Spiritul şi tradiţia literaturii române moderne Consideraţii generale de Al. Philippide în orice literatură, la un moment dat al dezvoltării sale, începe să se contureze o tradiţie. Aş înţelege prin tradiţie literară un ansamblu, mai mult sau mai puţin orînduit, de obişnuinţi, de maniere, de deprinderi şi, în acelaş timp, un mănunchi de modele şi de exemple, consacrate printr-o lungă cultivare, aşa dar un tezaur de valori clasice. 'Tradiţia presupune deci oarecare trecere de timp şi, in momentul în care începe să apară, o perioadă de dezvoltare deja săvîrşită. Pe vremea cînd apar primele monumente valoroase ale perioadei sale moderne, adică după 1830, literatura română avea în urma ei mai bine de două secole de activitate bogată care formau un trainic fundament pentru începerea unei noi epoci de dezvoltare într-o ambianţă de mare activitate patriotică şi de înviorare naţională, care pregăteau Unirea. Literatura română pînă atunci avusese un caracter fie didactic, fie religios, lie istoric. Operele care aparţin literaturii române vechi trebuie considerate drept ceea ce sînt în cea mai mare măsură, adică scrieri culturale care au un scop de informaţie sau de edificare morală sau de învăţătură religioasă. Din ele elementul artistic este, aşadar, prin definiţie, exclus sau, în orice caz, dacă există, are un rol secundar. Aceasta nu înseamnă bineînţeles că elementul artistic, însuşirile de artă literară, lipsesc clin cronici sau din lucrările de edificare religioasă. Se pot găsi desigur prilejuri de satisfacţie estetică în ce priveşte precizia naraţiunii, vigoarea stilului sau îndemînarea caracterizărilor, de exemplu în Cronica lui Ion Neculce, în culegerea lui de legende intitulată O samă de cuvinte, sau în Didahiile lui Antim Ivireanul. Dar toate scrierile acestei perioade care îmbrăţişează, în linii generale, secolele cd XVll-lea şi al XVlll-lea, au îndeosebi un caracter şi un interes cultural şi abia într-o mică măsură unul literar. Satisfacţia estetică pe vremea aceea o procurau mai (des, dacă nu chiar în chip exclusiv, cărţile populare, aşa cum o procurau în toată Europa. Un element artistic propriu-zis exista în poezia populară. Pe temeiul folclorului avea să se producă mişcarea literară care va pregăti poezia română modernă. Cînd e vorba de contribuţia literaturii române vechi la formarea unei tradiţii literare româneşti trebuie să ţinem seama de un fapt important. Scrierile cronicarilor moldoveni şi ale cronicarilor munteni n-au fost tipărite decît înce-pînd de pe la mijlocul secolului XIX (cronicarii moldoveni în Kogălniceanu, 3 SI Letopiseţele Ţării Moldaviei 1845—1852, cronicarii munteni in Magazin istoric pentru Dacia ele Laurian şi Bălcescu, 1845—1847). Excepţie fac, desigur, lucrări cu conţinut religios, cum ar fi Cazania lui Varlaam, tipărită la Iaşi în 1642—43 Psaltirea în versuri de Dosoftei tipărită în 1673. In asemenea împrejurări o tradiţie literară era greu să se formeze. Circulaţia în manuscris a celor mai multe din scrierile acelor vremuri — cu excepţia cărţilor de ritual religios dar care aveau o mai mică influenţă în ce priveşte un stil literar nations!, — întîrzie desigur formarea acestui stil. Acest stil exista fără îndoială încă de pe atunci, de exemplu în poezia popidară încă neadunată în culegeri scrise precum şi la unii cronicari cu deosebit talent literar, de povestitor, că Ion Neculce. Nu poate să surprindă deci faptul că tradiţia literară românească începe să se arate abia către 1840—1850 cînd se tipăresc pentru prima oară cronicile şi cînd poezia populară începe să fie culeasă şi tipărită. Pentru a. determina mai îndeaproape spiritul în care avea să se dezvolte literatura română modernă trebuie să ţinem, seama, în afară de acest fapt, şi de vremea în care ea începe să se dezvolte. Literatura română moderna se iveşte tîrziu în ansambhd literaturii universale. Primele monumente literare vrednice de a fi socotite ca valoroase apar pe la mijlocul primei jumătăţi a secolului al XlX-lea. Începutul acesta are loc într-o epocă de prefacere a literaturii europene, epoca înnoirii romantice. Născută într-o perioadă de romantism european, literatura română modernă a fost de la început lipsită de o influenţă clasică. Ea este una din puţinele literaturi clin Europa care nu şi-au făcut stagiul clasic şi s-au dezvoltat în plin romantism. Literatura română modernă ia naştere şi îşi are perioada de creştere într-o epocă de mari răsturnări literare, în epoca în care romantismul reacţiona împotriva tradiţiei clasice care timp de două secole stăpînise cu străşnicie literatura^ Europei. Faptul acesta este foarte important pentru că el a avut o influenţă hotărîtoare asupra conţinutului, asupra stilului, asupra sensului general al literaturii române^ în tot cursul celor o sută şi cincizeci de ani în care ea a acumulat etapele şi a săvîrşit într-un timp scurt o evoluţie de cîteva secole. ^ In momentul cînd apar primele monumente valoroase ale literaturii române moderne, adică în jurul anului 1840, în literatura europeană se înfăptuisc o revoluţie adîncă, revoluţia romantică, nu deodată ci de-a lungul cîiorva decenii. Romantismul deşteptase gustul pentru folclor, pentru poezia populară, gust care în epoca^ clasică fusese puţin sau nu fusese deloc cultivai. Cercetarea poeziei poporului, studiul acestei poezii şi cultivarea de către scriitori a temelor populare stnt consecinţele imediate şi necesare ale dragostei de literaturile naţionale, fenomen^ care de asemeni caracterizează mişcarea romantică. Conştiinţa literară naţională nu se arătase încă niciodată cu puterea cu care s-a arătat în .perioada de înflorire a romantismului. ^ După cum se ştie, punerea în valoare a poeziei populare începe în a doua jumătate a secolului al XVlII-lea, med întîi în Anglia şi în Germania i(Reliques of Ancient English Poetry a lui Thomas Percy e din 1765, Volkslieder ale lui Herder shit din 1778—79 şi îşi capătă abia într-o ediţie postumă din 1807 titlul celebru de Shromen der Volker in Liedern.) Mişcarea de valorificare a poeziei populare are să conlinuie pînă către mijlocul secolului al XJX-lea ca un fenomen extins asupra tuturor literaturilor. Ea nu avea să se stingă nici mai tîrziu. Vreau numai să observ că în perioada de care vorbim ea a beneficiat de cel mai mare entuziasm şi de o puternică intensitate spirituală. Literatura română moderna, care începe să se dezvolte după 1830, este de la început şi în chip adînc marcata de acest fenomen. Să nu ne grăbim lotuşi să explicăm aceasta numai prin ambianţa epocii. Ideile de punere în valoare a folclorului erau dominante-la acea epoca şi făceau parte din atmosfera literară a vremii. Dar pe Ungă aceasta si în 4 chip mult mai hotărîtor, este faptul că scriitorii români din vremea aceea vedeau în poezia popidară temelia sigură şi trainică a unei creaţii poetice naţionale, cu trăsături originale, care s-o poată deosebi de celelalte poezii şi să servească, tocmai din cauza aceasta, luptei pentru înfăptuirea Unirii. De la începutul ei literatura română modernă s-a dezvoltat sub îndemnul unei nevoi înfrigurate de-a exista, într-un tempo grăbit şi repezit, stimulată de grija cantităţii, nu de a calităţii. Fenomenul acesta, care se observă şi la alte literaturi începătoare, a căpătai în România un caracter mai acut din pricină că ' vreme de cîteva decenii, pînă după 1850, literatura română a fost o literatură subordonată. Era o vreme de renaştere naţională. Literatura era considerată de \ către scriitori ca un instrument cultural şi politic şi nu ca un scop în sine. Era f vremea în care Ion Heliade Rădulescu scria vorbele rămase celebre : „Nu e vre- mea de critică, copii; e vremea de scris şi scrieţi cîl veţi putea şi cum veţi putea". (Asupra trad'uctiei -lui Homer, 1837). Scriitorii, în perioada imediat anterioară Unirii, nu se gîndeau atîta să scrie frumos cil să scrie cu folos. Cu toate acestea, încă de pe atunci, şi mai ales la scriitorii moldoveni, apare grija scrisului frumos, grijă exprimată tocmai prin nevoia de a găsi, sau de-a întemeia o tradiţie literară naţională, un îndreptar estetic naţional al literaturii. Numai şapte ani după. vorbele lui Heliade, Coslache Negruzzi, într-o scrisoare din 1844, întreba : „Spune-mi, tiu-ţi place mai bine traducţia lui Dosiftei, cu-nchieturi socotite, care nu ie osteneşte cînd o celeşti, nici are fraze mari, înlor-lochiate şi scăldate ?". Este vorba de un pasaj din Vieţile Sfinţilor, traduse de Dosoftei; expresia subliniată este a lui Dosoftei însuşi. Grija scrisului frumos, tradiţia- compoziţiei artistice a unei proze menite să procure o emoţie estetică, se înjghebează de pe atunci, o dată cu apariţia povestirii şi a nuvelei, aceasta înregislrînd chiar de la început o lucrare de desăvîr-şilă valoare cu nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanu de Coslache Negruzzi apărută în 1840. Specia literară a povestirii avea să cunoască, în literatura română o strălucire cu totul deosebită. Darul povestirii este fără nici o îndoială unul din caracterele adinei ale acestei literaturi şi un element important al tradiţiei literare româneşti, cu rădăcini în firea populară. Literatura română modernă, datorită, legăturii ei cu poezia populară precum şi cu monumentele literaturii vechi, reprezentate îndeosebi prin scrierile cronicarilor, a izbutit chiar de la. începui să asimileze influenţele şi să ajungă din urmă în mai puţin de un secol principalele literaturi europene care aveau în urma lor o perioadă de dezvoltare de şapte-opt secole, dintre care aproape două de disciplină clasică. Un rol hotărîtor în formarea, literaturii române moderne şi în fixarea elementelor unei tradiţii literare româneşti îl are Vasile Alecsandri. Un simţ foarte ascuţit al valorii artistice a cuvinlului îl face pe Alecsandri, de la primele sale scrieri, să acorde expresiei toată atenţia. Opera lui Alecsandri stă la temelia lilc- r raiurii române moderne. Fără el dezvoltarea literaturii noastre de după 1850 este de negindil. Alături de Coslache Negruzzi, Alecsandri inaugurează cu povestirea Bucihetiera din Florenţa (1840) proza literară artistică românească. în genul dramatic, cu instinct teatral şi cu un meşteşug învăţat de la autorii comici francezi oi secolului al XlX-lea, de la Picard la Labiche şi chiar mai tîrziu, la Augier, Alecsandri a dat cîteva comedii excelente. A pus bazele poemului dramatic românesc, specie literară, care a prosperat în literatura română pînă în vremea noastră. Alecsandri a creat primele monumente valoroase ale poeziei române moderne. Expresia lui Alecsandri, forma sa, literară este determinată de echilibru, de măsură şi de armonie. Sensibilitatea poetică a lui Alecsandri se arată mai ales în faţa spectacolelor naturii. Sentimentul naturii se îmbină foarte bine cu dragostea lui Alecsandri de poezia populară, căreia, după cum se ştie, el cel 5 dinţii i-a scos la iveală frumuseţea literară, publicînd în 1852—1853 prima culegere de poezii populare, la care el desigur că a contribuit cu şlefuiri şi îndreptări aşa cum arată şi titlul culegerii, Balade adunate îşi îndreptate. Încă de pe atunci, literatura română modernă îşi capătă cu repeziciune şi adîncime trăsăturile sale particulare, menite să alcătuiască fizionomia unei trainice tradiţii. Lipsită aşa cum am mai spus, prin forţa împrejurărilor istorice, de posibilitatea îndeplinirii unui stagiu clasic, literatura română veche n-a dus totuşi, lipsă de personalităţi de mare întindere şi adîncime, cu o solidă cultură clasică. Citez în primul rînd pe Mir on Costin şi pe Dimitrie Cantemir. Influenţa latină se vede la aceştia în stilul lor, în construcţia frazei. De Neamul Moldovenilor, a lui Miron Costin şi Istoria ierogilitfică a lui Cantemir sînt monumente literare româneşti de cea mai solidă tradiţie clasică latină. Această tradiţie avea să fie reluată în cultura română de pe la mijlocul secolului trecut. In proza măsurată, echilibrată şi armonioasă a lui Alexandru Odobescu se găsesc toate însuşirile stilului clasic. Pseudokineghetikos al lui Odo-bescu este un monument literar rezultat din ceea ce Saint-Bvremond numea plăcerea conversaţiei, pe care atîtea opere ale clasicismului francez şi european de influenţă franceză au ilustrat-o. Rugat de un amic, autor al unui tratat de vinătoare, să-i facă o prefaţă, Odobescu ajunge, conversînd, să scrie un lung eseu despre tema vînătoarei în literatură şi în artă, din antichitate pînă în epoca modernă. Această lucrare ne transportă deodată în atmosfera de conversaţie erudită şi senină a clasicismului —■ atmosfera lui Laokoon al lui Lessing. Literatura română, cu Pseudokinegihetikos, îndeplineşte etapa stagiului clasic pe care împrejurările istorice nu-i îngăduiseră s-o îndeplinească la timp, odată cu literaturile occidentale. Această etapă clasică se potriveşte foarte bine cu firea românească. Mai aproape de cerul plin de lumină al Mediteranei decît de negurile septentrionale, firea românească, echilibrată şi serioasă, nu suferă de exagerarea sentimentelor fi respinge paroxismul. Exaltarea cuvioasă a extazului, furia mistică, sînt fenomene străine de psihicul românesc. Poezia populară românească confirmă aceasta. Dorul, acel sentiment al cărui nume nu poate fi tradus exact în altă limbă şi de care sînt pătrunse cele mai multe doine (termen şi el fără echivalent exact în vreo limbă străină), dorul este un sentiment foarte terestru, fără nimic metafizic, un sentiment senin şi sănătos, deloc extatic. Dorul se referă întotdeauna la ceva de natură concretă sau la un ţel precis şi clar exprimat: clor de ducă, dor de iubit, dor de ţară, dor de libertate. Este un sentiment care rămîne mereu în limitele realităţii sensibile ; şi, în sfîrşit, fapt important, dorul cuprinde în el o silă de singurătate şi dorinţa de însoţire cu alţi oameni. Spuneam că literatura română modernă a luat fiinţă într-o epocă de romantism european, ,pe la 1830, deci, mai exact, într-o epocă în care romantismid german şi romantismul englez, cu o înflorire maximă între 1790 şi 1820, dăduseră deja operele lor reprezentative şi cînd apăruse în urma acestora, dar cu o strălucire extraordinară şi o fizionomie proprie deosebită, romantismul francez. Scriitorii români de pe la 1840, în primul rînd Vasile Alecsandri, Coslache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, se dezvoltă deci tocmai pe vremea cînd radiaţiile şcolii romantice franceze se răspîndeau şi pătrundeau în toată Europa, îndeosebi în literaturile care se iviseră med tîrziu decît celelalte, aşa cum era literatura română modernă. A fost o coincidenţă, dar desigur şi o afinitate. Din toate şcolile romantice europene, cea franceză se potrivea mai bine cu firea românească. E lucru cunoscut că în romantismul francez nu s-au uscat niciodată rădăcinile clasice, mai cu seamă în ce priveşte expresia. Victor Hugo continuă în odele lui „frumoasa dezordine" a odelor lui Jean-Baptiste Rousseau, Lamartine moşteneşte 6 destul de la Parny, iar Baudelaire are o strictele formală de cea mai pură tradiţie raciniană, ca şi Mallarme, mai tîrziu, în Herodiade. Apropiaţi prin fire ^i înclinaţie de literatura franceză, scriitorii şi poeţii din prima perioadă a literaturii române moderne erau toţi, în ce priveşte firea şi gustul, clasici. Un Alecsandri, un Costache Negruzzi, aveau în cea mai mare măsură darul construcţiei, care este o virtute latină. Mai mult decît de o influenţă este vorba aici de o înrudire şi de o simpatie, care apar în chip frapant în opera poetică a lui Alexandru Macedonski. Acesta a asimilat influenţa romantismului şi a simbolismului francez şi i-a dat o culoare românească şi un sunet personal, influenţa fiind de fapt, aici, numai un imbold care a stimulat un mare talent autohton. Macedonski a dat exemplul unei înnoiri care nu pierde legătura cu tradiţia, acest fel de înnoire fiind particular literaturii române. Măsura, armonia, echilibrul sînt de la început însuşiri ce devin în curînd tradiţionale în literatura română modernă. Ele caracterizează Amintirile şi Poveştile lui Ion Creangă, la care darul povestirii continuă tradiţia sfătosului Ion Neculce. Romantic prin fire, aproape unic din acest punct de vedere în literatura română, este Mihai Eminescu. Opera sa poetică corespunde admirabil acelui fenomen psihic pe care Gerard de Nerval, el însuşi profund romantic, l-a numit „îm-prăştierea visului în viaţa reală". Contemporan cu simbolismul francez, care este o dezvoltare înnoitoare a romantismului, Eminescu inaugurează romantismul românesc, cu caractere deosebite de ale altor mişcări romantice. Aceste caractere sînt tocmai acelea care, pe vremea lui, între 1870 şi 1880, se iveau ca nişte însuşiri fundamentale, cu aspecte de durabilitate, ale tradiţiei literare româneşti, printre ele fiind în primul rînd legătura cu folclorul şi, deci, cu firea poporului, şi îfi al doilea rînd, acele calităţi mediteraneene de echilibru, de măsură şi de armonie de care am vorbit. E foarte semnificativ faptul că spre sfîrşitul scurtei sale vieţi, Eminescu studiind poezia latină, a tradus din Horaţiu şi a exprimat în Odă în metru antic o sensibilitate romantică într-o formă clasic pură. Firea românească este prielnică darului povestirii. Ion Creangă este povestitorul român tip, cel mai aproape de firea populară. Tradiţia noastră literară s-a construit în mare măsură pe acest dar. Povestitorii ocupă în literatura română un loc larg şi sînt, pentru această literatură, reprezentativi. Tradiţia povestirii ataşante, care porneşte de la Ion Neculce şi trece prin Costache Negruzzi şi Ion Creangă, îşi găseşte în apera lui Mihail Sadoveanu o expresie perfectă. Darul povestirii se îmbină la Sadoveanu cu sentimentul naturii, alt element tradiţional al literaturii române. Trebuie spus că acest sentiment al naturii are la scriitorii români, şi deci la români în genere, un caracter puţin cam deosebit de ceea ce, de la Jean-Jacques Rousseau încoace, reprezintă el în dezvoltarea sensibilităţii literare europene din ultimele două sute de ani. Sentimentul naturii, de obicei, în Europa occidentală, cu o veche civilizaţie citadină dalînd de pe vremea Romei imperiale, are un caracter de contemplaţie estetică, contemplaţie care provine dintr-o stare de saturaţie rafinată a unor oametni cu cultură veche, care se entuziasmează mai greu în faţa frumuseţilor naturii şi asta din cauză că între dînşii şi natură ei au introdus, de multă vreme, meditaţia filozofică, sau din cauză că ei privesc şi judecă frumuseţea naturii cu ochi de excursionişti amatori de pitoresc. E destul, pentru a constata aceasta, să facem o comparaţie între un peisaj văzut de Rousseau şi exprimat în vreun pasaj din Les reveries d'un pro-meneur solitaire, un peisaj văzut cu exactitate şi exprimat cu precizie de Flaubert şi o pagină din Sadoveanu. La Sadoveanu natura e prezentă mereu, ea însoţeşte cu viaţa şi mişcările ei viaţa şi mişcările personajelor, mai mult decît atîta : natura ia parte la viaţa sufletească a foarte mulţi oameni din povestirile lui 1 Sadoveanu, formînd un acompaniament cd acţiunii povestite. Sentimentul naturii apare astfel despoiat de vreo atitudine estetică (deşi exprimat într-un stil de-o mare frumuseţe, cu o limpezime prin care se zăresc adîncimi de poezie). Sentimentul românesc al naturii (despre care s-ar putea scrie un studiu întreg) se naşte dintr-o simplă şi directă apropiere a omului de natură, dinlr-o fraternitate cu natura pe care poporul român a simţit-o şi a cultivat-o într-o milenară existenţă de cultură mult timp scrisă numai în inima lui. Poezia naturii de care e plină literatura română modernă exprimă acest fapt în chip constant si ea trebuie considerată ca una din caracteristicile fenomenului literar românesc. Romanul, care se dezvoltă după alte norme decît acelea ale povestirii, deoarece în compoziţia lui factorul principal nu este darul povestirii ci acela cd construcţiei, a găsit în firea românească destule calităţi pentru ca să poală apărea în literatura română modernă. A găsit înainte de toate acel simţ al proporţiei şi al simetriei care face ca detaliile să contribuie la, armonia întregului. Am remarcat deja prezenţa acestei calităţi în construcţia perfectă a nuvelei istorice Alexandru Lăpuşneanu de Coslache Negruzzi. Ea se va ivi cu din ce în ce mai multă vigoare, începînd cu Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon şi cul-minînd în romanele lui Liviu Rebreanu, viguroasă personalitate de romancier prin vocaţie şi studiu, talent epic de primul rang, care în Ion a dat imaginea satului românesc în adîncime iar în Răscoala, tablou vast al răscoalelor ţărăneşti din 1907, a dat în chip incomparabil imaginea satului în mişcare. Ar fi interesant de cercetat care sînt trăsăturile ce deosebesc romanul românesc de romanul altor literaturi şi în ce măsură se potriveşte el cu firea literaturii române. In general, eroul de roman românesc nu-şi pune probleme de existenţă sufletească şi nu cunoaşte anxietatea metafizică. Excepţiile în privinţa aceasta, şi mă gîndesc în primul rînd la toată opera lui Galaciion, nu infirmă generalitatea constatării. Conflictele, în romanul românesc, izvorăsc de obicei din sentimente bine definite şi primordiale. Totul se petrece lingă pămînl, pasiunile au obiecte precise, aspiraţiile nu se pierd în abstract sau în supraterestru. Sînt sentimente şi aspiraţii sănătoase. Firea românului respinge ce e morbid şi nelămurit. De asemenea, se poale afirma că, în chip obişnuit, romanul de analiză, strălucit reprezentat în Franţa unde îi este şi -patria, se potriveşte mai puţin cu firea literaturii româneşti, care nu are o predilecţie pentru prezentarea seacă şi lipsită de culoare a mişcărilor sufletului (tot aşa cum nu are nici pentru speculaţiile şi discuţiile de idei care umplu zeci de pagini din multe romane germane, de la Wilhelim Melsters Lehrjahre de Goethe pînă la Doktor Faustus al lui Thomas Mann, şi au adeseori un ton didactic şi pedagogic, rece şi potrivnic artei literare.) Un element care apare (deşi nu cu prea mare amploare) în literatura română modernă şi care trebuie apreciat cu prudenţă pentru a evita generalizări de suprafaţă, este comicul. Caragiale a dat comicului violenţă şi asprime. Rîsul său este usturător şi efectul pieselor şi schiţelor sale nu are în literatura dramatică română un termen de comparaţie, din cauză că la nici un scriitor român nu s-a mai întîlnit acel spirit de înverşunată căutare şi descoperire a slăbiciunilor ridicule pe care l-a avut Caragiale. Excepţia aceasta, confirmă răsplndirea în literatura română modernă a unei tradiţii de haz şi de glumă pe care aş vedea-o pornind în bună parte de la Ion Creangă (şi n-aş şovăi s-o văd înrădăcinată în comediile lui Alecsandri în care de altfel, aşa cum s-a mai remarcat, sînt situaţii şi figuri comice pe care Caragiale avea să le dezvolte cu sarcasm, mai tîrziu). Este în Amintirile şi în Poveştile lui Creangă un haz românesc, care e deosebii şi de vorba de spirit franceză şi de humorul englez. E o glumă lipsită de răutate, indulgentă, un rîs fără cruzime şi tolerant, pornit spre zeflemeaua blajină mai mult decît spre satira aspră ; în sfîrşil, este un comic bazat pe voie 8 bună, direct şi puternic, fără întorsături subtile şi fără întîrzieri premeditate. Este şi acesta un element tradiţional al literaturii române. In vălmăşagul de curente care a dominat literatura europeană între 1920 şi 1940, literatura română, ajunsă la conştiinţa de sine, a continuat să. se dezvolte pe terenul său propriu, a respins influenţele superficiale, a ignorat moda trecătoare sau n-a acordat acesteia decît un simplu interes de curiozitate, cu încercări repede începute şi tot aşa de repede terminate, şi a cules din mişcarea literară străină numai ce i-a convenit, numai ce s-a potrivit cu firea naţională. lntr-o fire înclinată, aşa cum este firea. Românului, către concret şi imediat, tendinţa de înnoire îşi află locul mai bine decît într-o fire înclinată către speculaţii metafizice. Căutarea, la noi, nu se pierde în incognoscibil şi asta mai ales atunci cînd ea se manifestă cu scopul de a cunoaşte. Firea proprie a literaturii române moderne avea să iasă foarte puternic în evidenţă, tocmai în acea epocă de căutare şi de înnoire artistică şi literară de după primul război mondial. Proza ajunge în acea vreme la o dezvoltare vastă şi sigură. Prin firea, ei fiind mai aşezată şi mai aproape de inteligibil şi de raţional, proza a suferii med puţin atragerile turburătoare ale înnoirii decît le-a suferii poezia. Căutarea de sensuri şi de forme noi, care avea să devină curentă şi aproape generală în poezia română de după 1920, începuse demult. Eminescu şi "Macedonski, fiecare în sensul său propriu, însemnaseră cu opera lor o etapă de înnoire a poeziei româneşti (şi vorbim aici, bineînţeles, de caracterele generale ale acestei poezii). Tendinţa de înnoire apare cu o vigoare sporită după primul război mondial. In literatura română căutarea de forme noi s-a manifestat cu cunoaşterea şi cu preţuirea monumentelor trecutului. N-a [ost aşa dar o mişcare de răsturnare ci de construcţie în continuare. Faptul acesta îl ilustrează opera poetică a lui Tudor Arghezi. Puterea de înnoire a expresiei este, la Tudor Arghezi, o calitate principală a naturii sale. Expresia nouă se produce în chip firesc, cu o mare uşurinţă, prin asociaţii de lot felul. Este aci fenomenul rar şi alît de interesant al cugetării prin imagini, fenomen care în proză, apare cu aceeaşi intensitate la Ionel Teodoreanu. De la apariţia primului său volum Cuvinte potrivite pînă astăzi, Arghezi şi-a păstrat neatinsă această putere înnoitoare a expresiei. în chip cu totul frapant şi foarte potrivit cu spiritul şi cu tradiţia literaturii române, în creaţia poetică a lui Arghezi se simte foarte des legătura cu folclorul, în ton, în ritm, în atitudine, legătură care persistă şi este vizibilă mereu în. însăşi acea potrivire nouă a cuvintelor pe care o exprimă titlul primului său volum de versuri. Lui Arghezi cuvintele i se par pline de înţelesuri încă nescoase la iveală. Poetul trebuie să le asocieze într-un fel nou şi aceasta tocmai pentru ca să scoală din ele bogăţia de sensuri păstrate într-o limbă delaolallă veche şi lînără aşa cum este limba română. Poeţilor înoiiori din alte literaturi cuvintele li se par, dimpotrivă, tocile de prea multă întrebuinţare şi ei vor să. schimbe chiar sensul lor. Aici stă deosebirea profundă între felul de înnoire al poeziei româneşti şi acela al altor poezii europene. în împrejurări istorice, politice şi sociale schimbate si care au adus cu ele o atenţie mai mare acordată conţinutului social, literatura română actuală, prin forţa înclinării sale fireşti, rezultat al structurii psihice a poporului, dezvoltă în chip viguros şi abundent construcţia în continuare, potrivit unui. procedeu care x-a devenii demult familiar şi nelipsit. Se poale afirma, în concluzie, că în cursul unei bogate, variate şi chiar surprinzător de repezi dezvoltări, literatura română şi-a constituit un tezaur de valori clasice autohtone şi acel ansamblu de obişnuinţe şi de maniere caracteristice cure formează o tradiţie. Tradiţia aceasta o face să se distingă de pro- 9 Sadoveanu, formând un acompaniament al acţiunii povestite. Sentimentul naturii apare astfel despoiat de vreo atitudine estetică (deşi exprimat într-un stil de-o mare frumuseţe, cu o limpezime prin care se zăresc adîncimi de poezie). Sentimentul românesc al naturii {despre care s-ar putea scrie un studiu întreg) se naşte dintr-o simplă şi directă apropiere a omului de natură, dintr-o fraternitate cu natura pe care poporul român a simţit-o şi a cultivat-o într-o milenară existenţă de cultură mult timp scrisă numai în inima lui. Poezia naturii de care e plină literatura română modernă exprimă acest fapt în chip constant şi ea trebuie considerată ca una din caracteristicile fenomenului literar românesc. Romanul, care se dezvoltă după alte norme decît acelea ale povestirii, deoarece în compoziţia lui factorul principal, nu este darul povestirii ci acela al construcţiei, a găsit în firea românească destule calităţi pentru ca să poată apărea în literatura română modernă. A găsit înainte de toate acel simţ al proporţiei şi al simetriei care face ca detaliile să contribuie la armonia întregului. Am remarcat deja prezenţa acestei calităţi în construcţia perfectă a nuvelei istorice Alexandru Lăpuşneanu de Coslache Negruzzi. Ea se va ivi cu din ce în ce mai multă vigoare, începînd cu Ciocoii .vechi şi noi de Nicolae Filimon şi cul-minînd în romanele lui Liviu Rebreanu, viguroasă personalitate de romancier prin vocaţie şi studiu, talent epic de primul rang, care în Ion a dat imaginea salului românesc în adîncime iar în Răscoala, tablou vast al răscoalelor ţărăneşti dm 1907, a dat în chip incomparabil imaginea satului în mişcare. Ar fi interesant de cercetat care sînt trăsăturile ce deosebesc romanul românesc de romanul altor literaturi şi în ce măsură se potriveşte el cu firea literaturii române. In general, eroul de roman românesc nu-şi pune probleme de existenţă sufletească şi nu cunoaşte anxietatea metafizică. Excepţiile în privinţa aceasta, şi mă gîndesc în primul rînd la toată opera lui Galaclion, nu infirmă generalitatea constatării. Conflictele, în romanul, românesc, izvorăsc de obicei din sentimente bine definite şi primordiale. Totul se petrece lingă pămint, pasiunile au obiecte precise, aspiraţiile nu se pierd în abstract sau în supraterestru. Sînt sentimente şi aspiraţii sănătoase. Firea românului respinge ce e morbid şi nelămurit. De asemenea, se poate afirma că, în chip obişnuit, romanul de analiză, strălucit reprezentat în Franţa, unde îi este şi patria, se potriveşte mai puţin cu firea literaturii româneşti, care nu are o predilecţie pentru prezentarea seacă şi lipsită de culoare a mişcărilor sufletului (lot aşa cum nu are nici pentru speculaţiile şi discuţiile de idei care umplu zeci de pagini din multe romane germane, de la Wilihelim Meisters Lehrjaihre de Goethe pînă la Doktor Faustus cd lui Thomas Man?i, şi au adeseori un ton didactic şi pedagogic, rece şi potrivnic artei literare.) Un element care apare (deşi nu cu prea mare amploare) în literatura română modernă şi care trebuie apreciat cu jnudenţă pentru a evita generalizări de suprafaţă, este comicul. Caragiale a dat colnicului violenţă şi asprime. Risul său este usturător şi efectul pieselor şi schiţelor sale nu are în literatura dramatică română un termen de comparaţie, din cauză că la nici un scriitor român nu s-a mai întîlnit acel spirit de înverşunată căutare şi descoperire a slăbiciunilor ridicule pe care l-a avut Caragiale. Excepţia aceasta, confirmă răspîndirea în literatura română modernă a unei tradiţii de haz şi de glumă pe care aş vedea-o pornind în bună parte de la Ion Creangă (şi n-aş şovăi s-o văd înrădăcinată în comediile lui Alecsandri în care de altfel, aşa cum s-a mai remarcai, sînt situaţii şi figuri comice pe care Caragiale avea. să. le dezvolte cu sarcasm, mai tîrziu). Esle în Amintirile şi în Poveştile lui Creangă un haz românesc, care e deosebit şi de vorba de spirit franceză si de humorul englez. E o glumă lipsită de răutate, indulgentă, un rîs fără cruzim,e şi tolerant, pornii spre zeflemeaua blajină mai mult decît spre satira aspră ; în sfîrşit, este un comic bazat pe voie 8 bună, direct şi puternic, fără întorsături subtile şi fără întîrzieri premeditate. Este şi acesta un element tradiţional al literaturii române. In vălmăşagul de curente care a dominat literatura europeană între 1920 şi 1940, literatura română, ajunsă la conştiinţa de sine, a continuat să se dezvolte pe terenul său propriu, a respins influenţele superficiale, a ignorat moda trecătoare sau n-a acordat acesteia decît un simplu interes de curiozitate, cu încercări repede începute şi tot aşa de repede terminale, şi a cules din mişcarea literară străină numai ce i-a convenit, numai ce s-a potrivit cu firea naţională. lnlr-o fire înclinată, aşa cum este firea Românului, către concret şi imediat, tendinţa de înnoire îşi află locul mai bine decît într-o fire înclinată către speculaţii metafizice. Căutarea, la noi, nu se pierde în incognoscibil şi asta mai ales atunci cînd ea, se manifestă cu scopul de a cunoaşte. Firea proprie a literaturii române moderne avea să iasă foarte puternic în evidenţă tocmai în acea epocă de căutare şi de înnoire artistică şi literară de după primul război mondial. Proza ajunge în acea vreme la o dezvoltare vastă şi sigură. Prin firea ei fiind mai aşezată şi mai aproape de inteligibil şi de raţional, proza a suferit mai puţin atragerile turburătoare ale înnoirii decît le-a suferit poezia. Căutarea de sensuri şi de forme noi, care avea să devină curentă şi aproape generală în poezia română de după 1920, începuse demult. Eminescu şi "Macedonski, fiecare în sensul său propriu, însemnaseră cu opera lor o etapă de înnoire a poeziei româneşti (şi vorbim aici, bineînţeles, de caracterele generale ale acestei poezii). Tendinţa de înnoire apare cu o vigoare sporită după primul război, mondial. In literatura română căutarea de forme noi s-a manifestat cu cunoaşterea şi cu preţuirea monumentelor trecutului. N-a fost aşa dar o mişcare de răsturnare ci de construcţie în continuare. Faptul acesta îl ilustrează opera poetică, a lui Tudor Arghezi. Puterea de înnoire a expresiei este, la Tudor Arghezi, o calitate principală a naturii sale. Expresia nouă se produce în chip firesc, cu o mare uşurinţă, prin asociaţii de tot felul. Este aci fenomenul rar şi alît de interesant al cugetării prin imagini, fenomen care în proză apare cu aceeaşi intensitate la Ionel Teodoreanu. De la apariţia primului său volum Cuvinte potrivite pînă astăzi, Arghezi şi-a păstrai neatinsă această putere înnoitoare a expresiei. în chip cu lotul frapant şi foarte potrivii cu spiritul şi cu tradiţia literaturii române, în creaţia poetică a lui Arghezi se simte foarte des legătura, cu folclorul, în ton, în ritm, în atitudine, legătură care persistă şi este vizibilă mereu în însăşi acea potrivire nouă a cuvintelor pe care o exprimă titlul primului său volum de versuri. Lui Arghezi cuvintele i se par pline de înţelesuri încă nescoase la iveală. Poetul trebuie să, le asocieze într-un fel nov. si aceasta tocmai pentru ca să scoală din ele bogăţia de sensuri păstrate într-o limbă dclaolallă veche şi tînără aşa cum este limba română. Poeţilor înoilori din alte literaturi cuvintele li se par, dimpotrivă, tocite de prea multă întrebuinţare şi ei vor să schimbe chiar sensul lor. Aici stă deosebirea profundă între felul de înnoire al poeziei româneşti şi acela al altor poezii europene. In împrejurări istorice, politice şi sociale schimbate şi care au adus cu ele o atenţie mai mare acordată conţinutului social, literatura română actuală, prin forţa înclinării sale fireşti, rezultat al structurii psihice a poporului, dezvoltă în chip viguros şi abundent construcţia în continuare, potrivit unui procedeu care i-a devenit demult familiar si nelipsit. Se poale afirma, în concluzie, că în cursul unei bogate, variate şi chiar surprinzător de repezi dezvoltări, literatura română şi-a constituit un tezaur de valori clasice autohtone şi acel ansamblu de obişnuinţe şi de maniere caracteristice care formează o tradiţie. Tradiţia aceasta o face să se distingă de pro- 9 ducţia literară străină. Firea literaturii române este înclinată, în primul rînd, spre poezia lirică şi spre povestire. Monumente trainice, dintre care am avut prilejul să menţionez doar cîteva, confirmă acest lucru. Elementul liric şi acela narativ nu exclud, desigur, nici observaţia realistă (povestirea chiar o implica în chip necesar, deşi accesoriu) şi nici puterea de construcţie, fapt pe care de asemenea l-am constatat vorbind de Liviu Rebreanu. Construcţia se potriveşte de altfel, cu echilibrul, cu măsura, cu armonia, însuşiri de care dă dovadă arta populară românească, stilizată cu un nativ rafinament şi care sînt de asemenea caracteristice pentru producţia literară românească în totalitatea ei şi în ce are ea mai bun. # ^ a . ., Literatura română, aşa cum se dezvoltă astăzi, este deschisă oricînd înnoim cu măsură, înnoirii necesare pornită din cerinţe adinei, psihice, de cunoaştere şi de explorare a zonelor mai puţin cercetate ale gîndirii poetice, şi ea este deschisă de asemenea lărgirii cîmpului de observaţie şi întrebuinţării a cît mai multe şi mai variate mijloace de expresie. Ea se sprijină pe tradiţia ei, susceptibilă mereu de îmbogăţire, cu însuşiri noi provenite din noi experienţe. Această tradiţie trăieşte fecund în adîncuri, călăuzeşte pe nesimţite şi asigură literaturii române o valoare proprie în schimbul literar internaţional. Psalm de tinereţe Cu ochii, Doamne,-n turla-ţi milostivii. Dau tot ocol stîncoasei catedrale. O crisantemă-ţi tremură-n ogivă, Luceafărul cu mia-i de petale. 'li-aş mulţumi de darurile toate, Plugar în brazda ghiersidui săracă. Slova s-a rupt şi graiul nu mai poale Cu bunătatea ta să se întreacă. Aş încerca să-ţi fac un spic mai strălucit în snopi încinşi cu fire de beteală. Dar, Doamne, încă nu a izbutit Să-mi încolţească boaba de cerneală. Să-ţi cînt aş vrea şi-s tot neputincios, în vis şi cobza mi s-a destrămat. Uită-te, Doamne, jos de tot, în jos. Se roagă către line cel îngenunchiat. (vechi manuscrise) TUDOR ARGHE7I Cercul se-nchide de Maria Banuş Cercul se-nchide. Ţii minte cum nechezau sălbatecii mînji şi tropăiau departe de mîngîie torul bol al părinţilor ? Ţii minte cum scuturau coama în vînt ? Acum eu întind bolul şi dinţii ca un sucub hămesit după apa neîncepută, după zîmbetul fiilor, după arcul grumazului lor încordat, ridicat împotrivă. Şi noaptea, neauzit, m-apropii de pat, îi ascult cum respiră, ating umărul lor rotund ca o piatră de rîu, Care doarme adînc în albia nopţii. Şi străveziile clipe trec, mă mai chinuie-o vreme şi mă îneacă. Dar în ultima clipă simt, alingîndu-le umărul, cum intru prin ei în iarba sălbatecă, şi iarăşi ating stelele, frunza, mareele... 12 Oglinzi paralele de Al. Andriţoiu Din mine cineva aruncă stele cu mina unei ample dărnicii, din mine suflă cineva făclii între aceste ceruri paralele. De ordinul al sutelor de mii Sar vipii lungi din flancurile mele, demente, necurmate şi rebele, plecînd din cărnuri către veşnicii. Lăsaţi-le-n fluid ! Nu puneţi ziduri Că-alunci oglinzile vor prinde riduri fărămiţîndu-mă ca pe-un bolid ! Şi-alunci, tu, nemurire, — o să le spulber sub cer furat şi prăbuşit în pulberi izbindu-mi, moartă, inima de-un zid. Al optzeci şi doilea... de Badu Tudoran S-a împlinit mai bine de un an de cînd „Viaţa românească" a publicat primele pagini ale unui manuscris devenit astăzi o carte, pe cale de apariţie. Cartea, intitulată acum altfel, ră- mîne tot relatarea unei călătorii in timp, peste spaţiu, cum autorul o anunţase atunci. Rindurile care urmează cuprind sfirşitul ei, ceea ce reprezintă o simetrie, dar şi o concluzie. Luni, 25 ianuarie. Prezenţe feminine i cu desăvârşire goală, dacă nu ţin seama că am stat la soare, de Zdimineaţă pînă cunînd după priînz, cînd a început să .se înoreze. Acum, spre seară, cerul are tendinţa să se acopere pe toată întinderea lui viorie, culoare care, cum am mai «pus, de mult nu-mi inspiră încredere şi iată de ce nu mai (găsesc nici un elan în mine. Dacă aş avea 'Capacitatea organică să dorm în neştire, aş dormi pînă s-ar limpezi iarăşi cerul. Nu se întîmplă nimic .în afară; căutînd stăruitor, probabil aş găsi ceva în mine ; n-am nici entuziasm, nici putere... ★ Porumbeii n-au plecat... ★ Amintirea „amazoanelor", care au if ost o prezenţă reală pe vas, în zilele dinaintea plecării, s-a estompat aproape :în întregime ; fotoliile folosite de ele atunci nu le mai păstrează urma, paşii lor pe coridoarele spălate în fiecare zi s-au şters de mult, o dîră de parfum rămasă în închipuire a fost luată de furtună încă din primele săptămîni. Probabil însă fiecare şi-o păstrează pe a lui, ca o amintire secretă şi individuală, .reînviind din gesturi care nu se uită sau dintr-o radiogramă. .Singura care trăieşte printre noi, la vedere, este nevasta doctorului bruna Mihaela, privindu-ne pudic, în impudic şi hazardat costum de baie. E o fotografie făcută pe plajă, la Mamaia ; evooîndu-se pe ea însăşi, evocînd şi vara noastră marină, apoi fiind unică şi atît de departe, este de trei ori ispititoare. Toţi o privesc pe furiş, probabil cu sentimentul adulterului. Ca mai totdeauna, soţul nu-şi dă seama ; altfel n-ar lăsa fotografia acolo, în cel mai bun loc de observaţie; deasupra biroului, între hublouri. Surprind pe cîte unul cum simulează că se uită afară; în realitate, ochii, puţin încrucişaţi, converg spre fotografie. E un adulter colectiv şi interminabil. 14 Alături, altă amintire, un ursuleţ de pîslă, suspendat cu elastic de lampa atîrnată în perete, înregistrează din clipa plecării toate mişcările vasului, şi umbra lui se suprapune peste fotografie într-un ritm neîntrerupt, ca o mîngîiere continuă ; ca mai totdeauna, soţul nu observă, iar oaspeţii lui nu contenesc să calce, virtual, legile prieteniei... Toate ritmurile organice ale omului, bătăile inimii -şi respiraţia, sînt aici accentuate şi amplificate de ritmica binară a vaporului. ★ Şi totuşi mai stăruie o amintire feminină pe vapor, cea mai veche dintre toate iar pentru mulţi ou desăvârşire abstractă —, pentru cei care n-au luat parte la prima călătorie, de unde descinde imaginea transmisă de alţii. Ea circulă pretutindeni aici, în libertate deplină şi la îndemâna oricărei imaginaţii, putiînd fi a tuturora, fiindcă n-a fost a nimănuia şi nimeni n-are dreptul s-o sechestreze şi s-o apere. In prima călătorie, la Wellington, o delegaţie de ihtiologi, oameni de ştiinţă din Noua Zeelandă, au obţinut aprobarea să se îmbarce pe vasul nostru şi să participe în scop de studiu la o parte din campanie, două săptămâni, mi se pare. Unul din ei era însoţit de secretarea Lui, o femeie tînără şi, după legendă, destul de frumoasă. N-am văzut-o, dar o întâlnesc în multe ocazii, aproape în orice conversaţie ; nimeni n-a uitat-o. Aparatele de bărbierit s-au folosit atunci cu ardoare ; în două săptămâni s-au tocit mai multe lame decît în restul campaniei. Fierul de călcat n-a mai avut repaos ; s-au purtat cu precădere cămăşile albe. Din sertare au fost scoase, şi pulverizate, ape de colonia uita'te. Concurenţa masculină s-a dus pe făcute, dar cu multă înverşunare. S-a oftat imult; spune legenda, s-a făcut risipă de priviri languroase —■ totul amplificat de ritmul neostenit al oceanului. Camera duşului nu are zăvor, nici altfel de încuietoare ; e sau un ritual japonez, sau o scăpare din vedere. între bărbaţi, neajunsul nu supără pe nimeni ,-mai greu e pentru o femeie, nevoită să se dezbrace fără acoperire. Tânăra doamnă s-a bucurat de-o pază mai bună decît a tuturor zăvoarelor : suspiciunea şi gelozia ; nimeni n-a putut să rămână vreodată singur în faţa uşii cu pricina. După aproape un an, amintirile reînvie în (fiecare zi, cu o nouă putere ; legendele isînt cu atât mai convingătoare, cu cît au mai multă vechime. A dormit în cabina pe care astăzi o ocupă Ţipă ; se spune că de atunci aşternutul n-a mai fost schimbat niciodată... Marţi, 26. 0 singură aspiraţie Aştept să se întîmpile ceva, şi cum «ingurul eveniment posibil mi se pare plecarea întârziată a porumbeilor, în fiecare dimineaţă dau fuga să-i caut. A devenit o obsesie... N-au plecat nici astăzi. N-au plecat nici vasele poloneze, deşi aflasem că au magaziile încărcate. N-au plecat nici celelalte vase ; le auzim vorbind prin radio, dar de văzut nu se vede nici unul în apele noastre ; abia dacă se zăreşte un catarg şi o dîră subţire de fum dincolo de orizontul acesta care ne desparte de lume. E atât de mare necunoscutul dincolo de bătaia vederii, iar lumea e atît de departe şi uneori mi se pare aşa de improbabilă, mai degrabă o amintire decât o realitate telurică, încît nu mă miră că n-au plecat porumbeii. Unde să se ducă şi ce să-i mai cheme ? Fiindcă am rămas iarăşi singuri în această zonă, ca o consecinţă logică, de atîtea ori verificată, nu prindem peşte. Ies traule descurajatoare, peşte mărunt, ceva stavride şi aproape deloc scrumbie. 15 Data întoarcerii iarăşi se (îndepărtează. Azi am privit oceanul cu ciudă : deşi s-a calmat, parcă ne poartă duşmănie. Cerul e îmbâcsit de pîclă, soarele e fierbinte, dar ofilit şi, bineînţeles, plutim în umezeală. Simt în jur vid fără dimensiune, care de data asta mă urmăreşte -şi în cabină, pătrunde în fiinţa mea, ca o paralizie, subţie cerneala, înceţoşează hârtia. Găsesc gânduri, dar nu le pot scrie ; caietele, şi cele complete, şi cele goale, mi se par inutile. Există un singur esenţial, anulând orice altă aspiraţie ; nu mai doresc nici măcar bucuriile vieţii şi fericirea, ci numai să umplem magaziile. Miercuri, 27. Diluări. Hoinărim pe ocean... Am ,,s-a cuvenit, n-a adus cine ştie ce : iarăşi peşte mărunt şi puţin. Spre prînz, „Granik", care pescuise scrumbie lîn cantităţi mulţumitoare, s-a apropiat de noi şi, cunctedîndu-ne necazul, ne-a invitat prin radio să-i urmăm, traulînd în urma lor. Am avUt mulţumirea să aud fluierul nostru salutându-i, când au trecut pe alături, ceea ce era un mic eveniment ; comandantul este uneori zgârcit cu asemenea manifestări. Noi însă nu eram gata de lansare, iar ei s-au ânvîrtit în jur o oră, aştqp-tîndu-ne, cu o bunăvoinţă care nu poate decît să emoţioneze şi să prilejuiască meditaţii optimiste. I-am urmat, în sfârşit, şi după două ore am ridicat traulul, cu 4—5 tone de peşte, stavride şi mărunţiş. Granik" a virat traulul abia peste o milă şi jumătate ; în acest spaţiu au dat peste scrumbie... Nu pot să spun că au fost mai norocoşi, ci mai răbdători. La traulul următor, seara, mergând iarăşi în apropierea lor, fără să ne mai grăbim, am pescuit... 25 de tone, dintr-o dată, din care 80 la sută scrumbie. S-au întors, aşadar, sau (făgăduiesc să se întoarcă zilele bune. Acum e ora 22 ; continuăm să traulă'm în apropierea lor... „Granik", care simbolizează un echipaj, rămâne pentru mine una din întâmplările emoţionante aile acestei călătorii, şi ea va umple, probabil, în inima mea. unele goluri, fădmd-o să-şi regăsească ritmul şi întărindu-mi credinţa în generozitatea omenească. Vineri, 12. Noapte luminoasă Astă-noapte nu mi-a venit să închid ochii pînă târziu — simţeam activitatea pe vapor, după atâtea zile de lâncezeală. La ora 1, deşi eram în pat şi 23 citisem ziarele din Dakar, cu „ultimele ştiri" din 27 ianuarie, m-am îmbrăcat şi m-am dus pe puntea de comandă. Noaptea s-a dezvăluit pînă în depărtări, luminoasă, cu luna strălucind, deşi a crescut abia ceva mai mult ide jumătate. Cum mergeam spre sud-sud est, Crucea Sudului ar fi trebuit să /fie deasupra orizontului, în prova-bafoord, dar nu se vedea, bolta fiind prea aibă. Nu ştiu datorită cărei cauze, optice, astronomice sau subiective, — am observat şi alte ori, — aici luna întinde pe apă o dâră mult mai lată decît pe marea noastră ; poate oceanul are altă luminozitate, sau ochiul este receptiv în altfel. Un sfert de orizont în prova era argintat, şi să nu fi fost valuri, ar fi reflectat cerul ca o imensă oglindă convexă. Oceanul, deşi strălucitor, mi-a apărut pustiu ; numai „Granik", scăldat în lumini, mergea la 2—3 mile în urma noastră. L-am găsit pe comandant sus, agltîndu-se cu conştiinciozitate, deşi ar fi fost în drept să doarmă la ora asta. Puţin mai înainte fusese o mică alarmă ; atunci am simţit forfota care m-a făcut să ies din cabină. Părea că traulul s-a agăţat iarăşi ; l-au tras în grabă, dar nu se întîmplase nimic, încît i-au dat iarăşi drumul la apă. N-a fost virat decît spre ziuă, cu peşte puţin, peste o tonă, însă de bună calitate, tai, — cărui polonezii îi spun „doradă". Poate se face o confuzie în ceea ce priveşte această denumire, şi inginerii nu pot să mă lămurească. Toţi navigatorii singuratici, rătăcitori în Atlantic, pomenesc de doradă, dar nu ştiu dacă e unul şi acelaşi cu cel numit „tai" de japonezi, nume care a rămas încetăţenit pe nava noastră. Abia după virarea traulu'lui s-a dus comandantul la culcare... Iar la 9, azi dimineaţă, era din nou pe puntea de comandă ; apoi a coborât la buncăr şi n-a stat locului o clipă, pînă la ora 14... Din încărcătura de aseară s-au congelat aproape 15 tone, deci aprecierile tuturor au fost bune. încep să revină speranţele ; avem altă stare de spirit. După traulul de dimineaţă, care a adus şi el vreo 4 tone, ne-am adunat la doctor, la o cafea, cu Marian, Ţipă, Şişu, şi iarăşi am început să facem planuri optimiste : patruzeci şi cinci de zile, cincizeci poate... Desigur, oînd vom intra într-o perioadă proastă, vom lungi termenul la şaptezeci, optzeci, nouăzeci sau o sută de zile şi iarăşi vom avea mutre de înmormântare... Duminecă, 14. Portul necunoscut A fost o zi opacă, un cer pîclos prin care soarele a continuat să ardă, dar fără să strălucească. M-am simţit şi eu la fel de opac, n-am avut tragere de inimă să ântreprind nimic, n-am stat la soare, n-am făcut gimnastică. După un prânz cum nu se poate mai isumar, m-am culcat din nou şi am dormit două ceasuri, apoi am lâncezit în cabină pînă seara. „Granik" se vede din cînd în oînd, apoi dispare la orizont, ca să revină după o vreme. Mai adineauri, ora 21, i-am văzut iarăşi luminile. Este legat de noi, deoarece un om de la ei, care avea o fractură a tibiei, neglijată, infectată, în primejdie de a duce la osteomielită şi gangrena, a rămas aici, cu piciorul în ghips, în îngrijirea doctorului nostru şi an subzistenţa noastră prietenească. îmi pare bine că ne-am făcut prieteni şi avem pe cineva aproape, pe un ocean care continuă să rămână pustiu ; toate vasele de pescuit sînt acum dispersate, dovadă că peştele nu se găseşte în masă. Nici noi nu pescuim ca (să ne satisfacă, deşi nu se poate spune că stăm degeaba ; lucrăm cu mai puţin din capacitatea vasului. Astăzi s-a scos ceva peste douăzeci de tone, din care poate jumătate, stavride mijlocii, se congelează. 21 în fiecare traul găsim 7—8 languste mari şi frumoase, uneori chiar mai multe, care ar merita să fie congelate, dacă am işti sigur că ninşi pierd calităţile. Poate că am să ifac pe cont propriu această operaţie, să iau cu mine dîteva şi să le duc prieteniilor, dacă le-o place. Peste şase zile se împlinesc (două luni de navigaţie în largul oceanului şi curînd va trebui să intrăm într-un port pentru aprovizionare, sau în Dakar, sau în Las Palmas. Aş fi preferat să fie amândouă, dar nu se poate. Astăzi s-a trimis o radiogramă în ţară, redactată destul de concludent, cerând să ni se fixeze portul din vreme, ca oamenii, ide atîta timp fără ştiri de acasă, să poată anunţa adresa, spre a primi corespondenţă. Dacă şi de data asta se locul unde am venit acum, pe hartă e însemnată o zonă triunghiulară, de mai mUlte mile, unde se găseşte tai, peşte mai puţin nomad decît alţii, după cum se spune, nu ştiu ou câtă seriozitate. iDar adevărul este că noaptea, după o traulare de numai 45 de minute, am scos vreo două tone de tai mare, cel mai scump din toate soiurile care pot fi prinse în aceste ape. Traulul următor, tot noaptea, a mai scos trei tone ; cel de dimineaţă, 4—5, la 10 încă 4 tone... Pe urmă însă traulul s-a agăţat în corali, iar repararea plasei a durat pînă după amiază, oînd s-a lansat iarăşi. La 18,45, deşi ar fi trebuit să fie scos mai de vreme cu o jumătate de oră, traulul s-a agăţat încă o dată şi temeinic de data asta, a doua oară într-o zi. Manevra n-a fost promptă, sau situaţia n-avea ieşire ; fapt este că un cablu s-a rupt, «pectaculos, seoţînd soîntei ca de trăznet ; putea să fie şi primejdios. Sus n-au ajuns decît rămăşiţele traulului, aducând, de necrezut, şi 5 tone de tai. Deşi ne aflam în cartul secundului, pe puntea de comandă rămăsese în continuare micul comandant, a cărui datorie se terminase la ora 16. încă de la acea oră, Rosmănică i-a cerut să procedeze la ridicarea traulului. Astăzi s-au făcut traulări scurte, care s-au dovedit foarte potrivite pentru lucrul la conge- lare ; este de preferat să .se .scoată peşte mai puţin, dar mai des, ca să nu zacă în buncăr pînă se înmoaie, şi apoi să fie aruncat la făină. Stăpîn vremelnic al vaporului, micul comandant, deprins cu programul vechi, a refuzat, sub cuvânt că nu primise dispoziţiuni noi. Astfel am intrat pe stînci şi am pierdut traulul... Dar unde era comandantul, care nu s-a arătat de loc cu prilejul acestui accident ? Şi trebuie spus că mult timp, fuptânidu-se cu cablurile agăţate, vaporul s-a zgulţîit de ai fi spus că o să se rupă în două. Dar unde era secundul, la ora lui de cart ? Apoi după cum spune doctorul, „furaseră ohifteaua", încă de la ora 13, cel mai nepotrivit timp de băutură, chiar pentru un om fără treabă... într-o comunitate de optzeci de oameni şi după luni de trai împreună, se naşte un limbaj propriu împrejurărilor, cuvinte şi expresii neîntîlnite aiurea, care se pot răspîndi mai departe, după cum pot să şi piară. Avem şi noi vocabularul nostru, neconsemnat în aceste pagini, fiindcă nu ştiu dît e de viabil şi nu am intenţia să fac filologie. „A fura chifteaua" este însă o expresie care merită puţină oprire. A născocit-o doctorul, fără să ştie cum, spontan prin urmare, şi fără s-o poată explica logic. Expresia nu se traduce, în schimb sugerează, şi, după intuiţia mea sugerează în primul rînd hămeseala. Iniţial îţi poţi închipui un câine flămînd, dînd buzna Iîn bucătărie şi înhăţînd chifteaua din tigaie, nemai-ţinînd seama că îşi frige gîtlejul, ceea ce la dini se spune că ar aiduce turbarea. Raportată la om şi în accepţiunea noastră, „a fura chifteaua" înseamnă a te îmbăta grabnic, adică hămesit, şi totdeodată nelegitim sau clandestin, pe neaşteptate şi pe furiş. Mai mult ce-aş putea să spun ? Mirarea este că s-a mai găsit ceva de băut : o sticlă de whisky, a nu ştiu cui. Fapt .rămîne că a fost văzută circulând, urcînd scările de lla o punte de jos, străbătînd coridorul şi intrînd pe uşă la secund... La ora .20,30, fără să mai ceară încuviinţarea sau sfatul cuiva, — nici n-avea cui să-'l ceară, — Mircea Stănescu, intrat în cart la ora 20, a ancorat în apropierea zonei unde am pescuit azi. Pînă acum, ora 22, n-avem nici comandant, nici secund... Poate mai tîrziu, oînd s-o trezi, comandantul cel mare o să se ducă sus şi o să întrebe cu gravitate, repetînd anecdota comandantului mic : — Ce drum avem ? N-avem nici un drum. Miercuri, 10. Coasta Africii. Trec zilele, cu aceeaşi uşurinţă cu care cad filele calendarului ; şi totuşi, luate la un lloc Sînt apăsătoare. Nu mi-a fost greu să trec peste ianuarie, peste februarie ; dar acum, gîndindu-mă la ziua sosirii aici, la noaptea de Anul nou, la întîlnirea cu „Galaţi", apoi mai tîrziu, cu „Granik", toate mi se par îngrozitor de departe în urmă. Azi după amiază, am văzut, limpede, coasta Africii, la 16 mile. Era o faleză lineară, împădurită — nu mi-am dat seama cu ce copaci — poate palmieri, ca să fie cum spune geografia. La nordul ei se deschidea un golf, ţărmul dispărea departe în fund, şi-apoi apărea iar. Aş fi vrut să fim mai aproape, măcar la o milă... Simţământul de nostalgie pe care mi l-au dat aceste ţărmuri s-a unit cu unul de dezamăgire, de amărăciune şi în sfîrşit de revoltă. Să fii aici optzeci de zile şi .să nu vezi nimic din ceea ce ai visat începând de la vârsta copilăriei ! 35 Nu sînt ţărmuri noi ; le-au cercetat mii de oameni, le-au străbătut milioane. Pentru mine însemnau însă o descoperire, şi mi se pare că plec de-aki învins, ca primii exploratori, care n-au putut să ajungă la izvoarele Nilului... Joi, 11. Declaraţii de dragoste. Or fi zile frumoase în ţară ? Ce înseamnă acolo martie ? Poate să fie plumb, poate să fie azur... Mi s-a încurcat în minte valoarea anotimpurilor. Spun „martie", mă uit pe cer şi gîndesc : nu se poate ! Aici, la prînz e insuportabil de stat la soare. Oceanul a devenit de un albastru pur ; numai alizeul continuă să bată, mai de la nord, mai de la nord-est, aducând o răcoare uneori aspră... Navigam spre sud de aseară, într-o legătură înduioşătoare cu „Galaţi" ; ei merg în faţa noastră, şi ne facem declaraţii de dragoste : sîntem şi noi, ca şi ei, la ananghie. Văz'înd că treburile s-au încurcat, comandantul nostru i-a cerut celuilalt comandant să se alieze i(,,să ne strângem forţele !" — mai lipsea să spună) şi să colaborăm (^pentru binele patriei !"). Am mers toată ziua spre sud, traullînd icînd mai spre coastă, oînd mai spre larg, pe diferite adîncimi, şi am scos cantităţi mizere de peşte, din care s-au ales totuşi patru tone congelate. Seara, nimerindu-se un traul mai „bogat", 4 tone la care ne uitam cu dispreţ în zilele bune, s-a hotărât, bănuiesc, să rămiînem pe zona asta, fiindcă după cîte văd am întors şi acum mergem spre nord. Dar sînt sigur că mai mult de cîteva tone n-o să scoatem. E limpede că peştele s-a risipit. Unii spun că scrumbia a plecat spre nord ; se poate. Alţii, că trebuie să apară sardina ; se poate. Cîte unele, răzleţe, exemplare mari, de 25—30 cm, au şi început să cadă. Cred că mîine o să mergem din nou spre sud ; încetul cu încetul ne apropiem de Dakar, unde ne aşteaptă corespondenţa, pe care cred că n-o s-o luăm nici de data asta, afară de cazul cînd... Cu apa ne descurcăm, deoarece bem ce ne dă, în cantităţi suficiente, ,,Atlasul". Ieri, comandantul a consemnat în jurnalul de bord că... „s-au adăugat 5 tone de apă distilată peste cea aflată fin. tanc". Nu ştiu ce înseamnă mistificarea asta copilărească, şi cui se adresează. După scripte, după cantităţile înregistrate, după consumul zilnic, se poate vedea că de mult se terminase apa potabilă din tancuri. Şi cu alimentele ne-am descurca, de bine de rău, reducînd porţiile şi mul-ţumindu-ne cu peştele din ocean. Ceva finea nu se poate reduce, şi nu ne iartă : nu mai avem motorină dedît pînă la 1 aprilie. Deci, dacă nu se hotărăşte ca la sfîrşitul lunii să plecăm spre casă, atunci n-avem încotro şi trebuie să intrăm la Dakar, că i-o place sau nu comandantului... Am stat ila soare două ceasuri şi jumătate, înainte de prînz, pe puntea ancorelor, la adăpost de vînt ; e înnăbuşitor. După amiază n-am mai putut reveni ; am căzut în pat şi am adormit. O jumătate de oră ide gimnastică după aceea, făcută „în duşmănie", a izbutit să mă pună pe picioare. Trebuie să lupt zilnic şi îndârjit cu delăsarea organismului ; altminteri mi se înmoaie încheieturile. Oricît aş alerga, de colo pînă colo, locul pe vapor e prea mic pentru a satisface nevoia de mişcare a omului. Simt, în tot trupul, lipsa spaţiului de străbătut cu piciorul. E un fel de sete cu adîncimi telurice, pe care cred că n-o poate satisface pe deplin decît pământul... Luna, în creştere, va fi curând plină. Cred însă că pe următoarea am s-o văd în ţară. Şi de pe acum o privesc altfel pe cea de aici, în dorul celeilalte, cunoscute din copilărie, prietenă bună în toţi anii care au urmat după aceea. 36 Dacă nu m-aş simţi istovit, dacă n-aş avea atâtea incertitudini, dacă vorbele nu mi s-ar părea mici ifaţă ide zile, aş scrie o pagină despre lună, rezumînd clipele cînd ea s-a amestecat în nopţile mele de aşteptări şi vis, arunoînd asupra dor lumina ei tulburătoare. Nu pot decît s-o privesc în tăcere. Vineri, 12. Felurite operaţii Viaţa este din ce în ce mai grea, starea de spirit a oamenilor din ce în ce mai sumbră, într-o progresie fatală, care devenind şi ea rutină, poate nici n-ar mai trebui notată. O diagramă, o linie ascendentă, către insuportabil, ar fi mai Clară şi mai vorbitoare, deşi insuportabilul se va muta într-una în sus, treaptă cu treaptă şi nu va fi atins niciodată. Acum cîteva zile, pe baza unui raport mai vechi al lui Ţipă, sau a mai multor rapoarte, rămase pînă în prezent fără nici o urmare, comandantul 1-a schimbat pe loc, din funcţia de şef ide tură la prelucrare pe — am să-i spun „Cutare" — personaj asupra căruia se cuvine să mă opresc o clipă şi care ar fi trebuit probabil schimbat de mai multă vreme. E drept că nu face rău nimănui, dar nu face nici bine. Funcţia îl obligă să organizeze lucrul echipei sale, să-1 stimuleze — aşa mai departe, cum ştie oricine ; Cutare nu organizează lucrul, nu-şi stimulează echipa, nici nu-ii pune frână. Dacă-i prezent, nu încurcă pe nimeni ; dacă ar lipsi, n-ar fi nici o nenorocire. Are să se mire aiflânidu-mi opinia, fiindcă mi-a arătat şi i-am arătat simpatie — şi, ce e ciudat, îi port simpatie iîn continuare ; iîn tot ce se întâmplă nu are nici o vină — locul lui era în altă parte, bunăoară, profesor la o şcoală, dar dacă ar fi avut pregătire. Nu ştiu ce pregătire o fi având ; pentru funcţia lui nu se cere calificare, în Noua Zeelandă, se prezenta vizitatorilor şi mai ales vizitatoarelor drept inginer, după cum spun oameniii. Înseamnă că are cel puţin o aspiraţie, chit că nu văd cum ar fi realizabilă. Deocamdată se plimbă gânditor pe punte iîn orele libere, cu fruntea ânaltă şi palidă, cu ochii departe, şi dacă n-ar avea atârnat de gât un aparat de radio cu tranzistor!, ca o talangă, dacă n-ar asculta muzica uşoară din 'Las Palmas, ai crede că filozofează. Are de altfel şi mersul gînditor, cu paşii rari şi legănaţi, ca de cocostârc, care poate fi luat drept filozof între păsări. Am uitat să spun înainte de toate că e foarte tînăr, 3B de ani, şi atât de înalt că nu-şi poate ţine dreaptă ,şira .spinării. Deoarece nu iduce poveri pe umeri, ai crede că-l îngreunează o gândire profundă şi continuă. —■ Ce mai faci ? îl întreb Cîteodată. —• 'Studiez ! îmi răspunde el atunci, grav, şi cu privirea departe, în faţa unui astfel ide răspuns scurt şi definitiv, ca o exclamaţie, n-am îndrăznit să-1 întreb niciodată ce studiază. Am întrebat pe alţii : — Ce studiază Cutare ? N-am aflat ; e o taină. De văzut nu 1-a văzut nimeni studiind decît aparatul de radio... De două zile, aşadar, Cutare, nu mai e şef de tură, dar se pare că retrogradarea nu-1 afectează. Nu-i mai puţin gânditor, mai puţin âmpovărat, mai puţin palid. Şi cred că nici nu studiază mai fără spor decît înainte. Am spus însă greşit că schimbarea s-a făcut pe baza unui raport al lui Ţipă. Raportul, sau rapoartele acelea, neluate în seamă, au fost numai o coincidenţă. Comandantul a intervenit, în fine, «înd s-a ciocnit personal de atitudinea filozofică a tânărului fin cauză. Că înlocuitorul lui o fi mai bun, rămâne de văzut ; poate s-ar fi găsit altul, chiar alţii, asupra cărora să nu se pună semne de întrebare... 37 Sîmbâlă, 13. Armalanid Am coborît astă noapte spre sud, astfel că dimineaţa ne-a găsit în jur de latitudinea 19, şi (foarte aproape de coastă, la mai puţin de 9 mile. In cursul zilei ne-am apropiat ohiar da 4... Apa oceanului este de un verde decolorat, imîlos, ca în faţa iSulinei, şi nu-i de mirare, deoarece ne aflăm la vărsarea Senegalului, fluviul african care şi de data asta rămîne al hărţii, al geografiei şi al închipuirii... O să naviig pe el într-o noapte, şi dacă visul nu tm-o duce chiar la izvoare, am să văd măcar, orizontul Saharei... Fiindcă nu mergem la uscat, iîn sfînşit, vine uscatul la noi. Viîntul cald, de la nord-est, aduce asupra noastră un element nou în aer, ceva care ar părea o ceaţă lăptoasă ; e praf, nisip din deşert, vestitul armatan, dar într-o formă suportabilă. Această materie fină, din fericire nu foarte compactă, se depune pe punte, îmbrăcînd-o într-o pânză isubţire, cenuşie, intră pretutindeni, fără s-o poţi depista dintr-odată, o simţi pe piele, dezagreabilă, sdîrţîie în dinţi enervantă. Valurile s-au calmat, şi cum praful din aer reduce vizibilitatea la ceva mai mult de o milă, oceanul pare o ibaltă ale cărei ţărmuri se bănuiesc în ceaţă. Culoarea de apă stătută întăreşte impresia, pînă la a te face să crezi în ea ca într-o realitate. Şi, spre a o întări şi mai mult, stoluri de pescăruşi, în grupuri aglomerate şi întinse, de măsurat cu mila pătrată, plutesc leneşi pe apă, lăsîndu-se în voia ei, ca nişte gîşte domestice, sau ca păsările de baltă. Dacă nu-i ide ajuns, la toate se adaugă libelulele, care au invadat astăzi puntea compasului, apoi puzderie de musculiţe şi nu mai ştiu cîte feluri de gâze, plus antipaticele şi aşa de cunoscutele muşte casnice. Am urmărit cu interes toate aceste fenomene, chiar şi pe cele dezagreabile, fiindcă îmi dau sentimentul unei schimbări iminente în viaţa noastră. Apropierea de ţărm, întâmplătoare, ne face să credem că va urma şi debarcarea. Băieţii au început să se tundă, să se dichisească ; n-avem frizer, ne tundem unii pe alţii. Verbul, în forma întrebuinţată, e o exagerare ; eu unul, de pildă, n-am tuns pe nimeni, fiindcă n-am exerciţiu, ceea ce nu-i şi-o pagubă. Oîţiva s-au specializat, şi nu ştiu cum se face de au chiar şi scule, personale, pe lungă cele din zestrea vaporului. Celui care mă tunde pe mine, lla mari intervale, Puşcaşu, din categoria tinerilor capabili să mănânce jeratic la un îndemn onorabil, am să-i închin, oînd mi-o veni la îndemână, o pagină — şi mai sigur, am să-i păstrez un loc bun în amintirea călătoriei... Ca şi atâtor altora, mai vârstnici sau mai tineri, de pe lunga listă a echipajului, cărora nu le-am pomenit nici măcar numele, dar care vor fi simţit, sper, ce aproape mi-au fost de inimă. Să-şi amintească, (drept mărturie, privirile mele. Pluteşte în aer impresia că ne îndreptăm .spre Dakar şi vom debarca zalele următoare. Uscatul, deşi invizibil, se simte în toate, şi toate ne amăgesc şi ne fascinează. Cred însă că rămînem cu această fierbere, pentru rest făcîndu-ne speranţe zadarnice. Armatanul, nu violent, dar sîcîitor, continuă să bată şi astăzi. Se depune alt praf pe punţi, iar cel de ieri, înmuiat (în umezeala de peste noapte, lasă dâre de mâl subţire ; la o scară redusă, punţile par câmpuri terasate, cu arabescurile pe care le desenează ân ţărână o ploaie de vară, impetuoasă. Jar oceanul, privit printre gene, îmbrăcat fin nisipul statornic şi mai compact astăzi, pare şi el un oîmp, dar pe secetă, o bucată de pustă unde praful stârnit ide întoarcerea carelor şi vitelor, iseara, nu se linişteşte uneori nici pînă a doua zi dimineaţa. „Galaţi" nu se vede, şi legătura cu ei a devenit sporadică, de unde fusese vorba ca Staţiile de radio să rămână deschise tot timpul, ca unul să-1 poată chema 38 pe celălalt la orice oră clin zi şi din noapte. Bune intenţii efemere, cu viaţă mai scurtă decât a libelulelor decodate în imasă pe puntea compasului. Au apărut în schimb alte vase — ies ca din ceaţă, tăcute şi fantomatice — toate cu radarul iîn funcţiune, toate parcă nedumerite, toate mirîndu-se să descopere în jurul lor şi pe alţii. Ce-or fi căutînd aici ? A pescui în zona aceasta, astăzi, înseamnă numai pagubă. Am supraestimat producţia noastră de ieri : s-au congelat numai 7 tone. Platoul pe care ne mişcăm acum neavîud o întindere prea -mare, s-a încercat de cîteva ori să mergem Iîn arc de cerc, schimbând lent direcţia şi ajungând pînă ia 180 de grade. .Rezultatele n-au fost mulţumitoare ; se răstoarnă panourile, pare-se, iar fde scos, nu s-a scos ceva mai de ispravă. Renunţîndu-se la această metodă, acum traulăm iîn linie dreaptă, dar pe distanţe mai mici decît zilele ■celelalte. Luni, 15. Unul care fluieră. Praful adus de vînt, ândesindu-se, a devenit astăzi foarte greu suportabil. Curiozitatea a fost satisfăcută, pitorescul aatmatanului s-a epuizat ; a rămas numai pacostea. Se depune pe punţi, albindu-le, scîrţîie în dinţi, usucă pielea... E prea fin să-1 reţină filtrele heit-presUlui, aşa că intră şi în cabine, invizibil şi invincibil, ca o molimă africană. Tocmai astăzi, la nu ştiu ce post de radio s-a auzit că francezii au făcut recent experienţe atomice în .Sahara... Oricît de puţin probabil ar fi să nu se fi dat avertismente clare asupra zonelor primejduite, închipuirea lucrează, fă.cînd să ţi se strângă pielea. Dar, la urma urmelor, de ce-ar fi numai închipuire ? Purtarea unora devine din ce ân ce mai bizară. Cel mai vârstnic dintre ofiţerii mecanici a căzut în mania nervoasă a fluierului. Datorită zgomotului asurzitor din sala maşinilor, oamenii nu se pot auzi între ei, nici de la un pas distanţă, oricît ar ridica glasul. De înţeles, cum spuneam altădată, se înţeleg prin semne şi prin rutină. Dar ca să se cheme unul pe altul, oînd sînt mai departe, folosesc un fluier de gură, aflat în echipamentul fiecăruia. Numai că omul amintit fluieră încontinuu. Avertizat de această manie, ll-am spionat astăzi din capul scărilor, mai axiult de un sfert de oră, cît am suportat îngrozitoarele trăznete ale motoarelor, într-adevăr, omul fluieră, (fără nevoie, aşa, ca să fluiere ; nu încontinuu, ci cu pauze, ca să-şi odihnească plămânii. Mai acum cîtăva vreme. într-o noapte, tot ei, avînd de partener pe cel mai vîrstnic dintre frigotehnişti, om potolit, cel puţin în aparenţă, şi oricum foarte cumsecade, şi foarte simpatic, jucau fotbal cu o cutie de conserve, pe coridorul de la careul marinarilor. Coridorul are sub un metru lăţime, în schimb e lung ca o popicărie. Postaţi unul la un cap, altul la celălalt, jucătorii îşi trimiteau unul altuia cutia, cu lovituri de picior înverşunate, făaînd-o să sune infernal şi trezind din somn pe cei care au cabinele în apropiere. Trebuie să spun că amândoi sînt, ca vârstă, în pragul celui de al şaselea deceniu... Curenţi galvanici ! Marţi, 16. Inventarieri. A spune că rabd ide foame ar Însemna să exagerez, fiindcă mă mulţumesc cu te miri ce şi-apoi închei masa cu o ţigară. Dar astăzi la prânz am băut doar o cană ou lapte, cu gemul care se dă ca desert în ultima vreme — lapte, bine 39 înţeles, «lin resurse personale ; de mUlt nu mai există la cambuză nici de leac, nici pentru bolnavii din infirmerie. La ora 17 mi s-a făcut foame, o foame din acelea care te surpă, îţi dă slăbiciune îşi face să-ţi tremure mîna ; adevărat că îi simt tremurai pînă în vârful stiloului. Şi e prima oară cînd, adineauri, dudîndu-mă la oficiu, n-am găsit nici o coajă de piîine. Mai avem făină, se face pîine, dar, după cum constat, dispare cu repeziciune ; nu mai poate fi lăsată la vedere. Una din preocupările multora, în ultima vreme, mai ales a celor cu funcţii legate de hrana oamenilor, este să cerceteze şi iarăşi să cerceteze scriptele şi cambuza, poate în nădejdea că vor descoperi o rezervă scăpată din vedere. După lîncă o minuţioasă inventariere făcută azi (dimineaţă în cambuză, secundul a ajuns la concluzia că, orice echilibristică alimentară ne-am impune, n-o mai putem întinde decît zece zile. !în acest sens i-a înaintat comandantului raport Scris, atrăgîndu-i atenţia că pînă la 26 martie trebuie să intrăm în port pentru aprovizionare. Au trecut de atunci şapte ore şi încă nu se ştie nimic : a citit comandantul hîrtia ? Iar dacă a citit-o s-a gindit la vreo hotărîre ? Vrea s-o amîne pentru ultima zi, pentru ultima oră ? Sau speră să se întâmple cu noi vreo minune ? S-a dat aer rece în cabine. Poate că era nevoie, dar mie mi se pare puţin cam aspră atmosfera, ca în zilele de toamnă Cînd n-a pornit caloriferul şi stai zgribulit pe lingă un radiator electric. Termometrul nu arată mai puţin de 24 de grade în cabină, temperatură convenabilă pentru oricine, şi totuşi mi-e puţin frig ; nu mă săturasem de căldură. Amurg ca de toamnă, cu cerul vînăt, cu oceanul cenuşiu... Hotărât, e frig în cabină. Astăzi nu am stat lla soare, fiindcă... fiindcă nu e ; abia îl mai zăreşti, pallid, prin norul de nisip care se îngroaşă de la oră la oră. Nici n-am ieşit pe punte pînă mai adineauri, cînd m-a izbit aerul cald de afară, după cum m-a izbit şi praful care usucă nările. Pe lingă musculiţele şi gîzele de toate felurile, văzduhul e invadat, îngroşat, pînă la viîscozitate, le libelule. Sînt de două ori mai mari decît cele cunoscute la noi şi zboară în stoluri pe deasupra vaporului, învîrtindu-se în jurul coşului, al catargelor, de parcă am fi nu pe ocean, ci în deltă sau în lagune. Aş vrea să plecăm Cît mai repede Iîn altă zonă ; prezenţa prafului şi-a atâtor gîze face atmosfera nu numai neconfortabilă, ci şi insalubră. După atâtea luni de puritate marină, parcă vezi plutind în aer molimele tropicale. Ieri după amiază, din dîra opacă pe care soarele plin de praf o întindea pe oceanul la fel de prăfuit, se năşteau sclipiri ciudate între valuri, de parcă se lupta ceva dedesubt, încercînd să iasă la lumină, nişte vietăţi cînd argintii, cînd albastre. Mai târziu, aceste sclipiri, din ce în ce mai neliniştite, s-au înmulţit, pînă ce, contopindu-se, au dat o singură pată, parcă de petrol efervescent aruncat peste ape ; ar fi lipsit un chibrit şi imaginaţia, ca să incendiezi oceanul şi flacăra, imensă, să se răstoarne asupra Africei. De cînd am coborît mai la sud, an locul postului de radio din Canare prindem Dakarul, cu multă claritate. De la un capăt la altul al emisiunilor se simte influenţa franceză. Dacă se aude muzică băştinaşă oîteodată ■— departe de a fi exploziva muzică ,,neagră" — nu se aude aproape deloc limba senegaleză, ci mai mult franceza, puţin asprită, dar foarte clară, pronunţată ca la lecţie. 40 Iar încolo, muzică uşoară — de dans, de distracţie, de ibeţie, de dragoste — franţuzească, în valuri. Aceiaşi cîntăreţi cunoscuţi la noi, începând cu Aznavoux, şi terminând... tot cu Aznavour, care-i armean înainte de toate, şi chiar puţin român, după cum se spune. Şi această muzică e un fel de „esperanto", care micşorează distanţele între continente, unifică gusturile şi, într-un fel, dărâmă hotarele, dovadă că a dărâmat şi hotarele izolării noastre şi ne-a găsit în mijlocul oceanului. Chiar în clipa asta aud, în difuzorul de pe coridor, oîntecele pe care le auzeam acasă, ţâşnind simultan pe nu mai ştiu cîte ferestre ale blocului din faţă. Am o clipă de ameţeală... Unde mă aflu ? Miercuri, 17. Binecuvîntata mică furtună. Azi am atins treapta cea mai de jos a neîmplinirii : s-a congelat numai o tonă ! Am traulat prin aceleaşi locuri dubioase de ieri, în praful armatanului, scoţând ierburi (în stoguri. iPe deasupra, îndată după prînz s-a agăţat traulul. După o ultimă încercare, la fel ide infructuoasă, am pus capul la nord şi mergem cu mare viteză ispre locurile Ide unde am plecat acum cîteva zile, de rău, nu de bine. Poate comandantul, devenit mistic şi superstiţios, crede că am plătit aici destul duhurilor rele, ca să primim răsplata dincolo ; altfel înapoierea iîntr-o zonă de unde am plecat cu coada între picioare, nu are nici o raţiune. Dacă într-o săptămână nu vom scoate-o la capăt, va fi nevoit să ne aducă încă o dată pe aici, în drumul spre Dakar, care va (fi Gdlgota lui, rămiînîndu-i norocul să nu-şi poarte singur crucea în spinare. E ora 21,30 ; vasul tanghează destul de adânc, cu toată încărcătura care acum îl face mai puţin sensibil la valuri. Nu mi-am dat seama cînd s-a montat oceanul ; după amiază avea o faţă destul de blajină. Dar legănarea aceasta, din cînd în cînd violentă, trosnetele de sub .chilă, izbiturile valurilor în bordaje, terminate cu un fel de şuier prelung, asemănător cu cel \scos în curbe de roatele trenului — toate acestea, care rup puţin monotonia zilelor, îmi fac bine, în trup şi în suflet mai cu seamă. iîn sfîrşit, pot spune că este puţină furtună /şi afară, nu doar în mine. Joi, 18. Tensiuni oare cresc, tensiuni care scad Am mers spre nord toată noaptea, cu amîndouă motoarele, dar, poate din cauza valurilor montate, pe care le primim drept din faţă, pînă în zori n-am ajuns decât puţin dincolo de latitudinea 20. Deajuns însă ca atmosfera să se fi limpezit. Oceanul e iarăşi albastru, cerul strălucitor, aerul curat, ca după ploaie. Bate vînt tare de la nord, alungând amintirea armatanului. Valuri scurte lovesc în etravă şi ajung uneori, fărâmate, pe puntea ancorelor, spălând nisipul Saharei — tot ce ne-a spus şi ne-a dat Africa. N-am pescuit mai nimic toată ziua, dar, adunând cu ţîrîita, la miezul nopţii am atins, la congelare, 699 — să-i zicem 700 de tone. Ne mai lipsesc 150 ! în timp, o veşnicie. O întrebare grea astăzi este, ce să cred despre oamenii noştri, cum să-i înţeleg, ce atitudine să iau faţă de ei ân mine însumi. Dacă am să recitesc paginile din urmă, am să dau, desigur, de multe contradicţii ; pe unele mi le şi amintesc — pe nici una n-am s-o neg. (într-o zi am crezut ceva despre unul, a doua zi sau mai tîrziu, am crezut altceva. De la un 41 timp mi-am propus să nu trag concluzii decît la sfîrşit. Firea însă nu-mi îngăduie să aştept calm şi nepăsător sedimentarea impresiilor nedare. Poate concluziile, asupra fiecăruia, aş putea să le trag chiar astăzi, şi simt acest îndemn ; totuşi, nici o surpriză n-ar trebui .să mă mai mire. în mulţi din junii meu este cîte ceva de descoperit. Comandantul, în derută, 1-a chemat pe Ţipă, să se consulte, ceea ce nu-mi amintesc să mai ifi făcut, deCît la începutul campaniei. E multă vreme de Cînd el el «e conduce după capul lui ; sper să fi notat toate acestea la timpul lor. Ţipă însuşi, a spus de multe ori că se simte scos din treabă. .Doctorul 1-a întrebat azi, cu mirare : — Ce, comandantul a început să-ţi ceară părerea ? La care, Ţipă a răspuns, cu calmul lui imperturbabil, trăgîndu-se, după cum era obiceiul, de prohabul pantalonilor : — Cînd a fost nevoie, totdeauna ne-am sfătuit ! Se apropie data întoarcerii — se şterg patimile, se toarnă apă în vin... „De ce să ne lucrăm unul pe altul ? Haide să ne dăm mîna, să uităm neînţelegeri le şi să mergem uniţi !" Vineri, 19. Totul va fi bine Acelaşi vînt de nord, tare, aceleaşi gînduri, aceleaşi întrebări în minte, aceleaşi nedumeriri, iar în suflet aceeaşi amărăciune... Şi-ar fi aşa de simplu să nu mă mai gîndesc la alţii, să ignor tot ce mă contrariază, să mă bucur în linişte de ocean, de cer şi de soare ! Am mers iarăşi astă noapte spre nord, cu amândouă motoarele, şi am ajuns dincolo de paralela 2:1 ; traulînd la întâmplare — de fapt urmăream să ne întoarcem şi să pescuim pe tropice — am scos, pe neaşteptate, 10 tone. Pe la ora 8, Iîn careu erau Şişu, Ţipă îşi iRosmănică, într-o straşnică tovărăşie cu comandantul. Au uitat toţi ce spuneau despre el deunăzi. Şişu chiar, care de multe ori s-a enervat i(inutil) şi şi-a propus i(teoretic) să-1 combată, critiaîndu-i metodele empirice şi refuzul colaborării, acum şi-a schimbat părerea. — Orice-ai zice, îl laudă, alt comandant care să se priceapă la pescuit ca el, nu e ! Nu-1 întreb cu cine a făcut comparaţie, mai ales că la începutul frazei apologetice plasează .pe acel „ori ce-ai zice", involuntar semn de dubiu. Da, se apropie întoarcerea în ţară. De ce să ne arătăm dezbinaţi şi să ne dezvăluim păcatele ?... Totul e bine oînd se Sfârşeşte bine ! Fireşte, după izbânda de dimineaţă, care ne-a făcut din nou optimişti şi ne-a înmuiat inimile până la a recunoaşte ân noroc .meritul comandantului, nu ne-am mai dus spre nord, ci am traulat ân aceeaşi izonă, cu rezultate care amintesc zilele cele mai bune. E singura noastră salvare : să terminăm oît mai repede şi să pornim spre Gibraltar ; altfel, se termină chiar şi pîinea, nepusă pînă acum la socoteală. S-a pus la socoteală făina, din care mai avem, într-adevăr, pentru cincisprezece zile. Nimeni nu s-a gîndit la un accesoriu de volum iminim ; drojdia de bere. N-am aflat limpede ; s-a sfîrşit, sau nu mai e bună ? Din toate cîte privesc mâncarea, se face o taină. Dar dacă apucăm şapte zile la fdl de bune, ca în prevestirea din Biblie, după cum am avut de şapte ori Cîte şapte zile rele, apoi putem să plecăm, cu magaziile pline. S-a pescuit şi astăzi destul de bine, atît ca să avem din ce depozita pînă la noapte cantitatea de 30 de tone. N-o să izbutim însă ; .spre ziuă s-a întrerupt 42 congelarea mai multe ore, pentru operaţia periodică a dezgheţării dulapurilor. Oricum, perspectivele rămân bune, îşi ideea de a termina pînă joi nu-i o utopie. Nu mai am putere să scriu, iarăşi mă simt slăbit, de foame, rde hrana neconvenabilă pe care organismul o refuză cu silă. iA, ştiu, mănânci orice, la disperare, •chiar şi cadavre, ca naufragiaţii de pe faimoasa plută a „Meduzei", care şi-au trăit drama nu prea departe, la sud de apele unde ne aflăm astăzi. Noi însă n-am naufragiat şi avem la dispoziţie 1300 de lire sterline, să fi cumpărat de toate, cu îndestulare, ohiar şi băutură. Cerul este pâolos, cu nori subţiri şi destrămaţi ; oceanul calm, sub un vînt potolit de la nord-est. Cu toată slăbiciunea am stat la soare, ba chiar am făcut şi gimnastică, şi iarăşi mă simt sănătos, din tălpi pînă în creştet, în toate dimensiunile corporale, ceea ce îmi dovedeşte încă odată că soarele e o hrană. Un cargou a trecut astăzi pe liîqgă noi, mergând spre sud, doar .la o milă depărtare, ceea ce, între orizonturile îndepărtate înseamnă foarte aproape. încolo, .afară de noi şi de „Galaţi", care se ţine la oarecare distanţă, având parcă o supărare, n-a mai fost nimeni în tot oceanul. Luni, 22. Annabel Lee Cele ce se întâmplă pe vas nu mă mai interesează decît în măsura în care condiţionează plecarea spre casă. De altfel, nici nu se mai întâmplă fapte demne de relevat, sau nu mai au puterea să-mi trezească atenţia, sau, ân sfîrşit, interesul şi atenţia mea sînt epuizate. Ne învârtim prin aceleaşi locuri şi după acelaşi program, prea puţin diferit şi dinăuntru de el, bătrâna reuşi sa se ridice pe scara înaltă pentru ea, apoi se aşeză pe pernă. Luă de la fată plasa în care era o sticlă cu lapte şi potrivindu-şi broboada, începu să-i spună pe îndelete celei de jos, de unde să ia porumb pentru găini, ce să toace la raţe, cum să închidă viţelul... Dineu o aştepta, zâmbind, să termine. începu şi fata să râdă uitîndu-se la el. — Hai mamă, lasă, că nu pleci peste lume. Diseară sau mîine vii înapoi. Uşa s-a trântit şi s-a mai văzut mina fetei mişeîndu-se în dreptul geamului, apoi totul a reintrat în normal, zgomotul motorului, al ştergătoarelor şi al ploii. încercă să fluiere un oîntec, dar melodia nu se lega, Poate dacă ar fi fost fata în locul maică-si... şi chiar, de ce n-a plecat fata şi a plecat maică-sa ? Avea ochii negri şi-i luceau ca la pisică... — Uite ic-au ajuns la Râpa Caprii. Au ajuns cu tăiatul la Râpa Caprii. explica bătrâna, uitîndu-se puţin înapoi, pe geam, in întuneric. Da' n-o să taie \ S-a-nvolt Sfatu' cu tI.F.E.T.-u' şi-o s-o ocolească. O s-o ocolească pe departe. E o râpă făcută din viituri, care cade pe-o poiană mică, loc de zece trunchiuri. Na, c-am uitat cum îi zicea înainte. Cum îi zicea, dumnezeule ? poate nu-i zicea în nici un fel. Numele ăsta şi 1-a căpătat în război, adică la sfîrşit. Era pe aici, un pădurar, unu' Petre Şohiopu'. Rămăsese singur că era şchiop. îl rupsese de tînăr un mistreţ. De stîngu era, de stîngu că venea la mine şi-mi spunea mereu că-mi calcă pragu cu dreptu' da minţea, că peste tot călca cu dreptu-nainte. S-a bătut cu patru nemţi în poiana asta şi i-a puşcat pe toţi, da şi ăia l-au ciuruit. Gînd 1-a găsit Fira, cumnată-mea. mustea peste tot de sînge. Doamne ! ce-a (fost atunci ! Peste împletitura broboadei, bătrâna îşi făcu la repezeală o cruce mică. Şi cum l-au găsit!!! Avea el o capră de cerb la care-i ducea iarna fîn în pădure, şi o învăţase aşa... umbla munţii după el. A venit capra la noi între curţi şi nu s-a Sfiit nici de câini, i-a luat haită după ea şi i-a dus în poiană. De-atâta uflet şi chelălăit de goană, s-au dus femeile acolo... Le-a murit în braţe. Oamenii spun ică şi acum vine capra la râpă. Poate n-o mai fi aia că e atâta timp d-atunci, da' şi-o fi învăţat puii. Gînd s-a întors al meu, i-a cioplit troiţă, că ciopleşte (frumos. Acum asta mai face, ciopleşte, de tăiat nu mai taie că-i bătrân, 1-a ajuns pensia. Şi-a făcut un şopron şi stă acolo şi ciopleşte. Ciopleşte în lemn şi mă cicăle pe mine la cap. Dumnezeule, că cicălitor mai e ! Toc, toc, toc, lemnu', toc, toc, toc. vorba. N-am loc de el. De trei zile e dus la oraş, la fata a mare, am dat-o după un contabil, să vezi ce casă are şi ce mobilă cioplită de imoşu. Ce-o fi făcut acolo trei zile nu mă pricep. Aseară la rată, în loc să vie, a trimis vorbă să mă duc eu la el cu bani, c-a găsit butelie pentru asta mică. Aragaz i-»m luat în vară, că trebuie s-o mărit şi pe ea, da aş vrea să rămână în casă. Privi dîteva clipe pe furiş profilul lui Dineu, în semiîntunericul cabinei, apoi continuă cu alt ton : Are şi meserie bună fata. E profesoară la ăi mici. Şi ce lemn de mobilă i-am pregătit. Dacă mă duc eu? acum, am zis să-i iau şi-un radio şi cearceafuri... Dineu simţise schimbarea din vocea bătrânei şi încercă s-o întrerupă din inventarierea zestrei : — Păi ai atîţia bani la dumneata ? — Am ! se făli ea. O mie cinei sute ale noastre, două mii ale ei, şi-o să mai adunăm. Au tăcut amândoi. (între două viraje Dineu încerca să-i vadă faţa, dar bătrâna se ţinea cu amândouă mîinile de marginea geamului şi privea în bezna de afară. După un timp, o auzi rugîndu-1 încet : 63 — Opreşte te rog niţeluş, doar un pic. Trase pe dreapta, şi opri. Bătnîna agăţă cu amîndouă mîinile clanţa, reuşi să deschidă uşa, şi eolborî grăbită. Dineu îi auzi primii paşi în noroi apoi se gîndi la ea, la măritişul fetei. Pe fată nici nu ştia cum o cheamă şi din imaginea umbrelor pe conturul feţii nu îi rămăsese nimic. Păstra doar strălucirea ochilor şi nu-şi dădea seama de ce, i se părea de ajuns. Era convins că întîlnind-o undeva, în altă parte, chiar peste ani, ar fi recunoscut-o. Cine ştie cu cine dracu vrea s-o mărite de-i face atîta zestre. Probabil că nu s-au hotărît încă. Nu-i plăcuse deloc tonul babei, acum o făcea babă, cînd i-a vorbit de zestre. Parcă avea ceva de vânzare şi îşi lăuda marfa. O s-o mărite şi pe asta cu vreunu ca să aibă cu ce să se laude, sau pînă la urmă cu cine s-o nimeri, să nu rămînă nemăritată. Numai că după cum îi păruse lui, fata asta n-o să se lase măritată de alţii. Nu putea şti, dar aşa ar fi vrut să fie. Eeee ! îl cam întîrzie bătrlîna. Aprinse faza mare şi claosonă scurt de cîteva ori. (In faruri apăru din nou ploaia măruntă, în care o săritură de fag îşi spăla frunzele. Pe marginea drumului, foi mari de brustur luceau •clătinîndu-se. începuse viîntul, sau poate, pentru că aproape ieşiseră din pădure, se făcea simţit. îi plăcea jetul de lumină albă, puternică, care .se înfigea în golurile de umbră şi (îl urmărea pînă iîn adâncul întunericului, unde vîntul se lupta pierzînd şi cîştigînd în fiecare clipă. Claosonă din nou dar sunetul strident în linişte, i se păru fără noimă, fără răspuns, pierzîndu-se inutil printre pomi şi frunze. Şi deodată, avu siguranţa că aşteaptă degeaba, că bătnîna nu se va mai întoarce niciodată. îi revăzu chipul aşa cum era oînd s-a dat jos din maşină : rugător, puţin înspăimântat, ca al unui copil care te-a minţit şi îi era frică să nu-1 prinzi cu minciuna înainte ca să poată fugi. Plecase de frică. îşi aminti şi de tăcerea care a urmat după ce-i spusese dîţi bani are la ea. îi fusese teamă că el, da, el, are ;s-o jefuiască. îl apucă o furie pe care nu şi-o putea stăpâni. Cum dracu a putut scorpia asta bătrână să-şi închipuie aşa ceva ? Sări jos, ocoli maşina în fugă, dar se opri ca izbit de zidul de întuneric. Aşteptă puţin să-şi obişnuiască ochii, apoi lîntinzînd mâinile înainte, bîjbîi un pas. La al doilea, se împiedecă de o rădăcină şi se opri. încercă să se stăpânească şi dând vocii un ton cât mai natural, vorbi în beznă : — Hai odată, măi femeie, că e tîrziu ! Unde . eşti ? M-auzi ? Hai să mergem ! Dar nu-i răspunse nimeni. înainta orbecăind pas după pas. Intrase probabil ântr-o poiană năpădită de brusturi în care mergea ca printr-o apă ridioînd picioarele. Se opri cînd prima cracă îl izbi în faţă îipindu-i frunzele ude de obraji. Auzi departe, în dreapta, foşnet de frunze şi rupturi de crengi. — Un'te te duci, ifăăăăă ! lîntoarce-te dracului înapoi că nu te jefuieşte nimeni. Ai înnebunit... Crezi că are cineva nevoie de banii tăi ? Tu auzi ? Vino înapoi la maşină ! . începu să înjure şi rupse pînă la urmă creanga în care se încurcase. Aşteptă cîteva minute ascultând, crezînd mereu că aude paşi care se apropie, dar în afară de răpăitul monoton pe frunzele . mari şi din oînd în cînd picuri grei prelinşi de pe ramuri, nu mişca nimic. — Măi femeie, făptura lui dumnezeu, vino-neoa' ! Înţelege ! Trimitea cuvintele ân masa neagră, compactă, care îl înconjura. Avu la un moment dat senzaţia că se .roagă unui zeu al întunericului de pe altă lume, dar dorea, dorea din tot sufletul lui s-o convingă pe bătrână să se întoarcă. Ştia că bătrâna e undeva, undeva pe acolo, lîngă el, şi nu poate face nimic. Aştepta degeaba. Se întoarse şi văzu farurile maşinii singure,, luminând undeva ânainte. Plecă încet spre ele, oprindu-se din cînd în cînd să asculte. 64 Ultima dată, înainte de a trece de şanţ parcă a auzit ceva ce i s-a părut lui că seamănă a mers, dar tot aşa de bine putea fi vreo săfbătăciune speriată. Ajuns la maşină, se sui sus şi închise amîndouă uşile. Tremurând tot, luă o bluză şi o perChe de pantaloni uscaţi şi se schimbă. Abia aînd începu să-şi întindă hainele ude, observă lipsa plasei cu sticla şi pachetul. Rămas cu cămaşa întinsă în amîndouă mîinile ca şi cum ar fi vrut s-o arate cuiva, îşi aminti că văzuse plasa pe mâna bătrânei cînd trăsese de clanţă. Făcu glhemotoc rufa udă şi o izbi cu putere de perna rămasă liberă. Ar mai fi aşteptat-o mult, oricît, poate pînă s-ar fi luminat şi ar fi putut s-o găsească, sau ar fi ieşit ea, la şosea, dar nu ştia cît timp are înainte. Porni motorul, claxona încă o dată, prelung, ca de rămas-bun şi plecă încet, tot aşteptând să audă vreun strigăt din urmă. ★ Ieşise din orăşelul aşezat ca o poartă la intrarea muntelui. Şoseaua, strânsă între râul domolit de revărsarea văii şi calea ferată, dură, ridicată pe talazul ei, şerpuia prelung, îndoită de oîte o movilă mai puternică. La un moment dat, sugrumată, coti strâns şi trecu pe sub terasamentul liniei, urcând în partea cealaltă, tot în viraj. Dineu abia avu timp să observe un om care alerga pe câmp, spre şosea, făcând semne disperate către maşină. Se gândi puţin dacă să oprească sau nu, apoi frână la umbra unui pâlc mic de arini şi aşteptă — pînă auzi din urmă paşii grăbiţi sunând pe asfalt. Deschise uşa, oînd omul, sufocat de atâta alergătură se opri ân dreptul lui tuşind. — Măi tată, credeam că nu m-ai văzut, vorbi omul între două accese de tuse. Era aproape bătrân, mărunt, îmbrăcat în haine de lucru şi în cap cu o şapcă cu cozorocul îndoit sub ştofă. — Unde mergi ? întrebă Dineu. Celălalt se mai potolise şi răspunse zâmbind : — Nu tăicuţă ! e ceva mai rău ! Nu trebuie să merg cu dumneata, nicăieri. Mi s-a rupt cureaua de la ventilator, şi-mi fierbe motorul de parcă ar fi ceainic. Poate ai una de rezervă... zău nu mă lăsa dacă ai ! adăugă după o scurtă pauză. Dineu se luminase la faţă şi zâmbise şi «1. Dacă nu l-ar fi văzut, ar fi putut să jure că cel care vorbise e tata-Nelu, un şofer de la ei de la bază, care cheltuise odată trei chenzine la veterinar pentru un dine pe care doar că nu-1 strivise. Se mai gîndi o Clipă apoi îi făcu semn să aştepte şi se dădu jos. Ştia că are ân lada de scule o curea. O trase greu de sub cric şi i-o întinse. — Ia-o ! eu nu am nevoie de ea şi dacă o fi, îmi fac eu rost de alta. — Mare noroc am, doamne ! exclamă celălalt. întindea cureaua, o răsucea, o întorcea pe toate părţile şi pînă la urmă începu s-o mângâie ea pe un copil. Lui Dineu âi părea aşa de bine că i-a dat-o, ânoît se gîndi să nu lase treaba făcută pe jumătate şi-1 întrebă încuind cabina : — Nu vrei să-ţi ajut s-o pui ? E nouă şi se întinde greu. — Dacă vrei dumneata să mergi?! tărăgăni celălalt mirat şi rugător cuvintele. Plecară amândoi. Din şosea, la • stânga, spre piciorul unui deal, pornea un drum de ţară. Abia cînd intrară pe el, omul începu să explice : — Nu e departe, colo, şi fixă locul undeva pe câmp, unde Dineu nu vedea nici o maşină. — Nu, n-o căuta, sărăcuţa de ea e-n groapă. Ce să-i faci, descarc singur, pe băieţi, am doi ajutori, îi las în oraş, ce să-i mai car şi pe ei aici, se odihnesc. Şi uite că s-a întâmplat ! Aveam eu un loc unde vroiam să descarc 65 demult şi m-am dus, ifir-al al maicii să fie ! Gînd să ies, na ! că văzui firişoruî de aibur. îmi zic, după ce-am văzut şi cureaua lipsă, las'că o mint eu cu bini-şorul. întâi o scot, pe urmă ies la şosea, fac cinci sute de metri, mai stau, iar cinci sute de metri, şi încet, încet, mai cu răooritu', mai cu schimbatu' apei, o duc pîn'la garaj. Ţi-ai găsit ! Gînd să urc talazul, îmi fuge, măi omule, de spate, uite atîtica, numai atîtica ! Dă-i io amlbulează, ea nimic, mai rău. Şi fierbea, de nu mai vedeam nimic în faţă. Dacă nu te găseam pe dumneata, şi-i zîmbea lui Dineu pe sub cozorocul şepcii, trebuia să fac un drum pe jos pînă la oraş şi s-o las singurică acolo. începuse iar să întindă cureaua, de parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor. Acuşica ajungem. E lîngă nucu' ăla singur. Se apropiau de pomul cu pricina oînd Dineu striîmbă din nas şi se uită întrebător la el. — Hm ! Nu te speria ! dacă adie vîntul nu se mai simte aşa tare. Vru să-1 întrebe despre ce-i vorba, dar nu mai era nevoie. O duhoare putredă, încinsă, îl izbi în faţă şi drumul se opri înlfundîndu-se în groapa de gunoaie a oraşului. Spre ieşire, puţin lăsată pe-o parte, maşina aştepta încremenită în frîne. Odată cu miasmele, vîntul purta bucăţi mari de abur rupte de sub capota lăsată deschisă. Au pus repede cureaua, dar mai trebuia aşteptat să se răcească motorul. S-au aşezat aimîndoi pe scara maşinii. Soarele continua să încingă groapa şi grămezile ide gunoi păreau că-şi desăvârşesc putrezirea sub ochii lor. Dineu aprinse grăbit o ţigară căutând mirosul fumului. — Hai, tăicuţă ! Hai s-o scoatem şi o să se răcească sus. Văd că nu mai poţi mirosi, spuse omul ridieîndu-se. Lui Dineu i se făcu ruşine şi apucîndu-1 de braţ îl aşeză din nou lîngă el. — Pot! trebuie să pot! Nu-i altceva decît gunoi... Se oprise brusc şi se uita la celălalt care ţinea şi el între dinţi un ţigaret din lemn de vişin pe jumătate ars. — Şi cine vrei să-1 care ? Că asta ai vrut să mă întrebi. Scoase ţigaretul din gură şi vorbea fără să se compătimească. — Dumneata nu, eu nu, altul nu, atunci cine ? Am stat odată doar două zile în pană pentru un flleac şi putea tot oraşul. îi omorîseră pe ăia de la sfat cu reclamaţiile. De atunci am o maşină de piese de rezervă, la garaj. Ptiu l Arde-l-ar focu de gunoi! Dar ştii ! E bine să te uiţi cîteodată prin el, să vezi şi ce se mai aruncă. Aşa e omul, ce nu-i foloseşte, azvîrle. Privea mormanele Iîn dezordinea lor şi a lucrurilor din ele şi âncepu să rîdă. Râdea într-un fel al lui, fără stridenţe, la limita de sus a zâmbetului. — Uite, să-ţi povestesc ce-am făcut mai acu vreo două luni. Ţi-am spus că am doi băieţi care încarcă. Pe unul îl strig „Cel mic" şi pe altul „Cel mare" că p-iamîndoi îi cheamă Ion. Ion cel mare şi Ion cel mic. îl văd într-o zi p-ăl mic, pe atunci n-aveam basculantă, descărcăm cu furcile, că lasă furca şi începe să caute cu mîna în gunoi. Pînă să mă apropii eu şi să vadă şi celălalt, scosese din grămadă şi al doilea pantof. Pe primul îl agăţase de şiret şi-1 ţinea cu mîna ailaltă la piept. Au sărit jos şi ne-am adunat să ne uităm la ei. Tăicuţă să nu-ţi vină să crezi ! Erau o frumuseţe de pantofi, de ăia prima. Ce să-ţi spun ?! nu mai ştiu cum aveau modelu' da' erau grozavi, şi pe deasupra, noi. Noi nouţi m-asculţi, ndîncălţaţi, eu talpa neatinsă. Atâta ne-a ehiorît frumuseţea, că de-afoia tîrziu am văzut că erau pe acelaşi picior. Da ! amărâţii de ei ! erau la fel, da ! pe acelaşi picior. Zece zile i-a purtat cu el, Cel mic. Fără să-i încalţe că n-avea cum şi pînă la urmă i-a adus tot aici. Stai, stai să vezi. I-a luat Cel mare, i-a ţinut şi el vreo .'săptămână de i-a privit şi iar au ajuns aici... Mă crezi ?... şi se uită din nou în ochii lui Dineu, am stat şi eu o jumătate de oră cu ei în mână, să-i iau, sau nu ?... Sînt pe undeva, pe sub mormanele de colo, şi arătă un loc departe în groapă. 66 Au scos maşina şi a mers şi Dineu pe scară pînă la asfalt. Acolo au mai fumat cîte-o ţigară şi-au mai vorbit. Apoi s-au despărţit şi s-au salutat cum se salută şoferii, după ce au pornit motorul şi au împins maneta într-a-nfcîia. ★ 11 trezise o rază subţire, venită printre acele brazilor şi apoi prin locul dintre lemnul ferestrei şi perdeaua de stambă colorată. Traversa aproape orizontal camera şi reflectată în geamul tabloului îi trecuse pe faţă. O simţise ca pe nişte faruri venind. Acum, scăpată de încreţiturile ramei şi proiectată pe peretele alb, părea un soare mic, argintiu, cu marginile difuze, care cobora traversând oblic bucata de perete spre marginea patului. Vedea zgrunţurii nisipului din tencuiala nouă, sub stratul subţire de var. Dispăreau cu sutele spre colţul camerei şi apăreau tot atâţia în marginea cealaltă. Mergea totuşi atît de încet. S-a îndoit puţin în partea de jos, pe care şi-a întins-o apoi prelung pe albastrul cearceafului. Apoi s-a adunat, de data asta oval, pe firele ţesăturii. Parcă s-a oprit puţin oînd a ajuns la piciorul Luciei, gol, prelung, dezvelit pînă la şold. S-a retezat cu pro-pria-i umbră, âmpărţindu-se, jos pe cearceaf şi sus pe gleznă, unde lumina sub piele firele subţiri ale venelor... Scăpaseră valul de catifea pentru cortină şi alergaseră amîndoi să-1 prindă, dar nu l-au mai ajuns. S-a derulat din ce în ce mai repede, acoperind iarba şi cînd au ajuns jos, nu mai era decît ica o potecă roşie care urca spre pădure şi spre cabanele din trunchiuri. S-au descălţat şi au început să urce pe ea în picioarele goale... Nu ! Să nu se trezească ! se gândea Dineu. Pata de lumină urca pe picior într-o mângâiere înceată, continuă, deasupra genunchiului. A trecut pe velinţă, între ei, luptând cu fiecare îndoitură, păşind tremurătoare golurile, rămânând difuz pe mai multe cute dintr-o dată. Se mărise, şi fremătînd cu marginile ei irizate căuta să-i cuprindă, să-i încălzească şi parcă să-i împreune... — O să avem copii, Dincule ? Simţise că a ridicat puţin capul de pe umărul lui şi îi bănuise în ântuneric faţa întrebătoare. — Da, Luci! — Cîţi, Dincule ? — Trei, Luci ! îşi lipise din nou obrazul de umărul lui şi adormise... Era aceeaşi fâşie de lumină care i-a desenat braţul în toată lungimea lui. Ar fi putut să prindă cu un cărbune urma umbrei pe albul peretelui şi ar fi rămas acolo conturul. Oînd se va trezi ea, mişdîndu-se, aceea, va rămîne o simplă linie şi oricât va încerca azi ori mîine, niciodată nu va fi la fel. Scăpată de pe umăr în gol, lumina îl traversase lipindu-se iar pe perete. Revenită apoi, treeîndu-i de la tîmplă spre frunte, se concentrase ca trecută printr-o lupă, aproape într-un punct, în al cărui contur precis, albul devenea din ce în ce mai puternic, ca o culoare de semnal... Se aşezase în rândul al treilea. Gând venise âl, doar pînă acolo se ocupase. Luci îi spusese să se grăbească şi nu vedea de ce. Doar cînd a început şi-a dat seama că se ocupase şi ultimul colţ de bancă iar geamurile deschise spre pădure erau şi ele ocupate pe dinafară şi păreau nişte tablouri cu mai multe portrete în fiecare. Nu-şi închipuise că sînt aşa mulţi. Ştia că Luci se duce la echipe departe 67 în pădure, dar nu-i spusese niciodată citi sînt. Poate pentru că îi vedea în fiecare zi. Stăteau strânşi unul în altul, să încapă pe şirurile băncilor. Nevestele şi copiii, în faţă. Ei veniseră mai tîrziu. Aplaudau oît puteau de tare, uitând de căciulile care le cădeau de pe genunchi. Le căutau apoi pe sub bancă şi iar uitau de ele. Le plăcuse şi pantomkna cu toate că nu o cunoşteau. Pe scenă nu vorbea nimeni. Era noapte şi zi, apoi iarăşi noapte şi zi. Era o pădure pe scenă şi copacii nu vorbeau pentru că aşa sînt ei, nu vorbesc. Doar vîntul îi îndoia din cînd în cînd. Erau toţi la fel în aceleaşi culori ziua, cu scoarţa crestată şi crengile pierdute în frunze, doar că unii erau mai bătrâni, alţii mai tineri. Dar venea noaptea şi atunci unul dintre ei nu mai semăna cu ceilalţi. Era la fel cu ei dar era violet. Şi într-una din nopţile scenei, copacul violet îşi mişca o cracă. O mişca lent ca bătută de un vînt care nu bătea şi de fiecare dată mişcarea era mai prelungă, mai prelungă, pînă oînd, sec şi dur, izbi în copacul de alături. în sală s-a auzit clar izbitura securei în trunchi. Craca se depărta şi veni iar lovind mai puternic şi oamenii care priveau, auzeau şi simţeau tăişul securii înlfigîndu-se mai adiînc, de fiecare dată mai adînc. Se răsuceau copacii şi li se auzeau crengile bătînd aerul ca şfichiul de bici. Se mişca pădurea. Dar pe scenă veni lumina zilei şi toţi copacii erau la fel. Pînă şi umbra lor la care te puteai adăposti, era la fel. Nopţile urmează zilelor şi zilele nopţilor şi copacul violet lovea noaptea. Dar se muta pădurea. Nu vedeai cînd, dar alături de el, trunchiuri venite, scurtau mişcarea crengi-secure, pînă Cînd într-o noapte, lovitura aşteptată ca pe o bătaie de pendul, nu s-a mai auzit. Creanga copacului violet a rămas înţepenită între trunchiuri şi cînd s-a făcut zi, copacii erau la ifel şi pădurea se îndoia sub vînt. Şi ei, tăietorii, înţeleseseră. Şi-au ţinut răsuflarea doar cîteva clipe, apoi a început furtuna lor. Dineu trecuse prin tot, ca printr-un vis şi îi păruse rău la sfîrşit, că nu îi cunoaşte pe fiecare în parte, şi că ei, fiecare, nu-il cunosc pe el... ★ Raza de lumină cădea acum mai drept. Era undeva pe faţa lui. O căută cu ochii şi îi primi fulgerarea cu ei deschişi. Simţea arsura, şi ştia că nu se va opri la ochi, ştia că va arde tot şi odată cu el şi femeia de alături, dar dorea asta din tot sufletul şi nu se feri. ★ Trăsese frîna de mână pînă la refuz. îşi aşezase faţa în palme, coatele pe volan şi privea înainte la fâşia de asfalt care se reteza, proiectată pe cer, în vârful pantei. Măcar pînă acolo să fi ajuns. încă zece, cinoisprezece metri. Zîmbi pentru el şi recunoscu că nu se gândise la asta. Nu controlase rezervorul de benzină decât după ce mai încercase de cîteva ori să pornească motorul, cu toate că ştia că nu va mai porni şi că în rezervor nu mai sînt deoît dîteva picături amestecate cu apă şi rugină. A stat aşa, poate o oră, poate trei, gîndindu-se la un singur lucru. Mai avea acolo, sus, în maşină, două baloturi. Două locuri unde trebuia neapărat să ajungă. Dacă le dădea şi pe ele în primire, pe fiecare unde trebuia, totul era terminat. Tresări, deschise uşa şi coborî. De jos, o basculantă venea cu motorul în plin. îi făcu semn. Maşina viră scurt pe lîngă el şi opri în faţă, la câţiva metri. Cel de la volan coborî şi pînă să se apropie, Dineu avu tot timpul să-1 cântărească din ochi. Era fiînăr, înalt, îmbrăcat într-un combinezon albastru, strîns pe 68 talie şi cu semnele bazei scrise cu alb pe buzunarul din dreapta, de sus. Se uita la şapca mică, dată puţin pe spate, •dini celălalt ii întinse mîna. li auzi clar vocea care încerca un ton glumeţ. — Ce are „bătrîne", s-a supărat ? şi făcu semn către maşină. , < — Benzina ! răspunse moale Dineu, urmărind faţa celuilalt care coborî încet, foarte încet, de la surâs, prin punctul mort în care trăsăturile nu spun nimic, tot atît de încet, la tristeţe, li auzi şi vocea, din nou, de data asta tristă, compătimitoare, ea un mulaj sonor al obrazului, al frunţii, al buzelor care o rostise. — 'Ce să-i faci, „bătrâne" ? S-a terminat, ce să-i faci ? Credeam... eu ştiu... dar îl întrerupse Dineu, li luase mîna între ale lui, îl privea în ochi şi se ruga. — Nu-ţi cer douăzeci, nici zece, nici cinci măcar, dă-mi un litru, doi, să mă mai tîrîi oîţiva kilometri ! lînţelege-mă, ajută-mă să-mi termin drumul ! Trebuie să-d termin! Mai am de mers în două locuri, de dus doar două baloturi, numai două... Ochii tânărului plecară din ai lui Dineu măriţi de aşteptare, dar aproape stinşi, întîrziară un timp pe cutele feţii acestuia adîncite, întretăiate, înoît aproape nu mai ştia care au fost la început şi care s-au adăugat ou timpul, apoi fugiră înlături. îşi trase încet mâna din mîinile bătrânului şi încercă să facă un pas. — Nu pleca ! strigă Dineu, trebuie să-mi dai ! — Nu plec, omule, nu plec ! dar înţelege ce trebuie să ânţelegi ! Gîndeşte-te ! Să zicem că-ţi dau eu doi litri şi mergi cinci-şase kilometri. Nu te Uita aşa lla mine ! Nu sînt egoist, dar nu pot să-ţi dau şi nimeni nu ţi-ar da în locul meu. Peste o săptămână sau două îţi mai dă careva doi litri şi mai faci o bucată de drum. Să admitem prin absurd că ai să aştepţi mereu pe marginea şanţului. Când ai să ajungi acolo unde trebuie şi ce fac în timpul ăsta cei care te aşteaptă ? Băgase mîinile în buzunar şi se plimba încet prin faţa lui Dineu. — Dacă vrei, adăugă cu vocea pe jumătate, oprindu-se, te iau la remorcă... dar continuă aproape scuzându-Se după ce văzu surâsul lui Dineu. Ştiu, iartă-mă ! Nu-i convine nimănui să meargă legat ca o tinichea de coada unui oîine, dar spune şi dumneata ce să fac ?... Ştii ce ? Şi asta cred că e cea mai bună soluţie, spuneai că mai ai doar două baloturi. Dă-mi-le mie, le duc eu pînă acolo. Dineu întoarse capul, şi se uită atent în ochii lui. După un timp, ântrebă fără să-şi mute privirea : — Şi eu ??? dar nu-i răspunse nimeni. Ochii tînărului căutau undeva alături, în golul din spatele lui, ceva pe care să se fixeze. Ia-le ! mai zise şi se rezemă cu spatele de aripa maşinii. îşi aprinse o ţigară şi rămase aşa, urmărindu-i pe celălalt cum trece aplecat sub baloturi. îl ajută în gând să se caţere pe malul şanţului ca să le răstoarne peste oblon şi âi strigă la Sfârşit să pună prelata peste ele. Cînld îl văzu că o leagă, aruncă ţigara stinsă, se sui la el în cabină şi închise uşa. Făcu apoi, siluetei în albastru semn. într-un fel şi de rămas bun şi să plece. Demarând greu, maşina a urcat pînă în vârful pantei şi a dispărut. După mult timp a văzut-o ca o bănuială, ureînd serpentinele celuilalt deal şi pierzân-du-se în pădure. Privi din nou la şoseaua rămasă liberă. Nu se gîndise niciodată că va sta privind drumul înaintea lui, fără să poată merge. Un drum pe care alţii îl vor parcurge şi el nu. Pentru el şoseaua se termină aici, în faţa roţilor. Acolo unde ating ele asfaltul totul se retează, se sfârşeşte. El terminase drumul, dar drumul nu se terminase. Căută cu degetele tremurătoare ântre acte, foaia de parcurs. O găsi, o desfăcu âncet, să nu se rupă la muchiile unde se tocise hârtia şi o întinse ân faţă, pe volan. Ăsta a fost drumul lui. Erau scrise pe ea toate locurile 69 pe unde trecuse, pe unde lăsase baloturile lui. Ce cărase el ? Costume şi recuzită de teatru. Asta alesese, asta făcuse. Şi aici a lăsat un ballot şi aici unul. începu să treacă degetul de la un rînd la altul. încet, migălos de (încet, întârziind voit pe fiecare loc, adăugîndu-1, adu-nîndu-1 la celelalte. Erau zeoi de opriri şi tot atâtea plecări. Ajunse tîrziu, jos, jos de tot, unde se termina foaia, la cele două locuri goale. Le acoperi cu mima şi privi restul foii pline. Dar ele rămîneau acolo sub palmă şi erau tot ale lui, cu toate că erau goale. Sau tocmai pentru că erau goale. I se făcu frig şi i se păru dintr-o dată că e prea singur. Doar el cu „Foaia de parcurs". Poate vine cineva din urmă şi trebuie să vină. De ce să rămlînă aşa singur. Se uită în stânga Iîn oglinda retrovizoare, dar şoseaua era goală pînă unde venea el. Ba, nu ! Nu era goală. De acolo de departe, de la capătul ei, veneau oameni. Mulţi oameni şi nu era numai şoseaua asta, erau mai mullte, o mulţime de drumuri care se întretăiau, şerpuiau unul lîngă altul sau mergeau alături, tot pămîntul era plin de (drumuri pe care mergeau oameni. Alergau sau abia făceau cîte un pas, călcau unul în spatele celuilalt sau veneau alături. Mulţi... aşa de mulţi... Regăsi locurile pe unde trecuse el după figurile pe care le recunoştea. Erau unele pe care le uitase ide mult, altele pe care le avea în memorie, oameni pe care îi întâlnise, îi luase cu el, rămăseseră în urmă, sau trecuseră înainte. Cîţi cunoscuse !... Nu-şi închipuise niciodată că pot fi atîţia !... De la început, de acolo, de departe, lipseau doi. îi căută despărţiţi dar îi găsi împreună. Erau în maşina cu gunoi. Bătrânul cu ţuica şi Băcanu. Se certau pe o pereche de pantofi putreziţi. Şi-i smulgeau unul altuia din mână, iar alături Ion cel mare şi Ion cel mic, râdeau. Râdeau ide se prăpădeau. Zâmbi şi Dineu şi căută mai aproape. Mai aproape, aici, lîngă el, era Luci cu băieţii lui. Şi mai era cineva. Mai era o femeie. Nu-i vedea decât ochii mari, negri, care luceau privindu-1 de sUb trendul pus pe cap s-o apere de ploaie. Veneau încet din urmă, păşind rar. Mai fac un pas, doi, au ajuns în dreptul lui, apoi au trecut şi au dispărut şi din oglindă. întoarse repede capul să se uite mai departe prin parbriz, cum se duc înainte, dar înainte nu se vedea nimic. Ningea. De mult ningea şi zăpada venită ca vîntul din faţă, îngheţase pe geam, acoperindu-1. Atunci îi trecu ân gând. Pe ei şi pe tânărul care îi luase baloturile. încercă să se închipuie şi pe el acolo, ânainte, amesteeîndunse între ei, vorbind cu ei, dar nu se putea închipui pe el acolo. în gândul lui de mîine, el, lipsea. Aplecă (liniştit, capul... lipi obrazul de Foaia de parcurs... şi deodată... totul... se opri undeva... Fragment pentru Ulysse — melodramă glacială — de M. Ungureanu întorcîndu-se, Ulysse trecu pe lîngă Ithaca, mai departe. Şi de-ar mai fi deschis trecutul, daca Aş regăsi-o vechea mea Ithacă, Neirwadatâ, în acelaşi semn Supusă la penaţii ~ei de lemn, De nu s-ar şti că arsele făclii, Aprind acum doar în cămări pustii, Deci n-ar fi cert că din stătutul mit Intîia Penelopă a fugit, S-ar încerca întoarcerea ? Şi cum Ar mai ghici în cel ce vine-acum O despletire vagă de sargase, Pe singuru-i Ulysse ce plecase ? ★ Ce Penelopă-ar mai putea să-mi ierte Cunoaşterea privirilor incerte, Şi să îi suflu nopţile în păr Că s-a pierdut, demult, un adevăr, Şi-n locul mărginirii, să asculte Minciunile frumoase, şi mai multe ? Superiorul falsităţii joc, Ce Penelopă l-ar primi în loc ? Şi dacă-ar vrea, n-am bănui că e Tentata de idei Pasiphae, Blagoslovite aşternuturi ? Şi? Gălbuia Penelopă ar mai fi ? Or, de voiam să plec din marea mea Spre ţărmurile joase, — pentru ea. Dorite voi, neîncetate zări, Mă obosesc atîtea întrebări, Totul e calm, şi focurile-s clare : De vreme ce Ulysse e mişcare, Oricum ai fi, Ithacă, ne-ar desparte Tentaţia plecării mai departe. Odihna mea, tristeţea mea cea mare, lthacă răsărită din uitare, Eu, îmbarcat pe bălţile de vise, Pe curbele Ithacăi nedecise, Mă reîntorc la marea mea, mai dreaptă. Şi albele Halii mă aşteaptă. Vîrsta proverbului de Damian Ureche Şi, iată, adumbreşte a ceaţă şi-a destin. Întinse către toamnă, curg streaşinile verii, Şi nu pot >să mă dărui, şi nu pot să mă-nchin In clipa agăţată de marginea plăcerii. O rază de lumină nu pe genunchi o-ndoi. Izvoarele se culcă cu fruntea pe balade. Din mii de tpărţi banalul dînd buzna către noi, Lăsăm să-i taie calea luceferi cumsecade. Strict contemplăm nisipul, dar pietrele ne scapă. E linişte în sînge, încît se-aude viaţa. In orice zid se-ascunde un glas ce strigă apă Şi seara cea mai largă începe dimineaţa. Grăbind spre fum albastru şi flacăra greşeşte Doar melcii ştiu să guste furtunile încet. Portretul din perete se-nsoară şi iubeşte Uitînd cu uşurinţă de celălalt portret. Pentru curajul clipei incendiem o Troie, Şi micşorăm văzduhul cu fiecare zbor. Se sting numai copacii de care-avem nevoie Şi-i vinovat doar pieptul de focul viitor. SCRIITORI ROMĂM CO\TEMPORAi\I Mihail Sadoveanu, poet al istoriei naturale (1) de George Muntean ■■■■■ înd, în iunie 1927 avea să facă, în calitate de delegat HjRH al C.A.M.-ului, din eonsi-j^HH^H Hui căruia făcea parte, o călătorie în Olanda, pentru a neguţa acolo tutunuri exotice, Sadoveanu era un scriitor de multă vreme consacrat, chiar dacă, potrivit unei mărturisiri întâmplătoare, abia atunci i se încheiau „anii săi de ucenicie". Se concretizase, de asemenea, în scrisul său de pînă atunci, o imagine relativ amplă a naturii şi peisajului românesc, atît pe orizontala oît şi pe verticala lui, ca şi una de ansamblu asupra a ceea ce văzuse, gîndise sau închipuise despre alte lacuri ale pământului. Cum confruntarea cu un punct geografic aşa de diferit faţă de cel al nostru se făcea oarecum din mai multe unghiuri, urmărirea acesteia, paralel cu unele raportări la scrierile sale anterioare şi de după această dată, poate arunca cîteva lumini noi în direcţia care ne interesează. Programatic parcă, notele de călătorie se deschid cu o captivantă vînătoare de cocoşi sălbatici (tetrao urogallus) în munţii „aşa de artistici" ai Sebeşului: „Două lucruri într-adevăr doream de multă vreme în această viaţă. Să mă mai duc odată la o vînătoare de cucoşi sălbatici şi să vizitez Olanda". Prima dorinţă satisfăcută, călătorul se poate urca liniştit în Express-Orient şi porni spre „Ţara Apelor". Declanşată „între piscurile ninse" din preajma Predealului, imaginea sintetică a ţării, pe care o duce în suflet peste fruntarii, este, în mare, următoarea: „Frământarea aceasta titanică şi codrul de brad; tancurile de cremene pe care plutesc vulturii cu aripile în cruce şi iama aceea de vis peste aburul fierbinte şi florile văilor; toate depărtările negurii albastre înspre Caraitnan şi Omul, înspre Peştera Iailomicioarei, înspre Negoi şi Paring şi înspre Prigoana, unde găinile cucoşilor de munte scot pui, sub cetină neagră nestrăbătută de picior de om; spre Vrancea, spre Ceahlău, spre Căliman şi Maramureş, spre Cheile Bicazului, la săla-şurile păstrăvilor şi cerbilor; toată domnia feciorelnică şi pură a zimbrilor de altădată ş-a castorilor, toate le părăsesc, ca să văd lucrurile trecătoare ale oamenilor. Acestea stau în veci; acelea sînt jucării minunate. Acestea sînt ale întunecoaselor stihii; acelea sînt ale fratelui meu slab şi nemernic — aşa de slab prin natura vremelnică, ş-aşa de tare prin stăruinţă şi inteligenţă. Mă duc spre ele din simpatie, ca spre o iluzie ş-un vis, — şi mă grăbesc, căci nu sînt decît un 73 provizorat fragil, ca toate ale noastre omeneşti şi nedurabile. Las toate aceste zidiri ale creaţiei dintâi, încă măreţe şi nestricate; şi subt ele o lame încă nestatornică şi încă neintrată în definitivat, — cu toate clădite încă ,pe năsip şi sub vijelie, cu toate ale prezentului oglindin-duse într-un miraj splendid al viitorului ; aşa de triste pentru cel care se duce în civilizaţia Occidentului şi asa de grele de speranţe şi vii pentru cel care se întoarce iarăşi la dînsele". E strânsă aci una dintre puţinele priviri de ansamblu asupra peisajului muntos al ţării noastre din literatura lui Sadoveanu şi pornind de la ea se poate ajunge, în cercuri concentrice, la o arie de mult mai amplă şi detailată cuprindere. Dar dacă tot am încercat o intrare de dinafară graniţelor în acest sector al scrisului sadovenesc, să amintim că şi înainte de Olanda autorul se încercase oarecum în direcţia surprinderii naturii de dincolo de marginile ţării, dar o făcuse, ca în Uvar ori în altele (Emigranţii la Brazilia nu spune nimic sub acest raport), mai mult ca un exerciţiu de fantezie, iproieetîndu-şi cel mai adesea într-un cadru convenţional amplele lui cunoştinţe privitoare la punctul nostru geografic, coroborate şi colorate uşor altfel cu date scoase din cărţi. O excepţie în această privinţă o constituie cele 44 de zile în Bulgaria din '1916 (reluate în parte în volumul, cam patriarhal intitulat în 1930 — Depărtări, dacă ne gândim că în Bulgaria ajungeai din orice punct al ţării într-o zi), dar din care nu aflăm mare lucru cu privire la chestiunile ce ne-ar interesa aci. De altfel, nici contrastul cu realităţile noastre naturale nu-i prea mare dincolo de Dunăre. în ce priveşte Uvar lucrurile spuse acolo despre relieful, fauna şi flora siberiana şi transuralică, în general, nu trebuie privite atît sub speciae Veritas, cît ca nişte încântătoare privelişti produse de o fantezie creatoare îndelung exersată. în nişte zile şi seri limpezi de septembrie se arată la Roznov, în timpul primului război mondial, nişte oameni care îşi spun „Kitai". Unii din ei vin de la Sifoir (după cum înţeleg un moş şi o babă) din provinciile asiatice de la Amur, sînt „nomazi de pe Obi, alţii din cercul polar". Cîţiva „în uniformele lor albastre, păreau nişte omizi fantastice". Baba îi crede iniţial a trăi sub pâmînt, că se trag din căpcăuni, şi că trebuie să mănînce copii. De fapt ei n-au făcut nimic în acest sens, cel mult au ros păpuşoi, au cules toate ouăle clocite de prin cuibare şi au fiert paşnic „în eăzănelele lor, mâncări misterioase a căror compoziţie oamenii n-au înţeles-o deoît după ce au băgat de seamă că li se împuţinează de pe lîngă casă căţeii şi mâţele", con-statînd că unele seminţii mănîncă miel, altele mâţă. în această atmosferă de învăluire, „într-un furnicar neîntrerupt", „într-un viermat de oameni", ce se „frămîntau ca nişte roiuri cenuşii" şi se amestecau în zile senine de toamnă cu „stoluri iuţi de soldaţi pămînteni", într-un mo-menit de „scădere a valurilor de mulţimi", .cînd sătenii ascultau „acele zgomote seci ca ruperi de vreascuri", apare un astfel de individ „de pe pustii locuri" strigînd : Uvar! Uvar ! Avea ochii puţin piezişi în care fulgerau ca o sclipire de ghiaţă „mişcări repezite de păsări la pîndă". După îngroparea tovarăşului său, lichidat de nişte soldaţi într-un moment oîmd „soarele se lăsa spre munţi într-ace-eaşi pace şi linişte de sărbătoare", se simţi „cu sufletul împovărat ca de o negură a miezului nopţii", în această lume nouă „cu înfăţişări multiple, cu bogăţie de fiinţa şi de plante". Rămase, identificat de popa din sat ca idolatru, la cei doi moşnegi, în locul slugii vechi ce se prăpădise în „furtuna războiului" şi despre care „nimene nu putuse aduce ştire lămurită dacă rămăsese într-o văgăună de munte, ori se ridicase în vârtejuri că- 74 tră nouri, ori cursese în pulhoade". Fiul moşnegilor, profesor de medicină la Iaşi, dezrădăcinat şi cu nostalgia „plutelor şi a vitelor din prund, a smeurii şi a afinelor, a mugetului cerbilor primăvara", cu dorinţa de a se aşeza într-o sihăstrie la malul apei lui, în peisagiu! de odinioară, hotăreşte, împreună cu un inginer rus scăpat de pântecele peştilor din fundul mării la Odesa şi adus de valul lumii la Iaşi (şi care e, evident, „vînător iscusit"), să deslege enigma Mutului, cum i se mai zicea acelui idolatru. întîi inginerul, om umblat, în lipsa paşnicului Uvar, care e la pădure ou boii, le face bătrânilor o scurtă introdueţie în lumea transuralică, unde se ţin „iarmaroace ia o temperatură de şaizeci de grade suibt zero şi laptele se vinde îngheţat, în bucăţi cubice, tăiate cu fierăstrăul. De la un sat la altul umbli trei sute de verste. La anul, oînd te întorci, nu mai găseşti satul". Smârcuri, tundre, pustiuri, animale multe şi puţintei oameni, „încercând a se vîna unii pe alţii". Dumnezeu e acolo „un fel de bestie fioroasă din negurile nordului", pe oînd aici, lîngă Bistriţa, „stăpâneşte asupra florilor şi cântecelor şi sezonul îngheţat nu-i pus decît pentru contrast". Acolo e, conchide înfiorată bătrâna, „marginea pământului", iar Uvar — şi el ca şi noi toţi „un fulger între două veşnicii", identificat ca iacut de pe fluviul Lena „din nortl-estul extrem siberian" —, e de pe acele meleaguri. Se dovedeşte şi el straşnic vînător, se afflă în elementul lui mai ales iarna „în peisagiu alb şi între zări îngheţate", ştie alege buruienile de leac, vorbeşte curent cu calul, „stîrnindu-i în trup un tunet uşor", învaţă proverbele locului ) 1918 .(n.n.). 2) Marcel Romanescu se afla în acest interval de timp la Ghristiannia (Oslo), în Norvegia, ca funcţionar diplomatic la consulatul român diin localitate. 92 am plecat pe front în Corpul Apărării Antiaeriene unde am stat pînă în februarie 1918, cînd reîntors la Iaşi, am rămas acolo pînă la plecarea din Moldova (iunie). Aici la Bucureşti, sînt redactorul ^Literatorului", oare a reapărut, şi lucrez şi la alte publicaţiuni recente. Mi-a mers şi mai rău, şi mai bine, în timpul acesta... deşi greutăţile trecute sînt oricum prilej de satisfacţie. Mi-ai fost pururi în amintire şi de mai multe ori aşi fi vrut să-ţi scriu — dar indiciile despre tine eraU prea vagi şi prea nesigure. Am scris, deşi nu mult în ultimul timp, dar marea experienţă sufletească la care am luat parte sper să-şi ia de aci înainte o formă. Mă gîndesc la tine: mai liniştit decît mine, mai liber de a te adînci şi de a te perfecţiona, tu trebuie să fii altul. Cît de mult te doresc, cum aştept reîntoarcerea ta! Am tristeţea să-ţi anunţ moartea bunului nostru prieten, Vasile Olănescu, în marile lupte din iulie 1917. Am fost crud încercat prim. pierderea acestui necomparat amic... şi îmi închipui impresiunea ce o vei încerca şi tu. —- Mai multe detalii, despre mine şi despre altele la o viitoare scrisoare ce va urma răspunsului tău, pe care îl sper neîntîrziat. Bune amintiri fraţilor tăi; cele mai respectuoase salutări d-nei şi d-lui Romanescu. Ţie, scumpe Marcel, o mie de salutări frăţeşti, Tudor Vianu. Str. Cortului 14 (colţ cu Precupeţii Noui). Buc. 28 oct. 1918 Scumpe prietene, O bucurie delirantă mi-a pricinuit cartea ta poştală. Nu-mi vine să-mi cred ochilor privind: în adevăr, ale tale sînt rîndurile pe care le am în faţă — al tău e scrisul ăsta, pe care totuşi îl cunosc aşa de bine ? In sfîrşit, după doi ani, ne regăsim — dar, din păcate, atît de depărtaţi încă... Nu-mi scrii cînd aveţi intenţia să vă reîntoarceţi. O doresc cît de curînd, cît de curînd, dar evenimentul acesta mi-l făgăduiesc ca marea bucurie a anului... Scrisoarea ta n-am primit-o : eu însă, îţi răspund neîntîrziat şcu Gheorghiu Corn englez de Eugenio Montale Vîntul care astă seară cîntă înăsprit — aminteşte o puternică batere de spade — muzica arborilor goi şi mătură orizontul din toate unde fîşii de lumină se întind ca vulturi în cerul dureros (Nori în migraţie, alte regate de sus ! A altor Eldorado puţin deschise iporţi !) Şi marea ce solz după solz lividă îşi schimbă culoarea azvîrle pe maluri o trombă de spumă în încordare ; vîntul ce naşte şi moare în cerul uşor întunecat de-ar suna şi peste tine astă seară inimă, instrument dezacordat. în româneşte de Miron Ohiropol Odyseu în Ithaca de Lars Forsell De trei ori am aruncai azi trei trandafiri în mare, la ora în care şuvoiul părăseşte Ithaca. De trei ori, trei porumbei şi-au luat de pe mîna mea zborul fîlfîind din aripi. Sînt purpure,-n lume, Calypso, atîta de tari, încît o singură uncie ar colora în roşu de sînge marea întreagă. Atunci la ce bun să mai plec de la line, să las depărtarea-ntre noi ? Sirenele încă mă strigă, mă ispitesc şi în somn. Şi marea îşi umflă valurile. Şi visul meu însuşi te cheamă, stîrmnd vijelia. în româneşte de Veronica Porumbacu Sonet de dragoste de Pablo Neruda La moarte, mîinile pe ochii mei le pune, ca spicele de dragi, lumina blond-a lor să-mi fie proaspătă ca boarea pe genune, să simt cum mi-.ai schimbat destinu-alintător. 107 Dormind, le-oi aştepta. Trăieşte mai departe în şoapta vintului gonită ne-ncetat, parfumul mării-n larg, tu, simte-l cum se-mparle pe urmele-n nisip pe unde am umblat. Rămînă ce-am iubit şi fii cum te-am ales... Ştii bine, te cîntam cînd biruiam şi sumbra arip-a nopţii... Dar, să înfloreşti, acum, s-atingi, cum am dorit, răscrucea mea de drum, să poată-n părul tău să mi se plimbe umbra, să-şi aibă cîntecul un veşnic înţeles. In româneşte de Barbu So'lacolu Zadarnic zugrăveşti de Paul Celan ZADARNIC zugrăveşti inimi pe sticla ferestrei : jos, în curtea castelului, prinţul tăcerii sub semnu-i i-a luat pe oşteni. In copac îşi înalţă stindardul — o frunză, ce-nvineţeşte cînd întomnează ; firul de iarbă al melancoliei şi a timpului floare le-mparte în armii; cu păsări în plete le-ntîmpină spadele să şi le plece. Zadarnic zugrăveşti inimi pe sticla ferestrei: un zeu e printre oslăşeştile stoluri, învăluit în mantia ce ţie-nlr-o zi ţi-a scăpai de pe umeri pe trepte, în miezul de noapte, odată, cînd în flăcări era castelul, cînd tu glăsuîai ca şi oamenii : iubite... El nu ştie ce mantie e şi nici steaua de pe cer n-o imploră, ci frunza ce-n faţă-i pluteşte o urmează. „O, fir de iarbă", i se pare că aude, „o, floare a timpului". în româneşte de Dinu Bondi Rumegare de Richard Eberhard Cînd voi simţi, slrîngînd o piatră-n mină, Cum o preface timpul în ţărînâ, Şi-atunci cînd, printre degete, fiori, Din rădăcini, mi-or creşte pomi şi flori, 108 Voi fi ca Moartea de-nţelept, Căci Moartea face toate-acestea, Şi ea-mi va face scrum din piept, Cînd mi se va-ncheia povestea. în româneşte de Dan A. Lăzărescu După o sută de ani de Emily Dickinson După o sută de ani Locul nu se mai ştie, în pacea nemişcată A vieţii ce-a fost agonie. Ierburi triumfă. Străini Citesc trecutele mîini în scrisul rămas, singuratic, Al morţilor mult mai bătrîni. Vînturi pe cîmpuri de vară Uitatele drumuri arată. Instinctul ridică o cheie De amintire scăpată. în româneşte de Petru Popescu CRONICA LITERARĂ Critica prozei de Paul Georgescu AL PIRUf C. NEGRUZZI; LIVIU REBREANU eriozitatea informaţiei, migăloasă şi desfăşurată cu o anume plăcere Spentru propria ei frumuseţe, dă lucrărilor lui Alexandru Piru un aer de seriozitate universitară şi inspiră lectorului încredere. Făcând .parte din mica echipă de critici formată de G. Călineseu, Alexandru Piru păstrează devotamentul faţă de valoarea estetică, distingând-o de meritul istoric, priveşte opera de sus, cu rapiditate sintetică, fără a se teme de ideile generale şi afirmarea netă a gusturilor proprii. Tehnica rezumării repezi şi selective, ce include o judecată sugerată, îl înscrie printre călinescieni, dar numeroasele păreri deosebite şi chiar delimitări însemnate fac din el mai mult decît un simplu discipol, un creator de puncte de vedere clare şi distincte. Criticul şltie să sintetizeze fără a eluda amănuntul şi fără a schematiza ideile de ansamblu. Aceste calităţi fac din cele două mici volume — Liviu Rebreanu, Ed. Tineretului, 1965 şi C. Negruzzi, idem, 1966 — primul de 118 pagini, al doilea de 141, format mic, lucrări ide bază, conţinând toată informaţia necesară cunoaşterii celor doi prozatori, rezumatul operei şi judecarea ei istorică şi artistică. Altfel spus, Alexandru Piru are talent sintetic. Lucrarea dedicată lui C. Negruzzi debutează, fireşte, cu biografia scriitorului, notîndu-se pe parcursul vieţii şi activitatea sa literară, astfel incit cititorul poate înţelege opera prozatorului, nu numai în contextul social-istoric al epocii, foarte accidentat, ci şi în împrejurările particulare ale existenţei autorului lui Alexandru Lăpuşneanul. De altfel, criticul însuşi degajează trăsăturile caracteristice, desprinde semnificaţii, raportează în permanenţă lucrările scriitorului la modele anterioare, indică sursele, trasează paralele cu contemporanii, sau îl prezintă pe Negruzzi însuşi drept izvor de inspiraţie pentru urmaşi. Această permanentă referire animă expunerea, sugerează permanenţa procesului literar ca fenomen viu, complex, în care teme şi idei îşi răspund, corespund, totdeodată modifieîndu-se necontenit. Se reliefează deci dialectica particulară a literaturii, de permanenţă şi înnoire. După o analiză clară şi exactă a valorii operei, ân final se emite o judecată sintetică. Născut în 1808, Constantin Negruzzi, fiul unic al iui Dinu Negruţ, e precoce atras de literatură fiindcă se dedă acestui „viciu nepadepsit", cum îl numea Valery Larbaud, de la 13 ani. Criticul împarte activitatea scriitorului monografiat, în trei perioade : 1) Perioada începuturilor, de la 13 la 29 de ani, în care se exercită în deosebi ca traducător, mai ales de versuri, — poezie şi teatru — din La Fontaine, Voltaire, Lesage, Marmontel, M-me de Gentlis, Florian etc. Pe la 19 am 110 scrie şi versuri proprii „ou lipsite de însuşiri umoristice şi de o anume lesniciune prozodică", dar pe care criticul le consideră tot exerciţii (pg. 128). Reţinem deci precocitatea debutului, cît şi faptul că, acel ce avea să scrie prima nuvelă densă şi durabilă din literatura noastră, constituind un adevărat model, debutează cu versuri, cum şi că autorul acelui dramatic tablou istoric — Aleaxndru Lăpuşneanu — are, în tinereţe, o muză satirică. A doua perioadă, cea mai însemnată, e fixată de critic între 29 şi 36 de ani (1837—1844) când Negruzzi colaborează la principalele reviste ale vremii „şi dă cele mai importante scrieri din cele patru cicluri ale volumului Păcatele tinereţelor (Amintiri de juneţe, Fragmente istorice, Neghină şi pălămidă, Negru pe alb)". Aprodul Purice e din 1837, ca şi nuvela Zoe, celebrul Alexandru Lăpuşneanul e din 1840, ca şi O alergare de cai şd Fiziologia provinţialului în Iaşi şi tot între acei ani se scriu schiţa Primblare, anecdota Reţetă, portretul Un poet necunoscut, schiţa Calipso, povestirea Au mai gpăţit-o şi alţii, cîteva poezii etc. Cea de-a treia perioadă e situată de Al. Piru de la 36 da 49 ani (1844—1857), în care „activitatea lui Negruzzi devine sporadică, redusă la Cîteva scrisori şi încercări dramatice de imitaţie" (pg. 129). S-ar mai putea adăuga şi o a patra perioadă (1868—1868), deceniu steril, între 50 de ani şi 60, vârstă la care moare (24 august). Prin urmare, creatorul nuvelei româneşti începe ca versificator, atras de teatru (din oare va învăţa concentrarea dramatică) şi de satiră. Titlul Păcatelor tinereţelor e foarte semnificativ, fiindcă scriitorul ce debutase la 13 ani şi-şi scrisese capodopera la 32, încetează a mai scrie la 50, cu zece ani înainte de a muri, după ce după 36 de ani se mulţumise cu o activitate sporadică. 'Cazul nu e singular, dimpotrivă, şi ar- fi de analizat, odată, cauzele pentru care aţâţi scriitori fie âncetează să scrie la o vârstă la .oare Sadoveanu iîşi concepe capodoperele, fie (Cezar Patrescu, Ionel Teodoreanu) se repetă, îşi subţiază substanţa, merg din eşec în eşec. Pentru atâţia, literatura rămâne ,păcat de tinereţe"... Din informaţia bogată pe care ne-o oferă Alexandru Piru, reiese că sterilitatea prematură şi progresivă a scriitorului are două cauze strîns legate între ele : angrenarea ân slujbe, comitete şi comiţii, complicată cu poziţia ambiguă faţă de revoluţie, ce provenea din însăşi funcţia sa oficială. Cum arată criticul, Negruzzi nu face parte din marea moşierirne şi averea sa mereu periclitată îl sileşte, pentru a face parte din protipendadă, să ocupe funcţii însemnate Şn regimul împotriva căruia paşoptiştii luptau. De aici, reticenţa şi rezerva, în 1848, a unui cărturar care, prieten cu Alecsandri, Kogălniceanu şi ceilalţi revoluţionari, fusese implicat într-o serie de acţiuni anterioare, democratice şi culturale, ale acestora. Cum dovedesc o serie de acţiuni şi lucrări reliefate de Al. Piru, ale scriitorului, cum demonstrează chiar capodopera sa, ce vădeşte oroarea de tiranie, Constantin Negruzzi simpatizează de la început cu ideile paşoptiste, integrîndu-se, prin literatura lui, curentului democratic şi patriotic patruzecioptist. Dar rezerva sa 5n anul de cumpănă 1848, şi faptul că rămîne înalt dregător pe când prietenii săi luau calea exilului, prudenţa la care4 îndemna valul represiv ce urmă revoluţiei în întreaga Europă, constituie tot atâtea inhibiţii ce produc sterilitate. E caracteristic faptul că perioada sa de maximă productivitate se desfăşoară între 1837—1844, pe cînd fierb ideile îndrăzneţe, innoitoare, iar regimul tombaterelor se mulţumeşte să-şi arate nemulţumirea prin scurte şi inconsecvente acte de brutalitate, ce mai imult aţâţă spiritele. Represiunea ce urmează pretutindeni anului 1848, cât şi eşecul — aparent — al revoluţiei, au împins la resemnare pe mulţi. Fapt e că mişcarea pentru Unire îşi găseşte în el un partizan obosit şi prudent. Situaţia de funcţionar îl moleşise, neavând nici averea lui Alecsandri, pentru care funcţiile erau decorative, dar nu vitale, nici eroismul lui Bălcescu! ars de pasiunea libertăţii. Se poate deci afirma că opera lui Negruzzi este a unui' 111 talent fecundat de ideile revoluţiei, iar sterilitatea sa prematură rezultă din ambiguitatea sa ulterioară ; timorarea, pricinuită de poziţia lui socială, a secat apele izvorului, la început de maturitate. După 1848, adică după patruzeci de ani, .Negruzzi, ca scriitor, îşi supravieţuieşte. Cu cel de-a! doilea capitol, Alexandru Piru începe descrierea şi analiza operei, printr-o rezumare limpede şi selectivă, ce sugerează valoarea scrierilor. ■Cel de-al doilea capitol, minuţios informat, ca şi primul, tratează despre activitatea de traducător a lui Constantin Negruzzi, mod de a ne introduce în temele predilecte ale scriitorului, de a ne face cunoscute modelele sale formative. Observăm astfel că „autorii traduşi sînt erucidlopedişti (iluminişti) clasici" (pg. 32), dar şi, mai tîrziu, prin 1837, traduce din teatrul romantic al lui Victor Hugo. Negruzzi rămîne, în activitatea sa literară „şi clasic şi romantic, un imcderat în ambele .sensuri" (pg. 44), ca, de altfel, cei imai mulţi paşoptişti, care fie au alternat producţiile, ca Grigore Alexandrescu, fie, ca Vasile Alecsandri, au început cu o fază preponderent romantică pentru a evolua spre clasicism (Pastelurile). Celle două curente, antagonic intolerante în literaturile apusene, au coexistat paşnic la noi, în plin secol al nouăsprezecelea, fiindcă romantismul nu găsea un clasicism constituit pe care să fie obligat a-1 dărâma, constituind astfel o trăsătură specifică a literaturii române din secolul trecut, plină de consecinţe pentru dezvoltarea ei ulterioară. Clasicismul corespundea nevoii de ondine şi legiferare artistică, romantismul corespundea afirmării spiritului naţional şi revoluţionar. Cel de-al treilea capitol urmăreşte cu minuţie contribuţia însemnată a scriitorului în problemele limbii literare ce se consolida în acea perioadă. Cu umor şi bun simţ, Negruzzi ocupă — şi aici — o poziţie moderată, judicioasă în măsura în care ţinea seama de criteriul limbii vorbite de popor, comibătînd în egală măsură excesele latiniste şi slavismul bisericesc tărcat cu grecisme şi turcisme. „Marele merit al lui Negruzzi este de a fi militat, ca şi Eliade la această dată, pentru o limbă literară comună, pe temeiul vechilor cărţi şi al limbii vorbite de popor" vine de la cuvântul nărki, însemnând „amorţeală", cu referire, probabil, la substanţele narcotice pe care erau presupuse a le conţine rădăcinile acelor plante. Fascinaţia pe care o resimte Narcis în faţa propriei sale imagini are şi ea ceva dintr-o „narcoză". Mitul lui Narcds a căpătat, pentru imaginaţia epocilor înclinate spre formele şi formulele paradigmatice, o definită semnificaţie etică, aceea de avertisment împotriva excesivei preocupări de sine. Aşa a circulat în fabule, pilde sau în literatura moralizatoare, fie laică, fie religioasă. E lesne de înţeles că autorii creştini de tratate morale vor fd apelat cu satisfacţie la pilda negativă furnizată de mitul păgân al lui Narcis. Un asemenea tratat — nefiind specialist în materie mă refer la un exemplu de ordin literar ■—• i-a căzut, ân mână lui Eminescu. Sensibil la farmecul naiv şi vechi al limbii şi asocierilor, el s-a delectat versificând fragmente din obscura cărticică de sfaturi pentru păzirea simţurilor, compilată de un oarecare monah Nicodiim după mai vechi modele ale unei atari literaturi edifiante răspândite în cuprinsul ortodoxiei. Versurile din postuma intitulată Pentru păzirea auzului urmează îndeaproape argumentele pe care monahul ie oferă credincioşilor, prin trimiteri istorice sau mitologice, împotriva diferitelor forme de eros condamnabil (între care este trecută şi dragostea lui Pdgmalion pentru statuia. Galateei). Referirea la Narcis lipseşte din acel context; o găsim însă, într-o formulare foarte apropiată de a lui Nicodiim -(după cum a arătat I. Greţu), în versurile celebre din Călin: „Şi Narcis văzîndu-şi faţa în oglinda sa, izvorul, Singur fuse îndrăgitul, singur el îndră- gitoru!".. Sensul moralizator a dispărut însă de aici, Eminescu folosind exemplul sugerat de Ndcodim doar pentru parfumul lui arhaic şi într-un sens pur estetic. 127 Pentru a ilustra cariera mitului lui Narcis — şi totodată a motivului o-oljnaii — în literatură, foarte interesant mi se pare momentul reprezentat de La Fontaine, adică acel al clasicismului modern. Fabula intitulată L'Homme est son image (Fables, Livre premier) îi este dedicată ducelui de La Rochefoucauld şi ea constituie unul dintre ecourile cele mai semnificative produse în epocă de apariţia Maximelor. La Fontaine foloseşte aici motivul oglinzii în sensul lui tradiţional, pe oare-i aflăm încă din antichitate, în ciclul fabulelor esopice : oglinda reproduce, ca un imartor imparţial, trăsăturile şi contururile adevărate ale chipurilor şi lucrurilor. Această semnificaţie a simbolului oglinzii a generat, de altfel, unul din acele mari „lacuri comune" (sau, spre a 'evita sensul .peiorativ asociat expresiei, unul din acele topod) ale 'literaturii universale. Oglinda ca expresie, pildă şi măsură a adevărului o întâlnim de-a lungUl întregului Ev Mediu şi pînă tîrziu în Renaştere. Capacitatea de a reflecta exact -face din oglindă un simbol al fidelităţii ireproşabile faţă de adevăr, folosit de către autorii medievali ca un mod de a-şi recomanda lucrările lor. Un Speculum doctrinele sau un Speculum morale (opere ale lui Vincent de Beauvais făcând parte 'din Speculum majus) vor să4 încredinţeze pe cititor că sânt la M de demne de încredere în ceea ce priveşte reproducerea adevărului ca şi oglinzile. Ne aflăm, cu alte cuvinte, în faţa unor modele, şi o accepţie figurată (astăzi învechită) a oglinzii, 'accepţie frecventă în principalele limba europene în Evul Mediu şi în Renaştere, indică toeimai o atare calitate exemplară, a cărei imitaţie se impune oricui ; un cavaler viteaz devine astfel o „oglindă a cavaleriei". Alteori, simbolul oglinzii capătă — tot datorită virtuţilor sale evidente tuturor — o funcţie satirică. Oglinda comediei arată oamenilor defectele lor, trăsăturile lor rizibile. în acest sens se poate aminti o comedie scrisă în colaborare de Thomas Lodge şi Robert Greene, A Looking-Glasse for London and England, reprezentată în jurul anului 1590. Atari semnificaţii acordate simbolului oglinzii îşi găsesc, de altfel, corespondente şi în imaginaţia spontană populară. Cine nu-şi aminteşte de basmele în care oglinda — vorbind ca o deţinătoare imparţială a adevărului — spune, atunci când este consultată, care este cea mai frumoasă femeie din lume ? implicaţiile satirice sînt apoi numeroase âm ciclul legendelor populare din ţările germanice, ţesute, la sfîrşitul 'Evului Mediu şi la începutul Renaşterii, în jurul figurii lui Till Eulenspiegel, eroul de mai tîrziu al splendidei cărţi a lui Charles de Coster. Revenind la fabula iui La Fontaine, mi se pare vrednic de subliniat faptul că, acceptând această semnificaţie străveche şi fundamentală conferită simbolului oglinzii, el se vede silit să modifice mitul lui Narcis. Procedând ca un clasic, La Fontaine păstrează desigur ideea esenţială a 'mitului : Narcis este Îndrăgostitul de sine. Dar, spre deosebire de cel vechi, noul Narcis nu se imai bucură contemplândunşi icbipul, căci chipul său (expresie, de fapt, a spiritului său) este urii, menit nu să-i producă o satisfacţie sau să-i procure un aliment al iubirii de sine, ci să-l facă să se ruşineze şi să se deteste. De aceea, noul Narcis fuge de acele martore ale adevărului care sînt oglinzile... înainte însă de a continua analiza îmi iau îngăduinţa să citez frumoasa fabulă a lui La Fontaine : Un iiomtme qui s'ai,mait sans avoir de rivaux Passait dans son esprit pour le plus beau du monde. II acousoit toujours Ies miroirs d'estre faux, Vivant le plus content dans son erreur profonde. Afin de le guerir, le sort offieieux Presentoit par tout â ses yeux Les conseillers muets dont se servent nos dames : Miroirs dans les logis, miroirs chez les marchands, 128 Miroirs aux poohes des -ga-lan-ds, Miroirs aux ceintures des femmes. Que fait nostre Narcisse ? II se va confi-n-er Aux lieux les plus oachez qu'il peut s'imagdner, N'osant plus des miroirs eprouver l'av-anture. Mais un canal forme par one source pure Se trouve en ces lieux eeartez ; II s'y void, il se fâche, et s'es yeux irritez Pensent apperoevoir une chimere vaine. II fait tout ce qu'il peut pour eviter cette eau. Mais quoy ! le canal est sd beau Qu'il ne le qui'tte qu'avec peine. On voit bien ou je veux venir. Je parle â tous, et cette erreur extreme Est un mal que eh-aeu-n se plaist d'entretendr. Notre âme, c'est cet hornime amoreux de luy-mesm-e ; Tant de miroirs, ce sont les sottises d'autruy, Miroirs de nos defauts les peintres legitimes ; Et quant au canal, c'est celuy Que chacun seadt, le livre des Maximes. Cine este acest Narcis altcineva decît Omul însuşi ? Omul în genere, dincolo de limitele timpului şi spaţiului, aşa cum a avut clasicismul ambiţia (şi nostalgia) să-l înfăţişeze. La Fontaine, care printr-o latură a operei sale trebuie situat în constelaţia marilor moralişti clasici francezi, -alături de La Rochefoucauld sau La Bruyere, împărtăşeşte aici, şi nu numai aici, concepţia pesimistă a ducelui dezamăgit de înăbuşirea Frondelor şi găsindu-şi refugiul într-un resentiment lucid împotriva întregii condiţii umane. Pentru La Rochefoucauld trăsătura dominantă a sufletului omenesc este egoismul, l'amour propre — de unde asocierea pe care-o găseşte La Fontaine cu Narcis ; de unde şi, prin accentul etic negativ oare se asociază unei atari viziuni asupra omului, ideea paradoxală a unui Narcis care ocoleşte oglinzile, pentru că acestea-i dezvăluie propriile diformi- tăţi. Narcisul simbolic al lui La Fontaine fuge de orice 'prilej de confruntare cu sine. în veclhdul mit, Narcis era o excepţie, ia poetul francez el ilustrează o regulă: toţi oamenii sînt nişte Nareişi. Desigur, nu trebuie să trecem cu vederea latura de elogiu a fabulei : căci apa cristalină a Maximelor deşi ne arată urâciunea, este ea însăşi înzestrată cu atîta firească frumuseţe încît o părăsim cu regret. Ne aflăm într-un secol de înalt rafinament al gustului : adevărul care ni se spune poate fi neplăcut şi dur, Idar forma în care nd se spune poate fi, prin ea însăşi, plină de farmec şi de seducţie. Toate oglinzile -reflectă adevărul, dar unele asociază fidelităţii o limpede, încântătoare graţie, încît de însăşi imaginea strâmbei noastre alcătuiri ne despărţim parcă nostalgic. Pesimismul etic îşi găseşte astfel o anume consolare în estetic (şi am impresia că această constatare este definitorie pentru una din dimensiunile profunde ale întregului clasicism francez). ★ Simbol al reflectării adevărului în genere, oglinda a trebuit — în chipul cel mai firesc — să devină şi un simbol al reflectării lud -artistice. Această implicaţie se leagă, desigur, de vechiul concept de mimesis, formulat în-tîia oară de Pl-ato-n, reluat apoi, într-un sens diferit, de Aristotel care, prin Poetica lUi, îi conferă un prestigiu universal. Opera filozofică a lui Aristotel (Logica, Fizica, Metafizica, Etica etc.) fusese cunoscută şi co-men-tată de-a lungul Evulud Mediu, exercitând o puternică influenţă asupra gîn-di-râi scolastice. Poetica este însă descoperită abia în zorii Renaşterii -(oînd se publică în traducere latină, apoi în textul original grecesc), determinând, de aci înainte, un n-umăr impresionant de comentarii, discuţii şi polemici. Ideea de imitaţie (arta este o imitaţie a naturii) devine, interpretată din diferite unghiuri, unul din „locurile comune" ale gândirii estetice din perioada Renaşterii, trecând apoi în Clasicism şi 9 — Viaţa românească 129 în epocile mai noi. De aici pînă la comparaţia artei cu o oglindă nu este deoît un singur pas. Dintre exemplele posibile îl aleg pe acela foarte cunoscut al lui Shakespeare, exprimîndu-şi concepţia despre teatru şi despre jocul actorilor prin glasul lui Hamlet. Prinţul Danemarcei îi sfătuieşte pe actorii veniţi ia curte cum să interpreteze versurile compuse de el şi, în genere, cum să joace, astfel încât spectacolul să-d poată prilejui o verificare a vinovăţiei iui Claudius. Adevărul nu poate ieşi la iveală deoît tot prin adevăr, paie a crede Hamiet. Jocul actorilor trebuie să fde, deci, cît mai natural, misiunea mare a teatrului fiind, de altfel, aceea de a oglindi matura, de a imita realitatea, fără deformări sau exagerări, cum spune Hamlet -(Act III, Sc. 2): „Potriveşte acţiunea cuvântului şi cuvântul acţiunii; cu grija deosebită de a nu depăşi niciodată cuviinţa naturii. Căcd orice astfel de exagerare te îndepărtează de ţelul teatrului care, şi ia început şi acum, a fost şi este să-şi ţină, cuim ar fi, oglinda în faţa naturii ; să-i arate virtuţii trăsăturile ei, uratului imaginea şi să răsfrângă Chipul şi tiparul vremii, âinsăşi vârsta şi însuşi adevărul ei". Regăsesc imaginea oglinzii şi la legislatorul Parnasului francez din secolul al XVH-lea în Ciutul III al Artei poetice. Făcînld un istoric al comediei, Boileau vrea să ilustreze desprinderea acestui gen de faza iniţială, grosolană, insolentă şi bufonă a începuturilor. Aristofan e condamnat ân favoarea lui Menandru, prin acţiunea căruia : Le comedie apprit a rdre sans aigreur, Sams fiel et sans venin suit instruire et reprendre, Et plut innocemment dans les vers de Menandre. Chacun peint avec art dans ce nourveau imiroir, S'y vit avec plaisir, ou cruţ ne s'y point voir: L'avare, des premiers, rit du tableau fidele D'un avare souvent trace sur son imodele ; Et miile fois un fat finement exprime Meconnut le portrait sur lui^meirne forme. Această „nouă oglindă" la care se referă Bodleau este, fără ândoială, una „clasică" : ea reflectă viciile umane in generalitatea lor, indivizii nu se pot. recunoaşte in ea, căci imaginea lor se conturează „cu artă", putând să producă „plăcere" ânşişi celor care Sânt, cu „fineţe", vizaţi. Altădată, imaginea artei ca oglindă a vieţii apare ca un argument împotriva tendinţei către un idealism moralizator, aşa cum s-a manifestat el, de pildă, ân literatura engleză a veacului al XVIIl-lea, mai cu seamă in sentimentalism. Astfel încît, marele critic ai Angliei din secolul al XV'lli-iea, Dr. Johnson, putea scrie în ale sale Lives of the Poets, în capitolul dedicat lud Addison : „...de vreme ce viciu] prosperă adeseori în vdaţa reală poeitu? are desigur libertatea să-l înfăţişeze prosperând pe scenă. Căci, dacă poezia, este o imitaţie a realităţii, cum pot fi încălcate legile ei dacă lumea este prezentată cu adevăratul ei chip ? Teatrului îi este îngăduit să satisfacă uneori dorinţele noastre, dar dacă el vrea să fie ântr-iadavăr oglinda vieţii {s.m.\ atunci este dator să ne arate uneori la ce trebuie să ne aşteptăm". Modul de gândire al lui Samuel Johnson prefigurează —• destul de vag. însă, — unul ddn argumentele esteticii, realismului de mai târziu care, ân numele adevărului vieţii, va protesta împotriva idealismului şi exagerărilor romantismului. Imaginea oglinzii o întâlnim, de altfel, şi la realişti, unde ea se 'asociază ân special ideii de obiectivitate, de imparţialitate şi de impersonalitate a scriitorului. încă din Prefaţa la primul său roman, Armance, Stendhal se întrebă, programatic : „Est-ce leur faute si des gens laids ont passe deviant ce mdroir ? De quel parti est un mdroir ?" Ideea formulată aici» StenJdhal n-a abandonat-o niciodată, ba 130 chiar a reluat-o prin epigraful devenit celebru al unui capitol din Le rouge et le noir: „Un roman : c'est un miroar qu'on promene de long d'un chemin". Nu stă câtuşi de puţin în intenţia mea să. alcătuiesc aici un studiu sistematic şi erudit asupra acestui „loc comun" i(arta ca oglindă) în -gândirea estetică din atit de bogata tradiţie aristotelică. O constatare se impune totuşi — ohiar din puţinele referinţe făcute : vitalitatea metaforei oglinzii se datorează numeroaselor implicaţii pe care ea de adimdte, faptului că puncte de vedere uneori foarte diferite se pot exprima prin intermediul ei. Să fie vorba, şi dn cazul dat, de un anume grad de ambiguitate pe eare-1 au marile „locuri comune" (şi în special cele metaforice) ? Sau, poate, trebuie să ţinem seama, în coordonatele acestei explicaţii generale, de fascinaţia particulară pe care o exercită asupra imaginaţiei însăşi ideea de oglindă ? ★ Circumscrisă şi latentă, într-un domeniu de speculaţie teoretică (poetica), fascinaţia oglinzii se exercită liber, cu neaşteptate şi uneori tulburătoare revelaţii, în zonele supuse unui mad puţin riguros control al lucdddtătii. Astfel, oglinda a fost, din timpuri străvechi, şi un obiect magic. Capacitatea ei de a reproduce imagini ale lumii reale şi prezente a fost, printr-o operaţie a imaginaţiei, extinsă atât în sens spaţial cît şi în sens temporal. Pe un vechi vas grecesc, ilustrând unul din episoadele istoriei legendare şi tragice a atrâ-zilor, îl vedem pe Creste chinuit de furii după ce a îndeplinit actul cumplitei sale răzbunări împotriva cuplului adulter şi criminal format de mama sa, Clitemnestra, şi de Egist. Eroul este încolţit de două furii, de care încearcă să se apere ou sabia. Una dintre ele îl atacă întinBînd spre el şerpii fioroşi care însoţesc totdeauna aceste făpturi supranaturale, teribile încarnări ale ideii de remuşcare; cealaltă îi arată o oglindă, în care apare imaginea Cldtemnestrei, ca un memento al paricidului.*) Oglinda nu mai reproduce deci o înfăţişare a realităţii externe, ci o viziune, o halucinaţie interioară a conştiinţei asediate de obsesii a lui Or este. Mad târziu inchipuirea torturată de înspăimântătoare apariţii supranaturale ale Evului Mediu a văzut uneori în o-glinldă unul din instrumentele de ispită ale demonului. De aceea o găsim în atelierele pline de obiecte eteroclite şi Stranii ale .vrăjitorilor, ale căror puteri oculte izvorau din strânsele lor relaţii (consemnate într-un pact infernal) cu diavolul. Pornind de la astfel de tradiţii, romancierul , gotic englez Mat-hew Gregory Lewis ni-1 arată la un moment dat pe Ambrosio, eroul din The Monk (Călugărul), care încheiase şi el un pact cu diavolul, fascinat de lubricitatea imaginii unei femei goale ce-i apare într-o oglindă. De la surse similare pleacă şi Goethe în scena din „bucătăria vrăjitorească" din Partea I a lui Faust. Adus aici de Mefistofeles spre a fi întinerit, — după trecerea prin pivniţa lui Auerbach din Leipzig, — Faust vede într-o oglindă chipul unei tinere femei de o mare frumuseţe. Aceasta exercită asupra lui o violentă, profundă seducţie spirituală : este, de fapt, preludiul pateticului episod al dragostei sale pentru Margareta (căci ea este acea a cărei imagine pluteşte în apele magicei oglinzi). Mărturisirea lud Faust din această scenă are un caracter premonitoriu : Was seh'ieh ? Welch ein himmlisch Bild Zeigt sifch dn ddesem Zauberspiegel ! O Liebe, leihe mir den schnellsten deiner Fiugel Und fuhre mioh in ihr Gefild ! Ach wenn ich nicht auf dieser Stelle bleibe. *) Vezi în această privinţă alături de reproducerea imaginii de pe vasul aflat în muzeul din Neapole, comentariul din Dictionnawe des arvtiquiteis grecques et romaines al lui Darembert si Saglio, Paris, tom. IV, col. 233—34, 'articolul Fwriae. 131 Wenn icih es wage, nan zu gehn, Kann ioh sie nur als wie im Nebel sehn ! — Das schomste Bild won einem Weibe ! Ist's maglich, ist das Weib so sohon ? Muss ich in diesem hingestreckten Leibe Den Inbegriff von alien Himmein sehn ? So etwas findet sich auf Erden ? Ideea că faţa, de obicei a iubitului, poate fi zărită în oglinda unei ape este o variantă folclorică. Astfel, fetele pot vedea chipul celui ce le-a fost sortit şi le este necunoscut încă, în anume nopţi şi cu condiţia executării anumitor gesturi rituale şi magice. Să notăm că în Renaştere se bucura de mare credit ştiinţa ocultă a hidroman-ţiei. Cu vădite rădăcini folclorice, Crăiasa din poveşti a lui iBminesou mi se pare că ilustrează un asemenea motiv. Copila care aruncă trandafiri peste undele lacului — ambiguitatea poeziei face posibilă şi această interpretare — vrea să cheme astfel imaginea iubitului în oglinda mişcătoare. Nota fantastică este absentă, atmosfera de graţioasă şi naivă feerie fiind evocată cu un surâs şi totodată cu o limpede nostalgie : Dîndu-şi trestia-ntr-o parte, Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roşii Peste unda fermecată. Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e locul De-un cuvânt al sfintei Miercuri ; Ca să iasă ichipu-n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sînt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri. * O adevărată metafizică poetică a oglinzii începe — ca şi în atâtea alte direcţii ale lirismului modern — odată cu Baudelaire. Oglinzile îi apar auto- rului Florilor răului ca nişte simboluri ale purităţii: ochii mani ai Frumuseţii sînt nişte „oglinzi pure" care pot dărui tuturor lucrurilor reflectate sclipirea curată a unei eterne frumuseţi. Mă miră faptul — pentru că am pornit în aceste complicate şi sinuoase reflecţii, de la Ion Barbu — că nici unul dintre comentatorii Jocului secund n-a observat dependenţa poemului barbian (desigur nu în planul imagisticei lui atît de originale, ci în acela al ideaţiei) de faimosul sonet La Beaute al lui Baudelaire. Atît ideea transgresiunii timpului (Frumuseţea îi dă poetului acel „amour / Eternei et muet ainsi que la matiere"), cît şi aceea a negării devenirii („Je hais le mouvament qui deplace les lignes, / Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris"), în care este implicat şi idealul obiectivării, ăl înălţării în zonele unei sublime impersonalităţi, de mai .multe ori exprimat de poetul român, se găsesc în poemul lui Baudelaire. Ca să nu mai vorbim de ideea reflectării purificatoare, prin care lucrurile lumii noastre se apropie de cerul platonician al frumosului absolut. Reamintesc ultimele două terţine ale sonetului : Les poetes, devant mes grandes attitudes, Que j'ai l'air d'emprunter aux plus fiers .monuments, Consumeront leurs jours en d'austeres etudes ; Car j'ai, pour fasciner ces doeiles amants, Des pura miroirs qui font toutes ohoses plus belles : Mes yeux, mes larges yeux claries eterneltes ! Oglinda devine la Baudelaire un simbol al spiritualului: reproducând, el integrează imaginile reproduse într-o altă dimensiune, profundă şi calmă. De o mare forţă evocatoare este pe această linie dialogul dintre sensibilitate (al cărei simbol este inima în 132 flăcări) şi conştiinţă (oglindă) în La mort des amants, din care citez : Usant â l'envi de leurs chaleurs dernieres, Nos deux coeurs seront deux vastes flambeaux, Qui reflechiront leurs doubles iumieres Dans nos deux esprits, ces miroirs jumeaux. Un soir fait de rose et de bleu mystique, Nous echangerons un eclair unique, Cornme un long sanglot, tout charge d'adieux ; Et plus tard un Ange, entr'ouvrant les portes Viendra ranimer, fidele et joyeux, Les miroirs ternis et les flammes mortes. „Oglinzile gemene" ale iubirii spirituale, pentru o clipă întunecate de moarte, vor fi primele care vor fi limpezite de înger ; şi numai după aceea flăcările pasiunii, care de aci înainte se vor răsfrînge etern, contemplîndu-se, în purele oglinzi. Oglinda ca simbol al conştiinţei revine şi altădată în versurile lui Baudelaire. In VIrremediable, poem despre căderea din „azur" a Ideii, Formei, Fiinţei în „Styxul noroios", poem străbătut, deci de sentimentul universalei caducităţi şi damnaţiuni, în linia unui satanism pe care, preluindu-1 de la romantici, Baudelaire îl modifică într-un sens absolut original, oglinda este chemată să exprime „Conştiinţa în Rău" : Tete-â-tete sombre et limpide Qu'un coeur devenu son miroir! Puits de Verite, clair et noir, Ou tremble une etoile livide, Un phare ironique, infernal, Flambeau des graces sataniques, Soulagement et gloire uniques, — La conscience dans le Mal! Gustul lui Baudelaire pentru interioare (sîntem departe de naturismul exploziv al romanticilor) face, altădată, dm ^oglinzile profunde" unul din elementele care participă la crearea atmosferei visate de „ordine şi frumuseţe, lux calm si voluptate-. Limitation au ' voyage exprimă nu nostalgia romantică pentru exotic, pentru tocuri îndepărtate şi sălbatece, năpădite de o vegetaţie luxuriantă, ci pe aceea a unei călătorii abstracte, în simbolic, al cărei termen îl constituie, de fapt, spaţiul închis, organizat după legile rafinamentului artistic : Des meubles luisants, Polis par les ans Decorerait notre chambre ; Les plus rares fleurs .■' Melant leurs odeurs, Aux vagues senteurs de l'ambre. Les riches plafonds, ţ Les miroirs profonds, La splendeur orientale, Tout y parlarait A l'âme en secret ; Sa douce langue natale. Cred că prestigiul simbolist al motivului oglinzii poate fi derivat şi din-tr-un asemenea cult pentru artificial (cult care, de multe ori, cînd nu vine dintr-un simplu mimetism, cunoaşte şi o dimensiune tragică). Oglinda a-iunge astfel un simbol al contemplaţiei sterile, al inanităţii, al fascinaţiilor isprăvite în vid. Asistăm la o renaştere în coordonate speciale, a mitului lui Narcis. Noul Narcis se iubeşte, bineînţeles, pe sine însuşi, dar în acelaşi timp se scrutează cu o conştiinţă dureroasă: iubirea de sine este pentru el o voluptate, totodată însă şi o pedeapsă, o fatalitate chiar în Occident acei băieţi despletiţi, sulemeniţi si mai mult sau mai puţin electro-jt muzicali, zişi Beatles, şi cărora regina Angliei le-a acordat titluri de nobleţe şi i-a invitat la masă ca oaspeţi de onoare, este sigur că beneficiarii acestui misticism comico-infantil este un tipic fenomen al „anilor şaizeci" ; un fenomen „actual", de o jalnică, dar reală actualitate. Din contra, actualitatea pe care am numit-o „fulger", adeseori solidară cu cealaltă, poate însă fi şi independentă ; adică poate să nu fie de loc caracteristică i unei epoci, unei ere, unei mode. Un accident de automobil, chiar cînd nu conţine i detalii senzaţionale, este totuşi o ştire de jurnal, o noutate („nouvelle", „news"), j un fapt divers „de actualitate". Este el oare în acelaşi timp şi reprezentativ pentru | o epocă ? Desigur că nu, sau poate cel mult. reprezentativ pentru acea eră geo-I ■. i 151 logică post-glaciară, care începe cu invenţia roţii, merge pînă în zilele noastre, şi de acolo se prelungeşte pînă la epoca improbabilă cînd omul nu va mai folosi roata... Gazetarul vede alimentul său cotidian în aceste fapte diverse, chiar cînd ele nu-s tipice pentru epoca actuală. Gazetarul se bucură dacă ele sînt măcar senzaţionale în sine. Acestea sînt simplele aatuaiităţi-julger. în schimb, gazetarul de icalitate superioară, jurnalistul care ştie să facă din meseria lui un gen literar acest scriitor va căuta actualităţile durabile şi consistente, care caracterizează un anumit „moment istoric". Gîndiţi-vă puţin ce curioasă este această expresie ! Cuvintele „moment istoric" desemnează o stare de lucruri, desigur trecătoare, dar mult mai lungă decît clipa. Aşa a fost momentul istoric din 1815, cînd odată cu încheierea epopeei napoleoniene, statele europene au început să trăiască, cu răsuflarea încetinită, la umbra colosului britanic. Şi asta avea să dureze mai bine de o jumătate de secol. Momentul istoric de azi, îşi are actualitatea sa ; îşi are oamenii săi şi un om nou al său, omul socialist. Tot ce există pe lume: amor, ură, datorie, fidelitate, plictiseală, indignare, consecvenţă, patriotism, muncă, ambiţie, în sfîrşit totul e gîndit în mod nou de omul cel nou. Actualitate înseamnă un anumit fel de a judeca toate lucrurile, toate problemele, toate situaţiile. Dar alături de actualitatea socialistă, vremile noastre au mai produs şi un al doilea tip de om; este acel tineret agramat, netuns, impacient, extravagant şi perpetuu plictisit care dă mult de furcă familiilor şi culturii contemporane. în sfîrşit, mai există şi un al treilea om, acela rămas fidel vremurilor veohi. O poveste (scrisă, jucată sau filmată) este actuală dacă zugrăveşte modul de gîndire al omului nou, bineînţeles mod de judecare permanent raportat la celelalte două categorii. Cusurul multora dintre poveştile noastre, literare sau cinematografice, e că atunci cînd descriu pe omul nou, ni-1 arată izolat ca într-un deşert, şi nu aşa cum trăieşte el în realitate, adică înconjurat de o mulţime de oameni aparţinînd celorlalte două mentalităţi. Din cauza aceasta, povestea pare (şi este) ireală, şchioapă, vidă. Singurele producţii de artă care garantat scapă de această înţelegere imperfectă a noţiunii de actual, sînt, la noi, jurnalele cinematografice. In ele găsim actualităţi fulger (fiindcă sînt jurnale, fiindcă sînt presă), dar şi actualităţi durabile, tipice, psihologice, fiindcă practică şi formula filmului documentar. în cei 15 ani de apariţie, studioul Sahia a tratat, în 1000 de numere, mai bine de 6000 de subiecte, repartizate aşa: peste 2600 afectate vieţii materiale (dintre care 800 agriculturii), 2000 despre evenimente culturale (dintre care 1000 sînt fragmente de spectacole diverse, apoi expoziţii, concerte, muzee, scene de teatru, de film, etc.) ; vreo 1000 subiecte sportive; apoi evenimente politice, apoi cele privitoare la modă, în sfîrşit, rubrică nouă, Şapte de critică cetăţenească, adică arătarea unor proaste obiceiuri în viaţa oamenilor, în viaţa lor atît publică Cit şi privată. Rubrică ce cu siguranţă pasionează pe spectator şi cere să i se acorde o atenţie mai mare. Mai mare decît în jurnalele din Occident, căci noi pretindem a veghea mult mai cu grijă la purtarea de toate zilele a „omului nou". Desigur, jurnalul conţine şi evenimente de peste hotare, obţinute prin schimburi cu aproape toate movietoanele importante din lume. Să nu se creadă însă că aci avem o treabă pasivă de simplă înregistrare. Acele fragmente din străinătate nu le primim, ci le alegem. In asta intervine un discernământ călăuzit de idei, care dau operaţiei un caracter original. Jurnalele noastre mai au şi alte două calităţi: o fotografie impecabilă, adeseori de o frumuseţe de la care poate lua lecţie chiar studioul Bucureşti. A doua calitate este un comentariu totdeauna foarte bine făcut. Un comentariu care ştie să prindă esenţa fenomenului, pentru a-1 defini totodată lapidar ca o formulă şi aluziv ca o metaforă, ca să nu pară lecţie de şcoală şi definiţie de manual. 152 Dacă, pe ici pe colo, se strecoară şi câte o vorbă de duh, asta întregeşte foarte profitabil textul. Dacă ar fi să-i găsim un păcat, am spune că stilul metaforic, obligatoriu aci, este adeseori excesiv. De pildă nu ţi-ar spune poeticul nostru crainic : tractor, sau pasăre, ci va zice : corăbiile lungi ale belşugului, sau vieţuitoarele întraripate. De asemenea sîntem nevoiţi să ne plîngem de felul uneori absurd de a pronunţa al crainicilor, molipsiţi de colegii lor actori. Ei batjocoresc textul nu prin exces declamator (ca altădată), ci priritr-o tehnică nouă de a rosti fraza apăsînd pe alt cuvînt decît acela care trebuie accentuat, sau chiar pe altă silabă. Din conversaţiile mele cu harnicii şi talentaţii autori ai jurnalului de actualităţi, am aflat că pe lingă o mai mare extensiune dată rubricii de critică cetăţenească, se gândesc să dea o mai artistică, o mai poetică tratare aniversărilor şi sărbătoririlor de mari scriitori. ★ Cinemateca şi-a deschis noua stagiune. în cele câteva luni care urmează-pînă la sfârşitul anului, se vor da două cicluri. Unul, cu ecranizări de opere-celebre (Breeht, Hugo, Seghers, Jack London, Bernard Shaw). Celălalt ciclu va fi un omagiu lui Renoir. Din opera acestuia Arhiva posedă 18 filme şi speră să le prezinte, ân cursul acestor luni, pe toate. Renoir este un mare cineast. Fiu al lui Auguste Renoir, unul din stâlpii picturii impresioniste, el a moştenit de la tatăl său un simţ ascuţit al frumuseţii plastice. Astfel, de pildă, într-un film ca „O plimbare la ţară", care e doar o ciornă, o lucrare neterminată şi neâncheiată, într-un montaj de mântuială, din materialele existente, lucrate toate in exterior, ei bine, chiar în acest film de-abia schiţat, opera, pe lingă o foarte consistentă unitate, mai are şi o mare frumuseţe plastică, vrednică să concureze şi azi cu succes la o competiţie de fotografie. E" curios şi oarecum ironic faptul că aceste imagini in alb şi negru, capodopere de jocuri de lumină şi umbră, Sînt opera fiului unuia din cei mai valoroşi reprezentanţi ai unei şcoli care revoluţionase pictura prin hotărîrea de a elimina luminile, umbrele, clarobscurul, tuşele degradate şi estompate. De asemenea, curios este în acest film presupus neterminat o inovaţie, făcută de nevoie, şi care consistă tocmai din folosirea unui procedeu străvechi,, de mult socotit bun de aruncat la gunoi, şi anume : insertul tipărit, ca în anticul film mut. Dar iată despre ce e vorba. Filmul e tras dintr-o nuvelă de Maupassant. (Une pârtie de campagne). Deşi toate planurile sânt filmate jn exterior, ni se redă, indirect şi prin contrast, viaţa înnăfouşită, asfixiantă, a familiei unui burghez-parizian burtos, tâmpit şi fudul, patron de prăvălie. Nevasta (ancă frumoasă) şi fata (de 19 ani) duc o viaţă de temniţă, fără nici o bucurie. Venite într-o duminică la ţară, sînt fascinate, innebunite de frumuseţea inconjurătoare. „Simt, zice fata, dragoste pentru tot ce se află împrejurul meu. Ai simţit oare şi tu asta la vârsta, mea ?" „O simt şi acuma, îi răspunde mama. Dar trebuie să fiu rezonabilă". Bineînţeles, în timp ce bărbatul (împreună cu amploiatul — un bătrân respingător), pescuieşte, cele două femei, cu cea mai mare uşurinţă, se lasă, ca să zicem aşa,, iubite de doi tineri crai vânători de fuste. Dar fata va trebui să accepte să se> mărite cu bătrânul amploiat. Şi viaţa ei se va Închide ca subt un copac. Renoir-nu apucase să trateze această parte a poveştii, această înmormântare de viu. Avea. însă deja filmată o scenă în care fata, îmbrăcată cu altă rochie, se află în aceeaşi pădure unde avusese loc seducţia, în faţa aceluiaşi tînăr. Atunci, problema se va. rezolva aşa. Un insert tipărit va anunţa : După doi ani. Atît. Asta începe prin a ne induce în eroare, căci, ne zicem că, probabil, cei doi se întâlnesc regulat, acolo, pe ascuns. Dar, vai, spectatorul va afla că e vorba de eu totul altceva. Căci alte două inserturi sună aşa : El o întreabă : „Te-ai mai gîndit vreodată la ziua 153; aceea ?" Iar ea răspunde : „Mă gîndesc la asta în fiecare zi". Acuma am aflat toată monstruozitatea situaţiei. Viaţa unei moarte, pe care o mai leagă de viaţă amintirea suavă şi romantică a unei clipe ; o clipă în fond abjectă, căci este făcută mai ales din imurdăria sufletească a cinicului crai. Tratată astfel, cu trei inserturi, povestea e mult mai Sl'îşietoare decît dacă era povestită în detaliu. Renoir e un autor foarte inegal. Alături de capodopere, are şi filme categoric proaste, cum este de pildă Marsilieza. De altfel el însuşi recunoaşte că e nevoit, ca să nu piardă încrederea finanţatorilor, să facă din cînd în oînd, în mod conştient, un spanac comercial. Asta Si va permite îndrăzneli ca La Grande Illusion, fitai premiat la Veneţia, dar şi amarnic criticat de presa reacţionară, care îl va acuza de defetism antipatriotic. în realitate, teza era că oamenii, împărţiţi în categorii, se împart orizontal, nu vertical; adică nu pe naţionalităţi, ci pe clase sociale. Asta n-a plăcut fasciştilor care erau mari şi tari pe vremea aceea. Dintre cele 18 filme socot că cel mai reuşit este „This land is mine" {Ţara aceasta este ţara mea), cu Laughton, Maureen O'Hara şi George Sanders. Este cel mai emoţionant film contra fascismului. Mai curajos chiar deoît Dictatorul lui Chaplin. Căci acesta era o satiră, iar filmul lui Renoir e făcut în plin război, în plină victorie şi înfumurare nazistă. înţelegeţi bine că filmele Renoir, fiind 18 la număr, nu le pot analiza toate. De aceea mă opresc, felicitînd încă o dată Arhiva pentru opera ei de educare a bunului gust în rîndurile publicului. filSCELLAlVEH M. DRAGOMIRESCU ŞI B. CROCE Aş putea afiiima eu tărie că profesorul M. Dragomirescu -(1868—1943). estetician de certă originalitate, nu-1 citise pe Croce înainte de întâiul r război mondial, deşi cartea acestuia fundamentală Estetica come scienze j deU'espressione et linguistica generale — Teoria e storia apăruse încă de la începu- | tul secolului nostru (1902). într-adevăr, cînd colegi ardeleni, puţin după război, | au întreţinut în jurul comunicării unuia dintr-înşii despre „Estetica lui Croce"! j o înfocată discuţie, magistrul n-a intervenit de la început în disputa seminarială - ci a suspendat dezbaterea pentru şedinţa următoare. în interval, s-a documentat şi j n-a lipsit la redeschiderea discuţiei de ansi spune cuvântul, din punctul de vedere al „esteticei integrale", aşa cum însuşi şi-o botezase. Mai fârziu, cînd şi-a publicat „La Science de la Litterature" (Paris, Camber. | 1928), lucrarea sa de sinteză, M. Dragomirescu a ţinut să-i trimită celebrului este- f tician italian un exemplar cu dedicaţie, sugerîndu-i totodată un schimb de cărţi, f Dăm mai Jos în traducere, răspunsul lui Croce, scris ân limba franceză, pe o k hârtie de scrisori cu antetul tipărit al revistei pe care o -conducea • f i „LA CRITICA 1 Rivista di letteratura, storia j e f-ilosofia I I Direzione | Trinită Maggiore, 12 — Napoli I Amiministrazione li Gius. Laterza & Figli — Bari. Scumpe Domn, Napoli, 3 iunie 1931 Nu ştiu dacă citiţi ân limba italiană ; în acest caz, v-aş putea trimite cîteva d:n cărţile mele de critică şi de istorie literară. Dacă nu citiţi în limba italiană, -dar citiţi în germană, aş putea să vă trimit traducerile germane. Am scris printre altele : 1) Poesia e non poesia (eseuri asupra poeziei europene a sec. XIX) 2) Ariosto, Shakespeare e Corneille 3) La poesia di Dante 4) Goethe 5) Storia dell'etă barocco in Italia ■della nuova Italia, 4 voi. (despre -literatura de la 1860 la 1900). i * Etc. etc. i 155 Există mai multe monografii privitoare la mine. Dar v-aş recomanda una. dintre cele mai recente : F. Flora, B. Croce, Milano, Athena, 1927. Deocamdată vă trimit un mic eseu asupra unei chestiuni foarte importante : deosebirea între poezia populară şi poezia cultivată. Vă rog să prezentaţi omagiile mele D-nei, soţiei d-voastră, şi să mă credeţi al dvstră cordial B. Croce Voi citi cele trei volume ale dv. în zilele următoare". Astfel s-a produs, pe cale epistolară, întâlnirea dintre esteticianul român şi ilustrul său confrate italian (1866—1952). M. DRAGOMIRESCU ŞI M. DESSOIR In cursul campaniei sale de răspândire a teoriilor lui estetice, Mibail Dragomirescu s-a adresat şi cunoscutului profesor berlinez Max Dessoir căruia i-a trimis spre publicare manuscrisul unei lucrări. Iată două din răspunsurile lui Dessoir: I. „SEMINARUL FILOZOFIC AL UNIVERSITĂŢII Berlin NW 7, Dorotheenstr. 10 Tel. A 6, Merkur 2557 Berlin 22.1.1934 Prea stimate domnule coleg, Din două motive trebuie să vă restitui încăodată lucrarea pe care aţi binevoit să mi-o trimiteţi. Mi se pare că nu se potriveşte conţinutul primelor 6 pagini ou o revistă dedicată esteticei. 'înţeleg perfect că doriţi să prezentaţi ideile fundamentale ale sistemului dvstră filozofic, dar trebuie să vă atrag atenţia că mulţi dintre cititorii noştri nu sânt suficient de pregătiţi pentru aceasta. Ar fi neîndoios mai bine pentru reuşita publicaţiei, dacă aceste excursuri ar fi îndepărtate şi ar putea fi înlocuite cu o scurtă referinţă. Totodată v-aş ruga să îngrijiţi înşivă de traducerea întregului text. Mi-am dat seama ce greu este să traducem textul francez şi numeroasele expresii tehnice în limba germană, cînd nu-1 putem consulta direct pe autor. Aveţi desigur acolo un german cu cultură filozofică şi care înţelege franceza şi româna, ca eventual, sub conducerea şi controlul dvstră, să poată traduce aoiticolul. Scuzaţi-mă că vă supun aceste două obiecţii. Mi se pare însă important ca studiul să fie prezentat cititorilor germani în cea mai bună formă de gândire.. Ou colegiale salutări: Al dvstră prea supus-Dessoir Adresa : Berlin W 30 Speyerstr. 9". 156 II. Cp. cu antetul tipărit: PROFESSOR DR. MAX DESSOIR BERLIN W 30, SPEYER STR. 9 12.2.1934. „Prea stimate domnule coleg, Vă trimit totodată ca tipăritură recomandată manuscrisul dvstră şi redactarea mea. Nu ştiu dacă am sesizat pretutindeni sensul, şi v-aş ruga ân această privinţă ca dimpreună cu un titrat german — dintre acei ce sînt ân număr suficient la Bucureşti, ide pildă la legaţia noastră — să mai examinaţi âncăodată alăturatul text. Apoi trimiteţi-mi vă rog înapoi manuscrisul revăzut, ca să-l dau la tipar. Cu cordiale salutări Dessoir" Strălucitul psiholog şi estetician german stăpînea desăvârşit arta eufemismului şi ştia să îndulcească pilula. Se vede însă limpede că fusese neplăcut izbit de terminologia olasifioaţiilor dragomiresciene, de jargonul său filozofic, care ar fi •apărut indigest Chiar celor mai pregătiţi cititori ai periodicelor germane de estetică. O CARTE POŞTALĂ COLECTIVĂ Un număr de foşti studenţi ai profesorului Mihail Dragomirescu îi trimiteau la sfârşitul lunii octombrie 1316, următoarea carte poştală, puirtînd semnificativa pecete : Biroul de censură militară Iaşi, 6 Nov. 916 (stil nou !). „Domnului Mihail Dragomirescu, profesor universitar 32, Str. Nifon Bucureşti Şc. de artilerie şi geniu Iaşi O adevărată pleiadă de iubitori ai literelor în zile mai paşnice, astăzi purtători de arme şi cititori asidui ai regulamentelor ostăşeşti vă trimite, iubite Maestre, salutări călduroase. Iaşi, 24 oct. 916 elev Raui-Teodoreseu Porsenna bat. *) 3 bat. Il-a V. Zaborowski George I. Stratulat I. Marinescu-Sadoveanu bat. 3-a Ion Sân-Giorgiu I. lovanaohe Vinea Alfred Hefter Alex. Rally." Au trecut 50 de ani de la acest impresionant mesaj studenţesc de război. Mai sînt ân viaţă redactorul său, Raul TeOdorescu, doctor în litere cu o teză despre estetica lui Aristotel, V. Zaborowski, cercetător ştiinţific, filozof şi istoric şi Alexandru Rally, poet şi traducător al lui Ronsard. Cei doi care au făcut o carieră literară strălucită, Ion Marin Sadoveanu şi I. Vinea, semnează eu numele patronimic urmat sau precedat de pseudonimul literar. ') Bateria. 157 UN TESTAMENT INEDIT Avem înaintea noastră traducerea în limba germană, autentificată juridi-ceşte, a actului prin care unchiul iui B. P. Hasdeu, Bolesiau, îşi redacta ultimele voinţe, la Viena, la 14 martie 1886, lăsând nepotului său român, moşia părintească de la Cristineşti. Bătrânul îşi păstrase cetăţenia rusească, fapt care a atras autentificarea actului de către autorităţile consulare ţariste din capitala imperiului habsburgic. Textul este important şi pentru că zugrăveşte un caracter dârz, afirmat ca atare mai ales înitr-o clauză adresată unui grup de moştenitori pe care-i considera nevrednici. , Iată textul integral al documentului în copie cu Nr. 1423 din 1886 : „Dispoziţie ultimă In numele Sfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, amin. Eu, BoleSlaus, fiu al lui Thadeus Hizdeu, am scris, în deplinătatea minţii, aceste ultime ale mele dispoziţii şi le-am semnat. Articolul 1. îmi încredinţez sufletul lui Dumnezeu şi mor credincios împăratului meu, patriei şi credinţei mele. Rog să fiu Îngropat fără nici o pompă după ritualul ortodox. Articolul 2. Asupra averii mele imobiliare şi mobile dispun după propria mea voinţă următoarele : Cele două vile dobândite de mine prin cumpărare ân localitatea Hacking la Viena în Austria la nre'le 65 (fost 90) şi 68 pe Anhaftrasse le las în deplină proprietate şi folosinţă scumpei, iubitei şi credincioasei mele soţii Eufemia Victoria Alexandrovna născută Nicolaievici în semn de recunoştinţă pentru dragostea şi bunătatea ei, cu care m-a îngrijit deapururi la vârsta mea şi în timpul bolii mele. întregul mobilier, argintăria, sculele de sufragerie şi de bucătărie, masa şi ceasornicele de perete, toate exclusiv acele obiecte de care este vorba deosebit, le dăruiesc şi le testez soţiei mele Eufemia Victoria Alexandrovna şi nimeni n-are dreptul să ridice sau să revendice un inventar. Articolul 3. Moşia mea de moştenire Kirstinzy, în gubernia Basarabia, judeţul Hotin, care a fost arendată subofiţerului Asriel Kotin, o las şi o testez nepotului meu de sînge, fiul fratelui meu Alexandru Tadeu, lui Thaddeus Alexcmdrovici1) Hizdeu, care se află în prezent în slujbă la Bucureşti, in regatul României, cu clauza ca, pînă la ridicarea recoltei, jumătate din venituri să fie date soţiei mele Eufemia Victoria Alexandrovna, din care ea să achite datoria mea către întâia Casă de Economie austriacă, către sora ei d-şoara Anastasia de Nicolaievici, care a locuit 20 de and din casa mea şi s-a îngrijit de gospodărie, o mie de guldeni în rate, salariul servitorilor mei pînă in ziua decesului meu şi să se socotească conştiincios şi acurat cu orişicine. Articolul 4. Capital lichid, bani peşin, pe care contează de la fratele lor rudele mele, in irnomentui de faţă, de imai mulţi ani, aflători la Paris, n-am avut niciodată şi nici nu am ; am trăit econom şi simplu ; de aceea, acele speranţe sînt deşarte şi bunul sfat al rubedeniei este de a trăi cu economie şi 'măsură, într-un cuvânt : bani albi pentru zile negre. Sapienţi sat... -). *) Aşa se numea pe ruseşte B. P. Hasdeu : Tadeu i(fiul lui) Alexandru Hîjd&ix. 2) Cine are urechi de auzit, să audă (lat.). Proverbul românesc, în versiunea germană, s-ar traduce literal astfel: „Să păstreze banii de argint pentru ceasurile rele" (ale vieţii). 158 Articolul 5. Din puţinele lucruri mai mult sau mai puţin preţioase, dăruiesc şi las nepotului meu Thadideus Alexandrov Hizdeu un iceas de aur de buzunar al firmei Anton Schlesinger, dimpreună eu un lanţ de aur cu toc, un ţigaret de spumă de mare cu loc, un inel de "aur cu stemă cu piatră verde încadrată în oţel, o pereche de butoni de fildeş cu stemă în toc, în sfîrşit, un sipet cu acte de familie, patente regale originale şi altele asemenea. Scumpului meu prieten, consilierului guvernamental, fost căpitan judeţean în Bzeszow, Johann, cavaler de Tustenowsky, domiciliat la Boefania, lîngă Cracovia, îi las şi-i dăruiesc o tabacheră din carapace de broască ţestoasă cu ornamente de aur, un ţigaret de chilimbar şi un pince-nez') de aur. Articolul 6. Dacă Atotputernicul binevoieşte a-mi prelungi vel ea tul şi în cursul vremii să intervină oarecari schimbări în avutul meu imobiliar şi mobiliar, sau la o altă măsurătoare, ar interveni o schimbare în ultimele mele dispoziţiuni, aceasta va fi menţionată într-o anexă deosebită, care se va găsi în casa mea, în mîinile soţiei mele, pecetluită cu cinci peceţi cu stemă. Articolul 7. Cu aceasta îmi iau rămas bun de la scumpa mea tovarăşă de viaţă Eufemia Victoria Alexandrovna, de sora ei Anastasia, de toate rudele mele şi de toţi cunoscuţii mei ; rog pe Atotputernicul, să ferească pe toţi aceştia de boli şi de accidente ; subscriu înaintea unor martori aceste ale mele din urmă voinţi în deplinătatea minţii şi memoriei şi le încredinţez spre păstrare Consulatului imperial din Viena, cu condiţia ca după încetarea mea din viaţă să fie înrămate soţiei mele Eufemia Alexandrovna Hizdeu. La 15 noembrie 1885 la Hacking lângă Viena. Nobilul ereditar Boleslaus, fiul lui Taddeus Hizdeu (în actul original urmează semnătura testatarului cu caractere latine) Se atestează oficial caracterul conform al acestei tălmăciri cu alăturatul text în limba rusă. Viena, la 14 martie 1886. ss. Krzyzanowsky tălmăcitor pentru limba rusă Copie colaţionată şi verificată textual exactă cu copia parafată la nr. de înregistrare De la biroul de expediţii al tribunalului districtual Hietzing, la 10 febr. 1887 ss. indescifrabil (însemnare peste două timbre anulate, de cîte 50 coroane) De la tribunalul districtual din Hietzing se aduce la cunoştinţă 1) că copia testamentului datat 15 noembrie 1885 a decedatului la data de 11 martie 1886 la Hacking cetăţean rus Boleslav Cavaler de Hizdeu este conform cu originalul, 2) că testamentul eSte recunoscut ca 'valabil juridiceşte de către acest tribunal,. 3) că originalul testamentului, după legile austriace, a rămas în păstrarea sa şi că nimănui nu-i va Sfi permis, fără autorizaţie, să tragă copii după acesta. Hietzing, la 13 februarie 1887 Consilierul juridic al ţinutului ss. indescifrabil J) Ochelari prinşi de nas. 159» (Pe ultima filă, Ia data de 15 februarie, pecetea Ministerului Casei Imperiale .-şi de Externe, pentru autentificarea actului, urmată de aceea a Consulatului Rusesc •General de la Viena, cu aceeaşi dată •3/15 februarie 1887, ss. Voicikovski." Actul*) este edificator şi cu privire la orgoliul aristocratic al Hasdeilor. înaintaşii lui Bogdan nu-şi revendicau însă onomastic rudenia cu domnitorul Moldovei, Ştefan Petriceicu. Unchiul Boleslav îl numea pe nepotul său Tadeu fără a ţine seama că acesta semna în traducere românească : Bogdan. Slujba ere-dului de care face menţiune testamentul era direcţia Arhivelor Statului din .Bucureşti. ŞI UN „MEA CULPA" Nu e numai adeverirea zicalei „graba strică treaba". Mai este şi sila unuia •care nu se numără printre narcisieni, de a-şi reciti proza. In recenta mea carte Varietăţi entice, 1966, Editura pentru Literatură, în care mi-am adunat articole şi studii publicate între anii 1944 şi 1965, se vor fi strecurat destule erori de tipar. Ca să nu fie pusă pe seama marelui Mihail Sadoveanu, rectific expresia sa din Anii de ucenicie: „ignominia ignominiilor", în loc de „ignonimia ignominiilor", aşa cum s-a cules la pg. 366. La pag. 70 se va citi la r. 17—19 : „...va fi considerat ca o mezalianţă căsătoria fetei Iordăefaioaei eu modestul boiernaş Vistiernicul Neculce ?" După cum .a relevat C. A. Stoide, în substanţialul său studiu despre Cronica lui Ion Neculce, în Luceafărul de ziuă, 1957, Braşov, „istoricul M. Costăohescu a stabilit fără nici ■o umbră de îndoială că tatăl cronicarului a fost Neculce Vistiernicul", iar nu Enache grămăticul, cum a rămas în vechiul meu text şi cum credea şi acad. Iorgu Iordan, la reeditarea Letopiseţului neculcean (1965). Semnătura acestui „spudeos" .(învăţat) am găsit-o pe un Evanghelion tipărit la Lvov în 7152 (1644), în — 4°, conţinînd 12 foi nenumerotate şi 412 foi numerotate. Iată inscripţia de .mină a aceluia care avea să se căsătorească (prin 1678—79), cu Catinca, văduva iui Neculce vistiernicul: „Această sfântă Evanghelie cumpăratu-o-au Enaefaie biv. cămăraş vă dni2) Jo Evstatie Dabij.(a) Voevod It 7172 msţa mai 5 dni5)". In 1664, aşadar, fostul grămătic era şi fost (biv!) cămăraş de ocne, dar nu pregeta să-şi îmbogăţească biblioteca cu cărţi, probabil de tot felul, pe atunci .rare şi scumpe. în Letopiseţul lui Neculce, se pomeneşte astfel rănirea lui de către un podgheaz leşesc : „Tăiat-au atunce 4) leşii pe doamna Ruxandra, fata lui Vasilie-vodă, la cetate la Neamţu, şi pe Anidrieşoaia, şi pe •Enache grămăticul, la o mână, şi pe alţii mulţi". De pe urma acestei răni s-ar fi tras moartea tatălui vitreg al ■cronicarului, care a pribegit apoi în Ţara Românească, cu mamă-sa, cu bunica maternă şi cu surorile lui uterine. Este semnificativ faptul că Neculce acordă tatălui său vitreg titlul slujbei sale de tinereţe : diac, pisar, copist! Cămăraşul de ocne era un fel de concesionar al salinelor, slujbă de procopseală. ŞiERiBAiN OIOGULESCU J) Toate documentele reproduse fac parte din colecţia noastră. 2) în zilele (slav). Eustatie Dabija a domnit între anii 1661 şi 1665. 3) „în anul 1664 luna mai 5 zile" (slav). Exemplarul aparţine Bibliotecii Institutului Pedagogic de 3 ani din Piteşti. 4) In al doilea an al domniei lui Constantin .Cantemir (16841). 160 ClRŢI i\OI MIHAI HALEA: PORTRE7TE, CĂRŢI, IDEI *) In vitrina librăriilor a apărut de curînd un volum elegant, cu o supracopertă, jumătate albă jumătate neagră, ca un simbol simplu de atingere a celor două lumi, sau ea o bandă de doliu pentru neuitatul autor: Minai Ralea. Este, mi se pare, primul care apare după moartea sa. El cuprinde o culegere aleasă din studiile sale de literatură universală apărute în diverse volume pe cînd era în viaţă, — unele dintre ele foarte de demult dar, prin noutatea ideilor, prin vederile progresiste şi stilul de-o vioiciune excepţională, sînt şi vor fi mereu de cea mai mare actualitate. Volumul mai cuprinde o serie de portrete literare, schiţate în cartea : „Cele două Franţe" pentru a fixa galeria imarilor figuri ale literaturii progresiste franceze. In sfîrşit, în volum au fost incluse şi alte studii extrase din reviste. Cărţile din trecut ale lui Mihai Halea, — de critică literară sau de filozofie — nu se mai găsesc nicăieri, nici în librării, nici la anticari. Ele au constituit totdeauna o subtilă delectare pentru cititori. S-au epuizat, la timpul lor, de îndată, şi cine le are nu se mai desparte de ele. Sînt puţine cărţi de idei pe care le poţi deschide orieînd cu desfătare, şi pe care ie poţi aşeza la îndemînă, pentru a le deschide de cîte ori spiritul îşi cere ceasul de confruntare şi de înaltă elevaţie. Această lipsă a operei lui Ralea, prezentă doar în biblioteca şi pe masa *) E.P.L., 1966. cîtorva privilegiaţi, dar inexistenţă „pe piaţă" (ce expresie oribilă!) mi se pare de neînţeles. Ea nu este câtuşi de puţin dintre operele care, după pastişarea unor ritualuri funerare egiptene, s-ar înmormânta odată cu autorul. De altfel însuşi M. Ralea, prin multipla lui activitate, prin dinamismul său şi prin vioiciunea excepţională a tuturor manifestărilor sale, prin verva sa scânteietoare, ni se pare şi acum cu neputinţă să fi dispărut. Poate că a plecat numai într-o lungă călătorie. Opera lui Ralea nu e moartă, în sensul iîn care se spune de unele limbi că sînt moarte. Ea este, în întregime, de-o arzătoare actualitate. ICa filosof şi critic literar el a văzut înainte, el a fost totdeauna un precursor şi ideile lui sînt ale timpului de astăzi, şi acestea Sînt idei care vor călăuzi lumea, veacuri de-acum încolo. Generaţia ce are azi între 18 şi 35 de ani, în marea ei majoritate, nu a avut şi nu are încă posibilitatea să cunoască efervescenţa de idei originale din cărţile iui Ralea, — nu cunosc prin el, una din gîndirile moderne cele mai bogate şi mai strălucitoare. Şi acestea pot fi, şi ar trebui să fie, o bază de gândire şd un punct de plecare spre mai departe şi mai înalt, — dacă se poate — pentru toţi itinerii de azi. Idei, concepţii, puncte de vedere, consideraţiuni filosofice, stil, totul este la Ralea modern, expresie a civilizaţiei celei mai înaintate din acest veac. Dacă ele n-ar exista, scrise de Ralea, ar constitui azi o revelaţie, ar constitui un eveniment de strălucită manifestare a spiritului românesc modern. 11 — Viaţa românească 161 Mă întreb, de ce se ţine atunci sub obroc, o asemenea operat atît de vie şi 4e utilă pefttru torm^pea.intelectuală sănătoasă a tinerilor de astăzi, care aspiră cu atîta energie spre culmile cele mai înalte ale culturii ? Ea răspunde unei Stringente necesităţi culturale de cel mai înalt grad. A lăsa să zacă în tomuri epuizate o asemenea operă actuală este ea şi cum ar zace, într-un manuscris cu cerneală încă proaspătă, pe care nimeni nu-1 sedate dintr-un saltar. ' Recunoştinţă şi cinste deci Editurii pentrU literatură" universală de a li tipărit ' această culegere. Aceasta însă e mult prea puţin: Căci a deschide doar gustul cunoaşterii unui spirit de-o'fac-tură universală, dă doar 0 schiţă în creion a chipului intelectual al "lui Mi-hai Ralea, lăsînd nesatisfăcute dorinţele cititorilor care, cunoscând odată frumosul şi strălucirea, vor să le cunoască întregi. Iniţiativa editurii, probabil la îndemnul lui D. I. Suchianu, el însuşi om de variată cultură şi amator; de frumuseţi de stil şi idei originale, nu trebuie să rămână un act izolat. Este nevoie ca opera lui Ralea, literară şi filosofică, operă de mare actualitate pentru formarea spirituală şi estetică a poporului nostru care aspira mereu spre înălţimi tot mai mari, să fie tipărită grabnic, în întregime, într-o colecţie de apere complete. E o operă de ţinută şi calitate universală, care sporeşte strălucit contribuţia popOrUlui şi spiritului nostru românesc la tezaurul culturii universale. ConsideraţiUnile' lui Mifaai Ralea din portretele făcute marilor figuri de scriitori şi gânditori mondiali, exprimate în această carte, ar face cinste celor mai luminate spirite universale care ar vroi să spună ceva original despre ei. Ele implică o vastă cultură, un deosebit bun gust, un stil viu cu gustul clarităţii, o judecată sănătoasă a valorilor literare şi de gândire universală. Iar rubrica ideilor cuprinde, exprimate de demult, idei progresiste care fră-miîntă şi astăzi mereu viaţa intelectuală şi în ţările cele mai civilizate. „Etnic şi estetic", „Militantism artistic", „Literatura de senzaţie", „Mentalitatea estetică şi timpul nostru", pun probleme şi fixează puncte de vedere ce, pot înlesni şi de-acuni încolo formarea multor generaţii de intelectuali fixarea justă a poziţiei oamenilor de cultură. Portretele marilor figuri ale literaturii progresiste franceze ca şi studiile, concentrate dar substanţiale şi pline de idei originale, asupra altor figuri literare ca: H. Ibsen, Rainer Maria Rilke, H. Keyserling, etc., ar putea să: intre şi Iîn atenţia Editurii Meridiane pentru traducerea lor în limba franceză. Ne-ar cunoaşte lumea mai complet. Cine are gustul şi bucuria ideilor," pasiunea vioiciunii unui stil comunicativ şi de mare frumuseţe prin simplitatea lui, va avea prilejul, citind această carte, să simtă o delectare super rioară. DEMOSTENE BOTEZ „CINTARE ROMÂNIEI" *) Culegerea reuneşte pagini de poezie, proză, literatură istorică, politică şi populară, reprezentative ' pentru afirmarea unităţii spirituale a poporului nostru, de pe întreg cuprinsul ţării: Dacă, în anul 1959, un alt volum, intitulat „Mărturii despre Unire", îşi propunea să inmănuncheze pagini ale poeţilor şi prozatorilor paşoptişti şi unionista, precum şi ale imor scriitori din zilele noastre, deci de la Alecsandri pînă la Sadoveanu, avînd grijă ca paginile selectate să releve în special, oglindirea fidelă a acestui .moment din istoria patriei, editorul noii antologii s-a ghidat — pare-se, după criterii ceva mai largi în alegerea textelor. El a plecat de la ideea punctării tuturor momentelor anterioare aceluia al creării statului naţional român, rechemând la lumină toate acele pagini de *) E.P.L., 1966. 162 poezie, proză sau de. istorie, care ,sînt expresia conştiinţei naţionale, dină glas unităţii spirituale, culturale şa de ■limbă a poporului nostru. Şi cum această unitate âşi are rădăcinile în conştiinţa poporului însuşi, antologja se deschide cu balade folclorice, „Moldova şi Muntenia", „Hora lui Cuza Vodă" şi „Visul lui Tudor", sînt mărturii vibrante ale dragostei omului din popor pentru conducătorii luminaţi care au înfăptuit unirea. . în conştiinţa ţăranului asuprit, care, după Unire, cunoaşte dezrobirea, figura lui Cuza trece în tărfm baladesc. Poetul anonim îşi exprimă astfel recunoştinţa , fierbinte faţă, de domnitorul care i-a acordat libertate: . .. ■ Cuza Vodă să trăiască, / Ostile să le mărească, / Fe ciocoi să4 umilească / Ţară mândră să croiască ,/ Pe călugări să-i spăşească / Pe clăcaşi să-i dezrobească / Cu moşii să-i dăruiască. Metafora folclorică îi acordă dimensiuni de legendă ; Moldova şi Muntenia sînt două. fete, cu care Cuza se „cunună" : Ioi în, vale la fîntînă, / două fete spală lînă, / Cuza le ţine de mină. / Ici în vale la pîrîu, două fete spală grâu / Cuza le ţine de brîu... . Urmărind un sondaj cît mai amplu şi cit mai- cuprinzător în literatura română, avînd ca' fir '"conducător ideia patriotică, editorul prezentului volum pleacă de la Coressi, de la cronicarii moldoveni şi munteni, Şi, trecînd prin „Şcoala ardeleană" ajunge cu investigaţiile pînă la scriitori din vremea noastră, punctul terminus al acestei călătorii cu popasuri fiind literatură lui Agînbiceanu, Goga, Liviu Rebreanu, Sadoveanu. Se pare că alcătuitorul antologiei a avut în vedere organizarea cît mai firească, în ordinea cronologică, a pa-gmilor de literatură folclorică, cultă sau istorică. în jurul ideii Unirii, a constituirii statului naţional unitar, polarizează toate acele mărturii vibrante despre vitejia strămoşilor, toate acele îndepărtate, dar totodată prezente mesaje ale istoriei, vorbind despre patriotism, despre unitatea naţională atît de rîvnită, precum si ecourile din vremea- noastră, ale momentului Unirii,, O adevărată constelaţie de autori (poeţi, prozatori, istorici, personalităţi politice) şi de genuri literare (de la tonul profetic al istoriei lui Bălcescu, la patosul verbului vrăjit al lui Nico-îae Iorga, de la versul cadenţat al lui Alecsandri sau Andrei Mureşanu, pînă la expresia ponderată a epistolelor lui Ion Ghdca, sau avântul liric al. unui Alecu Russo din „Cîn'tarea României"). — gravitează în jurul acestui eveniment de seamă. Ideea unităţii naţionale a tuturor Românilor este, firul conducător al atîtor oagini de cronică care descind din adîncurile isteriei poporului nostru. ideea că moldovenii, valahii şi transilvănenii sînt urmaşii aceloraşi strămoşi, pe care o întâlnim în paginile cronicilor lui Ureohe, Neculce, Miron Costin sau Dimitrie Cantenti.-, efortul de a dovedi latinitatea popoi-ului român, este ântîia manifestare în scris a unităţii naţionale. De asemeni fragmente din cronicile lui Samuel Micu, Petru Maior, sau ale altor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene — scriitori ca I. Bu-dai-Deleanu, Gh. Şincai — aceşti corifei ai latinităţii de dincolo de munţi, din care antologia de faţă consemnează destule. S-au ales de asemeni cu grijă bucăţi care vorbesc nu numai de istoria comună,, dar şi de comunitatea de limbă românească (din acel elogiu al limbii româneşti al lui Timotez Ci-pariu) sau despre unitatea culturală a poporului român (Ion Slavici). într-un asemenea context de idei: spirit naţional, patriotism, stat unitar independent, — îşi află justificarea includerea, într-o antologie ca cea de faţă, alături de legendele lui Bolintineanu, fragmente din poemele dramatice ale lui Heliade Răduleseu („Mihaida"), Eminescu („Mira"), Hasdeu („Ion Vodă cel Cumplit") sau Nicolae Iorga („Mihâi Viteazul") care exaltă vitejia strămo- 163 şească, ea expresie a patriotismului exemplar, îşi află, aşa dar, locul lor si acele cîntece de înstrăinare, în care eroii îşi jelesc soarta de a trăi despărţiţi de patrie, de fraţii lor de dincolo de munţi. Printre acestea amintim poemele lui Gh. Bariţ, Andrei Mure-şanu, O. Goga sau Şt. O. Iosif. Efortul editorului de a armoniza paginile de poezie cu cele cronicăreşti, mărturiile cu literatura propriu-zisă, a fost fără îndoială călăuzit de ideea preţioasă că Unirea a fost îndelung visată, pregătită de generaţii întregi, de spirite luminate şi condee înflăcărate, şi că ecoul acestei izbânzi din istoria zbuciumată a ţării, a fost şi mai tîrziu îndemn şi pildă pentru urmaşi. Trebuie relevat faptul că această antologie scoate la lumină după atîta vreme, pagini de mai restrânsă circulaţie din operele unor scriitori ca : Agîrfoieeanu, N. Iorga, I. H. Răduleseu, I. Slavici, Al. Odobescu şi alţii. Este menţionată acea bucată din Agîr-bioeanu „Bădicul Pătruţ" în care vedem ce influenţă profundă, decisivă, poate avea o operă cultă ca acea neuitată „Oînitarea României" în sufletul unui simplu ţăran, atunci cînd opera este în deplin consens cu năzuinţele poporului. O idee asemănătoare exprimă şi fragmentul „Ideea naţională" de Octavian Goga. Vorbind de „ideea naţională", de data aceasta în alt moment de răscruce a istoriei ţării noastre (înainte de alipirea Ardealului), Goga o numeşte „fluidul magnetic al acestei unanime resureoţiuni" ; el relevă „suprafaţa vastă a noului crez" al unirii, văzut „ca un reflex al instinctului popular şi ica o rezultantă a evoluţiei de veacuri ce înstăpânise în toate inimile lozinca unirii". Paginile alese din opera unor istorici ca Xenopol, Iorga, Bălcescu sau Pîr-van, conferă antologiei o întregire firească şi un echilibru compoziţional determinat de ideea conducătoare de la care s-a pornit. EUGENIA TUDOR IM Z. ORNEA: .JUNIMISMUL"*) Cu volumul lui Z. Ornea, Editura pentru literatură oferă replica „junimistă" a lucrării mai de mult apărute: „Contemporanul" de Zoe Dumitrescu şi Savin Bratu. „Polemica" se prelungeşte astfel peste decenii, demomtrînd încă o dată vitalitatea principiilor luate odinioară îu discuţie. Pentru că, dincolo de ceea ce revendică istoria literară (iciriteriu de altfel nesigur, sub care disimulăm de multe ori csştiguri minore), se poate vorba aici de o permanenţă valorică, de necesitatea de ia cunoaşte şi aprecia lucruri valabile nu numai pentru vremea lor, dar adevăruri care pot fi revendicate ou succes şi astăzi. Posteritatea critică a junimismului, postulată de Lovinescu şi de alţii, reprezintă, dincolo de unele parti-pris-uri, înregistrarea unei fenomen oral, treflec-tînd o prelungire activă, deşi foarte diversificată, a principiilor introduse în critica literară şi în filozofia culturii odată cu faimoasa polemică de care aceste discipline îşi leagă începuturile în cultura noastră. Evident, totul trebuia făcut într-o epocă de început. Era necesară stabilirea umor principii critice elementare, trebuia constituit un limbaj adecvat. Argumentele teoretice veneau automat sub pana criticului. Se înfruntau mai ales concepţii generale şi mai puţin sisteme patrticulare de investigare a operei, cum vedem că se îmtîmplă în zilele noastre. Verificăm acum aceste adevăruri prin prisma contemporaneităţii, dar trebuie evitate tocmai de aceea eventualele deformări. Z. Oiraiea citează în volum uin pasaj edificator din Lan in în legătură »u zestrea culturală transmisă de înaintaşi, după care „meritele istorice nu se apreciază după ceea ce ne^au dat personalităţile istorice în comparaţie cu cerinţele contemporane, ci după ce au dat nou în comparaţie ou predecesorii lor". Pe lîngă cra- *) E.P.L., 1965. terdul istoric propus aici, în cazul junimismului literar poate funcţiona însă fără teamă şi cel valoric. Momentul respectiv nu s-a constituit izolat, evoluţia culturală ulterioară i-a confirmat valabilitatea, preluînd nişte bunuri cîştiga te. Facilitează mult exegeza tocmai faptul că a existat o posteritate ca aceea despre oare s-a vorbit, faptul că s-a transmis oeva din spiritul director al acestui început de drum al culturii moderne : moment valabil fie şi numai prin impunerea şi menţinerea acelei necesităţi a considerării valorii reale, estetice, aşezate la baza unei noi interpretări critice. Venind după rodnica discuţie — al cărei ecou se face uneori — susţinută în presă cu cîtva timp în urmă, cartea lui Z. Ornea încearcă precizarea .unui profil sintetic al junimismului. Nu avem în faţă o monografie în sensul exhaustiv pe care termenul îl presupune adesea, implicînd totalitatea unor date şi înregistrarea unor amănunte de erudiţie. Autorul selectează trăsăturile de bază ale curentului, pe care le ilustrează cu exemple, dar ne lasă să ghicim în spatele acestei alegeri deţinerea unui mult mai bogat material faptic. Complexul fenomen pe care I-a reprezentat „Junimea" este astfel descompus în activităţile sale fundamentale, autorul dozînd întinderea capitolelor, forţa argumentaţiei şi multitudinea datelor aduse în sprijin în funcţie de importanţa acordată diverselor compartimente stabilite: mai întâi analiza ideilor sociale şi politice, cărora li se rezervă un loc larg în volum, apoi a celor estetice, discutate în strînsă legătură cu filozofia idealistă care le-a dat naştere, şi 'la urmă studierea consecinţelor pe plan literar ale orientării junimiste, relaţiile cu scriitorii epocii, aspecte mai sumar abordate. Se vede dc aici că piesa de rezistenţă a cărţii o constituie partea de analiză sociologică, dedicată stabilirii „profilului social şi politic al junimismului" şi „ideologiei junimiste" (am citat două capitole de bază, însumînd jumătate din totalul de pagini). Z. Ornea tratează un amănunţit tablou al ideilor sociale cu circulaţie în epocă şi care au premers apariţiei mişcării ieşene. Junimismul politic a răspuns astfel noilor necesităţi ale claselor conducătoare ale României de curînd unificate, iar faptul că mentorii săi au ajuns destul de curînd de Ia afirmarea publică în posturi de conducere a statului ilustrează această nevoie de înnoire modernă. Celebra teorie a formelor fără fond a putut servi, alătura de alte principii politice postulate de tinerii ieşeni, drept platformă în vederea întemeierii unei legături între cele două partide istorice. Junimismul, ca grupare politică, este plasat astfel de Z. Ornea pe poziţiile „unui compromis între cerinţele liberalilor şi ale conservatorilor ruginiţi. In acest fel, junimismul politic a îndeplinit sarcina meschină dar necesară celor două clase în antagonism de a face un fel de punte între cele două mari partide potrivnice". într-un capitol de concluzii, autorul distinge între roiurile îndeplinite de cei doi conducători principali ai „Junimii", acordîndu-i lui Petre Carp în mod integral responsabilitatea politică, iar lui Maiorescu consecinţele pe plan cultural şi literar. Cum se ştie, în domeniul literaturii, esteticii, a acţiunii pentru restabilirea adevărului în cercetarea ştiinţifică şi culturală, junimismul a adus — dincolo de .Zaţurile retrograde — un real aport pozitiv, pe care istoria culturii româneşti îl consemnează ca atare. Or, aceste direcţii de acţiune ale junimismului se datoresc în primul rînd llui Titu Maiorescu. Dimpotrivă, tot ce e esenţiailmente retrograd în mişcarea de idei junimistă, concepţia social-politieă, activitatea politică militantă, este legat în principal de numele lui Petre Carp. Distincţia, valabilă în esenţă, este totuşi prea tranşantă şi vine în contradicţie cu activitatea politică amplă a lui BMaiorescu, dar şi cu participarea lui Carp la stabilirea programului cultural al Junimii, fapte de altfel 01311 relevate mai înainte în volum. Nu trebuie dedusă însă de aici o falsă finali- 16l> tate a afirmaţiei de mai sus a autorului. Acesta nu intenţionează de loc să exalte în Moc activitatea literară a Junimii, după ce a salvat-o de la pieire în felul arătat. Dimpotrivă, am putea spune că obiecţiile sale la acest capitol merg uneori foarte departe. E mai puţin evidentă aplecarea asupra textelor critice ale lui Maiorescu, cît încadrarea de principiu a esteticii acestuia într-un sistem filozofic al vreunui maestru german (sînt sesizate influenţe din Hegel, Her bar, Vischer, Schopenhauer). Condiţia e necesară, dar nu suficientă. Mustrarea pentru nevoile practice ale (vremii e astfel neglijată. „Preţuirea de către Maiorescu şi lalţi . junimişti a folclorului, cît şi modalitatea interpretării sale, în general întreaga atitudine a junimismului faţă de creaţia populară aminteşte de izvoarele primare ale concepţiei din care s-au inspirat doctrinarii cenaclului ieşean". Interpretarea, da, şi aici Maiorescu e consecvent cu sistemul său estetic; preţuirea însă o putea uşor întîlni în sînul mişcării culturale a ţării sale. De asemenea, „din Schopenhauer, pe linie directă, descinde şi concepţia maioresciană asupra tipizării în artă", dar aceasta numai întrucît întregul sistem estetic este tributar idealismului german. In practică, teoria aceasta care, cum bine arată Z. Ornea, „inversează în chip idealist dinamica procesului de cunoaştere", mergind de la Idee, prezentă în mintea scriitorului, către tipul reprezentat în operă, a fost amendată de bunul simţ al criticului care nu a putut să nu observe — şi Z. Ornea remarcă drept acest lucru —- că „lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă cîteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor în situaţiile anume alese de autor". Cu alte cuvinte, studiind mecanica procesului de interpretare maioresciană, se pot observa asemenea „trădări" ale „prototipului ideal", inconsecvenţe cerute de practică şi fără de oare Maiorescu ar fi decăzut în dogmatismul cel mai sec. De- fecţiunea principală a urmaşului său, Mihail Dragomirescu, de exemplu, ale cărui merite reale nu pot fi pentru aceasta trecute cu vederea, a constat tocmai în faptul că a crezut în posibilitatea aplicării tale-quale a unei sistem estetic în analiza concretă, cînd se cunoaşte de fapt că marii creatori de construcţii estetice idealiste şi-au susţinut practic eşafodajul de idei alegînd exemple convenabile sau făcînd filozofie a culturii şi mai puţin analiză de text. Observaţia este valabilă şi pentru relaţiile Junimii cu scriitorii de prestigiu pe care i-a atras în jur. Ne bucurăm astfel că aceştia n-au subscris la ideologia junimistă, fără să remarcăm reversul situaţiei şi anume că „absurditatea" iui Maiorescu n-a mers pînă acolo încît să le ceară acestora o adeziune necondiţionată, fapt fără de care n-am putea să ne explicăm niciodată numai prin antiliberalismul general consimţit înjghebarea unui cenaclu de valoarea celui ieşean, dar atît de eterogen ca orientări şi temperamente. La acest capitol, intitulat „Junimismul şi literatura", autorul, consecvent principiului selectării valorice de care vorbeam, alege numai trei mi mc. e drept, cele mai importante : Eminescu, Caragiale, Creangă, din care discută, compa-rind cu principiile junimiste pentru a le delimita de ele, mai ales ideile politice şi estetice, extrase din articolele publicate în „Timpul", pamflete, corespondenţe, şi arătîmdu-se mai puţin interesat de opera literară. Aici ar ii fost totuŞi necesară investigarea unei sfere mai largi de nume şi preocupări din jurul nucleului Junimii: titlul capitolului obligă şi, oricum, acesta urma să fie un compartiment de bază — ca să nu zicem cel mai important — al lucrării, întrucît reprezenta ilustrarea practică, în opere literare, a sistemului estetic discutat, ilustrare fără de oare (vezi semănătorismul) orice teorie rămîne vorbă goială. Q justă disociere întreprinde autorul în partea de concluzii a lucrării, infir- 166 snînd semnul egalităţii pus adeseori între Maiorescu şi junimism. Alte precizări, puneri la punct, sublinieri se în-tîlnesc adesea în volum şi ele aruncă nu arareori lumini noi asupra unor probleme considerate mai mult sau mai puţin drept clasate de istoria literară. Acest substrat polemic formează unul din punctele cîştigate ale lucrării, contribuind la reeondiţionarea unor păreri şi la analiza minuţioasă a unor teze mai ales sociologice, domeniu în care autorul excelează. Deşi echilibrul celor două componenţe de bază, aşa cum arătam, nu se realizează întotdeauna de-a lungul cărţii, iar titlul generic lasă să se presupună o luare în discuţie în primul rînd a valorilor literare propuse de mişcarea de Ia Iaşi, totuşi pe terenul preferat al investigării ideologice, autorul aduce lucruri remarcabile sezisînd şi explicând adecvat substratul de clasă, reprodus de activitatea politică practică, şi felul cum s-a constituit şi dezvoltat totalitatea principiilor junimiste, încercind de asemenea o fixare, după modelul lovineseiam, a unei descendenţe a ideilor politice şi sociale ale Junimii. Se poate afirma cu certitudine că lucrarea este utilă şi interesantă prin abordarea, în partea ei cea mai cuprinzătoare, a acestor aspecte mai puţin studiate şi în care precizările de rigoare sînt bine venite. AL. TUDORICA EU GENIU SPERANŢIA : POEZII *) oezia lui Eugeniu Speran-ţia a avut destinul «unei întregi generaţii de poeţi, adevărată pleiadă poetică a -revistei lui O. Densuşianu de care vorbeşte Perpessioius în prefaţa acestui volum selectiv. Sîntem în faţa unei opere întinsă pe -distanţa a şase decenii şi ceva, risipită în reviste cu circulaţie .redusă, cultivând „anacronic" hexametrul dar şi o cronică reverberaţie a muzicii în poezie. '*)■ Editura pentru literatură, 1966. Specialiştii cunosc -mai bine pe eseistul, pe -muzicologul şi filozoful Eugeniu Speranţia, deşi poetul a publicat cîteva volume de versuri. Activ publicist (sub diverse pseudonime), participant la întreaga noastră viaţă culturală, în special la revistele din Ardeal, Eugeniu Speranţia a -dat în tot ce a scris lucrări de o deosebită puritate şi gust. Desprins din gruparea revistei Viaţa nouă, apropiat ca factură de Al. T-heodor Stamatiad, Emil Isac, Horia -Furtună sau Mihail Cruceanu, octogenarul poet oferă însă, mai -mult decît aceştia, distincţia exotică -a unei poezii lucide. L-aş apropia mai mult de Di-mitrie Anghe-1 sau de -Perpessi-cius : Dor s-a oprit citirea-mi, de flori împiedecată, Se prăbuşeşte gîndul ca dintr-o altă sferă... ...Mă văd în lumea vie... iar gura-mi însetată Sărută... bucheţelul, pe pagina severă. („Pe pagina-nvechită") Prezent numai la rubrica bibliografică in unele istorii literare (G. Călinescu), -comentat ca poet din falanga simboliştilor „exotişti" (E. Lovinescu) sau ca un „tânăr domn" -(N. Iorga), remarcat ca -poet meditativ maxime latineşti reluată de o poezie eminesciană: Non idem este si duo dicunt idem. CONSTANTIN CRISAN WÎBRNBR BOSSERT: „POEZII" * a: ) wtor a numeroase volume : L „Vîntul proaspăt", „Torentul vieţii", „Noapte arzătoare", „Bătrînul copac", „Sărbătoarea livezilor", cunoscut şi ca un excelent sonetist, una din caracteristicile poeziei lui Bossert este că sugerează, cu fineţă şi expresivitate ; e o poezie de atmosferă. Fie că zugrăveşte frumuseţile patriei, înfăptuirile ei în toate sectoarele de activitate, ritmul intens, entuziast al muncii sau slăveşte omul nou, lirica lui Bossert apelează la gingaşa sugestie. Iată un mod de a sugera plastic: „Peste oceane de ţiţei cresc forţe / şi raze, casa noastră-n viitor / O mină mişcă porţi şi-aprinde torţe / lucrând la fericirea tuturor". In versuri se iveşte făptura înnoită, renăscută, a patriei: „Unde pămîntul se-naca în mlaştini / se-ntoarce brazda, bulgării se sparg : / în locul buturugilor de baştină, / plantează tineri zvon de codri, larg (...) / Gheţarii s-au topit; pe culmi retrase / un suflu liber azi a răsărit: / Partildu-ndrumă fluviu-aces-tor mase / prin timpul beat de soare, cucerit". Un poem în ritm fluent şi plin de muzicalitate. grăieşte despre una din multele biruinţi ale noastre: Bicazul: „Nici munţii-n lumină / nu pot să te ţină / în două i-ai rupt, / vigoarea le-ai supt / Se caţără ape pe treapta de lut / pe coaste, în sus, însă dealul e mut. / Şi, iat-o: schimbată — în mare, ea bate / înalt, peste şapte că-tune-inecate / iar oamenii, casele-a şapte cătune / stau sorise în cartea istoriei — ruine ; / ţăranii săraci, temerarii plutaşi / lucrează şi dorm în clădiri de oraş. / Lumina şi apa şi aburul pîinii / de ei sînt făcute: tot ei sînt stăpânii / Şi-o forţă, ca a lor, in- *) E.P.L., 1966. miită sub zare / se-nalţă ou barajul din valul ce sare". Adesea poetul suav se aliază cugîn-ditorul meditativ: „Dă preţ de sînge pentru fericire / de vrei să-i fie chipul neştirbit / eşti liber doar prin visul cucerit". Plasticitatea şi suflul tonic al vieţii sînt turnate în sonete de felul acestuia: „Ca floarea fără gânduri din gradină / ce vrea şi nu vrea, dar nicicând pe sine / nu se priveşte, şi nici pe vecine, / ci se-implineşte-n cercuri de lumină, — / Aşa nu-ţi ştii tu farmecele pline, / dând doar prin semne de-nţeles, străină / c-aştepţi pe cel ce trebuie să vină / să schimbe-n cântec liniştea din tine. / Un râset te fereşte âncă-n zare, / ca roua florilor 'de deşteptare / de ceasul ca de foc, cînd poate-o stea, / arzînd, desăvîrşirca-o să-ţi deie / prin sărutare, şi vei fi femeie — / vigoare ce ţisneste-n viaţa ta". Un cîntăreţ cu însuşirea de a descoperi şi slăvi lucrurile subtile, inefabile, era firesc să abordeze şi tema originală a pomului care dă glas în lemnul viorii, şi o săvîrşeşte cu o tandră ardoare. Continuînd linia elogierii lucrurilor cu tainica lor muzică, Bossert zugrăveşte sculptorul, zugrăvindu-se şi de-finindu-şi propria sa artă: „Pun dalta şi izbesc, de forţă plin / in blocul mort, după ştiute norme, / să scot din piatră-al vieţii chip senin / şi-n jurul meu se iscă limpezi forme", ace^e limpezi forme de expresie fiind caracteristice şi lui Werner Bossert. Spre a încheia armonic, poetul sibian evocă, elogiindu-l. printr-o pană de zile mari, pe Eminescu la Sibiu: ,,-.Dar mult n-a stat. Nu l-au păstrat în poartă / nici oase vechi, nici parcuri verzi, nici ape ; / prea plin de daruri, el s-a dus să-mpartă / poporului întreg, să-i fie-aproape. / O piatră pe cărarea lui pribeagă / azi tace, nimeni n-o mai înţelege / Cântarea lui mai dăinuie doar vagă, / dar chipul dintre zvonuri nu s-alege / spre munţi s-a-ndepărtat, spre roşii creste / care vedeau ce el vestise : zorii ; / şi-ntimpinau, cu flăcări, ca-n poveste, / din para lui aprinse, 171 călătorii. / Şi toate floride-i ştiau cu-vîntul, / sălbăticiunea, pasărea, făgetul, / iar lacul cairn în care doarme vîntul / visează încă ce-a visat poetul". Ştefan August Doinaş a ştiut să ţie pas fidel cu ritmul şi tonul melodic al poetului şi a izbutit să-i redea şi farmecul şi mesajul, într-un vers muzical. CAMIL BALTA ZAR ECKERMANN — ODISEEA UNUI SPIRIT CAPTIV *) Intr-o epocă care nu cunoaşte uzul fonografului şi utilitatea interviului, ideea de a nota convorbirile era, în preajma unui om mare, foarte ispititoare. Toţi cei care l-au cunoscut pe Goethe — şi numărul acestora este imens ■— s-au simţit ispitiţi să transmită cuvintele sale şi numeroşi au fost acei care ne-au lăsat însemnări, mai mult sau mai puţin organizate, unele chiar de tipul „Convorbirilor" : von Miiller, cancelarul curţii; Riemer, preceptorul fiului lui Goethe şi bibliotecar la Weimar ; Soret, naturalist genevez, preceptorul prinţului moştenitor... Pe toţi i-a izbit folosul de a nota cuvintele unui asemenea om, spirit vast şi minte cuprinzătoare, deprins să mediteze la rostul lumii şi la condiţia omului, capabil să îmbrăţişeze, în virtutea unei fabuloase discipline de a raporta totul la un sistem precis de gândire, problemele cele mai variate ale omului şi să găsească pe loc, pentru fiece problemă, în fiece .împrejurare, cuvântul cel mai potrivit şi mai original, în spatele căruia se simţea mobilizată imaginaţia cea mai ageră şi experienţa cea mai surprinzătoare. Să soliciţi cu un cuvînt inteligent, sau măcar plin de interes, cuvîntul marelui om, era un fel de a-1 invita să improvizeze răspunsuri pe *) Convorbiri cu Goethe, E.P.L.U.. 1965. teme date — era, cu alte cuvinte, un. joc superior, plin de emoţii şi delicii. Intra cu siguranţă în interesul acesta viu şi anume curiozitate prozaică si anume dorinţă de a forţa într-un fel oarecare tainele cele veşnic lăcătuite ale geniului; dar nu încape îndoială că rîvna tuturora era sporită de interesul real pentru un om unic şi pentru o cugetare a cărei strălucire lumina Germania toată. Goethe însuşi care, de^a lungul timpului, în efortul cu adevărat titanic de a se exprima complet, îmbrăţişase toate genurile literare, trebuie să fi fost atras de ideea unei asemenea cărţi originale, în care prezenţa sa să fie consemnată de un intermediar, să se manifeste simbolic prin Voce şi să se constituie în chipul cel mai pregnant din meditaţii. Sîntem de altfel într-o epocă şi într-un mediu în care conversaţia nu e numai o obligaţie de curtean care practică gimnastica intelectului şi cultivă cuvîntul prompt şi vorba de spirit cu perspectiva meschină a politicii curente, conversaţia e mai ales un instrument de comunicare absolut indispensabil în sfera oricărei existenţe superioare. Şi Goethe e de regulă un amfitrion desăvârşit, de o spontaneitate cuceritoare, un interlocutor plăcut, stăpân pe vocea sa ca un actor şi maestru neîntrecut al cuvîntului. Mai mult, spirit eminamente didactic şi ou deprinderea de a dicta lucrări foarte Întinse, uneori numai pe baza unor însemnări sumare, se întâmpla foarte adesea, ca orice om care se ştie ascultat, să vorbească cu aceeaşi grijă pentru logica expunerii şi cuvântul rotund pe care o punea în elaborarea oricărui text scris; trăsătură tipic goetheană: fără să piardă prea mult din spontaneitate şi graţie, vorbeşte ca şi cum ar dicta Mai lipsea in preajmă-! diacul pios, dedicat exclusiv menirii sale, care să-l înregâstreze perseverent. Acesta avea să fie Ecker-mann. Exista un cult al lui Goethe încă din timpul vieţii lui, un cult căruia în antichitate nu-i găsim asemănare decît cu 172 acel al lui Socrate şi, mai aproape de noi, cu acela al lui Tolstoi, Momentul cel mai tipic al cultului socratic sînt dialogurile lui Flaton, „convorbiri" secţionate pe teme perfect circumscrise, dirijate riguros de obligaţia demonstraţiei filosofice, ou un personaj centrai închipuit în rolul unui filosof suveran, capabil să răspundă esenţial la întrebări cardinale. Pe lîngă acest sfînt grec, Platon mimează rolul modest al unui discipol. Cu alte puteri şi în alte împrejurări, cam acesta şi este rolul la care rîvneşte în cele din urmă Eckermann pe lîngă al său Mesia german : rolul unui apostol. Ideea scripturilor sale nu e nevoie s-o inventeze : ea pluteşte în juru-i şi i se impane definitiv în preajma lui Goethe. Se poate chiar urmări pe textul Convorbirilor, progresul acesteia în preocupările lui Eckermann. La început îl atrage pur şi simplu funcţia onorabilă de secretar, ocazia unică, nesperată, de a trăi în preajma unui om mare şi de a nota cuvinte de aur; mai tîrziu întrevede posibilitatea de a folosii Convorbirile pentru a deschide un drum lucrărilor sale originale, pentru a face cu alte cuvinte carieră literară; finalmente, cînd recomandarea formală a lui Goethe de a nu publica aceste convorbiri decît după moartea sa, îi interzice speranţa de a fructifica imediat, în beneficiul propriei sale opere, reputaţia ce putea fi eventual agonisită, şi mai tîrziu, cînd propria sa experienţă de scriitor îi va fi luat orice iluzie, Convorbirile captează întregul său interes : lor le dedică, ca unei cărţi de căpăltîi, toate puterile. Ideea confiscă omul. Cînd Goethe, Sn căutarea unui om care să se ocupe de treburile sale literare curente, îi propune să rămînă în preajmă-i, contând desigur pe entuziasmul şi pe inteligenţa tânărului, mai de grabă deoît pe cultura şi pe experienţa acestuia, Eckermann acceptă de îndată. Oînd o publicaţie engleză îi cere tînărului o corespondenţă cu privine la literatura germană, Goethe, vădit neliniştit să-l vadă îndepărtându-se de însărcinările pe care i le-a încredinţat, îl convinge să renunţe. Şi Eckermann renunţă ; va accepta de altfel, rînd pe rînd, toate însărcinările lui Goethe, fără nici cea mai mică încercare de a se sustrage acestei apropieri, primejdioase pentru orice spirit original şi întreiprid. Fascinaţia pe care o exercită Goethe asupră-i e paralizantă. Venit să-l viziteze pentru un ceas, va rămâne lîngă el aproape nouă ani. iCasa lui Goethe e aşa dar un ţinut magic ; ca un alt Paust-vrajitor, poetul a desfăcut pe pragul uşii unghiul pentagramei pentru .ca să ispitească spiritul entuziast al lui Eckermann să intire, dar nu d-a mal lăsat să iasă. Odată fixat îin hotărârea de a nota convorbirile cu Goethe, toată iniţiativa iui Eckermann pare să se cheltuiască în elaborarea conştiincioasă a unei întrebări. Sub ochii poetului, ca în faţa unua sfinx de vfînsita universului, Eckermann are mai întotdeauna atitudinea eternă a omului care pune o întrebare, care aşteaptă un răspuns. Iar dacă dialectica conversaţiei îi cere iui însuşi un răspuns, el ghiceşte întotdeauna gândurile maestrului şi-i oferă răspunsul pe care acesta îl aşteaptă pentru ca conversaţia să poată propăşi. O întrebare oarecare e deajuns ; mai puţin chiar : simpla sa prezenţă funcţionează cu sugestia fecundă a unui auditoriu pregătit şi atent. Echivalentul acestei obedienţe pe plan literar e un mimetism sui-ge-neris, căruia âi datorăm una din cele mai interesanite cărţi de (memorialistică. Căci nu trebuie să ne facem iluzii : prin tehnică şi realizare, Convorbirile sânt nişte memorii. Urechea lui Eckermann este, cu siguranţă, foarte fină, memoria îi slujeşte admirabil; cu toate acestea n-ar fi drept să vedem în Eckermann un simplu fonograf care debitează în mod obligatoriu tot ceea ce i s-a imprimat. Eckermann are înfăţişarea unui discipol. Discipolul reproduce cuvintele profetului său : dar nu e un fonograf, e un evanghelist. Un purtător de cuvînt. 173 -Convorbirile nu reproduc însemnări luate pe loc, în faţa lui Goethe. Ceea ce ar fi fost şi foarte dificil : nu numai pentru că ar fi lezat convenienţele la oa-re Goethe era atît de sensibil şi ar fi stânjenit o discuţie cu adevărat prietenească, dar pentru că foarte adesea nici împrejurările înşişi nu permiteau o asemenea tehnică. Eckermann îşi face însemnările consecutiv discuţiilor şi ele constituie baza materială pe care se vor întemeia ulterior Convorbirile. Cartea este aşa dar o operă elaborată pe un spaţiu de timp relativ lung şi definitivată la distanţă de ani. Oricât de fină ar fi urechea lui Eckermann şi oricît de prodigioasă memoria sa, e în-doelniC că putea reproduce, fie şi la distanţă de un ceas, cuvîntul exact al lui Goethe. Se poate presupune aşa dar, cu deplină îndreptăţire, că Goethe, în versiunea lui Eckermann, nu este decît un personaj modelat pe viu şi în sensul acesta nu se poate refuza cu totul Convorbirilor calitatea unei opere de creaţie. Dar unde începe aici creaţia ? Ceea ce garantează autenticitatea dialogurilor — această autenticitate care a izbit numai-deeît pe contemporani şi care nouă înşine ni se pare incontestabilă — este în cele din urmă înălţimea ideilor şi originalitatea gândirii: acestea sânt ale lui Goethe. Căci se poate pastişa un stil; se poate chiar imita un mod de gândire; poţi chiar să pari genial fără să fii ; dar nu poţi să fii genial în virtutea unui simplu act de voinţă, Cît geniu e în cartea asta, e. al lui Goethe. Şi noi înţelegem perfect raţiunile unora dintre editori care trec Convorbirile în rândul operelor goetheene. Dar Convorbirile sînt în linii' mari o reproducere din memorie într-un stil goethean perfect pastişat. S-ar zice că întreaga experienţă literară a lui Eckermann, consumată sub semnul lui Goethe, cunoaşterea profundă a operei goetheene şi contactul direct cu poetul n-au avut al-t rost esenţial decît să pregătească un pastişeur. Pastişa e într-adevăr uluitoare; pentru ca să mai găsim în literatură o asemenea aptitu- dine va trebui să ne amintim de pastişele lui Proust: dar în timp ce pastişele acestuia sînt exerciţiile miraculoase ale unui talent superior, capabil să-şi făurească un stil propriu, de o admirabilă originalitate, talentul lui Eckermann, stimulat de spiritul respectului şi obedienţei, ascultă exclusiv de legea supunerii şi imitaţiei. Chiar cadrul fizic al Convorbirilor, ambianţa lor, chiar notaţiile lui despre sine însuşi sînt, în cea mai mare măsură, oricît ar părea, de ciudat, în acelaşi ■ stil goethean caracteristic. Aici, î-n pastişă, e tot talentul lui Eckermann, aici se epuizează întreg efo-rtul lui de creaţie. Nici una din numeroasele, savantele şi ingenioasele biografii, n-au făcut inutilă cartea asta ieşită deopotrivă din zelul unui discipol modest şi geniul asupritor al unui poet. Mai mult chiar: posteritatea ironică a vrut să facă din aceste convorbiri, atît de importante sub raportul istoriei literare şi esteticei, o carte imitată,;i Ceea ce ne oferă Eckermann in Corn-' vorbiri nu este pur şi simplu un repertoriu de cugetări, o oarecare idee de vastitatea preocupărilor lui Goethe. Trebuie spus — şi s-a spus — că aceste meditaţii sînt, în toate direcţiile in care se exercită, de un interes con^-siderabil. Un document echivalent, de o valoare atît de mare, -nu mai aflăm în literatura modernă decît poate în Corespondenţa lui Flaubert — în definitiv şi aceasta o convor-bire purtată simultan, după normele genului epistolar şi prin mijlocirea inventivă a postii. Mai uimitor e însă că din aceste Convorbiri ale lui Eckermann, se constituie, încetul cu încetul, unul din portretele cele mai vii pe care le avem despre Goethe. Nu e, fireşte, un Goethe total — şi Eckermann, scrupulos, are grijă să ne prevină — e un Goethe aşa cum l-a văzut un discipol credincios sau, ca să exagerăm, un portret aşa 0 Unele pastişe ale Convorbirilor lui Ecke-rmann cu Goethe, nu lipsite de interes, au cunoscut o circulaţie destul de întinsă. 174 cum l-a .văzut Eckermann prin ochii lui Goethe : un astru superb, la apusul lui. Un om scutit de cusururi meschine, chiar dacă nu fără unele slăbiciuni, mai asemănător cu imaginea prometeică pe care ne-o sugerează opera, decît ou aceea, nu lipsită de umbre, pe cane ne-o oferă biografia. Poate că într-adevăr acest Goethe nu ne cucereşte atît de total şi de durabil ca Shakespeare ; dar Shakespeare, topit în operă, are avantajul anonimatului ; în timp ce Goethe e obligat să înfrunt? cu întreaga -sa fiinţă examenul amănunţit :al posterităţii, căci din timpul luiy cultul geniului şi progresul tiparului au făcut anonimatul aproape imposibil şi modestia* dificilă. Cine vrea' să comenteze Slăbiciunile- unui om mare pentru satisfacţia derizorie de a constată că sîntem alcătuiţi din acelaşi lut, va găsi chiar şi în Convorbiri prilejul de a se agita; dar există consemnate în portretul- lui Eckermann unele trăsături care vor stimula întotdeauna în noi respectul- şi mândria : stăpânire de sine, curiozitate neostenită, extinsă în tot vastul 'imperiu dintre cer şi pământ, un simţ viu al naturii — . cum numai la Tolstoi, contele ţăran vom mai ..afla; .în chip atît de izbitor —o.încredere neştirbită în destinul şi. în puterile omului, un cult al muncii, expresia cea mai tulburătoare a" forţei de creaţie. Căci ;G°ethe a fost un mare muncitor, care şi-a convertit tot fondul vital într-o operă uriaşă şi de o Strălucire solară De la Shakespeare încoace lumea nu mai văzuse incă dăruindu-i-se un şir atât de impunător de capodopere. Şi nimic nu ni se pare mai tulburător — acolo unde unii înclină să vadă o inimă fosilizată în egoism şi nepăsare -— decît să-l vezi pe bătrânul domn, stăpînindu-şi durerea cînd află de moartea fiului sau a prietenilor săi, eeonomisindu-şi puterile şi comprimîndu-şi emoţiile numai pentru a le învesti şi sacrifica acolo unde .-pot încă rodi: ân .operă. Şi oare nu e mişcător să vezi un om. atît de mare obligat să facă pe bolnavul, ca să scape de vizitatori inoportuni, lacomi. să se înfrupte din timpul lui. puţin, şi preţios ? Omul preţuieşte timpul ;- timpul se măsoară în capodopere ; nimeni n-are destul timp ca să-şi îngăduie să-l irosească fără folos :. Goethe mai puţin ca oricine, „Dacă eu nu scriu — citez din memorie, din Anale cred, — nimeni nu scrie pentru mine", spune el odată nepoţelului, venit să-l tragă în salonul unde se petrece. Numai fapta e nemuritoare r „Convingerea continuităţii noastre — spune el odată lui Eckermann — izvo^-răşte după mine din noţiunea de activitate". Dincolo de orice interes documentar şi Istoric, Convorbirile sînt una din acele cărţi fermecătoare pe oare oriunde le deschizi, şi ân orice ceas, pagina îţi fixează atenţia şi cuvîntul te îndeamnă la meditaţie. ALEXANDRU SIEVER CARTEI STRUNA T O REINTERPRETARE RECENTA A LITERATURII AMERICANE Pînă nu de mult, pentru marea majoritate a europenilor cultivaţi, literatura americană se reducea la cîteva nume prestigioase: Edgar Poe, Emerson, Walt Whitman, Mark Twain, şi la cîteva teme mai mult sau mai puţin originale. Sub ochii noştri însă, literatura americană a început să se impună atenţiei şi Premiul Nobel pentru literatură a venit pînă acum, in şase rînduri (Sinclair Lewis în 1930, Eugene O'Neill în 1936, Pearl Buck în 1938, William Faulkner în 1949, Ernest Hemingway în 1954 şi John Steinbeck în 1962) să hărăzească acestei literaturi o consacrare oficială care nu poate fi trecută cu vederea. Care sînt elementele care au dus la această consacrare ? Ce aduce nou literatura americană, care este mesajul pe care reprezentanţii de seamă ai spiritului american l-au transmis, în formă literară, cititorilor de peste ocean ? A încerca un răspuns la aceste întrebări înseamnă în primul rînd o incursiune in structura spiritului american, asupra căruia au stăruit atîţia europeni, de la Tocqueville la Andre Siegfried şi Hermann Keyserling. Totul s-a spus despre americanizarea rapidă a mentalităţii emigranţilor europeni, care uită, punînd piciorul pe pămîn-tui american, toate ^prejudecăţile struc- *) Tony Tanner : The Reign of Wonder. Naivety and Reality in American Literature. Cambridge, At the University Press, 1965, 388 p., indx. turate prin trecerea veacurilor în ţările lor de baştină, şi capătă parcă un suflet nou, purificat de trecut şi awin-tat spre viitor. S-ar zice că, str&bătînd Atlanticul, se scaldă într-un fel de Lethe şi-şi întunecă memoria pe care o aveau pe pămîntul Europei, deschi-zînd ochii, mari şi uimiţi, asupra perspectivelor gigantice, de orice ordin, care-i aşteaptă pe noul continent. O recentă lucrare, apărută la Cambridge şi datorită unui critic englez *) porneşte de la această temă pentru a interpreta liniile de dezvoltare ale literaturii americane, în cei aproape o sută cincizeci de ani ai existenţei ei. Titlul este cît se poate de semnificativ : „The Reign of Wonder" — domnia mimmii, a uimirii („wonder" are această dublă semnificaţie) — şi lucrarea este o parafrazare a titlului: literatura americană se impune prin capacitatea ei de a privi lucrurile cu prospeţime şi de a comunica senzaţiile în acelaşi mod. Scriitorul american este într-o permanentă uimire, senzaţiile sale sînt proaspete, netulburate de reminiscenţe, de clişee, de analize. Aceasta revine la a spune că scriitorul american are o mentalitate de copil. Încă din secolul al XVIlI-lea, Rousseau reuşise să atragă atenţia şi să stîr-nească admiraţia cititorilor cu comunicarea, într-un stil mlădios, a unor senzaţii proaspete resimţite într-o structură sufletească de autodidact. Mai tîrziu, Wardsworth privea copilăria ca pe o stare vizionară şi propovăduia întoarcerea la această stare pentru a se putea regăsi prospeţimea senzaţiilor şi originalitatea copilului. Iar Carlyle, 176 mai explicit, scria, în „Saror Resartus", că „omul lipsit de capacitatea de a se minuna nu este altceva decît o pereche de ochelari în spatele cărora nu sînt ochi de loc". Dar percepţia directă, activă şi entuziastă, presupune o memorie proaspătă, lipsa balastului trecutului, cu toate secularele lui prejudecăţi. Presupune ceva mai mult: lipsa sau cel puţin restrângerea capacităţii de analiză, de referinţă. Nimic nu poate ilustra mai bine aceasta decît comparaţia pe care o face autorul între Walt Whitman şi Baudelaire, amândoi poeţi mari şi care au avut de spus ceva nou într-o formă nouă. In timp ce la poetul american totul este spontaneitate, naivitate copilărească, şi nimic nu este livresc, la Baudelaire cititorul descoperă o viziune rafinată şi alambicată, frământată dintr-o permanentă şi o lucidă putere acută de analiză şi din reminiscenţe clasice („Andromaque, je pense ă vous", de pildă), prin care i se comunică o viziune, este adevărat, din multe privinţe nouă. încă mai semnificativă este comparaţia dintre proza lui Mark Twain şi, de pildă, a lui Flaubert. Participînd la emoţiile şi ideile cititorilor lor, scriitorii americani au adoptat, iniţial, un nou unghiu de privire a realităţii, deosebit fundamental de acela al confraţilor lor europeni. Aşa şe explică interesul permanent şi persistent, predilect, pe care l-au acordat scriitorii americani copiilor şi copilăriei. Nu este vorba de un procedeu literar, de un patos calculat, ci de nevoia instinctivă de a căpăta o mărturie proaspătă, nouă asupra lumii, ceea ce îşi găseşte locul firesc în naraţiunile unor copii. Pentru redarea unor viziuni noi era însă nevoie de un stil nou. Căci stilul, prin el însuşi, proiectează o îndoită viziune, asupra lumii exterioare şi a-jsupra sufletului ascuns al povestitorului. Limbajul, scris sau spus, presupune şi reflectă un mod selectiv de a percepe şi de a înţelege lumea. Stilul implică o concentrare, spontană sau voită, asupra anumitor aspecte ale realităţii, concentrare căreia îi corespunde ignorarea sau neglijarea altor aspecte. Sintaxa este aceea care dezvăluie calea aleasă de om pentru ordonarea percepţiilor, şi atestă unghiul de privire al lucrurilor. Sintaxa poate fi deci, fie numai paratactică (prin care se ordonează numai percepţiile, fără corelarea sau selectarea lor), fie hipo-tactică, cînd intervine un element coordonator şi subardonator. Excluderea trecutului din perceperea prezentului este procedeul predilect al scriitorilor americani, cu toate consecinţele stilistice ale acestei excluderi. Prin calitatea supremă, de vernacular (naţional, autohton) se tinde a ni se reda o imagine pe cît mai exactă şi mai proaspătă cu putinţă a obiectului observat, o imagine purificată cu grije de clişee, de asociaţii livreşti sau istorice. Această concentrare asupra prezentului le-a îngăduit scriitorilor americani să descopere lucruri şi să abordeze teme pe care confraţii lor europeni nici măcar nu le-au bănuit. Dar aici, observă Tanner, rezidă, atît meritul, cît şi scăderile literaturii americane. Dacă trecutul poate înăbuşi adesea spontaneitatea, el poate însă ilumina inteligenţa, sporindu-i nebănuit perspectivele. Refuzul de istorie i-a făcut pe sciâitorii americani să piardă în consistenţă ceea ce cîştigau în spontaneitate şi prospeţime. „Gros de l'avenir" poate fi prezentul, cum spunea Leibnitz, fiindcă este şi „charge du passe". Iar Proust spunea că orizonturile noi nu le descoperi numai călătorind, ci făurindu-ţi ochi noi. Arta face totdeauna posibile asemenea călătorii imaginare. Dacă romanul englez porneşte de la observaţia exactă a realităţii sociale pentru a formula "un comentariu moral final, dacă romanul francez, pornind de la minuţioase experimentări psihologice şi sociale, ajunge la generalizări care se pot discuta asupra emoţiilor personale sau asupra fenomenelor sociale, romanul american, de la Mark Twain, la Hemingway şi Henry 42 — Viaţa românească 177 James, se dezvoltă după o cu totul altă schemă. Pornind, în general, de la o realitate minuţios observată, dar cu substanţă sub-socială sau, adesea, non-socială — nimic mai just decît remarca lui Tanner că, într-o ţară în care două treimi din locuitori trăiesc în aglomerări urbane mai mari de 50 000 de locuitori, cadrul majorităţii romanelor americane importante nu este oraşul (cu excepţia romanelor lui Henry James, Upton Sinclair sau Sinclair Lewis), ci un loc izolat: fluviul (Marc Twain), oceanul („Moby Dick"), mlaştina („W\alden") sau chiar drumul mare („Song of myself") —■ romancierul american se avîntă, deodată, la anumite generalizări, tot spontane, dar, prin aceasta, pripite, de ordine filozofică, sociologică sau chiar metafizică. Este procedeul firesc unor oameni pentru care pragmatismul şi „voinţa de a crede" sint scheme congenitale, a unor oameni care, eliberaţi de constrângerile şi prejudecăţile structurale ale istoriei şi ale societăţii europene, cu mintea luminată de protestantismul individualist, aveau tendinţa de a se contempla numai pe ei, în-cercînd să-şi generalizeze senzaţiile, dintr-o nevoie firească, instinctivă, de generalizare şi dogmatizare. Desfăşurată în asemenea condiţii şi de pe asemenea baze, generalizarea nu putea fi decît pripită, adesea puerilă, venind să întîlnească viziunea iniţială căutată de romancier. De la realismul dus adesea pînă la naturalism se sare brusc la idealism, de la imanentul brutal la transcendentul idilic. Experienţa proaspătă, individuală, "particulară, întunecă viziunea socială şi a împiedicat, pînă acum, constituirea unei arte cu adevărat şi sănătos realiste. Aşa cum eroul romanului pedagogic al lui Rousseau — alt spirit eminamente protestant, deci individualist — descoperea totul, chiar şi democraţia, prin experienţă directă, nemijlocită, ignarîmd în mod deliberat tot ceea ce descoperiseră alţii mai înainte, tot astfel romancierul american, repudiind istoria, asociaţia şi analiza, de dragul spontaneităţii şi al 178 naivităţii, ajunge, nu numai la asemenea generalizări intempestive, insuficient motivate, dar şi la o restrîngere fatală a temelor tratate. Axat în deob-şte pe cîteva teme simple, contrastive : uimire — oroare, satisfacţie — deziluzie', admiraţie — repulsie, romanul american se impune totuşi, este drept, printr-o serie de calităţi: integritatea viziunii morale, refuzul hotărît al compromisului şi al complezenţelor,, compasiunea just îndreptată, generozitate, umor, iubire pentru lumea întreagă. Cei mai buni scriitori americani, un Walt Whitman, un Emerson,, un Hemingway, au contribuit la completarea şi reînsufleţirea viziunii noastre asupra lumii, făeînd realitatea sa sclipească, aevea, în ochii noştri şi co-municîndu-ne ceva din capacitatea tor proaspătă de uimire şi de admiraţie. Pentru europeni, robi ai mentalităţii istorice şi ai maniilor hiper-critice, lectura literaturii americane nu poate avea decît un caracter stenic. Dar dacă,, în sens invers, excesul de spirit critic poate avea pentru o literatură urmările sterilîzante pe care le-a avut alexandrinismul asupra literaturii eline, nu e mai puţin adevărat că, pentru o literatură încă atît de viguroasă şi de plină de sevă, o ordonare, o selectare şi o orientare critică nu pot fi decît bine venite, aşa cum bine venită a fost critica lui Boileau pentru exuberanta literatură franceză de la jumătatea Marelui Secol. Rămîne de văzut totuşi în ce măsură o asemenea critică,, prim, toată gama de procedee asocia-ţioniste şi istoricizante, prin analiză şi filtrare, nu răpeşte spontaneitatea individuală fără a duce la triumful metodelor de investigaţie realiste. Acum aproape o sută cincizeci de ani, Emerson afirma că omul modern, datorită excesului de intelectualitate, a pierdut cheia fermecată a minunii, aşa încît muncitorul manual a rămas singurul care mai poate păstra raporturi fireşti cu universul, cu care are prilejul să ia contactul nemijlocit. Lumea apare omului modern ca haotică fiindcă el însuşi este dezbinat în structura, lui psihică. Frumuseţea fiind interioară. nu extrinsecă, pentru a putea contempla frumuseţea lumii trebuia să ai un suflet de copil. Cheia fermecată au mînuit-o, pe rînd, şi Walt Whitman — cel pentru care moartea, departe de a fi o încheiere, era taina tuturor începuturilor — şi Marc Twain, şi Sherwood Anderson, şi Gertrude Stein, şi Ernest Hemingway, şi John Steinbeck, şi Henry James. Astăzi însă, raportul americanului faţă de istorie şi de lume s-a schimbat. Mai sînt zece ani şi se var împlini două veacuri de la declaraţia independenţei. Statele Unite se simt angajate pe plan planetar, chiar pe plan cosmic. Viziunea americanului nu poate să nu fi evoluat. Şi o literatură nouă se pregăteşte să redea, în termeni artistici, această viziune nouă. DAN A. LAZÂRESCU „PERSPECTIVE" Tineri lirici de limbă germană') De eu'iiîrud a apărut la Mun-cthen o antologie a tinerilor poeţi de limbă germană, elaborată şi postfaţată de un critic statornic al acestora, tîhăr şi el de altfel, Peter Hamm. In loc de prefaţă, numele şi vîrsta celor 80 de autori. Cei mai „bătrâni" au venit pe lume în 1930, cei mai tineri abia au împlinit 20 de ani. Numărul mare de poeţi şi titluri (fiecare e reprezentat prin cel puţin cinci poeme), îţi sugerează dintr-odată abundenţa liricii născute în urma generaţiei lui Enzensberger, Paul Celan şi Ingeborg Bachimann. Cei prezenţi sînt în parte fără volum, iar biografiile lor, la finele cărţii, cuprind, în afara indicaţiei geografice (aria antologiei include cele două Germanii J) Aussichten. Junge deutsehe Lirik, zusammengefasst imd vorgestellt van Peter Hamm, ed. Biederstein, Munchen, 1966. şi zona de aceeaşi limbă din Elveţia), studiile pe care mulţi nu le-au terminat încă, şi profesia actuală: unul e pictor, altul inginer, unul redactor de editură, altul lector universitar, unul teolog dacă nu chiar preot, altul tipograf sau actor, cu alte cuvinte o largă varietate de profesii, aşa cum se întâmplă deobicei şi pretutindeni. înaintea acestei selecţii, H. E. Holthusen şi E. Kemp tipăriseră o culegere în 1956, iar Walter Hollerer redactase câţiva ani mai tîrziu o altă antologie. Cea dintâi corespundea unui moment al reînfloririi, în poezia germană, a imnurilor către natură, a doua prefera instantaneele şi mieroseismografia realităţii, transcrisă într-un soi de experimente destul de impersonale: anto-logistul le prezenta dinadins fără numele autorilor, indicat abia la sfârşitul cărţii... Culegerea de faţă are în primul rînid calitatea de a^şi lăsa eroii să se prezinte singuri, prin versurile lor şi sub propria lor identitate, lăsînd cititorului libertatea de a trage o concluzie asupra perspectivelor lor. în postfaţă, criticul creionează câteva tendinţe generale, amintind în primul rînd lirica alienării omului de obiectele ce ies din mina sa, generînd deci implicit senzaţia neputinţei de a le domina ; tendinţă contrabalansată • prin încercarea de a şi le apropia şi a învăţa din nou realitatea, cu acea voluptate senzorială redescoperirii obiectelor. Indiferent de tendinţe, peste toată această culegere pluteşte o tristeţe apăsătoare, ce ne-o explicăm, dincolo de psihologia legitim torturată a unor scriitori provenind dintr-o ţară împărţită, prin obsesia amintirilor. Cei mai vârstnici nu aveau încă zece ani în timpul războiului. .Totuşi umbra sa stăruie halucinant : Intr-o zi ni s-a schimbat cartea de citire cu o armă. Acum ea împărţea moartea la preţuri mici, accesibile. (Guntram Vesper) 179 Un alt poet, Hubert Fichte, (distins la 31 de ani cu premiul Herman Hesse) simte In fiecare anotimp acest miros de fum, de crematorii şi praf de puşcă, de plutoane, de fosfor, e mirosul toamnei timpurii. Vara a mirosit oa întotdeauna a grîu copt sub cizme, a lapte, călcat de omizile metalice. A ce va mirosi iarna ? Iar un pastor evanghelic, Jurgen Hen-kys, notează în zilele noastre un scurt recviem în amintirea victimelor ghetoului praghez: Nenumărate sînt seminţele lui Abraham, spuse Jahve. Ca firele de praf, la picioarele sale — Şi înseamnă cu 77287 nume mici zidurile acelei sinagogi din Praga. De altfel, obsesia nu e inexplicabilă oînd atîtea „perechi de îndrăgostiţi / se mai ascund încă în adăposturi", şi .adăposturile înseşi „putrezesc încet I habar n-au că războiul s-a terminat de mult"... încercarea de a cocoloşi remuşcările e privită de mulţi poeţi cu un trist sarcasm. „Visele rele ale omenirii" nu trebuiesc uitate, spune mai sus citatul Hubert Fiohte. Nici cele despre război, nici cele despre Hiroşima, chiar dacă s-a făcut totul „să îmblinzim amintirile... să înăbuşim, bandajind în vată, conştiinţa lumii". Generaţiile bătrâne aproape au dispărut în război, ori nu sînt în stare să dea răspunsuri satisfăcătoare celor tineri. Bernd Jentzsch, notează această senzaţie (care se degajă în general din culegere): Cei pe care îi numeam părinţii noştri, nu ne-au putut explica nimic. Tăceau ascultînd ordinele, în zăpadă. Şi noi ne-am trezit pe străzi moarte şi printre păsări aşa, dintr-odată. Cei care ne-ar fi putut fi tovarăşi de drum, nu mai aveau piele pe obraz. Azi ne căutăm tovarăşii printre cei ce trăiesc. Lumea înconjurătoare îi înconjoară pe mulţi cu o nevindecabilă singurătate, lăsîmdu-i în voia incertitudinii, chiar în decorul unde : Totul e perfect ordonat; Dimineaţa plec de acasă, seara mă întorc uneori tîrziu. Totul e perfect ordonat. Dar pe dulap valizele sînt împachetate. Aşa trăiesc totuşi lot timpul, cu bagajul făcut... (Ulf Miehle) Oamenii se rătăcesc în propria lor viaţă. Gabriele Wohiman se simte mereu în căutarea a ceva care se depărtează : „Ceva îmi scapă tot timpul". Pe ţărmul mării, priveşte aiurită soarta nesigură a familiei ei ; nesiguranţă care trece, ca simbol, de graniţele grijilor dintotdeauna ale riveranilor: Fiecare din noi aşteaptă ceva Bărci trec prin faţa noastră, spuma se sparge de stînci toţi avem aerul că aşteptăm poştaşul tata iese în faţă mama îi spune stai poate i se pare că una din luntri e pentru el, gata să-l ia şi să-i schimbe drumul... Tata e departe, poate ne-a uitat, dar mama, nevasta lui, singura care se purta frumos cu tata, mai e şi azi mîndră de el, 180 — ce spiritual era — îi trecea prin minte, la sfert de oră după ce a închis ochii... în această lume blocată de incertitudini, omul întâlneşte oriunde ar întoarce ochii, şi chiar în el însuşi, un egoism carc-1 închide ermetic faţă de semeni. Yaak Karsunke, un poet ale cărui accente de amărăciune şi distanţă faţă de propriile sale sentimente îl amintesc pe Brecht, scrie : stau la masa de scris — ocupat să schimb grijile mele cu cele ale deceniului Un copil din cei care se joacă sub fereastra mea începe să ţipe în curte dacă văd (pe fereastră!) că nu e fetiţa mea mă întorc la masa de scris aici m-au adus — ori poate nu am ajuns încă destul de departe... De la înstrăinarea de semeni la înstrăinarea de sine, e numai un pas („îmi pare că sînt costumat" scrie Peter O. Chotjewitz). „Nu mai ştiu nici eu însumi cum sînt". Dezumanizarea merge pînă la absurd. Uwe Herms îşi creionează „6 autoportrete", care se termină astfel : In capul meu se izbesc multe mîimi stingi şi drepte In ventriculele şi auriculele mele şuieră o limbă despicată Un asemenea univers e, bine înţeles, departe de a fi tonic. Cum se prezintă „Inventarul" unui tânăr ca Rolf Heuer ? Ne merge mai bine din an în an mai mulţi dinţi în gură mai multe experienţe şi paragrafe, mai multe serbări religioase, mai mulţi dinţi în gură ca nişte păsări rare sîntem, fără aripi, cu mai multe griji. Totuşi, pentru mulţi dintre tinerii poeţi incluşi în antologie, istoria are Şi un sens ascendent, care va duce la eliberarea de frică. Atunci cînd orânduirea aşează societatea pe temeliile ei drepte, un Peter Bisohsel, de exemplu, nu mai „vrea să se joace de-a realitatea". în acest caz, fiii 6e despart, în fine, de spaima ce a dominat ultimele decenii generaţiile vârstnice. Altele sînt la virata de douăzeci de ani sentimentele lui Andreas Reimann din Leipzig : Aici trăiesc, aici greşesc. Cu buricul tăiat de frica de război a mamei, liber de complexul oedipian. Fie ca acest crez al meu să se împrăştie în lume. Aici trăiesc. Şi mă caut. Şi mă regăsesc. Pentru asemenea tineri, totul Începe abia, nimic din ceea ce vor să le ofere părinţii nu-i satisface: „Nu ne veniţi cu produse de gata" exclamă Volker Braun. „Avem nevoie de experiment, nu de rutină". Iar Wolf Biarmann dialoghează în viitor cu părinţii : Pentru voi, prezentul e ţinta dulce a anilor voştri amari. Pentru noi, acesta e abia începutul. Nerăbdător mă arunc eu însumi în luptă... 181 Forma sau stilul poemelor e variat. Dacă poezia „concretă" e puţin reprezentată ân carte (criticul pledează, reluând argumentele lui Enzensberger, nu pentru experimentul Sn sine, care anihilează până la confuzie personalitatea poetului, ci pentru experienţele care 11 definesc şi âl duc mai departe). Oricare ar fi însă factura poeziilor induse — mai apropiată de Brecht ori de Enzensberger, mai înrudită cu stilul baladelor şi chiar cu ironia hei-niană — toate folosesc un limbaj simplu, despuiat de metafore şi foarte depărtat de inefabilul rilkean. Pare-se că pentru reconectarea cu această vînă lirică nu a sosit încă vremea în poezia germană (mai curînd poate la austreci, dacă ne gîndim la o Christine Lawant.) i Desigur, din această antologie nu se desprind încă profiluri atât de tranşante ca ale generaţiei anterioare. Culegerea ne deschide însă o amplă şi încurajatoare perspectivă asupra liricii germane de mîine. VERONICA PORUMBACU — din ţară — „CONTEMPORANUL", nr. 1033/966 Există o familie întreagă de scriitori pe care i-a revelat " postum omenirii abia geniu] unuia dintre ei. Prin Prânz Kafka, literatura lor stranie, rămasă fără ecou la data când a fost scrisă, intră azi încărcată de grave semnificaţii ân conştiinţa epocii noastre. Polonezul Bruno Schulz, obscur profesor de desen în amărâtul Drohofoycz, doborât ca un câine ide gloanţele SS-iştilor, elveţianul Robert Walser, dispărut după publicarea a două romane ân cel mai adine anonimat, par azi, a fi fost fraţi buni cu autorul Procesului." Cu aceste observaţii atât de adevărate, ne introduce Ovid S. Crohmăi-niceanu în apropierea personalităţii şi în mijlocul operei (martirizatului Blecher (iContemporanul, nr. 1033). Căci Ovid 'Crohmălniceanu îl consideră, pe drept cuvânt, pe Blechar, ca aparţinând acestei familii de scriitori care „au văzut, în scris, nu o îndeletnicire artistică, ci o experienţă existenţială intimă", scriitori „sortiţi să resimtă în forme paroxistice conştiinţa bolnavă a epocii şi să trăiască într-un neîntrerupt coşmar aclimatizat." Criticul reuşeşte în cîteva pagini să înfăţişeze cu o claritate expresivă, fidelă, universul nocturn ai lui Blecher, ordonând exegetic, în urma unei profunde comprehensiuni, acea lume tulbure şi chinuită. „Ceea ce-1 înrudeşte structural pe Blecher cu Kafka, cu Bruno Schulz sau cu Robert Walser, e mai ales facultatea de a se instala în nenorocire, de a o accepta ca o condiţie a vieţii curente. înainte ca boala să se manifeste, el înregistrează o agresivitate sistematică a universului împotriva sa"... „Lucrurile ies din neutralitatea lor şi-d asaltează căutînd să-i fascineze sau să-l terorizeze"... „Lucrurile conţin o „răutate" a lor personală. Când îl prind ân cursa pe care i-au întins-o, lucrurile âşi părăsesc brusc sensul comun, sînt apucate de o adevărată frenezie a libertăţii, adică devin independente unele faţă de altele". Originalitatea confesiunii lui Blecher, arată mai departe criticul, precum şi puterea ei de a tulbura provine din modul ân care autorul îşi acceptă, definitiv, total, condiţia tragică existenţială şi .practic, irealitatea devine ambianţa lui cotidiană, lumea, imediată" pentru ei. Actele pe care le relatează scriitorul „şochează prin insolitul lor, dar din determinarea obscură, tristă, cu care sînt făcute, se degajă o senzaţie morală de nesiguranţă. Datele fixe ale universului încep să se clatine, un vânt de absurditate şi desperare răvăşeşte contururile fiinţelor şi lucrurilor." „Puterea de a ne face să pătrundem cu el într-o „irealitate imediată" vine din arta descripţiei minuţioase a banalului până a-i împrumuta prin observaţia concentrată, insistentă, străpungătoare, o transparenţă derutantă. Termenul e echivalent cu ceea ce se înţelege prin realism fantastic cînd se vorbeşte de universul Kafkian." E. P. G. 183 „STUDII ŞI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI" — Tom. 13 TEATRUL LUI LUCIAN BLAGA DE AL. PAL'EO-LOGU. „Obiectul încercării de faţă e de a reliefa tocmai teatralitatea dramaturgiei lui Lucian Blaga, caracterul ei „ju-cabil" şi marea, exemplara ei valoare spectaculară", 'scrie Alexandru Paleo-logu la începutul frumosului său studiu. Frumos prin rigoarea demonstraţiei, acuitatea observaţiilor precise, declanşând nenumărate implicaţii, dovada erudită apărând ca argument spontan (fără sterpul exibiţionism ar-hivistic, dovadă naivă de parvenitism cultural), exactitatea care structurează sobru un real entuziasm intelectual. Alexandru Paleologu contestă, cu toată deferenta admirativă necesară, teza lui Călinescu, după care teatrul lui Blaga nu ar fi reprezentabil: ,Numaidecît să băgăm de seamă că unele din trăsăturile enumerate în primul citat („multă poezie", „conflict de idei", „mitologismul", „relativă stilizare a gesturilor") aparţin şi teatrului tragic grecesc." „Dar", scrie mai departe autorul studiului „Să nu se înţeleagă că teatrul lui Blaga ar fi cîtuşi de puţin tributar acestui model. E un teatru modern, legat de vastul curent antinaturalist şi poetic care de la W. B. Yeats la Werfel şi Ctaudel, de la J. M. Synge la Garcia Lorca, Ramon de Valle-ln-clan şi Michel de Ghelderode pînă astăzi la Beckett şi Eugen Ionescu, a dominat marile linii ale dramaturgiei veacului nostru, în consonanţă cu teoriile şi acţiunea unei întregi suite de oameni de teatru, inovatori, de la Gordon Craig la Antonim, Artaud." în continuare autorul studiului respinge teza după care teatrul lui Blaga ar fi un teatru creştin. „Adevărul este că în trei din piesele lui Blaga '(„Tulburarea apelor", „Meşterul Manole" şi „Cruciada copiilor") sînt în dezbatere teme creştine, care constituie acel fond social, comunitar, al ordinei din care are loc ruptura tragică. Dar teatrul lui Blaga nu putea fi creştin în primul rînd pentru că o tragedie pur religioasă sau pur ireligicasă e de neconceput... In al doilea rînd, teatrul lui Blaga nu putea fi creştin nu numai pentru că orientarea filozofică a autorului este declarat necreştină (şi a dus în cele din urmă, cum se ştie, la o ruptură zgomotoasă cu gruparea ortodoxizantă a revistei Gîndirea...) dar mai ales pentru că ceea ce este fundamental în toată opera lui Lucian Blaga şi ii constituie sîmburele originar sînt tocmai acele trăsături păgîne şi eresuri care apar nu numai „pe ici, pe colo" cum spune Suluţiu." Blaga „avea o atenţie deosebită pentru caracterul revelator al eresurilor ca simptome ale unor resturi păgîne convertibile poetic, „dar nivelul spiritual la care trăia era un păgînism de tip goethean, ce constituia fondul unui panteism filozofic analog (nu identic) cu al lui Goethe" (suibl. noastră)... îl interesa ân primul rînd tendinţa spontană a poporului de a păgânii za şi mi-tiza temele credinţei." Al. Paleologu reliefează în continuare ideea că in „Tulburarea apelor" se exprimă doctrina unui panteism imanent: „natura vizibilă şi materia toată sînt învestite cu logos. Tot ce poate fi mai în contradicţie cu ortodoxia". Care este „cheia" viziunii şi creaţiei lui Blaga ? „Demonicul" <în sens goethean) „e cheia întregii viziuni şi creaţii a lui Blaga şi joacă în teatrul lui un rol covîrşitor. Aproape toate piesele lui Blaga au „o încărcătură demonică". In genere se poate afirma că tragicul are întotdeauna ceva demonic". „Zamolxe intitulat „meşter păgîn", demonstrează mai departe criticul, e o perfectă tragedie în care se înfruntă libertatea elementară a unei umanităţi iconoclaste şi de o înşelare cosmică, reprezentată de Zamolxe, cu ordinea cetăţii şi a legii reprezentată de Mag cu panteonul său". în Zamolxe este exprimată o „demonie a teluricului, a imanenţei". 184 Alexandru Paleologu mai remarcă faptul că din Zamoixis, „divinitatea uraniană a geţilor, eu un cult ascetic şi abstinent, aşa cum susţine Pîrvan, Lucian Blaga face un erou uman, cu o filozofie a pământescului, căruia, divinizat, i se consacră un cult „htonic" şi 'dionisiac. EvfaemerismUl nu e numai firesc la un dramaturg pentru care un erou tragic destinat morţii nu poate fi o divinitate, dar exprimă şi preferinţa lui Blaga pentru demonic. Tendinţa lui constantă e de a .trage cit se poate mai mult ce e cultual către păgînesc şi orgiastic şi ce e zeitate către „htonic". P. G. — de peste hotare — „NOVÎI MIR", nr. 8/1966 Acest număr e cel al 500-lea de la apariţia revistei, in 1925. Desprindem din sumar articolul criticului V. Lukşin „Scriitorul, criticul şi cititorul". E un articol polemic, în care autorul, reluând disputele vii ân jurul povestirii lui AL Soljeniţîn „Curtea Matrionei" şi a nuvelei lui V. Sioimin „Şapte într-o casă", combate subiectivismul, superficialitatea şi dogmatismul in critică, refuzul de a-1 urmări pe autor în „labirintul nesfârşit al legăturilor şi determinărilor", care — după o expresie a lui Tolstoi — constituie esenţa artei. Autorul defineşte locul criticului in raporturile sale cu scriitorii şi cu cititorii. Ett nu crede că menirea criticii este de a-i ajuta pe scriitori să-şi perfecţioneze arta, oi să apere dreptul cititorilor la o artă mare, să-i apere î.mpotriva rebutului artistic, Împotriva platitudinii, împotriva unei literaturi văduvite de idei şi de talent. Analiza unei opere literare e o operaţie care pune la încercare conştiinţa criticului ca şi cum ar avea în mâi- nile sale „nu file tipărite, ci destine ale unor oameni vii". Dar pe lingă aprecierea propriu-zisă a operei, foarte importante sînt ideile pe care i le sugerează criticului, direct sau indirect, cartea. Se spune că Tungheniev a fost foarte supărat pe Doibroliubov pentru articolul scris despre romanul „în ajun". Marele critic nu a „înjurat" romanul. Dimpotrivă. El a tras însă nişte concluzii revoluţionare din analiza acestuia, şi faptul l-a supărat pe autor. Exemplul este citat ca un argument împotriva tendinţei unor critici de a-şi aroga rolul de mentori ai scriitorului, validând sau invalidând opera prin raportare la idei preconcepute, la norme rigide. Criticul scrie, deci, după V. Lakşin, în primul rînd pentru cititori, urmărind să descopere pentru ei opera, să o retrăiască în amănuntele şi subtilităţile ei, dar unmîndu-l pe autor,, mergând pe urmele sale, chiar dacă prin concluziile pe care le va trage îl va depăşi. Un scriitor autentic are însă un avantaj indiscutabil faţă de critic. Dacă e valoroasă, opera sa e inepuizabilă şi va constitui pentru fiecare generaţie de critici şi cititori, pentru fiecare epocă, un izvor de noi descoperiri. De aici caducitatea judecăţii pripite, schematice sau simplificatoare. Conservatismul criticii, scrie V. Lakşin, este mai periculos decât conservatismul cititorului, pentru că frânează afirmarea şi recunoaşterea valorilor' reale. „Klim Samghin", „Calvarul", poemul „Bine !" al lui Maiakovski au fost întâmpinate la .început cu un scepticism, de care nu a fost cruţat nici „Donul liniştit". De altfel asemenea exemple sînt multe, şi nu numai în literatura sovietică. Marele merit al criticii autentice a fost şi rămâne acela de a sesiza la timp valorile, chiar dacă noutatea pe care o alduc descumpăneşte la început, şi de a nu le judeca cu norme si criterii prestabilite. Revista publică, printre altele, notele postume ale lui I. Tînianov. Acesta a. murit ân timpul războiului (1943) şi,, printre alte manuscrise rămase de la el, s-au găsit trei capitole .ale romanului 18& „Neamul Hannibalilor". Scriitorul concepuse un mare roman despre Fuskin, şi se gîndise să înceapă cu istoria strămoşilor poetului. Nu-1 interesau atît amănuntele genetice ale originii sale africane, oît izvoarele dragostei sale de libertate, ale pasiunilor sale, ale curajului său civic. Notele sînt o mărturie foarte interesantă a uriaşei munci pregătitoare, a întinselor cercetări de arhivă pe care scriitorul le efectuase în anii 1930—1940, cînd pericolul fascismului se profila tot mai ameninţător asupra lumii. Romanul avea să fie şi o replică la sălbăticiile fascismului. I. P. „ENCOUNTER" nr. 8/1966 £ n al douăzeci şi şaptelea I an al apariţiei sale „En-counter", cunoscuta revistă anglo-saxonă a trecut sub o nouă direcţie. Iniţial condusă de Robert Op-penheimer şi Stephen Spender, revista nu mai este editată de faimosul „Consiliu pentru libertatea culturală" — în realitate un organism al „războiului rece" — ci apare în colaborare cu International Publishing Corporation — o cunoscută organizaţie editorială care obţine periodic donaţii ale Fundaţiei Ford, împreună cu editura Weidenfeld şi Nicolson. Stephen Spender, care conducea efectiv revista pînă anul trecut, devine „editor corespondent" (Corresponding Editor) în Statele Unite şi în locul lui apare pe copertă numele lui Frank Kermode, fostul editor al părţii literare a revistei „Spectator". In comitetul de direcţie mai întUnîm şi alţi colaboratori al săptămânalului conservator independent „Spectator": Anthony Hartley, John Gross, etc. Ce semnificaţii au aceste schimbări ? Este greu să emitem o judecată de ansamblu, totuşi se observă mai ales în ultimii ani o anumită îndepărtare a revistei de la poziţiile războiului rece, tentativa de iniţiere a unui dialog cu Răsăritul Europei şi în general un eclectism mai pronunţat, care ţine seama de schimbările petrecute pe planul relaţiilor social-culturale în Europa ultimilor ani. Caracteristica tendinţă anticomunistă, expresie a aşa-zisei „stingi neoomuniste" pe care o descopeream în paginile revistei mai demult, apare acum foarte s,poradic, lă-sînd loc unei cercetări mai obiective şi mai concrete a fenomenelor culturale contemporane. Revista încearcă oarecum o dezideo-logizare programată. Dovadă în acest sens este articolul „Stînga intelectuală" publicat de Francis Hope, şi care susţine teza imposibilităţii definirii precise a unei ideologii de stînga formulată programatic în peisajul cultural contemporan englez. Tendinţa ar fi aceea a „dizolvării" şi estompării ideologiei bine precizate într-un apo-lism ostentativ, chiar din partea celor care în trecut au aparţinut anumitor curente de stînga. Fenomenul ar fi rezultatul unei succesiuni de deziluzii, îneepînd cu prima guvernare laburistă, cu falimentul „statului buneistări" şi terminînd cu avatarurile luptei de eliberare în fostele colonii britanice. Adevărul este că, deşi există o anumită tendinţă de a transforma diferitele „decepţii" ideologice într-o teorie sui-ge-neris a „noului spirit fără caracter de clasă" („new classlessness"), o mentalitate radicală s-a înrădăcinat în literatura şi chiar în cinematografia engleză. Ea e evidentă nu atît la decedata mişcare a „tinerilor furioşi", cît mai ales în starea de spirit a tinerilor scriitori şi cineaşti care au descins din acest curent şi care, fără îndoială, reprezintă avangarda culturii britanice contemporane. Dacă piesele lui Osborne sau romanele lui Kingsley Amis înfăţişau încă dintr-un bun început o anumită doză de ambiguitate (ceea ce nu le scade valoarea lor artistică de prim ordin), în schimb romanele lui Alan SilUtoe („Drumul spre înalta societate", „Sîmbătă seara, duminică dimineaţa", „Carnetul galben"), piesele 186 de teatru ale Seheylei Delaughney ■(„Gustul mierii"), mişcarea „Free Cinema" (Kiingsley Anderson, Karel Reisz, Tony Richardson, Schlesinger, mişcare •de care în mod semnificativ articolul nu aminteşte nimic, deşi filmele produse de regizorii respectivi reprezintă astăzi principalul articol de export al culturii britanice), excepţionalele puneri în scenă ale lui Joan Littlewood („Ah, ce război frumos!") şi, în sfîrşit, trilogia lui Armond Wesker etc. — sînt semne ■incontestabile ale radicalizării spiritului literar britanic, în comparaţie, să zicem, cu perioada dintre cele două războaie. „Antiutopiile" lui George Orwell, esseurile filozofante ale lui Arthur Koestler, cu problematica lor specifică — intelectualul sfîşiat între două extreme, ■— reprezintă într-adevăr „ziua de ieri" a culturii britanice, reflectă un moment specific, depăşit din punct de vedere istoric. Descoperirea de către noile generaţii a vieţii marilor periferii industriale şi a marilor oraşe de provincie, apariţia masivă în literatură a tînărului proletar nemulţumit de dominaţia în continuare (chiar sub guvernarea laburistă) a faimosului Establishment, reprezintă însă un proces complex, evident pentru orice observator al fenomenului cultural britanic: procesul complex de solidarizare cu categoriile „inferioare" ale populaţiei. Ortodoxia tipică a intelectualului flegmatic a făcut loc unui nou tip protestatar, chiar dacă deziluzionat şi cinic, apoi revendicativ în spirit generos, la un mod subtil — intelectua-list. Faptul se vede chiar în componentele psihologiei sociale. Pentru a da numai un exemplu, astăzi primele stele ■ale ecranului britanic incarnează personaje prin excelenţă descinse din mediul proletar (Rita Tushingham, Robert Finney şi Tom Courtenay). Într-un interesant esseu de critică dramatică intitulat „Idei şi teatru" {Ideas an the Drama), John Weightman ia atitudine în ultimile numere împotriva problematicii minore a unor piese de teatru, critică printre altele, piesa „Tango" de Slavomir Mrozek şi subliniază caracterul oarecum desuet al renaşterii cultului lui Bernard Shaw (cult vizibil în epidemia de reprezentaţii pe diferitele scene londoneze). Chiar dacă nu putem fi de acord cu unele judecăţi ale criticului (în special în legătură cu piesa lui Mrozek), articolul trădează fără îndoială aceeaşi semnificativă exasperare faţă de manifestările subtile de snobism, de piesele pline de o strălucitoare dialectică verbală, dar care nu abordează problemele timpului nostru. Numai că lui Weightman i-a scăpat sensul piesei lui Mrozek ; fiindcă tocmai de ,;timpul nostru" este vorba în „Tango". HORIA BRATU „NEUJE HEFTJE" mr. 7/966 ; „FILM BLATTER" nr. 8/966 Încercarea de a face critică cinematografică într-un chip ştiinţific i(„wissen-schaflich"), de a trata problemele de estetică cinematografică cu aceeaşi seriozitate cu care sînt tratate genurile tradiţionale ale artei, sînt caracteristice mai ales pentru critica germană de film contemporană. Se urmăreşte, cu alte cuvinte, ca judecata de valoare să aibă o întemeiere şi un suport ar-gumentativ şi istoric de o stringenţă asemănătoare judecăţii de valoare în istoria literară sau în critica plastică. Tendinţa de a construi critica de film ca ştiinţă, de a face din ea o Kuns't-wissenchaft i-a deschis de altfel acesteia porţile marilor reviste de cultură, care îşi fac un punct de onoare din a trata problemele actuale ale filmului, cu seriozitatea cu care, între cele două războaie mondiale, reviste precum „Kulturspiegel" sau „Neue Deutsche 'Rundschau" tratau probleme fundamentale ale literaturii. De altfel, din Germania ne vin şi primele mari istorii ale cinematografiei, .concepute — atît în periodizare oît şi în ceea ce priveşte aprecierea de valoare — cu stringenţa şi rigoarea pe care marile tratate de Istorie literară universitare o 187 manifestă în raport cu operele clasice. Fenomenul cinematografic se dovedeşte totuşi mai coimplex şi mai subtil decît posibilităţile şi capacităţile teoretice ale universitarilor specializaţi în materie. Un exemplu semnificativ în această privinţă îl constituie, de pildă, felul în care cîteva mari periodice culturale germane au primit filmul „Cenuşă", realizat de Andrej Vajda, operă ide seamă a cinematografiei poloneze contemporane. Vajda, cunoscut îndeosebi înainte prin opere care relevă ambiguitatea şi caracterul-limită a unor situaţii istorice contemporane {„Canalul", „Cenuşă şi diamant"), şi care, prin acuitatea relevării unei anumite condiţii moderne a omului, a jucat un mare rol în definirea artistică a avântului cinematografiei poloneze contemporane —, părea cel mai puţin Chemat să facă o epopee istorică, un film de epocă. De această opinie sînt câţiva cunoscuţi critici cinematograf ici germani, precum şi Ulrich Gregar şi Hdlmutlh Schonbrunn („Neue Hefte") sau cunoscutul profesor de literatură Walter Hollerer {în introducerea la Colocviul filmului polonez contemporan, reprodusă în revista germană „Film Blatter" nr. B/1966). „O imagine de Epinal a istoriei", „o încercare prezumţioasă de a învinge producţiile hollywoddiene pe propriul lor teren", „o suprasaturaţie şi impacienţă faţă de cinematografia de idei", „o atracţie irezistibilă către decorurile de carton şi către recuzita de mare spectacol" — iată cîteva din epitetele cu care primii doi critici citaţi gratifică lucrarea lui Vajda. Hollerer, mai subtil, vede în opera regizorului polonez o intenţie de reconsiderare a filmului monumental istoric, intenţie pe care însă o consideră eşuată prin forţa însăşi a legilor implacabile ale monuimenta-lismului epopeic ; chiar scenele din •viaţa cotidiană a aristocraţiei poloneze îi par inspirate de o prejudecată a pitorescului şi de tendinţa obsedantă de a transforma fiecare cadru într-un tablou de gen. Ştafeta avangardismului în cinematografia poloneză — scrie eî. — a fost preluată de o nouă generaţie,, de un Skoliimovski, de un Roman Po-lanski; aceştia continuă mai departe linia experimentală, care a făcut în Ultimele decenii gloria filmului polonez. Cât de departe sînt aceste .consideraţii dogmatico-teoretice de o .adevărată judecată de valoare, cit de sterilă rămâne în fond o asemenea Ffamwissemschaft reiese pur şi simplu din compararea acestor aprecieri cu impresia pe care şi-o formează astăzi, „pe viu", spectatorul român despre acest film important. {Am folosit înadins aceste exemple ale aplicării teoriei cinematografice generale, pentru că ele pot fi confruntate direct de cititor cu obiectul aprecierilor, adică cu acel filtm pe care coincidenţa face să ruleze în acelaşi timp pe ecranele noastre. „Cenuşa" este un film prin excelenţă demistifieator, construit cu subtilitate şi rigoarea capodoperei. Avem în faţă o replică la adresa istoriei văzută ca epopee, o „anti-epopee" de mare anvergură (avînd la baza scenariului o piesă remarcabilă a romanului istoric polonez)., o parabolă a istoriei poloneze, o autocritică „istorică" făcută cu necruţarea şi intransigenţa marii gândiri creatoare-Toate aceste elemente devin cu atît mai pregnante în lumina incontestabilei actualităţi a dramei, a semnificaţiei filmului. Iată elemente care scapă unor cineaşti de catedră, şi criticii citaţi discută fenomenul Sn lumina unor precepte generale, inevitabil abstracte în .măsura în care nu surprind concre-teţa fenomenului şi sînt străini de o experienţă istorică imediată şi fundamentală, în multe privinţa, „Cenuşă" constituie un fel de replică la un tip de epopee ân genul „Război şi pace", poate uşor nuanţată cu o filozofie a inutilităţi ; însă de fapt teza filmului (fiindcă e vorba de un film cu teză !> nu este demonetizarea cu orice preţ a eroismului, discreditarea bravurii legendare a luptătorilor, aşa cum apare la prima vedere. E vorba totuşi de [destinul unei comunităţi istorice, e vorba 188