viaţa românească revistă a uniunii scriitorilor din republica socialistă românia 7 anul XXII iulie 1969 V. R. TUDOR ARGHBZI DEMOSTENE BOTEZ STEFAN LUCA HORIA ROBEANU I. NEGOIŢESCU 3 programul de viitor al societăţii noastre socialiste 6 schiţă de poem tagore (text inedit) 9 unitatea materiei ; mobilele ; nocturna acvatică 12 penumbre (fragment de roman). 39 vocaţia fericirii ; moment de toamnă ; atunci ; u ; arheologie 42 jurnal — 1948 150 de ani de la moartea lui n. bâlcescu GHEORGHE ZÂNE SANDA RADIAN ION BĂLU M. PETROVEANU ION BIBERI 55 bâlcescu şi ideea de naţiune scriitori români contemporani 58 proza lui d. r. popescu şi dezbaterea etica texte şi documente 6-1 un interviu al lui g. ibrăileanu cronica literară 68 radu * boureanu : „solara noapte" 71 cicerone theodorescu: „ţărmul singuratic" CONST. PARFENE R: A. LOCUSTEANU M. NIŢESCU VASILE FLORESCU pe marginea cărţilor 75 mihai beniuc : „mozaic" tribuna : poezia lui marin sorescu 77" momentul realist al poeziei soresciene 85 o modalitate pe care am numi-o travesti... actualitatea literară .91. cîteva aspecte ale criticii şi istoriografiei post-călinesciene V. E. MASEK cronica ideilor I 102 spaţiul cunoaşterii artistice VIRGINIA CART1ANU ION IANEGIC D. I. SUCHIANU 106 izvoare străvechi de inspiraţie comuna în operele lui john cowper powys şi lucian blaga cronica dansului 115 trasaturi stilistice în baletul românesc contemporan cronica filmului 120 uimitoarea italie AL PALEOLOGU RADU BOGDAN FLORIN MUGUR ION CARAION cronica 123 mihai ralea 126 gheorghe petraşcu revers 128 oameni veseli; o poezie ; „inepţii" ? planete 132 andrei radu ; petru popescu ; aurelia batalt miscellanea pentru o definiţie a operei de arta (g. pruteanu) — orizont plastic bucu-reştean (radu ionescu) — al. donici şi costache negruzzi (vîrgil huzum) — „culele din românia" (I. daniel) — liuben zidarov, un artist al copiilor (val. cordun) ■— teatrul de pantomimâ din Wroclaw (o. constantinescu) 136 cărţi noî VLAICU BÂRNA: i. vailerian : „cara-su" — V. PORUMBACU : claus ste-phani : ,,întrebârile scoicii" — TRAIAN STOICA : ana carenina : „harfe uitate" — M. ALICE BOTEZ: poezia nordica moderna — MARIN MINCU : ion tudor : „seara întîimrilor" — DOINA ANTONIE : ver,a lungu : „poezii" — H. ZALIS : george demetru pan : „gingaşul oriel" — S. TRAIAN : ioana petrescu : „măgura vulpii" 145. revista revistelor din ţară „amfiteatru" nr. 3/969 (e. t.) — „ateneu" nr. 4 /969 (liviv oprescu) revista revistelor de peste hotare 1S4 „voprosî literaturî" nr. 4/969 (I. p.) — „the listener" (Virginia e.) — „rinas-cita" nr. 6/969 (px) — „le$ lettrej nouvelles* nr. 3—4/1969 (I. d.Ji 155 programul de viilor al societăţii noastre socialiste Publicarea în presă a Tezelor Comitetului Central ortarnţă dezvoltării activităţii ideologice, problemelor ştiinţei şi culturii, socotite parte Componentă şi inseparabilă - _ a procesului desăvârşirii societăţii ' socialiste: în cei 25 de ani care se (împlinesc de la eliberare, ştiinţa şi cultura -românească, ■ datorită, sprijinului dat, de partid şi de stat, au înregistrat reali- zări de seamă. în aceşti' ani s-a format o intelectualitate puternică, în rândurile căreia activează forţe şi talente din toate generaţiile, dornice să contribuie, cu aportid lor, alături de. muncitori şi de ţărani, la construirea vieţii socialiste. Oamenii de ştiinţă români au putut întreprinde şi desfăşura, în anii socialismului, o prodigioasă activitate de cercetare teoretică prin faptul că li s-au pus la dispoziţie toate mijloacele necesare, în cadrul zecilor de institute înfiinţate în aceşti ani. In documentele de faţă este preconizată necesitatea ca ştiinţa românească să devină şi o puternică forţă de producţie pentru- rezolvarea unor probleme capitale ale accelerării progresului tehnic în industrie, agricultură, şi celelalte sectoare ale vieţii economice. Oamenii de ştiinţă au primit cu entuziasm acest program, convinşi că descoperirile lor teoretice vor primi adevărata învestitură atunci când vor fi aplicate cu folos în procesul producţiei. în anii socialismului, şcoala, citprin-zind învăţănuntui de toate gradele, a fost în centrid preocupărilor partidului şi statului. Pentru perioada deceniubui următor se prevede dezvoltarea în continuare a învăţământului de toate gradele, modernizarea lui, generalizarea învăţământului obligatoriu de zece ani şi sporirea liceelor de specialitate. De asemenea o diversificare a pregătirii ştiinţifice, proces în care învăţământul de toate gradele este chemat. să asigure cadrele calificate necesare tuturor sectoarelor vieţii economice şi sociale. A fost primită cu bucurie de lumea intelectuală de la noi ideea dezvoltării aportului ştiinţelor sociale şi umaniste, pentru lămurirea unor aspecte ale vieţii sociale; a. unor perioade din istoria ţării şi istoria partidului şi pentru conturarea liniilor de perspectivă a României socialiste. Documentele acordă lu acest capitol o însemnătate deosebită şi. dezlmterilor ..ideologice, confruntărilor libere >de păreri pentru sporirea' combativităţii ideologice şi promovarea concepţiei marixst-lenini<-te. Intelectualitatea este chemată, de asemenea, să contribuie ca un factor activ la răşpîndirea valorilor culturii naţionale .şi universale in masele cele mai largi ale poporului şi la deschiderea pe un unghi cît mai vast a orizontului de cunoştinţe al tuturor cetăţenilor. Arta şi literatura ocupă un loc de seamă în documentele programatice recent publicate. înalta preţuire pe care partidul şi statul au arătat-o întotdeauna slujitorilor artei şi literaturii se reafirmă şi cu acest prilej. Purtătorii de mesaj ai spiritualităţii poporului nostru, creatorii de artă şi literatură, sînt factori esenţiali de cunoaştere şi înrîurire a gîndirii şi sensibilităţii contemporane. Opera lor are chemarea de a contribui la înnobilarea spirituală a omului, de a-l face să mediteze asupra problemelor esenţiale ale existenţei in noua societate, de a promova valorile jmţionale în cercul de lumină al patrimoniului culturii mondiale. întreaga activitate ideologică şi culturală este menită să contribuie la mobilizarea activă a maselor pentru înfăptuirea programului partidului, la dezvoltarea conştiinţei socialiste şi afirmarea trăsăturilor politico-morale înaintate, specifice omului nou al societăţi', socialiste. Poporul nostru salută cu însufleţire poziţia partidului şi a statului nostru, exprimată în litera vie a Tezelor, privind activitatea pe plan internaţional, activitate pătrunsă de o înaltă responsabilitate faţă de interesele fundamentale ale poporului, faţă de interesele socialismului şi păcii. Orientarea partidului şi statului nostru în politica lui internaţională contribuie la întărirea unităţii mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale şi la crearea unui climat internaţional de securitate, cooperare şi încredere între popoare. Intîmpinînd cel de al X-lea Congres al Partidului Comunist Român, întregul nostru popor îşi exprimă convingerea că litera programatică a Tezelor şi proiectului de Directive reprezintă ghidul in care sînt formulate în modul cel mai fericit liniile directoare ale înfloririi patriei socialiste în perspectiva viitorului. Prin aceste documente, care pun in dezbatere publică problemele de bază ale politicii noastre interne şi externe, fiecare cetăţean are conştiinţa că este făuritorul conştient al istoriei României. VIAŢA ROMANEASCĂ tuclor arghezi inedit schiţa de poem tagore De ziua centenarului din 1961 al poetului Rabindranath Tagore, primesc cu emoţiile sfielii sugestia colegială, să prezint slovele graiului nostru din Carpaţii Danubiani, printre comentariile festivităţii comemorative de la Calcuta. E ca o întoarcere, în posteritate, a vizitei făcute, acum 43 de ani, României, de patriarhul literelor indiene. Ne-a despărţit un timp şi un deces, dar nu i-am uitat cuvîntul viu, că Viaţa şi Moartea sînt două gemene surori... Prin vremea călătoriei prin lume, trecînd şi pe la noi, vînătorul de scîn-tei, sinteze şi simbole scria : „Alerg prin toate ţările pe care le colind, după Cerbul de Aur. Prieteni, puteţi rîde dacă vreţi de mine..." Din versurile lui Tagore prietenii şi cititorii aflaseră însă încă mai demult, că Cercul luminilor supreme fusese prins, fără să-şi fi dat, poate, seama însuşi poetul, exigent cu sine, ca orice căutător de frumuseţi inaccesibile, cu conştiinţa neîntinată de vulgarele şi meschinele orgolii personale. Probabil că, din fuga lui după un ideal neatins, nu putea bănui, la răspîntiile îndoielilor şi mîhnirilor întîlnite, că n-ar fi ajuns nici cu umbra, măcar, a manilor întinse după strălucirile nălucii, Predestinarea Poeziei e să alerge şi să zboare neîntrerupt, de-a lungul pămîn-tului, prin zodiac şi constelaţii, pînă la marginile de ceaţă şi de întristări ale duratei omeneşti. într-o limbă mai apropiată de cîm-pia dintre orizonturile noastre, mi-am luat plăcuta sarcină să culeg, de prin lanurile de grîu şi de printre porum-buri, cîteva flori sălbatice, româneşti, de împletit în cununa lui Tagore. Cu frică, parcă, de nimbul ce-i încinge fruntea, în iconografia misterioaselor haruri şi a marilor inspiraţi. Harul lui Tagore are accentul antic, care deosebeşte publicitatea literară curentă de murmurul imnului adînc, multimilenar, al omenirii în perpetuă frămîntarc, luptă şi năzuinţă. Sunase el, acel accent profetic, pribeag, mai ales prin tărîmurile fierbinţi ale lumii vechi, pe unde miracolul era normal şi cotidian, aproape casnic, cutreierate de sfinţi, de reverii şi de revelaţii neaşteptate. Pe acolo, aleşii, vorbeau, ochi în ochi, de-a dreptul cu Dumnezeu, ca Moisi. Lovind odată cu toiagul stînca, ţîşnise din cremene, proaspăt, un izvor. Despicînd odinioară, tot el, Marea Roşie în două, cu o poruncă, şi-a trecut pe albia uscată poporul, din pustietăţi pe ţărmul dimpotrivă. Din timpul proorocului tablelor Legii, de pe Sinai, pînă la strămoşii lui Rabindranath, prin părţile acelea schilozii, paraliticii, orbii şi nebunii se vindecau la un semn şi un cuvînt. Un epizod povesteşte, că, altă-dată, scos din nişte „îndrăciţi", cerşetori de milă şi tămăduire, dintr-o văgăună, diavolul a fost aruncat într-o turmă de porci... Apa din căldări era prefăcută în vin, ca la nunta din Cana Galileii... Nici o mirare ! de vreme ce erau invitaţi şi morţii, ca fiica lui îair, şi, ca Lazăr, al căruia cadavru de trei zile, începuse să şi miroasă în mor-mînt. Subiectivul imposibil devenea lucru concret şi pipăit, la îndemina fitecui simţea în el o vîlvătaie şi o chemare... Pe atunci chemările veneau de sus, tocmai din ceruri, unde zeii clasici, greci şi latini, muriseră cu toţii. e Regiunile de Miază-noapte, vinete şi posomorite, nu s-au bucurat de fericirile sufleteşti ale Sudului aprins şi visător. Ele-şi încleştau problemele obscure, deslipite de mitologii, cu lanţurile grele, zmucite să fie rupte, ale asupririlor stăpînitoare. Mai tîrziu, verigile de fier încep să fie scuturate şi în conştiinţa indiană, a castelor raja-hale. Chiar în accentul profetic al lui Tagore vibrează cu milostenia şi co-vîrşitoarea lui dragoste de oameni, dreptate şi pace, un ecou de revendicări pămîntene. In patria lui, întîr-ziase categoria sclavilor, dispreţuită, Rania, sufletele moarte, contemporane cu superlativele marei poezii... Pe cînd sudul mai era împărăţia fabulosului din poveşti, Nordul căpăta o conştiinţă socială. Animat de sugestia primită şi ue reminiscenţa liricii poetului, consacrat profetic, azi vre-o 60 de ani, în Europa engleză, franceză şi germană, care de-abia aflau de el, conaţionalii lui ştiindu-1 pe dinafară, am stat de vorbă cu condeiul meu, intimidat, în vîrstă, şi el, de 80 de ani... Literatura vechiului continent mai avusese pe atunci, după Homer, un scriitor al marelui accent, în personalitatea Iui Tolstoi, anahoretul din lasnaia Poliana. De la Ruşi accentul trecea la Indieni. — Ascultă condeiule, i-am spus condeiului, te-ai simţi tu în stare să faci o pomenire închinată poetului Rabindranath Tagore ? Dacă m-aş conforma condiţiilor sugerate, ar trebui să te silesc să te strecori în arhive şi documente, şi măsurîndu-ţi îndatorirea cu vingalacul şi centimetrul tipografic să-ţi cer, nu o substanţă, ci 2.000 de cuvinte... Nu-ţi dau asemenea corvoadă de copist. Nu te vreau nici academic nici profesoral. Nu e priceperea noastră, şi, în ce mă priveşte, m-aş lepăda bucuros de ea. Aş dori atît, să ne ducem în cămaşa noastră albă, 'ţărănească, încolo spre Soare-Răsare, ca nişte proşti, apucaţi de dorul de zări, şi să ne uităm în ele pînă-n fund. Plini de pămînt şi de sudoare să ne întoarcem cu capetele plecate în satul nostru, la oile noastre păscute pe tăpşanele verzi. Bagă de seamă, să nu stîrnim între Eufrat şi Gange şi mai departe, pulberea ţarinii pe unde au călcat colbul, desculţi, poeţii celor cî-teva odiniori ale neamului omenesc, de la Adam cimpanzeul pînă la Pavel din Tars, în atîtea biblii, scripturi şi limbi, în cîte visează de zeci şi zeci de veacuri Asia, poeţi care cîntau credinţele monumentale şi ciopleau în Egipt granitul, într-o vreme fără oţel. Pe atunci, hîrtia noastră generoasă era o şuviţă din căptuşeala unei trestii sărace de papirus. Nu-i aşa ? — Nu înţeleg ce ai vrea să-ţi fac, mi-a răspuns condeiul. — Adevărul e că nici eu nu prea ştiu. Şchiopătez, într-un haos parcă violet şi albastru, furnicat de briliante şi mărgăritare. în muzee ai văzut expuse osemintele albe, articulate cu sîrmă, ale gigantis-melor şi arătărilor naturii, succesiv defunctă şi renăscută. Ele străbăteau cîndva, într-aripate, văzduhul sau ne-sfîrşitele pustietăţi. Peste Iudeea marilor mîhniri şi a mesianicelor nădejdi plutind în asfinţit cocorii trandafirii şi galbeni, ibisul şi căprioarele au putut auzi, pe teorba cu patru strune, Cîntarea Cîntărilor, ritmată pentru o fecioară neagră, şi sonetele psalmilor lui David. Undeva, pustnicul uscat pe lespedea jertfei de sine, în asceza suferinţii voite, ghicea, în bătaia vîntului sterp, şoaptele lui Budha Sakia-Muni, întrerupte de cîte o şoaptă, trezită din somn, a cîte unui Confucius în devenire. Pe de-asupra Indiei începuse să treacă gîndul înfiripat în cîntecele lui Tagore. Popoarele profetice, dintre mările celui mai zguduit teritoriu de teologii şi mereu de alte începuturi, sînt acoperite de baldachinul celest al nuanţei indiene. Poporul poetului sărbătorit s-a putut spiritualiza pînă la tăgada trupului şi a slăbiciunilor lui. El îi spune săgeţii pornite din arc să se frîngă şi să stea. Săgeata se fringe şi cade. îi zice spadei aproape înfipte, să nu rănească : spada se înconvoaie. îi zice sîngelui : opreşte-te, şi sîngele s-a oprit. Ii zice firmamentului : vino la mine. Soarele, Calea laptelui, luna, se fac fantome şi vin la el. Prin grădina lui Tagore, care-şi farmecă florile, aromele, albinele, fluturii 7 şi păsările cîntătoare şi îşi fereşte pasul să nu dea peste furnică, totul fiind binecuvîntat şi sacru, se plimba Dumnezeu... Tagore-i grădina. El e şi pomul, şi ramura, şi mugurii, şi frunza şi greierele, şi steaua păstorilor şi plutaşilor rătăciţi în valuri. El e şi orga furtunii. E noaptea, e ţandăra de luceafăr, a luminii. Totul în tot... Poezie ! Poezia clipei, poezia trăirii, poezia muncii, poezia răbdării, poezia luptei, poezia păcii. Poezia uitării. Poezia iertării. — Nu prea înţeleg ce-ai vrea să-ţi fac, răspunde condeiul. — Drept să-ţi mărturisesc, sînt halucinat şi confuz. Vreau şi nu ştiu. Parcă visez şi parcă mă deştept. — Mi se pare că ai vrea ceva, cam ca un poem... — Poate că da. Cel puţin deocma-dată, o schiţă de poem, dacă se poate. Să vedem... demostene botez unitatea materiei Seara se sfîrşea cum se sfîrşeşte o lume ; Se destrăma într-o cenuşe tot mai groasă Ce-avea să-ngroape-arheologicele rămăşiţe. Şi era tăcere şi singurătate. Cum se întîmplă-n clipele supreme, — Hiatus între două lumi. Eu ajungeam sus pe-un promontoriu, Privind în jos o Atlantida vagă. Departe, la un ţărm, foarte departe, Sosise soarele măreţ, Cu coiful lui de aur strălucind Ca-n faţa unui cîmp de bătălie. O spadă nevăzută îl taie Şi-nsîngerîndu-1 tot, îl prăbuşi-n prăpastie. Şi cerul şi pămîntul se-nroşiră De-un sînge roşu-purpuriu, Ca cel ce curge în vinele mele.. Acelaşi sînge. mobilele întîi mi-au fost mai dragi ca niciodată Toate obiectele din casă. Metamorfoza noastră de fiinţe In imobilităţi familiare Ce mai păstrau într-un spătar de scaun, Sau în arcada unei canapele, Iluzii de eternităţi definitive. Simţeam în ele-o prelungire-a vieţii, Şt o imagine de nemurire, Ce dăinuia prin multe generaţii, Şi-un sentiment de mare siguranţă, în existenţa ceea neclintită. Pe toate le ştiam de mic copil, Şi le ştiau bunicii tot acolo, La locul lor, tăcute şi eterne« Un jilţ, o masă şi-o oglindă mare, în care-i mai vedeam trecînd, Cînd au plecat din viaţă, la plimbare. Trecură generaţii neştiute Şi ele au rămas pe-aeelaşi loc, Cu-aceeaşi stranie indiferenţă Pe care numai ele ştiu s-o aibă. Simţeam prezenţa lor nemuritoare Şi cum în atmosfera lor intimă Aş fi putut trăi şi după moarte. înţelegeam atunci cum faraonii Se-nmormîntau cu ele-n piramidă, Să nu le fie veşnicia prea streină. Ştiau şi-aşa, cu ochii lor închişi Prin întunerecul total Să se ferească-n calea lor de ele Aşa cum se fereau şi-n viaţă, noaptea. Apoi, cînd despărţirea mi-a fost clară Şi iluziunea prea deşartă, Mi-au apărut ca nişte vechi obiecte Din nu ştiu ce muzeu provincial Şi-acum îmi sînt streine şi ostile, Penibile şi caricaturale, Ca nişte roase moaşte de-amintiri De care nu îmi mai aduc aminte. Sînt despărţit de tot ce am trăit, Nu mai cunosc vre-un sens la tot ce-a fost. Un univers de lînă şi de lemn. Şi singur am să trec pe cel'lalt mal, Eliberat de tot ce-aduce-amiiite. Aceasta-mi pare marea libertate. nocturna acvatică Din ceruri o stea cade în baltă, ca un ochi Şi toţi broscoii-aşteaptă Să cadă şi cellalt. Dar balta stă plină De ochi care se uită în cerul dedesubt Cu lumea lui întoarsă Se înmulţesc broscoii Cu ochii de luceferi, — Mulţimea de ochi umezi Plutind ca nişte melci. Se uită cerul apei La cerul din văzduh Din partea ceialaltă-a Pămînrului străpuns. Nu vede nimeni însă Că sînt doar ochi fosile, Calcificaţi de ere Şi încrustaţi în vid. Cînd un broscoi se mişcă, Ei tremură în apă încet, ca o vibrare, înlăcrimaţi acum De cît privesc la stele A căror scăpărare îi doare ca un spin. Şi a orbit tăcerea. ştefan iu ca penumbre" ■Nu o oră, a fost deajuns un sfert, un pătrar al ceasului ca să-şi dea seama că nemţii au comis o greş-eală, una din acele greşeli de calcul nebănuite, neaşteptate pentru experienţa lor. Să fi fost încrederea nemăsurată ,în sulpemaritatea ilor numerică, în forţa de şoc a zestrei ilor tehnice sau imposibilitatea de-a stopa o derută, consemnată prin eşecul de la Păuliş ? Frica totuşi 1-a guvernat pe coloneflul Tătaru, căzut în muţenie cu ochii fixaţi ca-ntr-o transă hipnotică jpe receptorul telefonului. Bnebe-naru rămase multă vreme idupă aceea şi >asccie imereu acel rfert ide oră cu setea si gîtul ars de rachiul roşu, cerul gurii uscat şi un fir de praf supărmdu-i pleoapa stingă. Sfertul de oră dintre plecarea la atac şi prima rafală a mitralierelor, ca totul să se topească în vuietul crescînd, ca şi cum noi şi noi surse l-ar fi alimentat, al luptei. Abia atunci se liniştise. Ceru bidonul cu apă. Bău, fără să-i pese că apa e călduţă şi sălcie. I se prelinseră pe bărbie ipicurii grei, iar el vedea ca prin ceaţă cerul înalt cu nori de vatelină venindu-i în minte salteaua desfăcută din cantonament şi povestea acelui seismograf de care vorbeau elevii. I-a auzit prin pereteile subţire. ★ Diferenţa era izbitoare. Elevii, trimişi în cantonamente intrau într-o lume apropiată lor, civilă aproape, depărtîndu-^se de cazarmă şi atmosfera ei. Apoi scrisorile, obligatoriu supuse cenzurii, din ce în ce mai libere, mai îndrăzneţe, exprimlînd o -stare de spirit amestecată, cînd întunecată, cînd optimistă, dar în totul sinceră. „Judecind prin stomac, cu alte cuvinte cu ceea ce pe feţele albe de masă ni se pune dinainte să mîncăm, incontestabil se constată un regires, masa ostaşului echivalînd cu un seismograf din cele mai exacte. Prima zi, ce mcîntare în faţa supei, a fripturii cu mazăre, a compotului şi prăjiturii — lux pe care ni-ll permitem noi, elevii, renunţînd ia importanta sumă ce ni se dă drept solidă... (Rînduri cam emfatice, ton pretenţios, dar Brebenaru şi-1 închipui pe Magus, timid pînă la teamă şi umilinţă între camarazi, «bufnind în scrisorile către fratele său. Descărcare absolut firească...) ..-Solda aceasta n-o s-o vedem niciodată şi tare înâ tem că cineva se bizule pe uitarea noastră. Ai să vezi mai departe de ce, frate dragă, fiind că sînt hotărât să vorbesc azi numai de stomac, prizma prin care voi privi unele fenomene şi concluziile ce se impun. Prăjitura, deci, ne priveşte pe noi. Totuşi. Unii elevi, cei care au trăit anii de şcoală în internate, cum au fost normalistii şi tu ţii minte sălile de mese, refectoriile — cum le spuneam noi — cu „mînca-vor săracii şi se vor sătura" şi-apoi „Mullţu-mescu-ţi ţie, doamne !" au fost peste măsură de încântaţi. Oltenii, mai ales, s-au îndrăgostit subit de .plinea albă, moale {perspectiva mămăligii * Fragment de roman 12 necernute, cu pospai, răcită şi tăiată în dreptunghiuri, plutind încă în negurile viitorului) unii visînd să se activeze, în loc să ajungă învăţători de ţară, abandonînd deci subit planurile minuţios gîndite in ultimii ani de normală. Nu-jni răimîne decît să-mi consum de unul singur uimirea ţ— prăjitura dispărînd din meniu după două luni, o dispariţie treptată, înţelegînd că se uita de ea o zi, apoi două, la rînd şi aşa mai departe — solda însă tot acolo se irosea şi trebuia uitată) repet, uimirea cum planuri de. gospodărire înjghebate ţărăneşte, fiindcă din fragedă vîrstă sînt nutrite astfel de proiecte, erau (părăsite fără regret. Observ încă o dată că adevărata adolescenţă, ca vîrstă, înţelegînd acel pasaj teribil, de care noi afîta am vorbit, cu crize sufleteşti, cu -întrebări chinuitoare, cu îndrăzneli, vîrsta ca atare, n-am înfcîlni.t-o deoît irar la ei, in schimb abandonînd alte aspecte, unele mizere, peste care e mai bine să trec. Voi scrie poate, odată, despre ele, dacă voi ieşi ca dintr-un nou calvar, pentru că deşi tu rîzi, eu nu cred că nu voi deveni ceea ce vreau, un scriitor, bun sau rău, dar să . scriu. (Ştii, nu pot să tac, dar altă tribună nu cred că mi s-ar potriva. Ieri aim fost pus isă loamand plufconull si jalnicele mede comenzi, date anapoda, au stîrnit rîsul, în aşa grad, încît nu m-am ales cu nici o pedeapsă. Ofiţerul nostru părea şi el înduioşat. I-am oferit o oră de divertisment gratuit.) S-au succedat matematic una după alta, ca-ntr-o operaţie de reducere a unei expresii algebrice. După feţele de masă, untul de dimineaţă 1-a înlocuit, marmelada. O marmeladă scîrboasă, cred de sfeclă, faţă de care ar fi trebuit să adopt o altă atitudine mai târziu, aînd am ajuns s-o regret, deoarece cafeaua neagră din coji arse de pîine a rămas orfană. Pe urmă n^au mai fost compoturile, acele compoturi şi conserve care se serveau în ambalaj original. în marş irezistibil înaintau fasolea, varza şi cartofii, iar animalele sacrificate se dovedeau a fi fost prost hrănite din moment ce zgîrciurile, pieile, oasele, dominau net în cazan. O retragere elastică, dar definitivă.' Şi cînd toate acestea au culminat cu sosirea şcolii militare din Bacău şi cînd am văzut cu ochii, mei cum poate fi degradată idaea unei modificări în bine a vieţii în cazarmă, au luat măsura să ne expedieze iîn cantonamente. Fericită idee. împărăţia verzei şi a fasolei (totuşi de preferat) putea fi declarată. Au făcut-o fără jenă. O lingură, ca taoîm, o gamelă, marmitele şi şirul .nostru .înaintînd spre bunăvoinţa unui polonic uriaş, imlînuJt de om vesela^ icu şorţ bănuit alb dinainte. Reducerea aceasta iLa minimum, la cel -mai mic multiplu comun, ne punea să medităm la prizonierat, ne deschidea ferestrele spre un viitor nu prea atrăgător. A bătut ila poartă unitîi timidă mămăliga ; intaată în viaţa^ noastră a izgonit aproape cu totul pîinea. Nu-ţi doresc să mânînoi mămăligă, nici să guşti fiertura de varză, dar unde sînt alocaţiîk, solda noastră, cine... .mă pricepi ? Astfel s-au topit şi unele visuri de activare, ele pîlpîind încă în inimile color care au primit — imediat ce anul II a plecat în Moldova — (n-am putut fi înşelaţi în acest sens —) grade onorifice. E un agreabil spectacol să-1 vezi pe Ion Motoc, adjutant de batalion, .cu galoanele (în „ve" contemplîndu-se în fiecare geam de la parter. Are o jnutră ce justifică pe deplin darwinismul, fără demonstraţii inutile. Aşa că mulţi s-au reîntors la vechile deziderate. împărţiţi pe la case, unde notez sînt foarte puţini bărbaţi, demonstrează calităţi certe de gospodari. Repară garduri, dau cu coasa prin grădini, adapă vitele, îndeplinesc ceea ce omul plecat de-,acasă îndeplinea odată. Şi în unele privinţe mai bine, caci pe mulţi i-am văzut purtînd izmene lungi, cămăşi cumineci strunse la încheietură, batiste şi ocolind cu sfântă încăpăţânare mămăliga şi varza noastră de toate zilele. Eu. nu contez. Fiind îndopat ou precepte morale de fraţii şcolari ai ordinului nostru, vizind un episcopat tihijit, sînt imun sau aproape imun. Constat însă, cu mar* părert fie rău că nu aceste precepte mă împiedică să calc o anumită poruncă a decalogului. Sînt cauze mult mai adânci şi la ele se adaugă frica de-a poposi într-o încăpere văruită în alb, ca să utilizez un irigator spânzurat ca o icoană la înălţimea unui om, ,într-un cui enorm. Revolta stomacului nu izbutim s-o înăbuşim. Şi atunci am intrat în posesia unei unelte de pescuit, un nenorocit de voloc, cu care batem malurile Grisului. întrezăresc şi o poveste sentimentală dar mi-e teamă că şi ea se va reduce ca şi lista noastră de mâncare, la priviri şi la visuri unilaterale. Cu un cuvînt, iubite, laicizarea mea progresează. Mi-am procurat un Renan de la directorul şcolii, am sărit cu tcapul in jos în Dostoievski (tot aceeaşi sursă), gîndindu-mă de pc acum că lungă va fi penitenţa mea. Giuidat că IPapini «u-imi plaice Heidît fin obmuH Isău sfirgit, tă imă ântreb cum am supwtat tăcerile în somptuoasa mioasfcră ivillă ide pe Ideali. Regret numai bucătăria de-acolo, tufele de măceş şi mingea de volei. Cît de caraighios Isălltaim taxi Sn «sutana leu .guleraşe jimiaicuiLafte isă izbim tminfgea. Ţii iminte ochii, frumoşii ochi .negri migdalaţi, scăldaţi în ape înşelătoare ai fratelui nostru Bonifaciu. L-am văzut ieri ocupat să fixeze un butuc sub o laviţă, î.ntr-a doua curte de unde locuiesc. ÎI priveam din cerdac, gîdilat de o floare roşie de muşcată. Deasupra lui îşi desfăşoară coroana un tei minunat. Nu eram singurul care-i urmărea rîwia. Din uşa bucătăriei de vară, stăpîna casei iîl răsplătea cu aceeaşi atenţie. Dezbrăcat în cămaşă, cu braţele goale, lucra absent şi cred că nu se gîndea la nici unul din argumentele sfîntului nostru Thomasso d'Aquino. Suplu, voinic, se depărta literă cu literă de învăţăturile risipite cu atîta dărnicie, la plecare, de spiritualul! nostru. Şi eu care mă aflam în mrejele confindeţelor lui Ivan Karamazov, înciudat pe acel serafic şi incredibil Alioşa, înfuriat pe leahul Gruşenkăi, în taină iubindu-1, diavolul ştie de ce, pe Dmitri, blestematul. Iată un om, mi-am zis, care vine plictisit, dar vine şi se aşează în lungul nostru şir de elevi, descinşi, dar prevăzători ca să nu dispară, cu centurile după umăr, asteptînd clemenţa polonicului. Lingura lui străluceşte şi nici nu mai e «.ceea cazonă, cum e a mea şi a celorlalţi. Mi-i lene s-o spăl m-ereu şi cînd nu se mai poate o frec cu nisip. S-a subţiat ca şi evlavia. Curînd se va găuri şi va deveni improprie la zeama cu varză. M-a contaminat Blai a cărui lingură e iroz-vînătă, iar seara, la lumina lămpii efectele cromatice sînt şi mai seducătoare. O să lîncerc să-1 ajung. Lingu-ra lui Bonifaciu e inoxidabilă. Mămăligă nu serveşte. Mi-o dă mie, iar eu o mănînc, fiindcă recunosc : mi-c foame. E vară, fac baie în Grişiuri, am nouăsprezece ani, «înt plin de complexe, porniri şi rezerve, fac marşuri şi instrucţie, transpir, trăind deci din plin şi recolta volocului nostru rămîne precară. Pe urmă a apărut mirosul. Adică, vreau să spun, acel miros special dobândit de-un aliment (varză, în special, carne, în mai mică măsură, căci am menţionat din ce sînt compuse aici sacrificatele) după ce a trecut o vreme de la înregistrarea ei în magazie. Mirosul greu, pătrunzător, asemănător cu mirosul — ca tărie — a rachiului puturos de bucate, îmbibat în haine, prezent în nări ca un coşmar al simţurilor. Am ajuns să-1 aud şi să-d văd. Am ajuns să-1 gust, o perfect predată — ca la şcolile de aplicaţie — lecţie, intuitiv, adresîndu-se tuturor simţurilor. A căzut pe capul nostru deci şi-n nările noastre acest miros, această insuportabilă putoare. Q înfcreae numai duhoarea peştelui intrat în putrefacţie. Mare lucru e uitarea, mi-am zis. Unde sînt feţele de masă ale toamnei trecute, albe ca zăpada, unde compoturile, .untul, prăjitura cumpărată direct de la cofetarul din oraş, căruia i-a născut nevasta doi gemeni în ziua cînd a inaugurat şi salonul nou aii prosperei «ale întreprinderi, unde se poate 14 servi şi niasa şi o băutură bună ? Da, frăţioare, stau pe marginea adăpostului nostru, săpat în zig-zag, bălăngănindu-mi picioarele în bocancii •de pe 'care au căzut de muLt ţintele, fără veston, Ideci !cu pielea bronzată în plin soare, cămaşa fiind sacrificată săptămâna trecută (păduchii), scriu pe lădiţa metalică a încărcătoarelor, medâtînd la tine. Aş fi vrut mult să-1 cunoşti pe Dăneţ, pe Silvaş, să-i ştii pe unii cum o Chifor. Să îţi arunci o privire spre dealul acesta ciudat, oare e Mocrea, martor al unor note insuccese personale pe poligonul crescut în coasta lui, adînc intrat, ca un neoplasm între copacii versantului său domol. E un deal extenuat, astfel cade în plin şes, cu o ultimă .zvîonire înainte de-a expira. Şanţurile noastre de apărare tocmai pe această ultimă încercare de a mai respira sînt tăiate alandala în aig-zag. Pe aici se zbura într-o vreme ou planoare, peisajul, cînd întorci spatele eîmpiei e acceptabil pentru ochi. Dar noi aşteptăm, ceea ce aşteptăm, dinspre vest. Se iscă, aşa se exprimă Silvaş, se iscă în mine numeroase nedumeriri, întrebări la urma urmei simple ca o adiţiune a doi termeni. Ce ar mai fi urmat ? A picat pe noi minunea verzei alterate. Să-d compătimesc pe bucătair, obligat să nu se mişte ide lingă cazan ? Să mă întreb unde iau masa trei ofiţeri, cine le-o pregăteşte, cît ;îi costă ? Şd cît i-ar costa ca, după ce comandă frumos, admiraţi de după perdele de domnişoarele dc la poştă, să mai facă douăzeci de paşi pînă la sufrageria noastră în aer liber, redusă la elementele de bază ale unei noţiuni. Cît regret orele de logică formală, acum, nu pentru frizura profesorului nostru Lupşa, oît pentru excelenta lui voce de bas-bariton ! De ce n-am fost eu înzestrat cu un asemenea dar ? Soluţia trebuia găsită. Eram gata gata să cred în minuni. A trecut într-o zii căpitanul nostru pe-acdlo. S-a înfuriat, a dat ordin ca să fie vărsat cazanul (conţinutul) în Criş. A ifost mutat întîi căpitanul, apoi sufrageria noastră s-a deplasat la marginea satului, cu tot calabalîcul. Lingă cimitir. De necrezut, dar aşa este. Mirosul a urmat cazanul. Astfel am aflat că ne aşteaptă două vagoane dc varză muiată, putrezită, imposibil de scăzut, căci numai caii, echipamentul şi oamenii sînt reformaţi. (Urmau ştersături energice, după care scrisul, mult mai nervos, continua. Paginile de caiet purtau unune de grăsime. De armă, îşi spuse Brebenaru). Tu îmi scrii din Bucureşti. Potrivit convenţiei noastre. îmi vine greu s-o respect, deşi zilnic mă învîrt pe la poştă. Credeam într-o vreme că mie lîmi sînt adresate zîmbetele oficiantei. Beneficiarul s-a dovedit a fi pînă la urmă Bonifaciu. Să fie exacte observaţiile tale ? Dar fie ele nuimiai pe Islfert |şi totuşi. Dragul meu, nu mă (decid prea uşor, fără a-ml oonstrui zeci de obstacole, să-ţi şi expediez scrisorile. De scris le scriu. Expediţia e imposibilă aproape, cal puţin în mintea mea cea proastă — cum ar spune Creangă — reţeaua cenzurii nu cuprinde numai cele patru pavilioane ale şcolii noastre. Stilul nostru «pistolar poate distrează după masă pe ofiţerul de serviciu. .Reţeaua e mult mai întinsă. Pînza de păianjen se pare că n-a omis nici un colţ all României noastre. Experienţa mea stă gata să depună ca martor. Nici stilul criptic, enigmatic, nu mai prinde. în micile oraşe sînt chemaţi să (îndeplinească acest oficiu bătrînei. Imaginează-ţi cum se parcurg paginile epistolelor de iubire, cu cîtă plăcere intervine creionul. N-ai voie. Mi s-a întîmplat să fiu chemat odată în faţa unui astfel de sanhedrin, de ani buni trecut la pensie. Adăugasem. rîrtdurilor scrise nişte desene. Evident, greşisem. între ele se lăfăia o spmzuratoare, de altfel prost executată, iar, coincidenţă, moşulică al meu era ~ eel care convocase plenul, fost zugrav. îi cunoscuse pe Caragiale, pe Coşbuc, pe domnul şi doamna, frumoasa doamnă Ciura, pe Vlaicu, pe Ganea Nicodim cînd nu era bubos şi nu cînta din fluier în dosul Teologiei, 15 zugrăvise biserici şi firme, vopsise maşina prefecturii, izbutise portrete după (fotografii, (îngropase două neveste şi io /chinuia ca imioddl pe a treia Voia să ştie ce e cu desenele şi, între ele, spinzurătoarea. Latura artistici nu-1 interesa. Nu cumva se adresează această spânzurătoare unor stări de lucruri ? Şi ce am eu cu cei patru comercianţi şi doi brutari ai urbei ? Sînt icMnascuţi ica oameni respectabili, doi dintre ei fiind chiar consilieri comunali, iar eu, în calitate de frate şcolar, prezent la liturghie, îi pot observa negreşit cît de strict 'îşi respectă obligaţiunile religioase. Am replicat că ieu sînt în cor, iar .corul, din păcate, e cocoţat la balcon şi chiar dacă aş fi mai înalt, în faţa mea sînt patru rînduri tulburătoare de soprane. Au tras concluzia că sînt tenor, îmi spuneam. Afirm acolo, mi-au comunicat ei, că s-au îmbogăţit. Am replicat că, în acest caz, s-ar impune suprimarea vacanţei. Dacă n-aş fi avut vacanţă, dacă graniţele ar fi fost deschise, m-aş fi plimbat prin Viena, nu băteam caldarâmul tocit al orăşelului. Nici nu aş fi bănuit, în atari împrejurări, că fasolea poate fi silită să crească (zadarnic) cu drojdie de bere, n-aş fi meditat nişte coringeţi în casa angrosistului şi debailistului Duca, nici n-aş fi împrumutat o carte a abatelui Bongaud, fiicei brutarului din centru. Am presimţit oare eu că mirosurile de-acolo vor fi depăşite în tărie şi persistenţă aici ? Nicidecum. Nu există presimţiri. Refuz să admit. Temeri, da. Le-am mărturisit că intenţiile mele nu merg atît de departe încît să 'răstorn ceva. Se mărginesc să-1 distreze pe adresant şi să-mi omor într-un fel timpul. Voiam să şi bravez. Cenzori mai acătării rn-ar fi intimidat şi m-aş fi pierdut. (Ce-ţi scriu .eu şi cine ştie ce ne aştepată mâine. Spiritele-s agitate. Pînă şi Silvaş, a jucat crispat şi a ratat un careu, ceea ce 1-a înfuriat. lEu încerc să-mi aduc aminte versuri. Auditoriul meu se compune din Blai şi fraţii gemeni). Incidentul a fost închis. Scrisoarea a fost distrusă. Acasă, am recitit pagini dintr-o carte la modă. Ionel Teodoreanu. Tudor Ceaur Alcaz. Tu eşti mai liber ca mine, student, circuli, n-iai prejudecăţi. In chinuitoarele mele ceasuri de întrebări, te-am invidiat. E şi acesta un seismograf. La urma urmei seismografe de aoest gen, înregistrând cutremure, se mai găsesc. Trebuie numai să le cauţi. Ţiu minte că am trecut şi eu prin Capitală. Din relatările colegiilor noştri, care se .opresc între două trenuri şi dau o raită pe Griviţei, oraşul e periculos, abundă în şmecheri, în borfaşi, inspirîndu-mi o atitudine din cele mai stranii. Niciodată n-am ţinut la valiza mea ca pe peronul gării de Nord şi niciodată n-am crezut că un carton presat poate să-ţi învineţească pulpa. Atît îl ţineam de strînis. După tine acesta e aspectul mizer, dezolant al oraşului. Tot el are darul de-a diminua atmosfera generată ide răaboi. Dacă n-ar fi gradele inferioare, soldaţii căsaînd gura la persoanele strident fardate. Aşa scrii tu. Nu fac decît să repet. în centru povestea e alta. Sărmanii noştri consilieri comunali, cît sînt de departe ! I-ar roade invidia dacă ar şti cum se face asta „la. Paris". Şi încă cum se face. Nu-ţi mai vine să te întrebi ce va fi peste douăzeci de ani, cum se vor sfârşi toate, care-i menirea generaţiei noastre. Nu-mi place să vorbesc^ despre ea. întîi ar fi nevoie de-o mătură. Pînă una alta, generaţia e îngrămădită în cazărmi, e minată în tranşee, populează spitalele de campanie şi cele Z.I., cu trei cifre în coadă, ca liniile ferate în mersul trenurilor, generaţia îşi arde cămăşile, face coadă la zeama înmiresmată şi aşteaptă. Ne place să o considerăm o generaţie de sacrificiu. Pînă unde e adevăr în asta se va vedea. Bucureştiul zici că petrece. Localuri de lux, abil camuflate, căci dispoziţiile în vigoarie privitoare la decenţă şi asceză n-au fost abrogate. Afacerile sînt afaceri şi levantinii nu se dezmint. N-aş vrea să cred în spiritul tău practic. Aş fi dezolat.' înregistrez însă acel diescrescemdo dificil de ascuns din relatările tale. Specula 16 şi răspîndirea ei c seismograful lipsurilor. Nu poţi evita o realitate, oricît ai îndulci-O. în fond Capitala nu-i un oraş, e o sumă ele orăşele, crede-oiă. Vitanul nu aduce icu Giuleştii, Parcul Dorobanţi ou Colentina. Se dau, îmi sorii, concerte, se-nghesuie lumea la reviste în grădini de vară, patronajul a rămas patronaj, apar ziare şi comunicate doldora de încurajări. în acest caz e clar. E- multă nevoie de încurajări. Pînă şi Napoleon le-a folosit. Cunoşti împrejurările. Toate acestea vorbesc de capitolul distracţii, să fie pentru a uita înainte de vreme sau pentru a alunga gînduri mai greu de mistuit ? Citeam în Anatole France, nu mai ţin bine minte, că nu există decît oştiri glorioase pe lume. Nu stă în picioare, decît oa glumă, reuşită. Sînt amici cărora mu mi-ar veni la îndemînă să le-o spun, dacă i-aş mai avea în spate la instrucţie. Nu-i mai am de două săptămîni şi mă macină curiozitatea, mă roade, să ştiu cum s-au depănat patrusprezece zile în Bucureşti. Poate nu voi afla niciodată. Mi-i teamă că va suferi sau a şi suferit mult capitala noastră. Nu ile-ar strica acestor amici, nemţilor în speţă, un discurs despre gloria militară cu acompaniament dim Verdi. Atîta mă pricep. N-am mai ascultat muzică de atîta vreme. Chinuiesc o vioară orfamă de aici, în timp ce Blai se scobeşte în nas. Are predilecţie pentru nara «tîngă. Nu cedează. Rabdă şi stă lingă mine. E îndrăgostit, foarte îndrăgostit. . Fără leac, în sensul că nu văd cum i-ar răspunde domnişoara Răzmeriţă. E cea mai frumoasă fată din sat. O confirm şi eu. Mărturisesc că am văzut-o şi la baie. M-am silit că ' o contemplu ca pe o icoană, să existe şi ceva pios, prim urmare, în toată această afacere. E tragic să nu ai nici o şansă. Totul e altfel la ea decît ar fi la o persoană care să-i acorde măcar o şansă colegului meu. Norocul stă în aceea că în general Blai are un aer trist, dezolat. Povara nu se exprimă cu evidenţă, fiind astfel numai noi doi stăpîni pe acest teribil secret. Lia-Amalia Răzmeriţă e înaltă, bine făcută, conştientă de acest lucru (ceea ce e — îţi dai seama — ca o sentinţă dinainte hotărîtă). Mai adaugă prezenţa locotenentului Păunescu, obiectul tacitei admiraţii şi model de imitat al colegilor săi. Dacă precizez că erau amîmdoi tolăniţi pe nisip, cufundaţi într-o conversaţie animată, soarta scrisorilor pe care mă toacă la cap Blai să. le compun, va fi amară. Inechitabilă llumea asta, frăţioare, şi sînt ca şi inexistente semnele că va deveni vreodată echitabilă. Blai iubeşte adînc, statornic, din leneş cum era, acum cel puţin abia abia se mişcă. Păunescu înaintează pe-un front larg, învăluitor, după ce-a circulat printr-o anumită secţie a spitalului Z.I. din Timişoara. Şt totuşi... Spui că faci şi tu coadă. Asta-mi aduce aminte de-un lung şir de scene — lectură bineînţeles — iar de coadă e greu să scapi. Vezi descrierea anatomică exactă a coloanei vertebrale. A început de mult, ştiu asta. Iar ne întoarcem, wa-n Infernul lui Dante, pe aceeaşi stîncă. Prin prisma stomacului. Trebuie să mîncăm ceva, fie şi varza parfumată din cazanele bucătăriilor noastre de campanie. Am aflat cu înbfcziere că profesorul Dincă a pierit. Ţin minte ultima lui lecţie, înainte de-a fi înhăţat de moara care ne-a măcinat. Ce coincidenţă să predea istoria şi să fie specializat în Revoluţia Franceză. Cu diapozitive, proiecţii, extemporale şi severitate exagerată. Şi el ne-a ţinut un logos despre cozile din Paris, citind din „Zeilor li-i sete". Paralel, banchetele fastuoase, Danţon etc. Există două sensuri, m-am gîndit eu. Sărăcia iot cu uşile deschise stă. Dar sînt case în care se mănîncă bine de tot iar sensul e invers: sînt trase pînă şi obloanele. E ca şi cum ultimii s-ar apăra, ar ţine cu dinţii la ceea ce au, presimţind tulbure ca primii jinduiesc. Nu e şi o recunoaştere a legitimităţii unei apropieri ? Curioase gînduri îmi vin, nu ? între altele mă amuză eliminarea din limbajul zilnic a unor expresii. Bunăoară pe gratis puteai fi taxat bol- 17 şevic, comunist. Nu k-am mai auzit. Nu mai stntem nici unul dintre noi aşa ceva, deşi au avut loc scene suficient de tari. De pildă cînd mirosurile s-au complicat, contaminând pînă şi nevinovata mămăligă rece. Protestele au fost energice şi demne de admirat. Păi, bine, pînă şi mămăliga ? N-aş vrea să afirm ceea ce nu ştiu exact, dar se spune că mălaiul nu provine din depozitele noastre. Sînt şi pe aici consilieri comunali şi se-nchid şi pe aici uşi şi sînt coborîte obloane. Aş vrea cu mai mult zgomot. Deocamdată se face asta pe tăcute. Iată, între altele, cum se exprimă metamorfozele, deşi eu, contrar opiniei tale, nu cred în ele. Fiindcă eu cred în uitare. Aşa s-a încîmpliat în 1918. Dăneţ susţine că nu pot coincide situaţiile. Ou el nu pot discuta. Are o mai mare rază de observaţie decît mine. Trăncănim ceasuri întregi. Recunosc că sînt parcă aspirat de profesoraş. E cineva. El susţine că al doilea război mondial deosebindu-se de primul şi consecinţele vor fi altele. Mi-a descris apoi amănunţit etapele de care ţi-am amintit, aproape aceleaşi, dar privite prin altă prismă. Războiul nu c numai între armate, e şi între idei. Sînt vagi şi mai mult ca sigur eronate opiniile despre comunism, spune el. Lumea în general e naivă şi credulă. Cu fascismul sîntem deocamdată în clar şi, afirma el, nifei fraţii (şcolari nu il^air fi admis deşi inchiziţia tatolilcilsmul a patronat-o. Ideile noastre isînt cam dezorganizate, Iflinldlcă ne sînt încă ânchise bibliotecile, adică sursele. Indexurile, lista cărţilor interzise e nesfârşită, amice, susţine Dăneţ. Şi atunci închide palma ca şi cum ar fi prins o idee, un fir. Să utilizăm logica elementară. (Mai curînd logica lui, săl-tînd de la o ideea la alta, disparate, de gîndeşti că-i o capră neagră ţopăind pe colţuri de stâncă). Naivă şi credulă. Răzvrătirile, revoluţiile sînt întîi judecate ca violenţe, ieşirea din făgaşele obişnuite, obligând la schimbări. Pe acest aspect au marşat cei care pînă şi azi deformează revoluţia franceză. Iată de ce îl respect pe Dincă. Vedem numai ruguri şi umbra ghilotinei însângerate, sanchiuloţi, demenţă, furie şi tribunalul şi vocea lui Fouquier-Thinville. Nu e mai cuminte să stai în găoace, să faci coadă, să laşi lumea cum a fost ? E vorba de tiparele ei. Hitler face o promenadă prin Cehia, înhaţă Austria, îi trage o raită prin Polonia, Franţa şi, chipurile, are nevoie de nişte sateliţi. Apoi se-nfige în colos. Şi iată ce-a ieşit. Ergo : nu coincid situaţiile;. Primul război cu cel de al doilea. N-o să fie copiate la stanţă nici consecinţele. Fie şi numai pentru că ideile comunismului nu vor mai fi vagi, ci oît se poate de clare. In ce lume ne-am mişcat noi ? Aici am tăcut fiindcă mai simt încă smirnă şi tămâie. Dăneţ se bate tot cu ideile lui. Cam măruntă lume. Visînd bursă, post la stat, o căsuţă cu viţă de vie şi pensie. Mai există şi o altă lume ? Nu ne-a interesat. Sau am închis ochii, am tras obloanele şi gata. Să vină leafa, cum o fi ea, dar să vină. Să mai întrebăm şi pe alţii. P« Holerga, cel cu flautul şi cornul engflez, orchestratorul companiei. El o vede în fiecare seară pe domnişoara Lia. Nu ca invitat. Invitaţii sînt căpitanul Vascu de la a treia, Păunescu, Dărăscu şi care ofiţer doreşte să piardă o seară la învăţătoarele din sat. Sînt singure cuc. Dascălii predau tactica infanteriei pe viu ceva mai departe. întoarceri inopinate sînt excluse. Şi atunci se cîntă. De dor, de inimă albastră sau de speranţe ce se nasc. Holerga e flautistul. Punctează catifelat refrene sentimentale. Şlagăre din fericire se nasc şi-n epocile de criză artistică creatoare. Cine-a zis că muzele tac atunci oînd zăngăne armele ? Minciună. Dimineaţa, la amiază şi sieara1 comuna răsună. Se fac auzite, în cadenţă reglementară, marşuri originale. Nu vorbesc de patrie, de vitejie, de ostăşie. Ci de ochi albaştri, de bărbaţi cruzi, amoruri, inimi zdrobite sau mai puţin zdrobite. De unde răni, de unde obuze, telegrame cu chenar şi căzuţi tîn războaie! Le n icând peniţa fină de oţel, peniţă din vremuri bune, Emma s-a gândit la sinucidere, că a obsedat-o acest .gînd. O vede, masivă, umplând scaunul din faţa biroului domnului Mayer, scriindu-i. Posibil, în aceste pauze, reveniri la scene petrecute între ei, căci epistola e o chemare. Nu e vorba într-însa de plecare. N-au pierit speranţele. Moartea n-.a fluturat în penumbra camerei vegheate de portretul domnului Mayer. Rândurile vorbesc în alt limbaj decât al frînghiei îmblânzite cu săpun. Tind să ademenească şi, reluînd lectura ei, Brebenaru •se convinge că nu se suprapune imaginea sumbră a unei crăci din frumoasa pădure a Monesei, iar doamna Emma nu vrea să-şi scoată limba la el, cel puţin atunci cînd îl încredinţează încă o dată că nu-şi ia rămas bun pentru totdeauna, ea păstrînd încă în sufletul ei asigurarea că pasiunea lui n-a fost trecătoare. Singurul bărbat adevărat din viaţa ei ; •deci nu scurta ei viaţă, fiindcă e asigurat imediat că nu-1 va uita, oriunde va pleca. Nimic disperat, nici o cută amară, doar nemulţumirea vie încă ■a îndelungatei sale absenţe. Vin, apoi, ca aducîndu-şi aminte — printr-un neaşteptat recul, rînduri în germană. Lejere, sentimentale, copiind graţiile stângace ale femeii, croite în canoane darnice, vrîndu-se în plină aventură, banca imens de ridicol împinsă sub fereastră, graţiile ce se voiau feline, şoaptele, tandreţea gesturilor neruşinate, puse-n iseaimia neştiinţei, a primelor descoperiri. Brebenaru închise ochii. Ezita, lupta să alunge imaginea femeii frumoase pendulând, într-o ultimă, definitivă grimasă, de-o cracă desperecheată. Refuza să creadă în curgerea logică a faptelor, petrecute real, din moment ce doamna Emma a şi fost înmormântată, casa zăvorită, învăluite în aceeaşi enigmă ca şi rîndurile rămase nescrise din sorisoarea lui Magus. Lipsea un ochi al lanţului. ★ în schimb un prim rezultat a avut şi scrisoarea expediată din Mo-neasa pe adresa şcolii militare. Fiind nelipită, fără îndoială că a fosl parcursă avid de către ofiţerul de serviciu. — Depinde cît ne bucură succesul de azi. Peste putinţă să nu auzi. Colonelul remarcase, senin : — Singurul stăpîn pe sine, Brebenarg. Stăpân, dar după un sfert de oră şi cu ce preţ ! Iarăşi pleoapa stîngă. TSfu, n-ai să mă calci în picioare. — Nu-mi ieşea din cap, izbucnise Tătaru, gîndul că. am uitat ceva. Mereu mi s-a întîmplat să uit cîte ceva. Tunam şi fulgeram. N-au4îam cum se sparg Ifuzantdle pe Mocrea. Ceva mă istringea ide gât. Nici să ţip nu reuşeam. — Nu v-am fi auzit." — Ştiu carte băieţii, jubila Tătaru. Unde-i locotenentul Puşcaşu ? Artileristul. Ce curios, nume de Puşcaşu, Dorobanţu, întâlnim. N-ara auzit să-il cheme pe careva Artileristu. Ţot Puşcaşu-1 strigă. Invitaţi-1, dragii mei, dau o sticlă de coniac, din cel al contelui de colo. Mare zi a fost asta, ţineţi minte ce vă spun. 20 Dus de avînt nu se mai controla : ' ' ■ " — Cocoşată mea a dat, sută-n sută, cîteva acatiste la preacurata ş* nevinovata. Aud ? Ghiţă ! Dă, bidonul. Nu pricep, Dărăscule, ce ai tu cu.Brebenaru ? îl tot .înţepi. Ehei, fiţi ca fraţii; mă. înţelege că el a fost. cu.ideea falselor flancuri. Numai mitraliera să vorbească. Tătaru continua să se descarce, aşezat (la rădăcina pomului, bătând cu pintenii în pământ. La cîţiva metri începeau- adăposturile. Ofiţerii se-ndemnau unii pe alţii la băut. Un soldat alergase după artillerist. Un bărbat scund, prăfuit, cu un deget bandajat, din belşug dat cu tinctuxă de iod. Figura preocupată, ochi înroşiţi. Venise şi fără invitaţie. — Domnule locotenent, mersi pentru scăldătoare. — Aţi văzut ? — Mi-au spus băieţii. Spui că făceau baie. Ce poate să însemne asta ?' — Nimic 'deosebit, remarcă Puşcaşu. Vorbea calm, cu pauze, aşezînd cuvintele unul după altul ca pietrele pe o tablă la remi. Distanţa e mare şi, cred eu, din informaţiile lor, şcoala nu avea în dotaţie tunuri de 105. Brandurile nu bat pînă acolo. — Eşti activ, domnule locotenent ? — Rezervist. Predau matematicile. Am predat, mai exact. La Cluj. Deacu... Se destupase sticla. — De-ar suna şi cartuşele aşa, glumi colonelul. - Cu Mateescu ce-ir nu4 văid' ? — Are ceva la umăr. Nimic grav, îl asigurară mai multe voci. Ne va spune Niculescu. ★ Brebenaru gustase din coniac, o băutură fină, învăluitoare, amintind de cearşafuri curate, de bătaia unui ornic, de-un interior liniştitor, ca un medicament. Era timpul să se încheie socotelile • între el şi Dărăscu. De ce înverşunarea aceea, consecventă, aţîţătoare, mereu prezentă, ca o idee fixă ? Să plece dintr-un punct pe care omul acesta să-1 cheme patriotism silă sinceră, nedisimulată, împotriva renegaţilor, a ceea ce Magus numea colaborare, printr-un eufemism ? Adjectivele nu lipsesc şi pot fi administrate. Imaginea unui Bucureşti mai vechi să se fi şters din memorie ? Dărăscu n-are memorie ? Bine. In schimb el, Brebenaru are. Numai că lui i-i silă, peste măsură de silă şi -ar renunţa bucuros pînă şi la explicaţii, lin Islcihimbul tăcerii. Pornit pe lungul şi ohiouitorul drum al reexaminării şi «întăririi accesele de inexplicabil, subit înviat patriotism îl abăteau. Fie şi numai oomparînd lipsa lui de solicitudine faţă de sine însuşi, obscurul presentiment al amăgirilor ce se vor lăsa descoperite în procesul dureros al revizuirii propriului său proces, ci* dezinvoltura cu care alţii pot arunca peste bord lesturile din corabia lor, mânaţi de unicul ţdl, acela al plutirii cu oriice preţ. Să fie singurul, ar fi ciudat atunci, împins de nobilul mobil ? Ceilalţi nu ? Şi-atunci Mateescu ':' Brebenaru se revoltă. Iar încep jocurile, iar se amestecă pachetul de cărţi. Versatil. E un cuv.înt înmuiat, aproape de ceea ce s-ar numi înţelegere. Versatil. Face omul ce poate, trebuie să te orientezi, nimic nu-i veşnic pe pămînt, ca-n romanţele cîntate de orchestra înjghebată dc Vascu. De adevăr e aproape Tufescu. înţepăturile au avut şi ele ur» început, uşor de depistat pe cadranul care a răsucit evenimentele. Elr Brebenaru, n-a bănuit jocul. N-a ştiut să se aranjeze. Jocul de umbre şi penumbre 1-a jucat numai în imaginaţie, 1-a născocit înşirând nimicuri unei femei, fosta lui soţie, care-şi aştepta amantul. Bine, calculă, el, să presupunem că ne ducem la Dărăscu işi spunem apăsat că nu se mai simte dc nimic legat. Promisiunea de-atunci cade, tăiată ca o cracă de mâna lui, a 21 Jui Dărăscu.Versiunea (dată .aşaeuAui de Munci >*e tajduce în rafucsuil ofiţerului de-a pleca. — Am simulat si m-au crezut. E o versiune, tardivă însă. A fost pusă pe roţi să circule abia în acca»tă vară. Mie însă, lui Brebenaru, prezent acolo şi rniai ales dînd umblă. — Nu trebuie isă mergi mai departe. Sub bucătăreasa noastră s-a rupt capacul de ila pivniţă. A pîriit şi dus a fost. Aţi fi format o pereche... —■ Şi mai cerea trei bucăţi. — De ce-i zici capac ? ■— Zi-i chqpeng, ca-n „Dtoxuri". ' - — Mă credeţi, nu mă credeţi, eu am învăţat geografie după „aventurile echipajului Dox". — H. Waren şi Lia Hîrsu. Pentru patru cărţi cu Pongo m-am ales cu. treî cucuie. Mi le-a administrat profesorul nostru de istorie. — Bre, dar unele au fast duse regimentele ? — Cred, presupuse Dăneţ, că şi ele vin încoace. O să încalece creasta de colo. — Totuşi, mare zăpăceală. —- Noi nu mai avem ofiţer. — N-ai nevoie. — Păcat de Mateescu. Era om fin. — Mai bine crăpa scârba aia de filfizon. — înţeleg s-o fi spus altul, Bonifax, fiule. Lasă, că-1 aşteaptă domnişoara de N. lac-aşa i-au crescut ţâţele tot asteptându-d. — îl mănâncă ia prima ocazie. Dăneţ îşi aranja sacul de merinde, plin ou ţigări „Dorobanţi". Scotoci între ele şi scoase un pachet lung. — 100 bucăţi. Ţigări „Mărăşeşti". Stau dosite din 1940. — Ia, dă. Io-te, bre, au foiţă gălbuie. Deodată, Crai îi întrebă : — O fi avut cineva grijă de actele băieţilor ? N-ar fi vrut să se întoarcă, să reia firul celor întîmplate. Nu se obişnuiseră cu absenţa îndelungată, definitivă. Blai, Gemenul, Magus, Silvaş, erau nume galta-igata să le rostească, isă-i îmbie cu oîte-o ţigară, să 24 bea împreună, să joace cărţi, să glumească pe seama lor. în aceiaşi timp, fiecare dintre ei simţea că. durerea ascuţită, durerea adevărată, se consumase, a airs în vuietul luptei, ferindu-se acum să rostească ceva grav, nelalocul său, spus «din vârful limbii. Părere de rău, dar nu durere şi ân nici un caz egală. Era apoi de faţă .celălalt gemen şi. reticenţele creşteau. Mai bine să nu îşi amintească. Se aflau prea .apropiaţi Bn timp de evenimentele petrecute, prea erau proaspete . impresiile. Emoţiile n-au durată, iar conştiinţa deplină că se află în alta lume deciît aceea a cazărmii încă nu domina. încă nu se dezmeticiseră. Scăldaţi în lumina blândă a soarelui de toamnă căutau, fără să-şi dea seama, cel puţin prin preocupările de moment, să se îndepărteze de tot ce s-a petrecut, ştiind că mai tîrziu vor reveni. — Aproape siguir, ascultaţi ce vă spun. Ne dau grad de elevi-plutonieri şi ne repartizează la unităţi. — De unde ai aflat ? — De unde ? Mi-a spus Motoc. Dăneţ râse. — E dezamăgit. Din adjutant plutonier. Retrogradare. — Dar decoraţie tot capătă. — Pentru ce mama dracului să fie decorat. ■— Halic. T.u eşti copil ? Aşa merg lucrurile. Holerga se instala mai comod şi începu să se descalţe. — Cum s-ar zice, ne despărţim. Oricum, spuse , gânditor, dacă se va putea, raâ duc la vânători de munte. — Şi apoi, în fruntea plutoanelor noastre, înainte.. Dinspre capul satului se auziră câteva strigăte. Zarva se înteţi. — Se-ntorc oamenii în sait, pe cinstea mea. Cu căţel şi purcel. — Opriţi-i, să nu treacă peste pod. «Grirtzile-s tăiate. Să aştepte. Convoiul de căruţe, pline vârf cu fân, cu saci, boceele, copii, se opri cu greu, îngrămădindu-se în faţa podului de lemn. De căruţe erau legaţi viţei. Pe marginea pîrtîului cu maluri prăpăstioase au «început să pască vaci/e. Femeile se tînguiau, ţipau. Voiau să meargă acasă, fie ce-o fi, în pădure copiii se-mlbotlnăvesc, nemţii i-au bombardat în şoseaua spre Sebiş. Vin avioanele. Se ştiu curând că nu erau din satul acela, decît puţini. Ceilalţi ori se lîhapoiau ân satele din jurul Macrei, ori fugiseră dinspre Bocsig, înspăimântaţi. —- De ce n-aţi luat-o spre Buhani, Lazuri, în sus ? Maiorul Negullescu era ou totul nehotărât. Scund, negricios, părea în-fip ân mijlocul podului. Le arătă grinzile retezate pieziş. Nu s-a lucrat de mântuială, gândi el, cei care au vruit să-J strice au avut timp. O capcană, urmă el, «iar noi dacă Itrecearn noaptea picam în cine ştie ce ambuscadă. I se păru copilăresc presupunerea lui, ca o scenă din cărţile de aventuri. Dădu ordin ca oamenii să fie ajutaţi 'să întoarcă şi să rămînă în păduri, ori să meargă în sate îndepărtate, pe unde au rude, cunoscuţi. Podul trebuia reparat. îl trimise pe Motoc după plutonul de specialităţi. Gîradi cu maliţie : să se mai desmorţească. Ieri s-au distrat în spatele liniilor şi-au băut de s-au stins. — Ce adunătură pestriţă. Urmează să vină batalionul şi să vezi ce hărmălaie o să iasă. In acdlaşi timp se ruşina, fără să-<şi dea seama, de unde vine acest sentiment. Nu-şi îngăduia măsuri extreme faţă de refugiaţii aceştia, porniţi într-o bejenie fără termen, istoviţi, îngroziţi de raidurile avioanelor, murdari, trăind într-o continuă ispaimă. Fulgerător îi trecu prin «minte că avioanele pot reveni şi aşa, în treacăt, cinci-şase bombe, ân plin. ★ 25 Avioanele au venit, răscolind cu huruitul lor văzduhul. Zburau la mică înăHime şi n-au aruncat bombe ci au mitraliat, cu cartuşe de mare calibru, de-a lungul pîr.hilui. Au ocOlst larg peste culmile împădurite şi descriind o «legantă curbă au mitraliat de-a curmezişul, «motoarele asurzind au acoperit vacarmul de pe pământ. Cai înnebuniţi se ridicau ân două picioare, răsturnînd căruţe, împrăştiind în şanţurile (drumului încărcătura pestriţă. Cei din urma convoiului se risipiseră pe oîmp, trintindu-se în porumb işti. Copiii «târâţi de femei se-ampiedicau, ţipând ascuţit. Lătratul sacadat al mitralierelor era spintecat de cîte-un ţipăt scurt, neomenesc, ca un pumnal. Elevii se chinuiau să pună în bătaie unicul tun antiaerian, rotindu-i ţeava zadarnic. Maiorul Negulescu intrase sub pod. Bărbia rasă proaspăt îi tremura şi-i venea să vomite. Câteva căruţe se răsturnară în rîpă. Un viţel sugrumat de funie luneca chinuitor în apa limpede a pîrîului, în clipa cînd podul se prăbuşi, stârnind un nor de praf. Ca la un semnal avioanele luară înălţime, dispărând după creasta Dealului Mare. Compania intră spire seară, în dispozitiv, pe coama dealului. Se săpa greu, deşi băieţii îşi făcuseră rost de Mrieţe şi .târnăcoape. Aşezarea însă nu le convenea. Terenul ras ca în palmă cădea exadt sub observatorul, .cocoţat la oota 378, pe care nemţii desigur că-,1 instalaseră. 0 tragere bună cu branduri ar fi devenit fatală. Lucrau însă deabrăcaţi la piele, obsedaţi de borribardamentul de după-airniază. — Luăm lecţii, rosti cineva. — Dac-ai fi văzut cum zgâria pământul, urla şi nu-i curgea nici o lacrimă. 'Pe băiat âfl iţintuiseră parcă pe marginea şanţului. — Ai băgat de seamă cum se-nţepeniseră. Nici după ce-au trecut avioanele nu s-au clintit din loc. Bătrâna aceea, singură, «umblând în patru labe şi urlând. — Luăm lecţii. Exact ne dau lecţii. — Taci, Dăneţ. îţi vine să filozofezi iar. Mi s-a urât. Eşti de piatră? Dăneţ potrivi o brazdă pe parapetul adăpostului său, mai larg, destinat puştii-mitralieră. —' Niciodată n-am înţeles mai bine, rosti el sec. înţelegi, Crai. Spectacolul te-a doborât. Pe toţi ne-a «doborât, dar e o lecţie. Ar trebui predată înainte de-a ne hotăra dacă e just să-i luăm pe nemţi prizonieri sau să-i stârpim pe loc. Ei ne ândeamnă la aşa ceva. Cînd o armată, cum e cea germană, începe să facă treburi din astea, fără noimă, se pune întrebarea : care e motivul ? Intimidare ? Ne căutau pe noi ? Din simplă distracţie ? Nu. E fiara rănită de moarte ân drum spre agonia din bîriog. E o armată dementă. Iar noi, cînd l-am lualt prizonier pe ofiţerul ăla gras, cum se mai întreceau în politeţuri faţă de el. I s-a dat şi coniac, l-au servit cu ţigări. M-am simţit jignit. Ce să mai vorbim ? De ce să respect numai eu legile elementare ale războiului şi să nu-1 stârpesc de pe faţa pământului ? Aş vrea să fiu de piatră, dar l-am văzut pe unul din ei cum înfuleca din gamelă şi-aş fi wut ân acel «moment să dispar. Imposibil. Se aşezară pe marginei adăpostului, aprinzându-şi ţigările. — O să-1 umplem cu paie. Aici dormim la noapte. 18 — Am spus că fac eu primul schimb şi-mi pare rău. Mi-i foame, mt-d sete, mi-i somn. De fumalt «înt silit s-o fac cu capul ascuns ân şanţ. Generoşii noştri magazineri tot nu ne-au împărţit echipamentul de iarnă. Băieţii s-au vîr.ît pînă-n gît în paie şi dorm. Luna le scaldă faţa, «învine-ţindu-i ca pe nişte cadavre. Iar eu, sergent ân perspectivă de-a pleca la unitate, mă gândesc, meditez la întoarcere. Dacă io asemenea întoarcere va 21 avea loc. «Asta-i itritrebarea ; sau tafta întrebarea ? (Nu-mi mai aduc aminte exact. Multe am uita*. Artele «-au îngrămădit în aninte, ca si cum numai o anume cantitate ar încape Sn casetele creierului. «Aş accepta acum condiţiile vechi, reintrarea Sn aceleaşi tipare? Dar toate principiile cu care am £ostt alăptat a-au topit. Frumos şi bun, idealul antic, cuvinte... Se îndepărtă, căkând \pe pământul uscat şi tare. Nu voia si-şi mai vadă camarazii dormind. Feţele lor străvezii, lunare, îl înfricoşau. Găsi o groapă dreptunghilară abia începută. Se aşeză, — Înţeleg, hai să înţeleg dispariţia ilui Magus, a lui Blai, a celorlalţi. Nu-mi intră în cap sau — ce prost mai sînt şi zăpăcit — nu-mi iese din cap femeia «râcîind păraîntul, goana oarbă a animalelor, caii, a căror moarte întotdeauna mă doboară, bătrâna în patru laibe zbierând ca un animal despicat, femeia care urla ifără lacrimi, obrazul plângea, numai ochii-i erau reci şi uscaţi şi răi. Prietenul meu din Ineu dispune de un radio. El nu e militar, nu are o armă ân mână. E infirm. A căzut pe scară şi e paralizat. Sînt, dar nu imai am nevoie de «le, «âlşi arată el picioarele. El are un aparat de radio, ascuns ziua sub pat. El ştie mai multe decît mine. Şi cu groaza în suflet, inspirată de-o iminentă percheziţie, ascultă totuşi. Lagăre de concentrare unde se petrec besitialrităţi. Avem şi în ţară liagăre. Unul e la Tg. Jiu, de ăsta am aflat şi noi. Din Ardealul cedat evreii au dispărut, încărcaţi în trenuri şi transportaţi în (direcţii necunoscute. Judifli, prin urmare Judith va răimâne o poveste frumoasă, de adolescenţă. Nu i-o fi părând rău tatălui său că i-a interzis să imai facem lecţii de înot ? Acum, în această clipă dacă i-aş cere-o, s-o lase pe Juditfh cu mine. Ea era mai matură decât mine şi totuşi ne îmbrăţişam, .în felul nostru, îs apă. Nu am rostit nici eu nici ea un cuvânt de iubire. Eram piin de astfel de cuvinte. Mi le şopteam singur noaptea dtad braconam pe Mureş. Vor mai reveni astfel de cuvinte? Judilth semăna cu Magda. Fatia paznicului. Al cimitirului reformat Pe Magda o sărutam, o pipăiam, dorind mereu ceva mai mult, idorea şi ea ceva mai mult, eu nu aveam răbdare şi o primă, sumară iniţiere, ea «nu ştia Să se abandoneze. Judith ia fost suită ân bou-vagon, pe paie, ca băieţii ^noştri în gropile dor — şi a pleca*» Era ciudat sistemul nostru de-a ne îmbrăţişa. Fiecare privea în 'altă parte. Privirea era streină, în schimb erau vii mâinile. Şi mie îmi erau ruşine, acum simit că e un sentiment aproape viril acesta, mă speriam cînd din întâmplare atingeam sexul. ...important răimâne că prietenul meu infirm era mai documentat decât mine, decât toţi cei opt sute de elevi ai şcolii noastre, cărora, fără a li se ojpri formal dreptul de-a citi, s-au găsit mijloace de a nu şi4 putea Utiliza. Garam cu noi, în schimb, regulamentele diverselor arme, mai stupide şi mai reci decît o carte de telefon, care ce! puţin nu-i stupidă. Despre Germania ne-au vorbit ofiţerii noştri, cei care nu au fost. Brebenaru nu a vorbit şi cînd un om nu vorbeşte, acum, în situaţia lui, însemnează că are foarte multe de spus. 0 silabă s-a rostit azi, lângă pod şi pe drum şi pe cîmp. Iar noi, blânzi cum am apucat din moşi-strămoşi îi vom lua prizonieri, le vom da de mâncare şi de băut, se va găsi un Vasile sau un Gheorghe care să zică : ,,'s şi ei oameni, bre" şi gata socoteala. în timp ce alt Fritz în carlingă, ras proaspăt,runs scurt, frumuşel, blond, cu buze subţiri, va fulgera cu cartuşe 14,5 convoaie mizere de care cu boi ân urma cărora mugesc placid vacile roşcate. _ 11 prindea somnul şi era conştient de acest lucru. Soluţia ar fi fost nişte rachiu şi ţigări. Se foapoie la adăpostul lui şi căută sub mantaua lui Urai. Lua cu el bidonul şi îşi reluă locul. — Un an de zile n-am avut «cu cine schimba o impresie reală sinceră, n-am avut -încredere «în nici unul din băieţi. Cu excepţia lui Ormenişan. Acum .regret fiindcă am calculat şi judecat greşit, de la început şi pînă la 27 sfârşit. Scepticismul imeu e pueril, de bravadă. Valerian, profesorul de psihologie, îmi prevestea c-o să mă vindec. Ca să-1 adopţi mai tîrziu, dacă vei rămîne acelaşi. La noi, la zile, la graniţă. Nu auzisem nici âmpuşicătura. Toţi afirmau că au auzit-io şi au tresărit. Mi s-a îngăduit să iau asupra mea .girija hârtiilor personale. Şi a înmoraniînltării, bineînţeles. Simplă, cu alte cuvinte fără salve. Intre hârtii am descoperit şi fascicolele răzleţe din „Crimă şi pedeapsă". Şi prostituata ce se arunaase în Nova, şi întâlnirea dintre Svidrigailov şi A'chiile, plecarea lui în America, definitivă, şi tentativa lui Mikola, lereticiil. RaskOlnibov rămânea să ispăşească. Rejconstituiam apusele lui Brebenaru şi încă nu-mi reuşea să dezleg nimic. Pe urmă mi-am dat seama că nu avea nici un rost. Să zieam că s-a rătăcit un glonţ. iDupă trei ore regimentul se afla în marş. Feţele oamenilor exprimau aceleaşi griji ca întotdeauna şi în expresia lor am citit cu limpezime săpate puterea şi setea de-a trăi. Nu se dăduse nici un ordin cu prijvire la etapa următoare. Mi se părea că vom continua să mergem, să tot mergem la nesfârşit. Ploua mărunt, stăruitor, ca-ntotdeauna toamna târziu. Avusese dreptate el, că nu va ninge. Nu venise timpul. 38 hor ia robeanii vocaţia fericirii Ah, inocenţii care îşi ncid în somn pe cei pe care îi iubesc şi-i îngroapă cu ochii deschişi ascunzîndu-le mormintele ; inocenţii care ştiu atît de bine să urască încît din îmbrăţişarea lor rămâne doar sîngele şarpelui de casă. Pe ei îi caut în prietenul drag şi în femeia iubită, în şoapta de taină a fratelui în glasul întors al mamei cînd simt cît de mult îmi lipseşte vocaţia fericirii. moment de toamnă Iar cad frunzele cu faţa la pămînt — oşteni seceraţi de gloanţe nevăzute şi cîmpu-i plin de sîngele copacilor despuiaţi şi negri ca nişte cadavre carbonizate. Din cer curge o lumină galbenă ca o sudoare pe o faţă lividă şi vîntul aduce vaiete care rămîn în aer (aceste vaiete mărunte, fumurii ce împiedică păsările să zboare) şi pe care apoi le goneşte în cuiburile goale. Mîine va începe cu o zi de ceţuri o zi mai mică. cocîrjată, care nmblă grea ca o bunică ce-şi simte picioarele de gheaţă ; o zi care vine după o primăvară şi o vară şi care seamănă cu o seară. atunci. Şi era cer puţin şi vîntul cit o răsuflare iar copacii nu mai creşteau toate erau neclintite ca într-un somn în care ai murit Şi nici o fereastră nu se deschidea in care soarele să hohotească ; totul era şters şi stins. Şi nici măcar nu te presimţeam ; te duceam in sîngele meu fără să ştiu cum omul îşi poartă cu el inima fără s-o fi văzut vreodată. U Nu, nu, nu era moartea, era, mi se pare, vîntul sau o frunză care a căzut pe geam şi 1-a lovit cu zimţii ei de abur. Avea un obraz galben, ca durerea cînd rupe din tine, şi mă privea cît s-a uitat o clipă la mine parcă şi-a înfipt focul rece al cuţitului în pielea mea uscată şi învineţită. Desigur na era moartea ; a trecut repede ca un plîns în some, s-a răsucit în fumul care mi s-a aşezat în faţa casei ca un zid de care se loveau toate păsările şi mureau. Nn ştiu cine era ; poate un cuvînt scăpat din închisoarea Ini de hîrtie sau poate numai o singură literă ; litera U care mă sperie cînd mă trezesc în întuneric arheologie Era un soldat mort snb calul care ţi-a trîntit călăreţul. Uite-1 prăvălit în piatra asta ciobită cu ochii încă plini de spaime şi gura mînjită de sînge eroic. Pămîntul pe care a căzut a împietrit şi-i acum alb, curat ca apele care curg în adîncuri şi-i spală pe morţi. Din el n-au crescut flori nici ierburi a dormit pînă ieri tăcut ca un învins fără vină, sub copitele reci ale calului care şi-a dat de pomană şi viaţa lui de ovăz pentru un împărat pe care nu-1 cunoştea. i. negoiţeseu furnal — 1948 (fragmente) Autorul! acestor pagini ţine să sublinieze că le dă publicităţii ca pe un document al unei epoci personale revioilute. După io perioadă de intens desgusl, revenind la Mallarme, de astă dată nu numai cu ■gustul, dar şi cu o mai acută sensibilitate metafizică şi morală, care de fapt \s-a integrat ■gustului, a reţinut şi desgustul, pentru a-mi îngădui «nai mult decît o [oricît de intensă {contemplare, pot că vitalismul, setea şi dragostea de viaţă au un loc foarte însemnat în opera «a. Arzători, înflăcăraţi, pas-iortaK, eroii săi sorb viaţa cu lăcomie, cu disperare. Indiferenţa şi inepantaciparea constituie fin sine o scădere, o descalificare. Modern în concepţia experienţei ca unică posibi-litiaite de cunoaştere şi transformare a realităţii şi a personajului, scriitoir.ul nu pledează nicidecum pentru o puritate eternă, pentru aripi neatinse de noroi. Singură intrarea în vSltoare dă dreptul de a avea opinii. Deosebit de reuşită din atest punct de vedere este partea finală a nuvelei O canalie de succes, unde Ftori a a asistă la înecul unui .puşti care strigă după ajutor. Bl vm poate face nimic, .căci nu ştie să înoate. Da.r, în ochii fetei icu care îm,preună priveşte 'la .moartea copilului, îşi dezvăiLuie monstruozitatea nepăsării prin absenţa zbuciumului, a oricărei .tresăriri, .prin conştiinţa împăcată de a nu avea posibilitatea să intervie. Energia clocotitoare, vitalistă, a caracterelor se întruchipează în special în personajele feminine : în Zo~ .rina din Ploaie albă, fisa Rina din Dor, în Veta din Trei zile Şi trei nopţi, demne urmaşe ale eroinelor lui Slavici. Dac D. R. Popescu, mai cu scamă în cazuri ultimelor dioiuă chipuri feminine, descoperă viermele frumuseţii lor acaparatoare, eaire le face pînă ila urmă meschine şi hî.de. Trăirea debordantă, copleşitoare, nu-şi dobîndeste valoarea decît însoţită de exigenţă şi curăţenie imorală. Altoiinteri devine distrugătoare pentru cei idin jur. Autorul este de aceea atras de adolescenţă, prin definiţie vîrsta avânturilor înflăcărate şi neprihanes, atribuind şi imaturilor, purtători de sensuri constructive, ireacţii adolescentine. D. Miou şi N. Mano-leseu notau în Literatura română de azi: „Originalitatea o dă preferinţa autorului penlfiru un anume tip de erou candid, pur, cu o copilărie neailterată în gesturi şi în priviri". Desigur, adolescenţa presupune şi multe naivităţi care au la bază încrederea în oameni şi în ihame. D. R. Po-pescu salută această încredere, alimentată şi de principiile oriaduirii socialiste, unde fiecăruia îi sânt îngăduite cele mai înalte aspiraţii. Tipurile negative se caracterizează prin suspiciunea faţă de alţii şi de ei înşişi, prin-tr-un permanent autocontrol caire-i fereşte să se trădeze. Ei nu încalcă, în aparenţă, graniţele corectitudinii, nu fac prostii, nu izbucnesc, tot ce pun la oale e cîntăirit, măsurat. Dar în spontaneitatea iui Gică Rrandeburg' din Vara Oltenilor, de pildă, pînă şi atunci ioîrad o ia pe dl sufletesc al unei fete cu o reputaţie de frivolitate, dar dovedrndu-se -capabilă de sentimente profunde, durabile, în comparaţie cu alta, perfectă la prima vedere, dar nefiind în stare de dăruire şi jertfă. Greutatea de a pătrunde în aâîncurile sufletului celui de alături se ciocneşte de rezervă, de •neoomuni-carea între oameni, moştenire a unei societăţi de concurenţă acerbă, în care fiecare, .trăind pentru sine, încrederea, sinceritatea deveneau slăbiciuni lesne de exploatat. Prin această închistare interioară a eroilor, literatura lui D. R. Popescu se înrudeşte ou nenumărate producţii artistice contemporane, a căror temă principală est a ne-comunicarea între oameni. Dar, pe cînd la o seamă de scriitori din societatea capitalistă concluzia este imposibilitatea acestei comunicări, D. R. Popescu arată că regimul socialist oferă promizele unor întâlniri între oameni pe baza noilor relaţii create. Eroii săi au înţeles baza actuală, diferită, a raporturilor umane, dar desferecarea lor sufletească este dc-abia în curs. Pentru a pultea să Stabileşti legătura ou cei din jur trebuie înitîi să te lămureşti cu tine, .să te defineşti. Nici această căutare nu se încheie uşor şi, cînd din diferite .motive ea este prea lentă, duce la obstacole serioase pe planul prieteniei si dragostei, ca în cazul Vică-Liuţa din Vara oltenilor sau Posimoc-laroslava din Începutul şi sfîrşitul lui Posmoc II. Situaţiile sînt deosebite. Vică, prea preocupat de gospodărie, nu-şi analizează simţămintele pentru Liuţa şi, cînd vrea s-o facă, e prea târziu. Posmoc, dezorientat de .condiţii de viaţă prea comode, de admiraţii prea facile, nu se hotărăşte să abandoneze 'traiul acesta nesemnificativ de azi pe mâine, preei-zîndu-şi faţă de siine şi de alţii aspiraţiile şi necesităţile interioare reale şi supunându-se efortului de a cuceri nişte lucruri cu adevărat preţioase, în Scriitori români contemporani 61 detrimentul celor primite de-a gata. Moartea sa subită vine să indice că amânarea în a te călăuzi după criterii etice majore, amânarea necesităţii de a-iţi clarifica poziţia faţă de viaţă pot fi fără recuperare. De-a lungul groaznicelor experienţe ale războiului, omenirea — loviudu-se de zidul sălbăticirii morale a multora — duce adesea la pieire. Ristea, din Moroiul, âm-părttăşindu-şi opiniile pline de omenesc bun simţ lliuii Toni oare, din ne-flhibzuială şi lipsă de analiză a împrejurărilor şi elementelor din jur, îl vinde fascistului Kurt, se condamnă la moarte. De asemenea, un act de umanitate âfl. ucide şi pe profesorul diln foarte buna nuvelă Maşina. Vrând să trezească în cei grav răniţi bucuria de a itrăi, să le stimuleze rezistenţa, profesorali Popescu, zăcând ân patul de lîngă fereastra maşinii capturate de la hitleriişti şi itransfotomată în ambulanţă, le descrie tovarăşilor lui de suferinţă, care nu pot privi pe geam, peisajul; descrierea sa înfrumuseţează realitatea, o readuce la normal, la vremurile paşnice. Printre altele, el povesteşte şi despre maşina unde sânt spitalizaţi ca despre o maşină obişnuită, aşezată pe proptele de lemn. Prizonierului fascist, ultimul coleg de încăpere cu profesorul, existenţa maşinii îi dă ideea evadării, a trecerii liniei frontului cu acest vehicul, la ai lui. Aşa că, profitând de o criză a profesorului, îl lasă să moară pentru a avea libertatea să scape singur, conducând maşina la inamic. Dar maşina se dovedeşte o creaţie a imaginaţiei umaniitare a lui Popeslcu iar criminalul rămâne năucit ân faţa improvizatei camere de spital, cu carcasă de fost camion. Conform observaţiei unanime a criticii literare, D. R. Popescu opune în nuvdlele lui de război personajelor generoase, profund umane, ca Ristea şi Popescu, itipuri de fascişti inedite în literatura noastră, prin oare arată chintesenţa dezumanizării. Prin Kurt din Moroiul, de pildă, prozatorul abor-doază încă din volumul Umbrela de soare problema forţei destructive pe care o are indiferenţa cinică, negativismul şi. profitorismul. El va relua mai târziu, Critic, asemenea trăsături, în virulentul profil afl lui Elorian din O canalie de succes. D. R. Popescu sesizase la o parte din eroii săi primele licăriri de omenie, încă inconştiente, într-un univers ostil, pe linia neorealismului cinematografic italian din „La strada" (Căruţa cu mere), sau beletristicii hefming-wayene despre lumea sportivă (Un punct). Apoi, în epoca de construcţie socialistă, care Oferă putinţa dezvoltării unei etici umaniitare superioare, redă marile prefaceri, în sufletul unor personaje ca Macedon şi Geaoîră din Vara oltenilor. E combătută în special, în această epocă, izolarea încă existentă a omului, neîncrederea în semenul său. Liuiţa îi reproşează lui Teofil : ,„Dar tu ai umblat prin lume tot de capul tău, ai vrut să le faci toate singur, cu (doi-trei inşii ca tine. Şi Ştii şi tu că lucrurile bune nu se fac singure, se fac cu oameni". Această înerddere în om trebuie să stea ila itemdliă relaţiilor de colegialitate, de prietenie, de iubire. lîn Fata de la miazăzi Valentin vede în Lena o fiinţă uşuratică, bună pentru „un singur anotimp, al dragostei", şi poate are dreptate. Dobrescu însă, începând să se apropie cu adevărat de ea, o socoate altcum, mai frumoasă, mai pură, mai profundă, după chipul şi asemănarea sentimentului său. Şi, de aceea, Chiar faptele care-i pot demonstra contrariul îl ocolesc, nu-1 ating, îl lasă să-şi trăiască visul, năzuinţa ispre iubire trainică. Oare care părere asupra Fetei de la miază-ri e cea reală, şi care va triumfa în timp ? Fără a răspunde direct la întrebare, autorul pledează, evident, penltru investiţia lui Dobrescu, pentru încrederea âin resursdle umane. Pe linia dezvoltării literaturii universale contemporane, 'Cu dese apeluri la mitic, D. R. Popescu recurge în dramaturgia şi proza sa mai reoentă la actualizarea mitologiei antice sau biblice peiitru transmiterea simbolurilor etice. Era firesc să i se pară semnificativă figura intransigentă a Anti-gonei, care împleteşte puritatea cu energia, două caracteristici majore ale mulltona dintre eroinele sale ide pînă acum. Spre deosebire de piesa „Antî- 62 scriitori români contemporani goma" de Anouiiih, construită pe aceeaşi temă şi ducând la concluzii similare, nuvela Duios Anastasia trecea '(il967) nu exprimă prin evocarea antichităţii concepţii moderne, ci localizează mitul, pl&sîndu-l în itrecuitul apropiat. Pe sârbul împuşcat de fascişti şi lăsat în drum drept avertisment către partiaani, Anastasia vrea să-i îngroape după datina străbună nu fiindică-d tradiţionalistă în gândire, ca Viitoria Lipan, ci pentru că faptul constituie o demonstraţie a libertăţii omului împotriva acceptărilor laşe. Ca la dramaturgul francez, Greon, devenit comisarul CoiStaichAe, pledează pentru adaptarea ia cerinţele momentului. Dar, dacă primul mai păstrează o oarecare măreţie în invocarea raţiunilor de stat, cel de al doilea vorbeşte în virtutea uitării aduse mai tîrziu de istorie ooimpromisurilloir, în Virtutea mediocrităţii care-işi apără cu viclenie mioa existenţă cotidiană. El opune curăţeniei morale, trăirea puhavă şi respingătoare. Uneori însă, ca şi în lucrările anterioare, o înclinaţie spre verbozitate şi spre cruditatea limbajului, subliniază şi încarcă prea mult simbolurile allese. Intenţia este ca, prin întinsul monolog al eroinei, aşa cum ne indică şi titlul, caraoterul liniar al mitului să capete o umanitate complexă, plină de gingăşie, de sensibilitate, ră&pîndirid nu numai exigenţă morală, ci şi căldură sufletească. Reuşită Ca Structură, o epurare totuşi se impunea revărsărilor verbale afle dezbaterii psihologice. Din -acest punct de vedere, romanul F, apărut în 1968, îşi stăpâneşte mai bine peroraţiile, îşi frinează mai clar di.TeOţionat învolburările, atmosfera reafaiîndu-se tot prin divagaţie, oon-fesie, halucinaţie. Din nou modalităţi moderne, ca cea a suspenisului poliţist cu sens simbolic şi mitic de tipull lui Robe-Griîiet, sfat utilizate în cadrul nostru rural contemporan. Se pune problema libertăţii şi posesiunii, sub diverse aspecte sociale şi erotice, de la unele superficiale la altele, subtile. Celce, bruta acaparatoare face parte din familia sufletească a lui Cămui, prin sălbăticie şi amoralitate. Dar el nu-i dedît o fiară, un produs iresponsabili. La Moise înisă, răsucirile interioare, decăderea se petrec sub eticheta simţămintelor şi ţintelor umanitare. Nicolae, corespondentul lui Noe, îşi îndeplineşte menirea de a supravieţui singur unui univers pervertit, putred, care trebuie regenerat de apele potopului. Recunoaştem din nou radicalismul dezideratelor morale ale autorului, pînă ila atînpirea totală a buruienilor care împiedică libera înflorire a omului pur, nu prin candlidă ignoranţă, ci purificat prin înţelegere şi selecţie. Printre primii dim generaţia tânără care a atacat cu temeritate grave probleme etice, mai ttîrziu abordate şi generalizate în literatura noastră de azi, D. R. Popescu rămîme un neobosit căutător al modalităţilor artistice contemporane în transpunerea unor adevăruri sociale si psihologice. ion bălu tin intePTiu al Iui g. ibrăileanu "Un «Sociabil» despre starea noastră sociala. — Convorbire cu d. G. Ibrăi-leanu — eritieul «Vieţii româneşti» Celor tare au scris despre G. Ibrăileanii le-a rămas necunoscut un interviu al criticului ieşean apărut într~o revistă bucureşteană în anul 1920. Lucrul ar fi lipsit de însemnătate dacă textul în cauză nu ar aduce precizări utile referitoare la atitudinea civică a lui G. Ibrăileanu. S-a acreditat în ultima vreme impresia, la consolidarea ei contribuind în bună măsură şi portretul desenat de Ionel Teodoreanu în Masa umbrelor, că G. Ibrăileanu ce îşi făcea din noapte zi şi din zi noapte, păzindu-se cu străşnicie de microbi, ar fi fost absorbit, numai de munca redacţională side prelegerile universitare. Textul acesta ne pune în faţă un om interesat de viaţa politică şi socială a ţării, un gîndilor care propune reforme, climr dacă eficienţa unora o bănuim nulă, un observator atent al vieţii sociale. Subliniem mai cu seamă realismul reformelor îndreptate spre „luminarea satelor : şcoli primare, şcoli de adulţi, biblioteci, cercuri culturale, case de citire, cărţi şi gazete populare pentru răspîndirea a tot felul de cunoştinţe" : atrag luarea aminte observaţiile privitoare la structura de clasă a ţării imediat după război, observaţii din care nu lipsesc accentele critice, ca şi părerile referitoare la reforma electorală, tocmai atunci întreprinsă. In fine, trecînd peste consideraţiile pe marginea situaţiei literelor române, notăm şi precizările in legătură cu programul Vieţii româneşti, — făcute de conducătorul ei la cîleva luni după reapariţia revistei. „Un „Sociabil despre starea noastră socială" a apărut în revista săptămtnală Cuvântul liber, anul 1, nr. 35, 1 iulie 1920, p. 2^-4. Interviul a fost luat de C. Săteanu care i-a răpit criticului „o după amiază întreagă din timpul consacrat cercetărilor şi scrutărilor de manuscrise din redacţia „Vieţii româneşti". Reproducem integral întrebările formulate de C. Săteanu şi răspunsurile lui G. Ibrăileanu. Textul a fost transcris conform normelor ortografice în vigoare. * „— Cum priviţi situaţiunea noastră socială loneată în unrna războiului ? — „Situaţia socială ? O văd pe stradă, prin localurile publice (din stradă, pe geam), la teatru... 0 cunosc puţin şi din auzite, din istorioarele picante ale amicilor mai răspîndiţi în societate şi cetitori asidui de ziare. Situaţia socială — foarte interesantă!... Păcat că nu avem un Balzac care să exploateze mina aceasta bogată! Mai întîi lupta dintre diferitele categorii sociale îmi pare c-a ajuns mai exasperată decît orieînd. Fiecare vrea să-şi însuşească cît mai mult, să i se reducă cît mai puţin partea sa din averea naţională. In sînul fiecărei categorii, aceeaşi întrecere ! Aceasta cu atk mai mult, cu cît mijloacele de trai sînt acum mai împuţinate şi pafta de viaţă intensă mai răspîndită. Un aspect mi tocmai plăcut a democratiza. Partidele politice şi politicienii joacă totdeauna cum li se cîntă". — Ce refonme democratice credeţi că vor mai fi necesare ? ') „Duduia de la Vaslui", o glumă cunoscută în cercul „Junimii" de la Iaşi, povestită în ..Amintirile" lui Gh. Panu şi Iacob Negruzzi (nota lui C. Săteanu) — „O serie care să garanteze libertatea individuală, fizică şi morală a omului. Fără aceasta, ne precipităm cu paşi repezi în bestialitate. Această serie de reforme e mai ales în interesul ţărănimii. Cînd va deveni conştientă de nevoile ei omeneşti le va cere. Şi o altă serie de reforme care să garanteze cealaltă libertate, oarecum tot individuală : autonomia acelor creaţii colective naturale care sînt comuna şi judeţul". — Partidele noastre politice, de astăzi, fi-vor ele la înălţimile unei stări democratice de fapt ? — „Greu de răspuns. Atîrnă de puterea lor de adaptare. în unele pri-vinţi, aceste partide au dat dovadă de o uimitoare plasticitate. Cred că ar fi bine, nu numai în interesul lor, şi mai cu seamă al partizanilor lor, dar şi în interesul ţării, ca aceste partide sau unele din ele, ori cel puţin cît mai mulţi din membrii lor importanţi, să se poată adapta, pentru ca ţara să nu rămînă lipsită de serviciile acelora care au capacitate, în orice caz deprinderea şi rutina lucrului public, remunerată cu atîta largheţă de către ţară. Dar poate vorba: „la lucruri nouă, oameni noui" să nu fie un cu-vînt deşert. — Nu vi se pare că votul universal a dat prioritate politică elementelor de la sate în dauna celor de la oraşe ? — „Desigur, aritmeticeşte. Dar uneori aritmetica este iluzorie. Dacă, de pildă, rezultatele alegerilor din urmă sunt în conformitate cu interesele categoriilor sau unor categorii orăşeneşti, atunci votul universal nu „a dat prioritate politicii elementelor de la sate în dauna oraşelor". Dar chestia aceasta e foarte greu de descurcat! E nevoie de un sociolog foarte ascuţit, în orice caz, se poate spune, teoretic, că — dat fiind numărul covîrşitor al sufragiilor ţărăneşti în masa elector rolă şi grija de a nu le înstrăina, „politica elementelor de la sate" nu poate să nu se resimtă într-o formă oarecare în legiferarea parlamentului". —■ Cum s-air putea crea o armonie între oraşe şi sate ? — „Aşa dar este dezarmonie ? Nu ştiam. Ji-am spus că nu mă ocup cu 65 politica. în .gazeta locală pe care o citesc, n-am găsit nimic de natură să provoace o sumă de întrebări : dacă e bine să se .facă circumscripţii urbane şi circumscripţii rurale,; dacă, cu alte cuvinte, e bine să separăm . în viaţa politică pe urbani de rurali; dacă e bine să dăm o consfinţire legală deosebirii de clasă etc. îţi spun drept că nu m-am gîndit la toate acestea. Trebuie să-mi dai timp să mă... prepar. Îmi vine un gând: în toată vremea cît s-a dus lupta pentru votul universal se aducea în favoarea lui un argument, şi nu unul din cele mai puţin însemnate, anume : că sub regimul votului universal, candidaţii nevoiţi să solicite voturile ruralilor, se vor coborî în ţărănime, vor agita, vor discuta şi astfel ţărănimea va fi pusă în mişcare, va veni în contact cu viaţa de la suprafaţă şi se va cultiva politiceşte. Zâmbeşti f Te gîndeşti la demogogia deşănţată f Dar noi nu eram aşa de proşti ca să n-o prevedem. O socoteam însă purgatoriul în drumul către Paradis Dar să isprăvesc: Desigur, dacă s-ar face circumscripţii rurale şi urbane, candidaţii orăşeni nu vor abandona colegiile rurale mai numeroase decît cele urbane. Dar totuşi inleresid pentru ele poale scădea. Şi atunci apostoli ai luminii la sate vor neglija într-o cît de mică măsură apostolatul. Mai este o problemă : înăbuşirea intelectualilor în voturile ruralilor, încă neorientaţi... Dar, te rog, pune-mi altă întrebare, dacă mai vrei". — Ce 'trebuie să se mai facă pentru luminarea satelor ? — „Şcoli primare, şcoli de adulţi, biblioteci, cercuri culturale, case de cetire, cărţi şi gazete populare pentru râspîndirea a lot felul de cunoşlinţi — şi d-nul Sadoveanu, omul care poate intra mai bine în sufletul ţăranului .( —dl. Sadoveanu este disponibil, căci interese superioare au reclamat să fie dai. afară pe rând din diferite însărcinări)... In sfîrşit, în privinţa asta programul de lucru nu trebuie imaginat, căci e cunoscut. Important aici e altceva: o oarecare pricepere din partea statului a intereselor statului şi idealismul particularilor. Alt- minterea va trebui să aşteptăm „luminarea satelor" numai de la proverbiala: lovire cu capul de pragul cel de sus pentru a-l vedea pe cel de jos". —- Faţă deipseuid'O-demiO'craţia unora dintre oamenii .noştri politici sau faţă de demagogismuJ altora, .care oredeţi că air fi datoria clasei iratelactuale ? — „Din punctul de vedere al rezultatului practic nici una fiindcă intelectualii nu pot avea în această privinţă nici un rol. Pentru ei, „pseudo-demo-cmţia unora" şi „demagogia altora' pot fi subiect de studii psihologice şi de efuziuni sentimental-morale şi atîta tot. Procesele sociale din adîncuri (unde prinde demagogia) sînt în afară de raza intelectualilor din orice ţară. Şi afară de asta, de unde scoţi d-ta că intelectualii trebuie să fie prin definiţie contra „pseudo-democraţiei" şi demagogiei „unora" şi „altora" ?... — Cum vă explicaţi faptul că clasa initdlejotuallă, — profesorii universitari,, oamenii de ştiinţă, scriitorii — păstrează o .anuaniită rezervă faţă de actuala stare socială ? — „Mai întîi nu toţi stau în rezervă. Al doilea, stăteau şi mai înainte, în aceeaşi proporţie. Cei care păstrează rezerva o fac, cred, din diverse-cauze. Preocupări profesionale, dispreţ pentru politică, scepticism, lene, laşitate — după temperament (Nu mă prea presa la capitolul ăsta). De altmintrelea acest lucru e general in toată lumea. Să lăsăm pe aceşti, intelectuali să lucreze pentru progresul silinţei şi al artei". — Cum priviţi starea noastră culturală ide astăzi ? — ..Starea noastră culturală n-a fost niciodată faimoasă. Dovadă plângerile tuturor de totdeauna. Cauza ? Timpul scurt de cînd am introdus cultura apuseană. Acum stăm şi mai rău. E firesc. Acum cînd aproape lotul a fost distrus, cînd trebuie clădit din nou aproape totul, cînd se clădeşte aşa de penibil încît avem impresia că sîntem încă în perioada de distrugere şi cînd toţi aleargă după lucruri mai palpabile, nu e vreme pentru înflorire culturală. Dar lipsesc şi condiţiile strict materiale. N-avem clădirile şcolare ne- 66 cemre, numărul si calitatea trebuitoare de învăţători, institutori, profesori secundari şi universitari, cărţi de literatură şi ştiinţă, tipografii şi lucrători, hîrtieşi cerneală etc. Dar, în definitiv, poate nu e rău să ne odihnim puţin. Se fac rezerve de forţe... Nimic nu se pierde în natură". —> (Ce credeţi despre literatura noastră actuală ? — „Ţi-am răspuns cînd ţi-am vorbit de cultură. După zguduiri mari sociale, literatura stagnează. Aşa a fost în Franţa în timpul revoluţiei celei mari. După asemenea cataclisme apare întotdeauna, peste o sumă de ani, o literatură cu totul deosebită de cea dinainte. Ce caracter va avea literatura viitoare, condiţionată de marile transformări, nu pot şti". — Oare este programul şi directiva actuală a revistei „Viaţ'a românească"? — „Mă pui într-o situaţie cam curioasă. Să te silesc să lauzi în revista d-tale, revista la care colaborez. „Viaţa românească" are un ideal moral şi cultural: cit mai multă dreptate şi cît mai multă lumină. Dreptate pentru toţi, lumină pentru toţi. In aceasta, se vede mărirea şi consolidarea patriei şi condiţia indispensabilă pentru îndeplini- rea rolului pe care-l poate avea neamul românesc printre popoarele lumii. De aici — o condiţie şi pentru opera literară: să nu contrazică acest ideal. Dacă-l şi întrupează cu alît mai bine. Acest ideal a însufleţit întotdeauna „Viaţa românească". Astăzi ea ţine să accentueze şi mai pronunţat o latură a lui : lupta împotriva obscurantismului, lupta pentru libertatea de gîndire? care este bunul cel mai mare al omului şi suprema lui nobleţă. Mică enciclopedie lunară de literatură şi ştiinţă, arenă în care se întîl-nesc energiile culturale şi literare ale tuturor românilor, organ de infiltraţie a culturii naţionale în toate unghiurile româneşti, cu ambiţia de a deveni o publicaţie cu caracter european care să impuie şi minorităţilor înglobate în stalul nostru —, „Viaţa românească" va căuta să-şi îndeplinească rolul cu toate greutăţile de tot felul: comunicaţia anevoioasă cu străinătatea şi chiar cu diferitele regiuni ale ţării, condiţiile precare ale industriei etc. Şi acum cînd văd că ai isprăvit interviul, am să-ţi fac o rugăminte: să nu-mi denaturezi prea mult cuvintele, ca să nu-mi imput prea mult acest debut tardiv". mihail petroveanu „solara noapte66 de radu boureanu Selecţie din întreaga activitate, de la Zbor allb (1927) ia Cheill-e somnului (1968), Sctora noapte nu este prima de acest fel din cariera autorului. Alcătuite tot de el, au mai apărut Umbra stelelor (ESPLA, 1957) şi, sub titlul unui volum imediat anterior, Vioara cosmică (în colecţia „Biblioteca pentru toţi", 1966). Spre deosebire de culegerile precedente, actuala retrospectivă, cuprinzînd în proporţii variabile versuri din toate volumele şi cîteva inedite, este cu mult mai severă. Inspirat de severă. Au fost lăsate la o parte nu numai textele prea afectate de circumstanţele al căror ecou docil se făcuseră, ori cele pe care autorul le-a socotit inferioare exigenţelor sale artistice de astăzi, ci şi aproape toi ce, pe un plan sau altul, îl îndepărta pe poet de sine, de faţa lui interioară. Se poate însă vorbi de o dublă fizionomie la un temperament unitar şi mai curînd extravertit, expansiv chiar în solitudinea cea mai sumbră, atestînd prin cromatismul, sonorităţile, gesticulaţia limbajului, o vitalitate intensă ? Admiţînd că ipoteza unui Radu Boureanu secret, contrastând cu cel manifest, este exagerată, nu ni se pare amăgitoare versiunea, sugerată de configuraţia prezentei trieri, a unui poet guvernant de anumite porniri constante, de anume obsesii, mai ferin decît apare datorită maleabilităţii inspiraţiei mie, dispoziţiei de a alterna temele şi registrele cu o virtuozitate de trubadur netulburat. înclinaţia de bază a lui Radu Boureanu, generică fiindcă dmtr-însa descind celelalte, este aceea de a vedea lumea cu un ochi ferme- cat. Transfigurate, lucrurile nu se transformă însă într-un univers străin, antinomic realului; capătă doar aura de taină a feeriei, în general a basmului. Investite cu atributele fabulosului, el poartă „semne" a căror desluşire asigură accesul către un imperiu paradisiac, prin, armonie şi candoare. In privirile făpturilor mitice, „ale jupîniţei", ale „Albei ca Zăpada", ale „prinţului singur" planează icoana unor ţinuturi sublime, populate de fanstasme plutind cu o graţie solemnă, pe care nu o pot alunga nici intruziunea fiinţelor oribile din împărăţia densă a demonilor. Resursele acestea de vrajă, odată descoperite, transportă pe nesimţite, ca somnul apelor, într-o stare de beatitudine, de uitare de sine, de permeabilitate la glasul intim, şoptit, bolborosind ca un deseîntec al tuturor lucrurilor. Pretutindeni înfloresc culori, aci aprinse, aci pastelate, dar oriunde curge un melos neîntrerupt şi aproape tangibil, iar formele materiei vii sau imaginate lunecă uşor din matrice şi, alungite, otova, se ridică de la sol, într-o năzuinţă de verticalitate, de atingere fraternă a bolţii. Umbrele nu mai sînt opace, dimensiunile enorme ori pitice nu mai alcătuiesc piedici în calea acestei veleităţi de comuniune, de identificare cu întregul. Intrucît în decorul mirific circulă, peste epoci şi latitudini, figuri plăsmuite atît de fantezia colectivă, autohtonă şi străină, cît şi cele ieşite din propriile ceţuri, eroi ai istoriei şi artei, personificări ale tuturor regnurilor, v.am întîlni feţi-ţnemoşi şi Ilene Cosînzene, alături de Glad voivodul, de cavaleri şi haiduci, de un Robinson Crusoe, de un Ovidiu, un Brîncuşi, de emblemele zodiacului (Ursa Mare, Săgetătorul), munţi, mări şi oceane (Bucegii, apele Sudului, Pacificului, Marea Galbenă). Predilecţia pentru proiecţia .fabuloasă este atît de despotică încît, chiar cînd proiectorul se fixează în perimetre res-trînse, cînd coboară în zonele familiare, cotidiene, reflexul miraculos se păstrează activ („De părui tău s-a ruşinat un lan de mei, / într-un coşar, cît un coteţ de porumlbei, / — ai o caleaşca de cleştar ou laur pe roate, / ce zînă bună .ţi le-fa dăruit pe toate?") 68 cronica literară sau, cel puţin virtual, ca o posibilitate latentă, ori ca o amintire : „Munţii, în trecut, îi făceau semne mari, / crestele azi însă zac retezate / sub acuzări de albe stigmate. / Gesturi de umbre şi de gropari" sau: „Dar sînt în trecere şi pasufl făcând / suie zăpezi aprinse în gâmd / către mania înailtă a visuriillor") Scrutate în afara contextului, imaginile componente reproduc organizarea înlregei poeme. Metaforă, comparaţie, simbol, simplă figură plastică, imaginea concentrează în miniatură scenariul cosmic: „Laldldle negre cu potire pline / de aur vegetal şi de mireasmă, / închipuind lumină şi aiiasmă, / duh nevăzut a prins să lie încline. / Acuim, că inima ritmează rar, / să caidă pe tăciunii stinşi scânteie de stele / în negrdle căddlndţi de ilalele, / şi să mă miruie argint lunar, J cînd clătinând cădelniţele negre / feştile lungi în auir înmuiate / Vor tremura lumini nemîngâiate, / crescute în uleiurile negre. / Nu-iţi mai încerc imaginar condurul, / care pe lespede n-a răsunat, / mai văd un înger trist, nearipat, / cînd zugrăveala şi-a pierdut conturul". Dacă versurile citate divulgă influenţa argheziană, să invocăm alt exemplu : „în cerul nemaiîntâlnit te visez / despletindu-iţi cale lactee / părul unduit pe o mare Egee / jucând fantoma unui vas portughez". Aparţinînd culegerii de debut, Zbor alb, poezia Toate cuvintele este menţinută în Solara noapte, probabil pentru funcţia de artă poetică încă valabilă. Versul, asemuit ochiidui „care visează (şi) închipuirea săgetează" de pe „pana păunului", are sarcina ca, prin-tr-o reprezentare violent cromatică, să provoace imaginaţia la o migraţie galactică, la înscrierea pe o orbită astrală, supusă cadenţei mingîieloare a „ornicului albastru", a timpului cosmic. Totodată poezia, aidoma unei secere „din leat ddpărtat" / ce-o să lovească în făptura noastră", ca şi unui lăncier „străjer de păcat, / pe drumul cadranului Oatifdlat, / sunînd di'intr-um corn fără glas / pe unde rugina aşterne popas", îndeplineşte funcţia dea exhwma imemorialul şi de a ne situa in punctul iniţial al lumii, la obîrşiile timpului şi spaţiului. Veleitate îndo- ielnică, irealizabilă, dar compensată prin puritatea pe care iluzia stingerii ei o instaurează in cugete cu ajutorul unui verb „poetic" selecţionat, cizelat pînă la diafanitate şi înaripat : „Dar cu toate semnele ce se închid / ca prigoana moartă pe zid, / cuvintele basmului alb cum vim / le şoptesc în palme, le suflu, / să le ningă ninsoare de crin". Corespunde însă o artă poetică rezemată pe valorile graţiei şi ale fanteziei, totodată intimistă şi evazionistă, fascinată de farmecul expansiunii libere în univers, îndrumărilor noi ale poetului angajat, aşa cum îl cunoaştem de la Sângele popoarelor încoace ? Alianţa dintre imperativul social-politic şi exigenţele proprii s-a dovedit în momentele ei de veritabilă, autentică contopire, perfect posibilă. In cadrul unei dispute absolute ca în opoziţiile manicheiste, expresiile noului monopolizează binele şi adevărul, echitatea şi libertatea, frumuseţea fecundă, în timp ce incarnaţiile vechiului se confundă cu răul şi minciuna, spolierea şi opresiunea, urîtul şi sterilitatea. Conceptul în tablouri antitetice ori în configuraţii izolate, spectacolul ciocnirii de valori se înscrie în acelaşi sistem hiperbolic de referinţe. Sîngele popoarelor (albe, negre, galbene) va forma odată un fluviu mai vast decît apele pămmtului, decît mările şi oceanele laolaltă, gata să înece globul în răscoala lui irezistibilă. Mînia elenică, susţinută de convoiul răzbunător al umbrelor Olimpului şi istoriilor homerice, îşi va sărbători triumful printr-un dans pe trupurile strivite ale despoţi-lor. Dacă lacrimile de bucurie ale Spaniei dezrobite de fascism în urma unei încleştări teribile, ca o bătălie împotriva monştrilor lui Goya, vor fi cît e „pe hartă insula Minorca", visele îndelung jugulate vor irupe în lumină „înallte cît munţii Sierra Nevada". Colonizarea Americii şi importul cu sila al negrilor apar ca acţiunea dezlănţuită a haitelor de „lupi albi". Chia) cînd tonul se domoleşte şi indignarea sau entuziasmul se comprimă, proiecţia rămîne enormă, dilatată. Pe slăpînii robilor moderni, ameninţarea revoltei, iminentă ari numai embrionară, îi tatuează ca o pelagră de proporţiile unui cronica literară flagel, ale unei epidemii de ciumă, iar prăbuşirea edificiului de jale pe care şi-au construit iluzia eternul lor regn este ineluctabilă ca sentinţa corbului lui Edgar Poe. Pe pământul natal, sângele martirilor dreptăţii urcă din rădăcinile înfipte adine în miezul fierbinte al pirosferei, trece prin trunchiurile de carne vînjoasă ale celor de pe plaiuri („ciobani sub albe bunde"), de pe ţarine, din fabricile unde par „zei albaştri", spre a zvâcni în braţele tinere ale generaţiilor de pe şantiere. Modelatorii socialismului se despart şi ei de amprentele prozaice, arborând trăsăturile personajelor de baladă, de legendă şi mituri locale, de la Ali-moş şi Novac la Meşterul Manole, făcând corp cu o natură sau o artă monumentală : „Rînd pe iiîrid ne părăsesc, ne lasă / Marile coloane, cariatide, / Rănuiine un cer aşezat peste casă / Peste propiilee itransllucide... / Umbrele voastre în amiază măsoară / întinderea .gândului culcat pesite ţară. / Până depairte-in azur călătoresc înal-tdle, dăltuitele / Făpturi ce ne lasă şi ne rămân ; / Uluitoare, umane, stalactitele / Statuilor lor cît ooiloanele unui templu păgân... / Rămânem schimbul de sprijin, / Cu umerii îndureraţi ce se pleacă, / Ascultând cum lumina îmbracă / Pornitele cotloane translucide" {„Plecarea cariatidelor"). In confruntările poetului cu sine, măsurile nu sînt altele. Destinul propriu are grandoarea stihinică. Străjuit nu de o stea, de o planetă, ci de însuşi soarele, poetul s-a născut din genuni, din împletirile cerului cu marea, din încrucişarea razelor cu „clipele lumii". Scăldat într-o spumă de lumină, „hohotind abisal", parcurgând globul pe la poli, în rotiri fără oprire, contemplând de sus turmele de pe „tărâmul" ţării, el pare sortit să ardă „peste vecii suferinde, diinoOlo de mioante". In ipostazele sale mai „realiste" şi dramatice, legate de tensiunile unui veac de răspântii, autobiografia nu se desprinde din cercul unei cariere siderale, dăruită de universul însuşi cu o solie profetică. Semănând groaza printre forţele tenebrelor şi morţii, aducând roşia speranţă, alesul timpurilor vine intre semenii săi „tocmai de la nord de Aldebaran", pe „simunul Căii Laatee" şi apoi pe apele oceanului. Portretul din Chipuil de mâine (1945), mărturisind despre un ego echUibrat („nici fioros, nici blând") — căci de aci înainte misiunea justiţiară nu mai este apanajul unui luptător sau visător solitar, ci e un bun -al comunităţii întregi — păstrează stema genealogiei cosmice: „Mâine nu va mai spune nimeni / că rătăcesc fantome în sufletul meu romantic... / De atunci am rămas mitologic înzesltrat / cu soarele pe piept si luna pe spate, / cu raze de aur am înnoptat / lîngă Sdlene cu palide mâini pe ochi aşezate". La Radu Boureanu contemplaţia unui peisaj, admiraţia pentru vestigiile de artă străveche, anonimă ori nu, adoraţia femeii chiar, aşa dar sentimente incompatibile prin natura lor cu conştiinţa de sine, trădează totuşi, fie şi printr-o aluzie, prezenţa unui eu tiranic şi hipostaziat, fixat adică într-o atitudine unică şi imobilă, aceea a unui orologiu estetic, „macedons-kian". Punând distanţă între sine şi obiectul magnifiat ori depreciat — nu are importanţă, căci, stilistic vorbind, acesta este totdeauna drapat, încins în imagini somptuoase ca într-o hlamidă — Radu Boureanu nu are cum să se dizolve, să iasă din el în actul poetic. De aceea, lirismul său nu este confesiune, despuiere brutală de sine, ci tumult cristalizat de forme, decantare glorioasă a uneia şi aceleiaşi străduinţe de a privi suveran, olimpic, aproape hieratic lumea, chiar când este încercat de nelinişti, de interogaţii misterioase, de visuri exultante sau terifice: „POaite-ii piatra de mare cu fonmă craniană, / Ori, fi-va omul ciudatelor vise; / Pasărea somnului oare-â clocise / I-a lăsat fulgii ca pânza aira-dhidei pe geană. / Atît e de stranie, atît de văzută, / Avea parcă nume, îl şterse tăcerea, / O pipăie o astrală volută / O sensibilizează o adiere. / Oul pleoapelor nu se deschise / Decât în cuprinsul chemărilor Domnului. T E atîta linişte pe-ntinsele linii / Şi curbe ce caută calm absolutul. / Se stinge, se naşte sub harul lumii / Ovalul oniric ce aşteaptă sărutul" (Muza adormită). cronica literară ion biberi "ţărmul singuratic de cicerone theodorescu 99 Revelaţiilor epice şi lirice ale literaturii rămâne din anii urmând imediat primului război mondial — Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Camil Pelrescu, De-mostene Botez, Gib Mihăescu, Al. Phi-lippide, cu deosebire — le-a urmat un „al doilea val", manifestat în poezie către anii 1930 : Zaharia Stancu, Mihai Beniitic, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, Emil Giur-.giuca. în această constelaţie, Cicerone Theodorescu, poet considerat ca „dificil", reprezenta o prelucrare severă a expresiei şi o discreţie a simţirii, mărturie a dominării tumultului interior, prin slăpinirea materialului verbal, ajungînd la noutatea unui accent foarte personal : „Ce-o să se schimbe dacă va / mai răsuna odată glasul / al căruia ecou umbla / singurătăţile cu pasul ?" (Şovăire, din volumul Oleşifcar). ...încercând a scrie despre el acum, după aproape patruzeci de ani de cînd am avut prilejul de a-l cunoaşte personal, dacă ne amintim bine, în redacţia Biletelor de papagal, în prezenţa lui Felix Aderca — şi după ce, câţiva ani mai apoi, într-o cronică publicată în cotidianul Le Moment, am statornicit cîteva liniamente generale ■asupra primelor sale accente lirice — nu ne putem împiedeca de a evoca, emoţionat, imaginea poetului tînăr, aşa cum am învăţat să-l cunoaştem în ac- tivitatea sa literară de început, împletită, de altminteri, cu a noastră şi..cu a tuturor colegilor de „generaţie". ...încercasem, cu peste treizeci de ani in urmă, această definire de coordonate, cu ajutorul cărora îmi propusesem să situez pe Cicerone Theodorescu în lirica timpului: „gânditorul cedează în faţa meşteşugarului formei, vagabondul prin (Spaţii face loc lucrătorului îndîrjiit. Atelierul domină imaginaţia, disoipliarnd-iO. Versul poetului va fi ciocănit, concentrat, alambicat. Expresia va deveni riguroasă, pe alocuri eliptică, prin excesul densităţii : limbă abruptă, nervoasă, şi totuşi sugestivă, prin „putere şi sevă" : „Tu, vremii, clipele, ca să o prindă I Săgeţi vibrînd în fugă orbitoare, I l le-ai întors, arzând, ca o oglindă, I Un pumn de raze ce-ar lupta în soare II Şi vremea fără arme te-a găsit. / în inimă, se prinse ea, săgeată, I în semnul roşu, ne-ncetat ochit J Tinută-n loc şi pururi încetată" (înscris pe lespede, Ibid.) Am fost, încă de la primele poeme ale lui Cicerone Theodorescu, cucerit de ritmul variat, jucăuş, reîmprospătat de la vers la vers, alternînd respiraţia largă şi sacadarea, cadenţa liberă cu poticnirea, şi sugerînd, prin contraste, trecerea de la suavităţi la vînjoşii: „Cade-n zigzaguri, peste her-ciilele ,/ Ce-a-ngenunchiat în piatră centaurul / Urcă, lumina, fraged e aurul, — / Ca libelulele.. " (Grădini, ibid.) ...afirmînd una din dominantele acestui suflet : poziţia sa verticală faţă de enigmele lumii : „Eu în aloest / peisagiu vulgar /dau cu sufletul cum aşi da cu un par, / svînlu sufletul / cum aş lăsa lest", // „.Şi aştept, dacă nu e ceva pur / să se iridice eînidv.a din mine în azur / lin, simplu şi drept" (îndoieli, ibid.) ..^Poetul nu evada, însă, în abstract. Ascultându-se, definindu-şi poziţia şi latitudinea pe întinderea lumii, comunica direct cu frămînlarea vieţii şi întâmplările. Desprindem, astfel, câţiva ani mai tîrziu, în timpul războiului, transpunerea unei învălmăşeli de apocalips, în accentul agresiv şi lumina tamizală prin negurile exploziilor, a cronica literară poemului în vijelie, din Cântece de galeră : „Peste ferestre, peste uşe, / pământul se urnea gemînd, / cu lavă lacomă în guşe, / din toate părţile curgând, / balaur moale de cenuşă / şi bale — balele, cătuşe — // Şi peste trup şi peste gând. / Nămol enorm, topită zgură / săltând bulboanele-n fierturi / cleioase gheizere dădură ; craterul stins dădu alături ; / şi te afundă şi te fură / te-au ferecat şi te pierdură... // Şi-auzi un corn, dinspre păduri..." Deschiderea de gînd şi sensibilitate a _ poetului cuprindea toate octavele vieţii. Poezia sa, urmărind, în lungul deceniilor fluctuaţiile lăuntrice în r&s-frîngerile faptelor din afară, prin mijlocirea aceleiaşi arte de severă elaborare, avea să înscrie, în întregul ei, o adevărată biografie spirituală, transfigurată pînă la nerecunoaştere, în care criticul, psiholog cu năzuinţi de citire în procesul intim de elaborare a faptului estetic, descoperă, dincolo de contururile sinuoase ale unui Ţărm singuratic, solul accidentat al unui pămînt fertil. Sînt, în acest uliim volum, (Editura Tineretului, 1968), ca în toate cărţile lui Cicerone Theodorescu — şi asemeni tuturor poeţilor de bogată viaţă interioară — momente de reculegere şi popas. Omul, cucerii de propriUe expansiuni, vădind plenitudini, nu se lasă absorbit de valul interior sau de fluxul ciclurilor din afară; el se opreşte în drum şi-şi cumpăneşte, prin comparaţie cu cel ce~a fost cu ani în urmă, sau, poale, cu un confrate mai tînăr, elanul creator: „Tu împlineşti treizeci ţi şapte de ani / Eşiti bătrân : / tot ce spui ţi se pare că se face statuie, / tot ce atingi / ţi se pare că se face aur... / Tolt ce spun, mă întreb : / nu rămâne cenuşă ? / Tot ce fac, mă înspăimânt : / Nu ridic pe nisipuri ? / Eu nu am decît cincizeci şi şapte / Sînt tînăr!" (Relativitate). Examenul de conştiinţă domină întregul volum, deschizînd adevărata perspectivă lăuntrică a poetului ajuns la maturitate, şi luminind puternic peisajul operei, tumultoasă şi frămîntată în adîncuri, dar convertită în blocuri cioplite vînjos şi sever : „Ard sub len- tila soarelui — şi frig mi-e : / râvnim să trecem în puterea noastră, / gheţarii neolintitdlioir enigme, / Dar cheia ne-o destăinuie treptat / pământul —• o fierbinte slovă-albastră / din cosmi-cu-altfabet nedesclfrat...") (Alfabet cosmic). Surprindem aci arta poetului, călăuzită spre discreţie şi concentrare, unind tremurul sufletului cu vibrarea luminii şi ajungind la expresia suspensivă, bogată în prelungiri, care sugerează mai mult decît spune; versul suscită armonice muzicale şi învîrtejiri de ta-laze, în urma corăbiei înainlînd în necunoscut şi anticipînd momentele despărţirii de ţărmul presimţit: „Cuvântul care geme / — mai lasă timp să treacă — / Nu-1 spune prea de vreme, / întârzie-! oleacă. // Pierdută de o dată / şi viforului pradă, / o creangă sfâşiată / îmtîrzie să cadă... // Mai las-o să te cheme / sibătîndu-se-n neştire / nu spune prea devreme / cuvântul despărţire" .(Cuvântul care geme din ciclul De Dragoste). Rareori poezia de dragoste ajunge la această concentrare şi tensiune, în sfîşiere (Despărţire şi mai ales Suspinul, din acelaşi ciclu), în care nostalgia se desprinde sugestiv din armonia verbală a incantaţiei murmurate: „Ca din ocean voi scoate / frumosul tău suspin — puţin zadarnic poate / şi prea .târziiu puţin". Suferinţa intimă este însă îngemănată evaziunii spaţiale, cufundarea în suferinţa proprie îşi are o împlinire în cufundarea în elemente, în trecut, în ritmul cînlecului popular (în munţii Măcinullui) ; durerea îşi răsfrînge tremurul, în timp, „printre vânători de fiare / printre fiare vânătoare, / când era adulmecat / omul omului vânat" ; murmurul suferinţei izolate îşi întăreşte accentul: ies din noapte, trec pe vânt / voci : din piatră, din pământ... Poetul cutreieră toate tărîmurile vieţii, prelungindu-şi în trecut puterea reviviscenţei, prin transpunerea într-un alt regim de realitate, intuit de densitatea lui proprie. Ciclul care deschide volumul, Eram tineri pe străzile Romei, redă o vizualizare a unei lumi apuse; ceea ce e mort retrăieşte; din formele mutilate de vreme se desprin- cronica literară 72 de linia pură ; depărtarea în timp este anulată; imaginaţia poetului recreează o lume, îngropată sub milenii; transpoziţia în spiritul vremii, în suferinţele trecute mte totală (La umbra smioiohinoului ; Stăptnii ; Aurul Daciei). Poetul îşi revelează aci procesul intim al elaborării, poale cu mai multă limpezime decît în poemele altor cicluri. Imaginea nu este lucrată în filigran, cu amănunţime, ci evocată printr-o scăpărare verbală sacadată, împlinind prin aglutinare un tablou, topind impresia actuală şi ţîşnirea vegetală a decorului cu prelungirile în secole, ale frământărilor dispărute : ...Şi Via Appia / cărunta doamnă, / rîrîndu-şi printre tumuli uriaşi / o tnenă de lespezi / obosite / în jurul fiecăreia sdlipind / chenarele de tânăr jad al ierbii, / îşi mai aduce aminte / cînd e noapte / cum firelor de praf rae-adăogiam / bătăile atîtor inimi stinse / sau, torţe înşine, cum luminarăm / taiuimifuriie împăraţilor /... Intrăm astfel în laboratorul poetului năzuind către viziuni sintetice: alăturare a „ţărmurilor singuratice" ale lumii actuale într-o viziune de totalitate ; adîncire a prezentului în trecut ; urmărire a faptelor şi lucrurilor în răsfrîngerile lor în suflet şi risipirea gîndului în lume, într-o corespondenţă cu elementele şi întîmplările; plimbarea curiozităţii cercetătoare a. poetului printre peisage contrastante; mergerea în adine, în amănunţirea suferinţelor intime; prilejuri de meditaţie gravă şi dezvoltări de pretexte, ascunzînd totdeauna un tîlc. Varietate neistovită de teme şi subiecte, schimbare neîncetată de incidenţă a privirii aruncate -asupra lumii, vădite printr-o neobosită alternare a ritmului. In acest caleidoscop r amine însă constantă invarianta unei arte poetice, afirmînd aceeaşi rigoare şi mărturisind aceeaşi elaborare, în tensiune. Dacă, însă, arta poetului rămîne dăltuită statuar, ignorînd concesia şi facilitatea, omul reprezintă o neîncetată creştere, prin reînnoire. Cicerone 'Theodorescu, alături de ceilalţi colegi cu care şi-a continuat drumul artistic în lungul deceniilor, repudiază sunetul firav al poetului nativ, dar fără rezonanţe de adxncime şi fără cultură, care-şi epuizează cîntecid de la primul volum. Poezia sa îşi ia plecarea dintr-un izvor bogat, ce nu este ameninţat cu secarea. Fiecare contact al poetului cu lumea înseamnă prilej de poezie ; fiecare moment sufletesc este convertit în tfspresie concisă, în imagine, ritm şi cuvxnt. Elaborarea este, însă, departe de a fi chinuită, ameninţată de artificiu şi manieră. Statornicit încă de la începutul activităţii sale literare pe o tehnică poetică de rigori şi concentrare, poetul nu a rătăcit în convenţie ; el a ajuns la simplitate şi firesc. Acest îndreptar, permanenţă a oricărei activităţi estetice, afirmat în fiecare vers al poetului, îşi vădeşte mai cu deosebire excelenţa în poemul aparţinând unui ciclu recent. Din tîrziu, din niciodată (1968). Din varietatea de tehnici pe care le foloseşte Cicerone Theodorescu pentru a-şi construi expresia sobră şi concentrată a artei sale poetice, folosirea potenţialului inclus în cuvînt alcătuieşte, în credinţa noastră, procesul artistic predilect. Ascultînd de principiul elaborării unui alfabet propriu, definind pe fiecare poet original, Cicerone Theodorescu construieşte, după observaţia lui Paul Valery, un limbaj „în-lăuntrul altui limbaj". Fiecare poet îşi organizează, astfel, io expresie proprie, prin restructurare, după nevoile proprii, ale limbajului comun. Cicerone Theodorescu, în ceea ce-l priveşte procedează, la o disociere inaparentă a unităţii sintactice, în beneficiul cu-vînlului. Procedeul este temerar şi caracteristic unei întregi familii poetice, care dă cuvîntului un fel de primat, în tehnica expresiei. In adevăr, s-a putut arăta că, în fapt, cuvîntul izolat, cu valoare expresivă proprie, nu are în limbaj un rol funcţional independent. El este pus în valoare prin context. Accentul în limbajul primitiv şi în limbajul curent nu cade pe cuvînt, ci pe frază. Numai fraza alcătuieşte o unitate, un echilibru în sine. Numai fraza, ca act de gîndire, ca îndemn la acţiune, are semnificaţie verbală, exprimând raporturi între lucruri şi formulări de activitate tranzi- tivă, asupra realităţii. Constatarea este atît de adevărată, încît, în limbajul populaţiilor zise primitive, antropologul întîmpină adesea dificultăţi în separarea cuvintelor bine circumscrise, din întregul vorbirii constituit în frază. Cicerone Theodorescu. aparţine călăuzirii poetice care liberează, din pîn-za aparent indistinctă a contextului, cuvântul, cu valoare percutantă sau imagistică: Dim tîrziu / Din niciodată, / Din nenoroc, / Cînd te-oi «mage, neîndunată, / dragoste, / vrăjmaş soroc ? Fiecare cuvânt are o valoare în sine; expresia se concentrează pe cuvînt, devine eliptică, redusă la o suită de ima-gini-cuvinle, care-şi păstrează individualitatea în sacadarea ritmului. Imaginea se desprinde din notaţia sobră, de noţiuni (arini / în noapte, scot ©mături...) ajungînd la o supremă economie verbală : fericire / din puţin. Scrisul poetului afirmă lapidaritatea ca principiu călăuzitor: Vezi-i / tineri, / strînşi alături, / dragoste, respins destin ! Această notaţie, în care cuvintul devine sintetic, liberând toate potenţia-lităţile pe care le include, (zare caldă, / ţărm tîrzru) nu este însă căutată, nu ajunge la apropieri voit paradoxale ci-şi păstrează firescul expresiei şi ajunge adesea, părăsind sacadarea, la metafora ce reconstituie unitatea sintactică, disociată prin emanciparea cuvântului : ..jşi vallutt ou umerii-mvinşi / (...) şi marea foşnind din frunzişuri lichide / (...) şi tălpile verii-n nisip ghemuite / şi graţia toamnei ce vine desculţă (De tine, din ciclul Ţărmul singuratic, 1968), ajungînd la pînza unită a melopeii şi muzicalităţii interioare : se va putea, astfel, reconstitui, din această varietate de ritmuri şi tehnici, de peisaje şi atitudini, bogăţia de conţinut şi sugestie a poeziei lui •Cicerone Theodorescu, ireductibilă la unitatea unui proces unic de elaborare, deşi poetul afirmă, în poemele sale cele mai caracteristice, primatul cu-vînlului în edificarea poemului constantin parfene • •••••••• mihai beniuc; „mozaic" *} „Năier" cu o persistentă sete de veşnicie, M. Beniuc nu-şi dezminte bunul obicei de a ne comunica, prin-itr-o activitate editorială de rară periodicitate, intime vibraţii, de cele mai multe ori de o captivantă sinceritate. Mozaic-xîi rocent aduce notaţii afective — mai puţin reflexive —, Beniuc arătîndu-se şi ou acest volum, un autentic poet al vîrstelor. Horaţianul motiv „Ehen fugaces... labonturani" al Scurgerii ireparabile a dlipei Constituie, de o bună bucată de timp, urna din principalele pîrtii pe care poetul îşi poartă „sania nebună", încărcată cu „atâtea visuri zăngănind din versuri". Motivul i-a prilejuit lui M. Beniuc dese întâlniri cu autentica şi marea poezie. Atunci cînd obsesia ireversibilităţii nu se toarnă în destul de cunoscutele formule — din care no-tdle prozaice şi discursiva seninătate nu lipsesc — ci i se găseşte o expresie modernă, cu accentul pe metafora densă şi ritmul interior, tema predilectă se salvează de la monotonie, re-lewîndu-se, şi în Mozaic, în durabile versuri : „Ţin ca pe o cupă cuvintul în mină I Şi privesc jocul de mărgele I Al bucuriilor trecute, j Drojdia coboară grea spre adîncuri. I Vinul se-ntruchipează-n cuvînt ca-n pahar, / Paharul se aureşle de vin I Şi se umple de miresme ameţitoare". (Paharul) sau : „N-am să mă-intorc niciodată de unde am plecat, / Niciodată nu voi mai fi acelaşi, / Locul se va fi schimbat. / Recunoaşterea-i o dorinţă de regăsire, / Există numai găsiri / .. Mîne nu va mai fi acelaşi soare — / *) Ed. Tineretului, 1968. Alte pete, / Altă dogoare, / Altă temperatură / Alte fete / în aproximativ aceeaşi natură / La dimensiunile timpului dat". — (Adăpost.) Ultimul volum aduce o vizibilă, dar ancă indecisă confruntare între modalităţi de expresie cu atribute distinctive. Gîştigu! artistic este, aproape întotdeauna, de partea versului cu rezonanţe inedite, atunci cînd el se întâlneşte ca atare, impresia de repetare (menţinută şi ân acest volum de versuri ca : „Aniversarea unui sfert de veac / De când suiam acdlaşd vechi drumeag, / Tu tânără, eu ancă nu bătrîn, / Pe-atunei dormeam oriunde, şi pe fîn, / Acum nici somniferele n-ajută, / Ah, unde eşti junia mea trecută !" — După cules) diminuân-du-se, dacă nu în mare măsură, Sn orice caz, în proporţii sesizabile. La vîrata nostalgicelor rememorări, depozitar al unei consistente experienţe, ajuns ou „sania" sa în „vînf" — cura îi place să spună — idupă un urcuş „cînd căţărat, cînd gâfâind pe brânci", M. Beniuc mi se prezintă, sub raportul mijloacelor, într-un interesant proces de autodepăşire, temperamental inuflit mai stăpânit şi ou o detaşată înţelepciune. Amintirile, prezentul, visurile generează ecouri lirice stăpânite, cenzurate, uneori, de subtile ironii (Nova Stella, Cîntec de greier, Joci...), cu inote de maliţiozitate (Floare fără moarte). Chiar gravul motiv al morţii este tratat zâmbind, oa în Joc şi Pe rînd, isau ca ân Pe o urnă funerară, cu reuşite accente aultoironiee. în spiritul unei aparente modestii — defect sau calitate mai veche a poeziei lui M. Beniuc — poetul se confesează, în După cules : „Paragina, dărăpănarea, visul / Ce nu mai urmăreşte paradisul, / Mi-au copleşii grădina...", îm realitate, vârsta — invocată la itot pasul, şăgalnic sau melancolic — generează acum, aproape ân exidlulsitvitaite, filonul liric i(„Beţia dulce şi amară") din poeziile lui M. Beniuc. Visul nu se dovedeşte 'a fi ineoinpa-tibil cu vârâta. Orînduindu-şi, grijuliu, în „sania" sa voluminoasă, „stih lângă stih, poem lângă poem", sexagenarul M. Beniuc visează, cu sete adolescentină, Eternitatea. Obsesia perisa- marginea cărţilor 75 bilităţii, hrănită îndelung cu nenumărate versuri, apare si în Mozaic, cu intensitatea cunoscută din volumele anterioare. .In lirica lui M. Beniuc, drama cauzată .de ireversibilitate este strîns împletită cu aspiraţia .dramatică, în planul creaţiei, spre nemurire. Odată cu trecerea anilor, poetul îşi reevaluează, periodic, opera, încencînd să detecteze elementele durabile, prim care să surmonteze timpul. Diln cînd în oînd, el pare a fi încolţit de chinuitoare îndoieli. Printr-un interesant proces de mutaţii psihologice, insidiosul dubiu devine prometeism afişat, reluat în noi1 îşi noi variante. Sublinierea finalităţii prometeice a creaţiei sale, întîliniltă în atîtea poezii pînă acum, este prezentă — cu efectele fireşti ale recidivei — în multe versuri, şi în noul volum : „Şi de pe-acum aripi îmi cresc anume — I In moartea mea se plămădeşte-o lume". (N-aştept pe nimeni) ; „Mă voi închide-n mine ca un filon în stâncă, / Filon masiv de aur în liniştea-i adîncă, I N-am nici o grabă ca să devin bijuterii — M-aşteaptă fără capăt în fală, veşnicii". (Lampa lui Aladin); „Doar cîntecele-mi singure se-ncarcă / Pe-o aripă de vînt ca într-o arcă" (Cresc temelii); „Creşti liniştit, tu cântul meu postum, I De pază turn şi-arătător de drum" {Turn) ; „Nu şterse umbre, nici păreri, ci urme j Lăsai, pe-un drum ce n^are să se curme" (Privind în urmă) ; „Vin de pe drumuri să mă-ndrept pe drumul I Ce va străbate totuşi poate fumul I Alitor veşnic reaprinse ruguri" (De pe drumuri); „In armonia I Eternelor sfere I Şi-a curgerii căii de lapte I Mi-o creşte solia I Prin valuri de ere I Din umbră de noapte" (Dinlr-un tîrziu). Poetul este aproape sigur că Etna — timpul — va .proiecta, pe cerul veşniciei, „sandala" sa „de aramă". Impresia lăsată de o asemenea insistentă luptă cu teama de efemer este oboseala, atunci cînd apare ca notaţie colaterală, şi gratuitatea, oînd frizează agitatoricul în intenţie şi expresie. iCert este că, în Mozaic, M. Beniuc elimină, sau atenuează o bună parte din notele-bailast (o anume discursivitate, problematică adesea unilaterală, expresia comună) întîlnite în unele volume de versuri de pînă acum. Real-ideal, permanenţă-efemer, progres, timp-spaţiai-infinit, dialectica naturii, om-foosmos, tehnică-iartă, poezie- sooie-tate sînt probleme proiectate într-o viziune modernă, departe de prejudecăţile dogmatice. Expresia devine mai consistentă şi, implicit, generatoare de subtile sensuri. Versul poetului solicită tot mai des imaginaţia şi cerebralitatea. Metafora — procedeu figurativ dominant în poezia lui M. Beniuc — capătă noi valenţe, sub imperiul înţeleptei senectuţi („Tîsrziul fruct cu miros de gutuie / E-nţelep-ciunea poate amăruie / Ce-o string în suflet anii cînd s-adună" — Fructul). 0 parte din metaforele Mozaic-ţullm, de sorginte llivreseă şi mitologică (Empedocle, Cîntec lui Apollo, Lampa lui Aladin, Sărutul lui Narcis), sugerează acute semnificaţii contemporane. Majoritatea elementelor figurative ale stilului rămîn, însă, ancorate în universul rustic autohton, ca şi în versurile de mai înainte. (Asfinţitul e gros „ca musiul gras ce storşi îl dau ciorchinii" (Recolta); „Cad amintiri în faţa mea ca grîul / Subt coasă-n lanuri..." (Cu părul său cărunt); „Te văd eînitare nouă ca pe-o matcă / Pornind din stup în zborul nupţial" (Matcă de albine) ; „Soarele picura ca mierea / Peste belşugul verii" (Pe nisipul de aur) ; „Norii lacomi şi cenuşii ca lupii" (Adăpost); „Se răsuceşte pe fiinţa-mi visul / Ca şarpele pe pom..." (Fructul) ; „pieptul de stei...", „ţărmuri de iezere roşii" (între culmi). Această particularitate stilistică revelează principala trăsătură structurală a artei lui Beniuc, plămădită sub puternica înrîurilre a peisajului rustic crud — concreteţea, vizuali-tatea, plasticitatea. M. Beniuc este poetul ale cărui versuri pot fi reprezentate în desene clare, multicolore, adevărate mozaicuri, .ou certa durabilitate a cromaticii vegetale din frescele vechi româneşti. 76 Pe marginea cărţilor tribuna • tribuna • tribuna * tribuna poezia lui marin sorescu lntr-o vreme în care unii critici manifestă neplăcutul conformism ce îngăduie cititorului avizat să ştie cu anticipaţie că, indiferent de valoarea ei, cartea scriitorului X va fi ridicată în slavă de criticul amic Y şi „desfiinţată" de criticul inamic Z (sau, în cel mai bun caz, ignorată), ni s-a părut util să acordăm posibilitatea exprimării unor puncte de vedere contradictorii asupra poeziei lui Marin Sorescu. Cititorul va avea astfel posibilitatea să-şi \formeze o părere proprie, alegînd din argumentele autorilor pe care-i publicăm în continuare, începînd cu studiul favorabil poeticei soresciene şi încheind cu cel contestatar r. a. locusteanu: momentul realist al poeziei soresciene miîrtt — cum ar zice Sorescu — se prăbuşeau, străduindu-se să obţină pînă şi în cădere un efedt distructiv cît mai mare asupra solluilui. Acest fiallimen't total al ideii şi expresiei neputincioase în faţa Absolutului, a Noului etc. declanşează, fireşte, o reacţie negativă. Din mou o negaţie dialectică, şi parţială. Următorii zeci de ani «înt ai noii poezii i(şi nu numai poezii), să-1 spunem realiste, fiindcă operează o reîntoarcere la realitate, preluând în acdiaşi timp o serie de procedee din arsenalul tehnic .aii veohii poezii moderniste, simboluri ş.a.mjd. Pe celebra spirală a evoluţiei, poezia lui Marin Sorescu ar putea fi înscrisă, eventual, în acest nou moment realist de fladtuiră oarecum dlasică. La nivel meditativ, nu descriptiv, poetul restabileşte relaţiile cu realitatea naturală şi umană. Evaziunea în ireal es'te înlocuită de recunoaşterea implantării fără putinţă de scăpare, acum şi pururea, în planul irealului, şi de acceptarea ei, de trăirea, cel muilt, în .cunoştinţă de cauză". Iar poezia îşi redobândeşte vechea funcţie de cunoaştere şi de comunicare, ceea ce atrage după sine un raport de echilibru înitre formă şi conţinut. Trăim, în adevăr, într-un secOl a căruii principală caracteristică o constituie rapidul progres tehnico-stiinţif ie. Este o oousitaltare facilă pe care o fac mulţi, linidlusiv Sorescu, indlusiv autorul articolului de faţă. Primul notează mai ales, cu amară ironie, latura alienantă, antiumană, a acestuia. Ultimului îi place mai cu seamă observaţia că tocmai acest mult blamat progres tebnieo-şitiinţifiic i-a permis omului o conştiinţă ceva mai lucidă a condiţiei sale, iar, din punct de vedere artistic, i-a influenţat mijloacele de expresie în sensul! unei experimentări la reoe asupra materialului lingvistic, cu rezultate poetice incontestabile. Diferenţă de optică de oare ne vom ocupa mai târziu. Deocamdată ni se pare interesantă reacţia literaţilor, în speţă a poeţilor, în faţa unei atari situaţii. Pentru că se trăgeau din romantici, şi negaţia e dialectică (şi parţială), s-au înragis!tr!at la început iciîţiva zeci de ani de zbuciumate încercări de evaziune : perioalda poeziei moderniste. Realitatea, lucid descifrată, era negată, iar cuvîntul purificat trebuia să asigure un contact, mereu fallimenltar, cu o transcendenţă lipsită de un sens definit. Urmarea era că Icarii de pă- 77 Rezultatul la care ajunge Sorescu este extrem de interesant : un nou faliment, dac de data aceasta parţial. Reîntors pe pămînt, dispus să-ll cunoască şi să- ci deţine şi un sens pozitiv, marcat prin sinonimul său — activitate4. Prin această activitate subiectivă, receptorul continuă efortul de înlăturare a entropiei elementelor, început de artistul care ordonează, într-o structură compoziţională nouă, elementele îngrămădite i. — I. Răceanu — op. cit., p. 551. în haosul subiectivităţii. Această ordonare, reprezentată de opera finită, nu este însă niciodată încheiată definitiv, consumatorul avlnd rolul de a o duce mai departe, pentru a putea integra mesajul într-un sistem de referinţă propriu (mereu altul, de la individ la individ, de la o epocă la epocă, datorită „cîmpului ideologic 5 şl ^spiritul în care se plasează subiectul receptor). Acest cîş-tig de informaţie, acest plus de cunoaştere se datorează faptului că informaţia estetică subiectivă, dobîn-dită în final de către un receptor cu o cultură corespunzătoare, în urma contactului său creator cu opera (şi transformată astfel dintr-o posibilitate într-o realitate), este totdeauna superioară informaţiei estetice obiective conţinută (în stare latentă) de operă. Limbajul artistic îşi datorează polivalenţa (acest „rezervor" de cunoştinţe potenţiale), tocmai faptului că informaţiei semantice pe care o vehiculează (denota-tivă, univocă) i se suprapune o informaţie estetică (conotativă, intraductibilă, dar „transpozabilă", pre-tîndu-se la parafrază). De unde provine acest plus de cunoştinţe transmis de informaţia estetică, de pe ce zone ale realităţii înlătură el vălurile cunoaşterii ? Acest spor de cunoaştere cristalizat în informaţia estetică şi obţinut exclusiv prin mijloacele ei, provine din investigarea unei zone umane a cărei existenţă nu poate fi detectată prin observaţia obiectiv-a-nalitică a cercetării ştiinţifice. Ea este reprezentată de distanţa dintre semnificat şi semnificant în opera de artă, de deosebirea dintre obiectul prezentat şi ceeace el ne re-pre-zintă. Acest spaţiu para-fizic, cu coordonate axiologice, l-am «urnit spaţiul cunoaşterii artistice, zonă profundă a sensibilităţii umane existentă (dar uneori ignorată) in fiecare din noi, şi de care devenim conştienţi abia în momentul în care întreg zăcămîntul nostru aperceptiv 5. — Umbarto Eco — „Formes et Communications", tn „Kevue internaţionale de philosophic", 1967, nr. 81. ideilor e pus in rezonanţă prin actul de creaţie sau prin contactul cu opera de artă. Confesiunea unui tînăr poet de o autentică vocaţie, e, mi se pare, în lumina celor de mai sus, edificatoare : „La ce scriu ? Să-mi lămuresc mie însumi cine şi cit sînt. Căci scriind dau vălul la o parte de pe-o lume lăuntrică necunoscută — despre care n-am altfel cum şti... Gîndul nenumit nu-i gînd. A numi lumea ta şi cealaltă, înseamnă să o cunoşti, şi o cunoşti numai pentru a o poematiza." (s.n.). (Ion Alexandru — „Jurnal de poet" — Luceafărul 2/1969). Distanţa dintre materialitatea în sine a operei şi idealitatea mesajului ei uman, reprezintă aşadar spaţiul rezervat cunoaşterii artistice, spaţiul în care se desfăşoară caracterul redundant, prodig, al limbajului artistic şi se desvoltă toată acea polisemie a obiectului de artă. Să ne oprim doar la exemplul atît de elocvent al lui Van Gogh. Întreaga lui operă reprezintă un temperament şi un destin văzut printr-un colţ de natură. Linia desenelor sale nu mai este tributară obiectului „prezentat" ci ne „re-prezintă" traiectoria unui gest proecţiunea unui suflet. Chinul profund al chiparoşilor săi, contorsionaţi parcă de un suflet blestemat ne face să „uităm" caracterul lor botanic, transformindu-i în simboluri pur sufleteşti. Distanţa dintre ceeace ne prezintă tragicul „Lan de grîu cu corbi" şi semnificaţia a ceeace acest semnificant vrea să ne reprezinte constituie spaţiul enorm al convulsiilor şi dramelor lui sufleteşti, angoasa, disperarea în faţa presimţirii, în faţa „trăirii" de către Van Gogh a sentimentului morţii. Mina, purtată de spaimă, trasează prin lanuri nişte cărări învălmăşite care nu duc nicăieri. Cerul de un albastru sumbru îşi asvîrle spre pictor, ca o prevestire, stolul sinistru de corbi. Oare ce mai poate fi dincolo de acest peisaj în care cărări împleticite, cerul şi pămîntul pe jumătate contopite, par să zădărnicească dinainte ori ce speranţă ? Numai abisul!. Ce tomuri de filozofie existenţialistă ne-ar putea reda, atît de profund, acest sentiment al morţii ? Sau, ca să trecem la muzică şi mai precis la Bach, nu fizicali-tatea sonoră, ca atare, realizată de acordurile armonice şi melodice ale fugilor sale ne emoţionează, ci semnificaţia acestor tonuri, respectiv relevarea marilor rezerve de puritate din noi, rezerve pe care le „descoperim" şi le cunoaştem doar prin. mijlocirea artei. Şi exemplele ar putea continua la nesfirşit. Pentru o înţelegere mai nuanţată a realităţii la care ne referim va trebui să operăm în prealabil o distincţie între două planuri total diferite ale cunoştinţelor transmise prin opera de artă : Un prim plan, nesemnificativ, îl reprezintă cunoştinţele nespecifice vehiculate de informaţia semantică, respectiv materialul istoric, social, biografic, geografic, etc., folosit în textura naraţiunii, a subiectului operei, material alcătuit din date anterior cristalizate în cunoştinţe ştiinţifice sau în experienţa umană, şi preexistente operei de artă. Aceste cunoştinţe incluse în compoziţia operei nu reprezintă o descoperire a artistului şi nu îmbogăţesc societatea cu noi cunoştinţe despre realitate chiar dacă în cazul unui individ aparte, lectura lui Tolstoi de pildă, poate însemna prima informare a sa despre războaiele napoleoniene, sau dacă tabloul lui David i-a furnizat primele amănunte asupra morţii lui Marat. Celălalt plan e reprezentat de cunoştinţele specifice, proprii modalităţii de cunoaştere artistică şi care alcătuiesc conţinutul informaţiei estetice, dobîndite şi comunicate doar prin intermediul operei de artă. Aceste cunoştinţe ne sînt date de „transparenţa" obiectului de artă, ce lasă să se vadă semnificaţia umană inclusă în actul de creaţie artistică. Transparenţă datorată — cum remarca M. Breazu — „capacităţii limbajului artistic de a sugera semnificaţii, de a oferi cunoaşterii, odată cu constatarea realităţii omului concret (în relaţiile lui cu lumea) şi aprecierea acestei realităţi, valorizarea ei în cadrul unui 104 cronica ideilor sistem de referinţă valoric constitutiv, al „cîmpurilor ideologice" din diferitele medii socio-culturale." 6 Această transparenţă lasă să se vadă spaţiul rezervat cunoaşterii artistice şi circumscris de distanţa dintre semnificat şi semnificant, distanţă care dă măsura cunoaşterii artistice şi a valorii operei. Cind această distanţă se reduce la zero, cele două faţete ale obiectului, „prezentatul" şi „reprezentatul" identificîndu-se, opera nu mai poate deţine nici adevăr artistic şi ca atare nici valoare. Spaţiul cunoaşterii artistice fiind anulat, obiectul respectiv nu ne mai poate comunica decît cel mult cunoştinţe nespecifice, privitoare la concreteţea şi fizicalitatea sa, cunoştinţe ce puteau fi foarte bine dobîndite pe altă cale. O asemenea lucrare va putea prezenta valoare istorică, documentară sau propagandistică, dar nu şi artistică. De aceea, putem spune că arta şi-a pierdut din punct de vedere social funcţia de cunoaştere numai în măsura în care ne referim la cunoştinţele nespecifice furnizate de operă (deoarece în perioada anterioară constituirii ştiinţei arta, ca şi religia, îşi exercita funcţia cognitivă pe ambele planuri, deci şi prin cristalizarea, înmagazinarea şi răspîndirea acelor cunoştinţe de care se ocupă azi, cu mult mai multă eficienţă, diferitele ramuri ştiinţifice). In această lumină devine evident că negarea existenţei unui obiect specific al cunoaşterii artistice, a unei zone din realitate rezervate exclusiv investigaţiei artistice, porneşte de Ic o confuzie. Cad în greşeală cei care încearcă să identifice acest obiect specific, această zonă, în realitatea palpabilă, în fizi-zicalitatea ei concretă. Spaţiul cunoaşterii artistice nu reprezintă o dimensiune topologică, ci una metafizică, subiectivă, imprevizibilă, inexprimabilă logic şi tocmai de aceea imposibil de detectat cu mijloacele obiective, cu instrumentele precise ale cunoaşterii ştiinţifice. Această 6. — M. Breazu — „Cunoaştere artistică şi limbaj artistic" în Rev. de filozofie, 1968, nr. 9, p. 1026. dimensiune a sensibilităţii umane nu devine însă prin aceasta mai puţin reală decît parametrii fizici ai omului, măsurabili de către antropolog. Şi tocmai de aceea arta îşi va exercita funcţia sa cognitivă, alături de ştiinţă, atîta vreme cît va exista omul, cel puţin în accepţiunea antro-pologic-filozofică pe care i-o dăm astăzi. In lumina precizărilor de mai sus în legătură cu spaţiul cunoaşterii artistice, devine explicabilă ezitarea unora din teoreticienii artei moderne de a vorbi despre funcţia ei cognitivă. Punînd accentul exclusiv asupra actului de „construcţie" a operei existentă în şi pentru sine, independent de orice semnificaţie, evo-cabilă prin compoziţia artistică, este evident că o serie de curente de avangardă ca „ac-tion-painting" în plastică sau „muzica aleatorie" şi o parte a „muzicii concrete", refuză operelor orice dimensiune cognitivă. Plasînd obiectul exlusiv pe planul imanenţei Iwi ontice, asemenea „construcţii" reduc semnificantul doar la ceea ce el ne reprezintă sensibil. Abia acum opera rămîne la stadiul simplului obiect „opac", lipsit de transparenţa ce îngăduie să se vadă semnificaţia umană inclusă în actul creaţiei artistice, redus doar la structura unui „semnal" estetic, asemeni rezonanţelor unui clopot mişcat întâmplător, sau arabescurilor unui covor. Cristalizarea unui adevăr artistic în asemenea opere şi transfigurarea lor, pe această cale, în valoare artistică, devine astfel imposibilă întru-cît obiectul nefiind purtătorul şi păstrătorul vreunui mesaj uman deliberat, nici regăsirea, contactului publicului, — în spaţiul cunoaşterii artistice, acum anulat, — cu „omul imaginar" 7 al operei, nu mai este posibil. Ponderea cognitivă a unor asemenea opere rămînînd insesizabilă avem, cred, dreptul să punem sub semnul întrebării şi pretenţia lor de a întruchipa valoare artistică. 7. — Vezi A. Rădulescu — „Adevărul artistic", „Contemporanul" nr. 33/1968. cronica ideilor 105 Virginia carţiama izvoare străvechi de inspiraţie comună în operele lui |ohn cowper powys şi lucian blaga „Astăzi pare asigurată metoda de a pune orice literatură In legăturile el cu toate celelalte. Bunurile de cultură nu a-au constituit niciodată lntr-o singură ţară şi prin geniul unui singur popor" (Tudor Vianu, Metoda de cercetare tn Istoria literară, Ed. Academiei, Buc. 196S) Ideea existenţei unor legături subiacente intre diferite■culturi, chiar îndepărtate între ele, devine mai consistentă pe măsura acumulării dovezilor în acest sens. Nu mimai Tudor Vianu, dar si alţi critici de seamă ica Erich Auerbach, Leo Spitzer, Stephen Ull-mann, Rene Wellek şi Austin Warren au îmbrăţişai acest punct de vedere. Marele poet şi critic englez T. S. Eliot scria: „Mă gmdeani la literatura atunci, ca şi acum, la literatura universală, la literatura Europei, la literatura unei singure ţări, nu ca la o culegere de scrieri individuale, dar ca la ansambluri organice, ca la nişte sistane tn legătură cu care, şi numai în legătură cu care, operele individuale de artă şi opera individuală a artiştilor dobîndesc o semnificaţie. Există, deci, ceva în afara artistului, faţă de care el are o îndatorire, o credinţă, căreia el trebuie să se plece fi să se sacrifice pentru a câştiga şi a obţine această poziţie unică. O moştenire comună şi o cauză comună unesc pe creatorii de artă tn mod conştient ; trebuie să admitem că unirea este, în cea mai mare parte, inconştientă. Intre adevăraţii creatori de artă din orice epocă, cred că există o comunitate inconştientă) *. Studiul comparativ al operelor literare a adus contribuţiunî importante. Pe această linie, studiul operei lui John Gowpor Powys (1873—1963) romancier englez modern, dar totodată poet, eseist şi gînditor, ru-a condus să găsim analogii de concepţie şi procedee stilistice cu ale poetului Lucian Maga, (1895—1961). ]. C. Powys este autorul unei opere vaste, cu calităţi artistice deosebite, care tl situează printre marii creatori ai literaturii engleze. Romanele lui ]. C. Powys sînt forma pe care scriitorul a adaptat-o pentru a exprima idei, deoarece întreaga toperă powy-siană este, de fapt, „o psihologie" şi „o filozofie" în care tradiţia spiritualităţii celtice este puternic reflectată. Opera lui J. C. Powys se situează în cadrul romanului contemporan englez atît prin accentul pus pe analiza psihologică, cu sondarea subconştientului personajelor, cît şi prin folosirea procedeelor stilistice comune marilor romancieri ai secolului al XX-lea în Anglia, dar se deosebeşte .prin puternica reflectare a spiritualităţii şi tradiţiei celtice a Ţârii Galilor şi a Wessex-ului, fapt care ne-a impus extinderea studiului nostru la cercetarea literaturii orale a ţinuturilor celtice şi, paralel cu aceasta, o examinare a istoriei Europei sub popoarele celtice. Am încercat să analizăm temele care reflectă concepţia despre natură 106 şi atitudinea senina in faţa morţii, cum şi folosirea culorii şi metaforei în opera romancierului englez şi a poetului român, ca avînd rădăcini adinei în tradiţia strămoşească a ţării lor şi să le explicăm printr-un fond de cultură comun cu substrat celtic. Înainte de cucerirea romană, a existat în Europa Occidentală şi Centrală o unitate culturală, oricît ar fi fost de precară, asigurată de popoarele eeltice. Acestea par să fi fost maţi puţin popoare de rasă şi origine comună, cît mai de grabă {popoare care au avut aceeaşi civilizaţie şi acelaşi tip de limbă, şi care au dominat mai inăi Europa Centrală, apoi Europa Occidentală'1. „Iniţiatori şi totodată receptori, celţii sînt factori de unificare umană şi progres" constată Henri Hubert3, în ciuda răspîndirii lor pe o arie atît de întinsă, constituind ,»o civilizaţie relativ omogenă şi originală, orientată spre cultul naturii prin riturile lor agrare, dar mai ales spre am, prin preocuparea morală, avînd un ideal înalt de viaţă: dispreţ faţă de moarte şi o aspiraţie la nemurirea sufletului". Bolul celţilor ca deschizători de drumuri pentru pregătirea introducerii civilizaţiei romane în Dacia a fost susţinut la noi de istoricul Vasile Bu-van, în importanta sa lucrare Ge-itjca. Prezenţi şi deplasindu-se fie paşnic, fie ea cuceritori, pe o arie foarte întinsă, din Irlanda pînă la Dunărea de Jos şi pătrunzând pînă în Asia Mică. iar în sudul Europei până în Italia şi colţul cel mai vestic al Spaniei, celţii au impresionat popoarele mediteraneene prin vitejia lor, iar pe scriitorii antichităţii prin spiritualitatea lor, mai ales prin credinţa într-o altă viaţă în continuarea celei terestre, neîntreruptă prin moarte. Nevoiţi să cedeze în ţaţa forţei superioare armate, populaţiile locale celtice 'au conservat în mare parte nu numai limba, dar şi spiritualitatea lor. Amprentele civilizaţiei celtice evoluate se găsesc în cultura „Welsh"-ă (a Tării Galilor), în cea irlandeză şi în nordul muntos al Scoţiei; în Bretania, în Franţa, mai puţin în Galicia spaniolă, deoarece dialectul local a dispărut încă de acum 200 de >ami. Appolonios din Rodos în „Argona-utica" sa îi situează pe celţi încă din secolul al V-lea î.e.n. pe cursul superior al Rinului şi Dunării, de unde, în timpul perioadei La Tene ei radiază pe o arie întinsă, lăsînd dovezi precise că posedau o tehnică avansată a fierului intre secolele V—11! î.c.n. In curmi înaintării lor spre răsăritul Europei, celţii ajung pînă în Dacia, pătrund spre sud în peninsula balcanică şi trec chiar în Asia Mică. Cetăţile lor („dumiri"), dovada înaintării lor de ia Apus la Răsărit, Singidunum (Belgrad), Bononia (Vidin), Durosto-rum {Silistra), Novidunum (Isăccea), avînd o mare valoare strategică, au fost preluate de romanii. Triburile celtice erau atît de numeroase, încît Callimachos le compară cu fulgii de zăpadă, iar Diodor* şi Pausaniase le apreciază la 170.000 în momentul cînd, conduşi de Brennos atacă Grecia. Înaintarea celţilor spre sudul peninsulei balcanice este însă stăvilită prin înfrângerea de la Delfi, ân anul 279, menţionată de Pausanias şi litus Li-viuastfel că, spre sfîrşitul anului 278, Macedonia şi Grecia erau definitiv salvate de invazia lor. Deşi din informaţiile lui Memnon, Iustin şi Strabo, rezultă că o parte din celţi s-au întors în Galid, in regiunea Talosei, ei au continuat să ţină sub control Dacia, inclusiv regiunea Pro-pondidei. Aceste informaţii sînt deosebit de preţioase în stabilirea legăturilor şi influenţelor culturale ce au existat încă de atunci intre anumite regiuni îndepărtate ale Europei, „'finind seama de informaţiile lui Strabo şi Iustin, conchide A. Piatkowski*, tectosagii, neam numeros, s-au destrămat în triburi, din care unele s-au întors în Galia, altele au rămas în peninsula balcanică, iar altele au însoţit pe trocmi şi tolistobogi". Dar celţii nu au fost numai nişte cuceritori, ci mi pregătii o civilizaţie. Ei au avut pentru prima dată în istoria Europei Centrale şi de nord o societate specializată, in cadrul schimburilor comerciale apar mijlocitori, iar aşezările lor, oppida, vor polariza viaţa regiunilor ocupate de ei. Prin aceasta civilizaţia celtică va uşura expansiunea romană ulterioară. 107 Influenţa celtică asupra geţilor din Dacia a putut fi resimţită încă de pe la mijlocul secolului al IV-lea î.e.n., prezenţa lor fiind istoric dovedită în 335 iie.n., anul cînd Alexandru cel Mare trecuse Dunărea la geţii din câmpia tmunteană. De fapt, celţii se găseau însă aici încă din secolul al V-lea î.e.n. Cultura celtică este mai activă din La Tene II, adică de pe la anul 300, odată cu aşezarea în masă a celţilor ân vecinătatea şi pe văile rîurilor principale: a Mureşudui, a Tîrnavelor, a Someşului, Bereteidui şi a Crişurilor. „Odată însă bine închis cercul celtic împrejurul Daciei, penetraţia celtică e fundamentală. Întreg aspectul culturii din Carpaţi şi de la Dunăre la Tisa manifestată prin cele două mari industrii etnografice ■hotărâtoare, metalurgia şi ceramica, devine celtic. Un observator superficial al lucrurilor ar fi înclinat să creadă că este vorba de o completă cellizare etnografică a Daciei" °). Raporturile dintre celţi şi populaţia geto-dacică au variat de la neînţelegeri, la prietenie şi chiar la alianţă, dar s-au încheiat cu o duşmănie, care a dus la desfiinţarea formaţiilor statelor celtice şi la masacrarea populaţiei celtice10). Demn de semnalat este că „atunci cînd Dacia era în cultura ei mai profund celtică decît orixînd" u) puterea politică a celţilor fusese desfiinţată, îndeosebi prin acţiunile militare ale lui iBurebista, „ucigătorul de celţi". Ca urmare, ramura celţilor bo-ieni a emigrat ân Galiaa>, fapt relatat şi de Cezar în „De bello Gallico". Dezvoltarea civilizaţiei romane în Dacia după cucerirea lui Traian, persistenţa ei, după deplasarea administraţiei romane de către Aurelian în sudul Dunării, s-ar putea explica şi prin rolul celţilor de a fi difuzat în Dacia o cultură superioară. „Începută în secolul IV î.e.n., prin celţi, intensificată din secolul al II-lea î.e.n., chiar de către romani, occidenlaliza-rea geţilor din Carpaţi nu putea duce decât la un singur rezultat: în momentul cînd romanii luau definitiv la Dunăre rolul civilizator al celţilor, su-punîndu-i şi pe aceştia din Galia si pînă 112 Incercînd să explice sentimentul acesta faţă de natură, specific scriitorilor români, Al. Philipide32) găseşte că una din cauze ar fi faptul că oraşele noastre medievale nu au fost închise printr-un zid ca cele din apus, dar recunoaşte că trebuie să mai existe „o cauză mai adincă şi fundamentală". O explicaţie mai potrivită ni se pare cea dată chiar de Lucian Blaga cînd constata diferenţa izbitoare între „viziunea spaţială" a poporului saxon, adusă de acesta de pe malurile Elbei şi care „întrupa mistica libertăţii de nimic îngrădită şi duhul dîrz, ingineresc, al unei gigantice lupte ou natura" şi viziunea popoarelor oâlitiee, în care „omul se înfrăţeşte mereu cu planta". 33> * După ce am găsit filiaţiunea spirituală a lui J. C. Powys în fondul celtic, am încercat să ne explicăm comunitatea de gîndire şi simţire pe teme fundamentale între romancierul e?iglez şi poetul român, atribuindu-i acestuia aceleaşi rădăcini în acelaşi fond ancestral de cultură, care, după părerea noastră, sprijinită de argumentele de mai sus, ar avea un substrat celtic. La aceasta ne-au îndemnat poate mai mult decît dovezile, limitate în mod firesc, ideea că omenirea are o uriaşă inerţie de a conserva intactă, cu toate vicisitudinile timpului, energia dobândită prin experienţa în comun, multilaterală şi profundă. Aceasta ar da poate o unitate în aparenta şi tulburătoarea diversitate pe care o sesizăm. J. C. Powys şi Lucian Blaga, den creatori de artă, trăind în condiţii geo-sociale aparent diferite, la mare distanţă unul de altul, ifără a se fi cunoscut, fac parte totuşi din aceeaşi familie spirituală. Am explicat această apartenenţă comună, admiţând că forţele subiacente ale tradiţiilor ar putea să apropie culturile popoarelor, fără să le contopească, într-un complemen-tarism care ar duce la o structură ideală a viitorului. BIBLIOGRAFIE 1. T. S. Eliot, The Function of criticism, from ,,Selected Essays", Faber et Faber Ltd., 1958, p. 24 2. Jh. Chadronnet, Din scrisoarea adresată la 10 dec. 1968 autoarei acestei lucrări. 3. Henri Hubert, Les Celtes, Paris, 1858, p. vrie. 4. Popa Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, Buc. 1936. 5. Diodor, XXXI, 4. 6. Pausanlas, X, 19, 5, 6, 7. 7. Titus Liviu, XXXVIII, 16. 8. A. Piatkowski, Consideraţii asupra invaziei celte în Balcani, Studii clasice, Buc. 1960, H, p. 195. 9. Vasile Pârvan, Getica, Cultura naţională, Bucureşti, 1926, p. 695. 10. V. Pârvan, Getica, op. cit. p. 696. 11. Ibid, p. 696. 12. M. Macrea, Burebista şi celţii, SCIV, VII, 1—2/1956, p. 119—136. 13. V. Pârvan, Getica, op. cit. p. 724. 14. Berciu Dumitru, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre. Editura Ştiinţifică, 1967. 15. Vlad Zlrra, Un cimitir celtic în nord-vestul României, Baia Mare, 1968. 16. Werner Krămer, Directorul Comisiei româno-germanice a Inst. de Arheologie din Frankfurt pe Main, cu ocazia Colocviului Internaţional de Arheologie de la Mamaia, 1—8 sept. 1968. 17. N. Iorga, Istoria Românilor, Buc. 1936, p. 238. 18. Grand Larousse Encyclopâdique, op. cit. p. 742 şi următoarele. 19. V. Pârvan, Getica, o. 459 şi urm. cap. VI Latfen-ul Buc. 1958, p. 91 Cap W, Carpato-danubienii şi celţii. 20. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. I Bucureşti 1936, P. 243. 21. Istoria Românilor, Ed. Academiei, vol. I, 1960, p. 218. 22. C. Bărbulescu, Motifs concordants dans les narrations populaires celtiques et romaines. 13. Istoria Litreaturii Române, Ed. Academiei, 1964, pp 90—91. 24. W. Tomaschek. Zur Kunde der He-mus Halbinsel, wien, 1882, p. 46. — Traugott Tamm, Uber den Ursprung der Rumănen, ein Beitrag zur Ethno-graphie des Sild-Ost Europas, Bonn, 1891, p. 4. — Aron Densuşianu, Originea cuvintului vlah, Revista critică şi literaă Iaşi, 1894, pp 1—4. — N. Iorga, Istoria Românilor din Peninsula balcanică, p. 16. — I. Gherghel, Cîteva contribuţii la cuprinsul noţiunii cuvintului Vlah, Buc. 1920, pp 14—15. — Popa Lisseanu, Românii în izvoarele istorice medievale, Buc. 1939, p. 35. — A. Decei, Românii din veacul IX— XIII, Buc, 1939, p. 101. — G. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Buc, 1945. P. 56. — Dimitrie Onciul, Tradiţia istorică în chestiunea originii române, Opere complete, I, Originile Principatelor Române, Buc, 1946, p. 326. — N. Popescu, loan Preotul, episcopul Aromânilor, cel mai bătrîn preot ro- 113 mân pe la anul 1050, în „Biserica ortodoxă" 52 (1954), pp. 457—460. — Eugen Stănescu, Les Mixo-Barbares du Bas-Panube dans Ies textes by-zantins du Xl-e siecie, dans Nouvel- . Ies etudes d'histoire, HI, Bucarest, 1965, p. 49. — Wilhelm Schmidt, Deutsche Sprach-kunde, Berlin, 1967, p. 119. — Eugen Stănescu, Byzantinovlachica, Kevue des etudes sud-est europeen-nes, Tome VI, 1968, nr. 3. — lonescu Varo, Vlah = roman, Magazin Istoric, dec. 1968. 25. Paul Petrescu, Pomul vieţii în arta populară din România, în Studiu şi Cercetări de Istoria Artel, 1, 1961, pp. 41—82. 26. Istoria lAteraturii Romane, vol. I, Ed, Academiei,, 1964., ; . * 27. J. C. Powys, In Defence of Sensuality, London, 1930, p. 100. 28. Al. Philippide, Despre un sentiment românesc al naturii, România Literară nr. 4/1958, p. 12. 29. Demostene Botez (întoarcere) din voi. „In faţa timpului", Ed. pt. Lit., Bucureşti, 1967, p. 48. 30. J. C. Powys, Wolf Solent, London, 1929. 31. Demostene Botez (In pădure), op. cit. p. 50. 32. Al. Philippide, Scriitorul si arta lui, Ed. pt. Lit., Buc, 1968. 33. L. Blaga, Orizont şi Stil, Buc., 1936, P. 75. ion ianegic trasaturi stilistice în baletul românesc eontenipor a n Implinindu-se curînd douăzeci de ani de la înfiinţarea celor două şcolii de coregrafie, din Bucureşti şi Cluj, am ajuns cred la clipa examenului de conştiinţă, cînd se pun întrebările şî se aşteaptă răspunsuri. Moment de reculegere cu atît mai necesar dacă ţinem seama că nu puţini sînt aceia care, de la o vreme, se întreabă dacă există un stil al baletului românesc, a1! lucrărilor ieşite de sub pana compozitorilor, libretiştilor şi maeştrilor de balet români, sau numai al compoziţiilor coregrafice originale, pe muzică străină. Şi, nu fără temei, fiindcă o serioasă imputare ce se poate aduce unui ansamblu de balet — si cel de la opera din Viena a suportat-o recent — este . tocmai lipsa unui stil determinat. Dacă papcuirgem ceaa cc s-a scris numai în ultimii doi ani în presa cotidiană despre această artă şi, îm deosebi, dacă avem în vedere recente fază din anul trecut denumită de autorii ei „experimentală", cînd. ca un preludiu la spectacolul dc balet „Studio '68". s-a vorbit de lipsa unei tradiţii la noi (care abia acum ar începe să fie realizată) şi de încetarea erei împrumuturilor, s-ar părea că răspunsul nu poate fi decît negativ. Declaraţiile făcute în acest sens sîirat prea dlare şi apăsate ca să mai îngăduie vreun dubiu. , Neaşteptată şi' tulburătoare eondlu-zie.!' Adică să fi bătut vîntul pustiei pdste munca a două- generaţii de compozitori, maeştri de balet si dansatori români? Să fi trudit ca nişte Sisifi aţâţi artişti de valoare care şi-au consacrat talentul, timpul şi un neasemuit entuziasm pe scena noastră de balet r1 Nu putem crede şi nici nu este de crezut. Să amailkăm cîteva balete numai din epoca cuprinsă între anii 1945—1968 şi, în primul rînd dintre acele care au intrat în repertoriul permanent al Qpc-rei române, spre a încerca, pătrunzând în profunzimea structurală a acestei arte complexe^ să deducem o concluzie mai potrivită cu realitatea faput.«. Unul dintre baletele reprezentative care ne solicită lknina.r atenţia este La piaţă (text şi muzică de Mifiail Jora). Compus în anul 1928 într-un act, dar revizuit după 1944, se aseamănă formal cu cele realizate de maestrul dc balet Mihaiil Fokin, urmat ulterior de Igor Stravinsky cu lucrările scrise pentru ansamblul „Baletele ruse", condus de Scrghei Diaghilev. Ia Paris. Precum se ştie, Fokin părăsise ia anul 1905 forma marc, de trei pînă îa cinci aote, gen Ceaikovski — Pefipa (obişnuită pînă la începutul secolului al XX-îea) şi crease baleiui scurt, asemănător cu piesa într-un sot J*«i. preluând această formă şi acceptând concepţia că baletul are nevoie de. o acţiune care să trezească şi să capteze interesul spectatorului, nu numai _ să creeze o plăcere vizuală, relua tradiţia vodevilurilor scurte ale lui Aleosandn $i a farselor lui Canagiale.^ Chiar lumea pc care o reprezintă prin subiectul ales face parte din societatea ale^ cărei tipuri trecuseră şi pe sub vînful peniţei marilor săi predecesori.^ Jora n-a ieşit şi nici n-ta încercat să iasă din tradiţia creată de ei, dar a privit atent, satiric, fără răutate, la oamenii din jurul său. A creionat profilul subofiţerului mărginit, imoral şi îngâmfat, cu pretenţii de curtezan irezistibil, ţinta a mai tuturor umoriştilor noştri, de la Tony Ikcalbaşa pînă la Gheorghe Brăescu ; a trasat în cărbune portretul ţigăncii, prezentă cotidian ca floră-■realsă în viaţa de zi şi de noapte a 115 cronica dansului OTaşului sd nelipsită din expoziţiile unor pictori ca Verona, Bulgăraş, Mănciulescu. în cadrele cărora apărea adesea chipul oacheşei femei cu floare 'în păr şi carmaţie ispititoare. Dansul voluptos al acesteia, cârciuma cu grătar, chefliii ou lăutari la mese şi forfota mulţimii în piaţă alcătuiesc evocarea unei lumi în care mai stăruia coloritul oriental şi pulsa cu energie senzualitatea vieţii. Sentimentele ei sînt de suprafaţă, căci oamenii care o alcătuiesc trăiesc într-un păienjeniş de dorinţi şi de senzaţii superficiale, mâncaţi de gelozie diluată şi invidie copilărească. Razele culturii nu i-au ajuns şi marile probleme oare tulbură omenirea nu i-au atins. între personajele din „La piaţă" şi acele din „D-aîe Carnavalului", nici o deosebire notabilă de caractere. Firul tradiţiei este neîntrerupt. Pentru fauna aceasta de fiinţe elementare, Mihail Jora, inspirându-se din stilul tarafurilor de lăutari obişnuite prin cînciumile de mahala, a soris o muzică integrată într-o striotă conexiune eu libretul şi, uneori cu un caracter portretistic realist. Ceea ce fantezia poetică a configurat în schiţă caricaturală exprimă şi subliniază muzica într-un ritm, o metodică şi o armonie perfect adecvate scopului propus. Din aceeaşi sursă stilistică a extras şi maestra de balet şi regizoare Tilde Ursecmu paşii, figurile şi mişcările unele de pură pantomimă, ca să interpreteze coregrafic aoeastă colorată ţesătură de umor şi voioşie, depăşind 'semnificaţia unui divertisment pur vizual. De aci rezultă unitatea de stil a băietului „La piaţă", impresia de autentic, de viaţă care pulsează şi ne atrage s-o privim ou un ochi critic, dar amuzat, s-o acceptăm ca pe o porţiune veridică de umanitate. Din solul patriei noastre îşi trage seva şi un balot, care, după titlu, ar părea destinat capiilor. Pricidiciul, al cărui subiect a fost luat de compozitorul Zeno Vancea din bogatul filon folcloristic bănăţean, ne introduce în lumea mitică a metamorfozelor malefice şi se însorie numai ca sursă de inspiraţie în seria numeroaselor balete romantice oompuse pe tema superstiţi- ilor populare. însă libretul, refăcut în anul 1959 de Gelu Matei şi Oleg Da-noyjki este golit de poezia misterului implicată în asemenea lucrări ; mitul priculiciullui, al omului preschimbat în animal răufăcător şi-a pierdut în noua versiune semnificaţia magică şi cu ea fiorul emoţional, devenind, prin tratarea şi scopul ce i s-a atribuit, o imagine realistă a unui episod din viaţa satului în qpoca burgheză. Investind ou ridicol pe un oîrciumar bătrâior şi îndrăgostit, care crede că poate fi transformat în priculici, prezentând un ursar însoţit nu de un urs real, ci de un om îmbrăoat în pielea unui animal ucis, autorii libretului cer spectatorilor să aacepte ca posibilă prostia păcălitului şi naivitatea ţăranilor. Acţiunea a devenit mai dinamică în urma acestei modificări, dar a luat şi un caracter de farsă în genul lui Anton Pann din „Nastratin Hogea" şi „O şezătolare la ţară". Prin tematică literară şi dezvoltare, „Pricoliciul" continuă un alt fir aii artei autohtone, care contribuie să alcătuiască originalitatea tradiţiei româneşti. Compozitorul, ca să transpună în ritmuri bogate şi melodii expresive sentimentele şi gândurile acestui mic univers uman al „Pricuilieiului" nu s-a adresat folclorului, ci a urmat tradiţia enesciană a muzicii scrise în stil popxi-lar, a folosirii intonaţiei folldlorice, nu a materialului melodic din repertoriul variat al cîsrităreţilor sau orchestrelor săteşti. Maestrul de balet Oleg Danovski a aplicat o metodă apropiată, eonstîrid în stilizarea dansului bănăţean şi a dat astfel mişcărilor plasticitatea, iar gestului şi mimilcii expresivitatea cerută de text şi de complementul lui sonor. Era singurul procedeu indicat, fiindcă năzuind să imprime acţiunii un caracter dramatic şi satiric mai accentuat, autorii au creat implicit un conflict al pasiunilor oare nu se mai poate exprima prin mişcările academice ale dansului alasic, inadecvate aici, ca stil şi însuşiri expresive. Stilizând dansurile populare bănăţene, Oleg DanovS'ki a compus un vocabular oare a dat mişcărilor dansatorilor un oontur tactil, o detaşare de ansamblu, o individualizare uşor per- cronica dansului 116 ceprtibilă în liniile şi suprafeţele descrise de ei în spaţiu. Gestul, paşii sau figurile grupurilor şi soliştilor au căpătat o plasticitate similară celor ale artei populare. La aceasta a contribuit şi colaborarea ou scenograful R. Laub, care a creat decoruri şi costume simple, în linii unghiulare, ca de diilim, subliniind astfel mişcarea săltaturie. Ca să exprime pasiunile şi celelalte sentimente ale personajdlor, dansul a fost în mod necesar îmbinat cu joc de scenă, în care pantomima apare integrată în evoluţia coregrafică, în această ţesătură de ritm, plastică şi gestică se străvede corespondenţa dintre realismul acţiunii dramatice şi interpretarea ei dansantă, într-o unitate stilistică autohtonă. Depăşind procedeul stilizării, de altfel destuii de hanalizat, Floria Capsali şi Mitiţă Dumitrescu au compus reuşite coregrafii în spiritul dansului popular, în baletele cu caracter românesc : Rapsodia română (muzică de George Enescu) şi Cînd strugurii se coc (muzică de Mihail Jora), ceea ce poate fi considerat un însemnat pas înainte în evoluţia stilului coregrafic de inspiraţie folclorică. Paralel cu dansul în spirit popular, aplicat numai în baletele cu subiect rustic, s-a dezvoltat şi la noi dansul clasic, pe o tradiţie destul de îndelungată, care explică în parte caracterul său particular. Apărut în ţara noastră în secolul al XlX-lea, în spectacole sporadice date de felurite ansambluri de operă străine, venite în turneu sau angajate pe un timp mai îndelungat, a fost introdus în învăţământ îm ultima decadă a veacului trecut, în şcoala de dans clasic înfiinţată la „Teatrul Naţional" şi pusă sub conducerea maestrului de balet Tomaso Paris. Acosta preda maniera italiană bazată pe forţă şi expresivitate, care, după o întrerupere de a-proaipe douăzeci de ani, a fost continuată în 1920, la Opera română, de "Tereza Baltaggi, dansatoare provenită din şcoala milaneză. Dar, curînd după aceasta, dansul clasic, în cadrul Operei române, a intrat sub influenţa rusă prin dansatorii Elena Smirnova, N. Obukov, Anton Romanovski, Elena Dobieţka, Vera Karali şi, ulterior anului 1944, cu maeştrii de balet şi dansatorii care au studiat la Leningrad şi Moscova. Educaţi la această şcoală de tradiţie seculară şi renume mondial, ei au contribuit la o mai precisă conturare şi finisare a stilului baletului clasic,, fapt care a determinat numeroase succese internaţionale în activitatea baletului .românesc. La pregătirea şi formarea în stilul dansului clasic a unora dintre solişti şi a elementelor de ansamblu, un rol important au avut şi cdle două licee de coregrafie din Bucureşti şi QlujP în care profesează şi maeştri de balet din teatrele noastre de operă. S-a ajuns, astfel să se realizeze un profil coregrafic autohton, caracterizat prin expresivitatea mişcării, corectitudinea tehnică, eleganţa şi fineţea interpretării. In ultimii ani, reluându-se vechi argumente, s-a susţinut că dansul clasic mu poate exprima gama amplă de sentimente pe care o generează complexitatea vieţii contemporane şi s-a cerut experimentarea mai multor stiluri şi, îndeosebi, introducerea dansului modern, indispensabil nu numai în spectacol, dar şi ca studiu pentru formarea completă şi multilaterală a unui dansator contemporan. Ca urmare, la liceul de coregrafie s-au programat ore de dans modern. N-au lipsit nici asemenea spectacole în care, printre alţii, au apărut Mag-dalena Papa, Ileana Iliescu (pe micul, ecran), iar în recitaluri, Miriam Rădu— canu (singură sau, în ultimul timp, cu. Gh. Căciuleanu). Cum între dansul modern şi pantomima mu se pot fixa limite precise, uşor ide recunoscut de oricine, şi culm-caracterizarea mişcării interpretului depinde de cunoştinţele spectatorului,, unii au putut vedea pe scena Operei române, în spectacole ca Nasbasia: (muzica Cornel Trăilescu, libretul şi coregrafia Oleg Danovski) sau Prinţ şi cerşetor (muzica Laurenţiu Proţeta,. libret Ionel Hristea, Oleg Danovski, care semnează şi coregrafia), elemente de dans modern, altele de panltomimă, şi chiar mişcări gimnastice (Petre Co-dreanu, Toma George Maiorescu, Ştefan Zorzor). Este firesc ca baletele de 117 cronica dansului acţiune, cutii sînt acele mai sus menţionate, să conţină mişcări variate, precum cere necesitatea de exprimare a acţiunii în desfăşurare, iar spectatorul, voind să le definească, să reţină ceea ce l-a impresionat mai mult Sigur este că maeştrii noştri de balet au folosit .toate mijloacele aflate în tehnica dansului şi a spectacolului gestic. Celelalte balete originale, Haiducii de Hilda Jereă, Nunla în Carpaţi de Paul Conslantinescu (libret şi coregrafie de Floria Capsali), lancu Jianu de Mircea Chiriac sau Călin de Alfred Mendelsohn (libret şi coregrafie de Tilde Urseanu), nu aduc inovaţii sezi-sabile, care să imprime noi caractere stilistice coregrafiei româneşti. Credem deci că este mai util să trecem la examinarea cîtorva dintre baletele prezentate în stagiunea precedentă cu titlu experimental şi care, în intenţia iniţiatorilor, ar trebui să constituie primii piloni ai unei tradiţii originale. Asistând la trei spectacole experimentale ne-a impresionat faptul că autorii lor au crezut că formele noi de expresie coregrafică sînt dependente mai ales de muzica străină. Oare n-ar fi fost mai indicat să se acorde prioritate compozitorilor români, mai vechi şi mai noi ? Festivalurile internaţionale au relevat pe plan mondial, ou premi: şi medalii de aur, atît de numeroşi tineri compozitori români încît faptul constituie o derogare inexplicabilă şi nejustificată de la obligaţia elementară de a folosi cu predilecţie şi cît mai des partiturile de Valoare din patrimoniul naţional contemporan. Numai trei compozitori români, Analol Vieru, Tiberiu Olah şi Liviu lonescu, pentru trei din patrusprezece balete reprezentate, este Izbitor de puţin. Dacă maeştrii noştri de balet ar recurge la muzica românească, atît de bogată şi variată, la lucrările în care se reflectă suflul revoluţionar al socialismului şi aspiraţiile de azi ale poporului nostru, ar putea realiza cu mai mulţi sorţi de izbîndă ţesături coregrafice stilistice originale, care să se impună şi în străinătate. Dar să vedem în fapt cu ce au contribuit spectacolele experimentale la îmbogăţirea cu noi trăsături caracteristice a baletului românesc. Nu le vom analiza pe toate, ci ne vom opri la acele lucrări care ni s-au părut mai semnificative, fără ca alegerea noastră să însemne în acelaşi timp şi o judecată de valoare discriminatorie. De altminteri, subliniem, ceea ce urmărim nu este să definim valoarea spectacolelor, ci numai să desprindem trăsăturile stilistice care ar putea să contureze originalitatea baletului nostru. La primul „Studio 68" s-au prezentat şase compoziţii coregrafice. în treacăt menţionăm că, dintre acestea, Studiul pe ritmuri ardeleneşti — flăcăi în cioareci româneşti, juaînd un dans românesc pe tanwtam african — s-a remarcat printr-o izbitoare lipsă de stil, o absenţă de congruenţă între mijlocul sonor, costum şi expresia corporală. Poate că obiecţia noastră va fi mai bine înţeleasă dacă amintim că eroarea aceasta n-a comis-o Maurice Be-jart care, în „Mesă pentru timpul prezent", voind să transpună coregrafic o temă din filozofia hindusă, a folosit muzică, instrumente şi elemente de dans hindus. Unitatea de stil este o condiţie vitală a oricărei lucrări de antă. Oleg Danovski a fost în schimb bine inspirat în Metamorfoze de Paul Hin-dernitlh. Se cunoaşte poziţia neoclasică a acestui proeminent compozitor german contemporan. Gompunînd o coregrafie clasică, maestrul de balet a realizat o corespondenţă stilistică remarcabilă între muzică şi mişcarea dansantă, paşii, gestica şi desenul spaţial, reflectată în armonia generală a evoluţiei saltatorii. în faţa unor pînze mari, pe scena goală, dansul se desfăşura într-un spaţiu apt să sugereze un univers sufletesc complex, pe care speotatorul — liberat de sugestia sau indicaţia scenografică — putea să-1 situeze în decorul creat de propria sa fantezie. Concepţia aceasta individualistă este în armonie unitară cu celelalte componente ale baletului. Culorile, oostumul (simple maillot-uri, în ciuda părerii unor maeştri de balet care le consideră mai puţin decorative decît costumele) structurau cu mobilitatea lor spaţiul scenic în acorduri binare sau alternări de alb, roz şi cronica dansului 118 bleu, evocând unele ' dintre . realizările pictoriţei şi scenografei franceze Marie Laurenicin şi se integrau în trăsăturile stilistice ale spectacolului. Poate coloritul să le fi apărut nu îndeajuns de corespunzător, oarecum dulceag, neoclasicilor strict ortodocşi, corisidemn-du-1 mai adecvat unei viziuni rococo a vieţii. Dar n-au existat discordanţe şi stridenţe, figurile dansatorilor aveau relief, formele claritate şi grupurile eleganţă, în sală se simţea acdl acord calmant pe care îl dă echilibrul dintre conţinut şi forme, recomandat stăruitor de clasicul teoretician al baletului, Jean Georges Noyerre. Realizând o transpunere a muzicii în culoare şi o mai expresivă structurare a spaţiului scenic, în armonie cu evoluţia dansatorilor, maestrul de balet şi regizorul Oleg Danovski a făcut un pas înainte, sprijinindu-se însă pe o tradiţie a dansului academic la a cărui fundamentare la noi a lucrat şi el un număr impresionant de ani. Dar, dacă interpretarea coregrafică a „Metamorfozelor" lui Paul Hinde-mith a apărut relativ adecvată, nu aceeaşi impresie ne-a produs Liftul, prezentat ca o transpunere în limbajul dansului a „Poemului electronic" de Edgar Varese. Se cunoaşte în genere origina şi conţinutul tematic al acestei lucrări. Cu prilejul expoziţiei de la Bruxelles din anul 1958, arhitectul francez Le Corbusier a comandat lui Varese o lucrare electronică pentru Pavilionul oasei Philipps. Gompo zi torul a scris „Poemul electronic" născut^ din „altoirea ştiinţei pe bătrâna plantă" a muzicii, în care omul este înfăţişat drept cuceritor al spaţiului cosmic. Subtitlul lucrării („Omul şi maşina") este el însuşi semnificativ şi încărcat cu multiple sugestii. Nu cunoaştem motivele care au îndemnat pe maestrul Oleg Danovski să aleagă această lucrare dificilă. însă un compozitor atît de puţin cunoscut la noi, deşi este unul dintre cei mai activi prospectori ai neliniştii lumii burgheze contemporane, se cere în prealabil studiat nu numai într-o singură lucrare ; un mu- zician gânditor, care a sondat un univers sonor nou ca să exprime chinuitoarea solitudine a omului dc azi, copleşit în lumea capitalistă de raa-şinism a căutat să configureze muzical acel sentiment al unui tăinuit spaţiu lăuntric şi pustiu, în care nu pătrunde nicicând ochiul omului, presupune o îndelungată frecventare şi analiză fi-lozifkă, înainte de a fi transpus coregrafic. „Liftul" nu ne-a făcut această impresie. Conceput mai mult ca o mimodramă, este prea departe de semnificaţia muzicii ca să putem simţi acea convergenţă de idei şi sentimente indispensabile pentru constituirea unui echilibru între partitura sonoră interpretată şi evoluţia dansatorilor. „Liftul" a fost realizat mai mult ca un teatru gestic decât ca un balet propriuzis, adică spectacol coregrafic în care să predomine dansul ; aci dansul n-are nici prioritate nici valoare expresivă. Influenţa expresionismului german şi american ni se pare evidentă. Ne limităm Ia aceste câteva notări sumare asupra trăsăturilor Stilistice ale baletului românesc contemporan. Spectacolele experimentale au fost utile şi ar fi indicat să fie reluate, fiindcă, revăzute, ar fi mai bine analizate şi ar fi văzute de mulţi spectatori care n-au apucat puţinele reprezentaţii ce li s-au atribuit. „Studio '68" nu numai că a dat maeştrilor noştri de balet un nou elan oreator, stimuflându-le voinţa de afirmare, că ie-a dat posibilitatea să-şi pună fantezia şi cunoştinţdle la încercare, dar a oferit şi publicului ocazia de a cunoaşte forme noi în anta baletului contemporan. Diversitatea de stiluri, intens solicitată, s-a realizat. Dacă nu toate au un profil bine conturat, credem că se va obţine în viitoarea stagiune un rezultat mult mai bun. Sub titlul de balet, stilul Clasic, stilul de inspiraţie folclorică, dansul modern şi pantomimă sau teatrul gestic, alcătuiesc o gamă destuii de diversă ca să împlinească toate cerinţele de exprimare ale vieţii noastre contemporane. 119 cronica dansului d. î. suchianu uimitoarea italie Pe cit de bună a fost ideea de a acorda la Bucureşti o lună şi jumătate filmului italian, pe atît de imperfectă i-a fast realizarea. Mă explic. Ideea fusese bună fiindcă e timpul ca să se facă odată lumină asupra acestui uimitor cinematograf italian, care cantitativ egalează America, iar calitativ (citez) : „graţie câtorva oameni, are tot atâta importanţă cît şi cinematograful american şi poate chiar că tocupă un loc mai mare decît acesta în Istoria recentă a acestei arte" (Bar-deche). Acestui cinematograf făcător de capodopere îi atîrnă o ghiulea de picior: neo-irealisniull, etichetă pe care mulţi o consideră stupidă şi care este nu numai absurdă, dar şi nedreaptă. Mai întîi acest neo este un neadevăr. Nu pentru că filmul italian n-ar fi ceva nou, ci pentru că realismul său nu este, el nu poate să fie nou. Există două soiuri de realism: realismul vechi, care descrie putregaiul unei societăţi ce moare, şi realismul nou care, în ţările unde s-a schimbat regimul social, scoate în relief inovaţiile binefăcătoare precum şi dificultăţile momentane. Acesta, şi numai acesta este neo-realism. Celălalt e paleo-realism. Iar în Italia, ţară încă aflată în regim capitalist, numai această formă de paleo-realism are justificare, obiect şi putinţă de a fi. Să lăsăm însă formulele şi să considerăm faptele. Comentatorii, cînd vorbesc de neo-realismul italian, se gândesc la filme gen Roma citta aperta Falsa, Ladro di bki'dlete, Cronica dei poveri amanţi. Şi, lucru picant, aceşti admiratori aproape totdeauna exclamă : „cu ei întreg cinematograful rus se în- toarce printre noi" ; sau : „este continuarea lui Dziga Vertov şi a lui Eisen-stein". Ei uită să-l citeze şi pe Zola. Căci filmele aşa-zisului neorealism purced nu numai de la ruşi, dar şi de la poezia cartierelor sărace, peisaj ales cu predilecţie de cinematograful francez. Una din operele care, pare-se, a marcat începutul neorealismului este Ossessione a lui Visconti, care este pur şi simplu Th6rese Raquin (mult mai mult decît romanul The postman rings always twice, de Cain, şi care, şi el, este... Therese Raquin). Dar iată şi alt cusur: acel cine-adevăr, acel documentarism cu care s-au ilustrat un Rossellini sau De Sica nu este nou ; are precedente în filmele profasciste ale lui Robertis, asistat (nu e oare curios ?) de acelaşi Rossellini ! In sfîrşit, iată cusurul maxim. Acest verism fusese nu ales, ci obligatoriu. In anii înaintării americano-anglo-franceze, cînd hitleriştii au omorît peste trei sute de mii de oameni, cînd Cine Citta se mutase la Veneţia, atunci singurul studio cinematografic era strada. Cînd lucrurile s-au potolit, filmele cu subiect antimussolinîan s-au împuţinat şi în locul lor o mulţime de alte curente şi-au regăsit răsuflarea: drame psihologice, comedii de tot soiul, amare, burleşti, trăznite, filozofice; apoi vechea plăcere a italienilor pentru superproducţii pseudoistorice, iar printre toate acestea (şi admirabil de des) capodopere. Originalitate, adevăr, frumuseţe. Opere care nu datorau nimic nici lui Eisenstein, nici lui Zola, nici bombardamentelor, nici lui Dziga Vertov, fi izvorau direct din geniul nesecat al poporului italian. Un festival al filmului italian are datoria de a debarasa arta cinematografică italiană de nişte merite care nu sînt ale sale şi care, cum am văzut, nici nu prea sânt merite. Iar a doua sarcină a unei judecăţi despre italieni este de a scoate în relief meritele sale, merite nu îndeajuns de des şi clar semnalate. Nesemnalate — asta n-ar fi nimie. Căci, mult mai rău, operele italiene de valoare sînt mai ales nedreptăţite, ba chiar calomniate. Iată de ce una din sarcinile festivalurilor italiene este de a face dreptate. Aş putea scrie o cronica filmului 120 carte despre imbecilităţile spuse şi scrise cu privire la o mulţime de excelente filme italiene. Spuse nu de scribi oare cari, ci de gogomani superiori. Deocamdată mă întorc la festivalul de la Bucureşti. Există o alternativă. In locul unei recomandări de capodopere năpăstuite, se putea face altceva : o prezentare de filme foarte, foarte noi. Asta ar fi intrat şi în dorinţa tinerilor regizori italieni. Vă aduceţi doară aminte cu cită plăcere şi dragoste au venit în România doi avangardişti (Bertoluoct şi Bolognini) să ne arate operele lor. E drept că (probabil din curtoazie) figurează şi cîte un film de al lor printre cele douăsprezece programate de cinematecă. Dar ar fi fost bine să se fi dat, în patruzeci de zile ale celor şase săptămîni italiene, opere ale întregului tineret cinematografic italian, un tineret care s-a afirmat de pe acum cu lucrări interesante. Aveam, slavă domnului, de unde alege. Citez nume la întîmplare din — cum zic italienii — „ultima levata" : Franco Broşaţii, Olmi, De Seta, Elio Pietri, Dino Risi, Eviprando Visconti, Folco Quilici, Marco Ferreri, Ugo Gregoretti, Alfredo^ Giametti, Valentino Orsini, Paolo şi Vittorio Taviani, Ploresiano Vancini, G-illo Pontecorvo şi mulţi alţii. E adevărat că printre cei 12 aleşi de Cinematecă figurează Franco Rossi (cu Salvatoare Gmliano), Antonio Pietran-gelo (cu La Parmigiana), F. Maselli (cu I Indififeren'ti). Restul sînt autori vechi, clasici chiar: Visconti (Senso), Fellini (Giullietta degili Spiriti), An-lonioni (Deşertul roşu ; Dama fără camelii), Mario Monicelli (I solitti ig-Moti), Lattuada (Crima lui Giuseppe Episicopo), Soldaţi (Piccolo Mondo An-tico), Zurlini (Pata fără valiză). Este drept că toate aceste filme sînt noi pentru noi. Este deci o ocazie de a vedea rarităţi ca Deşertul roşu sau Senso. în ambele ipoteze, ţie că festivalul ar fi fost o colecţie de capodopere nedreptăţite, ţie că ar fi fost un palmares de opere ignorate, organizatorii ar fi trebuit să publice o broşură-pro-gram în care să se explice (bine în- ţeles, cu dovezi, nu cu adjective) de ce acele filme au fost nedreptăţite (în prima ipoteză), sau de ce acelor (Urne foarte recente nu li s-a dibuit încă frumuseţea (şi dovezile de frumuseţe). De altfel asta ne duce şi mai departe, dincolo de festivalul italian, şi ne aruncă în neagra catastrofă care ameninţă viitorul cinematecii înseşi Ştiţi oare ce mulţi au fost cei ce, venind să se reaboneze, şi înirebînd la casă dacă filmul se dă „tot cu traducătoare vocală", au renunţat de a se mai abona f într-adevăr, spectatorul nu înţelege nimic, nu aude nimic, nici de la sonorul filmului, nici de la sonorul personal al traducătorului. De altfel, nu e vina traducătorului. Aceiaşi traducători traduc şi în alte locuri, unde i-am auzit, (l-am auzit în înţelesul etimologic al cuvîntului, adică vorbind audibil). Iar subtitrarea e exclusă pentru că: 1) nu se dau bani pentru asta; 2) dacă se dau bani, nu putem stanţa filme venite doar cu împrumut ; 3) dacă totuşi cele două piedici sînt înlăturate, răsare o a treia : în laboratoarele noastre filmele (mai ales cele pentru Arhivă) sînt subtitrate în mod oribil, cu litere de o şchioapă, care se gudură şi vibrează ca o gelatină, şi se zbat pe abdomenul protagonistului, şi nici din zbor nu se pot citi, fiindcă-s transparente! E drept că tehnica tipăririi subtitlurilor este o artă foarte recentă, a cărei perfecţie a fost atinsă abia zilele trecute, în anul 1920. (repet: o mie nouă sute douăzeci, ca să nu mă pomenesc cu o greşeală de tipar). Cinemateca trebuie să reflecteze serios la această nenorocire, mai ales că leac există. Să facă ce se face pretutindeni în occident: să tipărim programe de sală cu subiectul filmului bine povestit şi să lăsăm sonorul slobod. Dacă ştie subiectul, spectatorul, chiar dacă nu cunoaşte limba, după inflexiunile vocale ale actorului (prin definiţie talentat, fiind vorba de film de antologie) ghiceşte ce se spune ; ba chiar ei, treptat, învaţă şi acea limbă străină. Dar mă opresc. Şi repet: palmaresul putea fi sau o colecţie de capodopere nedreptăţite, sau o colecţie de foarte noi opere de foarte noi creatori. Pentru prim» ipoteză, sugerez ur- 121 cronica filmului mătoarea listă: Infidelele (Monicelli). Generalul ddlla Revere (Rossellini), Romeo şi Julieta . (Caslellani), La ra-gazza di Bube (Comencini), Che pec-cato che sia una canalia (Blasetti), La girande gaierra (Monicelli), Uiysse (Gamer ini), Citociara (De Sica), La do™13 del giorno (Maselli), Vivere in pace (Blasetti), şi chiar Corona di ferro (film istorico-epopeâc de mare spectacol intenţionat tratat niţel — o! foarte niţel — m ironie). Avînd în vedere că micile prostii spuse de marii critici sînt vrednice de pm în ramă şi comentate cum se cuvine, voi face asta altădată, poate aci, poate aiurea. 0 singură observaţie aş xrrea să fac acum. Două din aceste filme au o temă pe care nimeni pe pămînt n-a arătat-o pînă acuma. Tema este: Italia. Amorul pentru Italia. Nu orice amor, căci sînt multe milioane de oameni care iubesc Italia (inclusiv subsemnatul). Dar e vorba aci de nişte derbedei, nişte vagabonzi, nişte chiulangii, nişte coate-goale, (La Grande Guerra), sau de un excroc, impostor, moftangiu, lăudăros, un om care. de dimineaţa pînă seara nu face decît să. facă măgării, să înşele şi să ciupească gologani exploalînd disperările altora, în sfîrşit, prototipul secăturii (Generalul detta Rovere). Ei bine, aceşti oameni se duc senini la moarte, mior gratis, nesiliţi de nimeni, pentru că... pentru că... Italia a fost insultată! E un caz posibil (mai ales în Italia), dar aşa de frumos, încît nici un povestitor nu s-a încumetat pînă acum să-l creadă posibil. încă un cuvînt înainte de a termina. Rosellini a făcut mai multe filme cu fosta lui soţie Ingrid Bergman. Prins între două focuri (birfele protestanţilor şi cancanurile catolicilor), cuplul a fost persecutat şi filmele lor declarate, cu rea credinţă, proaste. Or, acele filme sânt — spun unii — foarte bune. Un viitor ciclu cinematografic ar trebui să le ceară şi să ni le ofere. Plus filmele de o factură foarte originală (de care am vorbit pe larg într-o cronică în Viaţa românească,): Epoca fieruUiui şi Oînd Ludovic al XlV-lea a prdluat puterea. al. paleologu ■ mihai ralea Mihai Ralea a fost profesor dc filosofic, dar a fost şi filosof. Nici o legătură, saoi numai foarte vagă, între aceste calităţi. Ca filosof Ralea nu era deloc de tipul „universitar", spiritul său nu era oîtuşi de puţin unul de catedră. Greu s-ar putea închipui un spirit mai degajat, mai nedogmatic, mai cotidian în spontaneitate. Dar e sigur că a iubit Universitatea şi că s-a simţit bine în ambianţa ei, care oferea unui intelectual de briliantă manifestare şi cu studii temeinice (cum de tînăr se dovedise) o audienţă permanentă şi vie, o mare libertate şi un climat studios şi oomunicativ. Mai cu seamă la Iaşi viaţa universitară avea un ecou imediat, într-o atmosferă de apropiată relaţie cu restul societăţii şi se simţea amprenta lui Stere şi prezenţa unor Ibrăileanu, Matei Cânta-cuzino sau Ion Petrovici. Ralea îşi ţinea cursurile cu o sigură vocaţie didactică, „seinem Amte gemăsis" (icum zicea Hegdl), dar fi-losofia lui nu era acolo dealt cel mult implicit şi parţial. Filosof ia era pentru el o dimensiune a existenţei, o atitudine în faţa lumii şi vieţii. Bl nu. a fost un gânditor sistematic şi nici nu avea o concepţie teoretică proprie. Era „filosof" în accepţia secolului al XVIII-lea care presupunea o gnoseologie sensualistă şi o morală hedonistă. Ralea a făcut însă, mai mult decît o dată, remarca foarte fină că hedonismul e mai degrabă o predispoziţie temperamentală, o chestiune de psihologie, decît una propriu-zis etică. Bl considera în schimb morala epicuriană. ca fiind întemeiată pe luciditate şi experienţă, deci o înţelepciune de maturitate sau, cum a nur mit-ro, o „filosofie a deziluziei". A pratdticat de altfel „deziluzia" ca o terapeutică a lucidităţii, dezvăluind negativul diverselor iluzii mai mult sau mai puţin filistine. Asta nu înseamnă că era dl însuşi lipsit de iluzii (şi că >nu a rămas cu destule pînă la urmă), acele iluzii fără dc care nici un gest şi nici o atitudine nu sînt cu putinţă. Căci există iluzii statice care sînt idoli şi iluzii dinamice cate sînt idealuri. Revenind la tipul său filosofie congenital, trebuie spus că dincolo de atitudinile lui etice deliberate Mihai Ralea nu ora mai puţin funciarmente un hedonist, un temperament volup-tuos. Morala plăcerii nu e fără virtuţi şi e mai generoasă, prin împărtăşire, decît cea vertuistă, e tolerantă şi e libertară. De aici şi sociabilitatea lui Ralea plină de amenitate, opţiunile lui politioe, apetenţele lui cognitive şi, dincolo de o „fiziologie", o filosofie a gustului. Gustul e trăsătura definitorie a personalităţii lui Mihai Ralea, dar gustul „raisonne", în accepţia franceză, aşa cum a explicat-o fără rest Sainte-Beuve. Ralea gusta, degusta cu o siguranţă şi o competenţă de amator consumat, idei, artă, peisaje, caractere, chipuri. Apoi le recomanda şi altora, ca un „tuyau" verificat sau ca o „promosse de bon-, heur". Scurtul lui eseu Invitaţie la călătorie e poate nu mai puţin frumos în felul său decît celebrul poem cu acelaşi titlu al lui Baudelaire. Aproape toată opera lui Ralea, în orice caz cea mai bună şi mai originală parte a ei, e argumentarea unor invitaţii : la o carte, la o filosofie, la o operă de artă, la o privelişte, la o meditaţie, la o acţiune civică. Şi, în esenţă, o invitaţie la ounoaştere, adică la viaţă. Căci fără cunoaştere, deci înţelegere, nu există adevărată viaţă, ci simplă vieţuire, biologie oarbă. Dintr-o relatare a lui D. I. Such! anu aflăm că Ralea plănuise cândva, în tinereţe, o carte ou titlul L'honneur de comprendre. Vocaţia şi curiozitatea de a înţelege erau la el nu numai o apetenţă structurală, dar şi un comportament moral, o chestiune de onoare. A căutat să înţeleagă şi, de cdle mai multe ori, a înţeles nu nu- crpnica 123 mai ce îi era apropiat sau simpatic, dar şi ce îi era străin sau contrariu, fie ca tip de sensibilitate, fie ca poziţie ideologică sau religioasă. Asa a înţeles şi apreciat soriitori şi filosofi ca Lasserre, Massis sau Maritaln, care îi erau cu total opuşi ca spirit, iar un Max Seheler, cu care avea prea puţine orientări comune, l-a atras în chip deosebit. în privinţa religiei, iată ce spunea într-un interview din 1945 : „Am o curiozitate pur intelectuală, lipsită de emoţie, pentru fenomenul religios privit sub unghi social, psihologic sau metafizic... Sînt un indiferent religios, accept faptul, îl constat la alţii, îl explic, dar atît. Nu sînt ateu, nu iau deci atitudini negative sau, şi mai rău, intolerante, dar în faţa emoţiei religioase sînt ca un daltonist în faţa culorii" (Cf. Ion Biberi, Lumea de mîine, p. 86). Altădată a conchis sumar : „Confesiunile impudice ale acestui anost neputincios (Kirkegaard, n.n.) formează azi, ca şi sistemul ieftin şi verbal al lui M. Heidegger, un fel de evanghelie snoabă a anarhiei morale a clipei de faţă". Dacă ţinem scârna însă că aceste rînduri le-a scris în 194'3, oînd fiilo-sofliie în chestiune, rău înţelese şi răstălmăcite tendenţios, erau invooate de zelatorii şi sicofanţii opresiunii, intoleranţei şi orimei, izbucnirea lui Ralea e nu numai de înţeles, dar capătă chiar sensul unui aot protestatar. Ga şi Paul Zarifopol, cu care avea multă afinitate, Ralea nu înţdlegea clasicismul şi nu-ll practica. Nici Racine, nici tragicii greci nu încăpeau în sistemul lui de referinţe. Dincolo de obligatorii menţiuni didactice, nici Platon şi filosofia greacă, în genere, nu-1 reţineau. Aş fi ispitit să regret faptul acesta, dacă ar avea vreun rost să regreţi că ceea ce îţi place e aşa cum e. Refuzul acesta venea din oroarea de poncifurile academice, de pedanterie şi bdferism şi din reacţia rnodernismullui artistic care vedea în clasicism „le pain des profess eu rs". De altfel Ralea avea congenital aceeaşi idiosincrasie contra miturilor şi spiritului tragic greoesc pe care o aveau filosofii secolului XVIII, Fon-tenelde, Voltaire, Diderot. E o idio-s-incrazie de structură mai mult deoît de formaţie, tn formaţia lui Ralea intrau influenţele mai noi ale unor autori care, în moduri diferite, desigur, regăseau totuşi sensul miturilor clasice : Goethe, Anatole France, Gide, Nietzsche, care îi erau familiari. Interesantă este mai ales rdlaţia lui Ralea cu Nietzsche. Referinţele la Nietzsche sînt frecvente, în multe din eseurile lui de filosofia culturii. Deseori cu adeziune, deseori în dezacord, Ralea revenea mereu la Nietzsche cu un interes şi o atracţie evidentă. II atrăgeau la filosoful acesta desigur ascuţimea criticii morale şl anti-fiâis-tine, preţuirea moraliştilor francezi, libertatea spiritului, gustul pentru viaţă şi artă şi, fără îndoială, stilul aforistic, strălucit şi ferm. Temdle nletz-scheene mitice şi tragice nu l-au respins şi nici nu l-au influenţat. Uneori vedea în Nietzsche imaginea deformată pe care au acreditat-o pe de o parte ostilitatea sentimentalismului leşinat şi fariseu şi, pe de alta, o descendenţă ilegitimă şi uzurpatoare ce şi-1 revendica în mod fraudulos, atri-buindu-i propria ei pseudofilosofie a neomeniei şi genocidului. Inteligenţa, luciditatea, voinţa de obiectivitate sînt atributele lui Mihai Ralea, cu ataşament dedlarat pentru spiritul cartesian şi descendenţa lui jacobină. A scris critică literară şi de artă cu multă pertinenţă, pătrundere şi talent; fără să fi fost un profesio- 124 cronica nfert al genului a statornicit câteva ju-daeăţi de valoare în literatura noastră şi a impuls la noi câţiva autori străini. Articolele lui de critică se vor citi totdeauna cu interes şi plăcere. iRalea nu era un „spirit geometric", ci un „ esprit de (finesse" în cel mai înalt grad. Prin aceasta el face parte dintr-o familie de spirite în care afinităţile coexistând, ca în orice familie, ou divergenţele, îl vom găsi alături nu numai de Nietzsche sau Bergson, dar şi de alţii care l-au sau l-ar fi iritat. Evocarea lui Montaigne, Remy ide Goonmont sau Alain e firească în legătură cu Ralea. Nu mai puţin a lui Georg Simimel, pe care-1 citează des şi oare, deşi filosof mai sistematic, era şi un eseist cu preocupări foarte apropiate de ale lui. Dar mai sînt de pildă Barres, MoBtherlanit, E. M. Gioran. Despre Barres a scris Mihai Ralea câteva pagini de comprehensiune insinuantă, pătrunzând ou delicii amare şi lente în dedalul acestui suflet voluptuos şi înfiorat. Ralea îşi simţea cu Barres o afinitate antinomică irezistibilă, o bi-furcaţie pasională pe toate planurile, estetic, etic şi politic. Memorialul din Spania al lui Ralea este în fond un anti-Barres, (e o carte în definitiv superioară Secretului toledan a lui Barres, deşi, bine înţeles, fără importanţa oarecum epocală a acesteia). De toţi aceşti patru, Nietache, Barres, Montheriiant, Gioran, dintre care primii doi l-au obsedat, îl desparte pe Mihai Ralea dacă nu o prăpastie, în tot cazul o tranşee. Stilul lui Ralea e neglijent, instantaneu, nici măcar anticalofil, ci «on-calafil. îşi găseşte cuvintele la întâmplare, „non sans quelque meprise". E un stil de conversaţie, altaşianit, plin de farmec şi, la urma urmei, excelent. Cei patru cultivă paradoxul şi îl administrează provocator, ca o comoţie a inteligenţei. Ralea întâlneşte neturburat paradoxul, aproape fără să bage de seamă, cum întâlneşte şi banalitatea, de care are libertatea şi eleganţa să nu se isfiaslcă (şi cum, tot fără jenă şi fără ocol, întâlneşte şi cacofonia). Citează din memorie, ca în conversaţie şi, fireşte, de obicei aproximativ. Cei patru au un fond de nihilism, de care se mîntuiau fiecare prin cîte o iluzie sau, poate, un ideal. Nietzsche prin mitul „eternei reîntoarceri" şi idealul supraomului (care nu e bestia blondă, ci omul demonic goetheean), Barres prin „energia naţională", Montherilant prin poză, Gioran prin cinism. De nimic nu era Mihai Ralea mai departe decât de nihilism şi de fiecare din cele patru soluţii. Valoarea supremă pentru el era civilizaţia şi nici o clipă nu a hulit contra ei. cronica 125 radu bogdan gheorghe petraşeu S-au împlinit, , nu de mult, douăzeci de ani de 'la moartea lui Gheorghe Petraşeu. Maladia lui Parkinson, de care suferea, l-a stins lent şi ahinuitor. încetase să picteze cu şapte ani înainte, în 1942. Mai devreme cu alţi doi ani avusese la Dalles ultima sa mare expoziţie. Mi-1 amintesc şi acum, întîrripinîindu-şi într-un colţ al sălii vizitatorii. 'Mărunt de statură, sobru la vorbă, cumpănit. Era, ca imensa majoritate a pictorilor, iun om al penelului, nu 'al cuvântului, deşi discursul său la Academie, cu prilejul alegerii ca membru al ei în 1937, ne dovedeşte că avea fraza aleasă. Cînd a închis ochii, îndrăgostiţii de pictură, larga intelectualitate românească, publicul care îl apreciase au rămas cu conştiinţa că dispăruse poate cel mai mare dintre pictorii români în viaţă. Spun „poate", pentru că dintre confraţii săi de generaţie mai trăia Pallady, artist de cu totul altă factură, situat prin concepţie şi viziune la un pol opus, dar oare, ca valoare, îl egala. Despre Petraşeu se spunea că face o pictură „grea". Aşa vorbeau despre el cunoscătorii, colecţionarii, -voind să sublinieze prin aceasta că nu era uşor să-II înţelegi, adică să pătrunzi în problematica artei sale. Pe eîte unii îi auzoai vorbind ou importanţă despre problema negrului în pictura lui Petraşeu. în gura lor ea devenea cheia dezlegării misterului. Aveam vreo 18—20 de ani pe atunci şi ţin minte că multă vreme m-am chinuit să aflu în ce consta, propriu-zis. N-am aflat niciodată, căci problema reală nu era aceea a unei singure culori, fie ea şi negrul, ci a picturii întregi, a unei armonii de culoare complexe, cu a- eordurile ei, . cu,,strălucirile, cu rezonanţele. Aici se ascundea . secretul lui Petraşeu. Pentru a-1 pătrunde se cerea întîi de toate un contact sensibil,' nu cerebral'N-aveai atît de meditai la o problemă, • cît să te dovedeşti receptiv la o tonalitate gravă de colorit şi la nu mai puţin severe preţiozităţi de pastă, capabile să ofere ochiului una din cele mâi fine şi savuroase voluptăţi cu putinţă. Şi cu toate acestea, trebuie să recunosc —. asta, am afllat-o la câţiva ani de cînd privisem pentru întâia oară o pânză de Petraşeu — în cariera marelui pictor problema negrului jucase într-adevăr un rol. Dar nu ca o problemă a artistului, ci ca una a publicului, a criticii. în 1912, Iser a scris despre •Petraşeu: „Pictura domniei sale este aşa de închisă, că pare a fi văzută printr-un geam afumat". Un an mai tîrziu, Tudor Arghezi se exprima în termenii următori despre creatorul care, trecut de treizeci de ani, încetase de mult a fi un tinerel : „Ca să privească-n lume domnul Petraşeu îşi trage pălăria pe sprîncene sau aşteaptă să se facă noapte. Din negru purced culorile sale toate. Poale că această culoare cenuşie şi aspră iese şi dinlr-o concepţie, nu numai din tuburile de vopsele... Nu importă : viziunea picturii sale este şi rămîne vînătă, fiinţele şi lucrurile fumurii par a fi fost prealabil tăvălite prin funingine şi cerneală. Fie că descrie Italia, fie că Franţa sau România, paleta domnului Petraşeu pare alăturată în permanenţă de ustensilele unui depou de antracit şi turbă. Casele, zidite din brichete şi spoite cu chinoroz sînt acoperite cuardezie şi grafii. Copacii, preparaţi încă din viaţă pentru slrungărie, par supuşi tratamentului acid al ebenislului. Plăci de luciu pardosesc drumurile. Apele sînt de catifea şi bumbac, dai cu lac". De cc-o fi punând atît de mult negru în culorile sale ? — se întrebau mulţi. Şi, împleticiţi în această falsă problemă, nu vedeau că ^pictorul urmărea cu perseverentă răbdare, din aproape în aproape, pe parcursul chiar al unor decenii, o soluţie care să înobileze scînteietorul foc de artificii 126 all lumii colorate în care trăia, dîndu-i o notă gravă, profundă, conformă poate cu nelămuritul zbrcium al epocii care şe ascundea întrinsul, aşa cum se ascunde, că o voim sau nu, în fiecare din noi. îmobilarea aceasta a spectacolului culorii el numai o intuia, nu o premedita teoretic şi programatic. Petraşcu era un spontan, un instinctiv, contemporanii tinereţii sale văzuseră în el întîi de toate un temperament. Măsura deplină, încununând un proces lent dar sigur de cristaE-zare,' artistul şi-a dat-o după ce a împlinit cincizeci de ani. Autoportretul de la Muzeul Zambaccian, cu şi cele mai bune dintre interioarele sale, dintre naturile moarte cu cărţi, borcan şi pensule, sau dintre peisajele veneţienc şi cele spaniole sînt rolul acestei maturizări totale şi, în acelaşi timp, tîrzii. Este o realitate de care Petraşcu a fost conştient. Şi cum oare ar fi putut să nu fie, cînd întreaga sa pictură era expresia unei probităţi desăvârşite?! Satisfacţia facilă, pitorescul, anoedota i-au rămas străine. Impulsul său interior îl îndrepta spre concret, spre substanţă, spre savorile materiei, o materie denisă, aproape minerală, pe oare penelul său 0 spiritualiza, dăruinidu-i — o dată cu strălucirile smalţului popular — ceva din tensiunile dramei. Subiectele pre- ferate erau puţine : uliţa tîrgovişteană împrejmuită de case, vasul cu flori (trandafiri sau eîreiutnărese), atelierul cal mare cu geam, pe sofaua căruia se etalau pernele şi scoarţele, masa cu ustensile, fructe, cărţi, evantaie, vreun calcan de casă veche pătat de griuri ruginoase, marea dobrogeană şi marea bretonă, canalul Venetian, mai rar portretul cîte unui membru din familie şi, încă şi mai rar, nudul. Revenea fără încetare asupra lor, căutând, cu fiecare expresie nouă pe care le-o dădea, să se înalţe pe sine. Ce admirabilă lecţie de crez -şi tenacitate, oferită discret, fără discursuri, fără ostentaţie, simplu miracol al talentului şi muncii. La două decenii după moarte, Petraşcu a intrat de mult în conştiinţa criticii şi a publicului ca un clasic al picturii româneşti dintre cele două războaie mondiale, alături de Palllady. A rămas să-i vedem înălţate undeva ■— dar, în primul rând, în Bucureşti — bustul sau statuia. A rămas să vedem apărând, despre el, cartea fundamentală pe care o merită şi care e încă nescrisă. A 'rămas să-1 vedem înmănun-chiat încă m,ai reprezentativ şi mai bine, cu tot ce a creat mai de valoare, pe panourile din Muzeul Republicii într-o sală anume. • revers • revers • revers • revers * florin mugur oameni veseli Nu, titlul nu e potrivit. într-o revistă serioasă şi încă folosit în cadrul unei rubrici de note critice, el capătă un aer de ironie. Şi totuşi, se pare că există oameni veseli. Veseli cu adevărat. Nu inşi cu umor, ci oameni veseli. Nu autori satirici, ci bărbaţi sau femei cărora le place să rîdă. De altfel, în treacăt fie spus, nici povestea cu Caragiale care, fiind un mare satiric, era neapărat un personaj tragic ce-şi asvîrlea pe umeri în fiecare dimineaţă o lungă mantie neagră de cavaler îndurerat, nu prea e de crezut. Caragiale, judecător necruţător, condamnând, biciuind, arzînd cu fierul roşu — o mulţime de îndeletniciri agreabile... Chiar nu ridea niciodată ? Scrîşnea din măsele într-adevăr, transcriind anecdotele cu Mitică ? N-am întâlnit în manualele de estetică teorii despre inferioritatea categoriei de „comic", faţă de cea a „tragicului". Atunci de ce simţim nevoia de a le acorda umoriştilor dreptul „măcar" la o fire întunecată ? Pun aceste întrebări citind în „Contemporanul" (nr. 17), cîteva răspunsuri pe care le dă un remarcabil actor francez, Bourvil, la întrebările puse cu fineţe de publicista Dana Gheorghiu. „Optimismul meu e fără pauze. Nu e zi în care să nu rîd. Rîsul face parte din patrimoniul meu cotidian. E „plinea cea de toate zilele". Mi-o dau singur. (...) Am doi băieţi, unul de 19, altul de 16 ani. Iîidem mult împreună. îmi place să fac pe clovnul. Mă amuz cu ei şi cu prietenii lor". Vorbeşte despre o posibilă călătorie în Lună; nu i-ar surîde: „N-am trăit o viaţă de aventuri. Niciodată n-am cochetat cu adevăratul pericol. Atunci de ce aş începe acum, la 51 de ani ? Dimpotrivă! Ah, dacă Luna ar fi locuită, dacă ar fi acolo multă verdeaţă, dacă ar fi un paradis, poate aş fi tentat. Dar e un deşert. Sahara, şi chiar mai rău. Nu poţi ajunge acolo fără un costum de scafandru. Imaginaţi-vă plecată acolo într-o călătorie de nuntă. Dumneavoastră ca un scafandru. Soţul dumneavoastră ca alt scafandru. Ajunşi în Lună astfel, observaţi că nici nu vă puteţi atinge. Pentru tineri căsătoriţi... Şi să vorbeşti de voiajul de nuntă. Iată o situaţie comică. Chiar în Lună". In schimb ar juca un asemenea rol comic : „Mi-ar place mult! Dar cu condiţia să existe un scafandru pentru doi. Aşa aş fi sigur că aş avea şi ceva satisfacţii... Doar stn-tem pămînteni!" O definiţie posibilă a „pământeanului", pe care, pare-se, o ignorăm. Iată că există clovni care nu plîng imediat ce şi-au terminat tumbele, apăsaţi de nelinişti existenţiale. Iată că veselia poate fi nu numai rezultatul eliberării pasagere din umbrele ucigaşe ale neantului, ci şi o stare firească a omului care se bucură de viaţă. Şi care nu s-ar plictisi neapărat în paradis, aşa cum e cuviincios să se întîmple. Undeva se petrece o învălmăşeală de noţiuni : altfel nu ne-am închipui raiul ca pe un infern de plictiseală, iar infernul ca pe un eden de dulci dureri insuportabile, de care nu ne putem lipsi în ruptul capului. Să fi fost cei vechi atît de naivi atunci cînd îşi închipuiau că arta presupune nu supunere, ci dominarea cu seninătate a durerii ? Cu seninătate, dacă nu chiar cu voioşie... Nu cumva absenţa puterii de a ne revers 128 • revers • revers • rerers • revers domina pasiunile (sau chiar de a domina lipsa insuportabilă de pasiuni, care e şi ea un afect) pune sub semnul întrebării durabilitatea atîtor opere ale culturii contemporane ? Max Brod notează că Franz Kafka (sportiv amator în viaţa civilă, un tînăr care făcea eforturi disperate de a trăi cît mai firesc) îşi citea operele cu glas tare în aşa fel încît ascultătorii — şi uneori autorul însuşi — se prăpădeau de rîs. Nu era vorba aci tocmai de necesara dominare a realităţii, descrise şi re-create ? Tocmai într-un secol în care dereglarea devine regulă şi anxietatea fenomen de masă, seninătatea artistului, pornită din credinţa că lumea poate să fie cunoscută şi stăpînită prin cunoaştere, rămîne mai mult ca oricînd necesară. „Numai o superstiţie sălbatică şi tristă ne împiedică să ne înveselim". Nu e părerea lui Bourvil, ci a lui Spinoza. o poezie Se pare că trăim în condiţiile unei îngrozitoare inflaţii poetice. O formulare stranie. Prea multă poezie, prea multă frumuseţe... Ciudaţi mai sînt oamenii, dacă o asemenea situaţie îi nelinişteşte ! Adevărul este că se scrie multă poezie bună, că avem poeţi tineri şi mai puţin tineri de covîrşitor talent. Dar abundenţa (binecuvîntată !) are şi consecinţe surprinzătoare. Una dintre ele e aceea că vedem apărînd din ce în ce mai rar o poezie. O poezie, cea mai bună pe care a scris-o poetul în anul respectiv, inserată cu chenar şi cu o vignetă — sau fără nici o podoabă, dar singură ! Trei strofe înfrumuseţînd o pagină de revistă şi o săptămînă din viaţa cititorului. Aproape totul e explicabil pe lume ; nu şi faptul că poeţii nu mai scriu poezii, ci alcătuiesc cicluri sau volume, aşa, dintr-o răsuflare... Poetul căruia o revistă vrea să-i publice o poezie se simte profund ofensat. Cum, numai „Luceafărul" sau numai „Ritmuri pentru nunţile necesare", aşa, părăsite ? Dintre poeziile pe care le-am citit în publicaţiile lunii martie (nu am citit toate publicaţiile şi toate poeziile, ci numai o parte, atît cît am fost în stare ; apar la noi lunar, numai în reviste, vreo mie de poezii !) mi-a plăcut cel mai mult „Hanul copiilor" de Gheorghe Tomozei. Bine înţeles nu sînt obiectiv (e vorba de o simplă preferinţă !), dar izolată între atîtea poeme bîntuite de nelinişti, minate de disperare, într-o mare de poeme tulburi, uneori frumoase, ba chiar foarte frumoase, alteori slute, poezia lui Tomozei mi s-a părut că se ridică din adîncuri şi se dezvăluie în bătaia soarelui ca o mică insulă tramdafi-rie. îmi face plăcere s-o transcriu în întregime : „E hanul din Răscruci, din Risipiri, / din Altdndva, din Vis şi Năluciri, / tăiat din blăni şi doage de zăpadă / podit cu chiparos, cu Altădată, / cu trepte conducînd spre Nicăieri / urcate de minuscule muieri / du-cînd într-ale melcilor cochilii / şerbeturi colorate şi vanilii / la mesele bărbaţilor de-o şchioapă, / ce-şi beau, severi, pocalele cu apă / ori cu pistolul caută tejgheaua . I căreia-i sparg, blajină, tinicheaua / şi-apoi cocoşul îl descarcă-n gol / spre candelabrele de staniol... //O nuntă. Diademe-nşelătoare, / mireasa cu codiţe ca de şoarec / şi mirele şi cîntecul amar / al lăutarilor de buzunar. / Curg limona-dele, se-aud, prin geamuri / dulăii poştei hămăind in hamuri. / Ţîncii petrec. In hanu-nzăpezitul, / se joacă de-a bătrînii, / de-a muri-tul, I pînă cînd eu pătrund în adunare I ursuz, păros şi monstruos de mare / şi-n circiuma copiilor te caut I precum răsufletu-n spărturi de flaut, I iubită din abecedar. Şi ninge / din cer cu puii paserei flaminge, / ninge cu icusari şi cu 129 • revers • revers • revers • revers • carboave / şi ninge cu mălaiuri de garoaje. // Hanul se trage-n lut, fereşti se sting / şi-oglinzile lui Niciodată ning..." „Inepţii"? A fost — şi s-a dus — o vreme cînd articlieri care ştiau întotdeauna la perfecţie ce e bine şi ce e rău se socoteau reprezentanţii, investiţi cu un mandat valabil veşnic, ai unui personaj inventat de ei şi care se numea Cititorul. Un portret remarcabil îi făcea Cititorului Sonia Larian într-o carte apărută în 1957, „Şmecherul în paradis" (carte cu numeroase pagini excelente): „Abia de cînd am început să citesc articolele şmecherului literat mi s-au deschis ochii şi am început să înţeleg, văzînd cu cîtă siguranţă vorbeşte el întotdeauna în numele cititorului, că acesta, Cititorul, trebuie să fie neapărat o persoană în carne şi oase, şi anume una singură în toată lumea, şi care este cu siguranţă vreo rudă apropiată sau poate vecină de cameră cu şmecherul literat. Altfel de unde ar putea şti atît de precis şmecherul nostru, ori de cîte ori vine vorba despre o carte, ce i-a plăcut cititorului şi ce nu i-a plăcut, ce anume „respinge" acesta şi ce primeşte, dimpotrivă, cu adîncă emoţie ? Şi aşa am început să-mi imaginez cum vine Cititorul (înţelegînd că-i vorba de o persoană fizică, am început să-i scriu numele cu literă mare), în vizită la şmecherul literat, cum ii împărtăşeşte acestuia în mare taină opiniile sale literare, in timp ce soarbe o cafea neagră şi cum şmecherul le notează repede în carnetul său, avînd apoi bunătatea să ni le comunice şi nouă, în prima sa cronică. Simţeam cum mă roade invidia, gîndind la marele noroc care a dat peste capul şmecherului literat, de a trăi în preajma Cititorului, cinci deodată mi-am dat seama că nu numai un şmecher literat, ci toţi par, atunci cînd le citeşti articolele, a întreţine relaţii la fel de intime cu acest personaj. Să locuiască şmecherii literaţi toţi în acelaşi bloc şi să fie astfel, cu toţii, vecini cu Cititorul ? Cine ştie." De multă vreme, personajul a dispărut. De multă vreme — prin intermediul publicaţiilor, în primul rînd, s-a stabilit un contact firesc şi bine venit cu cei cărora le place să citească şi care, cu sensibilitate şi cu bun simţ, îşi expun opiniile critice, sugerează soluţii în probleme controversate, îşi exprimă argumentat părerile cu privire la o carte, un studiu de critică literară, o poezie. Evident că pentru studierea şti-rnţifică a curentelor de opinie s-a făcut încă prea puţin. Dar, oricum, a dispărut Cititorul şi au apărut, cum se şi cuvenea, cititorii, consumatori oneşti de literatură, uneori cu simţ critic dezvoltat. De altfel, între cititor şi critic nu există — cum se sugerează cîteodată — deosebiri capitale. Criticul (ca şi poetul !) este în primul rind un cititor avizat şi pregătit să înţeleagă. Iar cititorul care scrie argumentat despre deficienţele criticii literare face şi el critică literară. De cele mai multe ori, nu fără să ştie... Apariţia pe terenul disputelor literare a cititorilor ne pune în faţa unei serii nesfîrşite de întrebări. Ce meserii şi ce preocupări au oamenii care se interesează de fenomenul literar cu atîta pasiune, încît nu se dau în lături să-şi cheltuie timpul pentru a-şi exprima părerile în scris ? îi stăpîneşte dragostea pentru literatură sau simpla dorinţă de a-şi face publicitate ? Ţinînd seama de imposibilitatea publicării întregii corespondenţe, care scrisori trebuie să ia calea tiparului şi care nu ? Cum să procedăm în această selectare, pentru a da o imagine fidelă a preferinţelor cititorilor (a cărei categorii de cititori ? — din revers 130 • revers • revers • revers • revers • acest punct începe o nouă serie de întrebări), fără să alegem numai acele scrisori în care observaţiile critice se fac la adresa scriitorilor tineri sau necunoscuţi, lăsînd de-o parte cele care se referă la autori renumiţi ? în alte domenii (cinema, teatru, televiziune), unde chestiunile relaţiei dintre opera de artă şi consumator sînt asemănătoare, s-au făcut unele încercări de a lămuri aceste probleme, încercări care — deşi n-au dus la rezultate concludente — pot însemna un punct de plecare, în ce priveşte cititorii, efortul depus în această lucrare e minim. Păcat — pentru că nu e vorba de a căuta adevărul de dragul adevărului, ci de aflarea unei soluţii pentru ca, de exemplu, un roman bun (interesant, ba chiar pasionant, dar nu de factură poliţistă), să fie citit măcar de toţi atîţi cititori cîţi devoră broşuri detective de mîna a cincea. Problemele sînt dificile, întrebările numeroase — şi tocmai de aceea publicarea unor texte venite din partea cititorilor trebuie făcută cu grijă şi discernămînt, textul corespondentului fiind însoţit, cînd e cazul, de comentariile lămuritoare ale redacţiei. Cu atît mai mare trebuie să fie grija redactorului, cu cît o parte din poezia modernă (să zicem, cea suprarealistă) are o audienţă extrem de limitată la un public format din oameni care, în marea lor majoritate, au învăţat încă de pe băncile şcolii că supra-realismul, ermetismul etc. sînt un fel de boli primejdioase. De cele mai multe ori, vigilenţa necesară funcţionează. Dar nu totdeauna. Un singur exemplu : în ziarul „România liberă" apare scrisoarea unui cetăţean care socoteşte că poezia „La Baaad" de Cezar Ivănescu face parte din „aşa-zisele poezii cu un înţeles atît de bizar (dacă au vreun înţeles)". Pînă aici, toate bune — şi atitudinea corespondentului, om mai puţin informat, dar de bună credinţă, este explicabilă. Cîteva rânduri ale unui redactor în care să se arate că problemele poeziei sînt ceva mai complicate şi că un anumit fel de poezie presupune un efort de familiarizare îndelungat (ori că nu toate poeziile dificile sînt — obligatoriu — proaste), ar fi aşezat lucrurile într-o lumină prielnică. Dar scrisoarea apare cu titlul „Inepţii poetice", iar o notă a re-daţiei — ofensîndu-1 pe autor, căruia nimeni nu i-a analizat poezia, şi condamnînd în bloc, fără nici un argument, activitatea unor reviste literare — arată că şi alţi corespondenţi şi-au exprimat dezaprobarea faţă de asemenea „poezii" (aşa, în ghilimele) „şi mai ales faţă de revistele care le „lansează". Aceşti cititori se pricep într-adevăr la poezie mai bine decît redactorii publicaţiilor respective ? Dacă nu, nu e preferabil ca problemele să fie discutate calm, ponderat, astfel încît părerile utile ale cititorilor să ajute şi ele la detectarea poeziei mimetice, proaste, fără har, deosebind-o de versuri asemănătoare ca manieră, dar care aparţin unor artişti adevăraţi ? Scris demult Paul Valery : „Nimeni, cînd cutare părere îi vine pe limbă, la prima vedere a mai ştiu eu cărui lucru, nu-şi spune : „De-aş fi practicat îndelung acest domeniu, de-aş fi cugetat zeci de ani la aceasta şi aş fi cercetat lucrările privitoare la ea, aş mai avea acelaşi sentiment ? (...) CU preţuieşte promptitudinea mea ?" Să lăsăm Cititorul — cel care are dreptate din oficiu şi nu simte niciodată nevoia de argumente — să-şi doarmă somnul meritat, şi să răspundem la întrebările importante pe care sînt în stare să ni le pună, tulburîndu-ne, cititorii adevăraţi. 131 revers planete • planete • planete • planete ion caraion andrei radu ÎNĂLŢIMEA DE-O INIMĂ e cartea unui poet format, care nu se va mai putea ruşina de ea nici peste zece, nici peste douăzeci de ani, deşi autorul ştie că ,yMai sînt culori care nu s-au născut", însă care ,;pot să se 'Hască dinspre alb". Considerăm cdl puţin frivolitate obiceiul de a folosi arta spre linguşire şi critica spre elogierea oportunităţii în artă. De aceea scriem deseori despre cei pe oare critica momentului îi trece cu vederea. Despre Andrei Radu, de pildă. E adevărat că l-a descoperit şi cultivat Geo Dumitrescu, în paginile Contemporanului, dar nu 4 prefaţează nimeni. Ghinion. Dacă ar fi fost sănl prezinte publicului un — să zicem — Miron R. Paraschivescu, deocamdată cel puţin aşa e obiceiul, se schimbau lucrurile...Oţiva cronicari, stereotipi încă de tineri, dezinteresanit de zgomotoşi în tot ce debitează, comblnînd şi calculând ca de obicei, bot s-ar fi găsit ei pe undeva să-i acorde cîteva grame de atenţie şi să repete (a câta oară ?) tradiţionalele merite ale descoperitorului care...şi care...şi care...Miron Paraschivescu, deşi are mînă bună, nu poate fi nici el chiar totdeauna profet în ţara lui — şi apoi ce vină ar mai putea să aibă cineva pe care amatorii de modă îl repartizează din oficiu (numai fiindcă aşa le trebuie lor) pe cutare sau cutare clapă de pian în felurite ooncerte şi eOncernuri ? , Dar să ne întoarcem mai bine la poezie : „Cîteodată mă ia cu toamnă 1 de-mi trec toţi cocorii... I Atunci cobor mai la sud de mine 1 în căutarea unor ţinuturi mai calde. I E întotdeauna plăcut J să-ţi cauţi oricare din punctele 1 cardinale, I dar sudul, asta e ca şi cum I într-o dimineaţă te trezeşti şl spui: I „Aşa trec din cînd în cînd I peste cîte un anotimp J de mă cuprind ameţelile. ,/ Pe urmă, probabil că se descoase vreo aripă I şi atunci se petrece 1 ca o desprimăvărare în mine..." (Cîteodată mă ia cu toamna) Bineînţeles, din natură nu lipseşte nimic niciodată : glorie şi mârşăvie, laşitate şi eroism, viilturi şi păduchi. Dar nu e indiferent ce sferă te 'conţine ori către ce gravitezi. Dacă ifaci însă o servilă sau o plăpândă din această şi aşa 'gingaşă otravă şi entitate impalpabilă care e poezia, 'ai diluat în ea însuşi principiul ei şi i-ai prefăcut formula componentă, o formulă de mister de la eoinjunjcţia uimirii cu conştiinţa şi care scapă cunoaşterii, într-o reţetă oarecare de preparat sirop sau oţet. Poezia nu e aista. Ea nu suportă falsificări, intervenţii apogene şi coduri, după cum nu mîntuie şi nu are — în accepţia obişnuită — certitudini. Marea ei putere tocmai de aici rezultă : „E-n firea copacilor I să nu ţină seama de garduri; I să găsească-n ele neaşteptate I spărturi I prin care, verzi şi subţiri, 1 îşi trimit de cealaltă parte I lăstarii J ca un fel de copilărie I recucerită. I E^n firea noastră, I a grădinarilor, J să mutăm într-una I gardurile 1 de cealaltă parte a lăstarilor. J E-n firea pămîntului I să se acopere de J păduri 1 prin care să alergăm I sărind I din cînd în cînd I peste garduri..." (E-n firea copacilor). Sînt poeţi din care posteritatea păstrează doar un poem. Ori doar un vers. Bunăoară : „Fiecare mamă are de spus cel puţin o statuie". Bunăoară : „Totul se învaţă pînă la cer". Bunăoară : poemele paginilor 21, 27, 28, 30, 50, 52, 62, 67, 74, 78. Tânăr prin putere, puternic prin curaj, curajos prin inteligenţă, inteligent prin fantezie şi subtilitate, subtil prin 132 planete • planete • planete • planete cultură, cult prin talentul! disoernăimîn-tuhii şi (talentat prin toate aceste componente ale unei exigenţe şi interiorizări de neanitîlmit la tot pasul, Andrei Radu e un condei care şi-a 'asumat riscul de a înţelege în ce măsură „departe de a fi concluzia'' jocului, poezia e doar problema şi doar călătoria prin labirint. Sau, cum spune Marc Alyn : „L'abattoir est lâ, / A la jointure / De 1'âme et de la faim" Abatorul e acolo I In nai înşine I La confluenţa I Inimii cu foamea). De unde şi ÎNĂLŢIMEA DE-O I-N1MĂ ! 1 petru popescu Gînd, în 1945, e aproape un sfert de secol de atunci, ne intitulam o plachetă de versuri Omul profilat pe cer după Sandburg, fireşte că n-o făceam — azi n-avem decît s-o mărturisim — din simplă gratuitate şi chiar fără nici un fel de afinităţi cu marele poet american. Nu era singura. Este însă un caz... Ar cere comentarii ? Există şi alte cazuri. Să le lăsăm ! Vorba lui Petru Popescu : „pe roata cea mare a istoriei J chiar amintirea se fringe". La noi sînt şi au fost mulţi critici de poezie care să trimită curent şi să refere mai orice text apărut la literatura franceză, într-adevăr cea mai bine cunoscută în România. Alături de cea rusă. Pentru că sînt şi au fost mulţi înşişi scriitorii noştri foarte tributari, înamoraţi şi respectuoşi faţă de această literatură. Dar lipsesc în îngrijorătoare măsură criticii unei alte categorii de lecturi şi preocupări, care să cunoască literatura engleză şi americană, arătîndu-se astfdl indicaţi pasiunii pentru studii, analize şi investigaţii pe test şi stabilind cu competenţă filiaţii ori familiarităţi. Suplul volumaş al lui Petru Popescu („undeva pe o altă planetă I creşte o floare Petru numită I creşte din propria-i forţă şi poartă I numele meu I floare divină Petru numită II nu te ştie nici unul nici numele tău I nu-şi caută vocea prin spaţiu I spre numele meu") vine în întâmpinarea dificultăţilor de genul celor expuse la început, ajutîndu-şi recenzenţii (ân afară de undle specificări mură în gură — Blues, Negro Spiritual) prin cel puţin încă două amabilităţi : aceea a titlului : FIRE DE JAZZ şi aceea a hărţii poemelor, cu tasări de cuvinte ori spaţioase distanţe între die — procedeu grafic (dar în citatele noastre nu l-am putut păstra) menit să accentueze idei, să dea relief sensurilor, să facă subliniate nuanţele ori să înăbuşe fraza, după exemplull unor E. E. Cummings ori James Dickey. Cei ce ar presupune însă folosirii acestui procedeu intenţia poate a şocului sau doar a vînării cine ştie cărei originalităţi formale, aceia n-ar reuşi decât să rişte şi să suspecteze fără o nimerită justificare. Suspendăm componenţii Categoriei. De o densitate neoomună; bizară prin multa, prea multa ei obsesie de moarte („o! şi eu am să mor şi de moartea mea se moare" ; „numai moartea va încălzi inima lui Dumnezeu" ; „nimic nu mă scapă de moarte" ; „munţii care s-au trezit / vin peste noi — să ne sugrume . . ." „cresc să ne îngroape"; „moartea mea va ,fi înduioşătoare, împăcată şi singură" ; „strînge-te mînă pe timpul tău mort" ; „ce mai vrei de la moarte / ea singură nu ţi-e destul I nu e deajuns de frumoasă I chiar dacă e numai a ta" ?); concentrată la maximum, poeziei tânărului Petru Popescu, unul dintre cei mai cultivaţi scriitori ai generaţiei sale şi dintre cei mai talentaţi în diferite genuri literare, nu i-ar fi fost necesar, spre convingere şi cucerire, nici au artificiu, dacă de artificiu ar fi fost vorba. Căci scrise chiar după canoanele cele mai clasice, 133 planete • planete • planete • planete poemele 'lui ar fi confirmat o vocaţie inoontestabillă, căreia însă a ţinut prin atari inovaţii să-i radicalizeze limbajul unor stări : „din infinitul de sus I ningeai ningea pel infinitul de jos! între' infinituril ninsoaredeculoare !!.'! infinitultavanl infinitulpadeaj de sus a căzuţi unstrotpdeculoareJ dînd nemuririi prinsei dedesuptl chipul de om şi spaima de moartei dar şi conştiinţa o conştiinţa/ ca să putem trece dini noul in infinit/ noi care sînteml infinitşi-unstrofpdeculaare". (Didactică) iSpre deosebire de mulţi, deşi cîteodată cu teribilismul şi bravadele lor (^cincisprezece mii de sfinţii fac în mine minuni"), dintre colegii săi de generaţie, Petru Popescu este poate singurul care serie fără apeluri la nebulozitate şi echivoc, singurul — în acest sens —■ romantic adevărat, fiin-că e oricând controlabil în ce afirmă. Idei clare expuse clar. Oroare de alegorie, de retorism, de trucuri, de literatură, de fard. Cărţi pe faţă: „să ne scoatem! paltoanele! să ne scoateml şi pielea! să ne scoatem şi inima! pe masăl 1 noii oameni sincerii noii nu avem armei atacăm/ fără gloanţe! murim! fără discursuri! I sifilisul nostru! de preţ/ lucrează! înăuntru! lucrează! scrîşneştel flămîndăl înăuntru! boala! I de geniul! închideţi gura! prietenii închideţi ochii! nu respiraţii să nu amestecăm în boala de afară! boala noastră frumoasă! dinăuntru" (Viitor). Talentul acesta poate să indispună prin francheţe, foloseşte toată artileria deodată : „mă simt un turn de închisori", „eu voi da foc cerului" etc. însă nu e în stare să nu se chi-nuie — albastru şi singur — pentru flacăra, pentru jertfa lui. Cu condiţia însă ca ele să aibă ori să-işi inventeze un rost „prin nebunia lumii". Altminteri — „inima se aşează pe un scaun de tortură" şi ori „nu e nimic de făcut" ori tot acest „miros de eforturi" va continua să compună mecanic „O viaţă de oameni închişi". 'Cînd îţi întreţii respiraţia cu astfel de carburanţi, nu produci obiecte de acoperit lipsa de adevăr şi nici agonia. Poate că de aceea Petru Popescu — eseist, pamfletar, nuvelist, romancier — nu seamănă cu majoritatea celor de vîrsta lui. Prin izolare. Dar e o izolare oare implică, pe lîngă suferinţă, altitudine. aurelia batali Ipostază de miracol în geometria şi alternativele condiţiei umane, dar şt un fel de crimă îşi pedeapsă, poezia suprimă din lume absenţa sau introduce în lume ideea de pierdere. Ea mai dispune şi de facultatea oricăreia dintre înfăţişările ce le poate lua logica ori absurdul pe scara fără de margini a fanteziei : aceea de a li începutul a orice, şi orice. în ea, sau numai prin ea, ambiguitatea capătă înţelesurile sacrallităţii. Iar perpetua curgere a tot ce se întrupează şi tot ce se macină încetează astfel de a fi fără farmec şi fără rost, chiar dacă singur hazardul este cel ce se amuză cu noi cei care julcăm în piesă. O piesă în care ne şi stingem : „Şi cum de o dată totul devine fluid,! nici o lespede nu mai apasă,! nici o vorbă rămasă! nu se răsuceşte, olganj prin tăceri — şi nu-şi zornăie lanţul otrăviţi de nesomn. 11 Şi cum deocamdată totul se poate,! nimeni nimic nu mai are de zis,l nimeni nu mai străpunge zaua de vis! şi nici un lest strein pe-nserate.l Deocamdată trecem sub stele-n răscruce,! fără memorie fără dureri — ca şi cînd! I rîdem de farsa acestui priveghi şi pe cruce! interpretăm rolul cel mare, pe rînd." (Vis-limită). Ce sistem de raţiune sau de fatalitate a durerii a expediat din aceste BALADE PENTRU ORELE DE SEARĂ orice raţiune de venerare a fatalităţii („Spuneţi-mi, / cînd e dreptate şi cînd strigătoare la cer infamie! cutezanţa de a provoca zeii...?"), încît autoarea giîndeste la provocarea absdlutisti-lor mecanici ai „mişcării eterne" cu tot atîta naturaleţe oa şi atunci cînd — în 134 planete • planete Antract — ne destăinuie : „Mica viperă violacee I a trecut pe aici — am strigat. I li simt culoarea muşcăturii în irisul rarefiat. / Totul e la fel, totul e la fel, I nici o temere, mă încredinţară I pipăite, unghiulare couture I care^ umplu lumea I precum frunzişul o pădure. / Totul e la fel, seara e la fel, I umbra lingă voi, I poarta Ungă drum, I gardurile, ferestrele, zidurile,! zăpada de-acum. I Dar eu ştiu, am răspuns, nu se poate, / eu o simt, îi cunosc muşcătura, / ea a trecut pe aici, a trecut I şi nevăzutul lacăt, legătura / iată, s-a rupt. / Capetele ei se agită în aer / strigîndu-se cu disperare, I mă înfăşoară, mă înfăşoară / braţele ei, hidre de mare". Formă superioară de reechilibra, deconectare şi elevaţie, poezia Aureliei Batali — ca şi a ilui Dimitrie Stelara sau Emil Roit ta, din ceaţa cărora pare să se fi desprins — seamănă unei ţări dintre nefericiri şi singurătăţi, dintre angoase şi gorgone. Generată fie de incompatibilitatea subtilă a omului cu sine şi cu mediul ambiant, fie de însăşi fuziunea cu ambianţele, • planete • planete i I I o fuziune paradoxală şi sui-generis, ea | îşi temperează crispările prin recursul mdancolic la amintire. Amintirea de- | vine narcotic şi resemnare : „Dar ce-a rămas frumos a rămas I din trup, din raiul lui I luminiscenţa verde a pu- , tregaiului / irizări diafane I în orbite găvane II Dar ce-a rămas curat a ră- J" mas I sunetul vremii I pasul de ornic, moarte decenii / netedă carcere / fără § întoarcere // Dar ce-a rămas neplîns a rămas I adevăratul lui / dulcele braţ al bărbatului / cintec de seară I xnnl prim lan de secară II Dar ce-a rămas neschimbat a rămas I aspru îndemn I soarbe privirea roşul lui semn / de neuitat" (Inscripţie pe o poartă de cimitir). Mai lucidă decît luciditatea şi mai extatică în acelaşi timp decît extazul, poezia suferă de o infirmitate sublimă: că este enigmă, care totuşi nu vrea , să-şi lege vieţile — multele ei vieţi ! — la „pomul de lut". Nici tin poet nu e nefericit cînd ' scrie, chiar dacă scrie fiindcă e nefericit... george prii tea nu @ @ • • • © • • © pentru o definiţie a operei de artă Nu vom lungi aceste însemnări cu pretenţioase incursiuni în istoricul problemei. Cîţi esteticieni au existat, tot atîtea estetici, şi cîte estetici, tot atîtea definiţii ale operei de artă. Şi pentru a fi exacţi trebuie să spunem că nici o definiţie nu a arătat ce este opera de artă, ci numai ce ar trebui ea să fie. De această fatalitate nu va scăpa nici încercarea noastră, pe care o vom începe direct cu noua definiţie propusă, urmând ca apoi s-o dezvoltăm, s-o argumentăm şi, pe cît posibil, s-o exemplificăm. Opera de artă este rezultatul final şi perfect al suprapunerii unei proiecţii pe o altă proiecţie. Prima proiecţie, baza, este o proiecţie obiectivă, cea de-a doua, pronunţat subiectivă. Este proiecţia lumii interioare (a artistului) pe proiecţia lumii exterioare. Să pornim, pentru clarificare, de la un exemplu concret, şi anume să presupunem cazul unei povestiri în care eu (autorul povestirii) povestesc ce am făcut peste zi. Am ca „materie primă" cantitatea de fapte, gînduri şi sentimente prin care am trecut, altfel spus, realitatea. Realizez prima proiecţie aşternînd toate astea pe hîrtie într-o ordine cronologică sau indiferentă. Voi obţine astfel un soi de „jurnal de zi", fără nici o valoare obiectivă. Abia peste această primă proiecţie urmează să proiectez un sens. O semnificaţie, un „rost", o idee generală coordonatoare. (Atenţie: cele două proiectări sînt de fapt absolut simultane. Ele trebuie concepute nu ca aşternere a două straturi de vopsea succesive pe un tablou, ci ca suprapunerea pe un ecran a două imagini care provin din două proiectoare diferite). Abia acum „povestirea" fadă a unui şir de întâmplări şi ginduri poate aspira Ia titlul de operă de artă. Spuneam că prima proiecţie e obiectivă, a doua subiectivă. Ce înseamnă aceasta ? E ştiut faptul că în genere, primul lucru care se receptează dintr-o operă de artă (carte, sculptură, tablou, dans, cîntec), este subiectul Aceasta e proiecţia obiectivă a realităţii, „palpabilă", depistabilă facil, Ia nivelul simţurilor. A doua proiecţie, cea suprapusă, subiectivă, se lasă cu mult mai greu extrasă. Cunosc zeci de oameni care nu reţin dintr-o carte, un tablou etc. decît anecdotica : „el vine, o iubeşte, nu-1 iubeşte, se omoară" sau pe o masă o carte şi nişte mere frumos colorate, „parcă erau adevărate". Sensul acestor reprezentări le scapă, întîi pentru că nu-1 caută, al doilea pentru că, poate, le lipseşte călcîiul vulnerabil. Pe de altă parte această a doua proiecţie ţine mult şi de subiectul receptor de artă. Acest subiect (cititorul, privitorul, ascultătorul) proiectează pe prima proiecţie (care vine de la artist şi pe care nu o poate influenţa, modifica) propriile sale idei, sentimente, stări afective. (Dovadă : citiţi o poezie de dragoste o dată cînd sîn-teţi vesel, bine dispus, şi altă dată cînd sîneţi trist sau... îndrăgostit. în a doua situaţie veţi proiecta pe acea poezie atît de mult încît se va produce un fenomen analog cristalizării stendhaliene din dragoste). 136 miscellanea Asta na înseamnă însă că însuşi artistul nu ar fi operat n a doua proiecţie. Nicidecum. Dar înseamnă că < a fost de aşa natură încît, fără a i se altera esenţa, permite proiecţii complementare infinit variate asupra ei. In situaţia în care artistul un a r< lizat decît prima proiecţie, cu greu se va găsi o a doua (subiectivă) care să fie compatibilă cu ea, şi în acest caz produsul nu e operă de artă decît pentru individul care o va găsi şi proiecta. (Imaginaţi-vă o piatră preţioasă care străluceşte atunci cînd asupra ei e proiectată lumina, şi imaginaţi-vă apoi de asemenea o piatră preţioasă dar care străluceşte numai atunci cînd e luminată dintr-un anume unghi, cu un anume soi şi culoare de lumină). De aici, din această infimă şansă ca cele două proiecţii să se suprapună perfect, fiind compatibile şi congruente, rezultă şi dificultatea de a obţine o operă de artă desăvîrşită. E necesar să completăm definiţia cu următoarea precizare: una din proiecţii fără cealaltă nu e suficientă pentru a constitui o operă de artă. In cazul cînd va exista numai una din proiecţii, vom avea de-a face cu un produs artistic doar în intenţie. Şi anume : lipsa primei va coincide cu situaţia unei idei bune, neexprimate artistic ; lipsa celei de-a doua cu situaţia unei forme — cu conţinut! — dar fără sens (semnificaţie) şi implicit fără valoare. De ce „proiecţie" ? în cazul primei pentru că autorul (scriitor, pictor etc.) nn zugrăveşte, nu oglindeşte, nu imită ş.a.m.d., ci trece ceea ce primeşte de la realitate prin filtrul inteligenţei, intuiţiei şi al instinctului artistic, trauspunînd totul în alt „limbaj", în alt mod de existenţă, mărind, inicşo-rînd ca o lentilă. Aşadar schema: realitate—scriitor—operă, repetă schema : bec (sursă luminoasă) — lentilă — ecran. Iată deci de ce proiecţie aici, în primul caz. în cazul celei de-a doua, situaţia e analogă. Se produce — de astă dată bilateral, adică scriitor-operă şi receptor-operă — un transfer impalpabil de sensuri, asemănător unui fascicul de raze. Acest fascicul ca şi în cazul diamantului, conferă produsului artistic strălucire. Credem că nu mat e nevoie să arătăm avantajele definiţiei, ele reieşind (dacă există) din cele deja enunţate. Vom atrage atenţia doar că ea permite o abordare multilaterală a operei de artă, subliniază caracterul obiectiv şi subiectiv al valorii estetice, nu neglijează rolul subiectului receptor în actul valorificării. Deşi relativ înrudită cu teoria reflectării, credem că are avantajul de a fi mai nuanţată, mai plutiră s< mai ?nlicabil-a. Oricum, o supunem discuţiei. radu ionescu orizont plastic bucureştean Destul de numeroase, expoziţiile lunii mai au înmănunchiat opere recente ale unor artişti tineri sau de vîr-stă mijlocie, decanul lor fiind Eugen Popa. Cu toate că a debutat ca gravor, Eugen Popa ne-a obişnuit să-i asociem numele mai ales picturii, cî-teva lucrări ca „Recolta" sau „Oneşti miscellanea 137 ■noaptea" marcînd nu numai etape ale evoluţiei sale, dar chiar jaloane pe drumul înoirilor artei noastre contemporane. De data aceasta limbajul în care ni se adresează este acela al graficii, artistul evoluînd cu dezinvoltură, cu inventivitate, în diferite tehnici (desen, monotip, litografie, acva-tintă, acvaforte. colaj). Din prima clipă expoziţia se impune prin două caracteristici foarte importante: concepţia monumentală şi desăvîrşita acurateţa a prezentării. A fi artist — şi Popa o dovedeşte — înseamnă a urmări o lucrare nu numai atîta timp cît este pe masa de lucru, ci chiar pînă în momentul prezentării ei pe perete. Expoziţia, mult gîndită ca eveniment solemn, este de o eleganţă netă şi discret somptuoasă, care o face să refină încă mai mult atenţia. Din contactul cu rafinata artă a Chinei, Eugen Popa a deprins limbajul eleganţei, al sugestiei pe care o poate oferi o linie sau o pauză a penelului pe hîrtie, transparenţa sau varietatea de nuanţe pe care o poate avea o pată de tuş. De la simple (aparent simple) interpretări grafice ale unei litere, trecînd prin subiecte figurative, interpretate uneori cu minuţie de biolog, şi pînă la transcrierea lapidară şi pertinentă a unor stări de spirit, impresii sau gînduri, Eugen Popa nu se desminte. Egal şi unitar în concepţie, el se dovedeşte a fi artistul modern, în fericitul înţeles al cuvintului. Simplu, epurat, fără emfază, transpunînd în monumentalitatea imaginilor sale grandoarea aspiraţiilor omului de azi, Eugen Popa comunică, direct sau prin sugestii, cu noi. în acest sens expoziţia sa este o punte fericit aruncată între artist şi spectator. Tot o expoziţie de gravură ne înfăţişează Vintilă Făcăianu, artist care recreează realitatea cu mijloace care-i sînt proprii. într-o tehnică, nu străină de minuţia dantelei sau a cizelării metalelor, trecută însă prin filtrul humorului robust, Vintilă Făcăianu nu-şi alege subiectele cu prea multă osteneală. Prin unghiul său de vedere personal, prin tehnica adoptată, pe care o stăpîneşte cu măiestrie, el reuşeşte să transfigureze, să înnoiască lu- cruri întâlnite la fiecare pas : şi nu cred că i-am putea aduce un elogiu mai mare. în acelaşi timp, cele două săli de pe Bd. Magheru prezentau pînzele a două pictoriţe. Debutantă — ne referim la o expoziţie personală — Maria Mihalache-Blendaa atrage, reţine şi farmecă din prima clipă. în pînzele sale (peisaje şi flori) nu apun niciodată acordurile muzicii, briza odihnitoare a vîntului nu încetează, incantaţia produsă de această pictură suavă şi de o cromatică pe cît de densă pe atît de armonioasă urmărindu-ne chiar după ce, în amintire, subiectele s-au tamisat, topindu-se în acorduri cu îndelungi rezonanţe. Mai rece, mai construită, pictura Eugeniei Iftodi se revendică din lumea spirituală a artei populare din care-şi trage seva. Influenţată de ciopliturile în lemn şi de ţesăturile ţărăneşti, Eugenia Iftodi, în lucrări de o severitate sobră, oferă sugestii preţioase pentru tapiserii. Jocul liniilor frînte şi transparenţele ecranelor suprapuse contribuie la această impresie. Nu trebuie uitat însă că acest caracter decorativ ai pînzelor sale este echilibrat de un simţ pictural de bună şi veche tradiţie. în această lumină, alături de redescoperirea unor artişti deja cunoscuţi, am descoperit şi un poet-pictor. Este vorba de Constantin Abăluţă, a cărui expoziţie de pictură şi desene din ciclul Plastică-Poezie al Casei Scriitorilor confirmă sensibilitatea sa de a vorbi şi pe limba altora. însă, ceea ce spune este atît de bine spus, încît nu credem că Abăluţă este un poet care, ocazional, face o expoziţie. Mai aproape de realitate am fi consemnat virtuţile poetice ale picturilor şi desenelor sale după cum, mai bine ca noi, alţii au consemnat virtuţile plastice ale poeziilor sale. în sfîrşit, o ultimă expoziţie, aceea adusă drept omagiu lui Ion Munteanu de Institutul de Arte Plastice, institut din mijlocul căruia a fost răpit pentru totdeauna — sau s-a răpit singur — şi unde a lăsat amintirea unui artist cu chemare, curios, îndrăzneţ în formele de exprimare plastică, pornit pe calea cristalizării unei personalităţi 138 miscellanea care se anunţa a fi cu totul deosebită. Momentelor de dialog interior le răspund în expoziţie desenele şi acuarelele, grave, triste, adevărate momente de reculegere şi de căutare de sine. La moartea lui Abgar Baltazar, în paginile acestei reviste Tudor Ar-ghezi spunea că un om care moare atît de tînăr acoperă un răspuns. Ce am putea spune oare mai mult ? virgil huzum a le eu don iei şi costache negruzzi — un manuscris inedit — între hârtiile irămase de la Al ecu Donici am găsit un manuscris aparţinând lui Gostache Negruzzi şi intitulat „Amintire funebră", pe care îl înfăţişez mai jos. Ce poate fi acest manuscris ? După stil şi înfăţişare s-ar părea că ne găsim în faţa manuscrisului unei cuvântări funebre. Avînd în vedere însă titlul şi conţinutul, ne dăm seama că mu poate fi vorba deoît de manuscrisul unui articol în legătură cu moartea lui Donici. *) Iată ce zice Gostache Negruzzi în „Negru pe alb" referindu-ise la un articol pe eare-l scrisese mai de mult la moartea lui Donici : „Nu ne-am încercat a scrie biografia lui Donici ; asta o vor face-o alţii mai competenţi decît, noi. Nu vom termina însă această schiţă ce e numai o tristă amintire fără a reproduce cele ce am scris la moartea lui în ziarul „Trompeta carpaţi-lor"2). Negruzzi citează mai departe din acel articol.3) ') Un titlu la fel, însă care nu are nici o legătură cu Donici şi cu conţinutul manuscrisului de faţă 1-a mai utilizat C. Negruzzi în Scrisoarea a X-a „Amintiri funebre" (Ed. P.V. Haneş) avînd dată decembrie 1842. 2) C. Negruzzi, Negru pe alb, Ed. Cultura Naţională, pag. 118. 3) „Trompeta Carpatilor" din 25 april 1865. într-adevăr, dacă ar fi fost să ne luăm după aceste rânduri, atunci „Amintirea Funebră" n-ar fi fost decît manuscrisul original al articolului citat. Textul articolului citat însă nu este identic cu textul manuscrisului înfăţişat aoi. .Ştiind cît de mult îşi prelucra proza Negruzzi, acest fapt trebuie interpretat lîn senisul că, raproducînd articolul în „Negru pe Alb", Negruzzi a făcut anumite modificări. Rândurile de faţă nu sînt decît o variantă a articolului, sau poate chiar însuşi manuscrisul original înainte de a fi fost dat la tipar şi de a avea modificările din ziarul citat. Intenţia lui Negruzzi era desigur aceea de a Stârni interesul publicului, care astfel ar fi găsit mijlocul de a veni în sprijinul familiei lui Donici, prin beneficiul pe care l-ar fi realizat publicarea fabulelor într-un volum. Prietenia dintre Donici şi Negruzzi (se ştie că au şi tradus împreună din ruseşte satirele lui Antioh Gantemir) ar putea fi considerată ca un motiv destul de puternic pentru a înţelege rostul acestui apel. în „Amintire Funebră", ca şi în -toate ©perele lui Negruzzi, întâlnim şi aci stilul sobru, eleganţa şi mlădierea frazelor, spiritul inonic, însuşiri caracteristice ilustrului prozator. Din irîndurile lui Gostache Negruzzi desprindem şi părerile acestuia despre miscellanea 139 literatura vremii. Aceste păreri sînt extrem de severe în ce priveşte văicărea literaturii contemporanilor săi. în critica literară a vremii, C. Negrazzi si-a exprimat adeseori gândurile. De aceea sînt atît de preţioase rândurile din „Amintire Funebră" ; nu fiindcă privesc activitatea unui fost colaborator al Daciei Literare, ci pe aceea a unui adevărat şi valoros reprezentant al literaturii din veacul trecut. Prezentăm mai jos textul manuscrisului original, astfel cum a fost găsit : AMINTIRE FUNEBRĂ Alecu Donici nu mai este! Lugete Veneres. Plângeţi dobitoacelor, voi cărora el sciea a ve da atâta spiritu ! Istoricul vostru a muritu, fabulistul României face în pamentu! Dacă avemu mulţi poeţi, atât de mulţi încît mai nu pulemu alege pre cei buni din cei rei, dacă prosa scriitorilor noştri cu onorabile excepţii e aşea de grea la mistuit încăt preferăm a citi Alecsandria decăt multe opere pretenţiose, ne place a o atribui numai unui viciu a gustului nostru, dar o maturimu (sic) că ne vine a dice cu poetul : Si peau d'âne m'etait conte, J'en aurais un plaisir extreme. Aşia e şi cu fabulele lui Donici. Cine nu îşi aduce aminte de Gâştele lui, de Vulpea cea cu pufuşoru pe botişoru, de judecata Mamitei, de carrele ou oale, de Măgarii din Parnasu, de Lupul Naziru, etc. etc. Ar trebui să le înşiremu pe tâte. De la Esopu, pre care îl silabisamu pe bancele şcolei, pînă la Lafontaine, Kriloff, Donici, apologul ca şi proverbul a foslu totd'aunu înţelepciunea naţiunilor. Judecătorul prevaricatoru, dregătorul nedreptu şi alţi pre care nimeni n'ar cuteza ai numi pe faţiă, fabula îi arată subt masca unui dobi-tocu şi toată lumea îi cunosce. Dar ne va dice cineva : ce treabă mare este a face o basnă, a scrie o poveste ? După ideea noastră e mai greu a face o fabulă ca a lui Donici, o poveste ca a lui A. Pann decît a scrie o meditaţiune în care nu găsesci deck o frazeologie fără logică, seu un poemu în care numai adjectivele jocă rolul principalii, iar ideile se potri-vescu ca nuca în părete. De aceea ţa-buliştii suntu rari. Pînă astădi între Francesi nici unul n-a ajuns pe Lafontaine, pentru că nici unul n-avu simplitatea şi bunomia lui. Donici între Români fu acel ce se apropie mai mult de fabulistul francez — de aceea şi fabulele lui sînt cunoscute în palat ca şi în colibă. Şi sciţi cine a fost el, şi în ce se scurse toată viaţa lui ? De cînd s-a trezitu pe lume, el fu tot în serviciul Stalului şi cînd închise ochii, lăsă 12 — nu mai pucini — copii săraci ! Cînd A. Puschkin, poetul rus cădii întreţin fatal duelu, Guvernul a ordo-nalu să se tipărească operile lui cu cheltuela Statului şi să se vendă în profitul urmaşilor săi. Acesta scuti pe familia ilustrului poetu de a cerşetori ca să capete panea de Iote dilele. Oare ceea ce se făcu pentru Puschkin subt Jarul Ruşilor, să nu se facă pentru Donici subt Principele Românilor ? Nu o vom crede nici odată, în câlu timpu vomu ave un omu de inimă şi de spiritu în capul înveţiamentului public. Dacă fabulele lui Donici — ele nu sîntu mai mult de o sută — s-ar tipări de Stat într'un numeru de 20 mii exemplare şi s'ar vinde în benificiul familei fabulistului cu preciu de cinci lei exemplarul, tot s-ar aduna o su-muşoară care ar înlesni necăjita vieţă a unei veduve nemînghîiele şi a 12 copii. Anche odată: A. Donici nu mai este! Vai! Vai! Ce va fi de noi cînd vomu perde şi pre celălaltu favorit al nostru, Grigore Alexandrescu ?! 140 miscellanea „culele din românia" Interesanta colecţie a editurii „Meridiane", „Monumentele patriei noastre", s-a îmbogăţit, în urmă cu trei luni, cu o monografie condensată, dar atît de evocatoare, a culelor din România. Condensată, deoarece perimetrul rigid al colecţiei, spiritul oarecum didactic în care e prevăzută lucrarea privează totalmente lectorul de vraja, broderiile imagistice şi stilistice constituind „literatura" unui atare eseu. Aşa cum e concepută colecţia, ea serveşte îndeosebi ca ghid turistului amator de locuri mai puţin bătătorite, dornic de o comuniune spirituală cu trecutul istoric, pasionat al întâlnirii cu umbrele. Iar culele din România — acele locuinţe-cetăţui de formă obişnuit cubică şi uneori înzestrate cu cer-dacuri, „a căror apariţie pe meleagurile noastre în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea a coincis cu atacurile cetelor de turci de dincolo de Dunăre şi cu incursiunile haiducilor" — ar fi putut prilejui monografistului captivante naraţiuni ale vremurilor cînd istoria şi legenda convieţuiau în deplină armonie. Baladele populare şi-au îmbogăţit savoarea, cred, tocmai în acele timpuri. Culele adăposteau pe micii boieri de ţară, împreună cu familiile şi vitele lor. în ele viaţa se desfăşura într-o perfectă autarhie. Din spatele meterezelor înguste, săpate în zidurile groase, refugiaţii aveau o admirabilă pers-spectivă asupra văilor înconjurătoare, văi domoale, blînde, căci culele s-au statornicit numai în peisajul poetic al Argeşului şi al Oltului. în regiunile muntoase, culele nu-şi aveau rostul, căci munţii erau ei înşişi adăposturi şi leagăne. Cu unul sau două caturi, cu frumoasele lor „loggia" de inspiraţie brînco-venească, îmbietoare la tihnă şi tabieturi cînd vijeliile invaziilor se potoleau, cu foişorul lor de observaţie şi pivniţele boltite în care se pătrundea direct din exterior, cele mai multe din culele existente odinioară s-au năruit sau au căzut în paragină. Cîteva au fost restaurate în anii noştri, ca de pildă Cula din Curtişoara, Cula Gre-ceanu din Măldăreşti, Cula lui Tudor Vladimirescu, astăzi muzeu. Odată cu dobîndirea independenţei şi formarea statului român — la sfîrşitul veacului trecut — existenţa lor nu-şi mai avea rostul. Arhitectura lor nu mai corespundea vieţii moderne. îngustele metereze, chiar transformate în ferestre prin lărgirea zidurilor, împiedecau totuşi lumina să pătrundă în interioarele ce adăpostiseră, cîndva, atîtea mistere... Pietrele vorbesc totuşi. Şi mă gîndesc cu destulă nostalgie la aroma puternică de sulfină ce s-ar fi putut degaja dintr-o proză de evocare istorică a acelor lăcaşuri, proză pe care ar fi putut-o asigura tot Sarmiza Cre-tzianu, co-autoare, împreună cu soţul ei Radu Cretzianu, a acestei monografii. E o cunoscătoare ca puţini alţii — căci i s-au transmis din gură în gură, de la urmaşii urmaşilor — a nenumărate fapte şi destine de loc comune din acele vremi de restrişte, dar şi de cîtă poezie ! Cine ştie, poate că, într-o zi, i se va da totuşi prilejul să ni le împărtăşească miscellanea 141 val. eordun • ••••••••••••••••••• Ituben zidarov, un artist al copiilor Un artist care ştie să se identifice cu gîndirea şi sensibilitatea publicului său — cititorul cărţilor ilustrate de el, — astfel îl caracterizează Maksi-milian Kirov pe Liuben Zidarov, unul din esteţii cei mai rafinaţi ai graficei de carte din Bulgaria. A debutat, înainte de 9 septembrie 1944, în revistele pentru copii, cu o serie de comicsuri avînd ca eroi principali pe Pat şi Pataşon. Mai tîr-ziu. chiar şi în condiţiile concepţiilor eronate şi dogmatice despre realism, cînd se impuneau sugerarea tridimen-sionalităţii spaţiale a desenului şi, mai ales, tratarea stereotipă a chipului copilului, Liuben Zidarov a izbutit, totuşi, să-şi păstreze personalitatea, creînd cîteva chipuri de copii caracteristice, care au fost preluate de numeroşi epigoni, în timp ce Zidarov însuşi, îşi contura din ce în ce mai net propriul program artistic. Zidarov s-a desolidarizat de cele două concepţii, polar opuse, asupra graficei de carte — pe de o parte, subordonarea necondiţionată faţă de textul literar, mergînd pînă la simpla repetare a celor spuse de autor, iar, pe de alta, deplina independenţă, chiar dacă aceasta este în dauna textului literar — deşi, ca mod de sensibilitate, se simte mai apropiat de cea de-a doua alternativă. El caută echilibrul numai în valorificarea valenţelor libere ale imaginii verbale. Afinitatea lui cu lumea imaginaţiei copiilor îl apropie tot mai mult de tematica basmului, care oferă compoziţiei o largă desfăşurare în spaţiu şi profunzime. Ritmul lent al soluţiilor compoziţionale şi abordarea decorativă a planurilor cedează tot mai mult la el în faţa unui principiu spaţial-dinamic mai amplu. Se observă schim- bări neaşteptate în ceea ce priveşte distanţa şi unghiul de vedere, ceea ce conferă compoziţiei un caracter „cinematografic". Scena reprezentată e privită cînd panoramic, de pe un orizont ridicat, cînd de jos. Folosirea reducţiei pe prim plan îndreaptă atenţia spre planurile secundare, unde adesea este plasat centrul dinamic al compoziţiei. Aceste procedee apar în „Poveşti populare chinezeşti", şi în „Poveşti populare indoneziene", în „Hora minunată" a lui Asen Razţvetnikov şi în „Brăduţul singuratec" al lui Anghel Karaliicev, dar mai ales în „Sehere-zada". Compoziţiile complexe oferă micului cititor un belşug de informaţii în legătură cu caracteristicile geografice şi etnografice ale ţării de baştină a basmelor respective. Totodată, însă, ele îi stimulează şi-i îmbogăţesc imaginaţia, trezindu-i dorinţa de a afla şi mai multe lucruri. La prima vedere ar putea părea o coexistenţă lipsită de conflict între fantasticul de basm şi autenticitatea detaliului. Dar numai aparent, căci actul nu este nici gratuit, nici su-perflu — Zidarov redă fidel şi convingător moravurile şi atmosfera subiectului. Asemenea reuşite, subliniază M. Kirov, nu se obţin însă numai prin intuiţie şi inspiraţie. Pentru a purcede la ilustrarea „Poveştilor Se-berezadei" L. Zidarov a întreprins anume o călătorie de documentare în Siria, unde a luat numeroase note şi a făcut schiţe arhitecturale. Pentru poveştile lui Andersen, care constituie punctul culminant al operei sale, a fost, în acelaşi scop, în Danemarca. Dar a rămas întotdeauna stăpîn pe materialul său, filtrînd cu exigenţă bogăţia de detalii autentice. Astfel, el 142 miscellanea a ştiut să evite atît ariditatea cît şi supraîncărcarea. în faţa situaţiilor create de conflicte acute, Liuben Zidarov rămîne un liric şi un romantic. Chiar şi personajele negative nu sînt atît de înfricoşătoare încît să inspire dezgust, artistul mulţumindu-se să le ironizeze fără brutalitate. De aceea se dovedeşte a fi mult mai apropiat de psihologia copiilor, decît acei ilustratori care creează personaje negative de o expresivitate viguroasă, dar care bagă spaima în gingaşii lor cititori, evocîndu-Ie în imaginaţie scene de coşmar. Desigur că tocmai această latură a lui Liuben Zidarov l-a apropiat şi de umorul lui Mark Twain. Toate aceste calităţi îşi găsesc o amplă desfăşurare în „Vrăjitorul din Oz" de L. Frank Baum, iar ciclul de desene pe linoleum care ilustrează culegerea de poeme a lui Iavorov „Sub umbrele norilor" scoate în relief noi aspecte ale multilateralului artist bulgar. Mai presus de toate însă, Liuben Zidarov rămîne un izvor nesecat de delectare estetică pentru copii. ovidju constantineseu teatrul de pantomimă din wroclaw Părăsind intermitent planul orizontal al scenei, interpreţii baletului clasic reuşesc să creeze pentru două-trei clipe iluzia imponderabilităţii şi a unei precare dematerializări. în terminologia pitorească a baletului figura aceasta se cheamă, pare-mi-se, ambiţios şi candid, saut d'ange (aşa cum se numesc, de altfel, cu mai multă îndreptăţire, salturile cu schiurile de la trambulină). Ca tot ce este iluzoriu şi precar, senzaţia de plutire pe care o suscită cu discontinuitate evoluţiile unei balerine este însoţită de intermitente decepţii. Femeia-pasăre şi Lo-hengrinii în maiouri albe ai baletului clasic sînt nişte hibrizi — fenomenali, fireşte, ca lalelele învoalte şi ca garoafele galbene — totuşi nişte aberaţii numai pe jumătate sau pe sfert absurde. Cu aripi ori fără aripi Ic ar trebuie pînă la urmă să cadă sau să facă apel la progresele tehnicii pentru a fi catapultat în spaţiu. Actorii teatrului de pantomimă din Wroclaw — în egală măsură artişti dramatici, mimi, gimnaşti, acrobaţi şi, cu precădere, dansatori — sînt temeinic legaţi de pămînt. în fiecare mişcare a lor se simte centrul de gravitate, trupurile viguroase, sculpturale, sînt pe deplin ancorate în realitatea concretă şi dinamica lor se înscrie în vastitatea spaţiului posibil pe care-I are la dispoziţia sa omul. Henryk To-maszewski, conducătorul şi întemeietorul ansamblului, explorează acest spaţiu pe toate dimensiunile, centimetru cu centimetru, într-o inepuizabilă bogăţie de forme. Pornind de la gesticulaţia lapidară conservată în mai murele şi bronzurile antice, trecînd prin simbolistica magică, ritualurile şi datinile folclorului universal, făcînd un popas printre funambulii de pe bulevardul Temple din Parisul secolului trecut pentru a ajunge la dansul expresionist şi la cele mai temerare experienţe ale baletului modern, Henryk Tomaszewsk'i a folosit cele mai diferite surse de informaţie, pentru ca, topind laolaltă toate aceste elemente miscellanea 143 eterogene în creuzetul inspiraţiei personale, să-şi creeze o modalitate proprie de expresie, descoperind, poate, printr-o secretă alchimie, piatra filozofală a unei autentice arte moderne. In privinţa aceasta, piesa de concepţie Labirint, cu care a debutat programul înfăţişat publicului bucu-reştean, reprezintă un fel de manifest. lntr-o ambianţă sumbră, întretăiată de jocul reflectoarelor, care aminteşte cumva de întortocheatele culoare din Procesul lui Kafka şi în care zidurile sînt înlocuite prin oameni prezentaţi ca nişte preparate anatomice, gata pentru disecţie, cu fiecare muşchi desenat prin litere şi conturat cu o linie punctată, eroul caută — ca şi Josef K. — o ieşire, un mijloc de a sparge limitele spaţiale. Spre deosebire de personajul lui Kafka însă, protagonistul din Labirint (excepţionale ca idee şi ca execuţie, costumele lui Krzysztof Pankievicz) Izbuteşte să descopere intervalul ce-i permite să iasă din inextricabila reţea şi să-şi afirme prezenţa în lume. Labirint este un poem tragic, în care eroul infringe prometeic ocultele oprelişti ale destinului şi propriile sale inhibiţii. Maraton, cea de-a doua piesă de rezistenţă a programului, este la rîn-dul său un poem liric ce proslăveşte libertatea şi bucuria mişcării şi a efortului fizic. Prima scenă, reconstituind coregrafic faimoasa bătălie, pare să sie petreacă într-o sală de la Luvru, din muzeul Vaticanului sau de la British Museum, în care statuile, plictisite de inerţia lor multimilenară, îşi desmorţesc mădularele simulînd o luptă. Păstrînd o incontestabilă unitate stilistică, teatrul din Wroclaw nu este înfeudat nici unei formule şi nici nu pare să cultive de preferinţă un anumit gen. Varietatea pieselor din repertoriul său este cea mai bună dovadă. Femeia este un studiu plastic dansant şi acrobatic, ce depăşeşte prin invenţia abundentă şi modulaţiile miş- cării banalizata temă a lui Pigma-lion şi a Galateei şi, lăudînd cum se cuvine supleţea şi precizia interpreţilor Pavel Rouba şi Ewa Czekalska, aş putea afirma, fără să greşesc, că au folosit deopotrivă şi ultima fibră musculară într-un dans ce semăna foarte bine cu răsucirea unor curmeie de viţă în jurul aracilor. Rochia este o mimodramă brodată pe trama unei legende japoneze, uti-lizînd mişcarea coregrafică specifică teatrului tradiţional şi folclorului popoarelor din extremul orient — totul decantat, simplificat, concentrat — într-un fel de grafie spaţială ce făcea ca fiecare nouă compoziţie de ansamblu să pară un kakemono nipon. Pe lîngă excelentul dansator şi mim Stanislaw Brzozowski, merită să menţionez plasticitatea şi expresivitatea unuia dintre cei mai tineri actori ai teatrului, Andrzej Szczuzewski (în rolul ucenicului croitor). Fantezia barocă Grădina dragostei, cu o amabilă vervă satirică, acidă ca un pahar de şampanie, aduce în jurul cuplului de îndrăgostiţi (Janusz Pieczuro şi, din nou, Ewa Czekalska) un întreg carnaval de figuri alegorice, printre care o giorgionescă şi voluptoasă Venus, un falnic războinic indian stropit ca aur, o imaculată mireasă şi un senzual căprior, semă-nînd mai curînd cu un Minotaur, ce invadează scena ca faunii treziţi la viaţă de clarul de lună în parcul nocturn descris undeva de Henri de Regnier. Iar erotismul destul de accentuat, de hazardat chiar pe alocuri, în care se scaldă această fantezie, este atît de pur, de notional, aş zice, încît nici un moment nu devine şocant. Deosebit de frumoase costumele lui Jerzy Lavacz pentru Maraton şi Rochia, ingenioase şi pitoreşti cele semnate de Kazimierz Wisniak (Grădina dragostei). Muzica de scenă compusă de Jerzy Pakulski şi Julius Luciuk a avut o însemnată contribuţie la desăvârşirea acestor bijuterii. 144 miscellanea vlaicu bârna i.; valerian'; „cara^su"*) Apariţia unei noi ediţii din romanul lui I. Valerian a fost primită cu mult interes de cititorii de ila sfârşitul celui de al şaptelea deceniu. Cartea marcase şi la prima ei ediţie, tipărită în 1936, la „Cultura Naţională", un succes în afară de serie. După 33 de ani, perioadă care reprezintă fixarea în timp a unei generaţii, iată că romanul lui I. Valerian „Cara-Su" trece examenul de calitate cu aceeaşi notă. Despre „Cara-Su" s-au scris la apariţie zeci de cronici şi recenzii, vor-bindu-ise de poezia şi pitorescul locurilor unde se desfăşoară acţiunea, de atmosfera exotică a unei Dofarogi în care populaţiile turcă şi tătară, resturi ale unui imperiu demult prăbuşit, mai evocă vremile de slavă ale seminţiei lor, de pictarea mediului social şi de satira socială pe care autorul teu fine trăsături de penel — le include lîn tablou etc... Fabula cărţii este simplă şi liniară şi ea poate fi rezumată în cîteva cuvinte : un tânăr inginer bucureştean, de la căile ferate, e mutat în Dobrogea unde cunoaşte pe turcoaica Menaru, din mica burghezie provincială. Idila inginerului cu frumoasa Menaru captează din ambele părţi dorinţa de a staltornici o legătură trainică, dar în calea ei se ridică obstacolul prejudecăţilor moştenite. Cînd acestea vor fi înfrânte, Menaru, dezamăgită de infidelitatea tânărului inginer, va pune capăt idilei cu o amară 'scrisoare anunţându-i totodată repatrierea ei şi a familiei, undeva pe meleagurile Anatoliei. * E.P.L., 1969. Povestea, în sine, poate părea nu de prea mare originalitate, dar e bine să precizăm că ea constituie doar pretextul pe care autorul îl foloseşte pentru a ne introduce în acest climat exotic, în evocarea Dobrogei din vremea oînd Medgidia era luminată cu lămpi de gaz, a Dobrogei patriarhale şi pitoreşti din primul deceniu de după războiul care ne-a întregit ţara, întâlnim nu numai datele riguros notate ale unei observaţii atente, ci şi acel halo inefabil de poezie care ne aminteşte că I. Valerian este autorul volumelor de versuri „Caravanele tăcerii" şi „Stampe", Pana prozatorului izbuteşte să portretizeze pregnant câteva din figurile care populează acest univers provincial, cum ar fi de pildă Madam Lori, patroana dela „Hotel Paşa", sau poetul Niazi, epicureicul eretic al comunităţii mahomedane şi alţii. Farmecul romanului „Cara-Su" constă în conjugarea acestor figuri bine individualizate cu mediul specific al provinciei dobrogene dintr-un anumit moment al istoriei ei. Despre pitorescul şi poezia Dobrogei, literatura noastră consemnase, înainte, pasta suculentă şi viu colorată a unor versuri semnate Adrian Maniu, apoi proza imajată a lui Em. Bueuţa („Fuga lui Şefki" şt „Maica Domnului de la Mare") şi evo-catoarea nuvelă „Ustiine sau Colina goală" a1 lui Radu Boureanu. Romanul lui I. Valerian se aşează cu cinste în rândul celor de mai sus, cu ţesătura lui epică echilibrată şi plină de graţie, cu acel specific peisagistic şi etnografic care colorează fericit paginile cărţii fără a îngreuna cu nimic desfăşurarea povestirii. Există cîteva apariţii singulare în literatura noastră dintre cele două războaie, mici romane de dragoste, toate cu caracter exotic, între care notăm : „Vinul de viaţă lungă" de N. D. Cocea, „Popi" de Theodor Scorţescu, „Maitrey" de Mareea Eliade. Socotesc că romanul lui I. Valerian, editat prima oară, ca şi cele de mai sus, de către Aii. Rosetti, la „Cultura Naţională", trebuie situat în constelaţia acestor proze neuitate. 145 veronica porumfoacu claus iff / stephani * illr/ „întreba- Jur*** rea • • • CC *\ scoicii" } Claus Stephani semnează .prima sa culegere de lirică la peste treizeci de ani, avînd în aceste luni sub tipar si un volum de schiţe. Cu alte cuvinte, şi-a decantat întrebările, rar, prin periodice, mai des între copertele cae-telor. Şi^ acum, către acel „mezzo del cummin" îşi pune în repetate rîn-duri întrebarea: „Ai sosit oare, mijloc al vieţii ?" întrebarea o formulează partenerul tăcut al dialogului pe care vrea să-l p rovoace, cochiliei ce îi închide, geloasă, alter-ego-ul. Cum se ajunge îndărătul aparenţelor, la „lucrul în sine", ori la intimitatea fiinţei, e o obsesie a poeziei germane care poate fi căutată mult îndărătul lui Loerke. Poetul lansează întrebările ca pe nişte scufundători, din care nu toţi se întorc la suprafaţă. Astfel că noi închidem cartea, aşteptînd răspunsul ce va veni desigur în timp. E în poezia lui Claus Stephani o atmosferă bipolară, mai precis există două temperaturi extreme care se confundă la un moment dat : „O mistuire cumplită, şi un frig teribil. Se prea poate ca toată această ardere care îngheaţă să reflecte tardiv, indirect, ceva din trauma rămasă în subconştientul copilului care a trăit, la sfîrşitul războhdui, ecourile cataclismului de la Hiroşima". Poate că „uriaşul" ce-i bîntuie visele vine din poveşti mai recente decît cele clasice. „Bl a ridicat imiîna / a stins soarele / cîntecu'l de pasăre a căzut din copaci / ca sticla moartă, / lu- ') Die Frage ăer Concha, Ed. Tineretului, 1968. mina a murit în ceaţă". De aici fluturele care arde la flacără, peştii care ard, paiele în flăcări de pe acoperişul soarelui şi însăşi moneda arzînd de pe fruntea poetului. Iar după mistuire, coboară frigul încremenit al florilor secerate, al tăcerii, al ploii, al văzduhului, al poetului care poartă „iarna într-insul". Şi tot de aici poate obsesia privirilor oarbe, a păsării care nu vede, a omului care are ochi „numai simbolici". Pînă şi versul îi pare că „umblă" în asemenea momente de ha-lucinare, ca un orb care se loveşte de ziduri. Şi tot de aici, obsesia pietrei care răneşte, a glonţului care perforează creierii, a bombei înseşi, numită odată pe nume. De aici, în fine, teama de „trootul" văzduhurilor care însoţeşte viziunea apocaliptică a mîini-lor în flăcări trezită pe neaşteptate, de cavalcada norilor, seara. E însă în versurile lui Claus Stephani, poate prin compensaţie, o „nostalgie a idilei", cum o numeşte un recenzent (Ingmar Brantsch) : „Dimineaţa purta un veşmânt subţire — / şi soma un cimbal / ân pădurea înfrigurată". Vaporaşe de hîrtie îi duc dorinţele de dragoste, undeva, departe : „Eu beau / din palma ta răcoroasă" spune el în „Dragoste liberă", „şi oţelul îmi dormea / în teacă ; tivul nopţii zibucni în flăcări roşii, / iar de pe mal mă striga o salcie — lo umbră albastră zbură peste pămînt, / teaca se sparse — / un râs pâlpâi peste nori". Altundeva, perechea e botezată de ploaie, seara are gustul pielei de fată, din trupul fetei înfloreşte brusc _ o floare. Dacă în aceste posibile (şi_ imposibile de cele mai multe ori) idile, versul e muzical, trădînd frecventarea lui Rilke, sau mai curînd a lui Track!, maniera lui Stephani are comun cu poezia modernă germană „obiectivi-^ lalea", tonul aparent neutru, cel mai adesea ironic, lată de pildă cum se transformă o idilă în contrariul ei : „Copiii şi oîinii se iau la bătaie / Râd, latră / latră, irâd / Apoi / âşi arată icollţii / unei lumi atît de sensibile, / care hrăneşte păsările dragostei, _/ Sn colivie". Stephani practică o ironie cu colţurile buzelor uşor lăsate în jos. Ironie la adresa giruetelor, a cocoşilor de tablă (Cicerone Teodorescu, le de- 146 dicase, cu un deceniu şi mai bine în urmă, un volum de rondele sfichiuî-toare) : „Un coooş de tablă de pe acoperiş / o duce destul de greu. / Ruginind stă pe ploaie şi vînt / mereu grijuliu / să se învârtească aşa cum (trebuie. / ei supravieţuieşte, / dar cu ce preţ: / / nu poate cînlta, / nici iubi... / nici zbura pe alt acoperiş..." Alteori, Ştephani notează cu o ironie gravă : „Indiferenţa îşi dă / pe nesimţite roadele ■— / un mic cancer în conştiinţă / ce se poate extirpa la operaţie / dar / cine face cu plăcere incizii / în propria carne?". într-un cuvîrnt, un volum de debut, care ne face să aşteptăm curioşi, evoluţia ulterioară a lui Claus Ştephani. traian stoica ami carenina : harfe uitate *) Volumul său „Harfe uitate", în care apar poezii selectate din „Poeme" {1940) şi din „Melodiile tristeţii" (1942), precum şi o suită de inedite sub titlul „Evadare", atestă un liric ce nu pregetă a arunca vălul poeziei pretutindeni. De altfel, în concepţia autoarei, poetul e văzut nu ca un sclav al muzelor, ci ca „stăpînul lor", omniprezent şi cu virtuţi plenare: „Tu clădeşti, în suflet arcuri de triumf / Peste piedestale prăbuşite-n neguri / ...Vântului zburdalnic îi arăţi cărarea, / Stropilor de ploaie tu le depeni firul, / Buzelor ce-s mute tu le dai mişcarea / Şi mâinilor slabe semnul alintării" (Poetul). Şi potrivit acestui spirit de ubicuitate lirică, A. Carenina va fi prezentă cu „cîntecul" său într-o multitudine de elemente ce alcătuiesc universul interior şi pe cel exterior; în „Harfe uitate" coexistă toate motivele de inspiraţie. Iată cum se mărturiseşte poeta : „Un val de iubire îmi inundă firea / Pentru tot ce naşte şi creşte sub «oare"... Autoarea „Melodiilor tristeţii" îşi află disponibilităţi de cuprindere în lirica ei şi căderii elegiace a „bietelor petale", dar şi „năvalnicului" cîntec al muncii. încrederea autoarei în poetizarea a „tot ce naşte şi creşte sub soare" e aeaparanlă. Pentru satisfacerea acestei devoţiuni întru poezie, ea va căuta şi va alege şi cuvintele cele mai potrivite care cală a suna cît mai frumos. Dar, pe lîngă aceste sporadice întunecimi, „Harfe uitate", e o carte „cu fulgerări pline de lumină şi de zig-zag-uri surprinzătoare", ca să încheiem cu această caracterizare a lui Victor Eftimiu, care deschide culegerea. ») E.P.L., 1969 147 marie alice botez poezia tir/ nordică M> modernă *) _ Ceea ce izbeşte pe cititorul acestei antologii e varietatea de „tonalităţi- a liricii celor cinci popoare în ciuda vecinătăţii lor geografice. O revelaţie o constituie, din acest punct de vedere, poezia islandeză, şi, in special, contemporanii. Dacă romanticul autor de balade şi idile din jurul primului război mondial, David Ste-faansson, e agreabil, „clasicul" modern pare a fi în Islanda, Stein Steinnarr, un poet polivalent, trecînd de la melancolie la amărăciunne şi scepticism. Generos reprezentanţi, mai curîmd prin ineditul poemelor decît prin numărul lor, sînt, în acest capitol. Snorri Hja-tarsson, al cărui peisaj e pictat în culori boreale stranii, şi Johannes Or Kotlum, romanticul în acelaşi timp pastoral şi protestatar. Dintre poeţii mai tineri (mai precis dintre cei născuţi în jurul lui 1920), doi se detaşează cu pregnanţă: Jon Osoar, poetul originar dintr-un sat de pescari, cu un timbru cînd blind, cînd aprig, şi congenerul şi emulul său, Einar Bragi, animator de reviste, colaborator la antologii europene, îndrăgostit de duritatea peisajului, de hieratismul iernii fiordurilor. Ei ilustrează „miracolul islandez" cu stranii flăcări lirice răsărind de sub zăpadă. Interesanţi de -asemeni sînt John Cr Vor, Hannes Sigiisson, _ meditativul din „Conversaţii şi monologuri", Jon Fră Palmholti, şi surprinzător de divers, tînărul Hannes Petursson, a cărui expresie directă, accesibilă, nu dă impresia niciodată de simplism. _ Relativ puţin cunoscută la noi, poezia daneză deschide magistral primul *) E.P.L., 1969 volum de tălmăciri, prin „Fanfara în major" a lui Johannes V. Jensen, whit-manian în poemul „In staţia Memphis" şi cantabil în „Fata pribeagă". Dacă „Vasul-reclamă" a lui Otto Gelsted ilustrează protestul direct, strigat, împotriva unei lumi damnate, destinate pieirei, versurile lui Nils Petersen concentrează într-un ţipăt înăbuşit implicaţiile grave, existenţiale, ale vremii noastre. Dintre poeţii postbelici se detaşează în prim plan Thorkild Bjorn-vig (poemul „Mesteacănul"), Erik Knudsen şi Ole Wivel, Jorgen Gustava Brandt (liric dublat de un fin critic literar) şi Ivan Malinovski. Poezia finlandeză, amplu reprezentată în recenta culegere, cuprinde şi lirici prestigioşi care au scris în suedeză (în viaţa spirituală a ţării celor o mie de lacuri, suedezii, fără a avea o greutate numerică, joacă un rol principal) : aşa e Edith Sodergran, una din înnoitoarele sensibilităţii moderne, care a avut o mare însemnătate în lirica scandinavă, aşa e Elmer Dikto-nius, profetul bilingv al modernismului din Finlanda, şi Henry Parland, creatorul unui gen propriu de miniaturi antipoetice. Natural, cel mai compact sînt tălmăciţi în antologie poeţii de limbă fineză. Capitolul respectiv se deschide cu Eino Leino, liricul naţional, după a cărui „transbordare" muzicală dintr-o limbă în alta defilează în faţa noastră expresionistul Uuno Kailas, poeta nopţii şi periferiilor, Katri Vala, liricii prin excelenţă sociali şi protestatari, Arvo Tur-tiainen şi Elvi Sinervo, pentru ca apoi atenţia traducătorilor să se concentreze la poezia de factură foarte modernă a lui Helvi Juvonen şi Eva Liisa Manner, obsedată de alienarea omului contemporan. Dintre cei foarte tineri, remarcabili sînt Paavo Haaviki. poetul angoasei, şi „copilul teribil" al poeziei fineze, PenttA Saarikoski. Lirica scandinavă propriu-zisă e w-mănuchiată în cel de al doilea tom al culegerii. Intr-însul, poezia norvegiană sună cu timbrul propriu, combativ, al unui popor care a trebuit să-şi clameze neîntrerupt existenţa şi a cunoscut, în ultimul război mondial, ocupaţia nazistă, căreia i-a ripostat printr-o puternică mişcare de rezistenţă 148 naţională. De unde şi caracterul romantic, avîntat, al primilor poeţi ai secolului (excepţie făcînd singularul Obstfelder, atît de preţuit de Rilke, şi impresionistul aburos Vilhelm Krng). Altminteri, Nils Collett Vogt dar mai ales Aukrust şi Qrjasaeter exaltă natura Norvegiei, uneori cu sonorităţi de fanfară. Dacă una dintre figurile interbelice reprezentative e poetul clasic Olav Bull, poezia modernă se configurează în Norvegia abia H deceniul al patrulea, în versurile lui Rolf Jacob-sen şi Emil Moyson. Foarte variată, personală, e poezia cîlorva tineri: in-telectualizată la Paal Brekke, angajată, ca întreaga personalitate a lui Johann Johannesen, introspectiv-psi-hanalilică în versurile lui Stein Mehren, delicat picturală în lirica lui Peter Fi. Holm etc. Cum era firesc, spaţiul cel mai amplu se acordă poeziei suedeze, bogate, în permanentă înnoire. Deşi ferită de mai bine de un secol de războaie, conştiinţa Suediei palpită liric la frămîn-lările europene. In 1916 încă, răsuna în nord ţipătul de angoasă al veacului, emis de Păr Lagerkvist: „Neliniştea, neliniştea e partea mea de moştenire I rana ce-o port în gîtlej". Veacul XX e în Suedia bogat în figuri de primă mînă, ca Hjalmar Gullberg, Birger Sjoberg, Karin Boje, o pleiadă de poeţi afirmaţi în deceniul al IV-lea {de unde şi numele lor „cvartalişti"), însinguraţi precum Ekelof, pesimişti iremediabili, „nuzi" în expresie, pre- cum Erik Lindegren, protestatari vi-guroşi, „panic" dezlănţuiţi în jerbe metaforice, precum Artur Lundkvisl, îndrăgostiţi de materie şi culoare, cu o discretă grafie a senzaţiilor (Harry Martinson), sceptici (Karl Vennberg), animatori de scene patriarhale, ca Ragnar Thoursie, meditativi ca Werner Aspenstrom. Dintre liricii afirmaţi în deceniul al VI-lea, sînt generos reprezentaţi Lars Forsell, poet, prozator şi dramaturg cu un foarte variat registru, satiricul amar Sandro Kej-Âberg, şi despuiatul de orice miraj metaforic, Tomas Transtromer. Ceea ce caracterizează masiva culegere de poezie nordică e seriozitatea selectării şi prezentării ei. Trei poeţi şi traducători cu experienţă şi gust (Veronica Porumb acu, Taşcu Gheorghiu, Petre Stoica) şi-au conjugat strădaniile, consultînd culegeri din aria nordică, de la cele interbelice pînă la cele mai recente. E de ajuns să parcurgi bibliografia, pentru a-ţi da seama de bogăţia şi varietatea surselor folosite. Şi, lucru remarcabil, dat fiind numărul redus al cunoscătorilor de limbi nordice din ţara noastră, tălmăcitorii nu s-au mulţumit cu traduceri intermediare, ci au urmărit, în majoritatea cazurilor, accesul direct la surse, prin colaborarea strînsă cu familiarii limbilor respective. De relevat sînt şi „cuvintele introductive", ca şi notele biobibliografice care îmbină informaţia exactă cu o expresie agreabilă, ctce-sibilă publicului larg. marin iiiincu ion tudor: „seara întâlnirilor" *) ♦) E.P.L., 1968. în acest debut al său, Ion Tudor se dovedeşte un liric autentic, lipsit de artificii. Tînărul aspirant umblă prin lucruri şi observă dintr-o dată că este poet. Poezia, la el ţîşneşte dintr-o mirare sinceră în faţa vieţii. Sinceritatea naivă în diverse momente e poezie pură, dincolo de convenţia estetică şi artificiul livresc. Important ar fi în acest caz dozajul. Naivitatea exagerată devine ridicolă, ceea ce nu se întîmplă în acest delicat volum intitulat simplu „Seara întîlnirilor". Poetul parcurge retrospectiv anumite stări afective 149 care-1 fac să se emoţioneze. Transcrierea emoţiei devine astfel poezie. Iată-1 făcînd gestul reîntoarcerii în copilăria plină de candoare „Mi-au cumpărat un balon să mă joc / Să-ntorc din amintiri o tinereţe. I Dar iată,-nlre copii, mi-e pasul greu I Şi eu acesla parcă nu sînt / Iar sufletul e mut, şovăitor. / Vin prea tirziu... I Tot ce-aş putea să-i rog / Ar fi să-mi ia doar gîndu-n jocul lor" (Joc tîrziu). Starea de poezie vine aici mai ales din nostalgia după un stadiu de puritate depăşit. De fapt, toată poezia lui Ion Tudor se naşte din asemenea inocenţe interzise tardiv. Aflat în introspecţia lirică cea mai normală, Ion Tudor bănuie fragilitatea imponderabilă a paşilor ce ne petrec prin cadrul fizic şi mimează inconştient o teamă metafizică : „Îmi caut urmele I ce le-am lăsat I în pămîntul jilav, I pe cîmpul visului. I Nu vreau să ştie I nimeni I c-am fost aici, I căci urmele I tot se vor pierde. I Mai bine, I Să le am Ungă mine, I să nu calc mereu I în acelaşi loc" (Paşi). De aici şi pînă la profunzime nu e decît un pas şi poetul îl trece adesea involuntar. Pericolul unei asemenea poezii s-ar afla în invazia sentimentalismului : „Dorim pruncii în scutece, I surîzînd în vis I iar noi I le veghem somnul I aducîn-du-ne aminte I de noi..." şi a discursivului : „Privesc pămîntul I din care am fost I făcut I şi la care I mă voi întoarce l" Deocamdată Ion Tudor îşi desenează în filigran reacţii afectiv-erotice de o reală graţio-zitate. Interiorizarea sentimentelor lirice denotă delicateţă şi fineţe, dozarea făcîndu-se cu un gust destul de precis. doina antonie vera luiigu „poezii" °) Vera Lungu scrie o poezie de atmosferă. Parcurgînd volumul realizăm tocmai modalitatea ei subtilă de a creiona această atmosferă lirică ale cărei componenţe predominante : pădurea, apele, păsările, copacii, se împletesc cu iarna, amiaza, plînse-tul, caii. Reţeaua atmosferei se ţese de la primul vers chiar, şi prinde în plasa ei : „Cătinaţi cad copacii... I Un ochi mi se uită spre iarbă I Rîzînd ver-delui de case părăsite I Şi fără var, uluci şi iezi pâscînd I Şi plîng loviţi la marginea mării I Copacii mei — fructe de aer zburînd". *) E.P.L., 1968. Copilăria este bine sugerată în numai cîteva versuri, unde ea îşi desenează îndată, pe ape şi în aer atributele : atît veselia şi neasemuita scaldă, cît şi neputinţa în faţa ireversibilului din timp : „Lupii vin în amiezi I Pînă la lac, I după scăldatul băieţilor I Adulmecînd rîsul rămas pe ape retezat. I ...Din labele lupilor. I Am adunat talismane / Erau urme în pămîntul uscat..." Dragostea — prezenţă constantă — îşi întinde aripile deasupra întregii cărţi, dar se face mai pregnant simţită în versurile : „M-am oprit între zăpadă I Şi ploaie pîndind, I Cu arborii drepţi în auz. I Era braţul tău strecurat I In privirile mele I Ca un nufăr uriaş... I Dacă m-aş mişca, trupul mi-ar sări ţăndări". Tendinţa, de altfel caracteristică noii poezii, aceea de a conţine mult într-un minimum de expresie, se face simţită şi aici. Versul este scurt, concis. Avînd mai multă înclinare spre amiază — interesant şi zbuciumat anotimp al zilei — cînd mişcarea stiarelui, forma şi culoarea luminii prilejuiesc poetei reflecţii sensibile, expresia este laconică, des-chizînd porţi spre meditaţie : „In 150 fiecare anotimp I Am alergat după amiezi, I Aproape orbind le-am desfăcut cu mina I Cunosc urcarea şi coborîrea amiezilor, I Intre o amiază de noiembrie I Şi alta de apă, I Intre o amiază de porumb I şi o amiază-bufniţă... I (...) Noaptea-i amiază slabă, I Noaptea se şterge I Pe lingă amiază". Singurătatea (iarăşi şi iarăşi !) vine cu observaţii şi contururi personale, chemînd la comparaţie lumea interioară a fiecăruia din noi : „Sînt singură I Şi trec aproape I Haite lungi de ierburi I Crescute fructe amărui din rădăcină. Coboară cerul şi înfrînte I Părul mi-au spălat"... şi în alt loc : „Nervii mi s-au subţiat, s-au împotmolit I Şi-acum întoarsă I Poarta îmi întoarce bătăile I Şi nimeni făgăduita odihnă nu mi-o mai dă". Asistăm la prelucrarea motivu- lui folcloric în „Urare străveche", „Pe brumă verde / Bostan se culege, I Să crească in nouă / Zile lungi I Feţi-Frumoşi din prunci, / De la sinul zînei / Comoara fîntî-nii, I Mult iubita ploilor, / Somnul şoimilor / Copacul minunilor". Există în poezia Verei Lungu păcatul discontinuităţii, mai clar se-zizat în „Biblice"-le care deşi încep inspirat se continuă cu enumerarea unor elemente ce deservesc poezia, de pildă: Necunoscuta lebădă I Şacalul adormit, I Idolul fără suflare I Anotimp întors, 1 Au războit cerul...", etc. în multe din poezii versul este contrafăcut şi lasă regretul neautenticului : „Sângeroasă de ger e iarna I Şi coaptă de soare — / Mustind pielea pisicii de mare. I Moartea ne sugrumă I Calul de hîr-tie" etc. etc. h. zalis george* demetru pan: „gingaşul ariei"*) George-Demetru Pan scrie poezie de mulţi ani. Poate de treizeci şi cinci. L-au atras antinomiile: lumina şi întunericul, viaţa şi moartea, iubirea şi trădarea, îngheţul şi canicula. Antinomiile grupate pe polarităţi atestă în felul acesta direct, nedisimulat, un artist intelectual, dedat reflecţiei. Sigur că o reflexivitate nerealizată liric riscă să con- *) Ed. Tineretului, 1968. damne versificaţia la ariditate. Ceea ce nu e cazul cu George Demetru Pan, ori de cîte ori bogatul său registru este răsfoit cu acea vibraţie proprie, în stare să reînvie dispoziţii lăuntrice, reacţii la întîmplări trăite ori visate. Odată declinată identitatea acestei poezii, simţim că farmecul ei provine, după ce a fost învinsă o anumită discursivitate, din acceptarea livrescului şi din transformarea lui într-un izvor de impresii culese cu încîntare : „Drapat în zîmbet pueril I se-ntoarce-ntr-un picior April, I cînd cana soarelui revarsă I beţia crugului întoarsă. II Mă plec spre tine lui asemeni;. I cu mimica poienei gemeni, I s-absorb fantastul rug silvan I gîndind cu ochii lui Cezanne" (Anotimp). Deschis miracolului inepuizabil al vieţii, poetului stabileşte un acord cu lumea pe care o cîntă sentimental. în „Păcate", confesiunea divulgă o reală sensibilitate, cu un impuls spre bravadă şi cu o lucidă reticenţă în faţa cutezanţelor îngăduite numai imaginativ : „Pun mîna pe cer, pe tobele lui de eter I 151 şi muzicile nu le cer... I Pun mina ■pe soare I ca în pajişte pe-o sunătoare, I l-aş rupe. dar ştiu, îl doare". Ca şi în „Labor imgrobus", artistul declamă melodia unităţii cu cosmosul, redus la scara micro-fiinţelor („îmi sînt prieteni tufe de furnici, I albinele, firimituri de soare"). Comuniunea cu materia gingaşă este de fapt o întoarcere la sursele meditaţiei, înclinaţia spre spiritualitate se vădeşte la tot pasul. George De-metru Pan este un cerebral care vagabondează liric. La fel stau lucrurile şi cu eternul miraj al naturii. Elogiul materiei devine la poeţi de factura lui G. Dem. Pan un mijloc de a bloca accesul brutal al abstracţiunilor spre miezul de foc al discursului liric, ceea ce este şi foarte bine şi, poate, foarte rău. Bine, fiindcă prezervă poezia de alunecarea într-o cerebralitate emfatică (de care autorul nu e scutit, precum o atestă şi poemul „Viscolul subte- ran"). Rău, în măsura în care interzice poeziei să dezvolte o tensiune intelectuală, o febră a ideilor salutară pentru condiţia modernă a expresiei lirice. Pentru formula de poezie care numai aparent îl solicită — poezia ontologică — G. Dem. Pan este bine că are reţineri interioare. Cît timp nu ai vocaţia speculaţiei ideatice — n-are sens să te laşi prins într-o aventură falimentară. Din fericire, „Gingaşul Ariei" îi evită capcanele. Atras de limpezime, de formulările în care poetul n-a vrut să înci-freze înţelesuri neînţelese, George Demetru Pan se arată şi de astă dată un îndrăgostit de armoniile diafane. O proclamă în „Ariei", prefaţa programatică a culegerii sale de stihuri : „Am cheia sferelor ; uimit l de melodiile tăcute, I prin flora-n liduri âe culori I simt pasul galeşelor ciute". S. B ioana petrescii s vulpii" *) Substanţa epică depozitată în paginile romanului „Măgura Vulpii" e prodigioasă. Ioana Petrescu, scriitoare cu îndelungi exerciţii în ale prozei, are încredere în epic. în „Măgura Vulpii" evenimentul e predominant, iar relatarea lui se efectuează printr-o rapidă succesiune. Romanul e unul de evocare istorică ; proiectat în două volume, în *) EPL, 1968. primul, apărut nu de mult, se reconstituie epoca domniei lui Cuza, ca apoi, firul naraţiunii să ne poarte pînă în deceniul al doilea al secolului nostru. Deci, ca în orice lucrare epică de acest gen, documentul va trăi în bună vecinătate cu ficţiunea. în romanul istoric coexistenţa acestor două laturi, după cum se ştie, nu reeditează principiul vaselor comunicante. Echilibrul e alterat de predominanţa unuia dintre factori. în cazul de faţă, procesul de fantazare e evident. Autoarea îşi vîră eroii în situaţii caracterizate prin neprevăzut şi funambulesc. Chiar unul din eroii centrali ai cărţii, Neagu Vulpeş, dîn-du-şi seama de imprevizibilele şi fabuloasele aventuri prin care trece, îşi declară, mai în glumă, mai în serios, similitudinea peripeţiilor cu acelea din romanele lui... Eugene Sue. Şi, într-adevăr, autoarea nu se sfieşte în a pune tenta senzaţionalului pe întîmplări. Bănuim că pentru a-şi satisface, mai din plin, vo- 152 caţia romanescului, Ioana Petrescu îşi alege aproape exclusiv drept cadru al acţiunii! întîiului tom un Bosfor al cărui climat oriental e mai apt să găzduiască cavalcada teribilelor scene închipuite. Neagu Vulpeş, un tînăr doctorand în medicină, e silit să fugă din ţară din cauză că e urmărit de forţele reacţionare pentru atitudinea sa binevoitoare faţă de unele revolte ţărăneşti, îşi stabileşte refugiul în capitala Turciei. Aici întîlneşte pe frumoasa Casandra, căsătorită silnic cu un fanariot, Scarlat Gazotti. între Neagu şi Casandra se încheagă o dragoste mare, unică. Pînă la unirea legitimă, cuplul e supus de către tabăra condusă de maleficul Gazotti la terifiante încercări, din care nu lipsesc răpirile şi atentatele. Astfel, Casandra e închisă într-o tenebroasă mănăstire, ca urmare a planurilor diabolice puse la cale de nedoritul ei soţ, din care însă e răpită prin cavalereşti stratageme de adoratorul ei aliat cu un credincios prieten truc. între timp, însă, Neagu Vulpeş e cît pe-aci să-şi piardă viaţa, înjunghiat fiind, într-o barcă pe apele Bosforului, de două slugi plătite de acelaşi Gazotti. Dar scenele de asemena factură foiletonistică nu se rezumă numai la acestea expuse aici. Indicarea lor ar necesita, fără îndoială, un spaţiu mai întins. Ajunşi însă în punctul acesta, dacă nu reproşăm autoarei genul unor astfel de aventuri, starea însă de prea candidă „angelitate" (cum ar spune G. Călinescu) a celor doi îndrăgostiţi le conferă o monotonă şi melodramatică existenţă. Amprenta de foileton imprimată atîtor scene, amprentă atît de anatemizată, nu înjoseşte materia căr- ţii ; ea, dacă vrem, subliniază trăsătura de o mai largă accesibilitate a romanului. Şi asta, din mai multe motive. în primul rînd, materialul documentar al cărţii e susţinut prin mijloace artistice corespunzătoare. Ecourile din ţară a reformelor proiectate şi efectuate în timpul domniei lui Cuza sînt reintegrate organic în ţesătura cărţii. Ioana Petrescu romanţează congruent documentul. Sînt relevabile în acest sens paginile în care intră în acţiune cabinetele diplomatice din capitala Turciei, fierberea lor în raport cu evenimentele din ţară. Istorismul acestor fragmente e menţionabil prin spiritul de observaţie al autoarei, prin capacitatea ei de reconstituire. Atmosfera „zaiafeturilor" şi banchetelor, a mondenităţii acestora în epocă, e realizată cu pregnanţă. Apoi, şirul evenimentelor din carte se derulează sub semnele distinctive a două tonalităţi, schimbătoare, fără ostentaţie, după locul acţiunii. Cînd aceasta se desfăşoară în Istanbul, mijloacele literare (descrierea, vocabularul, imaginile, metaforele, prezentarea personajelor, aura de senzaţional a evenimentelor, chiar topica frazei) sînt menite a ne vehicula atmosfera adecvat orientală, iar atunci cînd sîntem transferaţi în ţară, modalităţile de expresie conturează climatul speficic. Sînt indicate doar cîteva procedee prin care prozatoarea salvează de pejorativ nota de foileton a cărţii. în peisajul divers al prozei noastre actuale, „Măgura Vulpii" îşi găseşte locul, pe lîngă alte însuşiri, şi prin readucerea în atenţia noastră a romanescului, pe nedrept căzut în desuetudine, care lărgeşte substanţial zona de popularitate a romanului. „amfiteatru" nr. 3/969 Revistă studenţească, Amfiteatru beneficiază în egală măsură de colaborarea unor cadre universitare, precum şi de aceea a studenţimii — interesate de probleme de literatură, teatru, cinematograf, sculptură, pictură, muzică, etc. Uneori e dificilă realizarea unui echilibru al unor colaborări de acest fel, fiindcă există pericolul înclinării balanţei, fie înspre elanul nestăvilit al celor mai tineri fie înspre academismul universitar. Aşa încît singurul criteriu infailibil n-ar trebui să rămână decît valoarea artistică. într-un fel, şi numărul 3 (Martie) se resimte cumva de dificultatea amintită. Dacă ne-au plăcut articolul pilduitor al lui Vladimir Streinu despre Un vechi poet nou (discipol al lui Macedonski, Al. Petroff, azi cu totul dat uitării) din care cităm: „La grade diferite, alături de Al. Petroff aventura tuturor învaţă, pe cine poate învăţa, că violenţa în artă este, ca şi în psihologia curentă, semn de debilitate şi nu de energie creatoare. Noutatea talentului pare ceva mai mullt decît talentul noutăţii", precum şi comentariul la volumul Evoluţia şi formele genului liric, de Edgar Papu, semnat de Pompiliu Mareea, în schimb, literatura publicată în acest număr şi mai ales proza, ni s-a părut, cu excepţia piese.i Melcii mior pe ploaie de Mario Podoleanu, neconcludentă pen- tru mişcarea literară studenţească de la noi. Proza lui Vasile Constantinescu, Cînd se topesc ameţitor zăpezile e vidată de dramatismul enunţat de personajul principal (o tînără violată de noul soţ al mamei sale), iar avalanşa de cuvinte şi de „stări" rămâne exterioară, neconvingătoare, de un „prea plin" adiacent problemei. Sava Radu Roşu e un autor talentat, care însă n-are un suficient simţ al echilibrului, nu ştie să construiască şi să utilizeze eficient spaţiul — întîlnire cu Don Qui-jotte e o proză mai mult amuzantă decît igravă, — lăsîndu-se furat de comicul grotesc al unor situaţii mai mult decît de dezbaterea sensului filosofic al bucăţii. Mariana Mureşan se exersează în nişte proze eseistice scurte, mizînd pe o simbolistică poetică. Piesa într-un act a lui Mario Podoleanu Melcii mor pe ploaie se detaşează net de restul literaturii publicate în acest număr, aducînd în discuţie o problematică modernă. Relaţia timp-destin e privită din unghiul de vedere al unor personaje angrenate într-un circuit potrivnic, relaţie filtrată prin conştiinţa lucidă a „Culegătorului de melci", exponentul urmi adevăr de viaţă enunţat cu reală îndemânare dramatică. E. T. „ateneu" np.4 57/969 mmmsmmtmammmmemmmmammtmmmmmmm Editată de comitetul judeţean de cultură şi artă Bacău, revista Ateneu a scos ultimul număr dinaintea noii formule pe care redacţia o promite odată cu difuzarea numărului 5 (58) din mai 1968. Dictată de „dorinţa de a apropia şi mai mult revista de preo-pările şi sensibilitatea cititorilor", noua organizare a publicaţiei anunţă rubrici permanente de Reportaj, Dialog cu ci- titorii, Pamflet, Interviu, Foileton science-fiction, Anchetă socială, Lumea de la o lună la alta etc. Semnalată de titlul „în atenţia cititorilor" amintita schimbare este amplu argumentată în articolul primei pagini: „Vocaţia culturalizării", din care extragem un fragment: „Prin însăşi funcţia sa socială, revista Ateneu se consideră datoare să urmărească deo- 154 Revista revistelor din ţară potrivă problemele cidturh şi culturalizării". Tot prima pagină — alături de un poem al lui Ovidiu Genariu: „Brîn-cuşi _ sau ascetul" şi un portret fotografic (cu autor omis) al „Domnişoarei Pogany" — conţine un înalt poem in proză al poetului Demostene Botez : „Avem 25 de ani.'". In paginile următoare, la rubrica „Ipoteze", un interesant, amplu şi documentat studiu al lui Dan Mănucă despre „Metafora în poezie şi proză". Autorul, neîndoios, nu încearcă o elucidare a vechii discuţii despre metaforă, reuşind o sintetică şi necesară trecere în revistă a teoriilor celor mai importante. La rubrica „Puncte de vedere" tî-nărul critic Gheorghe Gheorghiţă discută „Despre bibliografii" notînd aspectele nesatisfăcătoare ale unei activităţi necesare dar constant ignorată de publicistica noastră. „Turnul Babei" al lui Neagu Ră-dulescu povesteşte, cu pana muiată în lacrima tristeţii şi a rîsului, egal, despre Oscar Lemnaru. Asemeni, interesante sînt gîndurile dedicate de Sanda Movilă memoriei lui Felix Aderca. In lapidarul unei fraze prescurtate de emoţia amintirii transpare claritatea unui portret complex. Apoi un interviu, din păcate prea scurt, despre literatura comparată şi viitorul acestei discipline, cu profesând Al. Dima, Carnetul de cinefil este completat de Radu Rupea, care discută „Cuţitul în apă" plasîndu-l pe Polanski în universul cinematografiei poloneze şi tra-sînd totodată o filiaţie din Michelangelo Antonioni. La pagina dăruită artelor plastice ne impresionează banalitatea unor sentinţe pe care I. D. Sîrbu le vrea „Elogiul sculpturii". Interviurile „Cu Alicia Alonso despre baletul cuban" şi cu . Magda lan-cidescu contribuie la ţinerea în curent a cititorului cu noutăţile rampei de operă. Despre „Limba şi literatura română în şcoală" au discutat la masa rotundă a revistei Ateneu un grup de profesori universitari şi de liceu. Alături de perpetua ancorare a revistei în problemele imediate şi esenţiale ale realităţii cultural-artistice şi sociale de la noi, Ateneu ţine la curent pe cititor cu viaţa culturală internaţională publidnd o nuvelă a lui Lawrance Durrell, un interviu cu Bernard Clavel, precum şi poeme ale lui Paul Celan, în tălmăcirea lui Mi-hail Sabin. Deficitară, după părerea noastră, din punctul de vedere al realizării grafice, aşteptăm cu nerăbdare apariţia revistei în promisa nouă formulă. LIV1U H. OPRESGU „Yoprosî literaturi" nr. 4/1949 Cele cîteva fragmente din manuscrisele inedite ale 'lui Ehrenburg, din imensa moştenire literară pe care ia lăsat-o, însumează extrase din stenogramele prelegerilor pe oare le-a ţinut la Institutul de Literatură, din nenumăratele sale conferinţe, din scrisori, earndte de notiţe etc. Se ştie că în patria sa şi peste hotare avea relaţii întinse în lumea artei şi literaturii universale, reacţiona activ şi cu pasiune la disputele literare. Echilibrul, calmul, staltioul nu erau elementul său firesc. Ii plăcea activitatea clocotitoare, mul- tilaterală şi multiformă, tensiunea militantă fiind pentru el un fel de categorie estetică. Avea un temperament inegal şi nu avea întotdeauna dreptatea de partea sa. El a trăit epooa marilor cotituri în literatura sovietică şi universală, şi nu ca un spectator. îi plăcea să-şi amintească — în ultimii ani ai vieţii — de încercările sale din anii 20-30 „de a sparge vechea [formă a romanului". Prima încercare a fost Julio Jurenito, care e „roman şi non-roman", a doua e Front unic — o încercare de a rea- Revista revistelor de peste hotare 155 liza un montaj aii unei cronici a evenimentelor timpului — a treia e romanul istoric Baboeuf — care e un roman, dar nu istoric — apoi Vara anului 1925, Dezgheţul — două romane lirice. Scriitor profund subiectiv, Ehrenburg nu se lăsa dominat de canoane formale. Le dădea la o parte dacă vedea că altfel nu va realiza o imagine adecvată a lumii în transformare şi nu va putea comunica propriile sale apercepţii si înţelegerea acestei transformări. Avea .un simţ acut aii ritmului 'epocii, indisolubil legat de ritmul interior al literaturii. Schimbările petrecute în viaţa interioară a oamenilor au cerut o nouă compoziţie a romanului, deci „consider că forma romanului contemporan încă nu a fost găsită. Cîţiva scriitori în fiecare ţară încearcă s-o găsească, aduc cîte o contribuţie şi probabil că, în cele din urmă, va fi creat romanul clasic al secolului XX, care se va deosebi net de romanul clasic al secolului al XIX-lea ... Toate eforturile în acest sens mi se par un feno- men pozitiv, mult mai pozitiv decît o simplă transpunere a formelor compoziţionale ale romanului clasic în condiţiile actuale... Asta e legat şi de limbaj. Ritmul, limbajul se schimbă..." Era un adversar al reflectării pasive a lumii. ,Arta înseamnă posibilitatea de a transforma lumea prin ochii omului. Deci nu copiere servilă, ci crearea unei lumi organizate cu ajutorul sentimentelor şi raţiunii omului". Asta o spunea în 1935, adăugind că „o operă de artă nu e generată numai de datele obiective, ci şi de voinţa şi de trăirile subiective... în afara 3or ou există operă de artă". El nu opunea reconstituirea lumii transformării ei, în conştiinţa sa de scriitor aceste două noţiuni nu se excludeau, ci se întregeau, pentru că avea un simţ acut al răspunderii scriitorului faţă de societate, faţă de procesele istorice la care lua parte. Pentru el literatura trebuia să fie mereu în avangarda epocii : „Dacă artistul nu-şi depăşeşte epoca, lucrarea lui e inutilă". I. P. .the listener' Revista săptămânală THE LISTENER, oglinda emisiunilor de radio si televiziune a Marei Britanii îşi propusese iniţial „educaţia adulţilor", dar după 1945 se adresa în principal intelectualilor, devenind „a highbrow review". 'In Iulie 1967, în locul lui Maurice Ashley, preia conducerea Karl Miller, „jurnalist distins, cu idei interesante", care „va da publicului o nouă direcţie", mai conformă gustului marelui public actual, deoarece „o revistă trebuie să se schimbe continuu, altfel moare." După concepţia noului redactor-şef, publicaţia Societăţii de radio şi televiziune britanice nu trebuie să mai fie „o tribună de la care un grup restrlns de intelectuali să-şi transmită ideile lor" în mod mai mult sau mai puţin expozitiv sau didactic, ci un mijloc de mmmwmmmmtt t iiiiimiiimiiiiiiimiiiiiiii——a comunicare şi un schimb de păreri între marele public şi personalităţile din toate domeniile vieţii. In legătură cu o temă actuală de politică, economie, arhitectură, urbanism, istorie, arheologie, literatură, biologie, medicină, etc., sînt prezentate păreri variate, uneori contradictorii. Astfel metoda folosită de majoritatea romancierilor moderni de a prezenta realitatea ca într-un joc de oglinzi cu mai multe faţete a fost adoptată şi de revista THE LISTENER. Scopul acestui procedeu este de a forma spiritul de discernământ şi simţul critic al publicului, dar şi de a reflecta părerea „omului de pe stradă", fie chiar greşită sau unilaterală la un moment dat. Articolele principale ale revistei sînt publicate sub formă de interview'-uri, 156 ceea ce dă o notă de vioiciune şi de actualitate unor probleme la ordinea zilei, nu numai specifice Marii Britanii, ci din toată lumea. Pe lîngă acestea, revista publică şi alt material: cicluri de conferinţe ţinute fie la radio, fie la televiziune, pe teme de istorie, literatură, artă, cu reproduceri în alb-negru, cronici literare, dramatice, muzicale şi ale programelor de radio şi televiziune britanice. In mod surprinzător, publicaţia nu are reclame, ci numai „anunţuri" de cărţi, cursuri, cu titluri sobre, care aduc la cunoştinţa cititorilor ultimele volume apărute, editura şi preţul lor. Deosebit de interesante ni s-au părut conferinţele din ciclul „Civilizaţia europeană" ţinute la televiziune, (transmise în culori, dar cu posibilitatea de a fi urmărite şi în alb-negru.) de către Sir Kenneth Clark, erudit în arta renaşterii, cu numeroase lucrări în specialitate, fost director al Galeriei Naţionale din Londra. Prelegerile încep în numărul din 27 februarie 1969, continuă săptămînal (6, 13, 20 martie) fiind însoţite de reproduceri ilustrînd epocile în care civilizaţia occidentală a progresat, în ciuda vicisitudinilor care au fost pe punctul să o distrugă. Firul conducător al conferinţelor este ideea că „'civilizaţie înseamnă energie, încredere în societate şi în valorile ei şi totodată o efervescenţă a spiritului, iar nu rafinament sau artificialitate în maniere", care sînt simptomatice pentru epocile de decadenţă. Civilizaţia greco-romană cu idealul de dreptate, raţiune, echilibru şi armonie a fost pe punctul să se prăbuşească din cauza invaziilor barbare. Dar înşişi Wikingii au adus elemente înnoitoare : energie, vitalitate, tehnica călătoriilor lungi pe mare şi pe uscat, ceea ce nu poate fi nesocotit. Erudiţii celţi, refugiaţi în insula lona din Hebride, au continuat să scrie frumoasele manuscrise ; meşterii lor au lucrat arta bijuteriilor în aur şi pietre scumpe, du-cînd astfel mai departe firul unei civilizaţii. Dar cel care a stabilit legătura cu antichitatea a fost Carol cel Mare, odată cu ideea unităţii europene. Tensiunile şi luptele dintre puterea spirituală şi cea laică ale evului mediu au menţinut „civilizaţia Atlanticului" faţă de cea „a Medileranei". Dacă una din aceste puteri ar fi învins, Europa ar fi rămas o societate statică întocmai ca a Egiptului sau a Bizanţului. Cu anul 1100 se încheie dominaţia popoarelor migratoare şi începe prima mare epocă a civilizaţiei europene, o viaţă intensă, o expansiune a spiritului omenesc neîntîlnită pînă atunci. Civilizaţia a supravieţuit tocmai datorită energiei dezvoltate şi acţiunii asimilării riturilor nordice, a motivelor orientale şi a celor antice, ceea ce se reflectă în toate domeniile, in deosebi al artelor plastice şi al arhitecturii. Sir Kenneth Clarke a adaptat punctul de vedere al iconografiei moderne, transformând conferinţele sale în expuneri pline de vioiciune, punctate de asociaţii cu evenimentele din zilele noastre, cu analogii cu alte ţări, cu antiteze surprinzătoare. In nici o pagină nu se simte tendinţa spre didactic sau profesoral, iar nota personală dată de către vorbitor face lectura lor deosebit de atrăgătoare. VIRGINIA C. ^rinascita'* nr. 6/1969 Tumultoasele mişcări studenţeşti din Occident au revelat existenţa unui grav divorţ între generaţia tânără şi „societatea industrială". Depăşind cadrul strict al revendicărilor universitare, aceste mişcări şi-au asumat obiective mai vaste, exprimânâu-le prin sloganul „contestării". Lipsită în mai multe 157 privinţe de claritate programatică în planul finalităţii social-politice şi al ideologiei, această „contestare" vizează global structurile rigide ale capitalismului contemporan. Universitatea, a cărei funcţie în procesul producţiei sociale a că-pătat o pondere şi o semnificaţie nouă, a devenit arena confruntării unor contradicţii sociale cu caracter mai general. Mişcările studenţeşti au contribuit la accentuarea acuităţii şi polarizării opţiunilor în rîndurile intelectualităţii. Subordonarea faţă de imperativele „eficienţei" capitaliste, impusă fără menajamente de către tehnocraţia conducătoare, înmulţirea barierelor în calea tendinţelor fireşti de autorealizare, înmulţirea formelor de frustrare şi alienare au creat un climat de apropiere între acest curent de „contestare" şi acţiunea politică a clasei muncitoare din Italia, franţa şi alte ţări occidentale pentru un vast program de înnoire în economie, cultură şi viaţă socială. Discuţiile pe care le-au provocat mişcările din mai 1968 s-au decantat treptat, concentrîndu-se asupra problemelor de fond ale alternativelor şi perspectivelor omului în ţările capitaliste avansate. în acest context de tensiune socială şi fermentare ideologică, discută Renalo Guttuso despre „pictură şi „contestare", despre „artist şi politică". Desigur, pentru el, artist-militant, ca şi pentru alţii din generaţia sa, problemele puse de aceste mişcări ale tineretului nu au constituit o surpriză, pentru că ele au determinat, în fond, şi opţiunile sale proprii_ din anii tinereţii, confirmîndu-i convingerile la care a ajuns după îndelungi şi complexe experienţe, chiar dacă apar azi în ipostaze noi şi într-o situaţie nouă. întrebările pe care şi le punea intelectualitatea occidentală onestă converg, în esenţă, spre sensul „contestării": ambiguitatea termenului poate justifica, la o privire superficială, atît angajarea activă a intelectualului pe baricada anti-capitalistă, cît şi o dezangajare, o neacceptare pasivă a ordinei existente. „Iluzia şi eroarea artistului încep din clipa cînd încearcă să substituie arta p:in acţiunea revoluţionară sau vice-versa", scrie Guttuso, subliniind că „problemele artei se rezolvă pe terenul politicii, înţeleasă ea viaţă imorală şi ca instrument de (transformare a lumii, şi nu in sfera «culturii». Aceasta înseamnă totodată că artistul, prin participarea politică, nu abandonează specificul artei sale, angajarea sa manifestîndu-se în forme ce-i sînt proprii. Guttuso aminteşte, de pildă, că ciclul său de desene „Gott mit uns" a fost făcut în timpul războiului, într-un refugiu vremelnic. Nu a fost un „gest" artistic gratuit, ci expresia unei nevoi irezistibile de a comunica altora reflecţii asupra ceea ce constituia atunci rostul însuşi al vieţii sale. Din aceeaşi nevoie s-au născut şi litografiile „Maggio 1968". Ambele cicluri sînt exemple de manifestare ale angajării politice, cu deplina respectare a credo-ului estetic. Pentru un artist „contestarea" ordinei existente nu poate însemna pasivitate socială, chiar dacă e justificată prin nevoia salvgardării creaţiei. „în anumite împrejurări istorice, un artist, ca un om conştient, ca oricare altul, poate, într-un mod^ cu totul firesc, să-şi uite meseria şi să se realizeze total în acţiune". P. I. „Ies lettres notiYelIes" martie'"aprilie 1969 Consacrînd un număr antologic scriitorilor greci contemporani, revista ne dezvăluie aspectele proteice ale literaturii greceşti moderne. Căci, o ţară pe care istoria a sortit-o tragediei şi care, din 1821 — de la primele sale lupte eroice împotriva otomanilor — şi pînă în 1967 — data instaurării dictaturii militare — n-a cunoscut decît războiul, ocupaţiile străine, rezistenţa 158 eroică şi războiul civil, o ţară ca aceasta nu putea produce decît o literatură proteiformă, tragică. Începând cu „Memoriile" autodidactului genial şi eroului războiului de independenţă generalul Makriyannis, şi pînă in zilele noastre — ne spune Jacques Laearriere, prefaţatorul numărului de faţă şi autorul antologiei, — „literatura greacă se situează in raport cu istoria". Astfel, oprindu-se în epoca contemporană, vedem că operele „generaţiei anilor '30" sînt puternic condiţionate de cele două războaie cu 'turcii (1921—1922); de asemenea cele consecutive înfrângerii hitleriste, de rememorarea orelor tragice de după 1945, după cum cele din ultimii douăzeci de ani sînt un reflex lucid al dramelor petrecute în societatea modernă şi în conştiinţa eroilor lor. Din lectura culegerii de schiţe şi de nuvele ale acestui număr curentul realist ne apare dominant. Evenimentul politic serveşte mai tuturor autorilor ca epicentru al scrierii. Abia în jurul lui se cristalizează pietrele preţioase ale stilului, sidefurile strălucitoare ale limbajului, simbolurile. Aceasta nu înseamnă însă că zonele inconştiente ale sufletului nu sînt cercetate, că nu se caută multiplele legături dintre eroi şi realitate. Pentru a-i înţelege, aşadar, pe scriitorii greci contemporani de după terminarea războiului civil (căci, din aceştia s-au ales cu precădere textele), ca şi pe cei care au activat pînă în 1963, cînd a intervenit o perioadă de acalmie în viaţa politică a Greciei prin răsturnarea dictaturii lui Metaxas şi instaurarea regimului mai liberal al lui Papandreu — trebuie cunoscută epoca în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea. Războiului civil i-au urmat ani de lagăre şi deportări, de execuţii şi represalii. Dureros de semnificativ e faptul că, din întreaga Europă, Grecia e unica ţară în care unii militari au putut socoti „anti-patriotkă" rezistenţa împotriva ocupaţiei germane. Daca adăugăm calamităţilor războiului fratricid condiţiile economice dezastruoase ce i-au urmat, atmosfera politică de intrigi şi corupţie, semi-analfabeîismul unei largi pături a populaţiei, înţele- gem predominanţa tonalităţii de cînt funebru a acestei literaturi, strigătul de disperare şi de oroare ce răzbate printre dinţii încleştaţi ai eroilor su-plkiaţi. Pe scriitorii aleşi a figura în această antologie îi leagă o aceeaşi angajare politică şi o aceeaşi căutare pasionată a unui limbaj artistic nou. Limbaj artistic ce nu ne apare nouă, lectorilor de aci, ca o căutare pur formală, simplu joc tehnic, cum se întâmplă de atîiea ori în scrierile exponenţilor „noului val" occidental. Scriitorii greci ni se arată preocupaţi în primul rînd şi în măsura în care o pot face, de redarea sinceră şi autentică a faptului trăit, simţit, încercat de erou, de oamenii Greciei. Aceste opere forează în zonele inconştiente ale sufletului, urmăresc legăturile multiple dintre individ şi societate. Realitatea socială şi realitatea reflecţiei interioare ar ţi, aşadar, cele două surse ale literaturii Greciei contemporane. 0 realitate care nu mai aparţine ca odinioară războiului, rezistenţei, ci cotidianului. In suburbiile, străzile, pieţele, cafenelele oraşelor greceşti se perindă personaje trăind tragedia unei vieţi desfăşurate în lumea zbuciumată de azi. Nici un caracter eroic (în accepţia pe care Grecia însăşi a creat-o în literatură, încă din cele mai vechi timpuri), ci, mai degrabă, un antî-erou zbătîndu-se, în tunelul nimicniciei. Şi totuşi, în pofida tuturor interdictelor şi obstacolelor ridicate de un regim unde climatul intelectual predispune la paralizie, scriitorii contemporani ai Greciei dau la iveală opere de o mare frumuseţe care, chiar dacă tragică, poartă mesajul unor vremi mai bune. Să cităm astfel din bogata antologie de texte, în afara portretului lui Makriyannis datorat lui G. Seferis, „Măselele pielrii de moară" de Nikos Casidagflis (angrenajul infernal în care sînt striviţi atît prietenii cît şi duşmanii in timpul ocupaţiei germane), un fragment dintr-o trilogie a lui Strait is Tisirkas (mediul cosmopolit al desrădă-cinaţilor războiului în Orientul mijlociu) ; „Dezarmaţii" de Dimitri Hadzis şi „Retragerea celor nouă" de Thanas- 159 sis Valtinos (mărturii ale urnei revoluţii eşuate, acţiunea amîndurora si-tuându-se spre sfîrşitul războiului civil 1947—1949) ; „Gardul* de Andreas Fnangias (toate speranţele s-au spulberat, fiecare îşi reia locul într-o societate unde lupta se dă numai pentru supravieţuire) ; „Zile din vara lui 1965" de Vassiili Vassilikos (un sfâşietor, dar derizoriu ţipăt după uciderea de către poliţie a studentului grec S. Petrulas, in cursul unei manifestaţii populare consecutivă eliminării lui Papandreu din arena politică) ; cîteva alte bucăţi mai scurte grupate într-un mănunchi intitulat „Fapte diverse" (autori: Cos-mas Politis, Castas Taktsiis, Ghiorghi loannu, Paulos Papasiopis, KosfcuJa Mi tropul os, Dimitri Collatos, Spyros Pasoovitis), dar nu în accepţia gazetărească a termenului, ci ca aspecte ale realităţii reconstituite în conştiinţa scriitorilor şi, în sfîrşit, alte cîteva grupate într-o rubrică intitulată „0-rientări" (autori: Ghiorgihi Cheimoraas, Alex. Skimas, Achiille Theophilu, Ni-kos-Gabridlis Pendzikis) ca şi poemele lui Jannis Ritsos, Odysseus Blytis, Andreas Embirikos, Margarita Liberalei, reprezentând diferite tendinţe, curente şi căutări ale unui limbaj artistic personal. Să amintim, de asemenea, din acest bogat sumar, şi studiul lui Nanos Va-laoritis, consacrat poeziei greceşti. Fă-cînd un istoric al acesteia, d-sa scoate în evidenţă latura ei abstractă şi metafizică, aceasta fiind o rezultantă atît a conştiinţei antichităţii — căreia nici un grec nu i se poale sustrage — cit şi a tradiţiei bizantino-creştine. De menţionat, ân acelaşi timp, că limba populară (deonotica) a apărut în prozodia greacă abia în secolul al XIX-lea, ca şi faptul că ea coexistă, şi azi, cu limba puriştilor, încă foarte influentă, deşi constituie un instrument de lucru arhaic, steril şi retrograd. Valaoritis ne spune că, odată cu Dyonisios Solomos (începutul sec. al XlX-lea), care a ştiut să îmbine aspiraţiile intelectualilor revoltaţi în lupta pentru independenţă cu exigenţele poeziei şi a căutat să facă din aceasta un instrument de cercetare a inefabilului şi a miraculosidui într-un timp cînd stilul byronian şi retorica hugo- 160 liană erau precumpănitoare ; continuând cu Konsta.ntin Kavafis, care introduce în universul poetic ironia absurdului, surpând poncifurile ideologiei burgheze şi care, datorită calităţilor sale, a făcut ca poezia greacă să depăşească graniţele unei ţări mici; apoi cu Sikelia-nos, autorul, unei opere în care lirismul popular devine instrumentul unei gândiri hermetice, a unei iniţieri esoterics şi a unei reîntoarceri la sensualitatea pagină ; în sfârşii cu Kazantzakis, a cărui Odisee exprimă, în chip alegoric, lupta omului cu forţele neantului — asistăm la trezirea unor conştiinţe şi la imolarea unor mituri a căror supravieţuire, in numele tradiţiei, nu mai avea rost. Cu Sikelianos si Kazantzakis o tonalitate poetică lua sfîrşit. Urmaşii lor aveau să îndrepte poezia spre făgaşu-rile inovărilor tehnice, al experimentelor şi al descoperirii inconştientului. Deceniul 1930—40 vede apărând o nouă grupare poetică. Cel mai cunoscut reprezentant al ei, G. Seferis, laureat al premiului Nobel, s-a afirmat ca un poet al subconştientului colectiv, comentator dezabuzat al lumii moderne. Andreas Embirikos virează categoric spre suprarealism. Fertilizanlă, poezia lui va da roade în opera lui Odysseus Elytis, care îmbină gîndirea lui Platon cu limbajul spontan, a lui Nikos En-gionopuilos, a cărui eleganţă a formei se aliază cu un conţinut deseori frenetic, anlilogic, de unde se degaja miturile suprarealiste, a lui Nikos Gats-sos, care s-a cantonat într-o filozofie a negaţiei „nobile". Evenimentele absurde, contradictorii, represiunile din ultimii ani — lasă să se înţeleagă Valaoritis — au dus poezia greacă contemporană la un impas. Dacă — vom spune noi — poezia e numai expresia unei digitaţii abili-şi frivole, atunci incontestabil că — în ciuda unei forme impecabile — ea se sterilizează. Dacă, însă, cercetează în adâncurile conştiinţelor mişcarea şi proporţiile vieţii, atunci devine artă adevărată. Jannis iRitsos, poetul ale cărui versuri publicate în acest număr pun în slujba unor idei nobile o formă impecabilă, rod al unor eforturi care elimină orice aparenţă dc efort, a reuşit această sinteză într-un mod admirabil.