Îw^-,~. ,7a " ^ .........i 1967
OCTOMBRIE
JO
Anul XX
:--'Sil
Semicentenarul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie
Marii
nirna veşnica
P. CONSTANTINESCU-IAŞI : Importanta internaţională a
Revoluţii Socialiste din Octombrie MARIA BANUS     Mişcătorul album ION NICOLESCU : De natura aurorae ; Lenin RODICA IULIAN : Toast
TATIANA NICOLESCU : llya Ehrenburg
ILYA EHRENBURG : Viafa nu-i o bibliotecă (fragment din
cartea a lll-a „Oameni, ani, viaţă") (în rom. de Tatiana
Nicolescu)
LEONID LEONOV : „Boierul" (fragment din romanul „Hoţul")
(în rom. de D. Mânu şi T. Berindei) MIHAIL BULGAKOV : O vizită cu urmări (fragment din romanul „Meşterul şi Margareta") (Tn rom. de Stroe Melic)
Din lirica sovietică
Secretul tinereţii   (în rom. de Cicerone (în rom. de V. Kernbach)
VL. MAIAKOVSKI : Theodorescu)
STEPAN SCIPACIOV: Palma ESENIN : Căpitanul pămîntului
VALERI BRIUSOV: Octombrie 1917 (în rom. de Igor Block) ALEXANDR BLOK : xxx ; xxx (în rom. de Victor Tulbure) SEMION BOTVINNIK : Focul revoluţiei (în rom. de Igor Block)
BORIS PASTERNAK : Mi-e dor în toate... MARINA TVETAEVA : Soarele-i unul ANNA AHMATOVA : Multe lucruri OSIP MANDELSTAM : Sîngele meu nu e de lup VELEMIR HLEBNIKOV: Neînduplecatele mulţimi (în rom. V. Kernbach)
HARALAMB ZINCĂ : Amintiri din Uzbekistan (fragmente) MIRON CONSTANTINESCU : 1917 în România şi Marea
de
voluţie Socialistă din Octombrie Texte şi documente
Re-
NICOLAE LIU : Scriitorii Actualitatea literară
RADU BOUREANU : Patru poeţi sovietici
M. NOVICOV : Umanismul literaturii sovietice
LEONIDA TEODORESCU :  Lirica lui Boris Pasternak
3 11 13
15
16
17 26 41
49
50
51 53 53 55
55
56
57 57
58 59
77
români şi Revoluţia din Octombrie 87
98 105 113
VALTER ROMAN : Pe pămîntul Spaniei (fragmente)
RADU BOUREANU : Mare hipotetică ; Poem
VIKTOR SIVETIDIS : Diamantul (în rom. de Florenţa Albu)
DAMIAN NECULA : Sf. Gheorghe (schiţă)
A MS
119
133
135
136
. . ii «r m_. Ir _
*ubWUt! OU&MJLU. all* ml    u Jilt 4U WU.*in!l ,4^idu-'ilaAdlowji 1. W»'
Scriitori şi curente
MIHAI GAFIŢA : Finalul unei traiectorii literare (Duiliu Zamfi-
rescu, I) 141
Scriitori români contemporani
DUMITRU BĂLÂEŢ : Sub semnul cunoaşterii de sine (Marginalii
la „11 elegii" de Nichita Stănescu) 153
Cronica literară
OV. S. CROHMĂLNICEANU : „Moromefii", vol. II (roman)
de Marin Preda 163
Cronica ideilor
HENRI WALD : Dispare şi gîndirea ? 172 Miscellanea
Inedite în literatura sovietica de război (I. P.) — Scriitorul Mihai Carp (Demostene Botez) — O pată pe chipul unui oraş frumos (Remus Luea) — Un început de drum (Florenţa Albu) — întîlniri internaţionale de poezie (R. B.) 177
Cârti noi
TEOHAR M1HADAŞ : „Ţărîna serilor" (Adrian Marino) — ION PASCADI : „Idealul si valoarea estetică" (Sanda Radian) — STEFAN IUREŞ : „Numai un flaut" (M. Florea) — HÂRALAMBIE ŢUGUI : „Poezii" (Ion Budescu)
— MARIA ROVAN : „Suită" (Eugenia Tudor) — GH. BUZOIANU : „O seară pentru mai tîrziu" (Serban Cionoff) — ALEXANDRU D. LUNGU : „Cristal" (Nicolae Buliga) — AUREL DEBOVEANU : „Miss '65" (H. Zalis)
— NICOLAE IOANA : „Templu sub apă" (Gh. Anca)
— GEORGE MAGHERU :  „Poezii  antipoetice" (Liviu
H. Oprescu) 184
Revista revistelor
— din ţară —
„Gazeta literară" nr. 679'\%7 (P. G.) — „Contemporanul" nr. 1086/1967 (G. P.) — „Igaz szo", iulie 1967 (R. L) — „Magazin istoric nr. 1—4/1967 (E. T.) — „Tribuna", iulie 1967 (N. T.) 199
- Director: DEMOSTENE BOTEZ -
Colegiul redacţional '• ALEXANDRU BALAQ (membru corespondent al Academiei R. S. România), AUREL BARANGA (redactor-sef adjunct), Acad MIHAl BENIUC, Acad. GEO BOGZA, RADU BOUREANU (redactor-şef), ŞERBAN GIOCULESCU (membru corespondent al Academiei R- S. România), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-şef adjunct), Acad. IORGU JORDAN, Acad ATHANASE JOJA, Acad. AL. PHILIPPIDE, Acad. ZAHARlIA STAMCU, D. I. SUCHIANU
Redacfia : Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85—Raion „30 Decembrie"—Bucureşti
50
de ani de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie
Importanţa internaţională a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie
de P. Consiantinescu-laşi
niunea Sovietică şi toate    ţările lagărului socialist,    ca şi întreaga lume
muncitoare şi progresistă,    întîmpină cea     de a 50-a aniversare a victo-
riei Revoluţiei Socialiste, înfăptuită la 25 octombrie (7 noiembrie) 1917, cu toată cinstirea cuvenită celui mai important fapt din întreaga istorie a omenirii. Locul Marelui Octombrie în istoria universală este astăzi bine determinat. Nici una din teoriile burgheze, nici una din încercările de a-i minimaliza sau restrînge rolul său nu mai au valabilitate. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie pune începuturile unei noi ere în istoria omenirii, epoca contemporană. Ea înseamnă apariţia unei noi orînduiri, care schimbă fundamental raporturile dintre oameni: societatea socialistă, desfiinţîndu-se pentru totdeauna exploatarea omului de către om.
In cuvîntarea sa cu prilejul aniversării a 45 de ani de la înfiinţarea P.C.R., tovarăşul Nicolae Ceauşesou, Secretarul general al P.C.R., a precizat: „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, făurirea -primului stat socialist din lume, a deschis în istoria omenirii epoca revoluţiilor proletare, epoca trecerii de la capitalism la socialism. Victoria proletariatului din Rusia, condus de Partidul Comunist făurit de Lenin, ideile lui Octombrie au stimulat spiritul revoluţionar al clasei muncitoare, al maselor largi populare de pe toate meridianele globului, răsur.înd ca uin îndemn înflăcărat la lupta pentru realizarea aspiraţiilor lor de libertate şi progres, pentru eliberarea socială şi naţională" 1).
Cuceririle Marii Revoluţii Socialiste servesc drept bază puternică pentru transformări revoluţionare în toate părţile lumii. Astăzi, cu atît mai mult trezirea tuturor popoarelor la o viaţă nouă, liberă, spre dezvoltarea forţelor proprii creatoare, este însufleţită de pilda Marelui Octombrie şi a sistemului socialist realizat pe plan mondial. „Socialismul înseamnă astăzi sute de milioane de persoane şi viitorul întregii omeniri" — se spune în una din tezele fixate de plenara Comitetului Central al P.C.U.S. din penultima săptămînă a lunii iunie 1967, cu pri-
') Nicolae Ceauşescu, „Partidul Comunist Român — continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste din România", Ed. Politică, 1966, pp. 21—22.
vke la aniversarea semicentenarului Revoluţiei din Octombrie, teze publicate de întreaga presă sovietică din ziua de 25 iunie 1967. Progresul omenirii astăzi nu este posibil decît prin dezvoltarea socialistă a societăţii.
Spre deosebire de revoluţiile burgheze care au instaurat noul regim al orînduirii capitaliste prin distrugerea orînduirii feudale, mărginind u-se prin aceasta să înlocuiască un sistem de exploatare prin altul, Revoluţia Socialistă din Octombrie a realizat, pentru întîia oară în istoria omenirii, desfiinţarea claselor exploatatoare. Ea a deschis posibilităţi mari tuturor celor ce muncesc, la ţară şi la oraşe, să-şi dezvolte iniţiativa şi să-şi arate capacitatea de organizare şi dezvoltare a forţelor de producţie.
Revoluţia din Octombrie a scindat lumea în două sisteme, trăgînd o demarcaţie adâncă între vechea orînduire, bazată pe exploatarea claselor producătoare de către clasa dominantă capitalistă, şi orînduirea nouă, al cărei scap suprem este eliberarea omului de orice exploatare şi asuprire, introducerea unor raporturi de paşnică convieţuire între oameni.
Spre deosebire de revoluţiile anterioare cunoscute în istorie, Revoluţia din Octombrie este o revoluţie populară, făuritorii ei, proletariatul, punîndu-se în fruntea tuturor luptătorilor pentru mai bine. Proletară ca conţinut ca devine profund populară, prin unirea luptei clasei muncitoare cu cele mai largi tendinţe ale mişcării democratice a tuturor păturilor sociale.
Marea Revoluţie Socialistă a apărut în Rusia în condiţiile crizei provocate de primul război mondial, care a dus la ascuţirea contradicţiilor economice, sociale şi politice ale societăţii burgheze — factor obiectiv. Existenţa partidului comunist, făurit şi condus de genialul Lenin, a constituit cel de al doilea factor determinant al luptei, asigurînd victoria Revoluţiei Socialiste. Din februarie — izbucnirea revoluţiei democrat-burgheze — şi pînă în octombrie 1917, partidul bolşevic s-a pus în fruntea tuturor mişcărilor maselor şi a pregătit calea spre instaurarea puterii proletariatului prin adîncirea revoluţiei democrat-burgheze într-un stat cu puternice raporturi feudale.
Datorită geniului lui Lenin şi spiritului marxist-leninist al conducătorilor şi activiştilor partidului comunist, s-a ales şi momentul cel mai potrivit pentru declanşarea revoluţiei, prin cucerirea puterii în stat cu ajutorul Sovietelor. Scriitorul american John Reed a descris viu şi veridic „Cele zece zile care au zguduit omenirea", luptele maselor conduse de bolşevici la Petrograd, unde era concentrată rezistenţa burgheziei susţinută de socialiştii revoluţionari şi menşevici, sub conducerea lui Kerensky, rezistenţă doborîtă numai prin hotărârea şi clarviziunea conducătorilor bolşevici. Mersul vertiginos al Revoluţiei este încă unul din marile exemple aduse omenirii luptătoare de către Revoluţia din Octombrie.
In mai puţin de patru luni — de la 25 octombrie 1917 şi pînă în februarie 1918 — revoluţia socialistă s-a întins pe întreg teritoriul imens al Rusiei cu o repeziciune uimitoare, pentru că masele trecuseră în acest răstimp prin întreaga experienţă a politicii de conciliere cu burghezia — cum preciza Lenin — pentru că masele erau dornice de schimbări fundamentale, pe care bolşevicii le-au expus în toate colţurile ţării.
Un rol uriaş în extinderea puterii sovietice l-au jucat: activitatea organizatorică a comuniştilor, spiritul de luptă al maselor revoluţionare, decretele istorice — pentru pace, pentru pămînt, pentru suprimarea oprimării naţionale — ale celui de al H-lea Congres âl Sovietelor.
Mai uşor şi mai repede s-a întins revoluţia socialistă în Rusia veche — de îa Petrograd la Vladivostok — unde exista aceeaşi populaţie rusă. în regiunile naţionale neruse   lupta pentru   instaurarea Puterii   Sovietice s-a desfăşurat în
4
împrejurări dificile, cu un caracter deosebit şi complex, datorită situaţiei înapoiate în genere a populaţiilor locale din punct de vedere economic, social, politic, cultural. Au existat formaţiuni politice reacţionare, care au germinat guverne locale contrarevoluţionare, ce-au susţinut pe intervenţioniştii străini: englezi, japonezi, americani.
La 2 noiembrie 1917 Consiliul Comisarilor Poporului — noul guvern — adoptă „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia", care pune capăt politicii de oprimare a naţionalităţilor de pe vremea ţarismului. Se acordă popoarelor drepturi egale, libertate deplină, autodeterminare pînă la despărţirea de statul rus. Privilegiile naţionale şi naţional-religioase sînt desfiinţate, asigurîndu-se păstrarea convingerilor religioase şi a obiceiurilor practicate, pentru oricine. în regiunile din Caucaz, Siberia, Extremul Orient şi Nordic au trebuit mai bine de doi ani de luptă cu formaţiunile reacţionare pînă ce Puterea Sovietică s-a instaurat definitiv.
Apare acum o nouă formă de stat, Statul Sovietelor oamenilor muncii, prin care marea majoritate a poporului ia puterea în mîinile sale, scăpînd de exploatarea şi asuprirea unei minorităţi. Se introduce pe a şasea parte a globului o nouă formă de guvernămînt, dictatura proletariatului, ca instrument al apărării şi dezvoltării cuceririlor socialiste. în faţa formelor vechi de administrare a treburilor publice, cum erau zemstvele cu reprezentanţă inegală a păturilor sociale ; în faţa Dumei vechi şi a Adunării Constituante, care voia să reprezinte schimbările noi aduse de revoluţia burghezo-democrată — de fapt păstrînd aceeaşi inegalitate socială — apar Sovietele, sfaturile muncitoreşti, ţărăneşti şi soldăţeşti, expresia adevărată a maselor muncitoare. De fapt, Sovietele apăruseră încă de pe vremea revoluţiei din 1905—1907.
S-a dus o luptă uriaşă pentru sfărâmarea vechiului aparat de stat, nu in totalitatea sa, ci numai a acelor organe ale puterii care îndeplineau funcţii de represiune şi oprimare a oamenilor muncii: armata, poliţia, jandarmeria.
Proletariatul a trebuit totuşi să stăpînească şi să-şi subordoneze organele economice, asistenţă socială şi medicală, învăţămînt, comunicaţii, relaţii externe etc. ce se găseau în mina burgheziei, după revoluţia din februarie, susţinută de socialiştii revoluţionari — puternici la ţară — şi de menşevici.
Congresul al II-lea al Sovietelor a constituit Consiliul Comisarilor Poporului, primul guvern muncitoresc şi ţărănesc din istoria omenirii şi Comitetul Executiv Central al Sovietelor, care însemna un nou tip de democraţie, democraţia celor ce muncesc. Puterea Sovietică a moştenit o situaţie extrem de grea din toate punctele de vedere, de aceea preluarea conducerii diferitelor departamente a fost plină de dificultăţi, foştii deţinători, burghezii sau menşevicii, sabotînd prin agenţii lor orice încercare de înlocuire. A fost nevoie de mijloace forte, destituiri, arestări, pentru ca aparatul de stat să funcţioneze, recurgîndu-se la muncitorii mai pregătiţi, deoarece o parte a intelectualităţii era ostilă. Pentru apărarea sa Puterea Sovietică a înlocuit complet vechea poliţie chiar din primele zile ale instaurării noului guvern, hotărînd înfiinţarea unei miliţii din muncitori şi ţărani. Peste cîteva zile se adoptă decretul cu privire la justiţie, lichidîndu-se vechiul sistem complicat şi înloeuindu-se cu judecători aleşi din mase, pentru o justiţie populară. Pentru cazurile de sabotaj şi acţiuni contrarevoluţionare s-au înfiinţat tribunalele revoluţionare şi o Comisie extraordinară.
O altă serie de decrete din cursul lunii decembrie au adus mari transformări în armată, pe baza principiului eligibilităţii şi al egalităţii de drepturi; conducerea trece în mîinile comitetelor de soldaţi şi ale Sovietelor respective. S-a început organizarea unei armate noi, populare, Armata Roşie, carc-şi face botezul focului în ziua de 23 februarie 1918 în lupta cu armatele germane ce încercaseră să cucerească Petrogradul. S-au lichidat de asemenea vechile organe de autoadiminis-trare — dumele orăşeneşti şi zemstvele — întărindu-se organele locale de stat sovie-
5
tice — Sovietele şi Comitetele lor executive. S-au unificat Sovietele de muncitori cu acele ale ţăranilor, care la începutul revoluţiei funcţionau separat.
Revoluţia din Octombrie a avut un puternic efect asupra unei alte probleme, aceea a pămîntului, care interesa milioane de ţărani din Rusia, ca şi din numeroase alte ţări, îndeosebi acele cu profil agrar. Unul din primele decrete ale Puterii Sovietice, emanat de Congresul al II-lea al Sovietelor, a fost „Decretul asupra pămînitului", care anunţa confiscarea fără despăgubiri a tuturor pămîntu-rilor moşiereşti şi trecerea lor în stăpînirea poporului. Prin lichidarea moşierimii ca clasă puternică din punct de vedere economic, s-a distrus unul din stâlpii reac-ţîunii, dindu-se un avânt fără precedent luptei maselor ţărăneşti, care-şi vedeau împlinindu-se visele lor de veacuri. Prin sprijinul acordat ţăranilor de către clasa muncitoare de la oraş, s-au pus începuturile unei lupte comune a muncitorilor industriali şi ţărani, alianţei între cele două categorii de oameni ai muncii.
Făuritorii Marelui Octombrie au înfăptuit cu înţelepciune şi mult tact reforma agrară, astfel ca atunci cînd se va trece la introducerea metodelor de lucru din industrie, adică la colectivizarea agriculturii, dificultăţile să fie cît mai mici, să fie mai uşor lichidate. Rezolvarea problemei pămîntului pe baza alianţei dintre muncitorimea de la oraşe şi ţărănime, a fost folosită de toate statele socialiste, care au apărut după cel de-al II-lea război mondial, păstrîndu-se specificul naţional al fiecărei ţări. în ţările de curînd eliberate — din Africa îndeosebi — problema pămîntului preocupă pe noii conducători şi cei mai mulţi se îndreaptă către exemplul rezolvării ei în U.R.S.S. sau ţările din lagărul socialist. Deşi nu sînt comunişti, ei îşi dau seama că numai această cale — înfăptuirea reformei agrare prin diminuarea proprietăţii moşiereşti în favoarea ţărănimii, sprijinită de stat prin înzestrarea tehnică realizată în industria etatizată şi cu sprijinul muncitorimii de la oraşe — este singura posibilă pentru a întări regimul nou introdus în republicile eliberate de sub juguri străine. Lupta este grea, dar e condusă cu cerbicie de formaţiunile politice cu tendinţe antiimperialiste (R.A.U., Siria, Algeria). Un program similar îl au partidele comuniste şi democrat-revoluţionare din toate statele Amerieii Latine, unde problema pămîntului este extrem de acută, lupta ţărănimii pentru pămînt mergând pînă la răscoale şi lupte de guerilla.
O altă problemă fundamental rezolvată de Marea Revoluţie din Octombrie a fost problema naţională, raporturile dintre naţiuni şi popoare. Problema naţională şi naţional-colonială a căpătat soluţii noi, care înseamnă o răscruce in dezvoltarea mişcării de eliberare naţională. La 2 noiembrie noul guvern sovietic emite „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia", care proclamă egalitatea şi suveranitatea popoarelor din vechea Rusie ţaristă, principiul dreptului de liberă autodeterminare pînă la despărţire şi formarea de state independente. în acelaşi timp se asigură libera dezvoltare a minorităţilor naţionale. Aceste principii marxist-leniniste în problema naţională s-au aplicat pe întreg întinsul Rusiei ţariste, observîndu-se respectarea particularităţilor concrete ale fiecărei naţiuni ; îndeosebi s-a urmat o politică adecvată stării înapoiate a unor popoare de pe teritoriul asiatic al Rusiei; amînarea chiar a transformărilor sociale în unele republici cu un trecut înapoiat din punct de vedere economico-cultural. Şi în unele republici socialiste create mai tîrziu — Mongolia de pildă — respectarea specificului a dus la salturi enorme de la orînduirea prezentă la orânduirea socialistă.
Aspiraţiile spre independenţă naţională însufleţesc astăzi încă milioane de oameni, după ce în cursul anilor din urmă sute de milioane de oameni s-au eliberat de sub jugul colonialismului şi luptă pentru apărarea independenţei faţă de tendinţele imperialiste ale neocolonialismului. Numai în răstimpul de după cel de-al doilea război mondial, peste 60 de popoare şi-au obţinut independenţa politică, unele purtând steagul unei independenţe economice. Ele luptă împotriva politicii imperialiste de subjugare a popoarelor mici şi slab dezvoltate, de amestec
6
în treburile interne ale ţărilor mici. Una din urmările acestei politici de respectare a entităţilor naţionale, proclamată de Marele Octombrie, s-a văzut cu prilejul dezagregării Imperiului multinaţional habsburgic. Mişcările naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria, în plină ascensiune încă de la sfârşitul veacului anterior, iau o dezvoltare nouă, revoluţionară, care duc la apariţia unor state naţionale independente, la desăvîrşirea unităţii naţionale a unor popoare, cum a fost cazul şi cu poporul român.
Concepţia nouă asupra respectului faţă de fiecare sfat sau popor, mare sau mic din punct de vedere numeric, dreptul la egalitate, înlăturîndu-se toate discriminările, a pus capăt politicii diversioniste, armă în mîinile imperialiştilor. Se văd şi astăzi practicile în vigoare direct sau ca urmare a politicii de diversiune de pe vremea stăpînirii coloniale a marilor puteri capitaliste. Rasismul a fost arma fasciştilor şi a Iui Hitler, care a dus la milioane de jertfe omeneşti. Rasismul mai dăinuie şi astăzi în cîteva state, cu pretenţii de civilizaţie — Africa de sud şi Rhodesia — sub forma cea mai sălbatică. O adevărată ruşine a civilizaţiei de astăzi o constituie discriminarea rasială cu privire la zecile de milioane de negri din S.U.A., sub oblăduirea administraţiei de stat a celui mai de frunte reprezentant al capitalismului imperialist.
Revoluţia din Octombrie a pus bazele unei politici de bună înţelegere între popoare şi state, a pus în practică principiile leniniste ale convieţuirii paşnice între state cu forme deosebite de organizare social-economică. Primul proiect emanat de noul guvern ce preluase puterea în Rusia, proiect redactat şi prezentat de Lenin a fost „Decretul asupra păcii". Prin decret se propunea popoarelor beligerante şi guvernelor ambelor tabere să înceapă neîntârziat tratative pentru încheierea unei păci generale, drepte şi democratice, în condiţii de echitate pentru toate popoarele. Sînt proclamate principii noi în relaţiile internaţionale, condamnarea războiului şi rezolvarea problemelor litigioase prin alte mijloace, de înţelegere reciprocă — principii care pînă astăzi stau la baza politicii externe a tuturor ţărilor din lagărul socialist. Se pun bazele unei noi diplomaţii, care înlătură şi concepţia „războiul este continuarea tratativelor diplomatice" — şi practicile raporturilor dintre state, principii şi practici ce stăpîniseră întreg trecutul istoric al omenirii.
Politica expansionistă a tuturor regimurilor bazate pe exploatarea celui mai slab şi preponderenţa celui mai bine înarmat, a dus la numeroase războaie în trecut, în epoca mai nouă ia cele două războaie mondiale, care au costat viaţa a peste 60 de milioane de oameni. Astăzi încă mâi persistă primejdia războiului — războiul rece continuă şi „războiul cald" durează în Vietnam de mai bine de doi ani. Astăzi mai mult ca oricînd este necesară lupta împotriva concepţiei imperialismului agresiv, susţinută de „ultra" americani sau din alte ţări, astăzi cu atît mai mult este necesară unirea tuturor popoarelor şi statelor pentru apărarea păcii prin aplicarea principiilor emanate de Marea Revoluţie din Octombrie.
Marea Revoluţie din Octombrie a pus bazele democraţiei socialiste, cea mai largă şi mai reprezentativă pe care a cunoscut-o istoria prin folosirea căilor libere ale Sfaturilor — Sovietelor. Puterea sovietică a dat posibilitate exprimării şi participării la rezolvarea problemelor obşteşti tuturor oamenilor muncii prin miile şi sutele de mii de deputaţi, membri ai sovietelor locale, regionale, republicane pînă la Sovietul Suprem. S-a aplicat astfel efectiv principiul „poporul şi-a luat soarta în propriile sale mîini".
Prin chemarea maselor la conducerea treburilor obşteşti s-a simţit nevoia ridicării de numeroase cadre pregătite, de ridicare a nivelului cultural al oamenilor muncii. Prin introducerea industrializării masive şi înlocuirea sistemului de producţie individuală, prin colectivizarea agriculturii, s-a simţit nevoia dezvoltării tehnicii şi pregătirea cadrelor calificate necesare. Uniunea Sovietică devine astfel,
7
pe baza liniei trasate de Marele Octombrie, una din cele mai înaintate ţări din lume în domeniul culturii, educaţiei, ştiinţei şi tehnicii. In unele domenii ale ştiinţei şi tehnicii Uniunea Sovietică stă în fruntea omenirii, cum ar fi marile cuceriri ale Cosmosului, în care domeniu americanii îi urmează pe sovietici tot la un pas.
Marea Revoluţie din Octombrie a exercitat o influenţă revoluţionară asupra popoarelor lumii, îndeosebi asupra mişcării muncitoreşti, clarificînd procesul maturizării ideologice. „Unele trăsături fundamentale ale revoluţiei noastre —• a spus Lenin — au o însemnătate nu locală, nu specific naţională, nu numai rusă, ci una internaţională... exemplul rus arată tuturor ţărilor cîte ceva, dar nu tot esenţialul — din viitorul inevitabil şi apropiat. Muncitorii înaintaţi din toate ţările au înţeles de mult acest lucru şi de cele mai multe ori nu atît l-au înţeles, oi l-au sesizat, l-au simţit cu instinctul lor de clasă revoluţionară"
Valul revoluţionar care a urmat imediat în condiţiile create de primul război mondial, s-a concretizat prin aplicarea principiilor şi tacticii de luptă declanşate de Marele Octombrie, pe baza învăţăturii leniniste. Experienţa partidului bolşevic care a pregătit şi condus Marea Revoluţie Socialistă a fost folosită în fiecare ţară, prin transformarea vechilor partide social-democrate în partide comuniste, proces care s-a desfăşurat în timp şi după specificul fiecărei ţări.
In unele locuri — puţine e drept — s-a încercat chiar înfiinţarea de republici ale sovietelor. La 21 martie 1919, în urma incapacităţii guvernului burghez democrat instaurat în Ungaria — stat rupt din fosta monarhie habsburgică destrămată — s-a proclamat Republica ungară a Sfaturilor, care n-a dăinuit decît trei luni şi jumătate, neputînd rezista intervenţiei armatelor străine conduse de Antantă şi acţiunilor contrarevoluţionare interne. Pentru scurtă vreme — doar cîteva zile — partidul comunist german format recent a proclamat o republică socialistă în Bavaria, la începutul lui 1919, care a căzut repede ca şi încercarea din Slovacia.
Crearea de partide comuniste într-o serie de ţări capitaliste în anii imediat după victoria Revoluţiei din Octombrie — Ungaria, Germania, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Polonia, Spania, Anglia, Franţa, Italia, Austria, Statele Unite ale Americii, Australia şi cîteva din ţările Amerieii Latine — a făcut posibilă înfăptuirea unei noi Internaţionale, Internaţionala a IlI-a comunistă, în luna martie 1919. Constituirea Internaţionalei a III-a, ca urmare firească a acţiunii formaţiunilor de stînga din cuprinsul Internaţionalei a Il-a în frunte cu partidul bolşevic în anii primului război mondial, a însemnat o uriaşă victorie a marxism-leninismu/lui asupra reformismului din mişcarea muncitorească, asupra iluziilor democrat-burgheze. Chiar dacă au existat şi unele manifestări negative în practica Internaţionalei a III-a, ele n-au micşorat însemnătatea înfiinţării ei. Pe baza experienţei revoluţiei socialiste victorioasă în Rusia, ca şi a mişcării mondiale de eliberare socială şi naţională, era nevoie de strîngerea legăturilor între partidele de tip nou, partidele comuniste, în lupta comună spre înfăptuirea aceluiaşi ţel.
In ţările Americii Latine, deşi nu participaseră la război, situaţia muncitorimii şi ţărănimii era foarte grea. Vestea Revoluţiei din Octombrie trezeşte conştiinţa unor muncitori mai ridicaţi şi intelectuali progresişti, care publică o întreagă literatură de propagare a ideilor leniniste. Grevele cresc ca număr şi intensitate, mai ales în unele ţări ca: Argentina, Brazilia, Chile, Peru, Uruguay, Mexic, Cuba. In sînul mişcării revoluţionare iau fiinţă partide comuniste.
Intensificarea mişcării de eliberare naţională se resimte puternic în mai multe ţări din Asia : China, India, Indonezia, Mongolia, Coreea. Sun-Iat-Sen, con-
J) V. I. Lenin, Opere, voi. 31, E.S.P.L.P., 1956, p. 5—6.
8
ducătorul mişcării revoluţionar-demoerate, prieten al lui Lenin, afirmă că revoluţia rusă este o mare speranţă pentru omenire. încercările imperialiştilor americani şi japonezi, de a atrage China în campania antisovietică au dat greş. Desfăşurarea luptei naţional-revoluţionare a poporului chinez a pregătit condiţiile pentru crearea unui puternic partid comunist chinez. Afganistanul, printr-un război naţional împotriva imperialiştilor englezi, cîştigă independenţa. în India, în centrele industriale începe o serie de greve, contribuind la lupta antiimperialistă. în ţările arabe din Orientul Apropiat, unde Anglia pune stăpînire pe o serie de ţări smulse Imperiului otoman, învins în război, apar frămîntări ameninţătoare pentru noii stăpîni.
Evenimentele Marelui Octombrie s-au împletit şi cu schimbările fundamentale care s-au petrecut în aceeaşi vreme în istoria patriei noastre. Poporul român realizează la 1 decembrie 1918 unitatea naţională prin unirea Transilvaniei cu vechea ţară, înfăptuindu-se un vis, care însufleţise generaţii de-a rîndul trăitoare de-o parte şi alta a Carpaţilor. Prin dezmembrarea împărăţiei habsburgice, datorită luptei naţionalităţilor subjugate, datorită crizei provocate de primul război mondial şi avîntului revoluţionar insuflat de Revoluţia rusă, populaţia română din Transilvania, sub conducerea celor mai conştienţi fii ai săi, organizaţi în toamna lui 1918 într-un Consiliu Naţional Român, şi-a hotărît soarta prin actul încheiat la marea adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Hotărîrea a fost luată după ce în sate şi oraşe se formaseră gărzi şi comitete, care alungă pe reprezentanţii vechii administraţii asupritoare şi-şi aleg alţi conducători dintre elementele de încredere. La Alba Iulia se votează o declaraţie, care cuprindea largi principii democratice, corespunzătoare nevoilor poporului român de peste tot.
In anul 1917 vechea ţară era împărţită în două părţi: una liberă, unde se concentrase rezistenţa celor ce luptaseră alături de Antantă şi partea ocupată de Armatele Puterilor centrale. Atît în Moldova cît şi în Muntenia situaţia maselor era foarte grea ; suferinţele provoacă o stare de nemulţumire şi de frămîntări. în sînul clasei muncitoare, care luptase în cadrele vechiului partid social-democrat pentru revendicări economice şi politice, îndeosebi împotriva războiului, se formează grupe revoluţionare, care salută cu entuziasm victoria Marii Revoluţii din Octombrie. în acelaşi timp o parte a muncitorimii române susţine deschis noua Putere Sovietică, prin formarea de detaşamente luptătoare alături de formaţiunile sovietice. Erau muncitorii din întreprinderile evacuate în sudul Rusiei la ocuparea Munteniei de armatele străine, conduşi de un „Comitet de acţiune social-democrat român", erau marinarii de pe vasele româneşti aflate la Odesa şi în alte porturi ruseşti. La apărarea Revoluţiei socialiste au mai participat şi detaşamentele de prizonieri, foşti soldaţi ai armatei austro-ungare, care s-au organizat în diferite centre din Rusia. Aceste detaşamente aveau şi presă românească: „Lupta" la Odesa, „Foaia Ţăranului" la Omsc, organe oare propovăduiau principiile elaborate de Marea Revoluţie Socialistă.
După alungarea ocupanţilor din Muntenia şi unirea cu teritoriile eliberate de sub jugul austro-ungar, în România mişcarea muncitorească ia un avint puternic, datorită şi situaţiei grele în care se găseau masele muncitoare pe urma războiului, în cursul lunii noiembrie la Bucureşti şi în principalele oraşe şi centra muncitoreşti un val puternic de acţiuni, greve, demonstraţii cuprinde ţara, aşa cum nu se mai cunoscuse pînă atunci. Muncitorimea se îndreaptă către sindicate, partidul social-democrat îşi vede numărul membrilor mereu în creştere, în noiembrie apare şi ziarul „Socialismul", organul central al partidului.
La începutul lunii decembrie conducerea Partidului Social-democrat a fost silită să adopte o „Declaraţie de principii", care înseamnă o cotitură importantă în procesul de clarificare în sînul mişcării muncitoreşti din România. Partidul
9
se declară pentru cucerirea puterii politice, pentru dictatura proletariatului şi republica socialistă; Declaraţia îşi exprimă solidaritatea cu Revoluţia Socialistă din Octombrie.
Progresele rapide ale muncitorimii române şi manifestaţiile continue pentru satisfacerea revendicărilor economice şi politice au speriat burghezia, care a trecut la sîngeroasa reprimare de la 13 decembrie 1918, urmată de un regim de teroare cumplită, cu nădejdea zăgăzuirii valului revoluţionar. Nădejde zadarnică. Partidul Socialist — cum îşi spunea acum partidul vechi social-democrat — se reface tot atît de repede, ca în anii 1919 şi 1920 să ajungă la sute de mii de membri, la acţiuni continue, la greve pînă la marea grevă generală din octombrie 1920, care, cu toate neajunsurile ei, a avut darul să lămurească şi mai mult drumul adevărat al clasei muncitoare şi al partidului ei. Succesele electorale din noiembrie 1919 şi mai ales din mai 1920 arată că partidul socialist cuprinsese şi alte pături decît muncitorimea industrială.
Ecoul Marii Revoluţii Socialiste pătrunde şi în sînul clasei muncitoare din România, întărind curentul revoluţionar care se formase înainte de primul război mondial şi îndeosebi în cei doi ani de luptă împotriva războiului dusă de partidul social-democrat român. Partidul se situase la stingă Internaţionalei a Il-a şi-şi trimite delegaţii săi la cele două conferinţe de la Zimmerwald (1915) şi Kienthal (1916). In cursul anilor 1919 şi 1920 se formează o aripă de stingă în sînul Partidului Socialist, care cuprinde marea majoritate a secţiilor sale. Creşte curentul pentru adoptarea principiilor şi tacticii leniniste, pentru transformarea partidului în partid comunist, şi aderarea la Internaţionala a IlI-a. După frămîntări, discuţii şi agitaţii din partea celor mai conştienţi membri ai partidului şi ai sindicatelor, rezervele oportuniştilor din conducerea Partidului Socialist sînt înfrînte, punîn-du-se capăt repetatelor amînări ale congresului, care se întruneşte in zilele de 8—12 mai 1921, la Bucureşti.
Dintre punctele cele mai importante la ordinea de zi, problema transformării partidului în partid comunist dă naştere la largi discuţii, luîndu-se hotărîrea istorică, înfiinţarea Partidului Comunist Român. Se realizează astfel unitatea de luptă conştientă a tuturor forţelor revoluţionare din ţara noastră, a tuturor oamenilor muncii de la oraşe şi sate, de orice naţionalitate. In istoria României partidul clasei muncitoare, — cu toată prigoana din partea tuturor guvernelor burghezo-moşiereşti, cu toate greutăţile celor 20 de ani de activitate în adîncă ilegalitate — joacă un rol politic de frunte. Partidul Comunist Român reuşeşte să atragă în jurul său toate forţele democratice naţionale şi să salveze ţara de la pieire prin marele act revoluţionar de la 23 August 1944.
De atunci P.C.R. stă la cîrma destinelor ţării, adîncind revoluţia burghezo-democratică, pe baza tradiţiilor celor mai înaintate din trecutul poporului român, trecînd apoi la construirea socialismului în patria noastră, mereu mai înfloritoare, mereu în transformare, factor cu rol important în contemporaneitatea mondială.
Maria Banuş
Mişcătorul album
Tunel şi febră.
Nu, nu întuneric — combustie, da. Dar goana, nu uita goana celor o mie de sori hăituiţi, mişcaţi de himere, tablou futurist,
asurzitorul vacarm al celor o mie de sori ciocniţi, sfărîmaţi, un vagon de butelii, de aştri,
de policandre de bal sfărîmate, suveniruri de ceară şi de tango pe parchetul mînjit, scrijilat, pictat cu cheaguri de singe. Şi apoi ?
Carbonizatul portal prin care bîntuie luna, liliecii. A fost şi va fi, totul va fi. Dar cum ?
Acum nimic decit marşul şi noaptea,
marşul celor o mie de sori sfărîmaţi,
ciocniţi, încolonaţi, înainte '. —
în golul ce-şi cască apoteoza, departe,
prin poarta scrumită.
Un cataclism ?
Un cosmogonic vacarm, ?
O Soldatescă ?
Nu, un fel de cîntec de leagăn,
un fel de nu-mă-uita
sfîşietor de naiv
presat în albumul Pămîntului,
lozinci ale Micului, Marelui Dor :
—■ Inima celuilalt, umărul celuilalt, —
— Uită de tine. Scapă din tine —
— Aruncă-te-n valuri —
11
— Piei sau renaşte,
încă şi încă o dată renaşte —
Pămîntule, adolescentule, neîmpăcatule, Somn al raţiunii, Grad al raţiunii, adolescenţă îngenuncheată, strivită şi statuară, frunte-n ţărînă, — frunte crăpată, fără prihană os, os sfărîmat, os mucenic, os care fierbe,
os prin care curg sorii mirifici, noapte de noapte, albie-n care
Pâmîntul visează şi curge.
Ion Nicolescu
De natura
aurorae *>
Cînd am pornit cu drumul răspicat Şi romantismul scos fugar din teacă Istorii grave-au sîngerat In rînd cu oamenii să treacă.
Am început lumina grea, zemoasă Precum fîntînile cele dintîi: cu sapa. Era departe în belciugi, stîncoasă, Mai sus, mai încleştată decît apa.
Dar viscolea subţire. Ne-a pătruns; Că sîngele nu mai putea să tacă Cînd romantismul nu era de-ajuns. Şi-am scos, arzînd, şi sîngele din teacă.
Lenin
Izbea o lipsă de culoare cînd porni diametral prin Petrograd mulţimea şi o confuzie de drumuri risipea mulţimea roşie.
Venea o clipă dintr-acelea rare
cînd lucrurile-şi deschid deodată ochii
şi devin roşii.
O, două inimi se făcea că am : una-n mulţimi bătea attt de tare că geamăna din piept îi răspundea rotită ca planetele — de lumină.
*) Din ciclul : „Planeta roşie".
13
Nu se vedeau, dar se^ntîlneau ades în echinoxuri roşii.
Venea o viaţă dintr-acelea roşii
cînd prelungite, mîinile, prin revoluţie
devin.
Inima veşnică
»
Anunţă iar frunzele toamnă şi vînturi în faţa cărora plîngi. Se-ntorc pescarii din marea lui Behring cu nemaivăzute tricouri în dungi.
Pretutindeni e un vînt răsucit stă calm şi ascultă cărţile ; steaguri venind, steaguri urcînd, aplaudat frenetic din toate părţile.
Nemărginita pace coboară în trupuri, înoată-n sentimente pînă la brîu pregătind de octombrie Rusia şi griul să nască alt grîu.
în palme ţin ora-mpărţită felii, de emoţie ţara din jur luminează. Fecundă, la catargul pulsului său inima veşnică, veşnic de pază,
întoarce din marea lui Behring pescarii în nemaivăzute tricouri în dungi, cînd frunzele-anunţă teribila toamnă cu vînturi în faţa cărora plîngi.
di ca Iulian
o a s t
Auzi-mă acum şi du-mă-n vinul Paharelor de toamnă aburinde. Şi osîndeşte-ţi la tăcere glasul Ce-ar tulbura odihna din morminte
E ceas de linişti unde ne ajung, Adie încă fumurile steag Şi roadele îşi rup din lanţuri firea Ca unul-pentru-toţi, de unul drag.
Auzi-mă., că te-am cîntat prin toamne Cu orice bard s-a nimerit să ştie Culoarea vinului de singe, liber, Cu care legea pe pămînt se scrie.
Auzi şi soarbe vinul şi izbînda Din fiecare zi asupra ta. In via lumii e un singur strugur Pe care, dintre toamne,-l voi cinta.
Rupt, şiroind şi plin din viţa veche Şi desfătat de soarele a toate. Tu picură-l, îndătinînd pămîntul, Căutătorilor de libertate.
Ilya Ehrenburg
i-l amintesc într-o zi din toamna lui 1945, vorbind la Ateneul Român în faţa intelectualilor bucureşteni. Părea încă tînăr, deşi, după cum scrisese atunci Mihail Sadoveanu, „în înfăţişarea lui... am văzut suferinţa anilor crîneeni", Era unul dintre primii scriitori sovietici care
ne vizita ţara. Pentru majoritatea celor ce veniseră să-4 asculte era un nume bine cunoscut. In periodicele noastre progresiste, precum Era nouă, Cuvîntul liber, Reporter, apăruseră prin 1930 o serie de însemnări şi articole despre romanul Iui Pe nerăsuflate, mai apoi se publicaseră şi citeva dintre reportajele lui din Spania. In anii dinaintea celui de^al doilea război mondial Ehrenburg fusese unul dintre scriitorii sovietici cei mai cunoscuţi în străinătate. Contribuiseră la aceasta călătoriile întreprinse în multe ţări ale Europei, prieteniile cu mulţi oameni de cultură ai vremii, dintre cei mai renumiţi, dar mai ales participarea lui activă la lupta intelectualităţii progresiste împotriva fascismului, culminînd cu prezenţa sa în timpul războiului civil din Spania. încă de atunci se manifestase ca im scriitor cu o înaltă conştiinţă cetăţenească pentru care nu era ideal mai scump decît pacea şi fericirea omenirii. Şi o dovedise deopotrivă vorbind de la tribuna Congresului întru apărarea culturii şi scriind reportajele din Spania şi creîndu-şi romanele Şi a fost ziua a doua sau Căderea Parisului
Dar pentru cei veniţi să-1 asculte atunci, în 1945, la Bucureşti, în sala Ateneului Român, vechile merite ale lui Ilya Ehrenburg păleau în faţa altora mai recente. La cîteva luni de la încheierea războiului, de la victoria împotriva fascismului, el era mai ales scriitorul care timp de cinci ani îmbărbătase, sădise în inimi încrederea că barbaria nu va putea triumfa, că civilizaţia nu va putea fi distrusă. Glasul lui răsunînd la radio, slovele lui citite în paginile ziarelor şi ale revistelor, erau familiare tuturor. Glasul lui Ehrenburg răsunase în anii aceia negri, cu vigoarea şi amploarea cu care altădată înfierase Tolstoi reacţiunea stolîpinistă, cu care Romain Rolland şi Gorki se ridicaseră întru apărarea culturii, întru apărarea omenirii, in faţa primejdiei fascismului născînd. Ehrenburg îi urma, ducea mai departe ştafeta lor, le continua lupta. Nimeni nu ştia ca el să dezvăluie adevărata faţă a fascismului, să arate pericolul pe care-1 reprezintă pentru omenire, pentru arta, pentru cultura ci. Reportajele, articolele lui Ehrenburg din anii războiului sînt cel mai teribil, mai cutremurălor, mai complet act de acuzare a fascismului. Anii de război au sporit imens prestigiul moral al lui Ilya Ehrenburg şi au arătat în toată strălucirea arta lui de publicist, provenind dintr-o îmbinare fericită, armonioasă, între verva de polemist, cultura vastă şi solidă a unui autentic intelectual, talentul original şi neîndoielnic.
16
Ehrenburg avea şi are în ţara noastră numeroşi prieteni şi admiratori. O trainică şi reală simpatie şi preţuire reciprocă 1-a legat de Mihail Sadoveanu. întîlnirile cu oamenii din popor în timpul vizitei în România i-au prilejuit o experienţă de care îşi aminteşte cu căldură în memoriile sale.
Cu moartea lui Ilya Ehrenburg literatura sovietică şi omenirea secolului 20 au pierdut o personalitate dintre cele mai remarcabile. Era neîndoielnic o ligură deosebită, de mare valoare. îl distingea polivalenţa intelectuală, vastitatea orizontului cugetărilor sale, varietatea preocupărilor, setea de a şti, de a afla şi de a înţelege. De a înţelege epoca, istoria, destinele omenirii, ale contemporanilor săi încercaţi de multe suferinţe. Această sete i-a dictat paginile de satiră incisivă din Julio Jurentuto, ca şi cele de patos din Pe nerăsuflate, 1-a ajutat să pătrundă şi să înfăţişeze drama Franţei în Căderea Parisului sau imaginea cuprinzătoare a ultimului război mondial în Furtuna, ea 1-a îndemnat să scrie şi Al nouălea val şi Dezgheţul.
Viaţa şi opera lui Ehrenburg se împletesc, se întretaie eu a multor scriitori, artişti, oameni de cultură ai secolului 20. Ca într-o picătură de apă vezi reflec-tîndu-se în ea evenimente, fapte, momente, oameni. Şi, ca o sinteză a întregii sale activităţi şi experienţe de o jumătate de veac, scriitorul ne-a dăruit o ultimă creaţie, opera sa memorialistică Oameni, ani, viaţă. O sinteză strălucită, demnă de viaţa autorului ce a fost totdeauna însufleţită de idealul umanismului şi pusă în slujba fericirii oamenilor.
TATIANA NICOLESCU
Vlaja nu-i o bibliotecă^
de Ilya Ehrenburg
La începutul acestei cărţi spusesem că vreau să scriu o confesiune. Probabil că am făgăduit mai mult decît voi putea îndeplini, în bisericile catolice, confesionalul este închis cu nişte perdele, pentru ca preotul să nu-1 vadă pe cel ce-i mărturiseşte secretele. Se spune că biografia unui scriitor poate fi aflată din cărţile sale. Aşa este. Totuşi, cînd autorul împrumută trăsăturile sale unor eroi pe care i-a inventat imaginaţia sa, el îmbracă o mască, caută să şteargă urmele. în afară de cărţi, orice scriitor îşi are viaţa lui personală : dragoste, bucurii, pierderi. Atît timp cît m-am referit la copilărie, la primii ani ai tinereţii, am dat la o parte nu o dată perdeaua spovedaniei. Ajun-gînd la anii maturi am început să trec multe lucruri sub tăcere şi, cu cît înaintez mai mult, cu atît mă simt nevoit să ocolesc o serie de evenimente din viaţa mea, despre care mi-ar fi greu să vorbesc chiar unui prieten intim.
Şi totuşi cartea de faţă este o confesiune. După cum am mai spus, sînt calificat adesea drept sceptic. în 1925 a apărut la Leningrad o carte intitulată „I. Ehrenburg —• un nihilist al epocii noastre", de I. Teres-cenko. (Turgheniev, care lansase termenul „nihilist", scria : „Am folosit acest cuvînt nu ca o imputare şi nici ca o jignire, ci pentru a exprima
*) Fragment din cartea a treia de memorialistică „Oameni, ani, viaţă".
17
exact şi în chip potrivit, un fenomen istoric ce se manifestase în viaţă. Acest cuvânt o devenit o- armă de denunţare, de condamnare fără apei, aproape o etichetă infamantă"). Vreau să lămuresc aici cît era de îndreptăţită eticheta care mi-a fost nu o dată aplicată.
Din copilărie am trăit cu îndoiala că adevărurile pe care le auzeam rostite de părinţi, profesori, de oamenii adulţi din jurul meu, ar fi absolute. Şi mai tîrziu a fost la fel; credinţa oarbă mi s-a părut uneori minunată, alteori respingătoare, dar mija fost totdeauna străină. Uneori, în tinereţe, am încercat să mă birui pe mine însumi, dar ajungînd ia vîrsta pe care Dante o numise „amiaza vieţii" am înţeles că-ţi poţi schimba părerile, dar nu şi firea.
...Am amintit nu odată în această carte despre natura îndoielilor mele. De-aş fi fost un sociolog sau fizician, astronom sau om politic, probabil că mi-ar fi fost mult mai uşor, fără să spun prin asta că drumul oamenilor politici sau al savanţilor este presărat cu trandafiri; dar, după insuccese vremelnice sau înfrîngeri, oamenii aceştia văd trium-fînd raţiunea. Eu însă am devenit scriitor, adică un om a cărui muncă, prin specificul ei, îl făcea să se intereseze nu numai de felul cum este organizată societatea, dar şi de lumea lăuntrică a indivizilor, nu numai de destinele omenirii, dar şi de destinul indivizilor luaţi în parte.
In zilele noastre auzi spunîndu-se adesea că literatura şi arta şi-au pierdut din strălucire, că „fizicienii" i-au depăşit pe „lirici". în 1892 Cehov scria : „Oare opera lui Korolenko, a lui Nadson şi a tuturor dramaturgilor de astăzi nu este limonada ? Oare tablourile lui Repin şi ale lui Şişkin vă fac să vă pierdeţi capul ? Sînt lucruri drăguţe, talentate. Vă entuziasmaţi şi totuşi nu puteţi uita nici o clipă că aveţi poftă de-o ţigară. Ştiinţa şi tehnica străbat o măreaţă epocă de înflorire, pe cînd noi, oamenii de artă, străbatem o perioadă amorfă, plicticoasă, acră, noi înşine sîntem plicticoşi şi acri, zămislim nişte păpuşi de gutapercă şi numai Stasov nu vede aceasta, căci pe el natura 1-a înzestrat cu o rară capacitate de a se ameţi cu apă rece". Uneori, privind trecutul, simţi că-ţi recapeţi calmul : cînd Anton Pavloviei scria scrisoarea mai înainte citată, el nu ştia că propriul lui drum este în ascensiune, că un ziar din Tiflis publicase prima nuvelă a lui Maxim Gorki, că un băieţel, Saşa Blok, la data aceea de doisprezece arai, va deveni un mare poet, că poezia rusă este în ajunul unei epoci de mare efervescenţă. Fluxul alternează întotdeauna cu refluxul. Uneori fluxul durează mai mult decît e normal. Impresioniştii francezi apar pe scenă pe la 1870. Mulţi dintre ei mai erau încă în floarea talentului lor cînd a apărut schimbul : Cezanne, Gauguin, Van Gogh, Toulouse-Lautrec; la începutul veacului nostru şi-au expus primele lor lucrări Bonnard, Matisse, Marquet, Picasso, Bracque, Leger. Refluxul a venit de-abia peste un sfert de veac. Literatura americană de astăzi este creată de scriitori născuţi în preajma anului 1900 : Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Caldwell. Li se spunea „generaţia pierdută", dar de fapt nu ei, ci generaţia următoare lor a fost cea care s-a rătăcit. între moartea lui Nekrasov şi primul volum de versuri al lui Alexandr Blok este o distanţă de aproape treizeci de ani.
In viaţa mea am avut prilejul să văd apărînd scriitori mari, oameni de artă talentaţi şi n-aş putea să mă plîng că am trăit într-o perioadă de reflux a istoriei artei. Alta ar fi povara de care m-aş putea plînge : am trăit într-o epocă de neobişnuită înălţare, dar şi de tot atît de neobişnuită cădere a omului, într-o epocă de discrepanţă între progresul rapid al ştiinţelor naturii, dezvoltarea tehnicii, victoriile ideilor drepte ale
18
socialismului şi decrepitudinea spirituală a milioane de fiinţe umane. Prea des am avut prilejui să văd maşini neobişnuit de complicate şi oameni neobişnuit de primitivi, oameni cu prejudecăţi, cu sentimente ca din epoca de piatră.
Am povestit în altă parte cum arăta Moscova copilăriei mele : un oraş îmbîcsit de ignoranţă, în care apăreau ziare ca „Foiţa Moscovei", cu snobi care trăiau numai cu gîndul la Paris, cu muncitori analfabeţi şi cu prăvălii în care se vindeau mărfuri străine. Pe vremea aceea în Apus se vorbea rar despre Rusia : ţara knutului, cazaci viteji, grîu mult, blănuri, ţara atentatelor şi a spânzurătorilor. Astăzi e de ajuns să-ţi arunci privirea în orice ziar, din orice ţară ar fi el, ca să vezi cît de mult se scrie despre noi. Toată lumea priveşte spre Moscova, unii cu speranţă, alţii cu teamă. Oraşul adormit şi verde al copilăriei mele a devenit într-adevăr o capitală. S-a născut o Chină Nouă. India şi-a cucerit independenţa. S-a pornit furtuna şi, una după alta, ţările Asiei şi ale Africii îşi scutură domnia „albă". Da, totul s-a schimbat. Oare mi-aş fi putut închipui în copilărie că voi trece în zbor în cîteva ceasuri poşte Ocean, că va apare radiosul şi televiziunea, că omul va pleca în cosmos ? Minuni, paşi uriaşi de mii de leghe 1
Dar oare în aceiaşi ani ai adolescenţei mi-aş fi putut imagina că ne stă înainte Auschwitz-ul şi Hiroşima ? Am fost educat de cărţile veacului XIX şi cunoşteam două poluri opuse : progresul şi barbaria, lumina şi ignoranţa. In secolul XX multe lucruri s-au încurcat. Mi-amin-tesc cum în 1943 am citit pe front jurnalul de însemnări al unui ofiţer german. Autorul lui era student, îi cita pe Hegel şi pe Nietzsche, pe Goethe şi pe Ştefan Georg, îl preocupau perspectivele de dezvoltare ale fizicii moderne. Dar tot acelaşi om scrisese şi această însemnare : „Astăzi am lichidat la Kolz patru pui de evrei, se ascunseseră în pivniţă şi noi am rîs după aceea că ştiam să stîrpim şobolani..." Nu de mult am văzut cum a fost torturat Patrice Lumumba. Reporterii au fotografiat torturile şi trebuie să recunosc că aparatele lor erau excelente.
Barbaria asociată cu ignoranţa e uşor de conceput ; e mai greu de înţeles barbaria la oameni instruiţi, uneori chiar talentaţi. Viitorii SS-işti, au învăţat în şcolile acelei Germanii pe care o cunoscusem şi eu. Auziseră din copilărie că filozoful Kant a scris Critica raţiunii pure, că Goethe a exclamat murind : „Mai multă lumină !" Ceea ce nu i-a împiedicat zece ani mai tîrziu să arunce copii ruşi în fîntîni. Ni se va replica : „Idei nebune ale unui maniac". Desigur, dar pe mine nu m-a cutremurat apariţia lui Hitler în arena istoriei, ci. faptul că înfăţişarea societăţii germane s-a putut schimba atît de repede. Oameni cu studii superioare s-au transformat în canibali. Frânele civilizaţiei s-au dovedit a fi şubrede şi au cedat la prima încercare.
Ce să mai vorbim de fascişti ! Am văzut într-o societate înaintată unii oameni care păreau a fi însufleţiţi de idei nobile, săvârşind fapte josnice ; în numele bunei lor stări sau al propriei salvări îşi trădau tovarăşii, prietenii; soţiile se deziceau de soţi; cîte un fiu grăbit îl împroşca cu noroi pe părintele său, aflat în nenorocire.
Nu ştiu dacă explicaţia ar trebui căutată în lupta aprigă pentru construirea unei societăţi noi, o luptă uneori sângeroasă, în care adversarii nu dispreţuiau nici un mijloc, sau în faptul că în cîţiva ani trebuiau recuperate lacune ce dăinuiau de veacuri, dar mulţi oameni s-au dezvoltat unilateral. Autorul cărţii mai înainte amintite, „Un nihilist al epocii noastre", îmi imputa între altele „cultul iubirii", pe care îl numea „filis-
19
tinism" : „In unele cazuri, cînd e vorba de oameni slabi sau înapoiaţi, iubirea sexuală mai poate juca rolul unui motor, dar cu condiţia ca această iubire să fie ţinută la respect..." Mi-aminteam de Petrarca, de Lermontov, de Heine şi mi se părea că acest acuzator al meu este ei însuşi un „om slab şi înapoiat" şi că, deşi se consideră comunist, felul lui de a înţelege iubirea „ţinută la respect" este o apologie a filistinismului.
Sînt cu adevărat un sceptic, un cinic, un nihilist ? Mi-arunc ochii în trecut. Am vrut să înţeleg eu însumi multe lucruri, să le controlez şi, nu o dată, am greşit. Dar ştiam totdeauna-ferm că, ori cît m-ar fi amant sau m-ar fi indignat diferite lucruri, niciodată nu m-aş fi dezis de poporul oare, primul, a avut curajul să pună capăt lumii, pe care o uram, lume venală, făţarnică, de exclusivism rasial sau naţional. Cred că un sceptic ar fi stat tot timpul vieţii sale cu un zîmbet amar undeva, într-un colţişor neutru, iar cinicul ar fi scris numai ceea ce ar fi fost pe placul celor mai „exigenţi" critici.
Sartre mi-a spus cîndva că determinismul este o greşeală, că oamenii au totdeauna libertatea de-a alege. Gîndindu-mă astăzi la drumul lui de viaţă îmi dau seama încă o dată cît sîntem de legaţi, în alegerea noastră, de -condiţiile istorice, de mediul înconjurător, de sentimentul de răspundere pentru alţii, de atmosfera socială care poate amplifica nefiresc glasul omului sau, dimpotrivă, îl poate atenua, poate schimba toate proporţiile. /
Există epoci cînd, alegîndu-ţi un loc „deasupra bătăliilor", poţi păstra nestinsă iubirea faţă de oameni, omenia ; există şi epoci cînd oamenii independenţi, din punct de vedere spiritual, devin cinici, iar butoiul lui Diogene devine un refugiu al neimixtiunii. Omul poate alege în alte domenii, dar nu-şi poate alege epoca.
Atunci, unde anume au avut dreptate criticii, în ceea ce mă priveşte ? Au dreptate cînd spun că, prin firea mea, sînt înclinat să văd nu numai lucrurile bune, dar şi lucrurile rele. Au dreptate şi în sensul că sînt înclinat spre ironie. Cu cît sînt mai emoţionat, cu atit îmi scot mai puternic acele, ţepii. E un fenomen destul de răspândit, acesta. Altădată a existat chiar un termen literar pentru a-1 defini : „ironia romantică!".
în cărţile mele de tinereţe predomina filonul satiric : pe avanscena lor apăreau adesea oameni venali, mici burghezi, ticăloşi, făţarnici. Mai tîrziu mi-am dat seama că, adeseori, binele şi răul convieţuiesc în acelaşi om. Atunci âm scris „Şi a fost ziua a doua". Totuşi, eticheta a persistat. A. N. Finoghenov, pe care l-am cunoscut pe la 1930, a notat în jurnalul său : „Ehrenburg priveşte cu un aer sceptic tot ce se petrece în jurul nostru..." Aceste cuvinte le-a scris un om care mi-era prieten, dar în observaţia lui se simte inerţia unui renume deja stabilit. Şi, de altfel, de ce să vorbim despre lucruri de-aeum un sfert de veac ? în 1953 am scris „Dezgheţul" ; titlul cărţii arăta, s-ar părea, destul de limpede, încrederea autorului în epocă şi în oameni; dar criticii au fost indignaţi că am prezentat un director de uzină drept un om rău, hain la suflet.
Există scriitori care par a vedea în jurul lor numai binele. Nu este vorba de bunătatea personală a respectivului autor. Am impresia că, in viaţa de toate zilele, Cehov era mai blind, mai tolerant, mai bun decît Tolstoi. Dar Cehov scria pe bună dreptate : „Mă trezesc în fiecare noapte şi citesc Război şi Pace, citesc cu atîta curiozitate şi cu atîta mirare
20
naivă, de parcă n-aş mai fi citit-o niciodată. E extraordinar de frumos. Doar pasagiile în care apare Napoleon nu-mi plac. De îndată ce se iveşte Napoleon simţi o încordare şi tot felul de jonglerii pentru a ţi se dovedi că a fost mai prost decît în realitate. Tot ce fac şi spun Pierre, cneazul Andrei sau Nicolai Rostov, un om prin nimic remarcabil, este frumos, inteligent, firesc şi emoţionant"... Tolstoi a făcut din Nicolai Rostov un om fermecător, dar pe Napoleon n-a ştiut să-1 descrie. în ce priveşte pe Cehov, el i-a înfăţişat foarte bine pe oamenii care-i asupresc pe alţii, dar şi cei asupriţi sînt departe de a fi nişte îngeri în schiţele lui.
De ce au oare nevoie oamenii mai mult : de dezvăluirea viciilor, a tarelor spirituale, a plăgilor sociale, sau de afirmarea nobleţei, a frumuseţii, a armoniei ? După părerea mea, această. întrebare e inutilă : oamenii au nevoie de tot. Derjavin şi Fonvizin au trăit în aceeaşi epocă, de-a lungul veacurilor au rămas deopotrivă şi poezia lui Derjavin : „Clopot al vremurilor ! Sunet de metal !", şi piesa lui Fonvizin : „Neisprăvitul". Niciodată n-a existat, nu există şi e greu de presupus oă va exista vreodată o societate liberă de orice păcate ; datoria unui scriitor care simte o chemare în acest sens este să vorbească despre ele fără să se teamă că cineva îl va trece îin rîndul scepticilor sau al cinicilor.
Hi iubesc pe Belinski şi pentru înflăcărarea lui cetăţenească şi pentru pasiunea lui faţă de artă şi pentru cinstea lui profundă. Mi-amin-tesc adesea de cuvintele lui : „...cînd întîlnim în roman tipuri reuşite numai de ticăloşi şi tipuri nereuşite numai de oameni cumsecade, e evident că autorul s-a apucat de-o treabă la care nu se pricepe, adică şi-a depăşit puterile, marginile talentului său şi, în consecinţă, a păcătuit împotriva legilor fundamentale ale artei, adică a inventat, a compus şi a falsificat în mod retoric acolo unde trebuia să creeze sau, că, fără nici un fel de necesitate, în ciuda sensului intim al operei, urmînd numai cerinţele exterioare ale moralei, a introdus aceste personaje în romanul său şi, în consecinţă, a păcătuit din nou împotriva legilor de bază ale arteii".
Uneori am păcătuit împotriva legilor artei ; uneori am greşit pur şi simplu în aprecierea evenimentelor şi a oamenilor. De un singur lucru nu m-am făcut vinovat niciodată : de indiferenţă.
Opiniile mele pot semăna mai curînd a polemică literară. Promisesem o confesiune şi, cînd colo, îi citez la fiecare pas pe Belinski, Tolstoi, Turgheniev, Cehov. Dar mă simţeam dator să vorbesc despre ochi şi inimă, despre respectarea adevărului epocii care se plăteşte şi cu nopţi de insomnie şi cu cărţi nereuşite...
...în anii la care mă refer am călătorit mult prin Europa. Am văzut Franţa, Germania, Anglia, Cehoslovacia, Polonia, Suedia, Norvegia, Danemarca. Am trecut prin Austria, Elveţia, Belgia. Din 1932 devenisem corespondentul ziarului „Izvestia" şi, măcar în parte, multe călătorii au fost legate de activitatea mea de ziarist...
Cu timpul, în jurul fiecăruia dintre noi se formează un grup de oameni de care ne leagă interese comune, aceeaşi profesiune. De tine însuţi nu poţi fugi, dar poţi evada pentru un timp din cercul cunoştinţelor obişnuite. Bineînţeles, şi în ţările străine prin care am călătorit adeseori m-am aflat totuşi în mijlocul scriitorilor, al oamenilor de cultură : am făcut cunoştinţă cu Maierova, cu Novomeschi, cu Antonii Slonâmschi, cu Bronevski, cu Anderson Nexo, cu Nordal Grieg, cu Josef Roth.
21
întîmplător, vizitînd o- insulă daneză, am întîlnit-o pe Karin Mihae-lis. Ea m-a dus la ţară, în case de ţărani, mi-a arătat ferme model; toţi o -cunoşteau, toţi o respectau. în tinereţea mea toată generaţia noastră citise în Rusia romanul ei „Vîrsta primejdioasă''. Credeam că este preocupată de tainele inimii feminine, cînd colo se gîndea la altele : la catastrofa ce se apropia iminent, îmi spunea că fermierii danezi nu au vrut să vină în ajutorul copiilor germani înfometaţi, că oamenii întorc capul cînd ea începe să vorbească despre fascism, despre ameninţarea unui nou război, era îngrozită de această stare de apatie, de indiferenţă, de saţietate. (Opt ani mai tîrziu, la congresul scriitorilor ce se ţinea la Madrid în zgomotul exploziilor de obuze, cineva a citit salutul trimis de Karin Mihaelis, care era bolnavă, şi mi-am adus aminte de discuţia pe care o purtasem într-o fermă liniştită, înconjurată de pomi...).
Impresiile mele de călătorie din anii aceia le-am descris în cartea de reportaje publicată sub titlul : „Viza vremii". E lesne de înţeles că, pentru un cetăţean care poseda un paşaport sovietic şi căruia i se năzărise să călătorească în vremurile acelea, viza era o noţiune magică. Totuşi, alegînd acest titlu pentru volumul meu, nu mă gîndeam atît la consulii plicticoşi, cît mai ales la veacul nostru. Voiam să verific ce impresii anume vor căpăta viza vremii. Călătoriile m-au ajutat să mă eliberez de numeroase lucruri convenţionale mai vechi şi mai noi, să văd viaţa aşa cum este în realitate. Discutînd cu fermierii din Danemarca încercam să înţeleg drumul ce trebuie urmat de un scriitor sovietic.
M. M. Litvinov, pe vremea aceea reprezentantul Uniunii Sovietice la Liga Naţiunilor, i^a uimit pe toţi cu formula sa laconică : „Pacea este de neîmpărţit)". Cutreierînd ţări străine, am înţeles că lumea, ca şi pacea, nu pot fi împărţite în felii. Am înţeles de asemenea că popoarele, ca şi oamenii, îşi au fiecare specificul lor unic, nerepetabil... Niciodată n-am crezut că „sufletul" unui popor e legat de sîngele lui. Am cunoscut multe boli, dar niciodată n-am fost bolnav de rasism. Sufletul unui popor, cu alte cuvinte, caracterul lui, se formează de-a lungul veacurilor şi trăsăturile acestui caracter naţional sînt influenţate de geografie, de specificul dezvoltării sociale, de cotiturile istoriei. Mai tîrziu, după cel de-al doilea război mondial, am văzut şi alte continente. Totuşi, şi în anii la care mă refer, puteam face unele comparaţii. îmi dădeam bineînţeles seama că muncitorul suedez discută altfel decît bancherul Wallem-berg, dar asta nu m-^a împiedicat să remarc că firea muncitorului suedez diferă de caracterul unui muncitor italian. Nu era vorba de nici un fel de idealism la mijloc, nici nu veneam în contradicţie cu lupta de- clasă, nici cu principiile internaţionalismului.
După ce ai vizitat Anglia poţi oare să nu observi că englezilor le place într-o anumită măsură izolarea, că ei preferă căsuţele mici, reci, neconfortabile, cu scăriţe înguste, unor apartamente în case moderne cu multe etaje şi că, spre deosebire de francezi, nu-şi duc viaţa în stradă şi nu se cufundă cu plăcere în mulţimea de pe stradă ?... Burghezia din diferite ţări îşi petrece orele de răgaz în mod diferit. Orice burghez din Anglia este neapărat membru al unui club ; de altfel în alegerea clubului contează arareori simpatiile politice. Cluburile au totdeauna bibliotecă şi fotolii comode, în care gentlemanii dorm, unii în linişte, alţii sforăind. Şi spaniolilor le plac cluburile, dar nu stau în săli cufundate în semiîntuneric, ci pe stradă sau în vitrine şi privesc trecătorii. De se iveşte o femeie mai mult sau mai puţin tînără, plescăiesc cu plăcere din buze. Burghezul german adoră noutăţile savante şi exotice. într-un restaurant
22
din Berlin am văzut indicate într-un menu nişte cifre. Era vorba de caloriile pe care le conţinea fiecare fel de mînoare (moda vitaminelor a venit mai tîrziu). într-un alt restaurant vizitatorii se odihneau în hamacuri şi deasupra lor zburau tot felul de păsări tropicale. Acest lucru nu i-ar fi plăcut în nici un caz unui francez, care nu înţelege să cheltuiască bani pentru decoruri, ci preferă să mănânce bine într-un mic bistro... /
Am avut prilejul de-a lungul vieţii mele să constat că felul de viaţă al oamenilor este foarte deosebit, dar aceste forme diferite nu mi-au ascuns lucrul ee-i uneşte pe toţi, oimenia, şi aceasta mi-a îngăduit să cred în unitatea lumii. Bineînţeles, suedezii mi s-au părut cam bătoşi (astăzi ei au renunţat la multe din lucrurile convenţionale). Nu puteai să bei cu ei pur şi simplu, pentru asta trebuia respectat un ritual complicat. Suedezii păreau a fi oameni reci, închişi îh ei. Dar am făcut cunoştinţă cu Axei Klausonn, fost ataşat militar la Petersburg. Ştiind limba rusă, după ce a ieşit la pensie a început să se ocupe de traduceri. Era un suedez în adevăratul înţeles al cuvîntului. îi plăcea să cineze la lumina luminărilor, ducea paharul de vin în dreptul inimii şi niciodată nu uita să-şi aducă aminte ce bine petrecusem împreună seara, chiar dacă această seară fusese cu doi ani în urmă. Cînd ne-am împrietenit, s-^a dovedit a fi un om cu inima bună, un prieten din cei mai devotaţi, ■cu care puteai vorbi, dar care ştia să şi tacă, lucru cu mult mai greu decît primul.
La început Slovacia mi s-a părut o ţară dintr-un trecut îndepărtat : tărăncile purtau costume pestriţe, frumoase, din epoca barocului, în unele districte ţăranii erau îmbrăcaţi cu şorţuri, la cimitir crucile erau colorate ca nişte jucării vesele. Apoi mi-am dat seama că scriitorii slovaci sînt preocupaţi de aceleaşi probleme ca şi mine şi am găsit acolo mulţi prieteni buni, pe Klementis, pe poetul Novomeski şi pe alţii.
Englezii păreau fiinţe coborîte din alte planete şi la orice întrebare îţi răspundeau cu „aveţi un gust continental" sau „la noi nu e aşa, aşa e pe continent". în curînd însă mi-am dat seama că intelectualii lor sînt nişte oameni trişti, cărora le place Cehov. Cînd se dădeau spectacole cu piesa „Trei surori", oamenii plîngeau în sală. Şi am înţeles că pot vorbi cu mulţi englezi de la suflet la suflet...
Pretutindeni mă simţeam însoţit de gîndurile şi îndoielile mele. Gînduri şi îndoieli născute de mult, din anii primului război mondial, •cînd mă deprinsesem să cuget în mod independent. Cînd vedeam această uriaşă maşină de război care creştea, cînd, vedeam oameni care renunţau la dreptul de a gîndi, cînd vedeam mecanizarea iubirii, a morţii, a uciderii, îmi ziceam că însăşi noţiunea de om este în primejdie. în preajma lui 1930 nu existau încă aplauze la comandă, nici maşini capabile să compună versuri, nici statistica Auschwitzului, nici bomba cu hidrogen. Iar eu mă gîndeam mereu, mă gîndeam chinuitor, şi nu atît la trăsăturile caracteristice ale diferitelor popoare, cît la trăsăturile caracteristice •ale epocii... ;
Astăzi înţeleg mai bine ce anume mă apăsa în anii aceia. Era încă înainte de criza mondială. Hitler făcea zgomot prin diferite berării, dar -oamenii credeau, nu se ştie de ce, că Miiller sau Bruning sînt puternici, că romanul lui Remarque „Pe frontul de vest nimic nou" exprimă dorinţa de pace a oamenilor de rînd din Germania. Sub ochii mei se reconstruia .Reims şi Arras. Oamenii începuseră să uite de război. Cei ce aveau ^treizeci de ani tratau povestirile despre Somme sau Verdun ca o istorie
23
antică, de care se plictisiseră. Mi-amintesc că cineva spusese odată : „A mad existat şi un război al Troiei"... Pacea părea trainică, dar' în realitate era iluzorie. Oraşele erau reconstruite, dar viaţa nu.
Pînă în 1914 se păstraseră anumite noţiuni, norme, idealuri. Anatole France, cu scepticismul său, cu acel cult al frumuseţii, cu umanismul lui puţin rece, se încadra perfect în 1909 în peisajul parizian. în 1929' Paul Valery părea un anacronism. Vechile reprezentări despre bine şi rău, despre frumos şi urît, fuseseră distruse şi oamenii nu reuşiseră încă să făurească altele noi.
Se spune de obicei că influenţa pe care a jucat-o America a fost determinată de puterea ei economică. Acest unchi bogat şi energic devenise un mentor pentru nepoţii lui sărăciţi, nepricepuţi. Dar americanismul pe care-1 remarcam pretutindeni în anii aceia nu era legat numai de economie. După primul război mondial s-a schimbat psihologia oamenilor. Ei se simţeau cuceriţi de atracţiile ieftine de pe Broadway, de cele mai proaste filme americane, de romanele detective. Procesul de complicare al tehnicii mergea mînă în mînă cu simplificarea lumii lăuntrice a omului. Toate evenimentele ce au urmat au fost pregătite în. acei anii. Treptat dispărea puterea de rezistenţă. Se apropiau nişte ani negri, în care în diferite ţări demnitatea omului a fost călcată în picioare,, în care cultul forţei a devenit firesc, se apropia o- epocă de naţionalism şi rasism, de torturi şi procese îngrozitoare, de lozinci simpliste şi lagăre-de concentrare perfecţionate, de portrete ale dictatorilor şi epidemii ale denunţurilor, de creştere a unei înarmări de prima clasă şi de acumulare a unei sălbăticii cu adevărat primitive. Fără să-ţi dai seama, anii de după. război s-au transformat în ani dinainte de război.
...Se prea poate ca în trecut să fi fost epoci în care omul de artă să fi putut apăra demnitatea omenească fără să se despartă nici un moment de artă. Epoca noastră cerea însă fiecărui om nu o forţă înflăcărată, ci sacrificii de fiecare zi şi renunţări. ...Pînă la patruzeci de ani nu. m-am putut găsi pe mine însumi, m-am zbătut, am mers pe un drum sinuos.
Probabil că nu am dreptate punînd totul pe socoteala epocii, căci mi-a fost dat să întîlnesc scriitori care reuşiseră să-işi exprime în cărţi totul : gîndurile, năzuinţele, pasiunile. De pildă Thomas Mann, Joyce, Veaceslav Ivanov, Valery. Desigur, şi ei au avut multe pasiuni, au cunoscut multe renunţări în viaţă, dar uneltele lor de acţiune au fost romanele sau versurile. Aşa era şi Balzac, deşi năzuia să devină deputat, scria pamflete politice, elabora proiecte de operaţii financiare ca să. scape de veşnicele-i datorii. Dar toate acestea rămîneau la suprafaţă. Balzac se înflăcăra cu adevărat numai cînd vorbea despre romanele sale. Dimpotrivă, pentru contemporanul său Stenidhal literatura era una dintre formele posibile de participare la viaţă. El lupta, făcea politică, se îndrăgostea cu pasiune, trăia nu pentru a cunoaşte mai bine pasiunile altora, ci numai pentru a trăi.
Nu numai scriitorii mari, dar şi cei mici sînt croiţi după tipare diferite. După Julio Jurenito, am devenit scriitor de meserie. Scriam mult. De curînd am făcut un calcul şi parcă mă şi jenez să mărturisesc : din 1922 pînă în 1933 am scris 19 cărţi. Graba cu care lucram nu era dictată de ambiţii, ci de frământarea mea lăuntrică; cheltuind hârtie, parcă îmi revărsam focul lăuntric.
24
Niciodată nu m-a satisfăcut oontemplarea. Nu-mi plăcea să cuget numai la destinele unor personaje imaginare, voiam eu însumi să semăn cu ele...
Poate că aceste îndelungi căutări se explică prin faptul că am trăit în două lumi diferite. Tinereţea mi-o petrecusem la Paris şi atunci cînd a izbucnit revoluţia aveam gusturi, prieteni, repulsii oarecum formate. Poate că de vină e şi firea mea. Simţeam totdeauna necesitatea să verific ceea ce altora putea să le pară drept o tablă a înmulţirii.
Bineînţeles, dacă ar fi să vorbim de drumul meu ca scriitor, schimbarea nu s-a produs într-un singur an. In Julio Jurenito îmi băteam joc în mod sincer de clericali şi radicali, de fanaticii comunismului şi de socialiştii domesticiţi, de burghezii francezi şi de intelectualii ruşi, cu procesele lor de conştiinţă. Dar treptat treptat am început să renunţ la această atitudine faţă de oameni. Probabil că era şi o- consecinţă a vîrstei. Dispăruse asprimea, intoleranţa specifice tinereţii. îmi venea tot mai greu să trăiesc numai din negare. Voiam să găsesc dincolo de prostiile sau faptele rele ale oamenilor ceva adevărat, ceva uman. Totuşi lucrul cel mai important pentru mine, în 1931, nu erau personajele romanelor. Mă gîndeam arareori cum să scriu o nouă carte, mă întrebam mereu cum să trăiesc mai departe pentru ca anii să nu fie însemnări pe marginea vieţii, ci viaţa însăşi...
Mă gîndeam mult, mai ales noaptea, la umanism, ca scop în viaţă, la mijloacele pentru a-1 atinge. Nu eram într-atîta preocupat de operele de artă slabe ; în genere, arta părea a fi numai o părticică din enigmele zilei de mîine, nu era vorba de artă, de orientarea ei, ci de destinul omului. Poţi să nu iei din bibliotecă o carte care nu-ţi place, poţi s-o iei din greşeală, şi s-o pui la loc fără s-o citeşti. Dar viaţa nu-i o bibliotecă... în 1931 am înţeles că soarta unui soldat nu poate fi cea a unui visător şi că trebuie să-mi ocup locul în linia de luptă.
Traducere de TATIANA NICOLESCU
„Boierul"
de Leonid Leonov
aharul dintîi fu din nou oferit lui Mitka. Dar acesta clătină negativ din cap şi Nikolka, zîmbind, vărsă berea refuzată sub falsul palmier. Cineva murmură, un altul rise ; contrac-! ţnle frenetice ale obrazului lui Nikolka se domoliseră cu totul — Hei, voi de colo... luaţi şi beţi ! Aliosa, prietene, ia cheamă-l tu pe dumnealui, scriitorul, să se mai încălzească si el pe banii lui Zavarihin... îşi mişcase doar puţin buzele arse, dar deodată îsi îndreptă umerii şuşi repezi tot corpul înainte. Beţi, n-auziţi ?!... repetă el rosto-golmduHŞ! m cap ochii deodată întunecaţi. Beţi, fir-aţi voi ai dracului
— Pe ce chestie ? se puse în gardă Nikolka, verificînd printr-o neobservată mascare a trupului dacă banii ce-i avea cusuţi la bnu mai
sînt la locul lor. , . .   . »
— Nu te zgîrci, negustoriile ! Nu ţi-a cerut mare lucru şi ai sa vezi că boierul ăsta al nostru ştie să spuie tot felul de poveşti de pe vremea ţarului... Uneori mori de rîs ! îi şopti la ureche lui Nikolka un flăcău necunoscut cu o figură parcă uşor turtită. E fost moşier. Manaukm îl cheamă... Boier mare, fireşte. Pricepi? Nu sărăceşti daca-i dai o juma de rublă, lua-te-ar dracu de ţăran! se burzului el, ca sa fie mai
convingător.^ penibilă; în care timp Maniukin, după ce bătu de
cîteva ori darabana cu degetele pe masă, încercă să-şi lege mai elegant cravata cu pistrui. Nikolka, încruntat, aştepta, neputmdu-se hotan sa facă această cheltuială cu totul fără rost, după părerea lua.
— Şezi mai bine şi bea cu noi, îl pofti el cam in sila, ocolind pentru orice eventualitate privirea boierului. _
_ iertat să-mi fie, dar nu obişnuiesc să beau in timpul lucrului. Trebuie să-mi cîştig existenţa, îl refuză delicat, dar hotărît Mamukin. Stomacul îşi cere dreptul zi de zi, trebuiesc bani de chirie. Şi-apm impozitele : sînt impozabil! Dar nu vă temeţi, nu va cer dec.t o juma de rublă ! îsi înclină uşor capul spre umăr, cu o expresie de răbdare şi totală dispoziţie de a fi de folos, pe măsura posibiMaţilor sale.
— Asta-i meseria lui, înţelege, om cu mintea scurta ! se auzi ecoul vocilor supărate la împotrivirea lui Nikolka. Ba unul mai cu osebire nerăbdătorTsugeră cu glas scăzut celor aflaţi mai pe-aproape sa-i tragă vreo două negustorului, ca să-şi bage minţile în cap. Nu sărăceşti de-i
mîindle linguşitoare şi nădragii ponosiţi ai boierului. Tare mi-s dragi caii... mărturisi el cu o voce deodată schimbată, şi necunoscutul Mitka îi aruncă o privire fugară, cîntărindu-1 parcă.
— Fie şi asta... dacă doriţi ! Ce-i drept, nu-i o poveste prea lungă, dar era să mă coste viaţa, îl preveni Maniukin, aşezîndu-se pe un scaun împins de cineva şi rătăcindu-şi, ca să se inspire, ochii prin încăpere.
Se întoarse înciudat spre un colţ unde se vorbea, ceea ee-1 împiedica să se concentreze, şi cei de-aeolo se potoliră pe dată. Refuză de asemenea cu un gest o ţigară ce i se oferise dintr-o parte.
— Nu notaţi nimic, nu dau voie să se ia însemnări !... strigă peste capetele tuturor Maniukin, adresîndu-se scriitorului, care tocmai se aşezase cu hîrtiile lui la o măsuţă vecină. Nu vă este ruşine să-i luaţi unui sărman bucăţica de pîine de la gură ?! Tăcu din nou. După felul cum îşi freca tîmplele şi chelia ca să-şi împrospăteze memoria, sau cum îşi netezea genunchiul cîrpit al pantalonului ba într-un sens, ba într-altul, se vedea ce efort extraordinar trebuia să depună ca să-şi urnească din loc ruginita maşină a memoriei. Va să zică aşa... asta s-a întâmplat prea supusei dumneavoastră slugi pe vremuri, acum vreo patruzeci şi mai bine de ani, cînd nici unul dintre domniile-voastre nu era măcar venit pe lumea asta...
★
Pîinea neagră a vieţii sale fără noimă, boierul Maniukin şi-o câştiga prin minciuni sau, mai bine zis, prin povestirea unor năzdrăvănii scornite, asemenea celor mai autentice episoade şi chiar celor mai scumpe ammtiri pe oare, la bătrâneţe, mai cu seamă după prăbuşiri amare în viaţa particulară sau politică, nici cei în cauză nu le mai cred. Seară de seară, Maniukin apărea cu o nedezminţită punctualitate aici, în această hrubă, în căutarea chefliilor dispuşi să-i ofere o jumătate de rublă pentru vreuna din năstruşnicele-i povestiri. Cei mai credincioşi clienţi şi-i recruta din rîndul drojdiei sociale a capitalei, din rîndul celor lunecaţi pe fundul vieţii : funcţionari ce chefuiiau pe banii statului, meşteşugarii care nu se trezeau din beţie pînă nu dădeau de fundul chimirelor, ori vreun hoţ ce petrecea în aşteptarea condamnării următoare. Maniukin minţea, minţea mereu, cînd cu deznădejdea omului aflat la ananghie, cînd — dată fiind trecerea anilor — cu înflăcărarea unei mirări naive : lui, omului care cu chiu, cu vai, ajunsese la mal, străbătând rîul de foc al revoluţiei, trecutul îi apărea fantastic, întocmai aşa cum povestea. Nu căuta să se potrivească gusturilor vulgare ale celor ce^i făceau comanda şi puţini puteau preţui la justa lor valoare perlele şi înfloriturile inspiraţiei lui Maniukin ; ascultîndu-1 cu interes, naivii se iniţiau în viciile, în tainele şi-n sardanapalica viaţă luxoasă a unei clase străine lor, zugrăvită chiar de un martor şi părtaş, atît de bine informat. Cînd vreun chefliu prevenit nu cruţa demnitatea lui Maniukin, toată această adunătură murmura şi făcea zid în apărarea — nu a artistului, nici a boierului, nici măcar a omului, ci a durerii pe care această epavă de om o purta în suflet.
— Aşadar, eram odată în trecere pe la un vechi prieten al meu, Balamut-Potoţki, la moşia lui de pe malul Dunării. Mi-amintesc că era o zăpuşală tropicală şi vremea ameninţa a furtună. Maniukin trase aer în piept şi întreaga asistenţă strînse şi mai mult cercul în jurul
28
lui, căutînd să prindă cît mai bine — cu auzul, cu văzul, cu vreo atingere întâmplătoare —• aventura povestită. Intru la el şi—1 văd... mamă-doamne ! Şedea pe terasă plîns, prăpădit... Cu o mînă îşi dădea pasienţă... cea de se cheamă „Alungarea mobiţilor !"... iar cu cealaltă se îndopa cu spumă de dulceaţă. în jur, puzderie de muşte ! Era cît o butie de gras, ar fi meritat un premiu pentru obezitatea lui ; a murit în ultimul război : s-a înscris în armată soldat prost, dar cum nu încăpea în tranşee, a fost nevoit să tot umble pe-afară şi, natural, l-au împuşcat...
— în plin, cu alte cuvinte ? îl aţîţară glasuri.
— Harcea-parcea, praf 1-a făcut! hîrîi Maniukin şi scaunul scîrţîi sub greutatea lui. Ne-am pupat noi... m-a umplut de dulceaţă. „înăl-ţimea-ta, îl întreb nedumerit, ce ai de-arăţi aşa prost ? Eşti cam. vînăt la faţă!" „O nenorocire! îmi răspunde. Auzi, frate dragă, am cumpărat şi eu o iapă din herghelia lui Koribut-Daşkevici : culmea perfecţiunii, aur curat la culoare, copite — o frumuseţe, uşoară ca'vintul... O sută treisprezece verste pe oră !..." „Cum îi zice ?" îl întreb neîncrezător, că doar cunoşteam pe de rost toate pedigriurile şi de-aşa ceva n-auzisem. „Gribundi !" exclamă el şi iar pun-te pe plîns ! Mi-aduc aminte şi-acum că mi-a udat de tot umărul. Leoarcă mi 1-a făcut. „Se trage din vestitul armăsar chirghiz Bukei, zice. Ţi-aminteşti ? Ăla care a alergat la Expoziţia internaţională de la Londra ! Regele Eduard — minunat om !, suflet curat... — încîntat de cum alerga, i-a dăruit un portret... Un portret emailat, cu nouăsprezece rubine albastre..." „Ex-plică-te!" i-am strigat în cele din urmă. Nu mai puteam să rabd. „Iată, îmi răspunde, sînt şase săptămâni de cînd ne luptăm s-o îmblînzim. Degeaba ! A sfâşiat pînă acuma cu dinţii trei frîie. Grăjdarului Ando-kutea, coreeanul, i-a sfîşiat burta, iar lui Vaska Efetov... il mai ţii tu minte pe uriaşul acela de la cai ? Ei bine, lui Vaska i-a rupt... asta... tot ceva din cavitatea abdominală !" Ascult eu — Maniukin se propti cu mîinile în şolduri — puinesc în rîs şi-1 mîngîi pe Balamut al meu pe obraz. „Mare pezevenghi mai eşti, dragă conte, zic. Mare pezevenghi ! Eu am pierdut aseară la cărţi jumătate din America de sud... cu toţi mustangii şi cu toţi cactuşii de-acolo, şi uite, nu plâng ! Iar tu ?!..."
— Cum ai putut s-o pierzi ? ingăimâ neîncrezător Nikolka, şter-gîndu-şi faţa de năduşeală şi strecurînd priviri bănuitoare spre ceilalţi ascultători.
— Foarte simplu, la bacara poloneză ! Pac, pac, pac. Eu aveam o damă, el un as ! Poftim, zic, a dumneavoastră e America. Drept să-ţi spun, o lună-n cap mi-a trebuit s-o pierd toată, că-i mare a dracului ! ripostă Maniukin şi porni în galop mai departe, nebuneşte. „Iar tu, pezevenghiule, boceşti pentru o iapă ? Ia nu te mai smiorcăi ! Eşti membru al clubului cavalerilor de Malta, faci parte din Consiliul ide Stat şi din cîte altele şi verşi lacrimi ca dintr-o saca !" Trebuie sâ vă mărturisesc un secret, şi anume că, de la vârsta de unsprezece ani, toată ziua bună ziua eram pe hipodrom, la cursele de galop ; jocheii, geambaşii, ţiganii — toţi mi-erau prieteni... prieteni buni, din copilărie ! Ador caii frumoşi şi... femeile focoase. Noi ăştia, neamul Maniukinilor, sîntem cu toţii daţi dracului. Bunicul meu, Anton, în anii tinereţii, făcea la Paris nişte trăsnăi, de îngheţau apele ! într-o zi a înhămat la landoul lui patruzeci de ţărani iobagi, a instalat în landou un sicriu în carouri ecosez, iar el, călare pe sicriu, eu joben, în cap, cu fundă de crep, s-a plimbat aşa prin oraş patru zile şi patru nopţi. în faţă cazacii, un detaşament întreg, de prin părţile laiţkului, ziceau de zor din trişte,
29
iar în spate, să vedeţi, opc indieni, d-ăi vărgaţi. Prefectu] de-acolo, bineînţeles, făcea spume la gură...
— Sînt din ăia vărgaţi ? întrebă Nikolka, bănuind că toţi potlogarii ăştia s-au vorbit să-şi bată joc de el...
— li comandase special pentru asta din Republica Dominicană, Patru au murit pe drum, în cala vaporului, de meningită ecuatorială autentică... Ei, tare s-a mai înfuriat atunci afurisitul de prefect. Zice : „Măi Antoane, îţi baţi joc nu numai de ospitalitatea noastră franţuzească, dar şi de sentimentele religioase universale .pentru care faptă sînt obligat să te trimit la muncă silnică pe viaţă!" Bunicul rîdea, rîdea !... Doar fusese favoritul împărătesei Ecaterina, îi ţinea locul lui Potemkin, cînjd avea liber. „O să pun, 1-a ameninţat el, pe Montblancul vostru tâmpit un trio-cvadro-bilion de ocale de praf de puşcă şi-am să-i dau foc. să bubuie întru slava firii noastre ruseşti !" A trebuit să aranjeze bătrîna lucrurile, prin mijlocirea papei de la Roma : cît pe ce să izbucnească războiul...
— Dar cu iapa cum a fost ? întrebă Nikolka, treeîndu-şi limba peste buze. începuse să prindă gust de ascultat povestea.
— Cînd am auzit eu de iapa aceea, am şi luat foc : nimic nu-mi place mai mult decît să îmblînzesc monştrii dintr-ăştia infernali! „Adu-1 încoace, strig, pe ducipalul tău... I-arăt eu lui, să mă ţină minte!" Maniukan îşi roti ochii în cap cu o> expresie sălbatică, prefăcîndu-se că, într-adevăr, îşi suflecă mînecile. Lui Balamut al meu nu-i venea să-şi creadă ochilor. O chemă pe nevastă-sa : „Masa, îi şopteşte, uită-te bine la neghiobul ăsta... Nemaipomenit! Vrea, auzi, s-o îmblînzească pe Gribunldi !" Şi-unde începe nevastă-sa să se roage de mine să renunţ... Trebuie să vă spun că era cea mai deşteaptă femeie din Europa, de o bunătate îngerească ; atât doar că la înfăţişare, ca să zic aşa, nu era din cale-afară de frumoasă.
— Am avut şi eu fericirea s-o întâlnesc pe această doamnă la Petersburg... interveni glumeţ Firsov, nădăjduind să cîştige astfel bunăvoinţa povestitorului.
— Cheltuia mult cu binefacerile. Avea totdeauna la scară o droaie de scriitoraşi d-ăi proşti, în carouri... ripostă pe loc Maniukin în rîse-tele asistenţei, iar lui Firsov îi rămase vorba în gît... Şi se rugau, cum zic, Maşa şi cu bărbatu-său de mine, în genunchi mă rugau să renunţ: „Fie-ţi milă de patria noastră, scumpule!"... în mine parcă intraseră toţi dracii : „Aduceţi-mi o şa, zbieram, şi vă arăt eu vouă cea de a opta minune a lumii !" Mi-am făcut loc prin mulţime, pentru că trebuie să vă spun că se adunase acolo o omenire întreagă, au venit în galop chiar din judeţul vecin ! Ploua cu găleata, dar cine avea ochi să observe ploaia ? Deodată aud un zgomot surd, ca din străfundul pământului... Şaişpe inşi, toţi unul şi unul, 'aşa, cît casa, o aduc pe Gribundi în ham de fier şi legată peste ochi cu trei rînduri de saci; dar tot m-a simţit, jivina, încă de departe, şi necheza atât de jalnic, „întorceţi-o -cu botul spre mine!" le-am arătat din ochi slugilor. Au întors-o! „Scoateţi-i sacii de pe ochi, voi, care sînteţi mai aproape!" I-^au scos. Mi-am făcut semnul crucii... Şi-odată-1 văd, pe cine credeţi ? pe Andokutea, coreeanul. Se uita la mine de după pom ticălosul! Abia ieşit din spital, pansat la burtă, dar rînjea la mine ! Mi-am luat în gînd rămas bun de la prieteni, de la sfîntul soare —- şi, dintr-o săritură, zdup în şa !... Am făcut chiar „foarfecă", mi-amintesc : un vechi oblicei de cavalerist. Dau eu pinteni, nimic : se scutură ca un măgar
30
bătrîn ! Balamut al meu se făcuse galben de spaimă şi stătea în faţa mea ca îmbrăcat în giulgiu. Eu, dimpotrivă... Aşa-s eu, fire curioasă : ou cît e mai mare primejdia, cu atît mă simt mai liniştit în sinea mea. Deodată se aşterne în mine, fraţilor, o linişte rece, încît pînă şi ploaia îngheaţă şi se rostogoleşte de pe umerii mei ca măzărichea, ca alicele numărul şapte. Şi deodată... Maniukin îşi trase foarte pitoresc capul între umeri. Deodată Gribundi a mea sare, şi de şapte ori se dă peste cap în aer ! Şaua îi ajunsese pe burtă, spuma curgea ca din sticla aia de bere şi sălta mereu din spinare... „Doamne, Dumnezeule ! mă gîndeam ca prin ceaţă. Cine dracu m-a pus să umblu după gloria asta?" O croiesc mereu -cu harapnicul şi string Mul atît de tare înfăşurat pe mînă. încît curgea dohotul pe mănuşile albe ; nimic! Strîngea şi ea, a naibii iapă, zăbala între dinţi, îşi culca urechile pe spate şi zbura, cu ochii daţi peste cap, drept spre prăpastie, un hău înspăimîntător, adînc de o sută patruzeci şi trei de stânjeni ! Venea de-acolo ca o adiere de nefiinţă, în zare Dunărea albastră, la orizont gurile ei, vedeai chiar cum pătrundeau în ele corăbiile de pe mare... Şi deodată mi-a făcut vînt !... Maniukin încleşta degetele,, cu un geamăt, pe marginea fotoliului si rămase în această poziţie cîteva clipe ca să demonstreze cum s-au petrecut lucrurile. Mai tîrziu s-a văzut că m-am lovit în cădere de-o stâncă, mi-a zburat jumătatea din tigvă, dar la început nici nu mi-am dat seama. Mi-aduc aminte numai de nişte căţei verzui care se tot roteau în mintea mea întunecată. Noroc că am căzut într-un cuib de vulturi ! Cînd mi-am venit în fire, ce să văd : soţii Potoţki coboară spre. mine pe o frînghie ca alpinistii. „Mai trăieşti, îmi strigă, scumpul nostru prieten? Ai scăpat cu viaţă, Serioîa ?!" „în viaţă, răspund cu glas stins. Cam nărăvaşă iapa, dar la galop, ai dreptate, e minunată !..." Ei. bine, au adunat ei ce mai lipsea din mine, au turnat peste ele nişte colodiu, ca să se lipească totul la loc...
Maniukin se opri puţin, să-şi tragă sufletul, şi, pentru a mări impresia produsă, se pipăi în fugă, vrind parcă să se convingă că-i întreg, apoi îşi şterse nă^useala de pe frunte şi-şi plimbă pe furiş privirea peste chipurile ascultătorilor săi, ce exprimau mai curând jenă decît simpatie. Nu degeaba Alexei cel plin de pete îi sootise la ureche lui Firsov că acum o jumătate de an povestirile lui Maniukin erau dacă nu mai acătării. în orice caz parcă mai adevărate. Nimeni nu se mai uita în ochii artistului, iar acesta îşi dădea el însuşi seama că. pe zi ce trece, acest cîştig al lui aduce tot mai mult a pomană. Numai Nikolka dădu să ridă de păţania îmblînzitorului ghinionist, dar se opri scurt, uimit de tăcerea ce se aşternuse.
— Depinde peste ce cal dai, oftă unul din ascultători, numai şi numai ca să-i vină în ajutor povestitorului. Uneori nu te adună nici cu făraşul ! N-ai ce pune în sicriu !
— Ca să-1 domoleşti, trebuie să-i arzi un pumn între urechi, spuse sfătos Nikolka şi toţi ceilalţi îi aruncară priviri ciudat de atente. Mi s-a întâmplat şi mie o dată un caz cam la fel, şi cînd i-am ars un pumn calului, a căzut pe picioarele dinainte...
—• Tu eşti croit altfel, eşti mai voinic. Şi-apoi boierul îşi cam pregăteşte catrafusele pentru lumea cealaltă, pe cînd tu, dimpotrivă, ai să trăieşti mult şi bine, pîn' te-o pîndi vreun tâlhar ciupit de vărsat pe sub vreo podişcă, să-ţi facă de petrecanie... spuse cu alintare şi ură în glas hoţul cu faţa turtită, adăugind încă o vorbă neînţeleasă, pe care
31
ceilalţi o întâmpinară cu o nestăpînită explozie de veselie. Şi-acum, negustoriile, de despărţire, ia să-i mai dăruieşti boierului o rublă din mărinimia ta, să-i fie de îmbărbătare. Apoi, dă-i drumul, că-i bătrîior şi-i timpul să meargă la culcare...
Acest îndemn, deşi rostit încet de tot, suna mai degrabă a poruncă. Nikolka, înerîncenîndu-se, se grăbi să treacă pe poziţii de apărare.
— Nu, n-am nevoie, lăsaţi... refuză Maniukin, apărîndu-se de peste tot cu palmele.
— Ho, boierule, nu te mai agita atîta că te descleiezi, îl întrerupse cel ce-şi asumase rolul de staroste scandalagiu. E vorba de tine, dar nu tu eşti ou pricina. Hai, negustorule, nu ne mai ţine în loc. Fă mătă-luţă aşa cum cere societatea !
—■ Ce nevoie are caraghiosul ăsta ? Las-că-i ajunge şi-o juma de rublă, că tot o bea... Dacă ar fi să arunci banii chiar aşa, în vînt, unde ajungi ? răspunse arţăgos Nikolka.
Cele două părţi se enervau acum reciproc : una din ele nu mai putea suferi expresia neclintitei puteri ţărăneşti şi-a prosperităţii ce părea blasfematorie în acele timpuri de restrişte ; pe Nikolka, dimpotrivă, îl înfuriau deprinderile orăşenilor, încă o dată manifestate, de-a dispune de munca şi averea lui. Numai Maniukin, rămas între ei, îi mai împiedica pe cei doi să se încaiere.
— Nu ştiu ce te-a supărat, cetăţene, de mă faci caraghios... începu acesta cu locvacitatea-i de bătrîn sensibil, apăsîndu-şi buza cu degetul, să nu-i mai tremure ; se vedea că nu-i încă îndeajuns de bine deprins cu noul său rol, de măscărici al statului rusesc... Chiar dacă, de nevoie, am ajuns să-mi scot la mezat biografia, continuă el, credeţi-mă că nu m-am vindut dumneavoastră cu măruntaie cu tot; eu comanda v-am îndeplinit-o întocmai după cum mi-aţi poruncit. Şi care-i principalul ? Să fie marfa curată ! Şi este ! Tot ce v-am spus, întocmai aşa s-a întâmplat... iar dacă nu vi s-a părut îndeajuns de hazliu, apoi nici în realitate n-a fost mai hazliu de-atîta. Dar, mă rog, nu-i nici o supărare... nu v-a plăcut, luaţi-vă pomana înapoi...
Ca să scoată bănuţii daţi de Nikolka, îşi ridică pulpana hainei şi începu să-şi deşerte buzunarul, plin doldora cu toate cele. Scoase mai întîi ceva oe-a fost o dată o batistă, o bucată de peşte în aspic învelită în ziar umed, şparlită de undeva... Dar în aceeaşi clipă Firsov, care-şi făcuse loc prin mulţime, îl scutură de umăr. ij
—• încetează ! Nu te mai umili în faţa acestui bădăran, îi şopti el ,1 poruncitor la ureche. Ţine-ţi banii, cîştigaţi prin muncă cinstită, şi pleacă 'Â pînă nu se-ntîmplă cine ştie ce. Ia lăsaţi-ne să trecem ! f\
(îl trase pe Maniukin afară din cercul de oameni, îi îndesă pe cap căciula, culeasă de pe jos de Alexei cel pătat, îl înfăşură pe bătrîn la gît cu propriul său fular şi, avînd anumite intenţii cu el, îl tîrî pe scară în sus, spre ieşire. Cei rămaşi îl petrecură pe scriitor cu o ironică bunăvoinţă, care-i prinse cît se poate de bine mai târziu, în j activitatea lui viitoare. '{,
îndată după plecarea lor izbucni scandalul.
— Şi-aşa, negustorule, te prioepi de minune să dai la cap celui înfrîht !... Mă mir că nu l-ai călcat pe bătrîn în picioare ! observă provocator un alt flăcău cu părul inele şi privirea pătrunzătoare, arătîn-
du-şi dintr-o sclipire un dinte de aur, semn de supremă eleganţă după j
t
32
„»——
moda delicvenţilor de drept comun. Se vede treaba că ai putere prea multă, de nici nu ştii la ce s-o foloseşti.
Pînă în clipa aceea, necunoscutul Mitka nu se amestecase nicicum în schimburile injurioase de cuvinte ; după cum trăgea cu coada ochiului spre uşă şi se uita mereu la ceasu-i scump, ca şi blana, se vede bine că aştepta pe cineva. Ultimele cuvinte ale cîrlionţatutui însă, care sunară ca un semnal, reluat în cor de celelalte voci, îl treziră din amorţeală.
— într-adevăr, prietene, de ce l-ai jignit pe boier ? strecură el printre dinţi uirtîndu-se undeva în gitul lui Nikolka, la gulerul brodat al cămăşii. Dacă a păcătuit el prin cîte ceva, apoi şi-a primit osînda cu vîrf şi-ndesat. Gata socoteala. Iar tu trebuie să rM de plînsul altuia ?
— Ia nu-i mai lua apărarea! se răsti Nikolka, jignit de tonul moralizator al celuilalt. Ori ai fi şi tu tot d-ăia ! Ai uitat că boierii ne-au supt sîngele, apărătorule ?
—- Ce sînge ar putea să sugă cineva dintr-un porc ca tine ? chicoti careva mai într-o parte. S-ar îneca !
— Se vede treaba că nu ţii la sănătatea ta, dacă vii într-un loc ca ăsta să faci scandal, zîmibi Mitka drept răspuns la obrăznicia ţăranului. Crezi poate că, dacă ai crescut atît de mare, nu-ţi poate veni nimeni de hac ?
—• Ia vezi că nici eu nu-s dus la biserică ! rînji Nikolka, miş-cîndu-şi umărul amorţit de încordare. Pe mine mă poţi gîdila de patru ori, a cincea pară să nu-ncerci, că te gîdil eu de nici muma care te-a făcut nu te mai cunoaşte ! De mine să nu te legi, auzi ! ?
Desigur nu numai ţăcănitul de Maniukin stîrnise furtuna. N-ar fi ajuns ei pînă aici, dacă n-ar fi existat celelalte motive, ascunse, de ceartă. Fapt este că, în cercul oamenilor daţi la o parte să facă loc, doi inşi şe şi înfruntau acum, ochi în ochi şi carne împotriva fierului. Părea că se mai întîlniseră ei, nu o dată, că pe Mitka îl măguleşte gîndul că-i va fi dat să doboare la pămînt un asemenea uriaş, şi se părea, de asemenea, că pe Nikolka măreţia ameninţătoare a adversarului său îl îmboldea -la această luptă corp la corp. De data aceasta, doar o remarcă dispreţuitoare a lui Alexei cel plin de pete mai amină puţin începutul încăierării :
— O fi vîndut în piaţă vreunuia de-ai noştri o căruţă de cartofi putrezi şi-acu face pe grozavul ! Cică se simte-n bani! I s-a făcut de palme cetăţeanului... mormăi el în spatele tuturora, scuturînd în neştire cu şervetul masa rămasă neocupată după plecarea lui Firsov. Halal chefliu, Doamne iartă-mă... La o rublă se zgîrceste, cînd e vorba de o faptă creştinească...
Aluzia făcută în treacăt şi de sus cu privire la nimicnicia banilor ţărăneşti îl făcu pe Nikolka să sară ca ars, iar o bucată de pîine călcată în picioare i se păru întruchiparea pîngăririi cu tot dinadinsul a muncii sale cinstite. Simţind că s-a încins, se descheie la cojoc şi, pregătind parcă terenul pentru încăierare, împinse masa mai la o parte, astfel încît o parte din vase şi paharele aflate mai la margine căzură pe rumeguşul bătătorit de picioare.
— Veniţi încoace, voi ăştia, dacă vă dă mîna ! zbieră Nikolka, şi pe faţa lui, deodată suptă parcă de toată puterea concentrată în el, se aşternu o paloare. Oţi pirpirii din ăştia, care se vînd la kilogram, vor
3 — Viaţa Românească 10
33
să-mi ţină piept mie, lui Nikolka Zavârihin, hai ? Vreţi să-mi scoateţi rubla aceea pe nas ! Hei, tu ! uită-te-ncoace, că doar cu tine vorbesc ! i se adresă el lui Mitka, fluturîndu-şi mina prin faţa lui ca să-i atragă atenţia. Să nu batjocoreşti banii noştri ţărăneşti, că-s munciţi, miros a sudoarea noastră ! Cîrlionţatul de colo, uite la el! are un dinte în gură de arde ca soarele... Iar la noi, cu aurul acela un sat întreg ar petrece la nuntă şi-ar rămâne şi pe-a doua ca să se dreagă ! Habar n-aveţi voi cum se scoate pîinea ! Să vă văd cum ardeţi cărbuni cu cincisprezece ruble şaizeci de metri cubi, treisprezece nopţi şi treisprezece zile fără să închideţi ochii, sau să mînuiţi toporul în pădure, şi-atunci să vă aud. N-ai fost nici tăietor la pădure, nu-i aşa ? Cu toporul ori cu fierăstrăul !... N-ai lucrat la traverse plătit cu cîte douăzeci de copeiei pe schimb ! Ia să vii la noi, la pădure, tovarăşe, să cîştigi şi tu rubla ca mine, şi pe urmă să-mi ţii mie predici ! Şnapani ce sînteţi !...
Se aşternu o linişte ameninţătoare, ca pe-o pajişte, cînd vijelia trece foşnind peste iarba necosită. Se uitau toţi ţintă, dar nu la Zavârihin, a cărui soartă în linii mari cam fusese hotărîtă ; furişau priviri de mînie spre Mitka, aşteptând nu un semnal, ar fi fost prea mult, ci doar un semn din sprinceană, să-1 sfîrtece cu o duzină de cuţite pe intrusul care-i jignise. Dar Mitka zăbovea, ascultând îngrijorat, de parcă s-ar fi îndoit de ceva care mai ieri pentru el era încă neîndoielnic. Şi totuşi, n-ar fi avut parte Pcihov să^i mai valdă în seara aceea nepotul, întârziat la chef, de n-ar fi intervenit în învălmăşeala acelei seri o persoană, cea din urmă înainte de închiderea localului. Sosirea ei nu putea fi asemuită decît cu o adiere binefăcătoare a zefirului în zăpuşeala întunecată a unei hrube... Deodată, parcă nici n-ar fi fost ceartă. Uimit ca sălbaticii în faţa unei minuni, cu un cap mai înalt decît cei din jur, cu pumnii strînşi, Nikolka îşi aţinti privirile asupra fetei care abia coborîse din stradă, pesemne tocmai aceea pe care o aştepta adversarul său. La vederea lui Mitka, un zîmbet lumină chipul ei drăgălaş,, puţin cam tras de oboseală ; iar după felul în care se lumină şi el la faţă, îşi dădură cu toţii seama că fata e chiar sora lui. Numai sosirea unei surori te poate bucura astfel, doar din ochi. Altfel, la prima vedere, n-aveau nimic comun ca înfăţişare : fata părea o muncitoare. Paltonul ei, modest, era oarecum înfrumuseţat de-o blană scumpă, pufoasă chiar şi pe-o vreme rea ca aceasta, iar privirea ochilor aşezaţi puţin pieziş şi plini de-o copilărească lumină albastră, o privire parcă un pic vinovată, care-ţi merge la inimă, dădea întregii ed făpturi o fermecătoare căldură. Nu era frumoasă, dar cîştiga mult la o cercetare mai atentă ; îţi tresărea şi mai puternic inima cînd observai sprâncenele ei negre, îmbinate la rădăcina nasului, în care străluceau acum fulgii topiţi de zăpadă.
— Uite, am venit şi eu... Mă aşteptaţi de mult, Mitea ? întreabă ea cu o voce limpede, deschisă.
Simplă în purtări, vorbea tare, de parcă n-ar fi fost nimeni în jurul ei ; astfel toată lumea află într-o clipă că scăpase de-o oră de la circ, dar rătăcise îndelung prin Blaguşa şi probabil că niici n-ar fi nimerit drumul pe viscolul ăsta, dacă Stasik nu s-ar fi oferit s-o conducă ; o aştepta acolo sus, în stradă. Luîndu-1 pe Mitka de braţ, se grăbi să iasă cu el şi, după felul uşor şi degajat în care se mişca, se văzu din nou că, contrar fratelui ei, n-avea absolut nimic de ascuns oamenilor. N-apucă să se risipească tăcerea respectuoasă ce le însoţise plecarea, cînd Nikolka, plătindu-i în fugă lui Alexei cel plin de pete, se şi repezi
34
în urma lor ; părea că însăşi soarta îi făcuse în treacăt semn s-o urmeze. Şi tocmai această grabă suspectă, chemând batjocuri, il scăpă de „chel-făneala" pe care ceilalţi i-o pregătiseră.
li găsi pe cei trei sus, în faţa cîrciumii, şi rămase un timp deoparte, cu capul descoperit, neputîndu-şi lua ochii de la sora lui Mitka. Deodată, ascultînd de aceeaşi persistentă chemare lăuntrică, făcu un pas înainte.
— Nikolai Zaharihin... se prezentă el încet şi fata păru să înţeleagă că o făcuse numai şi numai de dragul ei.
Toţi trei, inclusiv Stasik, înalt şi puternic, zîmbiră fără să vrea la vederea acestei îndrăzneli de flăcău cu chef, năzdrăvane şi totuşi atrăgătoare.
—■ Ei, lasă, lasă. Te-ai cam afumat, flăcăule... Se mai întîmplă, rosti Mitka sever, stăpînindu-se în faţa surorii sale, şi-1 îmbrînci uşor în umăr. Altă dată să nu te mai joci cu moartea... Du-te şi te culcă !
Cei trei plecară, iar Zavarihin rămase locului, plin de-o admiraţie neîncrezătoare faţă de cea care plecase. Abia atunci cînd felinarul de la intrarea tavernei se stinse, tresări şi se. dezmetici puţin din beţie. Era timpul să-şi ia tălpăşiţa, pînă nu vor prinde de veste cunoştinţele lui trecătoare că-i singur în strada pustie. De altfel şi lapoviţa, transformată într-o ticăloasă zloată de iarnă, ca şi picurul tot mai insistent de pe acoperişul ruginit îl minară spre casă. Porni spre atelierul unchiului din mahalaua BÎaguşei, păşind pe caldarîm de-a dreptul prin zăpada topită, şi pîslarii lui pătrunşi de apă al naibii mai pleoscăiau prin întuneric. Purta în minte imaginile celor două femei : cea de dimineaţă se lupta cu cea văzută seara. Prima ii fusese apropiată fiindcă o văzuse plîngînd, cealaltă pentru zîmbetul ei. Uneori se contopeau într-una singură, ca două jumătăţi ale unui măr tăiat. Se simţea într-o captivitate dulce şi de nădejde... Era gata să se întoarcă fără părere de rău la el, la ţară, ca după ce va prinde acolo puteri noi, să pornească iarăşi asaltul fortăreţei mult rîvnite.
★
Domnul Maniukin îşi avea cămăruţa sus, la etajul patru al clădirii în subsolul căreia se afla taverna. Ca să treacă în fugă de la o intrare la alta, nu merita nici să-şi pună paltonul. De altfel, Maniukin nici n-avea palton. Ceea ce numea el palton era o scurtă vătuită de soldat, rămasă din anii războiului civil ; spunea în glumă că paltonul lui e căptuşit cu blană de purice, ceea ce corespundea întocmai întregului stil de viaţă al lui Maniukin. Ora fiind înaintată, nici una din ferestre nu mai era luminată şi, oricît s-ar fi chiorît Firsov, n-ar fi reuşit să distingă pe faţa lui Maniukin nimic deosebit, care să merite a fi însemnat în carneţelul lui.
— Numai o clipă am să vă răpesc! îi şopti rugător, aţinîndu-i calea. înălţîndu-şi capul acoperit de căciula cu clape, ^bătrînul aştepta nedumerit pe loc. N-am să vă reţin... Daţi-mi voie să mă prezint t Firsov... Nu mi-aţi intimii numele în ziare ? întrebă el, abia după ce îşi dădu seama că auzul acestui nume n-a produs nici o impresie asupra interlocutorului. După cîte ştiu, aici locuiţi, la numărul patruzeci şi şase. O împrejurare cît se poate de importantă pentru problema ce mă preocupă ! Numai să nu credeţi că am cine ştie ce intenţii... sau vreun gînd ascuns... Ca să-i alunge lui Maniukin îndoielile, risipea pumni de
35
asigurări, din care reieşea că, deşi liberat, este totuşi un om cît se poate de cumsecade şi n-are să înşele pentru nimic în lume pe cel ce-i acordă încredere! ,
— Cam suflă vîntul, iar eu sînt bătrîn... ridică Maniukin înfrigurat din umeri, acoperindu-şi gîtul ou palma. Pe un timp ca acesta tocmai bine poţi prinde o congestie. Dumneavoastră... stimabile, spuneţi, vă rog, mai repede ce doriţi !
— Ei, nu, asta nu se poate aşa, deodată !... Ce-ar fi să urcăm... ştiţi... în casă ? arătă Firsov cu degetul în întunericul scării, de unde veneau adieri umede de piatră rece. Am putea sta puţin împreună, să golim o sticluţă de vin bun : mi-a mai rămas una în buzunar. Şi, repet, să nu credeţi că-s unul din ăia... Hotărîţi-vă ! Alegem un colţişor discret şi vorbim de la om la om, ştiţi, cum obişnuim noi, ruşii. E momentul cel mai potrivit pentru o convorbire interesantă : miez de noapte... străvechii piloni ai civilizaţiei scîrţîie în bătaia apelor ce cresc şi simţi nevoia să te apropii de cineva, să te încălzeşti şi să-1 încălzeşti...
— Eu să încălzesc? Pe dracu !... De fapt n-aş avea nimic împotrivă, numai că nu se poate. Facem gălăgie. Vedeţi, colocatarul meu... începu Maniukin, gata-gata să cedeze ispitei.
— Ce-i cu el ? E bolnav, nervos, ori o fi vreunul din cei care menţin ordinea ? se interesă Firsov, deşi cunoştea prea bine dinainte, fiecare locşor ocupat de locatari în imobilul cu pricina.
— Da de unde !... dădu din mînă Maniukin. E cel mai mare ticălos al vremurilor noastre. Dacă-i administrator al casei, se crede ditamai luptătorul pentru dreptatea universală şi mai ştiu eu ce prieten al omenirii...
0 anecdotă mai aşa dacă-i spui şi-i place, se duce la closet să rîdă... şi trage apa să n-audă cineva, să nu-1 surprindă cu ceva omenesc. Trebuie să te fereşti de el ca de dracu ! Fostul boier tăcu, în aşteptarea efectului produs asupra celuilalt, dar Firsov, de parcă n-ar fi auzit nimic, continuă să insiste pînă ce Maniukin înclină docil din cap. Să mergem atunci... Ce-aveţi acolo în sticluţă ?
— D-ăl roşu, nişte vestigii ale imperiului. Se vinde pe sub mînă. Dintr-o pivniţă princiară... Şi-i arată o sticlă învelită în hîrtie.
— Bun... Daţi-mi-o s-o duc eu. Doamne fereşte, să n-o spargeţi cumva pe întuneric. Scara e cam paradită, iar administratorul face economii la becuri, zice să nu se fure cumva...
iîn liniştea deplină a nopţii şi-a somnului altora, suiră prin întunericul rece şi umed al scării. Mirosea a var proaspăt şi-a ud de cîine. Printr-un geam spart pătrundea suflarea vremuielii de-afară, lui Firsov
1 s-a părut o clipă că o stea s-a tremurat, apoi s-a ascuns. Şi cu toate că n-a fost nici o stea, nici n-avea de unde fi, o ţinu minte şi-o strînse ca un pumn, deoarece pentru o stea avea un loc pregătit dinainte în povestirea-i încă nescrisă.
— Cu voia dumneavoastră, să-mi trag puţin sufletul ! se opri Maniukin pe palierul etajului al treilea, şi gîfîind se rezemă de balustradă. Ce prăpastie neagră !... Parcă te tot atrage. Jos de tot e mai fără primejdie : n-ai unde să mai cazi ! întunericul predispunea la confidenţe.
' — Locuiţi cam sus ! îi ţinu Firsov isonul, cu simpatie.
—• Mai avem un etaj... îi comunică în şoaptă Maniukin, şi pasul lui poticnitor se auzi iarăşi hîrşîind pe trepte.
în întunericul de pe ultimul coridor, Firsov îşi şterse ochelarii, căutând să prindă cu urechea foşnetele bizare produse de gazda care se oprise la doi paşi de el, în beznă.
36
— Mă descalţ... explică Maniukin, prevenitor. Am o înţelegere cu colocatarul.
— Să mă descalţ şi eu ? întrebă musafirul.
— Nu-i nevoie, aveţi galoşi !
Maniukin îşi lăsă oaspetele pe întuneric într-o odaie din fund, vecină cu a lui şi neocupată încă, după reparaţiile făcute, apoi aduse două scaune simple, fără rezemătoare, şi o lămpiţă de gaz. La lumina fumegindă ce răzbătea cu greu prin sticla afumată se putu vedea că făcuse rost şi de ceştile necesare pentru trataţia făgăduită.
— M-am lăsat ispitit de vinul dumnavoastră... Ce săni faci ? Am început să abuzez de acest mijloc de uitare de sine... mărturisi el deschis, aşezîndu-se pe un colţ al unui scaun şi aşternînd un ziar peste celălalt, pe care-1 oferi vizitatorului. Despre ce doriţi să vorbim ? Despre Rusia cred că s-a spus cam tot ce era de spus ! Firsov examina din ochi odaia goală, un cub cu două ferestruici, proaspăt văruit, pustiu ca o piaţă noaptea ; mirosea a clei, băltoace albe de var se uscau pe podea. Prin oberlihtul deschis pătrundea umezeala de-afară, prevestind răceli, pe perete se înălţau si coborau mereu două umbre caraghioase : lampa fusese pusă de-a dreptul pe podea. In timp ce vizitatorul, deschizîndu-şi cu pocnet uşor portţigaretul, se apleca spre lampă să-şi aprindă ţigara, Maniukin îl cercetă pe furiş. Capul lui Firsov părea să fie totul numai fruntea, atîta dîrzenie se ghicea în ea ; de sub streaşină sprâncenelor priveau nişte ochi uşor bulbucaţi ,nu prea binevoitori ,care te dezbrăcau parcă. Firsov se scarpină sub bărbie, pe gîtul acoperit de o barbă creaţă, şi suflă un prim fum de ţigară.
•— După cum aţi avut prilejul să ghiciţi încă de jos, de la restaurant, mă ocup cu descrierea, într-o formă pe cît posibil mai artistică a oamenilor, a obiceiurilor şi-a vieţii lor... precum şi toate celelalte ce se îngăduie a fi descrise. Scuzaţi-mă, să închid numai gaura aceasta spre nefiinţă. Se îndreptă spre fereastră şi-n clipa următoare trase o înjurătură : Uf, după ce că-i sus, de n-ajungi la ea, nici geam n-are, fir-ar a dracului ! Reuşind totuşi s-o astupe cu un ziar, se aşeză iarăşi. Aşadar, sînt scriitor... Mi se reproşează că privesc prea stăruitor, în sensul că umblu să aflu rădăcinile ascunse ale omului, să cunosc deşeurile istoriei şi comorile toate, nu numai cele ce-s păstrate în vitrine, pentru expoziţii, ci şi cele de găsit numai în tăinuitele cămări ale civilizaţiei şi culturii. Pentru mine, orice om îşi are un neguleţ al său personal şi intim, prin care se deosebeşte de ceilalţi,' şi tocmai acest neguleţ nu-l lasă să se contopească într-o singură plămadă, ca să zic aşa, mişcătoare... Asta mă interesează pe mine ,neguleţele. Şi cum negii se văd îndeosebi cînd omul e în pielea goală, de omul despuiat mă ocup eu, prea stimate... stimate...
— Cîndva lumea îmi zicea Serghei Ammonîci... tresări Maniukin, oprindu-se din turnat în ceşti vinul adus de musafir. De omul despuiat... Aveţi dreptate, şi eu sînt un om despuiat...
Obosit cum era, se ghemuise pe scaun, parcă lepădat acclo, la întîmplare ; lumina gălbuie a lămpii îi sublinia crud toate cutele obrazului, răboj de nedezminţit al pătimirii lui şi-al lipsurilor îndurate. Dar pe Firsov nu-1 interesa decît cea mai recentă din aceste cute, unilaterală şi adine săpată ca o tăietură; coborând de la rădăcina nasului spre colţul gurii, această linie a supremei dezamăgiri omeneşti părea să le anihileze pe toate celelalte.
37
— Nu ştiu cum să vă explic mai bine gîndul meu... Omul nu se prezintă niciodată în forma sa iniţială şi pură, ci întotdeauna sub un anumit aspect ornamental, ca să zic aşa... Firsov căută stăruitor cuvîntul potrivit, metafora cea mai potrivită... Aşa, un fel de perdeluţă pentru acoperirea amănuntelor înnăscute... Şi-această perdeluţă cîteodată-i făcută din stambă simplă, alteori cusută-n fir de aur, fireşte în sensul tradiţiilor, al obioeiunlor, în sfârşit, al ideilor. Iar omul acesta despuiat este tocmai omul lipsit de orice artificiu, de orice adaos. Uite, vezi, de-aceea e revoluţia noastră cea mai binefăcătoare dintre toate, fiindcă a smuls de pe noi acest artificiu ,acest ornament învechit şi care nu mai e bun de nimic, o zdreanţă, oare nu mai ţinea nimănui de cald... Mai cu seamă în nopţile înstelate ! De aceea, aş vrea să aleg un om, de probă, şi să-1 compar cu el însuşi peste vreo treizeci de anişori ! Să-1 văd atunci ce ornamente noi va purta. Aţi dori să obiectaţi ceva ?
— Nu, n-am nimic de obiectat, îl linişti Maniukin. Voiam numai să vă rog să nu vorbiţi aşa de tare ,că se trezeşte colocatarul! Făcu un semn cu capul spre peretele de scînduri din spatele lui, acoperit cu un strat gros de ziare.
— Încă de pe-acum lucrurile au început să se orînduiasoă după tipicul vieţii de toate zilele, urmă Firsov ,coborînduHşi glasul şi privind în profunzimea densă, întunecată a vinului. Viaţa părea că s-a zdruncinat ireversibil, dar uite că a început să se reîntoarcă pe cuvenitul făgaş al civilizaţiei : funcţionarii scîrţie din peniţe, instalatorul înşurubează şi deşurubează, soţiile de diplomaţi îşi fac unghiile... şi nu invers ! Organismul se îmbracă într-o piele nouă, căci să trăieşti fără piele nu-i higie-nie, ba dimpotrivă, ţi-ar fi neplăcut şi ai îngheţa. Tare mi-ar place să urmăresc în ce măsură portul mai mult decît milenar al unui anumit vestmânt a putut influenţa structura sufletească, morală, a omului .Omul dezbrăcat iese treptat din uzul zilnic, astfel încît în căutarea lui eşti uneori nevoit să cobori pînă la fund... Mă tem că n-am fost destul de explicit. Scuzaţi-mă, v-am dat scrum pe genunchi...
— N-are nimic, acum puteţi scutura orice pe mine... Tresărind, Maniukin vărsă puţin vin din ceaşca prea plină. într-adevăr, n-am înţeles : nu cumva vreţi să mă descrieţi pe mine ? Sînt gol într-adevăr... despuiat, neajutorat şi cît se poate de uşor de descris. Şi cînd te gîndeşti că mi-am făcut studiile la Heidelberg, am învăţat câte ceva chiar şi despre servituti, iar astăzi, din toată istoria romană nu mi-a mai rămas în. minte decît un singur cuvînt : Publius... Ce ridicol ! mărturisi el amar. Am pierdut tot, absolut tot, de parcă nici n-aş fi avut vreodată ceva ! Şi-am
avut! Ba încă ce-am avut! Cărţile rămase de la strămoşi, tot felul de <, incunabule, cu şapte camioane le-au cărat de la moşia noastră, în timpul \ revoluţiei. Da, da, am avut cu adevărat. întocmai aşa s-a întîmplat... ' Dar ce, parcă plîng ? De ce zâmbiţi ?
— Fiindcă adineaori, cînd povesteaţi despre Gribundi, aţi folosit | aceeaşi expresie... In treacăt, bineînţeles ! Nu, de fapt nu v-am vizat pe j dumneavoastră. în orice caz nu direct... Spuneţi-mi, vă rog : Vekşin... Dumitru Vekşin mi se pare oă-1 cheamă... locueşte tot în acest apartament ? Vă mărturisesc că de el am nevoie, iar pe dumneavoastră atît
vă rog, să-mi îngăduiţi să mai trec din cînd în cînd pe-aici ! Aş vrea să cuprind, să prind sub condei această frîntură de viaţă încă sângerândă, acum, cît timp nu a slăbit, nu s-a anihilat de tot încordarea ei muşchiulară. în scopul acesta am să descriu tot ce se întîmplă în apar-
38
--- - ,   , --„,^-™rr,.   « — •'     —»
lament. Şi pe locatari am să-i descriu, inclusiv pe dumneavoastră... bineînţeles dacă-mi veţi îngădui)!
Dorind să-1 domesticească din timp pe acest om oarecum sălbăticit, scriitorul îi expuse destul de amănunţit planurile sale profesionale, ascunzîndu-i doar liniile principale ale subiectului. Atinse chiar şi arhitectonica viitoarei opere, izbutind în cele din urmă să trezească în sufletul lui Maniukin ispititorul gînd că ar putea să se consolideze post-mortem într-o operă literară, şi încă într-o decentă zugrăvire tragică, adică asigurîndu-şi păstrarea demnităţii personale.
—• Ei, din moment ce se asigură păstrarea demnităţii, poftiţi, vă stau la dispoziţie... glumi pe gînduri gazda şi, golindu-şi ceaşca trecu, oarecum fără să vrea la fereastră. Firsov micşoră fitilul lămpii, care şi-aşa dădea să se stingă, şi-1 urmă.
Zorile veneau tîrîş. Pătrunzînd pi*in ziarul umezit, vîntuleţul sprinten de dimineaţă năvălea pe oberliht, încurcînd şi împletind laolaltă cele două fumuri de ţigară... Fulgi mari de zăpadă împestriţau văzduhul tremurător şi vînăt de dincolo de fereastră, iar băltoacele de pe caldarâm apucaseră să prindă o pojghiţă de omăt. In ceasul acesta se întipăreau deosebit de clar în minte, umplînd de nostalgie inima, şubrezimea vechilor cocioabe ce se pitulau colo jos şi pustiul mahalalei în care orice suflare părea să fi murit.
—■ Nu vă e somn ? întrebă Firsov.
— Mi-a trecut... oftă Maniukin. Nu, nu mă plîng : m-am deprins şi cu frigul şi cu jignirile, dar mai cu seamă m-am deprins cu mine însumi. Nu mă plîng de faptul că o buruiană oarecare, lungă şi tîmpită —• făcu un semn spre vîrful unicului plopşor cuprins în. spaţiul limitat de cerceveaua . ferestrei — speră în ceva şi pe ger, aşteptînd sosirea primăverii, în timp ce eu, un om, am îngheţat pe vecie. Nu mai aştept nimic ! Se vede treaba că rostul şi semnificaţia unui lucru se justifică prin însăşi existenţa lui. Nimic nu contrazice în ziua de azi concepţia mea despre viaţă, dragul meu. M-am învăţat să înţeleg tot ciclul acesta burlesc !
— Iar mie-mi place cînd. ninge, răspunse fără rost Firsov. Cît de frumos este oraşul înzăpezit!... De altfel ,este lucrul cel mai important pe care omul 1-a născocit spre propria lui nenorocire...
fragment din romanul „Hoţul", în româneşte de D. MÂNU şi T. BERINDEI
MIHAIL BULGAKOV
Născut în 1891, la Kiev, unde şi-a făcut şi studiile, Bulgakov a fost de profesie medic. De profesie — e un fel de a spune, pentru că Bulgakov n-a lucrat ca medic decît doi ani, după care s-a dedicat în exclusivitate literaturii, pentru care a nutrit o pasiune constantă, chiar dramatică, deşi despre propriile sale opere se referea cu destulă ironie, iar despre producţiile sale din tinereţe chiar cu sarcasm.
In timpul vieţii, Bulgakov a fost cunoscut mai ales ca autor dramatic, pe de o parte pentru că încercările în proză — „Diavoliada" (1925) şi „Ouăle fatale" (1925) n-iu fost prea bine primite de critică şi nici prea bine înţelese (Gorki a fost printre primii şi puţinii care a remarcat şi salutat talentul lui Bulgakov.), iar pe de altă parte pentru că Bulgakov a şi lucrat în teatru ca asistent de regie (la Teatrul de Artă din Moscova) si a participat la realizarea a o serie de spectacole după „Suflete moarte" şi „Don Quijote", care s-au bucurat de un mare succes.
Lucrările lui Bulgakov au avut un destin diferit. Unele dintre ele nici n-au cunoscut lumina tiparului sau a scenei, altele s-au bucurat de succes şi, în sfîrşit, unele au fost primite cu destulă ostilitate de critică.
Două dintre cele mai bune lucrări ale lui Mihail Bulgakov au fost tipărite recent — „Romanul teatral" în 1965 în revista „Novîi Mir", iar romanul „Meşterul şi Margareta" în revista „Moskva" la sfîrşitul anului trecut şi la începutul anului acesta.
Romanul „Meşterul şi Margareta", scris în ultimii ani ai vieţii scriitorului (Bulgakov a murit în 1940, la Moscova), este de o factură deosebit de complicată. Conceput ca o întretăiere de planuri — prezentul real (care conţine mai ales istoria Meşterului), trecutul real (istoria relaţiilor spirituale dintre Isus şi Pilat) şi prezentul fantastic (apariţiile cînd groteşti, cînd dramatice, cînd tulburătoare prin ineditul lor ale Satanei), „Meşterul şi Margareta" reprezintă nu numai o dezbatere etică, dar şi o încercare de a pătrunde sensul destinului uman şi istoric.
Romanul conţine, evident, elemente autobiografice (mai ales istoria Meşterului) şi aluzii la situaţii concrete, ca şi „Romanul teatral" de altfel. O cercetare amănunţită le-ar putea defini, probabil, destul de exact, deşi nu sîntem convinşi că această operaţie ar elucida cit de cît sensurile etice, estetice şi filozofice ale cărţii.
Romanul conţine, în concepţie, o anume contradicţie între stil şi conţinut, proprie şi altor producţii literare ale lui Bulgakov. Contradicţia este vizibil premeditată şi este un mod subtil de a cenzura sensurile grave ale cărţii. Autoironia şi autodetaşarea nu sînt atribute doar ale scriitorului Bulgakov, ci şi ale omului tare a creat scriitorul şi cu care cititorul român intră într-un prim contact.
O vizita cu urmări '
de Mihail Bulgakov
Bătrînul pipernicit, cu faţa neobişnuit de tristă, îmbrăcat într-un costum uzat de alpaca şi cu o pălărie rotundă de paie se opri în faţa apartamentului 50. Uşa se deschise imediat ce sună, dar vizitatorul tresări, făcu un pas îndărăt şi se codi să intre. Era şi firesc. Uşa i-o deschise o tînără îmbrăcată doar cu un şorţuleţ de dantelă şi o bonetă albă pe cap. în picioare avea, de altfel, pantofiori de aur. Figura îi era ireproşabilă, avea un singur defect : o cicatrice purpurie pe gît.
— Intraţi, din moment ce aţi sunat, îl invită fata, examinîndu-1 pe bufetier cu nişte ochi verzi, deloc neprihăniţi.
Andrei Fokici oftă, clipi des din ochi şi păşi în antreu, după ce îşi scoase şapca. Chiar în momentul acela se auzi sunînd telefonul. Camerista neruşinată îşi cocoţă un picior pe scaun, ridică receptorul şi spuse :
— Alo ! ,
Bufetierul nu ştiu încotro să-şi arunce privirea, se sprijini cînd pe un picior, cînd pe altul, gîndinri : „Halal cameristă mai are şi străinul, ăsta ! Mamă, ce mai paJachină !" Şi, ca să nu intre în păcat, îşi pironi privirea într-un colţ.
Antreul mare şi întunecat era plin de obiecte neobişnuite şi de haine. Pe speteaza unui scaun atârna o pelerină neagră căptuşită cu o stofă de culoare purpurie, pe măsuţa cu oglindă era culcată o sabie lungă, cu mânerul de aur strălucitor. Alte trei săbii cu mânerele de argint erau rezemate într-un colţ, ca şi cum ar fi fost nişte umbrele sau bastoane. De cuierele strunjite din coarne de cerb atîrnau cîteva berete cu pene de vultur.
— Da, vorbi camerista la telefon. Cine ? Baronul Meigel ? Vă ascult ! Da. Domnul artist este astăzi acasă. Da, va fi bucuros să vă vadă. Da, oaspeţi... Frac, sau costum negru. Ce ? La orele 12 noaptea. Terminând, camerista atârnă receptorul şi se adresă bufetierului : Ce doreşti d-ta ?
— Vreau să-1 văd pe domnul artist.
— Cum asta ? Chiar pe el în persoană ?
— Da, pe el, răspunse trist bufetierul.
— O să întreb, spuse cu oarecare şovăială camerista şi deschizînd o uşă raportă : — Cavalere, ni s-a prezentat un bătrînel, care spune că vrea să-1 vadă pe messir.
— N-are decît să intre, se grăbi să răspundă, cu vocea lui spartă, asistentul magicianului Koroviev.
—• Intraţi în salon, invită fata cu un gest simplu, ca şi cum ar fi fost îmbrăcată omeneşte, întredeschise uşa salonului, apoi dispăru.
Intrînd unde fusese invitat şi rămînînd uimit de cele văzute acolo bufetierul uită ceea ce îl adusese aici. Prin ferestrele mari, colorate (instalate din dorinţa vechii proprietărese, soţia dispărută a unui fost
* Fragment din romanul „Meşterul şi Margareta".
41
.giuvaergiu) se filtra o lumină neobişnuită, de biserică. în uriaşul cămin de modă veche, chiar în această zi caldă de primăvară, ardea focul. Cu toate acestea, în cameră nu era cald, dimpotrivă, intrând în ea, te cuprindea o umezeală de pivniţă. Pe blana de tigru din faţa căminului stătea un cogeamite cotoi, privind printre gene la vîlvătaia din cămin. Se mai afla o masă, pe care, văzînd-o, cucernicul bufetier se cutremură : era acoperită de o cuvertură bisericească brodată cu fir. Pe ea erau aşezate fel de fel de clondire ..— acoperite cu mucegai, prăfuite, şi o farfurie lude din aur curat. Lîngă cămin, un roşcovan mărunţel, cu cuţitul înfipt în cingătoare, frigea bucăţi de carne înfipte într-o sabie. Mirosul cărnii se amesteca cu cel al parfumurilor tari şi al tămiii.
Bufetierul uluit auzi o voce groasă de bas :
—; Cu ce vă pot fi de folos ?
iBufetieru-1 văzu atunci în umbră pe omul pe care-1 căuta.
Magicianul era întins pe un divan ce părea nesfârşit de lung şi cu multe perne împrăştiate pe el. Bufetierului i se părea că lenjeria lui e neagră, ca şi pantofii cu vîrfuri ascuţite.
— Sînt directorul bufetului de la Teatrul „Variete"... îngăimă în neştire bufetierul.
Artistul întinse spre el o mînă pe ale cărei degete sclipeau pietre scumpe, ca şi cum ar fi acoperit cu ea spusele bufetierului, şi-i răspunse pe un ton răstit : <
—■ Ajunge, ajunge ! Nici un cuvînt în plus ! în nici un caz, niciodată ! N-am să gust nimic de la bufetul d-tale ! Am trecut, stimabile, aseară pe lîngă tejgheaua d-tale şi văd că nu pot încă uita nisetrul şi brânza. Scumpule! Brânza n-are culoare verde, te-a amăgit, probabil, cineva. Se cuvine să fie albă. Iar ceaiul de acolo ? Curat zoaie ! Am văzut cu ochii mei cum o fată cam nespălată vărsa dintr-o găleată^ în samovarul d-tale uriaş, apă nefiartă, în timp ce continua: să umpli paharele. Nu, drăguţule, asta-i cu neputinţă !
— Scuzaţi-mă, interveni Andrei Fokici, uluit de această acuzare neaşteptată, dar am venit pentru altceva. Şi-apoi nisetrul n-are ce căuta aici...
—• Cum n-are, cînd era stricat ?!
— Mi-au trimis nisetru proaspăt de gradul doi, raportă bufetierul.
— Sufleţelule, e absurd !
— De ce absurd ?
— Gradul doi — e absurd. Proaspăt poate fi numai într-un fel — întîi, primul şi ultimul. Nisetru de gradul doi, înseamnă că era împuţit.
—- Scuzaţi-mă, începu din nou bufetierul, neştiind cum să-1 împace pe artistul nemulţumit.
— Nu încape scuză, răspunse ferm acesta.
— N^am venit pentru asta, mormăi aproape iritat, bufetierul.
— Nu pentru asta ? se miră magicianul. Ce altceva putea să vă aducă la mine ? Dacă nu mă-nşel, din persoanele cu această profesie, am cunoscut numai o neguţătoare, dar asta de mult, pe cînd d-ta nu erai încă pe lume. De altfel, mă bucur. Azazello ! Dă-i un scaun domnului director al bufetului !
Cel ce frigea carnea se întoarse, îngrozindu-1 pe vizitator cu colţii săi, şi-i dădu sprinten unul dintre scaunele de stejar negru. Toate erau, în această încăpere, la fel.
42
Bufetierul abia putu răspunde1:
— Mii de mulţumiri, şi căzu pe scaun. Piciorul dindărăt al acestuia se rupse şi bufetierul se prăbuşi oftînd de-o durere din spate. Căzînd, .mai trase cu piciorul un alt scaun din faţa lui, astfel că vinul roşu din cupa de pe scaun i se vărsă pe pantaloni.
Artistul se interesă :
— Nu ţi-ai scrîntit nimic ?
Azazello îl ajută pe bufetier să se ridice, îi dădu un alt scaun. Cu o voce suferindă, bufetierul refuză propunerea gazdei, de a-şi scoate pantalonii şi a-i usca în faţa căminului. Cu toată stinjeneala pe care -o simţea din cauza hainelor şi rufelor ude, se aşeză, nu fără oarecare temere, pe scaun.
— ;îmi plac divanele sau scaunele joase, începu artistul, nu-i mare " pericol să cazi de pe ele. Aşadar, vorbeam despre nisetru. Porumbelule,
proaspăt, proaspăt şi iar proaspăt! asta trebuie să fie lozinca oricărui bufetier.
— Vă rog, nu doriţi să încercaţi...
în lumina roşie a oăminului sclipi pentru o clipă sabia şi Azazello depuse pe farfuria de aur carnea sfîrîindă, stoarse pe ea lămîie şi îi ■oferi o furculiţă de aur cu doi dinţi.
— Vă rog, vă rog, abia am...
— Nu, nu, încercaţi !
Bufetierul, luă o bucăţică în gură, mai mult de politeţe, şi simţi imediat că mănîncă ceva într-adevăr foarte proaspăt şi, mai ales, deosebit de gustos. Dar mestecînd carnea aromată şi suculentă, bufetierul cit pe ce să se înece cu ea, simţind că se răstoarnă. Din camera vecină zbură o pasăre mare, neagră, care atinse uşor cu aripa chelia bufetierului. După ce se opri într-o firidă a căminului, văzu că este o bufniţă. „Doamne, dumnezeule, se gîndi Andrei Fokici, nervos ca toţi bufetierii. Halal casă !"
— O cupă cu vin ? Alb sau roşu ? Vinul din care ţară vă place la ora asta ?
— Stimabile, eu nu beau...
— Păcat ! Poate doriţi o partidă de zaruri ? Sau preferaţi alt joc ? Domino, cărţi ?
— Nu joc, răspunse obosit, bufetierul.
— Regretabil, constată gazda. Cum doriţi, dar ce poate fi mai detestabil decît bărbatul care evită vinul, societatea femeilor frumoase, discuţiile la o masă cu prietenii ? Oamenii ăştia sînt ori grav bolnavi, ori îşi urăsc în taină semenii. Există, e drept, şi excepţii. Printre oamenii cu care am stat alătura la ospăţuri, se nimereau câteodată şi canalii înspăimântătoare ! Aşadar, vă ascult.
— Ieri, aţi făcut cîteva scamatorii.
— Eu ? se minună magicianul. Să fiu iertat! Nu prea se potriveşte ■cu mine !
— Pardon, se grăbi să răspundă mirat bufetierul. Dar spectacolul de magie neagrăi..
—• Ah, da, desigur! Ce v-a adus la mine după acest spectacol ?
— Vedeţi, printre altele, aţi făcut să cadă din plafon bancnote... Bufetierul vorbea cu voce joasă, privind timid de jur împrejur. Spectatorii le-au strîns pînă la una. Vine la mine la bufet un tînăr şi-mi plăteşte consumaţia cu un cervoneţ, la care i-am dat rest 8 ruble şi jumătate... Apoi... un altul...
43
— Tot tînăr ?
— Nu,- maâ în vîrstă, Al treilea, al patrulea... Am tot dat rest. Astăzi, am făcut casa şi, cînd colo, în loc de bani am găsit hîrtie tăiată. Bufetul are lipsă o sută şi nouă ruble.
— Vai de mine — exclamă artistul. Cum a putut oare publicul să gîndească că a avut de-a face cu bancnote adevărate ? Nu-mi vine a crede că a făcut-o în mod conştient.
Bufetierul se uită strîmb şi trist, dar tăcu.
— Escroci ? — întrebă alarmat magicianul. Să fie oare printre moscoviţi escroci ?
Zîmbetul bufetierului era atît de amar, încît risipi toate îndoielile ; da, printre moscoviţi se aflau şi escroci.
— Ce ticăloşie ! — se indignă Woland, La un nevoiaş ca d-ta... Aşa e că eşti nevoiaş ?
Capul bufetierului se înşuruba în umeri cu un gest care spunea clar — da, sînt nevoiaş.
— Ai ceva economii ?
(Întrebarea fu adresată cu un ton de compasiune, dar oricum, era. o întrebare nedelicată. Bufetierul tăcu încurcat.
— Două sute nouă mii ruble la cinci case de economii, răspunse din camera vecină omul cu vocea spartă, iar acasă, sub duşumea, două sute de monede de aur de cîte zece ruble.
Bufetierul se făcu una cu scaunul pe care şedea,
— Ei, nu e cine ştie ce sumă, spuse condescendent Woland, deşi nici de ea n-aveţi nevoie. Cît o să mai trăiţi ?
Bufetierul se indignă.
—■ Asta nu ştie nimeni şi nu priveşte pe nimeni.
— Ba bine că nu ! se auzi din nou vocea neplăcută din cabinetul alăturat. Doar n-o fi binomul lui Newton. O să moară peste nouă luni, în februarie viitor, de cancer la ficat şi în clinica Universităţii de stat. din Moscova, în camera nr. 4.
Bufetierul se îngălbeni.
— Nouă luni... socoti în gînd Woland.
— Două sute patruzeci şi nouă mii, adică aproximativ douăzeci şi şapte de mii pe lună... e cam puţin, dar pentru o viaţă modestă ajunge... Dacă mai adaugi însă aurul...
— Aurul n-o să-1 poată realiza, interveni din nou vocea, care-1 îngheţa pe bufetier. După moartea lui Andrei Fomici casa va fi imediat demolată, iar aurul va fi trimis la Banca de Stat.
—• De altfel, nu v-aş sfătui să vă internaţi în clinică, continuă artistul. N-are nici un rost. Să mori, auzind cum alături gem şi horcăie bolnavi iremediabil condamnaţi. N-ar fi mai bine să pui la cale cîte un ospăţ eu astea douăzeci şi şapte de mii şi la urmă otravă, să te muţi pe cealaltă lume în sunet de ghitară, în braţele frumoaselor ameţite de vin şi ai convivilor isteţi ?
Bufetierul stătea neclintit, brusc îmbătrânit. în jurul ochilor îi apărură cercuri vinete, obrajii se scofîlciră, maxilarul îi atîmă.
— Ajunge, visăm ! exclamă gazda. La lucru ! Să vedem hîrtiile d-tale tăiate.
Emoţionat, bufetierul scoase pachetul din buzunar, îl desfăcu şi se făcu stacojiu : în ziar se aflau bancnote.
44
— Dragul meu, într-adevăr, nu ţi-e bine ! spuse Woland, ridicînd din umeri.
Zîmbind triumfător, bufetierul se ridică de pe scaun :
— Dd... se bîlbîi el, dar dacă din nou... astea...
— Hm!... făcu gânditor artistul, în cazul acesta, reveniţi. Mă rog, bucuroşi de cunoştinţă...
lîn acelaşi moment apăru din cabinet Koroviev, apucă mâna bufetierului, o scutură, îl ragă pe Andrei Fokici să transmită tuturor salutul său. Bufetierul se ridică în neştire şi porni spre ieşire.
— Hella, condu-1! strigă Koroviev.
In antreu îl aştepta iar roşcovana goală. Bufetierul se strecură pe uşă şi îi spuse cu o voce pirpirie : „La revedere", după care ieşi, clă-tinîndu-se. începu să coboare, apoi se opri, se aşeză pe trepte, scoase pachetul şi-1 desfăcu, — bancnotele erau intacte. Din apartamentul din faţă ieşi o femeie cu o coşniţă verde. Văzîndu-1 pe omul care şedea pe trepte şi se uita pierdut la bancnote, zîmbi şi-i spuse într-o doară :
—• Ce mai casă !... Şi ăsta s-a îmbătat de dimineaţă... Iar au spart o fereastră pe scară !
Uitîndu-se mai atent la bufetier, adăugă :
— Văd că ai bani berechet, cetăţene ! Ce-ar fi să-i împărţi cu mine, a ?
— Lasă-mă în pace, pentru dumnezeu! se sperie bufetierul şi strânse repede banii.
Femeia se hlizi.
— Luate-ar dracu, zgripţuroiule ! Nu ştii de glumă !... şi coborî. Bufetierul se ridică încet, căutînd să-şi îndrepte cu mina pălăria
şi se convinse că n-o are. N-ar fi vrut în nici un chip să se întoarcă, dar era păcat de pălărie. Şovăi o clipă, apoi urcă şi sună.
—■ Ce mai doriţi ? — îl întrebă din nou nemernica Hella.
— Am uitat pălăriuţa... şopti bufetierul, bătîndu-şi cu palma chelia. Hella se răsuci. Bufetierul scuipă în gând şi închise ochii. Cînd îi redeschise, Hella îi întindea pălăria şi o sabie cu minerul negru.
— Nu-i a mea... şopti din nou bufetierul, respinse sabia şi îşi puse repede pălăria.
— N-aţi venit cu sabia ? — se miră Hella.
Bufetierul mormăi ceva şi începu să coboare repede. Nu-işi simţea capul la locul lui, pălăria îl încălzea prea tare. O scoase şi încremeni de frică, aproape ţipă : avea în mînă o beretă de catifea cu o pană ciufulită de cocoş. Bufetierul îşi făcu cruce. Atunci bereta mieună, se prefăcu într-un cotoiaş negru şi sări din nou pe capul lui Andrei Fokici, înfigîndu-i-se cu toate ghearele în chelie. Disperat, bufetierul se repezi pe trepte, aşa încît cotoiul căzu şi o zbughi în sus pe scară.
Ieşind în curte, bufetierul o luă la trap spre poartă şi se despărţi pentru totdeauna de casa dracului cu nr. 302 bis.
Se ştie bine ce i s^a întâmplat mai departe. După ce se îndepărtă repede de poartă, bufetierul se uită împrejur, ca şi cum ar fi căutat ceva. Un minut mai tîrziu traversă strada şi intră într-o farmacie. Apucă să spună :
— Spuneţi-mi, vă rog... cînd femeia căreia i se adresă, ţipă :
— Cetăţene, vi-e tot capul zgîriat!
Cinci minute mai târziu, bufetierul era bandajat, află că cei mai
45
buni specialişti în boli de ficat sînt profesorii Bernadski şi Kuzmin, întrebă care din ei locuieşte mai aproape, se bucură auzind că Kuzmint stă chiar alături, într-o mică vilă albă şi, peste două minute, intră în ea..
Clădirea era veche, dar foarte, foarte confortabilă. Bufetierului îL ieşi în întîmpinare o bătrână, care dorea să-i ia pălăria, dar cum el nu. avea nici o pălărie, femeia se indepărtă, mesteci nd în gol.
Apoi, lîngă oglindă şi poate sub o arcadă, găsi o femeie de vîrstă mijlocie, care-i spuse că se poate înscrie pentru vizita din ziua de 19,. în nici un caz mai devreme. Bufetierul. ghici dintr-odată ce-ar fi de făcut. Aruncând o privire pierdută înspre arcada sub care trebuia să fi. fost un antreu cu trei oameni care aşteptau, şopti :
— Grav...
Femeia se uită curioasă la capul bandajat al bufetierului, şovăi,, dar spuse :
— în cazul acesta... şi-1 lăsă să treacă sub arcadă.
Chiar în momentul acela se deschise uşa şi el văzu sclipind sticla. unor ochelari cu ramă de aur. Femeia în halat spuse : —- Cetăţeni, ăsta e grav.
Bufetierul se trezi imediat în cabinetul profesorului Kuzmin. Camera aceasta dreptunghiulară nu avea nimic înfricoşător, oficial sau. sanatorial.
— Ce aveţi ? întrebă cu o voce plăcută profesorul Kuzmin şi, puţin, alarmat, îi examina capul bandajat.
— Am aflat chiar acum din sursă sigură, răspunse bufetierul, privind distrat la fotografia înrămată a unui grup, că în februarie anul., viitor voi muri de un cancer al ficatului. Vă implor să-1 împiedicaţi.
Profesorului Kuzmin nu-i rămase decît să se sprijine de speteaza, înaltă a fotoliului gotic, de piele.
— Pardon, nu vă înţeleg... Cum... aţi fost la medic ? De ce aveţi. capul bandajat ?
— De unde medic... Ar fi trebuit să vedeţi ce mai medic, răspunse bufetierul după care începu să tremure. — Nu vă îngrijiţi de cap, n-are nimic de-a face... Lăsaţi capul în pace, daţi-1 dracului... Cancer la ficat,, vă rog opriţi-1!
— Daţi-mi voie, cine v-a spus-o ?!
— Puteţi să-1 credeţi, imploră bufetierul. Se pricepe la aşa ceva !
— Nu înţeleg nimic, spuse profesorul ridicând din umeri şi dând" să se ridice de pe fotoliu. De unde poate şti cînd o să muriţi ? Cu atît. mai mult, cu cît nici nu e medic !
— în camera nr. 4 — adăugă bufetierul.
Profesorul se uită din nou la pacientul său, la capul lui bandajat,, la pantalonii uzi şi-şi spuse : „Ăsta-mi mai lipsea, un nebun..." îl întrebă :■ —- Vodcă beţi ?
—■ Nici nu ma-tâng de ea — răspunse bufetierul.
Peste un minut se afla dezbrăcat pe muşamaua rece a canapelei şi profesorul îi palpa stomacul. Merită să spunem că asta-1 înveseli brusc pe bufetier. Profesorul îi declară în mod categoric că, deocamdată, cel puţin în momentul de faţă, nu observă la bufetier nici un simptom de cancer, dar dacă-i aşa... dacă se teme şi vreun şarlatan 1-a speriat, atunci, să-şi facă toate analizele.
Profesorul scrise în grabă cîteva fiţuici, îi explică ce şi unde să seducă. Adăugă şi o recomandaţie. către profesorul neuropatolog Bourre., spunîndu-d bufetierului că nervii îi sînt complet deranjaţi.
46
— Cît am de plătit, profesore? întrebă cu voce dulce şi tremurătoare bufetierul, scoţînd un portofel umflat.
— Cît doriţi, răspunse scurt şi sec, profesorul.
Bufetierul scoase treizeci de ruble, le puse pe masă şi apoi, cu o mişcare abilă, ca şi cum ar fi operat cu o labă de pisică, puse deasupra bancnotelor un fişic sunător, învelit în hîrtie de ziar.
—• Ce-i asta ? întrebă Kuzmin, răsucindu-şi mustaţa.
—• Nu refuzaţi, domnule profesor, şopti bufetierul, vă implor, opriţi cancerul !
—• Luaţi-vă imediat aurul, spuse profesorul, mîndru. Mai bine v-aţi căuta de nervi. Mîine să vă daţi urina la analiză, nu abuzaţi de ceai şi excludeţi complet sarea din mîncare.
— Nici supa să n-o sărez ? întrebă bufetierul.
— Nimic, ordonă profesorul.
—■ Vai ! exclamă trist bufetierul, ' privind galeş la profesor şi, ridicând monedele de aur de pe masă, se retrase cu spatele spre uşă.
In seara aceea profesorul n-avea mulţi pacienţi, ultimul plecă înainte de asfinţit. Scoţîndu-şi halatul, profesorul se uită spre masa unde bufetierul depusese bancnotele, dar în locul lor văzu doar trei etichete de sticle de vin „Abran-Dursso".
— Ce dracu o mai fi şi asta ! murmură Kuzmin, tîrîndu-şi halatul pe podea şi pipăind hârtiile. Tipul nu e numai schizofrenic, dar şi escroc ! Habar n-am ce-a căutat la mine. Poate bonul de analiză al urinei ? Să ştii că mi-a furat paltonul! Şi profesorul alergă pe coridor, uitînd să-şi mai dezbrace halatul. Xenia Nikiticina ! strigă el asurzitor, în pragul coridorului. Vezi dacă n-au dispărut paltoanele !
Paltoanele erau însă la locul lor. Cînd profesorul ajunse din nou lîngă masă, după ce izbuti să-şi scoată halatul, rămase împietrit. Pe locul unde lăsase etichetele şedea singuratic un motănel negru cu o mutră nenorocită, care mieuna lîngă o farfurie cu lapte.
— Cine şi-a mai permis şi asta ? Asta-i prea mult... Şi Kuzmin simţi că-1 cuprind fiorii.
Strigătul slab şi plîngăreţ al profesorului o aduse în grabă pe Xenia Nikiticina, care îl linişti imediat, spunîndu-i că, desigur, motănelul o fi fost lăsat de către unul din pacienţi, cum i se mai întîmplase câteodată profesorului.
— O duc greu, probabil, explică Xenia Nikiticina, iar nouă, desigur...
Încercară să ghicească cine ar fi putut s-o facă. Căzură în cele din urmă de acord că era bătrîna cu ulcer stomacal.
—■ Ea, fireşte, spuse Xenia Nikiticina, s-o fi gîndit aşa : oricum o să mor, păcat de motănel !
— Pardon, protestă Kuzmin. Ce-i atunci cu laptele ? E tot de la ea ? Dar farfurioara ?
— L-a adus în sticluţă, aici 1-a vărsat în farfurioară, continuă să explice Xenia Nikiticina.
— In tot cazul, nu vreau să văd aici nici motan, nici farfurioară, mai spuse Kuzmin, însoţind-o apoi pe Xenia Nikiticina pînă la uşă. înapoindu-se, observă altceva.
In timp ce-şi atîrna halatul în cuier, profesorul auzi rîsete în curte. Uitîndu-se pe fereastră, îşi pierdu iar cumpătul. Tocmai traversa curtea în fugă, o femeie îmbrăcată numai într-o cămăşuţă. Profesorul
47
ştia chiar cum o cheamă — era Maria Alexandrovna. Băiatul din vecini rîdea de se prăpădea.
— Asta ce-o mai fi ? se întrebă plictisit Kuzmin.
Alături, în camera fiicei profesorului, patefonul începu să cînte, pe neaşteptate, foxtrotul „Aleluia". Kuzmin mai auzi în spatele lui ciripit de vrabie. Profesorul se întoarse şi văzu pe masa lui o vrabie mare, sărind grăbită.
— Stai ! căută să se calmeze profesorul. A zburat în odaie pe fereastră chiar acum, cînd am ieşit. E normal ! îşi zise profesorul, ştiind bine că totul este complet anormal, mai ales apariţia vrabiei. Uitindu-se mai atent la ea, Kuzmin se convinse că-i o pasăre neobişnuită. Ticăloasa de vrabie şchiopăta de piciorul stîng, ba chiar se maimuţărea bătîndu-1 într-un anumit ritm, ce mai încolo, încoace, dansa în ritmul foxtrotului care se auzea la patefon, ca un beţiv în faţa tejghelii, ba se mai şi uita arţăgos, cu neruşinare, la profesor.
Kuzmin dădu să apuce receptorul, să-1 ridice şi să-1 cheme pe Bourre, colegul lui de promoţie, să-1 întrebe ce-o fi însemnînd cînd la .şaizeci de ani ţi se năzare o vrabie şi te apucă subit ameţelile ?
Intre timp, vrabia se aşeză pe călimara primită cîndva cadou, îşi făcu necuviincios nevoile în ea (nu glumesc), apoi zbură, pluti o clipă şi în sfîrşit îşi repezi ou toată puterea ciocul —■ devenit dintr-o dată tare ca oţelul — în sticla fotografiei care înfăţişa promoţia universitară a anului 1894, o prefăcu în ţăndări şi ieşi pe fereastră.
Profesorul făcu alt număr de telefon şi, în loc să-1 sune pe Bourre, chemă biroul de lipitori şi, în numele profesorului Kuzmin, comandă imediat lipitori la domiciliu. Lăsând receptorul în furcă, profesoral îşi aruncă privirea spre masă, ceea ce îl făcu iar să ţipe. Pe scaun stătea o femeie purtînd pe cap o bonetă de soră de caritate, iar în mînă un coş cu inscripţia „lipitori". Profesorul gemu şi cînd se uită la faţa ei : femeia avea o gură de bărbat, strâmbă, lungă pînă la urechi, cu un singur clonţ în ea. Ochii ei erau fără viaţă.
—■ Bănuţii îi culeg eu, spuse sora cu un glas bărbătesc, ce să se tăvălească aici ?
Apucă cu o labă de pasăre etichetele şi se volatiliza în aer. Două ore mai tîrziu, profesorul Kuzmin stătea în pat, cu lipitorile atârnate de tîmplă, de urechi, de gît. La picioarele lui, pe plapuma de mătase în pătrate, şedea căruntul profesor Bourre şi, căutând să-1 consoleze, -afirma mereu că ce-i povestea e absurd. între timp se făcuse noapte.
în româneşte de STROE MELIC
in lirica sovietică
Vladimir Maiakovski
Secretul tineret"
„Tineretul"
nu-nseamnă cei care prin poiene dosite
socot că
rostul lor e
— în urlete asurzitoare —
să-şi clătească gîtlejul
cu votcă.
„Tineretul"
nu-nseamnă cei care
vor
pocite veşminte
să poarte, primăvara,
în nopţile clare, bătînd bulevarde... Nu,
nu-nseamnă că-s tineri aceşti maimuţoi
care-n zori roşcovane —
tot ce clocotă-n
vinele lor tinereşti
irosesc
în amor, după toane. Tinereţe
e asta ?
...Pospai ! Că ai optsprezece-ani ?
Poţi să ai.
Tineretul
sînt cei care astăzi
— la luptă venindu-le rîndul le vor spune
acelor
— Viaţa Românească 10
tjf0i ce'au căzut pentru ei :
schimba-vom pămîntul ' " Tinereţe !
Eşti numele,
,   „ harul luptătorilor lumii,
aprinzUd 9°ta'n JT°nt să ^-adune,
viitorului
farul
unor zile
mai bune.
1928
In româneşte de Cicerone Theodor
eseu
Stepan Seipaeiov
m a
Pal
Iată, în curgerea luminii această palmă de bărbat Ca drumuri ale sorţii, linii distincte, aspre, o străbat.
Amprentă a vieţii, în palma mea tot şirul anilor încape şi cerul tot — de peruzea, palma căuş îl ia din ape.
Elată ; degetele — cinci. $1 dacă înoţi, ea taie valuri In front, cînd te luptai să-nvinqi ea se-ncorda pe lănci ' de flamuri.
Ea e făcută să-ngrijească cu dragoste, un prunc frumos. Oar şt sonor să pălmuiască obrazul unui ticălos.
Rotund ca o planetă calmă ştă-n ea un măr, poate-un îndemn. ?i Jie deci această palmă, m lumea toată, cinstei semn
româneşte de Victor Kernbach
rghei Esenin
ăpifanui pămîntului
încă n-a fost,
Şi versu-mi n-a cîntat
Un om
Al lumii-ntregi cîrmuitor.
El cel dinţii,
Cu braţul ridicat
A-nchipuit
Unirea tuturor.
Nu imnuri voi Eroului să-i fac, Şi vinele-mi Nu freamătă de fel. Ci-s fericit • Că-n cumpăna din veac Eu am simţit Aidoma ca el.
Nu numai noi, Care-1 purtăm în gînd, Se minunează elefanţii Chiar
De băieţaşul din Simbirsk, Plăpînd,
Ajuns eîrmaci al ţării Temerar.
In vuietul Talazurilor crunte, Puţin sever
Nespus de blind într-una, Gîndea adine marxist Inalta-i frunte La fapta
Leninistă-ntotdesuna.
Cutezător,
Cu multă chibzuinţă. Bl cîrma
Doar o atingea uşor, Şi lunecînd pe val Cu iscusinţă, Corabia
Se avînta în zbor Cîrmaci
Şi căpitan mult încercat Cu el
Cum s-ar putea să-ţi fie tea Cînd în partidul lui S-au adunat De pretutindeni Marinari de seamă ?
N-ai frică, deci.
Cu marea te deprinde !
Că ei,
Gîndind la lumea viitoare. Ajunşi la ţărm, Îndată vor aprinde Lumini şi stele Călăuzitoare.
Şi-atunci un alt poel
Cu alt destin,
Nu eu, nu eu,
Ci unul dintre voi,
vâ va cînta
Un cîntec mai deplin :
Cinstire luptei
In cuvinte noi,
Va zice el:
„E-un bun navigator
Acola ce
Cu sufletul ne-nfrînt, Va fi descoperit, Cutezător,
Un nou şi încă nevăzut Pământ".
1925
52
---------- _
Valeri Briusov
Octombrie 1917
Sînt luni pe care le-a-nsemnat Destinul
In calendarul veacurilor. Cine
Ar şterge de pe table-acele ide
Din martie, cînd un roman năprasnic
Şi-a împlîntat pumnalul în tiran ?
Cum oare s-ar putea să uiţi acel
Decembrie în paisprezece zile,
Cînd au răzbit prin foc cutezătorii ?
Pe valurile Marii Revoluţii
îşi desfăşoară flamurile-n sînge
Un miez de iunie, un zece august
Şi ziua-aceea tristă-a lui brumar.
In două rînduri Franţa s-a aprins —
In februar şi-n iulie apoi —
Iscînd atunci deopotrivă noul.
Dar mai presus de-aceste sacre date,
De-acel decembre nouă sute cinci,
De-al secolului nostru februar,
Ai izbucnit în bezna lumii tu,
Octombrie, scinteietoare stea,
Tu care ai făcut din sumbra toamnă
Cea mai nestăvilită primăvară,
•Tu care ai aprins o nouă zi
In vlăguita viaţă-a omenirii,
Şi fulgerînd biruitor în veac,
Ne-ai luminat cu dărnicie drumul.
1920
în româneşte de Igor Ulock
Alexandr Blolc
*
Mergeam, şi-n urma mea veneau şi ei —
Cuprinşi de frenezie, nişte oameni,
Cu păr vîlvoi sub lună, îngroziţi,
Scrîşnind din dinţi, lovindu-se în piepturi,
Cu sufletele sfîşiate-adînc...
Şi scrîşnetul li se-auzea departe.
3,5
Mergeam, şi-n urmă-mi se tîrau şi ei, _ Şi gînditori şi palizi, nişte oameni. Uitaseră fatala groază. Inspirau
în piepturile lor aroma nopţii.
Şi braţele lor triste, pieptul supt
Ui se-mpletea olaltă, vlăguite.
Mergea în faţa mea un stîlp de foc — Şi numărînd mulţimi nenumărate, Eu, paşii lor şi scrîşnetele lor, Nemărginit le contemplam, în fericire.
1 ianuarie 1902
*
„Şi Duhul şi Mireasa spun : vino !"
(Apocalipsul)
Mă-ncred în proorocitul Soare; Văd zorile în depărtare, Aştept lumina lumii, clară, Din gliile în primăvară.
De spaimă fuge-n văgăună Tot ce respiră a minciună. Şi-n faţă-mi n-am nici un coclaur Nici drum, ci numai hat de aur.
Trec prin păduri de crini brumate, Ale poruncilor lăsate Şi-asupră-mi, clătinîndu-mi cerul Din aripi fîlfîie-adevărul.
Dînd licăriri neînţelese, O rază-ntr-alta se-ntreţese Şi Soarele promis se vede. Văd ochii Tăi ! în ei voi crede !
22 februarie 1902
In româneşte de Victor Tulbure
Semion Boivînnik
Focul revolufiei
Pîlpîind ca lumînarea-n sfeşnic, De nelinişti crîncen frămîntat, Focul Revoluţiei e veşnic ; Noi aşa de mici l-ara apucat.
A trecut prin încercări cumplite : De pe faţa lumii smuls de vînt, Bîntuit de vifore smintite Şi strivit adesea de pămînt...
Ştie şi prietenos să fie, Şi mînia aprig şi-o arată, Şi de-aceea, veşnică făclie, Are ei văpaia tremurată.
Focu-acesta a-1 stinge nu se poate, Focul Revoluţiei se-ntinde, Vrăjmăşite vînturi de l-or bate, El mai tare încă s-o aprinde.
în româneşte de Igor Blocft
Boris Pasternak
Mi-e dor în toate...
Mi-e dor în toate să răzbat Pînă la miezuri, Căi căutînd, un gînd surpat, Sau poate crezuri;
La miezul zilei ce s-a dus Şi la seminţe. La temelii, şi mai presus, La năzuinţe.
TJromînd mereu acelaşi fir De sorţi şi fapte, Trăiesc, simt, cuget, mă resfir In zi şi-n noapte.
55
O, dacă-aş şti cumva că pot, Măcar în datini, Aş scrie versuri numai opt Şi despre patimi,
Păcate, goane, fărdelegi Şi cîte toate,
Greşeli furişe, inimi reci, Palme şi coate.
Aş încropi o lege-a lor,
Le-aş roade fala,
Le-aş repeta la toate-n cor
Iniţiala.
Sădind poemul ca un parc, L-aş pune-n soare, Şi s-ar întinde şiruri, larg, De tei în floare.
Mireasma rozelor, în vers Să se rezume,
Fîn, luncă, ierbi, şi-un univers De ploi cu spume.
Cîndva în muzică Chopin La fel strînsese Mormînt şi parc şi un eden De crînguri dese.
Triumful jocului atins Poate-n durere E coarda arcului întins Din răsputere.
Marină Tvetaeva
Soarele-i unul...
Soarele-i unul, dar umblă prin atîtea cetăţi
Al meu e tot soarele. N-am să-1 împart'în bucăţi.
Pentru nici un ceas, nici o rază, nici o privire. NicicîncL Chiar de se-neacă cetăţile în bezna absenţei lui. NimănuL
In  mîini  am  să-1  iau !   Să  nu  mai  tot  umble-n crugul
vechii măsuri.
Mîinile, buzele, inima să-mi stea în arsuri.
De-ar fi să dispară în veşnica noapte, după el am să fug... Nimănui nu te dau, soarele meu, scumpul meu rug!
1919
Anna Ahmatova
Multe lucruri
Multe lucruri stau să mai irupă In alt cîntec, din acelaşi glas : Ceea ce mai clocoteşte-n cupă, Roade cremeni, fulgeră de după Faldul fumului ce-a mai rămas.
încă n-awi aflat întreaga soartă Pentru apă, flacără şi vînt. Iată de ce visul îmi arată, Dînd subit în lături marea poartă, Steaua pentru care mă-nf ierbînt!
Osip Mandelstam
Sîngele meu nu e de lup
Pentru curajul vremii viitoare şi întru slava veşnică a lumii eu, la ospăţul părintesc glorificat, nu mai am loc de cinste.
Iar veacul îmi asmute lupii în spinare deşi sîngele meu nu e de lup Şi mai degrabă-mi vîr căciula-n mîneca cojocului lucios al stepei siberiene,
să nu văd laşi, nici mlaştini noroioase, nici oase-nsîngerate printre roţi, fiindcă toată noaptea strălucesc Vulpile Albastre în prima frumuseţe.
Mă duc prin noaptea-H care Ieniseiu-1 se scurge printre pinii ce-ating aurora, căci sîngele acesta al meu nu e de lup iar semenul meu va rămîne singur.
57
Vefemir Hlebnikov
Neînduplecatele mulţimi
Dar libertatea vine goală Şi-aruncă-n inimă cu flori. Păşind pe urma ei reală, O tutuim adeseori.
Sîntem oşteni, alt vînt adie. Izbită pavăză, te pleci... Numai poporul domn să fie Şi pretutindeni şi în veci.'
La geam ne vor cînta fecioare Că ne-am sculat să-ndreptăţim, Supuse numai către Soare, Ne-ndupleeatele mulţimi.
1917
In româneşte de V. Kernbach
Maraîamb Zincă
Amintiri din Uzbekistan
fragmente
Cum am devenit uzbek
Eram pe atunci un adolescent neastâmpărat. Stirnit de îndemnurile gorkiene, pornisem la drum să descopăr lumea cu ochii visători ai adolescentului. Dar hm-au.,ajuns din urmă flăcările războiului. Şi, într-o zi de octombrie, trenul în care mă aflam, a oprit într-o gară cu o rezonanţă ciudată — Zirabulak.
împreună cu un prieten de drumeţie, pre nume Hun, am coborît din tren. Am privit cerul : era adînc şi curat, fără pic de nori, ca la noi, vara, în Bărăgan. Un soare de foc dogorea fără milă, ignorind calendarul, ^anotimpul. Am ieşit din gaia, prin faţa noastră trecea, în pas încet şi legănat, o caravană de cămile încărcate cu baloturi grele de bumbac. în capul caravanei, mergea un om, care nu şedea cocoţat între cocoaşele cămilei, ci 'călărea un catîr. Tabloul, prin noutatea sa, m-a uluit. Omul cînta încet, ademenind parcă prin tainice cuvinte şirul de cămile. Am urmărit caravana, pînă ce-am văzut-o pierzîndu-se în zare, învăluită într-un nor gros de praf. Universul pe care-1 aflam mă atrăgea ca un magnet puternic. Am păşit cu îndrăzneală înainte. Tot ce întîlneam în cale mă uimea şi mă cucerea ; căruţele înguste şi înalte aşezate pe două roţi uriaşe ; uzbecii bărboşi, îmbrăcaţi în Caftane vătuite, multicolore şi cu capetele înfăşurate în nişte turbane albe şi uşoare ; ceainăriile de stradă unde, pe nişte podiumuri acoperite cu covoare, oamenii şedeau turceşte şi sorbeau, în bătaia soarelui, ceai fierbinte ; casele scunde, pătrate, ca nişte cuburi de pămînt văruite nu de mult... La fiecare pas mă opream, încercînd ca dintr-o singură privire să surprind şi să înţeleg totul.
Nu mă întrebam nici o clipă cum aveam să mă descurc pe meleagurile acelea însorite ale Asiei. Şi s-ar fi cuvenit să mă întreb. Nu ştiam pe atunci nici limba rusă, nici pe cea uzbekă. In clipele acelea nu m-a mai interesat nimic altceva decît tainele acestui univers, pe care viaţa mi le dezvăluise cu atîta generozitate.
In aceeaşi zi am fost repartizaţi colhozului „Lenin" din satul Tatkent. Un colhoznic tânăr şi simpatic venise să ne ia. Venise cu una
59
din căruţele acelea înalte, pe două roţi. Căruţaşul vorbea repede şi rîdea într-una prieteneşte. Nu înţelegeam o iotă dsn ce spunea, dar rîsul lui trăda un om bun, inimos. Ne-a făcut semn să urcăm în căruţa colbuită. L-am ascultat, a dat bici calului. Porneam mai departe în necunoscut. Mă simţeam, din pricina impresiilor, în al nouălea cer. Trăiam o bucurie intensă, de parcă eu aş fi fost cel care descopeream Uzbekistanul secolului XX. Mă uitam într-una la uzbekul care ţinea moale hăţurile. Iar el, în răstimpuri, îşi întorcea capul spre noi şi ne zâmbea.
Soarele începuse să asfinţească, totuşi continua să ardă cu aceeaşi tărie. Undeva, în adîncuri, cerul luase foc şi se mistuia cuprins de flăcări nevăzute.
Am ieşit din Zirabulak. înaintea noastră se deschidea acum un drum destul de arid, dar pe care eu mi-1 închipuiam plin de mistere. Departe, departe, ca un hotar al stepei sălbatice, se contura un lanţ de munţi cenuşii. Nu-mi putui stăpîni uimirea şi exclamai în româneşte :
— Uite munţii ! Uzbekul îmi răspunse :
— Bilmaiman ! (nu înţeleg).
— Ce-i aia ? întrebai eu tot în româneşte.
— Lasă-1 în pace ! mă sfătui Hun care moţăia toropit de soare.
— Bilmaiman !
— Munţii ! mă încăpăţînai eu. Uite munţii, acolc ! —■ Bilmaiman!!
„Bilmaiman !!! Bilmaiman !!! Ce-o mai fi însemnînd şi vorba asta?" mă întrebam eu nemulţumit de faptul că încercarea mea de-a înnoda o discuţie a dat greş.
O altă bucată de drum am străbătut-o într-o tăcere deplină. Apoi, colhoznicul a spart tăcerea, prinzînd să cînte încet şi tărăgănat. Am tresărit. Cîntecul părea mai curând să fie o rugă adresată unor zei... poate unor zei ai stepei ! Am ascultat înfiorat. De data asta nu aveam senzaţia, ci certitudinea că pătrundeam într-o lume fantastică, de basm. Şi am închis ochii.
Cînd i-am deschis, am descoperit un alt peisaj. Căruţa lăsase în urmă stepa şi străbătea acum un drum îngust şi şerpuitor. în calea noastră apăreau primele cătune, alcătuite din căsuţe de lut galben, tare ca piatra. De pretutindeni răsăreau copaci semeţi cu frunze şi fructe necunoscute prin părţile noastre. Apoi începură să mi se dezvăluie „grădinile" de bumbac cu flori albe, bogate, şi încremenite parcă în bătaia soarelui ce asfinţea. Iar tot ce aflam de la un kilometru la altul întregea şi mai mult imaginea irealului. Cînd şi cînd, ne ieşea în drum cîte un uzbek. Se saluta prieteneşte cu căruţaşul, se interesa — bănuiam eu — de sufletele noastre, după care, îşi vedea de ale lui. Oho, cum mai doream în clipele acelea să ştiu uzbeka, să am şi eu un halat înflorat sau vărgat în culorile curcubeului şi să umblu cu mijlocul încins cu un batic albastru de care să atîrne în teacă un cuţit înfricoşător !
Cîte întrebări nu mi-au murit atunci pe buze !
într-un tîrziu, am intrat în Tatkent. Căruţa opri în dreptul unor căsuţe văruite în alb şi rânduite parcă anume într-un dreptunghi. în centrul dreptunghiului descoperii un mic lac artificial, străjuit de copaci bătrîni şi frunzoşi. De acolo adia o boare plăcută şi răcoroasă. Căruţaşul ne făcu semn să coborîm. Curioşii se strânseseră de îndată în jurul căruţei. Căruţaşul nu mai prididea dînd explicaţii. Vedeam cum, ascul-
60
tîndu-1, feţele lor deveneau grave, compătimitoare. Se apropie de noi şi un bărbat înalt, voinic, îmbrăcat altfel decît ceilalţi, adică orăşeneşte. Era tovarăşul Muratov, preşedintele colhozului. Ni se adresă în uzbekă, însă, constatînd că nu-1 înţelegem, ne luă de mînă si ne duse la marginea lacului. Acolo, sub aripile unui copac, se afla un pat înalt, de lemn şi acoperit cu un covor.
Preşedintele se aşeză pe pat turceşte şi ne făcu semn să-i urmăm pilda. Ni se aduse de îndată ceai, stafide în loc de zahăr, lipii calde şi ademenitoare. Flămînzi cum eram, ne apucarăm imediat de lucra : ceaiul verde mi se păru teribil de gustos şi răcoritor, stafidele le găsii dulci şi aromate, iar bucăţile de lipie, mi se topeau în gură. în timpul ospăţului curioşii făcuseră roată în jurul preşedintelui şi-i ascultau lămuririle. Faptul că eu veneam tocmai din îndepărtata Românie îi făcea să fie şi mai curioşi. Preşedintele ne vorbea prin semne : ne înţelegeam sau nu, n-aş putea să spun. Ştiu însă că graiul semnelor ne înveselea deopotrivă, dar; mai cu seamă îi înveselea pe cei din jurul nostru.
Amintindu-mi astăzi de discuţia aceea, îmi dau seamo. că preşedintele colhozului înţelesese esenţialul şi anume : singurătatea unor adolescenţi hoinari, pripăşiţi din pricina războiului pe meleagurile Asiei Centrale, înţelesese că trebuia să facă totul ca aceşti flăcăi, încă necopţi, să se simtă în colhoz ca în propria lor familie.
Aşa s-au născut însemnările, din care îmi îngădui să public cîteva secvenţe şi pe care le-am intitulat „Cum am devenit uzbec".
Şi a fost ziua a doua...
Ni s-a dat o cameră la un pas de sediul colhozului. Era o cameră îngustă, înaltă, cu pereţii eîndva albi. Un pat de lemn, încrustat cu motive uzbece, ocupa aproape toată suprafaţa încăperii. Drept aşternut am primit două plăpumi. Erau frumoase plăpumile cu floricele roşii şi albe. Una dintre ele am transformat-o în saltea. Odaia avea şi o fereastră, dar fără geamuri, pe unde lumina zilei şi praful pătrundeau din belşug. Eram, totuşi, mulţumit. Hun la fel. Ştiam că în condiţiile refugiului era foarte greu să capeţi o locuinţă. Iar noi o căpătasem şi nu undeva la marginea satului, ci chiar în „centra". închipuiţi-vă ! în dreapta noastră, doar la un pas, sediul colhozului. în stânga, sala de şedinţe, magazia de alimente, fosta moschee, transformată într-un depozit de pepeni. Tot la un pas se afla şi şoseaua „asfaltată" cu un strat de praf gros de vreo treizeci de centimetri. Ce mai, de cum ieşeai din cameră, te loveai de instituţiile principale ale satului : ospătăria, magazinul mixt, şcoala, poşta. Cîteva zile am fost lăsaţi de capul nostru. E un fel de a spune. Preşedintele colhozului, Muratov-aca *, stabili dintr-o căutătură că drumul refugiului ne-a cam slăbit şi obosit (ceea ce era foarte adevărat, noi, însă, nu voiam să recunoaştem). In consecinţă, dădu cîteva dispoziţii . timp de trei zile să zburdăm şi să ne bucurăm de soarele şi livezile satului ; să mâncăm în contul colhozului la ospătăria din sat tot ceea ce ne pofteşte sufleţelul. Şi sufleţelul nostru poftea... afurisit mai poftea.
* Omul acesta mare, voinic, pre numele său, Muratov, mă impresiona mereu cu bunătatea sa. îl văd : umbla îmbrăcat într-o haină de croială europeană ; cu pantalonii însă băgaţi în nişte cizme moi şi uşoare. Străbătea drumurile colhozului călare pe un roib frumos şi zvelt. Călărea
*) Frate.
61
drept, bărbăteşte, aş spune ca un cazac. Era război, avea multe treburi pe cap, totuşi, găsea vreme să se intereseze de soarta noastră, Iar cînd la întrebările lui, noi îi răspundeam că ar trebui să ni se dea de lucru, el, surîzînd, hotăra pronunţînd stîlcit în ruseşte : „Guliai nada... Guliai nada !" Adică : „Plimbare trebuie !... Plimbare trebuie".
Ne-am plimbat. Eu mai mult, Hun mai puţin. Mă stăpînea o curiozitate fără margini. Mă atrăgea tot ceea ce anii de hoinăreală îmi dezvăluiau cu atîta dărnicie : oameni, obiceiuri, peisajul, natura şi multe altele..
Bărbaţii şi femeile îmi atrăgeau de-o potrivă luarea-âminte prin candoarea lor. Uzbecii sînt un popor de oameni frumoşi. Ochii migdalaţi, negri şi pătimaşi, le dau un farmec aparte. Bărbaţii mă impresionau cu chipurile lor smeade, încadrate de nişte bărbi negre ca pana corbului, sau albe ca neaua. Ţinuta lor voinicească îmi amintea de Timur şi de temerarii săi ostaşi.
Mă uimea îmbrăcămintea colhoznicilor. Sub nelipsitul caftan multicolor, vătuit cu bumbac, purtau o cămaşă şi o pereche de nădragi dintr-o pînză albă şi groasă, asemănătoare cu pînza de „americă" românească. Capul şi-1 înfăşurau în nişte turbane albe, interminabile ca lungime. Iar de umblat, umblau în galoşi sau papuci. Ne aflam la începutul lunii octombrie şi căldurile continuau să fie toride. De aceea, mie mi se părea că sub caftanul vătuit cu bumbac, uzbecului trebuie să-i fie şi mai cald. Mă înşelam însă. Mult mai tîrziu aveam să aflu că tocmai caftanul îi apăra de arşiţa nemiloasă a soarelui.
Femeile mi se păreau nespus de graţioase. Pe sub caftanele croite nu fără cochetărie, bănuiam uşor trupuri mlădioase, ademenitoare. Umblau în şalvari şi în rochii largi şi lungi pînă la glezne, cusute dintr-o mătase care, prin culorile sale, amintea curcubeul —■ fenomen rar pe aceste meleaguri. Se îmbrobodeau cu şaluri cînd albe, cînd înflorate, dar deopotrivă de plăcute privirilor. Părul neted, negru şi lucios şi-1 împleteau în trei-patru cozi lungi şi groase. în schimb, fetele şi-1 împleteau în codiţe subţiri, subţiri, şi dacă îţi dădeau voie să le numeri, le aflai anii. Dar nu-ţi dădeau voie. în zile de sărbătoare, salbe străvechi le împodobeau grumazul. Păcat însă că nu izbuteam să le văd chipurile;. Cum mă apropiam, îşi acopereau faţa cu anticul ciadjvan. Sau se fereau, uitîndu-^se în altă' parte. Obiceiul le învăluia în mister şi le făcea şi mai atrăgătoare.
Zilele acelea, am tot umblat. Mă luam după caravane, număram cămilele, mă uitam la pomii încărcaţi de rod, ascultam amuzat răgetul caraghios al catîrilor, îmi potoleam setea cu apa ce şerpuia prin canalele de irigaţie. îmi umpleam sufletul cu imaginile unui univers enigmatic.
Cu Hun mă întîlneam acasă şi la ospătărie. Mîncam în tăcere, de parcă oficiam o slujbă divină. Hun mînca mult. Deşi nu-i era foame, mai cerea cîte ceva, iar eu îl întrebam :
— Hun, de ce mănînei atît de mult ?
—■ Să am putere, îmi răspundea dînd din fălci. Ne aşteaptă încercări grele.
—• De unde ştii ce ne aşteaptă ?
— Am eu semnele mele...
Seara ne băgăm sub plapumă. N-aveam lampă de gaz. Ne vedeam chipurile la pîlpîirea stelelor. Priveam stelele şi ne aminteam de ai noştri. îmi era dor de casă, de Bucureşti, de părinţi. Cînd mă uitam mai atent la cîte o stea, mă minunam de gîndurile mele năstruşnice. îmi zioeam : ce-ar fi dacă în aceeaşi clipă şi mama ar ieşi în curtea casei şi
62
ar fixa aceeaşi stea ? Cu siguranţă, ar vedea atunci ochii mei, iar eu pe-ai ei. Nu ştiu dacă mama ieşea noaptea din casă ca să mă caute printre stele. Ştiu însă, că de multe ori, eu îi vedeam chipul în fiecare astru. Şi adormeam cu gîndul la cei din ţară.
în cea de-a patra zi, Muratov-aca ne chemă în biroul lui. Se mai aflau acolo un tînăr profesor uzbec care ştia ruseşte şi un colhoznic cu o fată ovală, ca un ou. „Oul", nu ştiu de ce, ne cîntărea într-una din priviri. Profesorul îi traduse lui Hun în ruseşte hotărîrea preşedintelui, iar Hun îmi traduse mie în româneşte. Aşa aflai că fusesem amîn-doi repartizaţi să lucrăm într-o brigadă la culesul bumbacului. Mă bucurai. Hun se posomori. „Iar presimte ceva!" gîndii eu. Profesorul ne prezentă celuilalt colhoznic care de fapt era şeful brigăzii unde urma să lucrăm. Muratov-aca ne zîmbi încurajator. în ziua aceea, conduşi de şeful brigăzii, ieşirăm la culesul bumbacului. Pe drum, Hun îmi vorbi :
—■ Ascultă, bucureşteanule, te bucuri, de ce ? Mă, tu ştii care-i norma zilnică la bumbac ? Nu ştii ! Păi vezi ? Te bucuri de parcă te-ai duce la nuntă ? Află că norma e de 40 de kilograme pe zi...
— Ei şi ? Cîmpul e plin de bumbac...
Nu ştiam ce înseamnă să culegi patruzeci de kilograme de bumbac. Nici nu voiam să ştiu. Cerul era curat şi de o transparenţă fermecătoare. Dacă-1 scrutai, puteai să vezi în adîncurile sale barba lui Alali. Jur-împrejur mirosea a toamnă românească, a poame coapte, iar eu pluteam peste toate ca o fărîmă de nor. Auzeam cîntecul colhoznicului care-mi suna în urechi ca o rugă. Hun tăcea. Eu mă simţeam bine şi-mi spuneam că, în fond, asta se şi numeşte romantism, adolescenţă, vagabondaj gorkian.
Parcelele de bumbac se întindeau chiar din spatele şcolii. Ne oprirăm acolo unde brigada clădea munţi din bumbacul cules. Şeful brigăzii ne explică în uzbecă ce aveam de făcut. Nu înţelegeam o iotă. Ne explică apoi prin mişcări şi pricepurăm cîte ceva. Pe degeaba, Hun ascultase încruntat, treaba era simplă. Nu ne rămînea decît să străbatem în linie dreaptă aleea cu tufe de bumbac şi să smulgem din cutiuţele plantei vata albă şi pufoasă. Şeful de brigadă ne dădu apoi cîte un şorţ pe care ni-1 legarăm de mijloc. Şorţul era prevăzut cu un buzunar mare şi adine : acolo urma să înmagazinăm bumbacul.
—■ Vezi că dracu' nu e chiar atît de negru ! îl apostrofai eu pe Hun.
—■ Lasă, să vedem cum o să culegi tu 40 de kilograme...
Şi pornirăm la treabă. Mergeam paralel. înaintam la pas printr-o alee cu flori albe de vată, smulgeam bumbacul şi—1 aruncam în buzunarul şorţului. Copăceii de bumbac erau înalţi cît noi, cu crengi uscate şi subţiri.
— Vezi că merge ? îi strigai eu lui Hun.
Nu-mi răspunse. Culegea în tăcere. După un timp, auzii un cîntec de femeie. îmi ridicai privirile. Văzui în depărtare basmalele culegătoarelor de bumbac. Una dintre colhoznice cînta. Care dintre ele, nu izbutii să ghicesc. Vedeam doar basmalele mişeîndu-se aproape ritmic. Din nou, mă simţii în largul meu.
— Vezi, Hun, dacă vrei, poţi şi să cînţi...
— N-ai decît ! îmi răspunse el.
63
începui să cînt o melodie care, nu ştiu de ce, se cînta mai des prin Fundătura Făurari : „N-am o scară să mă sui! Zumbalai, zumbalai, meştere ! Pînă-n fundul cerului! Zumbalai, zumbalai, meştere l"
N-aveam voce. Ştiam acest lucru. Aşa că nu mă mirai cînd Hun îmi strigă poruncitor să tac. N-am vrut. Ceva mai tîrziu, tăcui şi fără porunca lui Hun. Mai întîi, începură să mă doară încheieturile degetelor... Până la amorţire începură să mă doară. Vata uşoară ca un fulg îmi cădea din mîini. Pierdeam cîte puţin din siguranţa mişcărilor. Mă oprii de cîteva ori, terindu-mă însă de privirile lui Hun. în clipele acelea, încercam nişte exerciţii : strîngeam degetele în pumni şi le desfăceam brusc, întinzîndu-le cît mai mult. îl văzui pe Hun făcînd la fel.
— Te dor ? îl întrebai eu.
— Mă dor ! recunoscu el.
—■ O să ne treacă, o să vezi tu...
— Desigtir c-o să ne treacă, mă aprobă el cu înţelepciune.
Pe urmă, începui să simt soarele. îl simţeam în ceafă. îşi înfigea razele ca nişte gheare de foc. Prin ceafă, dogoarea îmi pătrundea în tot corpul. Şi pe măsură ce timpul se scurgea, constatam cu groază că buzunarul şorţului se umplea tot mai greu. Ceva, însă, mă îndîrjea : era cîntecul femeii, cântecul culegătoarei. Muncea şi cînta în ciuda soarelui. Apoi, o durere din ce în ce mai ascuţită mi se fixă în şale.
—• E greu ! murmură Hun.
— Straşnic de greu ! încuviinţai eu.
înaintam din ce în ce mai anevoios. Mi se părea că pământul îmi fuge de sub picioare, că bulgărele de foc, rupîrid 01 bucată de cer, se va prăbuşi peste noi şi vom fi mistuiţi în flăcări şi dureri. Totuşi, ceva din adîncul inimii mă îndemna să nu mă dau bătut. Mă mai îndemna şi cîntecul cu rezonanţe parcă mistice al colhoznicei. Mă tîram mai mult decît mergeam şi nu ştiu cum s-ar fi încheiat îndrăzneala noastră, dacă şeful brigăzii nu ne-ar fi strigat. Striga şi făcea nişte semne : arăta soarele, ne ameninţa, şi ne chema la dînsul. Ne îndreptarăm într-acolo împleticindu-ne. Nu ne mai ţineau picioarele sau ne împiedicam de şorţurile încărcate cu bumbac, nu mai ştiu, nu mai ţin minte.
Ne pomenirăm în umbra răcoroasă a unor caişi, alături de cele zece colhoznice. Cînd ne văzură, femeile îşi acoperiră repede feţele. Ne aşezarăm mai la o parte, pe iarbă, în tăcere. Ochii lui Hun mi se părură sângerii. Pesemne şi ai mei erau la fel. Simţirăm imediat binefacerile umbrei. închisei ochii şi mă întinsei ostenit pe spate. Mă dureau oasele, iar în ceafă mai simţeam dogoarea soarelui. Totuşi, in ciuda ostenelii, eram atent la ceea ce se întîmpla în juru-mi : şoaptele femeilor, râsetele lor scurte şi parcă timide, murmurul arîkului din apropiere. în răstimpuri, deschideam ochii şi vedeam azurul cerului prin broderia verde a frunzelor şi aveam simţământul că descopăr desene aeriene necunoscute incă de om.
— Mi-e sete, mă trezi Hun din zborurile mele romantice. Deodată, simţii şi eu cît de crăpate îmi erau buzele. Şoptii :
— Să bem, Hun, apa e aproape.
Nici el, nici eu nu avurăm putere să ne ridicăm. Colhoznicele ne auziră vorbind şi, pesemne, că limba noastră trebuia să li se fi părut hazlie, căci izbucniră din nou în rîs. Mă uitai la ele : şedeau turceşte şinşi întindeau pe pământ ştergarele : se pregăteau să bea ceai ori să mănânce.
64
Şeful de brigadă veni iar la noi. Ţinea în braţe un pepene uriaş. .Rîdea uzbecul. De ce oare ? Se lăsă pe vine în faţa noastră şi ne spuse în: ruseşte :
— Kuşai! Kuşai ! *)
Puse pepenele jos şi scoase din teaca de la cingătoare un cuţit de bucătărie. înţelesei că ne aşteaptă un ospăţ ca în basme. Crezui că uzbecul o să taie pepenele ca la noi, în felii. Mă înşelai. Dintr-o lovitură îl tăie în două jumătăţi. Cînd văzui miezul roşu ca para focului, îmi amintii fulgerător de casa părintească, de copilărie, de zilele cînd laolaltă cu ceilalţi copii din cartier umblam prin piaţa Vitanului şi furam din căruţele ţăranilor pepeni mici şi gustoşi. îi mîncam pe bordura trotuarului. N-aveam cuţite şi spărgeam pepenii de pietroaie.        •" •
Observai din capul locului, că pepenele se taie pe aici altfel decît pe la noi. Cele două jumătăţi fură transformate în două cupe. Cuţitul uzbecului tăie miezul în cuburi măi mult sau mai puţin egale. Mai întîi croi un strat de cuburi, apoi altul... începurăm să înfulecăm... Miezul roşu era dulce, răcoritor/aromat. Şeful brigăzii nu se atinse de pepene. Se uita surîzător la noi. Hun mînca dintr-o jumătate, iar eu din cealaltă. Ne potoleam setea şi ne umpleam burţile. Cu fiecare „cub''- de pepene, cu fiecare înghiţitură, simţeam cum îmi revin puterile, optimismul, încrederea. Nici faţa lui Hun nu mai trăda dezolare. Curînd ajunsei la ultima bucăţică de pepene. Constatai atunci că în fundul cupei se adunase un suc roşietic. Uzbecul ne arătă că trebuie să ducem cupele la gură şi să bem pînă la fund lichidul dulce. îl ascultarăm! Cînd terminarăm, observarăm că femeile ne pîndeau şi chicoteau într-una. Chicotea şi uzbecul. îmi făcea plăcere să le aud chicotind. Nu însă şi lui'Hun. De mai multe ori, în peregrinările noastre, mi-a dat să înţeleg •că ţinea la demnitatea lui de bărbat. Şi acum se încruntă şi se uită la mine dojenitor.
Uzbecul ne făcu semn să ne culcăm. Crezurăm că-şi bate joc de noi. (Mult mai tîrziu, am înţeles că din pricina soarelui arzător, colhoznicii uzbeci îşi iau, la anumite ore, cîte o pauză destul de mare). Nu avurăm încotro. Adormirăm de îndată. Căzurăm într-un somn adine, fără vise. Am dormit neîntorşi mai bine de două ore. Ne trezi tot şeful brigăzii. Ne înghiontea şi rîdea. Eu uitasem unde mă aflu şi-1 priveam pe uzbec cu uimire.
—■ Rabota ! Rabota ! ne îndemna el prieteneşte.
Reluarăm lucrul. Soarele nu mai ardea. Văzduhul însă era încins şi sufocant. Oare cît bumbac izbutisem, să culeg ? Abia spre seară aflai. Hun culesese patru kilograme, iar eu trei şi jumătate. Cum asta ? mă revoltai în sinea mea. Aveam convingerea că culesesem mult mai mult. Mă cuprinse o tristeţe dureroasă. Cu atît mai dureroasă, cu cît două femei din brigadă culeseseră cîte două norme, cîte optzeci de kilograme. De necrezut. Cîntarul însă şi muntele de bumbac al celor două colhoznice nu minţeau.
Amărîţi o pornirăm spre casă. Ne băgarăm în pat şi adormirăm tun. în zori, ne scularăm hotărîţi să batem recordul. Seara, cîntarul arăta : opt kilograme Hun, opt kilograme eu.
— Dacă avansăm în ritmul ăsta, calculă Hun, s-ar putea ca in ■zece zile să izbutim să ne facem norma. Tu ce crezi ?
*) Mănîncă ! Mănîncă !
65
— Zece zile ! Nu-i rău. Numai că peste zece zile n-o să mai avem ce culege.
In cea de-a treia zi, culeseserăm împreună douăzeci şi patru de kilograme. Eram amândoi foarte mulţumiţi. In drum spre casă, ne oprirăm în dreptul unui arîk şi ne scăldarăm ca doi copii fără căpătâi. Când ieşirăm din apă, Hun âmi zise :
— Astăzi simt şi eu că n-am mîncat pe degeaba pîine uzbecă. Acasă, ne băgarăm repede sub plapumă. Trebuia să dormim cît
mai mult, să avem puteri, să culegem treizeci şi două de kilograme. Cineva însă deschise uşa. Era profesorul care ştia ruseşte. Ne spuse că preşedintele Muratov-aca ne cheamă la o şedinţă. Ne îmbrăcarăm pe întuneric, nu fără nelinişte. „Ce o fi vrând de la noi ?", mă întrebă Hun în şoaptă ca şi când celălalt ar fi putut să inţeleagă româneşte. Ce să-i răspund ? N-aveam ce !
Profesorul ne conduse in sala de şedinţe. Se adunase acolo tot colhozul. Câteva lămpi de petrol luminau sala. La lumina lor anemică şi tremurătoare văzui adunarea. Nu existau scaune, bănci, ci două podiumuri, despărţite de un coridor. Pe podiumul din stînga, şedeau turceşte femeile, cu feţele acoperite şi cu spatele la scena unde se afla prezidiul ; în dreapta, şedeau bărbaţii, cu faţa însă spre vorbitor. Nimerirăm, bineînţeles, între bărbaţi. Simţirăm zeci de priviri aţintite spre noi. Pînă şi femeile se uitau la noi, pe furiş, cu o timiditate vizibilă.
Vorbea preşedintele. Se adresa adunării, de parcă s-ar fi certat cu cei din sală. Rumoarea ascultătorilor mă tulbură. Nu pricepeam nimic. Cînd şi cînd Muratov-aca cerea cîte unui colhoznic să se ridice în picioare ; se vedea că-1 ocăra cu vorbe usturătoare, căci adunarea rîdea. Ridică aşa vreo zece oameni. Noi ne plictiseam de moarte. Căscam fără contenire. Pe neaşteptate, profesorul ne spuse să ne ridicăm în picioare. „Ne-a venit şi nou rîndul!" îmi zise Hun. „Cu critica şi autocritica nu te joci, e o armă 'de îndreptare sufletească. Să ne ridicăm şi să ne îndreptăm sufletele !" Mi se făcuse inima cît un purice. Acum adunarea o să ineeapă să râdă. Nimeni însă nu ândrăzni să râdă, deşâ Muratov-aca arăta cu mâna spre noi. Ba dimpotrivă, adunarea aplaudă. Profesorul ne spuse că am fost lăudaţi, că sînt unii colhoznici oare nu culeg pe zi nici douăsprezece kilograme de bumbac. Muratov-aca strigă ceva. 11 văzui pe responsabilul cu magazia colhozului venind spre noi cu două ceşti în mînă. Una mi-o întinse mie, cealaltă lui Hun. Simţii aroma usturătoare a votcii. Profesorul ne traduse :
— Muratov-aca vă felicită pentru munca voastră exemplară şi vă roagă să vă cinstiţi eu o ceaşcă de votcă. Beţi ! ne îndemnă profesorul.
Hun se uită deznădăjduit la mine. „Ce facem ?" Cineva din adunare ne strigă în ruseşte : „Beţi !" De la masa prezidiului Muratov-aca ne făcu şi el un semn.
— Bagă de seamă, ţinu Hun să mă avertizeze, e votcă... Se bea dintr-o înghiţitură.
Băurăm bărbăteşte dintr-o înghiţitură. Izbucniră din nou aplauze r
— Damoi ! *) ne strigă Muratov mulţumit, pesemne, de noi.
Ne trimitea acasă. Părăsirăm sala. Îmi ardea gura, măruntaiele. Afară, simţii brusc că pămîntul se învârteşte. Mă sprijinii de zid. Hun se sprijini de mine. Râdea. Rîdea prosteşte şi mă enervai. Cu greu nimerirăm în cameră, în pat. Hun rîdea, şi spunea : „Sîntem evidenţiaţi t Fruntaşi ! Mîine culegem tot bumbacul din Uzbechistan. Te prinzi ?"■
*) Acasă!
66
Ştiam că sânt beat! Spre surprinderea mea, mă dedublasem : mă vedeam pe mine însumi cum mă clatin, cum spun prostii, voiam să-1 opresc pe celălalt, dar celălalt îmi scăpa mereu. Patul se clătina asemenea unui vapor în plină furtună. Hun mă lăuda :
— Tu eşti un mare culegător de bumbac... Spune drept : unde ai învăţat ? Nu-i aşa că tat-tu are în Bucureşti plantaţii de bumbac ?
— Are !... Păi, la noi, Fundătura Făurari e plină de bumbac...
In cele din urmă, adormirăm îmbrăţişaţi, jurîndu-ne prietenie veşnică.
Ne trezirăm tîrziu. Şi poate că ne-am fi trezit şi mai tîrziu, dacă n-ar fi venit profesorul să ne trezească. Doamne, numai de nu i-ar trece din nou prin cap să ne mai evidenţieze ! Nu ne evidenţie. Ne vorbi, zîmbindu-ne. Profesorul îi traduse lui Hun. Hun mie, în româneşte.
■— Tovarăşul Muratov vă întreabă dacă v-aţi bucurat că aţi primit cîte o sută de grame de votcă ? traduse profesorul în ruseşte.
—■ Te-ai bucurat ? mă întrebă Hun în româneşte.
— M-am bucurat! zisei eu, simţind o durere ascuţită în cap.
— Ne-am bucurat ! zise Hun în ruseşte. Cei de faţă rîseră.
— Tovarăşul Muratov vă trimite acum să lucraţi la fermă. Acolo unde o să lucraţi o să aveţi lapte, smântână, unt.. N-o să vă lipsească nimic.
Se apropie de noi un uzbec, dacă avea patruzeci de ani. Era Abdu-rasul Djuraev. Mă simţii de îndată atras de omul ăsta frumos, voinic, cu priviri cutezătoare. In timp ce preşedintele îi vorbea, el ne iscodea cu luare aminte, mîngîmdu^şi barba neagră, tunsă scurt.
— Ho ! aprobă el în uzbecă, ceea ce, ştiam de acum, însemna : Da ! Pe urmă, Abdurasul-aca, responsabilul fermei zootehnice ne zise
în ruseşte :
— Paidiom, tovarăşei! *)
îl urmarăm. Ne ducea în câmp, unde se afla cireada colhozului. Hun mă întrebă :
— Crezi că am fost ridicaţi în muncă ?
— Sînt convins... E ceva să fii ajutor de văcar ! —■ Cum vine asta ?
— Nu ştiu... Insă am fost ridicaţi în muncă.
— Paidiom ! interveni uzbecul în discuţia noastră. Şi părea să fie foarte îneîntat de felul cum vorbea ruseşte-.
Ridicaţi în muncă...
De cum îl văzui, îmi amintii de Don Quijote. La strigă tu], lui Abdurasul Djuraev el răsări ca din pământ călare pe un catîr. La prima vedere părea de-a dreptul crescut din spinarea urechiatului. Călărea stînd drept, semeţ, gata parcă de luptă. Acel „gata de luptă" se datora unei bite ciobăneşti pe care o ţinea pe genunchi ca pe o suliţă medievală. Aş fi pufnit în rîs, dacă nu l-aş fi găsit, totuşi, fioros. Barba, mai cu seamă, îl făcea fioros. Pe Abdurasul Djuraev îl ascultă neclintit, însă cu un aer superior.
*) Să mergem, tovarăşi !
67,
—■ Ho ! scoase Don Quijote un sunet şi eu pricepui că şi dumnealui era de acord să-i devenim ajutoare.
Descăleca şi atunci observai că, de fapt, avea statura lud Sancho Pânza : mic, îndesat, crăcănat. Scoase cuţitul din teacă — un adevărat pumnal — şi ne făcu rost de două bîte — unelte de bază ale păstorului. Ni le înmină ca pe nişte arme, ţinînd un scurt discurs în limba uzbecă. După asta, Abdurasul Djuraev ne părăsi. Don Quijote încăleca catârul,-ne scrută pe sub borul pălăriei „tricorn" şi pornirăm să luăm cu „asalt" cireada.
. ; Pe unde umbla misă cireada ? Şi apoi ce fel de păşune mai era şi asta ? în. faţa noastră se întindea un crâng, şi nu o păşune. Un ■ crâng cu copăcei scunzi cît un stat de om,-dar ghknpoşi. Copăcei cu crengi, ca sârma ghimpată. . Nu zăream iarba, nu zăream vitele. Don Quijote ne vorbea, ne explica : noi, bineînţeles, „nu pricepeam nimic. Dădu pinteni catîrului şi ne făcu semn să venim după dânsul. Nu, nu greşeam. Ţinuta văcarului în şa avea ceva de luptător medieval. O luă printre copăceii aceia scunzi, uscaţi şi ghimpoşi. Aşa descoperirăm vitele. Afurisitele, se băgau printre crengi, căutând la rădăcina copăceilor iarbă verde şi gustoasă.
Ah, ziua asta ! N-am s-o uit nici dincolo de mormînt ! O zi plină de. bucurii şi amărăciuni, de haz şi de tristeţe. Don Quijote ne dădu un „ordin de luptă", iar noi pricepurăm că trebuie să ne băgăm printre ramurile copăceilor şi să adunăm vitele. Hun într-o parte striga : „Hăis 1" Eu în cealaltă strigam : „Cea !" Intrarăm însă în „sîrma ghimpată" a crengilor. Şi' fu vai de mama noastră ! Ghimpii se înfigeau fără milă în straiele, apoi în'carnea noastră. Vitele se furişau dintr-un loc într-altul. începui să plîng, să înjur, să blestem. In vremea asta, Don Quijote striga cînd dintr-o parte a păşunii, cînd dintr-alta, unul şi acelaşi cuvînt : „Marusia!" îl auzeam, dar nu-1 vedeam. „Marusia în sus, Marusia în jos !" (De fapt, mult mai târziu am aflat că „comandantul" nu ştia decît un singur cuvânt rusesc : „Marusia". Mai ştia că e un nume. Aşa se face că Hun şi cu mine capătaserăm aceeaşi poreclă : „Marusia". Cînd striga Marusia, voia să spună o mulţime de lucruri : să ne băgăm printre ghimpi, să gonim vitele strigîndu-le într-un fel anume. Ehei, dac-am fi priceput !)
Ah, ziua asta ! Prima zi de văcărit!
Către asfinţit, vitele — şi fără ajutorul nostru — ieşiră de prin crînguri şi se îndreptară spre ţarc. în drum se opriră la un arîk şi se adăpară. Noi eram zgâriaţi, însângeraţi, hainele — acum zdrenţe — curgeau de pe noi.
— Marusia ! Marusia ! se văita Don Quijote uitându-se la noi. Căzurăm istoviţi chiar la gura ţarcului. Urmărirăm cu ochi duşmănoşi cum vitele intrau, indiferente la suferinţele noastre, în ţarc.
Ah, ziua asta ! îi spusei lui Hun :
— Hun, eu mă sinucid !
— Cum ? mă întrebă el curios să afle în ce fel voiam eu să-mi pun capăt vieţii.
—■ Vezi pumnalul din teaca lui Don Quijote ?
— îl văd i
— 11 smulg şi mi-1 împlânt în inimă.
—■ Trebuie să fie tare dureros, observă Hun cu toată seriozitatea. Nu, te rog, să nu faci una oa asta.
68
Hun începu să-mi ţină o predică, explicîndu-mi cu răbdare de ce n-ar fi tocmai potrivit să mă sinucid :
— în primul rînd, e dureros. în al doilea rînd : ce o să gîndească oamenii ăştia despre noi ? In al treilea rînd : în prima zi e greu — şi e greu nimic de spus — apoi o să ne fie mai uşor. în al patrulea rînd : ia spune tu de oînd n-ai mai pus în gură puţin unt, smîntînă, iaurt ? De mult, nu-i aşa ? Aici, la fermă, o să avem parte de toate bunătăţile. Muratov-aca ne-a făgăduit. Să renunţi atît de uşor la toate produsele astea lactate ? Iartă-mă, nu văd raţiunea pentru care ţi-ai împlînta pumnalul lui Don Quijote în inimă.
— Bine, bine, încuviinţai eu, căci mi se făcuse foame şi nu voiam să mor flămând. Să mâncăm, o să mă sinucid pe urmă...
—■ Şi te rog, nu cu pumnalul lui... Nu-ţi dai seama în ce situaţie îl pui ?
Hun vorbea serios. Nu prea ştia de glume. Zău, avea dreptate. După cîteva zile ne simţeam amîndoi ca nişte văcari de cînd lumea şi pămîntul şi visam să avem cîte un catîr, pumnale şi, bineînţeles, să-i semănăm lui Don Quijote.
Marea taină a nopţilor de toamnă
Către sfîrşitul lui octombrie, trecurăm pe un alt imaş. Nu era prea mare şi aducea cu un colţişor de rai. Imaşul era împrejmuit cu pomi fructiferi : caişi, duzi, gidă. Ferma se afla chiar la marginea ima-şului. Ferma ?! Exagerez. Ferma nu era decît un şopron. Seara, vacile, puţine la număr, 'erau aduse în faţa şopronului şi priponite. Apoi, cele două femei, Solpia şi Rahima începeau să le mulgă. Sub şopron se aflau adăpostite cele trebuincioase : vase, bidoane. Tot aici dormeau şi cele două mulgătoare. Noi, însă, dormeam pe acoperişul de lut al şopronului. Aşa ne ceruse Abdurasul-aca, peste noapte să rămînem şi noi acolo. Ne adusesem plăpumile şi ne făcurăm un mic culcuş. Era o toamnă tîrzie, călduroasă. Dormeam sub cerul potopit de stele... dormeam parcă pe apele unui ocean negru ca tăciunele şi neobişnuit de liniştit. '■'
Totul în zilele şi nopţile acelea mi se părea învăluit într-o taină de nepătruns. Şopronul mi se părea anume izolat de sat... căci noi nu eram decît nişte braconieri. Simţămintele astea neobişnuite mă cuprindeau, mai cu seamă, odată cu căderea nopţii. Misteriosul Don Quijote despărţea cireada. Vacile de muls le lăsa în faţa şopronului, iar el dispărea cu restul cirezii undeva în noapte. Dispărea în tăcere...
întunericul devenea dens, înfricoşător. Simţeam cum fiori mă furnică pe şira spinării. Aveam brusc senzaţia că sub ochii mei cele două mulgătoare se metamorfozează luând înfăţişarea unor vrăjitoare. Mă grăbeam atunci să mă furişez sus pe acoperiş, la adăpost. Hun mă întreba ce am ? Ii făceam semn să tacă. Mă băgăm sub plapumă şi de acolo urmăream ce se petrece jos, în faţa şopronului. Mai întîi izbucneau din întuneric cîteva limbi de foc : vrăjitoarele aţîţau focul sub un ceaun mare cît un cazan. Vedeam cum flăcările prind să se joace cu întunericul aruncînd jur-împrejur umbre fantastice. Întunericul tremura... copacii din preajmă apăreau şi dispăreau ca nişte arătări ireale. Priponite, vacile aşteptau nemişcate clipa cînd vor fi mulse. Flăcările se jucau şi cu ele : cînd le scoteau din beznă şi le luminau ; cînd le aruncau din nou în beznă. ■
69
Apoi, mulgătoarele începeau să se mişte uşor ca nişte umbre. Cea mai vrăjitoare dintre ele mi se părea Solpia-apa *). O vedeam cum se lasă pe vine lîngă ugerul vacii şi se apuca să facă farmece. Masă ugerul şi îngîna o melodie stranie... un descântec. Şi ca prin minune, ugerul prindea să dea lapte. Auzeam firul de lapte lovind căldarea, ingânarea descântecului şi mă înfioram şi mai rău. Căutam un sprijin, dar mă loveam de liniştea şi bezna nopţii. Flăcările se înălţau tremurătoare spre cer, ca apoi, speriate şi ele, să se ascundă sub ceaun...
Apoi mulsul se termina. Mulţumite sau poate fermecate, vacile se aşezau şi adormeau rumegînd. Mulgătoarele se culcau. Flăcările se retrăgeau în tăciuni, iar tăciunii în cenuşă. Bezna devenea de neclintit. Mi-era teamă să adorm ca nu cumva a doua zi să mă trezesc prefăcut în stană de piatră sau în cine ştie ce dihanie.
—■ De ce tremuri ? mă întreba Hun.
— Nu ştiu.
— Ţi-e teamă...
— Da.
— Şi mie...
Noaptea era bîntuită de tot felul de zvonuri : cînd un ţipăt de cucuvea, cînd unul de bufniţă, cînd un urlet de şacal. închideam repede ochii, cînd ii deschideam aflam deasupra mea cerul. Era aproape. Era strălucitor ! Era liniştitor ! Urmăream ţesătura de aur a stelelor şi nu mai auzeam zvonurile nopţii. Urcam în carul mare şi o porneam la drum. Săream de pe un astru pe celălalt, la alegere. Rătăceam pe calea lăptoasă a robilor şi-mi spuneam că dacă aş ţine-o drept aş ajunge acasă, pe cheiul Dîmboviţei.
Noapte de noapte îmi era dat să trăiesc aceleaşi senzaţii. în cea de-a treia sau a patra noapte, auzirăm bătăile unei tobe. Bătea încet, apoi din ce în ce mai tare. Tresărirăm speriaţi. Bătăile răsunau în noapte ca nişte tainice chemări. Bum ! Bum ! Bum ! Chemările îmi amintiră de filmele care prezentau viaţa din junglele Africii. Triburile războinice băteau tam-tam-urile... Chemau la luptă sau la nişte dansuri sălbatice... Undeva, aproape de noi, cineva bătea tam-tam-ul... Hun se băgă în mine.
— Auzi ?
— Bate tam-tam-ul!
— De ce ?
— Nu ştiu...
— Eu zic să plecăm de aici...
— Unde ?
— La Bombay.
— Ce să facem acolo ?
— Să cărăm bagajele milionarilor americani...
— Taci odată !
Un timp ascultarăm cu inima la gură chemările înfricoşătoare ale tobei.
— Dacă o să fim mîncaţi ? mă întrebă Hun mereu îngrijorat.
Din noaptea aceea, atmosfera de mister şi de groază deveni şi mai apăsătoare. Tobele se înmulţiră şi-şi vorbeau între ele cu glasul tainic al tam-tam-urilor. Ascultam amîndoi înfioraţi. Inimile noastre băteau şi ele nişte tam-tam-uri înfricoşătoare. Adormeam îmbrăţişaţi.
*) Soră în limba uzbecă.
70
Intr-o noapte, în timp ce bătăile tobelor umpleau văzduhul, Hun îmi vorbi:
— Cred că sînt nişte triburi ! Triburi răsculate sau care se pregătesc să se răscoale.
— De unde ştii ?
— Nu e greu să înţelegi treaba asta... Da, da, cred că se pregăteşte ceva... Un complot!
— Un complot ?
Ne găseam în primul an de război. Hitleriştii înaintau pe toate fronturile. Se aflau în faţa Moscovei, Leningradului, Rostovului. Retragerea Armatei Roşii oamenii n-o prea înţelegeau. Circulau tot felul de zvonuri. Şi dintr-o dată Hun descoperea un complot... un complot chiar aici sub nasul nostru.
— Auzi, îmi atrase Hun atenţia... Mai întîi a răsunat toba aceea. I-a răspuns cealaltă... acum, ascult-o şi pe a treia, şi pe a patra... Sînt sunete convenţionale... un fel de morse al lor... Se pregătesc !
Hun nu glumea. Nu ştia să glumească. Constatările lui mă înspăimântau. Dar oare numai noi doi auzeam tam-tam-urile răsunând în noapte ? La nedumerirea mea, Hun răspunse :
— Nu, nu numai noi... însă noi înţelegem despre ce e vorba... Mîine anunţăm miliţia. Vii şi tu ?
—• Cum să nu !
Adormirăm ca doi viitori eroi. în zori, însă, ne pomenirăm la fermă cu Muratov-aca. Venea călare de departe şi se oprise la noi să bea un ceai. Cînd îl văzurăm, ne bucurarăm şi ne repezirăm la dînsul. Hun îi vorbea în ruseşte, îi tot vorbea de o răscoală care se pregăteşte şi de nişte semnale convenţionale. Eu îi vorbeam în româneşte. Omul nu pricepea nimic şi se uita la noi ca la doi adolescenţi ce şi-au ieşit din minţi. „Vrăjitoarele" stăteau de-o parte şi zîmbeau diabolic. Cel puţin aşa mi se părea mie. în cele din urmă, judecind, pesemne, după mutrele noastre speriate, Muratov-aca trimise după tălmaci. Profesorul veni destul de repede. Se aşeză turceşte lîngă preşedintele colhozului şi după ce-1 ascultă pe Hun, izbucni într-un hohot de râs. Rîdea şi se pleznea cu palmele peste genunchi. Nu izbutea să se potolească. Hun îmi şopti în româneşte :
— Să ştii că şi el e amestecat...
Printre hohote se apucă să-i explice lui Muratov-aca ce descoperisem noi în noapte. Preşedintele izbucni şi el intr-o explozie de rîs. Hun se uita la mine întrebător...
— N-ar fi mai bine să plecăm la Bombay ?
Se vedea că preşedintele n-a mai rîs de mult cu atîta poftă. Se stăpâni cu greu, iar cînd se stăpîni, începu să ne explice. Profesorul ne traducea.
— E toamnă ! Bumbacul a fost strîns. încep nunţile. In ciuda războiului, tinerii se căsătoresc... Tam-tam-urile le auziţi din chislak-urile satului... şi din colhozurile vecine... Tam-tam-urile sint invitaţii la nuntă, la petreceri. Oricine poate să se ducă... Chiar şi necunoscuţi... Oricine aude tam-tam-ul şi vrea să se ospăteze, poate să descalece de pe catîr, să se spele pe mâini şi să se aşeze la masă... Aţi înţeles ?
Dacă am înţeles ? In noaptea aceleiaşi zile, întunericul nu mi s-a mai părut atît de dens ; nici vrăjitoarele nu mai păreau vrăjitoare, ci două harnice mulgătoare. Iar cînd izbucniră tam-tam-urile, eu îmi reluai, în ritmul lor, călătoriile mele printre aştrii strălucitori ai cerului uzbec.
71
Cum am devenit ghicitor
Nu ştiu, zău, nu ştiu dacă am făcut bine sau rău. Dacă am făcut rău, să fiu iertat. Nu eram decît un adolescent cu capul plin de vise romantice. Dacă am făcut bine, să rămînă întîmplarea o amintire caldă, ca multe alte amintiri din perioada mea de... uzbec...
Trecuseră cîteva luni de cînd ne aflam în satul Tatkent. Ne obiş-nuiserăm. Şi uzbecii se obişnuiseră cu noi. Satul devenea din ce în ce mai pustiu. Unul cîte unul, flăcăii plecau la război. Plecau flăcăii... Se întorceau invalizii. Şi unde nu se mai întorcea nimeni, venea cîte- o înştiinţare. Prin casele celor mai mulţi colhoznici dăinuia durerea şi doliul.
Şi totul a pornit dintr-o şagă.
Mă aflam la Ota, acasă. Şedeam turceşte şi sorbeam ceai verde dintr-o ceaşcă pictată cu flori. Nu singur, ci cu Şarip-aca. Ardea o lampă de gaz. Ina trebăluia ceva prin încăpere. Şarip povestea o întîmplare cu un catîr. Eu o rupeam de-acum bine pe uzbecă şi istorioara mă amuza. într-un tîrziu, Ina s-a aşezat şi ea lîngă noi. Am zărit în mîinile ei un pachet de cărţi de joc. Curios, i le-am cerut să mă uit la ele. Nu m-a refuzat. Le-am luat ca pe nişte jucării.
—• Ştii să ghiceşti ? m-a întrebat Ina.
— Ştiu, am răspuns eu într-o doară, nebănuind nimic din ceea ce avea să urmeze. Ştiu, dar ca la noi...
Ina a făcut ochii mari :
—■ Hai, ghiceşte-mi şi mie !
M-am apărat într-un fel, dar prea slab. Pe urmă am mărturisit adevărul. N-am fost crezut. Şi^apoi Ina m-a rugat cu atîta căldură, încît am fost obligat să-i ghicesc în cărţi. Nu cunoşteam bine nici figurile cărţilor. Am copilărit însă în Fundătura Făurari, iar prin hanurile de acolo locuiau tot felul de mafalde, de vrăjitoare căutate de poliţie. Ceva ajunsese şi pe la urechile mele de copil.
— Iahşi *), am spus, am să ghicesc...
Ina a adus un ştergar multicolor, 1-a aşternut pe covor. Ne-am aşezat după datină în jurul „feţei de masă". Au venit şi micile mele surioare. Ota nu era acasă. Dacă ar fi fost, nu m-ar fi lăsat să mă apuc de ghicit. '
Mi-am luat un aer grav şi într-o tăcere solemnă, am început să aşez cărţile după cum mă tăia capul. Mai întîi, cărţile luară forma unui dreptunghi, apoi a unui triunghi, a unei stele... Am observat că figurile mele geometrice impresionau. Ina mă urmărea cu evlavie. Numai Şarip a îndrăznit să mă întrebe neliniştit pesemne de o vagă bănuială.
— Aşa se ghiceşte pe la voi ?
Am dat dan cap. Dar nu aşezatul cărţilor mi s-a părut să fie partea, cea mai dificilă, ci ghicitul. Trebuia să spun ceva. Nu orice. Ceva care să bucure, să încânte. Ştiam că Ina era geloasă, ştiam şi de ce, mai ştiam că-1 iubea pe Ota şi că absenţele acestuia o nelinişteau. Atunci, m-am. apucat să-i risipesc neliniştea, depănîndu-i o povestire. Arătam cu un deget cărţile întinse pe ştergar, făceam pauze... Omul de negru era Ota... Iar eu spuneam că „omul de negru" ţine la căminul lui, la femeia care i-a dăruit un băiat şi două fete. „Omul de negru" chiar dacă se află departe se gândeşte la femeia şi copiii lui...
Ina era in culmea fericirii. Se uita uluită la mine cu ochii ei migda-laţl şi frumoşi.
*) Foarte bine (în limba uzbecă).
•— Da' pe Şarip o să-1 ia în război ? m-a întrebat ea temătoare.. ■— Să vedem ce spun cărţile...
Ştiam că Şarip era prea tînăr, că uniforma militară avea s-o îmbrace peste patru-cinci ani. Pînă atunci, cu siguranţă că războiul se va fi terminat. Aşadar, mi-a fost lesne să ghicesc că Şarip •— fratele meu mai mic — n-o să mai apuce războiul. într-un cuvînt, am prezis numai lucruri frumoase.
Cînd n-am mai ştiut ce să spun, am adunat brusc cărţile şi am zis gata.
— Katta Rahmat! mi-a mulţumit Ina. Privind-o, am zărit în ochii ei strălucirea limpede a lacrimilor. Emoţia ei mi s-a transmis şi mie. Apoi, m-am ruşinat de fapta mea. îmi închipuiam că Ina îşi va da seama că nu ştiu să ghicesc, dar m-am înşelat. Fusesem crezut : obrajii îmi ardeau de ruşine.
M-am retras, pretextînd că mă doare capul. Acasă, i-am relatat lui Hun cele petrecute.
—• Ce-ai făcut, mă, nenorocitule, m-a certat el. O să vezi acum că toată lumea o să tragă de tine. Doar n-ai să te apuci acum să răspîn-deşti obscurantismul ?
Lui Hun i-a fost gura aurită. Cariera mea de ghicitor în cărţi a avut o evoluţie vertiginoasă. Şi, zău, tot fără voia mea...
A doua zi toţi vecinii, toate neamurile lui Ota şi Ina au aflat că ştiu să ghicesc şi se uitau după mine cu respect. Spre seară, după lăsarea lucrului, Ina m-a chemat la dînsa şi m^a întrebat :
— O cunoşti pe Mariam-apa ?
— O cunosc !
— Stii că i-au plecat doi băieţi pe front ?
— Ştiu !
•— Te roagă să-i ghiceşti... Şi eu te rog...
Am încercat din nou să mă apăr, am spus că nu ştiu să ghicesc, însă n-am fost crezut.
—■ Ştii, ştii, în felul tău, m-a încurajat Ina.
Hun care auzise, mi-a aruncat în româneşte o vorbă :
— Obscurantistule !
L-am trimis la toţi dracii. Eu, însă, m-am dus la casa lui Mariam-apa. Nu singur, ci însoţit de Ina. Era curioasă ca orice femeie şi voia să asculte tot ce aveam să prezic.
Mariam-apa pregătise totul! Era o femeie necăjită. Plecarea fiilor pe front o îmbătrînise dintr-o dată. Mi s-a făcut milă de ea şi m-am apucat să-i prezic lucrurile cele mai plăcute. Mă ascultau ca pe un prooroc şi mă aprobau clătinîndu-şi capetele. Cînd am terminat, Mariam-apa mi-a urat :
— Allah să te aibă în grijă !
Mi-a dăruit stafide, fructe uscate, lipii dulci din făină de giugara. N-aveam voie să refuz. M-am dus spre casă încărcat cu bunătăţuri, dar cu inima neîmpăcată.
—■ Ei, cum te-ai descurcat, mafaldă bucureşieană ?
Nu i-am răspuns. Am pus pe masă bunătăţile. Hun s-a repezit la stafide. Le-a mîncat uluitor de repede. Cînd a terminat, mi-a spus :
— La Bombay tu te-ai descurca destul de bine...
M-am zbuciumat mult în jurul „ghicitului". Ceea ce mă deruta era faptul că oamenii credeau ; iar prezicerile mele, totdeauna bune, le luminau feţele, deveneau parcă mai încrezători în ziua de mîine.
73
Şi zău, nici pînă astăzi nu ştiu dacă am făcut bine sau rău. Dacă am făcut rău, să fiu iertat. Dacă am făcut bine, să rămînă o amintire caldă, ca multe altele, din perioada mea de uzbec...
Ota se îmbolnăveşte şi-1 vindec ca la mine acasă
Ota s-a îmbolnăvit. Ota suferă îngrozitor. I-au ieşit pe ceafă furuncule. Bube mici, roşii, dureroase. Merge cu ceafa înţepenită şi geme de durere. îmi arată ceafa şi văd că furunculele nu s-au copt.
Seara, nevasta, copiii se string amărîţi în jurul bolnavului. Ota zace pe plapumă şi geme. îl ştiu un om tare, aş vrea să fac ceva ca să-1 vindec. Ştiu eu un leac, dar nu prea îndrăznesc să mă amestec. Stau într-un colţ al încăperii şi de acolo îl văd cum se chinuieşte. Ceva mai târziu, Ina îi şopteşte ceva. bolnavul se înfurie, apoi se dă bătut. Şardp-fratele se apropie de mine şi-mi spune :
— O să vină Mulla.
— Cine?,
— Muila. Mama 1-a chemat ca să-1 vindece pe tata.
înţeleg. Mulla e popă. Popă musulman. Locuieşte în satul vecin. "Tatkentul n-are popă. Ce ar putea să-i facă mulla lui Ota ? Cum ar putea să-1 vindece ? Gemetele bolnavului devin vaiete. Deşteptătorul arată ora zece. Nimeni nu doarme. Ies în curte. Nu mai suport vaietele lui Ota. E noapte neagră, înstelată. Urletul unui şacal zgîrie tristeţea nopţii. Mă înfior fără să vreau. Şi tot fără să vreau, îmi amintesc că la cimitirul satului am văzut nu de mult un mormînt răscolit de şacali. După un timp, aud tropăitul unui catîr. Tropăitul e din ce în ce mai aproape. Intru repede în casă.
— Vine mulla ! le zic.
Mă retrag -curios în colţul meu. Nu m-am înşelat. E mulla. Şarip i-a ieşit în întâmpinare. Aud cum îşi spun tradiţionalele urări de bine. Acum îşi priponeşte catârul, înainte de a intra în casă, mulla se spală pe mâini, apoi intră. E un bătrîn frumos, cu o faţă prelungă, osoasă, inoadrată de o barbă albă, stufoasă. Turbanul, barba, sprîncenele, caftanul, toate-s albe. îşi spun urările. Deodată, mulla mă vede şi pri-virile-i devin întrebătoare : un străin, un „urus" în casa voastră ? O Întreabă pe Ina cine sînt. Mama îl linişteşte, li explică cine sînt, de unde vin, că de fapt nu sînt „urus", ci „musulman". Dacă n-ar fi fost musulman, ar fi putut să înveţe atât de repede uzbeca ? argumentează mama mea „adoptivă". Mulla îi dă dreptate. îi văd barba albă cum se înalţă şi coboară aprobator. Apoi mă întreabă în uzbecă :
—• Ştii uzbeca ?
—■ Bileimaiman ! răspund eu mândru.
îmi mai pune cîteva întrebări şi eu îi răspund prompt. Pare să fie mulţumit de mine. îmi zîmbeşte, apoi se aşază turceşte în dreptul lui Ota şi începe să-i vorbească. Ota îi răspunde în silă şi-mi dau seama că prezenţa popii la căpătâiul său nu-1 încântă. Ina aduce ceainicul în faţa popii. Mulla nu se arată grăbit în a-1 vindeca pe Ota. îşi toarnă ceai, ia cîteva înghiţituri, apoi îl aud cum îl asigură pe Ota oă-1 vindecă. Mulla îl cheamă pe Şarip şi-i spune să se ducă să taie treisprezece nuiele de aceeaşi mărime. Mă duc cu Şarip. Lui Şarip îi e frică de întuneric. Şi mie, nu atît de întuneric, cît de urletele şacalilor flămânzi.
■—■ Şarip, de ce mulla are nevoie de atâtea nuiele ?
74
— Nu ştiu.
Şarip e necăjit, li este teamă că Ota se prăpădeşte. Caut să-1 liniştesc. E doar mai mic decît mine. Umblăm prin noapte şi căutăm un copac. Nimerim o „gidai". Şarip se caţără în copac. Destul de greu se caţără. E beznă. Deasupra noastră e o grămadă de stele. Sclipesc stelele ca nişte fluturaşi de aur.
Să rupi pe întuneric treisprezece nuiele e o treabă destul de anevoioasă. Totuşi, izbutim. Curăţăm de frunze, le rînduim cu grijă şi ne întoarcem în casă. Şarip e tăcut. Nu răspunde la întrebările mele.
îl găsim pe mulla tot la căpătîiul lui Ota ? Doarme ? Nu, se roagă lui Allah, cu ochii închişi. Apoi, îi deschide, ia nuielele, le cercetează, le numără, e mulţumit. Eu mă retrag în ungherul meu. Ota deschide ochii şi se uită temător la ceea ce face mulla. Pe urmă, nu-i mai zăresc nici ochii, nici faţa. Mulla 1-a acoperit complet, aşa cum se acoperă morţii. Atmosfera devine brusc apăsătoare. Ne auzim răsuflările. Se mai aud vaietele stinse ale lui Ota.
Şi în liniştea asta apăsătoare, izbucneşte un cîntec straniu, o rugă înălţată lui Alah. Mulla sade în aceeaşi poziţie şi înalţă vocea cîntînd rugăciuni. După ultima rugăciune, apucă mănunchiul de nuiele şi încape să-1 bată pe Ota din tălpi şi pînă-n creştet. Dă în Ota cu nuielele şi murmură ceva de neînţeles. Apoi îl văd cum se apleacă peste trupul acoperit al. bolnavului şi începe să sufle de parcă ar fi vrut în felul ăsta să îndepărteze ceva nevăzut. Deodată, înţeleg ritualul. Duhurile rele au pătruns în trupul lui Ota şi Ota a făcut furunculoză. Mulla acum îl vindecă1, izgoneşte duhurile rele. Mai întîi le bate bine cu cele treisprezece nuiele, le obligă astfel să părăsească în grabă trupul bolnavului, apoi suflînd, le îndepărtează... Ritualul cu bătutul şi suflatul s-a terminat tîrziu. Nu mai ţin minte cită bătaie a mincat Ota. Ştiu însă că mulla 1-a asigurat că duhurile rele au fost risipite.
Mulla trage într-o parte plapuma şi-1 descoperă pe Ota. îi zîm-beşte şi-i spune că de-acum o să se facă bine. Ota îl priveşte neîncrezător şi tace. Mulla îşi mîngîie mulţumit barba şi aşteaptă ceva. Ştiu ce aşteaptă : să fie bine ospătat. într-adevăr, Ina îi aduce de mâncare : şurbă, carne de oaie, clătite cu unt. Mănâncă cu poftă moşul şi pofta lui îmi aminteşte de lăcomia popilor de toate credinţele şi de pretutindeni. Mănîncă chiar sub privirile aprinse de febră ale lui Ota. Bolnavul însă se preface că nu-1 vede. Mulla îşi încheie ospăţul cu un ceai, apoi îşi ia rămas bun şi pleacă. A plecat, dar a uitat să ia cu dînsul şi duhurile rele. Ota a prins din nou să se vaite. Mai abitir decît înainte. Ina e disperată. Şarip la fel. Ii spun lua Ota să-^şi scoată legătura de la gît şi să-mi arate ceafa. Ina şi Şarip -se uită miraţi la mine. Ce m-a apucat ?
— Dezleagă-te, Ota ! îi poruncesc eu.
Ota se supune. Ceafa îi este năpădită de bubuliţe roşii, necoapte încă. îmi amintesc de un leac de pe la noi, de prin Fundătura Făurari, îl întreb :
— Ota, vrei să te vindec ?
— Cum ? mă întreabă bolnavul cu o vooe stinsă.
— Ştiu eu cum.
— Bine ! se învoieşte Ota.
— N-o să fie uşor.
— Orice ! Numai să-mi treacă.
75
Mă apuc de treabă. Lui Ina îi cer să pună la fiert un ceaun cu apă, şi să-mi pregătească nişte prosoape curate. Constat că sînt ascultat. De fapt, toţi sînt curioşi să vadă cum am de gînd să-1 vindec pe Ota. Toţi se mişcă în jurul meu ca într-o sală de operaţie. îmi scot caftanul, îmi suflec mînecile cămăşii. îmi aduce ceaunul cu apă clocotită. Ota face nişte ochi mari, îngroziţi, dar nu spune nimic.
— Să suporţi, să nu ţipi!
îl aşez pe Ota în genunchi şi-1 îndemn să-şi ţină capul în piept ca pentru o rugă. Ceafa năpădită de bube roşii aşteaptă tratamentul meu. —• Ţin-te bine, îi strig lui Ota.
Bag în apa clocotită o basma albă, curată... îmi frig degetele. Storc basmaua, apoi o aplic pe ceafa bolnavului. Ota scoate un urlet, dar lămîne neclintit locului. Aplic compresele una după alta. Le aplic fierbinţi, ceasuri în şir. Bărbăţia lui Ota mă entuziasmează. De la o compresă la alta văd cum bubele se coc. în zori, ele se sparg... se curăţă. Ota respiră uşurat... durerile l-au mai lăsat... îşi poate mişca ceafa
Ina a adormit. Şarip la fel. Ota îmi spune că sînt cel mai bun doctor din raion şi-mi cere să-i aplic într-una comprese.
I le aplic bucuros. Ota e acum alt om. Nu mai geme. Zâmbeşte şi laudă într-una medicina din Fundătura Făurari.
Farhad si Sirin
i
Am ascultat fermecat multe legende.
De multe ori, asoultîndu-le, mi s-au aburit ochii de lacrimi.
Am ascultat prin ceaihanale pagini de istorie cîntate de acîni necunoscuţi. Cîntau la dombră şi sunetele strunelor purtau prin văzduh cuvinte, poezie.
Legenda lui Farhad şi Şirin am ascultat-o în munţi, noaptea, la flăcările focului. Povestea un bătrîn cioban. Şi dragostea lui Farhad pentru Şirin a încîntat multă vreme clipele mele de visare.
Şi-n mod simbolic, un canal uriaş, a cărui construcţie începuse în anii aceia, fusese botezat cu numele celor doi eroi legendari, Farhad şi Şirin.
într-o zi de toamnă, mi s-a spus : „Vei pleca pe şantierul canalului !" Am plecat pe şantier laolaltă cu colhoznicii colhozului meu. Cu ei, mai bine de două luni, am împărţit bordeiul, munca, punea, cîntecele. Din zori şi pînă-n noapte le-am împărţit. Legenda lui Farhad şi Şirin renăş-tea, de astă dată, din sudoarea oamenilor. Apele depărtărilor vor străbate canalul, vor aduce belşug, fericire, fericirea rîvnită de Farhad şi Şirin. Apele canalului mai aveau să potolească setea primei uzine metalurgice din Uzbekistan.
Acolo, pe şantierul canalului Farhad şi Şirin, am cunoscut şi mai profund hărnicia şi eroismul poporului uzbec. Văd şi acum imaginea uriaşă a şantierului, văd şi acum braţele constructorilor ridicând chitma-nele şi lovind pământul tare ca piatra, le văd spinările cărând coşurile încărcate cu pământ. Eroismul celor ce făureau canalul nu era mai prejos decît eroismul ostaşilor de pe front. Flacăra acestui eroism a. întreţinut şi flacăra entuziasmului meu tineresc. Am cerut să fiu trimis acolo unde şi munca era mai grea, la o carieră de piatră. Spărgeam piatra şi o aşezam în cuburi. Smulgeam piatra din stâncă cu unghiile, o căram cu braţele, şi încercam, laolaltă cu uzbecii, bucuria făuririi unei variante noi a minunatei legende.
76
1917 în România si Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie
de Proî. Miron Coiistantinescu
n februarie   1917, proleta-
^riatul rus, unind într-un singur torent revoluţionar mişcarea democratică pentru pace, lupta ţăranilor pentru pămînt, lupta tuturor asupriţilor din Rusia pentru drepturile politice Ie-a conclus spre victoria revoluţiei burghezo-demo-•cratice, care a devenit groparul unuia din cei mai crânceni duşmani ai popoarelor- Europei —• ţarismul ; acesta reprezenta încă un bastion .important al forţelor imperialiste, deşi la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX centrul forţelor retrograde se mutase în ;apus, corifeii reacţiunii mondiale fiind marile puteri occidentale ; Rusia •era în poziţie subordonată faţă de a-•ceste mari puteri '.
1 V. I. Lenin, Opere, 15, p. 451.
„Acum o jumătate de veac, Rusia îşi cîştigase definitiv faima de jandarm internaţional. în cursul secolului trecut, absolutismul nostru a făcut multe pentru a sprijini orice fel de reaeţiune •din Europa şi chiar pentru directa înăbuşire pe calea armelor a mişcărilor revoluţionare din ţările vecine. E destul să ne amintim de campania lui Nikolai I în Ungaria şi de numeroasele răfuieli cu Polonia, pentru a înţelege •de ce conducătorii proletariatului socialist internaţional, începînd din deceniul al 5-lea al secolului trecut, au arătat în repetate rînduri muncitorilor din Europa şi democraţiei din Europa
Cele „zece zile oare au zdruncinat, lumea" în noiembrie 1917 au. adus. transformări, a căror 'profunzime nu a atins-o şi nu a putut s-o atingă, nici o revoluţie anterioară. ■ într-un termen istoriceşte scurt, Marea Revoluţie Rusă a desfiinţat exploatarea omului de către om. Proclamind pacea, desfiinţarea asupririi naţionale, sociale şi politice, înfăptuind reforma agrară, revoluţia a răspuns năzuinţelor mulţimilor asuprite şi exploatate nu numai din Rusia, unde exploatarea luase forme extrem de apăsătoare şi sălbatice, ci şi din alte ţări ale lumii. în momentul cînd războiul imperialist mondial, intrat în al patrulea an, a accentuat la extrem suferinţele maselor populare de pretutindeni şi a ascuţit puternic toate 'contradicţiile
că ţarismul este principalul bastion al reacţiunii în întreaga lume civilizată.
începînd din ultimii .treizeci de ani ai secolului al XIX-lea, mişcarea revoluţionară din Rusia a schimbat încetul cu încetul această stare de lucruri. Cu cît ţarismul se clătina mai tare sub loviturile revoluţiei crescânde din propria lui ţară, cu atît devenea mai slab ca duşman al libertăţii din Europa. Dar în acea perioadă în Europa se formase pe deplin reacţiunea internaţională a guvernelor burgheze, care văzuseră insurecţiile proletariatului, care şi-au dat seama de inevitabilitatea luptei pe viaţă şi pe moarte între muncă şi capital, şi care, de dragul luptei,
77
imperialiste, proletariatul Rusiei — tocmai datorită faptului că aci se formase un nod deosebit de dureros al tuturor contradicţiilor — a luat iniţiativa revoluţionară în vederea soluţionării acestei situaţii critice.
Sub conducerea partidului lui Lenin proletariatul Rusiei a rupt lanţul imperialist, provocând un avînt revoluţionar puternic — pregătit datorită cauzelor interne ale fiecărei ţări — în toate verigile acestui lanţ. Născută ca rezultat al întregii dezvoltări istorice anterioare, Revoluţia Socialistă din Octombrie a influenţat profund evoluţia istorică, deschizînd o epocă nouă — a destrămării capitalismului şi creării unei societăţi noi socialiste.
„Victoria proletariatului din Rusia, condus de Partidul Comunist făurit de Lenin, ideile lui Octombrie — sublinia secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşesou — au stimulat spiritul revoluţionar al clasei muncitoare, al maselor largi populare de pe toate meridianele globului, răsunând ca un îndemn înflăcărat la lupta pentru realizarea aspiraţiilor lor de libertate şi progres, pentru eliberare socială şi naţională"2.
Victoria revoluţiei şi crearea primului stat socialist din tame au stimulat şi au însufleţit mişcarea revoluţionară din Europa, Asia şi America, au contribuit la radicalizarea maselor, a căror luptă a culminat în cîteva ţări cu cucerirea, vremelnică în condiţiile de atunci,
comune împotriva proletariatului erau gata să salute pe oricare aventurieri şi bandiţi aflaţi pe tron. Şi, cînd, la începutul secolului al XX-lea, războiul japonez şi revoluţia din 1905, au dat foarte puternice lovituri ţarismului, burghezia internaţională a sărit în ajutorul lui, 1-a sprijinit prin împrumuturi de miliarde, a făcut toate eforturile pentru localizarea incendiului revoluţionar, pentru restabilirea „ordinei" în Rusia. Serviciu contra serviciu".
2 Nicolae Ceauşescu, „Partidul Comunist Roman — continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste din România", Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 21—22.
a puterii politice de către proletariat. Numeroase ţări ale lumii au fost cuprinse de un avînt revoluţionar, la un nivel necunoscut pînă atunci în istoria lor.
în România, aflată în imediată vecinătate cu Rusia revoluţionară, evenimentele din 1917 au avut un răsunet deosebit de larg. Etapele premergătoare (în special Revoluţia democratică din februarie 1917) iar mai apoi Revoluţia din Octombrie au influenţat puternic, într-un fel sau altul toate categoriile sociale din România. Este necesar să reamintim faptul că revoluţia burghezo-democratkă nu fusese desăvârşită în România, că sarcina principală istoricăi era tocmai desăvârşirea revoluţiei bur-ghezo-democratice şi trecerea la revoluţia socialistă. Evenimentele din Rusia au provocat diverse luări de atitudine, în toate clasele şi păturile sociale,, pe tot teritoriul ţării ; în Moldova — locul contactului nemijlocit între soldaţii revoluţionari ruşi şi români, în teritoriul ocupat de Puterile Centrale (2/3 ale ţării), precum şi în Transilvania care gemea sub jugul austro-ungar.
Efectele fiecărui val revoluţionar din Rusia, se resimţeau nemijlocit şi puternic în Moldova. Reprezentanţii guvernului român, refugiat la Iaşi, au privit aceste evenimente, dat fiind participarea României la război de partea Antantei, înainte de toate din punctul de vedere al efectului lor asupra desfăşurării războiului. Toate clasele şi toate partidele politice din România au luat poziţie faţă de evenimentele din Rusia. în documentele ce reflectă atitudinile claselor dominante se poate însă desluşi şi un element de teamă faţă de eventualitatea răspîndirii ideilor revoluţiei ruse, de posibilitatea extinderii „anarhiei" (în limbajul claselor daminante de pretutindeni — a periclitării ordinei burgheze) şi asupra României. Astfel, în jurnalul generalului Al. Averescu, citim, în legătură cu vestea revoluţiei din februarie 1917 :
„O adevărată catastrofă pentru noi : revoluţia în Rusia ! !
78
Aceasta înseamnă prelungirea războiului şi dacă se produce o stare anarhică în Rusia, ceea ce nu este exclus, ori dacă Rusia, face defecţiune, ceea ce de asemenea poate fi posibil, atunci pentru noi este o adevărată catastrofă" 3.
Peste cîteva zile, examinînd manifestările revoluţionare din cadrul armatei nuse, Averesou constata : „Ideile revoluţionare din Rusia se întind cu repeziciune" i.
Nu este lipsită de interes prezenţa în poziţia unor reprezentanţi ai claselor dominante din România a unui element de apreciere lucidă a răsturnării din februarie 1917, care — ou toate că ameninţă să complice situaţia militară a guvernului român — nu a putut să nu aibă şi o mare semnificaţie pozitivă de ordin mad larg şi cu efecte ce urmau să se simtă mai tîrziu, prin însuşi faptul prăbuşirii ţarismului. Astfel, organul principalului partid politic al burgheziei , române — al liberalilor scria: „Se poate spune fără exagerare că revoluţiunea rusească este evenimentul cel mai însemnat al istoriei Europei din ultimele decenii. Printr-însa se preface din temelie nu numai o împărăţie de peste 180 milioane locuitori, dar se dă lumii indicaţia că de azi înainte omenirea nu mai poate evolua decît într-o anumită direcţie" 5.
în acelaşi sens, Take Ionescu, şeful partidului conservator-nationalist, exponentul unor cercuri burgheze şi intelectuale, arăta în discursul său din Camera deputaţilor la 10 iunie 1917 : „...am respect adînc pentru revoluţiunea rusească. Am primit-o cu o mare bucurie sufletească. Sînt prea înamorat de libertate, ca să nu fiu fericit ori de cîte ori cade un absolutism şi sînt prea incapabil să-mi închipuiesc relaţiuni nu
3 Mareşal AI. Averescu, „Notiţe zilnice din războiu (1916—1918)", Editura „Cultura naţională", Bucureşti, 1937, p. 139, Nota din 5 martie 1917.
4 Op. cit., p. 145, Nota din 19 martie 1917.
5 „Mişcarea", anul III, nr. 73 din 1 aorilie 1917.
bune, dar sigure şi durabile cu guvernele autocrate, ca să nu fiu fericit şi ca, om, şi ca român de revoluţiunea rusească" °.
Pentru aprecierea corectă a acestor declaraţii, trebuie să ţinem seamă că. ele erau legate nu atît de „adeziunea"' burgheziei româneşti la prefacerile revoluţionare din Rusia, (deşi caracterul, lor burghezo-democratic nu era în contradicţie cu lupta pentru menţinerea independenţei României, iar prăbuşirea, ţarismului era în această ordine de idei, un evident cîştig), ci în mare măsură de conjunctura militară politică,, de speranţa că guvernul provizoriu din. Rusia — conform promisiunilor sale — va duce război „pînă la victoria finală". Mărturisirea ziarului „Mişcarea" este în acest sens în afară de orice echivoc :. „...victoria finală care ne apare tot mai sigură va pune pecetea definitivă pe foile pe care evenimentele înscriu zilnic apropierea noastră politică şi sufletească de democraţia rusească" 7.
Revoluţia din februarie 1917 avusese o înrîurire şi asupra tendinţei burgheziei române — manifestată puternic-încă în perioada anterioară — de a. preîntâmpina sau atenua mişcările revoluţionare ale maselor prin acordarea unor reforme. Deşi unii reprezentanţi ai claselor dominante negau categorie orice legătură între evenimentele revoluţionare din Rusia şi intenţia de a> purcede la reforme 8, ni se pare edificator faptul că tocmai în aprilie 1917 unii deputaţi liberali, legaţi de intelectualitate, de burghezia satelor şi mica burghezie au avertizat pe primul ministru că-i vor retrage sprijinul dacă în problema, reformelor guvernul se va rezuma din nou la făgăduieli. Discutarea, reformelor în parlament, reflecta de asemenea frămîntările şi aspiraţiile maselor populare şi teama păturilor con-
0 Take Ionescu, „Pentru o Românie mare" (Discursuri din războiu, 1915— 1917), Bucureşti, 1919, p. 149.
7 „Mişcarea", anul III, nr. 73, din 1 aprilie 1917.
8 Ga de pildă Take Ionescu, vezi op. cit.
ducătoare de revoluţie, evident sporită în legătură cu cele ce se petreceau în ţara vecină 9.
Puternic şi sincer a fost efectul revoluţiei din februarie în cadrul maselor populare din Moldova. în pofida legilor excepţionale, elementele revoluţionare; membrii partidului social-democrat şi ai sindicatelor au organizat numeroase acţiuni revendicative şi s-au solidarizat cu soldaţii revoluţionari ruşi, aflaţi pe teritoriul Moldovei. La 1 mâi 1917, la demonstraţia proletariatului român, care s-a desfăşurat sub lozincile : pace, reforme -democratice, republică, ău participat şi soldaţii ruşi. în cadrul acestei demonstraţii au fost eliberaţi •din închisoare militanţii de seamă ai mişcării muncitoreşti din România — ■G. ■ • Racovski şi M. Gh. Bujor. După cum arată d dare de seamă, întocmită ulterior de către conducerea grupului •comunist român, demonstraţia de la 1 mai 1917 a avut o mare semnificaţie. „Acest eveniment revoluţionar a'avut -o mare repercusiune în mediul muncitoresc şi ca urmare în diferite oraşe ale Moldovei s-au format organizaţii clandestine" 10. Pe de altă parte, au urmat represalii împotriva intensificării mişcării revoluţionare din partea guvernului.
Cu o atenţie încordată au fost urmărite evenimentele revoluţionare ce s-au desfăşurat începând ou februarie 1917 în Rusia şi in partea ocupată a ţării. Şeful conservatorilor pro-gemiani care se afla în fruntea simulacrului de guvern rămas sub ocupanţii germani, Al. Marghiloman, revenea mereu asupra -evenimentelor din Rusia, căutînd să-şi explice sensul lorll. Este semnificativă sublinierea pe care o făcea Marghiloman, evidenţiind legătura Revoluţiei din
9 Dezbaterile Adunării Deputaţilor, 1916—1913, şedinţa din 27 mai, 1917, p. 270.
10 Arhiva CC al PCR, dos. nr. 2, inv. 8. Darea de seamă semnată de A.  Nicolau din  23 aprilie 1919.
11 Al. Marghiloman, Note politice (1897—192-1). Ed. Instit. de arte grafice „Eminescu", Bucureşti. 1927, vol. II, pp. 459—460, 462, 481.
februarie cu năzuinţa generală spre pace. „Mare emoţie în oraş, — nota el la 17 martie 1917. — Mulţi speră că pacea poate să iasă din această stare de anarhie" 12, Exprimîndu-şi acordul cu interpretarea făcută de un ofiţer al Revoluţiei din februarie ca avînd „sensul favorabil păcii", Marghiloman remarca- : „Dealtminterea te izbeşte marele dor de pace- pe care îl mărturisesc toţi ofiţerii cu care vii în contact. în timpul manifestării de deunăzi, soldaţii încurajau pe femei să strige «pace»" 13.
Marghiloman îşi dădea seama, ca şi Take lonesou, de semnificaţia pentru soarta României a răsturnării ţarismului tocmai în momentul cînd ţarul era gata să semneze pacea separată cu imperialismul german şi austro-ungar, ceea ce ar fi putut avea urmări din cele mai grave pentru independenţa şi integritatea României : „Pacea era aproape semnată cu Ţarul; noi plăteam cheltuielile ; Moldova Ruşilor, Oltenia Austriecilor, restul hinterland german... Revoluţia a schimbat totul şi acum nota este : fără cuceriri şi libertatea naţionalităţilor..." w. Este de evidenţiat în această apreciere reflectarea lozincii leniniste — pacea fără anexiuni — în legătură cu revendicarea libertăţii naţionalităţilor. Propunînd încheierea unei păci democratice fără anexiuni, V. I. Lenin cerea de fapt renunţarea la cuceriri de teritorii străine, ceea ce nu însemna păstrarea întocmai a statu-quo-ului antebelic, întruoît unele popoare asuprite îşi continuau lupta de eliberare naţională, de formare a statelor naţionale sau de desăvârşire a unităţii naţionale.
Aprecieri lucide în legătură cu cauzele şi caracterul revoluţiei ruse din februarie au apărut chiar şi în ziarul „Lumina" (condus de C. Stere, şeful grupării poporaniste din partidul liberal, filo-german, apropiat în această pe-
12 Loc. cit., p. 462.
13 Loc. cit, p. 481.
14 Loc. oit., p. 512, Nota din 22 aprilie 1917.
«O
rioada de Marghiloman) v>. încă în ajunul Revoluţiei din Octombrie, C. Stere, care înainte nu înţelesese rolul luptei clasei muncitoare şi a poporului rus, îşi exprima stima pentru acţiunea partidului leninist pentru pacea, indisolubil legată de revoluţie. „Maximaliştii sînt cel puţin logici — scrie el în articolul apărut în „Lumina" la 5 septembrie — ridicînd drapelul revoluţiei, ei reclamă şi pacea" 16.
Elementele revoluţionare de pe teritoriul ocupat au primit cu entuziasm ştirea despre victoria revoluţiei burghe-zo-democratice în Rusia. Grupurile revoluţionare din Capitală, conduse de Ecaterina Arbore, I. C. Frimu, Al. Con-stantinescu, Gh. Cristeseu, încă înainte de revoluţia rusă au îndreptat ascuţişul luptei lor împotriva cotropitorilor germani. Sub imboldul revoluţiei grupurile ilegale au intensificat lupta, pro-nunţîndu-se pentru încheierea unei păci democratice. La 26 martie 1917, a fost organizată la Bucureşti demonstraţia câtorva mii de femei, care au protestat împotriva înfometării populaţiei de către ocupanţi şi au lansat lozinca păcii a.
în Transilvania, în această perioadă s-a desfăşurat, ca şi în alte teritorii populate de naţiunile asuprite din Imperiul austro-ungar, mişcarea burghezo-democratică pentru eliberare naţională, pentru alipirea la România şi desăvîr-şirea unităţii naţionale. în condiţii deosebit de grele, datorită terorii autorităţilor austro-ungare, muncitorii s-au ridicat la luptă şi în această parte a ţării; în primăvara anului 1916 s-a •desfăşurat eroica grevă a minerilor din Valea Jiului, luptă cu o profundă semnificaţie economică şi politică. La 1 mai 1917, se organizează în Transilvania, prima dată după intrarea în război, demonstraţii pentru solidaritatea internaţională,   pentru   pîine şi pace.
15 C. Stere, „Marele război şi politica României", Bucureşti, Atelierele Societăţii Anonime „Poporul", 1918, pp. 120—121, 123.
16 Loc. cit., p. 314.
17 La această demonstraţie se referă şi Marghiloman în nota citată mai sus.
Se înviorează mişcarea democratică pentru vot universal şi o serie de mişcări revendicative (la Braşov, Valea Jiului, Arad, Simeria)18.
Vestea că evoluţia evenimentelor din Rusia a culminat cu Revoluţia proletară victorioasă a îngrijorat şi mai mult clasele dominante româneşti. în Moldova generalul Averescu continua urmărirea extrem de atentă a situaţiei, notînd la aflarea ştirii despre victoria revoluţiei : „Situaţia în Rusia din ce în ce mai încurcată, şi pentru noi, prin urmare, mai primejdioasă"19. într-una din notele lui Averescu se releva caracterul nesîngeros al Revoluţiei din Octombrie : „S-a vorbit mult de cele ce se petrec în Rusia, — arată Averescu, referindu-se la o convorbire cu reprezentanţii unor cercuri sus-puse ale României, — Prinţul Carol se miră că o revoluţie aşa de mare s^a putut face cu atît de puţine victime"*.
în atitudinea lui Averescu faţă de Revoluţia din Octombrie este iruteresan-tă opinia lui ce apare destul de consecventă împotriva amestecului României în treburile interne ale Rusiei Sovietice, "pentru care pledau unele elemente reacţionare. Astfel într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri la care Ionel I. C. Brătianu a pus în dezbatere problema acordării de sprijin Ucrainei, oare prin aşa-numita „Rada Centrală" se proclamase independentă, generalul Averescu s^a ridicat împotriva acestui amestec2i. Vorbind ou prinţul Carol, la 13 decembrie 1917, Averescu îşi exprima părerea că intervenţia în „luptele dintre ruşi" este o greşeală, dar nu reuşeşte să-1 convingă : „Am avut impresia că este de altă părere ca mine"22.
18 .Destrămarea Monarhiei austro-ungare (1900—1918)", Edit. Acad. RPR, Bucureşti, 1964, p. 252.
19 Mareşal Averescu, op. cit., şi dia 9 noiembrie 1917, p. 242.
20 Loc. cit., Nota din 21 decembrie 1917.
21 Loc. cit., p. 261, Nota din 7 decembrie 1917.
22 Loc. cit, p. 266.
81
Averescu şi ulterior şi-a menţinut poziţia potrivnică amestecului în treburile interne ale Rusiei sovietice, pronunţîn-du-se împotriva intervenţiei -militare antisovietice şi încheind cunoscutul acord de pace cu Rumcerodul la 9 martie 1918 după schimbul de scrisori din 1918 (februarie—martie). Cunoscînd această atitudine a lui Averescu, socialiştii români au dus cu el, în cursul anului 1919, tratative în vederea elaborării unei platforme comune -în timpul alegerilor şi l-au determinat să intervină pe lîngă guvernul român împotriva trimiterii trupelor în Rusia Sovietică 23.
Elementul dominant în atitudinea guvernului de la Iaşi şi a cercurilor apropiate lui, faţă de Revoluţia din Octombrie a fost, însă, cel comun pentru burghezia internaţională ; ura faţă de revoluţie, frica de răspîndirea ideilor leniniste în România, dorinţa de a-i micşora, cel puţin în aparenţă, semnificaţia. Astfel, aliniindu-se ziarelor reacţionare din întreaga lume care se întreceau cu prezicerile unui sfîrşit chipurile „rapid" şi „inevitabil" al revoluţiei, ziarul „România", la prima veste precum că Kerenschi ar fi pus stăpînire pe Petrograd, s-a grăbit să spună că „nici n-a acordat o prea mare importanţă mişcării", după cum relatează N. Iorga el însuşi privind Revoluţia ca o periculoasă stare de anarhie.
în Bucureştii ocupaţi, Revoluţia dia Octombrie, era pentru reprezentanţii claselor dominante „un mister" 75. Marghiloman observa din analiza făcută asupra diverselor' ştiri („chiar cele din izvor antantist") privind situaţia în Rusia de după revoluţie că „regimul maximalist ' cîştigă din ce în ce mai -multă autoritate" x. Amestecul în treburile interne ale Rusiei Sovietice (sprijinirea
23 Arhiva CC al PMR, dosarul IV, filele 22—28.
24 N. Iorga, Memorii, însemnări zilnice (mai 1917 — martie 1920), Edit. „Naţionala", S. Ciornei, vol. I, p. 160.
25) Al. Marghiloman, Note politice, vol. III, p. 221.
26 Op. cit., p. 232, nota din 1 decembrie 1917.
forţelor contrarevoluţionare) despre care află Marghiloman, îl considera, ea şi Averescu, un „lucru nebunesc" -1.
Cercurile apropiate de „guvernul" din. Bucureşti, publicînd ştirea despre victoria Revoluţiei din Octombrie, manifestau totodată îndoieli cu privare la şansele unei „biruinţe desăvîrşite" 28. Pe de altă parte, aceste cercuri subliniau importanţa enormă a revoluţiei pentru soarta păcii. In articolul său din 14 noiembrie 1917, C. Stere scria : „în orice caz, dacă revoluţia maximalistă nu va gi'ăbi poate direct pacea, prin acte de guvernămînt, ea va avea însă desigur, o enormă înrîurire indirectă, — atît prin situaţia internă creată în Rusia, cît mai cu seamă prin faptul că ea, prin sine însăşi, constituie o înfrîngere politică a înţelegerei, care din răsputeri susţinea partidele războinice... Omenirea, obosită de măcelul zadarnic, poate-nădăjdui în această privinţă... Am ajuns la momentul critic al războiului mondial..." 2i>.
în unele articole din „Lumina", ca de-pildă cel semnat de profesorul D. D. Pă-trăşcanu şi intitulat „Vremuri nouă", au apărut aprecieri despre importanţa Marii Revoluţii Ruse ca o iniţiativă revoluţionară, luată într-un moment critic al istoriei mondiale. Subliniind că nenorocirile războiului, durerile şi suferinţele oamenilor de pretutindeni i-au adus într-o situaţie critică, D. D. Pă-trăşcanu arăta că izbăvirea „a venit din ţara pe care eram obişnuiţi s-o considerăm oa o temniţă uriaşă, în care putrezeau de vii cei mai nobili copii ai. omenirii ; din ţara cu Siberia, din imperiul tuturor crimelor şi al fărădelegilor. De aici a auzit omenirea dornică primul cuvînt de pace" 30. In articol se învederează în continuare  că lozinca
27 Op. cit., p. 265, nota din 25 decembrie 1917.
28 Vezi, C. Stere, op. cit., pp. 320— 321, Articolul „Noul moment în Revoluţia rusă", -publicat în „Lumina" din 11 noiembrie 1917.
29 Loc. cit, p. 328.
30 D. D. Pătrăşcanu, „Vinovaţii, 1916—1918",' Editor Ziarul „Lumina", 1913, pp. 10—11.
82
păcii era proclamată în numele creării unei lumi noi, revendicând pentru proletariat „dreptul de viaţă, dreptul întreg, fără înconjur, fără ipocrizie şi fără sfială" 31.
Masele populare din România, atît din Moldova, cît şi din teritoriul ocupat, proletariatul    revoluţionar credincios spiritului internaţionalist s-au solidarizat unanim şi entuziast cu Revoluţia Socialistă. Imediat după izbucnirea revoluţiei, presa socialistă a publicat ştiri ample   despre   desfăşurarea  ei, rolul partidului bolşevic, cît şi date despre V. I. Lenin, conducătorul revoluţiei32. Salutând primele acte ale puterii sovietice, un manifest al mişcării socialiste arăta  că această  revoluţie reprez:ntă primul pas pe calea victoriei proletariatului   mondial,   deschizând în felul acesta „o nouă eră în istoria lumii", însufleţit de acest exemplu, manifestul chema muncitorii români la luptă, ară-tînd că „Eliberarea noastră nu poate fi decît opera proprie" 33 Deosebit de mare răsunet a avut în această perioadă Decretul leninist asupra păcii. Retipărit în ziare şi manifeste, acest decret a devenit larg cunoscut în România. în teritoriul ocupat de germani şi austrieci a fost de asemenea răspândit un manifest către muncitori „în care se slăveşte revoluţia rusă, care, pentru pace, pîine, pămînt şi puterea poporului, nu a cruţat nici o jertfă" 3''.
în Transilvania, vestea victoriei Mani Revoluţii Socialiste din Octombrie a ajuns in perioada când asuprirea socială şi naţională, distrugerile şi pierderile provocate de război, înăsprirea tuturor contradicţiilor au dus la radicalizarea puternică a maselor populare. în aceste condiţii iniţiativa revoluţionară a proletariatului rus a fost salutată cu un
31 Idem.
32 Analele Instit. de studii istorice si social-politiee de pe lîngă OC al PGR, nr. 4/1967, p. 45.
33 „Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România, 1916—1921", Edit,  politică,  Bucureşti,  1966,  p. 72.
34 Al. Marghiloman, op. cit., vol. III, p. 222.
entuziasm fierbinte, ca un imbold, ca un impuls, ca o speranţă în viitorul liber, o chemare la luptă. Adresîndu-se muncitorilor ruşi, un articol ce exprima atitudinea   social-democraţiei române din Transilvania scria : „...prin hotărârea voastră eroică, prin sîngele vostru vărsat in luptele cu duşmanii poporului, ne-aţi întărit credinţa în puterea socialismului şi aţi arătat lumii calea cea dreaptă ce duce la pace şi la înfrăţirea   popoarelor"35.   Referindu-se la programul   ce  urma  să-1 înfăptuiască revoluţia rusă, articolul de mai sus desprindea   tocmai   acele   prevederi care frământau deosebit de puternic masele din Transilvania: problema păcii şi cea naţională. Popularizând programul naţional al revoluţiei ruse, care coincidea cu năzuinţele maselor populare române ce luptau pentru eliberare naţională, în articol, se sublinia : „Voi cereţi ca nici o naţiune să nu ţină in asuprire pe alta, nici un neam să nu fie subjugat şi fiecare popor singur să aibă dreptul de a se conduce". (Sublinierea în document — n.a.) m.
Din primele zile ale lunii noiembrie 1917, în Transilvania au avut loc întruniri şi puternice manifestări de solidaritate în care masele cereau acceptarea condiţiilor de pace propuse de Rusia Sovietică. Se intensifică tot mai mult lupta pentru eliberarea naţională, pentru aplicarea în viaţă a dreptului proclamat în „Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei"37 a dreptului fiecărui popor la autodeterminare, pînă la separarea de statul asupritor. Sprijinite puternic de pe versantul celălalt al Carpaţilor, masele populare române din
K „Adevărul" din 26 noiembrie/9 decembrie 1917. Citat după „Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România. 1916—1920", Edit, politică, Bucureşti, 1966, p. 69.
30 Loc. cit., p. 70.
37 „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia" a fost primită cu satisfacţie nu numai de presa socialistă din Transilvania (vezi de pildă „Adevărul" din 3 dec. 1917), ci şi de presa burgheză: „Telegraful român" din Sibiu a redat conţinutul Declaraţiei în numărul său din 29 noiembrie 1917.
83
Transilvania îşi înteţeau sub această lozincă lupta pentru eliberarea de sub jugul austro-ungar şi unirea cu România. Masele populare, întreaga naţiune, revendicau unirea Transilvaniei cu România, cerîrud concomitent ca bazele unităţii să fie cele democratice. Apelul Sfatului central din Oradea, (apărut mai tîrziu, în aprilie 1919, dar care reflecta starea de lucruri şi din perioada la care ne referim) publicat în „Foaia ţăranului", arăta astfel ţelul luptei maselor din Transilvania : „Unirea cu fraţii de dincolo de munţi, nu unirea ou boierimea şi ciocoimea de dincolo, ci cu harnica şi cinstita muncitorime şi ţărănime dezrobită, cu Republica Sfaturilor de muncitori şi ţărani din România":!S. Concomitent ou lupta maselor din Transilvania pentru eliberarea naţională s-a desfăşurat aci mişcarea muncitorească, în oare s-a întărit aripa revoluţionară, şi mişcarea democratică ţărănească.
în lupta pentru eliberare naţională, forţele progresiste ale Transilvaniei căutau să atragă şi burghezia, dată fiind situaţia ei de clasă socială asupra căreia se răsfrîrigea asuprirea naţională, încă la sfîrşitul anului 1917, ziarul socialist „Adevărul" adresa un apel semnat de Emil Isac, în care Partidului Naţional Român i s-a cerut să părăsească atitudinea pasivă şi „să intre în acţiune !" 39. Concomitent elementele democratice din lagărele de prizonieri români transilvăneni aflate pe teritoriul Rusiei şi Ucrainei au organizat o puternică mişcare pentru Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, în urma iniţiativei comitetului de la Darniţa, s-au alcătuit unităţi de voluntari care au plecat la Iaşi pentru a lupta pe frontul moldovean.
în anul 1918, acţiunile burgheziei transilvănene în vederea unirii cu România s-au intensificat simţitor, presa ajungînd, uneori, să opună programului diversionist al lui Wilson, privi-
38 V. Liveanu, „1918", Editura politică, Bucureşti, 1960, p. 582.
3a „Destrămarea imperiului austro-ungar", 1964, p. 169.
tor la „autonomia" popoarelor asuprite în cadrul Austro-Ungariei, ideile leniniste ale autodeterminării pînă la separaţia de stat. Un rol important în înţelegerea de către elementele democratice din Transilvania a soluţionării problemei naţionale de aici 1-a jucat Mesajul lui V. I. Lenin către muncitorii şi popoarele din Austro-Ungaria (3 noiembrie 1918), în care era formulată lozinca dreptului fiecărui popor din Austro-Ungaria la autodeterminare, pînă la separarea de statul asupritor. Este semnificativ faptul că V. I. Lenin nu propunea nici un fel de soluţii concrete, dinainte stabilite pentru fiecare nonor asuprit în parte, urmînd ca dreptul la autodeterminare să se aplice în conformitate cu interesele fiecărui popor. îndeosebi Mesajul nu făcea recomandări acelor popoare ale Austro-Ungariei care aveau state naţionale proprii în afara graniţelor fostei monarhii /'°.
In a doua jumătate a anului 1918, mişcarea burghezo-democratică pentru prefaceri sociale şi eliberarea naţională a Transilvaniei se intensifică : în oraşele Timişoara, Reşiţa, Oradea, Arad, Petroşani, Consiliile Muncitoreşti au un rol determinant. Mişcări de acelaşi gen s^au desfăşurat şi în alte părţi ale imperiului austro-ungar, avînd drept urmare începutul destrămării si a acestei temniţe a popoarelor. în aceste oondiţii la sfîrşitul lui octombrie 1918 s-a format Consiliul Naţional Român Central, unind reprezentanţii partidului naţional român, ai Comitetului Central Român al partidului social-democrat din Ungaria, ai sindicatelor şi ai altor organizaţii, manifestîndu-se totodată ca unic reprezentant al populaţiei române din Transilvania. La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare populară de la Alba Iulia, 100 000 de ţărani au proclamat unirea Transilvaniei ou România, înoununîndu-se astfel lupta îndelungată a poporului de pe ambele
40 Miron Constantinescu şi V. Liveanu, „Sur quelques problemes d'histoire",
Editions de 1'Academie de la Republi-que Socialiste de Roumanie, Bucarest, 1966, p. 52.
84
versante ale Carpaţilor pentru Unire, pentru desăvîrşirea statului naţional român.
★
Unul din elementele necesare ale vastei teme cu privire la Marea Revoluţie din Octombrie şi România, îl formează participarea oamenilor muncii şi a întregii opinii democratice din România la mişcarea de solidaritate ce s-a ridicat din toate colţurile globului pămîntesc în sprijinul Revoluţiei Socialiste victorioase, dar cu imense greutăţi în faţă.
Avînd o tradiţie de luptă de peste o jumătate de veac, manifestîndu-se ca o forţă profund patriotică şi fidelă totodată îndatoririlor sale internaţionale, mişcarea muncitorească din România s-a solidarizat în cele mai variate forme cu Revoluţia rusă. De la manifestări de simpatie în presă, — amintim aci celebrul articol al lui N. D. Cocea despre marele Lenin — de la adunări, mitinguri şi greve de solidaritate ce au avut loc în toate părţile ţării, această mişcare s-a dezvoltat pînă la forma sa superioară — lupta cu arma în mînă, în batalioanele revoluţionare, internaţionale, pentru apărarea revoluţionară a Rusiei Sovietice. „O pagină vie a spiritului internaţionalist al proletariatului şi maselor muncitoare din ţara noastră — a subliniat tovarăşul Nicolae Ceauşesou — o constituie activitatea desfăşurată în sprijinul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, lupta pentru apărarea cu arma în mînă a tînărului stat socialist"41.
Din rînd urile celor aproximativ 40.000 de cetăţeni români care la începutul î-evoluţiei se aflau pe teritoriul Rusiei Sovietice (cei evacuaţi sau refugiaţi aici în timpul războiului, printre care se aflau muncitori, soldaţi, ofiţeri şi alte categorii sociale) şi din care 500
41 Nicolae Ceauşescu, „Partidul Comunist Român — continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român", Editura politică, 1966, p. 74.
erau membri ai organizaţiilor sindicale sau ai Partidului social-democrat, s-au recrutat cele două batalioane revoluţionare româneşti care au luptat, cot la cot cu forţele revoluţionare ruse, pentru instaurarea Puterii Sovietice în unele centre din sudul Rusiei (Odesa, Harkov) şi împotriva armatelor cotropitoare ale puterilor centrale42. în toamna anului 1917, Comitetul de acţiune al PSDR din Odesa, în frunte cu vechii militanţi ai mişcării socialiste din România — M. Gh. Bujor, I. Diceseu-Dic, Al. Nicolau, Gheorghe Stroici — au desfăşurat o intensă activitate pentru sprijinirea revoluţiei ruse, în anii următori aoordînd un ajutor militar efectiv tinerei republici sovietice. Flota românească a sprijinit activ^ revoluţia socialistă.
în luptele pentru apărarea puterii sovietice au participat activ şi miile de români transilvăneni din armata austro-ungară, care au fost aduşi în Rusia ca prizonieri de război încă înainte de revoluţie (numărul lor total se ridica la peste 120.000). Ei au constituit unităţi de luptă în cadrul Armatei Roşii, participînd da acţiunile militare din Astrahan, Tariţîn, Baku, Ucraina, Samara43 etc.
Participanţii la lupta de apărare a Rusiei Sovietice, treceau în aceşti ani printr-o şcoală de călire revoluţionară,, apărînd puterea sovietică ei îşi clarificau opiniile asupra sarcinilor ce trebuiau îndeplinite în vederea transformării revoluţionare a propriei ţări. Este caracteristic în această ordine de idei programul Partidului ţărănesc revoluţionar român (organizaţia prizonierilor români din Transilvania, Bucovina şi Banat, ce s-a format după Revoluţia din Octombrie, la-Moscova), care acorda un loc de frunte prevederilor legate de rezolvarea problemei naţionale, eliberarea naţională fiind un punct prin-, cipal al programului revoluţionar în aceste părţi ale ţării. „Drepturi pentru minorităţile naţionale" şi „Dreptul
''2 „Anale", nr. 4/1967, pp. 46—47. 43 Loc. cit., p. 47.
85
popoarelor de a hotărî în mod liber soarta lor" erau două puncte ale platformei acestei organizaţii
Numeroşi revoluţionari români au luptat în unităţile Armatei Roşii, în detaşamente de partizani, în cadrul unor detaşamente internaţionale pentru instaurarea şi apărarea puterii sovietice în centrele siberiene — Omsk, Tomsk, Irkutsk, — ajUngînd pînă la Vladivostok. Participarea oamenilor muncii români, la mişcarea de apărare a Statului sovietic a fost relevată într-o serie întreagă de lucrări ale istoricilor sovietici, unele din ele publicate şi în ţara noastră ''5.
Contribuţia revoluţionarilor din ţara noastră la apărarea cuceririlor Marii Revoluţii din Octombrie46 — înaltă expresie a internaţionalismului proletar — a intrat în cele mai bune tradiţii de luptă ale Partidului Comunist Român.
în ţara noastră trăiesc şi lucrează unii dintre participanţii români la luptele revoluţionare din Rusia anilor 1917—1018 (tov. Constantin Pîrvulescu) şi chiar unul dintre cei trimişi special în ţară (Emil Bozdog).
★
Marea Revoluţie condusă de geniul lui Lenin, ce a zguduit lumea acum 50 de ani, cu un răsunet şi influenţă în cele mai îndepărtate colţuri ale pămîntului, a avut o directă şi puternică înrîurire în ţările aflate în vecinătate, deci şi ir.tr-o asemenea ţară cum era România — cu un complex întreg de frămîntări interne, dintre care unele erau în multe privinţe asemănătoare cu cele din Rusia prerevolu-ţionară. De aici — efectele revoluţiei care s-au resimţit într-un fel sau altul în toate clasele şi categoriile sociale, în toate partidele şi formaţiunile politice, chiar şi în cele ostile revoluţiei, s-au manifestat în ascuţirea luptei în jurul desăvîrşirii unităţii naţionale ; în intensificarea luptei pentru pămînt, pentru reforma agrară democratică ; în avîntul revoluţionar şi consolidarea resurselor revoluţionare ale clasei muncitoare ; în făurirea Partidului Comunist din România ; în reorientarea intelectualităţii democratice ; în reflectarea pe care au găsit-o aceste evenimente în diversele ramuri ale culturii, în literatură şi publicistică.
44 Arhiva CC al PCR, dos. nr. 2, inv. 8, I.C., filele 9—53. Din darea de seamă, semnată de A. Nioolau, din 23 aprilie 1919.
43 Vezi N. Scerbakov, „Voluntarii români în Armata Roşie pe Frontul de est în 1919—1920" („Anale", nr. 5/1959) ; J. Matveev, „Contribuţia oamenilor muncii români la luptele din Siberia pentru apărarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie" („Anale" nr. 5/ 1961) ; A. N. Glugovski, „Din istoria organizaţiilor comuniste române şi a
formaţiunilor internaţionaliste pe teritoriul Rusiei Sovietice" („Novaia i noveişaia istoria", nr. 3/1957) ; B. A. Koradratiev, „Internaţionalistul roman I. O. Dik-Dicescu" („Novaia i noveişaia istoria", nr. 3/1961), şi multe altele.
''■> Tema de mare importanţă privind solidaritatea oamenilor muncii români cu Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie va fi tratată pe larg în lucrarea lui Gheorghe Unc ce se află sub tipar la Editura Academiei, Colecţia „Bibliotheca Historica Romaniae".
86
Scriitorii români
şi Revoluţia din Octombrie
de Nicolae Liu
Sînt în istoria multimilenară a omenirii zguduiri sociale care, simbolizând trecerea la o nouă vîrstă istorică, marchează schimbarea întregului curs al dezvoltării sale ulterioare. In asemenea momente, spiritul creatorului de artă, obligat prin însăşi condiţia sa, cu alte cuvinte, prin raportul artă-public, la depăşirea preocupărilor particulare, devine — cu voie sau fără voie •— expresia conştiinţei colective. Adeseori el presimte zguduirile revoluţionare, le prevesteşte ca pe nişte inevitabile tulburări seismice, participă la  ele   sau   devine   ecoul lor.
Fenomenul acesta s-a repetat cu sporită amplitudine şi cu o intensitate mai mare ca oricînd cu prilejul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie.
Convingerea că viitorul omenirii îl reprezintă înlocuirea orînduirii capitaliste prin cea socialistă, sau credinţa în transformarea prin revoluţie a Rusiei ţariste, semifeudale, într-un factor de progres pentru întreaga omenire, însufleţise încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea pe numeroşi artişti şi scriitori. Printre eâ se numără pînă în primii ani ai veacului nostru Emile Zola. Lev 'Tolstoi, Maxim Gorki sau Ady Endre.
Sub furtuna evenimentelor revoluţionare dezlănţuite în 1917, scriitori de renume mondial ca Anatole France, sau scriitori al căror renume depăşea de pe .atunci hotarele ţării lor ca Henri Barbusse, au trecut în mod deschis de partea noului, a forţelor care reprezintă viitorul. Vorbind despre revoluţia socialistă ea despre „cauza secolului nostru", Remain Rolland, devenit celebru prin atitudinea sa din Au dessus de la melee, împotriva războiului imperialist, îl numea pe Lenin „cel mai mare om al acestei cauze" şi „cel mad dezinteresat". Bernard .Shaw, H. G. Wells şi alţi mari scriitori ai vremii au privit de asemenea transformările revoluţionare din Rusia ţaristă ou interes şi simpatie.
Anii care au urmat au demonstrat nu numai soliditatea noilor aşezări de pe pămîntul sovietic, dar- şi dezvoltarea mişcării comuniste pe plan mondial şi victoria  revoluţiei   socialiste într-o  serie  de ţări,  printre  care  şi  ţara noastră.
Nod nume prestigioase de pe toate meridianele lumii, ca Brecht, Eluard, Federigo Garcia Lorca, Rafael Albert!, Casare Pavese, Salvatore Quasimodo, Theodore Dreiser sau Pablo Neroda s-au adăugat la cele L-are şi-au dat adeziunea Ja •cauza revoluţiei socialiste sau au cîntat victoria Revoluţiei din Octombrie.
87
Dialogul ou noile idei propulsate prin transformarea lor din 1917 în realitate soeial-politleă a devenit o necesitate pentru orice scriitor autentic din ultima jumătate de veac. - -    *  V. ';î
Aspectul românesc al aogstui fenomen, este dintre, cele mai fertile. El se încadrează în aspiraţia milenară a poporului nostru spre libertate, dreptate şi o viaţă mai bună, în lupta eroică a clasei muncitoare şi a comuniştilor din România, în una dintre trăsăturile fundamentale ale literaturii române, pe care-Tudor Vianu o denumea : „însuşirea ei militantă, naţională şi socială"1).
I
Izbucnirea în februarie 1917 a revoluţiei în. Rusia şi răsturnarea ţarismului au suscitat interesul claselor sociale progresiste din ţara noastră.
Intelectualitatea progresistă salută aproape în unanimitate evenimentul. Desigur că nemulţumirile provocate de înfrângerea militară, de situaţia critică, internă şi externă, de lipsa de pricepere în conducerea statului, de contrastul, izbitor între mizeria şi suferinţele celor mulţi şi dezmăţul protipendadei au contribuit substanţial la aceasta. Dar ruu numai ele. Nu trebuie să uităm ecoul lăsat în inima poporului român de săgeţile îndreptate încă ou 75 de ani înainte de-Nicolae Bălcescu şi alţi conducători democraţi ai Revoluţiei de la 1848 împotriva „jandarmului libertăţii popoarelor". Sau de demascarea regimului de teroare şi întuneric din Rusia ţaristă, făcută de Vasile Alecsandri în Pohod na Sibir, de B. P. Hasdeu sau de C. Dobrogeanu-Gherea în amintirile sale din închisoarea. Petropavlovsk, de C. Miile, N. D. Cocea, Tudor Arghezi, prin pamfletele şi articolele lor, precum şi de alţi scriitorii de frunte de la sfîrşitul veacului al XîX-lea şi începutul veacului al XX-lea. După cum nu putem să nu amintim de tradiţia celor peste 40 de ani de luptă a proletariatului şi socialiştilor români.
Un moment semnificativ pentru această luare de atitudine îl reprezintă puternicul răsunet în România al izbucnirii revoluţiei burghezo-democratice din Rusia anilor 1905—1907, cu întemniţarea lui Maxim Gorki şi ancorarea crucişătorului „Potemkin" în rada portului Constanţa.
Mergînd pe linia acestor tradiţii, scriitori români de frunte se vor face — chiar în viitoarea evenimentelor,- — interpreţii anului revoluţionar 1.917 din Rusia. Căci, dacă în chiar ziua izbucnirii Revoluţiei din Februarie, unii din ei,, sub influenţa, propagandei oficiale, mai vorbeau încă de credinţa în ţar a soldatului rus, despre caracterul, răbdător al poporului vecin ş.a.2), nu mult după aceea, în urma contactului ou noile realităţi ruseşti, această părere s-a schimbat, radical.
Unul dintre, cei dinţii scriitori români care au salutat. Rusia revoluţionară a fost Mihail Sadoveanu. .într-un articol publicat la începutul lunii aprilie 1917, după ce narează în chip de avertisment pentru conducătorii de atunci ai statului român jalnica întâmplare a doctorului nepăsător faţă de pacienţii săi din cunoscuta nuvelă a lui Cehov Sala nr. 6, autorul Şoimilor şi al lui Cosma Răcoare vorbeşte cu admiraţie de „marele popor al stepelor", care „s-a scuturat deodată din somnul lung şi, ca printr-un farmec, a început a zvîrli în juru-i zdrenţele trecutului, apărînd în faţa lumii într-o nouă haină de lumină". Exemplul vecinului de la răsărit şi miazănoapte, de care ne leagă „tainica şi fatala înrudire în unele privinţe" şi unde „lumea se scutură din temelii şi se primeneşte" se cere însuşit. „Ziua de mîine ne aşteaptă şi pe noi cu completă primenire morală. Energia şi activitatea susţinută în fiece clipă devine un deziderat inexorabil al vremii"3).
') Cf. Tudor Vianu, Asupra caracterelor specifice ale literaturii române, în : Tudor Vianu, Studii de literatură română, Bucureşti, 1965, p. 553—554.
2) Cf. Articolul Ruşii, de B. Delavrancea, în : România, Iaşi, 1917, februarie 26...
3) Mihail Sadoveanu, Fatalismul, în : România, Iaşi, 1,917, aprilie 6.
88
Două săptămîni mai tîrziu, în aceiaşi ziar de .pe lîngă cartierul general al armatei române, singurul care mai apărea în teritoriul liber alături de Neamul românesc al lui N. Iorga, povestitorul N. N. Beldiceanu, fostul colaborator ai Semănătorului şi al Vieţii româneşti şi prietenul lui M. Sadoveanu şi G. Topîr-ceanu, saluta primul congres al sovietelor de muncitori şi ţărani din Rusia, subliniind că „revoluţionarii eari au murit cu miile între zidurile închisorilor din. Siberia, prin spînzurătorile ţarismului, nu s-au jertfit în deşert". E drept, semă-nîrad „griul visurilor umanitare" şi coborând „in lumea obişnuiţilor să propovăduiască şi să mîngîie", mulţi Gogoli, Dostoievski sau Tolstoi au pierit înainte de vreme. Dar „i-au făcut pe robi să zărească, din întunericul vieţii lor amărîte» — ca pe un miraj de lumină — o viaţă mai bună şi mai omenească"'').
Dezbaterea „înaltei funcţiuni sociale şi politice" a scriitorilor, cărora în Rusia li se datoreşte în mare măsură şi „prăbuşirea barierelor claselor" şi „republica" este reluată peste două luni cu mai multă vigoare de Octavian Goga, împotriva celor ce „la noi se pierd în acel labirint al estetismului pur"5). Această luare de atitudine a cîntăreţului Clăcaşilor şi „pătimirii ardelene" făcea parte dintr-o suită de articole, unde Octavian Goga, care luase contact direct la Petro-grad cu realitatea revoluţionară, îşi comunica impresiile. Despre necontenitele adunări din Nevski Prospekt, la care remarcă „oameni bine îmbrăcaţi, amestecaţi cu uvrieri, soldaţi şi studenţi", despre întrunirile populare, presa şi broşurile în care „sufletul poporului dezlănţuit cerc cuvînt şi se zbate — caută adevărul", despre demonstraţiile muncitoarelor, ou ochi arzînd sub basmale „în armoniile Marsiliezei" şi despre dărîmarea prin contribuţia femeii ruse a înrădăcinatelor prejudecăţi sociale privind incapacitatea politică a femeii şi emanciparea ei. Concluzia era că „omenirea trebuie să-i fie profund recunoscătoare acestui popor, care, pe socoteala lui, face experienţe cu învăţăminte pentru toţi"6).
Dar Octavian Goga şi alţii ca el n-au înţeles că „una din cele mai strălucite pagini din istoria universală" nu e compatibilă cu continuarea războiului imperialist 7). Ei nu-şi vor putea ascunde dezamăgirea atunci cînd vor constata că ultimele speranţe în realizarea ou ajutorul rus a eliberării teritoriului românesc ocupat de puterile centrale şi a unirii cu Transilvania s-au stins.
în schimb, M. Sadoveanu şi alături de el George Ranetti şi alţii au scos. în evidenţă înţelesul pacific primordial al revoluţiei, neîncetînd să-şi exprime admiraţia faţă de „radicala prefacere politică şi socială" în curs de înfăptuire la răsărit 8).
Poziţia specială a poporului român angajat în război nu pentru scopuri imperialiste, ci pentru realizarea unor înalte idealuri, naţionale şi sociale, a făcut dificilă pentru mulţi din scriitorii români înţelegerea justă a evenimentelor din Rusia în chiar timpul desfăşurării lor.
Se adăugau la aceasta lipsa de informaţii, propaganda Antantei, refugierea. unor intelectuali ruşi la laşi după Revoluţia din Octombrie, precum şi imposibilitatea comunicării în condiţiile cenzurii de război şi a lipsei unor organe de-presă independente.
O situaţie specială a avut cîtv-a timp presa românească din teritoriile ocupate de puterile centrale. Istoviţi de. război şi dornici să-şi asigure spatele prin.
'') N. N. Beldiceam;, Congresul muneitorirnei din Rusia, ibidem,- 1917, aprilie 19.
5) Octavian Goga, Scriitorii ruşi, în :  România, Iaşi, 1917, iunie 27. °) Cf.   Octavian  Goga,  Retrogradul  revoluţionar,   ibidem,   1917,   mai 30;. Femeia rusă, ibidem, 1917, iunie 19, etc. 7) Vezi România, Iaşi, 1919, iulie 1.
R) Vezi. romanul Strada Lăpuşneanu, „cronică din 1917", schiţată sub impresia nemijlocită a evenimentelor şi articolul lui G. Ranetti Intre vis şi viaţă, din : România, Iaşi, 1917, august 1.
89«
încheierea unei păci separate, ocupanţii lăsau să apară aci multe din articolele şi ştirile interzise în Moldova.
Printre ele se remarcă articolele lui C. Stere, unul din fondatorii Vieţii româneşti, acum directorul ziarului Lumina. Acesta, demascîndu-1 pe Kerenski drept trădător al „ţelurilor socialiste" ale Revoluţiei din Februarie, condamnmu „goana feroce" împotriva „maximaliştilor" (denumire dată bolşevicilor) sub pretextul dezagregării vieţii publice, aprobă poziţia acestora, ca singurii care pot împiedica Rusia să nu alunece „sub călcîiul vechilor ei stăpîni" prin înscrierea păcii pe drapelul revoluţionar şi salută în victoria Revoluţiei din Octombrie la Petrograd  pe  aceea „a  proletariatului industrial şi  a  reprezentantului acestuia
— Lenin". Cu toate acestea, idealurile lui C. Stere nu treceau în fond dincolo de o Rusie burgheză, fie ea liberală sau social-demoorată. Pentru el, puterea sovietică   reprezenta  în  revoluţie   doar   etapa   necesară   a   dictaturii iacobine9.
Revelatorii pentru o epocă în care tiparul se afla la discreţia cenzurii militare pot fi cercetările în arhiva personală — cîtă s-a păstrat — a scriitorilor vremii.
în acest sens, o surpriză reprezintă corespondenţa inedită trimisă din Kocetok
— o localitate de lîngă Harkov — la 22 noiembrie 1917, de criticul Mihail Drago-mirescu. Scrisoarea discipolului lui Ti tu Maioresou refugiat din Moldova era adresată lui Nicolae Titulescu, pe vremea aceea ministru de finanţe. Ea da în anexă, la cererea acestuia, ample informaţii asupra situaţiei politice din Rusia în urma Revoluţiei din Octombrie, rezumînd ştirile din presa rusă a timpului. Autorul scrisorii nu-şi poate reţine afirmaţii ca : „relaţiile conştiente cu Rusia ar trebui multiplicate la infinit", sau „avem multe de învăţat", mai ales, „pentru ca să le adoptăm".
Intensificarea şi radicalizarea mişcării muncitoreşti din România, datorită înrăutăţirii condiţiilor de viaţă, atît în teritoriul liber cît şi in cel ocupat; numeroasele greve şi demonstraţii, unele sub lozinca (revoluţiei socialiste ; reconstituirea partidului socialist după eliberarea şi întregirea ţării şi transformarea sa în partid marxist-lenimist ; în sfîrşit, nemulţumirile în ce priveşte reformele promise de partidele burgheze şi sentimentele provocate de reprimarea sîngeroasă a unor demonstraţii paşnice ca aceea din 13 decembrie 1918 — au făcut ca interesul pentru evenimentele din Rusia, unde forţele contrarevoluţionare suferă eşecuri răsunătoare, şi pentru cunoaşterea adevăratei semnificaţii a Revoluţiei din Octombrie să crească mereu.
Presa românească şi cea progresistă reînviate vor aduce o contribuţie deosebită la acest efort de cunoaştere şi clarificare. în acest sens, amintim articolele de directivă (unele ale lui Lenin, altele ale colaboratorilor săi ca Lunacearski), portretele conducătorilor revoluţiei (cum era cel al Iui Gorki despre Lenin, adesea reprodus), cronicile, reportajele şi alte materiale informative originale sau traduse, polemicile, manifestele etc. Printre scriitorii angajaţi în coloanele ei initilnim numele unor N. D. Cocea, Gala Galaction, Emil Isac, Ion Vinea, Mihail Cruceanu, Adrian Maniu ş.a.
Ca martor- ocular al evenimentelor din Petrogradul anului 1917, director de ziare cu pronunţat caracter de protest social şi pamfletar neîntrecut, N. D. Cocea a adus, poate, cel mai activ aport în presa progresistă a vremii.
E bine cunoscut portretul antologic al lui Lenin din Chemarea, în care, într-un spaţiu redus, Cocea reuşea să zugrăvească în toată măreţia lor evenimentele din noaptea dinspre 25/26 octombrie stil vechi şi — în prim plan — pe conducătorul Revoluţiei din Octombrie. Se ştie mai puţin despre amplu lucrare
■') Cf. C. Stere, Conferinţa de la Moscova, în : Lumina, Bucureşti, 1917, septembrie, 1 ; Maximaliştii şi Kerenski, ibidem, 1917, septembrie 5 ; Noul moment in revoluţia rusă, ibidem, 1917, noiembrie 11.
90
istorică pe care o proiecta asupra revoluţiei ruse, intitulată Cum se face revoluţia şi interzisă după primele foiletoane de cenzură. în schimb, este aproape necunoscută sugestiva imagine pe care scriitorul român a lăsat-o despre Lenin în ziarul Omul liber, cu un an şi jumătate înaintea portretului din Chemarea, în plină campanie -pentru răsturnarea lui Kerenski şi încetarea războiului10) :
„L-am văzut pentru prima oară într-o noapte de mai, o noapte turbure ca un amurg, sub cerul decolorat de reflexul aurorei boreale — scrie Cocea. Ninsese toată ziua. Străzile largi şi perspectivele infinite ale Petrogradului erau albe de zăpadă. Vîntul îngheţat de nord, care alungase spre seară norii, bătea încă cu furie. Dar în faţa sălii de întrunire — un circ rechiziţionat de revoluţionari — mulţimea vocifera şi fierbea în clocot. Fără să le pese de vînt şi de frig, oratori improvizaţi perorau pe treptele de la intrare, agăţaţi de stilpii felinarelor, pe marginea trotuarelor şi în mijlocul străzii. Muncitorii, în grupuri întîmplătoare, ascultau tăcuţi, răbdători, aprobînd gravi din cap şi aplaudînd din cînd în cînd, fără prea multă convingere şi mai ales fără entuziasm...
Deodată însă se făcu o mişcare neaşteptată în valurile mulţimei. Oratorii improvizaţi tăcură. Un glas ascuţit de femeie strigă :
— Zdrasti Lenin !...
Şi o mie de glasuri îi răspunseră în cor :
— Trăiască revoluţia !
Adversari şi partizani se îmbulzeau acum unii în alţii, se înălţau în vîrful picioarelor, se striveau ca să vadă trecînd prin aleea îngustă de capete pe Lenin."
Dacă, prin atitudinea lui, acesta nu lăsa să se întrevadă nimic „din nimbul acela de glorie care înconjură de obicei frunţile învingătorilor şi ale mîntuitorilor de oameni", dacă el însuşi a fost surprins să vadă „în omul care ridica atunci în calea lui cel mai formidabil uragan de ură şi de speranţă din cîte a cunoscut poate vreodată istoria omenirii", pe „un om mărunt, chel", cu glas obişnuit şi ton profesoral, această surpriză a fost numai momentană.
Fiindcă, expuse cu limpezime, ideile lui Letnin veneau în întâmpinarea celor mai arzătoare dorinţe ale auditoriului. Cuvîntul pace, care revenea în cuv întărea sa „ca leit-motivul unei simfonii" electriza masele. „Mulţimea repeta in picioare şi urla auzindu-1, şi Lenin îl pronunţa scurt, tăios, rece, ameninţător, ca o lamă de cuţit, căzînd peste grumazul unui burjui".
Numeroase articole publicate în aceeaşi epocă de N. D. Cocea iau apărarea bolşevismului împotriva presei de dreapta, şi în primul rînd a ziarului liberal Viitorul, îmbărbătează proletariatul şi pe tovarăşii săi de luptă şi idei, vestesc apropierea revoluţiei socialiste şi a „ultimului lor ceas şi ultimului lor cintec" pentru guvernanţii vremii şi claselor suprapuse din România. Victoriile armatei roşii în războiul civil sînt salutate astfel în numele internaţionalismului proletar : „Armatele roşii de la nord îşi oglindesc astăzi flamurile în valurile Mării Negre. De sfintele sărbători ale Crăciunului — sublinia Cocea — Lenin a dăruit popoarelor revoluţionare ale lumii trei cetăţi înfloritoare: Taganrog, Nikolaevsk şi Odessa" u).
întemniţarea pentru comunism, repetata confiscare a gazetelor sale, tăieturile nemiloase ale cenzurii, uia cercurilor de dreapta, nu-1 vor împiedica să reia totul de la capăt în slujba adevărului şi a viitorului social. în deceniile urmă-
"') Cf. Nicoară al Jumei, Lenin, în : Chemarea, Bucureşti, 1919, aprilie 20 ; N. D. Cocea, Cum se face revoluţia, ibidem, 1920, ianuarie 15, februarie 9, 11, 12, 13, 14, 15 ; N. D. Cocea, Lenin, Intîia viziune, în : Omul liber, lasi, 1918, aprilie 20 şi 30.
Jl) Cf. N. D. Cocea, Răspunzătorii, în: Chemarea, Bucureşti, 1919, martie 27 : Intermezzo, ibidem, 1919, aprilie 14; Trăiască Regele, ibidem, 1919, noiembrie 1 ; Daruri de Crăciun, ianuarie 7.
91
toare, prin editarea Faclei, apoi a gazetei Reporter sau a revistei Era Nouă, publicistul Cocea va fi adesea de mare ajutor Partidului Comunist Român aflat în ilegalitate.
Alături de el trebuie amintit Gala Galaotion, care îşi adună în volum în 1919 articolele răspândite anterior în coloanele Chemării, Cuvîntului liber şi ale Socialismului, organul central al partidului socialist, sub titlul O lume nouă.
Pagini pline de semnificaţie erau închinate aci evenimentelor revoluţionare din Rusia, victoriilor proletariatului, „puterii celor mulţi", atîta „risipită şi neorganizată", sfârşitului unei „burghezii decrepite", pe care „supremul efort anti-socialist şi antiomenesc" al puterilor Antantei n-o mai poate salva, apărării luate de Henri Barbusse în ziarul L'Humanite Revoluţiei dm Octombrie şi puterii sovietice, datoriei scriitorului român de a milita în rîndurile mişcării muncitoreşti pentru înfăptuirea societăţii socialiste 12).
Ridlcîndu-se la rîndul său, în coloanele Chemării, unde-şi făcea ucenicia în publicistica militantă, împotriva intervenţiei imperialiste, Ion Vinea se pronunţa împotriva oricărui amestec al României „printre aventurierii oficializaţi sau nu ai contrarevoluţiei ruse" 13).
Revoluţia „e blestemată" numai „pentru c-a distrus fericirea vechilor trîn-tori" şi pentru că „vechile civilizaţii bătrîne şi capitaliste îşi văd moartea în viaţa ei" — sublinia Adrian Maniu într-un articol publicat cu prilejul Celei de a Il-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie. „Iată de ce vreau să o flămânzească mai rău decât pe trufaşa Germanie. Iată de ce alianţa Antantei, care luptă împotriva militarismului german, trebuie să lupte cu mai multă urgie împotriva pacifismului rus". In pofida faptului că de doi ani „numai minciuna are voie să fie ştire oficială asupra bolşevismului" iar „adevărurile au ajuns pericole de stat pentru care se suprimă Gîndirea sau Viaţa", deasupra celor doi ani de rezistenţă „pluteşte cel mai înalt ideal pe care 1-a putut zbura mintea omenească, iar una din ţările cele mai înapoiate din Europa s-a transformat într-un sublim spectacol pentru toţi" v>).
O amplă dezbatere avea loc în presa românească din aceşti ani asupra utilităţii şi posibilităţii revoluţiei socialiste şi a dictaturii proletariatului in ţara noastră. Scriitori ca Emil D. Fagure lansează lozinca Spre fericirea poporului prin evoluţie nu prin revoluţie sau sfătuiesc să nu preparăm revoluţiile15). Iar C. Do brogeanu-Gherea se pronunţă pentru înfăptuirea socialismului pe calea sooial-democraţiei engleze, ceea ce dă loc la o vie polemică cu F. Aderca J6).
Prin înfrângerea reformiştilor şi trecerea partidului socialist în 1321 pe poziţii marxist-leniniste, revoluţia socialistă şi dictatura proletariatului devin pentru mişcarea muncitorească din România singurele posibilităţi de transformare a societăţii. Poetul Mihail Cruceanu, unul din conducătorii mişcării, rosteşte în cadrul dezbaterilor primului congres al partidului comunist din România o cuvântare prin care se manifestă ca unul dintre partizanii înflăcăraţi ai noii orientări leniniste şi în consecinţă ai dictaturii proletariatului. Această luare hotărâtă de atitudine ii va atrage de altfel şi întemniţarea alături de alţi conducători ai partidului.
J2) Cf. Gala Galaction, Puterea celor mulţi, în Chemarea, Bucureşti, 1919, iulie 15; O lume nouă, ibidem, 1919, iulie 7; Un document al vremii, în : Cu-vîntul liber, Bucureşti, 1919, noiembrie 16 ; Literatură pentru cei mulţi şi dornici, in Socialismul, Bucureşti, 1919, ianuarie 15.
ri) I. Vinea, Denikin, Kolceak..., în : Chemarea, Bucureşti, 1919, mai 31.
y>) Adrian Maniu, Revoluţia blestemată, în Facla, Bucureşti, 1919, noiembrie 7.
15) Vezi Adevărul, Bucureşti, 1919, august 8 ; ibidem, 1920, iulie 4. 10) Vezi Lumea nouă, Bucureşti, 1919, noiembrie 9.
92
Moartea lui Lenin în 1924, apoi aniversările Revoluţiei din Octombrie, discutarea planurilor cincinale sau a vieţii culturale şi artistice sovietice, receptarea ecourilor străine ale revoluţiei, călătoriile întreprinse în U.R.S.S., participarea activă la luptele comuniştilor din România împotriva războiului şi fascismului, vor fi după terminarea războiului civil tot atîtea ocazii pentru scriitorii români de a populariza amintirea primei revoluţii socialiste.
In special deceniul al IV-lea, cu apropierea primejdiei unui nou război mondial şi cu creşterea agresivităţii fasciste, va face să crească interesul pentru rememorarea şi înţelegerea evenimentelor din 1917.
Şi-au dat concursul la aceasta şi posibilităţile mai largi de cunoaştere deschise în urma reluării relaţiilor diplomatice dintre România şi Uniunea Sovietică în 1934 şi a înfiinţării Asociaţiei „Amicii U.R.S.S.", al cărei act constitutiv era semnat printre alţii de N. D. Cocea, G. M. Zamfirescu, Alexandru Sahia, Zaharia Staneu, Serbam Ciooulesou, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Cicerone Teo-dorescu, St. Roll.
Măreţia evenimentelor din noiembrie 1917 apare evocată entuziast în declaraţiile şi însemnările lui Pamait Istrati, cu ocazia participării sale la festivităţile sărbătoririi celei de a X-^a aniversări a Revoluţiei din Octombrie : „Am văzut sărbătorirea celei de a X-a aniversări şi am plîns de bucurie, am plîns pur şi simplu". Iar în impresiile din Kiev, trimise lui Romain Rolland, comentează în încheiere: „Şi doar cele de mai sus nu sînt decît scurte episoade, o picătură nemăsurat de mică, din sîngele care i-a costat pe bolşevici aşa-numita Revoluţie din Octombrie. Cum să mă mai gîndesc acum la altceva decît la epopeea bolşevică ?" 17).
„Noi credem în stilul unei munci noi, în stilul de muncă al lui Lenin — scria în 1932 Alexandru Sahia în revista sa Bluze albastre. Credem în avîmtul revoluţionar rusesc" 18). Iar trei ani mai tîrziu, în cartea sa de reportaje din U.R.S.S.. el descria cu emoţie camera lui Lenin de la Smolnîi şi închina un capitol întreg evocării Moscovei în preajma celei de a XVII-a aniversări a lui Octombrie
In sfîrşit, în amintirile despre ultimele convorbiri pe care le-a avut în 1936 cu Garabet Ibrăiieanu, criticul Ootav Botez notează interesul acestuia pentru Rusia bolşevică „a cărei revoluţie îl preocupa îndeosebi"20). De altfel, Viaţa românească publicase pînă atunci, începînd cu primele numere de după război, numeroase traduceri, recenzii sau articole refleotînd evenimente din 1917 şi dezvoltarea societăţii sovietice, iar în 1934 închinase un întreg număr U.R.S.S.
Desigur, şirul exemplelor ar putea continua. Ne oprim aci, semnalînd că numeroşi alţi scriitori, dintre care unii a căror epocă de maturitate aparţine perioadei de după 23 August 1944, şi-au demonstrat ataşamentul faţă de cauza comuniştilor sau admiraţia faţă de marale Octombrie încă din anii dinaintea celui de-al doilea război mondial. Amintim astfel pe Zaharia Staneu, Geo Bogza, Ion Călugăru, Mihai Beniuc, Miron Radu Parasehiyescu, Scarlat Oalimachi.
„Fericiţi cei ce se «ase în revoluţie" — exclama în 1834 Eugen Jebeleanu2l).
II
Dar scriitorii români nu s-au mulţumit să ia atitudine sau să popularizeze prin publicistica lor Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie.
*') Cf. Al. Oprea, Panait Istrati, Bucureşti, 1964, p. 250—251.
J8) Al. Sahia, O generaţie falşe, în : Bluze albastre, Bucureşti, 1932, iunie, 19.
19) Cf. Al. Sahia, U.R.S.S. azi, Craiova, 1935, p. 37 şi urm.
20) Vezi Adevărul literar şi artistic, Bucureşti, 1936, martie, 29.
21) E.  Jebeleanu,  Falimentul poeziei  de  azi,   în  Caiet,  R.  Sărat,  I (1934), nr. 2—3, p. 4.
93
Evenimentele revoluţionare din Rusia anului 1917 şi-au găsit întruchipare şi în creaţia lor artistică.
Am amintit de îndemnul lansat de Gala Galaction în 1919 în organul central al mişcării muncitoreşti pentru crearea unei literaturi care, după modelul celei de la 1848, să reflecte aspiraţiile cele mai profunde ale poporului spre o-lume nouă. Apelul său va fi urmat în presa muncitorească şi progresistă de pînă la eliberare de numeroase apeluri similare. Ca exemple sînt reprodus^ pagini antologice din literatura clasică românească, din literatura închinată suferinţelor şi' aspiraţiilor clasei muncitoare de peste hotare, din tînăra literatură sovietică. Se pot cita astfel : poemele Sciţii şi Cei doisprezece de Alexandr Blok, apărute în 1922 şi 1926—1927, 150 000 000 de Vladimir Maiakovskii, în 1932, Balada celor douăzeci şi şase de Serghei Esaniin, în traducerea lui G. Lesnea, din 1935 ; povestiri ca O graţiere a generalului Durov de Lidia Seifulina, publicată în 1927, sau Tatăl de Mihail Şolohov, în 1929 ; fragmente de roman din Aşa s-a călit oţelul de N. Ostrovski, în 1937, sau din Fe Donul liniştit, de M. Şolohov, în 1939—1940. Uneori asemenea pagini fac chiar obiectul unor culegeri (ca în cazul celei apărute în colecţia „Lectura" de sub conducerea lui A. Toma. Nuvele din Rusia nouă, 1929, al „antologiei prozatorilor ruşi contemporani" semnată de Camil Baltazar în acelaşi an, sau al traducerilor lui Zaharia Sianou din Esenin, apărute în volum, în 1934). Tot în şirul exemplelor trebuie menţionate nenumărate prezentări (cronici, recenzii, note, articole) privind personalitatea sau operele unor scriitori sovietici şi străini care au făcut din fenomenul revoluţionar rus obiectul creaţiei lor.
Asemenea îndemnuri şi exemple, generate de necesităţile vieţii social-politice şi culturale naţionale, au influenţat substanţial asupra oglindirii Revoluţiei din Octombrie în creaţia literară românească.
Primele lucrări de acest gen pe care Ie cunoaştem apar — fapt semnificativ — în presa muncitorească, puţin înainte de înfiinţarea Partidului Comunist din România. Autorul Odei Rusiei socialiste, datată „7 Noiembrie 1920", profesor pensionar acum cîţiva ani, nu s-a arătat prea mulţumit cînd i-am amintit de versurile sale de tinereţe deficitare artistic. Dar poezia sa era expresia înflăcărării unei inimi tinere şi, în acelaşi timp, a unei înţelegeri destul de olare a fenomenului revoluţionar.
Stîrnit de „lumea cea veche" — scrie poetul — „vuitul turbat" al războiului imperialist răscoleşte cenuşa, care ţine de vreme îndelungată „focul" încătuşat. Focul acesta e de fapt un vulcan clocotind interior. Flăcările lui se înalţă pînă la cer „în bezna cea de veacuri" şi cheamă la viaţă toate popoarele. De aceea lumea veche, reprezentată printr-un bătrîn „gelos şi nemernic" s-a înfricoşat de moarte. De trei ani încearcă „prin Vranghel şi prin mulţi" să stingă imensa făclie a lumii noi, să dărîme „templul" şi „palatul" la oare comuniştii ruşi trudesc neîncetat. Zadarnic. Fiindcă „cei Roşii au focul în suflet" şi vîntul, criicît de puternic, nu-1 poate stinge. Şi fiindcă proletarii întregii lumi „fac zid, un zid de neînvins" în faţa intervenţiei imperialiste. Poezia se încheia cu avertismentul revoluţiei mondiale : „Şi dacă vîntul, crudul, nu s-o mai potoli / Făclia care arde în pieptul tuturor / Va arde .şi mai tare şi mai spăimintător / Despoţii scrum s-or face — Pămîntul va zîmbi" 22).
Imaginile par astăzi şterse, uzate de prea multă întrebuinţare. Pe vremea în care s-au tipărit, încă proaspete, ele n-au rămas însă fără ecou. Versuri similare vor inai apare în presa muncitorească sau progresistă. Uneori puse pe muzică ele s-au răspîndit anonim din gură în gură. Ca în cîntecul Volga, dintr-o
22) C. Pajură, Odă Rusiei socialiste, în : Cuvîntul socialist, Turnu Severin, 1920, decembrie 19. Cu o lună înainte autorul expunea aceleaşi idei într-un articol : C. P. Pajură, Revoluţia Rusă, în Oltenia socialistă, Turnu Severin, 1920, noiembrie 15.
94
culegere publicată cîţiva ani mai târziu, expunere a suferinţelor proletariatului şi ţărănimii ruse culminînd cu victoria revoluţiei şi cu îndemnul adresat poporului român să le urmeze exemplul : „Dunăre, mamă bătrînâ, cum mai poţi tu să înduri / Ca să-ţi zacă fii-ţi mîndri, sub călcîiul unor furi / Umflă-ţi apele, bâtrîno, fă ca Volga, sora ta / Cîntă suflete, revolta, şi-ai tăi fii te vor urma"23).
Mesianismul a fost un fenomen frecvent în reprezentarea artistică a evenimentelor revoluţionare din 1917, mai ales în primii ani de după revoluţie. In finalul poemului Cei doisprezece de Alexandr Blok, ostaşii din garda roşie au drept călăuză nevăzută pe Isus Hristos. Iar romanul închinat de Alexei Tolstoi frământărilor revoluţiei şi războiului civil din Rusia se intitula Calvarul.
Fenomenul are ecouri şi în literatura românească a vremii.
Scrise, una în înohisoarea Văcăreşti, cealaltă în închisoarea Dottana, poeziile Azi s-a născut Hristos de M. Cruceanu şi Sărbătoarea muncii, Un salut de M. Gheor-ghiu-Bujor, datînd din anii 1923 şi respectiv 1924, prezentau imaginea impresionantă a proletariatului român care urcă pe drumul calvarului impus de „cei sătul", purtând „a crucilor pădure" şi e răstignit de „tiranii uniţi". Autorii chemau la sfărâmarea pădurii de cruci şi la înviere, căci „steagul roşu stă înfipt pe o împărăţie" şi „porunceşte Crist, întiiul proletar"2/'). Iar eroul romanului lui G. M. Zamfirescu, Flamura albă, scris în aceeaşi epocă, cădea în fruntea greviştilor ca „un Hristos răstignit", cu faţa spre lumina roşie de la răsărit.
Răsăritul se intitulează simbolic şi poezia în care Mihai Cruceanu prezenta alegoric anul revoluţionar 1917 care, arzînd „hlamida împărătească" „a aprins lumina altei zile" 25).
„S-a înroşit a ziuă în răsărit / Umblaţi ca furnicarul răscolit — scria în anul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, Mihai Beniuc — Aţi priceput: Cu mii de cai putere / Se crapă zorii unei alte ere". Iar cu un an mai înainte, în poezia Răsărit, Octombrie vestea „culesul mare al vieţii" 2(i).
O încercare de evocare in vers alb cu elemente suprarealiste a Revoluţiei din Octombrie, face Ion Vitner în revista Unu 27).
III ■ ,
Am amintit ca lucrări de ficţiune în proză în care şi-a găsit ecou Revoluţia, din Octombrie, cu preliminariile ei, romanele Strada Lăpuşneanu, de Mihail Sadoveanu, şi Flamura albă, de George Mihail. Zamfirescu, apărute respectiv în 1921 şi 1924.
Şocul principal în drama sufletească a iui Adrian Piopeanu, eroul principal al romanului lui M. Sadoveanu, refugiat cu familia în Moldova, îl constituie contrastul izbitor între mizeria şi sentimentele celor mulţi şi luxuria şi nepăsarea celor puţini. Unul din momentele cheie ale transformării sale spirituale îl reprezintă contactul cu linia de front, unde, după Revoluţia din Februarie, soldaţii ruşi manifestează pentru părnînt şi libertate şi cer grabnica încheiere a păcii, pregătindu-se de întoarcerea acasă şi de continuarea revoluţiei. Iar, sub aparenţele liniştitoare, soldaţii români doreau în fond acelaşi lucru.
Prezentînd epoca de suferinţe dar şi de creştere a spiritului revoluţionar al proletariatului român din primii ani de după război, reprimarea sângeroasă a grevelor din Galaţi sau demonstraţia din Piaţa Teatrului Naţional de la 30 de-
23) Cîntece, marşuri, imnuri muncitoreşti, Bucureşti, 192G, p. 12. -'') Cf. Socialismul, Bucureşti, 1924, ianuarie 6 şi Poezia muncii, culegere de versuri sociale alcătuită de N. Deleanu, vol. I, Bucureşti, 1.931, p. 21. 25) Cf. Poezia muncii, vol. I, Bucureşti, 1931, p. 16.
2(i) Cf. M. Beniuc, Oraşul pierdut, cîntece noi, Bucureşti, 1944, p. 43—44 şi M. Beniuc, Versuri alese, vol. II, Bucureşti, 1955, p.
27) I. Wittner, Octombrie, (fragmente), în. : Unu, Bucureşti, V (1932), nr. 49, p. 7.
95
cembrie 1918, G. M. Zamfirescu în Flamura Albă, sau Eugen Todie în romanul Hîrdăul lui Satan, apărut în 1923, subliniau în evoluţia eroilor principali influenţa ideologică a Revoluţiei din Octombrie. „Toţi simţim că se petrece ceva" — mărturisea G. M. Zamfirescu zece arii mai tîrziu, justificîndu-şi semnătura pe manifestul pentru înfiinţarea Asociaţiei „Amicii U.R.S.S.". — „Toţi aşteptam ceva — orice, dar altceva, mai apropiat de adevărul pe care luptăm din răsputeri să-1 lămurim" 28).
într-un articol intitulat Nevroza victoriei şi publicat în ziarul lui N. D. Cocea la încheierea războiului, Cezar Petrescu îşi manifesta nemulţumirea faţă de „perspectiva funebră a viitorului" în toate ţările învingătoare. „Victoria au sperat-o luptătorii altfel", sublinia el. „Ea trebuia să treacă peste capul vrăjmaşilor din afară, să se desăvîrşească înăuntrul ţărilor. Praful aşezat de zecile de ani pe legi care codificau raporturile dintre oameni, divizîndu-i în stăpîni şi slugi, trebuia scuturat pentru o revizuire totală, legile refăcute ori aruncate. Biruinţa trebuia să cimenteze şi să fie cimentată de o lume nouă. Toate enigmele, toată admirabila rezistenţă a maselor pe această iluzie şi-a rezimat existenţa"29). Romanul întunecare prezenta tocmai această risipire a iluziilor. într-un episod era dezbătută problema revoluţiei prin zugrăvirea unei consfătuiri în casa birjarului din Păcurari, Vasile Mbgrea. „Revoluţia e pretutindeni în aer, afirmă unul din participanţi — în Rusia e numai semnalul. Ceea ce nu spun comunicatele ştiin cu toţii. In Franţa, în Germania, în Austria se desmeticeşte proletariatul. Temniţele gem şi curţile marţiale condamnă pe capete... Să ne bucure! Cu cît represiunile vor fi mai crude, cu atît mai repede se apropie domnia proletariatului. Popoarele vor pace. Omul e făcut pentru pace. Cine-a fost într-un spital a văzut toată mizeria războiului, mai odioasă decît e pe front. Am aci un manifest de la un pVizonier german rănit. Acolo Liebkneckt, Roza Luxemburg... In Franţa Romain Holland... sunt sute... deschid drumurile. Se apropie revoluţia mondială... nu putem rămîne în afară de ea."
Un aspect al luptei de principii din aceeaşi epocă îl găsim înfăţişat ou mijloacele artei şi în romanul lui D. N. Cocea, Fecior de slugă, apărut în 1933. De data aceasta protagoniştii dezbaterii sînt membri sau simpatizanţi ai mişcării muncitoreşti. Participă la discuţii Nelu Azan, purtătorul de cuvînt al autorului, proaspăt convertit la socialism, doctor I. Cantacuzino, încrezător în generozitatea Franţei, care va face ca neînţelegerile cu Revoluţia rusă să fie trecătoare, Gherea, pentru care viaţa popoarelor ca şi aceea a indivizilor e făcută din adaptări succe-.sive, I. C. Frimu, oare contrazicîndu-1 pe Gherea, cita exemplul comuniştilor ruşi şi al Revoluţiei din Octombrie. Personajul negativ al romanului, ofiţerul de siguranţă Tănase Bojoc, da dreptate soluţiei iui Gherea : „Aşa înţeleg şi eu, nu mi-e teamă de evoluţie. In fundul inimii, oricît de militar aş fi... admit socialismul... Dar bolşevici ? Să mă ierte domnul Frimu"...
Desigur că influenţa Revoluţiei din Octombrie în viaţa literară românească între cele două războaie nu trebuie căutată numai în paginile în care evenimentele din Rusia anului 1917 cu urmările lor sau ecoul lor în mişcarea muncitorească de la noi şi-au găsit reprezentarea directă.
Ea s-a manifestat şi în ancorarea scriitorilor în social, în încercarea de a oglindii cele mai acute probleme sociale în toată complexitatea lor, sau de a căuta căi de rezolvare.
Fenomenul poate fi urmărit, atît în lecturile viitorului autor al romanului Răscoala, a cărui atenţie, cum demonstrează biblioteca sa personală, e îndreptată în anii de după primul război mondial sau în epoca luptelor muncitoreşti din anii 1929—1933 asupra realităţii din U.R.S.S. şi ţelurilor comuniştilor, cit şi în
28) Cf. A. Mărculescu, De 'vorbă cu George Mihail Zamfirescu, în : Clopotul, Botoşani, 1934, septembrie 1930.
29) Cezar Petrescu, Nevroza victoriei, în : Chemarea, Bucureşti, 1919, aprilie 6.
■96
publicistica unui Nicolae Iorga, oare încă în timpul războiului, în 1913, arăta că şi în ţara noastră revoluţia e inevitabilă, deşi o vedea înfăptuită pe calea reformelor30), iar două decenii mai tărziu, pornind de la aceeaşi idee, scria : „Ne găsim lingă oameni care s-au ridicat de pe urma unui regim tiranic, care, cîtă vreme era acest regim nu mişcau, dar, îndată ce au ieşit de sub ameninţare merg. Ne găsim pe de altă parte în mijlocul unei societăţi europene care întinde desperată mîinile în aer privind iluzii şi hrănindu-se cu iluzii"31). E timpul ca şi societatea românească să iasă din nemişcare, înfăptuind desfiinţarea barierelor artificiale dintre oameni în slujba umanităţii însăşi, pe o cale proprie, paşnica.
Aceeaşi influenţă indirectă poate fi urmărită şi în creaţia literară româv neaseă. „Eu sînt un monstru pentru voi / Urzind un dor de vremuri noi" — scria •George Bacovia în 1924 în Serenada muncitorului, punând în gura eroului propriile sale gânduri ^J.
Dictatura fascistă, apoi războiul antisovietic au aruncat — timp de ciţiva ani — o imensă pată de întuneric asupra cunoaşterii realităţilor din U.R.S.S. şi a înţelegerii rolului istoric al Revoluţiei din Octombrie. Eforturile, în acest sens, legate de lupta comuniştilor vor continua însă subteran.
Victoria insurecţiei naţionale din august 1944, colaborarea cu Uniunea Sovietică în războiul antihitlerist, cimentarea prieteniei în perioada reconstrucţiei şi a edificării societăţii socialiste în România au deschis perspective noi în ceea ce rpriveşte oglindirea în creaţia şi preocupările scriitorilor români a Revoluţiei din ■Octombrie.
O contribuţie însemnată în procesul de clarificare a acestora a adus-o înfiinţarea Asociaţiei române pentru legăturile cu U.R.S.S. — A.R.L.U.S. —, în con-■ducerea căreia s-a aflat de la început Mihail Sadoveanu.
Ziarele şi revistele acordă pagini şi numere speciale aniversărilor Revoluţiei, în oare materialul literar predomină.
Numeroase sînt articolele sau însemnările de călătorie şi reportajele despre eţara primei Revoluţii socialiste, semnate de scriitori, ca: Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Demostene Botez, Zaharia Staneu, Geo Bogza, Ion Marin Sadoveanu, "Tudor Vianu, Scarlat Calimachi, sau loan Grigorescu, Traian Coşovei şi Victor JBîrlădeanu, în care retrăiesc evenimentele din Rusia anului 1917 şi figura lui Lenin, întemeietorul Statului sovietic.
Paginile cele mai reprezentative ale literaturii sovietice .şi universale despre Revoluţia din Octombrie văd acum lumina tiparului în numeroase versiuni şi ediţii.
în creaţia literară originală, în special poezia este chemată să cînte victoria [proletariatului din octombrie 1917 şi ecourile sale în ţara noastră. Apar volume întregi pe această temă, ca An viu o mie nouă sute şaptesprezece de Nina Cassian :şi In tîrg la Iaşi, 1917 de Marcel Breslaşu, sau antologii cuprinzătoare ca Poeţii români ciută Revoluţia, Bucureşti, 1948, Poeme pentru 7 noiembrie, publicată un -an mai tîrziu sau 1917, antologie lirică, întocmită ele Geo Dumitrescu, cu prilejul • celei de a 40-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie.
Stăruitoarea frecvenţă a temei izvorăşte din convingerea că prin actul revoluţionar din octombrie 1917 s-au deschis perspectivele „lumii celei noi" pentru toate popoarele şi că poporului român îi revine în mare măsură meritul ascensiunii omenirii „prin vîrste viitoare / în era libertăţii şi a păcii proletare".
30) cf. N. Iorga, Revoluţia inutilă, în Neamul românesc şi comentariul lui •Gala Galaction, în Socialismul, Bucureşti, 1919, ianuarie 15.
31) N. Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc, în Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, 1938, p. 41.
32) G. Bacovia, Serenada muncitorului, în Omul liber, Bucureşti,  I (1924), nr. 5, p.
"7 — Viata Românească, 10
97
ACTUALITATEA LITERARI
Patru poeţi sovietici
de Radu Boureanu
A
Încerc să evoc imaginea a patru poeţi care strălucesc în .paginile perene ale literaturii sovietice : Alexandr Alexandrovici Blok, Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin şi Nikolai Gribaciov. Această alegere nu este întâmplătoare, fiindu-mi sugerată de ideea unui dublu paralelism în esenţă poetică, în structura organică creatoare, în afinităţi cît de cît, în exprimare şi viziune, tangenţe de sensibilitate, în cîmpul şi mediul inspiraţiei.
Acest dublu paralelism al conturului şi destinelor poetice, în măsura în oare nu greşesc, îl văd în formula : Alexandr Blok = Vladimir Maiakovski şi Serghei Esenin = Nikolai Gribaciov. Primii doi de extracţie şi esenţă citadină, ceilalţi doi confiundîndu-se ou peisajul veşnic al Rusiei, zugrăvind realităţile, frămîntările şi transformările mediului şi sufletului ţărănesc.
Acest paralelism nu exclude însă, pe lîngă afinităţi şi procedee poetice, diferenţieri categorice pe unele laturi ale personalităţii poetice, temperamentale şi o curbă despărţitoare în. rotunjirea finală a operei.
După cum a spus Maiakovski la moartea lui A. Blok, că : „Opera lui poetică reprezintă o întreagă epocă", opera fiecăruia în parte, a acestor patru vîrfuri ale poeziei ruse-sovieticc, reprezintă şi exprimă esenţa unei epoci întregi. Dar mergînd pe linia di-
ferenţierii şi a curbelor care îi despart din drumul comun, fiecare exprimă esenţa epocii în care a trăit şi a creat în modul care îi era. propriu. Ei sînt exponenţii aceleiaşi epoci — Gribaciov singur distanţindu-se de cei trei prin apropierea de actualitatea noastră imediată, ceea ce nu ne-a făcut să-1 scoatem din ecuaţie, el ducând mai departe esenţa adevăratei poezii care îmbrăţişează cu braţele voluptuoase ale lirismului imaginist eseninist epoca socialistă. Alexandr Blok, în savana poeziei ruse cu încâlciri de curente, de lipsă de puncte cardinale în creaţie, racile care marcau epoca prerevo-luţionară, rămîne cel mai mare poet al acestei epoci. El se detaşează net cu un contur puternic de personalitate artistică pregnantă, deschis marilor fenomene transformatoare ale vieţii şi filozofiei sociale.
Poet de adâncă formaţie intelectuală, de puternică individualitate, el a avut în acelaşi timp antenele geniului care au ajuns înainte de limita la care se mai putea porni alături ou fenomenul revoluţiei. Biografii săi şi ai revoluţiei consemnează faptul că Alexandr Blok, poetul Blok s-a deschis cu violenţă şi viteză feerică la aprinderea marii făclii dăruite de ideile şi mişcarea revoluţiei, para transformatoare a acestei făclii, îl lumina arătîndu-il mai tânăr şi mai animat. Atunci el a închis un capitol poetic şi a deschis un altul,
98
trecînd de la poezia idealistă, presărată cu insule de conştiinţă socială şi umanistă, la poezia care vestea acea „muzică a i-evoluţiei". Atunci, pe ritmul noilor viziuni asupra vieţii şi pe ritmul prins din muzica mersului transformator al lumii, a scris puternicele mărturii de participare, poemele „Cei 12" şi „Sciţii". Sînt prea cunoscute aceste poeme, unul care face să se audă pasul eroic şi ferm şi impetuos al revoluţiei, iar celălalt care ridică în faţa Europei îmbătrânite uriaşul tablou al unei lumi ignorate sau dispreţuite de bătrîn a lume veche, de se-necta Europă, ridicînd simbolul unei mari necunoscute, lumea sciţilor, lumea asiatică. Prin aceste poeme şi prin altele care anunţau mai puţin categoric explozia geniului său poetic în această linie, Blok e în paralelă cu marele poet al epocii revoluţionare, ou Vladimir Maiakovski. Popularizarea acestei laturi a creaţiei lui Blok în anii revoluţiei şi în epoca post-revoluţionară, a lăsat pentru o vreme în umbră celălalt domeniu al operei sale poetice, realizările de mare intensitate lirică, rod al unei sensibilităţi neobişnuite şd al unei simbolice fabulos exprimate. Din colanul strălucitor al acestei laturi de creaţie a lui Blok, face parte vestita : „Neznacomea" sau „Frumoasa necunoscută" pe care vreau să v-o dăruiesc în traducerea care m-a pasionat :
„Sub cerul birturilor seara / E aer înăbuşitor / Spart de beţivi strigînd sonor ; / E otrăvită primăvara. :/ De-parte-n praf de ulicioare / In tristele periferi), / Luceşte-un corn de brutării / Şi plînsul unui prune te doare /. Serile peste bariere, / Galanţi sub spartele gambete / Se plimbă, fanţi, blazaţi, în cete /Cu tîrfe, nu cu flori de seră /. Pe lac, plîng vîsle ca păunii / S-aud femei ţipînd isteric, '/ Absurd, indiferent, eteric / Se strîmbă-n slavă discul lunii. / Şi-un chip în fiecare seară /' Se clatină-n paharul meu / în acrul vin, cu el simt iară / Cum ameţit mă clatin eu. / Albi chelneri lîngă fiecare masă / Trec adormiţi şi fără glas / Beţivi  cu ochi ca iepurii de
casă / Strigă : „In vino Veritas". / Seară de seară la aceeaşi oră / Sau, poate, doar mi se năzare mie, / Strîn-să-n mătăsuri, cu ielele soră '/ Alu-necă-n fereastra fumurie / Printre beţivi, ou mersul ei de fum / Fără scutieri sau paji înaintează, / Tîrînd miros de ceaţă şi parfum / Lîngă fereastra serii se aşează. / Foşnesc cu şoapte vechi din vremi uitate / Pe trupul ei mătăsurile grele / Şi penele de doliu clătinate umbresc o mînă plînsă prin inele. / Şi prins de strania-i îmbrăţişare / Prin vălul ei de umbră o pornesc, / Spre malul fermecat, care-1 zăresc / Fantastic arcuit în depărtare. / Cu taine surde nefiresc şoptite-i răsfrânt în mine soarele străin / Prin albiile sîngalui cotite / Trecură undele acrului vin. / Şi penele-i de struţ încovoiate, în creier mi se leagănă molatec, / Privirea ei albpstre mări străbate / Şi înfloreşte malul singuratic. / In inima mea o comoară ascunsă-e / Şi chria bolţii nu mai eu o ţin, / Tu ai dreptate beată ciudăţenie, / Eu ştiu că adevărul e în vin/.
Sau, din aceeaşi epocă şi familie, pregnantul poem: „De vitejii, de curcubeu de glorii", în care vibrează puternicul lirism al poetului :
De vitejii, de curcubeu de glorii / Boltit peste pământul trist, uitam / Cînd chipul tău în rama aurorii / în faţa mea pe masă îl priveam. / Cînd ceasul te-a pornit să pleci din casă / Inelul sfînt în cer l-am aruncat. / Cînd ţi-a cosit destinul altă coasă / S^a şters din minte chipul fermecat. / Treceau deasupra roi de zile rele / Un fluviu trist de vin şi de amar, / Te răsfojam în cartea vieţii mele / Suită pe înalt evangheliar. / Strigam ; în urmă nu priveai, ca-n basme, / Prin plasa plînsului eu te pierdeam, / AJibastru-n-făşurată de fantasme / Fugind, cu ele-n noapte te vedeam. / Trufaşa umbră unde ţi-ai culcat ? / In care cuib lingoarea ta se-ntinde ? / Din. noaptea udă-n care-ai lunecat / în vis, albastră haină mă cuprinde. / De vitejii, de curcubeu de glorii / De timp, de tinereţe am uitat, / Şi chipul tău în
99
rama aurorii '/ Ou mâna unui mort l-am ridicat.
Blok e un romantic revoluţionar. Pe acest Blok şi l-au apropriat şi 1-au iubit Maiakovski şi Gorki, fiindcă a-mindoi au văzut şi au simţit in Blok palpitând cu pulsaţii inalte esenţa veşnică a poeziei, şl frământul inimii colective a umanităţii. Gorki a urmărit complexitatea personalităţii poetice şi umane a lui Alexandr Blok. In anii aşezării puterii populare in Rusia, marele părinte al realismului socialist a avut prilejui să observe drumul străbătut de poet pe făgaşul vieţii noi. Bl aprecia la cel mai înalt grad talentul poetic al lui Blok şi asista în acelaşi timp la frământările, la lupta unui temperament, a unei personalităţi artistice care venea dintr-o lume şi descoperea o nouă lume. Gorki i-a înţeles şi a iubit chiar şi laturile puţin obişnuite ale firii autorului „Celor 12" şi al „Frumoasei necunoscute". Gorki povesteşte în „Amintiri" un oapitol apairte din viaţa marelui poet: „Mă aflam, spune Gorki, în restaurantul Boulanger, cînd o fată, una din acele nefericite de pe perspectiva Nevski din vechea Rusie, trecând, văzu in mâna mea un volum de Blok.
— Cărticica pe care o aveţi în mînă, e a acelui faimos Blok ? Şi eu l-am cunoscut, o singură dată, de fapt. Era într-o seară de toamnă, foarte tîrziu, şi ştiţi, era noroi şi ceaţă ; ceasul Dumei arăta miezul (nopţii, eram obosită şi mă îndreptam către casă ; cînd deodată, în colţul străzii Italienilor fui chemată de un om bine îmbrăcat, frumos, cu un chip mîndru. L-am luat drept un străin. Am mers pe jos, nu departe de aci, la nr. 10 din strada Caravanaia, unde se închiriau camere. Mergînd, nu spunea nimic. Era chiar neplăcută situaţia. Nu-mi plac oamenii nepoliticoşi..." — şi mai departe fragmentul povesteşte cum fata obosită a adormit, în vreme ce Blok ieşise pe coridor să ceară ceai chelnerului, pentru fata pătrunsă de frig. Cînd aceasta şi-a dat seama că adormise, fu ruşi-
nată şi temătoare, dar Blok, omul acela ciudat pentru fiinţa aceea naivă şi oropsită de viaţă, o luă pe genunchi ca pe un copil şi legănînd-o, fata a adormit iar. Cînd se trezi, văzu că o privea ou nişte ochi mari şi trişti şi ii surise ca din adâncimi de vremi şi de spaţii... Ea era încurcată şi se scuza. Dar Blok ii puse pe colţul mesei 25 de ruble ■ şi ii sărută mâna. Cînd plecă Blok, chelnerul îi spuse fetei : — Ştii cu cine ai fost ? Era Blok, poetul, uite ; şi îi arătă chipul într-o revistă... ■— Doamne, ce ciudat şi ce stupidă întâmplare, âi spuse fata lui Gorki, închein-du-şi povestirea. „îi dădui fetei toţi banii ce-i aveam asupră-mi şi de atunci am simţit că Blok îmi era mai apropiat şi îl înţelegeam mai bine..." spunea Gorki. „îl vedeam pe Blok în închipuirea mea, îmbrăcat cu alte haine decît toată lumea. Gumilev, chiar, în veşminte- păroase de lapon sau eschimos, părea îmbrăcat mai curând ca toată lumea, decât Blok, dar lui Blok i-ar trebui nişte haine extraordinare. îmi place chipul lui sever, capul lui de florentin din Renaştere."
Această digresiune, cu notaţia gor-kiană, completează, după mine, şi pune o pensulă cu o nuntă în plus colorând portretul personalităţii lui Blok. Este o inrudire spirituală intre Gorki şi Blok, cum este o înrudire spirituală între Gorki şi Maiakovski. Originalitatea şi înrudirea celor doi poeţi înţeleşi şi preţuiţi de Gorki constă în aceea că opera lor, a lui Maiakovski mai mult decît a lui Blok, reflectă tema tragică a suferinţelor omului ; tema revoluţionară oare e încununată de acel nimb romantic, care caracterizează şi creaţia gorkiană. Nu voi încerca nici decum să purced la o analiză adîncă a operei lui Maiakovski. în afara noianului de studii asupra operei maiakov-skiene, a modului său de a crea şi inova poezia, poetul ânsuşi a purces la o analiză şi mărturisire a modului tehnic şi a structurii poeziei sale. El scrie în 1926, in eseul „Cum se scrie versuri": „Voi vorbi despre sarcina mea, nu ca pion ci ca practician, articolul
100
meu nu are nici o semnificaţie ştiinţifică. Vorbesc despre munca mea, care, în fond, după observaţiile şi convingerea mea, nu se deosebeşte decît cu puţin de munca altor poeţi profesionişti. O repet încă o dată, categoric : Nu dau nici un fel de regulă care ar face dintr-un om un poet, care ar avea ca ţintă să-1 determine pe acest om să se aşeze să scrie versuri. Aceste reguli nu există. Tocmai omul care creează regulile poetice se numeşte poet. Mi se va spune că desfund uşi deschise, că asta apare clar în orice chip. Absolut inexact; 80% din prostiile rimate sînt tipărite de către redactorii şefi numai din pricină că aceştia nu au o imagine clară a poeziei care exista înainte, sau pentru că nu ştiu la ce foloseşte poezia." în esenţă, acest mic studiu asupra poeticii sale şi a poeziei în general, a spiritului său, al poeziei sovietice, Maiakovski, în afara unor păreri şi enunţări subiective, aduce o avalanşă de aer proaspăt, vivifiind, spiritul şi tehnica poeziei. El combate poezia şi credinţele şi limbajul dulcorat al intelectualilor decadenţi şi combate aproape ridioulizînd pe „chirilovii" şi „zenaidele hipius", prăbuşindu-i odată cu arsenalul lor de imagini transcendente, regulile vechi eu rimele tot atît de vetuste. Dar odată cu ei, din grabă el prăbuşeşte alexandrinul şi anumite nuanţe ale poeziei de totdeauna şi uitând să despartă toată această pletoră poetică decadentă a vechii Rusii de piscurile literaturii ruse şi universale, de tot ce e valabil şi din care zestre, tînâra literatură sovietică şi-a luat cu prisosinţă, creîn-du-şi zestrea, sudînd noul cu eternul. Apariţia lui Vladimir Maiakovski, sau mai bine zis, cotitura pe care o face el în ereaţia-i proprie, deschide o eră nouă în poezia rusă. De un secol, de la Puşkin, nu suferise o transformare atît de profundă. Maiakovski a scos-o din dantele şi mucegăirile aromate ale secolului, spre un conţinut şi o formă nouă, după cum Puşkin a acoperit în vremea lui poezia latinizantă, ou o limbă literară limpede şi firească, aşa
cum straturile veacurilor în ascendenţă acoperă vechile vestigii ale cetăţilor moarte." în 1915, la lectura poemului „Flautul vertebrelor", profund impresionat, Gorki a spus: „...futurismul în fond e o poveste ; nu este decît Vladimir Maiakovski, un poet, un mare poet". Iată prologul acestui poem iubit de Gorki, poem apărut în revista „Toba futuriştilor" în 1915 :
„Vouă, tuturora, ;/ Iubite şi iubite încă / Icoane^adăpostite-n grota inimii, / Ca pe-un pocal de vin la masa unui vechi festin / îmi ridic ■ craniul plin de poeme. / Adesea îmi spun: / Şi dacă aş pune '/ Propriului meu sfîrşit un punct, un glonţ, / Astăzi / Fie ce-o fi, / îmi dau concertul de adio. / Memorie adună-n sala creierului meu / Rîndurile fără număr ale iubitelor mele / Toarnă rîsul din priviri în priviri / înveşmîntă noaptea cu nunţile duse / Toarnă bucuria din trup în trup / Nimeni să nu poată uita această noapte. / Astăzi eu voi cînta din flautul coloanei mele vertebrale".
Tocmai el, Maiakovski, care înainte de războiul din 14, începuse prin a fi ermetic, futurist, deci un protestatar contra vechilor forme, a putut să vehiculeze mai uşor către o poezie care să fie reflexul epocii revoluţionare în care intrase odată cu maturizarea talentului său de dimensiuni neobişnuite. El violentase ritmul şi expresia şi a găsit un ritm şi o expresie nouă apro-piindu-şi spiritul înnoitor de toate laturile vieţii, spiritul nou al revoluţiei. Nu voi cita ultracunosoutele sale versuri în care curge fluviul incandescent al revoluţiei ; opera şi exegeza acesteia avînd de mult o largă circulaţie şi o mare preţuire, ci mă voi restrînge la tonul de enunţare în cadrul acestei scurte evocări pornită pe fugara desenare şi subliniere a acestui dublu paralelism între poeţii citaţi aşa cum mi-am propus la început.
Subliniez din nou, că această evocare nu are scopul să analizeze opera în mod succint a nici unuia dintre cei patru poeţi, ci doar încearcă pe
101
baza unor apropieri şi diferenţieri să îranoade firele de legătură poetică şi să arunce încă o dată o privire pasionată de lector şi iubitor de poezie asupra profilului lor poetic. Ou ani în urmă, o anumită parte a criticii sovietice judeca unilateral, cînd nu ignora total poezia neegalatului cîntăreţ al peisajului rusesc, al câmpiilor şi vieţii agreste ruseşti, al tristeţii câmpurilor şi satelor din veohea Rusie. Dar Gorki a spus cu liniară precizie că : „Esenin e un poet complex, deşi în multe privinţe plin de contraziceri". Dar de unde izvorau aceste contraziceri, 'dacă nu din fiinţa şi din culoarea vechii Rusii. Inima lui impresionată mai mult decît conştiinţa de realităţile dramatice ale epocii nu putea decît să aspire dureros şi să pompeze cu amară forţă sîngele pe care-1 învenina această realitate, (în plastică refletca aceste imagini dureroase cunoscutul pictor Boris-Gri-goriev). Esenin era, după cum spune tot Gorki : „un organ creat de natură exclusiv pentru poezie", şi acest organ sensibil a primit tot ce aspra şi amara viaţă de ia ţară i-a înfăţişat, transformând totul în acea lirică în care sunau coardele balalaicilor stridente, ale armonicelor beţive pe sub gardurile de sălcii, ale domforelor profunde pe care de veacuri îşi legănaseră rapsozii populari bîlinele cu tristeţea poporului şi a pământului rus. S-a analizat îndeosebi cu o etică dezaprobare, capitolul tendinţelor decadente, cînd Esenin, după chipul întregii vieţi spirituale şi artistice care se oprise în pragul revoluţiei, sau întrecuse în parte, şi care se zbătea zăpăcită şi neorierutată în căutarea unei ieşiri din drumul pelerinilor mistici, sau a celor ce purcedeau din ultimele oaze veştede ale falimentului păturii putrede din burghezie, erou îmtârziat sau abia mijit din curentele modurilor de expresie ale apusului. (Hlebnioov, Boris Lavreniev, Togadam, Ingadam şi Vigadam). Dar Essnin care va subjuga permanent iubitorii poeziei dăruite nu este acela al ciclului „Mosoova tavernelor"... Latura profundă, pedala gravă a armoniei ese-
niene se ridică şi se aşează pe corzile sale de rezonanţă autentică, pe armonia iscată din cîntarea naturii ruse, pe suspinele pădurilor .şi holdelor din Rea-zan. Va trece famEial cu acel convoi al eroilor fără cuvînt din fauna sălbatică sau domestică a spaţiilor stepelor ruse sau a săracelor gospodării din satele presărate peste marile întinderi ruseşti; mica faună cuprinsă în poemele: „Vulpea, pisica, vaca sau caii mărunţi ţărăneşti cu atîtea devoţiune şi dragoste, cîntaţi de el. Esenin umanizează conţinutul care desenează siluetele vii, paşnice sau suferinde ale umilelor vieţuitoare. Esenin zugrăveşte cu artă şi cu pensulele vechilor iconari din Paleh sau dim alte vestite centre de artă populară şi plânge cu armonica satelor de stepă frumuseţea casei părinteşti şi durerea despărţirii de ea. „Am părăsit casa părintească"). în trecut nu s-a pus destul accent pe o altă faţetă a liricii eseniene, pe intensitatea dragostei de patrie şi apropierea de ideile revoluţiei, aşa cum ele transpar cu adâncă vibraţie şi intensă culoare in poemele „Ana Sneghina", „Noi, generaţia", „Spovedania unui huligan", „Ino-nia" şi altele. Acum insă, în întreaga Uniune Sovietică,. editurile dăruiesc cititorilor fără număr, iubitori ai poeziei lui Esenin, opera completă în tiraje de masă. în poemul „Omul negru", Esenin portretizîndu-se, desenează portretul unei epoci întregi. Acuzîndu-se, acuză epoca cea mai aprigă, culmina-rea descompunerii societăţii ruse din preziua revoluţiei, epoca şi practicile imorale sociale şi spirituale, ce ţineau omul în frîiele de fier şi de sînge ale Ohranei, care izbutea să descompună, să umilească omul, mai ales pe intelectual, dar care n-a izbutit să oprească lupta poporului chinuit şi lupta conducătorilor revoluţiei.
Poezia sovietică, în afară de Vladimir Maiakovski, in afară de Blok şi Esenin, câştigaţi şi înflăcăraţi de nobleţea şi măreţia ideii, să dea opere noi şi valoroase pentru oglindirea şi 'cântarea revoluţiei, pentru zugrăvirea unei noi fresce a istoriei omului nou, înscrie
102
în pagini antologice talente şi poeme excepţionale.
Sînt talentaţi şi Tvardovski şi Isa-kovski... O salbă de poeme nepreţuite sună elinehetu-i armonic şi-şi joacă focurile frumosului la gîtul poeziei sovietice, însă, după cum ne-am propus, eu îl pun în paralelă cu Esenin, pe Nikolai Gribaciov. El purcede, descinde din Parnas pe calea pe care a venit şi Esenin către noi, către poezie. Poezia lui Gribaciov nu reeditează fenomenul eseninean, nu copiază tehnica poeziei eseniniene. E o poezie imagistă care atinge uneori şi profunzimi demne de marele şi frămîntutul Serghei. Dar poezia lui Gribaciov exclude frământările personale izvorîte dintr-o latură care nu se află în structura operei sale. Gribaciov este poetul altor frământări, al frămînftării construirii unei lumi noi, a unui om nou, cu toate măreţiile şi scăderile sale. Gribaciov, ca şi Esenin, iubeşte, cîntă satul, ţăranul. Dar oglinda .talentului său reflectă o imagine diferită. El vede satul în mers, în mersul către oomunism. Cîntă colhozul, colhozurile „Bolşevic" şi „Pobeda", le cîntă în paralelă arătând ce izbuteşte unul, ce îi lipseşte celuilalt. Colhoznicii săi, bătrîni şi tineri, înapoiaţi sau înaintaţi, deschişi visului mare al unei în-nodări de braţe care să răstoarne greutăţile, sînt desenaţi cu oonture puternice şi în hine şi în scădere. întâlnim însă, în „Primăvara", în „Colhozul Pobeda" de pildă, unele din mărturiile unui fragment de timp cînd îndrumarea şi dirijarea poeziei de către pletora incompetenţei, făceau să apară net, că poetul n-a avut îndestulă tărie să reziste şi să respingă ceea ce nu-i aparţinea, ceea ce nu se acorda cu viziunea şi cu timbrul personal, nau-fragiind astfel în insule şi banchize de locuri comune, în platitudine şi în enumerarea contabilă a unor laturi şi a unei recuzite proletcultiste, blamate şi respinse azi ca neconforme cu ţinuta şi veşmântul poeziei adevărate. El flatează, toarnă roz în cenuşiu, face temenele nedorite, cade chiar în boala cultului personalităţii.
Nu mai încarc atenţia cititorului cu citate de acest timbru fiindcă acestea, la lectura întregului poem, foarte amplu, deşi supără, se topesc în trecerea fiorului poetic de mare intensitate, în grava frumuseţe a multor pasaje închegate, de adîncime şi intensitate lirică.
Zernov, — eroul central al poemului, partorgul, adică organizatorul de partid, nu este numai un activist, este un portret model pentru toţi activiştii din lume, desenat cu liniile unui creion gros, plin de umbre şi lumini, de contraste puternice. Exceptînd destinul tragic şi finalul dramatic al acestui erou tipic, el trebuie urmărit, stimat, înţeles, ca om şi ea luptător, ca element transformator al noului. Prin el se reflectă toată viaţa, tot drumul colhozului Pobeda, de la începutul său şi de mai departe, din cauzele revoluţiei, din prăbuşirea vechiului şi din izbucnirea impetuoasă a noului, care zdrobeşte toate opreliştile negative şi umple ou vis şi cu viaţă toate golurile existente. Citez unele fragmente ale amplului poem, fragmente în care transpar eeie subliniate mai sus : imaginea, lirismul autentic şi adâncimea fiorului dramatic pe care-1 are şi-1 sună cu mare artă în poemele sale Serghei Esenin.
Partorgul şi-a cheltuia viaţa, a pus jaloanele visului pe hectarele reale ale Pobedei şi „Pobeda", victoria, a fost a lui chiar dacă el n-a trăit^o, nu i^a auzit sunetul de goarnă albastră : „Cu vorba inimile încă le-ncălzea. / Cînd a simţit pe pleoape ceaţa grea. '/ Şi cerul parcă s-a posomorit. / O pată neagră i-a ţâşnit din gît. / Şi ninge cu funingine şi fum... / Motanul negru e pe horn acum. // Cu capu-n jos, cu ochii de văpaie, / Se uită în băltoaca după ploaie. '// ... Şi fulger zarea despică în două, / şi norii deslegaţi au prins să plouă. //' Furtunile apoi se-nvol-burară / copacii mîini spre ceruri ridicară. // Şi-nţelegînd al nopţii semn în treacăt / cheia se-ntoarse simgură-n lacăt. :// Şi scoase urlet de turbare vântul/ de nimeni înţeles îi fu crjivîntul. // Un tunet sgudud întreaga izbă. / Grea
103
ploaie răpăi în geam, pe prispă. // Stejarul mort al bîrnelor uscate / s-a ridicat cu ramuri răsculate. // Şi-a început să crească, umplând vidul, / săltînd acoperişul, surpînd zidul. // Şi foi de fier avea, tulpina : rangă. / Creangă şi creangă, au crescut din creangă. // Şi rădăcinile-i ţinură glesna. / Fără de fund deasupra lud fu bezna. (...) / Gemu partorgul : / „apă !" şi femeia, / plîngîndu-1, 1-a înţeles în clipa ceea. / Şi îi aduse zeamă de broboană. / Nu zeamă, aurori erau în cană, '/ Dar mîna-i tremură de friguri arse, / căzu din mâini paharul, şi se sparse. / E totu-nvălmăşit eanntro poveste... / Pereţii unde-s ? Izba unde este? / Şi parcă vin cu urlete obuze / din zările flămînde şi obtuze. :/ Tranşeea a crescut pînă la lună. / Pămîntul fierbe, zările detună. / Şi pe cîmpia-ntinsă ca o coală / ostaşii morţi se tîrîie prin smoală, / Precum un ochi de m-îţă, sta aprinsă / domnia nopţii tulbure şi-jrtinsă. / Se cască neagră adîncimea humii, / în braţul lui ard focurile lumii. / în vatra sobii, la un pas de pat, / mocneşte-abia tăciunele uitat / şi aşteptînd ce-o să se^ntimple / ţipă partorgul cu încinse tîmple. / Se pier-de-n neguri ochiul cel de mîţă. / Un alt fior acuma îl aţîţă. / O ciocîrlie cîntă-n primăvară / Aprilie pe dâmburi ară... / Şi iată locurile cunoscute, / de-atîtea ori de paşii lui bătute. / Bră-
detul... rîul şi pămîntul... / De la un pod la altul fuge vîntul / şi parcă norii-, pijaptănă cu mîna — '/ turmă de nori şi nouraşi ca lîna... / şi fluierul de mături, de răchite... / Şanţul gunoiul din poteci înghite... / Şi pompele de apă către cer / şi-aruncă parcă şepcile de fier... // Vânt cald trecu prin crengile cu soare / şi ziua de lumini fu orbitoare. // (.,,) Şi astfel Zernov a murit în zori... / Creşteau peste Pobeda aurori / şi soarele se revărsa pe cîmpurL / Ce roşu-ardea, cum pîlpîia pe dîmburi. / Şi vîntul tremura în pomi, pe frunze. '/ De-un oîntec zările erau pătrunse / şi inima de-un cântec bătea plină. / Era-n Pobeda primăvară şi lumină. // Era pe drumul lui Zernov lumină."
i
Evocarea în paralelă roşeşte cînd rememorează un titlu al unei opere gigantice : „vieţile paralele ale lui Plu-tarh". Dar paralelismul poeţilor pomeniţi este, într-o măsură, o realitate, iar poezia lor o realitate şi mai amplă. Ea nu va fi niciodată clintită din tiparele fireşti. Urmaşii, în sprijinul lor pentru sublinierea marii lor importanţe şi valori, vor putea să-1 citeze pe clasicul Cicero, care spunea că — din cauza greutăţii lor — coloşii lui Tripto-lem şi Ceres n-au putut fi clintiţi şi răpiţi. „His pulhritudo periculo, ampli-tudi saluţi fuit".
Umanismul literaturii sovietice
de Mihai Novicov
roblemele umanismului au că-
Ppătat in literatura sovietică dimensiuni noi, în sensul că pentru prima dată de la Renaştere încoace conflictul dintre individ şi colectivitate a fost rezolvat pe plan estetic în favoarea colectivităţii. Afirmaţia nu trebuie interpretată simplificator, deducîndu-se din ea că, după părerea noastră, literatura sovietică ar consacra un fel de apoteozare a renunţării la aspiraţiile personale sau ar sugera perspectiva dispariţiei oricăror contradicţii între interesele personale şi cele colective. Dimpotrivă, se pare că literatura sovietică a demonstrat convingător că o asemenea perspectivă e o iluzie deşartă. Ascensiunea umanităţii nu se poate înfăptui fără jertfe, iar jertfa fără suferinţe e un nonsens. Titlul metaforic al unei piese a lui Vs. Vişnevski —• Tragedia optimistă — a fost transformat de către unii comentatori într-un fel de categorie caracterizantă a literaturii cu conţinut socialist, ceea ce a condus, după părerea noastră, la concluzii derutante. Lupta în numele unui ideal care presupune cucerirea unui maximum de fericire umană nu poate justifica sacrificiul decît în perspectiva istorică, nu însă şi în raport cu fiecare destin personal în parte. Moartea în ajunul victoriei e mult mai tra-
gică, în sensul cel mai adînc al cuvîn-tului, decît oricare altă catastrofă posibilă. Umanismul literaturii sovietice constă în aceea că ea —• prin operele reprezentanţilor ei cei mai autentici ■— nu numai că nu a ascuns acest tragism, ci dimpotrivă 1-a reliefat cu un curaj civic necunoscut în nici o altă etapă de dezvoltare a literaturii universale.
Punînd astfel problema, pornim de la enunţarea unuia din cele mai banale adevăruri —• şi anume că, în ultimă instanţă, fericirea omului nu poale fi decît personală. Evident, cauza stării de fericire poate fi, în anumite împrejurări, participarea la o izbîndă colectivă, dar şi atunci omul o resimte ca pe o împlinire proprie. Omul nu poate lupta, nu poate acţiona în general decît închipuindu-se pe sine în situaţia de cîştigător al unei victorii sau al unei realizări. A nega această evidenţă înseamnă a cădea în plasa celei mai înşelătoare făţărnicii. Dar, întrucît realizarea omului nu e posibilă decît în cadrul societăţii, el nu se poate realiza decît în relaţiile sale cu alţi oameni, adică valorificînd acceptarea de către ei a unor solicitări impuse de societate. Evadarea din realitatea istoriei e o formulă şi atît. Orice fericire umană e în fond, un fragment al istoriei.
105
Se pare că încă Gorki a intuit această relaţie nouă între om şi istorie într-un moment al evoluţiei umane, cînd destinul istoric al omului, mai ales datorită descoperirilor marxismului, încetează a fi doar un „fatum", ci devine şi obiect de studiu. în orice caz în Viaţa lui Klim Samghin problematica aceasta e abordată plenar şi complex. Omul nu se poate elibera de societate şi de istorie negîndu-şi umanitatea. De aceea, în drumul împlinirii sale, el se va ciocni întotdeauna şi de obstacole imprevizibile. în faţa imprevizibilului, însă, omul nu poate să nu se simtă neputincios. Iar sentimentul neputinţei este şi izvorul cel mai tulburător al suferinţei. De cînd a devenit conştient de propria sa umanitate, omul n-a pregetat să se apere împotriva acestui duşman neiertător. La început, crezînd în destin. Lăsîndu-se în voia destinului, el îşi apăra demnitatea acceptînd cu severă mîndrie tot ce nu era în puterea lui să înlăture. Apoi, locul destinului 1-a luat dumnezeu. Atotputernicia lui a fost crudă şi implacabilă. Cu atît mai năprasnică a fost însă revolta omului. Titanii Renaşterii au fost primii care au apostrofat cerul sfidîndu-1 într-un elan de cutezanţă iconoclastă. Luarea în stăpî-nire de către om a propriei sale condiţii a continuat din izbîndă în izbîn-dă pînă-n epoca de înscăunare a dominaţiei burgheze. Atît forţa cît şi slăbiciunea ideologiei burgheze izvorăsc deopotrivă din tendinţa frenetică de a absolutiza ideea potrivit căreia fericirea omului depinde în mod exclusiv de propriile lui însuşiri. Fiecare are destinul pe care-1 merită, proclamau doct privilegiaţii concurenţei capitaliste. S-ar putea spune că fordismul a constituit punctul culminant al justificărilor de acest gen. Construcţia s-a prăbuşit totuşi în urma confruntării cu realitatea. Aşa a început criza ideologiei burhgeze. încercarea clasei stă-pînitoare de a crea o singură ideologie acceptată de întreaga societate a dat greş. Dacă ar fi să sintetizăm concepţiile de azi cu privire la realiza-
rea personalităţii umane, avînd circulaţie în lumea burgheză, le-am putea caracteriza sumar printr-un singur cu-vînt: dezorientarea. Practicienii scientist au fost chiar nevoiţi să încheie alianţe cu duşmanii de ieri : pentru cei dezmoşteniţi a fost acreditată ideea supunerii în faţa providenţei. La polul celălalt, minţilor neastâmpărate li se serveşte, într-un ambalaj corespunzător, consolarea agnostică. în sfîrşit, pentru cei mulţi şi nemulţumiţi a început să fie răspîndită cu excepţională intensitate ideea zădărniciei ce şi-a găsit pe plan artistic corespondentul cel mai adecvat în aşa numita literatură a absurdului.
Faţă de toate aceste zbateri ale căutătorilor de adevăr, tînăra literatură sovietică apare după 1917 ca dominată de un aspect nou, care, chiar daoă, într-un sens foarte general, însemna indiscutabil şi reabilitatea unor valori părăsite, acredita în acelaş timp şi nişte soluţii cu totul noi, necunoscute pînă atunci.
Pentru înţelegerea lor justă, este necesar a se porni de la un dat istoric fundamental: literatura sovietică e un vlăstar al Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, ea s-a născut în atmosfera grandiosului avînt creator pe care această revoluţie 1-a generat.
Eşuînd în încercarea de a proclama propria ei condiţie ca o condiţie natural-umană, burghezia îşi deplasase firesc forţele ideologice în cealaltă extremă : cu mult sgomot fusese proclamată atotputernicia relativismului. Din moment ce o alcătuire ideală a societăţii e imposibilă (de fapt s-a dovedit că e ireală tendinţa de a organiza lumea în conformitate cu prefigurarea idealizată a ordinii burgheze de către iluminiştii secolului al XVIII-lea), orice realizare e relativă, iar dacă e aşa, atunci şi orice ideal de realizare a personalităţii umane e relativ, totul depinde de unghiul de vedere pe care-1 alegi. Totul e şi satisfăcător şi nesatisfăcător în acelaşi timp. Iar cui nu-i convine să accepte axioma, n-are decît să se refugieze, căutând împlinirea, în
106
universul propriei sale imaginaţii. Din punct de vedere artistic, efectul principal al Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a fost anihilarea definitivă a acestei mistificări. Uluiţi, milioane de oameni îşi dădeau seama că la înde-mîna lor se găsesc şi adevăruri absolute. Pentru prima dată în istorie o revoluţie a fost prezisă, pregătită şi înfăptuită în mod ştiinţific. De ce să ne mire atunci că multora din marea masă a înfăptuitorilor acestei revoluţii li s-a părut că şi pe viitor vor putea organiza totul în conformitate cu voinţa lor ? Poezia „cosmică" din anii războiului civil, literatura de poetizare nelimitată a forţelor stihiice ale revoluţiei, absolutizarea voinţei în chipurile de eroi monumentali cu „arcuri de oţel în loc de inimă în piept" (Briu-sov), dispreţul sarcastic faţă de tot ce denotă o recrudescenţă a „slăbiciunilor sentimentale" — toate acestea şi multe alte manifestări adiacente — ca să fie înţelese într-o perspectivă istorică — pot şi trebuie să fie interpretate ţinîndu-se seama de explozia titanică a încrederii omului în forţa nelimitată a cutezanţei sale. A vedea în aceste începuturi ale literaturii sovietice doar naivitate romantică şi schematism e cel puţin ciudat. Valoarea general-umană a acestor producţii cîte-odată stîngace e mult mai mare decît şi-o închipuie unii.
Că azi, în lumea întreagă se discută foarte mult despre literatura sovietică a „anilor 20" e cît se poate de firesc. Din punct de vedere strict artistic, fenomenul interesează cel puţin din două puncte de vedere.
în primul rînd, pentru că în el aflăm reacţia cea mai imediată, cea mai spontană, cea mai nemijlocită la un eveniment istoric de o covîrşitoare însemnătate ; în al doilea rînd, pentru că permite cercetarea procesului literar într-o formă mult mai „pură". •Spunînd aceasta, avem în vedere următoarea împrejurare: după cît se ştie, arta, ca orice fenomen social, e un fenomen determinat, în ultima instanţă, de către bază. Dar încă Marx
şi Engels au atras atenţia asupra caracterului mediat al acestei determinări. Dezvoltarea artei e în acelaş timp şi o dezvoltare organică, care are şi legi proprii, mai mult sau mai puţin independente de alte transformări. Totodată, cu cît o suprastructură evoluează într-o zonă mai „îndepărtată" de bază, cu atît legile acestea proprii au, în ansamblul dezvoltării, o greutate specifică mai mare. Dar de o valoare deosebită în momente deosebite ale istoriei. Cu cît o situaţie dată e mai stabilă, cu atît impulsurile care vin din adîncul structurii sociale leagă mai strîns de bază variatele ei suprastructuri. Dimpotrivă, cu cît orînduirea e mai slabă, cu atît se destramă legăturile interioare între structura şi variatele suprastructuri componente. în 1917 s-a petrecut în Rusia cea mai spectaculoasă destrămare a unei orîn-duiri din cîte a cunoscut istoria. Pe dărîmăturile vechii societăţi a început să fie construită o societate nouă, superioară. Dar, firesc, cimentarea ei se înfăptuia de la baza piramidei spre vîrf şi nu invers. Iată de ce, cel puţin pentru o perioadă scurtă de timp, independenţa unora dintre suprastructuri a devenit aproape totală. De aici acumularea unui material faptic imens pentru oricare cercetător care ar dori să exploreze substanţialitatea internă a dezvoltării artistice.
Propoziţiile de mai sus ar părea unora paradoxale, în sensul că se exclud : pe de o parte literatura sovietică a „anilor 20" interesează pentru că exprimă foarte fidel ecourile în artă-ale unei revoluţii sociale, iar pe de alta — pentru că reprezintă un moment de maximă eliberare a dezvoltării artistice de complexul factorilor social-istorici determinanţi. Dar contradicţia e numai aparentă. Creaţia artistică s-a putut „elibera" în sensul definit de noi mai sus numai datorită Revoluţiei; de aceea a şi sublimat-o frenetic în spiritul său, din unghiul său de vedere, şi altfel nici nu putea s-o facă.
107
Discuţiile privitoare la caracterul „exemplar" sau „neexemplar" al dezvoltării literare în U.R.S.S. în „anii 20" ni se pare că devin uneori oţioa-se şi neconcludente, tocmai datorită neluării în consideraţie a ambelor aspecte schiţate de noi mai sus. Şi în cazul apologiei, dar şi în cel al negării, se absolutizează o situaţie vremelnică, istoriceşte determinată, dar care nu se poate repeta. E ca şi cum am de-plînge mereu virtuţile adolescenţei sau am blestema avatarurile ei.
Dar, literatura sovietică a „anilor 20" prezintă interes şi dintr-un alt punct de vedere. Ea a îmbogăţit literatura mondială relativ cu puţine „caractere" şi nici nu a adăogat ceva substanţial nou capitolului ce se intitulează de obicei „analiza psihologică". Dimpotrivă, nu întîmplător, şi nu fără temei, se poate vorbi despre schematismul personajelor din operele epice şi dramatice ale acelor ani. în schimb sînt puţine pagini în istoria literaturii universale în care să se fi acumulat, într-un răstimp de altfel destul de scurt, o bogăţie atît de uimitoare de „destine" umane. Şi tocmai „destinele" eroilor din operele literare apărute în U.R.S.S. în primul deceniu postrevoluţionar intervin într-un mod revelator în discuţia pe care noi încercăm s-o angajăm.
La prima vedere, se pare că ceea ce caracterizează destinele evocate de noi e din nou renunţarea. Deci, într-un sens foarte aproximativ, privind lucrurile foarte „de sus" am asista la reîntoarcerea în perioada prerenascentistă, sau, altminteri spus, la o revenire la rigorile clasicismului. Comparaţiile sînt evident foarte „forţate" dar ele „rezistă" totuşi şi, tocmai pentru că rezistă, sînt deosebit de semnificative. Am citat mai sus versurile lui Briu-sov, pe care orice istoric al literaturii acelor vremi le-ar putea folosi ca un motto. Autoclaustrarea sentimentală devenise o regulă de conduită. Sche-matizîndu-şi eroii, mulţi autori nu făceau decît să exprime artistic o realitate psihologică dictată de epocă. Un
comandant de oşti sensibil la zbaterile propriului suflet, nu avea, pur şi simplu cum să încapă în povestirea lui Malîşkin despre Căderea Dairului. Kojuh, ca să devie erou (după propria mărturisire a lui Serafimovici), trebuia să se desindividualizeze. Unii văd în interesul lui Furmanov pentru individualitatea irepetabilă a caracterului ■ lui Ceapaev un fel de „depăşire" a slăbiciunilor specifice ale literaturii din acel timp, dar nu-şi dau seama că eforturile lui Klîcikov, care în roman reprezintă spiritul vremii, se conjugă tocmai în sensul „eliberării" caracterului lui Ceapaev de sub chingile capriciilor care îl stingheresc în îndeplinirea misiunii sale de comandant. Nu întîmplător legenda populară 1-a zugrăvit pe Ceapaev schematic şi monumental. Cultul „renunţării" domină E drept, autorul introduce, în naraţiunea epică, şi un fel de „analiză" a modului cum oamenii se diferenţiază tocmai prin felul în care se adaptează sau nu renunţărilor cerute de luptă, dar această latură a romanului aparţine unei etape mai avansate a procesului literar. în ansamblu însă, aspiraţia de realizare prin re-nuanţare e şi aici pe primul plan. După cum, tot prin renunţare devine eroină şi Liubov Iarovaia din piesa cu acelaş titlu a lui Treniov. Comunistul Koşkin i-o spune cît se poate de explicit : ai devenit tovarăşă pentru că ai reuşit să-ţi jertfeşti iubirea pe altarul cauzei populare.
Foarte pregnant se reliefează această contradicţie în unele nuvele ale lui Lavreniov. în Al patruzeci şi unulea, Mariutka îşi omoară iubitul, apoi plîn-ge deznădăjduită sărutînd cadavrul. Dar dacă, printr-o minune, l-ar putea învia, iar ofiţerul ar lua-o din nou la fugă către ai săi, l-ar omorî fără să clipească a doua oară. Şi mai dificilă e situaţia eroului principal din Istoria unui fapt simplu. El ar vrea să nu sacrifice cel mai „simplu" principiu umanist — nu admite ca altcineva să moară în locul lui. însă legile luptei îi
108
interzic pînă şi această manifestare elementară. Cu nervii încordaţi pînă la paroxism, Bunciuk, din epopeea Donului liniştit a lui Şolohov, exclamă:
— Murdară treabă e să ai de curăţit murdăria omenească. Să nimiceşti ticăloşii. Vezi, vătămător pentru sănătate şi pentru suflet. Aşa., la o muncă murdară nu merg decît proştii şi brutele sau fanaticii...
Grosso modo, la această problemă cu incomensurabile implicaţii etice ,şi estetice, scriitorii sovietici au răspuns în "trei moduri diferite : patetic, sarcastic sau tragic.
Răspunsul patetic tindea, în fond, la minimalizarea problemei prin compararea ei cu înălţimea idealului comunist, într-un fel, de aici s-a născut hiperbola maiakovskiană, pătrunderea impetuoasă pe plan ideatic în viitorul comunist. în comparaţie cu imaginea acestuia, toate „mizeriile" prezentului începeau să pară atît de insignifiante, încît a suferi de pe urma lor devenea ridicol. In numele aceluiaşi „mîine", îi absolvea de răspunderi etice pe „cei doisprezece" ai săi Aleksandr Blok. Vijelia distrugătoare a revoluţiei trebuie să fie salutată ca o binefacere, pentru că asigură regenerarea umanităţii. Dacă n-am lua în consideraţie decît subiectul epic, extrem de rudimentar de altfel din Cei doisprezece, l-am putea identifica uşor ca un fel de „motiv" aproape din fiecare creaţie literară a primei etape postrevoluţionare. Petika îşi omoară din greşală iubita, şi această faptă antiumană îl face să sufere ; tovarăşii însă îi cer s-o uite în numele revoluţiei. Dar oare nu în numele revoluţiei îşi justifica desintere-sul său faţă de propriul copil şi Daşa Ciumalova ? Nu în acelaş fel se pune problema şi în Ciocolata lui Tarasov-Rodionov ? Şi am putea înşira numeroase alte exemple. Mai mult: literatura de aşa zisă poetizare a amoralităţii, a cărei inspiratoare se consideră a fi fost Aleksandra Kollontai, într-un fel tot de aici derivă. Din moment ce toate impulsurile personale se cer a fi subordonate    imperativului cîteodată
brutal al acţiunii revoluţionare, de ce să facă excepţie eroticul ? în superba ei dezvoltare liberă, literatura sovietică a „anilor 20" se caracterizează şi prin aceea că a putut împinge nestingherit unele consecinţe ale opţiunii pentru cauza revoluţiei pînă la limitele lor extreme. Dar, dincolo de toate aceste exagerări mai mult sau mai puţin explicabile, e de necontestat că în ansamblul creaţiei literare s-a conturat cît se poate de clar tendinţa de a eluda contradicţia pe care noi am încercat s-o definim prin hiperboliza-rea şi sublimizarea unilaterală a iureşului eroic. Pentru victoria revoluţiei, nici un sacrificiu nu părea prea mare. O variantă mai calmă a unei rezolvări estetice de acest gen o găsim şi în romanele mai târzii ale lui L. Leo-nov : Skutarevski, Drumul spre ocean. Eroul principal al acestuia din urmă nu moare, ci se mută liniştit în Oceanul visurilor sale.
Reacţia sarcastică, am putea spune că se află la capătul celălalt al tabloului de ansamblu. Unor scriitori mai puţin legaţi de practica revoluţiei ii s-a părut că sacrificiile cerute sînt prea mari şi poate, nu absolut necesare. Viziunea aceasta ar putea fi exemplificată prin opera a doi scriitori atît de diferiţi ca Esenin şi Eh-renburg. Autorul Inoniei a refuzat să accepte „socialismul programatic" ; consacrîndu-se umanităţii ultragiate, el a devenit cîntăreţul valorilor sacrificate de revoluţie — de la satul patriarhal pînă la „dreptul" omului de a-şi înneca amarul şi nostalgia în vîrtejul tulbure al durerii. Poezia lui Esenin a răsunat cu atîta forţă şi s-a bucurat de un ecou atât de mare tocmai pentru că ea glorifica nişte valori autentic umane sacrificate, pe care istoria nu putea să nu le sacrifice ; însă, oricît de îndreptăţit era acest sacrificiu din punct de vedere istoric, contemporanii îl resimţeau ca pe o lovitură excepţional de dureroasă. La Ehrenburg, mai ales în Profitorul, problema se pune într-un mod mult mai simplu.  Cei  doi  fraţi  Lîkov par să
109
simbolizeze prin destinele lor cele două soluţii extreme ale unei dileme inexorabile : ori apărarea „umanităţii", dar atunci şi angajarea pe un drum descendent •— de la negarea imperativului revoluţionar la cultul amoralismului cinic ■— ori acceptarea cerinţelor riguroase ale revoluţionarismului integral, dar atunci — renunţarea definitivă la tot ce este poezie. Modul acesta de a pune problema s-a accentuat sub influenţa NEP-ului. S-ar putea chiar vorbi despre un fel de val al unui „neoromantism nepist", care nu 1-a lăsat neatins aproape pe nici un scriitor. Baladele livreşti ale lui Ba-griţki, Despre artă de Maiakovski, Digresiunea lirică a lui Aseev, Boala sublimă a lui Pasternak — sînt doar cîteva titluri care ilustrează această tendinţă în poezie. In domeniul prozei, de la nuvela Oraşe albastre a lui A. N. Tolstoi şi pînă la romanul Hoţul al lui Leonov, am putea înşira zeci de volume în care ironia romantică funcţionează ca o prezenţă palpabilă şi fecundă : dacă revoluţia a condus pînă la asemenea abjurări, atunci la ce bun toate imensele sacrificii de ieri ? Ceva mai tîrziu, cînd perspectiva se va limpezi, Ilf şi Petrov vor face în romanele lor un fel de satiră a satirei, ridicu-lizîndu-i cu voioşie pe campionii de ieri ai sarcasmului romantic.
După cum se vede, deci, şi reacţia patetică, dar şi cea sarcastică, deşi generatoare de opere remarcabile, se epuizau repede din lipsă de perspectivă. Cea mai rezistentă s-a dovedit a fi reacţia tragică. Pe scurt, ea rezidă în primul rînd în luciditate. Aspectele antiumane ale luptei revoluţionare nu sînt eludate, dar nici nu sînt resimţite cu un fel panică romantică. Fiind necesare din punct de vedere istoric, ele sînt acceptate ca o expiere, ca un tribut de sînge pe care omenirea trebuie să-1 plătească ca să poată cuceri dreptul la reabilitarea umanităţii şi la realizarea deplină — pe acest drum —■ a fiecărei personalităţi umane. Deosebit de semnificative sînt din acest punct de vedere, de pildă, nuvelele lui
Babei. Scriitorul nu-şi ascunde compasiunea faţă de oamenii tip Ghidale sau Apolek, faţă de toţi visătorii cărora le place să se ascundă de severitatea vieţii în spatele unor lungi cuvîntări despre ideala „internaţională a oamenilor buni". în acelaş timp, însă, Babei subliniază brutal că realitatea revoluţionară n-are nimic comun cu asemenea visuri. în realitate, istoria o făuresc în sînge oameni de tipul comandantului de escadron Trunov sau de tipul ostaşilor Balmaşov, Kurdiukov şi. atîţia alţii. Urmărindu-le reacţiile, fără să vrei gîndul te duce la Sciţii sau chiar la ceea ce spunea Marx despre şansa Europei occidentale de a fi fost regenerată într-un moment de decadenţă şi descompunere prin sîngele proaspăt al barbarilor. Sîntem ispitiţi să împingem apropierile şi mai departe : păstrînd proporţiile, putem sesiza o asemănare uimitoare între mînia lui Achile care se retrage din luptă pentru că i s-a refuzat o roabă, şi mânia comandantului Hlebnikov, care şi el se retrage din luptă pentru că i se ia de către un superior, calul favorit. Dar, evident, esenţialul constă nu în posibilitatea unor asemenea comparaţii, ci în vigoarea cu care unii autori sovietici au reuşit să scoată în evidenţă tragismul inexorabil al destinului luptătorilor pentru victoria revoluţiei. Am citat mai sus cuvintele lui Bun-ciuk, dar am putea face şi alte referiri la opera lui Şolohov, începînd cu finalul sfîşietor al nuvelei Vîrtejul, unde o lupoaică urlă îngrozită de cruzimea oamenilor. Poate că nici un alt scriitor nu a insistat mai mult ca Şolohov asupra omuciderii ca scop al oricărui război. Odinioară, clasicii plasau toate actele de violenţă în afara» scenei; Şolohov descrie minuţios pînă şi moartea Axiniei, ucisă şi ea într-o încăierare în ultima fază a războiului-Babei, Fadeev, Şolohov, iar alături de ei şi atâţia alţi scriitori sovietici au demonstrat un curaj civic rar în istoria literaturii universale accentuînd, chiar subliniind că nici cea mai sublimă perspectivă istorică nu poate justi-
110
fica cea mai neînsemnată jertfă omenească. Dar, cu aceeaşi luciditate au subliniat şi altceva : că nu e în puterea oamenilor să împiedice aceste jertfe. De unde rezultă că principala dimensiune estetică a realităţii revoluţionare e cea tragică. Reliefînd-o, scriitorii citaţi au zugrăvit tablourile cele mai adevărate, dar şi cele mai sublime ale revoluţiei. Să nu uităm, în sfîrşit, că şi marii poeţi ai revoluţiei — Esenin, Maiakovski — mergînd pe căi diferite, s-au întîlnit în cele din urmă tot în ipostaza tragică. Despre Esenin se poate spune chiar că a încercat toate ipostazele: e patetic în Inonia şi alte poeme revoluţionare iconoclaste, sarcastic în Moscova cîrciu-mărească, devine tragic în atîtea poezii scrise în ultimul an al vieţii. Iar tragismul acesta e cu atît mai răscolitor cu cît eroul tragediei e poetul însuşi. Cît îl priveşte pe Maiakovski, strigătul din In gura mare se înalţă firesc pînă la acorduri prometeice. In numele revoluţiei, ambii poeţi au glorificat pînă şi propria înfrîngere pămîn-teană.
Deosebirea fundamentală dintre perspectiva existenţialistă asupra relaţiei dintre om şi istorie şi perspectiva tragică a literaturii sovietice constă în aceea că, în timp ce existenţialiştii au o viziune apocaliptică asupra dominaţiei inexorabile a necesităţii, artiştii aliniaţi în lupta revoluţionară apreciază aceeaşi necesitate ca un mod nou, specific zilelor noastre, de a elibera omul din strînsoarea forţelor exterioare care-i alienează esenţa. Cu alte cuvinte : din momentul în care omul încetează de a mai reacţiona la presiunea istoriei ca la o catastrofă personală, el, prin chiar acest act deliberat, începe să domine istoria. Omul „modern" se vrea stăpîn al destinului său, dar îşi caută un sprijin numai în propriile sale virtuţi. Cum însă imprevizibilul nu va putea fi niciodată înlăturat din viaţă, ar însemna că omul niciodată nu-şi va putea atinge idealul. Descoperirea făcută de revoluţie, cu ajutorul ştiinţei marxiste dar şi al realităţii re-
voluţionare, e uimitor de simplă : omul poate învinge dominaţia imprevizibilului prevăzînd factorii imprevizibili ca pe o componenţă a viitorului — apropiat sau îndepărtat. Luînd cunoştinţă de latura incognoscibilă a existenţei, omul o domină.
Citind nuvelele lui Babei, Donul liniş* tit, Infrîngerea, Calvarul, precum şl atîtea alte opere ale literaturii sovietice, te simţi parcă introdus în forja incandescentă a istoriei, în cuptorul în care se plămădesc din viaţa însăşi noile valori etice şi estetice. Eliberaţi brusc de respectul pios faţă de normele vechi, oamenii reacţionează firesc în. două chipuri, într-un fel contradictorii : negativ —■ comportîndu-se diametral opus tuturor normelor vechi ; dar şi pozitiv — elaborînd printr-un uriaş şi spontan efort colectiv normele unei convieţuiri de tip nou. Dreptatea e de partea lor, pentru că eliberarea a conferit comportării lor sublimul integrităţii.
în ultimul timp, în Occident se vor-, beşte din ce în ce mai mult despre artă şi literatură ca despre o creaţie de mituri. Ideea ar putea fi acceptată, dar cu condiţia să se ţină seamă si de faptul că o creaţie de mituri noi e-posibilă numai dacă e conjugată cu. distrugerea altora vechi. Creaţia de mi-, turi e doar o altă faţă a demitizării. De altfel, şi în istorie orice mitologie-nouă cîştiga adeziunea numai dacă se substituia  unei  mitologii compromise.
Lumea de azi, oricît de civilizată ar-fi, are nevoie de mituri. Are această nevoie din cauza uriaşelor cuceriri ale spiritului uman. Revoluţia socială, revoluţia tehnico-ştiinţifică, pătrunderea din ce în ce mai adînc în străfundurile, sufletului, toate aceste sporuri de cunoaştere au relevat prin chiar amploarea lor cît de întinsă e încă necunoaşterea omenească. însă în timp ce pe-eroii unor opere din occident, perspec-. tiva aceasta îi speria, eroii literaturii; sovietice nu sînt niciodată descurajaţi : frustrat de o parte a libertăţii personale, omul o recîştigă împărtăşindu-se. din libertatea tuturor.
111:
Aşadar, e vorba tot de o „renunţare", dar de o factură nouă, necunoscută epocilor anterioare. Nu putea fi vorba de nici o reîntoarcere la mitul fericirii prin renunţarea totală, fapt pentru care Lenin respingea cu atîta intransigenţă orice compromis cu dosto-ievskismul sau tolstoismul. Limitarea puterilor omului e o condiţie sine qua non a existenţei umane, deci şi sursa eternă a tragismului existenţei sale. în consecinţă, omul poate deveni fericit, se poate realiza plenar, numai dacă nu contrazice această facultate care-i este inerentă, deci dacă limitează conştient propria sa împlinire. Nefericirea congenitală a omului în lumea burgheză nu se datoreşte caracterului inexorabil al limitării po-sibiltăţilor sale de realizare, ci inaccep-tării acestei limitări, alimentată ideologic de iluzia răspîndită de burghezie cu privire la existenţa unor posibilităţi nelimitate de a parveni la o situaţie privilegiată. Distrugînd acest mit, revoluţia socialistă a redat omului propria sa condiţie. E o condiţie tragică, însă tragismul ei nu mai e copleşitor pentru om, întrucît el îl cunoaşte şi-1 acceptă. Astfel, printr-o negaţie a negaţiei, lumea s-a reîntors la unele valori estetice ale antichităţii. Eroii literaturii sovietice sînt superbi şi gran-dioşi tocmai pentru că nu se revoltă împotriva unui tragism pe care nu-1 pot eluda. Ei se realizează plenar pentru că sînt dominaţi de sentimentul libertăţii şi al integrităţii, pentru că înving neîncrederea în propriile forţe.
în deceniile ulterioare „anilor 20", tonalitatea literaturii sovietice a căpătat în mod firesc accente noi, mai ales sub influenţa procesului istoric la care scriitorii participau. Realitatea revoluţionară se transforma tot mai mult într-o realitate socialistă stabilă, lupta pentru distrugerea vechiului ceda locul unei munci titanice de construire a unei lumi noi. Apoi au păşit în arenă generaţiile mai tinere, pentru care
relaţia între vechi şi nou se încărca cu un alt conţinut. Dar nu e în intenţia noastră să urmărim ecourile tuturor acestor transformări în literatură. Ne vom mărgini a afirma că, în ciuda modificărilor amintite, scriitorii sovietici s-au menţinut pe poziţia cucerită în anii vijelioşi de după Octombrie 1917. Contradicţile inevitabile dintre colectivul socialist şi personalitatea omului, limitarea inexorabilă a posibilităţilor de realizare, deci necesitatea unor renunţări, au ieşit în evidenţă şi mai pregnant, ceea ce reprezentanţii ideologici ai burgheziei n-au întîrziat a specula: la ce bun întregul efort revoluţionar, cu toate sacrificiile pe care el le-a presupus, dacă omul continuă să se simtă strîmtorat în societate ? Dar pusă aşa problema, de fapt se eludează esenţialul. Nu este vorba de a se contesta limitele inevitabile ale oricărei ascensiuni umane. Eroii cunoscutei trilogii epice a lui Fedin sînt perfect conştienţi de această imposibilitate. Şi totuşi, conştiinţa aceasta nu-i face nefericiţi. Cînd aspiraţia de parvenire a omului nu e frînată din interior ci se fringe de obstacolele exterioare individului, senzaţia umilinţei îl copleşeşte şi-1 face nefericit; cînd însă limitarea acţionează din interior, ea devine forţa care-1 transformă realmente pe om în stăpînul destinului său. într-un mod cu totul original, alternativa e simbolizată cu toate implicaţiile ei în Caleaşca de aur a lui Leonov. Miezul chestiunii se cere a fi căutat aici. Pentru eroii lui Camus, să zicem, conştiinţa limitării propriilor puteri are dimensiunea unei catastrofe. Pentru eroii literaturii sovietice, ea înseamnă doar luarea în stăpînire a propriei condiţii. Putem oare vorbi şi în acest caz de un mit ? Da, dar într-un alt sens. Mitul e al constructorului care ştie că orice alt etaj construit reprezintă baza pentru ridicarea altuia, nou. în asta, poate, constă şi măreţia construcţiei.
112
Lirica lui Boris Pasternak
de Leonida Teodorescu
'n viaţa poetică din U.R.S.S.
Iexistă o prejudecată şi anume că în cel de-al treilea deceniu această viaţă se reduce la confruntarea poetică şi publicistică, mai exact publică, a doi poeţi — Esenin şi Maiakovski. Din punctul de vedere al aoestei prejudecăţi, alimentată oarecum de deficienţe editoriale, ceilalţi poeţi reprezintă ipostaze inferioare ale tipului de poezie eseni-nian sau maiakovskian şi nu aduc contribuţii fundamentale la tabloul poetic al epocii. Din această pricină, Esenin şi Maiakovski înşişi, ca şi ceea ce se înţelege, subtil sau banal, prin tradiţia lor, sînt raportaţi unul la altul ca singurele criterii de comparaţie reciproc valabile sau, mai frecvent, ca singurele posibilităţi reciproc valabile de a fi comparate prin disociere.
Intre cei doi poeţi exista într-adevăr o anume adversitate şi, evident, o mulţime de deosebiri, pe care Maiakovski (mai des) şi Esenin (mai rar) le-au proclamat mai mult sau mai puţin vehement şi care capătă un sens tulburător prin comunitatea finală a destinului celor doi poeţi, ceea ce şi creează senzaţia că cei doi ar constitui laturile componente şi indisolubile ale unui fenomen unic. Aceasta ar fi, probabil, una din explicaţiile prejudecăţii de care vorbeam mai înainte că „tot restul nu-i nimic", sau în orice caz nu prea important, sau, ca să folosim o expre-
sie la modă, nu ţine decît de istoria literară. Bineînţeles, această prejudecată n-ar dăinui şi nu s-ar transforma într-o judecată de valoare dacă n-ar avea girul autoritar al specialiştilor, adică al celor care au citit mai multe cărţi în materie decît literaţii de o altă orientare „specială" şi la care, în consecinţă, selecţia valorică are o mai solidă fundamentare ştiinţifică. Şi astfel, treptat, prin extinderea acestei prejudecăţi dincolo de hotarul celui de-al treilea deceniu au fost excluse, prin replici vehemente sau prin tăcere, din sfera marilor valori poetice Pasternak, Ahmatova şi Tvetaieva. în aceste condiţii recentele reeditări efectuate în U.R.S.S., mai ales în ceea ce-i priveşte pe Pasternak şi pe Tvetaieva (Anna Ahmatova a fost publicată destul de curent în ultimii ani) sînt mai mult decît salutare, întrucît sensul acestor reeditări nu se reduce doar la o punere la dispoziţie a unor volume de poezii, (ci şi prin asociere cu Ahmatova) la repunerea în discuţie a prejudecăţii de care vorbeam mai înainte, la transformarea unei sfere poetice bivalente într-o sferă poetică polivalentă, la recrearea, poate încă parţială, a unui univers poetic tumultuos şi bogat diferenţiat. In ceea ce priveşte reeditările din Pasternak şi Tvetaieva, poate că termenul de reeditare nu este întru totul potrivit, deoarece recentele ediţii au o sui-generis valoare de princeps,
8 — Viaţa Românească, 10
na
fiind primele ediţii ştiinţifice ale poeziei lor.
A reduce sensul poeziei lui Pasternak doar la confruntarea cu Esenin şi Maiakovski, cu alte cuvinte a reduce opera sa doar la limitele celui de-al treilea deceniu, înseamnă a înlocui o prejudecată cu o altă prejudecată. Bineînţeles că nişte asocieri şi disocieri se pot face în acest caz, după cum se pot face aproape întotdeauna, dar valoarea operei lui nu rezidă în posibilitatea asocierilor şi disocierilor cu criterii constituite şi clasicizate. Opera lui Pasternak are un pronunţat caracter de unicat, nu într-o accepţie şcolărească a temeiului — orice poet mare are o personalitate mare —, ci într-o accepţie particularizată. Boris Pasternak ca şi Marina Tvetaieva, indiferent de forţa şi aria unei eventuale influenţe (ideea influenţei lui Pasternak asupra poeziei sovietice moderne ar avea în orice caz destul temei) reprezintă un fenomen greu repetabil şi, mai ales, foarte greu asociabil prin ceea ce are el esenţial, punctele de tangenţă între opera lui Pasternak şi opera altor poeţi nedepăşind valoarea unor trăsături ge-neral-artistice, Astfel, valoarea .şi semnificaţia poeziei lui Pasternak, ca şi a poeziei Marinei Tvetaieva, depăşesc strîmtorile unui cadru istoric-literar redevenind ceea ce sînt, nişte universuri artistice care au creat poeziei o nouă dimensiune.
Iar versurile mele, ca vinurile scumpe, Şi-aşteaptă vremea lor.
— cum scria Marina Tvetaieva în 1913. Asocierea numelor celor doi poeţi are, desigur, un caracter convenţional, fiind mai curînd rodul unui destin decît al unui efort poetic, valoarea de unicat a poeziei lui Pasternak nedizolvîndu-se într-o nouă comparaţie, oricine ar constitui cel de-al doilea termen.
Boris Pasternak a ajuns la poezie prin negarea succesivă a două formaţii
— a celei de muzician şi a celei de filozof. Născut în 1890 la Moscova, într-o familie de intelectuali rafinaţi —
tatăl un pictor cunoscut, mama pianistă —, Pasternak şi-a dedicat prima tinereţe studierii mai întîi a muzicii (între 13 şi 19 ani), iar mai tîrziu a filozofiei, ca după patru ani de preocupări filozofice, care includ şi o specializare în Germania, la Marburg, să se dedice în exclusivitate poeziei. Ca şi la Cehov, însă, înclinaţia naturală spre literatură a depăşit o solidă formaţie intelectuală şi profesională. Dar tot ca la Cehov, după cum vom vedea mai departe, a avut loc o inevitabilă şi binevenită influenţă a formaţiei asupra talentului. Din punct de vedere strict teoretic, se poate vorbi, desigur, despre o anume contradieţie intimă a personalităţii poetului manifestată printre altele în tendinţa de a-şi recîştiga propria condiţie, înstrăinată oarecum de preocupările filozofice şi muzicale făcute la o vîrstă fragedă, deci într-un moment în care ponderea lor în formarea personalităţii este deosebită. Importantă este însă nu atît prezenţa contradicţiei cît rezultatele ei.
După cum au remarcat şi cercetătorii sovietici, locul central în lirica lui Pasternak este ocupat de natură (Boris Pasternak, Stihotvorenia i poemî, Moskva-Leningrad, 1956, p. 14). Natura, însă, în cazul poeziei lui Pasternak, are o funcţionalitate cu totul deosebită de ceea ce se înţelege prin natură şi peisaj, fie în poezia clasică, fie şi în cea modernă. Pînă într-un punct, modul în care funcţionează peisajul, deşi este greu de vorbit despre peisaj la Pasternak, îl apropie structural de cel de-al treilea personaj din lirica Annei Ahmatova, fără însă să se constituie în final într-o interferenţă a proiecţiei „eu"-lui cu „alter-ego". La Anna Ahmatova te izbeşte permanentizarea întâlnirii „eu"-lui poetic cu „alter-ego"-ul său filozofic, oare cenzurează şi prin aceasta dramatizează pornirile lirice ale poetei. In bună parte, lirica Annei Ahmatova reprezintă analiza sau psihanaliza acestei întâlniri, astfel că sinceritatea poetică încetează
114
de a mai fi la ea o calitate şi se transformă într-un procedeu, într-un mod de a fi, în afara căruia poezia ei nu poate să existe.
Natura la Pasternak ocupă un loc central nu pentru că ar fi vorba de nişte schiţe peisajistice şi nici pentru că ar fi vorba de funcţionalitatea metaforică, simbolică sau alegorică. Dificultatea înţelegerii liricii pasternakiene rezidă, credem, în natura insolită a elementului ei central, a peisajului, care se constituie într-un punct al contactului dintre elementul muzical şi elementul filozofic al poeziei sale.
Pasternak şi-a depăşit formaţia de muzician şi filozof pentru a-şi regăsi condiţia de poet. Intr-un anume sens, însă, Pasternak nu este un poet pur, în poezia lui făcîndu-se mereu simţită muzica şi filozofia, nu subsidiar sau accidental, ci în structura ei intimă, conceptuală. A spune despre Pasternak că poezia lui este muzicală înseamnă a comite un paradox aparent, pentru că, morfologic vorbind, poezia lui este mult mai puţin muzicală decît a multor poeţi. Nu este vorba numai de rezonanţele melodice, de preocupările pentru sunetul propriu-zis al poeziei care nu se întâlnesc decît sporadic la Pasternak, cu toată patima pe care o nutrea pentru felurite refaceri, dar nu este vorba nici măcar de o construcţie muzicală, de cîntec, pe care o întîlnim la alţi poeţi. „Motivele persane" ale lui Esenin, de pildă, sînt în mod evident nişte cântece, nu atât prin melodia versului, cît prin compoziţia poeziei (poate mai puţin în cazul „Zarafului"). Poeziile lui Pasternak în mod evident nu sînt nişte cântece, din orice punct de vedere le-ai privi, chiar cind se numesc balade — „Se-ntâmplă adesea, atunci când curierul" (1916, 1928) sau „Garajele tremură" (1930).
Caracterul muzical al poeziei lui Pasternak ţine nu atît de modalitate, cît de condiţie, de înţelegerea transfigurării poetice. In acest sens, foarte elocvent este poemul „Marburg". La o primă lectură ai fi tentat să-1 percepi ca o alegorie sau în cel mai fericit
caz ca o metaforă. Probabil că primii lectori ai poeziei lui Pasternak s-au apropiat din acest punct de vedere de el, de unde şi neînţelegerea care i-a însoţit ca o umbră publicaţiile.
Poetul a trecut printr-o decepţie erotică — a fost respins. Criza nu se rezolvă printr-o suferinţă — în înţelegerea curentă a termenului —, ci printr-o renaştere, o renaştere a lui, a poetului, printr-o disociere dintre el, cel din clipa aceasta, posterioară refuzului, şi dintre el, cel din clipa anterioară refuzului, Pasternak neîncer-cînd o sinteză între speranţa trecutului şi disperarea prezentului, ci o dizlocare a celui care renaşte, de cel care moare. Logica în cazul acesta este inversă, sursa tragicului fiind renaşterea şi nu moartea clipei trecute, renaşterea fiind ceva blestemat, ceva dincolo de care nu mai este nimic. Renaşterea în „Marburg" este mai mult un sfîrşit decît un început. Timpul s-a oprit, dizlocarea trecutului de prezent are ceva din durerea fizică, e aproape o curăţire în carnea vie, o chiuretare. Ceea ce se curăţă este viu, dar ceea ce se scoate şi se aruncă este tot viu, cel puţin încă mai este viu. Această disociere a poetului care moare de poetul care renaşte se petrece în afara timpului. Timpul s-a oprit sau, mai bine zis, poetul prin criza lui a fost azvîrlit în afara timpului, care se scurge pe lîngă el fără să capete personalitatea celui prin care se consumă — acum e amiază, mai tîrziu va fi noapte, cu care poetul va juca şah, iar mai tîrziu va veni dimineaţa, a cărei faţă e familiară poetului.
Universul în care a fost aruncat prin durerea lui sau oare a putut fi sesizat datorită şocului îşi trăieşte o viaţă a lui, şi viaţa aceasta i se comunică poetului, care prin renaştere este un component al acestui univers, iar prin criza erotică un accident în acest univers. Universul fantastic cu oare poetul intră in contact capătă glas, nu pentru că i-ar vorbi, ci pentru că are o viaţă de care poetul devine conştient,
115
care i se comunică. Vîntul, de pildă, devine viu, nu pentru că este description sau obiectiv, ci pentru că are o viaţă a lui şi astfel devine un univers cu care se poate comunica şi care comunică.
în acest context este, evident, tentant, dar, credem eronat, de a aprecia poezia lui Pasternak drept metaforică. Nu este vorba de metaforă, adică de un procedeu, de un mijloc de expresie, ci de un mod de a simţi şi de a gîndi lumea, mai puţin frecvent, credem, în literatură, şi mult mai frecvent în muzică. Senzaţia de tulburare pe care o provoacă poezia lui Pasternak se datorează poate tocmai acestui contact magic dintre două arte, în ceea ce au ele intim.
Prin urmare, îi este caracteristic lui Pasternak nu atît apelarea la anume procedee de expresie, ci un mod de a percepe şi transfigura realitatea. Fără îndoială, transfigurarea muzicală a lumii înconjurătoare şi transpunerea literară a acestei transfigurări ţine nu numai de biografia poetului, ci şi de temperamentul său. Adevărul este că lumea muzicii îşi avea locul ei în preocupările spirituale ale lui Pasternak, şi cînd spunem aceasta nu ne gîndim numai la psihologia creaţiei lui Pasternak, ci şi la unele manifestări directe, chiar tematice, cum ar fi, de pildă, poezia „Improvizaţie" (1915) sau „Improvizaţie la pian", cum a denumit poetul o variantă publicată în 1948. Aici se descrie, după cum o spune şi titlul, chiar procesul unei improvizaţii muzicale. Desigur, Pasternak rămîne Pasternak chiar în această poezie, sau poate mai ales în această poezie. Simptomatică în această poezie, ca şi în altele, este atracţia, am spune profesională, pe care o exercită muzica asupra lui Pasternak, şi înţelegerea tot profesională a muzicii revărsată în versurile acestei poezii scurte, bineînţeles sub oblăduirea atentă a poetului...
Din mînă am hrănit un stol de clape Sub batere de-aripă şi ţipăt gutural.
Natura, pentru Pasternak, încetează de  a  fi  un   obiect,  indiferent dacă
prin  obiect  înţelegem  un  model pe care-1 descrie, un mijloc de definire sau un spaţiu de transpunere a unui univers intim. Natura capătă o valoare de  subiect  în  poezia  lui Pasternak, iarăşi  nu  din  cauza înclinaţiei spre animism,  proprie ■ lui   Pasternak, ci pentru că natura se constituie în celălalt termen al poeziei sale, celălalt în raport cu primul — poetul, ceea ce-i dă o nouă dimensiune sau, mai bine zis, ceea ce transformă poezia lui Pasternak într-un univers. în poezia „Drumul", de pildă, scrisă în 1956—1959, sau în poezia „Vînt de noapte", scrisă în aceeaşi perioadă, ca .şi în poeziile „Visul" (1913, 1928), „O noapte sufocantă",  publicată  pentru prima dată în 1922 etc., natura, indiferent de faptul că are o prezenţă materială, fiind adică drum, vînt etc., sau este doar o stare, se regăseşte în poezia lui Pasternak în aceeaşi măsură în care poetul însuşi   se regăseşte  în întîlnirea sa intimă cu ea. Momentul şocant al poeziei lui Pasternak este cel al revelaţiei. Uneori, revelaţia are o funcţionalitate dramatică („Marburg"), alteori ne aflăm în faţa unei lente schimbări de planuri  — „Vînt de noapte" : o petrecere, un sfîrşit de petrecere, un vînt de noapte care caută împăcarea, două  garduri   care  se  ceartă, pomii care se îngrămădesc să asculte gîlceava gardurilor, şi iarăşi vîntul de noapte care caută împăcarea — sau, în fine, revelaţia este subscrisă textului pro-priu-zis — „Oglinda" : lumile de dincolo şi de dincoace de oglindă se în-tîlnesc, se întretaie şi se ciocnesc într-o stranie tăcere şi în virtutea unor ciudate mecanisme şi mişcări. Dar toate acestea reprezintă doar nişte expresii ale revelaţiei, de o importanţă secundară în raport cu revelaţia însăşi.
Poetul nu descoperă sensuri ascunse sub învelişuri mai mult sau mai puţin banale, deşi aceste sensuri există, dar există nu primordial, ci în consecinţă. Poetul nu le caută, ele curg din buretele stors pe care poetul 1-a pus în mijlocul naturii redescoperite.
116
Pasternak redescoperă natura nu ca pe o frumuseţe şi nici ca pe o vitalitate, ci ca pe un univers care există dincolo de el şi care există pe o altă traiectorie. Este o lume care trăieşte în virtutea unei intimităţi proprii şi poetul trebuie să parcurgă un proces de detaşare, de transfigurare, să-şi creeze un moment transcendental, care să-i permită constituirea unui canal de comunicare între el şi natură. Şi astfel, după momentul muzical al poeziei lui Pasternak, ajungem la cel de-al ■doilea moment al poeziei sale —■ momentul filozofic.
Natura, pentru Pasternak este sau, după cum am văzut, devine un partener de dialog, cel cu care poetul comunică şi, în egală măsură, cel care comunică cu poetul. Poezia lui Pasternak devine astfel o poartă spre un univers fantastic, dar nu este un fantastic creat, deci într-un fel sau altul artificios, ci un fantastic găsit, care gravitează pe o orbită a lui, care-şi trăieşte o viaţă a lui, şi spre care poetul plonjează ca să ne aducă mărturii palpabile şi tulburătoare.
Poezia lui Pasternak capătă aşadar o tentă ştiinţifică. Poate să pară ciudată această apreciere a poeziei sale, plină de imagini de o stranie frumuseţe, dar trebuie spus că frumuseţea imaginii pasternakiene, ca şi sensurile descoperite, nu este primordială, ci o consecinţă a dialogului său cu natura. Momentul ştiinţific, filozofic, al poeziei sale, ca şi momentul muzical, nu este unul exterior. După cum poeziile sale nu „sună frumos" .şi nici nu ne amintesc de cîntece, tot astfel ele nu dezbat în limbaj poetic sau în oricare alt limbaj o anume chestiune ştiinţifică şi nici nu aduc contribuţii. Momentul filozofic al poeziei lui Pasternak ca şi cel muzical ţine de psihologia creaţiei sale şi de sensul ei şi nu de proces şi de rezultate, ţine, probabil, de interferenţa formaţiei şi a tempera--mentului şi mai puţin de premeditare. De altfel, este şi greu să ai geniu numai pentru că doreşti asta cu tot dinadinsul.
Descoperirea universului fantastic a însemnat pentru Pasternak nu numai o victorie, dar şi un început de drum. Exprimarea lirică a unei lumi căreia nu-i aparţii decît prin accident implică şi o serie de probleme de ordinul tehnicii poetice. Din acest punct de vedere, poezia lui Pasternak nu este întru totul unitară.
Mai ales în prima lui perioadă de creaţie, Pasternak este' captivat de însuşi procesul comunicării, după cum rezultă şi din poezia „Primăvara". Universul fantastic descoperit, în toată complexitatea culorilor, sensurilor şi/â nuanţelor, îşi găsea o expresie literară apropiată, aproximativ "exactă în raport cu prima senzaţie. De aici şi o imagine' poetică de o evidentă dificultate si complexitate. Sînt destui care văd în poezia lui Pasternak drept dominant şi caracteristic tocmai acest aspect — dificultatea imaginii poetice, un anume ermetism, fără să se aplece suficient asupra poeziei sale pentru a-şi da seama că imaginea în raport cu substanţa ei este de o mare simplitate. Dar, oricum ar fi,. în fond nu facilitatea înţelegerii defineşte valoarea unei opere literare, imaginea în datele ei formale şi nu genetice ţine de tehnica poetică. Sub acest aspect, subsidiar, poezia lui Pasternak este pretabilă la imitaţie, imaginile sale putînd fi reproduse, refăcute, împrumutate etc., fără, însă, ca spiritul poeziei lui Pasternak să poată fi la rîndul său reconstituit de un alt poet. Ca şi în cazul romanului polifonic dostoievskian, nu este totul să descoperi sursa artei, ci să ai suficientă forţă ca s-o faci să picure pe hîrtie. Perioada dintre 1934 şi 1941 este considerată de unii cercetători ai operei lui Pasternak drept un moment de criză. într-adevăr, în acest timp Pasternak scrie puţin, chiar foarte puţin, ocupîndu-se mai ales de traduceri. Acest răstimp de şapte ani a constituit oare într-adevăr un moment de criză ? Greu de spus. în fond, cine poate şti cînd anume trece artistul prin criză — atunci cînd tace sau atunci cînd vorbeşte... Oricum, indiferent dacă această peri-
117
oadă o.vom defini drept criză sau drept altceva, elementul fundamental îl constituie traducerile. Dincolo de valoarea lor, traducerile efectuate în cei şapte ani ai celui de-al patrulea deceniu constituie un răspuns sui-generis la prima perioadă biografică a lui Pasternak, la formaţia lui ne-literară-muzicală şi filozofică. Munca lui de traducător înseamnă fără îndoială relevarea transformării talentului în profesie şi în formaţie şi consecinţele nu s-au lăsat prea mult aşteptate.
In ultima perioadă a vieţii lui, elementul muzical şi filozofic al poeziei sale pătrunde mai adînc în substratul versului, care capătă, aparent, o mai mare simplitate şi claritate. In poeziile scrise pînă prin 1930 dificultatea liricii pasternakiene este de o factura modernă, în sensul că disocierea planului aparent şi real al poeziei, a accidentului de substanţă este directă, efortul pe care-1 presupune înţelegerea universului fantastic, descoperit de poet este evident. După 1941, şi mai ales după război, lumea pasternakiană capătă o anvergură clasică, este mai ascunsă, mai intrinsecă, este dincolo de versul uşor şi aerat al poetului. Doar din cînd în cînd ţîşneşte cîte un vers care tulbură aparentul idilism poetic.
Aparent, aici este vorba de o simplă întoarcere a bărbatului la iubita lui, o întoarcere care presupune o nouă
despărţire, probabil cea definitivă. De fapt, însă, Pasternak realizează un tulburător contact între timpul imuabil şi timpul dinamic. Eroul se pare că a murit, parcă spre asta ar înclina versurile în care se vorbeşte despre un amurg pe care seara morţii 1-a răstignit în mare grabă de zidul Manejului. Aici, Pasternak realizează din nou o proiecţie a logicii inverse — elementul imuabil (bărbatul) este cel care cercetează şi convinge femeia de necesitatea dinamicii, a mişcării şi renunţării.
Dialogul subtextual pe care-1 realizează cu femeia este aceeaşi transcendenţă pe care o realizează Pasternak pe parcursul întregii sale evoluţii spirituale şi poetice. De data aceasta însă contactul este de o intimitate excepţională chiar pentru Pasternak, cele două universuri parcă se înşurubează unul într-altul, sîntem parcă martorii unui dialog cu eternitatea, în care totul este posibil, în care se proiectează nişte orbite fascinante, devenite vizibile datorită geniului unui mare poet.
Articolul de faţă nu este decît ecoul unei admiraţii. în afara preocupărilor articolului nostru au stat cronologia, poemele, proza şi traducerile lui Pasternak. Lirica nu constituie totuşi decît o primă treaptă din cele care duc spre universul profund şi tulburător, dramatic şi insolit, omenesc şi poetic al celui care a fost BORIS PASTERNAK.
Pe pămîntul Spaniei )
de Valter Roman
Cînd începe războiul în Spania, mulţi comunişti români sau simpatizanţi aflaţi în emigraţie în Franţa îşi manifestă dorinţa de a se înrola ca voluntari în brigăzile internaţionale. Partidul, apreciind situaţia, ţdnînd seama de dificultăţile legate de plecarea voluntarilor din ţară, de greutăţile drumului, hotărăşte ca voluntarii români din Franţa — fără a mai aştepta sosirea celor din ţară —, să plece cît mai urgent pentru ca reprezentanţi ai poporului nostru să fie cît mai repede prezenţi în Spania şi să alcătuiască îndată ce va fi cu putinţă o unitate românească.
Dintre românii aflaţi în emigraţie în Franţa, primul pleacă doctorul Andrei Tilea, încă în august 1936. în octombrie pleacă din Franţa primul grup mai numeros şi organizat de voluntari români, din oare fac parte : ţăranul bihorean Minai Ardeleanu, fiu de ţăran răsculat, la Aleşd, în 1904 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, Nicolae Pop, Ilie Stoica, Mazepa Vlad, Andrei Roman, Nicolae Toma, doctor Rene Teiler şi alţii. Semnatarul acestor amintiri face şi el parte din acest grup. •Ceva mai tîrziu vin Iosif Bălan, ing. Petre Suciu, Victor Stoicescu, Mihai Boicu, Gheorghe Romaşoanu, Leontin Dorohoi, Lazăr Alexandru şi mulţi alţii. Puţin timp după aceasta au sosit zeci de voluntari din ţară. Pînă la sfârşitul lui '36 am fost peste o sută de români.
Grupul nostru trece graniţa sub pretextul că sîntem refugiaţi spanioli care se reîntorc în patrie. Eu mă numeam -Santiago Aroyo şi plecam la Sevllla, oraş pe oare n-am reuşit să-1 văd pînă în ziua de azi, dar pe care n-am pierdut nădejdea de a-1 vedea. Ne repetam mereu numele de împrumut şi anemicul nostru bagaj de cuvinte spaniole ca să nu ne dăm de gol la graniţă. Cei mai uituci eram mereu bombardaţi cu întrebări.
—■ Ei, hombre, escucha, como te llammas y a donde vas ?
—• Măi Andrei, n-^uzi ? Como te llammas y a donde vas ? Cum te cheamă şi unde te duci ?
* Materialul de faţă reprezintă fragmente din lucrarea memorialistică a autorului, în curs de apariţie la Editura Tineretului.
119
— Repetă după mine : me llamo Maximo Cabanella y voy a Murcia; mă cheamă Maximo Cabanella şi merg la Murcia. Repetă... că altfel o păţim...
După una din aceste repetiţii aţipesc. Dar curînd sînt trezit. Aud o voce disperată :
—■ Ia spune, cum mă cheamă pe mine... ?
Puţin buimac, mă holbez o clipă la prietenul meu. neînţelegînd rostul întrebării. Dar repede îmi dau seama despre ce e vorba şi râdem cu poftă.
La graniţă ne-am jucat cu toţii la perfecţie rolul şi am ajuns cu bine pe teritoriul Spaniei.
★
Sîntem în prima jumătate a lunii octombrie 1936. în Spania au început să sosească cele dintâi grupuri de voluntari antifascişti, apar-ţinînd tuturor popoarelor lumii. Sosesc voluntarii libertăţii, cei despre care, doi ani mai tîrziu, Passionaria avea să spună : „Ne-au dat totul: tinereţea sau maturitatea lor, ştiinţa sau experienţa lor, speranţele sau dorinţele lor... Şi nu ne-au cerut nimic. Mai bine-zis, ne-au cerut: au vrut un post de luptă, dorind să aibă onoarea de a muri pentru noi'\
Primii voluntari care trec Pirineii sînt încartiruiţi pentru cîteva zile în fortăreaţa din Fligueras. Cei sosiţi pe mare debarcă la Alicante. După scurt timp sînt îndreptaţi toţi spre Albacete, devenit centru de concentrare şi pregătire militară a voluntarilor. Drumul spre Albacete se transformă într-o uriaşă manifestaţie de simpatie ; în gările oraşelor, ale satelor, pe parcurs, voluntarii sînt aclamaţi, sînt acoperiţi cu daruri. Prezenţa voluntarilor pe pămîntul Spaniei arată poporului spaniol că în marea încleştare cu forţele fasciste, popoarele întregii lumi sînt alături de el.
După un popas de trei zile la Figueras, grupul de români veniţi din Franţa porneşte spre Albacete, împreună cu un număr mai mare de voluntari din diferite ţări, pe un drum care străbate aproape întreaga Catalonie de-a lungul ţărmului Mediteranei, ajunge la Valencia şi de aici o ia spre interiorul ţării. Trenul se opreşte în nenumărate staţii, ba mai facem şi cîteva popasuri, aşa încît călătoria ne dă prilejul să stabilim primele contacte ceva mai îndelungi cu poporul şi realităţile spaniole. Urmărim fără încetare de la fereastra vagonului peisajul atît de caracteristic, purtînd atît de vizibil amprenta unor secole de frământată istorie : castele-cetăţi situate pe înălţimi, turnuri crenelate etc. Privim ogoarele cu solul lor roşu şi chipurile cărămizii ale celor care le muncesc din greu, modelate parcă din aceeaşi ţarină. Pe marginea drumului se înşiră măslini cu frunză puţină şi trunchiuri contorsionate de bătrâneţe. Rar vezi casă nouă prin vreun sat. Doar în apropierea ţărmului, mai spre sud, splendide vile albe vorbesc despre prosperitatea unei protipendada. 1
Pe drumuri de ţară, bărbaţi cu bascuri mari şi femei legate la cap umblă îmbrăcaţi în haine în >care negrul predomină (am aflat mai târziu că spaniolii poartă doliu cîţiva ani la rîmd după rude apropiate şi că se poartă doliu chiar şi după rubedenii mai îndepărtate, fapt care explică în bună măsură această austeritate vestimentară). Ce deosebire faţă de portul înflorat al celor mai multe regiuni ale patriei noastre ! Dar iată, aceste biserici vechi de prin sate, cu turnul greu, cu ferestre înguste, prelungi, ce bine seamănă cu bisericile munteneşti de prin secolul XVII f
120
Brusc îmi revin în minte cîteva din impresiile consemnate de marele cărturar Nicolae lorga în notele de drum publicate după călătoria făcută în Catalonia în 1929 şi în care erau subliniate înrudirile noastre cu această „mică ţară latină". Primele contacte cu populaţia catalană m-au şi convins de justeţea afirmaţiei sale : „Chiar dacă nu există legături mai strînse între cataloni şi noi, cînd îi auzi vorbind şi mai ales tind vezi limba aceasta scrisă, comunitatea de rasă şi de spirit se impune. Noi ne mirăm, fiindcă sîntem deprinşi să găsim cuvintele noastre în toate limbile romanice. Este însă interesant să se vadă plăcuta uimire a catalonilor cînd găsesc în româneşte cîte un cuvint care seamănă cu acela al lor".
Din clipa cînd îmi încolţise în miinte ideea de a mă înrola ca vo~ luntar şi pînă cînd am primit aprobarea partidului nostru şi" s-a terminat organizarea plecării, am folosit fiecare moment liber citind şi recitind cărţi, reviste, răsfoind albume despre ţara spre care mă îndreptam şi pentru care nutream de mult un mare interes. în acea perioadă am. recitit şi cartea lui lorga la care m-am referit mai sus.
Diferitele lecturi îmi făceau cunoscută, fiecare, o altă faţă a Spaniei. Unele îmi evocau Spania conchistadorilor, cu faimoşii săi navigatori porniţi să descopere drumuri şi pămînturi noi şi să pună mî'na pe fabuloase bogăţii. Altele îmi aduceau în faţa ochilor Spania luptelor cu tauri, a arenelor clocotitoare, a pasionatelor fZaraenco-uri, a castanietelor şi evantaielor.
Din unele răzbătea strălucirea artiştilor Spaniei, a geniilor ei care cu condeiul sau cu penelul îi imortalizează măreţia sau suferinţele — a unor Cervantes, Valasquez, Goya sau Unamuno. Iar cele mai recente lecturi aduceau ecoul marilor evenimente care îndreptau privirile tuturor, ale prietenilor şi duşmanilor, spre Spania : marile greve ale minerilor asturieni, victoria Frontului popular, speranţele trezite, rebeliunea fascistă, reacţia populară.
Acum în contact cu pămîntul Spaniei începea să mi se cristalizeze o imagine care sintetiza şi topea într-un tot impresiile anterioare cu cele culese la faţa locului, impresii inedite, emoţii trăite nemijlocit în anii petrecuţi luptînd umăr la umăr cu bravii republicani spanioli.
Trecem prin Barcelona — capitala Cataloniei — unde schimbăm trenul, însă nu rămânem suficient pentru a putea vizita oraşul (pe care aveam să-1 cunosc ulterior destul de bine), dar facem cîteva popasuri mai la sud, printre oare unul la Castellon de la Plana, în Valencia. Localitatea mi-a rămas întipărită în minte din două motive : aici am avut prima întîlndre cu cîntecul- şi dansul spaniol autentic şi tot aici am mîncat pentru prima dată calamar en su ţinta şi paella, specialităţi culinare autohtone greu de uitat.
Am sosit în localitate cam pe înserat. Masa de prînz luată în tren — din pachet — fusese foarte frugală. Dar ni se anunţă că pentru seară sîntem invitaţi la un chef... pescăresc. Timp de mai bine de o oră, pe masă s-au perindat tot felul de specialităţi din peşte, mai mult sau mai puţin cunoscute, cărora le-am făcut onorurile cu o poftă de lup. Deodată, cu un ceremonial care anunţă că soseşte marea vedetă a festinului, ni se serveşte calamar en su ţinta: în farfurii lungi, un soi de caracatiţe cu aspect dezgustător, plutind într-un sos negru la fel de puţin îmbietor (de unde şi numele mîncării : ţinta — cerneală).
121
Nu mai ştiu care a fost reacţia celorlalţi, dar pe feţele românilor consternarea era atît de vădit oglindită, că amfitrionii noştri au izbucnit în rîs. Cînd în sfîrşit am reuşit să ne învingem scîrba şi cedînd îndemnurilor şi încurajărilor să gustăm din mîncare, am văzut că era într-adevăr foarte bună.
Marea surpriză a artei culinare spaniole 1-a constituit însă un alt fel care ni s-a servit după această mîncare, faimoasa paella şi anume în varianta sa din Valencia, paella valenciana, o mîncare într-adevăr delicioasă, pe bună dreptate considerată mîndria bucătăriei spaniole. E un fel de orez făcut la cuptor într-o tigaie specială cu. fundul lat, amestecat cu tot soiul de peşti din cei mai fini, la care se adaugă langustă şi raci, din compoziţie nelipsind însă nici puţin cîmat şi piept de găină. Totul are o culoare galbenă-arămie, datorită şofranului folosit la prepararea paellei. E, fără îndoială, una din mâncărurile cele mai delicioase ale peninsulei iberice.
N-a trecut mult şi aceste feluri au devenit mîncărurile noastre preferate cărora le-am dus dorul în lungile perioade cînd hrana era foarte rară şi bucătarii noştri risipeau comori de inventivitate ca să transforme în mîncare cele mai neaşteptate alimente.
După cină, în timp ce ne plimbam prin oraş în aşteptarea orei cînd trebuia să ne îmbarcăm din nou în trenuri, am auzit pe ferestrele deschise ale unei case sunete de ghitară. Ne-am apropiat. Era o sală de dans în care se desfăşura o mică serbare de despărţire pentru nişte tineri care plecau pe front. Văzîndu-ne, ne-au invitat să intrăm. Toată lumea asculta vrăjită o fetişcană de vreo 18 ani, numai foc şi patimă, care cînta un flamenco. Nu era o profesionistă, ci o fată simplă care învăţase să cînte de la mama, de la bunica ei, de la generaţii de femei spaniole care şi-au strigat în acordurile ghitarei dragostea şi deznădejdea, dorinţa şi speranţele. Părea să aibă muzica în sînge, îşi trăia sentimentele cu toată făptura. Ceea ce te fermeca în cîntecul ei nu ţinea nici de ritm, nici de melodie, oi de sinceritatea interpretării, de puterea de a-ţi comunica simţămintele ce-o animau, de acea perfectă1 îmbinare între cuvânt, muzică şi sentiment.
Sfîrşitul cîntecului fu însoţit de strigăte de aprobare, de exclamaţii : „Ole Maria, Que sabes cântar, die salero, ole tu madre que te ha parido ! * Am auzit în anii cit am stat în Spania nenumărate flameneo-uri şi am admirat alături de arta a numeroşi interpreţi anonimi sau celebri, alături de talentul de improvizare al artiştilor (căci cîntecul spaniol este în mare măsură creat din nou de fiecare cântăreţ, adaptat sentimentului şi temperamentului său), priceperea ascultătorilor care discern fără greş între arta adevărată şi contrafaceri, între sentimentele autentice şi cele care se afişează doar. Acest discernămînt sigur în apreciere l-am observat puţin mai tîrziu şi pe arenele unde se desfăşurau luptele de tauri.
După cântăreaţă, o altă fată, nu mult mai răsărită, începu să danseze. La început ochiul nu vede nimic mai mult decît un gest uşor al mîinii care stîrneşte un clinchet uşor de castaniete. Apoi mişcarea se precipită, sunetul începe să puncteze un ritm, un pocnet din călcâie îl însoţeşte şi dansul începe. Nu e un dans de perechi, fata dansează singură. Înrudirea strînsă cu cîntecul auzit mai înainte e evidentă, de altfel şi numele e acelaşi — flamenco. E ceva atît de caracteristic în acest dans ca şi în cîntecul auzit înainte, o atît de sinceră şi de pasionată destăi-
* Că bine cînţi ! Să-ţi trăiască mama care te-a născut (n.a.).
122
nuire, încît stimţim că ne ajută să pătrundem pînă în străfundurile inimii acestor oameni, să-i îndrăgim.
★
Se spune că este de ajuns să asişti la trei lupte cu tauri pentru ca dintr-un preşedinte al „societăţii pentru protecţia animalelor" să devii un partizan înfocat al tauromacbiei. Nu sînt în măsură să certific exactitatea acestei aserţiuni, dar pot să afirm că aici am înţeles cu adevărat ce îi atrage cu atîta pasiune pe spaniola şi multe alte popoare, îndeosebi latino-americane, la aceste spectacole care l-au captivat şi pe genialul Hemingway. Nu senzaţiile tari provocate de vederea sîngelui, de cruzimea şi violenţa situaţiilor — cum îşi închipuie cei neiniţiaţi — ci extraordinarul curaj, sîngele rece, stăpînirea de sine şi o atitudine demnă în faţa primejdiei, un fel de sfidare a morţii care caracterizează pe marii toreadori, adevăraţi artişti ai genului.
Mergem la prima corrida întovărăşiţi de prietenii spanioli care ţin să iniţieze pe cei nefamiliarizaţi. Spaniolii deosebesc două categorii de tauri : „toro domestico" — echivalentul taurului cunoscut şi la noi — este un animal puţin interesant. Taurul de luptă se numeşte „toro bravo", taurul viteaz. Novicelui, „el novillo" i se dă drumul la luptele denumite „novilladas" care nu se sfîrşesc cu moartea animalului. Lupta clasică la corrida de muerte, are o gradaţie dramatică şi un sfîrşit tragic. Acestea sînt adevăratele corride, care numără atîţia pasionaţi amatori. La o asemenea corrida am fost invitaţi şi noi.
Unul dintre însoţitorii noştri spanioli se dovedeşte un adevărat erudit .în materie. Ne face un istoric al corridei, purtîndu-ne înapoi cu cîteva secole înaintea erei noastre. De pe atunci, ne spune el, locuitorii peninsulei iberice începuseră să practice luptele eu taurii. Se desfăşurau pe vremea aceea în plină natură : faţă în faţă cu taurii sălbatici, oamenii învăţau să-i înfrunte şi să dea acestei lupte, care nu era încă decît o vînătoare, un caracter special. Graţie talentului de a mînui taurii au izbutit străbunii catalanilor de azi să oprească invazia cartaginezilor şi să-i uluiască pe romani.
Preeizîndu-şi forma şi regulile în decursul anilor, corrida este pînă în secolul XV un sport aristocratic, practicat călare de marii seniori. Aşa trebuie să-şi fi dovedit vitejia Cidul în faţa frumoasei Chimena. Pornind din acea perioadă corrida se transformă într-un sport popular, unul din cele mai pasionante, căoi oamenii văd în el o luptă între inteligenţă şi curaj pe de o parte, şi forţa brută pe de alta. De aceea i se şi spune corridei în popor la fiesta brava, sărbătoarea curajului — îşi încheie amicul nostru savanta lui expunere.
—■ Mi se pare totuşi un joc cam crud, cam sîngeros, îi replică unul. Animalul acesta hăituit, aţîţat nu ajunge să-ţi inspire milă ?
Iubitorul corridelor are răspunsul gata.
— Dar nu v-aţi gîndit probabil niciodată că un bou trimis la abator are mult mai puţine şanse decît un taur în arenă. Şi boul este un animal blînd, pe cînd taurul... aţi încercat vreodată să aveţi o mică conversaţie amicală cu el ?
Rîdem cu toţii şi în această atmosferă de voioşie aşteptăm începerea corridei. i
Amfiteatrul cu bănci de piatră freamătă de lume. Freamătul creşte cînd începe entrada „actorilor" în arenă. Toreadorii, matadorii, banderil-
123
lerii, îmbrăcaţi în costume multicolore şi purtînd fiecare uneltele respective, trec urmaţi de picadorii călări. Se înşiră apoi în faţa alguazi-lului înveşmîntat în negru, purtător al cheii care slujeşte la deschiderea torilei, curtea în care stau închise animalele de luptă. Publicul îl aplaudă. Dar mai multe aplauze culege taurul; omul trebuie să le cucerească după o luptă grea. Un toreador fricos, laş sau neîndemânatic devine ţinta celor mai nemiloase ocări...
In sfârşit, iată taurul în arenă. Animalul pare cam nedumerit de situaţia în care se află. Dar curînid intră în acţiune matadorii. Cu capele roşii, ei apar ba într-un loc, ba într-altul, aţîţînd animalul, înfuriindu-1.
Dar n-a scăpat bine de matadori, că îl şi iau în primire picadorii călare. Taurul se repede asupra cailor, dar este lovit de picador care înfige lancea sa în grumazul fiarei, ţîşnind din abundenţă sînge. După picadori intră, în acţiune banderillerii. Aceştia nu dau lupta decisivă cu taurul, dar sarcina lor este totuşi destul de grea şi de periculoasă. Cu dibăcie şi agilitate omul înfruntă taurul, stîrnJndu-1 cu beţe multicolore, se apropie de el cu riscul de a primi o lovitură de coarne şi îi înfige în grumaz bainderilele, beţe scurte cu o ţeapă ascuţită şi crestată în vîrf. Animalul, căruia banderilele îi provoacă dureri la fiecare mişcare, e înnebunit de furie.
In acest timp, toreadorul, actorul principal al spectacolului la care asistăm, studiază animalul. Căci un bun toreador trebuie să fie nu numai curajos şi îndemînatec, ci şi un perfect cunoscător al psihologiei animalului, iar fiecare taur are felul său special de a reacţiona. Acum urmează actul final, care se termină cu moartea taurului şi uneori cu rănirea, chiar gravă, sau chiar cu moartea partenerului său de luptă. De felul cum se desfăşoară acest ultim act, de eleganţa mişcărilor toreadorului, de siguranţa sa, de modul cum îi dă animalului lovitura de graţie depinde succesul corridei. Uciderea animalului nu trebuie să semene cu o răfuială sau ou lovitura speriată a cuiva care se apără. Ea trebuie efectuată cu honra.
iîn după amiaza aceea s-au desfăşurat trei lupte. „Eroii" dramelor care se înfăţişau înaintea noastră nu erau dintre cei mai străluciţi ai genului şi publicul dacă aplauda frenetic pentru a-şi sublinia entuziasmul, îşi manifesta deschis şi zgomotos nemulţumirea ori de cîte ori omul sau animalul nu erau la înălţime.
— Cum ţi s-au părut luptele ? — ne întrebă la plecare unul dintre amicii care ne însoţeau..
— Mi-am putut da seama — spune unul dintre noi — că corridele-reprezintă într-adevăr un spectacol captivant, atît prin ce se întâmplă în arenă, cît şi ca psihologie a maselor. Dar ca să mă refer concret la luptele la care am asistat trebuie să-ţi mărturisesc că în prima şi a treia luptă am admirat pe toreadori, dar taurii nu mi s-au părut prea grozavi, nu prea au fost la înălţime. Al doilea taur era în schimb un animal, impresionant, însă toreadorul mi s-a părut de astă dată destul de slab.
— Din nefericire se întîmplă cam des asemenea situaţii. Poporul nostru a şi inventat o zicală : „Ya lo dijo Pepe Mor os: cuando hay toros no hay toreros; cuando hay toreros no hay toros" *.
— Acum, după ce am prins gustul corridelor, sper să mai am ocazia să văd una în care ambii parteneri să fie la înălţime.
* Cum spune Pepe Moros : cînd există tauri,  nu există toreadori ; cînd! există toreadori, nu există tauri. (n.a.).
124
Dar în toţi anii războiului din Spania „experienţa" noastră a trebuit să se mărginească la Albacete.
Mult timp şi adeseori m-am mai gîndit la luptele de tauri. Mi-am pus, nu odată, întrebarea : ce este „la corrida", lupta cu tauri ? — o luptă, o artă sau o tragedie — fără a putea da un răspuns definitiv şi clar. Pînă la urmă am ajuns să cred că este cîte ceva din toate acestea : şi o luptă crâncenă şi un fel de balet şi un fel de dramă sacră. în orice caz nu întîmplător a scris Goya pe vestitul său desen despre Tauromachie — „Antiguo divertimiento de Espana" *.
★
între voluntarii internaţionali şi populaţia civilă spaniolă s-au statornicit în timpul războiului legături strinse. în perioadele de repaus, în spatele frontului, voluntari români au avut prilejul să cunoască mai îndeaproape acest popor minunat în apărarea căruia săriseră. Femeile şi bătrânii aceia plini de demnitate urau de moarte pe asupritori. Chiar şi copiii strângeau cu mânie pumnii la auzul numelui lui Franco, cel care trimitea avioanele să secere vieţile unor nevinovaţi, care, împotriva oricăror uzanţe, tortura şi ucidea prizonierii, şi care adusese jale în fiecare cămin.
Voluntarii se străduiesc să ajute, să aline pe cît pot marea suferinţă. Primăvara, vara dau ajutor la muncile câmpului, la strînsul recoltei, la culesul măsliniilor, se oferă să facă muncile cele mai grele — bărbaţii valizi se află pe front. Fiecare unitate românească aflată în repaus are această iniţiativă şi altele. Aşa, de exemplu, voluntarii companiei „Griviţa Roşie" au împărţit hrana lor cu copiii spanioli din satul unde au fost trimişi să se odihnească. Din solda lor, voluntarii cumpără copiilor, de-ale mâncării, se străduiesc să aducă puţină bucurie în inimile lor prea de timpuriu încercate.
Atitudinea aceasta plină de grijă, de dragoste le atrage simpatia caldă a populaţiei spaniole. Ea face să se risipească o serie întreagă de zvonuri răspândite de reacţionari privitor la voluntarii din brigăzile internaţionale sau atmosfera ostilă creată de comportarea anarhiştilor.
Semnificativă este în această privinţă o întîmplare de 'care îşi amintesc mulţi dintre voluntarii regimentului român de artilerie. întîmplarea s-a petrecut într-un sat, Calanda.
Plecasem într-acolo să ne odihnim după o perioadă îndelungată de lupte grele.
în general, pretutindeni pe unde fusesem pînă atunci populaţia ne întâmpinase cu multă simpatie. Aici însă, am observat destul de repede că nu prea sîntem priviţi cu ochi buni. Cauzele nu le cunoşteam. Dar ne-am lămurit curând... .
Unitatea noastră avea repartizată ca hrană o mare cantitate de sardele. Altceva nimic. Atunci ne hotărîrăm într-o zi să încercăm un schimb de alimente cu populaţia din sat. Pornirăm oîţiva. Unul din voluntari se opreşte în faţa unei case, îşi şterge picioarele şi bate la uşă. Lumea iese pe la porţi şi se uită la el ca la un fenomen. Se uită şi el mirat, pînă cînd cineva îl întreabă :
— Cum, vă ştergeţi picioarele ?
'* Un vechi divertisment al Spaniei, (n.a.).
125
— Desigur, nu-i normal ? Dumneavoastră doar faceţi curat în casă... Atunci s-a lămurit şi care-i cauza atitudinii rezervate pe care o
aveau faţă de voluntari. înaintea noastră fuseseră în sat nişte anarhişti. Ocupau locuinţele oamenilor, se trânteau în paturi încălţaţi cu bocancii, murdăreau totul, stricau, ba şi jefuiau.
Cînd au văzut că voluntarii se comportă cu totul altfel, n-au mai ştiut cum să^şi arate simpatia faţă de noi. Ne îndrăgiseră într-atîta, încît la plecare ne-a petrecut tot satul, în frunte cu consiliul comunal.
Fireşte, legăturile noastre cu populaţia spaniolă au fost la început cam stânjenite de faptul că nu cunoşteam limba. Iar încercările noastre de a ne înţelege cu ei chiar în aceste condiţii au ' dat naştere la nu. puţine întâmplări hazlii. Am să relatez aici una din ele.
Era la puţin timp după bătălia de pe Jarama. Unitatea noastră fusese trimisă într-un sat din apropiere să se refacă înainte de a se reîntoarce pe front. Aici se organizează o serbare în cinstea noastră, asistăm la un program de cîntece şi dansuri, ni se oferă o mică gustare — tradiţională tortilla espanola * —• după care alcadele, primarul, rosteşte un mic discurs.
Careva dintre noi trebuie să răspundă gazdelor. Tovarăşii se uită la mine, dar nu mă încumet. Cunoştinţele mele de limba spaniolă lăsau la data aceea încă destul de mult de dorit. Văzînd că mă codesc, îmi sare repede în ajutor Pop Niculae, bunul, curajosul şi mucalitul nostru Nicu : „Lăsaţi pe mine, răspund eu". Nu e prea protocolar, Pop e doar subofiţer, dar nu mai e timp de pierdut, şi-apoi dictonul : „ă la guerre comme ă la guerre" se aplică aici ad literam aşa că îi spunem să-i dea drumul.
Pop înaintează cu un pas, îşi bombează pieptul şi începe pe un glas de stentor :
—■ Nosotros ** am venit aici în Spania pentru ca să vă ajutăm pe vosotros ***.
Ne uităm unii la alţii cam nedumeriţi... Nu cumva Pop şi-a supra-apreciat cunoştinţele de spaniolă ? Este limpede că localnicii n-au putut pricepe nimic din fraza intercalată între cele două pronume rostite în spaniolă. Totuşi zîmbesc cu înţelegere, îşi închipuie că sînt obişnuitele formule de politeţe cu care începe un asemenea discurs. Şi oricum, cele două cuvinte spaniole, nosotros şi vosotros, noi şi voi, aşezate în aceeaşi frază îi făceau să intuiască că este vorba de voluntari şi de poporul spaniol, că e vorba de o apropiere între „noi" şi „voi".
Pe faţa lui Pop se vede însă că el îşi consideră misiunea terminată. Dar noi îi facem semn să continue neapărat. Şi-atunci îl auzim :
— Acum vosotros trebuie să ne ajutaţi pe nosotros...
După care se aşterne din nou o tăcere deplină. Asistenţa formată din bătrini, femei şi copii îl priveşte cam mirată pe orator, dar înţelegînd din nou că e vorba de aceeaşi apropiere, aşteaptă urmarea cu încredere. Nicu dă însă vădite semne de epuizare şi numai îndemnurile noastre-categorice îl fac să-şi adune ultimele puteri ca să sfîrşească rostind o propoziţiune pe care nici unul din noi, cei prezenţi, n-o va putea uita vreodată :
i-
* O mâncare foarte gustoasă făcută din cartofi şi ou (n.a.). ** Noi (n.a.). *** Voi (n.a.).
126
— Aşa că vosotros trebuie să ne daţi...
Aici urmează un ouvînt care nu-mi închipui să fi văzut de multe ori lumina tiparului, desemnînd o anumită parte a corpului omenesc, cuvînt care într-un sens figurat mai înseamnă în spaniolă curaj, bărbăţie şi pe care Pop, spirit practic, vrînd să profite de ocazie pentru a cere sătenilor să ne aprovizioneze cu ouă, îl folosise în locul cuvântului huevos (ouă).
Oricît de prost ştiam spaniola, cunoşteam mai toţi semnificaţia cuvîntului şi ne gîndeam îngroziţi ce vor înţelege spaniolii din acest talmeş-balmeş, cînd o bătrînică, ieşind din mulţime, i se adresează cu un zîmbet maliţios, lui Pop :
— Dacă n-aveţi... atunci de ce, mă rog frumos, aţi mai venit în Spania ? Că doar de ceea ce spui că vă lipseşte vouă avem nevoie noi în "primul rînd... !
Urmează o furtună de rîsete, stîrnită de cuvintele bătrânei ; oamenii ne aclamă, ne îmbrăţişează, ne simţim foarte apropiaţi unii de alţii.
„Discursul" lui Pop n-a rămas fără roade. Nicu al nostru avea un dar neîntrecut de a se face iubit şi oamenii din sat îşi manifestau simpatia faţă de el şi faţă de ceilalţi voluntari, printre altele îngrijindu-se de alimentaţia noastră din care n-au lipsit nici ouăle revendicate atît de sui generis de mucalitul nostru.
★
In ultimele zile ale lui februarie şi începutul lui martie, pe frontul Jaramei e acalmie. Ştim, desigur, că nu va fi de lungă durată. E evident că inamicul, care n-a reuşit sănşi atingă obiectivele, se pregăteşte să atace din nou. Dar pînă una-alta, după încordarea prin care am trecut, un răgaz oricît de mic este binevenit.
Intr-una din acele zile, ducîndu-mă cu nişte treburi la statul-major al brigăzii a Xl-a trec să-1 văd pe Ludwig Renn. In cele cîteva luni de cînd mă aflam în Spania ne apropiasem mult unul de altul. Extrem de slab, Renn atrăgea prin vioiciunea, dinamismul şi mintea sa ascuţită. Aveam multă stimă şi afecţiune pentru scriitorul şi încercatul luptător antifascist. Adeseori în momentele mai libere ne vorbea despre evenimentele prezente şi trecute, despre participarea lui la primul război mondial, discutam despre cărţile pe care le scrisese (citisem în anii studenţiei „Krieg und Nach-krieg", lucru pe care-1 aflase cu vădită plăcere), despre proiectele lui literare.
In ziua aceea, Renn mă primeşte mai prietenos ca oricînd :
— Vrei să mergi cu mine mîine la Madrid ? mă întreabă.
— Desigur ; dar ce s-a întîmplat ?
— M-am gîndit că poate te-ar interesa să-1 cunoşti pe Hemingway. E la Madrid. M-am întilnit cu el acum cîteva zile la statul-major al lui Mate Zalka şi i-am promis să-1 vizitez. Aşa că, dacă vrei, vino şi tu.
I-am mulţumit asigurîndu-1 că-mi face o mare bucurie. Ştia de altfel cît de mult îmi place Hemingway. Il apreciam pentru forţa şi autenticitatea care se degaja din opera sa, admiram stilul direct,' dialogul necăutat, surprinzător de firesc. Deşi nu atinsese 40 de ani şi nu dăduse încă întreaga măsură a talentului său, Hemingway cucerise de pe atunci o mare faimă prin romanul „Adio arme" şi alte scrieri ale sale. Piin una din aceste scrieri, „Fiesta", făcusem cunoştinţă pentru prima dată cu o anumită Spanie — faţă de care scriitorul' a manifestat întot-
127
deauna un interes ieşit din comun — Spania canidelor, a toreadorilor. Cu puţin înainte de a pleca spre Spania, la Paris fiind, citisem o altă povestire a lui Hemingway, în care era vorba de coarnele taurului. Era descrisă acolo cu o pană de mare cunoscător măiestria unor faimoşi toreadori : Belmonte, Manolo, Romero şi alţii. Chiar şi spaniolilor, pasionaţi ai corride-lor, priceperea sa în domeniul tauromachiei li se părea uimitoare. Dar în ciuda sferei circumscrise a povestirii, răzbătea din ea o mare dragoste pentru poporul spaniol, pentru demnitatea şi curajul său. Ştiam că Hemingway nu e marxist, dar iată, venise în Spania în zona republicană şi nu dincolo. Strînsese bani, bani mulţi pentru republicani, scria în favoarea lor, ceea ce dovedea că făcuse o opţiune. Şi asta mă făcea să-1 apreciez şi mai mult.
Despre toate astea discutam cu Renn în maşina care ne ducea spre Madrid. Cu acest prilej el îmi povesti ceva mai multe despre întâlnirea avută cu Hemingway la Mate Zalka. Zalka, sau generalul Lukâcs cum i se spunea în Spania, cu felul lui deschis întrebase pe scriitorul american ce 1-a făcut să vină în Spania republicană.
—- îmi plac revoluţiile — a răspuns el, sînt ca un torent care ia din cale tot ce-i putred. Şi ce fac republicanii este în fond o revoluţie. Am scris acum cîteva zile o schiţă —■ „Şoferii din Madrid". Ştiţi, sînt unii care merg cu Franco, respectiv cu Hitler şi Mussolini. Eu optez pentru şoferul Ipolitto...
(Aveam să-mi amintesc de aceste cuvinte de multe ori în cursul războiului căci am avut ca şofer pe spaniolul Angel, un inegalabil Sancho Pânza, şofer de taxi din Madrid, prototip al omului din popor, viteaz, devotat, plin de umor şi de bun-simţ).
Ajungem la Madrid. Hemingway locuia la hotelul „Florida", aproape de clădirea centralei telefonice, pe care fasciştii o ţineau în permanenţă sub focul artileriei şi al aviaţiei de bombardament. Hotelul fusese lovit de bombe, de schije, avea geamurile sparte şi era aproape complet părăsit. Hemingway continua să locuiască acolo, să lucreze, să spere...
L-am găsit scriind la o masă trasă în dreptul ferestrei. O spirtieră cu un ibric de cafea alături, cîteva sticle de whisky şi portocale risipite prin cameră mărturiseau preferinţele gastronomice ale autorului. Se ridică de la masă şi ne iese în întâmpinare, înalt, slab dar vînjos, prevestind viitoarea masivitate.
Renn mă recomandă. îi vorbeşte despre unitatea noastră de artilerie. Hemingway mă priveşte cu ochi zîmbitori şi mă întreabă de naţionalitate. Auzindu-mi răspunsul, spune :
— Da... \îl cunosc şi-1 iubesc pe Panait Istrati.
Ne oferă 'apoi whisky îndemnîndu-ne mereu cu vorba şi mai ales cu fapta să bem. Renn duce simbolic paharul la gură, dar eu îl dau pe gît. Gust pentru prima oară din băutura asta şi-mi place. Hemingway mă priveşte aprobator.
— Bea, bea, e bun, dă energie. Nu tulbură niciodată mintea. Alcoolul e tare. Mă face să-mi înving sfiala care m-a cuprins.
Discuţia între cei doi scriitori se desfăşoară viu, interesant. Sînt numai urechi.
Cînd Renn îl întreabă de ce rămîne acolo unde e mereu în primejdie, referindu-'se la şederea lui în hotelul „Florida", Hemingway, care îşi închipuie că întrebarea se referă la prezenţa sa în Spania, întrebare care i-a mai fost adresată în repetate rânduri, îi replică :
128
— Nu mă pricep la politică, nu fac politică. Sînt însă împotriva fascismului pentru că acest sistem politic nu poate da scriitori buni. Fascismul e minciună şi condamnă literatura la sterilitate. Acum fascismul a provocat acest război. Urăsc războiul, dar pentru a-1 învinge nu există decît o singură modalitate : să loveşti în el. Aici nu e loc pentru laşitate, pentru egoism, pentru trădare.
Toate acestea le spune pe un ton calm, obişnuit, cu adîncă convingere. Venind vorba despre „politica de neintervenţie", rosteşte împotriva ei cuvinte aspre de condamnare : „Mai rea decît războiul şi trădarea e laşitatea de care dau dovadă democraţiile burgheze", spune el.
Renn revine la întrebarea lui :
—■ Bine, dar de ce stai la „Florida" ? Aici te expui în mod inutil. Zâmbeşte.
—■ Crezi ? Aici simt în permanenţă războiul, chiar cîrid nu mă aflu pe front. Am nevoie de ambianţa asta pentru ce scriu acum.
Şi începe să ne vorbească despre proiectele lui, despre scenariul pe care-1 scrie pentru un film al lui Joris Ivens „Pămîntul spaniol", despre o piesă la care se gândeşte şi ale cărei personaje începuseră să i se contureze (e vorba de piesa pe care avea s-o termine un an mai tîrziu, „Coloana a cineea", închinată luptei împotriva fascismului). Cînd am citit cîţiva ani mai tîrziu „Pentru cine bat clopotele", am recunoscut în roman concretizarea unor gînduri, a unor frămîntări care îşi croiau dram încă în perioada în care se desfăşura convorbirea la care am avut norocul să asist.
Discuţia a alunecat şi asupra luptelor de tauri. Nici nu se putea ca Hemingway, marele aficionado al corridelor să nu atace această problemă. Ludwig Renn, care nu prea cunoştea această „artă" şi nici nu •era un admirator al ei, asculta la fel ca şi mine consideraţiunile sale entuziaste nu cu acelaşi entuziasm.
— în primul rinei trebuie să vă mărturisesc că nu pot să înţeleg de ce guvernul republican a luat măsura aceasta pe care o consider din cale afară de drastică privind interzicerea luptelor... Sînt convins că se va reveni asupra ei.
întrerupîndu-şi firul, gînditor, a adăugat :
— Desigur există aci un singur pericol... în ce priveşte viitorul tauromachiei... Tehnica modernă a comde-lor a devenit prea perfectă... Cine oare poate să întreacă pe toreadorii Cagancho, Gitanilio de Triana, Chico, Villalta, Belmonte, Joselito, Manolo ?... Fiecare dintre ei e demn de un adevărat roman picaresc...
înainte de a ne lua rămas bun de la el, Hemingway mă întreabă :
— Sînt mulţi români în Brigăzile Internaţionale ? După ce îi răspund revine la Panait Istrati.
— Să ştii că eu nu pot să-1 condamn. îl consider, ca şi Romain Holland, un scriitor talentat. E un poet înnăscut, îndrăgostit din tot sufletul de lucrurile cele mai simple — aventura, prietenia, revolta, carnea, sângele — incapabil de un raţionament teoretic şi în consecinţă incapabil să cadă în capcana unui sofism oricît de bine construit.
în momentul despărţirii, Hemingway ne spune :
— Pe Jarama ştiu că e linişte acum. Dar cum se reaprinde focul, vin şi eu pe front.
129
într-adevăr, curînd aveau să înceapă luptele de la Guadalajara, front pe care scriitorul îl vizitează chiar în toiul bătăliei,
★
La vreo două săptămâni după terminarea luptelor de la Guadalajara, pe cînd mă aflam la Madrid pentru rezolvarea unor chestiuni privind reorganizarea divizionului nostru — problemă asupra căreia voi mai reveni — îl întâlnesc pe Gustav Regler, comisarul politic al brigăzii a XII-a. îmi spune :
— Se aude că franehiştii au bombardat Escorialul. Aş vrea să mă reped pînă acolo, fiindcă avem o mulţime de răniţi internaţi în spitalul de lîngă Escorial. Voi nu ?
— Ba da şi chiar aş vrea să-i văd. Facem mult pînă acolo ?
— Nu-s decît vreo 40 de km. în cîteva ore sîntem acolo, îi vedem, şi ne şi întoarcem'.
Stabilim o oră de plecare şi pornim cu maşina într-acolo. Nu mult după ieşirea din oraş începe să se şi vadă proiectîndu-se în depărtare Sierra Guadarrama cu vârfurile înzăpezite. Pe drum, Regler, scriitor german de stînga, fugit din ţară la venirea lui Hitler, lăsînd Mu liber imaginaţiei, îmi evocă figura sumbră a lui Filip al II-lea la al cărui ordin a fost ridicat faimosul El Escorial.
— Dacă ne-ar rămîne puţin timp la dispoziţie, tare aş vrea să vizităm palatul — îmi spune el. Se numără printre cele mai vestite opere arhitectonice ale Europei. Fiul lui Carol Quintul, în al cărui imperiu soarele nu apunea niciodată, a folosit din plin fabuloasele lui bogăţii pentru a-şi crea un refugiu unic. Cea mai frumoasă marmură, lemnul cel mai rar, cei mai buni sculptori şi pictori ai vremii... nimic n-a fost precupeţit din ceea ce trebuia să formeze cadrul fastuos în care îşi plimba regele cumplita lui plictiseală. Ei... plictiseala asta trebuie să fi pătruns pînă şi în pereţii palatului — dacă e să-i dăm crezare lui /Theophile Gautier. Vizitîndu-1 — spune el — oamenii vor înţelege ce înseamnă cu adevărat plictiseala şi se vor înveseli tot restul vieţii numai gîndindu-se că nu se află în Escorial. Dar pe noi nu-i nici o primejdie să ne cuprindă plictiseala — încheie el. N-avem timp de aşa ceva.
La o cotitură a drumului, palatul apare privirilor, construcţie monumentală, impresionantă, cu forma ei pătrată menită să reamintească martiriul sfântului Laurenţiu, ars de viu pe un grătar, întru a cărui memorie a fost ridicat. Ne apropiem. Spitalul se află cam la o sută de metri distanţă de clădirile principale. Bombele au căzut pe aici făcînd cîteva victime. Palatul a scăpat neatins. Ne vizităm răniţii, le dăm ţigări, ziare, cîte ceva din bunătăţile părăsite de italieni în fuga lor, pe care le numim „micile atenţii trimise de Mussolini". Apoi, după oarecare parlamentari cu paznicul, obţinem permisiunea de a vizita palatul. în timp ce ne plimbam prin sălile uriaşe, prin galeriile boltite, copleşiţi de liniştea solemnă care domneşte peste tot şi Regler caută parcă prin unghere umbra întunecată a lui Filip, eu mi-1 imaginez pe Goya, pictorul de curte, imortalizînd pe pînză, lucid şi caustic, familia lui'' Carol al IV-lea în toată hidoşenia ei morală, aşa cum mi-a apărut în tablourile din Pradiq.
Pe drumul de întoarcere spre Madrid, schimbăm impresii despre cele văzute.
130
_ E tulburător Escorialul, nu? mă întreabă Regler, văzîndu-mă
gînditor şi tăcut.
_. Trebuie să-ţi mărturisesc că, cu toată măreţia lui, impresia pe
care ţi-o lasă e sinistră.
_. Parcă l-ai cita pe Giuseppe Verdi care a spus : „Escorialul e
sever şi sinistru ca şi suveranii care l-au înălţat".
Cuvintele lui ne fac să ne gîndim la cele patru secole de obscurantism şi asuprire pe care le simbolizează atît de pregnant Escorialul si care te' fac să înţelegi mai bine înverşunarea cu care îşi apără spaniolii republica. Seva revoltei acestui pământ adăpat atîta amar de vreme cu lacrimi şi sînge ţâşneşte acum cu putere. Urmaşii celor care asistau neputincioşi la teribilele autodafeuri organizate de Inchiziţie şi strănepoţii împuşcaţilor din pînzele lui Goya au luat arma în mînă şi luptă pentru libertate şi lumină.
Hotărît lucru, ziua aceea avea să rămînă în amintirea mea ca o zi a evocărilor. Pe drumul de întoarcere, după ce l-am lăsat pe Regler la Madrid, nu mult după ieşirea din capitală, Angel, şoferul, mă anunţă :
— Şi acum ne vom întoarce pe drumul dinspre La Mancha, pe drumul numit al Iui Don Quijote. Trebuie să-1 parcurgă orice admirator al lui Cervantes care a păşit pe pămîntul Spaniei.
în timp ce maşina mă duce spre La Mancha, mă las pradă reveriei şi cînd Angel îmi arată în depărtare decupîradu-se pe cerul în amurg silueta neagră a unei molino de viento * am impresia că îl văd pe cavalerul tristei figuri stînd de vorbă cu Dulcineea, atît de frumoasă ochilor sufletului său.
Putere de vrajă a geniului ! Cu cît farmec învăluie locurile pe care le-a îndrăgit ; cu cită forţă m-a sustras gîndurilor şi frământărilor mele zilnice ca să mă cufunde în această atmosferă de inefabilă poezie !
Amabil, îndatoritor ca totdeauna, Angel a vrut să-mi facă o plăcere şi mi-a procurat o mare bucurie. De altfel am observat la el, în relaţiile cu toată lumea, această atenţie, această permanentă amabilitate. I-o spun. îmi răspunde :
— Nu pot uita un vechi proverb spaniol : „Nimic nu costă mai puţin şi nu e preţuit mai mult decît politeţea, atenţia". Câteodată cuvîntul are o forţă miraculoasă, adăugă Angel, poate lecui, dar şi răni.
N-am putut să mă reţin :
■— Să ştii că şi pe meleagurile bihorene pe care m-am născut se spune la fel.
Minunatul meu Angel ; minunat popor ai cărui fii traduc în viaţă ideile umaniste ale geniilor sale !
★
De acelaşi comandant al divizionului antitanc se leagă amintirea unei întâmplări destul de hazlii petrecute cu cîteva zile înaintea episodului relatat mai sus.
Fasciştii începuseră la un moment dat să folosească masiv artileria antitanc împotriva poziţiilor noastre. S-a dat atunci ordin ca divizionul antitanc al regimentului nostru să răspundă focului duşman ba cu o baterie, ba cu cealaltă.
* Moară de vînt (n.a.).
131
Duelul bateriilor antitanc începuse cam de pe la ora 11 dimineaţa. După vreo oră, constatăm că artileria noastră a încetat brusc să tragă. Mă aflam cu Arbousset în apropierea postului comandantului divizionului; ne repezim într-acolo să vedem ce s-a întîmplat. La întrebarea noastră de ce s-a încetat focul, din ordinul cui, primim următorul răspuns, rostit atit de firesc încît ne-a uluit :
— Dar e pauză de prînz. A venit mîncarea !
Răspunsul e atît de neaşteptat, încît cîteva clipe nu ştim cum să reacţionăm ; sîntem gata să izbucnim în rîs pentru naivitatea motivului invocat, dar ne cuprinde şi o furie grozavă în faţa unei asemenea lipse de răspundere. Dar deodată, constatăm cu uimire că şi inamicul a încetat să tragă. Artileriştii de dincolo suspendaseră şi ei tragerea ca să mănînce. Comandantul nostru avusese deci dreptate — era pauza de prînz pentru ambele tabere. Am făcut astfel cunoştinţă cu una dintre curiozităţile războiului spaniol, caracteristică pentru acea perioadă. începem să înţelegem ce 1-a făcut pe Unamuno ca, întrebat fiind cum ar caracteriza pe scurt Spania, să răspundă : „Spania este ţara unde anormalul e normal".
Radu Boureartu
Mare   hîpote + ică
Albastrul hipotetic al mărilor de iod
şi-a legănat pupila, a lăcrimat în pleoape
l-a plîns pe vînătorul, pe regele Nemrod
vomat din Marea Moartă cum nu îl mai încape.
Făptură fabuloasă din scame de legendă mi te filtrează marea prin roca de calcar eu te înscriu pe scoică pe mitica agendă ascunsă lin de mare sub ţipătul solar.
Dă-mi mare iar meduzele oarbe sensitive cu pipăitul formic şi germenul sexual umbrele modulate prin undele votive sărbătorindu-mi umbra absurdă lîngă mal.
Intenţia nu-i clară, dar, mare, ce albastră circonferinţa largă ascunde vechi plecări întoarce-te la cheiuri cu fericirea noastră corabie fantomă pe ne-ncepute mări.
Poem
Eu am simţit curţi suie in primăvara dusă fiinţe de răcoare-ntre ghizduri de fîntîni se deschideau pupile rotunde în plămîni şi respiram viziunea telurică presusă
Cu oarbele adîncuri aţi mai schimbat priviri unghi drept făcînd, compasuri de carne, citadine ? absenţa voastră-i prinsă în irisuri confine cu-albastrul astronomic căzut în amintiri.
133
O, dureroasă toamnă cu merele de aur o, mare de carate cu suma de nisip!
platonică esenţă, savoare arhetip
tu azimă de mîine sub muget lung de taur.
Şi iarna care vine ca să albească bunda
înconjurînd oraşele-n albul ei hrisov
va îngheţa oceanul de aşteptare mov
cînd doar neprevăzutul va exploda secunda.
kior Sivetidis
i a m a n t u I
C, diamantul, strălucirea lui,
pe care timpul însuşi nu o stinge,
născut acolo, în străfunduri, jos,
în noaptea jilavă,
la pieptul de foc al pămîntului.
Cindva se mistui-n adîncuri lemnul —
a ars, dar nici nu s-a topit,
nici n-a rămas cenuşă,
întreg s-a strîns acolo
sub apăsarea muntelui,
mileniilor.
Şi fără milă, greutatea lor
ca un blestem a apăsat deasupră-i
şi nu^l simplificară, sărăcindu-1,
ci mai strălucitor, mai dur,
se împlini.
Dar ce ştiu apele stătute-ale adîncului, ce se purifică
tot strâbătînd acest cărbune ?
Şi iată că irumpe într-o zi din durerile muntelui,
din cutremurul pămîntului, ]
astru al beznelor de jos,
nebănuită frumuseţe
înnobilată, dură,
mîndrie strînsă îndelung,
focarul razelor solare —
el, care n-a văzut lumina niciodată.
Slăvită strălucirea lui,
ieşită la lumină,
glorie poporului — diamant!
în româneşte de FLORENŢA ALBU
135
Sfîntul Gheorghe
de Damian Necula
„O viaţă din care lipseşte fermentul răs~ coalei e o moarte vie şi care ne ameninţă cu pestilenta ei. Numai că pentru mulţi oameni, el există chiar dacă îmbracă forma voinţei de autodistrugere ! Este şi in acest caz o putinţă de a-ţi învinge soarta."
N. D.
— Mamă, Sf. Gheorghe are aripi ?
— într-o bună zi trebuia să se întîmple. Căci era destulă vreme de cînd şi-o căuta cu luminarea şi acum o şi găsise. De fapt, numai dumnezeu ştie cum de rezistase şi pînă atunci. Gaiben şi tras la faţă, cu trupul lui de adolescent încă neîmplinit, omul nu mai avea de mult nici o vîrstă. Ciocănea toată ziua la bacul lui, vara în magazia aia înghesuită şi fără lumină, iarna în camera în care loviturile erau amplificate de ecourile stîrnite în pivniţă, cu godinul improvizat arzînd în spate şi cu sufletul gol în el, îngenuncheat ori aproape îngenuncheat în faţa celor patru picioare de lemn pe care îşi avea tot atelierul, ca în faţa unui altar şi plutind între mirosurile imposibile pe care el nu le mai simţea. Căci avea acolo pe bacul lui şi în jur aliniate atîtea perechi de pantofi cîte putea el repara într-o săptămînă şi avea şi alţii pe care nu-i mai repara ci doar rupea de pe ei pielea şi apoi o potrivea în petice frumoase şi cîrpea la ceilalţi ce se mai putea cîrpi.
—■ Sf. Gheorghe are aripi ?
— Staţi puţin, d-le, şi mă ascultaţi că e o poveste foarte interesantă, da, foarte interesantă şi la sfîrşit toată povestea asta şi altele, toată cartea n-o să coste decît cîţiva lei, şi e foarte interesantă.
— Mamă, Sf. Gheorghe are aripi ?
— Şi Marin, că aşa-1 chema, Marin, ar fi trecut şi peste asta şi poate aş fi putut să vi-1 arăt acum dacă nu şi-ar fi căutat-o cu luminarea.
Omul era blînd din fire, dar prea consumat sau poate aşa se născuse el, galben şi consumat gata şi fără vîrstă, numai că nu-şi găsise o nevastă pe măsură, ci una prea durdulie şi fîşneaţă şi fără ruşine. Din cînd în cînd se oprea din ciocănit, deschidea uşa şi atunci se auzea uşa scîrţîind înfiorat şi el ieşea afară desculţ cu ligheanul în mînă şi
136
se ducea la cişmea să-şi ia apă să mai înmoaie nişte talpă. Şi uşa scîrţîia înfiorat, aşa într-un fel specific, că ştiau toţi vecinii că s-a deschis uşa la Dida. Ieşea afară desculţ pe zăpadă şi gheaţă şi doar bolborosea, într-un fel impersonal, cu o voce care nu era a lui, deşi vedeam bine că buzele lui se mişcau şi ştiam că nu poate spune şi altcineva lucrul acela care-i era numai lui intim. Spunea doar atît : — ,,lua-o-ar dracu de viaţă că mi-a mîncat Constandina şi cu Mitu zilele", mişcînd buzele ca la o rugăciune rostită prea des, fără căldură dar şi fără ură. „Lua-o-ar dracu de viaţă că mi-a mîncat Constandina şi cu Mitu zilele".
îşi lua apă în lighean de la cişmeaua dinspre poartă şi apoi se întorcea păşind împleticit îndărăt spre altarul lui. Şi atunci se auzea din nou uşa aceea, a lui Dida, seîrţîind aşa cum avea să mai scîrţîie încă zece ani de atunci încolo sau mai mult, numai că nu în urma lui, • a lui Marin, ci aiurea. „Lua-o-ar dracu de viaţă, că mi-a mîncat Constandina şi cu Mitu zilele" — probabil că mai spunea încă o dată înăuntru aşezîndu-se pe scăunelul lui, fără să se mai zgribulească ori să se mai supere pe frig şi pe zăpadă, căci de la o vreme, de cînd îi mîncase Constandina şi cu Mitu zilele, trăia tot într-o zgribuleală. Şi apoi după ce-şi muia bucăţelele de talpă în lighean începea din nou ciocănitul.
— Mamă, Sf. Gheorghe are aripi ?
— Pe afară prin curte se trînteau uşi, se fugăreau copiii proprietă-resei, se mai auzeau voci, dar aici, dincoace de uşa cu 4 ochiuri de geam afumat şi cu zdreanţă asta murdară în loc de perdea, nu pătrundea nimic. Aici era numai adolescentul ăsta galben şi bătrîn, cocîrjat peste calapoadele lui şi poate mai era şi, — „Lua-o-ar dracu de viaţă că mi-a mîncat Constandina şi cu Mitu zilele", spusă aşa. egal, ca o poezie pe care ai fost canonizat de cine ştie care dascăl afurisit să o repeţi de sute de ori, ca o apă căreia. îi era silă că trebuie să curgă printre nişte maluri noroioase şi murdare, dar care curgea totuşi cu singura forţă a unei resemnări totale.
— Şi stai şi ascultă, d-le, că n-o să-ţi pară rău şi să vezi că nici n-o să te coste mult pină la urmă.
—• Sf. Gheorghe are aripi ?
Ştii ce înseamnă abandon ?... Abandon, abandon, d-le ?... Am crezut multă vreme că asist la un formidabil abandon. Am crezut că văd atunci trupul ăsta pe care ţi l-am descris lăsat în voia soartei. Aruncat de fiecare pală de vînt ca o frunză căzută, pe toate cărările. Răsucit şi măturat pînă la urmă de un tîrn fatal. Nici nu ştii cît mă înşelasem de tare !
— Sf. Gheorghe...
— Că Marin era un cizmar bun şi lucrase într-o vreme la „Gaston şi Mihăilescu", şi acum ar mai fi lucrat poate şi acasă, comenzi, aşa cum mai făcuse într-o vreme, pantofi de comandă, din piele roşie ori verde, cum i se cereau în cartier, şi ar fi întins pielea aceea cu grijă pe calapoadele lui, ar fi ţintuit-o pe dedesubt în cuiele acelea de lemn şi ar fi aşteptat cu ele în soare să prindă formă. Numai că de multă vreme nu mai găseau decît şmecherii ceva piele şi ceva talpă şi el nici nu căutase şi chiar de ar fi căutat ar fi fost osteneală zadarnică fiindcă el nu se descurcase niciodată dincolo de lucrul şi de bacul lui.
— Fir-ar a dracului de viaţă că mi-a mîncat Constandina cu Mitu zilele !
— Mamă, Sf. Gheorghe are aripi ?
137
Nu venise de la ţară ca să se mai întoarcă curînd acolo. Dar aşteptase să înveţe o meserie şi după aia să încropească ceva parale şi apoi să se poată duce, înapoi în satul lui din care plecase, unde nu mai avea tată, fiindcă nu avusese de foarte multă vreme tată şi nu mai avea nici mamă, că şi maică-sa murise, mai de curînd dar murise şi ea şi se dusese în lumea drepţilor cum credea el. Nu mai avea tată şi mamă dar tot mai avea un frate idin nouă cîţi fuseseră, pe care ar fi vrut să-1 vadă şi nu-1 văzuse de mult. Plecase de la 17 ani de acasă şi acum mai trecuseră încă 17, ori chiar 18, şi nu pierduse încă nădejdea că avea să se ducă acasă. N-o pierduse sau de fapt n-o pierduse încă acum cîteva luni, căci acum cîteva luni aflase cine şi cum avea să-i mănînee zilele.
Se însurase de tînăr fiindcă o găsise pe Dida, fată frumuşică şi fără căpătîi, venită şi ea de la ţară.
Dida era durdulie şi plină de draci şi el era ruşinos şi cuminte şi încercase o mare bucurie de cîte ori putuse să-şi arate dragostea faţă de ea. Cine avea pantofii cei mai cu meşteşug, înfloraţi şi făcuţi în două culori, maro cu alb şi roşu cu alb şi altfel, verzi ori de năbuc şi cu talpă ortopedică ş.a. ? Că altceva nu prea avea Dida şi el nu putuse să-i facă, dar de pantofi era plină. Şi lui îşi făcuse odată o pereche de pantofi cu meşteşug. Şi-i dorise multă vreme şi reuşise să şi-i facă chiar aşa cum şi-i dorise, cu scîrţ, cum se purtau pe atunci şi de fapt cum nu se mai purtau, dar se purtaseră mai înainte cînd el nu şi-i putuse face şi reuşise abia acum. Aflase toate tainele scîrţului şi acum pantofii lui erau cei mai grozavi că le pusese în talpă un cui uns cu gaz care scîrţîia în cele trei rînduri de talpă, şi era talpă aceea. Scîrţîiau de se auzea de la colţul străzii mai dihai decît dacă ar fi avut Marin picioarele în întregime din lemn şi cu curelele protezelor neunse.
De fapt, nici nu-i purta. Nu-i purta fiindcă nu se ducea niciodată nicăieri, decît la lucru. Nu ieşea nici pînă-n parcul din colţul străzii şi nici măcar la biserică nu se ducea. Decît de Paşti. De Paşti se ducea şi la biserică şi făcea şi o plimbare. Atunci îşi punea pantofii lui speciali şi costumul lui maro, fiindcă avea şi un costum special, cravata •cu dungi piezişe, late şi piezişe şi atunci o lua pe Dida de mînă şi pleca la naşul".
Dar, de fapt, adevărata plimbare o făcea înainte de Paşti, de »Sf. Gheorghe. Şi asta era sărbătoarea lui, cînd se pornea să facă cea mai mare călătorie pe care şi-o permitea într-un an şi se ajungea pînă la şosea. Acolo se aşeza sau nu se aşeza şi privea oamenii şi locul şi toată lumea i se părea veselă şi el ştia sigur oă va ajunge în acel an, negreşit, la ţară la frate-su. Numai că nu ajungea şi nici frate-său nu .avea să mai vină pe la el. Se uita la lac şi la oameni şi după o vreme se întorcea spre casă cu obrajii lui galbeni şi cu părul lui mare printre tufişurile înflorite de forsitia, călcînd cu pantofii meşteriţi de el cu talpa asta ortopedică şi cu înflorituri, şi cu trei rînduri de talpă şi cu scîrţ, mîndri că îi lua lumea în seamă, şi mai ales el mîndru că întorc toţi capul după ei, fiindcă soîrţul ăsta îi împlinea cumva personalitatea şi chiar ceva mai mult decît cele trei rînduri de talpă, statura lui firavă şi toată constituţia lui de om bolnav, cu care scăpase şi de război. Adică nu-1 luaseră pe front. Dar, de făcut tot îl făcuse fiindcă făcuse cizme pentru ofiţeri şi chiar şi pentru ofiţerii nemţi, deci colaborase într-un fel cu duşmanul. Numai că pe el nu-1 interesa asta. Şi războiul i-o luase
138
si pe Dida, care stătuse în timpul bombardamentelor la „Naşu", că el avea un adăpost solid în pivniţă şi o nevastă bătrînă. Şi naşul era Mitu, doar că el nu ştia încă. Şi cînd ajungeau pe Petru Maior pe unde găseau lîngă toate prăvăliile cântare împodobite cu salcie, Dida se urca pe cântar şi el era bucuros să plătească francul pe care îl cerea negustorul.
In primăvara anului în care aflase de Mitu nu mai plecase nicăieri nici măcar de Paşti nu mai plecase, nici de Sf. Gheorghe. Intr-o vreme voise să plece cu copiii proprietăresei. Se bărbierise şi se îmbrăcase cu hainele lui speciale dar pe urmă nu mai plecase şi nu mai ştia de ce. Şi venise apoi vara şi toamna şi el lucra tot mai puţin ; deşi se auzeau într-una bocănituri din magazia în care îl înghesuise Dida şi unde-i aşternuse chiar să şi doarmă. Se auzeau bocănituri, căci repara tot felul de pantofi şi ghete, şi înjurăturile ei fără răspuns şi numai cînd ea nu era acasă, înjurătura aceea cuminte a lui : —„Fir-ar a dracului de viaţă..."
Şi în toamna şi iarna aceea el umblase mereu desculţ prin curte, chiar după ce veniseră frigul şi ploile şi chiar după ce începuse să ningă, căci înţelesese că viaţa nu mai era de el. Şi de fapt pentru asta o şi înjura, fiindcă se hotărîse să moară. „Fir-ar a dracului de viaţă, că mi-a mîncat Constandina şi cu Mitu zilele !"
Şi Naşu, Mitu, era un bărbat falnic, adică mare şi lat în umeri, deşi înnegurat şi cam oacheş de felul lui. îi plăcuse fina de la început. Şi de la început se gîndise la ea cumva, aşa, cum ştia că nu i-ar fi convenit lui Marin şi nici nevesti-si nu i-ar fi convenit. Ba, chiar, în taină încercase un fel de introducere şi o bătuse pe fina pe fund şi pe şolduri cînd nu-i vedea nimeni şi fina rîsese. Rîsese şi zisese doar atît, Nasule ! Dacă ar fi fost o doamnă desigur fina ar mai fi spus şi altceva, ceva mai mult şi în orice caz mai afectat —• „Oh, nasule !" sau chiar — „Ah, nasule !", dar atunci fina n-ar mai fi fost Dida. Şi Dida fiind din lumea ei spusese doar „nasule !" şi nu-şi dăduse ochii peste cap, ci doar chicotise cu rîsui ei strident. Şi Mitu înţelesese atunci că o să-i meargă. Nu chiar aşa repede dar o să-i meargă. Şi de altfel trebuia să-i meargă că avea Dida nişte şolduri şi un piept că ar fi putut aţîţa chiar şi un bărbat cu nevastă ca lumea dar mite pe el, care n-o avea decît pe uscata de nevastă-sa.
—• Şi amărâtul ăsta de Marin ce nevoie o fi avînd el de o nevastă ca Dida ?, că asta nu e femeie pentru el. Să-i încălzească poate ciolanele pricăjite şi ele ? Dar pentru asta erau bune şi cîteva sticle cu apă fiartă, ori cîteva cărămizi încinse pe sobă şi infăşate ân jurnal.
In fond, el nu-şi făcea decât datoria, datoria lui de bărbat. Că nu era vina lui că ea era aşa cum era şi cu fundul şi cu sânii şi cu şoldurile ei şi nici că el era aşa cum era, de muşi putea păzi nevasta. Şi pînă la urmă nici nu-i căutase el, ci ea, Dida îl căutase fiindcă era de fapt din satul ei şi de aceea ţinuse ca el să le fie naş. El îşi făcuse şi restul de datorii, că venise şi el tot de la ţară. Numai că el făcuse şcoală, adică ceva şcoală şi acum avea servici bun la C.F.R. unde era funcţionar. Se însurase cînd trebuise să se însoare, cu o fată cu zestre, şi acum avea şi o casă cu grădină în faţă şi cu globuri în araci de-o parte şi de alta a aleii, ce ducea la poartă şi chiar cu doi pitici de ipsos, coloraţi de-a dreapta şi de-a stînga uşii de la intrare, numai că globurile şi piticii, şi chiar şi banca din curte nu fuseseră înainte şi fusese ideea lui. Se Însurase cînd trebuise să se însoare şi făcuse şi un copil, un băiat care avea să ajungă cu timpul un vlăjgan la fel ca el şi întunecat şi oacheş
139
şi care avea să spargă într-o bună zi cu toporul şi să piseze cei doi pitici care-1 miraseră şi ■ îl mîniaseră şi-i păziseră intrările şi ieşirile toată copilăria. Semănau cei doi pitici cu bătrînul sifilitic care vindea seminţe la cinematograful Triumf şi în restul zilei era paracliser şi pe care îl văzuse băiatul lui Mitu odată fără să vrea, odată, acolo, lîngă gardul parcului, făcînd ceva şi de-atunci avea să fie cu ochii in patru şi avea să ştie că bătrînul paracliser era bolnav şi era pervers.
Îşi făcuse datoria Mitu şi faţă de stat şi faţă de el şi acum şi-o făcea şi faţă de fina, că ar fi fost păcat să lase o femeiuşcă aşa ca ea să se chinui e cu mucenicul ei de Marin.
— Şi stai, domnule, stai, domnule, nu pleca, că să vezi că acum se termină toată povestea, că nu poate fi lungă. O poveste ca asta nu poate fi lungă că nioi viaţa lui Marin, nici toată amărita lui de viaţă n-a fost lungă.
— Sf. Gheorghe, mamă, Sf. Gheorghe are aripi ?
— Da, spune-mi, ai cunoscut mulţi oameni în viaţa dumitale care s-au sinucis ? Ei bine, află că eu am cunoscut cîţiva. Am cunoscut unii care au încercat. Unii care n-au reuşit. Am cunoscut şi unii care au reuşit. Dar toţi cei pe care i-am cunoscut, şi cei care au reuşit şi cărora, să le fie ţarina uşoară acum şi cei care n-au reuşit şi care trăiesc încă, erau oameni tineri. Numai Marin nu mai era tînăr. El era aşa cum v-am mai spus, fără vîrstă şi acum cînd îţi vorbesc despre el îl văd aici, şi drept şi slab şi galben ori galben-verde cum era, fiindcă Marin căpătase cu vremea culoarea papurilor lui de cizmărie, gelatinoase şi străvezii cum erau.
— Mamă, Sf. Gheorghe are aripi ?
— Şi el era singurul care se sinucisese fără să ştie prea bine c-o face, adică ştiuse el sigur la început, cîteva zile, poate mai mult şi o voise cu tot dinadinsul, de aceea i se şi întîmplase. să se îmbolnăvească, fiindcă mersese aşa desculţ prin curtea îngheaţtă, stătuse cu foc şi mai mult fără foc în odaia aceea de care v-am spus, deasupra pivniţei. Sau, poate, avusese boala mai de mult în el şi îi intrase în trup încă din vremea războiului de cînd lucra la Gaston şi Mihăilescu şi visa fericit că-şi va face pantofii lui cu scîrţ şi că va aduna ceva parale să se ducă acasă, cine ştie ? Eu ştiu doar că l-am văzut desculţ pe zăpadă. Umbla desculţ pe zăpadă şi mărunţea din buze canonul acela al lui : ,,Lua-o-ar dracu deviată că mi-a mîncat Constandina şi cu Mitu zilele !"
In iarna aceea ninsese mult. Se pornise într-o seară mai serios şi pînă să se dumirească omul niţel, zăpada acoperise tot locul. Şi în zăpada aceea proaspătă şi-a găsit Marin să se lungească în drumul către cişmea şi să-«i cîntărească suflările. întîi scîrţîise uşa lung, uşa aceea a lui Dida şi apoi Marin alunecase cuminte în zăpadă şi copiii proaprietăresei îl găsiseră acolo, cînd ieşiseră ei înfofoliţi să se joace cu sania. îl găsiseră acolo şi nu se speriaseră de el. Se întorseseră în casă să cheme pe cineva să-1 ridice pe Marin, că ningea pe el afară. Şi pe locul unde stătuse Marin zăpada se aureolase cu roşu. Atîta roşu cum numai pe zăpada aceea s-a mai putut vedea.
— Mamă, Sf. Gheorghe are...
— Şi, mai departe !?
— Mai departe ? Mai departe, pe dracu !
Mai departe a nins, domnule, a nins în noaptea aia că erau să se-înzăpezească drumurile şi cărările, dar nu s-au înzăpezit.
140
SCRIITORI ŞI CURENTE
Finalul unei traiectorii literare: ultimii ani ai lui Duiliu Zamfirescu
de Minai Ga fi} a
I
" a    izbucnirea războiului,
Lin 1914, Duiliu Zamfirescu 'i avut dintr-odată siguranţa ică se desfăşoară unul dintre-cele mai mari evenimente ale istoriei contemporane. Bătrînul diplomat, cu stagiu în profesie de peste un sfert de secol, a măsurat importanţa forţelor intrate în conflict, proporţiile obiectivelor şi a înţeles că nu poate fi vorba de vreo comparaţie între războiul balcanic, încheiat cu un an înainte, şi noua conflagraţie. Desigur, conştiinţa că trăieşte vremuri memorabile e cea •care 1-a determinat să consemneze într-un fel de memorii şi portrete — pînă -acum cu totul necunoscute — bogata informaţie de ordin politico-social pe care o deţinea din sursă directă. -Că nu poate fi altfel, rezultă din solemnitatea dramatică a introducerii acestei lucrări, menită să fie, pentru România lui Carol I, ceea ce Memoriile ducelui •de Saint-Simon   sînt   pentru Franţa „regelui-soare".
„împrejurările tragice prin care trece Europa, în urma războiului universal, mă îndeamnă să scriu aceste note, din punct de vedere românesc. Ele sînt menite să nu vadă lumina decît după moartea mea, deoarece sînt hotărît să
spun lucrurile limpede, fără cruţare pentru timpul şi oamenii de astăzi.
încep a scrie la Bucureşti, în august 1914. Fiind eu născut la 30 octombrie 1858, împlinesc în curînd 56 de anit — cu alte cuvinte sînt în toată puterea trupului şi sufletului meu". Urmează enumerarea gradelor şi funcţiilor, a situaţiei literare, a averii — toate acestea constituind tot atîtea temeiuri care „mă pun în poziţie a cunoaşte nu numai lumea de la noi, dar şi lumea din Europa...".
Inventarul personalităţilor politice proeminente — rege, familia regală, lista guvernului, a partidelor — de clinarea atribuţiilor fiecăruia, adăugate atestărilor de autenticitate şi seriozitate anterioare devin, fiecare, preparative pentru o mare operă de reconstituire documentară a unei perioade, căreia scriitorul i-a fost martor şi participant direct. Se pare că gîndul acesta îl urmărea mai de mult, dar nu sub forma unor memorii, ci a unui, după spusele lui N. Petraşcu, „roman politic unde intră toate categoriile politicienilor de la noi* 1).
Din păcate, împrejurările s-au coalizat să împiedice continuarea acestei
J) N. Petraşcu: Duiliu Zamfirescu, Ed. Cultura naţională, 1929, pag. 186.
141
lucrări, de un interes uriaş, dacă s-ar fi realizat în limitele promise. Ea s-a oprit la un număr de cinci portrete încheiate1) — cel puţin în liniile esenţiale — la un al şaselea numai început2) şi la prima parte a relatării intitulate Drama de la Veneţia, despre participarea şi peripeţiile proprii, cu prilejul proiectului de căsătorie â lui Ferdinand cu Elena Văcărescu, din vara 1891. Toate acestea au fost redactate între august 1914 şi sfîrşitul războiului, ba chiar pînă prin 1920. Ca şi Memoriile lui Saint-Simon, ele trebuiau să devină istorie instructivă, document interpretat în chip personal. Un „moralist" se declara el însuşi — desigur, tot în sens saint-simonian — în prefaţa noii ediţii a romanului Viaţa la ţară, ieşită la sfîrşitul lui 1914, deci într-un moment cînd ideea portretelor era vie. Termenul suna ca o ameninţare, de care se bucura deocamdată singur, sau în cerc intim, cu delicii asasine. Paginile micului album — prevăzut cu încuietoare specială, cu cheie! — se umpleau de o proză cum nu conţinea nici unul din memoriile sau jurnalele celebre ale epocii, de structură sociâl-politică — ale lui Carol I, Maiorescu, Marghiloman, Iorga, Take Ionescu — despre care se ştia că se scriu. Detaliul biografic nu numai pitoresc, dar de senzaţie, este notat cu satisfacţie, fără sentimentul delaţiunii. Zvonului public, cancanului, aluziei suspendate care acuză mai mult decît înregistrarea nudă a faptului, indiscreţiei amuzate, menţionării în treacăt a unei întîmplări capitale, ca şi cum memorialistul nu-şi dă seama de gravitatea ei, ignoranţei şi insinuării simulate cu veselă inocenţă — tuturor acestor arme rafinate ale genului li se face loc copios, ală-
*) D. A. Sturdza, P. P. Carp, Al. Marghiloman, I. I. C. Brătianu (Un mitocan de bobotează) şi Vintilă Brătianu (Un portret al lui Saint-Simon : Le pere Vintilă).
2) Fragmentul de portret intitulat Un prost nu poartă specificaţia nici unui nume; faptele îl indică pe Ionaş Grădişteanu.
turi de relatarea curată a evenimentelor.
E interesant de remarcat că, deşi aceste însemnări sînt destinate unei posterităţi neprecizate, totuşi lectorul presupus cu consecvenţă nu e de loc unul îndepărtat în timp şi nici unul neavizat, sau numai parţial avizat, asupra oamenilor şi convenienţelor. Duiliu Zamfirescu pare să aibă în vedere nişte cititori cunoscători ai epocii, portretele sale vorbesc, în întregimea aluziilor şi destăinuirilor pe care le cuprind, unui public restrîns, trăitor alături de eroii încondeiaţi şi alături de memorialist. Autorul face mereu o jonglerie dibace cu disponibilităţile vocabularului pe marginea realităţii, dar sensul acestui joc de scînteietoare satiră poate rămîne şters, plat, pentru cine nu ştie de mai înainte la ce anume se referă.
Incendiara şi corosiva artă portretistică a scriitorului din aceste însemnări memorialistice, cu atîtea trimiteri la fapte cunoscute de puţini, însă oricînd pasibile de o largă difuzare, se întâlneşte într-o măsură cu notaţiile — nevinovate acelea — din foiletoanele Pa-labras, anterioare cu trei decenii, apar-ţinînd lui Dan Padil, ipostaza tânără .şi insurgenţă a lui Duiliu Zamfirescu. Corespondenţa scriitorului încorporase într-o mică măsură procedeeie acestei arte, venite din clasicism — ea fusese consacrată unor chestiuni de altă natură. Totuşi, măcar cîteodată, anumite pasaje din scrisorile către Maiorescu, Petraşcu etc., reliefează această literatură potenţială, situată între document şi proză de scandal, care însoţeşte însemnările începute în 1914. (In orice caz, elemente ale portretului lui D. A. Sturdza, cel puţin, trebuie bănuite în scrisorile către Maiorescu, cu deosebire cea din 6/19 dec. 1903. In general, însă, materialul este unul inedit, şi în acesta ca şi în celelalte, şi structura este nouă, ap'arţinînd perioadei celei mai recente a scriitorului).
Poate speriat el însuşi de direcţia în care se dezvoltau portretele sale saint-simoniene, poate din intenţia de a se-
142
consacra totuşi literaturii şi, peste toate, din cauza evenimentelor care au năvălit asupra sa, răpindu-1 scrisului, fapt e că notaţiile şi comentariile albumului prevăzut cu cheie au înaintat cu mare greutate şi în cele din urmă s-au oprit. Dar, în toamna 1916, cînd părăseşte Galaţii, refugiindu-se către Odesa, în faţa invadatorilor care ocupaseră Dobrogea, scriitorul începe o nouă serie a memorialului său, mai puţin portretistic şi mai mult jurnal, confesiune.
Noua serie memorialistică — intitulată însemnări din drumul spre Odesa
_ şi aceasta părăsită curînd, ne poartă
de astă dată direct către un spaţiu de cîteva zile din biografia scriitorului, începînd din toamna 1916, odată cu părăsirea Dobrogei, Olteniei şi Munteniei, cu retragerea armatelor în Moldova şi cu tot convoiul de nenorociri din prima parte a războiului.
Patriotul care scria, chiar în decembrie 1914, cu patos despre scopul romanelor sale din ciclul Comăneştenilor aceste memorabile cuvinte : „Voiam să întorc dragostea românilor către pămîntul lor din Valea Dunării şi cu ei să iau Ardealul" *) — fusese, chiar de la începutul războiului, un hotărît adversar al participării României la operaţiile militare, indiferent de care parte. Anii neutralităţii l-au cunoscut chiar militînd în acest sens. Disputa principală se dădea atunci nu între susţinătorii neutralismului şi belicoşi, ci între două tabere de susţinători deopotrivă ai participării active în război : „antantiştii", partizanii „triplei înţelegeri" dintre Franţa-Anglia-Rusia, de o parte, şi cei ai „triplei alianţe", devenită numai dublă (Germania-Austro-Un-garia), prin retragerea Italiei, în 1914. O vreme echilibrul s-a menţinut între cele două tabere şi a triumfat neutralitatea. Treptat „antantiştii", cu ochii la Transilvania, au dobîndit preponderenţă, făcînd să încline către ei opinia publică. Duiliu Zamfirescu, un timp activ antirăzboinic numai în cerc re-
*) Prefaţa la ediţia 1914 a Vieţii la ţară.
strîns, iese după cîteva luni din rezervă, în mod public, nu alături de „an-tantişti", cum ar fi fost de aşteptat din partea celui care-şi făcea un program din „a întoarce dragostea românilor către pămîntul lor din valea Dunării, pentru ca apoi să ia cu ei Transilvania" — cum scria chiar în acele momente, ci în rîndurile grupului celui mai puţin numeros, al adepţilor expectativei (confundaţi, nu îndestul de corect,  cu neutraliştii).  Actul său n-a avut ecoul discursurilor care electrizau mulţimea în sălile publice, ţinute de Goga, preotul Lucaci, Delavrancea sau Nicolae Filipescu, P. P. Carp şi alţii. El a rostit la 7 noiembrie 1914 o savantă alocuţiune   în   Academie, intitulată Sufletul războaielor în trecut şi în prezent1), în care demonstraţia voit-teoretică rămîne la limitele unui bun simţ funciar, al opoziţiei oneste a omului simplu faţă de război şi al consideraţiilor realiste despre pregătirea şi capacitatea practică a României de a se împotrivi armat unor forţe incomparabil  superioare. Dar, în perioada grea a înfrîngerii, după retragerea tragică din toamna lui 1916, încremenind de durere pe toţi românii, scriitorul putea atribui acestei comunicări o valoare disproporţionată, socotind-o drept manifestare fundamentală de perspicacitate politică. Cînd toţi voiau război, „cînd şuvoiul ameninţa să devie Dunăre, să rupă şi să dărîme totul în cale — atunci omul gîndurilor şi al scrisului,  eu,  Duiliu  Zamfirescu, am ridicat capul. România este a mea, cel puţin tot atît cît este a lui Filipescu, a lui Delavrancea, a d-rului Istrati..." 2> şi a ţinut discursul la Academie! Citatul aparţine unui al treilea text — diferit   şi    de    jurnalul portretistic din 1916 şi de însemnările din drumul spre Odesa — intitulat de data aceasta Pentru ce am fost contra războiului, compus la Odesa şi datat: 20 mar-
1) Publicată curînd în Analele Academiei Române, 1914—1915, Tom. XXXVIL Memoriile secţiunii literare.
2) Din manuscrisul Pentru ce am fost contra războiului.
143
tie 1917. Portretistica este înlocuita în aceste noi  pagini memorialistice, cu caracter de manifest solemn, printr-o amănunţită relatare a jafurilor săvîr-şite de politicieni şi  afacerişti, încît cele trei documente memoriale paralele, din 1914, din 1916 şi din 1917, sînt oarecum complementare în privinţa descrierii cadrului general. Că scriitorul era  zguduit pînă  la suferinţă fizică •de cursul evenimentelor, rezultă din numeroasele explozii, asemănătoare celor ale vechilor cronicari : „Ah, stîrpi-tură necuviincioasă, fiu de arendaş îmbogăţit,   sau   de   ministru pehlivan, ■ciocoi   căzut pe masa de bacara, samsar de vagoane, cucoană cu şapte perle şi 14 amanţi, care mergi la Trouville, vara, şi la Nissa, iarna..." etc., etc.
Ţintele  sînt  lesne   de   identificat: fiul de arendaş îmbogăţit e Marghiloman, cel de ministru pehlivan, e Brătianu, etc. — dar nu acesta e lucrul esenţial, ci faptul că scriitorul patriot nu se situează în nici o tabără dintre cele care au avut o răspundere sau alta în declanşarea şi ducerea războiului. Este tocmai terenul pe care se petrec apropierea sa de generalul Averescu şi  participarea   la constituirea partidului politic al  acestuia, pentru care se fac tatonări chiar de pe acum, în frumosul oraş maritim, la adăpost deocamdată de calamităţile războiului şi unde se refugiase o bună parte a protipendadei   izgonite   de înaintarea nemţilor în Muntenia.
Prima fază a războiului, cu înaintarea vijelioasă în Transilvania, îi adusese însă sentimente şi raţionamente cu totul contrarii celor care i-au dictat discursul despre Sufletul războaielor şi patetica însemnare Pentru ce am fost contra războiului. Probabil din acest moment fericit al operaţiilor militare datează două începuturi de poezii, în stil popular, în care autorul celebrează succesele, înglobîndu-se simbolic pe sine însuşi între luptători :
De la B'taşov la Feldioara Feciorul stă şi stă fecioara Ieşiţi întru întîmpinare Cu flori, cu pîine şi cu sare.
Şi pedestraşi şi călăreţi Privesc cu ochii lor isteţi Un general cu doi băieţi
Cum merg în fruntea oştilor, Pe drumul drept al foştilor Stăpîni pe-acest aşezămînt Din strămoşescul lor pămînt.
Şi, aceasta, ca şi cealaltă, se încheagă în principal din elementele care dăduseră în 1910, în poemul eroic Miriţă, imaginea ţării sculate la luptă: străbunicii daco-romani, legiunile avîntate peste corhane, anii de glorii etc. Viziunea e mai mult intimă, lirică decît militantă; poetul se consideră oarecum un deschizător de drum al oştilor, „un general" — cu literatura sa, desigur — dar cei „doi băieţi" ai scriitorului erau realmente sub arme, pe front; unul dintre ei — Lascăr, cel mai mic — va fi chiar rănit la 15 noiembrie 1916 în lupta de la Drago-slavele, prilejuind îngrijoratului tată momente noi de avînt patriotic (dar şi de jenă pentru a se fi îndoit, în anii neutralităţii, de soarta războiului)*). Dacă pregătirea militară, materială fusese defectuoasă — cea morală, conştiinţa ostaşilor, avea să spună acum
*) Dus la Galaţi şi operat — i s-a extras o schijă din picior — pacientul s-a însănătoşit repede,  dar faptul a dobîndit semnificaţii simbolice în conştiinţa scriitorului-părinte. „V extraction n'a pas eu lieu sans douleur ni sans juron, mais le patient a ete brave", îl înştiinţase, la 5 decembrie, d-na Ley, soţia delegatului francez la Comisiunea europeană a Dunării şi soră de caritate voluntară la spitalul din Galaţi. Pe liniştitoarea misivă, Duiliu Zamfirescu a notat cu caligrafia lui dreaptă : „Această scrisoare fiind istorică, pentru a dovedi eroismul fiilor noştri, acelora mai cu seamă care credeau că nu sîntem   destul  de  pregătiţi  pentru a intra în război — se va păstra în familie, împreună cu schija de obuz, ca pildă generaţiilor viitoare din neamul meu". .Scepticismul însă fusese chiar al său şi eroismul propriului copil" îi aducea o dorită dezminţire, pe care orgoliosul tată şi om politic nu ezita s-o recunoască deschis. îi scria, prin urmare,  fiului  său,  la  15 decembrie acelaşi an : „Mon cher Lascar, void
144
scriitorul, în corespondenţa către fiul său, era prin urmare, mai presus de orice critică şi îndoială. Dar soarta războiului se răsturnase; rămas la Galaţi, fără legătură cu Capitala, de unde autorităţile şi guvernul luaseră calea pribegiei, Duiliu Zamfirescu se vede în faţa pericolului de a cădea, cu tot patrimoniul Comisiunii europene a Dunării — între care cantităţi importante de aur — în mîinile invadatorilor din sud. Fără să mai aştepte zadarnic instrucţiunile oficiale, el ia singura iniţiativă posibilă : să transporte totul pe vasul Comisiunii, „Ca-rolus Primus", şi să plece spre cel mai apropiat port rusesc sigur, care era Odesa. Ieşirea vasului, cu cele 40 de persoane şi cu încărcătura, din portul oraşului, are loc la 9/22 decembrie 1916, seara — ca totul să se petreacă neobservat de pe malul celălalt — cu direcţia Marea Neagră. Întreprinderea era totuşi o aventură primejdioasă, malul drept fiind controlat în cele mai multe puncte (între altele fusese ocupată şi Tulcea), de armatele bulgaro-turce, care au şi deschis — fără efect, însă — focul de artilerie asupra vasului.
Călătoria are loc în bune condiţiuni şi, la 23 decembrie 1916, ajuns la Odesa, scriitorul, care fusese dirijorul necontestat al expediţiei, fixa de pe bordul vasului peripeţiile călătoriei, numin-du-le însemnări din drumul spre Odesa, care vor continua, după trei luni, cu patetica spovedanie, amintită şi aceasta anterior, Pentru ce am fost contra războiului.
Liniştit acum, cel puţin pentru o vreme, are răgazul să contemple amuzat fauna al cărei comandant fusese şi era încă ; un fel de arcă a lui Noe, care şi-ar fi luat pasagerii de la Turnul lui Babei — oameni de cel puţin vreo opt naţionalităţi, bărbaţi, femei, copii.
Portretistul se deşteaptă şi în restriştea refugiului, unde nu-i parveneau de-
ja boite qui renferme l'eclat d'obus qui t'a blesse ă Dragoslavele. Tu as fait ton devoir en brave, et je ne puis ne pas etre fier de toi".
cît ştiri catastrofale din ţară, dar nici un cuvînt despre ai săi, despre rude şi prieteni rămaşi în teritoriul ocupat, sau adăpostiţi precar în toată Moldova. Condeiul e însă ager în continuare, cînd pictează cu umor, în stil adesea telegrafic — crochiuri pentru dezvoltările ulterioare, poate — figuri şi scene de pe vaporul Comisiunii.
Nici aceste însemnări, iniţial „menite să formeze o bază serioasă a istoriei timpului", nu depăşesc nivelul unui reportaj amuzat, pigmentat cu catalogul grotesc al pasagerilor. Se adaugă comentariul amar asupra vinovaţilor de situaţia dezastruoasă intervenităi), comentariu care va deveni punctul de plecare al viitorului text Pentru ce am fost contra războiului. Cît de mare era furtuna care-i bîntuia sufletul şi teama de consecinţele funeste pentru ţară, în acelaşi timp cît de statornică îi era credinţa în rezolvarea totuşi favorabilă, dar îndepărtată, a crizei, putem înţelege din finalul acestei veritabile proclamaţii de principii, despre sine şi despre ordinea de lucruri, a acestui testament politic şi cetăţenesc :
„In disperarea mea am făgăduit unui amic, om politic, că dacă războiul acesta nebun, va duce România la mărire teritorială, voi merge cu un sac de cenuşe în cap şi mă voi prosterna la poarta sa.
• Orice s-ar întîmpla însă — partidele istorice actuale din România sînt infame şi putrede. Ele trebuiesc înlăturate cu orice preţ. In locul lor să vină băieţii tineri de pe front, aceia ce au scăpat de urgia gloanţelor, aceia ce au învăţat să sufere la un loc cu ţăranul, să dea acestuia pămînt, să-l facă încă odată om, şi, mînă în mînă cu el, să regenereze neamul nostru.
Iar dacă nefericirea va voi ca ţara noastră să iasă micşorată sau să fie împărţită, sper să mai trăiesc îndestul
l) „Cu toată hotărîrea mea de a rămîne obiectiv, inima sîngeră de durere, sufletul tremură de indignare, cînd mă gîndesc că sîntem bătuţi, numai din cauza incapacităţii îndrăzneţe a cîtorva oameni..." etc.
145
pentru a forma un partid nou, acela al răzbunării, sau să mor în spînzură-toare, ducînd focul revoltei pe toate pă-mînturile locuite de români. Căci dacă un om poate fi adus la sapă de lemn de o şleahtă de politicieni mizerabili; dacă el poate fi pus în ţeapă sau în spînzurătoare, — un popor de 14 milioane de români nu poate pieri.
Dacă nu mă voi întoarce niciodată în ţară viu, las copiilor mei sarcina de a mă aduce în pămîntul nostru numai cînd va fi liber. Odesa, 20 martie 1917."
Hotărîri de acest fel urmau să-1 însoţească pe scriitor în toată perioada următoare, devenind crezul său politic. Nu se poate spune, desigur, că ele reprezintă o inovaţie extraordinară pentru acea vreme, întrucât acest program constituia esenţa orientării celei mai mari părţi a oamenilor neangajaţi formal în actele de guvernămînt ale momentului, şi chiar a unora din cei angajaţi. Fapt e că toate punctele enumerate de Duiliu Zamfirescu: înlăturarea partidelor istorice existente, o formaţie politică nouă, bazată pe combatanţii din război, împroprietărirea ţăranilor, drept de vot acordat acestora etc. — se află înscrise în programul viitoarei „ligi a poporului", care va avea în frunte pe generalul Averescu.
La Odesa, în viaţa scriitorului are loc unul din ultimele mari evenimente generatoare de impulsuri lirice. Sexagenarul, care încerca tot mai rar uneltele poeziei, cunoaşte aici o tînără de nici douăzeci de ani, pentru oare inima ■sa învaţă ritmuri de mult uitate. Refugiată din Moldova aici, cu familia, şi lovită de asprimile războiului, tânăra nu refuză amiciţia omului politic şi artistului, şi o face cu o inocenţă cochetă, care înflăcărează inima bătrânului bard cu pojarul ultimei puteri de a iubi. Duiliu Zamfirescu ia cu totul în serios, ceea ce pentru copila abia ieşită din adolescenţă va fi părut drept joacă. El vizitează cu regularitate familia fetei şi mai ales se descarcă în-
tr-o suită de poezii lirice, de o vibraţie cum nu mai întîlnim asemenea decît în poezia sa erotică din tinereţe. Un număr dintre ele vor fi publicate în ziarul Îndreptarea») sau în suplimentul său cultural-artistic, revista Îndreptarea literară^). Poetul îndrăgostit simte deci nevoia confesiunii publice, ceea ce mărturiseşte conştiinţa iniţială a unei zădărnicii. De altfel întregul ciclu, început la Odesa şi apoi continuat la Iaşi, este unul apăsat nu de o tristeţe dulce cum este aceea a dragostei de tinereţe, chiar în momentele ei de restrişte, ci de o disperare aşezată, care nu mai aşteaptă nimic, deşi doreşte totul.
Să fi nutrit oare poetul la un moment dat chiar iluzia unui matrimoniu ? N-ar fi exclus, cu toate că în faţa acestei perspective se ridica o barieră de netrecut — aceea care ne obligă să păstrăm încă discreţie asupra identităţii fetei, pe care o vom numi însă, deocamdată, cu apelativul dat de el însuşi într-una din poezii : Malvina.
Malvina a încurajat juvenil clocotul interior al poetului, şi acesta i-a destinat aproximativ 15 poezii publicate, lăsînd altele cîteva uitate între manuscrise. Valoarea lor literară nu întrece pe aceea a poeziei lui de dragoste obişnuite. Sînt lăcrămioarele şi suvenirele lui Alecsandri, într-o tăietură mai modernă, dar netrecînd de finele secolului. Cînd apăreau Poemele luminii ale lui Blaga, Figuri de ceară şi Salomeea lui Adrian Maniu .şi romanţele minu-lesciene — poeziile ciclului Malvina ră-mîneau omagiul unui trubadur din alt veac, cum de altfel şi era Duiliu Zamfirescu. Ele sînt, prin urmare, mai puţin expresia unui nou stadiu poetic, cît rămân piesele doveditoare ale unei semnificative biografii sentimentale, în completarea furtunosului final al existenţei scriitorului.
*) In parcul de la Genzano, îndreptarea, din 1 august 1918 ; Amurg, Adio, Unei copile la schit, Mărgărint, Idem din 5 septembrie 1918.
2) Malvina, îndreptarea literară din 21 octombrie 1918.
146
Atunci cînd se confesează, poetul rămîne în atmosfera familiară a romanţelor, în care nu pătrunde nimic din calamităţile momentului, atît de patetic blestemate de omul politic şi de diplomat. La 60 de ani, ca şi la 20, istoria de dragoste rămîne, odată mai mult, una intimă, impunînd conform canonului izolarea de lumea din afară. Totuşi, în sufletul nefericitului cîntăreţ conştiinţa situaţiei şi răspunderilor lui lucra, de vreme ce-şi chema iubita cu numele eroinei din cîntecele ossianice, căreia îndrăgostitul Oscar îi închină nu doar o simţire profundă, ci şi evocarea faptelor săvîrşite de el : „Cînd voi învăţa să gem singur la malul pîrîului Cona ? Anii mei s-au scurs în bătălii; şi durerea, vai, asaltează astăzi bătrî-neţea mea. Pentru ce să plîngi, fecioară a patriei mele ? Lasă lacrimile fiicelor lui Lochri. Războinicii pămîntului îndepărtat cad cu miile şi sîngele înroşeşte fierul din mîna războinicilor noştri.
Dar eu nu sînt, vai! în rîndurile eroilor; eu sînt bătrîn şi neputincios. Păstrează pentru mine, o, Malvina, păstrează pentru mine lacrimile tale; căci eu sînt înconjurat de mormintele tuturor prietenilor mei" 1).
E neîndoielnic că fata a cunoscut şi de ce i se spune în poezie Malvina, şi sensurile unor confesiuni ca acele de mai sus, atît de apropiate de situaţia lui Duiliu Zamfirescu însuşi în acel moment. In ciclul dedicat acestei dramatice iubiri tîrzii se cuprind adesea, după cum mărturisesc manuscrisele — şi invazii directe ale conştiinţei despre tragismul împrejurărilor, asupra cărora apasă „bubuitul surd de tunuri". Morminte, nepublicată, e o dovadă concludentă.
Reuşitele cele mai remarcabile sînt însă în latura madrigalescă, omagială a ciclului, iar în cadrul acesteia, poezia Malvina realizează desigur treapta ei cea mai înaltă. Viziunea este hieratică, pură, cu linii de icoană bizantină, exprimată în versuri, ritm şi cuvinte extatice : „Eşti naltă şi subţire
'') Ossian, Fingal, cîntul IV.
ca un crin, / Cu glasul mişcător ca un suspin I Cu ochii de mireasă, visători, J Şi gura ca potirul unei flori. /// Din ce necunoscută lume vii / Cu gene rourate şi tîrzii / Cu mersul plin de farmecul încet / Al tînăr-visătorului-poet ?"
Uimirile desăvîrşite, cu sunet eminescian, poartă mai departe chipul fetei în lumea inefabilului („Eşti scrisă nu-ma-n graţii şi păreri"), care dau fiori metafizici („Şi ce mister e-n toată, firea ta / de nu te poate nimenea uita ?").
Totuşi, copila, ea însăşi copleşită de chemările pătimaşe ale îndrăgostitului, a trebuit să părăsească nu numai iluziile pe care poate şi le făcuse (la şaizeci de ani Duiliu Zamfirescu arăta ca un Adonis, deşi cu părul alb), dar şi pămîntul ţării, pentru a pune o distanţă cît mai mare între ea şi poet. (S-a stins în Italia, în toamna 1966). Ultimele acte ale dramei sînt apariţia volumului Pe Marea Neagră — dedicat ei, precum se şi înţelege din titlul) — a nuvelei O muză2) şi a poeziei Ce-a mai fost3), închiderea de cortină peste o dramă autentică.
O muză, cu prima ei parte, se înscrie în ciclul Amintirilor din cariera diplomatică, inaugurate chiar în prefaţa din 1914 a Vieţii la ţară şi continuate înainte de război cu schiţa John James''). De data aceasta ne aflăm în faţa unei veritabile nuvele, cu introducere de tip memorialistic, care are drept pretext al subiectului întâmplările aceluiaşi diplomat-artist american, din schiţa anterioară5). Latura memorialistică este însă numai un decor, o justificare a istorisirii pe care o va face Ugo della Rovere, poet ca şi Dui-
') Manuscrisul acestui volum, pierdut acum, a fost transcris pentru tipar chiar de ea.
2) Convorbiri literare, 11, noiembrie 1919.
:l) Viaţa românească, 1, martie 1920. '') Convorbiri literare, 9, septembrie 1915.
5) O a treia, cu turnură boccacciană, O partidă în trei, apărută în 1919 în almanahul : „Cetiţi-mă", îl are drept erou principal pe acelaşi John James.
147
liu Zamfirescu şi de-o vîrstă apropiată. Este, cum spune frumoasa Donna Nic-coletta Grazioli aflată în auditoriu, o istorioară „din auzite sau din pătimite".
Personajul îşi atribuie sie-şi întâmplarea, mutînd-o oportun în cadrul mirific pe care-1 pot da Alpii elveţieni. Coordonatele episodului sînt însă aidoma, în esenţă, cu ale dragostei tîrzii a scriitorului nostru. Delia Rovere se îndrăgosteşte de Mariana d'Astuni, o tînără cu care-şi recită împreună din poeţii favoriţi şi căreia îi închină el însuşi versuri proprii. Meditaţiile în chestiune ale italianului împrumută termeni din poeziile corespunzătoare ale lui Duiliu Zamfirescu despre întâmplarea sa şi o justifică, pentru el şi pentru alţii. Aceasta sfîrşeşte pură, cum a început —- ca şi la Duiliu Zamfirescu — şi cei doi se despart, de data aceasta la stăruinţa lui della Rovere, care-i închinase eroinei, cu puţin înainte, patru strofe de un lirism aidoma celui din „ciclul Malvina", dar sugerînd
0 despărţire aidoma cu o moarte. Dragostea lui era sortită, ca şi cea a poetului nostru, zădărniciei-: „Natură, stranie putere / Eroică înfăptuire / Ce pui speranţă în durere / Şi farmec în nefericire, fi De ce ascuţi atît simţirea,
1 Şi gîndul ce se înfioară / Acelora ce au puterea / De-a suferi fără să moară ?■".
„Ei, ce-ai ciştigat tu, della Rovere, că te-ai purtat atît de frumos ?" întreabă brutal unul dintre ascultători, cu insinuarea că episodul ar fi trebuit să se consume într-alt chip.
„Nimic — răspunde personajul, cu cuvinte aparţinînd vădit lui Duiliu Zamfirescu însuşi. At it numai, că o doresc în continuu, de cîte ori mă simt singur, sau cînd lumea mă răneşte, sau and r.înt nedrept —■ din fundul sufletului ostenit, răsare domnişoara d'Astuni"
Ce-a mai fost, este o transcripţie posibilă a unor scene asemănătoare, de data aceasta declarate direct drept autentice, o mică- bijuterie intimă în versuri, alcătuită coşbucian, ca pentru teatru,  cu  dialoguri  şi  multe explicaţii
de regie, decor, costume .şi cu un monolog romantic care dezvăluie mişcarea interioară a eroului.
întîmplarea are loc pe malul mării, sau, dacă îndrăznim să traducem stilizările poetice în scene reale, poate chiar pe puntea vasului „Carolus Primus". Cum totul se desfăşoară epic, poezia poate fi povestită, ca o schiţă. Prima scenă e tulburată de aşteptarea emoţionată a ambilor ; momentul critic e umplut cu lecturi de circumstanţă, binecuvîntate şi în acelaşi timp urîte de amîndoi, însă explozia nu poate întârzia şi, spre deosebire de poetul della Rovere din schiţa O muză, aici iniţiativa mărturisirilor îi aparţine eroului, nu eroinei, în versuri extrase din poeziile anterioare dedicate Malvinei. Un sărut neaşteptat, curmat de spaima ucigător de dulce a gestului, săvîrşit fără încuviinţarea fetei, declanşează şi mărturisirea ei, într-o parabolă uşor desuetă, de cromolitografie, amintind scenele din nuvelele primei perioade a poetului, însă de o graţioasă şi sinceră feminitate.
Episodul Malvina încheie viaţa intimă, pasională a poetului, la fel de tragic şi cu insatisfacţii de aceeaşi natură, încredinţate versului şi prozei, cum ea începuse, patru decenii mai înainte, cu episodul Eliza. Atunci naufragiul se datorase discreţiei îndrăgostitului care întârziase să-şi dezvăluie sentimentele — şi fata se căsătorise cu altul. Drama, consumată în toamna 1880, smulsese scriitorului mai multe poezii tragice şi cîteva nuvele, cu adresă evidentă. Sexagenarul se confesa şi el mai ales literaturii. Furtuna aceasta, însă, nu era singura care bîntuia acum sufletul poetului. Dimpotrivă, viaţa sa cunoaşte, după 1916, o perioadă de excepţionale combustii şi cutremure.
La Odesa, Duiliu Zamfirescu a fost martorul celor două revoluţii ruse din 1917, salutând numaidecît, cu admiraţie şi uimire, începutul marilor mişcări declanşate în februarie. „Asist la cea mai formidabilă transformare politică ce s-a văzut vreodată sub soare: detronarea ţarismului şi instalarea unei
148
forme de guvernămînt parlamentaro-republicană". Perspectivele revoluţiei îl sperie însă şi, odată întors în ţară, chestiunea aceasta va fi una din temele combativităţii sale în ziarul îndreptarea. Este neîndoios că ceea ce a determinat alarma scriitorului a fost şi convoiul de fapte la care a fost martor la Odesa, începînd din februarie 1917 pînă la plecarea de acolo : conflictele între bolşevici şi fracţiunile politice adverse, execuţiile operate de oamenii guvernului provizoriu, represaliile şi răscoalele celor vînaţi de aceştia, scenele dure care aveau loc cu aceste prilejuri — toate sugerate de Duiliu Zamfirescu în noi începuturi de jurnal, care nu depăşeau cîteva pagini fiecare. Dorita revărsare epică nu-şi afla încă albia convenabilă, ci tălăzuia la întîm-plare, concretizîndu-se în scene şi portrete, foarte expresive, în aşteptarea unei prelucrări ulterioare — a unui memorial sau poate a unui roman.
în mintea patriotului, zguduit în continuare de icoana tragică a propriei ţări cotropită de invadatori, imaginea acelei forţe politice a Rusiei revoluţionare, care avea să joace cel mai mare rol istoric în epoca inaugurată de octombrie, a fost una deformată. Condiţiile în care se manifesta aceasta nu erau dintre cele mai prielnice pentru conştiinţele încălzite de idei conservatoare ! Duiliu Zamfirescu a stat deci, din capul locului, de cealaltă parte a baricadei şi anume deloc inactiv. Cu toate acestea, ca membru în al doilea cabinet averescan în intervalul 12 martie — 20 iunie 1920, el avea să fie unul dintre puţinii, dacă nu singurul ministru de externe european, care declara că va începe discuţii cu guvernul bolşevic, pînă atunci nerecu-Hoscut de nici o ţară ; a duce tratative însemna primul pas către a recunoaşte forma de guvernămînt a marii ţări din răsărit, ceea ce a provocat opoziţia violentă a guvernelor apusene, şi realizarea acestei acţiuni a fost împiedicată. Au avut rol activ în paralizarea ei Take Ionescu, dar şi I. I. C. Brătianu, consultaţi de rege în problemă. Fapt e
că scriitorul, cu bine cunoscuta-i impetuozitate, declara drept poziţie guvernamentală propriul său punct de vedere.
Plecarea din Odesa a avut loc tot atît de neaşteptat ca si cea din Galaţi, la 18 ianuarie 1918. Acostat în marele port, vasul se afla sub pavilion internaţional, ca unul ce aparţinea Comisiunii europene a Dunării, la care participa şi Rusia. în împrejurări normale, nimic n-ar fi periclitat securitatea lui. Insă, în condiţiile cînd oraşul întreg, sau numai cartiere ale lui, treceau alternativ sub dominaţia forţelor politice în luptă, un vas, oricui ar fi aparţinut, se afla în evident pericol de a fi sechestrat. Cu atît mai mult unul cum era „Carolus Primus", care adăpostea şi o încărcătură preţioasă.
Pentru a doua oară, diplomatul trebuie să ia comanda unei acţiuni, fără să aştepte instrucţiuni de la guvernul său, el însuşi aflat ia pragul prăbuşirii, după ce se ajunsese la situaţia dezastruoasă care avea să se reflecte în pacea grea de la Buftea. Cînd a devenit iminentă posibilitatea unei sechestrări a vasului, acesta a ridicat ancora pe neaşteptate, într-o noapte, avînd la bord o mare parte a foştilor pasageri şi, în frunte, din nou, pe Duiliu Zamfirescu. Strecurîndu-se cu abilitate printre navele aflate în rada portului, care bombardau de trei zile oraşul, şi navigînd orbeşte, fără luminile de poziţie, pentru a fi descoperit cît mai tîrziu, vasul a luat largul, nu fără să fie „salutat" din urmă de mai multe salve trase la întîmplare, după fugari.
Scriitorul nu a mai descris peripeţiile acestui nou drum maritim, — între altele căutarea îndelungată a braţului Sulina — ci numai a semnalat începuturile lui, rezervîndu-şi poate să o facă într-un răgaz ulterior. Preocupat cu deosebire de coborîşurile şi suişurile uluitoare ale vieţii politice, de soarta războiului, de grija alor săi, împrăştiaţi în toată Moldova, — îi vizitase pe fugă în aprilie 1917, la Huşi, terorizat de teama exantematicului — ajunge mai întîi la Galaţi, in a doua
149
parte a lui ianuarie 1918, de unde pleacă numaidecît la Iaşi, bolnav şi îmbătrânit cu cîţiva ani. Aici locuieşte în casa familiei Sculy, în strada Toma Cosma nr. 7, unde se restabileşte curînd şi-.şi fflce intrarea în politica de partid, întîia oară efectiv, după tatonările din perioada 1882—1884 şi apoi din 1906—1908. Angajamentul pe care şi-1 luase la Odesa în manifestul intim Pentru ce am fost contra războiului, de a se situa în opoziţie cu partidele istorice existente şi în legătură cu foştii combatanţi de pe front, se realizează în mare parte. Chiar din textul amintit, el îşi exprimase încrederea în generalul Averescu ; în consfătuirile unor fruntaşi politici şi personalităţi ale vieţii publice, refugiate în frumosul oraş maritim, se zămislise încă de acolo ideea unei formaţii politice deosebite de tipul partidelor existente. Ideea unei „ligi populare" constituită din oameni care fuseseră împotriva războiului, sau aveau răfuieli cu politicienii compromişi, apare în 1917 la Odesa şi la Iaşi, concomitent, şi confesiunea Pentru ce am fost contra războiului trebuie socotită unul dintre documentele ei preliminare. în articolele de presă ale scriitorului, publicate ulterior în ziarul îndreptarea, vor apare numeroase idei conţinute aici. Iniţiativa este legată încă de pe acum de numele generalului Averescu, a cărui popularitate creştea tot mai ameninţător pentru fruntaşii politici şi pentru rege chiar, după succesele sale pe frontul din Transilvania ,şi apoi după scurta oprire a ofensivei bulgaro-turce, în urma dezastrului de la Turtucaia.
Denumirea formaţiei politice ave-rescane era ea însăşi semnul unei strategii politice cu priză în mase: nu „partid" ci „ligă", adică uniune populară, organizaţie diferită de politicianismul curent, erijîndu-se în mişcare naţională pentru salvarea ţării, reunind oameni izolaţi ca şi grupări politice, asociaţii de orice fel, chiar cu respectul opiniei proprii în probleme social-economice. Sub raportul propagandei, lucrul nu era deloc rău gîndit,
pentru că atrăgea în jurul unui om „nou", neuzat în guvernări anterioare şi împodobit cu aureola de erou, pe mulţi din cei care verificaseră demagogia partidelor politice.
Că Duiliu Zamfirescu a crezut cu sinceritate în toate acestea, nu rămîne îndoială. El însuşi fusese un astfel de om, necompromis în guvernări anterioare, ba chiar încălzindu-se la gîndul că prevăzuse nenorocirile şi că fusese ostil războiului. La alcătuirea întregii ideologii politice a grupării a lucrat desigur mult, şi chiar numele ziarului ei, îndreptarea, este dat de el, după titlul romanului anterior cu 17 ani (iniţial ziarul trebuia să se numească Gazeta poporului). Ceea ce el nu vedea la începutul noii sale. acţiuni şi avea să vadă abia foarte tîrziu în chip clar, era caracterul hibrid al înjghebării, navigarea ei nebuloasă între programe politice extrem de diverse. „Liga" avea tentaţii republicane certe, dar nemărturisite, afirma un democratism ţărănesc însă nu îndrăznea să păşească în chestiunea împroprietăririi mult dincolo de sonorităţile manifestelor electorale, lua apărarea muncitorilor în timpul represiunii din 13 decembrie 1918, reali-zînd şi o coaliţie cu partidul socialist şi făcînd un imens zgomot în jurul morţii lui I. C. Frimu, însă prilejuind în timpul guvernării proprii declanşarea grevei generale etc. Tactician iscusit în chestiuni politice de amănunt, ca şi în bătăliile de pe front, generalul se dovedea strateg, mediocru cînd era vorba de marile probleme ale momentului, de perspectivă, şi mai ales şovăitor, nesigur. Steaua sa avea să apună o dată cu prima sa guvernare propriu-zis politică, aceea dintre 12 martie 1920 — 13 decembrie 1921. Inerţia „ligii" — devenită la 16 aprilie 1920 „partidul poporului", prin fuziunea cu fracţiunea Goga a partidului „naţional" din Transilvania — unită cu sabotajul liberal neîntrerupt, cu abţinerea ţărăniştilor la votarea împroprietăririi (pe care voiau s-o legifereze ei, pentru a-şi atrage voturile săteşti) şi cu subminarea interioară, lucrată cu o admirabilă
150
adresă de Take Ionescu, ministrul de externe, aveau să ducă la prăbuşirea formaţiei averescane.
In 1918 însă, un idealist cum era Duiliu Zamfirescu, el însuşi cu o ca-.pacitate redusă de a vedea mai multe mutări înainte în complicatul joc de sah al vieţii politice, putea fi sedus de faimosul comandant militar, acum conducător de partid şi, la rîndul său, îl fermeca pe acesta, mai mult prin patosul său de artist, decît prin iscusinţa de politician. Dintre toţi fruntaşii grupării şi dintre conducătorii ziarului îndreptarea, Duiliu Zamfirescu este cel cu o mai mare activitate gazetărească, adesea în chestiunile de principiu ale „ligii" şi ale politicii momentului.
Esenţa articolelor sale era un atac fără scrupule împotriva foştilor politicieni ; chiar de la început ele sînt violente înspre liberali şi domoale în direcţia conservatorilor, alături de care se simţise el însuşi înainte de război. în majoritatea acestei publicistici, în care eleganţa proverbială a academicianului lasă adesea loc larg polemistului, sînt abordate chestiunile la ordinea zilei, se combat redutele adverse, fără să putem vorbi de o concepţie închegată social-economică, de o filozofie proprie a sa în materie de organizare a vieţii publicel). Primele luni sînt consacrate
4) Cel mai interesant, sub acest aspect, singurul cu o mai pronunţată preocupare de sinteză a opiniilor şi programului cu care venea în cadrul „ligii", e articolul Şfînta nevoie (îndreptarea din 29 sept. 1918) — o expunere contradictorie despre rolul necesităţii sociale în determinarea civilizaţiilor şi orânduirilor, în formarea claselor, în dezvoltarea elitelor etc. Conservatorul vorbeşte aici din plin, dar în acelaşi timp democratul prin vocaţie, etică şi estetică omagiază poporul de rînd care, supus la „corvezi", a construit totul, de la piramidele Egiptului pînă la operele moderne. Poporul român, încheie el, care a făcut „toate sacrificiile, care ne-a dat tot, copilul, viaţa,- buleandra, pînă şi cenuşa din vatră", merită să fie chemat la exerciţiul treburilor publice. „Un om care ştie să moară pentru ţara lui, are dreptul s-o şi guverneze, sau cel puţin ■să fie consultat de cei ce o guver-
cu destulă regularitate dezbaterii unor probleme literare*) şi chiar îi apar, în două numere cinci poezii din „ciclul Malvina". însă principalul îl constituie publicistica politică. Scriitorul fusese, la 20 februarie 1918, numit trimis special la Chişinău al guvernului din Iaşi („comisar civil") în prima şi scurta guvernare averescană care a încheiat armistiţiul — nu şi pacea — de la Buftea ; e rechemat însă după cîteva săptămâni, odată cu schimbările determinate de situaţia creată de pacea de Ia Buftea. Activitatea sa acolo este socotită de lorga — şi desigur nu numai de el — drept prea personală, diferită de ceea ce se preconiza la Iaşi. Cauza întoarcerii sale pripite poate fi aceasta. Dar şi generalul avea nevoie ca oamenii săi de credinţă, cu care se forma „liga", să-i fie aproape. O serie de articole ale lui Duiliu Zamfirescu, mai mult reportericeşti, dar şi dezvoltînd tezele de bază ale „ligii", apar în coloanele ziarului, presărate cu anecdote, cu chestiuni de politică generală agrară etc. Poziţia în obiectivul politic esenţial care adunase pe corifeii „ligii" laolaltă — înlăturarea vechilor politicieni — scriitorul şi-o formulase chiar
nează". De aici concluzia necesităţii votului universal, a împroprietăririi, etc.
*) începînd cu 16 august 1918, începe să publice o rubrică, Literatura, continuată mai multe numere. Cîteva principii teoretice enunţate în primul articol, Poeţii şi în următoarele două (Poeţii şi politica, 23 şi 30 august) sînt urmate de apeluri patetice adresate artiştilor în vederea unor acţiuni civice. Poeţii, spune el, au în genere misiunea „să cînte" nu să lucreze sau să facă politică —■ dar în acele momente ei aveau datoria să facă orice —■ „orice mijloc e bun" — ca „să-şi salveze ţara". Al patrulea articol al ciclului (Expresiunea poetică, 2 sept. 1918) e un veritabil curs popular de teorie literară, cu aplicaţii la Eminescu şi Leopardi. Alte articole evocă momente ale contactelor cu Ma-iorescu (Apeluri la unire. Din corespondenţa mea cu Titu Maiorescu. îndreptarea din 25 şi 26 august 1919) sau conţin opinii asupra unor cărţi, reviste, etc.
151
din primele numere ale ziarului *), ne-rezistînd nici tentaţiei de a se ocupa de domeniul preferat, acela al diplomaţiei. Concluzia era una singură : legitimitatea istorică a unui conducător ca Averescu ! Chestiunea va reveni cu regularitate apoi în scrisul său, din care nu vor lipsi aprecierile despre propria opinie politică, anterioară, aidoma celei a generalului.
în toată această activitate gazetărească, recunoaştem fără greş revărsarea unei conştiinţe prea mult timp comprimate, simţind nevoia să se pronunţe în cele mai diverse chestiuni, lucru la care era acum chiar obligat, ca om politic. Ea nu depăşeşte însă prin nimic nivelul ziaristicii mijlocii de epocă. Scriitorul nu are preocupări deosebite pentru a-şi crea un gen publicistic propriu ; de o stilistică întrucâtva originală a articolelor nu poate fi vorba. Dacă totuşi se poate remarca un element propriu acestor articole, m comparaţie cu ale altora din ziar, este o oarecare solemnitate, un anumit exclusivism în proclamarea punctelor
*) După Mărăşeşti, îndreptarea, din 15 aprilie 1918.
de vedere, tendinţa de a exclude din principiu opinia contrarie posibilă. De aici aerul aceleiaşi superiorităţi care va fi zgîndărit multe orgolii, aducîn-du-i numeroase replici iritate.
însă în toate, sau în cea mai mare parte, o bogată referire la fapte de cultură, lecturi, exemplificări din artă, literatură, întărite cu specificaţia adausă la semnătură : „membru al Academiei române".
Poziţia sa este a unui intelectual cu o gîndire adesea liberă faţă de programul „ligii", faţă de cerinţele politicii active; articolele sale nu prezentau totdeauna certificatele de garanţie ale politicii averescane ortodoxe (cum se va fi întîmplat şi cu publicistica altor intelectuali aflaţi în puncte de răspundere ale grupării averescane : P. P. Negulescu, Ion Petrovici, etc.)..
Toate acestea nu sînt decît sinuozităţile fireşti ale unei cariere politice-obişnuite. Alte preocupări au făcut ca numele său să reziste timpului. Ele dezvăluie o pagină biografică extrem de agitată, cum puţini scriitori au cunoscut.
— va urma în numărul viitor —
SCRIITORI ROMÂM COflTEMPORAlVI
Sub semnul cunoaşterii de sine
Nichita Stânescu: Marginalii Ia „11 elegii"
de Dumitru Băiăeţ
Dintre multiplele aspecte ale fenomenului literar românesc de astăzi, desigur poezia este aceea care oferă materia unor teoretizări fructuoase, prin ideile sale îndrăzneţe «i prin noutatea formei. Cea mai mare cantitate de energie intelectuală în domeniul literaturii noastre se absoarbe aici în planul unor realizări concrete, demne de a fi cer-eetate cu toată seriozitatea. Ambiţia de a da o replică nouă marilor modele ale artei din totdeauna este aici mai puternică. Probabil că ea fuzionează undeva, în zonele adinei ale sensibilităţii, cu o trăsătură esenţială a structurii etnice a poporului nostru.
Aridă şi dificultoasă la un prim contact, poezia lui Nichita Stănescu oferă, în partea cea mai valoroasă a ei, terenul unor ample generalizări. Pe această linie am dori să stăruim mai mult asupra ultimului ciclu al celor „11 elegii". Discuţiile care s-au purtat de curînd în presa noastră literară în jurul acestui volum sînt încă departe de a fi elucidat problematica sa bogată, esenţa mesajului său artistic.
Poetul a trecut cu bine examenul începuturilor. De la primul său volum „Sensul iubirii" (1960), la ultima plachetă a celor „11 elegii" (1966), se poate recunoaşte o traiectorie lăuntrică tot mai profundă de decantare
a ideilor şi rafinare a mijloacelor expresive. Dacă primul volum avea aspectul unui mozaic tematic obişnuit, cel de-al doilea, „O viziune a sentimentelor", aducea o primă fixare unitară, generată mai mult de atmosfera cărţii şi mai puţin de firul unei idei centrale. Cu „Dreptul la timp", gîndirii poetului i se adaugă experienţa socială majoră, pentru a-1 regăsi în ultima sa apariţie editorială, aleplin edificat filozofic, asupra condiţiei creatoare a omului. Experienţa predominant intimă din „O viziune a sentimentelor" şi cea socială din „Dreptul la timp" fuzionează în cele „11 elegii", se subsumează unei idei centrale unice, dezvoltată cu măiestrie într-o compoziţie simfonică armonios proporţionată, cu tainice   rezonanţe intelectual-afective.
Anticipăm această concluzie a cercetării noastre pentru a da posibilitate cititorului să urmărească mai uşor firul unei dezbateri destul de dificile în multe privinţe.
Criticii de prestigiu care au discutat apariţia primelor cărţi ale lui Nichita Stănescu, nu şi-au spus cuvîntul în legătură cu ultima. Se pare că ştafeta critică a fost trecută în mîini tinere, mai apropiate vîrstei poetului. De unde şi efervescenţa unor discuţii contradictorii, pendulînd cu oarecare uşurinţă între cele două extreme. Poezia lui Ni-
153
chita Stănescu, aşa cum apare ea în ultimul volum, este o poezie mult mai dificilă decît ne-a obişnuit însuşi autorul ei pînă acum. Sensurile ei nu se dezvăluie de la început, şi nici uşor. Este acesta un argument pentru a o respinge ca valoare ? Desigur, nu ! Dar nici de o acceptare la modul superlativ ' şi nebulos, cum se întîmplă în unele cronici literare. E un adevărat abuz de „spaţii-mit", de „transcendenţe", de „regresiuni" şi „idei platonice" în critica noastră despre poezie. Despre toate acestea se vorbeşte în termeni echivoci şi cu lux de cuvinte, dar se trec cu vederea unele probleme esenţiale semnificînd legătura poetului cu locul şi timpul în care trăieşte. Evident, nu în favoarea unei analize critice mai adînci, vizînd lucruri imposibil de înţeles de către toată lumea, aşa cum se pretinde adesea, ci din dorinţa unor critici de a concura misterioasa practică a oracolelor antice, într-un veac aşa de pozitiv cum este cel în care trăim.
încercăm să ne fixăm aceste gîn-duri cu sentimentul că ceea ce ar trebui să se cunoască în esenţă despre ultima carte a lui Nichita Stănescu nu a fost spus. Această observaţie ni se pare valabilă şi pentru alte volume de poezii ale colegilor săi de generaţie. Dificultăţile sînt multiple. în cazul de faţă cercetarea analitică trebuie să ia în consideraţie toate acele fapte de expresie care ne pun, cît de cît, pe urmele ideii centrale a poemului, idee care-şi dezvăluie conturul precis în unele părţi, în altele se arată învăluită în mistere, greu accesibilă chiar la o lectură repetată. Succesiunea de imagini este însă singurul lucru pe care ni-1 oferă poetul. Cercetarea structurii lor de ansamblu, a corelaţiilor ce se realizează între ele, constituie drumul firesc al oricărei judecăţi critice, obiective.
în comentarea ultimei  cărţi a lui Nichita Stănescu au fost omise, de obicei alternant, din discuţii prima şi ultima elegie. Prima prezintă în adevăr . greutăţi   excesive  de  interpretare şi
dacă nu e raportată la ideea centrală care străbate întregul poem, pare un joc gratuit de cuvinte-noţiuni, descărnate de imagini. Ultima elegie e considerată de un critic „superfluă în economia şi structura cărţii", deoarece acestuia îi place să discute poezia doar ca „moment de criză autentică" (Şerban Foarţă, Orizont, nr. 1, ianuarie 1967, pag. . 69). Asemenea amputări ciudate sînt contrare unei judecăţi obiective a intenţiilor poetului.
Fără luarea în considerare a primei şi ultimei elegii, poemul pierde mult din înţelesurile sale, dacă nu chiar unitatea sa structurală. O privire de ansamblu asupra întregii construcţii ne scoate în lumină o linie unitară de evoluţie a dezbaterii lirice, de la planul celei mai pure abstracţiuni, care se refuză oricărei expresii în imagini (Elegia întîi), la planul ultim, al ancorării deliberate în concret (Elegia a 11-a). întreaga tensiune de idei a poemului se realizează între cei doi poli opuşi : abstract-concret. Toate celelalte elegii sînt doar trepte intermediare ale unei drame de idei în care simbolul abstract devine în mod necesar realitate concretă, una din multiplele sale virtualităţi spaţiale şi temporale. Către această înţelegere a poemului ne îndrumă şi unele destăinuiri ale lui Nichita Stănescu care se înscriu în zona preocupărilor sale din ultima vreme : „...Dar ce este concretul (din punct de vedere al zonei estetice), ce face el, cine este şi de ce ne tulbură ? Este o longevitate plecînd de la abstract spre concret, adică plecînd din depărtare către sine însuşi. Copacul este mult mai puţin concret decît ideea de copac. Ba, am putea spune că el este propria sa depărtare faţă de ideea de sine. Ideea de sine este principalul act existenţial uman. In rest, totul nu este decît o tendinţă către ideea de sine." (Gazeta literară, 16 martie 1967).
Deci nu întîmplător ne întîlnim în prima elegie cu imaginea „acelui în-lăuntru desăvîrşit", care se refuză percepţiei simţurilor, iar în ultima elegie cu simbolul atît de palpabil al semin-
154
ţelor germinative şi al intrării în muncile de primăvară. Intre aceşti poli opuşi şi unitari în acelaşi timp trebuie căutate sensurile ideologice ale poemului, valoarea sa artistică.
In citatul de mai sus găsim şi o afirmaţie care ne apropie foarte mult de sugestiile poemului : „ideea de sine este principalul act existenţial uman". Deci existenţa umană implică în mod esenţial cunoaşterea lucidă, ridicarea la un asemenea nivel de înţelegere, unde individul se confundă cu ideea de OM, cu înţelesurile profunde ale trecerii sale pe pămînt. Poetul e purtătorul acestei misiuni. Nu întîmplător prima elegie este închinată lui Dedal, „întemeietorul vestitului neam de artişti, al dedalizilor".
In mitologia greco-latină, Dedal e făuritorul vestitului palat al Labirintului în care a fost închis împreună cu fiul său Icar, de către regele Minos al Cretei. Pentru a se elibera, el inventează aripile cu ajutorul cărora zboară deasupra mării. Poemul iui Nichita Stănescu a purtat într-o primă versiune titlul „Zbor peste ape", după cum ne-o dovedeşte consultarea buletinului editorial pe 1966. Simbolul zborului revine aproape în toate părţile poemului, dîndu-i o remarcabila unitate artistică. Dar e necesar să observăm că nu e vorba de un zbor oarecare, ci de acela al unui dedalid, care ştie să evite pericolele unei prea mari îndepărtări de pămînt. Simbolul trebuie înţeles prin opoziţie cu acela al neliniştitului romantic, care se autodistruge prin îndepărtarea prea mare de pămînt. Acesta din urmă a fost excelent intuit de Goethe în poemul dramatic „Faust", construind după tiparul icaric, pe neliniştitul Euphorion.
înscris în aceste coordonate simbolice, poemul lui Nichita Stănescu devine o amplă dezbatere etică cu privire la existenţa creatoare a omului contemporan. Eliberîndu-se din labirintul propriului său destin interior prin cunoaşterea de sine, omul devine capabil de creaţie conştientă, ciclică, întocmai cum seminţele germinează per-
petuîndu-şi forţele la infinit. în ciuda atîtor insistenţe ale unor critici ai noştri pe ideea de transcendere a realităţii, zborul de-a lungul celor „11 elegii" este mult mai apropiat de realităţile noastre social-ideologice decît şi-au putut-o închipui. Dacă ar fi să luăm în consideraţie numai traiectoria viguroasă a zborului dedalic care îşi atinge ţinta finală prin ancorarea pe un sol generos, tot ar fi suficient pentru a sesiza elementul nou pe care îl aduce poetul în concepţia despre omul creator şi misiunea sa în lume. Aceasta nu poate fi înţeleasă decît în consensul întregului efort pe care îl face socialismul în vederea regenerării condiţiei umane.
Dar sugestiile unei legături cu problematica lumii contemporane sînt multiple. Zborul dedalic din virtualitatea abstractă către cunoaşterea deplină a potentelor umane creatoare în limitele existenţei, este cîntat în poemul lui Nichita Stănescu nu ca un zbor lin, ci dimpotrivă, un zbor zbuciumat, pîn-dit de numeroase primejdii. Infuzia de dramatism specific vieţii contemporane este astfel prezentă. în consensul poeziei moderne, autorul rupe firul desfăşurării epice, sincopează înaintarea pe firul ideii principale, potenţînd atenţia în jurul unor momente de mare intensitate, în dialectica înţelegerii de sine. Poetul e torturat de zbuciumul cunoaşterii. Poate striga împreună cu Camil Petrescu: „eu am văzut idei!" Efortul pătrunderii esenţelor ultime, alternează mereu cu planurile multiple ale limitelor umane. De aici nostalgia absolutului care justifică titlul, fericit ales, al volumului.
în „Elegia întîi" efortul poetului se îndreaptă către sugerarea rădăcinilor gnoseologice ale creaţiei. Coborîrea în zona abstracta a „mumelor" goetheene, acolo unde apare în stare pură principiul creator care „începe cu sine şi se sfîrşeşte cu sine", se face printr-o negare continuă a trăsăturilor concrete, ajungîndu-se la o opoziţie de noţiuni descărnate de orice înveliş sensibil. Imaginea se realizează astfel printr-o
155
sugestivă nonimagine : „El este înlăun-trul-desăvîrşit, j şi, deşi fără margini, e profund / limitat. Dar de văzut nu se vede."
Procedeul nu e nou, îşi are un precedent magistral în „Luceafărul" : „Nu e nimic, şi totuşi e, / O sete care-l soarbe"... De fapt influenţa eminesciană asupra poeziei lui Nichita Stănescu, atît de diferită ca formă, e poate dintre cele mai fecunde în prezent.
Ideea de creaţie e în concepţia poetului nostru despărţită de ideea de divinitate. Principiul creator, inerent materiei, „nu-l vesteşte nici o aură, / nu-l urmează nici o coadă de cometă." El capătă o determinare sensibilă abia pe scară biologică umană, cînd conştiinţa creaţiei se regăseşte pe sine în efortul istoric acumulat al generaţiilor anterioare : „Şi nu dorm numai eu aici, ,' ci întregul şir de bărbaţi, j al căror nume îl port." Acum are loc făurirea uriaşelor aripi ale zborului dedalic : „Şirul de bărbaţi îmi populează j un umăr. Şirul de femei / alt umăr. Şi nici n-au loc. Ei sînt / penele care nu se văd..."
In „Elegia a doua" mulţi comentatori au crezut că e vorba de o evocare a unui presupus „spaţiu mit" arhaic. De fapt o analiză sumară a structurii elegiei ne scoate în evidenţă cu totul altceva. La un moment dat, în text aparenţelor unui decor arhaic li se suprapun cele ale vieţii specific moderne, cu şosele asfaltate. Memoria afectivă, de origine onirică, nu explică nimic în acest caz, deoarece în continuare tonul evocării capătă o imperceptibilă nuanţă de ironie: „O, nu te tăia la mînă sau la picior, / din greşeală sau dinadins ! j De îndată vor pune în rană un zeu / ...ca să ne închinăm lui, pentru că el / — apără tot ce se desparte de sine." Şi, în final, poetul devine deodată prevenitor, pe un ton de avertisment sever, care nu mai lasă nici un dubiu asupra sensurilor adinei şi actuale pe care le conţine elegia : „Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde / ochiul, pentru că vor aduce
156
şi-ţi vor aşeza j în orbită un zeu ] şi el va sta acolo împierit, iar noi I ne vom mişca sufletele slăvindu-l j ...Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul j slăvindu-l ca pe străini."
Apare evident astfel că raportul creaţiei cu divinitatea, prezent în planul abstract al primei elegii, este reluat de data aceasta pe un plan moral cu implicaţii social-istorice. Elegia ne prezintă invazia unei mentalităţi primitive într-un cadru specific modern. Adresarea „ai grijă, luptătorule", conţine în sine întreaga bogăţie de semnificaţii pe care a adus-o lupta pentru socialism acestui cuvînt. In sensurile adînci ale elegiei el se contopeşte şi cu noţiunea de creator, iar creaţia, în multiplele ei planuri sociale, se dovedeşte a fi incompatibilă cu mentalitatea divina-torie, care „apără tot ce se desparte de sine", duce la împietrire, la înstrăinarea omului de propria sa esenţă creatoare. Fapte istorice cunoscute nouă, tuturor, au servit poetului la realizarea acestei excelente generalizări lirico-filozofice.
A treia elegie mută problema creaţiei pe un plan strict individual, unde participăm la o alternanţă de stări creatoare şi crize în procesul de cunoaştere artistică a lumii. Alternanţa e dialectică în sensul că are o rezultantă. De la starea demiurgică de bucurie creatoare sugerată prin „albastrul" privirii treze care contemplă „peisajele curgătoare ale somnului", din prima contemplare, se ajunge prin lupta pentru a stăpîni viziunea lumilor într-o continuă primenire, la conştiinţa dramatică a condiţiei creatoare umane, din ultima contemplare : „astfel mă încordam să-mi aduc aminte / lumea pe care am înţeles-o fulgerător, / şi care m-a pedepsit zvîrlindu-mă în trupul J acesta, lent vorbitor". Interesant este că în cuprinsul celei de-a treia elegii capătă un contur şi mai precis ideea existentă în elegia anterioară, de luptător. De data aceasta la nivelul creaţiei artistice, unde dinamica lumilor refuză închistarea, dogma-
tizarea formelor  de  reflectare. Creatorul poate deveni robul propriilor sale prejudecăţi : „Dar mai degrabă / ea, privirea, ne ţine / la un capăt al ei, fructificaţi. / Suge din noi cît poate, părînd a ne arăta..." Inversarea raporturilor între simţuri şi posesorul lor e sugestivă în acest sens. Creaţia, pentru Nichita Stănescu, este expresia încordării lucide maxime a simţurilor, încordare care face posibilă cunoaşterea artistică, închegarea viziunii realităţii în mişcare : „Mă amestec cu obiectele pînă la sînge, / ca să le opresc din pornire / dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe / spre o altă orîn-duire." In acest sens victoria în lupta pentru creaţie devine un suprem act de conştiinţă : „...Unul cîte unul / ochii din frunte, din tîmplă, din degete / mi se deschid."
A patra elegie e a sondării adîncu-rilor instinctelor umane, simbolizate printr-un „ev mediu învins in afară" (cunoscut), dar „retras în chiliile roşii şi albe ale sîngelui meu". Aici are loc o scindare a personalităţii creatoare, între planul extern („real") al lumii şi cel interior („visceral"), învăluit în taine, mişcîndu-se după alte legi absurde ale instinctelor, „noaptea, cînd ochii lumii dorm / şi numai dinţii celor care vorbesc prin somn / se zăresc, în întuneric asemenea unei ploi de meteoriţi..."
Această scindare ia forma unei diviziuni între simţuri, a impresiilor lumii, a impresiilor care nu se mai refac decît cu greu în interior, în planul creaţiei, privită ca o „potrivire de jumătăţi, aidoma / îmbrăţişării bărbatului cu femeia sa / ...izbire solemnă j a jumătăţilor rupte I cu flacără înceată, atît de înceată, / încît ţine aproape o viaţă I ridicarea ei / aprinderea rugurilor, aşteptata / prevestită, salvatoarea I aprindere a rugurilor".
In „A cincea elegie", creaţia e privită ca o pedeapsă dată artistului de lumea frumosului obiectiv, a „merelor, frunzelor, păsărilor, sîmburilor", care-1 condamnă, în sens simbolic ...„pentru neştiinţă / pentru plictiseală, pentru
nelinişte, / pentru nemişcare." Altfel spus, este vorba de sfînta nemulţumire de sine a artistului care-1 determină : „la o încordare a înţelesurilor în ele însele / pînă iau forma merelor, frunzelor, I umbrelor, păsărilor."
A şasea elegie este expresia unei alte stări sufleteşti, a neputinţei de a opta între două chemări contrarii. Alternativele, prefigurate în a patra elegie, lipsite de opţiunea umană, se degradează. Această degradare ia proporţii apocaliptice. Pe fundalul unei ploi ba-coviene, poetul stă neputincios între doi idoli care devin două bucăţi de lemn, apoi două schelete de cal, apoi două gropi. Sînt efectele dezastruoase ale unei ipostaze psihologice de tip oblo-movist, de stingere treptată a voinţei de acţiune.
în opoziţie cu această stare, apare şi mai puternic conturată necesitatea opţiunii pentru real, cîntată în „A şaptea elegie". Textul e o jubilaţie a gîndului eliberat din tortura îndoielilor, o jubilaţie în numele vieţii plenare, trăită intens, pînă la uitare de sine, în numele tuturor lucrurilor, dar mai ales în numele viitorului : „totul / pentru a rezema ceea ce se află / de ceea ce va fi." Aici apar reliefate puternic două idei majore care formează temelia poemului. Simbolul zborului asociat noţiunii de viitor, şi setea de cunoaştere a lumii, văzută ca o proliferare a mîi-niî în univers : „întind o mînă, care în loc de degete / are cinci mîini, care in loc de degete / au cinci mîini, care I în loc de degete au cinci mîini... pentru a îmbrăţişa amănunţit totul, / pentru a pipăi nenăscutele privelişti / şi a le zgîria / pînă la sînge cu o prezenţă."
Dar opţiunea deliberată pentru îmbrăţişarea realităţii conţine în sine pre-mizele unor alte drame şi contradicţii ale cunoaşterii. O realitate infinită şi în mişcare nu poate fi cuprinsă cu puterile unui trup limitat („lucrurile fixe ale alcătuirii mele"). Şi atunci poetul e fascinat de dorinţa transcenderii lumii într-o zonă cristalină, translucidă a ideilor   abstracte, atotcuprinzătoare
157
(Elegia a opta Hiperboreeana). Imaginea se realizează într-un nord imens de viziune cosmică : „Aş vrea să fugim în Hiperboreea, j şi să te nasc viu / asemenea cerboaicei, pe zăpadă, I în timp ce aleargă şi urlă / cu sunete lungi atîrnate de stelele nopţii."
In desfăşurarea celor trei părţi ale elegiei a opta se interferează însă două planuri simbolice care nu fac corp comun şi tulbură prin aceasta mult din transparenţa necesară a imaginii de ansamblu. Un plan este acela al regresiunii în anorganic, în regnul mineral, celălalt al înălţării în geometria ideilor universale, către idealul rotunjirii perfecte pe care-1 simbolizează sfera.
în primul plan, mişcarea se face către un ocean nordic în care moleculele se dilată monstruos, sub legile unei puteri creatoare inconştiente şi dezordonate. Contopirea cu asemenea „browniene privelişti" se face „într-o mişcare de spor, disperată (...) numai zig-zag şi zig-zag şi zig-zag". Pe această linie, aşa-zisul spaţiu mit al hiper-boreei, devine terenul unor contradicţii de nerezolvat : „Hiperboreea, alb-negru, j aur-argint, / revelaţie, nerevelaţie, / alergînd şi orbecăind".
Cu totul alte sensuri ne sugerează celălalt plan. Hiperboreea e descrisă de data aceasta ca o „zonă mortală / a mai marilor minţii, / loc al naşterilor de copii de piatră, / din care sculptaţi sînt doar sfinţii." Imaginea ne apropie de idealul perfecţiunii, reprezentată de simbolul sferei, unde zborul spiritului ia sfîrşit : „Se arată ? sferă cu întunecimi ca munţii, / pe care păsările stînd înfipte în ciocuri, / cu pocnet greu de aripi o rotesc,"... „putem vedea vulturi imenşi, cu capul îngropat în pietre, / bătînd asurzitor din aripi, şi putem vedea j o pasăre mai mare decît toate, cu ciocul ca o osie albastră, I în jurul căreia se-nvîrte cu patru anotimpuri sfera."
Evident, după părerea noastră, între cele două planuri există o incongruenţă structurală. Mişcarea disperată de spor „alergînd şi orbecăind" nu poale
sta în acelaşi context cu mişcarea ele-armonizare sferică, fără ca prin aceasta, perceperea sensului de ansamblu să nu fie astfel grav tulburată de neclaritatea simbolului. Confuzia imaginii din această parte a poemului a mai fost observată şi de alţi critici (Matei Călinescu, I. Lungu), dar o încercare de explicare a ei nu s-a făcut încă.
Iri continuarea zborului creator în abstracţiune, din elegia a opta, se realizează şi poemul despre „Omul-fantă".-Acesta pare construit pe ideea hegeliană a întoarcerii spiritului la sine în procesul de cunoaştere umană a lumii, cu care, de fapt, se contopeşte-printr-un fel de genialitate creatoare : „Retina omului-fantă e lipită / de retina lucrurilor (...) el adulmecă existenţa J şi ia naştere lăsîndu-se / devorat de ea (...) întîlneşte sfera f şi are vederea aerului şi a simunurilor." Lăsînd la o parte unele expresii nu îndeajuns de sugestive, cît şi uşoara, tentă idealist-hegeliană, viziunea omului-fantă poate fi situată într-un viitor fabulos pe care îl aproximează încă de pe acum dezvoltarea ştiinţei.
Cu „Elegia a zecea", poetul revine de pe tărîmul abstracţiunii, în realitatea condiţiei umane creatoare şi ne apare chinuit de neputinţa organelor de percepţie de a reda întreaga frumuseţe şi plenitudine a lumii în mişcare : „Sînt bolnav. Mă doare o rană / călcată în copite de caii fugind." Este interesant de observat natura acestei îmbolnăviri, între simţuri există un organ uman fără nume care printr-un sistem de sinestezii trăieşte prin toate celelalte, dar care are faţă de acestea o nepotrivire structurală. Aparenţa lui e sensibilă, dar conţinutul îl formează ideile : „Organ ascuns în idei, / ca razele umile în sferă (...) Organ fluturat în afară / de trupul strict rnarmorean f şi obişnuit doar să moară."
Acesta este organul uman al frumosului, al setei de perfecţiune, care se află într-o opoziţie dramatică faţă de datele imediate ale simţurilor. Prin el  poetul se leagă  cu absolutul. De
158
aceea el „suferă de întreg universul", de foamea abstractă şi setea previziunii. Zborul în spaţiul hiperboreean n-a fost zadarnic, acesta i-a fundamentat poetului conştiinţa caracterului abstract al creaţiei artistice. în cuprinsul acestui capitol al poemului este reluat teribilul motiv eminescian din finalul Scrisorii IV. Elegia a zecea, cea mai muzicală dintre toate, este o tînguire după idealul perfecţiunii, un zbucium al conştiinţei lucide, că acesta nu poate fi realizat în graniţele condiţiei umane supuse morţii.
Salvarea nu există decît în conştiinţa devenirii. Aceasta este de fapt ideea centrală din „Elegia a 11-a".
Construită din opt părţi şi subintitulată semnificativ „Intrare în muncile de primăvară", elegia aceasta este deznodământul necesar al întregii dezbateri de idei anterioare, cheia de boltă care armonizează întreaga construcţie în lumina concepţiei noastre despre lume. Poetul ajunge, în sfîrşit, la limanul cunoaşterii de sine, la înţelegerea misiunii sale : „Inima, mai mare decît trupul... tu conţinut, mai mare decît forma, iată / cunoaşterea de sine, iată / de ce materia-n dureri ia naştere din ea însăşi / ca să poată muri."
Creatorul este deci purtătorul unui conţinut de viaţă care-1 depăşeşte, nu-i numai al lui, ci al întregii umanităţi. Pentru a-1 realiza, el trebuie să ancoreze în adîncimi : „Va trebui mai întîi I să-mi întorc sufletul j spre nemişcătorii mei strămoşi, / retraşi în turnurile propriilor oase." Drumul duce deci într-un sens, spre trecut, dar este vorba de un trecut interior care trăieşte în elementele sale esenţiale, în noi, în sîmburele inimii „cel în el însuşi nemişcat, aidoma sîmburelui pămîntului". în trecutul acesta interior stau deci virtualităţile dezvoltării, germenii creaţiei, ca o „infinitate de braţe ale gravitaţiei."
Cealaltă latură a cunoaşterii de sine o constituie înţelegerea mişcării în timp, spre viitor. Aceasta vine în în-tîmpinarea curgerii obiective a lucru-
rilor în infinit: „Voi alerga pînă cînd înaintarea, goana, / ea însăşi mă va întrece j şi se va îndepărta de mine / aidoma cojii fructului de sămînţă." Numai în acest fel, conţinutul uman creator din subiect poate fi deplin eliberat de forma spaţială şi temporală care îl posedă, pentru a intra în constituţia altor forme : „Mă vor azvîrli înapoi, după ce tot ce era în mine lucru / va fi trecut, de mult în lucruri." în felul acesta creatorul se obiectivează cosmic, dăruind „Cerului-st ele, j Pămîn-tuhii-aer, Umbrelor-ramuri cu frunze pe ele."
Simbolul seminţelor germinative vine în final să pecetluiască definitiv conştiinţa istorică şi spaţială a poetului nostru despre destinul creator : „Noi sîntem. seminţele şi ne pregătim / din noi înşine să ne azvîrlim în altceva I cu mult mai înalt, în altceva, j care poartă numele primăverii." Sugerînd eternitatea devenirii, simbolul seminţelor îi arată creatorului şi calea deplinei sale realizări în prezent : „A fi în-lăuntrul fenomenelor, mereu j înlăun-trul fenomenelor. A fi sămînţă şi a te sprijini pe proiiriul tău pămînt." Sînt consecinţele ultime ale unei dezbateri de idei îndelungate în jurul problemei cunoaşterii de sine a creatorului.
în urma analizei sumare a slegiilor, ne putem da mai bine seama că avem "în faţă o arhitectură poetică de amploare, în care detaliile nu-şi luminează sensurile fără cuprinderea întregului, iar ansamblul trăieşte şi se dezvoltă din acumularea detaliilor. Greutatea constă în a găsi unghiul de privire cel mai potrivit pentru a avea în faţă întreaga perspectivă a poemului. Acest unghi, ni se pare a fi cunoaşterea de sine a condiţiei umane creatoare. Dar nu este vorba, după cum se vede şi din analiză, de o auto-cunoaştere tinzind spre zone metafizice, ruptă de realităţile social-istorice, ci dimpotrivă, împlîntată adînc în ele. Nu tensiunea platoniciană este caracteristică poemului, ci dialectica materialistă aplicată cu mult succes cunoaşterii artistice. A nu sesiza acest
159
lucru, sub învelişul formei pe care a ales-o poetul, înseamnă a-i deturna căutările, a-1 îndepărta de la mobilurile esenţiale ale legăturilor sale cu realitatea. Confuzia creşte şi mai mult în rîndul cititorilor care pot fi orientaţi în acest fel pe căi lăturalnice. Ori, sarcina criticii este de a folosi toate mijloacele pentru a ajunge la sensurile imanente ale operei, evitînd plutirea prea mult în vag, fixîndu-se pe un teren asupra căruia lucrarea artistică aruncă lumini de la mari depărtări metaforice.
Cercetarea atentă a operelor literare noi nu poate evita formularea unor judecăţi axiologice. O condiţie importantă a aproximărilor de valoare o constituie raportarea la creaţiile trecutului, pentru a stabili, fie şi sumar, filiaţii, asemănări şi deosebiri. „Nici un poet, observă în acest sens T. S. Elliot, nici un artist de nici un fel nu poate fi înţeles singur. Semnificaţia sa, felul în care este apreciat, stau în raportarea sa la poeţii .şi artiştii din trecut... Consider că acest principiu ţine şi de critica estetică, nu numai de cea istorică." (Pater, Chesterton, Elliot: „Eseuri literare", Bucureşti, 1966, pag. 223).
Raportarea poemului lui Nichita Stănescu la unele opere ale trecutului ne scoate în lumină o seamă de aspecte interesante de ordin valoric. Putem observa că poetul dă dovadă de o mare libertate faţă de mijloacele de expresie, folosindu-le însă cu maximă economie la nevoile conţinutului. Versul se fringe, devine joc de noţiuni, atunci cînd imaginea se abstractizează, dimpotrivă, e muzical şi învăluitor, cînd se aplică unui conţinut sentimental. Uneori planurile se întretaie, expresia devine sincopată, cuvintele se asociază derutant. In general, această libertate de expresie transpusă în planul limbajului poetic, îl situează pe Nichita Stănescu în linia de evoluţie a poeziei noastre din ultima vreme, care valorifică într-o mult mai mare măsură, decît o făcea cu ani în urmă, cuceririle moderne în domeniul expresivităţii.
Tonalitatea elegiilor, cu nostalgia lor după absolut şi perfecţiune, atît de voalată totuşi sentimental, de cerebra-lizată, aminteşte de. „Elegiile duineze" ale lui Rilke. Atmosfera de tristeţe senină şi de împăcare cu sine care domină finalul poemului este expresia unui echilibru ale cărui izvoare literare pot fi căutate în cultura clasică a poetului. Motivul zborului provine din mitologia greco-latină, ca şi acela al spaţiului nordic (hiperboreean). Desigur, asemenea motive .sînt filtrate printr-o decantare a sugestiilor multiple pe care le oferă tradiţia lor în lirica modernă, de la romantism pînă azi.
Pot fi sesizate şi roadele unei culturi filozofice speciale, uneori mărturisită direct (Hegel), alteori implicită. Aici îşi află originile, aplicaţia de care dă dovadă poetul în mînuirea dialecticii ideilor, acea pasiune atît de caracteristică a contemplării esenţelor abstracte, dar mai ales sentimentul acut al curgerii materiei, de origine hera-cliteană, care străbate cele 11 elegii.
Desigur că izvoarele interne sînt acelea care predomină. Motivul zborului dedalic care se apropie de lume, avînd o traiectorie coborîtoare, trebuie privit în replică faţă de zborul romantic de îndepărtare şi de izolare de lume, căruia Eminescu i-a dat o expresie atît de strălucită în „Luceafărul".
Motivul seminţei germinative îşi găseşte corespondenţă în bogata tradiţie a liricii noastre misionare, ilustrat între alţii de Al. Vlahuţă şi Lucian Blaga. Motivul zborului îl regăsim într-o formă foarte apropiată de esenţialitatea către care aspiră Nichita Stănescu în sculptura lui Brâncuşi. în sfîrşit, o îndepărtată undă mioritică a împăcării senine cu datele ultime, existenţiale, ale condiţiei umane pluteşte peste finalul poemului. Evident, asemenea elemente deductibile din cuprinsul lucrării se află topite, într-o structură nouă, încărcată cu o gîndire artistică proprie, rod al unor meditaţii mature şi fecunde asupra destinului personalităţii creatoare, în care recunoaştem în esen-
160
ţă, amprenta filozofică a realităţilor noastre, adeziunea la o luptă socială de proporţii vaste, vizînd ameliorarea condiţiei umane : „Totul pentru zbor, totul pentru a rezema ceea ce se află j de ceea ce va fi."
Nu putem împărtăşi părerea lui Matei Călinescu despre caracterul predominant oniric al poemului de faţă, ca şi al poeziei lui Nichita Stănescu în general, deşi în multe privinţe analizele făcute de el elegiilor se dovedesc extrem de ingenioase („Poezie şi "profunzime", „Gazeta literară", 8 octombrie 1966). Ni se pare că Nichita .Stănescu nu merge pe linia sondării inconştientului cu ajutorul visului, care descompune lumea impresiilor reale şi •o reface apoi după alte tipare, scăpate de sub controlul raţiunii. De fapt, ,e discutabil dacă suprarealiştii, în practică nu în teorie, se situează pe latura descendentă, abisală a romantismului. Halucinaţia lor e prea lucidă, ruperea firului raţional al discursului liric prea calculată, pentru a convinge în această privinţă. Credem că situarea specifică a contribuţiei lirice a lui Nichita Stănescu se află tocmai la polul opus, în descendenţa poeziei de înaltă intelectualitate, cultivată la noi cu predilecţie de către Ion Barbu şi Camil Petrescu (Transcendentalia), .avînd şi alte corespondenţe ilustre în lirica universală (Mallarme, Valery). Asemenea poezie nu exclude fondul afectiv, ci îl situează pe un plan secund, mai puţin sesizabil. Sugestia poetică funcţionează pentru a crea aşa-numita emoţie intelectuală, generată de strălucirea ideilor. Asemenea poezie nu ■.se poate să nu se impună atenţiei cu toată seriozitatea, deoarece este legată •de dezvoltarea cunoaşterii raţionale a lumii care face în zilele noastre progrese excepţionale.
Dacă înţelegem „jocul secund" barbian ca o trecere de Ia raţional la afectiv, la o sinteză umanizată a acestora, ■cum propune pe bună dreptate Basarab Nicolescu („Luceafărul", 3 iunie 1967), vedem că acest mod de poezie, pe *care-l practică şi Nichita Stănescu, este
de o mare complexitate. Putem înainta pînă la un anumit punct al înţelegerii poeziei pe un fir raţional, aşa cum am încercat şi noi în cazul de faţă, luînd în considerare intenţiile poetului sugerate în limbajul poeziei. De aici însă ne învăluie inefabilul liric, marea tulburare afectivă care însoţeşte orice cunoaştere lirică autentică. Aceasta din urmă are în vedere mereu drama limitelor omeneşti, zvîcnirea ideală dincolo de ele în fluidul universal, care dă unitatea structurală a lumii. Acest element există în poemul lui Nichita Stănescu. El e de origine evident afectivă şi dă aoea impresie de multiplu, de inepuizabil. Există deci şi aici o zonă a inefabilului, care nu poate fi cuprinsă cu mijloacele analizei raţionale, unde operează mai bine sugestia, ca în faţa unui gheţar plutitor pe care îl vezi conturat precis la suprafaţă, dar numai îl presupui în adîncuri pe baza unui anumit raport dimensional. Preocuparea mărturisită pentru „logos" a lui Nichita Stănescu ca element suprem al creaţiei, „locul unde materia se desparte definitiv de vid", este o trăsătură aparte definitorie. Fascinaţia ideilor abstracte este atît de puternică, încît se creează şi o dramă cu totul specifică a limbajului în creaţia sa. Dacă, la Ion Alexandru, de exemplu, întîlnim o neîncredere în limbaj („Infernul discutabil"), din cauza unei prea mari abundente a imaginilor, ca într-un pămînt mocirlos, gîl-gîind de ape, putînd să te scufunzi la orice pas, la Nichita Stănescu întîlnim dimpotrivă o ariditate a limbajului, o neputinţă a acestuia de a acoperi în întregime profunzimea ideilor. Şi încercarea de a ieşi din această dilemă se face în mod diferit la cei doi poeţi. La Ion Alexandru printr-o îngrămădire barocă de material imagistic, la Nichita Stănescu, dimpotrivă, printr-o continuă esenţializare a expresiei, tinzînd spre imaterialitatea ideilor, pentru care simţurile nu sînt încă îndeajuns de capabile : „Ne-apărate mi-a.u lăsat / suave organele sferei / între văz şi auz, între gust şi miros /
161
întinzînd ziduri ale tăcerii, j Sînt bolnav de zid dărîmat, / de ochi-timpan, de pupilă mirositoare. / M-au călcat aerian, abstractele animale, / fugind speriate de abstracţi vînători / speriaţi de o foame abstractă." Drama, după cum se vede, este de
0 luciditate maximă. Creatorul îşi dă seama de insuficienţa mijloacelor sale poetice şi întregul efort se îndreaptă în mod conştient către cucerirea acestora, către adecvarea lor conţinutului, printr-o luptă dramatică ce străbate întregul poem : „Mă amestec cu obiectele pînă la sînge ca să le opresc din pornire..." „Se arăta fulgerător o lume
1 mai repede decît timpul literei A." Versul apare din această cauză neîncăpător, chinuit de o ariditate exasperantă pentru cititorul care, obişnuit cu o poezie muzicală, egală cu sine, nu sesizează strălucirea de gheaţă a ideilor. Iată deci că greutatea apropierii afective de poezia lui Nichita Stănescu are o explicaţie structurală în ariditatea limbajului său poetic, de un fel particular.
Frumuseţea trebuie căutată însă aici,, în primul rînd în. idei şi în sentimentul cunoaşterii care le însoţeşte. în poemul celor „11 elegii" expresia se dovedeşte, cu mici excepţii, suficientă, în economia ei extremă, pentru a transmite integral mesajul artistic. Şi acest lucru este foarte important. Pledoaria poetului pentru cunoaşterea de sine a condiţiei umane creatoare e însoţită permanent de patosul lucidităţii şi al adevărului, care trebuie să stea la temelia vieţii : „Ai grijă, luptătorule. nu-ţi pierde ochiul".
Construit pe o stăruitoare idee de cunoaştere, privită în ipostaze felurite,, într-o evoluţie antitetică, de o arhitectură complexă dar severă, poemul lui Nichita Stănescu constituie un succes de seamă al poeziei noastre ciclice, printre puţinele de altfel în ultima vreme, alături de „Cîntare omului" al lui Tudor Arghezi şi „Lupta cu inerţia" a lui Nicolae Lahiş. O replică ambiţioasă dată de poezia noastră nouă unei probleme de valoare universală.
CRONICA LITERARA
oromeiii", vol. II (roman) de Marin Prec'a
de Ov. S. Crohmălniceanu
Jeşi nu s-ar crede, în istoria literaturii se numără puţine romane, cărora autorii respectivi să le fi scris ulterior o continuare. Impresia contrară e înşelătoare şi se risipeşte repede cînd privim lucrurile de aproape. Dintr-o dată, cad construcţiile epice, concepute iniţial în mai multe părţi, ca tetralogia lui Thomas Mann, „losif şi fraţii săi", de pildă. Dacă vrem .să fim riguroşi, trebuie să eliminăm apoi şi romanele ciclice, pentru că ele nu continuă o istorie ci ţintesc să urmărească un şir de destine omeneşti în succesiunea generaţiilor. Practic, să povestească, propriu zis, ce se mai întâmplă cu personajul principal dintr-o carte, după încheierea acesteia, nu obişnuiesc să o facă decît genurile picaresc şi de aventuri. Eroii lor însă (Simplicissimus, Pickwick, D'Artagnan, Tartarin) nu cunosc o evoluţie, nu străbat crize interioare, nu îmbătrânesc niciodată . şi, mereu egali cu ei înşişi, îşi înmulţesc la nesfîrşit isprăvile care le compun existenţa. Aici, iarăşi, de fapt, nu întâlnim o continuare, ci o proliferare po-lipieră. Acţiunile trăiesc paralel într-un timp îngheţat. Exemplele de continuări efective, trebuie, cum se vede, căutate cu luminarea. Gogol scrisese o urmare a „Sufletelor moarte", dar a aruncat-o în foc. Flaubert avea intenţia să-i reia pe Bouvard şi Pecuchet, dar nu şi-a realizat acest proiect. La noi, doar G.
Călinescu poate fi citat cu „Scrinul Negru", după „Bietul Ioanide".
Continuarea pe care o publică azi Marin Preda la cunoscutul său roman „Moromeţii" constituie, deci, o experienţă literară dificilă, cu puţine precedente şi mari riscuri. Acestea din urmă sporesc considerabil atunci cînd, cum e cazul, avem de-a face eu o operă majoră, împlinită perfect sub raport artistic şi intrată adine în conştiinţa publică. Cine nu s-ar teme să adauge încă o aripă unei construcţii arhitectonice fără cusur ?
E paradoxal că cititorii n-au conştiinţa acestor explicabile ezitări. Dimpotrivă, cu cît Ie place mai mult un roman, ei ar dori să găsească şi o urmare a lui. Prima reacţie la o lectură, oare ne cucereşte, e regretul că ea se termină.
De aceea n-au lipsit îndemnurile ca Marin Preda să continue istoria „Mo-romeţilor", mai ales că o astfel de urmare l-ar fi adus pe erou în actualitatea arzătoare a zilelor noastre. Au apărut ân comentariile critice, chiar şi anumite sugestii directe cu acest caracter, ba şi anticipări care tindeau să substituie viziunii originale a romancierului mişte scheme simpliste, menite să „ilustreze" procesele istorice şi să furnizeze argumente suplimentare unor interpretări înguste şi sărăcitoare. Eroul, panticipînd la întemeierea gospodăriei agricole socialiste din
163
Siliştea-Gumeşti, ar fi dovedit că drama sa, descrisă în primul volum, n-a făout decît să-1 pregătească pentru această soluţie izbăvitoare. Pe lîngă fatalele dificultăţi pe care le implica în ordinea creaţiei continuarea unui roman oa „Moromeţii", se iveau .aşa dar, şi nişte piedioi extraliterare, nu mai uşor de biruit.
Ţin să apun de la început că, spre cinstea sa, autorul nu s-a lăsat intimidat de toate aceste obstacole şi de-a făcut faţă ou o artă şi o îndrăzneală exemplare.
Ce înseamnă să continui cu adevărat un roman ? Să descoperi ce n-a fost epuizat încă în personajele sale principale şi în raporturile lor, să valorifici aceste resurse pentru o nouă suită de imagini revelatorii ale universului pe care l-ai creat, să scoţi din determinările lud intime o acţiune inedită şi totuşi obligată, cerută de logica adîncă a situaţiilor, să spui ceva nou, dar care face corp comun cu lucrurile arătate anterior, convergînd spre o viziune generală, spre o modulare semnificativă şi o aprofundare necesară a temei centrale. Volumul al doilea din „Moromeţii" alcătuieşte tocmai o astfel de completare originală şi organică adusă romanului cunoscut. în existenţa eroului principal, autorul ne înfăţişează un moment nou de o mare intensitate tragică şi care merită a fi descris pe larg. E istoria omului condamnat la un moment dat să nu mai poată ieşi din orizontul lumii sale, să rămînă, cum spune Marin iPreda, „prizonier parcă fără scăpare al elementelor şi al lui însuşi".
Eşecul ingenioasei şi dramaticei diplomaţii familiale pe oare Ilie Mo.ro-mete a desfăşurat-o atîta vreme şi cu care se încheia volumul întîi, 1-a marcat sufleteşte. Dar această criză a adus doar o modificare de umoare, o închidere în sine. Eroul îşi regăseşte un echilibru tranzitoriu, încît vremurile, devenite brusc nerăbdătoare cu oamenii (anii războiului, secetei, prefacerilor sociale din sat) par să treacă peste el, fără să-1 atingă. Moromete prinde gust
pentru comerţ, bate .drumurile în cău-,tare de cîştiguri suplimentare,1 de „beneficii" cuţn obişnuieşte să zică, pe Ni-culae îl opreşte să mai meargă la şcoală, strînge bani, reuşeşte să-şi cumpere înapoi unul din pogoanele vîn-dute. Situaţia lui economică dă impresia a se fi restabilit complet, dar morbul care macină această existenţă nu încetează să lucreze în secret. Deodată, cînd nimeni nu se aştepta, se răspîn-deşte ştirea că Moromete a făcut ceva grav. Plecat la Bucureşti să-şi vadă feeio "ii care-i fugiseră şi cu care între timp se împăcase, el le propune să le treacă pămîntul pe nomele lor şi să le dea banii adunaţi, numai să se întoarcă acasă. E refuzat, dar gestul său, greu de apărat în ordine morală pentru că-i nedreptăţea flagrant pe ceilalţi copii, trădează o derută interioară şi marchează în viaţa eroului începutul unei epoci de diminuţie umană ireversibilă, dramatică şi dureroasă. Aceasta e de fapt tema volumului doi al romanului : intrarea lui Moromete — cum spune Catrina — în „anul morţii". Nu e vorba de dispariţia fizică (ea va surveni mult mai tîrziu), ci de un declin general, prevestitor al sfîr-şitului, imperceptibil, poate, la prima vedere, dar sugerat printr-o modificare adîncă existenţială a raporturilor personajului cu lumea înconjurătoare. Trecerea aceasta a lui Moromete într-o zonă de umbră crepusculară se petrece pe fondul unor violente convulsii sociale. Satul îşi caută o nouă aşezare prin frămîntări intense, nescutite de erori tragice şi experienţe amare. Procesul lui de transformare structurală, istorică, afectează întreg ansamblul existenţei şi reclamă o mare putere de adaptabilitate vitală. Spre deosebire de fiul său Niculae, care, în ciuda vicisitudinilor soartei, o posedă sub o formă elementară, Moromete a pierdut-o. Contrastul accentuează drama. Marin Preda a găsit o formă foarte subtilă pentru a comunica senzaţia aceasta, dincolo de situaţiile prezentate. Romanul are o ţesătură ingenioasă, destinată să dea o expresivitate spo-
164
rită, simbolică temei. Lumina vie, în care stă mereu Niculae, umbra, care îl cuprinde treptat pe Mo-romete sînt complimentare. Astfel, sentimentul fatalităţii istorice se insinuează cu o neobişnuită forţă şi aureolează personajele centrale. Moromete e oarecum acelaşi, îşi joacă mai departe comedia, scoate dintr-un fond inepuizabil de înţelepciune seculară ţărănească, replicile lui derutante, desfăşoară înaintea ascultătorilor vechea-i dialectică sucită, îşi susţine cu bine ştiuta-i ironie ascunsă părerile, dar ceva esenţial s-a schimbat. Eroul pierde orice priză asupra acţiunilor, ele se decid ignorîn-du-1. Romanul sugerează admirabil o lunecare a vieţii pe lîngă Moromete. El devine din ce în ce mai mult un soi de comentator al ei gratuit. Excluderea aceasta din cîmpul actelor hotărîtoare începe chiar în sînul familiei. Autoritatea tatălui s-a surpat definitiv. Băieţii au scăpat de sub tutela lui. Paraschiv, Achim şi Nilă, care şi-au făcut rosturile lor la Bucureşti, nu arată nici o tresărire la propunerea de a se întoarce acasă. Niculae, ajuns activist raional, a căpătat el un ascendent asupra lui Moromete, cu atît mai mult cu cît îi trimite şi bani. In discuţiile lor interminabile nu-şi ascunde enervările şi-i retează adesea 'bătrânului, fără menajamente, gustul la flecăreală. Cînd deschide gura, fetele nu ezită să-i aplice formula lui ironică: „vorbim Du-mincă". Pînă şi supusa Catrina, după ce a aflat ce s^a petrecut da Bucureşti, se revoltă şi îl tratează cu o ură neas-cunsă şi o desconsiderare absolută. îm-brobodindu-se la oglindă, se izmeneşte imitându-i vocea topită cu care a încercat zadarnic să-şi convingă feciorii : „măi copiiilor ! Măi copidilor !". Apoi, neajungîndu-i atît, pleacă de acasă „la ailaltă în vale", la „Alboai-ca", o fată din prima ei căsătorie, ca să-1 lase să moară singur, aşa cum îi făgăduise. Şi mai edificatoare, această împingere a eroului într-un con de umbră apare din felul cum reacţionează acum oamenii la remarcile sale. Prezenţa lui Moromete în viaţa publică se
estetizeazâ, golindu-se de orice interes practic.
Unii se amuză să-1 asculte — dar atît. La el în tindă, se adună foştii „liberali" din sat, Nae Cismaru, Cos-tache al Joachii, Matei Dimir şi Glu-gudel. Nu mai sînt însă întrunirile de altădată din curtea fierăriei lui Iocan. Amintirea lor trezeşte acum zîmhete, oa orice obicei dintr-o epocă revolută, pe jumătate uitată. Cînd un vecin spune, glumind, că eroul a intrat la Iocan, întrebarea lui Niculae : „Iocan, care Iocan ?" stîrneşte rîsul. Numai sfiosul Cîrstache, dintre cei adunaţi la taifas în tindă la Moromete, îi păstrează o vagă admiraţie. Nimeni altcineva nu mai pune preţ pe vorbele lui. Nae Cismaru. se şi miră cum de Moromete a trecut atâta vreme drept un om foarte deştept. Există în carte o scenă semnificativă pentru ineficenţa practică pe care o au acum reacţiile, altădată atît de comentate, ale eroului. Somat să-şi plătească „fonciirea", fiindcă dobînzile ei cresc cu fiecare zi întârziată, Moromete încearcă să reia o veche tactică : „Mă, Zdroncane, zice el, ducîn-du-se la sfat ou hîrtiile, — eu degeaba plătesc acum în faţa ta !... fiindcă pînă îmi faci tu chitanţa suma s-^a şi majorat şi aşa mai departe..." Dar toată această comedie nu mai are nici un efect. Zdroncan înregistrează cuvintele lui Moromete ateant, nu zîmbeşte măcar auzindu-de şi răspunde sec : „Nu-mi plăteşti mie, du-te la referentul încasator principal". Acesta se uită la el iarăşi fără să-1 vadă, însă vîră nasul în hîrtii, le verifică, apoi îi face un semn eu capul către uşe. Pînă şi faptul dacă omul din faţa lui are de gînd să plătească sau nu îl lasă indiferent. Simptom iarăşi revelator, pe măsură ce participă tot mai puţin la acţiunea propriu zisă a romanului, Moromete devine tot mai vorbăreţ. Altădată, reflecţiile sale erau criptice. Eroul nu-şi arăta gîndurile, ele se lăsau ghicite doar din sublinieri cu un sens secret şi din aluzii indirecte. Acum, Moromete ţine lungi discursuri, imaginare dialoguri ale sale ' cu autorităţile, cu
165
apărătorii noii ordini, cu preopinenţi virtuali. Acestea îşi păstrează farmecul indicibil al raţionamentelor lui surprinzătoare, aduc observaţii critice ascuţite, concretizate în formule de un humor ucigător („de la bogat ia tot, iar săracului nu-i da nimic", „mie îmi trebuie calul, nu pot să mă mişc fără el, degaba îmi spui că dacă mă pui pe mine călare pe tractor şi pe oră-şean în automobil, ai făcut socialism" ; „începe colea de la capul unde e rău, nu de la capul unde e bine, dacă zici că asta ar fi scopul..." „Eu nu zic să-mi dai, că nu sînt nebun să-ţi cer dacă nici tu n-ai de unde, dar măcar nu-mi lua..."), dar nu mai converg către nici o concluzie practică. Moromete are un gest rezumativ pentru această nouă situaţie a sa : îşi ridică braţele în sus a neputinţă şi rămîne aşa ca şi cum ar fi ţintuit pe o cruce nevăzută.
Ideia principală a romanului capătă o ingenioasă reliefare prin cuplul special pe care îl realizează eroul ou fiul său Nioulae. Acesta îi seamănă foarte mult bătrînului, are mîmdriile lui secrete, curiozitatea-i vie pentru misterul naturii umane, o înclinaţie pronunţată spre interiorizare şi reflexivitate. Cu o personalitate nu atît de puternică, el e în schimb mai puţin sceptic şi simte nevoia unei devoţiuni înalte sufleteşti. Cînd Moromete îl întreabă ce-1 frămîn-tă, Nioulae îi răspunde că-şi caută „eul". La moartea cumnatului său începe să-i descoase pe cei patru preoţi care e rostul vieţii şi ideia fatalităţii îi stârneşte o naivă dar violentă revoltă. Aderarea lui la comunism se face pe fondul acestei căutări, la început cu vagi dispoziţii mistice. N.culae nu e un fanatic ; simţul său practic ţărănesc refuză orbirile doctrinare iar instinctul pe care i l^a transmis Moromete, de a nu-şi da uşor în vileag adevăratele gînduri, îl face prudent. Dar res-pingînd excesele şi mutilările dogmatice, oredinţa sa în socialism rămîne neclintită, chiar cînd se loveşte de ob-tuziuni şi deformări descurajante. Lui Niculae îi place munca politică şi pentru el a o  părăsi, fie   şi temporar,
fiindcă elementele stîngiste ajung să-1 îndepărteze din activul comitetului raional şi se- pregătesc chiar să-1 excludă din partid, constituie o grea lovitură.
Tulburător e că deşi nu posedă farmecul tatălui său, practic, el cîştigă principalul relief în .desfăşurarea romanului. Pe măsură ce Moromete intră în umbră, figura lui Niculae creşte şi tinde să ocupe primul plan. E de observat că pe fiu, spre deosebire de tată, acţiunea îl solicită, cu un fel de forţă magnetică, adesea chiar împotriva dorinţei sale. Niculae nu vrea să se amestece în conflictul dintre părinţi, evită să dea pe acasă. E trimis însă în campania agricolă la Siliştea-Gumeşti, iar aici constată că de prezenţa şi intervenţia lui îşi leagă soră-sa toată .nădejdea împăcării bătrînilor şi-1 vedem înceneînd să realizeze această complicată acţiune diplomatică. Niculae nu s-a prea ţinut de fete, a avut o intrigă erotică, sfîrşită repede şi cam penibil ou fiica unui bogătan, a rămas holtei, n-are <niici o legătură şi se fereşte să intre în complicaţii sentimentale. Dar a aprins, fără să vrea, inima Ma-rioarei Iui Fîntînă. Aceasta nu s-a mai măritat, e mereu ou gîndul la el, cînd soseşte în sat îi aţine mereu drumul şi-1 asaltează ou o insistenţă disperată. Pe lîngă toate, fosta Iui iubită, acum măritată cu un preot, nemulţumită în căsnicie, soseşte şi ea şi-i trimite vorbă că vrea să-1 vadă. Niculae stîr-neşte astfel pasiuni tardive, gelozii, suferinţe şi reproşuri cărora trebuie să le facă faţă. în plus, campania agricolă nu se desfăşoară ca de obicei. Din incuria organelor superioare se creează o situaţie gravă în sat. Ţăranilor care au împrumutat grîu cu neghină, li se cere acum la predatul cotelor să-1 dea înapoi curat. Mulţi sînt ameninţaţi să rămînă fără nimic, dacă execută această dispoziţie, alţii excedaţi de sistemul achiziţiilor forţate încearcă să speculeze situaţia şi să se sustragă unei obligaţii detestate. Autorităţile locale, alcătuite din elemente incapabile sau dubioase sînt prinse în obscure lupte intestine,
166
de la Raion activiştilor Iii se transmit indicaţii lozincarde oare ignoră senin 'realităţile : „ascuţiţi vigilenţa ; mobilizaţi membrii de partid conştienţi şi combateţi zvonurile nesănătoase; duceţi muncă de lămurire ; cotele sînt o datorie şi nu e nici o situaţie specială ; acţionaţi cu răspundere şi evitaţi orice neînţelegere şi, acolo unde există, lămuriţi cu tenacitate speeilică comunistului că aşa se pune problema şi nu cum îi trăzneşte cine ştie cui prin cap ; daţiji drumul, mergeţi pe arie şi rezolvaţi"... La semnalările alarmante, Regiunea răspunde invariabil : „...Ţineţi legătura cu raionul!".
Izbucnesc tulburări, o parte din ţărani alungă paznicii, încarcă grîul şi o ia peste cîmp spre case, alta îndemnată de Nae Cismaru, porneşte spre primărie să-i dea jos pe comunişti, intervine miliţia şi deschide focul. Oriei t caută Niculae, conştient de absurditatea unor hotărâri, să-şi îndeplinească sarcina, fără a forţa însă prea mult lucrurile .pentru a nu plăti apoi el oalele sparte, nu poate rămîne în afara frământărilor, e silit să ia măsuri urgente, să-şi asume răspunderi primejdioase, să acţioneze spre a împiedica o adevărată catastrofă. Şi în această direcţie evenimentele îl împing în primul plan al romanului.
De fapt, prin umbra care îl înghite treptat pe Moromete şi lumina tot mai intensă în care e atras Niculae, ni se inculcă pe o cale foarte subtilă sentimentul copleşitor că asistăm, nu la un simplu episod din procesul construirii socialismului, oi la o dramă istorică de o adîncă şi amplă rezonanţă umană. Cu Moromete piere o formă de civilizaţie ţărănească, trăgînd după ea în mormânt întregul sistem al valorilor morale pe oare s-a clădit. Prin Niculae, alta încă neînchegată, se frămîn-tă căutîndu-şi cristalizarea. Convulsia tragică în această succesiune este căutarea unei transmisiuni, care fără a putea înlătura fatalitatea istoriei şi inerentele ei cruzimi, să-şi exercite dialectica, răspunzînd criticii şi umplînd
cu noi valori autentice dimensiunile omenescului.
Există în roman două imagini, care dobîndesc o valoare simbolică şi se întregesc reciproc printr-o a treia.
Una e aceea cînd Niculae, pe treptele primăriei, încearcă să-şi convingă consătenii, în timpul secetei, să-şi vîndă produsele la preţul oficial, re-nunţînd să le speculeze, pentru că si pe ei îi poate lovi o egală calamitate. Intre ideea altruistă, profesată de proaspătul propagandist şi mentalitatea ascultătorilor apare un divorţ complet.
— „N-o să dăm!" urlă ţăranii întărâtaţi de îndemnurile acestui mucos care venea să-i înveţe pe ei cum să trăiască.
— Ba o să daţi ! strigă Niculaie cu vocea ca o lamă sclipitoare. ,
— N-o să dăm !
— Ba o să daţi!"
Oratorul e înhăţat, tras pe scări, înghiontit, pleznit peste cap. „Ba o să daţi! — repeta el încăpăţînat, sub ploaia de lovituri, cu chipul ca piatra albă", ,^cu privirea lucind" şi cu un surîs înţepenit ipe figură, „prevestitor şi sarcastic" — „Uite că dăm" — răspunde mulţimea izbindu-1 furioasă.
Aici, dorinţa de schimbare a vieţii cunoaşte prin Niculae expresia ei cea mai pură şi totodată cea mai utopică. Conştiinţa care aspiră la o altă aşezare a existenţei se exercită doar sub forme de voinţă îndârjită, sfidînd rezistenţa realităţii. Subiectul revoluţionar, şi obiectul său îşi interzic dialogul. Inerţia ultimului îi stârneşte primului o mânie neiertătoare. „în loc ca mintea lor să fie la înălţimea puterii cu care sînt dotaţi — îi spune despre consătenii săi Niculae notarului — şi să sece ca într-o clipită noroaiele astea nenorocite —, să pietruiască drumurile, să-şi sape grădinile şi să le umple de pomi... în loc să scoată din pămîntul care e al lor toate darurile şi cînd te apropii de un sat să zici că e grădina paradisului, ei zac vara sub umbra sal-cîmului în timp ce soarele le arde miriştea... iar iarna după sobă..., lăsând vita în grajd lihnită... Ai, să vezi că
167
o să vie timpul cînd n-or să mai aibă ce să mănânce şi o să pornească în haite asupra oraşelor cu ţăpoaiele în mînă"... Justificarea morală a binelui făcut silnic încolţeşte pe un astfel de teren psihologic înăsprit. Altă imagine memorabilă ne întîmpină către sfîrşitul romanului, fixîndu-1 în centrul ei de astă dată pe Moromete. In timp ce la şcoală se desfăşoară o şedinţă furtunoasă care va decide soarta satului pe mulţi ani, ieşit din timp, sub ploaie, bătrînul îşi caută de lucru în ogradă, vorbindu-şi singur, cum avea obiceiul. Scena e antologică. Sub apa care cade, grumazul omului arată roşu ca arama. Gesturile lui ascultă parcă de o poruncă tainică şi, trebăluind prin curte, nepăsător la dezlănţuirea elementelor în mijlocul cărora are rolul său bine statornicit de cînd e lumea, Moromete dă impresia a împlini un adevărat ritual al muncii gospodăreşti. Monologul, pe care-1 susţine, reflectă însă o amărăciune adîncă şi compune o litanie gravă, de neuitat, pe motivul bilanţului încheiat definitiv: „Şi socoteala ciobanului ?" „Socoteala ciobanului e achitată !"
„Moromete se apropie de gard şi luă de lîngă el o sapă răzimată cu tăiuşul înăuntru. începu să facă în pămîntul moale al grădinii un mic şanţ spre viroagă. Nu mai zise nimic şi părea că nici nu se mai gîndeşte la nimic. Avea aerul să spună că din moment ce socoteala ciobanului e achitată, totul era în regulă, nu avea la ce se mai gîndi. Sau în orice caz, dacă era ceva, să se gîndească ăia care i-au achitat-o, el avea acuma treabă. «Uite, dacă nu făceam eu şănţuleţul ăsta — o nimica toată — apa asta care s-a făcut baltă în grădină ar fi intrat sub paie şi mi le-ar fi putrezit. Ori, mie paiele îmi trebuiesc; ce aştern iarna la cai în grajd şi cu ce fac focul să încălzesc soba în casă ? Fiindcă orice-ai spune tu, bolborosi Moromete mai departe, în timp ce mîinile lui spălate de izbiturile ploii mînuiau cu atîta pricepere sapa încît ai fi putut crede, uitîndu-te la el, că braţ, trup, sapă şi pământ
se înţeleseseră să se mişte în aşa fel încît toată apa din jur să alerge spre locul acela şi s-o ia apoi veselă la vale, -într-o casă tot trebuie să stai şi focul în ea tot trebuie să-1 faci, indiferent că tu vii să strici rostul... Fiindcă dacă o să ajungi să nu mai ai nitî casa ta, o să fie vai de capul tău şi dacă nici cu ce să faci focul în ea n-o să ai, o să fie vai de copiii ăia ai tăi, pe care o să ţi-i nască muierea, fiindcă tu aci mai bine ca nimeni altul poţi să arăneşti şi să ai grijă de vite şi de casă, în timp ce pe mîinile altuia o să alergi ca un nenorocit cu căciula în mînă pentru orice fleac... Şi o să ajungi să fii şi mulţumit după una şi-alta, nici n-o să-ţi mai dai seama ce rău ai ajuns şi o să ţi se pară că ţi se face o mare cinste, dacă o să primeşti cu chiu cu vai ce ţi se cuvine pe drept...
...Că vii tu şi-mi spui că noi sîntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem... Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu ?
...Aşa că vezi, eu te las pe tine să trăieşti!... Dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe lumea asta... Şi ce-o să mă-nînci, mă, Bîznae ? Ce-o să măninei, mă, tîmpitule, exclamă Moromete, apă-sînd cu un fel de milă nesfîrşită, aproape părintească pe ultimul cuvînt, contemplînd parcă cu jale mizeria mintală a acelui Bîznae care ii spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervată în viitor ţăranilor..."
Imaginea îl surprinde admirabil pe erou, închis fără scăpare într-un timp şi o lume a sa. Aici, întîlnim iarăşi o izolare fatală, de astă dată nu în proiecţia utopică, ci dimpotrivă, în concretul existenţei, devenit însă anacronic prin neputinţa sa de a ieşi din făgaşele tradiţionale, de a se adapta altor timpuri. Cele două imagini, ou o valoare simbolică, la începutul şi la sfîrşitul romanului, închipuie extremele tragice ale faptelor narate. Intre ele se desfăşoară o tentativă dramatică de
168
conciliere, cu apropieri şi îndepărtări, ou înduioşări şi înăspriri sufleteşti. Cînd vine în vizită acasă, Niculae nici nu apucă să se trezească dimineaţa, că Moromete se înfiinţează lîngă el : „In tăcerea odăii auzea un foşnet reţinut de ziar jupuit de o mînă liniştită ; deschidea ochii şi alături de că-pătîiul său, uneori pe un scăunel, ră-sucindu-şi ţigara, gata îmbrăcat, stătea tatăl. «Ce vreai ?»• îngăima fiul. «Eu ?! se miră Moromete. Nimic». «Atunci ce te-ai sculat şi ai venit pe capul meu ?» *<Şi idacă am venit, ce ? Nu poţi să dormi ?«• «Cum o să dorm dacă stai aici şi-ţi faci ţigare ?» «Mă auzi tu pe mine că . zic ceva ? Uitaţi-vă la ăsta !» «Ce vreai de la mine? zicea Niculae cu o voce îngroşată, care abia se stă-pînea. De ce nu mă laşi să dorm ?» «Păi cum, domnule, să suprimi dumneata comerţul liber ?!►> izbucnea atunci Moromete, ridicîndu-se imediat de pe scaun şi ieşind eu paşi mari afară, cu ţigara în gură. Niculae arunca pătura de pe el şi înjura cu acea expresie stoarsă a tinerilor pentru care somnul e ca o naştere din nou dimineaţa şi trezirea silită din el ca un chin ascuţit : „mama lui de comerţ că vii aici şi mă scoli la patru dimineaţa după ce ţî-am spus aseară toată noaptea şi cu pîlnia în urechi"... „Bine, înţeleg, se întorcea tatăl blind şi se aşeza iar pe scăunel şi în mod ciudat îl apuca veselia..." „aşa e, eum spuneţi voi, reîncepea el, continuînd să surîdă ca de o mare năzdrăvănie, dar dacă dumneata, cu mijloacele de care dispui care le ai acuma în mâinile tale, căi ferate, uzine, mine de sare, nu aşa, mine de cărbuni, ai aurul, domnule, ai argintul, ai fierul... De ce te legi de căruţa mea cînd mă duc şi eu pînă colea să vînd nişte porumb la mocani..."
Astfel încep acele interminabile discuţii, în care tatăl şi fiul, o lume veche şi alta nouă, încearcă să se înţeleagă. Moromete nu reuşeşte să-şi înfrângă obsesiile individualiste, Niculae nu izbuteşte totdeauna să găsească argumentele cele mai convingătoare spre a-şi pleda credinţele şi, enervat, re-
curge la pura lor afirmare, cu încăpăţânarea din scena cînd fusese bătut oe treptele primăriei. Dar multe observaţii ale bătrânului ating probleme într-adevăr nerezolvate încă aşa cum trebuie, relevă situaţii efectiv deplorabile, după cum numeroase replici ale tînărulud străpung o opacitate seculară şi nu rămîn fără ecou. Cu încordări, iritări, ironii sau mîhniri, comunicarea are loc şi o transmisiune de experienţă se produce, în sensul că voinţa, care a pornit să prefacă satul, devine mai realistă, părăseşte rigiditatea utopică iniţială şi, învăţând' din eroare, umanizându-se, începe să îmbrăţişeze varietatea şi complexitatea concretului.
O a tieia imagine-cheie, la fel de bogată în sensuri, se încheagă astfel între cele două. Neintimidat de enervările lui Niculae, Moromete continuă să-1 trezească şi să-1 scoată la discuţie... îi dă cu întrebările şi remarcile sale. Băiatul stă lîngă el jos pe pământ cu genunchii la gură şi îl ascultă : „Şi totul părea aşa cum trebuie să fie, tatăl cu fiul alături acolo în ograda pămîntească, dimineaţa în zori, cum se scoală oamenii de cînd sînt ei pe pămînt"...
Dincolo de magistrala creaţie a figurilor centrale, romanul realizează şi o fascinantă frescă socială. Satul răscolit de nemaiîntâlnite schimbări (printr-o spărtură în orizontul vieţii tradiţionale — spune autorul — ele inundă existenţa), trăieşte sub ochii noştri sub o multitudine imensă de aspecte revelatoare.
Intîi, parcă, înainte de a se stinge, cu o ultimă sclipire, cutumele lui particulare ţîşnesc la tot pasul, ou o frecvenţă mult mai mare decît în primul volum. La Rusalii, gospodinele spală picioarele consătenilor oare le trec pe dinaintea porţii şi-i invită la un praznic cu grăunţe de porumb şi lapte îndulcit. Băieţii joacă bobicul pe islaz. Flăcăii şi fetele se duc la clic şi sînt scoşi acolo, perechi, perechi, în tindă. Alt obicei e ghicitoarea-n poezie. Unul zice: „mă, cutare, ştii că alde cutare mi-e frate ?" „Unde l-ai
169-
găsit ?" zice cel întrebat şi atunci primul îi răspunde în versuri batjocoritoare cam în felul următor : „l-am găsit sub podul de aramă, îl făcea dracii pastrama", sau şi mai rău. Nimic nu e în toate acestea idilic sau muzeologie. -Aspectele etnografice se insinuează fatal în economia cotidiană a vieţii surprinsă ou o mare autenticitate. Momentele crude nu lipsesc. Copiii se distrează omorînd mînjii bolnavi. Ghicitoarea în poezie se leagă de partea feminină a familiei participanţilor cu o inventivitate jignitoare inepuizabilă.
Dar uimitoare e mai ales varietatea de tipuri care constituie acum personajele notorii ale satului şi în atitudinile cărora se lasă descifrată harta celor mai nuanţate reacţii politico-sociale : Isosieă, secretarul organizaţiei, tacticianul abil, capabil să se descotorosească la momentul oportun de amiciţiile compromiţătoare şi să încheie alte alianţe avantajoase ; Zdroncan, secretarul sfatului, omul care joacă mereu pe două tablouri şi rămîne inamovibil, personaj pitoresc ou un debit de înjurături neoprit şi tandru, Vasile, fostul „utemist" stăpînit de o ură grea împotriva rudelor sale bogate, suflet umilit pus pe vindictă şi partizan ca şi Mantaroşie al unei linii dure, care abia urmează a se face simţită, lipoveanul Adam Fîntînă, deprins să se trateze cu „spirt medicinal", responsabilul morii, fire deschisă, bine intenţionată, dar cam naivă, gata să dea în vileag la prima ocazie manoperele actualului birou al organizaţiei, incapabil totuşi să ducă o luptă susţinută, Bilă, cu creioanele colorate înfipte în piept, .maniacul formulelor jurnalistice („Domnilor, urlă el, agitîndu-şi bastonul, aţi auzit, domnilor, ce a zis acest spion anticomunist luînd în derîdere lagărul. Eşti arestat, te arestez în numele comitetului executiv"), Valache, cîroiuma-rul, jignit mortal în afabilitatea lui civică, refuzînd să mai vorbească după ce se întoarce de la puşcărie, ş.a.
Compunerea şi opoziţia tendinţelor şi intereselor lor alcătuiesc un angrenaj complicat, nicăieri simplificat ar-
bitrar, de o izbitoare veridicitate. Pictura ambianţei respiră o viaţă atît de intensă, încît o adevărată sociologie a satului contemporan s-ar putea întocmi pornind de la datele romanului. Modul în care acesta e construit face iniţial impresia că nu se îndepărtează de formula tradiţională. Examinat mai îndeaproape  trădează   însă  o îmbinare fericită de mijloace narative foarte suple. Arta romancierului e de a le fi întrebuinţat strict în funcţie de necesităţile expresive, astfel încît nimic nu izbeşte, ci totul pare firesc, unitar, organic. In relatarea rece, obiectivă, com-portamentistă,  se  încrustează notaţia psihologică sfredelitoare şi reflecţia morală substanţială. Un plan oniric trăieşte alături de descripţia precisă, realistă. El e prilejuit de visele lui Niculae care îşi retrăieşte sub această formă intimă  şi nudă întîmplările cu ecou adînc   din  viaţă,   îngăduindu-ne să-i surprindem o dimensiune interioară absolut necesară pentru a-1 explica. Perioade de timp întinse, cu un efect istoric egalizator asupra destinelor, alcătuind mari drame colective, ca războiul sau seceta, sînt rezumate prin originale recitative impersonale. Voci din mulţime fac reflecţii, istorisesc tragedii asemănătoare, totul dă rapide ta-olouri sintetice de o mare forţă generalizatoare şi o vie culoare. Dacă aproape regreţi că momente cu o deosebită putere de a puncta destinele nu sînt lăsate să iradieze mai intens din cauza desimii pe care o are ţesătura epică, constaţi însă cu surprindere că sublinierile poetice inspirate şi tulburătoare abundă, ascunse sub fluxul narativ. O fată începe să oînte în înserare, farmecul vocii ei subţiri şi pătimaşe suspendă scurgerea timpului ; la secerat Moromete şi Niculae se opresc brusc din lucru spre a căuta între spice un ouib de prepeliţe. El apare sub ochii dor „ca o mică minune", „împletit din frunze fine de paie de grîu, descoperit şi fără apărare, în această lume înaltă, în care firele de grîu semănau cu o pădure şi cei doi oameni, cu două animale uriaşe". în încremenirea amiezii
170
de vară şi al liniştii nefireşti, unor femei' li se nâzare că aud dintr-o odaie goală maşina de cusut lucrînd singură : „Rămaseră amîndouă tăcute, absorbite, ascultând. Din salcîmul de alături zbură o vrabie şi în urma ei, legănîndu-se, o frunză pluti lent spre pămînt. Printre scaieţii care umpleau locul din spatele casei apăru o cloşcă cu puii împrăştiaţi şi rătăciţi, cîrîind nervoasă, singuratică şi nemulţumită. Văzînd cele două femei se opri o clipă cu un picior în aer, cîrîi neliniştită de tăcerea şi nemişcarea lor, apoi puse piciorul jos -şi trecu mai departe. Deodată, din depărtare, parcă din cer, răcni o voce cumplită aruncînd torente de înjurături, imprecaţii şi ameninţări.
— ...Undele pastele mă-tii eşti fă ? Vino încoace şi urcă-te în căruţă să mergem la arie, că toată lumea fuge cu grîul..."
Operă de largă respiraţie epică, de îndrăzneaţă contemplaţie reflexivă a istoriei ultimelor decenii, aşa cum „Ion" al lui Rebrearau a scos din circulaţie o întreagă proză idilică despre lumea satului, demonstrîndu-i prin comparaţie inautenticitatea, „Moromeţii", ou completarea magistrală pe care Marin Preda i-a adus-o primului volum, alcătuieşte o carte de răscruce. Ea pune o lespede grea peste o întinsă literatură „fabricată", conformistă şi elementară despre realităţile contemporane, dnau-gurînd o înfăţişare a lor vie, adevărată, şi cu răspunderea marii sincerităţi artistice.
Dispare şi gîndirea?
de Henri Wald
ateria „dispăruse" la sfîrşitul veacului trecut, în urma descoperirii electro-magnetismului şi radio-activităţii. Lenin explicase atunci că nu dispăruse însăşi materia, ci doar limita pînă la care cunoscusem materia ; cunoaşterea noastră pătrunde mai adînc ; dispar unele însuşiri ale materiei care păreau pînă acum •imuabile, absolute, primordiale (impenetrabilitatea, inerţia, masa etc.) şi care apar acum ca fiind relative, inerente numai unor anumite stări ale materiei. Căci unica „însuşire" a materiei... este aceea că ea există ca realitate obiectivă, că ea există în afara conştiinţei noastre" *.
Pozitivismul a continuat, totuşi, să reducă obiectul material la un ansamblu de operaţit sensibile ale subiectului, lăsînd gîndirii doar menirea de a organiza, în mod coerent, relaţiile dintre diferitele fapte de experienţă. Şi astfel, încetul cu încetul, ontologia a fost absorbită de gnoseologie, gnoseologie de logică şi, în cele din urmă, n-a mai rămas din logică decît o sintaxă a limbajului ştiinţific. Dacă se contestă existenţa obiectivă a proprietăţilor esenţiale, gîndirea se atrofiază şi nu mai lasă în urma ei decît semnele sensibile cu ajutorul căror s-a desfăşurat. Lipsit
1 V. I. Lenin, Materialism şi em-piriocriticism,   1948,   p. 293.
de esenţialitate, obiectul se dezobiecti-vează, se subiectivează şi nu mai trebuie să fie gîndit, ci doar numit. Fără proprietăţile lui esenţiale, obiectul încetează să mai fie obiect şi se dizolvă în senzaţiile subiectului, iar gîndirea încetează să mai fie gîndire şi se pierde în sistemul de semne în care şi prin care a funcţionat. O lume lipsită de dimensiunea esenţialităţii poate fi stă-pînită de om fără gîndire, doar cu ajutorul uneltelor şi al sistemelor de semne.
Convins că semnificaţia nu este nimic altceva decît „o fizionomie" 2 Lud-wig Wittgenstein scria că „a înţelege o frază înseamnă a înţelege un limbaj ; a înţelege un limbaj înseamnă a fi stă-pîn pe o tehnică" 3. Pentru el, nu există nici identitate obiectivă şi nici vreun semn care să obiectiveze reflectarea, subiectivă a acestei identităţi. „Identitatea obiectului o voi exprima prin identitatea semnului şi nu cu ajutorul unui semn de identitate" \ în concepţia sa despre lume, teologia devine o gramatică deoarece „gramatica este aceea care spune ce gen de obiect este ceva" 5.
2 Ludwig Wittgenstein, Tractatus Io-gico-philosophicus, Paris, Gallimard, 1961, p. 282.
;î Ibidem, p. 282. ' '' Ibidem, p. 80. 5 Ibidem, p. 243.
172
Gîndirea apare, astfel, ca o iluzie naivă, care se iveşte în decursul operaţiilor cu semne. Gîndirea începe să fie socotită ca o prejudecată a veacurilor trecute. Roland Barthes crede că „istoria ştiinţelor umane ar fi astfel, într-un anume sens, o diacronie de metalimbaje..." c, iar Abraham Moles cere ca legile cunoaşterii ştiinţifice „să fie supuse de către epistemologie unei ana-iize semantice şi frecvenţiale, asemănătoare aceleia a oricărui alt tip de mesaj, dînd naştere unei epistemologii statistice" 7.
într-un asemenea climat intelectual, chiar .şi unul din cei mai de seamă lingvişti contemporani — Emile Ben-•veniste este de părere că „a gîndi înseamnă a mînui semnele limbii"8.
Avînd proprietatea de a se face uitată, vorbirea a atras atenţia asupra ei în mult mai mică măsură decît gîndirea. Pînă acum o sută de ani, vorbirea era considerată, în general, doar ca un instrument cu ajutorul căruia oamenii îşi comunică unii altora gînduri deja formate. Upanişadele afirmaseră de mult că dacă nu ar exista vorbirea nu ar fi cunoscute nici binele, nici răul, nici adevărul şi nici minciuna, nici satisfacţia şi nici decepţia, dar de atunci încoace puţini au fost acei care s-au oprit asupra rolului pe care îl joacă •vorbirea în însăşi formarea gîndurilor.
în vremea din urmă însă, descoperirea faptului că vorbirea nu este numai un mijloc de comunicare, ci şi un mijloc de formare a ideilor, că limbajul este unitatea dintre vorbire şi gîndire, .a dus la transformarea gîndirii într-un efect secundar al vorbirii. De vreme ce „limba, departe de a fi doar un. instrument al gîndirii noastre, este substanţa şi esenţa ei".. °, se pot construi
u Roland Barthes, Le degre zero de l'ecriture,  Utrecht,  1965,  p. 167.
7 Abraham Moles, Theorie informa-tionnelle de la perception, în „Le concept d'information dans la science contemporaine", Paris, 1965, p. 221.
8 E. Benvenisie, Problemes de linguis-tiaue generale, Paris, Gallimard, 1966, p. 74.
9 Pierre Souyris, Langue et reifica-tion, în Esprit, 3967, Fevrier, p. 336.
maşini care să combine semne fără să mai fie tulburate de gîndire. O maşină cibernetică se dispensează de gîndire. Tocmai prin faptul că a scăpat de gîndire, creierul electronic este superior celui uman. Eliberată de gîndire, maşina este mai precisă, mai rapidă şi mai supusă.
Într-adevăr, o asemenea lume, în care n-ar exista nimic altceva decît diverse sisteme de organizare a materiei, care ar emite şi ar recepţiona mesaje, ar fi inevitabil sortită unei „morţi informaţionale".
Presa, radio-ul, televiziunea, cinematograful ar duce, în cele din urmă, la o nivelare perfectă a informaţiei. Oamenii ar sta faţă în faţă fără să mai aibă ce să-şi comunice unii altora. Banalizarea ar duce la o tăcere absolută. Fără gîndire, nimic nou nu ar mai fi posibil, acolo unde dezordinea a învins ordinea, unde uniformizarea a distrus diferenţierea, unde nivelarea a şters reliefurile.
Gîndirea s-a ivit însă tocmai din opoziţia omului faţă de tendinţele ruinătoare ale naturii. Gîndirea este, înainte de toate, un refuz : refuzul haosului şi al risipei. Inventând unealta şi vorbirea, omul a început să gîndească, să depăşească oglindirea senzorială a fenomenului, reflectînd esenţe din ce în ce mai adinei, să treacă dincolo de prezent, fandînd într-un viitor din ce în ce mai îndepărtat, să se distanţeze de concret, făurind abstracţii din ce în ce mai înalte. Ed. Morot-Sir remarca şi el că „gîndirea nu poate gîndi astfel decît prin opoziţie şi în aceasta constă obligaţia intelectuală prin excelenţă"10.
Prin gîndire, omul refuză să rămînă la oglindirea senzorială a individualului, a concretului, a prezentului, refuză să se supună forţelor spontane ale naturii, refuză să se oprească la cunoştinţele dobîndite şi la realizările obţinute. Acceptarea, ori nici nu este precedată de gîndire, ori marchează încetarea ei. Gîndirea este un act de împotrivire,
1!) Ed. Morot-Sir, La pensee neaative, Paris,  Aubier,  1947,  p. 119.
173
Gîndind, cu ajutorul uneltelor şi al. vorbirii, a izbutit omul să devină singura finţă în stare să se opună mediului său înconjurător.
Ceea ce caracterizează  gîndirea nu sînt formele ei logice — noţiunea, judecata, raţionamentul — general-uma-ne şi de maximă stabilitate, ci procesul care se desfăşoară în şi prin ele. După cum stabilitatea relativă a lucrurilor nu anulează mişcarea lor absolută, tot aşa formele logice ale gîndirii nu împiedică activitatea gîndirii. Mişcarea absolută a lucrurilor este condiţionată tocmai de relativa lor stabilitate. Există totdeauna ceva care se află în mişcare. Formele  logice  fac  posibilă gîndirea tocmai prin   extrema   lor stabilitate. Cum  ar  fi  putut  gîndirea,  în ciuda prăbuşirii  Turnului lui Babei, să reflecte proprietăţile stabile ale lucrurilor fără stabilitatea formelor ei logice. Mi.şcîndu-se, gîndirea caută mereu ceea ce este stabil, constante din ce în ce mai adînci.
Gîndirea este prin însăşi originea şi esenţa ei un act polemic, eretic, negator. Insă gîndirea nu neagă niciodată în mod absolut, ci numai relativ : ne-gînd, afirmă. Dacă non-existenţa gîndirii este posibilă, gîndirea non-existen-ţei este imposibilă. Gîndirea nu poate gîndi neantul, ci numai depăşirea. înainte de a conchide că negaţia este consacrarea raţiunii"", Jean Trouillard precizează că este vorba de „o negare care nu e niciodată îndeplinită odată pentru totdeauna, ci trebuie fără întrerupere reînoită, căci negarea raţiunii nu înseamnă respingerea ei, ci ' depăşirea ei" 12.
Gîndirea este cea mai înaltă formă de manifestare a permanentei nemulţumiri umane faţă de ceea ce s-a si realizat.
Practica este demersul pozitiv al acestei nemulţumiri.
Primejdia   degradării   spiritului în, litera .lui a provocat multiple reacţiuni. Indignat de „cultul literei-imagine", de „tirania literei", de despotismul scrierii, Ferdinand de Saussure   îi   chema pe-lingivişti să se opună acestei noi căderi a spiritului sub dominaţia materiei, să lupte împotriva răsturnării raporturilor   ierarhice   dintre vorbire şi scriere.  Mai  recent,  Giorgio  de Sari-tillana spunea că „din momentul în care se crează scrierea, începe administraţia   şi  încetează  gîndirea..." 13. Dar riposta   cea   mai   violentă împotriva, „dispariţiei gîndirii" a venit din partea lui Martin Heidegger. Fiind de părere că „esenţa tehnicii n-are nimic uman" ,/' şi că „a vorbi limba este cu totul deosebit de : a utiliza limba" a, el atrase atenţia că „cine începe să scrie cînd iese la iveală gîndirea seamănă cu acei oameni care se refugiază într-un adăpost împotriva vîntului cînd acesta suflă prea tare" 16.
Subordonată vorbirii şi gîndirii, scrierea nu împiedică desfăşurarea raţiunii mai mult decît stinghereşte aerul zborul păsărilor. Principala realizare a scrierii nu constă în „alienarea" gîndirii de ea însăşi, ci în sprijinirea ei.
Solidificarea gîndirii este un rezultat secundar al scrierii. Menirea ei principală a fost să sporească ritmul de generalizare şi abstractizare, să tezaurizeze şi să colectivizeze amintirea succeselor. Mortificarea gîndirii este un deşeu al scrierii tot aşa după cum absurditatea este un deşeu al raţiunii. Scrierea a desăvârşit caracterul mediat al legăturii omului cu mediul său ambiant. „Nu există altă apropiere a lumii decît aceea care trece prin medierea semnelor" scrie Lucien Sebag. El are perfectă dreptate cînd sublinia-
11 Jean Trouillard, Raison et negation, în „Crise de la raison dans la pensee contemporaine", Bruges, 1960, p. 38. '
12 Ibidem, p. 30. 174
13 Giorgio de Santillana, în Le concept d information dans la science contemporaine, Paris, 1965, p. 32.
14 M. Heidegger, Qu'apelle-t-on pen-ser ? P.U.F., 1959, p. 93.
15 Ibidem, p. 139.
16 Ibidem, p. 91.
17 Lucien Sebag, Le mythe : code et message, in Les temps modernes, Mars. 1985, p. 1 609.
ză că „puterea umană veritabilă rezidă în simbolizare" 18.
De altfel, însăşi unealta este şi un simbol. Ea este un fragment de natură care începe să simbolizeze anumite proprietăţi asemănătoare ale unor lucruri, însemnătatea unei unelte constă în faptul că sc referă la altceva decît la ea însăşi.
în  sensul cel mai larg, scrierea a început odată cu  desăvîrşirea trecerii de la antropoid la om. „Intimitatea, la nivelul cerebral, a celor două manifestări ale inteligenţei umane este de aşa natură  încît,  în  ciuda  absenţei unor mărturii fosile eşti constrîns să admiţi, de la origine, realitatea unui limbaj diferit ca natură de acela al animalelor, ieşit   din   reflecţia   între   cele două oglinzi : a gestului tehnic şi a simbolismului fonic"      Se pare că omul a simţit de la început nevoia să-şi sprijine vorbirea şi gîndirea nu numai pe unica dimensiune a timpului, ci şi pe cele trei dimensiuni ale spaţiului. Faţă de simbolismul fonic, simbolismul grafic are avantajul unei mai mari stabilităţi şi a unei mai întinse accesibilităţi. La om, Văzu] este un simţ superior auzului. A. Leroi-Gourhan observă „că cele mai vechi figuri cunoscute nu reprezintă vînători, animale sau emoţionante scene de familie, ci sînt ţăru-şuri grafice fără legătură descriptivă, suporturi ale unui context oral iremediabil pierdut"20. Arta figurativă este, la originea ei, mult mai aproape de scriere decît de artă. Ea este în mult mai mare măsură transcriere simbolică a limbajului decît descripţie a naturii. „Dacă există un punct asupra căruia avem astăzi toată certitudinea este că grafismul începe nu prin reprezentarea naivă a realului, ci prin abstract"21. Autorul citat insistă, nu odată, că „abstractul se află, într-adevăr la izvorul expresiei grafice" 22.
18 Ibidem, p. 1 609.
10 Andre Leroi-Gourhan, Le geste et la parole, I, Paris, Albin Michel, 1964, p. 298.
20 Ibidem, p. 266.
21 Ibidem, p. 263.
22 Ibidem, p. 269.
împreună cu vorbirea, scrierea alcătuieşte principalul instrument cu ajutorul căruia se construiesc abstracţiile. Funcţia principală a scrierii nu este oglindirea senzorială a fenomenalităţii lucrurilor, ci fundamentarea reflectării raţionale a esenţei lor. Legătura scrierii cu realitatea trece prin vorbire şi gîndire. Omul   desprinde   din natură fragmente pe care le foloseşte, ca unelte împotriva restului naturii şi ca simboluri, pentru a pătrunde dincolo de sensibil, pînă la inteligibil. Materialitatea scrierii serveşte spiritualitatea gîn-durilor. De aceea, istoria scrierii este procesul prin care materialitatea semnelor devine din ce în ce mai transparentă : desenul, pictograma, ideograma, hieroglifa, litera înseamnă din ce în ce mai puţin prin ele însele. Omul este om nu prin faptul că îl interesează lucrurile pentru materialitatea lor, ci fiindcă îl interesează lucrurile pentru semnificaţia lor. Numai în lumina semnificaţiei lor poate omul să le schimbe materialitatea.   Fiind   constructor de-semnificaţii, poate omul să transforme lumea.  Prin  nelimitata sa capacitate de a făuri semnificaţii este omul calitativ deosebit de toate celelalte fiinţe.. Antropoidul a devenit om din momentul în care a reuşit să utilizeze lucrurile nu numai pentru materialitatea lor,, ci şi pentru semnificaţia lor. Prin intermediul semnificaţiilor, omul a izbutit să depăşească natura şi să creeze cultură, să adauge biosferei o noosfe-ră. Un lung şir de „eliberări" a pregătit marea emancipare a omului de sub dominaţia naturii. „într-adevăr — scrie A. Leroi-Gourhan — într-o perspectivă care merge de la peştele erei primare la omul erei cuaternare, se crede a se asista la o serie de eliberări succesive : aceea a corpului întreg faţă de elementul lichid, aceea a capului faţă de sol, aceea a mâinii faţă de-locomoţie, şi în sfârşit, aceea a creierului  faţă de masca facială"2::. însă omul este produsul celei mai mari răzvrătiri din istoria materiei, deoarece, inventând unealta şi vorbirea, a deve-
23 Ibidem, p. 40—41.
175-
nit singura fiinţă glnditoare. Numai .gîndind a izbutit omul să parcurgă, cu aceeaşi structură biologică, drumul care duce de la piatra necioplită la navele cosmice. Acest uriaş progres social a fost realizat de „acelaşi om fizic şi intelectual care pîndea mamutul, şi cultura noastră electronică abia de cincizeci de ani are ca suport un aparat fiziologic care datează de patruzeci de mii de ani"2''. Capacitatea spirituală şi nu puterea biologică i-a permis omului să îmblînzească forţele naturii. Omul a depăşit adaptarea la natură şi a început înfruntarea ei nu mînuind pur şi simplu semne, ci gîn-dind cu ajutorul lor. Gîndirea nu este un reziduu inutil rezultat din operaţiile cu semne. Exagerează E. Benve-niste cînd presupune că „gîndirea se reduce dacă nu chiar la nimic, în orice caz, la ceva atît de vag şi atît de nediferenţiat încît nu avem nici un mijloc de a o surprinde ca „conţinut" deosebit de forma pe care i-o conferă limba" 25.
Tocmai existenţa gîndirii este aceea care diferenţiază radical contactul mediat al omului cu natura de legătura imediată a animalului cu natura. De aici şi modul nemijlocit şi nelingvistic prin care comunică între ele animalele şi modul mijlocit şi lingvistic prin care oamenii comunică între ei. Mi se pare profund justă observaţia lui Georges Mounin potrivit căreia „absenta unităţilor discrete şi absenţa •dublei articulaţii (care singură permite infinita varietate de mesaje posibile cu un număr extrem de redus de unităţi distinctive...) este suficientă pentru a ne împiedica să vorbim de mi limbaj al albinelor şi de un limbaj al •corbilor"2fi. Numai comunicarea nelingvistică dintre animale se propagă direct ; comunicarea lingvistică dintre oameni se realizează indirect, prin intermediul gîndirii. Lipsite de gîndire,
24 Ibidem, p. 259, vol. II.
25 E. Benveniste, op. cit., p. 64.
26 Georges Mounin, Communication ilinguistique humaine et communication non-linauistique animale, în Les Temps modernes, Avril-Mai, 1960, p. 1700.
mijloacele nelingvistice de comunicare nu sînt altceva decît acte de desemnare şi apel, nemijlocit legate de o anume situaţie concretă şi prezentă, fără putere de generalizare. Dimpotrivă, limbajul uman, propriu singurei fiinţe în stare să se împotrivească naturii, exprimă abstracţii care reflectă ceea ce nu este accesibil simţurilor. De aceea, el „şterge materialitatea semnificantului şi pe aceea a semnificatului, în favoarea corespondenţei dintre ordinea sernnificanţilor şi ordinea semnificaţilor"11. Fără gîndire, limbajul s-ar reduce, într-adevăr, la un complex de senzaţii auditive, vizuale şi, în vremea din urmă, tactile şi din nou gestuale.
Oboseala de a gîndi este din ce în ce mai alarmantă, de cînd ilustraţiile invadează textele, cinematograful ecranizează literatura şi televiziunea înlocuieşte lectura cu imagini. Maşinile de calcul sporesc şi ele primejdia atrofierii gîndirii. Se accentuează tendinţa de a ne reîntoarce, cu ajutorul celor mai moderne mijloace tehnice, la epoca în care gîndirea naviga lipită de coastele faptelor. Numai citirea şi convorbirea pot contracara această discreditare a gîndirii. Numai scrierea, lectura şi conversaţia permit distanţarea semnificantului de semnificat, dra-fanizarea primului şi abstractizarea celuilalt, tensiunea lor şi prin urmare intensificarea gîndirii. Sensibilizarea artistică a semnificatului este un produs tardiv al gîndirii.
De altfel, vorbirea transformă în gînd nu numai reflectarea de către su-bieet a obiectului, ci şi reacţiile subiectului faţă de obiect. Gîndirea nu poate fi înlăturată şi din pricină că o alimentează mereu adversitatea umană faţă de tot ceea ce stinghereşte înaintarea istoriei. Fără gîndire, maşinile ar funcţiona pînă la completa istovire a capacităţii lor informaţionale şi apoi s-ar nărui ca tot ceea ce nu este animat de lupta oamenilor.
27 Noel Mouloud, Signification, lan-gage et structure, în Revue philoe., no. 3, 1966, p. 296.
.176
MISCELLANEA
Inedite în literatura sovietică de război
ele două povestiri  inedite ale Galinei Nikolaeva  — „La bucătărie"
Cşi „Alvik" — datînd din jurul anului 1948, prefigurează tematic evoluţia ulterioară a scriitoarei, care a culminat cu romanul „Bătălie în marş". Sensibilitatea ei militantă faţă de conflictele de ordin etic, ce se manifestă în comportamentul cotidian al oamenilor, apropie, într-un anumit sens, aceste povestiri de literatura genului scurt de la începutul deceniului nostru. Ambele povestiri sîot autobiografice, arată revista „Znamia" (nr. 9/1967) în nota introductivă. In prima povestire, conflictul se naşte în urma descoperirii unui furt de alimente destinate răniţilor dintr-un spital militar şi e legat de un fapt autentic, de care autoarea — medic militar în timpul războiului — aflase. A doua povestiră reconstituie primii ani de şcoală, întîmplări dintr-o vacanţă petrecută într-o tabără de pionieri.
Atmosfera senină, bogată în elanuri a copilăriei, este brusc tulburată de un eveniment brutal: tatăl o părăseşte pe mama ei şi pe ea pentru o altă femeie. Vestea o răneşte ca un trăsnet, pentru că acest tată — comunist — era iubitor, bun şi devotat. Prietenii din colectivul pionieresc reacţionează cu o demnă şi caldă camaraderie, dar traumatismul s-a produs, profund şi dureros, în psihicul sensibil al copilului. Povestirea toată e un reţinut, dar violent protest împotriva unor asemenea acte nesăbuite, cu consecinţe neprevăzute, ale unor egoişti. în construirea fabulaţiei şi a personajelor, în ambele povestiri se pot descifra sinceritatea şi curajul cu care a ridicat mai tîrziu problematica etică în contextul complex al evoluţiei societăţii sovietice din deceniul trecut.
Povestirile lui N. Evdokimov „O întîmplare într-o vară" şi „Marea şi pămîntul ei", ca şi amintirile aviatoarei Natalia Kravţova „Din amurg şi pînă în zori", aparţin literaturii de război a celui „de al doilea val", după expresia curentă în critica sovietică. In prima povestire a lui Evdokimov un soldat e trimis să cureţe o vilă dă rimată de nişte trăgători hitlerişti. El nu găseşte decît un singur duşman, pe care-1 ucide. întâlnirea cu moartea nu durează decît cîteva clipe şi toată tensiunea prin care trece ostaşul se consumă ca un act oarecare, ca un fapt divers, neînsemnat, în marea dramă a războiului, pe care o reflectă din interiorul trăirilor şi reacţiilor unui soldat ca atîţia alţii. In povestirea a doua această dramă se consumă după război. Un marinar (anonim) se evacuează din Sevastopol unde rămîne o fată (de asemenea anonimă) de care abia se îndrăgostise. După război el revine în oraş, o întâlneşte, rămîne la ea paste noapte şi apoi se despart. Războiul le pustiise elanurile şi pasiunea iubirii.
Natalia Kravţova îşi consacră amintirile sale regimentului de aviaţie compus exclusiv din femei. E un fel de jurnal de război care consemnează eroismul.
177
spiritul de abnegaţie, patriotismul acestor fete-aviatoare, a căror tinereţe (şi chiar adolescenţă) a fost brusc şi crud întreruptă în acel sfîrşit de iunie 1941, suferind o mutaţie ireversibilă. Jurnalul Natalie! Kravţova ' e un omagiu adus femeilor sovietice, jertfei lor nepieritoare în războiul împotriva fascismului.
I. P.
Scriitorul Mihai Carp
Cei care cunosc istorica fotografie a grupului fondator al „Vieţii româneşti" din 1906, aceea în care, din rîndul întîi, privesc spre obiectivul aparatului, reprezentanţii unei ilustre generaţii de intelectuali ai vremii; (Garabet Ibrăileamu, C. Stere, Al. Philippide, N. Gane, P. Bujor), au remarcat, poate, în planul al treilea, stînd în picioare (al doilea din stingă), un tînăr înalt, drept şi chipeş : Mihai Carp.
Mihai Carp ne-a părăsit pentru totdeauna la vîrstă de 93 de ani, în ziua de 16 aprilie a.c. Colaboratorul nostru I. Oreţu a amintit, în paginile revistei noastre, de eminentul profesor de limba latină şi română, atît de iubit şi de preţuit de foştii săi elevi.
In dubla mea calitate de fost elev al profesorului Carp, dar, mai ales, de credincios — şi aproape tot de la începuturile ei — al „Vieţii româneşti", aş vrea să amintesc, aici, şi de o altă latură a activităţii sale, aceea de colaborator aî revistei pe care a servit-o cu conştiinciozitate şi modestie.
Ani de-a rîndul, profesorul, după orele de clasă, la liceu, îşi ducea munca de administrator al revistei. Muncă fără mirajul gloriei, muncă migăloasă, pe care o făcea zi de zi. Colaboratorii obişnuiţi şi prietenii „Vieţii româneşti" îl găseau în fiecare dopă-amiază stînd în picioare, drept, în faţa unui pupitru îngust şi înalt, cu multe sertare suprapuse şi deasupra cu un capac înclinat pe care era deschis un ceaslov imens ferecat în pînză, cu apărători de tablă pe la colţuri: registrul de abonaţi la care lucra Mihai Carp. Pe filele lui, în afara numelor abonaţilor, adresa, sumele încasate, abonamentele restante... o întreagă contabilitate.
Făcea această mum că, în mod gratuit. Din dragoste şi ataşament pentru: revistă, pentru ideile pe care le promova. O muncă fără glorie şi fără satisfacţii de amor propriu, care nu se putea înfăptui cu atîta rîvnă deoît animat de un. mare ideal, decît cu o mare abnegaţie. Puţini ştiu însă că Mihai Carp a avut. şt. un frumos condei scriitoricesc.
în bibliografia revistei „Viaţa românească", Mihai Sevastos vorbeşte de trei nuvele publicate de Carp, fără nici o semnătură în această revistă : „în drum", „Eugeniţa" şi „Domnul şi doamna". De ce fără semnătură ? Din aceeaşi excesivă sensibilitate şi modestie. Aceste nuvele au, totuşi, o deosebită valoare literară, o adîncă pătrundere psihologică şi un ascuţit simţ de observaţie. După şaizeci de ani de la apariţia lor, ele ne apar tot atît de proaspete şi de actuale prin realismul lor. Aceste trei nuvele au fost semnalate de Vlahuţă, care le-a publicat în Editura Socec, în colecţia populară „Scriitori români". Reeditarea, astăzi, a acestor nuvele ne-ar releva un scriitor care, deşi necunoscut, se impune prirutr-o sensibilă înţelegere a sufletului omenesc. Această activitate literară însă a fost, din păcate, de scurtă durată.
178
Fiind cumnat cu Ibrăileanu, care conducea de fapt revista, Carp s-a gîndit să nu fie bănuit, cumva, a fi beneficiariii unui act de favoritism din partea criticului şi, din scrupul, n-a mai scris. Ca scriitor, Minai Carp a comis o sinucidere. Conştiinţa că are de îndeplinit un mesaj social, ca şi a îndatoririlor sale didactice, care nu se limitau numai la orele de clasă, a contribuit şi ea la această dezertare de la literatură.
Fără să părăsească cercul „Vieţii româneşti" în prima lui formaţie şi fără să neglijeze colaborarea sa multilaterală, Mihai Carp şi-a împărţit activitatea în acţiuni politice şi de luptă pentru revendicările corpului didactic care se zbătea într-o imposibilă stare materială. A fost un răzvrătit activ împotriva a tot ce i s-a părut nedrept, ceea ce i-a adus multe neplăceri. Trăiesc probabil încă mulţi profesori din acea epocă, ce il-au cunoscut şi l-au preţuit întotdeauna.
Mihai Carp a fost unul dintre iniţiatorii şi promotorii întâiului partid muncitoresc din ţara noastră. A activat politiceşte alături de Grigore Junian. A fost din puţinii oameni politici care nu a înţeles să tragă niciodată nici cel mai neînsemnat beneficiu din activitatea lui politică, deşi era printre conducători.
Dar nici activitatea lui politică şi socială nu a fost fără legătură cu revista şi grupul „Vieţii româneşti" din anii începutului ei, căci ea a fost orientată spre stînga, determinată de climatul social-politic, de ideile pentru oare milita revista şi oamenii din jurul ei.
Cu câţiva ani în urmă s-a mutat în Bucureşti. Nu simt deoît 3—4 ani de cînd mai putea fi văzut, în preajma celor 90 de ani ai săi, în fiecare zi, pe Calea Victoriei, duoîndu-se sau venind acasă in strada Frumoasă. Cei care au avut drum zilnic prin calea lui, nu se poate să nu-1 fi remarcat, chiar dacă nu ştiau cine e. îşi păstrase prea puţin atinsă de neiertarea vremii, silueta şi distincţia chipului. Doar bărbiţa lui, odinioară neagră ca pana corbului, înălbise. în ultimii doi ani însă Carp dispăruse parcă ; nu mai putea părăsi casa. Cînd a dispărut Mihai Ralea, şi el fost elev al lui Mihai Carp, i-am cerut acestuia cîteva rînduri, vreo amintire, vreo apreciere. Ştiam cît de mult îl preţuia. N-a mai avut puterea să le scrie !
Totuşi, încă acum cîţiva ani, ooncretizînd lupta lui aprigă de eminent profesor de română şi păzitor vajnic al tradiţiilor limbii noastre împotriva noii ortografii, a publicat în „Viaţa românească" o serie de articole prin care-i aducea critici severe, şi în cea omad mare parte perfect justificate. Punctul lui de vedere, pentru care era intransigent, 1-a apărat odată şi de la tribuna Academiei, nu fără a stîrni apriga adversitate a lingviştilor, ceea ce, de altfel, nu 1-a zdruncinat deloc in argumentele sale. Odată şi odată, reluarea discuţiei asupra acestei ortografii va readuce la justa ei valoare contribuţia lui la apărarea limbii româneşti în toată puritatea ei. Acoperită de adversităţi şi privită de sus, şi această cuvîntare de apărător al limbii, oricît de criticată, constituie un aport preţios la cultura noastră.
Figura lui Mihai Carp s-a constituit zi de zi, de-a lungul întregii sale vieţi, din activitatea sa onestă dăruită democraţiei şi eliberării sociale, ou bună credinţă, modestie şi caracter.
Omenirea merge înainte spre desăvîrşire morală nu numai prin imboldul dat de eroi cd, mai ales, prin activitatea onestă a mulţimii celor ce au atins un înalt nivel moral, şi -oare luptă pentru o lume mai bună şi mai dreaptă.
Mihai Carp a fost printre cei mai distinşi dintre aceştia.
Revista noastră, şi noi, sîntem conştienţi de tot ce-i datorăm şi cit va dăinui, cine ştie în ce bibliotecă şi raft colecţia „Vieţii româneşti", numele lui va răzbate din uitare.
DEMOSTENE BOTEZ
O pată pe chipul unui oraş frumos
Tîrgu-Mureş a fost şi rămîne unul din oraşele cele mai frumoase ale ţării. Dacă aş afirma-o doar eu, oare m-am născut, am crescut şi mi-am petrecut acolo anii primei tinereţi, poate că lumea nu m~ar crede, o afirmă însă toţi cei care-1 vizitează şi n-am motive să-i contrazic... Eu însumi, de cîte ori revin pe-acasă, încă din momentul cînd deosebesc din depărtare turnul înalt cu ceas din centru şi ţiglele smălţuite de pe acoperişul Palatului Culturii, încerc mereu aceleaşi emoţii pe care ţi le trezeşte revederea casei părinteşti. E un lucru fireşti desigur. Şi fireşti sînt şi satisfacţiile pe care le cunosc ori de cîte ori, revenind, descopăr frumuseţi noi adăugate celor mai de demult ştiute. îi felicit în sinea mea pe constructorii care au găsit o soluţie originală şi proprie pentru desăvârşirea edilitară a „centrului", păstrîndu-i caracterul specific; îi felicit, de asemenea, pe arhitecţii care au imaginat şi au realizat noul cartier de pe malul Mureşului, Aleea Carpaţi. Găsesc fericite şi soluţiile arhitecturale concretizate în cartierul din vecinătatea Facultăţii de medicină. Peste tot, chiar şi în cartierele mai vechi, mi se pare că descopăr un gust sigur şi mult bun-simţ din partea edililor şi e firesc să mă bucur că în oraşul meu natal, cu puţine excepţii, şablonul a putut să fie evitat, că blocurile noi şi moderne s-au încadrat firesc în stilul specific oraşului, că imaginea generală e armonioasă.
Tocmai de aceea, fiindcă şi personal ţin Ia frumuseţea acestui oraş, mă simt nevoit să-mi exprim nedumerirea care m-a izbit în momentul cînd am văzut aşa-numitul monument Eminescu, ridicat în apropierea liceului Papiu Ilarian. M-am simţit ruşinat privindu-1. Nu ştiu cine 1-a cioplit, nu ştiu cine a aprobat aşezarea lui în văzul lumii, nu ştiu dacă aceşti edili au citit vreun vers de-al lui Eminescu. Oricum ar fi, cine vrea să vadă o statuie urîtă, meschină, mergînd acolo, i se oferă din plin acest prilej. E şi greu de descris : un cap absolut inexpresiv, lipit de-un stîlp scund de piatră, aşezat sub zidul cetăţii. E foarte greu să-ţi dai seama ce-o fi vrînd să exprime sculptorul — care nici nu şi-a semnat „opera". Şi e păcat!
Un oraş frumos, care se dezvoltă încîntîndu-ţi privirile, în care statuile — din păcate — nu abundă, ar fi meritat un „Eminescu" măcar mai reprezentativ. Există doar destule statui valoroase inspirate de geniul poeziei noastre, realizate de cei mai talentaţi dintre sculptorii noştri — mai vîrstnici sau mai tineri — lucrări care încă nu şi-au găsit un Ioc prin vreun parc şi zăbovesc nevăzute prin ateliere sau magazii de muzeu; ar fi fost de unde să se aleagă. Ar fi fost mai bine şi pentru memoria lui Eminescu, şi pentru frumuseţea oraşului meu natal, înfloritul Tîrgu-Mureş.
REMUS LUCA
Un început de drum
-jr 7" n experiment meritoriu: spectacolul „Rit străbun" (sunet şi lumină) de
I J la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti.
„Scena" e grădina muzeului; eroii — piatra şi marmura în care, mai mult decît dalta, a cioplit timpul; pămîntul, focul şi apa. Permanenţele vieţii, duratei. De fapt, nu un „rit străbun", cum au avut curajul să numească acest
180
spectacol, realizatorii lui, ci un omagiu timid adus tocmai acestor permanenţe, prin care se leagă, dincolo de chipuri şi înscrisuri, rădăcinile unui popor. Viaţa, luptele, credinţa şi aspiraţiile.
Dialogul marmurei cu lumina poate fi cutremurător; mesajul mileniilor se-aude solemn, într-un coral de oameni şi codri, de buciume şi fluiere, de bocete şi chiote.
Coloanele sfărîmate sus, cărora timpul le-a dăruit astfel nesfîrşirea, conduc în faţa „Gînditorului", proiectat imens, deasupra zeităţilor decapitate de vreme. Amforele în care par să se mai păstreze încă seminţele, dogoresc de un foc sau de-un duh — viul acestui pămînt. Cavalerul Trac — eroul Danubiului, Thanatos, zeul morţii şi semnul soarelui sub care stau aceste permanenţe omeneşti. Gesturile şterse în piatră, primesc o nouă împlinire în lumină; guri omeneşti, deschise-n măşti de rit, îşi aud rîsul şi plînsul; cuvîntă, de milenii şi secole, clipa ome-nească-ntipărită-n frunza de acant şi-n ochii pietrei căutîndu-ne privirea...
Şi n-ar fi fost nevoie-n această procesiune printre pietre de cuvîntul unui Cicerone modern;  de-acest poem cu  multe preţiozităţi, trezindu-ne în ficţiune.
Numind iarba, rădăcina, dorul, bărbatul, moartea, lupta, pămîntul şi soarele, încărcîndu-le de epitete pretenţioase — la ce bun, cind toate erau acolo-n piatră, sunînd la fel şi însemnînd la fel, de totdeauna ? Trebuia lăsat numai degetul luminii, dumnezeieşte să le dea cuvîntul; numai vibrarea-naltă, elegiacă — voci, buciume şi bocet, vuiet de luptă şi paşi apropiindu-se prin pămînt, prin văzduh, peste ape, prin vreme.
In locul poemului pletos-retoric, să fi întârziat mai mult lumina în nervii pietrei care înviau; sub fruntea marmurei în care stăteau adîncite circumvolu-ţiile timpului.
Şi de ce „rit străbun" ? Ideea s-a pierdut adeseori pe drum; proiecţiile n-au mers pe simbolurile necesare unei sinteze; părea că se caută tot timpul o coloană vertebrală a spectacolului. Un experiment, deci, dar nu încă o reuşită.
Oricum, iniţiativa Muzeului Naţional de Antichităţi şi a Teatrului Giuleşti (a lui Dinu Negreanu care semnează regia, a lui Titi Constantinescu şi a lui Lucian Ionescu, creatorii dialogului lumină-sunet, cărora le trebuie alăturaţi studenţii George Teodorescu şi Doru Ilieşiu de la Institutul de Arhitectură), trebuie salutată ca un început demn de urmat. Sînt încă atîtea asemenea „scene" pretutindeni, în ţară; atîtea vestigii care pot învia sub bagheta, într-adeiiăr magică, a sunetului şi a luminii
Un început de drum şi o posibilitate de progres pentru anul viitor.
FLORENŢA ALBU
Intîlniri interna}ionale de poezie
Conducerea „Bienalelor Internaţionale de Poezie" care se ţin la Knokke Le Zoute — din 1951, fundate de „Intîlnirile europene de poezie" anunţă că a VIII-a Bienală Internaţională de poezie a fost aminată pentru septembrie 1968.
Amînarea e motivată prin faptul că în această toamnă întîlnirea mondială de poezie a avut loc în cadrul Expoziţiei Universale de la Montreal de la 6 la 10 septembrie.
Tema colocviului acestei intîlniri a treizeci de poeţi de renume mondial a fost „Le poete et la terre des hommes".
-181
Trebuie menţionat cititorului român că Bienalele de la Knokke-Le-Zoute îşi propun cu prilejul fiecărei întîlniri o tematică' pe mai multe puncte care urmează să fie dezbătută în cuprinsul şedinţelor de lucru cît durează Bienala.
Ultima întîlnire, cea de acum doi ani, care a durat de la 2 la 6 septembrie 1965, a avut ca temă : „Le poete et son monde", cu patru diviziune subteme :
— Le poete et le monde materiei ;
— Le poete et ie monde des sentiments ;
— Le poete et le monde social ;
— Le poete et le monde imaginaire.
In cuprinsul Bienalei, la anumite ore au avut loc lucrările Comisiilor de studii care, după afinităţi, au prilejuit noi luări de contact şz discuţii, pe subiecte stabilite, şi anume a „Tehnicilor noi" : — Poesie et enfance — Poesie et roman — Poesie et humour — Poesie et traduction.
Aceste „Bienale Internaţionale de poezie", fundate de către publicaţia cunoscută „Le journal des Poetes" din 1951, au reunit la Knokke-Le Zoute, cu fiecare Bienală, poeţii de seamă din întreaga lume. Ei au schimbat păreri, au discutat temele esenţiale artistice, cum au fost : „La Poesie du Demi-Siecle", „La Poesie et le language", „Les Sources populaires de la Poesie", „La Poesie et Ies Hommes de demain", „La Poesie et le Mythe", „Jeunesse de la Poesie".
In această toamnă, la Montreal, s-au întrunit 30 de poeţi din întreaga lume : Miguel Angel Asturias, Jorge Carrera Andrade, Jean Cassou, George Barker, Eugene Guillevic, Hans Egon Holtusen, Simeon Kirsanov, Gabriel Okara, Murilo Mendes, Nischiwaki, Ezra Poiind, Salvatore Quasimodo şi alţii.
Această „întîlnire mondială de poezie" nu afectează, nu face corp cu o Bienală, ce avea să se ţină la Knokke în această toamnă, şi care a fost împinsă în anul viitor, toamna.
. Am dat pe larg programul, sau mai bine zis tematica şi subdiviziunile Bienalelor trecute, fiindcă în presa noastră literară nu a apărut din păcate nimic ■despre acest fenomen de cultură universală. Fiindcă este vorba de un adevărat fenomen, de un act de cultură.
In lumea noastră socialistă, interesul pentru poezie, climatul propice dezvoltării talentelor, condiţiile fireşti pentru întreţinerea atît a spiritului poeziei cît şi dezbaterea problemelor estetice, de poezie, mijloacele materiale de publicare, editare, de manifestări în marginea şi pentru răspîndirea poeziei şi a sentimentului de adaptare a neofiţilor şi a lectorilor încă nepregătiţi sînt de mult lucruri fireşti.
Ceea ce pune într-o lumină favorabilă ginta poetică din Belgia este pasiunea, ■consecvenţa pentru fenomenul poetic, acolo unde arta versului nu află sprijinul oficial, în sensul şi la scara în care este susţinută la noi.
E drept că şi acolo sînt instituite foarte m,ulte premii literare de către publicaţii, asociaţii de cultură, de către Ministerul Culturii, dar mai ştim că majoritatea poeţilor se autoeditează, pe cont propriu, că unii sînt pe lîngă aceasta şi distribuitorii, colportorii propriilor opere.
Este deci lăudabil şi mişcător marele elan, neobosita rîvnă de a aplica, de a dezbate teme aferente fenomenului de structură a poeziei, că apar publicaţii pe speze proprii sau prin abonamente, prin participarea unor amatori de artă la răspîndirea în ţară şi peste hotare a producţiei poetice, marcind pe lîngă dovada unui sens organic de înţelegere a fenomenului liric, a scrisului, prezenţa în lume a valorilor artistice lirice ale poporului din Belgia.
In aceste zile, la Liege, un grup de poeţi tineri au iniţiat o altă întîlnire intre poeţi din întreaga lume, cu tema „Ruperea cu tradiţia". Curios este că dei din aceşti poeţi, înşişi iniţiatorii, scriu o poezie care nu rupe nicicum legătura
182
cu canoanele permanente ale unei poezii aproape clasicizante. Există undeva, în structura naturii umane, un abur de nelinişte, o impulsie către mereu altceva. Depinde cum se canalizează şi cum se concretizează pînă în cele din urmă aceste .impulsii şi intenţii.
Noi am mărturisit, cu prilejul ultimei Bienale de la Knokke, că am izbutit după lungi ocoluri într-un dedal estetic la un creator echilibru între aspectele lumii şi lumea sensibilă şi imaginară a poetului, care ne îngăduie să concepem, să simţim, să închipuim şi să exprimăm după modul şi conştiinţa noastră estetică, în echilibru interior cu datele imediate nu numai ale conştiinţei, ci şi cu actele, cu realităţile vieţii noastre sociale şi naţionale.
Bienala ne-a prilejuit să arătăm că poezia noastră glorifică formele vieţii, atît sociale, imaginare sau materiale, fără didacticism filozofic, etic, urmînd liniile directoare ale realităţilor de structură naţională, socială. Este dominanta poeziei noastre, pe o largă măsură de timp, pînă azi, şi singura cale, singurul sens al creaţiei noastre lirice, urmînd liniile directoare, cum am spus, ale realităţilor structurii noastre naţionale, istorice.
R. B.
CĂRŢImi
TEOHAR  MIHADAŞ: „ŢARINA SERILOR" *)
Poet dintr-o serie mai veche, de o existenţă literară discretă şi sobră, apropiat grupului Ka-lendelor animat în trecut de Vladimir Streinu, Teohar Mihadaş a ocolit debutul editorial facil şi întîmplător. Dacă s-a decis destul de tîrziu să apară, explicaţia pentru cei ce-1 cunosc este una singură : poetul s-a convins că are — efectiv — ceva de spus, dincolo de fluxul şi refluxul vieţii literare, care poate întârzia sau grăbi o „apariţie". De unde şi curiozitatea volumului, construit cu totul altfel decît s-ar aştepta cititorul actual de poezie modernă curentă.
Teohar Mihadaş are voluptatea şi tăria de a fi el însuşi, de a se dezinteresa de „experienţe", de a nu face lecturi şi pastişe snobe. Sensibilitatea sa este nu numai tradiţională, ci şi „tradiţionalistă", într-un sens superior, şi asupra acestui aspect trebuie insistat în primul rînd. Poetul este exponentul unui ethos străvechi, ancestral, „trac" (surpriză !), cu nostalgia mitului şi a legendei, agitat de „daimonul ţarinii", de „chemări" profunde şi dureroase. Iată un conţinut sufletesc foarte puţin curent în poezia noastră actuală, elementar şi autentic, direct autobiografic, eroic, mesianic şi agitat.
De unde vin toate aceste note ? Poetul — de origine macedoneană ■— se simte în acelaşi timp integrat în   peisaj   (Imanenţă),   şi   răscolit de
*) Editura Tineretului, 1967.
„vîntul de foc" al amintirilor îndepărtate, înclinat să-şi transfigureze legendar toate nostalgiile desrădăcinării şi toate bucuriile reintegrării (Vint autohton). De aici o permanentă oscilaţie (şi dacă noţiunea nu s-ar fi uzat prin repetiţie) o continuă „dialectică" a reîntoarcerii în timp şi a regăsirii, a consonanţelor sufleteşti produse de paşii uriaşi ai istoriei. Amintiri pe Someş traduce tocmai această înfiorare şi bucurie a trăsăturii de unire şi a „nunţii"-simbolice, la un deget de prăbuşire în sentimental şi convenţional. Din fericire, totul este salvat prin gravitate» emoţiei şi a confesiunii şi, mai ales, prin tendinţa poetului de a interfera mereu două registre, pe un fundal de-basm, în timp mitic :
„Sub pasul meu răspunde un alt pas, „De dincolo de margini, din uitare".
Tracul venit pe Someş „cu a V-a Macedonica", iată ceva şi foarte riscat şi foarte imaginativ. A evoca pe tracul romanizat Aetiu, învingătorul Hunilor, cu care Teohar Mihadaş se simte solidar (e doar „compatriotul" său, se-înţelege de la sine că noi nu definim acum decît un univers moral inedit), ca proiecţie a sîngelui trac \In Scitia. Minor), înseamnă a desfide orice convenţie, a trece cu nepăsare poetică pe lîngă cele mai aventuroase teme. Poezia are vibraţie, însă „frumoasă" — în, sensul curent al termenului -— nu este. De altfel, poetul are versul încordat, pe alocuri abrupt, elaborat în tensiune, cerînd o adeziune totală la regimul
184
lecturii. Dar poet Teohar Mihadaş incontestabil este, de n-ar fi să cităm decît fragmentele în care transfigurarea capătă aspecte enigmatice, sibiline, hieratice, de oracol confidenţial, tulburător. Ne-a plăcut în această zonă îndeosebi Festin, care închide în două strofe o întreagă dramă a obsesiilor străvechi, nestinse :
„Zăpezi, insomnii ale ochilor mei! „O, nunţi, lunecînd în slăvite
vestminte ! „Spre albe neţărmuri mă fură tiptil „Ce caste aduceri aminte ?
„Să cadă zăvoarele-n porţi! Arboraţi, „Pe zidul cetăţii funestele semne... „Fantasmele-n turnuri, arama trezind, „Vestirea uitării să~nsemne."
Că avem de-a face cu un temperament poetic real se vede şi din faptul că Teohar Mihadaş cultivă expresia concentrată, fugind de discursivitate, boala mortală a poeziei. In două-trei strofe poetul spune tot şi dacă impresia, uneori, poate fi de repetiţie, explicaţia este doar aceasta : sufletul său s-a tipizat în cîteva atitudini fundamentale. Din cîteva mişcări sufleteşti profunde el nu poate ieşi. Am semnalat apăsările sale iliro-trace. Ele sînt asociate unui fond viril, eroic, de toată candoarea. Apar atunci Incrustări pe-o spadă, evocările de cruciaţi, de nordici crînceni şi viteji (Balada bradului), impulsul interior fiind mereu acelaşi : „în sufletul trecutului mă caut". Poet cu viziune istorică, el nu ocoleşte nici momentul mesianic. Atunci, el elaborează pentru ţara întreagă un Proiect festiv, o „gigantică statuie vorbind eternităţii".
Impresia finală este că peisajul. în care a debarcat pare a fi prea strimt. Şi atunci poetul începe să dilate totul, să reconstruiască în imaginaţie un alt peisaj, pe alte dimesiuni, „infinite", „neţărmurite", „înalte", să proiecteze într-un cadru uriaş întregul său vis arhaic şi vizionar. Se simte Ia Teohar Mihadaş obsesia unui alt „spaţiu", a unor   alte „piscuri"   şi -„ţinuturi", a
unor „margini ascunse", sfredelite dureros cu privirea. Pentru cine trece de la producţia curentă la aceste versuri atît de „clasice", într-un sens, dar şi atît de noi prin retrăire, satisfacţia este evidentă şi continuă, căci poetul are acest tact superior de a-şi strangula efuziunile, notîndu-le doar în grabă.
Suflet încă nesudat pe deplin, ascun-zînd o dramă, mereu sugerată, mereu ascunsă, Teohar Mihadaş face eforturi mari de a-şi comprima înfiorările, rănile, neliniştile subterane. Dar din această comprimare şi concentrare, lirismul poeziei sale cîştigă într-o mare măsură. Ce poate fi, în definitiv, mai curent în poezie decît „chemarea" ? Cînd însă această chemare vine dintr-un alt tărîm (mitic, legendar, chiar transcendent) ea tulbură, aşa cum ea tulbură şi pe poet, profund zbuciumat interior, pe aiocuri chiar destrămat. Uneori, cutreierat de terori sumbre, Teohar Mihadaş izbucneşte în accente de-a dreptul tragice, precum în Recviem, piesa care deschide volumul şi care-i fixează, de fapt, întreaga tonalitate. Poetul este adesea copleşit de „spaime" şi „năluci", de tresăriri funebre, de reminiscenţe ale participării la rituri străvechi, copleşitoare, care strivesc întreaga» fiinţă :
„Era spre seară, mi-aduc aminte,
„Şi-o teamă ciudată cuprinse deodată
„Plantele, oamenii, dobitoacele,
„Pe noi amîndoi,
„Şi suia cu mult înainte,
„Din morminte...".
Numai puţin profundă este nevoiai continuă de ofrandă şi dăruire, care-i străbate poezia în zonele sale exultante, euforice. Dar nici atunci pe deplin împăcată cu existenţa, despre care Teohar Mihadaş are o viziune gravă, agitată (cuvîntul daimon nu este aruncat la întâmplare), tulburată mai totdeauna pînă la paroxism de umbra şl duhul unor alte spaţii, medii originare-şi evuri solidare cu propria sa „istorie".:
ADRIAN MARINO
186-
ION  PASCADI:  „IDEALUL ŞI VALOAREA ESTETICĂ"*)
bordînd un domeniu în care contribuţiile româneşti de după Eliberare au fost foarte puţine, Ion Pascadi este în situaţia de a expune pe de o parte probleme de bază ale axiologiei marxiste şi de a fixa, pe de alta, stadiul actual avansat al cercetărilor în studiul teoriei valorilor. Lucrarea, împărţită în trei părţi, se ocupă în primul rînd de „Idealuri şi valori", apoi de „Coordonate axiologice ale esteticului" şi se încheie cu o trecere în revistă a istoriei dezvoltării valorii estetice şi controversele în jurul ei.
Contrar unei tendinţe de popularizare care ducea adesea la vulgarizare şi simplism deformator, autorul se străduieşte să prezinte aspectele diverse şi complexe ale temei şi să le supună discuţiei fără teama de a înfrunta dificultăţi, dileme, chestiuni abia în curs de elucidare. El are de asemenea meritul ca printr-o judicioasă sistematizare, printr-o argumentare limpede şi explicită, prin precizie stilistică, să ofere acces publicului larg în înţelegerea cărţii.
Pornind de la bazele puse de Marx în lămurirea formării valorilor, Ion Pascadi respinge combativ interpretările idealiste ca şi pe cele materialist-vulgare, urmărind în mod nuanţat ra~ portul între ideal şi valoarea estetică.
Ca primă constatare, el se referă la unitatea dintre logic şi istoric, insistînd asupra relaţiei dintre ideal şi valoare ca produs istoric indisolubil legat de dezvoltarea practicii umane. In ce priveşte această relaţie, autorul pune în lumină aportul şcolii estetice româneşti, aport menţionat de altfel convingător pe tot parcursul lucrării. Contribuţiile lui Tudor Vianu, George Căli-nescu şi Lucian Blaga sînt evidenţiate cu căldură, fireşte păstrîndu-se cuvenitele rezerve faţă de anume poziţii idealiste. Trebuie subliniată o astfel de valorificare a gîndirii estetice a marilor
*) Editura politică, 1967.
personalităţi culturale din ţara noastră din perioada ultimelor decenii, mai ales, ţinînd seama că, în genere, activitatea lor a fost privită pînă acum mai mult sub aspectul beletristicii şi istoriei şi criticii literare.
Succinta prezentare a etapelor istorice în care se cristalizează relaţia dintre ideal şi valoarea estetică duce la o analiză a relativei autonomii a valorilor estetice în lumea modernă, fără a nega determinarea lor socială iniţială. Autorul ilustrează acest punct de vedere cu un număr de exemple, reluînd în deosebi dezbateri actuale referitoare la pictura abstractă, existenţialism, teatrul absurdului, ele.; el se ridică împotriva unui facil negativism în considerarea raportului între ideal şi valoarea estetică, trezit, nu o dată, de producţii artistice de acest fel. Pe drept cuvînt ostil unor verdicte dogmatice şi ple-dînd pentru o judecată subtilă, personală, întemeiată pe criterii marxiste, autorul nu împinge însă întotdeauna discuţia pînă la ultimele consecinţe.
Capitole interesante ni s-au părut cele intitulate „Progresul estetic" şi „Concret istoric şi general-uman". Vorbind despre existenţa unui progres estetic, Ion Pascadi subliniază cu grijă că trebuie luată în consideraţie specificitatea fenomenului pentru a nu aplica acestui proces criterii supraestetice. Enumerînd o serie de criterii în consemnarea progresului estetic, autorul ajunge la concluzia că, deşi legat de progresul social-general, în care se încadrează, e nevoie ca progresul estetic să fie înţeles mult mai complex, iar criteriile să nu fie absolutizate.
In capitolul „Concret istoric şi general-uman" se arată că „simţitoarea creştere a ponderei general-umanului în substanţa valorilor în genere este determinată de însuşi nivelul atins în dezvoltarea societăţii omeneşti pe întregul glob, de dispariţia, în mare măsură, a închistărilor şi izolării colectivităţilor umane, de accentuarea caracterului social al forţelor de producţie şi dezvoltarea nemaiîntâlnită a mijloacelor de comunicare între oameni. Noi-
186
îe condiţii stimulează extrem de mult ^circulaţia universală a valorilor, duc la o interinfluenţă selectivă, al cărei rezultat îl reprezintă generalizarea, acceptarea acelor bunuri şi sensuri axiologice ce răspund necesităţilor unui grup mai mare de oameni, înscriin-du-se în perspectiva ascendentă a evoluţiei istorice". Discutând problema circulaţiei în timp şi spaţiu a valorilor estetice, n-ar fi fost de prisos, poate, să se amintească „teoria selecţiei" prin care G. Ibrăileanu dădea dovadă de o intuiţie deosebită, de o valoroasă orientare în teoria literară.
In cartea sa, Ion Pascadi pune de multe ori în lumină condiţiile noi pe care le creează societatea socialistă în raporturile idealului cu valoarea estetică. Dar, dacă pe plan teoretic sînt combătute tendinţe vulgarizatoare, dogmatice, pe tărîmul creaţiei autorul nu aprofundează problemele ce s-au ivit, mulţumindu-se cu generalităţi.
Incercind să evidenţieze elementele specifice aduse de socialism în privinţa general-urnanului în artă, Ion Pascadi conchide judicios că este vorba nu numai de o creştere a ponderei sale in substanţa valorilor, ci şi de o modificare a naturii lui, fiindcă eliberarea de exploatare şi dispariţia înstrăinării omului permite manifestarea liberă a forţelor esenţiale umane.
Bogată ca informare, echilibrat construită, concisă fără a omite dale sau elemente necesare argumentării, lucrarea lui Ion Pascadi „Idealul şi valoarea estetică" îşi dovedeşte utilitatea în cîmpul axiologiei marxiste româneşti.
SANDA RADIAN
ŞTEFAN IUREŞ:  „NUMAI UN FDAUT" *)
Sînt două tendinţe şi e o anumită nehotărîre în acest volum do sonete, subţire şi elegant. Amîndouă tendinţele continuă direcţii mai vechi în poezia lui Ştefan Iureş. Prima, etică ori eticizantă, altă-
* Editura pentru literatură, 1967.
dată fâcînd să răsune orchestre bogate în suflători de alamă, e servită astăzi de un flaut delicat. Se aud cîntece — adesea frumoase — închinate, cu nobilă convingere, omului cu „coloana vertebrală dreaptă", şi care vorbesc despre un ideal demn de respect. Din păcate, uneori, tonul minor le răpeşte forţa de convingere ; altădată se întîm-plă ca indignarea împotriva lipsei de rectitudine morală să-1 ducă pe poet prea departe: „Tot omenească ţi-e şi îndoiala, / Dar om devii de-abia cînd o răpui."
Există şi altfel de poezie în „Numai un flaut", destăinuind şi de astă dată o preocupare mai veche : aceea pentru descrierea cotidianului, a vieţii de interior. In odăi luminoase, cu aer curat, flautul sună limpede şi grav. E o poezie a jocurilor şi a jucăriilor, a eroilor frumoşi din filme şi a dimineţilor de duminică, a momentelor de farmec şi de discreţie. Confesiuni pline de emoţie, construite cu meşteşug, sonetele din această a doua categorie — să le spunem intime sau chiar intimiste (în sensul lipsit de nuanţe peiorative pe care-1 acorda cuvîntului G. Călinescu) — fac parte dintre versurile cele mai frumoase ale poetului. Sînt teme melodice senine şi calme. Conştient de sine, poetul trece cu o voioşie umbrită de tristeţe prin dimineţi mozartiene. El e „micul prinţ", e Chariot, e năzdrăvanul Cherubino. „Azi de ou zori s-au tras salve de tun / în cinstea unor greieri pierde-vară ; / Miniştrii-au învăţat pe dinafară / Un lung mesaj primit de pe Neptun ; // De trei ori, trei furtuni de primăvară / Le-a declanşat greşit un biet nebun / De dragoste ; o creangă de alun / S-a frînt azi sub a norilor povară. / Imberb dar bărbătuş, candid, viclean, / Bun la nimic şi totuşi năzdrăvan, '/ Fugit din timp visează Cherubino // Că gloria floretei 1-a condus / Din stea în stea, din floare-n floare, sus. / Herr Wolfgang Amadous Mozart, vino !"
Evident, eroul principal e fie poetul, „copilăriudu-se", fie chiar copilul. Dispar în aceste sonete rezerva medita-
18T
tivă şi solemnitatea cu care autorul spune, alteori, lucruri nu atît de grave pe cît ar vrea să pară. Le iau locul prospeţimea, delicateţea, bucuria jocului : „A se afla : în cele trei panere / Cîte căpşuni rămîn. (Le scazi ? Le-aduni ?) / Ochi de copil, ochi de sălbăticiuni, / Şi fruntea cade oblic pe-o tăcere // Roz-aromată, 'dulce, cu minuni :/ De semincioare negre — şi nu piere / Din cerul gurii mici deşi părere, / Deliciul problemei cu căpşuni." Umorul este la el acasă, iar foşnetul cărţilor răsfoite în grabă de copii se aude melodios (într-un fel, copilăria este, mai mult decît s-ar crede, o vîrstă a livrescului : pentru copil, Don Quijote e mai real, mai viu, decît pentru bătrî-nul şoarece de bibliotecă).
Poezie de interior, împlinită şi clară, vizite într-o lume prietenoasă, deznădejdi convertite în nostalgii trecătoare... Dar ambiţiile poetului sînt mari. E firesc. Nu numai frescele, ci şi miniaturile pot fi capodopere. Cu condiţia ca pictorul miniaturist să se consacre îndeletnicirii sale cu tot talentul şi cu toată convingerea, renumţînd la pendularea derutantă între o manieră şi alta.
M. FLOREA
HARALAMBIE ŢUGUI: „POEZII" *)
rimul dintre cele patru cicluri ale acestui volum de Poezii se intitulează Retrospectivă lirică şi reprezintă o selecţie — destul de parcimonioasă pentru un poet cu atîtea nostalgii — din versurile mai vechi ale lui Haralambie Ţugui. Poetul debuta în urmă cu peste trei decenii (volumul Liane crude, Dorohoi, 1935, urmat de Prohod pentru zi, Bucureşti, 1939) şi lipsa lui de vocaţie pentru gestul zgomotos putea fi luată atunci şi ca o dovadă în minus de originalitate, dar şi ca orgoliu al unei poezii aşezate în matca ei clară. Desigur, influenţa unor lecturi, mai mult sau mai
*) E.P.L., 1967.
puţin „la zi", era firească pentru tânărul, pe atunci, poet moldovean, însăl reţinerile sale şi în această privinţă se observă. Fiindcă marea plăcere a lui H. Ţugui, indiferent de „mijloacele" abordate, e de a se abandona fără efort unei stări sufleteşti generoase şi oarecum perene prin care poezia se insinuează indiferent de profunzimea: emoţiei. Cu alte cuvinte, poetul e un sentimental, dar cu discreţie, şi acest fel de a fi va colora multe din versurile sale ulterioare.
Deocamdată, H. Ţugui descoperă universul în mijlocul unei naturi suave, muzicale, în care crengile copacilor sînt „încărcate cu pojar de lună", sălciile-se pleacă sub „troieniri de aur", iar mestecenii au „coapse sidefate" (Pădure). E în aceste versuri graţia uşor vetustă a argintăriilor filigramale sau (ca în Moment muzical) a voalurilor nupţiale trecute în amintire: „Volburi de floare / Suavă de-arin, / Voal de ninsoare / Fulguie lin". In general, însă? peisajul acestor poezii nu are „mister", deşi uneori apar şi culorile bolnave ale simboliştilor (Moment muzical, Moartea poetului). Totul pare a veni mai ales-, dintr-o înclinaţie spre plastic şi muzical, spre reverie şi colocviu cu natura : „Aici te-ai aduna la sfat cu-alunii, / Izvoarele să-ţi cînte tremurat, / Şi, împletind cu vis beteala lunii, / în basm te-ai dărui purificat". închipuind o lume de „basm" şi de „vis", peisajul ocroteşte astfel ipostaza de Făt-Frumos a poetului înfăşurat în „zale" pentru nenumite „lupte viitoare". De fapt, pluteşte aici sugestia unei anume nostalgii după alte orizonturi, dar şi a singurătăţii, căci la un moment dat natura nu mai oferă satisfacţii depline poetului: „Nici o floare nu mai creşte lîngă inimă, lin, / Plînge tezaurul anotimpului pe viorile nimănui" (Poem de toamnă).
Se poate spune că, deşi derivă dintr-o reală natură afectivă, poezia lut Ţugui nu suportă marile temperaturi ale lirei. „Mai bine că s-a dus arşiţa verii, grea" — va mărturisi el cu matură înţelepciune mai tîrziu. Există, de
188
altfel, în majoritatea poeziilor din ciclul Lauri o curioasă teamă de contactul direct cu lucrurile concrete din jur. Din această cauză, o mulţime de gesturi incerte, naive sau retorice vin .să se interpună între poet şi suprafaţa lor, rareori atinsă: „De mai văd încă-n aer, sprinţar înotînd, / Zboruri de pescăruşi mistriile, ce-i de mirat ? / Sînt oamenii prezenţi în memoria oraşului nou. / Le string mîinile pline cu margarete de var, / Le-ascult glasul privirilor vîslind. din aripi : / Mai sus, mai sus !" (Revedere). Sigur, exemple de acest fel se pot da destule şi e regretabil că ele compromit prin retorism ,o temă generoasă a volumului- Trecerea din peisajul selenar sau vesperal al primului ciclu în cel solar din Lauri, se face sub zodia unui entuziasm facil, cel puţin neconvingător (Mîini .aspre şi brune, La Petrila, Gravorul, ;SUS în turnul Golia etc.). Şi nu e lipsită de interes observaţia că aici chiar poetul simte nevoia unor mijloace stilistice, uşor trădate altfel şi la înde-mînă, căci o aliteraţie ca „se-nvolvoră -volbura vîntului vînătă-n pufoaica udă", lipsită măcar de supleţea acelui „prin vîrfuri vîntul viu vuia", ar trebui să nemulţumească orice idee mai serioasă ■de poezie. Ar fi totuşi inexact dacă aş ■afirma că Ii. "ţugui nu e în stare „să vadă" lucrurile. Dar, pentru a-şi converti emoţia în poezie, el are nevoie de durată, de memorie, care să as-•cundă contururile prea dure sub ceţuri învăluitoare. Un ciclu se numeşte Pînza de aur a toamnei (metaforă a acestor ■ceţuri străvezii) şi el aparţine nostalgiilor calme ale poetului, alăturate ideii •de timp: „Din vesperalul nopţii poli-candru / Mă arde-n piept o boare de lumini / Cu gust amar şi tare de oleandru. // Şi-un cîntec vechi mă cheamă din tulpini, / Cîntec de umbre, cînd sever, cînd tandru : / Să nu-l opreşti ! / Sînt anii peregrini" (Daltă silvestră). Alcătuit din versuri de dragoste, ciclul evocă „iubita adolescenţei" (Reflux) sau •cheamă o „iubire ce mă însoţeşte pe ale vieţii / Tot mai adinei şi-nfricoşate
ape" (Ecou de toamnă). Oricum, tonul elegiac rămîne cel mai adesea firesc, dar şi aici, cînd poetul nu se intuieşte exact pe sine, recurge la gesturi riscante („aş sparge spaţiul prefăcut în timp"). Insă în totul e o atitudine mai senină, mai degajată, indicînd chiar cîteva reflexe de umor : „Că şi-a tors firul pe fus / Vara, hoaţa ce s-a dus / Spărgîndu-şi lăutele / Tot pe neştiutele" (Cîntec tîrziu).
Deşi s-ar părea, ciclul Remember, inspirat de o experienţă directă de viaţă, nu e un jurnal de război. El reconstituie de fapt, momente trecute, de o intensitate afectivă în cîteva locuri adevărată. Lucrurile sînt văzute, de data aceasta, de foarte aproape, cu senzaţiile în dezordine : „Somn, din mers*,. / De ce nu dormi, / Cînd şoseaua în-treagâ-i un leagăn / Greoi balansat / La stînga, la dreapta, '/ Înapoi, înainte ? / Cînd puşca şi raniţa şi lopată şi masca / S-au întins de mult pe pămînt, / Şi nu mai apasă / Nu mai string ? // ...Ce mult am dormit ! / Şi tot mai departe-s zorile, soarele / Pleacă din nou la drum nesfîrşit / Noaptea, picioarele ; / Noaptea, picioarele ; / Noaptea, picioarele..." (Marş de noapte).
Distanţa între aceste versuri şi cele din Doină (1942) sau Memento (1945), inspirate de acelaşi eveniment şi incluse în Retrospectiva cărţii lui H. Ţugui, trădează un registru poetic larg, dar cu multe interstiţii.
ION BUDESCU
MARIA ROVAN: „SUITA"*)
Ultimul volum al Măriei Rovan înmănunchează cîteva nuvele care aduc în dezbatere unele crize de conştiinţă (Gelozie altruistă, Piruete) sau se opresc cu precădere asupra universului atît de atrăgător — prin contradictoria lui alcătuire — al celor mici. „Dolores" este — în ciuda
*) E.P.L., 1967.
189
unui final cam lacrimogen •— nararea atentă a modului cum se-ncheagă o prietenie adevărată între două adolescente, năpăstuite de soartă. ,Ce-nseamnă fericirea", cu toate că spre final e cam didactică şi dînd o rezolvare trandafirie, surprinde amărăciunea din sufletul unui copil, singur cu lumea lui de spaime şi de întrebări, căutînd să recîştige dragostea paternă. Dacă „Gelozie altruistă" e o bucată care n-a izbutit să ne convingă nici de gravitatea nici de autenticul unei atari situaţii (prietenul foarte tînăr al unui savant renumit încearcă — din pur altruism — o gelozie acerbă cînd constată că nevasta acestuia îl înşeală) — gelozia lui avînd de fapt alte mobiluri psihologice, bucata „Jurnal" ne readuce în lumea copiilor, mai precis a adolescenţilor, izbutind să capteze atenţia atît prin firescul situaţiilor, cît şi prin tonul eroului povestitor — un copil bun care caută să braveze printr-un limbaj şmecheresc. Confesiunea tînărului e sinceră, iar actele sale cele mai năstruşnice, pornite dintr-o reală bună intenţie, îndrăgostit de colega lui de bancă, caută zadarnic s-o ferească de o întîmplare nefericită — o cursă pe care i-o întind nişte huligani — colegi de şcoală. Sentimentul pur, care-1 apropie de Jana, îi dictează acea forţă delicată de la sfîrşitul bucăţii, capabilă s-o încurajeze pe fata care a trecut printr-o situaţie dureroasă şi umilitoare.
Povestirile şi nuvelele din ultima carte a Măriei Rovan se parcurg cu real interes, cu plăcere, autoarea narînd atent, vioi, întîmplări obişnuite din viaţa de fiecare zi, — dar ştiind să pigmenteze naraţiunea cu acel suflu de autentic elan şi vibrantă poezie a vîrstei adolescentine, surprinzînd cu fineţe meandrele unei psihologii în formare, chiar dacă nu întotdeauna ştie să ocolească unele întorsături melodramatice, diminuînd efectul scontat.
EUGENIA TUDOR
GH. BUZOIANU : „O SEARA PENTRU MAI TÎRZIU" *)
heorghe Buzoianu e unul din--ytre acei „jurnalişti" deghizaţi
în scriitori care exasperau cîndva pe Călinescu prin „mistica excesivă a evenimentului", adică prin neputinţa lor de a domina realitatea. Fiindcă, la fel cu aceştia, Buzoianu nu „re-creează" un nou adevăr ci se mulţumeşte a-l reproduce pe cel vechi. La urma urmei, însă, să nu uităm că ne aflăm totuşi în faţa unui volum de debut căruia nu-i putem pretinde să facă ceea ce atîtea volume înaintea lui nu au făcut. In limitele genului său, Buzoianu scrie bine, şi se vede că oarecare exerciţiu în maniera aceasta nu-i lipseşte.
Şi totuşi volumul e inegal. Pe de o parte se pot nota bucăţi care au depăşit faza simplelor notaţii, reuşind —■ în felul lor ■—■ să contureze personalitatea autorului, dar pe de alta — încă exerciţii de digitaţie literară, ne-hotărîte, care ar fi putut lipsi. Aşa de pildă, bucata sa de debut, „Se vede cît de cît", dacă ar fi fost citită într-o-revistă umoristică, ar fi avut oarecare şanse. Personajul, Nicolae N. Nicu e un funcţionar banal cu atribuţii modeste, disimulînd sub masca stupidităţii (pe care numele, cam prea căutaty ar vrea să o sublinieze) „ambiţii mari". El şi-a propus să ajungă şef şi pentru asta are o întreagă strategie, vorbeşte demagogic în şedinţe şi (mai ales '.) aşteaptă clipa ca „să facă ceva". Pînă la urmă, se pare că a venit momentul : postul de contabil şef e vacant, omul face agitaţie, perorează, în fine, face tot ce se poate pentru a se impune noului şef. Iar cînd vede că acesta nu-i decît Pîrvan de la financiar, îl taxează, „cu un fel de minie prost mascată", drept carierist.
Schiţa, cu tot comicul ei de situaţii, rămîne doar o încercare. Totul este la nivelul simplelor notaţii, hazlii, desigur, dar de literatură nu poate fi vorba. „Surpriza" este — de departe — cea
*) Col. „Luceafărul" 1966, E.P.L.
190
mai bună piesă a volumului. Acţiunea se desfăşoară în 1951 pe un şantier şi totul nu e decît o notaţie (deloc superficială) a sosirii unui nou tovarăş printre muncitori. Tabloul, astfel obţinut, are consistenţă, iar eroii, nicicum schematici, sînt prezenţe autentice.
Ceea ce e semnificativ în „Surpriza" e un anume realism, presimţit ori intenţionat în alte locuri din carte, dar aici izbutit pe deplin. Sînt sigur că viitoarele reuşite ale autorului vor pleca — într-un fel sau altul —• tot de aici.
O lucrare izbutită e, pînă la un punct, şi „O seară pentru mai tîrziu", povestea bătrînului ospătar Costea, căruia colegii îi oferă o masă de adio, în pragul pensionării. Buzoianu nu ştie să-şi domine lirismul (pe care, de altfel, bucata îl reclamă) şi după cîteva reuşite creionări (planurile viitorului pensionar) finalul cu un Costea „cher-chelit" venind acasă în zori şi cu un avion în mînă, scontat ca liric, e numai desuet. Şi tot la fel, „Acasă", povestea dramatică a unei întoarceri din război, deşi trădează pe alocuri talentul autorului, păcătuieşte prin faptul că toate eforturile converg spre reliefarea a ceva ce s-ar fi cuvenit doar sugerat.
In fine, „Domnişoara Cici" nu ni s-a părut a fi un portret de „relief" (cum. ne indică anonima prezentare de pe copertă), ci numai o povestire lungă, monotonă.
„O seară pentru mai tîrziu" impune, în ciuda inegalităţilor sale, un prozator care în urma unei confruntări mai severe cu sine însuşi, s-ar putea realiza, în maniera sa.
ŞERB AN CIONOFF
ALEXANDRU D. LUNGU :
„CRISTAL" *)
Volumul   de   povestiri   al lui Al.  D. Lungu („Cristal") are prea puţine din performanţele stilistice sau de ordinul inspiraţiei din proza tinerilor săi confraţi. Din el rezultă, în schimb, o încăpăţînată plăcere
*) Ed. Tineretului, 1967.
de a povesti într-un mod depăşit, de a se limita la subiecte „limpezi" sau, mai exact, a căror schemă este mult prea transparentă, aşadar, în cele din urmă, neinteresante.
Notabilă rămîne însă chiar de la prima vedere strădania de a învia chipuri şi obiceiuri mai puţin cunoscute, de a prezenta aspecte din anii foametei şi ai lipsurilor („Calul", „Stînca de săpun"), din vremea insurecţiei („O zi se naşte din alta"), din necazurile celor ce se iubesc („înfruntarea n-a avut loc...", „Ploaie curată"), din viaţa unui şantier socialist („Cristal").
Povestirea care dă titlul volumului („Cristal"), narează în mare măsură, atractiv viaţa plină de neprevăzut, de greutăţi şi de bucurii alese a unei echipe de montatori, căreia i se alătură de la un moment dat, Adrian Firu, natură funciar optimistă, căutînd stăruitor, în ciuda dezamăgirii care-1 încercase, un tovarăş căruia să i se poată destăinui fără teama de a nu-i fi înţeleasă marea lui pasiune, singura luî raţiune de a trăi — cristalul. De la eşecul de care nu a fost vinovat pînă la descoperirea întâmplătoare a nisipului necesar fabricării cristalului, de la pierderea încrederii în cei apropiaţi pînă la recîştigarea ei, Adrian Firu traversează o viaţă nestatornică şi inegală, în care frumuseţea gesturilor înţelepte şi tandre de care dă deseori dovadă e anulată de abandonarea în beţie, provizorie şi insuficientă împăcare cu sine şi încercare de a uita. In. acest sens, paginile povestirii cuprind o excelentă caracterizare : „Inchipui-ţi-vă că Firu n-ar fi firu, ar fi o monedă. Bun... Acum închipuiţi-vă că aruncăm moneda, adică pe Firu, în sus... Fiecare s-aşteaptă să cadă pe-o parte ori pe alta; marca ori banul... nu ? Ei, bine, ea cade pe cant... Asta-i Firu..."
Descoperirea nisipului poartă în ea tot ceea ce n-au putut să facă un colectiv de muncitori şi o fată devotată şi îndrăgostită — aducerea lui Adrian Firu la o consecventă purtare demnă, lipsită  de scăderile  morale   de mai
191
înainte. în plafonul metaforei vorbind, Adrian Firu este tipul căutătorului, al creatorului, care nu are odihnă, nu are linişte, nu are somn pînă în clipa cînd nu şi-a împăcat propriile aspiraţii, propriile visuri cu realitatea imediată, palpabilă. Păcat că autorul nu a făcut o .selecţie mai riguroasă în materialul de viaţă cunoscut, nenumăratele pagini în plus îngreuind lectura şi, implicit, claritatea mesajului.
Dintre celelalte povestiri, „Stînca de săpun" este cea mai izbutită. Ne aflăm în . anii grei de după cel de-al doilea război mondial cînd „ospăţul morţii era în toi". Lipsa hranei era însoţită de aceea a săpunului.
Auzind de existenţa unei stînci de săpun lîngă Mitoc, pe malul Prutului, Petruţ al ţaţei Lioniţa> împreună cu Domnica lui Vanghele, se hotărăsc să pornească într-acolo.
Paginile care urmează dau adevărata măsură a talentului de scriitor al lui Al. D. Lungu. În copiii aceştia flă-mînzi şi osteniţi de drum, temători .şi temuţi la fiecare pas, autorul reuşeşte să sugereze existenţa latentă a viitorilor oameni maturi, bărbat şi femeie, fiecare cu înclinaţiile lui, cu obiceiurile lui.
Insuccesul trudei lor (rufele spălate cu săpunul adus rămîn în continuare negre) naşte în noi regretul ; regretul, îndemnîndu-ne la rememorarea drumului şi a strădaniei celor doi, ne relevă adevăratul înţeles al acestei povestiri : drumul lui Petruţ şi al Domnicăi în căutarea săpunului e drumul maturizării înainte de vreme a copiilor apăsaţi de greutăţi mai mari decât puterile lor. în cazul de faţă, trecerea prematură în altă vîrstă are loc sub zodia bunei înţelegeri şi a unei prietenii trainice şi frumoase.
Am fi nedrepţi dacă n-am remarca în fiecare povestire a volumului o virtute sau alta, dar, şi lipsa de exigenţă nu foloseşte nimănui atunci cînd ne aflăm în faţa unui talent autentic. Avînd în vedere nivelul artistic atins de proza noastră contemporană, trebuie
să-i cerem autorului mai multă putere de cenzurare şi mai mult credit inteligenţei cititorului.
Nicolae BULIGA
AUREL DEBOVEANU : „MISS'65" *)
Oscurtă notă înserată pe post-coperta volumului oferă cîteva date biografice despre autor, suficiente pentru a sesiza că, absolvent universitar acum patrusprezece ani şi ajuns la o vîrstă matură, scriitorul, deşi debutant, a avut răgazul documentării. Precizarea mi se pare necesară fiindcă am întîlnit cazuri, în aceeaşi colecţie, cînd autori fără experienţă de viaţă, se dedau la exerciţii absconse, de. o întristătoare artificialitate, tocmai fiindcă neavînd mai nimic de spus încearcă să mimeze prea plinul sufletesc mizînd pe efectele salvatoare ale firavei lor fantezii.
Dar dacă Aurel Deboveanu nu este dintre aceştia, preferinţa sa fiind clară şi situîndu-se la polul opus poncifului modernist, el nu este nici un constructor atras de tiparele clasice, ispitit de edificări epice minuţioas şi solid înălţate. Proza sa e mai de grabă foile-tonistică, în tot cazul alertă şi transparentă.
Autorul, preocupat să-şi definească personajele cît mai exact (deşi nu reuşeşte întotdeauna), implică în actul caracterizării lor o rigidă rigoare etică. O asemenea rigiditate nu e însă de bun augur pentru îndeplinirea sarcinilor artistice pe care nuvelistul şi le-a asumat. Adesea ele duc la o impresie de monotonie, de ştiut, în ciuda ritmului narativ realizat pe parcurs.
Povestirea „Miss '65", cea mai întinsă şi mai promiţătoare, evidenţiază această înclinaţie, după cum îngăduie să întrezărim şi calităţile expozitive ale autorului. Dacă ideea concursului care confruntă două trusturi şi prin ele pe conducătorii lor îmi pare a fi fericit
*) E.P.L. (Colecţia „Luceafărul"), 1967.
192
găsită, rezolvarea dezamăgeşte şi permite 'să depistăm uşor limitele unei indemînări încă neformate.
Cea dinţii suspiciune  se iveşte în clipa   cînd  M ager cu   şi  Oancea apar schiţaţi pe un tipar şablonard: tipul integru  şi  tipul  carierist.  Apoi, deşi A. Deboveanu îşi cunoaşte mediul şi problematica   specifică,   irosirea unor bune   pretexte   de   disecţie caracterologică îl împiedică să explice implicaţiile unor comportamente. Urmarea uşor de întrevăzut. Protagoniştii acţionează previzibil,   atît   de previzibil încît finalul facil şi convenţionalul nu mai  deranjează.   Admiţînd  singur să recurgă la linia minimei rezistenţe cît priveşte   rezolvarea   conflictului abia schiţat, el îşi asuraă şi un alt mc. Acela de a compune personaje fără strictă identitate, simple prezenţe, mai exact apariţii de „regie". Marcu, Mine-cuţă şi Stela, ca de altfel şi Bădănoiu sau Fâgărăşanu sînt onomastici lesne confundabile,   deoarece  nu  fac nimic altceva decît să mişte în spatele eroilor principali pînza pe care aceştia se profilează. Chestiune de tehnică, se va zice ; poate, dar şi de viziune, cît timp autorul   consideră  că revelarea unor reacţii  personale  şi  a unor profiluri morale poale fi soluţionată numai prin expuneri de motive nu şi prin angajare epică obiectivă.
In alte lucrări din volum delimitarea dintre bine şi rău, dintre exponenţii celor două extreme, deşi colorată de adeziuni la cauza întrecerii socialiste, a progresului tehnic sau, dimpotrivă, a căpătuirii egoiste, nu are mai multă consistenţă. Eroii curaţi aspiră spre puritate şi spre un soi de onoare a datoriei dar pierd repede din relief cînd confruntarea cu ceilalţi nu poale să mai întîrzie (vezi de pildă situaţia lui Falcan faţă de „amicul" Virgil Del-culescu).
Cred că nu e vorba la Aurel Deboveanu atît de superficialitate, cît de o nesignranţă/ portretistică, de neintuire a firii propriilor plăsmuiri ce-şi pune amprenta pe întreg ansamblul relatării.
Am greşi totuşi dacă ne-am opri aici, întrucît am nesocoti ceea ce este pozitiv în nuvelele lui Aurel Deboveanu, de la ancorarea decisă în actualitatea problematică cea mai directă şi pînă la cursivitatea simplă, naturală a istorisirilor sale.
De vreme ce el însuşi în nuvela „Iarna si alte anotimpuri" îşi cere să experimenteze   problematica regenerării, a restructurării provocate de conflictul dintre probitate şi eroare morală (con-^ flict   banalizat   de   repetate abordări stereotipe, totuşi atît de revelator cînd feţele multiple ale umanului nu smt reduse la un numitor comun), îi putem pretinde să depăşească stadiul enunţării distanţelor morale, stadiu îndeobşte evocat liniar, apoi părăsit pentru simple incriminări şi fugitive introspecţii. în nuvela  amintită  se  întrevede promiţător efortul organizării spaţiului narativ din perspectiva optimizării valorilor universului intelectual, în coordonatele  căruia  un  erou  ca efervescentul Mircea Daneş se „trezeşte blocat de nişte mediocri cu pretenţii şi aplecări jalnice spre oportunism". însă, lot în aceeaşi nuvelă, excelentă ca atmosferă — reacţiile morale individuale păcătuiesc prin izolarea lor de mişcarea sufletelască  şi   existenţială  a colectivităţii.
Din această înţelegere a rostului său, Deboveanu a dedus şi credinţa că sondarea universului etic  este recomandabilă şi chiar necesară. Ceea ce face ca o proză cum este cea intitulată: „Ita, undc-ţi sînt aripile ?" să fie citită cu interes. întrebării din titlu, autorul îi dă un răspuns trist. Fata care visa să-şi  clădească o viaţă împlinită pe temeiul adevărului liber de presiunea convenienţelor, a eşuat tocmai fiindcă şi-a părăsit, pe drum, idealul. In cîteva pagini realizate cu bună economie de mijloace, fără patelisme, sobru (în linia unei sobrietăţi stilistice pe care o aplaud în comparaţie cu exagerările calofile ale unor confraţi), asistăm la o dramă punctată de notaţii perfect edificatoare.
H. ZALIS
193
NICOLAE   IOANA:   „TEMPLU SUB APA" *)
Titlul cărţii îl aminteşte pe Debussy. Muzicalitatea şi rafinamentul îi asigură un loc aparte printre plachetele colecţiei „Luceafărul", iar ideile şi mai ales atmosfera îi asigură unitatea. Poetul este preocupat de un fel de veghe asupra cuvîntului solemn („pace ţie, lume oaselor mele izvor — „Rugă"), asupra vechimii nude („Din stepa tătară vin vînturi sure / In Europa bat ca-ntr-un copac, I începe toamna continentală. / Cad mari frunzare peste pămîntul dac" — „Valuri tăinuite"), asupra peisajului în timp („Pe un galben de ape domnesc I cu chipul soarelui bătut pe o parte, / pe cealaltă luceafăr crăiesc" — „Tărîm").
O întregire a gravităţii prin obsesie coincide cu poemele cele mai izbutite, poeme în care tentaţia filozofică se învăluie cu acoperişuri poetice sigure. în poemul „Jocul", se concretizează pluralitatea umbrelor ca şi replica posibilă pentru mitul pămîntului străveziu : „Am început să ne jucăm / cu umbra cuţitului I aruncînd-o în pămînt... / ...Dar din greşeală / umbra cuţitului / a intrai în ineptul mezinului / şi mezinul a intrat în umbră. / Apoi a venit o umbră de părinţi, / au luat umbra în braţe, j au plîns-o / au aşezat-o într-o groapă de umbră, / şi de atunci cresc deasupra lui / crini de umbră '."
Desfăşurarea poeziei „Dormi, dar ochiul..." este pe rînd eminesciană, barbiana („mitul oglinzii" de la Ion Barbu persistă şi relativa excludere a eliziunilor). Sinteza intenţionată aici, conştient modernă, se prelungeşte, prin aerul fals medieval şi mai degrabă metafizic, cu motivele reci sau misterioase din „Oaspetele", „Lac mort", „Rugă", „Pămînt posibil", „Transcendenţă". Doritor de geometrii, Nicolae Ioana pare adeptul unui apriorism în poezie, lucru care i se potriveşte. „Nunta posibilă", poezie a ninsorilor nupţiale respinse de destin, se vrea conlinuarea cărţii integrale a
*) Col. „Luceafărul", Ed. pentru lit., 1967.
nunţii : „Dar ce ai soră de nu pleci ? / Se face ziuă şi vecinii pleacă, / Capul ■greu le atîrnă pe masă, / bărbatul tău tot aşteptând, / l-a acoperit zăpada la capătul porţii / şi nările cailor de-abia se mai aud..."
Hieratismul unor versuri : „Urc treptele tale în armură, / de pe cal trec spada în mina dreaptă / şi te caută ochiul suliţei deschis" („Tort"), e al dedublării cuvîntului, după cum explicaţia poetizează ceea ce s-a spus şi poartă încă aparenţa valabilităţii : „Ce albă-i lumea şi ce vis !" („Rugă"). Vorbirea aproape fără „cuvinte" a descîn-tecului : „o caZe duce în sat / alta duce-ntr-un împărat" („Calea dreaptă"), alcătuirea de situaţii poetice pure : „cu oastea pînă la umeri intru în mare / de lună săbiile şterg" („Vas") proiectează sporit perspectivele poetului. Căci „Templu sub apă" cere o continuare, sau, mai exact, o împlinire pe plan superior.
GH. ANCA
GEORGE MAGHERU : „POEZII ANTIPOETICE" *)
Poeziile antipoetice ale lui George Magheru descoperă o perspectivă nouă a creaţiei interbelice. Conglomerat savant de livresc, filozofic, vis ori realitate observată cu minuţie de miniaturist; explozie de glumă, calambur, — mai rar dar pregnant, — de încruntare şi ură incandescentă, — elegantul volum scos de Editura pentru literatură e fructul imaginaţiei, geniului întrutolul particular al unuia din cei mai caracteristici poeţi români. Limitarea între rigori regionale e impusă de izul levantului balcanic al multor stanţe şi imagini.
Descendent, de rafinată cultură şi severă instrucţie, a două familii reveren-ţios notate de istoria şi cultura noastră modernă (generalul patruzecioptist George Magheru i-a fost bunic patern iar Ion Ghica — matern) — George
*) E.P.L., 1967.
194
Magheru va încarna ideea unei modestii ireale, a unui har poetic precis ş,i a unei exemplare rîvne de savant.
Asemeni abstractului alpinist de teritorii algebrice Dan Barbilian ori scrupulosului medic de plasă Vasile Voiculescu, biologul de notorietate supranaţională George Magheru e dublat de un meditativ spirit poetic. Observaţia rece a fenomenului exterior duce la reflecţia laminată filozofic pe care ingenuitatea formei o refuză lectorului superficial.
Inteligenţa străluceşte savant alambicată în joc de cuvinte ori calambur absorbind atenţia labilă spre artificiile formale dincolo de ale căror falduri descoperim adevăratele sensuri.
Dacă la George Magheru se poate vorbi de ermetism considerăm a fi unul de nuanţă precumpănitor formală. Acest discutabil ermetism îngreunează doar aparent înţelegerea materiei poetice de esenţă, poezia descoperindu-se plină de voluptăţi şi meandre neaşteptate.
Originea acestei maniere poetice individuale considerăm a fi fost o obsesivă teamă de banal, o perpetuă tentativă de a ieşi din calea facilei devieri în domeniul sentinţei ieftine. Ajutat aprioric de uneltele unei inteligenţe ce vehicula umor şi ironie de multe carate, George Magheru, — fără a putea fi considerat tîrziu şi definitiv ca strălucire de primă dimensiune în grădina poeziei noastre moderne, rămîne o plantă a cărei sevă de extracţie na-ţional-balcanică aduce luminii o stranie floare mlădiată de zefirul nostru, de sirocco ca şi de alizeu.
Observaţia are gustul amarelor ironii, gravura fiind adeseori concidentă opticii vreunui călător din veacul trecut precum Lancelot ori Del Chiaro.
Perspectiva arhitecturală a conglo-merărilor urbane haotice e notată cu minuţie olfactivă şi rafinat simţ al culorii: „în pridvor atîrnă ceapa : casă cu cercei ; / în juru] gîlului — o salbă de ardei, / sub pălăria de şindrilă gărgăuni în roi, / şi casa e păzită de un căţel de usturoi /.../ Casa aceasta doarme dusă ca un mac... / Casa aceas-
ta e un ţăran cu ghetele de lac... / Casa aceasta e orgolioasă, casa asta minte... / Casa aceasta e cîrpită ca antereul lui Arvinte". („Oraş balcanic").
„Savant balcanic" e poemul unui tip umanist receptat ca loc geometric între liniştea studioasă a buchinistului din Anatole France şi cugetarea toropită în vis şi somnolenţă a sensibilului Saadi: „Pe masa de sidef fumează calm o narghilea / Şi fumul aromat duce clipele în confunzime / lîngă un cronometru Watson de mare preciziune... / Un iatagan, pictat cu sîngele unui rubin malefic zace, '/ pe un volum cu titlul : Religiune şi Pace".
Poezia e spiritual şi abil încîntată cu dicteuri ale ideilor asociate — în maniera paranoiei controlate. („Glasul tembelului").
Geometria unor poeme e Calculată în forme concentric ordonate; simplitatea tangentă banalului e îndepărtată graţios prin strălucirea cuvintelor alăturate şi savantlîcul antitetic: „Serenadă dublă".
Imaginaţia se dovedeşte inepuizabilă la modul variaţiilor pe temă dată, în ciclul „Oglinzi pasionate" unde, încorsetate lapidarului extrem, sentinţele ţîş-nesc în arteziene colorate de spirit. Iubirea sau meditaţia macro- şi micro-cosmică duce la metafora îmbibată de poezie.
Intre „Meditaţiuni şi proverbe" descoperim unele care, cu toată nuanţa de carte de citire pentru clase inferioare, — plac : „Pîrîul fin şi piatra morii / transformă în făină sorii" sau : „într-un fes de mac, sub paravan, / Visuri de bondar morfinoman".
Fruct al imaginaţiei şi harului unui fantezist modern, poezia lui George Magheru cimentează prin aportul ei aria de nuanţă balcanică a liricii noastre.
Inventiv şi artist în maniera unui leronimus Bosch al Levantului, poetul „Poeziilor antipoetice" îşi construieşte un rang bine stabilit în lirica noastră interbelică.
LIVIU H. OPRESCU
195
— IMN ŢAKA —
„GAZETA LITERARA", nr. 679/1967
eţinem din acest număr 679 comentariile lui Ştefan Augus-tin Doinaş la volumul lui Al. Philippide „Monolog în Babilon". Autorul articolului consideră volumul drepl, apexul creaţiei poetice a lui Philippide şi demonstrează cu observaţii pătrunzătoare această afirmaţie.
„Romantic prin descrierea dinamică a lumii fenomenale (Natura), prin percepţia spaţială, poetul e clasic prin contemplarea lumii ideale a Legendei (Cultura), prin emoţia — filtrată — în faţa Timpului". Caracterizare excelentă.
Ceea ce declanşează mai ales admiraţia lui Ştefan Augustin Doinaş este modul în care coordonatele spaţiu-limp sînt integrate şi meditate în poezia lui Philippide. „Rareori am întâlnit o mai împletită reflecţie asupra celor două noţiuni — timp şi spaţiu — ca în acest volum unde, continuu, un plan trimite la celălalt, unde elementele spaţiale sînt mereu repere ale fluxului temporal". De altfel, am impresia că între aceşti doi poeţi, Al. Philippide şi Ştefan Aug. Doinaş, neliniştiţi şi contemplativi, există puternice afinităţi elective.
De asemenea, ne opreşte articolul erudit şi analitic al lui Alexandru Piru, intitulat „Seraphita". Autorul articolului stabileşte legături între romanul lui Balzac şi poemul lui Eliade, opere care purtînd acelaşi titlu, cuprind — arată criticul — o semnificaţie asemănătoare. Al. Piru reabilitează poemul considerat pînă acum de o extravaganţă barocă :
„Deşi ironizată de contemporani, erotica lui Eliade nu e lipsită de idealitate şi aspiraţia sa angelică este una din temele fundamentale ale liricii sale".
Urmează exegeza în acest sens —• convingătoare — a poemului, iar concluzia arată că : „Eliade înţelegea aşadar dragostea ca pe un principiu activ, capabil să dezlănţuie în om puterea
creaţiei prin care concurează divinitatea.
Articolul semnat de Eugen Simion şi intitulat „Mutaţia valorilor estetice" este primul dintr-o interesantă serie, ce se va ocupa — după cum reiese din paginile apărute — de concepţia estetică a lui Lovinescu.
„Observaţiile teoretice ale lui Lovinescu nu depăşesc o anumită limită de evidenţă şi de bun simţ. A traduce, din ele, o estetică originală, e o exagerare. Meritul incontestabil al criticului e de a fi reactualizat cîteva noţiuni estetice fundamentale într-o epocă de delirantă confuzie."
„Prin aceasta, el ia o poziţie critiaă singulară ce se va dovedi mai tîrziu, cînd viaţa literară va evolua în sensul intelectualizării şi al obiectivării artei, a fi fost cea mai rodnică" — scrie Eugen Simion. Şi urmează o observaţie foarte justă şi foarte preţioasă : „Om al echilibrului, Lovinescu va respinge nu numai confuzia semănătoristă în domeniul artei dar şi absolutizarea, dogmatizarea autonomiei esteticului, aşa cum se putea deduce din ştiinţa literaturii a lui Mihail Dragomirescu."
Eugen Simion subliniază faptul că la criticul „Zburătorului", conceptul estetic este un principiu mobil, în funcţie de timp.
Apoi autorul articolului se ocupă îndelung de ideea pe care o consideră — pe drept cuvînt — esenţială în opera lui Lovinescu, cea „a mutaţiei valorilor".
Aşteptăm cu interes următoarele exegeze.
P. G.
„CONTEMPORANUL",  nr. 1086/1967
i s-a părut deosebit de interesant articolul lui George Munteanu intitulat „Structuri eminesciene", apărut în acest număr al revistei.
Autorul articolului porneşte de la ideea, după care exegezele declanşate
196
de o „percepţie sectorială" a unei opere si edificate pe această percepţie au, desigur, valoare, dar una limitata. Aceste percepţii pot să „se ridice doar pînă la intuiţia fulgurantă a unor structuri de arie şi semnificaţie relativ re-strînse, neintegrate."
George Munteanu afirmă ca interpretărilor întemeiate pe percepţii fragmentare li se refuză tocmai „coerenţa integrală" o operei. „Şi se întîmplă astfel pentru că, implicit, unor astfel de interpretări le lipseşte elementul nodal al integrării, saltul, acel discontinuum dialectic al trecerii de la structurile mai restrînse la cele mai cuprinzătoare".
Criticul arată că este necesara o perspectivă consecventă asupra operei, pe care o numeşte „metastructură". „O astfel de perspectivă impune prin ea însăşi efortul de a surprinde structurile mai ample, superior integratoare ale ontologiei şi gnoseologiei lirice eminesciene, de a tinde nu spre „ruptura" dintre antume şi postume ci spre descoperirea acelei coerenţe integrale care e reperul ideal pentru progresul sau regresul cercetării."
Adoptînd o asemenea perspectivă, George Munteanu descoperă cu acuitate sintetică trei structuri fundamentale ale operei eminesciene.
„Există, astfel, o structură a realului trăit cu o intensitate fără egal în literatura română, în sensul că e palpat, receptat, descifrai cu o acuitate şi prospeţime senzorială care e mereu echivalentă cu a copilului sau... a primului om, adamică."
Cea de a doua structură este cea a realului gîndit. Ea se raportează la prima, la „planul explicit" al operei, „su-prapunîndu-i un „au de-lă" care există la Eminescu ontologic şi estetic".
Autorul „Luceafărului" este un „mare exponent al poeziei filozofice"... „în înţelesul de poet puternic dotat prin natura geniului său cu un Weltanschauung existenţial, cu înclinarea de a problematiza statornic datele realului trăit."
Principiul unificator al celor două structuri, şi care în acelaşi timp le valorifică, le potenţează, rezidă în cea de a treia structură, cea „a realului imaginat şi dorit, a himericului". „Insă nici planul fizic al viziunii artistice eminesciene, nici cel metafizic nu ar fi atît de puternic structurat şi nu s-ar potenţa reciproc într-un atare grad, dacă le-ar lipsi supremul principiu unificator, cea, de a treia structură care e în raport cu primele două ca spino-ziana natura naturans faţă de natura naturată."
Structura realului imaginat şi dorit este la Eminescu „însemnul cel mai important al permanenţei şi universalităţii pe deasupra oricăror variaţii ale problematicii existenţiale specifice unei generaţii sau alteia a evoluţiei curentelor literare şi de idei, a gusturilor" etc.
George Munteanu arată mai departe, cu spirit pătrunzător, că „dimensiunea himericului subsumează totul în creaţia eminesciană, este cea mai cuprinzătoare structură a acesteia şi implicit, principalul factor de integrare artistica a celorlalte structuri."
G. r.
„IGAZ SZO", iulie 1967
Continuîndu-şi merituoasa activitate în domeniul popularizării literaturii române în rîndul cititorilor maghiari, revista tîrgu-mureşeană publică în numărul ei din iulie, alături de articolul lui Titu Maiorescu • „Literatura română şi străinătatea" în traducerea lui David Gyula, care semnează în acelaşi număr şi un excelent medalion Maiorescu. Fără a-şi propune să aducă deosebite contribuţii la fixarea posterităţii maioresciene, autorul creionează cu deosebit simţ al măsurii importanţa operei criticului în dezvoltarea culturii noastre, subliniind meritele sale, indicînd şi explicînd succint momentele contradictorii ale vastei sale activităţi. Dorim să subliniem calităţile unui astfel de micro-studiu care face un bun serviciu în domeniul răs-pîndirii cunoştinţelor despre cultura noastră.
In acelaşi număr, în preîntâmpinarea aniversării' a 50 de ani de la luptele de la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz, revista reproduce în traducerea lui Tolvai Gyorgy, cunoscutul reportaj al lui Mihai! Sadoveanu :  „Bătălia  de la Mărăşti".
Mai remarcăm, la rubrica de cronici, bogată şi prezentă în actualitatea literară, articolul lui Lorinczi Laszlo despre volumul bilingv, Jozsef Atilla, tălmăcirea românească aparţinînd lui Mihai Beniuc. In articol — care depăşeşte caracterul unei simple cronici — sînt subliniate calităţile deosebite ale textului românesc, care se ridică în cea mai mare parte la nivelul originalului, găsind mai ales în poeziile aşa-numite „grele" ale poetului maghiar — unul din cei mai străluciţi ai literaturii universale — echivalenţe de mare ingeniozitate.
R. L.
197
„MAGAZIN   ISTORIC",   nr. 1—4/1967
Magazin istoric", aflat la cel de al 4-lea număr al apariţiei sale (în momentul cînd redactăm această recenzie) este, fără îndoială, una dintre cele mai aşteptate şi mai citite publicaţii lunare, izbutind să intereseze deopotrivă pe specialişti ca şi masele de cititori, dornici să afle noutăţi despre mersul evenimentelor în lume sau despre trecutul istoric şi cultural al patriei noastre precum şi al altor popoare.
Profilul revistei e alcătuit cu grijă ; se distribuie în mod egal paginile celor mai diverse probleme de istoriografie veche şi modernă ; se informează pe larg, prin articole documentate, asupra unor chestiuni controversate ori mai puţin cunoscute de interes mondial, sau sînt readuse în faţa cititorului, prin pana unor memorialişti inspiraţi, file din cronica secolului nostru,
— atît din istoria patriei noastre cît şi din istoria altor popoare, — crein-du-se astfel o imagine elocventă a evenimentelor prezentate, aptă să pună în lumină aportul luptei dusă de poporul nostru şi de conducătorii săi luminaţi pentru dezvoltarea societăţii româneşti, cît şi ponderea ei în dezvoltarea istoriei europene.
într-adevăr „Magazin istoric", prin articolele, studiile, evocările, documentele, memoriile, portretele prezentate pînă acum, a urmărit cu consecvenţă ţelul propus în „Cuvîntul către cititori" şi anume „înfăţişarea obiectivă, conform adevărului, a evenimentelor şi faptelor, în interpretarea lor justă, astfel ca ea să constituie o oglindă a conştiinţei de sine a poporului, să în-mănuncheze experienţa de viaţă şi de luptă a maselor" (nr. 1).
Momentele eroice din istoria patriei
— cum sînt luptele din 1877 (nr. 1) sau din 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, s-au bucurat în paginile „Magazinului istoric", aşa cum era şi firesc, de o oglindire adecvată prin amintiri, evocări calde ale foştilor combatanţi (nr. 4) completate de prezentarea şi comentarea sobră a unor documente, scrisori, — mişcătoare, pilduitoare prin eroismul  lor, prin patriotism.
Raza de acţiune a „Magazinului istoric"  este  deosebit  de cuprinzătoare
— cel puţin în aceste numere, — oferind deopotrivă satisfacţie iubitorilor de fapte eroice din trecutul mai apropiat al istoriei sau celor ce se interesează de probleme de istorie veche ori de arheologie. „Un prinţ valah pe drumurile Europei" de prof. univ. IonTonaşcu evocă figura stranie şi tragică totodată
a unui iluminist român, Petru Cercel, după cum un articol, intitulat „Pe urmele lui M. Sadoveanu la Hanu-Ancu-ţei" reface drumul dintre legendă şi document, dintre mit şi realitate. In paginile „Magazinului istoric" sînt dezbătute probleme privind întemeierea Ţării Moldovei sau a Ţării Româneşti — paralel cu altele privitoare la istoria Dacilor (nr. 1) sau a Romanilor (nr. 3) pe meleagurile noastre (prof. Pippidi, şi, respectiv, Nicolae Lascu). Legitima curiozitate a cititorului şi dorinţa de a se informa exact asupra unor evenimente mai apropiate, am putea zice trăite, este pe deplin satisfăcută prin tipărirea şi comentarea riguroasă a unor documente, atît la rubrica „Enigme ale istoriei" unde se publică un articol asupra sfîrşilului tragic al celor patru preşedinţi americani asasinaţi (nr. 1) sau altul referitor la complotul lui Kil-linger împotriva lui Hitler (nr. 2). Sînt apoi relatate date asupra „Spionajului hitlerist în România" (nr. 1) sau asupra neînţelegerilor dintre Antonescu şi legionari, amănunte asupra unor evenimente tragice — cum ar fi asasinarea lui I. G. Duca —, se publică articole sau memorii ale unor foşti luptători români în Spania (Walter Roman, „Sub cerul Spaniei", nr. 3) şi altele.
Documentelor, mărturiilor, memorialisticii i se acordă, cum era şi firesc, un loc de seamă în „Magazinul istoric". Acestea sînt însoţite, bine înţeles, de prezentări, de adnotări sau explicaţii atunci cînd este cazul. Astfel, documentele asupra istoriei ultimelor decenii ale secolului nostru, abundă. Aşa, de pildă, se publică stenograma integrală a Conferinţei de la Ialta, la rubrica, pînă acum, permanentă, intitulată „Documente ale secolului XX", urmărite cu deosebit interes de cititori, ca şi fragmente din memoriile generalului Charles de Gaulle, martor atent la evenimentele trăite în deceniile al 3-lea şi al 4-lea (nr. 4). In aceeaşi ordine de idei remarcăm publicarea fragmentelor din Jurnalul intim al lui Const. Argetoianu, politician apropiat al lui Carol al 2-lea, om de casă al familiei regale, martor ocular la scandaloasa comportare a membrilor casei dormitoare din România, el însuşi obligat să consemneze defavorabil, uneori cu scîrbă, isprăvile mai-marilor săi. „Memoriile" comunică, într-un stil nereţinut, adevăruri revoltătoare, pigmentate de o ironie acidă.
„Magazin istoric" informează competent pe cititorii săi asupra istoriografiei româneşti, prin articole sau evocări dedicate unor figuri proeminente
198
de istorici români ca Vasile Pîrvan (prof. univ. Radu Vulpe) sau Dimitrie Onciul (prof. univ. A. Sacerdoţeanu). Nu lipsesc nici notele de călătorie (în nr. 4), nici file din istoria altor ţări (Franţa, Anglia, Rusia), după cum sînt prezente şi numele unor colaboratori de peste hotare în nr. 4, Basil Davidson (Marea Britanie) cu un interesant articol de istoria civilizaţiei : „Mali, un străvechi imperiu african".
Remarcăm, de asemenea, pe lîngă studiile de istorie, de sociologie sau istoria civilizaţiei, unele articole scrise de Cristian Popişteanu pe diverse probleme de istorie şi cultură : în ultimul număr o evocare, bazată pe o documentare multiplă, a lui Rasputin („Un aventurier la curtea ţarului").
E. T.
„TRIBUNA", iulie 1967
Sub titlul „Romanul lui Camil Petrescu — premise estetice", revista clujeană publică în numărul din 20 iulie un interesant foileton semnat de Liviu Petrescu. Eseul cercetătorului ardelean pare a fi un fragment dintr-un studiu mai cuprinzător. Autorul a abordat o zonă a personalităţii lui Camil Petrescu prea puţin studiată în mod serios pînă acum: gîndirea estetică şi fundamentele doctrinare ale operei literare. Liviu Petrescu se mişcă cu îndemînare printre scrierile lui Camil Petrescu: critica noţiunii de „caracter" în diversele eseuri sau articole ale autorului „Tezelor şi antitezelor" (în mod surprinzător este însă ignorat un text esenţial ca „Addenda la Falsul Tratat"), valoarea exemplară a cultului „concretului" profesat de Camil Petrescu, rolul decisiv pe care-1 joacă ideea de „semnificaţie" ca şi cea de „structură" în gîndirea substanţialistă, sînt bine puse în lumină de autorul textului din „Tribuna". Raportările la Bergson, Husserl sau Proust, cu citate în general bine alese, demonstrează seriozitatea cu care autorul înţelege să abordeze tema studiului său. Impresia favorabilă pe oare o creează suita raţionamentelor din foiletonul lui Liviu Petrescu apare însă sensibil diminuată de o serie de afirmaţii echivoce sau cu totul surprinzătoare, lăsate să plutească printre cele cu totul valabile. Autorul arată la un moment dat că a scris studiul său pornind de la „necesitatea de a indica tocmai caracterul eterogen şi contradictoriu al operei şi ideilor literare ale lui Camil Petrescu". Din context se desprinde ideea că „eterogenitatea"
ar consta în aspiraţia lui Camil Petrescu de a integra gîndirii sale deopotrivă    cuceririle   bergsoniismului şi cele ale  fenomenologiei,  concepţii — după cum subliniază Liviu Petrescu — „atît de diferite în orientarea lor generală". Nimeni nu va contesta justeţea acestei din urmă observaţii, dar autorul  textului   din   „Tribuna"   nu demonstrează cîtuşi de puţin că asimilarea  unor teze ale lui Bergson şi Husserl ar fi fost efectuată de Camil Petrescu într-un mod eclectic, eterogen sau neorganic. Adevărul este că ideea bergsoniană a „duratei psihologice" a fost utilizată de Camil Petrescu pentru a pune în valoare concretul vieţii psihologice în opoziţie cu concepţiile tradiţionale   despre   „tip"   şi „caracter". Concretul devenirii interioare a unei personalităţi nu-i apărea însă lui Camil Petresou ca o durată amorfă, nestructurată si ideile de „esenţă", „semnificaţie"  şi „ierarhie a semnificaţiilor", tributare pînă la un punct gîndirii fenomenologice, i-au slujit definirii mai adecvate a ideii de personalitate (să amintim aoi faptul că autorul Patului lui Procust repudia categoric simpla transcriere a continuum-ului vieţii interioare, fără „preocupări de semnificativ" si respingea în acest sens un roman ca Ulysse de Joyce: simpatia sa necondiţionată mergea către opera proustiană, din care nu lipseau „preocupări de semnificativ şi perenitate"). Acuzaţia adusă astfel lui Camil Petrescu de a-şi fi formulat ideile literare într-un spirit „eterogen" sau „contradictoriu" nu poate fi reţinută (cel puţin la   nivelul  argumentelor  aduse pînă acum de Liviu (Petrescu): „substanţia-lismul" lui Camil Petrescu tindea tocmai către o „reintegrare a esenţei în concret" urmărind să depăşească astfel dificultăţile tezelor bergsoniene sau fenomenologice,   (v.   polemica  dusă cu G. Călinescu şi Petru Comarneseu în jurul problemei  „scriitorilor mari în ţările mici" din „Revista Fundaţiilor", nov.-dec. 1947).
De loc întemeiată este şi afirmaţia că „în descrierea erorilor prilejuite de amestecul în cunoaştere al subiectivismului, în special al spiritului practic, interesat... Camil Petrescu nu s-a simţit tocmai în largul său". Adevărul este exact contrariu: întreaga doctrică „noo-cratică" a lui Camil Petrescu s-a constituit ca o polemică perpetuă cu ideea inteligenţei „aservite" diverselor interese şi ca o tentativă de afirmare a valorii „inteligenţei pure". Aspiraţia centrală a lui Camil Petrescu era de a impune ideea că nu „jocul intereselor trebuie să dicteze inteligenţei, ci
199
dimpotrivă aceasta trebuie să-şi impună hegemonia asupra tuturor celorlalte funcţii sufleteşti. Subiectivismului celor care adoptă prima atitudine, autorul Ultimei nopţi... îi opunea obiectivitatea superioară a personajelor sale favorite, la care intelectualitatea este factorul generator al întregii vieţi afective.
Concluzia articolului lui Liviu Petrescu : „Contradictorie în conţinutul ei, gîndirea lui Camil Petrescu îşi găseşte un factor de unitate în persoana
(!) acestei aspiraţii generale spre autenticitate ; din păcate prea puţin pentru un creator de primă mărime (s.n.)". Ni
s-a părut atît de abruptă şi atît de nemotivată în tonul ei condescendent faţă de scrisul teoretic al lui Camil Petrescu, încît aşteptăm cu interes şi curiozitate celelalte capitole ale studiului spre a ne putea forma o judecată mai completă asupra punctului de vedere al eseistului ardelean.
N. T.