viaţa românească, revistă a uniunii scriitorilor din republica socialistă românia V. R. VIRGIL GHEORGHIU AAIRON RADU PARASCHIVESCU VERONICA PORUMBACU IULIA SOARE : EUGEN SIMION GH. CARDAŞ ION BIBERI I. NEGO'IŢESCU EUGENIA TUDOR N. BALOTĂ ADRIAN MARINO TAMARA GANE RADU IONESCU 3 anul XXI martie 1968 editorial 3 cultura generală şi literatura 5 clar de lună (nuvelă) 26 piatra ; spin şi lege; înfrînge-rea nopţii ; femeii mele 29 porţile (fragmente) 48 înainte de plecare (nuvelă) scriitori şi curente 71 lovinescu, critic al valorilor clasice (II) texte şi documente 81 un testament necunoscut al lui al. macedonski pe marginea cărţilor 83 c. i. gulian : „originile umanismului şi ale culturii" 88 vladimir streinu : „pagini de critică literară" 90 georgeta m. cancicov : „amurg" actualitatea literară 93 hermes sau voinţa de obscuritate în poezia nouă eseu 100 critica şi perspectiva istorică centenarul naşterii lui maxim gorki 107 gorki şi scriitorii români cronica plastică 118 neconcludentul spion 1967; expoziţia graficii militante miscellanea v.r. : pe marginea unei polemici — sanda movilă : evocare ; radu tudoran : felix aderca — gh.c. : TOO de ani de la naşterea lui mihail dragomirescu — radu ionescu : 40 de ani devotaţi artei — retrospectiva r. iosif — i. ne-goiţescu : mic portret de scriitor: camil petrescu — i.n. : d. ţepeneag şi alegoria — v.g. : blok-notes — l.d. : „fenomenul" hippie — d.b. : prezenţe româneşti peste hotare — b.d. : tele 122 cărţi noi GEORGE TIMCU : teodor vîrgolici: „gala galaction" — A. BATALI : sanda movila „versuri" — MARIN MINCU : i. peltz : „instantanee comice — şi nu prea..." — C. CRIŞAN : aurel martin: „poeţi contemporani" — GEORGE T.: ilie constantin : „tinerii noştri bunici" — MARCEL PETRIŞOR : virgil nemo-ianu : „structuralismul" — M. MARIN : romulus vulpescu: „exerciţii de stil" 137 revista revistelor din ţară — „gazeta literară" nr. 794/968 (g. p.) — „contemporanul", nr. 1109/968 (p. g.) — „ateneu" ianuarie 1968 (d) — „amfiteatru" nr. 24'968 (e.p.g.) 148 revista revistelor de peste hotare „znamia" nr. 12/967 (i.p.) — „revue internaţionale des sciences sociales" nr. 4/967. {p. iacob) — „antaios" (v.n.). 155 cultura generală literatura în întreaga noastră ţară, oameni de ştiinţă şi cultură, profesori şi părinţi, cetăţeni de toate categoriile au dezbătut în scris şi în discuţii particulare sau în întruniri prevederile Studiului privind dezvoltarea învăţă-mîntului de cultură generală. Tot acest larg interes vădeşte importanţa problemei şi setea de a cunoaşte a poporului nostru. Fireşte că, într-o asemenea discuţie, scriitorii trebuie să ia cuvîntul printre cei dintîi, căci problemele culturii şi felul cum ele sînt rezolvate privesc direct dezvoltarea literaturii, prin formarea unei mase de cititori tot mai numeroasă şi mai bine pregătită. Aş putea spune că azi cultura, prin resonanţelc ei interioare, prin orizontul larg şi uneori fantastic pe care îl deschide, duce neapărat — ca procesul natural de înflorire al pomilor — la deschiderea, în vîrfuri, a literaturii, această floare a sufletului omenesc. Cultura deschide omului perspectiva dezvoltării gîndirii ; pune mereu noi întrebări, nu numai într-unui sau altul dintre domeniile ştiinţei, dar şi de ordinul mai general al vieţii interioare, psihice şi spirituale, a omului. Nu de mult, cu prilejul vizitei pe şantierul de construcţie al unei case tie cultură la Grenoble, Andre Mal-raux spunea, dînd o definiţie a Culturii : „Cultura este ceea ce răspunde omului atunci cînd se întreabă ce face pe acest pămînt". Un răspuns care-1 înarmează pe om în tot ce întreprinde, făcîndu-1 să lase lestul dăunător al obsesiei absurdului şi al scepticismului nihilist. Aşa cum îl înţelegem, învăţămîntui de cultură generală e o şcoală de edu- care spirituală sănătoasă a tineretului patriei pentru a putea răspunde cu cinste şi pricepere problemelor complexe pe care le pune dezvoltarea imperioasă a socialismului în ţara noastră. Odată cu multiplele prefaceri revoluţionare care au avut loc şi pe plan cultural, sub conducerea Partidului Comunist Român, învăţămîntui de cultură generală s-a dezvoltat şi perfecţionat continuu, avînd Ia bază, de îa început, două obiective esenţiale. Primul : dreptul la învăţătură pentru toţi cetăţenii ţării, al doilea : o nouă orientare, realist ştiinţifică, dată conţinutului învăţămîntului. Acum, într-o fază superioară, se preconizează un al treilea obiectiv, şi anume: o durată mai mare de învăţămînt obligatoriu : zece ani. Primul şi ultimul obiectiv sînt, prin natura lor, în măsură să asigure literaturii, în mod direct, o dezvoltare fără precedent. „Suporterii" literaturii sînt cititorii, oameni cu o cultură de un nivel mai înalt, care simt necesitatea spirituală şi estetică a lecturii literare. Prin îndeplinirea celor trei obiective ale sale, noua lege a învăţămîntului de cultură generală va pregăti literaturii masive contingente de cititori, căci aceştia se vor recruta din întregul tineret înzestrat cu o cultură corespunzătoare celor 10 ani de învăţămînt. în aceeaşi măsură, tineretul astfel format va împrospăta tot mai mult colectivul scriitoricesc, cu noi tinere talente. Căci suma cunoştinţelor obţinute în cei zece ani de şcoală obligatorie va deschide întregului tineret dorinţa de a cunoaşte mai muit, va educa gustul estetic şi sensurile intime ale artei scrisului. Aceasta rezultă în mod evident din mai multe considerente care acordă literaturii o mare importanţă în formarea spirituală a omului. Astfel, cri-ticîndu-se prima reformă a învăţământului de cultură generală, se vorbeşte (pentru acel timp) de sărăcirea volumului de cunoştinţe predate, datorită faptului că o serie de obiecte, printre, care în prim loc este citată teoria literaturii (considerată „cu pondere importantă în cultura generală a omului contemporan"), au fost eliminate din planul de învăţămînt. Studiul relevă de asemenea că „şi în învăţămîntui superior predarea ii- editorial 3 ieraturii române s-a făcut după programe şi manuale care conţineau serioase deficienţe". Importanţa dată literaturii rezultă şi din faptul că ea este pusă acum alături de predarea istoriei patriei. Studiul continuă apoi, pe aceeaşi temă : Literatura română s-a predat pe baza unor succinte îndrumări, numite atunci teze provizorii, care, ca şi manualele din primii ani ce au urmat reformei, prezentau în mod fragmentar şi simplist momentele principale, curentele literare, figuri ale literaturii române, acordînd, în schimb, un loc disproporţionat unor scriitori de minimă importanţă. Vorbindu-se apoi de extinderea studiului unor anumite domenii ştiinţifice de primă însemnătate, precum matematica, fizica, chimia, biologia, se adaugă : „De asemenea, s-a întărit studiul limbii şi literaturii române, a istoriei patriei şi istoriei universale, a! limbilor moderne". O modificare esenţială, de mare însemnătate, priveşte împărţirea pe secţii a studiilor în liceele de cultură generală. Astfel, secţia umanistă (cu ac- cent pe studiul literaturii române şi al unor discipline ca filozofia şi limbile străine) va fi de un evident folos pentru dezvoltarea unei literaturi superioare, după cum secţia clasică (orientată spre studiul limbii latine şi limbii eline) este, prin obiectul preocupărilor ei, de un netăgăduit folos unei bune dezvoltări a literaturii române. Orientarea realist-ştiinţifică a conţinutului învăţămîntului a rămas o preocupare principală, dar prin noua organizare a învăţămîntului de cultură generală s-a dat şi literaturii române rolul ce i se cuvenea în formarea culturii contemporane a tineretului. Astfel, ca element a! culturii generale, literatura va întări şi mai mult definiţia dată de Malrauv culturii, asu-mîndu-şi sarcina „de a răspunde omului, atunci cînd se întreabă ce face pe acest pămînt". Iată de ce scriitorii, tineri şi vîrsi-nici, salută cu entuziasm principiile de îmbunătăţire esenţială a învăţămîntului de cultură generală. 4 editorial Virgil gheorghiu clar de lună Ronţăindu-şi dulciul, Consuela de Santa Fe mă anunţase : — Să nu mă crezi o mistică. N-am sînge maur. Poate de aztec, păzitor de oraşe legendare. Văd că ţi-a plăcut basmul meu. E unul real, petrecut destul de recent. De aceea te-aş ruga ceva. Promite-mî. — Ce anume ? am răspuns trezindu-mă dintr-un vis. •— Te ţii de cuvînt ? — Am şi obiceiul ăsta. — Aş dori să nu povesteşti nimănui episodul acesta de dragoste. Şi nici să nu-1 publici. Aduce nenoroc. Deşi-i făgăduisem, chiar din clipa aceea, gîndurile mele-şi căutau de lucru împrejurul tragicei întîmplări, poate tocmai din pricina interzicerii. Pe Consuela o cunoscusem la Paris, la eminentul pedagog român Constantin Stroescu. îi mai aud vocea de cristal. Mă luase corepetitor. După lecţie eram suplimentar răsplătit de volubila argentiniană, în asentimentul prietenului ei Miguel, şi într-o franţuzească zezeiată, ou istorisiri stranii din ţara ei poetică, flămîndă şi pasională. Cînd m-am repezit ca un uliu asupra acestui pui golaş de povestire, avertismetnul Consuelei s-a împlinit. Cu subiectul ei, urmăream să construiesc un roman de mari dimensiuni. O parteneră îmi turna mortar printre plăzmuiri. Din păcate, colaboratoarea întru elanuri scăpă mistria în prăpastie. De atunci cuvintele, ce e drept, s-au adăugat mereu, dar nu mai erau decît nişte proptele de şipcă stilistică. Recent, am văzut şi celălalt versant nefast al profeţiei. Naraţiunea Consuelei nu trebuia să apară. Aşteptam un tren în gara de Nord, care să mâ ducă undeva departe, unde să-i păsuiesc un alt final povestirii. Am uitat geanta cu manuscrisul la un bufet. L-am căutat zadarnic. Nu pot însă renunţa la şeherezada Consuelei. Intrat în alte dimensiuni ale dictării interioare, înfrunt din nou predestinarea. Multe drumeaguri de amintire şi cîntec s-au părăginit. Pînă acolo n-o să mai ajungă pacostea prezisă de cîntăreaţă. Vechile farmece s-au risipit însă. Ceea ce a mai rămas, se aseamănă cu oglindirea în stropul de rouă a unui-contur general de pădure înconjurătoare... în casa cu turn ţuguiat de la periferia Buenos-Aires-ului, doctorul Ramon Vallera locuieşte de şase ani fără firmă la poartă. Taxele-s mari. Convieţuieşte cu prietenul lui, fost coleg de facultate, Fernando Geraies. Nici un pacient n-a sunat vreodată la uşa cabinetului medical, decît pentru 5 a căpăta vre-un eşantion gratuit de doctorie. De aceea a fost silit să dispară ca medic curant. N-a avut — ziceau colegii — „poziţie de vad" — şi „mobilier impresionant". „Cadru". Realitatea era alta. Valera dăduse dovadă de fler în diagnostice, de scînteiere genială în meserie, şi de idei proprii, îi lipsea însă ceva foarte important. Relaţiile. Sau, mai exact, le pierduse, oombătînd practicile şi ideile mediocre, nefrecveratrod „cercurile de bîrfă şi •bon-ton", neluînd parte la ceaiurile eleganţei. Rămăsese burlac şi împlinise 35 de ani. S-a consacrat seroterapiei. Alături de muncitorul, ambiţiosul şi practicul Fernando, a descoperit un ser contra muşcăturilor de arahnide, experimentat pe propria-i piele. Farmacistul Diego Ridavia se angajase chiar să-i facă o comandă masivă. Locuind la colţul străzii, îi telefona adesea, şi termina convorbirea cu : — Te dare lo que por ayudarte, cualquier auxilio que me pidais Fanfaronadă, pentru că Diego era zgîrcit... Astăzi a fiolat din balonul de cuarţ douăzeci şi cinci de bucăţi. Le-a păsuit în cutiile de carton trimise de Ridavia. Cade obosit în fotoliu. E miezul nopţii şj a avut de furcă la cuşti. Sus în turn fuseseră închise în nişe cu pămînt special „fiarele", pajanjeni de talia „văduvei negre" licozelor şi crudelor ctenide, tigrii arahnidelor. Se reped la geamurile de sticlă cu perii ' zburliţi. Captarea veninului e primejdioasă. Cîteodată Valera scapă ori îi lunecă penseta. Atunci simte cum îl frige la inimă cîtc o clieliceră intrată în carnea degetului. Dacă efectul nu i-a adus pînă aoum un deznodămînt letal, asta s-a datorat injecţiilor preventive cu ser propriu. în timpul lucrului îi apar stări de ameţeală. Cine-i priveşte atent obrajii, recunoaşte şi o degenerescentă uşoară a ţesuturilor, care-i dă feţii o paloare pergamentată. Ge-raies e în livada umbroasă cu pătate şi fructe, unde se află şi ţarcul oilor de experienţă, dat în grija lui. Le inoculează preparatul. Ramon îşi aminteşte că nu a scos din nişe păianjenii morţi şi că nu a pus larve pentru hrană şi ouă. Soneria de la intrare zbîrnîie prelung şi parcă desnădăjduit. •Cine putea fi la un ceas atît de tîrziu ? Pistollerosii n-au ce găsi în casa lui. 'Coboară greu scările şi deschide. înăuntru intră o fată plînsă, cu părul răvăşit, gîfîind şi vorbind întretăiat : — Doctorul Ramon Valera ? V-am găsit... datorită vărului meu... Ra-davia. Aveţi un ser. Maria Sandoval, amica mea. Un paing... La Manaos c grav. — Dar, domnişoară... — Cabrera. — Ziarista ? — Să lăsăm prezentarea. — Bine. Dar ştiţi, eu nu-s doctor „oficial". Lucrez pe sub mînă... —■ Salvaţi-o. Nu mai tărăgănaţi. Iau totul pe răspunderea mea. Serul Velard făcut acolo la spital a fost probabil vechi sau nespecific. în cazul Măriei s-a dovedit inutil. Haideţi, vă rog, mai repede. îl tîra spre uşă. Ramon îl strigă pe Fernando din livadă. „Ciobanul" salută, se prezentă, şi se urcă să aducă trusa în care puse cîteva fiole cu ser, a cărui valoare va fi confirmată de eventuala vindecare a acestei domnişoare Sandoval. 6 După cîteva minute, Geraies, Juana Cabrera şi Ramon, pluteau într-o im-barcaţiune pe canalurile Paranei spre „El Centro", spre cartierul eleganţei şi luxului, situat între port şi marile artere Callao şi Avenida de Mayo. Vila bogătaşului Isidor Sandoval, proprietar a nenumărate „estancias" în pampa, de unde încărca mii de bivoli ca să-i vîndă abatoarelor, semăna cu o locuinţă lacustră. Se sprijinea pe patru picioroange de cristal. Reflectoare ascunse o colorau, zidul părînd o catifea cu tonuri schimbătoare. Ferestrele primeau şi ele reflexe palide printre portaluri de eucalipţi. Juana Cabrera terminase de povestit lui Geraies întîmplarea de la Manaos. Maria Sandoval, pictoriţă la modă, interpretă a „florei albe de jungla" cum o caracterizase după expoziţia anului trecut criticul plastic Recife Gonzales, înaintînd în umedele păduri virgine în căutarea de peisaje inedite, fusese muşcată la picior de un paing veninos. După injecţia zadarnică de la Manaos, a fost transportată de urgenţă acasă. Intrară în vilă. O scăriţă de lemn ducea la iatacul Măriei. Aerul rece. condiţionat, trecea ca un frison prin cameră, legăna voalurile perdelelor. Ramon căută cu ochii spre divanul unde zăcea Maria. Văzu pe fluierul piciorului, mai înainte de a aprecia sideful formelor statuare ale frumoasei fete, o pată roşie c-un început de edem. Se apropie şi împlini tot ritualul clinic riguros. Concluzia se arăta descurajatoare. Nu era nici muşcătură de licoză braziliană şi nici de ctenidă. Altfel serul Iui Velard ar fi acţionat, fiind bivalent. — Fernando, e vorba de un venin necrozant. D-ra Sandoval a fost muşcată de „Glyptocranium". Amîndorura le trecu prin minte aspectele multiple ale celor muşcaţi de chelicerele acestei arahnide mortale. Necroze cît latul palmei întinzîndu-se pe membrul atins, făcînd să cadă şi să putrezească pielea şi carnea, lăsînd osul gol. Alături de această viziune înspăimîntătoare mijea aurora unei speranţe : serul lor pentru care se străduiseră atîta amar de ani era trivalent, aproape universal. în timp ce punea siringa la fiert, Fernando ridică uşor braţul drept al Măriei Sandoval lăsînd termometrul. Cînd îi coborî mîna, o simţi tresărind uşor. — D-ră Cabrera, nu trebuia dezbrăcată. Acoperiţi-o cu o blană ca să transpire. — Cît, Fernando ? Au trecut cinci minute. — 35. E subfebrilă. Stăm rău. — Cum nu sînt dureri lancinante, care ar face-o să strige, neexistînd tulburări ale sistemului nervos şi ale respiraţiei, nici vorba nu poate fi de licoze şi ctenide. Şi nici de Latrodectus, monologa Ramon Maria nu făcu nici o mişcare cînd o împunse seringa. Urmară ore de., penibilă încordare. La ivirea zorilor, Ramon scutură braţul lui Fernando care somnola. Un carmin imperceptibil furat parcă din miezul paletei cereşti se împrăştie pe faţa Măriei. Juana izbucni în plîns. — Aţi reuşit, şoptea, ştcrgmdu-şi lacrimile. Broboane de sudoare îi apărură pe frunte. Pleoapele i se zbătură. Buzele se apropiau. Maria ridică pleoapele, roti ochii prin cameră, clipind des, ne- 7 dumerită. într-un fotoliu îl descoperi pe Ramon Valera, care o observa profesional, zîmbindu-i. — Staţi liniştită, d-ră Maria. — Cine sînteţi dv. ? Unde-i Juana ? — Sînt aici. Iată-mă. Te-ai vindecat. O îmbrăţişa, o săruta. El e doctorul Ramon Valera care ţi-a făcut o injecţie cu serul lui. — M-aţi salvat de la moarte ? — Cred mai degrabă că dv. m-aţi ajutat să cunosc calitatea serului descoperit de mine. Eu trebuie să vă rămîn recunoscător. — Şi domnul cine e ? întrebă Maria, privind spre Geraies. — Asistentul meu, Fernando, prieten şi colaborator. — O, vă mulţumesc la amîndoi. Atunci se auzi un claxon persistent la poartă. Juana aducea cafele şi oranjade. — Ah, ce bine ! A venit tata şi mama. Cred că nu plecaţi şi veţi rămîne cu noi la masă. Vă rog mult. Mulţumiră la unison c-un „gracias". Geraies o privea pe Juana Cabrera ; Ramon ridica şi el pe furiş ochii spre Maria Sandoval. Amîndoi simţeau, în moduri diferite, adîncul proces al unei adorări începîndu-şi travaliul devorator. în iatac intră Isidor Sandoval, tatăl. Văzînd pe Maria roşie la faţă şi ridicată în perne, schiţă un pas de carioca. — Que muchacha mâs guapa !2) O strînse la piept, o ameţi cu întrebări : unde şi cînd a avut loc accidentul, cine sînt domnii, ce-ar vrea să mănînce. Intră şi Dolores Sandoval, semeaţă, scrutînd dispreţuitor pe cei doi necunoscuţi, întinzîndu-le mina în-mănuşată. Era sigură de sex-apelul ei. Pe unde trecea Dolores, se întindeau poteci de parfumuri rare, bătătorite de o bandă de amanţi, cotonogiţi unul cîte unul cînd îi prindea Isidor. Aceste spectacole pugilistice constituiau deliciile plictisitei aristocraţii de plajă, de la San Sebastian pînă la Punta del Este din Uruguay. încolo, Isidor Sandoval era preocupat de bancă şi bursă, de prepararea „feijoadei" 3) şi a peştelui de Amazon. Bun la inimă, gurmand, bădărănos, negustorul de bovine trăia în conflict perpetuu cu Dolores cea artificială şi afurisită. Dacă Isidor era psiholog, Dolores avea intuiţie. O aruncătură de ochi îi fu de ajuns ca să-şi dea seama cum stau lucrurile. Juana îi prezentă pe cei doi doctori c-un entuziasm ce i se păru mai mult decît suspect. „Descoperitori epocali, oameni superiori, modeşti şi muncitori". Juana etala palmaresul calităţilor c-un relief de adjective ce întărită la culme pe amfitrioană. Mustăcind, pregătea o lovitură. Enervarea lui Dolores crescu cînd obsei-vă cum Isidor 1-a luat în graţiile lui pe Ramon Valera, deschizîndu-i miraje culinare, constituind pentru el o culme a simpatiei acordate unui prieten. Dolores îndreptă spre Ramon primul proiectil : — Aş dori domnule Valera să ştiu chiar acum ce sumă de bani vă datoresc pentru intervenţia aia şi pentru timpul de veghe, de-o noapte. Să nu fiţi modest. Doar nu o să vă plătesc ca pe o soră de caritate oarecare. 8 Dv. aveţi studii, ce Dumnezeu ! Ramon simţi că i se umflă vinele frunţii. Nu se putu stăpîni să nu o pună la punct cu un ton dur : — Puţină lume îşi dă seama astăzi ceea ce înseamnă abnegaţia, interesul ştiinţific. Vă rog să presupuneţi că fiica dvs. a fost pentru mine un simplu caz de experimentare, un mijloc de aflare a valorii unui ser. Atît. Nu-mi datoraţi nimic. Permiteţi-mi să mă retrag. O să vin la contravizită. O salută distant. Pe Maria şi Juana, cu o undă de tristeţe în privire. Geraies" se înclină respectuos. Isidor, stupefiat de scenă, coborî iute şi—I prinse din urmă în grădină. Bătîndu-1 pe umăr îi strigă lui Ramon : — Bravo amigo. Bine i-ai trîntit-o. Merita. Vergiienza4). Mi-ai devenit drag. Diseară nu scapi. Te sechestrez la masă. Acum eşti furios. Du-te. Dar să ştii că aici ai o inimă care bate pentru dumneata. Se lovea în piept, bătînd ca într-o tobă. Mai destins, Valera îi strînse mîna şi făgădui că va rămîne seara la masă. Ajuns acasă, nici nu se dezbrăcase bine că sună telefonul : — Nu fiţi supărat pe noi'.' Aşa e mama. Noi vă iubim. Tata, Juana şi eu. Da, tata, vă adoră. Eu mă simt excelent şi vă aştept. — Să beţi ceaiuri fierbinţi i — Sigur, domnule doctor... — Să purtaţi flanelă groasă ! — Da, domnule doctor !... — Nici un condiment ! Oţet, muştar, piper, sare, lămîie ! — Exact, domnule doctor !... — Isprăviţi cu acest domnule doctor. Spuneţi-mi d-le Ramon. — Da, domnule doctor ! Ramon !... — Maria !... Receptorul trecu în mîna lui Fernando care nu pronunţa decît Ver-dad ? 5) şi rîdea cu gura pînă la urechi. — Ce tot îndrugaţi acolo ? Ce-ţi spune Juana ? — Secret profesional ! şi închise. Pe la şapte după amiază refăcură drumul din noaptea trecută. Ar fi jurat că toată grădina Sandovalilor era ocupată de o masă doldora de bunătăţi — Fripturi în zeci de sosuri, saramure, peşte fript, agutiG) şi o imensitate de fructe, de la ananas şi papaya la melonul gigantic. Lumini violacee de amurg jucau pe tacîmurile de argint. Ramon se gîndea că există şi o spiritualitate gastronomică, în această poftă reţinută, cînd bucuriile gurii au o formă abstractă ca şi desenurile de mîncări din criptele Egiptului... Isidor îl aşează pe Ramon faţă în faţă cu Maria. Dolores, ţeapănă, patrona în capul mesei. O fac eu să plece repede ! Şi Isidor atacă pe nepusă-masă subiectul tăierii capetelor în abatoare, năvala sîngelui cald pe şorţurile parlagiilor. Dolores suporta orice, însă aceste descripţii realiste şi intenţionate îi provocau greţuri cari o sileau să părăsească scaunul. Scăpat temporar de nevastă, începu să sporovăiască, gesticulînd, cu Valera. Isidor negustorul, ţăran la origine, avea un fel de idei democratice speciale, vînturate în toate ocaziile^ Din păcate Dolores^ reveni la masă, calmată, reluîndu-şi locul, aşa că Isidor îşi încheie expozeul vederilor lui politice. 9 Imprudent, Ramon atacă necinstea guvernului. Dolores găsi imediat prilejul de a-1 tulbura : —• Aţi avut noroc, d-le doctor că nu v-a auzit logodnicul Măriei, poetul Manuel Vargas, care iscăleşte Fuego. Cred că aţi auzit de el. E omul zilei. Are „circulaţie". — Da, îl cunosc, cum să nu. Un cerc de foc îi încinge fruntea. Spre Maria : — Sînteţi logodită d-ră ! Felicitările mele. — Aşi ! O simplă prietenie. M-a cîntat în versurile lui de pe cînd eram o elevă... — După cît mi-aduc aminte din reviste, dl. Vargas are o deosebită predilecţie pentru elogii la adresa demnitarilor. Nu-1 văd deloc atingînd strune lirice. — Greşiţi domnule doctor, sări Dolores. I-a dedicat Măriei şi o plachetă, ,,Luz serena"7). Cu poeziile astea a cucerit-o. Fuego e un mare sensibil. Mare de tot. — Nu m-a cucerit deloc, d-le Ramon. Mama exagerează. Ceeace m-a interesat şi intrigat a fost titlul, care se potriveşte perfect naturii mele adevărate legată de clarităţi, de limpezime, aşa cum şi pictura mea aspiră fără întrerupere spre inocenţa albului. — Albul e lipsit de expresie — ripostă înciudat Ramon. — Poate. Aş vrea să ştii însă un lucru. Manuel e singurul ora din lume care m-a îmbrăcat în lumină. Şi să-ţi fac acum confesiunea cea mai importantă. N-am să fiu alături toată viaţa, decît de bărbatul care-mi va dărui un vestmînt de raze. Numai poeţii au la îndemînă urzeala marelui vis. Conversaţia avea aerul că se stinge. Isidor şi Geraies serveau mane-vrînd cuţitele şi plimbînd salatierele. Juana sosi cu băuturile la gheaţă. Apărută ca o „naranja"8) uriaşă, luna-şi storcea deasupra oraşului sucul răcoros al vîntului nocturn. Măriei începuse să-i fie frig. — Muy gracias, buenos tardes ! Dolores mai răsuci odată pumnalul în inima lui Ramon : — Mîine soseşte Manuel. O să vă mulţumească personal. E dreptul lui, nu-i aşa ? El n-o să accepte nimic gratuit. Eso no puede ser.10) — Ai auzit, dragă Fernando ? Ai auzit ? Maria va fi a aceluia care o va îmbrăca în lumină ! Aşa a declarat. Nu ştiu dacă tu poţi cuprinde cu mintea prăpastia ce mă desparte de ea. Eu trăiesc într-un univers de vier-muire, de abjecţie veninoasă, mînuind lighioane spurcate, ca să le fur arma unei naturale apărări. •— De ce faci abstracţie de înaltul scop umanitar care stă la temelia urîtei noastre îndeletniciri cum o numeşti tu ? Juana vede altfel lucrurile. —• Juana nu se lasă îmbrobodită de voalul diafan şi inconsistent al unor poeme construite din puhava zăpadă a minciunilor. Vei afla, şi presimt ce se va întîmpla dacă voi ajunge vreodată să cuprind mîinile Măriei cu mîinile mele. Dacă o să-mi permită vreodată să le ating, cînd va cunoaşte, menajeria mea cu bestii şi cînd o să ştie că eu sînt dresorul lor zilnic, nu mă va suporta... 10 Manuel Vargas sosi în urma telegramei expediate de Juana, întreru-pîndu-şi seria de conferinţe în Mexic, despre „Legile imuabile ale poeziei". Deşi anchilozat" în concepţii estetice, Vargas cunoştea arta de a pluti fără jenă în apele teritoriale ale mişcărilor de avangardă. Intrarea lui în Buenos-Aires a coincis cu apariţia în aceeaşi zi a unei poezii în revista .Movimiento libre", o platitudine exemplară în „alb" dedicată Măriei Sandoval cu titlul „Alabar" Ingenioasa succesiune a unor infinitive rimate, dădea o aparenţă de noutate unor cuvinte extrase cu maxilar cu tot din dicţionar. Tocmai acest lucru îl remarcase şi Valera cînd citi revista, expusă la chioşcuri cu fotografia în culori a celebrului Manuel Vargas-Fuego. O să-1 cunoască azi personal pe acest impostor. Dc ce adică nu i-ar arunca în faţă adevărul ? Dacă are dreptate, Maria o să-i admire curajul. Iat-o şi pe Juana, îmbufnată că Geraies nu-i acasă. — îl aşteptăm. E după cumpărături. A venit să-i ia la Sandovali. îi flutură un jurnal pe dinaintea ochilor : — Ghici, ce-i aici ? •— O fi vre-o poză inedită de-a marelui Vargas... — Nu ! E o poză a dumitale ! — Cu ce ocazie ? Lasă glumele, D-ră Juana. — Cu ocazia vindecării Măriei ! Admiră titlul pe manşetă, cu fotografia de mai jos furată din sertarul biroului. E un foileton. Iscălit discret J. C, ca să se ştie mai bine cine semnează. Te-am consacrat ! Uite : Cazul Măriei Sandoval. Prodigiosul ser al Doctorului Ramon Valera. Vindecări totale de muşcăturile arahnidelor. — De ce-ai făcut asta ? se repezi enervat să-i smulgă ziarul. Doar ştii că nu-mi place reclama deşănţată. — Merci ! — Rău ai procedat! — Deloc. „Espejo" 12) nu e un ziar citit de imbecili. Cu meritele dumitale, pot să-ţi spun, Ramon ? — se impune să ieşi din anonimat şi din sărăcie. Alung-mă, ceartă-mă : şi dacă vrei să ştii motivul tipăririi lui astăzi, iată-1 : am aranjat astfel, ca Manuel Vargas să nu o facă pe cocoşul cu glorie, iar d-ta să stai în umbră. Să fiţi cel puţin egali ! Argumentul ultim îl înduioşa pe Ramon. îi luă mîna, o sărută, spu-nîndu-i pe nume : — Juana, mi-eşti prietenă ! în salonul cel vast, de jos, Manuel Vargas, sigur de el, fuma într-un fotoliu făcînd colaci de fum din pipă, cu capul dat pe spate. Maria stă cinchită, docilă şi absentă, pe canapeaua „mauve" din colţ, cu picioarele strînse sub ea. Ramon şi Juana se aşezară pe scaune fără ca să audă din partea cuiva formula de politeţe „Scientese usted Era o linişte rea, premergătoare ciocnirii. Vargas pufăi. întoreîndu-se brusc spre Ramon Valera în care presimţea un rival, îl biciui cu insolenţă : — Habar n-am cu o fi serul d-tale, dar Maria arată destul de prost. 11 4ţi comis o greşeală, şi e inexplicabilă la un pretins savant cum afirmă, logodnica mea. Aţi călcat o elementară lege umană făcînd experienţe pe spinarea unei fete în primejdie de moarte, fără asentimentul nimănui, fără:, o aprobare legală. Ştiţi că sînteţi pasibil de puşcărie ? — Ştiu. O' ştiam. Dar viaţa d-rei Maria Sandoval era mai scumpă decît prezumtiva mea întemniţare. — Doar a salvat-o, Manuel, interveni Juana. Ai proba în faţă. Maria se ridică, atestînd parcă lui Manuel că e vie şi sănătoasă. — A salvat-o ? Ha, ha, ha ! E o întîmplare ! Rămîne de văzut în-viitor. D-ta ştii că există vindecări pasagere, cu şi mai grave recidive ? N-am să te denunţ, d-le Valera, fii pe pace. Văd că şi gazetarii vă bat îi* strună. Totuşi vă sfătuiesc să fiţi în gardă. Cît despre serul d-talc, cred că a fost apă chioară. Oricum, vă plătesc deranjul. Poftim domnule savant, şi-i întinse peste umăr un teanc de bani. Ramon abia se stăpînea să nu-1 plesnească. îl şfichiui însă astfel : — De insultat ştiţi să insultaţi, d-le Vargas. Ştiţi să cuceriţi, să faceţi fraze şi să vă aranjaţi treburile. Un singur lucru nu vă cunoaşteţi. Meseria. V-am citit astăzi. A me parecer, no escriba mas que tonterias !IS) Manuel Vargas îngălbeni de ciudă şi schiţă un gest formal de ripostă. O intervenţie a Măriei îi flata laşitatea, şi braţu-i căzu imediat. — V-aţi jignit reciproc, aplana Juana incidentul. îţi fi cum îţi fi, dar presa e preocupată de amîndoi. Nu te speria, Manuel. Nu ţi-o fură pe Maria ! Atunci Vargas, domolit, schiţă un surîs silit spre Ramon. — Daţi-vă mîna. No salgamos asi ! 11) Braţul lui Vargas rămase însă în aer. Stînjcnit, adăugă ca să aibă ultimul cuvînt : — Los jovenes deben respectar a los viejos...13) pe cînd doctorul se întoarse brusc şi ieşi pe uşă fără să salute. De la comportarea provocatoare a lui Manuel Vargas, Ramon n-a mai dat nici un semn de viaţă Sandovalilor. Intrigaţi, Isidor venise de două ori cu Mercedes-ul lui în cartierul Avellaneda şi sunase degeaba la uşa lui Ramon. Doctorul voia altceva. Să stea de vorbă numai cu Maria, şi să. capete o explicaţie a neutralităţii ei de cerboaică în faţa luptei surde din.-salonul vilei. Juana slujea de mediatoare, însă Maria, sub influenţa lui Dolores şi a lui Manuel, refuza o întîlnire, conformîndu-se stupid codului manierelor blesante. După două săptămîni, pictoriţa nu mai rabdă. Consimţi să-1 revadă pe Ramon. Doctorul, sătul de aşteptare, o primi distant. Aştepta ca Maria să înceapă lămuririle. Cum ea se complăcea într-o muţenie absolută, Ramon, enervat pînă la urmă, o asalta cu o mie de întrebări înhămate la carul geloziei. Maria izbucni, în sfîrşit : — în definitiv ţi-am precizat. Oricît l-ai descalifica pe Manuel Vargas, omagiile lui literare îmi ţin de cald. Sînt femeie, am orgoliul în sînge f Fuego mă cîntă. Nu-s atît de redusă încît să nu recunosc că eternizarea mea e trecătoare şi că versul lui nu are durată. însă am nevoie de acea hlamidă strălucitoare de cuvinte, de un înveliş eterat cum îţi mai vorbisem, şi care să mă susţină la linia de plutire a mondenităţii, dîndu-mi totodată 12 -şi iluzorii aripi că mă pot înălţa pînă la rangul de inspiratoare a unui •poet, oricum, recunoscut. Ne-ara înţeles ? Şi acum să-ţi văd şi atelierul unde-ţi fabrici leacurile. Ceea ce Maria nu voia să declare, era că Manuel o stăpînea cu simţurile. Se întîmplase într-o excursie, în vremea liceului. Vizitele poetului nu -aveau numai o suprafaţă dedicativă cum lăsa Maria să se înţeleagă. Existau elemente de realitate pe care pictoriţa le ascundea ca să dea impresia că e „disponibilă''. Ramon era o bună „rezervă" psihică, oricum, salvatorul ei, şi în drum de afirmare. Ar fi regretat să-1 piardă de pretendent. Acest şubred vis se destramă însă peste cîteva minute. Albele întinderi se întinară, şi doctorul deveni un personaj de coşmar. Comise greşeala de a o •conduce în turn. Viziunile păianjenilor o sili să se retragă cu doi paşi. Cînd Fernando scoase afară o migală enormă cu penseta prevăzută cu o chiurasă de siguranţă, ochii i se măriră de groază şi începu să tremure. — Ia-o ! la-o de aici ! Să nu o mai văd ! Mi-e frică ! Fernando puse paingul la carceră. Ramon voi s-o ia de braţ, dar ea se .scutură, înfiorată ca şi cum mîna doctorului colcăia de picioare păroase şi abdomenuri îndungate. ■— Aceste mîini ! Spune-mi, procedezi ca şi dl. Fernando ! Aşa lucrezi ? Ii apuci cu degetele ? Ramon dădu din cap. — Ah, ce oroare ! Cum e cu putinţă ? Ca şi cum ar fi simţit teama fetei, păianjenii apucaţi parcă de streche, «e aruncară în geamuri cu o furie crescută subit. Maria ţipă, coborî cîte •două trepte scara, zmuci uşa de la intrare, iaşi in stradă şi începu să alerge ta o ieşită din minţi. Juana fugi după ea. •— A avut un şoc nervos. Nu era necesar să-i arăţi păianjenul de aproape. Era prea vie încă amintirea muşcăturii. —■ Confruntarea aceasta trebuia să aibă loc cîndva. Tot afla pînă la >urmă care-s uneltele noastre de lucru... — Da, însă pe Maria am pierdut-o. I-e silă dc mine. Cum aş mai putea anihila antipatia şi spaima pe care o va simţi de-acum înainte pentru mîi- mile mele ? Drumul spre iubire mi-e pentru totdeauna împotmolit în noroiul pestilenţial şi larvar al acestor mizerabile arahnide. Am să scap de ele ! ^Şi Ramon luă călimara de pe birou ca să izbească în vitrinele cu păianjeni mortali. Fernando îi prinse mîna la timp. — Ce faci ? Şi tu ai înnebunit ? Vino-ţi în fire ! Mai bine uită-te pe birou cine vrea să se ocupe de noi. In loc să priveşti viitorul şi să bine-•cuvîntezi pe lighioanele astea care nc-au adus renume, vrei să le ucizi!? Ia citeşte aici : Firma „Fonterillas". „Expediţii, transport, aparate şi instrumente entomologice". Oferta ne obligă numai cu 40% din vînzarea serului, 'Şi dincoace priveşte : scrisoare oficială dc la bancherul Justo Estrella. Ne •deschide cont nelimitat pentru instalarea unui laborator super-modern. Acceptăm ? — Fernando dragă, fă ce vrei ! Hotărăşte cum crezi ! îţi dau mînă liberă ! Eu nu mai am chef de nimic. Vreau să fiu liniştit. A opinat pentru ■alb. Contrastul, da, contrastul ! Exact de ceea ce mă temeam... _ Raimon, vorbeşti singur ? Haidem jos. Chiar Juana era descurajată de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, între Ramon şi Maria separaţia părea fără drept de apel. Pictoriţa se înfricoşa numai la gîndul de a mai da ochii cu Ramon. Repulsia o făcea să-şi închipuie că undeva prin vre-o cută de haină, doctorul mai păstra aciuiat vre-un paing scăpat de sub control. — Juana dragă, nici eu nu vreau s-o mai văd. Repetă-i exact cuvintele mele : nu vreau s-o mai văd niciodată ! îmi dau seama de cît viciu... — Taci. Tu o iubeşti, Ramon ! Acum eşti pornit. Nu-i spun o asemenea prostie. Ea are o ideie fixă. Timpul vindecă totul. O să fiţi iar împreună. Ai răbdare. — M-am gîndit, Juana, dacă scîrba asta de arahnide nu-i cumva vre-un pretext, vreo autojustificare, ori o ingenioasă scenă de teatru jucată ca să rămînă alături de Vargas, sub dictatura lui ?! — Nu-ţi pot ascunde faptele. Manuel şi Maria au relaţii destul de intime şi destul de vechi. Eu însă am stat de vorbă cu ea. Te iubeşte, într-un mod special, straniu. Parcă ar dori sa pleci cît mai departe, şi purificat, să te întorci confundîndu-te cu albul ei obsedant şi preferat. Maria e şi ea aiurită ca noi toţi. Hai, saltă-te din pat, Ramon. Uite că mă întorc, îmbracă-te. Mergem la un bar să bem ceva. Convoc pe Estrella. Cînd e vorba de afaceri, soseşte fulger vulpoiul ! Las-pe mine. Tranşez eu. Are o fată minunată, Lupe. Auzi Ramon ? Care nu se teme de arahnide ! Şi propun patru baruri, la alegere : Enjambrelc), Juste17), Farol18) şi Gaviota19) Ce zici, Fernando ? — Gaviota ! Ramon, telefonez lui Estrella ? — Telefonează. N-ai decît ! „Sea yo luminoso por que side triste" 20) (Poet latino-american) Istorisindu-mi, Consula de Santa-Fe, era neprecisă şi descria fugitiv. Fiind o natură improvizatoare, numele citate erau şi ele fictive. Astfel, mai tîrziu, descoperind la un prieten un ghid complet al Buenos-Aires-ului dintre anii 1930—-1940, am constatat că cele patru baruri nu au existat niciodată în capitala Argentinei. Oriunde s-or fi întîlnit cei doi medici şi Juana cu bancherul Estrella şi Lupe, cert este că au ajuns la o tranzacţie nemaivîsată, datorită practicelor deliberări ale Juanei, omul de afaceri devenindu-le aproape asociat şi prieten. Un carnet de cecuri pentru sume nelimitate le stătea la dispoziţie. Lupe însă nu avu succesul scontat. Fata se pilise mai devreme cu nişte dansatori şi devenise extrem de vulgară. Aproape toate ziarele au reprodus reportajul notoriei Cabrera. Ramon primise o aureolă de erou. Ajunsese ca şi Manuel Vargas, cu fotografie în culori pe ziduri. Confraţii doctori scrîşneau şi cereau expertize. Susţinut de presă, urcat pe un pedestal de admiraţie, colţii celor din cabale şi bîrfe clănţăneau în vid. Cîteodatâ întro două coniacuri, un dor aprins îl mistuia să ştie ce crede Maria Sandoval despre subita lui ascensiune, dacă nu devenise ridicol în ochii ei... Ca şi 14 Vargas ! A ajuns ca şi Vargas ' Ppl^K,-; ■ i- i ■ s • ^eietHi, rivali amîndo! Pl d mnd veninurile acestor lepre dc insecta ' • tl' RamM> patro-distrus bucuria vieţii, Manuel jonriind n, ^ SÎDgelc Şi ™ hăind ca un mieluşel coliliu s Îni mad»^«cul lui vocabular, be-trebnie s-o mai văd». „Niciodată" A - ^ ^rdabilei Marii. . Nu »ent al barului pitic a ,-°J enct " ^ ""^ E P*™--ndo, e o,cupat cu mutarea. A cumpăraf o T- ^ Qt ^ F-izb"«t să-1 intereseze pe Ezechieî Fo f H Vicente LoP«-aparatură ştiinţifică, şi a «pcdSo p7 ' ^ d. -ască locurile unde a cunoscutTpe Tut" c b" " " ^ '* Pără" turn d,n Avellaneda, în laborator Ka^? f. transf—t casa cu Petrecut în cîteva zile. Acum do„7 £ " S~a 7<>dit. Avatarul casei s-a sosesc zilnic furgoanc şi autobuze 1 1™ ŞM£ etaJe- ^ poartă 'oare, 1Mşini centrifuge zeci de fl P aparate' retorte> distila-^'-■^ Alte camLne Luc r ren-s; ™ -s«* * ^ ™° mar contau ca sursă de bogată extracţie , ' » Vreo" Pafru un exemplar sau două. CîiS H «untă 7" de Spedi> ^™ cîte -urile, acesta nici nu se sperie nid nu^b r ^"'^ 1-« Pe lîngă o simplă procurai de !' ^ Faptul Portant, că va face o treabă efectilÎ ' " ™ aDgaja CU ceva îmbucura la culme. Astfel îi va creşte şi Ţjat2 ^ de inVesti^> « canal. ^ «*" *«* -n avea' lume proaspătă. Vechiturile, la " ^TL^^J^ a?ce pe ceilalţi P Cine-i zonulm. explorate: Brazilia, Peru, cîmpia Ama- Pe finnă. El va conduce ^ " ^ " ^ «e ^ . ~ E o idee admirabiiă d-le Fo s *d'Mteri-Iul — fotîi fiindcă Ramon e un maestru îl ' 7 de Vedere- Mai ™ndo, cred că are absolută ^ 2 T^t^ ^ ^ ^ * * n-cun ca să poată depăşi criza sufleteasca prin ^ ^ aCfiv!tate pIi"a d* 16 Maşinile, corturile, ustensilele, alege-le d-ta din depozite. Aş ţine ca această expediţie să aibă loc cît mai curînd, pentru ca în cel mult jumătate de an laboratorul să funcţioneze. Pădurile-şi aruncă valuri de muşte vampiri, pînze groase de ţînţari. Cerul se închide ca o gură neagră peste zări. Liniştea doarme cu un singur ochi. Cineva, între ghiarele mumei tropicale, hohoteşte de rîs ori de groază, acolo, după lianele de netrecut. Cine încearcă să le sfîşie, rămîne pentru vecie împleticit în ele ca Herrero, acum o săptămînă. L-au găsit, o pieliţă pe oase. L-au supt toate migalele, l-au mîncat de viu termitele ori furnicile. — Numai o înghiţitură de pulque22), Enrico, numai una! — Nada senor ! Şeful echipei, Enrique Lambos, nu-i dă voie lui Ramon să bea. Ori chinină, ori băutură. îl scutură frigurile. Lac de sudoare, cade pe spate, pe acelaşi pat de campanie umed, gogind, strein de tof ce se întîmplă. Lambos îl îngrijeşte ca o mamă, dindu-i cu linguriţa fel de fel de ceaiuri .,schimbîndu-i cearşafurile. De o lună de zile Ramon nu ştie că toate lăzile cu sită s-au umplut de arahnide, datorită lui Enrique cel ager, care a strîns mai departe, după modelele culese de Ramon cînd era sănătos, din toate categoriile, sute de exemplare. Aveau acum materia] pentru ani de zile. Ceea ce Ramon nu ştia, e că trei oameni din echipă au murit, şi că scrisorile lui Fernando îi stau nedeschise sub pernă. înceţoşat de febră, visează leagăne. Unul îl fură pe dedesupt şi-l duce-n adîncuri albastre răsturnate. O sfoară cu dinţi înşiraţi se răsuceşte în rond. Danturile hohotesc. Rîsul lui Vargas ! Clipind stelar, două puncte verzi semnalizează... Ochi. Sînt ochii verzi ai Măriei. Se apropie, cresc ca două faruri de tren. Leagănul lui aleargă după cele două puncte verzi, intrate într-o cascadă de pîclă. Vargas vine după el în alt leagăn, zburînd să-1 lege cu benzi smulse din caierul negurii. Se sbate şi se trezeşte toropit, moale, o apă. Cum deschide ochii distinge în fund ca o pată de miere : lumina filtrată prin cort. Lambos alături, îl priveşte ca un cîine credincios şi-1 roagă să guste din supa cu buruieni amare. — Jefe, o să putem pleca în cîteva zile. Ridicaţi-vă din pat. Vă ţin eu. V-am aşternut la umbră masa. Sub araucaria. Veniţi, poate că vă e foame. — Mulţumesc, Enrique, pentru tot. Mulţumesc tuturor băieţilor. •— Aveţi sub pernă nişte scrisori de la dl. Geraies. — Da, asta e o bucurie. Le citesc şi te ajung din urmă. Taie nerăbdător plicul cu degetul : 12 decembrie 1928 Dragă Ramon, Am fost îngrijoraţi de tăcerea ta, şi eu şi Juana, cu care m-am căsătorit la două săptămîni de la plecarea voastră spre Rio Negro. Unul din peonii cari adunau păianjeni la Sierra dos Paresis, s-a reîntors şi ne-a comunicat că zăceai de o malarie necruţătoare. Ne-a e.xplicat că restul colectării a intrat pe dibacele mîini ale priceputului Enrique Lambos. Fonte- 17 rillas abia aşteaptă lăzile cu „musafiri". M-am gîndit să schimb formula serului într-o anumită secţie, pentru a creia şi un produs destinat imunizării populaţiei, şi nu numai din patria noastră. Fonterillas jubilează ! Noi nu o să avem ce face cu banii ! Trăiască firma „Valefonte" ! Ramon lăsă plictisit scrisoarea. Aştepta altceva. Ar fi fost deajuns un rînd aluziv... O deschise şi pe a doua. O parcurse avid. îi văzuse numele şi tremura uşor. 30 Ianuarie 1929 Dragul meu suferind, Te anunţ că la îmbrăţişările mele se asociază şi Isidro Sandoval. Mereu pomeneşte de tine şi te aşteaptă. îmi dă o mie de telefoane pe zi. Bănuiesc că fierbi de curiozitate să cunoşti ce s-a ma; întîmplat pe la Sandovali. Multe lucruri. Ţi se vor părea de necrezut. Acest Manuel Vargas, aşa cum mi 1-a descris Juana care-1 cunoaşte de copil, are o natură pătimaşă, e un obsedat sexual. Nestăpînindu-se, a comis o infamie. S-a legat de Dolores. Maria i-a surprins. Cu toată dezamăgirea, Maria nu s-a despărţit de poet. Scandalul s-a limitat la păruieli ; Dolores a plecat în Europa, să „uite". Isidro e strein de toată povestea. Altfel l-ar fi ucis pe „conchistador". Vezi Ramon ce lume „high-lifc" avem ? Singura demnă de milă e Maria. Cu ultima expoziţie n-a avut succes. Ba un critic a batjocorit-o chiar, reco-mandîndu-i să-şi plaseze tablourile prin lăptăriile Argentinei. Maria nu vrea să mai audă de vestminte de lumină, de argintul poemelor lui Vargas, de culoarea albă, paradisiacă. I-a declarat Juanei ca numai pe tine te-a iubit cu adevărat. Manuel o terorizează cu mariajul. O urmăreşte zi şi noapte, fiindcă a simţit slăbirea influenţei lui, şi se teme că Maria te-ar putea căuta într-o zi. Pictoriţa i-a mărturisit dealtfel plîngînd Juanei, că ar mai vrea să stai de veghe lîngă ea măcar o clipă, ca şi în noaptea aceea cînd a deschis întîia oară ochii asupra ta... E sensibilă ca şi tine. Cu orice risc, te sfătuiesc să mai încerci o revedere. Vei chibzui cum crezi că e mai bine cînd vei fi printre noi. Al tău Fernando, Cu fiecare înghiţitură de supă, Ramon spune în gînd „n-o mai revăd, n-o mai revăd". Oamenii horpăiesc pe rogojinile de lîngă colibe. Lucrul s-a încheiat definitiv. Zgomotul de gamele strînse şi de vreascuri tăiate e specific căderii nopţii. Peonir aprind focuri, povestesc, şi cîntă. Cîte un melodios „guarani" din Paraguay ori un „taquirari" viril, unduiesc pînă departe spre lumile de sălbăticiuni ascunse. Valera o porneşte spre junglă, îşi priveşte la lumina lunii mîinile slăbite. 1 se par doi păianjeni albi. Se vede ca ziua. Lucrătorii „cablocos'' şi „ceaveistasii", roată, îl urmăresc, pun cărbuni în lulele. Deasupra copacilor „haevea", Ramon zăreşte o strălucire jucăuşă, ca o încîlcire de stele filante prin frunzişurile înalte. Se întreabă dacă nu e cumva o nălucire rămasă după atîta amar de febră. „Iată o nuanţă de alb pe care Maria nu o cunoaşte", reflectează Ramon. O altă flutu- 18 • rare ca de strassuri pe mantia nocturnă, sticleşte coborînd de-a lungul profi lului de arbori. „Dar e o lumină mişcătoare, se miră doctorul. „Parcă se deşiră luna". îşi aminti. Erau păianjeni migratori, ca nişte vîrfuri de ac, plutind legănat şi oglindind beteala lor în fulguraţii. Cît de aproape i se părea acum visul pe care-1 avusese, de această realitate a razelor, de aceste pîl-pîiri. Dantela devenea densă. Focurile se unificau, şi la un moment dat Ramon avu fascinanta iluzie a unui autentic vestmînt. — Iată haina de lumină a Măriei ! Clarul de lună ar fi rochia ei de epitalam." O idee luciferică îi miji în conştiinţă, la început ca o sugestie, apoi luînd formă precisă, strînsă într-un gînd izbucnit, strigat aproape : — Păianjenii ! Da ! Păianjenii ! Dar numai lumina firelor ! Nu veninul ! O rochie curgătoare ca un Rio de la Plata, ţesută din borangicul arah-nidelor. S-o poarte Maria în noaptea fericirii, la nuntă. Ideia îndrăzneaţă îl făcu să danseze. Venea gesticulînd spre cantonament, spre oamenii speriaţi şi ridicaţi de la foc. învîrteau lemne aprinse prin aer crezînd că „Jefe" al lor a fost prins de un duh rău al junglei. Dar doctorul le aruncă din fugă un „estoy bueno" 23), şi-1 trage pe nedumeritul Enrique din mijlocul lor, ducîndu-1 în viteză spre cort. — Enrique, îmi eşti prieten ? — Lambos pune mîna la inimă. — Es de Io que no hay ! 24) — Ajuna ! 25) spune Lambos. — Ascultă. Mi s-a desvăluit un secret. Să pot fabrica o rochie de raze, un vestmînt al minunii, cu ajutorul păianjenilor. O rochie invizibilă, fără greutate,, care nu ia viaţă decît la lumină. Ca în poveşti. — Verdadero ? 26) — Da, o rochie pentru iubita mea, Enrique. Se va căsători, curînd , dar nu cu mine. Va fi rochia ei nupţială. Astfel, îl voi învinge pe Vargas ! Se vedea bine că bietul Lambos nu pricepea nimic, dar din ceea ce îi relata Ramon, îşi dădea seama că nu e fericit. Cum, nu se însoară cu iubita lui ? îi ţese o rochie pentru altul ? Ce poate fi mai rău ? Nu îndrăzni altceva decît să-şi dea părerea lui de bărbat atunci cînd îşi ştie prietenul mîhnit din pricina unei femei : — Por hermosa que sea esba mujer, non vale la pena...27) — Dar Enrique, nu ţin deloc să-ţi ascult sfaturile. — Vrei să mă ajuţi ? — Claro esta ! 2S) Turnîndu-şi coniacul, îşi desfăşură planul. Expiinîndu-1, şi-1 limpezea singur. îi observa detaliile, aşa cum vede poetul, intuitiv, bordura rimelor, fără ca totuşi să le fi găsit încă. Ceea ce căpăta soluţie şi i se cristaliza în minte era problema grefei. Pentru a creia un fir nevăzut, şi în acelaşi timp de trăinicia celui produs de viermele de mătase, era necesară o transplantare de cilindri seriferi de la nefile la epeire. Dacă viermele de mătase lucrează simplist, numai cu glandele salivare, la păianjeni există o infinitate de glande.cari produc mătasea. Pe care anume dintre ele să le încrucişeze ? Munca ce-1 aştepta era titanică, 19 hazardată şi prezumtivă ca reuşită. Dar visul îl stăpînea, visul, mareea de argint a nopţii, la marginea junglei. — Enrique ajutorul tău constă într-un nou efort pe care trebuie să-i faci pentru mine. înjgheabă-ţi un grup redus expediţionar, cu peonii de aici, şi găseşte-mi nefile. în regiunile tropicale colcăiesc. Pescarii din Oceania, curbează o ramură, făcînd un ochi, şi o plimbă peste tufişurile unde-i întinsă pînza nefilei. Pînza paingului uriaş se lipeşte de muchea ramului şi acoperă ochiul. Ea e mai solidă decît plasa pescărească. De acest fir am nevoie, de calitatea lui. Mi-aduci nefilele, Enrique ? — Aduc. — O lună de zile îţi ajunge ? — Cunosc aceste nefile dc care mi-aţi vorbit. Ştiu şi de unde să le iau. Trebuie numai să ocolesc zona mlaştinilor. N-am nevoie mai mult de două săptămîni. Voi fi la Buenos înaintea d-voastră. Să nu m-ajungă vremea ploilor, n-ar fi rău să plec îndată. — Ne-am înţeles. Stai să-ţi dau şi bani de drum pentru oameni. A doua zi, din tot cantonamentul nu mai rămăsese decît cercurile de zgură ale focurilor. Se auzeau ordinele date celor două şiruri indiane : — Estar dc viaje ! 29) precum şi răspunsurile în cor -. — Lista para zarpar ! 3n) — Adelante ! 31) Fernando e impresionat de ingeniozitatea amicului său, dar consideră proiectul un act „poetic", cu slabe garanţii de realizare practică. — Aşa dar, Ramon, ne separăm activităţile ? — Da. îmi creiez o clinică specială de operaţie, cu un singur ajutor. Cu Enrique Lambos. Tu rămîi asociatul lui Fonterillas, la firma Valefonte. Poţi, şi chiar te rog, să schimbi firma din „Valefonte" în „Gerafonte". Vreau să mă eliberez de obligaţii comerciale. Şi să-ţi spun drept, inovaţia asta a ta cu serul de imunizare nu-mi prea place. E riscant. — Te-ai schimbat, Ramon. Ce ai ? Ai devenit ciudat. Te înstrăinezi de mine şi de Juana. — Vorbesc serios, Fernando. Ies din combinaţia cu Fonterillas. — Cum crezi. Aşa dar o să reziliez contractul tău. Să fie Gerafonte cum doreşti. Şi pe tine cine te va finanţa ? — Estrella. — Speri ? — Lui Estrella îi plac îndrăzneţii. N-o să dea îndărăt. Lambos sosi cu ncfileie, iar marea echipă a lui Fonterillas cu cele cîteva mii de cutii încărcate cu migaile, Ladnodectus, Glipfcocranium, ctenide. licoze şi alte rude ucigătoare. Din păcate, ambiţiosul Geraies, ahtiat de cîştiguri fabuloase, începu pe scară largă producţia de ser „Gerafonte" destinat imunizării. Ramon solid ancorat în viziunea lui, se izolase de lume. O evita şi pe Juana, care avea nevoie de un „subiect de presă', urmărind totodată ca o prietenă ce-i era, să-1 arunce de pe o nouă trambulină, în atenţia lumii, cum 20 mai procedase. Nici pe Geraies care începuse să-I combată, nu-1 mai suferea. Necum să o vadă pe Maria. Pictoriţa i-a scris că ar vrea să-1 întîl-nească. să vină ca altă dată la vilă, că în adevăr se va mărita cu Manuel, că prietenia-i mai presus de toate, etc. etc. Ramon i-a răspuns lapidar, c-un vers al unui poet mexican : La fiesta de tu boda Sera manana. 32) Nefilele şi epeirele făcură pui şi trecură la sterilizare. „Clinica" lui Ramon, subvenţionată de Estrella, era instalată într-o casă întru totul asemănătoare fostei lui locuinţi. Sub o lupă imensă, dc dimineaţă pînă seara opera cu bisturie microscopice. Păianjenii supuşi acestor transfere de organe, mureau între degetele lui, ori mai supravieţuiau cîteva zile. într-o dimineaţă îl strigă pe Enrique din depozit. — în sfîrşit ! Trăiesc de patru zile, cu grefă de cilindri. O să le vedem curînd firul. „Nici nu mai trecuse o zi, şi o pînză geometrică apăru într-un colţ al vitrinei. Era atît de fină şi de transparentă, încît numai apropiin-du-se bine o observai. Lambos se minună. — Acum să încercăm cît e de tare mătasea noastră. Luă pe deget un fir desprins din pînză. — Ţine de capătul celălalt, Enrique. Nu-1 vezi ? Cred şi eu ! E bine aşa. Uite-1 aici. Prinde-1 uşor de tot. Aşa ! — îl simt, dar cine dracu să-1 zărească ? — întinde-1. Firul fantomă se întinse. — Trage de el, că trag şi eu. între degetele lor exista parcă o sîrmă de oţel. Nu se rupea. Ba se lăsară pe spate şi nu căzură. — Jefe, sînteţi un mare meşter ! — La treabă ! Or să facă pui. în curînd îi distribui la războaiele de ţesut. — Războaie de ţesut ? — Dar cc-ţi închipui, Enrique ? O să-i las să-mi împrăştie bunătate de fire prin unghere ? îi organizez pe echipe şi le distribui unelte. Au destulă inteligenţă. — Ţesătorie de păianjeni ? Cine a mai văzut aşa ceva ? — Ai să vezi tu.,. în cîteva luni, colonia de epeire şi nefile ajunsese la mii de exemplare, în timpul acesta Ramon primi de la un atelier de tîmplărie războaiele comandate şi întocmite după schiţa lui. Războaiele erau în formă de mosor, pentru a li se da arahnidelor iluzia că urzesc circular. Pe urmă doctorul avu angelica răbdare ca să dezobişnuiască epeirele de a suge. sînge. încetul cu-încetul, hrana lor devenise sucul dulce de miere diluată, în care Lambos dizolva principii vegetale apropiate de acelea aflate în frunzele de dud. Şi într-o noapte, evenimentul aşteptat se petrecu. Pe un jghiab îngust, păianjenii lăsaţi liberi, fugiră neavînd încotro, spre mosoare. Cum nu existau colţuri, erau alfel condiţionaţi. Situaţi într-un dimensional rotund, lăsară obişnuitul lor fir în perspectiva unei pînze viitoare, aşa cum dorul omenesc 21 se destramă în speranţa virtualilor copii... Imperceptibil pentru ei, mosoa-rele începură să se rotească Primele fire se înfăşurară. Ramon şi Enrique băură de bucurie. Contracarînd acest succes, pe firma „Gerafonte" căzu trăzmetul. Necontenitele reclame ale Juanei, cu serul bărbatului ei, destinat imunizării populaţiei, atrase în faţa cabinetului lui Geraies, o masă de cetăţeni. Ramon primea cîteva sute de clienţi pe zi. Urla-n urechea lui Fonterillas să i se trimită ser. Nedovedind cantitativ, laboranţii grăbiră sau greşiră serul. Avură loc cîteva decese. Fabrica fu anchetată şi închisă, Geraies arestat. Fonterillas procedă cu abilitate. Găsi un ţap ispăşitor şi Fernando fu achitat. Cariera lui însă era temporar compromisă. Cît priveşte punga Iui Fonterilas, îşi strînse băerile. Familia Geraies mînca pîine din gazetărie. Toate cele cinci camere sînt pline de mosoare, ca nişte dinamouri în uzină. Păianjenii par docili, blînzi, spăşiţi, mîncînd frugal, în schivnicie, înţărcaţi de la suptul muştelor. Lucrează de dimineaţa pînă noaptea, de noaptea pînă dimineaţa. Unii mai rebeli se suie pe zid. Ramon îi culege în cutii şi-i pune iar în „scrînciob". Multe epeire îl muşcă, gustînd cîte puţin singe. Lambos bobinase mătasea pe jurubiţe de lemn. Ai fi pariat că jurubiţele-s goale. Era insă deajuns să aprinzi lumina, ca să vezi cum o briliantă cale lacteie clipea viu pe sofaua unde se adunau. — Jefe, pentru o rochie, cred să ajungă mătasea. Ce-ar fi să ne oprim'.' Să isprăvim cu scîrbele astea. Am găsit două şi în pat. M-au ciupit. — Dă-mi un coniac şi nu-mi cere imposibilul. Am nevoie de rezerve. Vezi doar că Estrella, de cînd cu fabrica Gerafonte, a devenit circumspect şi cu noi. Nu mai învesteşte bani în probleme cu păianjeni. Epeirele se înmulţiseră şi firul curgea ca un fluviu. Unele arahnide cădeau pe parchet şi se devorau între ele. Lambos mătura acest carnaj al ţesătorilor dresaţi. Se ferea să le calce. Deveniseră parcă mai rele, pentru că făceau un travaliu „silit". Cum te apropiai să le .pui la treabă şi-ţi bănuiau intenţia, ridicau chelicerele. — Hai să scăpăm de ele, Jefe. Nini nu se mai vede afară. S-au suit şi pe cîrligul ferestrei... Cum s-o mai deschizi ? Drept răspuns Ramon îşi arăta mîinile ciuruite. — Orice meserie cere sacrificii, mi amigo ! Dar ce pînză voi căpăta ! Un clar de lună ! Maria va dansa cuprinsă de razele rochiei de lumină la nunta ei. îşi turnă al nu ştiu eîtelea pahar din ziua aceea. îl vizită Fernando. Arăta ca o stafie şi purta haine ponosite. Juanei i se reproşa prin unele redacţii că are vederi de „stînga". O duceau greu. — Ramon, am venit să-ţi spun că Maria vrea să te vadă înainte de nuntă. M^a trimis Juana. — Nu mai risc să primesc mojiciile lui Vargas. Zău, şi pe cînd ceremonia ? — Te-a invitat la nuntă. — Ei bine, nu vreau s-o mai văd. îmi ţin cuvîntul. Să închidem discuţia asta. Repetă-i atît; că nu Vargas îi va da un vestmînt de lumină, ci eu, Ramon Valera. îmi promiţi ? 22 _ Sigur că-i comunic. Dar ce-i aici ? Văd păianjeni şi pe mobile, şi-n vaza cu flori. Miroase urît. E şi primejdios. Bagă de seamă. — Ce te miri a fit ? Nu mai suporţi serele vii ? E invenţia mea, epocală. O să stîrnesc 6 vîlvă !... — Tot nebun ai rămas, Ramon ! Te las cu bine. Ce să-i spun Juanei ? — Că mi-e prietenă şi că-i voi da astăzi un telefon. Cum ieşi din casă •Geraies, strigă : — La lucru Lambos ! Dă drumul seriilor noi ! Convorbirea lui Ramon cu Juana fu scurtă. Ea se reduse de fapt numai la luarea unei informaţii despre Maria Sandoval. — Te-ai ascuns de noi, Ramon ! — Juana, te rog nu mă sîcîi şi nu mai întreba nimic. Te supără că am ocolit trîmbiţarea prin presă a revoluţionarei mele operaţii ? — Bine. Am tăcut. Dar cîştigam şi eu dacă turnam nişte reportaje despre grefele tale fantastice. — Reportajele tale aduc ghinion. Iată ce vreau. Pentru altceva te-am chemat. Un fleac. Să-mi spui ce talie are Maria Sandoval. — Mi-a spus mie Fernando că nu mai eşti zdravăn... Talie ideală. Patruzeci şi patru. Tot nu vrei s-o vezi pe Maria ? — Muy gracias Juana. Să lăsăm asta. Te rog. Pentru totdeauna. Lambos duce jurubiţele într-o valiză la bătrîna Paloma, tocmai în cartierul marilor abatoare. Paloma fusese cu cincisprezece ani în urmă îngrijitoare la Facultatea de medicină. în vremea studenţiei o ajuta totdeauana cînd lua bursa, odată pe lună. Acuma bătrîna trăieşte din ţesut covoare şi pînză. Acasă are un război primitiv. Cînd Lambos scoase jurubiţele din valiză, bătrîna şi-a făcut cruce că nu vede nimic. — Asta e ceva drăcesc, domnule Lambis. — Lambos. — Domnule Lambos, dacă n-ar fi pentru doctorul Ramon Valera, m-aş lăsa păgubaşă. Să ţes aerul ? O informează şi în privinţa rochiei. — Dar să nu afle nimeni ! — Pune jurubiţele aici. Găsesc şi croitoreasă. Conchita. Stă în fundul curţii. La preţ ne vom înţelege. Spui, talia patruzeci şi patru ? Eu termin în şase zile. Veniţi peste două săptămîni. Pînă atunci e gata şi rochia. Vai de ochii Conchitei ! Să tai o stofă care nu e... Niciodată păianjenii nu se iritaseră atit de - violent ca acum, Cîteva epeire au sărit drept pe mosor pe fruntea lui Ramon, pişcîndu-1. Parcă l-ar ghici că el e capul chinurilor ce li se administrează, ameţindu-i fără ca să poată broda o pînză ca lumea pentru înfăşuratul victimelor. Pe multe dintre ele cînd i se urcă pe pantaloni, Ramon le plesneşte cu dosul palmei. E obligat să le ucidă ca să scape de usturimea înţepăturilor. Atunci, ca şi albinele, întărîtate, epeirele foind compact devin* ameninţătoare. Ramon e silit să fugă. ştergîndu-se pe haine ca de praf. _' Lambos, firul e admirabil. Ceea ce vreau să văd, fiindcă în privinţa rochiei îs liniştit, mi-o aduce astăzi Paloma, ceea ce vreau să constat, e subţirimea la care poate să ajungă firul. Sînt sigur că s-a mai subţiat. Se perfecţionează lucrînd. Par însă flămînzi. Ce le-ai dat azi ? — Nu prea avem cu ce-i hrăni, Jefe... Extractul vegetal ne-a mincat aproape toţi banii. — O să începem să vindem cîte ceva. Paloma sună la intrare. Venise cu rochia. încăpea în palmă. Un boţ de puf. Chiar .Ramon părea uluit. — Desfă-o şi aprinde lumina, Enrique. Paloma scutură palma, şi în jos, şirui feeric acest miracol vestimentar, spectral. — Are culoarea luminii de lună, Jefe. — Cine ar vedea-o într-o vitrină — spuse bătrîna, ar sparge geamul ca s-o fure. O să fiţi cel mai bogat om din oraşul nostru d-le Ramon. La plecare Paloma se hlizi deschizînd o gură ştirbă şi formulă constatarea : — Duduca dumitale, d-le Ramon, tarc-i norocoasă ! Lambos nu mai îndrăzneşte să intre în filatura din turn. Mosoarele merg mecanic, nesupraveghiate de cîteva zile. Ramon nu se mai frămîntă, nu se mai întreabă : cine ştie ce fel de mătase revarsă aceste epeire diademe rămase fără control. De mulţimea păianjenilor, în ţesătorie e noapte. Doctorul ezită să mai intre înăuntru. De cînd a reuşit să capteze clarul de lună al Amazoniei în rochia de nuntă a Măriei, ţinută în dulapul din turn, Ramon a devenit indiferent la producţia seriecră a poporului de arahnide. De zece ori pe zi urcă să contemple acolo sus, rochia. Se joacă mereu cu uşile dulapului, ca un copil. Jumătate de uşă deschisă, şi rochia nu-i ! O deschide brusc, şi apar în dulap şerpuiri albe, sclipiri galactice. Cînd coboară scara, iarăşi e nevoit să treacă pe lîngă geamurile negre de specimenele gata de harţă, cu pumnale pregătite pentru împlîntare. Araiinidele au început să se pîndească între ele. Cînd o epeiră cade istovită cu burta în sus de pe mosor, soarta i-a fost pecetluită. Majoritatea-s flămînde. Nici un paing nu mai soarbe din zeama de miere. Tumul a devenit clocitoare, măcelărie, şi simulacru de ţesătorie. Mosoarele şi-or fi încîlcit firele între ele. — Te duci să vezi ce mai e pe sus, Enrique ? — Cine se mai încumetă să intre acolo ? — Să mă duc eu, asta vrei ? — Da cine vă lasă, Jefe ? Eu nu-s aici ? Ramon sc cumpăneşte şi cade înapoi pe scaun. A dat gata două sticle de azi dimineaţă. E ora douăsprezece. De ce întîrzie Juana ? Enrique a chemat-o la telefon. îşi mai umple un pahar. N-a mai auzit nici o sonerie, dar simte că Juana-i lîngă el. — „Amigo, adu-mi opera mea". Suie şi revine. Lambos deschide mîna. Juana nu-şi crede ochilor. Pare o halucinaţie. •— E pentru Maria ? S-o îmbrac ? Lasă-mă Ramon s-o îmbrac. Asta a fost deci taina ? Dar unde-i rochia ? A, da. Abia o zăresc. — Nu se poate Juana. Numai Maria o va purta. I-a vorbit Fernando despre un vestmînt de lumină ? 24 — Da, i-a comunicat, însă Maria cred că nu te-a înţeles prea bine. Diseară e nunta, şi atunci totul va deveni clar pentru ea. Te va iubi pentru această genială creaţie. Ce proastă am fost ! De ce n-am scris ? Cum să ştiu... Bănuiam, dar... — Diseară totul va fi clar, o îngîna Ramon. Căzu cu capul pe masă şi adormi. Juana voi să-1 ducă la culcare. — Lăsaţi-1. Aşa-i place să doarmă. Dacă-1 desbrac, mă ceartă rău de tot. Rămas singur Lambos îşi imită stăpînul. Bău cu sticla pînă se prăvăli pe podea. Primul care se trezi fu doctorul. Dădu drumul la ventilator. Soarele căzuse şi el pe undeva, că de teamă lucrurile din casă începuseră să se ascundă unul îndărătul altuia. — Dar cum, nu avem lumină ? O fi vre-un scurt circuit. Bîjbîi spre scară poticnindu-se. îi vuiau tîmplele. Picioarele abia le simţea. S-au oprit şi mosoarele ? Şi dinamul ? La flacăra unei luminări schimbă siguranţa. — Ce, nu mai lucraţi puişorilor ? Vă pun eu acuşi la treabă ! Uitînd de primejdie, intră în ţesătorie, zmuncind uşa închisă ermetic cu cîrpe. Un foşnet ca al frunzelor bătute de vînt îl înconjură. Se împiedică. Simţi deodată o arsură de neîndurat, pe gît, pe mîini, pe ochi... Urlă, se zbătu ; nu-1 auzea nimeni. Păianjenii sugeau din doctor cu o sete turbată. Se răzbunau de înfometarea la care fuseseră supuşi. La aceiaşi oră, frumoasa Maria păşea în omătul salon al vilei Sandoval, plin cu oaspeţi. în unghiul de umbră al uşii, corpul de zeiţă al miresii apăruse o clipă despuiat, gol. Un murmur dc indignare era gata să izbucnească, cînd, lumina căzînd deodată pe rochia argintie, preschimbă revolta în admiraţie. Pe ferestrele deschise, trecînd prin iatacul de sus unde se priviseră întîia oară, pătrunse pînă la ea bătaia uşoară a unui clopot de amurg. Intră Manuel. Cînd o văzu pe Maria atît de orbitoare, încărcată de toate chemările vieţii, păli, şi nu-i murmură încet decît : — Mi claro dc luna... Note : 1) Iţi voi da ce o să pot ca să te ajut, orice ajutor mi-ai cere. 2) Ce fată frumoasă ! 3) feijoada = mîncare de fasole 4) verdad = nu-i aşa ? 6) aguti = epuri aurii 7) lumină senină 8) = portocală 9) arta nu se poate 10) laud 11) oglinda 12) staţi jos ! 13) După părerea mea, nu scrii decît prostii ! 14) = să nu ne despărţim astfel 15) = tinerii trebuie să respecte pe bă~ trîni 16) rai 17) iaht 18Î felinar 19) pescăruş 20) Să fii attt de fericit pe eît am fost de trist... 21) A nu lovi 22) pulque = rachiu 23) sînt sănătos 24) e ceva nemaipomenit ! 25) ei, drăcia dracului ! 26) adevărat ? . 27) oricît de frumoasă ar fi femeia asta, nu face să te osteneşti. 28) Desigur ! 29) a ii gata de drum 30) gata de plecare 3.1) înainte 32) Sărbătoarea nunţii tale va fi mîine. 25 miroii radu paraschivescu piatra Un joc de fulgere e totul în jurul meu ; sînt într-un bal In care mie-mi sînt plus-potul Pe drumul larg şi triumfal. N-am învăţat de-atlta vreme Decît să fac ce-ani mai făcut, Nimica n-am de ce mă teme: Condeiul meu e-aproape mut. Din tot ce ştie el să spuie Nu e nimic ce s-ar putea Să înfierbînle o statuie Sau să clipească într-o stea. De ce, cînd un nebun aruncă 0 piatră, zece înţelepţi Sar toţi în unda cea adîncă Să cate-n urma ei peceţi ? spin şi lege Trăiesc cu spinu-n carnea ce mă doare Atît de mut şi de statornic iar, Că-mi fac din piatra prundului altar Şi-aleg în apa lui mărgăritare. Ştiu bine că din toate nu se-alege Decît durata unui zbor afund Dar ca un fagur, învăţat fecund, Şi din durerea mea aştept o lege va Pe care să v-o las neîntinată Din antipozi şi pînă în viitoare; Clădirea de v-aş da-o terminată, Trăiesc cu spinu-n carne tot mai tare. înfrângerea nopţii Infrîntă deci fu noaptea. Şi acum ne-om face umbră doar din nori de fum. De negrul ei nu ne mai este dor. O, de-ar veni domol măcar un nor să ne vorbească despre seri şi nopţi. Şi strugurii ah strugurii nu-s copii ■' Nu e nimic! Pătrunşi de-o sfînlă lene l&sa-vom să-i păzească Magdalene şi poate vr'un dulău mai ştirb de slînă ce surd cu urlătoarea se îngînă. Pătrunşi de timpu-nfrînt, o creangă-n mină vom lua acum şi-o să plecăm domol departe înlr-al apelor ocol. Nu vrem oracoli, nici însemne, nici gîlgîitoare roiuri de furnici; ne-ajunge-o fată limpede să vie cristalul vocii sale să ne ţie acum şi pînă-n veac tovărăşie. Stă tristă poarta, curtea e pustie. femeii mele Cînd te-am privit intîia oară, ştiu Că încetasem singur să mai fiu. Fîntînă-n zori cu apa neatinsă, Foşnea ca marea dimineaţa încă Zăloagă nopţii cît statuia-n stincă. m-ai respir, nu te-ai bred„f - ■ în oZf;: i:mbite de o. ' 1 deci bună-vestea rh. i ■ % «• ~, „ gestuTcIr™ D»i ţara erea de ■ ■ nea' vo^a Amprente de lumZ dat: lUmm mai păHraL veronica pornmbacu porţile" Eu, copii năuc, în beznă, stau şi-ngîn un clntec lung. Prea grozav de nu rai-i cîntul, spaima totuşi mi-o alung. Heinrich Heine Prima mea ambiţie se leagă de o poartă. Dincolo de ea, trebuie să înceapă lumea. Dar pînă ia înălţimea de trei şchioape, nu pot deschide nici măcar uşa odăii. Şi totdeauna îmi e frică să rămîn singură. Ceea ce păstrez difuz de-a lungul copilăriei, e senzaţia de gol în care mă destram, neînstare să ţin laolaltă pereţii şi propriile mele încheieturi. Un vid gata să înghită şi patul meu, şi îngerul cafeniu de pe lampă, o spaimă de care încerc zadarnic să mă apăr îndărătul unei cetăţi de perne, pe un colţ de divan. De cum intră doica, lucrurile se reîncheagă şi panica se preface într-un motan răsucit cuminte la picioarele noastre. Dar e destul să rămîn iarăşi singură, pentru ca jivina să ţîşnească în sus şi răsuflarea ei să mă prefacă în cenuşă. Abia la a treia aniversare pot ajunge pînă la clanţă, opintin-du-mă din răsputeri, în vîrful picioarelor. în sufrageria unde tronează tortul pe o tavă de sticlă, aştept să izbucnească urale, salu-tîndu-mi această sublimă victorie. Iluzie. în jurul mesei, se agită părinţii şi musafirii, absorbiţi de evenimentul în sine, şi nu de eroul lui. Doica, dînd cu ochii de mine, mă ia în braţe, aducîndu-mă lîngă cele trei luminări subţiri înfipte în glazură, în jurul uneia groase : ,„Te-ai născut cu căiţă în cap, Varvară ! Uite ce turtă te aşteaptă în viaţă". Şi chiar dacă voi afla odată că această capodoperă culinară fără migdale, care îmi încoronează cei trei ani împliniţi, e „un tort fals", asta nu mă va împiedeca nici la treizeci să confund glazura cu miezul lucrurilor. O basma albă cu puncte negre în timpul săptămînii, o alta neagră cu ciucuri de mătasă, duminica ; idealul vestimentar al oricărei mume de lapte e, în ochii mei, cămaşa albă cu rîuri, negre de amici şi fusta înfoiată sub catrinţe, ascunzînd nişte şolduri enorme şi rodnice, ca ale idolilor preistorici, ale acelor pacha-mame printre care simt că-şi are locul şi doica. Ceea ce ne-a adus laolaltă, înainte de vîrsta amintirilor proprii, a fost lungul şir de întîmplări care intră * fragmente din volumul aflat sub titar la e.p.l. 29 în biografia schematică aproape a oricărei dădace. O adolescenţă nefericită în casa unei mume vitrege, de care fuge la oraş. O singurătate de slujnică părăsită în dragoste. Un scurt bocet la moartea noii născute. Lina are lapte, nu are copil, nici adăpost după aventură. Mama are casă şi copil, dar i-a secat laptele curînd după naştere. La încrucişarea acestor două accidente, s-a ivit în viaţa mea — doica. Mama e mai întîi a tatei. Tata mai întîi al lumii. Doica singura e numai a mea, de unde şi iluzia de posesiune absolută asupra persoanei ei. Eu însămi sînt tot ce i-a rămas din speranţele şi disperările unei scurte maternităţi, de unde orgoliul cu care îşi subliniază rolul real în familie, strîngîndu-mă la sîn : „Am două burduşele, dacă n-ar fi ele, n-ar fi Varvara pe lume". Se poate ca Măgălina Murgu să semene cu toate acele mume de lapte pitoreşti ale tuturor timpurilor şi ca doica Julietei şi dădaca lui Puşkin să fi epuizat pentru secole resursele acestui personaj canonizat. Se mai poate ca doica mea să aibe unele mici cusururi, pe care i le observă părinţii. De-ar avea şi altele, mari, eu încă aş refuza îndărătnic să le văd, ca să-i pot păstra pînă la moarte imaginea ideală ca legendele vîrstei de aur. Ce ar fi existenţa terestră, la răscrucea tuturor spaimelor, dacă nu ne-ar fi rămas imaculată amintirea paradisului ? Absenţa neprevăzutului în relaţiile noastre exercită asupra neliniştii mele virtuţile calmante ale unui univers stăpmit de zei favorabili. Nimic mai blînd decît această insulă statornică a lumii, de unde îşi trag rădăcinile toate certitudinile mele de început. Un ritm egal, perfect previzibil, îi marchează pantomimele fiecărei ore din zi, răsfoirea la prînz a albumelor din biblioteca tatei şi refuzul meu de a goli farfuria, pînă cînd nu ajungem la „turnurile mai înalte decît la Sibii", la acea neverosimilă Notre-Dame, peste care se prelinge, pîngăritoare, o piurea de spanac ; jocul abil al degetelor ei în albia de rufe, la fiecare sfîrşit de săptămînă ; stropitul de dimineaţă şi de seară al răzorului de stîn-jenei încoifaţi violet, şi al muşcatei cu frunze păroase, care împrăştie, frecată în palmă, parfumul crud al copilăriei ; în fine, basmele de fiecare seară, sfîrşind cu nunta victorioasă a eroilor, într-o lume ce „a fost odată ca niciodată, cînd se potcovea purecele cu 99 oca de fier şi se suia în slava cerului". Fără să fi învăţat carte, doica brodează metamorfozele zmeilor şi avatarurile Feţilor Frumoşi cu întorsăturile rafinate ale povestitorilor ardeleni, care le vor fi cules, poate şi de pe buzele părinţilor ei. Peregrinările eroilor se desfăşoară ca vieţile sfinţilor, fiecare în altă noapte, fiecare cu alt tipic, după un calendar propriu. Ea e preotul care oficiază slujba, eu dascălul care îi ţine isonul. Dacă se întîmplă să greşească ordinea replicilor, eu, care le-am auzit de atîtea ori încît le ştiu pe de rost, o corectez, şi ea mă sărută orgolioasă pe frunte, exclamînd : „Un om mare e Varvara noastră, un om mare !" ceea ce îmi face de mică plăcere să aud. Ziua, doica poate să tacă sau să mă mustre, o iubesc fără condiţii, şi o apăr cînd tata se mînie dînd de albumul pătat ; să ţipe 30 Işl cine pofteşte, nu la doica mea ! Noaptea, mă supăr cînd i se închid ochii fără să-mi încheie povestea. în lipsa formulei finale, încep s-o trag de cozi ori s-q gîdil la subsuoară, iar dacă nu o pot trezi din somn, chinuind-o,. îi zgîrii cu unghiile pînza cămăşii de cînepă : un zgomot nesuferit ce ne încreţeşte amîndorura pielea. Ei şi ? O neplăcere trecătoare merită oricum plăcerea statornică de a afla — pentru a 1001-a oară — povestea fetei căreia îi era îngăduit să descuie toate zăvoarele unui palat de pe. alt tărîm, afară de una, singură, tainică. Mai precis decît toate amănuntele, mai colorat decît toate jocurile şi jucăriile vîrstei, mi. se imprimă cuvintele potrivite ale doicii, acea forţă pe care ea o stăpîneşte fără s-o bănuie şi eu o bănui fără s-o stăpînesc, legată în auzul meu de Făgăraşii unde zăpezile sclipesc şi vara pe vîrfuri şi roţile de car sînt de cu iarnă pregătite pe acoperişuri pentru cuiburile berzelor, de Liscovul transilvan care, cunoscut abia după război, va irupe colorat în VISELE Varvarei Lisco-vanu, acel epilog tardiv al copilăriei... Şi totuşi, şi în satul în care ceasornicul citadin îşi va scanda fundoian şi nostalgic secundele, după ritmul ciurdei de bivoli, şi eu voi adormi împăcată sub icoana pe glajă a Sfîntului Haralamb, strania alchimie a sufletului îmi va răscoli o poveste anterioară tuturor poveştilor, făcîndu-mă să dau replica unui mai vechi poem gidian, în stilul versetelor biblice : O pasăre a Domnului ţi-a trecut prin grădină. Veseleşte-te, Batşeba, şi nu o uita... Şi viitorul meu nume public, şi tot ce se leagă de numele particular, se asociază deci, într-un fel sau altul, cu această ursitoare a copilăriei. De cum intră în casă, doică e încîntată de sonoritatea Varvarei şi, descosîndu-1 pe preotul din mahala, află că am în calemdar o sfîntă care trebuie neapărat să mă ocrotească, iar eu încep să repet cu plăcere : „Varvara vrea să se joace ! Varvara vrea o poveste !" Rolul numelui într-o biografie socială creşte în greutate din ziua în care dăm, la picioarele Namilei din Parcul Carol, peste un copil rătăcit de părinţi, care plînge grozav, fără ca nimeni să-i poată veni în ajutor, fiindcă nu ştie decît că-1 cheamă Bebe, şi nimic altceva, nefericitul ! Ori un cîine e un cîine şi atît ; oamenii de asta sînt oameni, că au şi un nume al lor, de botez şi de familie. Dacă întîiul îţi mai. poate lipsi, o poreclă găsindu-se întotdeauna la îndemînă, în lipsa celui de al doilea eşti un Nimeni-pe-Lume, spune doica, ducînd copilul, cu inima strînsă, la prima circă de poliţie. Virtuţile ei sînt fără număr. Printre cele dintîi îi aşed îndrăzneala. Ei nu îi e frică de hoarda vacilor de care mă apără tata,„-la Borsec, cu umbrela lui neagră, iar fiarele împăiate, căţărate în copac, în faţa cărora tot el ne explică, la muzeul Antipa, misterul „strămoşilor noştri, maimuţele", îi stîrnesc numai rîsul. Dragonii în porţelan, care îmi dau mie o voluptate înfiorată, cînd bem la zile mari ceai din serviciul chinezesc, parcă nici n-ar exista, şi o simplă inter- 31 jecţie a ei alungă zăvozii care, simţindu-mi teama instinctivă, mă latră din senin pe stradă. „Noroc, spune tata, că într-un oraş civilizat, legea îţi apără casa şi persoana, deci cîinii nu au ce căuta în curte". în sanctuarul său, tronează legată la ochi nu se ştie de cine, de nu se ştie cînd, o statuetă în falduri de aragonit. Pe femeia asta de pe birou, în mină cu o balanţă defectă, veşnic înclinată, o cheamă Justiţia ori Justiţa, după doica, aşa cum mie mi se spune Varvara şi mamei, Aura. Cînd vine în vizită, unchiul Ieronim lasă pe talger o monedă găurită de 50 de bani, şi balanţa se îndreaptă dintr-odată : „Coana Justiţa umblă cu ocaua mică !" rîde doica, şi tata se supără că fratele îi ia în deşert divinitatea. Dar unchiul Ieronim spune : „Nu rîde, lele Lină ! Coana Justiţa e patroana patronului dumitale, numai că el nu ştie să lase, cum vezi, nici un ban pe talger". Şi tonul lui pe jumătate ironic, şi privirea ei pe jumătate doar admirativă, mă împiedecă să-mi dau seama dacă refuzul tatei de a influenţa balanţa e în ochii amîndurora o calitate sau un cusur. Un singur lucru mi-e ciudă că nu o sperie pe doica : iarna, în •care eu mai mult supravieţuiesc decît trăiesc, dîrdîind „sub şapte cojoace". Ei îi place frigul şi se veseleşte şi pe gerul Bobotezei, cînd popa cufundă crucea în Dîmboviţa, şi băieţii se bat cu bulgării de zăpadă, iar fetele, cocoţate pe garduri, încep de pe-acum să confunde forţa muşchilor cu virtutea. în afara acestui amănunt, totul îmi pare în preajma ei aşezat şi firesc de cînd lumea : şi pămîntul, şi stelele din cer, printre care ea caută seară de seară sufletele morţilor, şi stelele din biserică, luminările, niciodată mai sclipitoare ca în noaptea Paştilor, după ultimele zile de ger. La deniile unde o însoţesc cu voia părinţilor, pîlpîirile făcliilor vestesc şi pe strada noastră învierea, chemată de toată suflarea în cor „cu moartea pre moarte călcind". Pînă şi visele mele tulburi sînt traduse de ea în culori deschise. O pasăre albă care ar cobori la noi pe streaşină, nişte cercei de cireşe cu care m-aş făli în casă, şi chiar şi un soare negru la amiază, toate mi-ar prezice, după ea, o zi bună ori un an bun, şi toate sînt aşa cum trebuie să fie, chiar şi rafala izbucnind zgomotos de sub pătură, ori de cîte ori mă înfrupt din iahnia de fasole cu ceapă şi varză acră a celor mari ; accident pe care doica mi-1 defineşte printr-o metaforă : „Muge taurul între două dîmburi, ghici, ce e ?" continuîndu-şi netulburată basmul, fiindcă „şi pînteeul e dat tot de dumnezeu, şi nu are de ce îmi fi ruşine de el". Primele unităţi de măsură le fasonez deci după mentalitatea doicii. De la trei ani, ştiu că cel mai înalt arbore de pe lume, plopul, e un pitic pe lîngă Foişorul de Foc, care şi el abia dacă ajunge la călcîiul Negoiului. Ce e Negoiul, care îşi aruncă umbra .peste Liscov, nu pot spune exact, dar nu e de loc neplăcut să masori, cînd tu însuţi nu ai nici doi coţi, văzutul din jurul cu nemaivăzutul. Primele definiţii, primele aprecieri şi erori pe care mi le însuşesc, sînt şi ele ale doicii. Pianul, unica zestre a mamei, de care 32 fiica mea" se va plînge, poticnindu-se în game : „Of, of, nu putea Ma'ia jsă-ţi facă alt dar de nuntă ? !" e pentru ea un ţambal citadin, la ■care ar fi mai normal să cînte bărbaţii. Părinţii însă îmi angajează ide timpuriu o profesoară, fiindcă aşa se obişnuieşte pe Doctor D. să :se formeze urechea copiilor, chiar şi atunci cînd sînt afoni ca mine. în ciuda exerciţiilor zilnice, eu nu voi ajunge însă decît la o digitaţie precisă, mecanică, ce-mi va culege cîteva aplauze de circumstanţă.'" Numai mama, auzind cum zdrăngănesc „Fur Elise" în public, -va socoti că am devenit cineva... Totul, pînă şi rudele în viaţă şi cele pe care le voi pierde untr-un accident feroviar, la o vîrstă care nu înregistrează încă tragedia, sînt ierarhizate după simpatia ori antipatia doicii, niciodată neutră faţă de semeni. Imitînd-o, şi mie îmi e ciudă pe „frumoasele -familiei", pe gemenele unchiului Simon, care au moştenit obrazul de porţelan al mamei lor, coana Grasa; „Ei şi ? o aud sfidîndu-şi porecla. La Brăila era o vorbă — slabă şi palidă ca o principesă, rumenă :şi cărnoasă ca o regină" (Pe Grasa o cheamă Regina...). Eu nu sînt cochetă, ca să ţin la rochiţele de organdi ori tirolezele cumpărate după gustul mamef. Dar îndată ce o văd pîndidu-mi prima pată ori .agăţătură, pentru a le trece grăbită nepoatelor ei, mai sărăcăcios îmbrăcate („un contabil nu e un advocat"), sînt gata să port pjcă „lălîielor care, parcă ele ar fi fetele - mamei şi nu eu". De asta: mă -şi uit strîmb ori de cîte • ori trebuie să le luăm cu noi la plimbare, în timp ce tanti Regina găteşte în marchiză, şi doica le cumpără în parc un covrig, să se sature sfrijitele alea care, zău, nu ştiu din ce se înalţă ca nişte prăjini, în timp ce eu mă îndop acasă cu chifteluţe din piept de pasăre şi fulgi de ovăz, şi tot nu sporesc în centimetri. .„Nu face nimic, Cuminţenia Pămîntului nu e mai mare ca tine", mă asigură doica. Nici cu unchiul Simon nu am relaţii prea tandre. Slab ca un mucenic, el cîntă să-i treacă de foame, din mandolină, dar o face anevoie, fiind invalid de gradul II („invalid fără cîrje" surîde doica, privindu-i degetul' gros ai dreptei, înţepenit la Oituz, de o schijă), şi pe deasupra se crede veşnic în drept să-mi facă observaţie : în clipa cînd, pronunţîndu-1 în fine pe R, spun Părărie în loc. de Pălărie (R-ul fiind un atribut al maiestăţii, pe care nu mai vreau să-1 părăsesc, aşa cum, trebuie să . cobor de pe tocurile înalte ale mamei), el mă avertizează: „Lacomă cum eşti Varvara, n-ai să laşi decît L-ul pe lume", ceea ce o face pe doica să-mi apere, „scandalizată, onoarea; „Da ce ? ca flumoasele. familiei cale spun pălălie. la.patlu.ani ?.!".,.....,. ,' Există totuşi o primejdie pe lume de care nici ea nu mă poate, .apăra : hazardul. Cîţi copii nu stau pe bordura căsuţei electrice ţuguiate, fără -să păţească, nimic, deşi. ţeasta cu, oasele fa; cruce înseamnă'' moarte, în timp ce pe băiatul' cizmarului îl calcă.într-o zi ,o; maşină a ■ Salvării în - faţa atelierului, şi. „toată.. mahalaua ;■■ -toceşte. ul râu despre care nimeni nu ştie de unde îţi iese în cale f j^sa cum mi se întîmplă şi mie să mă pomenesc înşfăcată de un doctor cu foarfeci, dintr-o curte străină. Cu toţii se vor mira, după operaţia de vegetaţii, că eu refuz să mă las tunsă pînă ce frizerul nu-şi scoate uniforma, uitînd bineînţeles motivul pentru care sînt gata. să suspectez, sub orice halat alb, un chirurg travestit. De altfel, efectul terapeutic al traumatismului a şi fost iluzoriu. Pînă atunci„ răceam ca orice copil, răcelile prelungindu-mi-se doar din cauza polipilor. Fără polipi, răcesc tot atît de des, numai că strănuturile,, odată pornite, se înmulţesc la nesfîrşit. Ceea ce o face pe doica să-mi pună, aşa cum i se cere, termometrul, pentru ca, în cele din urmă,, să recurgă tot la stingerea cărbunilor aprinşi în apă. Cum magia cuvintelor (sau mai curînd credinţa în ele) are efect asupra mea, eu voi păstra înclinaţia secretă pentru medicii neoficiali, devenind cînd o ferventă practicantă a acopuncturii, cînd o nu mai puţin pasionată partizană a homeopatiei, înşelîndu-mi totuşi periodic tămăduitorii cu alopaţii, şi viceversa. Centrul^ costă scump. Centrul costă scump. Iată axioma pe care-o aud repetată de sute de ori, din clipa în care părăsim mahalaua, în Doctor D. numărul 11, în casa ridicată după tipicul locuinţelor ieftine cu etaj, rata şi dobînda traversează convorbirile părinţilor la fel de des ca „25" Calea Călăraşilor. Ani în şir, toate economiile la îmbrăcăminte, cinema, dulciuri, au un singur scop : acela de a-1 face-pe tata proprietar. îndărătul zidurilor, se suspendă panica sporului de chirie; dintre zidurile proprii, nimeni nu te poate evacua. Psalmul : „O cetate straşnică e Dumnezeul nostru" tata l-ar putea parafraza justificat: „Un straşnic Dumnezeu e casa mea". Doica, la rîndul ei, îşi trimite în fiecare lună leafa în sat, pentru ca fratele ei vitreg să-i ridice în curtea părintească o odaie cu cuhnie „ca să n-ajungă la marnea pământului, fără să aibă unde îşi pune capul".. Şi eu aş vrea să le împart şi să le păstrez certitudinile pînă la adinei bătrîneţe. Dar e vina mea că zidurile casei noastre vor crăpa ia cutremur, că porţile solide nu ne vor apăra de invazie, că nici nu vom fi achitat bine ultima rată, şi edictele fasciste vor încerca să scoată casa, din posesia tatei, şi apoi pe tata dintre zidurile ei ? Şi doica însăşi nu se va pomeni, la cîţiva ani după întoarcerea în salt, fără o pernă sub căpătîi ? Aşa cum voi deduce din zeci de scrisori, jalbe şi testamente, dictate ba unei gazde, ba nepotului, ba unui doctor în drept din Arpaş, ea va fi fost învrăjbită cu neamurile de nişte vecine care, închipuindu-şi-o bogată, sperau să pună mîna în timpul vieţii pe averea lichidă, iar după moarte, pe cea imo- bilară. între curte şi stradă, din nou o poartă, deschisă de astă dată. cu sentimentul unui triumf prompt, -instantaneu, obţinut fără chin~ De afară simt însă nevoia să mă întorc imediat în casă; pentru a 34 informa ' mica mea societate particulară despre marile evenimente publice, începînd cu apariţia unui flaşnetar în scuar sau trecerea unui alai fericit de nuntaşi, şi sfîrşind cu dispariţia unei vrăbii în gura pisicii ori tăvălirea unui bolnav de „boala copiilor" pe trotuar. Tn absenţa celor mari, îmi povestesc mie însumi cu glas tare ultimele ştiri, care, neîmpărtăşite m-ar consuma ca un curent de prea înaltă tensiune : „Varvara e făcută din oglinzi" spune unchiul Ieronim, ,.Ea Jiu reflectează, reflectă totul. Totul : cotidianul, adică. Nimic mai obişnuit decît strada noastră. Autocamioanele trec din an în paşte, plopii divid cerul de la începutul lumii, felinarele se aprind în fiecare seară ; misterul casei din colţ, acoperită de sus pînă jos cu iederă mă tulbură doar atît cît să-mi aţîţe cu un fior fantezia. Pe Domnul Constant Ioveanu, care trăieşte singur ca o bufniţă, îl văd numai cînd pleacă la bancă ; el n-are nimic cu. mine, eu n-am nimic cu el, dacă-i place să-şi încuie grădina, mă rog, n-are decît. Uliţa e însă a tuturor. Ea mă invită s-o cuceresc la şotron, întocmai ca pe Dinu şi pe Tone Ghivent de la hală, care trage piciorul de mic. Totul depinde de agilitatea fiecăruia, nu de situaţia şi gradele părinţilor. Ba se şi întîmplă ca Tone s-o ia înaintea lui Dinu, băiatul generalului, un cocostîrc care crede că, din doi paşi şi trei sărituri, îşi dă gata adversarul. Şchiopul are însă metodele lui : îl lasă pe Dinu să sară, să se fălească, să se culce pe lauri, să obosească, pentru ca la runda zecea să-i arate el ce ştie, neavînd „capu-n picioare, ci picioarele-n cap". Pentru mine, jocul începe totdeauna straşnic (nu degeaba m-am născut cu căiţă în cap). Numai că, oricît de îndemînatic arunc piatra, urmînd-r> într-un picior din prima despărţitură a PLICULUI în a doua, de unde o reped cu vîrfuL sandalei în a treia, şi oricît de sprinten sar pe spiralele MELCULUI, de fiecare dată fac, din grabă ori exces de zel, 7 sărituri în loc de 6 ; şi cînd, rareori, izbutesc să cîştig şi să mi se recunoască dreptul de proprietate asupra unei căsuţe, îl pierd cu siguranţă la partida următoare, fără ca eşecul să mă îndemne vreodată la o meditaţie, fie şi fugară, despre nestatornicia oricărei cuceriri personale. Eternă e, se vede, la mine, doar ambiţia succeselor. Memoria insucceselor îmi lipseşte. Inamicul nostru comun e doamna doctor Oeru, Oaia-Boaia, care vaccinează toţi copiii din cartier, cu ordin de la "primărie, iar pe băiatul ei, Dodorel, cu toţi îl privim fără simpatie, fiindcă nu îngăduie nimănui să intre în curtea unde se dă în leagănul lui cu bănci vopsite în albastru, unde se distrează de unul singur, chiuind, ca să-1 auzim de la celălalt capăt al străzii, şi de unde, suit în nucul aplecat peste trotuar, îşi scutură scrumul, şi uneori ne aruncă şi mucul aprins al ţigării clandestine în cap. Iar cînd binevoieşte să coboare din pom pe stradă, o face ca să ne pună piedică ori să ne bruftuluiască prin surprindere, într-o zi, băiatul generalului, înfuriat, se urcă în fortăreaţa vegetală a teroristului, şi, câ într-un film cu Tarzan, îl ia la bătaie. Beligeranţii, căzuţi din pom, umblă apoi o lună întreagă unul cu 35'- rul şi altul cu mîna în gips, ameninţîndu-se de departe, ca doi oameni din epoca de piatră, cu două membre de piatră. Tone, mai prudent, îşi combate adversarul de jos, pedepsind cu praştia orice provocare aeriană, şi deseori represaliile o iau înaintea atacului. Acţiuni zadarnice. Curtea lui Dodorel rămîne zăvorită la fel de ermetic, şi în ziua cînd din cuşca unui convoi de circari scapă o gorilă, de care nimeni nu ştie cum să se ascundă mai repede. Dar niciunul dintre noi nu ar îndrăzni să se plîngă de fiu, mamei lui care are siringa în mînă. Fructele sînt grozav de frumoase în coşurile oltenilor care aduc natura cu cobiliţa la domiciliu. Mai mult decît merele lor, îmi place să-i aud tocmindu-se, fiindcă vorbesc de zece ori mai repede că mine şi ca doica, şi ce ispititoare e agitaţia asta orală care comprimă o duzină de argumente într-un răstimp minim, şi, îmi spun, îngăduie oamenilor grăbiţi să trăiască de două ori mai intens decît cei cumpăniţi. La piaţă, proporţiile tarabelor sînt intimidante. O babilonie vegetală, haşurată de picioarele zvelte ale acelor,. mitologice animale care sînt în ochii mei caii ; munţi de lubeniţe şi roţi de caşcaval, gata să se prăbuşească peste mine; asta e Hala Traian, în care tata mă trimite neînsoţită, azi după un măr, mîine după o mandarină, ca să învăţ „să mă descurc în viaţă" ! Eu îi dezamăgesc ambiţiile pedagogice, disperată că o hîrtie de 5 lei nu îmi ajunge pentru un fruct tropical de 1,50 ; noroc că sînt scoasă mai totdeauna.din încurcătură de Tone Ghivent: „Aşa eşti tu, proasto, îmi spune cavalerul şchiop, ştergîndu-mi lacrima cu palma; at mai mult decît îţi trebuie, şi te miorlăi că ai prea puţin !" • Oricîte referinţe aş invoca. şi oricîte personaje mi-ar* popula amintirile, reflexul lor confuz acoperă tocmai pe acela care mă interesează de fapt: eu însămi. Eu alunec pe lîngă ele, undeva, dincolo de rama oglinzii. Eu, copilul care caută copiii, eu, extravertitul, mă apăr astfel de spaima camerei obscure dinlăuntrul meu, pe care o-cred goală, fiindcă nu. sînt în stare să fac lumină într-însa ? Ori simt» de pe acum nevoia să mă iau. la întrecere cu alţii (să mă compar!), fiindcă numai confruntarea îmi dă. senzaţia existenţei ? în orice caz, la o vîrstă la care nu îmi mai ajunge să mă ştiu ocrotită, ci am ambiţia să şi ocrotesc (mai precis să; tutelez) pe alţii, sora mea se. iveşte la;, timp în - casă. Iii ■■• raport cu ea, superioritatea mea îmi apare în: afara discuţiei. Ku sînt cea mare! Eu sînt primul copil,' aşteptat şi. de aceea, răsfăţat ţ.Otilia în schimb nu e Otilia, & „iarăşi o fată", şi dacă doica, sădeşte un castan în curte cînd se iveşte încă un, suflet sub acoperiş, e. .uşor să înţeleg că nu o. iubeşte ca pe mine. Cît,.despre ceilalţi,., ca puţine zile înainte- de naşterea sorei mele, unchiul. Ieronim făcuse un rămăşag cu tata: dacă va. fi băiat, w-da .o:.:,sticlă .de şampanieVdaeă", va fi o fetiţă, şi pe deasupra rusca/ atunci- va primi el două -Bticle .de Mott. „Şi ce a vrut dumnezeu 36 zice bunica. „Mamă-ta s-a întors de la maternitate cu blonda asta de Otilia, şi Tiţu i-a telegrafiat cu părere de rău lui Ieronim, la tară : „Ai gratis două şampanii !" Una din ele s-a băut imediat în casa fratelui său.' A doua a ascuns-o tanti Eliza într-un sac cu petice, ca s-o destupe zgomotos la o masă reunită. Nu ştiu cum s-a făcut că sticla, rămasă în sac, avea să fie adusă abia la a şaptezecea aniversare a tatei, într-un moment de confruntare a destinelor noastre. După patru decenii, alcoolul murise de mult în sticlă, şi Mott-ul ne-a iăsat, după expresia cumnatului meu, un gust de pişorcă : asta nu se mai datora însă faptului că tata aştepta un băiat şi s-a pomenit cu a doua fată... La naşterea Otiliei, mă bucur fără rezerve. Din ziua cînd intră în casă, părăsesc nepăsătoare păpuşile de cîrpă, fericită să legăn în braţe o jucărie în carne şi oase, care mi se lipeşte tandru de piept. Ea e primul meu copil (de cîte ori nu încerc să-i vîr, cu o delicioasă senzaţie, sfîrcul minuscul al sinului în gură !) şi eu, Cuminţenia Pămîntului, mă simt chemată s-o iau sub aripa mea. De îndată ce semnele creşterii ei le vor depăşi pe ale mele, totul se va schimba, în zadar îmi va însăila, afectuoasă, rochiile păpuşii reintrate în graţii, colorîndu-i obrajii păliţi „cu mîini de aur, care s-ar fi priceput să repare umbrelele mai bine ca maică-sa", zice, bunicul cu cucui, umbrelarul Brăilei. In zadar se va resemna să poarte după un timp, aşa cum e soarta oricărei mezine, rochiile noi ce mi se cumpără numai mie, ca un premiu de consolare pentru măsurile mele ingrate. Favorizarea mea nu îmi schimbă resentimentele pe care mama are prea puţin timp să le observe. Ea, sau bate la maşină hîrtiile tatei, sucindu-şi mereu capul pe fereastră, în aşteptare, sau, bolnavă, stă în dormitor, izolată de noi. Relaţiile materne se reduc cîteodată la scenele ocazionale în care Otilia şi cu mine tragem cît putem de şireturile corsetului ei demodat, lucrat de mătuşă-mea Roza. După acest ritual comun, la sfîrşitul căruia satinul mulat pe trup îi smulge Otiliei strigătul invariabil : „Ce frumos, e, ce frumos ! Rochie neagră şi ochi verzi !", eu îi întorc din nou spatele soră-mi, ca şi cum n-ar exista. La primele motive de invidie, se adaugă în curînd un altul : soră-mea are parte, înaintea mea, de admiraţia unui băiat (şi asta mai ales nu se iartă). Adoratorul, de cinci ani, locuieşte vizavi, cu fratele lui, într-un apartament de şase camere, închiriat în imobilul generalului. Amîndouă ne plimbăm zilnic cu .amîndoi pe sub plopii şi teii străzii. Amîndouă ne jucăm zilnic cu amîndoi pe sub liliacul din curtea lor. Dar dacă amîndoi ne plac amîndurora, fiindcă au părul negru şi buzele arcuite superb, Manucco, cel mare, e prea înalt ca să mă observe pe mine, pe cînd micul Ramon, care îl uimeşte pe Jora cu improvizaţiile sale la pian, i le închină pe toate Otiliei, încîntată să-i asculte chiar şi gamele Iritante pentru tot cartierul. Pe întuneric însă, cînd el începe să bată inspirat în clape, 37 .Otiiia doarme nelulburată, în timp ce eu, care mă trezesc la cel mai ,mic sunet, sar peste plasa patului, şi alerg la fereastră, furînd fără remuşcări timida serenadă adresată altcuiva. Şi e nevoie ca Oaia-Boaia, deranjată de concertele nocturne, să-i strige de peste drum : „Culcă-te, nenorocitule, că vin cu siringa la tine!", pentru ca eu -să mă înapoiez sub plapomă, de unde o privesc cu dispreţ pe Otilia, nesimţitoare la demonstraţiile de pasiune. Cît despre Ramon, lui i-ar .place cîteodată să intre în joc, cu băiatul generalului. Numai că şotronul îi e interzis, de vreme ce ar putea să cadă, vătămîndu-şi un deget, şi la regina pe furate rămîne totdeauna codaş, ceea ce mîndria lui nu suportă, aşa că toate jocurile i se restrîng la nişte inocente întreceri cu Otilia : — Tatăl meu vorbeşte franţuzeşte perfect şi are o firmă de gramofoane. — Al meu ştie şi nemţeşte şi are un Tribunal. — Al tău habar n-are de spaniolă. — Nici al tău de italiană. — Esperanto ştie numai tata, sic. — O fi ştiind, dar tot n-are robă neagră, sîc. Familia sefardă are pentru mine un alt atu : luneta astronomului amator care e bunicul băieţilor, autorul unei populare „hărţi a cerului". Dezvelirea acestui aparat misterios, urcat cu pompă pe -terasă şi acoperit peste zi cu un linţoliu negru, o urmăresc cu sfinţenie în fiecare seară, după ce doica îmi descoperă sufletele morţilor şi destinele viilor undeva printre stele : obicei care îmi învesteşte foarte curînd astronomia cu virtuţi horoscopice, şi îmi trezeşte pofta să cobor eu însămi îngerii pe pămînt. Cînd, în fine, mi se va îngădui să-mi arunc o privire prin lunetă, Luna îmi va părea o tipsie băşicată şi Saturn o bilă încinsă cu un inel turtit ; nicăieri umbra unei aripi, nicăieri urma unui fîlfîit. îngerii ori au murit, ori au. plecat... La 12 ani, mă voi mai apropia odată, în faţa Cercului Militar, de un bătrîn astronom cu plete lungi, ondulate, vînzînd tuturora lună de 1 leu. Dar deşi voi schimba, în prezenţa lui Moş Dumnezeu, banii de covrigi pe inelul lui Saturn, îngerii vor refuza în continuare să mi se revele. Numai Moş Dumnezeu, cîştigînd lozul cel mare, îşi va cumpăra un apartament cu balcon, unde îşi va instala pompos luneta, îngăduindu-ne accesul fără vamă la secretele unui cer prea domestic. Griffelul cenuşiu şi ardezia intră fără comoţii în scenă. Eu nu aş putea spune că păstrez nici măcar conturul clipei în care am construit V-ul (Varvarei) şi L-ul (Linei) pe tăbliţă. Unica amintire constituită din această zonă e născocirea unui joc de-a majusculele, din scobitori, pe care tata mi le corectează cînd se întoarce de la tribunal, cu o grabă ce îmi inspiră o delicioasă frică tandră. Şi dacă e să-i cred pe părinţi, primul meu cuvînt scris a fost, ca şi cel dintîi articulat, tata. Poate tocmai de aceea îmi e ciudă pe 38 ■Tribunalul la care întîrzie veşnic, pe mama care îl cheamă la masă, tocmai cînd îmi acordă şi mie puţină atenţie... De la cinci ani încolo, jocurile mi se leagă de cărţi. E deajuns ca fratele bunicii să vîndă mamei Basmele lui Ispirescu, pentru ca eu să-mi mut zilnic plimbarea în librăria „Pitagora". Colţunaşii cu jumări ce fac gloria publică a nevestei de negustor nu-mi spun mai nimic. Farmecele dughenei emană de la el. Pe unchiul mare, cu mustăţi groase şi coamă căruntă, vecinii îl cunosc şi ca epigramist al „Vieţii vesele" din ziarele vremii, care răspunde preţios fiecărei aluzii a clienţilor la îndeletnicirile sale literare : „Şi de ce, mă rog, să nu mă bucur şi eu de dulcea prerogativă de a mă prenumăra printre .aristocraţii condeiului ?", replică ironizată amar de Ieronim : „Şi de ,ce mă rog, să te bucuri dumneata de dulcea prerogativă, cînd .alţii... ?" Mie, îmi e de ajuns ca unchiul Pitagora să-şi prindă pince-.nez-ul şi să citească din carte, pentru ca toată dugheana să se prefacă într-un castel sclipitor sau într-o peşteră fără fund, în care .nu peste mult avea să dispară şi el... Apoi, ca să pot descifra mai repede pe firmele şi tăbliţele străzilor semnele ce dau fiecărui lucru un nume, cerşesc cîte o literă, azi lui Dinu, pe care îl văd zilnic plecînd de acasă cu ghiozdanul în spate, mîine băcanului din colţ sau poştarului. Şi, de îndată ce ştiinţa mea începe să prospere, traversez Hala Traian, dacă nu cu mai mult curaj, în orice caz cu plăcere. La debit, invalidul de gradul I îmi păstrează, în fiecare marţi, „un număr frumos" din „Dimineaţa copiilor", pe care se chi-nuie s-o scoată din top cu mîna stîngă, ajutîndu-se cu proteza dreptei. Şi generalul de peste drum mă vede cum, împiedicîndu-mă de pietre, tai filele revistei cu degetul, pe stradă, ca să aflu cu o clipă mai devreme, întîmplările lui Haplea şi Hăplina, sau peripeţiile romantice ale Lilianei şi Filioară, tînjind să ajungă la tatăl ei întemniţat. N. Batzaria, alias Moş Nae, e prietenul meu săptămînal, scamatorul care scoate din mînecă snoave şi romane palpitante, ce iau locul basmelor abandonate tocmai pentru ceea ce le făcuse farmecul de pînă atunci : invizibilul. Odată cu alfabetul, descopăr, printre codurile severe ale tatei, uriaşele „Merveilles du monde", în piele roşie. De pe planşele lor colorate îmi încep acum croazierele, în cursul cărora ajung, înlăun-trul unui ceas, din Atlantic în Pacific sau de la piramida lui Keops la Zgîrie-Nori. Surprinzîndu-mă ca pe un pasager clandestin pe bordul transatlanticului care îmi transportă poveştile din hotarele* şotronului în geografia şi istoria universală, tata îmi tălmăceşte, atotştiutor, peisajele, făcîndu-mă să trăiesc în tovărăşia lui sentimentul difuz al timpului istoric. Doar Metamorfoza zeilor, revelînd lui Malraux surîsul Sfinxului pe buzele lui Buda, îmi va stîrni odată o plăcere egalînd pe aceea cu care ascultam aventurile gogoşilor de mătase aduse din Asia în Europa, în toiege de trestie. 39 Un ghiozdan pe spate ; o uniformă albă cu fundă roşie, sub' pardesiul de pichet tivit cu dantelă; un drum de patru ori cotit printre castani, ipe Romulus şi Remus, parcurs uneori împreună cu băiatul generalului, care, de cînd poartă şapcă şi număr matricol pe haină : 324 L (iceul) M (atei) B(asarab) şi a schimbat ghiozdanul pe- o servietă, mă priveşte cu o protectoare condescendenţă. La hotarul celor şapte ani de acasă, un singur jalon, de bronz, în faţa bisericii Lucaci : bustul lui Anton Pann, cu inscripţia pe care Dinu o ştie de mult pe dinafară şi eu o învăţ repede, recitîndu-mi-o de multe ori seara, la culcare, imediat după Tatăl Nostru : Aici s-a mutat cu jale în cel mai din urmă an Cel care în cărţile sale Se citeşte Anton Pann. împlinindu-şi datoria Şi talentul ne-ngropînd, Şi-a sfîrşit călătoria, Dînd altor în lume rînd... Altfel, nici o surpriză, nici un efort. Totul mi-e cunoscut în în şcoală, şi scrisul şi cititul. Clasa întîiîa e pentru mine un lung prilej de a demonstra ce ştiu. In cursul primar, picioarele nu îmi ajung la podea şi, fiindcă se întîmplă să-mi culeg prea zgomotos, castanele căzute din şorţ, mi se aduce o bancă specială, de grădiniţă. Dar nimic nu umbreşte culorile deschise ale acestei etape şcolare. Statura mea invită la protecţie : fetele din „a patra" au O' slăbiciune maternă pentru mine, certîndu-se pentru rolul de protectoare în recreaţie, iar notele din catalog o fac pe învăţătoare, instalată la catedră ca Anton Pann pe soclu, să-mi spună solemn la-sfîrşitul trimestrului : „Varvara noastră a schimbat banca întîi în banca celor dintîi". Apreciere pentru care tata începe să-mi dea 3 lei pe săptămînă şi să mă socotească cineva în casă. De acum-înainte, şi fără această strămurariţă domestică, am ambiţia de a deveni cineva în clasă. Cînd, odată, mi se acordă, pentru o problemă identic rezolvată, mie un F.B., iar colegei de bancă un 10, mă simt lezată în orgoliu şi îmi fac singură dreptate, adăugîndu-mi nota ce o socotesc meritată. Primul meu act justiţiar debutează printr-o corectare a realităţii, interpretată ca o încălcare a legii. Dar nici o umilire viitoare nu mă va jigni mai adînc decît bătaia de acasă, încasată după denunţul profesoarei. Zadarnic avea mama să-mi jure mai tîrziu că nimeni nu m-a atins atunci, nici măcar cu rigla ; nimic nu-mi va putea şterge din memorie varga de alamă cu care, sînt sigură că, în ziua ispăşirii, tata m-a plesnit, e drept pentru prima şi ultima oară în viaţă, sub ochii legaţi ai coanei Justiţa, însoţindu-şi loviturile cu refrenul : „Ai să mă bagi la ocnă 40 cu falsurile tale în acte publice !", nebănuind că eu am să-1 ajut odată să iasă, şi, nu să intre în conflict cu justiţia. Urmările imediate ale „delictului" au fost de mică importanţă. Nota 9 la purtare s-a întors pedepsitor într-un 6, menţinut însă în catalog numai pînă în clipa în care învăţătoarea a avut nevoie de o consultaţie juridică în acţiunea ei de divorţ. Reconvertirea lui 6 în 9, după vizita.în cabinetul tatei, am privit-o cu o tristă silă; odată năruit, prestigiul ei nu s-a mai putut relace. Clasa întîi se termină în acordurile tonice ale unei excursii cu părinţii la Balcic. Vomitările din autobuz sînt repede uitate. „Noi nu sîntem făcuţi pentru nici un fel de maşină, nici mare, nici mică", mă consolează tata, sugînd pătimaş dintr-o lămîie tăiată în două. „Şi să ne permitem, nu ne-ar prii..." Cu asta se pune punct dizgraţiosului intermezzo. La destinaţie, albul de calcar mă orbeşte, dulceaţa de smochine, saturată de zahăr, şi braga densă şi picantă, ie degust eu cu delicii, Otilia cu indiferenţă, iar misterul dindărătul feregelelor şi taina unui Sîn-Nicolae înmormîntat în peşteră, la Caliacra, îmi aţîţă o euforie guralivă, intrată în analele orale ale familiei, şi reanimată peste ani, spre încîntarea prietenei mele sofiote care mă va însoţi prin aceleaşi locuri : „Văd că în Sud ai un debit, pe care niciodată nu ţi l-am auzit peste Dunăre. Pentru tine aş declara cu plăcere Balcicul porto-franc !". La sfîrşitul clasei a doua, tata începe să repete, de zece ori pe-zi o maximă proprie : „Doar cu limbile străine, îţi cîştigi oricînd o pîine". In numele ei, părinţii pun la cale o lovitură de stat în odaia copiilor : înlocuirea doicii,, pentru ca noi să învăţăm nemţeşte cu o guvernantă. Victima vîrstnică a acestui plan diabolic nu îmi spune o vorbă despre ceea ce ne pîndeşte pe amîndouă ; mă ia în braţe şi mă leagănă seara, mă culcă apoi lîngă ea, mai tandră ca deobicei. Cînd aflu, a doua zi, că soarta vrea să mă despartă de pavăza mea împotriva fricii, izbucnesc furioasă : „Cum pot să mi-o ia pe doica de lîngă mine ? Cu ce drept o clau altora ? Ce e ea, o pisică, un cîine, s-o alunge cînd vor ?" Şi îmi muşc unghiile pînă la sînge şi îmi plîng de milă toată noaptea, iar dimineaţa mă arunc, isteric, de-a curmezişul pragului, să nu poată pleca decît peste trupul meu, hotărîtă fiind să mă omor, în semn de protest, şi spre a-i sili pe părinţi să mă regrete tot restul vieţii. în momentul cînd doica, pe care o pîndesc tot timpul, iese din casă ca să schimbe o vorbă în scuar cu o consăteancă, absenţa .ei mă alarmează, intro-ducîndu-mă parcă în ceremonialul necunoscut pînă atunci, al despărţirilor. Ceea ce mă face să răscolesc febril sertarele din bufet şi să înghit primul cui ce îmi cade în mînă. Dar, în timp ce-mi închipui, compătimindu-mi soarta, cum ajunge cuiul să mi se înfigă în inimă, şi cum îşi va rupe mama părul la căpătîiul meu (prea tîrziu, vai, prea tîrziu!), doica reintră în casă, gata, ca deobicei, să se apuce de bucătărit. De ce îi mărturisesc la întoarcere tâtul, că, 41 ■fără ea, nu mai vreau să trăiesc, şi că prefer să mă duc la sora mea de lapte, decît să rămîn singură? Din dorinţa de a-i urmări reacţia la suprema mea dovadă de dragoste ? Din teama că aş putea muri de-a binelea ? Şi ce mă mai bucur cînd, speriată, femeia asta care nu ştie ce-i frica, mă ia în poală, mă mîngîie, silindu-mă să beau pe nerăsuflate două stacane cu lapte ca să vărs pînă la urmă -arma ucigaşă. Cînd în fine cuiul apare în chiuvetă, ea izbucneşte, uşurată, într-un plîns cu sughiţuri, mă sărută de o mie de ori, apoi, socotindu-mi criza sentimentală îndeajuns de lungă, mă consolează, ori se consolează, dureros de resemnată : „Aşa e viaţa, Varvara, -n-avem ce face !" Cuiul, corpul delict, intră în arhiva tatei, lîngă primele caiete şcolare, şi va rămîne acolo chiar şi după ce voi' fi intrat în sertar ultimele fotografii ale fetiţei mele, fără ca avocatul, care păstrează din principiu totul, să-şi dea seama cum s-au înfruntat în mine, în ziua accidentului, ciuda ratării unui sfîrşit spectaculos, cu bucuria nemărturisită de a mai putea dormi cîteva nopţi în patul doicii. De atunci încolo, ori de cîte ori m-aş gîndi la întîmplarea aceasta, pironul din copilărie mă fixează la stîlpul -echivocului interior. Nici nu mi se zvîntă bine lacrimile, nici nu ajunge exilata mea -doică în casa unei alte familii, la Galaţi, că-şi şi face intrarea în casă Guvernanta. La început o urăsc într-atîta pe această uzurpatoare, încît mă simt trăind într-o ţară cotropită, pe care părinţii i-au predat-o cu suflete cu tot, căci „dacă vreţi să scot oameni din -copiii dvs., Herr Advokat, ei trebuie să-mi ştie de frică". Tata li -dă mînă liberă, mama nu-1 contrazice. De-aici înainte, Trude are totdeauna dreptate, noi numai dreptul de a ne supune, şi, în curînd, totul arată astfel de parcă în odaie s-ar fi instaurat dictatura, înainte •de venirea lui Hitler la putere. Nu, nici acum nu-1 pot încadra pe unchiul Ieronim în priveliştea brăileană, poate unde s-a mutat, ca şi tata, de pe malul Dunării înainte de a mă fi născut eu, poate fiindcă antipodul temperamental al tatei şi-a topit o parte din fiinţă în propriul meu aliaj. Tinereţea •unchiului nu o cunosc decît din relatările rudelor. Bunicii, în special, îi plăcea să evoce, cu un umor bine camuflat sub aerul serios, ■dragostea lui pentru fata librarului din port, care nutrea un respect mistic faţă de litera tipărită : „Ai dumneata idee, domnule Ieronim, ce e un scriitor ? Un cineva! Pe cînd eu, domnule, şi dumneata, şi dumneaei, sîntem cu toţii nimeni. înţelegi ? Ni-meni.'" Pentru ca tot el să-1 dea afară din prăvălie, cînd tînărul i-a cerut mîna fetei, însoţindu-şi cererea de căsătorie de un caiet de versuri : „Auzi. ■dumneata, domnule, cine are pretenţia să-mi fie ginere ? Un scriitor ! Cărţi îi vînd cîte vrea, fată n-am de dat, să-şi vîre bine în cap..." 42 După moartea lui Ieronim, aveam să aflu că debutantul la ..„Sburătorul" îşi tipărise cu banii lui un singur volum de versuri, . „Humilitas mea", pentru a-şi cumpăra însă tot tirajul, chiar înainte -de livrarea în librării. Prea lucid pentru un poet, îşi abandonase veleităţile la prima carte, în timp ce eu aveam să mă despart sufleteşte cu greu şi abia la maturitate, pînă şi de acele versuri pe care le-aş fi putut strînge fără să greşesc sub titlul de „Mea " Vanitas". Totuşi, nu -biografia poetului care mi-a trecut indirect gustul mirajelor în sînge îmi infuzează copilăria cu lumina ei blîndă. Aluziile la păcatele literare ale tinereţii sînt tabu pentru toţi ; Pentru mine, farmecul celui mai drag dintre unchi ţine, în anii dinţii, de -privirea şi mişcările lui mătăsoase („Te leagănă cînd se uită la tine", zice doica), de umorul lui amar („totdeauna rîde cu un ochi ■şi plînge cu altul"), de dărnicia nedezminţită nici în împrejurările cele mai vitrege. Unchiul-Pacheţel nu vine o dată fără să scoată din ~ buzunar drageuri cu migdale cînd îi merge bine, ori o pungă cu .măsline, după crahuri. De cum îl vedem la fereastră, ne frecăm mîinile de bucurie, nu fiindcă l-am aştepta flămînzi (noi n-am suferit şi nu vom suferi niciodată de foame), dar Ieronim e în viaţa • noastră calmă, regulată, cutia cu surprinze, mica loterie totdeauna cîştigătoare. Toţi fraţii îl cred pe Ieronim fără spirit practic, ceea ce, în relaţiile sociale, e adevărat, nereuşind măcar să-şi păstreze mai mulţi ani în şir o slujbă. Acasă însă nimeni nu se pricepe ca el .să repare o siguranţă arsă ori o broască stricată („Mare chilipir, : spune bunică. A forţat el vreodată poarta norocului ? !"). Toată priceperea acestui zidar, electrician şi mai ales dulgher amator se mate- ■ rializează în ochii copiilor, într-un dar ce mi-1 construieşte (da, cuvîn-'tul e la locul lui) de ziua mea. Unchiul Ieronim, care nu izbutise (şi nu va izbuti) să aibă o proprietate, îmi oferă o „casă a păpuşilor", -aşa cum visa pentru sine : un châlet din brîne, cu acoperişul ascuţit -şi un cocoş pe creastă; un living-room şi un dormitor la etaj, cu draperii din acelaşi creton înflorat ca şi husele scaunelor şi cuverturilor acelui pe jumătate studio, pe jumătate pat dublu. Camera de •dormit răspunde într-una de.baie, în care cada de celuloid e vîrîtă într-o cutioară de lemn vopsit în gen de faianţă albastră, ca şi ■ pereţii. La parter, o sufragerie rustică din lemn de brad ars, lîngă • o bucătărie cu vatră, blidare şi lingurare pe pereţi, precum şi o • minusculă veselă metalică tapisînd încăperea cu sori de aramă. Desigur, nicăieri nu lipseşte confortul modern şi lumina electrică (doar .-abajururile, seamănă cu cele de pe vremea bunicii) ; nişte tablouri ■ (decupate dintr-un catalog muzeal), cîteva fotografii de familie, în trezesc intimitatea. în fine, balconul la etaj cu lădiţe verzi, în care ■-B. înfipt nişte vechi mărţişoare florale, iar jos un soi de terasă t{peron, spune el) cu spaliere de viţă în jurul cîtorva fotolii din pai 43 împletit şi o masă din acelaşi material. („Acum ştiu unde mî-a dispărut pălăria de plajă", oftează mama lui Alex). Lingă poarta laterală sculptată în lemn, un dulău, din fericire de stofă, pe care am grijă să-1 rătăcesc foarte curînd. Acest cuib al viselor de trei coţi înălţime, ce poate fi transportat de minere dintr-o odaie în alta şi în care eu, intrînd pe jumătate, am senzaţia tonică a lui Gulliver în ţara piticilor, avea să fie moştenit rînd pe rînd de toate progeniturile directe sau colaterale ale familiei, uitîndu-se cu vremea numele constructorului care îşi trecea de la copil la copil macheta unei case ideale, neridicate pînă la moarte. Ceea ce-mi place mai mult decît toate, însă, e nonşalanţa încîn-tătoare a unchiului meu şchiop din naştere. Ieronim nu se necăjeşte cînd, la şosea, rămîne în urma tuturor : „Uneori şi ţinta e făcută, pentru drum, nu doar drumul pentru ţintă". Lat în umeri, el se distrează fără să-şi încerce puterile la Moşi, ca tata, care suflă, neverosimil de sus pentru statura lui lichidul albastru în tubul de sticlă. în policromia ceramică, între barăcile cu scamatori celebri şi monştri obscuri, Ieronim trage la ţintă, ca să iasă mireasa... Cu o libertate interioară absolută, ateu încă din tinereţe, unchiul meu are un fanatism : pe Sadoveanu. Cu el intrăm în „Ţara de dincolo de neguri" (primul meu peisaj e literar) şi el născoceşte pentru copii un joc mai pasionant ca întrecerile geografice: să numărăm şi să-transcriem în cîte feluri cade ploaia „La noi în Viişoara" şi în cîte feluri şuieră vîntul în „Dumbrava minunată". Şi balotajele între mine şi Alex, cu care sfîrşesc deobicei jocurile noastre, se termină mai zgomotos decît discuţiile fraţilor, înţepîndu-se periodic cu fraze-tip, toate variaţii pe aceeaşi temă : „Ieronim e poet. De ce face afaceri, dacă nu se pricepe ?" Nici un copil nu ştie ce afaceri încurcă-tatăl lui Alex, sperînd să scape de funcţionărie. Toţi ştiu însă că, într-o vreme, noi cumpărăm de la farmacie în loc de Quadronalul obişnuit, Quintonalul a cărui reprezentanţă o are Ieronim. Tata,, veşnic suferind de migrene, adună în birou un întreg depozit de antinevralgice. Numai că durerea de cap care trece la Quadronal, e,. cu toată bunăvoinţa lui, rebelă la Quintonal. Altă dată, unchiul Ieronim ne izolează acoperişul cu o smoală specială : Paratect. Cînd. ploaia pătrunde prin tavanul nostru şi intră şi în podul casei lui, umezindu-i aproape tot stocul de versuri, tata exclamă : „Scrie, tipăreşte, şi aruncă totul în Dunăre. Asta-i treabă ? Asta-i faliment!"' dar face economii şi mai aprige, pentru ca fratele lui să se poată-apuca de altă reprezentanţă... Pentru gustul meu sadovenian, fratele tatii rămîne însă înainte de toate unchiul de la ţară. Dornic să se izoleze de sarcasmul fraţilor şi confraţilor, el acceptă o slujbă de contabil, la o exploatare-forestieră oarecare, chemîndu-ne şi pe noi şi pe Cristian să ne .petre- 44 cem vacanţele cu Alex, în timp ce Trude pleacă în concediu la Solea şi tanti Eliza învîrte singură mămăliga cu lapte în aceşti Medeleni moldavi improvizaţi în Valahia. Totul îmi pare aici formidabil. Nici o oprelişte din partea tatălui lui Alex, care ştie cite interdicţii ne aşteaptă în viaţă şi vrea barem acum să ni le cruţe. La Mereşti, zilele se scurg într-un univers rousseau-ist, în care nici o poamă nu e interzisă şi nici o pornire nu se socoteşte păcătoasă. Aici mă dau pe buze cu rujul mătuşii Eliza de cîte ori vreau, ■şi Alex se trage de bărbie fără să i se facă observaţie („Fiecare are -dreptul la un tic" e deviza lui Ieronim). La masă, moi ardeii copţi în sosul de untdelemn şi oţet, şi apoi îi mănînc cu mîna, ostentativ, sau, în curte, fluier tot atît de ostentativ, băieţeşte, fără teama de xefrenul bucureştean : „Tata plăteşte pentru etucaţia ta, te ce te komporţi ca un păiat ?" în livadă, mîncăm la orice oră din zi prune, cît avem poftă. Noaptea pot să nu dorm, dezlegînd cuvintele încrucişate pe care verii mei le abandonează pentru „Revista matematică". La bîlci ne putem da în scrînciob, pînă ce totul se învîrte cu noi, chiar şi atunci cînd oboseşte maşinistul. Iar serile scormonim în „biblioteca academică" a familiei, dispreţuită doar de bunica, fiindcă nu găseşte, ori cît ar căuta, nici urmă de carte sfîntă : „Şi Iosif la curtea faraonului 1-a uitat mai puţin pe Dumnezeu decît Ieronim, :se tînguie ea. Pe fiii lui îi chema Efraim şi Manasse, nu Alexandru", (Apoi, supărată, uitîndu-se la vărul meu) : „Şi tu, crezi că dacă te tot tragi de bărbie, ca răposatu socru-meu, o să ajungi ca el ? Barba "trebuie s-o meriţi, asta s-o ştii de la mine ! !" Un singur lucru nu ne îngăduie nici chiar liberalul meu unchi de la ţară : să ne batem cu pernele în odaie. Nu de alta, dar am putea răsturna din nou lampa cu petrol, aprinzînd carpeta, exact ca acum un an, cînd 'Otilia era să se înăbuşe în patul cu . plasa înaltă. întîmplare povestită şi răspovestită, dar uitată de toţi, pe care avea să ne-o reamintească,. după patru ani, numai soră-mea, desenînd-o la un concurs interşcolar, sub titlul de „Foc la ţară". în raiul acesta rural, Eva din mine se trezeşte deodată în prezenţa a doi Adami, şi de ce să mă mir că, neliniştită de prezenţa lor, mă îndrăgostesc cînd de un văr, cînd de altul, aşa cum va fi inima mea totdeauna gata să adore doi dumnezei şi gata . să se. lase sfîşiată de două deznădejdi. La Mereşti, îmi place şi Cristian, fiul doctorului, care ştie să dezlege orice problemă din revista, matematică şi nu minte niciodată, şi Alex, entuziastul lui Jules Verne şi născocitorul , unor minciuni atît de gogonate,' încît pînă şi micul savant le ascultă fascinat. Şi, cînd descopăr într-un., colţ de cămară" o portocală, o crestez, frumos cu cuţitul, lăsînd însă intact un mic căpăcel, şi apoi întorc, fîşiile tăiate în jos, ca să le-o ofer amîndurora, generoasă, ca pe o floare rară, pe care ei şi-o împart fără nici o remuşcare, neoferindu-mi vreo felie. Pe unul îl iubesc fh'nkicu e blond şi spune mereu adevărul, pe altul,. ; fiindcă are 45 bucle de ţigan şi minte de ţi-e mai mare dragul. Şi, cum îmi plac-amîndoi, îi dau fiecăruia timbre italiene : filatelia e socotită îm copilăria noastră, cea mai virilă pasiune, iar eu am o sumedenie de mărci în album : unchiul Miron scrie cel mai des tatei (vicarul Papei din Triest, zice Ieronim). Singurii veri care lipsesc la Mereşti sînt Suzi şi Franţ, „fiindcă se ştie : Ilie e prost şi-şi ţine copiii la Brăila !", Şi după eşecul retragerii la ţară, unde omul de litere s-a travestit tot atît de inutil într-un om de cifre, casa bucureşteană a-unchiului Ieronim rămîne sediul preferat al jocurilor noastre. în „odaia rustică", singurul vestigiu al veselei noastre robinsonade, foarfecă lui Alex îmi taie, printre scoarţe şi urcioare vechi, sub o panoplie de iatagane şi pistoale, părul, pentru ca să nu fiu recunoscută de poteră, în jocurile noastre haiduceşti. Frica mătuşii Eliza de reacţia tatei, cînd mă va vedea tunsă „â la garson", mă lasă rece. Singurul lucru ce-1 regret e părul ; jocul însuşi mi-a. cerut o jertfă; ceva îmi cade de pe umeri odată cu buclele, ceva* ce nu se mai întoarce niciodată. într-o noapte de iarnă, din pricina unor hornuri înfundate,, Alex e gata să moară asfixiat de gaze. Ori, nu cred să-1 fi văzut, vreodată pe tata atît de îngrijorat ca la căpătîiul acestui unic băiat din familie, menit să perpetueze numele trunchiului (nume schimbat în familia lui Cristian, şi greşit transcris la primărie în cazul, lui Ilie-Prostul). De cum îl vede pe picioare, unchiul Ieronim îi ia vărului meu un profesor de tenis, să-i întărească plămînii, sau, mai curînd, el ţine să-şi răzbune infirmitatea, educîndu-şi atletic fiul : „încă o idee de-a lui frate-meu, spune tata. Cum o să-i bată băiatul mingea pe gratis ? !" în ce mă priveşte, abia după repetate insistenţe pe lîngă părinţi, ajung să dialoghez cu Alex, de o parte-şi de alta a plasei. Un joc care îmi place la început, tocmai prin iluzia ripostei ce-mi lipseşte: în viaţă nu am decît „l'esprit de l'escalier"... Numai că aerul de superioritate al vărului meu îmi sporeşte stîngăcia, făcîndu-mă să pierd set după set şi, incapabilă de a suporta o înfrîngere, renunţ la acest exerciţiu pe care partenerul meu îl va practica toată viaţa, înculcîndu-1 şi fiului său. După retragerea din sport, se schimbă culoarea vacanţelor cele petrecem cu familia lui Ieronim, în timp ce ai mei refac scara interioară a casei şi introduc radiatoare (prevăzător, tata mai păstrează o sobă de rezervă la noi în odaie, în caz că s-ar defecta termostatul). La Budachi, unde marea e mai ieftină ca la Eforie,, unchiul meu, conştient de anghina pectorală, nu-şi scoate pe plajă nici măcar cascheta colonială, şi nu mai intră în jocurile noastre; Iar verii mei, ei se aşază în „lineica" ce ne duce la ghiol totdeauna pe o altă bancă decît cea pe care o aleg eu, şi se joacă fără 46 mine pe faleză, spărgînd între dinţi secrete, ca nişte seminţe de-floarea soarelui, din care nu mi-ar lăsa nici o coajă măcar, sau o-înconjură amîndoi, ca o atenţie jignitoare pentru mine, pe Alina, cea mai afectată ' fetiţă din staţiune, care nu lasă pe nimeni să-i atingă rochiţa, „ca să nu i se ia rozul". Şi-aici încerc să-mi atrag verii cu mărci poştale. Fără folos. Pasiunea lor filatelică a lăsat locul altor preocupări, mai virile. Otilia mă mustră că dau băieţilor daruri, în loc să le aştept. înaltă şi .„cu succes", cum ar putea ea pricepe că, la minus cinci centimetri, acestea îmi par singurele arme posibile ? Armele marchează însă pe luptător. Eu niciodată nu voi. îndrăzni să cred c-aş avea dreptul la vreun dram de tandreţe, decît în schimbul mărcilor poştale ale fiecărei vîrste... Ce alta-mi rămîne atunci de făcut, decît să mă retrag departe de toţi şi de toate, printre mărăcinii uscaţi de pe faleză, ca să mă joc singură de-a. Genoveva de Brabant, pe care vin s-o caute mai mulţi cavaleri, nu unul ca în basmul original, şi să trec apoi, sfidătoare, cu un alai nevăzut de admiratori, printre bieţii mei prinţi în chiloţi de baie! Dacă aş vrea, pînă la urmă eu aş intra în tainele lor, dar nimeni pe lume nu mi-ar putea încălca tărîmul, a cărui forţă e tocmai că nu există decît pentru mine. Toată superba mea izolare se clatină însă, cînd Cristian mă cheamă, pentru o clipă, lîngă. moara de vînt cu aripile mereu rotitoare, plăcîndu-i, ca descoperitor recent al lui Cervantes, să-i fiu o clipă Dulcineea, şi mai ales cînd înot cu Alex departe, în larg, unde abia se zăreşte linia incertă şi multicoloră a ţărmului : acolo, deschidem amîndoi ochii sub apă,, căutîndu-ne în verdele translucid ce-a fost cu milioane de ani în urmă leagănul vieţii şi, departe de toţi şi nevăzuţi de nimeni, vărul meu îmi caută buzele, într-un sărut fugar şi stîngaci, al cărui gust dulce şi sărat nu l-am uitat, şi pentru a cărui repetare aş sacrificat bucuroasă toţi prinţii şi toate castelele mele de nisip. iulia soare înainte de plecare *} Doamna Karst îşi făcu pregătirile de plecare fără agitaţie şi fără -nervozitate. Formalităţile pentru obţinerea paşaportului se tărăgănară citeva luni — de ele se ocupă exclusiv avocatul şi cum avea deplină încredere în el, nu-1 controla şi nu-i ceru niciodată socoteală pentru întîrziere, ba chiar îi interzise categoric lui Jean, veşnic neocupat, veşnic inutil şi veşnic dornic să fie ocupat şi util, să-i pună întrebări sau să-1 preseze cit de cit. • • .. — Are prea multe obligaţii faţă de Saşa, i-a moştenit toată clientela: Sînt convinsă că face tot posibilul ca să mă servească. Şi apoi s-o fi gin-■dînd că maică-sa e bătrîna, după ce moare... Poate o să vrea să plece şr -el din ţară, poate speră că Saşa are să-1 ajute. — Cum ? O să-1 aduceţi la Londra ? Crezi că Saşa o să-1 aducă: la Londra ? întrebase Jean Calaff agitat şi curios, cu un început de gelozie în glas. Se gîndise destul de des la banii pe care-i avusese înainte de război în străinătate şi din care nu ştia cît pompase nepotu-său în toţi anii de cînd plecase din ţară. — Doamne, Jean dragă, ce întrebări pui şi tu, exclamase doamna Karst zîmbind cu indulgenţă. De ce să ne gîndim la ce are să: Se întjmple, -dacă şi cînd are să moară biata doamnă Gherman ? Ce importanţă poate să aibă ce o să creadă atunci Saşa că trebuie să facă ? Important e ca ■eu să fiu bine servită acum, să mă pot bizui pe un om capabil şi de încredere şi să plec în condiţiile cele mai bune şi cele mai sigure. Pe urmă, ■o să vedem ce avem de făcut. în tot timpul cît ţinură formalităţile, programul de viaţă al doamnei 3Carst nu suferi nici o schimbare şi continuă să se desfăşoare, ordonat şi meticulos, după tipicuri stabilite de zeci de ani, tipicuri adaptate pe rînd la necesităţile impuse de marile evenimente din viaţa ei : mutarea la Viena în preajma primului război mondial, pierderea averii, întoarcerea de la "Viena, plecarea lui Saşa în Anglia în preajma celui de al doilea război mondial, moartea soţului ei. De fiecare dată, adaptarea fusese bine chibzuită, verificată, apoi introdusă cu încredere şi hotărîre în existenţa de toate zilele, aşa cum se întîmplă după repararea unui obiect stricat, care e instalat la loc în dulap, sau pe un raft, sau într-o vitrină, şi intră din. ■nou în circuitul folosirii lui obişnuite. *) nuvelă. 48 Cît trăise Karst, operaţia adaptării era hotărîtă şi dirijată de el, 'Martei fiindu-i insă acordate drepturi destul de largi de sugestii şi chiar de veto, drepturi pe care ea le exercitase totdeauna cu înţeleaptă moderaţie, urmărind în schimb cu atenţie şi interes desfăşurarea situaţiei şi -colaborînd cu tragere de inimă la ajustarea şi punerea în funcţiune a -noilor mecanisme. Cea mai grea dintre aceste adaptări care aveau tot-•deaoma loc la mari intervale de timp fusese fără îndoială cea necesitată de plecarea lui Saşa din ţară. Marta şi Paul Karst fuseseră atunci nevoiţi să renunţe la ceea ce -era triumful şi încoronarea eforturilor lor, la convieţuirea cu acest fiu, .a cărui simplă prezenţă fizică era echivalentă cu un triumf şi a cărdi carieră părea un zbor lin, logic, simplu spre cele mai solide succese ale -vieţii. Renunţaseră la bucuria după-amiezelor calme cînd, după ceaiul de la ora patru, luat în trei, Saşa se ducea la el în cabinet şi ei rămîneau în sufragerie, ori — primăvara şi toamna cînd era destul de cald — se instalau pe terasă în şezlonguri şi citeau sau stăteau de vorbă trăgînd cu nrechea la ţîrîitul repetat al soneriei şi la paşii grăbiţi ai jupînesei care cobora treptele pînă la intrare şi introducea în sala de aşteptare clienţi serioşi, bine îmbrăcaţi şi cu dare de mînă. Renunţaseră la bucuria de a înregistra în lipsa lui chemările telefonice, uneori ale fruntaşilor baroului 'din Galaţi, care aveau să-i ceară ori să-i facă o comunicare importantă, alteori ale unor oameni politici, dar mai ales ale clienţilor din oraş şi din alte oraşe sau chiar din străinătate. Saşa era în legătură cu un mare număr de firme nemţeşti, englezeşti, olandeze, americane ale căror interese le apăra sau faţă de care apăra interesele clienţilor săi din ţară şi ei •renunţaseră la bucuria de a primi zilnic corespondenţa lui bogată şi de a citi pe plicuri, în engleză, germană isau franceză, antetul unor case de comerţ de renume mondial. Renunţaseră la bucuria serilor cînd cinau împreună — Saşa avea puţini prieteni în oraş, îi alegea pe sprinceană, ii trata cu afabilă superioritate şi le acorda uneori favoarea de a petrece o ■seară la restaurant sau în casa unuia dintre ei, dar nu-i invita niciodată La •el — cînd aşezat între amîndoi, fiul acela frumos, elegant şi inteligent le povestea cu un zîmbet uşor condescendent, cu glasul calm şi bine timbrat, în germana impecabilă care rămăsese limba preferată şi uzuală între 'ei, mici întîmplări din culisele tribunalului, sau anecdote — niciodată indecente de faţă cu maică-sa — cu privire la adversarii săi şi la clienţii adversarilor. Adaptarea la viaţa lipsită de bucuria prezenţei lui Saşa,. lipsită de bucuria succeselor şi perspectivelor lui viitoare fusese, desigur, încercarea ■cea mai grea din cele prin cîte trecuseră doamna şi 'domnul Karst şi singurul lor suport, singura lor mîngîiere, singura justificare a bărbăţiei şi a •demnităţii cu care o înfruntaseră, rămase —■ atît în perioada imediat următoare plecării lui, cît şi mai tîrziu, în lunile cumplite de război, cînd Londra se încovoia şovăind sub bombardamentele miilor de avioane germane ce coborau urlînd în picaj deasupra ei — certitudinea neclintită a revederii şi a unei definitive reluări a traiului lor comun. Despre viitorul ţ>aşnic şi fericit care-i aştepta vorbeau mereu între ei, cu glas calm şi cu 49 zîmbete imperceptibil tremurate, aşteptînd scrisorile lui Saşa, care la început le sosiră cu regularitate şi pline de veşti îmbucurătoare, iar cînd situaţia Angliei deveni complicată, cu întîrzieri mari, exasperante, rămî-nînd totuşi optimiste, calde şi afectuoase. Nu acceptaseră compătimirea nimănui şi respinseseră cu răceală formulele de amabilă solicitudine cu care li se adresau prietenii şi cunoscuţii binevoitori sau curioşi. Cît despre familie, îndată după ce Karst reteză cu brutală duritate jeremiadele cum-nată-si, doamna Farg, speriată şi îndurerată ca totdeauna, şi efuziunile indiscrete ale lui Jean Calaff, nimeni nu mai îndrăzni să le pună vreo întrebare sau să pomenească despre Saşa altfel decît în depanarea unor amintiri mai apropiate sau mai îndepărtate şi în aluzii la competenţa şi la talentele lui. Puţin după plecarea lui Saşa, după ce diversele operaţii de adaptare la absenţa lui fuseseră efectuate, după ce camera spaţioasă şi impunătoare care-i servise drept cabinet fusese transformată în cameră de locuit şi închiriată unei văduve vîrstnice de familie onorabilă şi cu posibilităţi materiale sigure — Karst nu o acceptase în casă decît după o drastică şi minuţioasă cercetare a unor date complete privitoare Ja rudele, la sănătatea,, la reputaţia trecută şi prezentă a chiriaşei sale şi a fostului ei soţ, izbutind chiar să afle cu precizie suma ce avea depusă la bancă — după ce volumele din biblioteca lui Saşa pe care aveau să i le expedieze treptat, dar pe care deocamdată hotărîseră să le lase în cameră, fură consemnate într-un inventar bătut la maşină în trei copii, toate semnate de locatară,, după ce adunară cu adoraţie toate mărunţişurile fără valoare pe caire Saşa nu Je luase cu el şi după ce le depuseră în mioul safe din dormitor, doamna, şi domnul Karst începură să ia lecţii de engleză cu cea mai bună profesoară din oraş. îi explicară — explicaţiile le dădea Paul Karst ou glasul lui cîrîit, căruia vîrsta şi dorinţa de a se arăta amabil cu această profe-soar|^oarte căutată, îi atenuau accentul imperativ şi arogant — că puneau, mare preţ pe o pronunţie nu numai corectă, dar chiar elegantă şi că aveau ambiţia nu numai de a se face înţeleşi cînd vor ajunge în Anglia, dar şi: de a nu şoca urechile englezeşti ou sunete străine şi stranii. — Fiul nostru a luat lecţii la Viena, încă din clasa întâia de liceu, cu un englez care avea o metodă excepţională, cîrîia domnul Kairst, şi a prins: un accent fără cusur. Ne senie că toată lumea se minunează cînd îl aude vorbind şi că nimeni nu vrea să creadă că nu-i englez. Am vrea să nu-1 facem de rîs aşa că vă rugăm foarte insistent să vă daţi toată osteneala.. — Avem toată încrederea în dumneavoastră, interveni doamna Karst. cu un zîmbet amabil, fiindcă pe faţa profesoarei văzuse apărând o umbră: de ironie şi de enervare totodată, pe măsură ce în glasul soţului ei se strecura nuanţa autoritară şi arogantă, care făcea din el un personaj atît de antipatic. Nu uita, Paule dragă, că noi nu mai sîntem elevi de liceu şi că nu mai putem prinde o limbă străină la fel de uşor ca un copil de unsprezece ani. O să fim foarte atenţi şi o să ne silim să fim nişte elevi model,, încheie ea accentuîndu-şi zîmbetul. într-adevăr, doamna Karst se dovedi de la început o elevă admirabilă şi progresele pe care le făcu fură surprinzătoare. Avusese din totdeauna o 50 memorie de fier şi o ureche foarte fină pe care vîrsta nu le alterase decît superficial. Avea răbdare şi învăţa sistematic, fără înfrigurare, fără grabă, fără să se lase descurajată de dificultăţi. Analogiile de vocabular şi de gramatică dintre engleză şi germană o bucurau şi o întăreau în convingerea că va trece cu uşurinţă peste obstacole şi că, la revedere, Saşa o va felicita auzind-o vorbind atît de bine o limbă învăţată atît de tîrziu. Cu soţul ei, însă, lucrurile merseră greu de la început. Karst avea, totuşi, şaptezeci şi cinci de ani, auzul îi slăbise considerabil, memoria de asemenea, era nervos, n-avea astîmpăr să stea pe scaun o oră întreagă la lecţie, nici să-şi pregătească temele înainte de sosirea profesoarei. De-altfel, situaţia internaţională devenea tot maii tulbure, primejdia izbucnirii războiului părea tot mai iminentă şi cum Saşa nu era încă î,n măsură să-şi aducă părinţii în Anglia şi să-şi asume sarcina întreţinerii lor, spaima de a nu-1 mai revedea — spaimă pe care n-o împărtăşea niciodată soţiei sale, dar pe care aceasta o ghicea fiindcă-i simţea şi ea uneori gîfîitul sinistru — îl chinuia şi-1 împiedica să-şi concentreze atenţia asupra conjugării verbelor engleze neregulate. Ca să evite soţului ei o explozie în faţa profesoarei care-i corecta nemilos toate greşelile şi-i făcea politicos observaţii cînd îl găsea insuficient pregătit sau o criză de depresiune provocată de constatarea că nu mai e apt pentru un efort intelectual susţinut, doamna Karst aborda într-o zi problema cu curaj, cu sinceritate şi cu simplitatea plină de tact, oare-i erau fireşti : — E o profesoară bună, spuse ea într-o după masă, în timp ce-şi luau amîndoi ceaiul pe mica terasă din spatele casei. Sper că o să progresăm cu ea şi că o să ajungem să vorbim englezeşte destul de curînd. Doamna Karst făcu o pauză scurtă, constată că soţul ei nu se hotărăşte să-şi exprime vreo părere, ci se mulţumeşte să mormăie ceva nedesluşit şi continuă : — Cred, însă, că ar trebui să avem şi noi oarecare iniţiativă, să procedăm altfel, să încercăm să profităm mai mult şi mai repede de lecţiile ei. Şi fiindcă domnul Karst îndrepta spre ea întrebător privirea unicului său ochi mobil, doamna Karst reluă cu glas calm şi plăcut : Uite, de pildă, uneori tu, care eşti mult mai ocupat decît mine şi ai mai multe probleme de rezolvat, n-ai timp să-ţi pregăteşti temele pentru data şi ora la care vine ea, uneori chiar, tocmai la ora aceea ai avea de făcut un drum în oraş, la bancă, la percepţie, ce ştiu eu ? Şi totuşi niu-i putem cere unei profesoare atît de solicitate să-şi schimbe mereu orele pentru noi, nu-i aşa ? — Nu, cum să le schimbe mereu ? Cine a spus asta ? /■- — Da, dar mă tem că o să mergem cam încet aşa... Adică, stai să-ţi explic. Vezi, Paul dragă, ţie totul ţi se pare simplu şi uşor, tu eşti un om foarte inteligent, înţelegi repede, prinzi şi mai repede şi ai impresia că nici n-ai nevoie să te pregăteşti pentru lecţie. Cu mine e altceva, eu trebuie să muncesc mai mult, să mă concentrez mai serios... * Şi atunci noi nu sîntem niciodată la acelaşi nivel şi profesoara e obligată să întîrzie cînd cu unul, cînd cu altul. Nu e bine aşa, poate că ar trebui să procedăm altfel. 51 Şi doamna Karst îi explică soţului ei, conştient de ciudăţenia acestui raţionament confuz, deşi expus cu atîta calmă seninătate, că ar fi preferabil să continue singură lecţiile, să se silească singură să înveţe cît mai repede engleza, repetîmd apoi cu el vocabularul şi gramatica după planul şi programul orei predate. — în felul ăsta, tu n-ai să mai fii legat de ore fixe, n-ai să-ţi mai pierzi răbdarea aşteptîndu-,mă să te ajung din urmă şi eu o să am în plus avantajul că repetînd lecţia cu tine am să-mi verific mai serios cunoştinţele. Şi apoi poate că o să ne coste mai puţin aşa : nu cred că are să ceară acelaşi preţ pentru un elev cît a cerut pentru doi. Karst acceptă numaidecît acest aranjament fără să obiecteze că pronunţia transmisă de Marta putea fi defectuoasă, că n-avea cine să-i corecteze eventualele greşeli şi că renunţa astfel tocmai la condiţia numărul unu, pe care i-o pusese profesoarei. Se simţea uşurat că scapă de constrîngerea unor ore fixe, de corvoada pregătirii temelor şi mai ales de enervarea de a se lăsa corectat la fiecare cuvînt ca un şcolar prost. Acceptă să înveţe cu soţia lui, care se pricepea să-1 flateze, să-1 felicite şi să-1 încurajeze, deşi progresele lui erau imperceptibile şi cunoştinţele lui rămîneau într-un stadiu cu totul rudimentar. Doamna Karst continuă singură lecţiile cu profesoara, pregătindu-se îndelung şi temeinic pentru fiecare oră, făcînd teme suplimentare, recapifcu-lindu-şi zilnic vocabularul şi regulele de gramatică. în primii doi-trei ani, adică pînă la intrarea României în război şi pînă la confiscarea aparatelor de radio, urmărea cu sfinţenie lecţiile de limba engleză ale postului de radio Londra pentru străinătate, concentrîndu-şi auzul şi repetînd cu jumătate voce frazele rostite rar şi răspicat de speakeri. Era destul de avansată oînd trebui să renunţe la acest ajutor substanţial — ajunsese la manualul Eckersley pentru ainul trei — şi fu cuprinsă de o uşoară panică la gîndul că pronunţia ei, pentuţu oare profesoara nu găsea destule laude, va avea de suferit, că, în momentul revederii îi va produce mai puţină satisfacţie lui Saşa decît sperase să-i dăruiască. Căci singurele motive de panică — mărturisite între cei doi soţi — rămaseră chiar şi în cele mai cumplite momente ale războiului, motive voit minore, bagatelizante, motive, care împărtăşite oricărui om ou preocupări şi anxietăţi de ordinul celor firesc stîrnite de acest război, ar fi provocat stupoare şi indignare. Aşa, de pildă, doamna şi domnul Karst se declarau dezolaţi că, în transporturile de cărţi trimise lui Saşa înainte de izbucnirea războiului, nu apucaseră să includă şi un dicţionar în două volume, olandez-german şi germain-oflandez, de care se folosise în relaţiile cu clouă case de comerţ din Haga. — Ce păcat ! exclama domnul Karst, dacă are să lucreze iar cu olandezii, după război va trebui să cumpere acolo alte dicţionare. Alţi bani, altă cheltuială... Cum de nu nc+am gîndit să le trimitem în primele transporturi ? Tot astfel, găsind într-o zi în fundul unui sertar ai biroului rămas în camera chiriaşei — toate sertarele erau goale sau nu mai conţineau decît hîrtii fără importanţă ou date perimate, au adrese sau ou numere de telefon, dar erau încuiate cu străşnicie şi cei doi soţi îşi rezervaseră dreptul să vină 52 din cînd în cînd să le reinspecteze cuprinsul — găsind deci nişte fiişe din-tr-un tratat de drept internaţional, domnul Karst avu o criză de disperare la gîndul că Saşa ar putea avea nevoie odată de ele şi ar trebui să-şi piardă un timp preţios ca să le reconstituie. Doamna Karst îşi continuă aşadar lecţiile de engleză cu fervoare şi cu un zel neabătut în tot timpul războiului şi după sfîrşitul lui, pînă în momentul plecării în Anglia. Cînd soţul ei se îmbolnăvi şi cînd, din blîndele avertismente ale nepotului ei, doctorul Farg, din durerea pe care soră-sa nu şi-o putea ascunde cu desăvîrşire şi din gafele lui Jean îşi dădu seama că nu exista nici o îndoială în privinţa diagnosticului şi nioi o speranţă de vindecare, renunţă din decenţă la profesoară, dar continuă singură temele zilnice, conjugînd pe şoptite cîte un verb neregulat, făcînd traduceri din şi în engleză, sau rezumate scrise şi orale din nuvelele şi povestirile, pe care acum le citea curent, cu creionul în mînă, cu carnetul de cuviinţe alături, cu dicţionarul la îndemînă. Chiar în ultima fază a bolii lui Karst — pe care-1 îngriji cit devotament şi luciditate, fără să-şi piardă o clipă capul, fără să-şi trădeze niciodată durerea sau oboseala, după cum nici el nu dădu niciodată semne de desnădejde sau de groază — chiar în ultima fază cînd nu se mai depărta de lîngă patul lui decît în intervalele de cairn realizate graţie morfinei, îşi văzu mai departe de lecţii şi, îndată după pauza impusă de zilele agoniei,, de înmormîntare, de forfota rudelor şi a cunoscuţilor veniţi la condoleanţe, le reluă în săptămîna imediat următoare cu o regularitate şi cu o sîrguinţă. sporită. O altă scurtă pauză forţată interveni în momentul evenimentelor de la 23 August, cînd nemţii dinamitară centrul oraşului, cînd panica, flăcările şi fumul incendiilor goniră oamenii în adăposturi, cînd se hotărî şi ea să coboare pentru cîteva ceasuri în adăpost aşteptând, disciplinată şi optimistă, un desnodămînit, despre care avea convingerea că va fi fericit, dar îndată după retragerea nemţilor, îndată după ce viaţa în oraş, redeveni cît de cit normală, în timp ce spitalele gemeau de răniţi, în timp ce străzile erau încă pline de cărămizi şi de moloz, în timp ce se auzeau încă bubuituri răzleţe de mine care explodau cu întîrziere, îşi deschise iar cărţile, caetele şi dicţionare! e. Cînd scrisorile lui Saşa, care în anii grei ai războiului sosiseră prin Suedia sau prin Spania sau prin Crucea Roşie, la intervale mari şi conţinînd scurte informaţii stereotipe notifioîndu-i doar existenţa şi menţionînd că e sănătos, începură să vină mai des şi să spună mai multe, doamna Karst aşteptă, tot disciplinată şi optimistă, ca el să ridice problema revederii lor şi în clipa oînd Saşa luă această iniţiativă, îi urmă întocmai instrucţiunile. în afară de sfaturile avocatului Gherman căruia i se adresă după indicaţiile lui Saşa şi care intrase numaidecît în legături epistolare cu el, nu ceru şi nu acceptă sugestii, păreri sau oferte de servicii de la nimeni. Pe Jean îl folosi doar la început pentru mici curse neînsemnate, făgăduindu-i că-1 va chema, s-o asiste cînd îşi va vinde luaturile. Făcu doiuă drumuri la Bucureşti, însoţită de fiecare dată de avocat,, se întoarse mulţumită şi senină, fără să dea semne de oboseală sau de nedumerire faţă de aspectul şi de activitatea capitalei postbelice şi nu povesti mare lucru despre ce văzuse. 53 — E mizerie mare, Manta dragă ? o întrebă doamna Farg. Tot cozi, tot speoulă ca şi .aici ? — Ca peste tot, Laura, răspunse ea ridicînd din umeri. Aşa-i după război, trebuie să avem răbdare pînă se aşează lucrurile. — Ce să se aşeze ? Jean Calaff dădea din cap cu un aer .lugubru. Dacă pleacă regele aşa cum se vorbeşte şi dacă rămîn comuniştii... — Lasă, noi n-avem ce să ne amestecăm în treburile astea, îl întrerupse doamna Karst fără duritate, dar cu hotărîre aşa cum făcea ori de cîte ori fratele ei se avînta în consideraţii politice, totdeauna pesimiste. Noi trebuie să ne vedem de ale noastre că avem destule şi tu, Jean dragă, ai grijă să fii prudent. Pînă la urmă o să ai şi tu nevoie de o slujbă, că acum nu mai eşti milionar şi dacă o să vorbeşti aşa, vrute şi nevrute, o să te ia toată lumea la ochi. Şi nu uita că eşti unchiul lui Dan. Virei să-i faci rău.? Jean Calaff continua să dea din cap şi bolborosea epitete insultătoare la adresa nepotului său, care sunau nedesluşit, cam aşa : „descreerat", „ţicnit" sau „anormal", epitete, pe care numai în prezenţa soţilor Earg şi a Hil-dei le rostea tare şi răspicat, dar pe care doamna Karst refuza să le audă şi avea grijă să le acopere ridicînd vocea şi vorbind despre lucruri fără importanţă. De fapt, cu toată reala afecţiune ce-i purtase dintotdeauna nepotului său, cu toată bucuria ou care urmărise succesele lui de medic, cu toate că, la început aprobase în oarecare măsură participarea Iui (la viaţa politică de după 23 August, doamna Karst nu se putea împiedica să recunoască în sinea ei — şi în măsura în care propriile ei multiple preocupări îi îngăduiau să acorde interes altor preocupări şi altor persoane decît celor strîns implicate în soarta ei şi a lui Saşa, în plecarea ei şi în primirea ce-i va rezerva Saşa — ca epitetele conferite de Jean nepotului lor erau poate tari, dar că în fond ele conţineau o mare doză de adevăr. Dan Farg păstrase şi după război inexplicabila... anormala înverşunare de a da ou piciorul în toate situaţiile ce-i erau favoralbile dispreţuind cu violenţă si cu brutalitate tot ceea ce Saşa, de pildă, ar fi corisiderat un avantaj, o conjunctură prielnică, un zîmbet graţios şi îmbietor pe huzele destinului. Ani de zile; ideile de stînga, pe care Dan le profesase cu primejdioasa ostentaţie, oonstiituiseră un obstacol pentru cariera lui şi o împiedicaseră să fie de-a dreptul străLuoită, ani de zile, din ceea ce Saşa, în ciuda discreţiei sale exemplare, lăsase să-i. scape de faţă ou părinţii săi, Marta Karst înţelesese că Dan e un „saib-versiv" şi un „suspect" şi-şi compătimise în taină sora pentru eternul, nesătulul ghinion care se înverşunase toată viaţa împotriva ei: Şi iată că venise 23 August, Dan ar fi fost în drept să ceară şi să primească o răsplată pentru fidelitatea lui şi compensaţii pentru primejdiile care-1 pîndiseră, acum cînd ascensiunea partidului comunist devenea evidentă şi preponderenţa lui în politica ţării tot mai categorică. Doamna Karst nu ştia precis oum îşi răsplăteau comuniştii credincioşii, dar ar fi considerat firesc ca o astfel de răsplată să ia forma a ceva asemănător cu o gratificaţie, fie în bani, fie în bunuri : o casă, un loc de casă, mobilă sau luoruride preţ confiscate criminalilor de război, liberalilor, naţio-nal-ţărănistilor, legionarilor, sau pur şi simplu unor duşmani personali a; lui 54 X)a'n. Ar mai fi găsit foarte firesc să i se acorde un privilegiu oarecare în .exercitarea medicinii, în aşa fel ca un mare număr de pacienţi să fie minaţi prin indiferent ce metode spre cabinetul lui şi obligaţi să i se adreseze de .acum înainte ori de 'cîte ori ar fi fost bolnavi. In orice caz, însă, răsplata iui Dan trebuia să capete forma unui avantaj material devenind singura justificare logică pentru momentele grele prin care trecuse şi pentru sacrificiile pe^care le acceptase. Dan însă, procedase copilăreşte şi nechibzuit, aşa cum se obişnuiseră cu toţii să-1 vadă procedînd din clipa în care, ieşit de sub legea feroce a Calaf-filor, începuse să-şi aleagă singur drumurile în viaţă. îndată după 23 August renunţase la cabinet, refuzase să-şi mai viziteze bolnavii la domiciliu şi-i invitase la spital pe toţi acei, care ţineau neapărat să fie examinaţi de el. — Medicina mu-i negustorie, spunea el ou glas care pe măsura ce vorbea devenea tot mai iritat şi mai inflexibil. Medicul nu-i un negustor, care stă la tarabă şi vinde o marfă. Medicina nu-i marfă şi eu n-am nimic de vîn-zare. Veniţi la spital, o să aflaţi acolo ce boală aveţi şi ce trebuie să faceţi ca să scăpaţi de ea. Şi cînd — în primele timpuri mai ales — cîte un bolnav nedumerit, •crezînd că glumeşte sau că se lasă rugat ca să-şi urce onorariul, încerca să-i explice că nu se uită la bani, că sănătatea e mai presus de orice şi că n-are intenţia să facă economii la doctor şi la doctorii, Dan exploda într-o criză de furie, una din acele crize violente, pe care le făcea des, care treceau repede lăsîndu-1 uneori plin de remuşcări şi creîndu-i adesea duşmani neîmpăcaţi şi înverşunaţi. Dan renunţase, deci, la o medicină remuneratorie şi în afară de orele ^puţine şi întretăiate de preocupări politice şi administrative, pe care le acorda "bolnavilor la spital, încetase aproape de a mai fi medic. Era în conducerea organizaţiei judeţene de partid, vorbea la nenumărate întruniri, pleca des pe drumurile cele mai hurducate şi mai noroioase ale judeţului, avea mereu misiuni la Bucureşti, folosea fiecare seoundă liberă ca să citească tot 'felul de hroşuri — uneori scria şi el broşuri în grabă, fără să aibă timp să reflecteze îndeajuns la ceea ce scria şi suferind din această cauză —■ şi pentru această neîncetată, diversă şi tumultoasă activitate primea obişnuitul, rizibilul salariu de activist de partid din care trăiau cu mîndrie şi cu stoicism în anii aceia muncitorii şi intelectualii, alcătuind oastea — nu prea mare la număr — a activiştilor de partid. împreună cu salariul şi mai rizibil, pe -care-1 primea nevastă-sa lucrînd şi ea în diferite locuri, pe la Apărarea Patriotică, la Crucea Roşie sau la primărie, această sumă rămasă fixă în timp ce inflaţia bîntuia cu turbare şi costul vieţii urca în salturi convulsive, îi ajungea să ducă un standard de viaţă cam de vreo .zece ori mai redus decît înainte de 23 August, ceea ce el nu părea că observă şi în orice caz nu-i.. altera bucuria pură şi mereu proaspătă de a plămădi alături de alţii, aluatul, din care avea să se înfiripe şi să ia formă sooietatea socialistă. Doamna Karst îl contemplase la început cu uimire, apoi cu curiozitate şi în cele din urmă cu compătimirea nepăsătoare ce inspiră extravaganţele unui original atît de ou totul ieşit din comun, încît- se distanţează de toţi şi de toate şi nu mai reuşeşte să stîrnească un interes omenesc. După ce un timp 55 încercase să împrăştie perplexitatea şi temerile Laurei, să potolească exasperarea Hilclei, să atenueze invectivele lui Jean, să-j convingă pe toţi că Dan; avea dreptate, că ştia ce face şi că „va ajunge departe" — renunţase să se ocupe de soarta lui şi, mai ales după începerea demersurilor pentru plecare, evitase tot mai hotărît prilejurile de a-I vedea şi de a-i vorbi. — Tu ai să mă înţelegi, Laura dragă, îi spunea ea doamnei Farg cu tonul de calmă condescendenţă pe care-1 luase totdeauna faţă de soră-sa, nu vreau să se simtă prost şi să aibă neplăceri din cauza mea. Un comunist de talia lui... — Mai bine nu era, ofta doamna Farg şi faţa ei lua o expresie speriată şi îndurerată, pe care, în afară de o scurtă pauză intervenită în perioada dintre moartea tatălui ei şi izbucnirea ultimului război, i-o, cunoştea toată lumea. Mai bine era şi el om ca toţi oamenii. — Dan nu-i un copil, Laura dragă, nici tu nici Hilda nu mai puteţi să-1 conduceţi. Nici pînă acum nu l-aţi condus, nici aoum douăzeci de ani. nu v-a ascultat — paranteza doamnei Karst conţinea o undă de ironie — azi cu atît mai puţin... Şi cum îţi spuneam, un comunist de talia Iui poate: să se simtă prost cu o mătuşă care se pregăteşte să plece într-o ţară ooci-dentală. EI şi-a ales drumul lui, trebuie să meargă mai departe pe acest" drum şi eu nu vreau să-i fac nici cel mai rriic neajuns. Hotărîrea de a-1 evita pe Dan şi pe ai lui o costa destul de puţin pe. doamna Karst deşi, poate ceva mai mult decît hotărîrea de a-şi evita celelalte foarte rare relaţii, pe care le mai avea în Galaţi şi de care certitudinea plecării din ţară ar fi determinat-o oricum să se lepede, chiar fără sfaturile: înţelepte strecurate discret de Saşa în scrisori..." Nimeni în afară de Gher-man nu-ţi mai poate folosi de acum înainte, iubită mamă, şi nici tu nu mai. poţi fi cuiva de folos. în schimb, în actualele împrejurări, curiozitatea sau. invidia, sau indiscreţia unora, chiar şi a celor mai apropiaţi — Saşa găsise-cu oale să sublinieze ultimele cuvinte — îţi pot aduce adevărate prejudicii.. Şi apoi, menţinînd pînă în ultimul moment relaţii inutile, vei avea poate slăbiciunea să faci o serie de daruri, mai mici sau mai mari, şi bine înţeles-strîmitorată cum bănuiesc că eşti, nu-ţi poţi permite generozităţi fără rost".. — Cîtă grijă ! cîtă prudenţă ! îşi spunea cu recunoştinţă şi înduioşare-doamnja Karst în serile lungi din perioada premergătoare plecării, seri cînd încheindu-şi programul zilnic respectat cu stricteţe şi meticulozitate n-avea. nimic altceva de făaut decît să aştepte, seri pe care le petrecea singură, răsfoind distrată un roman nemţesc, citit şi recitit de nenumărate ori, parcurgând ziarele — seara eră prea obosită oa să-şi exerseze engleza — dar mai ales reluînd cu nesaţ scrisorile lui Saşa, fiecare frază, fiecare ouvînt din-sanisorile lui Saşa, cîntărindu-le, meditînd asupra lor şi căutînd să le găsească semnificaţii majore. Spre deosebire de alte mame iubitoare, care văd în copiii lor ajunşi la vîrsta maturităţii aceiaşi prunci neajutoraţi cărora le-au călâuait primii paşi în viaţă, care ar dori să continue să-i călăuzească şi refuză cu indignare să le primească sfaturile sau sugestiile, doamna Karst îl considera de mult pe Saşa — chiar din anii cînd era în ţară şi soţul ei trăia încă — drept un camarad inteligent şi priceput, vrednic să fie consultat şi ascultat în chestiunile cele mai complicate. îi părea rău că nu se va putea. 56 sfătui cu el cînd îşi va vinde lucrurile, era sigură că şi. în această împrejurare Saşa ar fi ştiut să-i dea sugestia cea mai nimerită în momentul cel mai oportun, dar asta era într-adevăr imposibil. Inflaţia se desfăşura în ritm de avalanşă, preţurile ■ se schimbau de la o zi la alta, Saşa n-avea cum să le cunoască sau să le prevadă fluctuaţia şi de altfel ar fi fost imprudent să pomenească despre aceste probleme delicate în scrisori, despre care toată lumea afirma că sînt supuse unei riguroase cenzuri la poştă. Şi apoi, a se consulta cu Saşa în această privinţă ar fi fost doar o plăcere pentru ea, ca şi dorinţa de a-i face şi lui plăcere, de a-i da o nouă dovadă a neţărmuritei încrederi ce avea în multilaterala lui destoinicie, fiindcă, de fapt, vînaarea pentru care se pregătea nu prezenta nici un fel de dificultate, doamna Karst era perfect convinsă că o va duce şi singură la bun sfîrşit şi într-on mod absolut avantajos pentru ea. Lipsa de mobilă, de veselă, de lămpi, de covoare, de obiecte de uz casnic de tot felul era atît de totală — nu se găsea un scaun în prăvălii, un cuţit, un bec electric — încît fără grabă, fără efort şi fără crispare, putea să ia preţuri excelente pe toate lucrurile, majoritatea demodate, fireşte, dar toate de bună calitate şi foarte: bine păstrate. Nu le dădu din casă decît în ultima săptămînă, dar îndată, ce avocatul o asigură că formalităţile sînt pe calea cea bună şi că rezultatul, lor nu poate fi decît favorabil, îşi căută — mai bine zis îşi alese — cumpărători, stabili preţuri provizorii şi condiţionate de desfăşurarea inflaţiei şi ceru avansuri cu care să poată face faţă cheltuielilor necesitate de pregătirile de plecare. — Să-ţi caut un misit, îi propusese Jean cu aerul aferat şi destoinic pe careul avea ori de cîte ori nădăjduia că-i poate fi de folos acestei surori din-totdeauna preţuită şi respectată. Sau să-i spun Melanicăi — era una din chiriaşele lui, cu care trăia de cîţiva ani, ou care cheltuia rămăşiţele averii moştenită de la taică-său şi oare constituia un permanent motiv de dezolare pentru doamna Farg şi de dezgust pentru Hilda — ea cunoaşte o mulţime de lume, poate să vorbească cu unul şi cu altul... — Să nu vorbească cu nimeni, Jean dragă, îl întrerupse doamna Karst cu autoritate şi cu o uşoară nemulţumire în glas. N-am nevoie de nici un. misit şi de nici o Melaraică, nu sînt un copil, mi-am mai vîndut de două ori mobila de cînd m-am măritat şi n-am cerut ajutorul nimănui. Te rog să nu te amesteci şi să nu-mi faci nici un alt serviciu în afară de cele pe-care am să ţi le cer eu. — Dar cînd ţi-ai vîndut mobila altădată, l-ai avut pe Paul alături de tine, stăruia Jean ou glas nesigur, fiindcă se temea de un nou refuz şi. mai energic, acuma eşti singură, eşti femeie şi... — Sînt o femeie care ştie să se conducă, îl întrerupse din nou doamna Karst şi nuanţa de nemulţumire din glasul ei deveni mai precisă. Am învăţat de la Paiul cum să procedez în astfel de ocazii şi nu mă îndoiesc că'""o. să mă descurc perfect. Te rog încă odată să nu te amesteci şi să nu te ocupi de mine. Mai bine ocupă-te cîte puţin de biata Laura şi de Albert, ei au mai multă nevoie de tine, vai de ei, sărmanii ! Ca de obicei cînd era vorba despre doamna şi domnul Farg, faţă de care nu încetase să arboreze o suipenioritate brutală şi dispreţuitoare decît. 57 "în anii imediat următori morţii bătrînului Calaff şi pînă la război cînd doamna Farg fusese o proprietărcasă respectabilă, cu venit bun de la cîteva ..apartamente, Jean proferase cîteva invective, apoi se lansase în enumerarea ajutoarelor băneşti ce le dădea de cînd apartamentele lor se devalorizaseră şi chiriile nu mai erau decît nişte simbolice mijloace de existenţă. Doamna Karst schimbase însă vorba ridicînd din umeri fără să revină şi fără să mai stăruie asupra unui subiect care o interes?, destul de mediocru. Cumpărătorii şi-i găsi, aşa cum prevăzuse de la început, cu multă uşurinţă. Fiiodcă-şi dăduse seama că un funcţionar sau un meseriaş de la •oraş, ar putea face mofturi şi ar obieota că lucrurile sînt urîte sau ieşite din modă ca să scadă din preţ, doamna Karst hotărîse de la început să vîndă ţăranilor — plini de bani în perioada aceea — şi se adresase lăptă-resei pentru oficiul de intermediară. — Să ştii că am să te mulţumesc frumos, o asigurase în timp ce femeia, care-i aducea lapte de douăzeci de ani desena cu creta o sferă mică pe pervazul uşii. Nu-i nici o grabă, am timp berechet, dar poate că ai dumneata nişte neamuri, oameni de treabă, să se bucure ei de lucruri bune şi frumoase, nu cine ştie ce derbedei... îşi primi cumpărătorii pe rînd, cu multă demnitate, cu gesturi măsurate, vorbind foarte puţin, prevenindu-i că nu vor putea ridica lucrurile decît în ajunul plecării şi refuzînd orice discuţie asupra condiţiilor de plată pe care le fixa. — Păi cum vrei dumneata, mătuşă, să-ţi spun acum cîţi bani o să-mi dai peste o lună sau două, cînd ai să vii să iei masa ? Dumneata ştii cu cît o să vinzi oul peste o lună sau două ? Şi vorbind astfel, zîmbea abia schiţat, dar în aşa fel, în cît femeia să simtă că e o ţărancă proastă, că spune nişte neghiobii şi niumai fiindcă ea e o cucoană de neam şi cu carte nu-,i rîde- nu era ^ g_ * ' ^Tcitt' de pîine'de zahăr s,au de făină ce se ™ * ca* m Apa m care ea se va urca în maşina ce avea s-o conducă la gara Şi apoi dulapaşul era solid şi încăpător, făcut pe comandă, ar fi fost păcat sa nu poată obţine cîteva mii pe el. Doamna Karst îşi îndepărtă eşarfa de pe umeri, o scutură, o împături se opri o clipa gmdUoa-re, apoi oftă, hotărînd că va trebui, totuşi să-ş otie^tÎd^enibr "* *' » " — ■ ^ - Are să-i prindă foarte bine, murmură încetişor doamna Karst. Cum C?rTv°m W 1 83 1W aîbă M cwnPa^nt pentru lucrurile de toaleta? E ruşinos... Am sa i-1 dau foarte ieftin... Cu zece mii... Cu toate ca aş putea încerca şi ou douăsprezece... E în stare perfectă. _ Doamna Karst îşi termină toaleta, strînse săpunul, pasta de dinţi periuţa şi paharul pentru dantură în dulăpaş, îl încuie, dar în clipa cînd vru sa scoată cheiţa din broască, îi scăpă din mîini şi trebui să se "aplece ca s-o ridice de pe mozaic Abia atunci zări de partea cealaltă a cadei de baie, pibta îndărătul cazanului, toarta oalei de noapte de care uitase cu desavirşrre. Se ridică cu vioiciune, uşor alarmată de această omisiune la gindu ca poate uitase şi de alte lucruri, mai de valoare şi putînd fi vîn-dutela preţ bun. Făcu repede ocolul cadei, se aplecă cu sprinteneala unei feme, tinere, prinse oala de noapte de toartă, o contemplă îndelung şi constata ou şat.sfacţie ca marginile nu erau ciobite şi că, dacă ar fi şters-o de prat, ar fi arătat ca nouă. 66 ' Era de faianţă albă, cu flori roşii şi frunze verzi. Avea un aspect atît de vesel şi de reconfortant încît ai fi zis că e mai curînd un vas mare de flori decît o oală de noapte. — Ce lucruri bune şi trainice se găseau pe vremuri ! îşi şopti oftînd doamna Karst. Unde mai găseşti aşa ceva ? Cred că în magazine nu mai există nici oale de noapte ordinare... nu mai există nkiun fel de oală de noapte. Rămase un timp tăcută şi îngândurată, cu ochii pironiţi asupra obiectului acela pe care-1 răsucea maşinal în rnîini, întrcbîndu-se oui ar mai putea să-1 vîndă în pripă, acum, în ajunul plecării. Nu-i venea în minte nici-o familie ou copii. —- Ba nu, pentru un copil e prea mare, îşi ripostă sie însăşi cu reproş. Mai curînd pentru nişte bătrâni. Chiriaşa avea o oală de noapte emailată ; doamna Karst îi interzisese s-o ţină în baie — „Nu-i loc pentru două, îi explicase ea pe un ton sec şi fără replică, doar n-o să facem expoziţie — astfel încît o păstra în cameră, adăpostind-o în noptieră, se vede. Era puţin probabil că va accepta să cumpere încă una, fie ea şi cu aspectul unui vas de flori, dar doamna Karst hotărî să încerce s-o introducă în tratativele privitoare la dulăpaş, tratative, pe care avea să le înceapă pe la prînz după ce se va întoarce din oraş, pentru că în dimineaţa aceea, înainte de a trece să-şi scoată pantofii de pe calapod, mai avea de făcut un drum la poştă şi o întîlnire cu avocatul Gherman. Ieşind de la cizmar, ou pantofii în sacoşă, doamna Karst se uită la ceas şi-şi dădu seama că era mult prea de vreme, pontru întîlnirea cu avocatul ; la poştă se oprise în drum spre cizmar, avea în faţă aproape o oră liberă căreia nu ştia ce întrebuinţare să-i dea. — Să trec puţin pe la Laura, îşi spuse ca şi porni spre soră-sa, care loauia foarte aproape de actuala dugheană a acestui cizmar de lux, proprietar înainte de 23 August al unui elegant magazin din centru, distrus în incendiile din zilele de după declararea armistiţiului, cînd nemţii minaseră străzile principale ale oraşului. Abia cînd ajunse în poarta casei îşi aminti că pachetul cu pantofi, care-i umfla sacoşa, ar fi putut face să creadă pe soţii Farg că vine din piaţă şi că a făcut cumpărături la băcănie, la măcelărie sau la centrul de pîine. O stânjeneau şi o enervau totdeauna, privirile, pe care în asemenea cazuri, amîndoi le îndreptau mereu, nestăpînit spre sacoşa ei şi de multă vreme evita să vină cu pachete ca să nu audă glasul şovăitor şi jenat al soră-si întrebînd cu blîndeţe : — Ai trecut prin piaţă, Marta ? Ai găsit ceva bun ? Doamna Karst intră în bucătăria soţilor Farg — toată familia se concentrase acum în două odăi şi cern uşa principală era folosută exclusiv de nişte chiriaşi, accesul proprietarilor rămăsese uşa de serviciu care dădea ,in bucătărie. Mirosul de petrol domnea puternic în toată casa şi-i năvăli în nări încă din prag, dar doamna Karst se învăţase să treacă peste acest amănunt neplăcut al vizitelor în casa soră-si şi .le continuase cu aceeaşi zilnică şi stoică fidelitate. 67 ^ - Mi-am iuat pantofii de la cizmar, spuse ea după schimbul de salutar, ridicînd uşor sacoşa, în care avea pachetul. Mi i-a aranjat, am scăpat Şi de grija asta. Hilda nu-i acasă ? — Nu, s-a dus pînă la Lia. Jean umblă după un instalator, iarăşi curge robinetul din baie. Nu se mai termină cu stricăciunile şi cu reparaţiile, nu ştiu ce o să ne facem, zău, Jean plăteşte mereu, dar face gălăgie încep să tremur cînd aud că iar... — Ei lasă, nu le mai lua şi fcu aşa in tragic pe toate, o întrerupse cu glas împăciuitor doamna Karst şi, după ce controla cu mîna scaunul pe care voia să se aşeze ca să nu fie cumva murdar, luă loc fără să-şi scoată paltonul, fiindcă în odaie era frig. Cît poate să coste reparaţia unui robinet care curge? Probabil că e nevoie numai de o garnitură nouă, asta-i un fleac. Doamna Farg suspină, clătină îndurerată din cap, dar îşi aminti că sora-sa pleacă peste două zile şi-şi reproşa că o indispune cu văicărelile ei. — Şi tu ce-ai mai făcut, Marta dragă ? întrebă ea afectuos şi silin-du-se sa zîmbească. Ai dat toată mobila? A venit şi omul din Bărboşi ieri seara ? _ - A venit, a încărcat ce era al lui. Mi-a rămas divanul din dormitor cuierul... două-trei mărunţişuri. Scap şi de ele, nu-mi fac griji Tu ştii că «i îmi păstrez calmul şi sîngele rece, adăugă cu o privire uşor dojenitoare Ia adresa soră-si. Nici în momentele cele mai grele nu mi-am pierdut capul ş, nu m-a văzut nimeni în panică. Asta-i secretul ca să impui'oame-. nilor^ şi să-i faci să te respecte. De cîte ori nu ţi-am spus că-i aşa Laura draga? Ce bine ar fi fost dacă m-ai fi ascultat şi ai fi luat exemplu de Ia mane ! Ei, acuma n-are rost să te mai necăjeşti, continuă ea pe un j ton vesel ş. pl.n de afecţiune, aoum sînt timpuri grele, aşa-i peste tot după război, dar lucrurile au să se normalizeze şi are să fie iarăşi bine ; ai să vezi ce bine are să fie. — Desigur, murmură doamna Farg, desigur, are să fie iar bine. ^ Oftă adînc şi tăcu, frămîntîndu-şi în poala rochiei vechi şi pătate mnnde cu degetele aspre, cu falangele îndoite şi umflate de degeraturi Se apleca uşor spre soră-sa silindu-se să-i desluşească trăsăturile prin ceaţa care cobora tot mai deasă peste ochii ei şi să şi le întipărească în minte JNu realiza inca despărţirea pentru totdeauna de Marta, ultima soră ce-i rămăsese din cele patru cîte crescuseră împreună în casa părintească, cea pe care soarta 1-0 lăsase mai multă vreme aproape. Nu îndrăznea să dea iriu liber emoţ.ei, nici să-i vorbească despre dragostea şi despre desnădej-dea^ e., fnndcă Marta nu putea suferi efuziunile şi le punea totdeauna capăt prompt şi cu fermitate. Despre ce mai putea să vorbească acum cu ea? - Şi z.ci ca ai vîndut tot ? Ai scăpat de griji, spuse ea la întâmplare. ^ - Da, spuse doamna Karst mi-au mai rămas nişte fleacuri. Noroc ca mai sînt două zile, le lichidez şi pe astea. Domnul Farg, care şedea pe divan şi zîmbea vag privindu-şi soţia şi cumnata m tăcere, se ridică în picioare, făcu doi-trei paşi nesig-uri prin odaie, apoi se aşeza pe un scaun. — Şi tu cum te simţi, Albert ? întrebă doamna Karst prieteneşte, ridi-cînd glasul. Era singura din familie care-i făcea favoarea de a 1 considera un personaj demn de atenţie şi de menajamente şi atît cit, mai putea remarca el această pomană, îi păstra o recunoştinţă adîncă. Să ştii ca azi arăţi foarte bine, ai o mină odihnită, liniştită... Acuma vine primăvara, se face cald, ai să mai ieşi pe afară. Mă bucur că te văd aşa, am să plec cu inima mai împăcată ştiind că te las sănătos. Se uită din nou la ceas, se ridică în picioare şi începu să-şi încheie paltonul. •—• Pleci, Marta draga ? întrebă doamna Farg îndurerată şi se ridică şi ea cu greu ele pe scaun. — Da, am venit la voi în trecere, trebuie să mă întîlnesc cu Gherman la douăsprezece, nu vreau să-1 fac să aştepte. Dar vin şi după masă ca de obicei să stăm mai mult împreună ; mai avem aşa de puţină vreme ! La revedere, Albert, să fii sănătos. Lasă, nu mai veni cu mine, mă conduce Laura. — Marta,spuse doamna Frag cu glas nesigur, in timp ce străbăteau amîndouă bucătăria, oala voastră ele noapte, ştii care... acera albă cu flori, mi se pare că o aveai încă de la Viena.. — Da, spuse doamna Karst oprindu-se şi întnrcîndu-se cu vioiciune spre soră-sa, de la Viena o aveam O mai am şi acuma, încă n-r.m vîn-dut-o. Ştii tu pe cineva ?... — Mă gîndesc... doamna Farg sc opri cam încurcată. A noastră e veche, s-a dus tot smalţul. Şi ştii, la noi în baie e tare frig, abia încălzim în camere, în baie nu mai dovedim şi... — Foarte bine, o întrerupse soră-sa şi ochi! îi sclipiră veseli, ţi-o vînd ţie, Laura dragă, îţi dai seama că te prefer pe tine unui alt client, unui străin. Mă gîndeam să vorbesc cu chiriaşa, are şi ea nevoie de o oală de noapte,dar sînt fericită că am amînat. Ce binc-mi parc că o am încă ! Voiam să cer şapic mii de lei pe ea — ştii, e faianţă bună şi e mare şi-i aşa de frumoasă !... Parc-ar fi un vas de flori. Ţie ţi-o las cu cinci mii îţi dai seama că-î un chilipir... Şi doamna Karst îşi privea sora cu zîmbftul amabil dar maiestos totodată, pe care se obişnuise în ultimele luni sâ-1 arboreze în faţa cumpărătorilor şi care o dusese la reuş.i'e depline. — Da, desigur... desigur că da, bolborosi doamna Farg şi pe faţa ci se revărsă un val intens de roşeaţă, în timp ce vena din stingă gîtului începu să sc zbată cu violenţă. E frumoasă, e mare, ai dreptate, e un chilipir. Doamna Karst, care observase roşeaţa de pe faţa soră-si şi vibraţia accentuată a venei de pe gît, îşi întoarse privirile cu mult tact şi-şi concentra atenţia asupra mănuşilor, pe care şi le încheia cu gesturi măsurate. ■— Noroc că n-am vîndut-o altcuiva, repetă ea. Uite, i-o dau lui Jean cînd mă conduce diseară acasă, am să-1 rog să ţi-o aducă. Mie mi-ar fi cam greu, ar fi un pachet prea mare, nici nu ştiu dacă încape în sacoşă. Şi de ce să facă special un drum pînă la mine Hilda sau Lia ? Cînd avea vreo emoţie, doamna Farg îşi- pierdea aproape de tot auzul şi, deşi soră-sa îi vorbea totdeauna cu glas foarte ridicat, fiindcă nu 69 putea suferi să repete de mai multe ori acelaşi lucru, nu înţelese ce-i spunea, îşi făcea cu febrilitate tot felul de socoteli, întrebîndu-se cum va putea, scoţînd cinci mii de lei din cei treizeci cîţi avea în casă să reziste pînă la Sf. Gheorghe — mai erau aproape trei săptămîni pînă atunci — cînd chiriaşii veneau să-i aducă derizoriile sume, pe care i le plăteau neschimbate de la sfîrşibul războiului. „Ce are să spună Hilda ?" se întrebă ea. — Ei, dacă eşti de acord, eu plec, spuse doamna Karst, mi-e frică să nu întîrzii. — Da, foarte bine, desigur că da... Glasul doamnei Farg suna răguşit şi spart şi ochii ei priveau înspăimîntaţi în toate părţile. — Stai, ştii ceva ? spuse soră-sa, ca şi cum în clipa aceea i-ar fi venit o idee bună, luminoasă, simplificatoare. Ca să nu mai avem socoteli în ultimul moment, dacă ai banii la îndemînă, poţi să mi-i dai. Tot trebuie să mai trec pe la băcănie ca să văd dacă găsesc nişte lămîi pentru drum... Am numai mărunţiş la mine, nu ştiu dacă-mi ajunge. Şi diseară îţi trimit şi ţie cu Jean o lămîie să aveţi la ceai. Oricare s-ar zice, alt gust are ceaiul cînd pui şi o feliuţă de lămîie în ceaşcă ! Cîteva clipe mai tîrziu, după ce împături banii şi-i puse în poşetă, după ce atinse cu vîrful buzelor obrazul fierbinte şi congestionat al soră-si urîndu-i să folosească sănătoasă oala de noapte cu flori roşii din Viena, doamna Karst ieşi din curtea casei bătrîneşti şi porni cu paşi repezi pe stradă, temîndu-se să nu fi întîrziat la întîlnirea cu avocatul Gherman. Era un om atît de corect şi de punctual, o servise ou atîta devotament ! Ar fi fost o gravă lipsă de politeţă din partea ei să-il lase să aştepte. eugen simion lovinescu, critic -ai valorilor clasice (ii) *> S-a văzut opinia lui Lovinescu despre Alecsandri, Eminescu. Din cel dinţii acceptă, pentru clasicismul ei, ¥ întina Blanduziei20) şi respinge, pentru lipsă de unitate psihologică, Despot-Vodă şi Ovidiu (în această din urmă „anacronismele mişună" ; inexactităţi apar însă şi la Shakespeare, aşa că... tot argumentul estetic e mai convingător). Pe Creangă îl aminteşte în mai multe rînduri, favorabil, fireşte, şi-i întocmeşte o biografie cu caracter documentar, fatal depăşită azi. Lovinescu oferă, în fond, nu o biografie critică, ci un dosar de documente despre viaţa scriitorului, metodă ce satisface, fireşte, un interes strict cultural. Surprinzătoare e, aici, lipsa oricărui comentariu. Criticul face abstracţie totală de operă şi, cu plăcerea pe care o vom regăsi în studiile despre junimişti, dă informaţii largi despre viaţa autorului, ignorînd cu desăvîrşire opera. Situaţia se schimbă în cazul lui Fi-limon. Preţuirea Ciocoilor... era mai veche (Critice, III, ed. I. 1915). E cel dintîi roman viabil şi din brazda lui vor ieşi scrierile epice durabile de mai tîrziu : romanele lui Duiliu Zamfires-cu, în primul rînd. în Cinquantena-rul romanului românesc21) (articolul a fost scris în 1913, cînd s-a împlinit o jumătate de secol de la apariţia Ciocoilor). Eugen Lovinescu face observaţii mai largi privitoare la ro- *) Vezi Viaţa Românească nr. 2/1968. Fragmente din volumul în pregătire: E. Lovinescu. man (o creaţie obiectivă) şi la eroul lui predilect („parvenitul naţional"), ilustrînd totul cu Ciocoii vechi şi noi: „primul roman de observaţie", „o operă viabilă", în fine, în ciuda faptului că invazia amănuntelor şi cronologia dăunează esteticului şi compoziţiei. Ce e incontestabil la Filimon, e „puterea de observaţie", şi, pe alt plan, autenticitatea personajului. în faza lirică, literatura română a creat o galerie întinsă de învinşi, inadaptabili, de la Dionis la Neoulai Manea ; s-a putut crede, atunci, că învinsul e un fel dc erou naţional. Adevăratul erou reprezentativ al societăţii noastre e însă — precizează criticul — Dinu Păturică ori Tănase Scatiu, harnici, ambiţioşi, expresii ale unei morale biruitoare. Privind lucrurile estetic opinia criticului e incontestabil adevărată : romanul e, prin excelenţă, o creaţie obiectivă, presupune, adică, un efort de obiectivitate, o „indiferenţă" faţă de destine, o frînare, în fine, a subiectivităţii deşi aceasta nu dispare cu totul : se incorporează numai în „creaţie", se supune ei. Deşi nu lipsit de lirism, de procedee specifice romantismului, de tehnica de umbre şi lumini, romanul lui Filimon e, cu adevărat, o scriere ce tinde spre obiectivitate şi creaţia de caractere : Dinu Păturică are, în literatură, o bogată posteritate. Romanul românesc modern porneşte în primul rînd de aici. E greu însă de dovedit că romanul, în genere, biruie esteticeste numai în măsura în care alege, ca obiect, energiile morale triumfătoare. Sînt exemple la îndemîna oricui care contrazic orice idee de discriminare în acest cîmp. Sufletele elegiace pot deveni personaje de roman, ca oricare altele : nu obiectul interesează, aici, ci atitudinea faţă de el. învins sau biruitor, viotimă a istoriei sau forţă a ei, individul privit în condiţia lui de existenţă, e eroul posibil al unui mare roman social. „Indiferenţa" epică, obiectivitatea sînt, în primul rînd, atribute ale creatorului şi nu ale ...obiectului prozei. îndreptăţirea lui Lovinescu de a judeca altfel trebuie s-o căutăm, iarăşi, în epocă. în 1913, predomină proza lirică şi fantezistă, romanul face, cu precădere, monografia sufletului duios. E, în acest caz, justificată pînă la un punot rezerva criticului, căci — „oricîte merite 71 scriitori şi curente ar avea [...] o astfel de literatură, lirică şi personală, ea nu e nici în tradiţia, nici în formula adevăratului roman, gen obiectiv izvorît din observaţie ; întrucît societatea română nu se recunoaşte în oglinda lirismului sămănătorist, viitorul romanului nostru social nu va putea ieşi decît din brazda Ciocoilor lui N. Filimon". în oglinda lirismului sernănătorisî nu, dar în alte scrieri cu elemente lirice sau de fantezie, spiritualitatea unei societăţi se poate ou hotărîre regăsi : e greu de respins o astfel de posibilitate, cum e greu de admis că numai elementarul Dinu Păturică poate fi, virtual, erou de roman, iar metafizicul Dionis, nu. Aceasta, judecînd lucrurile în afara circumstanţelor literare, unde o idee sau alta, chiar restrictivă, de o punem pe un teren estetic mai general (cazul tezei din Cinc-quatenarul romanului românesc) poate fi susţinută ou îndreptăţire. Ce e în afară de orice discuţie e preţuirea critică a Ciocoilor vechi si noi, a unei opere, deci, ce justifică, într-un chip sau altul, principiile de valorificare ale lui Lovinescu. Altă scriere admisă e Alexandru Lăpuşneanu. Despre autorul ei, Lovinescu va întocmi însă o monografie ce trebuie analizată laolaltă cu alte scrieri de această natură. Mai dificil de dedus e atitudinea criticului faţă de Odobescu, Haşdeu, de care s-a ocupat incidental, în legătură mai ales cu psihologia feminină în literatura dramatică (Critice, 111, ed. def. 1927 ; însemnările datează însă din 1915). Despre Odobescu (în Criti-^ ce, I) notase, într-o propoziţiune, că e un poet „înbelşugat dar şi artificial" al Bărăganului. Dar ideea unui Odobescu peisagist („un Th. Rousseau român") o susţine mai tîrziu, în contrazicere cu Lovinescu, G. Călinescu : „descrierea Bărăganului rămîne inimitabilă, preţul ei nestînd în detalii, ci în aerul de măreţie surprins prin cîteva pete ce şi-au patinat nuanţa lor inefabilă pentru totdeauna" n). în cc priveşte Doamna Cheajna, Lovinescu nu dă o judecată tranşantă, defineşte numai tipul (femeia virilă), recunoscut, apoi, în piesele lui Haşdeu, Davila, Victor Eftimki şi A. de Herz. Personajul, construit astfel, ţine de o „psihologie speoiaiă mai mult convenţională decît reală". E vorba, aşa dar, de o abatere de la adevărul psihologic, o excepţie în sensul literaturii romantice : elemente suficiente pentru a trezi rezerva criticului. Ea nu e formulată încă în termeni tranşanţi. Superioritatea critică a lui Lovinescu, chiar pe terenul literaturii consacrate, iese în evidenţă în aprecierea' lui Vlahuţă, autor preţuit în epocă cu mult peste valoarea lui reală. Foiletonul din 191923) (la moartea poetului, deci) e un model de analiză obiectivă, de judecată critică neintimidată de prestigiul cultural, justificat altfel, al omului. Pentru critica vremii, Vlahuţă e un mare poet şi legenda talentului său au răspîndit-o, de atunci, manualele de şcoală. Nu G. Călinesou, cum se spune adesea, ci E. Lovinescu prăbuşeşte acest mit, printr-o analiză ce se menţine în linia obiectivitătii estetice. E definită mai întîi „concepţia'" ce stă ia baza literaturii lui Vlahuţă : nu „decepţionismul" de care vorbea Gherea, ci optimismul raţional, voluntar („fără amploare şi vehemenţă"). Poezia intră, aşa dar, sub regimul voinţei de intelectualizare şi, prin aceasta, sursa ei anti-lirică e dovedită. Mai rămîne nota didactică, discursivă şi instructivă, pretutindeni în versuri ce pot surprinde, altfel, prin meşteşug teatral, cursivitate şi muzicalitate. Le lipseşte — lasă criticul să cadă, peste această amabilitate, ghilotina judecăţii sale — doar lirismul. Intenţia didactică, moralizatoare, fatală în scrisul lui Vlahuţă se realizează, după Lovinescu, în proză. Alţi critici (T. Vianu), văd în Vlahuţă un creator de aforisme. în ce priveşte durabilitatea literaturii, Lovinescu are, ca totdeauna, îndoieli, căci, argumentează el, „problema supravieţuirii literare c conjuoturală şi, de altfel, şi relativă, deoarece măsurăm imensităţile cu măsurile noastre iar destinul orb ne dezminte, trecînd posterităţii opere din consideraţii imprevizibile şi sugrumîncl altele". Admirabilă prevedere, deşi în cazul lui Vlahuţă, opinia criticului nu va fi dezminţită. Zarifopol şi mai tîrziu, G. Călinescu o vor absolutiza negînd şi ceea ce Lovinescu recunoscuse : „claritatea, preciziunea, calcularea efectului dramatic, fineţea analizei psihologice, finalitatea moralizatoare, calităţi onorabile şi antilirice". în înţelegerea scriitori şi curente 12, lui Lovinescu, blîndul autor al României pitoreşti, rămîne, aşa dar, un epigon al lui Eminescu, un poet „interimar", într-o epocă de secetă lirică : judecata dreaptă, în ce priveşte autorul în cauză, discutabilă altfel. Epoca la care se referă Lovinescu avea un veritabil poet, chiar un mare (deşi foarte inegal !) poet în Al. Macedonski, pe care însă criticul nu-1 prizează. Nu e singurul, de altfel. De abia criticii de după Lovinescu (T. Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu) şi nici aceştia în totalitatea lor (Perpessicius nu iartă nici azi autorului Nopţii de decembrie nefericita epigramă din 1883 !) vor analiza fără prejudecăţi eticiste opera lui Macedonski -'<). Despre Macedonski, Lovinescu se pronunţă în mai multe rinduri : în 1906, cînd apare Le calvaire du feu, în 1912, cînd iese volumul Flori sacre şi în 1919, în termeni severi de fiecare dată. Deşi criticul nu pune prea mult temei pe incidentul din 1883, adresîn-du-se direct operei, imaginea omului îi stă însă în faţă şi înainte de a da o judecată despre poezie întocmeşte un portret moral evident defavorabil : „Publicitatea îndoielnică făcută în jurul persoanei sale, cabotinismul literar, viaţa publică fără unitate şi vertebrare, pe care o ducea cu nepăsare, efebii ce-1 înconjurau, lipsa de măsură şi de disciplină sufletească, ciudăţeniile ortografice, gongorismul stilistic în care căzuse, făcuse pentru noi dintr-un poet, oricum talentat, un personaj de operetă... Cînd ne-am deschis la viaţă şi am început să judecăm prin noi înşine, aşa l-am cunoscut : cu atitudini^ plastice, ou efebi geniali, cu o amărăciune în suflet ce-1 făcea nedrept cu tot ce e talent în această ţară, cu o atmosferă nesuferită de laudă de sine, de smirnă îndoielnică, cu casca lui Beli-sariu întinsă cu o mînă pentru a culege obolul public şi cu fulgerele lui Juvenal în cealaltă mînă îndreptate împotriva nerecunoştinţei neamului şi a nepriceperii contemporanilor" K). Esţeticeşte portretul e posibil : dă imaginea unei psihologii paradoxale, sub regimul căreia trăieşte, în fapt, şi poezia lui Macedonski, inegală, cu piscuri înalte şi zone lutoase, descura-jante. Intuiţia critică se opreşte însă la coaja acestei discontinuităţi. Opera, îa schimb, e cercetată cu mai mare si- guranţă. Pentru Lovinescu poetul Nopţilor, e, indiscutabil, un om de talent, opinie curentă, de bun simţ, azi, nu cu totul lipsită de îndrăzneală însă la. 1912. Un talent, e drept, mijlociu, care nu merită : „ni cet exces d'honneur, ni cette indignite". Factura versurilor e parnasiană şi, deci, anacronică, observaţie numai .în parte adevărată căci în poezia lui Macedonski se întîlnesc şi alte unde estetice, mai moderne, şi în primul rînd cea venită din direcţia liricii post-baudelalriene. Aşa se şi explică rolul pe care îl are în orientarea poeziei române moderne. Ce e sigur pentru critic e valoarea plastică, evocatoare a versurilor, dar şi răceala, lipsa de sbucium real şi de legătură cu zonele muzicale ale subconştientului. „Sonoră şi armonioasă" poezia din „Flori sacre" piere în nesiguranţa limbajului, în expresia flască şi stridentă. O excepţie : Noaptea de Decembrie,. notabilă prin „unitatea ideii, prin construcţie şi prin bogăţii de expresie". Analiza poemului e însă neconvingătoare şi simbolul adevărat al versurilor scapă. Lovinescu cedează chiar anecdoticii admiţînd ca ipoteză faptul că Macedonski a voit să fixeze sub chipul „drumeţului pocit' pe acela al adversarului său, Eminescu. Astfel de aprecieri sînt imprudente (s-au făcut şi în cazul Luceafărului), iar din punct de vedere critic ele nu dovedesc niciodată nimic. Surprinderea e de a vedea că Lovinescu ia în serios astfel de năzbîtii. Atitudinile lumeşti ale poetului împiedică, şi aici, obiectivarea — faţă de operă, fapt pe care criticul îî confirmă : „ne grăbim — zice el — a-1 citi (e vorba de volumul Flori sacre), neaşteptînd ca atitudinea scriitorului să ne strice iremediabil efectul poeziilor sale". Graba e însă inutilă : zarva efebilor, stringenţa gesturilor şi inconsecvenţa morală a poetului irită pe critic şi această iritaţie nu-1 părăseşte nici la lectură, deşi ea se vrea detaşată. Lectura e mai senină, în 1919, dar judecata e tot atît de severă. Deşi e datat 1919, articolul suferă transformări ulterioare întrucît e vorba de moartea poetului, iar aceasta s-a petrecut în 1920. Unele formulări sînt, deci, de mai tîrziu, probabil din 1928 cînd Lovinescu revede textul pentru ediţia definitivă a Criticilor. Inadvertenţa e, atunci, explicabilă şi înre- 73 scriitori şi curente gistrînd-o, să vedem opinia criticului. Deşi mai binevoitoare, ea nu iese din linia aprecierii anterioare. Sînt, totuşi, cîteva nuanţe, şi chiar intuiţia poeziei e mai bună. Macedonski e văzut, acum, mai aproape de esenţa dramatismului său real : e un „erou al iluziei", „vizionarul nostru cel mai mare", pierdut în norul unei arte inactuale. Valoarea poeziei pare criticului discutabilă : lipsită de unitate, de o idee mai înaltă ea e „mobilă şi inconsistentă", fără organicitate, fără extaze şi fără nelinişti, lipsită, într-un cuvînt, de o pasiune puternică şi autentică, în stare să proiecteze măruntele gesturi individuale pe un cer spiritual. E mult însă a spune că Macedonski ignoră temele fundamentale (o simplă statistică a motivelor poetice dovedeşte că, dimpotrivă, autorul Nopţilor e obsedat şi de ideea morţii, şi de conflictul irezolva-bil dintre spirit şi materie, şi, în genere, de atitudinile esenţiale faţă de existenţă !). Lovinescu crede însă altfel şi judecata finală e severă : „lirismul lui Macedonski, insensibil la sublimul şi tragicul vieţii, e lipsit de nobleţe, inactual şi de o „valoare mediocră", întreaga mişcare simbolistă revendică, însă, în animatorul Literatorului un deschizător de drumuri şi influenţa sa asupra generaţiilor poetice mai noi nu poate fi, oricum ai judeca lucrurile, trecută cu vederea. Alături de Noapte de Decembrie (avînd, totuşi rezerve faţă de idealul sugerat în finalul poemului), Lovinescu mai recunoaşte, din opera lui Macedonski, Noaptea de mai unde reţine buna gradaţie a sentimentelor şi clara viziune clasică. Observaţia mai generală a criticului, aceea care îl împiedecă a avea o atitudine mai hotărît favorabilă faţă de poezia madeconski-ană, e că revolta poetului nu se adăposteşte sub aripile unui ideal care să depăşească măruntele nemulţumiri lumeşti : opinie discutabilă, ca şi cele de dinainte, interesantă totuşi deoarece defineşte gustul lui Lovinescu pentru o poezie de esenţă, detaşată de contingent, de o emoţie adevărată şi de o atitudine senină („poetul nu se înalţă în lumea senină a poeziei şi a emoţiei decît rar...") în faţa tristei, măruntei fenomenalităţi. întrebarea e dacă lipseau toate acestea lui Macedonski?! Şi faţă de contemporanul şi, pînă la un punct, adversarul lui Macedonski, I. L. Caragiale, criticul manifesta o curioasă nedumerire. Toţi cei care au avut de răzbunat un sentiment jignit-sau de întors o lovitură (şi criticul, prin natura profesiunii sale, e adeseori ţinta acestor îndemnuri) s-au referit, cînd a fost vorba de Lovinescu, la părerile despre Caragiale. Acestea sînt însă schimbătoare. în Paşi pe nisip, s-a văzut, Lovinescu acceptă şi recomandă arta dramaturgului. în primele volume din Critice şi, mai tîrziu, în foiletoanele din Sburătorul, opinia e mai de grabă dafavorabilă, pentru ca în T. Maiorescu şi contemporanii lui (II.) scepticismul de mai înainte să cedeze şi valoarea operei să fie repusă, într-un fel, în drepturile ei fireşti. Ce dictează această schimbare de umoare la critic, ce justificări estetioe se află la temelia ei ? A căuta o explicaţie în oscilaţia gustului critic e fără sens, aici : opera era încheiată, atitudinile autorului nu mai puteau în niciun chip influenţa destinul ei. O justificare posibilă e aceea dată de critic, în 1915 : necesitatea de a revizui valorile literare, din unghiul unei sensibilităţi noi şi a nevoii de sincronizare cu manifestările literare moderne. Dar aceasta e o explicaţie generală şi lămureşte prea puţin opinia paradoxal de oscilantă a criticului. E mai de grabă, la mijloc, o credinţă în fatalitatea istorică a genurilor literare : ca Brune-tiere, Lovinescu vede în genurile literare nişte destine ou o viaţă secretă, greu de abătut de la linia lor de evoluţie. Indiferent de talent, de capacitatea de observaţie, opera trăieşte istoria genului din care face parte şi, odată acesta ieşit din cadrele timpului optim de dezvoltare, se datează, sporeşte aducă huma literaturii ilustre şi moarte. Din punctul acestei fatalităţi e privită şi comedia de moravuri a lui I. L. Caragiale. îr.actualitatea ei estetică e explicată însă şi în alt chip: dispariţia formelor sociale şi morale din care dramaturgul trage tipurile şi substanţa satirei sale aruncă, iarăşi, o umbră asupra Comediilor şi chiar a Momentelor, opere fixate într-o epocă de tranziţie, inevitabil depăşită. Acest argument vine însă mai tîrziu, cînd Lovinescu formulează în termeni expliciţi teoria mutaţiei valorilor. Nc- scriitori şi curente 74 lioiştile' criticului sînt, la început, de altă natură. Cel dintîi gest e de preţuire şi chiar, de ţinem seama de faza sceptică prin care trece .acum (1907) critica sa, de mare preţuire. Dialogul între Amphitryon, Glykyon şi Picrop-homios (reprodus în Critice I, ed. I, 1909 26) exprimă, sub formule învăluitoare, rezerve timide nu faţă de arta dramaturgului, oi faţă de obiectul ei perisabil : moravurile societăţii noastre de mijloc, ignorantă, elementară, fără valori durabile. Toate cele trei voci ale criticului recunosc că „I. L. Cara-giale e un mare scriitor satiric", că a creat „mici capodopere", că „darul lui (...) e de a te face să pipăi realităţile", că, în fine, e un scriitor social „de o mare putere artistică", la care se adaugă Gapacitatea ieşită din comun de a „arizi" personajele şi un „minuinat" dialog. După aceste semne de preţuire n-ai mai crede că o şovăială poate să-şi mai facă loc. Picro-phronios găseşte însă prilejul să ne amintească, dînd o notă mai ascuţită dialogului, că I. L. Caragiale „n-a văzut niciodată natura", că, în scrierile sale „nu e o singură pagină descriptivă", scăderi dc neiertat, căci „aceasta e o mare lipsă. Cea mai armonioasă dintre coarde îi lipseşte". Tre-cînd la comedii, opiniile sînt mai categorice. Ce le face pienitoare, slabe în faţa timpului, e, întîi, genul (comedia de moravuri), inactual pentru că se leagă de o epocă revolută, şi, al doilea, modificarea însăşi a moravurilor, tipurilor sociale fugare, intrate în uitare odată cu societatea ce le-a produs. Supusă acestor destine, comedia lui Garagiaie, citită, gustată, admirată azi, ya fi mîine un document de epocă: „într-o sută de ani fiecare rînd din Scrisoarea pierdută va trebui însoţit de o pagină de lămuriri. Ceea ce noi simţim de-a dreptul şi ne farmecă, va părea urmaşilor noştri ca o privelişte de iarnă, văzută printr-un geam aburit". Şi mai departe, privitor la destinul mai general al literaturii : „E firesc aşa dar ca în două sute de ani Caragiale ca şi Eminescu să nu mai răspundă în totul sensibilităţii de atunci. Plăcerea vie pe care o simţim acum se va micşora, iar înţelegerea se va îngreuia". Am discutat altă dată dificultăţile teoretice pe care le întîmpină această teorie, amendată de chiar autorul ei în mai multe rînduri. Ce e de observat, privitor la Caragiale, e că Lovinescu nu pune sub semnul îndoielii aotualitatea estetică a operei, se îndoieşte numai de rezistenţa ei în timp, cu argumentele ce se ounosc. Criticul presimte răspunsul ce i se poate da şi avertizează că şi comediile lui Caragiale, „vor avea (...) întotdeauna o mare valoare omenească". Dacă este aşa, argumentul cel mai important al criticului cade : soarta operei se leagă nu numai de ceea ce e temporal, efemer în viaţa unor tipuri şi a unei societăţi în ansamblul ei, ci şi de partea durabilă, general omenească, din alcătuirea intimă a individului. Chestiunea viabilităţii estetice a operei se pune, atunci, în alt chip. Mai rămîne, în ce priveşte Caragiale, reţinerea lui faţă de farmecele naturii. E lucrul cel mai curios cu putinţă să vedem pe Lovinescu, sastisit nu odată de literatura descriptivă, ridicînd asemenea obiecţii. Cît poate fi ea de serioasă ? Reală sau nu, absenţa sentimentului naturii nu poate fi transformată într-iun argument împotriva creaţiei de tipuri. Caragiale e printre primii, dacă nu chiar primul, dintre naratorii români care, prezentînd un caracter, îi reproduce gesturile, limbajul, fără a mai înfăţia poziţia as-trelor, plînsul izvoarelor şi elegia pădurilor. Ceea ce trebuie să constituie un semn de maturitate epică şi de supunere la obiect (de sincronizare, dacă vreţi), se întoarce (în virtutea căror fatalităţi ?) împotriva operei. Rezervele faţă de ea sînt reluate, într-un comentariu mai strâns şi mai hotărît în opinii, în 1913 (reprodus în Critice, III, ed. I, 1915 şi, apoi, re-form>ulat, în Critice VI, ed. def. 1928). Moartea scriitorului ridicase primul semn de întrebare asupra posterităţii operei : în ce sens va evolua înţelegerea şi aprecierea ei ? în ce priveşte viitorul, Lovinescu e, ca şi mai înainte, *" sceptic : ...„Cu toată intuiţia şi puterea de creaţie —- calitatea esenţială a unui scriitor — opera lui Caragiale e săpată într-un material puţin trainic, pe care timpul a început să-1 macine. Lipsită de adîncime, de orice ideolo- 75 scriitori şi curente gie [în Istoria civilizaţiei române moderne, criticul va dovedi, totuşi, junimismul integral al lui I. L. Caragiale], de orice suflare generoasă, pesimistă, de o vulgaritate, de altminteri, colorată, — după ce s-a bucurat de prestigiu! unei literaturi prea actuale va rămîne mai tîrziu cu realitatea unei valori mai mult documentare" 2S). E, aici, una din paginile cele mai nedrepte din critica lui Lovinescu, cu atît mai de neînţeles cu cît literatura lui Caragiale — creatoare de tipuri cu o stare civilă precisă şi obiectivă, într-un sens mai general — putea servi criticului ca argument împotriva prozei lirice de la Sămănătoriil. Chiar Lovinescu recunoaşte odată aceste însuşiri fundamentale în teatru şi epică : „Caragiale a avut darul suveran de a crea oameni". „Caragiale e singurul nostru dramaturg care a dat eroilor săi actele stării civile (...) Nimeni nu a creat viaţă, nimeni nu a aruncat în circulaţie croi reprezentativi"... „Nu e scriitor care să fi potrivit mai bine forma fondului, plăs-muind pe de-a-ntregu! o limbă specială, inestetică şi trivială, dar plină de realitate trăită, o limbă necunoscută în chip literar pînă la dînsul" 20). Un paragraf, prezent în comentariul din 1913, dar suprimat în ediţia de Critice (VI, 192S) punea toate aceste însuşiri creatoare sub semnul unui mare talent, căci, zice criticul, cine reuşeşte să creeze tipuri simbolice, o limbă şi un chip special de a se rosti — „e un om de o deosebită intuiţie artistică, semnul de căpetenie al unui mare talent". Cum se justifică, atunci, opinia atît de hotărît defavorabilă, din finalul comentariului ? Lipsa de ideal a trecutului, absenţa unei finalităţi morale în satiră („în tot teatrul lui Caragiale nu găsim, nu un erou, ci un om cinstit, sau un om normal", — observă criticul cu dezamăgire). Piesele nu constituie, în acest caz, decît „o colecţie de imbecili, de imorali,- de automaţi ai unei singure formule" —- observaţie indiscutabil adevărată (reluată mai tîrziu de Eugen Ionescu şi considerată a fi esenţială pentru originalitatea lui Caragiale)30), folosită însă de Lovinescu ca argument împotriva operei : „Oricît de spiritual ar fi în fbrma lui seînteietoare, e întristător ca un spital de infirmităţi morale şi intelectuale" 31). La un critic fără prejudecăţi, ca Lovinescu, judecata, iarăşi, surprinde. Morala operei (o spusese chiar criticul în Paşi pe nisip) nu se judecă în funcţie de obiectul ei, ci de atitudinea pe care artistul o manifestă faţă de lucruri morale sau imorale din punctul de vedere al vieţii comune. Moralitatea nu e a elementelor ce intră în literatură ci a celui care le recreează. Şi, cum va spune tot criticul, în altă parte, singura, adevărata imoralitate e ... lipsa de talent. De unde vine, atunci, această intoleranţă... etică faţă de comediile lui Caragiale ? în Lovinescu, critic „modernist", trăieşte omul clasic, omul unui ideal moral, cu oroare de ostentaţie. T. Vianu observă, odată, această trăsătură a criticului : „este în formula morală şi literară a dlui Lovinescu ceva din acel „honnete homme" al clasioismulut francez, completat cu tot ce i-a putut aduce relativismul psihologic mai nou" 32). Tradusă în cîmp critic, transformată într-un principiu de valorificare, această credinţă poate duce la erori de apreciere. Critica lui N. Iorga privitoare la literatura modernă e victima acestei confuzii şi cel dintîi care o semnalează e Lovinescu. Dar faţă de comediile lui Caragiale, modernistul Lovinescu cade în eroarea aceluiaşi suspect eticism. Argumentele criticului sînt şi de natură pur estetică. Deşi disoutabile, acestea din urmă sc pot totuşi accepta, ca orice opinie despre literatură. Opera lui Caragiale n-ar fi, deci, lipsită nu-numai de generozitate, idealism moral, ci şi de poezie : eroinele n-au feminitate, duioşie ; dragostea e, apoi, văzută cu optica mahalalei triv'.ile. Revine şi ideea că scriitorul nu vede natura, că, în fine, în operă nu vom afla un apus de soare, un clar dc lună, o descriere poetică a pădurii etc., absenţe care, în chipul cel mai curios, mîhnesc pe critic : sufletul elegiac al intelectualului moldovean, crescut în lumea semi-rurală a Fălticenilor, reacţionează împotriva instinctului său estetic, fixat în sensul obiectivării, de-poetizării prozei. Curioasă iarjşi> scriitori şi curente 76 răzbunare â forţelor originare din psihologia criticului, semn sigur, altfel, că formula modernistă a criticii fui Lovinescu se ridică pe sinteza unor elemente divergente : structura elegiacă a omiudui, mai îotîi, credinţa sau, mai de grabă, nostalgia (mărită de contactul cu scrierile antichităţii !) după un ideal moral, fixat dincolo de hotarele lumii întreprinzătoare a civilizaţiei burgheze şi, al doilea, idealul iui ideologic şi estetic, spiritul critic format la şcoala impresioniştilor, conştiinţa necesităţii de înnoire, de sincronizare a literaturii. Caragiale reprezintă, în drama acestei alianţe, punctul în care instinctul estetic (atît de sigur, altminteri) cedează în faţa unor nelinişti venite din adîncurile fiinţei morale a criticului. Mai este însă ceva. Faţă de Caragiale, Lovinescu manifestă o curioasă intoleranţă ideologică, atît de categorică încît aprecierea estetică e fatal întunecată, deviată de la linia ei adevărată, în Istoria civilizaţiei române moderne opera dramaturgului e privită cu reci ochi ideologici şi dezaprobată pentrucă ridiculizează clasa care, totuşi, a creat România modernă şi a pus, cu toate semnele de şovăire, bazele civilizaţiei burgheze pe pămîniul pîrcălabilor şi al voievozilor. Caragiale ar reprezenta, ideologiceşte, întruchiparea junimismului pur şi, 'deci, es-presia „cea mai violentă a reacţiu-nii"33), ceea ce înseamnă ură faţă de burghezia în formaţie, atitudine ironică faţă de „formele" noi şi faţă de idealismul social al luptătorilor de la 1848. Fixată pe acest schelet ideologic, opera lui Caragiale, deşi nouă ca formulă de artă şi indiscutabil în progres faţă de literatura dramatică anterioară, merge împotriva evoluţiei sociale. Ea a ridiculizat ...generozitatea generaţiei" paşoptiste şi „ceie mai nobile cîştiguri ale timpurilor noi", încît, judecate în sensul lor istoric, şi nu estetic, Scrisoarea pierdută, O noapte furtunoasă, Momentele etc. constituie un document al epocii de tranziţie, un document însă parţial şi minor, încheie Lovinescu, neîncrezător de pe acum în posteritatea unei literaturi atît de hotărît şi prematur antiburgheză. Scade, în aceste condiţii, calitatea ci estetică ? în cazul lui Eminescu3''), valoarea ideologică nu urcă nici nu coboară valoarea estetică, zice criticul, şi în această separare a lucrurilor el se menţine în linia sănătoasă a disocierii valorilor. Cînd e vorba de Caragiale, sensul acestei disocieri dispare. Opera începe să fie discutată în funcţie de obiectul ei (materialul puţin trainic.) şi, inexplicabile idiosincrazii, în funcţie de idealul moral al operei. Chiar formula literaturii e pusă sub semnul întrebării. Procedeul de esenţă clasică —, de a prezenta tipuri cu o unică (deşi puternică) trăsătură morală — e luat ca semnul unei insuficienţe de creaţie35). Transfer, iarăşi, de oriteriî, schimbare de lentile care, în loc să apropie opera, o îndepărtează în regiuni aburoase de ochiul spiritual al oritioului. Cît priveşte Năpasta, de altă factură decît restul literaturii lui Caragiale, Lovinescu se menţine, tot aşa, într-o atitudine de rezervă, de data aceasta faţă de postulatul psihologic al piesei — „fără aderenţe ou realitatea^? !) 36). Recunoaşte şi aici valoarea plastică, vie, reală a observaţiei, dar contestă verosimilitatea caracterului, unitatea lui sufletească. Deşi în formule amabile, judecata e şi aici negativă. Dar dreaptă sau nu, aprecierea porneşte de la criterii pur literare. Injustiţia e, în acest caz, de acceptat ca o fatalitate în activitatea oricărui critic. Faptul cel mai sigur e că I. L. Caragiale nu place lui Lovinescu. Cu toată preţuirea din faza Paşilor pe nisip şi a formulelor de mai tîrziu, opera îi era, cu hotărîre, străină ideologiceşte (situaţie explicabilă şi dc admis, întrucît criticul construise sociologia sa pe o idee opusă !). Ceea ce e însă greu de admis e că frînele criticii se arată neputincioase în faţa acestei pasiuni polemice. Spiritul critic încetează de a mai fi obiectiv, senin, cum ceruse chiar Lovinescu şi, culmea, criticul cade în .fantasmagoriile adversarilor săi : începe să aibă obsesii etice. Spre bătrîneţe, cînd idiosincra-ziile tinereţii dispar, criticul, influenţat poate şi de preţuirea pe care o acordă tinerii săi elevi operei lui Caragiale, îşi corectează opiniile vechi faţă de o literatură ce se impusese în ochii generaţiilor mai noi. în comentariul despre I. Negruzzi (T. Ma- 77 scriitori şi curente iorescu şi contemporanii lui, 1944) aflăm această frază ce anulează pe cele dinainte. Referirea la Scrisoarea pierdută e folosită, aici, pentru a pierde pe nefericitul autor al Electoralelor şi al Copiilor de pe nedură. Interesant e de observat perspectiva estetică nouă faţă de „materialul" vremelnic, ocazional : „trăinicia, durata, nu stă, aşa dar, în materie ci în tratarea ei ; altfel e frămîntată pasta vremelnicului în Scrisoarea pierdută [operă ce „trăieşte şi astăzi", zice criticul mai înainte] sau în Momente şi altfel în Copiile lui de pe natură. Să-pînd mal în adînc, Caragiale a dat o expresie de artă, unică, materialului vulgar şi trecător..." 37) Aceste propoziţiuni, scrise în pragul morţii, răscumpără (pe cît o astfel de mărturisire, lipsită de suportul analizei doveditoare, poate s-o facă !) cea mai mare, poate, dintre injustiţiile unui mare critic. Numele lui I. L. Caragiale revine şi în alt loc. In 1919 Lovinescu ţine la Universitatea din Bucureşti (în cadrul catedrei de limbă franceză) un curs despre Influenţa literaturii franceze asupra literaturii române7®). O nouă aventură universitară a criticului ? O încercare dc conciliere cu .vechea, statornica lui adversară.? Armistiţiul e, oricum, de scurtă durată şi fără consecinţe pentru nici o tabără. Cea dinţii prelegere e din 17 ianuarie 1919, ultima din 8 mai ; un semestru deci, în care criticul expune un subiect liber, ales în aşa chip încît să nu se suprapună cursurilor înscrise în programa de învăţămînt. Lovinescu invocă obligativitatea examenelor cu un ton însă cordial, cerînd, s-ar părea, scuze că, profesor şi studenţi, trebuie să facă faţă şi acestei fatalităţi. Amabilitate ce trebuie să fi îneîntat auditoriul, obişnuit cu altfel de recomandări. Obiectul prelegilor odată fixat, criticul trece la tratarea Ini după o metodă însă personală. Cele zece conferinţe sînt nişte agreabile divagaţii privitoare la clasicism, romantism, la psihologia feminităţii în literatură, la influenţa teatrului asupra moravurilor sociale, la viaţa genurilor literare, cu referiri docte la Moliere, Racine, La Fontaine, La Rochefoucau'lt, cardinalul de Retz, Cervantes etc. Din literatura, franceză trage fire spre literatura română, cu prudenţă însă, criticul avînd oroare de exagerările comparatiştilor. Silinţa lui e să privească literatura, română cu ochii literaturii franceze,, şi nu invers, cum au făcut mai toţi cercetătorii anteriori. Pe aceştia, Lovinescu îi citează însă cu simpatie şi înţelegere, amabilitate ce nu se repetă .în Istoria literaturii române contemporane. La catedră, criticul adoptă însă. o politeţe academică şi e îneîntat, s-ar părea, să semnaleze contribuţiile lui Pompiliu Eliade, N. I. Apostolescu, Bogdan Duică, Charles Drouhet, Ovid Densuşianu, N. Iorga. Pentru Istoria, literaturii române, opera celui din urmă, riscă chiar formula de „mare frescă". Dar marea frescă va coborî, mai tîrziu (în T. Maiorescu şi posteritatea lui critică) la o însumare de. documente, fără idei şi fără sentimentul valorilor. Acum însă spiritul critic e într-o zodie favorabilă (amară, inutilă diplomaţie i) şi Lovinescu e dispus, să recunoască în dreapta şi în stînga meritele confraţilor. Intenţia bună a criticului e de a studia ecourile la noi ale clasicismului, romantismului, naturalismului şi ale curentelor literare franceze mai noi. Un studiu, deci, de literatură comparată, fără date fundamentale noi, dar cu. observaţii ce se reţin. O definiţie, mai întîi, a clasicismului ca o estetică a „echilibrului de calităţi" a perfecţiunii formale şi a fidelităţii .ou care traduce sentimentul naţional. Ideea mai generală e că operele clasice exprimă geniul naţional. Racine, Cor-neille, Moliere traduc sufletul francez, iar Montaigne, Rabelais, J. J. Rousseau nu, întrucît la aceştia se văd influenţe străine. Un scriitor ca să fie clasic trebuie, apoi, să trăiască în epoaa de culminaţie a genului şi în acest caz Voltaire, trăind după apogeul tragediei clasice, nu mai poate fi considerat un scriitor clasic. Lovinescu reafirmă, aici, ideea lui Brune-tiere despre viaţa genurilor literare, cu observaţia că acestea nu pier, ci evoluează. Accepţia clasicismului e, la Lovinescu, pur istorică, fără o determinare mai precisă a conceptului estetic, a psihologiei creaţiei, a tehnicii şi chiar (cum va face mai tîrziu G. Căli-nescu în introducerea la Impresii asu- scriitori şi curente : . pra literaturii spaniole, 1946) a temperamentului clasic. E discutabilă, apoi, , ideea că geniul francez transpare mai limpede în opera clasicilor, şi aproape deloc în opera scriitorilor intraţi, în-tr-«i chip sau altul, în contact cu alte literaturi. Dar tocmai o asemenea înţelegere restrictivă a influenţelor literaturii va fosma obiectul unei lungi polemici între E. Lovinescu şi G. Ibrăi-leanu, cu observaţia că cel dintîi apără - poezia modernă de învinuirea de a nu fi specifică, de a nu exprima sufletul naţional. în acest context larg vine vorba şi de I. L. Caragiale însoţit de un atribuit (genial) ce nu ne mai sperie azi, dar foarte greu ieşit de sub condeiul lui Lovinescu. Dînd exemplul lui Eminescu, care a istovit pentru cel puţin două decenii lirica românească, criticul asociază şi numele lui I. L. Caragiale. Acesta, scriitor genial, ar fi epuizat comedia, încît urmaşilor nu le mai rămîne altceva de făcut decît să j imite fără strălucire. 39) Peste două-trej ( prelegeri criticul, păşind pe teren ana- litic, revine la opiniile mai vechi faţă de dramaturg. Subiectul în discuţie e psihologia feminităţii, urmărită, mai întîi, la Moliere (pe larg, cu fine observaţii), Racine („cel mai desăvîrşit | zugrăvitor al sufletului feminin"), I Marivaux şi, în fine, în literatura dra- t. matică a lui Alecsandri şi Caragiale, , Odobescu, Haşdeu, Davilla. Rezervele fuseseră formulate mai înainte: criti-I cui nu face decît să le repete fără o l argumentaţie în plus. Apare, cu toate ' acestea, o precizare privitoare la Ca- ragiale : acesta e un comic, un obser-|. . vator, deci, al realităţii pus în slujba i_ unei intenţii satirice. Lunecarea spre ■■' satiră îl îndepărtează de atitudinea obiectivă, dezinteresată şi imparţială, proprie lui Moliere, între alţii. împrejurarea nu ar fi fără consecinţe pe . planul artei : Moliere înfăţişează femeia din unghiul eternităţii (în capodoperele sale !), Caragiale deformează, ridiculizează totul. Lovinescu se abţine de la o judecată severă dar oferă prernizele pentru ca această încheiere s-o tragă alţii. El însuşi, a formulat-o, în alte circumstanţe socotind superior pe Gh. Brăescu pe motiv că acesta e i mai obiectiv decît Caragiale. în cursul pe care îl discutăm, o ultimă trimitere la autorul Scrisorii pierdute înregis- trează apariţia lui „fenomenală" în cadrul poeziei dramatice, marcînd, paradoxal, tendinţa de... obiectivare. Lovinescu, rezumă aici, ideea din . Cin-quantenarul romanului românesc, men-ţinîndu-se, cu mici excepţii (Caragiale, între altele) în cadrul aceloraşi exemple (N. Filimon, Duiliu Zamfirescu). Cum se vede, opinia criticului faţă de Caragiale e cît se poate de nesigură. Dramaturgul îi place şi nu-i place, îi pare genial, ivire fenomenală într-un cîmp literar ameninţat de lirism, pentru ca, schimbînd unghiul de observaţie, criticul să vadă deîndată şi ou iritare materialul sfărîmăcios din care sînt făcute piesele, tendinţa satirică nimicitoare, reacţionarismul ideologic, tipologia caducă, insensibilitatea la ceea ce e sublim în natură etc. în afara intoleranţei ideologice de care am vorbit (observată şi în alte cazuri), o explicaţie pentru poziţia şovăitoare a criticului o putem afla în prejudecata, ocrotită chiar şi de spiritul liber al tai Lovinescu, faţă de lumea elementară, acefală a operei. Prestigiul unei literaturi care înregistrează limbajul agramat şi gesturile unor imbecili ca Trahanache, Farfu-ridi, Agamemnon Dandanache pare o piedică în calea evoluţiei literaturii române spre intelectualizare şi observaţia psihologiilor complexe. Inutilă precauţie. în tendinţa de depoetizare a prozei şi a dramei, Lovinescu putea afla (îl şi invocă în cîteva rînduri) în Caragiale un argument solid, iar în ce priveşte obiectul literaturii chestiunea trebuie pusă în alt chip. Satira nu e, apoi, în cazul lui Caragiale, o renunţare la obiectivitate, ci o depăşire a ei într-un sens mai înalt critic. Ea se ridică, tocmai, pe o observaţie de maximă, feroce obiectivitate a grotescului, a imposturii, imbecilităţii sub chipurile lot cele mai... pure, sublime, absolute. Nu lipseşte personajelor, construite pe aceste baze morale, o anumită poezie (o poezie a absenţei, a desăvîrşitei abjecţii sau platitudini !) şi G. Călinescu nu făcea un simplu paradox cînd vorbeşte de caracterul sublim al Vetei. Există, deci, un cer mai înalt în oare imoralitatea, viciul, prostia, se proiectează sub forme, sublimate, şi în opera lui Caragiale, tocmai apăsarea acestui cer se simte în orice replică. 79 scriitori şi curente NOTE 20) Citim în Critice, X. 1929. p. 152: Fîntîna Bland uziei, e cea mal izbutită lucrare dramatică a lui Vasile Alecsan-drl, întrucît în cîteva trăsături, a reuşit să n/e proiecteze o viziune antică. 21) Critice, III, ed. I, 1915 ; cu alte formulări, articolul e reprodus în Critice X, 1929, după ee fusese inclus în 'Critice, vol. III, ed. Il-a 1920, si Critice, vol. IV, ed. def. ,1928. 22) Istoria literaturii române, 1941, pag. 308. 23) inclus şi în Critice, VI, ed. def. 1928, pag. 96 şi urm. 24) Ea a fost pusă în valoare, în1 toată întinderea ei, după studiul şi ediţia lui T. Vianu, de către Adrian Marino în două masive, solide volume despre Viaţa lui Alexandru Macedonski, 1966 si Opera lui Alexandru Macedonski, 1967. Ceea ce părea criticii mai vechi amestec de eleganţă şi trivialitate, e privit, aci, de la un punct estetic mai înalt, ca expresia unei vocaţii paradoxale. 25) Critice, IU, ed. I. 1915, pag. 84—35. Datat 1912, textul (sub titlul : Al. Macedonski, poet parnasian), refăcut stilistic, e inclus în ediţia de Critice, ed. def. vol. IV. 1928, p. 13 şi urm. 26) Textul revăzut stilistic, fără schimbări importante în ceea ce priveşte aprecierea critică, e reprodus şi în Critice, vol. III. ed. def. 1926, pag. 16 şi urm. 27) Critice, VI, ed. def. ,1928, pag. 31 28) Critice, III, ed. I. 1915, p. 14 29) Op. cit. pag. 15. Aprecierea figurează si în textul definitiv din Critice, VI, 1928, pag. 29. 30) Vezi în acest sens şi comentariul lui I. Negoiţeseu din Tribuna, dec. 1987. 31) Critice VI, ed. def. 1928, p. 28. 32) Tudor Vianu : Trei critici literari, ed. B.P.T.f.a. pag. 76 33) Istoria civilizaţiei române moderne, vol. II, 1925, pag. 195. 34) Vezi în acest sens consideraţiile sociologice despre Eminescu Ini acelaşi volum. Pag. 206 şi urm. 35) „Caragiale — zice criticul, în Critice, VI, 1928, — n-a mers, totuşi, pînă în adîncimile sufleteşti pentru a ne prinde aspecte complexe..." 36) Critice, III, 1915, şi Critice VI, ed. def, ,1925. 37) Op. cit. pag. 212. 38) Cursul reconstituit după notele unui student, a fost litografiat. Păstrează toate elementele expunerii libere. Ne-a fost pus la dispoziţie de cercetătorul Radu Sterescu. m) „Tot aşa e şi cu scriitorii geniali — zice Lovinescu, ignorînd opinia rea de mai înainte — precum este Caragiale care a istovit seva comediei române, care împrumută subiecte din viaţa de mahala. Caragiale ne dă eroi atît de perfecţi în această latură (de altfel puţin interesantă) — încît urmaşii îl imită sau, cel puţin, printr-un proces de autosugestie, aşa ni se pare nouă". gh. cardaş, 1111 testament necunoscut al lui al. macedonski In ultimii doi ani opera poetică ma-cedonskiană şi documentate studii asupra vie (ii şi scrierilor sale au fost publicate de către eruditul critic şi istoric literar Adrian Marino la Editura penfcnu literatură. Pentru a completa datele privitoare la autorul „Nopţilor", dau la iveală un testament literar inedit, păstrai de aproape trei decenii în colecţia mea de autografe, scris de poetul Alexandru Macedonski şi lăsat în păstrarea prietenului său 'Theodor M. Stoenescu, de la soţia căruia a fost achiziţionat de subsemnatul acum 27 de ani. După datele ce le desprindem din cuprinsul textului, putem fixa timpid redactării acestui testament : după 17 iunie 1888, cînd se naşte fiul său Ni-kita — amintit în text; şi înainte de 17 august 1893, — cînd vede lumina zilei copilul său Pavel, care nu este citat în rîndurile testamentului. Ipoteza noastră se poate completa cu următoarele incidente din viaţa necăjită a poetului: „Culmea de jos a mizeriei este atinsă în 1892, 1893, 1894, cînd se împlinesc diverse forme de vindere prin licitaţie publică, în Piaţa Amzei, a averii mobile a poetului şi soţiei sale' (Cf. Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, Editura pentru literatură, 1966, p. 265). Reproducem părţile cele mai importările din acest testament literar, intitulat de poet Ultima voinţă „Simţindu-mi moartea apropiată, pun sub paza lui Dumnezeu pe copii/i/ mei prea iubiţi cu credinţa că el le va fi mai folositor decît am putut să le fiu eu. Rog pe prea iubita mea consoartă să nu-i înveţe carte multă, ci să caute :să-i îndememîneze la un meşterşug, oricare ar fi el, spre a putea să-şi cîştige hrana zilnică în orice ţară. Regret că versurile mele le-am scris în româneşte, dar am fost născut şi crescut aici şi mi-am iubit ţara mai presus de mine. Nu cer distrugerea lor, pentru că va veni poate o zi, cînd modul cum am înţeles eu frumosul va fi folositor pentru înălţarea inimelor. Doresc României fericire, cu toate că m-a adăpat cu amar şi că a fost pentru mine o mamă cu adevărat vitregă. Voi să fiu mormîntat cu simplitate, dar după toate poruncile bisericei. Mor crezînd în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, vecinie reînoită prin moarte. Cer ziarelor, care m-au înjurat toată viaţa, să nu mă laude după moarte. Nu voesc, la mormîntarea mea, să se primească Ministerul Instrucţiunei publice să se reprezinte. Nu voesc nici o delegaţiune oficială, nici delegaţiuni de studenţi. Blestem, murind, pe regele Carol şi pe coborâtori/i/ lui neam de neam [Ijert pe cei cari mi-au făcut rău, dar plec dispreţuinidu-i. Regret că n-am putut să fac mamei mele prea iubite şi alor met o viaţă mai fericită. Nu voesc bani mi/nisterlaii pentru mormîntarjea mea. Rog pe Alexandru şi pe Nikita, îngeri [i] mei prea slăviţi, să creadă că n-am murit şi că sufletul meu vecinie va veghia asupra lor şi le va insufla binele. Mulţumesc celor cari nu m-au lăsat să mor cu desăvîrşire de foame, căci au fost zile, cînd nici eu, nici consoarta mea, nici copii/i/ mei, n-am texte şi documente 81 mîmcat pînă seaija. Adio ! Copii/i mei ! Adio iubită mamă ! Adio iubită şi virtuoasă tovarăşă a vieţii mele. Alexandru Macedonski". ★ Credem ulii, pentru cunoaşterea cit mai completă a vieţei si operei lui Alexandru Macedonski, să mai adăugăm la paginile inedite ale scrisorii testamentare, un text mai puţin cunoscut, publicat .în Foaia pentru toţi, din anul 1897. Revista condusă de Dumitru Stăn-cescu lansase un mic chestionar, pe care l-a adresat scriitorilor şi artiştilor din acea vreme, cu următoarele întrebări : „In ce chip şi ce lucrează scriitorii şi artiştii noştri. Ce speră a lucra pe urmă. începutul literar. Amintiri. Anecdote, etc.". Au dat răspunsuri diferiţi scriitori şi artişti: Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, Const. Miile, Th. D. Speranţia, Mircea Demetriade, D. Teleor, Jiquide, Şt Vellescu, etc. Reproducem în întregime răspunsul lui Alexandru Macedonski: „Lucrez mai cu plăcere noaptea Seara. Uneori dimineaţa. Ziua, foarte rar. Mă odihnesc de munca scrisului citind, sau velocipedînd. Aproape totdeauna am scris la ore regulate, şi în timp de 20 ani, de la orele 12 noaptea pînă la 5, sau chiar la 7 dimineaţa. La 12 noaptea, înainte de a scrie, cinam. Ziua, multă vreme, nu mă sculam decît la 3 p.m. Nimic nu ajută mai mult inspiraţia decît scrierea la ore regulate. Acum lucrez o tragedie în versuri REGELE DE ARUNGABAD, şi toi o dată adunarea şi corectarea diferitelor mele scrieri spre a fi publicate treptat. După aceea sper să termin romanul meu „THALASA". Am publicat prima mea poezie (la anul 1870) în TELEGRAFUL ROMÂN din Sibiu. Bariţiu îmi.. făcu onoarea s-o însoţească cu o notiţă în care, — comparare cu totul disproporţionată, dar ce-mj făcu o enormă bucurie, — mă asemăna cu Schiller. gh. cardaş un testament necunoscut al lui al. macedonski La început m-a încurajat mama ; ea m-a îndemnat şi m-a sprijinit în fiecare moment ; pe urmă soţia mea. Amintire mai plăoută am momentele în care, pe cînd un ziar cotidian din Bucureşti îşi bătea joc de NOAPTEA MEA DE MARTIE, aceeaşi NOAPTE DE MARTIE era publicată în Paris la NOUVELLE REVUE a doamnei Adam care o însoţea cu cuvinte măgulitoare, si faptul că în ziua cînd am primit LA NOUVELLE REVUE, cu poema mea publicată, n-aveam un leu să-mi iau un pachet de tutun. Anecdote aş putea să povestesc multe, dar mai toate ar face neplăcere confraţilor mei de condei. Sînt de 43 ani împliniţi la martie 14 a.c. Sînt născut în Bucureşti la anul 1854. Al. Macedonski." (Cf. Foaia pentru toţi, anul 1, nr. 25 din 11 iunie 1897, pag._ 193). Aceste pagini autobiografice n-au fost utilizate de Adrian Marino în studiile sale asupra poetului. 82 texte şi documente ion biberi c. i. gulian: „originile umanismului şi ale culturii" *} Expresie a unui proces de elaborare colectivă, dar şi condiţie primordială a umanizării omului prin mijlocirea educaţiei, cultura întruneşte în structura sa componentele antinomice =ile fiinţei umane : noţiunea de cultură presupune, cu deosebire, anume permanenţe, care unesc-Jormele de civilizaţie ale primelor populaţii umane, apărute în pleistocen, cu manifestările culturii contemporane, dar implică, in acelaşi timp, specificitatea formelor de cultură care s-au succedat din aceste epoci primitive, pînă în prezent. Valorile permanente ale culturii, aceasta fiind privită ca realitate spirituală universală, - şi valorile proprii ale fiecărei civilizaţii, îşi află astfel o explicaţie, deopotrivă, în dinamica personalităţii umane, realitate specifică, în permanentă devenire, ca şi în neistovitele primeniri de structură pe care le-au prezentat civilizaţiile în decursul timpului, în diferite arii geografice. Studiul formelor specifice ale culturilor nu are, în aceste condiţii, numai un interes strict teoretic. Privirea sintetică, năzuind să cuprindă într-o imensă îmbrăţişare, caracterele civilizaţiilor preistorice şi viaţa spirituală a popoarelor nedezvoltate, trăind în era noastră, va contribui la înţelegerea structurii şi orientărilor civilizaţiei atomice, în al cărei prag ne aflăm. Nici o realitate, fizică, organică sau spirituală, nu poate fi înţeleasă, în adevăr, fără o cuprindere a devenirii acesteia, în împlinirile ei treptate. *) Ed Academiei K.S.R. Bucureşti,. 1967. Originile vor explica dinamismul şi structurile devenirilor ulterioare, in-" găduind desluşirea fizionomiei actuale a fenomenelor. în această privinţă, efortul de sinteză, deopotrivă înfăptuit prin studiul culturilor, despărţite prin deosebiri structurale, dar continuat şi pe plan evolutiv, în integrarea acestora în timp, alcătuieşte cea mai cuprinzătoare şi mai judicioasă introducere în înţelegerea civilizaţiei actuale. Se impune, însă, în această năzuinţă către o viziune unitară a obîr-şiilor culturilor şi a evoluţiei acestora în lungul mileniilor, o metodă de lucru şi o atitudine spirituală bine definite. Datele, în bună parte incerte, şi, în covîrşitoarea lor arie de investigaţie, necunoscute — şi uneori destinate să rămînă veşnic ca atare — asemeni tuturor problemelor legate de explorarea originilor, vor trebui stăpî-nite de filozoful culturii printr-o informaţie întinsă, comportînd o cunoaştere de adîncime a numeroase discipline, ou deosebire paleo-arheologia, etnografia, etnologia, lingvistica, folclorul, istoria religiilor sau împlinirile artistice primitive. Referinţa la concepţiile teoretice ale înaintaşilor va impune, pe de altă parte, cercetătorului, un ascuţit spirit critic : o simplă aliniere a viziunilor unui Tylor, Hegel, Spengler, Levy-Briihl, Toynbec, sau Claude Levy-Strauss, izvorînd din metode de cercetare şi orientări profund diferite unele de altele, nu voi putea contribui la desenarea unui tablou coherent al civilizaţiilor şi la închegarea unei viziuni unitare asupra vieţii culturale a umanităţii, proprie a integra şi în acelaşi timp a explica structura societăţii şi a vieţii spirituale contemporane. întinderea informaţiei şi clasificarea, faptelor vor trebui astfel îmbinate cu spiritul critic. Cercetarea nu-şi poate afirma eficienţa decît prin stringenţa metodei folosite. Rezultatele vor fi astfel subordonate- spiritului în care cercetarea este săvîrşită. Ne aflăm la o răspântie : înregistrare pasivă de fapte etnografice, lipsă de rigoare a interpretării acestora, elaborare de teorii generale fără referinţă sau cu referinţe neîndestulătoare la datele concrete, eclectism —» sau, dimpotrivă, atitudine bine statornicită', sprijinită pt o metodă ştiinţifică de lucrii, pe diş- -53 pe marginea cărţilor criminări îngrijite asupra poziţiilor contradictorii ale teoreticienilor şi cercetătorilor anteriori, năzuinţa de a subsuma unor vederi cuprinzătoare multitudinea faptelor consemnate de cercetarea descriptivă ? Lucrările consacrate de acad. C. I. Gulian problemelor culturii aparţin ultimei categorii ; ele se înscriu în continuitatea aceluiaşi spirit şi a aceleiaşi metode. Ultimul său volum '■), urmind la scurt interval cercetărilor sale consacrate folclorului şi civilizaţiilor africane, 2), recunosc raportarea la perspectivele generale ale unei concepţii de antropologie filosofică, de asemeni formulate recent3). Autorul îşi defineşte cu claritate poziţia : năzuinţa de cuprindere a culturii universale şi de explicare evolutivă a valorilor specifice ale civilizaţiei actuale ; înţelegerea continuităţii şi^ unităţii culturii ; vădirea însemnătăţii problemei privitoare la originile culturii şi a spiritului umanist al formelor culturale de început; participarea spirituală directă la procesul elaborării societăţii actuale, aşa dar, la „patosul genezei unei ere noi în istoria umanităţii", a sarcinii timpului nostru „de a făuri simultan o nouă societate, un om nou şi o cultură nouă" (Originile umanismului, p. 16); orientarea către o viziune sintetică a vieţii culturale, din perspectivă axiologică şi antropologică generală şi prin repudierea autonomizării valorilor, acestea fiind, dimpotrivă, integrate unui context social-politic. In această : ultimă privinţă, poziţia acad. C. I. Gulian, exprimată în a sa Introducere in ' sociologia culturii (1947), într-un pasaj citat la pag. 20— 21 al prezentei lucrări,'"este concludentă : „omul actual, sub imperiul crizei istorice, a fost silit să treacă de la diferenţierea, eterogeneitatea şi autonomia valorilor la o nouă trăire a ierarhizării şi contopire a valorilor. Omul nou trăieşte valorile nu ca autonome şi "difernţiate, ci centrate şi sub') Acad. C. I. Gulian,. Originile umanismului şi ale culturii. ") C. r. Gulian, Despre cultura spirituală a popoarelor africane, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964.; Omul în folclorul african ; , E.L.O., 1967. a) C; I. Gulian, Problematica omului (Eseu de antropologie filozofică), Ed. polities, H-966. ordonate unor valori social-politice şi. etice". (Subl. in text). Se afirmă astfel, teoretic, prin înlăturarea orientărilor psihologiste sati fenomenologiste, validitatea metodologiei dialectice materialiste, alcătuind, în fapt, perspectiva de cercetare a lucrărilor autorului ; se stabileşte, în acelaşi timp, poziţia privilegiată . a o-rînduirii socialiste, în spiritul căreia' cercetarea este întreprinsă, îngăduin-du-se putinţa de „a cuprinde şi valorifica critic istoria culturii universale", (p. 21). în adevăr, „epoca noastră ne îngăduie totodată să vedem, ca de pe un platou înalt, tot ce au adus diferitele popoare în bilanţul culturii universale, ne oferă condiţiile elaborării simultane a istoriei culturii naţionale şi universale" (loc. cit.); se subliniază, în acelaşi timp, semnificaţia culturii populare, adevărat humus al creaţiilor spirituale, călăuzire centrală a concepţiilor autorului, care-1 va conduce la studiul originilor umanismului şi culturii. Vom vedea în acest interes pentru formele prime ale culturilor, deopotrivă, o preocupare generală a timpului nostru, ca şi o preferinţă personală a autorului. Culturile zise primitive vădesc mai cu deosebire autenticitatea personalităţii umane, necontaminată de tendinţe străine realităţii sale genuine. C. I. Gulian va delimita astfel cu grijă aluviunile apărute tîrziu în istoria umanismului, formele iniţiale ale umanismului primitiv şi popular. Autorul îşi va putea defini astfel q concepţie cuprinzătoare asupra esenţei culturii, în care vede o funcţie existenţială, (p. 22 ş.u.). Răspunzînd în acelaşi timp, prin elaborare de valori de ordin material şi spiritual, unor necesităţi fundamentale, biologice şi sufleteşti, ale oamilui, elaborările culturii „se înscriu simultan pe dublul portativ al existenţei şi valorii" (subl. în text, p. 27). Pentru autor, cultura reprezentând, în esenţă, un „răspuns Ia problematica existenţială", înseamnă putinţa de „a trăi nediferenţîat implicaţia dialectică dintre Valoare şi Necesitate" (p. 28), de unde interesul prezentat de cultura primitivă, deopotrivă pentru teoretician, ca şi pentru societăţile evoluate, care au preluat o seamă de valori culturale primitive. scriitori şi curente 84 Discuţia comportă însă o precizare a termenului „primitiv". Ne putem întreba : la care cultură primitivă ne referim ? La culturile dezvoltate în cursul pleisfocenului — sau la culturale „primitive" actuale, studiate de etnografi şi etnologi ? Este în afara îndoielii că civilizaţiile primitive actuale reprezintă rodul unei evoluţii milenare, că sînt, în realitate, culturi vechi ajunse de altminteri la -etape diferite de evoluţie, fapt pus în evidenţă de etnografi, care au stabilit trepte deosebite şi bine diferenţiate în această devenire. (R. Thurnwald). „Culturile primitive sînt culturi mature'*, va recunoaşte, de altminteri, autoruL în prezenta lucrare (p. 22). Ne aflăm în faţa unei probleme complexe, în acelaşi timp psihologice, sociale şi culturale, de mare însemnătate, asupra cărora" cercetători ca James George Frazer sau R. Thurnwald, ^-au pronunţat fără ambiguitate. „Cultura (primitivilor actuali) nu este întru nimic identică cu aceea a primilor ■oameni" scrie Frazer, iar R. Thurnwald va socoti ca „înjghebări mai mult sau mai puţin fanteziste", concluziile cercetătorilor privitoare la viata spirituală a primitivilor din ple-istocen. Ne-am oprit, de altminteri, într-o lucrare în curs de apariţie (Poezia, mod de existenţă, Editura pentru literatură) asupra problemei, arătînd, în acelaşi timp, că o separaţie absolută, săvîrşită în evoluţia umană, între cele două categorii de culturi, zise primitive, ar reprezenta un hiatus psihologic şi social, greu de explicat, între „primitivii" pleistoceni şi cei actuali se pot stabili, cu toate deosebirile de ordin psiho-sooial care-i despart, corespondenţe şi analogii, care nu pot fi negate şi pe care cercetători de strictă disciplină ştiinţifică (H. Kla-atsch, Căpitan şi Peyrony, etc.) nu au şovăit să Je statornicească. Acestor greutăţi de ordin psihologjic-cultural, privitoare la circumscrierea datelor năzuind la o formulare a „problematicii originilor gîndirii", se adaugă fapte de ordin istork-arheologic. Ce cunoaştem, în prezent, din formele culturale ale oamenilor primitivi? Din multitudinea civilizaţiilor apărute an zone geografice diferite dar îngropate în uitare, în lungul a cîtor-va sute de milenii, din lipsa mărturiilor scrise, a uneltelor, armelor, sau operelor artistice, înfăptuite din material perisabil, cîte reconstituiri au putut fi săvîrşite de rîvna arheologilor ? în fapt, cunoaşterea noastră este .redusă Ia fragmente şi descoperiri întâmplătoare, asemeni evoluţiei antropologice, de altminteri, a cărei reconstituire se sprijină, în prezent, pe un număr relativ restrîns de materiale şi schelete, rareori integral păstrate, şi care, după observaţia unui antropolog, ar putea fi îngrămădite şi transportate într-o singură căruţă... Problema cunoaşterii originilor culturii şi a umanismului se poate aşadar pune în aceşti termeni : în ce măsură avem dreptul de a proceda, pe temeiul materialului faptic cunoscut pînă în prezent, la o extrapolare, cu validitate teoretică generală ? Va trebui să adăugăm acestor dificultăţi, divergenţele teoretice ale cercetătorilor care au examinat diferitele valori, sau au încercat să dea explicaţii de totalitate ale fenomenelor culturale la populaţiile primitive.. Nici una din aceste greutăţi nu reprezintă, în realitate, un obstacol, pentru cercetarea modernă. Caracterului fragmentar al datelor cunoscute şi catalogate pînă în prezent, gînditorul îi: opune metoda de lucru, interpretarea exactă, spiritul integrativ al adîncirii faptelor, diferenţierea datelor esenţiale şi semnificative, de cele secundare. O realitate sau o devenire nu vor putea fi niciodată cuprinse exhaustiv. Cercetarea îşi concentrează efortul pe datele proceselor centrale ;. descoperirile de amănunt nu vor duce decît treptat la corectări sau împliniri, unui cadru, cuprins în conturul lui mare. Ştiinţele, prooedînd prin integrări succesive de noi cunoştinţe şi descoperiri se află în plin mers ; cunoaşterea nu reprezintă un termen ultim, arbitrar înfăţişat prin starea timpului de faţă, ci un proces de desfăşurare, în acest proces, de cunoaştere progresivă a realităţii, pe paliere din ce în ce mai înalte, efortul dc sinteză nu va putea cuprinde decît treptat aria fenomenelor culturale, re-strîngîndu-se la început la zone limitate ; aceste zone vor reprezenta însă 85 pe.marginea cărţilor date centrale ale fenomenelor culturale : Originile valorilor etice, Specificul alienării în religia primitivă, Literatura şi arta primitivă, Raţionalitate si valoare în cultura primitivă : sînt titlurile capitolelor cărţii de faţă cuprinzând într-un efort unifiant, zonele diferite ale vieţii culturale. Perspectiva de studiu a autoruilui leagă toate aceste probleme de modul în care manifestările variate ale vieţii culturale exprimă omul. în integralitatea lui. Documentarea informativă va fi de o mare bogăţie, iar discuţia va fi condusă cu siguranţă si ascuţime critică ; examenul va fi îndreptat către nervurile centrale ale zonelor culturale studiate. Astfel. în studiul fenomenului religios, interesul autorului se îndreaotă înspre o înţelegere umanistă a atitudinii şi manifestărilor religioase. Nu se urmăreşte o descriere de amănunt a fiecărei religii, ra.re se poate, de altminteri, afla în diferite istorii ale religiei : „din unghiul de vedere al istoriei . şi teoriei umaniste a culturii, ere nu se mulţumeşte cu „morfologia" si nici măcar numai cu explicaţia soclal-istorică a culturii, trebuie să elucidăm, pentru fiecare latură însemnată a culturii, chipul în care aceasta a exprimat omul. a dezvălui'» capacităţile şi limitele lui, a contribuit la un nou pas pe scara valorilor" fp. 34) ; tot astfel, alături de diferitele valorificări ale artei primitive, din perspectivă etnografică, sociologică, folclorică sau estetică, se impune, pentru autor, vădirea chipului „în care ele ne vorbesc despre om, nu numai despre talentul lui artistic, ci şi despre frământările, problemele, dorinţele, visurile şi orezul de viaţă al omului primitiv" (p. 36). Situării pe datele centrale ale fenomenelor culturale, analizate din perspectivă umanistă, autorul îi adaugă un examen critic, al diferitelor concepţii generale, elaborate de cercetătorii anteriori. în acest mod, studiul asupra orginilor valorilor etice, după o subliniere a însemnătăţii teoretice a problemei, cuprinde o amplă discuţie dis-criminativă călăuzită de criterii ştiinţifice, asupra concepţiilor emise de autorii anteriori. Se procedează la o atentă disociere, între lucrări de vastă cercetare, adesea, în convingerea auto- pe marginea cărţilor nul ui, adulterate parţial de interpretări inexacte (Taylor, Frazer, Durkheim Reinach, Gennep, etc.) şi concepţii pe care autorul le socoteşte ca susţinîncl teze neştiinţifke (Nietzsche, Freud Bergson, etc.) (p. 47), pentru ca după acest efort de a „degaja terenul", să întreprindă studierea condiţiilor sociale ale eticii primitive, (cf. paragraful Rădăcinile moralei: a) rolul ginţii, b) rolul muncii, c) individ şi grup, pp 94.Ş.U.). O atitudine tot atît de bine delimitată, sprijinită pe o metodă de cercetare ştiinţifică, vădeşte autorul în examenul celorlalte aspecte esenţiale ale vieţii culturale. Examenul înaintează prudent, prin hăţişul datelor contradictorii 'şi a materialului fantic ne-îndestullător, recunoscînd"-«!e, în -anume probleme, că „ne aflăm în faza ipotezelor şi,, discuţiilor" (o. 127), ceea ce ..nu împiedică o apreciere valorică a fiecărei rforme de .religie în parte"... conducînd pe autor, după ce a rupt cîteva lănci polemice, la concluzia : „.cultura primitivă are destul de multe valori reale (subl.) pentru ca să se poată lipsi de darul spiritualizării forţate. Dacă este vorba să analizăm obiectiv, ştiinţific, 'şi din perspectiva axiologică marxistă, iar nu di^ cea teo" logică şi spiritualizantă, valorile cuprinse în culturile arhaice, atunci trebuie să optăm pentru o spiritualizare de tip raţionalist" (p. 195). în cursul expunerii, ■ aria examenului va cuprinde zone din ce în ce mai vaste, definind gîndirea primitivă în specificul acesteia : „sociologia cunoaşterii şi psihologia gîndirii primitive sînt instrumente indispensabile în explicarea bazei sociale şi a problematicii spirituale a primitivilor" (p. 250—251). Ca în fiecare din capitolele anterioare, cercetarea, condusă pe mai multe planuri, tinde la îmbrăţişarea cît mai completă a problemei. Studiul se ramifică, prezentînd adiacente cu cele mai variate domenii, cu deosebire problema ambivalenţei mitului sau a raportului dintre tehnică şi gîndire, şi folosind cele mai noi date oferite de literatură. Se stabileşte, printr-o lungă filiaţie, care leagă paleoantropianul, lucrînd materialul litic, de tehnicianul modern, o continuare a gîndirii tehnice umane. Cu această metodă de lucru şi săr vîrşită în acest spirit, cercetarea acad. 8f> C. I. Gulian aduce mărturia unei înţelegeri sintetice a fenomenelor vieţii culturale primitive. Acad. ,C. I. Gulian nu a scris o carte de pură informaţie, simplă prezentare de fapte. Informaţia bogată, orientată în direcţia mai multor discipline, îi este sub-jacentă. Lucrarea presupune orientarea prealabilă a cititorului în datele problemelor, pe care autorul le dezbate de la o perspectivă umanistă. Cartea ■este bogată în sugestii : face parte din categoria lucrărilor care incită reflexia personală a cititorului, pe temeiul materialului prezentat, într-o amănunţită discuţie teoretică. Lectura atentă a lucrării acad. C. I. 'Gulian va stabili în spiritul cititorului o legătură intimă între datele antropologiei fizice si numeroasele discipline ale ştiinţelor, consacrate omu lui. Se confirmă, credem, mai cu deosebire faptul unităţii de' configuraţie a speţei umane, considerată deopotrivă în unitatea ei evolutivă, cît şi în unitatea ei antropologică. Speţa umană alcătuieşte, în adevăr, •sub raport antropologic, ■ o unitate (Umanitatea, Homo sapiens, este, biologic vorbind, o speţă, unică", observă un genetician de autoritate. „Ea nu a putut proveni din coalescenţa a două sau mai multe rase ancestrale": Theodosius Dobzhansky, 1961) ; un antropolog notează, la rîndu-i : „Se poate afirma că Homo sapiens, la început, alcătuia un grup relativ omogen şi sintetic, conţinînd în stare potenţială marile unităţi rasiale, albă, neagră şi galbenă, şi că, în cursul timpului şi mai ales prin localizarea geografică, aceste unităţi aveau să devină din ce în ce mai distincte, prin diferenţierea caracterelor, pe care le atribuim, în prezent, fiecăreia dintre ele" (C. Arambourg, 1965). Genele întregei speţe umane alcătuiesc, de altminteri, un patrimoniu comun. „Nu este dc înlăturat supoziţia, sugerează Julian Huxley (1953), ca între Homo Nean-derthalensis şi omul timpului nostru, schimbarea de geni (aşa dar intefe-cundarea, I. B.) să fie cu putinţă". Unitatea speţei umane, în actualitatea şi chiar în prelungirea într-un timp relativ puţin îndepărtat, acest timp socotit fiind la scară geologică, este, aşadar, un fapt. Este de asemeni un fapt, continuitatea în timp a vieţii culturale, ca o însumare treptată de valori din ce în ce mai înalte şi mai diferenţiate, rod al geniului uman creator. Dacă fiecare cultură dezvoltă şi afirmă valori cu o configuraţie proprie, conceptul general de Cultură, înţeles ca o însumare de structuri culturale difernţiate şi specifice, îşi are rădăcini în formele civilizaţiilor primitive. Totul se petrece, în convingerea noastră, ca şi cum speţa umană, considerată în unitatea în timp a aptitudinilor sale psihice, a generat culturi diferenţiate, după condiţii psiho-sociale, geo-clima-tice şi evolutive specifice. Fiecare cultură revelează o configuraţie mentală proprie, originală, a unui fond sufletesc comun. Populaţiile care au elaborat aceste culturi nu se deosebesc fundamental unele de altele, sub raportul dotării intelectuale. Dominaţia a-fectlvităţii şi a structurilor iraţionale asupra gîndirii logice, utilitare şi practice a „primitivilor" este aparentă, rezultat al unor condiţionări psiho-socio-culturale. Diferenţierea structurilor sufleteşti umane este rezultatul educaţiei, participării spirituale la un anumit mediu cultural. Omenirea reprezintă o unitate, deopotrivă sub raport antropologic şi genic, dar şi cultural, prin posibilitatea înserării, în cursul unei singure generaţii, a indivizilor aparţi-nînd unei, populaţii oarecare, într-o altă zonă culturală. Cultura, înţeleasă ca sumă de valori colective, este rodul unui proces evolutiv al întregii umanităţi, urmărit cu nenumărate ' vicisitudini, de la Aus-tralopithecul primei glaciaţii, creator al primitivei pebble culture, pînă în prezent ; Cultura înţeleasă ca întreg de Valori, cu actualitate într-o conştiinţă, este condiţionată de Educaţie. Filogeneza culturii presupune integrare de valori în timp, unitate diacronică a omenirii ; ontogeneza culturii se reduce la noţiunea de Paideia. Privită sub această incidenţă, lucrarea scrisă de acad. C. I. Gulian are o semnificaţie deopotrivă teoretic-ex-plicativă, dar şi practică, valabilă şi pentru înţelegerea culturii specifice a epocii noastre. Interesul unei atari lucrări este sporit'prin spiritul ştiinţific, în care a fost concepută şi înfăptuită. 87 pe marginea cărţilor i. negoiţescu viii di iii ir streinu „pagini de critică literară" Odată cu aceste două volume care adună laolaltă articole, studii şi eseuri publicate între anii 1928—1948 şi care păstrează "titlul unei mai vechi culegeri, de altfel în întregime cuprinsă în îhtîiul din volumele de faţă, Vladimir Streinu, critic de vază din filiaţia maioresciană şi din şcoala lui E. Lovinescu ne oferă prilejul să-i considerăm opera dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare ; situaţie similară cu a confraţilor săi respectabili Per-pessicius şi Pompiliu Constantinescu, ale căror scrieri critice din perioada interbelică revăd dc curînd lumina proaspătă a tiparului. Ceea ce leagă între ele cele două volume este in primul rînd atitudinea estetică . din care purced şi ţinuta lor stilistică, definind deopotrivă, în mod general, personalitatea, dealtmintcri mai diferenţiată a autorului. Principiile călăuzitoare, în acest sens, ale unei activităţi amplu desfăşurată pînă în zilele noastre, le aflăm de altfel riguros expuse în eseul de mai de mult, închinat Problemei criticii literare, atît de instructiv încă, precum şi în corespondentul său în contemporaneitate, Tradiţia conceptului modern de poezie, admirabil prin fineţea construcţiei şi transparenţa strălucitoare, prin delicata exultantă transmisă mai cu seamă stilistic, — ori în sfîrşit în rîndurile mai puţin convingătoare dar relevabile din Romanul roman. Să ne oprim deci asupra acestor texte de bază. Repudiind dintru începuturi istorismul, psihologismul şi sociologismul, Vladimir Streinu, care s-a socotit un bergsonian, cel puţin în ideea sa despre vitalul artistic ■— fiindcă n-a aplicat niciodată cu sistem principiile filosofului, ca de pildă un Thibaudet în cartea sa despre Valery —, a nre-tins criticei să se menţină într-o em-pirie estetică, adică într-o durată pură şi vie, departe de generalităţile ce îndepărtează de obiect. Literatura îi apare deci, cu atributele de inexactitate şi impreciziune proprii valorii ei, ca una din „modalităţile vieţii inl'or-mulabile" (I, p. 274) sau, cum zice, în altă parte, ca „arcul voltaic al unui cuprins de viaţă care se refuză formulării 'teoretice" (ibid. p. 286) ; iată de ce „nici studii istorice, nici vederi rasiste, nici contribuţii sociologice, nici neconcludentă psihologic, nici analizele tehnice, nimic din ceea ce s-ar întemeia pe una din stările cazuale ale literaturii nu lungeşte raza de cunoaştere omenească asupra nucleului poetic, realitate ireductibilă,, al operelor frumoase" (ibid. p. 279) — ultimul citat trimiţînd de-a dreptul la desfăşurările subtile din Tradiţia conceptului modern de poezie. Se explică prin urmare de ce, pentru Vladimir Streinu, criticul are misiunea de a desluşi „concretul necategorial al artei", „realitatea ei mona-dică" într-o poezie sau într-un roman, „misterul vibrator cu care să consune" (ibid. p. 280) — de aici decur-gînd convingerea în eficienţa scrisului frumos al criticului însuşi, aplicat unicatului literar pur. Este firesc deci ca autorul nostru să respingă critica lui Thibaudet, ce i se pare „culturală", ca şi conceptul de „sincronism" al lui Lovinescu (recunos-cîndu-i totuşi, acestuia din urmă, dreptatea, pe linia „diferenţierii", pe temeiul că singura cunoştinţă generală îngăduită criticii literare rămîne-„speţa unei opere" (ibid. p. 292). Bergsonistul, care prezintă doar „fiu enţele vii artistice", se simte deci mai aproape de Sainte-Bcuve, ce „studiază vieţi omeneşti fără să lc răcească", preluîndu-i noţiunea de „filiaţie". Oricît de consecvente ar fi argumentaţiile, nu putem totuşi accepta definirea criticii lovinesciene drept „raţionalism desimulat sub o stilistică amăgitoare" (ibid. p. 297), criticul Sbu-rătorului fiind pentru noi un simbo- pe marginea cărţilor 88 list, aşa ,dar mult mai aproape de Bergson decît de orice raţionalism. Aceste idei despre critică vor . fi reluate ceva mai tîrziu, chiar dacă nu cu aceeaşi pregnanţă, în eseurile integrate celui de al doilea volum, Note despre stil şi Critica şi metoda sau contra spiritului de metodă, volum în care nici nu vor mai fi aplicate cu stricteţe, după cum se poate observa în rîndurile închinate Adelei lui Ibrăileanu, unde analiza romanului comportă date biografice ale criticului ieşean, sau în cele privind poeţi ca Mihai Beniuc şi C. Tonegaru, apreciaţi în contextul vremii. Noţiunea de „filiaţie" continuă însă a fi utilizată : poezia lui Aron Cotruş e legată de nume ca Whitman şi Ver-haeren ; cea a lui N. Davidescu, de ciclul civilizaţiilor antice, de Chenier şi Moreas ; a lui C. Tonegaru, de Edgar Poe, Baudelaire şi Rimbaud ; proza lui F. Aderca, de- cea a lui Arthur Schnitzler ; a lui Anton Hol-ban, de cea a lui Senancour. în afară de cuprinderea largă a fenomenului literar, valoarea criticei literare a lui Vladimir Streinu se impune prin două aspecte : întîiul, justeţea şi pătrunderea multor observaţii. Deşi pledează pentru forma tradiţională a epicului realist exclusiv, criticul s-a aplecat cu o foarte exactă înţelegere asupra, romanelor Hortensiei Papadat Bengescu, arătîndu-se superior în această privinţă, lui G. Călinescu, atunci cînd analizează două opere de seamă ale autoarei, Logodnicul şi Rădăcini ; ocupîndu-se de primul, încheie lapidar şi substanţial just : „cine a mai scris la noi un roman ca Logodnicul, atît de imoral fără a fi revoltător, atît de neconstruit fără să fie haotic şi cu fiinţe omeneşti atît de neunitare şi totuşi vii ? (I, p. 124). Despre poemul iui Beniuc Pe o scîndură cu actinii notează, în diagnostician expert, că ţine de „formula estetismului lui Anghel" (II, p. 107). Al doilea : stilul. G. Călinescu reproba stilul „oficios" al scrierilor lui Vladimir Streinu. Şi totuşi, primul volum din aceste Pagini de critică literară, se impune printr-un stil mai de grabă rituos, distant cu subtilitate, preţios cu eleganţă. Un tînâr poet: ca Emil Botta e primit cu bucurie circumstanţiată şi discutat cu tot ceremonialul cuvenit, pe cînd, în aceeaşi vreme, G. Călinescu (v. Ulysse, p. 340—344) era. mai mult bucuros de circumstanţe şi uşuratec de expeditiv. Dar iată la ce fericite şi sugestive formulări poate ajunge acest stil, concentrat, strunit manieristic, precis prin chiar frumuseţea lui, cînd se contaminează perfect de obiectul critic. Despre Mal-larme, zice Vladimir Streinu : „poet aproape ucis printr-un fel de congestie a unicităţii" (I, p. 290) sau „minusul pe care algebra lui satanică îl pune Creaţiunii" (ibid) ; critica şi poezia fiind aici în consubstanţialitatea lor. Alteori, fraza cunoaşte volute măsurate, căci imaginile nu se desprind nici o clipă de idee : „Firul scump al acestei alte (să se observe ambiguitatea dintre adjectivul alterităţii şi cel al elevaţiei — n.n.) tradiţii, din mîinile preoţeşti şi uscate de delirium-tremens ale lui Edgar Allan Poe, — este răsucit mai departe de Baudelaire, care, descoperindu-i într-un moment arhimedic împletitura de „vis exact", îl desface şi-i aruncă beteala mai întîi pe braţele lui Mallarme, iar apoi pe acelea ale lui Paul Valery şi peste toată poezia franceză contemporană" (ibid. p. 312—313). O undă retorică poate străbate prin fineţurile bine cumpănite, pornind din izvorul echilibrurilor : „Cine nu ar admira însă chiar versurilor conştiincios traduse de Horaţiu prestigiile de formulare axiomatică, fermitatea de hotărîre judecătorească împărţită metodic de paragrafe, limpezile frumuseţi prismatice de lumină şlefuită, tonul de edict papal, pasiunea legi-feratoare şi în definitiv naivul amor al dogmei ?" (ibid. p. 316). Cu timpul apoi, după cum se desprinde din materialul celui de al doilea volum, stilul critic al lui Vladimir Streinu, fără a-şi pierde eleganţa, s-a moralizat, ca să spunem aşa, încereînd să fie mai aproape de cititor, mai „în epocă" : „Autorul Laudei Somnului este pînă azi singurul nostru poet, care, din oglindirea în istorie a ideii de neam, a extras chipul ideal şi linia statornică a identităţii noastre, fără gind! de metodă şi .paradă, şi care din ortodoxism, de subritual, şi nu de- 89 pe marginea cărţilor corativism îngheţat, a scos boarea mistică a poeziei" (II, p. 86), Abia în zilele noastre (să amintim la întâmplare, recente notaţii şi studii despre 'Ştefan Aug. Doinaş, V. Voiculescu), acest stil critic s-a definitivat, într-un fel de clasicism baroc, la cumpăna tuturor vîrstelor. Căci asemenea lui E. Lovinescu, lui G. Călinescu, lui Perpessicius, — Vladimir Streinu ctitoreşte scrisul teoretic românesc pe linia artei. eugenia tudor • •••••••• georgeta ni. eaiieicoY: „amurg'9 Pentru cine cunoaşte literatura de pînă acum a Georgetei Mircea Canci-cov, ultimul său roman : „Amurg", constituie o continuare a literaturii sale, dar şi o noutate. O noutate în sensul că scritoarea, care a surprins atît de sugestiv, în linii aproape caricaturale, îngroşate, pitorescul dur din viaţa satului moldovenesc dinainte de război (în Dealul perjilor, Poeni sau cea mai bună din serie : Moldovenii) îşi măreşte considerabil aria de investigaţie socială şi psihologică. Alături de ţăranii care rămîn mai departe în atenţia afectivă a scriitoarei, (dar o afecţiune ce nu adoarme spiritul critic, maliţia), apare lumea tot atît de diversă a moşierilor aflaţi în pragul falimentului economic şi moral. Scriitoarea a fost preocupată să dea interferării planurilor o oarecare frecvenţă, să organizeze experienţa de viaţă cuprinsă între , paginile acestei cărţi, ceea ce imprimă romanului, spre deosebire de cărţile anterioare, o mai mică impresie de spontaneitate, nu însă şi de autentic. Subiectul cărţii nu sc poate povesti, fiindcă Amurg este mai mult o carte dc atmosferă, în care se mişcă o lume pestriţă, din mediile cele mai diferite (de la artiştii de mîna întîia ai Parisului, pînă la desmoşte- niţii soartei din satele moldovene de dinainte de primul război). Spre deosebire însă, de cărţile anterioare, remarcabile mai ales prin scenele de mare tensiune dramatică, avînd o unitate a lor, o oarecare independenţă, dar neizbutind să creeze un conflict unitar, în Amurg materia destul de densă încă a vieţii circumscrisă aceloraşi puncte cardinale : logodna, naşterea, moartea (mai ales moartea), aci apare mult mai organizată, mai omo« geriizată şi prin tonalitatea discret-lirică a cărţii. Amurg este romanul unei lumi ce-şi trăieşte — conştientă sau nu — agonia. Momentul este urmărit paralel în casa boierului de la Domneşti, Mazurul, a cărui dramă de familie este schiţată cu liniile aspre, exagerate ale grotescului, cît şi în conacul — cîndva înfloritor — al Elencăi Donache de la Scheiţa, unde, în ciuda oaspeţilor permanenţi cu blazon (diplomaţi, prinţi, foarte adesea artişti) şi a meselor întinse, în ciuda unui aparent huzur, decăderea economică, disoluţia este o realitate brutală, iminentă. Ceea ce G. Călinescu remarca în a sa Istorie a literaturii române cu privire la specificul artei prozatoarei, avînd în vedere „primitivismul ireal'" al satului descris în Moldovenii sau referitor la „tabloul sociologic : sălbatic, arhaic, prilej de triste constatări din punct de vedere practic, obiect dc uimire a ochiului artistic", rămîne perfect valabil şi pentru acest roman al scriitoarei. Paragina conacului de la Domneşti (unde trăieşte un stăpîn pe jumătate îndobitocit de băutură, a cărui nevastă, coana Cleopatra, îşi poartă nebunia blajină prin odăile fără acoperiş, năpădite de iarbă, speriată de ifosele brutale ale unui nepot semidoct) sugerează acut cititorului sfîrşitul sâl- marginea cărţilor 90 "batic al acestei lumi, după cum petrecerile zgomotoase, cu împuşcături spectaculoase în timpul cinei şi încăierări sîngeroase între meseni şi cîim din casa Elencăi Donache, sînt grăitoare pentru zvîrcolirile de ultimă oră ale participanţilor la aceste ultime festinuri. Sînt puţine paginile în literatura noastră care să» fi descris cu atîta gust pentru caricatural decorul în care trăiesc rămăşiţele familiei boiereşti de la Domneşti. Conacul e de o paragină desăvîrşită, simbolizînd drumul fără "întoarcere al celor ce l-au locuit cînd-va, ameninţînd cu puterea şi forţa lor. Cerdacul de marmură e năpădit •de ■' bălării, grădina a dispărut sub invazia ierburilor, călcată în picioare de •cîinii de la stînă, ce-şi găsesc înăuntru culcuşuri moi pe fotoliile cu droturile •desfăcute. In mijlocul salonului a crescut un stejar, în vîrful căruia îşi fac răsună însă de glasul pătrunzător- al fratelui Evghenie, gătit, cu odăjdiile de sărbătoare ale stareţului, înfricoşat deopotrivă de hotărî-rea încăpăţînată a lui Dimitri ca şi. de eventuala sosire a stăpînuiui mînăstirii. Glasul armonios „de o asemenea, amploare, că parcă răsunau în profunzimea lor toate catedralele lumii" al fratelui Eftimie, nu putea acoperi însăl vacarmul de-afară. Mînioşi că n-au fost primiţi la slujbă, ceilalţi călugări stârnesc curcanii şi caii din ogradă,, bat în uşile bisericii şi în cele din urmă se răzbună trăgînd cu furie, şi ou îneîntare totodată, vestitele clopote ale mînăstirii. Şi Huppz, ţiganul, — neuitată figură de dezmoştenit al soar-tei, beţiv dar nu nebun, găseşte aceeaşi plăcere în a trage clopotele bisericii din sat. Scena1 logodnei ciudate se numără, printre Cele mai frumoase ale cărţii. Recunoaştem aci, gustul autoarei pentru crearea unei atmosfere realiste dar şi halucinante, totodată, de o mare-frumuseţe artistică. Nebunia, exaltarea, romantică a Sultanei şi a lui Dimitri este cu rafinament încadrată în această ambianţă dezlănţuită, neînfrînată, pe un fond muzical care topeşte totul în emoţie autentică. Nu la fel de inspirată ni s-a părut scriitoarea în scena de Ia circiumă, unde burlescul prelungit al scenelor de dans, împănat cu: amănunte de tot felul decade în bufonerie zgomotoasă. Se cuvin remarcate însă în acest, roman (căruia i s-au reproşat pe bună. dreptate deficienţe de compoziţie) bogăţia tonalităţilor de fond în care este scrisă partitura romanului — în concordanţă cu variatele tipologii umane. De la grotescul Domneştilor la armonia zgomotoasă, săgetată .de apucăturile intempestive ale invitaţilor din. casa Elencăi, la resemnarea - firească şi bucuria firavă a ţăranului nevoiaş căruia nevasta îi naşte în căruţă două gemene, o varietate de tonalităţi, cărora Georgeta Cancicov le găseşte corespondentul sugestiv în expresia concentrată, în comentariul sobru sau în dialogul expresiv, autentic. pe marginea cărţilor 92 ti. balotă hermes sau voinţa de obscuritate in poezia nouă Motto : Ce mai mult o inciirează cel ce vrea a descifra M. Eminescu Un poet englez, sfîşiat de moartea prea-i'ubitei sale, a aşezat în sicriul acesteia unicul exemplar al poemelor pe care i le inspirase iubirea lui şi a ei. Patetică pildă de închidere a Poeziei sub aripile strînse ale Iubirii şi Morţii. Dar, timpul trecînd, amintirea cuvîntului pecetluit precumpănind asupra afectelor preschimbate în cenuşă, poetul a dispus deschiderea mormîntu-lui şi extragerea poeziilor din regatul morţii şi al unicei Iubiri, pentru a le împărtăşi celorlalţi, trăind ca şi el în lumea cuvîntătoarelor. Dacă participăm la îngroparea iniţială a poemei cu un îndoit sentiment de pietate şi de ironie, ca în faţa unui act prea-uman, dezgroparea finală nu poate să mi trezească în noi aşişderea, un dublu sentiment de indulgent dispreţ, pentru vanitatea oricărui gest, dar şi de amuzată admiraţie, pentru perseverarea întru cuvînt şi creaţie a omului atit •de uman. Dar anecdota (foarte reală, ca toate anecdotele), privindu-1 pe Dante Gabriel Rbssetti şi poemele sale (deloc ;geniaOe) care au descins — s-ar putea spune — ad inferos, pentru a reveni ad superos, are o valoare de parabolă. Poetul e acea fiinţă ambiguă care e oricînd dispusă să închidă şi să deschidă ; o dublă apetenţă spre ezoterie şi spre exoterie îl animă. La limită, el ar învesti cuvîntul său cu privilegiul solipsist al unicului cuvînt, rostit prin excluderea tuturor celorlalte cuvinte* ca şi aii tuturor celorlalte fiinţe cuvîntătoare, iar tot odată, el ar atribui cuvîntului său, demnitatea universalistă a cuvîntării care ar închide toate cuvintele rostite, ale tuturor celor care cuvîntă. Niciodată însă, poate, ca în timpurile noi, ambivalenţa poetului n-a fost mai evidentă, tentaţia, limitelor mai mare. Aceasta, pentru, că raportul poezie închisă- — poezie deschisă (care nu e acela între două „specii" ale poeticului, şi nu se referă — cum vom vedea — doar la comu-nlcabilitatea poeziei) acest raport apare azi într-o lumină nouă. Ascunderea şi revelarea sînt, în poezia actuală, categorii ale poeticului ca atare. în perspectiva unei simptomatologii a spiritului modern, poezia ultimului secol ne apare sub zodia unei mat vaste crize a semnului. Dintre seismele care au tulburat condiţia umană în decursul veacurilor, acesta pare să fie, dacă nu cel mai spectaculos, unu! din celle mai profunde. Criza semnului pare să fi provocat perturbări nu numai în straturile culturale ale umanului, ci în înseşi relaţiile fundamentale dintre natura şi cultura umană. S-ar putea spune că, omul fiinţă demult grăitoare, caută să renască, prin şovăielile şi bîlbîielile începuturilor (in-fantile), la un nou limbaj, la un nou mod de a comunica. Considerăm, deci, că voinţa de obscuritate pe care o manifestă poezia, de la Rimbaud încoace, ţine de o mai vastă criză a Semnului, asupra căreia, fireşte, în aceste prea-sumare însemnăm nu ne putem îngădui să adăstăm. L-am amintit pe Rimbaud, ca pe un punct ipotetic de plecare în poezia „nouă". Dar „obscurizarea" poeziei nu începe o dată cu el. Tradiţia .platoni-ciană — trecută prin neoplatonismul rinascimental. apoi prin romantism — transmitea din timpuri . mitic-sacrale imaginea poetului-sacerdot neînţeles, în plin secol XVIII, raţionalist , iluminist (dar străbătut de subiacente vine iraţionaliste), Diderot definea poezia : „o ţesătură hieroglifică" ori o „vorbire emblematică". Iar Novalis —• de astă dată în plin romantism — identifica poezia cu un „limbaj autonom" ce nu urmăreşte vreo comunicare. Dar, cu toate aceste tradiţii ale unei poezii absconse, cu tot ezoterismul poeziei-incantaţie, cu toate manierismele formale post-rinascimentale, cu toate că, mai aproape de noi, Baudelaire declarase ritos : "E o . anumită glorie de a nu fi înţeles", voinţa de obscu- actualitatea literară ritate este, sub formele sale conştiente, o iniţiativă a poeziei post-rimhaldiene pe care o putem numi noua gnoză poetică. Poeţii enigmatici (un Maurice Sceve), Gongora şi marinismul, „groteştii" secolului al XVII-fea, propuneau dificultăţi de rezolvat (sau de nerezolvat) raţional. Chiar enigmele lui Poe se vor deslegate printr-o raţiune hiper-lucidă, iar Baudelaire e încă tributar poeticii lui Boileau, recte metodicii spiritului clar propusă de Descartes, în opoziţie cu trecutul, ermetismul modern nu se va mulţumi să sfideze raţiunea, ci o va pune în paranteză, nu o va provoca cît o va ocoli. O dedublare a conştiinţei poetice face ca, un Mallarme să poată fi perfect raţional, să promoveze în autentic spirit cartezian luciditatea şi ideile clare (nu s-au remarcat încă, îndeajuns, simplitatea „ideilor" mallar-meene) şi, în acelaşi timp, printr-o punere în paranteză a raţiunii, poetul să adopte un discurs poetic a-logic, cu toate enigmaticele sale obscurităţi. De unde această voinţă de obscuritate manifestată sub diferite forme cum vom vedea, de la Rimbaud la Henri Mlchaux, de la Mallarme la Ion Barbu ? înainte de toate, credem, pentru că . numinosul (ceea ce un Rudolf Otto numea „das ganz Andere") şi-a găsit în marele proces modern de desaoraliziare, refugiul în poezie. Ori numinosul este, prin excelenţă, inexplicabilul. Am putea spune că adevăratul „subiect" al poeziei moderne este numenul. Ca în incantaţia primitivă, ca în poezia arhaic-sacră, în cea apocaliptică ori cultic-rituală, exprimarea inexprimabilului se face prin enigme şi obscurităţi. Numenul, ceea ce e cu lotul altceva decît cele ce sînt, se comunică prin cu totul alte cuvinte decît cele ale tribului. Dacă limbajul e comunicare a celor ce sînt, poetul îşi făureşte o limbă a lui (ana-loagă prin caracterul ei ezoteric cu limbile sacre) o altă limbă. Cuvîntu! său reclamă privilegiul unei autonomii faţă de imperiul expresiei umane. Poetul se instituie astfel pe sine — de. la însinguratul romantic la damnat, la poetul absurdului — drept altul, străinul. Poziţia sa, ca şi a poeziei sale e echivocă, e poziţia ambiguă a celui care se vrea altul, se cpm,1-tuie altul prin raport cu cel care este. Poezia modernă e bîntuită de spectrul; rupturii totale de cuvînt a celui care e, prin condiţia sa, un om al cuvîn-tului. Acest bilingvism al poetuluii (care după Saint-John Perse „vorbeşte-în ambiguităţi") face din obscurizarea poeziei moderne un fenomen esenţial' diferit de toate vorbirile în alegorie: şi simbol ale poeziei vechi. Dar un „stil nuovo" (deloc „dolce")' al poeziei, nu implică o identificare a' poeziei moderne cu poezia pe care, provizoriu, — în virtutea acelei voinţe-de obscuritate pe care o remarcam — o vom numi „obscură". Şi, înainte:de toate, o remarcă în stilul adevărurilor-prea-evidente ale lui La Palisse : nu» toată poezia „modernă" este modernă. Poezia timpurilor noi aminteşte adeseori acele palimpseste medievale în. care scrisul recent n-a şters cu totul vechea scriere, iar uneori acesteia din. urmă i se străvăd caracterele prin oele suprapuse de „noul" scriitor. Poezia e o cuvîntare care, odată înscrisă,, se şterge cu multă greutate, iar memoria poeţilor nu se obnubilează cu uşurinţă. Dar să ne întoarcem la. „obscuritatea" poeziei moderne. Spre o mai dreaptă înţelegere a consideraţiilor ce vor urma, privind poezia: mai recentă sau mai puţin recentă, dar în egală măsură „nouă", propunem următoarea schemă a unei triple-direcţii pe care poezia modernă ' — privită doar sub semnul voinţei . de-obscuritate — o pune în evidenţă. Aceste „direcţii" nu sînt deloc exclu-, sive între ele şi nu sînt nicidecum echivalente ca natură. De asemeni,, ele nu alcătuiesc o tipologie a poeziei şi poeţilor, nu implică o ierarhizare a, lor, slujind doar ca unealtă pentru stabilirea unor distincţii în analizele privind poezia actuală. întîlnim întreita manifestare a voinţei de obscuritate în următoarele ipostaze : I. Poezia anti-poesis-ului care procedează prin eliminarea datelor imediate ale conştiinţei ; e antlraţională,. discursul poetic fiind ireductibil la raţiune ; e împotriva ordinei (afectelor, cuvântului, retoricii) ; e supusă atracţiei,, neantului ; preferă haosul, realului dat ; poeticul se constituie ca limbaj autonom sau non limbaj ; oferă pseudoroistere laice ori parodia misterelor desaorallzate ; tinde spre suprimarea eului, înlocuirea lui cu eul ar- actualitatea literară 94 tificial ; manifestă o propensiune spre anarhie, spre nihilism ; e poezie ca revoltă (înainte de toate împotriva poeziei) ; refuză deopotrivă ezoteria şi exoteria. II. Poezia hermeticâ procedează prin încifrarea datelor imediate ale conştiinţei ; e araţională, deşi discursul poetic e reductibil la raţiune (dar numai prin depoetizarea sa) ; e pentru o ordine riguroasă, chiar conformistă ("a afectelor, cuvîntului, retoricii) ; e supusă atracţiei absolutului, sau unei transcendenţe, abstracte ; manifestă predilecţii pentru o matematizare, sau o abstractizare a realului ; poeticul se constituie ca limbaj absolut, ca împlinire a limbajului ; se oferă ca mister total, actul poetic fiind asimilabil unui act magic, unei hierofanii etc. ; tinde spre un imperialism al eului absolut ; misterul poetic . pretinde o iniţiere, poezia fiind ezoterică. III. Poezia hermeneutică procedează prin descifrarea datelor imediate ale conştiinţei ; indică o propensiune spre iraţional, discursul poetic fiind o revelare (o apocalipsă) a unei psihologii abisale ; ea creează o ordine nouă, nonoonformistă (a afectelor, cuvîntului, retoricii) ; e supusă atracţiei organicului ; priveşte, îndeobşte, realul sub specia cosmogonici sau antropogoniei ; poeticul se constituie oa limbă-cheie, instrument de explorare ; tinde spre revelarea misterului, misterele propuse fiind prezente oa revelanda (de revelat) nu ca revelată ; dincolo de psihologie ea caută să seziseze eul ontologic ; nu e o poezie dogmatică nici nihilistă ci exploratoare, des-coperi-toare ; e poezie a creaţiei (şi înainte de toate a creaţiei poetice) ; fie exo-terică, fie ezoterică, ea oferă posibilitatea urnei soteriologii poetice, poezia propunîndu-se adeseori ca o doctrină mînitui toarne. O sistematică a poeziei nu e identică cu o tipologie a poeţilor. A spune : Rimbaud sau suprarealismul, Jarry sau Urmuz, Michaux sau generaţia beat se înscriu într-o asemenea sistematică pe linia antipoesis-ului; a spune : Mallarme, Valery sau Ion Barbu ţin de o tradiţie hermetică ; a vorbi despre Holderlin sau Rilke sau Blaga ca despre reprezentanţi exemplari ai poeziei hermeneutice, nu înseamnă a-i încadra în anumite „cu- rente", „tipare". Socotim, cum am. mai spus, întreg fenomenul poetic modern, drept o nouă gnoză, în care e firesc oa hermetismele, viziunile cosmogonice, încercările de desaoralizare sau resacralizare, de creaţie mito-poetică etc. să coexiste, să fie prezente în toate „direcţiile" pe care le-am stabilit prin trihotomia de mai sus. Urmărind această unică dimensiune a obscurizării verbului poetic, am putea stabili locul aproximativ al poeziei româneşti aotuale, ca şi unele din structurile sale esenţiale. Se vorbeşte uneori, în critica noastră literară, despre „hermetismul" poeziei noi, despre dificultăţile sau obscurităţile ei. Dificultatea nu este o categorie care determină esenţa poeziei. Ea nu este nici o virtute ori un viciu de structură a poeziei. Dificultatea e un criteriu exterior ce ţine de comunicabili-tate, de raportul dintre destinatorul şi destinatarul obiectului poetic. Poezia poate fi — cum afirmă Roman Jakob-son — structural ambiguă, dar această ambiguitate nu rezidă în dedublarea planului de referinţă emiţător-primi-tor. „Poet dificil", „poezie dificilă" sînt apelative ce se pot, fără îndoială folosi, dar ele n-au o valoare ori teri ală decît pe planul sociologiei raporturilor literare, mereu relative, şi nu pe acela, al esteticii valorilor în sine, absolute, într-un sens „poezia facilă" e non-poezie (în acest caz folosim „facilitatea" ca pe un criteriu de valoare), într-alt sens, poezia „facilă" îşi poate avea capodoperele ei (în acest caz folosim „facilul" ca pe o categorie stilistică, întrucîtva ca atunci cînd vorbim despre „muzica uşoară"). Hotărît, poezia nouă îşi are în toate, sensurile, facilităţile şi dificultăţile ei. Dar, repetăm, dificultatea c, înainte de toate, o funcţie a receptivităţii poeziei şi nu a poeziei ca atare. Faţă cu „dificultăţile" de natură psihologic-lingvistic-sooioiogică, obscuritatea e de ordin ontologiic-estetic. Nu se poate vorbi, în poezia noastiâ actuală, despre o prezenţă manifestă a unor tendinţe „anti-poetice". Reprezentanta tipică a anti-poesis-ului în secolul nostru, , avangarda literară a murit. înţelegem aici prin avangardă — într-un sens restrîns suma acelor iniţiative artistic revoluţionare, care 95 actualitatea literară sub specie istorică, se pot delimita în timp, între futurismul precedînd primul război mondial şi suprarealismul de pînă la cel de-al doilea război mondial. Ecourile avangardismului, nu s-au stins pînă astăzi. Urmările,. prezenţa (în deosebi a suprarealismului) pot fi depistate în unele sectoare ale poeziei din zilele noastre. Urmuz n-a „făcut pante" din nici o avangardă. Spiritul său, însă, avangardist — antipoetic, este azi prezent. Adeseori s-au relevat anumite tendinţe hermetice sau hermetizante în poezia noastră de astăzi, nu odată ea fiind acuzată în acest sens sau absolvită de o astfel de acuzaţie. Filonul hermetic căruia prezenţa tutelară a unui Ion Barbu i-a dat consistenţă prin verbul său de flacără îngheţată, acest filon — subteran prin natura sa — continuă să străbată poezia noastră. Adeseori s-a vorbit despre hermetis-mul sau tendinţele hermetizante ale acestei poezii. In realitate, chiar dacă hermetismul continuă să germineze, credem că în poezia actuală, precumpănitoare sînt trăsăturile acelei poetici pe care am numit-o hermeneutică. Dacă trebuie să înscriem poezia zilelor noastre într-o genealogie poetică, aceasta nu ţine aşadar nioi de poezia „hermetică", nici de cea „anti-poetică", •ci de cea a descifrării, a revelării, a „ hermeneuticii". Nimic mai riscant decît de a căuta în lumea poeziei, ca în general în universul spiritului, filiaţii, a stabili genealogii de tipul celor biblice : „lAbraham genuit Isaac, Isaac autem genuit Jacob...". Din Lucian Blaga descinde Ion Alexandru, din Ion Barbu... Am putea enumera, desigur, printre precursorii celei mai tinere poezii române înainte de toate, pe acei poeţi pe care ne place să-i numim orfici, denumire comună a liricilor marii generaţii dintre cele două războaie, poeţi care s-au stins aproape simultan. Dar nici „orficii" (între care, înainte de toate, Lucian Blaga) nu sînt în lirica noastră, iniţiatorii poeziei hermeneutice. O explorare a acesteia . ar trebui să îmbrăţişeze spaţiul dintre Eminescu aorgicul şi expresionismul blagian, dintre Blaga şi unii din tinerii noştri poeţi (încă odată nu e vorba de filiaţii, ci de urmărirea unor filiere). în aceste scurte note nu putem nici măcar purcede la schiţarea unui itinerar într-o atît de vastă geografie. Ne mărginim doar să indicăm cîteva din ultimele etape ale- acestui itinerar. Şi, înainte de toate, să remarcăm o falie în continentul poetic hermeneutic, falie care nu înseamnă o simplă ruptură ci, prin ruptură, o diversitate, falie care separă înainte de toate zone de sensibilităţi diferite, de-o parte zonele unei hermeneutici romantice, de alta cele ale unei hermeneutici baroce. Această falie —• dincolo de toate corespondenţele dintre ei — separă creaţia unor seniori ai poeziei noastre (din care amintim aici doar pe Al. Phiiippide şi pe Radu Bou-reanu), de aceea a unor juniori (cum ar fi Nichita Stănescu, Ion Alexandru, Ion Gheorghe). Desigur, asemenea distincţii ca romantic-baroc, cu toate prejudecăţile care se leagă de aceşti termeni, par arbitrare (şi sînt în mare măsură), mai ales atunci cînd încercăm să aplicăm una sau alta din aceste categorii, creaţiei unul poet cum e Ş,t. Aug. Doinaş. Vom încerca să comentăm prin comentarii la cîteva poeme, unele modalităţi ale poeticii hermeneutice. lin alegerea noastră ne-am oprit la creaţii ale unei lirici absolute, în care poetul îşi poematizează propriul act creator, ori face aluzie la acesta, mulţumindu-ne, desigur, să sugerăm doar ceva din atmosfera unor poezii pe care Ie numim (indiferent de ipostazele romantice, baroce etc.) hermeneutice. „Călătoriile" lui Al. Phiiippide, peregrinări pe tărîmuri bizare, atît de frecvente în poeziile din Monolog în Babi-lon au, mai toate, caracterul unor cobo-rîri ad inferos. Ca şi Orfeu ori Ulise, poetul care „cîndva la Stix" a coborât, ştie obscur că, de fapt, trecînd pe altă lume, participă la un ritual al morţii, la o nekyia (în Odiseea, cîntul 11 poartă acest titlu cu sensul de „sacrificiu pentru evocarea morţilor"). Dar, ca şi Arcadia din Sirinx, ori' lumea la care se întoarce după „lungi peregrinări" Căutătorul, ori „negrul fluviu Acheron" la oare se duc monahii, acel Stix la care poetul coboară, nu e identic cu Cîmpiile Elizee ori lasuldle preafericiţilor unde poposeau umbrele eroilor elini, după cum — cu toată demonia din unele poezii — nu e nici infernul creştin, şi cu atît mai puţin actualitatea literară 96 «jn paradisum voluptatis. Tărîmul celălalt, acel Stix din poezia lui Philip-pide e o lume elină şi creştină dezafectată, lumea de dincolo în oare un singur „filozof de-odinioaTă" a mai rămas. Este universul desaoralîzat („zeii ,au plecat de mult prin stele") din care Schiller (în Die Gotler Griechenlands) .socotea că „suflarea sacră" — das heilige Odem „- a pierit, pe care Holderlin o vedea caracterizată prin „lipsa zeului" •— Fehl Gottes. De aici -melancolia naturii părăsite, din tărî-;murile descoperite de Philippide, melancolia fiind un rit funerar. în tristeţea calmă a naturii şi a sufletului melancolic, zeii antici şi-au găsit ultimul mod de a se întruchipa. Deşi numen-ul e absent din acest alt tărîm, aceasta e plin de urma misterelor, a enigmelor ce se cer descifrate. Poetul •se întreabă neîncetat „ce tîlc" să dea călătoriei sale. Trecerea „dincolo" e identică cu un raptus poetic, jocul morţii ca joc al poeziei este o voită alunecare din timp, o ieşire din sine, o ek-stazie („Pentru ca viu să plec ■dintre cei vii"). Trecerea poetică e, în .acelaşi timp, echivalentă cu o purificare sau, mai exact, o revelare a unei purităţi originare. Philippide, coborînd pe urmele romanticilor şi a unei gnoze ^străvechi, la mume, aduce la suprafaţă prin versul său hermeneutic, forme, figuri, o imago a acelei purităţi care consacră. Aşa cum ne-o spune el, după ce pierind „ciudăţeniile" viziunii face spre lumea aceasta „calea-ntoarsă", într-unui din cele mai senin-orgolioase versuri ale literaturii noastre : „De niciun fulger fruntea mea nu-i arsă". E ciudat în ce măsură într-un secol patetic prin destin, au apărut atît de mulţi poeţi ai verbului anti-patetic. Dar credem că, dacă clamînd pentru „un nou patos" expresioniştii de la începutul secolului păreau romantici întîrziaţi — pateticul este acea valoare estetică pe care poezia viitorului nu o va putea ocoli decît cu riscul secării ei. De aceea, atunci cînd o în-tîlnim autentică, neretorică, patos în cel mai radical (mai etimologic) sens . al cuvîntului, într-o poezie, tresărim ca la întîlnirea demult aşteptată cu noi înşine. Anti-elegiile lui Radu Boureanu (publ. în Gazeta literară nr. 5/968) şi, în deosebi, Anti-elegia iniţia, sînt revelări ale misterului ca pasiune. Hermeneutica nu este doar descifrare a conştiinţei cunoscătoare ci şi a unor date ale conştiinţei suferitoare. Acele „larg deschise braţe către imaginea lumii", amintind strania figură a crucificatului străpuns de corzile unei harfe în viziunea apocalipticului Hleronymus Bosch, acele „stigmate" pe care „le-a primit numai unul" dar care aparţin unei psyche abisale, a tuturor, sînt semne de întrebare. Poetul nu răspunde- ci întreabă, indicînd însă, des-coperind însă misterul oare in extremis („în clipa împăcării / din nou în ultimul ceas") se va revela. Ontologie patetică. Radu Boureanu este şi nu mai este acelaşi iscoditor, „logofăt" al tainelor din Cai de apocalips (1936— 1939). Uneori, poemele sale de altă dată, porneau „fără pricină", precum se stîrnesc vîntoasele. Cuvintele sale ieşeau la lumină, pornind aparent-ne-căutate, descoperindu-se, alungîndu-se, întrecîndu-se, „ca frumoasele". Şi atunci goana „inorogului" în mit era purtătoare de veste, — stîrnind, printre alte jivine apocaliptice ca acel straniu cal de mare, tulburare. Dar glasul poetului se aude acum mai din adîncuri. Apocalipsa de odinioară, prevestind „goana făpturii cotropite" se petrecea cu tot acel „negru semn de întrebare" cu care te întîmpina, într-un bîloi al deşertăciunilor lumeşti („la bîlciul deschis pe maidan, la căluşeii de lemn zugrăviţi / ca în Apocalipsul lui loan"). Eschatologia mult mai luminoasă, din anti-elegii (prin faptul că anunţă, dincolo de limite, o împăcare, că deschide zările Eume-nidelor întemniţînd Eriniile) a devenit în ultimele scrieri ale lui Radu Boureanu, o viziune a poeziei her-meneutice ca poezie mîntuitoare. Cînd Şt. Aug. Doinaş se retrage într-o lume trasată cu compasul („îmi place dintre semeni treptat să mă retrag ; în infinitul mare o arie să trag") el procedează de fapt la o iniţiere, o autoiniţiere într-o lume ce-remonială. Veşmîritul sacru şi mersul hieratic sînt accesoriile poetului în ascensiunea sa iniţiatică. S-ar părea că prin ritualul, deloc magic, cum e uneori la Blaga, ci antic, în sensul misterelor eleusine, orfice, pitagorice, poetul participă la un orfisrn romantic. Dar rîvnind -la „sacerdoţiul pur", 97 actualitatea literară la acest poet (pentru ca să ne păstrăm în cadrul categoriilor pe care ni le-am ales) vinele romantice sînt tot mai mult jugulate, şi o reţea limfatică — barocă a imaginilor, pune tot mai mult stăpînire pe creaţia sa. „Tu-bularia" (ca să dăm un exemplu tipic din ultimele sale versuri — în Seminţia lui Laokoon), felul în care se raportează la vechii greci („Eu şi vechii greci / cu totul altfel ne trăim infernul"), fac din Doinaş un poet al intersecţiilor şi, poate, cel care, alături de seniorii săi (pe linia Blaga, Philippide...) anunţă clasicismul spre care orice hermeneutică — romantică ori barocă — tinde în cele din urmă. Ion Alexandru nu se înşeală atunci ciad, în Infernul discutabil, i se pare că face ceva ce e „mai aproape de moarte decît de eroare, de viaţa omului decît de limbajul lui". Dacă limbajul poate fi, uneori, o trădare a faptelor, pentru poetul nostru el este, însă, înainte de toate, o căutare a fiinţei. Chiar şi atunci cînd recunoaşte (ca în acel violent Oedip cu care se deschide volumul său) că vina precede existenţa, ca un fel de esenţă anterioară existenţei însăşi a umanului, chiar dacă poetul înclină să creadă că s-a întrupat din vină („înainte de a mă naşte eram vinovat") şi regretă depăşirea unei „stinse nefiinţe", aspiraţia sa poetică nu se întoarce bla-gian, spre necreatul primordial. „El vinovatul mai presus ştiind..." descoperă valoarea existenţei în sine, al acelui a fi care depăşeşte orice vină, sau prin care vina însăşi devine o «stranie onoare". Poetul nu vaticinează în deşert. Cuvîntul său e un fel de logos spermatic (cum ar spune vechii dascăli), în care naştere şi moarte se întîlnesc. „Cît infern în fiecare cuvînt" — exclamă el odată. Şi ştii şi simţi că la acest tînăr poet deschis viziunilor cosmogonice şi antropogo-■ice, discursul poetic se constituie ca o limbă-cheie, tocmai prin încercarea, disperată uneori, de a identifica cuvîntul cu fiinţa, gestul verbal cu fapta. Nichita Stănescu este şi el un poet al în-fiinţării prin verbul poetic. Dar în-fiinţare printr-o negaţie coerentă, asemănătoare dialecticii negative a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul şi a tradiţiei sale. Pentru el, aşa cum o declară într-o succintă ars poetică limi- actualitatea literara nară la Obiectele cosmice (ineditele volumului Alfa) poezia „se hrăneşte din privirile fixe / ca să poată exista". Aceste priviri fixe sînt, de fapt, suspendarea, descinderea în abisal, punerea organelor în paranteză, negaţi-varea lor („Invizibilul organ, / cel fără nume fiind, / neauzul, nevăzul, / nemi-rosul, negustul, nepipăitul...") prin care poetul aprehendează realul. Cînd ochii se închid, ei „se adapă din întunericul eliberat..." In universul astfel eliberat răsună „muzica sferelor". Această exemplară tălmăcire a căilor revelării hermeneutice „se-ntoarce deasupra noastră, / spunîndu-se pe sine, în cuvinte" (Poezia). Desigur, spre deosebire de universul generaţiei anterioare, hermeneutica lui Nichita Stă-nescu merge — baroc-convulsionată — pînă la punctul — nu departe de cel al unei anti-poesis — în care poeţi-, cui se consumă pe sine. ★ Există, aşadar, o relaţie dialectică, între voinţa de obscuritate, în poezia, modernă, şi voinţa de revelare, în deosebi evidentă în poezia hermeneutică. Dar, repetăm, aceasta din urmă nu se instituie pe sine autonom faţă de filoanele „hermetice" şi „anti-poe-tice". Am vrea să rezumăm cele schiţate mai sus printr-o imagine pe care ne-o oferă mitologia. Cînd Apollon sau Dionysos, dintre zei, cînd Orfeu, cîntăreţul trac, au fost propuşi ca spirite tutelare ale poeziei. Judecind lirica modernă sub aspectul voinţei de obscuritate care, în acelaşi timp, poate fi voinţă de revelare, nu credem că greşim indicîndu-1 pe Hermes ca simbol mitic al acestei lirici. Mesager al zeilor, protector al explorărilor, cel care deţine cheile, care închide şi deschide, Hermes personifică dublul crepuscul al serii şi dimineţii, dispărînd într-o cursă continuă în fiecare seară la apus, pentru a reapare cu fiecare auroră la răsărit. El anunţă pe Zeus, zeul zilei, dar oste, în acelaşi timp, precursorul divinităţilor nocturne. Ca atare el oste interpretul ordinelor „de sus", zeu teopomp al cuvîntului şi elocinţei, dar şi herald al infernului, zeu psihopomp conducîmd sufletele sau readucîndu-le din cele „de jos". Hcrmetică, hermeneutică ori anti-poetică, poezia nouă stă sub zodia lui Hermes. vlaicu ionescu 98 i adrian marino critica şi perspectiva înainte de a deveni un concept de bază, istoria pătrunde în critica literară prin trei aspecte esenţiale : 1) opera are o viaţă, o „biografie" şi deci o „istorie" ; ea se face, devine ; cunoaşte o geneză, o evoluţie, o dezvoltare ;"'2) opera, prin participarea sa la o anume substructură is.torico-so-cială; se integrează unor serii istorice precise, cristalizează un moment al unei deveniri, este prinsă în plasa unor raporturi istoric-determinate ; 3) opera îşi dovedeşte viabilitatea prin interpretări succesive, devine mereu altă, - rămînînd în acelaşi timp ea însăşi ; mai mult, fiecare nouă semnificaţie pleacă de la un alt orizont istoric,, judecata critică fiind grea de istorie în toate momentele sale esenţiale. A scoate opera şi imaginea sa critică din timp, a o smulge din durată, reprezintă din aceste motive o imposibilitate, o iluzie, o utopie sterilă, i Unii se vor întreba întrucîi această viziune diacronică poate fi împăcată cu principiul structurii, sincronic prin definiţie, invocat adesea. Pentru structuraliştii de strictă observanţă, istoria este inexistentă, neavenită. Structura ar reprezenta o realitate permanentă ; sistemul este dat odată pentru totdeauna, identitatea sa rămîne aceeaşi de-alungul epocilor. Eternă, eleată, Imuabilă, structura pare să sfideze timpul şi istoria, printr-un refuz sistematic şi categoric al devenirii. Conflictul, într-adevăr, este acut — trebuie arătat că Taine, în introducerea la Histoire de la Litterature anglaise (1864), 1-a formulat cu deosebită claritate cu mult înaintea controverselor actuale — adepţii „noii critici" se află din acest motiv, nu odată, in evidentă dificultate. O soluţie totuşi există. Bineînţeles, totul trebuie privit din perspectiva strictă a criticii literare, care are necesităţi şi soluţii specifice. între Scyla şi Caribda, structura — ca obiect de critică literară — nu istorică poate fi, după noi, înţeleasă, odată definită în esenţă, decît ca o posibilitate permanentă de integrare şi referire contextuală. Norma sistemului structural rămîne aceeaşi. Dar întru-cît ea este latentă, ascunsă, posibilitatea descifrării sale rămîne etern deschisă. Fără îndoială, interacţiunea, interdependenţa, reprezintă o categorie atemporală, anistorică, imuabilă, însă termenii săi par a fi mereu alţii prin reinterprctare. Constant ar fi prin urmare, mai mult decît conţinutul termenilor raportului, posibilitatea însăşi de existenţă a raportului ca regulă, mecanismul sistemului ca atare, înţeles ca formă mereu redefinită. în felul acesta, conştiinţa istorică şi cea structuralistă nu s-ar exclude ci, dimpotrivă, ar colabora, s-ar complini pe o serie întreagă de planuri, care ar urmări în acelaşi timp : determinările şi geneza internă a structurilor, reflectarea lor în istorie, respectiv în critici priviţi ca exponenţi, şi mai ales intervenţia activă a conceptelor istorice a posteriori, fără de care, orice s-ar spune, critica literară nu poate să existe. în acţiunea practică a criticii alimentarea la nesfîrşit a falselor opoziţii între structuralism şi istorism, corespunzătoare mai vechii dispute es-tetism-istorism, este lipsită de orice sens. în critică, istoria pătrunde prin toţi porii. Important este a înţelege bine această osmoză, atît de expusă simplificărilor şi dogmatismelor. •Va trebui, încă odată, să ne reamintim că orice structură, oricît de închisă şi de constantă ar fi, întrucît are o geneză, apare în cadre istorice date, cristalizează într-un mod specific un moment istorico-social, foloseşte limba ca mijloc de expresie, n-are cum se sustrage realităţilor şi condiţionărilor istorico-sociale. Aceste note îi dau identitate generală, în interiorul căreia se precizează o identitate particulară. Faptul de a fi cetăţean al unei ţări, membru al unei clase sociale, ca şi al eseu 100 T unei instituţii, profesiuni etc., nu împiedică şi nu exclude cîtuşi de puţin particularizarea. Dimpotrivă, în anume condiţii, chiar o stimulează. între aceşti factori acţionează o fecundă dialectică. Literatura, ca „instituţie" socială, formează obiectul sociologiei literare. Critica literară identifică în interiorul acestei „instituţii" individualităţile artistice,* referindu-se la contextul social ori de cîte oii este nevoie pentru precizarea unor trăsături fundamentale, sau numai de nuanţă. Departe deci de a exista vreo opoziţie, colaborarea este deplină. O „explicare" istorică redusă numai la acest stadiu spune însă şi foarte mult şi foarte puţin. Totul depinde de modul cum întrebăm istoria şi sociologia, cum punem la contribuţie aceste concepte nedisociabile, cum le folosim, dar şi cum le lăsăm să pulseze conform tendinţelor specifice. Ideile au logica lor, intrinsecă, imanentă. Ori de cîte ori o siluim, ea se răzbună, creînd hibrizi, confuzii, contradicţii. Bine fixat acest punct de plecare, dialogul criticului cu istoria poate începe în cele mai bune condiţiuni. Mai întîi, fie că o doreşte sau nu, fie că-şi dă seama sau nu de acest fapt capital, judecata, interpretarea, punctul de vedere al criticului este integrat unui moment istoric, aparţine unei secvenţe istorice. Actul critic este infuz de istorie, înţeleg mecanismul său, mă informez despre legile istoriei, îmi explic o serie de evenimente. Şi, în aceiaşi timp, întrucît aparţin unei literaturi aflată la un anumit stadiu de dezvoltare, trăiesc, gîndesc şi scriu în mijlocul , ei, integrarea mea este la fel de organică precum în mediul ambiant. Istoricitatea radicală a oricărui individ va fi deci şi aceea a criticului. Ba cu atît mai mult a criticului, care se ridică în mod necesar la o viziune istorică, nu numai istorico-li-terară. Din această cauză rămîne greu de înţeles cum un critic s-ar putea retrage efectiv din istorie, ar abandona timpul, cultivînd izolarea absolută, prin închiderea tuturor ferestrelor. Abstragerea criticului este în în acelaşi timp o imposibilitate şi o iluzie. Unele acuzaţii de neparticipare rămîn la o cercetare mai atentă mai totdeauna gratuite. Alteori, criticul, într-adevăr, pare a nu scoborî în is- toria imediată, actr.alâ, cînd în realitate, cititorii săi, în total sau in parte, sînt cei care nu se ridică p'nă la el, nu-1 înţeleg, nu i-au asimilat încă stilul, concepţia şi metoda de kuru. în critică, actualul şi inactualul sini perfect şi constant permeabile. Purtăm oricînd istoria în noi, care vine de undeva şi merge încotro vrea ea, în virtutea legilor sale. Pe această traiectorie infinită, în înaintarea continuă, criticul reprezintă o fracţiune infimă, dar care îl înseamnă în mod definitiv şi indelibil. O astfel de participare concretă, profundă, imediată, se dovedeşte totdeauna mai bogată şi mai adîneă decît orice conceptualizare şi instruire teoretk-istorică. Deşi despre ..evolutionism" în critică se vorbeşte cam de o sută de ani, iar despre „istorie" încă din secolul al XVIII-lea, unii critici au mereu tendinţa imobilizării, ca să nu spunem a „confiscării" istoriei, într-un mod foarte unilateral, nutrind tot felul de nostalgii fixiste.inclusiv a schemelor comode, date odată pentru totdeauna. „Mutaţia" nu este o vorbă goală şi deşi nici definiţia şi nici interpretarea teoriei lovinesciene nu sînt totdeauna din cele mai fericite, nu poate fi nici o îndoială că orice formulă şi metodă critică este ipso facto sortită depăşirii şi deci, pînă la us» punct, perimării. în istoria literară, şi implicit în critică, fiecare fază reprezintă un moment irepetabiî, o etapă dintr-un proces în plină desfăşurare. Pînă şi cel mai mare şi mai înzestrat critic poartă în sine germenul unui coeficient de caducitate. Revenirile autentice, integrale, sînt totdeauna practic imposibile. Chiar dacă unele oscilaţii, pendulări şi „reconsiderări" par să contrazică acest principiu totul se produce în mod inevitabil la o altă rotire a spiralei istoriei, care sedimentează numai ce este asimilabil. Pentru a invoca doar două exemple recente, atît „lovinescianis-mul" cît şi „călinescianismul", punctele cele mai înalte atinse pînă acum în critica noastră, reprezintă în esenţă două momente iremediabil consumate în totalitatea lor, legate exclusiv de personalitatea • istorică, irepe-tabilă, unică, a celor doi mari critici. Nici discuţie de epigonism, mimetism, sau aşa ceva. Referinţele, cîte s-au 101 eseu produs, au avut pe latura lor constructivă, numai un sens polemic (în-trucît în faţa erorii devine necesară invocarea precedentelor şi soluţiilor solide verificate), cîtuşi de puţin unul programatic. De altfel, încă o dovadă că istoria rămîne marea şi eterna realitate, episodul a devenit încă de pe acum de domeniul trecutului. Nici momentul propriu zis al receptării critice nu este totdeauna bine înţeles în esenţa sa istorică, a cărei dublă faţă dezleagă nu puţine controverse şi neînţelegeri. Permanentă în materialitatea sa, dinamică prin interpretare succesivă, ca formă de trecere prin spiritul cititorilor, opera literară cade pas cu pas sub focul încrucişat al rigorilor tradiţiei şi al exigenţelor prezentul"!. în critica literară, ca peste tot de altfel, istoria acţionează alternativ, într-un mod aparent contradictoriu : din Jrecut spre prezent şi totodată de la nivelul prezentului spre trecut, în dublu sens, ascendent şi descendent, regresiv şi progresiv. Valoarea actuală se întretaie cu cea istorică. Cele două planuri se amestecă, interferează, se coc trazic, îşi dispută periodic supremaţia. Din acest unghi ar putea fi r2-scrisă orice istorie a criticii literare, cu etape tradiţionaliste şi prezente-iste în sinusoidă. Integrat unei tradiţii, chiar atunci cînd teoretic o neagă (precum dovedeşte şi cazul avangardiştilor, care doar „schimbă" tradiţia), criticul proiectează asupra literaturii actuale întreaga sa viziune istorică, implicită sau declarată, pe care i-o determină formaţia intelectuală şi spirituală. E! aduce în critică toată capacitatea sa de asimilare culturală, unită cu un sentiment profund al integrării şi participării la o direcţie literară, trăită şt gîndită solidar pe întreaga sa traiectorie, de la momentul iniţial pînă în clipa de faţă. Aşa cum fiecare creator, în acelaşi timp adaugă, integrează şi concepe literatura sub forma unei ordini simultane, tst astfel întreaga experienţă literară a criticului este prezerîtă în toate judecăţile sale, în care istoria pulsează prin tot ceea ce a putut ea să sedimenteze : educaţie, concepte, deprinderi, achiziţii, prejudecăţi etc. Macedoaski a văzut-o bine (Cronica, Literatorul, 20 ianuarie 1880) : „Pentru a avea cineva gustul frumosului, îi trebuie oareşicare timp, oareşicare distincţiune, o inimă nobilă; trebuie trei patru generaţii, posedînd oareşi care stare în aceeaşi familie, pentru ca această familie să capete simţiminte delicate, nobleţea inimii gustul pentru litere şi arte". Or criticul, specialist al „gustului frumosului", are nevoie, mai mult decît oricine, de această „ereditate" de ordin tradiţional, care orientează, dă sugestii, descopere şi alungă diferite orizonturi literare. Orice critic este purtătorul unei „sarcini" critice. El judecă numai din perspectiva literaturii, formaţiei şi direcţiei sale estetice, proiectate pe ecran istoric. Impresii estetice pure, eliberate de cultură, deci de „tradiţie" în sens larg, nu există. J. Lemaître cînd se plîngea că nu poate fi „liber" în faţa operelor clasice, pline de un imens prestigiu, dădea dovadă de o mare inocenţă. De altfel va sfîrşi prin a deveni tradiţionalist şi încă reacţionar. Cultivarea sensibilităţii estetice constă în bună parte într-un proces de istoricizare. Judecata estetică este o judecată culturală istorico-literară în înţelesul superior al cuvîotului. „Noul" nu poate fi văzut decît din perspectiva „vechiului", ca totalizare şi refracţie a culturii închisă între parametrii unei tradiţii. Atît este de adevărat acest fenomen, încît E. Lovinescu a putut scrie, piintr-o vădită exagerare (Istoria literaturii române contemporane, VI) : „Prin însăşi formaţia lui, călit la şcoala trecutului şi cu aderenţe încă vii la culturile dispărute, criticul reprezintă o forţă reacţionară". La fel de activă, mult mai evidentă, dar nu şi mai puţin adîncă, este şi nişcarea inversă, a lecturii trecutului din perspectivă prezentă, ..determin'.:-k-sa contemporană a valorilor istorice" (G. Călinescu). Proiectarea momentului actual asupra tradiţiei, re-trospecţiunea activă tine de esenţa însăşi a judecăţii critice, sinteză de particular şi general istoric, de temporaî şi etern., de clocot cotidian şi răceală retrospectivă. Criticul vine în literatură cu întreaga sa trăire a momentului istoric, adevărat Erlebniss. în eseu 102 tare fuzionează două planuri, la început bine distincte, apoi tot mai suprapuse, pînă la identificare. Este de altfel evidenţa însăşi că fiecare generaţie, fiecare moment contemporan, transmite criticului o serie de principii, valori, puncte specifice de vedere, concepte tipice, determinări stricte, obiective, mai mult sau mai puţin ideologice. Dar, în acelaşi timp, aşa cum literatura şi opera individuală are propria sa „istorie", criticul •6 are şi el pe a sa, tradusă printr-o evoluţie şi devenire interioară, de la nivelul căreia pleacă în timp toate judecăţile şi semnificările sale. Ideologia şi sensibilitatea contemporană este asimilată şi mediată de personalitatea criticului, aflat la o anume fază a propriei sale traiectorii, care-1 împinge să „realizeze" opera literară numai prin optica viziunii şi experienţei sale imediate, adevărat loc geometric de subiectivism şi obiectivism istoric. Această confluenţă duce la realizarea unor sinteze succesive a momentelor istorice, cu funcţie retroactivă. Faptul că istoria literară este -scrisă mereu altfel, de fiecare generaţie, dovedeşte tocmai necesitatea şi eficienţa acestui proces, atît de evident în orice literatură. Rezultă de aici că intervenţia istoriei în critica literară duce în mod firesc la fenomene de sincronizare. E. Lovinescu a formulat la noi tocmai această teorie, acceptabilă în esenţă, mai ales în sensul înţelegerii criticii ca formă concretă, analitică, de istorie, care se caută şi se exprimă pe sine în actul judecăţii critice, definită ca sinteză de istoricitate latentă şi sensibilitate contemporană. Principiul nu este nou. El s-a impus conştiinţei critice încă la faza Sainte-Beuve, spirit istoricizant, pentru care esenţial este „de battre la mesure â temps", a ţine cu alte cuvinte pasul istoriei (Tableau historique et critique de la poesie francaise... au •XVI* siecle, 1828). Evidentă, necesară, fecundă şi mai ales inevitabilă este şi permanenta actualizare a literaturii clasice, noţiune înţeleasă uneori abuziv, ca raportare obligatorie la un arbitrar pat al lui Procust, urmată de amputări şi răscroiri subiective, sub pretext de „actualizare". Eneida noastră, se-nţelege, nu mai este dc mult aceea a contemporanilor lui Virgil. Lectura este făcută cu ochii noştri, ai epocii noastre. Pe un plan, ca într-un „muzeu imaginar" al literaturii, toate operele mari ale trecutului coexistă, ne sînt contemporane. Prezenţa lor simulantă în conştiinţe dovedeşte tocmai acest fapt, ceea ce dă unora iluzia suspendării istoriei. Dar este cazul a face o distincţie categorică : actualizarea critică, adevărata actualizare a clasicilor, este implicată, tacită, organică, nu programată. Citesc pe Rabelais, pe Neculce, cu ochii mei de azi, fiindcă nu pot altfel, nu fiindcă aş dori, sau mi-ar impune cineva acest lucru. Nimic mat artificial, mai grotesc, decît actualizările forţate ale clasicilor. Adevăratul critic literar parcurge totdeauna opera trecutului cu spiritul său în spiritul ei, nu prin travestirea bufonă a lui Hamlet în frac sau pijama. De fapt, actualitatea pură, integrală, nici nu există. In critică cel puţin, ea ţine. de domeniul mitului, al ficţiunii teoretice. Literatura nu poate fi studiată, discutată, contemplată, decît numai „la trecut". Strict vorbind, necesitatea perspectivei istorice limpezi, bine definite, apare încă din clipa consumării actualităţii, adică chiar de a doua zi de la apariţia lucrării. Fiecare pagină întoarsă aparţine iremediabil trecutului, al cărui fundal retrospectiv, pentru a deveni inteligibil, începe să ceară şi să determine un întreg proces de clarificare conceptuală. Intervenţia spontană, imediată, a conştiinţei istorice infuze încetează a mai fi suficientă, făcînd loc orientărilor şi încadrărilor teoretice precise. Drept urmare, întreaga perspectivă critică se modifică. Istoricitatea schimbă de regim, devenind conştientă, programată şi deci mult mai operativă. De-abia de la acest stadiu înainte se poate vorbi de intervenţia directă şi pozitivă a conceptelor istorice. Criticul literar lucrează in primul rînd cu aceste elemente teoretice, a căror contribuţie se dovedeşte esenţială într-o serie întreagă de operaţii analitice fi comparative : 1. In confuzia şi avalanşa imensă, mereu creseîndă, de opere, autori, curente, literaturi, etc. percepţia istorică introduce un necesar principiu de ordine, un criteriu de organizare. Hao- 103 eseu sul informaţiilor amorfe, copleşitoare, face loc unui început de sistematizare. Nu este niciodată de ajuns să avem „sentimentul" istoriei literare. Fără decuparea unor structuri, identificarea unor ritmuri, cicluri, perioade, fără fixarea unor jaloane istorice precise, orientarea devine practic imposibilă. De fapt, percepţia nici nu este cu putinţă fără intervenţia unui punct de vedere coagulat, pe care nu-1 poate da, în domeniul succesiunii operelor literare, decît delimitările conceptului istoric. Fără referire la noţiuni, chiar foarte generale, ca „antichitate", „ev-mediu", „renaştere", „umanism", .^clasicism", „romantism", etc. nu se poate proceda la niciun fel de identificare literară generală sau particulară. 2. Perspectiva istorică, tradusă prin repere şi concepte cronologice precise, determină şi consolidează o ierarhie mai dreaptă a valorilor, impune adevărata măsură a lucrurilor, înlătură entuziasmele necontroîate, restabileşte proporţiile, corectează afirmaţiile suficiente şi neverificate. Nu există un mai bun filtru critic decît operaţia de triere a generaţiilor succesive. Inventarul valorilor de timp este totdeauna cel mai corect, cel mai plauzibil, cel mai acceptabil posibil, chiar dacă un coeficient oarecare de eroare nu poate fi exclus niciodată. „Nu putem fi siguri anume de impresiile noastre estetice, atît timp cît nu sînt controlate în scurgerea vremii". O spune chiar „impresionistul" E. Lovinescu (Critica şi istoria literară, C.L. 1910). Nu există critic literar serios care să nu fi simţit necesitatea perspectivei prin luarea distanţei în timp. în vălmăşagul actualităţii, nu poţi vedea niciodată limpede. Confuzia devine inevitabilă. Despre contemporani este totdeauna riscat şi riscant să te pronunţi, în primul rînd din lipsă de perspectivă. Dacă G. Călinescu n-a mai continuat Istoria literaturii române după 1940, o cauză esenţială, de altfel mărturisită, este tocmai aceasta. 3. Lipsind ierarhia verificată, valorificarea însăşi sufere. în schimb, judecata cîştigă totdeauna în stabilitate şi soliditate, prin raportare istorică, proiectare în timp, integrare în societatea marilor capodopere. Implicită sau explicită, istoria constituie în orice împrejurare o componenţă fundamen- tală a valorii, loc de intersecţie al trecutului şi al prezentului, „Valoarea» unei opere — spunea şi Gaetan Picon, în L'ecrivain et son ombre — este locul său în istorie". în literatură,, în artă, durata primeşte a dimensiune-estetică. Efemer şi valoare sînt noţiuni antinomice. Certificatul de garanţie al operei îl dă numai istoria literară, înţeleasă ca scară de valori în succesiune. Orice critic este dublat de un istoric literar. Specializarea constituie un non-sens, o imposibilitate manifestă, ori de cîte ori simpla documentarişti-că este depăşită. „Adevărata admiraţie este istorică". Renan (L'Avenir dc la science, 1848), are fără îndoială dreptate. Asemenea vinurilor selecţionate, care devin şi mai bune prin „învechire", valoarea literară creşte în timp, prin acumularea raportărilor istorice. 4. în determinarea valorii, comparaţia joacă un rol considerabil, a cărei; verificare şi consolidare implică în mod necesar dimensiunea istorică. Adevăratul conţinut al „noutăţii" se dezvăluie numai prin relaţie cu „vechile" creaţii. Personalitatea operei literare rezultă cu şi mai mare claritate din confruntarea elementelor antecedente şi consecvente. A circumscrie judecata de valoare între repere istorice precise, a o integra unei serii coerente, în interiorul căreia ceea ce precede şi ceea ce urmează scoate şi mai mult în relief originalitatea obiectului analizei, înseamnă a oferi comparaţiei termenii săi cei mai proprii,, cadrul celor mai adecvate definiţii critice. 5. Caracterizarea originalităţii literare implică aceeaşi situare istorică. Nu se poate vorbi de individualitate şi personalitate estetică decît numai în context istoric, în funcţie de un plus şi un minus pe o scară gradată, în timp şi în spaţiu. Diversitatea este-totdeauna istorică. Numai în acest înţeles „istoria naturală a spiritelor" poate avea vreo aplicaţie critică. De altfel, Sainte-Beuve a formulat foarte bine utilitatea exigenţelor istorice, al cărui scop rămîne, în orice ipoteză, perceperea coeficientidui exact de originalitate (Nouveaux lundis, III) : „Fiecare operă... numai după ce a fost aşezată în cadrul său şi înconjurată de circumstanţele care i-au dat naştere, eseu 104 primeşte întregul său sens — sensul său istoric şi literar —, îşi recapătă adevăratul său grad de originalitate, noutate şi imitaţie, evitîndu-se riscul, cînd o judeci, al inventării judecăţilor false, şi al admiraţiilor greşite, inevitabile dacă ne mărginim la o simplă retorică". Ideea de „moment" istoric, atît de caracteristică la Taine, înţeleasă ca model şi etalon al anei epoci (parafrazăm chiar definiţia sa), oferă acelaşi criteriu al imitaţiei şi al noa-confor-mismului literar, în funcţie de precursori (originali) şi succesori (epigoni). 6. în numeroase împrejurări, sistemul interior al operii poate fi mai bine înţeles şi descifrat prin referire la repere şi exigenţe de ordin istoric. Aspectul funcţional al structurii literare este totdeauna asociat unor imperative de epocă. Teatrul antic, shakespeareian, etc. se conformează unui anume „gust" colectiv, răspunde unor „comenzi", în funcţie de care se adaptează. Dr. Johnson atribuia de mult criticii tocmai această sarcină de a cerceta, în legătură cu opera unui autor, „care erau dorinţele contemporanilor săi şi prin ce mijloace erau satisfăcute" (Life of Dryden). Condiţiile materiale de reprezentare teatrală au jucat totdeauna rolul lor ; frecvenţa unor teme, a unor specii literare trădează acelaşi reflex istoric, adesea bătător la ochi. Romanul epistolar este produsul secolului al XVIII-lea şi al galanteriilor sale secrete. în secolul XX, întîlnirile se pun la cale telefonic, inutil a transmite bilete înflorite, încercarea reînvierii acestui gen de către Montherlant, în Les jeunnes filles, trădează virtuozitatea şi patina livrescă. Deci, sub acest raport, ca şi pentru celelalte, a ne compune o mentalitate contemporană nu este o operaţie lipsită de interes critic. Plasarea în timp a operii contribuie la receptarea sa mai exactă. 7. Ca atare, raportarea istorică devine plină de semnificaţii, pe care le generează în serie infinită, inepuizabilă. Istoria sporeşte capacitatea latentă de polisemie a operii. Sensurile şi înţelesurile literare se regenerează în timp istoric. Permanenta lor renovare face posibilă însăşi existenţa criticii şi a istoriei literare. Contextele istorice se succed, se acumulează, deschid mereu alte perspective. Funcţia estetică a literaturii este ea însăşi un produs istoric, de altfel foarte tardiv. Peste sensul intrinsec al operii se suprapun sensurile descoperite succesiv. Şi peste toate vin să se adauge ultimele semnificaţii, actuale, obiective (ale epocii) şi subiective (ale criticului, aflat la un anume moment al evoluţiei sale). Istoria însăşi se descoperă pe sine, îşi anexează noi teritorii, încă neexplorate. Şi Ia fiecare etapă, o nouă interpretare devine nu numai posibilă, dar şt perfect legitimă. în critica literară, ideea de relaţie şi corelaţie, încadrare în context a eliminat de mult principiul cauzalităţii istorice mecanice. Şi aceasta, între altele, pe bunul motiv că descoperirea „cauzei" închide discuţia, în timp ce raportarea contextual-istorkă o deschide la infinit. Eliminînd fixitatea, critica literară dovedeşte că a ştiut să-şi formeze singură antitoxinele necesare. 8. în acelaşi timp, istoricizarea criticii vine s-o salveze de anchiloză şi dogmatism. O relativizează într-un sens superior, face critica mai suplă, mai elastică, mai adecvată mobilităţii vieţii şi creaţiei literare. Istoricismul constituie un aliat natural al antidogmatismului de orice speţă, încă de pe timpul faimoasei „Quereile des an-ciens et des modernes" şi a Iui Herder. Mai întîi, el demonstrează că dogmele înseşi variază, se schimbă, decad, străbat un întreg proces de selecţie naturală. Ce rost are a jura, literar vorbind, în principii recunoscute din capul locului ca fiind efemere şi deci caduce, în total sau în parte ? Pe de altă parte, criteriul estetic însuşi iese corectat, oarecum „muiat", înmlădiat, prin raportare la situaţia reală a momentului istoric. în felul acesta, fanatismul estetic, absolutist, şi în definitiv la fel de dogmatic ca şi opusui său, primeşte o foarte necesară amendare. E. Lovinescu a recunoscut acest /• fapt esenţial, încă din faza Paşilor pe nicip (II). Aşa cum există un apăsător dogmatism al trecutului, se iveşte şi un altul, nu mai puţin exorbitant, al prezentului. Este tirania formelor, experienţelor, nlodelor şi sloganurilor 105 eseu publicitare, unită cu aceea a curentelor de opinii literare prefabricate, lansate de unele grupuri constituite în societăţi de ajutor mutual. Criteriul istoric vine să demonstreze tuturor acestor intransigenţi ai actualităţii literare interesate că „ce e val ca valul trece", că Glossa eminesciană are îa •esenţă dreptate. Anchilozarea este străină vieţii literare şi una din îndatoririle criticei este să reamintească tocmai acest lucru. Superstiţiile clasicizante şi moderniste sînt şi unele fi altele la fel de neîntemeiate şi de efemere. 9. Judecata istorică nu se confundă în nici un caz cu cea estetică. Dar că, în concluzie, o stimulează, o consolidează, o verifcă şi nu odată o corectează, faptul este în afară de orice îndoială. Semnificaţiile istorice cooperează, dau conţinut mai adine recepţiei estetice. Plăcerea contemplaţiei sporeşte cînd îşi asociază pe aceea a distanfei, a perspectivei. Proiectată în timp, clarviziunea creşte. Ierarhiile se profilează mai precis, mai energic. Fără o anume „introducere" nu poţi gusta integral, multilateral şi nuanţat pe clasici. Teoria că Shakespeare se lasă pătruns dintr-odată, sub toate aspectele, fără iniţiere, numai în baza comunităţii morale universal-umane, este adevărată doar în parte şi numai pentru o categorie elementară de spectatori. Emoţia lor literară este totdeauna mai săracă, mai restrînsă ca suprafaţă şi intensitate decît aceea a criticului. In principiu, oricine poate judeca orice operă a trecutului, fără nici o cunoştinţă istorică (ipoteză pur teoretică, întrucît fiecare individ cult a asimilat un minimum de cunoştinţe). Insă fi mai adevărat este faptul că perspectiva istorică vine să orienteze, să nuanţeze şi să amplifice impresia nudă. De altfel, de la un anume stadiu de cultură înainte, este cu totul impropriu a se mai vorbi de emoţii estetice „pure", lipsite dc orice cultivare, raţionalizare şi conceptualizare. Şi apoi noi aveau acum în vedere, îa primul rînd, atitudinea criticului, care constituie sub toate aspectele cazul specific al unui cititor specializat, exemplar, tehnicizat. Condiţia sa este cm totul alia decît aceea a cititorului oh'..puit. Fireşte, puteai gusta foarte bine opera unai poet fără să-i cuaoaţ. tem biografia, coordonatele şi cadrul epocii, şi multe alte asemenea detalii de ordin istoric. Dar cînd trecem la analiză şi caracterizare, devine interesant de ştiut dacă circumstanţele istorice au favorizat sau nu geniul scriitorului ; dacă acesta a fost saa nu refractar epocii şi deci conformist sau inovator ; dacă opera sa cunoaşte progresul sau regresul ; dacă este un mare creator sau numai „reprezentativ" pentru o anume perioadă, deci „minor". Seria, gradaţia, evoluţia, perspectiva dau adesea „cheia" operii. De cele mai multe or! din interior, insidios, prin favorizarea intuiţiei şi a simpatiei critico-istorice. Un anume context istoric proiectat asupra testelor face ca opera să fie mai atractivă, mai permeabilă ochiului modern. Ion Gbica nu poate fi bine citit decît numai în lumină paşoptistă, memorialistă, anecdotică, în spirit de muzeograf şi anticar. Contactul viu, direct, intuitiv cu scriitorii clasici, transpunerea şi identificarea retrospectivă este esenţială pentru critica estetică. Ori tocmai pregătirea şi conceptualizarea istorică tio, în primul rînd, s-o favorizeze. Stângăcia şi deruta în faţa marilor capodopere istorice dispare ; familiarizarea cu starea de spirit care le-a dat naştere, sau în mijlocul căreia au apărut, devine posibilă ; criticul începe să capete o anume imaginaţie regresivă, absolut necesară consimţirii estetice. Aşa cum se spunea în secolul al XVIII-lea, criticul începe a fi in măsură să te „transporte" oriunde doreşte în timp şi spaţiu, să se metamorfozeze, să se identifice, să-şi găsească toate afinităţile şi simpatiile istorice posibile. Pentru aceste operaţiuni, istoria constituie un bun mediu conducător de căldură şi electricitate critică. A retrăi istoric o personalitate, ă-ţi părăsi măcar temporar şi fragmentar pro-pria-ţi „piele", constituie un foarte necesar exerciţiu de supleţe spirituală şi rcuuianizare morală. De-a lungul călătoriilor sale imaginare, unitatea spiritului sfîrşeşte prin a se imjsianc criticului ca ultima şi cea mai mare realitate, pe deasupra tuturor aspectelor sale fenomenale particulare. 106 tamara gaiie gorki şi scriitorii români A fosl o apariţie explozivă în literatură, la hotarul a două secole, constituind un fel de „revelaţie" pentru opinia publică mondială, cu toate că nici un scriitor rus n-a făcut o legătură atît de organică între veacul al XlX-lea si veacul al XX-lea ca Maxim Gorki. Sau, poate tocmai de aceea, a fost la ţel de „explozivă", aproape vertiginoasă, difuzarea şi receptarea operei gorkiene peste graniţele Rusiei, în comparaţie cu marii săi antecesori — figuri proieminenle ale literaturii ruse din „veacul ei de aur", precum : Gogol, Dostoievski, Tolstoi sau Cchov, a. căror încetăţenire în patrimoniul culturii mondiale, cu toate, universalitatea operei, a trecut printr-un proces des'-ul de îndelungat faţă de mi.menlu! afirmării lor în literatura 'naţională. A fosl „un mărturisitor — constata lapidar Nicolae lorga într-un articol-necrolog din 2 iunie 1936 — ...spunînd pe drum oricui ceva... Mărturisea. Aşa fac mulţi din neamul lui, dar cu ce răsunet interior, cu ce crize de conştiinţă... Simţeai în ele (în scrierile lui Gorki — n.n.) ceva uman, ceva crud şi primitiv uneori...", datorită cărui fapt „şi-a cîştigat o aşa de largă reputaţie" '). Despre reputaţia mondială a scriitorului, care s-a constituit aproape shnuUan cu perioada, debuturilor sale literare (cea dinţii povestire, Makar Ciudra, datează din 1892) atestă. în memoriile sale Cezar Pe Ir eseu: „Cînd, prin ajunul anului 1900, au apărut primele cărţi ale lui Maxim Gorki, traduse în limbile din apusul şi centrul Europei, numele autorului s-a răspkidit fulgerător" -). Fixată aş i-dar, de aproape trei sferturi de veac, în planul şi în conştiinţa literaturii universale — opera lui Gorki continuă pînă astăzi, printr-o amplificare postumă a semnificaţiilor sale, să suscite judecăţi de valoare mereu noi, din care se desprind puncte de vedere de multe ori controversate, atestînd diversitatea poziţiilor critice, uneori diametral opuse. Fenomenul, în aparenţă paradoxal, se explică pe de o parte prin dimensiunile operei cu profil net diferenţiat de la o etapă la alta3), pe de altă parte, prin structura şi substanţa ei ideatică multiformă, cu interferenţe de viziune artistică şi orientare ideologică uneori difuze, greu sesizabile datorită unui anume polifo-nism lăuntric, care îmbină o idealitate de cea mai pură esenţă cu spiritul combativ al unui scriitor militant, angajat în marile bătălii politico-so-ciale. Explicaţia ne-o oferă în parte G. Călinescu într-un strălucit expozeu consacrat scriitorului rus, unde, supu-nînd analizei propriile-i impresii contradictorii, conchide cu pătrundere: „Autorii mari au nu numai o istorie obiectivă a operei lor, ci şi un proces de gestaţie si de maturizare în sufletul cititorului, care trebuie să se apropie din nou de ei din cînd în cînd, îmbogăţit cu toate experienţele lor din viaţă şi din cărţi"4). De bună seamă, în această perspectivă, se vorbeşte la modul curent despre „actualitatea" patrimoniului clasic, despre revitalizaren în spirit modern a unor specii şi genuri literare considerate „anacronice", despre patosul „contemporan" al creaţiei shakespeareene ş.a.m.d. Aplecai, prin formaţia şi structura sa spirituală organic ordonată, spre o riguroasă sistematizare a categoriilor este'ice şi fenomenelor literare, 'Tudor Vianu formulează teza după care orice epocă posedă nu numai o literatură a sa, ci şi propria ei istorie literară, precizînd în studiul Eminescu în timp că există două moduri ale isto-ricităţii literare şi anume: „legătura operei cu timpul ei, al aceleaşi opere cu timpul nostru" •"'). Cele două moduri de interpretare nu pot fiMisociale arbitrar, decît în cazul unor eventuale confruntări de opinii distanţate in timp, deşi preferinţa eminentului cri-I c şi teoretician se îndreaptă către ultimul dintre cele două moduri de investigaţie, fapt ce se desprinde cu evidenţă şi din concluziile substanţialei centenarul naşterii lui maxim gorki 11)7 sale exegeze întreprinse în studiul Etic şi estetic la Gorki. După ce fixează unul din aspectele fundamentale ale „eticii spontane" prin care se defineşte universul uman în creaţia lui Gorki, aşa cum a fost receptat în epoca începuturilor sale literare, şi anume „frumosul", frumuseţea lumii care „se reconstituie" ca „un suport moral al vieţii" („Etica nu este pentru Gorki învăţătura de carte, ci una din formele de expresie a vieţii însăşi" 6), Tudor Vianu face în încheiere o apreciere de sinteză, prin prisma imperativelor epocii noastre : „întocmai ca la toţi marii scriitori ai literaturii universale, există şi în Gorki o complexitate greu de dominat. Totuşi, oricare ar fi multiplicitatea tendinţelor care se degajează dintr-o operă întreagă, se poate stabili o ierarhie între ele, iar în cazul autorului Mamei, nu există îndoială că inspiraţia socială, evocarea omului care construieşte viitorul comunităţii umane, este cel mai de seamă obiectiv al său" 7). în acelaşi sens se pronunţase şi G. Ibrăileanu : „Maxim Gorki este un mare artist şi, împreună cu Romaîn Rolland, scriitorul cel mai profund aman dintre contemporani"8). ★ Aceste cîteva mărturii, la care se pot adăuga nenumărate altele, nu fac decît să confirme o evidenţă, o realitate. La scurte intervale de la apariţia în Rusia a schiţelor, povestirilor, nuvelelor lui Gorki, ele începeau să circule, aproape fără excepţie, în numeroase, limbi pe diversele meridiane ale globului. Care este explicaţia acestui destin literar internaţional cu totul neobişnuit ? Cum se explică această largă audienţă, răspîndirea atît de ^ fulgerătoare" a tot ce apărea sub semnătura tînărului scriitor ? Cărui fapt se datorează interesul „fără precedent" — cum se exprimă unul din primii săi exegeţi ruşi, M. Nevedomski — care s-a manifestat faţă de literatura lui Gorki încă din ultimul deceniu al veacului trecut, concrelizîndu-se prin ecouri imediate în critica literară''), prin dezbateri pasionante în presa europeană, în general, inclusiv în România ? înainte de a încerca să găsim răspunsuri la atîtea întrebări, care ar putea eventual să constituie obiectul unei investigaţii speciale, o privire retrospectivă urmărind procesul de difuzare a operei lui Gorki în diferite ţări ne poale oferi măsura cît mai exactă cu putinţă a dimensiunilor acestei difuzări, sub aspectul spaţiului geografic, al gradului de extindere şi de intensitate. Din dalele consemnate în diversele surse bibliograficem) se poate reconstitui graficul traducerilor în diferite limbi străine, apărute în volum (culegeri, broşuri, ediţii separate), fără a. fi cuprinse şi publicaţiile periodice (exceptînd situaţia din România, pentru care dispunem ds informaţii, dacă nu chiar exhaustive, destul de complete). Aproape toate sursele bibliografice publicate în U.R.S.S. şi în alte ţări fixează ca punct de plecare emul 1900, deşi se pot depista pe baza unor referiri tangenţiale — în studii, monografii, articole ale vremii — primele traduceri din Gorki (în Germania, Franţa, Danemarca), dalînd încă de pe la 1895, aşa dar la distanţa de nu-mui trei ani după debutul său literar (Makar Ciudra, 1892). în istoriografia noastră literară se acreditase ipoteza, devenită în ultimul timp o convingere, cum că cea dintîi apariţie gorkiană în limba română ar fi povestirea Boles (publicată în „Revista Modernă, nr. 25 din 5 august 1901). Se pare însă că Gorki pătrunde în România, ca şi în Apusul Europei, în jurul anidui 1895, fiind publicate pînă în 1901 cîteva titluri de povestiri din viaţa vagabonzilor în colecţia „Biblioteca pentru toţi" (Vagabondul şi tovarăşul mieu de drum, trad. P. Neagoe ; Scene din viaţa vagabonzilor, trad, de G. Carp ; Nuvele, trad, de Lia Hîrsu ş.a. Se poate afirma cu certitudine că de la începutul veacului XX şi pînă la cel de-al doilea război mondial, interesul faţă de scrierile lui Maxim Gorki în ţara noastră a fost considerabil şi constantj înregistrînd în unele etape o traiectorie ascendentă. După povestirea Boles apar, într-o succeshine aproape neîntreruptă, alte titluri, care căpătaseră concomitent o largă circulaţie şi recunoaştere pe plan mondial, în acelaşi an (1901), „Revista Modernă", publică Cîntecul Şoimului (în trad. 108 centenarul naşterii lui maxim gorki lui C. Săteanu), Măcar Ciudra (trad, de Brînduşa), Odată toamna (trad, de Matei Basarab), în revista „Tribuna" (XVIII, 1901, nr. 138) apare O carte penibilă (trad, semnată de Ascanio) şi, aşa, lista bibliografică consemnează anual 5—6 titluri noi dintre cele mai remarcabile în opera lui Gorki (Dracul în a doua pribegie, Hanul şi fiul său, în "faţa vieţii, Konovalov, Malva, Pe plute, Gelkaş, Bătrîna Izerghil, Emc-lian Piliai ş.a.) sau aceleaşi povestiri în alte versiuni, fenomen frecvent, de altfel, în practica difuzării literaturilor străine prin traduceri, în acea vreme. Poale fi considerată drept un eveniment cu prelungite ecouri publicarea în 1904 a piesei Azilul de noapte (cu subtitlul La fund) în traducerea lui lo-sif Nădejde (Bucureşti, Tip. Speranţa) : în acelaşi an vede lumina tiparului o altă versiune a piesei, semnală de Zaharia Bîrsan, în „Familia" (XI, 1904, nr. 23—24). revista transilvăneană care, împreună cu „Tribuna", a avut o contribuţie masivă la răspîn-direa literaturii clasice ruse, inclusiv a lui Maxim Gorki. Piesa Azilul de noapte a cunoscut o largă circulaţie mondială încă din 1903 (în Germania, Franţa, Olanda, Italia — 2 versiuni concomitente, în limbile polonă, maghiară, apoi începînd din 1905 în S.U.A.. Spania, Danemarca, Anglia ele.) adică foarte curînd după apariţia ei în. limba rusă, în volum separat la o editură din Munchen — decembrie 1902, în ianuarie 1903 fiind publicată o nouă ediţie la. Petersburg (ed. Asociaţiei „Znanie") într-un tiraj surprinzător, numărînd 40.000 exemplare, care s-a epuizat în mai puţin de 2 săp-lămîni (la. sfîrşitul anului 1903 se vîn-duseră în Rusia peste 75.000 de exemplare) — succes cu lotul neobişnuit, cum nu mai înregistrase pînă atunci nici o câtă operă literară. Versiunea românească, a lui 1. Nădejde a. avut de asemenea o rezonantă puternică, fiind reeditată în 1907 (Ed. Alcalay, Biblioteca pentru toţi, nr. 227), apoi în 1921 (Ed. „Viaţa Românească", B.P.T.), iar în 1915, după cum se ştie, montarea piesei în aceeaşi versiune la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi la Iaşi (1916) a stîrnit un viu răsunet. E piesa despre care M. Sadoveanu, sesizîndu-i subtextul, descifrîndu-i sem- nificaţiile ascunse, spunea că „pribegii şi declasaţii din Azilul de noapte se exprimă cu totul îndrăzneţ, ca într-o prefaţă a revoluţiei" 12). Publicarea într-o suită continuă a unui întreg ciclu de povestiri, cu precădere de factură romantică, făcînd treptat loc şi celor realiste (Foşti oameni, Varenka Olesova, Pe plute etc.), care exercitau o putere de atracţie aproape magică asupra conştiinţelor, culminează cu apariţia în 1910 a primei ediţii româneşti a romanului Mama (în trad, lui O. Călin şi 1. Nour, Buc, Ed. Poporul, după ce au fost publicate cîteva fragmente în „Patria" — 1907, şi „România Muncitoare" — 1908). Făcînd un bilanţ parţial, numai într-un deceniu şi jumătate (de la. 1901 pînă la 1916) au apărut la noi, în ediţii separate, peste 30 de titluri, dintre care 6 culegeri de povestiri şi nuvele, pe lingă traducerile ce vedeau frecvent lumina tiparului în publicaţiile periodice, în presa cotidianăw) cu profil eterogen sau în colecţiile de masă, ca „Biblioteca pentru toţi", „Lectură", „Lumen", „Facla", „Minerva", „Lumea". Despre starea de spirit a cercurilor largi de cititori, vădind afinităţi pentru acest gen de literatură ce înfăţişează o întreagă galerie de tipuri umane nemaiintîlnile pînă atunci în literatura rusă şi cea universală, despre climatul literar propice, cu zone de. sensibilitate receptivă faţă de acest „sol nou din Răsărit al umiliţilor şi obijeluiţilor vieţii" — cum îl numeşte Mihail Sadoveanu — marele nostru povestitor a lăsat mărturii de preţ. Evo-cînd pe la. mijloc de veac (în 1948) anii primelor sale debuturi, Sadoveanu scria : „în acea vreme a tinereţii mele, intrase cu mare vîlvă în literatura europeană Maxim Gorki. Opera sa a fost tradusă în toate limbile. La începutul veacului nou au apărut şi la noi traduceri numeroase, în ziare şi reviste. Lumea din afara graniţelor Rusiei putea cunoaşte mai bine, prin Gorki, sufletul acela neliniştit al poporului rus, chinuit de sensul vieţii, putea să pre-simtă în eroii lui Gorki frămîntarea oceanului uman de la graniţa Europei, pînă sub cercul polar şi în fundul Siberiei., frămîntarea de valuri nebiruite care trebuiau să rupă zăgazurile" u). centenarul naşterii lui maxim gorki 109 ^Sadoveanu îşi aminteşte cu emoţie că a putut să-l cunoască pe Gorki intre anii 1900—1904 datorită numeroaselor traduceri publicate în gazetele locale din Iaşi, transpuse în majoritate după versiunile germane şi citează cu recunoştinţă numele prietenului său — publicistul C. Săteanu, care — alături de Iosif Nădejde şi Sofia Dobrogeanu-Gherea — a fost unul dintre cei mai frecvenţi traducători ai lui Gorki din acea vreme ai literaturii ruse, în general. „Ce era mai ales nou în povestirile lui Maxim Gorki ?" se întreba meşterul prozei noastre clasice, captivat de universul personajelor şi imaginilor gor-kiene: „Desigur, îmi plăceau priveliştile din Crimeea şi stepa ; îmi erau simpatici Makar Giudra, mîrzacii tătari, hoţii dobrogeni. Mă mişcau poezia mării şi avîntul şoimilor. Cuvîntul „libertate" avea în paginile lui Gorki un sens luminos şi măreţ" 15). Cu totul sub alt unghiu de vedere îl percepe şi-l interpretează pe autorul lui Celkaş, Konovalov, Foma Gordeev şi al alitor figuri de răzvrătiţi şi inadaptabili, oameni slabi sau puternici care îi populează opera, unul din cei mai erudiţi scriitori români, posedînd o vastă cultură literară, în pofida scurtei sale existenţe (moartea l-a răpit de timpuriu, la vîrsia de 27 ani, în 1904) — anume Ştefan Petică. Autor al unor poeme de puternică vibraţie lirică şi esenţă filozofică, concepute în cicluri („Fecioara în alb", „Cînd vioarele tăcură", „Moartea visurilor", „Cin-tecul toamnei", „Serenade Demonice") care, pe lîngă poeme în proză şi piese de teatru în versuri („Solii păcii", „Prietenii poporului"), numeroase schiţe, amintiri, evocări, nuvele, a lăsa' interesante studii de critică literară, de sociologie şi estetică (pînă în prezent nu în suficientă măsură valorificate), Şt. Petică a fost atras de marile valori ale literaturii clasice ruse. Mai mult. Scriitorul căruia îi plăcea să st numească „un Taras Bulba" al luncilor moldoveneşti,6, se dovedeşte un competent cunoscător al mişcării literare din Rusia sec. al XlX-lea. Mărturie sînt articolele Herzen şi Turghe-niev şi Momentul naţional în artăI7). De fapt, consideraţiile autorului referitoare la scriitorii ruşi, precum : Gogol, Herzen, Turgheniev, Garsin. Nadson. Dostoievski. Tolstoi, şi fragmentul st parat cu privire specială asupra lui Gorki, îi serveau pentru a adinei analiza fenomenului literar românesc în contextul literaturii universale din acea epocă, pentru a-şi susţine mai le-neinic argumentarea tezei despre cerinţele fundamentale ale „artei adevărate", anume, „cunoaşterea adînca şi deplină a poporului, (...) marea şi greaua condiţiune care ise cere tuturor artiştilor mari", şi, de aici, o ilustrare : „De aceea arta rusească va avea totdeauna un loc deosebit între celelalte arte pentru că ea a descoperit o taină şi o magie pe care păruse că le descoperise un moment Goethe, dar pe care lumea nu a putut să le pătrundă niciodată" 18). Dubă acest preambul, Ştefan Petică se apropie de „fenomenul Gorki" pe care îl consideră (cunoscînd la acea dată opera scriitorului rus doar din prima perioadă — pînă în 1900) prin prisma noilor curente moderniste, in consens cu preferinţele şi afinităţile sale intime pentru jormula artei simboliste, pe atunci în plină efervescenţă in literatura franceză. Ni se par deosebit de semnificative reflecţiile lînărului scriitor şi critic român, în măsura în care au consonanţe directe cu opiniile formulate dt unii exegeţi ruşi şi străini ai lui Gorki (Merejkovski, Berdiaev, D. Filozofov, N. Minski, Georg Brandes, Melchior de Vogiie) ; de aceea sîntem tentaţi să le reproducem aproape integral : „Totuşi în literatura din Rusia con • temporană se simte o schimbare. Gorki, care deşi necunoscut în Europa apuseană, e slăvit în ţara sa cu toată cinstea cuvenită, poartă pecetea unui spirit nou, care n-ar putea fi asemuit decît, întru-cîtva, cu cel a'l lui Niet-szche şi mai cu seamă cu al lui Leon Bloy, acest mistic înflăcărat de o elocvenţă aşa de grozavă (...) Gorki, el însuşi vagabond, cerşetor, hamal, propagă cu o putere fără seamăn şi cu o elocvenţă tot aşa de grozavă, des-gustul împotriva avuţiilor şi dragostea pentru viaţa cerşetorilor, derbedeilor, pungaşilor şi a tuturor lepădăturilor. Dar, cu tot modernismul său aşa de accentuat, marele spirit rusesc stăpî-neşte opera sa şi, cînd Saşa antă împreună cu ţăranul, pe plută, cînf.ecul său făout din plîngerea durerilor omeneşti, din tristeţe disperată, din stri- 110 centenarul naşterii lui maxim gorki gătele amare ale sufletului şi ale trupului rănit, din sărăcie adîncă şi nemiloasă, încît desleagă Foma Gor-dief funia pentru ca să se înnece în adîncul valurilor, şi plută şi cîratăreţi şi cîntec şi el, dimpreună cu toţi, se simte lămurit că numai o nytă dacă ar mai adăuga frumoasa prostituată Saşa, numai o întorsătură mai mult dacă*ar da viersurilor şi în locul cîn-tecului ei ar răsuna cu note de nespusă duioşie cîntecul sbuciumat, şi înăbuşit al Rusalcolor din apă care stau încătuşate la fund, încătuşate cu sufletul, încătuşate cu inima, încătuşate ca vieaţa marelui popor rus" l9). Numai un poet putea să sensibilizeze cu o asemenea intensitate suferinţa omenească, conferindu-i floarea de simbol, translatat în sfera destinului istoric al unui popor. O întrebare se cere elucidată: în ce limbă a citit Ştefan Petică romanul Foma Gordeev, care fusese publicat în Rusia numai cu un an înaintea articolului menţionat, cu atît mai mult cu cît el afirma că la acea dată Gorki era „cu totul necunoscut în Europa apuseană", în schimb „slăvit în ţara sa cu toată cinstea cuvenită..." (ceea ce nu este tocmai exact, dacă ţinem seama de animozităţile şi atacurile pe care le avea de suportat în patria sa, în timp ce în străinătate gloria îi creştea aproape fabulos). Din prefaţa lui N. Davides-cu la ediţia de Opere aflăm că, cerce-tînd biblioteca lui Ştefan Petică după moartea acestuia, a putut găsi „vestigii bogate de lecturi substanţiale în limbile : franceză, italiană, germană şi engleză, precum şi indicii de un început de studiere a limbii ruse" 20). Este puţin probabil însă ca lectura s-o fi făcut după textul original; mai plauzibilă este folosirea versiunii germane, întrucît a fost publicată la foarte scurt interval după apariţia romanului în Rusia. Cunoscute fiind şovăielile şi fluctuaţiile politico-ideologice ale lui Ştefan Petică, trebuie să relevăm o anume consecvenţă comprehensivă în sfera concepţiilor estetice, orientate spre o artă autentică şi democratică, în cel mai deplin sens al cuvîntului, cu toate pledoriile pentru „autonomia esteticului". Corelaţia cu spiritul filozofiei nietszcheene nu este lipsită cu totul de temei, dacă însuşi Gorki scria mai tîrziu, tocmai cu privire la romanul Foma Gordeev, că „1-a investit pe Iakov Maiakin cu ceva din filozofia socială a lui Friedrich Nietszche" pentru a reliefa individualismul şi egoismul feroce al tipului de „supraom" care acţionează în viaţă conform principiului „voinţei de putere". Insă criticii ruşi aparţinînd şcolii simboliste, cu atît mai mult cei occidentali, considerau că „nietszcheanismul" este caracteristic tuturor individualităţilor puternice din lumea vagabonzilor gor-kieni. Articolul lui Ştefan Petică este, de fapt, prima ştire despre Gorki publicată la noi în ţară. Paralel cu evoluţia scriitorului rus, numele lui devine din ce în ce mai popular, ecoul operei sale, aprecierile critice din ce în ce mai frecvente, mai substanţiale. O etapă deosebit de intensă în ceea ce priveşte publicarea în România a operelor lui Gorki se înregistrează in perioada dintre cele două războaie mondiale. Pe lîngă o serie de culegeri de nuvele şi ediţii separate (Scene din viaţa vagabonzilor. Trad, de G. Carp* 1911 ; Duşul, Prăpastie.. Trad, de Sofia Nădejde, 1912; Suflete deznădăjduite. Trad. Dimilrie C. Zavelide; A-mintlri despre Tolstoi. Trad, de Ionet Teodoreanu; Lepădăturile societăţii. Trad, de N. Rădulescu-Niger ş.a.j, îrt cîteva publicaţii socialiste se reproduc fragmente din romanul „Mama" (discursul lui Pavel Vlasov la proces şi altele) iar în 1924 apare o nouă ediţie a romanului, în remarcabila tălmăcire a lui Ion Pas, care în 1923 publicase în versiune românească ciclul. „Basmelor italiene" sub titlul „Pe coastele Italiei". Trebuie semnalat ca un eveniment de semnificaţie deosebită publicarea în 1934, în paginile revistei uteciste „Studenţimea nouă" a cunoscutului mesaj „Cu cine sînteţi voi, maeştri ai culturii ?" (apărut în luna mai a aceluiaşi an in ziarele sovietice „Pravda" şi „Izvestia"), mesaj prin care scriitorul militant. Maxim Gorki adresa un apel arzător către oamenii de ştiinţă şi de litere din întreaga lume, îndeminndu-i să facă front, comun împotriva primejdiei fasciste. Printre alte contribuţii româneşti din această perioadă, pot fi semnalate mai multe ajticole, cronici şi recenzii semnale de scriitori şi publicişti ca: C. centenarul naşterii lui maxim gorki 111 Săteanu, Z. Bîrsan, 1. Nădejde, Mihail Gaspar, A. Luca, 1. E. Torouţiu, G. Carp, Ioachim Botez, Petru Manoliu, poetul ieşean Mihai Codreanu, Ion Pas, Zaharia Stancu ş.a. Cele mai intense ecouri se înregistrează în anid 1928 cu prilejul celei de-a 60-a aniversări a scriitorului. Atunci apare printre altele, în colecţia „Nuvele, mărgăritare din literaturile străine şi române (N. 5) nuvela Makac Ciudra în tălmăcirea lui Zaharia Stancu, de asemenea Cerşetorii (în „Lectura, floarea literaturilor străine", nr. 186), transpunerea în româneşte fiind semnată de Ioachim Botez cu o prefaţă a traducătorului, Un fragment necunoscut din Autobiografie, în faţa vieţii şi Melodii de primăvară (două schiţe interzise la -începutul veacului) în traducerea Sofiei Dobrogeanu-Ghe-rea. Numeroase studii şi articole au fost publicate în cinstea acestei aniversări în „Adevărul literar şi artistic", „Gînduri noi", „Rampa", „Viaţa literară" etc. din care reţinem : Sărbătorirea lui Maxim Gorki de M. Ciobanu, Gorki în faţa vieţii de Mihail Cru-ceanu, Maxim Gorki şi ideea de revoluţie de Mircea Mancaş. Două momente par a fi deosebit de semnificative în procesul receptării operei gorkiene la noi în ţară, cu fructuoase iradieri în ceea ce priveşte concepţia, viziunea asupra vieţii şi experienţa artistică a cîtorva generaţii de scriitori. Este vorba de reprezentarea în anii 1915—1916 şi 1931, pe scenele teatrelor româneşti a piesei Azilul de noapte, consacrată ca una din capodoperele dramaturgiei universale, purtînd amprenta incontestabilă a modernităţii ji care de la 1903 şi pînă azi a fost editată în cele mai diverse limbi ale lumii de aproximativ 130 de ori, la paritate deci cu unele proze de largă circulaţie, asociate invariabil de numele lui Gorki, precum : Makar Ciudra (numai în Germania 19 ediţii), Celkaş (în Germania editată de 27 ori, în S.U.A. de 11 ori, în Anglia de 8 ori, la fel în. România), Konovalov (numai în Germania editată de 28 ori), Varenka Ole-sova (în lb. germană editată de 24 ori). Pe lîngă numeroase cronici fără semnătură din 1915—1916, altele semnale {N. Davidescu, T. Faguet, D. Karna-batt, E. 7. Lovinescu, I. Năde.jcle), se remarcă numele lui Liviu Rebreanu22). de atunci preocupat de problemele teatrului, manifestînd totodată un interes major faţă de valorile literaturii ruse. Un deceniu, şi jumătate mai tîrziu (în 1931) prezenţa efervescentă a lui Gorki pe scena românească, cu care prilej cunoscutul dramaturg, autor al Domnişoarei Nastasia, George Mihail Zamfirescu semnează o cronică Azilul de noapte (în „Gîndirea"). Piesa s-a menţinut ani de-a rîndul în repertoriul teatrelor noastre şi înlîlnim, printre altele, o cronică semnată de Mihail Sevastos în „Adevărid literar şi artistic" (1936 nr. 812), un articol semnificativ, cu titlul „Azilul de noapte" de Mihail Sebastian (în „Viaţa Românească", XXXI, 1939, nr. 1). ★ Dacă nu se poate vorbi cu temei despre eventualele înrîuriri directe ale operei lui Gorki asupra unor scriitori români, "în schimb consemnarea corespondentelor tematice, a filiaţiei de motive gorkiene, anumite înrudiri de ordin temperamental, chiar şi în ceea ce priveşte descoperirea acelui univers artistic nou în planul tipologiei psihologice şi cd mediului social, n-ar fi lipsită de interes. Se pare că asemenea „afinităţi elective" pot fi identificate în măsura în care „noutatea" literaturii gorkiene, atît de amplu dezbătută pe plan mondial la vremea sa, nu putea să nu constituie un factor germinativ pentru scriitorii contemporani, aplecaţi asupra proceselor social-istorice din ţara noastră. „Era glasul unui vagabond". — exclamă Cezar Petrescu în memoriile sale23)... Fenomenul era să se repete nu mult mai tîrziu — aproape concomitent — în alt capăt de lume, în Statele Unite, cu doi scriitori — Sherwood Anderson şi Jack London... Amîndoi cu aceeaşi crudă experienţă a copilăriei, a adolescenţei şi a tinereţii. Amîndoi cu acelaşi suflu de umanitate în opera lor şi amîndoi numiţi de către istoriografii literari şi de către critici : cei doi Gorki americani '*'•). Aşa, de pildă, cum s-a remarcat, unii scriitori români cu prezenţa mai obscură şi-au luat ca model pe Maxim Gorki, cum este cazul lui 1. C. Vissa-riou, după propriile lui preferi/iţe măr- 112 centenarul naşterii lui maxim gorki turisite. „Dar o particularitate interesantă (am spune şi deosebitoare — n.n.), e că ţăranii lui nu au simţul moral şi sînt în stare continuă de de-licvescenţă" 25). ■ Asemenea tipuri sînt frecvente în culegerea de povestiri „Flo-rica" şi în „O presimţire" — aici nota predominantă fiind simplitatea cu care mor ţăranii. La fel, constată G. Călinescu, se îndreaptă spre subiecte mărunte, evocînd o lume lipsită de sensibilitate, refractară, şi prozatorul N. N. Beldiceanu, care „şi-a umplut opera în proză... cu chipuri, de la mahala' . Sau o altă referire a criticului şi istoricului nostru literar la Aureliu Cornea — autor al nuvelei Saraha şi al Memoriilor unui derbedeu — „vagabond, fost lucrător prin fabrioi de metalurgie şi tăbăcărie în Franţa, actor ambulant... promitea să fie un fel de Maxim Gorki al nostru" 26). Dar aceste înclinaţii neadeverite sau simple pasti-şări pentru a se ajusta la tiparele unui model, par să fi fost fertilizate de prozatorul Carol Ardeleana mai cu seamă în cunoscutul său roman Diplomatul, Tăbăcarul şi Actriţa. In general, literatura lui C. Ardeleanu (Robul, Viermii pămîntuLui, Pescarii, Casa cu fete) degajă o caldă simpatie pentru cei umili. Autorul „studiază mediile la faţa locului, minele, delta, casele de prostituţie, aducind o documentare de ordin pitoresc" 27). In viaţa de mahala pe care o evocă, oamenii se prezintă ca nişte fiinţe sufleteşte infirme, indiscrete, necioplite „dar bune, cu simţul omeniei şi al solidarităţii. Ei au gesturi de nobleţe neverosimile, ce amintesc de proza liui Gorki" — conchide George Călinescu 28). Dacă am încerca, însă, să depistăm ipostazele majore ale acestei „înrîuriri" ■ar trebui să ne plasăm pe o altă orbită, aceea a „familiei spirituale". a unei anume tipologii de structură, care îi apropie pe scriitori între ei. Şi sub acest punct de vedere, solicită o atentă investigaţie opera unor scriitori ■ca Liviu Rebreanu, Panait Istrati — ■acest „Gorki balcanic" după expresia prietenului şi mentorului său Romain Rolland 29J — apoi şi M. Sadoveanu, George MiJiail Zamfir eseu, ca dramaturg şi prozator, într-o anumită latură a creaţiei sale şi Eugen Barbu, în sfîrşit, prin afinităţi genetice mai subtile, poate şi Zaharia Stancu. încă din anii uceniciei sale literare, Liviu Rebreanu îşi exersează condeiul în arta traducerii, tălmăcind pe la 1908—1909 pe lîngă meditaţia lui Oscar Wilde De profundi's, comedia lui Maurice Donnay, Educaţia prinţului şi (prin intermediul ediţiei germane) primele două capitole din Război şi pace 30). Atracţia viitorului romancier pentru literatura rusă este cunoscută. In anii următori, Rebreanu a mai tradus din autorii ruşi preferaţi : Dosto-ievski, Tolstoi, Cehov31J şi Gorki. Se ştie că în primăvara anului 1910, Liviu Rebreanu a fost arestat la cererea guvernului austro-ungar şi depus la închisoarea Văcăreşti, apoi extrădat şi încarcerat la Gyula, unde a rămas pînă la 1 august. în cele şase luni de detenţie, pînă la achitare, cînd a revenit în Bucureşti, a recitit îndeosebi pe Gorki. După cum ne comunică unii cercetători 32J, încă din yremea stagiului de ofiţer făcuse nişte extrase, anume din nuvelele Căsnicia Orlovilor şi Vagabonzii. Din aceleaşi surse aflăm că începuse să traducă nuvela Două zeci şi şase şi una, publicată mai tîrziu şi Malva, iar acuma avea nevoie, cum spune într-o scrisoare de „nişte traduceri ungureşti, nemţeşti pe care să le folosesc" 33) Nuvelele sale Culcuşul şi Golanii, publicate în „Convorbiri critice" (din 25 mai şi 25 august 1910) ar fi deci rezultatul acestor împrejurări şi lecturi3i). Cu un an înainte, se ştie, publicase în revista din Sibiu, „Ţara noastră" (II, 1909) traducerea poemului gorkian Cîntecul şoimului sub titlul Moartea şoimului. Aceste cîteva date, precum şi faptul că este atras de motivul „golanilor", sugerat de lectura Vagiabonzilor lui Gorki, sînt indicii certe ale impresiei puternice pe care scriitorul rus, pe atunci de reputaţie mondială, a exercitat-o asupra tînăru-lui nostru prozator, G. Topîrceanu constata prin 1916 că Rebreanu „ne duce într-un mediu neexplorat încă de prozatorii noştri" 35). După cum observă cu pertinenţă exegetul lui Rebreanu, Alexandru Piru, atmosfera din Culcuşul şi din Golanii reconstituie prin tipuri de personaje, prin modul de viaţă şi relaţiile dintre ei ceva din ambianţa vagabonzilor lui Gorki, cu o singură rezervă subtil nuanţată şi anume : «„Preocupat mai mult de pitorescul tipurilor, decît de semnificaţia lor, (centenarul naşterii lui maxim gorki 113 *' IP""* autorul nu ia în consideraţie raporturile lor sociale şi nu descoperă ca Gorki în vagabonzii săi, sub crusta de-licvescenţei, acel grăunte de umanitate, ^prezent tocmai acolo unde ne-am aştepta mai puţin să-1 aflăm" 36). Ca romancier „de tip monumental", Liviu Rebreanu se apropie, desigur, prin coordonatele epopeice ale romanelor sale mai mult de Tolstoi, iar unele filiaţii genetice, privind mai ales tehnica analitică, îl înrudesc cu Dostoievski, şi mai puţin cu Gorki, deşi o anume amprentă gorkiană în nuvelistica din tinereţe se poate identifica. Discutînd problema realismului lui Liviu Rebreanu îh contextul literaturii universale, Edgar Papu formulează interesante consideraţii cu privire la „marca contribuţie pe care au avut-o scriitorii ruşi în formaţia sa literară" aşa cum au încercat să sugereze unii cercetători. „Aceştia au însemnat, de fapt, pentru el, mai mult o directivă «au o linie de orientare, decît un model" — constată cu multă pondere eruditul cercetător. „într-adevăr, prozatorul român îşi creează o metodă şi o optică cu totul originale, menite să figureze printre procedeele care au îmbogăţit realismul veacului nostru... Fără să existe nici o influenţă, ci numai o vagă afinitate structurală, Liviu Rebreanu, mai mult decît de scriitorii ruşi, se apropie în această privinţă, de prozatorii americani, de la Jack London pînă la Hemingway. Totuşi, scriitorul român se diferenţiază vizibil de ei, ceea ce ne face să gîndim. la contribuţia sa proprie, originală, în arta realistă modernă" 37). Concluzia este aplicabilă, în principiu, şi în cazul lui Mihail Sado-veanu, care, oricîte filiaţii şi înrudiri am căuta, rămîne prin esenţa literaturii sale pe de-a întregul original în unicitatea lui specifică, chiar dacă îşi mărturisea afinităţile cu literatura lui Turgheniev, chiar dacă în multe povestiri şi nuvele se apropie de viziunea cehoviană. In ceea ce priveşte zonele de infiltrare a universului artistic gorkian, atît la Liviu Rebreanu, cît şi la Mihail Sadoveanu (dacă ne gîndim, de pildă, la nuvela Crîşma lui moş Precu, la loan Ursu sau la Poveste de Crăciun), puntea de legătură ar trebui căutată în Tola, în acea consanguitalc spirituală cu toate „deosebirile de sub- stanţă" (pentru a folosi expresia atît de sugestivă a lui Perpessicius). După cum s-a arătat, M. Ralea, în incursiunile lui exegetice literare a recurs „la subtile asociaţii, precum comparaţia. între realismul lui Velâzquez şi cel al lui Zoi a şi Gorki" 38). Un capitol aparte l-ar putea forma în istoria literaturii comparate confruntarea Maxim Gorki — Panait 1 strati, însuşi figura scriitorului român, existenţa lui zbuciumată şi biografia literară de la afirmarea unui „mesianism" care să „izbăvească lumea" şi pînă la Spovedania unui învins, a omului „care nu aderă la nimic" pare a fi desprinsă din paginile cărţilor gorkiene populate de o întreagă galerie tipologică de vagabonzi (de la neînfricatul Celkaş la şovăielnicul Konovalov sau la generosul Emelian Piliai). Entuziasmat de orice carte nouă a lui Panait Istrati, mai ales în perioada de început a creaţiei sale, Romain Rol-land, după apariţia nuvelelor Kir Nikola, Moş Anghel şi altor cîtorva, scria confratelui său român: „Previziunile mele sînt confirmate. în unele din aceste povestiri există calităţi din cele mai remarcabile de viaţă şi de artă. Unele dintre el au, ţine-te bine, valoarea celor mai bune povestiri ale lui Gorki sau chiar ale povestirilor populare ale lui Tolstoi"39). Altădată, vorbind despre „realismul autobiografic" al lui Panait Istrati, scriitorul francez îl îndeamnă să-şi umanizeze personajele, dîndu-i ca model pe Gorki. Se ştie că după succesul Ghirei Chiralina, care a stîrnit admiraţia lui Georg Brandes (exprimată într-o scrisoare către autor), Maxim Gorki cere informaţii cunoscuţilor săi din apus, despre acest „vagabond-scri-itor"m). Mai tîrziu, după prima călătorie in Uniunea Sovietică în 1928, Istrati evocă impresiile întîlnirii lui cu Gorki („En visite chez Gorki"). într-o atmosferă mai sumbră şi în culori mai pregnante, personajele lui Panait Istrati evoluează pe traiectoria unui destin dramatic care, în unele aspecte, se interferează cu universul uman al lui Gorki (toate peripeţiile prin care trece mama Chirci, naraţiunea fiind relatată semnificativ de un copil, Dra-gomir; apoi azilul „ţaţelor" din Casa • Thuringer, în general, figura lui Godin, a lui Mihail şi, în ultima analiză, 114 centenarul naşterii lui maxim gorki personajul autobiografic Adrian Zo-grafi) dacă ne gîndim anume la Vaska-Ro.şcovanul, la Pocitanii, Pe plute, Mal-va, Foşti oameni, şi atîtea alte proze gorkiene, fără a mai vorbi de Azilul de noapte. Analizînd romanul Biroul de plasare, Al. Oprea constată cu justeţe : „în zugrăvirea biroului în care plasatorii de servitori îşi fac serviciul, dorm, mări încă, recunoaştem oarecari sugestii gorkiene. încă din primele pagini ale cărţii, Adrian remarcă intenţia de apropiere, folosind titulatura de „azil de noapte". Analogia, pînă la urmă, se va dovedi însă numai de suprafaţă*"''). Lui Panait lst.ra.ti i se poate aplica mai mult ca oricărui uit scriitor această reflecţie a lui Gorki din povestirea Ceasornicul : „Există numai două forme de viaţă : putrezire şi ardere. Fricoşii şi laşii o vor alege pe cea dinţii ; curajoşii şi generoşii pe cea de-a doua". Scriitorul român descinde din cea de-a doua formă „a curajoşilor şi generoşilor". ★ Există poate afinităţi reciproce, deoarece şi Gorki a manifestat în peregrinările sale o atracţie pentru motive româneşti. De pildă, Legenda lui Mar ko, subintitulată Legendă valahă evocă poetic tăria şi frumuseţea morală, dîr-zenia neclintită a păstorului român, iar transpunerea ei în versuri, realizată magistral de Al. Philippide, îi păstrează neştirbite toate valenţele. într-un interesant studiu de exegeză tratînd. o temă neabordată pînă în prezent''1), „Tipul cinicului în creaţia lui Gorki", M. Novicov sugerează posibilităţile unei investigări, în acest domeniu, al semnificaţiei pe care o reprezintă referirile — frecvente în opera scriitorului rus — la România acelei epoci/'3). în ultimele două decenii, cînd acţiunea de difuzare a valorilor literaturii universale s-a extins la. noi. Maxim Gorki se bucură de sufragiul cititorilor de cele mai diverse virste şi categorii. în această, din urmă perioadă au văzut lumina tiparului 100 de volume din opera lui. Gorki, însu-mînd un tiraj de peste 1.300.000 exemplare. O imagine globală se oferă cititorilor prin ediţia de Opere în 30 de volume. Numai romanul Mama, într-o nouă versiune românească (este vorba, anum,e, de excelenta traducere a lui Cezar Petrescu), a cunoscut 9 ediţii, totalizînd aproximativ 250 000 exemplare. Printre cei ce şi-au dat aportul la tălmăcirea operei lui Gorki, în ediţiile recente, menţionăm de asemenea, pe : Eusebiu Camilar, M. R. Paraschivescu, Valeria Sadoveanu, Ştefana Velisar Teodoreanu, Emma Beniuc (toate piesele de teatru), Anda Boldur ş.a. Tălmăcitorul vastei epopei „Viaţa lui Klim Sanghin" Deinostene Botez sintetizează rezultatele experienţei sale, valabile pentru perfecţionarea măiestriei artistice a scriitorilor, în general : „Luorînd doi ani la cele 2 200 de pagini ale celor patru volume din, „Viaţa lin Klim Samghin", am putut să cunosc bine adîncimea şi mecanismul gîn-dirii lui Gorki, am putut să-mi dau singur seama de ce mare preţ a fosi. acest prozator ; am văzut ce înseamnă maturitatea artei literare care merge cu concizia pînă la aforism ; am înţeles cît de ascuţit era spiritul de observaţie al lui Gorki şi ştiu cum se construieşte... un erou de dimensiunile lui Klim Samghin, ca reprezentant al unei întregi clase". Sub semnul literaturii gorkiene au evoluat mai multe generaţii de scriitori, pentru care autorul Albatrosului rămîne un model de generozitate pentru că realismul său „nu e sterp", pentru că „în paginile crude" ale povestirilor sale „scapără flacăra unui ideal, flacăra umanităţii", pentru că Maxim Gorki „iubeşte pe om, are încredere în viitor. în dreptate, în regenerare, în libertate" 44). Cu atît mai semnificativă apare astăzi, în această perspectiva, coincidenta centenarului naşterii scriitorului cu „Anul internaţional al drepturilor omului", întreaga lui literatură fiind in ultima analiză o vibrantă pledoarie pentru reabilitarea condiţiei umane, pentru restabilirea drepturilor inalienabile ale individului la fericire şi demnitate. Gorki a descoperit noi resorturi ale neliniştii interioare a omului modern, ale procesului de alienare, ceea ce conferă o substanţă ireductibil tragică realismului său, cu toate consecinţele im.plicile de ordin estetic. Deşi vizionar prin structura sa intimă centenarul naşterii lui maxim gorki 115 şi căutător al adevărului, precum marii săi înaintaşi din literatura rusă, cu toate că profesa acel profetism „mesianic", dezbărat însă de viziunea apocaliptică a „mesianismului" dostoievskian, Maxim Gorki era puternic ancorat în miezul însuşi al realităţii, pe care o dorea schimbată, în experienţa de viaţă a poporului, din care sorbea forţa vitală şi acel optimism robust ce-i străbate întreaga operă. Cel care intuise primul din „republica literelor române" valenţele majore, regeneratoare, ale creaţiei gor-kiene şi-i semnalase în presa noastră, la început de veac, apariţia — scriitorul Ştefan Petică — nota cu uimitoarea sagacitate a spiritului său scrutător : „De aceea e mare Gorki şi de aceea arta sa e artă adevărată şi puternică şi frumoasă ; el şi-a înţeles poporul şi a găsit forma nemijlocită şi modernă pentru a exprima ce a priceput" /l5). Şi numai prezenţa unui asemenea scriitor îndeamnă la un examen de conştiinţă pe cei ce împărtăşesc înal-tele-i idealuri socialiste, aspiraţiile spre o condiţie umană superioară, care îi potenţează opera. NOTE N. lorga, Oameni cari au fost, voi. IV, Colecţia „Scriitorii români contemporani" 1939, pp. 166—167. 2) Cezar Petrescu, însemnări de călător — Reflecţii de scriitor, E<1. Cartea Rusă, 1958, p. 351. 3) Trebuie menţionată în această ordine de idei, afirmaţia valabilă a lui Ioni Ianoşi, privind problematica fundamentală şi aspectul tematic al operei gorkiene, în toate nuanţele lui, pe care o reproducem : „Gorki nu-şi încheie definitiv povestirile, nu-şi abandonează pentru totdeauna temele. Cu perseverenţa diabolică a geniului, care tinde să valorifice zăcămintele inepuizabile, el revine din nou şi din nou la problemele şi eroii săi de altădată, prezentin-ău-i mai profund, în condiţii noi, din-tr-un alt punct de vedere (...) Noul la el este întotdeauna şi revenire, îmbogăţită, la vechi, reluarea creatoare a vechiului. Descriind în zborul său cercuri tot mai ample şi mai înalte, viziunea i se lărgeşte succesiv, retopeşte fostele imagini în altele noi, superioare, ca profunzime şi perspectivă" (cf. voi. Romanul monumental şi secolul XX, Editura pentru literatură, 1963, cap. III — „Panorama dinamică a deceniilor", p. 189). 4) G. Călinescu, Cronicile optimistului, Editura pentru literatură, 1964, p. 240. 5) Tudor Vianu, studii de literatură română. Ed. did. şi ped., 1965, p. 322. 6) Idem, în voi. Studii de literatură universală şi comparată, Editura Academiei R.P.R., ed. a Il-a revăzută şi adăugită, pp. 549—550. 7) Ibid., p. 553. 8) Din studiul „Maxim Gorki" apărut în „Viaţa Românească", Nr. 1, 1920, p. 76, reprodus apoi în; voi. „Note şi impresii", 1920, p. 331 ; vd. şi în voi. G. Ibrăileanu, Studii literare, Editura Tineretului 1957, p. 331. 9) Suficient de menţionat, printre primele lucrări fundamentale despre Gorki : studiul amplu al lui Georg Brandes, publicat în 1901 ; un studiu apărut în acelaşi an sub semnătura lui Jack London şi consacrat analizei ro- manţului Foma Gordeev ; monografia criticului englez E. Y Dillon „M. Gorki, tuse life and Writings" (London, 1902); monografia lui E. M. de Vogue „Maxime Gorki, l'oeuvre et l'homme", Paris, 1905 ; un capitol substanţial în vol.: „Les maltres du roman russe" de Serge Persky (1912) ş.a. 10) „Index Translationum" — organ bibliografic internaţional, editat de UNESCO ; „Bibliografia operelor lui A. M. Gorki traduse în limbi străine (1900—1955)", Editura Camerei Unionale a Cărţii, Moscova, 1958 ; voi. Literatura rusă şi sovietică în limba română (18301859). Editura de Stat pentru imprimate şi publicaţii, 1959, pp. 319—343 şi 452— 457, precum şi alte surse („Inostrannaia kniga". „Internaţionalnaia literatura" etc.) 11) Cf. Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească" de I. A. Candrea şi Gh. Adamescu, p. 1667. 12) Mihail Sadoveanu, Evocări E.S.P.L.A., 1954, p. 255. 13) Menţionăm principalele publicaţii de presă româneşti în care apăreau scrierile lui Gorki în primele patru decenii ale secolului nostru : „Revista Modernă", „Tribuna", „Pagini alese", „Renaşterea", „România muncitoare", „Conservatorul", „Revista ideei", „Luceafărul", „Familia", „Tara", „Voinţa naţională", „Acţiunea", „Munca literară" şi „ştiinţifică, „Noua revistă universitară", „Românul literar", „România ilustrată", „Junimea literară", „Ovidiu", „Universul literar", „Lumea nouă", „Drapelul", „Bursa muncii", „Lumină din lumină", „Cartea lumii", „Evenimentul", „Orizontul", „Viitorul social", „Patria", „Tribuna Română", „Ramuri", „Lupta", „Opinia", „Ordinea", „Epoca", „Semănătorul", „Ţara noastră", „Noua revistă românească", „Universul literar", „Secolul", „Solia satelor", „Rampa", „România viitoare", „Astra", „Viaţa Românească", „Tineretul socialist", „Patria socialistă", „Socialismul", „laşul socialist", „Placară", „Revista Moldovei", „Adevărul literar şi artistic", „Pagini libere", „Zorile", „Proletarul", „Viaţa universitară" ş.a. 116 centenarul naşterii lui maxim gorki 14) Mihail Sadoveanu, op. cit., pp. ,192-193. 15) Ibidem, p. 255. 16) Cf. ediţia ştefan Petică, Opere, Editura Fundaţiilor pentru Htaratură şi artă, 1938, Prefaţă de N. Oavidescu, p. 12. 17) Cele două articole menţionate au apărut iniţial în „România Jună" (respectiv din 14 şi 7 mai 1900), fiind apoi integrate în studiul „Arta naţională", publicat în „România ilustrată", 1901, III, IV, VI, VII, IX. Studiul figurează în( culegerea de Opere din 1938, pp. 408—436. 18) Ibid., pp. 433—444. 19) Ibid., p. 434—435. 20) Ibid., Prefaţa, p. 16. 21) Maxim Gorki. Opere, în 30 de volume, ed. Goslitizdat, 1950—1955, vol. XXV, p. 319. 22) L. Rebreanu. Cronica teatrală. începutul stagiunii (Azilul de noapte) „Făt Frumos", I, 1915, nr. 3 (octombrie) 23) Cezar Petrescu, op. cit., p. 351. 24) Cezar Petrescu, op. cit., pp. 352—353. 25) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi pînă azi, 1941. p. 644. 26) Ibid., p. 704. 27) G. Călinescu, Istoria literaturii române, Compendiu. Ediţia Il-a revăzută, Ed. Naţională Mecu S. A., 1946, p. 337. 28) v. Istoria literaturii române de la origini şi pînă azi, p. 690 29) De altfel, această formulă care a circulat stăruitor în mai tcate ţările, a fost încetăţenită şi la noi. Cf. de pildă articolul „Un Gorki român : Panait Istratl", în „Adevărul literar şi artistic", din 11 mai ,1924. De altfel, în acelaşi sens metaforic, danezul Andersen-Nexo fusese denumit un ,,Gorki al Nordului". ' 30) Cf. art. lui Nicolae Liu „Din începuturile literare ale lui Liviu Rebreanu" în „Steaua", VIII, 1957, nr. 9, pp. 77-84. 31) Din opera lui A. P. Cehov s-a păstrat în manuscris traducerea piesei Trei surori şi 9 povestiri publicate de L. Rebreanu în diferite reviste, apoi în-mănunchiate într-o culegere sub titlul generic Gura femeiei, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1916 (Biblioteca Căminului, nr. 10). 32) Nicolae Liu în revista ..Steaua", XI, 1960, nr. 3, p. 53—63. 33) Cf. monografia „Liviu Rebreanu" de Alexandru Piru, Editura Tineretului. 1965, p. 10. 34) Idem, loc. cit. 35) G. Topirceanu, Opere alese, II, ediţia îngrijită de Al. Săndulescu, Bucureşti, 1959, p. 320. 36) Alexandru Piru. Liviu Rebreanu, ed. citată, p. 34. 37) Edgar Papu. Din luminile veacului, Editura pentru literatură, 1967, p. 32 38) Cf. I. Negoiţescu. Scriitori moderni, Editura perţtru Literatură, 1966, p. 299: 39) Citat după monografia „Panait Istratl" de Al. Oprea, Editura pentru literatură, 1964, p. 89. 40) Iiidem. p. 93, care dă ea sursă articolul lui Gregoire Aleximsky din Ie Figaro litteraire, 20 mai 1950. 41) Al. Oprea, op. cit., p. 320. 42) G. I. Ibrăileanu, considerând că în comparaţie cu marii săi înaintaşi — Dostoievski şi Tolstoi — „Gorki este o evoluţie şi o corectare", se referă la „vagabondul adesea cinic, întotdeauna nefericit al lui Gorki" (vd. op. cit. pp. 331—333). 43) Cf. M. Novicov, „Tipul «cinicului» în creaţia lui Gorki", Romanoslavica, III. 1958, p. 83 — inclusiv şi nota de la subsol. 44) Mihail Sadoveanu, op. cit. pp. 255—256. 45) ştefan Petică, op. cit., p. 435 al. ţîşles: ilustraţie la poemul Ini bagritki: „cîntare 'pentru opanas" radu ioncseu neconcludentul salon 196? Eram obişnuiţi ca expoziţia de pictură şi^ sculptură, deschisă la sfîrşitul fiecărui an, să ne ofere o imagine a nivelului şi tonalităţii vieţii artistice atins de plastica noastră. Ne obişnuisem, de asemenea, oa în fiecare expoziţie să găsim o unitate de concepţie, nu a artiştilor (fără îndoială), ci a organizatorilor care, sub numele de juriu, puneau în lumină un numitor comun. Acesta putea fi de ordinul orientării tematice sau, lucru mai preţios, şi deci mai greu de realizat, de acela al calităţii expresiei artistice. Or, expoziţia aceasta (1967), privită în totalitatea sa, este deconcertantă prin lipsa totală şi grav evidentă a unei concepţii care să o lege, sau, pentru a spune mai simplu, a unei ţinute. Ţinem să consemnăm insistent această lipsă de ţinută inexplicabilă într-o ţară şi într-o comunitate artistică în care talentele nu lipsesc, după cum nu lipsesc nici operele care să le reprezinte. Lucrările sînt prea multe pentru simezele Sălii Dalles şi fără îndoială că multe din piesele expuse ar fi onorat pe autorii lor dacă ar fi fost respinse ; în felul acesta ar fi făcut mai mult loc acelora care fac măcar figură onoirabilă în expoziţie. Cu atît mai mult cu cît sînt prezenţi unii artişti cu numărul maximum de lucrări admis de regulament, alese nu în virtutea calităţilor lor, ci a notorietăţii artistu- lui cîştigată cu prilejul trecutelor expoziţii. Este regretabil că se uită că opera unui artist nu aduce an de an plusuri, şi că mai există şi reuşite mai modeste sau chiar lucrări ratate, după cum se uită prea uşor că o expoziţie este o competiţie deschisă, în mod egal, tuturor. Fără să vrem ne gîndim la surpriza plăcută oferită în primăvara trecută de „Salonul de primăvară", în care fiecare artist expozant figura cu cîte o singură lucrare, aleasă de el însuşi şi socotită deci demnă de a-1 reprezenta. Nivelul acelei expoziţii era, comparativ cu al acesteia de care ne ocupăm, simţitor mai ridicat, după cum nu aveam nici surpriza de a vedea un artist bun prezent doar ou o singura lucrare selecţionată, — cum oare ?, — de către juriu, în timp ce alţii figurează cu un portret, un peisaj şi o natură moartă, pe cît de voluminoase, pe atît de lipsite de importanţă şi viitor. Rezultatul nefericit al prezentării artei noastre contemporane la sfîrşitul anului 1967 pune deci sub semnul întrebării utilitatea şi eficienţa juriului. într-o asemenea expoziţie este greu, şi mai ales primejdios, să ne facem o părere asupra stadiului şi a tendinţelor plasticei româneşti contemporane. Este inutil să ne imaginăm că fiecare pictor participant 1/ o atît de amplă expoziţie poate să fie o personalitate, să vină cu o viziune nouă, încă neîntîlnită, să vorbească o limbă care să fie cunoscută exclusiv de el. Deci nu respingem înrudirile cu unul sau altul dintre marii artişti reputaţi, însă căutăm calitatea artistică, aşa-nu-mita măiestrie cu care a fost transpus u-n concept estetic, ce leagă mai mulţi artişti într-o aceeaşi familie spirituală. De aceea, ceea ce supără adesea este nu atît impresia că artistul mimează manii era unuia sau a altuia dmtre celebrităţile contemporane, ci calitatea medioiciă a preluării unui univers spiritual, în care este foarte posibil să se încadrează şi dl perfect. Şi, la urraa urmei, de ce să ne imaginăm că numai cei ce mimează pe Miro sau Picasso sînt în culpă şi nu şi cei ce mimează pe Courbet sau, ceea ce este încă şi mai rău, pe Cezanne, pe An-dreescu şi pe alţi artijti în acelaşi timp. D; aceea, independent de asociaţiile care se pot creea, lucrări semnate cronica plastică 118 de Vasile Chinschi, Şerban Gabrea sau Constantin Albani reuşesc să se impună prin calitatea lor, spre deosebire de acelea ale unui Ion Sălişteann sau Gh. lonescu, în care lipsa de personalitate merge mînă în mînă cu mediocra formă de exprimare. Expoziţia oferă totuşi surprize încurajatoare, cu atîfe mai mult, cu cît ele vin din partea unor artişti tineri. Nicolae Drăguşin proiectează realitatea pe un univers extraterestru, care este acela al secolului nostru, arhitec-turînd o lume certă şi viguroasă, Gri-gore Ion şi Ioana Râdulescu transpun, cu simplitatea directă a maturului rămas candid, crîmpee mici din realitatea care i-a impresionat, Vrăneanţu Ion adaptează la temelia satului contemporan o viziune plastică pluricen-tenară, servită de o uimitoare virtuozitate tehnică, în timp ce Adrian Mafiei şi Virgil Neagu transpun imagini echilibrate în care aparenta monotonie cromatică este înviorată de suportul grafic, foarte bine evidenţiat, al compoziţiei. Virtuţi grafice, fără a le pune însă în categoria surprizelor, constatăm şi la Mala Bedtvan şi, mai ales, la Alina Redlinger, la care desenul puternic, implicit, susţine, nemascat, compoziţia. Mizînd exclusiv pe caracterul decorativ, Eugen Popa şi Constantin Piliuţă — fiind, după cum îi cunoaştem, funciarmente pictori — depăşesc limitele intenţiilor lor, eşuînd la mijlocul drumului dintre decorativ şi pictural. Majoritatea artiştilor sc inspiră din realitate, din aspecte mai generale sau mai speciale, pe care le interpretează în funcţie de sensibilitatea şi preferinţele lor. Alături de D. Ghiaţă, de H. Catargi (mai ales în peisaj), Ion Musceleanu şi de A. Bălţatu, ca pictori în accepţiunea înaltă a cuvîntului, se impun George Tomaziu — cu un remarcabil şi spiritual portret al lui Nicolae Titulescu, — Mihaela Eleuthe-riade, V. Brătulescu, Mircea Teodores-cu, Viorel Huşi, Constantin Niţescu şi 'Torna Roată, acesta din urmă evidenţiat în toate expoziţiile la care a participat. Lîngă ei Mircea lonescu, care surprinde printr-o siguranţă şi autoritate pe care nu i-o cunoşteam, Şl. Şerbă.nescu, Miha.i Bandac, Mihai Horea, Liliana Tudorache şi George Fili-pescu înnobilează, prin calităţile pictu- rale ale pînzelor lor, actuala expoziţie. Dacă aceştia din urmă au reprezentat surprize sau confirmarea unor promisiuni făcute anterior, Florin Ciubotarii, Elena Greculesii, Florin Niculiu, Şaru, Vincenţiu Grigorescu, I. Pacea, I. Co-jan, Pauleţ, Th. Simionescu şi Ion Biţan confirană, şi de data aceasta, recunoscutele lor calităţi. Departe de noi intenţia de a împărţi Salonul în două categorii de artişti : citaţi şi necitaţi de această cronică, dar nefiind locul de a analiza lucrările pentru a pune în lumină calităţile sau scăderile lor, ne mulţumim doar să consemnăm autiştii pentru a căror alegere juriul a avut mînă bună. V. Melica şi Gh. Răducanu par a fi progresat pe linia unui sever dialog cu natura, după cum Sandra Şărămăt, Ro-dica Lazăr, Constantin Blendea, A. Anastasiu, V. Duval şi V. Grigore şi-au axat efortul pe redarea atmos-ferii, adică a acelei note specifice a unei scene sau a peisajului surprins într-un anume moment. In limitele unui concept în care realitatea este continuu prezentă în ochii artistului, Al. Dumitre scu-Giurgiu cucereşte prin cole două peisaje de o în-cîntătoare şi rară probitate profesională, Radu Costinescu, Traian Bră-dean, Marius Cilievici şi Gh. Freiberg caută în natură motivele unei interpretări rezonabile, pe care Constantin Dipşe, Al. Cumpătă, Eugenia Iftode şi V. Baboe o îmbogăţesc cu accente folclorice puternic marcate. Un pas înainte pe linia interpretării personale a realităţii îl fac unii artişti tensionînd imaginile create cu sugestii şi asociaţii adesea fericit găsite. Elena Năp&ruş, Spiru Chintilă, Lia Szasz, Simona Vasiliu, Dorian Szasz, Vanda Sachelarie, Constantin Niţescu şi Pita Rubin ca şi Hie Pavel, C. Sevaste, Th. Dan, Marin Gherasim, Horia Bernea, Gina Hagiu, Al. Audi-sio, Tiberiu Kransz şi R. Capesius reuşesc să impună pînzele lor prin echilibrata îmbinare a conceptului estetic transfigurat prin mijloacele oferite de pictură. într-o lume aparte, în care datele realităţii imediate capătă noi valori, un grup de artişti evoluează cu dezinvoltură şi siguranţă, însă preocuparea pentru acurateţa impecabilă a transcrierii plastice ar trebui urmărită cu mai 119 cronica plastici multă atenţie ; nu ne referim la Ion Stendl, H. Mavrodin, Viorica llie sau Marcel Semproniu, dar o socotim necesară lui Barbu Nifescu, Ad. Benea şi Maria Meşleru. Dacă pictura — cu toate că nu am făcut decît să menţionăm numele care ne par a susţine Salonul — ne-a oferit cîteva surprize plăcute, cîteva promisiuni şi unele confirmări, sculptura este mult mb nivelul unui ansamblu cel puţin onorabil. Excesul de arhaism, de folclorism, de realism grotesc, de Moore, de Brâncuşi, ne fac să poposim cu satisfacţie, poate prea multă, în faţa grupului semnat de Mac Con-stantinescu, a reliefului cioplit în lemn de Mircea Ştefănescu, a icoanei Măriei Bască, a unei siluete cam prea masive semnate de Boris Caragea, a formei decorative de Marcel Guguianu, a unei maternităţi delicate de Jana Ghertler şi a altor lucrări de Gh. Jacob, Gheor-ghiţă-Caragiu, Pusi Cocea, Deacu şi a revelatoarei surprize oferite de Ră-dulescu Gyr prin portretul, poate neasemănător, însă psihologic exact, al lui Brâncoveanu. Este de neînţeles cum talentatul şi laureatul sculptor Apostu este prezent cu o lucrare compusă din trei elemente, un fel de dioramă hilară, Cris-tea Grosu cu un inexpresiv şi lamen- tabil bloc de marmoră intitulat Tors, Ruşi cu o compoziţie grotescă, Victor Popa cu un Macedonski de operetă, Ada Geo cu un Andreescu care-1 sugerează pe Speriatul lui Valbudea, Gh. Stănescu cu un tors şcolăresc retezat „din motive de postament" exact unde nu trebuie, ca să nu mai pomenim de Vlasiu şi, mai ales, de un maestru ca O. Han, al cărui nud intitulat „împlinire" este grotesc, în vreme ce portretul lui Caragiale e conceput în limitele unui pseudo-realism inexpresiv. In cazul în care printre lucrările respinse nu au fost unele mai bune decît multe dintre cele expuse (şi nici nu ar fi fost greu), ne întrebăm de ce juriul n-a reflectat la dictonul arhicunoscut „Non multus sed multa", ca să ne dea în loc de un haos de vreo 300 de lucrări, o expoziţie, dacă nu concludentă, cel puţin onorabilă, de vreo sută. în forma sub care s-a prezentat Salonul nu numai că nu a oferit o imagine clară a nivelului plasticii noastre, dar a reuşit să creeze confuzie şi să pună semne de întrebare asupra multor creatori. Şi nu este oare păcat ca un an de muncă al artiştilor să fie soldat, după cele vreo optsprezece trieri ale juriului, cu un asemenea rezultat ? expoziţia graiicu militante Pusă sub semnul sărbătoririi celei de a douăzecea aniversări a Republicii, expoziţia deschisă cu acest prilej în sălile Muzeului de Artă, în ciuda unei prezentări la nivelul de acurateţa şi eleganţă ou care ne-a obişnuit muzeul, are un aer hibrid. Organizatorii par a fi oscilat între un omagiu al contem- poranilor, adus prin lucrări din ultimii ani, şi între o concisă istorie — concisă dar şi lacunară — a desenului românesc din ultimii patruzeci de ani. Această inconsistenţă a punctului de vedere care a patronat organizarea expoziţiei ne-a prilejuit însă fericita întîlnire cu două portrete semnate, cu cîteva decenii în urmă, de M. H-Maxy, reprezentînd unul pe Brâncuşi, iar celălalt pe Arghezi. Prilejul a fost binevenit, acest artist, în ciuda vîrstei şi a titlurilor cîştigate, bucurîndu-se de autoritatea, dar nu şi de notorietatea la care are dreptul. Alături de el îl . întîlnim pe Ressu care ne mărturiseşte încă o dată siguranţa cu care putea cronica plastică 120 conferi caracter monumental unui motiv foarte modest, pe lser, cu un desen care este departe de a-1 onora, pe Jiquidi, cu aceleaşi arhicunoscute formule, pe regretatul Şt. Szorti, cu foarte serios studiate desene în care amintirea lui Piraoesi este evidentă şi, în sfîrşit, pe Florica Cordescu Jebeleanu, a cărei linie sigură şi cursivă înscria forme văzute în lumea noastră, cărora le dădea însă simplitatea şi curăţenia primăvăratecă a unei lumi de o puritate - paradiziacă. Sînt artişti cu a căror linie personală ne-am obişnuit, deci care nu aduc nimic nou faţă de ceea ce ştiam, însă dezinvoltura cu care se exprimă în domeniul care le-a devenit propriu este, pentru fiecare în genul său, o certitudine ; Corneliu Baba cu desenul său catifelat, Simion luca, autorul unor imagini de delicată precizie, Mircea Olarian şi Szabo Bella, fideli prieteni ai gravurii în lemn, Tania Baillayre, admiratoarea probă şi abilă a peisajului şi Tia l'eltz care, prin chipurile sale de copii, obligă la un popas reconfortant. în ciuda aşezării pe panouri, unii artişti, indiferent de locul unde se află lucrările lor, se grupează, în amintirea noastră, în mari familii. Astfel, siguranţa supremă a liniei, caracterul său imperativ şi nuanţat totodată, apropie, repet, cu toate că aparent foarte deosebiţi, supleţea liniei Ligiei Maco-vei de varietatea savant unitară a tehnicilor folosite de Marcela Cordescu în scopul impunerii unor subiecte de un subtil, dar evident, simbolism, fineţea desenelor în peniţă a lui Damian Pelrescu de /formele dantelate, parcă decupate în tuş, ale lui Anton Perussi, linia nuanţată, bogată în sugestii, a Getei Brătescu de artişti din aceeaşi familie spirituală a virtuoşilor desenului, oa Perahim, Oclav Grigorescu şi, o bună surpriză, Constantin Plăcintă. Ştiinţa compunerii unor imagini complexe — fie riguros reale, fie recompuse cu datele realităţii — con- feră un loc aparte lui Vincenţiu Grigorescu (printr-o lucrare în care găsim originile felului său de a se exprima de astăzi), lui Gh. Ivancenco, mai sigur, mai aerat în desenele sale din ultimul timp, lui Tiberiu Nico-rescu şi Harry Gutman, ambii desenatori la care concepţia asupra redării motivului este magistral servită de expresia artistică, Simonei Vasiliu, Mag-dei Ardeleanu (prin lucrări care confirmă posibilităţile sale insuficient relevate) şi, în sfîrşit, Hortensiei Massi-chievici, a cărei lucrare este învăluită într-o preţioasă haină de mister, Na-taliei Teodorescu şi lui Imre Drocsay care, în ultimele expoziţii, s-a afirmat cu autoritate. Temperamente mai directe, mai comunicative, înscriindu-se pe o linie oare merge de la lirismul cald pînă la explozia dc intensităţi vulcanice, artişti ca Maria Constantin, Iulia Hală-nescu, Eva Cerbu, Silvia Cambir, Fred Micoş, Ileana Micodin, Adrian Podo-leanu, Emilia Baboia şi Corneliu Pelrescu recurg la culoare. Fie că este unicul lor limbaj, fie că susţine, prin înviorare, desenul, culoarea situează acest grup de lucrări la jumătatea drumului între desen şi pictură. Ele luminează sala şi reprezintă, pentru spectator, paiuze binevenite după dialogul cu planşele alb-negru care impun o contemplare mai îndelungă, mai re-ouleasă poate, un fel de intimitate care, ruptă din cînd în cînd prin nişte strigăte colorate, nu riscă astfel să devină apăsătoare sau monotonă. La începutul acestei succinte cronici, sub impresia generală a expoziţiei, tonul era destul de scăzut ; op.rindu-nc din loc în loc, reţinuţi de nume şi lucrări peste care nu se poate trece cu uşurinţă sau repeziciune, ne simţim parcă mai remontaţi. Totuşi este prea puţin pentru o şcoală căreia de mult nu i se mai poate spune, asemeni altor discipline, „tînăra noastră şcoală", căci a trecut multe examene, şi încă mai grele decît cel de faţă, şi nu doar cu nota de trecere ! 121 cronica plastică v. r. pe marginea unei polemici Luna trecută s-a produs în presa noastră literară un fenomen de bruscă şi acută febrilitate, provocat de apariţia, în săptămînalul Uniunii Scriitorilor „Luceafărul" a unei scrisori-articol-pamflet, semnală cu numele de Monica Lazăr. Destinatarul scrisorii era redac-torul-şef al numitei reviste, dar destinatarul loviturii era romancierul Marin Preda. Vinovaţii: Marin Preda — de a fi scris o carte : Moromeţii II, considerată a fi proastă, lamentabilă, ruşinoasă ; criticii literari — de a nu o fi dezaprobat, înfierat şi şters de pe faţa hîrtiei tipărite şi a pămîntului, cu argumentele respective ale autoarei, cu orice alte argumente şi, în definitiv şi mai ales, fără nici un soi de argument (tocmai de aceea, de a nu fi printre victimele acestui masacru al vinovaţilor, are norocul de a fi considerai demn şi merituos un singur prunc Hsus, un singur critic literar, a cărui opinie poartă marca originalităţii prin unicitatea, prin însăşi izolarea ei absolută, dar care opinie nu este, din această cauză, mai puţin respectabilă). Acuma, chiar şi o asemenea tentativă poate fi hilariantă, şi cam acestea au fost efectele dela început vizibile, şi rizibile, ale exploziei erostratice a Monicăi Lazăr. Un scriitor ca Marin Preda, o carte ca Moromeţii II „distruşi" sau măcar „juliţi" printr-o astfel de agresiune — iată o ipoteză care nu poate fi decît grotescă. Cît despre critica literară contemporană, marea vinovată a unei analize serioase şi mai totdeauna elogiativă a celui de al doilea roman al Meromeţilor, ea nu s-ar putea opri din drumul său şi reflecta la o oportună mea culpa, terorizată de bîzîitul de o clipă al unei minuscule insecte. Nu altfel a fosl privii acest incident în momentul în care s-a produs. Febra de care am pomenit provenea din alte cauze, sau, mai bine zis, dintr-o anumită semnificaţie a faptului, dincolo de Moromeţii, Marin Preda şi criticii care s-au pronunţat asupra cărţii. Apariţia, în viaţa noastră literară, a unei specii niciodată cunoscută pe solul şi în atmosfera ei, specia killer-iior şi tueurs-Mri/or, cu sau fără plată, este într-adevăr de natură să neliniştească, cu dezgust, deşi nu cu panică. Afinitatea naturală a oamenilor de condei, raporturile care se stabilesc între ei în mod firesc, comunitatea spontană pe care o crează împărtăşirea nesilită şi pasionată a unor idealuri de spirit, au dat vieţii literare de pretutindeni un nume cu deosebire frumos : numele de republică a literelor. încă. de pe cînd pămintul era plin de regate, de imperii, de tirani de tot felul, sluji-t«rii literelor au constituit, în sînul şi în lanţurile acestora, o republică, adică o formă de vieţuire în libertate şi egalitate, recunoscute tuturor şi garantate de către toţi, printr-un sfînt pact moral. Refuzul oricărei ierarhii, oricărui protocol, oricărei ceremonii este, în sistemul de viaţă al republicii literelor, semnul egalităţii: poarta republicii este largă, deschisă oricui, fără paşaport, fără cercetare de acte, fără prealabile condiţii. Refuzul constrîngerii, al cenzurilor interioare, oroarea de injoncţiune, de intrigă, de intimidare, este semnul libertăţii : regimul republicii este generos, el acordă dreptul absolut al inspiraţiei şi al opiniei, respectul cel mai adînc al expresiei. Libertatea neslînjenită şi egalitatea de epolet, într-o republică fără legi: scrisă şi fără aparat represiv, sînt condiţionale de un idealism arzător, de credinţa nestinsă în valorile spiritului. Ele nu se pot manifesta, ele nu se pot naşte decît în atmosfera unei înalte civilizaţii morale, a unui altruism şî a unui 122 miscellanea dezinteres fără pală. Alternativa este a celei mai urîte barbarii, a. anarhiei hidoase. Republica literelor, mai ales cînd se adăposteşte şi înfloreşte în republica socialistă, nu poate tolera călcarea pactului său fundamental, călcarea ipocrită sau cinică, deghizată sau brutală, •a legilor sale nescrise. Trebuie să privim cu cea mai mare atenpie, cu cea inai alarmată îngrijorare, apariţia ici şi colo, a unor brac-lici care ignoră valorile, în favoarea intereselor personale, de grup sau individuale. Trecerea intereselor înaintea valorilor, duce la raporturi personale, şi la tot ce era acestea mai oribil: sim- patiile şi adversităţile la om, la persoană. Atunci se instalează barbaria, atunci începe să funcţioneze braţul acesteia : killer, tueur, ucigaş, — soluţie comodă, oarbă şi eficientă. Dar, tot atunci, în republica literelor începe să piară libertatea. Iată de ce, înregistrînd cu satisfacţie reacţia atît de sănătoasă şi atît de promptă a lumii noastre literare faţă de incidentul „Luceafărul"-Monica La-zar, redacţia noastră a considerat util să se solidarizeze cu această reacţie, chiar cu înlîrzierea pe care o implică ritmul ae apariţie al revistei, şi să insiste asupra unor semnificaţii care nu s-au epuizai. In memoriam S-au împlinit, nu de mult, cinci ani de cînd scriitorul Felix Aderca ne-a părăsit pentru totdeauna. In amintirea scriitorului fecund, a deschizătorului de orizonturi, a animatorului neobosit, din literatura căruia dinainte de 1944 s-a reeditat atît de puţin, în amintirea fostului colaborator al revistei noastre, publicăm două evocări ede scriitorilor Sanda Movilă şi Radu Tudoran, care i-au fost printre cei mai apropiaţi. sanda* movilă evocare în 1922, la cercul „Sburătorul", pe care îl frecventam, l-am cunoscut pe autorul poeziei : „Mary, Mary, sînt clipe fumurii", şi vieţile noastre s-au împletit timp de patruzeci de ani. Lucra ziua. Dimineaţa, după gustare, se plimba o oră în Cişmigiu, venea acasă şi se aşeza la masa lui de lucru ca un şcolar. După pauza de la dejun îşi relua scrisul. Singur îşi ştergea praful de pe birou şi îşi orînduia manuscrisele, lucrurile, într-o simetrie perfectă, pe aceleaşi locuri : coupe-pa-pier-ul în dreapta, scrumiera în stingă, pipele pe o farfurioară de aramă în faţă, pietre şlefuite, adunate de pe plajă, din prundişul rîurilor. îi făcea plăcere să-şi pregătească singur ceaiul. Spunea : Dacă vrei să fii bine servit, serveşte-te singur !" şi rîdea. Extrem de ordonat în orînduirea manuscriselor, a veştmintelor. „Sînt. prea ocupat ca să-mi permit luxul să fiu dezordonat !" Era extrem dc informat asupra ultimei cărţi apărute la noi sau în străinătate, îndrăgostit de literatura dc calitate. Pe mulţi autori i-a făcut cunoscuţi cititorilor noştri, prin articolele publicate cu mult înainte ca acele cărţi să capete circulaţie şi era caustic, necruţător cu mediocritatea. Era fericit cînd un tînăr scriitor bătea la uşa noastră şi niciodată nu şi-a precupeţit timpul în asemenea cazuri. Pentru Geo Bogza a avut mai 123 mult decît un sentiment de prietenie, a fost o iubire pornită dintr-o mare preţuire, iubire care a durat pînă la sfîrşitul vieţii. Foarte mulţi dintre tinerii poeţi ai acelei vremi, astăzi consacraţi, au debutat la publicaţia argheziană „Bilete de Papagal", al cărei secretar de redacţie fusese ; acest entuziasm tineresc, această dăruire le-a păstrat pînă la ultima clipă. Primăvara, decum înmugureau sălciile, plecam sîmbăta pe două zile cu un grup de prieteni la Olteniţa sau la Giurgiu. îmi amintesc că odată, înainte de a ne urca în tren, şi-a cumpărat de la un chioşc reviste şi a început să le citească chiar în timpul călătoriei. L-am văzut că se întunecase la faţă... îndată ce am ajuns la destinaţie, s-a închis în camera de hotel şi a scris răspunsul amar la articolul jignitor şi nedrept care apăruse într-o revistă. Cînd i-am reproşat că putea s-o facă la întoarcerea în Bucureşti, fără să-şi strice excursia, mi-a răspuns că i-ar fi fost imposibil. Şi mi-a povestit o întîmpîare din trecut : Pleca în Franţa şi obţinuse pe paşaport o viză de 12 ore pentru Viena. în tren a început să citească lucrarea „Neoiobăgia" lui Dobrogeanu-Gheraa. Ajuns la Viena dimineaţa, s-a dus direct la hotel şi acolo a continuat lectura făcînd comentarii pe marginea cărţii. Cînd s-a uitat la ceas a constatat că cele 12 ore aproape se consumaseră, că unicul prilej de a vedea Viena se irosise şi fără să apuce să mănînce a alergat la gară. în afara marei preţuiri a poeziei lui Ion Barbu, care îl legase de acest poet, dragostea pe care amîndoi o purtau animalelor a cimentat o prietenie care avea să dureze toată viaţa. Toamna, de obicei, ne duceam în satul meu. Acolo îi plăcea să hoină- rească de unul singur pe cîmpii, prin pădure. După ce ne-a părăsit pentru totdeauna, revenind pe acolo, rn-am pomenit cu un sătean în curte, care m-a întrebat dacă e adevărat că „domnul Nae" — cum i se mai sounea, — murise într-adevăr. „L-ai cunoscut şi dumneata ?" l-am întrebat. ,,Nici nu ştii ce prieteni am fost noi doi". „Adică ?". „Păi uite aşa ! Să tot fie şase ani. Mă întorceam pe înserat cu o căruţă cu lucerna de la cîmp. Numai ce mă pomenesc că-mi iese înainte un necunoscut şi mă întreabă că de unde sînt şi de unde vin. dacă am nevastă, copii şi cîţi copii şi cîte şi mai cîte... La început i-am răspuns, dar pînă la urmă m-am înfipt în dumnealui : „Ia ascultă, dar cine eşti dumneata, că mă tot iscodeşti ?" Cînd mi-a răspuns că e bărbatul dumitale, mi-a venit inima la loc şi am mers vorbind pînă în poarta casei mele. L-am întrebat : vrei să intri să-mi cunoşti femeia şi copiii ? A primit bucuros. Era cald, nevastă-mea scosese măsuţa rotundă în curte şi tocmai răs-turnase pe ea mămăliga. L-am poftit să ia ceva în gură cu noi. Nevasta a făcut nişte ouă prăjite, a adus brînză. Eu am scos ţuică şi ne-am aşezat la masă. A rugat-o pe nevastă-mea să-i dea şi o ceapă. După masă, nefasta şi copiii s-au dus în casă la culcare. Eu am rămas cu dumnealui în curte tăifăsuind pînă au asfinţit stelele. Şi după aceea, nu era toamnă să nu ne vedem". Uneori duminicile, după masă, cînd nu ieşeam din casă îl rugam să-mi citească din Arghezi şi Barbu. Citea extraordinar de frumos. îmi spunea cum trebuie să fie o poezie : un „maximum de spirit într-un minimum de conţinut". radu tudoran felix aderca Dintre puţinii oameni, trei sau patru poale, care mi-au dat pe cale directă un sfat de folos în meşteşugul niciodată precizat al literaturii, Felix Aderca a fost primul. Pe-alunci eram foarte lînăr şi n-aveam nici o scrisoare de recomandaţie către oameni — ci numai către mine însumi: mai mult de o mie de pagini, ale mele, dar necunoscute de nimeni. Scăzînd din socoteală cîţiva prieteni de care mă lega vîrsta şi şcoala, şi nici decum vreo aspiraţie comună, dar care, în sfîrşil, cunoşteau cîte ceva din scornelile mele, 124 miscellanea Felix Aderca mai este şi primul meu cititor — ceea ce notez cu emoţie şi cu orgoliu. Omul care de la o slujbă de birou în Ministerul Muncii trecea la biroul de acasă spre a scrie paginile scdc, a găsit timp pentru paginile unui tînăr — cum sînt cu sutele de tineri, şi cu zecile de mii, paginile... Acestea se întîmplau în anul 1933, toamna, şi Felix Aderca ar ţi vrut ca manuscrisul să se tipărească pînă la venirea iernii. Nu s-a tipărit niciodată ; l-am aruncai, împreună cu altele — trepte chinuitoare şi ameţitoare într-o ucenicie îndelungată. Nu ne despărţeau decenii, dar vîrsta literară a lui Felix Aderca dădea o timiditate aflată în mine şi astăzi, cînd ne desparte, ireversibilă, moartea. La prima noastră înlîlnire pe marginea- manuscrisului amintit adineauri, mi-a vorbit bineînţeles despre literatură, cu ton colegial şi cu multă seriozitate, ceea ce mă făcea să gin-desc, înfoindu-mă pe dinăuntrul modestiei, că n-oi fi venit degeaba pe lume. Atunci am aflat, la acea primă înlîlnire, cu ce forţă se poale naşte ficţiunea dintr-o sugestie, dinlr-o adiere. Plîngîndu-mă că n-am încredere să imaginez peisajul şi că de aceea n-am să pot depăşi, în scris, geografia, reală spre a înfăţişa locuri trebuitoare unei naraţiuni dar nevizitate de mine, I'e-lix Aderca mi-a relevat disponibilitatea cititorului şi darul lui de a colabora cu autorul... Nu-i o metodă recomandabilă — fără limite — şi n-aş Iransmile-o altora, în forma ci ne-adincită. Ca totdeauna, se cere şi aici o colaborare inteligentă între cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă. O fîşie de nisip pe medul mării — spunea Felix Aderca atunci, cu vorbe nereproduse poale întocmai — este o plajă, o plajă nedefinită geografic, oriunde, sau aproape oriunde în lume. Plantezi un palmier — nu lipsesc amănuntele pentru a-l descrie. Dacă ţi-e teamă că nu-i destul un singur detaliu, pune-l şi pe cd doilea : o cămilă, la umbra palmieridui... Cititorul va întregi tabloul, adăugîn-du-i arşiţa soarelui, reverberaţia tropicală — şi se va crede în Africa, unde autorul n-a fost niciodată : nu-i vreme să vezi toate locurile ştiute, din cărţi şi din manuale, poţi să ajungi la ele cu imaginaţia. Pe decorul de mai sus, într-un amurg care estompează puţin liniile desenului, departe, în fund, laşi să se audă, să se ghicească un singur acord de havaiană, spre a debarca odată cu cititorul pe o insulă (se spune: „pe o fermecată insulă") a Oceaniei. N-arn avut îndrăzneala sedentară de a duce învăţătura pînă la ultima consecinţă ; am continuat, ca şi învăţătorul meu de altfel, să tînjesc după o geografie reală, ca s-o compar cu aceea din cărţi şi din închipuire — dar ii datorez lui Felix Aderca o parte din explorările mele imaginare. Un deceniu şi jumătate după aceea, cînd vînturasem şi unul şi altul ani de viaţă şi de literatură, Felix Aderca îmi vorbea, într-o primăvară, despre proiectul său juvenil de a pune pînze la bicicletă, ca astfel, folosind vîntul corăbiilor, să poată transforma în mile marine kilometrii tereştrii de pe şoselele asfaltate din jurul Bucureştiidui. l-am demonstrai dificultăţile şi imposibilităţile — şi proiectul a fost abandonai după o rezistenţă de cîteva zile. Acum îmi aduc aminte, cu o umilinţă care-i o pedeapsă prea mică de dezamăgirea din ochii lui, crescînd pe măsură ce îl încercuiam cu argumentaţia tehnică... Mi-e teamă că la vremea aceea încă nu înţelesesem, sau nu simţisem, enigma lui Don Quijolte. Curînd, Felix Aderca a scris o carie despre Columb ; în ultimii ani investiga biografia lui Goethe; saltul ar putea să stupefieze ; e mai uşor de înţeles la un om care a vrut să pună pînze la bicicletă. Toate acestea sînt acum într-un trecui pe cale să se patineze. Chiar şi ultima amintire îmi pare foarte îndepărtată. Eram pe malul mării, la Schitu, satul concediilor noastre, prăfuit, ars de soare şi de nostalgia verii care se duce, pe mulţi din rtoi lăsîn-clu-ne neconsolabili. lntr-o dimineaţă, pe cînd îşi pregătea bicicleta, acelaşi vehicul de altădată, şi-n vechea lui formă, fără aripi, FelixAderca s-a prăbuşit, înainte de termen şi ilegitim, fiindcă în spiritul miscellanea 125 lui nu începuse să moară nimic... A murit cîteva luni mai tîrziu.. de pe urma unei tumori cerebrale. Dacă nu era creierul, ar fi fost mima! E zguduitor să te gîndeşti cum de poate omul muritor să aibă dorinţe în faţa morţii — să mobileze neantul! Odată cu cenuşa lui, risipită în largul mării, cum îi fusese , dorinţa, s-au risipit şi amintirile, dar nu ca să piară, ci ca să acopere o atît de lungă zonă de timp rămasă în urmă. Merg şi acum la Schitu în cîte o zi, vara, ca să-mi caut prietenii sau urmele paşilor din uiţi ani, pe nisipul mării. îl întîlnesc şi acum pe Felix Aderca la plajă, curînd după răsăritul soarelui, şi-i spun : Bună dimineaţa ! Felix înseamnă fericitul ! 11 mai conduc şi acum, cîteodată, pînă acasă, pe uliţa largă, pe la răs-pîntia ca o piaţă unde-i un puţ fără cumpănă şi fără găleată — şi-nainte de a. ne despărţi, în poartă îi spun : Bună seara I De la bună dimineaţa, la bunăseara nu-i doar o zi, ci toată viaţa noastră l gh. c. 100 de ani de la naşterea lui mihail dragomireseu Mihail Dragomireseu s-a născut în ziua de 22 martie 1868 în salul Plă-tăreşli. din judeţid Ilfov, unde tatăl său, Moise Dragomireseu, era învăţător. La patru ani şi jumătate — ajutat de un văr mai mare — a început să citească; iar chirilica a învăţat-o singur la cinci ani şi jumătate. A terminat clasele primare la vîrsta. de 9 ani, însă fiind bolnav de friguri şi-a continuat studiile secundare de abia la vîrsta de 13—14 ani. Primele două clase le-a urmat la. gimnaziul Gh. Lazăr, iar din anul 18S3 a intrat ca bursier — în clasa treia — la liceul Sfîntul Sava. unde profesorul şi scriitorul V. D. Păun i-a dat — la începutul anului — nota 3 la limba română. După bacalaureat urmează cursurile Facultăţii de litere din Bucureşti, fiind remarcat din primul an de Tilu Ma-iprescu. îşi ia licenţa „magna cum laude", cu teza Relaţiunea dintre premisele şi ultimele concluziuni ale filozofiei lui Herbert Spencer (Bucuieşti, 1892). Este trimis în străinătate de Facultate — cu premiul Flillel în valoare de 1 000 lei — la care se mai adaugă, la intervenţia lui Litu Maiorescu, şi o subvenţie şi, timp de un an şi două, luni de zile, vizitează Paris, Berlin, Drcsda, Miinchen şi Viena. unde cercetează temeinic muzeele, ascultă concerte, vizionează piese celebre etc. întors în ţară este numit în octombrie 1894 conferenţiar de estetică la Universitatea din. Bucureşti, unde a funcţionat doi ani, întemeind primut Seminar universitar la Facultatea de litere. Şters din buget din motive politice, trece în 1897 director al Şcoaleî de aplicaţie de la Şcoala normală superioară, în anii 1898—1899 deschide un curs liber de Estetică, iar în 1900 devine conferenţiar de estetică şi literatură comparată, în care calitate funcţionează pînă în 1906, cînd este numit profesor definitiv la catedra de literatură română şi estetică literară. Profesorul Mihail Dragomireseu a fost un neobosit muncitor în cadrul în-văţămîntului şi în domeniul literaturii. A încercat, încă din 1899, să reformeze predarea limbii române, publi-cind patru serii de cărţi care au servit de model viitoarelor manuale de limba şi literatura română. în 1915 fondează Societatea critică, din care s-a născut mai tîrziu Institutul de literatură. Venind războiul din 1916 se refugiază la laşi şi de acolo în Paisia, unde devine privat-docent la 126 miscellanea- Universitatea din Harkov. Reîntors in (ară intră in. mişcarea profesional-di-dactică şi culturală. A înfiinţat la laşi Asociaţia profesorilor secundari, redac-tîndu-i statutele şi alegindu-i primul comitet; apoi Federaţia corpului didactic, al cărei preşedinte devine. Obţine în această calitate asimilarea profesorilor cu magistraţii; dar intrigile politice îl dezgustă şi Federaţia corpului didactic se dizolvă, după numai trei ani (1919—1921). In 1922 fondează Institutul de literatură, transformînd vechea Societate critică într-o instituţie publică, completată în 1926 şi cu o secţie de Bibliografie. încearcă să reorganizeze Ateneul Român, însă nu izbuteşte şi, după 10 ani (1919—1929) de sforţări zadarnice, demisionează din calitatea de secretar şi de membru al acestei instituţii de cultură. A fost zece ani membru în Comitetul Teatrului Naţional, promovînd aducerea pe scenă a celor mai bune piese ale epocii. A fost ales de trei ori preşedinte al Societăţii Scriitorilor, punîndu-i bazele materiale. In calitate de preşedinte al Comisiei literare de la Casa Şcoalelor a publicat o selectă colecţie de opere ale scriitorilor români moderni şi contemporani. Laureat al premiului naţional pentru critică, în anul 1937. Pensionat din învăţămîntui universitar în 1938, cînd împlinise vîrsta de 70 de ani, este ales în acelaşi timp membru onorar al Academiei Române. A decedat în ziua de 26 noiembrie 1942. In ziua morţii au fost găsite pe biroul lui de la Facultatea de litere — unde lucra deşi era pensionar — primele pagini dintr-un studiu critic asupra lui Faust. Activitatea publicistică a profesorului a fost multiplă. In domeniul literar îşi face debutul în anul 1886, la revista Vlăstarul scoasă de Societatea Cercul tinerimii, unde publică versuri ; continuă apoi în Albumul literar al Societăţii studenţilor universitari „Unirea" din Bucureşti (1889) cu poezia Zadarnic, datată decembrie 1888. La revista Convorbiri literare începe colaborarea în 1892. In anii 1895—1900 conduce în calitate de secretar de redacţie publicaţia junimistă ; iar între 1900—1906 este membru în comitetul ei de conducere. Ostilitatea lui 'Tiiu Maiorescu, manifestată mai demult faţă de vechiul său discipol, capătă în 1907 — cînd Simion Mehedinţi este numit directorul Convorbirilor literare — caracterul unei despărţiri definitive între binefăcătorul maestru de altă dată şi răzvrătitul său cirac din acel timp. Plecarea de ,1a reputata revistă îl determină pe M. Dragomirescu să fondeze în 1907 revista Convorbiri (care devine în anul următor Convorbiri critice) şi care a apărut timp de patru ani — pînă în 1910 — adunînd în jurul ei un grup de scriitori de talent : P. Cerna, Emil Gîrleanu, Eugen Lovinescu, I. Minute seu, Al. T. Slamatiade, Corneliu Moldovanu, Dimitrie Nanu, Cincinal Pavelescu, etc. In luna septembrie a aceluiaşi an întemeiază, cu Emil Gîrleanu, Biblioteca Românească, enciclopedică, „Socec", unde s-au publicat multe scrieri de seamă din literaturile străine şi din patrimoniul nostru, literar. In 1910 scoale împreună cu cîţiva scriitori, foşti colaboratori la Convorbiri critice — noua serie — (1935) ca secretar de redacţie pe Liviu Rebreanu. In 1911 ia direcţia literară a revistei Ţara nouă, în 1915 fondează Revista critică — din care a apărut un singur număr — apoi Buletinul Institutului de literatură (1922), Falanga — noua serie — (1925); Convorbiri critice, revista Falanga, care avea şi direcţionează Ritmul vremii — înce-pînd din 1926. Mihail Dragomirescu a publicat numeroase lucrări in domeniul filozofic, scrieri de estetică literară privitoare la literatura română, manuale didactice, traduceri din literaturile clasice şi beletristică. Prin îndrumările date cu largă înţelegere, profesorul M. Dragomirescu, în calitatea lui de critic literar, a crescut patru generaţii de scriitori, în cercul revistelor pe care le-a condus. Cercetările critice ale lui M. Dragomirescu au căpătai in ultima vreme o nouă faţetă. El a pus bazele esteticei 'integrale şi ale filozofiei inle-gralismului, care s-a bucurat de'" o bună primire în Occident. Lucrarea sa fundamentală în acest sector este Ştiinţa literaturii, plănuită să apară în şapte volume, în româneşte şi franţuzeşte. Din traducerea franceză s-au publicai (sub titlul La Science miscellanea 127 de la litterature) numai vol. I—IV (Paris, 1928—19381 Ideile cuprinse în această vastă lucrare şi-au făcut drum în conştiinţa literară a Occidentului, prin diferite articole publicate in Les nouvelles litte-raires şi Revue de synthese historique, cît şi prin cele două broşuri Le synthese philosophique de l'integralisme I. Les principes şi Nouveau point de vue dans l'etude de la litterature. Memoire pour la Commission internaţionale d'histoirc litteraire, â son premier congres d'histoire litteraire du Budapest, publicate de M. Dragomireseu în 1931. îndrumările obiective dale de acest blind, înţelegător şi darnic profesor, în timpul celor aproape 50 de ani de activitate didactică, generaţiilor de profesori secundari şi universitari, care au urmat cursurile sale de la Facidla-tea de litere din Bucureşti, orientările şi sfaturile critice dăruite cu multă răbdare şi tenacitate tuturor scriitorilor de talent şi fără de talent, care au colaborat la revistele conduse de el sau au frecventat cenaclul literar din ospitaliera sa locuinţă din strada Gra-mont, vor stărui încă multă vreme în istoria culturii şi a scrisului românesc. radu ionescu 40 de ani devotaţi artei — retrospectiva r. iosif Chemat temperamental spre pictură, cred că R. Iosif, este dintre toţi artiştii noştri, acela care a făcut cele mai multe popasuri, toate în domenii înrudite, înainte de a atinge domeniul care era să fie al său : pictura. Faptul că tatăl său era un meşteşugar dotat, cultivat în măsura în care lupta pentru existenţă îi îngăduia şi care, voind să-şi încerce norocul, şi-a luat întreaga familie plecînd la Paris de unde, după cîteva luni, dezamăgit, s-a înapoiat în ţară, nu sînt detalii nesemnificative. După cum nu este lipsit de importanţă nici faptul că, de mic, viitorul pictor a căpătat o vioară şi un profesor care să-1 îndrume. înclinarea către artă, cît şi neliniştea caracteristică oamenilor ce depăşesc media le găsim în firea tatălui, transmise apoi, amplificate, fiului. Acesta. R. Iosif, păşeşte în viaţa artistică românească prin 1926 fără să realizeze importanţa şi consecinţele pe care această acţiune le va avea asupra sa şi chiar asupra artei româneşti. Expoziţia intitulată : „Alb-negru" a reprezentat minetui de pornire al organizării saloanelor de gravură. Fără îndoială cg sumarele studii de arhitectură, urmate Ia Paris, acelea nu mai puţin sumare de pictură la şcolile de Belle-Arte din Bucureşti şi Paris, orele petrecute în atelierele Julian şi Grande Chaumiere, dar mai ales cursul de gravură al profesorului Ealtner, îl pregătiseră suficient pentru a avea curajul să se afirme. Deci, lucru notabil, R. Iosif învăţase cele necesare pentru a deveni gravor şi, cu toate că în orele de re-paos mai recurgea sporadic la exprimarea cu ajutorul culorii de ulei, la acea epocă limbajul său era al albului şi al negrului. însă, în bogăţia de umbre şi lumini, de prim-planuri intens strălucitoare şi în depărtările ce fugeau spre întunecimi din ce în ce mai negre, descoperim un foarte rafinat colorist, necunoscut chiar lui însuşi. Primele gravuri sînt poate mai seci, mai uscate, transcrieri foarte meşteşugite ale celor mai apropiaţi oameni din preajma sa, în primul rînd părinţii, ale unor aspecte tipic bucureştene în care regăsim, cu îneîntare şi nostalgie, poezia modestă dar caldă şi spirituală a unor cartiere ce astăzi nu mai sînt şi, în sfîrşit, scene cu mai multe personaje 128 miscellanea ir. iosii': peisaj la cimpulung (7958) surprinse ia spectacole de teatru sau concerte. Pînă prin 1933, cînd debutează ca pictor, K. îosif se dedică gravurii, practicînd-o însă într-o manieră care, cu sau fără voia sa, avea să-1 conducă în faţa şevaletului. Cu toată aparenta sa modestie, artistul avea încă de tî-năr un înalt simţ al datoriei, un sentiment nobil al obligaţiei pe care şi-o asumase tacit, nedeliberat, de a transmite -mai departe chipuri şi aspecte pe care le vedea în jurul său, subiecte pe care avea să le apropie prin nota de poezie pusă atît de bine în lumină. Un sentiment de recunoştinţă simplă şi omenească pare să fi patronat atît crearea puţinelor portrete pe care le-a făcut, cît şi ciclurile de peisaje bucureş-tene în care simţim, cu toată tinereţea artistului, în sfîrşit sedimentată dorinţa moştenită din tată în fiu, dorinţa trăirii în calmul oferit de colţurile pitoreşti, modeste, gospodăreşti, ducînd mai departe o existenţă calmă, discretă şi poetică. Grafica acestor ani ai lui R. Iosif este pusă sub semnul regretului — presimţind liniştea patriarhală ce se destramă — a poeziei, a temerii poate de nou, de necunoscut, dar cert sub aripa armoniei. Şi cum să nu fie aşa cînd prima vocaţie mărturisită a artistului a fost muzica ? A studiat-o în copilărie, în tinereţe, a iubit-o întotdeauna şi a păstrat-o în suflet drept simbol al armoniei patronînd întreaga sa carieră. De la gravura în alb-negru, la aceea îmbogăţită cu accente de culoare şi pînă la monotip un drum lin a provocat mutaţia artistului către acest din urmă gen de exprimare. Iniţial, pictura sa era evident construită, gîndită în alb şi negru şi angrenată uneori cu pete de culoare. De la acest prim pas — consemnat elogios de către critic: drept un real succes — angajarea pe calea picturii a fost marcată şi facilitată de întîlniri care îl sco.teau pe artist din mediul calm, modest, al peisajului de mahala (în sens poetic) a Bucureştiului. Cîmpulungul Musce-lean, cu dealurile sale colorate, Tulcea. profilată pe albastrul apelor, Sinaia albă de iarnă, intens arămie în toamnă, reprezintă şocuri cromatice care vin «a puncteze vioi tonalitatea generală gravă a peisajelor lui Iosif. Pictorul pre-valînd acuma asupra desenatorului, planurile devin mai largi, mai puţini riguros precizate, detaliile se grupează în mari suprafeţe uşor geometrizate,, oamenii care populează scenele de tîrg sînt pete colorate, mobile, vii, care joacă pe suprafaţa pînzei co-municînd un sentiment de bucurie tonică compensatoare a discreţiei, a delicatei tristeţi din tinereţea pictorului- Momentele de răgaz sînt şi ele roditoare ; naturile moarte, florile, se înscriu în linia lucrărilor lui Iosif constituind momente de analiză pătrunzătoare a materiei în scopul redării calităţii ei, a valorii tactile, a catifelării unei petale, a strălucirii, unui vas de metal lustruit, a plinătăţii senzuale a unui fruct copt. Ajuns în stăpînirea limbajului culorilor, pus sub semnul severităţii în anii trecuţi, Iosif aruncă o privire de ansamblu asupra operei sale, îşi redescoperă vremea şi gîndurile tinereţii şi odată cu ele, desenul. Insă de datai aceasta nu în chip de student silitor, pentru care desenul era un mijloc de redare a unui motiv, ci ca pictor stăpîn pe sine, reîntinerit ; pentru care transcrierea integrală a suprafeţii motivului este inutilă. în guaşă sau în ulei (în vederea monotipurilor) Iosif desenează cu pensula, acoperă hîrtia cui accente colorate, lasă mari suprafeţe neacoperite, marchează puternic accentele, obligîndu-ne să ne,, lăsăm conduşi de indicaţiile date, detaliile nesemnificative înserîndu-se imaginar fiecare la locul- lor. Este epoca sintezei tuturor experienţelor trecute, a meşteşugului cizelat şi rafinat timp de decenii, a unor libertăţi tinereşti cărora numai seninătatea vîrstei le poate asigura ponderea. Fiecare libertate pe care şi-o permite pictorul are acoperire în creaţia sa anterioară, după cum în pîn-zele anilor trecuţi descoperim, la » analiză atentă, drumul pe care evoluează astăzi artistul. Pictor care a urcat timp de patru decenii către împliniri incontestabile, R. Iosif nu a păşit pe un drum făcut de alţii. Prin fiecare lucrare a sa, bună sau chiar mai puţin bună, a săpat el singur treptele pe care avea să calce. De aceea drumul i-a fos» încet, dar în această lentoare am gă- 130 miscellanea sil siguranţa gînditorului şi probitatea adevăratului artist devotat artei, a cărui operă se aseamănă mai degrabă cu construcţia unui mare edificiu decît cu un spectaculos foc de artificii. Şi acum, la anii retrospectivelor, R. iosiî ne-a arătat că numai talentul nu este suficient pentru realizarea unei opere care să înfrunte timpul ; el a adăugat talentului devotamentul şi probitatea unui om generos înzestrat şi, de aceea, opera sa priveşte în egală măsură către trecut şi către-viitor. i. negoiţeseu mie portret de scriitor: ca mii petre seu Anticalofil, profesînd oroarea faţă de scrisul unui Paul Valery (deşi acceptă lotuşi, contrazicîndu-se, pe multiplul estet care a fost Thomas Mann); pasionat lucid, ridicînd conceptul de autenticitate la zonele mirajului pur, misterios autor al unei filosofii a sub-stanţialismului cu transparente atribute de mistificare ; în sfîrşit, obsedat propagator al unei patrii utopice pur-lînd numele Noocraţia, — Camil Pe-trescv a trecut pe bună dreptate întotdeauna drept un scriitor de tip inte-lectualist : fiindcă poezia lui de tinereţe exaltă fiinţa eleree a ideilor, care apoi devin corpurile fără sînge din Traoscedentalia ; fiindcă, într-un roman al său, eroul ţine femeii cu care se află în pat un curs de istoria filo-sofiei, iar în alt roman, imaginea eroinei se transfigurează slrîmb în intelectul poetului Ladima ; fiindcă personajele centrale ale teatrului său, Dan-ton şi Bălcescu, reprezintă spiritul în acţiune, ideea devenind moment istoric. Dar, in ciuda acestor aspecte reale ale literaturii lui, sumar aici indicate, Camil Pelrescu mi se pare mai exact definii prin sensul şi substanţa morală a întregii lui opere şi activităţi creatoare. Foarte important scriitor, el a devenit literat din carenţa ambiţiei sale filosof ante şi nu dinlr-o reală vocaţie estetică. Personalitatea lui spirituală îşi cerea cu violenţă expresia. Anticalofi- lul autor le impresionează prin efortul uriaş cu care izbuteşte să-şi formeze un stil. Fie că tinde întru bine sau frumos, voinţa îşi păstrează la Camil Pelrescu trăsăturile de valoare morală. Bogata activitate publicistică a acestui, scriitor, de la articolul de ziar la eseu, ne descoperă mereu un moralizator public, un profet crispai de nevoia sa imperioasă de expresie. Să nu uităm că autorul dramatic a respins genul tragic (formă pur estetică, născută din sentimentul imoralităţii condiţiei existenţiale a omului), spre a teoretiza şi practica cu obstinaţie ceea ce el numea „drama în conştiinţă". Eseul din 1933, institulat încercare fenomenologică despre conştiinţa românească, sau Prologul excursiv la piesa Caragiale în vremea lui, din 1957, îl definesc pe Camil Pelrescu mai chinlesenţial ca toată opera lui clădită cu perseverenţă, ştiinţă şi conştiinţă • a practicităţii sociale. Pentru că n-a privii lumea cu ochi de artist, a fost nedrept cu Heliade şi cu Maiorescu. Pentru că a luptat cu vehemenţă şi străşnicie să-şi impună ideile morale, pentru că a fost conştient de puterea de seducţie a artei, acest mare înfrînt al ambiţiilor filosofice, acest acerb stăpîn al condeiului său, s-a realizat ca artist şi a dăruit literaturii române cîteva opere capitale ca romanul Patul lui Procust şi dramele Danton şi Bălcescu. miscellanea 131 i. n. d. ţepeneag şi alegoria • ••••••••••• în „Gazeta literară", Dumitru Ţepeneag a publicat o lungă nuvelă în trei părţi, intitulată „înscenare" ; este o formă lărgită a bucăţii „Măria de la Şcoala Medie", din recentul său volum „Frig"; mai precis, această bucată constituie doar prima parte din vasta „Înscenare". Mă opresc asupra nuvelei lui Ţepeneag, deoarece ea reprezintă una din cele două direcţii ale prozei tînărului scriitor şi în acelaşi timp dezvăluie în mod exemplar calităţile şi riscurile proprii autorului. Datîndu-şi bucăţile din culegerea „Frig", D. Ţepeneag a vrut să ne semnaleze împrejurarea că ele aparţin aceleiaşi epoci de elaborare cu cele din culegerea anterioară, „Exerciţii", şi deci ambele trebuie considerate în unitatea fazei de creaţie care împreună le cuprinde. Ceea ce nu slînjeneşte cu nimic aprecierea lor globală sau diferenţiată — chiar dacă ţinem seama de faptul că „Exerciţiile" se dezvoltă cu preferinţă într-o lume obiectivă, iar „Frigul" are un mai larg caracter subiectiv, într-adevăr, acest ciclu este definitoriu pentru lirismul lui D. Ţepeneag, exprimat prin atmosfera nostalgică şi sumbră, infantil luminată uneori, vibrantă şi pătrunzătoare a schiţelor lui, ca şi prin mijloace stilistice propriu-zise, adică printr-c scriitură fină, poetică, densă şi transparentă totodată. Povestitorul e un hoinar care, asemenea eroilor imaginaţi de romantici (Chamisso, Eichendorff, Gerard de Nerval, Eminescu, Alain-Fournier) pătrund în realitate pe drumurile somnului şi visului, obsedaţi de singurătatea lor în realul imediat. La tînărul nostru autor, care evadează din oraş cu tramvaiul spre mediocre zări apropiate, brusc lărgite prin feeric şi halucinant, dăm de ceruri vinele şi apăsătoare, sure ca asfaltul, de cîmpuri dezolate şi fantasmagorice, de amurguri cenuşii, cu păsări în rotire joasă, de dimineţi ceţoase, de nori monstru- oşi, de ziduri osiile şi garduri absurde, pereţi grunţuroşi, reci, cu igrasie, de pădurici cercetate de fioroase şi nevinovate făpturi spectrale, de uliţi şi străzi pustii, cu case fără uşi, cu copii tăcuţi şi misterioşi, practicînd ritualuri abstruse, tristeţea şi fabulosul atmosferei sporind prin şerpii şi animalele fantastice, groteşti care populează această lume neverosimilă dar puternic reală estetic, vizionar organizată în poemul exacerbat ce poartă titlul „Oraşul cu păuni". Un delicat, naiv de lucid lirism trece şi în naraţiunile obiective ale lui D. Ţepeneag, precum în schiţa „La noi în curte" (contraslînd cu satira, delicios naivă, din „La fotograf"). Apoi, limitele zonei- obiectiv epice se deschid spre realismul absurd din „Specialistul", spre fantasticul înăbuşitor din „Dedesubt", două mici capodopere de tentă kaf-kiană, în sensul idealismului grotesc, al aspiraţiei fără nădejde. De aceeaşi linie obiectivă tine, in sfîrşit, schiţa „Măria de la Şcoala Medie", devenită in versiunea din „Gazeta literară" ampla „înscenare" (după cum indică titlul însuşi, asistăm de fapt la transpunerea narativă a unei lucrări drama-lurgice). Schiţa e absolut remarcabilă, fiindcă ideea ei nu încearcă să depăşească marginile făgăduinţei; ideea se compromite insă apoi, cînd se dezvoltă pînă la împlinirea acestei făgăduinţe, într-o prea fidelă alegorie după mitul eristic. In „Măria dela Şcoala Medie", vrăbioiul nu aduce încă aminte de îngerul Bunei Vestiri, cei trei bărbaţi respectabili cu jobene, încărcaţi de daruri funambuleşti, nu reprezintă încă pe cei trei magi dela Răsărit. în „înscenare", întreg cortegiul alegoric de personaje şi fapte împrumutate mitului eristic : Nunta din Cana Galileii, Isus şi copiii, minunile, apostolii, trădarea lui luda, scena din Grădina Ghelse-mani, judecata lui Pilat din Pont, coroana de spini, răstignirea, suliţa soldatului roman, — nu depăşeşte nivelul 132 miscellanea tratării prin grotesc a unei tenie clasice, care nu capătă o altă perspectivă spirituală : modul în care D. 'Tepeneag identifică, in intenţionalitatea sa generală, teatrul modern ca creştinismul, nu duce la un spor de semnificaţii, ci pur şi simplu la degradarea temei (vulgară in final), căreia autorul dc azi i s-a aservii fără ieşire, închis fiind- în- v. g. blok-notes • •••••••• Premiul naţional de muzică franceză pe anul 1967 a fost decernat compozitorului Henry Dulilleux, Am avut astfel încă o dată dovada acelei calităţi naţionale universal recunoscute: ./esprit de la raison francaise." Pentru că Henry Dutilleitx priveşte circumspect curentele muzicale „a outrance" şi pe „moderniştii'' cari perforează, cu bitr-ghiuri hruilisle materialul rezistent al lonalismului. Deşi stă de-o parte cu modestia lui meditativă, Dulilleux ajută pe tinerii creatori francezi în efortul lor de premenire a muzicii. Amintim totodată că laureatul anului 1967 nu apără cu înverşunare meterezele vechii maeştrii, Henry Dulilleux utilizează din necesitate atît serialismul cit şi atonalismul, considerîndu-le procedee sau impulsuri, şi nicidecum scopuri în sine. Dirijorii orchestrelor noastre ar trebui să prindă in obiectivul programărilor cele două simfonii de subtilă scriitură ale compozitorului Henry Dulilleux, precum şi lucrarea ..Cinq melaboles". Un moment poetic la Radiodifuziune în ziua de 13 ianuarie. La culoarea vremii, o poezie de G. Coşbuc, „Iarna pe uliţă". Recitată frumos, cu un fundal muzical de unduire a spicelor, un legănat de lanuri, din capodopera maestrului Mihail Jora „Privelişti moldo- tr-un strimt cerc de estetism. Unicul moment apreciabil rămîne cel al ispitei : Diavolul, care se înfăţişează aici ca „un domn scund îmbrăcat în nişte haine negre" (umbră din „Fraţii Ka-ramazov", din „Doctor Faustus"), e însoţit de viziunea păsării fantastice, vechi simbol al lirismului clin schiţele zonei subiective a lui D. Ţepeneag. veneşti". Pline de soare fierbinte, sunetele s-au păsuit şi pe sezonul alb. Aşadar muzica ştie să evadeze din determinări şi programatism, onorînd chiar şi extremele intenţiilor descriptive... • Există ceva nejiistificat în aranjamentul galantarelor de librărie. Urmăriţi cît timp vieţuieşte un poet în vitrină cînd ii apare cartea. După două zile îl găsiţi în raft. N-am să afirm că tratatul strungarului e mai puţin important decît un roman \ de Zaharia Slancu, decît lirica lui Radu Boureanu sau Marin Sorescu. Dar ştiţi Dv., mai putem" înghesui niţel „Fizicile distractive", ca ochii timizi ai poeziei să clipească buimăciţi spre stradă, şi nu să zacă îa perete, condamnaţi. Cîtă dreptate avea Sînziana Pop cînd declara într-un articol că se scrie mult. Mă întreb însă dacă are cineva vre-o vină că s-au deschis stăvilarele. Nu văd nici un rău în asta. Noi ştim bine ce aduc apele mari; şi butuci şi surcele. Greul va cădea în spinarea criticii, şi nu a prestigiului de tiraj. Cu alte cuvinte : nu tirajul, ci triajul. • De multe ori am impresia unei protecţii radiante, venită din însăşi esenţa miscellanea 133 vieţii socialiste, şi răsfrînlă atît asupra vlăstarelor de viitor ale poeziei româneşti, cît şi asupra unor ramuri mai vîrstnice, ocrotite şi ele ca să nu-şi ra-refieze frunzişul. Mă refer la grija pentru tipărirea scriitorilor cu bogat palmares. Poet preţuit de Tudor Arghezi, caracterizat de G. Călinescu ca un moderat al muzelor (aş adăuga că în ascensiune, aripile lui n-au făcut nici un zgomot) autorul volumelor „Privighetoarea oarbă" şi „Amvonul de azur", Gherghinescu Vania, apare la E.P.L. cu o inedită culegere de poeme intitulată „Timp sonor". Textele muzicii uşoare au atins un grad atît de înalt de stereotipie, încît într-o dimineaţă am auzit la Radio a-nunţîndu-se: acum veţi asculta melodii cari încep cu nu, nu, şi altele cu cla, da. Nu cantitatea e supărătoare, cît su-perbanalitatea textelor. Cu pretenţie de osatură pentru sprijinirea melosului, ele nu sînt din păcate decît nişte piftii pseudolirice, tremurînd zi şi noapte pe răbdătoarele coarde vocale ale vedetelor noastre de estradă. Unii dintre ino- cenţii versificatori îşi fac treaba asociind „pierd" cu „desmierd" şi „drag" cu. „pribeag". Alţii îşi încep lamentai cu „nu, nu, nu e nimeni" etc. sau cu „cine ştie" „poate că", „dacă", „de ce ?" etc. etc. Cu aceste capete de frază se merge la sigur. Umplutura nu contează. Chei universale, ele-mi pot sluji şi mie. lată un exemplu cu titlul : Plînsul textierilor : De ce ne atacaţi mereu ? De ce ? Fiindcă să vedeţi. Că s-ar putea, vai.' într-o zi nici cînd dansaţi să nu ne vreţi. Da, da, să ne înlocuiţi cu adevăraţi şi buni poeţi ! Nu, nu. Şi dreptul de-autor ? Să-l dăm adică, înapoi ? Nu, astăzi deocamdată nu ; deloc, zău, nu ne speriaţi, Că nu-i compozitor, da, da, să nu ne creadă barzi de soi. Şi cine ştie de-or găsi pe alţii mai deştepţi ca noi.' Explicaţia carenţei poetice din textele muzicii uşoare ne-o semnalează chiar excelenta Doina Badea, prin melodia atît de expresiv interpretată : „Nu găsesc cuvinte." 1. d. „fenomenul" hippie Emblema lor: „Make love, noi war" *). „Ideologia" : societatea americană fiind definitiv coruptă, toate punţile care mai leagă tineretul de ea trebuiesc rupte. Tactica: non-violenţa. „Paris-Match", într-un număr recent, caracterizează mişcarea hippie ca un „adevărat fenomen social cu totul nou în istoria civilizaţiilor", fenomen din care ar urma să se nască un om nou : „cel ce nu mai are nimic de dorit". Doctorul Leach, eminent antropolog la King's College din Cambridge vede în Iiubiţi-vă, nu faceţi război. mişcarea hippie semnul unei revolte lucide, al unei reacţii sănătoase împotriva conformismului muribund al societăţii americane, iar Arnold Toynbee îi găseşte asemănări cu acţiunile primilor prozeliţi ai Nazare anului... Cine sînt aceşti hippies ? în marea lor majoritate, ordrasle ale burgheziei americane, iar mentorul lor spiritual, cel care a dat startul şi a canalizat această explozie a tineretului, Alain Gainsburgh, cunoscutul scriitor american. I A ţi „hip" înseamnă, mai presus,de orice, a practica nonviolenţa, a opune 134 miscellanea non-violenţa violentei. înseamnă a propovădui pacea şi iubirea universală, între a fi miel sau lup. victimă sau •agresor, un „hippie" va alege prima soluţie. O blinda, o dulce anarhie pigmentată de o comică excentricitate vestimentară şi capilară îi face să se adune cu miile, cu zecile de mii în parcurile publice, împodobiţi cu pene, cu mărgele şi cu simbolul ce le serveşte şi drept scul împotriva autorită-.ţilor : floarea. Un spirit gregar rar întilnit în societatea contemporană îi ■determină să opteze pentru unităţi sociale din ce în ce mai vaste : hippies, ■au început să reprezinte un peficol pentru administraţia americană. La ac-.ţiunile acesteia, care uneori s-ar vroi serios contondente, un hippie va opune un zîrnbet şi o floare — dar nu se va sfii să încurajeze nesupunerea la încorporare sau chiar să danseze de bucurie în faţa unui rug pe care se consumă livrelele militare pentru Vietnam... Alteori, într-o dramatică procesiune, cohortele de hippies scandează: „Napalm, napalm", iar felele hippie nu .ezită să se grimeze în răniţi de pe ■urma bombardamentelor şi, cu gurile ■tumefiate şi singerînde, să clameze: „Pace ! Pace .'" „Hippies" — spune o fată americană inlerviuvată de „Paris-Match" „vor să fie oameni înainte de a fi americani". Şi: „omenirea nu e o idee abstractă sau sentimentală, ea există în realitate ■ca un întreg. Sîntem cu toţii solidari". Solidari, cu ce ? Nebuloasă, vagă, revoltă pură, nedirijată, prea puţin ■concretizată, această mişcare e, lotuşi, reflexul unei drame. „Drama tineretului american — a spus Robert Ken- nedy — e că el are tot, în afară de ceva, şi acest ceva e esenţialul". „Esenţialul", pentru adepţii mişcării, pare a fi tot ceea ce părinţii lor nu le pot da : răgazul de a trăi şi de a iubi, de a cultiva prietenia, dragostea de om : de a face binele ; de a privi lumea cu ochi noi, dezierarhizaţi : de a avea drept criterii de conduită libertatea şi nu autoritatea, creaţia şi nu producţia, cooperarea şi nu competiţia. A. fi „hip", — spunea aceeaşi fată inlerviuvată de revista pariziană — înseamnă a-ţi dezvolta propria personalitate, a fi fericit potrivit cu propria ta concepţie despre fericire. După toate aparenţele, aşadar, ar fi vorba de o mişcare spirituală împotriva mercantilismului cras profesai de înaintaşii lor, de simptomete unor grave tulburări sufleteşti care, nu rareori, se consumă în „voiajuri" colective în imperiul marijuanei şi al L.S.D.-ului, o derută, mai presus decît soluţia fericirii. Totuşi, chiar dacă paşnică şi nori violentă, împotrivirea adepţilor mişcării la război şi cultul pentru pace merită atenţia... întrebarea e : vor reuşi tinerii aceştia să se maturizeze ? Sau îşi vor saborda singuri nava spărgînd-o de stîn-cile primejdioase ale vîrstei adulte, cu corolarele ei : resemnarea şi platitudinea şi, în ultimă analiză, conformismul ? Sau — cum spune trimisul special al revistei „Express", Michel Solomon — sfidarea lor la adresa societăţii conformiste nu ar fi decît un panaş, iar mişcarea lor o simplă anarhie care se va transforma, conform unei alchimii specific americane, într-un vast business rentabil f 4. b. prezenţe româneşti peste hotare • ••••••••••••••••• Rubrica „Prezenţe româneşti peste hotare" a devenit în ultima vreme aproape o rubrică zilnică, la fel cu ultima oră sau ştiri din străinătate. Expresia se referă la prezenţele propriu zise, la oamenii de cultură şi artă care se deplasează în străinătate pentru o manifestare artistic-culturală. miscellanea î 35- Ecourile acestor prezente, aproape totdeauna măgulitoare, se întorc la noi, însemnînd odată mai mult o manifestare de prestigiu al ariei şi culturii noastre. Dar, în afară de aceste prezenţe colierele, sînt multe prezenţe spirituale, româneşti şi ele, care rămin nemenţîo-riale. Aş număra printre acestea apariţia unor cărţi de literatură sau de ştiinţă într-o limbă străină şi chiar citarea cărţii sau ideilor unui român într-o carte străină — ceea ce încă este o dovadă că şi cultura noastră a ajuns in acel domeniu la nivelul mondial si a adus un aport important la ştiinţa sau tehnica universală. Zilele acestea însă, printr-o emisiune la televizor, am cunoscut şi o alt fel de prezenţă românească peste ho- tare, — una, aş putea spune permanentă, intrată în conştiinţa oamenilor de-acolo. Iată ce s-a înlimplat : marele violonist laşa Haifelz dădea un concert amical pentru studenţi, într-un oraş din. America. După ce şi-a terminal programul, a întrebat pc cei clin sală ce ar voi să asculte. Si studenţii americani au cerut cu preferinţă : Hora sta-cato a lui Grigoraş Dinicu, iar Saşa Haifelz a cinlai-o pe dinafară, ca pe' una dintre operele clasice ce-ar fi făcut parte din repertoriul său. Simt şi-acum, vie, emoţia care m-a-cuprins. Printre prezenţele româneşti ale anului 1968, în America, trebuieşte trecut şi Grigoraş Dinicu. d. !>. fele Emisiunile Televiziunii au un program din ce în ce mai îngrijit. Se depune evident, un efort artistic, deseori de mult bun gust. S-ar mai putea îmbunătăţi, printre altele: prin suprimarea pauzelor lungi cu aceeaşi peşti, şi cu privelişti care sînt foarte frumoase, dar — nu ştim de ce — anonime, (E secret?); prin suprimarea nesfârşitului program pe a doua zi, inutil fiindcă nu stă nimeni la televizor cu carnetul pe genunchi, ca să-l însemne, şi apoi e publicat, şi în program şi. în toate ziarele ; prin respectarea orelor indicate în program pentru ca să ştii cînd se transmite ceea ce te interesează, căci nimeni nu e telespectator profesionist, să stea mereu cu ochii pe ecran aşlcptînd o anumită emisiune; prin suprimarea. Avanpremierei, inutilă şi ea, pentru motivele de mai sus. Aceştia, sînt timpi morţi. Telespectatorul e foarte sensibil la ei şi se plictiseşte repede, deoarece n-are timp de pierdut. In ultima vreme a fost introdusă-o emisiune nouă, mi se pare denumită ,,10 întrebări, 10 răspunsuri". Foarte interesantă şi totodată foarte plăcută.. Dacă ar fi un spectacol real, am putea aplauda. Insă, şi de aslădală, o observaţie : Oamenii care se prezintă pregătesc foarte temeinic un subiect, studiază luni de zile o vastă, documentaţie, subiectul poate da naştere unor întrebări foarte interesante, care deschid un orizont larg, scoţîndu-i totodată în evidenţă importanţa. Pe lingă pregătirea concurentului iese la iveală şi inteligenţa lui şi viziunea lui de ansamblu. De ce, atunci, se formulează întrebări atît de anodine, un fel de şarade, care nu pun decît memoria la încercare ? De ce, aproape numai întrebări referitoare la dale, de cele mai multe ori neînsemnate, şi la împrejurări fără nici o semnificaţie ?! Altminteri spus, de ce numai întrebări care să-l încuie pe concurent ?... Î36 miscellanea Gab. Gaîaction rămîne, orice s-ar spune, un scriitor dificil la analiză, deoarece ridică nişte probleme de interpretare oarecum delicate. Aşa se face că cercetările întreprinse au dus la rezultate parcă mereu aceleaşi, suferind de un „călcîi al lui Achile" : dualitatea — pentru unii, din păcate, încă irezolvabil antagonică — a personalităţii scriitorului (realism-creşti-nîsm) era tranşată simplu : se elogia ..filonul realist" şi se expedia apoi, cu Jenă parcă, acea parte a operei „influenţată" de „limitele gîndirii" auto-sului-preot etc. Or, aici mi se pare că Teodor Vîrgolici a împins lucrurile înainte. Gestul său nu a fost hotărît, pe toate dimensiunile interpretării operei, timidităţi au mai existat, cîteva erori n-au fost înlăturate complet, dar cartea se încadrează în eforturile meritorii de a rediscuta, fără prejudecăţi sociologice, literatura. Cred că orice monografie trebuie să îndeplinească două condiţii. Prima : să aducă pe lîngă informaţia la zi, date noi, necunoscute chiar pentru cititorii avizaţi. Altfel, lectura unei monografii ameninţă să devină un gest de comoditate, substituindu-se operei şi surselor de informaţie şi referinţă. A doua condiţie este să facă tentativa de a impune noi puncte de vedere. Teodor Vîrgolici îndeplineşte cu brio mai ales prima condiţie, re-marcîndu-se seriozitatea şi completa informaţie a autorului. Aş mai adăuga că impresia ce ne-o lasă monografia este aceea a unei cărţi de cercetător prin excelenţă, obişnuit mai mult cu documentele şi arhivele literare, şi mai puţin cu speculaţia pe marginea lor. De aici caracterul solid, robusteţea cărţii de *) E.P.L., 1968. faţă, dar şi unele deficienţe. Interesant este faptul că primul capitol'. „Profil" — cred că el trebuia plasat': la sfîrşit, ca o firească însumare a: rezultatelor la care s-a ajuns — conţine în esenţă toate virtuţile şi toate: deficienţele cărţii. Aici, prin cîteva formulări precise şi personale, T. Vîrgolici face un adevărat tur de forţă, sintetizîsid întreaga personalitate a lui Gala Gaîaction. Sînt formulări pregnante care se reţin, chiar dacă nu acceptăm total opiniile. E foarte bine că autorul subliniază de la început umanismul celui care a fost Gala Gaîaction, şi al operei sale. E mai puţin bine, însă, cînd constatăm că: sînt puse mereu în opoziţie tranşantă, antagonică, realismul, concepţia laică,, cu creştinismul. Punînd astfel problema este dificil de demonstrat „interferenţa osmotică", „aliajul aproape* straniu prin omogenitatea lui" al elementelor componente. Iată un citat:. „Particularitatea esenţială a operei lur Gala Gaîaction este însă interferenţa, osmotică, unitară şi originală dintre concepţia laică, dintre viziunea realistă asupra oamenilor şi a vieţii, şi tezele şi perceptele biblice, religioase, pe care încerca, utopic desigur, să le-justifice, să le adapteze şi să le aplice în zugrăvirea realităţilor umane-şi sociale". Dacă era „creştinism primar", dedicat durerilor populare, nu se mai simte nevoia de a fi adaptat principiilor umanitare .' • Tratînd „grosso modo" toate preceptele biblice, opunîndu-le oricărei' idei pozitive, nu cred că se poate-ajunge prea departe. E, oare, nevoie să fie „justificat" un precept biblic ca „să nu ucizi" ? Nu cred. Demonstraţia e inconsecventă, existînd, din fericire, contraziceri. Alte citate:: „Printr-un mod specific, iluzoriu în esenţă, Gala Gaîaction a atribuit tezelor creştinismului funcţii sociale, a-daptîndu-le marilor sale principii de umanitate". „Creştinismul lui Gala Gaîaction era mai mult un creştinism-primar, dedicat durerilor populare". Cred că nu e vorba de o adaptare a: tezelor biblice, ci mai curînd aş crede-că Gala Gaîaction relevă ceea ce creştinismul are conform cu morala general umană sau, altfel spus, opera sa se situează . într-un anume punct, acolo unde morala creştină se inter- cârţi noi 137 sectează cu etica cea mai sănătoasă. Şi nu e nimic rău în asta, atîta vreme cît sîntem în domeniul artei, cît tezismul nu e manifest. Or, în partea cea mai bună a operei sale, nuvelele, nivelul de tratare este superior artistic. Obiecţiunile de mai sus nu vor să diminueze meritele cărţii, ci doar să atragă atenţia asupra unor inconsecvenţe pentru că această monografie va rămîne, indiscutabil, un monument închinat marelui prozator. Pe lîngă abundenţa informaţiei, mai remarcăm efortul de a rediscuta partea mai puţin apreciată a operei sale — romanele, cărora li se consacră acelaşi spaţiu ca şi operei sale de rezistenţă — nuvelele. Se remarcă aici, mai mult ca oriunde în volum, deosebita afecţiune a autorului pentru Gala Gaîaction şi scrierile sale. Dacă, la nuvele, valoarea ţine de evidenţă, aici — la romane — participarea afectivă şi simpatia cercetătorului e binevenită. De altfel el nu uită nimic, în aşa fel încît la sfîrşit avem imaginea globală a autorului şi a operei şi recitim primul capitol „Profil", si-tuîndu-1 firesc acolo unde îi este locul. Un cuvînt de lauda se cuvine excelentului portret moral al lui Gala Gaîaction ce se conturează pe toată întinderea cărţii. E una din marile izbînzi ale autorului. Am îndrăzni o sugestie : pentru o eventuală nouă ediţie ar trebui, spre cîştigul cărţii, să fie revăzute cîteva formulări cam şcolăreşti : „Ca personaj literar, Constantin este prototipul acelor oameni care cad victime moralei burgheze"... sau : „îordache Cojocarul apare ca un asupritor sîngeros, cu apucături cinice, bestiale". Pornind de la portretul liric datorat lui Eugen Lovinescu („Istoria literaturii române contemporane", voi. III), D. Micu, semnatarul prefeţei la volumul de „Versuri" (EPL, 1966) se ralia, implicit, la opinia după care exoticul şi decorativul ating, în poezia de debut a Sandei Movilă, virtuozitatea, ajungînd să opereze în sine, în deplină autonomie. întruchipări ale dorului „de vis şi joc", transcrise în măsurile proprii unui univers supus legilor miniaturalului, dezvoltîndu-se ulterior în nostalgia candorii pierdute şi rămase în vîrsta copilăriei şi a basmului, în care tot ce dorim se poate realiza, aceste teme vor transcende întreaga poezie a Sandei Movilă, într-o formă sau alta, permanentizîndu-se şi cristalizînd într-unui din simbolurile centrale ale imagisticii sale, lumina. Chemarea purităţii, oroarea de grotesc, refuzul degradării obiectelor şi a vieţii — chiar atunci cînd, sub imperiul realităţii brutale, materia coruptă însăşi este chemată să le dea glas. Trecînd peste delicatele chenare ale baladelor cu prinţese japoneze, porturi şi plecări extatice (Crinii roşii), gingăşiile ciclului de Rezleţe '(Cîntec pentru fata mică e o bijute- A. TJATALl sanda movila: „versuri" * rie a genului) — să cităm din Marea Călătorie : „Mistuită de febre sorb cu nesaţ din oglinzi mişcătoare/ şi repezi — cred că-s izvoare —/ venin şi co-. cleală-nchegată în putrede smîrcuri, / răzvrătirile sparg, sfarmă vechile ulcioare" — ilustrativă pentru aspiraţia amintită. O dată depăşită această primă fază de exotism spaţial — în care chiar autohtonismul autoarei reclamă un ochi dedat cu contemplarea straniilor depărtări, într-o expresie graţioasă şi fragilă — nici moartea, nici îngerii, nici senzualitatea însăşi nu reuşesc să fie altceva decît „decor", — opera lirică a Sandei Movilă cucereşte curînd celălalt versant al *) E.P.L., 1968 138 cărţi.noi '-exotismului romantic şi simbolist, retragerea în istoria medievală. Şi în această ipostază temporală, decorativul învinge : densitatea de substanţă e ameninţată de o anume diluţie, o „dezmembrare" a fiorului liric în imagini de sine stătătoare ; „fantezia debordează sentimentul" (D. Micu) iar feericul se dizolvă în fantastic livresc. Totuşi, deşi detaşabilă din context, imaginea ne reţine prin ineditul şi prospeţimea percepţiei senzoriale, prin capacitatea asociativă. Personaje stranii (amintind de „Balada vechii spelunci" a lui Al. Phillippide sau de „Bucăţile de noapte" ale lui Bacovia etc.), diabolice, obiecte care îşi „joacă" prezenţa terifiantă ; „Vizita" (1 şi 2), „îndemn", „Peisajul medieval". Deşi perceptibilă o anume trecere spre acea privire gravă asupra universului, meditaţia poetei reţine temele „absolute" tot doar ca elemente de recuzită poetică. Şi dacă în aceeaşi perioadă aceleaşi simboluri (moartea, îngerii, întunericul, misterioasele vizite etc.), în opera poetică a lui E. Botta căpătau o viaţă puternică fiind proiectate pe mari pînze existenţiale, dramatizate şi purificate în tragic, la Sanda Movilă încercarea coardelor grave va avea loc mult mai tîrziu, o dată cu irumperea violentă în existenţă a realităţii crude a războiului. Dar şi atunci, paradoxal, în înfrun- tarea dintre tema minoră (iniţială ; s-o numim miniaturală) şi tema majoră (ulterioară ; tragică), reprezentînd tendinţa de înnoire lirică, va învinge cel în aparenţă mai „slab" : miniatura. De aceea, o dramă planează asupra ciclului „Călătoriilor" şi al „Fructului nou". Nu numai descinderea în narativ sau diluţia verbală îndepărtează uneori de la reuşita deplină această întinsă epocă de biografie poetică. Efortul de a da expresie imediatului istoric, tragediei războiului, conştiinţa gravă cîştigată contrazicîn-du-se cu predispoziţiile temperamentale, — poeme care debutează într-o tonalitate solemnă şi grandioasă converteşte tragicul în graţios, profunzimea sentimentului tulburîndu-se. Observaţia se poate referi şi la unele piese cu admirabile momente ca : „Noapte în Mangalia" („Bine că morţii nu mai vorbesc"... şi, spre sfîrşit : ,,A fost o ploaie de aur, cu joc de / artificii a fost, în cinstea oştilor scufundate" etc.) sau la ciclul de „Simfonii..." şi balade dintr-o perioadă recentă a activităţii poetice a scriitoarei. Dar, să nu uităm : acestei ultime perioade, tocmai ei, îi datorăm generoasa germinaţie a unei tensiuni umanitare de adîncime, ca şi triumful, pentru viziunea de ansamblu, a motivului luminii. marin mmcu î. peltz: „instantanee eomiee — şi nu prea...,; Vorbind despre I. Peltz, George Călinescu afirma că acesta, deşi posedă cunoaşterea perfectă a limbii române, nu are capacitatea „invenţiei *) e.p.l. 1967 verbale". Efectul va fi un limbaj „natural" pînă la trivialitate. VolumuS „Instantanee comice — şi nu prea...", cil vădită ambiţie de a infirma observaţiile călinesciene, le confirmă, nuanţîndu-le. Orice limbaj comic, pentru a căpăta valoare estetică, presupune o anumită gratuitate, întîlnită mai ales în mediul rural, nepervertit la radicalism. Ori, zona explorată de I. Peltz — mahalaua — se detaşează în primul rînd prin afectivitatea limbajului său. Afectivitatea limbajului este legată de o strictă utilitate, astfel că eroii lui Peltz din aceste schiţe comice nu sînt deloc comici, ci doar „naturali". Pentru a cu- .cărţi noi 139 prinde valenţe estetice, comicul lor de limbaj trebuia amplificat sau simplificat. O dozare virtuală ar fi putut schimba „naturalul" în fapt estetic independent. în fond, ce sînt instaE-laneele lui Peltz decît nişte fragmente de vorbire calchiată, prin care se vrea strecurat în „subtext" şi un fir epic? Un dialog petrecut pe stradă între un provincial naiv şi un mahalagiu bufon ; un dialog Ia scenă deschisă, provocat la frizerie între clientul poltron şi frizerul snob, căzut în boala autoriicului dramatic, monolog etc... etc. Insuficienţa limbajului comic cere însă o compensare şi I. Peltz recurge atunci la diverse procedee. în „Nae, consecventul" eroul are reacţii inverse, adică acţionează în contradicţie cu ceea ce spune. Comicul născut astfel este de sursă minoră şi indică prea uşor modalitatea de confecţionare. Nu lipseşte nici comicul de situaţie, unde se pare că autorul obţine rezultate ceva mai bune. Ion Dumitrescu şi Dumitru IonescU) (onomastică pretenţios simbolică) din „De la nişte pepeni" se iau la harţă din cauza nepotrivirii de opinii asupra formei celui mai bun pepene, conflictul lor declanşînd o avalanşă de alte păreri care degenerează într-o încăierare generală. Falşii potrivnici îşi degustă cu linişte filozofică vinul şi comentează neutri scandalul care continuă : „Ce-i cu ăia ? se miră Ion Dumitrescu. — Se ceartă ! îl lămureşte Dumitru lonescu.- — Şi pen'ce, mă ? — Pen'că nu se-înţeleg ! — Şi de la ce se luară ? — Tu n-auzi, mă ?... De la nişte pepeni !' — Auzi ! se miră Ion Dumitrescu Oameni în toată firea ! Mai mare ruşinea Autorul face un voiaj la Cîmpulung, treziudu-se deodată într-un teritoriu străin, unde vorbele sale nu au rezonanţă, iar prezenţa sa acolo transformîndu-se subit într-o expediţie riscantă. Peripeţiile sînt inventate şi de aici decurge reuşita schiţei „Ce-am păţit la Cîmpulung", dar exagerarea naivităţii este prea artificială. Consemnarea prea „autentică" a unor întîmplări din „Ajutor colegial" şi „Toate bune — dar unde-i sub-textul ?" conduce spre satiră. Satirizarea cere însă puţin sarcasm, ca să usture, altfel rămîne fără obiect. Cea mai bună secvenţă a lui Peltz din această suită este fără îndoială pseu-do-monologul „Un cetăţean paşnic". Aici, spovedania aparent incoerentă a unui borfaş de rînd, făcută cu mult parapon şi preţiozitate, depăşeşte relatarea empirică . Autorul urmărind o anumită compoziţie, dilată limbajul atît cît este nevoie şi potenţează cu subtilitate efectul comic. Impresia de autenticitate devine gratuită şi valoarea se constituie strict esteticeşte. Dar, cu un singur instantaneu, nu se poate contura un tablou. Dacă, în cazul unui istoric literar, se pot stabili filiaţii sigure pe baza unei concepţii generale împrumutată sau filtrată de la un discipol anume, pentru criticul sincronic, a cărui activitate evoluează pe terenul comun al actualităţilor literare, stabilirea filiaţiilor, este foarte labilă dacă nu inexactă, în ceea ce îl priveşte pe Aurel Martin, entuziast reţinut, de mare conştiinciozitate, dublat de o aleasă cultură, aş vedea mai degrabă în el — fără a-I compara cu nimeni — media fericită dintre criticul universitar ponderat (atît cît trebuie . Şi cel mi- nuţios revuistic, fără expansiunile şi palinodiile efemere care, pe cei mai c. cnsaii* aurel martin: poeţi contemporani" *) i tineri îi tentează (nu zic minează) vai — atît de des. Pledează pentru opinia de mai sus *) e.p.l. 1967 140 căr\i noi însuşi sumarul acestui volum, în care ristoria literară, coborîtă în contemporaneitate, se încrucişează cu valorile contemporane mai „vechi" sau mai noi. Căci, în afară de textul în sine, de conţinutul celor scrise, diversitatea unei cărţi de critică nu ni se pare deloc o problemă neînsemnată. O primă dovadă: prin atributul „contemporan" din titlu, Aurel Martin vede mult mai departe decît prezenţa fizică sub ochii noştri a unui creator. 'Criticul reevaluează substanţa estetică contemporană a unor mari voci lirice din poezia românească : Octavian Goga, Ion i'illat, Vasile Voiculescu... Aşa dar, o generoasă extensie a termenului, aceeaşi care a permis — de pildă — criticului francez Boisdeffre să includă în Antologia sa „vivantă" pe un Baudelaire sau Rimbaud ca şi pe un Hugo şi Gerard de Nerval. Tocmai graţie acestei — voite — organizări, micro-monografiile lui Martin din prezentul volum nu sînt deloc săltăreţe cronici pasagere ci profiluri închegate. Cititorul — chiar cel mai puţin avizat — va găsi în paginile aceleiaşi cărţi fizionomia unor Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, etc., lîngă „implozia" verbului lui Ion Barbu, sau lîngă metafora caldă, de scîiiteietoare nuanţe omeneşti a lui Vasile Voiculescu. Cum realizează Aurel Martin toate aceste intersecţii critice în spaţiul şi timpul liricii noastre contemporane ? Fără a ambiţiona un răspuns total, exclusivist, factura exegezelor sale este de natură cstctko-slilisticâ. Căci Aurel Martin e conştient de faptul că o critică „narativă" reprezintă un pericol şi o gravă închistare, o adulare a unor tipare vechi. Astfel, autorul nu relatează ci dezghioacă şi judecă pe baza unor adinei investigaţii ; din fiecare portret descoperim trăsăturile esenţiale. Uneori, o frază critică deţine ea însăşi, condensată, o judecată estetică aproape suficientă pentru descoperirea virtuţilor specifice unei personalităţi lirice. Iată-1 surprins în densitatea nuanţelor pe Radu Boureanu : „Radu Boureanu e un imagist, înţelegînd metafora ca suflet inalienabil al poeziei...", „un visător de speţă romantică şi, pînă la un punct, simbolistă, iu- bind şi reveria cu implicaţii erotice, dar şi zborul îndrăzneţ ca Icar sau călătoriile temerare", (pp. 71—72). Operînd pe terenul complex a patru generaţii lirice — de la Goga la Ion Bănuţă, de la acesta la St. Aug. Doinaş şi, în sfîrşit, la Mifaai Sorescu şi Ana Blandiana — exegetul a fost conştient de pluralitatea evoluţiei, de marea desfăşurare variabilă a poeziei noastre în ultimiîe decenii, care cuprinde — de ce să n-o mărturisim ? — pe lîngă admirabile progrese, şi nedorite dări înapoi. înregistrînd deci fenomenul în toată policromia lui, Aurel Martin nu s-a lăsat furat de zadarnice entuziasme juvenile şi a avut — în cea mai mare parte — clarviziunea omului care priveşte lucrurile în timp, în perspectivă. Pe cît de fericit salută sclipirile de durată ale Iui Marin Sorescu, pe atît de zgîrcit în vorbe mari se arată faţă de unii din confraţii săi la fel de tineri. Şi chiar cînd atributul de apreciere directă se manifestă Sa fel de sincer, în cazul unor Ion Gheorghe sau Cezar Baltag, criticul apelează Sa stilistică ; el remarcă în „Scrisorile esenţiale" unele „conglomerate", „expresia bruionară", „pasajul parazitar"', la Baltag : „înlănţuiri de vocabule (...) de prea stringentă originalitate", iar Ia Păunescu — „mirajul sonor al cuvintelor". Definiţia acestui din urmă poet — subscriem şi cu bunele epitete dar şi cu reproşurile grave — este stilistică, dar tocmai graţie acestei structuri se realizează ponderea necesară a judecăţii de valoare : „Autorul Ultrasentimentelor (...) incapabil deocamdată să reia lucrarea cu răbdarea unui bijutier şi s-o şlefuiască ţintind desăvîrşitul" (p. 246). Izbutite creionări estetico-stilistice conţin micro-studiile dedicate celei de-a treia generaţii : Radu Stanca, St. Aug. Doinaş, („artist pentru care actul creator înseamnă travaliu", p. 141), Ion Brad („pendularea între romantism şi clasicism, între uimire şi luciditate", p. 164), Ion Horea („eseni-nian... pendulînd între nostalgie şi euforie"). Am citat anume între paranteze cuvintele prin care Aurel Martin reuşeşte să plaseze plastic „sintagma" proprie, caracteristică structurilor lirice studiate. noi 141 In sfîrşit, o lecţie şi, concomitent, o invitaţie Ia „dezgroparea" tuturor referinţelor anterioare, atît de necesare în reevaluarea explozivă a unei personalităţi ca Ion Barbu, ne-o serveşte Aurel Martin în „portretul" dedicat misterioaselor esenţe barbiene. Pe cît de binevenită aici, propensiunea aceasta spre bibliografia totali- tară duce uneori la dispersii prea mari, la digresiuni care acuză oarecare uscăciune. Substanţialul volum de critică al Iui Aurel Martin e scris cu o suavă deferentă chiar şi atunci cînd se ocupa de tinerii poeţi, operînd în aluzii şi uzînd de mătasea diafană a unor ironii şi subtilităţi care-i sporesc savoarea intelectuală. Există un moment în viaţa scriitorilor cînd ei simt nevoia confesiunii, a întoarcerii în trecut. Aceasta, pentru a recapitula drumul parcurs, pentru a se explica cu ei înşişi. E poate şi o tentativă de a descifra firele secrete ale destinului şi — de ce nu ? — de a anticipa direcţiile viitoare pe care se vor dezvolta. Modalităţile sînt diverse, de la jurnalul „intim" (ce va deveni public;, redactat mai mult sau mai puţin sec, Ia opera autobiografică şi pînă la nuvela sau romanul în care aceste intenţii autobiografice se disimulează total, cînd autorul detaşîndu-se, se obiectivează şi se priveşte pe sine ca pe un alter ego. Cartea lui Ilie Constantin se încadrează în categoria de mijloc. Cititorul îşi dă seama fără efort că autorul se povesteşte pe sine. E greu de spus dacă „Tinerii noştri bunici" îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi un roman (autorul şi-1 denumeşte „roman în patru părţi"). Avem de-a face mai mult cu nişte secvenţe, în care aparent revin alte personaje, de fapt aceleaşi, Ia vîrste diferite. Autorul selecţionează cîteva momente decisive care deschid şi închid în acelaşi timp un fragment. Povestea demarează greu — poetul nefiind prea sigur pe terenul prozei şi iniţial ne aduce aminte — oarecum — de mediul şi tehnica din „Groapa". Dar, pe nesimţite, intrînd în capitolul ce dă şi titlul cărţii, în deosebi odată ajunşi la însemnările mamei Iui Radu, cartea ne cucereşte definitiv. însemnările au un titlu neobişnuit, dar fericit ales : „Caiet pentru dife- george t. ilie constantin r. „tinerii noştri bunici" *> rite însemnări din viaţa mea de femeie şi copil, de Rita Constantinescu, I.T.B. 2958". Ele constituie partea de rezistenţă a volumului — mult deasupra celorlalte. Cucereşte imediat tonul de perfectă naturaleţe, simplu, curgător, şi autenticitatea evenimentelor povestite, învăluite într-un lirism tulburător. Aici nimic nu e „făcut" şi impresia e de ne-intervenţie a scriitorului. Povestea bunicilor în prima ei parte e un basm frumos „spus", cu o delicateţe şi o sinceritate perfecte. Cei doi bunici reproduc povestea de dragoste a unui Făt-frumos şi a unei Ilene Cosînzene (chiar dacă ea are-copii din prima căsătorie) pe coordonatele unei realităţi îndepărtate, cu contururi estompate de timpul îndelungat ce s-a aşternut între ea şi clipa rememorărilor. Autorul introduce şi o discretă notă de fantastic : caii lui Ilie, cînd vine s-o ceară pe Dina, sar „singuri" peste poarta de un stînjen a iubitei sale, şi tot astfel ies. Sau cum spune chiar autorul, întîmplarea aceasta e şi un „salt în baladă". Povestea evoluează *) e.p.l. 1968 142 cărţi nor- de Ia feeric pînă ia tragic, prin faţa noastră perindîndu-se o întreagă umanitate pe parcursul cîtorva generaţii, cu toate frămîntările, încleştările, năzuinţele şi eşecurile, în lupta pentru a obţine un loc pe lumea aceasta. Oamenii sînt cînd buni şi tandri, cînd răi, duri, chiar brutali, uneori necinstiţi... dar oameni. Şi aşa se nasc, cre,sc, trăiesc iar unii mai şi mor. liie Constantin aduce cu această carte o „cinstire a neamului", a „ramificaţiilor de rude", acelor multor oameni, unii dintre ei necunoscuţi, din care se trage. Poate chiar caracterul fragmentar, rămuros al cărţii, compusă din mai multe povestiri care se unesc într-un singur roman, este o aluzie : atîtea destine, atîtea vieţi care au contribuit pentru a se naşte el, care s-au întîlnit în el. „Tinerii noştri bunici" ascunde şi o secretă meditaţie înfăşurată pe caerul confesiunii asupra „destinelor rătăcitoare, sinuoase ale oamenilor...". Probabil că acesta e tîlcul dorit de autor. Ultima parte — „Viaţa de cuvinte" — e din păcate sub nivelul precedentei. In general, prozatorii noştri au mari dificultăţi în zugrăvirea mediului intelectual. Personajele vorbesc teatral, se mişcă nefiresc, crispat, parcă s-ar simţi mereu văzuţi şi auziţi şi totul eşuează în artificios, lumii zugrăvite lipsindu-i parcă aerul, şi deci viaţa. Cam acelaşi lucru se întîmplă şi aici. Tonul e fals, dezacordat artistic şi capitolul se ratează. Supără şi tenta didactică, moralizatoare, prea manifestă. Dar toate observaţiile acestea nu scad valoarea cărţii şi, în special a capitolului „Tinerii noştri bunici". marcel pctiişor viruil nemoianu: „structuralismul" *) într-o epocă precum a noastră, în care noţiunea de structuralism lasă în mintea multora un semn de întrebare şi în care ecouri din polemicele generate de structuralism (mai ales cea cu existenţialismul), îi fac pe mulţi să se întrebe dacă este adevărat sau nu că ne vorbeşte vorbirea şi că ne gîn-deşte gîndirea, şi dacă hu cumva în dosul eului se ascunde totuşi structura sa care-1 precede existînd ea înaintea lui, informativa carte a lui V. Nemoianu este extrem de binevenită. Fără a face, aşa cum de altfel şi el spune, un bilanţ al structuralismului, nu-i Iasă nediscutată nici una din marile sale laturi. *) e.p.l.u. — criterion, 1967 în partea introductivă pune în discuţie fenomenul „conceptelor centrale", petele colorate ale unei reţele logice evolutive, cum Ie mai numeşte el, sau noţiuni care apar la un moment dat deosebit de frecvent, avînd puteri nelimitate de aplicabilitate în toate domeniile cunoaşterii şi cărora li se supun sistematic altele cu care înjgheabă la un loc sistemul. O luare în discuţie a noţiunii fără a ţine seamă de corelatele ei subordonate ar fi fost oarecum trunchiată şi de aceea deosebita atenţie acordată contextului, în care se manifestă activ mecanismul operativ al conceptului, indică circumspecţia unui spirit metodic. Considerat apoi ca un concept central, se face oarecum termenului de structură istoricul apariţiei, etimologia. Acest lucru este extrem de indicat pentru a i se indica perioada de început, de constituire în noţiunea pro-priu-zisă cu sensul de relaţie reciprocă a părţilor unui întreg, apoi momentul cînd Kant îi dă prima nuanţă modernă, aceea de alcătuire a părţilor unui tot în care, mai tîrziu, fiecare element luat în parte va depinde de cărţi noi 143 toate celelalte, nefiind ceea ce este 'decît în şi prin ele. în acest raport corelativ, la început, ■dintre parte şi parte apoi dintre parte şi toate celelalte la un loc, adică între parte şi tot, Nemoianu vede un proces de creştere compîexuaiă care ar corespunde cronologic cu pătrunderea noţiunii de structură în ştiinţele umaniste. Fiindcă este însă vorba de faimoasa comunicare a lui Dilthey „Idei cu privire la o psihologie descriptivă şi analitică" (1894) în care se foloseşte termenul de structură raportat la filosofie, istorie, cultură şi psihologie mai ales, s-ar putea spune • că noţiunea de structură se extinde şi în aceste domenii tocmai datorită incapacităţii spiritului uman de a surprinde complexitatea altfel decît în scheme configurative, în care inexpli-cabiHtatea raporturilor dintre părţi se traduce drept interdependenţă iar a fărţilor cu întregul drept, dependenţă, n accepţia lui Trubeţkoi şi îakobson, termenul de structură unind amîndouă ;sensurile şi pe cel de corelaţie a părţilor între ele şi a părţilor cu întregul, Nemoianu vede un pas evolutiv în sensul că începe să identifice noţiunea de structură cu cea de esenţă sau cu cea de condiţii de existenţă. De fapt acceptarea sau neaccepta-rrea acestei evoluţii ar presupune reactualizarea opoziţiei dintre Platon şi Aristotel cu privire la raporturile dintre esenţă şi existenţă, Aristot afir-mînd că nimic nu poate fi explicat prin ceva dinafară lui, iar Platon, dimpotrivă, că lucrurile fiind copii palide a ceva ce există în afara lor, nu există prin ele însăşi. Urmărind evoluţia termenului de structură prin istoria gîndirii, Nemoianu remarcă deci cîteva momente importante : acela al accepţiei termenului în sensu! Abelardian, conceptualist, adică noţiunile, sau universaliile exprimînd moduri de existenţă ale substanţei individuale, cel al considerării lor de către Cusanus şi Leibniz ca microcosmosuri, ca oglinzi imperfecte ale universului şi acela al adîncirii ei, a apropierii ei de esenţă : Kant, Goethe şi Shelling. Pe baza acestora, el stabileşte enunţiativ dependenţa conceptului de structură, pe de o parte de ideea de esenţă iar pe de alta de cea >de organism. Aici însă cred că se face o mare greşeală şi nu de către Nemoianu, ci de către cei ce consideră structura ca făcînd parte din esenţialitate. Din antichitate, de la Platon, şi pînă la Hegel, paralel cu spiritele care au identificat treptat, noţiunea de structură ca orînduire cu cea de esenţă, au existat şi gînditori care au subliniat net faptul că structura nu angajează esenţa ci numai existenţa. în acest sens nu mă refer numai la Platon sau la oponenţii realişti ai nominalismului, ci în special la Hegel la care noţiunea de structură nu este cîtuşi de puţin legată de cea de fiinţă, concept care pentru el există fără nici o determinare, ci numai de cel al unei procesualităţi fenomenologice proprii fenomenelor îu al căror miez dăinuie fiinţa, sau mai explicit ideea nu este structurată ci structurantă. Stabilindu-se într-un fel istoricul noţiunii de structură, se trece apoi Ia examinarea modului în care noţiunea de structură generează pe cea de structuralism, structuralismul apare atunci cînd se iveşte pieocuparea de a depista structuri în orice obiect. Precizarea care se face aici este binevenită, structuralismul nu priveşte cauzele sau finalităţile, el este pur şi simplu descriptiv şi din acest punct de vedere foarte înrudit eu fenomenologia, dar aici iar se pune întrebarea, la ce se face o anumită orînduire în interiorul obiectului dacă nu din pricina a ceva sau în vederea a cine ştie cărui ţel, şi apoi dacă filozofia cea mai apropiată de structuralism este fenomenologia, nu trebuie trecut cu vederea că descrierea în fenomenologie urmăreşte un scop precis şi anume descoperirea esenţei concepută ca principiu noematic adică creator. Teoriile structuraliste se extind în diverse domenii de cercetare. Sînt semnalate trei ca fiind cele mai importante : psihologia, lingvistica şi etnologia. Faptul este firesc fiindcă obiectul acestot discipline îl constituie diverse procesualităţi, vorbirea, psihicul şi etnosuî ori cum structura se referă la un mod de organizare toate obiectele acestor discipline pentru a exista presupun mai înainte de orice tocmai această organizare. Cercetînd prcalabilitatea structuralismului Nemoianu face o foarte fină observaţie aceea că siruc- "144 cîtrt i luralismul ca orientare spre constituţia obiectului reprezintă un moment indispensabil oricărei cunoaşteri autentice şi concluzia, de unde derivă şi pecabilitatea, că structuralismul absolutizează un moment din procesul de constituire a spiritului, momentul static, inerţia structurii. Observaţia este perfect valabilă din punct de vedere dialectic. Dintr-un alt punct de vedere, fie el chiar metafizic, reproşul ar fi cam acelaşi, aici însă sublini-indu-se necesitatea unui mobil exterior sau esenţial care să transcendă structura îngheţată. In cadrul relaţiilor sociale raportul structură-evoluţie aşa cum este interpretat dialectic constituie un model de depăşire structuralistă. In schimb în etnologie, cel puţin după cum o vădesc studiile lui Levi Strauss, analiza structuralistă dă rezultate strălucite cu rezerva totuşi că modelele abstracte construite de Levi Strauss nu sînt aplicabile decît la un material destul de primar şi de simplu, în societăţi mai complexe lucrurile schîmbîndu-se radical. In două mari capitole (IV şi V) sînt urmărite apoi modurile în care structuralismul se aplică în critica literară şi în creaţia artistică. Aplicarea mai redusă în critică este explicată datorită accepţiei limitate în care este folosit termenul, el mărgi-nindu-se la referiri stilistice sau Ia includerea de procedee statistic matematice. Ţinînd seamă însă că. ştiinţa despre artă urmăreşte o stabilire de metodă şi sinteză, se poate extinde şi sfera termenului ca atare îmbogăţin-du-se aplicabilitatea sa. Din această tendinţă au izvorît q seamă de teorii literare cu privire la interpretarea operii de artă, accentuîndu-se cînd o latură, cînd mai multe ale operei, niciodată însă cuprinzîndu-se armonios întregul. T. S. Eliot în Anglia şi newcriti-cism din U.S.A. insistă şi sînt atît de preocupaţi de structura operei de artă încît toate condiţiile exterioare ale actului creator sînt total neglijate. Wellek şi Warren constituie o mişcare de fundamentare a esteticii pe fenomenologie, alţii ca neo-aristotelie-nii : Crane Olson Elder, Mc Keon sînt preocupaţi numai de acţiune şi compoziţie ; după aceasta sînt înşiruite alte şcoli şi alţi gînditori care dau din ce în ce mai mare atenţie acestui fapt : alcătuirea, structura, sintetizîrid în preocupările lor diversele ei aspecte, inclusiv cel istoric. Sînt apoi cercetate diversele zone de influenţă ale structuralismului în morfologia culturii şi critica arhetipală, stabilindu-se că noţiunea de structură aduce o preţioasă îmbogăţire caracterului ştiinţific al oricărei cercetări. Raportat la creaţia artistică, despre structuralism se poate vorbi în acel domeniu, numai în măsura în care arta e cunoaştere şi Nemoianu subliniază acest fapt, sesizînd o analogie funcţională între procesul de creaţie şi cel epistemologic, în sensul că şi unul şi celălalt se prezintă ca fenomene avînd o anumită ordine interioară după care se desfăşoară. în proză se re-crează parţial dacă nu total cîte o parte din universul înconjurător, care, în realitate fiind orînduit într-un anume fel, în procesul re-creativ, autorul nu se poate nici el eschiva de la ideea de ordine în sine, fapt vădit mai ales la moderni : o ordine a romanului lui Joyce, o ordine a „tropismelor" Iui Natalie Sa-raute, heterogenism acţionai la M. Bu-tor etc. toate constituind procesuaiităţi întîlnite în desfăşurarea epopeilor antice (Odiseea lui Homer, — odiseea lui Joyce), sesizate de Cusanus, folosite de Proust, Mann şi alţii. în domeniul liric, un proces creator organizat după schemele oricărui „mare efort" cum spune Nemoianu se întîl-neşte la Saint-John-Perse şi la Ştefan George. In dramă, apoi în pictură, structura se întrevede peste tot, în muzică ea se prezintă ca o căutare a felului în care se organizează sunetele. în nici una însă din aceste manifestări — şi aici se vădeşte puterea de pătrundere a fenomenelor de către Nemoianu, — el nu se opreşte la existenţă şi nici nu comite greşeala de a lega caracterul operei de artă de altceva decît de esenţă ; stilul, metoda artistică şi celelalte laturi ale procesului creator rămînînd totuşi simple accident. In ceea ce priveşte aspectul general, concludent al întregii lucrări, lui Nemoianu îi revine marele merit de a nu-i scăpa, şi asta informativ vorbind, nici una din semnificaţiile contemporane ale structuralismului. cărţi noi 145 A face „exerciţii" în literatură, poate să reprezinte degajarea unui spirit prin savuroase gratuităţi. Şi cum gratuitatea poate apărea ca un apanaj al spiritelor nobile, s-ar trage de aici concluzia că Romulus Vul-pescu ar fi un spirit investit cu mare blazon, care vrea să se joace, arun-cîndu-ne cu praf în ochi. Nici una, nici cealaltă. în fond, Romulus Vul-pescu se ia în serios şi scriitura sa aspiră la originalitate. „Exerciţiile" sale de stil (în prima şi ultima parte) exprimă drama insului erudit, pus în imposibilitatea creaţiei. De aici trucul folosit şi de inventatorii literaturii absurde, de a transmite o stare existenţială ca rod al dezvoltării silogistice a unei idei căutate şi speculate îndelung. Aici, literatura sfîrşeşte, în cel mai bun caz în parabolă. Poate fi luciditatea un impediment pentru creaţia artistică ? Nicidecum, dar aberaţia lucidităţii ne conduce la dome-' hiul falsificatorilor de literatură. După dezumflarea balonului, nu mai rămîne nici măcar aerul,— dispersat în propria-i impersonalitate. Moderniştii în artă, sînt falsificatorii care împing totuşi, spre progres, o tradiţie care nu-şi mai ajunge sieşi. Rare sînt cazurile, esenţiale, cînd arta a fost împinsă înainte prin fapta unui creator inimitabil. Restul este pastişă, Cineva, va spune probabil că şi acesta e un mod de creaţie. Dar pastişa nu colaborează la creşterea unei literaturi, rămînînd o simplă tentaţie incoloră. Romulus Vulpescu forţează însă, intrarea sa în literatură printr-o disimulare ratată : Mă mint inutil, în-chipuindu-mi că sterilitatea perioadei prin care mă mişc — sinuos, inegal, dezabuzat animalic de înfrîngeri şi de rîncede glorii — e propice unor acumulări creatoare, în care înregistrez episoade şi goluri, vorbe şi violuri morale în vederea sedimentărilor de care e nevoie pentru trei-patru ciocniri sintetice, muşeîndu-se îmbucat ca roţile dinţate ale prozodiei mele. în disperarea şi amăgirea neputinţei care mă-mbrînceşte inexorabil în ratarea conştientă, în oboseală spirituală, în factice, în notaţie slăbănoagă, în pirueta fără aderenţi cu ideea, în cenuşiul static, urît, inform, al încetării, al inexistării categorice, şi, probabil, fără de remisiune" (pag. 153). m. marii* romulus vulpescu: „exerciţii de stil" *> Care este metoda scriiturii lui Romulus Vulpescu ? Autorul cotrobăieşte prin literatură şi, găsind o idee convenabilă, îşi propune să-i dea un sens nou, dar acest sens rămîne o „găselniţă", nereuşind să propună o viziune. Procedeul folosit cel mai des este acela ai acumulării, al „bulgărelui de zăpadă", în sensul propriu sau inversat, într-un loc, un individ este făcut să scadă treptat pînă la nimicire, după cum din nisipul îngurgitat ca o salată nespălată proliferează un deşert, acoperind un oraş. Sensul persiflator, face ca parabola nici să nu existe : „Şi totul de la o lăptucă nespălată cum trebuia ! De fapt este inutil s-o clăteşti conştiincios. Nisipul e un inevitabil corectiv care somnolează, pîn-dind organismele pirpiriilor limfatici". Printr-un transfer bizar datorat refulării conştiinţei proprii, un individ se transformă în umbrela-i pierdută („Ultimul avatar al faraonului Hă" — sic !) Greşeala unui grefier de tribunal răsfrîntă asupra obiectului său provoacă o invazie gigantică de muşte care pot scoate planeta din orbita sa. Absurd? — Nu prea. Grotesc? Şi mai puţin ! Simple exerciţii ale unui erudit, saturat de motive şi idei livreşti. Excepţionale rămîn în acest sens rîndurile din „de bello cimb...", unde pastişa după stilul latin al lui Caesar ajunge la o adevărată virtuozitate. Sintaxa frazei este tipică, după cum şi aranjarea pe capitole. Dacă Romulus Vulpescu ar fi scris o întreagă carte de proză în acest stil, l-am fi putut bănui că a descoperit un document latin vechi, pe care 1-a tradus însuşindu-şi-1 ! De fapt exerciţiile de stil la persoana întîia şi . la persoana a treia ale autorului sînt materiale pregăti- *) E.P.L., 1968. 146 cărţi noi {oare pentru înseilarea exerciţiilor la persoana a doua. în teatru, livrescul nu este decît folositor şi, se pare că Romulus Vulpescu ar putea reuşi aici. Predilecţia pentru umorul absurd, savoarea jocului de cuvinte şi întorsăturile neaşteptate se pot fructifica pe deplin prin înscenarea .ideilor. A scrie teatru de idei astăzi, a devenit aproape o necesitate. „Prietenul meu Thomas Aubry", „Curierul de seară" şi „Om de treabă" pot fi puse în scenă cu mult cîştig. Mutaţiunile de identitate ale personajelor devin frapante, dezvăluind aprehensiune simbolică. Savoarea ciufută a limbajului arhaico-burlesc din „Prietenul meu Thomas Aubry" dă satisfacţii estetice revela- toare. „Curierul de seară" şi „Om de treabă" folosesc aceeaşi tehnică a transferului de personalitate prin trucul unei obscure matempsichoze. în prima, procedeele dramatice sînt din cele mai cunoscute şi anticlymax-ul de la sfîrşit nu prea convinge, în comparaţie cu „Om de treabă", unde trăirea tensională continuă face ca sfîrşitul prin anticlymax să transmită şocul emoţiei. Sensul parabolic apare aici în profunzime. „Exerciţiile de stil" ale lui Romulus Vulpescu nu pot fi considerate nule, din moment ce ele ne propun, fie şi în slabe contururi, profilul unui dramaturg de idei. Dar rămîne ca simplele „exerciţii" să se ridice la rangul de operă. •fi* yves tanguy : desen cârti noi 147 „Gazeta literară" nr. 794/1968 Se remarcă, în acest număr o foarte interesantă discuţie între Marin Preda şi Eugen Simion despre posibilităţile romanului. La întrebarea lui Eugen Simion în legătură cu destinul prozei ţărăneşti, întrebare care cuprinde şi o referinţă la scepticismul unora faţă de „posibilităţile psihologiei rurale de a fi valorificate in proza modernă", autorul Moromeţilor răspunde : „Dacă un scriitor ar ţine seama de prejudecăţile curente, ar ajunge să nu mai scrie nimic. Fiindcă n-a rămas categorie sau clasă socială despre care să nu se fi scris la fel de mull ca si despre ţărani. E drept că existenţa unui Creangă, Slavici, Sadoveanu si Rebreanu într-o literatură poate da cititorului senzaţia de saţietate. In faţa unor noi creaţii însă, senzaţia aceasta nu mai are importanţă". Şi mai departe... „în orice marc creaţie, nu mediile sociale dau complexitate şi adîncime, lotul fiind egal de interesant pentru un scriitor, un lucru nefiind mai important decît altul". Eugen Simion face o scurtă exegeză a Moromeţilor arătînd că; eroul, Ilie Moromete ar fi un spirit nastratinesc, un „Nlcliifor Coţcariul al cîmpiei dunărene" afirmaţie pe care Marin Preda o respinge. „Am oroare de înţelepciunea orientală. N-o cunosc şi nii doresc să mă iniţiez în ea; şi ar fi culmea s-o reprezint în vreun fel sau altul, împotriva voinţei şi înclinaţiilor mele cele mai intime. La fel de hazardată mi se pare şi citarea în acest context a eroului nuvelei lui Creangă, Nu văd nici o legătură între acest căruţaş care nu e capabil decît de una şi aceeaşi coţcărie senilă... şi eroul meu". Eugen Simion : „Ce e adevăr şi ficţiune în „Moromeţii" ? Răspunsul lui Marin Preda este cel al unui scriitor autentic : „Adevărate sînt sentimentele. Ficţiuni sînt împrejurările". Foarte interesante mi s-au părut consideraţiile lui Eugen Simion despre „critica de direcţie". „Cultul direcţiei în critică e un fenomen al secolului al XlX-lea. Şi atunci criticii cu adevărat ascultaţi şi-au frînat simpatiile de şcoală. Critica mai nouă a renunţat la orice fanatism în această direcţie. Fixat într-un punct estetic mai înalt, criti cui adevărat nu trebuie să aibă idio-sincrazii, sau de le are, nu trebuie să le înscrie într-un program şi să le transforme în criterii de valorificare. Nu cred, încă o dată, că aderarea Ia o direcţie poate da criticii autoritatea necesară. Ea depinde, am impresia, de altceva : de vocaţie, de posibilitatea de a justifica estetic opera, şi, fireşte, de curajul de a spune adevărul ". Discutînd despre sensul evoluţiei romanului actual, Marin Preda porneşte de la întrebarea : „Ce loc mai ocupă literatura în atenţia publicului şi ce semnificaţie med au valorile estetice in ochii oamenilor V'... „Fiindcă într-o jumătate de secol s-au petrecut atîtea răsturnări şi omul a asistat la atîtea tragedii şi cînd n-a asistat şi cînd n-a luat parte la ele i s-au relatat şi continuă să i se relateze cu lux de amănunte, în reviste cu fotografii de o fru- 148 revista revistelor din ţară museţe şi claritate coloristictî buimăcitoare, sau în film, în care bubuitul tunului se aude aevea şi explozia bombei dilată privirea aproape ca în faţa faptului trăit, încît ce mai poate face un roman, oricît de ingenios construit, în faţa acestei curiozităţi avide prompt sntisfăculă ?... In faţa acestor realităţi trei reacţii sînt posibile. Una, în care scriitorid rămîne la concepţia secolului al XlX-lea şi declară pur şi simplu că toate acestea n-au legătură cu creaţia artistică şi că cel mai cuminte e să-şi vadă de treabă liniştit şi să pună mai departe pe liîrtie rodul imaginaţiei sale ca şi cînd nu s-ar fi în-tîmplat nimic. Dar oare nu s-a întîm-plat chiar nimic ?... întrebarea e dacă vei reuşi în aceste condiţii să determini o mişcare în conştiinţe. A doua reacţie este una cu totul opusă acesteia. Nu mai e nimic de făcut cu literatura legată de istorie şi de eveniment. Literatură despre război ? Iar despre război ?! Literatură despre revoluţie f Iar despre revoluţie ? Literatură despre ţărani ? A- cum ?.'! Lasă că ştim. noi ce e de făcut : scoatem din plăsmuirile noastre lot ce-ar avea vreo legătură cu războaiele, cu relaţiile sociale, cu evenimentele politice, Radem tot, extirpăm fără şovăire orice pulsaţie autentică „psihologică", „simbolică", „parabolică" „angajată" şi de „concepţie"... „A treia reacţie posibilă o vom găsi la scriitorid care nu va ignora nici puterea documentului care fascinează pe cititor astăzi şi nici imensa capacitate de informaţie pe care o reprezintă presa şi care, ea, cea dinţii, ia. ca să zicem aşa, pentru cititor, spuma evenimentelor. El va renunţa să mai conteze pe descrierea acestor evenimente deja ştiute, dar va încerca să iasă învingător folosindu-le altfel, dînd bătălia şi cîştigînd-o chiar cu armele adversarului. Cum ? Prin cunoscuta putere de generalizare pe care documentul brut n-o posedă şi nici reportajul de actualitate, oricît ar fi el de senzaţional". 9- P- Contemporanul" nr. 1109/1968 In acest număr, trei articole a căror excelenţă este garantată de semnatari şi confirmată de text. în pagina doua, Ov. S. Crohmălni-ceaniu scrie cu satisfacţie admirativă despre personalitatea „incomodă" a criticului francez Rene Etiemble. Semnatarul articolului admiră în primul rînd libertatea Iui Etiemble faţă de idotetriile efemere suscitate de cărţi turburente şi vane, dizolvate rapid în uitare. De asemenea, „spirit independent şi curajos, Etiemble nu are timidităţi paralizante în faţa numelor ilustre. Admiraţia pe care i-o poartă lui Mal- revisla revistelor din ţară 149 raux nu-l împiedică să afirme că in critica de artă, marele romancier rămîne un diletant". Crohmălniceanu arată mai departe că „Etiemble e 'un critic incomod nu numai pentru că are îndrăzneala de a respinge fără diplomaţie scrierile socotite de el proaste, dar în acţiunea aceasta aduce o argumentaţie strînsă, zdrobitoare, bogată, de o erudiţie în-spăimîntătoare. Cunoscător profund al literaturilor romanice, profesor la Sor-bona, comparatist de renume mondial, el stăpîneşte deopotrivă cîmpul literaturilor anglo-saxone şi germanice. Sinolog reputat, e un specialist şi în limbile islamice. Poezia şi proza modernă îi sînt de asemenea familiare şi se mişcă în ele cu o deplină siguranţă ; a scris împreună cu Yassu Gau-ciere unul din cele mai solide studii despre Rimbaud (1950) şi i-a urmărit „mitul" în. diverse literaturi europene" (Le mythe de Rimbaud I—IV, 1952— 1961) etc. „Critic incomod (a fost nevoii să-şi întrerupă cronicile, confraţii săi au ajuns chiar să ceară a i se închide paginile presei literare) şi pentru că manifestă o scandaloasă independenţă spirituală, refuzînd să-şi plieze opiniile presiunilor ideologice din orice parte ar veni". Anitinazist intrasîgent şi consecvent, criticul francez scrie pagini inexorabile despre literatura „yanquie" revărsată pe piaţa europeană şi „destinată să facă apologia americanismului". „De rezistenţa opusă „yanqui-zării" se leagă şi campania răsunătoare a ■ lui Etiemble împotriva noului jargon „atlantic" botezat cu o formulă inspirată „le franglais", scrie în continuare Ov. S. Crohmălniceanu. „hilr-o carte plină de excelent umor galic, el alertează spiritele asupra îngrijorătoarei americanizări pe care o suferă limba franceză". Semnatarul articolului încheie portretul arătînd că Etiemble „manifestă un interes viu pentru cuceririle ştiinţei moderne, preţuieşte cunoştinţele exacte şi demonstraţia riguroasă, aliindu-le o sare galică, o mobilitate intelectuală îndrăcită şi o vervă agresivă cuceritoare". Portretul lui Alexandru Philippide, creat de Alexandru Paleologu, este tulburător mai ales prin concepţia de un profund şi Iniţiat patos spiritual despre romantism a criticului, dînd sau restituind astfel poeziei exegetate o perspeotivă ameţitoare. „Coborîrea în adîncul fiinţei interioare nu e pentru marii romantici o exploraţie in limitele^ individualităţii; această «coborîre» e o «metodă», adică un itinerar, o cale către înţelesurile cosmosului, coborîrea e totodată şi un suiş, această călătorie nefiind nici în spaţiu, nici în timp, ea nu are «jos» sau «sus» însă are «trepte», căci pretinde cumva o «iniţiere», fiind un mod al cunoaşterii. Romantismul în conceptul acesta este poziţia marilor vizionari. Ea se întemeiază pe nişte concepţii cosmologice imanentisle, implicînd un sincretism esoteric de origine orientală şi avîrid ca sens o aspiraţie de contopire a fiinţei în cosmos" ■ Caracterizarea poeziei lui Alexandru Philippide este de o precizie sugestivă, succintă, cu ample implicaţii. „Meşteşugul său e o ars magna care prin repetarea neostenită a aceloraşi tainice experienţe cu gîndurile şi cărţile ajunge, într-o dăruită clipă, să preschimbe materia vrednică a obişnuitei vieţi în omul spiritual care e marea inspiraţie poetică". De asemenea, definirea lirismului 'din „Monolog în Babilon" sugerează, fără exibiţie erudită rudimentară, pe lîngă acuitatea şi pregnanţa critice evidente 150 revista revistelor din ţară şi o vastă şi complexă cultură edificată pe texte fundamentale. „Poetul se înfăţişează acum, în pragul senectuţii, ca un fel de Isaac La-kedem cutreierător prin eonii lumii. E o poezie plină de evocări savante, de o erudiţie eremitică şi heteroclită tipic romantică, plină de ironie, de sarcasm, de spaime fără nume''. Cronica lui Nicolae Manolescu, dedicată volumelor lui Teohar Mihadaş, „Ţarina serilor", şi Dan Laurenţiu, „Poziţia aştrilor", încîntă prin vibraţia entuziastă a unei autentice patimi pentru literatură, vibraţie declanşată în tînărul critic, de orice manifestare a frumosului." Autenticitatea, probitatea şi elanul acestei patimi receptive şi exigente pentru frumos sînt foarte rare şi se cade să le preţuim cum se cuvine. P-S- „Ateneu" ■— ianuarie 1968 O concepţie cam economistă a revistei Ateneu de la Bacău a făcut să ne întîlnim cu ea destul de rar. De aoeea lectura numărului de ianuarie 1968 a constituit o surpriză. Mai întîi, una de timp. Ateneu a împlinit cinci ani de la apariţie. Cînd au trecut ?! Aşadar Radu Cîmeci, Ioanid Romanescu şi ceilalţi tovarăşi din redacţie au deja o experienţă apreciabilă ! Aceasta de altfel determină şi cea de-a doua surpriză : calitatea materialului din revistă, ţinuta ei. Dacă valoarea calitativă a unei reviste se judecă după un vechi şi absurd criteriu geografic, reviste din Capitală şi reviste din provincie, atunci Ateneu, — oa şi altele asemănătoare —. se arată a fi o revistă de capitală. Şi, ceea ce este mai interesant, faptul că această calitate nu apare ca o consecinţă a colaborărilor din Bucureşti, ci a calităţii materialelor semnate de oameni de cultură şi poeţi din regiune. E un merit al colectivului redacţional, care corespunde menirii, unor asemenea reviste. Poezia e mai puţin teribilistă ; poeţii nu se joacă aproape niciodată cu cîte un soare, doi, pe umăr, şi e mai cuminte, rnărginindu-se să exprime o idee, un sentiment, un moment poetic. Aproape în toate poeziile se găsesc fire de aur ale talentului, şi nu-mai pare rău că nu le pot desface şi înşira pe toate aici. Fără preţiozităţi inutile şi ermetisme care vor să închidă universul într-o coajă de nucă, poezia de la Ateneu are o expresie modernă, nouă : Aş cita „Pastelul" lui Victor Teişan, elev de liceu, publicat îa rubrica debuturi; şi oare se cuvine să fie relevat : ,.A căzut timpul în frunze/Marele priveşte lumea prin sită ( in noapte pe cer Orion se răstoarnă j Şerpi fug din piatra răcită / S-a aşternut tă-. cerea în strana pădurii / Ard culorile verzi de ploaie f Se-mbracă cerul se- vevista revistelor din ţară 151 cînd apele / Pămînlul cămaşa-şi des-poae / Noaptea a îmbrăţişat ziua la capete / Omul vorbeşte în gînd j In jurul lui e somn, somn greu / Toate, ceva aşteptînd". Merită menţionate şi poeziile Eugeniei Popa şi ale lui Nicolae Rădulescu. „Confruntările critice" ale lui Vlad Sorianu au o viziune universală şi dovedesc nu numai o cultură serioasă dar şi o însuşire a ei, în esenţe. Articolul pune probleme care ar trebui reluate de presa literară pentru a lămuri orizontul, cu cicloane şi anticicloane, care determină atmosfera literară şi de la noi. De altfel, ca şi articolul Posibilitatea poeziei al lui Laurenţiu Ciobanu care, reluînd o constatare foarte interesantă făcută de Mihai Petroveanu îm revista noastră nr. 7 din 1967 scrie... „este necesară o a doua treaptă de împlinire şi decantare (a poeţilor) în grupări şi curente estetice, fără de. care nu se poate vorbi de o sinteză pe un plan superior a experienţei spirituale acumulate pînă acum de poeţii tineri ". Se cercetează astfel fenomenul trecerii de la varietatea de stiluri, înlâ-untrul unei concepţii comune, spre o varietate de direcţii poetice, cu perspective de a deveni curente. E timpul ca de-aoum înainte analiza poeziei contemporane să se facă prin-tr-o organizare a ansamblului ei în raport cu predilecţia anumitor poeţi pentru o anumită viziune, pentru anumite motive, tematici interioare, un, anume mod stilistic. Este sigur că anumite grupări s-au şi reliefat pe baza unor concepţii estetice comune şi cred că e uşor de descifrat din ele şi anumite curente. d. „Amfiteatru" nr. 24/96$ în numărul respectiv, o interesantă cronică semnată de Mircea Martin îa intens controversata carte a lui I. Ne-goiţescu despre poezia lui Eminescu. „...programul lui I. Negoiţescu este ruptura. El diferenţiază energic poeziile publicate de cele părăsite în manuscrise, cu o terminologie mai revelatoare, zona „neptunică" de cea „plutonică". Ediţia de bază a poeziilor lui Eminescu nu e considerată reprezentativă pentru toate iniţiativele lui. Re- nunţarea poetului la un spaţiu imens din opera sa... e agravată de Ion Negoiţescu pînă la postularea autonomiei părţilor şi a înstrăinării lor. în concepţia sa, postumele încetează de a fi un fel de preliteratură, o experienţă a eşecului. Ele mărturisesc o structură lirică distinctă şi inedită în raport cu tradiţia antumelor şi efortul criticului de a o actualiza convingător. Vocaţia uranică şi somnolară, plîngerea genuină şi senzualitatea mor - 152 revista revistelor din ţară ţii, idealismul orf.ic muzical şi viziunea mitică — iată doar cîteva planuri de referinţă. Un „al;t" Eminescu este făcut să apară din manuscrise ca Eva din coasta lui Adam". în continuare, cronicarul arată că „mai ales înclinaţia spre mit este a-jDreciată drept factor generator al lirismului plutonic... Pentru I. Negoi-ţescu, milosul eminescian reprezintă valoarea supremă, obsesie şi extaz în acelaşi timp. Aşa se. cîştigă în cuprinsul acestei cărţi perspectiva originală care-i permite autorului să se raporteze la toate contribuţiile eminesciene de pînă acum ca la o tradiţie ce trebuie zdruncinată. Criticul inversează pur şi simplu sensul valoric al tensiunii dintre nivelul antum şi cel postum al creaţiei lui Eminescu. El acordă superioritate totală neterminatului din manuscrise în comparaţie cu perfecţiunea* strălucitoare a versurilor tipărite". O fină observaţie a lui Mircea Martin : „Printr-un fel de platonism „a re-bours", antumele devin în concepţia lui Ion Negoiţescu o palidă copie a. „modelelor" rămase în umbra atelierului poetic. Paradoxul eminescian ar fi deci de a pierde în viziune ceea ce: cîştigă în formă". Remarcabil de asemenea prin ţinută: şi obiectivitate este articolul semnat de Gelu lonescu despre „Obligativitatea analizelor de texte". tasys krasauskas : gravură „Znamia" nr. 12/1967 Se cuvine remarcată varietatea rubricilor de publicistică şi memorialistică din acest număr. Preşedintele Academiei de Ştiinţe, M. Keldîş, schiţează un tablou de sinteză, sobru dar dens, al drumului parcurs de ştiinţa sovietică de la 1917 pînă astăzi, rele-vînd principalele sale direcţii de dezvoltare. Fizicianul J. E. Tamm, academician şi laureat al premiului Nobel, se rezumă la domeniul său de specialitate, fizica teoretică, care a marcat o evoluţie spectaculoasă. Dacă la începutul secolului existau în Rusia doar şcoala experimentală a lui Le-bedev la Moscova şi două mici grupe de cercetători conduse de Ioffe .şi Roj-destvenski,,(iar la facultăţile de fizică din cele două capitale problemele cruciale ale fizicii teoretice (autorul citează ca exemplu teoria lui Maxwell) •din epocă erau adesea „expediate" sumar, Revoluţia din Octombrie a pus •capăt „provincialismului fizicii ruse". In jurul celor două centre — Lenin-, ■grad cu Ioffe, şi Moscova cu Mandel-stam — se afirmă chiar de la începutul anilor 20 o strălucită pleiadă de tineri fizicieni în vîrsta de 25—35 de .ani " (Fridman, care inaugurează în 1922—1924 o nouă direcţie în cosmologia relativistă, Fok, cu lucrări originale înj mecanica cuantică, Krutkov, "Frenkel, ,-E. Kohler. Tradiţia franceză este dominată de Comte şi Durkheim. Rele-vînd aportul lui J. Bedier la istoria literaturii medievale şi preocupările sociologice ale lui G. Lanson, autorul îf menţionează, surprinzător, doar în treacăt pe Taine. Subliniind interesanta contribuţie a istoricului L. Febvre, care s-a ocupat mult de literatură, Jacques Leenhardt încheie trecerea în revista istorică cu aportul lui L. Goldmann, la care sociologia literaturii şi-a găsit „expresia cea mai coerentă". Secţiunea a doua a revistei cuprinde cîteva studii de cercetare aplicativă,, printre oare menţionăm : „Retorică şi ideologie în Misterele Parisului de Eugene Sue" de Umberto Eco, „Mima von Bamhelm de Lessing" de G. Lukacs, „Sociologia romanelor lui Stendhal : prime cercetări" de Genevieve Monilland, şi un studiu al lui Matthias-Waitz „Schiţa unei sociologii a poeziei de dragoste medievale". p. iacol» revista revistelor de peste hotare 15» în editura Ernst Klett din Stuttgart .apare de peste 9 ani una din cele mai distinse reviste intelectuale de pe continent, şi anume Antaios, condusă de Ernst Jiinger şi Mircea Ellade. Ea se orientează către probleme de filozofia culturii şi istoriei, teoria, miturilor şi simbolurilor ; de o desăvîrşită so-"brietate şi demnitate, Antaios găzduieşte aproape exclusiv eseuri bine documentate, de stringentă logică intelectuală, evitînd orice dispută sau co-borîre de nivel într-atît încît renunţă chiar şi la o rubrică de recenzii. Numărul din noiembrie 1967 (revista apa-ire de 6 ori pe an) este destul de reprezentativ pentru orientarea ei. Sumarul se deschide cu o contribuţie a Iui Mircea Eliade, în care se compară rschemele fundamentale ale mitului creaţiei şi ale istoriei mîntuirii, distin-gîndu-se 2 tipuri principale ale originarului (şi, respectiv, două moduri •de aspiraţie religioasă : cel al Daya-■ cilor neoguineezi şi cel Aranda central-australian) : unul precosmic, aistoric, «celălalt cosmologic, post-creaţie. Scriitorul bavarez F. Adama v. Scheltema ■comentează concepţia lui Toynbee des--pre culturile majore Yang şi cele mi-more Yin, iar criticul sudafrican Erik Holm ia un relief eleuzin drept punct de pornire pentru consideraţii despre mit şi misteriu. Două studii, Iov. Pro-meleu în ludea de biologul italian Saul Israel şi înţeleptul stoic si sfintui creştin de helenistul spaniol Jose Lasso de la Vega tratează chestiuni de antropologie filozofică, de tipologie umană. Cel din urmă reprezintă un fragment dintr-un volum apărut. Robert Elliot (profesor din California, a cărui carte din 1960, The Power of Satire este cunoscută şi la noi în mediile universitare) semnează un eseu alert despre saturnalii ca loc în care utopia şi satira se interpătrund, suge-rînd posibile filiaţii genetice. Dar unul din cele mai interesante materiale este cel al lui Roger Caillois, colaborator statornic al revistei, despre un aspect al psihicului şi esteticului natural (în speţă ale pietrificărilor) în continuarea lui Pliniu, Athanasius Kircher, Aldro-vandi şi Lecompte. Interpretarea, lie chiar şi fantezistă, a hazardului naturii, i se pare înnobilată prin participarea la acelaşi nestăvilit elan de cunoaştere care 1-a împins pe om la descifrarea tuturor tainelor universului. V. 31. 160