limpeziri
In   plenara   Comitetului Central din 22—25 aprilie 1968, în urma discuţiilor ce au avut loc cu privire Ja dezvoltarea învâţămîntului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a rostit o cuvintare în care a precizat o dată mai   mult   problema conţinutului ideologic al învâţămîntului şi  a tuturor   manifestărilor   culturale, inclusiv  creaţia  artistică.  în învăţă-mînt, in filozofie ca şi în orice disciplină socială trebuie să se reflecte concepţia  noastră filozofică despre lume şi viaţă, materialismul dialectic şi istoric. în mod cu totul deosebit, aceasta trebuie să se manifeste în instituţiile de învăţămînt superior şi cu precădere la universităţi care,   prin  însăşi   natura  lor, sînt focarul silinţelor umaniste, al propagării materialismului dialectic. Totuşi,    a   spus    tovarăşul Nicolae Ceauşescu,   secretarul   general al Partidului Comunist Român, — se întîlnesc în Universitate, chiar la catedrele de ştiinţe sociale, unele confuzii ideologice, concepţii greşite faţă de care nu numai că nu se ia atitudine, dar se manifestă toleranţă şi îngăduinţă. Să nu uităm nici un moment că asemenea concepţii, care servesc forţelor reacţionare şi imperialiste mai există, că ele mai pătrund din afară şi sînt preluate şi la noi, sub diferite forme.
Coexistenţa paşnică între state nu înseamnă de fel coexistenţă cu ideologia burgheză, nu înseamnă renunţarea la lupta ideologică a clasei muncitoare, şi cu atît mai mult, nu înseamnă compromisuri sau împrumuturi din concepţiile burgheziei, adoptarea unei atitudini, voluntară sau inconştientă, de difuzare a concepţiilor burgheze. Promovarea largă a ideilor clasei muncitoare este o sarcină ce revine şi scriitorilor, —şi încă într-o măsură foarte mare. Nu se   pot  accepta   concesii   de ordin
ideologic, toleranţă faţă de confuziile sau concepţiile streine idealurilor noastre. în această luptă ideologică, partidul nostru nu admite sub nici o formă măsurile administrative ; el preconizează metodele de convingere stăruitoare, atente, pentru promovarea concepţiei noastre despre liime şi viaţă. Trebuie combătută, de pe poziţiile noastre, principial şi energic, orice ideologie străină, într-o luptă de idei, cu convingerea fermă în superioritatea ideologiei noastre.
Valorificînd tot ceea ce este progresist în tradiţia noastră, trebuie recunoscut că în preluarea acestei tradiţii, pe lîngă părţi bune, mai există, raportîndu-ne la trecut, concepţii retrograde, reacţionare, care au servit odinioară claselor asupritoare. Faţă de acestea trebuie să luăm o poziţie hotărîtă. Aplicînd acest principiu consecvent al partidului cu privire Ia valorificarea moştenirii literare, trebuie să ne pronunţăm răspicat şi să acţionăm în consecinţă. Chiar cînd e vorba de personalităţi progresiste, opera şi ideile lor trebuie analizate cu dis-cernămînt critic, pentru că nu putem prelua totul în bloc. Trebuie să avem o atitudine critică faţă de ceea ce este greşit în creaţia lor.
E cinstit să recunoaştem că, deşi împărtăşesc acest punct de vedere just, sînt critici şi istorici literari care disociază principiul de practică, şi nu numai că nu fac această discriminare, dar adoptă un fel de superioară (de ce ?!) bravadă, pentru a sublinia, în mod exagerat şi unilateral numai partea meritorie a unei opere, ignorînd partea ei negativă, uneori chiar înglobînd-o neprincipal Ia activul scriitorului. Toate acestea au produs uneori o mare confuzie în judecata cititorilor. Au fost astfel, zeificaţi unii scriitori din trecut a căror operă este, în mod
3
evident, reflexul unei ideologii idealiste, strict estetizante, care propovăduia ruperea totală de viaţă a literaturii, concepţii contrarii nu numai ideologiei marxist-leniniste, dar chiar şi tradiţiilor celor mai sănătoase ale poporului nostru.
Ideologia reacţionară despre literatură şi mesajul ei se strecoară, se infiltrează nu numai în structura de formă şi fond a unor creaţii literare, dar, uneori, chiar şi printr-o încercare de teoretizare ce duce la concluzia unui criteriu de valoare.
Nu este vorba, în asemenea cazuri, de luat măsuri administrative, ci de combătut principial asemenea greşeli, de luat atitudine pe baze teoretice, ideologice. Acest lucru nu s-a făcut totdeauna, ceea ce a dus la o confuzie, căreia, azi, cuvîntul lucid şi înţelept al partidului, ii pune capăt. Astfel, s-a mers pînă acolo încît unii au şters din tezaurul literaturii noastre, şi au trecut sub tăcere şi ignorat un mare număr de clasici. Pînă şi maestrul Mihail Sadoveanu, a cărui operă, singură, poate însemna cît literatura unui popor întreg, a fost pus de unii sub semnul întrebării, ajungîndu-se chiar să se spună că e depăşit, anacronic.
Răspunderea mare în această abatere de la poziţiile noastre ideologice şi uşurătatea cu care a fost lăsată să apară în chiar cetatea noastră ideologică, — presa şi revistele literare, — umbra Calului Troian, o are acea presă şi acele reviste literare şi publicaţii care au asistat fără să reacţioneze la acest fenomen. Dar, — spune tovarăşul Ceauşescu, — „este o îndatorire fundamentală a presei să nu admită in paginile ei nici un fel de concepţii streine, materiale confuze, indiferent sub ce fond s~ar manifesta. Trebuie să criticăm pe acei comunişti care lucrează în aceste sectoare şi care dovedesc pasivitate, neatenţie sau lipsă de combativitate în această privinţă".
Criticată este, cu egală justificare, şi activitatea Radioului, Televiziunii, Cinematografiei şi altor sectoare
ale culturii. Confuzia, ambiguitatea în orice domeniu, se pot prezenta uneori în forme atrăgătoare, chiar ispititoare.
★
Tot în aprilie, mai precis la 20 aprilie 1968, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a mai rostit o cuvîntare — cea în faţa Conferinţei pe ţară a Uniunii Artiştilor Plastici — în care s-a pus mai pe larg, mai adine, problema creaţiei artistice şi literare în ţara noastră.
în cadrul discuţiilor desfăşurate în prealabil în coloanele presei, ca şi în dezbaterile conferinţei, s-au evidenţiat pe bună dreptate unele neajunsuri în activitatea artiştilor plastici, s-au adus critici unor lucrări neizbutite, tendinţelor de îndepărtare de realitate, de golire a artei de conţinut, de mesaj social-uman. Această atitudine critică aparţine tuturor intelectualilor pentru care umanismul în artă constituie o preocupare majoră.
Nimeni, dintre cei care cunosc realitatea de la noi, dinăuntru sau din afară, — şi sint multe mărturii ale acestora, — nu poate nega că, în regimul nostru, în prezent, partidul şi statul încurajează dezovltarea nestînjenită a personalităţii tuturor artiştilor, o amplă activitate de cercetare şi experimentare artistica pentru perfecţionarea continuă a măiestriei, a mijloacelor de exprimare, o largă diversitate de stiluri şi maniere de creaţie. Este bine ştiut azi că arta nu se poate refugia în canoanele şi tiparele stabilite o dată pentru totdeauna, că ea nu se poate opri din evoluţia ei la un anume stadiu, că legile progresului impun artei noastre socialiste să parcurgă un drum neîntrerupt de dezvoltare şi perfecţiomare, că arta progresează şi se primeneşte neîncetat, aspirînd spre forme mereu mai înalte de expresie, spre un conţinut tot mai bogat.
Sintetizînd concepţia artei noastre, tovarăşul Ceauşescu prezenta astfel sensul ei uman :
4
„Numitorul comun al artei noastre socialiste este concepţia filosofică marxist-ieninistă, idealul de înaltă responsabilitate socială a artistului socialist. Este de notorietate generală faptul că semnul distinctiv al marei arie a fost totdeauna şi continuă să fie exprimarea celor mai înalte aspiraţii ale omenirii, con-fuRdarea artistului cu cele mai progresiste, mai revoluţionare idealuri ale epocii în care trăieşte şi creiază, cu năzuinţele şi interesele supreme ale poporului său, căruia trebuie să-i închine întreaga existenţă, întregul său talent".
Dacă aruncăm ochii în jurul nostru, în epoca noastră contemporană, în care se confruntă, în toate domeniile, ideologii antagoniste, observăm continua luare de poziţie a scriitorilor şi artiştilor cei mai de seamă, de pe fot globul, în marile probleme internaţionale, participarea lor ia manifestările cele mai progresiste, pentru dreptate socială, pentru eliberarea tuturor popoarelor de sub dominaţia colonialists. Proteste împotriva războiului din Vietnam, în favoarea deţinuţilor politici din Grecia, pentru înfierarea odiosului asasinat al lui Martin Luther King, pentru pace, împotriva războiului atomic, pentru condamnarea regimului din Africa de Sud şi cite altele... Semnatarii acestor proteste ar forma catalogul celei mai prodigioase antologii universale contemporane. Este neîndoios că din tot ce s-a creat pe planul artei şi al literaturii de-a lungul timpului, umanitatea a selectat şi a rînduit în patrimoniul culturii universale, operele în centrul cărora s-au aflat omul, viaţa, natura, realitatea multilaterală a existenţei
Acestei concepţii despre literatura şi artă i se opun curentele care neagă necesitatea preocupării pentru om, care, în romane, înlocuiesc omul cu obiecte, care cultivă forma şi imaginea în sine, care promovează o poezie ce nu se adresează omului ci este un pur act gratuit, — toate acestea avînd ca bază şi punct de plecare acele concepţii filosofice în care omul şi viaţa sînt consideraţi o absurditate, un nonsens.
Dar, în ţara noastră, omul şi viaţa au sensuri deosebit de bogate. Omul, în concepţia despre viaţă a socialismului are misiunea de a se face purtătorul progresului material şi spiritual. Omul nu pluteşte, aci, în absurdul pe care-1 crează lipsa oricărui ideal, a oricărui scop. Omul, în socialism, trebuie să dea dovadă de generozitate, de solidaritate umană.
In această problemă, a concepţiei noastre despre artă, rolul ce revine publicaţiilor culturale în viaţa artistică e deosebit de important.
Este, de la sine înţeles, că libertatea de creaţie, garantată în societatea noastră dar uneori greşit interpretată de cei care nu ţin seama de tradiţiile sănătoase ale poporului, trebuie privită cu tot discernămîn-tul de către presă, de critica de specialitate, de uniunile de creaţie. Orientarea pe care o capătă unul sau altul dintre genurile artistice, conţinutul operelor de artă trebuie să constituie o preocupare constantă a acestora.
Tovarăşul Ceauşescu, trăgînd concluziile practice in faţa acestor stări de lucruri, a spus :
„Critica literară şi artistică, presa, radioul, televiziunea şi celelalte instrumente de propagandă existente în societatea noastră au datoria să afirme cu putere principiile înaintate ale artei, să ia atitudine critică împotriva unor tendinţe nesănătoase în artă".
Ideile cuprinse în aceste două cu-vîntări au o importanţă covârşitoare pentru justa orientare în viitor a literaturii şi artei noastre, cărora le va asigura o şi mai mare înflorire. Ele sînt o contribuţie Ia charta marilor arte universale din totdeauna. în cadrul lor, vast cît un univers, este loc pentru toate experienţele artistice, pentru toate modalităţile de exprimare, ca şi pentru toate problemele omului şi ale societăţii contemporane, afară de aceea, specifică unor anumite filozofii, de a nega vaioarea omului, de a-1 împinge în haosul absurdului,  de a-I dezumaniza.
5
pop simion
clipa .*)
i.
Copacii din Breaza se leagănă puternic în bezna sufletului meu. Privesc luminile Cimpinei, fără să le văd cu adevărat, şi—î adulmec zgomotele. Noaptea-i încă tînără şi ploaia piezişă urcă şoseaua de bitum în văpaia albastră a cerului. Buna mea dispoziţie e molipsitoare ; începe să-mi ningă şi prin abundenta ninsoare îl zăresc pe Bunu, pe tata tatii, cel care a trăit 102 ani şi a împuşcat rîşi săritori din copac în copac, ca flăcările. S-a împuşcat în cele din urmă pe sine, printr-o stranie imprudenţă, pe cînd cobora vergeaua de fier în ţeava parşivei puşti, care i se descarcă sub bărbie, în legăturile gîtului. Acelaşi Bunu îmi intră acum în vis, venind de nu ştiu unde. viu, zdravăn, cu tocul armei pe umăr (toc din piele de bivol, tare ca scoarţa de •copac). O să-mi zică ;
—- Servus, mă.
— Sărut mîna, va trebui să-i răspund, ridicindu-mă în picioare şi —■ poftim 1 — nici măcar nu-i Bunu, e domnul Teleagă, profesorul meu de anatomie. Bunu avea ochi ager, de pasăre, n-a purtat ochelari racicînd, pe cînd domnul profesor Teleagă a purtat mereu. Dar amănuntele figurii celui dintîi îmi sînt total necunoscute, pentru că ea nu l-am prins în viaţă pe Bunu, nu l-am văzut la faţă ; asta nu mâ împiedică să-1 cunosc şi să mă întîlnesc mereu cu acest om extraordinar, să-mi apară de fiecare dată altminteri în alt chip şi în altă situaţie. Pot admite că-i tot dînsul de faţă şi de astă-dată, însă — vă spusei — Bunu n-a purtat ochelari, el a vînat rîşi.
Domnul profesor Teleagă îşi scoate de pe umăr tocul de armă, îl desface din  catarame şi scoate ele acolo un os femural.
— Ia-1, spuse el. II vei purta pînă la primăvară.
E un femur lung, de toată frumuseţea şi copacii din Breaza nu se mai leagănă, iar luminile Cîmpinei se spălăcesc treptat în ploaia piezişă. Alunec uşor în alt timp şi oţetarul din curtea liceului din Satu Mare înnebuneşte de-a binelea ; cuprins de un delir vegetal, îşi desfoaie măciuliile florale, exalînd valuri de împuţiciune pînă la etajul ultim al clădirii unde învăţam carte.
— Femurul e tipic pentru oasele lungi, îmi sună în memoria de liceean prelegerea domnului Teleagă. Suportă greutatea întregului
* Fragment dm romanul „Criza de timp".
corp şi o transmite gambei în stare bipedă. De reţinut, sta-re bi-pe-dă ! Este colosala cucerire a animalului numit om... Iar eşti cu ochii pe pereţi, elev Iulius Şerb !, mă apostrofează profesorul tăind aerul cu linia. — Vino să-ţi arăt Roma !
„A arăta Roma" înseamnă să-1 iei pe careva de perciuni şi să-1 înalţi pînă îşi pierde legătura cu pămîntul şi respectivul afirmă că .a văzut Roma. Domnul profesor îşi reia lecţia, punctînd ici-colo cu băţul explicativ prăfuitul schelet experimental care închipuie omul şi ale cărui fragmente, mîncate de timp, sînt prinse în cuie, în sîrme şi sfori, să nu se prăbuşească. E caniculă, oţetarul dormitează în parfumul său pestilenţial, şoseaua de bitum alunecă într-un. cer violet, măturat de viscole, în vreme ce abundenta ninsoare îi dă prospeţime domnului Teleagă, căruia i se aburesc ochelarii. Mă uit la tocul de armă pe care profesorul îl aşezase la picior, rezemat de gambă, spre a mînui în voie obiectul pe care mi-1 adusese.
— Eşti un cretin, domnule profesor ! Un idiot, desăvîrşit !, îi •strig dascălului, eu însumi mirat de neobişnuita-mi violenţă.
— Nu-1 certa ; ce-ai cu domnu' Teleagă ?, apare ca din pămînt Hebe Iosif, omul jovial scund şi gras, îostul portar al liceului, care îşi ţingăleşte la fiecare pas inelul de oţel cu cheile claselor.
—• Taci, baciu Hebe, şi te du în laboratorul de anatomie, îl resping. Nu vezi că eşti o sperietoare, un schelet ?
îmi reiau diatriba, ţintindu-1 intr-una pe domnul profesor Teleagă -cu degetul arătător :
— Să pleci de aici, porc bătrîn ! Să dispari ! Eşti un monstru ! Nu te apropia. Nu...
— E un exemplar splendid, zîmbeşte acesta clement, cu gura ţuguiată, neatent la ce zic : scoate batista şi şterge abureala din sticlele  ochelarilor ^hexagonali, neînrămaţi.
2.
— Să nu te apropii... Nu, protestez cu glas stins, aruncîndu-mi (capul într-o neîntreruptă negaţie.
— Stai cuminte ! Nu te pot sutura, disting o voce energică şi îmi dau seama că sînt treaz.
Doctorul are ochi albaştri-cenuşii, cu irizări de verde, ori aşa îmi par în lumina pe care o proiectează oglinda parabolică mult aplecată asupră-mi. Sînt la orizontală şi miroase a cloroform. E o linişte neverosimilă şi o opulenţă de alb. Lîngă mine e un arbore metalic de care -atîrnă o coloană de sînge care coboară, picătură cu picătură, într-o venă a braţului meu. Tubul de gumă din nara stingă sîsîie ca un şarpe mic, de culoare grenat, dindu-mi oxigen. Tinere tete se mişcă aerian, mînuiesc seringi, minuscule obiecte nichelate, pe care nu le «cunosc. Instrumentaţia medicală îmi provoacă, de copil, repulsie, o stare de oboseală inexplicabilă.
Mă aflu, pare-se, la etaj. Zăresc un grup de copaci în curtea spitalului ; sînt desfrunziţi nucii, mi se pare cinci-şase, cîţi intră în. raza văzului meu. Cîrduri de ciori de rău-augur fîlfîie prin aer,, migrîncl din nuc în nuc ; un arbore se umple de ciudatele fructe negre, în timp ce altul le pierde. Mai departe în cîmp, şade ruina roşie a unei case neterminate. Ca arhitect, nu pot suferi edificiile neîncheiate, provizoratul disarmonic îmi  provoacă o acută suferinţă.
Mă fascinează oglinda convexă mult aplecată asupră-mi ; sînt: instalaţi în ea o mulţime de ochi electrici, de mare voltaj, care mă privesc grupaţi., fix, ca nişte ochi de linx. Mă fascinează oglinda asta. Sub ea se mişcă doctorul, care e nepermis de tînăr şi are ochi albaştri-cenuşii, cum observasem, cu irizări de verde, luciri metalice şi o-transparenţă de priviri pubere ; în pupile îi văd fluxul gîndirii agitate şi, după cum ii palpită irişii în cercuri concentrice, îi intuiesc gestica.
0 fi un medic bun, sau unul de duzină ? Sigur ştiu că-i un ins decis,.
1 se vede pe figură.
Am o senzaţie de somn subit şi simt că nu-mi pot păstra starea, de luciditate.
Mi-e sete, îmi aud vocea clar.
Primesc două linguriţe de cafea şi mi se reliefează mai exact starea de nemişcare şi simţurile treze. Aş privi un pic pe geam, însă o mînă feminină, extrem de puternică, îmi ţine ţeasta într-o poziţie fixă de tăblia mesei de operaţie. „Stai cuminte ! Nu te pot sutura", mi s-ar ordona la cea mai mică mişcare. A sutura vine de la franţuzescul suturer ; văd şi îndoitul ac cu care sînt cusut — o feliuţâ de unghie — unealtă neverosimilă în mîinile butucănoase ale medicului, care pronunţă des enigmaticul cuvînt catgut. De tot atîtea ori se dă. cu penseta, o fibră oarecare, aţă chirurgicală făcută din maţ de oaie. Treptat sînt stăpînit ele o tot mai puternică emoţie pe carer probabil, nu mi-o trădez. Am talentul de a-mi stăpîni faciesul, de a mi-1 controla. Dar faciesul meu e acum mutilat. Simt lunecarea fibrei prin ţesuturile deteriorate ale frunţii, mele. Cît o să dureze şi ce mai are de făcut omul medicinei ?
— Tensiunea, cere acesta maşinal.
— Patru, şopteşte doctoriţa Clara, blonda din dreapta mea, şi emoţia ei extremă răspunde in braţul pe care mi-1 ţinuse tot timpul sub observaţie.
Nu se mişcă nimeni. Aud aerul odăii. Înţeleg că universul s-a limitat acum la numai doi oameni — eu şi doctorul. Eu, care dispun de ultimele resurse vitale — nişte vagi pîlpîiri — cu care trebuie-să-1 ajut cumva pe omul de lingă mine, menţinîndu-mi bătăile inimii, nelăsîndu-mă pradă acelor necontenite şi seducătoare abisuri, şi el, medicul, care va încerca să înfăptuiască un miracol spre a mă scoate din şoc, spre a mă smulge înspre dincoace — şi în sfîrşit — spre a repara în amănunţime tot ceea ce in chip tembel şi absurd se stricase într-o singură şi nefericită secundă. Asta era şansa. în rest, singurul lucru care înflorea, se îngraşă, prospera, se umfla hipertrofie, încren-
8
gîndu-se cu o repeziciune   şi o vitalitate mereu crescîndă, era moartea.
— De ce tăceţi ? Vorbiţi ! Spuneţi ceva ! strig iritat, pentru că, sincer să fiu. mă tem ele singurătate.
— Ce să vă spunem ? întreabă timid femeia care se ocupa de perfuzie ; era corpolentă şi purta, pe sub halatul de infirmieră, o jachetă ieftină de culoarea prunei. — Ce să vă spunem ?, repetă femeia corpolentă, părînd a nu fi auzit.
—. Cum ce să-mi spuneţi ? Orice. Cum te cheamă, cîţi copii ai, unde te-ai născut şi cum arată acel loc unde te-ai născut... Orice.
Tăcere. Chiar şi puţinele, strict necesarele cuvinte sînt rostite tot mai discret, cu o mortificată şi astmatică voalare în glas, ceea ce mă înfurie.
— Nu cunosc ceva mai extraordinar decît. a vorbi, a comunica, n stabili punţi, a nu fi singur, le spun cu o stridentă înviorare şi, deodată, îmi pare că gîndesc minunat de repede. — Eu am să vorbesc, doctore, iar dumneata, lucrînd, să mă asculţi, şi apoi să mă întrerupi, spre a-mi vorbi dumneata, iar eu voi ii atent, te voi urmări cu sfinţenie şi gravitate, ca pe Isus Hristos   Mă asculţi, doctore ?
Mă asculta, însă nu eram  sigur dacă mă auzea.
— E exaltarea tipică şocurilor mari, explică acesta, în chip pasager, celor ce-1 asistau.
— Te înşeli. îl contrazic. Eşti prizonierul propriei dumitale profesii. In fond, e minunat să fii exaltat, pentru că eu de o exaltare a spiritului vorbesc, a ideilor şi nu a stărilor momentane. (O plăcută beţie de a monologa mă cuprinde). E vorba de o exaltare a eului plenitudinar, de o afirmare obsesivă — aş zice — a tot ce avem de afirmat. Altminteri murim, doctore, murim lent şi sigur, eventual acasă, în dulce tihnă, ori pe masa de operaţie. Insă eu n-am să mor, nu te speria, în chip absolut cert, n-am să mor acum ; îţi voi arăta un inel şi pe acel inel e gravat ceva şi acel ceva e anul foarte îndepărtat al morţii) mele. Un lucru demult stabilit. Nu, doctore, încă nu. Sîntem vii şi exaltaţi şi afirmativi. Secolul nostru e un secol nervos, e secolul afirmării neîntrerupte ; pauzele sînt crize şi catastrofe şi crahuri de umanitate. Dar altceva doream să-ţi spun. Apleaca-te ceva mai mult asupră-mi şi încearcă să-mi recunoşti semnul morţii. Distingi această ^erticală şi îngroşată venă a frunţii? Se zice ca-i semnul distinctiv a! celor ce mor în chip tragic, înainte de vreme. Alţii spun că-i semn de genialitate Nu , nu rîde ; pe mine mă preocupă. Am vrut şi vreau să-i convertesc înţelesurile. Un bileţel pe care mi 1-a scos un papagal, în copilărie, mă avertiza că în cel de-al treizeci şi şaselea an al vieţii am de trecut printr-o apă mare. De scap — scria in minuscula planetă — voi confirma splendida longevitate a neamului meu. Apa mare e tocmai asta. în care mă aflu şi pe care o parcurg. Voi dezminţi semnul tragic pe care îl am în frunte şi mă încapă ţînez să ating cea de-a doua cifră prezisă. Iar eu cred în copilărie şi în papagalul acela jumilit, pe care stăpînul său, un om schilod, un rupt, îl căra prin tîrguri ardeleneşti şi, pentru un leu, le arăta oamenilor viitorul. Cînd papagalul
9
• dădea semne de nesupunere, schilodul lovea păsăruica scurt, îndesat, eu un pai de in peste capul cu penaj, s-o doară, să lucreze asupra viitorului oamenilor... Se înţelege că mă încăpăţînez să ating cea de-a doua cifră. Dar priveşte, doctore, inelul acesta. Totul e scris aci.
Nu-mi dau seama în ce măsură îi arăt ceea ce vreau să-i arăt; în inelar purtam o amuletă de argint masiv, adusă din Vietnam, în -care gravasem, sub impulsul fascinantei preziceri a unui preot budist, latinescul MMXXXV, anul meu de întinsă longevitate.
■— Inelul, doctore. Te rog.
— Daţi-i narcotic, decide medicul, glacial Mi se injectează doză dublă de pacatal, hipnotic euforizant, se pare. Imediat ce închid ochii mintea îmi fuge prin zone de neruşinat exotism, lăsîndu-mă cumva în urmă. Trupul mî-i stăpînit de o tot mai lenevoasă pulsaţie, propulsată parcă din abisuri, din inima ■ planetei. Ard şi mi-i frig în acelaşi timp. Dar sînt prea absorbit de cursa incoherentă a alergăturii mele prin splendori şi a somnului -compact, ca o smoală, ce coboară inexorabil asupra mea.
3.
Cunoaşteţi starea aceea ambiguă şi letargică de semitrezire, cînd -omul umblă minunat de repede şi face, cu un imperceptibil efort, o mie de lucruri pe secundă ?
Evadez în cîmpia cu ninsori, ameţit de flăcările albe pe care le -degajă întinderile diamantine. Mă duc la ruina roşie ; cu puţin efort aş putea să desăvîrşesc edificiul părăsit la jumătate. Pentru cîte etaje fusese conceput ? Şi pentru care scop ? Era o zidire paralelipipedică în stil amorf, cu masive porţi de intrare din trei părţi şi ferestre disproporţionat de mici, nu atît înguste, cit strivite pe înălţime, ceva amintind de „Empire Staline", mod de a construi care nu se mai practică în România.
Zidul fusese tras pînă mai sus de întîiui etaj, unde se curma într-o ruină zimţată, cu smocuri de iarba uscată deasupra şi crăpături adînci, în care operau intemperiile, demolîrid. Balcoane sau terase nu se schiţaseră niciunde, zigzagul scării de interior era într-o fază incipientă, iar acoperişul fusese gîndit spre a fi tăiat în stilul construcţiilor cubiste, pe orizontală. E un modest institut agronomic sau o şcoală de tractorişti, îmi spune ochiul de expert. Inspiră o uşoară tristeţe insignifianta şi prea singuratica operă, care nu se încadra în nimic şi în nicăieri. Spaţiul nu era al ei. Cîmpui era cîmp, dar construcţia părea rătăcită acolo. In ce chip putea fi ea continuată ? Triez mental un număr de variante şi soluţii posibile. îmi trec pe dinaintea ochilor, într-un joc savant, corect şi magnific al volumelor, structuri masive de Wright, bine maniate cu lumina, edificii riguroase, transparente de Gropi us, ori acele siluete avîntate, cu îndrăzneţe deschideri, ieşite din mîna inginerului Torroja, ale cărui planuri cu linii de foc au
10
o necontenită tendinţă de evadare în celest... Sînt nebun. Ce caută aceste celebrităţi aici ? Opera lor e goală de sens în locul acesta ; speculaţiile lor în oţel, sticlă şi beton sînt un limbaj criptic, fără circulaţie, ca semnele din mormintele faraonilor.
Fac ceea ce e omeneşte posibil. Ridic zidul pînă la nivelul etajului trei şi, principală preocupare, încorporez cît mai multă lumină în structuri. Acestor geamuri le şade bine îngemănate (două cîte două, cu abia perceptibili piloni mediani), iar în peretele estic plantez o lungă terasă suspendată, să aibă ceva mişcare agronomii de cercetare sau băieţii de la tractoare. Aşa dar : plan liber, faţadă liberă, aeoperiş-solariu şi supraînăiţarea pe piloţi a primului nivel. Piloţii dispuşi în icsuri vor adăposti şi cele cîteva maşini, probabil microbuzele care asigură mişcarea şcolarilor spre aşezămintele aglomerate şi de civilizaţie. Domeniul agronomului e ţărîna, cîmpul deschis, însă nu-i cu putinţă ca oamenii să stea în sihăstrie, nu-i posibil.
Nefiind vorba de un lucru ambiţios, de mare cheltuială, nu rezerv suprafeţe pentru decoraţiuni de exterior, podoabe plastice, mozaicuri. JVIă gîndesc, în schimb, la pereţii sau feliile de pereţi, pe care îi poate decora slăvitul soare, în intensităţile şi după felul cum îşi variază lumina de-a lungul zilei, îmbrăcînd zidirea în refracţie de verde, porţiuni întregi la care aderă aerul contaminat de tihna melancolică ■a colinelor cu agricultură. Să nu uit cîteva planuri ondulate, care să se înscrie în spaţiul şi ei ondulat, cu coline, înţepat ici-colo de sonde care sug naftă. Şi pentru că posibilităţile de expresie ale betonului armat sînt, practic, infinite, ar putea fi vorba de ceva mai îndrăzneţ, de anvergură. Edificiul singular ridicat pe un teren impersonal, cu monotonii este — orice ai face — sărac şi pulverizat spaţial, denotă o gîndire simplistă. Trebuie să-i contrapun rapid acestui institut agronomic un pandant de egală valoare, să-1 impresor de cîteva risipite clădiri anexe, ajungînd — in destul de scurtă vreme — la ceea ce se cheamă un pictor de oraş în care cuburile, conurile, cilindrii şi piramidele variază. E pentru mine un act de pioşenie să asigur prelungirea naturii în aceste volume şi plantarea organică a volumelor în natură. Fantezia şi vraja algebrică se convertesc în opere limpezi, toate lucrurile capătă o anumită fluiditate, iar piciorul de oraş vibrează puternic în mijlocul verdelui incendiat.
Cad în beţia spaţiilor mari, ca imediat să-mi reprim prea liberul joc şi mă inhib şi alunec într-o agorafobie hilară, stare improprie ■oamenilor care îşi exercită profesiunea în aer liber. Pun capăt efortului meu constructiv şi fug de lingă ruina roşie, mă atrag somptuoşii copaci din curtea spitalului ; sînt doi castani şi trei nuci. Locul e familiar aici, scutit de invazia spaţiului, iar trunchiurile, impresionante prin masivitatea lor, inspiră statornicie, ancorare în sol. Nucii sînt desfrunziţi, devastaţi acum, ca şi castanii de altfel. In ramurile lor crăcoase doar ciorile mai revin, duse de senzaţia dezmăţului din toamnă, cînd se bătuseră, nebunele, pentru nucă verde. N-au ţinere de minte aceste
11
păsări şi vin mereu, iarna-vara. zboară planat prin aerul geros, cron-căne şi, pentru că nu găsesc ce caută, se lasă in crengi, moţăie, se purică, lucrînd cu pliscul undeva între picioare, la penele mici şi se-spurcă urît-mirositor. O bancă de piatră aliată dedesubt e inundată, de excrementele îngheţate în strat gros. Aici nu se poate .şedea, aici se poate privi.
Observ că fiecare exemplar vegetal, foarte rapace şi. acaparator,, are arborescenta mult azvîrlită în cer şi, mai ales, o fizionomie proprie. Sînt existenţe vegetale de confundat, asemeni vieţilor paralele. Am chef să le dau nume omeneşti. Copacului bătrîn, cu excrescenţe-şi brutale contorsiuni îi voi zice Ernest, gîndindu-mă la scriitorul acela american care s-a sinucis în urmă cu ciţiva ani, dar care trăise mult peste vîrsta sa biologică (mă gîndesc la intensităţile acelei trăiri) şi îşi purtase faima în chip exemplar, nezgomotos, ca un copac bine sco-borît în sol. In primul dintre nuci îl identific pe Daulică, olteanul drăcos, aventurier ele marcă şi hoţ internaţional, care s-a ocupat — printre altele — cu negoţul de false tablouri celebre, ca să se astîmpere c-ît te-ai fi aşteptat mai puţin şi să revină la matcă, să moară acasă.. Nucului mijlociu îi zic Stefan Clej, un personaj din romanul ..Triunghiul", om legat de un destin greu de dus ; însă plin de expresie,, cum expresivă e şi figura acestui bărbat : o faţă cioplită parca în lemn, dură, semănînd — în multe privinţe — cu a unui actor recent-dispărut, Spencer Tracy, dacă îmi amintesc bine atît masca unuia, cit şi a celuilalt. Nucul pipernicit, ale cărui urdori şi ghebe inspiră, tragism, în realitate foarte vital, neostenit în a-şi propulsa prelungirile în spaţiu cu un voluntarism şi o diabolică agresivitate, nucul acesta e chiar domnul Nietzsche. Cel de-al doilea castan (al cincilea din micul grup vegetal) e copac masiv, trecut prin vreme, cu o> anume potolire în braţe şi fără setea înălţimilor ; exact Hebe Iosif, portarul liceului din Satu Mare, care a avut neşansa să se fi născut sărac, să devină, pe deasupra, tată a unsprezece copii, apoi să i se întîmple o nenorocire care îl topea, iar nenorocirii să i se adauge un fapt aberant şi macabru în acelaşi timp — ceva ce nu pot explica pe loc. îi leg numele de castanul acesta robust şi cuminte, castanul Hebe Iosif.
Mi-e bine în mica şi pestriţa societate, strînsă ciotcă, sub geamul meu. Nişte celebrităţi, dacă mă gîndesc bine. Pol angaja conversaţie-pe o mulţime de teme. Deocamdată n-am voie să vorbesc, am voie să mă uit, am voie să ascult. Să mi se mai pună o pernă sub cap ! „Nici o grijă ! Noi stăm în ger, nu ne clintim de sub fereastra ta. Am fi gata să te batem cu bulgări de zăpadă şi te rugăm să ne ierţi că nu ştim să inventăm ceva care să te sustragă suferinţei. Cineva a vrut să te lovească in plin, o stranie mitralie te-a încercat şi noi de aceea sîntem aici, toţi cinci. Ne rugăm pentru tine ca in copilărie", spun cei de afară, cumva pe tăcute ; aburul guiii lor bate în geamul prin care pot privi şi din abur cad cuvintele, dezghioeîndu-se, ca dintr-un colind.
12
TPeste puţine zile va fi Crăciunul, şi. nu mă îndoiesc, cei cinci vor voi să colinde.
„O, Tannenbaum, o Tannenbaum", va zice neamţul, secondat de .scriitorul bărbos. Ştefan Clej va spune cu glas gros moş-ajunui ardelenesc :
,.Puică neagră bagă-n sac, Scoală gazdă, dă-mi colac. Că mi-i frig a corinda Şi mi-i spartă opinca Şi-oi mere la maica-acasâ Opinca să mi-o cîrpească C-o frunzuţă de răchită Să aduc un sac de pită".
Le dau covrigi, nucuşoare şi cîte un păhăruţ de vin de nohă. Un păhăruţ de persoană şi un leu...
— Ai un psihic excelent, afirmă medicul Sever Zenavvsky.
— Poftim ?
Chirurgul nu repetă ceea ce spusese, iar eu mă ocup de altele, am sub fereastră colindătorii.
capitolul al doilea 1.
...în parabola Purgatoriului dantesc există omul care, în necontenita noapte, poartă în spinare o lumină ; ea nu-i arată drumul, bate însă în urmă, învederînd celor ce vin după omul cu lumina în spinare. Dimpotrivă, eu sînt omul care duc în spinare un bulgăre de întuneric şi, dintr-o clipă în alta, mă voi fringe sub neomeneasca lui apăsare. Voi nu-mi vedeţi spatele îndoit şi nici eu nu vă pot preveni, nu vă pot striga : hei, deschideţi-vă bine ochii pe unde umblaţi şi pe unde călcaţi ! Nu-i deloc uşor să duci în spate bolovani de întuneric iar cei din jur să n-aibă habar de munca ta de Sisif...
— Te iubesc, minte brusc, disperat, blonda Clara, doctoriţa cu carnaţia rodiniană, care nu se deslipeşte o clipă de iîngă braţul meu drept ; tensiometrul este ochiul prin care ea îmi urmăreşte necontenitele şi tot mai joasele căderi în gol. — Smulge-te abisului care te soarbe, iubitule, smulge-te, îţi spun. Eu iţi întind, mîna. vezi bine, iar tu trebuie să mă asculţi.
— Te ascult, dulce creatură, şi m-aş bucura să arunc spre tine o albă floare de crin, nu această ultimă şi potolită garoafă a smgelui meu. înţeleg prea bine efortul tău de a minţi profesional şi dement. E o candoare asta, te costă, e arma ta de pe urmă care — spre marele meu regret — nu mă mai poate întoarce dinspre inexorabilul către >care am pornit deja.
13
Doctoriţa poate că nici nu vorbise, tăcuse tot timpul, ori poate spusese ceva, însă fără a mi se adresa mie. Posibil să fi rostit ceva pur medical, pe latineasca în care doctorii se refugiază uneori. Dar să nu negam evidenţele, doctoriţa mie îmi vorbise, spunîndu-mi franc şi neaşteptat te iubesc, după care, tot franc şi neaşteptat, rostise vorba iubitule şi aşa mai departe. Oamenii care se află prea des la limita dintre viaţă şi moarte au dreptul să • spună, în definitiv, orice. Nu exclud o altă posibilitate : voinţa acestei femei este, poate, extrem de puternică încît, spunînd ceea ce spusese, ea chiar mă iubea puţin ori fearte mult, metamorfozîndu-se în modul acesta excepţionala ei feminitate. Cum să răsplătesc acest scuzabil şi splendid impuls amoral —■ flacăra ei de jertfă — şi în ce fel să mă uit la această doamnă suită în altarele medicinei ? Cu o repede mişcare a genelor sparg marmorele în care o ţinusem şi păcătuiesc cu privirea, studiez cu masculină minuţie carnaţia femeii ce osteneşte să-mi oprească bezmetica goană spre dincolo, deşi şansele de reuşită sînt ca şi inexistente. Le foloseşte totuşi, cu oarbă decizie, cum numai femeile sînt în stare uneori.
Adevărul e că în simţurile mele nu se diseminase prea bine hipnoticul numit vacatal, nu mi le paralizase îndeajuns, cum speraseră medicii. De aici şi mintea mea foarte speculativă, pusă pe alergătură şi pe ignorarea nonşalantă a tuturor letargiilor corpului.
Stărui într-o ambiguitate de trăiri şi senzaţii, cum cred că doar speologii realizează prin spectaculoasele şi îndelungile lor co'oorîri în coaja pămîntuiui : îşi păstrează luciditatea perfect, însă întunericul în care sînt scufundaţi îi modifică puţin cite puţin, furîndu-le mai întîî preciziunea de gest, de mişcare ; cad apoi într-o incapacitate de a-şi reprezenta forma şi poziţia propriului trup — se „vad" crescînd aberant, prelungindu-şi haotic, ba un picior, ba o mînă, prin straturile geologice ; ori, dimpotrivă, au obsesia metamorfozei lor in viermuşi molicei,. cu o foarte.încetinită prezenţă vitală, ceea ce declanşează în acei oameni curajoşi stări de semiisterie, ori invers, lungi şi multe depresiuni ale psihicului. In sfîrşit, stăruinţa acestora de a privi insistent şi avid, cu pupilele mult dilatate, golul cu care s-au înconjurat, spre  a nu vedea nimic, dar absolut nimic, apoi efortul loc de a asculta cu o chinuită încordare   ţiuitul   incomensurabilei   tăceri,   spre   a   nu   auzi, desigur,, nimic — toate acestea au variate efecte psihologice asupra scufundaţilor   în   pămînt.   Le   alterează   facultatea   perceperii   timpului, pe care o pierd apoi ; trupul lor, desprins a măcina timp, devine o imprecisă clepsidră, care în mai toate cazurile (ciudat !) arată în minus Ia măsurătoare. Astfel ei există paralel şi independent de ceea ce se numeşte secundă, zi, noapte, luni, marţi... - Mă auzi ?
—• Da, confirm şi chirurgul care mă interpelează pare mulţumit,
— Mă vezi ?
— Desigur, doctore.
14
Atins, ca şahiştii, de o degringoladă a crizei de timp, mă refugiez în foarte obsedanţii ochi de linx din parabolica oglindă coborîtă asu-pră-mi. Sînt devoratori şi rapace.
îl nemulţumeşte totuşi ceva pe chirurg şi nemulţumirea lui trece-instantaneu pe figura doctoriţei Clara, stăruie în linia buzelor ei senzuale (pe care nu şi le cunoaşte, le poartă neglijent) şi în abia perceptibila dilatare a nărilor. E o femeie care nu-şi stăpîneşte faţa, îşi trădează stările şi n-ar fi indicat ca bolnavii să ghicească aceste stări. Noroc că prea puţini dintre aceştia au aptitudinea de a „citi" figura cuiva, de a o descifra în momente cheie. Norocul este al doctoriţei Clara.
în personalul asistent încordarea se transmite prin automatism şi mutuală contagiune, iar cei prezenţi vibrează foarte exact îmi dau seama, sub sarcina clipei. Chirurgul pare de-a dreptul iritat ; întinde mîna spre undeva şi, o secundă, îi văd antebraţul păros ; aud un clic-mecanic şi se sting o mulţime de ochi de linx. Oglinda devine beată, iar cei trei-patru ochi care mai există acolo par somnoroşi şi somnolează, iar mie nu-mi convine să somnolez şi nu aprob gestul medicului care îmi luase plăcerea ochilor fascinatorii...
Naufragiul final, indiferent dacă eşti sau nu un adept al credinţei în dumnezeu, te face să-ţi ridici ochii în sus, îţi creiază o stare aproape religioasă. Starea mea de spirit este aceea de nesfîrşiîă părere de rău că n-am comunicat îndeajuns cu semenii, cum aş fi vrut, că n-am excelat în a duce greul spovedaniei prin cuvînt, iar aria existenţei mele e populată de mari tăceri.
îmi văd viaţa în fracţiuni de secundă ; totul curge şi se perindă prin faţă-mi cu o nemaipomenită repeziciune, în fulgerări şi în fulguraţii : încît ceea ce a fost, apoi ceea ce ar fi putut să fie —• şi mă loveşte o neagră tristeţe că —. uite, domnule — las atîtea lucruri în neorînduială, întrerupte, neduse la capăt ' O aţîţată eliberare irumpe înlăuntrul meu şi mă dezbrac de coaja tuturar inhibiţiilor, ca şarpele care îşi lasă pielea strimtă în drum.
A rosti adevăr e o mare voluptate omenească şi, mai ales artistică. Tendinţa firească a oamenilor (îndelung studiată de gînditori) este dea trăi în iluzii şi idei confortabile. îmi place să mi se spună că sînt inteligent, frumos, evoluat, plin de virtuţi. Nu-mi place să mi se spună neted că sînt brutal, prost, sălbatec, păcătos. Nu-mi place de loc, mă supăr şi totuşi ■— de ce să nu recunosc ? — atunci cînd apare un semen de-al meu cu o voce puternică, cu minte scăpărătoare şi îmi spune o. sumă de lucruri profunde, neaşteptate, sau chiar cîteva fraze capabile să-mi spulbere iluzia, îl ascult, îl privesc cu respect, încerc o secretă plăcere. Da, există o voluptate de a rosti adevăr şi o alta în a-1 primi. Sau în a nu-1 primi. Cum mă apăr în această a doua ipoteză ? Simplu. Ascult adevărul şi mă gîndesc că nu. mă priveşte, nu e al meu, e al altora. Tot aşa şi cu moartea. A murit, e mortea lui, nu e a mea, nu m-am gîndit că aş putea muri. Adevărul şi moartea se bucură de acelaşi tratament ^.n partea conştiinţei însetate de confortabil.
15»
Dar dacă mă înşel ? Dar dacă moartea asta e tocmai a mea ? Cu tăcerea nu mai am ce face. Eu trebuie să fiu acela care să-mi rostesc mie însumi, cu voluptate, adevărul în faţă, şi tot eu să-1 primesc, gustînd secreta plăcere a ambelor ipostaze. Veţi vedea. Mă împinge din spate o grabă de a face, a zice, a comunica ceea ce nu mai comunicasem. Eu nu mai am ce face cu conştiinţa mea însetată de confortabil. Eu trebuie să zic. Sînt de-a dreptul bolnav de ideea descoperirii de sine, ori de descoperirea a ceva ; un adevăr, un sens, o cale de comunicare cu semenii, cu tainele ce sălăşluiesc în ei. Vreau să escavez mistere, să împuţinez necunoscutul, frica, golul, singurătatea, vidul, să relev omenescul.
Sînt deschis către obsesia vocaţiei mele. Nu există decît un singur lux adevărat : acela al legăturilor cu semenii. Ascultaţi-mi spovedania.
— Fii calm, iubitule.
— Du-te dracului !
Sînt altare, sacre locuri, unde nimeni n-are voie să intre, iar mila-i o bestială invenţie feminină care are asupra mea o forţă de distrucţie insurmontabilă. De-aia o drăcui şi n-am timp de inocentul altruism al doamnei Clara, îi îndepărtez mîna mică pe care, cu bună credinţă, o pusese pe fruntea mea cu fierbinţeli. Uimirea unei femei e o simplă uimire, trece şi gata. iar eu sint înnebunit de clipă şi de senzaţia de gol, sînt înnebunit şi trebuie să am timp să mă gîndesc la o mie de lucruri şi la o mie de existente care zac în cim firele memoriei mele şi la o mie de oameni vii, a căror legătură cu mine se retează acum, se taie, cum ai tăia o panglică cu foarfecele — ţac !
în primul şi în primul rînd îl revăd pe omul acela de excelentă factură, care îşi făcuse un obicei din a coborî iarna sub gheţuri să taie cu jeisa, cum îşi numea toporişca, sloiurile de sub roata morii de apă, după care tînăra lui nevastă îl tăvălea prin omăt, îl înfăşură în cearceaful de cînepă înmuiat în ţuică, şi tot ţuică îi turna în gîtlej, nu însă înainte de a-i fixa între dinţi un lemnuţ, spre a-i descleşta maxilarele şi a-1 scuti de muşcatul limbii în dîrdîitun. Kilul de ţuică îl readucea în simţiri, scotea din el rînduri de ape. Lucru normal ; omul de care vorbesc are o robusteţe de fier. E înait de statură, lat în oase, cam nesigur in mişcări, dar puternic. Firea lui e — ce să zic?! — destul de molîie, neînstare de îndrăzneli mari. îi vine însă în ajutor o forţă intuitivă de o excepţională calitate, radarul nativ al acestui om blînd, necultivat ia minte, care îl scuteşte de multele dara-veri care îl împung în destin. De una singură nu-l scuti îndeajuns, anume în războiul prin mondial, cînd i se întîmpiă o dăndănaie. se deslănţui un incendiu, iar ţăranul-sergent, pe atunci de numai douăzeci şi unu de ani vîrstâ, fu condamnat la moarte. Se întîmpiă ca în cele
16
cîteva ore care îl despărţeau de atîrnatul în ştreang, ţăranul să reuşească a nu se gîndi o clipă la condiţia lui ; învăţă cu o disperată sîr-guinţă un lung şir de cuvinte din trei limbi străine, cuvinte pe care le îndruga necurmat şi în afara logicii lor, spre a-şi ocupa mintea, spre a-şi goni teama. Reuşi, însă timpii lui comprimaţi şi cheltuirea •de sine pe care i-o ceru starea lui specială îl încărunţiseră în cele cîteva ore. De altfel, condamnarea nu mai avu loc, pentru că nevinovăţia acelui om ieşi la iveală ca untdelemnul. Pecetea întîmplării o are însă asupra iui, o poartă şi la şaptezeci şi şapte de ani, cîţi are acum ; omul acesta e sur pe cap întocmai ca la douăzeci şi unu. Nu-i obişnuit să poarte frizură; a umblat şi umblă tuns cu maşina zero, indiferent că oamenii îi scot poreclă, numindu-1 Todor Tunsu. (Ceva-ceva am mai spus din istoria asta intr-o carte, fără a fi stăruit îndeajuns, fapt pentru care — în treacăt fie zis — mă dojenesc acum).
— Mai dă-mi horincâ. tu, Ruzalie, poruncea Todor Tunsu, înfăşurat în cearceaful înţuicat, sub dulcea fascinaţie a ghemului de foc •dinlăntrul său.
— Nu-ţi dau, că te-mbeţi.
■— De m-oi îmbăta, 'oi durmi.
•— Ţi se aprinde ţuica în maţe, îl apostrofa energica muiere. Se stinge numai cu zamă de balegă de cai.
— Caii-s în grajd.
— îs, Todore, îs.
— ...Cel şarg îi putred de gras.
— Ii.
— ...Se balegă toată ziua.
— Se.
— ...De prea bunul trai.
— De.
— ...Că ovezele noastre îs cu bobu' mare.
— Cu.
— ...Şi io îs zăbăucul care le fac din iesle rai !
— Ai, grăia femeia mimetic, mult-răbdătoare, că cel ce lucrase •sub gheaţă se muia, pica în somn afund, cu beţia cruntă şi fierbinţeli, care scot răul clin trup. Se trezea limpede şi era alt om ; pîrîul curgea, moara intra în măciniş.
Soseau sătenii cu grăunţele în desagi, în ciure, în jumătăţi de sac, grăbiţi să le arunce între pietroaiele rotilate, la zdrobeală în rr..oară la tîrţa-pîrţa, care macină tăriţa.
— Pe cîte ştiu, tu n-ai prea ieşit din satul tău, discut cu ţăra-r.ul-morar.
— Nu prea.
— N-ai idee nici de Valea Prahovei.
— N-am, recunoaşte Tunsu. Da' de ce întrebi ?
— Mă leagă ceva de Valea asta...
— Pe mine, nu. Am trecut pe acolo, de îmi aduc bine aminte, o singură dată, demult...
17
3.
Todor Tunsu fusese pe Valea Prahovei cam prin anii '30, nu1 pot preciza cînd. E vorba de un joc al întîmplării (mă şi mir că abia. azi mă apropiu de acest episod !). Ministerul Educaţiei Naţionale îi făcuse cinstea Tunsului ca, printr-un funcţionar anume trimis, să-i. cumpere moriceaua de apă, cu condiţia ca ţăranul s-o demonteze,, lemn cu lemn (n-avea pic de fier . întrînsa) şi să reinstaleze mica maşinărie în Capitala ţării, la Şosea, în Muzeul Salului — bineînţeles,, pe spezele statului român.
învoiala fu încheiată şi părţile semnară. Strînsă baloturi, legată-cu frînghii de rafie şi pusă la bou-vagon, lemnăria morii călători la Bucureşti, odată cu proprietarul acesteia, mai exact cu fostul ei proprietar. Tunsu se aşternu pe lucru în chiar ziua sosirii, concepu refacerea minusculei întreprinderi în perimetrul indicat şi fu bucuros că., în neobişnuite condiţii, mintea îi mergea binişor. „Să faci ceea ce ai mai făcut odată e floare la ureche", se consolă el şi se agăţă de gîndul acesta, se ţinu de el cu dinţii, nu-1 părăsi o clipită ; mîinile-lui prinseră multă libertate în a învîrti feisa şi a bate la locul lor roşcatele cuie de cireş, lungi cît degetul, prin scurte şi sigure lovituri..
Aşezată pe linia unui lac. hîită niţel, cum fusese la baştină, mica. ■moară redeveni ea însăşi. Căderea apei în scoc era, de astă dată, nenaturală, răpind ceva din violenta ruralitate a maşinăriei ; se instalaseră nişte pompe cu motoraş electric, care să sugă apa din lac, s-o» urce pe o spinare pietroasă (de mîna omului făcută), de unde s-o azvîrle în jgheabul cu zig-zaguri. Fapt e că moara mergea — esenţialul fusese atins.
Orăşenii te şi ostenesc prin cîte întrebări ştiu să pună. Todor le povesti că ceea ce se vede e o alcătuire din lemn de fag, lipsindu-i (am mai spus asta) orice fel de fierărie. Baza ei — osia roţii de-moară —, povestea ţăranul, e rădăcină din lemn de ţedru (oare de unde luat !?), spiţele, în număr de unsprezece, sînt de arţar, arbore-elastic, aţos, iar paletele din dud galben, care se umflă în apă şi ţin şi cu asta gata, se isprăvea naraţiunea lui Todor Tunsu, prea plictisit să macine vorbe în vînt. Adevărat că Tunsu pusese o scăpărare de fantezie şi roata ieşise mai altminteri, cam trăznită, cu palete scobite, răsucite în vîrtelniţă, cu jăcaie, cum numea el căucele învîrtitoare, peste care cădea apa, stîrnind mişcare, forţă. Tocmai numita „greşeală" şi acest mai altminteri îl adusese, bagseama, pe funcţionarul Ministerului' Educaţiei Naţionale în Groşi, satul Tunsului. Omul oficialităţii declara că mărunta moară e o splendidă invenţie, precursoarea roţilor Pelton,. care stau la baza turbinelor de apă moderne. „Ni, mă, ni!", se uimi Tudor Tunsu, dar nu prea tare, nevoind să piardă învoiala şi să supere pe funcţionarul superior. Chestia se prelungi, străinul aduse-elogii spiritului inventiv popular. Moara de apă, află Tunsu din. gura domnului funcţionar, era ceva — în genul  a ceea ce, într-ura
18
moment de scăpărare a mintia, izbutise soldatul Stan şi nu mai ştiu cum, în timpul războiului prim mondial ; ordonanţă fiind, acesta îşi omorî timpul cioplind o fofează, o zbîrnîitoare pe sfori, el neştiind, bietul, că jucăria sa e o genială înainte-mergătoare a elicei, scula zborurilor aviatice, aflate la modă. Piesa în discuţie, mai afirmă domnul cu geantă, arătînd spre ţăran, poate fi considerată rudă bună şi cu ceea ce încheiase, din nimica toată, un moţ din Cîmpeni, dînd la iveală — pe la începutul veacului trecut — o maşină de ales aur,, un şteamp, notat în documentele împărăţiei drept mira raachina, făurită de artijex naturalis, meşterul poporean. (Vorbesc de o ambiţioasă, şi vremelnică împărăţie care se lăţise ca pecinginea pînă la Carpat şi Dunăre şi scribii acelei împărăţii efemere trebuiră să consemneze1 astfel şteampul românaşului din Cîmpeni) „Ni, mă, ni !" se uimi iar morarul, furat de improvizata prelegere a trimisului Capitalei. înţelese că el, numitul Todor din Groşi, un nima in drum, cum se zice, a devenit, cît ai fuma o ţigară, cineva. Se aplecă spre urechea funcţionarului superior :
— Pentru cele grăite, ţi-oi da o oiagă de palincă.
— Nu te prosti !, i-o reteză domnul funcţionar şi înţelegerea Tunsului fu total răsturnată de nesperatul eşec ; noroc că pică seara (Groşii sînt într-o văgăună, se înserează în dricul zilei) — urmă tocmeala, vînzătorul vîndu, semnă, .sui în tren şi, in puţine zile, repuse moara pe picioare, în cu totul alt loc şi pentru alte scopuri.
— Eu, unul, am isprăvit, domnule dragă, informă ţăranul un dulcea amiază a celei de a opta zi de stat în Capitală. — Poftiţi a vă osteni şi a vedea. Moara umblă.
— Şi dacă umblă ce-i ?
— Ii că aş cam mere.
— Unde să mergi ?
— Acasă aş mere, domnule dragă.
— Mă, tu eşti prost ca gardul, îl ocărî funcţionarul superior.
—■ Prost-neprost. eu spui ce am mai spus . aş mere, mă rog frumos, la casa me.
— Şezi, mă, dracului, că mă enervezi, îl ocărî mai rău celălalt, scoţîndu-şi ochelarii pe care ii şterse cu batista. — Aici e vorba de statul român, el îţi dă casă şi masă. Ce mai vrei ? Umblă şi tu brambura prin Bucureşti, te mai deşteaptă, pînă vine inaugurarea, cînd o să apari în costum naţional şi cu tricolor.
— Cînd or fi, mă rog, ziua aceea ?
— Duminica viitoare.
— Ei, da ! zise Tunsu, spusă din care puteai înţelege orice şi nimic. Ţăranul-morar dispăru chiar a doua zi din baracamentele de la
Şosea, viul furnicar unde se adunaseră meseriaşi-plugari din întreaga ţară ; construiau şi reconsfruiau într-o dalbă pace felii din spaţiul lor mioritic, fragmente ale ţinuturilor lor natale, mici universuri cu specific şi culoare locală, dizlocate din toate judeţele României. Era vorba de o expoziţie de anvergură, nu de talia celeia din 1907, cîar
19
o expoziţie cu tam-tam de presă, un triumf al ruraiităţii româneşti, al cărei semn prim ii revenea, umbla un zvon, Carmen Syivei, întîia doamnă a ţării, care avea să taie panglica inaugurală cu un foarfece de aur turcesc, bătut cu pietre scumpe, după care, inalta doamnă avea să recite o scurtă poezie agrestă, de dumneaiei compusă, spre exaltarea aceluia care e talpa ţării — plugarul român.
Omul de pe Someş nu auzise de Carmen Sylva ; el era clin Groşi şi pentru ceea ce fusese poftit —■ ziua bună şi n-am cuvinte ! lucrase cu vîrf şi îndesat, terminase moara. N-avea ce face. „Mă dor mîinile de nemuncă", se plînse omul, motivîndu-şi sieşi îndeosebi îeîntoarcerea ce nu suferea amînare. Tăie cu jeisa în pragul morii două litere adînci, bine croite, — un T, urmat de al doilea — iniţialele numelui poreclă, după care se lungi pe acel prag şi dormi toată după-amiaza şi o bună parte din noapte. Era pragul pe care n-aveau să-1 calce sătenii mînaţi ele grija nici unui măciniş ; dimpotrivă, orăşenii aveau să-1 calce mereu, măcinînd comentarii de circumstanţă, că : uite, domnule, cum arată o moară de apă din nordul cel mai de nord al ţării şi că moara rurală e aşa şi pe dincolo — timp pierdut !, socotea Todor Tunsu. mai rău lovit de obsesia „mă dor mînurile de nemuncă", ceea ce îl trezi de-a binelea.
Erau orele trei din noapte, sări în picioare, îşi strinse pe dibuite sculele şi — pentru că se crăpa de ziuă — tot pe dibuite dispăru clin cantonamentul meşterilor-plugari, mergînd — aţă pînă la Gara de Nord. Sumuşoara pe care o avea asupra lui nu-şi îngăduia s-o strice, n-ar fi luat dintrînsa cinci lei ; venise cu gîndul unei călătorii ca în vis, la „oficial", cu foaie dus-intors fără să aibă cel mai vag indiciu că visul i se înjumătăţi, printr-o nesilită şi proprie hotărîre de ultimă oră. Rău nu-i părea. Pierdu ceva timp, îşi trosni degetele nemuncite, falangă cu falangă, cînd zări un lucrător feroviar, îl opri şi se interesă în toată amănunţimea care-i linia ferată care leagă Groşii judeţului Satu-Mare de Bucureşti, de Gara de Nord. Pe ea lunecară în urmă cu zece zile, dar o uitase, adăugă el.
Muncitorul căilor ferate îl luă pe ţăran de rnînâ, îl duse prin încîlcişul de linii, vorbind repede, prea regăţeneşte ca ardeleanul să priceapă ceva ; ajunse însă la o şină pe care feroviarul o lovi de cîteva ori cu bocancul. Paralel cu ea. legată prin traverse şi ace, curgea şina geamănă.
— Asta sîntără, vorbi lucrătorul, de loc convins că îi dă celuilalt cel mai mic ajutor, fapt pentru care se voi mai explicativ : — Vezi. mă, nene. Liniile e date naibii, se taie şi se întretaie, se ţes şi se desţes, se face ghem uneori, se topeşte unele în altele, ori sînt cazuri cînd se termină, pur şi simplu se termină, dar de capui ăl mort, — movila de pietriş şi doi drugi întorşi în cerc, cum e coarnele de berbeci. Asta-i ! Vezi să n-ajungi, mă, nene, in loc de Satu Mare la Turnu Severi n.
— Da' Severinul unde s-ar afla ?
— La Dunăre, mă, nene, la Dunăre.
20
— Apoi ce să caut io acolo ? Io la Satu Mare am a mere, domnule şef. Nu mă abat dintre aste două şine şi pace bună.
— Mai întreabă pe cineva la Chitila şi apoi mereu, din gară în gară, îl sfătui lucrătorul feroviar.
— Nu te sfarme grija, îl linişti în dulce plictiseală ţăranul şi făcu gestul celui care goneşte o prea insistentă şi bîziitoare muscă. Io, domnule şef, nu-s făcut cu jejetul. Dumneata, rogu-te, fâ-ţi datoria, că iaca vine gheizăşul şi ţi-i pierde plinea şi n-a fi bine, că poate eşti însurat şi ai copii.
— Am, confirmă acarul şi duse mina la chipiu, salutînd cu ştiutul automatism profesional un accelerat care tocmai intra, cu domolită viteză, sub copertinele metalice, negre de fum, ca nişte aripi de uriaşi lilieci.
— Noa vezi ?!, îl apostrofă ciudatul călător. Ia, un măr, că io mi-s Todor din Gro;i, şi apoi, numai munte cu munte nu se întîlneşte...
Dădu mina cu acarul şi se urni la drum, păşind larg şi decis printre şine, călcînd traversă cu traversă, să ajungă — nu importă în cît timp şi cu ce trudă — acolo unde voia. De altfel, timpul şi ti uda sînt dimensiuni neglijabile, nu dau nelinişti ţăranului ardelean. Cu atît mai puţin numitului Todor Tunsu, care — trebuie să repet — era înalt, lat în oase, cu o robusteţe de fier, nemaivorbind ele facultatea lui specială de a nu băga în seamă neostoita curgere a timpului. Trăiau în chip paralel. Neagerimea de fire şi moliciunea în mişcări nu erau piedici prea mari pentru cel ce se întorcea acasă umblînd pe calea ferată. înnopta pe uncie apuca. De-aie gurii obţinea cît ai zice ,.hîş !", oferindu-şi serviciile, ba ici, ba colo, că ştia respectivul o sumă de meşteşuguri. In Ploieşti, făcu puţină dogârie în prăvălia unui vîn-zător de borş şi varză murată (o dugheană împuţită, de-ţi picau nările). La Cîmpina desfundă, lucru mai dificil, un puţ la o adîncime de peste douăzeci de picioare. în Predeal construi, rugat de impiegatul de mişcare, o cuşcă solidă pentru dulăul acestuia , jivină rea, care lătra într-una, sărea la călători, îi alerga — feri, doamne : — sub locomotivă. în Braşov înlîrzie o zi încheiată, Ia o de-a treia rudă din partea nevesti-si, ocazie de a vorbi ardeleneşte cu toată gura şi de a pingelui nişte bocanci alpini. Şi uita aşa ; trenurile goneau — turbate — ba la deal, ba la vale, obligîndu-1 pe călător să sară dintre şine în şanţ. de zeci şi sute de ori, spre a le face loc. Asta dură, dacă nu mâ înşel, trei săptămîni şi Todor Tunsu ajunse în Groşii Satului Mare fără a strica un bănuţ şi neros de griji speciale. Umblatul, privitul şi munculiţă erau obişnuite, plăceri. Nu osteneli.
*
Tunsu mai fusese pe Valea Prahovei recent, „cu gheizăşu", fain-frumos, pe banii lui ; s-a întîmplat în urmă cu două-trei veri, venind în Capitală, la un congres al ţăranilor.
21
Atunci şi acolo totul fusese strălucitor, solemn şi Todor Tunsu se afla frumos pe dinlăuntru. Prezenţa sa era un fel de plutire pe deasupra lucrurilor, a ideilor ce se degajau sub cerul de neon al Sălii Palatului, un fel de stare de imponderabilitate spirituală, dacă mă pot exprima aşa. Ţăranul n-avea obişnuinţa adunărilor de anvergură, nu mai fusese la congrese. Dulcea lenevie era prezentă în toţi porii acelui om trudit, era unul din rarele lui momente cînd, fără să se gîndească la sine în chip special, se impresiona că îşi simte persoana proprie, că se aude trăind. ; primi în timpane zgomotul hulpav al sîngelui său, foşnetul amplu al respiraţiei şi fu atent la uşoara vibrare, ca de hîrtie, a pieliţelor din urechi, care îi spuneau ceea ce el ştia. Avu o foarte puternică senzaţie de jefuire personală, de lipsă de alcool care se semnala prin brusce asudări la rădăcina părului şi mărunte furnicari în buricele degetelor. (De peste patruzeci de ore ţăranul nu pusese strop de alcool în gură, ceea ce era o mare neobişnuinţă ; Todor Tunsu era din Maramureş, din comuna Fagii Groşi, zonă cu livezi — pruni bistriceni mai ales — şi de mic crescuse cu horincă, era îmbibat, tăbăcit, iar animalul setos n-avea habar de importantul congres, îşi cerea tăinui.) Todor Tunsu îşi goni ideea alcoolului, lovi aerul de parcă obsesia lui ar fi fost o muscă. Se foi în scaunul îmbrăcat în pluş de culoarea vişinei, pînă izbuti să-şi îndese degetele mîinilor sub şezut, după care le strivi sub fese, îşi goni furnicările şi pâduceii din degete, oboseala de lungă neîntre-buinţare. Gemu de plăcere şi atrase astfel atenţia vecinei sale, o femeie grasă, reprezentanta unui comitet de femei. Pe aceasta n-o deranja gestul în sine ; o stupefia presupunerea că ţăranul nu-i prea curat pe dedesubt, are mîncărimi ori — cine ştie — paraziţi. Scoase din poşetă un minuscul Coty, flacon binemirositor cu care îşi atinse, deget cu deget, răbdător, acolo unde-s pernuţele pipăitului. Femeia voi să-şi .puncteze tîmplele cu miraculosul olei, dar se sperie, renunţă alarmată ; tocmai se rostea o frază importantă, era clar că congresul avea să aplaude, cum se şi întîmpiă de altfel, nu însă şi ţăranul, care uitase de propriile lui degete, nu le scosese de la strivitoare. Le urmări în schimb ■pe ale delegatei şi se uimi de frumuseţea lor rozacee.
îşi rechemă atenţia şi se retrase în sine spre a putea gîndi. Sala "Palatului era un fel de rai, avea aer condiţionat şi ţăranul fără a se întreba de niciunele, simţi din plin aerul respectiv, poate înaintea celorlalţi, pentru că se afla în hainele sale din Groşi, înrudite cu .cele oşeneşti ; erau croite larg, din pînzucă de in şi bumbac, în care doar cusăturile marginale şi pumnăşeii atîrnau ceva la cîntar, în rest — frunză de brusture. Se îndoi şi îşi, agită pe furate faldurile largi •ale gacilor (veritabile fuste), să suie aerul artificial în sus, pe fluierele picioarelor. Făcu la fel cu faldurile mînecilor. tot largi, îmbăindu-se voluptuos în neaşteptatul şi răcorosul aer ; se destinse şi îşi jucă de plăcere muşchii grei, parcă bătuţi cu maiul. Se răcori bine, apoi i se păru că răcoarea creşte pînă la frig, şi avu dalba închipuire că în sala Palatului Republicii ninge frumos şi vertical şi leneş şi abundent
22
•şi egal, ca într-o seară de Crăciun, cînd se umblă cu steaua, cu irozii, iar oamenii sînt frumoşi pe dinlăuntru. Congresul curgea pe lîngă ei, fără a-1 scoate din ale lui, iar unul din miniştri, cel de vii şi livezi, atacă cu glas solemn şi plăcut un raport atoatecuprinzător, care dură trei ore şi patruzeci de minute. Lui Todor Tunsu îi ninse molcom, timp în care acesta privi lungă vreme şi cu deosebit interes undeva într-un punct fix, nu la raportor, pe aproape însă, în prezidiul acelei adunări importante. Nu trăda prin nimic ce vede ori îl preocupă şi ignora totul înafara acelui punct. Chiar propria persoană.
Se scurseră mai bine de două ore şi Todor Tunsu reuşi extraordinara performanţă să nu schiţeze un gest, o foire pe scaun, să nu~şi vibreze un muşchi. El privea. Omul din dreapta sa, Cîrlig Trifan, se nelinişti de liniştea lui Todor. începu a-1 citi pe acesta, îl fură cu coada ochiului, dorind să înţeleagă ceva, să lunece cumva înspre undeva pe aţa privirii lui Tunsu. In zadar.
După un timp, Todor se aplecă spre Cîrlig Trifan, pe care îl întrebă şopotind gros, oarecum înecat, dar in chip grav, cu respect evident şi o oarecare religiozitate în şopotelile lui :
— Bagsamă, carnea aceluia îi tătă neagră.
Trifan asculta interzis şi clipa vibra. Văzînd ezitarea celuilalt, Tunsu adăugă:
— Or' numa' pielea-i ca cum ar hi boxăluită, ha ?
Cîrlig sta ca lemnul. Tunsu îşi mai rotunji ana meditaţiei :
— Doară no hi ca noi ; or' poate a hi ?
— Taci dracului !, i-o reteză Cîrlig şi convorbirea încetă. Tunsu examina un delegat din Senegal îmbrăcat într-un splendid
burnus în culori vii. Enervarea lui Cîrlig, pe care n-o înţelegea, nu-i tulbură de fel şi nu încetă a-1 examina pe acela care îi captase atît de evident interesul. II privea nemişcat, stînd ca un sfinx.
După aproximativ 25—30 ore de congres, sui la tribună omul din Senegal ; înalt, cu mişcări de felină tînără şi original în ţinuta sa tropicală. Cîrlig îl făcu atent pe Tunsu, plasîndu-i un cot în coastă :
— Omul tău, îi şopti.
Todor dădu din cap că cla, îl remarcase, dar cu oarecare plictis, chestiunea nu părea a-1 solicita. Omul din Senegal vorbi pe limba lui, ţăranul aplaudă fără vreun interes special.
Se perindară alţi vorbitori la tribună, zilele treceau. Veni ziua a treia, apoi a patra, congresul ostenea, cînd — într-un fapt de seară — Todor Tunsu se aplecă din nou spre Cîrlig, cu aceeaşi gravitate şi interes şi marcată religiozitate. îi comunică în şoaptă :
— Vreo cinci sute de lei poate că i-aş da pe el, că-i mîndru şi-i cu flori.
— Ce anume ?
— Pindileul.
— Care pindileu ?
— Cel cu flori. Cu siguranţă că-i de mătasă.
Era vorba de burnusul portocaliu înflorat al delegatului din Se-
23
r.egal. Fu foarte mulţumit că, in sfîrşit, Cîrlig Trifan pricepe, dar îl lovi iar senzaţia lipsei de alcool şi îşi vîrî buricele degetelor, fuga-fuguţa, sub fese. Cîrlig îl fură iar cu coada ochiului şi-i promise în gînd : „Ajungem noi în Fagii Groşi şi te-oi critica, Tunsule, bată-te dumnezeu". Ţăranul nu sesiză gîndul aspru al celuilalt. Congresul curgea. In Sala Palatului putea să ningă ori să fie iulie, cum de altfel era. Tunsu privea, foarte preocupat, acel punct fix, pe care şi-1 alese:;. Lui îi roiau albinele. In această stare specială avea să călătorească înapoi, la Fagii Groşi, cu „gheizăşu" pe Valea Prahovei.
3.
— Sondele văzutu-le-ai ? îl întreb.
— Văzut.
— Dar de oprit nu te-ai oprit.
— M-aş fi oprit, dar putea a naftă şi mie de la naftă îmi vine să vărs, detalie someşanul. — Mă opream şi mă gîndeam şi mă minunam cum pasc vitele ierbuşoara împuţită şi cum mănîncă omul truditor grîuşorul acela — în paiul lui o suit, îmi spuneam, nafta, s-o cuibărit în bob, i-o dat farinii un iz. Că agricultură era acolo destulă, dar ce folos ? Scurmi pămîntul şi iese petroleu, gata de pus în lampă.
— Nu te-ai oprit în Breaza, cumva ?
— Nu.
— Nici în Băicoi ?
— Nici. Da' de ce-ntrebi ?
— Speram să te fi uitat împrejur. Colinele sînt unduite, şoseaua de bitum e vînătă, curge şerpeşte, copacii se înşiră perfect şi multe altele.
— Ceva-ceva tot am văzut, n-am trecut ca orbul.
— Totul trebuie văzut cu de-amănuntul.
— Pentru ce ?
— Pentru că te întîlneşti cu ceea ce ţt-i scris în planetă.
— In care planetă ?
— Cum în care ? In a vieţii.
— A vieţii, repetă Todor Tunsu mimetic şi, fiind realmente curios, ia convorbirea pe contul său şi întreabă repede : — Ţie ce ţi-i scris în planetă ?
— Să trec printr-o apă mare.
— Ie.
— Şi apa — mare-i urîtă, păcuroasă, neagră.
— Ie.
— Ca petrolul din Băicoi.
— Ie.
— Şi eu tocmai trec prin apa asta, tătucule, înotînd prin nămolurile ei şi neajungînd la vreun liman...
24
—- Uă ! tresare ţăranul şi privirile i se lărgesc.
Cuvîntul uă! e, prin obişnuinţă, supremul fel de a-şi exterioriza subliniata surpriză, neaşteptatul interes pentru ceea ce se întîmpiă şi aude într-un moment sau altul. Cuvînt scurt, îndesat, al rămasului în uimire, cu gura deschisă — uă !
— Dar te uită şi la inelul ăsta cu litere latineşti, nu-i dau pace, împungînd aerul cu braţul stîng ; îi arăt Tunsului inelarul cu semnele vieţii gravate în argint.
— Uă .', tresare mai rău celălalt ; nasul mare, vinăt, cărnos (Tunsu a fost şi este un băutor de vinuri), nasul acestuia, zic, se albeşte, ii piere pronunţata roşeaţă de neaşteptatul efort la care e supus. Mi se adresează cu glas jos, însă cu viu interes şi atenţia nealterată :
— Şi cam ce ar sta scris acolo ?
— Bate şi ţi se va deschide ; cere şi ţi se va da !, fac un salt în mistica isusiacă, iar pata galbenă care îmi joacă in faţa ochilor nu-mi place, e o pată urîtă, de galben-sulf, pe care încerc s-o alung cu braţul întins şi degetele răsfirate...
Cred că îl stingheresc rău pe chirurg ; spusele el mi le aude şi ochii lui albaştri-cenuşii, cu irizări de verde, sînt aceia ce urmăresc pendulările insistentului meu braţ stîng. Mi se imobilizează acest braţ, mi se leagă de ceva metalic, o bară cred, paralelă cu trupul aflat la orizontală, după care mi se face nu ştiu ce anume, care mă doare şi după aceia nimic.
— Staţi cuminte, vorbeşte absurd, total inutil infirmiera în jachetă de culoarea prunei.
Sînt revoltător de cuminte. Sirena sondelor urlă undeva ondulat şi mai urlă un cîine cu moderată hămăitură, plictisit, apoi nu mai urlă decît singurătatea ce mă împresoară concentric, din aproape în aproape, prin simţuri şi mădulare, pînă în celula vie, care vibrează a frig. Vieţi moluscoidale, melci mai ales, mi se tîrăsc prin trupul inert, în flux şi reflux ; obraznice caracatiţe mi se caţără în fibrele musculare, legănîndu-se lenevoase, ca în acvatice ierburi, cu ochi şireţi, somnolenţi,  sătui ; prin  domolitu-mi  sînge  aleargă  şoareci  în turme
— şoareci albi şi şoareci negri ; în abdomen mi se încuiba, făcînd pui, şerpi de apă, iute alunecători şi — mai rău ca tot răul — mă ciuguleşte, fixată într-o hîdă poziţie, pasărea ciocănitoare, cu clonţ insistent, pe cît de subţire, pe atît de puternic în sacadata lui bătaie
— mă ciuguleşte chiar în celula vie, care vibrează incandescentă, nebună.
în sala de operaţie prind a zbura fluturi de noapte, pata de galben se îngroaşă, se îngraşă, creşte văzînd cu ochii, dilatată la maximum ; plesneşte prea solicitatul ei înveliş, clin care se revarsă, peste oameni şi lucruri, un gălbenuş enorm, cu multă pastă şi ţipăt vangoghian, cu lumina aceea virilă, obosită, cleioasă din tabloul, cu masa de biliara.
— Apă.
25
E o prezumţie, ori într-adevăr emisia acestui cuvînt al gurii mele e dezolant de slabă. Il repet -. — Apă !
Infirmiera în jacheta de culoarea prunei îmi umezeşte buzele cu un smoc de vată, pe care îl muşc. îi smulg udeala picătură cu picătură şi se rarefiază, observ, galbena pată.
A distinge rama unei ferestre înseamnă a vedea. A zări pe întreaga şi imaculata-i întindere iernatică înseamnă a avea — lucru încîn-tător ! — o limpiditate a văzului. Ruina roşie şade în acelaşi loc, imobilă, nemodificată ; arhitectul meu nu lucrase nimic, va trebui să-1 cert, să-1 scot din fantastic, îl voi planta în real spre a fi apt să producă real, adică realitate. Copacii grupaţi în curtea spitalului mi se par mai umanizaţi ; zgribulit, strîns laolaltă, micul cor bărbătesc e gata să irumpă în colinde, iar vocile, baritonale şi de bas, vor exploda nespus de frumos în sticla ferestrei.
—• Am onoarea, doctore, să ţi-i prezint pe prietenii mei. Dînsul e (ca să nu ţin seama de ranguri şi preocupări), dînsul e domnul Hebe Iosif, portarul liceului din Satu Mare, pe care n-ai de unde să-1 cunoşti, n-ai studiat în acel oraş şi nici n-ai de unde şti că respectivul ar fi meritat o soartă mai bună. Celălalt, bărbosul cu şapcă cenuşie, e american, un aventurier care, punînd osul la contribuţie, a scris mereu, fără să facă — bagă de seamă — literatură de aventură. Cel din stînga e olteanul de anvergură care, amuzat de facultatea lui de a fantaza şi de puterile-i necheltuite, s-a jucat cu focul, a improvizat hoţii geniale, hrănind astfel ziarele vremii, setoase de senzaţional. Mijlociul, pe nume Clej, e ţăranul umil, devorat de spaime, care nu-ţi poate stîrni prin nimic interesul ; sincer să fiu, el nici nu există, e o plăsmuire, pentru că m-am jucat de-a dumnezeul creator şi l-am făcut din nimic, suflînd duh asupra lui şi poruncindu-i să existe într-o carte, din paginile căreia evadează mereu, trăieşte independent de voinţa mea, fiind întrucîtva o posibilă reîncarnare a ceea ce esen-ţialmente sînt, sau aş fi putut fi. A propos, îţi place cuvîntul reîncarnare ? Te avertizez, doctore, că eu nu sînt ceea ce crezi şi n-am urmat cu docilă supuşenie legile naturii biologice. Sînt reîncarnarea unui ciudat şi plin de şiretenie animal, trăitor doar în insulele Bahamas, el iminos, pe numele spaniolesc, bestie mare, cu ochi vioi, care percepe de minune lumina. Trăieşte însă retrasă şi scoate fantastice pipete de extaz noaptea, pe lună, de care se bucură irezistibil. Nu-i găsesc la repezeală o vieţuitoare care să-i semene, poate cangurul, care-i însă dezolant de fricos şi nu se extaziază de nimic şi nu se iubeşte atavic, ca acest el iminos din Bahamas. Cangurii îşi cară puii în fabulosul buzunar, pe cînd aceste vietăţi ale regnului meu, dimpotrivă, scormonesc în nisipuri, înghit pietricele colorate, existente din belşug în acele locuri, crezînd — proastele — că tezaurizează, adună diamante (e unica ş\ inocenta lor nebunie). în rest, numitul animal e cumsecade, nu face rău. Dacă mă gîndesc mai bine ia temperamentul şi comportamentele acestui el iminos de Bahamas, îl aseamăn tot mai mult — cum
26
de nu rn-am gîndit ? — cu elefantul. Nu se confundă, dar au pe dinlăuntru alcătuiri apropiate — amîndouă animalele îmbină şiretenia cu forţa. Nu o şiretenie oarecare, de doi bani, spre a scăpa de urmăritori, sau de a procura, cu efort minim, hrană ; e vorba de şiretenia celor puternici, apţi de acte pe măsura lor. Pe unde trec, ambele vie taţi lasă urme adînci. Sînt blînde, în schimb, cu simţul umorului, al prieteniei, se constituie în duşman loial. în ciuda mărimii şi greutăţii, el iminos, ca şi elefantul, se mişcă uimitor de repede, putîndu-şi procura, cu uşurinţă, frunze, nuci, fructe atîrnate — primul cu un bot ascuţit de rechin, al doilea cu trompa. Amîndouă sălbăticiunile au urechi înţelepte, aud numai ce le convine. Ating vîrste întinse, sînt iubite dar şi temute, par anacronice, în schimb se bucură de o marcată stimă. în pielea groasă a acestora se rup cuţitele, însă firea lor e delicată. Enormele trupuri cunosc tristeţea, ca şi furia, de altfel, se complac dansînd, iubind copiii şi pentru că iubesc nesfîrşit viaţa, mor în desiş, îşi ascund nefiinţa. Sînt sure aceste vietăţi, ies în evidenţă doar prin volum. Nu-s nici măcar bune de mîncat, în schimb sînt muncitori excelenţi şi sprijină, fiecare după posibilităţi, artele : elefantul furnizează fildeşul, iar animalul bahamian înghite — am mai spus — un număr impresionant de pietricele, printre care unele preţioase, diamantine, căutate de bijutieri. Dar m-am îndepărtat. Mii de scuze ! Am uitat pe cel de-al cincilea prieten al meu, pe pirpiriul chel, cu figură de ulceros — e Nietzsche, domnule, insul despre care se vorbeşte mult şi se ştie extrem de puţin ; el e reincarnarea sintetică şi plină de armonie a demonismului universal, împingîndu-ne spre acel triumf al speculaţiei filozofice, fapt pentru care — se potriveşte ori ba — sistemul de argumentaţie al respectivului e în chip fraudulos folosit în tot felul de împrejurări. Fals ! Nu jur că m-am exprimat exact, doctore, şi nu prea înţeleg de ce miroase în încăperea asta a sulf şi de ce trepidează obiectele şi liniile devin difuze, difuze. Clipa în care plonjez e, îţi jur, abisală. Ia-mi-o, dacă poţi, alungă-mi-o, doctore Sever Zenawsky. Omenirea se naşte şi creşte cu credinţa că doctorul e mag. Eu mă prenumăr în nisipurile acestei omeniri şi încep să văd deşertul şi tu întîrzii şi mă arde în cerebel un soare rău, de magneziu...
— E tipul de logoree clasică, conversează chirurgul cu doctoriţa Clara, ai cărei ochi sînt acum impenetrabili, de agată rece.
— E apogeul ?, vrea să ştie aceasta.
— Cred că da, admite omul cu ochi albaştri-cenuşii, cu irizări de verde.
Nu ştiu dacă în mintea celor doi încolţise deja cuvîntul glacial exitus, limpede ca o figură de geometrie neeuciidiană, care exclude ipotezele. îmi pironesc ochii asupra celor doi cu atîta intensitate încît îmi scapă amănuntele, apoi îmi scapă, treptat, forme şi volume. încăperea se colorează în galben-sulf şi se conturează ştiuta pată, care se îngraşă şi creşte şi domină şi îşi va descărca, nu mă îndoiesc, monstruoasa lehuzie de galben.
27
înainte de a se dilata prea mult obsesiva pată şi înainte de a mă contamina prea rău de galben-sulful care se cerne asuprâ-mi şi î ainte de a plesni gălbenuşul mare, cleios, îmi place să-mi aduc aminte de satul Groşi, situat pe un pâmînt gras, o fostă vatră de codru. Falnicei păduri i se spunea La Fagii Groşi. Pădurea a fost retezată cu vremea, locul a rămas eliberat, cu mici vîlcele şi cîteva albii de rîuri, unele secate, altele ba. Vatra Fagilor Groşi a devenit, în decursul zecilor de ani, vatra unui sat. Amintirea falnicei păduri se toci, tot aşa cum se tociră şi arborii refugiaţi în lucruri şi obiecte. La fel se toci, mîncată de neştiute rugini, şi treimea de cuvinte la Fagii Groşi, încît numele satului deveni simplu, scurt — Groşi. Un sat sculptat în fag, cum fusese şi morişca de apă a lui Todor Tunsu, care nu-i altcineva decît tătîne-meu. Dacă bolnava pată nu se va îngraşă din cale afară de repede şi dacă putredul gălbenuş nu va plesni în clipele imediat următoare, rupîndu-mă de această directă legătură de sînge, voi fi nespus de bucuros şi de apt şi de entuziast în a mă ţine cu dinţii de destinul acestui om de o robusteţe de fier, şi de a cărui prezenţă am acum atîta nevoie. II \oi ţine în planul închipuirii mele treaz, viu, vital şi mă voi contamina, printr-o miraculoasă transfuzie filială, de aceste virtuţi ale lui.
Piei dinainte-mi, pată de galben-sulf ! Nu stărui, nu juca, nu te lăţi, nu vibra şi mai ales — nu te precipita în hîda ta lehuzie, avîrtînd gălbenuşul cleios, care mă face să-mi vărs maţele. Dar amintirile vorbesc neîntrebate, iar memoria mea este incomensurabilă. Cine a spus că nu poţi supravieţui prin himere ? Mă fixez în această, unică şi inexpugnabilă plasmă vitală, după bunul obicei al căpuşelor Devorez. Deci sînt viu. Unde am rămas ?
capitolul al cincilea
— L-ai înjurat pe unul Teleagă, îmi spune dojenitor doctora Clara şi o undă de surpriză îi palpită pe fruntea delfinică. — Eştî un violent.
— Pe bună dreptate. Teleagă trebuie înjurat. E fostul meu profesor de anatomie.
— Eu nu-mi înjur profesorii.
— Te cred, aleasă creatură. Feminitatea voastră e un lung şir de false reacţii. Blîndeţea de felină, sentimentalismul vostru chiar sînt scuturi ale rapacităţii, în fond.
•— Un rechizitoriu ?
— Eventual. Dar ce am zis, la urma urmei, despre Teleagă ? întreb, interesîndu-mă (nu faptul propriu-zis) fluxul gîndirii care avea să ilumineze brusc fruntea femeii şi să arunce —• speram — cuperozele emoţiei în obrajii proaspeţi, nu îndeajuns stăpîniţi.
Reacţia este cea scontată. Meditaţia nu le şacîe bine femeilor, le strică tenul, nu-i starea care le pune în valoare. E de preferat de o
28
mie de ori împurpurarea obrajilor, ceea ce doctoriţei Clara i se întîmpiă aproape instantaneu. Petalele de petunie ale pomeţilor ei se decolorează şocant, ajung la o nuanţă aprinsă, de roşu flamboyant. I.e tamponează cu podul palmelor, în timp ce buzele femeii, lipsite de sînge, rămîn întredeschise, trădînd cite o floare de spumă fină la colţuri, ceea ce reliefează mai acut senzualitatea acestei guri.
— Ei, ce-am zis despre Teleagă ? reiau.
— I-ai strigat să nu se apropie, în sensul că e tipul de care ţi-e silă. Nu cred că reproduc fidel. în orice caz, cuvîntul „monstru" a fost rostit.
— Exect, ingenuă făptură. încă sînt prea blînd cu acest piţigot, de altfel bun în meseria lui. Domnul Teleagă e un estropiat moral. înţelegi ?
— Nu, mărturiseşte doctora Clara şi o umbră de îngrijorare îi aiuneacă de-a latul frunţii cu prospeţimi infantile, pe care părul ei matur, de aur vechi ,le dezminte. Nu aur. Bronz. Are un cap care se ipostazează bine, poiiedric.
— Mă mir că nu înţelegi. O să-ţi explic, deşi nu cred. zic râu. O să-ţi explic dacă voi avea ocazia.
O sperii, cuvintele sună a cobe, o aruncă pe doceoră. cu o ne-permisă brutalitate, în orbita profesiunii pe care n-o părăsise, de fapt.
0 umanizase doar, pasager. în pupilele ei urcă spaima, le dilată, ca atinse de beladonă. Sînt nisipii, fără expresie. Lucirile de lamă iute ale încordării le dă un aer de viată austeră. Sînt pupile reci, fixate în ceasul tensiometrului, al cărui ac oscilează nebun. Doamna Clara a încetat de a fi femeie, doamna Clara e doctoriţă.
— Cit ? interpelează Zenawsky.
— Cinci.
Nu-mi place vocea ei submarină.
—■ Nici o grijă, intervin concesiv. Prind un moment de bună dispoziţie şi îţi povestesc ce-i cu profesorul. Neapărat. Un moment de...
— Taci !
îmi reprim momentul de bună dispoziţie, care a şi, sosit. Tac. Clara ori e prea rea, ori prea bună, constat. Oricum, extremele feminităţii convin. „Cînd te vei hotărî să-ţi înşeli bărbatul, îţi stau la dispoziţie".
1 aş pune în vedere femeii cu carnaţie rodiniană. E de tăcut, mi se pare, şi de stat blînd.
Mult aplecat asupra oaselor bazinului, Zenawsky examinează ceva ce nu ştiu eu. Chiar de aş şti, mare lucru n-aş înţelege, pentru că eu am fost slab la anatomie. Zic „ilion, ischion şi pubis", cu nepăsarea cu care zic scandarea aceea pe latineşte „ante, apud. ad. adversus...'", adică ceva nimic şi fără importanţă. îl las pe chirurg să se ocupe, să vadă, să realizeze ceea ce îi permite vocaţia, dacă expresia e potrivită în cazul medicilor. Eu cred că da.
înstrăinarea mea de anatomie se datorează şi profesorului liceal, care a fost, după umila mea părere, un porc şi jumătate. împrejurarea care îl recomandă astfel vizează persoana lui Hebe fosif, portarul li-
29
ceului, faţă de care profesorul s-a comportat mizerabil (e puţin zis), fiind autorul unei întîmplări de necrezut.
Hebe losif s-a angajat om de serviciu la liceul „Simion Bărnuţiu" clin Satu Mare, demult, nimeni nu ştie cînd. Era scund, lutos, încă harnic, n-aveai ce-i reproşa, îşi făcea făcutele în chip strălucit. Ocupaţiile lui erau de multe feluri. La orele opt fără cinci descuia poarta liceului, bătută în flori de fier forjat, zuruindu-şi veriga cu chei pe care o purta atîrnată la brîu, într-un cîrlig al curelei. Căra lemne la etaje cu lădiţa de spate, croită pe măsura bustului său, circa o mie de  „spete"  pe săptâmînă  (cum  singur calculase).  Tăia  ziua în felii de cite cincizeci de minute, minus pauzele, agitînd un clopoţel cu glas de argint.  îngrijea curtea cu oţetari, umblînd  prin ea crăcănat, cu paşi de hernie, scriind în nisipuri largi evantaiuri cu măturoiul. Mai adaug că Hebe losif executa şi măruntele reparaţiuni, în sfîrşit — tot ce se ivea în aşezămîntul şcolar „Simion Bărnuţiu". Locuia la demisolul imobilului, sub treptele intrării principale şi cohortele şcolărimii — revărsate sus jos, răzbubuiau în întinsa odaie a lui Hebe, un fost garaj ; tavanul  improvizatei  locuinţe  era  din  fier beton  şi  avea într-unui din colţuri o fereastră răsuflătoare, cu gratii, prin care Hebe zărea ghetele şcolarilor şi, invers, aceştia îl priveau, !a rîndul lor, pe portar în chelie. „Umblaţi ca junii, tă-vă Maria Tereza !", înjura Hebe invariabil şi se arunca în cîrdurile pline de vitalitate, lovind tinereţea exuberantă   cu  o cingătoare cazonă,  cu  cataramă  imperială păstrată din războiul prim mondial. Acestea erau enervări pasagere. în pauze obişnuia să vîndă elevilor floricele, gogoşi, sugiuc, porumb fiert, marfă ieftină, de care se ocupa Ruja portăreasa. Ea îşi confecţionase în acest scop un şorţ de culoare lila, cu bujori şi cu buzunar în faţă, iar năframa şi-o lăsa pe ochi, o înnoda la ceafă, sub conci, ca precupeţele. Ruja lui Hebe era înaltă, puternică, un grenadir de muiere. Avea în grijă mărunta bună regulă a şcolii : spălatul scărilor cu peria, fre-catul   closetelor   (pline  de   inscripţii   porcoase),   ştersul   prafului din laboratoare şi biblioteci, muiatul spongiilor, distribuirea cretei (mereu furată de careva), umplerea călimărilor cu cerneală proastă, de chimic, datul pe podele cu motorină şi alte îndeletniciri, pe care le uit. Sănătăţii de fier a acestei femei i se adăuga o calitate ; Ruja da iute în fruct, era puioasă, îi făcuse omului ei o ceată de urmaşi. Nouă băieţi. Atingeau succesiv vîrsta liceală şi — cîr ! măr ! — aveau a se aşterne cu burta pe carte. Primeau studiu gratuit în liceul „Simion Bărnuţiu" — un privilegiu acordat tătînelui lor. Cînd şi cînd, acesta răsfoia cataloagele şi pentru note mai slabe îşi „picura" odraslele eu cureaua. „Ori te faci protopop, ori te ţîpi in budâ !", suna alternativa. A treia cale nu exista. Anii şcolari se încheiau festiv, cu serbări şi un număr de premianţi ; printre aceştia din urmă figurau, de regulă, cîţiva Hebe, ale căror premii constau, invariabil, din cîte un costum de haine de ţaig, plus acel  roman  al lui  Ionel Teodoreanu, mult frecventat de adolescenţă, pe a cărui ultimă filă elevii notau entuziaşti : „O prea bună carie, citită de mine azi, data  cutare..."  în casa lui Hebe se
30
adunaseră, cu vremea, exemplare şi ediţii ale cărţii „La Medeleni". Omul le legă cu sfoară şi le vîndu, laolaltă cu alte marafeturi, la Ieftin Piaţ, talciocul oraşului.
în ciuda obrajilor rumeni şi în ciuda staturii masive, Hebe losif nu era prea sănătos. Suferea de bubă veche în loc urit ; un cancer la prostată, pe care doctorii nu-1 tăiară. „Te poţi stinge în cîteva săptă-mîni, tot aşa cum, dimpotrivă, poţi atinge adînciie bătrîneţi, — vorbiră doctorii solomonic. Totul atîrnă de înmulţirea sau neînmulţirea unor celule. E vorba de şansă".
Vax, dispreţui Hebe losif pe medicii diplomaţi şi şansa pe care aceştia i-o acordau. Dădu crezare unui ţăran „sîmbătaş" din comuna Apa, sosit cu merinde la internat, unde avea plod într-una din clasele mici.
— Mănîncă, omule bun, pepene galben în fiecare dimineaţă, pe inima goală, îl povăţui „sîmbătaşul", apoi pune pe bubă foaie de brustur, afumată cu pană de porumbel şi unsă cu petroleu.
Hebe losif îl ascultă, se învoi chiar să ia pruncul acestuia în vipt. contra douăzeci şi cinci de parale lunar, în care se cuprindea şi meditaţia pe care i-a putea da unul din fii portarului la ştiinţele matematicii.
—• Aud, Iosife, că n-o mai duci mult ; dreptu-i ?, îl interpelă cu interes şi afecţiune profesorul Teleagă, încrucişîndu-se cu Hebe pe culuar.
— Cit mi-i scris, domnule profesor.
— Măcar să tragi un folos din afacerea asta.
— Ce folos ?, fu curios muncitorul.
— Te iau în laboratorul de naturale.
— Nu-s şcolat, domnule profesor.
— Nu mă înţelegi. Te iau ca material didactic, îţi cumpăr statura, mein Herr, preciza domnul profesor Teleagă, care era doctor de Goteborg ; îl aprecie cu ochi expert pe Hebe, îi dădu ocol, îi măsură cu palma deschiderea toracelui şi, îndepărtîndu-se niţel, îl studie de la oarecare distanţă, prin ochelarii cu sticle hexagonale, preocupat de ideea că o arhitectură de calciu ca aceea în faţa căreia se afla poate sluji generaţii şi generaţii de elevi.
— îţi dau patru mii de lei, înainte plătibili, oferi domnul profesor Teleagă. Ne onorezi, să zic aşa, la scadenţă. Ce zici, Iosife ?
Lui Hebe îi transpiră chelia, nu de neobişnuitul ofertei ; suma îl electriza de sus pînă jos, îl emoţiona foarte tare.
— Pun o condiţie, zise acesta.
— Care ?
— Să nu afle Ruja, că moare de primă.
— De acord, Iosife, fu prompt domnul profesor Teleagă.
Se încuiară în laboratorul de naturale, întocmiră hîrtii, semnară şi gata. Conveniră ca suma să nu-i fie înmînată, să fie depusă în bancă, pe numele nevestei sale, Ruja Hebe, care era sănătoasă şi avea să trăiască mult ; cînd el nu va mai fi şi va lăsa doar regrete în
31
foarte numeroasa-i familie, biletul acela de bancă, valorînd leafa de portar pe trei ani, va fi — gîndea Hebe — o adevărată mană cerească. Profesorul găsi o coloană cu spirt de experienţe, îl îndoi cu apă, băură, pecetluind diabolica învoială.
Secretul celor doi se păstră secret, aruncă o stranie legătură între omul de serviciu şi doctorul de Goteborg. O intimitate care îl bine-dispuse pe Hebe şi îl făcu mai comunicativ, mai volubil pe profesorul de anatomie, a cărui sobrietate era cunoscută în oraş.
— Ce mai faci, domnule Hebe ? Sănătos, sănătos ? Văd că ne întîrzii, nu te hotărăşti.
— Vine el şi ceasul acela, domnule profesor. Freanţul meu se lăţeşte frumos, n-aveţi grijă. Intru în muzeu curînd-curînd, promitea portarul, făcîndu-i cu ochiul clientului său. — Nu-s eu omul care să nu mă ţin de cuvînt. Ce dracu' !
Hebe losif se uimi de familiaritatea pe care şi-o îngăduia faţă de distinsul profesor, în graţiile căruia se afla. Se deprinse cu gîndul că abia de acum încolo începe cu adevărat serviciul său în liceu, cînd decenii — în şir — fără zbateri şi osteneli de prisos, el, Hebe losif, se va dovedi util şi cîineşte ataşat aşezămîntului şcolar, iluminînd minţi prin simpla lui prezenţă şi înţepenire în laboratorul de naturale. Va sta, probabil, pe un mic postament lemnos, cu picioarele uşor depărtate, ca un bătrîa soldat în repaos, aşezat cam pe la mijlocul potcoavei acelui amfiteatru cu bănci în formă de U. Bărbia şi-o va ţine în sus şi va arăta cu mîna dreaptă departe, spre undeva, ca marii tribuni, în timp ce stînga va lua o poziţie comodă, relaxată, a omului ele toate zilele, coborită paralel cu femurul, să i se distingă cu exactitate lungimea de cimpanzeu, spre a fi demonstrată originea. Nu ostenea să intre zilnic în descrisul amfiteatru, să-şi aleagă un loc convenabil pentru viitoarea sa carieră. II amuza ideea nemuririi sale şi se studie îi marile oglinzi verticale ale laboratorului spre a-şi fixa o ipostază care să-1 pună în valoare. Il amuza şi perspectiva inexpugnabilei sale prezenţe în prelegerile distinsului doctor de Goteborg, în încordata şi mereu înnoita atenţie a generaţiilor de elevi care se vor perinda prin băncile în formă de U ; îl amuzau amănuntele nesperatului său destin şi o acută stare de satisfacţie se ivi pe figura pămîntie, bolnavă, a ostenitului portar de liceu, iar în făptura lui mare, lutoasă, se cuibări sentimentul valorii de sine, ceea ce îi dădu — tîrziu, în amurgul vieţii — o exaltată vioiciune, o poftă de lume şi lumesc, care îl posomori pe domnul profesor Teleagă, plus semnalata stare de familiaritate, pe care muribundul nu şi-o ascundea, o purta ca pe o cocardă.
Fără a şti şi fără a bănui, fu privit într-o zi de Teleagă pe geam, cu o nostalgică stăruinţă, dintr-o sală de clasă. Hebe repara ceva, aflat în plin soare, cînd — din neatenţie — se lovi cu ciocanul peste deget. Domnul profesor Teleagă tresări, se enervă, părăsi lecţia ca o vijelie şi, după cîteva secunde fu în curte, in perimetrul de soare, unde îl dojeni pe distratul portar.
32
— Fii mai atent, domnule Hebe, eă doar nu eşti de capul du-mitale. Cred că ţi-ai fisurat o falangă. Ia să văd !
Ii examina stînga prin sticlele hexagonale, după care îl expedie urgent la infirmerie, să fie pansat. Hebe losif se indispuse rău, înţelese că nu-şi mai aparţinea. N-avu timp să-1 preocupe descoperirea şi nici nu suferi de regrete ; după puţine săptămîni, portarul se ţinu de cuvînt, intră în laboratorul de naturale.
— Nu-i cumva printre voi vreun prunc de-a' lui Hebe?, erau cuvintele cu care avea plăcerea să deschidă domnul profesor Teleagă întîia zi şi întîiul ceas al programei analitice de anatomie, la fiecare început de an şcolar (obişnuinţă pe care şi-o păstră lungă vreme după macabrul episod). Urca elevii în amfiteatru, în băncile în formă de U şi prelegerea începea astfel :
— Acesta-i omul ! Priviţi-1 cu luare aminte, măgarilor ! E un exemplar splendid, debuta elogios domnul profesor Teleagă, exami-nînd îndeaproape scheletul uman, pe care îl avea lîngă el şi îl explica, oscior cu oscior, punctîncl cu beţigaşul. Legăturile intre fragmente erau naturale, fireşti, întărite însă cu fir de oţel, să nu se strice impunătoarea construcţie de calciu.
— Asta-i Kopf-ul, cum zice neamţul, cutia craniană. Iată coşul pieptului, oasele bazinului — ilion. ischion şi pubis, explicita pe îndelete, cu calm deplin, domnul profesor Teleagă, ca să-şi smulgă apoi, cu un gest vivace, ochelarii cu sticle hexagonale. — Pubis ! Se aude ? Am întrebat dacă nu-i printre voi vreunul de-a' lui Hebe.
— Eu.
— Hebe şi mas cum ?
—• Hebe Ilie, vorbi băiatul cu emotivitate extremă. Domnul  profesor Teleagă  schiţă  un  gest  protector. mîngîinJu-1 în creştet.
— Ia zi, ce ştii tu despre alcătuirile omului ? Spune oare ceva despre schelet, în faţa acestor măgari, să-ţi dau întîia notă bună a anului...
Beţişagul trecu de Ia piofesor la ..bahe", cum erau numiţi mu-coşii de-a'ntîia.
— Acesta-i omul !, rosti elevul, mimetic, şi cursul profesorului Teleagă putea fi considerat început.
Ruja, femeia de serviciu, intra în zorii zilei să şteargă praful clin amfiteatru. „Acesta-i omul !:', bubuiau băncile în formă de U : „acesta-i omul !", scandau pereţii şi storurile de piele neagră din geamuri ; „acesta-i omul !", urla, cu intensităţi baritonale, scheletul, împresurînd-o pe femeie cu fraza stereotipă,
Ruja nu se înspăimînta şi nu murea. Ruja lucra, ştergea praful din amfiteatru şi vorbea cu omul ei :
— Azi am fiert mazăre. Al mai mic şi-o spart capu', i-am pus pe rană tinctură de iod. Pe Someş o suit un vapor mare. frumos, ev? la Viena şi-o rămas pe prund. între poduri, neştiind că la noi în ăst an, e apa mică. Mîine e duminică, mă duc la Ieftin Piaţ. Săptămîna
ce vine pică ziua de întîi şi scot bani din bancă. O leafă, Iosife, ca şi cînd n-ai fi plecat niciunde...
„Niciunde !".., o îngîna pe Ruja ecoul amfiteatrului şi femeia încuie uşa după dînsa.
E ora opt fără cîteva minute. Vor sosi elevii şi vor afirma : Acesta-i omul !
•» «*«
— E un exemplar splendid, oferă cu voce neutră, egală, domnul profesor Teleagă.
Amabilitatea sa e fără cusur, vorbirea îi curge ca untdelemnul. Insistenţa lui nu-i vizibilă, e excelent reprimată ; i-o ghiceşti în gura puţin strîmbată, în vagul surîs al buzelor pergamentoase, subţiri. încolo, e sfinx. Se înscrie iradiant de frumos în peisajul cu alb, iar femurul pe care îl ţine în mînă se preschimba într-un buchet de ciclame. îi smulg hilarele flori, î! plesnesc cu ele peste obrajii de mucenic jap ! — jap ! —, profesorul de Goteborg spune chiţcăit vorba Eis şi apare ca din pămînt Hebe losif, omul rubicond, scund, jovial. Nu-şi ţingăleşte veriga de oţel cu cheile claselor. Umblă rău, şchiopătat, tî-rîndu-şi după sine bulumacul cioplit, care ţine loc de picior, ca unui mare mutilat al războiului. întreb :
— Cum s-a întîmplat, Hebe-baci ?
— Nu-i prea cald în dimineaţa asta, zice fostul portar şi priveşte prin noi ca prin sticlă.
Nu stă locului, umblă circular, pînă îi asudă pleşuvia, şi revine exact pe locul unde fusese.
—• Nu-i prea cald în dimineaţa asta.
E îmbrăcat într-un halat alb şi agită din mers un steguleţ triunghiular pe care scrie ceea ce spusese Teleagă, Eis, cuvînt german, în-semnînd îngheţată. Recunosc şi mica tarabă pe roţi in care negustorul îşi cară mizerabila marfă estivală. Marfa-i nesigură, cu capricii şi gîndurile mele ating punctul în care sînt întrerupte de apariţia adevăratului vînzător de îngheţată — ..Wo vvarst du, Hugo ? încotro te îndrepţi ?", sînt tentat să-1 întreb. Nu mă înşel. E Hugo în persoană, ori Axei, ori Giinther, cum i-o fi zicînd neamţului pe care îl văzusem în urmă cu cîteva luni la Berlin, în Alexanderplatz... Hugo e uscăţiv, înalt, aproape cărunt şi calcă rigid cu dreptul, picior făcut din lemn şi metal — o reuşită proteză. îi dă o distincţie uniforma sană, paşnica, albă, iar capul de pasăre al acelui om. a fixat într-o încordată atenţie foşnetul pînzei triunghiulare. Eis!, agită Hugo cu mişcări egale stegu-leţul profesiunii, comunicînd pe muteşte cu strada. „Eu sînt omul care vinde îngheţată". Mă gîndesc că Hugo cu cap de pasăre a purtat — în urmă cu ani — o uniformă care nu era albă şi care nu era paşnică. Fusese croită dintr-un postav verzui, de insectă, iar steagul său mătăsos sîsîise în vînturile Europei „S.S.", ţipîndu-şi menirea. Şi uite că o neştiută forţă justiţiară 1-a pedepsit pe Hugo pentru rosturile lui
nefireşti. L-a pedepsit pe Axei, 1-a pedepsit pe Gunther, ori cum i-o fi zicînd neamţului cu cap de pasăre din Alexanderplatz. Clinele războiului a muşcat adine din carnea acestui om, care a devenit din tînăr netînăr. Respiraţia unei bombe i-a smuls dreptul cu femur cu tot. Piciorul lipsă i-a fost înlocuit cu altul aproape perfect, excelent din punct de vedere tehnic, putînd executa un număr variat de mişcări, cu diferenţa că cel mecanic e neviu, necald, ne-al-lui. Bărbatul cu cap de pasăre îşi vede de noua îndeletnicire, umblă prin Alexanderplatz în virtutea muşcăturii de cîine şi ţipă, ţipă cu uniforma imaculată şi, steagul triunghiular : „Sînt omul care vinde îngheţată...".
— Eşti un porc de cîine, domnule profesor Teleagă ! Servitorul Hebe n-a fost şchiop, n-a luptat în război. I-ai furat femurul din laboratorul de naturale. Eşti un hoţ sinistru '. acuz de demenţă privindu-1 pe impostor drept în sticlele hexagonale ale ochelarilor.
— Voiam să te servesc, se scuză Teleagă amabil, clement, yi se topeşte zîmbetul arborat pe buzele pergamentoase, subţiri. — Cîndeam că ai să-1 porţi pînă la primăvară, aşa gîndeam — reînnoadă fraza neglijent, evaziv şi ţuguindu-şi buzele a oboseală, a plictis ; profesorul ia o mască mirată.
Politeţea profesorului degajă, văd, un aer de impertinenţă care — în chip uimitor — îl smulge pe acesta din culpă, îi dă aura unei asemenea aparenţe. Cu un gest negrăbit Teleagă pune la loc obiectul acela lung, îl vîră în tocul de piele de bivol, tare ca scoarţa de copac. Strînge cataramele, tropăie a frig, îl loveşte graba, azvîrle tocul de armă pe umăr şi pleacă, dizolvîndu-se sub un cer de zăpezi, în lumina scăzută a anotimpului.
— Hei ! Pe mine nu mă cheamă Hugo. Să fim Înţeleşi.
— Taci naibii, mă ceartă doctorul Sever Zenawsky.
Sunetele gurii mele sînt un pasaj de raţe intrate în raza de bătaie a unui trăgător bun, se învălmăşesc dezechilibrate în tăcerea compactă a sălii de operaţie şi pică pe mocheta de linoleum bleu, care înăbuşă zgomotele. Camera se revarsă prin ferestre înspre arborii desfrunziţi, devastaţi, în care se joacă ciorile ; acestea zboară planat prin aerul geros, croncăne, îşi lasă excrementele pe ramuri crăcoase, se bat şi cad în dezechilibru ca zdrenţele, pînă unde nu le văd. Pervazul ferestrei îmi limitează peisajul. Eu văd copacii şi nu invers. Sînt împresurat de un echilibru perfect ; în jurul meu e o contagiune de alb şi de fete medicale cu umblet uşor, balerin. Ce se întîmpiă ? Spaţiile albe mă invadează prin ferestre. Odaia mi se pare sinistră, ca în prima secundă. O lenevie mă întîrzie. Ce aştept ? De ce nu-mi iau valea, plon-jind în spaţiul liber ?
îi pregătesc doctorului o frază pe cinste şi n-am timp s-o plasez.
E mult aplecat asupră-mi, ii simt respiraţia prin foaia de tifon. Dincolo de curba spinării lui stau clinii de pază. geometric orînduiţi, uitîndu-se cu ochi mari de linx. în oglinda parabolică pluteşte chipul meu, imaginea mea întreagă, monstru vorace, un trup prelung şi stelat, mişeîndu-se leneş într-un fabulos acvariu. Nu-mi simt greutatea pro-
35
prie. Văd în schimb imaginea acelui animal mişcător, urît, de un galben hepatic. Rămîn în propr.ia-mi contemplare.
Fiecare pupilă de linx e o miraculoasă fantă, prin care văd, mult dilatat, timpul de adineauri. în apele oglinzii se recompune, fascicolă eu fascicolă, automobilul bicolor lansat pe Valea Prahovei. Atîrn de linia privirii mele care mă suge înspre teribilul acolo. Amintirile mă asaltează mărunt, ca o ploaie de meteoriţi. în vehicul sînt instalaţi patru tineri bărbaţi — lordul, profesorul de filozofie hegeliană, tenorul şi autorul de romane poliţiste.
—• Hei, încotro ?, întreabă vocea impersonală a destinului.
Profesorul de filozofie hegeliană (ascultîndu-se) :
—• O forţă fascinatorie ne mînă...
Lordul (sec, fără sifon) :
— E un week-end viril. Asta e.
Autorul de romane poliţiste (se exaltă niţel) :
— Sîntem prizonierii unei dictaturi siderale, un magnific radar ne conduce spre undeva şi nicăieri-ul misterios.
Tenorul (cu o frază cantabilă) : •— Cocorii sînt chemaţi spre sud.
— Dar voi evoluaţi spre nord, protestează vocea.
Profesorul de filozofie hegeliană (cu un elaborat şi rece surîs) :
— Pardon, depinde in ce punct eşti situat.
Lordul (punctează flegmatic, fumîndu-şi Keni-ul cu un plictis scoţian) :
— Relativistic Theory for the Non-Symmetric Field, by Einstein. Tenorul cîntă, cumva senzual şi elegiac, un lied, pe versurile unui
controversat poet, picat în literatură ca toiagul iui Moise ; şi-a împărţit în două cititorii — o tabără îl zeifică, alta îl neagă devoraţi de-o spaimă secretă. Tenorul nu-i aude, nu-i vede, el îşi cîntâ liedul, cu ochi alungiţi, de pisică persană :
Dacă se crapă o piatră, repede era adus
şi pus acolo un zeu.
— Nu înţeleg, intră în derută vocea impersonală.
Tenorul atacă refrenul acelui lied, senzual şi elegiac, conver-sînd astfel, tete-â-tete, cu destinul :
Totul e simplu, atît de simplu, încît
devine de neînţeles.
Totul este atît dc aproape, atît
de aproape, încît
se trage înapoia ochilor
şi nu se mai vede.
— Voi sînteţi nebuni !
—• Silentiurn .', se enervează autorul de romane poliţiste ; e înfier-■ bîntat de evaziune. în chip vizibil, el e doar formal în maşină, e în romanul de buzunar care se constituie. Atârnă, cum am spus, de linia rigidă a privirii sale care îl suge inexorabil în atmosfera cu mistere.
36
Personajele îi bolesc de biometeorologie, biciuite de jocul astrelor, de seismele climatice... „M-am plasat pe o pistă care promite. Bună ziua !", îşi dă sieşi curaj, somnolînd imponderabil în sfera de vid cu care se înconjurase.
—■ Afirm că nu sîntem nebuni, anunţă aproape brutal profesorul de filozofie hegeliană. — Se aude ?!
întrebarea e incitativă, voit dură, iar vocea baritonală, de mică deschidere, se amplifică reverberată în peisajul montan. Şi-o ascultă, privind împrejur şi împrejurul se face deşert. Un fir de secretă satisfacţie fuge prin tăietura buzelor cu rîs rece şi profesorul de filozofie hegeliană îşi vibrează bicepşii, zice he ! he !, zguduindu-şi foaleîe respiraţiei a sănătate, după care îşi priveşte succesiv ouăle umerilor, cu care bate aerul. Da, se aude !, se convinge profesorul de filozofie hegeliană. Poate vorbi. Are un rit şi o magie în a se face auzit. Vocea impersonală cade în somn subit. Destinul ascultă domestic, tolănit în nisipuri ca un leneş leopard cu botul pe labe. Profesorul de filozofie hegeliană e singurul care are acces la cuvînt. Vorbeşte uşor teatral, cu accente de albă spovedanie, monologîncl în lungi şi sofisticate fraze despre ce sînt cîteşi patru înlăuntrul clipei tensionate.
— Afirm că nu sîntem nebuni. Ori poate sîntem, poate că sîntem alunecători prin timp, prin spaţiul gol şi escavăm mistere, împuţinăm necunoscutul, frica, pustiul, solitudinea, lată-ne instalaţi în timpul nostru şi în limuzina asta, care se comportă conform stărilor noastre de plăcută indeciziune. Trăiască aliata noastră, clipa...
Tenorul devorează (nu peisajul, violent naturist) timpii comprimaţi şi răvăşeala de spirit. Mustăceşte cu simţurile treze şi se plimbă prin tăcerea făcută ghem, explorîncl mediul cu ochi alungiţi de pisică persană. Lordul fumează Kent, ehberînd in spaţiul maşinii lungi ţipari cie fum violet. Furat de zei, promite să numească în vijtoarele cîteva zeci de minute pe toţi autorii care au scris în cutare şi cutare carte, fie în treacăt măcar, despre ţigară. O bibliografie a ţigării. Splendidul nimic pe care îl neglijase între degete devine idee. Lordul lucrează asupra ei. Autorul de romane poliţiste este un receptor al mişcării. Cei patru tineri bărbaţi înoată în efluvii cie mişcări paralele şi desigur autorului. îi este dat .să le simtă acut. Este, înainte de toate, mişcarea vehiculului pe culuarul acela de bitum, ierm trasat, intre- două ziduri de vegetaţie (alternare de dud şi salcîm), prăbuşite necontenit înapoi, în vertiginoasă fugă printre micile aşezări rurale care se aruncă la picioarele călătorilor, trăindu-şi indecenţa posesiunii de puţine secunde. Este apoi mişcarea gîţidului evoluîncl pe spirala de fum a ţigării care se topeşte (lordul cochetează în aceste secunde cu universalul, aventurat în secoli, geografii şi literaturi) şi,- desigur, mişcarea ideilor, cu plonjarea în Hegel (profesorul) ori mişcarea cie sentiment (tenorul), cu iute revenire în matca şi aluviunile liedului elegiac („Totul e simplu, atît de simplu. încît/devine de neînţeles...").
Mănunchi de variate mişcări care se despart şi se adună. Va folosi cumva debordarea mişcării domesticite în paginile romanului la
37
care tocmai lucrează ; cartea se va numi Secol nervos, sau altcum, iar personajul central e mişcarea, acţiunea în pielea goală. Punct. Maşina înghite şoseaua, prin parbriz defilează ziua şi lucrurile, ceru! e de cianură, pică întîia zăpadă a anului, mascota e o lebădă, lebăda-i făcută din sîrme şi catifele de roşu cardinal, şoseaua se derulează din-tr-un ghem, şoseaua e un „montagne-russe"...
— Mi-e foame, domnule, vorbeşte uşor aţiţat autorul de romane poliţiste ; răgazul se rupe, jocul se strică.
— Deocamdată n-ai voie să mănînci, se opune doctora Clara, pe care n-o vede, o simte ; ea apasă membrana stetoscopului pe plica cotului, ascultă zgomotui sîngelui, trimite infirmiera în jachetă de culoarea prunei să aducă ceva şi aceasta aduce un vas pîntecos, de sticlă.
— Vei bea din lichidul acesta, decide Clara şi cel culcat va voi să-i distingă fruntea delfinică, dar nu se poate desprinde din ceaţa viziunilor şi nici nu încetează complicata orchestraţie a oboselii şi a delirului în care se mişcă...
— Mi-e foame, domnule, zice iar în alt timp şi cu o emisiune vitală, iar cei patru tineri bărbaţi înţeleg că se vor opri.
Automobilul ce lunecase prin peisaje şi prin destin, ca o tăietură de diamant,  virează acum, stînga scurt ; se opreşte în Breaza.
3.
...Cîrciumioara de la şosea era făcută pentru anotimp estival ; iarna, în decembrie, bolea de lingoare, deverul era ca şi inexistent. Rarii
clienţi căutau ceva greu de găsit, reîntoarceri în timp, şi se jucau — splendizi copii — cu colburile şi firimiturile unor petreceri care nu se întorc. Micile nostalgii coborîseră în lucruri şi în obiecte, mişunau pe pereţi, înotau în oglinzi, pipau în scaunele masive şi în frapierele ele aluminiu, se ascundeau (jucîndu-se de-a tupu) pe după draperiile grele, vişinii, de velur. Sticlele de bere băute în vară îşi scuipaseră capacele în pietrişul stabilimentului, de unde priveau metalic ca nişte o~hi răi şi boţiţi. In aer mai stăruia foşnetul banilor de hîrtie aruncaţi în chelia cioroiului care lucrase la ţambal ; un astfel de leu mototolit, căzut şi frămîntat de picioare, rămăsese în solul bocnă, ca într-o vitrină de gheaţă. Pianina — un Neumayer cu corzi încrucişate şi placă de bronz — avea sunete dezacordate, dogite, iar fildeşul clapelor Kpsea în cea mai mare măsură, părînd o resemnată felină căreia i s-au smuls unghiile ; autorul de romane poliţiste făcu gama şi se opri cu arătătorul la fa de sus, clapă în care lovi agasant, de un nesperat număr de ori, atîrnind alterata coardă ce mări dimensiunile clipei iernatice. Urme de panglici colorate tatuau pilaştrii terasei-restaurant, răboj al unor nunţi pasagere ; la picioarele unui astfel de stîlp tenorul găsi o fărîmă de lâmîiţâ, pe care o arătă surîzind moale şi cu care se înmiri, punîndu-şi-o cocardă. Lordul fuma impasibil în aerul îngheţat privind drama asfinţitului ; un soare aţiţat, descompus, se prelingea cleios, pe copertina ondulată de polietilenă, îşi cernea bolnava lumină peste mese metalice şi scaune întoarse, îmbrăcîndu-i  pe cei
38
patru tineri bărbaţi în mantii de galben hepatic, care se zdrenţuiră brusc, pieriră sub alba erupţie a păpădiilor fluorescente — iampioanele suple cu picior alungit, de aluminiu. Profesorul de filozofie hegeliană privea cu ochi gol femei cu piept generos venind dintr-un uscat decor cu dealuri şi vii, purtînd pe umăr ulcioare perechi, în care aveau (scria alături) must dulce ; panoul era precar, de doi bani, făcut cu bidineaua pe pînză şi ascundea vederii împrejurimile, o debordantă natură cu dealuri şi sonde şi adîncimi mari — ceva adevărat. Closetul, mult împins în virginala natură, se ancora de cîrciumioară prin-tr-o potecă prunduită, subţire ca un ombilic ; incomoda vespasiană era îmbrăcată în pojghiţe de gheţuri brune, care exalau amoniacuri (clienţii ieşeau din căcâstoare fuga-fuguţa, îşi alungau greaţa cu ţuică fiartă, dreasâ cu piper boabe).
Se stîrniră curenţi, cum se întîmpiă des pe Valea Prahovei. Decorurile locantei vibrară, in pînzele de sac galopau caii lui decembrie. Din curenţi, de afară, apăru în circiumă o femeie zveltă, încă tî-nără, cu ochi vii şi gît înalt ascuns în blănuri. Părea cam rătăcită în acel loc şi cei patru tineri bărbaţi o numiră, prin gînd reflex,, Mona. Mona era proaspătă şi aeriană în comparaţie cu însoţitorii săi, doi bărbaţi groşi, puhavi, trăiţi în birouri. Clar că triumviratul era de circumstanţă, provizoratul îi îmbrăca pe cei doi din tălpi în creştet, în timp ce Mona, din care dispăruse enigma stelei fără nume. se cuibări ca o mîţă pe primui scaun şi ceru un deţ de şliboviţă. O aţîţată bunăvoie se instala pe feţele celor doi curtezani ; le plăcu felul de a proceda al femeii, gesticulară să mai vină o tură, şi, pînă una-alta, luară gustări, ca să se destupe, în sfîrşit, sticle de vin spumos şi să apară specialităţi de zahana, momite, fudulii, măduvioară. O mică enervare se produse pentru că mujdeiul nu sosi în timp util. Calmul se instala însă odată cu molfăitura celor doi, care se hrăneau pofticios. Celui din stînga îi asuda chelia cu pistrui, amănunt care îl enerva ; scotea un fel de batistă roşie, de docher, se ştergea în tigvă cu mişcări repezite, după care punea cîrpa la îndemină, pe masă. Insul nu putea fi docher, era cu totul altceva, poate agent de asigurări (avea o ureche pătată cu chimic). Cel de-al doilea era ochelarist, vătămat de miopie ; ca să izbutească ceva. plimba prin sticlele ochelarilor măruntele lucruri care îl înconjurau — paharul cu vin spumos, dumicaţii ele pîine, o broşa duble, de duzină, pe care, după osteneli, o prinse în bluza Monei, strîmbă, sub sîn. Oamenii groşi se aprinseră, nu de mizerabila băutură cu ambalaj de lux, se îmbătară de simţuri, începură s-o pipăie pe femeie, s-o sărute pe gîtul înalt, ascuns în blănuri, să umble cu mîinile sub masă şi sub fustă. Privirile lor de posedaţi se întîlniră de mai multe ori, pînă îşi dădură seama că se incomodează reciproc şi chelul rîse. Ochelaristul făcu la fel, şi în clipa următoare se ridică, ieşi afară, umblînd cu miopie, ca să revină tîrziu. Era acum rîndul chelului să facă acelaşi lucru şi el se execută ; ieşiră cu rîndul să se urineze şi întîrziau voit, oferindu-şi cu abjectă gentileţe răgaz spre a perfecta o posibilă acuplare...
39
hortensia panadat-bengescu
vară seiisuaiă
Sunt Vara.
Lasă-ţi mina să-mi intre-adînc in sin: Roadele lui ard plinul unui destin păgîn ! Cu palma răcoroasă, m.îngiie-mi carnea fină : Ca sîngelc mi-e seva ce-mi curge prin tulpină. Crengi grele de-mphnire azi braţele imi sînt, Vino să mori in dulcele — în caldul lor mormînt... Şi degetele-ţi pierde prin griul însorit Al părului ce-n unde de aur s-a topit. Pe-a cărnii mele bele, promisă muşcătură Aprinde crud un lujer de-nfiorare pură. Pe crupa-mi Iremurindă mina tăcut ţi-o fringe, Mina ta ca o vîslă plutind pe rîu de sînge ! Striveşte-ţi gura arsă de-nvăpăiata-mi gură... Sunt Vara pătimaşă... iubitule, mă fură Ascultă cum mă dărui în ţipătu-aşteptării, Prin vine am gazele ce fug spre cercul zării...
Sunt gata ' simt în mine o orgă de plăceri Sbucnind sublim în chitul pe care tu mi-l ceri Şi-s astăzi coaja mării în acel loc sfinţit De unde pulpa coaptă a vieţii a ţîşnit !
Sunt Vara, falnic vino. aruncă-te cu mine
Pe patul de velururi al cărnii de suspine :
Pe trunchiul meu ic culcă, trintit ca o emblemă,
Vei soarbe anotimpul în strîngerea supremă.
In foamea mea e spasmul şi-amara istovire.
Iubitule, stăpine. neoun de fericire,
Iţi dau întreaga, albă, statuia de-mplinire.
Oprindu-şi timpul munca, înverşunată, grea,
Îşi gustă voluptatea de a ne contempla
■Matura, ce sorlit-a belşugul meu să geamă :
Sunt Vara, ia-mă !
40
versuri inedite • versuri inedite •
tăcere fecundă
Pădurea-i amuţită in clipa fabuloasă
de gol fertil, ce-n taină dospeşte somnul vieţii...
Atunci apar silvanii şi nimfele, din frunze,
şi ouăle crupîndu-şi brusc aluatul magic
nasc minunate paseri, in albul foc livide...
Ca un ecou e vocea, miraj de înţelesuri,
Cuvîntul care minte chemarea năzuită.
— Priveşte ! cum in densa tăcere obsedantă
voinţa ce palpită ai'id, acum se-ntinde
irumpef'a semeaţă a sonului gustînd-o...
Convulsie supremă ce germinînd, ucide...
Nemăsuratul ţipăt a împietrit vibraţia,
dar nemişcarea clipei va libera trufia.
O ! linişte fecundă, ascultă... Fabuloasă.
găteşte inerţia mişcarea grea de sboruri.
Un jurămînt pecetea şi-a pus pe-arzînda teamă şi-a-nchis in lupta stinsă discordia-amuţilă sub toropita undă-n cuptoare fumegoase. In sucul singuratic refuzul meu s-aprinde obscur hrăninău-mi buzele arse de dorinţe ce în adine îmi umplu şi-mi tulbură substanţa... Astfel mi-e gura plină de poftă ca un fruct din muslurile-absenţei precum stupid s-a copt, ca pulpa beată, pură, azi să ţi-o lase pradă.
şarpele verde
In noaptea unei străzi suspect e-aş vrea In jaf şi singe să-mi ard inima, Trufia dură-a cărnii s-o despoi, Ca o fecioară cu albi umeri goi Să te aştept în ceasul decrepit Cu mantia dorinţii-nc.ăluit.
Nebănuind vei trece-apropiat De braţul celei care te-a furat. Murdară, haina-mi ca un scut va sta Intre dezgustul şi iubirea ta.
versuri inedite • versuri inedite
Din gura mea de rugă şi păcat Cuvintele infame vor cădea.
Tăcuţi, ca două bestii moi sub bici,
Vom coborî-n taverne şi aici
Din văluri mincinoase ce-au căzut
Voi scoate-al trupului meu splendid luth,
Cu albe voluptăţi de nud semeţ
Şi frumuseţii ucigaş dispreţ.
Pe-ale dorinţei tale crude mări Văd spumele de moarte, remuşcări Şi, răzbunînd uitările ce duc In zbor spre alta ginăul tău năuc, Lăsa-voi fiara care-mi zace-n trup, In ura mea, puterea să ţi-o rup.
Iar cind uitarea mea te va fi stins, In umbra-mi castă tu vei zace-nvins Căci mină de femeie te-a răpus. — Cura îngereşte ne topim in sus, Pe-abjecia pernă capul meu sfinţit Se descompune pal şi mint uit.
Traducere de I. Negoiţescu
tineri prozatori * tineri prozatori 9
mihai drişcu
plimbare în martie
— Vii şi tu ? întrebă profesorul ridicîndu-se.
— E urît...
Pe drum era noroi, zăpada se topea. Cerul posomorit promitea o ploaie plicticoasă. Poate de aceea niciunul dintre ei nu avea chef de vorbă.
— Leneşule, spuse fata.
— Bine, merg...
Păşeau foarte încet, mai încet chiar decît se merge după un car mortuar. Drumul drept se înfigea în munte. Prin şanţuri curgea apă, iar cîteva livezi erau inundate. Nişte raţe aproape la fel de cenuşii ca şi apa, jnotau.
Ceilalţi doi priveau un pomişor. Din apă îi ieşeau două ramuri ş: reflectat în apă se vedea ca un x de tipar. Privi printre gene şi i so păru că pomii şi apa semănau cu nişte decupaje colorate dintr-o revistă pentru copii.
Le spuse şi lor, ea îl privi mirată şi procesorul mormăi :
— Ce idee...
Ar fi pariat că ei se gîndeau la nişte locuinţe lacustre şi la alte chestii exotice. în orice caz, dacă ar fi văzut ilustraţiile i-ar fi ciat dreptate.
Hotărî să nu se mai gîndească la nimic, fiindcă avea impresia că o să obosească şi mai tare.
Era un fel de somn al raţiunii care năştea aiureli inofensive... Nimeni nu îl putea condamna că, în joacă, compara bucăţile de pămînt umed ce ieşeau din zăpadă cu nişte porci negri ce pasc la pol ! Că mestecenii de pe dealul din stînga i se păreau fire din barba rară a unui înţelept chinez, că sălciile negre şi tunse semănau cu nişte babe îngropate în pămînt pînă la genunchi sau pînă la brîu, care ameninţau cu braţele descărnate pe cel care le pedepsise pentru cine ştie ce păcate din tinereţe !
îşi dăd i seama că nu mai mergeau pe drum cînd se împiedecă de nişte buşteni groşi, cojiţi. Fata şi profesorul o luaseră spre rîu, şi el îi urmase, mecanic, pînă se împiedecă de buşteni.
Pe rîu treceau bucăţi de gheaţă, prea mici ca să le poată numi sloiuri. Zgomotul apei, amplificat de uriaşa căldare în care se aflau, i! enerva, totuşi mergea pe gheaţă, chiar pe malul apoi, fiindcă aşa
tineri prozatori • tineri prozatori •
făceau şi ceilalţi doi. Lîngă mal. gheaţa avea o culoare albicioasă, mai încolo era verzuie ca un mucegai.
în apă se vedeau casele şi dealul şi copacii şi petele albe de zăpadă pe pămîntul negru, numai că toate erau răsturnate, babele stăteau cu mîinile în apă ca să se răcorească. S-au apropiat şi au văzut o formă săpată în gheaţă — de o frunză de porumb, — le-a spus profesorul.
Băiatul a găsit că seamănă cu un cirac cu barbă, un fel de Mefisto, fata, că e o balerină.
— Tertulian spunea că femeia e poarta diavolului, rîse băiatul, mulţumit ele o legătură atît de subtilă, dar văz'ind că celorlalţi nu le arde de comentarii, o luă înainte, hotărît să tacă.
întoarse capul şi îl văzu pe profesor legănîndu-se pe o bucată de gheaţă lipită de mal. Ea mergea încet, cu capul în pămînt. „Se joacă de-a copiii certaţi".
Ar fi făcut orice ca să termine cu tăcerea aceea penibilă şi cu zgomotul apei. Ar fi trebuit să urle, să bată două pietre una de alta, numai să termine cu tăcerea lor şi cu zgomotul apei. Dar hotă-rise să tacă. Şi el nu obişnuia să-şi schimbe hotărîrile, deşi ar fi avut chef să le povestească ceva caraghios, de exemplu despre colega de bancă de care fusese îndrăgostit.
Mergeau toţi trei pe drum, ei cu cîţiva paşi mai înainte alături, lungi, înţepînd cerul cu siluetele lor şi el, blestemîndu-se că i-a urmat în acea plimbare kilometrică şi plicticoasă, cu tăceri prea „încărcate de sensuri" ca să le poată înţelege fără să-şi bată capul. Nu era sigur că le-ar fi priceput chiar dacă şi-ar fi bătut capul.
Niciodată nu se simţise mai inutil. Desigur, era vorba de acel loc şi acel moment, nu aşa, în general.
începu să privească în jur. Văzu că se întorc. Se întoarse şi el, aşa că acum mergea înainte. Fata îl ajunse. Era curios ce o să-i spună. Ştia că n-o să tacă. Se întrebă dacă tuturor oamenilor mici de statură din lume li se pare o tragedie să fie obligaţi să meargă lîngă fete mai înalte. încercă să se consoleze — Napoleon n-a fost înalt — şi îşi aminti de un profesor, care, atunci cînd mergea cu soţia, îşi punea căciula numai pe virful capului, ca să pară tot atît ele înalt ca ea şi semăna cu un haiduc zurbagiu.
— De ce nu se poate spune pe lumea asta absolut tot ce gîndeşti, oftă ea. Nu era o întrebare ci o constatare.
— La ora asta nu sînt dispus să elucidez problemele omenirii.
44
tineri prozatori • tineri prozatori •
— Aş vrea să-i spun tu. aşa cum îţi spun ţie, tu, tu ! într-o tracţiune de secundă gîndise : „dacă spune de trei ori tu, e o proastă'-, dar ea a spus numai de clouă ori. Numără in gînd pînă la şaizeci, de fapt nu trecuse un minut fiindcă el numără mai repede, dar aşa făcea cînd era pus in încurcătură, prin pauza asta simulînd gîndirea sau o febrilă căutare.
— Nu văcl ce te împiedecă să-1 tutuieşti pînă o să te plictiseşti. Ea dădu din mvnă şi din cap în acelaşi timp, ceea ce probabil
voia să însemne „nu m-ai înţeles'' şi fugi spre rîu. Scrise sau desenă ceva pe zăpadă şi apoi sări pe bucata de gheaţă pe care înainte se legănase profesorul. O balansa puternic şi nu ar îi fost imposibil să cadă în apă.
Dacă ar fi căzut, se gîndi, ar fi trebuit să facă pe salvatorul şi cu ocazia asta ar fi văzut, ce zgîriase ea cu băţul pe zăpadă. Dar nu se întîmpiă nimic — afară doar de faptul că el se miră de ce devenise atît de curios.
•
Observă că începuse să se întunece şi se aprindeau luminile. Stăteau pe pod, sprijiniţi de parapet şi priveau apa murdară din care ieşeau ca nişte spinări de animale bizare urmele vechiului pod distrus în timpul războiului.
Era de-a dreptul plictisitoare tăcerea lor, aşa că se chinui să găsească un subiect de discuţie cît mai inofensiv.
Patru elevi ai unei şcoli profesionale se imîrteau cu bicicletele pe pod şi împiedecau trecătorii  aşa că ideea nu înţîrzia prea mult.
— Aştia-s bătuţi în cap, alt loc unde să-şi plimbe bicicleta n-au găsit ?
— Chiar nu ştii de ce merg numai pe aici ? se întoarse ea.
— Nu. Bănuiesc că nu e o crimă prea mare.
— Podul e singurul loc asfaltat în orăşelul ăsta şi bicicleta merge cel mai bine pe asfalt. Simplu, nu ?
•— Ce logică de biciclist !
Profesorul şi fata rîseră cu poftă şi el se gîndi cc oameni aiuriţi pot exista : o după-amiază tac şi pe urmă se strică de rîs cînd cineva afirmă că bicicliştii au logica lor.
Erau dincolo de pod. Mergeau în şir pe marginea drumului, fiindcă treceau multe camioane. Umbrele roţilor păreau că taie umbrele lor şi el îşi feri umbra. Totdeauna în astfel de ocazii avea senzaţia că este călcat de maşină.
— Intrăm şi noi ? întrebă profesorul cînd ajunseră în dreptul restaurantului. Intrară.
45
tineri prozatori • tineri prozatori •
Fata şi băiatul îşi şterseră ochelarii aburiţi. Băiatul constată că, fără ochelari, miopii au nişte ochi blegi. Nu era exclus ca şi ea să facă aceeaşi constatare, privindu-1.
Era multă lume şi se amuzară, fiindcă de tavan, între tuburile cu neon, erau agăţate lămpi cu petrol. Cîţiva oameni ii salutară. Recunoşteau pe cei care veniseră de la regiune ca să desemneze fruntaşi.
Ciocniră.
— Servus, zise profesorul.
— Servus...
— Servus ! şi el se sili să nu izbucnească îr rîs. Visul ei se împlinise atît de uşor !
Observă că paharul lui are gura puţin ciobită, îl întoarse şi apoi se lămuri că ea nu ştiuse ce obligaţie îşi luase cînd răspunse tot cu servus.
—- Acum ne putem tutui. Aşa făcea şi maestrul meu, la un pahar de vorbă.
Tăcură cîteva clipe. Era totuşi ceva solemn în afacerea asta. Ei nu erau încă studenţi, dar el se considera maestrul lor (asta fiindcă spusese „şi maestrul meu"). De fapt cam aşa era. Ei aveau şaptesprezece ani şi profesorul ceva mai mult de douăzeci şi cinci, aşa că ideea nu-i păru prea deplasată.
Văzu că ea clipea ceva mai des.
— Telepatie, îi şopti. Apoi, tare :
— Maestre, clă-mi te rog sarea. îşi dădu seama că nu avea ce face cu sarea, fiindcă nu beau bere şi auzi că ea refuză să-1 tutuiască.
Profesorul povesti despre nişte studenţi care au legat maşinuţa veche a unui profesor plin de bani de un copac şi cînd el a accelerat, funia s-a rupt şi maşina s-a izbit de un zid. Pe urmă a început să discute cu nişte cunoscuţi. Veni şi o profesoară, care avea unghii sîngerii şi fu obligat să-i sărute mîna.
Fata era tristă.
—• Nu pot suferi să se uite cineva la mine. Ştiu că nu sînt frumoasă.
Nu avea chiar atît de multă dreptate.
— Azi bufonii tăi sînt trişti.
— Cum ?
— Shakespeare numea ochii — bufonii inimii.
— Frumos, dar decît să te uiţi la mine, mai bine uită-te acolo, arătă un băieţel care umbla printre mese.
— Asta e prea lacrimogen. Copilaşul trimis de mamă să-şi caute tatăl care-şi bea salariul. E mai interesant dincolo.
Arătă cu paharul spre o masă din colţ unde un tînăr neobişnuit de  înalt,  cu  picioarele  încolăcite  în  jurul  picioarelor  scaunului, se
46
tineri prozatori « tineri prozatori •
căznea să toarne vin într-o lampă de miner. Era foarte concentrat şi avea un aer de farmacist, dar asta numai o clipă, fiindcă imediat vărsă vin pe masă, se supără şi restul îl bău dintr-o înghiţitură. Rîse şi ea.
Nişte indivizi făceau gălăgie în jurul unui acordeonist care cînta cu multe floricele un cîntec imposibil de identificat şi totuşi cunoscut, lung fiindcă o tot lua de la capăt. Ea tot n-a vrut să-1 tutuiască şi pînă la urmă au plecat.
Prin picăturile de pe lentilele ochelarilor, luminile semănau cu nişte stele din ilustraţiile pentru poezii. Camioanele treceau unul după altul şi ei se întorceau pe marginea drumului.
La fel umbrele roţilor tăiau umbrele lor, pe profesor de la gît, pe ea de la nas, iar lui îi striveau doar calota craniană. îi era tare lene, aşa că lăsă roţile să treacă peste capul lui.
Poate nu-i era chiar atît de lene, dar ca să se ferească ar fi trebuit să intre în şanţ.
ti. manea
puteam fi patru
Zilele pluteau peste noi albe — albul fierului încins — şi din ele sărea cîte un colţ care trebuia să ne înspăimînte, să ne fugărească sau să ne despartă.
Pădurea aştepta înserarea şi noi simţeam cu toţii foşnetele ei resemnate protejîndu-ne întoarcerea.
Am urmărit pachetul cum se roteşte în loc şi apoi se lasă purtat ele ape în rătăcirea care trebuia să ne apere de bănuieli. Mai eram convinşi că dacă lîngă improvizata noastră locuinţă nu se vor descoperi nici pene, nici urme de sînge, nici măruntaie risipite noi scăpăm de urmări şi de bănuieli. Nu ştiam că bănuielile aveau să se strîngă în jurul nostru nepăsătoare de dovezi, inconjurîndu-ne treptat şi definitiv pînă vom înţelege că putem rezista oricum, că bănuielile nedorite nu se vor risipi nicicînd dar că vom rezista şi aşa, învăluiţi în perdeaua lor pestriţă şi mereu schimbătoare.
Am urmărit pachetul rotindu-se şi gîndeam că dezordinea de spaime care subţia zilele şi nopţile — spaimă de oameni,, de păduchi, de şenile, de foame — va fi pînă la urmă neputincioasă, fiindcă eram
47
tineri prozatori • tineri prozatori •
mereu trei, chiar patru şi aveam privirile ocrotite de siguranţa că sîn-tem mereu trei, chiar patru. Am urmărit pachetul rotindu-se în loc şi gîndeam că e zadarnică în faţa noastră chiar şi ispita de linişte în ameţeala de leşinuri mirositoare cu care pădurea încerca mereu să ne cheme sau să ne adăpostească şi e zadarnică şi inutilă şi chiar tristă viclenia cu care îmi pîndea vreo clipă de singurătate sau de îndoială, viclenie înceată de copaci, de pămînt şi de frunze şi de treceri de anotimpuri, fiindcă noi rezistam solidari la fel de siguri şi spaimelor necunoscute care îşi încercau otrava spre noi şi refugiului pădurii, liniştitor şi verde, fiindcă nu trebuia decît să fim împreună şi eram siguri că niciunul nu va trăda.
Aruncasem pachetul învelit în ziar şi după ce se roti în loc fu mîn at de curent şi acum puteam pleca, dar am rămas nemişcaţi şi agăţaţi cu privirea de apă, fără să ştim de ce, agăţaţi fără rost cu privirea de apa pe care o bănuiam rece şi am simţit că mama zîmbeşte protector la tot ce făcusem şi întinde mîna peste mina lui, să-1 mîngîie şi el răspunde, nu mîngâierii, ci zîmbetului şi zîmbeşte şi el, tace privind apa   şi   se   hotărîse   în   sfirşit   să   ne   elibereze   pe toţi.
— Gata, putem merge....
Dar parcă asta nu era deajuns, nimeni nu se mişcă, stăteam aiuriţi şi nefolositori, lăsînd iar clipe să treacă fără să ştim şi o mînă, alta decît cea care îl mîngîiase pe el, o mînă fierbinte mi-a alunecat prin păr şi deşi ştiam că — după tot ce nu reuşisem să dovedesc — va fi caraghios să fac pe bărbatul, ştiam însă că trebuie să mă desprind primul şi fără să mă eliberez de mîngîierea care îmi încîlcea pârul am spus tuturor şi pădurii :
— Hai, Finlanda...
Am pornit-o noi doi înainte şi mergeam în pas cu Finlanda, atent la mîna ei care se juca uitată în părul meu sălbăticit. Li se părea curios că îi spuneam numele întreg, toţi îi spuneam Fina sau Anda sau chiar Ada. Era un nume caraghios — Finlanda •— şi fusesem sigur că toţi copiii vor striga zgomotoşi pe urmele ei, fericiţi că pot rîde de un nume care el însuşi părea o poreclă dar copiii n-au strigat după ea sau poate se pregătiseră să strige şi cînd a apărut în mijlocul lor au privit-o miraţi, căulîndu-şi cu o seriozitate grăbită alte rosturi printre pietrele drumului. Numai eu mă jucam cu numele ei întreg, îl pronunţam clar şi cîntat şi răcoros şi ea îmi răvăşea părul distrată.
Puteam fi împăcaţi cu toţii de această întoarcere pentrucă se împlinise neaşteptat şi cu o limpezime rîvnită îndelung întreaga aventură căreia ne dedasem cu o atît de prudentă plăcere, începînd din noaptea trecută şi pină în zorii zilei care acum se încheia. Dar mîna fierbinte a Finlandei nu mă  putea abate din  tristeţea de a nu fi
48
tineri prozatori • tineri prozatori •
desăvîrşit victoria aşa cum o dorisem. Căutasem gestul care să fie steag colorat în roşu şi în verde şi în alb şi în galben, steagul victoriei şi al victoriilor viitoare, gestul stăpînit şi leneş cu care să dau drumul încet, plictisit, fără nici o grabă şi în silă, dispreţuind emoţia care ne stăpînise şi ne stăpînea, să dau drumul fără nici un chef pachetului compromiţător ascuns toată ziua şi destinat a fi pierdut. Meritau ei bucuria acestui gest şi meritau spaimele noastre puterea acestui gest şi merita refugiul pădurii avertismentul acestui gest şi meritam eu efectul formidabil al acestui gest, la amintirea căruia aş fi putut reveni ca la un ţărm liniştitor în săptămânile grele ce aveau să vină şi în care trebuia dovedit mereu, că noi trei sau chiar patru eram mai tari decît tunurile şi păduchii şi spaimele care ne goneau, mai tari decît păduchii şi gloanţele şi pădurea şi ispita joasă a cărnii de pasăre furată.
Dar fusesem prea stăpînit de emoţia plăcerilor repezi şi numeroase prin care trecusem într-un răgaz atît de scurt, totul fusese neobişnuit şi dorit cu panică şi presiunea acelei nopţi şi acelei zile s-a văzut prea repede prin mine, cînd — la citeva clipe doar după ce ne oprisem pe podul şubred de lemn, depărtat de satul străin şi poate ostil — am dat grăbit drumul pachetului spre apa repede şi limpede, mîntuit de calvarul emoţiei prelungite şi apăsat de meschinăria acestei grabe neputincioase.
Pachetul învelit în ziar, plin de pene şi măruntaie inutile şi amestecate cu sînge se rotise doar o clipă şi atunci cu siguranţă că ei nu s-au gîndit decît la supa aurie şi friptura ameţitoare, pe care o mîn-caseră toţi în miezul nopţii şi după aceea, pînă spre zori, preiungin-du-ne nesperata sărbătoare începută imediat după inserare. Sărbătoare lungă : pînă am prins-o, am tăiat-o, am jumulit-o de pene şi abia apoi fierberea în clocotul vesel al apei şi miraculoasa prăjire în undelemn, prelungind astfel spre ziuă ameţeala tuturor acestor etape fantastice în care fuseserăm stăpîniţi pînă la uitare de vraja mirosului rememorat de carne.
Ei nu se gîndiseră desigur în clipa cînd pachetul pleca repede dus de firul apei şi risipind urmele nelegiuitului ospăţ învălmăşit, decît la aceste etape ale sărbătorii care se încheia, fiindcă nu bănuiau că eu pregătisem şi ratasem cealaltă şi adevărată sărbătoare, actul care trebuia să compenseze în ritual şi încetineală graba pofticioasă dezlănţuită în ajun.
Ne întorceam acum spre casă alintaţi de foşnetul apei şi de curgerea serii ce tulbura pădurea într-un mod care răspundea nelămurit în fiecare dintre ei, în fiecare dintre ei trei, fiindcă eu nu mă mai puteam gîncli decît înapoi, la şansa care mi se dăduse de a intra în
49
tineri prozatori • tineri prozatori •
stăpînirea unei iegende necesare pe care o ratasem, nepriceput şi emoţionat.
în ei însă simţeam cum se împrăştie glndurile şi se fugăresc şi cum le caută prin preajmă cu gesturi zăpăcite şi haotice, lăsîn-clu-se prea uşor sleiţi de îmbrăţişarea serii foşnitoare şi aşa făcea şi Finlanda care trecea mina prin părul meu fără să-şi dea măcar seama, mingîind aerul care scălda trupurile noastre şi mai ales trupul ei înflorit, părăsit leneş în voia valurilor proaspete de răcoare şi brad care o ameţeau pătimaş.
Ei mergeau în urma noastră poate la fel de absent şi Finlanda a început să glumească cu mine şi eu am înţeles că i se pare nefirească tăcerea care stă între noi patru şi am răspuns glumelor ei aşa cum ştiam că vroia, rîzînd nestăpînit şi tresărind de bucurii revărsate.
Dar n-am putut realiza tot rîsul prelungit aşa cum desigur ea voia şi acum, fiindcă şi asta mi s-a părut nefiresc şi mi-am amintit că prea deseori face aşa. Şi mi-am amintit de povestea cu rochia mamei, cu materialul greu găsit şi nici nu ştiu cum plătit sau răscumpărat de tata şi felul cum el i i-a întins bucuros de bucuria ei, spunîndu-i că de doi ani umblăm în zdrenţe, să-şi facă şi ea o rochie. Cum ea 1-a privit lung şi întrebător, înţelegînd nu ştiu ce, care nu o bucura şi i-a răspuns că ei nu i-ar mai sta bine, a slăbit prea mult ele cînd cu războiul şi cu mutatul ăsta prin străini şi 1-a luat totuşi şi s-a dus chiar ea la Finlanda, în celălalt capăt al satului străin, unde locuia c;u părinţii ei şi i-a dat materialul şi Finlanda şi-a făcut rochia din care se mişca plutind şi înmărmurind orice apropiere. Cum în seara în care a venit la noi cu rochia cea nouă s-a lăsat tăcere peste toţi şi cum a început tot aşa să glumească cu mine şi eu am rîs. Am rîs ca prostul, am rîs ca prostul şi noaptea trecută după ce se termina jumulitul găinii şi mama m-a trimis s-o chem şi pe ea să mănînce şi m-am dus în celălalt capăt al satului, deşi noi trei eram destui iar ea abia venită a început să glumească cu mine, să-mi risipească părul cu mîna ei fierbinte, parcă scoasă din jăratec.
Mi s-a părut ciudat că rîd aşa ca prostul şi mi-am Înţepenit rîsul şi m-am întors să-i văd, dar nu mergeau alături, ci unu! în spatele celuilalt, neprivind copacii sau apa, ci privindu-şi doar paşii mărunţi cu care înaintau în urma noastră.
Am înţeles că nici auzul nu şi-1 lăsau ademenit de pădure sau de noaptea care se furişa de sus şi de jos şi din lături, fiindcă păreau că nici nu mai sînt şi trec doar, iar eu eram sigur că rîd ca prostul şi că Finlanda mă mîngîie aiurea şi mi-am eliberat brusc părul răscolit, dar ea nici n-a observat pierdută în deliciile înserării, cum mi se părea mie sau în alte reverii neînţelese.
50
tineri prozatori • tineri prozatori •
Am întors din nou capul să-1 privesc pe el care venea imediat după mine, să-i atrag atenţia şi într-adevăr a ridicat privirea şi s-a uitat la mine drept şi opac, fără a se feri în vreun fel, aşa cum te uiţi la un orb sau cum vorbeşti despre cineva care nu înţelege şi care merge totuşi alături. Am continuat citi va paşi cu privirea întoarsă în ochii iui, în focarul lor dorit neliniştit şi in care nu găseam nimic care să mă îndreptăţească să-i privesc curios şi fără rost, mi-am rotit iar capul înainte şi atunci o dungă învinsă de soare şi de lumină limpede fulgeră pădurea printr-un loc liber de copaci şi toţi ne oprirăm — Finlanda se opri prima — strînşi lîngă severitatea protectoare a copacilor şi rezemaţi în această ultimă dureroasa strălucire a zilei şi în tăcerea care plana cu înserarea din pădure.
Nu ştiam dacă se vor lăsa pierduţi de viclenia izbutită a pădurii sau vor rezista sau mă vor ajuta pe mine să rezist şi să-i regăsesc, dar am rămas pierdut şi prostit în loc, uitînd de pod şi de toate şi simţijnd abia tîrziu, ca în vis aburit cum Finlanda se desprinde de lingă mine şi pleacă tăcută şi cum rămîne în urma ei o linişte de aer şi cum trec clipe de aer şi de uitare şi cum iar se desprinde o arătare de fum şi pleacă şi râmîn pierdut, singur cu toată povara tristă şi bolnavă care-mi spărgea coşul pieptului, pe care nu voiam s-o înţeleg şi. de care nu aveam nevoie.
Nu mai ştiu cît am stat cu mîna pe coaja aspră a copacului, atent !a golul care se căsca în jur cuprinzător, clar trecuseră clipele lungi ca într-un somn grăbit şi cînd am ridicat ochii am văzut ordinea în care venisem stricată şi Finlanda se depărtase mult. tot absentă şi nu prea în urma ei se depărta şi el. prins parcă în frunze şi în lumina ruginie a părului ei fluturat.
I-am privit cum părăseau absenţi totul, am vrut să-i strig şi abia atunci am găsit-o pe ea, chiar alături de mine, dar întoarsă cu spatele, lipită greu de copac, poate singura cu adevărat prinsă in lăcomia de mirosuri şi adierea pădurii ce se lăsa pradă leneşă nopţii.
Ratasem fără drept ele iertare tot ce trebuia să fac la pod şi abia acum mi se oferea un nemeritat prilej de reabilitare şi am hotărît înfiorat să-i dăruiesc o compensaţie pentru uimirea pregătită dar eşuată lîngă pod şi .m-am ascuns după un copac, ferm să nu mă las învins de grabă şi să stau acolo, pînă cînd odihna ei va avea nevoie de zîmbet şi mă va căuta zăpăcită de îngrijorare şi cînd mă va găsi — într-un foarte tîrziu — se va dărui extenuată bucuriei copilăroase şi tandre pe care o uitase de atîtea luni, rîsului ei rîvnit. Am rămas tăcut kilometri, poate mii de kilometri de clipe care curgeau lîngă nemişcarea mea, ascultînd frunzele şi răsucind iarba dar timpul parcă nu se mai termina şi mi s-a făcut iar frică de propria mea nerăbdare, de
51
tineri prozatori • tineri prozatori •
pădurea care aştepta vicleană să am nevoie de dînsa şi n-am mai putut stăpini hotărîrea grăbită de a lichida totul, convins că a plecat după el şi după Finlanda fără ,să-şi dea seama de mine şi de pădure.
Am privit înspăimîntat drumul din liziera pădurii dar nu era acolo şi mi-am întors privirea şi am văzut-o din nou în acelaşi loc şi m-am furişat ca nu cumva să mă audă, să trec în faţa ei, s-o pot speria, să-i provoc uimirea răsplătită cu veselia mult aşteptată şi-apoi să pornim grăbiţi şţ voioşi, mulţumiţi de fantastica zi ce a trecut şi ignorîndu-i pe cei doi, pe Finlanda pierdută în zare şi pe el care o urma stînjenit de flacăra părului ei ruginiu.
Am ajuns în dreptul copacului, în dreptul ei şi a frunzelor de care se mîngîiase, gata să strig şi n-am mai avut vreme în faţa ochilor şi a obrazului ei ştiut, straniu adiat de înserare şi de lacrimi, lipite una de alta, venind mereu cuminţi şi mari ca să limpezească fiinţa ei pierdută toată pădurii înalte care trecea liniştită în noapte...
ioana or lea.
primul peşte mort
Copilul se răsuci pe lemnul călduţ al pontonului, potrivindu-şi jumătatea feţei cu ochii, în golul unei scîncluri lipsă. în apa verde se mişcau peşti mărunţi, despre care ştie că, afară, ar fi fost şi mai mici. îşi scufundă mina în apă. Neaşteptat de albe, cele cinci degete se mişcau moaie, subţiate, braţe decolorate ale unui animal acvatic. Peştii nu păreau să se sinchisească şi continuau să înoate în linii iuţi, deodată frînte şi reluate. Copilul şi-a scos mina din apă şi privind-o, a încercat să afle cît de mici erau peştii, apoi fărîmă o bucată de pîine. Firimiturile coborau într-o formaţie strinsă de puncte albe şi peştii au svîcnit printre ele. Era un joc. descinderea rotundă a gurii, o mirare nepotrivită. Cînd firimitura era prea mare, se aruncau asupra ei, încercau s-o apuce apoi. scurt, o depăşeau, pentru a se întoarce în plină viteză. Firimiturile coborau mereu, aşezîndu-se îmbibate în apă şi devenite transparente, pe algele liniştite care se împodobeau cu ele ca mici pomi de crăciun.
— Cîrligul mă-ti !
52
tineri prozatori * tineri prozatori
Copilul tresări şi privi spre colţul pontonului, acolo unde pescuia un bărbat îndesat, cu o bască veche aşezată strînib pe capul dreptunghiular. Cu acelaşi ten paşnic pescarul mă înjură o dată şi spuse :
— Ceva grozav, ce fură nada...
Copilul nu ştia dacă lui îi vorbise şi tăcu, omul aruncase din nou undiţa.
Pe jumătatea pontonului era întinsă o pătură cenuşie peste care zăceau patru trupuri dezbrăcate, lucioase. Unul dintre ele se mişcă puţin şi o voce de bărbat întrebă :
— Tot n-ai tras nimic ?
Omul care pescuia îşi supse buzele peste dinţi şi se auzi un sunet ascuţit ca un piuit.
■— A prins peşte ?
Şi trupul tăiat de două fîşii galbene se îndoi în unghi.
Copilul nu vedea faţa femeii ascunsă de pălăria ciudată semă-nînd cu şerveţelele croşetate, pe care mătuşa le punea pe scaunele din camera de musafiri, dar degetul cu unghia roşie ţinti spre pescar :
•— Splendid, văd că ai prins o mulţime de peşti.
Omul aruncă o privire dispreţuitoare borcanului cu etichetă rotundă „dulceaţă de vişine", pe jumătate plin cu apă, în care se învîr-teau trei peşti.
— Sînt de azi dimineaţă.
Continuă să pescuiască, cele patru trupuri nu se mai mişcau deasupra păturii cenuşii. Era cald şi copilul se aruncă în apă.
Cînd s-a întors pe ponton, omul cu undiţa punea o nadă nouă. In borcanul cu etichetă erau tot atîţia peşti ca înainte, dar ceva părea să se fi schimbat şi întinzîndu-se pe burtă, copilul privi în borcan.
Alunecările peştilor se retezau în pereţii de sticlă. înotau mereu cu mişcările existenţei lor, în apa din care dispăruseră culorile lacului. Numai cozile se legănau mai lent. Unul din. ei îşi pierdu forma perfectă, se lăţi, se subţie. clătinîndu-se pe muchia devenită nefolositoare a trupului său înotător. Copilul văzu cum încet, foarte încet, se răsucea, şi burta lai albă pluti deasupra apei, acolo unde înainte fusese spinarea nervoasă. Ceilalţi înotau mai departe, sacadat, fără să ocolească trupul celuilalt, fără să-1 atingă, şi copilul se simţi dezgustat de ceea ce credea că e liniştea lor.
— A prins, a prins !
Era vocea femeii cu pălărie ciudată. O sclipire argintie în aer, apoi, mic, peştele căzu peste pătura cenuşie.
— Ce frumos e ! — spuse cineva.
53
tineri prozatori • tineri prozbtori •
Omul care pescuia, rise :
— E foarte mic, dar precis sparge ghinionul ! Atîtea ore. să nu prind decît stîrpitura asta !!
Cei patru zăcînd ia soare au înconjurat peştele şi copilul nu 1-a mai văzut. Pe urmă unul cîte unul s-au întins din nou, femeia a plecat ultima, după ce şi-a trecut degetul cu unghia roşie peste trupul svîcnind. Toţi patru stăteau cu faţa în jos, priveau spre lac şi tălpile lor se înşirau gălbui, cu pielea întărită la căicîie. De partea cealaltă a păturii se zbătea peştele.
Culcat pe burtă, ca la început, copilul se tirî spre el şi se opri sprijinindu-şi obrazul în pumnul strîns. Era foarte argintiu peştele, mai argintiu decît tot ce văzuse băiatul pînă acum şi se întrebă dacă îl doare. Coada irizată roşu se încorda săltînd trupul solzat, azvîrlindu-! clin nou pe firul aspru al păturii. Capacele urechiior, pe care tatăl său ie rodea întotdeauna la peştele rasol, gîfîiau scurt. Răsturnat pe o parte, semăna cu peştii din cărţi şi copilul ar fi putut să-1 deseneze urmîndu-i conturul. Avea un singur ochi, cerc negru înconjurat de un inel portocaliu şi tot ceea ce se numea ochi era nemişcat, deşi aparţinea celui care nu poate sa respire pe uscat.
„Peştii nu pot respira pe uscat, de aceea mor", îi spusese odată un prieten al tatălui său, care îl luase cu el la iazul plin de peşte al comunei vecine. Ce peşte mult au prins atunci, şi mare ! Prietenul tatălui său îi ţinea într-o pungă de nailon scufundată în apă. Cînd plecau acasă, storcea pungile de nailon, din care curgea un firicel subţire de apă şi peştii coborau spre fund acolo unde scădea apa. Toată ziua aceea se jucase cu un băiat roşcat. Striga mereu „leapşa, leapşa" şi cînd era gata să-1 prindă, se chircea strigînd ; „pe ouate !". Pînă la urmă tot 1-a prins.
Copilului îi plăceau peştii prăjiţi, erau cu totul altceva decît peştele argintiu săltînd deasupra păturii cenuşii. Se gîndi să-1 arunce în apă, dar îi era teamă că omul cu undiţa se va supăra şi afară de asta vroia să vadă ce se întîmplă.
Ochiul negru cu cerc portocaliu era mereu nemişcat şi băiatul ar fi putut să-1 apese cu un vîrf ascuţit, poate că nici nu era ochi. Peştele argintiu deschidea gura rotundă şi copilul amintindu-şi de gurile mirate ale celor care înotau, puse lîngă ei o firimitură de pîine Peştele svîcni şi căzu peste firimitură.
Pe lac trecea o barcă în care erau doi oameni şi un braţ de stuf verde, revărsîndu-se pînă aproape de apă. Vorbeau tare, apoi unul dintre ei rîse, băiatul îi urmări cu privirea pînă l-au durut ochii, din cauza soarelui culcat pe apă. Peste cîteva zile trebuia să plece acasă.  Ca  întotdeauna  mătuşa  avea  sâ-i  dea  borcane  cu dulceaţă
54
tineri prozatori • tineri prozatori •
de căpşuni şi de vişine, pentru că mătuşa era soră cu mama. Mama îi păstra lui dulceaţa, dar el nu ştia dacă va mai putea mînca vreodată dulceaţă de vişine.
Peştele svîcnea mai încet, trupu! lui nu mai era foarte argintiu. Luă apă în palmă şi îi stropi ; picăturile s-au scurs peste solzi, prelin-gîndu-se în pătura cenuşie unde au format o pată de culoare mai închisă. Deodată peştele a început să tremure, ca şi cum i-ar fi fost frig, era altfel decît pînă atunci şi copilul speriat se ridică în genunchi. Dacă nu i-ar fi fost ruşine, ar fi strigat. Pe urmă, carnea argintie a rămas nemişcată şi ochiul niciodată clipit, numai inelul portocaliu s-a aprins mai tare. Copilului, culoarea i se păru minunată.
A mu-rit '.
încercă să-şi amintească de toţi cei despre care i s-a spus : „a murit". Unchiul Nae, îşi trăgea dinţii stricaţi cu aţa pusă în şapte şi îi adusese odată un fluier cie lemn, pe care i 1-a luat mama şi nu i-1 dădea decît cînd nu era tata acasă. Mai era fetiţa cu funde. Fugea mereu la oraş. La fel a fugit şi cînd a călcat-o maşina. Şi cîinele cu blana adunată de scaieţi, vecinul înjura că a fost otrăvit. Mai muriseră şi alţii, dar acum îi uitase.
Omul care pescuia îşi strînsese undiţa. Ţinînd într-o mină borcanul cu etichetă rotundă „dulceaţă de vişine" şi peşti, se pregătea să plece.
— Nene, pe ăsta nu-i iei ?
— Prea mic ! — răspunse hotărît omul fără să-1 mai privească. Argintiu peste pătura cenuşie, nu semăna cu nici un alt peşte
de pînă atunci şi copilul întrebă încet :
— Ce se face cu un peşte mort ?
Femeia cu pălărie, ca şerveţelele croşetate ale mătuşii, îl privi curioasă în timp ce se răsucea cu faţa la soare.
— Ce spui dragă ?
— Ce se face cu un peşte mort ? Femeia înşiră .
— Se prăjeşte, se fierbe cu oţet şi foi de dafin, se prepară saramură şi. altele.
— Ştiu — spuse copilul — dar e un peşte care a mu-rit. Femeia înălţă din  umeri, se întinse pe spate, potrivindu-şi sub
cap papucii cu tălpi de lemn. Şopti unuia dintre trupuri :
— E cam prostuţ băieţelul...
Copilul plecă, lăsînd acolo, deasupra păturii cenuşii, peştele cu inel portocaliu. Ar fi vrut să plingă, dar era ca şi cum mai aştepta ceva.
55
tineri prozatori • tineri prozatori •
dan muiaşcu
în faţa morţii trebuie să fii moi
Cîrlige de sunet, respiraţia cafelei, cuvintele înnăbuşite de promisiuni.
Generalul avea mereu senzaţia că pămîntul este instabil, că se prăbuşeşte şi pretutindeni flăcări asemeni unor fuste tulburi, apoi alcoolul inutil, în cantitatea prea mare, prin care se speră depăşirea groazei.
Femeia cu ciorapii roşii rîdea.
Şi dintr-o dată generalul i-a simţit mirosul de maidan al încleştărilor, al orelor obscene.
Şi i-a văzut şi dintele acela cariat ; al treilea din dreapta sus.
Revolverul generalului s-a ciocnit de medalionul galben dintre sînii lăsaţi ai femeii. împuşcătura. Surprinzător lucru. Femeia a murit cu graţie, iar generalul s-a gîndit : cei care par întotdeauna impuri, mor cu graţie. Şi a lăsat pistolul pe masă printre ţigări, mânuşi albe şi creioane colorate.
Pulpa dreaptă a femeii — singură, solidă, îi întîinea oblic drumul.
Şi pentru trei sferturi de minut, regreta faptul că nu intuise nobleţea din seva acelei femei, sau măcar din gesturile ei.
Ningea.
Pămîntul continua să se prăbuşească.
Tar generalul îşi amintea de filozoful chinez care afirma că dacă spiritul nu este sensibil, el dispare. Ningea unitar.
Maşina albastră a Generalului a frînat peste o pereche de ochelari ridicoli în zăpada mustind de ulei şi benzină şi închegată de sîngele aburit ca un compot de căpşuni.
Generalul şi-a amintit iarăşi de femeia aceea pe care i-o aduseseră în biroul fostei „Operete" a oraşului.
Părul roz şi ochii cenuşii. Era tot ce realizase femeia aceea în 37 de ani de viaţă. Ningea. Şi în maşină mirosea a usturoi.
Şoferul cu obrajii scofîlciţi. Un tanc depăşea maşina în viteză.
Cineva  semnaliza   la  cîţiva  paşi  de  bariera  oraşului. Explozii.
Aşa dar groaza se micşorează, atunci cînd pericolul evident se măreşte.
Aşa dar numai cei puternici sînt ucişi. Cei slabi, laşi, nehotărîţi îi înfrîng pe cei puternici. Oare pretutindeni ? Şi de ce ? Lumea să fie doar ciclul armonic al paradoxului.
56
tineri prozatori • tineri prozatori •
Şoferul cu obraji scofîlciţi îşi ţuguia buzele ca şi cum ar fi vrut să fluere. Dar nu-ndrăznea. Generalul întoarse capul. Arbori blonzi, ca nişte pereţi văruiţi proaspăt, dar neluminaţi.
— Fluieră, dacă vrei...
Şoferul încleştase fălcile şi probabil că-i venea tot mai greu să înghită.
— Ţi-am spus ! Fluieră, dacă vrei...
Oamenilor nu le plac poreclele. Şoferul acesta era poreclit „Car-diacu"...
Da, cei puternici şi cruzi sînt ucişi întotdeauna. Şi gloria seamănă tare mult cu Ruşinea. Explozii.
Obligată să frîneze, maşina albastră împrăştiase o grupă de infanterişti, înjurături alambicate.
— Ce-aţi înnebunit ?! înăuntru e Generalul Explozii.
Cinci culori orbeau vederea. Cinci sunete asurzeau.
Un avion cădea undeva, peste o catedrală, sau poate peste un teren de footbal.
Şi la orizont, munţii turtiţi ca nişte foaie.
— Ştii să skiezi, şoferule ?
— Nu, să trăiţi.
— Dar copiii tăi ?
— Nu cred, să trăiţi...
— De ce ?
— Noi locuim pe malul mării, să trăiţi...
— înţeleg.
Numai ceea ce există în mod exclusiv pentru sine, poate exista infinit. De pildă, cerul. Omul, nu.
Femeia cu ciorapii roşii, cu părul roz şi ochii cenuşii era fără-ndoială capabilă să gîndească ceva foarte asemănător, deşi cu alte cuvinte, în preajma unei morţi pe care cei mai mulţi nu şi-o aleg singuri.
Maşina frînează din nou. Alte explozii.
Culori, sunete, suflu vast, zgomote-nfundate, sparte, schije fierbinţi zgîriind parbrizul. Dar vasul de lut se opreşte intact în zăpada pe care s-a-ntins o ferigă de sînge. Ambalînd, maşina trecea peste vasul de lut, însă infanteristul mort continuă să respecte pînă şi cioburile de lut.
Omul seamănă din ce în ce mai mult cu o easă în care se deschid într-una o mulţime de uşi şi de ferestre, dar care râmîne totuşi întunecată în odaia din mijloc.
57
tineri prozatori • tineri prozatori •
Viteză. Viteză.
Pură ca şi contemplarea.
Ningea ca-ntr-o risipă de forme fără forma.
Cafeaua păstrase izul bucătăriei, al bucuriei limitate, dar atît de trainice.
Ah, făţărnicia atît de profundă a cugetării...
Ce bine e să fii naiv !
Altă maşină. Frîne sincrone.
— Flancul drept e în derută...
— Şi maiorul de la „Brigadă" ?
— A fost ucis... Cînta colinde şi o schijă i-a sfîrtecat beregata...
— Cînta colinde ?...
Oamenii simpli ştiu că nu trebuie să se teamă.
— Accelerează... Opreşte lîngă tancul cu aripa pictată...
— Am înţeles, să trăiţi !... Explozii.
De teama haosului oamenii devin bucuroşi. Tancul cu aripa pictată. Chepengul calm. Toţi oamenii ar trebui să fie plini de lumină, dar cum să fie astfel cînd ucid ? Generalul se sufocă.
— Foc !
Tancurile se desfac în segmentele unui python de stincă. Măguri identice. Manevră largă.
— Postul de radio nu mai funcţionează ' Da, numai cel ce nu luptă rămîne neînvins.
— Foc !
Să vorbim mai puţin. Firesc. Moartea e aici. Omul, îşi egalează uneori propria moarte şi în acea clipă tot ceea ce e vid în om se umple cu Adevăr, numai că omul nu mai are nevoie atunci de Adevăr.
Dat tot ceea ce era nedesăvîrşit în viaţă, devine desăvîrşit în moarte.
Oricine s-a ridicat în vîrful picioarelor ca să privească, nu poate sta mai mult decît oboseala.
— Sîntem izolaţi de grosul armatei '.
— Foc !
Moarte ? Repaosul ? Şi dacă repaosul ar fi miezul mişcării ? ■—• Sîntem încercuiţi '
— Foc !
— Dar...
— Foc !
Tancul în convulsii ritmice. Zăvoare de fulgi. Măgurile părăsite. Tirul duşmanilor-precis.
58
tineri prozatori • tineri prozatori •
Generalul .
— Poate dacă v-aş părăsi, v-aş salva !
Tone de obuze. Pămîntul naşte gropi. Femeia cu ciorapii roşii ar fi fost oare în stare să moară cu tot atîta graţie şi aici ?
— Foc !
Moartea frige. Şi nu face greşeli. Nu există nici un orn care cu-noscîndu-şi eroismul să rămînâ modest. Mai ales în faţa morţii n-ai voie să fii modest.
— După ce mor să mă urcaţi pe umerii voştri şi să deschideţi turela în aşa fel încît să mă vadă toţi tanchiştii mei... Să-i faceţi să mă creadă viu !... Aşa vom cîştiga ! Marile victorii au nevoie de iluzii...
Aşa au făcut.
Şi au învins pentru că erau siliţi s-o facă.
Iar Generalul mort, primea din turelă onorul trupelor sale. Generalul care spusese :
— în faţa morţii nu trebuie să fii modest ! Urale.
Femeia cu ciorapii roşii.
Şoferul care nu-ndrăznea să fluiere şi nu ştia să skieze.
Soldatul cu vasul de lut.
Moartea.
Urale... Urale... Urale...
ion dumitru teodorescu
aşteptînd prilejul unei zile în care.
Stai în întuneric ascultînd lungit şi abia te distingi — pată informă, abia perceptibilă, abia palpitîndâ. acolo, în patul de lîngă segmenţii caloriferului. Te ghicesc după miezul galben, minuscul, al ţigării... Am încă mîna pe comutator : un infim efort... Ce mă reţine oare ?... Un infim efort şi te-aş descoperi, ştiu, stînd cu genunchiul la gură... ; mîna îţi atîrnă moale ; mineca prea largă a pijamalei — bizara ta pijama roză, cu girafe şi lei şi mingi — ţi-o ascunde... Şi ţigara, se înţelege, ca o nelipsită terminaţie nervoasă, fumegîndă, a braţului aproape de duşumea...
59
tineri prozatori • tineri prozatori •
...Lîngă comutator plimbînd mîna pe suprafaţa lucioasa a plăcii... Termin repede, neliniştită şi cu asta ; nu ştiu ce-ar trebui să urmeze, aşa că o clipă pendulez în sorbul nehotârîrii, atît de puţin, şi, iată cum mîna cade, nici intenţional n-am schiţat gestul răsucirii, butonul rece, neted de atîta întrebuinţare, piat. puternic curbat, râmîne ghicit doar, aici, în mijlocul plăcii pătrate : n-am făcut gestul ; nici nu-1 regret ; pendulez în întunericul care ne desparte, pendulez.
•
...De-acum totul ar putea deveni atît de simplu pentru mine, abandonul acesta care seamănă cu uitarea şi care nu e încă uitare. Ce mă reţine oare ! Dar ştiu că-rni pretind imposibilul : în clipa imediat următoare răsucirii, (butonul rămîne la locul lui) aş regreta.
•
...Caut un făgaş de apropiere, încerc să găsesc un mobil, orice, care să trezească apele amorţite din mine, piatra zvîrlită, ceva, fleacul acela infim, un gest, un surîs, o vorbă, orice, care să mi te readucă şi-n care să fii tu, cel de dinainte, cunoscutul, prietenul, poate...
Atît de bine îţi cunosc gesturile : umerii tăi ridicaţi în zvîcnirea iritată ; felul cum calci ; cum saluţi ; uşor înclinînd capul spre stînga, deodată rigid, cînd parcurgi, furişat, cu privirea, ocolind-o mereu, pe cea care trece şi care te fixează uimită, oricum uimită, pînă la stupoare ; felul în care îţi netezeşti părul cu nelipsitul tău pieptene galben şi îmbîcsit şi rămas jumătate ; orice, dar să vii întreg, aşa cum te-am cunoscut, nefalsificat ele tine şi împrejurări.
•
...Deodată, fără veste, dorinţa mistuitoare de-a te vedea. Ridic hotărîtâ mîna. spre comutator... Bine că mă opresc la timp doamne, dac-aş fi răsucit ? Respir zgomotos, prea agitat ; bine că m-am oprit la timp. Ce rost... Şi-apoi, nici nu ţin să forţez lucrurile, de ce le-aş scoate din făgaşul lor ?
Aşadar, întunericul ne apără de noi înşine ; aşadar ne apără, ne ascunde, dar ne şi măsoară... Pipăi cu mîna — sînt în colţul format de dulap şî zidul îngust, pînă unde începe uşa — pipăi cu mîna şi găsesc rama de sus a dulapului de care mă încleştez : voi fi ferită de-a mai aluneca spre parchet, încetez chiar cu alunecarea şi asta, e, oricum, o victorie a mea, pe care va trebui s-o consemnez... cîndva.
Deodată, aproape fericită : descopăr o nouă armă, eficace, împotriva ta : întunericul, pe care am ştiut să mi-1 fac prieten — alta l-ar
60
tineri prozatori • tineri prozatori
fi alungat printr-o simplă răsucire de buton ! — întunericul da, care pe tine te-a sensibilizat întotdeauna, acelaşi întuneric, aliat şi prieten mie, mie, mie.
•
...Am, deodată, absurd, sentimentul inutilităţii : inutil să ne vedem ; să ne cercetăm ; să ne descoperim alte intenţii ascunse ; inutil totul, căci totul, între noi, a fost spus, clarificai, rezolvat... în clipa asta nici nu exişti, de fapi, văd doar o pată care palpită ia mai puţin de trei metri, o pată informă, acolo unde ştiu că e patul De altfel, nici nu ţi-aş bănui prezenţa, dacă n-aş vedea arcul scurt al ţigării ; deodată buzele subţiri decupate din întuneric, şi bărbia, rotund iluminată ; iar un arc, da, mîna cu ţigara câzîncl : o traiectorie calmă pînă la marginea patului — acolo unde presupun că e marginea patului — da, acolo, ţigara, mai istovită şi ea după arderea rapidă, nervoasă, febrilă, atîrnînd neputincioasă, gata să cadă dintre degetele lungi şi uscate şi pătate de nicotină — aşa cum le ştiu — o mină însemnată definitiv, petele de nicotină pe degeteie tale, personalizîndu -ie : imposibil să ţi le mai imaginezi altfel.
...Din aproape în aproape, ca să ajung... Aşadar ţigările tale fumate pînă la unghie, mirosul ţesutului ars... Iată că-mi vii în ajutor — ar fi trebuit să ţip, altfel — „îmi ieşi în întîmpinare", cum se spune... Vasăzică simţi arsura şi acum zvîrli ţigara — ce-a mai rămas din ea — iată steluţa de scrum traversînd, pînă la uşă, întunericul, ca pe ecranul unui radar, uimindu-mă şi acum, şi mereu, dexteritatea ta, de-a o zvîrli... Zîmbesc : ar fi inutil să-ţi întind o scrumieră ; zîmbesc : mă întreb, cum oare rezolvi problema asta într-un... restaurant, de pildă,.. închid ochii înccrcînd să strivesc sub pleoape resentimentul... Oricît de ciudat ar părea, dar în cei patru ani ai noştri nu m-ai scos niciodată...
...Bineînţeles, mirosul ele lemn ars. întind piciorul şi strivesc ţigara.
•
...Ştii oare câ sînt aici ? Că te aştept ? Că vreau să rezolvăm totul în seara asta ?... Adică ceea ce a început de la un fleac şi care, acum, dumnezeule !... Dar nu vreau să pierd — aşa că nu voi risca : oricum trebuie să salvez... Prin compromis aş putea realiza ceva ?
Trebuie să mă aşez, operaţie ce comportă riscuri : trebuie să mă preling uşor, fără zgomot, pină la scaun, pipăind cu piciorul ca o insectă, încet înainte de-a păşi ; aşa că acum m-am aşezat ; rezemată
61
tineri prozatori • tineri prozatori •
de speteaza odihnitoare ascult haosul vag sonor a! camerei ; paraziţii din difuzor, îndepărtaţi, lungile ţiuituri amorţite, concertul pentru vioară ; fire ca de păianjen, lungi subţiri, lipicioase încep să mă lege de tine, de sala aceea de concert supusă de depărtare.
Aproape nu mai respir ; în faţă, de cîteva minute, fereastra decupată net din întuneric ; în dreapta. în stînga, şi deasupra, în celelalte camere s-au aprins luminile, afară cad fulgi, vin mari, rari, leneşi, am uitat de ce mă găsesc aici, aşa că întrebarea ta mi lasă descoperită : „Dacă tot te-ai hotărît, de ce nu pleci ?" îţi răspund : „Aş fi vrut..." „Crezi că mai are vreun rost ?" „Vreau sâ-ţi vorbesc, — spun încăpăţînată — să lămurim..." Sar şi aprind lumina. Mă răsucesc, tu ai crăpat un ochi de dulău, aşa că iată-ne faţă-n faţă. Spui : „Bine, dar eşti deja îmbrăcată ; îmi închipui că nu pentru discuţia noastră de-acum..." Tac, mereu in picioare ; eşuez lamentabil : încerc să împing, cu piciorul, geamantanul, să nu se vadă ele la tine... dar iată-1 cum se balansează ; a picat. încerc ce se mai poate : „Ca să fiu sinceră, am vrut să te-ncerc !" Te-ai răsucit de tot, ne privim. Oare ai înregistrat tîr.şitul pe parchet al geamantanului, căderea lui ? Nu ştiu ce să cred. Dar nu, iată cum izbucneşti în hohote : „Zău ?"
...Merg pînă la capăt, ceea ce spun e doar pe jumătate minciună : „Am vrut să salvez..." „Ce ?" — te răsuceşti iar. „Prietenia noastră !", spun, gindind că sînt totalmente stupidă. „Aşa numeşti mai nou căsnicia noastră ?" Ai subliniat cuvîntul, iar în gura ta, chiar aşa. sau poate numai din pricina asta. subliniat, — a sunat străin ; in mine, ca un ecou, o reverberaţie continuă, dureroasă, şi totuşi îndepărtată, ca o durere amorţită. Te ridici în cot, ai toată faţa spre mine : „Stinge lumina aceea, vreau să ascult !"
încep  să  mă  dezbrac,  ignorînclu-te ;  apoi,  sfîrşită. - sting lumina.
...Afară continuă să ningă ; cînd mă obişnuiesc cu întunericul, spaţiul de dincolo de fereastră capătă adîncime.
Şi deodată sări. aprinzi lumina, începi febril, să te îmbraci, ai terminat, deschizi uşa, eşti pe culoar, paşi, paşi pe culoar care revin, deschizi uşa, intri din nou : „Cînd mă întorc, spun, serbăm evenimentul". Te privesc ; aş vrea să-ţi spun că ai redevenit acelaşi, cu toate că... „Să mă aştepţi", adaugi, de parcă aş mai avea unde... întinzi mîna, răsuceşti comutatorul ; îţi aud rîsul pe culoar, apoi paşii ce se pierd ; încă un acord, o dezlănţuire, aproape frenetică, a orchestrei, şi-apoi vioara, singură...
...Aşadar, să te aştept ! Ce-aş mai avea altceva de făcut ?
...Şi-apoi totul reintră în normal : prelungele tale plecări, rarele noastre întîlniri, minora mea dramă....
...Şi iarăşi voi aştepta o zi. o voi produce, ziua aceea în care voi avea, în sfîrşit, prilejul să-ţi...
62
gheorghe cardaş
george coşbuc inedite
In ediţiile antume de versuri, cît şi în cele postume, publicate pînă in prezent — şi mă refer în primul loc la volumele complete de poezii îngrijite de D. Micu (apărute în 1953) si la cele din 1958. scoase de un colectiv, ambele apărute în Editura pentru literatură — nu s-a publicat această frumoasă poezie, pe care o avem în manuscris. Versurile in original, nu au titlu. După iscălitura poetului, urmează nota : „O poezie în manuscris original a lui «Badea Gheorghe«. N.P. 17 dec. 1911".
însemnarea este scrisă de prozatorul N. Pora, de la soţia căruia am achiziţionat preţiosul manuscris.
Întreaga poezie este scrisă cu creionul — aşa cum obişnuia de foarte multe ori poetul George. Coşbuc.
Reproducem textul în întregime :
Iar cînd s-a născut firi st os, ■  Două gălbioare stele
După cum deşiri mărgele Deşirîndu-se şi ele Do pe cer căzură jos.
I.e-a văzut un om bătrîn Şi mirat s-a cius să vadă Unde-ar fi putut să cadă, Şi găsind una-n zăpadă O luă şi-o puse-n sîn.
Iar acasă la copii Cînd le-o arătă pe masă, Ce minune-a fost să iasă ! Că deodată-ntreaga casă S-a umplut de jucării !
Multe, multe, ca-n poveşti ! Numai Dumnezeu le ştie, Poate-o sută. poate-o mie ! Cîte-au fost îmi pare mie că nu-ncap în Bucureşti !
Şi-a zis moşul : ,Ce să faci, Omule, cu-atitea toate ! Să le-mparţi( în lume poate, La nepoţi şi la nepoate Şi le-a pus pe toate-n saci.
Şi-acum caută copii Cu purtări şi verbe bune : Că-i un înger care-i spune Pe la ce copii să sune — Şi le-aduce jucării.
Doamne. Doamne, ce moş bun ! Dar auzi ! Sînt paşi po-afară !... Oh, ce bine-o să ne pară De-o fi el...
El, el e dară . Bună seara moş Crăciun !
Se cunosc îndeobşte studiile lui George Coşbuc în domeniul istoriei şi criticii literare şi în diferite probleme de limbă, publicate în revistele : Vatra de exemplu : —• Reţetă practică pentru a face o lucrare literară, în genere ; —■ în Familia. Albina. Universul literar. Semănătorul, Viaţa literară, Flacăra ; sau înserate în prefeţele pe care poetul năsăudean le-a dat cu multă largheţă diferiţilor scriitori tineri de la sfîrşitul veacului trecut şi de la începutul veacului nostru.
Prezentăm in rîndurile ce urmează un sector necunoscut pînă astăzi, din  vasta  activitate  a scriitorului.
In noiembrie 1891 librarul Ignat Hertz scoate revista Lumea ilustrată, angajîndu-l pe George Coşbuc redactor.
In coloanele acestui periodic bilunar, cu ilustraţii în culori, imprimat la tipografia I. V. Socec. publică harnicul poet diferite pro-ducţiuni literare. Alături de celebrele sale poezii iscălite : Noaptea
comemorări
63
de vară, Primăvara, Vestitorii primăverii, Vara, etc... tipărite cu unele modificări în volumul Balade şi idile (Bucureşti, 1893), întîlnim : ghicitori în versuri, o comedie într-un act La Slănic. iscălită cu pseudonimul C. Boşcu —. o dare de seamă, asupra ei a publicat criticul Silvian losifescu în Gazeta literară anul II (1955) nr. 5; şi diferite alte rubrici semnale cu iniţiale şi cele mai multe nesemnate : Feluri, Legenda   ilustraţiunilor, etc.
George Coşbuc, care era un temerar apărător al regulelor de prozodie şi versificaţie în general, s-a angajat să redacteze chiar din primul număr ■—• cu multă răbdare şi cu aleasă competentă — capricioasa rubrică „Poşta redacţiei".
Aici are prilejul să selecţioneze material primit la revistă, mai ales cel poetic, să dea ample îndrumări
începătorilor, să scoată din anonimat pe timizii debutanţi.
N-aş fi insistat asupra acestui subiect, dacă el nu prezenta interes pentru activitatea poetului, ascunsă sub anonimat, şi pentru istoria noastră literară din acel timp. Citind cu răbdare toate răspunsurile şi urmărind cu atenţie iniţialele scriitorilor citaţi la această rubrică, am avut satisfacţia să dau de numele unor scriitori, care mai tîrziu au ilustrat literatura noastră : Mihai Codreanu, Dimitrie Nanu, Şt. O. losif, Ovid Densuşianu, Sextil Puş-cariu şi de al altora mai mărunţi, pe care îi cităm, mai jos.
Dar să lăsăm pe poet să-şi prezinte postum toate observaţiile sale pline de sclipiri ironice, de rafinament critic şi de sfaturi binevoitoare şi îngăduitoare faţă de începători.
„D-lui I.I. Bucureşti. Versurile poeziei d-voastră avînd cîte un picior prea lung, aţi face bine s-o trimiteţi la spitalul Coiţea, spre a i se face operaţiune".
(Lumea ilustrată I (1892) nr. 2 p. 59).
Din nefericire n-am putut identifica iniţialele.
•
„Dlui M.C. laşi. Binevoiţi a-mi trimite poezia fără greşeli de ortografie. Noi "n-avem timp a corige".
(Ibidem, nr. 3 p. 94)
Sub aceste iniţiale identificăm pe tînărul poet ieşan, Mihai Codreanu, care la acea vreme avea vîrsta de 16 ani. Să urmărim mai devarte toate îndrumările lui George Coşbuc, adresate lui M. Codreanu.
•
„D-lor M.C. şi V.Ci. laşi. Poeziile D-lor-Voastre le vom publica îndată ce vom dispune de spaţiu."
(Ibidem, nr. 4 p. 128).
V. Ci. este poetul Virgiliu N. Cişman, care iscălia şi cu pseudonimul De la prut şi căruia i s-au publicat 6 poezii în revistă.
•
„D-lui M.M.C. laşi. Ideile Glosei nu se leagă una cu alta şi nu formează un întreg nedespărţit ca acela al lui Eminescu".
(Ibidem nr. 10 p. 304). Glosa iscălită Mihail M. Codrianu a fost publicată în numărul 18 al revistei (p. 494).
64
comemorări
„D-lui MMC la Iaşi. Sonetul, spre a Ci sonet, trebuie să aibă numai patru rime. Apoi, în prima strofă a sonetului ce np-aţi trimis, fiecare vers are alt ritm : primul e din zece silabe, al doilea de nouă, al treilea de zece, al patrulea ele opt. Revedeţi versificaţia. Dacă memoria nu mă înşală, forma sub, care ne-aţi trimis-o pentru prima oară era mai reuşită. Glosa primită în urmă se va publica".
(Ibidem, nr. 16 p. 454).
Sonetul s-a publicat în numărul 17 al revistei Lumea ilustrată (p. 462).
îndrumările date de George Coşbuc tinărului poet, au dat strălucite rezultate : Mihai Codreanu ajunge mai tîrziu maestrul sonetului românesc.
Asupra sonetului George Coşbuc a mai dat cîteva referinţe :
„D-lui B.G.V.. la Iaşi. Cea dintîi se va publica, însă cu oarecari modificări. Sonetul avîndu-şi forma sa consacrată de Petrarea şi legiferată de Boileau, e hotărît pentru totdeauna că se compune din două cuatrene şi două terţete, în total patrusprezece versuri, avînd în total patru rime. Astfel bucata d-voastre populară — care ar fi reuşită dacă s-ar reface versul al 6-lea din strofa a 2-a, confuz ca idee şi neregulat ca formă, — nu poate trece de Sonet."
(Ibidem, nr. 14 p. 406).
B.G.V. este necunoscutul poet din Iaşi 3. V. Vasile căruia i s-au publicat 4 poezii în revistă.
•
„D-lui M. M. la Iaşi. Am primit Sonetul. Se va publica. Peste veacuri : ideile din Glosă reluate sub altă formă, dar mai puţin reuşită".
(Ibidem, nr. 18 copertă, verso). ..D-lui M.M.C. la Iaşi. Introducerea nu se leagă cu corpul poeziei Dv., iar ritmul versurilor din partea finală e foarte neregulat şi chiar greşit. De altmintrelea noi nu împărtăşim aceiaşi admiraţiune fără rezervă pentru poetul Dv. favorit".
(Ibidem, nr. 21, copertă, verso).
•
„D-lui S. losij, loco. Cele două bucăţi ale D-voastre dovedesc un talent real şi vă complimentăm. Ele însă nu se pot publica avînd mici incorectitudini. La traducerea din Heine, destul de reuşită, nebună nu rimează cu mină, Laura cu fecioara, parte cu noapte, groază cu încetează şi noapte cu bate. In Slovă moartă : pas cu necaz şi greşisem cu vise-mi. Aci încă e greşit şi timpul, căci ar trebui să fie în perfect : am greşit, sau greşii. în fine calea nu rimează cu zarea; s-ar putea insă înlocui cu : cărarea-mi şi zarea-mi. Refăcîndu-le după aceste indicaţiuni, vi le vom publica cu plăcere".
(Ibidem, nr. 18, copertă, verso)
Aici ^ioia de la Poşta redacţiei este adresată poetului Ştefan O. losif.
comemorări
65
„D-lui D.G.N, la C.L. Se vor publica. îngrijiţi mai mult rimele, cari lasă ici-colea de dorit : scape, şarpe, serii, visării; dulce, aduce ; sete, aceste ; slabă, s-aibă ; şi păstraţi mai multă regularitate în aşezarea lor în strofe".
(Ibidem, nr. 8 p. 256).
Aici iniţialele ascund numele poetului Dim.itrie Nanu, care pe vremea aceea locuia la Cîmpulung. I s-au publicat in revistă 7 poezii, dintre care amintim : Zăvodul şi purcelul, Două umbre, Lingă mare. Copilul murind, etc.
•
„D-lui O. D. Iaşi. Prima bucată se va publica. A doua trebuie revăzută. Coroană la plural sună coroane, iar hemis-tichul nu poate începe cu apostrof : 'nvelite".
(Ibidem, nr.  9 p. 280).
Este interesant de relevat faptul, că acest O. D. din Iaşi, era marele filolog de mai tîrziu Ovid Densuşianu, care la acea vreme — anul 1892 — avea virsta de 19 ani şi îşi trecuse in mod strălucit licenţa la Facultatea de Litere din Iaşi.
In revista Lumea ilustrată i s-a publicat o poezie cu titlul Animae fragmenta. (Cf. nr. lip. 32S).
„D-lui S. P. la Braşov. Vom utiliza unele, celelalte lăsînd mult de dorit" ; şi la aceeaşi rubrică : „D-lui S. P. la Braşov. Vom folosi pe cele mai reuşite".
(Ibidem, nr. 22, copertă, verso).
„D-lui S. P. la B. Vom publica pe cele mai reuşite".
(Ibidem, nr. 24, copertă, verso).
Acest iînăr cu veleităţi de poet, ascuns sub iniţialele S. P. era braşoveanul Sextil Puşcariu — marele filolog român — care avea in amil 1892, cînd i s-a publicat în revistă cîteva versuri sub titlul „Distichuri" (Cf. nr. 24, p. 681), vîrsta de 15 ani.
Mai cităm şi pe alţi poeţi minori, printre care amintim pe : Grigore Haralambie Grandea — în 1892 profesor de limba franceză la gimnaziul din Bacău — Ilie Ighel, Virgiliu N. Cişman ; A. Steuermann — care iscălia cu pseudonimul De la Iaşi — ; C. A. Bonachi, I. Dinescu-Barzon, Vespasian I. Pella, Gr. Trancu — mai tîrziu Grigore Trancu-Iaşi, N. A. Bogdan, Ion Iaşanu, Sofronie Ivanovici, Em. Pîrîianu, N. Ţimiraş, etc.
Aceştia s-au bucurat de atenţia rigurosului redactor, au primit diferite învăţăminte la Poşta redacţiei ; iar unora li s-au publicat şi versuri, în frumoasa şi eleganta revistă ilustrată, condusă cu multă trudă şi necazuri de marele poet George Coşbuc, de la moartea căruia se împlinesc 50 de ani.
66
comemorări
UN CONTRACT EDITORIAL AL POETULUI GEORGE COŞBUC CU EDITORUL I. V. SOCEC, NEREALIZAT.
Reproducem chitanţa sumei de 300 lei primită de scriitor ca „bani de drum".
Astăzi 17 ianuarie am primit de la cil. Socec trei sute de lei, ca bani de drum pentru noul volum de versuri Cîn-tările Pădurii (vol. IV) 1
George Coşbuc
Buc. 17/30.1.1904.
O SCRISOARE INEDITĂ A POETULUI GEORGE COŞBUC, ADRESATĂ LUI LEON ALCALAY EDITORUL BIBLIOTECII PENTRU TOŢI :
Domnule Alcalay,
Nu ştiu dacă D-Ta mai continui cu „Biblioteca pentru toţi". Dacă da, m-aş găsi şi eu să-ţi fac o propunere : să-ţi dau pentru bibliotecă (un număr) Georgicele lui Virgil, traducere în exametri ,sfîrşitul traducerilor mele din Virgil premiate de Academie cu premiul cel mare de 12.000 lei 2. Mi-ar fi, ca să fie publicată în broşuri aşa de ieftine ca s-o pot populariza, mai ales pentru studenţime căci e carte de şcoală. Nu ştiu ce condiţiuni ai D-Ta cu autorii •— dar într-asta ne-am înţelege uşor şi, repede.
Eu o să trec mîne pe la D-Ta, să văd ce zici;!.
Al D-Tale cu toată stima George Coşbuc.
Duminecă 26/111.906.
1 Al patrulea volum de versuri publicat de George Coşbuc, a apărut în anul 1904 sub titlul Cîntece de vitejie in editura şi tipografia lui Carol Gobi. Contractul încheiat cu I. V. Socec pentru noul volum de versuri Cintările Pădurii nu s-a perfectat, probabil că acontul primit în 1904 s-a decontat mai tîrziu, cînd poetul a publicat în Biblioteca românească enciclopedică Socec, traducerea comediei Parmeno de Pu-bliu Terenţiu Africanul (Bucureşti 1908) şi o nouă ediţie din Ziarul unui pierde-vară   (Bucureşti 1909).
2 In anul 1897, în urma rapoartelor elogioase ale lui B. p. Haşdeu şi Grigore Tocilescu, Academia Română i-a acordat poetului Marele premiu Năsturel, în valoare de 12.000 lei pentru traducerea Eneidei lui Virgiliu.
3 In numărul 242 din Biblioteca pentru toţi (Bucureşti 1906) s-a publicat sub titlul : P. Vergillus Maro, Georgice, traducere    făcută  de George Coşbuc.
desen de delavrancea
•
emilia st. milicescu
•
barbu d e I a w r a. isce ii
La 29 aprilie 1968 s-a împlinit o jumătate de veac de la moartea lui Delavrancea. Iubitorii de literatură şi cercetătorii acestui domeniu al culturii naţionale poposesc omagial lîngă multilaterala sa activitate, enumerîndu-i realizările cele mai de seamă, cărora deceniile scurse nu le-au micşorat preţul.
Fiul orzaruîui analfabet Ştefan „căruţă-goală" clin bariera Vergului, dăruit de natură cu o inteligenţă vie şi cu o neobişnuită sensibilitate, ar fi putut rămîne cel mult un meşter rapsod în mahalaua natală, ca tatăl său, ori izvoditor de basme captivante, ca „Mama îana". Un multiplu talent artistic, ca atîtca altele în epoca sa, s-ar fi stins, fără să poată lăsa generaţiilor următoare imaginea lumii obiective şi a tumultului interior specific omului, într-o viziune care-i este proprie lui Delavrancea, dacă, îiitimplător, n-ar fi avut norocul să străbată toate gradele de învăţămînt. Un frate mai mare, însă, 1-a învăţat să citească şi I-a dus la şcoala primară ; un ministru a pus rezoluţie favorabilă pe cererea lui Ştefănescu G. Barbu, in vîrstă de 12 ani, de a fi primit bursier supranumerar în internaţii! unui liceu ; profesorii săi, Vasile Ştefănescu, A. l.imburg şi Anghel De-metriescu i-au arătat încredere şi prietenie, înlăturînd complexele da inferioritate ale copilului sărac, nevoit să rămînă în internat chiar pe timpul vacanţelor ; directorul liceului, D. A. Laurian, îl ia în ucenicie la ziarul „România liberă" şi, pînă la sfîrşitul vieţii, pana gazetarului Delavrancea n-a încetat să. comunice opiniei publice părerile sale despre evenimentele importante ale actualităţii ;  Elena  Miller-Verghi, di-
rectoarea Pensionului nou de domnişoare, căreia îi fusese recomandat de Anghel Demetriescu pentru conferinţe de istoria artei, a culturii şi civilizaţiei, îl consideră „fiu adoptiv" ; filantropul Nicolae Califaroff, client al fratelui său mai mare, îi dă o bursă de studii cu care pleacă la Paris. Setea sa de cunoaştere şi puterea de muncă neobişnuită îl ajută să se folosească de toate aceste împrejurări favorabile, spre a cîştiga o mare cantitate de cunoştinţe din cultura umanităţii, în special din literatura şi arta plastică universală, din istorie şi filozofie.
A debutat ca poet în 1877, cu o odă închinată oştirilor biruitoare pe cîmpiile Bulgariei, iar în 1878 tipăreşte o plachetă de versuri — Poiana Lungă — Amintiri —, semnată Barbu, ca şi oda mai sus menţionată, dar confruntîndu-şi realizarea cu poeziile lui Eminescu, apărute în Convorbiri literare, îşi distruge placheta şi nu mai scrie versuri decît cu intenţia de a satiriza lipsa de valoare a unor versificatori facili din vremea sa.
Primul sector artistic în care s-a manifestat cu reale şi durabile iz-bînzi este, desigur, proza. Cronologic, scriitorul Delavrancea este mai întîi nuvelist de valoare. In 1883, pe cînd se afla la Paris, publică o nuvelă care-i va conferi mulţi ani supranumele de „autorul Sultănicăi" şi care a dat titlul volumului său din 1885. Cele opt nuvele pe care le cuprindea volumul Sultănica întruneau o mare varietate de teme şi de modalităţi de expresie, pentru prima oară întîl-nite la acelaşi creator în literatura noastră.
Viaţa satului românesc din ultimul sfert al veacului trecut, cu excepţia
comemorări
nuvelelor lui Slavici din 1881, nu preocupase pe prozatorii noştri pînă la Delavrancea, iar psihologia personajului principal din prima sa nuvelă, ţinînd de exaltările specifice romantismului, dar şi de perfecţiunea morală şi fizică a eroinelor din basmele populare, plasticitatea descrierilor, precum şi exprimarea care nu făcea „uz de o limbă veştedă şi terfelită de orice gazetar", cum şi-o caracterizează scriitorul însuşi în corespondenţa de la Pai is, 1883, ră-mîn caracteristici unui moment important în dezvoltarea nuvelisticii româneşti şi a limbii noastre literare prin Delavrancea.
Viaţa mărginaşilor bucureşteni (Sorcova, Odinioară) ; lupta poporului faţă de împilatorii dinlăuntru şi din afară (Răzmeriţa, Şuer) ; tipuri şi moravuri din mediul citadin, prezentate acuzator (Iancu Moroi) ; consecinţele nefaste ale patimilor josnice, concretizate în alegoria unuia dintre cele mai frumoase basme culte din literatura noastră (Palatul de cleştar) ; proslăvirea iubirii într-o incantaţie de psalm (Fanta-Cella) întregesc tematica acestui prim volum de nuvele ale lui Delavrancea şi, în ciuda variatelor modalităţi artistice folosite, poate tocmai datorită lor, scriitorul Delavrancea apare de Ia început el însuşi, „fără înaintaşi şi fără urmaşi", aşa cum îl caracteriza N. Iorga, sintetizînd diversele formule de creaţie într-o rezultantă cu nota specifică a temperamentului şi viziunii sale.
In tipologia eroilor săi din întreaga creaţie nuvelistică se distinge cu uşurinţă, purtătorul de cuvînt al creatorului său, personajul caracterizat prin bogate însuşiri morale, în confruntare tragică cu mediu! înconjurător, în stadii diferite de corupţie. Deşi ne aflăm în genul epic, personajul pe care creatorul îl luminează cu simpatia sa şi-1 hrăneşte cu ideile şi propriile sale concepţii despre viaţă, despre frumos, bine şi adevăr, face ca nuvelistica lui Delavrancea să fie în esenţă opera unui liric. Lungile tirade din Trubadurul, din Linişte — confesiunile unui suflet strivit în împrejurări care amintesc de acel fatum al anticilor — nu sînt decît bogate intercalări de piese
lirice în cadru epic, mult mai interesante prin ceea ce gîndesc şi simt eroii, decît prin ceea ce făptui esc ei.
Tema inadaptării în nuvelistica lui Delavrancea, remarcată de multă vreme de critica literară, îl înrudeşte — oricît s-ar părea de nefundată această apropiere — cu eroii lirici din marile poeme eminesciene : Sărmanul Dionis, Teronim, loan şi însuşi Hyperion.
Puritatea morală a acestor individualităţi ieşite din comun, le dă o incorigibilă naivitate — poartă prin care năvăleşte asupra lor dezamăgirea, nefericirea, deznădejdea. Abandonarea luptei împotriva adversităţii, ipocriziei şi perfidiei mediului înseamnă mai puţin slăbiciune, cît conştiinţa superiorităţii personale şi dispreţul pentru cei ce n-au avut niciodată, ori şi-au pierdut atributele specifice umanităţii, recăzînd în animalitate.
Ceea ce merită să fie remarcat Ia Delavrancea este nu numai marele număr de inadaptaţi din proza sa, dar mai ales diversitatea mediului din care şi-i selectează, determinantă pentru comportarea lor în raport cu vîrsta, cultura, sexul şi poziţia lor socială. Delavrancea a trebuit să găsească, pentru individualizarea lor, procedee artistice foarte variate, organic legate de provenienţa lor, de îndeletniciri şi de mesajul pe care li 1-a încredinţat creatorul. In prim plan, luminat, personajul care nu poate, dar nici nu vrea să se adapteze, căci adaptare însemneaeză de fapt degradare morală, în planul al doilea, întunecat, personajul contrastant, decăzut el însuşi, gata să molipsească pe alţii, şi fundalul social, cu personaje în diferite stadii de evoluţie, pe care se reliefează mai bine conflictul provocat de antagonismul structurii morale a personajelor principale — ca în Sultănica sau Iancu Moroi. Alteori în prim-plan, prin îngroşări de trăsături specifice naturalismului, apar personajele negative, ca în Domnul Vucea sau o întreagă galerie de ticăloşi, ca în Paraziţii. Mînuind diverse procedee de caracterizare, de la gestul-tie, pînă la monologul in-
comemorări
ierior, mesajul operei se impune de la sine, clar, incontestabil.
Bunicul şi Bunica fac parte din-tr-o temă bogat zugrăvită de Delavrancea — aspecte din lumea copilăriei — caracterizate prin seninătatea unui mediu patriarhal nealterat, cu eroi la vîrsta marii purităţi sau a desăvîrşitei înţelepciuni : „flori fără moarte" ale literaturii române, cum le-a numit Mihail Sadoveanu.
Una dintre creaţiile sale nuvelistice de mare valoare la nivel naţional şi mai mult decît onorabilă în comparaţie cu scrierile avînd aceeaşi temă din literatura universală, este, desigur „Hagi Tudose", tipul unui avar autohton din mahalaua Vitan, la sfîrşitul secolului al XIX-lea.
Conceput clasicist, Hagi-Tudose este întruparea celei mai desăvîrşite avariţii; patima lui sc vădeşte de la cea mai fragedă vîrstă, cînd setea de viaţă nu permite individului tezaurizări, ci consumul lacom a tot ce dă plăcere. Tudose — copil, nu mănîncă simit, nu rupe ghetele, face economie şi de vorbă.
Individualizarea personajului însă, folosind rezultatele unei observaţii lucide şi stăruitoare, în interpretarea unei puternice conştiinţe artistice, se face prin scene succesive, din trecut, evocate de dialogul personajelor, de monologul interior al personajului titular sau de către autor, nu întotdeauna fără explozii lirice, judecăţi de valoare ale manifestărilor acestei patimi pustiitoare.
Desigur, să nu vrei să-ţi înzestrezi fiica la căsătorie, din zgîrcenie, să furi din iesle ovăzul propriilor tăi cai şi chiar să rîvneşti, pe patul morţii, crucifixul de la gîtul duhovnicului, sînt semne vădite ale unei lăcomii patologice de avere. Dar a nu mînca nimic cumpărat pe bani, de-a lungul întregii tale vieţi, a nu face niciodată foc, a purta acelaşi costum o viaţă întreagă, a încerca să precupeţeşti „lemnul sfînt", a trăi după o singură logică : a zgîrcitului, şi a muri înecat în galbeni, cu halucinaţia tulburătoare a unei morţi cu coasa de aur, acestea sînt manifestări care fac din personajul lui Delavrancea, nu o fiinţă ridicolă, ci tragică.
Este, incontestabil, o capodoperă de echilibru, de artă a gradării şi a caracterizării personajului. In situaţii mereu schimbate, el rămîne aceiaşi sgîrcit, de la naştere şi pînă la moarte.
în basmele lui Delavrancea, ne aflăm foarte adesea la hotarul dintre real şi fantastic, înclinînd cumpăna mai mult spre veridicitatea aspectelor de viaţă, în vreme ce elementul supranatural rămîne o convenţie propusă tacit de scriitor şi acceptată cu îngăduinţă de cititor. Preocuparea de a zugrăvi, acuzator, huzurul, lăcomia şi lipsa de omenie a celor puternici ; sărăcia, umilinţa şi însuşirile morale ale mulţimilor, are mai mare importanţă în concepţia scriitorului decît prezenţa fantasticului în basmele sale, apropiindu-Se foarte mult de nuvele.
Contribuţia lui Delavrancea la îmbogăţirea lumii din basmul românesc cu personaje noi, de cele mai multe ori simbolice, şi cu elemente supranaturale inedite, este remarcabilă, întruchiparea „dorului nevinovat", ca reprezentant al poporului, înzestrat cu complexele însuşiri ale „marelui anonim", este o creaţie de-lavranciană, iar Furia, Nebunia. Zavistia şi Prostia din „Palatul de cleştar" sînt personificări ale patimilor şi defectelor omeneşti prin care scriitorul pledează pentru simplitate şi înţelepciune, singurele care duc la fericire.
Elementul fantastic din basmele lui Delavrancea reprezintă o sinteză originală a supranaturalului senin din basmul popular şi a celui întunecat şi apăsător din poemele lui Edgar Allan Poe.
Tablourile sînt zugrăvite minuţios, portretele, cu precizie de om de ştiinţă, cunoscător adînc al anatomiei, iar autenticitatea şi bogăţia lexicului, sentinţele şi comparaţiile plastice, frazele ritmate din „Ne-ghiniţă", atestă în Delavrancea-băsmuitorul pe unul din marii artişti  ai   cuvîntului românesc.
Al treilea sector al activităţii sale literare, abordat atunci cînd nimeni nu se mai gîndea că, absorbit de politică, Delavrancea se va mai întoarce la literatură, este dramaturgia.
comemorări
71
Teatrul cu temă istorică ispitise pe mai mulţi înaintaşi ai săi, în versuri de o mare perfecţiune, organizate după formula dramei romantice franceze. Niciunul însă nu concepuse "o piesă de teatru-poem, în care tonalitatea lirică să predomine, emoţionînd profund, în ciuda conflictului aparent inexistent.
Delavrancea, documentîndu-se profund asupra epocii lui Ştefan cel Mare, meditînd la rolul personalităţilor prielnice poporului în istorie, concepe o trilogie istorică a Moldovei. Eroul său, cel mai mare dintre voievozii pe care i-a avut Moldova în toată istoria ei, păşeşte din cronici şi din legende pe scenă şi în sufletele spectatorilor, întruchipînd pe conducătorul ideal de popoare, „cu inima lipită de inima popoarelor, în inima cărora a bătut imensa inimă a neamuiui lor..." aşa cum îl caracteriza Delavrancea cu un deceniu mai înainte, în „Democraţia".
Complexitatea personajului, din intuiţie artistică sau şi deliberat, în funcţie de adevărul istoric şi de mesajul pe care avea să-1 transmită viitorimei, este formula cea mai fericită de a identifica pe erou cu aspiraţiile poporului pe care-1 conduce, faţetele personalităţii sale ilus-trînd şi potenţînd exemplar marile virtuţi ale unui popor întreg.
în poezia replicilor lui Ştefan cel Mare, din drama intitulată alegoric „Apus de soare", stă învăluit un simbol sau o profeţie, o poruncă a Moldovei de la care nimeni nu se poate sustrage, căci ea e una cu poporul însuşi. Vitejia şi gîndirea lui politică a intuit epoca şi Papa însuşi îl numeşte „sabia creştinătăţii" ; pe cîmpul de luptă merge în fruntea ostaşilor, cu simplitate şi nepăsare de moarte ; cu „jupîniţele de la curte" e blînd şi vesel, cu supuşii e drept, dar neînduplecat. Părinte şi soţ duios, dar mai ales devotat ţării, el nu pregetă să-şi grăbească moartea, prăbuşind în adîncă durere sufletele celor pe care-i iubea şi-I iubeau, pentru ca Moldova, suprema preocupare a vieţii sale întregi, să nu cadă pradă luptelor pentru Tron.
Cu fiecare replică, pînă la marele discurs din actul III şi pînă în şoapta din urmă, rostind numele Moldovei,
Ştefan cel Mare creşte în proporţii de legendă, lăsînd în umbră celelalte personaje, dar şi luminîndu-le, ,cu aura de apoteoză pe care o răspîn-deşte.
Considerată, în sfîrşit, capodoperă, de cei mai pretenţioşi critici literari, după ce, acum aproape şase decenii, i se reproşa lipsa de conflict dramatic şi muntenismele din replicile lui Ştefan cel Mare, „Apus de soare", aşa cum spune George Călinescu, „bate dintr-o aripă spre eternitate".
Urmează „Viforul" şi „Luceafărul" — celelalte două părţi ale trilogiei, apoi două dramatizări ale nuvelelor „Irinel" şi Hagi-Tudose" şi drama psihologică postumă „A doua conştiinţă", de factură ibseniană, care adaugă, dar nu depăşeşte valoarea trilogiei istorice.
Cronicile de artă şi studiile asupra folclorului nostru literar sînt: semănate pe întreaga perioadă de activitate publicistică a lui Delavrancea, din 1879, pînă în 1916.
înzestrat el însuşi cu un mare talent de pictor şi sculptor, deosebit de apreciat de B. P. Haşdeu, dar şi de Nicolae Grigorescu, împiedecat de împrejurări să se realizeze în acest domeniu, Delavrancea se alină comentînd, cu un bun gust înnăscut şi o cultură artistică de autodidact, opere plastice remarcabile, expoziţii din ţară şi străinătate. Ceea ce face însă meritul de căpetenie al cronicarului de artă Delavrancea este decretarea genialităţii lui Ion An-dreescu în pictura românească, curaj şi competenţă pe care nimeni înaintea lui n-o avusese şi care a fost confirmată de aprecierile ulterioare ale celor mai exigenţi critici de artă. De asemenea, în privinţa lui Grigorescu, după nejustificate reproşuri privind pe desenatorul Grigorescu, Delavrancea scrie adevărate poeme de slăvire a marelui pictor, căruia îi copia pînzele cu adevărată evlavie, iar în scrisori, încheia cu formula mişcătoare : „îţi sărut mîinile sfinte"...
în ceea ce priveşte folclorul, cu puţin înainte de a muri, Delavrancea făcea în parlament o mărturisire care  aruncă  o  lumină revelatoare
72
comemorări
asupra întregii sale vieţi şi activităţi : „Mai tot ce am gîndit, ce-am scris, ce-am vorbit au pornit de la şi pentru această idee..." adică problema ţărănească şi problema naţională. Pentru susţinerea acestei idei fundamentale din activitatea sa, Delavrancea a socotit că folclorul poate constitui un argument, pe plan intern şi internaţional, în favoarea poporului român, demn să trăiască liber în graniţele lui naţionale şi preţuit în concertul popoarelor lumii pentru forţa sa morală şi creatnare. De aceea, el se apropie cu înţelegere şi iubire de folclor şi de creatorul său anonim, punindu-1 în comparaţie cu folclorul altor popoare.
în 1892—1893, activitatea sa in slujba creaţiei populare atinge culmea, prin conferinţele ţinute la Ateneu, comentate amplu şi elogios de presă şi mai ales prin prelegerile despre folclor pe care le-a ţinut la Facultatea de litere din Bucureşti. Procesul de creaţie, tematica, dar mai ales arta instinctivă a poporului sînt expuse cu o căldură neobişnuită. Materialul acestui curs îi va servi ulterior pentru numeroase conferinţe publice şi pentru discursul de recepţie la Academia Română din 1913. Publicarea, în sfîrşit, a acestui curs, va îmbogăţi nebănuit literatura despre folclorul nostru literar.
Socotit de însuşi Titu Maiorescu „cel mai mare orator al suflării româneşti", Delavrancea a rostit în Cameră sau în sălile de întruniri publice un număr enorm de discursuri care se caracterizează prin sinceritatea sentimentelor, chiar cînd părerile lui sînt eronate, şi printr-o vervă care are ceva din forţa ire-
o scrisoare inedită către al. Tlaliuţă *
zistibilă a elementelor naturii dezlănţuite.
Gloria oratorului politic însă, a fost alimentată şi de succesele sale la bară, cu deosebire în faţa juraţilor. Sînt cunoscute mai ales pledoariile sale în procesul Caragiale contra calomniatorului Caion care-1 acuzase de plagiat („Năpasta") şi în apărarea arhitectului Socolescu, acuzat că şi-a incendiat intenţionat casa, pentru a beneficia de asigurare, împletind argumentele logice cu nă-praznice descărcări de emoţiuni, lu-minînd portretul moral al clientului său, în contrast izbitor cu al adversarului, solidarizîndu-şi juraţii şi întreaga colectivitate umană, Delavrancea a repurtat la curţile cu juri cele mai răsunătoare succese. Personalităţi culturale şi artistice, precum şi un public comun, asistau la şedinţele în care pleda Delavrancea, ca la un adevărat spectacol.
După ce ai străbătut întreaga operă ce ne-a lăsat, ajungi la concluzia lui Vlahuţă din 1909, că Delavrancea „...face artă cu palpitările, cu flacăra vieţii lui, cum face albina miere cu sucul florilor din care se hrăneşte".
Prin multilateralitatea activităţii sale, Delavrancea a lăsat literaturii beletristice româneşti un număr apreciabil de capodopere, a creat specii literare noi, a îmbogăţit tematica literaturii noastre şi limba literară.
în anul semicentenarului morţii sale, valoarea moştenirii ce ne-a lăsat capătă mai profunde semnificaţii şi locul pe care-1 ocupă numele său în istoria literaturii române ne apare din ce in ce mai luminos.
21 iu::) ■ 1895 Bucureşti Frate Alecule, n-am avui chief, dar nici timp. pentru a-ţi răspunde la  buna ţi tnvcscliioarea ta scrisoare. E luna cerşetorilor de toate  speţele.  Un  capilari surd  care-mi cere  o  revizuire imposibilă. Un preot care hrd cere o p*oiopopie care nu există. Mai mulţi ploeş-
*) Pe hîrtie de scrisori, fără plic. Originalul la  fiicele  lui Delavrancea.
comemorări
73
tent cari vor să dea guvernului norme de conduită şi mă însărcinează pe mine cu mish^nea delicată de a le transmite „metoda politică". Un judecător de ocol îmi cere cu insistenţă, deşi nu e titrat, să-l menţin... eu să-1 menţin ? Un fost sergent în armată doreşte loc de copist în minister, deşi abia citeşte. — O tînără şi frumoasă domnişoară crede că dacă se va uita lung la mine voi fi în stare să mă amestec în concursul ei — etc. ele. Numai azi şi înainte d-a eşi d-acasă. Pe drum: un comerciant falit cere funcţie. — Un tînăr mă opreşte, mă dă jos din trăsură şi-mi prezintă un vraf de manuscrise: e poet şi prozator etc. etc. Şi eri a fost ca azi şi mine va fi ca azi şi eri. Crede-mă : fac binele inchizînd ochii — dar m-au apilpisit. Aştept c-o nerăbdare de copil speriat so. vie ziua de 30 iunie.
Şi nu-ţi am enumerat decît numai ceea ce n-am putut face. Să le mai înşir şi pe cele ce am făcut ? E inutil. Ar fi să rebeau amărăciunile zilnice. Sînt al oricui : al partidului, al Ţărei, al amicilor, al inamicilor (da, al unora), al chestiei naţionale, al presei, al şcoalelor, al dracului chiar, dar nu sînt de loc, absolut de loc al meu, al soţiei şi al copiilor mei. — Şi ce e mai grav că nici cei mai distinşi şi adoraţi amici ai mei nr.. înţeleg aceasta. Li se pare aşa de natural! Şi este aşa de dureros! Aproape să. devie imoral. O atare dăslipire de tine însuţi trece limitile virtuţei şi se confundă cu...
Dar au fost şi lucruri bune pe cari le-am făcut, egoist ce sînt! Am făcut tot posibilul să fie satisfăcut Coşbuc în cererea lui: să-i tipărească Minist. Cultelor ţi al Instr. „Eneida" —• admirabil tradusă. Am obţinut de la MUllerl) pentru Scorţeanu 2j 200 de lei dar... din partea ce mi se cuvine mie, iar pe manuscrisul meu. Neizbutind să găsesc altfel ceva bani pentru Caragiale ca să plece cu copiii la munte, am iscălit o poliţă pentru el de 550 lei, despre care Moroeanu mi-a zis rîzînd : „iacă un cadou princiar". înţelegi bine că „digestia merge de minune". Şi alte infamii ceva mai mărunte, dar tot aşa de egoiste ca şi acestea.
In adevăr şi o mare bucurie : Cellica a obţinut 9 la examenul de I-ul an de conservator. A cîntat cu un curaj şi o claritate admirabile. Ş-apoi cîta intuiţie pune ea, micuţa, în Beethoven mai ales. A fost in sala Atheneului o adevărată uimire. Fiinţa aceea mică care n-a putut să se sue singură pe scaunul de la piano a umplut sala cu nişte acorduri largi şi profunde.
Am sărutat-o. Atît — căci sunt un tată rece de cînd toată lumea şi-a creat drepturi asupra mea. Gion rni-a trimes un bilet să-i „plasez" un servitor şi imediat a venit la mine un amic care-mi atribuia puterea de a remania ministerul. — Nu e aşa că sunt ridicul de bun ce sunt ? Şi trebuie sc asculţi, să asculţi şi să rabzi. N-ai nici dreptul de a minca. — Abia aştept ziua de 30. Sărut pe toţi. Dacă e nevoie dă ceva arvună la casa noastră. Cineva sună... să mă opresc. Am tresărit.   Imbecilul   de   Ion   abia dăschide.    Te   sărut,   al tău frate
Delavrancea.
') Carol Miiler, editorul „Bibliotecii pentru toţi". !) Paul Scorţeanu, ziarist
74
comemorări
adriana î lies cu
sateliţii
..literatorului" :
I. liga ortodoxă II. revista modernă
I. Liga ortodoxă (1896, Joi, 25 iulie — 1897, miercuri, 1 ianuarie), a apărut ca ziar al dizidentei liberale a lui P. G. Aurelian pledînd pentru mitropolitul Ghenadie şi împotriva proaspătului guvern al lui Dimitrie Sturdza care mijlocise caterisirea acelui mitropolit primat, (vezi „Regimul reptilelor" nr. 5/25 iulie). Liga ortodoxă se îndrepta şi împotriva regelui ca susţinător al acelei formaţii guvernamentale. în nr. 20/13 august apărea un articol amplu „De ce sîntem loviţi", cu subtitlurile : „Fiindcă credem în Dumnezeu ; Fiindcă scrim (sic !) cu inima ; Fiindcă lovim pe regele ; Fiindcă ne este conştiinţa curată ; Fiindcă sîntem săraci" l). Se poate chiar ca Macedonski să fi fost încredinţat că mitropolitul trebuia apărat şi campania sa aprinsă va fi fost sinceră, ca, mai tîrziu, a lui Ladima... însă înverşunarea Ligii împotriva votului universal (nr. 21) am explica-o prin influenţa cercurilor politice care finanţau revista.
Cert este că, prin apariţia Ligii ortodoxe, Macedonski a găsit atunci singura posibilitate de a publica — şi de a vorbi despre literatură. Ba chiar, a obţinut tipărirea unui Supliment literar care are meritul de a-1 fi prezentat pe Ion Theo (Tudor Arghezi) marelui public. La Liga ortodoxă Macedonski se vădeşte prieten al lui Gh. Panu de care se apropiase, o dată cu schimbarea guvernului,  (în  1895)   şi Caragiale.
în această publicaţie au apărut articole —■ ale lui Macedonski — care pledau (in spirit pur umanita-
rist) pentru „proletari" şi pentru un anume fel ele împroprietărire (articolul Proletarii2) apare în nr. 40/6 septembrie) iar „Pămîntul3) în nr. 63 (11 oct.) ; „Am cunoscut pe cîţiva dintre cei bine înzestraţi de natură : străluceau prin simţire, prin cunoştinţe variate, prin pricepere surprinzătoare în toate direcţiunile activităţii omeneşti, erau în sfîrşit şi cinstiţi şi muncitori ; iar viciuri n-aveau (...) mureau de foame (...) De-a lungul podului Mogoşoaiei, i-am cunoscut şi de-a lungul podului Mogoşoaiei s-au dus şi se duc la Bellu. Şi totuşi, toţi puteau să aducă foloase reale societăţii ţării — fiecare în felul său şi în cercul său (...) Şi în modul acesta se pierde o însemnată parte a forţelor intelectuale şi a activităţii omeneşti". Cu „Ieniceri şi bazbuzuci în literatură" (Liga ori., Supl. lit. nr. 5), Macedonski îşi manifesta iritarea împotriva acelor „cetaşi de derbedei" care ,,se cred literaţi critici sau poeţi" şi insultă pe scriitorii ce s-au impus, pe el, Macedonski, pe Vlahuţă, pe alţii. Interesul cititorului era întreţinut prin foiletoanele „Misterele Inchiziţiei" de D. Caselli şi( „Pîntecele Parisului" de Emile Zola4), acesta din urmă înlocuit (din nr. 48) la „Foiţa ziarului Liga ortodoxă" de nuvela „între coteţe" de Macedonski. în nr. 49 se va începe publicarea „celebrului roman de actualitate" „Lupta pentru mărire", „senzaţionalul şi ineditul roman" de D. Caselli, „marele roman dramatico inedit".
în nr. 51, Arist. Cantilli cu prilejul recenziei la „Sincere" — poezu de Radu Rosetti, marchează poziţia Ligii în faţa fenomenului literar şi a valorilor contemporane ; dacă Liga se ocupa de „junele Radu D. Rosetti" în ciuda faptului „că opiniunea generală nu este că autorul volumului Sincere este un talent poetic", era că „după Alecsandri, Macedonski, Caragiale şi Eminescu, împrejurul nici unui alt scriitor român de valoare nu s-a făcut mai rault zgomot, mai multă reclamă ca împrejurul numelui acestui tînăr". Nu ne interesează faptul că printre versurile lui Radu Rosetti sînt detectate pastişe după Ocnele, Noapte de Mai, Noapte de Noiembrie  şi Noapte de
scriitori şi curente
75
Februarie, ale lui Macedonski sau după „frumoasa poemă Spleen a talentatului poet Alex. Obedenaru" decît pentru că în această ordine de idei se afirmă că „Vlahuţă este o copie" după Eminescu „dar la el găseşti adeseori o notă particulară. Comparat cu Eminescu în privinţa formei este superior" (s.n.) „Incontestabil că la poeziile lui Vlahuţă afli greşeli de formă comparîndu-le cu acele ale altor autori care au făcut din ea un cult atingînd apogeul". Interesant este şi că, în critica poeziei apare (sub influenţa lui Macedonski. desigur) un criteriu nou — respingerea epicului, a anecdoticului. Versurile trebuie să fie „suggestie" pe cînd „junele" Rosetti, se spunea „nu este, nu va rămîne decît un anecdotist (s. n.) în versuri". Urmează în acelaşi articol o listă cam amestecată ele poeţi cu talent real şi „distins" : Alexandru Obedenaru, Cincinat Pavelescu, Duiliu Zamfi-rescu, Haralamb G. Lecca, Th. M. Stoenescu. P. Zosîn, Bonifaciu Flo-rescu. luliu C. Săvescu, Mircea De-metriade, D. Teleor, Dumitru Moldo-veanu. Ludovic Dauş, Elisabeta M. Z. lonescu, Matilda Poni, Smara, Alex. Sturdza. Istoria literaturii a lui G. Călinescu a dat verdictul asupra acestor nume. Observăm că nu e menţionat Ion Theo : era prea tînăr sau poate nu era în relaţii bune cu Aristide Cantilli... Ion Theo semnează însă chiar în acelaşi număr cu Ar. Cantilli iar în Suplimentul literar nr. 1 (20 oct.) apare Valea Săniei cu literă groasă, ocupînd o jumătate   din   pagina   a 3-a.
Spiritul în care e făcut comentariu] :>) (în nr. 1 al Suplimentului literar) articolului lui Panu din Epoca literară, privind raportul generaţiei post-eminesciană cu tradiţia literara a prepaşoptiştiior şi paşoptistă, este încă o dovadă că Macedonski încerca să orienteze Liga în spiritul vechiului său Literator. Publicînd Despre poezie (Supl. lit. nr. 3), Simţurile în poezie (Supl. lit. nr. 4, apărut întîi în Literatorul 1895, nr. 3) sau Poezie şi poeţi contemporani (Supl. lit. nr. 4), Macedonski nu făcea decît să transforme ziarul dizidentei liberale într-o prelungire a revistei sale literare, Lite-
ratorul. Răbdător, consecvent, încăpăţînat (ca orice personalitate artistică reală.) în a-şi susţine ideile (chiar dacă ele, odată, fuseseră respinse în hohotele adversarilor) Macedonski revine la principiile din uitata (nu înţeleg de ce ?) Prefaţă la volumul său de Poezii din 1881. Vorbea acolo de „muzica poeziei", de faptul că „fiecare literă din alfabet" ar reprezenta „un ton muzical" pentru ca după 15 ani să laude Clara noapte a lui Ion Theo în care „fiece literă se schimbă în notă muzicală". Nu renunţa nici la „logica poeziei" (din 1880) deşi (sau deoarece...) „cînd întîia oară am scris că poezia se osibeşte cu totul de ce numim propriu zis cugetare, zeflemeaua sau injuria m-au luat ţintă" (Supl. lit. nr. 4, „Poezie şi poeţi contemporani"). Teoretician al simbolismului în Liga a mai fost şi Gala Galaction (semna cu numele său, Grigore Pişculescu). In articolul „Macedonski" (apărut în revista Zigzag, ianuarie şi reprodus în Supl. lit. nr. 4) Galaction vorbea de „mu-zicalism", „armonie", corespunderi — „echivalent ele forme" (baudelaire-iene). Observa cu îneîntare în poezia lui Macedonski o „bizară" „măr-ritare între noţiunile cele mai incompatibile".
Liga ortodoxă a fost pentru Macedonski şi un pretext pentru a populariza scriitori străini : Ernest Renan, Jean („Ioan") Richepin. Francois Coppee, Guy de Maupassant, Edmond de Goncourt, Victorien Sar-dou, Ambroise Thomas, Paul Bour-get, Catuile Mendes, A. Tennyson, H. Taine, P. Lotti, mai ales Emile Zola şi alţii.
Relaţiile cu diferiţi confraţi. Simpatia Ligii pentru cei doi Cantilli, Ţine sau Col. Boteanu, trebuie înţeleasă în contextul vremii : Macedonski încerca să creeze un grup şi o direcţie, nu-i era prielnică izolarea, încuraja pe toţi acei care se arătau cît de cît comprehensivi. Era lipsit şi de resurse de trai şi acest aspect trist al existenţei sale se transformase într-o dureroasă obsesie. E semnificativ că la un moment dat, Liga publică informaţii privind „mizeria" marilor scriitori. (Supl. lit. nr. 6).
76
scriitori şi curente
Tipărirea unor obscuri se va fi datorat, uneori, şi unei nu prea sigure orientări a gustului lui Macedonski, totuşi o explicaţie ar fi că, în prima tinereţe, poeţii publică, adesea, sub semnul unor înaintaşi şi numai o extraordinară intuiţiţe îi poate face pe unii conducători de revistă să vadă în puzderia de versuri banale pe acele puţine din care înţeleg că au de a face cu un mare talent. Mai este adevărat că Macedonski, foarte singur, satirizat necontenit şi nu rare ori grav insultat, simţea nevoia unui grup de prieteni şi admiratori. Este interesant că în polemici niciodată nu a atacat primul, a răspuns totdeauna mai tîrziu dar atunci violent.
Pe tinerii Pişculescu (Galaction) şi Ion M. Theodorescu (T. Arghezi), Macedonski i-a publicat, (ca şi pe Duiliu Zamfirescu sau Tradem, de altfel) din dorinţa generoasă de a descoperi pe viitorul Poet. I-a plăcut, de tînăr, să facă „şcoală" şi să se înconjoare, mentor adorat, de emuli geniali.
Prietenia cu Haşdeu, în ciuda unor ciocniri mai vechi, este totuşi statornică : avea, în mod mărturisit, la bază, antipatia comună faţă de Convorbiri şi tacit, eminesco-fobia împărtăşită şi de Haşdeu.
Relaţiile cu Caragiale sînt tulburi ; în ciuda unei apropieri, de după dispariţia Moftului şi apariţia Vetrei, ele se răcesc într-atît încît se ajunge !a bizarul articol (amestec de laude şi regretabile defăimări al lui Sallustiu (probabil Aristide Cantilli), „/. L. Caragiale şi opera lui" din Suplimentul literar (nr. 3/13 nov. °)).
Cu Vlahuţă, în această perioadă, grupul literatorist nu se află în conflict direct ba poate, dimpotrivă... In schimb faţă de Coşbuc manifestă antipatie.
Sînt poate mai ciudate relaţiile grupului cu C. Miile ; într-adevăr, acest talentat ziarist a fost singurul care în aceşti ani de mare agitaţie a izbutit să aducă în paginile publicaţiei sale, Adevărul ilustrat, nume dintre cele mai variate ba chiar personalităţi opuse. Mai interesant este că în această perioadă Adevărul ilustrat face parte dintre ziarele care duc o campanie activă împo-
triva fostului mitropolit primat (deci este de cealaltă parte a „baricadei" faţă de Liga) Dar Macedonski a putut pubica în ziarul lui Miile cîteva schiţe pentru care greu ar fi găsit spaţiu în altă publicaţie.
Debuturi în Liga ortodoxă. Macedonski lansează pe Ion Theo şi Const. Cantilli. Apropierea acestor două nume spune ceva : nu totdeauna Macedonski a descoperit talente de prim ordin ; şi nici chiar de al doilea. Era şi greu, nu toţi tinerii talentaţi, aveau nevoie de sprijinul lui ; apoi este foarte dificil să-ţi dai seama după doar cîteva poezii, pînă unde poate sui tînărul debutant şi, în definitiv, nici nu apar în zece — doisprezece ani prea mulţi tineri excepţionali, iar acei versificatori cu sensibilitate şi multă tragere de inimă trebuiesc încurajaţi fiindcă ei constituie mediul prielnic în care se poate dezvolta Poetul.
C. Cantilli era de mult în grupul Literatorului, prieten cu Macedonski, cu Cincinal Pavelescu şi acum. în ultimii ani mai mult biciclist decît poet. Deşi Ion Theo apăruse doar de cîteva luni, totuşi Macedonski îl prezintă înaintea vechiului amic : este poate şi în asta o dovadă de intuiţie a valorii. Vor fi deci lansaţi în Liga, Ion Theo (Liga ortodoxă. Supl. lit. nr. 4. 10 nov. „Poezie şi poeţi contimporani") şi abia apoi vechiul prieten al Literatorului. Cantilli (Supl. lit. nr. (î).
în 1896 Macedonski lupta să se opună curentului de „proză rimată mai bine sau mai rău", şi încerca să definească specificul poeziei, („fantezie, muzică, imagine, coloare (...) Ea ca şi muzica va deştepta ideea fără a se face ea însăşi idee" Supl. lit. nr. 4).
In 1896, Macedonski aminteşte de membrii cenaclului său şi deci de adepţii (chiar dacă unii renegaţi teoriilor sale poetice : „Th. M. Stoenes-cu, C. Bacalbaşa, Carol Scrob, Tra-ian Demetrescu, Alex. Obedenaru, Cincinat Pavelescu, Scarlat Orăscu, — chiar tînărul Radu D. Rosetti şi alţi mulţi al căror nume îmi scapă în general, dar dintre cari îmi amintesc cu  plăcere sinceră  de cel al
scriitori şi curente
77
lui Mircea Demetriade, talent de asemenea real (...) Duiliu Zamfirescu şi Traian Demelrescu — ambii porniţi de la Literatorul au fost adoptaţi chiar de direcţiunile literare ceie mai opuse (...)". „Nu sînt dintre acei oameni care-şi fumează tutunul singur (...) Dacă un tînăr în mijlocul burgheziei şi ticăloşiei generale se iveşte şi însufleţit de artă, cearcă să sboare sau sboară, nu pot să mă opresc să nu-i spun nici lui nici altora cugetările mele", explică Macedonski strădania lui de a aduce mereu nume noi în poezie. Prezentarea lui C. Cantilli este azi interesantă pentru pasajele în care Macedonski se arată receptiv şi la poezia celor ce „nu fac compromisuri cu arta nouă ci voiesc, dimpotrivă, să fie şi să rămînâ reflexe ale naturii lor proprii". Dîndu-şi seama de replicile pe care aveau să le stîrnească o atare afirmaţie, Macedonski precizează că „cele pe care le scriu aci nu însemnează deloc că îmi schimb principiile" şi se declară eclectic, gata să accepte orice operă de artă autentică indiferent de curentul în care s-ar încadra : „Ce m-a călăuzit în orice moment în cursul activităţii mele literare, a fost eclectismul7). Las altora să tăgăduiască cutare gen sau cutare şi să rîdă de ele, fie că acele modalităţi estetice sînt prea noi, fie că sînt mai presus de înţelegerea lor. Pentru mine ce este frumos, frumos rămîne, numească-se acest frumos simbolism, sau numească-se el clasicism, decadentism, naturalism, modernism şi orice încă alt". Cantilli era apreciat ca poet „naiv", „primitiv", Ion Theo dimpotrivă, ca reprezentant al poeziei „noi", simbolist-instrumentaliste, fiindcă „probabil efect psiho-fiziologic al naturii sale, a cutezat ce încă ia noi, afară de două sau trei excepţi.uni n-a cutezat nimeni şi anume : A ermetiza poezia, altfel zis a o aristocratiza". Ion Theo era admirat ca „originalitate rar întîlnită în tineretul actual". Macedonski era uluit de precocitatea noului venit în poezie („la o vîrstâ cînd eu gîngăveam versul..."). Aplauda îndrăzneala căutărilor novatoare ale mult juvenilului poet : „rupe cu o cutezanţă fără margini
dar pînă azi coronată de cel mai strălucit succes cu toată tehnica veche a versificării, cu toate banalităţile de imagini şi de idei ce multă vreme au fost socotite ca o culme a poeticii şi a artei.
II. Revista modernă (1897, 20 iu-lie-1898.. 26 martie Programul revistei. A vorbi de un „impas sufletesc" la Macedonski după ce Liga ortodoxă îşi încetează apariţia înseamnă a folosi un eufemism pentru a desemna marile lipsuri materiale în care recăzuse poetuls). Pentru a-şi tipări operele, Macedonski face gesturi care trebuie să-1 fi umilit : cere un sprijin bănesc, pentru tipărirea operelor, cititorilor săi, şi aşa, puţini. Este un moment în care Macedonski nu izbuteşte in nici un chip să se menţină în centrul vieţii literare.
încercării lui Panu din 1896 de a-1 reabilita pe Macedonski, la Epoca literară, (O desluşire, nr. 6/1896) i-a răspuns negativ cu toată forţa autorităţii sale, Gherea. Articolele pe care Gherea le-a publicat în presă au apărut în volumul al III-lea de Studii critice cu titlul „D. Panu asupra criticei şi literaturii" unde îl caracteriza nedrept şii sumar pe Macedonski drept „eminescian decadent" (ed. 1897, p. 168). In acelaşi volum apărea, inedit, studiul „Poetul ţărănimii" care îl situa pe Coşbuc, în scara valorilor, foarte aproape de Eminescu (Asta după ce consacrarea i-o acordase, în 1893, la apariţia volumului Balade şi Idile, Convorbiri literare nr. 10 din febr. şi nr. 11 din martie). Astăzi ni se pare evident că cele mai de seamă volume de poezii apărute în anii 1895— 96, au fost Excelsior şi Fire de tort. Convorbirile însă nu au remarcat volumul lui Macedonski, în timp ce au recenzat elogios (deşi cu mai multe rezerve, decît manifestaseră la Balade şi idile), volumul Fire de tort : se observase că autorul deşi încă tînăr, începea a se repeta (vezi cronica lui Evolceanu, Conv. Lit., 1896, nr. 6). Macedonski ignorat în 1896 este în 1897 „zdrobit" de loviturile Convorbirilor (nr. 10), ca prefaţator prea zelos al unui nefe-
78
scriitori şi cu
ricit volum de versuri Vise roze de G. Ruse.
în 1897 apăreau Discursuri parlamentare de Titu Maiorescu, Imnuri păgîne de D. Zamfirescu, volumul de Versuri al tînărului St. O. Iosiî, Convorbirile publicau ultimele părţi din volumul In război (al lui D. Zamfirescu) iar revista lui N. Petraşcu Literatura şi Arta Română publicase binecunoscuta — azi — poezie In grădină a lui Dimitrie Anghel.
Cenaclul Literatorului acum fără revistă proprie era găzduit mai ales de Revista modernă a lui C. Cantilli ca şi de „revista pentru familie", „oaspe credincios al căminului", „instructivă şi amuzantă", „eclectică"9), Foaie pentru toţi a lui Dumitru Stăncescu (în ultima semna în 1897 I. Minulescu). Revista modernă („publicaţiune bimensuală, ştiinţifică, literară şi în special sportivă") e interesantă mai ales pentru că în bătăliile ei literare îl implica pe Macedonski.
Revista modernă venea în continuarea revistei Bicicleta dar şi în prelungirile Literatorului şi ale Ligii ortodoxe în ceea ce reprezenta ea ca literatură : Macedonski, C. Pavelescu, Ion Theo, Grigore Pişculescu, dar ,din păcate, şi „Marţial", anonimul în numele căruia s-au comis cele mai neplăcute atacuri (la Ghe-rea, Eminescu, Coşbuc). Consecvenţa cu care critici de prestigiu ca Maiorescu şi Gherea, ca şi alte personalităţi ale epocii, au discreditat cenaclul macedonskian va fi fost cauza care a declanşat asemenea răbufniri. Faptele se leagă, deşi indirect şi de polemica dintre Gherea şi Gh. Panu în problema moştenirii culturale.
Revista modernă publică în nr. 6 (noiembrie) un articol intitulat Literatura modernă în care se combăteau părerile minimalizatoare asupra epocii literare 1830—1848.
E semnificativ pentru opinia oamenilor de litere de prin 1896 pri-mui paragraf din articolul „Asupra mişcării literare şi ştiinţifice" cu care se deschide volumul III al lui Gherea : „Seceta literară şi ştiinţifică, sărăcia mişcării noastre literare contemporane sînt în afară de
orice îndoială şi desigur, puţini se vor găsi care să nege acest fapt pe cit de trist pe atît de adevărat" (pg. 1)10). Oamenii de litere se străduiau să găsească acestei stări de „secetă" un remediu şi ultimii ani ai ultimului deceniu din secolul trecut au abundat „în soluţii" privind înviorarea atmosferei literare. Panu arăta că e necesar să se renunţe ia vlăguitul curent post-emlnescian şi propunea o orientare pe care am rezuma-o în formula „înapoi la 1830 !", cerea studii asupra literaturii „zilelor de aur ale scripturilor române" cînd scriau Văcăreştii, Co-nachi, Budai-Deleanu, Pan, Bolinti-neanu, Alecsandri, Negruzzi, Alexandres™. Fără îndoială „remediul" domnului Panu, pe care Gherea îl combate, era cel puţin incomplet, dar atitudinea lui în problema soluţionării crizei nu era deloc încurajatoare : soluţiile — „ele nu există", spunea criticul. ")
în medalionul — necrolog la Grigore Haralamb Grandea (nr. 6) Macedonski îşi manifestă implicit adeziunea la teoriile lui Panu : Grandea era socotit „unul dintre poeţii de valoare ce era ca o trăsură de unire între clasicismul nostru şi modernitate..." căci „Grandea era elev al lui Bolintineanu".
Macedonski ajunsese la 44 de ani fără să fi reuşit încă să atragă — nu atenţia, aceasta se manifestase din plin, ci înţelegerea poeziei sale (apăruseră, totuşi, două ediţii din Excelsior) şi direcţiei sale literare, (se afirmau acum Ion Theo, Cinci-nat Pavelescu, ş.a.). Ba mai mult, în 1898 Convorbirile literare ignorînd curentul macedonskian fac eforturi să descopere (în protestele desperate ale tînărului critic ardelean Chendi) o „renaştere" literară, reprezentanţii „noului val" fiind în poezie Lucreţia Suciu, iar în proză Virgil Oniţiu !
în aceste condiţii, Macedonski scrie Cronica din Revista modernă, nr. 8/26 martie 1898 şi îi atacă, într-un limbaj violent şi retoric pe Maiorescu, Gherea şi Coşbuc „premiat al Academiei", scriitori consacraţi, lăudîndu-1 î n mod absurd (pentru că simte nevoia să aibă alături diverşi nedreptăţiţi) pe bietul O. Gîr-
scriitori şi curente
79
bea. Căci, zice : „E destul. în adevăr, să pronunţaţi numele d-lui Ma-iorescu, numele d-lui Gherea sau numele d-lui Coşbuc, ca pe loc, în anumite cercuri, să nu se ivească decît slăviri şi tămîieri". Furia lui Macedonski crescuse colosal cînd citind Studii critice aflase că „simbolismul însuşi, deşi îşi are originea în negura vremilor, nu este după dl. Gherea, decît o formă eminesciană — formă decadentă (!) a acestui extraordinar geniu".
Respins din toate părţile, văzînd atacate chiar valorile în care credea, izbucneşte : „De ce tăceţi voi iluştri şi bătrîni literaţi, care aţi fost şi sînteţi încă fala acestei naţiuni ? Cum nu vă revoltaţi ? Cum nu luaţi odată în mîini biciul mî-niei şi al dreptăţii, al adevărului şi al cinstei, să flagelaţi pînă la sîn-ge pe mizerabilii care şi-au stabilit tarabele de speculă şi de desna-ţionalizare în templul artelor şi al literelor române, sub statua lui E-liade, sub măreţile chipuri şi la adăpostul marilor inimi ce s-au numit Văcărescu, Bolintineanu, Alecsandri, Costache Negruzzi, Bălcescu, Odo-bescu, Ion Ghica, Mihail Zamfirescu, Cheorghe Creţeanu, Grigore Hara-lamb, Grandea şi alte mari suflete ale renaşterii ? Ce ? diurnele, sub-venţiunile, favorurile, cumulurile de posturi să poată ele, cînd toţi sînteţi cu un picior în groapă, să vă ridice orice simţire, orice demnitate şi să vă facă să lăsaţi să continuie scandalul şi profanarea ?..."
în aceeaşi Cronică din 26 martie 1898, Macedonski arăta că revista Viaţa nouă, ce apăruse de mai bine de o lună, la 1 februarie 1898, grupează în jurul ei pe acei ce „se deşteaptă, se ridică, protestează..." împotriva ignorării adevăratelor valori, pe acei tineri care au simţit nevoia „să întocmească o tribună liberă".
Poezia în Revista Modernă. Macedonski îşi continuă lecţiile-exer-ciţiţ cu o conştiinciozitate şi zel pedagogic nebănuite la un poet de structură romantică dacă observăm că în nr. 1 apare Pe lacul de gardă cu specificarea „11 şi 10 silabe", altfel nu foarte semnificativă pentru
evoluţia artistică a poetului : „Eu nu mai am speranţă, viaţă, soare / Şi simt de-acum ai morţei reci fiori / Dar tot zîmbesc văzînd cîte o floare / Şi aş voi pe groapă să am flori".
Tot în nr. 1 am recitit „Pe veloci-ped între Bucureşti şi Braşov", reportaj vioi şi colorat de Cantilli, reprodus din Literatorul, şi „Clara noapte" 12) de Ion Theo, reprodusă din Liga.
Const. Cantilli, preocupat prea mult de velodroame şi reclame pentru magazine de sport13), dă la iveală versuri sub limita de jos a poeziei : „Orice inimă tresaltă / De la munte pînă'n baltă / Nu e om cît de sanchiu / Să nu simtă că e viu..." (nr. 2—3). în acelaşi număr (2—3) Grigore Pişculescu ritma „Pe lyra" în versuri sonore, într-o manieră frecventă la sfîrşitul secolului, parnasiană-simbolistă — nu fără un anume farmec : „V-aţi dus !... Cleo plăpîndă / Anandritină fină / Alcibiade lax- / V-aţi dus... / Şl-n aurul de seară ,' Şi-n foi de heli-anthă / Cînd vîntul dinspre Chios / Sărută în obraz". Nu lipsesc fireşte nici juvenile acrobaţii : „Eu mut şi frînt pe Lyra / De meşter din Corint / Crispat din ammtire / Gripez pe coarde negre / Durerea ce mă-nţeapă  /  Cu  mîna  mea crispată".
în nr. 2—3 Ion Theo tipăreşte In regiuni bizare dedicată (cu atribute excesive) „Puternicului critic şi eruditului, delicatului poet Alexandru Bogdan-Piteştţ" şi acesta colaborator al Revistei moderne cu „Les lilas blancs" (nr. 2—3). Poezia lui Ion Theo în tradiţia richepiniană clin Chanson des gueux cîntă un „golan" divin ; forţa asociaţiilor este uluitor de nouă în limba română. Singure aceste versuri puteau anunţa unei sensibilităţi atente cum era cea a lui Macedonski, pe autorul Florilor de mucigai. Se simte aci o mare precizie în crearea universului concret, fără teamă că există cuvinte prohibite pentru poezie. Aceste strofe cu vînt, ploaie şi tuberculoză constituie prin atmosfera de virilă fan-tazie şi visare altceva decît poezia delicată pînă la rarefiere a lui Tra-dem. în comparaţie cu In regiuni bizare, Pe lyra (a lui Grigore Piş-
80
scriitori şi curente
culescu) pare prea elaborată chiar In părţile ei mai izbutite, prea grandilocventă. Aceasta şi Aegipetul sînt, credem, cele mai interesante poezii ■ale lui Theo din această perioadă, lucrări de valoare, prima simbolistă, a doua influenţată de parnasieni. De altfel este momentul cînd în ţară se citea mult Gautier şi însuşi; Macedonski are (cu Bronzes, 1897) o perioadă mai accentuată de înclinaţie spre. parnasianism.
Poeziei Noapte (nr. 4—5) a lui Ion 'Theo, chiar dacă i se ooate reproşa un limbaj nu tocmai original, nu î se poate contesta atmosfera autentică şi ştiinţa, sau mai corect zis intuiţia incantatorie a repetiţiilor şi a rimelor interioare l1). Există imagini originale ce depăşesc personificările simpliste, de largă circulaţie, pe atunci, în versificările multor poetaşi şi pe drept criticate în 1897 de Gherea la Coşbuc. Ion Theo izbutea să fie nou chiar şi faţă de cunoscutele versuri eminesciene despre „noapte" din „Melancolie".
Despre literatura modernă Ce se înţelege exact prin „literatura modernă" în România, în aceşti ani 1897—1898, ar fi destui de greu de definit. La curent cu literatura franceză, „moderniştii" de la Revista modernă apreciau că literatura modernă nu a onorat speranţele ce s-au investit în ea. Fugind de exi-biţioniştii minori ai curentului simbolist, ei se întorc spre marii predecesori, spre Verlaine mai ales. în articolul Literatura modernă, apărut în Revista de care vorbim (nr. 6. 1897) şi iscălit „Marţial" — se vorbea de o „prăpastie" ce s-a săpat (înce-pînd de pe la 1830) între sensibilitatea secolului „actual şi cel trecut". Ar fi fost vorba de o evoluţie ce a dus „la o complexitate de simţiri .şi la un rafinament fără margini". Cu toate astea, operele produse sub semnul noii sensibilităţi nu trezesc entuziasmul cronicarului de la Revista modernă ! Sînt acceptate în zona esteticului doar acele lucrări noi ce se vădesc mai apropiate de „trecut, de natural, de simplu, de clasic" (o excepţie, şi aceasta cu enorme rezerve, se face doar cu privire la Verlaine). Scriitorii ce au încercat
noi formule literare (simbolismul, decadentismul, instrumentalismul şi... muzicalismul) l-au dezamăgit pe „Marţial" (desigur C. Cantilli) care aprecia că literatura modernă ar fi „intrat pe un pripor periculos", că ea ar fi artificială, scrisă de ,.în-tortochiaţi", pretenţioasă. Ori, dacă e aşa, mai multă receptivitate faţă de literatura modernă manifestase, încă în urmă cu cîţiva ani. Vatra lui Coşbuc ! Atari păreri dovedesc că Macedonski, abia găzduit la Revista modernă, nu reuşise, să-i im-puie, preponderent, orientarea sa.
1. Vezi aceeaşi mărturisire şi în timpul conflictului cu Haşdeu, care a fondat in anul 1887 Revista nouă ce ar fi trebuit să se numească şi să fie Literatorul. Este reamintită situaţia materială precară a scriitorilor Paul Terenziu, Paul Borgheze, Corneille. Racine, Milton, Caimoens, Cervantes, Goldsmith, pradhomme, Sterne. Schiller. (Supl. lit., 6 „Mizeria şi marii scriitori").
2. Macedonski se referă şi la categoria socială   a   proletariatului intelectual.
3. Articolul lui Macedonski Pdmintul apare în nr. 63 (11 oct.). Poetul era de părere că „proprietatea individuală a pămîntului trebuie desfiinţată" : „înainte de orice trebuie a se şti că pămîntul, odată intrat în proprietatea statului, va fi proprietatea tuturor. Fiecare va avea drept să cultive întinderea teritorială ce-i va conveni fără ca "â plătească statului o altă dare ae ;ît dijmă în natură (...) întrucît p' iveşte pe foştii proprietari mari şi nici ei nu vor avea dreptul să se plîngă. Dimpotrivă, cel folosiţi vor fi tot dînşii. Pe de o parte se vor afla în stă-pînirea unui capital mai mult sau mai puţin însemnat, după pămîntul ce vor fi avut, iar pe de alta nimeni nu-i va opri să caute a trage rod din prisosul pămîntului românesc. Pe cînd astăzi se află stăpîni-tori pe pămînt care ar putea să întrebuinţeze braţele numeroase întru neexplicarea avutului lor şi întru sporirea avuţiei agricole a ţării, ci se mărginesc a pune în lucru adeseori abia a zecea parte din întinderea locului pe care îl deţin. Astfel veEi cîmPii întinse lăsate in părăsire şi vezi oraşe şi sate pline de oameni oare nu cer decît să muncească ca să-şi cîştige viaţa şi nu au ce munci, le este tăgăduit însuşi dreptul de a trăi". Reamintim şi un fragment din articolul „De pe culmea vieţii" apărut în Românul 1889/ 23 dec.   şi   reprodus  în Literatorul,
scriitori şi curente
81
1892 nr. 6 : ..Căci orice mi s-ar spune mie şi altora nu poate să nu ne fie milă' cînd vedem că podurile Bucureştilor mişunesc de oameni care vor să muncească, dar care sînt osîndiţi să bată pietrele, să umple cafenelele, să moară de foame pe la colţurile de uliţi. După părerea mea asemenea lucruri nu s-ar vedea dacă pămîntul ar fi al tuturor şi al nimănui. In tot cazul, dreptul la muncă ar fi atunci al tuturor".
4) în nr. 48 se anunţă „Pentru cititori : ,,ln urma reorganizărei redacţiei noastre ţinînd seama că romanele lui Zola cu toată marea lor valoare documentară şi literară nu pot să intereseze decît pe cititori speciali, (s.n.) suspendăm publicarea   „Pîntecele Parisului".
5) Cităm un fragment din comentariul Ligii în care e reluată părerea lui Panu ,,că generaţia nouă, servindu-se de acest pretext, adică de o genialitate (...a lui Eminescu — n.n.) ce ar fi apărut şi dispărut lăsind în ur-mă-i o lumină orbitoare a rupt-o complet cu generaţia cea veche, cu He-liade, cu Bolintineanu, cu Alecsan-dri, cu toată mişcarea veacului pînă la 1885 ; că poeţii cu care am rămas, că literatura cu care am rămas sînt zămisliri din admiraţia sentimentală şi dintr-o pornire de imitaţie nu tocmai fericită a lui Eminescu ; că această literatură nu ne poate ajunge ; că datoria criticei este să reia din nou mişcarea de la începutul veacului pînă acum dînd fiecărui scriitor fără pornire pătimaşe, nici admiraţie exagerată, locul pe care îl merită în literatura noastră".
6) „Carageali căzu şi căderea lui fu o prăvălire. Bucureştenii nu pot să uite încă tunelul de la Gabrovenii noi, unde, bătutul de furtună fu nevoit a se refugia şi a servi bere si krenvurşti. Negreşit, orice muncă este onestă, dar ostentaţia cu care Carageali-şi îndeplinea noua profesiune pe care şi-o alesese, dă pe faţă la dînsul prea marea idee pe care şi-o făcuse despre genialitatea sa. Fâ-cîr»du-se chelner, autorul Noaptei furtunoase a voit probabil să pălmuiască pe rege, pe miniştri, pe public şi aceştia meritau deopotrivă palmele — dar scopul nu si 1-a ajuns — nimeni nu s-a mişcat ; nici o protestare n-a răsunat — şi aceasta — fie din cauză că eroul în cestlune nu era de valoarea pe care el şi-o acorda, fie pentru cuvîntul că aşa sînt românii : impasibili. De atunci acest om extra-ordinar, este ca o pasăre cu aripa frîntă, ce vrea să zboare, dar ce abia se mai Urăşte (s.n:). însă, de la 1827, este drept a se recunoaşte că evoluţiunea fenomenală   s-a   petrecut   cu Carageali.
ignorantul de atunci este astăzi aproape erudit, şi aceasta şi-o da-toreşte numai lui ! Ca om este şi mai extra-ordinar : Convorbirea sa este o avuţie şi dă o coloare rară spiritului său ascuţit. Intransigentul nihilist este astăzi un fermecător cum se află puţini între noi. Dnu Macedonski, cu care am vorbit adesea despre Caragiali îl compară cu drept cuvînt cu Voltaire". A protestat totuşi cineva : Macedonski în( Literatorul !
7) „Există dar loc în literatura română şi pentru Cincinat Pavelescu şi pentru Mircea Demetriade, şi pentru un altul — acesta un mare năpăstuit, Alexandru Obedenaru şi pentru diferiţi cu cari mă voi ocupa într-un număr viitor apropiat şi este o mi-şelie ca cei cari au merite reale să se sfîşie şi să se mănînce intre ei". (Liga ortodoxă, 1896, Supl. lit. nr„ «).
8) Tudor Vianu arată : „Cînd ultimele ecouri ale luptei date în jurul mitropolitului Ghenadie se sting, Macedonski se găseşte din nou în mare impas sufletesc. Putinţa de a sub-sista devenise pentru el o problemă complicată. în lipsa mijloacelor trebuie găsit expedientul. Şedinţe festive în Sala Ateneului string în jurul poetului o mînă de discipoli dispreţuitori de zîmbetul mulţimii, care înţelegeau că aceste sărbători ale poeziei trebuie să procure marelui lor poet pîine, lemne, îmbrăcăminte".
9) Semnează, nu totdeauna cu inedite, Iuliu Dragomirescu, Radu D. Rosetti. 'I. S. Spartali, Dumitru Stăncescu, Delavrancea, Cincinat Pavelescu, Cornielia din Moldova, Mircea Demetriade, Haralamb G. Lecca, D. Te~ leor, P. Dulfu, Florian I. Becescu, Al. Macedonski, Gheorghe din Moldova. Iuliu C. Săvescu, G. Coşbuc, I. Minulescu, D. Zamfirescu, D. C. Olănescu,   Gr. Cair.
10) Mal completăm zisele acestea cu cîteva citate care dovedesc, în ciuda precauţiilor de limbaj, o anume îngustare a recepţiunii criticului asupra literaturii autohtone în acest moment : „Altă pricină însemnată (a nledezvoltării literare n.n.) e concurenţa literaturii franceze şi în genere a literaturilor străine. Aceasta e pentru literatura noastră. Publicul cult citeşte la noi franţuzeşte, cîteodată chiar mai bine decît româneşte, deci întrucît are nevoie de hrană estetică el poate să şi-o îndestuleze dintr-un izvor atît de bogat cum e literatura franceză. Toate îndemnurile patriotice de a consuma producţiunile naţionale vor fi şi mai puţin eficace în ceea ce priveşte literatura decît îni ceea ce priveşte industria : pentru că atîrnă de voia mea   să   consum   un   articol indus-
82
scriitori şi curente
trial mai prost din producţia naţională, dar nu atîrnă de voia mea să gust o nuvelă slabă fiindcă e scrisă de un român. Cetirea literaturilor străine face ca publicul nostru cetitor să devie foarte exigent faţă cu literatura română plă-pîndă, să-i aplice norme de comparaţie şi sâ-i puie cereri, pe care, natural, ea nu le poate satisface. De aici nesocotinţă, nedreaptă, dacă vreţi, dar foarte explicabilă a tinerei noastre literaturi." (p. 183). 11) Apărîndu-1 pe Emineseu, Gherea încearcă acum să demonstreze că acesta ,,n-a avut aproape predecesori" (p. ,165), luîndu-le cu acest prilej şi din puţinul ce-1 acordase lui Alexanfdrescu şi Alecsandri. „Lirica şi mai ales lirica satirică din literatura noastră trecută e nulă ; e aproape nulă şi la Gr. Alexandres-cu. La Alecsandri ea e gingaşă, frumoasă dar superficială (...)" (p. 165). Lipsa de continuitate literară este explicată mecanicist printr-o lipsă de continuitate pe tărîm social cu ecouri din teoria formelor fără fond (p. 178) : „Dar literatura trecută, mai ales pînă la Alecsandri şi Ale-xandrescu n)u poate să aibă nici măcar o influenţă indirectă" (p. 174). „Unde avem noi aşa opere (ca cele ale lui Lamartlne, Musset, Byron, Goethe n.n.) pînă la Alecsandri şi Alexandrescu. Şi chiar opera acestora este ea oare aşa de mare ?" (p. 176). Problema era fals pusă. Gherea neagă îrţ continuare (p. 176177) posibilitatea exegezei moderne asupra literaturii vechi — (operaţie propusă de Panu) explicînd că un critic modern lipsit după părerea sa de „entuziasm" şi „admiraţie" pentru epoca respectivă, nu va putea nici să o explice. Fără însă nici un echivoc, în „remediul" propus de Panu nu era vorba de o „imitare" a vechii literaturi cum înţelesese Gherea — ci doar de încercarea de a prelua spiritul ei, sensul   ei   adevărat.   Rupt   din con-
textul şi sensul operei sale „finul Pepelei cel isteţ ca un proverb" e ridicol şi atunci triumfă exclamaţiile criticului : „Să ia ea model ? Să imiteze ? Dar ce să imiteze ? (...) Nostimă poezie am fi avut graţie tuturor acestor modele. Poezia noastră o fi acum slabă, atunci ar fi ridicolă, barocă !" (p. 173—174). Este interesant că nici „moderniştii", cunoscători şi răspînditori ai poeziei franceze noi, nu au făcut o afirmaţie atît de surprinzătoare ca a lui Gherea. Nu Macedonski, ci Gherea susţine că „ele (adică : viaţa modernă, drumurile de fier, telegraful, relaţiile continuie între feluritele naţiuni, gazetele, revistele — p. 187), fac ca Sully Prudhomme să vorbească mai mult sufletului nostru decît Conachi, Văcărescu, Băl-cescu, Pann" (p. 188). Am reamintit toate acestea fiindcă vroiam să demonstrăm inexactitatea afirmaţiilor privind cosmopolitismul, lipsa de patriotism, iiydiferenţa faţă de tradiţia literară românească a Literatorului „modernist".
Deşi s-a observat mai de mult că teoria lui Maiorescu privind formele fără fond a influenţat şi pe Gherea, nu s-a cercetat încă ce înrîuriri a avut această concepţie asupra operei de critic a lui Gherea.
12) „Noaptea clară într-un basmu de magie schimoă balta. / Oh ce aur curge-n trestii ce cad una peste alta ; / Peste tot plăceri nespuse bat din aripele lor / Tainic cîntă-ni ulmul falnic singuraticul cinflor. / El doineşte şi în ochii-mi se răsfrînge clară, balta".
13) „Voinic Amic
Scump cal Rival
Tu n-ai deloc (...)" etc. (Velocipedul, Nr. 1)
14) „E noapte. Şoapte trec pe baltă / Saturn, Saturn vibrează-n vînt / Nici un cuvînt, e vînt, e vînt".
scriitori şi curente
83
iu. petroveanu
radu boureanu:
„cheile
somnului66
Privite în punctul lor de plecare, în motivele imediate şi chiar în factura frazei poetice, ultimele versuri ale lui Radu Boureanu emit o anume lumină noua,. S-ar părea că sporul ar fi avut loc în intervalul dintre „Inima desenată" şi „Cheile somnului", un spor de adîncire a reflexiei lirice şi, paralei, o tentativă de indigare a unui flux imagistic în cascadele cromatice. Nota de confesiune, aici mai puţin sensibilă in planul erotic, unde revelatoarea exclamaţie („Viaţa ! Strigat-am, şi au vibrat toate timpanele gîndului") lasă intactă ţinuta cunoscută de adoraţie imnică sau umilinţă seniorală. este mai apăsată în direcţia meditaţiei la asaltul timpului, la sensurile şi rezultatele vieţii proprii, la raporturile dintre vechile şi noile orientări lirice ; în fine, la natura dublă a artei — plastic terestră şi oniric-celestă. Mărturisindu-se în momentul de cumpănă a virstelor. poetul îşi destăinuie spaimele în faţa golului ce-l pîndeşte in somn, ca şi în starea de veghe. In acelaşi timp, se declară, ispitit de fluturarea de pînze a tinereţii şi chiar a copilăriei. Un cîntec de somn infantil („Agresta digresiune") divulgă voluptatea semi-complice, semi-vinovată pe care o infuzează abandonul în voia idilicului cadru : „Dulce-amar, / amar de dulce ; / nu scapără clin amnar cînd luna vrea să se culce / Lasă somnul tutunului / în marea băşică a nopţii ; / s-au îmbinat parantezele lăstunului / trecînd printre dinţii porumbului, copţii... / îngăduie-mi agresta digresiune / Fum de bota-
nică şi geologie / dar încă îmi cîntă o minune /' tezaurul din copilărie. / Dulce, amar, / amar de dulce, ' luna-i acum la pătrar, / amintirea dă să se culce ; / dulce, amar, / dulce."
Rare totuşi, asemenea clape cu sunete blinde ca un clipocit de timp îmblînzit, în claviatura lui Radu Boureanu. Poate numai în miniaturile bucolice din suita triunghiulară a Deltei (în volumul „Zbor alb") să le mai fi auzit ! Autorul însuşi, conştient de farmecul lor evanescent, de vrem.e ce şi-a intitulat poezia „Agrestă digresiune", nu îşi îngăduie alte clipe de complacere în jocurile unei memorii amăgitoare. Ba, adresîndu-se iubitei, o previne împotriva capcanelor întinse de impulsul prea omenesc al întoarcerii spre etapele revolute : „O, nu mă căuta în amintirea / ce îşi lăţeşte dilatatul limb; / pe suprafeţe moare împlinirea".
Cu atît mai intransigent înaintea lacrămilor, el se vrea întîmpinînd vertical, stoic, cu o seninătate purificată de teroare şi resentimente, spectrul declinului : „La vîrsta amintirii, a lacrămilor plînse / Adună-te cu vreascuri, cu frunze ce căzură In anotimpul toamnei adînci ce strînse, strîns /' Dar nu culege verdea, venerica dantură / ce creşte-n umbra oarbă a duşmăniei tale ; ' Pocalul vîrstei drepte cînd l-ai băut socratic, / Nu-ţi mai întoarce somnul pe negrele sandale / Să-ţi coloreze  fruntea   amurgul  de jăratec".
Rezoluţia de a înnota împotriva curentului, de a înfrunta dîrz vremea fatalmente mistuitoare, a fost cucerită cu preţul înfrîngerii pornirilor sentimentului, al stăvilirii regretelor şi dorinţelor neîmplinite. Operaţia, se sugerează, este dureroasă dar necesară precum sacrificiile rituale, de vreme ce imperativul însuşi al trăirii reclamă continua fugă înainte, concentrarea exclusivă asupra viitorului, a actelor de înfăptuit, a „altor vieţi", nu contemplaţia retrospectivă şi înduioşată a evenimentelor de mult consumate ori ratate : ..Luptă-te cu tine însuţi / Ca vîntui răsucit, fără nori. ' îneacă fără lacrimi plînsu-ţi / Ascultă incendiul clin cîntători. / As-
84
cronica literara
cultă crestele sîngerînd Ale cocoşilor altor vieţi, / Păsuceşte gîtleju-rile plăpînde / Netrăitelor dimineţi".
Cît de grele sînt caznele autode-păşirii, ele trebuie să demonstreze, direct sau implicit, chemările furioase şi devastatoare, de tam-tam sălbatic, ale trecutului : „Băteau tobele tîmplelor în jungla memoriei / Ce destrărnare-n simţiri, / în amintiri !" ; neliniştea inoculată de percepţia sonoră, precisă, a fiecărei secunde în urechea internă a spiritului, explozia de desperare protestatară în faţa veacului burghez, prea rece şi prea calculat spre a fructifica darurile sufletului : „Inimi. Aveţi nevoie de inimi ? / Clipe abstracte, sensuri castrate ! / Este un veac adunîndu-şi factorii minimi ; / timp ordonat care-şi strînge / miere ce se preface in sînge". Insistenţele aluzive, confidenţiale, polemice, patetice, radiază totdeauna aceeaşi energie calorică, dar nu au decît rareori forţa de evidenţă a expresiei nude, a tonului brutal : ele apar mai curind ca trepte ale unei viziuni rafinate, rnînuind gestul poetic ca pe un argument seducător pentru imaginaţie şi nu pentru „inima" căreia îi este destinată. De unde şi impresia (superficială) că stăpînirea de sine, sfidarea timpului, înţelepciunea virilă pe care poetul o recomandă şi cu care se identifică a fost mai puţin dramatică decît o enunţă verbul său. Natura lui Radu Boureanu nu este cea a unui con-fesiv. El e un artist al viziunilor fabuloase şi figurilor halucinante, născute din proiecţia pe fond cosmic. O dovedeşte ciclul care constituie nucleul volumului, dimpreună cu suita de poeme scrise între 1943 şi 1946. In principiu, în cel dintîi ciclu se învolbură apele unei conştiinţe frămîntate de clocotele contrarii, ale dualităţii ei de lumină şi destrămare, de luciditate şi visare, iar poemele disparate, scrise într-o epocă de răspîntie istorică, îşi rotesc în faţa noastră faţetele tăioase ale opţiunii, ale angajării sociale. Teren de ciocniri dramatice la alţii, solicitările nu au, la Radu Boureanu. aspect oscilatoriu. îmbarcarea pe corabia viitorului era o mişcare firească pentru cel care, detestind un
negru prezent sufocant, zburase de pe atunci în ceruri pe „caii de apocalips", ca să vestească de sus iminenta răsturnare (să nu uităm splendidul „Cal roşu", pe care îl tălmăcise şi Josef Altila), sau cel puţin să protejeze de macularea pe care „planeta de praf", pămîntul placid, meschin şi obez, o produce inevitabil : „Savanele clocotitoare foşnind între moarte şi soare / au vrut să mă smulgă /' să mă arunce în bălării de maidan, / dar pe mine, simunul căii lactee / m-a suit din colo de steaua Aldebaxan". Nici o şovăială, nici o tresărire de compasiune, decît de vagă indulgenţă faţă de năruirea vechilor structuri, văzute ca un imens anacronism lamentabil, ca nişte fantome demonetizate la licitaţia istoriei : „Heralzi străvezii, de fum, /' Stingeţi-vă goarnele roşii / în apele trecutului de scrum ; / fantomele vechilor castele au plecat la drum / către nedefinitele zone ale uitării ; / poate vor rătăci pîcle asupra mării ; poate vom spune că ni se pare / deosebind în apariţiile semenilor / jalnice fantome de vînzare". („Fantome de vin-zare"). Ostil cu lumea „omului cu mănuşi violete", călătorul în stele poate să considere nu indiferent, calm, ci cu o uimire de fiinţă apar-ţinind altei galaxii, vestigiile societăţii părăsite : „Din amurgul ciudat / cînd treceam prin oraşul ruină / care părea o imensă cetate arsă cu creneluri ştirbe / unde pindeau ostaşi în redingote, corbi / la o festivitate unde-1 aşteptau pe dracu / sau procesiunea de fantome slabe-ale războiului / nu mai reţin niciun semn lămurit / din amurgul ciudat..." („Omul cu mănuşi violete". 1944). Ipoteza inadaptârii personale posibile, ca urmare a unei prea adinei familiarităţi cu desperarea şi evaziunea, nu a devenit un izvor de rezervă, de îndoială in legitimitatea unei întreprinderi eroice. Asemenea eventualitate ar fi antrenat resemnarea, cu icoana sa romantică, plutitoare, exilată între stihii. Destinul individual e — în perspectivă — al înălţării la aştrii : „Mîine ferestrele mă vor vedea trecînd / nici fioros, nici blînd, / dar cu soarele pe piept şi luna pe spate, / sub
cronica literară
85
streaşină de aur înoptînd, tăcînd / lîngă Selene cu palide mîini pe ocru aşezate", („Chipul de mîine, 1945). Condiţia hipnotică readuce, la rîndul ei, pe alt plan, latent şi enigmatic, greu sondabil, ideea dedublării eu-lui : jocul resorturilor sale opuse nu conduce insă meditaţia către misterul fiinţei şi, cum preveneam, tensiunea dintre vigilenţa lucidităţii şi fascinaţia somnului, ca vechiul ideal al unei iluzii lirice de reintegrare a ritmurilor cosmice, se resoarbe veşnic. Impresia e că o astfel de trăire bidimensională face parte din normele protocolului, ale ritualului poetic impus de accesul la tărîmul magic, frecventat de multă vreme de către Radu Boureanu. Da, chiar dacă nu l-am cunoaşte pe autor decît din volumul de faţă, am simţi că, în persoana lui, avem de-a face cu un oaspete intim dar ceremonios al saloanelor visului. Ce clauze implică somnia aulică ? Un preambul compus din invocări solemne şi exasperări prevestitoare:> ..Stea mărginită, ah, spune :'/'Unde ţi-s cheile somnului ? / Dacă mai ştii vreo minune, / Fă-o, sau lasă-mă Domnului." („Cheile somnului"). Se succede un evantai de nuanţe, o veritabilă paradă de ipostaze poetice: excursiuni aeriene şi marine printre „stejari ancoraţi vegetal pe o faleză de cretă", printre „geamanduri" mă-surind „cantatele mării" şi curenţi tîrînd, împreună cu ..steaua de mare", luceafărul „spart ca aluna". cufundări brusce în imperiul „rsorţii oarbe", al somnului populat la orizont de „ereţi cu umbră vînătă" sau de „erinii negre", şi fulgerat de plăsmuiri sinistre, „fazani de zări, cînd fulgeră, se sting / Făclii cu flăcările negre" ; travestiuri simbolice : „Pasărea aceasta care stă pe umeraşul meu de haină / e o lozincă bicoloră a lumii nedimensionate" ; intervertiri ironic onirice : „Călătoream, pe-o pernă, ţinînd obrazul drept / Mi-am pus, din cîmp, o floare-a soarelui pe piept, /.../ Şi luna uleioasă cu miezul cafeniu / A lunecat sub coaste, încet, fără să ştiu... / Desprinsă, mîna dreaptă, a pipăit pe turtă, / Solara floare stearpă şi inima în burtă", sau năluciri ceţoase ale timpului, cu destăinuiri
in fişii de fum : „E somnul meu o despletire lungă / De nebuloase fără de-nceput". Că iniţiatul nu este deposedat de sine,  că nu se pierde
— în această ambianţă vrăjitorească, plină de năluci colorate, încolăcite, traversînd în sus şi în jos spaţiile
— lucida lui viziune, o semnalează grija pentru specificarea, deci izolarea domeniului, ca pc unul de experimentare, de regăsire a insului secund („Somnul meu e-ntotdeauna trezire"), ca şi precizările referitoare la propria poziţie şi stare de spirit, cu alte cuvinte, la postura strict metaforică : „Evoluez în spaţiul fără umbră, / vorbind fără ecou, murind simbolic, / erou în devenire fără dimensiune / între decoruri de incerte moaruri". Distanţa e a observatorului, simultan sedus şi terifiat, şi ironia dusă pînă la sarcasm, pe care visătorul o pune uneori între el şi obiectul ireal. Ultimul citat reprezintă o strofă din „Totul e posibil în somn", poem aproape alegoric al irupţiei eului secret, care ilustrează exemplar tendinţa : „în orice caz, era zadarnic să-mi fure haina zburătoarea / în alb şi negru — că sacou avea, şi. alb avea piastronul ; / acum, parcă mă văd zburînd că ne confundă depărtarea / mătasea somnului de aur a-nfăşurat rotund coconul / Acum e somnul cît sămînţa de mac, dar spaţiul se desface / şi mă-ngrozesc de nălucirea ce-a stat cuprinsă în grăunte, / săracă e închipuirea cînd umbrele încep să joace / şi neştiinţa urcă groaza cînd se deşteaptă-n somn sub frunte / / Această pasăre absurdă ce-a stat pe umeraşul meu. / şi care, albă-neagră-n haina ce mi-a furat-o se răsfaţă / şi fluieră o arietă — prinde-ţi-o, pentru dumnezeu ! /  E coţofana hoaţă !"
★
Critica mai veche (Pompiliu Con-stantinescu şi G. Călinescu), recu-noscînd lui Radu Boureanu dotaţia imagistică şi halucinatorie, ii reproşa lipsa de aer a spaţiului poetic şi de muzică interioară. Mai mult încă, iar de la „Inimă desenată", in mod consecvent, poetul îşi cenzurează propensiunea spre    exterior, graţie
86
cronica literară
unei voinţe de echilibru, de convergenţă a intenţiilor şi de extindere a registrului de la valorile mitului, visului, peisajului cu virtuţi încântătorii la acelea ale sensibilităţii individuale şi sociale. Atacînd cu egală dezinvoltură şi acelaşi debit metaforic modul suav şi psalmodie, viforos şi imnic, poetul „Zborului alb" şi al „Sîngelui popoarelor" este un spectator esenţial, un artist al atitudinilor, indiferent dacă natura lor este confesivă sau reflexivă, protestatară sau afirmativă. Cum însă dominarea intemperantei verbale, cucerirea cea mai preţioasă a „Cheilor somnului", se însoţeşte cu necesitatea unei concentraţii lăuntrice, rezultatul final este un spor de densitate, de gravitate a tonului, a   atitudinii.   Din   tripticul dedicat
lui Brăncuşi, dincolo de fulguraţia plastică, respiră o reculegere plină de fervoare în faţa forţei de ira-diaţie a unui mesaj de artă revelatoare a semnificaţiilor ultime. în special „Cuminţenia pămîntului" şi „Rugăciune" pot intra oricind în acelaşi timp într-o antologie a poetului, şi într-alta, oricind posibilă, rezervată sculptorului : „A ieşit din pămînt ; / îi cunoaşte toate căile. / Ii unduie-n făptură dealurile, văile. / In privirea care petrece zările / se întorc toate întrebările. / Gura nu i se deschide pentru cuvinte ; stă nedeslipită de pămînt, / ţinîndu-şi sinii strinşi în unghiul braţelor, / genunchii lipiţi de teama vîntului / care siluieşte făgaşele pămîntului, /' stă chircită, goală, sfîntă şi slută / Cuminţenia pămîntului, mută". (Cuminţenia jiămîntului").
delange philippe : lo salamander
cronica literară
george ti meu
ion gheorghe: „zoosophia*'
Sîntem la destulă vreme după apariţia volumului şi-1 putem judeca cu suficientă detaşare azi. Cred că „Zoosophia" ar merita un premiu al celei mai discutate şi disputate cărţi. Săbiile criticii s-au încrucişat deasupra ei şi opiniile au fost uneori tranşant separate. La apariţia fragmentelor în reviste, acestea au fost însoţite de o prezentare extrem de favorabilă, festivă, ca pentru un adevărat eveniment literar, din care se reproduce un citat pe clapa volumului. In treacăt fie spus, reproducerea acestui citat pe coperta cărţii a făcut şi un deserviciu poetului (dar, a şi incitat la polemică, ceea ce, în definitiv, nu e rău uneori). Au urmat cronici mai ponderate, clar favorabile, cu excepţia totală a uneia, violent negatoare, fără însă a i se contesta talentul poetului, căci orice i se poate contesta lui Ion Gheorghe, dar aşa ceva nu.
Ce este în ultimă instanţă această „Zoosophie" ? în general, lucrurile au fost puse la punct, stabilin-du~se că experienţa lui Ion Gheorghe nu e nicidecum nouă, că America fusese deja descoperită, că poezia interbelică, modernistă sau tradiţionalistă se reîntorsese spre folclor, pentru o revitalizare prin infuzie de motive sau de structuri specifice poeziei populare. S-a mai discutat şi despre urmările evenimentului. Că ele vor fi „incalculabile" sau nu, e încă prematur să vorbim. Ceea ce rămîne cert e că în contextul liricii actuale experienţa e singulară şi discuţiile sînt legitime. E de asemenea de notat că „Zoosophia" rămîne întreprinderea cea mai ambiţioasă a poeziei de azi
la noi, iar Ion Gheorghe, poetul care va avea nevoie de cel mal mult timp pentru a fi acceptat de conştiinţa noastră sau — şi nu-i dorim aceasta — să fie respins definitiv şi uitat.
Ne aflăm în faţa unei cărţi profund elaborate şi spontaneităţile,, cîte sînt, ţin de domeniul aparenţei. Qînt chemate aici să colaboreze — sursologic vorbind — mitologia, religia (în fond, înglobabilă în prima), legendele şi istoria, chiar cea mai recentă, pentru a realiza o construcţie ce nu e în final nici una din acestea. Ceea ce a rezultat nu mi se pare a fi, cum s-a spus, o mitologie lirică nouă sau mai simplu un nou mit, dar pentru că nu dispunem de un cuvînt special pentru a denumi acest hibrid — cuvîntul nu e neapărat peiorativ —. i-am putea spune o istorie mitolo-gizată sau, daca vreţi, totuşi, un mit, dar unu! istorist. Spun aceasta pentru că mitului pur nu-i sînt proprii utilizarea unor fapte istorice verificate şi verificabile, mitul fiind o transfigurare metaforică a unei realităţi posibile, existente cînd va, sau o tentativă de explicare a. acesteia. Or, Ion Gheorghe înglobează în Zoosophia sa aproape toate marile momente ale istoriei neamului român. Mitul este incompatibil cu istoria şi în acest caz nu putem vorbi de o nouă mitologie fără a ignora sensul noţiunii,, sfera sa limitată. Poetul doar se foloseşte de mit, mai exact, porneşte de la ti şi de la religie. încereînd să-1 apropie de noi, prelungindu-1 în istoric şi rîvnind să-i confere acesteia clin urmă aura mitologică.. Rezultatul : istorie mitologizată, ceea ce era de demonstrat. Să luăm un exemplu. Iată cum este compus un mit al unirii în „Oaia năzdrăvană" : Isus este răstignit între cei doi tîlhari (religie). El le dă fiecăruia cîte o turmă. Aceştia îl omoară şi îi iau oile (baladă populară). Un tîlhar îl ucide pe celălalt. Deci toate cele trei turme devin una singură. Oaia răspunde tînguirilor celui rămas, că turmele sînt de fapt popoare şi că acum sînt toate într-un vad, îndemnîndu-1 să intre în Bâlgrad (intrarea lui Mihai Vi-
pe marginea cărţilor
88
teazul în Alba-Iulia deci istorie). Sau în „Grifonul" finalitatea e tot istorică (după ce se trece prin fantastic şi folclor). Cu unele excepţii schema construcţiei e cea de mai sus sau — simplificînd lucrurile — poemele debutează prin mit (sau fantastic) şi ancorează în istorie. Pe parcurs elementele componente sînt înglobate printr-o tehnică a decupajelor, de diverse forme şi, aş zice, culori (citeşte : mitologie, religie, legende, istorie), montate pe un fond incolor. Dezavantajul e că se văd marginile fiecărui decupaj în parte. Observăm, de pildă, unde se termină legenda şi unde începe istoria verificată. Nu ştiu ce temperaturi înalte ar fi trebuit pentru a topi toate componentele, ca apoi să apară o nouă natură, una singură, şi singulară prin specificul ei. Sursele au fost prea multe şi s-au dovedit greu de digerat, rămînînd uneori mase amorfe, inerte ca poezie. în treacăt fie spus aici, nu obiecţia de incultură istorică şi filozofică se poate aduce autorului. Sînt convins că cu atît cît ştie Ion Gheor-ghe din aceste discipline, şi chiar cu mai puţin, se poate scrie o poezie de valoare. Uneori cultura, sau mai precis cunoştinţele prea multe dăunează poeziei, făcînd-o li-vrescă sau preţioasă. Nu e o pledoarie pentru incultura poeţilor, dar acestora le este mai degrabă utilă o însuşire afectivă a culturii, o re-cepţior.are organică a acesteia pe căile sensibilităţii poetice, decît volumul propriu zis al cunoştinţelor lor.
Eroarea iui Ion Gheorghe — căci există una — este că a vrut totul în aceste poeme. A vrut să cuprindă tot, de la roit pînă la istorie, iar de aici la o viziune ce se vrea plutitoare pe cerurile cele mai înalte ale filozofiei. Pentru că în intenţie există aici şi o disimulată meditaţie asupra destinului uman, asupra condiţiei obligatorii a prezenţei tragicului în viaţa oricărei seminţii. Şi cum la îndemînă îi era istoria noastră, aceasta e utilizată ca atare. Dar nu ca exemplu, ci ca însăşi substanţă a poemelor (însoţită de mit şi legendă, ce converg, însă, şi ele spre istorie). Cu mici
excepţii, tragicul conferă tuturor pieselor ce compun cartea o caracteristică ce tinde să impună o viziune asupra lumii : toate faptele notabile ale umanităţii presupun prezenţa dăruirilor totale, a marilor gesturi apostolice. Sacrificiul e deci condiţia creaţiei, dar şi, ceea ce conferă nobleţe acesteia. Acceptată aşa, cartea se impune prin intenţii şi prin dimensiunile pe care le sugerează. Se poate pune întrebarea aici dacă, privită sub acest aspect, „Zoosophia" ne convinge sau nu. Aş îndrăzni să propun un termen de garanţie, de verificare a experienţei. Dar trebuie consemnat măcar un lucru : că istoria noastră a fost utilizată poetic nu în porţiuni ale ei, fragmentar, ca exemplificări, ci pentru o tentativă temerară de a o converti artistic în viziuni filozofice ale lumii. Că iz-bînda nu ne pare a fi totală şi că pe alocuri se poate constata precaritatea rezultatelor, asta nu ne legitimează să respingem total şi definitiv  asemenea experienţe.
Aici se impune o observaţie. Surprinde în cronicile apărute absenţa cvasitotalâ a consideraţiilor privitoare la finalităţile filozofice ale „Zoosophiei", Ia viziunea existenţială care a zămislii-o şi pe care implicit o propune. în general comentatorii s-au concentrat, unii asupra ineditului — sau aparentului inedit — al cărţii, alţii asupra surselor şi modalităţilor „tehnice" însumate în structura poemului.
Lon Gheorghe încearcă, deci, sa cuprindă totul, de la mit pînă la istorie, trecînd prin legendă pentru a se înalţi apoi la generalitate, la filozofie. Or, poezia nu îngăduie aşa ceva, fiind prin natura ei, totuşi, în ultimă analiză-, numai o metaforă, indiferent de dezvoltarea ei dimensională. Iar o metaforă este limitată în mod fatal la ceva, oricare ar fi semnificaţiile pe care i le-am conferi noi. Şi interesant este că această carte are reuşite tocmai acolo unde ambiţhie poetului nu-şi propun să cuprindă totul, ci se limitează la o idee. Cred că într-o antologie severă a poeziei româneşti ar putea figura oricînd „Joimăriţele". Ion Gheorghe renunţă
89
actualitatea literar
aici la mituri şi istorie, creindu-ne un tablou fascinant al naturii vii, al regnurilor în febrilitatea procre-erii, cînd totul este cuprins parcă într-un dans frenetic al împerecherilor vitale. Există aici un senzualism animal şi vegetal de cea mai bună calitate. Tehnica ne aminteşte de descîntec, dar rafinamentul tratării temei este desăvîrşit : „Acum joimăriţele / de mult încurcă iţele — /' cu pielea goală prin sărnînţă / se-ncepe marea zbînţă... etc şi mai departe : Dimineaţa j cînd şi-arată soarele strungăreaţă / înţepaţi-o cu strămuraniţă j şi-nghesuiţi-o-n raniţă — / boala lui cutăriţă / dată de joimăriţd — / boală de zbînţă / în sărnînţă, / boală la brîu / din boabe de grîu, j boală de subţioară j din boabe de secară — /' luată la ceasul strimb I la jocul în porumb. / Că-i boala seminţilor ,' de la părinţii părinţilor — j la răscrucea J sîntelui de băiat; j ciad i se face lui Mu-cea j de-nsurai... / C-aşa-s joimăriţele I cînd încurcă iţele — / se mărită fetele / ca betele / şi băieţii / ca   beţii   —   ... etc.
Şi trebuie spus că utilizarea inteligentă a tehnicilor poeziei orale (descîntecele, de care am amintit, colinzi, balade, jocuri de copii cu formulele lor magice) conferă probabil nota de farmec aparte a volumului şi — de ce nu ? — îi dă o secretă unitate. Există cîteva superbe recreeri în maniera folclorică, care
sînt seducătoare prin impresia de spontaneitate necontrafăcută pe care o lasă. Chiar şi în lexic Ion Gheorghe descoperă resurse de inovare, ciocănind învelişul cuvintelor, parcă pentru a-i constata fragilitatea, ca apoi să se aventureze în creaţii — e drept unele condamnabile din punct de vedere lingvistic — dar caro prin gratuitatea lor specială fac poezia, cea proaspătă, autentică, colorînd şi înviorînd multe pagini ale „Zoosophiei". Dacă poetul — în genere — a fost îndreptăţit să forţeze aspectul prezent al limbii, aceasta se poate aprecia într-un moment posterior lui, cînd faptele de limbă propuse de el s-au impus sau nu. Să nu se interpreteze aceasta ca o argumentare în favoarea unor construcţii voit arhaice. Ele există în volum şi problema ce se pune e aceea a simţului lingvistic şi a frecvenţei. Abundenţa lor dăunează,  clar aici  mai puţin.
Şi în încheiere aş îndrăzni să reafirm o idee enunţată mai sus : oricum am primi acest volum, trebuie să-i recunoaştem singularitatea în poezia noastră actuală. El poate fi o nereuşită — ceea ce nu se poate spune —, clar asta e mai puţin important. Trebuie să reţinem gestul lui Ion Gheorghe, care semnifică o încercare de depăşire a unei condiţii poetice comune şi comode, chiar cu riscurile inerente marilor aventuri.
pe marginea cărţilor
90
dumitru bălăeţ
aspecte ale metaforei în tînăra poezie română (11) *
IV. Categorii
într-un articol precedent vorbeam despre un fenomen caracteristic unei mari părţi din poezia noastră contemporană, şi anume : conceperea metaforei în practica poetică într-un sens mai larg decît simplul transfer de sensuri de la un cu-vînt la altul, un transfer care tinde să acopere ansamblul unei opere, uneori al mai multor lucrări, unificate de conştiinţa spiritului creator, aşa cum am văzut în cele „11 elegii"' ale lui Nichita Stănescu. Chiar dacă problema nu este absolut nouă, ea manifestă în cadrul contextului nostru literar anumite elemente de evidentă noutate artistică în organizarea structurii poetice, elemente ce se înscriu pe firul unei evoluţii ascendente a sentimentului de cunoaştere a lumii, manifestat puternic pe linia unor noi sinteze în poezia română încă din perioada dintre cele două războaie mondiale. Acest fenomen nu putea să nu determine o anumită influenţă şi asupra conştiinţei estetice, obligînd-o să-şi modifice modul de analiză a operei. Aspectul suscită o palpitantă urmărire în timp la principalii reprezentanţi ai gîndirii noastre critice şi filosofice : la Lucian Blaga. George Călinescu, Tudor Vianu şi alţii, ale căror reflecţii s-au dezvoltat într-o strînsă legătură cu evo-
* Vezi „Viaţa românească"   nr. 4/.1968.
luţia poeziei. Ne mulţumim să remarcăm aici doar un gînd al lui Tudor Vianu, formulat oarecum în treacăt în ultimii ani ai vieţii sale. După cum se ştie, marele estetician a urmărit cu multă atenţie modul cum se strcuturează metafora în contextul operei poetice, categoriile de sinteză lingvistice ce au loc, a analizat aceste fenomene parţiale în opera lui Eminescu şi la alţi poeţi. Dar abia la Congresul de poetică de la Varşovia din august 1960, el insistă asupra considerării poeziei în ansamblul ei ca o metaforă. „Opera poetică în ansamblul ei poate fi considerată ca o metaforă. Cînd un mare poet notează stări lirice, narează evenimente, construieşte caractere şi prezintă conflicte, el o face din punctul de vedere al unei concepţii despre lume, în raport cu care expresiile stărilor lirice, ale evenimentelor, ale caracterelor şi ale conflictelor, sînt substituite expresii metaforice. Divina comedie în întregimea ei este o metaforă. Faust este o metaforă, Regele Lear este o metaforă, Comedia nedivină a lui Krasinsky este o metaforă. Toate aceste mari opere trimit către o a-dîncime a lor, cu o semnificaţie de o bogăţie inepuizabilă, ca şi realitatea pe care o figurează, incit nimeni nu o poate cuprinde şi actualitatea lor in conştiinţa omenirii se menţine neîncetat" l).
Asemenea idei, susceptibile de remarcabile dezvoltări în planul gîndirii teoretice, trebuie puse în legătură cu anumite elemente specifice ale sensibilităţii artistice contemporane, care s-au conturat în ultima vreme cu mai multă claritate şi care creează la rîndul lor o altă perspectivă, mai adîncă, mai apropiată de esenţe, asupra tuturor marilor opere poetice ale trecutului. La Eminescu nu ne mai oprim acum numai la muzicalitatea versului, la arhitectura sa riguroasă, care aparţin domeniului irepetabil al artei, ci vedem cu mai multă claritate acele suprasensuri metaforice care au dat unitate structurilor sale şi
*) Tudor Vianu : „Observaţii asupra metaforei poetice, laşul Literar, Oct. 1961,   pg. 60.
actualitatea literara
91
au deierminat în interiorul operei eminesciene o evoluţie miraculoasă către simplificarea veşmintelor poetice, rămînind să fie percepută numai acea melodie interioară, specific eminesciană, ascunsă în spatele celor mai simple cuvinte. Situaţia aceasta ne întîmpină şi la alţi mari poeţi ai lumii : Villon, Holderlin, Leopardi, Byron, Lermontov, Ady End re, la care simplitatea versificaţiei stă într-un raport direct cu profunzimea de concepţie şi de simţire. Prin intermediul sensibilităţii moderne, alimentată din plin de lărgirea sferei de cunoaştere umană, depăşim înţelegerea fragmentară a creaţiei, ne apropiem mai mult de înţelegerea faptului că la temelia operelor de artă în general stă o substanţă metaforică, determinată la rîndul ei de anumite trăsături de profunzime ale subiectului creator. Această penspectivă permite întrezărirea unor categorii mai largi şi mai cuprinzătoare ale metaforei în poezia noastră contemporană.
Astfel, cele „11 elegii" ale lui Ni-chita Stănescu nu trebuie privite ca o insulă izolată în cadrul poeziei noastre de azi. Ele au apărut într-o constelaţie de lucrări poetice alimentate de acelaşi puternic sentiment al cunoaşterii. în afară de Nichita Stănescu, mulţi alţi poeţi ca Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ana Blan-diana, Grigore Plagiu, se dezvoltă în creaţia lor conduşi, de o particulară vocaţie a trăirilor cognitive, lucide, de o coloratură mai accentuat cerebrală. Evident, între creaţiile acestor poeţi există numeroase deosebiri, aspecte care-i diferenţiază. Acestea din urmă ies mai uşor în evidenţă la o primă privire, decît trăsătura de adîncime care-i unifică. Dar lărgind înţelesul metaforei de la nivelul unei poezii privită izolat, la ansambluri lirice mai largi, mai cuprinzătoare, pe care le uneşte un anumit mod de transfer al vieţii în artă, putem vorbi de existenţa unei metafore intelectuale, care pune creaţia tuturor acestor poeţi sub zodia aceleiaşi constelaţii. Situarea metaforei la un asemenea nivel categorial de generalitate comportă o subtilizare maximă a înţelesului ei. Cu cît sfera oricărei noţiuni se lărgeşte, cu atît
conţinutul ei devine mai greu de surprins. Situarea trebuie însă făcută deoarece poezia, arta în general, fiind un mod specific de cunoaştere a lumii, are nevoie, pentru a putea fi percepută, de un sistem de categorii specifice, izvorînd din propriul ei mod de organizare. Intuim în poezia . noastră contemporană o modalitate specifică de organizare metaforică, proprie unor trăiri predominant intelectuale. Emoţiile intelectului pot fi tot atît de fructuoase pentru poezie ca oricare altele. Fiind o problemă de substanţă, transferul lor în artă aduce stilul în zonele unor străluciri reci, metalice : „Şi acum poetul cade de foarte sus, / Ca îngerul pedepsit j reface drumul invers I arzînd de viteză / frecîndu-se de aerul populat I cu săruturi, cu arme, cu statui, cu raţionamente" (Nina Cassian : „Destinele paralele"). Semne diverse ale structurii limbajului artistic, dar mai ales un aer specific de mineralizare a emoţiei ne pun pe urmele unei asemenea categorii generale de metaforă intelectuală.
Tot aşa putem vorbi de o metaforă a atmosferei, izvorînd din tonalitatea specifică ce domină profilul unui volum sau al unei opere în ansamblul ei. O asemenea metaforă de o putere stranie se degajă din poezia lui Bacovia. Dintre poeţii contemporani, Leonid Dimov ni se pare că se dezvoltă pe linia sugerării unei atmosfere specifice cu par-fumuri balcanice în limbaj, pornind de la Isarlîk-ul barbian.
Există şi o metaforă obsesivă care organizează universul artistic în jurul unor obsesii. La Gh. Pituţ, dar mai ales la Ion Alexandru, întrezărim elemente specifice unei asemenea categorii de metaforă. La ultimul, mai ales în „Infernul discutabil" şi în noul volum antologic „Vina", creaţia pare a fi orientată de un acut sentiment al culpabilităţii, al unei vinovaţi obscure a destinului uman. Multe din poeziile sale se organizează ca experienţe senzoriale sau perceptuale trecute, trăind cu afectivităţi, terifiante din amintirea unei copilării aparte, anormală, bîntuită de halucinante duhuri ancestrale.
92
actualitatea literară
Putem vorbi şi despre o metaforă simbolică, într-o accepţiune mai largă a evoluţiei artistice. Pe măsura maturizării, mulţi dintre poeţii lumii prezintă caracteristica de a-şi transforma imaginile şi metaforele începuturilor într-un sistem închegat de simboluri ale maturităţii creatoare. „Faust" al lui Goethe, operă care punctează drumul unei îndelungate existenţe creatoare, are în partea a H-a o mult mai mare încărcătură simbolică, prezentînd, din punct de vedere dramatic, o evidentă îngreunare a desfăşurării conflictului. O evoluţie către un sistem închegat de simboluri ne prezintă şi opera lui Eminescu, aşa cum rezultă din urmărirea senezei „Luceafărului". Dintre poeţii de azi, Ni-chita Stănescu ne apare mai înclinat către reluarea succesivă a unor motive iniţiale şi esenţializarea continuă pînă la transformarea lor într-un sistem închegat al unei metafore simbolice cuprinzătoare. Năzuinţa către frumosul armonios împlinit, de esenţă clasică, poate fi urmărită la el din „O viziune a sentimentelor" prin „Dreptul la timp", cele „11 elegii" pînă la ultimele cicluri, unde se accentuează în persistenţa simbolului „sferei". Noul volum „Oul şi sfera" şi mai ales „Laus Ptolomei", ciclu publicat parţial în „Gazeta literară", tind să dea nebuloasei iniţiale un principiu antic de organizare a cosmosului în sfere concentrice, unitare şi armonioase.
In poezia noastră contemporană putem vorbi şi de o metaforă a muncii constructive, izvorînd din patosul construcţiei unei vieţi noi care animă şi dinamizează societatea românească de azi. Realizări demne de luat în seamă în acest sens. găsim în opera lui Nicolae Labiş. Intr-un poem postum, netei minat, „Tînărul oţelar", poetul exprimă o viguroasă ancorare în condiţiile dramatice şi luminoase ale existenţei noastre cotidiene. Tot la Nicolae Labiş întîlnim un început de extragere şi decantare estetică a sensurilor izvorînd din patosul muncii constructive : „Topoarele cădeau pe lemn departe / Euritmia codrilor ritmind, / Laborioasa    viaţă fără
moarte / se distila din arbori şi pă-mînt. I La stină mestecau tăcerea cinii. I Şi cit de arzător umplea plăminii / Ozonul curs pe palele de vint" („Idilă"). Munţii nu mai sînt concepuţi după cum se vede, ca un mijloc de refugiu din faţa civilizaţiei, de retragere în primitiv şi anistoric (Sadoveanu), ci cadrul firesc, grandios al desfăşurării muncii umane. Pe fondul grav, meditativ al gîndirii poetului, patosul muncii umane, înscrie un cerc luminos, de
0 inalterabilă frumuseţe. Mai aproape de anii noştri, Ion Gheorghe în Cariatida, Şarja, Omul-molid. realizează ample construcţii metaforice, închinate muncii noastre de edificare a socialismului. Ceea ce aduce nou, remarcabil, Ion Gheorghe in aceste poeme, este suflul homeric, de esenţă epopeică, în cadrul unor viziuni care transfigurează cu măiestrie epicul în sincope lirice : „Sărind ca nişte  colonişti pe ţărmuri.
1 se coborau zidarii din maşini... I Era-ntre ei şi unul ce avea la cască I panaşul tinereţii invizibil, / stufos şi luminos şi poate şi trufaş"... („Cariatida"). In direcţia realizării unei metafore a muncii în poezia noastră, strădaniile poeţilor au fost multe. Din păcate, puţine încununate de succes. Ele ţin în mare măsură de nişte începuturi eroice, entuziaste, însă neorientate estetic, pe o cale specifică poeziei, de înfăptuire durabilă. A existat în această direcţie o anumită îngustime de viziune a criticii literare care i-a menţinut pe mulţi poeţi la suprafaţa lucrurilor, cultivînd o poezie reportericească, festivistă, descriptivă, lipsită de dramatism şi rezonanţe adînci în conştiinţă. Astăzi, după o serie de eşecuri, mulţi poeţi s-au îndepărtat de aceste preocupări. O întoarcere cu puteri sporite şi cu o mult mai largă perspectivă filosofică şi estetică este însă necesară, fiindcă metafora muncii constructive, în înţeles estetic larg şi fără exclusivisme, constituie totuşi o notă diferenţială, poate cea mai caracteristică, a poeziei noastre de azi în concertul poetic al lumii. Pe acest teren atît de bătătorit de pasul multora,  ne  aşteaptă adevăratele sur-
actualitatea literară
93
prize ; cine va săpa adine şi cu har, avem sentimentul că va descoperi o comoară.
V. De Ia metaforă la mit
Prin intermediul gîndirii metaforice ajungem inevitabil la mit, în înţelesul antic, aristotelic al cuvîn-tului, ca plăsmuire a „unei acţiuni complete şi întregi", antinom şi contrapunct al logosuluii). Literatura modernă şi, în cadrul ei, poezia, ne obligă la aceasta. Ne oprim ca la o primă aproximare, la modul de structurare parabolică a ansamblului unei poezii, ca un tot întreg şi unitar, cu sensuri multiple şi difuze, după cum am văzut la Ion Alexandru sau Marin Sorescu. Parabola, a cărei vechime e imemorabilă, conţine un grad înalt de sinteză metaforică. Nu întîmplător ea a fost adusă în actualitate şi re-vitalizată de către literatura modernă, proza lui Kafka, mai presus de orice dîndu-i o stranie strălucire. Prin schema ei obiectivă, parabola ne apropie foarte mult de structura mitului. „Mitul are, prin însuşirile sale intrinseci, spune Blaga, virtutea de a fi în acelaşi timp enunţare şi argument. In consecinţă gîndito-rul mitic nu va simţi nevoia de a desfăşura silogisme" 2).
Gîndirea estetică modernă, tinzînd să dea o explicaţije cît mai adecvată, mai profundă, fenomenului artistic, ajunge la o formulare mai clară a legăturii între metaforă şi mit, ca modalităţi specifice ale cunoaşterii artistice ... „Sensul şi funcţia literaturii se află în primul rînd în metaforă şi mit. Trebuie să recunoaştem că există o gîndire metaforică şi o gîndire mitică, adică o gîndire care se exprimă prin metafore, iar pe de altă parte, o gîndire exprimată prin naraţiunea sau viziunea poetică (mitică)" 3).
1) Aristotel : „Poetica", ed. Pipidi, Buc, 1965, pag. 62.
-") Lucian Blaga : Despre gîndirea magică,  Buc.   1941,  pag. 7
3) R. Wellek — A. Warren: „Teoria literaturii",   Buc.   1967,   pag. 254
Mult discutata antinomie aristo-teleană între istorie şi poezie, formulată de filozoful antic în favoarea celei din    urmă, capătă o lumină mult mai clară dacă o privim din perspectiva  deosebirii  între modul de gîndire logic şi cel mitologic, deosebire pe care tinde să o formuleze estetica modernă. Istoricul lucrează „cu fapte aievea întîmplate", subordonîndu-le   unor  nevoi raţionale de explicaţie logică ,poetul lucrează însă cu prototipuri de fapte, cu esenţe   simbolice   care concentrează o logică a lor internă, imposibil de demonstrat „ca atunci, bunăoară,    cînd în Argos,    statuia lui Mitys a ucis pe omul vinovat de moartea lui Mitys, căzîndu-i în cap în timp ce o privea. Asemenea lucruri, adaugă Aristotel, într-adevăr, nu par a se petrece la întîmplare" 1). In exemplul dat de Aristotel a încerca o explicaţie    pe baza unei scheme  logice  e  un  lucru hazardat, înseamnă a vulgariza, a denatura adevărul, care aici nu e analitic  de natură  logică,  ci sintetic, artistic, etic, psihologic, etc. plutind abisal şi cutremurător în sentimentul obscur de răzbunare şi justiţie imanent speciei umane. De aceea Aristotel avea dreptate  să-1 aşeze pe artist mai aproape de filosofie, pentru că modul lui specific de gîndire vizează   universalul,  îi  permite să realizeze ceea ce nimeni nu poate realiza în afara lui : o sinteză între ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede,   punîndu-i    omului   în faţă esenţe  vitalizate,  cu   înfăţişare de mit. Este timpul ca estetica să despartă mitul de aluviunile de înţelesuri pe care termenul le-a căpătat de-a  lungul   vremii   (magice, mistice), şi să-1 folosească în sensul edificării propriei sale gnoseologii. Estetica marxistă nu şi-a spus încă în această direcţie un cuvînt definitiv. Ceea ce dă de gîndit e faptul că la baza tuturor marilor literaturi ale lumii stau miturile. Literatura greacă a Antichităţii s-a întemeiat spontan pe un fond de gîndire mitică primitivă, care în procesul de prelucrare şi   decantare   artistică s-a despărţit tot mai  mult de mistica
')Aristotel,   op.   cit.  pag. 66.
94
actualitatea literairă
şi magia care o însoţea. De aceea grecii au putut reprezenta prin arta lor copilăria normală a omenirii1), fundamentînd pe scara umanităţii nostalgia unei reîntoarceri continui către idealul de armonie şi perfecţiune. Literaturile moderne, în ciuda unor aparenţe înşelătoare care au atras critici violente din partea unor gînditori ca Nietzche, îşi au şi ele rădăcinile înfipte adînc în vechile legende şi mituri ale umanităţii. „In ceea ce mă priveşte, spune Tudor Vianu în „Filozofia culturii", nu pot împărtăşi deloc această critică foarte generală adusă timpului nostru, pentru că după cum voi dovedi, epoca noastră pare cu adevărat a trăi in puterea unui mit generos şi fecund... Mitul culturii noastre este mitul lui Prometeu. Mitul lui Prometeu a fost totdeauna mitul culturii omeneşti, dar abia în vremea mai nouă el a dezvoltat intenţia lui cea mai profundă". 2) Dacă originea celor mai profunde şi esenţiale mituri se pierde în negurile istoriei, contopin-du-se cu amintirea genezei obscure a speciei umane, cu destinul ei în univers, nu se poate să nu observăm că ambianţa creatoare a culturii tinde permanent către o configuraţie generică a adevărurilor sintetice prin altoirea lor pe vechile structuri ale miturilor. Acestea la rîndul lor îşi adîncesc viziunea, se modifică pentru a putea primi şi reliefa cu mai multă putere năzuinţele esenţiale ale unei epoci, ale personalităţilor sale reprezentative. Astfel, schema vechiului mit al lui Oedip o cunoaştem prin intermediul tragediei greceşti, care a limpezit în germenele originar al mitului îdeea de înfruntare a omului cu destinul implacabil. Dacă comparăm tragedia lui Sofocle cu opera modernă a lui George Enescu, observăm că în structura străvechiului mit s-a produs un altoi nou, al unei gîndiri artistice care a ajuns la conştiinţa mîntuirii umane prin înfruntarea şi cunoaşterea destinului. Schema subiectului mitic a găsit o
>) K. Marx — F. Engels : Despre artă şi   literatură,   Buc.   1953,   pag. 29
2) Tudor Vianu : Filosofia culturii, ed.  n,  Buc.  ,1945,   pag. 249
altă formulă care permite reliefarea acestui spor de conştiinţă. în~ tîlnire a lui Oedip cu Sfinxul, care e numai sugerată retrospectiv la Sofocle, în opera lui George Enescu este reliefată pe scenă în toată grandoarea sa, în cuprinsul actului II. O dezvoltare a miturilor printr-o altoire continuă de valori sintetice ale conştiinţei umane pe un fond mai vechi putem observa şi în evoluţia motivului faustic din vechea legendă medievală, în dramele lui Marlowe, Lessing, Goethe şi mai aproape de noi, în romanul „Doctor Faustus" de Th. Manii. Fenomenul acesta de altoire a miturilor e mult mai general. Literaturile moderne, reinterpretînd vechile mituri ale umanităţii ajung la conştiinţa unor noi adevăruri sintetice, cuprinzătoare, ale existenţei. Fiecare literatură naţională dispune de un fond ancestral de mituri, apar-ţinînd gîndîrii populare proprii. Literatura noastră de azi, în special poezia, ne prezintă posibilităţi excepţionale de valorificare în profunzime a străvechiului fond al gîndîrii mitice româneşti şi de circulaţie mai largă, coborînd din literaturile Antichităţii, în raport cu noile date de existenţă ale poporului nostru. S-au şi făcui o seamă de paşi curajoşi pe această linie. Ne gîndim la marele poem „Cîntare omului" al lui Tudor Arghezi, care are în centrul său iradiant mitul prometeic, la poemul celor „11 elegii" al lui Nichita Stă-nescu, care prelucrează într-o structură nouă, mitul zborului dedalic,. la poemul de perspectivă al lui Cezar Baltag, brodat pe mitul tinereţii fără bătrîneţe, existent în basmele noastre populare. Un fenomen original de aglutinare a miturilor prezintă ciclul de poeme : „Zoosophia" al lui Ion Gheorghe, cu bune rezultate în planul transfigurării istoriei. Ne-arn oprit ca la un model de realizare în acest sens la poemul „Oaia năzdrăvană", care deschide ciclul. Are loc aici o contopire a mitului sacrificiului creştin cu cel al omorului mioritic, ambele suprapuse faptului istoric al trădării şi uciderii lui Minai Viteazul. Faptul istoric capătă prin aceasta valori mitologice, de o adîncime tulburătoare : „Lasă, Domne, nu plînge, ) trebuie cineva
actualitatea literară
95
sa sfinţească / in propriul singe I Ţara  părintească..."   Cele   trei elemente pe care le-am  remarcat se aglutinează pe un plan mai larg al structurii poemului. Dar în interiorul lui întîlnim şi alte contopiri de fragmente şi motive mitologice precum motivul  uciderii  pruncilor,  al trădării lui Iuda, motivul lui Făt-Fru-mos, al lupoaicei care i-a hrănit pe Romulus   şi   Remus,   etc. Această aglutinare de motive mitologice permite fanteziei poetului să se mişte hber,  degajat,  pe un plan eminamente  simbolic,     al profunzimilor unificatoare. Istoria   este astfel scăldată   într-o   adevărată   baie mitologică. Din păcate însă, autorul nu se menţine la  aceeaşi  înălţime în cuprinsul întregului  ciclu.  El evadează   adeseori   din   planul abisal unificator al mitului, în planul unui pitoresc  de limbaj,  care-i compromite m multe privinţe scopul, altfel slujit de o fantezie puternică si îndreptat pe căi salutare de valorificare dintr-un unghi nou a tezaurului gîndirii noastre populare.
In poezia noastră se manifestă astăzi o adevărată sete de mit. O adîn-cire estetică  a  orizonturilor în această direcţie este firească si salutară, ea poate absorbi energia intelectuală a poeţilor celor mai înzestraţi  în  vederea    luptei pentru reorganizarea    lumii    după legile eterne  ale  frumosului  si adevărului. Dispunem în acest sens de un străvechi fond de cultură populară o   plasmă   germinatoare,   căreia îi' aparţin şi  două     dintre  cele mai adinei şi mai umane mituri, cu sugestii moderne, nelimitate : unul este mitul acţiunii creatoare, care aduce în lupta  pentru,  creaţie  jertfa supremă   (Meşterul   Manole), celălalt mitul  contemplaţiei     universale a vieţii şi morţii (Mioriţa) ; mituri polare, animate însă deopotrivă de o irezistibilă sete pentru frumos, capabile  să  constituie fundamentul unei gindiri estetice moderne, de o excepţională profunzime si originalitate. Dar trebuie să observăm că dacă există o salutară tendinţă către valorificarea  miturilor,  la unii poeţi tineri problema este adeseori înţeleasă în mod superficial. Rein-terpretarea miturilor    nu se poate
face la intîmplare, sub incidenţa hazardului sau a unei inspiraţii momentane. Dacă o metaforă sclipitoare poate să apară in capul unui poet in mod spontan, lucrînd cu un material lingvistic la îndemîna oricui abordarea miturilor exclude efeme-ritatea momentului, presupune o iniţiere adîncă în tainele culturii umane Şi ale timpului trăit, pentru ca experienţa şi gîndirea proprie să se altoiască   firesc    în universalitatea mitului. Sînt mulţi poeţi care jonglează   astăzi la noi cu caracterul superficial   ambiguu   al unor sim-bolun mitologice, fără să tină seama de_ cele două coordonate (spaţiala, cit mai cuprinzătoare, si temporala, cit mai adîncă în istorie) pe care le presupune abordarea miturilor.  Nu    orice poveste auzită la calenea se poate deschide spre simbol  şi  mit, poate  căpăta  rang de universalitate. Este necesară pentru aceasta, pe lîngă o adîncire în experienţa de viaţă trăită, o cît mai bogata cultură, o cunoaştere în profunzime a marilor sinteze cuprinse in   structurile  mitologice  ale unor civilizaţii dispărute. Si-n această privinţa Eminescu, a cărui poezie coboară atît de profund în zonele mitologiei, ne poate fi un exemplu prin munca sa  metodică,  pentru a cunoaşte şi  stăpîni  tainele miturilor Cercetătorii bibliotecii din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde Eminescu a  învăţat,  fiind   şi  bibliotecar, au scos la lumină     faptul că printre exemplarele de cărţi dăruite de poet bibliotecii   figurează   si   un amplu tratat de Mitologie. în limba germana, de G. Reinbach, cu care poetul se familiarizase încă din copilărie 1).
Trecerea de la metaforă la mit este o trecere din zona subiectivului individual, într-o zonă superioară a umanului, unde totul se desfăşoară după legi cosmogonice asemănătoare mişcării astre'.or. Pentru realizarea unei astfel de mişcări e de presupus o energie propulsivă iniţială care să străpungă efemerul şi să înscrie propria ta participare pe orbita universalului uman.
') p.   Popovici :  Poezia  lui Eminescu. Cluj,  1948,   pg. 46
96
actualitatea literară
VI. Logica armonizării
structurii
In ultima vreme teoria literară şi critica de poezie au deplasat pe bună dreptate accentul discuţiilor de la înregistrarea unor aspecte periferice ale fenomenului liric către sondarea cu mai mult succes a zonelor lui mai adînci, abisale, acolo unde noţiunile de conţinut şi formă îşi pierd înţelesul lor obişnuit, se topesc într-un fluid unic, generator de înalte temperaturi vitale, proprii lirismului. Metafora şi mitul se dovedesc a fi •—, mai mult, modul specific de existenţă a fenomenului liric, punctul din care expresia transcende în simbol, se structurează aparte într-un anumit raport intern cu datele esenţiale ale realului obiectiv şi subiectiv, în efortul de sinteză al creatorului. Dar în această direcţie mai sînt multe de făcut la noi, pentru a pune de acord adîncirea procesului de cunoaştere artistică a lumii cu necesitatea receptării ei ca atare de mase cît mai largi de oameni. Tratarea metaforei ca un simplu procedeu formal al stilului, alături de ceilalţi tropi, nu este capabilă să realizeze acest lucru. Punctul de vedere formal şi miniaturist asupra metaforei este însă rezistent în manualele noastre şcolare1). Acest punct de vedere este cu totul necorespunzător punerii unei temelii mai clare şi mai solide în acelaşi timp pentru înţelegerea poeziei şi a operei de artă în general, în lumina cercetărilor estetice din ultima vreme, care adîncesc studiul metaforei, izolînd-o de celelalte figuri de stil şi transformînd-o într-o valoare supraordonată faţă de acestea, substanţa însăşi a operei. Problema care se pune la ora actuală în faţa criticii noastre literare este de a găsi un limbaj, mai curînd un sistem de noţiuni şi de formule critice adec-
') Se poate consulta în acest sens „Limba şi literatura română", manual pentru clasa IX-a, Edit, didactică şi pedagogică, Buc. 1967, Cap. Teorie literară,   pag. 17—18.
vale care să exprime adevărata noutate a practicii poetice şi să-i dea. echivalentul teoretic, conştiinţa socială de sine, care să permită o mai obiectivă selecţie estetică în producţia lirică a momentului pe care-l trăim. Critica literară poate de asemenea concilia cu succes extremele gustului în lumina unor fapte care se justifică în faţa raţiunii şi dau o aşezare nouă sensibilităţii. Evoluţia complexă, multilaterală a poeziei noastre de azi, conţine alături de valori autentice, şi multe elemente factice, improvizaţii care mimează valorile şi le împiedică pe acestea să-şi croiască un drum cît mai larg în conştiinţa publică. Opera multor poeţi talentaţi din generaţiile mai tinere prezintă o evoluţie tulbure, lipsită de controlul autoexigenţei şi al gustului artistic. O privire atentă asupra metaforei totale, aşa cum se constituie ea în cele mai bune realizări ale poeţilor noştri contemporani, ne oferă unele sugestii interesante în domeniul selecţiei valorice. Observăm că prin intermediul ei, inovaţia artistică, departe de a se lăsa pradă riscului şi hazardului permanent, îşi creează dimpotrivă, legi proprii, prin care se asimilează tradiţiei, devine un bun cîştigat şi permite explorarea în adîncime a zonelor cucerite. In ciuda absenţei mijloacelor clasice de poetizare, metafora permite, cînd acoperă ansamblul poeziei, să se realizeze o circulaţie subterană a substanţei lirice, sub forma unui fluid luminos care încarcă cuvintele şi ne dă posibilitatea să intuim adîncimile. Sensul ansamblului este în acelaşi timp clar şi difuz : clar în percepţia poetică, în coerenţa ansamblului, dar difuz ca expresie logică, fără echivalent raţional. Relativa obscuritate orfică a poeziei autentice dintotdeauna o întîlnim şi-n poezia noastră contemporană, în ciuda atîtor deosebiri în modul ei de constituire. Este acesta un mod specific general de a defini gîndirea poetică în raport cu cea raţională. Dar tot atît de important este să reţinem faptul că atunci cînd ne aflăm în faţa unor realizări autentice, obscuritatea e rela-
actualitatea literară
97
tivă, nu dispare acea zonă cristalină, transparentă a limbajului poetic, care ne face să simţim dincolo de cuvinte adîncimile de necuprins ale simbolului artistic. în condiţiile dispariţiei rigorilor exterioare ale organizării, cînd poezia se susţine mai ales prin metafora ansamblului, se pot observa mai clar abaterile de la aceste cerinţe milenare ale poeziei.
în multe privinţe, constituirea poeziei moderne ne apare ca o aventură a limbajului într-un necunoscut care potenţează misterul cuvintelor. Dar sensul metaforei totale acţionează, după convingerea noastră, împotriva obscurizării voite şi nelimitate a limbajului pînă la confundarea lui cu dicte-ul automatic, cu dizolvarea structurii. în revistele literare şi în plachete mai recente de versuri se întîlnesc numeroase lucrări în care folosirea procedeului metaforei de ansamblu permite o desfăşurare largă a asociativităţii în interiorul poeziei. Dar punctul de pornire se dovedeşte adeseori atît de firav, de raţionalizat, încît într-o poezie ca „Fluer de os" de Grigore Hagiu, (volumul „Sfera gînditoare"), în ciuda tuturor aglomerărilor verbale, menite să dea impresiei un caracter difuz, de necuprins, cititorul avizat, cu instinct artistic, îşi dă seama că se află de fapt în faţa unui surogat de mister. Tulburarea percepţie} poetice, obscuri-zarea voită a limbajului lucrează în cadrul metaforei totale împotriva intenţiilor plăsmuitorului de a crea opera fără echivalent raţional, pentru că mobilul iniţial al operei este prea firav, lipst de fundament afectiv. Observăm că în loc să crească impresia de necuprins caracteristică poeziei, se percepe, dimpotrivă, schema logică de la care s-a pornit, scheletul pe care autorul îl îmbracă în veşminte, dar care rînjeşte fioros din mijlocul lor. Dacă lărgirea cunoaşterii lumii a determinat în veacul nostru o degajare a poeziei de elementele exterioare care frînau dezvoltarea metaforei, posibilităţile sale de sinteză, ne apare necesar şi reversul medaliei : metafora constituită la alte dimensiuni, ale ansamblului, solicită
la rîndul ei revenirea la un nou echilibru de structură. Se pare că instinctul celor mai buni poeţi ai noştri aflaţi în plin elan creator lucrează tocmai în acest sens. Expresiile evident căutate pentru ineditul lor precum : „lentilele prăfuite ale memoriei", „dinamita subtilă a la-crimei", „petrolul poeziei", „marile roţi dinţate ale anotimpurilor", „săgeata scînteietoare a unui ţipăt de bucurie", „cîmp dilatat de arşiţă", „lumină deviată de frunte", etc. în-tîlnite în volumele mai vechi ale lui Nichita Stănescu, Gh. Tomozei, Ion Gheorghe şi alţii, se întîlnesc mai rar în ultimele volume. Expresia devine mai curînd nudă, o antiima-gine ca în „Elegia I" de Nichita Stănescu, întreaga ei forţă susţinîn-du-se pe transferul metaforic al ansamblului.
Se pare că putem intui în aceasta o renunţare de un tip nou la podoabe stilistice, dar şi la ideea de disoluţie a limbajului, depăşind estetica suprarealistă, prin revenirea la un echilibru de structură al poeziei, simptomatic în ce priveşte permanenţa şi alternanţa marilor stiluri care au orientat evoluţia literaturii de-a lungul veacurilor. în acest caz pare a fi vorba de o revenire la un echilibru clasic al structurii poetice, evident depăşind experimentele moderniste şi asimi-lîndu-le în mod creator elementele viabile, pe un fond de viaţă şi de experienţă umană modernă. Poezia lui Nichita Stănescu se pare mai evident orientată în acest sens, cultul Antichităţii fiind în creaţia sa o preocupare constantă, uneori chiar ostentativă (Laus Ptolomei). Dar tendinţa spre o armonizare a structurii se manifestă clar şi la Marin Sorescu, la Cezar Baltag ; în mod mai contradictoriu la Ion Gheorghe şi Ion Alexandru.
Problema are un aspect mult mai general. In tendinţa către un punct de echilibru al structurii în poezia noastră contemporană, care asimilează experimentele şi se sincronizează gîndirii veacului, tinzînd mereu, pe baze noi, către simplitate, vedem o caracteristică a vocaţiei către clasicism a poeziei noastre, vo-
98
actualitatea literara
caţie flexibilă, dar constantă, observată de mulţi cercetători literari şi dedusă din fondul latin al spiritului românesc. *) în acest sens, poezia noastră contemporană poate asimila şi  depăşi  cu succes experimentele
') G. Câlinescu : Sensul clasicismului, Rev. Fundaţiilor, n,r. 2/946 ; D. Păcura-riu : Clasicismul românesc, Contemporanul,   24   nov. 1967
moderniste în domeniul limbajului artistic, tocmai prin efortul ei constructiv în domeniul valoric, prin ambiţia de a da o replică nouă marilor modele ale artei din totdeauna şi nu prin cultivarea sistematică a neîncrederii în orice valoare. în acest sens toate elementele vieţii noastre sociale ne îndeamnă către o  muncă  de  construcţie susţinută.
desen de : v. naşcu
actualitatea literară
9»
lucian blaga
maxim gorki *
Prin anul 1892, un tînăr cu chipul maturizat înainte de vreme de prea multe suferinţi, cu o privire ce trecea totdeauna dincolo de prezent, albăstruie ca oţelul proaspăt ce-şi visează formele de mine, un tînăr pe nume Alexe Peşcov, impiegat-co-pist de cîtva timp în administraţia căilor ferate din Tiflis. îşi căuta un pseudonim pentru întîile sale încercări literare. Avea nevoie tînărul de această deghizare, cu ajutorul căreia ar fi putut sau să rămînă şi pe mai departe ascuns sau să intre triumfător într-o nouă viaţă. Neînsemnatul slujbaş, de obîrşie obscură ca ceaţa însăşi de prin părţile de miază-noapte ale Volgăi, îşi descoperă pseudonimul, alăturînd numelui de botez al tatălui său, un epitet, care, precum lacrima rezumă sbuciumui unei nopţi, aduna în sunetul său toată viaţa lui de pînă atunci : Maxim Gorki. Gorki înseamnă „amarul". Din acest epitet, (i- şi-l da într-un moment de vagă slăbiciune sentimentală, tînărul, pe care o copilărie şî o adolescenţă dintre cele mai chinuite, l-au îndir-jit să nu cedeze niciodată sentimentalismului, a izbutit să facă încetul cu încetul un nume. Unul dintre cele cinci-şase nume ce le socotim cele mai mari ale literaturii ruse : Puşkin, Gogol, Turghe-niev, Tolstoi, Dostoievski, Maxim Gorki.
S-au împlinit zilele trecute optzeci de ani de la naşterea scriitorului, un eveniment, în amintirea căruia astăzi ne-am întilnit aici ca să-l slăvim. Tatăl scriitorului a fost tîmplar, om muncitor care înfrunta condiţii mizere într-un oraş pe
*) Textul unei conferinţe rostite în anul 1948 la Cluj.
marele fluviu, şi care a murit de holeră cînd micul Alexe nu avea decît cîţiva ani. Cea mai veche, dar şi una dintre cele mai vii amintiri ale lui Maxim Gorki este tocmai aceea a înmormîntării tatălui său. O ştim din volumul autobiografic în care scriitorul îşi povesteşte copilăria. Iată imaginea, cu care începe conştiinţa copilului: „o zi ploioasă, un colţ pustiu de cimitir. Stau pe-o movilită lunecoasă de pămînt lipicios şi mă uit în groapa unde au coborît sicriul tatii. In fundul gropii — apă multă şi nişte broaşte. Două s-au urcat pe capacul sicriului... Bunica începe să plîngă, as-cunzîndu-şi faţa cu un colţ al tulpanului de pe cap. Mujicii se aplecară şi începură să arunce în grabă pămîntul în groapă ; bulborosi apa. Sărind de pe sicriu, broaştele începură să se arunce pe pereţii gropii, bulgării de pămînt le prăvăleau la fund". După ce s-a întors acasă, micul Alexe era preocupat încă tot de vietăţile ce voiau să evadeze din mormînt; el întreba pe bunică-sa : „Dar broaştele n-au să iasă ?" —■ Copilul orfan e dus, pe Volga în sus, la Nijni Novgorod, la bunicii săi după mamă. Bunicul său era boiangiu, stăpîn foarte arbitrar şi capricios al unui mic atelier de vopsit stofe. In casa acestuia îi este dat copilului să crească, într-o atmosferă de coşmar numai rareori întrerupt de-o lumină. Bunicii cu fiii lor, fiinţe ciudate, fiecare cu rănile sale ascunse, mocnitoare, trăiau mai vîrtos în ceartă, izbucnită de obiceiu pe neaşteptate, şi-şi sira-ţeau uneori chiar viaţa primejduită unul de celălalt. El însuşi, copilul, e copleşit în bătăi, adesea, din partea bătrînului, care-i domină pe toţi ca un crunt destin. Prin tenebrele
100
acestea ale copilăriei, o singură fiinţă trece ca un citec: bunica lui, care-i va ţine loc de mamă, căci mamă-sa avea să-şi ia lumea-n cap scurt timp după ce şi-a adus odrasla in casa părinţilor ei. Puţine sînt figurile pe care Gorki le descrie cu atîta tandreţe, cu atît de discretă culoare, cu atît de aeriană, aproape insezisabilă fineţe, ca această bunică, ce rostea numele lui D-zeu, cu un ton de rudenie, şi care, trăind ea însăşi pe jumătate în alt tărîm, avea să deschidă copilului ochii spre lumea basmului : „Să nu crezi pe bunica, e cu neputinţă : îţi vorbeşte aşa de simplu, de convingător. Dar mai ales frumos spunea stihurile despre călătoriile Maicii Domnului prin chinurile păminteşti, cum sfătuia pe „princesa cucoană" Engalîceva să nu bată, să nu prade, norodul rus; stihuri despre lvan-oşteanul; poveşti despre prea înţeleaptă Vasilisa, despre Popa-Ţap, grozavele pox>estiri despre Marfa Pri-măreasa, despre Baba Usta Cap de haiduci, despre Maria, păcătoasa Egipteană, despre tristeţile unei mame de hoţi. Poveşti, bile şi stihuri ştia nenumărate". Aci în sufletul acestei bunici îşi are obîrşia geniul de povestitor al lui Maxim Gorki.
Copil încă, şi apoi ca adolescent, Gorki încearcă cele mai felurite munci şi meşteşuguri. La vîrsta de zece ani e ucenic la un cismar, apoi la un desenator, ajutor de bucătar pc urmă pe un vapor, slugă pentru cîtva tim.p la un brutar ; după o încercare de sinucidere fuge iarăşi în lume ; vagabondează. Con-strîns la activităţi de circumstanţă, vinde mere şi alte nimicuri, şi umblă, umblă. Străbate pe jos, în lung şi-n lat. aproape toată Rusia. Silit a-şi cîştiga bucata de pine. el a cunoscut biciul patronilor, cutreie-rînd întinderile a pătimit de frig şi de foame. A cunoscut arşiţa soarelui prin stepe ; prin aşezările omeneşti a îndurat umilinţa din partea mai marilor, dar în colindările sale el a cunoscut şi oameni, oameni cari sufereau ca şi el, şi alăturea de cari suferinţele sale se ogoiau. Experienţa, sa — care este păţanie —
devine vastă ca durerea umană. Cîş-tigul lui din toate acestea ? Unul enorm, de cunoaştere, mai intîi, şi de fortificare a propriei sale inimi, în al doilea rînd, dar nu mai puţin important. Omeneşte, Gorki, in tot acest cutreier, larg cît toate zările, a avut prilej de a se apropia mai ales de acei vagabonzi desculţi, cari pe vremea aceea, umblau cu foamea lor de spaţiu, ca nişte flăcări vii ale protestului, prin toată Rusia, în căutarea unui loc unde ar fi putut să respire lioeri. Gorki va fi acela, care mai tîrziu, va descoperi lumii fondul de umanitate al acestor desmoşteniţi ai pămîntului, porniţi în vagabondaj mistic în căutarea utopiei.
După ce, ca simplu impiegat copist îşi publică la Tiflis, în Cau-cazia, întîiele povestiri, scriitorul Korolenko de la Nijni Novgorod se interesează de soarta lui şi-i face cu putinţă colaborarea la una dintre cele mai cunoscute reviste literare din acea vreme. In curs numai de cîţiva ani, Gorki ajunge la celebritate cu povestirile sale, cari apar repede, una după alta. In 1902, Teatrul Artiştilor din Moscova îi reprezintă piesa „In adine", care a fost tradusă în limbi străine sub titlul „Azilul de noapte", şi care-i va aduce o faimă mondială. Piesa aducea o noutate in literatura teatrală a timpului, nu numai prin realismul ei sumbru, ci şi prin tehnica ei. Aproape ca niciodată înainte, personajul principal al piesei era însăşi atmosfera ei, care ocupă scena ; ieşind din toate colţurile şi din toţi porii spectacolului atmosfera se îngroaşă şi evoluează anonim ca un nor, descărcindu-se tîrziu în zig-zag-urile dramatice ale unor seîntei, pe cari le aştepţi, dar cari nu ştii de unde  au  să izbucnească.
Interesul literar al lui Gorki se îndreaptă tot mai mult spre tovarăşii săi de cutreier de altă dată. spre acei bosiănki. pribegii desculţ', pe cari ni-i înfăţişează nu totdeauna ca oameni vrednici de compătimit, ci adesea ca viguroşi şi neîm-blinziţi exponenţi ai unui puternic, deşi nelămurit, dor de libertate. Aşa, in chip deosebit de pitoresc, în volumul  „Foşti  oameni".  In romane.
101
precum „Mama", „Foma Gordeev", „Trei oameni", el descrie apoi viaţa micei burghezii şi a tinerei mişcări muncitoreşti din Rusia ţaristă. Mii de muncitori citesc „Mama", înjghe-bîndu-şi cu ajutorul acestui roman întîia oară o conştiinţă de clasă, o luciditate, ce le va da mai mare siguranţă in marşul irezistibil spre ziua de mine.
In legătură cu evenimentele revoluţionare din 1905, Gorki este deţinut pentru cîtva timp, dar în 1906, fiind bolnav de piept, i se îngăduie să plece în străinătate. Rămîne pentru refacerea sănătăţii ani de zile sub azurul italic, la Capri. In 1913, ghicind pulsul istoriei, şi presimţind parcă evenimente ce aveau să vină, el se întoarce în Rusia. Războiul izbucneşte; armatele ruseşti repurtează biruinţi, sufere înfringeri; războiul se prelungeşte fără termen, mizeria creşte, nemulţumirile maselor izbucnesc. Şi într-o zi de toamnă faţa Rusiei se schimbă. Gorki se găsea, încă de mai înainte, de ani de zile, în strîn-se legături de prietenie cu Lenin şi cu ceilalţi protagonişti ai marei revoluţii din octombrie 1917. De altfel, în tot timpul şederii la Capri, Gorki întreţine, atît prin corespondenţă, cît şi prin întîlniri personale, un strîns contact cu Lenin şi cu partidul său. Poetul, purtînd în ochi aleanul albastru al viitorului, va deveni acum activ şi altfel decît fusese pînă aci. El va participa cu o susţinută, înfrigurată ,neostenită, largă activitate organizatorică şi publicistică la propaganda inaugurată de noul regim sovietic pentru ridicarea culturală a maselor populare.
Din întîile zile ale revoluţiei socialiste, Gorki mai desfăşoară o asiduă activitate destinată înjghebării unei coeziuni intre intelectualitate şi regimul sovietic. Elocventă rămîne în această privinţă conversaţia pe care el a avut-o cu Lenin, conversaţie în cursul căreia Lenin îi spune : „Uniunea muncitorilor cu intelectualii, da ? Spune-le intelectualilor să vie alături de noi. După părerea D-tale. ei servesc doar cu sinceritate interesele dreptăţii... Noi sîntem   tocmai   aceia,   cari ne-am
luat asupră-ne munca uriaşă de-a ridica poporul în picioare, de a spune poporului tot adevărul, despre viaţă, noi arătăm poporului drumul drept spre o viaţă omenească, drumul care salvează din robie, calicie, umilinţă".
Elanul nemărginit al acelor ani l-a putut face pe Gorki să nu mai ia seama la constituţia sa firavă, care încetul cu încetul începea totuşi să se resimtă de asprimea climatului. Prietenii îl sfătuiesc să plece iarăşi în sud. Numai aşa se face că el trăieşte din 1921 pînă în 1928 din nou în Italia. Intorcîn-du-se pe urmă definitiv în Rusia, el îşi continuă nu numai activitatea literară, ci şi toate acele activităţi, multe şi varii, cerute de comandamentele fazei constructive, în care regimul sovietic avansa acum cu paşi gigantici.
Cele mai importante dintre multele opere pe cari Gorki le-a mai publicat în răstimp, sînt cele trei volume autobiografice : „Copilăria mea", „Intre oameni străini" şi „Universităţile mele", cari. fără nici o îndoială se pot socoti printre cele mai de seamă opere de gen memorialistic ale literaturii universale, chiar alături de „Poezie şi adevăr" a lui Goethe. Ultimele sale romane, de proporţii mari, adevărate fresce, sînt: „Artamonovii" şi „Viaţa lui Klim Samghin". Activitatea literară a lui Gorki s-a desfăşurat multilateral, pe toată aria şi în toate sectoarele scrisului. Incepînd cu poemul filosofic şi terminînd cu articolul de critică literară sau cu studiul istoric, aproape nu este gen în care să nu se fi încercat. El scrie nuvele, romane, piese de teatru, amintiri, povestiri, portrete, şi excelează în toate, atingîndu-şi insă plenitudinea geniului cu osebire atunci cînd intră în rolul său de povestitor.
Romanul rusesc, cînd ne căznim să-l conturăm în abstract, poate să evoce în noi reprezentările cele mai contradictorii, totuşi cînd pronunţăm cuvîntul „roman rusesc", deobi-cei cea dintîi imagine ce ne trece prin minte este aceea a unor personaje cari filosofează căutînd să descopere un sens vieţii.
102
Epica tuturor popoarelor europene abundă desigur în personaje cari „filosofează". Dar în cazul lecturilor mai atente, atenţia ne este solicitată aproape la fiece pas de o remarcabilă deosebire ce urmează să o operăm intre personajul care fi-losofează prezentat de scriitorul rus şi personajul care filosofează prezentat de scriitorul occidental. Deosebit de instructivă în această privinţă ni se pare bunăoară o comparaţie între romane cum ar fi de exemplu „Muntele magic" sau „Doktor Faus-tus" al scriitorului german Thomas Mann, reprezentativ fără îndoială, sub atîtea raporturi, pentru generaţiile de scriitori europeni din prima jumătate a secolului nostru, şi oricare mare roman rusesc, de la „Război şi pace" sau „Ana Karenina" ale lui L. Tolstoi, de la „Fraţii Ka-ramazov" al lui Dostojevski pînă la romanele şi povestirile lui Maxim Gorki.
De-un exces în personaje cari filosofează sufăr aproape toate romanele lui Thomas Mann. S-ar spune că tot sensul epicei lui Thomas Mann este axat pe problematizare, pe discuţie şi discursivitate. Zeii şi sute de pagini de pretinsă epică iau astfel înfăţişare de dialoguri platonice modernizate. Pline de interes pentru orice minte teoretică sînt, desigur, totdeauna paginile în care se desfăşoară aceste desbateri dialectice. Dar nici un cititor obişnuit să întîlnească în romane un fel de viaţă la puterea a doua, nu va accepta fără de anume rezerve ■o atare „epică". Se remarcă de grabă că în aceste romane filozofia devine vampirul care videază personajele de sînge. Personajele devin cu atît mai puţin vii, cu atît mai puţin plastice cu cît se întîm-plă să filozofeze mai insistent. Deosebit de semnificativ rămîne faptul că in romanul „Muntele magic" al lui Thomas Mann, unde disputa se menţine mereu pe un plan de surprinzătoare subtilităţi, singurele personaje într-adevăr organice şi vii sînt rusoaica, cu dulce farmec moscovit, Claudia Chauchat. care nu filozofează, şi ciudatul, diformul, mătăhălosul olandez Peeperkoorn. care nu este capabil să articuleze nici o
frază pînă la capăt, şi care umple, totuşi de viaţă toată preajma sa, prin simple interjecţii aproape incoerente. Din păcate, în această situaţie precară surprindem aproape întreaga literatură de romane a occidentului. S-ar zice să scriitorid occidental e caracterizat prin această deficienţă congenitală : prin neputinţa de a plăsmui personaje, cari. filosofînd, să-şi pună într-adevăr în relief fiinţa şi viaţa ! In romanul occidental „filosof area" anihilează viaţa şi anulează organicul. Nu e de mirare că romanul modern occidental ia în mare parte înfăţişarea de esseu. Faţă de aspectul acesta desamăgitor în fel şi chip se va observa că, în romanul rus, personajele cele mai plastice, mai organice, mai pline de freamătul vieţii sînt tocmai acelea cari netam-nesam încep a „filosofa". Nu încape vorbă, în romanele ruseşti ne întîmpină un mod cu totul aparte de „filosofare", al cărui secret consistă într-o împletire nu numai foarte intimă, dar cele mai adesea aproape insondabilă a gindirii cu viaţa. Ruşii au eminenţa meşteşugului literar de a întruchipa personaje vii în condiţii de filosofare, artă în care cele mai adesea eşuează occidentalii. In romanul rusesc viaţa şi filosof area rămîn vase comunicante. Aci se realizează marea ecuaţie între idee şi trăire. Procedeul este frecvent aplicat, şi cu impresionantă măiestrie chiar, şi. din partea unui scriitor mai puţin filosofant precum Maxim Gorki. Urmînd un procedeu tradiţional, Gorki caută parcă într-adins să-şi manevreze personajele în circumstanţe cari le silesc apoi să-şi destăinuie filosofia virtuală. Scriitorul recurge la acest procedeu chiar şi atunci, cînd intenţia sa este să ne prezinte o fiinţă cu totul neintelectuală, o sălbăticiune fermecătoare, cum ar fi bunăoară acea de neuitat Varenka Olesova, în faţa căreia Ipolit Polkanov, care suferă în aşa de mare măsură de orgoliul raţiunii sale. docentul universitar zădărnicit de atîtea inhibiţii, capitulează în cele din urmă, ca în faţa unei păgîne mici divinităţi a naturii. In „Azilul de noapte", cu-
103
noscuta piesă de teatru a lui Gorki, un personaj e pus să rostească, din cînd în cînd, cîte-un termen filosofic, cum ar fi de exemplu cu-vîntul „transcendental". Prăpastia şi bezna dinăuntru a fiinţei pare a se lumina astfel ca de silaba unui fulger.
încă de la intîile povestiri, Maxim Gorki putea să fie caracterizat din partea criticii, literare ca un „realist". Nu trebuie să uităm însă că în istoria literaturilor şi a artelor există multe feluri de „realisme", cari permit diverse circumscrieri. A existat un realism decadent în arta antichităţii tardive, a existat un realism burlesc uneori, magic alte ori .primitiv sănătos totdeauna în pictura Ţărilor de Jos, la un Peter Breughel, a existat un realism arzător, baroc, în arta spaniolă în timpid contrar'e formaţiunii, un realism viguros, cu geniale, sălbatice accente poetice în epoca elisa-betană la Shakespeare, iar mai tîrziu un realism de artizanat la Flaubert .unul experimental şi aproape ştiinţific la Zola, un realism critic la Tolstoi, la Turgheniev, un realism fantastic la Dostoievski. De unde urmează că, dacă ne mărginim a delimita arta lui Gorki numai prin termenul sumar de „realism", nu am făcut încă nimic. Realismul lui Gorki poate fi şi trebuie confruntat cu celelalte, spre a fi diferenţiat şi înfăţişat în specificitatea sa. De-un singur realism arta lui Gorki nu poate să fie apropiată în nici un fel, de realismul fotografic, care, în general, nu are nimic de a face cu arta. In primele povestiri, ca şi în volumul „Copilăria mea", scris mult mai tirziu, arta. de povestitor realist a lui Gorki se resimte puternic de duhul folclorului, realismul său apare aci splendid dozat, cu înclinări de sobră transfigurare a realului. Mai apoi, în toată proza literară a lui Gorki se observă lesne cum marele poet opreşte pe prozator de a reproduce pur şi simplu întîmplările. El alege aspectele, optează pentru unele, elimină altele, îngroaşe unde e nevoie liniile, adaugă culoare,  condensează imagi-
nile, se adună atent asupra esenţialului, şi de cîte ori împrejurările îi îngăduie, dă frîu liber visului. In povestirea „Cain şi Artem", e descris printre altele un personaj ca de basm, deşi întîmplările şi situaţia ţin de mahalaua unui mic port de fluviu rusesc, ce palpită în plină contemporaneitate. E i>orba despre Artem, „erou" prin forţa şi frumuseţea, sa, răsfăţatul tuturor vînză-toarelor din lîrguşor, spaima bătăuşilor, concurentul tuturor soţilor, pripăşit aci prin aceste locuri ca dintr-o legendă a Vechiului Testament. Gorki ni-l descrie într-o împrejurare : „dar cîteodată se aduna ceva întunecat şi ameninţător în ochii bruni ai frumosului Artem; sprîncenele lui mătăsoase se strîn-geau, şi o cută adîncă tăia fruntea arsă de soare... El se ridică din aşternutul său şi iese pe stradă, şi cu cît se apropie de învălmăşeala mulţimii, ochii săi devin mai rotunzi şi cu atît mai tare îi tremură nările fine... El umblă domol ca un nor de furtună, mare". — Acesta este realismul poetului Gorki, — el aseamănă mersul unui om cu al unui nor.
Meşteşugul artistic al lui Maxim Gorki a evoluat mereu. Nu-i plăceau acestui om apele stătătoare, ce intră repede în putrefacţie. După o experienţă literară, resfirată pe decenii, cînd conştiinţa sa artistică se conturează, dobîndindu-şi perfecta luciditate, Gorki ne~o spune cu hotărîre, că în realismul său se amestecă o bună doză de romantism. Va trebui, fireşte, să ne înţelegem şi asupra acestei note. Nu poate fi cuvînt la Gorki despre un romantism paseist, ci despre un romantism cu faţa îndreptată spre viitor. De la un moment dat al carierei sale literare, Gorki se va sili. să redea oameni şi lucruri — nu aşa cum sînt, ci cum ar trebui să fie ! Ce departe sîntem aşa dar de „arta" acelor realişti-puzderie, cari în partea a doua a secolului trecut s-au ambiţionat să înregistreze în romanele lor faptele şi stările sociale aşa cum sînt, cu fidelitate fotografică pe cit cu putinţă, conduşi fiind de credinţa că arta n-ar fi decît încă o dată reali-
104
tatea. încă o dată natura. Replica oferită din partea lui Gorki a-cesior realişti fără mesaj este : arta nu are menirea de a reproduce doar o stare dată ; arta trebuie să redea viaţa în veşnica ei mişcare creatoare, istoria în dinamica aspiraţiilor ei, şi să devină prin aceasta un stimulent inegalabil întru realizarea tocmai a acestor aspiraţii. Gorki spune undeva : „Vechiul realism nu avea viitor şi el simţea acest lucru. Realismul nostru are viitorul asigurat". Dimensiunile şi calitatea proprii realismuhu lui Gorki sini admirabil puse în lumină şi de-un alt cuvînt spus de el, adesea citat pentru pregnanţa sa : „Este necesar să cunoaştem nu numai cele două realităţi,   trecutul   şi.   prezentul la
a căror lucrare participăm într-o oarecare măsură, trebuie să cunoaştem de asemeni o a treia realitate, aceea a viitorului". Iată în ce consistă ardoarea romantică, ce alimentează atitudinea realistă pe care Gorki o ia în arta sa faţă de existenţă : considerînd realitatea în chip dinamic, el vede chiar şi viitorul ca o „realitate". — Critica literară sovietică din ultimele decenii, care şi-a constituit terminologia ei, de-a cărei aparatură, tehnică şi metodă, urmează să ne apropiem cu cuvenita înţelegere, a făcut şi ea o distincţie netă între realismul vechi din secolul al XlX-lea, şi realismul nou al cărui protagonist devine, cu cît înaintează în vîrstă cu atît mai hotărît, Maxim Gorki.
jean piffert: caşuri
iiatlia siahoTski
filonul
hegelian in evoluţia tânărului marx
Printre cercetătorii problematicii omului se manifestă uneori tendinţa, ca plecînd de la caracterul .general-abstract al definiţiei marxiste a esenţei umane •— „ansamblul relaţiilor sociale" — să se considere că, de fapt, Marx nu a elaborat un concept al esenţei umane, că definiţia dată trebuie înţeleasă doar ca o simplă indicaţie metodologică, realitatea umană fiind mult prea complexă pentru a putea fi descifrată în fiecare caz concret întocmai în spiritul definiţiei marxiste. Pe această cale, chiar se exprimă îndoiala cu privire la justi-iicarea necesităţii teoretice a unui ■asemenea concept în sistemul gîn-dirii marxiste.
Este adevărat că „formula" marxistă a esenţei umane este abstractă dacă este pur şi simplu pusă faţă în faţă cu complexele aspecte -ale activităţii oamenilor dintr-un mediu social şi moment istoric dat. Dar a proceda astfel înseamnă a ignora specificul conceptelor filozofice.
Soluţia dată de Marx problemei în discuţie reprezintă produsul unei viziuni structuralist-istorice asupra societăţii- şi tocmai absenţa circulaţiei largi a sensurilor elaborate în filonul care 1-a influenţat cel mai mult pe Marx — filozofia hegeliană — face ca soluţia marxistă să fie pînă în prezent folosită sub nivelul posibilităţilor sale teoretice. A releva continuitatea gîndirii marxiste cu filonul filozofiei clasice germane şi, în special, al celei hegeliene (în care au fost surprinse, în
tipare logice, momente specifice ale dinamicii social-istorice) ca şi modalitatea depăşirii acestei direcţii (şi deci discontinuitatea) în elaborarea filozofică a problematicii omului, contribuie la evidenţierea atît a bogăţiei de sensuri cuprinse în conceptul filozofic marxist de esenţă umană cît şi a funcţiei sale metodologice.
In ceea ce priveşte rolul preponderent al filonului hegelian în geneza marxismului au apărut însă în ultima vreme anumite rezerve. Astfel, în contradicţie cu părerea unanimă a unor marxologi contemporani ca Asmus, Hyppolite, Cornu, Oizerman, Serebreakov, I. Cernea, după care Marx, în perioada 1842— 1844 a fost puternic influenţat de filozofia lui Hegel, Louis Altliusser susţine că pînă la Manuscrisele din 1844 „tînărul Marx n-a fost niciodată hegelian, ci mai întîi kantian — fichtean, apoi feuerbachian" i. El interpretează hegelianismul vădit al Manuscriselor ca un „rezultat paradoxal" al evoluţiei lui Marx. în sprijinul tezei sale Athusser aminteşte faptul că în viziunea „kantian-fichteană" esenţa omului este libertatea, iar statul este înţeles ca o entitate morală şi juridică, bazată pe raţiune. Izvoarele deosebirii dintre statul politic şi societatea civilă (analiza căreia a constituit unul din momentele logice ale evoluţiei tînărului Marx din 1843—1844) Altliusser le vede, de asemenea nu în filozofia hegeliană, ci în concepţiile iluminiştilor francezi din secolul al XVIII-lea. Din păcate, aceste referiri nu pot servi la fundamentarea poziţiei filozofului francez, în primul rînd pentru că ele sînt inexacte sub raport istorico-filozofic.
Teza după care esenţa omului o constituie libertatea, este proprie filozofiei clasice germane în general. Ea nu este însă specifică numai lui Kant sau Fichte ; şi primul şi al doilea şi Hegel dau libertăţii un conţinut diferit.
Pentru Kant este caracteristică ruptura dintre raţiunea teoretică şi   raţiunea   practică,   adică dintre
1 L,. Althusser, Pour Marx, Paris. 1966, p. 27 (vezi şi p. 230.)
106
libertate şi cunoştinţa teoretică, ruptura dintre drept şi moralitate. De aceea, la Kant, libertatea morală se deosebeşte de cea politică-cetă-ţenească, iar statul nu este nicidecum realizarea libertăţii morale. In ceea ce priveşte libertatea omului în stat, ea este exclusiv juridică.
Fichte, deşi afirma deosebirea dintre raţiunea practică şi cea teoretică şi chiar primatul celei practice, nu le rupe una de alta. Raţiunea teoretică influenţează asupra celei practice, însă prima este mai limitată deoarece, după Fichte, activitatea de cunoaştere este mai îngustă decît activitatea umană în .genere. Libertatea este înţeleasă foarte larg : ca activitate (absolut liberă) de transformare a naturii, de subordonare a non-eului, activitate generată de raţiunea practică, în acest sens libertatea juridică reprezintă momentul libertăţii morale, care constituie scopul absolut al statului şi, la urma urmei, presupune desfiinţarea acestuia. De asemenea Fichte, spre deosebire de Kant (şi de Hegel) afirmă egalitatea proprietăţii; ca moment necesar al libertăţii
în ceea ce priveşte statul, întreaga filozofie modernă premarxistă îl consideră, în opoziţie cu concepţiile teologice, ca fiind bazat pe raţiune. Indiferent de conţinutul care este pus în aceasta din urmă, caracterul raţional al statului a fost văzut, pînă la Hegel, în faptul că originile sale se află în contractul social. Pe aceeaşi poziţie s-au situat :şi Kant şi Fichte. Termenul de societate civilă a apărut în secolele XVII-XVIII pentru a desemna starea opusă celei naturale şi nicidecum starea opusă statului politic. Toate concepţiile despre stat, bazate pe teoria contractuali stă, identifică în mod logic necesar statul politic cu societatea şi toate relaţiile din societate cu cele juridice, premiza societăţii fiind existenţa indivizilor în stare naturală, ca entităţi izolate, autonome, pe care legile „pozitive" ale statului le uneşte într-un tot : statul — societate. Distincţia netă dintre statul politic şi societatea civilă (de fapt economică),
a fost pentru prima oară realizată de Hegel şi a devenit posibilă tocmai datorită faptului că economia politică, constituindu-se ca ştiinţă, a descoperit o serie de legi ale mişcării realităţilor economice2. Fără sesizarea acestor legi nu ar fi existat o bază pentru distincţia amintită. Or, este bine cunoscut că Hegel a studiat operele economiei politice clasice care i-au influenţat gîndirea. Aşadar, chiar între Kant şi Fichte în problemele caracterului libertăţii (ca esenţă umană) a statului şi a rolului acestuia în realizarea libertăţii, nu poate fi vorba de o poziţie comună, ci sînt deosebiri tot atît de mari ca şi între concepţiile lor şi acelea ale lui Hegel. Ceea ce pe toţi trei îi uneşte este poziţia idealistă — interpretarea libertăţii în primul rînd ca atribut al spiritului —- conştiinţei.
Care a fost progresul realizat de Hegel şi care reprezintă filonul principal al idealismului german valorificat în primul rînd de tînărul Marx ? Filozofia hegeliană, dezvol-tînd problematica libertăţii şi a statului, o aşează pe alt fundament teoretic. Şi pentru Hegel, la baza statului se află raţiunea, însă cu un alt conţinut. Ea pentru Hegel reprezintă o anumită treaptă în dezvoltarea spiritului, care este o entitate mai largă, fiind unul din conceptele de bază ale filozofiei sale sociale3. Prin conceptul de spirit, Hegel încerca să depăşească, în cadrul idealismului, ruptura subiectului de obiect, a gîndirii de realitate, prezente în sistemele lui Kant şi Fichte. Adevărat, unitatea amintită preexista în Idee, dar trăsăturile concrete ale acestei unităţi, apărute în dezvoltarea spiritului, sînt desprinse de Hegel (datorită intuiţiei sale istorice şi cunoaşterii temeinice a ştiinţelor sociale ale vremii) din procesele reale obiective ale societăţii. Spiritul este forma concretă a identităţii dintre substan-
* De fapt şi Fichte face deosebirea dintre societate şi stat, însă pe alte temeiuri  decît Hegel.
3 Anticipînd, remarcăm că acest concept apare foarte frecvent în lucrările tînărului Marx  din 1842—1843.
107
ţă şi subiect, in care Hegel încearcă să exprime faptul obiectiv al unităţii interne dintre realitatea socială — în care el deosebeşte statul politic de societatea civilă, cu relaţiile ei economice — şi formele teoretice ale conştiinţei ele sine ale societăţii, unitate realizată în cadrul activităţii umane, incluzînd formele ei subiective-individuale. Datorită poziţiei sale idealiste, la Hegel această unitate este realizată într-o formă ..răsturnată", în aşa fel încît bazele reale ale unităţii nu sînt sesizate, iar realizarea ei este privită ca un proces al conştiinţei.
Spiritul la Hegel constituie esenţa omului şi se dedublează, prin activitatea acestuia, în realitate şi conştiinţa omului. Procesul istoric al spiritului constă în aceea că el îşi crează realitatea sa şi cunoaşte identitatea sa cu esenţa realităţii create şi cu esenţa tuturor indivizilor. Raţiunea, după Hegel, reprezintă un asemenea moment în procesul spiritului, în care acesta devine conştient de identitatea sa internă. Raţiunea nu este simpla facultate a omului individual, ca la Kant şi Fichte, ci unitatea plină de conţinut a subiectivului şi obiectivului — „conştiinţa de sine universală" ''. Unitatea se realizează într-un proces, în care spiritul crează realitatea şi o idealizează, incluzînd momentele ei esenţiale în sistemul determinaţiilor proprii. Prin acest proces, spiritul devine universal şi constituie baza raţiunii practice şi, ca atare, acţionează în calitate de voinţă liberă. Voinţa liberă se manifestă ca activitate, care realizează conţinutul conştiinţei de sine universale, creînd realitatea sa socială : statul. Libertatea izvorîşte deci nu din imperativul raţiunii practice, ci din faptul că prin cunoaştere conţinutul şi principiile obiectului devin baza, principiile interne ale activităţii oamenilor. Noţiunea ele universalitate ca bază a acţiunii libere este forma în care Hegel, în sistemui idealismului, a exprimat ideia naturii so-
4 Gi. G. W. Hegel, Fenomenologia spiritului, §§. 437, 438, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
ciale a omului, realizată în creaţia socială.
întrucît la ba/a voinţei libere stă conştiinţa de sine, cu determinaţiile sale universale, natura acţiunii sociale individuale este universală, adică social-istorică. Şi acţiunea liberă a omului nu este numai acţiune individuală, ci cu un conţinut social. însăşi libertatea se impune ca un ' concept istoric : omul este liber în măsura în care îşi cunoaşte esenţa sa liberă şi universală, ca temelie a întregii realităţi sociale. O asemenea înţelegere a libertăţii şi a esenţei umane s-a răsfrînt asupra înţelegerii statului. La Hegel. acesta nu reprezintă o unitate de indivizi legaţi prin legi juridice (nu întîmplător Hegel a combătut teoria „stării naturale" iniţiale), ci un organism, în care se realizează, sub diferite forme libertatea : omul crează realitatea socială conform esenţei sale universale 5.
Cu toate speculaţia idealistă şi mistificarea conţinutului conceptelor ele universalitate, spirit, raţiune (de care nu este cazul să ne ocupăm aici) în ele sînt implicate direcţii extrem de rodnice pentru dezvoltarea problematicii omului, a esenţei şi a condiţiilor libertăţii sale. Pe aceste direcţii au fost sesizate : caracterul social-istoric al esenţei omului, al formelor sociale prin care ea se realizează ; viziunea structu-ralist-istorică asupra societăţii şi asupra omului, prin care individul este privit ca funcţie, ca moment al realizării spiritului, acesta din urmă constituind esenţa omului, cuprindea întreaga realitate socială cu formaţiunile sale obiective şi subiective, în concepţia sa despre stat, Hegel nu şi-a realizat principiile, făcînd cunoscutul compromis cu forţele sociale ale vechii orînduiri ; luate însă ca atare, sub raport teoretic, principiile sale conţin o forţă explozivă pe care tînărul Marx a sesizat-o şi valorificat-o.
Pe acest fond, subestimarea sau chiar negarea filonului hegelian în
5 De reţinut că şi tînărul Marx, ope-rind cu conceptul de stat înţeles ca un organism, era de fapt sub influenţa tezelor hegeliene.
108
geneza marxismului şi a problemei esenţei umane serveşte negării valorii ştiinţifice a istorismului în sistemul gîndirii marxiste.
Problematica statului şi a esenţei omului a constituit axul teoretic în jurul căruia s-a desfăşurat, pînă în 1844, evoluţia ideilor tînărului Marx. Punctul de plecare nu l-au constituit meditaţiile filozofice în jurul unor probleme născute din nevoi pur teoretice. Cu atît mai puţin se ocupă Marx, în această perioadă, de pre-mizele general-filozofice şi teore-tico-gnoseologice ale gîndirii sale. Ceea ce nu înseamnă că în polemica dezvoltată de el în jurul problemelor societăţii, germane, nu se întîlnesc teze general-teoretice, cu implicaţii foarte îndepărtate, şi de natură evident Hegeliană. Aşa sînt ,de pildă, observaţiile tînărului Marx despre metodă, despre caracterul universal al adevărului şi conţinutul său, determinat de natura obiectului, despre filozofie ca fiind conştiinţă de sine a epocii, în centrul activităţii sale publicistice se afla analiza realităţilor so-cial-politice din Germania, a acelor condiţii în care se considera, în genere ,că trebuie să fie realizată libertatea omului. Dar în aprecierea lor (a presei, a dietei, a legislaţiei, etc.) Marx aplica un criteriu filozofic : raportul dintre stat şi individ, aşa cum fusese el elaborat, in principiu, de Hegel. Marx foloseşte teza hegeliană despre stat ca realitate a spiritului liber şi interpretează unitatea dintre universal şi particular, dintre stat şi individ în mod radical-democrat din punct de vedere politic şi consecvent din punct de vedere teoretic. Hegel a interpus între stat şi indivizi sistemul stărilor şi corporaţiilor, reali-zînd pe plan teoretic „afirmarea em-piriei existente", ceea ce pe plan politic însemna compromisul cu feudalitatea. Tînărul Marx considera că prin republica democratică şi prin sufragiul universal, trebuie să se realizeze unitatea dintre universal şi particular pe plan politic. Formele sociale statale trebuiau să însemne realizarea spiritului liber al cetăţenilor ; presa trebuie să fie „cea mai liberă manifestare a spi-
ritului" fi, „mijlocul cel mai general al indivizilor de a-şi face cunoscută existenţa spirituală"7, „legăturile grăitoare care leagă individul de stat" '\ „Spiritul statului", libertatea dietei înseamnă „întruchiparea spiritului public"11 etc. Marx îşi concentra atenţia asupra formelor sociale ale realizării libertăţii. In conformitate cu concepţia hegeliană, el a considerat spiritul drept o entitate socială, esenţa cetăţeanului şi a statului. Omul a fost privit ca avînd drept esenţă conştiinţa liberă activă (în conformitate cu tradiţia idealismului clasic german, în general), ca spirit liber, deci ca entitate socială realizată în stat (în conformitate cu filozofia hegeliană, în special). Marx a adus în dezbaterea acestor probleme o notă personală : accentuarea rolului practicii social-politi-ce în realizarea libertăţii umane.
Tocmai datorită acestei poziţii Marx nu a fost receptiv la teza ma-terialist-antropologicâ a lui Feuer-bach10. Ca şi Hegel, Marx pune la baza acţiunii sociale unitatea dintre cunoaştere şi acţiunea liberă (pe care, după cum s-a amintit, Kant le-a separat). în acest sens raţiunea, după Marx (în anul 1842) este „acea libertate universală care se comportă faţă de fiecare natură potrivit caracterului esenţial al acesteia" " Lipsa de raţionalitate a statului feudal consta tocmai în neconcordanţa instituţiilor şi principiilor sale cu „adevărul", cu conceptul universal al statului — aceasta a fost concluzia lui Marx dobînclită din activitatea sa publicistică. Condiţia restabilirii statului „raţional" este conştiinţa de sine a omenirii, cunoaşterea propriei sale esenţe şi realităţi.
Chiar problematica înstrăinării, inspirată de opera lui Feuerbach, se
• K. Marx, Fr. Engels. Opere, vol. IEd.  Politică, Buc. 1957, p. 42—43.
" Ibidem, p. 81
* ibidem, p. 66
» Ibidem,   p. 47.
".Problema este tratată pe larg In studiul autorului — Natura şi ponderea influenţei lui Feuerbach asupra tînărului Marx, în „Revista de filozofie" nr. 5/1968.
11 K. Marx, Fr. Engels,  Op. cit., p, 7.
109
răsfrînge la tînărul Marx prin prisma înţelegerii esenţei omului ca rea-lizîndu-se în stat şi societate. înstrăinarea teoretică (cum apare în cadrul înţelegerii feuerbachiene a religiei) are la bază, în viziunea lui Marx din 1842, înstrăinarea în însăşi realitatea socială a esenţei umane12. O asemenea concluzie putea să fie sau rodul constatării faptului că formele social-politice_ în care se realizează esenţa „în sine" liberă a omului sînt necorespunzătoare (şij de aci Marx trage concluzia inevitabilităţii transformărilor revoluţionare în' Germania 13) sau al influenţei înţelegerii hegeliene a înstrăinării ca dezbinare în însăşi realitatea conştiinţei14 sau rezultatul ambelor. Evoluţia lui Marx din 1843 se orientează tot mai mult pe linia căutării înstrăinării în însăşi realitatea socială.
In vara şi toamna anului 1843, Marx a început studiul aprofundat al economiei politice, al teoriilor socialismului utopic (studiile de la Kreuznach) ceea ce s-a şi reflectat în lucrarea Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului — mai ales spre sfîrşitul ei — precum şi în mod deosebit în Contribuţii la problema evreiască. Pînă la această epocă Marx era convins că rînduie-lile feudale sînt cauzele dezumanizării omului şi deci ele reprezintă realitatea denaturată a esenţei umane ; instaurarea republicii (care mai tîrziu va fi denumită statul politic) va însemna, după el, instaurarea „unei orînduiri a oamenilor liberi" 15. Deci republica democratică ar însemna realizarea esenţei libere a omului. Insă după studiile mai sus citate, după contactul cu organizaţiile muncitoreşti comuniste din Paris, Marx ajunge la concluzia ca republica burgheză (statul politic) nu rezolvă nici problema libertăţii
12 Cf. Scrisoare către A. Ruge, din noiembrie 1842.
13 Cf. Scrisorile către A. Ruge din martie şi mai 1843.
" Abordarea hegeliană a problemei este mai rodnică din punct de vedere metodologic decît cea feuerbachiană, pentru că porneşte de la unitatea individului cu realitatea sa socială.
»5 K. Marx, Fr. Engels, Op. cit. p. 376
sociale a omului, nici a celei spirituale.
In Contribuţii la problema evreiască chestiunea esenţei sociale a omului apare mai precis conturată. Statul politic nu reprezintă realitatea adecvată a esenţei libere a omului, .Marx sesizînd astfel caracterul formal al libertăţilor politice ale statului. In exercitarea funcţiilor politice ale omului, Marx vede realizarea esenţei sale universale, sociale. Insă în viaţa cotidiană din societatea civilă omul se realizează ca o fiinţă particulară, antisocială, „neadevărată". De aceea, esenţa sa socială este „înstrăinată" de omul real, concentrîndu-se în funcţia politică „abstractă" (în sens hegelian, adică săracă în conţinut). Concluzia lucrării este că înstrăinarea esenţei umane trebuie căutată în sînul societăţi^ civile, în însăşi structura economică a societăţii moderne. Prin urmare, problema esenţei omului şi a condiţiilor şi formelor realizării ei este plasată în cadrul social-istoric concret, în societatea civilă capitalistă. Mai mult, Marx desemnează proprietatea privată ca izvorul egoismului şi particularismului omului în societatea civilă, iar, în a doua parte a lucrării, susţine că expresia extremă a înstrăinării omului este înstrăinarea lucrurilor, care se întruchipează în bani şi astfel esenţa străină pune stăpînire pe om. Aceste afirmaţii, rezultat al contactului gîn-ditorului cu economia politică şi sociologia politică a vremii, sînt legate de problematica Manuscriselor eco-nomico-filozofice dm 1844. Felul în care Marx înţelegea emanciparea umană ne arăta gradul înalt de cristalizare a înţelegerii esenţei omului ca entitate socială, la care Marx a putut să ajungă pe cale filozofică, rămînînd însă pe terenul principiilor generale ale înţelegerii hegeliene a statului şi a esenţei umane. El scria : „abia cînd omul îşi va cunoaşte şi-şi va organiza «Ies forces propres» ca forţe sociale...le se va săvîrşi emanciparea umană.
Manuscrisele economico-filozofice din 1844 reprezintă un punct nodal în formarea     concepţiei lui Marx
18 Tjidem, p. 405
110
despre om, deoarece el părăseşte terenul pur filozofic, situîndu-se şi pe terenul ştiinţelor sociale speciale. Astfel, se evidenţiază una din trăsăturile specifice, fundamentale ale gîndirii marxiste. Privirea atentă asupra lucrărilor scrise de Marx pînă în anul 1844 ne arată că problema esenţei omului n-a depăşit încă cadrul pur filozofic, marcat pe de o parte de problematica (în principiu hegeliană) a raportului stat-individ, a condiţiilor libertăţii omului în stat, şi pe de altă parte, de problematica înstrăinării esenţei umane. De remarcat că în Manuscrise Marx porneşte de la înstrăinare, privită ca un fapt politico-economic, şi, totodată, în analiza economică, el aplică noţiunile elaborate pe tărîm filozofic — universalitatea omului, „esenţa generică a omului" etc. Situarea pe poziţiile economiei politice îi permite lui Marx, de asemenea, să înceapă re-voluţionarea conţinutului noţiunilor filozofice cu care opera şi să creeze un cadru metodologic-gnoseologic nou, propriu de acum marxismului ca un nou sistem filozofic, ca o nouă ştiinţă socială.
Rezultatul teoretic al studiilor economiei politice s-a răsfrânt în mod hotărîtor asupra înţelegerii esenţei omului. In primul rînd asupra celei mai generale definiţii a esenţei umane. Universalitatea, natura socială, toate aceste noţiuni vagi, capătă un conţinut ştiinţific : esenţa omului este o activitate liberă creatoare şi obiectuală, activitate de producţie. O asemenea definiţie are drept rezultat că omul poate să fie înţeles prin studiul realităţii sale, în care locul primordial îl ocupă producţia, creaţia lumii obiectuale. Pot fi comparate două teze. Cea a lui Hegel : sfera vieţii sociale, creaţie a misteriosului spirit liber constituie realitatea esenţei omului ; şi cea a lui Marx din Manuscrise: „...Istoria industriei şi existenţa obiectuală a industriei constituite reprezintă cartea deschisă a forţelor   umane   esenţiale"17'. Aceste
" Marx, Engels, Klelne 6konomische Schriften, Dletz Verlag, Berlin, 1955, p. 135.
două teze se deosebesc radical, însă le leagă un fir (nu tocmai uşor de urmărit) ; poţi să nu-1 sezisezi precis, însă să-1 ignori înseamnă a pierde din vedere o anumită continuitate în  istoria gîndirii umane.
Deci, dacă realitatea omului nu corespunde esenţei sale, cauza trebuie să fie căutată în felul în care este realizată aceasta în procesul concret al creaţiei materiale, al dezvoltării producţiei. Iar producţia este înfăţişată de economia politică şi este logic ca explicaţia înstrăinării să fie căutată de acum încolo în condiţiile materiale şi în însuşi procesul muncii. Pe această cale-Marx se apropie, în Manuscrise, de ideea caracterului concret istoric al' producţiei. Astfel, el foloseşte adesea termenul de muncă pentru a desemna înstrăinarea esenţei omului în societatea bazată pe proprietatea privată, în societatea pe care ei mai tîrziu o va numi capitalistă.
întrucît producţia este un proces istoric, iar dezvoltarea forţelor productive ale omului, dezvoltarea esenţei omului reprezintă un proces-istoric, Marx formulează ideea, că dezvoltarea omului social şi îmbogăţirea forţelor sale naturale umane este un proces care parcurge în mod necesar treapta înstrăinării, adică a constituirii sale în forme antisociale. De aici decurge ideea necesităţii co-munsimului, privit ca acea organizaţie socială, în care forţele umane sociale se realizează în forme corespunzătoare naturii lor sociale, „generice". Astfel, el scrie : „aşa cum societatea însăşi produce pe om ca om, tot aşa este ea produsă de el. Activitatea şi folosirea roadelor ei are caracter social atît prin conţinutul lor cît şi prin modul lor de  existenţă" ,8.
Formele materiale de realizare a esenţei omului în societatea modernă, formele de mişcare ale producţiei şi ale consumului, Marx le desemnează ca forme ale activităţii umane generice înstrăinate. Aşadar, noţiunea de înstrăinare se concretizează aici şi; mai mult, îmbrăţişînd'
18. Ibidem, p. 129.
Ill
fenomene ca salariul, diviziunea muncii, capitalul, analizate cu un aparat notional propriu ştiinţelor speciale. Aici sînt deja acumulate toate elementele pentru a se renunţa la noţiunea de înstrăinare, cu toate că tocmai în această lucrare ea este folosită cel mai mult. Această noţiune s-a format în filozofia hegeliană, cuprinzînd o serie de fenomene al căror conţinut nu a fost înţeles şi analizat detailat şi în mod ştiinţific. Feuerbach a reactualizat-o, folosind-o în vederea explicării (de pe poziţiile materialismului antropologic) a unui singur fenomen ideologic — religia. Aşa dar, acest concept a fost elaborat şi dezvoltat fără a i se preciza riguros structura şi delimita zonele specifice.
Pornind de la constatarea caracterului contradictoriu al realităţii sociale a omului, Marx a ajuns la categoria de înstrăinare a omului şi cu aceasta i-a epuizat funcţia sa teoretică generală, în sensul că de acum înainte el a inaugurat analiza ştiinţifică a „anatomiei" şi „fiziologiei!" realităţii materiale şi spirituale care generează înstrăinarea, analiză înfăptuită cu ajutorul ştiinţelor sociale speciale.
Definiţia dată de Marx esenţei umane, după care ea nu trebuie concepută ca o „abstracţie individuală", ci ca „ansamblul relaţiilor sociale", reprezintă atît desăvîrşirea tendinţelor raţionale cuprinse în filonul hegelian al filozofiei clasice germane, cît şi rezultatul transferului soluţiei filozofice obţinute de Marx în limbajul economiei şi sociologiei politice. Odată ce a elaborat noile principii şi soluţii filozofice, Marx a fost mai puţin preocupat de constituirea lor în „sistem" şi s-a angajat în elaborarea soluţiilor şi aspectelor speciale concrete, impuse de practica revoluţionară a transformării în realitate a exigenţelor obiective ale dezvoltării esenţei umane. Acest specific al gîndirii marxiste a dat loc, în ultimele decenii, la cîteva aprecieri unilaterale cu privire la natura ştiinţei marxiste, a genezei şi dezvoltării marxismului. Este vorba, de pildă, de faptul că marxismul „ar fi depăşit filozofia"
şi, ca atare, existîncl o tratare ştiinţifică, de specialitate, a problemelor existenţei sociale umane, conceptul filozofic de esenţă umană nu-şi mai justifică existenţa.
Dacă dispozitivul ansamblului relaţiilor sociale — al praxis-ului social — nu şi-ar schimba periodic structura, într-adevăr ar fi suficiente disciplinele speciale în care se reflectă diversele laturi ale existenţei umane. Dar cu fiecare cotitură radicală în dezvoltarea practicii, cînd se schimbă parametrii fundamentali ai raportului social istoric obiect-subiect, tocmai datorită marilor transformări, revoluţiilor intervenite în tehnică şi în structura proceselor economico-social-politice, în momentele care privesc schimbarea „strategiei" praxis-ului revoluţionar, tocmai filozofiei marxiste îi revine rolul de a sintetiza drumul parcurs, de a semnala noile raporturi structurale ale „ansamblului relaţiilor sociale", aspectele noi şi fundamentale care trec pe primul plan al existenţei sociale şi care atrag după sine necesitatea dezvoltării şi aplicării, în studiul omului şi al conducerii dezvoltării sale, a noi discipline, a noi domenii de cunoaştere specială. în asemenea momente, fără analiza filozofică a problematicii omului, fără viziunea contemporană asupra esenţei umane, deci fără „actualizarea" conceptului filozofic de esenţă umană, nu se poate schimba, restructura dispozitivul cunoştinţelor speciale care privesc realitatea omului. Aceasta este funcţia specifică a filozofiei şi nici o altă formă a conştiinţei sociale, nici o altă ştiinţă nu o are şi nu o poate îndeplini, iar în prezent doar filozofia marxistă îşi îndeplineşte funcţia în direcţia enunţatăi9).
Pe acest fond conceptul filozofic de esenţă umană este şi va fi mereu necesar. Numai că dezvoltarea conţinutului său cunoaşte alt ritm şi, alte forme decît acelea întîlnite frecvent în dezvoltarea conceptelor şi teoriilor din ştiinţele sociale speciale.
'» Ideea este dezvoltată pe larg de N. S. Dumitru în studiul : Geneza şi specificul concepţiei marxiste despre esenţa umană, în Revista de Filozofie nr.  5, 1968.
112
george bălan
moartea, problemă a filozofiei ?
Un om de litere făcea odată, într-un necrolog, elogiul unui om de artă pornit spre cele veşnice, subliniind mai ales această calitate a răposatului : la toate se va fi gîndit el de-a lungul a celor şase decenii de viaţă, numai că va trebui să moară nu i-a trecut vreodată prin minte. Nu-1 înfiorase vreodată ghidul morţii : iată o întruchipare exemplară a robusteţii sufleteşti. N-am putut niciodată stabili dacă în acest panegiric se ascundea cumva o ironie sau, dimpotrivă, autorul lui era sincer convins că forţa interioară presupune absenţa ghidului la moarte. N-ar fi exclus însă ca în spatele acelui „se credea nemuritor" (sic !) cu care culmina necrologul să fi fost un anumit umor şi o desolidarizare uşor superioară. Foarte mulţi i-au luat însă în serios şi au văzut în această desvăiuire un motiv în plus pentru regrete. Ce Om !...
Dincolo de aspectul anecdotic şi amuzant al situaţiei, ne întîmpină însă problema gravă şi necontenit actuală, amintitul necrolog nefiind decît expresia ei puţin grotescă. Este firesc sau nefiresc, fortifică sau des-curajază, ca omul — şi cu atît mai mult filosoful profesionist — să facă •din moarte o temă de permanentă meditaţie ?
Să faci din problema morţii axa întregului fel de a înţelege viaţa şi a-ţi premedita conduita, pare o îndeletnicire prin excelenţă modernă a filozofiei. Nu puţini o pun chiar pe seama unor fenomene morbide ale societăţii contemporane, prezen-tînd-o ca reflex sublimat al acestora (convingere care a generat acum cîţiva ani la noi o carte elocvent întitulată „Filosofia desnădejdii" ; pamflet îndreptat contra gîndirii moderne care se preocupă de problema neantului). Acest Luciu Aen-naeus  Seneca,  ale   cărui  texte de
mult nu mai circulă la noi, va cam deruta desigur pe cei ce împărtăşesc un asemenea punct de vedere. Dacă considerăm obsesia morţii ca problemă modernă, modernitatea lui se dovedeşte atît de acută, încît te face să te întrebi dacă modernii nu sînt decît pastişatori ai anticilor. Camus îşi începe „Mitul lui Sisif" cu celebra aserţiune : „Nu există decît o problemă filosofică într-adevăr serioasă : sinuciderea. A stabili dacă viaţa merită sau nu să fie trăită, înseamnă să răspunzi chestiunii fundamentale a fiîosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăspreze categorii, vine după aceea. Sînt jocuri ; trebuie mai întîi să răspunzi". Seneca nu spusese în esenţă altceva, — ba o făcuse chiar mai concentrat — persiflînd „discuţiile sofistice care folosesc în zadar ascuţimea minţii" : „creăm încurcături, dăm cuvintelor un înţeles ambiguu şi apoi le descurcăm. Avem oara atîta timp de pierdut ? Ştim oare să trăim, ştim să murim ?" într-un eseu intitulat „întîlniri cu neantul" i se imputa lui Heidegger că „răpeşte existenţei orice caracter obiectiv, absorbind-o în acest vîrtej al neantului. Existenţa umană vine din neant şi se îndreaptă spre neant" (Pavel Apostol). Dacă în asta constă specificitatea mesajului heideggerian, nu văd ce ar aduce el original faţă de Seneca de la care, încă acum 1900 ani, se putea afla că „Moartea este nefiinţă. Ştim ce este aceasta : după mine va fi tot aşa, cum a fost şi înainte de mine". Jaspers consideră în „Von der Wahrheit", că „numai prin înfruntarea pericolului neantului se poate găsi drumul filosofiei". Nu alta era calea pe care s» apropiase de filosofie Seneca : „Să ne pregătim de moarte mai înainte  de-a  ne  pregăti  de viaţă"
113
cronica ideilor
căci „nu-şi conduce bine viaţa decît acela care şi-a dispreţuit-o". Gîndi-torul latin s-ar socoti nedreptăţit şi frustrat de proprietatea sa intelectuală aflînd că neantul a fost proclamat de susamintitul autor „categoria fundamentală a filozofiei burgheze existenţialiste". Dar să nu greşesc la rîndul meu : poate fi problema morţii apanajul vreunui curent sau vreunei epoci cită vreme încă nu s-a descoperit elixirul nemuririi ? Nu este ea o problemă cardinală şi eternă, zestrea noastră inalienabilă, nu cu ea începe orice reflecţie asupra destinului ? Pe unii prezenţa ei în gîndirea cutăruia sau cutăruia îi irită : pesimism, existenţialism, decadentism etc. Nu ar fi mai firesc să ne arătăm surprinşi cînd această problemă lipseşte din preocupările unui gînditor ? Vorba lui Seneca : „Legi şi deslegi noduri în timp ce bolovanul ţi-atîrnă deasupra capului".
Cînd l-am întrebat pe prietenul meu, logicianul, dacă a parcurs recent apărutele „Scrisori către Lu-ciîiu" m-a privit cu un zîmbet superior, în care cred că nu greşeam întrezărind o nuanţă de compătimire dispreţuitoare. „Nu le-am citit, mi-a răspuns el, nici nu cred că voi găsi vreodată *\mp pentru aşa ceva : ce mi-ar putea da acest contemporan al lui Hristos după ce, de-a lungul a două milenii, reflecţia filozofică a evoluat pînă la a-şi schimba fundamental obiectul, devenind în felul acesta ea însăşi altceva ?" — „Totuşi, îngînai eu timid, marile întrebări sugerate omului de rapida şi misterioasa lui trecere prin această lume nu-mi par a-şi fi pierdut ceva din actualitatea pe care o aveau acum două mii de ani. Crezi că gîndirea poate găsi întrebări mai importante şi mai „moderne" decît „de ce trăiesc şi cum trebuie să trăiesc ?" sau „trebuie privită moartea ca un blestem sau ca o binefacere ?". Fiecare om (şi cu atît mai mult fiecare „filosof") trebuie să răspundă pentru sine la aceste întrebări şi răspunsurile se vor înlănţui la infinit, mereu asemănătoare cu altele din trecut şi părînd totuşi mereu noi. în fond, ce altceva e fi-losofia decît o încercare de a des-
volta şi — eventual — sistematiza meditaţiile la care ne obligă stringenţa acestor întrebări. Ar fi desigur o exagerare să reducem la ele problematica filosofiei, dar numai de la ele se poate porni, tot restul neavînd sens decît în măsura în care ţi-ai limpezit neliniştile fundamentale. Cum adică, să-mi permit luxul să mă ocup de tipologia semnelor dar să tremur ca varga cînd îmi văd situaţia sau viaţa în primejdie ? Aici mă raliez lui Camus : întîi trebuie să „răspunzi", după aceea te vei îndeletnici cu semne, semnale şi semnificaţii!" Interlocutorul meu părea mai de grabă plictisit decît contrariat. Aerul de superioritate nu-1 părăsea : „Slăbeş-te-mă, dragă, asta e literatură. Un gînditor care se respectă nu mai ia azi în serios asemenea întrebări care-1 preocupa probabil pe Seneca al tău. De altfel toată această stăruinţă pe tema omului, a destinului, a sensului vieţii şi morţii, în producţia unor eseişti de tip romantic, diletanţi în ale filosofici, este agasantă şi desuetă. Domnul Camus bunăoară, despre al cărui diletantism în materie Sartre a vorbit fără menajamente, e ridicol în pretenţia de a face filosofie pornind de la „mitul lui Sisif" şi invocînd „omul revoltat". Nu mai ţine... Secolul XIX... Filosoful azi ori se comportă' ştiinţific, or nu există, iar cu întrebări patetice nu se poate face ştiinţă. De fapt, cred că chiar această noţiune de filosofie ar trebui abandonată, ea întreţinînd multe confuzii. S-ar putea vorbi mai degrabă despre o „ştiinţă a omului" — ştiinţă care, de altfel, sînt sigur, nu va întîrzia să se desprindă de acest temporar obiect al ei pentru a putea accede în zona superioară a celor mai abstracte esenţe, spre care-ne invită matematica. In privinţa a ceea ce trebuie să fie reflecţia despre existenţă, eu mă pun alături de Foucault : problema omului e epuizată şi perimată : limbajul şi formalizarea gîndirii, semnele realităţii — iată temele care trebuie să ne preocupe. S-a terminat cu omul aşa cum s-a terminat cu Dumnezeu, scrie Foucault în „Les mots et Ies-
cronica ideilor
114
chases", iar eu subscriu..." — „Ah, da, mi-am zis eu atunci, iată ce pierdusem din vedere : filosofia trebuie să fie ştiinţă, să se facă metodă, să aibă legi şi formule..." Şi apoi cu voce tare: „Bine, s-a terminat cu omul, dar cu moartea cum rămîne, căci ea nu vrea să termine cu noi ?..." Amicul nu mă mai asculta însă: se apucase să răsfoiască o carte de logică matematică.
Va fi făcut şi Seneca, oare, complexe de inferioritate confruntîndu-se cu strămoşii îndepărtaţi ai acestei mentalităţi ? (căci, precum „modernitatea" existenţialistă, cea logic-pozitivistă sau matematico-structura-listă este în fond şi ea veche de cel puţin două milenii). îi vor fi spus scientiştii timpului : domnule Seneca, dumneata gîndeşti ca pe vremea lui Socrate, gîndirea are alte probleme, altul e stilul care se poartă, ce faci dumneata denotă talent dar e beletristică şi sentimentalism ! într-adevăr nu ar fi fost nevoie ca Seneca să învie miraculos pentru a simţi aţintit asupra sa dispreţul celor pentru care filosofia e, de la alfa la omega, un examen riguros al realităţii obiective, al „lucrurilor şi cuvintelor". Cu mult înaintea contemporanilor noştri, sofiştii au înlocuit meditaţia existenţială prin ancorarea în diverse ştiinţe particulare şi ipoteza poetică prin teza abstractă, şi-au axat cercetările pe probleme de limbaj, au des-voltat cu virtuozitate aspectele formale ale gîndirii, au părăsit absolutul şi transcendentalul în favoarea criterilor realiste, utilitare, concrete, relative şi chiar şi coniunctu-rale. Deşi apărut în secolul V a. C. curentul antifiiosoîic inaugurat de ei („antifilosofic", dacă înţelegem prin fiiosofie ceea ce înţelegeau grecii atunci : iubirea înţelepciunii) a persistat pînă în timpul lui Seneca, ale cărui scrisori sînt din cînd în cînd şi pamflete antisofis-tice. E plină de semnificaţie, aş spune că e chiar suspectă, înfierbîn-tarea acestui apologet al seninătăţii şi netulburării oridecîteori venea vorba despre orientările semantico-matematice în cugetarea vitemii : „S-au coborît şi ei la împărţirea în
silabe şi la proprietăţile conjuncţiilor şi prepoziţiilor, şi au început să invidieze pe gramatici, să invidieze pe geometri. Tot ce era de prisos în ştiinţele acelora au transportat într-a lor. Aşa se face că ştiu mai mult să vorbească frumos decît să trăiască frumos". Mărturisesc a nu cunoaşte literatura sofistică din secolul I dar nu cred să mă înşel presupunînd şi din partea ei o atitudine la fel de agresivă faţă de tipul de fiiosofie pe care-1 reprezenta Seneca. Pus faţă-n faţă cu aceşti enciclopedişti, fenomenologi, pozitivişti, semantici, structuralişti, pragmatici ai antichităţii, Seneca pare un nechemat în imperiul rigorii conceptuale, al spiritului metodic, al obiectivitătii. El este „existenţialistul" vremii : face fiiosofie nu de dragul conceptului, şi cu atît mai puţin al sistemului, ci pornind de la experienţa sa particulară de viaţă şi pentru a-şi vedea sufletul izbăvit de angoase. în consecinţă nici o preocupare de ordonare sau arhitecturare a gîndirii, nici o chingă de ordin formal ; gîn-durile şi le exprimă liber, liric şi metaforic — fără a se gîndi să facă din ele doctrină de uz universitar şi nici măcar să le aducă la cunoştinţa altora — în 124 scrisori către prietenul său mai tînăr Luciliu, aflat în Sicilia : împrejurare de natură să favorizeze conceperea lor sub semnul unei maxime autenticităţi umane, a unei sincerităţi şi intimităţi desăvîrşite. încă un motiv pentru care reprezentanţii liniei filosofice opuse se pot considera îndreptăţiţi să exclame : literatură î Ipoteza că Seneca a avut „complexele" sale confruntîndu-se cu „scientiştii" timpului, e confirmată de multe din scrisorile adresate lui Luciliu. Nu numai experienţa personală a trăirii existenţiale i-a determinat felul de gîndire, dar şi profunda antipatie — polemic manifestată — faţă de cei ce priveiu nepăsător, dacă nu chiar ironic, întrebările înfrigurate de care depinde liniştea cugetului. Din perspectiva celui pentru care găsirea unui sens prezenţei şi inevitabilei sale dispariţii de pe lume este mai importantă şi  mai presantă  decît orice,
115
Cronica ideilor
a diseca abstract conceptul este un joc, o inutilitate. O asemenea îndeletnicire a făcut ca filosofia să nu mai fie luată în serios de către cei mulţi iar filosofii — mai de grabă profesori decît înţelepţi — să nu mai poată juca în viaţa colectivităţii un rol călăuzitor : „lucrul cel mai ruşinos — şi aceasta ni se obiectează obişnuit — este că filosofia noastră se ocupă cu vorbele, nu cu faptele". Seneca se desolidarizează de această categorie de gînditori in termeni sarcastici : „De nu voi îi in stare să construiesc raţionamente foarte subtile şi de nu voi scoate, printr-o concluzie falsă, un neadevăr ieşit dintr-o premisă exactă, pe semne că nu voi putea distinge ceea ce trebuie să fac şi ce nu ! Mi-e ruşine : într-un lucru atît de serios, noi, oameni bătrîni ne jucăm. „Şoarecele" (în lat. mus) este o silabă ; şoarecele însă roade brînza ; aşa dar silaba roade brînza. Să presupunem că n-aş putea deslega acest lucru. Ce primejdie mă ameninţă de pe urma acestei neştiinţe ? Ce neplăcere ? Ar trebui, vezi bine, să mă tem c-aş putea prinde cumva silaba în capcana de şoareci, sau, de nu voi lua seama, ca nu cumva cartsa să-mi consume brînza ! Afară doar de nu-i mai subtil silogismul următor •. „Şoarecele este o silabă : silaba însă nu roade brînza ; şoarecele aşa dar, nu roade brînza ?. Ce prostii copilăreşti ! Pentru aceasta ne încruntăm sprîn-cele ? Pentru aceasta am lăsat să ne crească barba ? Asta-i ceea ce, gravi şi palizi învăţăm pe alţii ?" — Sarcasm, totuşi, cam exagerat. Căci sofiştii nu erau numai mînui-tori abili de ceea ce azi numim „rofisme". Orice orientare scientistă şi raţiocinantă este într-adevăr o abatere d ■* la rostul major al filosofie!, dar nu se poate nega — pe de altă parte — că din asemenea investigaţii cu aparenţă dezumanizată gîndirea însetată de adevăr uman iese îmbogăţită : şi ca problematică (măcar pentru că trebuie să respingă asalturile intelectualismului), şi în ceea ce priveşte mijloacele de analiză raţională (K'erke-gaard, bunăoară, nu beneficia el masiv de ştiinţa  dialecticii făurită
de Hegel, pe care n-a ostenit să-1 batjocorească pentru profesoralismul său ?). Or sofiştii au avut incontestabile merite în mlădierea gîndirii, şi dacă Socrate şi Platon i-au iornizat neîncetat, nu înseamnă că nu învăţaseră ceva din tehnica intelectuală elaborată de ei.
N-ar fi exclus ca această pornire antisofistică a lui Seneca să albe la origină, ca o cauză pe care poate nici sie-şi nu îndrăznea să şi-o mărturisească, o sui generis invidie (pe care ne-o sugerează reflecţii ca a-ccasta : „înţeleptul nostru învinge într-adevăr orice suferinţă, dar o simte ; al lor, nici măcar n-o simte"). Invidie de felul celei care-1 face adesea pe intelectualul lucid, şi torturat de luciditatea lui, să rîvnească mediocra dar fericita condiţie a nepăsării la întrebările cu venin. Nu vreau să insinuez, jignitor, mediocritatea oricărei filosofii pozitiviste, antimetafizice şi fără preocupări etice, ci numai să spun că ea dă impresia unei insensibilităţi a reprezentanţilor ei la semnificaţiile tragice ale vieţii. Or, a nu sesiza aceste semnificaţii tragice, a nu vedea că a trăi înseamnă a suferi, pare, din-tr-un punct de vedere, cit se poate de avantajos : e un număr în plus de ore senine pe care — nepunîn-du-ţi probleme îl cîştigi în această viaţă (cu „finish" identic atît pentru spiritul lucid cît şi pentru ce! insensibil). De fapt, e vorba nu numai de cîteva ore senine în plus, ci de o dispoziţie generală, care colorează totul îmbietor şi ne pompează necontenit oxigenul iluziilor, speranţelor. Afabili şi mondeni, intens preocupaţi să-şi comercializeze ştiinţa, ahtiaţi după carieră socială şi ajutind şi altora s-o facă, sofiştii păreau a culege din belşug roadele indiferentismului etic şi metafizic, ale pragmatismului lor. Spre ghinionul lui (care însă ulterior avea să se dovedească şansă !) Seneca fusese orînduit de natură în categoria celor cu conştiinţa prea trează şi deci hărăzită svîrcolirii. Ideea morţii, „acest bolovan care-ţi atîrnă asupra capului", îl terorizează zi şi noapte. Orice ar face nu poate scăpa de strînsoarea ei ; dacă a ajuns să se îndeletnicească cu filosofia a fost
cronica ideilor
116
tocmai pentru a găsi forţă să înfrunte sinistrul spectru. Dintre toate problemele care pot solicita o minte cultivată, ea se ridica cel mai sus şi mai dominator, cerîndu-şi vehement punerea la punct. „N-am vreme să umbiu după cuvinte neclare la înţeles şi să-mi arăt subtilitatea... Sînt un asediat... Pericolul de moarte este în mine. N-am timp de asemenea prostii ; sînt într-o grea luptă... Ce să fac ? Moartea mă ţine din urmă şi viaţa trece în goană ... Te înşeli dacă socoti că numai intr-o călătorie pe mare viaţa este la un pas de moarte : în orice împrejurare distanţa e la fel de mică... Pe aceste neguri risipeşte-le !" Parcă l-am cili pe Cioran... — Aceasta a fost necesitatea concretă şi personală din care s-a născut la el meditaţia filosofică, ceea ce, lipsind-o de prestanţă profesorală, îi conferă valoare umană. Dacă filosofia lui Seneca nu oferă materie pentru un curs academic, în schimb ea poate constitui carte de căpătîi pentru toată viaţa.
Ce face de obicei omul ca să alunge gîndul neliniştitor al morţii ? Intră ca actor în spectacolul multicolor al vieţii, pentru ca aceasta, învadîndu-i pînă şi clipele de meditaţie, să-1 scoată din el însuşi. Cam aşa procedează toţi : „ia-n priveşte Ia cei din juru-ţi, nu-i nimenea care n-ar vrea să fie mai de grabă cu oricine decît cu ei". Remediu de obicei iluzoriu : cum vizitat de o asemenea spaimă e totdeauna tocmai insul ahtiat după satisfacţii şi voluptăţi, obsesia morţii va reveni şi mai ameninţător. O fire mai primitivă este neliniştită în primul rînd de teama de a nu le pierde. Unui spirit mai lucid şi mai elevat cîteva momente de solitudine îi sînt suficiente pentru ca să i se desvăluie în mod dureros vanitatea şi evanescenţa divertismentului. Fugi de tine însuţi, înccrcînd să te disolvi în lucruri („reificîndu-te", ar spune filosoful modern, apelînd la limba lui Seneca), pentru ca spectrul să-şi scoată capul după ele, rînjind dră-ceşte, „cînd ţi-e lumea mai dragă". Şi iar fugă de tine, şi iar spectru, şi   aşa   mai   departe.   Cerc vicios
care capătă chiar anvergură geografică la cei ce speră în puterea tămăduitoare a călătoriilor. Mijloc încercat şi de Luciliu, bine înţeles cu inerenta dezamăgire, prin care, la vremea sa, trecuse şi Seneca : „Crezi că numai ţie ţi se întîmpiă aşa ? De ce te miri ca de un lucru ciudat că n-ai reuşit să alungi tristeţea şi greutatea de pe suflet prin lunga ta călătorie şi varietatea pri-veliştelor ? Sufletul trebuie să ţi—I schimbi, nu clima".
„Să-şi schimbe sufletul" ! Sfat cu acoperire autobiografică : aceasta fusese hotărîrea curajoasă care făcuse cîndva posibilă ieşirea lui Seneca din infernalul cerc vicios. Ceea ce însemna, în primul rînd : să nu mai încerce a evada din eul său ci, dimpotrivă, să-i infrunte cu orice risc negurile, non plus ultra. înainte, de a fi devenit pentru el sursă di nobilă şi liniştită bucurie, izolarea trebuie să fi reprezentat o apăsătoare asceză. Prin răbdare — căci aceasta e virtutea esenţială a stocului — el îi va fi învins însă asprimile, descoperind voluptatea dialogului cu sine însuşi, în care eul, atît de temut şi ocolit pînă atunci, se dovedeşte un interlocutor prietenos şi pasionant, capabil de o nebănuită înţelepciune şi de sprij'n moral. Căci toate aceste 124 scrisori sînt de fapt convorbiri cu sine însuşi, îndepărtatul — şi după toate aparenţele mediocrul — Luc'liu fiind doar pretext pentru o mai bună cunoaştere de sine, cunoaştere C3 sc dovedeşte surprinzător de reconfortantă — de aici asiduitatea epistolară a maestrului. Recomandările făcute de Seneca lui Luciliu sînt de fapt mărturisirile propriei experienţe a regăsirii de sine, la capătul căreia a înţeles deşertăciunea existenţei mondene („ nu te lua după cei care zic că e fericit omul înconjurat d3 mulţime. Lumea dă buzna la dînsul ca spre o a;>â : cer care-o beau o şi tulbură") şi valoarea, în genere ignorată, a interio-rităţii : „mulţi, puţini, unul singur de ar fi, păzeşte-te de oameni... nu văd cu cine te-ai putea mai b"ne însoţi decît cu tine"... „comoara ta să fie înlăuntrul tău" ... „aşa face
117
cronica ideilor
şi înţeleptul : se retrage în sine, trăieşte cu sine",
Aşa, iar nu speculativ, i se revelează lui Seneca filosofia sau — cum avea să spună peste patru secole Boetius — „mîngîierea filoso-fiei". Puse în acest climat de confruntare curajoasă cu propriul eu întrebările fundamentale (de ce trăim ? de ce să murim ?) îşi pierd caracterul lor angoasant. Se petrece un adevărat miracol : în loc să le înteţească, introspecţia solitară risipeşte neliniştile. Dar asta numai pentru că străbătuse pînă la capăt noaptea spaimelor şi avusese tăria să ajungă la marginea de orizont unde zorile se anunţă dătător de speranţe. Un calm senin se instalează în suflet, un calm pe care apropierea morţii nu numai că nu-1 înfiora dar parcă îl consolidează fă-cînd din el un sentiment de măreaţă invincibilitate spirituală. Familiarizarea cu gîndul care cînd va îl cutremura a spulberat aparenţa lui înfricoşetoare (produs al imaginaţiei noastre, aşa cum şi aparenţa îmbietoare a lucrurilor este un rod al fanteziei stimulate de dorinţa insaţiabilă). Totul îi apare acum in-tegrîndu-se firesc în ordinea universală : „n-ai zice că cineva e mare prost dacă ar crede că opaiţul se simte mai rău după ce-a fost stins decît mai înainte de-a fi fost aprins ? Dar şi pe noi ne aprinde şi ne stinge cineva. „Aproape nu-i vine să creadă că a putut fi cîndva şi el cuprins de groază la gîndul că va muri. Vorbe de clacă, puternice asupra noastră atîta vreme cît ne avem reazemul în afară — reazem fragil, dacă nu chiar iluzoriu : „N-ai de ce da crezare la tot ce huieşte în ju-tuI tău. Nimic din toate acestea nu e nenorocire, nu e nimic de nesuportat sau greu. Părerea lumii le face de temut. Te temi de moarte, aşa cum te temi de vorbele altora. Dar ce este mai necugetat ca un om care se teme de vorbe ?" Ba mai mult, ceea ce altădată îi apărea ca spectru hidos, a luat acum chip atrăgător : „Am să mor ? Asta înseamnă că n-am să mai pot fi bolnav, că n-am să mai pot fi înlănţuit, că n-am să mai pot muri". Seneca nu ajunge de loc să dorească
morbid moartea, iar valorile pure ale vieţii (şi în primul rînd prietenia) continuă să aibe în ochii lui un mare preţ. Spaima de moarte a dispărut însă din el atît de radical, încît se simte în orice clipă pregătit să părăsească fără panică această lume. —■ Iată transfigurarea operată în acest suflet de către filosofie. De altfel, în ce-1 priveşte, Seneca nici nu vede altă justificare acestei filosofii în afară de aceea că, pre-gătindu-ne să întîmpinăm cu seninătate moartea, ne învaţă să trăim cu înţelepciune viaţa.
Ca un autentic existenţialist, Seneca a pecetluit prin conduita lui acest fel de a cugeta, dovedind că ştie să-şi trăiască ideile, cu atît mai mult cu cît ele însele erau fiice nu ale speculaţiei ci ale trăirii. Şi ce poate da mai multă forţă de convingere unei meditaţii despre neant, decît capacitatea autorului de a-l întîmpina în spiritul filosofiei sale ? Atitudinea faţă de moarte — interesant şi instructiv criteriu de clasificare a gînditorilor ! Cei care n-au considerat-o demnă a sta în centrul reflecţiei filosofice, adică cei ce nu şi-au întrebuinţat viaţa pregătindu-se pentru ea, n-au ilustrat prin conduita lor vitejia spiritului ai cărui cavaleri păreau să fie şi nici seninătatea pe care ideea de filosofie o presupune. în faţa lui Seneca stăteau cîteva exemple — din punctul lui de vedere de loc stimabile — pe care i le oferise celebra Atena, întotdeauna gata să condamne la moarte (sau măcar la exil) libera cugetare suspectă de erezie. Ce făcuse Anaxagoras văzîn-du-se ameninţat din cauza felului său total neortodox de a explica soarele ? Fugise, lăsîndu-i pe Greci să-1 judece în lipsă ! Ce făcuse Protagoras, ilustrul reprezentant al sofiştilor care aruncaseră pe om odată cu Dumnezeu din gîndire, acest structuralist, semantic şi pragmatic avânt la lettre ? Fugise, la rîndul lui! Ce făcuse marele Aristotel, He-gel-ul antichităţii, ajuns la o vîrstă cînd puţin trebuia să-i pese de ce i se va întîmpla din cauza ideilor lui ? O luase totuşi şi el la sănătoasa ! (ca să moară, după un an, de un prozaic ulcer: ratase un destin
cronica ideilor
118
glorios !). Un singur gînrlitor al antichităţii îi stîrnea admiraţie lui Seneca prin calma lui neînfricare în faţa morţii, la care toată viaţa avusese prevederea să mediteze : So-crate. Cînd atenienii au hotărît să-1 ucidă, acesta, refuzînd propunerea de evadare, a luat paharul cu otravă întins de călău şi s-a despărţit de lume fără tînguiri şi fără proteste. Cînd Nero — obsedat ca orice tiran de ideea comploturilor împotriva lui şi socotindu-1 pe Seneca participant la unul din ele — i-a poruncit să se sinucidă, filosoful s-a conformat, bucuros probabil că poarte scr^e ultima pagină, şi cea mai convingătoare, a filosofiei lui. Trebuie să menţionez, pentru a preîntîmpina supraaprecierea acestui gest, că Seneca îl făcea purtînd în el o convingere care pentru unii dintre noi poate părea iluzie : „Moartea, de care ne înspăimîntăm şi de care fugim, nu răpeşte ci întrerupe viaţa. Va veni o zi cînd vom ajunge iarăşi la lumină". Total străin de doctrina creştină, de abia apărută la margini de imperiu, Seneea evolua totuşi singur spre viziunea escatologică a acesteia. Evoluţie care se putea între-
zări încă mai de mult, căci, din îndeletnicire pur psihologică, descinderea în eu căpătase pe parcurs un fior sacru, Seneca încercînd tot mat acut sentimentul unei nemijlocite prezenţe divine. „N-ai de ce ridica mîinile la cer şi nici de ce ruga pe păzitorul templului să te lase să-i vorbeşti zeului la ureche, ca şi cum te-ar asculta mai bine : Zeul este în preajma ta, este în tine, este înăuntrul tău. Da, Luciliu. înăuntru nostru este un spirit divin, veghind şi la bine şi la rău şi păzindu-ne. El se poartă cu noi, aşa cum ne purtăm şi noi cu dînsul. Nu există om virtuos străin de divinitate".
Mi-am reamintit ce spusese Hegel despre Socrate : el a fost adevăratul filosof, pentru că,în loc să-şi scrie doctrina, a trăit-o, realizînd superlativ starea de spirit „filosofică", aceea de inalterabilă linişte interioară. După el, zice Hegel, filosofia devenind meserie şi materializîndu-se în tratate, n-au mai existat filosofi, ci „filosofii", sisteme de gîndire. Seneca, deşi autor al unei opere scrise, a dovedit totuşi supravieţuirea înţeleptului de tip socratic. <
119 cronica
radu ionescu
retrospectiva ii ut zi
acontz
Născută la Focşani, crescută la Iaşi, şi apoi stabilită în capitală pentru a fi în centrul vieţii artistice, Nutzi Acontz transpune în agitaţia Bucureştiului interbelic farmecul domol, humorul discret şi pasiunea pentru lucru a unui provincial de nobilă provincialitate ieşană. Cei ce cunosc opera acestei delicate şi personale artiste nu o pot disocia de colinele calm ondulate de la Bucium, de umbrele plurisecu-lare populînd, în pas cu localnicii, străzile cotite ale laşului şi de vorbirea tărăgănată, strecurată prin suflet, a moldovenilor.
Că fusese o studentă silitoare, frec-ventînd între 1909 şi 1916 bătrîna Şcoală de Belle-Arte din Iaşi, nu este de mirare, însă e de mirare faptul că, sub aparenţa modestiei dusă pînă la absenţă, această femeie cu privirea de o tristeţe blîndă, cătînd în jos, călugăreşte, şi-a apă -rat cu pasiune felul său de a fi. Curajul de a se manifesta trebuia să-i vină însă dintr-o luptă, sau măcar din spectacolul unei lupte, a unor contraste puternice, a unor linii frînte, prăpăstii sau primejdii. Transplantată, ca profesoară de desen, la Constanţa, Nutzi Acontz descoperă soarele brutal al litoralului, atît de deosebit de acela irizat sub care crescuse ; vede în loc de dealuri odihnitoare, spinări înspumate de 'valuri venind şi plecînd, lăsîndu-i în suflet dorul de ducă şi sămînţa curajului.
încîntarea tonică pe care i-o da la Iaşi vecinătatea istoriei este schimbată la Constanţa cu aceea ofe-
rită de pitorescul locurilor. Acestea devin motivul ei predilect, redate în culori puternice, repartizate echilibrat pe pinze străbătute de ulicioare şerpuind în pantă printre căsuţe tătăreşti, pierzîndu-se undeva la orizont. Alteori, piaţa principală, mai ales a Balcicului, se desfăşoară sub ochii . noştri înecată de soare, pătată de umbrele lăsate de coroana vreunui copac şi animată de prezenţa vestimentată colorat a localnicilor. Recunoaştem în aceste uleiuri sau acuarele vecinătatea lui Şirato şi a lui Tonitza, teme comune, unghiuri de vedere foarte asemănătoare, însă, pînă şi în acuarelele cele mai puţin reuşite — acelea în care pensula lasă dîre lungi, nu destul de expresive — regăsim suflul unui artist pentru care nu există decît el şi modelul din faţa sa. Pe acesta pictoriţa cău-tînd să-l surprindă întotdeauna cu un penel animat de un zîmbet discret, de un ritm jucăuş, care imprimă multora din imaginile dobrogene o candoare copilărească, o spontaneitate plină de farmec şi gingăşie. Accentele puternice de culoare capătă astfel o mai mare autoritate, o vigoare de un cromatism dens, încărcat, ordonind în juru-le compoziţia.
Printre pictorii români care şi-au îmbogăţit orizontul poposind în Do-brogea, Nutzi Acontz este aceea care prin humorul său discret a dat viaţă pitorescului, transformîndu-l dintr-un decor într-o stare de spirit. Este. credem, rezultatul prezenţei sale în primul rînd ca om —■ şi apoi ca artist — prin acele locuri.
Valurile jucăuşe, care-i scăldaseră sufletul cu doruri, aveau s-o poarte în curînd către coastele greceşti şi apoi către pămîntul atît de dorit al Franţei. Pentru Nutzi Acontz Grecia n-are nimic eroic, nu înseamnă nici Acropola, nici Zeus Tonans, nici pitorescul de afiş turistic, ci coastele aride ale unor mici insule pierdute în lumina unui ochi de un albastru pur şi adine. Copacii firavi care-şi apleacă coroanele populează cu grafia lor insolită coastele stîncoase care, văduvite de prezenţa omului, apar încă mai impresionante în grandioasa lor solitudine. Puţin mai
120
cronica plastică
tîrziu peisajul francez aduce pînze-lor pictoriţei un calm recules, oferit de atmosfera de o linişte rurală a satelor cu case răsărind, printre coroane stufoase. Calmul acestor imagini i-a lăsat artistei energia necesară pentru a privi, fără să se piardă pe sine, fabulosul spectacol al capitalei artistice a lumii; şi din această confruntare Nutzi Acontz a învăţat fără să copieze, a admirat fără să se aservească şi s-a întors în ţară, tot ea, însă cu un pas înainte făcut pe calea încrederii în sine şi a curajului de a compune, după gestul şi mijloacele de care dispunea, o lume în care să se regăsească.
tn aceşti ani, următori călătoriilor atît de mult dorite, se înscrie seria naturilor moarte reprezentînd punctul suprem pe care l-a atins pictoriţa. Simple, compuse deobicei cu cîteva lucruri familiare decorului pe care şi-l înjghebase, aceste lumi în miniatură captează şi apoi revarsă toată poezia caldă, nostalgică, a pictoriţei care-şi căuta împlinirea, nu în contactul cu oamenii, ci în mărturisirea de sine. Naturile sale moarte au simplitate şi nobleţe, gravitate, farmec şi un rafinament de amurg în care rozul, verdele, albul cretos şi albastrul domolit de cenuşiu reprezintă voci tamisate, surde, ce. se ridică peste celelalte. De un rafinament crepuscular, ele ating o înălţime care le dă dreptul să stea în apropierea acelora ale lu> Pallady, pictorul cu care Nutzi Acontz avea certe afinităţi. Prin strălucirea mată a culorilor sale, prin puritatea lor, mînuind cu egală dezinvoltură rozul care din rafinat poate foarte uşor deveni vulgar, verdele crud şi albastrul cu intensităţi de sineală, Nutzi Acontz se înscrie în marea familie spirituală a modernilor îndrăgostiţi de culoare, grupaţi în jurul lui Matisse, iar prin naturaleţea cu care aşterne această culoare îi simţim înrudiri cu Marie Laurencin. Dar, în timp ce pictoriţa franceză se impune prin graţie şi armonie, Nutzi Acontz imprimă picturii sale o vigoare bărbătească, dublată de o elegenţă rafinată.
Am afirmat mai înainte că aparenta sfială a pictoriţei avea nevoie de un peisaj care să reprezinte un şoc, fie prin organizarea sa, fie prin elementele cromatice. Cu excepţia Dobrogei, regiunile ţării în care a poposit nu i-au oferit tocmai aceste contraste atît de necesare dinamizării ei. Peisajul plat, întins, cu cite o perdea de arbori departe, către orizont, nu mai are acel nerv, nu mai este pictat cu trăsătura largă, autoritară de penel. Asupra fiecărei porţiuni, cît de mică, Nutzi Acontz zăboveşte îndelung, obţine transparenţe, fluidităţi, preţiozităţi de ton, pierzînd in schimb acea ad-inirabilă vervă care-i susţinea personalitatea. Excepţie fac, din perioada ultimilor ani de activitate ai artistei, peisajele de o calmă poezie făcute în. Bulgaria, în compania cî-torva dintre contemporanii săi cei mai reprezentativi. Poate conştientă de acest pericol al vlăguirii artei sale, datorită dozării egale a efortului pictural pe întreaga pînză, Nutzi Acontz se apropie din ce în ce mai des de guaşă, tehnică mai spontană, cu pete mari, compacte, peste care, după cum făcuse cîndva şi în anii tinereţii, artista desenează contururi cu cărbune sau peniţă, grafiate cu o singuranţă demnă de anii tinereţii. Acestei admirabile stăpîniri a desenului îi datorează armonia compoziţiei cît şi accentele spirituale care înviorează suita de ilustraţii pentru Daphnis şi Chloe, una dintre remarcabilele concordanţe dintre text şi ilustrator din arta noastră modernă.
Cu zece ani în urmă Nutzi Acontz lăsa nedesăvîrşită o operă care, de cîte ori fusese expusă, suscitase numai aprecieri laudative. Reîntîlnirea cu pînzele sale, sau readucerea lor în amintirea noastră — căci lucrările acestei pictoriţe nu se uită — reconstituie pe de-a-ntregul personalitatea aparte şi discretă, distinsă pînă şi în momentele de vehemenţă, a unuia dintre artiştii români a căror prezenţă este în egală măsură trainică în sălile muzeelor şi în sufletele celor care au cunoscut-o.
cronica plastică
121
d. i. suchianu
dificultăţi
cinematografice
româneşti
Revista „Contemporanul" consacră cinci coloane unor conversaţii cu (citez) „cea mai tînără generaţie de cineaşti (nu toţi, ci numai viitori regizori n.n.) care aşteaptă marea confruntare". E vorba de absolvenţii ultimului an (anul 5) de regie de la Institut. Cu privire la raporturile lor spirituale cu cei din generaţia profesorilor, răspunsurile au fost şi inteligente, şi concordante, şi... Această a treia calitate este dintre cele mai curioase. Căci aceşti cineaşti viitori au şi n-au dreptate. Cînd reporterul îl întreabă, de pildă, pe Tudor Eliad : „Pe scurt, care vă sînt preferinţele ?" acesta răspunde (şi toţi ceilalţi îi fac cor), acesta ,zic, răspunde, simplu, scurt şi definitiv : GODARD ! „De ce ?", îl întreabă reporterul. „Filmele lui, răspunde întrebatul, mi s-au părut mie — şi nu numai mie — că sînt eliberate de orice şablonizare şi reguli prestabilite". Urmează o lungă frază fără predicat, care nu se ştie dacă se referă tot la calităţile domnului Godard. Citez : „Libertatea absolută a expresiei, precizia gîn-dului, a ideii, fără artificii, fără scenarii de fier, cu actori-idei, inventivitate, improvizaţie, prospeţime, senzaţia autenticului, a necontrafăcutului şi, bine înţeles, adevăr". Reporterul replică : „Aşa dar, cunoscuta formulă Jean-Luc-Cinema-Go-dard, Cinematograf anul zero. Vă înţeleg argumentele". Este fericit, dl. reporter. Eu, unul, n-am înţeles tot ; 90 % din calităţile enumerate înseamnă că un film realmente bun trebuie să fie un film cu adevărat...
bun. Singura afirmaţie ceva mai puţin banală este cererea unei „libertăţi absolute", „fără reguli prestabilite". Ceea ce, categoric, nu e serios. O libertate absolută nu este nici măcar libertate pur şi simplu. Că regulile stabilite de unii cineaşti ar trebui călcate şi înlocuite cu altele, — asta e admisibil şi chiar dezirabil. Dar suprimarea „absolut" oricărei reguli, asta nu se poate. Chiar dacă vrem. Să presupunem că fiecare silabă a filmului este o violare a logicii şi verosimilităţii ; că fiecare cadru-1 contrazice pe celălalt ; că, intenţionat, ne silim ca fiecare acţiune să nu aibă nici-un sens. Am călcat oare, prin asta, orice regulă ? Dimpotrivă. Ne-am impus un program de fier, un corset de beton-armat. Ne-am supus unei legi tiranice, obligaţiei de a fi absurzi la tot pasul. Că această lege e foarte la modă, asta nu o împiedică să fie regulă rigidă şi despotică. O vedem limpede în filme ca Pierrot le Fou, unde autorul (Godard) parcă ar fi fost însărcinat de producător să nu pună două cadre care să se potrivească unul cu altul. Iar dacă ne întoarcem privirile spre spectator, pe care autorul voise să-1 mire, să-1 uimească, să-1 zăpăcească, să-1 arunce din surpriză în surpriză, vom constata că rezultatul obţinut este cu totul altul. Spectatorul, după 2—3 nedumeriri şi mici indignări, înţelege regula jocului. Ştie că scena care va urma trebuie să fie tot ce poate fi mai trăznit, mai bazaeon, mai incoerent. Ştie precis ce va urma. Nici o surpriză. O infinită monotonie şi plictiseală se aşterne peste secvenţele toate. Spectatorul cască aşa de tare încît nu-i mai arde să se indigneze că autorul şi-a bătut joc de client. In rezumat : „libertatea absolută, fără reguli prestabilite" are ca efect un „scenariu de fier", o supunere de rob condamnat la iconoclastie cu orice preţ, iar, cu privire la spectator, o imensă monotonie, o absolută (aici merge acest adjectiv), o absolută absenţă de variaţie şi de surpriză.
Totuşi, din fraza viitorului cineast se poate desprinde un fragment prin
•cronica filmului
122
care şi el, şi colegii lui, au dreptate. Le place Godard fiindcă „filmele lui par eliberate de orice şabloni-zare". Asta e părerea tuturor acestor tineri absolvenţi. Citez : „Există între noi serioase divergenţe" (tare aş fi dorit să le cunosc, de vreme ce... ele „există"), dar „pe noi ne leagă, şij asta este foarte important, ne leagă o revoltă împotriva şablonului, a sclerozei şi rutinei". Nu vreau să mă întreb dacă ei cred că aceste cusururi aparţin profesorilor lor. Mă mulţumesc să mă bucur de această oroare în faţa a tot ce este clişeu. Dacă asta implică şi justifică admiraţie necondiţionată pentru Godard, iarăşi nu pot să mă pronunţ ; pentru că nu am văzut destule filme de Godard şi, mai ales, pentru că aceşti tineri admiratori au văzut încă şi mai puţine decît mine. (Godard pentru ei nu este un domn cu două picioare, ci un sinonim al cuvintelor : „jos şablonul". Această lozincă o putem numi cum vrem, de pildă conopidă —, sau vercingetorix.) Principalul e că această deviză e sănătoasă —, îmbucurătoare, fecundă şi că cei ce o practică merită să fie felicitaţi. Acesta e sensul frazei mele de la început, cînd ziceam că cei cinci viitori regizori n-au, dar mai ales au dreptate.
Dar iată unde ei, iarăşi, au şi n-au dreptate. Au dreptate cînd disting două aspecte ale artei regiei. Citez : „Dela ei (adică de la profesorii din Institut) am învăţat meseria, adică abecedarul cinematografului, latura lui tehnică. Dar arta, fireşte, nu se poate învăţa. Din acest punct de vedere ne separă atît diferenţa de vîrstă, cît şi nişte experienţe proprii, personale, altele decît cele pe care ei le-au trăit şi ilustrat în filmele lor. Noi vrem să facem filmele noastre, care să ne reprezinte pe noi, acum şi aici" (Radu Gabrea). Nu simţiţi oare oxigenul care trece prin acest suflu de entuziasm şi impacienţă ? Totuşi, aerul proaspăt este pe ici pe colo amestecat cu acela mai stătut al vanităţii şi prejudecăţii. Este o prejudecată pe bază de orgoliu că arta nu se învaţă. Poate că s-a zis artă în  loc  de  talent ?  Ei  bine, chiar
şi talentul „se învaţă", în sensul că trebuie să învăţăm foarte silitor, foarte şcolăreşte, procedeele prin care talentul (dacă este, cînd este) are să crească necontenit. Nu numai geniul — cum spunea un filozof — este „o lungă răbdare", dar chiar şi simplul talent. Mă întorc deci la aceeaşi eroare, deja semnalată : reguli severe ne trebuie nouă astăzi, severe tocmai pentru că ele trebuie să zdrobească regulile vechi, care sînt proaste şi păgubitoare, tot acel „cinema de papa" pe care avangardiştii, cu multă dreptate, îl combat, dar cu mult. mai puţină dreptate întîrzie să-1 înlocuiască cu altceva.
Dar — că se „învaţă" sau nu, despre ce „artă" este aci vorba ? Nu ni se spune. îmi voi permite a o spune eu. Este arta de a avea idei. Arta regizorului este de a găsi (personal sau de la alţii) idei cinematografice. Ce sînt, sau mai exact cum sînt aceste idei ? Aşi zice că ele trebuie să fie foarte mici şi foarte mari. Secvenţe de maximum un minut, care să evoce, emoţionant şi în adîncime, întreaga poveste, tema în întregime. Şi asta mereu, de 10, 20, 30, 40 de ori în cursul unui film. Această artă de a avea (adică găsi sau recunoaşte) idei cinematografice („unităţi de frumuseţe cinematografică" le numeam eu acum 40 de ani), aceasta este arta regizorului (deosebită de meşteşugul regizoral tehnic). Această artă se învaţă ; dar, ce-i drept, absolvenţii noştri (şi aici ei au dreptate) n-au avut prilejul s-o înveţe la institut. Căci cursul de regie dela această academie este fenomenul cel mai bizar din cîte au cunoscut pînă azi analele pedagogiei, îi zice curs de regie, profesorul e regizor, elevul trece sau cade la examenul „de regie", dar nici un moment el nu face cea mai mică lucrare de regie. I se dă pelicula şi e pus să compună un filmuleţ de 10 minute. Un asemenea film pur şi simplu nu comportă regie. în cazul de maximă reuşită, el nu poate cuprinde decît o singură secvenţă din-tr-un film de 90, 100, 120 de minute. Ca să fie regie, ar trebui ca elevul să găsească o temă, să
123
cronica filmulai
pledeze pentru noutatea şi dramatismul ei, să indice măcar 5—6 scene din acelea foarte artistice, care adică evocă într-un minut, şi fiecare cu totul altfel, întreaga poveste. Asta pe hîrtie, şi prin discuţii orale. Dar, încă o dată : să fie vorba de un film de două ceasuri, nu de o secvenţă de 10 minute. Elevul va arăta cum va trage folos cinematografic din una dintre ideile sale. Căci asta e arta regizorului. A face film cu aceste mici şi totodată enorme idei, fie că le-a inventat el, fie că le-a cules de ici şi colo.
Asta pentru studenţi. Cît despre candidaţii la concursul dc intrare în Institut, situaţia e încă şi mai bizară. Cînd dai un examen de intrare, eşti întrebat din disciplim respectivă. De pildă, la medicină este faimosul PCN, adică fizică, chimie, naturale. Aici, la concursul de regie, neputînd fi interogat din materia regie, pe care eşti presupus a o ignora, eşti supus la nişte teste arbitrare de psihologie experimentală, destinate chipurile să dovedeşti că ai spirit de observaţie. Asta merge pentru şoferi, sas fo-chişti de locomotivă. Şi încă. Acolo e vorba mai mult de iuţeală decît de darul de a observa. Regizorul, desigur, trebuie să aibă spirit de observaţie dar în sensul unei însuşiri înăscute de a descoperi tîlcuri ascunse, semnificaţii morale profunde în fapte aparent neînsemnate. Este, repet încă o dată, arta de a avea idei cinematografice, de a găsi momente scurte care exprim'"! o viaţă. Asta nu se dovedeşte prin lesturi de laborator. Asta, la rigoare,
s-ar putea verifica prin filme de amator făcute de candidat. Ele sînt o dovadă, precisă ca o piesă de tribunal, că acel candidat are sau nu are dispoziţii de regizor. Ar trebui ca apartenenţa la un club de cine-amatori şi existenţa a măcar două filme de amator, deja făcute, să fie condiţia sine qua aon, nu a reuşitei la concurs, ci a însăşi înscrierii. După înscriere, filmele vorbesc ; lilmele deja turnate de amator, scurte, precum şi filmul lung, filmul întreg, pe care cinematorul nu 1-a făcut, cia" poate spune din gură cum l-ar fi făcut dacă i s-ar fi dat mijloacele să-1 facă.
Asta se cheamă curs de regie. Şi n-aş vrea să aud că atunci cînd vreun candidat, astăzi, face acest exces de zel, şi aduce un film al său propriu — n-aş vrea să aud că juriul îl trimite frumuşel la plimbare, cu film cu to\
încă un cuvînt. Acel regizorat meşteşugăresc de care vorbea Radu Gabrea n-are nevoie de 5 ani, cît durează clasa de regie ; 5 luni de prezenţă pe platou, cînd se turnează la Buftea filmele noastre, chiar cele proaste (dacă nu mai ales ele) sînt arhi-suficiente pentru ca elevul să egaleze, tehniceşte, pe profesor.
Mai rămîne o ultimă problemă, de o gravitate ameţitoare. Radu Gabrea a atins problema deosebirii rle „ Weltanschauung", de concepţie a vieţii, care separă pe bravii tineri de moşnegii de 40 de ani. Dar asta este o chestiune care reclamă multă gîndire şi cerneală. E deci explicabil că o vom amîna pentru o altă dată.
cronica filmului
124
adrian maniu
S-a stins in miezul acestei primăveri, cu o discreţie care a fost conduita unei întregi vieţi, poetul Adrian Maniu. Descendent al unei familii de cărturari originară din Banat, Adrian Maniu s-a născut la 6 februarie 1891 ca fiu al lui Grigore Maniu, jurist şi gazetar din cercurile democratice. Bunicul, Va-sile Maniu, care studiase la Pesta filosofia şi dreptul, se stabilise în Muntenia la 1847 iar în 1848 ia parte activă la mişcarea revoluţionară de aici.Este autorul mai multor scrieri literare şi a unor lucrări istorice despre originea românilor şi drepturile naţionalităţilor şi a fost membru al Academiei Române.
După absolvirea Facultăţii de Drept din Bucureşti, Adrian Maniu se consacră scrisului, colaborînd la publicaţiile vremii, între care Chemarea şi Socialismul. Face parte din generaţia care, în jurul anului 1914, dinamizată de accentele poeziei lui Goga şi Coşbuc, de înflăcăratele discursuri ale lui Delavrancea, va lupta pentru înfăptuirea Unirii.
Pe planul creaţiei poetice, autorul Figurilor de ceară şi al Salomeei debutează sub semnul simbolismului, dar el ne apare ca un autor de patente proprii, cultivînd o poezie de rafinament, produs nou, distilat din elemente eterogene. E o poezie fundamentată pe imagine, aducînd la confluenţă tradiţiile acestui pămînt, voevodale şi folclorice, cu invenţiile percepţiei şi ale lispiraţiei unui univers personal. Specific acestei poezii este caracterul ei iconografic, de tentă bizantină, în care se operează o împrospătare a fanteziei cu pigmentări de umor şi sarcasm sui generis. în acest punct al evoluţiei poeziei noastre, se poate observa o revalorificare a lexicului şi a modalităţilor genului, anti-cipînd două direcţii pe care se vor alinia mai tîrziu o parte din pocea mai de seamă ai perioadei interbelice : grupul Fundoianu, Iaco-
bescu. Vinea şi grupul Blaga, Voi-culescu, Pillat.
Volumele Lîngă pămint, Drumul spre stele, Cîntece de dragoste şi moarte, Cartea Ţării ne definesc profilul unui creator de mari resurse sufleteşti şi al unui maestru al verbalul poetic. Din vasta bibliografie a operei sale nu vom cita în plus decît poemele în proză Focurile primăverii şi Flăcări de Toamnă, piesele Lupii de aramă, Meşterul, Fata clin Dafin şi Dinu Păturică (ultimei;; două scrise în colaborare), iar din lista traducerilor cu care a îmbogăţit literatura şi cultura noastră Peer Gynt şi Brand de îbsen, Cîn-tecul Nibelungilor şi baladele slave.
După Evenimentul Unirii din 1918, Adrian Maniu (împreună cu Cezar Petrescu şi Gib Mihăiescu) întemeiază ia Cluj ziarul Voinţa şi revista Gîndirea. Ziarist de orientare progresistă pe durata ei tor \ a decenii, pasionat crit'c şi colecţionar de artă, prieten cu Goga, Enescu, Arghezi, Pallady, Ştefan Popescu, Szatmary, Eessu, Steriade, mare admirator aî lui Luchian pe care-1 cunoscuse in tinereţe, Adrian Maniu era deţinătorul unor mărturii grăitoare despre viaţa noastră artistică şi culturală cp.re, cu dispariţia lui, rămîn iremediabil pierdute.
în 1938 opera poetului a fosî încununată cu Premiul Naţional de Poezie iar în 1964 cu Premiul Mi hail Eminescu al Academiei Republicii Socialiste România.
Numele lui Adrian Maniu figurează printre scrii'orii al căror condei a dat strălucire paginilor revistei noastre într-o anumită perioadă şi opera lui va rămîne totdeauna vie în patrimoniul literelor române. Cei care l-au cunoscut vor păstra amintirea unui om de viguroasă şi subtilă inteligenţă, a unui spirit efervescent şi receptiv, de o inepuizabilă tinereţe, asupra căruia vîrsta n-a aruncat nici o umbră.
125
V. P.
care e criteriul ?
Pînă la elaborarea unui tratat de istorie a literaturii române, redactat de un larg colectiv şi avînd girul unor înalte foruri ştiinţifice, mai mulţi specialişti îşi anunţă intenţia de a reconstitui ei înşişi, dintr-o perspectivă proprie, fenomenul literar românesc în evoluţia lui. Mai mult încă, unii dintre ei au şi purces la înfăptuirea planurilor. Al. Piru, care a publicat o Istorie a literaturii române vechi, urmată de o alta, a Literaturii premoderne, vizează, e cert, să ofere, fie şi într-o suită de volume, o imagine globală a literaturii noastre. George Ivaşcu a şi publicat unele capitole din volumul la care lucrează, printre care şi un excelent Miron Costin. Recent, Ion Negoiţescu şi-a făcut public prin Familia, proiectul unei istorii a literaturii române care ar fi gata de tipar peste doi ani.
Interesul acesta pentru reconstituirea trecutului nostru literar, expresie, printre altele, a unei efervescenţe stimulatoare prin ea însăşi, a lichidării unor prejudecăţi care împovărau spiritele, constituie, în sine, un fenomen îmbucurător. Considerată din unghiuri diferite, literatura noastră îşi va dezvălui mereu noi valori ce au scăpat cercetătorilor anteriori sau peste care s-a trecut uşor, metodele înseşi de lucru se vor perfecţiona, viziunile deosebite despre scriitori, opere, curente sau ansamblul literaturii vor isca neîndoios fructuoase dezbateri.
Aprobînd fără rezerve abordarea istoriei noastre literare din varii perspective, nu ne putem însă dispensa de libertatea de a aprecia, din punctul nostim de vedere, justeţea principiilor pe baza cărora înţeleg unii să-şi construiască lucrarea, consecvenţa cu care sînt utilizate principiile enunţate, modul în care sînt încorporate ele în operă.
Serioase nedumeriri ne-a stârnit proiectul de istorie a literaturii române a lui Ion Negoiţescu. Nu fiindcă ar comporta discuţii criteriul enunţat de autor, ci tocmai fiindcă, pe parcurs, acest criteriu e, de fapt, eludat. în explicaţiile sale preliminare, I. Negoiţescu susţine că-şi propune să disocieze pe cît e cu putinţă culturalul de literar şi să se călăuzească după ferme criterii estetice. Numai că modul de organizare a cărţii, dispunerea capitolelor, înlănţuirea lor, atenţia acordată unor scriitori în raport cu alţii, denotă nu numai o abatere de la criteriul propus, ci abandonarea lui, mai mult încă, adoptarea tacită a altuia.
Intenţia disocierii culturalului de literar nu e acoperită, de vreme ce un întreg capitol (30) este consacrat filozofiei profesorilor. Or, printre aceşti filozofi de catedră figurează nu numai Mihail Dragomirescu, estetician şi critic literar a cărui prezenţă într-o atare lucrare e firească, sau P. P. Negulescu, în prima sa tinereţe, autor al unor articole de estetică, ci şi Rădulescu-Motru şi Ion Petrovici, deşi aceştia din urmă nu s-au ocupat de literatură şi n-au exercitat nici o înrîurire asupra ei. Observaţii de acelaşi ordin privesc capitolul 18 (Filozofia secolului al XlX-lea), consacrat lui Conta şi Xenopol.
Mărturisim că nu înţelegem de ce s-ar numi estetic criteriul după care un scriitor de măreţia lui Sadoveanu e înghesuit undeva printre alţii, într-un capitol care se intitulează — semnificativ, nu ? — Direcţia antiestetică, în timp ce lui Aron Cotruş, practicînd, la început, o poezie violent socială, dar fără arta lui Goga, şi versificînd ulterior odioasele slo-gane legionare, i se face favoarea unui întreg capitol intitulat Lirismul militant. De remarcat, în tre-
126
miscellanea
cere, că operei lui Creangă, Caragiale şi Slavici nu i se atribuie decît un singur capitol, că poeţi de valoarea lui Bacovia, Barbu sau Phi-lippide, Vinea, nu se bucură de privilegiul acordat lui Cotruş sau teatrului lui Radu Stancu, care, de altfel, e singurul scriitor figurînd în două capitole (56 şi 57), că To-pîrceanu e considerat un poet de aceeaşi factură cu Philippide. Importanţa acordată unor scriitori de mîna a doua sau a treia în dauna unor valori unanim recunoscute, calificativul aplicat creaţiei lui Sado-veanu ,dovedesc nesocotirea flagrantă a criteriului estetic de la care se reclamă autorul proiectatei istorii a literaturii române, lipsa oricărui criteriu admisibil.
în ceea ce priveşte literatura noastră contemporană, e vădită intenţia autorului de a demonstra cu orice preţ că, în răstimpul a două decenii, am trecut, ca să ne exprimăm cu înseşi cuvintele sale, prin unul din acele „goluri istorice, în care doar latenţele mai pregătesc înfloriri viitoare". Aşa se face că proza lui Marin Preda, a lui Zaharia Stancu, a lui Eugen Barbu şi Titus Popovici e considerată „de tranziţie", ea pregătind doar terenul pentru apariţia unor talente reale precum Florin Gabrea sau Sînziana Pop, că Eu-sebiu Camilar, autorul Turmelor, V. Em. Galan, autorul nuveiei La răzeşi, Ghilea, Remus Luca etc., etc., nici nu figurează printre scriitori, deşi, dacă autorul ar fi fost consecvent criteriului estetic, urma să le acorde
cel puţin aceeaşi importanţă ca lui Tudor Theodorescu-Branişte, considerat un reprezentant al realismului social tardiv, sau lui N. D. Cocea figurînd la capitolul Neonaturalismul şi naturalismul psihologic, ori lui loachim Botez (Cap. 49 — Modurile realismului). In materie de poezie nu se vorbeşte de „o perioadă de tranziţie", dar sînt pur şi simplu omişi, fără nici o justificare, poeţii Magda Isanos, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Cicerone Theodo-rescu şi încă mulţi alţii, din generaţia mai veche, Nicolae Labiş, din generaţia tînără, al căror aport la anexarea unor noi zone poeziei, la „sporul estetic" e, în cele mai multe cazuri, considerabil. în schimb, la capitolul Poezia nouă, * se declină numele lui T. Pîcă, Tudor George, iar la capitolul Anti-poezia, alături de Miron Radu Paraschivescu, G. Tonegaru, Ion Caraion, Geo Dumi-trescu şi Nina Cassian, figurează G. Chivu. Nu e, cum se vede, chiar numai din aceste citate, vorba de abateri de la criteriul adoptat, dar de eludarea lui, în vederea compromiterii unor creaţi^ de valoare universală, cum e aceea a lui Sado-veanu, şi de negarea unei întregi perioade în care, în pofida a numeroase producţii mediocre, s-au do-bîndit totuşi cîteva realizări majore.
Nu viziunea personală asupra istoriei literaturii române poate comporta respingerea, ci ostilitatea ciudată faţă de literatura care şi-a înţeles  menirea  ei socială.
paul steri «in
treptele criticii lirice
p. ovidius naso către carinas
„De pe soclul unde stau în cetatea Torni, multe văd şi aud, deşi parcă n-aud, şi poate multe dintre-acestea n-aşi putea să laud. Mult imaterial
mi se oferă de tinerii şi tinerele care-mi păzesc umbra, în aşa fel că, dacă n-aşi fi sceptic în privinţa editării, aşi fi îndemnat să adaug ne-
xniscellanea
127
numărate pagini la Heroidele mele. Deunăzi nu mare mi-a fost mirarea, însă, să fiu de faţă la o conversaţie între un tînăr şi o tînără care, deşi reflectoarele şi luna mă aureolau din plin, nu schimbau jurăminte de dragoste, ci discutau aprins despre ultimele întîmplări din lumea literară. Şi, miră-te, din spusele lor am înţeles în acea zi de februarie că la geţii de azi se mai luptă încă Apollo cu Marsyas. împrumutînd pseudonimul de Ia muritori, se pare că azi Apollo a ajuns să scrie prin revistele geţilor o poezie cultivată, şlefuită, înţeleaptă şi demnă chiar cînd este ironică, cucerind pe bietul Marsyas care luptă cu disperare ; nărăvaş, desferecat, imprevizibil şi ghiduş. înţelegi, Carine, că toate aceste adjective şi adverbe nu sînt ale mele ci, după cîte am înţeles din conversaţia celor doi tineri, ale unui critic care se ocupă de balade în ultima vreme. Poezia getică astăzi ar fi dihotomizată după cum ar asculta de un principiu de ordine sau, dimpotrivă, după cel al anarhiei.
Vezi, tu, Carine, că am avut dreptate să laud pe regele get Cotys pentru impecabila sa versificaţie latinească, deoarece şi critica getici a făcut miraculoase progrese de la bătrînul Aristotel încoace. O informaţie din cele mai liniştitoare am aflat apoi din conversaţia lor relativă la străvechii antago-nişti care îşi mai dispută şi astăzi cununa de la agonotet în fericita Geţie: criticul de care pomeneau cei doi îndrăgostiţi crede ferm că „altfel decît în legendă, în poezia getă, întrecerea între Apollo şi Marsyas se sfîrşeşte printr-o rodnică alianţă". Mirabile dictu ! Mai spune ceva, Carine ! Comunică imediat tuturor prietenilor de Ia Roma a-aeeastă* imprevizibilă „alianţă".
Liniştiţi şi ei de această alianţă, tinerii îndrăgostiţi au plecat apoi, uitind o revistă din Torni în care criticul invocat de ei tocmai înserase r.ceastă veste care va umple de necaz pe cei ce mai speră ca această ceartă " poetică să nu se sfîrşească niciodată, înlesnind pariurile diverşilor amatori. Eol mi-a oferit revista cu o plecăciune şi, la lumina
reflectoarelor care mă înconjoară, m-am silit să citesc toată argumentarea acelui critic.
în ce priveşte pe Apollo şi Marsyas, tinerii relataseră bine informaţia. Cînd însă am încercat să urmăresc şirul ideilor criticului, m-am lovit de cuvintele înşirate mai mult anarhic — cele mai multe latine, dai* nu luate chiar de-a dreptul de la romanii noştri, ci trecute prin limba fierăstruită a franco-gaio-romanilor. O expresie subliniată de autor m-a făcut să rîd homeric : „pis-aller". Cred că de aci, de la dezaprobarea acestei expresii, ar putea să pornească alianţa zeului cu muritorul concurent. Şi un alt cuvint, se vede luat de la angli, mi-a atras atenţia : „beatnik".
Dar să vin la fondul dezbaterilor pe care criticul Ie propune, cu referire la critică, în ce priveşte poezia lirică. El prezintă în opoziţie pe poeţii ordinei cu cei ai anarhiei, în-şiruind cîte cinci grupe în care unii sînt daţi cu nomen şi pronomen, alţii numai cu pronomen, niciunul cu cognomen, astfel amestecaţi, însă, că nu am înţeles care sînt ai ordinei şi care ai anarhiei. Oricît de modern sînt (şi tu ştii, Carine. că sînt recunoscut drept cel mai modern dintre clasici, deci într-adevăr modern) nu am putut înţelege noua şi extraordinara contradicţie pe care criticul a găsit-o în spiritul său critic, între „autenticitate" şi „ţinută" şi apoi între „rădăcină" şi „schelet". Desigur că anatomia modernă va fi descoperit că omul are o rădăcină sau că pomul are schelet. Hippocrat este, însă, scuzabil, deoarece nu putea avea la îndemînă metodele de cercetare şi aparatura de azi. Cît despre opoziţia dintre autenticitate şi ţinută, am să mai reflectez. Sau poate că va fi o greşeală de tipar.
Aşa dar, amice Carine, să mergem mai departe şi să vedem cum Apollo are „o nouă atitudine fată de baladă". Căci, după ce ni s-au arătat diversele pseudonime ale lui Apollo şi Marsyas, sîntem puşi în faţa unei extraordinare enigme pe care nu mă pot opri să nu o citez : „Ne vom mărgini la înşiruirea de nume de mai sus şi vom repeta că in orie; caz lipsa de formă este pă-
128
miscellanea
catul suprem în artă, dacă nu negarea ei totală. A recurge la baladă pentru a reda o stare lirică modernă este un caz extrem datorită dominaţiei epice a acestei specii, posibil datorită triumfului ei specific şi fascinant datorită tensiunii paradoxale care ia naştere". O, gali, o Mathias Corvine !
Astfel, Carine, lăsîndu-ţi în grijă deslegarea acestei enigme, atît ca formă cît şi ca fond, am inai aflat un lucru deosebit de important pe care autorul artei poetice a neglijat să-1 remarce : poezia, balada în speţă, este tipologic constituită din patru trepte (deocamdată). Iar aceste trepte ar fi : fantasticul simbolic, decorul (baroc), lupta planurilor între ele, ironieul-ambiguu. Te întreb, însă, scumpe Carine, ce s-ar putea spune la Roma, dacă aş compune metafore de acestea, pe care pare a le gusta criticul nostru îndeosebi : „cîine de aer", sau „delicată bufniţă blondă". Ce ar zice demiurgul cînd ar afla că acest fel de metatore se pot campara cu „visele unui demiurg într-o stare de semj-trezie".
Astfel, amice Carine, cred că ie va distra expontica mea actuală, pe care eu aş adăuga-o, însă, la tris-
tiile mele, dacă n-aş şti că regele poet Cotys are astăzi printre geţi urmaşi de toată lauda. îmi pare sincer rău că tocmai revista literară a tomitanilor mei a publicat un text atit de depărtat de iscusinţa şi înţelepciunea spiritului elin şi de buna credinţă şi talentul get.
Te las. Marea e albastră, cerul e albastru. Melancolia mi se risipeşte".
P. Ovidius Naso este mult prea blind ? Stiletul său ironic spune însă de ajuns că V. Nemoianu, tipo-loyul după ureche, nu ştie că există 4 trepte ale tipologiei chiar cînd este utilizată de critica liricii. Căci nu este îngăduit să se amestece tipurile de clasificare cu cele de polarizare (ambele tipuri conceptuale), cu cele teoretice, ideal-lămuritoare şi ideal-teoretice, dacă primele dau o tipologie conformă logicei clasice, (genul proxim, diferenţă specifică), celelalte două tinzînd să se dezvolte din logica modernă şi neputînd fi utilizate decît cu mult discernămînt. Căci confuzia între logica predicatului şi logica relaţiilor nu poate duce decît la o neiertată suită de confuzii, care nu poate decît strica renumelui poeţilor cărora li se aplică.
vi. b.
bîlciul „amintirilor"
Citind, în una din gazetele săptă-mînale, foiletonul unui istoric literar care expunea cu lux de amănunte necazurile celui mai mare poet al nostru cu tratarea unei boli lumeşti, un artist plastic venerabil, om de duh şi de condei, povestea o întîm-plare   cam   în   felul   următor :
Mă-ntorceam într-o zi de la vî-nătoare şi în drum am poposit la gospodăria unui prieten de la ţară. Eram cu maşina. Cînd am coborît în bătătura ogrăzii, găinile şi curcile
au început să cîrîie a primejdie şi să se astruce pe sub garduri. Am ridicat ochii la cer şi mi-am dat seama de unde venea panica orătăniilor : un uliu sau o acvilă, cu aripile întinse, se rotea în văzduh, la o mare înălţime. Şoferul a pus mîna pe o puşcă şi a ochit. Lovită, spaima galiţelor s-a prăvălit din slăvile tăriilor în pulberea din bătătură, cu coşul pieptului sfîrtecat de alice, cu aripile ţepene. Era o uligae enormă, un exemplar de mare fru-
miscellanea
129
niuseţe. Cu un instinct sigur al momentului, găinile şi curcile au ieşit din buruieni şi de sub garduri şi au năvălit asupra duşmanului răpus. In fruntea lor, grandilocvent, cocoşul, mişcîndu-şi zorzoanele crestei, iar la urmă, scandind lozincile atacului, o cloşcă urmată de droaia de pui cu gîturile golaşe. Şi ginta răzbunată a galiţelor s-a năpustit asupra uliului şi a început să-şi ascută ciocurile în trupul inert al falnicei răpitoare. După cîteva minute de trudă au ajuns la măruntaiele sălbăticiunii şi s-a încins un ospăţ în toată legea. — Am văzut atunci (spunea povestitorul) un pui de găină, cu gîtul golaş... l-am văzut cu clonţul încleştat pe un maţ, trăgîn-du-1 de zor prin ţărînă...
Citind denudările acelor lucruri, oricum penibile, semnate cu toată competenţa de istoricul literar X, mi-a venit în minte imaginea acelui pui de găină sfrijit care se înfrupta cu atîta bărbăţie din borhăile stirpei vultureşti. Asta face şi istoricul nostru literar, care de altfel seamănă cu acel pui de găină cu gîtul golaş...
Cam cu aceste cuvinte îşi încheia povestea prietenul meu. De atunci au trecut şapte sau opt ani, timp în care, desigur, istoricii literari şi-au îmbogăţit glosele şi au făcut multe descoperiri, vînturînd cu o agilitate de căluşari colecţiile Academiei şi corespondenţa captată benevol sau „achiziţionată" pe echivalenţa costului unui kilogram de zahăr de la familiile unor morţi mai mult sau mai puţin iluştri. Dar ceea ce mi se pare pernicios şi păgubitor sub raport moral este potopul de articole şi seriale de amintiri, publicate în ultimii doi ani in presa literară din capitală şi din provincie, cu un discernămînt discutabil. Evident, nu. generalizăm. Dar de multe ori „amintirile" divaghează şi inventă sau aduc nişte bizare referiri care se potrivesc ca nuca-n perete cu gîndirea şi felul de a fi al oamenilor despre care se vorbeşte. Mă refer la ceie afirmate de memorialiştii noştri cei mai proaspeţi cu privire la trei  mari scriitori :  V. Voiculescu,
Gib Mihăescu şi Anton Holban. Impresiile ca impresiile, dar atunci cînd se citează textele unor ziceri aberante, atribuindu-se celor amintiţi, problema devine gravă. De pildă V. Voiculescu, omul sobru, sgîrcit la vorbă, de o modestie orgolioasă, înfăţişîndu-se totdeauna cu simplitatea nobilă a ţăranului, este pus să gargawsească nişte fraze umflate, în chip de cogitaţiuni personale, pe care autorul „amintirilor" le ferecă între ghilimele ca să ni le servească natur. La rîndul său, Anton Holban nu pătimeşte mai puţin Om de fină şi pătrunzătoare inteligenţă, exeget al lui Proust, dăruit sau mai bine zis năpăstuit cu un exagerat simţ al ridicolului, Anton Holban n-a putut rămîne în memoria celor care I-au cunoscut şi iubit decît cu imaginea unui tînăr jovial, cu nişte ochi mari, scăpărători, explodînd într-un rîs sănătos şi copilăresc în faţa aspectelor absurdului cotidian sau a discursivităţii goale şi pompiereşti din scrisul unora sau altora. Figura Iui de prinţ al melancoliei, din portretul pe care i-1 făcuse Tache Soroceanu, căruia îi pozase cu un cocoş de hîrtie sub braţ, simbol al zădărniciei, reprezenta a doua înfăţişare a acestui om deosebit. Pe cea de a treia, cititorul de literatură bună o descoperă în paginile dense de analiză ale cărţilor sale, în al căror relief sînt săpate spaimele şi angoasele existenţei. Ei bine, memorialistica de ultimă oră a găsit cu cale să atribuie paternităţii lui Holban nişte rodomontade aforistice care ar fi stîrnit un haz omeric dacă ele ar fi căzut sub ochii autorului „Ioanei". Le citeşti şi le reciteşti, între ghilimele bine înţeles, vrei să desluşeşti ceva în complicata lor confuzie şi te miri cum de au putut fi păstrate pe banda memoriei asemenea perle timp de trei decenii şi mai bine... Şi ar mai fi multe de zis.
Deocamdată, propunem redacţiilor şi editurilor noastre o sită mai deasă pentru aceste producţii memorialistice, în care abundă pleava şi go-zurile. Atenţie — mai ales la citatele între ghilimele !
130
miscellanea
florenţa albii
din rădăcini
• •••••••••••••••••a
Poezia lui Ştefan Bănulescu răsare din umbra fabuloasă a Movilei Foamea care stă la hotarul bălţilor cu Bărăganul, Soarele proiectează în acest univers viziuni fantastice ; spaţiile închise comunică numai cu rădăcina ; prin sete, Timpul înregistrează doar mişcările mari — răsărirea şi moartea — păstrate ca procesiuni  încremenite solemn.
Spui versurile şi simţi setea in cerul gurii şi-ţi fereşti ochii cu palma să nu cadă soarele înăuntru. Un fel de dor şi un fel de frică ancestrală — lirism hieratic, respiraţia pămîntului.
Mă-ntorc acasă ! Cu soarele asfinţit în cămaşă. / Cu praf dulce între măsele şi dinţi / Şi cu oasele fierbinţi, j Mă salt din oasele toate / Şi calc între ziuă şi noapte I îmi trece umbra pe lună I Şi-i lasă pe frunte ţarină. ' Pînă la ziua albă / îmi răsar stelele între barbă şi iarbă.   („Cîntec   de seară").
In acest univers poetic răsar Dropia, Salcia, Cocoşul şi Andrei Mortu, amînîndu-.şi ortul ; moartea e o împietrire —• o trecere în alt gen sau o cufundare în pămînt (Ninge zăpada pe plug, I S-a dus pămîntul la fund. j Pămîntul nu-l mai ajung...).
Am căutat înrudirile „cîntecelor" şi-am găsit, la un capăt Cîmpia, cu porţi dărîmate / Cu ierbile-n cer vărsate. — la celălalt capăt ..Iarna bărbaţilor".
Numai cîntecele auzite în Bărăgan şi vorbele-n dodii, şi poreclele, şi zicalele se mai trag din acelaşi pămînt. Dintr-acolo vin şi „Caloienii" şi ,,Orzul pe vatră" şi paparudele şţ cîntecul vechi al lui Costea Nebunu sau Andrei Morlu.
Fidelă versului baladesc ori versului de doină, poezia lui Şt. Bănulescu a depăşit cu un pas în cer, modelul ţinut minte cu inima.
Versurile nu însumează numai imagini ; în marea lor lapidaritate ele capătă valoarea unor maxime cu care filozofia populară îşi identifica filonul iniţial.
Moartea, trecerea, viaţa văzută ca o întrepătrundere fabuloasă a tuturor regnurilor, fecunditatea — această înviere repetată... Versul, zis în gînd, rămîne multă vreme să-şi sune înţelesurile, după ce l-ai spus.
Am priponit ziua albă / Şi mi s-a încurcat în barbă. / Baiba albă pe de-a-ntregu' / Mă trage-n nisipul negru. / Pragul zilei dinspre noapte ! Are casele surpate („Om fără noapte").
Cioplit pînă la simplitate, cioplit greu şi aspru, şi bolovănos pe alocuri. ajunge adesea să realizeze simbolul brâncuşian — - fac asemenea apropieri, fără sentimentul exagerării ; poezia lui Şt. Bănulescu şi sculpturile lui Brîncuşi sînt vecine de rădăcină, în aceiaşi pămînt. Citind „Cocoşul" îţi răsare, cu siguranţă, imaginea, esenţa celuilalt, cioplit : A tăiat noaptea în zimţi. / Creasta e mai sus de sfinţi, j ...Pe urmele frînte ale zimţilor, / I-a ţîşnit cîntecul, I De la pintenii de rouă / La ciocul de lună nouă.
Poezia lui Şt. Bănulescu, atîta cîtă a adunat, cu sgîrcenie, deocamdată, în „Cîntecele de cîmpie", vine de la acel hotar al bălţilor cu Bărăganul, tărîm fabulos însemnat de delirul, soarelui care mişcă morganele în amiezi de o cumplită arşiţă şi umbra Movilei Foamea ; sînt aici, în fiecare poezie, în fiecare cîntec vechi de spus cu gura strînsă, ca pe-o amintire. E această lume în care dumnezeu însuşi, în genunchi, este sădit ca un trunchi de salcîm să dea umbră omului. Tărîmul din care se trag, deopotrivă, proza şi poezia lui Ştefan Bănulescu.
miscellanea
131
pledeze pentru noutatea şi dramatismul ei, să indice măcar 5—6 scene din acelea foarte artistice, care adică evocă într-un minut, şi fiecare cu totul altfel, întreaga poveste. Asta pe hîrtie, şi prin discuţii orale. Dar, încă o dată : să fie vorba de un film de două ceasuri, nu cie o secvenţă de 10 minute. Elevul va arăta cum va trage folos cinematografic din una dintre ideile sale. Căci asta e arta regizorului. A face film cu aceste mici şi totodată enorme idei, fie că le-a inventat el, fie că le-a cules de ici şi colo.
Asta pentru studenţi. Cît despre candidaţii la concursul de intrare în Institut, situaţia e încă şi mai bizară. Cînd dai un examen de intrare, eşti întrebat din discipline respectivă. De pildă, la medicină este faimosul PCN", adică fizică, chimie, naturale. Aici, la concursul de regie, neputînd fi interogat din materia regie, pe care eşti presupus a o ignora, eşti supus la nişte teste arbitrare de psihologie experimentală, destinate chipurile să dovedeşti că ai spirit de observaţie. Asta merge pentru şoferi, sas fo-chişti de locomotivă. Şi încă. Acolo e vorba mai mult de iuţeală decît de darul de a observa. Regizorul, desigur, trebuie să aibă spirit de observaţie dar în sensul unei însuşiri înăscute de a descoperi tîlcuri ascunse, semnificaţii morale profunde în fapte aparent neînsemnate. Este, repet încă o dată, arta de a avea idei cinematografice, de a găsi momente scurte care exprimi o viaţă. Asta nu se dovedeşte prin tes-turi de laborator. Asta, la rigoare,
s-ar putea verifica prin filme de amator făcute de candidat. Ele sînt o dovadă, precisă ca o piesă de tribunal, că acel candidat are sau nu are dispoziţii de regizor. Ar trebui ca apartenenţa la un club de cine-amatori şi existenţa a măcar două filme de amator, deja făcute, să fie condiţia sine qua non, nu a reuşitei la concurs, ci a însăşi înscrierii. După înscriere, filmele vorbesc ; filmele deja turnate de amator, scurte, precum şi filmul lung, filmul întreg, pe care cinematorul nu 1-a făcut, da- poate spune din gură cum l-ar fi făcut dacă i s-ar li dat mijloacele să-1 facă.
Asta se cheamă curs de regie. Şi n-aş vrea să aud că atunci cînd vreun candidat, astăzi, face acest exces de zel, şi aduce un film al său propriu — n-aş vrea să aud că juriul îl trimite frumuşel la plimbare, cu film cu tot.
încă un cuvînt. Acel regizorat meşteşugăresc de care vorbea Radu Gabrea n-are nevoie de 5 ani, cît durează clasa de regie : 5 luni de prezenţă pe platou, cînd se turnează la Buftea filmele noastre, chiar cele proaste (dacă nu mai ales ele) sînt arhi-suficiente pentru ca elevul să egaleze, tehniceşte, pe profesor.
Mai rămîne o ultimă problemă, de o gravitate ameţitoare. Radu Gabrea a atins problema deosebirii de „Weltanschauung", de concepţie a vieţii, care separă pe bravii tineri de moşnegii de 40 de ani. Dar asta este o chestiune care reclamă multă gîndire şi cerneală. E deci explicabil că o vom amîna pentru o altă dată.
cronica filmului
124
(de vre-o 3—4 ori l-am prins), gata să vorbească despre „meşteri mari, calfe şi zidari". Aşa că, la acea competiţie mondială de bucate şi băuturi, îl vedem foarte bine scandînd aşa : „Pe-un picior de puică, / Pe-o gură de ţuică, /' Iată se iveşte / Şi ademeneşte, / Mîndră farfurie / Cu imîndră piftie. / Ciorbe şi fripturi, / Hrean şi murături, / Varză cu sarmale, / Frişci şi baclavale, Prăjituri, cofeturi, / Poame şi brînze-turi, / Chelneri : fete rnari, / Ţigani : lăutari, / Păhărele mii / Şi (bine-înţeles) stele făclii..."
Acum, drama ! Conflictul : „Dar iată că-n zori, / Pe la cîntători, / Gazdele mîrşave, / Cu vin de Tîr-nave, / Cu vin de Cotnar, / Şi de Murfatlar / Mări se chitiră, / Şi se sfătuiră, / Fete şi băieţi / Să ne vadă beţi, / Să ne-mbete turtă / Cu dureri de burtă, / Fete şi feciori / Să ne vadă chiori, / Fete şi bărbaţi, / Să na lase laţi..."
Urăm cine-poeţilor cine-jurnalişti români viitor întraripat şi belşug de materie cenuşie. După care întoarcem foaia si trecem la un alt caz de ifosatită literară. Există, în vorbirea indirectă, un fel de a înjura la modul laudativ, sau de a lăuda la modul injurios. Pacientul, de data asta, este ilustru şi ifosatită sa cronică era îndeobşte cunoscută de decedaţii săi contemporani. E vorba de marele, realmente marele poet Alexandru   Macedonski. Inci-
dentul mi-a venit în amintire prin asociaţia de idei cu catargele lui Eminescu. Se ştie cît de tare ura Macedonski pe Eminescu, cu cîtă perseverenţă îi nega valoarea şi ce consternată a fost toată lumea citind acel incalificabil articol scris de Macedonski atunci cînd Eminescu înnebunise. Cîţiva ciraci macedon-skieni s-au gîndit într-o zi să-i facă maestrului o farsă. Ii înmînară un manuscris, spunînd că e un poem al unui tînăr necunoscut care pare, după părerea lor, că are oarecare talent. Poemul era nici mai mult nici mai puţin decît Dintre sute de catarge. Macedonski îl citeşte şi, cum era un om de un foarte fin gust literar, a fost entuziasmat. Bine înţeles, şi-a păstrat ifosul de Pontifex Maximus şi a spus : „M'da, băiatul are talent". Atunci, discipolii i-au dezvăluit numele autorului. La care Macedonski, ca s-o dreagă, a declarat, binevoitor : „Păi eu n-am spus niciodată că Eminescu nu are şi unele bucăţi destul de curăţele. De pildă, aia cu mă-sa" (adică : O ! mamă, dulce mamă !). Perfidia consta în faptul că exemplul ales era tocmai una dintre puţinele poezii mai puţin reuşite ale lui Eminescu. Avem aici un original caz de stil ifosativ şi, în acelaşi timp, de ceea ce am numi elogiu la modul injurios sau înjurătură la modul laudativ.
e. manu
expoziţia „tudor vianu,
un mare umanist al epocii noastre'*
Inregistrind cu oarecare întârziere cei 70 de ani care s-au scurs de la naşterea esteticianului român, expoziţia deschisă de curînd la Biblioteca Academiei derulează cu distincţie o biografie egală cu schiţa unei   monografii   informative.   E o
expoziţie organizată în stilul de viaţă şi concepţie specific lui Tudor Vianu : nimic baroc, nimic neesenţial, chiar minimum de impresionism necesar este selectat pînă la obiectivare (Vianu în familie sau printre prieteni). Aş vrea să înregistrez ideia
miscellanea
133
că această expoziţie a reuşit să realizeze o viziune asupra personalităţii scriitorului, filozofului, criticului, istoricului literar. Din toate vitrinele şi panourile se desprind dovezile că Tudor Vianu a fost iubit de prieteni (scrisori şi autografe de la G. Călinescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, etc.), de elevii săi, de o mare masă de intelectuali. Bustul de Milita Pătraşcu, Portretul de Şt. Di-
mitrescu, Versurile lui Victor Efti-miu, Diplomele de studii, distincţiile etc. formează numai structura materială a acestei biografii. Dar peste toate grafiile, fotografiile şi tehnografiile expoziţiei, figura uman spiritualizată a marelui profesor pluteşte ca o invitaţie la călătoria pe drumurile parcurse de el toată viaţa : spre „idealul clasic al omului."
zoii
prin grădina literară o lună de iubire în medico • •••••••••
Nu pot, evident, cumpăra toate cărţile pe care le-aşi dori. Nici măcar pe cele literare. De aceea le citesc pe unele chiar în librărie, vegheat de îngăduinţa complice a Me-laniei, o vînzătoare cu ochi albaştri, căreia-i duc din cînd în cînd cîte o floare de cîmp.
Ieri am citit dintr-un roman istoric al unui autor român. îmi cîntă şi acum în minte fraze întregi din volumul al treilea (p. 82—84). De piidă :
„In palatul conţilor de Valdivia locuia o femeie tinără, pe care natura o făurise după chipul şi asemănarea Afroditei din Cnida. Dona Manuela de Requena, contesă de Valdivia, era de doisprezece ani văduvă...
„Bătrinul conte Pedro de Valdivia, ajuns în pragul celei de-a şasea decade, se gîndise să-şi ia nevastă. Pînă atunci dusese traiul galant şi lipsit de griji al unui „gentilhombre" care nu simţise niciodată pe umeri povara anilor. Tîrziu de tot se trezise la realitate... Cînd se gîndise să repare greşelile trecutului era bă-trîn. Dar nu dărîmat...
„Un prieten de chefuri, don Ro-derigo de    Vilcavara y Alomartes,
•   •••••• ^
marchiz de Priego şi duce de Monte-frio, avea o nepoată de treisprezece ani, despre a cărei frumuseţe se dusese faima. Manuela era un tip de andaluză, cu forme încă neîmplinite, dar care promiteau comori de voluptate. Contelui de Valdivia ii plăceau fructele verzi...
„în sfîrşit contele de Valdivia avea o nevastă tinără, frumoasă şi aptă a-i dărui copii. Filozofii spun că fericirea nu e la îndemîna muritorilor. Contele de Valdivia se socotea fericit. Poate că tocmai aceasta stir-nise mintă zeilor. Cert este că la şase luni după căsătorie, îl izbise un atac de apoplexie.
„Pînă la douăzeci şi patru de ani, Manuela de Valdivia îşi păstrase cu credinţă văduvia. Nu din iubire sau respect pentru memoria fostului ei soţ, ci din scîrbă pentru căsnicie. Scurta ei experienţă conjugală o dezgustase de dragoste şi de bărbaţi. Respinsese nenumăraţi candidaţi la mîna şi averea ei...
„Dar Eros se pricepe să joace feste şi celor mai invulnerabile virtuţi, într-o seară, pe promenada El Pa-
134
miscellane
seo, din oraşul Mexico, Manuela de Valvidia Intilnise pe Adrien de Beaulieu...
„Cînd privirile lui Adrien se in-tîlniră cu ale tinerei contese, un fior le electrizase fiinţa. Sînt oameni care nu cred în multcîntatul „coup de foudre" folosit atît de des în romane. In iubirile acestea fulgerătoare îşi au totuşi obirşia, cele mai adinei şi mai mistuitoare patimi. Dragostea dintre Manuela şi Adrien nu înflorise în umbra boschetelor de trandafiri şi în sunetele melodioase ale serenadelor nocturne. Nu schimbaseră mesaje de dragoste şi nu se plimbaseră prin parc sub clar de lună.
„Poate că abstinenţa virtuoasă a Manuelei începuse să-i apese prea greu umerii. Poate că momentul fusese prielnic. Sigur este un lucru. In noaptea următoare, Manuela de Valdavia primise pe Adrien în budoarul ei.. .
A doua zi după amiază, pe El Paseo, Adrien fusese văzut în trăsura contesei. Surpriză, vîlvă, comentarii, bîrfeli...
„O lună întreagă zăbovise Adrien în oraşul Mexico. Şi aceasta numai pentru a-şi petrece zilele şi nopţile în braţele iubitei sale. Pasiunea lor se deslănţuise pe neaşteptate ca un uragan. Dar, spre deosebire de uragane, trecătoare prin definiţie, forţa şi impetuozitatea iubirii lor părea (sic !) să se eternizeze. Pentru Manuela era o orgie de simţuri. Bă-trînul conte i le trezise imperfect şi prea de timpuriu. Apoi îndelungata lor comprimare, sub presiunea convenienţelor şi a unei bizare temeri de necunoscut, le imprimase o forţă explozivă, care nu aştepta decît un prilej spre a se deslănţui.
„La încheierea primei lor luni de iubire, Beaulieu se înapoiase la Vera Cruz. Amintirea freneticelor îmbrăţişări ale Manuelei îl obsedau (sic !) atît de puternic, incit după două săptămîni  de  activitate pe sponci,
plecase iarăşi spre capitala Noii Spânii."
Mi-am dat seama că astfel de palpitante, erudite, originale, nuanţate, sclipitoare, magistrale (etc.) episoade, se găsesc cu duiumul în această considerabilă carte, din care n-au apărut pînă acum decît primele trei volume, sub egida Editurii pentru literatură, din Bucureşti. Reiese că dacă şabloanele, repetiţiile, pleonasmele, filozofările facile, improprietăţile şi chiar incorectitudinile gramaticale elementare sînt bine dozate, ele pot da stilului unei cărţi o savoare şi o graţie inepuizabile.
— De ce n-o cumpăraţi, că văd că vă place ! mi-a şoptit prietena mea cu ochi albaştri.
— N-am atîţia bani, Melania. Dumneata ştii cît mă costă patima mea eretică pentru Angelica, Marchiza îngerilor. Aud că are să vină în curînd Angelica şi Sultanul, aşa că vezi !
— Ei, lăsaţi, domnu' Zoii. Poate c-o s-apară ediţia a doua în Biblioteca pentru toţi şi-atunci o să puteţi şi dumneavoastră să vă permiteţi !
— Poate, Melania, poate, am încheiat „melancholic".
De pe standul lor, cele trei volume din Dinastia Sunderland-Beau-clair continuau să mă privească paralelipipedic.
P.S. între timp revista Magazin nr. 546/968 a dezvăluit o serie de amănunte senzaţionale. Spicuiesc : „Dinastia S...B... va fi un roman fluviu de circa zece volume".Autorul, „scriitorul Vintilă Corbul" are studii universitare care s-au desfăşurat în două direcţii : dreptul şi istoria universală „Scriind paralel mai multe cărţi trebuie să vă spun că am pe masa de lucru încă vreo trei, patru manuscrise...", a declarat istovit artistul. Unul dintre ele. „Groaza vine de pretutindeni", e „o carte unde doresc să mă ocup de lupta împotriva stupefiantelor..."
îngrozit zoii
miscellanea
135
i. negoiţescu lucian blaga
Spre deosebire de un Heliade Ră-dulescu, de un Haşdeu, de un Nicolae Iorga, sau de un George Căli-nescu, genii proteice ale naţiunii, Lucian Blaga şi-a construit vasta-i operă cu o rigoare şi o egalitate exemplară. Aici nu este haosul genialităţii strălucitoare prin explozii, ci cosmosul deplin şi necesar închegat, după legi neclintite. în fiiosofie, în poezie şi în teatru, opera lui Lucian Blaga a con-crescut după un impuls originar al ordinei şi desăvîr-şirii nedesminţite a personalităţii ,în duh sistematic şi organic. Poţi să primeşti cu îndoială multe din ideile gînditorului, nu toate poeziile lui trebuie să-ţi placă, iar teatrul său ţi se oferă cu împliniri şi eşecuri ; dar peste tot, geniul îşi are partea sa grea de rostire şi prin întregul operei străbate un suflu în multiplicitate, ce-i dă rotunjime şi armonie, pe cuprinderile orizontului stilistic şi în profunzimile ideaţiei sensibile.
Lucian Blaga este epoi, în sensul contemporaneităţii, cel mai continental spirit produs de meleagurile noastre : ca filosof al culturii, el a sporit gîndirea europeană a vremii sale, iar ca poet şi dramaturg se integrează în marele curent expresionist, cu legitimitate de timp şi valoare. în comparaţie cu Brîncuşi, care a înrîurit planetar sculptura modernă, Blaga e pentru noi mai important, căci arta cuvîntului comportă mai grave consecinţe spirituale : şi dacă nu există încă o prezenţă reală şi vie a operei sale în afara patriei, ea a întîrziat doar din cauza mai încetei, mai dificilei pătrunderi a cuvîntului, dkitr-o limbă într-alta. Fiindcă e atît de românesc, bogat în imponderabile profunde ale unui specific autohton, nu cu uşurinţă transmisibil în com-
• • e • • •
plexitatea sa, acest cuvînt scris de Blaga aşteaptă cu răbdare decurgerea prin diferenţiatele spaţii. Căci înăuntrul limbii noastre, influenţa-i tot mai accentuată astăzi, cu deosebire în poezie, şi începînd să rodească pe aria metodologiei critice, se află departe încă de justele ecouri. Să nu uităm, că după un secol aproape, Eminescu abia începe să rostească tăinuitele lui cuvinte urechilor româneşti apte să le asculte. Dacă Pytagora, pe care Herodot îl apropia de Zamolxe, avea dreptate, împrejurarea că la baza operei lui Lucian Blaga stă magica cifră trei este semnul întăritor al armoniei personalităţii sale: în trei domenii de creaţie s-a realizat această operă — cel al lirismului, al scenei, al gîndirii ; al laudei somnului, al dialecticii instaurate pe coturni şi al inflorescenţei categoriilor subconştientului ; iar filosofia sa e un riguros magic sistem de trilogii. De aici impresia că luăm contact cu o vastă lucrare a spiritului ce purcede din zona armoniilor prestabilite. Cine descinde la Nebănuitele trepte, cine admite a fi ispitit de Tulburarea apelor, cine aude cum cîntă prin eteruri'e calculabile Eonul dogmatic, acela descoperă că există destin în lume, că opera lui Blaga e săvîrşi-rea unui minunat destin şi că literatura română are ea însăşi un destin prin cuvîntul blagian sezisabil.
Despre Lucian B!aga se poate spune că reprezintă momentul celei mai depline luări de cunoştinţă de sine a duhului românesc. Nimeni dintre români n-a gîndit mai profund ca el : o gîndire nu numai atît de adîncă, ci vibrată, ca o stranie liră în formă de triunghi, răspîn-dind împrejur acea lumină pe care sîntem dăruiţi să o descifrăm de-apururi.
136
miscellanea
gh. anca
emil giurgiuca: „cîntece de
ţară
Să fie „Cîntece de ţară", cartea lui Emil Giurgiuca, o replică tema-tico-stilistică la „Cîntece fără ţară" (s.n.) a lui Goga ? Primul vers din cartea citată a lui Octavian Goga : „Eu sînt un om fără de ţară" („Fără ţară") ; primul vers din „Cîntece de ţară" : „în fiecare om e o ţară" („Pentru acest timp"). Poetul „Poemelor verii", consemnat altădată (Călinescu), în suflul transilvănean messianic (Goga, Cotruş), compune şi quasibarbian — o adeziune la curăţia cerebrală : „Junghere, tu şi Firea, / le tund, dar nu se duc. / Şi o Tismană-ntreagă / în sînge eunuc" („Frescă veche") şi â la Arghezi —■ o adeziune la curăţia sufletului de psalmist : „Tare-i de aer şi deschis / Copacul meu de aburi scris..." („Copacul"). De altfel, „Cîntecele de ţară", în ansamblu, fac dovada unei poezii, să-i zicem, adeziune ; un sens („Patrie", „Cîntec ue ţară nouă", „Cîntec de victorie", „Muntele", „Creangă", „Dorul", „Urare"), care determină continuu afirmarea imnului.
„Ţară", la Emil Giurgiuca, înseamnă şi patria („Muntele") şi ..satul" ; „Mă afund în cărţi, în săli de concert / El mă urmează, mă împresoară / Şi duc pretutindeni prin fumul molatec, incert /' Un aer aspru   de   ţară" (Cîmpul").
„Cîntecul" este propriu unei „ţări" subiective, unui om ; „Acuma tac, îndepărtatul / Mă-mpresoară, nu-mi dă rînd / Smălţat în roşii ţigle, satul / îl văd din grîul copt strigînd" („Triumful"), iar proprietatea aceasta dispune la orgoliu artizan : „Degetele mele respiră / Din foaia albă
*) Ed. tineretului 1967
visuri de brad / Fluiere, gîturi de liră / Şi paseri ce n-au mai cîntat" („Meditaţie").
Aşa. prin cîntare, se poate împlini o sinteză particulară a insului şi neamului : o punte, „cioplită din daltă, / Sta peste vremuri şi-înec, / Către o ţară înaltă, / în-tinsă-nadins ca să trec / Cu toţi ai mei laolaltă" („Punţile"). Şi, poeziile : „Punţile", „Malurile", „Zbor latent", „Salvoviaduct de primăvară pentru versuri", „Despărţire", „Triumf" sînt ori şanse de capodoperă, ori capodopere. Citez încă o dată din „Triumf" — motivul blagian al sfîntului Gheorghe tratat în afara mitologiei — şi pentru că aici se regăseşte un verb viziune des reluat, „a respira": „Subţire-i lancea lui ca paiul / Dar lucrul îl sfîrşeşte demn / Şi liberat, respiră plaiul / Ca în icoana cea de lemn".
Monografia, concepută pe incantaţie, a ţării, cunoaşte — acesta pare să fie seninul esenţial de conştiinţă literară a categoriei poetice în care se înscrie Emil Giurgiuca — absolutismul sentimentului global corespuns în imagini meditative cu caracter istorico-politic, imagini cu inflexiuni de imn al intimităţii creatoare : „Şi tîmpla geniilor mei frumoşi / Cu osul luminînd, muiat în rază. / Această ţară, înşişi voevozi In muntele neînduplecat veghează" („Muntele"). Poetul se instituie pe sine cu un simţ hiperbolic de rein-stituire a întregului context naţional, temperamentul său metamorfo-zîndu-se în creaţie de o factură sti -listică anume.
„Cîntece de ţară" este citabilă în totalitate din punctul de vedere al fidelităţii cu sine a autorului, chiar dacă, după ultimul cuvînt, am aştepta un ton şi încă unul... Sincroiia dintre scrierea unui vers şi motivul care-1 provoacă — atîtea cărţi de poezie, real imaginative, nu cuprind „nimic", în afara jurnalului trăit de semnatari şi totuşi... — da lectorului impresia de transcriere pe foi de agendă poetică. Poezia nu devine astfel o selecţie de viaţă brută ci o selecţie de spiritualitate trăită  concret, calendaristic.
Jalea lui Goga, de i-ar fi fost dat lui Emil Giurgiuca s-o moştenească,
cărţi noi
137
ar fi ermetizat-o, dar. cum „Poemele verii" sau „Cîntece de ţară" poartă drept emblemă euforia care se dezbăra de ermetism, păstrîndu-i doar sintaxa, avem în faţă, contemporan, un poet al neliniştii vitale fericite. Sub titlul : „Poetul", să ne îndoim de o autodefinire ? : „Uneori flacără sînt / alteori lacrimă / pe faţa lu-
mii / Leg vîrstele / fără cuvînt". Dar ceea ce se reţine din poezia lui Emil Giurgiuca întîi şi întîi este clasa muzicalităţii ei, inexistenţa ostentaţiei. Un poet care nu se inci-frează, nici nu se descifrează : compune cîntece. Jalea lipsei de ţară (Goga) s-a convertit în cîntecul apoi-linic, uneori chiar teocritian, euforic
c. haltazar
ion hă ii u ţa : ..olimpiii
diavolului"*)
Intr-o perioadă cînd unii revendică teritorii mistice, fiind tributari în acest sens unei anumite laturi a poeziei blagiene, sau cochetează cu teme rilkeene, e un act artistic şî ideologic temerar să porneşti la dă-rîmarea, deliberată, a unor fetişuri bigote.
In acelaşi timp lectorul va avea dubla satisfacţie de a descoperi în acest op dualul aspect al lui Ion Bănuţă, pe de o parte iconoclastul, pe de alta proslăvitorul imnic al vieţii, prin elogiul iubirii. în ambele ipostaze autorul se arată un înnoitor al temelor şi un creator în lexic. în „Panorama bunului meu d-zeu" I. Bănuţă îşi proclamă acţiunea iconoclastă cu o corosivitate şi vehemenţă ce transformă unele poeme într-o satiră de zile mari, prin accentul lor vădit polemic. De pildă : De geaba !... Eşti tîlhar, Popa Ilie/din satul meu, joacă pe frîn-ghie / îşi desfată-ntre colaci orătăniile / cînd tu mi-arunci, de cristal absurd, mătăniile, — ca să termine astfel diatriba : Doamne ! Eu te-am
*) Ed. tineretului, 1968.
plăsmuit, / iartă-mă, eşti ipocrit — / cameleon şi rozătoare, / preschimbi candoare în stupoare / şi-mi torni în trup anomalii... / Hai, Scîrbă sfîntă, ştii să vii/în colivia unde m-ai scuipat ? / N-ai aripi la picioare ?... Ce păcat ! Aventurat pe calea distrugerii unor fetise devenite mituri, poetul scutură şi olirnpul zeilor sacrosancţi, opunîn-du-le pe Dochia sau nişte simpli Pani autohtoni, purtînd pe frunte coroane de tei, salcie, de gulii şi de lipan.
Unde se vede rigoarea artistică a scriitorului, prezidînd tutelar cartea, e că-ntr-un catren el sintetizează o idee : Am strîns din cer noroiul / în în faţa casei mele, / să aflu depărtarea / dintre cărbuni şi stele. Nu se putea ca un rapsod de idei, pătimaş iubind viaţa şi lupta, să rămîie străin de arpegiile naturii: iată, tot într-un catren şi jumătate, exprimă cu originalitate acest sentiment : Codrule, descînt frumos, / ţi-ai pus frunza tot pe dos, / de-mi vii vara să mă-nchin, /să mă lepăd de suspin.../De suspin m-oi lepăda / numai după moartea mea.
Uneori, din această înclinare către un umor caustic, ca-n Panorama mărului, de fapt parodie la Adam şi Eva, aflăm una din poemele cele mai izbutite din carte : Eva-sfioasă orhidee — / zvîrlea foc din imn de femeie. / O lebădă, o îndoială, / nedusă în Olimp la şcoală... (...) Eva geme-n sine, în gene, / Adam scuipa vînt din fenomene, cu acest final de umor cu efect sarcastic : „Femeia asta rupse cerul... / Bărbatul e moale
138
cărţi noi
ca fierul/Eva rîde-n iad, liniştită.., Şarpele are meningită. Pînă şi-n Panorama iubirii, adică-n plină desfăşurare a Cîntării cintărilor sale. autorul reia stigmatizarea misticismului, dar cu cită spumoasă ironie : Sfîntul intră-n mînăstire / cu un gînd de izbăvire / Sfîntă-n ramă, stă o maică / în arome de drăgaică. / Sfîntul stă perplex în strană, / şi se pierde în sutană. / Ea se uită-n rugăciune, / El, în gînd de prădăciune. Nu e o simplă-ntîmplare că şi aici ca şi-n alte poeme de mai largă respiraţie, I. Bănuţă apelează la metrul popular, acest metru absorbind şi redînd toate potentele vigurosului său talent : Floare de blestem în bluză — / patimă de andaluză / Floare de coral, de soare / unde-i fata din mă doare ?. Panorama nunţii are doar 8 versuri, dar ce substanţială e expresivitatea emotivităţii, în sensul că, prins în ritmul cîntării arzătoare, rapsodu-i conştient de jarul patirnei ce-l arde, şi-o cauterizează în plin rut : Fecioară, „Dă-mi ochii şi gura", / plînge în mine lepădătura. (...) Nuntă. Ieri Şi azi. Pîi/ne de mîine... / Sînt flămînd, femeie, ca un cîine. Jar poema ce-i urmează ilustrează şi mai bine stadiul bardului ajuns la zenitul imnului erotic, fără a-şi pierde causticitatea : Bărbatul murea încet între perne, — / sufletul umbla în cele eterne. / Femeia-1 pîndea, în umbră cum moare — / Să-i fure aurul din frămîntare. / El o punea-n genunchi să jure — / Ea chema iubirea dinspre pădure. /' Credinţa ca pîinea se isprăvise — /patima gemea-n obscure culise.
Cine dintre poeţii noştri a mai redat, cu o notă atît de particulară, viziunea atît de nouă a lunii : Luna blondă, răsfăţată / de din soare se îmbată / Credincioasă, mare, albă, / e şi seceră şi salbă / Salbă cînd o am cioplită, / Seceră cînd se mărită / Luna moare de culoare, de argint şi de candoare.
Care din poeţii tineri a descoperit atari asociaţii pentru a înălţa slavă iubirii: Nici nu ştii cînd te chem şi de unde / în roua ce-o adun pe răcoare, / să ţţ-o arunc, de sete, la picioare / să bei vis din slăvi mari şi rotunde.
Ca o suită simfonică a Cîntării cintărilor, cartea se-ncheie cu ăst acord de harfă, amestecat de satisfacţie şi amărăciune al eternului Tristan : Eu sînt bătrîn ca vremea. / Tu tînăr ca floarea. / Eu, greu ca un cărbune. / Tu — spumă-n lar-guri marea... / Eu, un abis, ca şoimul. / Tu — veşnică silfidă. / De chem în vid călăul, / nu vrea să mă ucidă. Dar, consecvent caracterului ideatic al poeziei, autorul îşi încheie volumul cu-o ars poetica, ple-dind pentru rigoare : Bate fierul cît e cald, / bate-n marea de smarald / Bate-n grîul din strămoşi, / bate-n ochii ei frumoşi. / Bate, făurare-n noi / bate-n aur şi noroi.
Subliniind atîtea reuşite, adaug însă că nu mă-mpac nicidecum cu ciclul : „Panorama culorilor".
Imbinînd diatriba contra dumne-zeirii cu madrigalul plin de frăgezime şi poeme de largă viziune (ca Panorama Efemeridelor, Panorama marelui iarmaroc, Panorama demonilor mei, Panorama Olimpului diavolului, Panorama timpului meu), acuzînd un registru extrem de variat, Ion Bănuţă ne oferă în acest op latura diversă a personalităţii sale artistice, reflectînd-o-n liedul pur, în satiră sau în postura de moralist al epocii sale. E un buchet multicolor de daruri şi potente, de trouvaiuri şi reuşite mergînd de la expresia inedită pînă la creaţia in limbă, tntr-un cuvînt, abordind teme, probleme dificile şi arzătoare, Bănuţă transformă materia lor ideatică şi afectivă în metalul durabil al unei poezii care se înscrie, prin vigoarea unică a accentului, prin împlinirile artistice, în cartea de aur a literaturii noastre.
cărţi noi
139
p. păcurarii
s. brut*an :
„originile politicii americane
ii *l
Actualitatea internaţională este încă insuficient oglindită în producţia noastră editorială. In orice caz, ceea ce poate găsi cititorul în librării este disproporţionat de puţin în raport cu intensa şi multilaterala activitate de politică externă a statului nostru şi în raport cu interesul publicului faţă de desfăşurarea complexă a relaţiilor internaţionale. Apariţia volumului „Originile politicii americane" de Silviu Brucan se înscrie, incontestabil, la activul realizărilor editoriale pe acest an.
Politica externă americană beneficiază de o copioasă bibliografie. In general, însă, preferinţele autorilor merg spre cercetarea aspectelor sale parţiale : politice sau economice, diplomatice sau militare, istorice sau ideologice etc. „Originile politicii americane" nu tratează insă un anumit aspect al ei, ci sistemul în ansamblu, considerat în procesualitatea sa. Cititorul este confruntat cu geneza şi evoluţia conţinutului, obiectivelor şi metodelor politicii externe a S.U.A. de la războiul de independenţă şi proclamarea republicii pînă la administraţia Kennedy inclusiv, apoi este introdus în interiorul complexului forţelor sociale şi al sistemului decizional care o determină, o elaborează şi o realizează. Această dublă modalitate de tratare, istorico-gene-lică şi sociologică, aleasă de autor, se ciivine subliniată, pentru că permite înţelegerea corectă a pro-
*) Ed. Ştiinţifică, 1968.
cesului de elaborare a politicii externe americane şi a dinamicii factorilor permanenţi şi accidentali, decisivi şi secundari, care acţionează asupra ei, în totalitatea şi în dinamica lor. Descifrarea funcţionării acestui sistem atît de complex, impune o analiză nuanţată, lipsită de clişee, a dialecticii relaţiilor dintre factorii economici, politici, militari, ideologici şi psihologici, în corelaţie cu mutaţiile din arena internaţională. „Produsele finite" ale politicii externe americane din fiecare etapă istorică sînt rezultante ale unui joc complicat de forţe şi interese, în care rolul decisiv îl deţine factorul economic, reprezentat de la începutul secolului nostru de marile monopoluri şi oligarhia financiară. Ele determină liniile sale fundamentale, pe o perspectivă de lungă durată, intervin in elaborarea soluţiilor practice datorită sudurii lor cu conducerea de stat, cu aparatul politic, militar şi diplomatic. Rolul lor decisiv se exercită însă printr-o reţea de medieri, al căror examen minuţios este indispensabil pentru înţelegerea contradicţiilor şi fluctuaţiilor politicii externe americane. Sistemul instituţional, opinia publică, coteriile politicianiste ş.a. intervin de asemenea în elaborarea ei, cu ponderi şi eficiente diferite şi variabile, astfel încît reducţiile simplificatoare sau schemele stereotipe şi abstracte, de tipul determinaţiei. univoce şi uniliniare „interesele economice monopoliste —• politica externă" sînt inoperante în cercetarea acestei teme. Pornind- de la aceste premize, autorul proiectează procesul de formare şi elaborare a politicii externe S.U.A. pe fundalul unei schiţe istorice, strîns selective, punclînd etapele cele mai semnificative (cu prevalarea epocii contemporane), urmată de analiza dinamicii forţelor sociale implicate în acest proces.
In decursul întregii sale Istorii, expansionismul a constituit axul director al politicii americane. Toate „doctrinele" care marchează evoluţia ei în decurs de aproape două secole — izolaţionismul, doctrina
140
cârti noi
Monroe, „politica vaselor de război" sau „a dolarului", doctrina „uşilor deschise", a „represaliilor masive" sau a „războiului rece" pînă la „Noua frontieră" a lui Kennedy — poartă invariabil amprenta „destinului" expansionist al imperialismului american. Deosebirile între ele rezidă mai mult în metodele şl formele folosite, în travestiurile lor ideologice, fără a altera fondul şi finalitatea lor.
In perioada care a urmat după războiul de independenţă, obiectivul principal al politicii externe americane era expansiunea în emisfera occidentală, transformarea ei treptată, sub paravanul izolaţionismului, într-o rezervaţie a SXJ.A. De la începutul secolului nostru şi ca urmare a primului război mondial, Statele Unite devin puterea dominantă a lumii capitalismului, anga-jîndu-se în afacerile internaţionale extracontinentale şi croindu-şi căi de expansiune în diverse părţi ale lumii. După Revoluţia din Octombrie politica expansionistă americană capătă în plus şi un puternic accent anticomunist, care devine un element constant al ei în epoca noastră..
Al doilea război mondial a adus Statelor Unite hegemonia politică, economică şi militară în cadrul sistemului capitalist. Pe arena internaţională s-au produs însă schimbări capitale. Lumea se scindase în două sisteme sociale, s-a constituit sistemul socialist, au apărut noi state independente pe ruinele vechiului sistem colonial, în desfăşurarea relaţiilor internaţionale acţionează un factor nou —■ contradicţia între capitalism şi socialism. Dinamica factorilor externi nu a rămas fără efecte asupra politicii am.eri cane, punîndu-şi amprenta nu numai asupra contradicţiilor din sinul forţelor interne, ci şi asupra curentelor de gîndire din opinia publică. Pierderea monopolului nuclear, avansul sovietic' în tehnica rachetelor intercontinentale şi în cercetarea spaţiului cosmic care au avut un efect spectaculos asupra americanului mijlociu, accentuarea tendinţelor centrifuge şi a fisurilor în
sistemul alianţelor construit de am.ericani, eşecul diverselor încercări de a-şi impune prin forţă dictatul politic şi economic, au slăbit poziţiile internaţionale ale S.U.A. şi au determinat o accentuare a orientării spre o politică mai suplă, mal realistă, în politica internaţională.
Această orientare, pe care autorul o defineşte „imperialism pragmatic" (in opoziţie cu orientarea conservatoare, denumită „imperialism mesianic") a caracterizat politica externă a administraţiei . Kennedy şi este reprezentată azi prin Fulbright, Mansfield, Morse, Waller Lippman, Kennan, ş.a. manifestîndu-se mai ales în chestiunea agresiunii din Vietnam şi a relaţiilor Est-Vest. Ea reprezintă efortul aripei liberale de a adapta conţinutul expansionist al imperialismului american la noile realităţi ale lumii contemporane. Căutarea unei ieşiri onorabile din impasul imobilismului împletită cu invarianta fondului expansionist constituie însă şi limitele liberalismului american.
Capitolele consacrate sinuozităţii şi contradicţiilor politicii externe a SUA din perioada postbelică, susţinute de o informaţie solidă, redau cu abundenţă confruntările de opinii în diferite probleme, fiind punctate de comentarii de o bună calitate publicistică.
Analiza sociologică din părţile II, III şi. IV ale lucră'ii cuprinde, după cum s-a spus, fatalitatea factorilor care intervin în procesul elaborării politicii externe americane. Autorul procedeeiă nu numai la ierarhizări şi delimitări, urmărind inter-relaţiile dintre aceşti factori în dinamica lor, — ca de ex. în capitolele privind partidele politice şi ideologia lor, — ci analizează pe fiecare în parte, punînd în lumină dialectica mecanismului interior al fiecăruia. Acest procedeu permite înţelegerea corectă a unor fenomene, care la o privire superficială pot părea ciudate sau chiar para-d.oxale.
Exercitînd rolul decisiv în determinarea politicii externe, marile monopoluri şi oligarhia financiară
cărţi noi
141
nu acţionează întotdeauna ca un monolit. La un examen mai atent — şi în privinţa aceasta autorul aduce date interesante — în sinul lor pot fi identificate interese economice diferite şi chiar divergente, care au avut drept urmare diferenţieri în poziţii politice (ca de ex. în problema relaţiilor Est-Vest). Mobilul de fond, care determină orientarea cercurilor marelui capital, este desigur profitul monopolist. Dar nu este unicul mobil. In acţiunile lor politice intervin cu ponderi importante şi alte considerente : militare, ideologice, psihologice, etc. care se reflectă şi asupra deciziilor in problemele internaţionale. Monolitismul monopolurilor este însă complet în chestiunile fundamentale ale stabilităţii dominaţiei lor pe plan social-politic general.
Monopolurile nu exercită direct prerogativele politicii externe, ci prin intermediul sistemului instituţional. Instituţiile, chiar dacă sînt conduse de împuterniciţii direcţi ai marelui capitol, au tendinţa, în anumite limite, de a manifesta autonomie faţă de comanditarii lor, „chiar în interesul cauzei", cum spune autorul. Prevalîndu-se de a reprezenta „interesul general", instituţiile politice nu urmează şi nu pot urma invariabil şi docil politica oligarhiei financiare-industriale. Această autonomie se manifestă şi în virtutea prerogativelor întinse de care dispune preşedintele ca şef al administraţiei. Conflictele dintre monopoluri şi Casa Albă sub administraţiile lui Franklin Roosevelt şi Kennedy, de exemplu, ilustrează elocvent acest fenomen contradictoriu, a cărui analiză ne dă cheia pentru înţelegerea fluctuaţiilor politicii externe americane.
Sistemul instituţional este supus unui joc complicat de influenţe exercitate de diverse grupuri de interese politicianiste locale ale celor două partide, între care se produc adesea interferenţe şi alianţe dintre cele mai neaşteptate, precum şl de o serie de factori secundari, ca : sindicatele, mişcarea antisegregaţio-nistă a negrilor, universităţile, bisericile. Ponderea lor este variabilă
în influenţarea politicii externe şi acţiunea adesea limitată. Ei sînt însă luaţi în consideraţie de către centrele de decizie, datorită forţei potenţiale pe care o reprezintă.
Modelarea opiniei publice în spiritul adeziunii la politica lor externă este o veche şi permanentă preocupare a cercurilor conducătoare americane. Radioul, presa, televiziunea aparţin monopolurilor şi uriaşul aparat de mass-media desfăşoară zilnic o acţiune asiduă de influenţare ideologică a populaţiei, căutînd să adapteze modul de a gîndi al americanului mijlociu la necesităţile politicii oficiale, culti-vînd în acelaşi scop mituri ideologice, precum : mitul superiorităţii americane, mitul anticomunismului, al sensului defensiv şi paşnic al politicii pactelor militare (împotriva „conspiraţiei comuniste") etc. Diversele investigaţii şi sondaje sociologice demonstrează însă că opinia publică americană nu este complet controlată şi nivelată de mass-media ; reacţiile vehemente împotriva agresiunii din Vietnam, de exemplu, confirmă că politica oficială întîm-pină o ostilitate viguroasă în sinul unor pături largi. Iar presa, radioul şi televiziunea reflectă, de regulă, aceste reacţii. Desigur nu prin grija păstrării blazonului „obiectivitătii" sau „independenţei" se explică prezenţa, de atîtea ori concomitentă, pe ecranele albastre sau în coloanele presei a unor poziţii politice diametral opuse într-o problemă sau alta. Aparţinînd monopolurilor, mass-media lucrează pentru „piaţă", şi „marfa" lor trebuie să vină în întîmpinarea „gusturilor" celor mai variate straturi ale „marelui public american". Pînă la un punct. Cînd sînt puse în discuţie bazele sistemului social însuşi, „obiectivitatea" şi „independenţa" tuturor organelor de mass-media sînt suspendate.
Dinamica factorilor externi şi implicaţiile lor asupra politicii americane sînt mult mai convingător şi mai plastic tratate în schiţa istorică, decît în capitolul destinat analizei sociologice. Ar fi fost, desigur, interesant  de  urmărit  mai îndea-
142
cărţi noi
proape reacţiile americane la mişcările de eliberare şi independenţă naţională în America Latină, Asia şi Africa. In comparaţie cu alte capitole, această parte a lucrării este mai sumară sub raportul informaţiei şi al interpretării.
Mecanismul centrelor decizionale oferă cititorului imaginea funcţionării diverselor compartimente ; departamentul de stat, Pentagonul, C.I.A., misiunea permanentă la ONU, Consiliul Securităţii Naţionale şi, desigur, preşedintele. Amănuntele cu privire la modificările aduse de Kennedy în funcţionarea centrelor decizionale, din care politica
externă iese sub forma de „produs finit", — sînt elocvente nu numai pentru înţelegerea unor mutaţii semnificative din interiorul lor, dar aruncă o lumină şi asupra evoluţiei din perioada următoare.
„Originile politicii americane" se înscrie la activul autorului, care de altfel, nu e la prima sa carte in domeniul politicii internaţionale, prin faptul că a izbutit să prezinte un fenomen atît de complex cum e politica externă americană din-tr-un unghi mai puţin folosit şi într-o interpretare vie, în spiritul bunelor tradiţii ale publicisticii marxiste.
veronica porambacu
modest morariii : „povestire cu
fantome" *)
Un debut ? Aparent, editorial, da. Pe de o parte, însă, presa literară ni 1-a făcut sporadic cunoscut pe Modest Morariu, pe de alta, poemele adunate în volum trădează maturitatea unui om de cultură care nu s-a grăbit să se profesionalizeze liric. Dar să trecem de elogiile introductive, de care poetul nu are nevoie, şi să-i deschidem cartea.
Pe Modest Morariu îl ştiam în special ca un spirit critic subtil, disociativ, analitic, ca un familiar al literaturii franceze, din care ne-a şi oferit tălmăciri de proză şi versuri. Nimic comun însă între poe-
») E.P.I., 1967.
zia criticilor, purtînd de multe ori amprenta unui rafinament şi a unei intelectualizări extreme a senzaţiilor, şi liricul nostru. Titlul lui Modest Morariu, „Povestire cu fantome" e realmente o precauţie luată din modestie neostentativă (calamburul e involuntar). „Epica" lipseşte cu totul clin această culegere, deschisă printr-o suită de versuri de dragoste. O dragoste a cărei „dialectică ascunsă", cum sună un titlu, ar fi risipirea jurămintelor de eternitate a sentimentelor, în cuvinte care „nu mai pot spune nimic". Dragostea juvenilă, intensă („Totul era surîsul tău" ; „Ne iubim, ne iubim. / Toată viaţa vom sta cuibăriţi în liniştea noastră"), se desfăşoară pe fundalul marin : „Mai stăruie în patul răvăşit / un miros crud de alge". Un fundal care e parcă în acelaşi timp matricea în-tregei existenţe : „oceanul primordial / spărgînd de stînci cuvinte ne-nţelese /' ce-ar putea fi ale noastre". Timiditatea unei patimi autentice îşi găseşte una din cele mai fericite şi închegate expresii în „Plimbare" : „Era un vînt care înnebunea frunzele, / şi paşii noştri răsunînd pe caldarîm... Aş vrea... mi-ai spus şi te-ai oprit / în gîndul tău neterminat. / Aş vrea... am repetat într-un tîrziu / privind la umbrele care dansau pe faţa ta... / Şi iarăşi paşii răsunînd pe caldarîm / şi vîntul care înnebunea frunzele".
cărţi noi
143
Obsesia imposibilităţii duratei unor senzaţii, unor intensităţi, îl urmăreşte pe poet, de aceea : „Ascultă-mă; — Poate că-i mai bine să murim tineri / cu toate visele intacte..." Pe măsură ce trece timpul, cuvintele de dragoste „nu mai pot spune nimic", şi „nimeni nu vede cum devenim fantome". De aici, titlul volumului, care subsumează acel „joc copilăros şi grav" pe ţărmul mării, unde profilul iubitei se desenează în nisip, spre a fi dăruit apei, într-un „sfîrşit de vacanţă" în care poetul scrie „secunde şi cercuri de nisip", îngenunchiat lîngă iubită, în timp ce „marea îşi scrie secundele în valuri" şi „un fir de păr ţi-a albit pe tîmplă / sub ochii mei". Indiferent cînd se întîlnesc iubiţii, ei au intuiţia anotimpului următor care îi va face să se risipească. Cum versul salvează de la dispariţie efemerul, „Momentul de toamnă" apare aidoma unui chihlimbar care închide în el pentru veşnicie, emoţia de o clipă : „Ah ! şi-o să vină iarna ! — spuneai — „O libelulă ruginie vibra în jurul tău / şi vîntul ameţea uscatele ierburi".
Oricît s-ar căuta „afinităţile elective" ale lui Modest Morariu în zona Iui Pierre Jean Jouve şi Valery Lar-baud, din care şi include cîteva poeme tălmăcite în volum, citindu-i versurile, îmi vine uneori in minte o transparenţă rilkeană, evanescentă (minus muzicalitatea transcripţiei) : „Toate s-au dus spre nu ştiu unde / ca un banc auriu de ţipari". Uneori, rar, se întîlnesc, în altă gamă ecouri din „Cîntarea Cîn-tărilor" : „Ti-am fiert trupul în leşie / şi sîriii ţi. i-am ars cu fierul roşu, / să piară urma altor mîini... • / Vino, iubita mea, pură / în aşternutul regelui tău". Totul se petrece în lirica erotică a lui Modest Morariu la timpul trecut sau viitor : „într-o zi ai să pui la ureche / un ghioc de scoică fumurie, /' ai s-asculţi visătoare, şi-n şoaptă / vei spune : „Eram fericită." într-un singur caz, al autodescoperirii, se foloseşte prezentul, şi-atunci, însă, infuzat de o fină ironie : „închis între patru pereţi, / robinzonez, r/s mă descopăr pe mine însumi /, cu uimirea   exploratorului   naiv / care
căutînd drumul spre Indii / s-a pomenit în America". Ironia se insinuează şi în „Romanţă" : „în fiecare zi sînt erou / în fiecare seară mă întorc erou / şi nimeni nu m-aşteaptă cu lauri..." ; în „De-a poliţiştii şi de-a hoţii" („Cîţiva sînt totdeauna poliţişti. / Cîţiva sînt totdeauna hoţii / Hoţii fură luna şi-o ascund. / Poliţiştii caută hoţii, caută luna, / prind hoţii şi lipesc luna iar pe cer"), şi în delicioasa „Pe o rivieră", în care poetului îi place să simuleze, ca un bun actor, maniera poeziei prozaice, despletite, interminabile : „Sînt cei care se plictisesc şi vînd mărunţişuri / Sînt cei care se plictisesc şi cîntă la pian / Sînt cei care se plictisesc şi fac copii / Sînt cei care se plictisesc şi fac războaie... /' / Sînt cei care se-mbată cu apă chioară slăvind / Sînt cei care... sînt cei care..."
Al doilea ciclu, al cărui titlu e din nou voit prozaic : „Puncte de vedere", confirmă obsesiile poetului. Departe, pe mare, adormit „pe valuri cu faţa în jos", el simte cum se va „preface în lumini în adînc", dăruindu-şi ochii pescăruşilor. Timpul schimbă într-atît omul, încît acestuia îi vine greu să se recunoască : „Sînt aici 1 Sînt aici ! îmi strig la ureche / şi cu urechea pîlnie mă ascult, / cu mîinile întinse pornesc izbindu-mă de mobile. / Sînt aici î Sînt aici ! — Dar unde sînt de fapt ? / Şi cine mă strigă ?" Ironia, amară în „Cîinii vagabonzi", se apropie de sarcasm în „Căderea lui Icar", „Fatalitate", „Meditaţie des-prei chei", „Reţetă pentru turnul Babei", „Nobila artă a războaielor", nu şi în „Soldaţii", care cheamă fericit în amintire atmosfera din rim-baldianul „Le dormeur du val". Sarcasticul poate deveni însă imnic, atunci cînd înalţă elogiul constructorului, într-unui din cele mai frumoase poeme ale volumului, Zidarul : „Sînt bătrîn ca primul, gînd al omenirii. / Viaţa mea începe o dată cu piatra urnită din loc / şi pusă drept stavilă furtunii... / / Am fost salahor şi-am lucrat zi şi noapte / la toate cele şapte minuni din lumea veche : am înălţat castele pe Loara,   cetăţi   voevodale   în Mol-
144
cărţi noi
dova... ; m-am legănat eu păsările călătoare / pe schela mastodonţilor moderni / cu măruntaie de oţel şi sticlă". Dacă acest poem lasă să se întrevadă o apropiere de sensibilitatea lui Victor Felea (din „Omul contemporan"). „Arta poetică" a lui Modest Morariu ne duce cu gîndul la pictorul liric, de un rafinament voit naiv care e Petre Stoica. Ceea
ce îl deosebeşte de primul, e sentimentul tragicului, mai acut în versurile poetului transilvan în care mulţi au văzut exclusiv profilul unui împăcat cu sine, iar de cel de al doilea, îl desparte o nostalgie a distanţelor, străină de concretul, de gustul palpării fiecărui detaliu, conturat, fie şi la modul halucinat. în versurile lui Petre Stoica.
florenţa albu
ion
crînguleanu ; „emoţii la trapez" *)
„Am sărit la cuvinte... / le-am rupt cum îmi veneau la indemină, / le-am jrămîntat, le-am ros unul pe altul I şi-am poruncit să devină poeme. I Cum merg condamnaţii la moarte I păşeau ele in pagini, unele răcnind, altele mute... ' Cartea mea umbla prin natură; ca o epidemie de dragoste şi poeme..."
Poezia lui Ion Cringuleanu nu cunoaşte pauzele, punctele de suspensie, vocea coborîtă sau tăcerea. Dragostea, existenţa, emoţiile, uimirile şi spaimele sini sentimente active : bintuie, macină, incendiază, viscolesc.
Temperamental, poetul a rămas la vîrsta adolescenţei, juvenilă, a primelor poezii. De aici frusteţea versului, sinceritatea brutală, prospeţimea abruptă ; de-aici reuşitele şi nereuşitele acestor „Emoţii la trapez". O însemnată parte din volum — care mi se pare că îi dă nota
*) Ed. Tineretului. 1867
de inedit şi valoarea — o formează poezii ca : „In hohot", „Furnicile", „Balul viermilor", „Peisaj cu ouă". „Griul copt", ..Materie", etc. Puterea de fecundaţie, de regenerare, creşterea monstruoasă, vitalitatea oarbă, grăbită — o foame formidabilă într-un univers în perpetuă geneză; seminţele, ouăle de păsări, broaştele, copacii, scroafele, viermii, iarba, cresc, se întrepătrund, devoră. Versurile se aglomerează, ţipă, se îmbulzesc, se îngăduie, poetul încearcă o scîrbă şi o voluptate cumplită, cuvintele sînt înţesate, suprapuse, gem in enumerare; efectul este copleşitor !
„Sămînţa umflă pămîntul I Şi-l cară în umeri, spre lume"; „Fierb tulburi bălţile de viaţă, / parcă-s cazane uitate de-o spălătoreasă pe focuri" ; furnicile „murind se-nmulţesc şi copleşesc trăind. I gonite de efort şi demnitate" ; „Muncesc în cimitirul de pe coastă viermii; / unii din ei, mincînd. transpiră, i se obosesc de bine şi de prea adine. / Şi se muncesc. Umplu de viaţă umerii şi fruntea I cu guri viclene fără ochi şi minte..." I ! — „Şi noaptea se face o-dincă mereu, j ca o mocirlă caldă" Această lume în care „Zac ouăle năuce de plăcere I Şi se clocesc vecine, se-nvîrt la soare, alb... / Crapă de ură şi de moarte ouăle-n luncă ' Şi se întrec să aibă glas şi doruri..." „Pe-un viscol de iulie sfinl pe-o căldură de pline... / Aspră-i dragostea"... In această dezlănţuire de dragoste, de doruri şi moarte, în această bîntuire de sete şi secetă, „planeta se-nvirte de viscol". Şi viscolul acesta e mai mult încă. e mişcarea însăşi a materiei vii. a existenţei, a grabei bezmetice.
cărţi noi
145
Superlativele sînt fabuloase, există o gigantomanie a lucrului mărunt, o ridicare la puterea uriaşă a vieţii.
Faţă de volumele anterioare, în care Ion Crînguleanu excela ci poet. al dragostei, volumul de-acum aduce acelaşi sentiment dar într-o nouă ipostază; fără să filozofeze, poezia lui lasă să sune în adîncuri întrebări, nelinişti.
De obicei în faţa unui nou volum se impun comparaţiile, bilanţul unor etape. Faţă de volumele anterioare, Ion Crînguleanu înscrie cu „Emoţiile la trapez", în ciuda inegalităţilor, reuşitele unei maturizări, ale unei definiri a substanţei poetice. De această nouă vîrstă poetică ţin poezii ca „Focuri în copaci", „Emoţii la trapez", „Scara mîniei". sau „Balul viermilor" — pentru a nu enumera decît cîteva din poe-
ziile care dau greutate acestui volum.. Şi dacă mai sînt printre poemele citate şi poezii trădînd „duioasa încîntare de sine" — pentru a-l parafraza, — acestea sînt numai cîteva ţăndări din oglinda în care se contempla Narcis — poetul.
Ceea ce e demn de reţinut, par-curgînd recentul volum, este că odată cu maturitatea. Ion Crînguleanu nu se dezice, nu-şi trădează punctul de topire al sentimentelor în poezie, nu ajunge la un lirism sclerozat, în numele inţelepţirii; dimpotrivă, poemele îi poartă, amprenta. Şi poate că e greşit să urmărim întotdeauna în ce măsură cutare sau cutare poet şi-a depăşit vîrstele anterioare. Poate că uneori e foarte important să se urmărească şi în ce măsură poeţii îşi rămîn credincioşi continuind. adîncind, ceea ce vesteau începuturile.
Recenta carte a lui Ovidiu Ge-naru e un poem de mai mare întindere organizat pe îcleia exprimată în primul vers : „Nedeflorată e lumea în calea poetului". Titlul volumului („Nuduri") se tălmăceşte tot prin această aserţiune şi autorul îşi conduce lectorul, pe parcursul celor aproape optzeci de pagini de notaţii lirice, pentru a-şi demonstra afirmaţia. Nuditatea virgină a lumii va fi fecundată de sensibilitatea poetului şi convertită într-o profuziune de imagini.
Poezie intelectuali stă şi livrescă, poemul lui  Ovidiu  Genaru ne in-
*) E.PX., 1968.
troduce într-un univers de simboluri, unele comunicabile, altele obscure dar nu mai puţin învestite cu aura transfiguratoare a verbului poetic : ..Toţi mieii pămîntului să cheme Floriile / virginele mari să atingă fruntea Bătrînului. / Căci a auzit în căile lui de noapte / Cum rodea în piatra cetăţii sperma luceafărului". Simbolică este şi invocarea unor zeităţi din mitologia feniciană şi getică (Astarteea şi Gebeleizis) lîngă Afrodita şi Dochia şi tot simbolică citarea ca motto pe*'"prima pagină a volumului a unui fragment dintr-un poem sumerian. Vădind gustul autorului pentru insolit, vocabularul poemului abundă de cuvinte şi expresii ca : pubertate, hormoni, cor de virgine, genunchi puberi, sini ce încolţesc pe torsuri etc... Semnificaţia lor este însă pur alegorică, subsumată metaforei pe care-o reprezintă titlul.
Ceea ce se cuvine a fi relevat, în această carte de început, este imagistica ei bogată, sugestivă si frustă, vehiculată de cadenţele versului alb, care departe de a cădea în groapa comună a poncifelor. comunică vibraţia unui ritm interior. Eleganţa şi  muzicalitatea  versului  sînt rare
146
cărţi noi
ori accidentate ele sonorităţi apoetice ca în versul : „Şi clacă roua ar striga ca păunii" (s.n.).
Poemul „Nuduri" transcrie un monolog al poetului aflat în faţa lumii şi a misterelor existenţei. în care elementele şi miturile se întrepătrund şi djn care poetul, în susţinerea tezei enunţate, ar dori să extragă noi valori, valorile proprii ale meditaţiei sale. Undeva, pe la începutul poemului, autorul face o mărturisire în acest sens : «Fie ochiul tău mare cît triunghiul trinităţii, / spune-mi ceva ce-auzi numai tu». Rostirea unui atare desi-derat nu rămîne fără acoperire, pentru că Ovidiu Genaru izbuteşte să ne înfăţişeze, în tropii care alcătuiesc cartea sa de debut, acel «ce-auzi numai tu". în consecinţă, poetul denunţă „cuminţenia şi, dogma" ca pe un „şes anost", strein de orice revelaţie : „Sufletul pe margini de prăpastie stătea / în acea ţară pierdută / iar acum propunerea unui şes anost / cuminţenia şi dogma. " In aceeaşi ordine de idei se exprimă opţiunea pentru „fecioria căilor", singura care poate duce la fecundare, la „proliferarea celulelor tinere" ale artei,' acolo „unde sufletul atinge marii bulbi de taină ai lumii". Poate că în versul citat mai sus se simte un ecou din poe-
zia lui Lucian Biaga : „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" (vezi poezia cu acelaşi titlu din „Poemele luminii").
Una din calităţile verbului poetic a lui Genaru, se dovedeşte a fi modul în care sînt sudate imaginile, pe parcursul întregului poem, şi, în general, refuzul prozaismelor şi al oaselor moarte. Pentru că „Nuduri" e un montaj de imagini, melopee monocordă ca sunet dar cuceritoare prin sugestie şi prospeţime. în arborescenta acestor imagini cititorul descoperă sensuri şi mărturisiri grăitoare : «Lamentarea e la-ndemîna ' oricărui însingurat. / Ci numai locul să-1 afli unde să laşi / cu mîna ta o urmă. o amforă. / să nu se vadă că nu te-ai potrivit, / să nu rămînă locul gol".
Stăpîn pe limbajul metaforic, autorul fuge de relatare şi descripţie, de contemplarea idilică şi pastelistă, preferind imaginea explozivă, blitz-ul. Stufos şi abscons, mobilat cu mituri şi apelative livreşti, poemul are totuşi unitate şi tonul lui de oracol nu lunecă niciodată în discursivitate didactică. E tonul primelor vîrste ale poeziei, cînd poetul era sacerdot, vrăjitor şi profet, marele iniţiat, deţinător al tuturor tainelor firii.
h. zalis
corneliu şteîanache: „cercul tie ochi" *)
Prozele lui vădesc o certă titor modern :
Corneliu Ştefănachc înzestrare de poves-aceea  de  a ordona
*) E.P.L. 1968
lumea după norme proprii, dar care nu rămin de fel străine de realitatea noastră, de pulsaţia spirituală a acestei epoci efervescente.
Autorul, tînăr de ani, a asimilat mai exact şi mai adine decît alţi confraţi ai generaţiei sale, o tehnică a relatării care fără a ieşi din sfera unor situaţii curente, suprapune existenţei diurne planuri de irealitate. Rezultă, artistic vorbind, o multi-dimensionalitate temporală pe care Corneliu Ştejanache o ştie exploata pentru a ne face evidente fapte de viaţă foarte obişnuite şi totuşi mereu revelatoare.
Cea mai izbutită nuvelă, „Insectele", evocă atîtea implicaţii existenţiale — teama de singurătate, compromisul  şi  laşitatea   în dragoste,
cărţi noi
147
nevoia de puritate şî violenţa posesivă, încît e de discutat nu atît textul in sine — valoros, cum am spus — cît expresivitatea lui, puterea lui de a declanşa asociativ un întreg fascicol de impresii obsedante. Tonul neutru, perfect abstract al autorului, furat de întîm-plarea ce apropie pe un vag şantier un arheolog de un medic şi de nevasta acestuia ar putea deruta. De fapt, C. Ştefanache este o foarte sensibilă şi acută prezenţă, estompată e drept, care se descoperă şi pe rînd se ascunde în dosul admirabilei discrepanţe create între linearitatea expunerii şi temperatura ridicată a stării personajului povestitor, neînstare să-şi biruie timiditatea şi să dea glas afectelor sale. Viciul acestuia se complică de îndată ce nu întîrzie să apară prilejurile favorabile confesiunii dar şi actelor categorice. Arheologul nu îndrăzneşte să-l înfrunte pe doctor pentru a-şi apropia femeia, deşi aceasta i-ar fi fost misiunea omenească, ţinînd seama că în faza bo-varică în care se află. soţia doctorului aspiră spre aventură ca fluturele spre lumină.
Proza e pînă la un punct terestră, obiectivă (cum nu sînt celelalte, mai invadate de hieratic). Numai că buna tehnică de inserţie a detaliului cotidian într-un circuit de poezie şi dramă existenţială permite povestitorului să coboare in adîncul sufletesc şi să-l caracterizeze prin dilatarea spaţiului observat. Incit, ceea ce desluşim pînă la urmă, iese din zona măruntă a inciden-1ului conjugal pentru a ne vorbi de distanţarea morală şi alienarea subiectivităţii. „Insectele" mărturisesc un promiţător dozaj al accentelor şi siguranţă in filtrarea semnificaţiei lor ireductibile.
Atrofierea şi exacerbarea umanului observate într-un moment cînd frontul se clatină, iar dezertarea unor combatanţi i-ar mai salva („Cercul de ochi") face pendant cu o altă proză, „Viaţa pe cartele", ce-şi plasează fascicolul investigator în atmosfera „de-acasă", din spatele frontului, cu micile şi marile ei tragedii, cu sugrumarea aspiraţiilor celor mai modeste şi curmarea bru-
tală a copilăriei, pentru a reveni la suprafaţa prezentului, în împrejurări ce vestesc începutul unor noi destine. Atît prima cît şi a doua povestire evocă in condiţiile războiului sîngerosul masacru al valorilor recunoscute şi permit, dincolo de unele obscurităţi, depistarea sensurilor grave ale mărturiei implicate în pagini. Suferă aici coerenţa de ansamblu, poate şi fiindcă prozatorul nu stăpîneşte deplin (mai exact nu stăpînea la acea dată) meşteşugul corelării episoadelor, al trecerii de la istorisirea „albă" la tensiunea interioară  a situaţiilor-limită.
Nuvelele, din secţiunea mijlocie a volumului (mă refer la „Lebăda neagră" şi „Imposibila moarte a timpului"), familiarizează mai deplin cititorul cu registrul de preocupări şi de mijloace sugestive al tînărului autor. Examenul lecturii, să remarcăm făţiş, este trecut cu succes. Corneliu Ştefanache este la începutul drumului însă prozele lui, urmărite în coloanele revistei „Cronica" ne-au edificat asupra potenţialului său epic. Literatura pe care o face poate fi tributară încă unor terne de largă circulaţie (amintirea războiului, ravagiile lui. răsucirile şi răvăşirile sufleteşti cauzate de carierism şi imoralitate, etc.) însă ceea ce e de pe acum foarte personal ţine de maniera interpretării şi descrierii lor, de intensitatea epuizării semnificaţiilor pe care le implică. S-ar părea că prozatorului ieşean literatura de sentiment îi repugnă prin vulgaritate, cea de idei prin pedanterie — iar cea morală, de strict ecou etic, — prin uscăciune. Nu-i rămîne, ca alternativă, decît fuzionarea acestor tendinţe în structuri epice ferite de oboseala gustului fotografic.
Cînd e prea „concret", prea legat de accidental, relatînd, înlîmplări din cîrciumi şi comportamente subumane din mediul familiar sau profesional, scriitorul se găseşte în situaţia paradoxală de a nu şti cum să manevreze. Narator al concretului, C. Ştefanache are toate resursele necesare pentru a evita închistarea imaginaţiei. Ceea ce i s-ar mai cere implică un spor de supleţe în utilizarea planurilor, cu tranziţii
148
cărţi noi
imperceptibile de la dinamic la static, de la compact la difuz. Nuda descripţie a trăitului, fie ea din unghiul cel mai sincronic cu putinţă, nu pare să genereze automat autenticitatea.
Validitatea procedeului trebuie, negreşit. întemeiată pe o finalitate.
Altminteri metamorfozele iubirii, crizele de concupiscenţă sau trădările riscă să acrediteze părerea că rest ring fatal orizontul artei şi îl condamnă la superficialitate. Contingentul este esenţial numai aliat cu o funcţie endoscopică, de sondare a tumultului lăuntric.
in. petrişor
B
romul munteanu: „noul roman francez" *)
Fenomen literar al epocii noastre Noul Roman Francez o slîrnit atîtea discuţii şi controverse în lumea criticilor şi teoreticienilor artei, încît în acest context general încercarea, după cum el însuşi o spune, a lui Romul Munteanu de a alcătui „o hartă a acestui gen de roman" (în care să pună în lumină particularităţile tuturor autorilor, animaţi de o febrilă căutare şi dorinţă de sincronizare a prozei cu celelalte modalităţi de investigare şi cunoaştere a epocii noastre) pare extrem de binevenită. Este de altfel, la noi. prima lucrare de anvergură care se ocupă de acest fenomen.
In partea întiia a cărţii, intitulată „De la roman la Anti-roman", se face o scurtă incursiune prin diversele teze ale unor critici şi teoreticieni ai romanului, teorii în care se afirmă că proza gen reportaj nu ar mai corespunde epocii noastre (A. Doblin — Der Bau des epischen Werkes) pentru că naraţiunea duce la false ierarhizări    axiologice iar
*) E.P.L.U., 1967
descrierea la distrugerea semnifica -ţiei interioare a or dinei epice (G. Lufcaes — Probleme des Realismus) şi că filosofia lui Bergson şi psihanaliza freudiană canalizează romanul spre investigarea unor noi zone ale existenţei. Pe baza acestor obser-i'aţiî se justifică criza „romanului cu personaje care fac concurenţă stării civile" şi începutul unui nou gen în care autorul pare preocupai numai şi numai de căutarea aşa zisului fenomen originar care stă la baza lucrurilor. Astfel se explică convertirea romanului, de către scriitorii acestei şcoli, într-o descriere fenomenologică a realităţii, descriere in care descifrarea semnificaţiei revine, ciudat, nu scriitorului, ci cititorului. Aici, Romul Munteanu precizează că Noul Roman nu s-a definit niciodată prin adeziunea la criterii prestabilite, după cum nici nu s-a polarizat în jurul unui şef de şcoală care să-l fi programat într-un fel sau altul, neglijînd însă să tragă şi concluzia acestui fapt, şi anume că rămînînd numai la descriere, acest soi de literatură eşuează totuşi în perspectivă fenomenologică. Cititorul, parcurgînd descrierea, va spune la urină mai nesatisfăcut şi mai curios ca la începui : ei şi ? — Or, e firesc să spună aşa. întrucit în procesul total de cunoaştere fenomenologică, descrierea alcătuieşte doar fundalul pe care va opera in continuare reflexia transcendentală, act care trebuie efectuat neavărat tot de cel ce face şi descrierea. Men-ţinîndu-ne însă totuşi în limitele paralelismului cu fenomenologia, să urmărim mai departe prezentarea.
In capitolul doi al cărţii, autorul trece la prezentarea propriu zisă a reprezentanţilor acestui Nou Roman subliniindu-i-se   fiecăruia specificul
cărţi noi
149
şi contribuţia in realizarea noii literaturi.
Romanul lui Robbe Grillet este prezentat ca romanul unei lumi criptice, al unei lumi labirint. în care scriitorul nu face altceva decît să arate, prin descrierea fenomenologică a unui univers reifical. că lumea este un labirint, la. a cărui des-criptizare cititorul este invitat să participe total. Interesantă este remarca făcută aici de R. Munteanu. că la acest scriitor lucrurile înainte de a fi ceva sau cumva (so-seinj. „sînt pur şi simplu" adică „există — acolo" (da-sein) în lumea in care eroul nostru le face, prin interferenţa cu ele, să fie ceea ce sînt. adică lucruri cu semnificaţie.
Nathalie Sarraute este considerată ca teoreticiana şî creatoarea „dinamicii noului roman", persoana care (vorba lui Sartre) literaturizează, ceea ce Heidegger făcuse în filozofie, tendinţa insului spre anonimat, importanţa dedesubturilor aparenţei pe care le exteriorizează sub-conversaţia, şi care. atrăgînd atenţia omului asupra somnolenţei trăirilor lui neautentice printre obiectele ca-re-l înconjoară, subliniindu-i neau-tenticitatea — îşi realizează autenticitatea sa proprie.
Michel Bulor trece drept romancierul pentru care scopul propriei arte ar fi constituirea unei viziuni cinematografice asupra unei realităţi labirintice in care eroii trebuie înscrişi, pentru a se putea orienta, într-o orînduire oarecum simetrică a imaginilor simultan trăite de ei şi   în   care   romancierul   este ele-
mentul care mediază raportul dintre realitate şi cel ce o receptează printr-o triplă funcţie : aceea de denunţare, de explorare şi de adaptare. Celelalte variante ale Noului Roman sînt prezentate de Romul Munteanu ca tinzînd fiecare să alcătuiască fenomenologic măcar o parte din tot procesul cunoaşterii. Astfel Robert Pinget ne îmbie la o excursie prin Oniric, Claude Olier prin „La Mise en scene" încearcă să constituie un peisaj halucinant, iar Claude Simon creiază un mediu în care omul să-şi suporte destinul ca pe ceva exterior lui. Marguerite Duras insistă asupra imposibilităţii comunicării autentice dintre oameni şi asupra diverselor forme de manifestare a alienării omului contemporan.
In totalitatea lor însă. fie că se ocupă de enigma suprafeţelor existenţiale, fie de raportul dintre aparenţă şi infrarealitate. de mobilitatea unui univers imaginar, de cunoaşterea şi ordonarea unei lumi labirintice, scriitorii acestui val, conchide Romul Munteanu. furnizează un bogat material pentru o serie de aprinse polemici literare. Faptul însă că unii critici îl privesc salutar sau faptul că alţii, cum sînt Kleber Haedens şi Jean Berirand Barrere, îl repudiază ca pe ..o literatură primitivă plicticoasă şi banală", ne face să credem totuşi că el este încă un fenomen deschis şi că definitivarea lui se va face în funcţie de modul în care omul va simţi nevoia de a povesti şi de a asculta poveşti.
150
cărţi noi
„revista de istorie şi teorie literară44 tom 16
Paginile de început ale acestui număr sînt închinate aniversării a 50 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie.
într-un studiu de dimensiuni mai mari, „Literatura Revoluţiei şi re-voluţionarea literaturii", Mihai No-vicov urmăreşte ecourile istoricului eveniment în literatura rusă. Studiul, bazat pe o documentaţie largă, aduce în discuţie unele puncte de vedere inedite. Enunţăm doar cîteva. Referindu-se la curentele moderniste iscate în Rusia din ajunul Revoluţiei — aproape sincronic cu cele din apusul Europei —■ autorul evidenţiază „specificul" lor faţă de acestea din urmă. Autorul afirmă că, fireşte, şi în apusul Europei curentele moderniste au printre cauzele ivirii lor impulsuri de natură socială, dar aici „protestul social se sublima în căutarea unor idealuri artistice absolute". In Rusia coloratura lor politică, socială şi etică e de esenţă, de structură. în sensul acesta, „artisticul absolut" e asediat de contingent, de cerinţele realităţii imediate.
Interesantă e iarăşi demonstraţia autorului întru infirmarea unor păreri care susţin că, în sprijinul puterii sovietice proaspăt instaurate, ar fi fost numai scriitorii realişti, cei modernişti trecînd în tabăra adversă. Adevărul istoric ne îndeamnă spre altă concluzie. Unii scriitori realişti precum Bunin, Kuprin, Am-fitreatov, Kiriakov, Smeliov ş.a. au emigrat, pe cînd simboliştii de talia unor Blok, Briusov, Belîi, „aclamau dezlănţuirea forţelor populare" iar futuriştii „au trecut fără dizidente în tabăra revoluţiei". Departe de orice generalizare simplificatoare şi scheme deformante, studiul citat merită toată atenţia.
în spaţiul consacrat aniversării se înscrie şi cercetarea lui Teodor Vir-
go li ci : „Scriitorii Români şi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie". Studiul se constituie ca o sintetică trecere în revistă a scriitorilor români din epocă, în conştiinţa cărora au vibrat puternic ecourile crucialului eveniment. Cu toate opreliştile unei cenzuri foarte grijulii, glasurile multor scriitori români au izbutit să se facă auzite. Autorul citează un articol, publicat în Facla din 7 noiembrie 1919, în care poetul Adrian Maniu, referindu-se la modul denaturat în care ziarele burgheze relatau evoluţia evenimentelor, scria indignat că „numai minciuna are voie să fie ştire oficială asupra bolşevismului". Mai departe, Teodor Vîrgolici ne demonstrează prin exemple grăitoare că, „în perioada de după 1917, cînd lupta clasei muncitoare din România cunoaşte un nou şi puternic avînt revoluţionar, amplificat sub impulsul Revoluţiei din Octombrie, unii scriitori, de real prestigiu în epocă, au pledat cu pasiune pentru crearea unei literaturi care să oglindească şi să slujească nemijlocit viaţa şi aspiraţiile către o lume nouă a maselor muncitoare".
Sînt invocate, printre altele, mărturiile (care au salutat „cu încredere şi sinceritate" Revoluţia din Octombrie) ale unor scriitori precum Gala Galaction, Ion Pas, Octavian Goga, N. D. Cocea, Emil Isac. Autorul aminteste în partea finală a articolului şi de ecourile Revoluţiei în opere din domeniul beletristicei : Strada Lăpuşneanu de Mihail Sa-doveanu, întunecare de Cezar Pe-trescu, Flamura albă de George Mihai Zamfirescu, Hîrdăul lui Satan de Eugen Todie.
La capitolul Studii sumarul revistei ne prezintă Poezia lui Tudor Arghezi, de Şerban Cioculescu, un concis dar substanţial itinerar liric arghezian. Studiul ne reţine atenţia
151
revista revistelor din ţaţă
prin multe afirmaţii şi sugestii clarificatoare. Iată una din ele: autorul, după ce găseşte justificate temeiuri pentru orientarea primă a lui Arghezi în sensul unei poezii esenţial muzicale, cînd „importanţa pe care o acordă rimei şi fluidităţii în versificaţie" se află în centrul atenţiei poetului, afirmă că : „numai după douăzeci de ani ue încercări"... acesta „şi-a găsit accentul dur, aspru chiar, al maturităţii saie"... „Cu poemul său Belşug (1916) Tudor Arghezi şi-a găsit vocea, timbrul, accentul propriu, care îi disting de
înaintaşi şî-l eliberează de orice servitute lirică".
Tot la capitolul Studii întîlnim partea întîia din Problematica modernă a teatrului şi teatrul românesc aciuai de Maree! Duţă.
La rubrica Comemorări sînt înmă-nunchiate articolele : Luigi Pirandello de Michaela Şchiopu, Charles Baudelaire de Barbu Cioculescu, Petr Bezruc de Simona Popescu. Rubricile Documente, Note, Recenzii, Cronică împlinesc sumarul bogat şi variat al acestui număr.
TRAI AN STOICA
99
gazeta literară" nr. 802/l°6S
Alexandru Ivasiuc publică un articol excelent prin rigoarea meditaţiei, acuitatea analitică, subtil dialectică, şi adevărul sintezei despre „Universul prozei".
„...lumea artei este într-adevăr un univers, însă caracterul ei surprinzător vine din faptul că e o lume într-o lume, autonomă poate faţă de un strat al realului, dar unită în realul însuşi. Arta este în univers, numai valoarea artistică este relativ autonomă faţă de alte valori. Adică o anumită interpretare (sau unghi de interpretare a realului) e autonomă faţă de alte forme de interpretare ale aceluiaşi real unic, extrem de complex şi contradictoriu. Aici am o rezervă faţă de poziţia monadică a operei de artă. E adevărat că ea tinde spre totalitate, acum mai mult decît oricind, că sîntem obosiţi de cunoaşterea de părţi, de aspecte, detalii, ştim deja prea mult şi fărîmiţal şi resimţim nevoia sintezei, însă mi se pare că acest caracter, accentuat în prezent, decurge din aspectul fundamental al   întrebărilor pe care le punem"
(sublinierea noastră, fiind de total acord, cu această explicitare). „Înainte de a se constitui ca operă, arta e o cale de chestionare a realului, de exprimare a unei mirări interne,
0 necesitate de reinterpreîare a datelor experienţei şi. apoi e un mijloc de comunicare, de transmitere a unei informaţii. Deci are o dublă deschidere faţă de lume în originea şi finalitatea ei, care de altfel coexistă în chiar momentul creaţiei. Poate că nici o altă formă de cunoaştere nu e mai legată de postularea unui receptor căruia i te adresezi. Curiozitatea ştiinţifică se poate mai degrabă satisface prin sine însăşi decît expresia artistică, înainte de orice legătură cu umbra veşnic prezentă a „celuilalt" căruia
1 se comunică ceva, esenţial pentru amîndoi, dincolo de limitările ocupaţiilor zilnice, de varietatea experienţelor şi biografiilor, de mare diversitate, mai accentuată in societăţile evoluate decît în cele primitive, homeostatice. Pentru că, întocmai ca şi în alte activităţi umane, creaţia artistică e un mijloc de su-
revista revistelor din ţară
152
punere a individualului la general, a experienţei celei mai inefabile a creatorului la întrebările relevante ale altuia, individ sau colectivitate. De aceea există poate în fiecare operă ce merită acest nume un gest de umilinţă ce se manifestă prin postularea unei necesităţi interioare intrinseci structurii."
..Proza ca şi poezia au cu atît mai multă valoare cu cît înfrîng ar-bitrariul şi fac să crească necesitatea în lume". Subliniez şi această frază care exprimă un adevăr fundamental. „Ceea ce la un moment dat părea întîmplător, caz individual, o ipostază arbitrară, se transformă în lege. într-un fel de destin
care leagă pe creator de lume pe de o parte, de receptor pe de altă parte. De altfel e un adevăr recunoscut îndeobşte, că valoarea artistică e mare atunci cînd arta reflectă esenţial pe creator şi devine şi mai mare atunci cînd depăşeşte ego-ul individual şi îşi trage seva de la un supraego colectiv, al unei generaţii, al unui loc şi al unei istorii, pînă la supraegoul umanităţii. Universul prozei, ca să ne referim la el. merită acest nume cînd se reclamă de la depăşirea individualului nu prin totalitatea operei ci prin totalitatea timpului."
P. G.
„contemporanul" nr. 1118/1968
Implinindu-se trei ani de la săvîr-şirea din viaţă a lui George Căli-nescu, a cărui pierdere, de. neînlocuit, poporul nostru nu va înceta a o plînge, revista „Contemporanul" publică un fragment din discursul rostit de marele cărturar la intim-pinarea lui Tudor Arghezi în Academia Română (21 iunie 1955).
„Tudor Arghezi este cel mai mare poet contemporan, e unul din cei mai mari poeţi români, e un ce-niu. Statuile imense au nevoie de distanţă spre a fi văzute în tot sublimul lor contur. Tudor Arghezi a reînoit tematica poetică şi, spriji-nindu-se pe limba veche şi pe folclor, a creat un instrument artistic fără pereche, apt a cînta indignarea şi evlavia, noroiul şi azurul. Şi ceea ce este vrednic de reţinut, frumuseţea creată de el nu este impasibilă. Tudor Arghezi a scos muzică suavă din scrîşnirile robului şi colori somptuoase din mizeria lui :
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi Din muncegaiuri, bube şi noroi
Poeziile sale sînt întîiul document scris dintr-o perindare de generaţii care au suferit osînda trudei cu sapa şi cu plugul pentru huzurul stăpînului. sînt ieşite, cum se zice, din sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri
pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite.
In chip statornic şi după 23 August 1944, Tudor Arghezi, care a militat încă de mult pe frontul socialist, a păstrat în ceea ce e mai profund in lirica sa, polemica cu boierul, patronul, burghezul, cu acela care ţine bunurile lumii în mînă, răpindu-le de la cine le merită."
„Cine nu cunoaşte „Florile de mucegai" în care Tudor Arghezi a evocat. ca şi în proza din „Poarta Neagră" închisorile în care zac delicvenţi din cauza relei orînduiri sociale laolaltă cu osîndiţii pentru ideile lor înaintate... ?"
153
revista revistelor din ţară
„în proza polemică din „Bilete de papagal", in tablete şi romane scriitorul, cu o artă plastică inegalată. comparabilă cu a celor mai mari pamfletari universali precum Voltaire, Swift şi Eminescu, a veştejit prostia lumii burgheze, ipocrizia, parvenitismul, infatuarea, ignoran-tismul, grosolănia.. birocraţia, cu o imensă imaginaţie..."
„Toate marile secrete ale artei, cu o simplitate genială, cum e aceea a poeziei populare, sînt ştiute poetului, care a inoit vocabularul conferind cuvintelor valori de expresie noi. Cu aceste mijloace ne-a dat traducerile magistrale din fabulele lui La Fontaine şi ale lui Krălov."
G. P.
99
elet es i roda lom66 nr. 7/196ft
Ocupîndu-se de scriitorii de limbă maghiară din România, revista bu-dapestană „Elet es irodaîom" („Viaţă şi literatură") nr. 7, sub semnătura lui Jânos Kelemen, recenzează volumele „Felrejâro Salamon" („Sala-mon Rătăcitorul") de And ras Siito, „Orokosok" („Moştenitorii"), de Erik Majtenyi, „Szerelmunk havăban" („In luna dragostei noastre") de Gyuîa Szabo şi „A veges nap" („Ziua finită") de Attila Vâri. Cărţile au fost tipărite recent în limba maghiară, în R. S. România.
Sînt evidenţiate, în mod deosebit, calităţile volumului „Szeremunk havăban", despre autorul căruia recenzentul   notează,   printre   altele :
„Dialogurile izbutesc să caracterizeze, frazele sale sînt adeseori capadope-re ale monologurilor interioare : cre-iază atmosferă, sînt profetice. Umorul şi tragedia, extazul liric şi realismul cotidian sînt de nedespărţit în text".
în încheiere, referindu-se la un interviu acordat ziarului budapestan „Nepszabadsâg" („Libertatea poporului") de către Edgâr Balogh, recenzentul arată că nu a fost elaborat, încă,, un studiu complet care să analizeze, în ansamblul ei, literatura maghiară din România, lucrare în redactarea căreia îi va reveni o sarcină de seamă lui Edgâr Balogh.
L. DUNAJECZ
revista revistelor de peste hotare
154
99voprosî literaturi" nr. 2/1968
Confruntările de opinii in jurul metodelor de cercatare a fenomenelor literare nu se reduc numai la opoziţia între structuralişti şi non-structuralişti. Nuanţările apar in mod inevitabil între aceste două centre de polarizare, aducînd în dezbatere elemente susceptibile să contribuie la o extindere a problemelor in discuţie. Cercetarea tipologică nu e nouă în literatură. Abordînd-o în contextul discuţiilor de azi. M. Iirapcenco schiţează într-un articol din acest număr al revistei un punct de vedere pe care-l consemnăm mai jos. Afirmînd validitatea cercetării tipologice în literatură, autorul contestă poziţia neokantie-nilor, care, în virtutea caracterului irepetabil al operei literare, resping orice încercare de determinare a unor concepte şi legităţi generale în cercetarea fenomenului literar. Aceeaşi delimitare faţă de existenţialism şi structuralism. Reţerin-du-se la Wolfgang Kay ser („Das sprachliche Kunstwerk"), care exclude cercetarea epocii, personalităţii scriitorului etc. din obiectul ştiinţei literaturii, el relevă, că personalitatea artistului nu poale fi ignorată in cadrul fenomenului complex de relaţii şi interacţiuni propus de literatură. Polemizînd cu B. Reizov. care nega orice sens tipologic marilor curente literare, pentru că fiecare, dintre ele, în cadrul epocii sale, au sensuri multiple în funcţie de ţară. grup social şi împrejurări istorice. M. Hrapcenko subliniază că romantismul, clasicismul etc. sînt. în realitate, totalităţi tipologice bine determinate, tipuri ale unor procese literare în epoci şi la popoare diferite.
Cercetarea tipologică presupune determinarea principiilor care permit stabilirea apartenenţei fenomenelor literare la un anumit tip al unor comunităţi literare estetice, chiar dacă faptele literare componente nu se află în legături nemij-
locite între ele, ci sînt mai curînd înrudite, unitatea lor tipologică fiind dinamică şi nu statică. In acest sens, autorul enumără nivelele principale ale cercetării tipologice : tipologia direcţiilor şi curentelor literare, a genurilor, stilurilor şi a dezvoltării istorice a literaturii.
Trecînd la principiile cercetării tipologice, el se referă la principiul comunităţii poziţiilor ideologice şi la cel al subsumării tipologice a fenomenelor literare, în funcţie, de legăturile dintre caracterele şi împrejurările tipice. Ambele i se par inutilizabile, primul — foarte răspîn-dit — pentru că în cadrul aceleaşi comunităţi ideologice apar frecvent scriitori şi opere foarte diferite din punct de vedere tipologic şi pentru că identificarea globală a ideologiei şi creaţiei literare duce la subaprecierea specificului literaturii. Al doilea principiu este inaplicabil în lirică, în literatura de anticipaţie, în literaturile vechi, etc şi nu poate fi adoptat ca metodologie generală. Nici unul dintre aceste două principii nu este aplicabil în tipologia curentelor, genurilor şi stilurilor literare.
Autorul consideră că pentru a aşeza cercetarea tipologică pe un fundament adecvat literaturii, trebuie apelat la trăsături şi particularităţi de structură. S-ar părea că această sugestie ar putea duce la un impas, întrucît — spune M. Hrapcenko — structuralismul nu a dat încă rezultate în domeniul cercetării comparatiste şi tipologice. Polemizînd cu acelaşi Wolfgang Kayser, după care „o operă de artă nu se naşte ca o reflectare a ceva, ci ca structură închisă în sine" şi cu R. Ja-kobson. contestind reducerea operei literare „la un raport al formelor „pure", la limbajul organizat într-un anumit mod, autorul subliniază că structuralismul nu explică particularităţile estetice ale operei literare. „Relaţiile structurale privesc nu nu-
155
revista revistelor de peste hotare
mai forma, ci şi conţinutul... Structura operei literare nu are un caracter închis, ci este deschisă influenţelor realităţii istorice şi celei a altor fenomene artistice".
lÂteratura este. prin esenţă, socială. In natura relaţiilor dintre diversele laturi ale literaturii şi realitatea social-istorică există deose biri adinei. Pe de altă parte, considerate în planul social-istoric, fenomenele literare nu pot fi izolate de procesele estetice generale. De aceea autorul propune, spre deosebire de metoda de cercetare tipologică formal-slruclurală, metoda so-cial-structuralâ de investigare a comunicaţiilor tipologice în literatură. Considerînd conflictul drept baza structurii unei opere literare, el arată că întreaga ei structură interioară este determinată de elaborarea naraţiunii, de distribuţia fazelor conflictului, de mişcarea şi evoluţia personajelor etc. Prin intermediul conflictului ajungem in sfera genului şi în aceea a stilului. Structura operei trebuie considerată şi în perspectiva mai largă a direcţiilor şi curentelor literare, precum şi a diversităţii implicaţiilor estetice din epoca dată. Dezvăluirea relaţiilor structurale duce la definirea tendin-
ţelor principale ale dezvoltării literaturii şi — invers — cunoaşterea acestora din urmă permite înţelegerea celor dinţii, anulîndu-se contradicţia sincronic-diacronic.
Revista mai publică, pirntre altele, fragmente din Jurnalul lui Franz Kafka. Intr-un scurt cuvint-înainte. D. Zatonski scrie că Jurnalul este o cheie pentru înţelegerea scriitorului, „un document zguduitor al tragediei unui om pe care l-a distrus societatea burgheză şi care nu a găsit în el destulă forţă pentru a-i rezista". Propunînd o viziune mai largă asupra operei, Zatonski scrie că ar fi prea puţin dacă i-am reduce sensul doar la conştiinţa şi afirmarea imposibilităţii comunicării şi la dificultatea, pentru cititor, de a o înţelege. Pentru că visul lui Franz Kafka, pc de altă parte, era „o altă artă, normală, sănătoasă, de o mare coeziune interioară. Era convins că realitatea poate să ne apară şi altfel decît o vedea el. De aici derivă şi permanenta insatisfacţ e faţă de tot ce a scris; era într-un permanent conflict cu. el însuşi, dominat de o dureroasă sfîşiere internă. "
I. P.
„neues forum" nr. i6<M7©/l°68
Textele despre Brecht sînt publicate în legătură cu apariţia unei noi ediţii a operelor sale, în 20 de volume, la editura Suhrkamp din Frankfurt. Faţă de ediţiile anterioare, această ediţie cuprinde în plus fragmentul romanului „Tui", 27 de poezii, cîteva piose şi fragmente de piese, mai multe articole şi eseuri pe teme social-politice, toate inedite. Aşteaptă să vadă lumina tiparului, într-o ediţie critică, jurnalele şi  corespondenţa  lui Brecht.
Apariţia acestei ediţii de „opere complete ale unui autor clasic" este o nouă confirmare a interesului mereu viu faţă de marele dramaturg, a cărui operă îşi păstrează mereu actualitatea. Dar este oare Bertolt Brecht un clasic ? se întreabă Peter Hamm, adică este el un scriitor care, după o definiţie pe cît de simplă, pe atît de discutabilă, a devenit ineficient, care şi-a pierdut capacitatea militantă de influenţare a opiniei  publice ?   Faptul  că  „e jucat
revista revistelor de peste hotare
156
chiar la Viena şi recitat în biserici evanghelice" este, desigur, neconcludent pentru a justifica transferarea lui Brecht din contemporaneitate, în galeria clasicilor. Această „clasicizare" a lui Brecht nu pare să indice o solemnă şi legitimă consacrare, ci mai curînd o încercare de a convinge că opera sa şi-a pierdut rosturile de altădată în confruntările ideologice şi estetice ale epocii noastre. E ceea ce reiese din remarca făcută de Martin Walser, citată de autor, că „în definitiv, Mutter Courage ar putea fi jucată în orice vilă „Hiigel" din lume, pentru că nimic nu se va schimba". (Vom aminti că la Vila Hiigel a avut loc, în 1932, conferinţa secretă a magnaţilor de atunci ai industriei grele renane, la care s-a hotărît aducerea lui Hitler ia putere ; de atunci „vila Hiigel" a rămas simbolul bastionului marelui capital). E o aluzie transparentă la faptul că opera lui Brecht şi-ar fi pierdut eficienţa militantă progresistă de altădată, că poate fi acum reintegrată acelei culturi pe care el a combătut-o cu atîta pasiune, „culturii bazate pe proprietatea privată", şi că locul ei ar fi în galeria olimpiană a clasicilor.
Opera de tinereţe a lui Brecht, din deceniul ce a urmat după primul război mondial, este dominată de negarea violentă şi globală a artei şi culturii burgheze, frizînd adesea proletcultismul. Intensitatea conflictelor sociale s-a repercutat puternic în sfera ideologiei şi culturii, unde conflictele de idei au îmbrăcat adesea forme extrem de violente. Această etapă în creaţia brechtiană trebuie înţeleasă însă istoriceşte, chiar dacă nu vom putea subscrie la punctele de vedere pe care le apărase atunci. Intîlnirea cu marxismul a fecundat evoluţia sa ulterioară, care a culminat cu crearea unei noi şi profunde direcţii în dramaturgia universală şi în estetica teatrului contemporan. Teatrul lui Brecht rămîne un teatru al epocii noastre. Prezenţa sa în actualitate, în controversele în jurul sensului şi perspectivelor artei şi culturii, în jurul menirii omului de artă în e-
poca noastră nu justifică cu nimic eliminarea sa din contemporaneitate. Chiar această recentă ediţie a operelor complete este, de fapt, o confirmare a caducităţii unei premature „clasicizări" a lui Brecht şi ea este nu numai utilă şi necesară, spune în încheiere Peter Hamm, dar putea să împiedece tratarea lui Brecht de pe acum ca un clasic depozitat în galeria statuilor.
Raymond Williams (Cambridge) caută să desprindă evoluţia prin care a trecut, în dramaturgia lui Brecht, procesul de respingere a „dramei aristotelice" şi care 1-a adus la concepţia „teatrului epic". Etapele acestui proces sînt piesele : Opera de trei parale. Omul cel bun din Seciuan, Mutter Courage şi Galilei. Reacţia sa iniţială faţă de pervertirea valorilor morale de către societate, faţă de coexistenţa cinică între morala publică şi mizeria publică, s-a caracterizat prin încercarea de a-1 obliga pe spectator, prin şocuri, să se distanţeze şi să gîn-clească piesa „din exterior". în Opera de trei parale, consideră Williams, efectul distanţării nu a izbutit, pentru că, deşi ajunsese la ideea „viziunii complexe" şi a „stilului epic", Brecht încă nu găsise mijloacele practice de a le realiza, încercarea, destul de frecventă în epică, de a întruchipa imaginea morală a societăţii prin elemente anti-morale, a rămas exterioară intenţiei dramaturgului. în Omul bun din Seciuan căutările sale se mută în sfera legăturilor şi contradicţiilor dintre binele individual şi acţiunea socială. în metamorfozele lui Şen-Te, tensiunea dramatică derivă din faptul că Binele şi Răul sînt expresii alternative ale aceleaşi fiinţe ; Binele se transformă în contrariul său, apoi redevine ceea ce a fost, pentru ca în cele din urmă ambele să coexiste. Binele este exploatat de zei şi de oameni, care se folosesc şi abuzează de el, împiedicîndu-1 să se extindă. Din această dramă a omului bun singura ieşire pare a fi sacrificiul de sine. Brecht refuză însă această soluţie, în numele ideii că o viaţă care cere sacrificii e o viaţă rea, pentru că lumea noastră
157
revista revistelor de peste hotare
nu e o lume a martirilor şi ar fi un păcat faţă de viaţă dacă ne-am lăsa distruşi de cruzime, indiferenţă şi lăcomie. Această piesă îl obligă pe spectator la o viziune complexă, realizînd un efect de distanţare.
In Mutter Courage Brecht găseşte o nouă formă a acţiunii dramatice, care „creiază o substanţă, a cărei intensitate poate fi comparată cu profunzimea investigaţiei morale", întreaga desfăşurare a dramei este o întruchipare strălucită a principiilor brechtiene. Ea pare să-1 cheme pe spectator „să privească şi să reflecteze asupra celor ce li se în-timplă acestor oameni". Toată piesa este străbătută de întrebarea : ce putem face noi, aici, unde bîntuie forţa oarbă, decît să ne supunem, să înşelăm, să jucăm la sigur ? Şi, în timp ce procedăm astfel, priviţi : aici, sub ochii noştri, se distruge o familie. Mutter Courage e o dramatizare, a unor instincte contradictorii, a unor iluzii contradictorii şi a unor judecăţi categorice. Tragic e finalul paradoxal al piesei : fata mută, care vorbeşte pentru viaţă şi e omorîtă ; supravieţuitorii, care îşi continuă viaţa, o viaţă care ucide ! Acţiunea întreagă — scrie Williams — este luminată de o conştiinţă tragică.
în schimb în Galilei conştiinţa însăşi constituie acţiunea. întrebarea pe care o pune Brecht în piesă este: ce se întîmplă cu o conştiinţă cînd e prinsă în dilema de a trebui să se decidă pentru morala individuală sau cea socială şi nu găseşte nici o ieşire ? Supus unei puternice duble presiuni, Galilei întruchipează coexistenţa a două conştiinţe : a celei adevărate cu cea falsă. Acţiunea piesei se desfăşoară de la acceptarea falsei conştiinţe pînă la punctul cînd din această falsă conştiinţă derivă o acţiune falsă, care e tragică, ca şi în finalul din Mutter Courage, cînd bătrîna se înhamă iar Ia căruţa ei, pentru a porni din nou pe drumurile tragice ale războiului. Unii critici au încercat să demonstreze că, in această dramă, marxismul a constituit o frînă pentru Brecht. Williams, dimpotrivă, consideră că întreaga acţiune din Galilei este ancorată tocmai în Weltanschauung-ul marxist al dramaturgului. Eroarea provine din faptul că, deşi „sîntem obişnuiţi cu martiriul şi cu conflictul individului cu societatea sa, nu sîntem obişnuiţi cu acest mod cu totul diferit de a privi un fenomen, tratat în mod normal după vechile convenţii".
P. I.
„Ies iettres noiivelles" martie » aprilie 1968
Ultimul număr al revistei „Les lettres nouvelles" prezintă grupul poeţilor The Sixties, constituit ca o reacţie împotriva beatnicilor, dar projitînd din plin de aportul lor la dezvoltarea poeziei americane. Grupul acesta, al cărui nucleu îl formează poeţii Robert Ely, Louis Simpson şi James Wright, se bucură
şi de sprijinul altor poeţi, ca James Dickey, Donald Hall, Denise Lever-to v.
Poeţii respectivi, născuţi între 1923—1930, practică o poezie simplă, îngrijită, nu resping însă procedeele suprarealiste şi se consideră cu toţii angajaţi politic pe baricadele stîngii. Semnificativă în această
noi
158
privinţă este profesia de credinţă a lui Louis Simpson, laureat al premiului Pulitzer: „Poeziei politice — spune el — nu-i este necesară o ocazie politică precisă ; aceasta poate li oferită chiar şi de un fluture. Un sărac nu vede acelaşi pahar de vin in acelaşi fel cu un bogat, şi un poet care a fost afectat puternic de război poate foarte bine să nu mai vadă în acelaşi fel obiectele din jurul său''.
Un interes deosebit prezintă eseul lui J. M. Castellet, intitulat „La lit-ierature espagnole et le temps de la destruction". După ce face o succintă trecere în revistă a literaturii spaniole postbelice, oprindu-se în mod deosebit asupra generaţiei care a început să publice în jurul anului 1950, şi-a manifestat net ostilitatea faţă de regimul franchist şi a profesat realismul, autorul explică eşecul ei prin lipsa de actualitate a tradiţiei spaniole cele mai apropiate, prin inexistenţa unei gîndiri în cultura spaniolă. In aceste condiţii, formarea scriitorilor din generaţia „de la jumătatea secolului" o fost o „aventură individuală, de autodidacţi". O altă cauză a acestui eşec : absenţa unei critici literare, ca şi a unei critici sociale, determinată de teroarea, dependenţa culturii de hatî-rul oficialităţilor, informaţia săracă şi inexistenţa unei revuistici literare. Slab pregătiţi ideologic, scriitorii respectivi suprapreciau posibilităţile revoluţionare din Spania, substituiau realităţii o lume himerică, făceau o politică ineficace. Lipsiţi de sprijinul unei vieţi literare efervescente, a criticii, ei făceau nu odată abstracţie de mijloacele şi scopurile literaturii, practicînd, în locul realismului, un naturalism plat.
Concluzia autorului e că această experienţă are şi aspecte pozitive : „pentru prima oară, după multă vreme, scriitorii spanioli s-au văzut obligaţi să-şi pună problemele profesionale clintr-un punct de vedere ideologic ; mai mult, pentru prima oară în istoria Spaniei se ghiceau simptomele dezvoltării unei gîndiri de stînga, de inspiraţie marxistă, care, prin forţa împrejurărilor, cerea
formulări care nu mai puteau fi elementar dogmatice".
Dacă, in poezie, cei mai mulţi şi mai buni dintre poeţii generaţiei de la mijlocul secolului şi-au descoperit vocea proprie în proză, cu puţine excepţii (a lui Rafael Sanchez Fer-losio, a lui Louis Martin Santos şi a lui Juan Goytisolo), evoluţia dorită întîrzie.
Condiţia renaşterii literaturii spaniole presupune, după autor, care împărtăşeşte ideile lui Goytisolo expuse în eseul „Literatura şi euthanasia", „distrugerea Spaniei sacre". Aceasta se referă la dinamitarea, după exemplul scriitorilor latino-americani, a limbii culte spaniole, excesiv codificată, „cadaverică", „îmbălsămată", care a dobîndit caracterul unui simplu idiom. Trebuie distrusă, de asemenea, tradiţia culturală spaniolă cea mai apropiată „dacă vrem să ştim unde ne aflăm, încotro mergem şi în ce situaţie concretă trăim, fiindcă Spania şi cultura spaniolă sînt mistificate în aşa măsură încît nu mai constituie pentru scriitor materie vie : Trăim înconjuraţi de mituri (...) Sîntem asfixiaţi de aceste mituri (...) Atîta vreme cît nu vom şti unde ne aflăm, nu vom putea crea o artă valabilă". Scriitorul spaniol trebuie ,,să sublinieze ruptura dureroasă, dar necesară, între mit şi realitate, între realitatea brută şi realitatea înfrumuseţată — şi petrificată — prin mit, în sensul mitologiei care alienează, de care vorbea Martin Santos". Scriitorii trebuie să ofere o viziune adecvată, realistă, a prăpastiei dintre suprastructurile politice şi instituţionale vetuste şi schimbările structurale ale societăţii spaniole, prăpastie pe care regimul franchist n-o va putea anula niciodată. In încheiere, autorul se întreabă : „In această Spanie, veşnic în ruine, ce mai rămîne de distrus ? Răspunsul e limpede : ruinele înseşi, această falsă aparenţă care împiedică reconstrucţia Spaniei pe temelii noi şi adînci".
E. LUCA
159
revista revistelor ele peste hotare
99literatur und kritîk" nr. 2/1968
Revista austriacă se deschide cu o interesantă mărturie a lui Elias Canetti, extrasă din cuvântarea acestuia cu ocazia acordării marelui Premiu de Stat al anului 1968. Fragmentul investighează momentul decisiv pentru destinul unui om în general, şi al unui scriitor in special : „E greu, dacă nu imposibil, să spui precis ce determină cursul unei vieţi. Sîntem înclinaţi azi mai mult poate ca niciodată să chestionăm copilăria noastră. Cum oare nu am go,si într-insa multe (...) care au devenit importante cu anii ? Liniştitor e, pentru un om care îmbă-trîneşte. să pornească pe urmele sale cele mai timpurii, să le caute cu răbdare şi cu o aparenţă de raţionalitate. Investigaţia îi va da convingerea că totul trebuie să se întâmple aşa cum s-a întimplat şi. dacă îşi poate spune acest lucru, el are a-şi reproşa mai puţin. Totuşi cred, continuă Elias Canetti. că el cade pradă unei iluzii, căci şi interpretarea a ceea ce a trăit anterior, depinde de cursul vieţii ulterioare. Selecţia pe care i-o efectuează amintirile e determinată de insul care a devenit azi. care e deci în momentul de faţă, şi ne-am putea imagina că acelaşi om, dacă existenţa de adult i-ar fi fost diferită, şi-ar fi descoperit şi o altă imagine a copilăriei. Cred că mai important este ceea ce i se întîmplă mai tîrziu. ceea ce e mai acut şi mai central. Momentul hotărîlor, exclusiv, în viaţa unui om, e acela în care elementele disparate ce le poartă in sinea sa, fără legătură intre ele, se încheagă deodată într-un cristal nevăzut care nu se mai poate desface, a cărui formă dură, sensibilă, poate chiar dureroasă, determină toate ac-
ţiunile ce le întreprinde insul. Din acest cristal el nu se poate elibera niciodată şi, dacă eşuează accep-lîndu-l sau el ii corespunde rodnic, acesta e un lucru ce se va putea discerne mai tirziu, mult după moartea sa, atunci cind şi alţii vor vedea limpede sensul sau nonsensul operei sale".
In acelaşi număr s-a publicat, in traducerea lui Milo Dor, un ciclu de poezii noi semnate de Vaskc Popa, intitulate „Falia" şi postfaţate de o scurtă Artă Poetică, semnificativă pentru autorul lor: „Locui tău e în lunga procesiune a omenirii de acelaşi grai, care s-a îndeletnicit în cursul veacurilor cu munca pe care o faci tu însuţi : ei om convertit puţinul pămînt şi multul cer pe care îl purtau în inimă, într-o poezie. Ei au scris poezii nu fiindcă au avut chef să scrie, ci fiindcă nu au vrut să moară. Ei n-au vrut să moară, şi tot atît de puţin au vrut să vadă în jurul lor murind oamenii. Ei au convertit lumea în poezie, ca s-o salveze de la moarte în poezie. Pentru ei, a scrie poezie, înseamnă a iubi".
In afara unei piese radiofonice, „Parmenion", semnată de Gybrgy Sebastyen, care reia o temă utilizată de Capek intr-una din „Povestirile sale fantastice", tratînd cu sarcasm efectele paranoizării lui Alexandru Machedon, revista publică un studiu interesant al lui Jiirgen Born, pe marginea unei scrisori a lui Kafka adresate Feliciei ,Bauer. despre dualitatea sufletului său, despre veşnica luptă dinlăuntrul lui, între absolut şi relativ.
P. V.
revista revistelor de peste hotare
1G0