorezat şi torturat de E.-G. Robinson". Despre cei 50 de ani putem spune că defunctul Sadoul avea o adevărată pasiune pentru această vîrstă. Pe toţi quadragenarii îi prefăceau în quincagenari, cum este cazul lui Tannings (adică Profesorul TJnrath din îngerul albastru) care nu avea decît 40 de primăveri. Despre Mas-troiani, din Divorţ italian de Germi, Sadoul scrie : „Bună compoziţie a lui Marcello Mastroiani ca (scuzaţi) quincagenar". Or, filmul lui Germi se termină tocmai cu cuvintele : „La vita comincia a quarantanni", spuse de cjuincagenarul nostru către frumoasa şi lunga-de-pieior Ştefania Sandrelii, care în acel moment tocmai lungeşte piciorul stîng pentru a-I lipi şi freca (scuzaţi) conştiincios de acela al unui june, ca prin minune scăpat de quin-cagenatul lui Sadoul.
La filmul Baby Doll de Elia Kazan, Sadoul scrie că „poliţia arestează pe soţul care vrea să se răzbune". Afurisită legislaţie franceză, care permite arestarea soţilor de îndată ce în mintea lor a încolţit cel mai mic gînd de răzbunare. Şi-apoi nici nu ni se spune cam ce răzbunare a ales mizerabilul conjunct. Probabil că legislaţia franceză pedepseşte orice fel de răzbunare de bărbat supărat.
La Dezaxaţii de Huston (cei trei iluştri morţi : Clark Gabie, Marylin Monroe şi Montgomery Glift), Sadoul scrie : „Cea mai bună reuşită a lui John Huston de la 1950 încoace, în care demistifică (a vrut probabil să spună „demitifică", „demitizează", n.n.) temele americane ale succesului în viaţă şi ale westernului ; ceea ce a căpătat sens însă şi mai adine după moartea, aproape imediată, a lui Clark Gabie şi sinuciderea Marylinei Monroe", într-adevăr, se ştie că Marylin Monroe s-a omorît pentru că şi-a dat seama că western-ul e o minciună sfruntată. Iar Clark Gabie, care trăia profund fericit, cu o soţie pe care o Iubea şi de care era iubit, a murit de
o veche boală de inimă, „aproape imediat" după ce Huston a arătat în filmul său că nu trebuie să te bizui pe western, nici pe înşelătorul succes american.
Despre nu mai puţin faimosul film al lui Bunuel : Viridiana, Sadoul scrie : „Odată calmul restabilit, Viridiana va trăi cu frumosul său verişor şi cu amanta sa servitoarea". Drăguţ „menage â trois" pentru o sfîntă călugăriţă. Şi toate astea pentru că în loc de „amanta acestuia" s-a scris „amanta sa", mai ales că în franţuzeşte : „sa maîtresse" înseamnă deopotrivă a „lui" şi a „ei". Tot în materie de sanctitate, Sadoul semnalează (citez) : „masa cea mare cu cerşetorii care încremenesc ca în Cina cea de taină a lui Leonardo de Vinci, în faţa unei cerşetoare care îşi ridică fustele pour Ies photographier". Pentru a fotografia ce ? Les, adică pe ei; pe cerşetori ? Sau pe ele, fustele ? Ca să ştim sigur, ar trebui să revedem tabloul lui Leonardo.
Iată şi ce spune eminentul defunct despre filmul lui Godard : A bout de souffle (adică gifîind, istovit). Eroul (Belmondo) „reînoieşte, la Paris, relaţiile de amor cu o americană (Jean Seberg) şi vrea să fugă cu ea ; dar ea îl denunţă poliţiei care îl împuşcă". Aşa dar, iarăşi afurisita legislaţie franceză. Dacă cineva te „denunţă" că „vrei" să „fugi cu el", nu te arestează, ci te împuşcă. Grea viaţă !
Toate citatele le-am cules (cu excepţia „Viridianei") din primele pagini ale dicţionarului. Vă pot garanta că şi restul e plin de asemenea perle. Bine înţeles, Sadoul, ca orice brav critic cinematografic, mai comite şi greşeli de altă speţă, de pildă erori de date, de persoane, confuzii de nume etc., etc. ... Aici am selectat numai erorile de categoria „mama lui care îi trebuie", unde autorul leagă direct două idei omiţînd să scrie şi cuvintele intermediare legate de ambele idei. De exemplu (luat de mine pe viu) : „Ion, ordonanţa, a găsit la gară un briceag şi în loc să-l păstreze, mama lui care îi trebuie, el îl vinde !
132
miscellanea
aurel dragoş mmiteanu
posibilitatea unei opere colective
într-o conferinţă ţinută la radio, publicată de curînd în revista Ramura G. Călinescu vorbea despre lipsa de pasiune pentru lectură, despre o anumită preferinţă faţă de „traiul bun", înţeles sub forma hranei abundente şi, în general, faţă de ceea ce poate oferi îmbelşugarea materială. Marele scriitor a deplîns de altfel în mai multe rîn-duri lipsa de sensibilitate estetică şi dădea exemplul omului medieval care trăia în locuinţe puţin confortabile, dar avea sentimentul frumosului arhitectural.
Restrîngînd discuţia la domeniul artelor frumoase, nu vom îndrăzni consideraţii asupra categoriei generale a publicului, ci vom încerca să fixăm, aşa cum ne apare în acest moment, poziţia scriitorilor faţă de una sau alta dintre modalităţile de expresie. Vom observa cu mirare lipsa deschiderii celor mai mulţi dintre confraţii noştri pentru pictură, pentru muzică şi chiar pentru teatru. Orice generalizare păcătuieşte, desigur, şi unii dintre cititorii noştri-soriitori pot să aducă propria lor atitudine ca un argument pentru o poziţie contrară. Nu vor modifioa nimic din poziţia noastră, pentru că o adeziune sporadică nu contrazice un fenomen general. Chiar dacă toţi scriitorii ar petrece un timp mai mare, decît ni se pare nouă că petrec, în ateliere şi la expoziţiile pictorilor şi sculptorilor sau audiind noile compoziţii ale confraţilor muzicieni, chiar dacă ar juca ei înşişi piesele noilor dramaturgi, tot am scrie rîndurile de mai sus. Pentru că ne amintim de marile momente ale conştiinţei artistice moderne, în care sînt implicaţi deopotrivă artişti plastici, poeţi, romancieri, dramaturgi, muzicieni, arhitecţi, în care unul era pentru celălalt mai mult decît un simplu spectator, în care fiecare participa la
viaţa artistică a întregii comunităţi, cu mijloace proprii, dar cu o pasiune comună. Numai în acest secol, Apolli-naire a influenţat pictura mai mult decît oricare teoretician, Cendrars 1-a dus pe Brâncuşi pe umeri, împreună cu Satie, cu prilejul scandalului prilejuit de Prinţesa X, Brauner a inventat picto-poezia. Nici un avangardist serios nu se considera eminamente pictor sau eminamente poet.
Saltul artistic enorm făcut în acest secol este de neconceput fără această conştiinţă comună a artei pur şi simplu, neparcelate, necontabilizate estetic. Trăind în Uniuni de creaţie despărţite parcă de Everest, scriitorii şi ceilalţi artişti au pierdut parcă ideea nobilă a scopului comun : augmentarea frumosului în lume. Am răsfoit paginile revistelor consacrate picturii, unele chiar în publicaţiile cu caracter preponderent literar. Ele se află la discreţia criticilor de artă, uneori obosiţi sau plictisiţi de avalanşa expoziţiilor, cu ochii plini de imagini analoge din străinătate, alteori incapabili de participare deplină în  evidenţierea  unui talent.
Pe noi, scriitorii, nu ne mai impresionează nimic din ce fac aceşti piotori care expun de la Sao Paulo pînă la Tokyo şi New York ? Nu mai vedem nimic în căutările lor, nu mai sîntem în stare de ardentă în găsirea unui drum comun ?. în anii trecuţi, un poet francez contemporan mărturisea ia Casa scriitorilor într-o conferinţă că, fără nici o subvenţie, adesea cu preţul unor sacrificii neobişnuite, poeţi şi pictori, se întîlnesc în parcuri şi în pieţi publice, pentru crearea unor opere colective, care să depăşească barierele .înguste ale unor arte. Oîţi scriitori au pătruns limbajul alambicat al  muzicii  unor compozitori con-
miscellanea
133
temporalii şi susţin mesajul acestora în faţa publicului larg sau chiar al întregii Europe ? Ce putem face oare pentru a ne regăsi alături de ceilalţi confraţi,  cu  toţii  slujitori  ai pasiunii
de a găsi şi a exprima frumosul, de a ne înţelege unii pe alţii şi poate chiar de a învăţa unii de la alţii, aşa cum făceau înaintaşii noştri şi înaintaşii înaintaşi/lor noştri ?
horia aramă
opţiunile traducătorului
Am citit în Secolul 20 o nuvelă de Milan Kundera. Aci ar trebui să urmeze cîteva epitete. Ele vor lipsi nu pentru că sânt greu de găsit. Calitatea nuvelei, substanţa ei omenească se cer, dimpotrivă, subliniate cu forţă. Se întîmpla însă ca tocmai simplitatea şi sinceritatea scrierii să facă imposibil orice epitet. O glumă va schimba destinul lui Jahn eroul nuvelei. O glumă determinată de un context crispat şi căpătând, prin aceasta tocmai, o rezonanţă specială în optica deficitară a unor „timpuri grele". O glumă soldată cu alungarea eroului din universitate şi, în mare măsură, din lume. Urmarea : colindul prin cîteva cercuri ale infernului, văzute cu simplitate, cu un realism de istoric, aş zice. în sfârşit, acostarea în zona eternului uman, salvarea substanţei. Geometria nuvelei, dusă pînă la frază, o face de două ori meritorie. Ne hazardăm a considera că Milan Kundera este aci, dincolo de stiluri, Dostoievski. Un Dostoievski al anilor acestora, foarte departe şi foarte aproape de Celălalt. La fel de clarvăzător, de necruţător, de omenesc, în schimb liber de orice influenţă în ceea ce priveşte expresia.
Am găsit în josul ultimei pagini semnătura traducătorului. Şi m-am în-
trebat pentru ce Jean Grosu nu este numit printre cei mai buni dintre puţinii noştri buni traducători ? Mi-am amintit de Hasek şi de Capek, ale căror dificultăţi de univers stilistic traducătorul le-a survolat cu un suoces meritat, şi am simţit nevoia să adaug un cuvînt de mulţumire. De altfel, aprecierea, deficitară în ansamblu, a muncii traducătorului este încă diminuată de ignorarea unui act de o capitală importanţă pentru consumatorul de literatură. înainte de a-şi manifesta aplicaţiile în direcţia stilului, în arta corespondenţelor şi în capacitatea de a recrea, unanim recunoscute (ocazional !) tălmăcitorului, acesta debutează prin a alege. Opţiunea asupra lucrării ce ne va fi prezentată rămîne actul esenţial al traducerii, corespunzător primatului textului in teatru. După cum însă acest principiu al scenei se vede atât de senin şi în asemenea proporţii încălcat, nu ne miră să observăm uitată primordialitatea alegerii în traducere. Cu atît mai hotărît subliniem că stima faţă de munca lui Jean Grosu trebuie să includă în obiectul ei şi talentul său de „cititor consacrat".
134
miscellanea
J
laurenţiu ulici
poemul diiitr-un vers
O poezie mare este o lume în care intri cu ochii închişi. Luminările nu fac decît să încurce. Mai greu decît sufletul cedează poeziei memoria. Ne acomodăm prin sensibilitate cu lumea din metafore, dar totul durează cît clipa. Vine inteligenţa să selecteze din mulţimea de tonuri la care vibrăm ; pune ordine în lucruri şi ierarhizează ceea ce nu credeam să suporte scara : emoţia. Aceasta se insinuează memoriei orientînd-o, după puteri, spre nesfîr-şit. Eternitatea unei poezii presupune mereu dialectica memoriei emoţionale. Memoria ordinară — mecanică, statistică, oricum s-ar numi — n-are ce căuta aici. Luminarea ei aduce orizontul la un pas şi turbură ochii abia obişnuiţi cu întunericul,, cum ar fi gîndit Blaga. Memoria emoţională reduce poezia — ca sumă de versuri — la unul singur sau, mai potrivit spus, ridică uri singur vers la bolta poeziei. Un singur vers în care se adună celelalte, nu în cuvinte dar plutind extatic în jurul lui ca o atmosferă psihică înconjurînd sîmburele „în sine" al emoţiei. Există şi un soi de laicizare a acestui tip de memorie ; obişnuim să spunem : „îmi vine în minte un vers". Îmi vine in minte — semn că memoria emoţională acţionează. Ni ss propune astfel intrarea în codrul rezumat de un arbor şi acomodarea calmă cu marile lui conuri de umbră...
Recitam ades din memorie poemele lui Bacovia şi nu cred să fie iubitor de poezie care să n-o fi făcut, dar îmi vine în minte, aproape obsedîndu-mă, un vers ; şi nu ştiu de ce tocmai el, necunoscutul, necititul, neantologatul :
Voi scrie un vers, cînd voi fi liniştit *)...
') Destul, Viata literară, 12 noembrie 1927, în volumul „Cu voi".
Trăim în mereu repetate aşteptări şi toată omeneasca noastră convulsie, toate întîmplările ni se consumă aşteptînd. Obiectul se poate schimba, procesul rămîne în esenţă acelaşi şi de-o vîrstă cu fiecare din noi. Aşteptarea exclude liniştea, şi ceea ce luăm curent drept linişte e doar calmul modificărilor psihice sau împăcarea cu sensul trecerii prin timp. Adevărata linişte vine cînd nu mai poţi alege nici măcar cu gîndul, pentru că nu ai între ce să alegi, cînd conştiinţa de sine a eu-lui se varsă în implicabil — îşi pierde adică notele particulare — cînd aşteptarea dispare. Liniştea de dinaintea trecerii Styxului. Sublim actul poetului aşteptînd clipa neaşteptării („cînd voi fi liniştit"), pentru a-şi îndeplini încă o dată, dar ca niciodată, destinul („voi scrie un vers"). Versul ce-mi vine în minte e aşa dar un cîntec al păsării albe sau negre, cu somn între trestii.
Cînd voi fi liniştit, voi scrie un vers.
Furtunile sufletului sînt în graţia Poeziei, iar marile tulburări interioare ale individului părăsit într-o lume îmbătată de maşinism, ca şi dramele contradicţiilor de azi ale condiţiei umane, au devenit o constantă a liricii moderne. Şi nu doar a liricii... Cum între idealul existenţial şi cel estetic a fost din totdeauna o corespondenţă suficient de limpede pentru a fi remarcată, e de presupus că modificările în viziunea asupra existenţei vor implica schimbări în conduita estetică a poeziei. Cutremurat sau poate numai obosit de nepotriviri ori neputinţe născătoare de nelinişti şi drame insuportabile în micul cosmos individual, poetul încearcă o combinaţie de antinomii menită să-l scoată din propria lui istorie, fără însă a-1 mistifica, âpaţiul solar  (clasic) într-un
miscellanea
135
timp de odihnitoare linişte (împăcare) e dorit ca o condiţie a creaţiei (Cînd voi fi liniştit, voi scrie un vers). Poezia însă va fi ecoul aceloraşi tulburări şi dezastre intime (în care veţi vedea că sînt părăsit). Dar o asemenea combinaţie nu face decît să accentueze criza din eul poetului. Versul ce-mi vine în minte e, aşadar, o deprimantă nostalgie a imposibilului, un sisific zbor din sine.
Voi scrie un vers, cînd voi fi liniştit...
Cumintele, grăbitul şi naivul om de bine va intui, poate, în dorinţa poetului un avertisment, însă cu mult mai greu va fi să-i simtă grozăvia. E multă hotărîre şi multă resemnare în tonul echivoc al versului, dar — mai ales — curge prin el apa unei imense şi neiertătoare amă-
giri. Există o explicaţie în faptul, aşa zieînd, istoric : la 1927, poetul Plumbului îşi scrisese Opera şi era de o vreme în declin. Dar există şi una mai subtilă venind din crunta nepotrivire a mijloacelor expresive, tot mai puţine, faţă de plinătatea necuprinsă a sufletului. Izbitoare asemănare cu situaţia violonistului aplecat pe o vioară cu trei corzi rupte, cîntînd totuşi prin efort de virtuozitate, uimindu-şi ascultătorii, întristat însă de registrul prea strimt ce-l avea la îndemînă, pe cînd în urechile lui sunau infinite acorduri pentru fiecare dintre corzile care nu mai erau. Versul ce-mi vine în minte e, aşadar, ecoul dureros al unei muzici necîntate, închise în suflet, fără altă şansă de a ieşi vreodată decît speranţa. Tulbure ca o amăgire şi tristă la fel.
a. d. ni.
să ne asumăm prezentul!
îxitr-una din scăpărătoarele sale note de călătorie, în Jesting Pilate dacă nu mă înşdl, Aldous Huxley observa o situaţie care mi se pare foarte actuală. El constata, în condiţiile unei ţări cu o cultură multimilenară (India), lipsa sensibilităţii faţă de imanenţa gestului creator şi, mai ales, o carenţă de dinamism istoric, concretizată în tendinţa de a se referi la trecut pentru orice problemă supusă discuţiei. Imposibilitatea de a găsi soluţii în prezent poate determina întoarcerea predilectă a naţiunilor spre trecutul lor. Huxley nu avea totuşi în întregime dreptate. Momentele de renaştere naţională, de pregătire a energiilor în vederea re-
deşteptării forţelor adînci şi fertile ale societăţii a trecutului „mare", pentru a fi în stare „de un mare viitor". Este un adevăr uşor de constatat în viaţa tuturor naţiunilor şi a popoarelor. Conştiinţa că strădania noastră continuă un efort milenar, că răspunde chemării prin timp a „bunilor şi străbunilor" poate fi un catalizator şi un îndrumător de energii.
Ceea ce se cuvine ştiut şi întărit în conştiinţa noastră este că numai viaţa de azi atribuie caracterul demnităţii în faţa propriului nostru trecut. Măreţia faptelor dinaintea noastră ne obligă, nu ne scuteşte de osteneală. Aplicată în  domeniile sociale,  politice şi eco-
136
miscellanea
'riomice, această maximă a creaţiei, transformată în formă de viaţă românească, a făcut din ţara noastră locul sigur al izbânzilor. România nu mai este astăzi obiect al istoriei, ea îşi făureşte propriul ei destin, de care sînt responsabili numai fiii săi. în faţa scriitorilor, acest moment ridică problema acute, conştiinţa lor estetică şi naţională este solicitată mai mult decît oricînd. Receptivi la dramatismul lumii actuale, am căutat o vreme cheia acestor probleme în trecut. O literatură inspirată din marile evenimente ale istoriei naţionale, de bună calitate, poate fi consemnată la orice bilanţ literar. Să recunoaştem rostul ei şi dreptul talentului, oriunde s-ar manifesta el. Privind trecutul, este totuşi momentul să auzim direct solicitările acestor ani. Marile valori se realizează în forme istorice precis determinate, ele îmbracă dimensiunile anumitor evenimente istorice irepetabile. Hegel spunea că nu poţi să ieşi • din istoria pe care o trăieşti, cum nu poţi ieşi din propria ta piele.
Participarea ardentă la viaţa cetăţii, la avatarurile naţiunii, la marile evenimente, care pun în discuţie însăşi natura umană, limpezeşte privirea şi oţeleşte fibra creatoare. Să ne asumăm prezentul ! E mai greu şi angajează mai tare pe scriitor, în ceea ce priveşte calitatea lui de artist şi de cetăţean, de Fiinţă-în-lume, cum ar spune existenţialiştii. Dacă nu vorn putea să mergem pe această cale, dacă nu vom putea în această zonă să descoperim caracterele universale ale destinului contemporan, celelalte chipuri de umanitate şi de sensibilitate, oricît le-am face de străvezii şi le-am încărca de semnificaţii actuale, ne vor exprima desigur insuficient. Unde ne sînt scriitorii ? se pot întreba cititorii noştri. Aici, implicaţi adînc în febrilitatea şi convulsiile acestei lumi, în care oamenii păşesc pe lună iar copiii mor de foame în Biafra, într-o vreme cînd segregaţia domneşte în Africa de Sud, locul unde doctorul Barnard înlocuieşte inimi, făcînd minuni cu mîinile sale de virtuoz bolnav.
mana rovan
pe marginea unui autoportret de ţueufescu
Pentru că Ţuculescu (două noi expoziţii ale sale, la Varşovia şi Stockholm !) este tumultuos şi dramatic, el a fost apropiat abuziv de Van Gogh — cel caracterizat prin mişcare, flacără şi incisivitate.
Este adevărat, eliberarea prin freamăt şi spirală, prin linia vibratorie şi culoare-semn nu lipseşte din opera pictorului. Dar artistul nu se opreşte aici. El adună mereu şi pe măsură ce „cu mîine, zilele-ţi adaugi" se degajă din el un esenţial propriu, depăşitor al oricărei şi oricît de puternice influenţe. Ne gîndim mai ales la forţa lui demiurgică de-a revela insezisabilul printr-o mărire cu lupă proprie a se-
zlsabilului, la vitalitatea egală strigătului şi gamei muzicale a culoarei şi, în sfîrşit, la gîndul ce-şi află forma-semn definitivă.
Sinteza omul-vas, omul-lut este o mare biruinţă îndelung pregătită. Artă a focului, ol aria cuprinde o parte de hazard roditor, prelingere oprită, tărie smulsă, perenitate a labilului. Artă primitivă de plămădire a lumii, primă bîjbîire şi primă smulgere, definitivarea unei materii moarte prin via materie a mîinii, a purtat în ea toate devenirile de mai tîrziu. Vădită în artele focului cu al lor „suspens" care în vremuri imemoriale a creat glazura pe vreo oală uitată în foc sau poate
miscellanea
137
chiar dintr-un amestec întîmplător şi favorabil.
Introducerea pământului în pictură a început prin compoziţia minerală a culorilor, prin pregătirea zgrunţuroasă a pînzei, iar acum în urmă, prin mineralizări directe.
Cînd însă portretul s-a plămădit din vas ori, mai bine, zis, vasul şi-a smuls seva chiar din fiinţa umană, s-a petrecut, esenţială, o mutaţiune.
... O oală de pămînt verde, verde ca iarba care nu va mai creşte pe lutul frămîntat...
Pe vas amprente de flori moarte, adincite oa-n cărbunele vechi ; o mînă firavă alungită, neputincioasă, mai ţine încă nişte flori vii. O mînă roşie ţine flori tot roşii ca sângele care încă nu s-a întunecat. Din gâtul vasului, ca dintr-un guler, se înalţă capul, cu păr de frunze răzvrătite, un cap cărămiziu, trecut prin foc şi ochii roşii ca
după plîns ; cu ochii roşii, injectaţi ca după nesomn, ce tragic se deschid asupra lumii...
Şterse, inutile, gura ca şi strigătul...
Zidit, preschimbat în el însuşi ca de sub degetul modelator al eternităţii modelul ne priveşte şi tace.
Jur împrejur, flori pe fond de soare galben povestesc tăcut despre întoarcerea în ţărînă şi despre durata hărăzită celui ce a ştiut să vadă şi să arate şi altora, că ochii nu se sting niciodată, cînd ai privit drept şi fără de vaer prefacerea şi veşnicia...
S-a vorbit mult despre portretul redare, portretul restituire, portretul psihologic şi portretul mărturisire.
Socotim portretul lui Ion Ţuculescu o sinteză şi mai mult încă ; o concluzie şi-un început. Este un autoportret atins de destin şi de premoniţiune, o pagină de meditaţie rodnică pe nehotărâtul încă hotar unde semnele încep să se înfiripe.
demostene botez
asociaţia mondială a amicilor lui mihai eminescu
Primim la redacţie, de la Bruxelles, Le journal roumain des poetes, preţios sol al poeziei româneşti în străinătate. Nu e vorba de Journal des poetes care se ocupă de poezia universală, şi al cărei părinte a fost regretatul prieten al ţării noastre, blândul şi admirabilul poet Floquet. Acest jurnal al poeţilor români e un frate mai mic, născut însă tot în climatul belgian, atît de favorabil poeziei. Acolo doar se află melancolicul Briige...
De data aceasta, jurnalul este scos
— cine ştie cu câte sacrificii personale
— de poetul român Mihai Steriade, din iniţiativa  şi   cu  munca  sa,  ale cărei
greutăţi oricine a scos vreodată o revistă, chiar în ţara lui, nu le poate ignora. De obicei, asemenea reviste, ca-n versul poetului, trăiesc viaţa trandafirilor — şi cine nu le-a văzut petalele căzînd tăcut pe birou sau pe masă, după 2—3 luni de suferinţe ?
Iată însă că revista a ajuns la numărul 6, la oare ne referim în special, şi în loc să dea semne de obo-selă, se împuterniceşte cu o nouă iniţiativă şi înfloreşte subt un cer care este al lumii. Căci, de-acum, ea se declară organ al Institutului privat Mihai Eminescu, institut de limbă şi literatură  streină.  Numărul  acesta  al re-
miscellanea
vistei anunţă deci înfiinţarea unui Institut universal şi a unei Asociaţii mondiale a amicilor lui Mihai Eminescu.
Cum se vede, chiar numai prin enunţare, avem de-a face ou o iniţiativă de dimensiunile unei iniţiative statale: e vorba de a prezenta lumii întregi, prin^chipul şi opera lui Eminescu, geniul românesc şi dimensiunile lui astrale. Aceasta implică nu numai mijloace materiale, dar şi o preocupare de fiecare zi, precum şi întinse legături cu poeţii din întreaga lume, interesaţi frăţeşte printr-o susţinută activitate de convingere. Iniţiativa poetului Mihai Steriade se înscrie ca o faptă de pionier universal, pe linia acestei noi conştiinţe a literaturii şi a artei de pretutindeni.
Ce să spunem în faţa acestei idei şi a primilor paşi spre realizare ? Ideea ni se pare prea mare, prea generoasă, prea românească în universalitatea ei, pentru a ne mulţumi doar cu o aprobare, sau chiar numai cu un sentiment de admiraţie. Ideea îl încetăţeneşte pe Eminescu ca un geniu al omenirii, pe care ţara noastră avea să-l dea ca o supremă justificare a existenţei ei. Razele acestui geniu bat dincolo de graniţele ţării noastre, pînă departe. Ele contribuie la aura de lummă a lumii cu puterea lor de a duce departe specificul de simţire a poporului român. „Le journal roumain des poetes" citează, cum nu se poate mai nimerit, cuvintele tovarăşului Nicolae Ceauşescu care sună atît de hine, şi cu ecou internaţional, în limba franceză : „Nos kommes de culture, Ies plus importants, se dont fait un devoir d'honneur de monlrer au monde Ies vertus du peu-ple roumain, sa noblesse spirituelle ainsi que la modestie, le zele et l'hu-manisme qui l'onl caracterise tou-jours, â cote de son deşir de liberie et de justice".
Asociaţia este deocamdată o operă particulară, nesubvenţionată de nimeni. Mijloacele materiale vor proveni numai din cotizaţii şi donaţiuni. Ea are un comitet activ care redactează statutele, pentru a putea fi recunoscută ca asooiaţie fără scop lucrativ. Sediul ei este în strada Bonckers Nr. 58, Bruxelles 5, Belgia.
Scopul propus de Asociaţie este măreţ. El cere în toate privinţele un efort supraomenesc, aproape supranatural : 1) difuzarea operei poetului în lume, în original şi în traduceri ; 2) strîn-gerea tuturor ecourilor pe care această operă le-a avut şi le va avea pretutindeni în cărţi, în conferinţe, în periodice ; realizarea unui film asupra vieţii şi operei poetului ; orearea Arhivelor Mihai Eminescu cu piese originale şi foto-copii, organizarea de conferinţe în diverse limbi şi într-un număr cît mai mare de ţări, pentru a face cunoscută pretutindeni, viaţa şi opera poetului ; ridicarea unui monument Eminesou, la Bruxelles, capitala Europei viitoare ; orearea unui premiu de poezie Mihail Eminescu pentru un poem sau o culegere de poeme de valoare excepţională, indiferent cărei ţări din lume ar aparţine.
Scop de-o ambiţie uluitoare ; nimic nu este inutil şi prea puţin s-a realizat după 80 de ani de la moartea poetului.
Scop care cere din partea noastră un sprijin permanent şi organizat, ca din partea unei filiale în Bucureşti a acestui Institut. Multe din cele ce s-<au propus necesită o vie activitate, aici, în patria lui Eminescu, unde atîţia intelectuali (istorici literari, critici, profesori, poeţi) ar putea alcătui un grup de lucru în sprijinul Institutului.
Şi cred că revine Comitetul de Stat pentru Cultură şi artă, Academiei R.S.R., ca şi Uniunii scriitorilor să decerne un premiu pentru cea mai valoroasă traducere în limbile franceză, rusă, engleză şi spaniolă, — limbi oficiale în toate manifestările internaţionale, pentru ca difuzarea operei lui Eminescu, ţel primordial al acestei extraordinare întreprinderi, să poată acoperi cea mai mare parte a planetei noastre.
Acum, la început de drum, de drum lung şi anevoios, urăm confratelui nostru Mihai Steriade toată energia, puterea de muncă şi tenacitatea necesare pentru a traduce în faptă ceea ce atît de frumos şi de patriotic a gîndif
miscellanea
139
nicanor & eo.
ceva „în Ioc de prefaţă" Ia reeditarea iui panait istrati
în colecţia Bibliotecii pentru toţi, sub numerele 518—519 au apărut o serie dintre povestirile Iui Panait Istrati. 0 faptă lăudabilă. E bine ca cel mai popular scriitor „strein" (!) să fie cunoscut şi de masa mare a cititorilor. A lua exemplu de la Gallimard, care-i reeditează înţr-o admirabilă colecţie întreaga operă, e un bine, chiar dacă Panait Istrati, nefiind profet în ţara lui (după datină), e editat la noi din toate punctele de vedere incomplet.
Aşa cum este, — bun, rău, — acest mare scriitor, născut în ţara noastră şi care în povestirile sale a pus peisaje, tipuri, obiceiuri de la noi, dintr-o anumită parte a ţării, este, — cu toate vicisitudinile operei sale în limba română, care-i mimează parcă destinul lui personal, — un scriitor foarte cunoscut la noi, cel puţin ca nume şi faimă, dacă nu cu opera sa. Literatura lui este apoi o literatură aparte, aş spune, fără literaturism, fără preocupare de formule, etichete şi reţete literare, împrumutate sau originale ; e literatura cea mai simplă, cea mai directă. De altfel, el mărturisea că nici nu vrea, nici nu-1 interesează să facă literatură, ci o spovedanie din care lumea să tragă învăţăminte, căci n-o face pentru el sau doar unui duhovnic, ci pentru oameni.
Spun acestea fiindcă, dacă e vreun scriitor a cărui operă să nu aibă nevoie nici de prefaţă, nici chiar de ceva „în loc de prefaţă", apoi acela este Panait Istrati. Dar dacă totuşi e obiceiul să se facă, atunci era cazul să se facă cea mai simplă, cea mai lipsită  de consideraţiuni filozofico-sa-
vante — oare se potrivesc cu povestirile lui Panait Istrati, ca nuca în perete. Orice om — eram să spun : şi un analfabet — poate citi orice povestire a lui Istrati fără să fie dădăcit şi dus de mînă. Opera lui nu are nevoie de radar pentru a fi detectată.
Ediţia despre care vorbesc începe cu o lucrare „în loc de prefaţă" semnată de Aurelia Batali, adică de un critic foarte la largul său în literatură, foarte citit şi cultivat. Din această prezentare impresionant de doctă şi care ar fi mers ca un studiu într-o carte de literatură universală, rezultă cu prisosinţă cine este Aurelia Batali, dar foarte vag care este opera lui Panait Istrati. Noroc că urmează textul povestirilor, mai lămuritor şi mai clar ca orice.
O prefaţă trebuie să însemne un act de lămurire, nu de încurcare a cititorului, din care cititorul să-şi poată face o idee despre ceea ce urmează în carte, că doar de asta e »/>re-faţă". Aurelia Batali, .printr-un fel de ironie degajată şi de la maTe înălţime, uti-lizînd un anume stil, uneori cu aspecte de zeflemea, ţine să-l minimalizeze pe Istrati. De pildă : „Dar la Istrati, natura se face prezentă (ce-i aceea „se face prezentă"?) şi cînd are, şi cînd n-are treabă. Potera aleargă pe urmele eroilor săi, şi Cozma, Ilic şi Irimie, feoiorul codrilor (probabil „feciorii" că e mai mulţi), stau şi povestesc, bineînţeles (de ce acest „bineînţeles" batjocoritor?) pe pagini întregi, în prea fericitul codru (de ce „prea fericit" ?) şi el descrie pe pagini   întregi..."   O   relatare   tipică de
140
miscellanea
cititor căruia i-i lehamite şi de povestire şi de atîta descriere. Şi totuşi, „în-loc-de-prefaţatoarea" scrie mai departe drept concluzie, întorcîndu-se şi spunînd : „Şi faptul nu ne supără, aşa cum ar trebui, conform anecdotei literare a lui Caragiale, cu halba de bere. Dimpotrivă". Mai departe, după ce-i declară pe Istrati „schematic", spune că totuşi, „nu apare la lectură nici saţietatea, şi nici atenţia noastră nu sc diminuează".
Cititorul acestui substitut de prefaţă are impresia că autoarea lui este iritată de faptul că opera lui Istrati nu-i confirmă la lectură eşecul ce ar trebui să-i adeverească teoriile. Şi mă întreb :  de ce?
E firesc ca un scriitor, oricît de mare ar fi el, să aibă scăderi şi este iarăşi onest oa aceia care-1 prezintă să facă vorbire de ■ ele. Dar tonul acesta zeflemist, polemic la adresa unui scriitor de dimensiunile lui Panait Istrati şi care e mort de mai bine de 30 de ani, ce rost are ? El este moralmente jenant pentru oititor, dacă pentru autoare nu este. Polemica precum duelul (că tot duel e şi ea), presupune mai întîi doi oameni care au de împărţit ceva în.re ei, şi apoi, neapărat, doi oameni în viaţă.
Procedeul surprinde aici, îndeosebi, fiindcă este vorba de un om de vastă cultură, şi noi, naivi, sîntem convinşi că cultura serveşte la ceva.
Sînt însă mai multe lucruri ce ne surprind. Chiar şi citarea „marelui Alberes" care a înţeles atît din opera brăileanului Istrati, — şi nici nu putea înţelege mai mult, aşa de strein este Istrati de literatura franceză şi de opintirile pseudo-filozofice ale interpreţilor ei de ultimă oră, — încît îl deolară din familia lui Tolstoi, Georges Sand, Victor Hugo, Flaubert (!?), Maupassant, Selma Lagerloff. Şi, ca şi cum n-ar fi fost deajuns atît, se adaugă laconic de către prefaţatoare : „ş.a....", adică şi alţii şi alţii (căci e cu puncte, puncte). Salvarea în acest galimatias literar, cititorul o poate găsi în citatul din Panait Istrati, reprodus
pe ultima copertă, în care el, definin-du-.l pe Adrian Zograffi se defineşte, precum se ştie, pe sine, şi care dezleagă toate şaradele din ceea ce s-a spus în loc de prefaţă şi din tot catalogul enciclopedic al lui Alberes : „Adrian Zograffi nu e, deocamdată, deoît un tînăr căruia îi e drag Orientul. E un autodidact care-şi găseşte Sorbona pe unde poate. Trăieşte, visează, doreşte o mulţime de lucruri. Mai tîrziu va cuteza să spună că multe lucruri sînt prost făcute de oameni şi de creator... Păstrîndu-şi libertatea întreagă, el îşi va permite o altă îndrăzneală, aceea de a iubi, de a fi, totdeauna, în toate ţările, prietenul tuturor oamenilor care au inimă. Sînt puţini, dar Adrian nu crede că omenirea e chiar atît de mare cît se socoteşte".
în aceste cîteva rînduri e tot Panait Istrati, — esenţa structurii lui, aproape unică în literatura universală, şi deloc „şi alţii".
Adevărat ! Nu-i o prefaţă. Prefaţa trebuia să-l prezinte pe Panait Istrati şi opera lui. Ceea ce este „în loc" e foarte interesant, dar e altceva : ea prezintă pe însăşi autoarea acestui surogat de prefaţă, multele ei lecturi şi cunoştinţe, care, din cauza specificului operei lui Istrati, apar ca nişte con-sideraţiuni de fizică atomică.
Opera lui Istrati — şi el însuşi, pentru justa lui înţelegere — nu au nevoie de erudiţie, ci de altceva, mult mai simplu. Şi în orice caz, nu de stil polemic şi zeflemea. Panait Istrati este scriitorul a cărui operă, prin gravitatea şi umanitatea ei, se pretează cel mai puţin la aceasta.
Şi e păcat, fiindcă Aurelia Batali ar fi avut posibilitatea să facă o prezentare justă şi substanţială a lui Panait Istrati, dacă s-ar fi dezbărat de utilajul „stereotip" şi de unităţile de măsură convenţionale, agravate de didacticism. La aceasta ne îndreptăţesc unele observaţii juste ce ar fi avut altă pondere într-un alt context şi cu un alt respect faţă de autor.
miscellanea
141
andrei savu
radio-septembrie
Pentru ce radio ? Nu avem naivitatea să credem că vom putea da un răspuns complet şi definitiv întrebării. Nu ne putem împiedeca, însă, Ia început de drum, să ne-o punem, (tentaţi să adăugăm şi întrebarea : „încotro se îndreaptă radioul ?"). Probabil că nevoia de cunoaştere raţională ne împinge spre definiţii, deşi acestea, pînă la urmă, limitează cunoaşterea, dacă nu chiar o alterează. Deci, mai întîi, ce este radioul ? Cu siguranţă, este o industrie, este o artă (sau cîte ceva din amîndouă). S-a mai spus. Înaintea televiziunii şi împreună cu aceasta, radioul este, printre ..mass media", unul din cele mai formidabile mijloace de pătrundere în viaţa zilnică, în locuinţa şi liniştea cetăţeanului (ale receptorului). Radioul a produs şi a însemnat o veritabilă revoluţie în vehicularea faptelor de cultură, devenind în societatea modernă unul din principalele mijloace de educaţie, datorită lărgirii extraordinare a sferei de cuprindere, ieftinătăţii şi — consecinţă firească şi imediată — creşterii enorme a „consumului". Kadioul difuzează cultura în formele ei tradiţionale, face parte din cultură, creează (sau tinde să creeze) o cultură specifică, autonomă, „cultura radiofonică" (pe lîngă cea „teatrală", „cinematografică") şi pînă la urmă, modifică, nici nu ştim în ce măsură, cultura însăşi. Efemeritatea îl apropie de teatru, iar caracterul de industrie îl face să semene filmului. De amîndouă, ca şi de celelalte ..mass media", îl mai apropie neomogenitatea publicului receptor (compus din indivizi nelegaţi între ei decît prin acelaşi timp şi acelaşi mesaj recepţionat). Radioul acţionează pe un singur canal de in-
fluenţă — auzul — şi, la fel ca cinematograful sau cuvîntul tipărit, crează un nou tip de activitate mentală : ascultătorul. „Influenţarea" acestuia, dat fiind caracterul mediat al relaţiei, constituie obiectul programelor.
Este evident că utilizarea radioului implică o gravă responsabilitate, prin consecinţele determinante pe care le are. Consecinţele au în vedere pe acel „simplu consumator de frumuseţe", despre care scria, în urmă cu aproape patru decenii, D. I. Suchianu (Puncte de vedere, Ed. Cultura Naţională, 1930). Ascuţitele sale „consideraţiuni asupra prostului-gust" îşi păstrează actualitatea şi le reamintim, ca valabile, şi în legătură cu programele radio : „prostul-gust e o particularitate relativ modernă, izvorîtă din însăşi progresele ideii de frumos. Cine cade în prost-gust dovedeşte că îl caută pe celălalt... Căci asupra conştiinţelor contemporane, arta apasă ca un fel de datorie. Niciodată ca acum preocupările estetice n-au fost mai obligatorii, întreaga atmosferă socială în care trăim parcă ne porunceşte, sub pedeapsa dezonoarei, să avem păreri personale asupra frumuseţii. Cu prilejul celor mai cotidiene întîmplări, trebuie să alegem sub ce barieră artistică ne înrolăm sentimentele. Este aici o adîncă noutate a timpurilor de astăzi".
într-adevăr, dată fiind diversitatea destinaţiei mesajului, la noi ca şi aiurea, sursa (emiţătorul) îşi întocmeşte programele năzuind să satisfacă toate gusturile. în acest sens, radioul este, reluînd titlul unei emisiuni, „de toate pentru toţi". Ceea ce explică multe dintre calităţile şi dintre defectele programelor. ^
Cantitativ, ponderea principală o au programele culturale, de aceea se impune o ridicată exigenţă estetică, pentru a învinge predilecţia excesivă spre divertisment, predilecţie explicabilă, dar nu şi justificată. Problema contribuţiei radioului la evoluţia gustului public, a influenţei acestuia din urmă asupra întocmirii şi conţinutului programelor, ar merita, de asemenea, să ne reţină atenţia.
Ne-am oprit, pentru început, Ia numai o săptămînă (7—13) din luna aceasta atît de bogată (şi în emisiuni
radio
— 7VR
142
culturale) a toamnei. O săptămînă obişnuită care confirmă observaţiile statistice privind repartiţia cantitativă a programelor : muzică uşoară, muzică populară, comentarii artistico-lite-rare, ştiinţifice,- muzică „gravă".
Masivă prezenţă radiofonică, muzica uşoară a avut reprezentanţi de faimă la începutul săptămînii (formaţia Swingle Singers), la mijlocul ei (Johnny Halliday) şi la sfîrşit (The Beatlles şi The Small Faces). Muzica „gravă" ne-a prilejuit bucuria reascul-tării unor virtuoşi ca Yehudi Menu-hin, Nathan Milstein, Aldo Ciccolini, precum şi a unor capodopere dintre care amintim dublul concert de Bach (în re minor, pentru 2 viori şi orchestră : Yehudi Menuhin, Cristian Ferras şi Orchestra Festivalelor din Bath). Programul 3 s-a dovedit un entuziast propagator de muzică modernă : Jan-nis Xenakis, Edgar Varese, Ştefan Ni-culescu, Alex. Hrisanide, Costin Mie-reanu, şcoala vieneză — SchBnberg, Alban Berg, Webern, etc. înregistrările cu Maria Tănase au readus în memoria noastră imaginea inegalabilei interprete de muzică populară.
Dintre emisiunile ciclice care asigură elementul de continuitate a programelor, exprimînd tendinţa formării unui public fidel, permanent, am reţinut O istorie a muzicii în capodopere, comentate de George Bălan. Cu naturaleţe şi cu o evidentă plăcere de a explica inteligent, didactic în sensul bun al cuvîntului, George Bălan ştie să nu fie altceva decît se cade : un mare iubitor al muzicii, dispus să ne vorbească despre frumuseţile ei.
De asemenea, mărturisim că ne place emisiunea „Teatru radiofonic serial". Ursita de B. P. Haşdeu, a fost dramatizată radiofonic de Mihail Joldea cu sprinteneală şi ştiinţă a replicii.
Săptămînă unui meloman şi Tableta de seară sînt alte două emisiuni atractive. Cea dintîi, realizată de astă dată după sugestiile acad. prof. C. Daicoviciu, ne-a ajutat să ne completăm imaginea despre plurivalenta personalitate a marelui om de cultură. în cadrul celei de a doua, ne-a plăcut îndeosebi cuvîntul emoţionat şi încordat al acad. prof. O. Onicescu despre marea faptă a geniului omenesc, săvîrşită la 20 iulie 1969.
Despre emisiunile literare, numeroase, am fi dorit să avem de spus lucruri mai bune. Momentul poetic consacrat recentei tălmăciri din Omar Khayam ne-a oferit, în loc de catifele şi de mătăsuri, lamentări în cea mai pură manieră romantică. Frumos timbrată, vocea actriţei avea din păcate inflexiuni mereu inadecvate. Momentul de marţi 9 a cuprins versuri ceremonioase de un autor (Mircea Badea) care ni s-a părut dedulcit la cuvinte prăfuite. Lipsit de nerv, dialogul dintre doi scriitori remarcabili : Ion Biberi şi Ana Blandiana. Judicios, dar prea sumar, profilul literar Roger Vailland, alcătuit de Otto Stark. Meridianele lirice au fost dedicate de A. E .Baconsky laureatului premiului Nobel, A. Lundkvist. Prezentarea a fost, ca întotdeauna la această emisiune, excelentă. Păcat că poeziile alese, deşi frumoase, nu au ilustrat deloc afirmaţiile lui A. E. Baconski. Conduşi de N. Florescu acasă la Eugen Barbu, am ascultat cu interes destăinuirile prozatorului despre şedinţele Sburătorului post-Iovinescian.
E prea devreme să tragem concluzii. Ne propunem să discutăm pe larg, într-o consemnare viitoare, despre conţinutul emisiunilor literare. Dar şi despre crainici, despre emisiunile sportive, despre radiojurnal, despre textele de muzică uşoară, despre umor şi mai ales despre lipsa umorului...
143
radio — TVR
paul gcma
t.v.p.-septembrie
iubitul nostru „mic ecran" ne-a prefăcut pe toţi cei care, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, posedăm o asemenea moară de tocat timpul, ne-a prefăcut, zic, în „microbişti". Grozav ce seamănă „teveul" nostru cu fotbalul (tot al nostru) : ne-am ars alaltăieri, şi ieri ne-am ars, ne ardem şi azi şi promitem solemn că, începînd de mîine — gata ! Cine poate înghiţi atîtea ? Iar mîine, tremurînd de speranţă... Desigur, „T.V.R." ne-a slăbit de la o vreme cu defecţiunile tehnice (noroc de amicii noştri din Atena că ne-au mai adus aminte de acele timpuri, dar, poate, a fost şi ceva intenţie, ca să nu suferim prea mult, văzînd cum ne dezamăgesc idolii noştri în ale atleticeştilor îndeletniciri...) S-a zis cu defecţiunea tehnică, dar au rămas şi au apărut altele, nu chiar „tehnice", dar nu mai puţin defecţiuni :
în primul rînd, ceea ce se numeşte PROGRAM, e sublim, dar lipseşte cu desăvîrşire. Să nu ne legăm de fleacuri, întrebîndu-ne de ce „Programul Radio şi T-V." este redactat şi imprimat cu atîta pricepere şi fantezie şi respect pentru cel care-1 cumpără. Neputîndu-ţi procura altul, î! accepţi şi pe ăsta. Măcar de-ar fi exact, de s-ar ţine de cuvînt. Păţit fiind, îl ajuţi zilnic, consultînd „Informaţia" ori „România liberă". Dai „programul" T.V.R. va fi... un a] treilea. Dacă vrei, de pildă, să urmăreşti emisiunea „Mult e dulce..." programată, să zicem, la ora 22.00, ia-o cu privitul, gospodăreşte, de la
„deschidere", că, cine ştie, poate apare înainte de termen, şi nu te impacienta dacă, pe la 22.30 încă, te mai desfată cu muzică şi texte (sublime) proaspăta speranţă Dorinei Anastasiu ori cine ştie ce tînără adusă la Bucureşti şi învăţată cum să cînte „populara". O crainică îţi zîmbeşte de cinci ori mai dulce decît emisiunea aşteptată, îţi comunică precum că cineva îţi cere scuze pentru întîrziere ori pentru amînare şi... le primeşti, că doar oameni sîntem ! Numai că am cam obosit să fim „oameni" în sensul în care ne vrea T.V.R. Ar fi timpul să mai fie şi cei care îşi bat joc de timpul şi de energia noastră.
*
„Doamne, nu mai da ploaie peste Kozara, Kozara nu mai are lipsă de ploaie, iarba i-i udă de sîngele voinicilor..." — cam aşa sună cuvintele cîntecului cu care se sfîrşeşte zguduitorul film Jugoslav „Kozara", transmis într-o dimineaţă la „Ce aţi dori să revedeţi ?" Adevărat, ne-am cam săturat de filme de război, de lagăre, de orori. Dar e necesar ca, din cînd în cînd, să aflăm ori să ne aducem aminte. „Kozara" e un film crud Şi profund omenesc. E atît de crud şi de omenesc, încît devine adevărat şi e atît de adevărat, încît iese din sfera artei — şi nu are de-a face nici cu cine-verite-ul ; „Kozara" e bocetul bătrânului lîngă trupul partizanului care ar fi trebuit să-i fie ginere : „Kozara" e femeia împuşcată care, cu ultimele puteri, îşi „înveleşte" copilul cu frunze, ca să nu-i fie frig ; Kozara e teribila încercare a ţăranilor şi a celor cîţiva partizani de a rupe linia de mitraliere şi tunuri. Şi, la sfîrşit, după ce asediaţii au fost măcelăriţi, pîngăriţi, trimişi în lagăr, „Kozara" e glasul mitraliorului : „Doamne, nu mai da ploaie peste Kozara"...
*
radio — TVR
144
Să sperăm că pînă vor apare aceste însemnări, va dispare „Lunga vară fierbinte" — pe cît de „lungă", pe atît de proastă. De unde se vede că, uneori, cunoscînd cărţile unui scriitor, eşti dezavantajat.
Festivalul de folclor, pe lîngă o sumă de desfătări, ne-a procurat şi insatisfacţii — care, de fapt, sînt mai vechi. Ţara noastră a recoltat cele mai multe premii şi distincţii (şi dintre cele mai importante). Foarte frumos, dar fie-ne îngăduit să nu exultăm de bucurie. Fiindcă — părerea noastră — nu le meritam pe deplin. Şi iată de ce : urmărind formaţiile româneşti, am avut impresia penibilă
că li s-a dat cuvîntul de ordine: „Dansaţi cu foc, băieţi ! Daţi iute din picioare, chiuiţi cît puteţi şi fiţi veseli, de tot veseli !" Iar băieţii şi fetele, ascultători, s-au năpustit "pe scenă, au tropotit cu foc, au chiuit în draci şi s-au veselit. Totul a mers ca o maşinărie exactă : nici un pas greşit, nici o ezitare, nici un „accident". Trăiască frenezia ! Numai că, umili le atragem atenţia responsabililor noştri cu problema folclorului că folclorul este ceea ce este şi nu ceea ce le-ar face plăcere domniilor lor să fie. Că există dansuri iuţi, asta e una, dar... să le iuţeşti pe toate ? ! Ce idee au avut „instructorii" de dans despre „Fecioreasca", s-a văzut : dintr-un joc bărbătesc, au făcut unul iute, ceea ce nu-i chiar acelaşi lucru.
145
radio — TVR
constantin parfene
io an
grigorescu: \%\
„lupta
cu somnul"*'
După o serie de volume cuprin-zînd pagini reportericeşti de o adîncă vibraţie umanistă —■ în buna tradiţie a genidui, creat de inegalabilul Geo Bogza — cum sînt Obsesia (1960), Unde vîntul miroase a petrol (1961), Pasărea Fenix (1961), Zigzag pe mapamond (1964), loan Grigorescu este prezent, în librării, cu o nouă carte, de astă dată un mănunchi de povestiri, care ne fac cunoscută o altă faţetă a talentului său, prezentă în citatele volume, alături de harurile reporterului. Lupta cu somnul, despre care vom vorbi, relevă un prozator înclinat spre analiză, stăpîn pe mijloacele sale.
Personajele lui loan Grigorescu se autocunosc şi se definesc în lupta cu somnul, adesea la intersecţia, greu de definit, dintre vis şi realitate, acolo unde datele concretului obiectiv încep să ia proporţii halucinante, iar visul, interferat cu realul, devine o imagine virtuală şi răsturnată a acestuia.
Somnul, cu vise şi coşmaruri, răscoleşte zonele abisale ale conştiinţei, aducînd, în prim plan, elemente structurale ignorate sau necunoscute. Be-none lonescu-Simeria, personajul din Orgoliu, fiu de ţărani ardeleni, ajuns la cultură cu multă trudă, din cauza greutăţilor materiale, trăieşte momente de coşmar, după ce află că Boteanu, colegul său, s-a sinucis, înghiţind luminatul cumpărat cu suta împrumutată de la dînsul. Halucinaţiile îi chinuiesc creierul, amintindu-i frînturi din conversaţiile cu prietenul trădat. In
*) Ed. Tineretului, 1969.
faţa ochilor îi apare mereu imaginea macabră a sinucigaşidui, umflat şi oribil, mirosind dulceag şi greţos a mort, gata să-i apuce creştetul cu „mîna moale, rece, grea ca pămîntul", sau, ca un grav reproş, secvenţe din copilăria nefericită, cu chipul mamei — aproape uitată — şi al tatălui muribund. Coşmarul este pentru Simeria mediul chinuitor, dar purificator, care-i redescoperă ingenuitatea originală, trăind, totodată, un acut şi responsabil sentiment al desrădăcinării. Ambiţiosul, orgoliosul profesor de estetică, pentru care prietenii pierduţi „nu sînt cei ce mor, ci aceia care se schimbă", care ştie să răspundă loviturilor cu lovituri, are prin obsesia morţii revelaţia valenţelor regeneratoare ale lumii care l-a zămislit. In drum spre Purcăreni. mergea desculţ, „cu inima zvîonindu-i în piept înecată de emoţie purificatoare, ruşinat că prea îndelung hulise tina oare l-a plămădit... ar fi dat tot ce cîştigase în viaţă, glorie şi stare, pentru a redeveni tînărul de atunci, naiv şi ambiţios, credul dar curat". Prin purgatoriul coşmarului, declanşat de efectele denaturării, lonescu-Simeria îşi regăseşte energia elementară.
Visul dezarticulat, alimentat obsesiv de amintirile sfîşietoare ale războiului, devine un tragic şi solemn memento. Tancul roşu — „capabil să urce pe verticală, să calce pe cer, să se înfunde în pămînt, să se scufunde în apă şi să iasă din nou la loc neted, scuipînd foc, huruind îngrozitor, îm-proşcînd fier topit" — din visele frizerului mutilat (Acvariul), întruchipează spaima paralizantă şi de neuitat, a cărei insistentă prezenţă de coşmar întreţine, paradoxal, setea de viaţă, speranţa în mai bine, încrederea în durabilitatea efortului uman constructiv. Nimic nu este mai lucid decît visul. Aceasta pare a fi demonstraţia implicată a povestirilor lui loan Grigorescu. Visul răscoleşte abisurile, dar îţi oferă şi proiecţia infinitului înalt. Visele acestor personaje sînt, judecîndu-le proiecţia fantasmagorică — absurde în raport cu raţio-
146
cărţi noi
nalilalea obişnuită, comună a stării de veghe. Ele sînt, însă, în mare parte, reale, prin cantitatea experienţei individuale aperceptive şi virtuale, prin înrîurirea ascunsă,' exercitată asupra conştiinţei. Lupta cu somnul înseamnă confruntarea cu noi înşine, pe alt teren decît acela al lucidei raţiuni, pe lerinul friabil, de umbre şi penumbre, al subconştientului. Lupta cu somnul presupune, în plan moral, reprimarea pornirilor dezumanizante şi stimularea valenţelor pozitive, mai pe scurt, lupta împotriva inerţiei. Interesante sînt, pe această linie de interpretare, povestirile Ringul şi Lupta cu somnul. Prin dinamismul intrinsec, profunzimea sondajului psihologic şi dozaj, Ringul rămîne cea mai bună bucală a volumului.
Lupta cu somnul, de o mai vizibilă complexitate compoziţională şi analitică, dar, poate, de aceea şi mai obositoare, relatează, cu aceeaşi tehnică a alternării planurilor, drama luptei ilegale. Oprea Dobrică, om de legătură într-o vastă mişcare grevistă, se luptă cu întunericul, cu viscolid şfi-chiuitor, cu somnul, undeva, izolat, în schela unei sonde părăsite. 7 răieşte, prin coşmar, momente infernale. Clipa prezentă, insinuîndu-i-se în vis, se interferează cu acesta şi invers, dîndu-ne senzaţia unei continui zbateri, pendulări extenuante, între real şi ireal, concret şi fantastic. Halucinaţiile dale de somn, foame şi frig declanşează o avalanşă de imagini, evocînd diferite momente ale activităţii sale ilegale, pînă cînd „cenuşiul amorţirii începe să-i curgă peste gînduri ca o cascadă înfundată, moale, mula", apropiindu-se, iremediabil, „de ceaţa opacă, rece şi nedefinită a morţii..." loan Grigorescu dă aici, în ciuda mior lungimi nemotivate, întreaga măsură a incontestabilului său talent de fin analist al mecanismului uman subconştient. Scriitorul nu este atras de absurdul oniric,
ci de cauzalitatea, de logica aparent absurdă.
Ceea ce este caracteristic tehnicii relatării, în volumul Lupta cu somnul, este utilizarea aproape exclusivă, dar întotdeauna impresionantă, a procedeului succesiunii contrapunctice a planurilor. Prin acest procedeu, conştiinţa personajului se surprinde în ipostaze nebănuite şi în planuri cu Mul opuse. Efectul stilistic general al unei asemenea tehnici analitice este un ritm specific al rulării stărilor de conştiinţă, care dă impresia unui zbor frînl, in zig-zag, între candoare şi respingător, putere şi nevolnicie, înălţime şi abis. Planul realului declanşează, spontan şi aproape imperceptibil, desfăşurarea visului, coşmarului, iar visul anticipează cu o fracţiune de secundă, circumstanţa de veghe. In aceasta rezidă punctul forte al tehnicii lui loan Grigorescu. In Ringul, de exemplu, aflat la podea, A 1013 retrăieşte, într-o stare semiconştientă, momente din lagăr, relatate de scriitor prin intermediul unei tehnici cinematografice de cea mai autentică valoare : „— Ce te tot zgîieşti la cuier ? Ti-ai agăţat zdrenţele alea vărgate Ungă uniforma mea şi-oi fi avînd păduchi... Ce-aşlepţi, Zeus ? Pune-le mai încolo Hai, arată-mi ce poţi. Zeus, dă-mi masca! — Dă-i masca aia de fier, Zeus. Întotdeauna îşi punea masca în ring, să-şi protejeze moaca, ştii tu de ce, că are bărbie fragilă, ca sticla... Dă-i-o să şi-o pună şi acum, că d-aia nu l-am recunoscut dintr-o dată şi, zău, e mult mai frumos cu mască... Şi-l bat cu mai multă plăcere ! — Aşa, ostatecule... Dansezi ca o balerină... Bravo... fine, asta pentru cunoştinţă... Garda, idiolule, garda, mai sus!..." (p. 203).
Lupta cu somnul constituie o solidă rampă, de pe care loan Grigorescu se poale lansa spre opera capitală. •
cărţi noi
147
eugenia tudor
veronica V^k\ porumbacu s „drumuri JC^» şi zile4* *
0 carle de călătorie nu se confundă neapărat cu o carte de reportaje, dar ea trebuie să aibă totuşi o calitate pentru a fi parcursă cu plăcere: trebuie să te facă să vezi spaţiul concret si cel psihologic de autorul care-ş'i propune o asemenea dificilă temă, Căci, dece n-am recunoaşte-o ? — este un lucru destul de anevoios astăzi, cînd s-a scris atîta literatură în genul respectiv în ultimile două decenii şi cînd cinematograful şi televiziunea fac o concurenţă serioasă literaturii de acest fel, să-ţi propui a capta atenţia cititorului, plimbîndu-l cu tine prin oraşe şi ţări străine, fă-cîndu-l să vadă esenţialul din peisajul citadin, adică exact atît cît trebuie pentru a nu cădea în descriptivismul plat sau a nu deveni tributar informaţiilor obositoare de ordin istoric-cultural, utile, dar adesea greoaie. Ori, Veronica Porumbacu, autoarea cărţii „Drumuri şi zile" posedă acea calitate esenţială de care vorbeam. Ea ştie „să vadă" pentru cititor masivitatea impunătoare a arhitecturii unui oraş, ori frăgezimea culorilor unei pînze celebre, pînă atunci admirată prin intermediul reproducerilor, să corecteze inexactităţile prin impresia personală notată fugar, cu accente grave, vecine cu tristeţea sau ironice, vesele adesea (după loc şi împrejurare) ; autoarea compară şi selectează sau descrie cu o minuţie specific feminină, găsind adesea formula sau metafora care să sugereze „temperatura" locului. Astfel, paginile dedicate Pragăi, respiră o tristeţe meditativă,  fraternă  autoarei,  ca  şi nouă
*) Ed. Tineretului, 1969.
celor care n-am vizitat-o, făcîndu-ne-o apropiată prin evocarea istoriei contemporane : „Asemenea plăci care strigă întâlneşti în fiecare cartier din cetatea care a îndurat atîtea nopţi ale Sfântului Bartholomeu. Operele de artă au putut fi puse la adăpost. Oraşul —• muzeu a rămas să trăiască pustiirea evocată amar sau elegiac, în ţipăt sau şoaptă de o lungă pleiadă a visătorilor, de la Hrubin la Halas, de la Hora la Jirî Orten. în Boemia, numai în cei patru ani de război au avut loc şaptezeci şi cinci de mii de execuţii" (p. 83). Prin contrast cu Praga, Tîrnovo, oraşul „artelor" bulgare, cocoţat într-un mod foarte original în trepte pe coasta muntelui, îndeamnă la euforie şi reflexii vesele : „— Coborîm din treaptă în treaptă, oprindu-ne din cînd în cînd să privim oraşul de jos în sus, ou senzaţia că ne aflăm în fundul unei fîntîni în care pereţii ar fi formaţi din etajele caselor, tot mai ieşiţi în afară, astfel că ochiul de lumină din gura puţului abia s-ar zări undeva de-asupra noastră, de mărimea unui icusar. Apoi, cu obrazul răcorit la o cişmea pitorească, aflată pe strada în care stăruie o vagă mireasmă de apă stătută (...) ieşim în fine la drumul mare, între două dealuri. Pe la două seara, însă, Tîrnovo nu e mai puţin oraşul surprizelor. Tîrnovo ? Unde e Tîrnovo ? Dealurile sînt ceruri răsturnate" (P • 121).
Un călător e un pictor zugrăvind prin intermediul cuvintelor impresiile dominante pe care i le lasă un oraş, o gară, un muzeu, un monument al naturii, dar e şi un cărturar care îşi confruntă trăirile livreşti, anterioare, cu cele de la faţa locului. în acesl sens cartea Veronicăi Porumbacu este o continuă confruntare, în care nu de puţine ori impresia fixată prin lectură este răsturnată de cea reală, concretă. Este, de pildă, cazul călătoriei la Miinchen, în Germania apuseană, unde scriitoarea descinde într-un foarte vesel burg cu aspect „festiv", datorat serbărilor de toamnă locale, cu ospeţe pantagruelice şi veselie declanşată de halbele de bere consumate de localnici. La Veneţia, dimpotrivă, călătoarea are senzaţia unei perfecte suprapuneri a imaginilor plastice din pic-
148
cărţi noi
turtle liii Pelraşcu, într-atît marele artist a izbutit să sugereze pe pînză atmosfera şi coloritul Veneţiei! E contrariată însă de Paris, nu de oraşul ca atare ci de răceala locuitorilor, nepăsători sau zgîrciţi la vorbă, care-i dau senzaţia unei neplăcute singurătăţi. *
Veronica Porumbacu este un călător totdeauna curios, lacom să vadă cît mai mult, să viziteze cît mai multe aşezăminte de cultură, copleşită uneori de mulţimea şi varietatea artei italice — de aceea poale la un moment dat, itinerarul italian este cam încărcat de impresii muzeale. In comparaţie cu itinerariul italic, capitolele narînd peregrinările scandinave apar oarecum vagi. Dar echilibrul, armonia unei cărţi, poale să rezulte tocmai din această îmbinare de mult şi puţin, dintre amănunţit şi vag.
însemnările de călătorie ale poetei — incluzînd drumuri europene dintre cele mai diverse (Italia şi Norvegia, Franţa şi Bulgaria, Cehoslovacia şi Luxemburgul) — se întind pe un şir de şapte ani — dacă nu mă înşel — iar scrierea lor, după cum ne informează nota de pe copertă — s-a făcui „în timp". Cu alte cuvinte Veronica Porumbacu a grupat în această carte impresiile unor călătorii prin ţările vecine sau mai îndepărtate, succedate, în decursul aproape al unui deceniu,, ţinînd să ofere cititorului un buchet de impresii variate, de notaţii imediate, aflate sub influenţa clipei, de insaţietate a privilondui alitor arhitecturi şi moduri de viaţă. O voită dezordine, un itinerar zigzagat conferă acestei plăcute cărţi o notă de spontaneitate şi autentic solicitînd cu atît mai mult interesul cititorului.
d. neeuîa
mir ce a
constant: „praguri"
0 observaţie mai veche de istorie literară reliefa primatul socialismului în arta literară de la noi, în pofida unui număr extrem de reslrîns de încercări pur estetizante, dar nu şi în pofida calităţii estetice. Anevoioasa noastră evoluţie socială era de natură să stîrnească revolte şi opinii contradictorii, reacţii tonifiante ale calităţii. Artiştii cei buni de la noi au fost întotdeauna artişti de atitudine şi nu de contemplare, rolul de cronicar îmbi-nîndu-se în mod imanent cu rolul de luptător.
») E.P.L., 1969.
Regimul de semi-colonie cvasi-agrară în care trenau chiar după intrarea în secolul al XX-lea, metehnele unui feudalism de-abia părăsit, oferea un cîmp de activitate deosebii de dinamic, şi căruia nu i-au lipsit condeiele.
Astfel stînd lucrurile, o frază ca aceasta : Violenţa şi agresivitatea ou oare pune „probleme" romanul secolului al XX4ea va fi urmată în epooa postrealistă, între 1890 şi 1940, de o artă mai cumpătată, mai finisată şi mai puţin răscolitoare, oare se vrea de ordin general, şi în oare R. M. Alberes tinde să privească întreaga Istorie a romanului modern nu are valabilitate în cazul nostru, ea restrîngîndu-se la romanul din occidentul european. Şi este infirmată de întreaga istorie a romanului românesc care nu a cunoscut o epocă „postrealistă" întrucît efervescenţa realităţilor social-istorice de la noi nu au putut genera o astfel de fază.
Ceea ce vrem să reliefăm odată în plus îw acest preambul e faptul îndeobşte ştiut, dar după părerea noastră, nu îndeajuns accentuat, că lite-
cărţi noi
149
ratura noastră nu a cunoscut niciodată, în mod real şi cît de cît generalizai, pericolul plictisului, al ruperii de realitate şi, în ultimă instanţă, al dezumanizării ei.
Ori, dacă prima jumătate a secolului stîrneşte spiritele scriitoriceşti, războiul şi transformările revoluţionare ■evidente ce i-au urmat, ca şi pregătirea acestora, în timpul şi înaintea acelui război, au fost cu atît mai mult ■de natură să dinamizeze aceste spirite Violenţa şi agresivitatea cu care sînl puse problemele continuă să fie principalele semne ale scrierilor celor mai reprezentative, ele fiind doar uneori, şi cu deosebire la scriitorii de a doua mărime, subminate de lupta dintre dorinţa de a înfăţişa noile tipuri sociale 'Ce-şi dobîndeau drept de fiinţare în centrul operelor artistice şi necunoaşterea, prin natura împrejurărilor, a eomplexităţii acestora.
Indiscutabil că graba de a fixa momentul revoluţionar şi geneza sa în ample fresce a dus uneori, dar cu excepţii strălucite, (vom cita doar două romane, care fără îndoială stau în fruntea acestor excepţii: „Desculţ şi „Moromeţii"), la schematism şi n-a reuşit totuşi să compromită decît cîţiva autori şi nu genul ca atare.
Şi iată cum aşa numita criză a romanului românesc nu a fost decît criza perspectivei istorice asupra unor evenimente care se succedau cu prea mare viteză, iar îndemnul către proza scurtă lansat mai acum cîţiva ani nu ■era decît o recomandare de studiere pe secţiuni a realităţii.
Cărţile din ultimii ani indică ieşirea din această criză a perspectivei şi abia acum romanele de mare amploare îşi regăsesc realizarea.
Romanul cu titlu metaforic Pragurile al lui Mir cea Constant este o astfel de carte. Intinzîndu-se pe paginile a două volume el ne apare ca o amplă ifrescă a Olteniei pre-revoluţionare şi ■.revoluţionare. Şi nu numai a Olteniei, ■ căci acţiunea se desfăşoară în Ardeal cît şi în Muntenia ca şi pe
fronturile de est şi vest în urmărirea eroului principal Haralambie Gronea.
Proiectai pe evenimentele acestei epoci, fiul învăţătorului Gronea este pus în mai multe rînduri de autorul său în situaţii-limită, — opţiunea sa făcîndu-se după sensibile contorsionări, din care raţiunea socială iese învingătoare asupra celei egoiste în urma unor lungi experienţe şi lupte cu pasiunile sale mărunte, care ni-l recomandă ca personaj complex, om şi prin calităţile de inteligenţă şi cinste cu care este învestit primordial. Haralambie Gronea este astfel eroul nu exemplar în accepţiunea acelei literaturi compromise pomenile deja, dar reprezentativ pentru o întreagă categorie socială a cărei adeziune nu s-a făcut peste noapte, cu toate înclinaţiile umaniste iniţiale, ci a crescut în timp o dală cu înţelegerea evenimentelor.
Pe parcurs apar fapte şi întîmplări, drame mai mici ori mai mari izvorîte din conflictul conceptual dintre cele două stări de fapte. Personajid feminin Zoiţa Petala, — bine creionat de autor, — nu are doar rolul de vioară a doua în economia cărţii. Ea simbolizează categoria celor retraşi din mijlocia evenimentelor, întorşi asupra lor înşile, care trăiesc cu fetişuri ale realităţii şi sînt înfrînţi în cele din urmă de aceasta. Criza personajului, ce va culmina cu drama finală este declanşată de sentimentul îmbătrînirii premature, a ieşirii din uz. Zoiţa este victima moralei burgheze care face ca tatăl ei, Vidas Apelevianu, să o mărite cu sila pe temeiul singurei şi cu atît mai mult falsei raţiuni: interesul. Şi este victima jocului, întemeiat pe aceeaşi morală, din care nu se poate salva. Atragerea Feliciei, nepoata eroinei, în finalul dramatic, susţinută de autor cu mijloace pe măsură, ridică prin duritatea răzbunării scena la valori simbolice ca într-o tragedie antică.
Haralambie Gronea îşi are şi el partea de vină în sfîrşitul celor două personaje, Zoiţa şi Felicia, şi de care autorul nu-l disculpă.
150
cărţi noi
Bine construită deci, cu ample descrieri, cu personaje pitoreşti (Niţă Difnan sau studentul de profesie, Alexandru Hrişcă) ori pline de nerv (Milru Bătrînu, Ciuntu sau Grigore Diman), cu fraze ample, în ton uşor sfătos, intercalate de intervenţii vii pe măsura personajelor care intră în scenă, proliferînd o  lume familiară autoru-
lui, „Pragurile" sînt o invitaţie in plus la viaţa activă.
Şi trecînd peste anumite lungimi ce fac fluxul uneori prea trenant, peste judecarea uneori a personajelor şi acţiunilor dintr-un punct de vedere excesiv obiectiv şi de aceea uşor schematizai, romanul „Pragurile" este în linia celor enunţate mai sus, o izbutită frescă socială.
traian stoica
bărbat" *
0 carte care, după părerea noastră, ar fi trebuit să solicite mai mult atenţia criticii literare. Dar cum criteriul selectiv în prezentarea noilor apariţii nu stă, întotdeauna, în direct raport cu valoarea lor, se întîmplă ca, în cazul cel mai bun, adică atunci cînd nu e trecută sub tăcere, tipăriturii meritorii să i se aplice un tratament grăbit şi nediferenţiat.
Şi aşa se face că un debut editorial notabil ca acela al tînărului prozator Dan Rebreanu n-a înregistrat comentariul corespunzător din partea recenzenţilor şi cronicarilor noştri literari. Cartea sa de proză „Dacă vrei să fii bărbat" a căzut în conul de umbră al atenţiei acestora. (Au fost, desigur, şi unele excepţii, dintre care se cuvine să subliniem intervenţia de pătrunzătoare observaţii a lui Lucian Raicu din „România literară). La ora de faţă,  cînd o  bună parte  din tinerii
*) E.P.L.
prozatori cată a-şi afişa originalitatea sub semnul totuşi uniformizam al unei proze devitalizate, Dan Rebreanu se distinge prin evidenţierea unor virtuţi epice de bun augur.
Lui Dan Rebreanu îi place să povestească, se simte în scrisul său bucuria de comunicare cu lectorul, întrevedem la el dorinţa pigmentată de mari delicii narative de a ne vorbi despre tot ce observă. De aici şi faptul că autorului nu-i este indiferent cum spune, cum relatează. Voluptatea narării se materializează într-un stil bogat în volute, în fragmente picturale de structura unor tot atîtea scurte poeme în proză. Evenimentul e transmis printr-un limbaj şlefuit, potenţat printr-o exprimare colorată. Povestitorul are permanent grijă de a nu scăpa nici un amănunt care să fisureze arhitectonica naraţiunii. Pentru un debut, siguranţa lui Dan Rebreanu in folosirea modalităţilor epice indică o vocaţie certă.
De origină transilvană, prin înclinaţiile sale spre un epic robust, de solide încheieturi, Dan Rebreanu se încadrează în curentul prozei ardelene care s-a dovedit a fi tutelată de un spirit chibzuit gospodăresc, fiind astfel străină navigarea prin apele unor mode pe cit de stridente, pe atît de efemere. Aceasta nu numai în datele ei exterioare, cît şi în cele de conţinut. Astfel că şi scrisul lui Dan Rebreanu nu se mistuie în gol. Literatura sa pledează pentru menţinerea omului într-o stare de puritate morală şi demnitate, abdicarea de la uman, degradarea şi înjosirea lui, sînt sancţionate de autor.
cărţi noi
151
într-o scurtă bucată antologică, Pe din două, grotescul situaţiei, frizmd absurdul, se ia, caustic, în derîdere meschinăria unei perechi ajunsă în pragul divorţului, cînd partenerii îşi împart „pe din două" nu numai obiectele, dar şi propriul lor copil. In nuvela de proporţii mai întinse, „Cabina Unsprezece"', radiografia unui ins de crasă imoralitate provoacă în cititor vii repulsii. într-o altă proză, „Acele bătăi uşoare în geam", ni se relevă cu subtilitate, cum refuzul de a trăi în firescul ei viaţa, aceasta pînă la urmă se răzbună, individul răminînd într-o dezolantă singurătate.
Dar cum nu putem stărui prea midi în exemplificări, vom spune că suportul etic nu lipseşte nici uneia din prozele lui Dan Rebreanu.
Impresiile noastre negative coincid cu obiecţiile formulate de Lucian Raicu în prezentarea pe care a făcut-o cărţii. Ele provin dintr-un exces sau, cum spune criticul amintit, dintr-o „insistenţă uneori obositoare", cînd „textul e aplicat, migălos descriptiv, peste marginile îngăduite de o lectură relaxată". Cu alte cuvinte, întîlnim calităţile scriitorului (atunci cînd supravegherea nu e constantă) transformate în defecte. In asemenea cazuri, intenţia autorului de a circumscrie artistic evenimentul, de a ni-l sugera în toată semnificaţia lui, e stingherită de o avalanşă de cuvinte, crezîndu-se că astfel îi conferă o mai mare eficienţă de comunicativitate. Dar inteligenţa artistică a autorului ne îndrituieşte speranţa într-o evoluţie cît mai depărtată de asemenea imperfecţiuni.
veronica porumbacu
doina sălă|an: „transfigu-rari"
Cu Doina Sălăjan, destinul a fost de două ori nedrept: o dată, cînd poeta şi-a întrerupt promiţătoarele „Confidenţe", a doua oară cînd, după o lungă tăcere şi căutare de sine, s-a întors la uneltele ei, fără ca „Transfigurările" de faţă să fi fost răsfoite mai atent. Ochii care nu se văd se uită. Ceea ce nu e întotdeauna vina ochilor. „Transfigurări" e un titlu care vrea să sugereze decantarea amintirilor   în   spaţiul   tristeţii, ori
•) E.P.L., 1969.
poate catharsisul unor suferinţe, prin cuvînt, regăsirea comuniunii între suflete, între semeni, ca în jurul unui prînz de taină unde e „discipol fiecare şi meşiter celorlalţi", o comuniune întru aceeaşi pîine, acelaşi zlmbet, aceeaşi „îndatorire aspră" de a fi „leali iubirii aproapelui". E în acest volum o regăsire a marilor mituri sau în marile mituri prin care, la diferite vîrste, omul îşi descoperă sieşi sensuri noi : „E-un timp cînd zvelt şi sprinten te încumeţi / O biblică risipă să repeţi", spune la un moment dat fiica risipitoare cu propii ei ani. Parabola ta-lanţilor devine în cartea ei elegia sterilităţii („Dă-mi dezlegarea cea demult promisă / Doamne, cînd încă-n via ta săpam. / Singur să fiu pe calea mea decisă / A încheia nerodnicul meu neam") ; e un „dor de legendă nouă" care face perechea primară să dorească un alt paradis, şi alte ispite. Şi, tot în această reinterpretare de legende, un Iov se ruşinează că nu s-a revoltat împotriva tiraniei cerului, că s-a supus voinţei unor „îngeri bolnavi şi decăzuţi" pentru a se transforma în cele din urmă, din robul cucernic în răzvrătitul cu glas de tunet, care însă, ironie! moare înainte de a-şi putea
152
cărţi noi
traduce revolta, ca să intre în legendă cu chipul prescris, al celui mai blind supus,
E în volum şi o regăsire a culorilor pierdute („Albastrul, verdele şi roşul... Toate, / De incolore ploi au fost spălate — / Apoi a nins") în ipostaza lor fericită, din fresce (remarcabil tripticul coloristic al mănăstirilor); e o regăsire a lucrurilor, o plăcere de a conversa ori vorbi despre ele : „De-un timp, bătrînul dulap a-nceput să vorbească / Noaptea mai ales, în vis, cînd adoarme / Ca un cal, în picioare" ; o regăsire a surîsului multiplicat care-i ţine din nou tovărăşie în „deşertid singurătăţii" dintre două oaze; o împăcare cu fuga primăverii („A devenit de mult obişnuinţă / Ca să te-aştept tu ciclic să nevii / Cu neamul tău nomad de reverii"), o consolare de consumarea propriei înfloriri, prinlr-un descîntec menit să prelungească „prin seminţe / iluzia statorniciei", în genere, o regăsire a cu-vîntului de care poetul flămînzeşte ca un colosal şi niciodată sătul Gargan-tua, conştient că „toate vor trebui spuse într-o zi / Cu sinceritatea copilului nepăsător de secrete / Sau ou nepăsarea muribundului dornic / Să se mărturisească întors spre perete. //
Toate vor trebui spuse într-o zi / Dar clipa se amînă mereu ca din greşeală. / Nu nimerim cuvîntul sau poate ne e greu / Să ne-arătăm fiinţa în faţa lumii, goală".
Desigur, Doina Sălăjan şi-a regăsit uneltele cu care a început să-şi cioplească în roca nevăzută noul ei chip. Că e pe drumul cel bun, care depăşeşte cantabilitatea şi sensibilitatea pură, uneori prea transparentă, o dovedeşte acest Joc serios şi care e una din piesele grele ale volumului: „Pentru că nu pot să fiu ceea ce nu sînt / Adică ceea ce aş fi dorit să fiu / Altceva mereu, schimbîndu-mi dorinţele / După zilele anului ; Pentru că toate fiinţele închipuite / Sînt de fapt nişte roluri / Jucate de alţii cîndva / Sau rezervate pur şi simplu / Pentru unii care încă nu s-au născut / Am acceptat rolul acesta ciudat / Care este atît de real încît mă exasperez / Şi pe care-i repet de foarte mult timp. / Uneori în povestea întîmplărilor mele intercalez pe furiş pasaje străine / Pe care le spun în şoaptă sau numai în gînd. / Este o mică înşelătorie nevinovată / Şi atît de zadarnică, / încît nici eu nu mă pot supăra / Pe mine însămi".
dan
radu stănescu
marin
porumbescu:
„ucigaşul ele
papagali" "
Parte din prozele publicate de Marin Porumbescu în Ucigaşul  de papagali,
») E.P.L.
sînt povestiri semifantastice în care abundă sentimentul nostalgic al unei pierderi ireparabile. Este vorba, cel mai adesea, de universul pierdut al copilăriei. Prozele sînt bîntuite de un persona] însingurat şi trist, care alunecă printre obiecte încereînd să le lege, prin amare consideraţii, de reminiscenţele trecutului. Autorul lasă uneori impresia că a pătruns superficial lucrurile descrise şi se simte iremediabil tentat de ocoluri largi şi termeni dilataţi, care să plonjeze din sfera realului în zona fantasticului echivoc. Cu toată diversitatea de preocupări, modalitatea care pare să-i convină cel mai mult lui Marin Porumbescu este aceea a însăilării imagistice, o înşiruire simbolică fără descifrare precisă.
cărţi noi
153
Volumul debutează cu un ţel de poem al singurătăţii — un cerb peste care se prăvălesc anotimpurile lăsîn-du-i tinereţea intactă. Teama i se strecoară însă în trup, ca o boală în cursul peregrinărilor, şi cerbul începe o goană stranie prin pădure, însetat de viaţă, sucombînd sub clar de lună cu mugetul îngheţat şi neauzit. Este, pare-se, un început programatic care vrea să ne introducă în tematica atît de heteroclită a cărţii.
De altfel, într-un ciclu de Povestiri bucolice (ca şi în altele), prozatorul revine cu aceeaşi atenţie la simbolul animal, preferind de astă dată perspectiva netulburată a copilăriei. Apropierea primejdiei reuneşte copii şi animale în faţa unui duşman comun pe care-l aşteaptă cu înfrigurare.
In Titlu de o şchioapă, autorul se încearcă în proza absurdă, creionînd, nu fără oarecare îndemînare, o caricatură a universului închis, a angoasei. Este vorba de o foarte bine utilată colivie pentru papagali în care se află pînă şi păhărele cu „megalovilamină, lotalovitamină... vitamina S, vitamina SS", pînă la vitamina S700. Singura impuritate existentă este trupul unui tînăr papagalul neconformist care s-a sinucis în elegantul „felinar Venetian". Povestirea se încheie cu o şarjă ă la lonesco.
Cîteva secvenţe de război (concentrări, teroare) nu sînt departe de a ne
aminti proza lui Sahia, fără să atingă tensiunea dramatică a acestora (mă refer în speţă la întoarcerea tatei din război).
îi reuşesc însă lui Marin Porum-bescu peisajele, peisaje lunare, goale, albe, transcriind cu fidelitate, de cele mai multe ori simbioza om-natură. Fraze scurte, nervoase, înşirîndu-se de-a lungul a pagini întregi, ne poartă prin păduri, păşuni, pajişti, accen-tuînd cu gravitate o nedefinită nelinişte. Printre fraze descriptive sv amestecă monologuri interioare, stări ciudate între vis şi veghe, viziuni halucinante.
Ne vine greu să calificăm proza lui Marin Porumbescu, asimilînd toate formulele probate în cele aproximativ trei sute de pagini. Ea se prezintă de cele mai multe ori bolovănoasă, asemănătoare pămîntului dobrogean, aservită aproape total unor subiecte dramatice. Autorul însă nu împinge simbolul, proliferat în metafore de largi proporţii, pînă la semnificaţii mai adinei.
Ceea ce constituie trăsătura specifică a volumului Ucigaşul de papagali este însă meditaţia gravă a unui umanist, un avertisment responsabil şi acuzator. Păcat că autorul se opreşte tocmai la hotarele mitului, adică exact acolo unde proza lui ar fi cîştigal mult în semnificaţie.
a. ebion: ritm nou *'
Făcîndu-şi apariţia în literatură în 1938 cu volumul de versuri „Apus de noapte", A. Ebion este astăzi, în ulti-
«) E.P.L., 1969.
ma lui culegere „Ritm nou" la al şaptelea volum. Dar, şi în acesta, cea mai mare parte din poezii sînt scrise în 1939 sau în anii de dinainte sau după această dată, — adică în aceeaşi epocă, bine caracterizată în memoria noastră de frămîntările politice şi sociale de tristă amintire.
Era deci normal ca poezia lui Ebion să fie o poezie de atitudine, influenţată şi de pregătirea sa marxist-leni-nistă. Atmosfera războinică de sub influenţa suflului polair al lui Hitler, a determinat şi ea protestul lui Ebion. Poezia sa, totuşi, este oarecum reţinută, fără accente violente sau invec-
154
cărţi noi
live. Ea îşi păstrează specificul unui lirism care învăluie şi colorează şi sentimentele cele mai dure. Uneori chiar, — ca în poezia „Dansul huliganilor" folosind stilul folcloric, se mărgineşte la o fină ironie de cînt de flaşnetă care ar întovărăşi acest dans care, de fapt, este o grotescă mărşăluire în care culorile joacă rol de simboluri :
„Un, doi ! Un, doi ! / Defilare de „eroi" / în cămăşi de pînză verde. / Foaie verde, foaie verde... / Un, doi ! Un, doi ! / Vine-'0 bandă de slugoi / în cămăşi de pînză-albastră. / Foaie verde, foi de glastră. / Un, doi ! Un, doi ! / Umblă-um tenebros convoi / în cămăşi de pînză brună. / Foaie verde mătrăgună. / Un, doi ! Un, doi ! / Trece-o ceată de strigoi / în cămăşi de pînză neagră. / Foaie verde de pelagră."
Cadenţa, izul folcloric, „semnificaţia" culorii cămăşii ca drapel al ideologiei, refrenurile obsesive şi acea „mătrăgună" şi acea „pelagră", cuvinte încărcate de un anumit sens, — i-aş spune: sinistru, — creează o cadenţă şi precizează fondul, într-o cadenţă de cîntec de batjocură, ca într-un joc de copii.
De un umor negru apare şi poezia „Cartă poştală militară" : „...Aseară / în cazarmă / s-a zvonit : / Război. / Pare-se pentru un petic / de pămînt.
/Şi am rîs. / Ştii, eu n-aş da / pentru tot aurul din lume / un nasture mic / din pălăria ta".
Poezia angajată astfel, fără stridenţe şi schematism, fără vocabuland de rigoare şi formulări cu antagonisme tip, se împleteşte în acest volum cu stări interioare, cu acele probleme eterne care dau febră tuturor celor ce vor să le pună în versuri. Se defineşte astfel un om complet, perfect inteligibil. Dar şi de această dată cu o nuanţă de umor, cu ceva din strigătura populară în el, — cum este în poezia „Nu ştiu", din care citez prima şi ultima strofă : „Am două prietene, / una e blondă, alta e brună. / Şi nu ştiu care din ele-i mai rea. / Şi nu ştiu oare din ele-i mai bună. // Am două prietene / şi nu ştiu care-i a mea dintre ele. / Căci mai am o a treia în vagi amintiri. / Şi nu mai ştiu, zău, care din trele."
Versul liber, de multe ori fără preocupări de ritm şi rimă, laolaltă cu acest umor cu ecouri folclorice, face să fie greu de fixat data acestor poezii, dacă nu ar fi datată fiecare, deşi anii arătaţi stabilesc doar o cronologie, dar altfel, pentru desluşirea stilului epocii, derulează.
In fine, un poet care nu se declară singur zeu, soare, cosmos sau, mai modest, — miezul pămînhdui.
d. chirică
tudor bogdan: „cetăţile curtatului"
— „Ce multe volume ' de poezie apar!" Exclamaţia aceasta se poate face cu chipul luminat ca de-un nou
») E.P.L.
răsărit de soare, cu bucuria unei noi dimineţi senine sau cu o mutră puţin nedumerită, dacă nu speriată. Noi le primim întotdeauna cu bucurie, cu mare curiozitate şi mereu cu o speranţă nouă. Pajiştea asta lirică are flori de toate culorile care răzbat şi prin cele mai anapoda vegetaţii. Ne umplem sufletul cu parfumul fiecăreia.
Azi am în mînă „Cetăţile cuvîntu-lui" ridicate de Tudor Bogdan, al cărui nume l-am găsit pe frontispiciul lor. Cetăţi în care m-am simţit bine, fără dureri de cap, şi în zidurile cărora am auzit o şoaptă. în mulţimea de poezii, care de care mai abracadabrante, în cetatea aceasta am găsit un autor care vorbeşte o limbă pe înţeles.
cărţi noi
155
Poezia lui Teodor Bogdan, care mi-a predat cheile cetăţii, este o poezie de notaţii asupra unei lumi imateriale. Fiecăruia îi trece uneori prin cap o imagine, un gînd mai deosebit care se formulează singur, lapidar si rotund. Tudor Bogdan a cules asemenea gîn-duri şi le-a intitulat poezii : „Mi-a spus iubita : / — Nu mai ştiu să plîng, / Da/r surîde-atît de trist / De parcă mă  podidesc lacrimile".
Sau : „Şi balaurul din povestea mea avea şapte capete / I-am tăiat numai şase; Pe-al şaptelea m-am sfiit : / Avea ochi adinei, / Iar pe buze, divine / Cuvinte de dragoste". (Balaurul). Asta mi se pare o definiţie camuflată a fondului liric al poetului. Exprimarea sintetică, sobră, fără prea mult extaz, mi se pare caracteristica acestui poet. O sobrietate şi un echilibru în expresie aproape clasice. Dacă paradoxul ar fi posibil, aş spune că e un poet „clasic-modern".
Lipsa aceasta de încărcătură verbală cu conţinut neapărat liric, şi, în general, simplitatea, unită cu lipsa de preocupare faţă de orice formalism specific poeziei, dau o impresie de spontaneitate aşa cum se găseşte în stare naturală în om, ca într-o mină.
De-aici şi impresia de facilitate care poate să explice, abundenţa ei. Poezia „de azi", aşa cum o înţeleg unii, apare ca singura artă fără travaliu, fără cizelare, chiar fără nici o regulă. Cineva nu poale să facă de azi pe mîine, la repezeală un tablou,  o lu-
crare plastică, o statuie ; nici nu poate să compună o bucată de muzică. Dar, în felul acesta „modern", poezie se poale face la minut, fără nici o muncă, fără nici o normă, aşa cum îţi vine la gură. E un fel de anti-artă. De altfel multe poezii de azi se intitulează cu „anti" înainte. E un fel de a contesta arta. Nu e însă deloc cazul poeziei lui Tudor Bogdan, a cărei „spontaneitate" e rezultatul unui travaliu poetic.
Şi, pentru ca cititorul acestor însemnări să-şi poată face singur o idee, iarăşi sînt tentat să citez nişte poeme.
lată una: „Furtună... / Titanii-şi caută în noapte / Un loc / Unde să moară". Atît ! Şi totuşi e aici şi imagine şi poezie.
Autorul se defineşte undeva ca poet, într-un fel de auto-conlemplare: „Cu ce să ne comparăm iubirea ? / Sîntem titanozauri de lirism, / Şi totuşi, du-oem lipsă de metafore. De unde să ni le procurăm. / Fără spaima că ne-ar putea deposeda / De imensul nostru avut liric ?"
Atît doar, că metaforele, oricît de multe, nu constituiesc în sine un avut liric. Ele, cel mult, poţ fi expresia potrivită a acelui avut liric.
Volumul lui Tudor Bogdan e un volum echilibrat, de prospecţie îndelungată şi izotopii sensibilităţii cititorului detectează în adine, un minereu care merită munca grea de scoatere la suprafaţă.
156
cărţi noi
J
„secolul 21»*% nr. 4 (100)/1969
Va trebui să vină cineva de vîrsta mea, cunoscînd ca şi mine o singură limbă străină, şi să spună cu onestitate, roşind, cît de mult a însemnat pentru el această revistă în anii săi de formare (iar cei de vîrsta mea s-au format tîrziu, după ce apucaseră să se diformeze cu o grabă teribilă). O va spune roşind, pentru că e totuşi trist să porneşti munca de edificare a unei culturi de la o publicaţie, adică de la un punct nesigur, fie el şi luminos. Dar aşa au stat lucrurile. Cu mult înainte ca editurile să devină mai înţelepte — şi de multe ori ele au devenit mai înţelepte pentru că erau obligate de apariţia unor nume, pînă atunci „tabu" — în paginile „Secolului 20 am citit texte de Joyce şi de Kafka, de Borges şi de Eliott, de Boli şi de Pavese. Poate că dacă ar fi existat nişte mari profesori, poate că dacă n-am fi învăţat în şcoală că suprarealismul e un fel de fascism deghizat, rolul acestei reviste nu ar fi fost pentru noi atît de important, anormal de important. Oricum, la acest număr 100 închinat celui mai mare clasic al literaturii moderne, lui Dostoievski, să ne spunem mîhnirea şi să rostim un mulţumesc. Neuitînd că avem memorie. Şi pentru că avem memorie, să mărturisim că în articolul Secolul 20 la numărul 100, semnat de talentatul eseist Dan Hăulică (strălucit, acel Pietre şi cărţi al său, dintr-un număr mai vechi...) am fi vrut să întîlnim şi numele ctitorului acestei reviste, al poetului prea repede uitat Marcel Breslaşu.
*
Ştiaţi că Dostoievski a fost „un tî-năr elegant şi va fi toată viaţa un om cu grija corporală" (pag. 14) ? Sigur că dacă am fi fost întrebaţi cum arăta şi am fi chibzuit înainte de a răspunde, am fi spus şi noi că trebuie să fi fost „un om cu grija corporală". Dar el chiar a fost astfel, deşi imaginea pe care o păstrăm asu-
pra lui Dostoievski nu este — hotărît — aceea a unui tînăr elegant. Se întîmpla la fel şi cu Kafka pe care ni-1 închipuim anevoie aşa cum a fost : pasionat de canotaj şi, la începuturi, reporter sportiv (a debutat cu un reportaj de la o întrecere aviatică). De ce ? Poate pentru că uităm că aspiraţia cea mai fierbinte a acestor doi mari artişti a fost aceea spre normalitate. Poate pentru că facem naiva şi explicabila confuzie între autor şi erou. Dar nici acest răspuns nu mă mulţumeşte pentru că au fost şi eroi ai lui Dostoievski (prinţu! Mîşkin) şi Kafka (Gregor Samsa), care erau nişte „tineri eleganţi". E greu să ţi—1 închipui pe prinţul Mîşkin cu mîinile murdare. Şi atunci ? Şi atunci mă întorc şi zic că tot intuiţia noastră are dreptate şi că nu erau eleganţi decît din neglijenţă, ori poate din pudoare. Apucat de diavol, pe jumătate nebun în clipele de inspiraţie, asudînd deasupra paginii, cu ochii umflaţi şi dureroşi, în uitare de sine şi în regăsire de sine prin personaj, cam aşa trebuie totuşi să fi fost Dostoievski — şi tot această imagine convenţională mi se pare singura plauzibilă.
Dostoievski — un tînăr elegant. Plăcută idee! Dar cineva nu ne dă voie să ne jucăm de-a paradoxeie...
*
„La 17 iunie 1866 (Dostoievski) trimite doamnei Corvin-Krukovskaia următoarea scrisoare : „Voi încerca ceva ce nu s-a mai făcut, ceva cu totoi ieşit din comun. Voi realiza în patru luni treizeci de şpalturi pentru două romane diferite pe care le voi scrie unul dimineaţa, celălalt seara". E vorba despre „Crimă şi pedeapsă" şi despre „Jucătorul". Pentru a reuşi „hotărăşte să angajeze o stenografă, pe Ana Grigorievna Snikitin. între 4 şi 29 octombrie 1866 îi dictează textul definitiv al „Jucătorului"  (...)  La 8
157
revista revistelor din ţară
noiembrie Dostoievski a cerut mîna Anei Snikitin ; la 15 februarie 1867 s-au căsătorit" (pag. 51).
Ce s-a întîmplat între timp ? Ca femeia, cu bărbatul. Pentru că 1-a cunoscut în timp ce era stăpînit de febra creaţiei, iar el a privit-o cu ochi tulburaţi de viziuni. Această femeie — lucru extraordinar — 1-a văzut pe Dostoievski creînd. Dacă asemenea lucruri pot fi văzute. Naşterea nu e creaţie, ci numai consfinţirea şi adeverirea unei creaţii : copilul e gata format, e viu, trebuie doar să iasă la iveală. Cu totul altceva se întîmplă cu opera literară, care nu există decît
în momentul cînd se scriu (sau se dictează) cuvintele. Realitatea se întrupează sub ochii noştri. Realitatea acelei cărţi s-a întrupat deci sub ochii domnişoarei Snikitin. Ea a locuit o lună de zile pe un geamăt. A asistat la o naştere, a văzut cum respiră fi cum îşi mişcă mîinile Dostoievski — nu acel „tînăr elegant", ci chiar nebunul, posedatul, divinul Dostoievski — şi nici nu s-ar fi putut să nu-1 iubească. Dragoste de amantă, dar şi de mamă, cred, pentru că 1-a cunoscut în clipele cînd era nu numai puternic, dar şi extrem de vulnerabil, supraom copil.
florin mugur
99
ramuri" nr. 9/969
Neimpunîndu-se atenţiei prin vreo ţinută grafică (sînt uitate de mult numerele prime ce beneficiau de aportul lui Benedict Gănescu), constatăm chiar renunţarea ostentativă la ea, revista craioveană a dobîndit în schimb un cîştig de elevaţie culturală. Re-nunţînd la anumite documentare mai mult sau mai puţin improvizate ca şi la unele studii cu caracter strict local şi ocupîndu-se de probleme cu caracter general, „Ramuri" a pierdut izolarea, localizarea sa provincială, do-bîndind un interes mult mai larg din partea cititorilor.
Este aici, credem, aportul personal al eminentului cărturar, profesorul, de curînd redactorul-şef al revistei, Alexandru Piru.
Interesante ne apar notele lui Adrian Marino pe marginea volumului în curs de apariţie la E.L.U. „Principii de literatură comparată", înmănun-chiate sub titlul „Alexandru Ciorănes-cu şi literatura comparată".
Interesant şi eseul lui Ov. Ghidir-mic, „Modalităţi de critică şi istorie literară", sugerat de cartea aceluiaşi Adrian Marino „Viaţa lui Alexandru Macedonsky".
Cu acelaşi spirit detaşat şi totuşi planînd viu asupra obiectului, cu fină
ironie, mai ales atunci cînd selectează citatele, lăsîndu-le, cum s-ar zice, să se ilustreze singure, dar şi cu durităţi de temut atunci cînd materia îl sileşte să intervină fără mască ori mănuşi, Al. Piru „consumă" în cronica literară cel puţin 3 poeţi (Mihail Cos-ma, Alexandru Lungu, Corneliu Bel-ciugăţeanu), considerînd că pe primii doi de care se ocupă (Dimitrie Ste-laru şi Ben. Corlaciu) îi ţine în stimă.
Mai departe, puţină proză şi, lucru lăudabil, destulă poezie în care remarcăm versurile inspirate ale Violetei Zamfirescu. Şi, chiar o descoperire : Ştefan Coreja, publicat mai de mult de G. Călinescu, care ne-a antrenat pe drumul unui amuzament deloc ieftin, al unei poezii de factură, dacă vreţi eseniniană, cu, pe alocuri, aglomerări livreşti. Iată o mostră : „Spune-mi de ce cerul sus, la munte, // a ales culori din ochii tăi / şi şter-gîndu-şi norii de pe frunte / se des-trăbălează-n fund de văi ? // Spune-mi de ce marea cîteodată / sînii ţuguiaţi şi mici îţi fură / şi se plimbă seara, decoltată, / dînd din şolduri ca o tîrîtură ? // Spune-mi de ce codrul cînd şi cînd / glasul gurii tale îl imită / şi ca derbedeii cei de rînd /
revista revistelor din (ară
158
cu fulare-n mînă se agită ? // Spune-mi de ce noaptea, uneori, / părul tău ca iasca împrumută / de-mi rămîne foaia pînă-n zori / nemaipomenit de surdo-mută ?" (Interogaţii). Nu putem trece sub tăcere poemul lui Tudor George, acelaşi virtuos inspirat, afişînd cunoscuta-i nonşalanţă în versuri memo&abile : „E Timpu-acelor
care INIMI au / Şi OCHI şi CREIER — să le dea vederii ! — / Spre spaima sumbră-a Marelui — Bau-Bau / Gonit de-aripa Razei, din imperii! // Acei ce se vor teme de lumini, / De flacără, de foc, n-avem nevoie ! / Ră-mîie-n umbra lor de filistini ! / Noi inima în palmă-o vrem ! Ahoe !..." (Omul cu inima în palma).
„ateneu" nr. 9/1969
A spune despre cineva care trăieşte alături de tine că îţi este contemporan nu e întotdeauna un non-sens. Existenţele nu sînt paralele şi argumente ca : lipsa unei dotări imanente, nedepăşite prin strădanii evident obositoare, lipsa unui apetit cultural şi, în ultimă instanţă, neatingerea unui nivel acceptabil (nu numai elementar) în aria cunoaşterii lumii, duc la spărturi între planurile existenţiale. Aşa încît putem trăi alături cu indivizi ce n-au atins vîrsta anului 1969, scara aceasta întinzîndu-se pe un spaţiu ce depăşeşte în urmă graniţele secolului nostru.
Iată de ce ni se pare acesta, „contemporan", un calificativ dacă nu chiar de glorie, în orice caz de un foarte bun augur.
Ei bine, în acest fel privind lucrurile, revista Ateneu mi se pare a se afla într-adevăr în anul 1969. Nu este o revistă modernă, pentru că o revistă modernă s-ar cuveni să handicapeze cotidianul, dar reuşeşte să se păstreze în cotidian, ceea ce nu reuşesc chiar toate publicaţiile de cultură din ţară.
Ambiţionînd de la începuturi o paletă bogat colorată, publicaţia a reuşit s-o realizeze prin exigenţă şi, ceea ce nu-i de fel lipsit de importanţă, printr-un ochi mereu atent la mutaţiile contemporane.
Numărul de faţă se află, astfel, în actualitate în primul rînd prin publicarea dezbaterii organizate în redacţie pe tema, mereu  actuală, „Literatură
şi angajare socială". Discuţia bine îndrumată de criticul Constantin Călin luminează punctul de vedere profund în care angajarea socială a scriitorului e privită astăzi după eşecurile formaliste de pînă mai acum cîţiva ani.
Atrag luarea aminte eseurile lui Ion Biberi („Experienţe şi tonalităţi ne-gro-africane"), Leonid Dimov, caldă şi elevată pledoarie pentru poezia modernă („Mit şi comunicare"), ca şi „Retrospectiva Octavian Goga" semnat de Const. Ciopraga.
Exactă şi, mai ales, făcută cu o mare dragoste pentru poezia adevărată ni se pare cronica lui Marian Popa intitulată „Debutantismul", în care-] găsim pe autor acelaşi caustic degajat pe care îl ştim. Exemplele alese sînt ele însele incriminatorii şi ne miră lipsa de exigenţă a editurilor, mai ales cunoscînd că în sertarele lor zac manuscrise ce depăşesc cu mult nu numai cărţile de care se ocupă articolul, ci chiar pe cele intrate deja în conştiinţa estetică a publicului.
Cam restrîns sectorul rezervat literaturii. Să remarcăm totuşi proza Maricăi Beligan „Balonul cenuşiu". Investigarea unei situaţii limită (eroina se află în pragul sinuciderii) făcută cu nerv, este încununată în finalul, ce pare artificial în simplitatea iui, de grotescul sacrificiului datorat unui banal accident. în ceea ce priveşte poezia să constatăm doar preponderenţa liricii feminine în acest număr.
n. d.
159
revista revistelor din ţară
.zvezda" nr. 8/1969
în acest număr revista publică amintiri literare interesante. N. Jakov-lev evocă activitatea „Casei Puşkin" din primii ani de după revoluţie, pentru strîngerea moştenirii scriitorilor clasici. Puţinii colaboratori ai instituţiei au depus eforturi mari pentru a descoperi şi salva manuscrise, scrieri şi alte documente, ameninţate de distrugere în împrejurările războiului civil. Printre altele — scrisori ale lui Tolstoi, găsite în nişte coşuri în podul unei case la Leningrad, manuscrise ale lui Saltîkov-Şcedrin etc., depistarea cărora a cerut multă stăruinţă şi abilitate, în fruntea instituţiei se afla Nestor Kotlearevski, o personalitate proeminentă în domeniul istoriei literaturii ruse, adversar al revoluţiei, dar devotat operei de reconstituire a arhivelor documentare aparţinînd marilor scriitori ruşi.
într-un articol intitulat „Paginile vii ale trecutului", E. Nauniov reia mult discutata temă a literaturii anilor 20, precum şi unele tendinţe din Occident de a atribui valoarea operelor din această perioadă, în mod exclusiv, apolitismului său programatic şi neacceptării revoluţiei. în realitate însă, scriitorii cei mai reprezentativi au aderat — unii imediat, alţii în urma unor frămîntări adesea dramatice — la revoluţie, ca militanţi activi. Referindu-se, de pildă, la grupurile „Fraţii Serapion" şi „Pereval", la scriitorii grupaţi în jurul revistei „Kuzniţa", autorul arată că în ciuda afirmării autonomismului estetic, scrisul lor de atunci constituie, în tot ce au dat mai bun, o infirmare netă a platformei estetice declarate. Briusov, Blok, Zoşcenko, Fedin, Tihonov, Liaş-ko, Pavlenko şi alţii s-au alăturat fără rezerve, cu fapta, revoluţiei, tot ce au publicat în acea perioadă este pătruns de suflul actualităţii politice. Andrei Bielîi, în jurul căruia speculaţiile sînt deosebit de numeroase, s-a convins şi el, la începutul anilor 30,
că locul Iui este alături de revoluţie, de construcţia socialistă. Desigur, şovăielile, căutările incerte sau sterile, rupte de frământările vremii, nu au lipsit atunci şi istoria literaturii nu le trece cu vederea. Obiectivitatea elementară cere însă, ca ele să fie circumscrise corect şi în perspectiva evoluţiei lor reale.
La începutul anului a apărut în revista „Novîi Mir" o nouă nuvelă a lui Valentin Kataev „Cubul". Ea a stîrnit deîndată discuţii vii, mai ales în jurul modalităţii stilistice noi la care a recurs autorul. Prevăzînd parcă reacţiile, Kataev şi-a caracterizai cu anticipaţie genul lucrării : „Nu e nici reportaj, nici însemnări de călătorie, ci pur şi simplu un solo de fagot cu orchestră !". „Nuvela", ai cărei eroi sînt o fetiţă şi un băieţel, e construită din momente reale (memorialistice) şi imaginare, realizate într-o multitudine de scene, episoade şi imagini, foarte plastice. Compoziţia întreagă nu e de loc amorfă, ci polifonă, în spiritul acelui polifonism al prozei secolului nostru, de la Bu-nin pînă Ia Thomas Mann. Criticul G. Fiîipov stabileşte o filiaţie între această nuvelă şi cele două care au precedat-o : „Iarba uitării" şi „Fîn-tîna sfîntă", întrucît şi de data asta amintirile reale sînt împletite cu fantasticul, trăitul cu imaginarul, problematica personală cu acea a epocii, iar rezultatul contopirii lor este de o deplină realitate. Subiectul nuvelei se pretează greu la o reconstituire organică, pentru că autorul recurge la modalităţi de compoziţie şocante, neobişnuite, chiar în comparaţie cu ultimele două nuvele, în care încă se puteau descrifra unele forme tradiţionale. Ceea ce permite criticului să prevadă controverse aprige în jurul „Cubului".
i. p.
1G0
revista revistelor de peste hotare