uranicii swmmi s8»ijh*i
Viaţa românească MW-1
PAUL ANGHEL : România permanenţelor..... 3
AL. IVASIUC : Vestibul (fragment de roman)    .... 7
AL.  PHILIPPlIDE : Cum zgomotul....... 35
DEMOSTENOE BOTEZ, : Minerul........ 36
MIHAI B'ENIUC : Aşa va fii pururi ; Adăpost ; întâlnire ;
Finuinze de taatană.......... 37
ION ALEXANDRU : Destin......... 41
ANDREI OIURUNGA : DeoaistiiihMri....... 42
ŞTEFAN LUCA : Guiifo de viespi (nuvelă).....43
M. SORESOU : Pînă la trei.........73
Scriitori români contemporani
GEORGE MUNTEAN : Mihail Sadovearau, poet al istoriei
naturale ((II)............74
Ov. S. CROHMALNICEANU : Prozele poetice ale lui Esnil
Botta..............86
Poeţii lumii
RAINER MARIA RILKE : Năliuoa ; Caid perlele ; Antistrofe
(în româneşte idle VERONICA PORUMBACU)    .    . 92
Scriitori şi curente
PAUL CORNEA : Ştiri noi despre Asachd, Negruzzi, Kogăl-nioeaou, Hiaşdeu etc. şi relaţiile literare immâno-ruse în prima jumătate a sec. al XIX-,lea.....95
Pe marginea cărţilor
DEMOSTENE BOTEZ : M. Sev.as.tos : „Amintiri de la Viaţa
Românească"............105
EDGAR   PAPU :   Vera   Oălin :   „Metamorfozele măştilor
comioe".............110
VALERIU CRISTEA : Sînziana Pop : „Nu te lăsa niciodată" 113
115
132
140
Critică şi actualitate
^^~^cĂ7Toezia lui Miron Radu Parasehivescu . EUGENIA TUDOR : Dialog cu timpul......
Cronica ideilor
MIRONCONSTANTINESCU : Date noi cu privire la unirea Transilvaniei cu România........
Miscellanea
i^B^NGIOCULESCU : 150 de and de to Mia <™g*^ţT '       prezenteţie .teatrală în limba ^"^-./^te" 149 în privinţa bolii lui Eminescu — Poezia lumii „moarte w
Cărţi noi
ANA BARBU : „Nunta de argint" (E. Anton) - -ION_ HO-BANA:   „Viitorul  a  început ieri    (H. Arama) MIOARA  CREMENE :   „Magazinul  de   mirese (ti. Mugur) - MIROEA CIOBANU : -1™^.^*™ somnul evitatelor" (Ion M^^-fâ^^S^. GESOU : „Amintiri simple" (D. Necula) — C ma TEESOU : „Rochia cu anemone" (Rodica Oprescu)-Poetica lui Aristotel (Liviu Rusu) - Bertholt Brecht în româneşte (Veronica Porumbacu).....
Cairtea străină
D^TlĂzăRESCU : De la „alienare" la acomodare : evoluţia romanului american în ultdmvi 50 de ani    .    .    • •
Revista revistelor
— din ţară —
„Contemporanul" 1966  (Ion  Parmit)  - >&^J^™^ 40—41/1966  (E.P.G.)  —  „Am&'teatiru    m. 9/H»M> (P.G.J - „Ateneu" nr. 9/1966 (G.P.).....1/u
— de peste hotare —
Znamia" nr. 10/11966 (LP.) - „Plaman" nr. 9/1966 (Sanda "       Apostolescu) - „Science et Vie" oct.-nov. 1966 (VI. C.) 178
Caleidoscop
Dramaturgi   uitaţi  (D.B.)   -   Manuscrise   N.   D. Cocea
(V. Ene) — Expoziţia de desene a Ilenei Bratu (Petru ^ Popescu).............
CUPRINSUL revistei „Viaţa românească" pe anul 1S66    . 186
163
_ Director: DEMOSTENE BOTEZ
Colegiul   redacţional:   Acad.   TUDOR ARGHEZI (membru corespondent al Academiei R. SR
(redactor-sef   adjunct),   Acad.   MIHAI   BENIUC,   Acao. s Ş.ERBAN ' CIOCULESCU   (membru   ™Pondent   al Academy România,    redactor-sef) -s^p ţ t foraWN   Acad   ATH AN ASE JOJA,
(redactor-sef adjunct), Acad I?RŞYw^a STANCU D I SUCHIANU Acad   AL   PHILIPPIDE,   Acad.   ZAHARIA   STAN cu, u.
Redacţia : Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85-Raion „30 Decembrie"-Bucureşti
România permanentelor
de Paul Angliei
oata celor 365 de zile   ale ultimului an   m-a făcut —• oricît ar
Rpărea de ciudat pentru un publicist! — să mă extrag din întîm-plări şi evenimente, din pasionantul cotidian gazetăresc şi să ating, în cursul unor vizite în ţară însoţind conducerea de partid şi de stat, o realitate pe care aş putea-o numi România permanenţelor.
Ea ne-a primit, simbolic, acum un an, la poarta Maramureşului, la capătul de sus al ţării, iar imaginea s-a gravat prea ferm în amintire ca s-o mai pot vreodată uita. Era o imagine cioplită cu barda. O duraseră-în stejar ciclopean meşterii de la Săpînta, de pe Mara şi Iza, care au ridicol la hotarul Maramureşului, în chiar crucea zărilor, un monument al tradiţiei şi ospeţiei — un falnic arc de triumf cu frontoanele acoperite cu şiţă. Ne primea ţara dacilor liberi. Ne primea cu izvoarele memoriei mai proaspete decît oricînd, cu o mîndrie a genealogiei şi a înfăptuirilor contemporane care făcea strălucitoare acea zi, cînd fagii, stejarii, ulmii, oamenii se înfrăţiseră într-o unică înfăţişare de codru masiv şi neînfrînt...
Numai de aici putea ţîşni acel zimbru al puterii, urmărit de Dragoş pînă dincolo de munţi, în cealaltă ţară românească ce avea să-şi facă stemă din fruntea bourului. Ne-am închinat la această stemă, vizitînd Moldova. Am regăsit-o, în aura ei eternă, sub febra prefacerilor înnoitoare, păstrînd cu nobleţe şi pajiştile, şi surîsul lui Alecsandri, şi crenelurile de granit, şi voinţa spre absolut a lui Eminescu, şi masivitatea cetăţilor, şi măreţia lui Sadoveanu, şi gloria lui Ştefan, dar şi faima nouă a civilizaţiei socialiste.
Dind glas acestei minării, valoare permanentă' care leagă într-o singură fiinţă ţara, tovarăşul Nicolae Ceauşescu spunea, adresîndu-se mulţimii care înconjura Cetatea Neamţului:
„Moldovenii, muntenii, transilvănenii — românii au fost mtotdeauna oameni paşnici, primitori, m-.au rîvnit niciodată la avutul altora, dar ei şi-au apărat întotdeauna cu vitejie patria, glia strămoşească, şi aceasta a făcut ca ţara noastră să se înalţe continuu şi să devină un stat puternic, înfloritor..." Şi mai departe : „La noi vin mulţi străini, ca turişti sau oaspeţi. Ei admiră cetăţile şi mînăstirile, casele şi locurile memoriale care vorbesc despre trecutul de luptă şi muncă al poporului — dar admiră şi noile cetăţi industriale, culturale, de învăţămînt, care sintetizează, într-o formă superioară, tot ce are mai bun poporul român, talentul şi
3
priceperea sa, hărnicia şi hotărîrea sa de a-şi construi o viaţă liberă şi independentă. Fără îndoială că aceste noi cetăţi vor păstra şi vor duce peste veacuri, pentru urmaşii urmaşilor noştri, vestea muncii, iscusinţei şi vredniciei constructorilor de astăzi ai socialismului".
Am călătorit mai departe, prin această Românie a permanenţelor îmbrăcată în haine de lucru, şi am văzut-o făurindu-şi cu energie prezentul şi viitorul. Vizitele conducătorilor de partid şi de Stat în regiunile ţârii, în Crişana, Cluj sau Mureş Autonomă Maghiară, în Bacău, Iaşi sau Galaţi, în Argeş şi Oltenia ne-au dat încă o dată prilejul să cunoaştem nu numai faţa de sărbătoare a Republicii, dar şi faţa stropită cu sudoarea nobilă a efortului, încordată de marile răspunderi naţionale ale construcţiei. La Piteşti am fost martor la pasionantele dezbateri legate de ampla- ■ sarea unor importante obiective ale cincinalului — o rafinărie, o uzină de automobile etc.; la Craiova am văzut grija şi amănunţimea cu care s-a discutat problema extinderii marilor uzine „Electroputere" şi a Combinatului Chimic; la Galaţi, împreună cu mii de oameni, am aplaudat intrarea în funcţiune a uriaşului laminor, clipa cînd secretarul general al partidului a tăiat panglica inaugurală. Prezenţa conducătorilor de partid şi de stat pe marile şantiere, în noile oraşe, în uzine şi în sate, discuţiile gospodăreşti cu oamenii muncii au însemnat momente hotârîtoare, a căror sentnificaţie rodnică va creşte în viitor. Gospodarii ţării au urmărit în aceste vizite, direct, printr-o nemijlocită apreciere, procesul vast de creştere şi înflorire a Republicii noastre, felul cum sînt traduse în viaţă, prin energia a milioane de oameni, planurile de partid. Harta acestor planuri se confundă cu harta patriei şi am avut bucuria să urmăresc această hartă pînă acolo unde Carpaţii şi Istoria se întîlnesc într-un punct definitoriu.
Mi-au rămas prea vii în inimă impresiile din timpul vizitei în regiunea Hunedoara pentru ca să nu le transcriu, în fulgurările lor de stenogramă. Ele se polarizează, toate, pe axa unui singur sens : permanenţa.
„...O înţelepciune şi o vrere, ţâşnite din adîncul acestui pămînt, au făcut ca dava supremă a dacilor, Sarmizegetusa, să-şi pună temeliile la incidenţa magnetică a trei văi, trei elemente de căpătîi ale puterii oricărui stat —• cărbunele, aurul, fierul. Fortificaţiile de la Orăştie închipuiesc de fapt o coroană, cu zimţi din munţi împăduriţi, o coroană pusă pe fruntea bătrînului nostru tată cu mîinile Daciei întregi.
„Dar acest antic rege barbar ■— cum spune istoricul italian Roberto Barberini, în a sa „Optimus Princeps", carte ce s-ar cuveni imperios tradusă, — care urmărea idealul civilizării şi măreţiei poporului său, cu o lărgime de vederi şi cu o tenacitate demne de un Petru cel Mare, nu era aşa de neprevăzător încît să ignore pericolul infiltraţiilor străine {romane, dinaintea războiului) şi se pregătea să le înfrunte, încrezător în forţa, în tenacitatea şi în vigoarea proaspătă a poporului său". ■
Am regăsit intacte aceste virtuţi, în chipul şi în strădaniile de azi ale urmaşilor, în dezlănţuirea patetică de voie bună a oamenilor de pe cele trei văi — a fierului, a aurului şi a cărbunelui — veniţi să-i primească pe conducătorii României socialiste, după nişte datini mai mult decit străvechi.
Au ieşit la zi mai întîi minerii. întotdeauna aceşti oameni mă impresionează prin modestia şi eroismul lor tăcut. Palmele lor grele, cînd aplaudă, fac să ţi se scalde inima într-o iradiere de căldură, adusă parcă de Ungă vatra tainică de foc a ţării. I-am văzut în puţul minei noi de la Paroşeni, lupţîndu-se cu şuvoaiele subterane şi cu infiltraţiile de metan.
4
Explozia trebuie dezlănţuită în miimi de secundă, pentru ca gazul deto-nant să nu ia foc. O perdea densă de ceaţă împrăştiată în abataj răceşte apoi văzduhul sufocant- şi strimt, prevenind pericolul unui incendiu şi apărîndu-i pe ortacii înghesuiţi printre roci. Fiecare pas înaintat în stîncă e o victorie neştiută, ale cărei ecouri nu ajung la zi. Fiecare vagon de cărbune trimis la soare e o cotă a înverşunatei bătălii subterane care leagă, pe sute de kilometri, oamenii şi munţii pe dedesubt, într-o fraternitate de căldură şi viaţă care se cheamă mină.
Sus, pe munţi, la Baniţa, într-o neăee păstorească, ne-au întîmpinat în schimb dacii de pe culmi. Veniseră cu oile, ca şi cei din Maramureş, cu podoabele de nuntă, cu copiii. Femeile suiseră călări potecile de piatră, ca şi bărbaţii, strunindu-şi caii inteligenţi şi nervoşi cu un gest semeţ de războinic ce aminteşte secvenţele ecvestre săpate pe columna traiană. Am întîlnit aici, în fruntea tuturor celor veniţi să-i salute pe oaspeţi, un trib dacic al cărui ctitor va fi fost poate chiar mîndrul Decebal.
—• Care vă sînt nepoţii şi strănepoţii ? l-am întrebat pe moş Dan Jitea, bătrînul cu plete de patriarh care va bate acuşi vîrsta de 90 de ani.
— D-apoi cine-i mai ştie socoti... S-or risipit în cătunele din munţi, ca iezii, la Arsuri, la Botani, la Jigoreasa şi Caprareşti, la Corbioni şi Jitoni, la Coteşti, la neamul nost".
Erau Ungă el, la această zi, vreo 40 de nepoţi şi strănepoţi. Petru, cel mai vîrstnic fecior al bătrînului, împreună cu Petru şi Ion feciorii acestuia, împreună cu fiii şi cu nepoţii acestora din urmă, erau numai o creangă a acestui falnic gorun desfăşurat cu rădăcinile sub toţi munţii, îl împodobeau însă la vedere 6 crăci, de fapt 6 trunchiuri de familii, cu crengi şi cu lăstari însumînd zeci şi sute de inşi. Socotind împreună vîrsta celor de faţă şi a celor răspîndiţi în munţi, am ajuns la gloriosul bilanţ de 800 de ani. Trăitorii din neamul lui Jitea au azi împreună vîrsta de 8 veacuri, ceea ce ne pogoară la vremea lui Gelu, a primelor cnezate şi voevodate româneşti.
...Am intrat apoi în Ţara Haţegului, unde grandoarea arhitectonică a peisajului, cu pinteni goi de piatră ţîşniţi din cîmpie, cu dealuri albe de calcar, cu şesuri arse de soare, amintesc parcă Italia de sud strămutată la înălţimi carpatice. O reamintesc şi casele ţărăneşti, cu ogrăzi perfect geometrice, tăiate parcă după atriumul roman, o reamintesc chipurile oamenilor de o severă frumuseţe, în straiele lor albe împodobite cu negru, care au o demnitate antică. Biruitorii nu puteau decît aici să-şi aşeze Ulpia, replică solară a străvechii şi îndîrjitei Sarmizegetusa.
Către ce piscuri să te îndrepţi ? La cîţiva paşi era Bobîlna, unde în fiecare asfinţit de soare arde peste zări, ca un memento, jilţul de flăcări al acelui Gheorghe al răscoalei. Nu departe, Ungă cetatea Bălgra-dului, se afla dealul Furcilor, nume teribil, amintind martiriul tragerii pe roată al celor trei — Horia, Cloşca şi Crişan. în Zarand, sună şi acum, în surdina amintirii, fluierul Iancului. Istoria e prea compactă, pe aceste meleaguri ale Daciei supreme, iar oamenii o încorporează pînă la absolut.
Poate de aceea întîlnirea conducătorilor cu ţara s-a ridicat aici la prestigiul de sărbătoare a unor biruinţe naţionale, întruchipate simbolic în acea înălţătoare Horă a Unirii, jucată la Alba-Iulia de mii de oameni.
Şi, poate tot de aceea, caracterul de lucru al vizitei s-a lărgit aici prin freamătul de mare sfat cu ţara, întruchipat în grandioase adunări, desfăşurate pe aceleaşi locuri unde s-au dat în veacuri, grele şi memorabile lupte : sfat la Lupeni, pe locul marei greve din 1929; sfat la Ulpia
5
Traiana, în amfiteatrul roman; sfat la Alba-Iulia pe locul popasului lui Mihai Viteazul; la Ţebea, Ungă gorunul lui Horia.
— Care este semnificaţia unor asemenea contacte ? mă întreba un gazetar de la „New York Times", aflat la adunarea de la Alba-Iulia, uimit de acea unică dezlănţuire de dragoste prin care mulţimile îşi exprimau ataşamentul faţă de partid şi de conducătorii lui.
■—• Este, după cum vedeţi, un sfat cu ţara, i-am răspuns. Adică tot o permanenţp..
A urmat, la puţine clipe, un interviu, oferit gazetarului american de secretarul general al partidului, chiar în mijlocul mulţimilor, în avalanşa miilor de oameni care participau la această discuţie deschisă şi francă, îmi îngădui să reproduc prima replică a tovarăşului Ceauşescu : „Dumneavoastră, Americanii, vorbiţi adesea cu multă plăcere despre democraţie. Iată cum arată la noi democraţia. Iată cum ne sfătuim noi cu oamenii noştri !...."
Privind freamătul mulţimii care-i înconjura pe conducătorii României Socialiste m-am simţit atunci, printr-un transfer de sentimente, sub gorunul lui Horia.
Am revăzut acest gorun, masiv buzdugan cu crăcile retezate de timp, înălţînd în azur o singură ramură verde. Lingă el, sub ocrotirea acestei singure crengi, conducătorii de partid şi de stat au sădit mai apoi un puiandru, menit să înfrunte alte 8 sau 10 secole, ca un simbol al gloriei viitoare a României.
...A urmat apoi „cascada de foc" din Munţii Apuseni. Culmile Ţării Zarandului şi-au aprins, rînd pe rină, creştetele, treăndu-şi una alteia solia de flăcări, pînă la Deva, iar apoi pînă la Hunedoara, unde iradierea marilor vulcani ai siderurgiei noastre a încununat cele două zile de călătorie şi sfat. Erau încinşi cu flăcări toţi vechii munţi. Puteam spune : Şi cu am fost în Dacia !
Vestibul
fragment de roman
de Al. Ivasiue
De obicei, cînd apare un nou scriitor, cu o carte care atrage atenţia, se caută filiaţii. întrucâtva e şi firesc. Literatura e un proces necontenit. Nimic nu răsare pe cîmp sterp şi operele literare sînt o succesiune. Ele nu sînt doar rezultatul unui efort personal, ci şi al unei mişcări spirituale mai largi, de generaţie, de impuls social; nu răspund doar unei căutări singulare, ci şi unei necesităţi sufleteşti colective. Aş putea deci, recomandind cititorilor romanul de debut al lui Al. Ivasiue, care va fi în libra™ peste cîteva luni, să-1 aşez în familia nu prea numeroasă în literatura noastră a „analiştilor", în care au strălucit Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu. Ar fi comod şi nu lipsit de adevăr ; „Vestibul" este un bun roman de analiză, scris cu pasiune pentru tot ce în sufletul omenesc se ascunde sau se dezvăluie anevoie şi niciodată pe de-a-ntregul, iar autorul îşi întreprinde cercetările în această zonă de penumbră a vieţii sufleteşti cu surprinzătoare stăpînire a mijloacelor artistice adecvate. Impresia dominantă, după lectura cărţii, aceasta rămîne : a unui autor pe deplin format, matur, care a meditat îndelung asupra materiei cărţii sale, asupra ideilor pe care vrea să le împărtăşească cititorului. Mai preţioasă însă decît „tehnica" artistică, în cartea lui Ivasiue mi se pare problematica originală şi bogată în semnificaţii şi de aceea filiaţia şi posibilele influenţe, care fără îndoială vor fi cu mai multă adresă discernute de către colegii noştri critici, mi se par mai puţin importante, odată ce autorul este foarte personal în descoperirile sale artistice şi în ceea ce are de spus despre destinul oamenilor. „Vestibul" pare, la o lectură mai în fugă, o oarecare dramă a auto-cunoaşterii; nu ajungi la tine însuţi fără efort şi suferinţă, ar fi una din concluziile solilocviilor doctorului Ilea. E însă şi o dramă a însingurării, a omului care s-a îndepărtat de ceilalţi şi pentru ca să ajungă să se cunoască trebuie să refacă în sens invers drumul spre oameni — e o altă concluzie a meditaţiilor eroului cărţii. E şi drama omului care nu şi-a trăit viaţa pe de-a-ntregul, nu şi-a trăit tinereţea, nu şi-a trăit timpul, s-a furat pe sine şi i-a furat pe ceilalţi şi n-a apucat deci să fie niciodată fericit. E drama gravă a individualismului, o subtilă condamnare a egoismului mărunt şi laş, mascat de draperiile străvezii ale intelectualităţii detaşate.
Bineînţeles, romanul are şi o „poveste", un abil pretext, care susţine firesc intriga, localizînd-o în epocă. N-are rost însă s-o rezumăm aici, unde, publicînd un fragment, nu facem decît să recomandăm cititorilor o nouă carte valoroasă.
REMUS LUCA
7
)
Hvenimentele pe care într-adevăr n-am reuşit să le uit niciodată au survenit .ceva mai tîrziu. Pe măsură ce povestirea mea se apropia de ele, mă speriam de lucrurile pe care le-aş putea găsi acolo, de o nouă întoarcere de criterii şi valori care mă aşteptau, probabil încă mai zdrobitoare decît pînă acum. începusem să-mi recapitulez unele amintiri, în speranţa de a găsi alibiuri şi de a scăpa de impresia surdă că atitudinea bătrînului meu profesor, pe care-1 admiram totuşi cu o undă de ironie, reprezenta nu numai o altă reacţie posibilă faţă de cunoaşterea ştiinţifică ci şi o poziţie morală superioară. Nu trecuse prin experienţele generaţiei mele, nu avea nevoie poate să simtă efectul eliberator al unei cunoaşteri absolut detaşate de lucruri neutre faţă de care ai un interes pur teoretic. Suspiciunea ce mi se părea atît de justificată faţă de transformarea a tot ce există în simboluri ale propriei experienţe mi-a apărut ca negată de apariţia ta pe scară, în ziua unui şoc afectiv, după ce descoperisem că eram totuşi un om incomplet. M-am repezit să mă justific, şi mi-am găsit nu o eroare de metodă de cunoaştere ci o fugă de răspundere morală, o gravă eroare etică de care fugisem stăruitor atîţia ani. O uitasem de mult, şi s-a dovedit atît de plină de consecinţă. Ceea ce urma imediat îmi era în permanenţă proaspăt în minte, şi dacă nu reuşisem să o izgonesc, cît de gravă putea să fie ? Dacă nici măcar n-am putut s-o escamotez ! Sau poate de aceea, de fapt, era mai puţin gravă ? în orice caz, trebuia să-mi iau un moment de răgaz, să stau şi să gîndesc, să-mi ordonez impresiile. Desigur, nu mai puteam lucra nimic pentru că îmi pierdusem metoda, sînt ca un melc cînd îşi schimbă cochilia. Am scris zile în şir, nu numai seara, ca la început, în momentele de răgaz cînd îmi permiteam mici fantezii afective. Era cea mai importantă activitate a mea, în sfîrşit ceva atît de important încît toate celelalte lucruri deveniseră palide, inclusiv cursul şi activitatea de laborator. în fiecare moment cînd nu eram la masa de scris recurgeam strict la automatisme şi reflexe, şi de fiecare dată uitam imediat ee-am făcut, pentru că nu era nici un fel de acţiune individuală, toate erau nişte modele pe care nu mi le puteam aminti deoarece nu le uitam propriu zis niciodată. Cum nu-ţi poţi aduce aminte că .ai mers, nu ai reprezentarea concretă a actului ci doar plasarea lui în timp. Am mers de la ora 5 la 6, şi nu-mi pun problema cum am mers, dacă n-am fost bolnav, dacă nu m-a jenat ceva. Sau cum nu-ţi vine să-ţi aminteşti că ai respirat, sau că ţi-a bătut inima. îmi debitam nişte cunoştinţe în faţa studenţilor, şi singurul meu gest conştient era să te caut în sală. Nu te-am văzut la nici unul din cele trei cursuri ale intervalului, însă ciudat, faptul aproape nu mai avea nici o importanţă. Cu trei, patru săptămîni înainte ar fi fost un subiect de grijă, dar acum, consecinţa existenţei tale devenise mai importantă decît cauza. Dar asta nu pentru că nu mă interesa nimic total, ci pentru că eram obsedat de ceva. Cu cîteva zile înainte ajunsesem la un moment critic, ştiam că urmează ceva ce trebuie gîndit cu toată grija, şi mă hotărîsem să fac o pauză. Nu mai puteam continua. Nu era noapte, ca în alte daţi -cînd îmi terminam pseudoscrisorile, ci era trei după amiază, într-o zi însorită şi plină de forfotă. La început am pornit gîndindu-mă la ee-am descoperit, la vinovăţia mea indiscutabilă, şi persistentă atîta vreme. Eram deprimat şi cred că un ora care m-ar cunoaşte foarte bine, (dacă asemenea fiinţe există) ar fi putut observa că îmi schimbasem mersul. îmi propusesem totuşi să fac o pauză şi ca să-mi alung gîndurile oricum prea învălmăşite şi încărcate de imagini,
8
am-început să observ lucrurile din jur. Trebuia să observ ce se întîmplă în afară de mine, în lumea ordonată a unghiurilor şi limitelor. Trebuia să mă fixez asupra unor 'detalii, să încerc să le evaluez exact, să le constat existenţa indubitabilă, să le găsesc numele, iar dacă nu au nume să mă dedau la superbul exerciţiu al creierii denumirii, prin care vor rămîne fixate pentru totdeauna, în tot ceea ce au mai temeinic. Restul nu vor fi decît nişte variaţii interesante, pe care oricând le poţi respinge ca neesenţiale. Realitatea lor imediată şi convingătoare nu va fi decît rezultatul unor erori de existenţă, prin tot ceea ce se deosebesc de necesitatea conferită de nume. Probabil că am recurs aproape conştient la puterea pe care îmi va da-o denumirea, pentru că mi-a trecut prin minte vechea legendă biblică a numelui. Am zîmbit adu-cîndu-mi aminte că -Dumnezeu 1-a răsplătit pe Avram dîndu-i o vocală în plus, din însăşi numele lui, un A din IAHVE, ca să devină Avraam. O vocală din numele care nu se rosteşte niciodată decît indirect pentru că înseamnă însăşi înfricoşătoarea putere. Elohim sau Sabaoth, numele cel adevărat şi deplin este cel mai înfricoşător şi mai îngreunător privilegiu. Ca şi diavolul la noi, care nu este niciodată decît „ducă-se pe pustii", ca să-1 pomeneşti fără ca el să-şi dea seama, fără să ştie că e chemat să vină. Ca şi epilepsia oare e „boala cea rea". Sau e denumit prin însăşi forţa care-1 anihilează „ueigă-1 toaca". Ce încredere deosebită în forţa şi valoarea noţiunilor, a recentelor descoperiri, dincolo de imagine, a abstracţiunii încă legate de concret! Am zîmbit, (mă preocupase cândva problema), pentru că ştiam că de fapt noi ajunsesem la opusul acestei groaze pline de respect. Numele, detaşat cu grijă de orice concreteţă, nu ne mai stârnea neliniştea prin prezenţa lui copleşitoare şi reală, nu mai era încărcat de emoţii, decît poate în poezie, şi din contră, era dătător de linişte, prin golirea oricărui lucru de miezul său real, străin şi ameninţător. Prin denumire, devin binecuvântat de limitate şi inofensive. Totul n-a durat decît o clipă, şi am fost gata să studiez primul detaliu. Mergeam, din cauza apăsării morale, eu capul în jos, şi mi-am fixat ochii :asupra trotuarului cheiului Dîmboviţei, pe unde păşeam nu ca să-mi ghidez paşii ci ca să observ. I-am prins exact nuanţa de cenuşiu, lucirea lui prăfuită de atâţia paşi, de coacerea la soare şi îndelunga uscare. Din loc în loc fusese crăpat, şi acum, în plină primăvară, prin crăpături, lungi dungi şerpuitoare, se mişcau gîze greoaie, încărcate de rodirile viitoare, sau furnici agile. Le ocoleam cu o urmă de superstiţie. Uneori, nisipul cu care fusese acoperit asfaltul, cândva de mult, făcea să strălucească un cristal de mică, un grăunte de cuarţ. Pantofii mei negri şi comozi, cu pielea moale, se mişcau ritmic, ocolind vietăţile, paşii făceau să seîrţîie uşor praful de pe asfaltul rece şi dur de primăvară. Din loc în loc, bara verticală a gardului de metal al cheiului îşi întindea umbra, o dungă mai groasă şi uşor deviată. Era primăvară, ursul şi-a măsurat de mult umbra, lî-nsă nu mă puteam linişti denumind asfaltul, şi pantofii, şi furnicile, şi umbrele barelor de metal. Nici măcar lucirea cristalelor de mică, care îmi aminteau de ordinea numelor învăţate la şcoală, adevăratele denumiri, noţiuni bine circumscrise, învăţate metodic, în clasificaţii care-şi întind apoi rigoarea şi după aceea, de fiecare dată cînd te întâlneşti cu ele. Cuarţ, feldspat şi mica. Granitul. Roci eruptive, sedimentare şi metamorfice. însă asociaţiile elementare de liceu desigur că nu mă puteau satisface, şi pentru un moment m-am gândit cu plăcere la subtilele diferenţieri celulare, la minuscule detalii imperceptibile pentru un ochi profan, care mi se
păreau mie atît de evidente. Ceea ce era grosolan şi vizibil, adeseori nu era decît un artefact oarecare, dovedind o preparare neîndemînateeă. Pe lamelă dezordinea şi complicaţia nu era decît aparentă, în realitate, toate erau aşa cum trebuiau să fie, şi sute de denumiri ştiinţifice izvorau din cea mai mică porţiune, creind o ordine mai adîncă, esenţială, purtătoarea eforturilor a sute de cercetători care au impregnat, au tăiat şi au inventat coloraţii pentru fiecare formaţiune. Dar nu ei aveau importanţă. Micile clasificări de pe stradă mu erau decît un surogat şi aş putea să-mi regăsesc o linişte, chiar şi numai provizorie, întorcîndu-mă la munca mea zilnică. Am înălţat capul, ca să observ alte lucruri pînă cînd am să-mi reiau activitatea. Acum, înainte de a reintra în hăţişul acela de amintiri, imagini din trecut, fără actualitate şi de aceia confuze, lipite şi turtite, necesar diformate de lipsa de spaţiu. Privirea circulară mi-a adus însă o surpriză indicibilă. Izbucnise primăvara în lumina multiplă a florilor care încărcaseră copacii, aşa cum n-o observasem niciodată, şi dintr-odată dincolo de formele ei am fost izbit de dinamica ei de seve. Mişcarea ei se putea discerne din fazele înfloririi. Unii copaci erau deja încărcaţi de flori albe sau roz, sau de ciorchinele verzi ale sălciilor. Alţii de abia începeau, şi ici colo cîte unul de abia îşi întindea în soare ramurile goale şi subţiri. Soarele răspîndise casele, crescuse distanţele, născuse umbre încă palide, de aceiaşi discretă intensitate ca şi el. De aceia era mai multă lumină decît vara, cu contu-rele ei bine delimitate, între umbre întunecate şi lumina orbitoare. Acum încă mu erau frunze, care să formeze sub pomi bălţi negre, nu existau nici contrastele de sub ziduri. Totul era gradat şi uşor, aerian, umbrele nu erau decît dungi, doar ceva mai întunecoase, o subtilă şi neîntreruptă trecere din gri în alb. Era foarte mult spaţiu, lărgime, şi m-am simţit respirînd şi mărindu-mi pasul, mergînd din ce în ce mai repede, pentru că aveam loc destul, nu mă ameninţa nici un spaţiu ca să mă facă să fiu economic. Trecătorii săgetau pe trotuarul de vis-a-vis. îmi plăcea circulaţia şi mulţimea femeilor. M-am gîndit că intr-adevăr săgetau şi mi-a venit în minte prima asociaţie livrescă, pe care am rostit-o aproape 'Cu voce tare : „Lişiţele săgetează pe deasupra apei". A fost primul meu semnal de alarmă, peste care însă am trecut uşor. Era fabulos amestecul de civilizaţie citadină şi de natură. Un grup de lucrătoare veneau cu braţele încărcate de răsaduri de pomi şi de flori, altele încărcate de lăzi cu pămînt negru şi gras. Un bătrîn culegea urzici de pe malul înverzit al Dîmboviţei, ca şi cum ar fi fost la ţară, şi rîul n-ar mai fi curs prin patul de beton. Se apleca şi le rupea, apoi le băga într-un fel de şorţ, dintr-un sac grosolan, o pînză aspră, virilă, cu care era încins. Iar pe alături săgetau alte maşini, licărind în viteză. M-am încrucişat cu un alt grup de femei purtînd lădiţe cu flori. Erau gălăgioase ca şi cum s-ar fi dus la eîmp şi glasurile lor răsunau tare, nestingherite şi imposibil de acoperit de zgomotele oraşului. Poate din cauza atmosferei rărite vioiciunea şi agitaţia nu se transforma în gălăgie asurzitoare. Era destul loc pentru orice manifestare, lipsea îmbulzeala şi ciocnirea de sunete. Nu mai puteam da nici un fel de denumire, pentru că toate florile, şi culorile, şi mişearea,^ şi mereu alte grupuri de femei cărînd lădiţe, cîte un bătrîn culegind urzici, şi mugurii pufoşi şi moi, sau duri şi gata să plesnească, se compuneau într-un tot. O scurtă pauză de mişcare, şi de primăvară, cînd am traversat podul Izvor, încrucişîndu-mă cu tramvaiele neverosimil de galbene în lumina zilei,  redescoperite cu ochi aproape infantili, ca
10
întâia dată cînd am venit în Bucureşti şi le-am observat întâi troleele deasupra zidului gării, ciudate coroane de sîrmă fără corp, greu de asociat cu clopotele care răzbăteau printre celelalte sunete. în piaţia din faţa gării, 'culoarea lor galbenă, dungată eu roşu m^a făcut pentru o clipă să-mi închipui că am pătruns într-o lume a jucăriilor mele violent colorate, . 'crescute mari, depăşindu-mă, dar rămînînd aceleaşi jucării probabil cu arcul întors de altă mînă, la proporţiile lor, ca şi trenul meu de acasă ce se rotea pe şinele lui curbe. Atunci erau primele tramvaie electrice ale Bueureştiului cu remorci deschise ca nişte balcoane, peste care atârnau paporniţe. M-am strecurat şi acum printre vagoanele lungi, printre maşinile fîşîind pe pneuri, şi am reintrat, cu o doză crescută de prospeţime, în primăvara de pe chei, ca şi cum podul Izvor ar fi despărţit nu două porţiuni de rîu ci două ţărmuri ale anotimpului. Discret, mişcarea fuziona într-un fel ide melodie şi am grăbit şi mai mult pasul, apropiat de un ritm săltăreţ. :în faţă mi s-a părut aproape majes-toasă cupola de sticlă a C.E.C.-ului, devenită albastră. Mă gîndeam să mă urc pe deluşorul Patriarhiei pentru că acum aveam nevoie de întreg oraşul, de perspective cît mai largi. Voi trece pe lîngă Piaţa de Flori şi m-am gîndit la coşurile de răchită în care zăceau mormane colorate, pe lîngă agitaţia pieţei mari (care mă obosea aşa de mult de obicei). Aveam nevoie de culoare, de puţină violenţă împestriţînd diafanul şi mă bucuram că iBueureştiul e încă un oraş destul de oriental. Iar mi se răsturna un sistem de obiceiuri. în scurtele clipe de răgaz cînd nu observam, nu înregistram totul şi nu mă răspîndeam cu voluptate în jur, mă gîndeam doar cu o umbră de regret că n-am descoperit pînă acum, ani în şir, toate lucrurile astea. însă regretul era plăcut, pentru că făcusem descoperirea, o aveam, şi trăiam prea mult în afară ca să am perspectiva timpului, a vre-^unui moment pierdut.
Mă apropiam de podul iMihai Vodă, şi priveam boltirea lui peste apa -ce începuse să iasă din brun şi să devină verzuie, şi nu m-am uitat drept în faţă pe trotuar vreo eîteva minute. Dar nu puteam să mă concentrez prea mult timp 'asupra unui lucru şi ocolind profilul cupolei circului, mi-am alunecat ochii peste eîteva clădiri, ca să privesc din nou fără grijă înainte. Am crezut la început că din nou o stare afectivă specială, a doua de and a început seria de evenimente neobişnuite, îmi 'Crează iluzii, sau chiar halucinaţii şi m-am speriat.
La zece paşi în faţă, îţi aduci aminte, veneai înspre mine şi te vedeam într-o perspectivă cu totul nouă. Nu te văzusem nici odată decît în interiorul facultăţii, pe culoar, în sălile de curs şi de laborator. De fapt nu-mi puteam imagina că ai putea să fii şi în altă parte, că ai o existenţă autonomă de mediul în care te întâlnesc eu. Detaşată de acolo, îţi adăugai ceva şi în acelaşi timp te lipseai de eîteva atribute, halatul alb, servieta, mersul pe dalele de piatră, raportul dintre tine şi celelalte studente, dintre tine şi severitatea zidurilor, valoarea ta contrastantă. Erai mai bine plasată aici, în atmosfera din jur, îmbrăcată cu pardesiul uşor şi de culoare deschisă, ca o mantie peste rochia închisă pînă la gît de gulerul de dantelă. în lumina asta îţi deprindeam mai precis tenul, eleganţa liniilor, uşoara arcuire a nasului, linia uşor curbă a gîtului eombinîndu-se cu delicata volută a părului foarte moale, parcă obosit în căderea lui înspre umeri. Jaboul acela de dantelă foarte albă m-a speriat cel mai mult, şi m-a făcut să nu cred în naturalul coincidenţei. Veneai din altă epocă, neverosimilă, şi-ţi auzeam fîşîitul unei imaginare mătase, cu care doamnele de la curte imitau îmbrăcămintea
11
păstoriţelor ce nu există în realitate decît pe porţelanele de Saxa, pictate în mijlocul unor plante inventate. Coincidenţa, puritatea de linii şi uşurinţa mersului dădeau întregii atmosfere un aer convenţional. A venit primăvara, toată natura renaşte. Mieii sburdă pe cîmpii. Nu era nici un fel de halucinaţie, însă ultimele zile, şi evenimentele care au urmat mi-au revenit violent în minte, şi primăvara reală, cu florile şi subţirimile, cu mirosurile plăcute de iarbă, nu mi se părea că e altceva decît o imensă mască a naturii, pe care o ştiam că este cu totul altfel. Un decor voit convenţional şi uşor, ca de ademenire, de inducere în eroare. Nu a mea, de pe margine, cuprins şi eu de fapt în primăvară şi cu sîngele circulînd în alt ritm, ci a ei însăşi, ca un sistem ciclic de ascundere a păcatelor. Natura se iluziona construindu-şi o mască din cartea de citire, cu clopoţei, şi animale tinere, boboci, flori şi muguri. Nu-şi arăta nici măcar frunzele verzi, închise. Copacii sînt acoperiţi cu flori albe ca să pară de hârtie. Şi tu erai ireală, şi eleganţa ta uşoară era prea evidentă ca să nu ascundă cu totul altceva, dur, greu şi de o cruzime fără margini. Aşa cum se găsesc în spatele tuturor lucrurilor, care ştiu că nu sînt nici măcar indiferente. Era suficient să mă gîndesc ce-am descoperit în dosul perfectei mele respectabilităţi de om de ştiinţă, de o etică de mulţi (poate de toţi) crezută ireproşabilă. Primăvara nu coincidea deloc eu ultimele zile, desigur cu ultimii ani uscaţi, în care mă ocupasem să par fără pată. Decorul era atît de lipit, crescut din interior, încît nici măcar nu reuşeam să-1 scutur, deşi eram convins că are falsităţi de abecedar. Nu mai rămăsese între noi decît un singur pas, m-ai recunoscut, şi pentru prima dată, detaşat şi eu de mediul de la facultate, devenit om, trecător din profesor, mi-ai zîmbit în timp ce mă salutai, un zâmbet de surpriză plăcută, de recunoaştere a ceva foarte familiar, acolo unde nu te aştepţi. Făceam parte din geografia unui alt loc, şi desigur, dacă stau să mă gîndesc, mă bucur că de fapt fac parte din una din configuraţiile tale . interioare. Am întins aproape braţul, ca să te opresc. Nu ca să constat dacă eşti reală, ştiam că eşti, ci să încerc printr-un gest să desprind de pe tine decorul de dantele. Poate din cauza emoţiei de a mă întâlni în afara facultăţii, lobul mic şi bine format al urechii tale era roz. Aproape că-i simţeam pulsaţia sângelui. Cu un ultim efort de decenţă nr-am reţinut şi ţi-am răspuns doar la salut, rece, solemn şi protocolar, ca şi cum într-adevăr ani fi jucat o piesă de teatru de epocă. Silueta ta, rămasă pe retina-mi, este de fapt foarte asemănătoare cu unul din portretele acelea 'de fată tânără şi blondă, cu gât înalt şi subţire şi cu sânii insuficient formaţi din şcoala lui Reynolds şi Gainsborough. Faţa cu obrajii uşor Împurpuraţi şi cu pieliţa foarte subţire. După ce ai trecut, impresia de irealitate şi fals nu s-a risipit. Primăvara din jur continua să aibă acelaşi aspect de natură văzută prin prisma unui autor de cărţi de citire sau. de exemple gramaticale. „Calul paşte", „Iarba este verde". Frumuseţea asta leşinată şi subţire, tot albul şi palidul din jur mă irită pînă la silă. Prezenţa ta îmi reamintea că lucrurile sînt în realitate atât de deosebite, încît într-un fel încerca să te nege. N-ar trebui, acum îmi dau seama, să te las dominată de 'amintirile mele, în loc să te mîntui. Dar pentru asta trebuie să-mi- reiau scrisul. Primăvara crăpase deja sub presiunea amintirilor şi singura posibilitate de salvare era să le orînduiesc, deşi pînă acum n-a izvorît linişte.
Loviturile în geam, noaptea, sunau deja a dezastru. Altcineva, mi se părea că bate în uşă. De fapt era aceeaşi persoană, însă în confuzia
12
nopţii două momente separate au fuzionat, şi visul s-a continuat în starea de veghe. De aceia totul părea atît de apăsător, lipsit de sens, venind din toate părţile. Am sărit din pat şi am alergat în picioarele goale spre uşă. Frigul m-a pătruns şi am strîns la piept pijamaua, care se descheiase la nasturele de sus. Avusesem probabil un somn agitat, măcar în cele eîteva clipe pînă cînd m-am trezit, şi m-am desfăcut la gît ca să-mi recîştig respiraţia. M-am apropiat de uşă, fără să întreb nimic, lipăind cu tălpile goale pe duşumelele aspre, cu aşchii. Cineva continua să bată, şi mi-am apropiat urechea de uşă, ca şi cum aş fi ascultat nişte zgomote mai îndepărtate, pe care ar fi trebvut să le discern foarte fin, ca să văd ce am de făcut. Totuşi, am auzit ceva în plus, respiraţia cuiva de afară, apăsată, parcă ar fi fost un astmatic sau un om foarte gras, şi tîrşiitul tălpilor lui lîngă prag. Se pare că erau mai multe persoane, şi am aşteptat să vorbească între ele. Tăblia de lemn care ne despărţea, respiraţia asta grea , aş zice animalică, toate zgomotele care n-aveau o sursă precisă se infiltrau şi înlocuiau panica trezitului brusc noaptea din somn, cu o panică nouă, mai neexplicabilă, ca şi cum dincolo ar fi fost un monstru, sau un om beat sau nebun, de o mare forţă şi violenţă. A lovit iarăşi în uşă, tare, autoritar, iritat că nu i se răspunde. Probabil că asta era cauza pentru care eram neliniştit. Niciodată nu auzisem pe cineva ciocănind aşa, cu atîta încredinţare că e în dreptul lui s-o facă. Ai fi zis că e un soţ gelos, venit acasă încolţit de bănuieli. Am crezut că mi-am revenit în fire, gîndindu-mă că trebuie să fie cineva de la spital, care mă chema la o operaţie urgentă, sau cine ştie, un ordin de evacuare 'grăbită, din cauza că s-a spart frontul undeva şi trebuie să ne retragem în grabă. Nu era de natură să mă liniştească acest gînd, însă totuşi era ceva precis de care să mă îngrijorez, şi am întrebat cine e acolo. Eram departe însă de a fi liniştit, pentru că m-a surprins propria mea voce, subţire şi în acelaşi timp uşor răguşită. Am trebuit să tuşesc ca să mi-o dreg.
— Om bun, deschideţi !
— Care om bun, ce vrei dumneata ?
— Om bun. De la legiunea de jandarmi. Vă rog să deschideţi ! Eram surprins. Ce avea să caute la mine, în toiul nopţii, cineva
de la legiunea de jandarmi ? Nu mă simţeam în nici un fel infractor, şi totuşi nu mă simţeam bine, ca şi > cum ar fi trebuit să mă dezvinovăţesc de ceva. Ca atunci cînd se fură ceva în clasă, la şcoală, şi se caută totul. Nu eşti tu şi totuşi, chiar bănuiala asta generalizată şi imprecisă care planează deasupra tuturor te face să roşeşti şi adeseori te prezinţi voluntar să participi şi tu la cercetări, pentru că e mai bine să faci parte din urmăritori decît din urmăriţi. Actul de a căuta prin gentile 'altora te uşurează. Am deschis repede uşa şi am fost orbit de o lanternă care mi s-a pus în ochi. Mi-am acoperit figura cu mîna, zăpăcit.
— Domnul doctor Ilea ?
— Da. Ce doriţi ?
—• Nu vă speriaţi don doctor, da' dela spitalul militar mi s-a spus că sînteţi cel mai aproape cazat, în afară de don maior. Medicul de gardă nu putea să plece, şi mi-a spus să vin la dumneavoastră.
— Ce s-a întîmplat ?
— Nimic, nimic grav. Vă rog să vă îmbrăcaţi şi să veniţi ca mine. Are nevoie don comandant, don maior Beşcu de dumneavoastră.
— E bolnav, e cineva bolnav ?
13
—■ iA, nu don maior. E altceva, o să vedeţi dumneavoastră. Luaţi-vă şi ■trusa.
Ca medie oare n-am prea practicat, nu aveam obişnuinţa acestor treziri bruşte din somn, chemarea la căpătâiul bolnavilor mă mai speria. Şi pe urmă nu mi se spunea precis cine era bolnav, aerul ăsta de mister poliţienesc, poate deformaţie profesională a individului, nu-mi risipea neliniştea. Lanterna in ochi, bătăile autoritare, şi acum pe drum stătea in urma mea cu o jumătate de pas, cu puşca în spate. Poate din respect pentru tresa mea de pe umăr, el era plutonier major. Legiunea de jandarmi nu era departe, de aceia au trimis după mine. Nu mai era nici un trecător, mergeam tăcând pe sub nişte castani foşnitori, care dădeau adevărata măsură a întunericului. Se auzea şi patul puştii majorului, frecîndu-se de pantalonii aspri, cazoni. O sentinelă care s-a uitat bănuitoare, aşa mi s-a părut, şi apoi alt major, la uşa de la intrare, cu o bracardă pe care scria QS, care mi-a întrebat însoţitorul : „l-ai adus ?". Adus. Mi se părea ciudat cuvântul şi am răspuns exagerat de amabil la salutul sec, milităresc, pocnit din călcâie. Cât timp mă mai salută aşa nu era nimic grav. Desigur nu-mi putea trece prin cap nici un fel de vină, însă contactul cu autoritatea, ideea de poliţie, de întrebări, de neîncredere, mă sileau să mă gîndesc dacă nu cumva sînt vinovat. Chiar dacă respingeam orice fel de bănuială ca absurdă, totuşi îmi puneam întrebarea. Şi oricum mediul era sordid, rău mirositor, altfel rău mirositor decît cazărmile şi spitalele militare din zona de război. Mirosea a murături, şi a lipsă de aerisire. Plutonierul de la uşă avea faţa mâncată ide vărsat. Cel care venise cu mine era arătos, şi-şi sticlea, sugîndu-şi buza, un dinte de aur, un canin. Portretele oficiale mi se păreau strâmbe, şi coridorul prin care am trecut era fantomatic luminat de un bec camuflat' cu hârtie albastră.
— Du-1 la don'maior, Ionaşcule, spuse plutonierul cu brasardă.
— E la dânsul ân birou ?
— Acu' trecu.
Lumina de data asta era orbitoare, şi abea acum aveam senzaţiile unui om trezit brusc din somn, clipeam din ochii care mă usturau, îmi era frig pînă la frison. Am înregistrat în treacăt, pe figura ofiţerului care s-a sculat de la birou să mă întâmpine, mirosul bun, de tutun aromat de pipă, şi lucrul cel mai ciudat într-un asemenea loc o întreagă colecţie de pipe aşezate într-un raft pe perete. Scurte, englezeşti, lungi şi contorsionate, ciubuce de diverse mărimi, din lemn colorat divers, unele roşii, altele negre sau brune, sculptate sau austere. Dacă n-ar fi fost grăbit, poate mi le-ar fi arătat cu o justificată mîndrie, mi-ar fi spus cît l-au costat şi de unde le-a procurat. Fiecare poate avea un nume, şi, pasionat de ele, nu le ţinea acasă, ci le purta pretutindeni, le păstra la birou, ca să le mângâie meditativ lemnul, în momentele de oboseală sau de concentrare. Poate că atunci cînd era descurajat se apropia de etajeră şi încerca să-şi găsească echilibrul, să se consoleze privindu-le formele ciudate. Câteva erau chiar pe birou, poate cele mai apropiate, achiziţionate cu eforturi. Mâna lui se juca neatent cu ele, ân timp ce studia un dosar dificil, şi gestul reflex îl ajuta să găsească soluţii neaşteptate. Ani de zile m-au obsedat, am tresărit de fiecare dată cînd am văzut pe cineva fumând pipă. in camera asta, in instituţia asta, cineva se simţea bine, acasă la el, şi trăia in mijlocul lucrurilor care-i plăceau, a unor obiecte familiare. Desigur, de vreme ce avea ore de
14
birou, program, şi probabil că-şi considera profesia o îndeletnicire ca oricare alta, una chiar foarte onorabilă, aşa cum o considera şi nevasta lui, şi prietenii lui din afară, cunoştinţele cu care se întîlnea pe stradă schimbînd saluturi şi zîmbete. Totul ar fi fost încă normal, în afară de mania asta colecţionară, nu acasă, în alt loc, unde trăia poate dedublat, ci chiar aici, la birou. Fumul de pipă se aşezase în straturi albastre, bine mirositoare, cu un iz plăcut bărbătesc.
La început nu i-am înţeles explicaţia. Trebuia să dau asistenţă medicală cuiva, unui arestat, de care era absolută nevoie pentru mersul anchetei. „Nu-1 putem lăsa să moară" îmi explica, şi mi se părea că faoe eforturi inutile. Evident că nu-1 putem lăsa să moară. Nu înţelegeam dece trebuie să insiste atît. Nimeni, nici o dată nu trebuie lăsat să moară. Asta îmi era profesia, să încerc să ajut, să vindec,, de aceia mi se părea absurd meticulozitatea cu care încerca să mă convingă. Doar nu eram un monstru, forţa uşi deschise. Mi-a venit chiar în minte un dicton .al unui profesor de liceu, care tăia scurt explicaţiile inutile spu-nînd „da, sigur, Hereule este puternic, nu trebuie să mă convingi". „Nu vă putem spune exact ce s-a mtîmplat, însă e un caz foarte important, trebuie să dăm lămuriri la comandamentele superioare, şi individul ăsta este singurul care ştie ceva. Trebuie deci să faceţi toate eforturile, mă veţi obliga personal". Nu pentru asta urma să-1 vindec, să. încerc cel puţin şi nici pentru că e important. „Unde este bolnavul ?" l-am întrebat, şi mi s-a spus «ă mă duc cu el. Am ieşit din nou pe coridorul acela întunecos, luminat de un bec albastru care creia unghiuri fantomatice (poate un procedeu de-al lor, psihologic, pentru a zdrobi rezistenţa celor anchetaţi). Coridorul era destul de lung, şi peretele, văruit alb, era întrerupt din loc în loc de uşi foarte solide. Hainele maiorului miroseau a tutun de pipă de calitate superioară, un tutun turcesc sau egiptean, şi m-am gîndit chiar cum poate să-1 procure în timpul războiului. Era mirosul cel mai puternic de pe coridor, nu se mai simţeau murăturile, sau varza aceia lîncezită care m-a izbit la intrare. în sfîrşit, a deschis o uşă, şi m-a lăsat politicos să intru primul. încăperea era plină de bărbaţi în picioare, tăcînd, aşteptînd ceva. E primul lucru pe care l-am observat. Stăteau în picioare, răspîndiţi prin încăperea aceia în dezordine, prinşi în poziţii ciudate, ca şi cum ar fi fost încremeniţi de ceva, de o emoţie deosebită, de vestea unei catastrofe. Privirile lor m-au căutat din momentul în care" am intrat, însă nu şi-au schimbat poziţia, doar ochii lor, parcă închişi, întunecaţi, au migrat încet spre mine şi m-au fixat. Militarii (vre-o patru) şi un civil uscăţiv, cu a mănuşă în mină (ciudat, în luna iulie, într-o încăpere). Doi militari însfîrşit şi-au modificat ţinuta, poate pentru maior. Apoi am văzut totul, odată cu vocea maiorului : Cum e, mişcă ?, şi n-am mai auzit nici un. răspuns, în orice caz nu ştiu, nu-mi aduc aminte. Mă strângea îngrozitor chipiul, ca şi cum mi-ar fi crescut capul, sau aş fi avut un cerc de fier fierbinte, strîns încet, în jurul tîmplelor. în ceafă, o durere insuportabilă, .cu fiecare secundă mai intensă. El era lăţit jos, pe duşumea şi era complet ud. Hainele îi atîrnau, încărcate de apă, pe alocuri umflate, pe alocuri lipite de corp. Un crac îi descoperea un picior subţire şi palid, foarte păros. în jurul său era baltă, apă stătută, bombîndu-se cu menise, şi de acolo, radiar, porniseră nişte pîraie acum încremenite, unele mai subţiri rămase doar nişte dîre umede. Şi două găleţi mari de tablă ruginite, una în picioare, alta răsturnată, veghindu-1 ia dreapta şi la stînga, Năvălea în cameră un miros de fum, de foc în pădure, îmi aduc
15
acum aminte. Atunci orice altceva se plasase departe, în periferie. Eram fascinat, privirile mi s-au fixat pe faţa desfigurată, tumefiată de lovituri. Mari echimoze cu contururi neregulate, pete violacee, în contrast cu paloarea îngrozitoare care-i subţia trăsăturile. Cineva 1-a mişcat cu piciorul, o eistmă înaltă, de cavalerist, bine lustruită, cu apărătoare pentru genunchi. „Vezi doctore dacă mai poţi să-i faci ceva". M-am uitat la cel oare vorbise, un bărbat înalt şi gros, cu nişte ochi neobişnuit de mici şi de negri, două puncte de smoală, pe o faţă puhavă, de prea mult aer închis şi de nesomn, poate de alcool, şi foarte albă. Ochii îi păreau nişte ambrazuri. Mişca pe cel de jos cu piciorul, şi rnîinile îi fremătau nervoase, neliniştite, speriate de golul de acţiune impus de leşinul sau moartea victimei. Apucă o vînă de cauciuc de pe masă (erau acolo o serie de instrumente de tortură) şi începu să-şi lovească sălbatec cişmele. „Hai vezi ce-i cu ăsta", îmi strigă şi privirile lui mă străpunseră, încărcate de o ură generalizată. Poate că ar fi gata să mă lovească şi pe mine şi chiar pe ceilalţi, pe rînd, ca să ucidă tot ce este viu în jur, întîi oamenii, apoi animalele, să smulgă firele de iarbă, să distrugă plantele, să spargă mobilele, pereţii, într-un orgasm al anihilării care nu-i permitea nici un lucru întreg, continuind să existe ca înainte, nemodificat, în liniştea duratei prin momente succesive. Mai tîr-ziu mi-am adus aminte de o crimă săvîrşită în nu ştiu care oraş de provincie, cu ani în urmă. O întreagă familie, pare-mi-se un brutar, bărbat, nevastă şi copii, a fost strangulată, şi asasinul nemulţumit, cuprins de furiile unei dezinhibiţii, a strîns de gît şi pisica.
I se părea că mă mişc prea încet, că sînt un fel de piedică şi purtătorul de răgaz care-1 împiedica să continue violenţa. N-a aşteptat să mă aplec şi să consult rănitul, victima, şi a lovit-o din nou cu piciorul peste coaste : „Scoală mă ticălosule, trădătorule de neam şi ţară. Scoală mă, şi nu te mai preface, că aici la noi nu-ţi merge". E adevărat, nu mă mişcăm prea repede. Stam şi mă uitam aproape paralizat la corpul celui întins pe jos, ud leoarcă de apa care fusese turnată pe el. Palid şi cu hainele înmuiate, lipite de corp, părea un înnecat arunoat la mal, care însă nu se umflase, era neaşteptat de slab, un înnecat subţire, sau mai degrabă un mort pe ţărm, din cine ştie oare pricină, undeva la mare, udat de mare, lins ide valurile care-1 izbeau şi apoi se retrăgeau înspumate, ca să revină cu un centimetru mai adine, muşeîndu-i din trup. Sau poate cu o frunză veştejită, toamna, căzută pe o alee, murdărită de noroi, cu pete brune pe corpul palid. Lipită .acolo jos, mai tare decît ar putea un vînt să o mişte. La început, multă vreme, nu m-am gîndit ce efort de voinţă, ce hotărîre de a nu spune nimic însemna această zdrobire fizică. Energia asta de neclintit continua de fapt să existe în cameră, în iritarea indivizilor ăstora violenţi, care descopereau încă odată că violenţa, partea lor tare, nu epuizează tot ce poate exista, că nu este atotbiruitoare, aşa .cum trebuie să presupună, conştient sau inconştient. Dar atunci mă gîndeam numai la jalnicul aspect al hainelor înmuiate în apă, la corpul acela ud şi rigid, aflat într-o mare singurătate faţă de ei. de noi toţi, îneepînd să devină altceva, să atingă o zonă de unde nu mai poate fi întors. înconjurat de vrăjmaşi, lovit chiar acum de cizma ofiţerului care-1 bătuse, inerţia lui creia o distanţă incomensurabilă, de o mare adîncime. Am auzit vocea maiorului, calmă, dar cu ciudate inflexiuni spunînd : „încetează odată, domnule, ce-ţi veni ?" Apoi pentru că ofiţerul continua să-1 lovească furios cu cizma, vocea se înălţă şi se prelungi : „Căpitaneeee, eu cu cine vorbesc ?" Ochii
16
mici şi smoliţi îl priviră cu o sclipire de ură. El ar fi trebuit să urmeze la rînd. Am atins în sfîrşit pielea rănitului, şi, sub umezeală, chiar înainte de a-i controla bătăile inimii, am simţit căldura vie a corpului, tremurul imperceptibil al tuturor celulelor încă hrănite. L-am desfăcut la gît, cu o bizară teamă, luptîndu-mă să-i deschei nasturele, cînd ar fi fost aşa de simplu să-i sfîşii cămaşa. Insă nu puteam face nici un gest de brutalitate, nu vroiam nici măcar să-i rup aţa de la nasture, şi cu toate că degetele îmi tremurau imperceptibil le-am stă-pînit cu efort. Cu ceea ce s-ar putea numi o nespusă gingăşie, am reuşit să-i desvelesc pieptul şi apoi mi-am lipit urechea şi obrazul de suprafaţa jilavă a pielii. Apa se încălzise uşor şi avea aspectul unei abundente transpiraţii, ca aceia a tuberculoşilor. M-aş fi aşteptat să văd pielea translucidă pigmentată de un pitiriazis verzicolor, ca în clinică. Inima bătea încet, obosit, ca de la mari .depărtări. Niciodată, pînă atunci şi de atunci, în activitatea mea de medic, n-am simţit o asemenea bucurie. Nu fusese ucis, mai trăia, şi bucuria m-a făcut să ies din starea aceia vecină cu stupoarea. M-am repezit la trusă, i-am. făcut o injecţie de adrenalină şi m-am prefăcut că-i pansez rănile. Bolnavul s-a trezit, a început să se mişte, fără să devină însă conştient. 1 s-au ridicat întîa mîinile, a deschis ochii, încă tulburi, albaştri închis, apoi i s-a încreţit pielea de pe frunte, într-un efort de recunoaştere. Mîna care îi căzuse s-a ridicat din nou, şi, în timp ce-i pansam rănile, îl spălam cu alcool şi mă pregăteam să-i fac o infiltraţie cu novocaină, degetele lui au început să mi se plimbe pe faţă. Mă pipăia încet, cu răbdare şi metodă, ca şi cum ar fi fost orb, buzele i se mişcau fără să reuşească să scoată nici un sunet, fruntea i se acoperise de cute subţiri care alergau pe urmele vechilor cicatrici ale altor eforturi de înţelegere. Acum, poate, era cel mai disperat efort pentru că trebuia să reziste, după o întrerupere de numai eîteva ore, totul, absolut totul, de la început. Că este, cine este, unde se află, că se poate afla undeva şi cîndva, trebuia să se reîntoarcă la timp şi spaţiu, şi fiinţă, într-o singură clipă să refacă drumul pe care-1 parcursese cîndva copil, de-a lungul a luni şi ani de zile. Degetele lui îmi presau ici colo faţa, se opreau peste vreo proeminenţă osoasă, ca şi cum i-ar fi amintit ceva, poate existenţa undeva în spaţiu a munţilor şi văilor sau poate a vreunui obraz de femeie, singurul pe care în mod obişnuit îl cunoşti şi prin pipăit. Cu toate că probabil durerea pe care i-o provoca pansarea ajungea pînă la el, continua să se concentreze .asupra obrazului meu, pentru că toată putinţa lui de cunoaştere rămăsese doar cea tactilă, şi numai prin ea, cel puţin la început, trebuia să reconstituie lumea. Undeva, pentru el, ea trebuia să fie o combinaţie de aspru şi moale, de ridicat şi scoborît, de cald şi frig: Un zîmbet larg i s-a desfăcut în sfîrşit pe faţă, de o nespusă fericire candidă, ca în faţa unei mari descoperiri de peisaj, ca atunci cînd ieşi dintr-un tunel şi ţi se deschide o altă perspectivă, de o nebănuită frumuseţe, un peisaj într-un alt anotimp, o primăvară din plină iarnă, săvîrşită doar în eîteva minute. Privirile i s-au luminat şi ele şi întregul obraz i s-a destins, plin de încredere, cu acea lipsă de suspiciune pe care am observat-o odată la tine, în momentul în care coborai, nu de mult, scara facultăţii. Am oprit pansarea şi-i priveam faţa, care-mi transmitea şi mie aceiaşi esenţială încredere, lipsă de orice bănuială, o certitudine de dinainte de orice îndoială. Stam aplecat asupra lui şi-1 urmăream, uitînd aproape de cei din jur, de figurile bărbaţilor ăstora încă-tărămaţi care ne pîndeau, în picioare, nerăbdători să-şi continuie înde-
2 — Viaţa Românească, 12
17
letnicirile. Eu nu-i cunoşteam destul de bine şi direct, iar cel bătut, desigur, încă nu era conştient, nu-şi dădea seama decît vag că exista, şi stabilise prima legătură între suprafaţa feţei mele şi cine ştie ce amintire primordială, legată de pipăit, pe care în mod obişnuit o uitase, o imagine care nu se constituise încă în nici un nume, nu se eircumscrisese, şi impresiile circulau libere, pe vaste zone, sub pragul conştiinţei, într-o stare de vise unde toate lucrurile sînt posibile şi lipsite de ameninţare. Pipăitul, singurul său contact cu lumea, îl adusese înapoi într-o copilărie dinainte de limbaj, ceva ce poate aducea a baie călduţă şi moale. Nu-şi vedea călăii, şi absorbit de zîmbetul lui, atît de nepotrivit într-un asemenea loc, îi uitasem şi eu. Am stat câtva timp cu tamponul de vată ridicat deasupra loviturilor însângerate, pândind evoluţia zâmbetului care se deschidea din ce în ce mai larg, îi cuprindea un grup şi apoi .alt grup muşchiular, atît de adânci in momentul efortului de a se trezi şi de a găsi un punct de reazim în prima senzaţie, se destindeau şi de abea acum îi desveleau fruntea. Câteva minute expresia lui a continuat să fie de o blândeţe şi bucurie reţinută. Cei din jur poate au urmărit şi ei jocul acesta de expresie, de fapt rezultatul acţiunii adrenalinei şi a tonicardiaoelor cu care îl reanimasem.. Probabil că ne-au lăsat în pace curioşi şi ei de efectul acestor fiole şi picături ce erau în stare de miraculoase transformări. însă au început să se încredinţeze că bolnavul poate fi în icurînd readus în simţiri şi voiau să-şi continue treaba, începuseră să dea semne de nerăbdare, iar eu deşi concentrat asupra mişcărilor feţei bolnavului, auzeam hîrşîitul nerăbdător al tălpilor lor frecând duşumelele, însă nu le dădeam nici o importanţă. Mă refugiam şi eu în acest moment de calm iluzoriu lipsit de pericole. Dar nu m-au mai lăsat mult şi am auzit vocea imaiorului spunîndu-mi cu aceeaşi politeţe ca în prima clipă: „Vă rog domnule doctor să vă grăbiţi cu pansarea şi să-1 aduceţi în fire. Noi mai avem de lucru !" Am tresărit speriat, extrem de nepregătit să-1 ascult, şi am început să presez tamponul pe fruntea rănită a bolnavului. Gestul meu trebuie să fi fost foarte brusc, lipsit de blândeţea cu oare operasem la început, şl a produs probabil o acută durere în pacientul meu care întâi a gemut foarte puternic, cu o voce gravă pe care nu i-ai fi bănuit-o, după zîmbetul de odinioară. Apoi, evident, s-a trezit din leşin, a devenit conştient şi a privit în jur, din ce în ce mai concentrat, a inspectat camera şi ochii i s-au oprit asupra celui mai înalt dintre ofiţeri, cel care-1 lovise cu cizma. Buzele i s-au strîns, şi faţa i-a devenit foarte aspră, bărbătească. Atunci i-am observat conturul angular al bărbiei, proeminenţele osoase ale feţei împungând obrajii tumefiaţi de lovituri. A încercat să închidă ochii, cu pleoapele învineţite, însă figura şi-a păstrat aceeaşi împietrire. Cu puţin înainte îşi oprise privirea şi asupra mea, doar pentru o singură secundă, şi apoi şi-a mutat-o cu indiferenţă. Era pentru prima dată cînd, chemat la căpătâiul unui bolnav, pe care-1 ajutasem să revină la viaţă, îl îngrijisem şi chiar încercasem să-i uşurez durerile, nu observam la el nici un fel de ataşament, nici o recunoştinţă. încetasem de fapt, pentru el, să fiu medic, şi îmi închipui că, de asemeni, eram prea puţin şi pentru jandarmi. Rămăsesem perplex, şi deşi realizam această nouă poziţie, nu eram capabil să o analizez. Aproape că mă supărasem. Voiam totuşi să continui să pansez loviturile, însă civilul mi-a spus, şoptind autoritar : „Nu mai este nevoie, gata, şi-a revenit'". Evident, nu eram chemat să vindec. în aceeaşi clipă ofiţerul cel înalt a răcnit : „Hai, scoală-te în picioare", şi am tresărit, îndreptîndu-mă. De
18
abia după o clipă am înţeles că nu mi se adresase mie. „Scoală-te, n-auzi, şi spune cu cine ai fost să dinamitezi linia ?" Nu ştiam ce să fac, şi m-am uitat la maior. Acesta, după un moment de reflecţie, a pus mîna pe braţul celuilalt ofiţer spumîndu-i : „stai o clipă". Apoi, mi s-a adresat cu o voce politicoasă, chiar folîndă : „Mulţumesc domnule doctor, însă vreau să vă rog ceva. Nu plecaţi, vă rog să treceţi în altă cameră, sau în biroul meu, poate va mai fi nevoie de dumneavoastră. Deocamdată ajunge". în ciuda tonului blind, m-a luat de mină şi m-a scos literalmente din cameră, conducîndu-mă într-un birou. „Aşteptaţi", mi-a spus, şi înainte de a ieşi m-a întrebat dacă nu vreau să beau o cafea. Nu i-am răspuns nimic, dar m-a asigurat că în cinci minute va trimite un gradat cu cele necesare. Ciudat, deşi nu aveam pentru el nici un fel de simpatie, mi-a părut aproape rău că pleacă şi mă lasă singur aici, în camera asta dezolantă, cu un birou urît şi pătat cu cerneală şi cu pereţii împodobiţi de două portrete oficiale. Am încercat să-1 reţin, şi i-am spus primul lucru care mi-a trecut prin minte (poate că nu chiar întâmplător).
— Domnule maior, ce se va întîmpla cu...? (Nu ştiam cum să-i spun, nu ştiam ce era). A înţeles, desigur, la cine mă refer şi după o mică pauză, în care avea aerul că mă cîntăreşte, a răspuns extrem de rar, aproape solemn, şi pentru prima dată nu mi s-a adresat cu titlul meu profesional.
—■ Domnule locotenent, sîntem în război, şi legea marţială este aspră.
— Dar poate nu e vinovat !
—■ Aş, nici nu te gîndi. Am găsit corpuri delicte asupra lui. Deci totul e clar. Dacă mai amînăm, este că nu ne-a spus ceva ce ne interesează.
— Deci...
■— Fără îndoială.
M-am agăţat de un gînd care mi-a trecut prin minte. Nu ştiam exact ce vrea acest individ. Nu înţelegeam de fapt care sînt idealurile pentru care îşi riscă, şi-şi va pierde viaţa. Pentru moment nu mă interesau, îmi închipuiam ce poate fi, de aceia nici nu l-am întrebat pe maior, lînsă îl văzusem, şi nu puteam suporta. Aproape am alergat spre uşă, după el, şi am început să vorbesc precipitat:
—• Domnule maior, dacă veţi continua, va muri. Este extrem de slab, de slăbit. Cînd am venit, era aproape mort. N-am obţinut decît o uşoară prelungire. La primele... (voiam să spun torturi, însă m-am oprit, ca să nu-1 jignesc) la primele lovituri va leşina din nou. Şi nici nu puteţi pune nici un fel de bază pe cele spuse de el. Are febră, aiurează. Vă spun, este inutil...
— A, nu-i nimic dacă are febră. Cu atît mai bine. Fanaticii ăştia adeseori nu spun decît atunci cînd halucinează. Ştiţi, fenomenul e interesant. Uneori în asemenea condiţii, vreau să spun la tortură, vorbesc exact ceea ce vor să ascundă şi-i obsedează.
— Ştiu, sînt neuropsihiatru.
— Atunci...?
— Bine, dar e inutil. O să leşine imediat, o să moară !
Pusesem o deosebită pasiune în glas, mă agăţasem aproape de umărul lui, într-un fel îl imploram să nu continue. S-a uitat curios la mine, şi după o tăcere pe care n-aş fi putut-o umple decît repetînd aceleaşi cuvinte, automat, pentru că nu era nimic de adăugat, aşa că
19
am renunţat, el mi-a răspuns rar, accentuînd fiecare vorbă, pînă ce am înţeles că nu mai era nimic de făcut, că aveam de a face cu o hotărâre definitivă, iar eu eram doar ridicol, neînţelegînd nimic :
•—• Oricum, va trebui să moară. Trebuie să încercăm să obţinem ceva.
Apoi a adăugat grăbit, cu un ton obişnuit : „Va veni imediat cineva şi să vă aducă de băut. Preferaţi, cred, coniacul, e mai tare şi mai avem o rezervă excelentă". După încă o pauză, mi-a mărturisit că şi el este băutor de coniac. Aveam deci şi gusturi comune, de oameni civilizaţi. Mi-a arătat chiar un fel de înţelegere, cînd mi-a spus că e o băutură tare şi bună : „întăreşte nervii", deci nervii lui, ca şi ai mei. Şi eu trebuia să-1 înţeleg că-i este greu, că nu este o meserie uşoară. Experimentasem şi eu, ca şi el, eram complici, şi mă credea gata să-i aprob. E greu pentru nervi. Cu aceasta a plecat, înehizînd cu grijă uşa, ca un om civilizat, să nu facă zgomot. Rămas singur, m-am aruncat pe scaun. Nu era adevărat, nu era acelaşi lucru şi cu mine, ca şi cu el. El tortura, putea să hotărască, eu însă fusesem adus aici. Nu înţelegeam prea bine ce se întîmplă. Un medic trebuie să-şi facă datoria, să vindece, să trateze, restul nu-1 interesează. Mi-am exercitat doar profesiunea, atîta tot, nu făceam acelaşi lucru ca şi el. Mi-a venit însă în minte un dicton de bază al profesiunii noastre: PRIMUM NON NOCERE. Era o situaţie ciudată, pentru că vindecînd, în primul rînd vătămam, produceam răul. Nu scăpăm pe nimeni de la suferinţă şi de la moarte. Omul acela va fi omorît, iar ajutorul meu era necesar numai pentru a-i putea prelungi chinul, pentru a-1 face să trăiască numai cît să fie torturat. Era evident, fusesem un auxiliar la crimă, la tortură. De aceia urma să-mi dea şi mie de băut, ca şi lor, ca să-mi întărească nervii, să mă amorţească şi să fac totul automat. Eu meseria mea, aparent, ei meseria lor. Ei anchetau, eu făceam injecţii, reanimam, bandajam răni. Totul fără nici un scop, fără să ne gîndim la implicaţii. Dar eu nu aveam pregătit nici un fel de automatism în acest sens. Va trebui să refuz. Să declar că nu pot, că nu sînt de acord eu asta. Urma poate curtea marţială. Şi în definitiv vor aduce pe altul. Dar oricum, n-au cum să mă oblige. Nu este datoria mea să fac asemenea lucruri.
însă după ce a plecat, am fost surprins de lipsa de zgomot. Biroul era tăcut, şi a urmat o lungă aşteptare a ceva ce trebuia să se întîmple neapărat. Eram într-un con de totală linişte. Nu se auzea nimic pe 'coridoare, nimic în curte sau pe stradă, fereastra biroului nu se deschidea nicăeri. Aşteptarea îmi umezea palmele, făcînd să curgă şiroaie de sudoare pe crestăturile mele adinei şi complicate. Le răcoream lipindu-le de birou, lăsînd pe el mari pete aburite. Mă gîndeam că ar fi trebuit deja să înceapă să ţipe, sau măcar ei, vocile lor ar trebui să se audă strigînd şi ameninţînd, acoperite doar de zgomotul bufnit al loviturilor. Ascultam cu atenţie, pregătindu-mă poate să-mi astup urechile cu mîinile în momentul în care le-aş fi auzit, refugiindu-mă de ele, în momentul în care aş fi bănuit ce se întîmplă acolo. însă nu se auzea nimic, ca şi cum aş fi fost într-o casă paşnică şi mare, în care toţi locatarii ar fi adormit foarte liniştiţi, lăsîndu-te să-ţi macini insomnia. Casa se transformase într-un mare oraş tăcut, cu toate ferestrele stinse, lucind întunecat, luminate doar de lumina difuză a nopţii. Ar fi trebuit deja să înceapă, sau poate a leşinat din nou la primele lovituri. Era rănit şi pierduse prea mult sînge, n-o să poată rezista mult. Atunci vor veni din nou să mă cheme, şi îl voi readuce în simţiri, ca să-i las pe ei să
20
continue, pînă ce îşi va confunda chiar el, rănitul, starea de luciditate cu cea de inconştienţă, şi poate va vorbi, ca în vis, aiurind, chemînd un nume din mijlocul halucinaţiilor, care pentru el este un punct de sprijin în zona aceia incertă între viaţă şi moarte, iar pentru ei doar o indicaţie preţioasă, ca să-1 prindă şi să-1 aducă aici. Probabil stau toţi în cerc, şi ascultă bîiguielile lui deslînate de febril, ca nişte preoţi visele Pythiei, rostite cu glas tare. Nu se poate să fie totuşi aşa, se trezise deplin, şi ochii lui cenuşii, maxilarul redevenit puternic, şi buzele strînse, dovedeau că din nou intrase într-o zonă în care lucrul cel mai important era voinţa.
Silindu-mă să aud totuşi ceva, să ies din tăcerea din jur, mi-am ascultat bătăile ceasului de la mînă, un ticăit grăbit şi frenetic, ca şi cum timpul ar fi fost biciuit de o teribilă grabă. Nimic din liniştita înaintare a unei pendule, ou bătăile ei regulate, şi zgomotul de clopot al orelor pline. Egal de-a lungul a 24 de ore, fără să marcheze nimic deosebit, ceasul meu, prins cu o curea de încheietura pumnului, mult mai legat de mine decît un ceas demodat de buzunar sau de casă, într-o intimitate de zi şi de noapte, era cuprins de frenezia mişcării şi a agitaţiei. Era ora 3 şi cinci minute. Ce cînd plecase maiorul trecuseră doar 4 minute. Probabil că încă îl întreba liniştit, sau îl lăsa să-şi mai revină, ca să ajungă pe deplin conştient, să iasă din amorţeala de după leşin, cînd încă părţi din corp rămîn pierdute, somnolente. îl aşteaptă pînă ce se pătrunde de conştiinţa fiecărui mădular, animat de şuvoiul de sînge cald, ca să-1 doară mai tare fiecare lovitură, să mu izbească în bucăţi străine de carne, privite aproape cu indiferenţă. Se aşteaptă şi el să reîneeapă, îi priveşte de acolo, de jos, sau sculat în picioare, însă ei îl înconjoară şi nu spun nimic. Eu aştept aici, el acolo, şi ei, în jur, cei ce declanşează totul, au răbdarea să mai amîne, tocmai ca să sublinieze că de el depinde totul. Ar fi trebuit deja să înceapă, totuşi, pentru că în realitate ei sînt cei grăbiţi, ei sînt cei care vor. Nu mai puteam aştepta, şi m-am sculat de la masă. M-am dus la uşă şi mi-am lipit urechea de lemnul ei vopsit grosolan. Auzeam încă şi mai puţin, pentru că acum nici măcar nu puteam să bănuiesc vre-un zgomot în afară. Totul era cufundat în liniştea aceia Îngrozitoare, pe care mi se părea că într-un fel o secretam eu în jur, colorînd spaţiul cu aşteptările mele. Am stat aşa lipit de uşă o vreme, şi, pe nesimţite, am încercat să înlocuiesc liniştea cu ceea ce îmi imaginam că se întîmplă acolo. însă imaginile mu se constituiau legate, iar oamenii îşi pierduseră dimensiunile normale şi mai ales proporţiile. Braţele, lovind, se ridicau nemăsurat de mari şi muşehiuloase, aproape autonome, pentru că nu încăpea nimic în orizontul acela în afară de ele. Şi ochii lui cenuşii se întunecau, pupilele creşteau şi împingeau cenuşiul pînă la o dungă foarte subţire. Le vedeam mişcarea, ieşirea din orbite, şi dacă ar fi fost cineva acolo, fără îndoială că ar fi observat şi lărgirea propriei mele pupile, cum stam privind ţintă, fără să văd, o crăpătură transversală care brăzda peretele de un alb greţos. Din cînd în cînd, îmi simţeam muşchii gîtului îneordîndu-se, ca să imite svîcnirea loviturilor imaginare. Mă aplecam de fiecare dată cînd răsuna surd sfichiul bastonului de cauciuc, împletit la capăt, pe care-1 văzusem pe birou. Afară continua să fie o linişte perfectă. Dacă o să cadă, o să arunce iar apă peste el, şi asta precis că-1 zăpăceşte ca un val. Aşteptam să vină dintr-o clipă în alta să mă cheme. Extraordinar ce mult rezista. M-am uitat din nou la ceas, era trei şi şapte minute. Datorită injecţiilor, s-ar putea să dureze destul de mult.
21
In momentul în care el cade, izbit de o lovitură iprea puternică, desigur că rid, sau se înfurie. Nu, mai degrabă trebuie să rida, pentru că în cădere trebuie să facă mişcări caraghioase, să încerce reflex să se sprijine de obiecte, să-i -alunece mîna pe suprafaţa lor lipsită de consistenţă. In momentul în care cade, cu pupilele mult lărgite, să-i audă rîzînd zgomotos şi fără nici o veselie. îmi imaginam mai mult mişcarea, schimbarea de poziţii, asistam la întreaga scenă care nu se constituia, nu avea timp să se organizeze într-o structură stabilă, ceva nemişcat şi paşnic. în momentul căderii se prăbuşesc în faţa lui toate lucrurile, se răstoarnă întreaga perspectivă, dintr-odată văzută dintr-o latură neobişnuită şi instabilă, în fulgerarea unei secunde. Cînd încearcă să se agate de mese ele se prăbuşesc, nimic nu are în camera aceia temeinicie. Nu există nici un singur obiect, toate lucrurile sînt vii şi duşmănoase. Mi-am imaginat o faţă, care nu este a rănitului, ci o faţă ,,în genere", cu ochi cenuşii şi trişti, şi din nările subţiri se desprinde o şuviţă de sînge, ca o aţă. Cîndva văzusem aşa ceva, curgînd din nara unui animal tînăr, nu reuşeam să-mi aduc aminte cînd, şi unde, şi nici nu avea rost. Se părea că era un ied, sau un miel pascal, atîrnat cu capul în jos de un cîrlig. Toomai deasupra buzelor firul 'trebuie să-şi încetinească mişcarea, poate într-un fir de păr, descrie o curbă şi se lăţeşte la capăt, devine o gămălie, unde sîngele începe să se închege, şi se închide la culoare, se îngroaşe, şi opreşte şi alte firişoare care se desprind din nară. Am auzit o uşă deschi-zîndu-se, apoi paşi pe coridor, evident venind spre mine, din ce în ce mai tari, mai apăsaţi, lovituri de metal pe ciment. Desigur a leşinat, sta întins acolo, în mijlocul camerei, degeaba au mai aruncat peste el o căldare de apă, şi acum vine cineva să mă cheme, să-i mai fac o injecţie, să-1 readuc în simţiri, ca să poată reîncepe totul. Din doi paşi am ajuns la birou, m-am aşezat, cu coatele bine înfipte pe tăblie, cu pumnii strînşi, transpiraţi. N-am să mă duc, m-am gîndit. Am să refuz. Eu nu pot face aşa ceva. Le voi spune că e inutil, n-au decît să cheme pe altcineva ; eu unul nu pot să vindec pe cineva doar pentru a fi chinuit. Mă obsedau nu prin durată, ci prin intensitate, ochii lui în momentul în care a început să se trezească, înainte de a-şi da seama unde 'este, înainte de a deveni propriu zis conştient, în clipa cînd degetele prin care redescoperea lumea îmi pipăiau faţa. Prin obrazul meu, relevat ca existent, şi-a dat obscur seama că exista, un moment de pură regăsire de sine însuşi. Privirile acelea în care se aprinsese o bucurie calmă, intensă ca un văl, o omdulaţle de viaţă încă în stadiul ei copilăresc. înainte de a se trezi pe deplin, în clipa în care 1-a durut tamponul meu, apăsat prea tare peste rană. Durerea aceia arzătoare, care 1-a pus dintr-odată în mediu, şi i-a trezit în acelaş timp întreaga personalitate, cu voinţa şi îndîrjirea lui, cu hotărîrea nestrămutată de a se apăra şi de a se opune. Paşii erau foarte aproape şi s-au oprit în faţa uşii, bine înţeles. Eram hotărît să spun nu, chiar înainte de a mi se spune ceva, oricine ar fi venit să mă cheme. îmi înfipsesem aproape mîinile în lemnul mesei şi duritatea senzaţiei mă întărea în hotărîre, însă mi se părea ciudată ezitarea de la uşă. Oare şi ei se îndoiau dacă trebuie să mai continue ?, îşi dădeau seama de inutilitatea, de cruzimea şi de barbaria de a tortura un rănit, aproape un muribund, ca să afle nişte lucruri fără rost, pentru a apăra un război iremediabil pierdut ? Niciodată n-am fost mai convins de .automatismele acelea care ne împing să facem lucruri chiar cînd ştim precis că nu mai au nici un rost. Şi niciodată n-am fost mai convins că războiul era pierdut, că urmau să se întâmple lucruri .cu totul neobişnuite de acum încolo, care ne vor solicita să ne
22
schimbăm obiceiuri, să luăm poziţii, să gîndim rî ^-anţa de vară, făcut-o în mod obişnuit. Dar convingerea asta nu se\ ^re Socol,
nu se rotunjea în noţiuni, ci rămânea asa, ca o conv %>% totuşi
centrată, .cu toate argumentele închise în ea. Celălalt \ V-ea! faţa uşii, îl auzeam cum îşi mişca încălţămintea pe eirk Stăteam deci faţă în faţă, în pragul unei mari hotărâri., gata să ieşim din rutina unor gesturi zilnice. Eu nu voi unui bolnav, decît cu asigurarea că va fi lăsat în pace, pr condiţionată de ceva exterior ei, şi în acelaş timp eram execut un ordin. El, celălalt, era în pragul transformării un* în act, de insubordonare faţă de o lege veche, de acceptare ta> noi. Se schimba un curs de evenimente, făceam saltul de la ,d alta, acum, în 'clădirea asta sordidă, doi oameni, din motive dei .ie, el poate 'Cu regret sau cu frică. Eu cu un principiu, care mă condusese în definitiv pînă acum, chiar daeă-1 încălcasem uneori, el supunîndu-se din nou puterii, aşa cum a făcut întotdeauna. 'Ne vom privi faţă în faţă, şi va fi greu să rostim primele cuvinte. Poziţia corpurilor noastre, tăcerea, pauză în act, şi privirea va vesti totul. Am simţit, mai mult decît am văzut, cum se apleacă clanţa, cu o oarecare grijă. Desigur e inhibat, vrea să hotărască totul înainte de a mă întâlni, de fapt cel mai bun lucru ar fi să renunţe şi să nu mai intre, însă poate că în clipele astea ai nevoie de o confesiune, ca să treci pragul întovărăşit. Uşa a scîrţîit încet, mai mult împinsă decît deschisă, la inoeput am văzut o dungă de ântunerio de pe coridor, şi am izbucnit în rîs. Abea ţinând, ântr-o mână, echilibrul unei tăvi cu o sticlă şi un pahar pe ea, în cadrul întunecat al uşii a apărut •un soldat de plumb. iSticla a alunecat şi el a prins tava şi cu cealaltă mînă, şi era vădit încurcat. Luă o poziţie de drepţi, ciocnind din călcâie şi strigă un „să trăiţi", ca ân front, speriat că sta in faţa unui ofiţer şi nu poate să salute. îşi închipui, poate pentru că rîdeam, că nu fusese destul şi a lăsat iar tava într-o mînă, în timp ce cu cealaltă, cu grijă, voia să atingă cozorocul şepcii lui triunghiulare de jandarm. De sub ea se iveau două urechi mari şi clăpăuge, înroşite din cauza efortului de a fi regulamentar. Cu o mînă la cozoroc şi cu alta ţinând tava, părea un mecanism, şi nu-mi puteam stăpâni râsul, ân care desigur se descărca întreaga mea Încordare nervoasă. Şi la ce mă aşteptam ! A pus tava pe masă şi, în sfîrşit, eliberat de complicatele probleme ale Împăcării disciplinei cu oficiul de maître d'hotel, m-a salutat în cea mai reglementară ţinută, şi, probabil, pentru a compensa încurcătura lui dinainte, m-a întrebat eu o voce înaltă, tare, semănând' cu a unui elev de şcoală primară care răspunde la lecţie : „Domnule Locotenent, îmi permiteţi să mă retrag ?" I-am dat voie, şi a făcut stânga împrejur, a bătut trei paşi de gâscă în podea şi a ieşit închizînd uşa tare, ostăşeşte. După acest intermezzo vesel m-am apropiat de sticlă, gata să-mi torn un pahar de coniac gălbui, şi neliniştea mi-a revenit amintindu-mi de vocea maiorului : „Băutura tare întăreşte nervii", vocea lui persuasivă, puţin obosită şi complice, care ne inventa reacţii comune. Cum mi-am închipuit că ar fi în stare să vină ? Am împins paharul. în jur domnea aceeaşi tăcere de dinainte, şi undeva nu departe se întâmplă lucrul acela Îngrozitor, reluat printr-o acţiune a mea. Trebuia să-mi închipui de ce mă cheamă, aici, în timp de război. Nu mi-am mai imaginat o vreme ce se întâmpla, hotărârea de a refuza mă scosese din obsesie. Ori ce s-ar întîmplă .am să le spun că nu asta e menirea unui medic. însă o dată o făcusem, îi ajutasem şi rezultatul actului meu poate să mai dureze ore întregi, în care eu voi sta
23
aici. Poate nu va rezista şi va muri. Oricum, maiorul spusese lămurit, va fi împuşcat. Am avut senzaţia deplasării prin spaţiu, de la mari depărtări a unui gând, întîi nelămurit, trecând printr-o- serie de bariere, înfrângând opoziţii, neformulat în frază, care întîi îşi creea contrareacţii morale, manifestate prin nelinişte şi un sentiment de vinovăţie faţă de ceva imprecis, înainte de a luă fiinţă. Am spus mai întîi aproape tare : „nu se poate", imişcîndu-mi buzele, şi după aceia mi-am dat seama la ce mă gîndeam de eîteva minute. Nu se poate, „primuoi non. nocere". însă poate ar fi cea mai bună soluţie, cine ştie. Se termină totul, nu mai trece prin chinuri, şi oricum, ăsta e sfîrşitul. „Avem corpuri delicte", „avem nevoie de informaţii" spunea, şi fără îndoială, în timp de război, cînd mureau atâţia, nu se sta mult pe gânduri. Am încercat să mă gândesc la > ce făcuse acest individ, la hotărârea lui, la voinţa de a rezista. încă nu m-am oprit asupra acestor lucruri, mi se păreau neesenţiale. Poate era j mai bine dacă nu mă gîndeam. Atunci trebuia să rezolv o problemă. Dintr-un moment în altul trebuiau să vină, şi atunci va trebui să fac ceva. Să spun nu, poate nu e suficient. Trebuia să refuz de la început. Mi-a revenit în minte, cu violenţă, imaginea ochilor acelora surîzători, cuprinşi de încredere şi de bucurie, în timp ce stătea întins jos, udat, rănit. Regretul, sau mai exact remuşearea m-a făcut să string pumnii pînă am simţit unghiile înfigîndu-se în carne. însă durerea era atât de ridicol de mică, in comparaţie .cu ceea ce chiar atunci, şi în parte din cauza mea se întîmplă doar la câţiva păşi, încît mi-am întins degetele pe masă. Se întîmplă chiar atunci, nu era nici amintire şi nici ameninţare, undeva există, alături de mine, un eveniment prezent, deci real. încercam un copleşitor sentiment de contemporaneitate pe care de obicei nu-1 aveam decît în asemenea momente de tensiune nervoasă, şi cred că niciodată, atunci cînd sîntem bine dispuşi. Percepţia simultaneităţii e un apanaj al tristeţii, cel puţin. Ar fi trebuit să fac ceva, ca să înlătur partea mea de vină. Privirea încărcată ide bucurie a rănitului se configura aproape în faţa ochilor mei, dominând obrazul acela Investit, pentru câteva minute, cu o expresie copilărească. Ce înşelăciune cumplită. Ca să-1 pregătesc pentru al doilea val de tortură, l-am purtat de-a lungul copilăriei, comprimate într-un zâmbet, ca să-1 plonjez apoi în plină realitate amăgindu-1 cu epoca lipsei de suspiciune. Pregătisem torturarea unui sugaci, a copilului inocent, chiar dacă nu conştient, chiar dacă el singur trecuse prin esenţa vârstei ca să se întoarcă la prezent.
Am început să mă plimb prin cameră, frîngîndu-mi mâinile cu un ' <
gest pe care nu-1 ştiusem niciodată, şi mă sileam să ies din reprezentările astea chinuitoare, formulînd fraze trunchiate. Chiar dacă aş fi fost conştient n-aş fi putut totuşi să-1 ucid. Cuvântul mi s-a ivit cu o claritate /i neobişnuită, tăiat net şi clar ca un corp dur. Era una din alternative. O doză mai mare de strofantină, şi n-ar mai fi trebuit să se trezească numai pentru a fi din nou lovit, încolţit de întrebări, pus în situaţia de a alege între chin şi moartea lui şi denunţ, laşitate şi distrugere morală, în condiţii cînd nici măcar nu poate decide şi totul se îngustează, nu există decît arsura pielii şi durerea, şi mai ales frica de violenţă şi de agresiunea celor din jur, in faţa cărora corpul i se închirceşte, şi-1 simte ca pe o confuză îngrămădire de durere. Mi-am imaginat o clipă senzaţia stabilă, orânduită şi calmă a trupului propriu, aşa cum ii simţeam eu atunci, cum sintem toţi conştienţi de el, ca de o construcţie cu o arhitectură bine închegată, explodând sub presiunea violenţei. Toate componentele se desprind, capătă o viaţă independentă, sau se aranjează după o
*
24
1ST
ierarhie a durerii. Pe măsură ce sînt lovite, picioarele, braţele, spatele devin cea mai importantă porţiune a corpului, le domină pe celelalte şi capătă o proeminenţă insuportabilă. Un braţ zdrobit devine singurul lucru care contează cu adevărat, şi buzele strivite de lovituri înghit reprezentările noastre despre tot restul, le acoperă. 'Nu-mi mai reprezentam scena loviturilor care se petrecea undeva într-o cameră învecinată, ci descompunerea corpului, tremurul muşchilor zdrobiţi, a vaselor de sînge rupte, răsucindu-se ca firele de iarbă pîrjolite ide foc. Terminaţiile nervoase, pe care le ştiam aşa de bine, umflături ale nervilor şerpuind printre ţesuturi, toate structurile acelea mirifice şi complicate, care stîrneau admiraţia bătrînului meu profesor de histologic, sînt turtite, tremurînd gelatinoase sub pericolul anihilării, eliberîndu-şi o înspăimîntătoare energie vitală în ultima clipă, înainte de moarte şi copleşindu-1 de semnale disperate, încîlcite, încărcate de panică. Nu-i mai vedeam nici faţa nici ochii mărin-du-şi pupila şi adîncind privirea, şi mei braţele căzînd ritmic. Era ca o planşă de -anatomie microscopică, savant lucrată pînă la ultimul amănunt, desfăşurîndu-se toată, eu toate straturile A'ăzute simultan, agitîndu-se frenetic şi neconturîndu-se decît ele, pînă acum pierdute în meticuloasa lor activitate zilnică. Rănitul îşi pierduse individualitatea, nu mai era un om ci un trup conştient că există pînă la nivelul ultimei celule, redevenit o imensă colonie de protozoare, fiecare independentă, ca o hidră de apă dulce înmugurită fabulos, crescută de neconceput în dimensiune. Tocmai pentru că dispăruse orice ierarhie şi celulele patului unghiei, în momentul în care sînt lovite, smulse, îşi reclamă un drept de existenţă, o importanţă tot atît de mare ca o celulă nervoasă încărcată cu zeci de funcţii, de o mare complicaţie şi evoluţie. Erau aceleaşi celule ca şi ale mele, şi chiar dacă n-aş putea rezista ca el, şi aş ceda, pînă cînd aş renunţa la demnitate, în momentul loviturii, reacţiile ar fi aceleaşi, de colonie celulară zdrobită, în care fiecare element ar vrea să-şi cîştige autonomia, să se elibereze de legătura pregătită de-a lungul a milioane de ani, ca să scape. O întoarcere brutală la începuturile cu griji mai puţine şi mai simple ale filoge-niei, undeva în oceanul primitiv unde s-a conceput viaţa. Nu mai ascultam zgomotele care să-mi aducă o confirmare a unor evenimente ce se petrec în mod cert şi mă implică fără voia mea. Cu palmele transpirate lipite de tăblia mesei aveam revelaţia, poate printr-o diformaţie profesională, a identităţii noastre de structură, şi întreaga tortură se desfăşura ca posibilă chiar în camera aceia, cu mine, nu ca persoană, ci ca aglomerare celulară. Mă identificasem histologic cu cel bătut, şi urma dintr-o clipă în alta, în mod sigur, să fiu chemat ca să ajut să reînviu, după liniştea leşinului, o altă ipostază a mea, să o trec prin toate vîrstele încrederii şi a purei bucurii vitale, ca încă o dată să mi se demonstreze fragilitatea. Nu ştiu dacă aş fi .putut să refuz, puteau să mă oblige în definitiv, şi nici să ucid, chiar dacă asta ar însemna în sfîrşit pacea, şi toate componentele s-ar reorganiza eonstituindu-se într-un om mort, întins pe podelele unei camere de anchetă dintr-o jandarmerie, îndreptîndu-se pasiv spre aceeaşi cale a descompunerii.
Desigur erau gînduri absurde, determinate de încordarea nervoasă, şi situaţia fără ieşire. Imaginea chiar plasată în umbra conştiinţei, a bucuriei tactile din primul moment de trezire, ca şi identitatea noastră de structură, nu-mi permiteau nici să continui şi să mă supun, nici să-1 suprim, chiar cu intenţia de a-1 scăpa de chinuri, în definitiv inutile, pentru că intuiam că urma să ucid toate vîrstele care-1 compun, pînă la cele mai intime şi mai obscure amintiri. Ar fi fost o crimă întoarsă spre nenu-
25
mărate momente din trecut, care ar fi anihilat timpul adunat şi organizat în el. Toate clipele, numai aparent pasagere, care se salvaseră prin el, şi mărturia apariţiei primei celule vii, păstrată acolo, ar fi fost anihilate. Şi nu ştiam dacă aş fi putut rezista, pentru că-mi dădeam seama de fragilitatea noastră comună. Nu m-am gîndit nici o clipă la marile desfăşurări geologice, la implacabila alunecare a calotei de gheţari spre continentele calde, ca în noaptea aceia, după ce scăpasem de încercuire. Nu mai aveam liniştea lipsei ide importanţă a tuturor lucrurilor noastre friabile şi sortite distrugerii din cauza unor fenomene tenace şi indiferente care-şi urmau cursul. Aveam revelaţia semnificaţiei absolute a unui fapt ce mi se putea întîmplă şi mie, de fiecare dată ireversibil. Poate că greşeala mea atunci a fost că n-am gîndit în termeni clari, de vinovăţie, de răspundere ce pot fi îndreptate prin pedeapsă. Dacă l-aş fi împuşcat pe maior, sau pe oricare altul dintre ei, ca să-1 pedepsesc pentru ce face, presupunând că aş fi scăpat, aş fi fost poate altul, şi viaţa mea s-ar fi desfăşurat în alt chip. linsă eu aveam revelaţia universalităţii crimei chiar cînd era torturat şi ucis un singur om, şi chiar dacă undeva aveam dreptate, era un adevăr prea îndepărtat, paralizant pentru acţiunea hotărâtă şi eficientă. Se distrugea o evoluţie şi un elan de viaţă care a continuat de-a lungul a zeci, poate sute de milioane de ani, se răsturnau ere geologice şi faptul era atît de copleşitor, încît din nou nimic nu mai avea importanţă, de data asta în alt mod, nu prin reducerea unei întîmplări, ca atunci, noaptea, ci prin ridicarea ei la un asemenea sens absolut încît acoperea orice altceva. în decurs de două luni, două vinovăţii pe care mi le imputasem mă plasaseră în zona a două adevăruri extreme, atît de universale încît nu se putea trage din ele nici o concluzie valabilă, nici un îndreptar uman. într-un caz, toate lucrurile omeneşti nu aveau nici un fel de importanţă, pentru că sînt iremediabil trecătoare, în al doilea un lucru era atît de important încît avea semnificaţie absolută, ireversibilă, tocmai pentru că era încărcat cu atâta condensare de timp, încît devenise universal. Dacă există o justificare a erorii mele logice, ea trebuie căutată nu numai în tensiunea din noaptea aceia, ci şi în faptul că vroisem să scap de complicitate, omorînd chiar cu intenţia de a salva, ca singura ieşire din situaţie. însă, în momentele acelea de 'aşteptare înfrigurată, adevărul pe care-1 descoperisem mi se părea că este singurul existent, şi nu puteam nici să-1 contemplu, nici să-1 nesocotesc. Mi se părea prea important ca să-1 pot privi în faţă, şi atunci am luat o hotărîre bruscă, poate cea mai laşă. Din nou atent la ce se întîmplă în jur, pândind zgomotele eîteva minute ;(nu era nici unul, aceeaşi linişte de moarte), am crăpat încet uşa şi m-am strecurat tiptil pe coridor. Apoi în vârful picioarelor am păşit spre ieşire, mi-am pus chipiul în cap şi, instinctiv, m-am gîndit la o scuză, dacă mă Întâlneşte cineva. Am să spun că vreau să beau un pahar cu apă, sau nu, mai bine că nu mai am ţigări şi vroiam să-mi procur eîteva. Am trecut pe lîngă biroul maiorului, am coborît eîteva trepte, pînă am ajuns la ofiţerul de serviciu. Acesta moţăia pe un scaun, cu ochii acoperiţi de cozoroc. L-am depăşit, am ieşit în curte şi sentinela m-a salutat cu arma. I-am răspuns mai milităros decît vreodată, am simţit cu bucurie duritatea trotuarului sub tălpi, şi apoi a început fuga.
Paşii îmi răsunau pe străzile pustii, apoi pe uliţele de la marginea oraşului, stîrnind 'dinii care se izbeau cu capetele de garduri ; pereţii albi se aplecau în direcţia contrară. N-am întâlnit oameni, sau nu i-am observat eu. Poate că stăteau ân umbra porţilor, sau ieşiseră în cămăşi lungi la geamuri, .ameţiţi de căldura toridă de sfîrşit de iulie, însă rir-am fost
26
pentru ei decît un zgomot care s-a îndepărtat repede, înainte ide a-şi putea da seama ee se întîmplă, dacă într-adevăr i-ar mai fi mirat ceva pe oamenii aceştia, trăiţi de luni de zile în apropierea unui front ce putea să se rupă dintr-o clipă în alta, într-un orăşel neînsemnat plin de lume străină, devenit aproape o metropolă prin numeroasele feţe necunoscute în continuă trecere. Nici măcar nu mai făceau, cred, efortul de a-i cunoaşte, ca altă dată, şi faptul că se duceau sau se întorceau din pericol nu-i mai impresiona. Ca într-un mare oraş metropolitan, străinii aceştia indiferenţi aveau obiceiuri bizare şi erau tot atît de dornici de plăceri uşoare şi rapide ca turiştii ce-şi ies din obiceiurile lor rigide atunci cînd pleacă la Paris. Se întâmplau destule lucruri ciudate ca să nu mai dea nici o atenţie unei siluete alergând pe străzi cu puţin înainte de revărsatul zorilor. Curînd am ajuns în livezile din afara oraşului şi am început să alerg în zig-zag printre pomii încărcaţi de rod, lovit peste faţă de crengi. Obosisem şi îmi pierdusem aproape respiraţia, însă de abia acum îmi era frică. Probabil chiar în momentul acela şi-au dat seama că dispărusem şi au început să mă caute. Trebuia să cîştig timp, să mă îndepărtez. în curînd vor anunţa posturile de jandarmi din vecinătate şi vor începe urmărirea, aşa că trebuia să profit încă de întunerec. De fapt atmosfera devenise gri, mai aveam doar puţină vreme, cam o jumătate de ceas pînă dimineaţa. Livezile s-au terminat, şi alergam pe mirişti, mă ascundeam mai ales prin lanurile de porumb unde m-a ajuns lumina. M-am aşezat jos, nu mai puteam să alerg, corpul îmi era acoperit de sudoare şi cămaşa mi se lipise neplăcut de trup. Cerul din cenuşiu devenise verde pal, şi la orizontul întrezărit printre tulpanele de porumb se vedeau lumini trandafirii. Aurora cu degete trandafirii, am rostit tare, zîmbind. De acum începe Odiseea mea, şi mă surprindea această primă situaţie spectaculoasă în care mă aflam. Pînă acum toate frământările mele rămăseseră în interior, rareori întrevăzute de cîte cineva. Totdeauna ordonat, metodic şi potolit, cu oroare faţă de proeminenţă, de datul isteric în spectacol. Nici nu ştiu cîţi .colegi m-au ţinut minte după ce nu m-au mai văzut în fiecare zi. Eram sortit să fac parte dintre aceia pe care îi vezi pe stradă după ani, ştii că ţi-au fost colegi însă abia după eforturi de memorie, îţi aduci aminte cum îi chiamă. îţi aminteşti mai de grabă de cîte o sală de clasă, sau de felul cum erau îmbrăcaţi atunci, de culoarea unei cămăşi sau a unui costum de haine. Şi dintr-odată, studentul, internul şi .apoi asistentul corect, muncitor, aş spune cu un vechi cuvînt folosit de bătrînii ardeleni „diligent", care nu e remarcat în timpul anului şi constituie o surpriză fără dramatism doar la examene, face un lucru neaşteptat. Dezertor în timp de război, fugit de pe front, evadat chiar de la jandarmerie. M-am pus singur în afara legii, sau mai exact sub ameninţarea ei. Nu-mi aduceam aminte să o fi călcat în trecut, chiar într-o chestiune mai simplă, fără urmări atît de grave. Eram ameninţat de Curtea Marţială, şi, în timp de război, chiar cu pedeapsa capitală. Pentru o clipă mi-am şi închipuit atmosfera, probabil dospită, .a tribunalelor militare, şi apoi plutonul de execuţie, într-o dimineaţă. Mi-am adus aminte că citisem într-un ziar despre o execuţie într-un loc cu un nume ciudat, „Valea Piersicilor" şi am zîmbit. Era vară, însă m-am văzut printre piersicii în floare, albi, şi prin iarba înaltă, mătăsoasă, trecînd între sentinele. Sînt legat de un asemenea copac înflorit, şi crengile lui se apleacă peste mine, le pot atinge cu fruntea. Totul este uşor şi bucolic, de o rară frumuseţe înmiresmată. Sînt legat la -ochi şi eu accept, apoi aud comanda şi, în sfîrşit, împuşcăturile, şi cad fără să mă doară ceva ; ştiu că sînt mort şi atît. Nu-mi era
27
frică, din. contră, mă simţeam chiar bine, căzut acolo, sub pomii roditori. Surîd din nou la imaginea morţii aceleea serafice, căreia îi lipseau doar îngerii ridicîndu-mă în braţe şi înălţîndu-mă deasupra coroanelor pomilor, spre un cer de un albastru adine în care mă pierdeam — pată albă, nu ştiu dacă eu sau aripile îngerilor. Nu visam, însă mă simţeam extrem de uşurat, ca şi cum într-adevăr aş fi plutit. Respiraţia mi se liniştise, eram doar puţin ameţit de noaptea de nesomn, şi de agitaţie. M-aş fi culcat şi aş fi dormit aici în porumb. Deocamdată era răcoare şi plăcut, mai tîrziu ştiam că va veni căldura aceia umedă de plante lucrînd intens în lumina soarelui, transpirând abundent. Scena acelei împuşcări idilice îmi revenea cu oarecare ritmicitate leneşă, în timp ce mă gîndeam ce să fac. In momentul în care îmi dădeam seama că deocamdată, dacă m-aş întoarce aş primi o pedeapsă uşoară, ca pentru o insubordonare în spatele frontului, poate un ridicol arest la domiciliu, mă simţeam din nou în mijlocul piersicilor acelora albi şi roz, prin ale căror spaţii curbate se întrezăreau uniformele kaki ale soldaţilor, fără panica de astă noapte şi groaza din vremea cînd pîndeam ţipetele celui salvat de mine pentru tortură, fără agitaţia aceia intensă, mă convingeam că nu mă pot întoarce. Nu vreau să mai am nimic de a face cu ei, cu torturile lor, cu datoria sau disperarea lor. Desigur că n-aş mai fi chemat niciodată să îndeplinesc o sarcină atît de ingrată. Şi în definitiv meseria mea nici măcar pe front nu era să ucid. însă nu mai puteam să mă întorc în mijlocul unei lumi în care asemenea lucruri se întîmplă. Puţin îmi păsa de justificările lor, nu-mi ajungea nici măcar să-i condamn. Chiar dacă eu personal nu mai aveam nici un amestec, şi nici nu-1 voi avea vreodată în producerea acestor orori, nu mai suportam să-i văd, să-i aud, să-i simt undeva aproape, să port aceiaşi uniformă cu ei. Preferam să fiu prins şi condamnat, şi împuşcat, deşi îmi dădeam foarte bine seama că execuţia nu urma să fie aşa de simplă, într-o edenică livadă a piersicilor. Urma să-mi fie frică, să-mi simt fruntea acoperită de transpiraţia aşteptării, rece, neplăcută, lipicioasă. Voi tresări la fiecare zgomot, şi voi locui în celule infecte, care îmi vor părea totuşi mai bune decît acea mirifică livadă a piersicilor. însă nimic nu avea importanţă. Am să încerc să ajung la Bucureşti, călătorind prin trenuri de marfă sau pe jos, şi am să aştept acolo sfîrşitul războiului. Am să mă ascund, am să duc viaţa cea mai primitivă, nu departe erau codrii, unde trebuia să ajung, însă niciodată n-am să mă mai întorc. Dintr-o obişnuinţă a frontului, cînd plecasem noaptea, îmi luasem şi revolverul, pe care l-am pipăit. Mai aveam un încărcător de rezervă, deci 12 gloanţe cu oare mă puteam răni, sau eventual termina totul, dacă n-am să pot rezista. Liniştit, după hotărârea luată, m-am întins un moment toropit de oboseală, crezînd că m-am întors la calmul meu din ultima vreme.
M-am trezit auzind un urlet prelung de durere, care mi se învîrtea în carne, mă îngheţa. Mirosea a tutun de pipă de bună calitate, uşor aromat, cu iz exotic de scorţişoară. Cineva continua să urle, ca şi cum ar fi fost sfîşiat de cîini. Am sărit din somn în picioare, după un prim moment în care-mi reţinusem respiraţia, de frică. Lanul de porumb era unduit uşor de vînt; se făcuse foarte cald, şi frunzele dinspre vîrf erau aproape răsucite de dogoare. Nu se auzea nimic, doar fîşîitul rar, ca o progresie, a aerului cald care se strecura printre tulpini, şi bătăile violente ale inimii mele. Am stat cu urechea încordată, eram sigur că auzisem ţipătul prin somn, şi-i simţeam încă ecourile. Bătăile inimii s-au domolit, chiar şi foile şi spicele porumbului păreau că nu se mai mişcă decît cîte una,
28
prin propria lor forţă, ca un semn de viaţă independentă. Urmăream prin aer amintirea acelui urlet necunoscut, şi numai pregnanţa reprezentării m-a convins încetul cu încetul că fusese un coşmar. Ţipătul pe care-1 aşteptam, .cu urechea lipită de uşa biroului de la legiunea de jandarmi, îşi făcuse însfîrşit apariţia în somn. Eram acum sigur că răsunase în mine din cauza convingerii că nu putea fi decît al rănitului, îi purta ceva din trăsăturile feţei, aşa cum stătea întins pe podele, udat, încadrat de găleţile ruginite. M-am aşezat pe pămînt, însă pe măsură ce mă convingeam de adevăr, în loc să fiu mai liniştit, aşa cum se întîmplă de cele mai multe ori în coşmare, m-a cuprins un fel de panică şi am retrăit, în eîteva secunde, întreaga noapte, aşteptarea din birou şi liniştea sinistră a clădirii jandarmeriei, ce părea că s-a continuat şi în tăcerea lanului de porumb. Nu mai vedeam de fapt aceleaşi imagini ca atunci, se părea însă că mai sînt acolo, că aici, în mijlocul plantelor se întîmplă aceleaşi lucruri. Era un transfer afectiv de mediu, o extindere a lui fără limită. Şi doar într-un tîrziu mi-am adus aminte de coşmarul descompunerii his-tologice a corpurilor vii, ide spargerea tuturor proporţiilor care ne ameninţă pe fiecare, în clipa cînd ieşim din echilibrul nostru precar. De abia de atunci, a început cu adevărat fuga, nu de un loc, de o anumită clădire sau răspundere (deşi adeseori m-ani gîndit că poate retragerea n-a fost cea mai bună soluţie), ci de impresia aceia, ce nu m-a părăsit apoi ani de zile, că oricînd violenţa este posibilă şi întregul nostru edificiu se descompune într-o anarhică aglomerare de vibraţii, încetul ou încetul, în ani de zile, am confundat, sau poate că am avut dreptate, în orice caz am legat violenţa şi crima de descompunere şi dezordine. Nu-mi mai ajungea, în orice caz nu atunci, să mă gîndesc la marile cicluri în care sîntem încadraţi, şi poate pe timp îndelungat am vrut să ating din nou liniştea din vara anului 1944, dinainte de fugă. N-am realizat-o, însă, pentru că noua mea experienţă mi-o interzicea în mod nemijlocit. Procesul a fost greu şi a început chiar în săptămânile care au urmat. Fuga mea era impusă de necesitatea de a mă ascunde, dar poate că era şi o manifestare de dromomanie, aşa cum se întîmplă cu mine deobicei cînd îmi pierd echilibrul. încă buimăcit de somn, am pornit la drum, strecu-rîndu-mă printre lanuri, şi după o călătorie de o zi am ajuns în pădure. A fost o aventură de aproape patru săptămîni, în care n-au reuşit să mă liniştească nici măcar greutăţile, viaţa primitivă, efortul de a mă orienta după coaja copacilor, după stelele întrezărite printre vîrfurile copacilor şi turlele bisericilor din satele ocolite cu grijă. Faptul că mă feream să mă întîlnesc cu cineva — aşa cum eram îmbrăcat, în uniformă, obosit şi murdar, aş fi părut imediat suspect — îmi accentua neliniştile, îmi alternam orele prin nelinişte abstractă şi grija de a-mi procura mîncarea, de a inventa drumul care mă ducea nici eu nu ştiam precis unde, de a-mi lua măsuri de pază. Pădurea întunecată şi mereu foşnitoare, care desigur că mă deprima, şi poenele cu petele lor deschise de soare ce-mi produceau o frică instinctivă, ca orice lucru larg, luminos, unde mă puteam întîlni cu oameni, a ţinut zile întregi. Am ocolit chiar copiii culegători de ciuperci, sau femeile împovărate care treceau pe cărare. Niciodată n-am observat atîţia oameni singuri, siguri de izolarea lor, aplecaţi fără control asupra lor înşişi. «întins pe jos, ascuns de trunchiurile copacilor, le pîn-deam trecînd, femei şi fete singure, totdeauna grăbite, şi cred că ochii mei străluceau în obscuritatea pădurii. Stam nemişcat şi lăsam să-mi treacă prin minte gînduri pe care nici măcar nu le bănuiam că aş putea să le nutresc vreodată. Deşi eram obosit, lihnit de foame şi înfricoşat, sau
29
poate chiar de aceia, mă surprindeam la un pas de a le ataca dintr-un salt, de a le astupa gura cu palma şi de a le simţi căldura trupului pătrun-zîndu-mi în oase. N-am întâlnit prea multe, e drept, însă amintirea ciudatelor mele reacţii mă cutreera şi mai tîrziu, după ani de zile. Apetitul meu era generalizat, se întindea asupra tuturor plăcerilor, pentru că îmi erau interzise.
Trăind în afara unei legi sociale pe care o detestam din motive de morală, puteam să alunec uşor la desfiinţarea oricărei morale, la o violentă manifestare de instincte. Fusese o vară ploioasă pe acolo, şi creşteau o mulţime de ciuperci cu care m-am hrănit, ştiind de fiecare dată că aş putea să mă otrăvesc. Atunci am făcut experienţa foamei şi a setei, şi am furat, apropiindu-mă noaptea de sate, ca să mă pot hrăni. Culegeam ridichi şi napi de prin grădini, şi cu cele eîteva chibrite am făcut foc şi mi-am copt cartofi în coajă, pe care-i savuram încet, mesteeîndu-i cu grijă. Am fost adeseori disperat, gata să renunţ şi să mă predau la primul post de jandarmi. Obsesia ţipătului, din coşmarul avut în lanul de porumb de lîngă orăşel, luase o formă ciudată. Nu mă mai trezeam noaptea auzindu-1, deşi în pădure atâtea zgomote pot fi luate drept ţipăt. Mă culcam însă cu frica de a nu-1 auzi, trăiam mereu coşmarul în negativ, prezent mereu prin eforturi de a-1 evita. Orice ţipăt de pasăre mi-1 aducea aminte, asigurîndu-<mă că nu mă înşel, că am auzit într-adevăr un zgomot care nu este imaginat de mine. După un timp am început să-mi pun ordine în gânduri, că aşa nu se putea trăi, nici măcar în pădure. Raţionamentele îmi dădeau târcoale, nu reuşeam să le fac coherente, bine structurate şi demonstrative... Ştiam în definitiv dece fugeam, mă îngrozise cruzimea şi violenţa cu care nu eram de acord, ştiam că nu există nici un fel de justificare de a chinui un om rănit, că un medic nu trebuie să ajute o asemenea acţiune. Aveam nostalgia vechilor mei gheţari sco-borînd impasibili, a vulcanilor care acopereau oraşul cu cenuşă, însă nu mă mai linişteau, pândit mereu de imaginea aceea a descompunerii unor structuri care acumulaseră, atâta timp, experienţă şi efort. Şi. bucuria aceea a trezirii, naivă şi infantilă, pe care o ascundeam şi eu, ca o deschidere oricînd posibilă. Era ceva extrem de grav şi în acelaşi timp de liber şi deschis, şi toate îmi dădeau o nelinişte continuă, trăiam senzaţia unor catastrofe ce mă pândesc la tot pasul, mai grave decât însăşi moartea, o bănuială a traiului în provizorat. Nimic nu mai era temeinic şi sigur şi, uneori, refăcând raţionamente de la bun început nemulţumitoare, rătăceam prin hăţişuri şi trebuia să mă întorc înapoi. Aş fi vrut să stau undeva, pe un chaise-lonc, cu o carte necitită drept pretext alături, cu ochii închişi ca să par că dorm, dacă ar veni cineva să mă deranjeze, şi să mă gîndesc sistematic. Mă aşezam uneori pe o buturugă, însă toate foşnetele din jur mă sustrăgeau şi-mi închipuiam că adevărul nu vine pentru că sînt mereu la pândă şi poate pândit. Călătoream aşa de mai bine de o săptămână şi mă chinuia o sete nepotolită, nici de frunzele mestecate, nici de rădăcinile zemoase pe care le stor-sesem în gură, cînd, în sfîrşit, am ajuns la o baltă mlăştinoasă în mijlocul pădurii, din care m-am repezit să beau. Am fost la început izbit de figura mea bărboasă (niciodată pînă atunci, şi de fapt nici de atunci încoace n-am fost atît de mult timp nebărbierit). Cu ochii înfundaţi în orbite, şi un aspect de murdărie şi de sălbătecie care m-au speriat. Nici măcar nu-mi putusem imagina că aş putea să arăt aşa. N-am avut însă răbdarea să mă contemplu, şi în ciuda şocului am început să beau din apa .aceea murdară, acoperită cu un strat mişcător de frunze căzute.
30
alge tremurînde, prin care se agitau, frenetic, minuscule vietăţi aquatice. Am închis ochii ca să pot sorbi fără greaţă, aşezat în genunchi, aplecat deasupra bălţii, inconştient pentru o clipă -de animalitatea gestului şi a poziţiei. Pe urmă mi-am băgat capul în cloacă şi am simţit mirosul fundului mîlos. Obosit, m-am aşezat jos pe pămînt şi avui răgazul să mă uit la mine. Prin spărtura pe care o făcusem printre alge, chipul meu se vedea mai bine, întunecat, deformat de umbrele copacilor din jur, întinzîndu-se şi lăţim-du-se, apoi devenind îngust, după cum undeva sus, deasupra fagilor înalţi bătea o adiere de vînt. Aş fi dorit să pot să mă schimb, să-mi dau jos trupul oare-mi era total străin şi să rămîn cel ce bănuiam că sînt pe dinăuntru, o porţiune nealterabilă şi nesălbă-te-cită, capabilă să scape de orice condiţii şi influenţe. Mi-era silă de murdăria şi dezordinea mea, nu -aveam nimic comun cu ceea ce descopeream, reflectat pe suprafaţa apei. Desigur, oglinda era imperfectă şi supusă şi ea tuturor variaţiilor, însă oricît ar fi deformat ea, ceva totuşi era adevărat, legătura aceasta făcută în numai cîteva zile între mine şi un barbar hirsut. într-un fel, neplăcerea pe care o aveam, privindu-mă» se compensa printr-un sentiment de eliberare faţă de propria mea persoană ; nu se putea ca imaginea aceea ridicolă să fiu eu. Adevărata mea persoană trebuia să fie în altă parte. însă ca un om cu formaţie biologică şi medicală, obişnuit să dau cea mai mare importanţă tocmai corpului,, din a căruia vindecare îmi făcusem o- profesie, nu puteam decît să resping orice idee oare mi-ar fi interzis paralelismul dintre fizic şi eu. îmi mai căutam încă, o constantă, o formulă unică şi inalienabilă, cînd, detaşat puţin prin gîndir-e de detailata analiză a propriei mele imagini» privirile mi-au fost atrase de viaţa bălţii. în colţul acesta izolat de pădure, nu departe de locul de înfruntare a oamenilor în război, se desfăşura o viaţă mirifică. Cîrduri de mormoloci gregari săgetau apa în lungi benzi cenuşii, vioiciunea gîzelor era aparent fără grijă ; se lansau deasupra apei, amestecîndu-se cu alegele, înghiţite adeseori cu repeziciune de micile animale. Mi-am imaginat miliardele de bacterii cuprinse de aceeaşi frenezie, multiplieîn-du-se, hrănindu-se, dispărînd în gurile agile ale mormolocilor, neostenţi în căutare de hrană. Pe margini, înspre partea mlăştinoasă a bălţii, desigur că se spărgea în fiecare clipă cîte un ou, ca să -apară un embrion ce începea imediat să se mişte. Nici o clipă de repaus, nici un moment de răgaz, mereu în căutarea hranei. Pădurea întreagă, care pînă acum mi se relevase doar ca spaimă, ca loc întunecos în care umbrele fac figuri fantastice în nopţile cu lună, începuse să se anime nu numai prin fantasmele creiate de imaginaţia mea terorizată, ci din interior, aş zice radiografiată, deşi -cuvîntul meu este propriu, întrucît nu mergeam eu spre miezul ei, ca un snop de raze X ci, dimpotrivă, interiorul exploda, se evidenţia spărgînd cojile aparenţelor. Nu mai existau copaci cu crengi aplecate tăcut. Adieri uşoare, trunchiuri şi frunze, în fapt nu existau obiecte. Toate plantele în viziunea asta, recunosc poate determinată de oboseală, frică, foame şi sete, se anima-lizau, căpătau mişcări violente. Ceea ce din exterior părea că ia atît de mult timp devenind inobservabil, tropismele, sugrumarea pueţilor de către copacii mari, uciderea lăstarilor, urcuşul sevei şi transpiraţia invizibilă a frunzelor, se accelerau şi vedeam acum lupta şi efortul vegetal, ca şi cum s-ar fi înfruntat fiare de junglă. Nu mai exista nici o adiere uşoară şi leneşe, totul devenise nepoetic şi funcţional, cu finalităţi precise. într-adevăr, cred că nu cream nimic, pur şi simplu acceleram pîndele astea încete dar tot atît -de ameninţătoare. Aparenta ne-
31
mişcare a plantelor mi se părea doar o manifestare de sadism, o savantă şi perversă încetinire şi aşteptare, un simplu joc al aparenţelor. însă fiecare dintre speciile care se înfruntau şi se anihilau, ştiam foarte bine, din seara aceea, că de fapt erau nişte comprimate de mii de milioane de ani experienţă, adeseori prin filogenii comune, ipostaze ale aceloraşi întâmplări supravieţuind numai în ele. Era, şi poate este, o imensă risipă de energie, anihilarea unor eforturi întâmplate atâta timp în urmă. Sub diversele lor ipostaze, erele geologice, aceleaşi ere geologice, se desfiinţau, după ce făcuseră sau se făcuseră atâtea eforturi să fie menţinute. Violent şi fără nici o grijă, universul se autoanihila mereu. Privirile mele se roteau în jur, unde se desenau detaliile unor crengi strîmbate de tropisme spre soare, încîlceli determinate de coexistenţe. Jos lîngă mine, mormolocii se agitau în aceleaşi lungi benzi cenuşii. Aceeaşi lipsă de grijă şi de permanenţă, sub masca tocmai a conservării. Am întins mîna în apă şi am pescuit un mormoloc. Continua să se sbată, şi deşi era în pericol, nu voia de fapt să piardă vreo minusculă pradă, un animal microscopic angajat şi el probabil în hrănire, şi aşa pînă la capăt. Coada i se zbătea extrem de violent, cu aceeaşi forţă, redusă la proporţiile lui, ca şi a unei balene. Mă gîdila în palmă, moale şi rece. Se hrăneşte, mi-am spus, şi am simţit cît îmi e de foame în ultimele zile. în fiecare clipă este complet altceva, nu ca celule, dar ca materie interioară, ca substanţă. îmi imaginam, apelînd la 'cunoştinţele mele de biologie, jeturile de substanţe oare intră şi ies în fiecare clipă din corpul fiecărei celule. După eîteva minute celula este complet alta, ca o clădire care şi-ar schimba în permanenţă cărămizile. Totuşi, în mod ciudat, cu eîteva mici variante, continua să existe, deşi de fapt permanentă îi este numai forma, macheta. Ideea s-a anunţat la început ca o bucurie, oa o pauză în viziunea anterioară, înainte de a fi formulată propriu zis. într-nadevăr, forma rămîne schema ideală în care se convertesc toate aceste substanţe. împotriva acestor autodistrugeri există totuşi un punct de rezistenţă. Poate 'de aceea imensa nepăsare prin care se risipesc energiile. O schemă ideală, menţinută într-un continuu echilibru precar, însă menţinută. Şi poate dincolo de aparenţe, aşa cum am rămas totuşi eu, în ciuda aspectului hirsut şi barbar, pe care mi-1 văzusem în oglinda lipsită de luciu a bălţii, exista o anumită proporţie matematică, căreia toată agitaţia aceasta trebuia să i se supună. A trebuit să descompun orice fals calm pastoral din jur, orice superficială linişte, ca să ajung la una mult mai profundă decît cea pe care mi-ar fi furnizat-o contemplaţia. Mi se părea într-adevăr fabulos cum întreaga mişcare trebuie să se supună unei scheme prestabilite. Oricît s-ar agita, întreaga energie trebuie să se închidă totuşi în limitele membranei unei celule, să fie disciplinată de aceeaşi formă. Aşa se stabilesc erarhiile şi ordinea. Elanul este încontinuu încătuşat. Se anihilează o formă, ca să se includă în alta. Am aruncat mormolocul din palmă, aproape uscat, şi am îndrăznit să privesc altfel în jur, cu mai multă linişte, şi cu o ironică superioritate. Orice ar face, nu pot să scape, şi eu, ştiindu-le structura, eram în apropierea unor permanenţe care vor încătuşa cea mai primejdioasă revărsare. îmi aveam partea mea de glorie, descoperisem lucrul pe care nu-1 poate distruge nici una din manifestările acestea brutale. Mă simţeam scăpat, ca şi cum mi s-ar fi luat o presiune de pe umeri. Nici măcar nu-mi mai era atît de foame şi nu mai eram obosit. Aş fi bătut din palme de bucurie, sau mi-aş fi bătut pumnii copilăreşte în faţa pădurii, personifieînd-o şi făcîndu-i în ciudă, dacă.
32
totuşi, satisfacţia mea n-ar fi avut temperatura rece a descoperirii ce nu îngăduia decît o severă cunoaştere şi determinare a formei bine fixate, pe oare întreaga agitaţie din jur părea că o ignoră. Nu mă simţeam ca un copil, bucuria mea nu era exultantă, ci din ce în ce mai calmă. în faţa naturii, a bălţii, a plantelor şi a vântului, aveam acel tip de ironie, nu lipsită de o undă de admiraţie pe care o aveam şi pentru bătrânul meu profesor. Nu mi-aş fi permis să rid, ci numai să zîmbesc, şi surîsul meu abia perceptibil din afară (de acum mă pregăteam să intru într-o zonă a manifestărilor imperceptibile), mă uşura şi mă detaşa, plasîndu-mă într-o distanţă care înalbăstrea uşor lucrurile. într-adevăr, pentru început, până ce nu mi-am structurat bine aceste idei prin lungi, foarte lungi operaţii de gîndire de-a lungul anilor care au urmat, mi se părea că într-adevăr exist într-un univers albăstrui, în care culorile se unificau şi păleau. Mi-am repetat încă o dată, că în ciuda continuei ingurgitări şi cheltuieli de energie, fiecare dintre fiinţele .acestea, din jur, rămâneau doar ceea ce sînt, se supuneau formelor îngheţate, prestabilite. Descopeream cu uimire că, în definitiv, ştiusem de totdeauna acest lucru, că-1 învăţasem de-a lungul întregii mele vieţi, atunci cînd dădeam lucrurilor un nume, că întreaga mea educaţie cuprinsese ca premiză exact ceea ce mi se părea că descopăr în acest moment. Era şi firesc. în definitiv, mi se sublinia doar ideea de permanenţă. O descoperire de tipul revelaţiei, absolut nouă şi ruptă de experienţa mea anterioară, ar fi trebuit, din chiar punctul meu de vedere, să-mi pară suspectă. M-am întins pe patul de iarbă şi frunze, mult mai uşurat, pentru prima dată, de atâtea zile, cu adevărat relaxat. în mod ciudat pentru situaţia mea nu-mi mai era deloc frică, şi nu mai aveam nevoia să-mi imaginez o execuţie într-o vale feerică a piersicilor înfloriţi, nici un fel de uşurare şi ridicare spre albastrul cerului, ca atunci cînd am luat botărîrea că nu mă mai puteam întoarce. Nu regretam că plecasem, desigur că mu puteam fi complice la tortură, dar acum o condamnam fără pasiune, şi mi se desvăluia mai mult inutilitatea şi ridicolul ei, decît adevărata ei grozăvie. Nu mă gîndeam la moarte, pentru că presupuneam, potrivit ideilor care mi se desfăşurau prin minte cu o anumită lentoare sigură, fără febrilitate, că moartea e totuşi un fenomen individual, că de fapt nu există. Era prima mea mare eroare logică. Scăpasem de spaimă, fiind gata să absolv multe fapte de răspundere. Nu-mi mai închipuiam gheţari implacabili şi străini, vieţile oamenilor nu mi se păreau lipsite de importanţă şi condamnate oricum la pieire din cauza unor cicluri nedirijabile, ca în noaptea aceea cînd m-am întors de pe front. Vieţile oamenilor mai aveau importanţă, în măsura în care o desfăşurare în limita formelor, se dizolva în propria lor generalitate. Şi eu eram tot tin caz individual, şi aceasta era tocmai latura neesenţială. De aceea, putea să şi piară. Numai neesenţialul piere, de aceea e neesenţial. Hotărârea mea de a fi histolog, de a nu mai face -medicina clinică, începuse să se contureze chiar de acolo, din pădure. .Simţeam din nou nostalgia microscopului, a liniştii sălii de laborator unde nu pătrund gemete. Lumina e filtrată prin perdele şi mi-adueeam aminte de lamele de microscop, cu preparate bine fixate şi colorate. Esenţialul rămînea pe ele, nu agitaţia aceea sterilă cu care se ocupă fiziologii. Noi, morfologii am crezut atâta timp, că sîntem depozitarii adevărului şi că fiziologia capătă un sens doar în măsura în care descrie eforturile fiecărei celule de a-şi păstra forma. Toate revoluţiile şi eforturile sînt conservatoare, mi-am spus odată, după câtva timp, şi trombele
3 — Viaţa Românească, 12
33
de substanţă care intră şi ies nu fac decît să se subordoneze. E adevărat, m-am gîndit mai tîrziu, şi formele se schimbă, dar există atîtea legi în biologie care demonstrează că de fapt evoluţia e o supraetajare a formelor, oare sînt incluse în manifestările ulterioare.
Am stat întins o vreme, icred chiar că am şi adormit, şi, indiferent de timp, somnul mi-a fost adine şi liniştit. După aceea, am plecat spre Bucureşti, mi-am căutat hrana, dar, de fapt, nici nu-mi mai aduc aminte, decît cu un oarecare efort, ce s-a mai întîmplat, pentru că de fapt de atunci mă pregăteam să nu mai am biografie. Liniile mari ale vieţii mele mi se păreau că sînt stabilite şi, în parte, cel puţin pînă nu de mult, era şi adevărat.
Şi totuşi ce puţină dreptate am avut! Poate că reacţia mea era normală, că în urma acelei scurte revelaţii a absolutului individual, de atunci de cînd pîndeam o tortură, de care indirect eram vinovat, nu puteam să mă apăr decît tot printr-un absolut, de data asta general. Îmi opuneam o parte a adevărului, o latură a lui, care mă îngrozise, prin cealaltă latură a lui. Scrisorile astea reprezintă dovada eşecului meu. A'cea plăcere resimţită în prima seară cînd ţi-am scris, atunci cînd stînd în biroul meu am avut revelaţia unor forme modificabile, turtite, şi purtătoare ale sentimentului pe care mi le-ai transmis tu, era răzbunarea laturei antinomiei pe care am exclus-o atunci în pădure, şi am ignorat-o sistematic atîţia ani. Mobilierul din cameră se turtea şi-şi modifica proporţiile, simbolizîndu-te pe tine sau poate mai exact, tu simbolizai capacitatea lui de modificare pe care am respins-o de aducătoare de pericole şi nelinişte. A trebuit cu eforturi, zile în şir, să pătrund pînă la rădăcina întregii mele poziţii ca să te explic, să-mi dau seama ce a reprezentat această abatere atît de stringentă de la regulele pe care mi le fixasem. In definitiv majoritatea oamenilor, chiar dacă nu-şi închipuie să gîndească atît de sever, tot nu se îndrăgostesc de fete cu treizeci de ani mai tinere. Cine şi-ar fi închipuit că se va întîmplă asta cu mine ? Echilibrul meu este acum zdruncinat, cred că ştiu dece a trebuit să trec prin ridicolul acestei dragoste secrete şi al scrisorilor care o întovărăşesc, şi totuşi nu s-a terminat totul. De fapt acum, foarte tîrziu, noaptea, mi-e dor de tine, şi voi căuta să te întîlnesc cit se poate de repede. Poate voi îndrăzni chiar să-ţi vorbesc. Mă aşteaptă un lung drum pe jos, pînă acasă, în care am să hotărăsc ce-ţi voi spune, dacă totuşi voi îndrăzni. Trebuie să fac mai multe variante.
um zgomotul
de Al. Philippide
Cum zgomotul acopere ştergînd
O melodie care-nvie-n gînd
Sau cum din floarea de demult adie
în gînd mereu mireasma melodie :
Cînd fuga clipelor e-atît de mare
încît se-apropie de nemişcare
Tu simţi cum inima de timp se-ndoaie
Ca o-ncărcată creangă după ploaie
N-ai apucat să te mai culci pios în templul lui Asklepios Ca să culegi în vis vreo ştire Din vremea fără drum în amintire. Dar şi mai mult ţi-ar fi plăcut s-adormi Pe-o coastă din Tesalia bătrînă Şi să visezi că saltă din ţărînă Titanii încă tulburi şi informi.
Mireasma din corola scuturată, Culeasă de un vers sever. Aleasă dăinuie-n durata
Ca limpedea columnă-ngîndurată Din insula lui Euhemer.
Minerul
de Demostene Botez
îi port în mine chipul cînd ieşi
Din bezna minei, ca dintr-un mileniu.
Avea un felinar c-un bob de zi,
Scos din mormîntul nu ştiu cărui geniu.
în inima pămîntului găsise Nestinsă zgură de căzute stele Şi ca un meşter făurar de vise O dăruia cu mîinile lui grele.
Şi-n casele sărace a aprins Cărbunii lui, ca moaşte de vestale : Un fulger mic, subt coperişul nins, Din sarcofagul pulberii astrale.
Mihai Beniuc
Aşa va fi pururi
Caut cîntecele Noului Dincolo de claviatura pianului La stingă şi la dreapta. Cîntecele Străzii
Mi-au pătruns prin ferestrele sufletului deschis In casă
Ca speriate de furtună.
Caut culorile Nevăzutului
Dincolo de infraroşu, dincolo de ultraviolet,
Dar curcubeul cabrat ca o ciută
Flutură după furtună
Peste copacii grădinii.
Caut vocile Tăcerii
în lumea fără sunet a Non-materiei
Dar strigătele de durere,
Iubire şi ură,
Moarte şi nădejde
Bat toba la mine-n timpan.
Duduie munca,
Trozneşte-ndoindu-se grinda Trecutului, Viitorul se despică-n şapte culori.
Aşa va fi pururi,
Cit hidrogenul în soare
Va exploda, ca să dee atomul de heliu.
Mă uit la soare
Lumina lui fură lumina ochilor mei.
Adăpost
N-am să mă-ntorc niciodată de unde am plecat,
Niciodată nu voi mai fi acelaşi,
Locul se va fi schimbat.
Recunoaşterea-i o dorinţă de regăsire.
Există numai găsiri.
Adio,
Amurgule,
Cu coiful tău albastru peste munţi, Cu soarele căzut ca o grămadă De aur
Printre norii lacomi şi cenuşii ca lupii. Mine nu va mai fi acelaşi soare — Alte pete, Altă dogoare, Altă temperatură Alte feţe
în aproximativ aceeaşi natură La dimensiunile timpului dat. Cine a-noptat şi strigă ? Veniţi aici
E un adăpost de tăcere, E o peşteră
Săpată de apa meşteră, Aici pe munte-ntr-o coastă Timpul trece pe creastă.
întîlnire
Poarta sufletului tău era dată-nlături, Peste ferestrele albastre lăsate pleoapele, Buzele — prag între zîmbet şi plîns. Mănunchi de fîn roşu — acoperişul casei tale. Şi vorbele sunau rar ca-ntr-o sfîrlează uitată şi iar
învîrtitâ de vînt.
Am ridicat pleoapele tale,
Iezere de lotuşi m-au privit prelung.
Poate m-ai fi lăsat să intru fără să-ţi pese
în iatacul inimii tale.
Am vrut să te-nsoţese şi nu ştiai unde.
Pe mescioara frunţii tale Stăteau ca nişte cireşe albe Douăzeci şi unu de ani. Atît adunaseşi din livada timpului. Şi nu ştiai ce face cu ei.
In cer se cocea pînea soarelui pentru toţi Şi cerul o-mpărţea felii tuturor. Dar tu aveai douăzeci şi unu de ani. Şi soarele era orb. Şi cerul era orb
Şi pînea se-mpărţea la nimereală
Şi ochii tăi nu vedeau de lotuşii ce-i năpădiseră.
De-aceea nici nu m-ai văzut
Cînd am plecat.
Frunze de toamnă
Nici nu mai ştiu cînd au plecat, dar nu-s Pe Ungă casa noastră rindunele Şi zilnic mai de vreme e apus Şi-adesea dimineaţa-s neguri grele.
O, anotimp al adormirii lente, La ce atîţi cercei de aur ard In ramuri ce s-apleacă somnolente Spre strada liniştită, peste gard ?
Castanele sînt poate castagnete Scăpate neglijent pe caldarîm Şi cugeti poate că-s culori şi pete La fel în cosmos, pe un alt tărîm.
De-acum de altă viaţă nu e vorbă, A ta şi nici a cui, după mormînt — Pot unii, alţii să-ţi mai sufle-n ciorbă. Dar dincolo nici ei nu au cuvînt.
Hambarele rămîn aicea toate
— De-ar fi măcar mai pline de belşug ! —
Şi lasă-i toţi să ia pe apucate,
Făr'să se mai gîndească la coşciug.
Să nu rămînă doar pe dinafară
Cei prea cuprinşi în forfoteala muncii,
Ai tăi, acei de veacuri, dragă pară,
Şi mai cu samă — fiţi cu grijă — pruncii
Iar eu, cit anotimpu-ncet se usca Ca un călugăr într-un sarcofag, Cunună-mi împletesc din lăuruscă, S-o pun pe frunte-mi, cîntăreţ pribeag, în mînă cu toiag pornind în lume Pe cînd îmi cade frunza peste nume.
Destin
de Ion Alexandru
Oricît s-ar agita lupii nu pot
să-nhaţe ciocîrliile.
îşi iau culorile pămîntului
bruni toamna, de ceaţă roşcată
ca frunzele în agonie,
verzi capitonat cînd gîlgîie vlaga
prin oasele cucutei
şi stau în pîndă neobservaţi.
li rîcîie-n urechi trilul ritmat,
putinţa de-a pluti în zbor
cînd coarda vîntului primăvăratec
zace moleşită pe-o vînă limpede de dimineaţă.
Rîvnesc înrăiţi neliniştea primară,
cuibul unde şi cum bine venit,
hrana puţină şi la întîmplare,
somnul ceresc pe vise
ciocîrliile-n cer cîntînd ; aşa e datul firii
sporind liniştea cu-n dor neprevăzut
şi lupii dedesubt cu gîturile-n urlet
întinse neîntrerupt pînă cînd moartea
sus îi copleşeşte şi cad inerţi
într-un vîrtej nebun.
Sapă gropi de vînătoare cu jar pe dedesubt,
laţuri întind pe lacuri şi-n fintîni
lupii stolul de ciocîrlii să-l zădărnicească.
Din martie pînă-n octombrie adînc
lupii hrănesc doar pînde şi iluzii —
iarna abia, învinşi, organizat
trec bruţi, înfometaţi
la vînătorii mai pămîntene
în timp ce ciocîrliile, la rădăcina holdei,
sub marile zăpezi
putrezesc de nimenea ştiute.
41
Decastihuri
ISTOBIE
r
de Andrei Ciurunga
In ţara mea războiul intră ca un străin.
Cu chivără pe frunte şi trupul prins în zale, strivi bordeie calde, răci nădejdi în cale.
Iar bobul de secară, ca niciodată plin,
bău atîta singe din piepturile goale
că se-mbătă cu moarte ca oamenii cu vin.
Tîrziu tăcu pămîntul sub noul său destin şi-n ţara străbătută de lungi fiori de jale veni maternă pacea cu faldurile sale s-aprindă dte-un zîmbet în fiecare spin.
CEEAŢIE
La început, iubito, ai fost tu.
Veni apoi, înfiorat în sine,
cuvîntul ■— vers cu vers — să ţi se-nchine.
întîiul întuneric începu
în ochii mari, cu nerăbdări feline,
şi-n trupul alb lumină se făcu.
Bolnav de sete, sufletul bău, şi-acum aştept să te desparţi de mine, cum apele creaţiei virgine de mîlul ce-n uscat se prefăcu.
Cuib de viespi
de Ştefan Luea
-am trezit, leoarcă de sudoare, după miezul nopţii. O noapte fără
Mlună, cu stele nemişcate, ca ţintuite pe bolta cerului, mă întîmpina cu răceală, ostilă. Adormisem în groapa pătrată, săpată de săptămîna trecută de una din bateriile antitanc. Săpată pe jumătate. Soldaţii mei au căptuşit-o cu paie smulse dintr-un stog de sub deal. M-am ridicat, înţepenit de nemişcare, de culcuşul tare, scutu-rîndu-mă de firele de paie. Erau umede.
Roua, am şoptit, şi-mi părea rău că sînt întors din nou spre ziua care mă aştepta. Aş fi vrut mai bine să dorm, să amîn răspunsuri, să nu macin, ca ieri şi ea de-o săptămîna, acelaşi amestec de scîrbă şi teamă, la care se adăuga nehotărîrea.
Desluşii silueta lui Gherasim, căci am ajuns să-mi cunosc oamenii după semne neaşteptate. Nu numai vocea, tuşea, mersul ori vreun alt tic pot fi semne de recunoaştere. Pînă şi o cută pe veston. Sta cu arma la picior, cu spatele spre noi.
încă o zi, anunţată de adînoa tăcere a nopţii cu de-abia bănuita ei trecere spre revărsatul zorilor, însemnată cu dungă viorie din zare. Dar pînă la incandescenţa pădurii mai sînt cîteva ceasuri. Silueta santinelei, Gherasim, tot cu spatele spre mine, încremenită. Mă gîndesc la rouă, care-mi deşteaptă imagini, ca şi uitate, din copilărie. Realitatea ar trebui să mă smulgă din lumea pe care o rechem totuşi ca pe-un refugiu. Spre dealurile împădurite nu privesc. Sînt patru ani, exact patru ani, de cînd le-am privit îndepărtîndu-se, suferind cum pentru prima oară în viaţă se poate suferi total. Părăseam brusc copilăria odată cu satele şi oraşul în care copilărisem. Să nu mă mai gîndesc deci nici la acel septembrie 1940, la căruţa clănţănind din toate încheieturile pe drum, la îndemnul răguşit al căruţaşului, la luminile oraşului care se depărtau. Cînd închideam ochii trăiam iluzia că dimpotrivă, se apropie, într-acolo nici acum nu privesc, decît cu strîngere de inimă, căci acum patru ani, noaptea, plecam în refugiu. Ar fi timpul să mă întorc, da. Acum nu mai încape îndoială, mă reîntorc, pentru că nu s-ar reîntoarce atît de stăruitor, uimitor de limpezi, -cu amănunte hotărîte parcă să~mi redeştepte vechea durere, îngrămădindu-se mai ales în vise, rupte la jumătate de -cel care mă prinde de uimăr şi- mă trezeşte, toate amintirile !
43
Mă aştepta, aşa dar, încă o zi. Izbucnea fără pauze, fără să-mi lase timp, cu toate ale ei. Azi e miercuri, zi în care va trebui să vorbesc oamenilor, să le spun adevărul. Cu acest gînd am încercat, pe colacul mantalei răsucită sul, sub căpătâi, să mă liniştesc şi să pot să adorm, cu gîndul că ceea ce pare de nedesluşit, încurcat, ca o problemă dificilă, întotdeauna se rezolvă simplu, aproape copilăresc de simplu, ca descoperirea vaccinului.
★
Aşteptasem un argument dur, căruia să nu i se poate răspunde, evident, de netăgăduit ca un postulat. îl aveam şi tocmai această realitate acum mă durea şi mă neliniştea. Eram de mult convins, numai că printr-o ciudată răsucire de argumente, nu admiteam. Nu voiam să admit ! Accepţi mai curînd ideea că tu ai greşit, că judecata ta suferă. E peste măsură de greu să adm iţi că un om te fură, sau că e laş. Fiind cu totul străin de psihologia trădării, nu admiteam reala existenţă a omului care e capabil s-o facă. îmi descopeream slăbiciuni la care nu mă gîndisem, îmi descopeream că nu sînt încă stăpîn pe o anume artă de-a trăi şi înţelege, de-a întâmpina aspectele josnice ale vieţii 'CU destulă tărie. De aici nehotărîrea mea, a minarea, inexplicabila nădejde că locotenentul va da un semn, va reveni, el sau mesajul său, la care se adăuga, cu bunăvoinţă retuşată, de două zile, teama, prezenţă pe care n-ar fi trebuit s-o ignor. Aseară, în vreme ce oamenii îşi potriveau păturile, i-am surprins privindu-nxă tăcuţi, aşteptând parcă ceva. Poate mă mustrau. Vlasa fixase posturile, schimburile, culcîndu-se imediat. Obişnuit întârziam, vorbind pînă noaptea tîrziu. Nu l-am chemat la mine.
★
L-aud pe Gherasim tuşind. M-a văzut, desigur. Stă tot nemişcat. Lîngă mine doarme Valerică. între noi a aşezat, în lung, o grindă pe care se usucă obielele. Doarme de-obicei încovrigat, ca un colac, în groapa care n-a mai ajuns la adîncimea cerută de regulament. Săpatul s-a oprit la jumătate, ca nişte intenţii retezate. Nu s-au adus decît două grinzi, iar poziţia e descoperită. Mă întreb a cita oară ? Dacă nu cumva soldaţii îmi ascund ei înşişi, ca să mă cruţe, că au înţeles totul. Prea mă privesc cercetător, prea aşteaptă un ordin, oricare ar fi el, şi abia am apucat să-1 formulez şi s-au şi repezit să-1 execute. Sau, poate, ca şi mine, nici lor nu le vine să -creadă, nutresc şi ei speranţa, iluzia, într-o revenire. Adevărat, ar fi din oale-afară de greu să-ţi închipui posibilă măcar o astfel de purtare, căci în acest caz trebuie să-1 anulezi pe-un om, să-1 scoţi în afara legii, să-1 arunci din lumea ta.
Dar, ceea ce mă desznădăjduieşte, e capcana asta a monologurilor, a probabilităţilor, ipotezele, explicaţiile, edificiul acesta sucit şi complicat de argumentări pro şi -contra, pe care mi-1 clădesc singur şi în care sînt prins. Am o jumătate de pluton, două grupe în primire, sînt izolat în cîmp, îmi încep activitatea de ofiţer în împrejurări stranii, neizbutind să mă descurc. Două grupe mi-au fost trimise în avangardă, apoi s-a fărîmiţat compania. Locotenentul Tiberiu Olteanu nu-mi poate răspunde la întrebări. Nu i le-am pus atunci cînd trebuia. Mă intimida pînă şi uniforma lui decolorată, bine strînsă pe corp. El plecase cu grupul de comandă. Colegilor mei, sublocotenenţii Duică şi Octavian Teţu, le-a dat unghi de marş.
— Ce le spunea oamenilor ?
44
întrebase Teţu. Vocea-i tremura. Ghiceam că şi lui i se pare ciudată de neînţeles, măsura de-a ne dispersa. Vocea-i tremura.
— (Decideţi voi pe parcurs. Şi, în definitiv, nu-i necesar. Ce, ăştia întreabă ceva ?! Dacă întreabă înseamnă că i-aţi instruit prost !
N-am avut ce face. Am coborît spre Urca. Aici a început. Acuma calculez, rece. Dacă aş fi plecat imediat, direct spre sud, spre Mureş, ar fi ieşit de mult din capcană. Acum, în această dimineaţă de miercuri, căile sînt închise. Sîntem încercuiţi.
2
Sînt dator cîteva explicaţii. Evenimentele, ultimele, s-au precipitat şi ne-au prins, de fapt, împrăştiaţi prin .comunele de graniţă. Locotenentul Tiberiu Olteanu s-a întors, călare, din Turda, fără ca în seara întoarcerii să ne fi comunicat altceva decît, ca pe un fapt divers, că s-a prăbuşit frontul.
— Nu-i o noutate, a observat Octavian.
— Şi sîntem în război cu Germania, ştiaţi ?
Cu aceasta discuţia luă sfîrşit. Locotenentul se retrase, iar noi am socotit de prisos să cerem amănunte. Era tîrziu şi aşteptam dimineaţa.
în noaptea aceea n-am adormit. Am fumat ţigară, după ţigară, iar cînd m-am uitat la ceas, trecuse de douăsprezece.
—■ Azi a fost miercuri, am spus, ca şi acum.
Poate că în satele din Ardeal, înşirate de-alungul aşa zisei graniţe, să nu se fi fixat, în conştiinţa lor, ca acel de neînlocuit „dincolo", care desparte net, linia desenată la Viena în August 1940. Ţăranii aveau pămînt şi-ntr-o parte şi-ntr-alta. în Urca situaţia se prezenta la fel. Dimineaţa îi vedeam apropiindu-se de pichet, pe un drumeag năpădit de troscot, cu două dungi groase paralele, de pămînt săpat de care, ne dădeau bineţe şi ne spuneau că se duc „sub vii", ori „după deal", că n-ar fi stricat să ploaie atunci bine, nu să picure. Din Almaş, în acelaşi punct, apăreau ceilalţi, care aveau pămînt pe „luncă" sau „între sălcii". Schimbau între ei ştiri, fumau, vorbeau de preţul porcilor, al vitelor, de cunoscuţi. Nimic despre război. Doar ştiri că a murit Vasile, s-a prăpădit cutare. Şi acele lapidare, prescurtate formule, rostite cu jumătate voce, care descopereau ceea ce nu se putea irosti cu voce tare în felul lor ţărănesc, monosilabic, aproape codificat. Exprimau stări sufleteşti. Iar acolo departe, pe cîmp, desigur că urmau alte vorbe. Numai aşa-mi explic neobişnuitul, mereu proaspătul bagaj de noutăţi pe care le aflau soldaţii, din sat. Singura realitate care a intrat brutal în viaţa lor a fost războiul. Prevestit de linia imaginară poruncită de nemţi, măoina de patru ani de zile, neîncetat, vieţi tinere, şi în Urca şi în Almaş, în toate satele cîmpiei, încă o dovadă că linia aceea blestemată n-a modificat nimic fundamental.
*
Duică, în aceeaşi noapte, de miercuri. Scund, cu început de chelie, mereu transpirat, în timpul zilei fuma puţin. Seara, aprindea una după alta şi fuma pînă îl frigeau 'degetele. Se gîndea, la acelaşi lucru, oa şi mine, aşa cum se întîmplă în astfel de nopţi grele, după ce ai primit ştiri menite să-ntoarcă dintr-odată o situaţie dată :
-— Ştii, Căruntule, mă gîndesc la graniţa asta. Eu o păzesc de doi ani. Tu eşti mai nou. Ai citit probabil „Ion". Eşti ardelean şi desigur ai citit cartea. Mie-mi place să revin adesea, la cîte-o carte şi să citesc la
45
întâmplare, un capitol. E acolo un episod, Titu, declarat agitator, dă de unul din ţăranii din sat. „Vezi, domnişorule, zice acesta, tot nouă ne-a rămas imaşul." Titu, bine înţeles e zguduit. Adică voi sînteţi de neclintit. E ceva în acest popor, ceva ce ţine de structura lui cea mai intimă. El e de aici, .pricepi ? Mi se pare, Blaga, spunea într-un loc, nu mai ţin minte, că pînă şi portul popular românesc, culorile, motivele lui, dansul, creşte din pământ şi din peisaj. 'Nu distonează, se integrează. Fără prezenţa lui natura iar părea sărăcită.
Voiam să-1 întrerup. Mi-a prins cotul. I-am simţit palma fierbinte, grea.
— Stai, stai. Arbitrajul de la Viena ne-a obsedat mult timp. Sosit aici mi-am dat seama că pentru oamenii ăştia, care ne trec zilnic pe dinainte, ţăranii ăştia cu pălării de paie cit roata carului, îmbrăcaţi în izmene largi din cânepă aspră, el nu există. Graniţa-i o ficţiune. S-a modificat numai drumul. In loc s-o ia pe cărare, face eîteva sute de metri în plus. Cărarea veche însă a rămas. N-au năpădit-o încă buruienile. Nu le-a modificat viaţa şi nici nu se putea să se întâmple aşa ceva. O consideră un accident, trecător. El e de aici, cu rădăcini, cu părinţi, cu moşi-strămoşi îngropaţi aici. Sînt calmi, netulburaţi. Notarul, venit de aiurea, impus, e sistematic înşelat. Grînele se ascund în cuptoarele de pîine. Tu n-ai de unde să ştii, dar eu ştiu că fiecare casă are cuptor de pîine, aproape toate refăcute. înainte nu avea fiecare casă. De ce ? Pentru că acolo, între doi pereţi, se ascund cerealele. Cum crezi că ar rezista cu 60 de kile de grîu sau porumb ? Autorităţile, ele însele, lucrează într-un fel ciudat, ca şi cum şi-ar da seama că prezenţa lor e întâmplătoare. Cel puţin, în Almaş, notarul nu şi-a adus încă familia. De altfel, de-o săptămînă e plecat din sat şi nimeni nu ştie unde. Cancelaria e zăvorită. In schimb, graniţa s-o închis, formal. Oamenii trec noaptea pe cărările ştiute. Căruntule, asta voiam să-ţi spun, graniţă nu mai există, pricepi ? Asta-i !
A doua zi ne-am despărţit cu toţii.
★
Trimis, apoi, spre Urca, intrat într-o zonă în care nemţii mişună, ca zăpăciţi. Ştim, ne-o spun oamenii întâlniţi pe cîmp, încăpăţînaţi să adune porumb, să sape cartofi. Ne-o spun cunoscuţii noştri, din Urca. Vin noaptea, cred, în înţelegere cu soldaţii. Mie nu mi se pare deloc că sînt zăpăciţi. Au împânzit satele, cătunele, scot oamenii să sape tranşee, rechiziţionează, in stilul lor, metodic, vite, păsări, confiscă grîu. Neliniştea oamenilor mei sporeşte. Iar aseară, au aflat, că drumul spre Mureş ne este închis.
Olteanu, locotenentul, nu mi-a trimis nici o veste. Vlasa m-a cercetat îndelung cu privirea, apoi a plecat spre groapa lui. N-a aşteptat ca-n alte seri să schimbăm nici o vorbă.
Mă simt vinovat, nu ştiu anume de ce şi cînd s-a strecurat în mine sentimentul că-s vinovat. Trebuia să-1 oprim pe 'liberi u Olteanu. Dar ceilalţi nu au bănuit nimic ? Parcă-i mai simplu .aşa, să împart vina. Comentez, ca pentru altul, la persoana a treia, situaţia. Un obicei din şcoală, adică el „n-a primit ordin", aşteaptă, e neliniştit, neliniştit cum n-a fost niciodată, ca dezarmat. îi roiesc prin cap ipoteze, face şi desface planuri, s-ar vrea, mai ales s-ar vrea mai jos, spre sud, cu cel puţin zece kilometri. Un soldat face asta în două ore marş de voie. Numără fără rost, cartuşele şi stelele de pe cer, n-are somn ca-n copilărie (ale cărei amintiri îl obsedează) după ce a făcut ceva nepermis şi încă n-a fost
46
prins. Ce a făcut nepermis ? Aceea n-a mai fost copilărie. Vacanţa de v,ară, elev în a cineea. în satul Alma, nu ăsta de-aici din faţă, altul, spre Socol, dincolo de Reghin. în pepenărie, lîngă fata abia ieşită din apă. Şi, totuşi, era copil, altfel n-ar fi fugit, jignit, ruşinat, de lîngă fata care se oferea.
Revin, uimit, de claritatea imaginii. Nu e însă acelaşi sentiment, de vină inexplicabilă. Amintirea aceea s-a dezbrăcat de amănuntele jignitoare. Povestită colegilor, s-a metamorfozat într-o scenă cu totul diferită, în versiunea finală mă săturasem de fată, devenită iubita repudiată. Zîmbese 'amuzat, dar cu mult prea tardivă părere de rău. Fata era într-adevăr frumoasă.
3
Am de-odată convingerea că a sosit momentul. Sînt înfiorat nu de rouă şi nici de răcoarea nopţii, ci de convingerea ivită ca o explozie. Poiferivese centura şi, încă nedeprins, diagonala porthartului. Acum, în clipa aceasta. Nu trebuie să mai cad în capcana ipotezelor. Ori discurs, ori lovitură, mi-adue aminte. Şi ca să previn, să mă previn pe mine însumi, îl chem pe Gherasim.
— Scoală băieţii. Pornim ! Şi-n acelaşi timp, în gînd :
— Nu-i o simplă plimbare, dragii mei. Pe hartă avem cam un deget, aproape un deget. Nu-i departe. Pare, aşa, aproape. Trei ore de marş întins...
Şi am avut, de-odată, convingerea că e chiar aşa, că sînt numai trei ore de mers, ceea ce ar însemna că în zorii zilei vom zări de pe co'asta ultimului deal apa leneşă a Mureşului. în Mureş nu m-am mai scăldat de patru ani, de patru veri ! 'Niciodată n-am fost despărţit de el, atîta vreme... O singură dată, într-o vară... -Nu vreau să rechem amintirea, ci ca pe-o carte dragă o pun de-oparte, să o parcurg în linişte...
„Sus, Valerică, dormi ca un şarpe în oul eu coajă subţire. Nu mai strănuta. N-avem voie să răcim în toamna asta, chiar dacă în vestonul de vară tremurăm. Respiră pe nas. Aşa... Tu, o iei la stînga, aşa, să-ţi văd, întreg, nasul, izbucnind de sub sprîncenele tale nemaipomenit de groase. Dinu vine după tine. Nu l-am dezvăţat. Umblă cu capu-n pămînt, ca şi cum s-ar gîndi la ceva numai de el ştiut şi ţine ca noi să nu aflăm. Vlasa mă urmează pe mine. Scoate baioneta, Gherasime, acum n-are rost. Leagă lopata să nu bată. Ştiţi, voi, ce înseamnă un marş de noapte...
4
Undeva, departe, cîntau cocoşii. Vîntul încetase. Nu mai pieptăna porumbiştile, făcînd ca noaptea să ni se pară mai încremenită. în împărăţia ei tainică, ca nişte 'contururi ciudate, grele, se distingeau spinările de deal, ciudate cum numai pe cîmpia aceasta ardeleană le întîlneşti. Impresie de haos geologic brusc oprit. Dealuri aride, eu versante ca rase cu briciul, fără pic de pădure pe spinările lor prelungi. Ziua se desluşesc tufişuri risipite ca-n joacă, de merişor şi măcieşe, care te fac să te gîn-deşti că cel care a trecut cu briciul, în grabă sau în glumă, a mai scăpat un smoc de păr neatins.
Plutea acum în miez de noapte, deasupra dealurilor şi de-a lungul văii, ceva ameninţător, te 'aşteptai ca vîntul s-o ia din nou la goană, să izbucnească flăcări, să fulgere detunînd arme.
47
Trăiesc acest sentiment, căci iar ne-am oprit.
In faţa noastră, nu pot aprecia exact, joacă lumini. Ştiu că e un sat, noaptea însă mă ţine în chingi, în ce parte mă aflu pe coastă ? Nu am voie să mă înşel. S-aud şi clinchete, zgomote metalice. Poate sînt căruţe, fug oamenii din sate ?! Unde să fugă ? Aici nu sînt păduri, să se lascundă ! ? Olteanu ne-a despărţit. Fac un calcul rapid. Trei plutoane forţam trecerea. Cu două grupe nu pot. încă un argument împotriva lui. A premeditat ? Fără indoială. Unde o fi Duică ? Poate pe Arieş. La Teţu nu mă mai gîndesc.
O soluţie ar fi fărîmiţarea. în grupe de doi sau trei te strecori cu mai multă uşurinţă. Nu se poate însă, simt undeva, iarăşi cercetîndu-mă, teama. Aş fărîmiţa în acest fel răspunderea. Mi-aş împărţi oamenii, apoi treaba lor, deseureă-se !
Şi acolo, la Mureş ? Nu se poate, îmi spun. Toţi împreună însemnăm încă ceva... De bănuielile mele, legate cu Olteanu, nu vreau să le amintesc...
Aud un huruit înăbuşit, ca venind de sub pămînt. Toţi sîntem atenţi. I-am văzut tresărind. Oare ce gîndesc oamenii mei ? Tac toţi, ca nişte buşteni. Sînt şi eu atent şi încă o dată constat că solicitat peste măsură un simţ, cere sprijin şi celorlalte. Văzul, prelungit în auz ! Vreau să ţin bine minte asta, să mi-o însemn mîine. Huruitul descreşte. Aşa mi se pare, deoarece tot îl aud şi parcă-i pipăi drumul în întuneric.
Lîngă mine e Gherasim. Băiat de munte, din Vaduri, lîngă Neamţ. Foarte înalt şi foarte pistruiat. Nu ştiu, nu pot ghici de ce băieţii-i zic „maiug". Facem, adică am făcut parte din acelaşi regiment, de unde am plecat apoi la şcoală. Mi-a spus-o abia acum, pe graniţă.
— Mai stăm mult, dom' s-lent ? Nu răspund. Insistă :
—• Păi, ce facem ?
Tac din nou. îl simt neliniştit după cum îşi freacă palma de pantalon, îi spun de-odată :
■— Gherasime. Ieri arma ţi-a fost murdară...
Aş vrea să-i spun ceva aspru, 'aspru de tot, acestui ostaş voinic rămas un copil, oarecum. Poate astfel i-abat gîndurile şi frica. Aş vrea, ca prin vorbe şi măsuri grave s-o închid şi pentru mine.
—• Să nu crezi că sîntem la pichet, în repaus, şi ai timp de furat prune. Dimineaţă să fie lună ! Ai înţeles ?
— înţeles, şopteşte el şi îmi dau seama că n-am reuşit.
Căci nu-mi pot ascunde încă mînia, încordarea, amărăciunea, nici tremurul glasului. Asta să fie unul din secretele neînvăţate la teorie ? A şti să te domini, să răsuceşti în tine tot ce e personal, toată povara ?! Să pari de neatins, imperturbabil ? Desigur, acum înţeleg, aproape mă înveseleşte descoperirea. Pe mine mă caută ochii lor, după mine li se schimbă pînă şi expresia feţei. Au nevoie de asta şi sînt singurul care le pot da asta. Impresia de neatins, de răceală şi siguranţă.
— Spune-mi unde doarme Vlasa ?
— în groapa de lîngă răzor, răspunde el repede. Vlasa Ilisie, sergentul grupei I.
— Unde ai zis ? Gherasim, după o pauză :
— în adăpostul, ăla...
Tresar. N-a mai zis groapa. Cu vîntul a căzut greu între noi şi a ricoşat prevestitor.
48
— Vezi, că...
Gherasime, m-am înşelat din nou.
Din nou răzbate, crescînd ca o ameninţare de neînlăturat, huruitul acela îndepărtat. Acum se apropie...
5
Un sfert de ceas cu Vlasa şi Valerică Greeu. Sîntem pe răzor.
— Tu ce vechime ai, Valerică ?
— Şase luni.
Ar fi trebuit să plece de mult de la pichet. Ordinul s-a rătăcit şi caporalul Valerică Greeu se ocupa, în continuare, de aprovizionare.
— Vine şi azi, omul acela ?
— Negreşit, domnule sublocotenent!
Valerică rosteşte cu plăcere fiecare cuvînt. E unul din oamenii cărora le place să fie ascultaţi.
— Vine din nou. La ei, în sat, sînt nemţi.
— Şi-n celelalte sînt, face Vlasa. De-ar fi vreo pădure pe aici... în cucuruz mi-i frică mereu.
— De ce ? iln cucuruz, -cum zici tu, îl auzi de departe...
— Fleacuri, zice Vlasa.
—• De-ar da un semn locotenentul nostru...
încrezător, zîmbeşte, ca şi cum ar fi convins că va apare Olteanu şi odată cu mustăcioara-i neagră, nemţii vor dispare.
Valerică-i bucureştean. Copilărise în Floreasca, în paiantă fină, zicea el. La început s-a simţit cam străin între băieţii, cei mai mulţi, veniţi de la ţară, oameni care nu văzuseră un oraş mare. Habar n-aveau oe-i aia paiantă şi rîdeau cînd îl auzeau vorbind repede, cu importanţă, încăle-cînd cuvintele. S-a adaptat însă repede, fiind într-adevăr un băiat bun, îndemînatec. Băieţii au aflat că Valerică nu-i ceea ce ei îşi imaginaseră că trebuie să fie un bucureştean, adică şmecher, gata să-ţi facă o farsă. Lucrase la „Ford", ca lăcătuş. Asta le-a impus. Valerică, la rîndul lui, i-a descoperit şi s-a apropiat firesc de ei, fără acel aer de superioritate, jignitor, întîlnit la orăşeni pentru feciorii de la sate. Au legat prietenie, o prietenie cum numai în militărie se încheagă. Părinţii lor în poveştile atît de des repetate, încît se ştiu de-acum pe de rost, despre anii de armată, vorbeau tocmai despre astfel de prietenii. Nu se pot şterge din memorie şi, cînd la târguri, întâmplător, dai de-un contigent, e peste putinţă să nu cinsteşti întâlnirea, să nu răscoleşti întâmplările vechi, să nu-ţi aduci aminte, din nou, de tinereţe...
Voiam să ocolesc din nou, să nu amintesc de Olteanu. Să-1 considerăm pierdut, inexistent. Dar m-am decis brusc •
— Nu-1 mai aşteptăm. (Sau voi aţi crezut că pe el îl aşteptăm ?) Noi avem misiunea noastră. Dacă ar avea ceva nou de spus, m-ar înştiinţa.
— Acum ? se miră Vlasa.
îi văd pe Valerică posomorîndu-se. E băiat frumos, Valerică ăsta ! Ce anume are frumos n-aş ghici. Poate ochii, poate bărbia, mai curînd aerul acela hotărît, de bărbat, pe care i-1 descopăr pentru prima dată. Nu ştiu de ce, dar aş vrea să-1 vadă mai-că-sa acum.
Tăcem. Huruitul creşte din nou şi-şi schimbă mereu direcţia. Nu l-am auzit acum o clipă, dar ştiu că n-a încetat, doar că nu l-am mai auzit eu. M-am obişnuit cu el, de -cînd îl aud. E ca o durere -continuă, mereu prezentă, care poate cunoaşte răstimpuri de aparentă moleşire,
4 — Viaţa Românească, 12
49
scădere, ca să se facă simţită din nou prin clipe acute, ca un paznic de închisoare pe care-1 ştii acolo neîncetat, de oare afli că-i acolo în faţa uşii, din cînd în .cînd, prezenţa fiind cu atît mai neliniştitoare. Ancorările în lumea copilăriei sînt inevitabile şi mă pomenesc zîmbind : dar de unde să mai răsară amintiri, din moment ce altceva nici n-a mai fost, decît copilăria şi o pubertate dezolantă, strivită de război ?! Am crescut în vecinătatea unei făbriouţe de oxigen. îmi sună şi-acum în urechi bătăile ei sacadate, gîfîiala respiraţiei ei, zi şi noapte. Tresăream cînd se oprea... ajunsesem să n-o aud.. Dacă se oprea, mă trezeam şi din somn. Oprită, fără să aud respiraţia ei, era ca şi cum s-ar fi destrămat liniştea...
— Şi-acum, îl aud pe Valorică, întrebîndu-1 pe Vlasa.
— Acum, îi răspund eu, rar, ca împingînd departe zvonul adus de vînt, la noapte ne urnim, spre Sud-Vest. Spre Luna.
— De ce spre sud-vest ?
întrebase Vlasa. Spusesem Sud, înainte.
— Şi locotenentul ?
Tocmai de-aia, tocmai din cauza locotenentului schimb unghiul de marş. Păstrez pentru mine explicaţiile. Mă mir că n-am luat mai curînd această hotărîre. Ordinul nu sună aşa, adevărat. Dar eu vreau aşa, tocmai să nu pic în cursă. Şi, poate, îndemnat de speranţa secretă că-mi voi regăsi grupele...
în vale se ţes fuioare albe, prelungi, de ceaţă. Par un caier de lînă sfîşiat de unghii nervoase, neliniştite, oare vor să acopere .tufişuri şi şanţuri şi nu le ajung şuviţele. încet, chinuit, se luminează de ziuă. Iarba-i jilavă...
Silueta aplecată a găsit-o întîi Vlasa. Are cei mai buni ochi din companie. Şi totuşi nu are poreclă. Aproape toţi au, semn al familiarizării. Poate fiindeă-i taciturn. E din Sălaj şi-i place să bea şi rezistă, nu se îmbată. A dus anina la automat. Gestul se fringe. Silueta s-a mistuit ca să reapară lîngă noi, aducîndu-mi aminte de vîrtejul de apă de sub piciorul podului mare, care înghiţea cîte-un ciot adus de valuri, îl cufunda, ca isă-1 arunce cine ştie unde iarăşi deasupra. Trag piedica pistolului. Vlasa-mi suflă cald, în ureche :
— Omul nostru ! Auzi, Valerică ?
Auzim toţi, cum să nu auzim. Din mari depărtări poate plutea cu largi aripi deschise, ca un vultur, de multă vreme, oprindu-se aici sub norii vătuiţi din înalt.
—■ Trage artileria !
6
N-aş afirma nici acum, după atîta vreme, că aşteptam să le aud cele trei bubuituri distincte de artilerie. Dar că ele mi-au dăruit o anume certitudine, pot afirma. Zona incertitudinilor strecurase temeri ca atunci cînd pericolul se scaldă în necunoscut, n-are nici formă, iniei direcţie. Fixat dintr-odată, dobîndind dimensiuni, conturîndu-se cere un răspuns, o atitudine. O misiune de luptă nu se reduce la un deget purtat pe hartă, la un calcul al forţelor tale, la alegerea orei. Aeestea-s doar începutul, acel impuls declanşator. Trebuie cu ochii tăi să vezi, pe oamenii tăi să-i simţi, să respiri acolo...
Omul nostru se apropie şi mai curînd se prăbuşi dlecît se aşeză, pe brînci, lîngă noi.
50
Gemu adine. Era un om, un ţăran fără vîrsta, cu părul rar, încărunţit, cu o faţă osoasă, închegată din trăsături puternice.
— Ce s-a-ntîmplat ? Eşti rănit ? îl întrebă Valerică. Şi spre mine :
— E omul despre care v-am vorbit, domnu'sublocotenent.
Omul mă privi, o clipă, apoi îi răspunse tot lui Valerică. îi venea mai uşor :
— Nu, domnu' Valerică. Nici un bai !
— Atunci ?
— Numai că au adunat toate vitele. Ne mînă cu ele către Cluj. M-au pus pe mine. Că nu-s tineri prin sat. Au adunat tot: vite, porci. Şi galiţe...
— Măi, să fie, făcu Vlasa. Aşa o fi şi pe la noi...
■Nu se desmint, nemţii. îmi imaginez minuţiozitatea, regularitatea de ceasornic a execuţiei. Reeensăimînt, tabele, evaluări, ochi impasibili, urechi surde la plîngeri. Trebuie să fi dominat scîneetele copiilor speriaţi, vaietele femeilor. N-ar trebui să mă impresioneze astfel de ştiri, dar ele mi-amintesc de profesorul nostru de istorie, în felul lui maniac. Ne obliga să desemnăm în tuş pe marii oameni pe oare i-a avut ţara asta, pe Ştefan, pe Minai, pe Matei Basarab, pe Vlad Ţepeş.
— Să-1 desenaţi şi pe Horia, că şi el li-i asemeni, zicea el. Aşa se întipăreşte mai bine istoria în căpăţîna voastră. Ştiu eu. Cît timp îi tragi în tuş cuşma lui Tudor, ia el te gîndeşti, la el, la fanarioţi, la fîntîna în care a fost aruncat. Aşa să-i învăţaţi istorie pe şcolarii voştri ! Cu desene, cu hărţi, cu chipuri. Nu muma' s-o asculte, să o şi vadă, s-o trăiască. Aia nu-i lecţie de istorie, zicea, cînd nu se-nerînoenă carnea pe tine gîndin-du-te că în vreme ce Ion-Vodă era rupt în bucăţi, Golia mai trăieşte, pricepeţi ? Să simtă- cu durere frîngerea lui Horia la Bălgrad, auziţi ?
„Autohtonii au alte drepturi, ca şi natura..." me-a citit el într-o zi din Sadoveanu. îl auziţi ? Asta s-a întâmplat la Deva. Ce frumos ! Regiuni în oare se scufundă ea-ntr-un trecut. O spune Sadoveanu, care ne-a lăsat cele mai bune romane istorice, care se plimba ca la el acasă în palatul domnesc din Suceava şi care-şi rîdea pe sub mustaţă de poznele lui lonuţ Păr-Negru. Căci autohtonii-s de neclintit, ca brazii, ca şi natura"...
Deoarece în acel an şcolar erau interzise aluziile la Mărăşeşti, Oituz, suspectate toate cărţile legate de înfrîngerea germanilor în primul război mondial, proscrise opere şi scriitori, parcurgeam cu sete pagini din Maupassant, din Remarque. Profesorul nostru rezista în felul lui. Se oprea cu predarea în anul de graţie 1899, încheind;: de-acum începe secolul XX. Un singur capitol îl relua, fără să ne mai ceară ndtiţe, condiţiile capitulării de la (Bucureşti în '17, adică acele condiţii impuse de prusaci prin care jefuiau petrolul, sarea, griul, vitele cum nici Poarta Otomană, nici Fanarioţii n-au îndrăznit s-o facă. Cu o indiferenţă de care numai un german autentic poate da dovadă.
Şi totuşi ştirea m-a impresionat. Nu era din cele mai zguduitoare, nu era, căci începuseră să fie de-acum cunoscute masacrele semnate de nemţi. Puternice rădăcini trebuie să-şi fi câştigat convingerea germanilor că sînt popor ales de supraoameni, ca să rămînă nepăsători la ura cu care sînt pretutindeni întâmpinaţi.
Duc vitele din sat, oile, găinile. Bine înţeles, cu tabel şi evaluare. Mi-i imaginez aşezaţi la masă, în ogrăzile ţărăneşti, cerînd pîine, unt, carne, vin. Mă doare că sînt jefuiţi ţăranii de pe la noi, că aprind focul în vetrele noastre, că se uşurează în grădinile noastre. Pentru căpăţîna
51
lor vîrîtă în cască nu a fost scrisă încă întrebarea : dar oamenii aceştia, ce-or face ? Aş vrea să-i spun omului din faţa mea că acesta este numai începutul. Ordinea nemţească şi-a scris doar primele litere. Vor căra griul, orzul, vor da foc girezilor de paie, stogurilor de fin, griului netreierat, oaselor şi şurilor, vor arunca în aer podurile şi drumurile de fier. Unor asemenea oameni nu le pasă şi nu-i de-ajuns ura şi puterea de-a urî cu care ne-am născut ca să le plătim.
îl văd colţuros, cu liniile puternic desenate, într-un obraz tras, palid, vînăt în apropierea acestei dimineţi. îmi dau seama că s-a învăţat, un astfel de bărbat s-a învăţat să urască, o ură simplă, venită din adîncul fiinţei lui simple, croită pe coordonate elementare de om. E mai tare ca mine, sînt convins într-o străfulgerare şi tresar. O să ajungem la Mureş, gîndesc de-odată... Mă uit la ceas. Trei şi jumătate.
„Au alte drepturi, ca şi natura"... mi-aduc aminte. Vlasa îl sfătuieşte1 :
— Bade Ichime, te poţi întoarce în sat
— Cum să mă întorc ? Pare speriat.
— Acum, nu se mai poate, îngaimă.
— Numa' să te întorci, nu să stai. Să tăiem cablurile lor de telefon. Şi să ie spui oamenilor să mîie vitele din sat.
— N-avem unde, n-avem păduri. Poate în drum, către Cluj. Da' eu nu mă mai duc în sat.
Continuă repede :
— De tăiat vă ajut, că-s lîngă cimitir. Intervin :
— Nu, le tăiaţi dincolo. în mai multe locuri, să le dăm de lucru. Noi, între timp, pe sub deal, dincoace, trecem. Vlasa, adună oamenii. Valerică iei cu tine doi băieţi. Vă duce badea Ichim.
îl prind de braţ de-asupra cotului. Se vede că-1 string fără să-mi dau seama pentru că geme uşor. E subţirel şi nervos. îi şoptesc.
— Vezi, în direcţia asta, viroaga. Nişte saleîmi. Acolo ne întrlnim. Noi plecăm la un sfert de ceas după voi. Dacă se întîmplă ceva, pricepi, descuroaţi-vă cum ştiţi, nu veniţi după noi. Luaţi-o spre Mureş. Dacă nu vă descoperă şi reuşiţi, acolo ne regăsim.
îmi tremură iar vocea :
— Ia-1 pe Ilisie. Treaba-i anevoioasă, şi fiţi cu băgare de seamă. După cum spune Ichim, în sat e o grupă, cu rechiziţiile, dar o alarmă i-adună şi pe ceilalţi. Noi toţi, înţelegi, noi toţi trebuie să trecem de liniile nemţeşti. Nu-s încă nici ei organizaţi, dar sînt pe cale s-o facă şi nemţii se pricep s-o facă repede şi bine că nu-s soldaţi proşti. De-aia, Valerică, n-avem dreptul să-ntîrziem, să-1 aşteptăm pe locotenent.
îmi aplec privirea. 11 aud pe Valerică •
—■ Să dea dumnezeu, dom' sublocotenent să nu fi întîrziat prea mult. Pe-aici ne rănim oasele. Dacă prind de veste nemţii... locotenentul nostru... putem să ne săpăm groapa de pe-acum.
Mă întorc brusc :
—• Vlasa, controlează echipamentul. Să n-aud nici-un zgomot. Şi  iarăşi,  tot  oa plutind   rntîrziată,   răbufneşte   explozia unui proiectil.
•—■ Asta-i pe Mureş, observă Ichim.
— O fi românesc sau nemţesc ? se întrebă Gherasim.
52
— Apoi acolo de mult a început, spuse Ichim. S-aude, că-i aproape. Bat ai noştri, dealurile de la Oarba.
S-apropie Valerică. E gata de drum. Aş vrea, tare aş vrea, să-1 privesc ca întotdeauna, ca înainte cu o lună, înainte de a-1 trimite în post, pe fîşie. Adică, vezi-ţi de treabă, nu căsca gura, nu te opri în drum. Sau să-1 cert ca atunci, în dimineaţa cînd a adus varză stricată şi el a înjurat că n-a băgat de seamă, plutonierul îmbiindu-1 cu nişte ţuică tare şi măruntaie de viţel. Nu l-ar fi îmbrobodit •tocmai pe el, băiat isteţ, greu de păcălit, dar i s-a urcat ţuica la cap şi cînd totul s-a terminat, varza s-a şi încărcat în furgon.
Izbutesc să rostesc, cu efort, convenţional :
— Totu-i în ordine ?
— Da, să trăiţi !
De-odată îi string mina. Mă rîcîie ceva pe inimă. Primii doi care pleacă. A. refuzat al treilea om. Şi avea dreptate.
Noi aşteptăm un sfert de ceas. Nu încă, nu aşteptăm, n-a început sfertul de ceas. Ichim vorbeşte :
— N-am venit singur. Mai sînt doi. acolo. Arată cu mîna.
— Acolo. Au fugit din satul lor. Vlasa se încruntă.
— Doar n-aţi fugit toţi ?
Ichim i-apasă braţul, mai sus de cot, ca adineauri eu lui Valerică.
— N-au încotro. Au hăcuit un caporal şi doi soldaţi. în cătun, sus în hodăi.
— Cum i-^au hăcuit ?
— Nu ştiu cum. Ei zic că-n grajd. S-apucaseră să taie un porc şi nemţii au dat peste ei. Satu-i departe, nu s-a auzit. Cu toporul zic ei, aşa...
— Păi, atunci, nemţii vă căsăpesc...
— Nu cred că ar avea ştire. Poate să fi trecut pe-acolo, că şi ei rătăcesc ca hămesiţii după mîncare.
Mi-a dat cineva să beau o băutură tare, înviorătoare. Feţele sînt vinete, aspre, nerase, cu trăsături puternice. Oamenii se apără, aşa cum ştiu ei.
— Vor să-i luaţi cu ei.
— Nu se poate.
— Au arme. De-aia au venit să vi le dea, să-i ajutaţi să fugă.
— Ce-au făcut cu morţii ?
— Aveau ei săpate gropi s-ascundă grîu. Le-au astupat. Au pus coceni deasupra.
îmi spune de-odată, ca şi cum ar fi uitat, ca pe-un amănunt :
— îs şi ei ţărani. De felul lor unguri.
— Atunci, cum să-i iau, bade Ichime ?
— Da' ce, se miră el, firesc. Parcă nemţii aleg ? Ei nu-s ţărani, ca noi ? Vai de mama lor !
— Cheamă-i aici.
Sînt foarte încurcat. Oricum, nu mă aşteptam la asta. Sau stai, Duică, desigur, aşa ceva voia să-mi explice : grînele se ascund în pă-mînt sau în cuptoare de pîine cu pereţi dubli, anume construite. Aşa fac toţi. Ei sînt de-aici. Autorităţile au fost aduse, streine, pentru a aplica rigid o lege fără de lege. Nici nu şi-au adus, unii, ca în Urca de sus, familiile. Nu ghiceşti în asta recunoaşterea tacită a unui provizorat,
53
îmi spun, cum să iau cu mine unguri ? în satele de cîmpie trăiesc, în unele, amestecaţi români şi unguri, se euscrese între ei, chiar în vecini, de unde au plecat, au venit să-şi ia rămas bun. Bunica, ea îmi vine în minte, acum, sub tîmpla acestui deal, la marginea porumbiştei. A făcut pe jos 60 de kilometri să-şi ia rămas bun de la satul ei. Nu m-am gîndit niciodată la cîtimea de suferinţă trăită de ea, în acele ultime două zile. Au petrecut -o pînă în oraş nişte fini, tot unguri.
7
încerc să reproduc exact ce mi-a povestit acel ţăran, Şandor Te-glaş, adică tradus, cărămidarul. O figură roşcovană, lată. Urmărea atent, cu ochii săi căprui, întredeschişi, reacţiile mele posibile. Era voinic, foarte voinic. Celălalt, scund, smead, da mereu din cap, semn că tot ceea ce afirma Şandor, era şi părerea lui. Armele le înşiraseră în faţa mea, pe-un prosop vîrstat cu 'dungi roşii, ţesut în casă. Două pistoale, calibru mic, ca nişte jucării, un „parabeUum" cu bromajul şters, ates-tînd vechime şi un pistol pentru rachete. Muniţia alături. După ce le-au aşezat, şi-au frecat palmele şi au respirat adînc.
— Ichim ne cunoaşte. Şedem la „hodăi", dincolo de Urca. N-avem Ga nimeni nimic. Acolo, la „hodăi" au stat şi tata şi mama. Atunci era a grofului. De la grof pămîntul l-au 'cumpărat doi advocaţi. Unul Ghişa din Cluj, altul Vamoş din Tg. Mureş. Avem şi noi două iugăre. Guido Feri, ăsta, n-are făr numa' un iugăr şi casa cu -grădină. Atîta că el îi catolic, noi sîntem reformaţi. Domnii' ofiţer, noi am dat în patru ani trei vaci, una cu viţel, şase porci, nu mai punem la socoteală grîu, tot. Au vrut să ne lase 60 de kile de suflet. Spune dumneata, ce faci într-un an cu trei feldere ? Nici de rîntaş n-ajunge. Nu zic, am ascuns, cît am putut. Nici ascunde tot, nu poţi, că ei caută. Nu mă întreabă : „eşti român sau eşti ungur ?". Arată cu degetul pe hîrtie şi zice : notarul te-a înscris cu atît. Dau, că n-am ce face ! Pe notar nu-1 cunosc, nici el nu mă cunoaşte. Nu-i de aici. Am un fecior, poate zic rău, am, poate .am avut un fecior. L-au luat acum doi ani. N-am ştire de el. Mă duc să mă rog de notar, că el taie şi spînzură. Vorbesc ca la un perete.
Guido Feri dă aprobator, maşinal, din cap. îşi pipăie borul pălăriei decolorate. Observ că a transpirat. îi curge sudoarea şiroaie pe tîm-ple, pe grumaji. Cine ştie la ce se gîndeşte. Gesturile-i sînt maşinale şi nu se şterge de sudoare. Retrăieşte poate cumplita scenă din grajd. Şandor dezlănţuit, iar el izbind de frică, jucînd pe-O' singură carte. Reîntoarcerea a devenit imposibilă.
— N-am trăit bine, domnu' ofiţer, spun la dumneata ca la tata. Este o glumă la noi, cu Horthy şi cu ţolştoeul (vrea să spună şu-
blerul), glumă proastă, da' aşa-i. Aia o măsurăm, nu ce ne-o dat Horthy şi n-o zic de-aia că eu sînt ungur şi dumneata român şi vreau să mă pun bine. Ce-am făcut am făcut. Vine rîndul şi la 'aia. Poate am crezut la început, omu-i om, că o fi mai uşor pentru noi, apoi m-am gîndit că nici înainte nu m-o poftit „măria sa", domnu' Bânffy la masă, nici la domnu' Vâmos n-am văzut cum .arată casa lui din Tg. Mureş pe dinăuntru. N-am cîştigat nimic, numai cît de ruşine dam mai rar prin sat. Şi nu numai eu gîndesc aşa. Stă mărturie Feri. Am cunoscut foamea, mă uitam cum mîncă ăia mici şi-mi era ciudă. Apoi au venit nemţii. Notarul le-a dat o listă şi s-o cărat din sat. Nimeni nu ştie unde s-a dus.
54
Am stat şi m-am gîndit. Notarul n-a venit să steie. N-au venit nici işpanul să rămînă. Altfel nu ne-ar fi sărăcit. Se purtau ca-ntr~o casă străină. In casa ta ai grijă, preţuieşti un lucru, că-i munca ta. îl rugam, el n-auzea. Horthy a poruncit. Zic eu, nemţii poruncesc şi cu ei a rămas numai Horthy.
Răsuflă adine şi mă priveşte ţintă.
— Vine Feri alaltăieri la noi. Să fugim, Şândor. Unde, mă' ? Către Cluj. Şi ce-ai să faci acolo? De ce să-ţi laşi casa? Ba, nu fug, să ştii. Zice, notarul a făcut listă de cine vrea să se retragă. Saşii se duc cu nemţii. Se duce dracu', zic. Ăia care se duc ştiu ei de ce se duc. Li-i întinat nasul. Şândor Teglâs n-are de ce să se teamă. Tu ai ? îl întreb. Nu am. Sîntem ţărani, domnu' ofiţer, noi n-avem unde ne duce. Nici românii nu s-or dus. De ce să se ducă ? Mai bine să săpăm după şură o groapă să băgăm grîu acolo. Dimineaţă, m-am gîndit, tai porcul, îl sărez şi—1 ascund. De la vacă mi-am luat rămas bun. Ştiam că-i pe listă şi gata. De mers nu mă duc nicăieri.
Dimineaţa au venit cei trei nemţi. Au cerut de mîncare. Li s-a pus masa, afară sub un păr bătrîn. S-au descins şi s-au spălat la fântână. Au dat o raită prin grădină, au rîs întâlnind în calea lor privata prăvălită pe-o rină. Şandor şi Feri îngheţaseră, căci inspecţia asta dinaintea mesei putea să-i poarte spre grajd. încă nu desfăcuseră porcul. Scoseseră maţele, ficatul, plămânii. Femeile au astupat găleata în care spălau maţele. Numai că în şănţuleţul de scurgere din curte băltise singe. Un „was ?" amuzat şi un pas spre grajd. Asta, da, bun, „sehr gut", probabil, şi confiscarea pe loc. Un gest al lui Şandor şi neamţul rămas afară s-a culcat pentru totdeauna.
— Eram cu toporişca, desfăceam spinarea porcului. Pe-al doilea l-am prins în uşă cînd da să iasă. Celălalt a zbierat, dar n-aveau arme la ei. Le-am înjurat pe femei să nu urle. încremenite, nici nu s-au mişcat. I-am tras din poiată, ferind porcul. Să mu cadă sînge. Să nu-1 spurce. Le-am strigat pe femei. Să spele podina şi să cureţe şanţul. Groapa era gata. .Aproape singur i-am îngropat, că Feri s-a apucat să verse, acolo peste ei. Cînd am gătat, mă uit la muiere. Ce să zic ? Le punea de mîncare, sub păr. Mai că înnebunise, mă rog, n-a fost glumă. Am fugit apoi. Am stat pe deal. Am venit încoace. A dat peste noi Ichim. I-am spus. Sînt grăniceri români. Feri zice, nu mă duc, că ne împuşcă...
Asta era, aşadar, Guido Feri, ultima ta oarte.
— Mă, Ichime, i-am zis. Fă-mi un bine, că nici copiii copiilor .mei nu te-or uita. Du-mă la români. Noi cu nemţii am isprăvit. Nu-mi pare rău de nimic. Fie ce-o fi, oameni sîntem. Tu ştii că pe Mureş e bătaie mare. Aşa se cădea să fie. Ăştia se cară şi ne lasă de izbelişte, ce le pasă lor de Şândor Teglâs şi de alţii ca el. Şândor e bun să dea, să lucre şi să dea şi să-i rămână cît să-şi măsoare cu „ţolştocul" lui Horthy. Aşa fac şi secuii, aşa au făcut.
— Cum ? îl Întreb.
— Au plecat toţi acasă. Regimente secuieşti nu mai sînt. Au zis că ei nu se duc în Ungaria că tot un drac, tot a crăpat Horthy, nu dau ■ei nici o ceapă degerată pe marinarul Horthy. Se întorc acasă, au acolo părinţi, neveste, copii, casa lor..
55
8
Valerică şi Ilisie au plecat de mult, cu Ichim. E timpul să plecăm şi noi. Băieţii aşteaptă. Mă uit la cei doi ţărani. S-au ridicat şi depărtat de ştergarul desfăcut pe care-s înşirate armele şi muniţiile celor trei. Să nu se amestece — mi-amintese — sîngele... Să-i consult pe băieţi ? Nu-i timpul. De dus cu noi e cu neputinţă. Dar Ichim ? întrebarea e inevitabilă. Unde să-1 las ? El însuşi a spus că nu se întoarce. Nu se poate întoarce. Ce s-a petrecut în sat ?
Cînd vom cunoaşte oare ce se petrece în această parte a ţării, încă năpădită de nemţii cuprinşi de coşmarurile înfrîngerii ? La Oarba se dau lupte. Tunurile sînt româneşti, semnalele au plutit, prin urmare, pentru noi, au întârziat planând ea aripi cu deschideri largi pentru noi. Dar ce se petrece în Maramureş, în Năsăud, pe coastele Călimanilor şi-n Rodna, dumnezeule, ce trebuie să fie în Apuseni, în Oaş, Huedin ?... Şi-apoi, nu mai există regimente secuieşti. Curioasă organizare militară. Neschimbată de la Maria-Tereza încoace.
încerc să-mi imaginez convoaie de vite minate spre Dej, spre Jibou, satele cutreierate de ordinea nemţească. Şi mai ales nutrind, pregătind, trăind de pe acum aşteptata regăsire... De-ar tăia, Valerică în aşa fel cablul, în cît mai multe locuri. Nemţii au cablu bun, subţire, nu cere timp să-1 desfăşori. îl vom tăia şi noi, dacă dăm de el.
★
Fierbinte, nestăpînită, mă cutreieră emoţia. Adică voi sînteţi tovarăşii mei. Nu mai ştiu de cînd sîntem împreună, e ca şi cum v-aş fi cunoscut de cînd lumea. Ne-am tot învârtit pe lîngă dealul acesta, înconjuraţi de cuiburi de viespi, nehotărîţi, ca să ne aflăm acum în minutul plecării. Voi sînteţi cei mai apropiaţi mie, în clipe de hotar ale vieţii şi morţii. S-au abătut asupra noastră -astfel de împrejurări şi aş vrea să vă. vorbesc despre toate ca-n ultima clipă, căci adunarea poruncită pentru Valerică, dincolo -de sat, poate să nu mai fie o adunare ci o scădere. Trebuie să pornim, îndată, toţi absolut toţi, să ajungem cu toţi acolo pe Mureş, unde se dau lupte. Să vă spun că pînă la Mureş vom călca, .poate vom pipăi, palmă cu palmă pământul, că ne vom tîrî, vom aştepta şi ne vom strecura, ca nălucile, fie tină, fie praf, fie că va. ploua sau ne va bate soarele, ca nălucile. Nu-i o luptă ca toate luptele căci ne putem, aştepta să vină moartea de pretutindeni. Aşa aş dori să vă spun, să vă vorbesc, dar eu am socotit să vă atrag atenţia, da acel „să vă atrag atenţia", că indiciplina se pedepseşte sever, că nu aveţi dreptul să faceţi nimic decît din ordin. Armele să fie lună, cu cartuş pe ţeava şi piedica, pusă. Tot ce nu e armă, muniţie, sac de merinde, lăsăm aici. Fumatul numai ziua. Noaptea interzis.
Nu se clinteşte nimeni. Niciodată n-am fost -ascultat ca acum. Mă. reculeg. Oamenii aceştia vor exact ceea ce şi eu vreau şi n-are rost r
— Nu-1 mai aşteptăm pe locotenent. Nu ştim ce s-a întîmplat.. Nu citesc nimic pe feţele lor. Sînt de nepătruns. Au închis în ei
dezamăgirea trăită.
Şi iarăşi un bubuit îndepărtat.  Iar eu, rostesc încet,  distinct:
—• Dacă se întâmplă ceva, comanda o ia sergentul Vlasa.
Fac un pas înapoi ca la inspecţia plutonului, să-i văd pe toţi.
— Ajustaţi-vă ţinuta. La puşca mitralieră Timofti şi Berceanu.. Aveţi muniţie ?
56
— Zece încărcătoare, răspund amîndoi ca-ntr-un recitativ.
Altădată, adică o săptămînă înainte m-aş fi înveselit. Berceanu-i deşirat, peltic, negricios cum nu se mai poate, Timofti mai scund, e bălan şi blajin, cîntînd cuvintele la un diapazon înalt.
Zarea s-a tivit cu roşu, un roşu timid, vaporos, exact ca-n compunerile lirice din cursul superior al liceului.
—■' Domnu' ofiţer, înţeleg, nu ne luaţi. Poate nu ne credeţi. Da ce să facem noi cu astea ?
Şandor îmi arată ştergarul vrîstat. Iar am intrat în labirintul probabilităţilor, al presupunerilor. Dacă-i las, pun mîna nemţii pe ei şi, poate,, dau şi de noi. Alung presupunerea, ca absurdă.
Astfel am pornit într-un marş istovitor, cu o jumătate de pluton,, spre liniile româneşti, în zorii unei zile de toamnă. Mă frământa trădarea locotenentului Olteanu, nu cunoşteam aproape nimic din ce se întîmplă pe Mureş şi aiurea, m-aşteptam să dau la fiecare pas de cuiburi de viespi.
9
Sîntem de patru zile în marş. Un mare cu întoarceri, deplasări. la dreapta şi la stânga, cu tatonări. Ca pe un câmp limitat de instrucţie,, silit să te mişti în toate direcţiile. De douăzeci şi patru de ore stăm. ca ţintuiţi într-o parodie de pădure, pe-o coastă, aproape de Luna. Covorul verde al unei trifoişti, o porumbişte îngustă, uscată şi despletită, una alta, mai jos, peste arătură ne desparte de imaşul comunal. Arătura surprinde, e proaspătă. Surprinde ca orice semn al unei munci recente, în înţelesul că orice muncă închide în ea speranţă, planuri de viitor,, ele însele recente. Cine o fi arat ? Am îngăduit aprinderea unui foc. Băieţii coc porumb. Mai greu cu apa. Mi-i sete şi mă gîndesc la pădurea de de-asupra oraşului, la cişmeaua risipitoare, încinsă în brîu de piatră răcoroasă, dintre brazi. Mi-aduc aminte, apoi, de noaptea cînd am plecat şi de părerea de rău că am uitat borcanele cu dulceaţă pe fereastră. Gasa era goală şi nu îmi spuneau nimic odăile în care paşii răsunau prelung, ca şi cum nu mai era casa noastră, fără masă, fără pat, fără. păretăriţele cu maxime morale.
Ne-am întors de două ori înapoi, pînă Sandor a găsit viroaga. De trei ori, la rând am tăiat cabluri, de şi mai multe ori am crezut că nu vom scăpa de-acolo, ca atunci cînd vrei să ieşi dintr-o groapă cu pereţi lunecoşi, ajungi la buza ei, dar n-ai de ce te agăţa şi puterile ţi-au secat. Zadarnic îţi înfigi degetele în ţărînă, jinduind, crezînd că vei da. de o rădăcină, de-un ciot care să nu se sfărîme, să nu alunece.
Mi-a fost neînchipuit de greu să fac, apelul, acum trei zile. îmi. reveneau cu o dureroasă insistenţă presentimentele voit înnăbuşite. Pentru că m-am gîndit la moarte, la moartea fiecăruia dintre noi. De prima cădere s-agaţă întotdeauna cele mai multe asocieri.
Ajungînd dincolo, prin viroagă, am aşteptat.
Şi din acel moment a început viaţa de front. N-aş încerca acum să precizez unde se aşează acest moment, în succesiunea faptelor, această, punere în situaţie, adică te afli pe front, de-acum grija principală a devenit arma, teama să nu întîlnească percutorul mitralierei un rateu, să nu ploaie din eale-afară. Încă ceva şi, mi se pare, acum, foarte-însemnat acel ceva. Căutarea unui adăpost şi a hranei. Mînearea, grija de tine însuţi, de o obială bună, pe cît se poate întreagă, înjghebarea
57'
unui sumar program, nespus de necesar, care alungă gînduri, te sustrag. Apoi intrat în acest climat, amintirile povestite, toate îndepărtate, ca îmbrăcate în alte haine decît cele cunoscute.
Şi astfel căderea lui Ilisie cel mic a trecut, ca abia pe urmă după ce ne-am întors, a doua zi, găsindu-i trupul sfîrteeat de mină, să înţelegem ce s-a petrecut. Valerică raportase ou glas îngheţat, îndeplinirea misiunii, adăugind pierderea ostaşului. A fost pe neaşteptate o explozie şi n-au văzut atunci nimic. Tăiaseră în două locuri. Ichim se afla în stingă lui Valerică, departe, chinuindu-se cu un. briceag de altoit să taie. Ilisie se furişase înainte.
Ilisie cel mic a lăsat puţine urme. Abia recrutase în primăvară.
Astfel ni s-a părut în cel dinţii moment. Ca, apoi, treptat să retrăiască în memoria noastră, să-1 auzim vorbind, foindu-se înainte de-a adormi, să ştim că a fost însurat, locuind la părinţii femeii. Din locul unde ne 'aflăm pînă la el acasă sînt patruzeci de kilometri şi poate trăznetul exploziei să fi fost purtat pînă acolo, lîngă Războieni, ca un ultim salut. A fost un ţăran tînăr, abia însurat, era scund şi bine legat, puţin, foarte puţin surprins de militărie şi de cuvintele pe care trebuia să le înveţe, cu gîndul, poate, adesea îndreptat spre satul lui, de care nu-1 despărţeau decît vre-o trei rînduri de dealuri.
A călcat pe o mină, lîngă un podeţ, străjuit de coroana ciuntită a unui arin. Acesta se poate vedea prin binoclu. L-am şi zărit, mi se pare, acum, că l-am zărit, înainte de-a intra în viroaga, însfîrşit găsită de Sândor Teglâs. Nu i-am dat atunci nici o însemnătate şi, iată, acum, în clipele de ascuţit regret, coroana lui ciuntită se transformă, capătă dintr-odată o mare însemnătate, fixîndu-se pentru totdeauna în minte, odată cu ziua aceea de toamnă indiferentă.
10
Mî-near-e a adus Irimie şi Sândor. Slănină ţinută în fin, aproape transparentă şi pîine neagră de grîu. Infinit de corect spus : pită, căci grîul s-a măcinat la o moară de apă, fără valţuri şi site, a fost coaptă într-unui din acele cuptoare cu ascunzişuri. Se află în traistă şi vinars, din porumb. Pe aici nu sînt vii. Ele se vor ivi numai pe pantele sudice. Nu sînt nici pepeni. Din acest punct de vedere stomacurile nu-s ameninţate şi-mi era teamă să nu se întîmple aşa. îngădui să se bea vinars tare şi puturos, mi se aduce şi mie pîine şi slănină. Uimit constat că toţi băieţii au briceag. Ilisie Vlasa mi-1 întinde pe-al său. E un briceag greu, cu tăiş lung, ascuţit.
— De cimitir nu scăpăm, îmi spune el.
Nu-1 aprob, mă prefac, nu-1 cred. Dar ştiu că este întocmai cum spune. (Ne-am învîrtit ca-n cerc şi nu tocmai, mai curînd descriind o spirală, sîntem într-un soi de văgăună, o crăpătură de pămînt galben-roşcat, prelungită într-un pîlc de salcîmi. în spre deal a săpat-o omul. poate cărămidari ţigani, ajutîndu-se de apa săracă a pîrîului.
Drept în faţă cimitirul. în altă parte nu se poate, căci şoseaua e supravegheată, iar crucile -căptuşesc potcoava din subsuoara dealului. Acolo este o mitralieră. Un cuib de viespi, de-acolo va scuipa cu foc netezind iarba.
Şi-mi aduc aminte că aveam un prizonier. Un locotenent neamţ. N-aveam cum ne înţelege.
58
— Am pierdut un locotenent. Ne-am făcut rost de altul. Poftim. Valerică glumea, desigur, numai că eu nu ştiam ce să fac cu acesta.
Deocamdată mînea. Bărbat frumuşel, corect, nu părea impresionat. Venise spre noi cu o motocicletă. Asta însemna că de prezenţa noastră nu se ştia nimic, dacă se făceau astfel de curse. In porthart am găsit împăturită o hartă şi eîteva schiţe. Mă privea din cînd în cînd, dar nu-şi manifesta neliniştea. Probabil că socotea captivitatea un accident, convins că nu vom ieşi din capcană.
La .acestea toate se adăugau zborurile avioanelor, ameninţătoare, eneivamte, sentimentul că stăm descoperiţi şi fără apărare, abia camuflaţi în văgăună.
—■ Gherasime. Tu nu te deslipeşti de locotenent, ne-am înţeles ?
11
Nu, de furişat nu te poţi, decît singur. Stau cu harta despăturită. M-aş vrea mult mai jos decît pădurea din dreptul Mureşului. întotdeauna m-am mirat de cîte rîpe, şanţuri, pilcuri de sălcii am 'cunoscut, în copilărie, în satul nostru. Fusese o iluzie. Sînt foarte puţine acum să ne ascundem. Acum înţeleg, cît de bine înţeleg ce înseamnă a-ţi cunoaşte pămîntul ca-n, palmă.
— Nu se poate decît pe aici, adică, arăt cu degetul. Prin cimitir. E sigur că au pus acolo o mitralieră.
— Păi, nu bate de-aeolo toată cîmpia şi şoseaua ?
— Şi satul, aşa-i !
— Şi credeţi că pe ăsta de-aici, mi-1 arătă Vlasa pe ofiţerul neamţ, ocupat să se scuture de fărîmituri, .credeţi că nu-1 caută, ?
Satul, căruia îi vedeam eîteva case părea pustiu.
— lată, mă, Vlasa, dacă răzbim dincolo, urcăm şi dincolo de deal înţelegi, dincolo începe pădurea. Uite aici, pe hartă'! Aproape c-am scăpat, că aia ne duce aproape înţelegi, aproape de Mureş. încă o noapte şi gata...
—■ încă o noapte, oftă Vlasa. Stăm aici de-am .înţepenit, mă dor toate încheieturile. Mama măsii de locotenent. De ce ne-a despărţit ?
îmi scot ceasul. Pun binoclul alături. Mă întreb, de-odată, dacă n-ar fi mai bine să mă descotorosesc de locotonent. îl privesc brusc. Surprind o uşoară tresărire. Bănuiesc că e agitat, ascunzîndu-şi cu greu emoţia. Poate spaima ! Astfel -ar trebui. Ar fi echitabil, căci nimeni ca ei nu se pricepe în a împrăştia spaimă. I-am auzit şi am avut convingerea că germanii vorbesc două limbi. Să mă mai gîndesc.
îmi pregătesc pistolul şi iar pun mîna pe hartă. Renunţ. O cunosc pe de rost. Iar revin la frontul obişnuit, la organizarea lui. Senzaţia că ai un spate, aştepţi un telefon sau un curier... Nu-1 mai privesc pe neamţ. Din acte reiese că-1 cheamă Molii. De unde o fi ? Cu ce se ocupă ? Pare a fi militar de carieră, dar mă pot uşor înşela. La ei nu există o deosebire netă, războiul i-a apropiat. Se recunosc doar austriecii, printr-un anume aer, mai puţin războinic. Asta-i neamţ veritabil, O' fi din nord şi-mi aduc aminte de pagini de neuitat din Thomas Mann, sau despre Yester şi Ly, un poem al iubirii.
Sînt decis să-1 suprim în momentul cînd vom porni dar dacă va fi linişte, ca acum ? Nici din spre Oarba nu s-au mai auzit împuşcături, nici artilerie, iar avioanele au încetat să săgeteze pe deasupra.
59
12
— Vlasa, e timpul.
Nu, încă nu chiar. A amurgit. Contururile se şterg treptat, ca îndepărtîndu-se. Auzim pe şosea din nou huruit de motoare. Şi glasuri. Pentru prima dată glasuri, fireşte nemţeşti. Stridente, guturale, ca oamenii care au hotărît ceva şi .acum execută reducînd cuvintele la silabe. Ştiu, o ştiu bine că sînt buni soldaţi, încercaţi, iar acum în zonele ireversibile ale înfrîngerii dovedesc o şi mai mare îndîrjire. Mă simt de-odată ca la startul unei lupte, aş spune sportive, deşi în cap îmi joacă gînduri legate de sînge.
— Acum, ia-1 Gherasime pe neamţ. Dacă se mişcă, vezi tu, poate strigă, atunci, trage.
— Am înţeles !
— Piedica !
— Da ! Am tras-o.
★
Şi a fost cum am gîndit, aproape. Cimitirul era apărat de-o grupă de mitralieri. Am fi trecut dincolo, fără luptă. Ne-am tîrît spre dreapta, apoi iar tot spre dreapta, căci vorbeau între ei. Şi pe şosea continua acum, vacarmul. îi auzeam de-acum din stînga.
Cimitirul avea gard, gard viu, înnecat în vegetaţie.
Apoi a ţipat neamţul nostru. Nu voiam la început să cred că el a ţipat.
— Gherasime, l-am auzit pe Valerică. Ce mă-sa şi dumnezeii !' Vlasa s-a întins, a sărit. Ce face Gherasim ?
N-am auzit prima rafală distinct. Venea de foarte aproape, iar trasoarele se pierdeau în buza văgăunii de unde plecasem.
Au explodat trei grenade şi -am auzit gemete amestecate cu înjurături.
în clipa aceea s-a luminat întreg cimitirul, ca ziua. Lîngă Gherasim l-am zărit pe neamţ, întins pe buntă, cu mîna dreaptă întinsă de parcă şi el iar fi aruncat o grenadă. Mitraliera era acolo, deci nu greşiseră băieţii. în stînga, pe şosea veneau ei, nemţii. N-am înţeles la început ce se întîmplă. Trăgeau în spre cimitir. De necrezut, în proprii lor soldaţi. Foc intens, metodic.
Noi trecuserăm de cimitir şi urcam, urcam, deznădăjduiţi, pieptiş, dealul care nu se mai isprăvea, era sfărîmicios. fără iarbă, fără tufe. încă o rachetă şi ne-am lipit de pămînt, ne-am lipit obrajii de bulgării sfărîmicioşi. Eram leoarcă de apă şi-mi tremurau genunchii şi mîinile.
în urma noastră salvele urmau una după alta, numai mitraliera tăcuse, ca şi cum dintr-o orchestră cineva nu s-a hotărît să ţină tactul.
Şi în sfîrşit culmea dealului. Apoi, ceva mai jos, pădurea...
Am rămas astfel doisprezece. Ichim şi Teglâs ne-au spus de-o căsuţă, a pădurarului. Am trimis doi băieţi.
Gherasim 1-a împuşcat pe locotenentul neamţ, dar a rămas şi el în cimitir şi cu el încă doi băieţi.
*
— Nu, nu sînt nemţi în pădure. Ce să caute ei în pădure ! Aici nu-i nimic de mîncare. Sînt numa' oameni din sate ascunşi, care cu ce or apucat să ieie de pe-acasă. Păi, aici în toate satele este armată. Şi
60
vin într-una. Cum vin, stau pînă mănîncă, mai pun mîna pe cîte ceva şi se duc în jos către Mureş. Acolo-i bătaia. Marginile pădurii, domnule ofiţer, îs păzite, să ştiţi. Mai bine rămâneţi aici. Doar n-or sta eît lumea. Nu mai au ei putere. Aşa a fost şi-n '18. Pe ei se cunoaşte cînd nu le merge bine... ^
Nu sînt ân pădure. El vine şi ne arată pînă la margine, vine bucuros, Ichim cu Sândor şi Feri nu vin mai departe. Rămîn în pădure. Ne dau mâncarea ce-o au la ei. Sândor pare hotărât să se întoarcă acasă. El nu-i în sat. Stă sus în „hodăi". Pădurarul se uită lung la el.
— Tu te râzi de noi. Cum să nu fie. Păi, tocmai că sînt. Acolo-s numa' ei acuma.
— Şi muierile noastre, copiii ? Pădurarul dă din umeri.
—• Tu-1 ştii pe Ion din rît ?
— îl ştim.
13
„Ion din Rituri, adică acel Ion oare locuia la marginea satului, lîngă imaş, căruia nevastă-sa ii născuse în trei ani, patru copii, ultimii doi gemeni. Ion n-avea decît două petece de pământ, amândouă la un loc aproape un hectar. Ar fi trebuit astfel ca Ion din Rituri să umble zdrenţos, să rabde de foame, el şi copiii lui. Dar Ion din Rituri avea două braţe şi îşi lucra bine pământul, lucra şi la drumul de fier şi trăia nu mai prost ca alţii din sat. Numai că nu punea nimic de-o parte. Prin aceasta se deosebea de alţii ca -el, plecaţi să lucreze la asfalt în oraş, ori să slujească cine ştie pe unde, să mănînce pită şi castraveţi, strîn-gînd banii cu zece noduri, întorcându-se acasă bolnavi dar cu bani adunaţi. Cumpărau ceva pământ neântrebându-se câţi ani le-au trebuit să ajungă aici, cit sînt de bătrâni de-acum şi ce le mai rămâne din viaţă, aşa storşi cum erau de trudă şi înfometare neîntreruptă. Ion din Rituri îşi hrănea bine copiii, avea o căsuţă curată ca paharul, fiecare lucru era lustruit, aşezat, de mîna lui. Ar mai trebui adăugat că era cel mai bun cosaş, un lucrător cu ziua căutat, angajat încă de primăvara la coasă. Aşa a fost şi tată-său, aşa se arăta a fi şi el. Pe urmă a venit războiul. In al doilea an de război l-au luat şi pe Ion din Râturi. Fiind român l-au trimis în aşa numitele formaţii de muncă. în timp ce el săpa adăposturi în Ucraina, nevasta a adus pe lume doi gemeni. Pe Ion l-au încadrat într-o unitate de luptă horthystă, cu care el a străbătut un 'drum foarte greu şi foarte lung. A răbdat tot, dacă acest lucru poate fi pe deplin înţeles într-o asemenea împrejurare. A tîrît chesoane, furgonuri, a trecut prin geruri de neînchipuit, moartea i-a fâlfâit de-asupra capului zi şi noapte, a văzut locuri şi oameni feluriţi, fără a dovedi prin ceva că şi-ar pune vreo altă întrebare decît aceea : cînd se va isprăvi calvarul ? Un cunoscut i-a spus într-o zi că pe el l-au cărat degeaba prin Rusia, că, având patru copii, trebuia scutit de armată. A indrăznit să se adreseze unui ofiţer. L-a ascultat, apoi aflând că e român, a dat din umeri. Ajuns in munţi, împreună cu doi secui şi un funcţionar de prin Rodna, au fugit. Şase săptămâni au tot urcat şi coborît, în fiecare zi zicîndu-şi că asta va fi ultima. Apoi au început să întâlnească alţi dezertori, fugiţi ca şi ei, tot mai mulţi, au dat de nopţi, mai cu seamă, nopţi întunecate ca smoala, în păduri adinei, ei mergînd înainte, ca-n vis, un vis cu spaime şi tresăriri. Au venit apoi păduchii şi barba
61
crescută în voie, hainele rupte, încălţările zdrobite. Sub Călimani, în Lunca Bradului au aflat că România ieşise din război.
De pe la Prundul Bîrgăului, Ion s-a liniştit. Cunoştea locurile. Umblase mai de mult să cumpere şi cu nişte oameni din sat. După trei nopţi, în a patra dimineaţă a ieşit la marginea pădurii, deasupra viilor. Şi-a făcut o cruce mare şi s-a apropiat 'de un nuc uriaş, înălţat, încă puternic şi rămuros, măreţ cum numai un nuc de pe o coastă de deal poate fi, lîngă drumul de care. Nu ştia în ce zi se află. Şi-a frecat ochii, obrajii, plîngînd înnăbuşit cum plîng bărbaţii. Aşa le-a spus mai târziu oamenilor. Nu-şi mai simţea nici sufletul în el. îl răzbise. Parcă i s-a scurs sîngele din vine şi i s-a golit inima. Putea să dea oricine în el ca-n lemn. De acolo, de unde se şi aştepta s-o vadă, şi-a privit căsuţa lui. întâi n-a îndrăznit s-o privească decît cu ochii întredeschişi, pentru că nu credea, nu mai credea s-o întâlnească vreodată. De aceea a început din curmătura Onucii, acolo unde drumul se prăvale în sat, a trecut peste vale şi podeţ, peste sălcii, stăpînindu-se să nu şi-o lase ■privirea slobodă. Era acolo, a zărit-o...
Şi în acel moment, ea-ntr-o fulgerare a ghicit că satu-i pustiu. N-a auzit că bat tunuri din spre Vidrăsău şi Iernut, ori poate de mai departe, decît cînd a văzut, căci şi aşa se întâmplă. S-a trezit în el, atunci, frica aşa cum niciodată n-a fost vreodată trează ca atunci, frica anume lui hărăzită, lui poruncită, o frică numai a lui aşa cum numai ale lui i-erau degetele, braţele, ereerii, mintea, tot ce a trăit şi a înţeles în viaţă. Să nu moară acolo sub nuc, să nu-1 ajungă bătaia unui glonţ, ori a unei schije. A zmucit arma din bandulieră şi a urcat uşor printre butucii de vie. Trezindu-se în el omul hăituit de-a lungul unei pribegii de luni şi luni, vedea de-acum şi auzea de-acum tot. A înţeles că satul său este bombardat, metru cu metru, că satul e ocupat de nemţi oare ies în drum, ca imediat să sară prin curţi, să dea foc şurilor... Nemţii fugeau.
Era de-acum de-asupra casei lui, o vedea ca-n palmă eurticica atât de familiară, pînă la durere. A auzit ţipete de .copii, de femei. Şi un nou val de foc s-a abătut peste sat. Din cealaltă parte. Nu s-au mai auzit ţipetele acelea, ca şi cum copiii ar fi fost liniştiţi de-un glas de mamă.
A sărit gardul din dos, s-a aşezat pe burtă şi a aşteptat.
— N-o să mai rămînă nimic din sat, şi-a spus. Mirosea a fum, a gunoi pîrjolit, un miros înnecăcios, pătrunzător.
Casa sa era pustie. Pe cine să întrebe ? A stat pînă seara, după grajd. A avut vreme destulă să-şi cerceteze casa, curtea. Părea schimbată. Lemne nu erau, grămada aceea aşezată de el, ca o căpiţă, din bucăţi egal despicate nu mai era. Nu zărea nici urme de paie, cuşca dulăului zăcea răsturnată lîngă cocină, coteţele se rânjeau la el cu uşile desprinse, lipsea un geam. (în casă mirosea a sudoare de bărbaţi, un iz stătut de tutun, de grăsime arsă, râncedă, a soldat.
— Au ars masa şi paturile.
Pe ladă, risipite, nişte cărţi de joc. Le adună, apoi, dîndu-şi seama le lasă să cadă la loc.
A intrat în grădină. S-a uitat la vecini. Singurii care-i aveau ei.
— Ce se-ntâmplă, doamne, unde să mă duo ? Şi ce caută crucile astea două ,una lîngă alta ?
Nu era nimic scris *pe crucile albe, cioplite se vede în grabă, dintr-o scîndură de brad. Şi nici nu erau aşezate drept, lîn spatele lor o mo-
62
viliţă de pămînt. încă nu crescuse iarba, doar pămîntul s-a lăsat un pic ca o şea în mijloc.
— Doamne, Ioane, tu eşti ?
Ion s-a întors ca izbit, spre gard. De dincolo îl priveau doi ochi ciudaţi, ca arşi de febră. Glasul era al unei femei.
— Unde-aţi fost ? Întrebase ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i găsească tocmai pe ei, pe vecini şi aceştia n-au venit să-1 întâmpine.
— Noi sîntem aici, în pivniţă. De-o săptămînă. Acum, Ion o recunoscu.
— Lele Anică, ce-i pe-aici ? Cine-o stat în casai ? Unde-s oile, vaca ? Văd că şi elinele s-o prăpădit...
Bătrîna nu-i răspunse la întrebări. Părea uimită de ceva şi nu înceta să-1 cerceteze stăruitor. Barba, gîndi Ion. Nu m-a mai văzut aşa. Păşi spre gard. Bătrîna se trase înapoi, cu frică.
— Ai albit, Ioane ! Apoi urmă, repede :
—■ Păi, vite nu mai sînt şi pe cîni i-or împuşcat.
Atunci fon băgă de seamă că peste sat s-a lăsat liniştea, o linişte adîncă, aşa ca în biserică. Cine s-o tulbure ? se întrebă el, tunurile au amuţit, ce să se mai audă ? Cîte o răbufnire a focurilor, arar, o tulbura oarecum cu teamă...
—■ Trăim sub pămînt, continuă bătrîna. Unde să ne ducem ? Ne-au mînat ei, da' unde să ne mai tîrîm oasele... sîntem bătrîni.
Şi începu să sporovăiască. Cum i-au dus pe bătrînii mai zdraveni să sape şanţuri, cum i-au trimis către Cluj, cu vite, cu oi şi-au şi murit dintre oameni, că neamţul nu se uită şi-i iute de mînă. De feciorul ei nu ştie. A apucat să fugă, încă în primăvară, la români, că s-a dus să are pe pămînt, după moară, unde erau grăniceri, da-i lăsau să-^şi lucreze pămîntul. Şi nu s-a mai întors, numai vestea au aflat-o. Au mai fugit şi alţii. Se zice că şi prin păduri sînt ascunşi. Aşteaptă, şopti bătrîna, aşteaptă să vie românii, că zice că s^a pus pace acolo şi se şterge graniţa, păi euni altfel să facă ?
Ion o asculta, cu o abia simţită presimţire, urmărind cum arde o căpiţă de paie în curtea Chezaşului, închipuindu-şi-1 pe acesta ţopăind împrejurul flăcării, cum făcea de cîte ori tăia porcul. El nu şi-1 tăia singur că nu nimerea, chema pe cineva. întotdeauna avea grijă să se îmbete ca să-şi justifice astfel neîndemînarea.
El însuşi mirat că pînă în acel moment n-o întrebase, o întrerupse :
— Da' pe-aici pe la mine ?
— Copiii-s aici, spuse repede bătrîna. Hai!
Şi nu mai scoase un cuvînt. Păşea repede, sprintenă ca o fată. Se mistui după o grămadă de coceni, în gârliciul pivniţii.
■Mai erau acolo, două bătrîne şi fata mai mică a Chezaşului. Şi fata lui, Măriuca, lîngă Vasilică, băiatul mai mare. Copiii l-au întâmpinat cu ochii măriţi de groază, de aşteptare, de neîncredere. Nu plîngeau, dar buzele şi le mişcau într-una.
— Măriuca ?
Măriuca nu mai era. Din primăvară. Slăbise mult după facere, avea ameţeli, a şi căzut jos de eîteva ori. Copiii au fost îngrijiţi de vecini. Nu, nu le-a venit greu. Mai greu îi războiul. S-au jucat pe-aici, prin amîmdouă curţile. Şi gemenii au început să vorbească mai desluşit, de umblat umblau mai de mult. Alergau şi ei pe aici, se mai smiorcăiau,
63
mă rog, copii. Ba, ăla Ion se şi lovise la un picior şi-i părea bine că-i legat peste genunchi.
—• Dacă nu ieşeau în dimineaţa aia, zise încet bătrîna. Atunci a început. Că satul de două ori a trecut prin foc. Nu i-am văzut. Apoi i-am auzit. Strigau ceva, urlau aşa cum urlă copiii cînd s-au fript şi nu ştii că de durere urlă, ori că s-au speriat. Erau la voi în ogradă. După grajd. Se vedea de-aici. N-ai dat de groapă ? Am auzit noi o bufnitură...
Bomba, cum îi spunea bătrîna, le retezase picioarele şi ei se tîrau să iasă din groapă. Bătrîna nu mai ştia care anume dintre gemeni tăcuse, întîiul, şi care a plîns şi ţipat pînă seara. Nu s-a putut nimeni apropia că le era frică de nemţi şi de bombe. Iar au fugit nemţii, nu se ştie unde, iar au venit românii pînă la marginea satului şi n-au intrat în sat, apoi alaltăieri i-au îngropat. Era acolo făcută, de soldaţi, o groapă. A încăput amîndoi în ea...
Ion din Rit a ascultat totul pînă la capăt, fără să tresară. Bătrîna-1 sfătuia să plece şi el în pădure, să nu dea peste el nemţii, că-i în haine militare şi nu-1 vor crede. A aşteptat o clipă să tacă bătrîna, să se aştearnă tăcerea. De .altfel părea şi el foarte liniştit. Voise să afle, a aflat, acum toate s-au lămurit şi se străduia să prindă ceva de la capăt, un gînd pe care îl clocise, pe semne, de mult, dacă aşa-i în război şi am ajuns să trăim şi să vedem şi asemenea lucruri.îşi întreba oarecum şi copiii de lîngă el, mult deosebiţi de cum îi lăsase el, zicîndu-şi că prea-s slabi şi gălbejiţi, că nu-i bine în pivniţă pentru ei. Nu se putea gîndi la gemeni. El nu-i văzuse, nu-şi închipuia cum arătau, cum se smior-căiau. E şi asta un noroc, gîndi Ion, cînd nu l-ai cunoscut pe cineva, e ca şi cum nu este şi nici n-a fost. Mai curînd îi era de casă şi de ce se mai afla pe-acolo, de pămîntul lui, de vreme ce Măriuca s-a stins din viaţă.
Şi s-a ridicat în picioare.
— Mă duc, cum ai zis. De copii, vezi...
Şi a intrat în pădure, exact pe unde venise. In pădure, abia noaptea, şi-a dat seama că a rămas singur, singur de tot pe lume şi că gemenii trebuie să fi semănat cu ceilalţi doi copii cînd au fost tot atît de mici şi se-nvăţau să umble.
I-a găsit pe doi din consăteni, apoi pe alţii şi de două ori au lovit în două posturi nemţeşti. Au rătăcit o săptămîna întreagă 'astfel, îndepărtând orice gînd spre înapoi, spre casă, pătrunzindu-se încet, încet, cu ideea că cineva trebuie totuşi să plătească, cuiva el însuşi să-i dea înapoi baremi o parte din tot ce i s-a întâmplat lui. Ideea îşi făcea drum în mintea lui, auzindu-i pe ceilalţi, începînd să înţeleagă altfel o anume înfăţişare a lucrurilor. Celui care 1-a trecut pe listă şi 1-a smuls de lîngă casă ? Ofiţerului care a dat din umeri ? A înţeles cînd 1-a mîntuit pe primul soldat îmbrăcat în haine gri-verzui şi i-a văzut ochii încremeniţi de groaza morţii. îi reamintea mirosul din casa lui. Ei sînt de vină. Ei au venit, au năvălit ca tătarii, izgonind oamenii din sate, cărînd după ei toată agoniseala. Aşa au făcut, el a văzut, în Rusia, pretutindeni. Şi a mai înţeles că cei cu care s-a întâlnit, cei care fac întocmai ca şi el, izbind aşa cum se pricepeau, dar fără milă şi îndurare, plătesc la rîndul lor datorii care nu pot rămîne neplătite. Toţi au de plătit ceva ce s-a năruit, ceva ce nu s-ar fi clătinat dacă n-ar fi năvălit ei...
64
Astfel au trecut de Urca, au nimerit în pădurea asta şi pădurarul ne-a dus întîi spre locul unde erau ei instalaţi, cincisprezece oameni, între care mai tînăr ca Ion din Rituri nu se afla decît unul singur.
14
Oamenii par înţepeniţi. Nu mai ezit. îmi pare rău, foarte rău îmi pare acum, în acest moment, de Gherasim. Bun, îndrăzneţ, se cam lăsa dus de val şi i-am spus că arma nu-i curăţată lună. îmi pare rău, nespus. Trebuia să-1 lichidăm .pe neamţ, tocmai pentru că .totul e neobişnuit, că ei înşişi au dărâmat barierele fireşti, au prăbuşit omenia, ţăndări au făcut din toate. N-aveam dreptul să fac prizonieri. îmi dau seama de eroarea logică. îl socoteam învins, deci un adversar mai puţin. Nemţii spânzurau, automat şi ne-ar fi spânzurat automat dacă ne-ar fi prins.
Scot porthartul, îl chem pe Valerică.
— Aliniază-i !
Oamenii n-au nevoie de îndemnuri. Se străduiesc să execute repede. Urme de deprinderi, de mult uitate, îşi fac apariţia. Tropăiesc, se caută cu cotul, sînt foarte serioşi. Cel din mijloc poate să-mi fie tată, gîndesc la un moment dat şi mă arde cu fier roşu o emoţie grea.
—■ Vă spuneţi numele, contingentul, arma şi unitatea...
Aştept încordat.
— Crăciun Dumitru, contingent '26. 82 infanterie, dom' căpitan "Iancu, Compania 2-a.
— Ce-ai spus ?
îmi revin. Unde-o fi acel căpitan Iancu, acum ?...
— Isac Vasile, contingent 30. Pontoneri... Isac aproape ţipă.
— Tătaru Vasile, ca şi el... Şi tot aşa, pînă la :
— .Cărpinişan Ion, -contingent '38. 8 vînătord Aiud. Mitraliere.
Am ghicit. Ion din Rituri, după barbă. A încărunţit. La 28 de ani... Rostesc, la sfârşit, încet, cât mai rar :
—■ Cine vrea să rămână, să spună acum. îl şterg de pe lista asta. Noi vă încadrăm, în unitatea noastră numai pe cei care vreţi. Trebuie să trecem  la Mureş.  Aştept să-mi spuneţi răspicat. Crăciun Dumitru ?
— Zent.
Face un pas înainte, se caută... Am o îndoială. El dă din cap şi-mi aşează pe porthart un carnet îngălbenit.
— Să trăiţi, livretul...
Avea la el livretul militar, vechiul lui livret cu tot ceea ce furierii acelei companii, al regimentului, trecuesră în el. Scria acolo de două •concentrări..,
Oamenii aceştia ne aşteptau, ne .aşteaptă de multă vreme... Sînt foarte serioşi, -se caută cu cotul, aşteaptă, iar eu cred că au şi întinerit, că iar sînt în compania unui oareoare căpitan Iancu. Şi nu-i totuşi asta, că nu-i -tot una ce se petrece acum cînd ne-au aşteptat şi-s sîrguincioşi, convinşi de ce fac, nu se .poate asemăna scena aceasta ieşită din tiparele comune cu concentrările înscrise în livrete. Vor să-i iau cu mine, iar eu eontrolîndu-mi zgîrcit, cu îndărătnicie, emoţia grea, mă întreb la persoana a treia ca nu ştiu care erou din nu mai ştiu care carte citită...
5 — Viaţa Românească, 12
65
— Ce mai poate el face ? Ce le poate oferi ? Mă aplec pe hîrtie şi ordon :
— Atunci, ne-am înţeles. Caporalul Valerică, grupa a doua..
15
Dacă aş fi ştiut, n-o luam în direcţia aceea. Harta m-a înşelat» acum nu mai ştiu exact, cite sute de metri. în .schimb, dacă -aş fi desfăcut harta neamţului, descopeream eroarea. A lui era o hartă exactă, aveau cartografi excelenţi şi s-au pregătit minuţios, să poată ghici cu ochii închişi unde se află. iCa s-o îndrept mi-au trebuit două ceasuri, adică să caut altă ieşire, iar cercetarea lizierii ne-a convins că numai există decît o alternativă. Străpungerea.
Pădurea era înconjurată. Am ghicit, nu, am intuit că pe noi ne căutau. Pleda dispariţia locotenentului şi regăsirea lui în cimitir, ucis. Să adăugăm tăierea cablurilor. Dar toate acestea puteau fi puse pe seama grupurilor de ţărani, iar argumentul suprem părea în acest caz, ciocnirea de la cimitir. Şi, în afară de toate acestea, de ce nu Tiberiu Olteanu ? Ne căutau, iar faptul că pînă în acel moment nu ne-au găsit se datora desigur metodei, prea exacte, prea meticuloase, regulamentare, ca-ntr-un duel, cu reguli dinainte stabilite de sub care noi scăpăm, numai fiindcă în zigzagurile înscrise de noi nu se 'descifra nici urmă de astfel de reguli. Ei cercetau metru ou metru, cu harta desfăcută, pătrat cu pătrat, fără să se abată, meticuloşi dar neinspiraţi, tehnic şi fără imaginaţie, nemţeşte, aşa cum acest termen mi s-a întipărit în minte. Să faci ceva nemţeşte, dinainte calculat, fără abatere. „Să bem nemţeşte", spuneam noi, însemnînd o împărţire exactă a cheltuielilor şi a desfăşurării unei conveniri amicale. Pierea cheful, fantezia, acel ceva care face din petrecerile prieteneşti amintiri unice, la care revii ca la o pagină rară. „Nemţeşte" însemna înscrierea într-un pasaj comun ca luatul mesei, inspecţia echipamentului, intrarea în program. Da, am făcut cîteva chefuri nemţeşti, nu mai ştiu, dar ţi-aduci aminte cînd s-a ameţit locotenentul de la a şasea aruncătoare şi se închipuia gură de aruncător şi ne cerea să mai vîrîm un proiectil pe ţeava ?
16
'Lanţul de uniforme gri-verzui înainta agale, aproape cu indiferenţă, în spate, departe, ca o stranie coincidenţă, albeau crucile unui. cimitir, înclinat jumătate pe o dîlmă. Nu venea spre noi şi, poate,, nu ne-au văzut. în dreapta noastră, dincolo de botul de deal, aşa cum trebuia să fie, cîmpia se lărgea vastă, cu îndepărtate contururi zimţate la orizont, atît de îndepărtate încît îţi venea să crezi că sînt nori. Ceasul meu mi-arăta ora 6.
Abia acum, apropiindu-mi-i din nou, prin lentilele binoclului Zeiss,, m-am gîndit cu stăruinţă la Tiberiu Olteanu, în vreme ce din stînga noastră, creştea svonul tot mai insistent al unei lupte. Atît de insistent,, de pînă şi şirul de nemţi se opri. Am zărit, rotindu-mi binoclul, în colţul cimitirului un grup de patru soldaţi, ca pe nişte furnici, ca pe nişte miniaturi, cufundaţi într-o paşnică îndeletnicire. Mînoau, cu gamelele-
66
pe o lespede lată de mormînt. Doi s-au ridicat şi s-au apropiat de un tufiş, dispărind. Un al treilea, fuma, părînd plictisit.
★
Recapitulez anabaza noastră. Trei reîntoarceri, să nu le zicem replieri,, un scurt capitol de acţiune, înaintea celuilalt cimitir şi pădurea, Ion din Rituri, Sândor Teglâs, ciudatul episod din pădure, acel livret şi nespusa uşurare a oamenilor că sînt cu noi. Saltul la locotenentul Olteanu se cerea de la sine. Dudcă şi Teţu îl ştiu mai de mult. însă pe Dittmar l-am întîlnit şi eu în primăvară, la Turda, la Statul Major, în societatea unor ofiţeri superiori. Şi cheful care a pecetluit soarta unui nou eşalon pentru a doua zi. Olteanu vorbea perfect nemţeşte, dar Dittmar 1-a rugat să fie amabil şi să poarte conversaţia în româneşte, din moment ce el însuşi o vorbeşte. Se discuta pe tonul, atît de cunoscut, al începutului petrecerii, cînd îl serveşti pe vecin atent cu solniţa, îi întinzi farfuria cu o gustare pe care bănuieşti că o doreşte. Se vorbeşte în surdină, urmărind cum soldatul din spate toarnă ţuica în paharul delicat cu picior.
— Dumneata ai făcut şcoala militară în Germania ?
— Jawohl.
— Am înţeles imediat, aveţi un bun accent. Oftase.
— Un ce care nu se uită, spusese Dittmar. La Miinchen ?
— Berlin, replicase Olteanu, evident mîndru de acest lucru. Dittmar îi privi lung, apoi tăcu. Scurtul lor dialog s-a întrerupt,
înnecat în rumoarea, care începuse să crească. Se mîncase mult şi se băuse fără măsură, în seara aceea, de altfel ca în toate ocaziile de acest fel, ivite din cînd în cînd, ocazii în care nu era nevoie să „bei nemţeşte". Se amestecau replici cu „potenţial", „direcţie de atac", acel ghiveci de circumstanţă, milităresc, cu frînturi de glume din care nu lipseau femeile. Stânjeneala nu dispăruse nici după toastul închinat grabnicei victorii în Răsărit a oştilor Marelui Reich. Teţu îi explica nu ştiu cui de ce Germaniei i se spune al treilea Reich, fără ca asta să fie de toţi înţeleasă. întoroîndu-se spre mine îmi şuşoti :
— Uneori, Olteanu, se confesează. N-ar face-o dacă nu l-ar rîcîi ceva. Nu e convingerea lui în victoria Germaniei, căci aceasta i-i neclintită ca un postulat. Pe ea se sprijină întregul său sistem de-a gîndi şi acţiona. Nu-i prost deloc, ciudat nu. ? E o inteligenţă rece. Tu n-ai de unde şti că el a fost unul din cei mai vechi legionari din Iaşi. A şi fost eliminat din liceu, apoi reprimit. Părinţii lui sînt oameni simpli, cumsecade, tatăl 1-a şi bătut crunt de eîteva ori. în ultima clasă de liceu a dispărut. Am auzit că a reuşit să intre în armată şi a plecat în Germania imediat după Dictatul de la Viena. Amănunte nu cunosc. Vinul ăsta-i de Aiud, se întrerupse el, ce dracu scrie pe etichetă' ?
în sală se făcuse fum, se discuta aprins, colonelul se descheiase la tunică ascultîndu-1 pe Dittmar cu acea politicoasă deferentă, imperceptibil dispreţuitoare, comună militarilor bătrîni, tăbăciţi de-o carieră lungă, în care au cunoscut mii şi mii de oameni, cunosc preţul lucrurilor, sînt niţel sceptici, înăcriţi. Colonelul nostru luptase la Predeal, la Oituz, în primul război, iar în ultima vreme cu intenţii de ironie, îl însărcina pe adjunctul său să ne ţină discursuri despre victoria Germaniei şi misiunea României în dobîndirea ei. Dittmar nu-1 slăbea, bănuind esenţa politeţei aceleia bătrîneşti, disimulate, ceea ce-1 indis-
67
punea pe colonel, mare iubitor de vin. Noi am aflat ou acest prilej că Dittmar a devenit maior din profesor de drept şi magistrat. Dorea să angajeze neapărat o discuţie despre războiul modern, observînd că pe front se poate imediat ghici oare din armate e mai aproape de acest deziderat. Sigur, cea germană, mecanizată, dotată cu arme, echipament, muniţie, oameni instruiţi. Înţelegea situaţia armatei române, înnecată în furgoane, manutanţe, cu soldaţi prost echipaţi. Colonelul îl urmărea vădit forţîndu-se.
—■ Păi, da, observă Teţu, oare şi el auzise remarca. Ăştia o spun direct, nu le pasă că jignesc. Armata română e slab dotată, evident. Ce are, o grupă de puşcaşi ? Dar nu de asta-i vorba. Toate bune, tehnică, instruire, spate, dos, dinainte şi iacă de trei ierni s-au tot şters şi iar s-au înscris „V"-urile pe străzi, pe şosele, pe garduri, dracu' să mă ia dacă înţeleg...
— Ce nu înţelegi şi ce anume vrei să înţelegi ?
— Ce crede acest Dittmar acasă în pijama, fără uniformă pe el, după ce a stins lumina, .asta-i. Că nimeni nu neagă că nu-s soldaţi buni, ba, foarte buni. Ştiu să lupte, au avioane, tunuri, submarine, nu se-ncurcă în alegerea mijloacelor, atunci ?
Olteanu îşi ceru permisiunea să pună o întrebare. Colonelul dădu uşor din cap. Întrebase încet, am auzit răspunsul colonelului :
— De ce să punem problema .convingerii din moment ce un ordin nu se discută ? Dacă e vorba de educaţia ofiţerului, atunci...
Adjunctul ţăcăni c-o furculiţă în pahar. Urma încă un toast. Colonelul bătu din palme, vădit mulţumit că scăpase de-un spin.
— Cînd dracu' se confesează, ăsta ?, l-am întrebat pe Teţu.
— Uneori. Dar în felul lui, insidios. Să te înveţi cu el să taci. Trebuie să ştii că el s-a întors nemulţumit oarecum din Germania. Aşa cum ne priveşte el pe noi, aşa l-au privit prusacii pe el. Să lăsăm de-o parte răcnetele, instrucţia lor epuizantă, lecţiile despre boli venerice... E vorba de „arienii puri". Ştii, Olteanu e ca unul căruia i-i ruşine de propriile sale rude. Întors acasă, nu lipsesc satisfacţiile. Se uită micile dezagramente. Poţi insulta un colonel, poţi fi mutat disciplinar. Pînă la urmă se revine şi colonelul e mustrat. Da, aşa cum spun, s-a întîm-plat anul trecut...
17
Aş dori mult să nu-1 ucidem pe Tiberiu Olteanu. Să nu-1 ucidă vreun glonţ. Aşa ceva nu pot ordona. Aş dori tare mult să îl aud vorbind, să-1 mai văd mîncînd, întrebînd, încă trăind. Să-1 întîlnim, dar să nu-1 ucidem.
Ştiu că ne .aşteaptă cel mai greu moment, dintre toate întîmplate în această săptămîna cel mai greu. în pădure ne simţim ocrotiţi, i-aud pe oameni schimbînd cuvinte între ei, aşa cum au făcut-o din momentul cînd le-am dat repaus. Era -aşa ca şl cum s-ar fi cunoscut de cînd lumea. Ca întotdeauna, în lumea lor, a oamenilor simpli, cum ne place nouă să le spunem. Ei nu au nevoie de un protocol special, de^o manieră pentru a intra în vorbă, a se cunoaşte şi a stabili un punct comun, o relaţie. E ca şi cum s-<ar .cunoaşte de -cînd lumea, întîlnindu-se firesc într-un univers al lor : pământul, vitele, munca, viaţa, pe la voi cum merge, cum s-a făcut griul. Dumitru Crăciun îşi curăţă bocancii, alături
68
de el Ion din Rituri fumează eu ţigara în podul palmei. Valerică stă întins cu mâinile sub cap şi fluieră încet, mai curînd sîsîie un cântec monoton, cu repetiţie cum zice el.
★
— Uite, Olteanu ! Locotenentul ! şuierase Valerică.
Strivesc o înjurătură printre dinţi. Căci ştiu că va muri, negreşit va muri. îl văd prin lentile, neras, conturul sigur ai mustăţii se pierde în barba crescută de eîteva zile. Păşeşte vioi ca un elev de şcoală aflat sub ochii profesorului său.
Şi nemţii vin spre pădure ca la plimbare, la distanţă unul de altul. Vlasa e în spate, spre stingă, lîngă mitraliere cu Ion din Rituri.
— Hai, don sergent, aud.
— Ssst !
Mai aveau cincizeci de metri pînă la marginea pădurii. Ofiţerul neamţ, de lîngă un soldat înalt, roşcovan, rosti ceva, scurt ca un ples-net de bici. întreg şirul se culcă la pămînt. Pocni scurt un pistol rachetă. Descriind o curbă lină, despletindu-se în trei şuviţe, racheta însemnă cerul cu trei steluţe albe. Zărirăm luceafărul de seară pe cerul albastru, limpede.
Aud lîngă mine ;
— La dealul ăla i se zice „Loana".
Ca un răspuns, din cimitir începu să latre, pe deasupra lanţului de trăgători nemţi, culcaţi la pămînt,. mitraliera. Săreau, aşchii din scoarţa copacilor. Pînza ucigaşă se muta, intr-un larg evantai, de la stânga spre dreapta. îmi dau seama că distanţa e mare, că este un foc de intimidare, totuşi îmi simt spatele ud şi mă trece un fior, simţindu-1 în toţi porii. Nu mă mai gîndesc la nimic anume, nu pot să mă gîndesc. Doar ţăndări, ca cele împrăştiate de trunchiurile rănite, se iscă şi pier. „Om ruşinat de propriile rude", gâfâitul astmatic al făbricuţii de oxigen din copilărie, gemenii despre oare nu se ştia anume care a ţipat ultimul, grija lui Sandor de-a nu se -amesteca sângele, totul se întretăia, se împletea şi se desfăcea ca apa unui pîrîu de munte cu albia plină de stîneă şi bolovani.
Focul n-a durat mult. Mi s-a părut doar că nu se sfîrşeşte, dar îndată -ce a amuţit mitraliera am ştiut că n-a durat.mult.
—■ Acum, acum, să nu vă trădaţi băieţi, nu cumva să vă trădaţi. Mă temeam să nu apese pe trăgaci. In faţa lor sînt înşiraţi soldaţii unei companii, soldaţi încercaţi, prudenţi, periculoşi, mai periculoşi ca ori-cînd, acum cînd sînt împinşi din urmă spre bîrlogul lor.
Bine, băieţi, aţi învăţat bine lecţia, de prima clipă îmi era într-adevăr foarte teamă, pot s-o spun acum, deoarece mă gîndeam la Crăciun, contingent '26, la Ion din Rituri, la Valerică şi Vlasa, la fiecare în parte, înţelegînd dintr-odată că e încă una din legile luptei, a luptei de care tu răspunzi : ochii lor, fără să se întoarcă, sînt atenţi la mine.
S-a ridicat, cel dintâi Olteanu, de ce tocmai el ? Nu mai caut, n-am cum, explicaţii. S-a ridicat şi ofiţeru] neamţ. E suplu şi foarte tânăr.
îmi simt inima pînă-n vîrful degetelor. Mi s-a oprit un nod in gât. Nu mai pot ezita. Vor intra în pădure şi nu mai ştiu ce vine după ei. Respir adine şi surprinzător, ca-n clipa unui salt în Mureş de pe
69
un ţărm înalt, salt oare mi-a dat emoţii înainte şi de la care m-aş fi oprit dacă nu m-aş fi aflat pe rîpă, cu apa în faţă. înregistrez paloarea lui Valerică, fruntea leoarcă de sudoare a vecinului său.
Nu voi uita, niciodată, feţele încordate, ca atente la oe se petrece interior, şi cum semănau între ele, şi emoţia aceea caldă şi grea, de nedefinit, oare-i se pare gîndul de-acum la singura dorinţă rămasă trează, în faţa acestei limite precise, cum niciodată n-a mai fost ceva precis, între viaţă şi moarte.
Să-i scot nevătămaţi din „cuibul de viespi", să-i trec peste lanţul acesta de nemţi, peste căştile acestea de culoarea plumbului, oare nu ştiu pe unde au venit aici la noi, nesătuii ăştia, care nu ştiu altceva decît să „essen" şi să „trinken".
Dacă m-ar atinge cineva aş scapără. Simt, ca-n clipele de mare intensitate, senzaţii vechi şi nu mă mir că le simt. Simt şocul primului foc tras pe poligon, în umăr, clipesc din ochiul stmg : ochi, deget, cap...
Şi dau semnalul, fără să privesc ceasul, ca atunci pe malul rîpos al apei, hotărît pe neaşteptate să mă arunc cu capul în jos în Mureş. Sar în picioare. O grenadă se face ţăndări sub picioarele acelui neamţ înalt, roşcovan. E parcă mirat şi se apleacă :
— Ohoo ! Şi un ţipăt:
— 1st tot. Oberleutnent ist tot!
Traduc fulgerător. Pare că e într-adevăr ,tot...
Nu mai există distanţe. Echilibrul e rupt. Porumbiştea se-neacă de gemete, pocnituri, explozii, strigăte neomeneşti. Vlasa ţipă :
— Acolo, mă !
Unde ? Pădurea e în urma noastră şi iar clănţăne mitraliera. îmi dau seama că e a noastră. Strig.
— Valerică ! După mine.
Şi ne strîngem toţi ca un arici. Să trecem spre Loana, căci aşa-i zice „Loana".
Cealaltă margine a porumbiştei. Jos, culcat ? ofiţerul neamţ a căzut. Valerică se zmulge de lîngă mine, se năpusteşte în stînga. Trag unul după altul şase focuri. Nu l-am lovit pe Olteanu. I-aoolo Valerică, lîngă el. îl văd cum trage serie după serie, numai în Olteanu.
— Valerică. Jos ! Valerică mă ascultă.
Iarăşi trage Vlasa. A mutat focul spre sat.
E foarte lat imaşul. Stăm la marginea lui, culcaţi. Mitraliera din cimitir trage iar, tot în evantai, cu trasoare. Bar nişte mărgeluţe înşirate pe o aţă, cum sînt înşirate pe hartă limitele judeţelor. Dinspre sat răzbat zgomote metalice, duruituri. Apoi departe, în pădure, bubuituri de obuze.
— Valerică !
— A murit, dom' s-lnent.
—• Vlasa ! strig, ca şi cum n-aş fi înţeles şi vreau să mi-o- «confirme el Vlasa, sergentul meu cel totdeauna calm şi serios.
— A murit...
Simt că se pregăteşte ceva ciudat. Şuieră asurzitor, la mică înălţime, proiectile. Nu, acum e greu, foarte greu. Fie ce-o fi.
70
- .     — Branduri ! Strig :
— Salt înainte ! Mitraliera înnebunise. Fugim, fugim peste imaş, mul'
*
Fâşia de porumb în care m-am prăbuşit n-avea mai mult de zece metri. Ne tîrîm. O fîneaţă şi căpiţe ca nişte căciuli. Cine-o fi cosit şi strîns finul, cine 1-a aşezat cu atâta grijă în căpiţe ? Sînt uluit.
în pădure răsună explozii, pe deasupra noastră şuieră proiectile, trecând ca nişte păsări de noapte înspăimîntătoare. Mă simt departe pndeva, în năluciri ca-n nopţile de febră cu somn agitat.
îh cimitir izbucneşte o flacără strălucitoare. Parcă i-a tăiat răsuflarea mitralierei. Asta era, îmi spun. Mă strigă cineva.
— SaaUit!
Alerg din răsputeri, trag mereu, scrîşnese din dinţi şi înjur, înjur într-una, mereu. Strig mereu, strig să vină după mine.
Ceea ce nu mai speram, fiindcă se topise orice gând în mine, iată sub picioarele mele. Urc, urcăm toţi, fără să schimbăm un cuvânt, urcăm într-una.
Ne oprim aproape de coastă. Din stînga vin doi, două umbre.
— Ce-i, Vlasa ?
— Asta, Ichim, zice, s-a târât pînă-n cimitir. Tac.
— Erau trei nemţi. Unul a fugit.
— Mai ai benzi ?
— Două.
— Că ştii, ne trebuie, in noaptea asta, la Mureş. Mă opreşte Ursu :
— Dom' s'lnent! Actele lui dom' locotenent Olteanu. E un porthart. II iau maşinal şi-mi scot capela :
— Valerică.
Mă întorc spre pădure. Bombardamentul continuă. Peste porumbişti şi peste pădure. Oare credeau că e o formaţie mai puternică ? Sau nemţii cred că sînt de pe-aouin înconjuraţi şi au încercat să iasă din pungă. Căci ceea ce ei au întreprins nu pare a fi fost o simplă operaţie de curăţire.
—■ Trebuie că-i greu la Oarba. Intr-una toacă tunurile. —- Cum crezi ? Păi, acum se trag spre Cluj, că alta nu-i.
— Ce-i Ichime ?
— Rupe, mă, de-aici, să mă leg.
— Oare  ce cred nemţii că sho mântuit cu mitraliera, Vasile ?
18
în zorii zilei de 24 septembrie -am trecut Mureşul, cu oamenii mei 14 la număr. Atâţia am rămas, lîmi era somn, un somn de moarte. Am străbătut 40 de kilometri, într-un zig-zag pe care n-aş reuşi să-1 mai repet, niciodată. Oamenii mei se spală în apă, sub nişte sălcii. Vlasa bea dintr-un bidon şi-mi întinde şi mie.
71
— Iar a început acolo , îmi spune.
Şi-mi arată spre Mureş în sus, încotro o vom porni şi noi îndată ce va răsări soarele şi se vor zbici hainele.
Apa a fost rece şi puţin tulbure şi acum cînd se-nvăpăiază norii la răsărit, pare de purpură, ca sîngele.
Aflu după două ceasuri, în sat, că Teţu a căzut, iar plutonul lui s-a întîlnit cu băieţii lui Duică. Acesta i-a adus aproape pe toţi la Mureş. Vom da de ei mai încolo, dacă într-acolo am pornit. Adică, la Iernut, în faţa dealurilor de la Oarba.
Hainele ne sînt încă jilave, grele. Tunurile bubuie într-una. Oamenii mă urmează tăcuţi, satele sînt pustii, iar noi mergem, mergem, pînă ce mi se pare că nu merg ci urc mereu ca în copilărie, răsunînd neîntrerupt, stăruitor, în toată fiinţa mea svonul aşteptat, familiar de-acum, .al bătăliei .pentru eliberarea Ardealului, în toiul ei.
Bucureşti, toamna 1966
Pînă la trei
de Marin Sorescu
în fiecare zi
înălţăm din ochi
Pînă la trei smee
fŞtim că se poate şi mai mult).
Clipim din gene
Sau din tot părul
Şi smeele de hîrtie se ridică
Peste stîlpi, peste case,
în aplauzele întregii familii.
Sîntem la curent
Şi cu zbîrnăitoarele
Cele mai moderne
Care pot să-ţi capteze, nuanţat,
Toate gîndurUe
Şi să le zbîrnîie deasupra pămîntului La distanţe tot mai mari.
Pînă acum nu ne-au folosit la nimic, Dar să nu ne stricaţi încrederea în smeele noastre, Ne punem mari speranţe în ele : Ca şi cînd am> lega cu sfoară Nişte lacrimi
Şi le-am flutura sus, pe vînt, Mai la vederea lui dumnezeu.
SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI
Mihail Sadoveanu,
poet al istoriei naturale (II)'
de George Muntean
ntors din Olanda,     care nu
Ii^a îngăduit să-şi proiecteze fabuloasele-i viziuni naturistice, de unde parcă ■o secretă nemulţumire între rîruduri, va scrie îndată, în anul .următor, dintr-un suflet, despre Demonul tinereţii, în care apare decorul sublim al munţilor din preajma mănăstirei Neamţului, carte dedicată lui G. Ibrăi-leanu, cel care va vorbi despre acea „contingenţă — în sensaţie, — a naturii şi a sufletului", care ar fi „şi •cauza acelui sentiment de comuniune ou natura din opera sa, care e calitatea cea mai eminentă a .poeziei d-lui Sadoveanu". In acelaşi an, 1928, vom intra, ca o compensaţie parcă, în împărăţia apelor şi vom poposi la Hanul Ancuţei, din preajma căruia putem pomi către Ţara de dincolo de negură, apărută în 1926. Pentru că eroii lui Sadoveanu sînt, cum observa G. Că-lineseu, alături de „păstori plugari, ostaşi", într-un cuvînt norodul, „izvoarele, bălţile, codrii, albinele, gîn-găniile, peştii, mistreţii, zimbrii, bourii, păsările cerului". „Natura minerală, vegetală, animală şi morală a vorbit prin graiul său, credincios ca ecoul, oare  cel  mult  dublează  şi triplează,
*) Vezi „Viaţa românească" nr. 11/1966.
fără a introduce comentarii sonioe proprii". Şi argumentarea e la înde-mîna oricui. Dacă am face numai referinţa banală la titlurile volumelor sale de opere (pentru a nu lungi peste măsură şirurile, citind feluritele titluri sugestive în acest sens ale operelor înseşi), şi tot am rămîne surprinşi de multiplele direcţii către care ne duc acestea în privinţa feluritelor aspecte ale naturii. Unele cărţi sînt intitulate oarecum geografic, La noi, în Viişoara, Oameni şi locuri, Privelişti dobrogene, Strada Lăpuşneanu, Neagra Şarului, Venea o moară pe Şiret, Spre Emaus, Locul unde nu s-a întîmplat nimic, Depărtări, Olanda, 44 de zile în Bulgaria, Ţara de dincolo de negură. Dumbrava minunată, Măria sa puiul pădurii, Oameni din lună, împărăţia apelor. Soarele în baltă..., Izvorul alb, Ţara cangurului, Valea Frumoasei, Poveştile de la Bradu-Strîmb, Lumina vine de la răsărit, Fantazii răsăritene, Moscova, Nada Florilor; altele temporalizează : Poveşti de sară, Foi de toamnă, Dimineţi de iulie, Nopţile de Sînziene, ori stabilesc onomastici, sugerând vietăţi ale naturii (Şoimii, Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi, Mitrea Cocor), se referă la fenomene, plante, păsări şi animale (>Co-costîrcul albastru, Floare ofilită, Frun-
74
■ze-n furtună. Umbre, Creanga de aur, Cuibul invaziilor, Ochi de urs, Apa morţilor, Ostrovul lupilor, Focuri în ceaţă, Cionte de fier etc.), încît putem intui numai pe asemenea fapte — se înţelege mai ales după lectura cărţilor sale —• liniile mari ale unui univers. Dacă am adăuga bogata onomastică şi toponimie cu sugestii naturiste, din opera lui Sadoveanu luată în ansamblul ei am obţine una dintre cele mai pitoreşti, dar şi atrăgătoare imagini ale lumii pe care o evocă poetul. Iată doar, pentru a satisface simpla curiozitate, o sumară recoltă onomastică, în care, ca într-un vârtej nebun se rostogolesc nume de plante, animale .fenomene ale naturii, particularităţi ale unor locuri şi aspecte ale ei, totul trădînd aceeaşi fantezie înţeleaptă şi cuviincioasă din totdeauna. Dăm astfel peste Ursachi, Hau, Jder, Soimaru, Creţul, Botgros, Rîndunea, Picioroange, Ieşanu, Frunteş, Boldur, Gangur, Prisăcaru, Secăreanu, Cujbă, Busuioc, Cocor, Florea, Albu, Ciorno-hut, Samoilă, Strîrnbă-Lemne, Lupu, Lipan, Samur, Cucu, Leul, Răcoare, Ursu, Ginj, Ilie Caraiman, Floarea, Bezarbarză, Ruja, Cuţui, Viţelaru, Lăcustă, Căprioara, Vulpea, Frunză, UMţă-Lungă, Mîţu, Codoman, Băl-teareu, Chiţigoi, Lăpuşcă, Pescaru, Lupoaie şi alţii mulţi ca frunzele şi ca ierburile. Iar dacă acestora le-am adăuga denumirii de plante şi animale, de păsări şi peşti, am obţine o nouă dimensiune a istoriei naturale oglindită de Sadoveanu, în care mulţimea acestora îţi taie răsuflarea şi relevă o cunoaştere aproape ilimitată. Iată, tot aşa, cîte o listă sumară a diferitelor asemenea denumiri : plante — albu-miţă, alior, bărbănuc, căldăruşă, ciulin, doamnă-mare, dudău, hrişcă, lipan, mătăciune, mătrăgună, melisă, mintă, mlajă, lozie, năgară, ipojamiţă, răsură, rouruscă, scoruş, sovîrv, şovar, ţintaură, zburătoare, bisacăn, clopoţel, creson, dumbravnic, jneapăn, liane, mînătar-că, pitoancă, roşcovă, rujă, sînger, sul-eină, cicoare, laptele-cînelui, cimbrişor, stuh, nuferi, lintiţi, lejnicioară, popu-
şoi, usturoi, ovăs, papură, crin, trestie, trandafir, leuştean, bradul, fagul, molidul, stejarul, carpenul, teiul, plopul, tisa, pinul, harbuzul, migdalul, via, grîuJ, răchita, afinul, cireşul, busuiocul, ardeiul, mesteacănul, ulmul, salcia, toporaşii, viorelele ; păsări — Alchion, alunar, foabiţă, pelican, capnimulg, ciuf, codobatură, lostun, măcăleandru, nagîţ, pitulice, puhoier, stîrc, ţarcă, vultan, botgros, oufundar, dumbrăveancă, hul-tan, lişiţă, pajură, cucoş, ieruncă, raţă, gîseă, turturea, becaţină, crihancă, bîtlan, privighetori, cucul, bodîlău, pescăruş, bufniţă, corb, dropie, grangurul, barza, prepeliţa, potîrnichea, cioara, hulubul, mierla ; peşti — boişte, scobai, chitic, clean, lipan, ocheană, crap, balenă, păstrăv, ştiucă, morun, erăpuştean, plătică, oostrăş, alevini, bibani, lin, caras ; animale — bală, boldei, bour, breb, chinirdic, godin, guşter, elan, inorog, jder, piganie, jivină, lighioaie, lupan, mascur, noa-ten, pardos, popindău, rîs, sobol, vătui, zăvod, zimbru, boldei, capaucă, juncă, junincă, popîndoc, ţîncu-pămîntului, capră, bărbăcuţ, motan, cal, oaie, vacă, bou, viţel, mistreţ, leu, leoaică, urs, căţelandru, lup, oîrtiţe, raci, broaşte, şerpi, arici, buratici, lilieci, şopîrle, berbeci, şoareci, vulpi, bursuci, pentru a nu mai pomeni insectele şi gîngăniile mărunte, ori numele generice de vite, păsări, peşti, plante, ierburi etc. prin care scriitorul crează uneori impresia că lumea e prea mică pentru a le cuprinde pe toate. Toate acestea au culori, pui, vîrste, sunete, epoci, obiceiuri, mişcări, relaţii, duşmani şi prieteni, vizuini şi locuri de atac ce sporesc încă marginile şi densitatea imaginii noastre.
Dar trecînd chiar într-un domeniu mai puţin potrivit -pentru a reliefa asemenea aptitudini şi înclinaţii, cum ar fi publicistica sadoveniană, vom în-tîlni acolo o nu mai puţin impresionantă mişcare a lumii naturale, care alcătuieşte, totodată, şi un fel de punct de sprijin al afirmaţiilor sale, un reper şi un refren, un reazăm, un ax al operei şi  un mijloc de verificare
75
indiscutabil. Foiletînd doar culegerea de Mărturisiri de acum oîţiva ani şi volumul 19 din seria Operelor vom întrevedea îndată atari lucruri. Moartea lui Ştefan-Vodă e vestită, „din piscurile munţilor spre văi", cu „buciume de cireş", plăieşii spun „culmilor, şi codrilor, şi drumurilor de ape, tuturor colţurilor", durerea cea mare. „Pe căile prăfuite, pe malurile rîurilor aurite de soarele de iulie, alergau pe cai repezi crainicii" şi „spintecau văzduhul ca nişte paseri îngrozite, suflate din urmă de viforul unei veşti grozave: „A murit vodă Ştefan ! A murit vodă !". Vrednicia lui tunătoare „spărsese cerul celor patru vînturi", sufletul lui s-a înălţat „ca un finic înflorit", iar în ziua înmormîntării cîmpiile se umplu de lume, care se urneşte „în talazuri mari", de parcă se apropie ceasul „unei asfinţiri veşnice", bat „valuri de durere", gemetele sînt ca ale unui „codru în furtună", iar văzduhul „se zguduie".
O perspectivă de deşert extraeuro-pean capătă în Reflexiile unui explorator cîmpurile neexploatate raţional ale fostului judeţ Dorohoi, unde e „tristeţe şi singurătate. Locuri întinse se desfăşoară goale, fără aşezări omeneşti. Unde şi unde se arată cîte un iaz, cîte o leacă de sat, ... fără un copac, fără nimic odihnitor pentru ochi". Satele nu sînt sate ci, ca în Bordeenii, „grămădiri de colibe şi bordeie scormonite în pămînt, acoperite cu gunoaie, adăposturi de troglodiţi, vizuini mizerabile scurmate în pămînt". Pe deasupra „stoluri de ciori şi de grauri se învăluie în zare. lazurile sticlesc în bătaia amurgului. înserează. O seară cenuşie se lasă. Departe luceşte un foc, undeva, în depărtate pustietăţi, şi vîntul trece şuierînd uşor. Parcă umblă printr-o ţară uitată de Dumnezeu". Aci fabulosul e creat în bună măsură şi pentru a atrage atenţia, între altele, că e cazul „a se însenina zările" pentru „poporul nostru de la ţară", ceea ce poate fi o dovadă că lirismul său naturist nu exclude civlizaţia, ci o înţelege ca pe o nece-
sitate ce trebuie cu grijă adaptată omului şi locului, pentru a nu-i strica ori tăia legăturile lui cu lumea elementară. Dar nu odată în scrisul lui cadrul geografic în sens strict are o importanţă foarte relativă, cînd nu e de-a dreptul convenţional, iar Sadoveanu îţi oferă ici şi colo surpriza de a fi pe sol românesc un fel de Cook, şi un Cooper, de a avea inflexiuni dintr-un Stanley ori Alexandru Hum-bold, nemaivorbind de fantazii de altă natură, cum sînt cele adunate sub titlul de răsăritene. El e un fantazist iar nu un fantastic, ori un fantezist. De aceea, proiecţiile lui au, în planul artei, o valoare de document prin nimic negabilă, nesuprapunîndu-se .pedestru adică, realităţii, ci transfigu-rînd-o.
Cît priveşte vocaţia lui, mai tîrziu teoretizată, pentru viaţa naturii, spre deosebire de cea a cetăţii, pe care o acceptă ca un loc al existenţii trecătoare, ea e verificabilă la tot pasul. La Bucureşti, de pildă, îl interesează „ceasurile liniştii, cînd cîntăreţii aripaţi îşi pornesc concertele gingaşe,, oînd florile răspîndesc parfum fin,, cînd sună în depărtări chemarea unui oue". Un vis de iarnă îl duce, ca pe Alecsandri altădată, cu gîndul „la ţărmuri fericite şi binecuvîntate, unde, sub un cer albastru lucesc veşnic flori la soare", pentru că, totul fiind relativ, deşi nordicilor li se par uşoare, la noi „iernile sînt sălbatice şi salturile de la căldură la ger uimitoare, într-o zi ş-o noapte, dintr-o căldură, de douăzeci de grade la umbră te trezeşti într-o iarnă polară ! Niciodată nu m-am putut împăca cu iernile noastre". Vînturile prevestitoare de omăt îl făceau melancolic şi-1 purtau cu gîndul „la eternele mări de ghiaţă, la exilaţii Siberiei" (peste 20 de ani va scrie Uvar). Nu-1 atrăgeau, pentru a evada din acest climat, „nici insulele greceşti, nici coastele apusene ale Mediteranei", ci rîvnea la ceva nemărginit, la cîmpii nehotărîte, la păduri fără sfîrşit, la fluvii uriaşe, la pămînturi   nouă   şi   fecioare, dincolo
76
de   oceane",   în   genul   Luisianei lui Chateaubriand,   al   cărui   Ocean însă pare a nu-1 fi impresionat, de-1 va fi citit. Ca şi Ralea, care mărturisea a citi în timp de boală cărţi de călătorii,   Sadoveanu   parcurge   iarna tomuri asemănătoare (în iarna 1912 citea De la Buenos-Ayres la Gran-Chaco a lui Jules Huret, cronicar pe atunci la Figaro, de unde îşi va trage o documentaţie ce-1 face în stare să decidă că decît Brazilia cu „nesuferitele călduri de la tropice, feluritele jigănii şi plante   otrăvitoare  din   pădurile nestrăbătute ale  regelui  fluviilor", mai bine Argentina  cu  clima  blinda, cu pămînturi fecioare şi floră fabuloasă de unde lipseşte, pe deasupra, şi grozava iarnă  românească).  Citea şi revista L'IMustration, socotind că „literatura franceză e şi a noastră". Cunoştea, în afara scriitorilor ce stau pe buzele oricui, pe Maspero, marele egiptolog, pe Lemaître în ale cărui pagini „sub farmecul fanteziei stă ideea ca sîm-burele în floare", citise rîndurile despre Laponi ale unui etnograf pe nume Francois Escard, care i-au „evocat ne-sfîrşite  şi  posomorite  întinderi între crenelurile    fiordurilor   şi gheţurilor veşnice", unde „renul scurmă omătul îngheţat pînă dă de muşchi şi licheni", iar „omul vînează foce", privind „misterioasele aurore boreale", cu „un ochi indiferent", pentru ca lectura să-1 întoarcă cu gîndul la biata noastră ţară de atunci, în care pentru a străbate „douăzeci de kilometri în ţinutul Iaşilor îţi trebuie un eroism asemănător exploratorilor polari". Parcursese, bineînţeles, pe Fabre, la a cărui moarte scria un articol, soeotindu-1 „entomolo-gist fără samăn", ce atestă „o surprinzătoare fineţe în cele zece volume ale «Amintirilor entomoiogice», cu accente de poezie caldă şi de nemărginită dragoste pentru natură", pentru că „arta e măreaţă şi totdeauna rodnică atunci cînd   interpretează infinita  şi variata operă a naturii ou dragoste şi emoţiu-ne", ceea ce pare a suna şi ca o eliptică profesie de credinţă. Comparabil cu Balzac şi Flaubert prin anume re-
zultate artistice, el „a cîntat în pagini nemuritoare peisagille din Midi, ţinuturile cîntecului, luminii şi azurului". Pe bază de afinităţi elective parcă, dar şi cu umor, îl laudă pentru că, întocmai „ca un adevărat poet, a confundat lumea noastră cu cea măruntă ; a confundat pe Tartarin c-un bondar pîn-tecos, şi pe-un greier fără grijă şi îmbătat de soare ou un felibru, discipol al lui Mistral", savantul fiind totodată răbdător şi perspicace ca un „Sherlock Holmes ideal". ■ Latura pur ştiinţifică a operei aceluia părea a-1 interesa mai puţin, selectînd din ea aspecte mai apropiate sferei lui de percepere a naturii. De altfel, în general, urmărind unele dintre particularităţile recepţiei lui critice de ansamblu, vom zări nu odată măcar eîteva rînduri dacă nu mai multe privitoare la modul în care lumea naturală cu istoria ei este reflectată de cei despre care scrie. Bunăoară, cînd despre ţara „perfidului Albion" se informează, între altele, din cartea lui I. Botez, Aspecte din civilizaţia engleză (deşi ştia despre acele locuri „ceva mai mult decît cei care aduc de acolo cai de curse şi decît miniştri plenipotenţiari la Londra, care petrec toată vremea la Paris"), nu uită a semnala împrejurarea că locuitorii săi, crescători admirabili de cai, oi, vaci şi paseri, au „distrus lupii de pe pămîntul lor", păstrând acum, numai în fiinţa lor „ceva din caracterul acestei sălbăticiuni viguroase şi agere".
La moartea lui Anghel aminteşte că împărtăşea convingerea aceluia în privinţa naturii, anume că „artistul nu poate trece uşor peste manifestările ei multiple şi extraordinare. Aspectele şi varietăţile ei trebuie să fie pentru noi tot aşa de interesante ca şi manifestările pasiunilor omeneşti. Nu înţeleg să dau omului mai mult loc decît naturii înconjurătoare..." E aci ceea ce va spune el în altă parte : „Se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţii, că răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă ; că clipele   curg   monoton.   Cine  e atent
77
vede şi aude pururi altceva", adică, pentru a relua, „natura veşnic în mişcare, veşnic înoindu-se, veşnic variată^ eternă ca viata, ca moartea, ca infinitul". La trecerea „cătră marea împărăţie a strămoşilor" a lui Nicu Gane pomeneşte totdeodată „frumoasele locuri din acea regiune de dealuri şi livezi..., «ringurile tainice, iazurile cele mari ale Şomuzulua", ca şi unele expediţii de vînătoare. Din operă reţine „Piatra lui Osman", „Comoara de pe Rarău", „Căinate bălan". Scriitorul V. Demetrius este, în imaginea pe care şi-o închipuie, cînd în glumă, cînd cu seriozitate, „un pescar de -pe ţărmurile tropicale" care, dată fiind graba sau presiunea apei, scoate, pe lîngă mărgăritare, şi sidefuri comune. în pictura sănătoasă a lui Aurel Băeşu şi Adam Bălţatu admiră „acele minunate colţuri de munte din valea Moldovei ori de -pe Şiret", „răsărituri şi amurguri, pîcle uşoare în fund de zări" etc., iar Hogaş „a dus o viaţă sănătoasă" date fiind „minunatele-i excursii în munţi" şi a căzut „din picioare şi brusc ca un copac din sihlă". Tudor Pamfile „avea în ochi melancolia peisagiului moldovenesc, în urechi murmurul zăvoaielor Şiretului" -peste ale cărui vîrtejurd întunecoase „curg plete de sălcii vechi". Jean Bart îl reţine „prin marea veşnic schimbătoare care palpită în juru-i", şi „ciudatele peisagii ale Asiei Mici". Panai-t Istrati avea în ochi „peisagiul Bărăganului şi bălţile misterioase ale Brăilei". O carte a lui N. M. Con-diescu — Peste mări şi ţări. Indiile — îi aminteşte civilizaţia Egiptului şi a Greciei, care sînt ca „un izvor care a curs şi curge înspre noi", ca şi „puhoaiele năvălirilor", în timpul cărora s-au durat împărăţii întinse „de la Amur pînă la Dunăre şi de la Sena pînă la Congo", cum au fost cele ale lui Tamerlan şi Abbar, şi-il minunează prin acel vis de marmură care e necropola de la Taj-Mahal, construită din „marmură albă din Raj-putana, galbenă de pe ţărmurile rîului Nerbu-dah, marmură neagră din Caorooh, cristal din China; jasp din Pungiab ;
cornalină din Bagdad ; turcoaze din. Tibet ; agate din Yuman ; safire din Ceylon ; mărgean din Arabia ; diamante din Punah; ametiste din Urali". Cartea unui Georges Lecca — Dresajul cînelui de aret — îi prilejuieşte un elogiu al oîi-nelu-i ; -dintr-un roman al lui Matei Rou-sou (Et nous nous som-mes aimes. lă) îi rămîne îndeosebi „în amintire o călătorie, noaptea" ; -din Zilele vieţii ale lui Demostene Botez citează într-o recenzie versuri rupte dintr-un pastel, amintind că „poet adevărat e acela care se regăseşte primitiv şi copil în faţa fenomenelor vieţii şi morţii, în faţa marelui mister care a u;fnit umanitatea din cele mai vechi timpuri". Lui Coco al lui Arghezi îi scrie, cum se cuvine, Cezar, cîinele de vînătoare al lui Sadoveanu (de observat, în fugă, că dacă oamenii au ades în opera scriitorului nume de păsări, copaci, peşti şi alte dihănii şi chipuri ale naturii, animalele domestice ce-i intră în atenţie au ades nume omeneşti — Patrocle, Cezar, Puica etc., ceea ce poate fi şi un indiciu asupra condiţiei funciare a celor dinţii, ca oameni ai naturii, nedesfăcuţi cu totul, de ea şi un altul privind viaţa artificială a celor din urmă „denaturaţi" prin domesticire). Jurnalul lui Milescu, „plin de observaţii interesante" îl face pe autor „demn să fie aşezat între marii exploratori", în Desc-riptio Mol-daviae „se oglindeşte pământul cu natura, fauna şi flora", Neculce, ca şi Sadoveanu în mare parte, „a dus viaţa simplă a unui boier de ţară, iubind şi practicând obiceiurile din bătrâni, umblând la vânat cu plăieşii, ascultând de Ia moşnegi istorisiri -de odinioară, fă-cîndu-şi văraticul la poeticele mănăstiri nemţene" etc. etc. La moartea lui Const. Botez îşi aduce aminte de pasiunea acestuia pentru vînătoare, la a lui Gheorghe Ghibănescu socotea că se vor „întâlni iar, într-un loc de desfătare şi verdeaţă, unde nu mai ajung mâhnirile laşilor", de domnul Busuioc îşi aminteşte prin sfaturile ce i le-a dat de a observa „flora şi fauna din regiune", învăţînd mai apoi de la nişte
78
fecioraşi din satul mamei sale „numele unor plante, unele frumoase, altele de leac, şi numele păsărilor". Din scriitorul englez Jerome K. Jerome îşi aminteşte un personaj pitoresc, dar călător (unchiul acestuia), cinematograful i-a relevat „savanele Americii, pustiurile Africei, gheţurile Nordului şi munţii Asiei", încît substanţa sa de poet al naturii are o bază nutritivă extrem de largă, variată, uneori în-tîmplătoare, de o eteroclitate ce miră. Topîrceanu ca poet e umbrit de vînă-torul ce era şi cu care se plimba „în întinderi vaste şi aşa de variate, sub cerul pur de toamnă, în tihna şi liniştea ogoarelor şi miriştilor", în căutare de iepuri (poet era el, cum spune în-tr-alt loc, constatînd odată că „pentru descrierile naturii, limba noastră e pe cale de a-şi forma un vocabular impresionant de îmbielşugat", ceea ce opera lui va adeveri din plin). Pe Ilya Ehrenburg regreta a nu-1 fi iniţiat în „peisagiu! liber" şi de a nu-1 fi odihnit la noi „zări line şi privelişti armonioase", în „luminoasele pagini ale lui Turgheniev" găsea „blîndeţe şi poezie", iar Istorisirile unui vînător i-au fost „un izvor de apă vie", cu o „intensă poezie a naturii", traducîndu-le în biblioteca Minervei. Ion Nădejde îi stăruia în memorie prin anecdota de a-şi fi năucit profesorii ştiind la bacalaureat „toată nomenclatura barbară a minunatei lumi a florilor şi arborilor, şi toate fosilele epocei terţiare". Puşkin avea un ochi care „reţine peisagii şi portrete vii" şi a fost un „vultur" independent faţă de ţarism. lntr-o conferinţă despre Eminescu citează mai ales versuri despre natură, ca şi din folclor, de altfel. Din timpul unei călătorii cu avionul la Stockholm în 1950 îşi aminteşte îndeosebi chenarele de | zăpadă ale insulelor Danemarcei, ma-
I rea cenuşie, ,ypădurile de pin, smîrcu-
| rile şi bălţile interioare ale provinciei
| suedeze Gostaland",  iar că „noaptea,
ji din balconul de la al şaselea etaj, a
*[ ascultat stolurile de paseri migratorii,
> pe vîntul de la sud, chemîndu-se şi
ş grăbind spre apele libere de la pol".
Dintr-o carte a lui Paustovski reţine „istoria transformării mlaştinilor col-chidice, din colţul despre Turcia vecin Mării Negre, în grădini de plante subtropicale". Strămoşii i „s-au petrecut ca frunzele şi florile anotimpurilor". Capitalismul e asemănat cu lupul. Scriitorul militează „pentru primăvara patriei mele". Victor Hugo „a fost un demiurg a cărui creaţie avea amestec de lavă, noroi şi scorii, dar după liniştirea izbucnirii putem alege aurul şi pietrele preţioase, arcadele de marmură, cupolele de cristal, florile fin cizelate". In scrisul lui Gogol vede „priveliştile ipatriei lui, largi întinderi scăldate în lumină, zări înceţoşate de păduri, ape leneşe sticlind departe... stepa fără hotar, primăverile degrafo trecătoare, verile de arşiţă nernilostivă, toamnele aurii, iernile cu vifore înfricoşate" pe care „le cunoaştem şi noi în ţinuturile noastre", dar şi răţoiul sălbatic, cu moţ, denumit hohol, care, sknbolizîn-du-i pe cazaci, „se înalţă de pe ape în zbor vijelios, pluteşte în cer, străbate întinderile din stepele fără hotar pînă la marea de ghiaţă pînă subt ecuator şi se-ntoarce iar la Nistru şi la Nipru". "Tătarii lui Ghinghizhan s-au în-vîrtejit „ca pulberile şi ca negurile", încît totul, aş zice obsesiv, e raportat, pus în perspectiva şi în lumina fenomenelor naturale de care scriitorul se simte pătruns, inundat fără scăpare şi leac.
Alte daţi face referiri la plăgile Bgi-petului, la geografia nouă pe care o învăţăm citind ştirile din gazete, la crocodili (există şi un crocodil al literaturii), la bunul său „profesor de geografie care le spunea povesti ciudate şi minunate despre ţările pe care le călcase cu piciorul" şi despre care-şi aduce aminte „stând în cerdac, în amurg". Hoardele Asiei „au cutreierat ca nişte puhoaie năpraznice" lumea. Lutul prost îl putem confunda cu chi-limbarul fiindcă a „trăit o vreme în preajma rozelor" etc. etc. Nu-i scapă prilejul de a vorbi de „prostia multiplicată ca stelele cerului şi năsipul mării", de inutilitatea unui al doilea
79
potop, din moment oe primul n-a avut efectul scontat, de „instructiva geografie pentru copii" pe care o aduc filmele de cinematograf, de o „dimineaţă poetică de april" în care a ieşit în parte şi ca un alt Horaţiu, tînjitor după intermitente recluziuni campes-tre, „într-o dumbravă de la marginea oraşului", unde „zarzării, cireşii şi prunii înfloriţi împrăştiau o mireasmă fină", iar mai departe se auzea „glasul suav al privighetorii". In alte articole încearcă a face genealogia unor cîini : „un căţel mărunt cu cîrlige de păr în jurul botului" chelălăind face să iasă din ogrăzi „feluriţi cotei, unii cu boturile rînjite, alţii lungi şi slabi ; oîţiva aveau picioarele sucite în lături ; toţi însă purtau pecetea unui strămoş comun, căci toţi erau cu lîna spăriată şi botul cîrlionţat, ceea ce ne poate duce o clipă cu gîndul la animalierii din "ţările de jos, la Sneyders, de pildă, dar şi la modestul Aricescu, care-şi evoca astfel, în 1859, un cîine — Leul — ce-i pierise de curînd :
Bunica lui, Bella ; moşul lui, Atillă ; Mama lui, Diana ; tată-său, Vintilă. De la Bella, Leul moşteni o blană Albă ca samurul, bun cojoc de iarnă ; Şi de la Atilla, un lătrat grozos ; Iar de la Vintilă, capul cel vînos.
Poetul cultivă un soi de conservatorism ţărănesc al anotimpurilor şi cînd o iarnă nu vine la timp e intrigat ; ch> aceea, uitînd frigul viitor, se bucură sincer cînd se iscă „o sprinceană de nour negru, de sub care priveşte cu ură asupra lumii un ochi fantastic şi fioros", şi care ne va da „o iarnă «ca dedemult», cu satul în cuşme albe, cu rîpele astupate, cu şiraguri de sănii, •cu fin pe drumuri... Un cer verzui deasupra, pădurile adînc albastre în zare". In timpul războiului dintâi, cînd aude Mioriţa „ân Vrancea liniştei, in Vrancea sălbatică", dintr-o noapte de iulie, are viziunea unui popor adormit .„sub brazde şi piatră", de unde „amestecaţi cu pămîntul şi întorşi în soare, morţii retrăiesc în zborul unei gâze, în
cântecul unei păsărele", întocmai ca acei care, „păstorind pe plaiuri şi in văi, între freamătul apelor şi al codrului frate, într-o natură nesfârşit schimbătoare", au izvodit „într-o sară de primăvară, sub poală de codru, undeva în munţi, ân sălaşul neamului, la un foc hoţesc, în preajma unei stîni ş-a unui pîrîu, stînd pe spate cu faţa spre stelele nemuritoare" acea „floare fără de moarte", care se ohiamă de la Aleosandri încoace Mioriţa. Iată o izbitoare asemănare în privinţa condiţiilor genetice a acestei expresii fundamentale a sufletului nostru cu Bla-ga, al cărui spaţiu mioritic nu era, nu putea fi, esenţial altul.
în alte locuri (Peştera Ialomicioarei), muntele are, ţărăneşte, temelii, pereţi care, spinteeindu-se, au deschis porţi de peşteri ce sînt nişte obişnuite „lăcaşuri subpămîntene", ori în alt loc „minunate palate ale întunericului" eu chei, gură etc. Munţii tac măreţi în pustii, gorunii se deşteaptă din somn şi întind braţe mari, singurătăţile se sperie, sălciile deschid bolţi, nourii se zidesc, „lumina câmpiilor" îi aduce o uşurare şi o „bucurie neaşteptată", după cum un viscol devine odată apocaliptic : „Vânt uriaş dinspre stelele miezului-nopţii a izbit pămîntul, clăti-nîndu-1, şi pilaştrii cerului s-au cutremurat. Cine n-a văzut viscolul, în cîm-puri goale ori în preajma pădurilor, nu va putea niciodată înţelege, nici cele mari, nici cele mici ale Celui-etern. Nici nu va putea preţui clipa noastră de răgaz între două veşnicii de furtună. După ce s-au deşertat cerurile de vînt şi de scamă cizelată de ghiaţă, s-a făcut pace ş^a apărut o lume nouă, cu contururi şi tonalităţi neaşteptate, cu munţi în pripă ridicaţi şi prăpăstii ascunse, o ţară cum n-a fost şi nu va mai fi, c-o geografie unică, sub tăcerea albă". Asemenea „ierni lungi şi tari, cu omăt foarte îmbielşugat", în care „apele şi mlaştinile sticleu oglinzi neclintite de la începutul lui decembrie pînă la martie" cînd, „într-o noapte începea să sune un austru cu modulaţii cînd grave, cînd înalte, c-o pre-
80
•siune năpraznică", aducând a doua zi „cea dintâi temperatură a desgheţu-lui", i-au populat frecvent copilăria scriitorului scursă „în văile Şiretului ş-a Moldovei". De atunci i-au „rămas în minte puhoaiele şi revărsările ca ceva măreţ" iar primăverile ca dînd „pămîntului aspect de apariţie proaspătă din potop", imagini ce se vor în-tîlni în operele sale şi care fixează, pe de altă parte, punctul iniţial al tendinţei lui spre monumental şi fabulos, spre supradimensionare. Primăvara echivalează cu o nouă geneză şi aceea a anului 1930, de pildă, căreia î-a scris o cronică în Adevărul, a „venit c-o strălucire bruscă" : „pămîntul fumegă. Florile cele dintăi îşi sporesc vigoarea într-o singură noapte. Prin frunzişurile uscate răzbat sub ochii mei tufele de ierburi". Au apărut graurii care „flueră uşurel", îndemnînd „mugurii pădurii, care se umflă", şi „convoiurile de gîşte, care încep a trece la înserat spre mările libere de la Spitzberg". Umblă sitarii şi, neliniştite, iepuroaicele gravide ; au izbucnit broaştele anunţîndu-şi depunerea ouălelor, săgetează rîndunelele şi şo-pîrlele, plutesc berzele, se încrucişează fluturi, şerpii se strecoară în lungul cărărilor, unde vor fi atacaţi de ariei, încît, existînd „o lege de echilibru a vieţii", „între distrugere şi formidabila activitate nu-i decît o nuanţă". Cu toate acestea, ori tocmai de aceea, „fiecare pulsaţie a vieţii şi a fenomenelor îşi are aspectul şi individualitatea sa. Nici stelele, care ne apar eterne şi fixe, nu scapă de subt această lege, căci în fiecare fracţiune de timp şi pămîntul, şi sistemul solar şi toţi sorii tuturor constelaţiilor îşi schimbă .poziţia unul faţă de altul", ceea ce e, s-o spunem fără înconjur, mai mult decît o banalitate, însă contextul, un anume aer iniţiatic, o emisie potolită, ce pare a veni din străfundurile lumii, pe a căror taină ne-o desvăluie, liniştea cu oare sînt rostite cele de mai sus, nu numai că le salvează, ci le conferă şi o certă emoţionalitate, mai ales între rându-
rile dintre care le-am zmuls pentru ilustrare.
în versurile sale, cîte se cunosc, dăm peste cîte „un copăcel subţire lîngă drum, / In margini de pustie şi de scrum", care înfloreşte „în primăvară / Splendid". Altădată „zbiară-n Prislop, la burcuturile reci, / Binecuvîntarea măgarilor", iar poetul se întreabă : „In-florit-au oare ghiocel în plai / Unde fulgeră aur soarele ? / Ba şi-a scos badea nostru Neculai / Miorii şi mioarele //. Acolo, strănutând iese din somn / La soare nou moş Martin, ca-n tot anul, / Şi se-nchină slăvitului său domn / Călimanul". Altădată visează „iluminări şi peisagii agreste", iar într-o poezie postumă, apărută în Gazeta literară la 85 de ani de la naşterea scriitorului, dăm peste întrebări precum : „cîte zile, oîte săptămîni, cîte luni, / Cîţi ani, cîte veacuri sînt / De cînd o primăvară cu minuni / A înflorit pe pămînt ?" Iubirea are o asemenea forţă transformatoare încît: „Lemn de-aş fi, ori ghiaţă, ori stîncă, / Ori mormînt uitat, / Vioiu ieşi din noaptea-mi adîn-că / De vedenia ta deşteptat". Ba mai mult, cît în glumă, cît în serios, scriitorul credea a putea determina, prin simpla-i prezenţă într-un loc, mersul acolo al anumitor fenomene ale naturii şi într-o însemnare de călătorie în Uniunea Sovietică îi povesteşte unui confrate cum, nimerind odată printre moţii de la apa Ierei chinuiţi de o secetă cumplită, s-a declanşat în urma sosirii iui o ploaie care a durat două săptămîni fără întrerupere, pînă ce moţii l-au trimis şi-n alte părţi unde va fi nevoie de udeală, cu menţiunea că de-i va mai chinui seceta, aceştia îl vor aduce din nou între ei. Confratele sovietic observă că şi în ţinutul Stalingraduiui, unde se aflau, e secetă. A doua zi însă a curs din ceruri, „atîta potop, încît vehiculele umblau prin apă pînă la butucul roţii". Poetul se simte dator, la privirile furişe ale confratelui, să-i strige : „— Nu sînt Vo-dianoi, Mihail Andreevici". încît, îţi vine la îndemînă, după toate acestea, să zici odată cu Blaga că „Mihail Sa-
18 — Viaţa Românească, 12
81
doveanu, cel mai de seamă -poet în proză al nostru, singular în felul său şi pe plan universal, este însăşi natura, care se contemplă pe sine şi se tălmăceşte singură în termeni supremi de conştiinţă".
Incercînd acum, după un asemenea lung ocol în preajma muntelui, a intra către inima lui, care e „a acestui popor şi a acestui pămînt" şi în care cîntă toate ale acestuia, e de făcut poate mai întîi menţiunea că şi de aici înainte, poate chiar mai acuzat ca pînă acum, mai mult decît vom putea pune mîna pe copaci şi preciza că acesta-i un fag, celălalt un stejar, cel de dincolo un brad, ne va împresura codrul cu lumea lui într-o mişcare şi prefacere necontenită, după cum la şes vom rătăci prin mirişti şi fineţuri, ne vom alungi umbra peste lacuri şi ape, pentru ca în deltă să ajungem la izvoarele genezei înseşi. Sadoveanu nu e un botanist meticulos, un entomolog, ori zoolog care caută individualităţi ori exemplare, el ne farmecă cu tipuri, cu privelişti întregi, cu speţe şi neamuri în mişcare, cu felurite întruchipări ale existenţei, a viind menirea şi destinul lor. El vede biblic, epopeic, fiind în planul istoriei naturale un Tucidide şi un Herodot, un cronicar înţelept ce vede lumea şi mişcarea ei în tiparele eternităţii. De aci „accentele de nostalgie, de dor, de regret" în faţa ei, zărite de Ralea, ori acel farmec ce 1-a surprins pe Maiorescu, în sfîrşit acea obiectivare a lirismului prin proiectare în natură, accentuată de Căli-nescu, oui formulele, „materialism liric", aptitudine de a „poetiza materia", „cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre" cum l-au numit alţii.
Cel căruia de mic i se spunea că are „ochi de gînsac" şi călărea caii pe păr, ori se rătăcea cu undiţa în împărăţia apelor şi se juca de-a haiducii prin hugeaguri, care auzea în amintire „fîşîind pe deasupra zăvoiului" un stol de paseri, din care una chema cu un glas ca „un plînset tremurat", care surprindea   „oftările   vântului", „stîlpi
de neguri", care putea intui în sine, cum „fiecare fracţiune a vieţii îşi schimbă perspectivele necontenit" — vădeşte o acuitate a simţurilor şi a înţelegerii ce uneşte paradoxal în el sîngele şi agerimea sălbăticiunii cu calmul şi blîndeţea sceptică a înţeleptului, abstras cu gîndul. dar conştient de măcinarea necontenită a feţelor lumii, oare în întregul ei nu piere totuşi niciodată : un peisaj din jurul Lacului Roş „va dura în mine cînd el în realitate nu va mai fi ; apoi nu voi mai fi eu ; şi din amîndoi nu se va mai găsi decît vestigiul acestor rânduri". El nu se simte mai -tare decît bronzul, ci decît fenomenele maturii înseşi. De aci „poezie a naturii şi a timpurilor, melancolie a destinelor", pe care i le nota Perpessieius, senzaţia de „reprezentare iniţială a adevărului, de ounoaştere care nu desparte încă generalul de existenţa sa vie, singulară, care nu opune încă una alteia legea şi aparenţa", cum ar zice Hegel. Asta a făcut să se vorbească de „stilul epopeic" al scrisului lui Sadoveanu, de „spiritul epopeic sadovenian" şi de natura care devine la el rezervor nesecat al înţelepciunii, o natură simultan calmă şi provocînd conflicte grandioase, nemişcată şi în veşnică înnoire, necruţătoare cu duşmanii ei, ca în Nopţile de Sîn-ziene, unde, pentru a-1 alunga pe francezul Bernard, care voia să taie pădurea Borza, ca într-o prevestire de potop, vieţuitoarele ţin sfat, stîroii şi vulturii dau ocoale ameninţătoare cabanei sale, iar „un nor enorm evolua cu repeziciune, ca un balaur cu ameninţări schimbătoare".. Apoi, brusc, va „dezlănţui întîi o artilerie a înălţimilor", iln fine „soarele căzu în învăluire de nouri şi pulberi. Asupra poienii se abătură aripi compacte de ghiaţă. Poiana Tămase deodată izolată de cer, de pămînt, într-un întuneric sfîşiat de violenţe". Iar bătaia gheţei se înteţeşte mai ales în locul unde-şi are Bernard sălaşul. Cerul se „oţeleşte", omă-turile „scapără", „zece zile curg puhoaiele. Cine poate intra în Borza pe asemenea vreme ?"
82
Numai cel ce s-a interesat „în orice împrejurare şi în orice clipă a vieţii" de orice peisagiu, printr-un fenomen de participare împinsă pînă la un fel de osmoză şi simbioză, şi se putea încorpora lucrurilor şi fenomenelor, luând parte la viaţa tainică a stîncii, arborelui, smeurei şi ferigii, şi îndeosebi a zburătoarelor, gîzelor şi fiarelor, a apelor care curg etc., putea pune în. termeni fireşti o răscoală a elementelor firii, altfel incredibilă. In plus, Sadoveanu cînd intră în natură, o cunoaşte cumva dinainte, în sensul că elementul surpriză e aproape continuu anulat prin integrarea oricărui fapt ordinii generale a firii, mişcării ei eterne. El se minunează, se încîntă de viaţa naturii, participă substanţial la ea, dar nu este niciodată nepregătit a o înţelege. De l-am transporta în junglă, ori în pamipa, în preajma Himalaiei, ori în Sahara, de-ar intra în fundul oceanului, ori s-ar învîrti printre stele, el s-ar minuna, s-ar uimi, dar nu l-am surprinde neliniştit. Sadoveanu realizează prospeţimea omului dintîi, fără a se desface de înţelepciunea şi rafinamentul celui peste care au trecut toate vînturile culturii, şlefuindu-i chipul. El e omul vechi, cunoscător a toate, domol ' în mişcări şi puţintel sceptic, dar din a cărui privire tinereţea nu dispare o clipă. Rădăcinile lua sînt înfipte în toate straturile înţelepciunii lumii. El ar putea zice ca lorga că lumea n-o cunosc cei ce-au bătut-o cu pasul, ci cei ce-au înţeles-o. Organizarea lumii vegetale, a naturii în genere, se aseamănă la el cu formele sociale vechi şi apele au împărăţii, dincolo de negură sînt ţări, gîn-găniile şi păsările, peştii şi celelalte vieţuitoare se aleg în neamuri, iepurii stau în sate, iar in Deltă, la un sobor rar al neamurilor de sălbăticiuni aripate — de la lişiţă pînă la lopătar „erau şi cele douăsprezece specii de gîşte, şi cele douăsprezece neamuri de raţe, şi mierlele şi privighetorile, şi ochiul boului", repetarea cifrei cu aer tainic şi iniţiatic dînd întregului nişte dimensiuni ce-1 trec aproape în sfera
basmului. Osmoza aceasta între naturalul cu alură de basm şi socialul cu temeliile înfipte în rînduiala firii dă un sentiment de trăinicie, pe care îl reliefează şi tendinţa de înscriere a lucrurilor pe nişte orbite ce permit o mişcare cu veleităţi de-a dreptul cosmice. Asta îl face „totodată un scriitor pentru, popor şi un autor pentru intelectualii cei mai rafinaţi, accesibil ca şi Mihai Eminescu, tuturor imaginaţiilor" (G. Călinescu). El e animalierul dublat de poet, un Fabre şi un Brehm cu viziune homerică. De aci, pe lîngă exactitatea observaţiei, constatată de specialiştii în ştiinţele naturii, care s-au uimit de ea, acea ţesătură de vrajă, transparenţa misterioasă a lumilor lui. Numai el putea spune că „într-o linişte deplină, sub cerul înalt^boltit, stasm singur şi mă împresura tăcerea adîncurilor ca o mare". El vede cerul încremenit în linişte, ascultă muzica apelor, a codrului şi a pietrei şi poate ieşi „în afară de timp şi depărtări", de unde vede pădurea adormită „ca într-un basm şi ca într-un vis", înţelegând apoi că totul „trăieşte în felul său -particular, potrivit legilor proprii", pe care el le cunoaşte, fiindcă, precum schivnicul de la Izvorul Alb, „punea urechea la pămînt ca s-audă glasul pămîntului" şi „avea o cunoştinţă ascunsă despre mersul stelelor şi al soarelui". De unde cosmomonfismul de care vorbea recent Edgar Papu.
Dihăniile au o istorie, o existenţă adîncă şi misterioasa şi poartă înscrise în ele un soi de enormă şi imprevizibilă memorie a lumii. Cînd în liniştea nopţii Sfîntulul Ion de vară, vieţuitoarele Borzei capătă „lumina înţelegerii" şi ţin un sfat, la care suie mistreţii, vin pe brînci lupii, se grăbesc titpăind bursuci, aleargă jderii, pajurile, veveriţele, buhele şi huhurezii, se aud acolo întîmplări vechi şi pilde ce amintesc de Istoria ieroglifică a lui Cantemir, toate convergînd către a înfăţişare sui-generis a lumii de acolo, în .încheieturile ei cosmice sau curente. Ba unele dihănii au chiar conştiinţa vechimii, lor şi un şarpe pestriţ, menţionînd că
83
păsările sînt mai vechi decît jivinile, afirmă darwinist că mai vechi decît ele sînt şerpii „înţelepciunea cea dintîi şi cea din urmă a pămîntului" (există şi o inteligenţă vipariană ca a Roxela-nei, al cărei trup era de „viperă care atacă", iar ochii îi erau „o mare adîn-că şi liniştită, sub luciul căreia se pregătesc dezastre"). Ca în poveştile populare, şerpii ştiu unde stau ascunse comorile dintru începutul lumii, ori cele tăinuite de oameni şi la anume ceas numai de ei ştiut le relevă acestora. Au emoţii estetice şi gustă momentul cînd prinţesa Kivi vine uneori la tău, la Duruitoare „se desbracă şi se aşază sub spume, ca s-o bată apa care curge de sus". Cum zice Eugen Lovinescu, „Sadoveanu este poate cel mai puternic poet al naturii care 1-a avut literatura noastră. Senzaţia vizuală fiind la baza temperamentului său artistic, era şi natural ca scriitorul să procedeze prin descripţie : nu este, în adevăr, colţ al Moldovei de sus care să nu fi înmărmurit într-o pagină a operei sale. Descripţia nu-i însă pur picturală ci-i şi umanizată ; ea este deci esenţial lirică ; plasticul se însufleţeşte; cîntă munţii şi pădurile, cîntă izvoarele şi cîmpiile, cîntă imobilitatea naturii moldoveneşti în emoţia succesivă a acestui animator, care pe lîngă culoare are şi vibraţie, pe lîngă senzaţie are şi fluiditatea armonică şi ritmică a expresiei". E, cum zicea recent Al. Pdru, „poet în înţelesul vechi al cuvîntului, adică rapsod cu fantezia epică, dar şi imaginaţie lirică" : „Poezia noastră (a asiaticilor) domoleşte întrucîtva realismul domniei voastre (al europenilor), pe care eu îl socot mai mult critică decît literatură" îi spune răsăriteanul domn Ghirgor Misir scriitorului, replică ce pare a arunca un fulger subţire peste înseşi opera toi. Scriitorul are capacitatea, prin ceea ce Tudor Vianu numea difluenţa imaginaţiei, de a confunda categoriile, simţurile, timpul şi spaţiul, de pildă, topindu-le parcă într-o nouă realitate, poetică prin excelenţă, şi într-un loc nu-şi mai dă seama dacă un fior îi „vine din timpuri
trecute ori din întinderile care mă împresurau, nu înţelegeam dacă răsună în mine, în uşoara mea somnie fericită, ori e un închipuit glas al zării". Prin aceeaşi stare sufletească ne putem explica sentimentul lui de a fi „departe, foarte departe de oameni", la cîţiva kilometri de ei, la vînătoare, acolo unde. Jijia se varsă în Prut. Ca un Grigorescu din mult disputata-i perioadă albă, Sadoveanu fixează im-presionistic, în Ţi-aduci aminte ? din 1923, un memorabil tablou în alb : „Erau albi pomii de o parte şi de alta a drumului ; erau acoperite de o spumă de argint grădinile. Şi umblînd pe sub istreaşini cu umbră blîndă, prin care se filtrează soarele, eram străbătut pînă în adîncul sufletului de o simţire de sărbătoare. Ş-o mireasmă fină, călduţă parcă şi dulce, şi astăzi se trezeşte în mine după ani şi ani, odată cu viziunea aceea din copilărie înecată într-o albă linişte..." Am mai întâlnit o asemenea linişte tomnatică şi melancolică în poezia bucolică şi în pastelurile lui Ion Pillat, sugerată însă acolo prin procedee de altă natură, înregistrând acordurile delicate ori grave ale naturii, asociindu-le imaginilor, autorul aude „oftările vîntului", glasurile lui duioase şi plmgerile-i ne-sfîrşite, foşnetul frunzelor galbene ale toamnei, fîlfîirile-i sfioase, şoaptele-i grăbite, ori, mai rar, vuietul năprasnic, tunetele şi bubuiturile-i cutremurătoare, fiind în privinţa sunetelor o adevărată orgă, de o sensibilitate uluitoare, vibrînd la cele mai delicate mişcări ale aerului, ca şi ale luminii. Freamăt, uşoară înfiorare, fîlfîiri, sunete încete, şoapte, tremurări ale cerului, ori fră-mîntări violente, cutremurări, zvîcniri de vîrtejuri, spulberări, zvonuri, bu-ciumări prelungi ale furtunilor, bubuituri, duduiturl, trăsnete şi tunete năprasnice, spargeri ale cerului cum numai Al. Philippide a mai sugerat prin versurile sale, nimic nu scapă acestui aparat acustic fără pereche. Prin asemenea nuanţări trece lumina şi întunericul, apusul şi răsăritul soarelui, reflexele lui peste lume şi ape, culo-
84
rile frunzelor şi ierburilor, ale miriştilor şi lacurilor, ale pădurilor şi viilor, ale întregii feţe a. pămîntului nos-tiu. Nu degeaba spunea într-un interviu că natura i-a servit ca mijloc de expresie, fără a nega prin asta observaţia directă, prin care prindea, cum zicea Iorga, legăturile adinei şi ascunse dintre starea mediului natural, în formele cele mal subtile, şi ceea ce se petrece în inima omului şi—i determină viaţa.
Există apoi în scrisul poetului acele semnificative tăceri, grave şi adînci, în care sufletul însuşi pare a-şi molcomi ritmurile. In Ostrovul lupilor „zvonul Bărăganului stătuse. Tăcerea posomorită zăgăzuia de jur împrejur zările. In tăcerea aceasta oarecum atentă, se simţea altfel decît cu auzul un fel de foiala mai apropiată ori mai depărtată", încît unde n-ajunge urechea, începe tăcerea (în Nada florilor dăm peste o linişte de cremene), care de fapt nu-i pauză, oprire, ci, ca şi liniştea, numai o altă faţă a mişcării
nesfîrşite a lumii. Atrage astfel atenţia asupra nesfîrşitelor taine şi înfăţişări ale universului, apropiindu-1 pe om de matca lui eternă şi elementară, în care se poate oglindi şi contempla fără disimulări şi de care în bună măsură civilizaţia 1-a desfăcut. El dă astfel, după Odotoescu, Vlahuţă şi Hogaş, nu numai geografia poetică cea mai întinsă a pămîntului nostru, ci şi senti-' mentul necesităţii unei strînse comuniuni cu ea, repunînd în alţi termeni şi mai amplu metafora folclorică a codrului frate cu românul. „Acesta e, de altfel, scrie autorul în Anii de ucenicie, adevăratul rol al poeţilor, de a da simbolurilor nemuritoare nume şi expresii care n^au mai fost niciodată întrebuinţate. O clipă rară e totdeauna o logodnică pentru sufletul lor; cîn-tarea lor de slavă cată să fie o cîntare a cântărilor unică în cursul ciclurilor". Ea cată astfel fără-ncetare cu un ochi asupra locului şi timpului din care a ţîşnit, iar cu celălalt în universalitatea în necontenită mişcare.
Prozele poetice ale lui Emil Botta
de Ov. S. Crohmălmceanu
ste surprinzător cît de pu-
Eţin a fost comentat la apariţia sa în  1938 volumul care    cuprindea prozele poetice ale lui Emil Botta şi purta acest «titlu ciudat: „Trântorul".
Tăcerea criticii nu se explică : versurile poetului din .(întunecatul April" (1937) stîroiseră un viu interes, fascinaseră şi intrigaseră prin factura lor ou totul neobişnuită şi prin fantasmele de care se arătau obsedate.
Prozele, mlşcîndu-se în acelaşi univers liric, erau chemate să aducă exegezei alte puncte de sprijin, să furnizeze „cheia" unei personalităţi artistice derutante. începînd chiar ou titlul, volumul trimitea la „întunecatul April", unde se vorbea de „lunca Trântorilor, a Marilor Leneşi" şi Ideea abuliei revenea mereu. Independent de aceasita, textele constituiau nişte confesiuni deghizate sub forma divagaţiilor onirice şi proiecţiilor imaginative, născute la o temperatură sufletească dramatică rar atinsă în literatura noastră.
Comentariul lor se dovedeşte însă într-adevăr dificil. Dacă impresia de originalitate e izhitoaie, a spune ce o provoacă nu e de loc uşor. Se regăsesc în aceste proze aproape toate notele caracteristice ale liricii lui Emil Botta din „întunecatul April", fantezia delirantă şi criptică, hamletiană, nebunia simulată, ironia elegantă şi cere-
monioasă, mitologia silvestră, gustul gesticei romantice dezabuzate, dar dincolo de ele rămîne şi altceva, diferit. Jocul au fantomele minţii trădează o tensiune tragică, de o acuitate insuportabilă oare-i transformă într-o experienţă existenţială mai gravă. E greu de precizat şi ce sînt propriuzis aceste proze. Sîmbuirele epic nu le lipseşte, dar nu pot fi socotite nuvele sau povestiri în accepţia curentă a termenilor. Lirismul aprins, adus în incandescenţa sa pînă la alb, ie dă o pronunţată articulare poetică. Textele sînt vădit recitate, purtate de un flux subiectiv violent, care le organizează frazarea în adevărate versete: „...Un crivăţ începu să bată şi trecu prin odaie smulgîndu-mi cuvintele de pe buze — „Mater Tenebrarum strigai că-zînd în genunchi, mumă a ateilor, mumă a sinucigaşilor, dă-mi nimbul tău să mi-l pun ca o căciulă în cap că mi-e foarte frig..." (Trântorul). „...Acum se face întunericul dens, plumburiu, întunericul care va măcina lumini şi oameni" — „Pane, am fost geloasă pe visul tău". „Nu, nu aveai motiv. Şi nu trebuia să distrugi. Concertul în pădure, cântat de Shore. Tu erai, înţelepciune şi Nebunie, tu erai ascunsă în visul stufos".
„Cu toate pînzele întinse, odaia se apropia de Nexos...". (Rîsul tăcut). „..Năvăleau Ostrogoţii... Claie peste grămadă am   coborât   scara,   ne-am   retras în
86
munţi, In forturile noastre. Noaptea expira pe ziduri, masacrul zorilor Începea, copacii se zvârcoleau decapitaţi de paloşul anotimpului, cerul îşi pansa rănile imunde. Ostrogoţii au afiliat strada pustie, cetatea vnaişte : Doar năluca unei Veveriţe stropită de sînge mai trecea prin somnul otrăvit". (Cel mai tare).
Curios însă, nici poeme în proză nu sînt aceste texte neobişnuite: Structura lor e mai complicată, nervul narativ le străbate efecibiv şi descripţia sugestivă, sau metaforică le tentează doar în treacăt. Terenul categorisirilor se arată, atunci cînd ne apropiem de ele, foarte mişcător şi nesigur ca nisipul. Mai exact spus, avem în faţă rare monoioage înfrigurate, debitate într-o stare de transă, sub o mască a nepăsării, care capătă însă treptat trasă Lu-rile dezolării şi spaimei. Faptele sînt relatate mereu la persoana întâia şi au acelaşi erou, pe autorul însuşi. Ele fixează momente din existenţa sa văzute oa aventuri mentale şi multiple destine Virtuale, oare dobândesc prin puterea imaginaţiei implicaţii mari simbolice. Practic, Emil Botta face o monografie a disperărilor unei tinereţi debusolate, incapabilă să-şi găsească o axă vitală şi sortită să se lase îmbrîn-oită spre mereu alte repetate dezastre. Revelatoare sînt în acest sens câteva mărturisiri ipe oare ni ie-a făcut poetul însuşi şi pe care, ou îngăduinţa lui, le reproduc din memorie, fragmentar fatal, aşa oum le-am reţinut.
„...Eu — îmi spunea el — n-am trăit nici o clipă într-o lume idilică. Sînt şi azi mirat oum se puteau seri cărţi nostime sau fermecătoare şi dulci •candori... Eu am asistat la naufragiul Europei, am fost un tînăr martor. April nu mi-a strălucit niciodată. Ironia este unul din „apărările" şi „argumentele" mele. In „Aplauze" revine motivul oare anunţă urgia care se va abate peste Europa : „Omor de lume ! Fabulos, mein Engel, fabulos !".
„...Şi apoi acest sentiment al celui revenit la o realitate exprimând înfrângerile şi dezamăgirea pe toate planurile :
„Măiculeană, ce înalt fusese cerul! Şi cu ce dărnicie aruncasem .pe cer seminţe de aur pentru Cloşca cu puii de aur !". (Aplauze).
...Prozele sînt sorise între 1934—1937. Cerul continentului era sumbru dar eu mi-am permis un zîmbet: „Oa şi acum o mie sau milioare de ani, Generalul va ţine trupelor un discurs, îmbărbă-tîndu-le pentru iminente bătălii . care se declarau mai cu seamă în craniul său. Prin cancelariile experte în tergiversări ale continentului, diplomaţi nărăvaşi parafau şi pecetluiau pacea !..." (Trântorul)... Şi sarcasm sau ironii la „mistica", pseudo-mistica epocei în. care m-am bucurat de viaţă, cum se spune : „Şi Vraciul Proteu răspunde ca un metafizician .get beget: Piază rea, fiule, Voinţa, cauza e incognoscibilă. Eu însumi nu ştiu să spun de ce te-am prefăcut în bufniţă" (Rîsul tăcut).
„...Am parodiat ceva, un stil fais dootissiim, expediind totul într-un soi de Sorbonă medievală, într-o inutilă Ceartă a Universalelor.
...Şi iată şi lumină în acest erou : „Dacă ziua şi noaptea lăuntrică s-ar face văzute, atunci Trântorul ar străluci ca cerul de vară şi voi aţi fi suri şi opaci ca două buturugi găunoase, ca două globuri de tuci".
...Este, aceasta, o gravă acuză pe care o aduc unei lumi viciate şi tarate. Dar, evident, fotul cade, totul se răstoarnă.
...Apoi, aş dori să mai spun că mie nu mi se pare nimic fantastic. E îngrozitor cum vedem „fantasticul". Dar şi cutia de chibrituri şi crema de ghete sînt „fantastice"...
Ca şi în ^întunecatul April", poezia, visarea, disponibilitatea adolescenţei se identifică necontenit cu neputinţa de integrare în viaţa aşezată şi sînt resimţite ca o culpă, ca un viciu temperamental, ca o predestinare tragică a autorului de a se mişca mereu doar printre umbrele părelnice ale dorinţelor sale himerice. Condiţia lor jalnică umană o regăseşte necontenit de-a lungul tuturor tribulaţiilor sale. în „Un timp mai prielnic", cîinele Zed îl ironizează pentru că-şi amînă veşnic
87
proiectele spetind să prindă altă dată momentul favorabil trecerii la acţiune. Romanul pe care îl scrie se intitulează semnificativ S.O.S., dar Arabella se îndoieşte că va fi vreodată terminat. Brutus, eroul cărţii lui întruchipează lipsa de apetenţă pentru viaţă. „Era un domnişor languros şi blazat şi cheltuit şi căruia visarea îi răpise orice indicii de energie, orice fărîmă de vitalitate. Ii plăcea să tînjească, să suspine şi, deşi purta un nume aproape agresiv, un nume bărbătesc sugerînd afirmaţii şi dominare n-a făcut în toată livreasca lui carieră nici un gest, nici un pas imperativ şi decis...". „Era un ratat, un campion al ratării..." „...Nu-i era nici foame, nici sete, nici frig şi s-ar fi spus că în vinele lui curge lapte, într-atât era el de indiferent şi bicisnic" — astfel îl caracterizează creatorul său. Dar pînă şi acest dublu larvar al său i-o ia înainte. Cînd hotărăşte, scîrbit de indolenţa sa, să-1 înece în apa leşioasă care poartă la marginea oraşului stârvurile pisicilor lepădate, personajul are brusc un reviriment neaşteptat, îşi descoperă o viaţă autonomă, refuză să se lase ucis, începe să înnoate şi iese pe malul celălalt complet transformat. Apoi apare plin de siguranţă la nunta Arabellei şi o răpeşte, lăsîndu-1 pe autor ca împreună cu mirele, caraghiosul doctor care imită răcnetul leului în junglă, să înregistreze penpleeşi catastrofa.
In „Trântorul", poetul are prilejul de a contempla vestejirea universului său infantil. întors după ani de zile in târgul său natal, este martorul acestui peisaj dezolant: „Fetele de la Ma-rianum au pierit înghiţite de un trecut lacom". Mingile nu mai pică din senin pe genunchii pensionarilor din parc. Oamenii se clatină „înşfăcaţi de valuri, luaţi ou hapea de către moarte". Pînă şi copacii, dragii lui copaci, care, copil, îl ţinuseră — cum spune — „sub oblăduirea lor foşnitoare", au înfăţişarea „suptă, costelivă, schingiuită ca soldaţii în bivuacuri după un marş obositor" ; „Trântorul" e istoria spulberării şi a ultimelor resturi din visu-
rile şcolăreşti conduse la rîndunle către acelaşi inevitabil eşec. Alma, fata diafană care purta şorţul albastru al pensionului Marianum şi fusese obiectul adoraţiei sale secrete în anii cînd era un vlăjgan certat cu catalogul şi trăgea te fit pentru a-şi vizita copacii lui iubiţi, a avut o aventură nefericită şi a devenit o persoană blamată de filistinii târgului. Neintimidat de dispreţul şi adversitatea lor, eroul se căsătoreşte cu ea. Dar rezultatele falimentare ale acestei încercări de a-şi sfida destinul nu întîrzie să se arate. Alma moare adueînd pe lume o fetiţă concepută cu haimanaua care i-a distrus viaţa şi căruia îi rosteşte alintător numele în ultimele clipe. Piere pînă la urmă şi copila, iar eroul îşi reia existenţa sa surpată alături de Nina bălă-ioara. Toată această aventură ane loc şi ea sub semnul incertitudinii şi deriziunii. Nina bălăioara socoteşte întâmplările pe care i le -povesteşte autorul drept fructul imaginaţiei acestuia. „Ei, bravo! spune ea rîzînd. — Delirezi ? Iţi lipseşte vreo doagă ? Ce tot baţi cîmpii ? Fantasme ! Basme ! Renunţă, te conjur la fantasme". El o oontrazice însă, insistând: „...n-a fost vis, ...nimic nu e vis. ...fetele de la Marianum, nunta, cel înnecat, copilul, moartea au existat. Înţeleg că printre atâtea evidenţe, printre atâtea lucruri concrete şi teribile, eu am fost singura umbră şi singurul dezmoştenit".
Aşa îl privesc de altfel şi toţi concetăţenii săi din urbea natală. Cînd vine să le ceară mîna fetei lor, părinţii Almei o avertizează: „Oh, ia bine seama — îi spun ei acesteia — să nu luneci pe o pantă şi mai rea şi să nu-ţi scrînteşti definitiv grumazul : are privirea Sîrbului, tot aşa văduvită de flacără şi de înţeles şi veştedă, veştedă ca o frunză, toamna".
Din cîrciumile răpciugoase unde a băut toată noaptea, e scos spre ziuă cu cuvinte asemănătoare: „Neică, te cunosc ca un cal breaz după chip, care are ouloarea rănilor cangrenate. Da, e lesne de ghicit, jalea şi-a desenat meandrele,   demoralizarea   şi-a săpat
88
galeriile, destinul ţi se citeşte ca-n palmă : te muncesc gânduri foarte negre". Iar copacii îi spun: „Ce pretenţii mai ai, Trîntore ? Pe semne că nu ţi^au slujit la nimic anii de cumpănă, pe semne că n-ai auzit pavata lor şi n-ai înţeles de ce necazul te-a tăbăcit cu vergile, de ce mizeria te-a bătut cu cravaşa, ia un şnur, înoadâPl de creanga cea mai vînjoasă şi cască gura mare ca o şură pentru ca cel viclean să poată năvăli".
In „Rîsul tăout", naratorul reapare clătinîndu-se sub aceeaşi indeciziune descurajată, evitând-o pe domnişoara Ldginski, care-1 plictiseşte cu capriciile sale şi umblînd după fantoma Doamnei Shore (simbol shakespearian al pierzaniei), convins că aceasta din urmă îl va recunoaşte imediat drept ursitul ei, pentru că poartă însemnele gentilomului bolnav de lepra leneviei. Întâlnirea mult aşteptată are loc la moşia Somnoroasa. Pe pieptul eroului, prin ochii avizaţi, văd într-adevăr licărind fluturele de argint al morţii. Dar himerica Doamnă Shore se numeşte Sofia şi seamănă leit cu domnişoara Li-ginski. înţelepciunea e o altă faţă a nebuniei, realitatea îl respinge încă o dată, •neiăsîndu-i decît o singură consolare, visul şi lumea plăsmuirilor lui amăgitoare.
Episodul istorisit în „Cel mai itare" ne face martorii altui dezastru. Pe Veveriţa, soţul ei, „un mistreţ" cu peri ţepoşi, o cheamă în America, obligînd-o să-şi concedieze brusc şi brutal curtea de admiratori printre care se numără şi eroul. Aceştia alcătuiesc o adevărată confrerie de rataţi, o bandă lamentabilă de „nulităţi", „o gaşcă de histrioni", de „rable cu renume în tot târgul", „dentistul Rottman văicărindu-se în prada unei nevralgii cronice, Spintecătorul poreclit astfel fiindcă în timpul sezonului, înfigea cuţitul cu o adresă extraordinară în pîntecul zemos al pepenilor, despicîndu-i dintr-o lovitură de maestru, în felii egale. Abel, campionul de ping-pong al regiunii, un
derbedeu deşirat ca un ogar de Rusia", „alte eîteva figuri anonime fără istorie, deja intrate în putrefacţie şi care pîlpîiau gata să se stingă", toţi duhnind rău „a alcool, a tabac, a cadavru".
Condiţia lor mizerabilă se reliefează prin contrast cu evenimentul. Viaţa practică, iruipînd în acest .univers, care are iluzia că trăieşte cu adevărat, îi scoate brutal la iveală inconsistenţa. Veveriţa are, de altfel, grijă să dea actului de concediere întregul său sens desealaficant. Azvîrlind cu perne şi farfurii după foştii ei curtezani, le strigă furioasă: „Ieşiţi afară mitocanilor, cărăbăniţd-vă rataţilor, luaţi-o la sănătoasa drojdiilor... !". Intr-o astfel de companie eroul ocupa un loc privilegiat. „Erai — îi spune Veveriţa — ou mult cel mai ratat, cel mai declasat dintre cavalerii mei. Aveai o frunte abruptă de geniu, dar sub ea se cuibărise noaptea deasă, latentă, implacabilă. Un cap tobă de lilieci, de gîngă-nii, de tărîţe şi fără nici o idee clară". „Escroc, pirat sentimental", îl caracterizează ea, adăugind : „am iubit în tine tot ce e mizerie ,haos, predare, moarte". Sub ipostaza aceasta îl regăsim şi în „Aplauze" şi în „Terra incognita". Prozele lui Emil Botta posedă o capacitate fără pereche de a sugera sentimentul abisului care soarbe o asemenea existenţă inutilă. Viaţa devine în ele un vîrtej de ape repezi, rotitoare, cu o fantastică putere atractivă spre adîncuri. Textele stau sub simbolul poesc al genunii ameţitoare în care se scufundă corabia lui Arthur Gordon Pym. „Flămîndul trecut" — scrie autorul — devoră totul, înneacă totul. „Un burete" şterge „ecuaţii şi cifre". Lucrurile participă la o „conjuraţie infernală", fiecare te ia zălog, te îmbrânceşte „să-ţi faci galop testamentul, paşapoartele şi rugăciunile". „Trîntorul" sfîrşeşte prin a mărturisi această senzaţie teribilă de scufundare: „Spaima umbla ou grebla în rnîini căutîndu-mă ca pe iarba cea rea" — „Nina, bălă-ioaro, prinde-mă: am sentimentul că
89
ană rostogolesc şi mă duc de-a dura. Sînt o bilă în jocul de popice...". „Mugetul crivăţului nu contenea".
Această chemare surdă dar tiranică la degringolada totală dictează epica naraţiunilor, care se grăbesc spre dez-nodămîntui lor dezastruos ca şi cum le-ar mîna din urmă un vînt secetos, necruţător. Poza dezabuzată şi ironică subliniază sensul tragic al mişcării. TUinţele devin obiecte, fărâmături jalnice de epave într-un naufragiu fără supravieţuitori.
Ga formulă de confesiune e aleasă tirada teatrală, pe care o stăpîneşte înfrigurarea, graba, economia rezumativă. Ea oferă şi posibilitatea distanţării prin parodierea zbuciumului lăuntric sau a discuţiilor explicative. Dialogurile şi procesele de conştiinţă sînt presupuse, trecute la capitolul cantităţilor neglijabile şi incorporate aluziv în mari cascade verbale: conversaţia ou Arabella, după ce eroul o sărută prin surprindere şi primeşte ca replică un caiet de note muzicale în cap, se desfăşoară astfel : „Niciodată şi nimeni afară de soţul meu, căpitanul, nu mi-a mai sărutat buzele" spune ea : „Ei şi ? Oe are a face ? replică el. Eu mi sînt căpitan, dar lucrez în schimb la un roman valoros (Esoes va fi titlul) şi asta ar fi suficient ca să-mi acorde oarecare prestigiu în ochii tăi şi să te îndemne să nu mă evaluezi mai prejos decît merit". — „Nu, declară ea, după ce examinează conştiincios termenii problemei. Nu -te apreciez de loc şi sînt convinsă că dacă îl vei scrie vreodată, romanul tău va fi .una din cărţile cele mai proaste ale veacului. De altfel, pe cînd mă îmbrăţişai, te-am privit atentă : aveai o faţă de nebun, ochii sticlind, rătăciţi în văgăuna lor, părul vîlvoi, şi ar fi un miracol să nu sfîrşeşti ia ospiciu".
Trântorul dialoghează la fel cu Nelu Vogoridi, amicul său de şcoală : „Unde sînt fetele oueuietele, zglobiile care terorizau parcul cu zbenguiala lor frenetică" — întreabă el, ca să primească
acest răspuns : „Nu ştiu, frăţioare. In zece ani multe vedre de vin şi multe damigene de răucită am deşertat şi de multe ori am spus : bun şi aprobat Şi în zece ani parcă şi stelele naufra-giază şi cerul îşi schimbă ouloarea, darmite rîhduiala efemeră a pămîn-tului".
Panica secretă care mină frazele, ca şi afectarea cabotină chemată să o ascundă printr-un delir „jucat" în spiritul reflecţiilor nebunilor-filozofi ai lui Shakespeare, se lasă ghicite amîn-două îndărătul sinonimelor îngrămădite cu o exaltare molipsitoare, Poetul îi iese înainte Doamnei Shore, „hîd, exasperat, sepulcral" şi-i spune : „N-am luptat cu javrele Apocalipsului, cu Le-viathanii, cu jivinile monstruoase ale îndoielii, ale spaimei, ale neliniştei. Am înconjurat lumea ! Voyage autour du monde ! Around the world...".,
Cînd aude că va fi tată, Trântorul izbucneşte: „Akna, salcie pilîngătoare, dac-aş fi avut briciul în mînă, jur că-mi retezam beregata şi muream ne-chezînd de bucurie. Un copil ! Un hoţoman ! Un pui de trînitor !" în „Terra incognita", eroul i se adresează lui Dumnezeu pe acelaşi ton : „Viaţa lumii tale — exclamă el — e un organism de o perfecţiune inimitabilă, o aritmetică, o mare maşinărie cu mii de resorturi, de piuliţe şi angrenaje. Haosul meu însă e imoralitatea, e sudalma pe care o adresez ordinei tale, e sfidarea josnică, e atentatul care-ţi maculează aurora". Invenţia verbală în ordine perifrastică devine, practic, nelimitată şi sugerează o năpustire a inconştientului peste toate barierele vieţii raţionale. Simboluri livreşti, Naxos, Terra incognita, Shore, Nimrod, Mater Tenebrarum se amestecă în învălmăşeala acestei prăbuşiri, pe care o cunoaşte universul, cu elementele realităţii prozaice înconjurătoare, dentistul Rottman, Veveriţa, Cap de pasăre, Oreste, vînătorul neconsolat, doctorul
90
imitator al leului din junglă, oompu-nînd figuri ' bizare semi-rnitioe, semi-groteşti, Tartorul Şomerilor, Sîrbul-sărac, Nina bălăioara, Vraciul Proteu, Edy prieuliciul ş.a.m.d.
Lenea se confundă aici cu urîtul, dar el e ca la Baudelaire, vioiul cel mai crud, capabil să înghită într-un „căscat" întregul univers. Dialectica spiritului, împins către reveria nean-
gajantă prin demisia voinţei, ascunde o dezvoltare neprevăzută şi primejdioasă, demnă  de studiul amănunţit.
Documente ale unei experienţe abisale fixate cu o rară autenticitate prin mari simboluri vizionare, prozele lui Emil Botta din volumul „Trîntorui" alcătuiesc de fapt capitolele „Tratatului Plictiselii", pe oare autorul îl aminteşte în bucata „Cel mai tare".
POEŢII LUMII
Rainer Maria Rilke
Năluca!)
Ce te cheamă azi
în grădina foşnind a nelinişti,
prin care abia dacă lunecă
un ultim fior de soare ? Priveşte
ce sever este verdele-n urmă.
Vino ! Dac-aş putea ca şi tine
uita greutatea copacilor.
(Să cadă unul dintr-înşii de-a curmezişul,
cîţi inşi ar veni să-1 urnească din loc ?
E oare pe lume ceva mai greu decît trunchiul ?)
Ai coborît
sonorele trepte de piatră ;
te-am auzit.
Nu e nevoie să suni
Sînt eu, concentrat, în auz,
ciulind urechea la vînt... Dintr-o dată,
o privighetoare începe să cînte
ascunsă-n tufiş.
Ascult-o, în aer, plutind
ori căzînd, ori nemaisfîrşindu-şi trilul. Tu
o auzi cu mine — tu —
sau umbli-azi după cealaltă faţă
a glasului, ce nu mai caută spre noi ?
!) Toate aceste versuri ale liricului, de la moartea căruia se împlinesc 40 de ani, fac parte din ultimele sale poezii.
92
Cad perlele
Cad perlele, vai, — s-a rupt oare-un şirag ? La ce să le-nşir înc-o dată ? Tu îmi lipseşti, paftaua ce le ţine laolaltă, iubito.
Nu era timpul? Cum aşteaptă crepetul zilei răsăritul de
soare,
eu te aştept, palid de noaptea trecută ;
ca un teatru prea plin de lume, îmi lungesc gîtul
să nu pierd nimic cînd te-arăţi,
înaltă, în mijloc. Şi, precum golful tinde spre larg
şi-aruncă din far
fîşii de lumină, ca o albie ce-aşteaptă-n pustiu, s-o umple, din munte căzînd, o ploaie cerească, — ori ca un captiv care-adastă-n picioare răspunsul unei stele, intrînd pe fereastra lui nevinovată ; ca un infirm ce-şi azvîrle cîrjile calde, ca să fie atîrnate lîngă altar, şi zace, şi fără miracol nu se poate urni, — iată, aşa sînt şi eu cînd nu vii, zvîrcolindu-mă
la un pas de sfîrşit Doar pe tine te vreau. Nu are voie-o spărtură-n pavaj cînd simte, sărmana, un fir de iarbă crescînd, nu are ea
dreptul
să vrea primăvara întreagă ? Primăvara pămîntului. Şi n-are voie şi luna, răsfrîngîndu-se-n lacul din sat, de marile stele străine ? Şi cum s-ar putea întîmplă chiar şi lucrul cel mai mărunt de pe lume,
dacă n-ar roti viitoru-mplinit crugul timpului însuşi, întreg numărat, înspre noi ? Tu nu eşti încă în timp, necuprinsă în grai.
De mai trece o vreme nici nu mai ajung să te văd. Imbătrînesc ori mă-mping într-acolo copiii...
Antistrofe
O, dacă voi, femei, aţi veni
aici, printre noi, — deşi suferinde, —
nu mai cruţate ca noi în viaţă, şi totuşi
în stare să faceţi din noi nişte Prea-Fericiţi.
De unde —
cînd se-arată iubitul —
93
îi fluturaţi viitorul,
mai bogat decît poate nicicînd nu va fi ? Cine ştie cît de departe e cea din urmă stea fixă, uimit e s-o afle
în splendidul spaţiu al inimii voastre. Cum vi-l împrăştiaţi ? Voi, cupe de noapte, iviri de izvoare. Voi, într-adevăr mai sînteţi aceleaşi copile
înghiontite  în   drumul   spre şcoală
de-un frate mai mare ?
Voi, pure fiinţe.
In timp ce obrazul nostru
se zbîrcea, urîţindu-se,
voi rămîneaţi neschimbate : pîine proaspătă.
Nici despărţirea de copilărie
nu v-a atins. Dintr-odată, însă,
v-aţi schimbat în ceea ce sînteţi, — dumnezeieşte
şi miraculos împlinite.
Noi, ca rupţi dintr-un munte,
ades colţuroşi
şi-n copilărie ; c:<eodată
ciopliţi fericit;
noi — pietre
peste flori prăvălite.
Voi, flori ale-adîncului, ale pămîntului, dragi rădăcinilor toate, voi surori ale Euridicei, voi care urmaţi cu sfinţenie bărbatul, pe trepte.
Voi, adesea jignite,
lesne jignindu-ne însă, şi cu plăcere
primind să fiţi jignite din nou.
Noi, ca nişte arme-aşternute
la minie, şi-n somn, lîngă noi.
Voi, ocrotindu-ne acolo
unde nimeni nu vrea să ne apere. Pom
umbros şi îmbietor la somn
e gindul la voi, care umple
reveriile însinguxaţilor.
în româneşite de VERONICA PORUMBAOU
SCRIITORI ŞI CURENTE
Ştiri noi despre Asachi, Negruzzi,
Kogălniceanu, Haşdeu etc.
şi relaţiile literare româno-ruse
în prima jumătate
a secolului al XIX-lea
(Pe marginea unei cărţi valoroase de literatură comparată)
de Paul Cornea
[   eminentă   cercetătoare so-
Ovdetică, E. Dvoicenco-Mar-kova, bine cunoscută specialiştilor din ţara noastră, a publicat de curînd la Moscova o carte în care-şi sintetizează experienţa îndelungată pe tărîmul studierii relaţiilor literare româno-ruse din primele decenii şi de la jumătatea secolului al XIX-lea, conitabilizînd în acelaşi timp, într-un bilanţ rapid, clar şi metodic, rezultatele de ansamblu obţinute pînă acum asupra subiectului '). Dacă nu ne înşelăm — şi spunîndo, sperăm să nu fim învinovăţiţi de indiscreţie — cea dintâi contribuţie istorico-lite-rară a Eufrosiinei Dvoicenco datează încă din 1929; e vorba de un artico] despre influenţa literaturii ruse asupra lui C. Stamali, apărut în Revista is-
l) E.    Dvoicenco-Markova, Russko-
ruminskie, literaturnîie sviazi v pervoi
polovioe XIX veka, Izd. Nauka, Moskva, 1966.
torică, sub egida lui N. Iorga 2)„ De-atun,ci încoace autoarea a dat la iveală un mare număr de studii, dintre care menţionăm pe cele ce n-ar putea lipsi din nici o bibliografie :. Viaţa şi opera lui C. Stamati, Contri-buţiuni după izvoare inedite (Bucureşti, 1933) ; Alexandru Haşdeu şi literatura română populară (Revista istorică, nr. 1—3, 1936) ; începuturile literare ale lui B. P. Haşdeu (Bucureşti,
1936) ; Puşkin şi România (Bucureşti,
1937) ; începuturile nuvelei istorice româneşti în ruseşte (Viaţa românească, nr. 4—5, 1937) ; O satiră polonă imitată de Asachi şi Stamati (Revista Fundaţiilor, nr. 8, 1938)3).
2) Influenţa literaturii ruse asupra scriitorului C. Stamati. Revista istorică,  nr.   7—9,  iulie-septembrie, 1929.
3) Intre 1944—1964 E. Dvoicenco a publicat în divese periodice şi reviste de specialitate sovietice nu mai puţin de 18 comunicări, articole şi studii referitoare la relaţiile literare ruso-române. După cît se pare, materia lor e rezumată şi inclusă în cartea de care ne ocupăm.
95
Aceste lucrări se disting în mod evident pranitr-o notă comună : în ele precumpăneşte, ca să spunem totul cu \in cuvînt, tehnica „lansonistă" a cercetării. In adevăr, efortul constă în stabilirea de „fapte", nu în emiterea de judecăţi de valoare. O d^tă scoase la lumină documentele inedite, prin investigaţii răbdătoare (cazul Haşdeu), sau demonstrată o influenţă prin paralelizare de texte (cazul Stamati), exact pe pragul abordării operelor literare ■ca literatură, deci din unghiul examenului critic şi al interpretării, se pune punct. Oum îi plăcea lui Marx să spună : usque hoc venies, mon precedes amplius. Legitimitate? acestei opriri poate fi discutată, nu însă şi importanţa muncii care-i premerge. Căci fără „fapte" riguros determinate, în mare număr, dispunînd de privilegiul noutăţii, nu e posibilă nici o exegeză serioasă şi nici o sinteză substanţială. E. Dvoicenco s-a cantonat cu modestie în sectorul istoriografiei literare, alături de atîţia pasionaţi şi zeloşi cercetători, care se zăvoresc o viaţă întreagă între pereţii bibliotecilor şi arhivelor, consumînd comori de ingeniozitate şi erudiţie ca să pună în valoare un detaliu, uneori de proporţii microscopice. Rodnicia muncii ei o probează elucidarea cîtorva puncte ale trecutului nostru literar. în această ultimă privinţă, un exemplu dintre multe. Răposatul Charles Drouhet, căruia nu-i lipseau nici erudiţia, nici meticulozitatea, nici metoda, scria într-un studiu al său, din ,1921, despre Stamati, următoarele: „în balade ca Fiica lui Decebal şi Dragoş a căror originalitate de gîndire şi de factură nu se poate contesta, romantismul lui Stamati se învederează şi prin natura subiectelor tratate şi prin priveliştile ce se desfăşoară şi prin coloritul specific al imaginilor sale"''). Dar în 1929 E. Dvoicenco a dovedit în mod irecuzabil că Fiica lui Decebal e o simplă
4) Charles Drouhet, Cavalerul Stamati, Viata românească, noiembrie 1921, p. 203.
traducere după Harpa eoliană a lui Jukovski5).
Lucrarea recentă a Eufrosinei Dvoicenco aduce, în primul rînd, un bogat material informativ, de came istoricii noştri literari vor trebui, de-aci înainte, să uzeze, desigur fără să abuzeze ! Datele şi elementele documentare bizuite, în bună măsură, pe despuierea unor izvoare ruseşti, inaccesibile nouă, ne întregesc cunoştinţele şi precizează aspecte deosebit de interesante, legate de activitatea unor reprezentanţi de frunte ai literaturii secolului al XIX-iea, de la Asachi, Negruzzi şi Daniei, pînă ia Haşdeu şi Odobescu. Merită subliniată şi perspectiva metodologică judicioasă care orientează analiza raporturilor literare ruso-române. Spre deosebire de oomparatismul francez „clasic", pe care nu de mult Etiemble îl acuza de „şovinism", din cauza caracterului său europocentric, chiar „occidentalocen-tric", şi a reducerii conceptului de „influenţă" la o mişcare de sens unic — E. Dvoicenco se situează pe poziţia unei anchete de „ambele părţi". Dincolo de aparenţele înşelătoare ale circuitului univoc (de motive, traduceri, imitaţii etc.), autoarea urmăreşte şi dooumentează copios, ajutată fiind şi de egala ei competenţă în domeniul rusesc şi românesc, ecourile reciproce ale contactelor şi schimburilor de idei. E poate de prisos să notăm că numai o asemenea optică „democratică" şi realistă e susceptibilă să scoată com-paratismul din impasul sterilităţii şi al provincialismului. Căci astăzi ştim mai bine decît oricînd că întâlnirea între două culturi, chiar dacă sînt situate pe trepte deosebite ale dezvoltării, se traduce totdeauna printr-un dialog, cu degajări de energie spirituală şi achiziţii deopotrivă avantajoase.
Potrivit ou această premiză teoretică, Dvoicenco îşi împarte cartea în două mari secţiuni : 1 — Teme moldo-valahe în literatura  rusă din prima
5) E. Dvoicenco, idem, Revista istorică, nr. 7—9, 1929, p. 240—241.
jumătate a secolului al XIX-lea şi 2 —■ Rusia şi creaţia scriitorilor din Moldova şi Valahia. Secţiunea I cuprinde capitole despre Puşkin, Velt-man, despre Dai, Lajeeinieov şi Za-goskin, despre Alexandru Haşdeu, B. P. Haşedu — Secţiunea II se ocupă de Asachi, Stamati, Donici şi Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri şi Odobescu. După cum se vede, planul lucrării însuşi manifestă grija de a păstra un echilibru just în repartiţia materiei şi a evita capcana unilateralităţii, în care cad atîţia studioşi de bună credinţă, dar de precară informaţie. Că şi lui Dvoicenco i se întîmplă uneori să alunece spre concluzii arbitrare, după cum vom avea ocazia să arătăm, e doar o dovadă a vulnerabilităţii lucrărilor comparatiste. Nici în cele mai fericite cazuri ele nu pot stabili întregul context al situaţiei, de unde tendinţa spre ierarhizări false ale „cauzelor" şi spre generalizări intuitive, fără fundament obiectiv. Dar să n-o dojenim pe autoare pentru ceea ce nu i-a reuşit. Sînt destule momente pozitive care pot şi trebuie să ne reţină atenţia.
începem trecerea noastră în revistă cu capitolul despre Puşkin. Afară de lucruri încă de mult cunoscute, datorită lui A. I. Iaţimirski, Al. David, Eufro-sinei Dvoicenco însăşi şi contribuţiilor mai noi, iscălite de B. A. Trubeţkoi °) G. F. Bogaci7), L. N. Oganian?), V.   Giobanu9),   Tr.   Ionescu-Nişcov10)
6) B. A. Trubeţkoi, Novîie arhivnîie materiali o Kirdjali, Literatiirnîie na-sledstvo, t. 58, 1952, şi Puşkin v Moldavii, Kişinev, 1954.
7) G. F. Bogaci, Puşkin i moldavski folklojr, în Puşkin na iuge, Kisinev, 1958.
8) L. N. Oganian. Novîie arhivnîie materiali o geroe povesti Kirdjali, în Puşkin na iuge, idem.
°) V. Ciobanu, Puşkin şi literatura română, în Relaţii ruso-române în trecut, Bucureşti, 1957.
10) Tr. Ionescu-Nişcov, Kirdjali dans la litterature universelle, Romanosla-vica, 1958. E. Dvoicenco nu menţionează în bibliografia ei, de altfel conştiincios întocmită, lucrarea lui G. Bez-viconi şi Sc. Callimachi, Puşkin în exil, Bucureşti, 1947.
care se referă la perioada exilului la Chişinău, a compunerii bucăţilor Şalul negru, Ţiganii şi a povestirii Kirdjali, pe o temă haiducească, aflăm că marele poet rus proiecta la 1822 un poem despre eterişti, avîndu-1 ca erou pe Iordache Olimpiotul. Mai interesantă e ştirea, dată de Liprandi, că Puşkin poseda două cîntece populare româneşti asupra mişcării lui Tudor Vla-dimirescu, dintre care unul „de o construcţie alegorică, despre omorîrea prin trădare a şefului răscoalei pandurilor... din ordinul prinţului Ipsilanti, în împrejurimile Tîrgoviştei", iar celălalt despre Bimbaşa Sava"). Cercetând arhiva Liprandi, păstrată la Leningrad, E. Dvoicenco a avut şansa să descopere preţioasele texte. Iată-1 pe cel dintîi:
„Pom, pom, pom eram eu, pom! / Pom eram cu frunză verde / Şi verdeaţa mi se pierde. / Om, om, om eram eu, om / Om eram eu mai nainte / Şi de treabă şi eu minte. / Hai, inimă, hai ! / Hai, inimă, mai nainte, / Să scăpăm de trei cuţite. / Hai, inimă, mai la vale, / Să scăpăm de strîmbă-tate. / Hai, inimă, mai departe, / Să scăpăm de ceas de moarte. / Nu-i, nu-i, nu^i nădejde, nu-i. / Nu-i nădejde de scăpare, / Că ne-am prins în cursă tare. / Fii, fii, fii inimă, fii / Fii, inimă, mai cuminte, / Nu prea fi aşa fierbinte, / Nu-i, nu-i, nu-i poruncă, nu-i / Nu-i poruncă împărătească /' Să (te bată) şi robească. / Apă, apă, apă / Ce vii (mare) turburată / Şi cu sînge amestecată ?" 12).
După cum observă şi E. Dvoicenco, landurile de început („Pom, pom, pom eram eu, pom !") aparţin unui cîntec eterist, amintit de Anton Pan13) şi — adăugăm noi — de Bolintineanu 14). Ultimele versuri, cu apostrofa adresată
u) E. Dvoicenco-Markova, Russko-rumînskie literaturnîie sviazi, op. cit., p. 46.
n) Idem, p. 48.
13) Anton Pann, Poezii populare, Bucureşti, 1846, p. 84.
14) D. Bolintineanu, Poezia română în diverse epoce, Albina Pindului, 1 august 1868, nr. 4, p. 90.
1 — Viaţa Românească, 12
97
apei, sînt atestate în diverse variante din Oltenia (colecţia Alecsandri15) si Moldova. La „cîntecul despre Tudor' (înregistrat sub această denumire de Liprandi) s-a ajuns deoi printr-o contaminare.
Nu mai puţin vrednic de atenţie e şi textul referitor la Bimbaşa Sava, cîntat în popor de lăutari ţigani — ne asigură Liprandi :
Frunză verde şi o lalea / Sava bimbaşa / Te chiamă paşa / Ca să-ţi dai tu seamă ! / Sava c-auzea / La saiz poruncea / Armăsaru-i să găta. / La scară că-1 trăgea, / Sava că-ncăîeca, / Sava şi Ohenciu, / Sava bimbaşa. / Savei semn se face, / Sava de seamă nu bace: / Calul se potecnea. / Dar Chenciu pricepea, / Savei că zicea : / „Hai, noi să fugim, / Că noi ne prăpădim !" / Sava n-asculta, / Nainte mergea, / La paşa ajungea. / Paşa că-1 vedea, / Barba-şi netezea. / Pe poartă că-ntra, / Sava bimbaşa / La scară trăgea, / Sus pe scară se suia. / Paşa că-1 vedea, / Pe scaun că-1 punea, / Ciubuc şi cafea îi da / Şi mi-1 întreba : / „Sava bimbaşa, / Unde ţi-i oastea ?" / „Oastea mi-i la Dii (? poate Jii ?) / V-o cincisprezece mii, / Toţi galiongii, / Voinici d'întii".
O variantă a acestei poezii există la G. Dem. Teodoresou, cu eîteva rînduri în plus despre moartea eroului, dar fără pasajul cu poticnirea calului — semn prevestitor de nenorocire16).
E. Dvoicenco ne mai comunică, via acelaşi Liprandi, că Puşkin a încercat să compună, pe baza unor legende auzite de la foştii eterişti Duca, Pende-deca şi Caravia, trei nuvele istorice, între care una irititulată : „Duca, legendă moldovenească din secolul al XVII-lea" şi alta : „Dafna şi Dabija, legendă moldovenească de la 1663". Acestea ar fi fost primele scrieri în proză ale marelui poet, pe oare însă, din pă-
15) V. Alecsandri, Poezii populare, Bucureşti, 1956, p. 228.
16) G. Dem. Teodoresou, Poezii populare  române,  Bucureşti,  1885,  p. 484.
cate, el le-a distrus singur, într-un moment de furie auto-critică. Dar dibaciul Liprandi ar fi păstrat copii şi deci nu e exclus ca într-o bună zi nuvelele cu subiect românesc să iasă la iveală !
Despre A. F. Veltman, simpatică figură de scriitor romantic, contemporan şi prieten cu Puşkin, care a trăit mulţi ani în Basarabia şi a călătorit cu prilejul războiului de la 1828—1829 prin Moldova şi Ţara Românească, ajun-gînd pînă la Bucureşti — se ştiu la noi, puţine lucruri. E. Dvoicenco ne informează că între hîrtiile lui s-a găsit un proiect de roman, a cărui acţiune se petrece în Moldova. Numele personajelor coincide aproape cu cel al eroilor nuvelei Rătăcirea apărută anonim în Calendariu pentru ducatul Bucovinei pe anul mîntuirii... 1854 (Leow) şi imitată după Meteli de Puşkin. De-aici presupunerea, făcută întîi de A. T. Borş, acceptată de Dvoicenco, — după noi totuşi destul de fragii argumentată — că autorul anonim al Rătăcirii ar fi Roxandra Samurcaş, fata unui medic grec din Iaşi, refugiată ia Chişinău după evenimentele din 1821 şi intrată în anturajul lud Puşkin şi Veltman 17).
Pe deplin plauzibilă ne apare în schimb o altă ipoteză de paternitate, care rezolvă o veche nedumerire a specialiştilor. Ne era tuturora cunoscută nuvela Tunsul, tradusă de Aleou Daniei din Almanahul Odesei pe 1840, a cărei publicare, începută dar nedusă la capăt de Propăşirea, fusese încheiată de Kogălniceanu în calendarul său pe 1845. Autorul acestei opere vioaie, deschisă cu un sclipitor tablou al Bucureştilor, demonstra o cursivi-
17) E. Dvoicenco-Markova, op. cit, p. 69—70 ; A. T. Borş. K voprosu ob autorstve moldavskoi novellî Rătăcirea 1854 g, în Puşkin na iuge, op. cit. Ruxandra (Roxama) Samurcaş e cunoscută ca traducătoare în greceşte din Gessner : Amorezatul (1819) şi Erast (1822). E oare posibil ca tot ea să fi campus o nuvelă românească după 35> ani de la debutul ca traducătoare îru limba greacă ? Nu ni se pare.
98
tate narativă şi o dezinvoltură de condei, proprie literatului cu rutină, dacă nu omului de autentic talent. Dar el iscălea Radu Curălescu, nume neîn-tiln.it pînă la 1840, şi nici după aceea, despre care nimeni nu putea da vreo relaţie. Şi iată că după ce decenii în şir cercetătorii s-au trudit să afle identitatea misteriosului personaj, aflăm acum că e vorba de un pseudonim sub care se ascunde acelaşi susnumit A. F. Veltman 18).
Tot Veltman a oreat şi alte opere cu tematică românească. între acestea Ursul — nuvelă haiducească, Stîncile Costeştilor, roman de dragoste al unui tînăr ofiţer cu o fată de ţăran mazil de lîngă Prut, Radu — despre eterişti şi Tudor Vladimirescu, Doi maiori — povestire cu o eroină idealizată, numită Pulheriţa, simbol al curăţeniei sufleteşti şi naturaleţii rousseau-iste. în Ursul Veltman citează în transcripţie poetică textul unui cîntec românesc, de care se folosise de altfel şi în Tunsul :
„Spune, spune, moldovene, / Unde drumul la Focşani ? / Unde casa mititică ? / Unde fata formoşică ?".
în traducerea sa, din Tunsul, Donici a  îndreptat  originalul :
„Spune, spune moldovene / Care-i drumul la Focşani ? / Unde-i casa mititică /' Şi fetiţa frumuşică !" 19).
Mai interesantă din punctul nostru de vedere e nuvela Radu %>y E vorba în ea de un ofiţer rus, care e surprins în primăvara anului 1821, pe cînd se
18) I. Nistor, Un povestitor basarabean, Radu Curălescu în Junimea literară, nr. 11—12, 1926, nu se îndoieşte de existenţa personajului, ca de altfel toţi istoricii literari ruşi, pînă la apariţia comunicării lui E. Dvoicenco : Kto takoi Radul Curalesco, avtor povesti Tundza, Russkaia literatura, nr. 4, 1963.
w) E. Dvoicenco, op. cit., p. 76.
20) Apărută în 1839 în Sin otecestva şi reprodusă în volumul Poveşti, S. Pb., 1843.
întorcea în patrie dintr-o călătorie în Europa de izbucnirea mişcării eteriste şi răscoala pandurilor. Capturat într-o pădure din apropierea Bucureştilor, ca suspect, e adus în faţa lui Ipsilanti pentru interogator. Dar tocmai atunci soseşte la cartierul general al şefului eterist Tudor Vladimirescu. Tînărul ofiţer devine, fără să vrea, martorul unei convorbiri istorice. Simpatia lui Veltman — arată Dvoicenco — e în mod vădit de partea conducătorului românilor. Tudor îl înfruntă pe Ipsilanti cu cuvintele: „Duşmanii voştri sînt turcii, ai noştri — fanarioţii greci ; deosebirea se vede chiar în cuprinsul proclamaţiilor date de voi şi de noi. Cîmpul vostru de luptă e în Grecia, treceţi dar Dunărea ; le vom face vînt tot acolo domnitorilor greci... Mergeţi să eliberaţi Grecia de jug şi să ne scăpaţi şi pe noi de jugul vostru"2i).
Şi alţi scriitori ruşi din deceniul al treilea şi al patrulea au folosit în operele lor motive româneşti sau personaje româneşti, probabil sub impulsul interesului suscitat de desfăşurarea războaielor cu Turcii. Dintre aceştia ne sînt semnalaţi V. G. Dai medic militar în campania 1828—1829, autorul nuvelei Ţiganca ; I. I. Lajeeinieov — un Walter Scott al Rusiei, autorul romanului Casa de gheaţă (Tradus şi la noi în 1958 ; epoca Anei Ioanovna) şi al romanului Basurman (apare aci Elena, fiica lui Ştefan cel Mare, căsătorită cu fiul lui loan III) ; M. N. Za-goskin — autorul unui roman intitulat Ruşii la începutul secolului al XVIII-lea (lupta de la Stânileşti, detalii despre firea şi moravurile românilor, o versiune a faimosului cîntec „Mititica"); P. Kosiarovski, în al cărui poem In-fieratul apare un prinţ moldovean ; P. Golot — autorul romanului Hmel-niţki sau alipirea Rusiei mici unde e vorba de o Roxană, fiică de domnitor al Moldovei.
Capitolul despre Alexandru Haşdeu (sau Hîjdeu) nu aduce nimic esenţial
2f) E. Dvoicenco, op. cit, p. 78—79.
99
peste ceea ce deja se ştia, graţie lucrărilor Eufrosinei Dvoicenco însăşi şi cercetărilor altora, între care eruditul G. Bezviconi merită o menţiune specială22). Spicuim totuşi eîteva ştiri interesante, întîi, că Alexandru Haşdeu a tradus în ruseşte, la 1837, prescur-tînd, poezia lui Asachi Millian şi Dina, subintitulată „cîntec ossianic". Apoi că în opera lui postumă se găseşte o variantă a Amărîtei turturele prezen-tînd o mare similitudine cu versiunea din colecţia Alecsandri. Dat fiind că A. Haşdeu şi-a scris poeziile între 1829—1843 este exclusă posibilitatea unei traduceri din Alecsandri. Să fie oare vorba de un prototip popular comun ? N-ar fi imposibil, mai ales că Haşdeu a călătorit prin Moldova în perioada 1837—1839. E. Dvoicenco se întreabă dacă nu cumva s-ar putea stabili o legătură chiar cu Ienăohiţă VăcărescuM). Răspundem, riscînd şi noi o ipoteză, deocamdată prin simplă intuiţie : ba da, admiţînd că „izvorul" lui A. Haşdeu era Anton Pann, care a publicat la 1837 versiunea Văcărescu, modifieînd-o puţin — versiune reluată ceva mai tîrziu, la 1866, de Alecsandri şi ameliorată stilistic prin scurtare şi cizelare24). De la Ienăchiţă la Alexandru Haşdeu prin Anton Pann — curioasă trinitate şi straşnic itinerar ! Se non e vero...
O semnalare deosebit de preţioasă se referă la polemica ocazionată de articolul lui A. Haşdeu despre poezia populară românească, apărut în revista Teleskop (nr. 8, 1833). Acest articol, care conţinea 6 cîntece însoţite de co-
22) Cu atît mai mult o merită, cu cît cartea sa inegală, dar de o rară bogăţie documentară,^ Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse (Bucureşti, 1962) se bucură de un tratament ingrat, inexplicabil din partea unei cercetătoare atît de conştiincioase ca E. Dvoicenco.
23) E. Dvoicenco ,op. cit., ,p. 118. „Turturica" lui Haşdeu în Izbrannoe, Ki-sinev, 1966, p. 135.
24) Anton Pan, Cîntece de lume, ed. II, 1837, p. 6. V. Alecsandri Poezii populare, Bucureşti, 1866, p. 264.
mentarii, cum şi o scrisoare introductivă către redaotorul N. I. Nadejdin, a suscitat o ripostă de o remarcabilă pertinenţă critică, rămasă pînă acum necunoscută specialiştilor noştri. Autorul anonim se vede a fi fost român şi a fi avut o bună cunoaştere a folclorului. El afirmă că traducerile lui Haşdeu în versuri albe sînt de neînţeles şi cuprind grave inexactităţi. Cu totul revelatoare e însă observaţia că Haşdeu cade de acord cu autorii dicţionarului de la Buda în privinţa sensului unor ouvinte dar se deosebeşte de ei neadmiţînd originea latină a limbii române. Ori —• constată pe drept cuvînt anonimul epistolier din paginile Teleskopului — „mi se pare că mai repede se poate conveni asupra celor din urmă, decît a celor dinţii. Ajunge să citeşti numai eîteva cuvinte în limba română şi poţi să-i atribui lesne origine latină" 2s). Probabil în scopul argumentării acestui punct de vedere el anexează articolului traducerea cunoscutului Dialog între unchi şi nepot pentru începutul limbii române al lui Petre Maior, pe care revista lui Nadejdin îl publică 2S). De necrezut şi totuşi adevărat : prima scriere românească în proză, tradusă în ruseşte, e opera corifeului Şcolii ardelene !
O problemă nerezolvată încă pri-vindu-J pe Alexandru Haşdeu o constituie paternitatea nuvelei istorice Domnia Arnăutului. Se ştie că B. P. Haşdeu a publicat-o în 1871 în Columna lui Traian (nr. 16—26), atribuind-o tatălui său. E. Dvoi-oenco susţine că de fapt Domnia Arnăutului cuprinde materia a trei nuvele: una, intitulată Duca Vodă, aparţinînd realmente lui A. Haşdeu, celelalte două compuse însă de fratele mai mic al acestuia, Boleslav şi denumite — respectiv —
25) E. Dvoicenco, op. cit., p. 113—114. Articolul citat, Piisme iz Besarabii a apărut în Teleskop, nr. 22, 1833.
26) Teleskop, nr. 23, 1833.
100
Dabija şi Hîncul27). B. P. Haşdeu ar fi autorul compilaţiei şi al traducerii româneşti, G. Bezviconi formulase în 1862 punctul de vedere mai radical că e la mijloc o mistificare, regizată, sub numele tatălui, de fiuQa). Deşi paternitatea de familie e greu de elucidat, noi înclinăm spre această din urmă ipoteză.
Asupra lui B. P. Haşdeu aflăm şi alte cîteva ştiri preţioase, care completează capitolul începuturilor sale literare în limba rusă. Astfel în Sever-naia pcela din 1852 a apărut un lung poem careţi poartă semnătura, dedicat „patriarhului poeţilor moldoveni", C. Stamati, pus sub egida următoarelor versuri din Dante :
„O degli altre poeţi onore e lume, Vagliami'l lungo studio e'l grand'amore Che m'han fatto cercar lo-tuo volume ! Tu se'lo mio maestre e'l mio autore29)
In versuri solemne şi pline de avînt, adolescentul Haşdeu reînvie, cu ocazia împlinirii unei jumătăţi de mileniu de la întemeierea Moldovei, legenda descălecării lui Dragoş. El deplînge faptul că Stamati a încetat să mai cînte gloria trecută a ţării. îi aminteşte de exemplul lui Ovidiu:
„Tu ştii, bătrîn poet, cum în pustiu
hain
Ovidiu altădată de ţara sa cînta Străbunul nostru, getul, pios îl asculta Deşi vorbea în stihu-i de un meleag
străin" ^
Tot în 1852 precocele tânăr avea gata o lucrare despre mitologia Dacilor şi
27) Duca Vodă a apărut în Vestnik Evropî, nr. 23—24, 1830. De ea amintesc Kogălniceanu în Dacia literară şi Aron Pumnul în Lepturariul, IV. Bo-leslav Haşdeu a publicat Dabija şi Hîncul în Sîn oteccstva, t. 1, 1838. Tot el dăduse alte două nuvele în Molva, nr. 9, şi 35, 1835 : Judecată în serdăria Orheiului şi Comoara domnitorului Petriceicu.
28) G. Bezviconi, op. cit., p. 287.
29) E. Dvoicenco, op. cit, p. 136. Poezia lui B. P. Haşdeu în Severnaia pcela, nr. 234, 1852.
30) Traducerea noastră.
coresponda ou Pogodin, secretarul Societăţii pentru istoria şi antichităţile ruseşti din Moscova, trimiţîndu-i în scop de „oaptatio benevolentiae" un manuscris slav, de prin biblioteca tatălui sau bunicului, cum şi înştiinţarea că prepară mai multe comunicări ştiinţifice, dintre care una intitulată Pe cine numeşte Nestor Volohi ? şi alta despre Istoria literelor slave la Români 31). Nu e lipsit de savoare nici amănuntul, ignorat pînă acum de toţi cei care s-au ocupat de Haşdeu, că autorul încă imberb al atâtor opuri savante îşi găsea răgazul să tălmăcească din Heine: Harald Hartagar, fiind printre cei dintâi care intermediază contactul cu marele şi nefericitul liric german32). în fine — după cum arăta la timpul său şi Iuliu Dragomirescu33) —• B. P. Haşdeu poseda la 1854 o colecţie de cîntece populare, însoţită de comentarii istorice şi filologice, oare însă s-a pierdut.
Capitolele despre Asachi şi Stamati referă conştiincios asupra izvoarelor ruseşti ale celor doi scriitori, fără a aduce prea multe lucruri noi. De menţionat, ca o curiozitate literară, că prima poezie românească tradusă în ruseşte pare a fi Albina şi trînforul, publicată în revista Maiak din St. Petersburg (1841), şi, împreună cu Anul nou al Moldo-Vîahilor în antologia românească a lui I. Ghinculov, Sobranie socinenii i perevodov v stihah i proze dîea uprajnenia v valaho-moldavskom (S. Pb„ 1840)M).
31) E. Dvoicenco, op. cit., p. 153—154.
32) Vz şi E. Dvoicenco-Markova, B. P. Haşdeu : Geine, Limba şi literatura moldovenească, nr. 2, 1963.
33) I. Dragomirescu, Ideile şi faptele lui B. P. Haşdeu, Bucureşti, 1913, p. 25.
3i) I. D. Ghinculov a fost profesor de limba română la Universitatea din Petersburg. împreună cu studenţii săi a realizat, în afară de antologia citată, un manual intitulat Nacertanie pravil valaho-moldavskoi grammatiki (S. Pb., 1840). Despre această carte a lui Ghinculov a vorbit cu oarecare ironie C. Ne-gruzzi în Scrisoarea a doua, Propăşirea, nr. 13, 1844 (devenită Scrisoarea XV în Negru pe alb).
101
Afirmaţia că Elegie scrisă pe ţintiri-mul unui sat e o imitaţie după Gray, prin intermediul lui Jukovski, trebuie corectată. în realitate — aşa cum a semnalat încă P. GrimmK) — modelul poetului moldovean a fost prelucrarea franceză a lui Marie Joseph Chenier. De asemenea, se cuvin rectificate unele exagerări, mergîhd pe linia excesivei subordonări a lui Asachi faţă de diverşi   scriitori   ruşi.   E.   Lovinescu şi
D. Caracostea 36) au arătat încă de mult că pionierul literaturii moderne din Moldova e un soi de placă turnantă între culturile continentului, între Nord şi Sud, Est şi Vest. Orice clasificare tipologică a lui Asachi devine unilaterală şi deci eronată dacă nu ţine seama de ecourile clasicismului antic şi ale Italiei în opera-i poetică. De aceea, o formulare ca următoarea : „Dacă în ode şi imnuri Asachi amintea de Lomonosov iar în fabule mergea pe drumul lui Krîlov, în balade şi elegii el îl imită pe Jukovski"37) e discutabilă prin ceea ce spune, dar e de-a dreptul inexactă prin ce omite să spună.
Şl în privinţa lui Negruzzi, Kogălni-ceanu sau Donici, întâlnim exagerări, în pofida celor mai bune intenţii, la
E. Dvoicenco se produce acel bine cunoscut fenomen de extrapolare a perspectivelor unui sector asupra teritoriului întreg al cercetării. Faptul de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor, sau, mai exact, de a transforma obiectul unei predilecţii în „passe-partout" cu valoare universală, a constituit şi în trecut unul din punctele vulnerabile ale studiilor de literatură comparată. Deşi în aplicaţiile sale, E. Dvoicenco procedează cu precauţie şi se străduieşte să  cumpănească judicios ba-
35) P. Grimm, Traduceri şi imitaţiu-ni româneşti după literatura engleză, Dacoromania, III. 1929, ,p. 293.
3G) E. Lovinescu, Gheorghe Asachi — Viaţa şi opera sa, Bucureşti, 1921 (ed. II — 1927) ; D. Caracostea, Izvoarele lui Asachi, Bucureşti, 1928.
37) E. Dvoicenco, op. cit., p. 172.
lanţa, deşi metoda de care uzează e, în punctul de plecare — după cum am arătat — scrupulos obiectivă, totuşi pe drum survin, ici şi colo, generalizări pripite sau judecăţi arbitrare. în cazul în care ne interesează, efectul acestor plicticoase şi involuntare erori constă în tratarea afinităţilor drept „influenţe" şi în hipertrofierea ipotezei „ecourilor". Astfel, avem toate motivele să surîdem cînd ni se vorbeşte despre influenţa stilistică a lui Donici asupra lui Alecsandri „necercetată pînă acum şi totuşi neîndoielnică"38) sau despre ascendentul lui Alexandru Sturza în formarea concepţiilor lui Ko-gălniceanu: „Ideea unirii tuturor Românilor în hotarele vechii Dacii, pe care Kogălniceanu o va urmări neabătut în activitatea sa politică, ştiinţifică şi literară, aparţinea năzuinţelor intime ale lui Alexandru Sturza"39). Dar cine gîndea altfel la 1840 ? Cui oare nu-i „aparţinea" ideea unirii ? Iarăşi e supra-evaluată importanţa reflexelor puşkiniene în opera lui C. Negruzzi. Existenţa unor asemănări între Boris Godunov şi Alexandru Lăpuş-neanu nu implică neapărat o dependenţă. Cît priveşte poezia Gelozie (1837), am arătat în altă parte că izvorul ei nu e rusesc, oi franţuzesc. Dar să n-o şicanăm pe autoare, cu asemenea mărunţişuri. In definitiv, cartea pe care o analizăm bine merită prin multe contribuţii utile şi e pătrunsă de un sentiment de respect şi caldă simpatie faţă de valorile noastre culturale. Ar fi de aceea inelegant să stăruim asupra unor momente discutabile, după cum ni se pare superfluu orice proces de intenţie. Revenim deci la consemnarea noutăţilor de ordin faptic. în primul rînd, o folositoare punere la punct: Donici nu s-a în-tîlnit cu Puşkin la Chişinău, cum se afirmă de obicei, pe temeiul unei ştiri comunicate pe vremuri de Gh. Sion.
^ E. Dvoicenco, op. cit., p. 206. 39) Idem, p. 229.
102
La fel, el'n-a tradus Căruţa poştei,
pentru simplul motiv că marele poet rus n-a scris nici o poezie cu acest titlu 40).
Dvoicenco presupune că textul lui Donici, care n-a ajuns la noi, conţinea o elegie pe motive ruseştiu).
O altă rectificare preţioasă se referă la Kogălniceanu. într-tui articol ades citat, N. Cartojan, care s-a ocupat mult de conducătorul Daciei literare, a pretins că suprimarea Alăutei româneşti, la 1838, a avut drept cauză prelucrarea intitulată Filozofia vistului, după Tadeu Bulgarin 42). Dvoicenco dovedeşte că articolul ou pricina e o simplă traducere din nemţeşte a primului capitol al spiritualului Tratat despre vist datorat lui O. I. Lenkov-ski, apărut în Magazin fur die Lite-ratur des Auslandes 43).
De mare interes sînt datele privind difuzarea operelor lui Negruzzi, Kogălniceanu şi Alecsandri în limba rusă. Astfel, prima traducere rusească din Negruzzi e schiţa „fiziologică" Reţetă, în culegerea lui Ghinculov de la 1840. Alexandru Lăpuşneanu a pătruns încă la 1859, într-o versiune care temperează ascuţişul anti-feudal al nuvelei şi nu dezvăluie numele autorului. Traducerea o semnează B. F. Gijdeu din Kirstinţî, deci, după identificarea lui Dvoicenco, Boleslav Haşdeu, fratele lui
40) Idem, p. 201 şi 204. Legenda în-tîlnirii lui Donici cu Puşkin apare şi în recenta ediţie : A. Donici, Fabule, Bucureşti, 1956. Totuşi, încă în 1913 Al. Epure dovedise imposibilitatea materială a faptului : Influenţa fabulistului rus Krîlov asupra fabuliştilor noştri A. Donici şi C. Stamati, Iaşi 1913, p. 29—30.
41) Lista traducerilor lui Donici din ruseşte, dată de Dvoicenco, trebuie completată cu articolul Marea Neagră şi împrejurimile sale din Calendar pentru Români, Iaşi, 1855.
42) N. Cartojan, Alăuta românească în Omagiu lui I. Bianu, Bucureşti, 1927, p. 125.
43) E. Dvoicenco, op. cit, p. 233.
Alexandru44). Ne întrebăm însă: nu cumva acest B. F. Gijdeu e chiar Bogdan Petriceicu ? Ni se pare în adevăr mai plauzibil să presupunem că tînărul şi neastîmpăratul vlăstar al Haşdeilor, atît de divers şi de indeterminabil în manfestările lui, s-a apucat să traducă opera lui Negruzzi, decît să admitem că lucrul acesta 1-a făcut Boleslav, după aproape un sfert de veac de la apariţia încercărilor sale mai sus amintite din Molva şi Sîn otecestva ? Faptul că B. P. Haşdeu a trecut în România, la 1857, încurcă puţin lucrurile. Dar e posibil ca manuscrisul, terminat de el mai devreme, să fi fost încredinţat tiparului de altcineva, poate de tatăl său.
Semnificativ e interesul stîrnit în Rusia de schiţa lui Kogălniceanu despre starea şi moravurile Ţiganilor. Originalul în franceză, apărut în 1837 la Berlin, a fost comentat în trei foiletoane din Severnaia pcela (nr. 75, 77, 82 din 1838), grupate sub titlul Ocerk istorii, nravov i iazîka ţigan (iz soci-nenia Kogălniceana) şi iscălite cu un misterios A. Îndărătul acestei semnături discrete se ascundea — după Dvoicenco — Alexandru Sturza45). O altă operă a lui Kogălniceanu, popularizată în Rusia, a fost culegerea de cronici şi documente întocmită pentru uzul străinătăţii : Fragments tires des chroniques moldaves et valaques pour servir â Phistoire de Pierre le Grand, Charles XII, Stanislas Leszczynski, Demetre Cantemir et Constantin Bran-covcan (Iaşi, 1845). Un capitol al lucrării şi anume relatarea lui I. Ne-culce despre lupta de la Stănileşti a fost tradusă de un oarecare N. G. şi
44) Idem, p. 222. Nuvela a apărut în Semenii Krug, nr. 8, 1859. Vz şi Viaţa românească,  nr.  4,  1962,  p. 146—147.
45) E. Dvoicenco, op. cit., p. 231. De notat că lucrarea lui Kogălniceanu a fost comentată curînd după apariţie în Magazin fiir die Literatur des Auslandes (nr. 131, 1837) şi apoi tradusă în nemţeşte la 1840.
103
publicată în 1847Bănuim că acest N. G. este N. Gerbanovski, originar din Chişinău,  autorul  nuvelei   Capul lui . Baiazi(1 <1833) ^ al poemului romantic Valea albă (Odesa, 1838). Tot Gerbanovski, împreună cu fiul lui C. Stamati, C. Stamati-Ciurea, a tradus în 1853 Piatra din casă a lui V. Alecsandri. în 1854 alte două piese ale bardului de la Mirceşti, nu din cele mai reprezentative, destinate probabil co.     inertului teatral de divertisment, Creditorii şi Rămăşagul, au apărut într-o versiune rusă a aceluiaşi Stamati-Ciurea, însă fără numele autorului român O a doua ediţie, din 1886, perseverează în  confuzia  dintre original  si prelucrare, ca o adevărată justiţie imanentă care-1 sancţionează pe Alecsandri pentru repetatele-i infracţiuni în materie...
în legătură cu Alecsandri se emit citeva   supoziţii   gratuite   sau foarte puţin   probabile.   Astfel, asemănarea dintre Peneş Curcanul şi Balcanul şi Carpatul şi, respectiv, Borodino si Spor (Cearta) de Lermontov, e absolut incidentală"). Pentru cine cunoaşte ideile Im Alecsandri, ştie cum îşi compunea poeziile şi, în speţă, sub ce imbold al mânui a creat ciclul  Ostaşilor noştri, presupunerea utilizării lui Lermontov in traducere franceză, e cu totul neverosimilă. E posibil ca aici, ca si în alte cazuri,   simple    coincidenţe să apară unui cercetător sensibilizat de practicarea îndelungată a unui aceluiaşi domeniu, drept influenţe.
In schimb, punctele de contact între Revizorul şi Millo director sînt evidente «). Totuşi, după cum a dovedit Ch. Drouhet, localizarea lui Alecsandri nu pleacă de la Gogol, ci de la Scribe (La manie des places; şi de la Bayard (La foire aux places)*9). De altfel, sub-
ni^rmT'^T-Tr242- Revista Sovremen-
n»r b„aducerea .aPărută în Jurnal Min nar. prosveşcenia (1847, p. 53)
<s\ m " dvoioenc°. op- cit., p. 251. w) Idem, p. 249.
scriitori Dfrouhe*'. Visile Alecsandri şi P  216       franCezi'    Bucureşti, 1924,
intitulîndu-şi vodevilul Mania posturilor, Alecsandri preciza  destul de l*. murit cui îi e debitor. Dar nu cumva Scribe şi Bayard îl prelucrează ei pe Gogol, intermediindu-l astfel scriitorului nostru ? Nu, fiindcă piesa lui Scribe e din 1828, a lui Bayard din 1830, iar faimoasa   comedie   a   lui   Gogol din 1836. Cel mult am putea susţine _ daca am vrea să ne jucăm „de-a literatura comparată" _ că Gogol n-a fost inspirat, în scrierea Revizorului, de o întâmplare povestită de Puşkin aşa ;eum se ştie, oi de lectura unuia' sau' altuaa dintre dramaturgii francezi !...
Dar ne-am îndepărtat de subiect Bevemnd, nu vom mai avea multe de adăugat. Am vrea să reţinem doar Ştirea despre o scrisoare a lui V Alecsandri către rectorul universităţii d.m Chişinău, necunoscută Martej Amneanu, pe care a publicat-o renumitul filolog A. I. Iaţimirski în cartea sa Grigorii Ţamblac (S. Pb., 1904 p 383—384)50). '
încît putem încheia lunga noastră incursiune,   felicitîndu-ne   de bogata provizie documentară, care vine să completeze cu atîtea ştiri vrednice de interes capitolul relaţiilor literare româno-ruse. E aproape de prisos să spunem ca   observaţiile   noastre,   vizînd mai mult   aplicaţiile   practice   ale metodei şi unele puncte ale interpretării nu diminuează valoarea cercetării pro-Prau    zise.   Căci a dezbate, a pune semne de întrebare şi a căuta, în toată onestitatea, termenul dialectic al controversei, înseamnă pînă  la  urmă a face   ştiinţă.   Subliniem  că E. Dvoicenco-Markova a înzestrat istoria literară rusă şi română cu o carte preţioasa, un' izvor bibliografic de prima mină,   Ce  satisfacţie  mal   curată îsi poate   dori  un cercetător?
M) Scrisoarea lui Alecsandri a tradus-o din ruseşte V. Ciobanu în A.  I.   laţmurski  şi  folclorul român.
fntoMor fo,roetări ode istorie Iiterară Şi iolclor, 1959, nr. 3—4, p. 679.
PE MARGINEA CIUŢILOR
M. Sevastos:
„Amintiri de la Viata Românească"
0recenzie despre o carte trebuie să fie un act pur de raţiune, fără nici o simbioză, un act de judecată fără subiectivism, fără sentimentalism, fără ură şi părtinire. Dacă se poate, ignorînd numele autorului. O judecată în sine, faţă în faţă doar cu opera, cum ai judeca valoarea artistică a unui tablou nesemnat.
O asemenea judecată asupra cărţii Iui M. Sevastos „Amintiri de la Viaţa românească" mi-e cu neputinţă să o fac, atît din cauza autorului cît şi din cauza materialului cărţii. Amîndouă aceste împrejurări de fapt sînt pentru mine mai mult decît tulburătoare. Viaţa „Vieţii româneşti" înseamnă pentru mine tinereţea mea, anii entuziaşti ai creaţiei mele, anii cei mai plini ai vieţii mele. Viaţa mea este o părticică din viaţa ei. Amintirile lui Sevastos despre „Viaţa românească" sînt, astfel, amintiri despre viaţa mea. Tot ce este în această carte, oameni şi întîmplări, sînt ca un ecou al propriilor mele amintiri, ca o transcriere a lor. Totul are astfel un ecou şi un timbru deosebit. „Viaţa românească" a însemnat una din dragostele tinereţii mele. Cum să fiu rece, obiectiv şi raţional faţă de evocarea acestei „iubite" care mi-a acaparat gîndire, raţiune şi sentimente în cei mai frumoşi ani de visuri şi iluzii ?!
Mi-e aşa dar cu neputinţă să fac „o recenzie", un act de judecată asupra acestor amintiri. Ele sună altfel pentru mine decît pentru oricare alt cititor, căci puţini au mai rămas pînă astăzi dintre acei, pentru care aceste amintiri sînt o expresie indiscretă a propriilor lor amintiri, adică a propriei lor vieţi trecute, atît cît a mai rămas, înregistrată straniu, miraculos, undeva, în creerul nostru.
Şi totuşi, chiar cu obiectivitate, voi spune că Sevastos a fost în literatură un nedreptăţit. Nu a fost apreciat şi prezentat de vre-un istoric literar sau critic, la adevărata Iui valoare, şi nici nu i s-a analizat şi recunoscut contribuţia Iui Ia literatura românească nepervertită, ca secretar, redactor sau director a diverse reviste literare, şi în special al „Vieţii româneşti" şi „Adevărului literar" care, amîndouă, la timpul lor, şi pe o lungă perioadă de timp au avut o influenţă trainică asupra orientării literaturii. Munca lui a fost dusă cu modestie dar cu pricepere, cu persistenţă, fără concesii şi compromisuri, şi cu tot curajul necesar. Căci, de totdeauna, cine şi-a luat asupră-şi sarcina de a conduce o revistă literară şi vrea să facă faţă cu cinste acestui angajament, a trebuit să aibă curajul de a nu face compromisuri cu arta şi să se resemneze a fi atacat. Căci cei publicaţi sînt relativ puţini, iar cei res-
105
pinşi sînt însutit mai mulţi, şi dotaţi cu virulenţa specifică mediocrităţii.
Ibrăileanu a fost duşmănit, atacat, criticat de toţi acei care asaltau „Viaţa românească" şi rămîneau mereu pe dinafară. Revista însăşi era mereu criticată cu ură şi înverşunare de toţi asediatorii fără arme. Şi bine înţeles, nici Sevastos nu a fost cruţat. El totuşi a avut înţelegerea deplină a situaţiei şi a continuat liniştit să scrie şi să publice cu o tinerească energie şi cu o senină conştiinţă.
Noua Iui carte, — un volum de aproape 500 de pagini, — poartă titlul ştiut: „Amintiri de la Viaţa românească", — acelaşi titlu din fruntea unui volum apărut acum vreo 10 ani, şi un subtitlu, ca o explicaţie onestă pentru cititor: „Ediţie în întregime refăcută". E şi acest subtitlu un semn de modestie. Cartea aceasta de acum nu este ceea ce s-ar putea numi o nouă ediţie refăcută. Ea este o carte nouă. Vechiul tom de amintiri pare a fi fost doar ca o schiţă, ca un plan al cărţii de astăzi.
Ca unul ce am trăit aceleaşi întîm-plări, printre aceiaşi oameni, cei mai mulţi dintre ei prieteni comuni, ca unul ce am respirat în acelaşi timp cu Sevastos ozonul aceleiaşi atmosfere spirituale de-o puritate de mari înălţimi, găsisem vechiul volum sărac şi cam uscat. Oamenii nu erau suficient conturaţi şi nici totdeauna cu căldura cuvenită, iar climatul redacţional al revistei, neadîneit, fără acele notaţii de mici întîmplări şi frînturi de idei, aproape insesizabile, care, în definitiv, îi constituiau substanţa. Portretele literare ale obişnuiţilor redacţiei erau făcute în creion, fără coloritul pictural, pe care-1 da fiecăruia caracterul său, temperamentul, inteligenţa sau cultura sa. Totul mi s-a părut schiţat.
Cunoscusem dinainte manuscrisul lui Sevastos şi m-am mirat că volumul tipărit nu seamănă cu el, ci aduce doar aminte, pe ici pe colo. Trebuie să se fi întîmplat ceva care a mutilat atunci aceste amintiri. Poate că şi Sevastos, atunci, nu a avut destul timp să le
împlinească cu acel duh nemuritor care face substanţa unor astfel de amintiri. Iată însă că acum, după o nouă muncă, amintirile s-au întregit cu sufletul lor. In vechiul tom, faptele erau aceleaşi, căci doar nici atunci, nici azi, nu este nimic inventat în aceste amintiri, nici măcar sărbătoreşte aranjat, dar le lipsea ambianţa, iar asupra chipurilor prezentate Sevastos nu suflase îndeajuns şi cu tot harul pentru a le da, ca Ia facerea lumii, viaţă.
Aceste portrete sînt acum mai complete, mai vii. Şi totuşi, nu ştiu de ce, am impresia că numai o viaţă romanţată a „Vieţii româneşti" ar putea da, cu adevărat, oameni şi întîmplări mari şi mici. Viaţa romanţată ar degaja de strîmtoarea stilului memorialistic, şi ar învia totul. Un fel de viaţă romanţată, în chip de jurnal. Obişnuiţii redacţiei nu ar mai apărea atunci, izolaţi, ca într-o galerie, în care tabloul fiecăruia, încadrat aparte, stă la rînd, cu al celorlalţi, aşa cum stau în carte în chip de capitole, de parcă nici unul nu ar avea nimic cu ceilalţi, atunci cînd de fapt viaţa tuturor era împletită zilnic, ca într-o familie.
Dar să nu-1 şicanez pe Sevastos pentru că nu a făcut ceea ce vroiam să facă.
Desigur că mai mulţi dintre oamenii ce apar în această carte sînt acum la „masa umbrelor". Poate că, tocmai de aceea, un gen literar care să-i prezinte retrospectiv încadraţi în viaţa lor comună ar fi adus o înviorare şi un farmec nou care să redea şi mai exact ceea ce, în amintirea doar a cîtorva oameni de azi, a mai rămas.
Nu mă voi opri la fizionomia fiecărui scriitor, astfel cum este prezentat de Sevastos, care, în genere, a prins caracterul specific al fiecăruia, cu un ascuţit simţ de observaţie. Ei sînt înfăţişaţi cu sobrietate. Dar cîte impli-caţiuni sufleteşti şi cîtă bogăţie de caracter stau în dosul cuvintelor şi al unor fapte relatate cu privire la viaţa unora dintre ei.' Spunînd asta mă gîndesc la doctorul Quinezu, pe care vici-
306
•situdinile soartei şi crimele regimului de la 1907 l-au silit să trăiască un timp în Elveţia, ca medic în Sankt Nicolaus. Cînd a vroit să se înapoieze în patrie, de cum s-a aflat această veste, zeci de femei şi bărbaţi veneau zilnic în procesiune Ia casa lui, rugîndu-1 să nu plece de la ei. Ca să pună capăt acestor scene impresionante, Dr. Quinezu a plecat pe furiş.
Prin portretistica ei, cartea lui Se-vastos reprezintă un tom important de istorie literară. Şi poate că de-acum înainte o istorie a literaturii nici nu se va putea scrie, cu ignorarea infor-maţiunilor multiple şi caracteristice pe care le dă Sevastos. Dar ceea ce aruncă o lumină vie asupra spiritului ce domnea în redacţia „Vieţii româneşti" sînt capitolele: „Caracterul cercului Viaţa românească", „Puncte de vedere", „Polemici", „Taclale", „Porecle", „Farse"...
Sau Sevastos are o memorie extraordinară cu bătae lungă, sau a folosit fişe, căci el a izbutit să creieze, din schimburile de vorbe şi idei de-atunci, ceva din atmosfera redacţională şi chiar să învie fragmente din neîntrecutele monologuri ale lui Ibrăileanu, ceea ce eu, ca unul ce am fost totuşi de faţă, nu mi-am închipuit niciodată că este cu putinţă. Bine înţeles că Sevastos face asta doar în cîteva pagini, care înseamnă cel mult o mostră din ceea ce se întâmpla timp de 4 ore în fiecare zi.
Intîlnirile din redacţie erau dominate de scăpărătoarea profunzime de idei ale lui Ibrăileanu, care întreceau cu mult opera lui scrisă. Am spus chiar cîndva că, pentru a putea reda măcar o seară la redacţie, ar fi trebuit să fie undeva ascuns acolo, sub o canapea, un magnetofon care să înregistreze toată discuţia. Magnetofon n-a fost, dar Sevastos a înregistrat fragmente, care pot da o ideie cu privire şi la ton, şi la teme, şi la nivel.
Nu mă pot stăptni de a face unele citate: Ibrăileanu: „Literatura este arta de a zugrăvi viaţa prin amănuntul caracteristic". Tot el: „Publicul este
mai exigent faţă de pamfletar de cît faţă de oricare alt scriitor, poet, nuvelist etc. într-adevăr, pamfletarul aie misiunea să informeze şi să convingă. Şi cum ar putea el convinge, tunînd şi fulgerând împotriva putregaiului politico-social, cînd însăşi viaţa lui e o cloacă imundă ?" „însuşiri speciale se cer şi în alte domenii. în anta dramatică, de exemplu. Astfel, o actriţă trebuie să fie neapărat şi frumoasă pentru interpretarea unor anumite roluri, în aceste cazuri, frumuseţea fizică este, pentru interpretă, material artistic". Tot Ibrăileanu: „După ce ai isprăvit de citit un volum, întorcînd ultima pagină, dacă te întrebi : „Ei, şi ?" înseamnă că e vorba de-o operă proastă".
Keferindu-se la Caragiale, spunea : „Acest scriitor care nu-i putea suferi pe Rică, Farfuride, Caţavencu, Mache şi Lache, caricaturi din societatea de odinioară, personaje pervertite de aşa zisa „cultură" de pe vremuri, se simţea bine printre oamenii realităţilor. Aşa cum îl simţim din opera lui şi cum îl ştim pe Caragiale din viaţa lui particulară — spunea Ibrăileanu — putem admite (ba sîntem chiar siguri) că el ar fi petrecut ceasuri plăcute în tovărăşia lui Jupîn Dumitraehe, la un pahar de vin sau la o sindrofie cu dîn-sul, cu Veta şi Ziţa — pentru ceea ce mai rămăsese în ei natural şi inocent".
Vorbind în redacţie despre „Amintirile de la Junimea" ale lui Gh. Panu şi de „Amintirile din Junimea" ale lui lacob Negruzzi, Ibrăileanu spunea că aniîndouă aceste volume au o mare deficienţă : lipsa de poezie; „şi nişte amintiri, scrise fără o oarecare tinc-tură de poezie a trecutului, nu te pot subjuga".
Vorbind despre scriitorii străini, Ibrăileanu remarca faptul că cei mai mari creatori în roman nu sînt şi artişti de mîna întîi: Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Proust nu sînt stilişti. Un elev dintr-un liceu rusesc de pe vremuri, copiind la o teză o pagină puţin cunoscută din Lev Tolstoi — cum ne-a povestit C. Stere — a căpătat nota 1 la profesorul de literatură, pentru gre-
107
şeii de limbă şi de stil. Din nenumăratele îndreptări făcute de Tolstoi pe marginea manuscriselor şi a corecturilor sale, nici una nu se referă la stil, ci toate privesc numai fondul. Asemeni proceda şi Proust: deşi corija mereu manuscrisul şi refăcea textul la corectură, el introducea numai îndreptări cu privire Ia fond, forma rămînînd neîngrijită. Din literatura noastră, Ibrăileanu cita drept scriitori de seamă, dar nestilişti, pe I. Slavici şi Liviu Kebreanu. întrunesc, după Ibrăileanu, condiţiile de fond şi de formă, adică de a fi şi creator de viaţă şi artist: Turgheniev, care era pentru el romancierul cel mai mare din toate timpurile, apoi Anatole France, Maxim Gorki şi Komain Holland, „scritorii cei mai profund umani dintre contemporani". „Pe Anatole France îl admir. Pe Ro-main Rolland îl stimez".
Mai important mi se pare capitolul referitor la caracterul cercului „Vieţii româneşti", pe care cei dinăuntrul lui n-au căutat să-1 analizeze, iar căruia cei dinafară îi dădeau un fel de caracter de mafie, atunci cînd, din tot ce scrie Sevastos, cu justeţă şi bun simţ, el apare atît de simplu şi de explicabil.
Dacă grupul de oameni care au înfiinţat „Viaţa românească" avea trăsături comune pînă într-atît încît să-i definească un caracter propriu, aceasta nu înseamnă că acei care-1 formau erau lipsiţi de personalitate. Fiecare membru al cercului „Vieţii româneşti", — scrie cu drept cuvînt Sevastos, — avea o individualitate aparte, perfect conturată, cu totul deosebită de caracterul celorlalţi colegi de redacţie. Aceşti scriitori erau înzestraţi, ca orice om, ou însuşiri măscute, întâmplătoare şi unice, ereditare sau atavice, ca şi calităţi determinate de modul în care au apărut, precum şi de cultura asimialtă — prezentând forme de caracter variate". De altfel operele acestor oameni, colaborarea lor ia revistă, — căci toţi au scris şi articole şi literatură, — confirmă întru totul această mare diversitate.
Atunci, de unde acea unitate, atît de marcată, a cercului revistei, rezultantă totuşi a pasiunii acestor temperamente, şi puternice şi atît de variate ? Sevastos dă explicaţia. Ea nu e desigur unica, şi nici atît de simplă.
Toţi acei care au înfiinţat revista şi i-au imprimat caracterul de grup, sînt
intelectuali  din aceeaşi generaţie, _
mulţi din ei studenţi ai Şcolii normale superioare din acea vreme, şi ducînd astfel, ca studenţi, o viaţă aproape de familie. Ei s-au însoţit după unele trăsături largi de caracter ,după o comunitate de concepţii sociale îndeosebi, iar personalitatea lui Stere a fost catalizatorul, datorită inteligenţei, puterii lui de caracter, culturii şi trecutului său revoluţionar, care l-au impus de îndată cu mare prestigiu.
Stima   reciprocă   apoi, — căci toţi erau intelectuali de prima clasă, a dus la stabilirea unor legături strînse de prietenie şi de iubire frăţească. Preocupările lor comune, un ideal comun, un adînc spirit de omenie, o puritate sufletească fără pată, chiar un fel de pudici tate dusă uneori pînă la naivitate,  au cimentat puternic legăturile dintre ei. „Grupul revistei — constată Sevastos care, ca ziarist cam indiscret, cunoştea bine cota  bursei morale şi intelectuale a Eşului — era alcătuit din oameni corecţi, dezinteresaţi, mai toţi profesori, care şi-au făcut cariera prin muncă conştiincioasă — verificată prin  examene,  concursuri  şi lucrări. Nu căutau să parvină cu ajutorul cercului. Nu sufereau de boala carierismului.  Nu domnea,  în redacţie, spiritul de reclamă".
Dragostea lor de cultură era nemărginită, dorul de a contribui la opera de instruire a maselor era atît de mare încît unii dintre întemeietorii revistei cheltuiau mai mulţi bani cu cărţile cumpărate pentru documentarea unui articol decît primeau de la redacţie ca onorar pentru articolul respectiv.
Toţi membrii redacţiei erau devotaţi, cercului, cu care fuzionaseră sufleteşte — şi nu numai cei vechi, dar şt cei veniţi ulterior — înţelegînd să ră-
108
mînă trup şi suflet cu revista, sau numai cu numele ei, atunci cînd ea nu apărea (1917—1919), precum şi cu căpetenia spirituală a cercului, chiar cînd acesta era hulit, ostracizat, vîrît în închisoare.
Puteau fi deosebiri de păreri între conducători asupra gradului de preţuire a vreunui scriitor, dar domnea în cerc o identitate de vederi asupra marilor probleme, ca exproprierea şi votul universal. Toţi erau duşmani ai curentelor obscurantiste, toţi liber-cugefători.
în alcătuirea acestui bîoc ideologic în materie de artă trebuie să recunoaştem prezenţa spiritului celor două personalităţi conducătoare: C. Stere şi G. Ibrăileanu care, prin calităţile şi prin atitudinea lor în faţa vieţii, au izbutit să determine fuzionarea într-un tot a tezaurului spiritual din mintea şi din sufletul acestui restrîns grup de prieteni.
„Viaţa românească" la începuturile ei, bucurîndu-se copios de ura mediocrităţilor ignorante, a fost de multe ori atacată, şi-a fost uneori nevoită să răspundă. Poleraicile purtate de revistă, aproape totdeauna pe probleme importante, sînt un model de polemică subţire, fără violenţe de limbaj şi atacuri personale. A pune alături, aşa cum face Sevastos, atacurile adversarilor şi răspunsurile „Vieţii româneşti", este a demonstra un dialog între oameni pe care-i despărţeau parcă, secole de evoluţie. N. Iorga, în furia sa deslăn-ţuită, nu cunoştea limite. Astfel, despre cercul „Vieţii româneşti", Iorga spunea, pe lîngă multe alte gra-ţiozităţi, că e alcătuit „din tineri în nevoie de examene", „candidaţi în căutare de funcţii", „poeţi cu manuscriptul de vînzare", „străini botezaţi". Simion Mehedinţi spunea că nimeni nu citeşte „proza nehigienică a domnului Garabet Ibrăileanu", care e un „publicist străin". După cum se vede, necuviinţa voia să fie o aluzie la originea armenească a lui Ibrăileanu, d. Mehedinţi detestînd cu implicaţii grosolane pe armeni.
Ce şi cum răspunde „Viaţa românească" ? — „Credem că unii dintre vechii colaboratori ai „Convorbirilor Literare", ca d-nii P. Misir şi Gr. Bui-cliu, au toate motivele de a admira seninătatea... olimpiană a d-lui Mehedinţi". Aceştia doi erau şi ei armeni, colegi de redacţie cu Dl. Mehedinţi.
A. D. Xenopol se ridică odată în „Arhiva" împotriva neologismelor din „Viaţa românească", propunînd să nu se scrie germen, ci „colţ" ; nu spontan, ci „de la sine pornit, plecat" ; nu atenţie, ci „luare-aminte" ; nu consideraţie, ci „băgări de seamă" ; nu comprehensiv, ci „cuprinzător" ; nu a inventa, ci „a iscodi" ; nu origine, ci „început, obîrşie" ; nu cadru, ci „privaz" ; nu adaptat, ci „potrivit la" ; nu fugitiv, ci „fulgerător"; nu exact, ci „întocmai" ; nu impresie, ci „întipărire" etc. Ibrăileanu răspunde astfel: „A. D. Xenopol — dacă ni se îngăduie acest neologism — se ridică în revista sa împotriva limbii în care e scrisă „Viaţa românească... Nu^l putem asculta, căci nu putem împărtăşi băgările sale în seamă limbistice, care se găsesc în colţ şi la Aron Pumnul; chiar d-sa în privazul revistei sale, de pildă, în întipăririle fulgerătoare de Ia Ceahlău, nu se ţine de ele. în lupta pentru trai al vorbelor izbutesc unele, chiar fără voia noastră, ca şi în lupta spiţelor dobitoace, de care vorbeşte Darwin la începutul spiţelor. Limba are asemănare cu un fapt de la sine pornit, şi luare-aminte a noastră de la sine plecată este mulţumită, cînd întîlnim cuvinte iscodind, pentru că aceste cuvinte n-au avut norocul să se potrivească la mijloc. Limbistica este şi ea o ştiinţă întocmai, şi n-o poţi pricepe fără cuprindere".
Pe tema mercantilismului literar, „Viaţa românească" a dus o polemică aprigă şi îndelungată cu toate revistele din ţară. Revista ieşeană era acuzată că, introducînd sistemul de a-şi plăti colaboratorii, îi „strică"... prin onorarii „fabuloase". Ostilitatea împotriva remunerării lucrărilor literare pornea dintr-o concepţie ciocoiască de dispre-
109
ţuire a muncii şi trudei cinstite a scriitorului.
Şi Simion Mehedinţi atacă „Viaţa românească" pentru „mercantilism", acuzînd-o de ...tendinţe capitaliste. „Va să zică, dacă am încasa noi cîştigurile revistei, lăsînd fără plată pe scriitori, am face socialism ; iar aşa, dînd fiecăruia produsul muncii sale, facem capitalism barbar !"
Ibrăileanu a vorbit la un moment dat de tirajul redus al „Convorbirilor literare", care însă a ripostat, susţinînd că tirajul revistei este, dimpotrivă, foarte ridicat. Atunci „Viaţa românească" a întrebat pe Simion Mehedinţi : In cazul acesta, ce face cu cîş-tigul ? „îl pune în lada d-sale de fier, ca să nu jignească pe colaboratorii d-sale şi ca să nu cadă în păcatul de a fi un burghez ca noi, care — stăpî-niţi de infamul mercantilism şi mai puţin delicaţi decît dl. Kebias — îm-
părţim cîştigul între colaboratorii noştri, cum se face în toată lumea ?"
Dar cele eîteva fragmente de discuţii şi de polemici nu pot da o idee de atmosfera din redacţia revistei „Viaţa românească". Ele înseamnă doar eîteva minute din discuţii care se prelungeau zilnic cîte 4—5 ore, şi asta de-a lungul a 20 de ani. Cîte tomuri din opera lui Ibrăileanu ar fi constituit aceste „cozerii" pline de ingeniozitate, în care ideile îşi fulgerau lumina cu o vivacitate uimitoare !
Cartea lui Sevastos cuprinde un capitol din cultura noastră românească, îi sînt recunoscători nu numai cei care şi-au retrăit, cetind-o, ani şi ani din viaţa lor, dar şi acei, mulţi, care s-au simţit de pe-atunci legaţi de „Viaţa românească", şi s-au simţit un fel de fii spirituali ai ei.
DEMOSTENE BOTEZ
Vera Călin:
„Metamorfozele măştilor comice"
După Postumele regretatului Tudor Vianu, lucrarea Verei Călin, Metamorfozele măştilor comice, este o a doua carte recent apărută care priveşte un concept estetic din istaricitatea sa. Tratarea istorică a unui fenomen de cultură deschide totdeauna un itine-rariu promiţător, care, şi în cazul de faţă, ne descoperă adesea etapele din călătoria în timp a ideii sub ehipul celor mai pasionante surprize.
Vera Călin este autoarea cîtorva culegeri de studii critice şi istoric-lite-rare, care s-au relevat îndeosebi prin calităţi de ascuţime şi fineţe. Neatră-gînd atenţia ca descoperiri spectaculoase, ele s-au menţinut în cadrul unor observaţii discrete, pe alocuri legate doar de surprinderea unor accidente la cheie, dar care apăreau totuşi decisive
pentru interpretarea unor întregi registre. In felul acesta am cunoscut-o pe Vera Călin, ca pe o atentă fini-soare de idei, puse totdeauna, prin intervenţia ei, pe o mai justă linie de plutire. Actuala lucrare este prima carte de maturitate şi sinteză, unde, pe lîngă calităţile semnalate mai-nainbe, autoarea se dovedeşte capabilă a cuprinde, a coordona şi a domina elementele multiple 'ale unui vast şi accidentat sector de cercetare.
Problemele comicului sînt cele mai complexe şi spinoase din întregul domeniu al categoriilor estetice. Mai întîi, ele nu s-au bucurat, ca principiile tragicului, de baza unei puternice armături 'teoretice, aflată în Poetica aristotelică, de unde s-a desprins apoi toată seria de explicitări, amendări, completări sau negări, date de nenu-
110
măratele „poetici" din timpul Renaşterii, clasicismului şi ilumdnismului. Comicul este obiectul unor priviri mai recente, care n-au avut, niciuna, puterea să-1 reducă la o soliemă esenţială. Dificultatea nu se datoreşte, însă, numai unei lipse de antecedente teoretice, ci şi naturii intrinsece a acestui fenomen, care se prezintă cu mult imai complex decât tragicul — mai complex nu sub aspectul elementelor structurale ci al celor funcţionale. Studierea oricărui fenomen arată că punctele de plecare, vehiculele de legătură sau mijloacele de realizare sînt totdeauna mai numeroase decît efectele către care ele tind să ajungă ; acestea din urmă le pot adesea cuprinde pe cele dintâi într-un numitor comun. Or, pe cînd, în cazul tragicului, accentul cade pe faptul mai simplu şi mai reductibil al efectelor, în acela al comicului ponderea se lasă pe seria mai complicată a mijloacelor, motivelor şi procedeelor. Faptul descoperă raţiunea principală a laborioasei priviri pe care o care totdeauna această categorie estetică în cercetarea ei.
La Vera Călin apreciem atît curajul de a înfrunta toată avalanşa de probleme pe care o comportă comicul, cît şi pregătirea temeinică pentru a-i învinge dificultăţile. Autoarea se află înarmată nu numai ou o bogată cunoaştere de texte comice din toate timpurile, ci şi cu o vastă informaţie teoretică asupra fenomenului cercetat, care merge pînă la ultima actualitate. Tot imaterialul se vede trecut prin filiera unei interpretări din cele mai exigente, mereu nemulţumită de restul nedemonstnat, pe care l-ar putea lăsa vreo concluzie. Marea noutate şi originalitate a lucrării se cuprinde în faptul de a lua pe rînid o serie edificatoare de componente comice şi de a le urmări diversele adaptări, pînă la momentul integrării lor finale în registrul grotescului şi absurdului din teatrul contemporan. Tocmai surprinderea acestei neaşteptate mutaţiuni de registru reprezintă aripa intensivă a concepţiei
despre o metamorfoză a măştilor comice.
Plecând de aci, ne permitem a lega de cartea Verei Călin implicaţii poate mai grave decît acelea cu care a fost concepută. Spunem aceasta, fiindcă avem impresia că nici autoarea însăşi nu-şi dă seama de altitudinea zonei de preocupări pe oare a cucerit-o prin rezultatele laboriozdtăţii sale. Aşa, bunăoară, aria vastă de adaptabilitate a componentelor cercetate este văzută de ea ca un indiciu de superioritate al acelor componente. Adaosul pozitiv pe care li-1 surprinde constă în „istorici-tatea" lor, în „elasticitatea care le face apte să vehiculeze conţinuturi ideologice şi afective diverse". Aci credem necesară o distincţie. Adaptabilitatea şi elasticitatea sînt într-adevăr calităţi pozitive, dar numai pe planul inferior ce-şi află prototipul în produsele materiale şi utilitare. în registru moral şi intelectual ele devin scăderi, expresii diminuante ale unui fenomen, pentru care, dimpotrivă, ireductibilul poartă marca adevăratei superiorităţi.
Elasticitatea motivelor şi procedeelor comice le conferă numai o perfecţiune interioară, desprinzîndu-le de felul în care se aflau tradiţional văzute, ca nişte coordonate ireductibile. După Bergson, pe care autoarea adesea îl învocă şi cu care polemizează, comicul se integrează în fenomenul general al rîsului, fenomen ce presupune o poziţie certă şi nefungiibilă. Procedeele şi motivele comicului se desluşesc ca părţi integrante ale unei anumite atitudini în faţa realităţii. Odată, însă, ce pot fi adaptate şi la alte registre de viaţă, în afara aceluia unde stăpî-neşte râsul, înseamnă că ele apar micşorate, descoperindu-se simple unelte, utilizabile pentru destinaţii străine de natura lor, tipare extrinsece, deposedate de anterioritatea ce li se atribuise, de aderenţa la o concepţie — ceea ce le crease pînă acum demnitatea. Deşi numai fugitiv, autoarea însăşi a ilustrat rolul lor cu mult depăşit de planul şi structura unei opere ca Scrisoarea pierdută, incomparabil superioară prin
111
concepţie şi 'realizare, poneifelor comice de oare se (foloseşte.
Dar diminuata însemnătate a motivelor şi procedeelor comice, care nu mai fac parte integrantă dintr-o atitudine ireductibilă în faţa vieţii, devine mai gravă pentru fenomenul comic însuşi. Şi aci semnificaţia implicită a cărţii mi se pare că atinge maxima ei importanţă. încă de mai multă vreme intelectul esenţialmente critic -al Verei Călin a arătat o propensiune deosebită către ceea ce ţine de demolarea iluziilor cu oare în diverse etape s-a hrănit omenirea. O asemenea înclinaţie nu implică, însă, la ea o atitudine amară, şi nici măcar încruntată, ci se asociază paradoxal ou un fel de -graţie zâmbitoare. Dacă ar fi să-i stabilim vreo afinitate structurală cu unul sau altul din filoanele clasice ale intelectului, i-am stabili-o cu poziţia moral-inte-leetuală a lui Montaigne, trecută prin cea   elegant-estetică   a   lui Anatole France. Şi în cazul de faţă, Vera Călin demonstrează metamorfozarea optimismului comic în perplexitatea absurdului, cu acelaşi tonus senin al ideilor cu care mai-nainte se ataşase de o altă metamorfoză, aceea decisă de motivul deseroizării   din   literatura modernă. Cele două specii de „metamorfoze" se înlănţuiesc într-o strictă succesiune atît în 'Ordinea istorică a fenomenelor cît şi în seria unitară de perspective a autoarei. Dansul armonios al ideilor sale tinde, însă, să provoace un decalaj între registrul lui ce demonstrează şi al lui   cum   demonstrează.   Tocmai de aceea am fi tentaţi să-i privim atit fondul de gîndire cît şi consecinţele adiaoente,   încliipuinidu-le  întro versiune mai puţin învăluitoare şi mai puţin seducătoare.
Plecînd încă de la motivul deseroizării, vedem că el îşi are antecedentele în antichitate şi în Renaştere prin parodierea eroului epic sau tragic. Ceva din fiinţa comicului a detronat astfel demnitatea voinţelor puternice şi a simţirilor înalte în numele unei lucidităţi sfărîmătoare de iluzii. Această
acţiune n-a fost, însă, dezinteresată. Comicul a distrus o veche atitudine pentru a-şi Întrona atitudinea proprie, aceea a intelectului superior care compromite prin rîs falşii idoli. Iată, însă, că şi domnia jovialului Jupiter se clatină după ce 1-a răpus pe tragicul Saturn. Şi armele ce se îndreaptă împotriva lui sînt tocmai motivele şi procedeele crezute exclusiv comice, „integrate" acelei inteligenţe dominatoare pe care acum o trădează.
Metamorfoza măştilor comice ne arată implicit că amintitele motive şl procedee comice au închipuit numai pretexte exterioare şi detaşabile, care trec acum de partea unei viziuni opuse, din perspectiva căreia vechiul şi autenticul comic apare numai ca o naivă infatuare a intelectului. Aşa cum antecedenţa parodie reducea tragicul şi epicul eroic la o fanfaronadă pe marginea voinţei şi afectelor, tot astfel teatrul absurdului, folosindu-i propriile arme, reduce comicul ia o fanfaronadă pe marginea inteligenţei, care se iluzionase că stăpîneşte totul prin superioritatea rîsului -ei. Ieşind de sub tutela acestui rîs, încrezător în panaceul comprehensiunii umane, măştile „comice" îl arată,, dimpotrivă, pe om în faţa spaimei ,a derutei, a 'haosului, pe oare nu le poate domina. Această a treia guvernare — categoria absurdului şi grotescului — desfiinţează la rindul ei, pe cel care credea că are, singurul, apanajul de a desfiinţa. Numai că partea tristă — ceea ce apare evident pentru literaturile occidentale — este că noul uzurpator nu mai are cu ce înlocui valorile uzurpate.
O carte oare, chiar dacă nu accen-tuiază asupra lor, dar care oferă premise şi implicaţii atît de tulburătoare ni se pare neîndoios o carte de mari resurse. Este nu numai oea mai bună lucrare care s^a scris despre comic în româneşte, dar se impune la noi şi ca singura lucrare creatoare în această privinţă.
EDGAR PAPU
Sînziana Pop:
„Nu te lăsa niciodată"
Proza Sînzianei Pop se află dincolo, sau mai bine zis dincoace de creaţie şi analiză, în plin lirism. Schiţele ei sînt nişte peisaje în care se răsfrîng fascicule de senzaţii. Scriitoarea îşi descoperă trupul, instinctul erotic, şi le exaltă, volumul ei fiind un mic poem al oenesteziilor acute. Caractere, fireşte, nu există aici, şi nici măcar personaje în înţelesul obişnuit al cuvîntului, dialogul e înregistrat adeseori fără naturaleţe, investigaţia psihologică e sumară, fără nimic deosebit. Autoarea nu despică în patru firul senzaţiei, mulţumindu-se să transmită prin sugestii intensitatea acesteia. Protagonista acestei cărţi trăieşte ardent la nivelul senzaţiilor, într-atîta încît la ea sentimentul e o surpriză iar ideea o excepţie. Ea e structural senzitivă şi nu afectivă, şi cu atît mai p*uţin reflexivă.
In miezul acestei proze stă ascuns vicleanul libido. Totul se reduce şi se explică prin el. Simbolurile şi aluziile erotice urcă printr-o evidentă metaforă a împerecherii (în PUŢINE MOBILE ŞI CALME) spre ţipătul sexual direct. In aşteptarea bărbatului, o femeie se piaptănă cu gesturi leneşe, ,pe-ndelete, în vreme ce ropotul pe acoperiş al unei ploi repezi de vară duce gîndul spre rod şi împreunare (PLOAIA). Tinerele fete se rostogolesc în neştire prin iarbă ca pentru a stinge văpaia ce le cuprinde trupurile („Vezi că arde carnea pe mine, Livio, i-am spus, de dimineaţă, arde. Să nu-ţi bag mîna în păr că te-aprinzi" -— avertizează un personaj), îşi ademenesc perechea cu nemaipomenită îndrăzneală, disperă cînd li se răspunde cu timiditate („N-a simţit ce drac de aşteptare aveam"), triumfă cînd riposta
8 — Viaţa Românească, 12
e cutezătoare, îşi proclamă cu orgoliu şi desnădejde nubilitatea explozivă: „Cînd m-am trîntit în iarbă s-a prăvălit cerul. Am simţit cum mă coc acolo pe malul rîului, cum se-mplineşte carnea pe mine şi-mi bate- sîngele în tîmple. Mă pîrguiiam, dulce şi rotată ca o pară domnească". In schiţa din care am citat, intitulată VARA, atmosfera e atît de încărcată de electricitate senzuală, dorinţa fetei de a fi luată în posesiune e atît de sinceră, de totală, de frenetică, şi prin aceasta atît de poetică şi chiar mitică, încît aproape aşteptăm ca din clipă în clipă să se ivească pe valuri, plutind majestuos, însuşi Zeus prefăcut în lebădă. In povestirea ATUNCI CIND A CĂZUT SOARELE, memorabilă e tocmai viziunea unui simultan sexual susţinut de bărbaţii şi femeile dintr-un sat în ziua mobilizării generale. In schiţa PENTRU CA NU SE POATE ALTFEL, oale două femei care aşteaptă reîntoarcerea bărbaţilor lor din război sînt în realitate (şi în ciuda unor aparenţe şi a unor posibile indignări) nişte Penelope strict sexuale. Precocitatea erobică a eroinelor Sînzianei Pop este neobişnuită, aproape paroxistică. La zece ani, provoacă sau fac ele însele pasiuni, fireşte momentane, jocurile lor sînt bizare, anticipînd procreaţia (vezi : UNDE ESTE TATĂL NOSTRU?), „ţipatele mici" ale unor fetiţe au în timbru o anume surescitare etc. Vîrsta erotică se dilată în proza Sînzianei Pop, comprimînd-io pe cea infantilă. Personajele ei nu au copilărie. Trec direct din balansul leagănului în cel al senzaţiilor vinovate. In raport cu atîţia tineri scriitori care au ţinut să evoce sau să supună observaţiei vîrsta infantilă, Sînziana Pop se diferenţiază ignorînd-o. Admiraţia necondiţionată a fetelor din proza Sînzianei Pop e dăruită „băieţilor", turnaţi în tipar atle-
113
tic, cu picioare înalte şi tari, cu „umeri puternici şi braţe muşchiuloase", „cu miros bun de trening şi de sudoare", deci sportivi, veseli şi agresivi, asemuiţi cînd cu „nişte cai superbi", cînd cu „nişte tauri tineri", întotdeauna disponibili cînd e vorba de dragoste. Rîvna cărturărească e o culpă în ochii eroinei tînjind după mîngîieri (ALTCEVA DECÎT NATURĂ MOARTA), iar cine n-a avut prevederea să-şi formeze prin exerciţii muşchi pregnanţi este, în lumea prozatoarei, pierdut. Protagonista Sînzianei Pop se mişcă în naraţiune ca într-un tablou de Ţu-oulesou. Zeci de ochi o pîndesc, aici însă ochii sînt lubrici. Şi o urmăresc nu numai „băieţii" ci şi elementele... Universul pare să aibă aici şi el sex : „Florile erau aţîţate şi foşneau duşmănos". Văzduhul devine viril şi concupiscent : „aerul viu îmi pîndeşte alcătuirea şi mişcările toate". Simbolurile, semnele şi semnalele erosului împînzese întreaga proză a Sînzianei Pop. Acolo unde la prima vedere nu descoperim decît o comparaţie inofensivă, descifrăm, printr-un „exerciţiu freudian", un impuls reprimat: „Bărbaţii fumau, şi-n fumul gros de ţigară erau cufundaţi toţi ca într-o baie de aburi" (Reprezentarea baie de aburi implică pe aceea de nud). Finalul schiţei NU TE LAS A NICIODATĂ, care înfăţişează pe bătrînii din cele două clanuri devorîndu-se reciproc, poate fi interpretat tot printr-un deziderat erotic împlinit de data aceasta în fantastic : acela de a obţine, anihilîndu-i pe bă-trîni, libertate pentru dragoste şi spaţiu pentru progenitură. Perechea de mandibule care mestecă pe decrepiţi e nu atît a lui Cronos cît a lui Eros.
Autoarea, după cum s-a putut vedea, divulgă cu ostentaţie jocul forţelor afective şi fiziologice specific feminine.
Proza sa, de bună calitate, redactată într-un stil energic, exact, rapid, colorat, cu alunecări abile dintr-un plan al expresiei în altul, este sinceră, robustă, poetică, lipsită de pudoare (şi nu numai de cea falsă), respirînd pe alocuri, după înseşi cuvintele autoarei o „tinereţe neruşinată". Atitudinea şi tonul scriitoarei nu sînt însă cîtuşi de puţin noi. E vorba aici de aceeaşi confesiune a Sulamitei trecută, însă, prin mişcarea feminină şi devenită astfel lucidă, îndrăzneaţă şi sfidătoare. Tî-năra scriitoare evocă, cu posibilităţile de care dispune, aceleaşi saturnalii ale sîngelui juvenil, clocotitor, Pentru a rămîne pe terenul literaturii noastre, punctul de plecare e în CEZAR A lui Eminesou. Dar dînd... CEZAREI ce este al CEZAREI, să recunoaştem de îndată că Sînziana Pop e un talent viu, deşi limitat, lipsit de complexitate. Monotonia îi pîndeşte de aceea scrisul, pe alocuri. Citind-o, am voi s-o vedem trecînd uneori şi dincolo de ţesut, celulă şi senzaţie, dincolo de frenezii şi lingori erotice ; cînd face însă acest pas, ratează (LA MARGINEA ORAŞULUI, UNDE ESTE TATĂL NOSTRU ? PENITENŢA, reportajele de la sfîrşitul volumului, scrise cu un talent literar autentic, dar pline de convenţii).
Din proza Sînzianei Pop răsare imaginea unei bacante, salvată din naufragiul trupei lui Pan. într-una din schiţele volumului, un personaj spune : „ne-am uitat în cei-. Nu cîntau îngerii Domnului". într-adevăr, în prozele ei cerul e secetos şi uscat. De aceea, la sfîrşitul lecturii, ateu înrăit fiind, am simţit nevoia să aud în cer cîntînd îngerii Domnului. Adică, pentru a ieşi din simbol, trei măsuri din Mozart, necesare ca aerul.
VALERIU CRISTEA
CllitiCJL ŞI ACTUALITATE
Poezia lui Miron Radu Paraschivescu
de Eugen Luca
UNITATE IN DIVERSITATE
Asemeni naturii, Miron Radu Paraschivescu ni se dezvăluie cu o superbă impudoare şi se ascunde, totodată, ochilor noştri iscoditori. Personalitatea proteică a poetului —• inamic declarat, consecvent şi îndîrjit al inerţiei, deschis marilor experienţe poetice de pretutindeni dar cu spiritul critic neadormit, adaptând curajos necesităţilor sale mereu alte formule, noi şi vechi — ne este, în acelaşi timp, familiară şi enigmatică. Dificultăţile pe care un astfel de creator le ridică exegeţilor operei sale nu-s lesne de biruit. Criticilor săi, obligaţi necontenit să-şi revizuiască opiniile şi să-1 definească de fiecare dată în alt chip, cînd, în pofida aparenţelor, Miron Radu Paraschivescu rămâne, în mare, mereu acelaşi — le sînt clare ipostazele poetului ; se află însă în impas cînd trebuie să-i descopere constante. S-a vorbit de aceea despre un poet al Declaraţiei patetice şi al Cîn-tării României, radical deosebit de cel al Cînticilor ţigăneşti, care la rîndu-i, n-ar avea aproape nimic comun cu autorul Laudelor. S-a încercat să se explice această ciudată evoluţie (care pare a nega însăşi ideea de evoluţie, care ne apare ca o continuă, neîntreruptă revoluţie), făcîndu-se raportări mecanice, neconvingătoare deci, la mo-
mentul istoric al elaborării volumelor respective (perioada luptelor antifasciste din deceniul IV, perioada fascismului şi apoi epoca construcţiei socialiste) sau la influenţele pe care poetul le-ar fi receptat în fiecare etapă : Whitman, pentru prima perioadă ; Lorca şi Anton Pann, pentru a doua ; îmsfîrşit, numele lui Banbu a fost nu odată declinat în legătură cu etapa Laudelor. Arbitrariul acestor delimitări tranşante a fost intuit de Matei Căli-nescu, atunci cînd, folosind în genere schema predecesorilor săi, a arătat totuşi că filonul poetic al Declaraţiei patetice nu e caracteristic doar fazei debutului, ci poeziei lui Miron Radu Paraschivescu considerată în întregul ei ; arbitrariul unei atari periodizări este însă cu tărie evidenţiat de ultima culegere a poetului — Versul liber — unde aflăm alături de poeme recente, altele din perioada debutului sau din anii când a scris Cînticile ţigăneşti.
Volumul Versul liber, invitîndu-ne (prin însăşi structura lui) să ne raportăm la toate vîrstele creatoare ale poetului, spulberă prejudecăţile pînă acum unanim acceptate şi ne îngăduie să descoperim elementul unitar al universului poetic atît de divers făurit de Miron Radu Paraschivescu.
Se spunea pînă acum că poetul marilor gestaţii, al fecundaţiei universale, al roadelor grele, al pîntecelor arcuite de femee şi al pruncilor victorioşi lan-
115
sînd primul lor strigăt, s-ar fi ivit în anii socialismului, cînd agitatorul, protestatarul, profetul şi-ar fi considerat misiunea împlinită, iar noua sa condiţie i-ar fi prilejuit, în sfîrşit, pentru întâia oară, răgazul şi bucuria de a contempla natura şi a medita la miracolul vieţii veşnice. Citim, însă, frumosul Poem neîntrerupt al tinereţii noastre, scris în 1931, cînd poetul se mai afla sub înrîurirea suprarealiştilor (de care, de altfel, nu s-a dezis nicicînd), cu patru ani, deci, înaintea poeziei închinate lui Vasile Boaită, considerată a marca debutul său. E nu numai un avîntat elogiu al tinereţei, al dăruirii, dar şi al continuităţii vieţii, al gestaţiei universale, sub semnul căreia se şi află tinereţea; e un poem cuprinzînd pe alocuri admirabile formulări care, prin concentrarea lor aforistică, nu se deosebesc cu nimic de cele din cunoscutele Laude: „Viaţa ta de mîine, de pretutindeni / Viaţa e în mine precum sunetul în flaut / Pe treptele evocării prelungite pînă peste mîine / Este cuprinsă viaţa ca pămîntul în pîine / Ca o pasăre mă zbat între gratiile tale viaţă / Mă voi destrăma în polen ca să trăiesc actul sfînt al fecundaţiei / (...) // Dar mai lucid în cîntec, mai elevată-n oră / Enigma prin femelă e prelungită-n vid / Fetele mari au în palmă o gărgăriţă roşie cu pete negre / In tăcerea noastră cea mai de la fund / Şi femeia năvăleşte cu tot sîngele ei / Vărsată ca vinul de la nuntă din Cana Galileii '/\ Care-i hrănea mugurii mari ai sinilor".
Că această măreaţă şi atît de poetică idee a vieţii care se reînnoieşte neîncetat, a materiei în continuă ebuliţiune, a continuităţii generaţiilor constituie o permanenţă a poeziei lui Miron Radu Paraschivescu, considerată în întregul ei, şi nu numai a creaţiilor sale mai recente, o dovedeşte iarăşi poemul Un neisprăvit, datat 1941, anul apariţiei Cînticilor ţigăneşti. Poemul e o cumplită şi totuşi calmă sfidare aruncată
burtăverzimii care spera să-1 răpună moraliceşte, să-1 arunce în braţele reci ale disperării: „Vă sînt incomod, o ştiu, / Fiindcă şi eu în viaţă le-am ales numai pe cele incomode / Dar pe Maiakovski / (pe care de atâtea ori l-am premers fără s-o ştiu) / N-am să-I urmez niciodată. / Puteţi crăpa de ciudă, "rămîn mereu incomod! / Miron Radu Paraschivescu nu se va sinucide". O sfidare, dar şi o patetică reafirmare a unui crez, a unei supreme îndatoriri în oare procrearea intră ca un element esenţial: „Am de lăsat neamului meu legi severe, mai aspre decît ale lui Moise, / Am un fiu de lăsat ca Abraham, / Un fiu pe care lumea să-1 arate cu degetul / Ca pe un fiu de împărat / Sau de scelerat : Spunând / „Ăsta e băiatul lui Miron Radu Paraschivescu!" Şi nu e adevărat că lupta nu-i oferise poetului posibilitatea de a se cufunda în sine şi de a trăi clipe de adevărată beatitudine. în plin fascism, în crâncenul an 1941, Miron Radu Paraschivescu declara solemn într-un poem ce înălţa o adevărată laudă maternităţii şi iubirii: „Sînt pe pămînt clipe minunate, pline de linişte, // In care toate şi totul cîntă în mine / Moartea şi naşterea lumii ţîşnind din mine" („Sînt uneori pe pămînt").
S-a afirmat, de asemenea, în repetate rînduri şi de către noi toţi, că, adoptînd din necesităţi care ţineau de tematica abordată, din constrângeri exterioare şi sub înrîurirea unor înaintaşi, formula Onticelor ţigăneşti, poetul ar fi abandonat pentru totdeauna „coarda de aramă" a lirei sale, ar fi renunţat, cu o singură excepţie (aceea a Cîntării României), la poezia-mani-fest practicată în adolescenţa sa poetică. Nimic mai fals! în chiar anul cînd vedeau lumina tiparului Cînticile ţigăneşti, poetul ţinea să ne asigure: „Ei nu, n-am terminat de vorbit neamului meu / Şi dacă n-aş fi muritor / Ştiu bine că n-aş termina niciodată, neisprăvit cum sînt, / Aşa cum pămîn-
116
tul niciodată nu-şi termină apa '/ Decît ca să iasă într-alt loc mai limpede şi mai gîlgîitoare. // Nu, n-am sfîrşit încă, / Sînt mereu nesfîrşit, ca şi soarele, odată cu el, / Mereu schimbător şi mereu la fel, / Aci întunecat, aci strălucitor / Dar mereu prezent, nelipsit / Nici noaptea chiar // Cînd îmi trimit peste cer / Lumina, ca printr-o lună, prin fiece poem-mesager". (Un neisprăvit). Şi-a respectat angajamentul. Un drum în deşert, datat 1942, care ne trimite cu gîndul la Noaptea de ianuarie a lui Macedonski, deşi are un eu totul alt caracter şi o cu totul altă factură, Indîrjirea, datat 1943, sînt excelente poeme agitatorice, elogiind rezistenţa antifascistă, cum, în poezia mondială, ilustrată de atîtea personalităţi marcante, puţine s-au scris. Antologic e şi poemul Dispariţia soarelui. Aici noaptea ce s-a lăsat grea şi pe neaşteptate parcă asupra pămîntului e simbolul beznei fasciste. Atmosfera nu e însă apăsătoare, fiindcă de la înălţimea morală Ia care se situiază, eroul liric îşi îngăduie să contemple catastrofa cînd cu un oohiu amuzat-ironic, cînd cu sarcasm, ca pe un spectacol lamentabil, ca pe o farsă sinistră prost regizată, ai căror autori devin ei înşişi jalnice personaje, încercînd zadarnic să se sustragă consecinţelor nefaste ale acţiunii lor iresponsabile. Să se sustragă prin negarea, la început, a realităţii necruţătoare (vor să se încredinţeze că dezastrul e un vast complot organizat de „o francmasonerie a ceasornicelor"), prin recurgerea neîn-demînatecă la diversiuni prosteşti („Totodată, instrucţiuni severe erau date pentru organizarea unor slujbe religioase cu coruri, chetă pentru răniţi şi manifestaţii patriotice de simpatie pentru guvern"). Diversiuni, cul-minînd cu crearea unei psihoze colective care are ca efect o stihinică acţiune pogromistă de distrugere a ceasornicelor.
Consecvent ou sine, nici astăzi Miron Radu Paraschivescu n-a renunţat la poemul agitatoric de suflu larg, admirabila   Balada   Păgubaşilor, dostoiev-
skiană în spiritul ei, vibranta chemare din Poeţilor tineri, Arcul de triumf
etc., ilustrînd cu strălucire această permanenţă a poetului.
Şi fiindcă sîntem la capitolul poeziei agitatorice, să ni se permită o paranteză. S-a afirmat deschis ori s-a lăsat să se înţeleagă că abandonarea poeziei agitatorice de către poet (abandonare care s-a dovedit a fi doar o iluzie a criticilor, Miron Radu Paraschivescu neputîndu^e trăda pe sine însuşi) ar fi fost în folosul artei sale. Formula Laudelor i-ar fi reclamat o disciplină care 1-a obligat la condensarea versului, altădată dezordonat, la o graţie a gestului cu care violenţa agitatorului nu se împăca. Nu cred că aceste concluzii erau inspirate de o repulsie pentru poezia agitatorică ; mai degrabă aş fi înclinat să văd în ele corolarul unei prejudecăţi după care poetul, adoptînd o altă tehnică, realizează implicit un progres în materie de artă. Dar aceasta nu mă împiedică să constat că judecata de valoare era falsă. Nu fiindcă Miron Radu Paraschivescu n^ar fi evoluat, şi încă în bine, dar fiindcă acest spor de măiestrie se observă în toate direcţiile poeziei sale, e evident în toate formulele pe care le-a încercat. Dacă în creaţia lui există versuri agitatorice care nu ne satisfac din plin sau deloc (unele pasaje din Cîntarea României bunăoară), nu e mai puţin adevărat că aflăm şi „laude" care nu ne procură marea bucurie estetică a unor poeme agitatorice. în definitiv, în unanim elogiata Laudă a tăcerii, poetul reia ideea din îndîrjire şi Un drum în deşert, pe care o tratează într-un chip nou. Lapidar, e drept, versul acestei Laude; reţinut, stilizat gestul poetului, dar efectul — trebuie s-o recunoaştem — e, în pofida concentrării şi stilizării, mult, mult mai slab decît al poemelor agitatorice amintite. Deşi Lauda tăcerii, considerată în sine, e o poezie bună, după lectura acestor zguduitoare poeme agitatorice nu mai poate declanşa emoţii puternice.
117
Încă un cuvînt în legătură cu poezia agitatorică a lui Miron Radu Paraschivescu. Dacă influenţa whitmaniană în această direcţie e certă, de necontestat, nu e, după noi, mai puţin adevărat că insistenţa exagerată în acest sens e deplasată, pentru simplul motiv că unele poeme din Declaraţia patetică nu sînt discursuri poetice torenţiale, alcătuite după „legile retoricii, aspre şi savante". Să nu uităm nici o clipă că -poetul se prezintă în faţa auditorului său „în îndoita misiune de agitator şi duhovnic", iar duhovnicul nu face retorică, nu lansează chemări, nu aruncă imprecaţii, nu prooroceşte înspăimântător; el ascultă în tăcere şi îndrumă şoptind, el primeşte confesia şi sfătuieşte spo-vedindu-se. Multe dintre „declaraţiile" poetului rămînînd patetice, sînt nu discursuri incendiare, ci mărturisiri, epistole ; în altele, confesia se transformă pe nesimţite şi fiiesc în discurs. Una din aceste „declaraţii" se intitulează chiar Scrisoare într-un pachet de alimente; într-alta, Scrisoare de adio, eroul liric vorbeşte la început despre lucruri foarte intime, pe un ton de loc solemn, dimpotrivă, de ba-dinaj sentimental presupunînd şi autoironia : „Iţi las în păstrare / cărţile dragi, / Scrisorile bunei mele mame / Şi un portret mai palid de febra plecării mele / De Don Quijote teribil cu puşcă de vînătoare". Ce e whitmanian, vulcanic, în Primăvara dulce ? Lava clocoteşte aici, dar în adîncuri, nu se revarsă fierbinte şi răzbunătoare.
Lărgindu-şi mereu aria de investigaţie, apropiindu-şi necontenit alte zone şi explorîndu-le adesea ca un pionier, îmbogăţindu-şi fără încetare arsenalul poetic cu armele cele mai moderne, Miron Radu Paraschivescu manifestă totuşi predilecţie constantă (care dă unitate operei sale atît de variate) pentru anume teme şi motive şi nu renunţă de fapt niciodată la nici una din tehnicile care l-au servit, ci le perfecţionează neîncetat şi le utilizează cînd te aştepţi mai puţin. Ceea ce ne-a plăcut în amplul poem Cîntarea României era finalul apoteo-
tic şi, îndeosebi, imprecaţia tare, injuria groasă, violent balcanică la adresa Cantacuzinilor şi Brătienilor. Ideea e reluată însă, şi, odată cu ea, şi procedeul într-o poezie de dată recentă inclusă în volumul Versul liber şi intitulată Vremea negustorilor.
O poezie cum e Dimineaţa — neliniştitor avertisment cu privire la primejdia reală de a deveni robii bunurilor de civilizaţie făurite pentru confortul nostru şi care sfîrşesc prin a ne acapara, a ne anihila spiritualiceşte transformîndu-ne în nişte automate ce funcţionează parcă-n gol („Atîtea lucruri în care mă petrec, / Cărora mă-mpart / Ca să ajung zi de zi mai mult una cu ele, / Mai solidar cu ele decît cu mine însumi") — o aistfel de poezie — zic —• ar putea apărea ca rodul unei preocupări de dată recentă a Iui Miron Radu Paraschivescu. Totul pare să justifice această convingere : uluitorul progres tehnic al veacului ca şi pătrunderea accelerată a tehnicii în viaţa noastră de toate zilele ; climatul spiritual în care vieţuim, amploarea pe care au luat-o pretutindeni controversele în jurul îngrijorătorului fenomen al alienării omului de propria sa esenţă ca şi caracterul aprins al acestor discuţii. Eroare ! Preocuparea e veche la poetul nostru care, încă la începutul carierii sale, în 1934, şi-o manifesta într-o poezie nu lipsită de stângăcii, neajunsuri — Sfârşit. Poetul care-şi revendică pe drept gloria de a fi un ochi scrutător care veghează ca „visele" să ne fie „clare", „gîndurile limpezi / Viaţa curajoasă / Dragostea întreagă", nu putea rămâne o singură clipă indiferent în faţa unui rău care atacă nu numai claritatea viselor, a gîndurilor etc., ci însăşi facultatea de a visa, de a gîndi, de a simţi şi voi, personalitatea noastră în toate componentele şi în ansamblul ei. Nu trebuie, iarăşi, să ne mire — e doar în spiritul umanismului socialist, sub semnul căruia poetul s-a aflat încă de la începuturi şi a cărui lumină a întreţinut-o mereu cu stihurile sale — că, deşi scrise la
118
un interval de aproape trei decenii, cele două poezii oare, pe plan artistic se află la o apreciabilă distanţă, propun totuşi, (indirect, prima ; fără nici un echivoc, a doua) aceeaşi soluţie: munca : „Numai voi, care faceţi lucrurile, scăpaţi prin aceasta / De oarba lor tiranie". Problema alienării nu-i însă chiar atît de simplă, munca însăşi fiind în capitalism nu instrumentul eliberării, ci condiţia înrobirii. Poetului nu-i putea scăpa acest aspect pe care 1-a dezvăluit într-o .poezie scrisă în 1935, Primăvara dulce, aparţinînd ciclului Declaraţia Patetică. O poezie care nu e agitatorică ci de atmosferă .—' o atmosferă încărcată de electricitate, anunţînd furtuni : „Numai o tristeţe tăcută rămîne spînzurată în aer / Ca un cuvînt încă nerostit, / ca o durere tăinuită, / o tristeţe tăcută şi ameninţătoare / ca un abur uşor, prevestitor de ploaie. / Nici un om nu trece prin primăvara asta, / nu se înfrăţeşte cu ea. / Toţi oamenii s-au închis în ateliere / şi cînd ies la prînz, galbeni, încruntaţi şi tăcuţi, / trec prin aerul luminos / ca o tristeţe, ca o ameninţare. // Ei n-au timp să vadă primăvara, / nici mugurii mici care-ndată vor fi flori, / nici gîndacii roşii, nici furnicile mărunte. // Ei sînt mereu obosiţi şi galbeni, / fiindcă primăvara asta nu e a lor, / cum nu e a lor decît tristeţea dintr-însa, / tristeţea grea şi ameninţătoare, ca un nor prevestitor de ploaie, / pe care n-o înţelege preotul cucernic / ieşit în cerdac să privească cerul". Ideea revine şi în poemul Scrisoare într-un pachet de alimente.
Conceptul de poezie obiectivă — mărturisesc — nu-mi e prea limpede ; mai mult, am chiar convingerea că noţiunea ar contrazice însăşi ideea de poezie, dar nu e mai puţin adevărat că, dacă refuz să înţeleg ceea ce e de neînţeles, bănuiesc măcar ce vor {mai exact, ce-au vrut cîndva) să înţeleagă unii prin aceasta : o poezie îndreptată spre lumea din afară, se pare. Mi-e, însă, infinit mai greu să pricep cum au putut unii periodiza poezia lui Miron Radu
Paraschivescu după falsul criteriu poeziei obiective şi subiective (atei. ţie, tautologie impusă), cînd poezia sa agitatorică, pe care aceştia o consideră obiectivă, este însăşi expresia subiectivităţii sale. întîi, fiindcă ea e totdeauna o confesie, o confesie făcută în forum, în gura mare, unui larg auditoriu sau şoptită unei singure şi foarte apropiate fiinţe într-un cu totul alt cadru, familial, intim. O confesie a unor simţăminte care pot fi — şi efectiv sînt — şi ale altora, dar pe care poetul le trăieşte într-un mod propriu ; a unor gînduri care, chiar dacă sînt împărtăşite şi de alţii, au, în acest caz, nuanţe foarte personale. Apoi spovedaniile poetului apar totdeauna — şi aici rezidă forţa poetică a poemelor agitatorice ale lui Miron Radu Paraschivescu — ca acte capitale care se cer neapărat îndeplinite şi după un anume ritual. Sentimentul că asistăm la un act capital ne este inoculat şi de ceremonial dar şi — aş spune chiar, mai ales — de drama pe care, adap-tînd atitudini sacerdotale, poetul ne-o comunică direct sau ne-o sugerează. Căci Miron Radu Paraschivescu nu se rezumă să-şi mărturisească sentimentele, gîndurile, idealurile pe care vrea să le impună auditoriului său. Pentru a le spori încărcătura poetică, îi creează cititorului senzaţia de a intui geneza lor dureroasă cînd nu-1 face să asiste în calitate de martor la desfăşurarea acestei drame. Drama — mereu aceeaşi •— a desăvîrşirii morale, a efortului de a ne realiza ca fiinţe superioare — e, totuşi, de fiecare dată, unică. Aceasta explică, de altfel, nu numai lipsa de monotonie a poemelor agitatorice ale lui Miron Radu Paraschivescu, originalitatea lor izbitoare dar şi perenitatea lor, ecoul lor profund în sufletul cititorului după ce evenimentele care le-au ocazionat au fost depăşite. Desigur Indîrjirea e un excelent poem agitatoric, un poem al hotăririi ferme de a rezista fascismului pînă la capăt, fie şi de unul singur ; un poem al setei de libertate, cum — repet — puţine s-au scris:
119
democratismul său care e autentic, profund, organic. Poetic, Miron Radu Paraschivescu aparţine familiei care ni i-a dat pe Whitman şi pe Maiakovski (nu însă, şi pe Hugo, mare poet, şi el, al democraţiei şi progresului, dar al unui democratism de tip parlamentar, vag afectat şi filantropic — cum a spus-o strălucit G. Călinescu într-un studiu consacrat lui Emimescu, — şi al unui progresism evoluţionist şi cam abstract : în nici un caz .pe şansonetis-tul sentimental Beranger). Poetul Laudelor, al Declaraţiei patetice şi al Cînticilor ţigăneşti aparţine acestei familii, chiar dacă, la un moment dat sau chiar constant, simpatia se pare a se îndrepta şi în alte direcţii.
Democraţia, în accepţia lui Miron Radu Paraschivescu, nu e numai o doctrină politică, un corp de principii, un ansamblu de convingeri ; şi nu e numai un mit frumos. Pentru el democraţia e un element indispensabil ca aerul şi ca apa, un climat, în lipsa căruia viaţa însăşi e de neconceput. Progresismul său nu e abstract, ci un mod, unicul posibil, de a se integra sufleteşte lealităţii. Revoluţia nu e, pentru el, numai un ideal atrăgător, ci însuşi modul, unicul posibil, de a-şi trăi viaţa. Ideea de sacrificiu individual, implicată în aceea de Revoluţie, impusă de ea, e astfel pe deplin justificată şi devine suprema raţiune a existenţei sale.
Toţi poeţii noştri democraţi prin structura lor intimă fac elogiul sacrificiului pentru cauza eliberării revoluţionare a mulţimilor muncitoare, a umanităţii. Jebeleanu, a cărei fibră democratică e evidenţiată mai ales de sensibilitatea sa foarte ascuţită la suferinţele individuale şi ale marilor colectivităţi, de revolta sa aprigă, clocotitoare împotriva tuturor mizeriilor şi siluirilor, sapă cu dalta, pios, în lespede de marmură, inspirate, sobre totuşi, laude pe mormintele eroilor anonimi jertfiţi pentru libertate şi socialism ; cutremurat, el evocă figurile luminoase, de un înălţător patetism ale lui Bălcescu şi Sania şi se înclină
în faţa osemintelor comuniştilor de la Trei pruni. Eroul liric al lui Beniuc nu se concepe decît în postura unui ostaş de rînd, bătrîn acuma şi cu faţa tatuată de rănile unor vechi lupte, dar veşnic de veghe ca o santinelă sau înaintând cu arma în bandulieră, asaltînd redutele necucerite încă sau apărîndu-le pe cele ameninţate. Miron Radu Paraschivescu are însă despre sacrificiu o altă idee. Eroul său liric e nu numai un ostaş, e un martir, căruia jertfa îi este necesară şi care, spre adevărata, marea lui glorie, nu figurează în nici un calendar, nu impune nici un cult. E, asemeni, Prometeului rău înlănţuit al lui Andre Gide, care descătuşîndu-se relativ uşor şi descin-zînd în plin Paris, simte nevoia să ia cu sine vulturul şi să-1 hrănească în oontinuare. Dar nu gratuit ca scriitorul francez, ci pentru a sluji idealurilor nobile ale comunismului.
Caracteristice pentru viziunea lui Miron Radu Paraschivescu despre dăruire — considerată ca un act dintre cele mai fireşti şi aflîndu-şi unica raţiune în el însuşi — sînt, de asemenea, laudele pe care le aduce elementelor naturii, alimentelor primordiale, simple şi măreţe totodată. Pîinii, bunăoară — simbolul dăruirii universale, dar şi al unei foarte dificultoase, cosmice lucrări pe care dăruirea o presupune : „Tu legi nu numai apa de pămînt, / nu numai pămîntul de cer, / nu numai omul de cer, de apă şi de pămînt, / dar tu legi popoarele lumii între ele, / tu legi timpurile viitoare şi trecute ale lumii într-o singură unitate" (Pîinea unanimă). De asemenea, banala tomată, „frumosul fruct" „crescut pentru săraci" care „de pîine şi de apă ţine loc".
Ideea de sacrificiu, cu adagiul voluptăţii pe care sacrificiul i-o procură, e încă şi mai marcată în poemele de rezistenţă antifascistă. în Indîrjire, eroul liric nu se sfieşte să apară în postura umilă, jalnică de cerşetor, sau în aceea de obiect neînsufleţit pe lîngă care se trece indiferent. Mai mult, în-
122
cearcă o stranie mulţumire, o voluptate, că se ştie astfel.
In Un drum în deşert voluptatea suferinţei e însoţită de un sentiment al autopenitenţei purificatoare. Drumul în pustiu al emirului lui Macedonski era, „şi el, un drum eroic, dar, străbătîndu-1, călătorul avea privirile sufletului aţintite spre Mecca, certitudinea că-şi va realiza idealul, pe cînd eroul lui Paraschivescu bate un „drum absolut", la capătul căruia nu te aşteaptă nimic şi care nici nu are sfîrşit. Emirului i se mai întâmpla să întîlnească un alt călător, să ajungă la o oază, iluzia că îşi va realiza visul îi era întreţinută — mici bucurii îl smulgeau, fie şi pentru o clipă, disperării. Halueinînd, arabul vedea Mecca, încununat efortul său. Drumul la care ne invită autorul Laudelor e, însă, dimpotrivă, de o monotonie exasperantă, fără peisaj ; viziunile călătorului sînt terifiante: „El (drumul n.n.) are nenumărate stafii şi surîsuri, toate uscate, / descărcate, cu faţa de iască, cu mîinile de / iască, cu picioare şi plete de iască. / Şi ochii lor sînt de foc negru" ; ori : „Şi-n clipa cînd tu ai deschis gura să vorbeşti, să / săruţi una din aceste feţe, / Un mare pumn de nisip îţi intră în gură ca un mălai / fierbinte şi-ţi pătrunde-n trahee pînă-n micile prăpăstii şi cavităţi pulmonare în care se zbat / bronhiile tale şi aşa, de altfel, destul de încărcate. / Atunci îţi trebuie multă stăpînire de sine ca să te / ridici, să scuipi nisipul şi să pleci mai departe". Drumul acesta e al sacrificiului total, al autopeniitenţei voluntare care te înstrăinează de tine însuţi, de lume, de tot: „Un drum în deşert e singurul drum în afara noastră, / E singurul drum în care nu ne putem gîndi la probleme, / la oameni şi obiceiuri". Şi e, totuşi, pentru cel care-1 întreprinde „o mare voluptate", fiindcă te purifică şi te întăreşte, fiindcă „te limpezeşte pînă în străvezime".
Pe un anume plan, poezia rezistenţei antifasciste — şi altele, bunăoară Diogene, elogiu al sărăciei, care ne-ar apăra de primejdia nepăsării şi a dis-
preţului — scrisă de Miron Radu Paraschivescu se apropie de aceea practicată de poeţii catolici ai Rezistenţei, de un Pierre Emmanuel, bunăoară. Şi acesta vede doar fascismul ca o penitenţă cumplită la care e supus neamul omenesc, ca o răscumpărare care se va solda cu purificarea morală (la catolici, însă, a unor grave păcate), a victimelor sale şi pe care o acceptă cu o secretă dar nu mai puţin frenetică voluptate. (Contribuie la această impresie şi împrejurarea că, în genere, în lirica sa, Miron Radu Paraschivescu face dese referiri la mituri, personaje biblice, la obiecte de cult, foloseşte formule din Vechiul şi Noul Testament). Dar numai pe acest plan. în rest —■ totul îi deosebeşte. Lui Pierre Emmanuel, penitenţa îi e impusă de divinitate pentru o vină care e şi a sa ; Miron Radu Paraschivescu şi-o impune singur, nu ea să-şi spele păcatele, şi o domină. Suferind, Pierre Emmanuel se resemnează şi nădăjduieşte ; Miron Radu Paraschivescu însă se căleşte ca luptător care trebuie să doboare el însuşi răul care nu e în el : „Din el (drumul în deşert n. n.) ieşi cu totul schimbat, cu faţa uscată şi vînătă, / cu gîtul mai lung şi pasul mai uşor, / cu mîinile-mpletite, şi nasul subţiat. / Dar ochii au o strălucire de care se vor speria pînă / şi fioroasele fiare din grădina zoologică a / marelui oraş unde-ai ajuns istovit şi curat // Cînd drumu-n deşert a fost isprăvit".
De altfel, ideea aceasta a pregătirii pentru luptă şi a luptei în care te angajezi total şi cu voluptate, fără să urmăreşti nici un soi de satisfacţie personală sau răsplată fie ea oricît de îndepărtată, oi numai dintr-o necesitate intimă, pentru a împinge istoria înainte, e fundamentală întregii creaţii lirice a lui Paraschivescu.
Adolescenţa e, în altă poezie — Ora de psihologie — elogiată tocmai pentru această disponibilitate aparent gratuită, de fapt, absolut necesară. O disponibilitate — şi aici deosebirea de creştinism e esenţială — care nu e a celor „săraci cu duhul" şi menită să
123
realizeze o fericire pe măsura lor, ci a conştiinţei celei mai lucide cu putinţă, căci la vîrsta asta „creierul fiecăruia dintre noi e mai mare şi mai circumvoluţionat".
Piesa esenţială pentru definirea aspectului ardent al poeziei lui Miron Radu Paraschivescu rămîne însă Balada păguboşilor (proiect), al cărei patetism nu numai că nu e ameninţat de o notă umoristică, ci dimpotrivă, ca şi în Scrisoare de adio, alimentat de ea. Sînt concentrate aici toate caracteristicile acestei laturi a poeziei autorului Declaraţiei fundamentale, într-o  sinteză superioară.  Concret, e
vorba de .....o specie   existentă în
toate seminţiile / „Speţa Păguboşilor", antagonică celei a Profitorilor, alcătuită din inşi care, ştiu că „Eternitatea se cucereşte doar în paguba clipei", şi de aceea: „Ei sînt cei care dau, care fac, care trag, care-ndură / care nu trăiesc decît ca să dăruie, să se dăruie, / Din tot ce au şi mai ales din tot ce n-au, / Din tot ce n-au avut, din tot ce-au pierdut, din tot/ ce le-a mai rămas. / Din tot ce nu le-a mai rămas, din tot ce n-au avut / niciodată decît într-o infimă măsură, / Ei rup şi-şi împart încă o dată / După principiul sciziparităţii: / Din carnea lor albă, roşie, neagră, vînătă, galbenă, uscată, sfîrtecată, / Ei rup oricînd însă o bucată / Pe care-o întind celor care trec, / celor care vin, / celor care pleacă, / celor care iau. / Căci păguboşii fac parte din tagma celor care dau, // (...) //. Graţie prezenţei permanente a Păguboşilor / Planeta zboară prin genuni / Seminţia, înaintează, se roteşte, / Progresează şi niciodată nu se opreşte".
Pretutindeni, şi în toate timpurile, marii poeţi ai democraţiei n-au fost numai cîntăreţii luptelor dar şi ai împlinirilor. Whitman e poetul cetăţenilor liberi, mîndri de libertatea lor, al firelor de iarbă ţîşnind din humă, victorioase, al marilor fluvii şi al cascadelor superbe. Maiakovski exclama Haraşo ! şi cînta cifrele planului, bucu-
ria muncitorului care a primit un. apartament dotat cu duş, noile vapoare care poartă numele revoluţionarilor căzuţi, mîndria ide a fi cetăţeanul primului stat socialist. Miron Radu Paraschivescu nu se putea sustrage acestei îndatoriri. Ascetismul şi-1 impune sie-şi pentru a umple de bucurii viaţa celorlalţi, spectacolul fericirii lor constituind suprema satisfacţie a luptătorului care s-a privat de toate. Şi ce spectacol mai colorat, mai reconfortant, mai sublim al împlinirilor, decît cel al fecundaţiei şi germinaţiei universale, al tuturor rodirilor, al creaţiei !
Scena acestui spectacol, fără început şi fără sfîrşit, înnoindu-se radical nu numai de la un anotimp la albul, ci clipă de clipă, e universul întreg. Asistăm la o cascadă de miracole care toate ne bucură pînă la suferinţă, ne uluiesc şi ne dezvăluie corespondenţe ascunse, nebănuite. Mărul rotund, roşu, care are strălucirea astrului, e rodul, dar el poartă în carnea sa seminţele negre ale viitoarelor germinaţii. Pămîntul e arcuit ca un pîntec de femeie şi pîntecele femeii e ridicat, la rîndu-i, la înălţimea simbolică. Fiecare miracol concentrează un univers, mereu inedit, mărturisind despre legea supremă a maternităţii care ne guvernează şi de sub forţa căreia nu ne putem sustrage decît schilodindu-ne îngrozitor : „Grădina e acum o cireada / Lăuză, cu ugere pline: / Dogorile n-au să-i mai cadă / în creştet: nici, roiuri, albine. / îşi umple cu dulci fructe poala / O fată, sub crăngile joase / Prin care, o clipă, beteala / Fugarelor plete jucase. // Astfel încărcată, îşi este / El însăşi materna icoană, / Dar tînărul piept dă de veste // Că toamna ei încă-i departe / Iar rodul grădinii e mană / Doar taina de care-o desparte". (Toamna J.
Cîntînd roadele, într-o poezie virilă, de un senzualism păgîn, Miron Radu Paraschivescu nu-şi creează, ca B. Fundoianu, în Privelişti, un refugiu spiritual în care să se slaveze de o
124
realitate dominată de legea distrugerii şi a haosului, nu opune protestatar un univers altuia şi nici nu exprimă o ascunsă şi tulburătoare nelinişte. El creează o cosmogonie poetică în care domină legea echilibrului şi a ordinii pentru a slăvi viaţa însăşi, mereu victorioasă, pentru a-şi afirma crezul profund optimist; el extinde legile acestei cosmogonii, în centrul căreia tronează sublima Zeiţă a Maternităţii, în sfera socială, prezentîndu-ne, bunăoară, marea, neasemuita bucurie, ce dobîndeşte aura uinui rit păgîn, a oamenilor care întîmpină ploaia venită, după o lungă secetă, să redea pămîntului fecunditatea. (Ploaia). înfăţişează o oţelărie ca o adevărată maternitate a unei noi istorii.
în viziunea lui, orice muncă — iar Miron Radu Paraschivescu este un excelent poet al meseriilor — e un act creator; orice muncitor un participant activ la procesul reînnoirii materiei, un demiurg care însufleţeşte anorganicul, favorizează germinaţia universală, întreţine focul vieţii. Tipografii, din poezia ou acelaşi titlu „călugări par : se închină, dumică ? nu ştii. // Vezi cum preschimbă doar ges-ticulînd, / Cuvîntul în materie, pe rînd". Modeştii muncitori din imprimerii devin, astfel, nişte alchimişti care transformă nu o materie ordinară în una nobilă, ci, mai mult, creează materia din nimic, din noţiuni abstracte, din spirit, asemeni lui Iehova. înfăţişarea lor, de schivnici, gesturile lor oculte, rapiditatea cu care desăvîrşesc lucrarea, toate acestea inoculează cititorului ideea de miracol, de magie.
în genere, poeţii obişnuiesc — şi nu fără temei — să vorbească despre actul poetic oa despre un act magic. Miron Radu Paraschivescu, însă, (şi, mai tîrziu, Geo Dumitrescu în frumosul său poem Spinoasa problemă a nopţilor) se numără printre excepţiile de la această regulă. El nu consideră actul poetic superior oricărei îndeletniciri, oricărei manifestări creatoare obişnuite. Mai mult încă, insistă asupra
dependenţei acţiunii poetului de aceea a muncitorilor obişnuiţi ; vede actul poetic numai şi numai în funcţie de activitatea creatoare a a oamenilor simpli :„Nu vă bizuiţi pe mine! / Eu nu sînt decît ecoul şi (uneori) prevestirea / faptelor voastre". (Prefaţa). Ideea e reluată şi într-o poezie din ultimul volum: „Dar sînt şi alţii / Care nu trăiesc din faptele vieţii / Aşa cum umbra nu trăieşte din ea însăşi / Ci din lumina şi consistenţa lor. / Ei sînt într-adevăr doar umbra, prelungirea şi ecoul / Faptelor voastre. / Aceştia sînt poeţii. / Ei n-au nimic / Ei sînt fiindcă voi sînteţi / (Nu-ntotdeauna în urma voastră, / Ci deseori -nainte, ca să vă prevestească / Aşa cum umbre lungi în răsărit şi în amurg merg / înaintea paşilor noştri)". (Poeţii). Muncitorii creează lucrurile; poeţii le numesc numai : „Căci voi toţi sînteţi chemaţi pe lume / Ca să daţi celor ce s-or naşte nume" — scria el într-o mai veche Ars poetica (1943). între tipografii care zămislesc din nimic materia şi poetul care îi va da o identitate, superioritatea e, neîndoios, de partea tipografilor. Nu întâmplător Lăutarul, (şi, într-un fel, Scamatorul) sînt singurele dintre laudele aduse de Miron Radu Paraschivescu meseriilor în care accentul nu e pus pe ideea de creaţie, ci pe aceea de jertfă („Şi cum se zbate roşia lăută / E-o aripă din pieptul lui crescută"), după cum nu pe ideea creaţiei ci ipe ideea de sacrificiu îşi axează el, de obicei, numeroasele sale arte poetice: „Nu uitaţi : / O voluptate conştientă e cel mai sever ascetism. / Dăruiţi-vă aricit / Dar nu primiţi decît necesarul" (Poeţilor tineri); „dar eu cred odată cu Isus Cristos / că un adevărat poem se scrie numai în aer liber, şi în pielea goală / ca atunci cînd te naşti, te botezi, răstigneşti, şi înviezi din morţi" (Decadenţilor).
Jertfa lăutarului, de o mare frumuseţe, nu e zadarnică; dar nu el, ci semănătorul din poezia cu acelaşi titlu, face pămîntul să se cutremure „...sub blana-i groasă de huilă, / -n
125
trupul lui rotund şi moale ca un vast pîntec de muiere / Simţea că-ncepe să-1 pătrundă o forţă nouă şi virilă". Demiurg nu e lăutarul, ci semănătorul care „...singur şi alb se-apleacă, vine, piere / Peste nemărginirea neagră, ca o corabie pe valuri" sau grădinarul, care a acumulat o experienţă colosală, a deprins toate tainele. „Şi din tot ce-a văzut / ce a-nvăţat / el trage o singură concluzie / prin care / leagă pămîntul de cer // Punînd între ele / cununile florilor, / coroanele pomilor / podoabă, mireasmă, fructe dulci pentru oameni / dar şi adăpost pentru păsărele / care-i închină de dimineaţa pînă seara lauda lor / în cîntec neîntrerupt / şi în fructul cuiburilor / aninat în crengi" ; sau tîmplarul care, luorînd cu gingăşie copacul mort, comunică magic cu el şi îi dăruie o nouă viaţă : „el îi vorbeşte fostului arbor / ca un vieţuitor altui vieţuitor / pe care nu-1 lasă pradă morţii informe / putregaiului / viermilor / focului, / ci-1 face să trăiască mai departe" şi influenţează astfel viaţa noastră, a tuturor, sub toate aspectele şi în toate manifestările ei esenţiale ; „Şi tîmplarul lucrează asupra esenţelor lemnului şi asupra seminţiilor de oameni / cînd, cu aceeaşi mină şi îndemînare, / el face din trupul copacului / uşi care se deschid / ferestre care privesc / mese şi paturi / sicrie şi leagăne" ; sau cosmonautul care re-face lumea, universul după legi pămîntene : „Ziua dintîi este azi: / Precum pe pămînt aşa şi în cer", care aduce lumina noastră pămîntească în „ţara încă adîncă / A întunericului de geneză".
Raportate la aceste elogii ale meseriilor, ale muncii, în care poetul vede unicul mod de a ne integra cosmosului, de a ne supune comandamentelor supreme ale firii, de a participa la creaţia universală, poeziile denunţînd alienarea prin inactivitate, dobîndesc semnificaţii mai bogate încă. Se demonstrează astfel, o dată în plus, unitatea organică a liricii lui Miron Radu Paraschivescu.
Cu atît mai tulburătoare e cosmogonia pe care ne-o propune poetul, cu cît el nu se arată deloc înclinat să se oprească la aspectul idilic al fenomenului. Mărul, tomata, p î n-tecul femeii, pruncul care îşi anunţă strigînd ivirea pe lume — sînt sublimi nu numai prin frumuseţea lor intrinsecă şi fiindcă fiecare în parte şi toate laolaltă ne vorbesc într-un limbaj al marilor iniţiaţi despre legea creaţiei şi unitatea lumii. Existenţa lor însăşi apare ca deznodămîn-tul fericit al unei încleştări mitice, în. care au fost angajate forţe uriaşe. Bucuria e legată şi condiţionată de luptă : „El vine de departe : nouă luni / S-a tot zbătut în lupte, nevăzut, / S-a smuls ca o furtună de pe culmi / Spre un tărîm necunoscut. // Dintr-o nădejde s-a născut şi-un vis, / fiu al iubirii pline şi carnale, / Zile şi nopţi muma-,1 ţine închis / Sub pieptul ei,, ca sub un scut de zale". Ivirea pruncului, victorie a vieţii, ia, de aceea, proporţiile unei sărbători de proporţii cosmice: „Priveşte-1 / El e universul mic: Planeta-ntreagă pentru el roteşte, / Stele şi sori în ochi îi oglindeşte / Să crească-n el un vrednic bolşevic".
Virilă, lirica împlinirilor practicată de Miron Radu Paraschivescu nu exclude gingăşia, cum o dovedesc, ca să ne referim numai la ultimul volum, poeziile Moartea florilor, Cărăbuşii,. Omul şi floarea, Pomii, dar şi Grădinarul, Tîmplarul. Pericolul sentimen-talismanului, care pîndeşte o astfel de poezie, e aici totdeauna evitat, pentru că gingăşia însăşi apare ca o manifestare a unui înalt principiu creator, ca un mod de a participa afectiv la marea gestaţie (Pomii), sau de a protesta împotriva oricărui atentat care ar putea împiedica libera desfăşurare a acestui măreţ proces. Moartea florilor stîrneşite indignarea poetului şi uluieşte mugurii ascunşi în „subsuo-rile pomilor" ; tentaţiei de a-şi opri sieşi cărăbuşii, aceste mici bijuterii vii, poetul îi rezistă fiindcă nu vrea. să  se  împotrivească  astfel  legii su-
126
preme a fecundaţiei, fiindcă refuză să se alieze morţii.
Gingăşia, de came aminteam, e, şi ea, o constantă a poeziei lui Miron Radu Paraschivescu şi ni-1 dezvăluie, ca şi pe Jebeleanu, ca pe un poet al bunătăţii, al dragostei umane. Nu însă al unei bunătăţi dostoievskiene, de factură creştină, ci al unei dragoste pentru om fraternă, profundă, comunistă, de factura celeia care-1 însufleţea şi pe care a practicat-o prin poezie Paul Eluard. Poetul însuşi vorbeşte undeva de „timbrul bunătăţii" şi acest timbru e aplicat pe toate mesajele receptate de la el. Poetul însuşi, care se vrea, repet, „spionul libertăţii" vorbeşte despre nevoia sa imperioasă de a rezolva, pe lîngă marile probleme ale vieţii, „...cele mai gingaşe probleme sentimentale" şi despre iubire ca de o lege supremă a poeziei. Admirabila poezie Rîsetul este o vibrantă laudă a bunătăţii, actul acesta fiziologic deosebind pe om de animal, fiind investit de poet cu atributele unui „profund sărut".
Observam o notă umoristică în unele din poemele cu oare Paraschivescu atacă probleme foarte grave : Scrisoare de adio şi Balada păguboşilor. Rolul ei estetic este tocmai acela de a sugera discret o caldă şi foarte omenească simpatie pentru eroii pe care poetul îi admiră, fiindcă admiraţia —• se ştie — nu implică totdeauna cu necesitate şi iubirea.
O undă de umor, gingăşie, străbate şi poezia Scamatorul, căruia poetul ii înalţă o laudă numai .pentru că depune eforturi istovitoare ca să ofere „...lumii la un preţ accesibil iluzia / că vîrsta minunilor nu-i încă sfîrşită".
Poetul — care', în Prietenii de la miezul nopţii, afirma categoric : Fiecare din noi e o poiană, / o orgă sau o catedrală" — se străduieşte (Bună ziua) să redescopere înţelesul primordial al vorbelor tocite, cărora o îndelungată şi convenţională folosinţă le-a stors toată seva; să le redea toată bogăţia şi strălucirea de odinioară ; să le transforme într-un vehicul care să circule de la o inimă omenească
la alta pentru a duce mesajul speranţei.
Expresie a bunătăţii sînt şi cele Cinci   poeme   ale   omului   cu mască.
Poetul se maschează nu pentru a-şi ascunde identitatea şi a se smulge astfel responsabilităţii care omeneşte îi revine, sau, mai rău încă, a se deda unor acţiuni reprobabile. El îşi ascunde chipul adevărat pentru a-şi pierde identitatea, pentru a deveni una şi aceeaşi fiinţă cu fiecare dintre semenii săi, urîţi şi frumoşi, slabi şi graşi, înalţi şi scunzi, veseli şi trişti, prac-ticînd toate profesiile. Căci numai în felul acesta se poate împovăra cu toate neliniştile şi suferinţele lor.
Pînă şi poezia obiectelor neînsufleţite e, la Miron Radu Paraschivescu, mărturia unei profunde simpatii umane. Şi G. Călinescu, scriind o poezie a lucrurilor familiare sau a obiectelor de civilizaţie, le raporta de obicei la om, dar cu altă finalitate decît aceea de a-şi manifesta dragostea pentru el. Apoi, la Călinescu raportarea se face uneori şi la elementele naturii din considerente pur estetice : cîntâ robinetul, nu numai şi nu atît ca produs al spiritului industrios al omului, ci fiindcă îi evocă superbele cascade ; pasta de dinţi îi produce asociaţii de ordin olfactiv care impun raportări la regnul vegetal. Paraschivescu, însă, cîntă telefonul, fiindcă vede în el un obiect care-i vorbeşte despre visele oamenilor, despre nădejdile lor cele mai intime ou care se vrea mereu solidar ; cîntă cartea care spune atîtea şi despre omul care a scris-o şi despre cel care o citeşte. Atît de puternică este dragostea poetului pentru om, încît nu poate concepe ideea că omul este totuşi muritor, că cel care a zămislit viaţă (poemul e şi un cînt al mîinilor harnice) este sortit pieirii (Nu e cu putinţăJ. Morţii, în viziunea lui, continuă într-un fel, să trăiască. Dovadă : „Florile vin din pămînt. / Pentru noi orbii din fund / Ele sînt periscoape".
Cele două atitudini fundamentale ale lui Miron Radu Paraschivescu — dăruirea generoasă  de tip  ascetic şi
127
năzuinţa fierbinte spre marile împliniri — nu par a caracteriza poeziile aparţinînd ciclului de Cîntice ţigăneşti. Protestul împotriva fascismului şi a odioaselor practici rasiste care îl însoţesc de obicei, pare să-1 fi determinat pe poet să se uite pe sine într-atât, încît să se identifice cu personajele tragediei consemnate în aceste „cîntice". Ca atare, să fi abdicat, tot din considerente etice, dar totuşi să fi abdicat, de pe poziţiile eticismului său, şi să elogieze virtuţi care, iro-sindu-se în van, incetează, chiar prin aceasta, de a mai fi virtuţi (Rică); să cânte dezlănţuite pasiuni erotice, impulsuri ce nu-şi au raţiunea în procreare, ci îşi sînt suficiente lor însele. La un poet al sacrificiului conştient pentru o cauză sublimă, la un poet al perfecţionării morale, pare, într-adevăr ciudat elogiul înzestratului „fante de obor", aparţinînd mai degrabă „speţei profitorilor" decît celei a Păguboşilor şi eheltuindu-se în acţiuni inutile dacă nu chiar dăunătoare : „ăl mai primo barbugiu, / cuţitar ca-rainangiu". După cum, pare ciudat elogiul dragostei „făr'rost" (Amar), elogiul erotismului pur din atîtea „cîntice" (...de lampă, ...de nuntă, ... de dor şi of, din Blestem de noapte şi Viana) la un poet care vorbea(Ochii) de „al cărnii duh" şi care, în genere, nu poate schiţa cel mai simplu gest erotic fără să-1 raporteze la ideea de feoundaţie. O privire a iubitei era, şi este, la el, asociată unui „...sficuit / De pumn de grăunţe / Pe care / O nevăzută mină / ll zvîrlea peste el / Ca să germineze în vara toridă" (Ecouri); amorul e sugerat altundeva (Piersici) printr-o referire la piersici, introducîndu-se, astfel, aici ideea unei finalităţi ce presupune dar şi depăşeşte erotismul. La un poet care schiţa Portretul unei adolescente pentru a descoperi „atîtea oarbe modulaţii secrete" anuinţînd-o pe viitoarea mamă, pare într-adevăr foarte straniu senziualismul aprins al tablourilor sale de ţigănci cu pielea de „crin şi lapte", cu „buze de micşunele", cu ochii „de smalţ", „de catifea" sau „vi-
neţi de fum", cu plete roşii „de porfir" sau „de sînge", cu şolduri alunecând „prin deşte", „cînd de foc, cînd de răcoare", cu sinii „de trandafiri" arzînd ca globul lămpii şi tari precum cremenea, cu „tras mijloc prin inel" şi trup de „ciută lină". Pare, la un poet ca el, mai mult decît ciudată orgia asta de culori ţipătoare, beţia tactilă şi sonoră care o însoţeşte.
Mai ciudat, însă, e faptul că, împotriva aparenţelor, tocmai în aceste aţâţătoare prin senzaţionalul lor Cîntice ţigăneşti, se îmbină în chipul cel mai fericit, cele două atitudini fundamentale ale liricii tai Miron Radu Paraschivescu.
Sîntem îndreptăţiţi să vorbim despre prezenţa, în aceste „cîntice" a unei poezii a dăruirii, în primul rînd, fiindcă, privite în totalitatea lor (unele, chiar în sine), ele oferă despre ţigani imaginea unui popor aparţinînd „Speţei Păguboşilor". Imaginea unui popor oare dăruie totul şi se dăruie cu voluptate pînă la capăt dragostei, libertăţii, muncii, şi nu primeşte, în schimb, nimic, dacă mu umilinţa şi batjocura cea mai dureroasă, foamea, biciul şi gloanţele ; şi care nu numai că-şi acceptă destinul, dar şi-1 acceptă ou un soi de frenezie, refuzîndu-se, aş spune, programatic, fericirii. Semnificativ, e în această privinţă, Cînticul de paj, pe care, urmărind efecte multiple, poetul 1-a scris în tonalitatea joasă a unei romanţe demodate, de un sentimentalism acuzat. Sentimentalismul acesta voit ieftin îl poate deruta pe lectorul superficial care acceptă romanţa ca atare, mai exact, care o acceptă pentru atmonfera de vagă melancolie de sfîrşit de veac XIX. Romanţa are, însă, implicaţii dintre cele mai profunde, căci vorbeşte despre o misiune impli-cînd sacrificiul total, fără de care eroina nu se poate concepe. Frumoasa ţigancă tronînd într-un măreţ castel, iubită cu un devotament absolut de un prinţ pe care, la rîndu-i, şi ea îl iubeşte cu pasiune, renunţă la dragostea ei împlinită, la onoruri, la viaţa îmbelşugată şi lux, — la tot renun-
128
ţă ; şi se reîntoarce în şatră, la foame şi frig şi fum, la zdrenţe şi vagabondaj, fiindcă mu poate rezista chemării irezistibile de a-şi împlini destinul care o leagă de „specia Păguboşilor".
O „păguboasă" e şi Hanny, din romanţa cu acelaşi titlu, care se sacrifică pentru a asigura cariera iubitului ei.
Puterea de dăruire, pentru o cauză mare, a acestui neam de meşteri „zlătari şi spoitori" şi „făurari" care sînt în stare să pună luna „pe nicovele / şi să facă din ea inele" e evidenţiată cu o pregnanţă deosebită în splendidul Cîntic de fată neagră, o triplă laudă. Se laudă aioi moartea unui luptător căruia „numai roşu" „i-a plăcut", „roşu aprins şi stacojiu", răpus de glontele jandarmilor; se laudă generozitatea gazdei care-i oferă, cu mari riscuri, ultimul adăpost ; se laudă credinţa în dragoste, care o determină pe iubita eroului să se sinucidă : „Peste oglinda fîntînii, / ţiganca-şi leagănă sinii, / sinii ei de trandafir, / părul roşu, de porfir. // Luna şi-a zvîrlit o rază ca un ochi care-o veghează, / noaptea s-a lăsat stăpînă / peste fata neagră, moartă, // pe mormîntul din Jîntînă".
Destinul jalnic — la care nu vrea şi nu poate renunţa acest neam de .„păguboşi" ■— e oglindit în excepţionalul Cîntic de poteraşi, descriind în oulori cumplite acţiunea pogromistă, de vaste proporţii a pote.raşilor negri care „...cum vin pe drumul mare, / cu inima-n cingătoare / răsuciţi, iscoditori, / lasă-n urma lor fiori / şi presară groaza neagră / peste noaptea mută-ntreagă". Acţiunea, soldată cu distrugerea din temelie a acestui „rai beteag" care e ţigănia, ne apare cu atît mai odioasă, cu cît ea strică săr-'foătoarea, de proporţii mitice, — expresie a vitalităţii lor excepţionale — pe care viitoarele victime şi-au îngăduit-o.
Tocmai fiindcă Miron Radu Paras-•chivescu i-a prezentat pe ţiganii săi ca aparţinînd „speţei Păguboşilor", rezonanţa protestului său are profunzimi
nebănuite şi implicaţii care depăşesc cu mult ocazia care 1-a generat.
Ne-am putea întreba atunci cum se împacă ascetismul acestor Cîntice cu senzualismul frust, gratuit al altora, care pare a fi expresia hedonismului absolut. Răspunsul ne obligă mai întîi la o precizare. Ascetismul eroului liric al lui Miron Radu Paraschivescu, real, e totuşi un ascetism materialist. Poetul pămîntului, al arborilor, al roadelor nu neagă frumuseţile vieţii, nu opune bucuriile spirituale celor materiale şi nu propagă renunţarea la acestea din urmă. El socoteşte sacrificiul un drum, „un drum în pustiu", dar care duce, în cele din urmă, la o împlinire totală, la o împlinire care include deci şi alte valori decît cele spirituale.
O dată precizarea făcută, să notăm că, în materie erotică, ţiganii lui Miron Radu Paraschivescu se dăruie cu totul partenerilor, şi sînt, în cele din urmă, frustraţi ca nişte veşnic „păguboşi" ce se află. Cum, în felul său, „păgubos" e şi Rică, nerealizat pe măsura posibilităţilor sale şi ucis mişeleşte fără nici o vină. Să adăugăm apoi că eşecul dragostei lor poate fi legat de însăşi lipsa ei de finalitate, şi, în sfîrşit, că amanţii aceştia sînt totuşi nişte fiinţe rudimentare, primitive, care — asemenea ploii, pămîntului, pomilor — chiar dacă n-au conştiinţa acţiunii pe care o împlinesc, se supun totuşi legii fecundaţiei universale. Eroina din Blestem de dragoste, care-şi afuriseşte cumplit şi îl cheamă în acelaşi timp cu dezmierdări pe iubitul trădător, „zace borţoasă", chiar dacă ea n-a năzuit să aibă un plod.
Să ne gîndim că într-o poezie gravă ca Buna vestire, din ciclul Declaraţia patetică, şi ale cărei intenţii nu pot stîrni nici un fel de suspiciuni, să ne gîndim că şi în acea vibrantă laudă a femeii, Miron Radu Paraschivescu elogiază înclinaţia spre cochetărie feminină, atribuindu-i un rost suprem : „Şi femeia îşi pune în joc toate darurile, priceperea, / tot farmecul ei femeiesc, ca să prindă şi să posede toate mesajele secrete  ale bărbatului", fă-
9 — Viaţa Românească, 12
129
cînd astfel ca „toate misiunile bărbatului să se preschimbe / într-un om viu, în carne şi oase, / într-o lucrare unică". Vom înţelege atunci că nici atitudinea ascetică şi nici cea a împlinirilor — fundamentale liricii lui Paraschivescu — nu sînt trădate în ciclul Cîntice ţigăneşti ; că, dimpotrivă, ele se îmbină aici în chipul cel mai firesc şi mai organic cu putinţă.
Că aşa stau lucrurile o dovedeşte tulburătorul, în pofida notei sale umoristice, elogiu adus vieţii sub titlul Tristă e viaţa de mort care ne duce cu gîndul la poezii de o cu totul altă factură ,dar în acelaşi spirit elaborate, precum Nu e cu putinţă şi Florile. O dovedesc mai ales sfâşietoarele bocete deplîngînd moartea fecioarelor, moarte ou atît mai dureroasă cu cît e vorba de nişte fiinţe care n-au cunoscut bucuriile iubirii, nu şi-au împlinit rostul. Ne referim la Cîntec de fată mare, al cărui erou nu se arată a fi un hedonist ci un sentimental şi încă timid, adorînd cândva victima în secret; ne referim la Fata necăjită, unde nu amantul se lamentează, oi tatăl, acompaniat .de toţi ai săi şi de străinii, de elementele naturii revoltate de această îngrozitoare abatere de la legea ei esenţială : „Fata mîndră şi frumoasă / a pornit-o de acasă / tocmai astăzi după masă, / cînd era o ceaţă deasă / şi se lăfăiau pe cer / nişte nori de miel şi zer. // (...) // Drum de toamnă şi de ţară, / ploaia deasă, frunza rară, / du-mi-o fata necăjită, / că rămase neiubită / plînge pomul frunze moarte ; / îl aud pînă tîrziu, / plînge ploaia a pustiu. / Toate-mi plîng în seara asta, / fata mică şi nevasta : // şi de multă amărăciune plîng şi ochii de tăciune".
ARS POETICA
Nu concepţia lui Miron Radu Paraschivescu despre poezie interesează aici, fiindcă, într^un fel sau altul, din tot ce am spus pînă acum, cititorul o poate realiza singur. Şi nici chiar examenul diverselor tehnici la care a recurs, fiindcă tehnicile le schimbă des, şi operaţia n-ar avea rezultatele scon-
tate. Ne interesează să aflăm ce tip de artist se exprimă prin aceste tehnici atît de deosebite, iar pentru aceasta o referire la biografia poetului se impune cu necesitate. Miron Radu Paraschivescu a studiat la Belle Arte, scrie cronici plastice dovedind o competenţă, un gust şi o sensibilitate pe care i le pot invidia mulţi specialişti, iar în tinereţele sale, s-a manifestat şi ca artist în acest domeniu.
Poetul Miron Radu Paraschivescu asimilează lumea ou miracolele ei, dez-văluindu-le ca un pictor şi ca un sculptor. Aştennînd ipe pînză culori, dese-nînd sau modelînd. Bl e creatorul unor peisaje fabuloase (Lumina apelor, Semănătorul) lucrate cu negruri şi griuri, sau dimpotrivă, familiare, şi scăldate în lumină (Toamna, bunăoară), a unor vaste, halucinante compoziţii, surprinzând mişcări ale mulţimilor (finalul din Oamenii pămîntului, Ploaie de vară, Cîntec de poteraşi, Rică), descriind coşmaruri (Un drum în pustiuj ; a unor admirabile portrete (Ochii, Portretul unei adolescente, Lăutarul, şi atâtea Cîntice ţigăneşti), de interioare (poeziile închinate tâmplarului, dar şi Crapă de ziuă), a unor naturi moarte lucrate cu mare fineţe în tuş (Uneori iarna etc.). El foloseşte vopsele crude, ţipătoare, contrastante (roşu, negru ,alb, verde). Le aşterne gros cu cuţitul sau direct din tub, dar şi culori dulci, discrete {griuri şi gal-benuri) care se estompează şi se pierd ; desenează, cu o peniţă subţire, linii, gesturi de o graţioasă geometrie.
Fiecare culoare e investită cu o semnificaţie, mereu aceeaşi sau de fiecare dată alta. Negrul e culoarea fecundităţii, dar şi a terorii, a nelegiuirii, a morţii. Pămîntul e negru şi negrii sînt sîmburii mărului ; negrii, de asemenea, „oamenii pămîntului" care-au pornit să făurească o lume nouă ; dar negru poate deveni însuşi focul şi negrii sînt poteraşii pogromişti : „Negre toate sînt pe ei / flinta neagră, caii zmei, / sufletul şi ochiul strîmb, / cizma-naltă în carîmb, / capul împietrit de plumb". Roşul e culoarea bucu-
130
riei, a pasiunii, a fecundităţii, a luptei, a suferinţei, a vieţii. Mărul e roşu, tomata devine „lampă vie strălucind pe masă"; roşii sînt buzele, obrajii, pletele ţigăncilor iubeţe ; roşu e vinul şi sîngele şi steagul şi steaua care ne călăuzeşte. Dar iarna, roşii sînt, de asemeni, şi „nervii tremurători" ai scheletelor de copaci. Albul e culoarea inocenţei, dar şi a inerţiei (Oamenii pămîntului), a bolii şi morţii (fata albă ca de cretă) dar şi a fecundităţii : ţigăncile au pielea de „crin şi lapte", semănătorul e „peste nemărginirea neagră", „singur şi alb" ; „pe sub blana albă" de omăt „împung dorinţe verzi, de cereale". Verdele semnifică tinereţea, victoria vieţii, ierburile proaspete sînt verzi, şi mugurii, cînd nu sînt roşii. Galbenul e culoarea împlinirii, a recoltelor, dar şi a durerii, a neantului (Un drum în deşert). Grâurile sînt pentru ruine şi tristeţi, dar se folosesc şi pentru zugrăvirea nourilor ce vor fecunda eîmpia.
De remarcat că tuturor culorilor poetul le descoperă şi o funcţie care să vorbească despre principiul germinaţiei universale şi că, şi pe acest plan, unitatea operei sale se impune cu evidenţă. De remarcat, de asemenea, că, adevărat artist, el pictează obiectele aşa cum sînt ele, dar că aceste obiecte ne apar mai vii încă şi încărcate de noi, nebănuite însuşiri. Mărul nu e numai roşu ; el are şi strălucirea astrului, iar prin această strălucire el se dezvăluie, în poezie, acelaşi şi totul altui decît în realitate. Nici tomata care luminează oa o lampă nu e chiar una obişnuită.
Sculptor, poetul modelează lutul moale, sau prelucrează materiale evoluate, dar dintre cele mai delicate; nu taie cu dalta în piatră sau în lemnul tare, nu toarnă bronzuri. El modelează materia după o geometrie a rotundului arcuit, a sfericului, care trebuie să ne comunice ideea de armonie, de ordine, de fecunditate. Mărul e sferic, şi tomata; pîntecul femeii e arcuit frumos. O întreagă şi superbă cosmogonie ne e astfel pro-
pusă, şigîndul unei asooieri cu Brâncuşi ne apare de aceea foarte firesc. Desenatorul se supune legilor aceleeaşi geometrii.
Pictura, sculptura, sînt arte dar şi meserii. Cer har, dar şi tehnică. (De altfel, poetul, în ale sale „laude" ale profesiunilor, nu face o distincţie prea netă între meserii şi arte, meseriaşii săi supunîndu-se nu numai legii universale a gestaţiei, dar şi legii universale a frumosului, ca nişte artişti autentici). Oa toate profesiile, şi aceste' arte se învaţă, „se fură" de la toţi şi de pretutindeni mereu, cu stăruinţă obstinată. Meseriaşul adevărat nu se mulţumeşte numai să înveţe ; el perfecţionează tehnicile vechi, descoperă altele noi. Miron Radu Paraschivescu, veşnic învăţăcel, mărturiseşte cinstita, fi „furat" de la toţi, neîntrerupt, cu. răbdare, şi de a fi căutat mereu să perfecţioneze tehnicile deprinse şi să afle singur -tainele necunoscute ale meşteşugului. Meseria impune un efort de disciplină şi Miron Radu Paraschivescu face din disciplină un principiu fundamental aii poeticii sale (vezi prefaţa la Versul liber). Iar această sumisiune la disciplină se observă şi în poemele scrise în vers liber şi în poeme agitatorice. In acestea din urmă, culoarea nu poate fi folosită. Stăpînirea perfectă a meseriei e dovedită aici de' tehnica folosirii verbului şi a pauzelor. Verbele în aceste poezii clocotesc, se rostogolesc în adevărate cascade.
Lirica lui Miron Radu Paraschivescu are un aspect artizanal. Dar accentul nu cade pe lucrarea meşterului, — un chilim, bunăoară, nu e brodat parcă. înaintea ochilor noştri — ci e pus pe obiectul produs. Pînă şi fructele sale par confecţionate: caisele lui au pieliţa pudrată, piersicile sînt de catifea, cireşele sînt rînduite în coliere etc. Ele par în acelaşi timp naturale şi lucrate de mîna omului. Existenţa autorului acestei lucrări se bănuie, datorită produsului însuşi, dar nu se vede. Meşterul se transformă, astfel,, pe nesimţite, într-un creator care se ascunde ochilor noştri.
131
Dialog cu timpur
de Eugenia Tudor
Aexistat un moment în evoluţia poeziei noastre tinere, deschis de neuitatul IXFicolae Labiş, cînd mitul copilăriei, al copilăriei fără copilărie, prădate de război, a stârnit ecouri multiple şi profunde în conştiinţa tinerilor poeţi, oa un început de eră. Asistam atunci la o eflorescentă lirică avîndu-şi substanţa în rememorarea unei copilării devastate. I-a urmat, cum era şi firesc, descoperirea adolescenţei, descoperire fertilă în nume şi modalităţi poetice. O întreagă generaţie de poeţi, printre oare şi Florenţa Albu, Constanţa Bu-zea, Ilie Constantin, de ale căror ultime volume ne vom ocupa, îşi descopereau, odată cu primele lor cărţi de acum cîţiva ani, calmi sau euforici, explozivi sau uşor meditativi, trăirile adolescentine, aspiraţiile, dorurile, din pasta amorfă, în curs de cristalizare, de filtrare, a vârstei tulburi a adolescenţei. Era nevoia de exprimare a unei întregi generaţii, chemată să se descopere pe sine şi conştiinţa sa artistică. O pletoră de poeţi cam de aceeaşi vîrsta, a adus ofranda ei adolescenţei şi purităţii. Copilăria s-a depărtat, a rămas în zonele suspendate ale sufletului, adolescenţa a fost depăşită şi învinsă iar poeţi, care ieri se exersau încă pe coardele fragile ale unei experienţe neîndestulătoare, atenţi şi uimiţi doar de procesul propriei lor înfloriri, descoperindu-se, trăiesc azi sentimentul intrării într-o nouă vîrsta a propriei lor existenţe, a conştiinţei lor artistice. Păşirea spire o altă etapă interioară a atras după sine o nouă atitudine lirică a cărei dominantă este adîmcirea reflexivităţii, căpătînd tonalităţi grave, umbrite de teamă sau calme, potolite.
*) Florenţa Albu : „Fata Morgana" ; Constanţa Buzea : „La ritmul naturii" ; Ilie Constantin : „Clepsidra".
E vîrsta aurie, coaptă, a responsabilităţilor. Poeţi de timbru diferit, de temperamente atît de deosebite încearcă azi, fiecare ou mijloacele sale, coardele noi ale certitudinilor sau neliniştilor insului, glosând pe marginea iubirii, refleotînd la sentimentele civice, definind u-şi atitudinea lirică în raport cu spaţiul şi cu timpul, mai ales cu timpul. Nu există cred, volum apărut în ultimul an, în oare poeţii să nu aibă ceva de spus în acest sens. Refleotînd la destinul omului, cuprins între coordonate noi de spaţiu şi timp, poeţi cu înclinaţii deosebite ating pragul maturităţii lor —• de vârstă, dar nu întotdeauna şi de creaţie. Unii îl trec ou nelinişte, cu regret, cu melancolie sau cu resemnare, alţii cu seninătate. Vibrînd deosebit în faţa timpului, căutând răspunsuri la marile probleme ale existenţei noastre contemporane, ii vom urma pe cîţiva, asistând totodată la configurarea unor universuri poetice, dintre cele mai interesante, situate la confluenţa dintre contemporaneitate şi marile zone de vrajă ale poeziei lui Arghezi, Blaga şi Ion Barbu.
Trebuie remarcat, mai întâi, cu privire la volumul ultim al Florenţei Albu: „Fata Morgana", efortul de a lărgi considerabil orizontul spaţial, tinzînd să înglobeze, pe lângă elementele ştiute ale satului natal (câmpia, întinderile nesfîrşite de grine, Bărăganul) noi suprafeţe, de data asta cosmice. O fuziune originală încearcă poe-ta între vastele spaţii câmpeneşti şi necuprinsele zone siderale. Natura rurală, vechea şi mereu reînnoita dragoste a poetei, văzută ca având însuşiri mitologice, se structurează de data aceasta pe coordonate spaţiale mari. Câmpia devine „cosmică", bârăganele sînt „rotite-n cer", având „grine înspi-cate-n stele", proiectate pe fundalul cosmic, de unde necesitatea zborului : „Stam între ierbi, cu mîinile întinse [
132
dintr-o clipă în alta / aveam să zbor..." II „era un aer transparent, marmorean (sic) pe care îl sculptam, urând / cu umerii şi fruntea". Şesul, — ou ierbi le lui amare, îndemnând la zbor, cu spicele grele, fulgerate de stele, cu lanurile întâlnind „fiordurile infinitului" — e plămânul prin care respiră poezia Florenţei Albu, e filtrul prin care străbat, ameţite parcă de culoare şi mai ales de mirezme, imagini tinzând spre cosmos. S-ar zice o viziune câmpenească, în ritualuri străbune, o mitologie desfăşurată în nopţile n/inse de lună şi de stele, pe târâitul monoton al greerilor. în „Fata Morgana", apropierea dintre om şi cosmos e făcută cu o anume siguranţă, clin pragul unor certitudini. Dispărând sfielile omului, gestul său e cutezător şâ mândru, având totodată un aer familiar. Spaţiile galactice pe care le străbate poeta, devin la rindu-le apropiate : „Mă fulgerau în stoluri stelele, trecînd, / cu foşnet straniu, printre lanurile mele, / fiordurile infinitului îmi întîlneau fîntînile / şi ochi — în ochi — albastrul se-adîncea". Cîmpia e „cosmică", iar aparent măruntele manifestări de viaţă ale acestui familiar tărîm ca : respiraţia secerătorilor ori cântecul greierilor, „nisip subţire I in neîntoarsele clepsidre / şi tropotul copitelor de cai" capătă proporţii ; asistăm şi la îmblânzirea, ca să nu spunem umanizarea peisajului galactic; aflăm de „constelaţiile seminţelor" iar timpul e divizat şi aci ân anotimpuri : „E anotimpul spaţial al grînelor / şi-al soarelui / Răsar în cosmos constelaţiile seminţelor". Pe acest fundal, făptura pieritoare a pământeanului famine fragilă dar şi puternică totodată. Călcâiul lud ,^plin de pămînt şi rădăcini" este, ca şi în poezia argheziană, cauza slăbiciunii dar şi izvorul puterii lui. Lutul, zeităţile pământene modelate din lut de copiii satului, vorbesc de cutezanţa şi de forţa dintotdeauna a omului. Jocul vechi de veacuri al copiilor „cu chipuri mici / de zeităţi solare", exprimă Liric dragostea pentru esenţa noastră terestră, pentru ândrăz-
neala omului, concretizată în aspiraţia către zbor : „E-un joc de-a zborul, început I de mult de totdeauna-n lut". La noapte, aripi de pămînt / se vor desprinde-nfiorînd / distanţele-începu-te-n vis / Cu ochi de cer bătrîn, tăcerea, / o să le vadă îndrăznind".
Florenţa Albu se simte „acasă" în mijlocul acelui univers rural, ţesut din simplitate, din marele firesc al gesturilor şi gândurilor, din simplitatea ritualurilor străvechi, printre grîne şi floarea soarelui, printre strugurii copţi şi greierii „care torc veşnicia / Ca Parcele, împărţind-o pe zile, / pe ani, pe destine", printre gorganele din care ies noaptea „călăreţii / cu iarba crescută în bărbi", „bărbaţii de lut", strămoşii, ca să privească „spre miezul lumii". Evocarea peisajului Lunar, halucinant şi a ochilor acestor stihii din mitologia .străveche ne face să ne gândim la pânzele tulburătoare ale lud Ţuculescu : „...şi ochii lor ne străbat visele / cercetători şi neînduplecaţi"; „bărbaţii de lut", cei „care şi-au lăsat oasele-albite / de-a lungul căii robilor / dintr-o istorie în alta" ne cer jertfe,, ca nişte zeităţi păgâne. Poeta amestecă ân retortă esenţe tari, cu iz de legendă, credinţe populare din oare izvorăsc, de veacuri, „marile legi de dragoste" ale acestui pământ. Spuneam esenţe tari, amărui, de pelin şi de ierburi, de oţetar sau de agud. „Trompetele macilor" sînt, mi se pare, singurele flori, lângă „floarea soarelui" pe care le întîlnim in această poezie mai mult mândră decât feminină ; stelele „din pătratul ferestrei", mirosul de pâine, „tăcerea ghemuită-n porţi", „mirosul de ţarină arsă", praful drumului, soarele purtat în coarnele caprelor, (în poezia lui Blaga soarele răsărea dintre coarnele taurului) sînt elemente din care se recompune mereu acel mediu apropiat .numit „acasă". Poeta evocă neostenind, peste timp, imaginea ,satulud crescut în soare / cu toate clopotniţele tremuratoare-ale zării", satul „zugrăvit ou zeii rodniciei" străjuit de „capetele florii soarelui j în  care   bate /  ca-n  talgere sonore,
133
vara / de-a lungul drumului subţire, răsucind / un dor şi-o depărtare pînă-n ■cer". Mimând naivitatea liniilor simple ale meşterilor iconari, în „Desen pe sticlă" Florenţa Albu reînvie, sugestiv şi atît de propriu, copilăria, cu universul ei ţărănesc, cu ecou vag pillatian : „Un pepene scobit, aprins, / în seri de vară — felinar; / bunicul trece-n cer arar, j mînîndu-şi carul cu do-vleci; / prin praf de uliţi scormonesc, / scăpaţi din lanţ, laurii roşii, / şi cîn-tă-a miez de zi şi noapte, / cu vre-rnea-n guşa lor, cocoşii". In poezia Florenţei Albu însă, tot mai rare sînt aceste întoarceri spre regatul luminos al copilăriei, rămasă undeva în urmă. Poeta este atrasă .mai cu seamă de ciclurile vitale ale împlinirii, descoperite în culesul roadelor ţărânii, în gnînele grele de rod, în porumiburi, oveze sau în culesul viilor ; anotimpul preferat e cel care încheie ciclul vegetal, toamna, cînd ţarina e „obosită" de rod, cînd pământurile sînt frumoase de culesuri, „iubiri vegetale, pe stinse !...", „Fiecare culoare a cîmpului / atinge în mine, I clopot grav — inima", mărturiseşte poeta în acel ciclu al ultimului său volum din care se încheagă, pregnant, străjuit 'de o melancolie calmă, peisajul natal, simbol al vieţii simple, netulburate. E într-adevăr o gravitate de ton, pe alocuri neliniştită, care ia looul acelei calme împăcări eu vremea şi cu oamenii, întâlnită în alte poeme. Poeta invocă timpul „oglindă netocită", oare-i rezervă o suferinţă frumoasă : „Frumos mă faci să sufăr, timp", ce-rînidu-i favoarea de a mai putea privi lumea cu ochii copilăriei : „Lasă-mi ochii copilului, / să te privesc mereu, uimindu-mă". Şi totuşi devin tot mai numeroase elementele care îngroaşă, făcând mai melodios şi mai nuanţat timbrul său poetic. Nu e numai regretul plecărilor din lumea mirifică, paşnică a copilăriei, străjuite de ochii împăienjeniţi ai mamei : „O, şi-atîta vreme se prăvale / între noi / şi prin toată vremea o să-mi facă semn / Să mă cheme-acasă / mîna mamei, / din   răscrucea   arsă   /   cu   fîntîni!"
(Nimb), dar este însăşi veghea lucidă a nopţilor stinghere sau a „secerişului nocturn", secerişul viselor datorit scurgerii timpului, cînd „visele au crescut" : „Strig din înalt în înalt j. spre alţi secerători, spre alţii — / ei îşi întorc faţa spre mine / şi-mi recunosc, I în zeci de chipuri, vîrstele /' ieşite la secerişul nocturn, / printre visele care-au crescut / dincolo de mijloc, de umeri, j pînă la dungile frunţii, I pînă la dungile frunţii..." (Seceriş nocturn). Frumuseţea nopţilor e uneori întunecată, umbrită de „ochiul mare al morţii", luna, prevestitoare, prin ■timp, a sfârşitului : „Toate erau frumoase, I şi pline, / şi ochiul mare al morţii, ./ ştiam / se uita din vîrful lumii I la mine." O vreme a întrebărilor grave, a meditaţiilor străfulgerate de tristeţi adevărate, de „nu ştii pînă unde-i surîs, / pînă unde-i tristeţe", o vreme a „orelor rotunde", a „orelor fără umbre", a „orelor cu fruntea netedă", pe care poeta, iubitoare de echilibru, de certitudini, le preferă altora.: „E-o limpezime-a visului întors / din confruntările cu fiecare clipă vie ; ,/ e-o claritate — a pietrei, în statui, / şi-a gîndului / în amintire / Şi eu iubesc această oră j a echilibrului, / în care fiecare om e-un sunet plin / şi un ecou / al celorlalţi." (Crepuscul). Se face resimţită la Florenţa Albu, în „Fata Morgana", o tot mai accentuată viziune folclorică, filtrată savant prin prqpria sa sensibilitate, influenţă aptă să îmbogăţească cu noi dimensiuni poemele sale. însuşindu-şi o anume înţelepciune populară, vădită în mai toate poemele acestui volum, despre fecunditate ca şi despre timp, „înlănţuit I în noi" zice poeta, legilor căruia nu-i poate scăpa nimeni : „cine ar cuteza să iasă / din şirul tău, / să nu se supună / marilor legi de dragoste I ale acestui pămînt ?, ,mi s-a părut remarcabilă o poemă care are ca punct de pleoare legenda Meşterului Manole, cel ce şi-a zidit femeia la temelia operei sale. Poemul se numeşte „but ars" şi la prima vedere poate trece drept un cîntec bachlic sau drept
134
un imn către soare, izvorul fecundităţii, al vieţii : „Revarsă-te în vii / şi lasă-te băut, / cu setea bachică a toamnei / şi-a nuntirii / şi bucură-te, soare, / lăsînd să picure lumini j în floarea viei, j luminile care se fac mireasmă l şi limpezimi de duh de cintec toamna. / Aud cum gîlgîi, adu-nîndu-te-n această amforă, pămîntul, / aud cum creşti, din anotimp în anotimp". Creatorul de viaţă, principiul suprem al vieţii, soarele, e insă în aceiaşi timp cel ce dispune „zidirea" în pămînt, zidire treptată a omului în lutul ars, condiţie obligatorie a împlinirii ciclului vital, după cum în legendă, zidirea era condiţia sine qua non a trăiniciei : „nu bag de seamă, toamna, / că înălţimi paharul, I îmi urcă lutul pînă la glezne j şi grum,az I şi-n amfora cu vinuri şi duhuri mă zideşti / pe mine însumi, mă zideşti de viu, j cu ora şi săminţa, în pămînt !...".
La Constanţa Buzea, care a debutat cu un volum bun, dar nu prea ieşit din comun, în 1963, („De pe pămînt") se observă mai întîi dorinţa poetei de a-şi reîmprospăta versul prin impunerea formelor cantabile ale versului arhaic. Versuri lungi, de o cantabilitate perfectă, de o voită vetustate şi gustul pentru arhaisme, pentru eronicărisme, capătă in .adevăr, prin conţinutul nou, adesea anevoie dezvăluit, cu simbolul ascuns, vătuit, o forţă de sugestie deosebită. „Artă poetică", „Lauda României socialiste", — pe alocuri cam retorică, poate tocmai datorită formei versului, — şi mai ales „Joc românesc" sînt eîteva exemple de acest fel.
Ca şi la Florenţa Albu, şi în poezia Constanţei Buzea întâlnim, însă altfel exprimată, ideea fundamentală a rodniciei, a fertilităţii, desfăşurarea ciclurilor vegetale. Timpul e „roditor" şi este „bărbat". Neavînd euforia spaţiilor întinse, poeta cîntă cu o anume sfială „misterul" germinaţiei universale, privit în modesta întrupare a cartofului : „dulcele, albul măr de pămînt", îngrijit, cultivat de „mâinile ră-
guşite" şi copt în „Liniştea caldă a depresiunii I Nu ştiu ce taine şi semne desface / Vara-nflori, descrescu muşuroaie, J Toamna roteşte volane încoace I ... ./ Simplul părinte mereu semănat I Ne lasă din noaptea prin care dispare j Mari lacrimi, plîns dulce, / Timp rodnic, bărbat". Natură aparent contemplativă, 'temperament mal mult mocnit decît potolit, poeta e de fapt o răzvrătită împotriva condiţiei sale feminine, văzută nu atît ca o forţă de seducţie, cît ca o limită a aspiraţiilor sale : „Mă mir de ziua care se încheie, / Deasupra mea repet un arc de braţ, / Aşa, de dor, dece n-am fost idee / Şi-am fost un vis pe-un trup îmbrăţişat". Universul poetic nu pare foarte extins, ci unul compus din eîteva elemente fundamentale : apa, vinul, măirul, strugurii, mielul alb, nuiaua de plop, frunza, luna, cartoful, cărţile, camera, stâlpul camerei, greierele de casă, zăpada, ca simbol al tinereţii. Toamna este şi aci anotimpul cel mai des întâlnit, cel mai des invocat, oa simbol al schimbării, al „trecerii" de la un ciclu vital la .altul, al înnoirii : „Se retrag din anotimp / Către portul Un de frunze j Valuri pline de seminţe / Concentrînd în ele flori". O sensibilitate foarte ascuţită, înregistrează „cu milă", cu „durere liniştită" circuitul esenţialelor deveniri ale lumii. Picătura de apă (Apă) reface miraculosul drum al vieţii, al dialecticii naturii : „Cazi şi umple-te de mirosuri, I Deschide în aer o viaţă de flori, f Şi dacă astfel te vei întoarce prea repede, / La rădăcină căzînd, I Azvîrle-te-n vînt şi drumul tău nevăzut I Pînă la noi să mă mire". Poeta nu poate decît să simtă o „milă trecătoare" pentru mielul alb, „sămînţă grăbită", simbol al jertfei pe care o cere viaţa : „Miel alb, te trădez. / Te las jupuitorului, / Mila mea trecătoare I De moarte n-o să te scape". (Sămînţă grăbită). „Ochii mă dor de liniştea luminii" scrie poeta, în timp oe mărul, căzînd la picioarele frunzişului, moare : „Pe lîngă frunze, fructele trec moarte I Florile lui antene
135
lungi aveau / Pînă la fluture, pînă la moarte".
O sensibilitate fremătătoare, înregistrând aout toate fenomenele Înconjurătoare, receptând mesaje dureroase din natură, ca şi indiferenţa suverană a acesteia, în desfăşurarea ciclică a fenomenelor înflorire — rodire — moarte. Cîmpul afectiv e atît de sensibil încât e capabil de reprezentări dintre cele mai surprinzătoare ca în poezia „Greier de cîmp", unde se imaginează sunetul, concretizat prin culoare: „Ce greier frumos se apleacă ! Şi cade în aerul cald, j Concentric cu murmurul lui j El nu se loveşte de nimeni. / Şi praful se îndepărtează / Lăsînd un disc pur şi albastru / Pe forma acelui murmur". Izbeşte capacitatea poetei de a crea imaginile mişcării în spaţiu, mai mult decît de a-1 delimita, spaţiul rămânând undeva, diafan, transparent, cu o tentă misterioasă. Iată, de pildă acest pastel silvestru (deşi e impropriu să-1 «urnim aşa) — „Fugă" — în care liniile mascării, vaporoase, se înscriu în cîmpul vizual ca fluturările unor eşarfe : „S-a răsturnat un copac / Şi vîntul în două tăiat j Se-ncolăceşte în aer / Co-zile-care se-ating / De-ascunse tufişuri şi scorburi / La fel au luat-o la fugă / Soarele face un salt / Pe razele lui, păsări I Se năpustesc să scoată pui".
S-a observat de către unii cronicari (N. Manolescu, P. Geongesou) că volumul „La ritmul naturii" impune un ton de o feminitate declarată, fascinantă prin ineditul ei, manifestată nu numai în ecourile obosite, uneori lascive, resemnate ale timbrului poetic, dar mai cu seamă în reflecţiile pe marginea condiţiei femeii în dragoste. Simbolul Penelopei revine adesea în poezia Constanţei Buzea, o Penelopă pur-tîndu-şi cu demnitate, dar nu fără amărăciune, aşteptarea, statornicia. Dornică de. absolut, femeia il cere pe bărbat divinităţii, scîncind o rugăciune unui dumnezeu uituc : „Doamne, m-ai uitat în cer cu totul / Şi mă-ndrăgos-tesc încet de-un om..." Ba îl vrea numai al ei, „singur", prizonierul dragostei sale :  „Sperie-l  frumos,  furîndu-i lu-
mea, Lasă-l singur, dă-mi-l mie — dar f Fă-l să cadă in singurătate / Să-l închid uşor într-un pahar" (Cristal). Su-rîsul blând, domol, resemnat e masca acelei nemulţumiri faţă de partenerul acaparator, brutal, agresiv, care iscă jocul dragostei, o luptă ce se termină cu uciderea femeii ; ea va fi omorâtă de o armă muiată ân privirea albastră a bărbatului : „Şi-un bărbat frumos, văzînd albastru j Să-şi dea una din priviri / Armei sale ca să mă ucidă". Partea femeii este deci „aşteptarea in întuneric", veghea dar şi căldura dragostei care topeşte zăpezi : „Eu te voi aştepta în întuneric / Să te recapăt, să te încălzesc j Şi urme să deschidem pe zăpadă" (Tu fii). Dragostea e „lupta dintre noi / Bărbat crezut — femeie credincioasă /", o luptă ou „puţină pace". Dar cînd el doarme, femeia se îndoliază cu pletele, fiindcă, în acel timp „Tot universul stătător, atît / De complicat se mişcă şi urît". Dragostea în viziunea Constanţei Buzea e o „linişte pierdută" („Nu merit depărtarea ta I pe cită linişte pierdui"), cînd femeia „stă undeva în umbra lui / şi „moare" ori „rabdă creşterea înceată a plantelor pe glob". Aşa dar o feminitate puternică, conştientă de ea însăşi, care ba se contemplă, ba se regretă, mereu cu graţie, undeva pîlpîind umbra uşoară dar stăruitoare a unui regret, a unei amărăciuni, aceea a conştiinţei propriei treceri a ospăţului de drum.
S-a remarcat mai puţin, vorbindu-se de poezia din „La ritmul naturii", tendinţa spre o accentuată reflexivitate. Meditaţiile uneori elegiace, alteori profunde, intense asupra scurgerii timpului, pe alocuri se resimt de influenţa poeziei lui Lucian Blaga. Poeta vorbeşte de un „sfânt simţământ al trecerii şi al căderii", care ne aminteşte de motivul „marii treoari". E foarte probabil ca şi incursiunile înapoi în tâmpul care a precedat naşterea, dincolo de fiinţă, să-i fi fost sugerate de poezia lui Blaga. Cert este că nu putem ignora intensitatea trăirii poetice a Constanţei Buzea : „Dar uneori trec
136
toate hotarele / Şi sînt de toate j Plîng şi-mi vine un dor / De lumi cu grijă uitate". Versurile acestui volum sînt străbătute de o undă filozofică, miş-cîndu-se concentrică, obsesiv în jurul ideii scurgerii timpului, „paharul timp" văzut alteori ca o ardere perpetuă, ca un rug : „...Uşar pahar în care mă văzui I Tu, înflorire pură de cristale / Te-aş sparge cu tot vinul deplin în timp deplin / Dar eu te beau încet, nu te distrug / Cu morţii şi cu viii-adîncului tău crin, / Pahar enorm, şi veşnic al tim.pului pe rug".
Vremea copilăriei sau a adolescenţei, evocată în primul său volum în dimensiuni realiste aproape, devine acum la Constanţa Buzea : „raiul meu căzut", iar imaginea puiului de plop, răsărit din „nuiaua care m-a bătut" ni se pare deosebit de sugestivă pentru a exprima poetic dialectica vieţii, trecerea timpului, în ciuda dorinţei omeneşti de a opri vremea în loc : „Pe cînd citeam povestea în privaz / Ploua nemernic raiul meu căzut / Şi pui de plop trezit era [ Nuiaua care m-a bătut". Omul nu poate opune implacabilei curgeri a timpului decît dorinţa lui de fixare, de rămînere, de întârziere în clipa prezentă refuzînd pînă şi dragostea : „Cui să mă rog să mă lase aici / In trupul firav însufleţit ? / Tu, care-n dragostea ta mă ridici / Lasă-mă florii în care-am dormit". Sau poate tendinţa de a retrăi trecutul, in cazul poetei copilăria saiu „începutul" dragostei : „Du un pas spre timpul j Unde-au dispărut / Cin-tecul şi jocul j Nostru de-nceput". A trece prin timp, a te supune lui, înseamnă mai întâi pierderea „liniştii", proprie doar omului trecător : „Pentru vapoare, pentru catarge / Vîntul se duce, marea se-ntoarce, / Pentru copilul care crescu / Timpul continuă, liniştea nu". Viaţa se cuprinde între doi poli, două „culmi" ale „singurei soarte / Una de naştere, alta de moarte". Poeta este încă atît de departe de al doilea pol : „Încă nu mi-e frig în timp — / Nu depind de nici o spaimă j Duc pămîntul în călcîi / Şi călcîiul în Olimp". Şi ou toate acestea se neliniş-
teşte numai la gîndul îmbătrânirii, această „sălcie slăbire a vieţii", contemplată cu -tristeţe la părinţi, „sfinţii şi tinerii noştri părinţi" din fotografii :„Şi intră pe uşă ceilalţi părinţi ai noştri / Mai bătrîni / Mai de nerecunoscut"... Este reacţia firească a omului tânăr faţă de cei care se apropie de capăt, fiindcă acest capăt îl avem în noi, fiecare: „Dau trupului tot ce îmi cere / Şi asediată-mi ţin moartea / In suflet şi sînt fericită f Cît n-are destulă putere".
Sînt atîtea poeme frumoase şi bogate în idei în această plachetă de versuri, apte să ne redescopere un poet, o gîndire lirică proprie exprimată original, încît te întrebi uimit, pentru ce uneori atâtea obscurităţi, atîtea "ciopliri inutile în stîmca dură, ce se refuză, a cuvintelor ? Şi de ce atîtea barbisme ca : „fereastra-i mare chibrit", „golit de pui ca un ceasornic" (?...) sau : „Motanul alb se culcă în miezul zilei-marţi", „Bob de cafea topit, răcit în zahăr, / Gultivă-in aer aibur lin, lunar", etc. cînd poeta ştie să spună cuvintele în metafore atât de proprii ?
Vorbind despre volumul „Clepsidra" de Ilie Constantin, cronicarul „Contem-poi-aniului", N. Manolescu, îl amenda cu mult prea multă şi neîndreptăţită, asprime ca reprezentînd un impas. Dacă poate fi vorba de un impas, atunci Ilie Constantin nu trece prin 'altul decît prin acela prin care trece acum oam fiecare dintre poeţii din generaţia lui şi anume acela al luptei cu cuvintele care, ademenite de vraja versurilor lui Blaga şi a lui Ion Barbu, apucă uneori pe drumuri răsucite, întoarse, pe căi obscure, într-o tiranică muzicalitate voit perfectă. Cît priveşte „Clepsidra" credem că este vorba de o culegere de versuri inegală, euprin-zînd destule experimente poetice cam nepersonale, (ca de altfel şi volumul Constanţei Buzea) la care Ilie Constantin trebuia să ştie să renunţe. în cele, cel puţin zece — douăsprezece poame ale plachetei, Ilie Constantin readuce totuşi un freamăt poetic au-
137
tentic, preocupat, ca şi confraţii săi, de problema duratei umane, a destinului uman şi mai cu seamă a creaţiei raportată la timp. Ilie Constantin simte vîrsta nouă a împlinirii, a maturităţii, ou o nelinişte amestecată ou teamă, deoarece la el curgerea timpului nu e atât de înceată oa la C. Buzea, nici atât de dureros de frumoasă ca la Florenţa Albu.
Neliniştea e provocată de viteza uluitoare a timpului, perceput oa o alergare, ca un zbor planetar, ca o beţie a goanei cosmice. Alergare, zbor, goană, cu atît mai şocante cu oît poetul este descendent din ţărani, el însuşi îşi mărturiseşte în „Legea grâului" genealogia ţărănească, tînjind după întinderile galbene de grîu : „Şoselele sar la macazuri j Se apropie, se rami-jică I oraşele uneori ne îngăduie de departe, / pe cînd în mine un ţăran scufundat / exultă şi laudă creşterea / griului", sau : „Necontenit se ridică I înalt de verde şi laturi / Şi-n mine ţăranul adine / se bucură şi răcneşte 1 că grîu-i des ca o ploaie / torenţială". Apropierea „ţărmului de grîu" — pentru că în poezia sa vom găsi şi ţărm de ape, marea fiind cel de al doilea hotar oare delimitează universul său de întinderi galbene sau verzi — iscă tentaţi repetării unui gest din copilărie : „Aş prelua un chiot vechi, uitat I Din zori de veac peste semănături"..., gest care duce spre constatarea depărtării de vîrsta infantilă. Copilăria se vede „aburit" („Ţărm de grîu"). Dar dorinţa reîntoarcerii în imperiul pierdut al copilăriei este reluată în mai toate poemele — „M-aş tot naşte la nesfîrşit" sau : „mult aş vrea să mă urmez copil, / Pe dealurile vîrstei, pe lagune, / Pornit spre starea dulce inutil j Ce nu se poate şti şi nu se poate spune" („Aş vrea să mă urmez copil"). Despărţirea şi depărtarea de copilărie merg pe un drum cu „porţi"> care duc spre „părinţi", motiv, cum remarca şi 'Paul GeorgeScu, din Lucian Blaga. „Spaima de Poarta-eşafod" nu vrea să numească spaima de moarte, deşi   poetul e conştient de
faptul că înaintează „cu fiecare trezire mai spre morţi", deoarece capătul e încă atît de departe : „Sîntem frumoşi şi tineri, ne iubim". E vorba deci de acea etapă a evoluţiei biologice, numită creştere, care s-a sfârşit. „Oprit din salt", păşind în vîrsta maturităţii, poetul se reculege, atent la răspunderea pe care Uo dăruieşte noua vîrsta : „De-ai şti ce tulbure-i cînd te-ai oprit ! j De jos în sus, de sus în jos, I Ca un pilot rotit către zenit / Simţi sîngele în flux ceţos". Curgerea vremii este aşa dar puternic punctată de etapele propriei noastre vieţi, resimţită oa un ricoşeu care necesită un examen atent: „E un gol deschis sub tine, / Ca o Atlantida oarbă / Ridicat de mari dulbine f Încordate să te soarbă", deoarece „Nici o treaptă nu mai este / Sub căderea vîrstei tale". Viaţa omului nu trebuie risipită, timpul prlerdut înseamnă viaţă irosită. Şi dacă cea dintâi avuţie risipită a fost copilăria : „Vîrsta lui de ţipăt, dreaptă / A fost prima risipită", restul vremii rămase trebuie cheltuit cu grijă. Altădată, senzaţia scurgerii timpului, a intrării în anotimpul maturităţii înseamnă fertilitate ; „Mergem spre arii, spre arii / lin stăpîniţi de departe / de o duioasă şi aspră, / galbenă lege a griului", —■ şi este închipuită oa o întâlnire, oa a suprapunere de lumi, de universuri, ori oa o simultană cădere în spaţii : „O, trupul meu e astăzi întîlnirea / A două sau mai multe universuri / Eu însumi mă cuprind în două lumi / Sau în mai multe... // ...Ori poate in aceeaşi clipă cad / In toate lumile deodată, toate" („Trec lumi prin lumi"). Viziunea poetului este considerabil mărită, incluzînid în orizontul său, cum spuneam, spaţiile intergalactice, dar bănuite a nu fi goale, vidate de viaţă, ci având similitudini probabile cu planeta noastră. Vedem aici exprimată nevoia omului de a -nu se şti singur în univers, unică existenţă a materiei într-un anume fel organizate. Ilie Constantin, refuzând „limita" omenescului perisabil, şi fragil, simte necesar să-şi închipuiască inimaginabile
138
„lumi" şi pe alte galaxii, lumi pe care nu le putem percepe însă decât ou -auzul, deoarece nu ne putem reprezenta „neînchipuitele culori" sau forme, bânuinidu-le numai foşnind. E de o mare forţă de sugestie compararea mişcării neauzite, imperceptibile, neştiute a altor lumi din cosmos cu foşnetul neliniştit şi continuu al viermilor de mătase, primăvara, în frunzele lucii de dud : „viermii mătăsii foşneau in frunzele lucii de dud, j şi noi aşteptam fără somn, auzindu-i / să se ducă, să se închidă". („Fără somn, auzind"). O foarte frumoasă poemă în oare desluşim obsesiv dd'eea continuităţii prin vreme a oamenilor, legătura dintre generaţii, sensul perpetuităţii în tdanp între copii şi părinţii odată tineri, este Lanţul. Ceasornicul „falnic", eu lanţ de argint, primit în dar de la tatăl bătrân, dispărut, e prilej de meditaţie pe marginea vremii oare îngihite totul : tinereţea, viaţa, părinţii, dar nu şi recunoştinţa pentru cei ce ne-au născut: „îţi mulţumesc tată, ţie celui mort j şi ţie celui viu (pentru mine, un chip) j darul tău gînditor îmi era necesar / îl voi purta asupră-rai ca pe-o inimă". Şi : „Ceasul acesta îmi aduce aminte că-ţi datorez / durata mea în întîm-plarea lumii". Meditând la scurta durată umană, la fragilitatea fiinţei pământene, Ilie Constantin are însă o admirabilă replică penitnu acele păreri pesimiste despre făptura umană, ea do-vediind'u-se complicată împletire de slăbiciune dar şi de nebănuită forţă — adevărat imn adresat inepuizabilului omenesc, capabil să cutremure universul. Poemul „Clepsidra", căci despre el era vorba, este construit antitetic.
Pe de o pante mari deschideri de hău în spaţiu, iar deasupra mării, pe cer o navă de pe alte tărâmuri trimiţând semnale necunoscute, către pământeanul singur, paralizat de teamă. Imagine halucinantă, transmisă prin spaima de (necunoscut : „Rămaseră doar simţurile : peste toate / văzul se ridică imens, / exasperat de aşteptare şi de teamă / tot devenii privire !". —• Sau : „Oh, cum simţeam pe umeri şi pe tîmple I în oase şi în sînge cum pătrund I — magnetic viscol —■ punţi de cercetare...". Curmarea acestei viziuni halucinante se încheie cu lauda pământeanului, a omului, nesecat în resursele lui sufleteşti : „...e un prisos al inimii ce vine f în urma voastră cu atîta dor / încît, primit, v-ar copleşi viteza / şi, ascultat, v-ar sta în stele, nava- şi, înţeles, v-ar trage înapoi..." Poern-cheie, reunind tema volumului — lupta cu timpul — dar menţinînd sporită capacitatea poetului de a plăz-mui mani spaţii, de a închipui, halucinant, călătorii pe întinderi vaste, tinzând spre depăşirea îngustelor limite umane, Clepsidra rămîne, alături de poemul „Legea griului" 'pilon al ultimei plachete de versuri a lui Ilie Constantin, intrat şi el într-o nouă vârstă poetică, zbuciumată ide răspunderi. De aceea, ca şi la Constanţa Buzea, ni se par de prisos lunecările fie spre Blaga, fie spre poezia luă Ion Barlbu, (un întreg poem, „Existenţa pe aripi" e fă out din potriveli de cuvinte sâcâitoare, obscure). Tlinerii noştri poeţi au devenit destul de maturi, pentru a ambiţiona să rămână ei inşişi.
CROMCA IDEILOR
Date noi cu privire la unirea Transilvaniei cu România
de prof. Miron Constantinescu
Desăvârşirea statului naţional român s-a înfăptuit lai 18.XI./1.XII.1918, cînd delegaţii milioanelor de români din Transilvania au hotărât la marea Adunare Naţională din Alba-Iulia, pe baza dreptului de autodeterminare al naţiunilor, Unirea Transilvaniei cu vechea Românie. Acest act era consecinţa firească a luptei de veacuri a naţiunii române pentru unire.
Pentru a înţelege Unirea, trebuie în primul rînd înţelese relaţiile între clasele sociale din Transilvania şi dintre partidele politice care le reprezentau.
Burghezia românească transilvăneană s-a format treptat, în cursul evului mediu, din rândul miilor de meşteşugari-patroni, al neguţătorilor şi din rândurile ţăranilor înstăriţi (unii dintre aceştia, iobagi) ; formarea burgheziei române s-a accelerat mai cu seamă în secolele XVIII şi XIX, o dată ou dezvoltarea economică a ţării şi cu apariţia noilor relaţii de producţie capitaliste. Concomitent s-a ridicat şi o intelectualitate burgheză, care a devenit purtătoarea de ouvînt nu numai a burgheziei, ci a întregii naţiuni române ; de la loan Inooanţiu Miau pînă la loan Piuariu Molnar, în secolul XVIiII, de la corifeii Şcolii Ardelene şi pînă la Simeon Bărnuţiu, Dr.
loan Raţiu, Vasile Goldiş, Octavian Goga şi Emil Isac, în ultimul secol şi pînă la 1918.
O particularitate distinctivă a dezvoltării burgheziei române din Transilvania constă în faptul că ea s-a alcătuit ca burghezie a unei naţiuni oprimate, în cadrul imperiului austriac, mai întîi, şi a imperiului austro-ungar după 1867, burghezia română, dezvol-tându-se ca o clasă exploatatoare a maselor populare, nu a putut ansă deveni o clasă dominantă fiind înlăturată de la principalele pârghii economice şi de la puterea de stat, de către marea burghezie austriacă şi marea moşierime maghiară, coalizate cu o mare parte a burgheziei saxone din Ardeal şi a moşierimii şi burgheziei maghiare locale.
Această situaţie specifică se va repercuta în desfăşurarea evenimentelor sociale şi politice.
Ţărănimea românească reprezenta în toată această perioadă masa principală a poporului ; aproape 2/3 din populaţia transilvană era formată din ţărani români. Marea majoritate a ţăranilor români pînă la revoluţia burghezo-de-mocratică din 1848—1849 şi pînă la patentele imperiale din 1862, era formată din iobagi şi jeleri (ţărani fără sesie).
140
în toată epoca secolelor XVIII şi XIX, pînă la începutul secolului XX, ţărănimea ddn Transilvania, români .şi maghiari, au desfăşurat un amplu război ţărănesc, punctat prin răscoalele Kuruţilor din 1703—1711, 1735 (răscoala de sub comanda lui Petru Saghadinaţ ditn Banat), 1744 (Visarion Sărai), 1759 (Sofronde din Cioara şi Ion Morariu — Popa Tunsu), 1769— 1774 (mişcările pentru urbanii), 1782 (Năsăud), 1784—85 (Horia, Cloşca şi Crişan), 1840 (Ecaterina Varga) 1848— 49 (Avram lancu).
Pot fi menţionate două particularităţi ale acestui război ţărănesc :
a) întreaga ţărănime din Transilvania a dus această luptă, rolul principal revenindu-i ţărănimii române ca masa cea mai numeroasă şi cea mai exploatată ;
b) în secolele XVIII—XIX s-au împletit revendicările sociale şi revendicările naţionale, ţărănimea română fiind principala forţă de masă a noii naţiuni ce se forma pe tot .cuprinsul ţării : naţiunea română. Plugarii români sufereau în tot acest timp un dublu jug — social şi naţional.
Acest aspect se reliefează mai cu seamă în cursul Mişcărilor revoluţionare din 1784/85 şi 1848/1849.
O dată ou formarea clasei muncitoare din Transilvania şi constituirea sa în a doua jumătate a secolului XIX ca o clasă pentru sine, se dezvoltă noua luptă dintre clasa muncitoare şi burghezie.
Clasa muncitoare a început să se în-firipe în această ţară încă la începutul sec. XIX, ceea ce Engels numea un pre-proletariat (Vorproletariat) dar dezvoltarea şi consolidarea sa s-a produs în oea de a doua jumătate a secolului cînd s-a desfăşurat mişcarea muncitorilor, contopind u-se cu socialismul, pătrunzând u-se, nu fără dificultăţi, de ideile marxismului. La sfîr-şitul deceniului opt se naşte Partidul General al Muncitorilor; iar peste un deceniu Partidul Social Democrat ; în tot acest timp centrala   mişcării   era   în   Ungaria, la
Budapesta. Secţia română a P.S.D.U. se constituie abia în perioada 1903— 1905 cînd apare şi „Qlasu! poporului" — „Adevărul".
S-a creat astfel în Transilvania acea situaţie pe oare Marx şi Engels au semnalat-o, iar Larain a analizat-o: „cele două războaie sociale deosebite şi eterogene : unul în sinul actualei' orânduiri iobago-absokitiste, celălalt în sinul orînduirii viitoare burghezo democratice... Unul este lupta întregului popor pentru libertate (pentru libertatea societăţii burgheze), pentru' democraţie, adică pentru puterea poporului ; celălalt este lupta de clasă a proletariatului împotriva burgheziei, pentru organizarea socialistă a societăţii" ').
Ideea aceasta Lenin a expus-o în 1905 — perioada revoluţiei burghezo-democratioe — ân „Socialismul şi ţărănimea" precum şi în „Două tactici ale social-demoeraţiei ân revoluţia democratică" formulând şi sarcina militanţilor revoluţiei :
„Prin urmare, socialiştilor le revine sarcina grea şi dificilă de a duce concomitent două războaie, absolut diferite atît în ceea ce priveşte caracterul, ţelurile cît şi componenţa forţelor sociale capabile să participe în mod hotărît la un război sau altul"2). Acest principiu strategic de mare însemnătate nu l-au înţeles socialiştii Austro-Ungariei (cu rare excepţii) şi aceasta a dus la numeroase frământări şi contradicţii în lăuntrul partidelor social democrate şi   în  rândurile clasei muncitoare.
La începutul secolului XX imperiul austro-ungar creat prin „echivalarea" din 1867 .(„Ausgleieh" care se traduce de obicei prin „compromis" înseamnă în fond „echivalare", iar dualismul din 1867 a însemnat .de fapt aducerea la paritate oa putere politică în stat a manilor moşieri maghiari, alături de nobilimea şi burghezia austriacă) era subminat de dublele contradicţii sociale şi naţionale. Clasele dominante în stat recurgeau la diferite manevre
') V. I. Lenin, Opere, vol. IX, p. 298 ) V. I. Lenin — Opere, vol  IX — pag. 299.
141
pentru a împiedica formarea unei coaliţii a forţelor ■revoluţionare şi progresiste.
O manevră clasică, pe care Marx o demascase încă la 1848, a fost .aceea de a învrăjbi naţionalităţile din imperiu, nu numai de a le ridica una împotriva alteia ci de a pune sub controlul, sub dominaţia uneia pe altele. Dualismul austro-ungar a reprezentat tocmai această încercare (între altele), de a învrăjbi pe .maghiari au românii, slovacii, sîr-bii, croaţii, impunând acestora asuprirea şi exploatarea grofilor şi marii notai Id mi maghiare. Acelaşi procedau l-au aplicat Hafosburgii în Galiţia şi Bucovina în privtiniţa polonezilor, românilor şi uarainliendior.
înjghebarea aceasta artificială a durat cinci decenii şi s-a prăbuşit catastrofal sub loviturile acelor forţe a căror coalizare încercaseră s-o împiedice Habsburgii.
Unii istorici explică prin înfrîngerea în război destrămarea Austro-Ungariei ; în realitate şubrezenia lăuntrică a imperiului a devenit vizibilă, evidentă, în timpul războiului şi tocmai această lipsă de coeziune interioară s-a manifestat în cursul anilor 1915—1916—1917 — ducînd la prăbuşirea din 1918. Incontestabil insuccesele şi catastrofele militare au accelerat această dezagregare, dar cauzele lor existau în interior, acţionau şi pregăteau această prăbuşire cu mult înainte, din lăuntrul imperiului.
Tot astfel nu victoria altei coaliţii în război a determinat apariţia .unor state noi (Cehoslovacia, Ungaria) sau desăvârşirea unităţii altora (Jugoslavia, România) ci o necesitate istorică obiectivă, un proces istoric de constituire a statelor naţionale, necesar şi inevitabil. Unirea Transilvaniei eu vechea Românie este opera întregului popor român de pe ambele versante ale Carpaţilor.
■Primul război mondial a fost doar prilejul unor importante schimbări în istoria mondială, ipe toate continentele şi mai ales în Europa şi Asia; el a ocazionat unele transformări radicale
dar cauzele profunde erau în interiorul statelor, în interiorul însăşi al societăţii •capitaliste 3).
Revoluţia democratică din februarie 1917 din Rusia a avut un imens răsunet în Austro-Unigaria şi în alte ţări pentru că ideile şi lozincile ei corespundeau într-o măsură stadiului de dezvoltare a însăşi societăţii din acest imperial; Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917 a devenit un eveniment istorico-mondial nu numai prin amploarea şi profunzimea ed ci prin aceea că în perioada de trecere revoluţionară de la capitalism la socialism ea reprezenta o modaLitate-esenţială a revoluţiei proletare pentru toalte ţările şi popoarele iuimiii, pentru, dezvoltarea viitoare a 'tuturor.
In această epocă sarcina obiectivă a formării statelor naţionale nu se micşorează, dimpotrivă din cauza dezvoltării inegale a ţărilor şi din cauza dezvoltării inegale a compoziţiei sociale a naţiunilor această sarcină devine tot mai accentuată'1). Revoluţie-manii care n-au priceput-o, sau au subapreciat-o au putut mai apoi constata fragilitatea presupunerilor lor (Rosa liuxemburg şi alţii).
Desfăşurarea evenimentelor obiective au dat dreptate tezelor leniniste în privinţa autodeterminării naţiunilor.
în tezele referatuluji cu privire la problema naţională expuse la 10 (23) ianuarie 1914 la Paris, la 20 ianuarie <2 februarie) 1014 la Iiege şi la 21 martie 1914 la Cracovia, V. I. Lenin scria :
„6. Problema naţională trebuie pusă din punct de vedere istoric şi economic. Problema naţională — fenomen mondial", 11. „Statul naţional — re-
3) N. Băloescu a formulat încă în 1850 ideea „ocaziei" spre deosebire de „cauză".
'') Despre însemnătatea teoretică şi .practică a tezei formulate de V. I. Le-ndin în 1913 privitoare la dezvoltarea inegală a compoziţiei de clasă a naţiunilor în legătură cu mişcarea naţional eliberatoare, autorul acestor rânduri a vorbdt la Viiena în 1965 ia Congresul  mondial al  ştiinţelor istorice.
143
gulă universală, iar statul mai multor naţionalităţi — excepţie". K. Kautsky despre O. Bauer : Bauer subapreciază aspiraţiile .spre un stat naţional („forţa Drangului").
In paranteză : unii oameni cred că statul naţional constituie un mai mare naţionalism decît autonomia cultural-naţională. Eroare naivă şi ridicolă ! Statul naţional constituie o regulă în experienţa istoriei universale. Autonomia cultural-Hnaţion.ală este o născocire a unor intelectuali slăbuţi, neînfăptuită nicăieri" 5).
Nu întâmplător V. I. Lenin s-a ocupat de problema naţională şi de latura ei principală constituirea statului naţional tocmai între anii 1913—1919 deci în perioada primului război mondial pentru că a înţeles mai bine decît oricare alt marxist, că tocmai în această perioadă problema naţională avea o mare acuitate istorică, era pe primul plan al preocupărilor şi aspiraţiilor maselor şi că statele imperialiste, încercau să manevreze aceste aspiraţii şi mişcările respective.
Lenin a dat rezolvarea marxistă a problemei şi a arătat legătura ei indisolubilă eu chestiunile dictaturii revoluţionare a proletariatului şi ţărănimii şi di'otatiurlii proletariatului.
In primăvara 1917 se produce o intensificare a luptei de clasă şi a luptelor politice în lăuntrul imperiului Habsburgic; manifestaţiile de 1 Mai capătă o mare amploare şi intensitate în toate ţările de sub stăpânirea monarhiei printre care şi în Transilvania, mai ales în oraşele Cluj, Reşiţa, Timişoara şi în Valea Jiului. Acţiunile muncitoreşti continuă în vara şi toamna lui 1917 ducând la o neactivizare a partidelor social-demoerate. La 8 iulie 1917 are loc la Budapesta conferinţa sociaMemocraţilor români la care „s-a hotărît reînceperea mişcării şi s-a îndemnat Comitetul Central spre a face
5) V. I. Lenin — Opere complete — voi. 24, pag. 406 şi 409.
toate pregătirile de lipsă pentru reapariţia „Adevărului"16).
La 1 octombrie 1917 reapare ziarul Secţiei române a CC. al P.S.D.U. „Adevărul". In acest ziar supus cenzurii militare încă, încep să se dezbată problemele arzătoare ale perioadei, într-o formă mai mult sau mai puţin acoperită.
Este caracteristic faptul că în ziarul socialiştilor (care era editat atunci săptămânal) apare în decembrie 1917 un articol al strălucitului publicist ardelean Emil Isac de o însemnătate deosebită, prin care social-democraţii români critică poziţia Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria, che-mîndiu-1 in acelaşi timp la lupta pentru interesele superioare ale najţiunii române. Articolul fusese solicitat de condu cerea muncitorilor sociaindemo-eraţi români lui Emil Isac prin intermediul muncitorului clujan Toma Botîrlă. Extragem câteva pasaje din acest articol precum şi nota introductivă a redacţiei :
„Nu e chemarea noastră a sooial-democraţilor români — cari ne avem partidul nostru, ţelurile noastre precum şi organele noastre, — să apelăm la conducătorii partidului naţional, ca să părăsească în fine pasivitatea şi să păşească pe terenul acţiunii politice. Dăm loc insă acestui articol din considerare faţă de stările extraordinare de azi şi faţă de autorul său. Red.".
Urmează „Nu .este dorinţa numai a „DrapeM"-ui, ci este a tuturor românilor de bine : partidul naţional să intre ân acţiune.
Motivul tăcerii a fost respectabil la începutul războiului : o atitudine cutezătoare a partidului ar fi avut urinări detestabile pentru neamul nostru. Astăzi, însă, după al treilea an de război, cînd se legitimează credinţa celor ce spuneau de la începutul războiului, că lupta şi măcelul de .azi este pornit din interes curat capitalist,, astăzi tăcerea mortală a unui partid organizat, nu poate ânsemna decît două
6) „Adevărul" an. XIV, nr. 16 din 22 aprilie, respectiv 5 mai 1918.
143
lucruri : ori conducătorii partidului sînt intimidaţi, ori 'lipseşte curajul politic.
Evenimentele politicei mondiale nu mai pot scuza tăcerea partidelor politice şi ierte-mă iubiţii mei prieteni şi fraţi mai bătrîni din comitetul naţional, dacă îi fac atenţi la o mare şi ireparabilă greşală a eonducerei : a intra în pasivitate chiar atunci, cînd n-ar ajunge nici efortul întreg al intelectualităţii, al energiei, al curajului, ca să poţi împlini datoriile ce le ai faţă cu neam şi omenire.
Fireşte, cunoaştem cu toţii paravanul tăcerei partidului naţional român : era blestemată a lui Tisza, gata să în-haţe ou diuiumul pe fruntaşii noştri, fabrica aceasta de renegaţi neruşinaţi şi de patrioţi la comandă a stăvilit cum nu se poate mai trivial orice acţiune politică a naţionalităţilor. Presa naţionalistă a fost decimată — capetele cele mai luminate au fost internate, o mare parte a inteligenţei a fost vexată de unii maniaci ai reputaţiei şoviniste — în astfel de împrejurări intrarea în acţiune a partidului naţional român ar fi avut drept urmare oîteva arestări şi atîta tot!...
Graţie revoluţiei ruseşti, opinia publică a lumei nu mai iartă brutalitatea unor feudali şi nu mai recunoaşte principiul teroarei minorităţilor politice. Astăzi se vorbeşte pretutindeni, de egala îndreptăţire a popoarelor, a indivizilor — să respectă dreptul naţionalităţilor şi caracterul social şi etnic al unui neam nu mai poate fi distrus. Nu înţeleg, prin urmare, de ce partidul naţional român, oare atît în 1881, cit şi în 1892—1896, iar mai în urmă în 1905—1906 şi iin rezoluţia din 17 februarie 1914, a arătat un prea impunător imbold pentru neamul românesc, 'astăzi, în epoca fermentaţiilor politicei universale, în vremea embrionarei unei noui Europe, în drumul spre izbînlda democraţiei, ar lăsa flamura din mână, şi ar satisface opinia publică îndurerată de consecinţele războiului, cu două-fcrei discursuri în par-
lament şi cu cîteva comunicate ste-reatipe ?".
Iar mai departe :
„Ar fi încă sute de argumente pentru a solicita intrarea în acţiune a partidului naţional român. Dacă n-ar rămînea decât unul, şi acesta serios şi neiertător de şovăieli : votul universal şi eventualele alegeri. Jn -lupta aceasta ce să duce pentru o schimbare radicală a statului întreg, comitetul naţional are datoria să împartă (împărtăşească) 'truda celorlalte partide politice din ţară ou program similar şi să ia parte cu întreg arsenalul min-ţei şi cu propagandă măreaţă la înfăptuirea idealului democratic.
Să intre în acţiune deci cit mai grabnic partidul naţional român!".
E lesne de înţeles că în condiţiile teroarei habsburgioe şi ale cenzurii militare, Emil Isac nu putea expune complet gîndurile sale în „Adevărul".
Trebuie însă să subliniem cîteva aspecte ce ni se par esenţiale :
a) iniţiativa istorică a chemării la acţiunea pentru Unire a P.N.R.T.U., a aparţinut în dec. 1917 partidului muncitorilor românii;
b) „Adevărul", prin pana lui Emil Isac, critică tăcerea şi lipsa curajului politic a conducătorilor P.N.R. ;
c) „Lupta şi măcelul de astăzi este pornit din interes curat capitalist" afirma Emil Isac, subliniind punctul de vedere just al „celor ce spuneau de la începutul războiului", aceasta, deci caracterul imperialist al primului război mondial;
d) demascarea opresiunii politice şi sociale a naţionalităţilor pe care o desfăşurase guvernul contelui Tisza şi al urmaşilor săi :
e) evidenţierea rolului „revoluţiei ruseşti" ;
f) necesitatea intensificării luptei pentru „înfăptuirea idealului democratic" şi „schimbarea radicală a statului întreg" (se .referă la Ausitro-Ungaria, sublinierea noastră M. C.) ;
g) necesitatea colaborării tuturor forţelor progresiste (deci şi a P.S.D.U. şi P.N.R.T.U.) în lupta pentru reverir
144
y
dicările democratice — votul universal,   înlăturarea   opresiunii naţionale, stabilirea păcii. Acest articol este ou atît mai sem-j nificativ  cu cît în anii premergători
1 războiului, „Adevărul" criticase în mod
1 repetat Partidul Naţional Român pen-
tru tratativele sale cu guvernele claselor dominante maghiare. De altfel, la Congresul P.S.D.U. (S. română) care se va desfăşura la Budapesta în 5 mai 1918 (22 aprilie) această critică la adresa P.N.R. va fi repetată, lăsând ansă / deschisă .calea unor discuţiuni. Trata-
tivele dintre conducătorii sooial-derno-craţi români şi conducătorii P.N.R. au fost reluate în toamna 1918 după unele contacte premergătoare (se pare că unele legături s-au stabilit şi prin Avram Boreuţia, plugar din Şicula-Arad, delegat la Congresul IX al P.S.D.U. — Secţia română, bun cunoscut al lui Vasale Goldiş).
în aceste tratative Vasile Goldiş a avut un rol important ca exponent al aripii progresiste a P.N.R. ; acest fruntaş ardelean ou prilejul unei conferinţe pregătite în 1911 despre problema naţională în Ungaria7) pe care a prezentat-o în cadrul cercului Darwin | din Oradea, prietenul său Aurel La-
zăr, se declarase adept al materialismului istoric; el a păstrat în toată această perioadă bune relaţiuni cu social-democraţii şi radicalii maghiari şi români.
La 26 oct. 1918 reapare, sub conducerea lui Vasile Goldiş, ziarul „Româ-« nul", oare fără să fie declarat îndepli-
' < nea .funcţia de oficios al Comitetului
! Executiv al P.N..R.
! Grevele   generale   muncitoreşti din
j ianuarie şi iunie 1918 zguduie din te-
melii edificiul şubred al imperiului ausitro-ungar.
în lunile octombrie—noiembrie 1918 o dată cu manifestaţiile muncitoreşti
7) „A mam.zebi.segi Kerde&rol" ; V. Goldiş subliniază atît în introducere cît şi în concluzii acordul său cu materialismul istoric.
10 — Viaţa Românească, 12
care se intensifică la Timişoara, Arad, Oradea şi în alte centre industriale se desfăşoară mişcările ţărăneşti din Alba de Jos, Arad, Cojocna, Ghertăniş şi Gătaia (în Timiş Tororatal), Bîrcea Mare (din Hunedoara) şi în multe -alte zone.
Sub presiunea luptelor revoluţionare ale muncitorilor şi ţăranilor din Transilvania se activizează conducerile politice ale partidelor democratice şi muncitoreşti. în acelaşi timp în rândurile aripei conservatoare a P.N.R., formată mai ales din moşieri, înspăimântată de lupta ţăranilor pentru pămînt apar poziţii antirevoluţionare, retrograde (exprimate spre pildă în scrisoarea avocatului Gh. Dobrin din Lugoj) 8).
Dar aceste tendinţe nu precumpănesc în P.N.R. în această perioadă. Ca urmare a tratativelor purtate mai ales la Budapesta între Comitetul Central Roimân al P.S.D.U. şi Comitetul Executiv al P.N.R. se creează în octombrie 1918 Consiliul Naţional Român format din 6 reprezentanţi ai fiecărui partid şi anume [loan Mihuţiu rămînînd în afară], Iosif Jumanca, Tiron Albani, Ion F.luieraş, Aenea Gmpiini, B. Surdu şi Iosif Rănoiu (CC. P.S.D.) şi Vasale Goldiş, loan Suciu, Alex. Vaida, Aurel Lazăr, Aurel Vlad şi Teodor Mdhal.i (CE. P.N.R.). După cîtava zile Consiliul Naţional Român s-a .mutat de la Budapesta la Arad pentru a fi în contact mai direct cu organizaţiile celor două partide şi cu mişcarea maselor populare. Dacă comunicatul din 12 oct. 1918 citit în parlamentul maghiar la 18 octombrie fusese semnat numai de Comitetul Executiv al P.N.R., documentele ce urmează vor fi proclamate în numele ambelor partide şi vor purta semnătura Consiliului Naţional Român. Acesta devine acum un consiliu central întrucât la începutul lui noiem-
8) „Destrămarea monarliiei austro-ungare", E. Academiei Republicii Socialiste România, 1965, pag. 175—176).
145
brie în toate comitatele Transilvaniei, în toate oraşele şi satele româneşti apar consilii naţionale locale sau comi-•tatense. Concomitent, Consiliul Naţional Român ou ajutorul consiliilor subordonate organizează forţe paramilitare numite Gărzi Naţionale Române puse sub comanda supremă a lui Ştefan Cieio Pop din Arad, care prezida în acel .timp şi şedinţele Consiliului Naţional Român.
Este necesar aci să subliniam deci faptul că Consiliul Naţional Român era un organ .comun a două partide şi anume Partidul Social Democrat (CC. Român) şi Partidul Naţional Român din Transilvania şi Ungaria (C. Executiv) ; acest organ mai cuprindea şi unele argainizaţiund de masă : Sindicatele munoitoreşti, Astra, uniunile meseriaşilor, uniunile femeilor ş.a.
Trebuie deci înlăturată confuzia pe care s-a sitrăduiit s-o creeze o parte din istoriografia burgheză (şovihistă) de a substitui acestui .consiliu comun, Comitetul executiv al unui singur partid —- P.N.R. Soeial-demoaraţii români nu numai că au fost în fruntea luptei pentru autodeterminarea naţională şi pentru Unire, dar au fost chiar iniţiatorii acestei acţiuni comune. De asemenea, trebuie înlăturată teza exprimată în unele lucrări mai vechin) despre „întregirea" Comitetului Executiv al P.N.R. cu reprezentanţi ai P.S.D. ; nu a fost nici O „întregire", partidele rămînînd complet distincte cu reprezentanţii lor speciali în Consiliul Naţional Român Central. în manifestul comun către poporul român din Transilvania şi Ungaria ■— publicat şi în ediţia specială a gazetei „Adevărul" — se arăta : „Românii din Ungaria şi Transilvania şd-au constituit Consiliul Naţional Român,   ca   unicul   for   care reprezintă
9) Lansată, în mod interesat, de T. Mfihali într-o circulară din 3.XI.1918 st. n. intitulată „Spre orientare" şi reluată de Ion Fktieraş în mod nechibzuit la şedinţa ditn 30.X1.1918 la Alba lulia.
voinţa poporului român şi se bazează pe libera hotărâre asigurată de curentul vremii şi de voinţa popoarelor libere... Ca naţiune liberă dorim să ne întovărăşim în frăţească armonie ou toate celelalte naţiuni libere" 10) — este semnat de reprezentanţi (cîte 6) ai fiecărui partid.
în declaraţia făcută ziarului „Izbânda" (noiembrie 1919) Vasile Goldiş va reaminti prezenţa şi rolul social^iemo-craţilor in lupta pentru unirea Transilvaniei cu .Româniau), iar un deceniu mai tîrziu în volumul său de „cuvântări" 12) va sublinia ou putere această trăsătură esenţială a luptei pentru Unire.
Consiliul Naţional Român Central in şedinţa sa din 2/15 nov. 1918 a hotărât convocarea marii Adunări Naţionale a românilor din Ungaria şi Transilvania la Alba-Iulia; la 7/20 noiembrie 1918 s-a lansat manifestul prin care delegaţii aleşi de masele populare erau chemaţi la Alba-Iulia pentru 18 noiembrie/1 decembrie 1918.
în toată această perioadă CC. Român al P.S.D.U. şi Comitetul Executiv al P.N.R. T.U. au colaborat strâns pentru organizarea Adunării ; s-au ţinut adunări ale secţiunilor P.S.D. şi adunări ale consiliilor naţionale române din oraşe şi sate consacrate marilor probleme ale momentului. S-^au stabilit contacte şi cu consiliile naţionale maghiare şi consiliile naţionale germane create în acelaşi timp în localităţile locuite de naţionalităţile conlocuitoare.
Este semnificativ faptul că unele consilii naţionale maghiare — precum cel din Tîrgu Mureş condus de prof. Antalffi — s-au orientat în sensul unei
10) „Adevărul" 1918 — An. XIV — ed. separată, 21 oot./3 nov. 1918.
11) „Izbânda" 6 noiembrie 1919, „Socialiştii din Ardeal au fost colaboratorii noştri preţiosi la înfăptuirea unirii".
12) Vezi „Adnotările" lui V. Goldis publicate în volumul „Discursuri rostite în preajma Unirii şi la Asociatiu-nea culturală ASTRA". Bucureşti, 1928.
146
colaborări cu consiliile naţionale române.
Social-democraţii români au desfăşurat o intensă activitate în centrele muncitoreşti şi în unele localităţi rurale pentru pregătirea participării la Alba-Iulia, îndrumând în acelaşi timp lupta maselor populare pentru revendicările proprii ale acestora în cadrul mişcării generale burghezo-democra-tice13). Unele slăbiciuni organizatorice şi mai ales lipsa /unei fenme şi consecvente linii revoluţionare a făcut ca atât la Alba-Iulia cât şi în perioada ce a urmat social-democraţii să fie depăşiţi, atît numeric cit şi ca influenţe în mase (mai cu seamă în -rândurile ţărănimii). Totuşi în şedinţa premergătoare Adunării de la Albanliulia, ţinută în această localitate lla 17/30 noiembrie 19,18, reprezentanţii social-democraţilor români şi îndeosebi Toan Mihuţiu aru exprimat ou hotărâre poziţia proprie îndeosebi in problemele caracterului statului şi reformei agrare, cerînd „republică" şi „pământ pentru ţărani". Procesul-vertaal al acestei şedinţe prealabile din 17/30 noiembrie 1918, recent descoperit în originalv'), ne permite să evidenţiem :
„Ioan Mchuţiu în numele Partidului Social Democrat Român declară că Unirea decretată în punctul I — numai aşa se poate primi dacă punctele II—VIII vor fi susţinute ca bază a dezvoltării social-economice a păturilor de jos".
13) Numeroase fapte simt prezentate în lucrarea tov. Alexandru Porţeanu „Aportul mişcării 'muncitoreşti la Unirea Transilvaniei cu România" depusă la Institutul de istorie al Academiei R. S. România din -Bucureşti, 1964, în manuscris.
u) „Informare cu privire la descoperirea unor documente autentice (în original), privitoare la Unirea Transilvaniei cu România" — ţinută de M. Constantinescu la 18 iulie 1966 în cadrul Secţiunii de istorie modernă şi contemporană a Inst. de istorie al Acad. Republicii Socialiste România din Bucureşti. (In manuscris la acest institui).
„Ioan Mihuţiu în numele delegaţiei Partidului Social Democrat ca propo-ziţiunea a doua din acest punct să rămână afară" (N.M.C. — vorbitorul se referea la actualul articol III — alin. 1 şi 2 privitoare la deplina libertate naţională şi egala îndreptăţire confesională).
„Se primeşte ou modificarea propusă de loan Mihuţiu şi se hotărăşte ca acest punct să înceapă cu cuvintele : „Egala îndreptăţire şi..."
„Ioan Mihuţiu în numele socialiştilor propune ca atît pentru bărbaţi, cî-t şi pentru femei să se menţină dreptul de vot la etatea de 21 ani împliniţi".
Cea mai largă şi vie discuţie se desfăşoară ân legătură cu problema care este notată la mijlocul paginii proce-sului-verbal : „Pământ şi dreptunr", formulă ce sintetiza revendicările social democraţilor.
In cursul discuţiunilar se adoptă formula „Reformă -agrară radicală". Urmează lămurirea :
„Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. în baza acestei consorieri —desfiinţând fideicomisele10) şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile —- i se va face posibilă ţăranului să-şi -creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atît cit să poată munci el şi famiia lui".
Acest text era in principial rezultatul luptei de opinii dintre reprezentanţii P.S.D. (români) şi P.N.R.T.U.
După 1 decembrie această luptă de opinii s-a manifestat tot mai puternic, concomitent ou intensificarea luptelor de clasă din ţară.
Procesul-verbal citat reliefează atît caracterul asou-ţi-t al dezbaterilor din ziua premergătoare Adunării Naţionale — dezbateri asupra unor probleme fundamentale ale Unirii — cît şi rolul conducătorilor social-darnocraţi (mai ales al lui loan Mihuţiu) in formularea unor teze democratice în re-
15) Fd-dei-comise, termen juridic — proprietăţi date în gaj.
147
•zoluţia Adunării. Documentul istoric care consacră orientarea burghezonde-moeratică a Adunării cuprinde formulele pentru introducerea cărora au luptat militanţii mişcării muncitoreşti ; el este, in primul rînd rezultatul acordului stabilit între conducerea muncitorilor români şi gruparea Vasile Goldiş din P.N.R., care a avut sarcina elaborării raportului politic şi proiectului de rezoluţie. în istoria milenară a românilor hotărârea marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia (cu cele 12 puncte ale sale) rămâne oa o expresie
a revendicărilor şi aspiraţiilor democratice ale poporului nostru. Ea a fost adoptată nu numai de adunarea celor 1 228 delegaţi din „Oasona Militară" ci, simultan, şi de cele 14 meetinguri ce s-au desfăşurat în .aer liber în oraş şi in jurul acestuia, .meetinguri ale muncitorilor şi ţăranilor veniţi din toate comitatele Transilvaniei în număr de peste 100 000. Această rezoluţie a consemnat pe veci voinţa naţiunii române de a desăvîrşi prin Unirea Transilvaniei unitatea statului creat la 1859 prin unirea Moldovei şi Ţării Româneşti.
MISCELLANEA
150 de ani de Ia întîia noastră reprezentaţie teatrală în limba română
De bună seamă, înscenarea dramatică, mai mult sau mai puţin rudimentară, a făcut parte din folclorul nostru de demult şi din ceremonialele cultului religios. Nu este însă vorba aci de teatrul nostru popular, ci de reprezentaţii în sensul modern al cuvântului, pe o scenă, cu decoruri şi cu un text literar. înainte de a se face auzită limba noastră .pe o asemenea scenă şi în astfel de condiţii, s-au perindat în capitalele ţărilor noastre numeroase trupe străine şi s-au jucat piese din repertoriul clasic şi modern, în limba franceză şi în cea neogreacă, ambele cultivate de clasa conducătoare de la sfîrşitul secolului al XVHI-lea şi de la începutul veacului următor. Meritul de a fi stimulat printre cei mai buni din boierimea în mare parte înstrăinată, interesul pentru reprezentaţii date de actori diletanţi, din sînul ei, i-a revenit multilateralului G. Asachi, marele animator cultural moldovean, el însuşi strălucit poet şi prozator, desenator şi pictor, inginer, profesor şi publicist de o neobosită activitate. Prin stăruinţele şi munca lui de scenograf şi regizor, a avut loc la Iaşi, în casele hatmanului GoHtache Gniea, în ziua de 27 decembrie 1816, reprezentaţia pastoralei „Mintii şi Hloe", — reproducem titlul după tipăritura din tipografia Institutului Albinei, la 1850, — „prelucrată de G. Asachi", cu exacta menţiune de pe frontispiciul cărţii : „cea întăiu piesă dramatică reprezentată în limba română". Din prefaţa aceluiaşi, reţinem împrejurările în care s-a produs evenimentul: „în o epohă de străino-mande, la 1816, am fost înfiinţat un teatru de societate în casele reposatului hatman Constantin Ghica, boer generos şi iubitoriu de cultură. Actorii erau fii şi fiice acelor întăi familii, carii reprezentau piese franceze. Acestora am încredinţat întreprinderea, pe atunci sumeaţăa face o breşă în acea străinomanie, adresind limba patriei către inimi patriotice. Şi fiindcă prea mult ar fi fost a vorbi deodată romăneşte despre evenimente eroice au despre intrigi de saloane, care atunci numai în limbi streine se urzeau, Muza modestă s-au fost învăscut2) în veşminte căm-pene şi ou agiutoriul acestui prestigiu şi a costumului naţional, cel mai pitoresc pentru păstori, inimile s-au încântat, şi auzul au început a se dumestiei •'•) cu limba, ce pe atunce o numeau dialect. Impresia acestei reprezentaţii au fost plăcută. Cuviinţele cele naive ale lui >Mirltil şi Hloe, ce căpăbară nou merit prin graţia şi italenifcul junelor (sic!) diletanţi, mult timp au răsunat în cercul societăţilor. Înaindu4e azi la auzul conitimpurandlor, pari^md-se a plini o datorie a nu lăsa sase peardă suvenirul unei lucrări deşi mici, totuşi ca un început, interesante" (din Pro cuvântare).
1) îndrăzneaţă, temerară.
2) înveşmântat.
3) Obişnui, familiariza.
149
O parte diin aceleaşi idei le-ia exprimat G. Asaohi în versurile dedicate „cătră Mintal şi Hloe moMo-anornâinii, panltru iziua ainivarsală (sic !) a desahidarei Teatrului Naţional, în anul 1816". iDăm integral textul celor zece versuri ale dedicaţiei. „In un timp de ovelire'"), pe cîlnd limba cea romană, / Din palaihuri întărită5) se vorbea numai la stană, / Nobilii, Voi, de neam şi cuget, sfărâmând a sale tore6), f Vorfoit-aţi intăi cnaoia ce ni dau pane şi miere, / Şnaţi vădit în asta piesă c-a lor inimi mu sărat imite / La respect, la cunoştinţă7), ia amor şi la virtute. / Părga stenii naţionale cu drept Voă să cuvine ; / Suv-aniir ea să Vă fie a jumeţelor săniine. / Picătura, deşi mică, ce pi-o siărică piouraază, / Face rîului o cale oare după ea urinează". într-adevăr, frumoasa imagine finală simbolizează efectul salutar a! începutului, oare n-a rămas fără urmări, deşi nu imediate. S-a făcut dovada că „dialectul" nostru poaite wchicula texte literare, măcar în traducere, care pot face obiectul unei reprezentaţii. Alegerea „pastoralei" lui Gessner, după prelucrarea lui Florian, a fost intenţionat făcută de Asacbi, ca să aducă pe scenă, odată eu limba noastră, şi costumul naţional, purtat de .cei ce, după justa observaţie a scriitorului progresist, „ni dau pîne şi miere". în locul pieselor de salon, ou moravuri discutabile, Asacihi a preferat să prezinte icoana naivă a unei iubiri adolescente, între Mirtil, „păstor, june de treisprezece alniî" şi Hloe, „păstoriţă din tot acel cotun, jună de doisprezece ani". Celelalte două personaje erau doi „închinători" ai lud Amor, însufleţiţi însă de aceleaşi caste principii imorale ale literaturii pastorale şi idilice. Textul esite în proză, dar tipăritura menţionează un scop filantropic 8).
Subiectul piesei este următorul. Tinerii Mintii şi Hloe îşi schimbă daruri : cel idinitîi oferă fetei o pereche de turturele, iar Hloe lui Mirtil o „cată"9). imbol-năvindUHse tatăl lui Mirtil, ea vrea să jertfească păsările primite în dar. Păstorul este vindecat, iar păstorul care 1-a îngrijit refuză în dar oaţa oferită de Mirtil, în itimp ce statuia lui Amor anunţă că zeul a refuzat jertfe fetei şi că va uni în icurînjd pe virtuoşii săi juni închinători.
învăţatul istorie -literar G. Bogdan-Duică a arătat oît de întinsă a fost răspândirea Iui „Salomon Gessner în literatura rămână". In acelaşi studiu 10) -a dresat tabloul traducerilor din -Floriian, începând -au Galatea în 1813, tălmăcire rămasă în manuscris, dar circulând în oopii de mîn-ă. Moartea lui Avei, după Gessner, a fost publicată de vornicul Alexandru Baldimain, ancă din 1808, dar n-a văzut lumina tiparului decât paste -zece ani, la Buda, după ce circulase in copii manuscrise, făcute de oleriici- la porunca mal marilor lor. G. Bogdan-Duică precizează că la Gessner, pastorala, „Mirtil şi HlOel" se intitulează Daphnis şi că zeul a fost Pan, care a refuzat jertfe de păsări şi fructe Oferite de doi fraţi, pentru însănătoşirea tatăluii lor. Mai lumesc, ca să nu spunem frivol, Florian dramatizează pastorala lui Gessner şi preschimbă perechea de jartfitori în adolescenţi de sex deosebit oare nu mai sint frate şi soră.
Începutul teatrului în limba română, la Iaşi, s-a făcut aşa dai- din îndemnul patriotic al lui -G. Asachi, care a avut în vedere prom-ovarea unui teatru naţional, de înaltă ţinută morală.
Ofilire, decadenţă.
5) Izgonită ?
6) Fiare, lanţuri.
7) Racuraoştinţă.
8) „Din una mie exemplare, prosforate (închinate, n. n.) de Institutul Al-bdnei in agiutoriul locuitorilor Ţârei de gios".
9) Baston păstoresc lung, cu cârlig, pentru prinderea oilor răzleţite de turmă.
10) Convorbiri literare, anul XXXV ,('1901).
150
Precizări în privinţa bolii lui Eminescu
Din arhiva lui Titu Maiorescu ne-a parvenit o scrisoare în limba germană de la cumnatul său, d-rul Wilhelm Kremnitz, cu data „Buc. 26/6.1883". Maiorescu a însemnat pe colţul din stingă al scrisorii, eu creionul roşu : „Despre Eminesou", a subliniat mai departe fragmentul relativ la acesta, iar la sfînşitul scrisorii, semnată doar cu iniţiala prenumelui, a precizat: „Dr. W. Krern-nitz" '). Data este insă greşită. Eminescu a avut primul acces în zorii zilei de 28 iunâe/10 iulie 1883, iar în cursul aceleiaşi zile a fost internat sub îngrijirea d-rului Alexandru Şuţu. lîn seara aceleiaşi zile Maiorescu pleacă în vilegiatură în Germania şi Elveţia, prin Braşov şi este îndărăt în ţară la 5/17 august. In ziua de 17/29 ale. acestei luni, însoţit de d-rul W. Kremnitz, îl vizitează pe Eminescu la casa de sănătate a d-rului Şuţu, însă nu stă decât „un minut", impresionat fiind de starea lamentabilă în care se afla nefericitul său prieten literar. Toate amănuntele se găsesc în memoriile lui Titu Maiorescu2). Tot în acea zi, sînt notate vizitele precedente ale tatălui lui Eminesou şi ale fratelui său, Matei. Se vede că şi d-rul Kremnitz îi văzuse şi aflase de la unul din ei că tristul accident al poetului ar îi fost urmarea eredităţii materne. Versiunea aceasta nu putea fi decât a familiei lui Eminescu ! D-rul KJeffnnitz i-a scris după toate probabilităţile lui 'Maiorescu la data de 26 august st. n.3), dar a doua zi 1-a însoţit pe cumnatul său la sanatoriul Şuţu. Scrisoarea "este interesantă mai ales prin datele referitoare la Eminescu. Aflăm, pe lîngă aprehensiunile de ordin ereditar, mersul bolii marelui poet la -aproape două luni de la internare şi mijloacele reduse de combatere a răului. Cum nu se vedea nici un progres de pe urma tratamentului, se punea problema transferării lui la Viena, dar d-rul Kremnitz era ostil acestei soluţii. Numai meningita putea fi mortală, dar caracterul intermitent al temperaturii excludea ipoteza accidentului fate!. D-rul Kremnitz s-a opus energic da încercarea lui Matei de a-l lua pe Mihai la el acasă; desigur, ofiţerul n-ar fi putut face faţă, în acel stadiu al bolid, nevoilor tratamentului.
Să se remarce tonul extrem de afectuos al scrisorii. Soţ încrezător, d-rul Kremnitz nu văzuse în Eminescu un rival şi nu bănuia pe altul in cumnatul său, deşi sau tocmai pentru că îl vedea angajat pe imai multe fronturi deodată. Şi sub acest raport, scrisoarea ne dă de gândit, cu tot timbrul glumeţ al prieteniei dintre cumnaţi. Diapazonul sentimental atît de ridicat al scrisorii aparţine climatului epistolar nemţesc.
Buc. 26/6.1883
Dragă Titus,
Rareori, într-adevăr, am scris vreodată cu atîta plăcere sau mai bine zis cu atît dor ca acum către tine. Asta ni se pare de-a dreptul minunat. Gîndeşle-te însă, ce înseamnă să doreşti de şase săptămîni să ne intîlnim cu persoana ta mult iubită ji să nu reuşim, cu toate silinţele. Căci iată, ţi s-a telegraf iat, ţi s-a scris de către Mite şi mine, ca să realizăm visatul nostru ideal de a călători cîteva zile împreună cu tine, dar în zadar. Ultima ştire la ultima mea depeşă, suna astfel : „Titus călătoreşte prin Germania nehotărît, actualmente la Weimar". însă speranţa noastră de a te vedea în timpul călătoriei s-a spulberat la Neu-'1). Totuşi a ştiut răutăcioasa ■Clara 5) ce spunea cînd ne telegrafia că vei merge la Wiesen. Iar noi, la cîteva ceasuri de acolo ! Am urlat (de ciudă) din pricina acestui ghinion al destinului, ca şi
*) Medic german, născut la Berlin în 1846, decedat la Sinaia în 1897. Venit în ţară în 1874, a funcţionat la spitalul Brîncovenesc.
2) însemnări zilnice, II (1881—1886), pag. 190 urm
3) Trebuia .aşa dar : „Buc. 26/8".
4) Cuvîrat neclar.
5) Soţia dintâi a lui Titu Maiorescu, era sora d-rului Kremnitz.
151
a netrebniciei omului sau a oamenilor ! Niciodată, niciodată nu-mi va ftiai înflori prilejul să gust dimpreună cu tine aerul eterat al Elveţiei în deplină conştiinţă. Şi cu toate astea aş mai fi rămas eventual 8 sau 10 zile peste concediu, dacă te-am fi apucat. Da, tu însă, Doamne, dacă ai fi dorit-o, s-ar fi realizat, de n-ai fi voit altfel de bună seamă din motive ce trebuie să-mi fie sfinte. Pe Eminescu l-am văzut după înapoierea mea la două zile o dată. Delirează mereu. Singura deosebire faţă de primele constatări, este că delirul nu-i atît de furios. In momentul de faţă temperatură, limba uscată, proces acut de meningită exclus, deoarece temperatura (este) intermitentă iar nu continuă. Dacă (temperatura) ar deveni cronică, pronosticul mi s-ar părea rău, din pricina eredităţii materne. Mă recunoaşte, dar se înţelege de la sine că Eminescu percepe tot ce îl priveşte fără a primi vreo impresie conştientă. Tratamentul constă din vezicatoare în ceafă şi narcotice. Pe lîngă aceasta? băi, duş. ll socot bine internat la Şuţu şi am protestat la propunerea căpitanului Eminescu, care voia să-l găzduiască şi să-l îngrijească la el acasă. Propunerea cu Viena cu totul stupidă i). Aici în fiecare seară idilă în grădina noastră, înfiripată mai adesea de către B. sau K.2). Amorurile tale feminine se comportă fată de noi în rezervă, nu le-am văzut de cînd sînt aci decît o singură dată, în prima zi. Ştiu să suport această pedeapsă, în urma păcălelii amarnice pe care ni-a tras-o A. cu tine. Eu şi Baby3) sîntem perfect sănătoşi, Miete'') în parte id-est5) din cînd în cînd; în genere mai bine, în privinţa capului. Despre pacienţi6) am să-ţi aduc la cunoştinţă, că nu credeam să mai primesc vreunul, dar am şi găsit foarte mulţi. Doar într-o privinţă-s pesimist, prin raportare la tine cel mai bun optimist7), — şi anume că mă iubeşti aşa cum te iubesc eu pe tine.
Al tău W."
Poezia lumii „moarte"
Anul trecut a apărut la editorul Bernard Grasset o carte remarcabilă cit titlul „Lapidaire", semnată Pascal Pontremoli. Autorul ei, în vîrsta de 22 de ani, este nepotul direct al poetului V. Voiculescu, căruia îi şi dedică prima lui operă. Am citit-o cu atât mai mult interes, cu cît un capitol este închinat coloanei nesfârşite a lud Brâncuşi, iar alte pagini vorbesc despre „naşterea cocoşului sau o transformare în piatră"s) în atelierul lui Brâncuşi ; în sfârşit, după ce a vizitat o „mină din Slăndc", tânărul scriitor şi-a scris impresiile de poet şi de pictor. Este vorba ân aceste pagini şi de „şefii de gară blonzi ai lui Caragiale" ; „cu şapca roşu aprins", ei „dau pompos semnalul plecării, pătrunşi de importanţa lor". Chiar şi fără referinţe la ţara noastră, pe care a văzut-o de câteva ori pînă acum şi o iubeşte, nu fără a^i fi intuit specificul, — vorbeşte undeva şi de un colind, — m-aş fi simţit dator să relev talentul matur al debutantului, scrisul său exact, concis, dens, viziunea sa de geometru şi de artist, erudiţia iui în domeniul pietrei şi al metalelor mai mult sau mai puţin scumpe, diversitatea cunoştinţelor sale (glosează impresionaşi şi în marginea alfabetului cirilic !). Autorul; este un discipol liber al filozofului Bachelard şi admiratorul acelui rar artist care a fost Victor Segalen, din ale cărui „Steles" citează.
_ ŞEIiBAN CIOCULESCU
*) Hocihst tthoriciht (germ.).
2) Deasupra lui K., corespondenta! a scris cu litere subţiri : Chibici. E vorba de Chibici-Rivneanul, bunul prieten al lui Eminescu; avea să-l aducă in ţară de la Ofoerddbling de lângă Viena, după o călătorie de plăcere la Veneţia.
3) Băiatul soţilor Kremnitz.
4) Scris textual : Miete ! (molie ? Joc de cuvinte voluntar ?). 6) Aşa este (lat.).
6) In text : Pot sau Paz.
7) Evidentă glumă, cunoscut fiind pesimismul sehopenhauerian al lud Maiorescu.
8) în text: „une (transformation lapidaire".
152
ANA BARBU :
„NUNTA DE ARGINT" *)
Ana    Barbu    are destulă pricepere pentru a sugera atmosfera   locului   sau a momentului  pe  care-1  descrie, ochiul destul de ager  pentru  a  vedea, din multitudinea de situaţii (mai puţin întâmplări,   fiindcă   în   povestirile sale sînt destul de puţine) cîteva, semnificative pentru problema frecvent întîl-nită în cartea sa de debut: relaţiile, s-ar zice, critice dintre părinţi şi copii. Utilizînd fie persoana întîia, fie relatarea   obiectivă,   autoarea păstrează însă aceeaşi accentuată simpatie pentru adolescenţă (în mai toate bucăţile din volum circulă adolescenţi nemulţumiţi şi neînţeleşi, lipsiţi de căldura unui cămin, în care unul dintre părinţi absentează, trădînd armonia familială.^ In schiţa „In familie" o mamă iresponsabilă pare să stea în calea fericirii copiilor  ei;   în   „Melodie  inversă" o fată, care începe să descopere gravitatea faptelor vieţii în chiar propria ei existenţă de copil neglijat, dezaprobă frivolitatea mamei avidă de petreceri ; în „Se topea zăpada" pretextul e similar. în „Nunta de argint", bucata cea mai amplă, şi mai închegată artistic, tatăl este cel care are de suportat răceala şi judecăţile critice ale copiilor, deveniţi  necruţători,  în  ciuda anilor lungi care i-au despărţit şi înstrăinat, sau poate tocmai de aceea. Un proces intentat generaţiei vîrstnice ? Nu chiar, fiindcă problemele luate în discuţie nu sînt argumentate, ci mai degrabă nişte
*) E.P.L., col. „Luceafărul", 1966.
simple constatări, reapărînd mai pregnant sau mai şters creionate în efectele lor asupra psihologiei fragile, copilăreşti  sau adolescentine.  Incercînd să analizeze fapte sufleteşti, autoarea nu merge  destul  de  departe,  nu secţionează destul de adîne ţesuturile sufleteşti ci se opreşte, timidă, la suprafaţă, la  coaja  lucrurilor, a împrejurărilor, mulţumindu-se   doar   să   sugereze o stare de spirit, nu să o şi analizeze, aşa cum ambiţionează. Căci Ana Barbu pleacă de la intenţia de a analiza lucrurile mai  adînc,  de  a  merge la esenţa faptelor, atrasă fiind de aspectul grav al acestora.  „Nunta  de argint", povestirea cea mai închegată din volum este un exemplu concludent. întors acasă după vreme îndelungată, printre ai săi, un tată aventurier se vede din-tr-odată încolţit de răceala şi reproşul nereţinut al copiilor, ajunşi aproape maturi.    împrejurarea    este privită şi relatată din punctul de vedere al unuia dintre copii, manifestînd aceeaşi răceală şi înclinare evidentă de a judeca,   fără   sentimentalisme, purtarea uşuratecă  a  unui  părinte,  întors în sînul familiei tîrziu ; întors din nevoia de a nu fi singur, iar nu atunci cînd familia ar fi avut nevoie de el. Autoarea izbuteşte să creeze o anume tensiune dramatică ce reţine şi convinge. Anei Barbu i-a lipsit însă suflul epic necesar, pentru a fi dus la capăt dezbaterea a cărei gravitate complicată ne-a convins, aşa încît povestirea, ce se anunţa nuvelă, se curmă precipitat. Alte povestiri dau senzaţia acelui deja vu, nu atît prin temă cît mai ales prin graba de a expedia, prin fraze uneori
153-
îndemînatece sau schematice, probleme apărute de mult în atenţia prozatorilor. Mă gîndesc la „Portretul", păcă-tuind prin banalitate şi schematism, povestire în care autoarea, părăsind linia caracterologică a personajelor, se încurcă inutil în relatarea de fapte ce rămîn exterioare. încercările de a pătrunde în lumea lăuntrică a personajelor eşuează, poate şi din cauza frazelor plate, şablonarde, inexpresive, de felul: „Era prima confruntare a muncii lui cu conştiinţa colectivă ce-1 obligase să-i simtă forţa şi adîncimea..." etc. „Praştia", relatînd un caz pedagogic, cade în zona istorioarelor cu iz didacticist dulceag, iar în „Plicul" melodrama e pe-aproape. Există însă în volum şi alte bucăţi care probează talentul analitic al Anei Barbu. E vorba de schiţele: „Cu o jumătate de chip" şi „într-o vară, sau mai exact niciodată". Dar dacă în cea din urmă se disting încă unele accente improprii, o anume impersonalitate în modul cam pretenţios de a urmări conflictul mut, neînţelegerea dintre cei doi parteneri, în „Cu o jumătate de chip" tinăra prozatoare vădeşte acuitate în sondarea psihologiei personajului său. Notaţiile fine recompun convingător amărăciunea contrariată în care se zbate eroina. Aci ideea artistică ţîşneşte nesilită, iar atmosfera de încordare, zbuciumul lăuntric, tensiunea dramatică se reliefează din notarea exactă, autentică a senzaţiilor şi sentimentelor.
E. ANTON
ION HOBANÂ:
„VIITORUL A ÎNCEPUT IERI" *)
Împlinind acum cîteva decenii un secol de existenţă, literatura ştiinţifico-fantastică a atins vîrsta unui majorat sui-generis. Un veac nu e prea mult în planul istoriei literaturii. Au fost însă şi pentru domeniul pomenit o sută de ani plini de evenimente. Ritmul mereu ascendent al apariţiei scrierilor de anticipaţie, frecvenţa cărţilor re*) Ed. Tineretului, 1966.
marcabile şi adeziunea crescîndă a publicului au făcut ca de multă vreme ficţiunea ştiinţifică să nu mai reprezinte o curiozitate, un divertisment, un fenomen greu de catalogat, ci să se consacre ca unul dintre modurile literaturii, fără de care integritatea peisajului ei ar fi diminuată. Aceasta se confirmă o dată în plus prin imensa răspîndire în suprafaţă a acestui gen, prezent în marea majoritate a literaturilor naţionale.
Dacă astăzi fluviul cu mulţi afluenţi al scrisului ştiinţifieo-fantastic îşi dezvăluie cu uşurinţă caracterul universal, iniţiatul distinge ,către izvoare, aportul deosebit, hotărîtor, adus la începuturi de literaturile a două limbi: engleză şi franceză. Dacă celei dinţii trebuie sâ-i recunoaştem onoarea de a fi dat naştere genului, prin inspiraţia autorului lui Hans Phaal, cealaltă i-a asigurat, încă în secolul trecut, o strălucire uimitoare. Dacă n-au dispus de prezenţa unor Poe şi Wells, literele franceze au dat pe inepuizabilul Jules Verne, pe ingeniosul Rosny-aine, pe tulburătorul Maurice Renard, ca să ră-mînem între condeiele în mare măsură „specializate". Noi generaţii imaginative şi bine antrenate duc mai departe ştafeta acestor clasici.
Să nu-i uităm însă pe „accidentali". Oprindu-se numai episodic în zona anticipaţiei, inspiraţi de geniu au adus contribuţii nu mai puţin esenţiale pentru inovarea acestui domeniu, fapt explicabil cînd asemenea prezenţe meteorice, în durată dar şi în strălucire, poartă numele unor Apollinaire, Jarry, Maurois.
Meritul lui Ion Hobană este de a ne fi amintit toate acestea, de a fi desprins din trunchiul creaţiei mondiale de science-fiction braţul viguros al aportului francez şi de a ni-1 fi înfăţişat în specificul şi în conexiunile lui.
Rezultatul este reconfortant. Pagini de indiscutabilă valoare antologică tind să desfăşoare în faţa noastră suma posibilităţilor genului. însoţindu-ne de-a lungul retrospectivei, autorul nu se mulţumeşte să situeze în plan scrierile şi scriitorii, ci notează datele memorabile ale fantasticului-ştiinţific francez, ziua de naştere a celor mai fertile idei, filiaţia unor creaţii, geneza altora. Informat şi înzestrat cu o viziune personală asupra fenomenului, Ion Ho-bana pune în evidenţă laturi puţin cunoscute ale operei unor creatori celebri, face dreptate altora, mai puţin impuşi opiniei publice, niînuieşte cu îndrăzneală, însă judicios, criteriile de valoare.
Volumul trece în revistă experienţa unei literaturi care nu ne este indife-
154
rentă. Merită subliniată prezenţa diferitelor şcoli ale literelor franceze, cu intenţia implicită de a se demonstra valenţele artistice ale genului, aderenţa lui la cele mai diverse orientări literare, idee polemică îndreptată împotriva simplificatorilor, a tehnicismului în anticipaţia ştiinţifică. Volumul pledează pentru seriozitatea acestei literaturi, al cărei efort este destul de vechi pentru a fi dat un număr de capodopere, ceea ce obligă atît pe creatori cît şi pe cititori la o exigenţă sporită. Lectura lui te face să-ţi aminteşti că „viitorul a început ieri" şi în literatura ştiinţifico-fantastică română, căreia ar merita să i se consacre un volum la fel de instructiv.
H. ARAMA
MIOARA CREMENE : „MAGAZINUL DE MIRESE" *)
Mioara Cremene a scris versuri, proză şi teatru pentru copii. A mai scris „Adevărul şi inima", carte de poezii (pentru adulţi) tipărită anul trecut. Iat-o acum destinîndu-le celor trecuţi de vîrsta copilăriei un volum de povestiri. O diversitate de preocupări care, la prima vedere, descumpăneşte. Dar numai la prima vedere, pentru că lucrurile nu sînt prea complicate: avem de-a face cu o poetă a fanteziei, situată în descendenţa fraţilor Grimm sau a Iui Andersen, iar la noi pe linia poetului şi prozatorului modern Dimi-trie Anghel. Ţinînd seama de asemenea coordonate, diversitatea se justifică, scrierile Mioarei Cremene fiind mai toate nişte „fantezii" (ouvînt nu întâmplător de genul feminin), în versuri sau proză. Fantezii sînt şi „Balerina şi saltimbancul" şi „Magazinul de mirese", cele mai izbutite dintre povestirile din volum, lucrări închegate, poate cele mai bune pe oare le-a scris autoarea pînă azi. într-un cadru istoric sugerat apar : artişti de circ, dansatoare, un oraş de sticlă, păpuşi de gips, oglinzi, panglici colorate, scări interioare •— toate luminate ciudat, ca-n povestirea care dă titlul volunnu-
*) Editura pentru literatură, 1966.
iui, de strălucirea prielnică lumii basmului, a reflectoarelor unui operator de cinematograf. Operatorul filmează într-un foarte vechi magazin, unde se vînd sau se închiriază găteli de mirese. O fată îl caută. Vrea să-i spună un lucru important, „să facă un gest". Dar în lumea aceasta convenţională, de pitici de gips şi pălării demodate, nu izbuteşte, nu are cum să izbutească şi se retrage descurajată. Autoarea ştie să creeze o atmosferă. Manechinele au o poză „anchilozat-ambiguă". în vitrine se află : „miri cu jachetă neagră, pantaloni reiaţi şi aer rural, sau cuceritori versaţi şi cu desăvârşire chel". Sînt aşezate sub tejghele de sticlă : „poşete uzate, unele de un alb murdar, altele negre şi decolorate şi date cu cremă, genţi mizerabile, intr-adevăr bătrâne sau poate doar de o cumsecă-denie modestă, provincială". Fata găseşte un revolver de recuzită; trage în gol ; răsună numai „un simulacru de împuşcătură".
Tot redarea atmosferei îi reuşeşte cel mai bine şi în „Balerina şi saltimbancul". De data asta, tema e vetusteţea. „Mergea încet pe lângă oase ou verande închise şi frize de sticlă. Unele acoperişuri erau vechi şi foarte caraghioase. Aveau curţi interioare acoperite ou geamuri mari, iar frizele în spirală se sprijineau pe coloane. Faţadele purtau îngeri, sau amoraşi, sau statui solemne, dar fuseseră peticite cu plăci de beton". Oprită pentru oîteva zile, cu „trupa", într-ftin orăşel de provincie, o balerină celebră — în declin, — personaj căruia oboseala îi acordă o anume graţie, trăieşte un amor fugar ou un saltimbanc de la circul din localitate. Povestirea se desfăşoară într-un abia simţit ritm de vals. Şi aici, ca şi în „Magazinul de mirese" par să se mişte doar manechine, iar femeia „oare vrea să facă un gest", de data asta balerina, eşuează, ca şi fata din vechiul magazin, şi scapă, plecând. Ironia e fină (poate prea fină ; autoarea e mereu în primejdie să-şi ia eroii în serios), iar interioarele descrise <(ho-
155
tel, baracă de saltimbanc, circ) se reţin.
Construite cu pricepere şi bogate în observaţii psihologice, celelalte povestiri sînt .numai agreabile. Reuşita e parţială din cauza unei iritante pretenţii de profunzime care transformă, de pildă, o poveste prea simplă despre documentarea unui autor dramatic (care şi-a ratat o piesă, eliminând tocmai personajul semnificativ), într-o fremă-toare tragedie a tuturor neliniştilor metafizice posibile, cu interferări de planuri, simboluri, alegorii şi jocuri de cuvinte („Eleonora, fata mereu căutată").
Ceea ce salvează şi aceste povestiri cu semnificaţii mai sărace este tot aerul de irealitate (altfel spus : de basm) în care Mioara Cremene se pricepe să-şi învăluie personajele. Obişnuitul devine misterios, iar cotidianul îşi pipăie cu mîini mirate o aureolă de taină.
FLORIN MUGUR
MIRCEA CIOBANU: „IMNURI PENTRU NESOMNUL CUVINTELOR" *)
Există cel puţin două mari modalităţi de structurare poetică a universului: una afirmativă, cealaltă interogativă. Evident, nuanţările sînt necesare şi trebuie făcute, însă Adrian Păunescu sau Grigore Hagiu sînt cert afirmativi, după cum tot atît de cert interogativi sînt Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Alexandru. Acestora din urmă l-aş asocia pe Mircea Ciobanu, care, obsedat de nesomnul cuvintelor — „seminţele lucrului pe care / nici dălţi adînci, nici linii n-au căzut, / şi amprenta încă nu şi-a desfăcut / spirala demnă, arsă de sudoare", — vede mereu zorii surpîndu-i un gînd spre care „scările-n spirală suie cu-ndoială". Asociaţia atinge doar nişte aparenţe, în spatele cărora, citind şi recitind versurile, există mereu cîte un „dincolo".
Există motive şi simboluri comune unor generaţii, iar generaţia lui Mircea Ciobanu, — născut în 1940, şi aflat la primul său volum, — e pusă sub semnul lui: „a construi" şi „a zbura". El
!) E.P.L. — colecţia Luceafărul, 1966.
însuşi este un ipotetic arhitect (uneori simplu betonist) ispitit de zbor. Ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi, e accepţia pe care o conferă acestor virtuţi. El construieşte dinăuntru şi odată cu ultima cărămidă zidită, îl aflăm în interiorul edificiului-volum, „un loc fără umbră / de unde / învinşii nu se întorc şi nu sting j cu moartă sudoare căldura I din umerii celor ce-nving." iar zborul reprezintă ceasul lepădării de lucruri împlinite. (Vezi ciclul „A zbura").
Zborul se transformă într-o săgetare prin inelul zării, departe, în necunoscut :
Nu  zborul  vostru paseri vechi mă
soarbe
Şi^mi modelează trupul meu tînăr
pentru zbor ;. Sînteţi în cer ca piatra-n adâncurile
oarbe
Şi peştii prinşi în maluri de fluviile
lor..
Terestrul soare, din adine, mă ţine Din mine să nu pot să mă desplînt. O, vreau să zbor şi să strivesc ecoul Aceloraşi atingeri de pământ.
Dacă prin versurile citate pînă acum din ciclurile : „Cîntec pentru firul cu plumb", „A zbura", „Imnuri pentru-nesomnul cuvintelor" Mircea Ciobanu rămîne un poet al generaţiei sale, original fără îndoială, dar păstrind influenţe formale mai ales din Ion Barbu, prin ciclul „Moartea lui Făt-Fru-mos" el semnează un act de stare poetică, descingîndu-se de timp, în sensul atingerii unei înţelepciuni (citeşte „sofii"). Făt-Frumos are semănat în făp-tura-i de lut darul trăirii fără de moarte şi iată-l la drum, învingînd-o pe Ghionoaie, pierzîndu-şi umbra pă-mîntească în fîntîna cu Apa Morţilor^ ispitit de Ileana Cosînzeana într-o lume în care „soarele nu-şi mai curmă cărarea şi fuiorul de aur al zilei de tors". De oameni îl desparte Valea Aducerii Aminte pe care o străbate o dată, la vînătoare, şi iată-l înapoi la hotarele timpului:
„Nu mai m-aseultă copita, stăpâne, şi nu mai trosnesc sub caiele scânteile smulse nevăzutului foc pământesc.
Ţi-a-ncremenit în dorinţă îndemnul de rămâne acolo netors ? O, trupul tău tot mai greu mă apasă în vechea lui mateă întors.
156
Şi tu ai albit, cît din gene ai bate ca să-ţi acoperi lăuntrul, fugar. Stăpîne, stăpîne, ce gînd te străbate, în ce foc stins de mult scormoni iar ?
Nimeni n-o să-mi mai deie jăratic, din blid,
şi nici unui alt Făt-Frumos dintre
oameni
poarta galopului n-am să-i deschid!"
Rămase, singure semne ale poveştii, aripile murgului năzdrăvan se torc in fir de fum şi parcă totul n-a fost decît un somn prelung al liniştii nemai-apuse, după care :
Ploaia făcuse orele jilave, soarele de-o suliţă se ridicase de teamă să nu-1 ia în potcoave caii pămîntului cu rărunchii de-aramă !
S-ar putea vorbi despre siguranţa mijloacelor de exprimare ale lui Mir-cea Ciobanu. Sînt schiţate viguros în acest volum cîteva din trăsăturile unei viitoare efigii. Nu ţărmul pietros de certitudini îl dorim însă poetului. Bănuim că nici el nu şi-l doreşte. Am vrea doar să-i amintim dificultatea jocurilor sonore, nobil blazon fără îndoială — dar al unei arme cu două tăişuri.
ION DRĂGANOIU
CONSTANTIN GEORGESCU: „AMINTIRI SIMPLE" *)
Lectura cărţii lui Constantin Georgescu te pune, de la început, într-o dilemă, de care se pare că n-a putut scăpa nici M. N. Rusu — care de altfel, îi face o cronică în revista „Luceafărul" — dacă s-a văzut nevoit să încerce o precizare: „Constantin Georgescu s-a oprit în filele de faţă asupra copilăriei, adică în zona amintirilor simple (va să zică nesofisticate !) şi în formare ale unor copii. In consecinţă, cartea vorbeşte despre copii dar nu (numai) pentru copii". Or, rezolvarea acesteia mi se pare esenţială întrucît de ea depinde punctul de vedere al criticului, exigenţa sa. Grupînd 4 povestiri, volumul, unitar prin vîrsta eroilor pe care autorul şi-i alege, este de fapt neunitar din punctul de vedere enunţat anterior. Povestirea „Forma pămîntului", prezentînd momentul secetei în culori sumbre, îndulcite întru-
*) Ed. tineretului, 1966.
cîtva de naivităţile şi candorile vîrstei prin prizma căreia autorul (retrăieşte şi ne face să retrăim acea etapă de coşmar, pare a cere audienţa cititorului adult. Celelalte, deşi scrise şi acestea cu meşteşug şi căldură, nu par destinate aceluiaşi public şi mi se pare că, cel puţin sub acest aspect, exigentele autorului şi ale editurii lasă de dorit.
Dincolo de această dificultate de ansamblu a volumului, „Amintirile simple" ale lui G. Georgescu menţin interesul prin realismul cu care zugrăvesc — ca şi în cartea sa de debut „Geamul dinspre drum" — viaţa satului, iiele-vindu-se calităţile de psiholog ale auto-torului. Nu îndeajuns de bine înţeles este personajul Neagu, comunistul, care apare spre sfîrşitul povestirii „Forma pămîntului", descris în trecere, cu un anume idilism depăşit în literatura noastră, de multă vreme.
De o anumită rezolvare călduţ expediată, se bucură în celelalte bucăţi ale cărţii, finalurile („Ultima scrisoare", de pildă). Dar acestea adresîndu-se, cum am spus, altui public, au în însuşi acest fapt o scuză.
Impresia de real este atît de puternică pe alocuri încît crezi uneori a avea în faţă nişte reportaje („Temă pentru acasă", de ex.). Dar aceasta nu supără.
„Dimineaţa florile rupte", mi se pare una din povestirile bine închegate şi care tinde să tragă volumul către o temă pe care autorul vrea s-o ilustreze cu precădere, aceea a calamităţilor războiului mult prelungite după încetarea lui. Şi şcolarii plini de vise, ucişi de obuzul găsit întîmplător la Malul-Roşu (în povestirea „Dimineaţa florilor rupte") şi Nea Ion, Dinte-Ne-gru, cel care s-a întors din război cu o mină de lemn („Forma pămîntului") şi despre care, după ce moare, unul dintre eroii povestirii spune -. „Auzi tu, Dumitre ? Şi pe ăsta tot războiul 1-a omorît...",  suportă aceleaşi consecinţe.
D. NECULA
CONSTANTIN MATEESCU :
„ROCHIA CU ANEMONE" *)
Volumul   de   debut   al lui Constantin     Mateescu n stîrnit păreri şi opinii contradictorii. Orice debut este însoţit de obicei de şovăieli şi cotituri, iar încu-
*) Ed. tineretului, 1966.
157
rajarea este necesară ; însă se ştie că drumul cel mai scurt şi mai sigur (de multe ori nu şi cel mai plăcut) către succes este cel al criticii.
Atunci cînd despre o carte ca „Rochia cu anemone" un comentator spunea : „...relevăm din capul locului, în proza lui Constantin Mateescu, aflat la primul său volum o anumită tendinţă spre sobrietate, spre simplitate, hotărârea de a nu adăuga nimic în plus, peste tot ceea ce pot spune laptele înseşi, de a înlătura vegetaţia semnificaţiilor adiacente, fastidioase, de a nu trece marginea cîmpului de sugestie, propriu naraţiunii respective" L) (şi urmează alte consideraţii cam darnice în amabilităţi), eşti tentat să te întrebi dacă se poate confunda vrwdata banalitatea ou sobrietatea.
Maniera sobră, economia de amănunte (asupra cărora insistă comentatorul mai sus citat, neglijând sau menajând fondul povestirilor) nu se confundă totdeauna cu spontaneitatea, cu originalitatea. Meritul de a scrie sobru, cu fraze clare, fără arabescuri şi artificii, meritul de a şti să conduci firul unei povestiri nu este suficient şi nu scuteşte creaţia respectivă de îndeplinirea unor alte condiţiuni privind probleme de fond, de care totuşi nu se poate face abstracţie. Dacă la aceste merite s-ar adăuga fantezia şi ingeniozitatea faptului narat, Constantin Mateescu ar anunţa, în domeniul genului scurt, un îndrăzneţ şi autentic talent.
în povestirea „Rochia cu anemone" doi soţi se despart, iar cea care suferă cel mai mult este fiica lor, elevă în clasa a Vl^a; dintr-un copil vioi, inteligent şi silitor, ea devine apatică, tristă, neglijează şcoala, se îmbolnăveşte, însănătoşirea şi reîntoarcerea la grijile şcolii, prietenia cu noua soţie a tatălui (drăguţă, tânără şi cumsecade) alternează cu momente de regret îndelung tăinuit, în care fetiţa varsă lacrimi amare în faldurile rochiei cu anemone, singurul obiect ce-i mai dă iluzia mamei ce i-a părăsit. Totul se
') „Gazeta literară", 23 iunie 1966.
află aici sub semnul nu tocmai fericit al sentimentalismului, al didacticismului ; în plus, povestirea lasă impresia că de undeva, ide la rubrica „Tinereţe, educaţie, răspundere" sau de la emisiunea „Săptămâna", ai aflat, dacă nu acelaşi caz, atunci unul foarte apropiat.
Aceleaşi observaţii se cuvin şi povestirilor „întrebările" şi „Interviu cu un profesor", în care eroii ,tot doi adolescenţi, nu află căldura şi prietenia părinţilor, căutîndu-le în afară, fie contemplând ceasuri în şir — zi de zi — îndeletnicirile vecinilor, din care îşi fac în mod tacit cei mai buni prieteni („întrebările"), fie fugind de acasă şi outreeirînd oraşele („Interviu cu un profesor"). Actorul din „Seara unui actor", prea este nefericit şi neînţeles, nici dragostea şi nici profesiunea nu-i aduc satisfacţiile -aşteptate, de peste tot primeşte palme (figurat vorbind), iar™ultimele două (şi la propriu şi la figurat) primite de la iubita superficială şi nesinceră, răsună cam... teatral.
Cineva spunea despre Constantin. Mateescu, că este înclinat spre psihologia „virajelor", iar eu mi^aş permite să adaug (cu riscul de a schimba puţin sensul) că este atras de psihologia virajelor „făcute".
Există însă în acest volum o povestire intitulată „întoarcerea târzie". Nu ştiu dacă cronologic sau strategic autorul şi-a încheiat volumul ou ea, dar — oricare ar fi situaţia — parcurgând-o şi înehizînd apoi cartea, rămâi ou impresia (se spune că ultima impresie este cea mai bună) că te afli totuşi in apropierea unui real şi promiţător talent.
într-adevăr, în această povestire nimic nu este în plus. Autorul dovedeşte de astă dată dexteritate în mânuirea unor fire interioare, putere de pătrundere şi fineţe în analiză, calităţi asupra cărora dacă s-ar apleca mai mult, le-ar putea transforma în virtuţi.
RODICA OPRESCU
158
POETICA   LUI   ARISTOTEL *)
Poetica lui Aristotel, în traducerea lui D. M. Pippidi, apărută în a doua ediţie, de astă dată la Editura Academiei Republicii Socialiste România, formează un eveniment   de   mare   însemnătate în ştiinţa noastră literară, eveniment care totuşi n-a fost aproape de loc remarcat în publicistica noastră literară. Şi e nedrept, fiindcă serviciul pe care ni-1 face   D.   M.   Pippidi  este  imens. Nu putem lăsa neamintit faptul că în critica    noastră    literară nu o dată se aminteşte  de Aristotel, însă, din păcate, nu după izvorul original, ci după relatări îndoielnice şi fugare, ceea ce nu cadrează cu o atitudine cu adevărat  ştiinţifică.  Cercetătorul  serios nu poate trece peste textul lui Aristotel. Trebuie subliniat că în ştiinţa literaturii nu există lucrare care în decursul veacurilor să fi făcut atîta vîlvă, să fi stîrnit  atîtea  controverse,  să  fi fost atît de des invocată drept un cod poetic inapelabil. Deşi s-a păstrat numai fragmentar, valoarea ei este excepţională, fiindcă ea conţine primele idei fundamentale şi sistematice cu privire la problemele literaturii şi, prin extensiune şi analogie, la problemele artei. Se ştie că toată opera filozofică a lui  Aristotel  a  contat  multă vreme, mai ales în evul mediu, drept o autoritate  de necontestat,  însă  în nici un domeniu filozoful din Stagira n-a fost atîta vreme considerat un legislator aşa  de infailibil ca în domeniul literaturii. Ce-i drept, în evul mediu tocmai această cărţulie a circulat puţin, a fost cunoscută numai datorită unor tălmăciri siriene şi arabe. Renaşterea însă o descoperă, o pune în circulaţie în traducere latină, apoi în originalul grecesc şi din acest moment ea îşi începe faimoasa carieră. Concepţii şi curente variate şi uneori opuse îşi
*) Ed. Academiei R. S. România.
vor avea punctul de plecare în această lucrare, toate pretinzînd că reprezintă în modul cel mai fidel pe Aristotel. In Italia, între alţii, teoreticieni ca Vida, Scaliger şi Castelvetro se bazează pe exegeza principiilor aristotelice. De unde însă primii doi demonstrează că respectarea fidelă a regulilor aristotelice, însoţită de o bună judecată raţională, ajunge pentru a crea capodopere,   Castelvetro,   invocînd tot pe Aristotel, susţine că operă de valoare nu se poate crea decît prin scîn-teia inspiraţiei, prin „furoarea geniului", adică    printr-un    dat iraţional. Apoi Poetica trece în Franţa, unde va ajunge, de asemenea, la o hegemonie totală. Pleoînd de la exegeza ei, Academia Franceză îşi va formula canoanele literare, pe baza cărora va fi condamnat   Corneille.   Dar   Corneille la rîndul său se va apăra sprijinindu-se pe acelaşi Aristotel. Mai tîrziu Lessing, referindu-se tot la Aristotel, aruncă la coş toate canoanele Academiei şi împreună cu ele întreg clasicismul francez, inclusiv pe Corneille, pentru ca să ridice în slavă pe Shakespeare. Apoi Goethe, Schiller, Hegel, Schopenhauer, Bielinski, Cernîşevski, toţi îl invocă cu respect, pentru ca în vremea noastră — lăsînd la o parte o serie de nume importante — abatele Bremond să-şi bazeze teoria mistică tot pe autoritatea stagiritului — şi aşa mai departe.
Această strălucită carieră a Poeticii lui Aristotel, stîrnind idei şi concepţii atît de variate, dovedeşte că în forma ei densă se cuprind latenţe foarte fecunde, a căror actualitate încă n-a fost epuizată. E suficient să cităm chiar prima frază : „Mi-e în gînd să vorbesc despre poezie în sine (s. n.j şi despre felurile ei ; despre puterea de înrîurire a fiecăruia din ele ; despre chipul cum trebuie întocmită materia pentru ca plăsmuirea să fie frumoasă (s. n.)...". Nu putem să nu constatăm că chiar în prima frază din prima poetică din
159
lume se pune problema autonomiei artei. Şi multe alte idei o fac actuală — iată pentru ce această a doua ediţie a traducerii lui D. M. Pippidi este cît se poate de binevenită. Deja prima ediţie, apărută în 1940, avea un nivel înalt şi de fapt, după cum mărturiseşte traducătorul însuşi, faţă de prima versiune n-a fost nevoie de intervenţii substanţiale. In schimb au fost mărite introducerea şi comentariul, adăugîn-du-se la urmă şi cîteva studii speciale cu privire la doctrina estetică a lui Aristotel, lucruri datorită cărora avem în limba română o Poetică a lui Aristotel la nivel cu adevărat european. D. M. Pippidi face o exegeză profundă şi laborioasă a lucrării, integrînd gîn-direa literară a filozofului în întregul său sistem de gîndire, căutînd să lumineze părţi obscure prin restul operei sale. D-sa face apel la tot ce nesfîrşi-tele comentarii de pînă acum au revelat mai substanţial, dînd o sinteză clară cu vădite interpretări personale convingătoare. In privinţa aceasta d-sa merge pe linia preţioasei sale lucrări Formarea ideilor literare în antichitate, apărută în 1944, a cărei reeditare ar aduce un mare serviciu ştiinţei noastre literare.
Avînd la îndemînă Poetica lui Arisv totel în condiţii atît de favorabile, ne putem pune întrebarea: ce anume a făcut ca această lucrare să lase urme atît de adînci în spiritualitatea umanităţii ? Ce valori ascunde ea ? "Vom încerca să răspundem recurgînd atît la textul stagiritului, cît şi la exegeza lui D. M. Pippidi. înainte de toate trebuie să subliniem că valoarea Poeticii lui Aristotel rezidă nu atît în răspunsurile precise pe care le dă, cît în mulţimea şi importanţa problemelor pe care le pune pentru întîia dată în istoria gîndirii. Poetica lui Aristotel este prima încercare sistematică de a răspunde la trei întrebări fundamentale : 1. Ce este literatura ? 2. Ce rost are ea pentru viaţa omenească ? 3. Prin ce mijloace îşi realizează sco-
pul urmărit ? Notăm că răspunsurile ce se găsesc la Aristotel, în fond, privesc întregul domeniu al esteticii. Cele trei întrebări, de fapt, se condiţionează şi se completează iar răspunsul lui Aristotel este cuprins în termenul general oatharsis, ceea ce înseamnă proces de purificare. Ca să înţelegem mai bine ideile ce se leagă de această noţiune, trebuie să ne dăm seama, după cum foarte bine subliniază D. M. Pippidi, că întreaga gîndire estetică a lui Aristotel, făiră să ne-o spună direct, este o substanţială apologie a literaturii şi artei împotriva teoriei susţinute de Platon, teorie care n-a putut să nu suscite atitudinea critică a unui gînditor realist ca Aristotel.
Ce a susţinut Platon ? După el, opera de artă este mimesis, o imitaţie a realităţii date şi ca atare serveşte cunoaşterea. Insă realitatea dată este efemeră, ea nu este decît un reflex palid al adevăratei realităţi, care este lumea ideilor. Arta imitînd realitatea dată, imită acest reflex palid, deci este copia unei copii, ceea ce înseamnă că nu are o semnificaţie substanţială. Apoi, adresîndu-se simţurilor, arta răscoleşte pasiunile şi patimile, adică latura iraţională şi animalică din om. Fiind deci o cunoaştere inferioară şi adresîndu-se naturii inferioare, în timp ce ţinta supremă trebuie să fie raţiunea care emană din lumea ideilor, arta şi literatura, spune Platon, n-au ce căuta într-un stat ideal, artistul trebuie izgonit din cetate.
Aristotel se găsea în faţa acestui verdict. Punctul lui de plecare va fi identic cu al lui Platon : arta este o imitaţie a realităţii date, însă, spune sta-giritul, această realitate nu este o copie efemeră a unei alte lumi, ci conţine ea însăşi esenţialităţile ultime ale lumii. Iar artist adevărat este acela care nu se opreşte la aspectele superficiale ale lumii date, ci sesizează şi redă aceste esenţialităţi. Arta este o cunoaştere a realităţii, însă o cunoaştere a trăsăturilor ei esenţiale.
160
Dar cum stăm cu pasiunile şi patimile ? E adevărat, spune Aristotel, că opera de artă le stîrneşte din plin, însă în acelaşi timp se produce un proces de profundă semnificaţie: catharsis, un proces de purificare. O noţiune cunoscută din medicină, Aristotel o împămînteneşte în lumea spiritului : trăind intens anumite emoţii nu înseamnă numaideeît o tulburare, ci o descărcare, o uşurare, o purificare. Această purificare produce o mare şi profundă plăcere, fiindcă purificîndu-se de ele omul se înnobilează, se înalţă, ajunge să trăiască sentimente de omenie — filantropon este un cuvînt care se repetă la Aristotel. Omul devine mai om. Datorită procesului de purificare oamenii se simt mai apropiaţi între ei, sînt legaţi prin simpatie. Cînd miile şi zecile de mii de spectatori din marele teatru ascultă cu răsuflarea reţinută o tragedie, pentru ca la urmă să ovaţioneze, acei spectatori sînt de acord, au o părere comună, vibrează într-o înţelegere adîncă, sînt solidari. Iată pentru ce arta, departe de a fi o primejdie pentru colectivitate, este o adîncă şi sănătoasă susţinătoare a ei.
în felul acesta se învederează că, după Aristotel, arta şi literatura îndeplinesc o adîncă necesitate. Această necesitate rezultă nu numai din funcţia pe care o îndeplineşte, ci din însăşi originea ei: ea nu s-a ivit întâmplător, ci din înclinarea firească a omului. Artistul, după cum foarte bine subliniază D. M. Pippidi, traduce în fapt anumite înclinări inerente naturii, pe care aceasta nu izbuteşte să o facă.
Pentru ca opera de artă să impresioneze, să producă acel efect purificator, trebuie să îndeplinească anumite condiţii. înainte de toate trebuie să fie un întreg bine organizat. Artistul adevărat, cînd sesizează realitatea pentru ca să-i descifreze trăsăturile esenţiale, nu face abstracţie de varietatea aspectelor particulare, însă le îmbină într-o unitate ca să rezulte un întreg bine închegat. Prin dominaţia acestui întreg  ţîşnesc  sensurile  esenţiale. Cu
aceasta se iveşte una din condiţiile frumosului: unitatea în varietate. Datorită ei opera de artă este ca un organism, trăieşte, vibrează, radiază. Din varietatea strunelor ei se desprinde o armonie unitară. In această armonie părţile componente, deşi sînt încordate, sînt în echilibru, sînt proportionate după o anumită măsură. întreg unitar, unitate în varietate, armonie, echilibru, măsură, — iată tot atîtea noţiuni care nu vor mai dispare din cîmpul esteticii.
S-ar mai putea lungi lista noţiunilor estetice, care fie că sînt direct atinse în Poetica, fie că sînt cuprinse în latenţele ei şi, prin întregiri din restul operei filozofului — aşa cum excelent o face D. M. Pippidi — pot fi pe larg dezvoltate. Vom mai atinge numai una: problema talentului. Aristotel vorbeşte despre darul imitaţiei. Este un dar natural, însă — după cum rezultă din spiritul lucrării — spre deosebire de oamenii de rînd, artistul singur are capacitatea să imite, adică să redea ceea ce este esenţial în realitate. In legătură cu acest dar D. M. Pippidi subliniază problemele importante atinse de Aristotel: ce se imită, cum se imită, mijloacele imitaţiei, modalităţile imitaţiei. Iar acestea toate împreună vizează obiectul creat, pe care artistul îl oferă spre contemplaţie. După cum vedem, cele cîteva noţiuni la care neam referit pun din plin problemele creaţiei artistice, ale obiectului estetic şi ale contemplaţiei estetice — tot atîtea probleme actuale.
Iată pentru ce această lucrare a putut stîrni în decursul timpurilor atîtea discuţii şi pentru ce ea şi astăzi are darul să ne sugereze idei preţioase. Nu putem fi decît recunoscători lui D. M. Pippidi de a ne-o fi dăruit din nou şi nu putem să nu ne exprimăm gratitudinea faţă de Editura Academiei, care a lansat-o într-o prezentare tehnică cu totul excepţională, demnă de însemnătatea ei.
LIVIU RUSU
11 — Viaţa Românească, li
161
VERSURILE LUI BERTHOLT BRECHT ÎN  ROMÂNEŞTE *)
Că poeţii îşi exprimă aspiraţiile sau îşi conturează biografiile posibile nu numai prin versurile lor, ci şi prin preferinţele lor în materie de traducere, e un lucru prea cunoscut pentru a fi redemonstrat. Una din valenţele certe în poezia Ninei Cassian fiind — daco se poate spune astfel — patima lucidităţii, tălmăcirea poetului german se bucură de o remarcabilă înţelegere şi o consonanţă de expresie. Acest polivalent poet, dramaturg, om de teatru, regizor, militant, rămîne una din figurile proeminente şi caracteristice epocii interbelice, ca şi a aspiraţiilor umaniste ale poeziei de după război. De aceea, publicarea sa în colecţia „Poesis", care şi-a propus programatic să detecteze şi să oglindească coordonatele cele mai diferite, dacă nu chiar cele mai divergente, ale liricii universale, e binevenită.
Un poet al cotidianului, citadin pînă în măduva oaselor e Brecht: „Eu, Berthold Brecht, vin din pădurile negre. / Maica mea m-a adus în spaţii citadine / în timp ce mă purta în ea-/ (...) / în oraşul de asfalt mă simt la mine acasă". („Despre sărmanul B. B."). Un poet al cotidianului, care îşi revarsă ironia enormă asupra vieţii de toate zilele din Germania hitleristă (vezi poemele „Cumpărătoare", „Cel de Sus" sau „Vis despre un mare cîr-cotaş"), un satiric acerb al conformiş-tilor: „Cînd apologetul, / sculîndu-se de la masa despoţilor, ./ îşi deschide gura şi i se văd între dinţi / resturile ospăţului, te îndoieşti de elogiile pe care le .aduce". Un tribun care stigmatizează arderea cărţilor, un poet care reia miturile antice, pentru a le infuza, printr-o simplă mutaţie de lumină, sensuri noi („Întoarcerea lui Odysseu", „Sandaua lui Empedocle"), pildele evanghelice, folosindu-le într-un context profan („Noaptea cea bună"), şi
legendele   germanice   („Adevărata poveste  a prinzătorului  de  şoareci din Hammeln");  un  şansonetist   de tipul lui Beianger (vezi caricaturile politicienilor hitlerişti din „Alfabet", „Cîntec german", „Cîntecel de cerşetorie" sau „Abecedarul german de război"). Oricît ar părea de ciudat pentru lirica sarcastică, voit prozaică, a lui Brecht, versurile sale sînt nu o dată patetic autobiografice.   Şi  poate   tocmai poemele de această factură transmit la lectură cea mai acută înfiorare a poeziei. Acea confesiune a desprinderii de propria sa clasă, pentru a se alătura proletariatului, e una din cheile înţelegerii lui Brecht : „Am crescut ca fiu al unor oameni înstăriţi. / Părinţii mei mâ-au pus guler şi m-aiu educat / în ohişnuinţa de a fi slujit / şi mi-au predat arta de a porunci. Dar cînd / am fost mare şi am   privit în jurul meu, / Nu-mi plăcură oamenii clasei miele/ nici obiceiul de a porunci şi de a fi slujit. / Şi mi-am părăsit clasaşi m-am întovărăşit / cu cei neînsemnaţi / ...Cîntarul dreptăţii lor / îl dau jos şi arăt că  greutăţile    sînt falsificate... Oriunde mă duc, sînt însemnat cu fierul roşu / de toţi proprietarii... Pe tine, îi  aud apunînd, / te-au gonit / pe bună  dreptate". Mărturiile   lui Brecht despre misiunea poeziei sale poartă pecetea timpului în care a fost scrisă : „Ştiu prea bine : cel .fericit / e îndrăgit. Vocea lui / se aude ou .plăcere. Obrazul lui e frumos. / Copacul schilodit din curte / indică ţarina bolnavă de sub el ,dar / trecătorii, .pe bună dreptate, / îl numesc, ocărîndu-1, schilod... / Eu, dacă aş pune în cînteaul meu o rimă, / mi s-ar părea o frivolitate. / în mine se înfruntă / încântarea din 'faţa unui măr înflorit / cu indignarea din faţa discursurilor zugravului". Un singur regret ai, închi-zînd acest volum: absenţa poemului de un rar tragism, intitulat „Către urmaşi", una din ceel mai zguduitoare confesiuni ale acestui „Fiu al secolului XX".
*) ELU, col. Poesis.
VERONICA PORUMBACU
CÂRTEA STRĂINA
DE LA „ALIENARE" LA ACOMODARE. EVOLUŢIA ROMANULUI AMERICAN IN ULTIMII CINCIZECI DE ANI
Intr-un articol precedent am încercat să analizăm caracteristica generală a romanului american, pe baza unei lucrări recentei), reţinând direcţia de la naturalism spre idealism, de la imanent spre transcendent, de la o realitate minuţios observată dar ou substanţă sub-socială sau, uneori, non-socială, spre generalizări adesea intempestive, insuficient fundamentate, de ordin filozofic sau chiar metafizic. De dragul senzaţiei directe, proaspete, netocite prin reminiscenţe istorice, de dragul spontaneităţii şi al naivităţii, romancierul american sacrifică, de cele mai multe ori, condiţiile şi procedeele realismului, care implică o subsumare de experienţe individuale şi o generalizare nuanţată şi strict motivată.
O nouă lucrare, datorită de data aceasta unui profesor .american titular al catedrei de 'literatură engleză la Bernard College, Marcus Klein2) vine să exemplifice în mare' măsură teoria formulată de confratele de la Cambridge al profesorului american şi să analizeze evoluţia ideologiei romancierilor americani, în ultimii cincizeci de ani, încercând cu această ocazie să elucideze un foarte
h Tony Tanner : The Reign of Wonder. Naivety and Reality in American Literature. Cambridge, 1965, 388 p.
2) Marcus Klein : After Alienation. American in Mid-Century Cleveland şi New-York, 1964, 307 p.
interesant proces de mutaţie a valorilor estetice, ca urmare a mutaţiei valorilor politice şi sociale.
Slaba audienţă pe care au avut-o scriitorii — şi în general oamenii de cultură — pe lîngă publicul american, a fost explicată prin indiferenţa, des-orientarea şi chiar teama americanului, tip „Babbitt" în faţa culturii şi a abstracţiunilor din care este frământată cultura. Aceasta datorită caracterului cantitativ al modului de judecată american şi faptului că, în America, trecutul, adică experienţa acumulată a speciei, joacă un rol infinit mai puţin important decât în Europa. Americanul trăeşte cu optimism în prezent şi nu vrea să ştie nimic de trecut, pe oare şi-1 face singur, fără să aştepte să-1 îndrumeze cineva. întrucât vocaţia omului de cultură — şi, în mare măsură, a autorilor de opere de ficţiune — este să lămurească prezentul prin trecut şi să profileze sensurile evoluţiei spre viitor, este firesc ca publicul american să nu se fi lăsat uşor sedus de asemenea îndeletniciri. Este suficient să ne gândim la incongruitatea unui Anatole France american pentru a fi lămuriţi asupra acestei probleme.
întrucît însă o societate care se pretinde civilizată trebuie să aibe, printre alte categorii intelectuale, şi scriitori, au existat şi scriitori americani, de toate genurile, pînă la nivelul unui Edgar Foe" sau Hermann Melville. Dar, pentru minoritatea americană dornică de lectură serioasă, scriitorul apărea înălţat pe un piedestal care nu-i îngăduia să vadă prea jos, spre măruntele conflicte sociale sau politice. Era ca
163
un fel de pontif, de brahmin, deosebit de societate şi înălţat deasupra ei prin cultivarea unilaterală a valorilor intelectuale, a ideilor generale, un „înţelept" care nu trebuie să vină în contact prea apropiat cu societatea pentru a nu-şi păta albul imaculat al mantiei sale de gânditor pur.
Împotriva acestei poziţii, in care se complăceau mulţi din scriitorii americani, mai ales în secolul trecut, reac-ţiunea, firească, a Început ancă înainte de primul război mondial şi s-a amplificat în perioada cuprinsă intre 1919—1939. Purtătorii de cuvânt ai acestei reaoţiuni au fost doi polemişti de mare talent, Van Wyck Brooks şi elevul acestuia, Randolph Bourne.
în istoria literaturii americane din secolul nostru, Van Wyck Brooks ocupă o poziţie deosebit de importantă, mai ales ca deschizător de drumuri. Brooks cerea scriitorului, indiferent dacă era poet, romancier sau critic literar, să participe activ la viaţa maselor, deschizând in faţa societăţii noi cărări spre o lume mai bună. Scriitorul trebuia să fie, în concepţia lui Brooks, un angajat în lupta socială, menirea lui fiind aceea de a elabora, la cel mai înalt nivel, şi a transpune, stilistic, pe Înţelesul maselor, „acele viziuni fără de care un popor este sortit pieirii". Respingând vechile formule ale turnului de fildeş sau ale artei pentru artă, Brooks îi cere scriitorului să fie conştient şi vrednic de această menire, atunci când îl identificau pe poet ou „vates", cu profetul. Dar, conştient de specificul societăţii americane, Brooks îi mai încredinţa scriitorului american şi o altă misiune : aceea de a contribui la „precipitarea" caracterului american, adică la grăbirea procesului de desăvârşire a unităţii organice a poporului american, a asietei lui intelectuale, morale şl sociale, pe de-asupra deosebirilor etnice ale maselor de imigraţi. Sensul social al acestei acţiuni 'trebuia să fie îmbinarea puternicului simţ -al personalităţii, moştenire a culturii engleze şi a con-
cepţiilor puritane, cu înţelegerea idealurilor colective.
Militant al ideilor socialiste, Brooks a încercat să promoveze în rândurile intelectualilor americani ideea de organizare. Pentru Brooks, ceea ee-i lipsea, la data la oare scria el, -— în anii imediat premergători ai primului război —, scriitorului american, era o adevărată, o eficientă respectabilitate socială, lipsă care, pe de-o parte nu-i îngăduia să joace un rol important, ca deschizător de cărări, în societatea americană, pe de altă parte, printr-un fenomen firesc de auto-sugestie şi inhibiţie, âl făcea să-şi piardă respectul propriei sale persoane, încrederea în el-însuşi. Organizindu-se ansă, scriitorii americani trebuiau să devină o adevărată forţă socială şi să-şi poată astfel promova idealurile, dind operei lor un caracter semnificativ, exemplificator, şi reprezentând, în sânul societăţii americane, o forţă constantă, progresistă şi reformistă, puternic angajată într-o luptă, pe viaţă şi pe moarte, împotriva oanfonmliismuilui, a rutinei, a complezenţei faţă de regulile morale ale societăţii capitaliste, şi, în esenţă, împotriva puritanismului, în care Brooks denunţa principalul ferment al vechei societăţi americane şi principala piedică în calea noului.
Teoretician al literaturii avangardiste, Brooks a avut în Randolph Bourne un discipol oare a mers încă şi mai departe sub steagul radicalismului literar. Pentru Bourne, scriitorul trebuie să fie, prin excelenţă, un radical angajat. Cunoscând, dinăuntru, prin educaţie, toate oriodoxiile, el trebuie să le facă pe toate să explodeze şi să se pună în firuntea ituiiuror nemulţumiţilor, pentru a le coordona eforturile spre dreptatea socială, în virtutea misiunii sale esenţiale de creator de valori umanitare.
Consecvent cu preceptele lui, Bourne a aderat, pe rând, la toate curentele revoluţionare, înţelegând să fie, în permanenţă, în conflict acut cu mentalitatea burgheză şi ou ideologia oficială americană. Socialist, adept al teoriilor
164
educative revoluţionare ale sociologului John Dewey, Bourne a înţeles să fie pacifist în plin război, cînd toată propaganda oficială exalta valorile războinice, patriotismul şi eroismul.
Ideilor    propagate,    într-un mediu prielnic, de Brooks şi de Bourne, cu mare măiestrie propagandistică, li s-a -conformat, îndată după primul război mondial  şi  pînă  către  1939, aproape întreaga literatură americană. La marginea unei societăţi cane se îmbogăţea vertiginos  şi se  îndrepta  spre catastrofa din 1929 sub mirajul creditului nelimitat, într-un mediu în care triumfa tipul Babbitt avîndu-1 ca exponent ia Preşedinţie pe Calvin Coolidge, literatura americană devine, brusc, o literatură de revoltă. Faţă de o societate care cultiva şi făcea să prospere tipul Babbitt,   scriitorii   americani   se simt obligaţi să adopte o atitudine de „alienare"  (în sensul strict etimologic, de îndepărtare, de înstrăinare, de deosebire contrastivă), dar nu pentru a se izola sau pentru a-şi găsi derivative personale compensatorii, în lumea pa-radiselor artificiale, de pildă, ci pentru a se integra, adânc, societăţii, pentru a împrumuta de la societate năzuinţe şi suferinţe şi  pentru a-i transmite în schimb   aspiraţiile   şi   idealurile lor. Funcţia esenţială a scriitorului „alienat" devine astfel revolta, ţelul rămîne dărâmarea   ordinei   sociale nedrepte, mijlocul de luptă socială devine însă izolarea organizată, oricît de paradoxală ar fi această împreunare de atitudini aparent contrastive. Ecoul acestei mentalităţi revoluţionare M găsim într-un   poem   ca   vestitul „Risorgi-mento" al lui Ezra Pound, manifestare literară a non-coniformismului, într-un amestec  de  scepticism   şi  de iconoclasm, de desnădejde şi de ironie, de îndârjire   şi  de   umor.   Aproape toţi scriitorii americani de valoare dintre cele două războaie mondiale : Upton Sinclair, Sinclair Lewis, F. Scott Fitzgerald,    Ernst    Hemingway, William Faulkner, John Dos Passos, Mencken, Sherwood Anderson, E. E. Cummings,
James T. Farrel şi John Steinbeck, au opus satisfacţiei sociale de tipul Babbitt profunda lor nemulţumire şi de-safectare şi au încercat să transmită nemulţumirea lor, literaturizată, maselor de cititori.
Dacă totuşi scriitorii americani, ou o asemenea mentalitate şi luptînd în izolare   organizată,   nu   au   reuşit să pună în primejdie sau măcar în discuţie serioasă bazele societăţii americane şi ale orânduirii capitaliste, aceasta se datoreşte mai multor cauze. E, desigur, şi, totuşi, puţina audienţă pe care au av-ut-o scriitorii înzestraţi, chiar şi cei distinşi cu premiul Nobel, în straturile adinei ale societăţii americane. E neîndoios că un rol important 1-a jucat şi   marea   experienţă   reformistă a „New-Dear'-ului şi brusca sporire de prestigiu  a  intelectualilor americani, ca  urmare  a  politicii  deliberate de promovare   a   valorilor intelectuale, duse de Roosevelt şi de celebrul său „Brain Trust". Totuşi, aşa cum subliniază profesorul   Klaiin-, cu toată revolta lor organizată, scriitorii americani nu au putut juca un rol politic şi social pe măsura -talentului lor, datorită faptului că, deşi erau în marea lor majoritate conştienţi de necesitatea revoltei, nu au fost în stare să rezolve problema psihologică fundamentală, în sensul că nu s-au putut pune de acord asupra alegerii între revolte.
De altfel, împotriva agresiunii fasciste, care ajunsese să pună, pentru prima oară în istorie, soarta poporului american în joc, — ameniinţîndu-1 în interesele -sale vitale, pe toate mările globului, — s-a realizat, dintr-odată, consensul unanim al poporului american. Guvernul, masele şi intelectualii s-au unit, -mult mai strâns decît se petrecuseră lucrurile în 1917, pentru a da o luptă în care nu mai era vorba de o simplă expediţie pe un teatru îndepărtat de ostilităţi, „to make the world safe for democracy", ci de o luptă de care dep-indea existenţa însăşi a democraţiei americane. Libertatea lumii era ameninţată în aceeaşi măsură cu libertatea poporului a-me-
165
rioan şi scriitorii americani nu mai aveau de ales. Au urmat ou toţii apelurile vibrante ale Preşedintelui Roosevelt, convinşi că victoria Naţiunilor Unite va însemna instaurarea, în toate colţurile lumii, a libertăţii şi a democraţiei.
Cei douăzeci de ani care s-au scurs după incheerea celui de-al doilea război mondial au însemnat o evoluţie extrem de interesantă a mentalităţii scriitorilor americani. Confuzia şi starea de precaritate create în diferite părţi ale lumii, politica războiului rece şi propaganda oficială, agresiunile imperialiste şi neo-colonialiste dar, mai presus de toate, perspectiva permanentă — cultivată de propaganda oficială şi neoficială — a catastrofei atomice, au dus la făurirea unui nou unghiu de privire a lucrurilor pentru majoritatea scriitorilor. Prin forţa lucrurilor, politica nu mai îngăduia o marjă prea importantă opţiunilor personale, alegerii între soluţii. Tehnicizarea politicii, jplanetizarea ei, condiţionarea tot mai strânsă a relaţiilor economice şi sociale, a dus, în mod firesc, la schimbarea .atitudinii majorităţii scriitorilor. Atitudinea de revoltă, pur negativă, pe oare o .adoptaseră toţi marii scriitori americani, între 1919 şi 1939, nu mai era considerată actuală. Prinitr-un fenomen firesc (analizat de Bergson sub numele de legea dublei frenezii, n.n.), noua generaţie literară nu mai consideră revolta ca o atitudine progresistă, oa o noutate, ca o necesitate. Evident, au rămas scriitori, ca Norman Mailes, Vance Bourjaily, Paul Bowles, Gore Vidai, Irwin S(haw şi, mai ales, Truman Capote şi John Al-drige, care au înţeles să persiste în atitudinea de revoltă a precedentei generaţii, ba chiar să-şi ascută ironia muşcătoare la adresa societăţii burgheze. Dar publicul american se obişnuise pînă într-atîta cu această atitudine, prin lectura operelor sorise între cele două războaie mondiale, încît atitudinea de revoltă îi părea ca perfect normală, oa o condiţie firească şi sănătoasă a oricărei literaturi. Producţiile
literaturii de revoltă îşi găsiseră locul în manualele şcolare. Şi, ou cit erau mai amari şi mai muşcători Paul Bowles sau Truman Capote, de pildă, în romanele lor, eu atît erau mai gustaţi chiar de cititorii făoînd parte din societatea pe oare voiau s-o distrugă. Inconştient sau nu, asemenea cititori îşi îngăduiau luxul să se delecteze cu producţiile literare revoluţionare, convinşi de stabilitatea economică şi socială a lumii în oare puteau citi asemenea opere şi dînd mandat eroilor romanelor să fie revoluţionari în locul lor.
*
într-un simposion organizat în 1952 de publicaţia „Partisan Review", sub formula „Our Country and our Culture", organizatorii discuţiilor, spirite incontestabil progresiste, erau siliţi să recunoască, nostalgic, faptul că precedenta atitudine literară, aceea a „alienării", nu mai -constituia o atitudine intelectuală la modă. Vechea mentalitate revoluţionară a scriitorilor americani se învechise, devenise chiar „respectabilă", irelevantă pentru noile realităţi politice şi sociale. O nouă atitudine îşi face loc în literatura americană, o nouă poziţie, o nouă mentalitate : aceea a „acomodării", atitudine care constituie rezultatul, contrastiv, al unui proces intelectual suficient de complex.
Acomodarea implică un dublu proces, simultan, de angajare şi de dezangajare, proces care are multe similitudini cu acela desfăşurat de Jean Jacques Rousseau atunci cînd gânditorul genevez a pornit, în „Contractul Social", să elaboreze cu luminile raţiunii o societate democratică. Eroul noilor opere literare americane începe în general prin a-şi exalta personalitatea şi a-şi striga setea de libertate, prin a se revolta împotriva oricărei forme de constrângere. Dar, pe măsură ce cîştigă experienţa vieţii, el este silit să constate că rămâne izolat şi neputincios, astfel înoît se hotăreşte să opteze pentru viaţa în comunitate, cîş-tigînd astfel în securitate ceea ce pier-
166
de în libertate. Dind ascultare impulsurilor naturale, el ajunge să-şi asume diverse obligaţii, pe scara familială, socială şi naţională. El se integrează deci, tot mai adine, într-o societate ale cărei neajunsuri le cunoaşte, ţelul scriitorilor rămînîind acela de a milita încontinuu pentru eliminarea distanţelor dintre personalitate şi societate, dintre individual şi colectiv, ca să se poată ajunge astfel la o cît mai perfectă comuniune între eul individual şi colectivitate. Angajarea socială implică o acomodare, nu un compromis, o strategie, nu o capitulare. Scriitorul american, potrivit acestei concepţii, trebuie să devină cronicarul strategiei acomodării.
Angajarea socială mai implică şi o altă consecinţă : o modificare, nu numai a mentalităţii izolate şi revoluţionare, dar şi a cadrului predilect în care se desfăşura pînă acum acţiunea majorităţii operelor literare americane, cadru mult mai adesea natural, izolat, 3) şi foarte rar social. Romancierii americani actuali au părăsit această predilecţie caracteristică a scriitorului american pentru izolarea eroului într-un cadru natural, ca şi predilecţia pentru aroii-eopii (ceea ce însemna, de fapt, tot o izolare, înitr-o mentalitate proaspătă, copilărească, naturală). în ■ultimii douăzeci de ani, imensa majoritate a producţiilor americane în proză se desfăşoară într-un cadru tipic social.
Desigur, nu toţi scriitorii şi criticii americani au acceptat „strategia acomodării". Norman Mailer, ca să-1 numim pe unul dintre cei mai cunoscuţi, a înţeles să rămână, mai departe, adeptul convins al radicalismului şi non-conformismului. în permanentă opoziţie şi polemică faţă de oficialitate, Mailer a înţeles, ea şi Sartre, să se angajeze în toate fenomenele contemporane. Dar majoritatea scriitorilor americani par a fi părăsit aceste poziţii înaintate, astfel încît un critic rămas credincios
3) Fluviul la Mark Twain, oceanul în „Moby Dick", mlaştina în „Walden", drumul mare în „Song of myself", etc.
„strategiei alienării", Alfred Kazin, va ajunge să deplângă lipsa de „inteligenţă socială" a romancierilor americani, care, în tot mai mare număr, înţeleg să părăsească explorarea vieţii sociale pentru a se preocupa ide explorarea personalităţii, în nesfârşite experienţe individuale. Dimpotrivă, un alt critic, Phdlipp Roth, proslăveşte tocmai „lipsa de temă" a scriitorilor americani contemporani, retragerea deliberată a soriitorului din faţa fenomenelor politice sau sociale contemporane, sau, în cel măi bun caz, angajarea lui în sensul acomodării.
Selectând, pentru exemplificarea atitudinii de acomodare, cinci romancieri americani dintre cei mai cunoscuţi şi mai semnificativi, prof. Klein a înţeles ■ca, alături de Saul Bellow şi de Wright Morris, să prezinte doi romancieri negri, Ralph Ellison şi James Baldwin, şi un romancier evreu, Bernard Mala-niud.
Cea mai caracteristică evoluţie de la alienare la acomodare o întâlnim în romanele lui Saul Bellow. Chiar eroul primului său roman, Joseph, din „Dangling Man" (1944) parcurge, nuanţat, calea de la revoltă la comprehensiune. Aceeaşi traiectorie, de la exaltarea autonomiei la conformitate, în romanele următoare : „The Victim" (1947), „The Adventures of Angie March" (1953), „Seize the Day" (1956) — în oare eroul principal e un şomer — şi „Henderson, the Rain King" (1959). Evoluţia, contrastivă, a eroilor, prilejuieşte efecte umoristice .romancierului, oare Înţelege să pună ansă în relief imperativul disciplinei şi nobleţea ei, ceea ce pare a fi totuşi o- îndepărtată influenţă nietzscheană.
Wright Morris pare a fi o excepţie pentru romancierii americani contemporani, care şi-au situat eroii cu predilecţie în atmosfera încărcată a marilor oraşe. Morris se întoarce la tradiţiile rurale ale literaturii americane, pentru a ne zugrăvi, în iromanele sale, viaţa fermierilor din Midwest, atît de afectaţi de criza din 1929—1931 : „My Uncle Dudley" (1942), „The World in
167
•the attic" (1949). Maniera de tratare este tipic americană, cu reminiscenţe din Marc Twain. Morris este evocatorul crizei tradiţionalismului, dar şi al nostalgiei lui, a nostalgiei mentalităţii ide pionieri, pe „bonderul" pe care s-au mişcat coordonatele istoriei americane atîta vreme. Tipic pentru această mentalitate este ultimul roman al lui Wright Morris, „The Teritory ahead" (1958).
Deosebit de semnificativă — mai ales în lumina ultimelor tulburări anti-segregationiste din Statele Unite — este mentalitatea celor doi romancieri negri analizaţi, aşa cum se reflectă in operele lor. Ralph Ellison, în primul său roman important, „Invisdble Man" (1952), pune în termeni patetici problema negrilor americani cultivaţi. Eroul romanului este un negru care a învăţat la şcoala albilor şi trăieşte în societatea albilor, la a căror cultură participă din plin. Şi totuşi, el nu-i nici alb, nici negru. Mai exact, şi-a pierdut mentalitatea neagră, dar a rămas un izolat în societatea albă care nu înţelege să-l adopte integral. El sfârşeşte prin a deveni invizibil, şi toată strădania lui este să-şi poată recăpăta vizibilitatea, să se poată integra, insfârşit, intr-o lume care să-l poată primi şi să-l poată înţelege, in-vizibilitatea fiind pentru el ceea ce pierderea umbrei fusese pentru Peter Schlemihl, eroul lui Adalbert von Qha-misso, şi acela rătăcitor între Franţa şi Germania.
Este, în opera lui Ralph Ellison, toată drama negrilor americani, protestul literar al unui negru pătruns de ideologia filozofului de culoare Alain Locke şi care se loveşte, la tot pasul, de aşa-zisa „morală publică", de aşa-zisul „demon american", dar, mai presus de toate, se loveşte de acea neintelectua-litate congenitală a publicului şi chiar a multor scriitori americani, acea ne-intelectuialitate care-1 impresionase atît de mult pe Andre Malraux. Inviaibi-litatea la care ajunge scriitorul este, mult mai mult ca „Schattenlosigkeit"-ul
lui Chamisso, o metaforă negativă, axată pe experimentarea haosului şi a mizeriei, a neîncrederii între oameni şi a duşmăniei dintre rase. Şi, totuşi, încheerea romanului sugerează posibilitatea unei acomodări.
Celălalt romancier negru analizat, James Baldwin, porneşte de la poziţia alienării, în „Go tell it on the mountain" (1953), titlul fiind o reminiscenţă biblică. Este, iarăşi, tragedia negrilor americani. Dar, ân „Another Country" (1962) âşi face doc o notă nouă, de năzuinţă spre identitate sufletească, atît pentru negrii americani, cît şi pentru americani ei-inşişi. Ca şi în romanul său precedent, „Giovanni's Room" (1956), tema principală este aceea a purităţii sufleteşti, a nevinovăţiei.
Bernard Malamud este romancierul mediului evreesc, al comunităţii tradiţionale evreeşti din Brooklyn sau Lower East Side. El militează pentru comprehensiunea reciprocă dintre rase, deci, în fond, pentru „acomodare". Umorul, de tipul umorului lui Israel Zangwill, face loc adeseori unei morale suficient de 'emfatice, ca in „The Natural" (1952), în care autorul âşi împodobeşte eroul cu unele trăsături ale legendarului Aohile. Linia acomodării este încă mai vizibilă în „The Assistant" (1957) sau în „A new Life" (1961).
In concepţia acestor scriitori, linia „acomodării", pe care pare a se fi angajat, în ultimile două decenii, proza americană, nu constituie, astfel, nici o abdicare în faţa unor imperative sociale şi politice, nici un compromis înjositor, nici un conformism umilitor. Ei demască racilele sociale şi le caută diferite soluţii de remediere. Li s-ar putea aplica — dacă nu ar fi căpătat o nuanţă pejorativă prin modul frecvent în care au fost folosiţi — termenii de oportunism sau de posifoilisrn. Pentru prof. Klein, acomodarea este, în esenţă, o restaurare, condiţionată de afecte, a vieţii familiale şi sociale, în integritatea lor; o fundamentare, pe planul   conştiinţei   individuale, pînă
168
ieri în stare de revoltă, a toiperaitiivelor familiale şi sociale. Sacrificiul identităţii individuale ,a personalităţii exacerbate, în permanentă şi anarhică stare de revoltă, se iace în favoarea unor valori sociale, printr-o justă apreciere a scării de valori. Este vorba deci de vechea şi fără de sfîrşit controversă transpusă la jumătatea secolului nostru pe continentul american. Pe de o parte, revolta individualului, a particularului, faţă de ordinea colectivă, şi tendinţa de a transforma individualul, particularul, în fundament al
vieţii, al societăţii şi al lumii. Pe de alta, imperativul supunerii la coordonatele vieţii în societate, sub rezerva efortului permanent, individual şi colectiv, de a transforma societatea după normativele spiritului de dreptate socială, îm permanenta pendulare dintre romiantism şi clasicism, literatura americană, multă vreme de inspiraţie romantică, pare a fi intbralt acum într-o fază clasică, străbătând calea spinoasă care duce de da „alienare" la „acomodare".
DAN A. LAZĂRESCU
REVISTA REVISTEJLOE
Din ţară
„CONTEMPORANUL" 1966
Întâmplarea face ca 1966 să fie anul în care Contemporanul este obiectul unei -duble aniversări: în luna mai s-au împlinit 85 de ani de la apariţia primei serii a Contemporanului condus de Nădejde şi Gherea ; în septembrie, două decenii de cînd noua serie a Contemporanului şi-a făcut simţită prezenţa în publicistica noastră. Rîndurile care urmează nu tind să devină un salut tardiv la o aniversare — sărbătoare pentru întreaga noastră presă, ci pornind tocmai de la activitatea Contemporanului, să treacă în revistă -cîteva caracteristici ale publicisticii actuale.
★
VECHIUL CONTEMPORANUL, deşi apăruse în condiţii destul de grele, ajunsese la tirajul —• respectabil pentru acea vreme •— de 7 000 de exemplare, în condiţiile revoluţiei noastre culturale de după 23 August, noul Contemporanul a atins o cifră în jurul a 60—70 de mii de exemplare. Desigur că rolul unei publicaţii în oultură nu poate fi dedus numai din analiza tirajului. In orice caz, ceea ce se poate spune despre ambele serii, ceea ce le-a unit într-o trăsătură comună, ceea ce a dus la faima periodicului, a fost faptul că Contemporanul a reprezentat prin excelenţă tipul de publicaţie care poate fi denumit : revistă de atitudine.
Contemporanul trebuie considerat prima manifestare activă, pe plan cultural, a clasei muncitoare. Departe de a fi o apariţie meteorică pe firmamentul culturii româneşti — aşa cum spunea de pildă H. Sanielevioi — apariţia Contemporanului nu este nici întâmplătoare, nici ocazională. Ideea unei publicaţii periodice socialiste era în aer incă mulţi ani înainte ca revista Contemporanul să fi văzut lumina tiparului. Nevoile propagandei socialiste ■— atît cîte existau ân acea epocă, nu
puteau fi satisfăcute de micile broşuri litografice care apăreau la Iaşi şi la Bucureşti. încă în 1878, Gherea, în vînstă de 23 de ani, scria : „Cît timp nu sîntem organizaţi noi înşine, cît timp nu avem... forţe de intelectuali şi nici revistă, cît timp nu ne-am manifestat societăţii 'române ca partid, propaganda... nu are nici o importanţă". (Documente privind istoria României, Războiul pentru independenţă).
*•
Anii 1885—1886 constituie fără îndoială un punct de răscruce în activitatea Contemporanului prin cunoscuta publicare a Originii familiei, a proprietăţii private şi a statului. începând de la această dată, mulţi istorici ai mişcării muncitoreşti consideră că mişcarea socialistă din România .trece pe poziţiile marxiste. Pe de altă parte, nu puţine sînt lucrările în care influenţa operei lui Engels este vizibilă. Acesta este momentul în care apar şi alte publicaţii socialiste, cu o periodicitate mai mult sau mai puţin efemeră, dar care reflectă activizarea cercurilor socialiste. Alături de Contemporanul, organ de presă enciclopedic cu un conţinut preponderent ştiinţific şi literar, în 1883 apare revista Emanciparea, iar în 1884 Revista Socială, care a jucat rolul de organ teoretic al ■mişcării socialiste. Credincios scopurilor propuse, aşa cum sânt fixate în editorialul-pro-gram al primului număr :
1) a face cunoscute publicului român marile teorii ştiinţifice la ordinea zilei, „cum priveşte lumea ştiinţa contemporană" ;
2) a critica „producţiile ştiinţifice greşite", mai ales manualele şcolare şi cursurile universitare, „căci dacă acestea vor fi rele, atunci nu putem aştepta nimic nici de la generaţiunea nouă";
3) a lupta împotriva superstiţiilor, „ignoranţei şi şarlatanii smului" etc., Contemporanul publică acum o serie de articole şi note care extind aceste
170
preocupări, recomandând explicarea fenomenelor sociale după „scrierile ce dovedesc că pricina de căpetenie a transformării formelor sociale este schimbarea modului de producţie şi a productivităţii muncii, prin urmare", în acest sens, au fost publicate în revistă articolele doctorului Ştefan Stîneă, care iau atitudine fermă pentru prima dată în publicistica românească împotriva „maltuzianismului" şi „dar-vinismulud social". „Nu imperfecţiunea mediului natural, nu desăvârşirea lui este de vină dacă există supramume-rar... ceea ce există aproape pretutindeni este aşa numita supraipopulaţie relativă, adică un mare număr de muncitori, fie cu capul, fie cu braţele, mai mare decît are nevoie capitalul pentru a funcţiona". în mod vizibil, argumentaţia doctorului Stîneă se inspiră din Capitalul şi chiar din „Situaţia clasei muncitoare din Anglia" de Friederich Engels. „Braţele omului sînt înlocuite prin maşini şi astfel o sumă de locuitori rămîn fără ocupaţiune" etc. Au fost exprimate teze marxiste şi în studiile şi conferinţele publicate, precum Evoluţia de V. Lateş, Ateismul şi Legea şi Poporul de C. Gr. Gheo'rghiu. Nu trebuie, de asemenea, minimalizat, aşa cum s-a făcut adeseori pînă acum, rolul lui loan Nădejde, care a fost timp de un deceniu redactorul şi colaboratorul principal al revistei; nici cel al lui Constantin Miile sau al lui V. G. Morţun.
în ceea ce priveşte literatura, Contemporanul a reliefat valoarea poeziei lui Mihail Eminescu şi a difuzat-o în mase, republicînd, după Convorbiri Literare, o serie de poezii, aprofundînd studiul operei lui Eminescu şi al teatrului lui Caragiale. Polemica împotriva idealismului în artă, în al cărei context s-au proiectat şi unele simplificări, a plasat totuşi revista în miezul unor dezbateri estetice contemporane. De altfel Gberea, care cunoştea bine operele mai de seamă ale criticii contemporane lui — de la Taine şi Georg Brandes, de la Hennequin şi Faguet pînă la democraţii irevoluţoinari ruşi ca Pisarev sau pînă la Mehring şi La-fargue — a combătut încercările de a osifica teoria lui Marx, de a înţelege mecanic raporturile de clasă.
Cunoscând foarte exact şi în amănunţime aspectele dezbaterii literare contemporane lui, Gberea ridică sectorul literar al .revistei pînă la nivelul criticii europene, oferind prin polemica cu Junimea stimulentul înnoirilor literare; într-adevăr, polemica istorică pe care Gherea a dus-o împotriva idealismului în artă a oferit un
schimb de idei fertil care a dat sevă şi diversitate literaturii noastre. Trebuie spus că, chiar şi în formulările polemice sau definiţiile pe care le dădea operei de artă, Gherea nu include nici un imperativ ostil naturii intrinseci a artei. Este limpede astăzi că, în măsura în care a luat cunoştinţă de metodele moderne de critică, explicative sau analitice, Gherea nu le respingea, ci le integra sistemului său. Căci, ca şi Ibrăileanu, mai târziu, el tindea la o „critică completă", la o „critică totală", cum s-ar spune astăzi. Concepţia sa „ştiinţifică" nu excludea o anume tendinţă integratoare şi asi-milantă, aparent eclectică. Dacă faptul că nu a găsit un asemenea interlocutor în Maiorescu (acesta fiind îndeosebi adeptul principiilor generale, pe care le aplica) a contribuit oarecum la ascuţirea conflictului dintre ei, este astăzi evident că ambele personalităţi se completau din punctul de vedere al dialecticii culturii româneşti.
„ORGAN DE PRESA ENCICLOPEDIC", cu un conţinut preponderent ştiinţific şi literar — în acest fel definim — cel puţin ca formulă publicistică —• şi noua serie a Contemporanului, în atmosfera încărcată a anului 1946, în care Partidul nostru dădea bătălia pentru cucerirea deplină a puterii de stat, apariţia Contemporanului a fost un eveniment deosebit de important.
Reluând, în noile condiţii sociale şi istorice, tradiţia vechiului Contemporan, revista îşi propune în septembrie 1946 „să analizeze cauzele profunde ale fenomenelor economice şi sociale", să supună unei analize critice „problemele şi curentele ideologice, culturale, literare şi artistice" ; să fie nu spectatoare oi participantă, nu revistă ecletică ici revistă de atitudine — iată către ce tindea noua serie a Contemporanului. După un început foarte rodnic, oare surprinde prin ineditul formulei, prin spiritul polemic, prin calitatea colaborării, revista a trecut şi prin unele perioade, din fericire mai scurte, de oarecare eclipsă calitativă. Nu trebuie uitat însă că în paginile sale au publicat toate personalităţile vieţii noastre sociale şi culturale, că a fost o perioadă în care Contemporanul era singura publicaţie culturală săptămânală şi că decanul de vîrsta este într-un fel şi decanul real al publicaţiilor noastre culturale şi îşi păstrează şi astăzi locul de cinste, în ciuda unei competiţii serioase (avem astăzi peste 25 de săptămânale şi reviste culturale).
171
Cel care va face istoricul acestei reviste va trebui să ţină seama nu numai de contextul concret al dezbaterii, de dezvoltarea ei dialectică, dar şi de caracterul şi de ascuţimea acestor divergenţe care ascund adesea opinii opuse cu privire la drumurile literaturii şi artei. în articole pe care o judecată retrospectivă superficială le reconsideră uniform, se exprimă grija, receptivitatea sau dimpotrivă, neînţelegerea permanenţelor culturii noastre ; ■tendinţa către încorporarea elementelor moderne, sprijinirea noului sau, dimpotrivă, opoziţia închistată sau ounjunc-turalistă. Cine a urmărit cît de cît evoluţia publicisticii noastre în ultimii douăzeci de ani ştie să deosebească aceste poziţii ; şi, de altfel, păstrează memoria efortului depus adesea în condiţii dificile pentru a sprijini ceea ce este nou şi valabil.
*
DACA ÎN PRIMII ANI, în Contemporanul se punea accent pe caracterul polemic, a fost apoi o vreme în care revista a tins să devină un organ cu ţinută enciclopedistă, în sensul că urmărea să ofere o informaţie cît mai bogată asupra diferitelor domenii ale culturii, adică să satisfacă acel apetit al cititorului care se numeşte „informarea la zi". „A fi la curent" nu reprezintă o cerinţă recentă a cititorului de publicaţii culturale, dar ea a căpătat o semnificaţie specială abia în ultimele decenii.
Omul generaţiilor trecute trăia într-o lume care evolua lent, progresul ştiinţific industrial se desfăşura într-un ritm încetinit şi, cît de cît, bagajul intelectual din şcoli şi universităţi oferea o imagine minimă suficientă a cadrului ştiinţific al epocii. Astăzi, masa cunoştinţelor a luat o asemenea dezvoltare încît „erudiţia" trebuie ţinută la zi. Ziarul cultural devine şi el un instrument în această operă de informare şi de sintetizare — la nivelul intelectualului cu o instrucţiune universitară. Propensiunea Contemporanului de a publica cursuri universitare de filozofie, tendinţa de a publica unele articole de interpretare a problemelor speciale de ştiinţă, într-o perioadă în care asemenea informaţii erau de domeniul ineditului, nu transforma revista într-un „buletin ştiinţific" sec, ci îi conferea o anumită dimensiune tocmai prin caracterul special şi inedit al preocupărilor. Să nu uităm apoi de ecoul larg al discuţiilor literare — promovate de revistă de-a lungul anilor — şi unde, dincolo de anumite erori, se observă în retrospectivă entuziasm pentru idei, un anumit
respect faţă de opinia protagonistului oponent, o „suită" a argumentării care exprima o formulă publicistică lăudabilă, un anumit respect faţă de cu-vîntul scris, care, uneori, contrasta cu sărăcia intrinsecă, cu caracterul sociologizant  şi   precar   al argumentaţiei.
Mai târziu — şi în această fază se găseşte Contemporanul în perioada actuală —. accentul s-a deplasat din ce în ce mai mult pe caracterul de informare orientativă, pe comentariul obiectiv. Polemieile au fost abandonate aproape cu totul şi revista a tins din ce în ce mai mult la generalitate, la multilateralitatea sectoarelor abordate, a mizat pe personalităţile consacrate, a tins să fie mai mult o oglindă decît un participant.
★
ANALIZA NUMERELOR recente ale Contemporanului demonstrează că partea literară a revistei prezintă un aspect închegat. Într-adevăr, ceea ce caracterizează astăzi orice ziar cultural de prestigiu este o anumită unitate de ton, un anumit nivel de „evaluare" a fenomenului cultural, care se vădeşte în ansamblul materialului cît şi în fiecare detaliu în parte. O asemenea unitate se realizează în ciuda poziţiilor singulare sau a intenţiilor de delimitare. Nimic nu strică mai mult organului cultural de presă decît teoria expedientelor, conform căreia dacă ai un articol „tare", sau ascuţit polemic, poţi să-ţi îngădui să introduci material de umplutură în restul paginilor.
Pagina literară a Contemporanului reuşeşte în general să realizeze acest deziderat. O cronică literară personală, (şi unitară în ton), un articol-problemă de ţinută, chiar dacă uneori abstract şi inofensiv, asigură acest nivel de calitate care evidenţiază pagina literară a 'revistei. Aici trebuie scoase în relief cîteva iniţiative remarcabile. Articolul „Neliniştea înnoitoare" de Al. Philip-pide (Contemporanul, 43/1046) reprezintă o serie de însemnări sintetice care subliniază originalitatea fenomenului modernist între cele două războaie mondiale. Nu numai că mişcarea „înnoitoare de la noi" de după primul război mondial, a fost „printre cele dintîi în Europa" ; dar, după cum observă autorul, „curentul acesta şi-a căutat chiar de la început rădăcini în peisajul românesc, într-o tradiţie a poeziei româneşti, întemeiată pe poezia populară". într-adevăr, într-un comentariu pe marginea revistei Integral, Ilarie Voronca scria : „Din toate limbile europene, limba românească ne pare cea mai adânc înzestrată cu un material sensibil sufletesc actual. Bsen-
172
ţialmente poetică". Philippide compară articolul acesta al lui Voronea despre poezia nouă cu manifestul lui Andre Breton, publicat în acelaşi an ; expresie deopotrivă a nevoii adinei de înnoire, care caracterizează poezia europeană de după războiul din 1914— 1918. Că, în problema modernismului, Contemporanul nu prezintă un punct de vedere exclusivist, o dovedeşte publicarea articolului lui Victor Eftimiu •(10/1013) care cuprinde un punct de vedere opus : „Frenetica modă actuală nu se va irosi oare şi ea în uniformitate, în monotonie, în nevoia de ceva nou ? Şi acest nou n^ar putea fi reîntoarcerea la formula clasică, la Ter-sul pur, lapidar, încadrînd sentimentele mari, emoţionante, gînduri, imagini ?".
Am semnala deopotrivă şi unele cronici personale ale lui Nicolae Mano-lescu (consacrate Postumelor lui Tudor Vianu sau monografiei Lovinescu de Ileana Vrancea şi, în genere, arti-oolele sale consacrate problemelor de poezie), cronicile despre volumele lui Geo Dumitrescu şi Miron Paraschivescu de Eugen Luca, intervenţiile în discuţia despre poezie a lui Dumitru Mieu şi G. Muntean, articolele despre problemele prozei, unele eseuri ale lui Adrian Marino şi Matei Călinescu etc.
în bilanţul bogat al Contemporanului trebuie înscrisă şi existenta rubricii „Poşta redacţiei" — atît în domeniul literelor cît şi în domeniul şcolii şi învăţămîntului. Nu e vorba în Contemporanul de prezenţa formală a încă unui sector de activitate, ci de un aport efectiv cu o semnificaţie precisă, exprimabilă nu numai în cantitate, ci mai ales în calitate. Dacă astăzi avem mai mulţi poeţi —• şi din ce în ce mai înzestraţi, mai siguri, chiar tineri fiind —■ aceasta se datoreşte şi acestei veritabile „rampe de lansare", cum ar spune Geo Dumitrescu, titularul actual al Poştei literare, care, după Miron Paraschivescu, ţine acest „ghişeu al speranţelor şi iluziilor" de unde în ultimii zece ani au pornit (sau unde şi-au găsit locul) un Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Ion Alexandru, Ana Blan-diana, Adrian Păunescu, I. Crîngu-leanu, mai recent — Ioana Diaco-nescu.
Un alt merit substanţial al revistei Contemporanul se vădeşte în pagina consacrată problemelor de plastică. Contemporanul este unica publicaţie săptămînală care se ocupă sistematic de problemele artei plastice ; ţinînd seama de faptul că pictura şi sculptura reprezintă (din punctul de vedere al spaţiului ce le este acordat în publicaţiile noastre) sectorul cel mai vitregit
al artelor contemporane, însăşi această prezenţă competentă reprezintă o performanţă. Dacă urmărim colecţia Contemporanului de-a lungul anilor se mai observă încă un fapt semnificativ : publicaţia a promovat în mod curajos pe tinerii pictori, organizînd discuţii detailate ale expoziţiilor, a pledat ou consecvenţă pentru pluralitatea de stiluri şi a iniţiat, încă de timpuriu, articole obiective despre arta modernă (din care trebuie să menţionăm în primul rînd impozantul ciclu al acad. G. Opreseu) contribuind cu certitudine ia crearea unui climat propice căutărilor. Pe de o parte actualizînd o serie de tradiţii ale artei româneşti dintre cele două războaie, care fuseseră neglijate, pe de altă parte scoţînd în relief valabilitatea unor legături internaţionale ale artei române, subliniind interacţiunea şi jocul influenţelor. Nu este de mirare că, mergînd pe o asemenea linie, Contemporanul a fost prima revistă care a publicat studii substanţiale despre Tuculescu, a relevat aspecte inedite ale creaţiei lui Brâneuşi şi a lărgit orizontul estetic al dezbaterilor din plastică. în ceea ce priveşte problemele muzicii, revista a manifestat aceeaşi preocupare continuă (mai ales pe dimensiunea teoretică, şi în acest sens menţionăm în primul rînd articolele lui G. Bălan). însă cronica evenimentelor muzicale săptămînale are uneori un caracter sporadic şi circumstanţial (dacă nu chiar de simplă reclamă).
Evident, nu urmărim în paginile acestea o analiză exhaustivă a revistei ; majoritatea cititorilor o cunosc. Scopul nostru este de a trata problemele revistei Contemporanul mai ales în legătură cu acele ce depăşesc propriu zis activitatea acestei reviste şi care interesează în general publicistica culturală din ţara noastră.
★
CU DREPT CUVÎNT într-un articol publicat recent în Contemporanul, acad. Burghelea atrăgea atenţia asupra faptului că avalanşa de publicaţii, de comunicări şi informaţii ştiinţifice nu este identică cu lărgirea orizontului cititorului ; fiindcă o parte din aceste informaţii nu sînt de obicei verificate, iar o parte însemnată de comunicări nu reprezintă altceva decît expresia nevoii de reclamă. O informare adevărată presupune o informare selectivă (dar nu parţială !), o economie a informării pentru ca ea să fie accesibilă cantitativ omului de ştiinţă şi cititorului interesat. Ori, operaţia aceasta reprezintă dificultatea majoră în opera de   informaţie.    Simpla transcriere,
173
amestecată cu ştiri la modă extrase din reviste cu profiluri (diferite, nu reprezintă informarea „la zi" a cititorului. Observaţia aceasta se poate face din cînd în cînd şi despre rubrica „Puncte cardinale" din Contemporanul. Chiar rubricile interne sînt adesea deficitare. Informaţia literară, de pildă, nu este propriu zis o informaţie orientativă sau diferenţiată. Contemporanul publică sumarele prescurtate ale tuturor revistelor româneşti — ceea ce este lăudabil ; din păcate, pentru a le da un caracter de comentar, ele sînt însoţite de calificative nediferenţiate, stereotipe, care coboară calitatea enunţului, lipsindu-1 de rigoarea necesară.
Pe un plan mai general, acelaşi lucru se poate spune despre modul în care este îndeobşte redactată rubrica de teatru a revistei. In anul acesta am regăsit şi în acest sector cîteva iniţiative interesante : un colocviu despre cartea de teatru, articolul lui Valentin Silvestru despre „Danton", interviul îndrăzneţ şi stimulant al lui Teodor Mazilu. Insă, în general, această rubrică este lipsită de o unitate în apreciere. Piese slabe sînt elogiate, în schimb spectacole valoroase devin obiectul unor aprecieri neclare.
Insă lacuna principală a revistei e modul palid în care se reflectă problematica sooial-politieă şi filozofică. Contemporanul de astăzi n-a reuşit să facă din ultimele pagini consacrate dezbaterii de idei o tribună de efectiv interes larg publicistic. Vioiciunea dezbaterilor în plastică sau în literatură contrastează cu caracterul adesea stereotip cu care sînt abordate analiza şi explicarea marilor fenomene sociale, marilor curente 'de idei şi a acelor aspecte ale ştiinţelor de specialitate care interesează deopotrivă pe specialist şi marele public. Şi în ceea ce priveşte dezbaterea problemelor cetăţeneşti se mai resimte nu numai golul lăsat de un publicist ca G. Călinescu, dar şi lipsa unei maniere corespunzătoare, ou care ne obişnuise scriitorul-cetăţean. Prima serie a revistei rămîne •— în această privinţă — o călăuză pozitivă fundamentală, dar ea trebuie urmată „cum grano salis", ţinînd seama  de condiţiile  noii epoci istorice.
*
SA TRECEM ACUM la materialele ştiinţifice. Necesitatea unei bune informări asupra evenimentelor cultural-internaţionale a fost recunoscută încă de timpuriu de redacţia Contemporanului, adăugîndu-se astfel ultimei pagini a revistei — redactată inteligent şi ou o bună dozare a informaţiei şi
comentariului — o rubrică la pagina a doua, de „Meridiane". Alături de articole serioase scrise aici despre Gus-tave Lanson, Franz Mehring, Remain Rolland, Michel Butor, despre critica arhetipurilor sau literatura comparată, au apărut şi o serie de lucrări care, tratînd curente importante se cereau discutate nu cu aplombul coodeieiruluî căruia un lucru i se pare senzaţional,, fiindcă abia acum a luat cunoştinţă de el, ci cu competenţa şi spiritul de sinteză care conferă impresia de soliditate, trăsături caracteristice numai adevăratului specialist, chiar dacă nu e vorba de o strictă specializare. O problemă atît de pasionantă şi, în anumite privinţe — fundamentală — pentru tabloul ideilor contemporane, anume raporturile dintre fenomenologie şi arta modernă, este expediată (Contemporanul, ,nr. 12/1966) într-un chip cu totul neadecvat. Lucrări teoretice, de talia, de pildă, a lui Michel Dufrenne La phenomenologie et l'experience ar-tistique sînt expediate „din auzite",, iar terminologia filozofică este neaprofundată. Astfel, respingerea de către fenomenologie a actului psihologic concret, ca dat relevant al conştiinţei,, nu înseamnă eliminarea afectivităţii sau a participării. Simpla reproducere a unor idei sau a unor exemple oferite de un Dufrenne sau Geiger — pentru a nu mai vorbi de contra-argumentarea lor concretă — ar fi reprezentat totuşi ceva mai mult decît însăilarea amintită, precedată însă de un titlu care-promite. Trebuie menţionat că autorul articolului citat se dovedeşte mai abil şi mai informat atunci cînd discută, de pildă, umanismul lui Croce (Contemporanul, nr. 12/.1013). Este limpede totuşi că în faza unei informări iniţiale, important este să se arate perspectivele unei cercetări — şi aşa încă destul de necunoscută marelui public — şi nu a-i sublinia limitele şi a tempera entuzias-mele.
★
CONTEMPORANUL păstrează tradiţia omologului său din trecut, aceea de a fi contemporan cu epoca sa şi, atent la opinia publică, demonstrează că respectul cel mai rodnic al tradiţiei este de a o păstra vie, peste formele moarte. In cîntarul de o deosebită fineţe pe care îl reprezintă opinia publică, Contemporanul continuă să atîrne greu, raprezentînd susţinut şi consecvent tipul publicaţiei de prestigiu care, şi în condiţiile schimbate, reuşeşte să prezinte un profil interesant
ION PANAIT
174
GAZETA LITERARA, n-rele 40—411966
Mi-a plăcut felul în care Dinu Pillat retrasează, în două numere consecutive ale „Gazetei literare" (numerele 40 ţi 41), „etapele vieţii şi ale ideaţiei lui Ion Barbu". Pentru că o face clar şi simplu, biograful menţinîndu-se cu mare discreţie în umbra poetului, oprindu-se la etapele cele mai semnificative ale vieţii acestuia, comentîn-du-le sobru, cu admiraţie şi afecţiune reţinute, iar exegetul înfăţişînd opera cu o fineţe nu lipsită de vigoare sintetică.
Identitatea civilă: Dan Barbilian, născut la Cîmpulungul Muscelului la 19 martie 1895, singurul copil la părinţi. Tatăl, Constantin Barbilian, „la care băiatul are să ţină mai mult decît la oricine din familie", a fost magistrat, ajungînd în timp... pînă la funcţia de prim preşedinte de tribunal. Bunicul dinspre tată, zidar-antre-prenor bucureştean eu ascendenţi balcanici în sînge, se numea Ion Barbu. Făcînd aluzie la el, în legătură cu pseudonimul literar pe care înţelege să-l ia ca scriitor, neavînd „curajul de a amesteca pe geometru în poezie" poetul mărturiseşte singur: „Lui îi da-toresc atmosfera balcanică din anumite poezii ale mele. I-am luat numele, deci eram dator să las ca glasul lui să se facă auzit".
Lipsa de continuitate a studiilor (Ion Barbu face clasele primare la Cîmpulung-Muscel, Dămieneşti-Roman şi Stîlpeni-Muscel, iar cursul inferior al liceului la Piteşti şi Cîmpulung), se leagă de „soarta de judecător nomad, fără cuscriri ilustre a tatălui". Cursul superior al liceului este urmat de Ion Barbu în Bucureşti, unde va sta în gazdă, adus la sfîrşitul fiecărei vacanţe de vară, de la Giurgiu, de tatăl său, care deţinea în cele din urmă funcţia de prim preşedinte de tribunal. Elev mediocru în general, în clasele a 7-a şi a 8-a a fost ameninţat chiar să rămînă repetent. Excepţionale aptitudini însă a dovedit la matematici. Pro-
fesorul Ion Banciu i-a fost prin excelenţă mentor, „...ceilalţi profesori de mţtematici, inclusiv cei de la universitate nu m-au învăţat, m-au informat. Banciu însă mi-a trecut simţul lui de rigoare, emoţia în faţa frumuseţii unei teoreme şi patima cercetării faţă de care nu poţi fi matematician". Epoca anilor de licean bucureştean constituie epoca trezirii interesului pentru literatură. „Adolescentul", scrie Dinu Pillat, „citeşte mult, pînă la uitarea de sine. Ajunge să aibă un cult pentru Eminescu, cu al cărui volum de poezii îi place să se retragă în cimitirul Bellu".
La una din gazdele unde stă în ultimii ani de liceu se împrieteneşte pentru toată viaţa cu Simion Bayer şi cu Tudor Vianu.
„Am început să scriu în vederea unui singur cititor : Tudor Vianu, însă un Tudor Vianu adolescent şi mai aparent genial, elev in clasa 7-a liceală şi tînăr maestru" — răspunde Ion Barbu la o anchetă literară. După ce-şi ia bacalaureatul, Ion Barbu audiază ca student cursurile secţiei de matematici de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, începînd din toamna lui 1914. Odată cu izbucnirea războiului în 1916, îşi întrerupe studiile şi pleacă în Moldova ca toţi tinerii de vîrsta lui. Intră în şcoala de geniu şi îşi face apoi stagiul de plutonier la un regiment de pontonieri cantonat pe Prut. Întors în Bucureşti în 1918, aduce cu el două lucrări matematice, dar după nici un an se înfăţişează lui Lovinescu sub pseudonimul de Popescu şi îi în-minează primele poezii. Ele apar în „Zburătorul". In 1921, după luarea licenţei este trimis ca bursier la Goet-tingen pentru doctorat şi deşi după două luni i se suspendă bursa, Ion Barbu continuă să rămînă în Germania. Dar interesul lui se îndreaptă spre poezie şi nu spre matematici, aşa cum ar fi fost de aşteptat.
In orice caz, deşi Ion Barbu a introdus în poezie rigoarea şi puritatea matematicilor, din toate declaraţiile lui reiese că aceste două pasiuni, poezia
175
.şi matematica, erau antagonice, exclusive, acaparîndu-l succesiv. Opţiunea lui finală a fost pentru matematică. Despre epoca studiilor din Germania, Ion Barbu scrie : „am greşit, desigur, faţă de legea mea internă. Adevăratu-mi rost era cercetarea exactă. Credeam însă pe atunci în poezie şi aduceam, în adîncimea ei, o veracitate carteziană şi o ardoare de navigator". De dragul lui Tudor Vianu se mută la Tubingen, unde face cunoştinţă cu Gerda Hossem)'elder, fiica unui medic. Se logodeşte şi se reîntoarce în ţară pentru a se căsători (la Giurgiu în 1925). Intre 1925 şi 1929 Ion Barbu îşi cîştigă existenţa ca profesor suplinitor la Giurgiu, apoi la Bucureşti la liceele „Spiru Haret" şi „Cantemir". Din 1926 deţine paralel şi un post de asistent la catedra de geometrie analitică a lui G. Ţiţeica, ceea îl obligă să-şi repună problema luării doctoratului. în toată această perioadă, considerată de el ca „o înceată şi dureroasă readaptare matematică" preocupările literare rămîn pe primul plan.
Opera lui Ion Barbu prezintă, — arată Dinu Pillat — etape de evoluţie, care se deosebesc între ele „pînă la discrepanţă, învederînd fiecare în parte cîte un alt avatar liric al autorului".
Şi urmează o caracterizare exactă şi sugestivă a acestor etape : în versurile de început „poetul solemn şi lapidar al energetismului teluric, exponent la noi al unui parnassianism care nu se identifică totuşi în esenţă cu cel al unui Heredia sau Leconte de Lisle, dat fiind că Ion Barbu, după propria mărturisire a înţeles în tinereţe să adere la Grecia lui Nietzsche, să-şi însuşească frenezia spiritului dionisiac : Elanul cutreerînd dinamic fiinţele şi ridicînd extatic un cer platonician".
Urmează poetul baladist din „După melci", „Riga Crypto şi lapona Enigel" şi „In memoriam" cu o ingenuitate de viziune a universului naturist, poten-ţînd inefabil anecdota lirică. Este apoi
poetul fantoşe şi pitoresc din ciclul balcanic, tutelat de spiritul funambulesc al lui Anton Pann, venind cu o lume de reprezentări halucinatorii, din care sînt scoase mari efecte de savoare în grotesc... Cu poemele din ciclul Uvedenrode ni se descoperă poetul care începe să tvndă la simboluri eliptice şi ezoterism „într-o încercare mereu reluată" de a se „ridica la modul intelectual al lirei", „in-struind de lucrurile esenţiale" şi în sfîrşit „poetul abscons care urmăreşte să ajungă cu ciclul „Joc secund" la un absolut al poeziei pure în cifru ermetic, ducînd cu acest prilej la apogeu sublimarea abstractă a lirismului, într-o experienţă limită, similară pînă la un punct cu aceea întreprinsă alt-cîndva de Mallarme".
In legătură cu modul în care concepea Ion Barbu poezia, Dinu Pillat se opreşte asupra diatribei acestuia îndreptată împotriva poeziei leneşe, adică a poeziei lipsite de tensiune spirituală. Pentru Ion Barbu „poezia leneşă" este deopotrivă „poezia vivace" în care „tî-nărul practicant continuă în silabe, în rezumat la un sistem de mişcări năs-cînde, dansul negru la care s-a tremu-sat (dacă e constructivist) ori beţivana sîrbă la care a chiuit (dacă e rural sau folcloric) „jalnica, cerşetoarea cantilenă a nomazilor ultimi simbolişti", „poezie sinceră inepta insistenţă de a scrie cum vorbeşti", „poezie jammistă aşa de naiv instalată cu Orthezuri evidente", „poezie în cădere silogistică deşelătoare ca un toboggan".
Ion Barbu a voit „un cînlec care să intîrzie asupra soartei, asupra morţii şi învierii".
E. P. G.
„AMFITEATRU", nr. 9/1966
Remarc, dintre proze, schiţa parabolică a Elenei Chirvu „Un joc pustiu" pentru modul sobru de expresie. Pe pagina îhtîia, un grupaj de poezii de Gh. Is-ţrate. Daocamdată opera ucenicului, în-
176
zestrat, e făcută, şi nu rău, după tiparele meşterului Ârghezi :
A trecut un vuiet prin văzduhul uscat Şi toate zăvoarele au secat Au amuţit cîinii.
"Ferestrele s-au uns cu năluci de ploaie Cumpăna pe-o stea arsă se-ndoaie... etc.
Dintre numeroasele poezii ale debutanţilor, poezii care, aproape toate, au un nivel stimabil, mi-a plăcut cu deosebire „Gravura în lemn" a lui Dan Mutaşcu :
Dinadins aplecat Să bea apă din palmă Nu aude cum cerul istovit Şi dintre cozi de jderi ivit Ii atinge prin culoare calmă Părul, de pulberi încărcat.
„Firească şi nelivrescă este aşadar afinitatea pe care poeta o manifestă faţă de mitul lui Ulisse şi al Penelopei, inspiratorul cîtorva excelente poezii din volum" — observă cu exactitate Gelu 'lonesou în cronica sa la volumul Constanţei Buzea „La ritmul naturii". Căci are dreptate criticul atunci cînd arată ea o coordonată a poeziei acesteia „permanenta stare de aşteptare (să nu zicem de dependenţă) a gesturilor, acţiunilor bărbatului...". De asemenea, aprob afirmaţia, fină, după. care Constanţa Buzea este cea mai puţin „feministă" dintre poe.tele tinere.
Remarcabile sînt şi observaţiile lui M. Uingheanu despre Titu Maiorescu. Ele constituie un mic eseu portretistic a cărui teză ar fi următoarea : olim-pianismul lui Titu Maiorescu este o construcţie, nu un dat genuin, ci elaborat cu îndelungată rigoare.
„întreaga personalitate a omului şi intelectualului vin tocmai din capacitatea ieşită din comun de a se subordona unei idei sau unui mănunchi de idei pînă la a-şi face din asimilarea sau subordonarea la ele o a doua natură..."
„Maiorescu a devenit astfel obiectul unuia din primele noastre mituri culturale, cu incalculabile consecinţe".
„Leaderul Junimii, afirmă în continuare M. Ungheanu, a urmărit neabătut şi a reuşit să întrupeze un ideal de perfecţiune clasică şi toate recomandările de echilibru estetic pe care Maiorescu le va face în articolele sale le vom recunoaşte ca propoziţii constitutive ale propriei personalităţi" „...Apariţia lui în peisajul culturii româneşti devine cu atît mai memorabilă cu cît Maiorescu începe seria intelectualilor români care ilustrează o
concepţie nu numai prin partizanat teoretic ci şi prin propria existenţă. Nu e vorba în asta numai de identitatea dintre om şi operă, privinţă în care Maiorescu avea cel puţin un precursor magnific, pe Nicoîae Bălceseu, ci de premeditarea expresiei pe care o vor avea implicit şi viaţa şi opera".
P. G.
„ATENEU", nr. 9/1966
Numărul   nouă   al revistei închină   multe   pagini de critică .ţi poezie memoriei marelui,    unicului    şi martirizatului Bacovia.
Reţin din evocarea poeziei bacoviene semnată de Vladimir Streinu rîndurile care afirmă cu toată dreptatea, originalitatea acestei neimitate şi inimitabile poezii raportată la cea a lui Poe şi Baudelaire, cu care este afină.
„Dacă reprezentările funebre şi lâncezeala deprimant urbană sînt componente lirice raportabile la opera lui Poe şi Baudelaire, dacă poezia acestora îşi complică materialismul puitre-fact ou luminozităţi idealist-filozofice sau spiritualist-religioase, percepţia ba-coviană a descompunerii materiei, fără să se răsucească în vreo compensaţie, îşi descoperă spectacolul toamnelor igrasioase, al putrezirii lumii sub ploi geologice, al surpării conştiinţei proprii pînă la atingeri asigurătoare de universul mineral".
în cîteva pagini deosebit de interesante Mihail Petroveanu reuşeşte să evidenţieze cu fină stringenţă „anticipările moderne în lumea lui Bacovia".
„Viziunea oare, de la Kafka la Beckett refuză lumii alienate calitatea umană, poate să recunoască în liricul român George Bacovia un precursor, de nu pe unul din martirii ei, fără nici o ezitare de principiu.
Ce considerente justifică adopţiunea propusă ?... Toate componentele Începând ou peisajul specific, mai bine zis cu cadrul scenic şi sfârşind ou conştiinţa bântuită a omului din mijlocul său, converg către una şi aceeaşi semnificaţie : spaima fiinţei încolţite de neant. Decorul găzduieşte aproape invariabil un oraş straniu în banalitatea aspectelor lui... un hibrid... şovăind intre evoluţie şi anacronism... anticipă oraşul modern, cu impresia iui de aşezare enormă, trepidantă şi totuşi gata să se videze in orice clipă.
12 — Viaţa Românească, 12
177
Populat, el e în acelaşi timp pustiu şi apăsat de o vrajă malefică... Apostrofată adesea ca „cetate blestemată", aşezarea evocă mai puţin „tablourile pariziene" ale lui Baudelaire cit oraşul în carantină al lui Camus (din „Ciuma") ea şi pe anume laturi zonele nedeterminate şi edificiile labirintice kafkiene".
Altă observaţie interesantă : „Timpul şi spaţiul nu au, la rîndul lor, nimic din dimensiunile vaste ale devenirii ; reduse, ele simbolizează ramele unei existenţe comprimate, închircite".
Cît despre eroul liric al lui Bacovia, Mihail Petroveanu scrie : „Ca şi la personajele lui Beckett, gesturile se încurcă, vorbirea se dezarticulează, ajungînd să amuţească, trupul cade într-o stare de prostraţie, ori într-o agitaţie sterilă, silită să-şi consume periplul în cerc închis ; şi tot ca în literatura lui Beckett, tragedia suportată nu are grandoare, protagonistul acceptă destinul, fie ou apatie, fie cu o panică convulsivă. Deosebirea hotărâtoare constă în rezonanţa amplă a deznădejdii, în sfîrşderea afişată a eu-lui. Pantomima bacoviană, de un tragic oscilînd între patetic şi grotesc devreme ce infernul cu care „se joacă" apare adesea derizoriu, meschin, inspiră o reacţie contradictorie, de compasiune vag repulsivă, de simpatie şi oroare".
„Ultima nobleţe" este titlul unei poezii închinată lui Bacovia de către Iannis Ritzos în anul 1959, an în care poetul grec a vizitat casa memorială „George Bacovia" din Bucureşti. Revista ATENEU publică, în traducerea Agathei Grigorescu-Bacavia acest poem în care se evocă „orizontul răguşit" şi „vîntul cu nesecate puteri" şi „lumina de insomnie" şi „singurătatea cu marii şi galbenii ei spini" sugerate lui Iannis Ritzos de lirismul marelui nostru poet.
Radu Cîrneci semnează un „Imn şi descîntec" omagiind cu emoţii pe cel care
„A iubit cu deznădejde, dar era un sentiment aproape gri şi care
„a avut aproape un singur anotimp : colorat ou ploi monocorde şi zăpezi duşmănoase şi de veşnic amurg".
„Discursul despre marele poet George Bacovia" îi aparţine lui Platon Pardău, din care reţin mai ales rechemarea în imagini a epocii aceleia în care se chi-nuise Bacovia: „în vremea aceea în oraşe sosiră proorocii cu limbile vinete / Fiul cel mare îl ucise în chinuri pe fiul tatălui său. Era o jale de toamnă".
Şi acum, deşi nu mă ocup de obicei de prezentarea grafică, trebuie să-mi exprim admiraţia pentru excepţionala sculptură a lui Constantin Popovici (fotografiată de Dan Grigorescu) în-făţişînd chipul martirizat al lui Bacovia.
G. P.
De peste hotare
„ZNAMIA", nr. 10/1966
Vechea dispută în jurul esenţei contradicţiilor dos-toievskiene este reluată de criticul M. Gus, în controversă cu prof. B. G. Kuzneţov, care, într-un interesant studiu intitulat „Einstein şi Dostoievski" (din volumul apărut în 1965, „Studii despre Einstein") — reprodus recent în revista „Diogene" — a definit-o drept o contradicţie între gânditor şi artist, între „gînditorul-iraţio-nalist şi artistul-raţionalist". Prizonier al unor puternice prejudecăţi sociale şi al unor tendinţe antiintelec-tuale, afirmă /prof. Kuzneţov, Dostoievski s-a zbătut să găsească drumul spre o etică raţionalistă, era obsedat de căutarea armoniei universale. Dar scriitorul-raţionalist nu s-a putut desprinde din mrejele iraţionalului, în care era prins gânditorul. Tendinţa raţionalistă se manifestă la Dostoievski în modalităţile sale artistice, în poetica sa, întregul său limbaj fiind o negare a anti-intelectualismului şi a iraţionalismului său.
După M. Gus, contradicţiile marelui scriitor nu derivă din conflictul dintre concepţia sa despre lume şi creaţia sa, ci aparţin acesteia din urmă şi reflectă dramaticele frămîntări ale lui Dostoievski în căutarea unor răspunsuri la întrebări privind sensul existenţei umane, finalitatea procesului istoric, posibilitatea realizării fericirii omenirii pe pămînt. Disputele eroilor săi reprezintă de fapt o dispută a sa cu sine însuşi, romanele re-flectînd pendularea dureroasă a scriitorului între soluţiile extreme ale problemelor care-1 chinuiau. Dialogul permanent al eroilor săi este totodată şi un monolog al autorului, iar evoluţia acestui monolog, după părerea criticului, are o direcţie şi o finalitate unică, bine determinată. Ceea ce nu justifică o dichotomie între Dostoievski-gînditor şi Dostoievski-artist, amîndoi fiind contopiţi în operă. Contradicţiile şi   paradoxurile  operei   îi cimentează
178
unitatea, determinată de epoca şi experienţa personală a autorului.
Delimitîndu-i concepţia faţă de Kierkegaard, autorul stabileşte anumite consonanţe cu Fichte şi Hartmann, ca, de exemplu, în definirea raportului dintre conştiinţă şi voinţă, sau în înţelegerea iraţionalistă a procesului universal. Dostoievski considera iluzorie orice speranţă în posibilitatea înfăptuirii idealului fericirii umane pe pămînt ; mai mult, admiţînd eventuala sa realizare, socotea că ar dispărea ipso facto însuşi sensul existenţei viitoare a omului, întrucît scopurile terestre nu ar putea constitui supremul său ideal. Viaţa terestră a omului nu este decît un coridor de trecere, o etapă pregătitoare şi purificatoare prin suferinţe pentru existenţa viitoare, para-disiacă, în „împărăţia cerurilor". Eroii lui Dostoievski sînt în permanenţă obiectul unor experimente etico-filo-zofice, puşi în situaţii paradoxale şi totuşi autentice în cadrul monstruoasei orînduiri sociale a epocii, dilatînd în chip tragic impasul filozofiei dosto-ievskiene, caracterizată prin adversitate faţă de materialism şi socialism, prin neîncredere în forţa raţiunii umane, în perspectiva istorică. Viziunea sa deficitară, deformată, asupra epocii dintre cele două etape ale procesului revoluţionar din Rusia, în a doua jumătate a secolului trecut .explicată sociologic de critic prin referire la Lenin, a fost şi profund nedreaptă în ceea ce priveşte judecata asupra contemporanilor, pentru că „anti-eroul" dostoiev-skian — produs psihologic specific, realmente existent în acea epocă de reacţiune socială — nu era reprezentativ pentru întreaga societate, şi în nici un caz pentru partea ei avansată.
Amintirile lui I. Helemski despre poetul Mihail Svetlov reînvie atmos-sfera cercurilor literare sovietice din perioada 1925—1945. Recitaluri de poezie în săli arhipline, zgomotoase, dispute literare interminabile, multă spontaneitate şi efervescenţă, afluxul în poezie al unor tineri dintre care mulţi nu apucaseră să publice decît foarte puţin. Erau vremuri aspre, pe care generaţia tînără de atunci le-a înfruntat cu un optimism şi o încredere emoţionantă, iar autorul redă cu fidelitate patima specifică timpului. Svetlov a fost un mare talent. De la una dintre primele sale poezii de mare răsunet, care 1-a consacrat („Grenada") şi pînă la poemul „Liza Ceaikina", scris în timpul războiului, Svetlov a lucrat necontenit ca gazetar, traducător şi dramaturg. II preocupa mult limbajul poetic, a fost adeptul unei largi „democratizări"  a  vocabularului poeziei,
fenomen caracteristic dealtfel pentru poezia sovietică dintre 1920—1930 ; un critic italian a scris, cu cîteva luni în urmă, că experienţele sovietice din acea perioadă în domeniul limbajului poetic au semnificaţii universale şi ar trebui studiate în contextul experimentelor similare din întreaga Europă. Expresivitatea poeziilor lui Svetlov se impune datorită introducerii masive în poezie a vocabularului cotidian, dar şi datorită aderenţei totale a poetului la actualitate. Metaforele, simbolurile sale, notele de umor împrumută atmosferei poetice un surplus de culoare şi de autenticitate. Toţi cei care l-au cunoscut subliniază farmecul personal al poetului, marea sa modestie, curajul de care a dat dovadă şi pe front, spiritul de camaraderie şi loialitate, simţul umorului care nu-1 părăsea nici în cele mai grave împrejurări.
S-au împlinit 25 de ani de la înfrln-gerea hitleriştilor în marea bătălie de la Moscova, din 1941. Cunoscut corespondent de război, Juri Jukov începe în acest număr al revistei publicarea unui ciclu de amintiri despre oamenii de atunci, „aşa cum au fost, fără fard, în împrejurări obişnuite şi în momente extraordinare". Răsfoind filele îngălbenite ale carnetelor de notiţe din acea vreme, scrie Jukov, încerci fără să vrei, cu o intensitate sporită, un sentiment de mare stimă faţă de cei care nu numai că nu şi-au pierdut sîngele rece în acele momente grele, dar au ştiut să întrezărească, prin pîcla dramatică a primelor luni de război, şi perspectivele măreţe ale viitorului. E o datorie de onoare faţă de ceea ce au săvîrşit atît oamenii care şi-au jertfit viaţa cît şi cei ce au supravieţuit încleştării cu fascismul. Dar e şi o rememorare necesară astăzi, cînd pericolele similare plutesc din nou deasupra lumii, ameninţînd suveranitatea, independenţa naţională şi voinţa de pace a popoarelor.
I. P.
„PLAMEN", nr. 9/1966
Sub titlul Un caricaturist plin de ură al banalului, criticul literar Jifi Hâjek publică în numărul 9 al revistei Pla-men un amplu articol dedicat noului roman al prozatorului ceh Vladimir Pâral — Un viscol personal.
Pornind de la numărul mare de scrisori contradictorii primite la redacţie,
*) Publicaţie lunară a Uniunii Scriitorilor cehoslovaci.
179
dintre care uneie elogiază, iar altele literalmente desfiinţează romanul lui Pâiral, Hâjek încearcă să explice cauzele ecourilor atât de diferite pe care romanul le-a trezit în rândurile cititorilor, supunîndu-1 totodată unei atente şi temeinice analize.
Concepută ca o continuare a primului său roman (Tîrgul dorinţelor împlinite), cartea iui Parai, purtând subtitlul O comunicare de laborator din viaţa insectelor, sugerează existenţa îngustă, meschină şi lipsită de orizont a unei categorii de oameni care, după ce şi-au creat o anumită situaţie, se mulţumesc cu o viaţă de automat, repetând mecanic — pînă la banalizare — aceleaşi gesturi şi acţiuni. Lipsa lor de imaginaţie, de putere constructivă, duce la eşuarea oricărei încercări de evaziune din această existenţă de insectă.
Prezentate de Pâral, afirmă autorul articolului, personajele cărţii ne apar „demne de compătimit, penibile, comice. Dar, în esenţă, comicul lor este cît se poate de tragic. Cu atît mai tragic, cu cît protagoniştii lui Pâral sînt incapabili să sesizeze şi să trăiască acest tragic".
Romanul lui Pâral se caracterizează prin dezgustul, dispreţul autorului faţă de toţi cei ce subestimează şi răstoarnă valorile umane, prin ura faţă de banalitatea sterilă, dezumanizantă. Şi tocmai această ură 1-a dus pe autor la alegerea unui mod de exprimare prea dur, uneori de-a dreptul şocant, care explică şi, parţial, justifică scrisorile de protest trimise redacţiei de unii cititori.
Literatura străină este bogat reprezentată în acest număr al revistei, în care ântîlnim numele lui Pierre Teil-hard de Chardin (capitolul III din Fenomenul uman), Rainer Maria Rilke (I-a şi a II-a elegie), Alberto Moravia (Automatul) ş. a.
Bohumil Frydl, Karel Dostal, Karel Milota şi Ivo Fenel semnează articole de critică literară, analizând ultimele apariţii din domeniul prozei şi al poeziei.
SANDA APOSTOLESCU
„SCIENCE ET VIE" — octombrie şi noiembrie 1966
Interesante, ca de obicei, cele două numere ale ve-chei reviste franceze de popularizare a ştiinţei publică patru articole consacrate unor recente  descoperiri   în   domeniul bio-
logiei. Sub titlul „Patru chinezi realizează cea dintâi sinteză a unei proteine" se comentează performanţa cercetătorilor din Republica Populară Chineză oare au izbutit să sintetizeze anul trecut insulina. Amintind că insulina este cea mai simplă proteină şi că „materia vie are drept suport chimic necesar, dacă nu suficient, proteina" — ceea ce înseamnă că „primul pas în vederea creării vieţii este deci crearea unei proteine" — articolul la care ne referim subliniază deosebita însemnătate a descoperirii şi perspectivele deschise pentru elucidarea ultimelor mistere ale apariţiei vieţii.
Se ştie că unul dintre principalele riscuri ale transfuziei sanguine constă în hepatita imfecţioasă, pe care pacientul o oontractează ca urmare a operaţiei, de vreme ce nu s-a descoperit încă nici un mijloc de identificare a virusului hepatitei în sîn-gele donatorilor. Aflăm acum că „dr. J. Garrett Allen din Chicago a pus Ia punct o metodă de conservare a plasmei (lichidul sangvin necoagulat, adică sîngele fără globule roşii) care, acţionând ca un vaccin, îngăduie imunizarea bolnavilor faţă de riscurile hepatitei contractate ca urmare a transfuziei sangvine". Totodată, doi cercetători americani -au preparat un vaccin împotriva rubeolei, maladie „fără importanţă", dar oare devine cumplită pentru viitorul copil, dacă e contractată de mamă în timpul sarcinii, 1tnaducându--se prin cazuri de mortalitate, leziuni cardiace, malformaţii etc. După poliomielită, oreion şi ru-jeolă, un nou flagel care ataca viaţa copiilor, încă înainte de naştere, a fost astfel învins.
In sfârşit, 'al patrulea articol din seria la care ne-am referit comentează succesul expediţiei poloneze care a scos la lumină (in valea Nemegt din pustiul Gobi) printre nenumărate schelete de dilnosauri datând de 100 milioane de ani, osemintele complete ale celor dintâi mamifere pliaeentare cunoscute,  „cu alte cuvinte, in ordinul
180
mamiferelor, cei mai depărtaţi strămoşi ai omului". Remarcabila descoperire a savantei poloneze Kielan-Javorovska stabileşte că îndepărtaţii strămoşi care au dat naştere celor mai evoluate specii ale regnului animal de azi au apărut, nu în era terţiară, aşa cum se credea, ca încă la sfârşitul erei secundare. Minuscule, primele mamifere au coexistat cu dinozaurii („ca şoarecele la umbra elefantului", după expresia paleontologului francez Ginz-burg) şi d-au văzut pierind. Măruntele mamifere placenltare reprezintă, poate, una dintre verigile esenţiale ale evoluţiei şi marchează o cotitură în istoria vieţii animale. Totul se reduce la o problemă de temperatură. Poiki-lotherme (cu temperatură variabilă în funcţie de cea a mediului) şi obişnuite cu căldura, uriaşele reptile ale erei secundare au dispărut o dată cu răcirea climei, cînd tocmai măruntele mamifere homeotherme <arzînd nenumărate calorii pentru a menţine în interiorul organismului lor o căldură constantă) şi-au început ascensiunea victorioasă pe parcursul erei terţiare, pentru a da naştere omului.
In altă ordine de idei, revista relatează experienţa prof. Franzini, oare a constatat la cosmotroruul de la Brookhaven, „cel mai puternic spărgător de atomi din lume", că noţiunea materie-antirnateriie trebuie revizuită. După .cum se ştie, se considera pînă acum că „antimateria reprezintă imaginea exactă a materiei, văzută într-o oglindă", cu alte cuvinte, că universul e simetric împărţit în materie şi anti-
materie, în galaxii de materie şi galaxii de antimaterie. Autorii de literatură ştianţificoKfantas'tică au imaginat chiar replica în lumea antimateriei a universului nostru, poate chiar a fiecăruia dintre noi. Am fi avut astfel, pe un Pământ compus din antimaterie, câte un alter ego a cărui inimă ar fi bătut în dreapta şi .al cărui ficat ar fi fost plasat la stingă. Niciodată n-am fi putut afla, ou ajutorul unui mijloc de comunicare la distanţă, dacă planeta X e compusă din materie sau antimaterie. Ne-am fi lăriiurit prea târziu, în ipoteza unui contact posibil : am fi explodat. Şi iată că prof. Franzini ne-a furnizat posibilitatea de a evita o asemenea catastrofă, liniştându-ne datorită experienţei sale de dezagregare a mesonului eta. Acest meson poate fi considerat, la alegere, drept particulă pozitivă sau negativă, şi se dezintegrează în trei particule, una pozitivă, una negativă şi una neutră. A fost nevoie ide 435.000 de fotografii, dintre oare doar 1.441 perfecte, pentru a se constata că .particula pozitivă „merge" mai repede, adică posedă o energie mai mare decît cea negativă. Experienţa dă exact acelaşi rezultat într-un antiunivers, deci nu poate fi inversată. Simetria materieiantirnateriie nu există, de vreme ce o astfel de di-simetrie esenţială a putut fi depistată. Şi imaginaţiile care ne şi înzestraseră, într-o antUume, ou câte o sosie ce dădea mâna cu stânga şi ne maimuţărea invers, dar simetric, fiecare gest... Păcat.
VL. C.
CALEIDOSCOP
DRAMATURGI UITAŢI (I. C. ASLAN)
Piesa de teatru a fost totdeauna o irezistibilă tentaţie pentru aproape toţi scriitorii : .poeţi sau prozatori. Piesele care au izbutit să se joace sînt o minimă .parte din noianul de piese ce se scriu şi rămân în sertare, acasă sau în arhivele teatrelor.
Concureniţa este aici mai mare decît în orice alt gen literar, în care este loc pentru oricine. Numărul relativ redus al scenelor îngustează arena de luptă. O piesă ce se joacă apare astfel cu o garanţie de calitate. Ea a învins prima încercare grea. Urmează cealaltă, în faţa spectatorilor. Şi mai grea !
Şi totuşi, în ţara noastră a fost o abundenţă de opere dramatice. „Pînă în 1916, teatrul original a avut o dezvoltare cantitativ remarcabilă", scrie G. Că-linescu în .celebra sa „Istorie a literaturii române". Aş adăuga doar : „şi după 1916".
Dintre dramaturgii acelor vremuri menţionează G. Călinescu pe Victor Effci-miu, — pe merit cap de promoţie, — pe Caton Teodorian ,V. Al. Jean, A. de Herz, Zaharia Bârsan, Miilhail Sorbul, I. C. Asian... Singurii în viaţă sînt Victor Eftimiu şi Mihaiil Sorbul, cu longevitate şi vitală şi spirituală. Ultimul dintre dispăruţi este I. C. Asian, în mod nejusitifioat, prea puţin cunoscut.
Colaborator la revistele lui Ilarie Ohendi, redactor la ziarul „Rampa", unde făcea cronica dramatică pe când ziarul era condus de N. D. Cocea, prieten ou Barbu Delavranoea, Vlahuţă, Luchian, I. C. Frimu, G. Topîrceanu. După ce a debutat ca orice dramaturg oare se respectă, cu versuri, a trecut la poemul dramatic („Odinioară", reprezentat la Teatrul Naţional din Bucureşti şi Craiova) iar apoi la teatru în proză cu piesa „Glumele destinului" cane, după ce a fost jucată în Bucureşti şi Iaşi, s-a bucurat de 50 spectacole prin ţară într-un turneu al Teatrului Naţional. „Domnişoara ou se mărită" ; comedia „Ruptă din rai" şi 4 reviste i-au completat activitatea.
Revista era pe-atunei un gen preferat şi de autori şi de public, oa gen literar care dădea posibilitatea, prin glumă, satiră şi ironie, la criticarea stărilor de lucruri scandaloase din regimul de-atunci. Autorul, când lovea la ţinltă, avea riscuri, pe care de altfel I. C.Aslan le-a cunoscut. El a mânuit doar satira politică şi socială.
M-am referit aici în special la I. C. Asian şi pentru că acum s-a împlinit un an de la moartea sa, trecută neobservată, şi pentru că faptul mii s-a părut nejustifieat, dar şi pentru a semnala că literatura noastră are un bogat material dramatic uitat şi care, poate, printr-o selecţie severă şi atentă, ar putea constitui sumarul unui volum ân care să apară cele mai bune .piese din acea epocă. Căci ele, în orice caz, vor avea meritul de a prezenta fidel şi pregnant, viaţa acelei epoci, cu conflictele şi problemele ei, — ceea ce nu este, desigur, lipsit de interes.
182
Mi-aduc aminte că, aouim cîteva decenii, la Paris, pentnu a prezenta atmosfera vechii galerii de lemn de la „Paiais Royal", Ioc de întîlniire a desfrânaţilor sub vechiul regim, s-a făcut o expoziţie de caricaturi din epocă. Cred că nici un tom întreg de studii serioase n-ar fi fost mai convingător.
Satira, ca şi caricatura, pun cel mai bine în lumină cusururile fizice sau morale, individuale sau colective.
D.
MANUSCRISE N. D. COCEA
Printre manuscrisele inedite rămase de la N. D. Cocea, temiuibul pamfletar de ia Facla de odirtioară, se află şi urnele interesante proiecte de schite, piese de teatru, romane etc., care ne fac să regretăm odată mai mult că ele au fost curmate de moartea iprematură a sorii/torului. Lectura lor ni-1 dezvăluie pe acelaşi efervescent N. D. Cocea, veşnic în ceartă cu oficialitatea vremii, plin însă de compasiune pentru poporul asuprit. Această adîncă înţelegere pentru suferinţele celor oprimaţi se degajă şi din lectura piesei Sub coasa morţii, aflată în manuscris la Biblioteca Academiei. Acţiunea piesei Sub coasa morţii „se petrece la laşi pe la sfârşitul lui aprilie 1917". lîn primul tablou ne este înfăţişată o casă boierească, in care mişună o faună pestriţă, aparţinînd înaltei societăţi şi bine adăpostită de primejdiile războiului. în valuri de şampanie, contrast flagrant cu mizeria în care se găsea ţara sărăcită de război, se bălăcesc ofiţeri ambuscaţi, fii ai claselor stăpînitoare. N. D. Cocea are meritul de a fi prezentat realist un tablou succint al ororilor războiului. Răniţii sînt aduşi de pe front, în plină iarnă, în vagoane deschise, astfel încît în momentul sosirii lor la Iaşi numai cei de dedesubtul grămezii, căci fuseseră aruncaţi unii peste alţii, mai mişcă cîte un deget. Cei de deasupra sânt îngheţaţi tun, morţi, în indiferenţa totală a celor de la conducere.
O altă piesă — de data aceasta o comedie, intitulată Pe cînd bunica era fată mare, manuscris ce datează aproximativ din anul 1924, cînd se desfăşoară şi acţiunea piesei —■ divulgă putreziciunea familiei burgheze şi afacerile veroase în care sînt implicate vârfurile politicienilor vremii. în aceeaşi categorie intră şi piesele Otrava şi Canalia. Prăpastia între cele două clase antagonice iese cu limpezime la iveală şi din alte manuscrise inedite aparţinînd lui N. D. Cocea.
în/br-un carnet de însemnări zilnice, datând din 1917, manuscris aflat în arhiva Ioanei Cocea, găsim interesante note şi proiecte ale militantului Cocea referitoare la revendicări economice, politice, culturale etc. într-un capitol intitulat : Tablele legii revoluţionare, N. D. Cocea cerea ca pămîntul să aparţină celor care îl muncesc. Tot aici el mai cerea drepturi politice şi civile egale pentru toţi locuitorii ajunşi la majorat, indiferent de naţionalitate sau sex. De asemenea, se mai află consemnate în acest manuscris şi frământările literare, din acel moment, ale scriitorului N. D. Cocea : „Simt bine că singura mea chemare e scrisul. Dar tot aşa de bine, ou aceeaşi intensitate, isiimt ân acelaşi timp că marea chemare a vieţii mele e o operă vastă de luminare şi de fericire a altora. Două idealuri aim în surftetul meu : literaituira şi propaganda".
Atitudinea sa curajoasă i-a adus lui N. D. Cocea în nenumărate rînduri arestarea şi chiar condamnarea. Dar nici între zidurile puşcăriei el nu pierde prilejul să^şi arunce săgeţile împotriva unor „procurori bîlbâiţi" şi asupra unor „poliţişti slugarnici", care ,pândesc din hăţişurile codului penal". Epitetele amintite se află în manuscrisul intitulat O zi cît un veac, aflat tot în arhiva Ioanei Cocea, ilar în privinţa guvernanţilor ţării, N. D. .Cocea spune în acelaşi manuscris : „îi cunosc însă pe toţi la un loc. Şi nu e unul singur dintre ei care n-ar merita, nu o dată, dar de-o sută de ori pe zii, şi nu sudialmeie şi blestemele, dar ştreangul, ţeapă şi jupuiala de viu".
în perioada dictaturii antonesciene, cînd libertăţile cele mai elementare erau sugrumate, cenzura a acoperit cu aripa sa neagră orice rînd în care se cerea să se facă dreptate şi lumină. N. D. Cocea se retrage, in această sumbră epocă, din publicistică, căreia îi dedicase mai bine de trei decenii. Convins fiind de vremelnicia acestor stări de lucruri anormale, N. D. Cocea lucrează cu râvnă la o frescă a societăţii anilor 1930—1940, pe care intenţiona să o publice cînd
183
norii se vor risipi. Gândurile şi strădaniile sale s-au materializat şi în romanul Pe drumul noului Damasc, aflat la Muzeul literaturii române, în care demască patetic pairveniiitiismul, şomajul, prostituţia, — dar ân primul rînd este înfierat fascismul. îndeosebi, prin crearea celor două personaje centrale ale romanului, studentul Pavel Orbu (a se reţine numele simbolic), care evoluează spre fascism şi studenta comunistă Năvodiaru, scriitorul şi-a dezvăluit încă o dată convingerea că socialismul va învinge.
Printre manuscrisele aflate la Ioana Cocea se mai găsesc şi trei interesante romane neterminate : Hilarie Sfîntul, Vin barbarii... şi Cînd mugurul dă în floare.
Romanul Hilarie iSfîntul (din care au rămas trei .caiete, însumând 188 de pagini) are o acţiune simplă: Călugărul Hilarie, slujitor cinstit şi umil la o mînăstire din Moldova (autorului i-a servit drept model Gala Galaction), este chemat la Patriarhie pentru treburi ecleziastice. Aci Hilarie întîlneşte nu feţe cuvioase, cum s-ar tfi aşteptat, ci desfrâul, care este prezent pe toate treptele ierarhiei bisericeşti. INT. D. Cocea face o interesantă paralelă între călugărul Hilarie,, modest şi neîngrijit, pe care cei de la Patriarhie îl „botează" în derâdere, pentru barba sa răvăşită, „Ţapul", şi între inalt prea sfinţia sa mitropolitul, supranumit, pentru libertinajul său, „Buhaiul". în roman se mai dezvăluie atît cîrdăşia dintre expoliatorii statului şi cuvioasele feţe monahice, cît şi reacţionarismul acestora faţă de noile schimbări sociale. Cu toate că manuscrisul este neterminat, 1ST. D. Cocea a creionat cu talent cîteva portrete de călugări.
Romanul Vin barbarii... <din care ne-au rămas două caiete însumând 83 de file) e o satiră amară la adresa industriaşilor din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, a societăţii acestora care nu este altceva decît: „o adunătură de corbi care se mănâncă ântre dânşii" — adunătură folosindu-se de cele mai josnice mijloace : demagogia, mita, şantajul, spionajul etc. în fruntea tuturora se află Isidor Hultan şi Niţă Bondar, mari acţionari. Cît priveşte fascismul, el este dat în vileag fără ocoluri. N. D. Cocea vorbeşte de „dementul Hitler", care ar trebui pus în cămaşă de forţă. „Barbarilor", care pregăteau cel de-al doilea război mondial, li se opun muncitorii, grupaţi în jurul comuniştilor.
N. D. Cocea intenţiona, spre apusul vieţii, să scrie un roman autobiografic. Cele cîteva file rămase din scrierea intitulata Cînd mugurul dă în floare, trădează acest lucru : „Cînd mă uit îndărătul meu, de la anii depărtaţi ai copilăriei pînă la .zilele de ieri, de alaltăieri, viaţa mi se pare un basm nesfârşit de lung, adeseori negrăit de frumos, pe care eu însumi mi l-aş fi povestit". Păcat însă că nu sînt depănate decît primele amintiri, dintr-o perioadă cînd autorul era „o fărîmă de om...".
colia victoriei o concluzie. Singură în faţa cerului de carton, deprimant de alb şi de lipsit de adîncime, Ileana Bratu Încearcă să deschidă în el forme şi oameni, prelungindu-şi mîna şi curajul în necunoscut.
Sen Shahn umplea profiluri şi siluete umane cu încâlcituri, gheme de corzi, noduri şi înfiorătoare sârmă ghimpată. Ileana Bratu încearcă să deschidă în siluete şi contururi anatomii, cu vase, celule şi circuite. Privind un asemenea cap, deschis unei fantastice disecţii, avem impresia surprinderii mişcărilor interioare, a traficului ideilor, ,a mecanicii secrete şi vitale. Desenul Ilenei Bratu — oa şi pictura ei — sugerează căutarea unei căi, inteligente şi durabile, de trecere dintr-o lume întir-alta, de comunicare între registre diferite. Nu este de mirare că ea ilustrează elegii de Niohita Stănescu, poetul categoriilor care sar una în cealaltă, a limitelor care se ating şi dor, năzuind să se contopească.
VIRGILIU ENE
EXPOZIŢIA DE DESENE A ILENEI BRATU
184
Artista însăşi mărturiseşte că optează pentru anta cu substrat teoretic, pentru realitatea simbolică şi semnificată. Găsim în desenele ei o anumită fugă de frumos şi de limpede, un gust al tragediei şi al contorsiunii. Se simt încă prezenţi monştrii care populează adolescenţa creatorilor, şi toate izbucnirile de sentiment şi de forţă oare nu şi-au găsit încă un corespondent clasic şi cunoscut. Există, desigur, şi o ambiţie juvenilă care se traduce în inventarea de dificultăţi suplimentare, dar cu atât mai bine dacă acesta este semnul unei naturi exigente.
„Ulysse" sau „Peştele" sânt universuri celulare (şi iar mă gîndesc la Niehita. Stănesou, poetul cu zei în scorburi, ou „Evul Mediu retras în chiliile roşii şi albe ale sângelui"), enigmatice în 'lipsa lor de rnister, terifiante în mişcătoarea lor imobilitate, făcute poate înltr-un moment de claustrofilie, de intensă iubire de interior. Ileana Bratu încearcă un desen cu pronunţată notă iniţiatică, oare ascunde, sub ţepii lui .medievali, o percepere a lumii ca luxuriantă şi îmbucurătoare junglă, oare .cere descoperire şi recunoaştere. Ceea ce satisface privitorul este foamea exploratoare, încordarea de cucerire a lumii dinăuntru şi dinafară.
Deocamdată desenatoarea e preocupată de idei şi esenţe. Din depărtarea desenului ei se înghesuie să încapă tot felul de afirmaţii, de aluzii, de întrebări. Cine ştie dacă, după o luptă interioară care îi va dărui alte frumoase piese, grafica ei nu-şi va schimba radical înfăţişarea, semănând cu un ochi limpede şi larg deschis ?
PETRU POPESCU
CUPRINSUL REVISTEI „VIAŢA ROMANEASCA" PE ANUL 1966
EDITORIALE
VIAŢA ROMANEASCA : Dimensiunea viitorului (nr. 1) — Lumina lui „Februarie '33" (nr. 2).
ANIVERSARI
Aniversarea Unirii Principatelor Române
V. R. : 24 ianuarie 1859 (nr. 1).
DAN ZAMFIRESCU : Aspecte ale unităţii culturii româneşti înainte de Unire (nr. 1).
HORIA BRATU : Cristalizarea ideii naţionale : reflecţii şi disocieri (nr. 1).
FLORENŢA ALBU : Letopiseţ (versuri) (nr. 1).
ŞERBAN CIOCULESCU : Vasile Alec-sandri şi Unirea (nr. 1).
PAUL GEORGESCU : Mihail Kogălnii-ceanu şi Unirea (nr. 1).
VASILE NETEA : Românii din Transilvania si actul Unirii Principatelor (nr. 1).
PAVEL RUXANDOIU : Un portret folcloric al lui Cuza (nr. 1).
N. TERTULIAiN: Piese contemporane dedicate unui eveniment istoric (nr. 1).
30 de ani de la moartea lui Matei I. Caragiale
ION BALU : Necunoscutul Matei Caragiale (nr. 1).
MIHAIL PETROVEANU : „Craii de Curtea-Veche" sau motivul eşecului (nr. 1).
RADU ALBALA : „Ultimul capitol" din „Sub pecetea .tainei" (nr. 1).
ŞERBAN CIOCULESCU: In jurul lui Matei Caragiale (nr. 1).
85 de ani de la naşterea lui Ion Minulescu
MATEI CALINESCU: însemnări despre proza şi teatrul lui Ion Minulescu (nr. 2).
★
EDGAR PAPU : Ruben Dario (50 de ani de la moartea poetului) (wr. 2).
350 de ani de la moartea lui Cervantes
CORNEL MIHAI IONESCU : Don Qui-jote, de la parodie la mit (nr. 5).
*
SAŞA PANA : Ion Călugăru, din amintiri şi din texte (la zece ani de la moartea scriitorului) (nr. 5).
*
MIHAIL PETROVEANU : Pompiliu Constantinescu (la zece ani de la moartea scriitoruluri) (nr. 5).
23 August 1944—1966
VIAŢA ROMANEASCA : Marea sărbătoare românească (nr. 8).
*
VIAŢA ROMANEASCA : Centenarul Academiei Republicii Socialiste România (nr. 9).
Centenarul Coşbuc
AL. PIRU : Poezia lui George Coşbuc (nr. 9).
OCTAV ŞULUŢIU : Fragmente dintr-o monografie   despre   Coşbuc   (nr. 9).
VASILE NETEA : Din relaţiile lui George Coşbuc cu Titu Maiorescu (nr. 9).
ION BALU: Proiectul unei epopei populare (nr. 9).
D. VATAMANIUC : G. Coşbuc la „Tribuna" din Sibiu (nr. 9).
ADRIANA ILIESCU : „Balade şi idile" în momentul apariţiei (nr. 9).
IOAN GEORGESCU : „Noi vrem pă-mînt" — ecouri la noi si la alţii (nr. 9).
ALEXANDRU DUŢU : „Atque nos" — Coşbuc si literatura universală (nr. 9).
ŞERBAN CIOCULESCU : Coşbuciana (nr. 9).
La 85 ani de la naşterea lui George Bacovia
MIHAIL PETROVEANU : Universul poetic bacovian (nr. 10).
NUMERE SPECIALE
Nr. 3.: Aniversarea „Vieţii româneşti" 1906—1966
DEMOSTENE BOTEZ:  60 de ani în
slujba culturii naţionale. GEORGE IVAŞCU : „Viaţa românească"
în retrospectivă. CONST.  OIOPRAGA :  Etapele „Vieţii
româneşti". AL. PIRU : Teoria specificului naţional
la „Viaţa românească".
186
GEO   ŞERB AN :   „Viaţa românească"
faţă cu „Gândirea". EUGENIA TUDOR : Debuturi la „Viaţa
românească".
Texte inedite
AL. PHILIPPIDE : Spectacol. M. RALEA : Rectificări asupra ideologiei „Vieţii româneşti". IONEL   TEODOREANU :   Vânătoarea ;
Melancolie. HORTENSIA   PAPADAT-BENGESCU :
Străina (fragm. de roman). CLAUDIA MILLIAN MINULESCU : O
vacanţă la Tuşnad cu Hortensia Pa-
padat-Bengescu. M.   CODREANU  şi  AL.   O. TEODO-
REANU : Schimb de sonete. Din corespondenţa primilor conducători
ai „Vieţii româneşti".
Studii
PAUL GEORGESCU : Semnificaţii sa-
doveniene. ADRIAN MARINO : Obiectul şd metoda
criticii literare la G. Ibrăileanu. MATEI   CĂLINESCU :   G. Ibrăileanu
despre destinul universal al culturii
române.
I.  NEGOIŢESCU :   M.   Ralea, călător.
P. COMARNESCU: I. Botez, comentator al literaturii engleze.
VLADIMIR STREINU : C. Hogaş, la „Gimnasta Centrală".
CORNELIA ŞTEFANESCU : Spiridon Popesou.
Miscellanea
ŞERBAN CIOCULESCU : întâiul număr din „Viaţa românească".
Evocări, amintiri, mărturii
MIBAI CARP : După 60 de ani. DEMOSTENE   BOTEZ :   Mihai   Carp ;
Ionel   Teodoreanu ;   Mihai Sevastos. OTILIA OAZIMIR : Amintiri. IORGU IORDAN : Amintiri. LAURENŢIU PREUŢESCU :  Stîlpi ai
„Vieţii româneşti". D.   I.   SUCHIANU :   Amintiri   de la
„Viaţa românească". HENRIETTE YVONNE STAHL: Cum
nu l-am cunoscut pe G. Ibrăileanu. M. SEVASTOS: Figuri de la „Viaţa
românească" : Oostică Botez şi I. Al.
Brătescu-Voineşti. ELENA PIRU : 'Amintirea lui Octav
Botez.
AL. AL. LEONTESCU : Mihai Co-dreanu.
Caleidoscop
Privire retrospectivă asupra „Vieţii româneşti" ân etapa sa ieşană ; G. Ibrăileanu despre Gala Galaction şi
Tudor Arghezi (I. Creţu); „Viaţa românească" după al doilea război (I. Bălu); Anatole France şi Păstorel (P. Dinapoi).
Nr. 6: Pagini consacrate umorului
TUDOR MUŞATESCU : O „eroare din gresală".
IULIÂ SOARE : Noaptea nunţii.
MARCEL BRESLAŞU : Progenitură.
G. BORNEANU : Moşii.
NINA CASSIAN : Exerciţii de memorizare.
M. SORESCU: Uite păsărică; Actorii ; Tutun ; Perpetuum mobile.
DUMITRU SOLOMON: Peniţa ; O bufniţă fără echivoc; Scuză postumă.
TUDOR MAINESCU : Epigrame. Texte inedite
AL. O. TEODOREANU : Moment plastic ; Geometrie bachică ; Crăciun blajin ; Preciziuni ; Profilaxie ; Pan Metron Ariston ; Catrene.
Micro-antologie din umorul universal
M. ZOSCENKO : Aristocrata.
A. KURLIANSKI — A. HAIT : Sub acelaşi acoperiş.
IARQSLAV HAŞEK : Spărgătorul asasin in faţa tribunalului.
SLAWOMIR MROZEK : Elefantul.
SALOM ALEHEM : Dacă aş fi eu Rot-schild...
RAMON GOMEZ DE LA SERNA : Omul cu barbă.
STEPHEN LEACOCK : Lecţia de literatură.
JEROME K. JEROME : îndatoririle unui ziarist.
ART BUCHWALD : Orice se poate întâmpla...
CHRISTIAN MORGENSTERN : Pâlniile ; Zinoptlampa.
ALFRED JARRY : Antropologie ; Cinegetica omnibuzului.
CHARLES CROS : Chefalul afumat.
HENRY MICHAUX: Un om paşnic; Plume la restaurant.
PIERRE DANINOS : Carnetele colonelului Thompson (extras).
EUGEN IONESCU : Cameleonul păstorului.
RAYMOND QUENEAU : Poem de circumstanţă ; Passacaglie.
Scriitori şi curente
MATEI CĂLINESCU : Urmuz şi comicul absurdului.
Critică şi actualitate
VALERIU CRISTEA: Echilibrul categoriilor comice în literatura română.
187
HORIA BRATU : Ipostazele comicului în literatura contemporană.
Cronica filmului
D. I. SUCHIANU : Comedia cinematografică.
Miscellanea
ŞERBAN CIOCULESCU : Fişe de dicţionar literar.
POEŢII LUMII
AHMADULINA BELLA : Lunatecii (în
rom. de Igor Block) (nr. 11). CELAN   PAUL :   Zadarnic zugrăveşti
(în rom. de Dinu Bond!) (nr. 11). DICKINSON   EMILY :   După   o sută
de ani (în rom. de Petru Popescu)
(nr. 11).
EBERHART RICHARD : Rurnegare (în rom. de Dan Lăzărescu) (nr. 1,1).
FORSELL LARS : Odyseu în Ithaca (în rom. de Veronica Porumbacu) (nr. 11).
FURNAGIEV   NICOLA :   Tovarăş (în
rom. de Tascu Gheorghiu) (nr. 9). HANOEV VESEL IN : Pictor ; Arta (în
rom. de Tascu Gheorghiu) (nr. 9). LISIANSKI  MARK :  Nu  l-am văzut
aevea  niciodată   (în   rom.  de Igor
Block) (nr. 10). MATEVSKI MATEIA : Epitaf (în rom.
de Virgil Teodorescu) (■nr. 11). MEJELAITIS EDUARD: Pescăruşii (în
rom. de Igor Block) (nr. 10). MLADEN ISAEV: Ardere (în rom. de
Tascu Gheorghiu) (nr. 9). MONTALE EUGENIO : Corn englez (în
rom. de Miron Chiropol) (nr. 11). NERUDA PABLO : Sonet de dragoste
(în rom. de Barbu Solacolu) (nr. 11). PERSE SAINT JOHN : Vijelii (în rom.
de Tascu Gheorghiu) (nr. 11). ROJDESTVENSKI ROBERT:  Zile de
naştere   (în   rom.   de   Igor Block)
(nr. 10).
SLAVEICOV   PENCIU:   Haiducii (în
rom. de Atanase Nasta şi M. Ma-
giari) (nir. 9). TRAKL GEORG : Helian (în rom. de
Petre Stoica) (nr. 10). VINOKUROV   EVGHENI : Patruzeci
(în rom. de Igor Block) (nr. 10).
VERSURI
ALBU FLORENŢA: Efigie (nr. 11). ANDRIŢOIU AL. : Vesperală ; Cercuri
(nr. 8). — Oglinzi paralele (nr. 11). ARGHEZI TUDOR : Psalm de tinereţe
(nr. 11).
BALTAZAR CAMIL : Trubadur (nr. 8). BAiNUŞ MARIA : Heracleea (nr. 5) —
Cina   (nr.   8)   —   Cercul se-nchdde
(nr. 11).
BASCOVICI ŞERBAN : S-a stins o lumină ; Tot inima (nr. 8). BENIUC MIHAI : Autorii ; în infinit
(nr. 1) — Flori ; Şi repetăm... ; Mă
uit la ani (nr. 8). BOTEZ DEMOSTENE : Autobiografie ;
Pe drumul de întoarcere; Visurile p
Noapte, mare (nr. 10). CASSIAN NINA : Scrisori (nr. 8). CHIORALIA   CONSTANTIN : Sămîn-
ţăresele (nr. 5). CHIRILĂ    GEORGE :     Cîntec dacic
(nr. 9).
CRÎNGULEANU ION: Coacerea dealurilor (nr. 10).
DAN GEORGE: Paznicul de elefanţi (frag. de poem) (nr. 2).
DIMOV LEONID : Perpetuitate; Vanitate ; Sonete (nr. 9).
DOINAŞ ŞTEFAN AUGUST: Straja zadarnică ; Cîntec de toamnă ; Cuvintele (nr. 10).
DRAGOMIR MIHU : Versuri inedite (nr. 9).
DUMITRU M. ION : Ritualul purităţii (nr. 5).
GAGIU AUREL : Consignaţie (nr. 5) — Moartea calului (nr. 9).
GHEORGHIU VIRGIL : Umbra ; Sonet ; Strofe adolescente; Mărturie; Poem (nr. 1).
GHERGHINESCU VANIA : Claviaturi ; întâmpinare (,n;r. 2).
MUGUR FLORIN: Inscripţii pe ziduri vechi (nr. 10).
NECULA DAMIAN : Peer Gynt; Cosmica ; Trezire (nr. 2) —■ Litanie (nr. 11).
NICOLAE IOANA : Priam (nr. 5). NICOLESCU ION : Reflexul de revoluţie (nr. 5).
OMESCU ION: Prometeu; Oeddp la Colonos ; Filtru (nr. 5).
PARASCHIVESCU MIRON RADU: Dulceaţa de smeură (nr. 5).
PETRESCU FLORIN MIHAI : Transparenţă (nr. 9).
POGAN ION : Passio beata; Passio amara ; A fost odată; De vorbă cu oel mai mic; Furtună în pădure (nr. 1).
PORUMBACU VERONICA : Variaţii pe o temă în albastru ; Ispaşa ; Psal-mistul cu cobza (nr. 8).
SOLOMON PETRE: Izvorul; Fîntî-nile; Gravură; Brânouşi (nr. 8).
STOIAN SORIN : Cîntec (nr. 8).
TACOI CRISTINA : Cunoaştere (nr. 8).
TODE EUGEN : Universul meu (nr. 2).
TOMOZEI GHEORGHE: Lumea care sînt; Tîrziu; Anatomie (nr. 5).
ŢAŢOMIR NICOLAE: Bruegeliaans banket; Stă leul după gratii; Octombrie (nr. 9).
UNGUREANU MIHAI : Studiu în patru mişcări (nr. 1) — Fragment pentru Ulysse (nr. 11).
188
URECHE DAMIAN : Vîrsta proverbului (nr.' 11).
ZAMFIRESCU  VIOLETA :  Semne pe
mare ; Inima ; Pasăre dar (nr. 2). ZILIERU HORIA : Cerb (nr. 9).
FRAGMENTE DE ROMAN, NUVELE, SCHIŢE, REPORTAJE, DIVERSE
ARGHEZI TUDOR : Note de viată (nr. 1).
BĂLEANU PETRE SA VA : Vatra soarelui (schiţă) (nr. 5).
BERBECARU VALENTIN : Holul (schiţă) (nr. 10).
CAZACU TATIANA SLAMA : Parfum de călţunasi (nuvelă) (nr. 10).
CONSTANTIN ILIE: Tinerii noştri bunici (nuvelă) (nr. 10).
CRISTESCU MARIA LUIZA : Zadarnicul verde al primăverii (schiţă) (nr. 5).
GALAN   V.   EM. :   Zodia înstrăinării
(nr. 1 şi 2). GHILIA   ALECU   IVAN :   Nopţi fără
somn (fragm. de roman) (nr. 8 si 9). JAR   ALEXANDRU :   Cuiul (nuvelă)
(nr. 5).
KERNBACH VICTOR: Oglinzile paralele  (nuvelă)  (nr. 2).
POPESCU PETRU: Oraşul (schiţă) (nr. 5). '
TUDORAN RADU : Al optzeci şi doilea (fragm. de roman) (nr. 11).
URSU TUDOR : Foaia de parcurs (povestire) (nir. 11).
SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI
MUNTEAN GEORGE : M. Sadoveanu, poet al istoriei naturale (I) (nr. 11).
TERTULIAN N. : Poezia lui Lucian Blaga (nr. 8, 9 şi 10).
SCRIITORI ŞI CURENTE
GEORGESCU PAUL:  Mutaţie şi valoare (nr. 6).
ILIESCU ADRIANA : Dramaturgia în „Literatorul"  (1880—1919)  (nr. 7).
NEGOIŢESCU ION : Duiliu Zamfirescu poet (nr. 1).
SCRIITORI STRĂINI CONTEMPORANI
FAULKNER W. : Discurs la primirea
premiului  Nobel (nr. 5). IVASIUC AL. : Destin şi caracter în
opera lud Faulkner (nr. 5). PILLAT DINU: Tendinţe în romanul
francez post-proustian (nr. 10).
CRITICA ŞI ACTUALITATE
ALEXANDRESCU SORIN : „Întâmplare în deşert" de Al. Philippdde (nr. 2).
BALU ION : Nuvela română azi (nr. 8).
BRATU HORIA : A doua viaţă a romanelor : reconstituirea planului etic (nr. 9).
CĂLINESCU MATEI : însemnări despre motivul poetic al oglinzii (nr. 11).
CARAION ION : Momente si moduri lirice (nr. 1).
CIOBANU N. : Condiţia estetică a epicii scurte (nr. 1).
GEORGESCU PAUL: Critica formelor (nr. 5).
MÂNU EMIL : între document si ficţiune (nr. 9).
MICHEL JEAN BLOCH : Obiectul, imaginea şi cultura (nr. 8).
PHILIPPIDE AL. : Spiritul şi tradiţia literaturii române moderne (nr. 11).
STERIAN PAUL : Genul literar al reportajului (nr. 10) — Misiunea poeziei (nr. 11).
ŞORA MARIANA : Vinovaţi fără vină? (nr. 5).
THEODORESCU LEONIDA : Conflicte şi eroi în dramaturgia sovietică "contemporană  (nr. 10).
DISCUŢII
Masa rotundă a „Vieţii româneşti"
MATEI CĂLINESCU ; EUGEN SI-MION ; VALERIU CRISTEA ; HORIA BRATU ; N. MANOLESCU ; PAUL GEORGESCU ; ŞERB AN CIO-CULESCU despre romanul „Francisca" de Nicolae Breban (nr. 2).
CRONICA IDEILOR
DICULESCU LEON : Procesul lui Dante (nr. 10).
HUREZEANU D. şi TURCU I. : O contribuţie istoriografieă valoroasă : „Destrămarea monarhiei austro-un-gare (1900—1918)" (nr. 6).
IANCU VICTOR : Originile umanismului european şi funcţiunea educativă a artei literare (nr. 8).
RUSU LIVIU : Problema realităţii în creaţia literară (nr. 11).
VATAMANU N. : Stolnicul Constantin Gantacuzino printre cărturarii ţării sale (nr. 6).
WALD HENRI : Personalitatea în socialism (nr. 2) — Menirea intelectualului (nr. 10).
189
CRONICA LITERARA
GEORGESCU PAUL : Adrian Marino : „Viaţa lui Alexandru Macedonski" — Mihail Petroveanu : „Studii literare" (nr. 8) — Gravitatea actului poetic (nr. 9) — „Nevoia de cercuri" de Geo Dumitrescu ; „Eugen Lovinescu" de Ileana Vrancea ; „Lecturi infidele" de Nicolae Manolescu (nr. 10) —■ Critica prozei. Al. Piru : „C. Negruzzi" „Liviu Rebreanu" (nr. 11).
LUCA EUGEN : Tineri romancieri (nr. 1).
PAPU EDGAR : „Dreptul la timp" de
Nichita Stănescu  (nr. 5). PETROVEANU   MIHAIL :   D.   Micu :
„Opera lui Tudor Arghezi" (nr. 2). PIRU  AL. :  Doi  critici  tineri (Matei
Călineseu şi Eugen Simion) (nr. 5).
RADIAN SANDA : Silvian Iosifescu : „Artă şi arte" (nr. 5).
ŞORA MARIANA : „Thomas Mann" de Ion Ianosi (nr. 6).
TUDOR EUGENIA : Maria Banuş : „Diamantul" (nr. 2).
CRONICA DRAMATICA
LIPOVANU IOANA : Avancronica (nr. 10).
CRONICA PLASTICA
ARGINTESCU-AMZA N. : Sculptorul Gh. Anghel (nr. 8).
NENIŢESCU ŞT. : Eramcise Şirato (nr. 11).
PANA SAŞA :   Retrospectiva   M. H.
Maxy (nr. 1). ŢOPA TUDOR : Tuculesou (nr. 2).
CRONICA FILMULUI
SUCHIANU D. I. : Evenimente cinematografice româneşti (nr. 2) — După festivalul de la Mamaia (nr. 8) — Evenimente cinematografice (nr. 11).
CRONICA MUZICALA
BÂLAN GEORGE : Muzica si cuvîntul (nr. 5).
CARNET POLITIC
POPIŞTEANU CRISTIAN : Cronică lucidă la straniul .interludiu dintre cele două războaie mondiale (nr. 5).
ROMAN VALTER : „Me duele Espafia" (nr. 6).
PE  MARGINEA CĂRŢILOR
BALU ION : Lucian Blaga : „Hronicul şi cîntecul vîrstelor" (nr 2)
BOTEZ DEMOSTBNE: Marin Sorescm „Moartea ceasului"  (nr. 8)
DIMISIANU G. : Veronica Porumba-ou : „Întoarcerea din Cythera" (nr 8)
SOLACOLU BARBU: Alexandru Bălăci : „Dante Aligheri" (nr. 8).
SOLOMON DUMITRU : Tiberiu Utan : „Carte de vise" (nr. 8).
STBRIAN PAUL : R. Luca : „Cu ce se şlefuiesc diamantele" (nr. 6).
ŞTEFANESCU CORNELIA : Romanele de aventuri ale lui Haralamb Zincă (nr. 2).
TEXTE ŞI DOCUMENTE
VIANU TUDOR: Corespondenţă inedită (nr. 11).
MISCELLANEA
ŞERBAN CIOCULESCU: „Răzleţe" de Tudor Arghezi ; Geneza „Mănuşii" lui Schiller (nr. 2) — O cronică a vitejilor (nr. 4) — Un eveniment literar (nr. 5) — Şapte decenii de activitate literară ; O „călăuză indiscretă"... ; Marii clasici francezi ; „îmi dau seama că totul a fost spus" ; Numele proprii ;  Onestomul (nr. 7)
— Un bilanţ al criticii (nr. 8) — Per-pessicius la vîrsta patriarhilor ; Un „Portrait de Caragiale" (nr. 10) — M. Dragomireseu şi B. Croce; M. Dragomiresou şi M. Dessoir; O carte poştală colectivă ; Un testament inedit ; Un „mea culpa" (nr. 11).
CĂRŢI NOI
ALBU FLORENŢA : Vasile Băran : „O raită prin pădurea de întâmplări" (nr. 8).
B. ANDI : Al. Piru : „Liviu Rebreanu" (nr. 8).
BALTAZAR C. : Barbu Cioculescu : „Cerc deschis" (nr. 6) — W. Bossert: „Poezii" (nr. 11).
BERBEC AR U V. : Jean-Paul Sartre : „Cuvintele" (nr. 2).
BOTEZ DEMOSTENE : M. Ralea : „Portrete, cărţi, idei" (nr. 11).
BUZNEA GEORGE : Petre Solomon : „Relief" (nr. 9).
C. ION: Profira Sadoveanu : „în umbra stejarului" (nr. 4).
CARAION ION : Tudor Arghezi : „Scrieri" (IX) (nr. 4) — Constantin Gheorghiu : „O viaţă ipe o coajă de pepene" (nr. 7) — „Jurnalul lui Samuel Pepys" (nr. 10).
190
CARIANOPOL VIRGIL : Camil Balta-zar : „Soare pe zăpezi" (nr. 2).
CARIANOPOL VIRGINIA: Stelian Păun : „Pămînt sălbatic" (nr. 9).
CRISTBA DAN : Victor Eftimiu : „Cocosul negru" (or. 10).
CRIŞAN CONSTANTIN: Exigenţele monografiei stilistice : G. I. Tohănea-nu : „Studii de stilistică eminesciană" (nr. 11).
DINULESCU DUMITRU : Nina Facon : „Intelectualul şi epoca sa" (nr. 10).
EMILIAN M. : Eugeniu Speranţia: „Poezii" (nr. 11).
FLOREA RODICA : T. Vîrgolici : „Aleeu Russo" (nr. 2).
FOARŢA ŞERBAN : * * * ; „M. Eminescu — I. Creangă" (studii) (nr. 6).
KISELEFF ALEXANDRA BEATRICE : Tudor Măinesou: „Versuri clare" (nr. 7).
LIVESCU GABRIEL : Ioana Postelni-cu : „Plecarea Vlasinilor" (nr. 5).
MÂNU EMIL : Horia Stancu : „Askle-pios" (nr. 4) — Teodor Vîrgolici : Doi nuvelişti — Emil Gîrleanu şi I. A. Bassarabescu" (nr. 7).
MELIAN AL. : * * * : „Studii de poetică şi stilistică" (nr. 8).
MOGLESCU V. : Romul Munteanu : „Brecht" (nr. 10).
MORARIU   MODEST :   Petre   Stoica : „Miracole" (rar. 6). MUGUR   FLORIN :   Violeta Zamfi-rescu : „Ziua a şasea" (nr. 9).
NECULA DAMIAN : Vasile Rebreanu : „Călăul cel bun" (nr. 8).
OPRESCU RODICA: Alexandru Sever : „Uciderea pruncilor" (nr. 10).
ORNEA Z. : Valeriu Rîpeanu: „Vla-huţă şi opera sa" (nr. 6).
P. P. : Corneiiu Moldovanu : „Poezii" (nr. 10).
PASGU PETRE : Ion Petroviei : „De-a lungul unei vieţi" (nr. 10).
POPESCU PETRU : Iulian Neacşu : „Iarna cînd e soare "(nr. 9).
PORUMBACU VERONICA : * * * : „Antologia literaturii maghiare" (nr. 5).
RADIAN SANDA : Cella Serghi: „Cartea Mironei" (nr. 6).
SAVU ELENA: Valeriu Ciobanu : „Hortensia Papadat Bengescu" (nr. 4).
SEVASTOS M.: I. Th. Riga şi G. Călin : „Viaţa şi opera lui Fr. I. Rai-ner" (nr. 8).
SEVER AL. : I. Babei : „Armata de cavalerie" (nr. 5) — Virgiliu Monda : „Tinereţea unui artist" (nr. 10) — Ekerman •— Odiseia unui spirit captiv (nr. 11).
SOLOMON PETRE: Alain Bosquet: „Poezii" (nr. 10).
STANCULESCU NINA : Călin Gruia : „Ograda" (nr. 5).
STRIHAN PETRE : Constantin C. Giu-rescu: „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă" (nr. 8).
T. E. : Henriette Yvonne Stahl: „Fratele meu, omul" (nr. 4) — „Cîntare României" (nr. 11).
TUDOR EUGENIA: Tita Chiper: „Şase pasi în sase zile" (nr. 5).
TUDORICA AL.': V. Em. Galan : „Cărţile Horodlţei" (nr. 7) — Z. Omea : „Junimismul" (nr. 11).
ŢEPELEAG F. : G. Scridon şi I. Dom-şa : „G. Coşbuc : Bibliografie" (nr. 2).
ZALIS H. : Pompiliu Mareea : „I. Slavici" (or. 6) — Ion Bănuţă : „Lacrima diavolului" (nr. 7),
CARTEA STRĂINA
BOTEZ C. I. : F. L. Mueller : „La psyehologie contemporadne" (nr. 10).
OARAION ION: Peisaj liric englez (nr. 2).
G. P. : Georges Perec : „Les choses" (nr. 10).
GOSTI BOGDAN : „Antologia poeziei americane contemporane" (nr. 10).
LAZARESCU DAN : O interpretare recentă a literaturii americane (nr. 11).
LIPOVANU IOANA : Eugen Ioneseu :
„Setea si foamea" (nr. 8). PORUMBACU VERONICA : Kazimierz
Brandys : „Briefe an Frau Z" (nr. 10>
— Tineri lirici de limbă germană
(nr. 11).
REVISTA REVISTELOR
Argeş, nr. 8.
Arts, nr. 1, 5.
Astra, nr. 8.
Ateneu, nr. 6.
Gathers du Sud, nr. 2.
Colocvii, nr. 9.
Comunita, nr. 1.
Contemporanul, nr. 4, 11.
La corovana, nr. 2.
Critique, nr. 2, 6, 9.
Cronica, nr. 10.
Encounter, nr. 1, 11.
Esprit, nr. 6, 9.
Europe ,nr. 5.
L'Europeo, nr. 5.
La Fierra letteraria, nr. 2.
Le Figaro Mtteraire, nr. 2, 5, 6, 7.
Film Blatter, nr. 11.
Gazeta literară, nr. 1, 4, 5, 10.
Inostrannaia literatura, nr. 7.
Luceafărul, nr. 7.
II Muiino, nr. 8.
Neue Hefte, nr. 11.
Neva, nr. 5.
The New-yorker, nr. 5, 10. Novîi mir, nr. 9, 11. Ramuri, nr. 4.
191
Revista de istorie şi teorie literară, nr. 7.
Revue d'histoire litteraire de la France, nr. 2.
Studii şi cercetări de istoria artei,
tom. 13, nr. 11. La table ronde, nr. 1, 5. Les Temps modernes, nr. 7. Tomis, nr. 10.
Voprosî literaturî, nr. 1, 5, 8. Znamia, nr. 2, 6.
CALEIDOSCOP
ATANASESCU M. : Retrospectiva Marcel Proust (nr. 2). B. D. : „Adaptiştii" ; Modernism (nr. 2)
— O colecţie: „Poezia" ; Zodia colecţiilor ; O nouă revistă franceză ; Un manifest singular (nr. 5).
BĂLU ION: G. Călinescu şi fantezia epică (nr. 7) — „Punct" — fişă de istorie literară (nr. 10).
BEER JEAN DE : O expoziţie neobişnuită ;  Spectacole  pariziene (nr. i)
— O iarnă pariziană neaşteptată ; Premiile literare ; Vânzarea cărţii organizată de P.E.N. — clubul francez (nr. 2) — O primăvară pariziană (nr. 5).
BOTEZ  DEMOSTENE:  Pictorul Paul
Verona (nr. 2). BRATU H. : Puncte de reper. —- Peter
Weiss (nr. 8).
BREZIANU BARBU : Constantin Brân-cuşi în interpretarea lui David Lewis (nr. 10).
BUDIŞTEANU C. IZABELA: Dela-vrancea inedit (nr. 9).
CASSVAN SARI NA : Elena Văcărescu (nr. 7).
DINOPOL P. : Cu privire la traducerea operelor lui Mihail Sadoveanu (nr. 11).
DRAGOMIRESCU M. : Petre V. Hanes (nr. 9).
G. P. : Despre Emil Botta (nr. 8) — Cîteva romane (nr. 10).
GEORGESCU PAUL : Opera unui mare
poet (nr. 8). MÂNU EMIL : G. Coşbuc şi scriitorii
tineri (nr. 11). MIHAILÂ  VALERIU :   Reîntâlnire cu
un mare scriitor (nr. 10).
O. R. : Ceva mai multă seriozitate (nr. 2).
O. Z. : Contribuţii bibliografice (nr. 7).
SOLACOLU BARBU : O carte, o polemică, o amintire (nr. 2).
TERTULIAN N. : Bergson, astăzi (nr. 7).
URECHE VASILE A. : Sub semnul ironiei (nr. 10).
ÎN MEMORIAM
V. R. : Marcel Breslaşu (nr. 10).