Viaţa românească Revista a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România fiu SEPTEMBRIE Anul XIX Cuprins VIAŢA ROMANEASCA : Centenarul Academiei Republicii Socialiste România 3 AL. IVAN GHILIA : Nopţi fără somn (roman, II) 5 MIHU DRAGOMIR : Versuri inedite 50 LEONID DIMOV : Perpetuitate ; Vanitate ; Sonete \ 54 NICOLAE ŢAŢOMIR : Bruegeliaans banket; Stă leul după gratii; Octombrie 56 HORIA ZILIERU : Cerb 57 FLORIN MiIHAI PETRESCU : Transparenţă 58 AUREL GAGIU : Moartea calului 58 GEORGE CHiIRILA : Cîntec dacic 59 Centenarul Coşbuc 60 AL. PIRU : Poezia lui George Coşbuc OCTAV ŞULUŢiIU : Fragmente dintr-o monografie George Ooeibuc 68 VASILE NETEA : Din relaţiile lui Gaorge Coşbuc cu Titu Maiorescu 74 ION BĂLU : Proiectul unei epopei populare 79 D. V AT AM ANiIUC : G. Coşbuc la „Tribuna" din Sibiu 84 ADRIANA IL1ESOU: „Balade şi idile" în momentul apariţiei 93 IOAN GEORGESCU : „Noi vrem pământ" — ecouri la noi si la alţii 100 ALEXANDRU DUŢU : „Atque nos" — Coşbuc şi literatura universală 108 ŞERB AN OIOCULESCU : Coşbuoiana 114 Din lirica bulgară contemporană PBNCIU SLAVBICOV : Haiducii (în rom. de Atârnase Nasta şi M. Magiari) 121 VESELIN HANCEV : Pictor ; Arta 122 NICOLA FURNAGIEV : Tovarăş 123 MLADEN ISAEV : Ardere (în rom. de Taşcu Gheorghiu) 124 3 - Scriitori români contemporani N. TiBRTULiIiAiN : Poezia lui Lucian Blaga — „în marea trecere" {II) 125, Cronica literară PAUL GEORGESCU : Gravitatea actului poetic 137' Critică şi actualitate HORIA BRATU : A doua viaţă a romanelor : reconstituirea planului etic 154 EMIL MANiU : între document şi ficţiune 1&J Cărţi noi FLORIN MUGUR : Violeta Zaimifirescu : „Ziua a şasea" 178 VIRGINIA OARIANOPOL : Stelian Păun : „Pămînt sălbatec" 179. GEORGE BUZNEA : Petre Salomon : „Relief" 180 PETRU POPESCU : Iulian Neacşu : „Iarna când e soare" 181 Revista revistelor —■ din ţară — „Colocvii" nr. l/i!966 (V. K.) 184 — de peste hotare — „Novîi Mdr" nr. 5/1966 (I. P.) — „Espriit" nr. 5/1966 ; .Critique" nr. 228/1966 (F. G.) 185 Caleidoscop Delarvranicea inedit (C. Izabela Budişteanu) — Petre V. Ha- neş (M. Bragomireseu) 189' Director: DEMOSTENE BOTEZ Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, ALEXANDRU BALACI (membru corespondent al Academiei R. S. România), AUREL BA-RANGA (redactor-şef adjunct), Acad. MlHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, SERBAN CIOCULESCU (membru corespondent al Academiei R. S.' România, redactor-şef), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHA-NASE JOJA, Acad. AL. PHILIPPIDE, Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU Redacţia: Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85 - Raion „30 Decembrie" - Bucureşti Centenarul Academiei Republicii Socialiste România in iniţiativa Comitetului Central al partidului, a Consi- DIzului de Stat şi a guvernului Republicii Socialiste România, care patronează organizarea sărbătoririi Centenarului Academiei, s-ia instituit un comitet de organizare pentru desfăşurarea unor ample festivităţi între 26 septembrie şi 3 octombrie. Cităm din acest important document care a fost dat publicităţii la 7 august: „Patronând organizarea sărbătoririi Centenarului Academiei, Corniţei ul Central al partidului, Consiliul de Stat şi guvernul Republicii Socialiste România cinstesc creaţia şi tradiţiile progresiste ale înaintaşilor ştiinţei şi culturii româneşti, preţuiesc contribuţia -pe care o aduc oamenii de ştiinţă, literatură şi artă la opera de dezvoltare economică şi soeial-culturală a patriei noastre, la îmbogăţirea vieţii materiale şi spirituale a poporului nostru. In decursul secolelor, din rîndul poporului nostru s-au ridicat savanţi de renume care şi-au închinat întreaga viaţă, operă şi putere de creaţie propăşirii ţării, eliberării sociale şi naţionale a poporului român, îmbunătăţirii condiţiilor sale de viaţă. Personalităţi ştiinţifice remarcabile care au fondat strălucite şcoli de matematică, fizică, chimie, geologie, medicină, istorie, sociologie au adus contribuţii de seamă la îmbogăţirea patrimoniului ştiinţei, au făcut cinste patriei şi veacului în care au trăit. în anii puterii populare, cercetătorii şi oamenii de ştiinţă au continuat şi dezvoltat cu succes tradiţiile progresiste ale înaintaşilor, au dus mai departe ceea ce a creat valoros poporul nostru în trecut în acest domeniu, obţinând realizări importante pentru dezvoltarea ţării, cunoscute şi apreciate şi peste hotarele patriei". Mai departe, comunicatul precizează importanţa deosebită pe care Partidul Comunist Român o acordă creaţiei ştiinţifice: „în vastul program de desăvîrşire a construcţiei socialismului pe perioada 1966—1970, adoptat de cel de-al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român, un loc de seamă îl ocupă prevederile cu privire la dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi folosirea pe scară tot mai lângă a realizărilor ştiinţifice în producţia materială, în tehnică şi cultură"-Se cuvine subliniat faptul că Academia Republicii Socialiste România, în noua ei structură prin cele douăsprezece secţii ale ei, îm- 3 brăţişează totalitatea disciplinelor ştiinţifice pozitive şi umaniste. Aceste secţii sînt: de ştiinţe matematice, de ştiinţe fizice, de ştiinţe chimice, de ştiinţe tehnice, de ştiinţe biologice, de ştiinţe agricole şi silvice, de ştiinţe geologice şi geografice, de ştiinţe medicale, de ştiinţe economice, filozofice şi juridice, de ştiinţe istorice, de ştiinţe filologice, de literatură şi arte. Filiale ale Academiei Republicii Socialiste România funcţionează la Iaşi şi la Cluj. Un număr mare de institute de pe Ungă cele douăsprezece secţii polarizează în jurul lor pe cei mai încercaţi cercetători ştiinţifici şi oameni de ştiinţă din ţară, chemaţi să ducă mai departe cuceririle ştiinţelor. Prin alegerea unui însemnat număr de membri de onoare şi de membri corespondenţi străini, Academia Republicii Socialiste România a înţeles ,nu numai să cinstească pe marii creatori de valori spirituale de pretutindeni, dar şi să consfinţească legăturile existente dintre oamenii de ştiinţă şi de bună voinţă din lumea întreagă. De altfel, nu puţini sînt şi academicienii români care au fost aleşi membri corespondenţi sau onorifici ci unor academii străine şi ai unor înalte instituţii ştiinţifice sau unor uniuni internaţionale de ştiinţe speciale. Sărbătorile proiectate între datele mai sus numite nu vor lipsi de a scoate la lumină strălucitele realizări ale oamenilor*, hoştrţi de ştiinţă din trecut şi de astăzi. Dacă Academia Română, mai ales la începuturile ei, a avut meritul unui adeseori eroic pionierat, dei mai de seamă dintre marii noştri oameni de ştiinţă au efectuat nu o dată pionieratul în cadrul cite unei discipline ştiinţifice pe plan universal. Este suficient să cităm numele /lui Emil Racoviţă, întemeietorul bio-speologiei, într-un moment cînd însăşi speologia era la începuturile ei. Acelaşi este meritul savantului nostru de renume mondial, C- I. Parhon, unul dintre întemeietorii endocrinologiei, această ramură atît de fecundă a ştiinţelor medicale. Institutele academice de astăzi au format elemente ale căror noi procedee şi inovaţii ştiinţifice au fost adoptate şi în alte ţări. Aşa dar, Centenarul nu va avea numai caracterul unui bilanţ retrospectiv, ci şi acela al evidenţierii unor realizări recente, datorate noilor condiţii de dare se bucură ştiinţele şi artele în societatea noastră socialistă. Ceea ce a fost în trecut uneori rezultatul unor eforturi individuale insuficient sprijinite, este astăzi rodul unor activităţi colective, larg susţinute şi încurajate, conduse de cei mai buni specialişti, încadraţi în cele mai bine utilate institute. Desigur, aceste condiţii optime de lucru, departe de a geneva o autosatisfacţie, primejdioasă însuşi procesului de muncă, trebuie să ne dea îndemnul unei îndoite preocupări: aceleia de a fi vrednici de marii înaintaşi ai ştiin* ţei şi culturii noastre, care au dat dovadă de un admirabil spirit de abnegaţie şi dezinteresare întru promovarea disciplinelor respective, precum şi aceleia de a corespunde marilor sarcini ale ceasului de faţă, in folosul poporului nostru, al socialismului şi al culturii wnwerăale. "Viaţa Românească" se asociază cu însufleţire nobilei iniţiative a Partidului, a Consiliului de Stat şi a Guvernului Republicii Socialiste România, întru slăvirea marilor realizări culturale române înfăptuite de cel mai înalt for ştiinţific al nostru şi întru îndemnul de a intensifica munca şi creaţia ştiinţifică, în noile condiţii ale socialismului, pentru progresul patriei, pentru apropierea dintre popoare, indiferent de structura lor politică şi pentru pace. VIAŢA ROMANEASCA Nopţi fără somn (II)* de Al. Ivan Ghilia e data -asta Miluţă nu se mai gîndi la Nelu, atît de tare se ^speriase şi nu era nici o închipuire : erau pe urmele lui, îi auzea aproape, îl îmbrânceau din urmă. Instinctul de conservare şi tinereţea lui pesemne erau mai puternice decît primejdiile din jur. Şi de ce ? Chiar dacă l-ar fi prins, sau s-ar fi lăsat prins, ce-ar fi rezolvat ? Dacă nu făcea nimic nici cu asta ? Dacă nu-1 putea aduce pe Nelu, nu cădea de pomană ? Şi-ncă mai tîra şi pe alţii după el. Fugea şi nu se mai gîndea la nimic, cu spaima oraşului în "uirmă. Sări gardul. Se strecură pînă la uşă. Din ce în ce mai îngrozit, urcă într-un suflet scările pînă la etaj şi se năpusti la fete fără să bată. — Porcule ! Ce intri aşa ? ţipă Erika. Stătea aplecată lîngă şifonier, pe pat, cu genunchii ridicaţi, şi-1 ameninţă cu pensula mică din mină. Capotul, aruncat neglijent pe umeri, atîrna răsfrînt pe marginea patului lăsîndu-i tot trupul gol şi Miluţă simţi un val uscat de căldură ameţitoare în obraji şi strigă repede, disperat: — Unde-i Irina ? — Pentru Irina dai buzna, Lieber, ca un bajbuzuc, fără să baţi la uşă ? — Unde-i ? repetă Miluţă cu urechea ciulită la scări, rotindu-şi ochii în toate pă«rţile ca o fiară încolţită şi învîrti cheia în uşă. ■— Ce-i ? chicoti Erika,. Vrei să mă violezi ? — Aseunde-mă ! Repede ! şopti el. Sînt .urmărit! Fata se opri din rîs, îl privi o clipă înălţînd mirată sprâncenele, apoi îşi întinse leneşă un picior pe marginea patului, pe celălalt îl aşeză deasupra îndoit, cu mîna pe gleznă, aplecîndu-se parcă isă-şi scoată un spin din talpă şi rosti cu o voce indiferentă, plină de răceală ; — Irina-i în baie ! Fii bun şi deschide uşa- N-am chef să vină cineva, să mă găsească c-un mucos tremurând lîngă mine şi uitîndu-se cum îmi smulg părul de pe picioare! Ai auzit ? Vorwărts marsch ! Miluţă o privi buimăcit. Nu-i mai era ruşine, uitase de toate, c-un gol în cap, se uita la ea şi -n-o vedea. îi auzea pe ei jos, alergînd prin întuneric, ocupînd intrările şi ieşirile şi cum se uita, răzbind parcă Vezi „Viaţa românească" nr. 8/966 5 cu privirile dincolo de ea îi văzu faţa uimită şi speriată, cu gura deschisă gata să ţipe şi, cuprins de spaimă, sări la uşă împiedicîndu-se în covor şi răsuci cheia. — Dacă mă alungi, sînt pierdut. — Cine te alungă ? Ai întrebat de Irina. —■ Unde ? Unde să m-ascund ? Rîdea, dar el nu mai ţinu seamă de asta. Alergă pe lîngă ea, lovindu-jse de pat şi se repezi berbeceşte în uşa de la baie. — Irina ! Irina se spăla goală, în cadă. Avea pielea tutunie, gălbuie, cu sclipiri ivorii, acolo unde n-o atinsese soarele ; baia mirosea dulce a parfum de levănţică, şi-a altceva ameţitor şi necunoscut, şi Miluţă, cu picioarele tăiate, se rezema moale cu spatele în uşiţa îngustă, gata parcă să se prăbuşească. Cît o privi, pentru o clipă, uită totul, într-atît i se păru de frumoasă, mai frumoasă ca Negostina, mai goală şi mai frumoasă, că simţi un leşin pe dedesubt, parcă-i spintecă cineva pieptul. Fata ridică faţa mirată, zîmbi şi-1 privi de loc jenată sau furioasă, cum s-ar fi aşteptat el, cu o expresie ciudată de surpriză şi plăcere, parcă s-ar fi bucurat că-1 vede şi-1 întrebă ce-i cu el. — Ce-i cu tine ? îl întrebă din nou, — pentru că el nu putea răspunde, — c-un glas speriat şi, săltîndu-se puţin din apă, îşi scoase pieptul şi mîinile afară, gata să-1 ajute cu ceva. — Mă caută — sînt urmărit — îşi găsi el cu greu cuvintele şi, pipăind cu degetele la spate locul unde ar fi trebuit să fie înicuietoarea uşii, tresări şi rămase mai departe cu penii holbaţi la goliciunea ei aţâţătoare. — Te-au văzut intrînd aici ? ■— Da — şopti el, cu gura uscată şi se simţi şi mai pierdut. Uşiţa nu avea nici o încuietoare. Cred că da. — Stai după uşă, spuse ea. După uşă. Nu acolo. Dincolo. — Mă tem, mărturisi el. — Dă-o-ncolo. Vrei să mă vezi întreagă ? Se ridică în picioare, luă săpunul şi-ncepu să-şi frece sînii. Mîi-nile-i lunecau clăbucite de săpun tot mai jos pe pîntece şi lui Miluţă i se făcu ruşine cum stătea caraghios, şi se holba şi nu ştia ce să facă şi se trezi zîmbind prosteşte, molipsit de zîmbetul ei liniştit şi nepăsător, plin de-o îneîntare ciudată, care urca parcă din apă, întins pe tot trupul ei, în umeri, pe gît ,şi-n ochi, ca o lumină, ca o beţie dulce, ca un leşin moale care-1 topea din stomac. — După ce pleacă, vii să mă speli, da ? — Da. —• Oţi ani ai ? — Şaptesprezece. — Sssst ! Mi se pare că vin. Toată beţia aceea lîncedă (în care se legăna şi era şi nu era cu ceva dureros şi ,nesigur şi înşelător, ca-n vis, neted şi mîngîios şi-adîne, ca atunci cînd era copil şi visa că zboară, ca păsările) se sfîrşi tăios, eurmîndu-i răsuflarea şi simţi din nou, brutal, cum cineva-i spintecă pieptul. Dincolo se auziră paşi, o voce groasă, yoeea nemţoaicei ca o gîlgîire nestăpînită de veselie: 6 — Ce-i, frumosule ? Ţi-ai adus aminte de noi ? Ai venit pentru mine, nuu ? se alintă ea dezamăgită, şi lovi cu ceva în uşa şifonierului, poate cu călcâiul piciorului, ea sau bărbatul care se mişca furios prin casă. ■— Hei — strigă ;el. Lasă-te de iordane ! Unde-i ? — Cauţi pe cineva ? întrebă Erika parşiv şi-ncepu să rîdă. Du-te în baie ! Los ! Las ! Schweinehund ! în baie, .hohoti ea. Miluţă îşi strânse dinţii şi-nchise ochii. Uşa pocni brusc lovindu-1 cu putere paste umăr şi nas, ,şi-n clipa aceea o auzi pe Irina ţipînd. Era un ţipăt scurt şi ascuţit, de spaimă şi ruşine, cum ţipă o muiere care face baie, ..goală-goluţă şi se trezeşte c-un golan lîngă ea, apoi păru că-i trece sau îşi învinge singură spaima văzînd cu cine are de-a face şi se-nveseli neruşinat : — Hi, iubitule, m-ai speriat — gînguri. Vino, ce stai ? Hai, intră ! — Gura, putoare ! — Gura, porcule ! Erika râdea, dincolo, de se omora : — Links ! Heraus, Ubermenseh ! — Lua-v-ar dracu de tîrfe ! — Heraus ! .Sehnell ! Ah den Tadt ! urlă Erika şi trînti uşa cu atîta putere în urma agentului, de se zguduiră pereţii... * Groaza şi sila primei morţi care-o atingea cfirect, prăbuşindu-i-se la picioare, spaima de pe drum, apoi poliţia, percheziţia, toate la un loc Si dădură starea aceea de surescitare nervoasă că pentru nimic în lu)me .nu s-ar fi întors la bătrână. Chiar de n-ar fi fost el, să nu fi fost nimeni şi, o dată cu capul, înapoi nu se mai întorcea- N-o lăsase nimeni să aştepte acolo, era nebună să stea lîngă Lin mort în puterea nopţii, singură cu mortul pe tot cîmpul, de ce nu venise cu ea. Nu se gîndise de la început la asta, dar toată vremea pe drum şi-acasă, în timpul percheziţiei o stăpînise numai spaima ; o spaimă oarbă, înfricoşătoare şi telurică, fără putinţă de-mpotrivire, spaima pe care o simţi prima dată în faţa morţii, amestecată cu-n sentiment adînc de răzvrătire, ştiind că nici tu ,n-o să scapi, şi de .neputinţă — şi poate de asta se hotărâse atît de repede. iNu >mai încape nici o îndoială. Acum era sigură că de asta. în altă situaţie, chiar în perioada aceea la mare, cu toată dragostea ei pentru Tom, dragoste oricît de tulburătoare, neaco-perind încă cu totul setea şi mai tulburătoare de necunoscut, s-ar fi hotărât lesne, socotind totul, în definitiv, o chestiune de mondenitate, găsind că e lipsit de politeţe şi nu e distins să nu se ducă, dar acum era sigură că de asta. îi era milă de bătrînă, fireşte, închipuindu-şi cum stă şi-o aşteaptă în întunecimea nopţii, cu moartea singură în tot cîmpul, dar îşi simţea genunchii moi .numai la gînidul că trebuia să se întoarcă. Şi nu atît prezenţa morţii, cît drumul pînă acolo, cu moartea în ea. Apoi veni Miluţă. Intră şi o privi fără să spună nimic, cu expresia aceea izbitoare de absenţă şi vrajă pe care o au bărbaţii în anumite momente cînd par duşi de pe lume, mistuiţi de fluxul unei fericiri violente, absorbiţi de gîndul lor tainic, plutind ca într-o transă şi ea fu sigură — presimţise de fapt mai de mult — că ceea ce se petrecea cu el era legat de dînsa şi se nelinişti. îl învăţ eu minte, i-arăt eu lui mucosul, 7 nepricopsitul, caricatura'lui frate-su ! Şi-atunci îi veni în cap să-1 trimită pe cîmp, numai pe el. Se hotărî şi se simţi mai bine. Ştia că s-ar fi dus oricum,, fiind vorba de maică-sa, dar acum se ducea pentru că i-o cerea ea şi, mai mult în joacă, din fantezie, cum ar fi explicat în perioada cînd era la mare, ca să-1 provoace, deschise şifonierul, alese cea mai bună rochie de seară, din două pe care le avea, aceeaşi cu care dansase la Cazinou cu Tom şi arhitectul şi-ncepu să se-mbrace. Deschise şifonierul şi se-mbrăcă după uşă, pindindu-1 pe puşti prin oglindă, apoi îl strigă să-'i încheie rochia la spate şi cînd i se păru că jocul merge prea departe •— deşi el nu făcea nimic, stătea doar şi-o privea ca duşii de pe lume — hotărîtă, îi spuse de bătrînă. Ciudat era însă — şi asta abia acum îi veni în minte — că el n-o întrebase atunci nimic —■ şi doar văzuse că-i singură în casă şi maică-sa nu se întorsese. Pe lîngă asta... dar, în sfârşit — îşi spuse. Pot să respir şi eu. Uite, trăiesc —- îşi spuse. Mă mai pot bucura. Am curăţit puţină ţarină de pe mine şi pot respira. Bătrîna învăţase scrisoarea lui fiu-su din Germania pe de rost. Pe-ale lui Tom nu. Ca şi ea de altfel. Erau prea multe. Mult prea multe la început şi apoi tot mai rare şi mai rare, mai reci şi-nstrăinate, pînă sfârşiseră de tot. M-a uitat sau a murit ? Pe cine să întreb ? Pe Andrei ? Da, mergea la o întâlnire c-un bărbat străin şi bărbatul acesta era Andrei. Nu putea crede nici una nici alta. Nici că-i mort, nici c-a uitat-o. Pur şi simplu âi scrie, dar nu mai ajung scrisorile. Ah, şi ce-i scria în primele luni, în primele zile ! Romane întregi, poeme, vorbe, vorbe. O-mbrăca dimineaţa şi-o dezbrăca seara în vorbe. Şi Andrei era îngrozitor de nefericit la mare şi de drăguţ. Dar ea n-a fost drăguţă, nu, nu i-a dat nici o speranţă. Răsuflă tot mai greu aerul irespirabil, dulceag şi greţos, lînced ca o leşie, plin de fum şi funingine, îmbibat cu miasmele cadavrelor în descompunere, pe care nu le mai scotea nimeni zile întregi de sub molozuri şi dărâmături şi însăşi molozurile şi zidurile calcinate aveau un miros al lor care... Uf, să-nnebuneşti ! Să-ţi iei lumea-n cap ! Oribil ! Oribil ! Pînă şi luna era în descreştere, răsărea mai tîrziu — şi pe străzi, din pricina camuflajului, domnea aceeaşi beznă ca pe cîmp, un zăduf, şi mai mare şi-n rest toate mizeriile războiului. »De ce nu l-am chemat acasă ? Era mai bine ! Abrutizare şi mizerie. Oribil, oribil, simt cum mă oribilez toată — îşi spuse. Trebuia să plec cu Tom pe front sau nici să nu mă fi măritat. Nu eram făcută pentru asta. Mergea repede, puţin neliniştită c-a întîrziat, desprinsă parcă de tot şi de toate şi un simţ adine, femeiesc, îi spunea că la orice oră ar ajunge, arhitectul va fi acolo. „In faţa Comandamentului German. O să mă tot aştepte pe cîmp pînă cînd... Uff ! Uite-1 ! N-a plecat !". Andrei se repezi şi-i prinse mîinile. . — în sfîrşit ! în sfîrşit ! — şopti şi-i sărută mîinile amîndouă. — Cit e ceasul ? Am întrziat ? Ca de obicei. Nu mai puţin decît întîrziai la mare. Numai că acum nu sîntem la mare. — Ştiu. Nu-i nevoie să fii ironic. O ştiu poate mai bine decît dumneata. Nici nu era să vin... — La drept vorbind mă şi mir c-ai venit. —■ Şi eu mă mir. Am lăsat-o singură pe soacră-mea pe cîmp... şi cum am lăsat-o... 8 — Ce e ? se interesă el. I s-a întâmplat oeva ? — Nu ei,- dar n-are importanţă. In fine — zîmbi ea şi c-un gest mătură totul. Ce rost mai are... —- într-adevăr ! se-nflăcără el. Bine c-ai venit! Mă temeam... Eram aproape sigur că nu mai vii, — mărturisi. Nu mă întorceam ia hotel numai din încăpâţînare, să nu-mi recunosc înfrângerea. Profitam ca un trişor cît mai mult de ultima şansă. Dacă vine totuşi, îmi ziceam. Dacă vine şi-am ratat totul printr-un minut de absenţă ? Observi c-am băut ? Am stat, uite colea —- o atrase spre el strîngînd-o de braţ şi-i arătă cu mîna în întuneric .— la restaurantul acela, la o masă lîngă geam şi-am băut cu ochii nemişcaţi de pe trotuarul ăsta. Fericeam în gînd dramul de civilizaţie pe care-1 mai au nemţii de-a lăsa lumea să se plimbe prin faţa comandamentului. De altfel nici nu prea se plimbă nimeni. Nici nu ştiu ce mi-a venit să fixez un loc de întâlnire atît de nepotrivit. Probabil, inconştient, din dorinţa de a-ţi alunga bănuielile obscure pe care ţi le-ai fi făcut, temîndu-mă că n-o să vii, nu găseşti ? — Găsesc c-ai devenit foarte vorbăreţ — spuse ea mirată. La mare erai mai tăcut. — La mare vorbea Tom — spuse el. Eu conduceam numai maşina şi te priveam pe dumneata. — Apropo ! Spune-mi... Adică, nu — se răzgîndi ea. — Ce anume ? Tom nu-i în oraş, dacă de Tom voiai să mă întrebi. I-am lăsat vorbă la comandament că te-am găsit. Să mergem, nu ? Nu putem sta aici. — Unde să mergem ? •— Oriunde. — Bine — cedă ea. Ai vrut să mă întrebi ceva ! — Ştii bine ce. — Nu — clătină ea din cap. Voi bărbaţii aveţi cîteodată un mod ciudat de-a vă purta. — Da, cînd sîntem îndrăgostiţi — spuse el. — Şi n-o să-mi spui că eşti îndrăgostit — glumi ea şi deveni brusc serioasă. Te rog gîndeşte-te că-i tîrziu pi trebuie să mă întorc acasă, îi explică prietenoasă, aproape înduioşată de el. Am lăsat-o pe soa-cră-mea pe cîmp, nici nu ştii ce lucru îngrozitor am făcut ! Spune-mi ce-i cu Tom. Vorbeşte-mi mai repede ! Nu mai ştiu nimic de el, de aproape un an. — Ce să-ţi spun ? Nu ştiu — spuse el. Nu l-am putut vedea. E plecat într-un fel de studiu în spatele frontului sau pe front, ceva cu podurile lui, n-am putut afla. Se-ntoarce în noaptea asta sau mîine. Am lăsat vorbă să mă caute. Am să-i spun că te-am întâlnit şi să se ostenească să te găsească. Atsta-i tot. Să-mi laşi adresa. -— Mulţumesc — spuse ea şi-i puse mîna pe braţ. Cu toate că vorbeşti cam urît de prietenul dumitale. De ce ? — Asta-i bună ! izbucni Andrei. întîi că n-am vorbit nimic, şi pe urmă mă-ntrebi de parcă n-ai şti ! — Nu ştiu. Serios. La mare el te-nvidia, nu mi-am dat seama —• se scuză ea. Şi nici n-am ştiut că v-aţi văzut. Am crezut... parcă aşa spuneai dimineaţa... — Tot războiul — spuse el. Era bătrâna acolo şi ce era să-i spun ? Dar nu din ce crezi. Pentru că eu n-aş fi făcut nimic rămînînd un soldat obscur pierdut în marea turmă, fără identitate şi aşa mai departe ! 9 Nu. Ţi-arn spus că pentru mine timpul ăsta nici nu există. Dar — se crispa el, şi ea îl simţi crispfindu-se prin întuneric, —• să nu mai vorbim despre asta ! Nu ştiu. Iartă-mă, parcă ar fi o fatalitate! Am atîtea altele să-ţi spun... Eşti singurul om din lume cu care aş ipu'tea vorbi şd simt că... Jn fine, şi nu-i cadrul potrivit. ,Ge mărturisiri vrei să-ţi fac pe stradă, între o patrulă şi alta, în oraşul ăsta distrus pe jumătate şi care într-o zi două, fără să ştie nimeni va fi distrus total, sistematic şi lucid, graţie sau cu concursul distinsului meu prieten, soţul dumitale ? — Nu-nţeleg — spuse ea şi se opri. îl urăşti atît de mult ? De ce-1 urăşti ? Andrei nu spuse nimic, se apropie şi-1 văzu cum se scutură, ca un om trezit din somn. — Ai mîncat ? — Nu — spuse ea şi rămase locului căutîndu-i ochii prin întuneric. Ce ai ? Nu mi-e foame — mai spuse şi şe simţi din nou cuprinsă de spaimă. Pentru prima dată astăzi, am văzut moartea cu ochii. — Pentru prima dată ! rise el. Nici nu-i prea rău, cînd te gîn-deşti... dar în fine. Ce voiam să spun ? Ar trebui să intrăm undeva. Nu găseşti ? — Cît e ceasul ? Am lăsat-o pe soacră-mea singură pe cîmp. — Du-te atunci. Hai să sfîrşim ! îi aruncă el pe-un ton grosolan şi păşi înainte. Mâine îl ai pe Tom şi toate celelalte. La revedere. — Nu credeam ! Eşti un necioplit — îi strigă ea. — Nu — se opri el şi întoreîndu-se brusc o prinse de umeri. Nu-s necioplit. Sînt delicat şi tâmpit. Am vrut să te cruţ. — A murit — ţipă ea ascuţit, privindti-1 în ochi, aproape cu ură şi-şi muşcă buzele. —■ Nu — şopti el privind-o la fel de neclintit şi adine, parcă ar fi vrut să oprească însuşi timpul şi să-1 interpună între ei, şi, dintr-o dată conştient de ireversibilitatea şi cruzimea exasperantă a timpului, întinse mîna şi-o apucă de braţ. Hai să mergem de-aici şi-o să-ţi spun totul. Te invit la mine la hotel. Stau la hotel. Ţi-am spus că sînt un învîrtit al războiului, să nu-ţi faci nici o iluzie. Am cea mai luxoasă cameră care se poate închipui pe vremurile astea. Acolo m-a vizitat şi Tom. A fost o dată sau de două ori de cînd e în oraş şi-am discutat. Acum e plecat, dar o să vină să mă caute. I-am lăsat vorbă. Să n-ai nici o teamă. Sînt un om de onoare. N-am să forţez niciodată lucrurile. Ştiu să aştept — îi mai spuse şi ea-1 simţi cum tremură uşor şi porni lîngă el. — Ai mai făcut asta cu cineva ? — Nu. — Nu ! — Da tu ? — Eu ? ! De ce mă întrebi ? — Pentru că şi tu m-ai întrebat. — Te-am întrebat, pentru că ştiam. Şi tu ştii, de ce mai întrebi ? — Te rog să mă ierţi. — îmi pare rău pentru tine. Spune, nu-i aşa... Acum ce crezi despre mine ? — Te iubesc. 10 iCoborîse ca-n vis şi-acum păşea singur prin beznă cu starea aceea zăpăcitoare de vinovăţie şi duioşie fierbinte, gîndindu-se la Irina, ui-tînd aproape că merge, unde şi de ce, cu senzaţia ascuţită c-a făcut ceva care-1 schimbase dintr-odată şi schimba totul între ei- Dar cum să pună mîna pe omul acela ? Cine e ? Cum să-1 dibuie ? La nevoie — îi spusese Bătrinul — şi nici nu mai era necesar să-i spună asta, poate era chiar mai bine să hotărască singur... Ceea ce ştia precis erau planurile şi hotărîrea lui, angajamentul şi hotărîrea lui de-^a salva oraşul, dacă de planurile acelea şi de hotărîrea lui depindeau salvarea oraşului. Plutea însă într-atîta nesiguranţă încît se revăzu, ceţos, în faţa patrulei dârdâind de frică dar nelăsînd să se vadă nimic, ceea ce acum nici nu era cazul, numai că Negostina-i spusese să ia lopata şi n-o luase — şi era alta frica asta decît în cimitir cînd se lua la întrecere cu bufniţele şi huhurezii din clopotniţă şi auea în palmă pînă se încreţea carnea pe el. Nu încetase să se întrebe de ce lui, de ce tocmai lui i se dăduse o astfel de sarcină şi-şi spunea dacă nu cumva vor să scape de el. Prostii, tot felul de prostii, cum să scape ? Şi de ce ? Mai degrabă pentru Toma, că n-aveau încredere, asta da, se potrivea foarte bine, nici el n-ar1 fi avut tdacă s-ar fi pus în situaţia Bătrînului să judece. în orice caz, totul depinde de mine. Cum îl găsesc şi ce fac. Acuma, numai cu mama să văd ce e, — îşi spuse, —• şi ştia de demult, din copilărie, cum ştie oricine se născuse la ţară, că noaptea nu era goală şi cîm-pia, cu toate că părea, nu era nici ea pustie. Şoarecii de cîmp, şobolanii şi popândăii, mişunau în întuneric, prin ţarină, cu icnituri scurte ca o tusă înfundată .şi dacă voia îi putea chema la el. îşi suibţia şi-îşi îngraşă vocea cum voia, şi-nşela lighioanele, păsările de noapte, huhurezii, care zburau ca orbeţii fîffiind din aripi prin întuneric, imitînd după voie toate hăuliturile şi miorlăielile, din gît şi din buze, îngroşîndu-şi vocea încît maică-sa îl ocăra, băgată în toate spaimele de scălâmbăielile lui răguşite, cînd îşi înţepenea gîtul şi obrajii, cu ochii bolbociţi în cap şi urla răguşit şi prelung ca un lup la lună. Urla pînă răguşea de-a binelea şi-atunci băga-n răcori pe oricine dacă voia şi pentru asta nu-i trebuie mult să stea pe gînduri, un tufăriş întunecos, o rîpă, o văgăună găsea pe oriunde. Avea închipuirea vie şi puterea sau slăbiciunea asta care era o boală cînd nu şi-o putea alunga, îi forţa într-una atenţia şi trăgea spaima după el. Irina nici nu m-ar crede. Nu ştie nimic despre mine. Nimeni nu ştie. Nici mama. Şi poate nici n-o să ştie. Se opri să-şi tragă răsuflarea şi, pe neaşteptate, îşi simţi inima-n gît şi se opri. La cîţiva paşi înaintea lui, în marginea cărării îngropată-n păpuşoi se ridică o matahală cu coarne şi barbă noptoasă de ţap. -Dracul — îi fulgeră prin minte, şi îşi refăcu repede cruce cu limba. Dar nici limba n-o mai putea mişca. Pielea i se răcise şi părul i se strînsese măciucă. Tatăl nostru, nu mă lăsa. Tatăl nostru carele eşti în ceruri..." se rugă şi auzi lătrăturile dinilor. Asta ce mai e ? se întrebă şi uită de drac. Cîini ? De unde icîini aici, pe cîmp ! ? Şi zgomotul unui motor. Poate de spaimă. Doar nu mi se pare. Nu. Nici pomeneală. Cum fac cîinii cînd se sbat în lanţ de furie zgrepţănînd pămîntul cu ghearele şi horcăind gata să se stranguleze. Am ajuns, ce dracu — îşi (spuse. Poate-i vreo stînă prin apropiere. Dar de unde, huruitul ăsta de motor ? Doar nu s-a spart frontu şi vin tancurile !". Ascultă mai atent şi auzi voci omeneşti asmuţind sau potolind haita şi uită de dracul din cărare, se strecură prin păpuşoi lovit peste 11 faţă şi mîini de frunzele reci, aspre, cu zimţi pe margine ca de pilă, şi cînd ieşi în margine văzu şi lanternele aprinse. Adică întîi văzu lanternele şi pe urmă, la lumina lor, umbrele oamenilor şi clinilor la picioare. Se aprindeau şi se stingeau, jucînd pe cîmpie, şi după ce-şi deprinse ochii, descoperi umbre de mîini şi picioare pîlpîind uriaşe şi umbra cîinilor întinzîndu-se la picioarele oamenilor. Nu-şi dădea seama prea bine, nu părea să fie nici o stînă prin jur, nici nu ţinea minte să fi văzut vreo stînă pe acolo. Şi totuşi în mijlocul cîinilor şi-a oamenilor acelora necunoscuţi, ieşiţi ca din pământ în faţa lui, cu lanternele lor puternice, era maicănsa. N-o desluşea bine, adică nu-i desluşea umbra din celelalte umbre amestecate de cîini şi de oameni, dar ştiu că era acolo înainte de a o vedea şi-şi dădu seama şi ce caută oamenii aceia cu cîini şi cu lanterne lîngă ea şi cine sînt. E de rău — îşi spuse. Ce vor cu ea ? Lanternele dezvăluiau imaginile rînd pe rînd şi fragmentar, parcă despicau trupul unui om căzut şi, înainte de a-1 vedea mai bine, sau de a recunoaşte pe maică-sa, un fior ciudat îl străbătu, ca atunci cînd intra singur în cimitir şi-o făcea pe huhurezul. Conul de lumină al unei lanterne scapără brusc, parcă-1 căuta şi pe el din întuneric şi tot atît de fulgerător se lăsă şi el la pământ, ducîndu-şi palma la gură şi muşcîndu-şi buzele pînă la sînge. Lanterna se stinse, apoi se aprinse din nou şi, parcă fără trup, tăiată de lumină peste bărbie, maică-sa clipi, repede, buimăcită, şi privi spre el în întuneric, parcă l-ar fi simţit şi l-ar fi căutat şi ea. Avea o expresie aspră şi obosită, nu părea îngrozită, nici măcar furioasă, îşi ţinea buzele strînse cu o neînduplecată îndărătnicie şi faţa-i era împietrită şi goală. Lanterna se stinse din nou şi nu se mai aprinse lăsând întunericul, ca un bloc de smoală, să cadă peste bătrînă şi peste ceilalţi. Cîteva clipe îşi ţinu răsuflarea şi se uită dar nu zări nimic, parcă ar fi orbit. O beznă de nepătruns, după lumina de adineauri, ca un perete negru, ridicat în faţa ochilor lui. îşi frecă apăsat pleoapele şi peretele se umplu de pete zvîcnitoare, se bulbucă albăstrindu-se, şi el, tîrîmdu-se mai aproape, pe brînci, începu să desluşească mişcarea din mirişte, cu umbra nemişcată ce părea o ridicătură a pămîntului şi celelalte foind în jur. Cineva cu-o voce aspră strigă ceva, se auzi o lovitură ca de metal pe metal şi doi inşi se aplecară (unul la cap şi altul la picioare) şi-1 luară pe mort de acolo. Altul, cu cîinii de lanţ, îi urmă. într-o mînă ţinea cîinii, în cealaltă lanterna aprinsă. Cîinii scoteau nişte horcăituri prelungite şi înfundate, jumătate mîrîituri, parcă nu s-ar fi putut încă linişti din furie, jumătate urlete. Undeva la capătul ogorului, motorul scoase un huruit greu acoperind lătrăturile şi grupul în mişcare, cu lanterna scur-mînd miriştea, se îndreptă într-acolo. Mai auzi uşile pocnind. Gîfîitul produs de efortul celor doi de-a băga corpul înţepenit înăuntru, zdu-păiala cîinilor cînd urcară, apoi dubita sau ce-o fi fost luînd-o din loc, dar nu se uită într-acolo. Toată atenţia lui se concentra asupra maică-si şi-a agentului care rămase cu ea. Ce dracu voia ? Ce-avea cu ea ? Stătea în acelaşi loc cu faţa spre el, parcă mai mică, ai fi putut-o lua drept orice, un copil sau un buştean sau un haldău de cînepă sau orice altceva şi poate şi de asta agentul de lîngă ea părea mult mai înalt, un adevărat uriaş şi cînd aprinse lanterna şi-o îndreptă peste capul bă-trînei spre cîmp, toată partea de sus a trupului său se proiectă în întuneric ca un diavol. Numai coarne-i lipseau. O clipă apoi lanterna coborî, umbra săltă spre cer şi picioarele bătrânei se puseră în mişcare. Nu l-au găbjit pe el şi-au pus mâna pe bătrînă. Dar de ce n-au urcat-o 12 în dubă ? Pentru câini şi pentru mort aveau loc şi pentru ea nu. Ce-i în capul lor ? Unde o duce diavolul ăsta ? Auzi camioneta sau dubita sau ce-o fi fost, cu cîinii înăuntru' încetînd să latre, acoperiţi de huruitul motorului, apoi zgomotul îndepărtîndu-se şi scăzînd pe măsură ce maică-sa se apropie de el şi ce era ciudat, se apropie parcă nici nu se mişca şi lanterna sau umbra mătăhăloasă o împingea din urmă. „Trebuie să fac .ceva s-o scap — gândi. Să-i dau de ştire că-s aici, c-am venit. Să nu se teamă. N-au nici un drept să pună mîna pe ea. Dacă-1 văd că-ntinde laba, îi dau peste bot. Aici noaptea pe cîmp pot să micşorez cu unul numărul ticăloşilor. Nu ştiu ei să umble prin întuneric cum ştiu eu. Stau ghemuit la pămînt şi cînd trece îi sar de gît. Să ştie numai bătrînă. Să-i dau de veste c-am venit" — îşi spuse şi strîn-gîndu-şi palmele la gură, şuieră ca bufniţa într-un fel în care numai el putea face. Maică-sa se opri şi ascultă. Se opri şi umbra din spatele ei. „Sînt aici, sînt aici !" — huhui încă o dată Miluţă şi, răsturnîndu-şi palmele, şi le trecu în jos peste obraz să-şi şteargă sudoarea care curgea gîrlă pe el. Simţi ceva lipicios pe degete şi-şi dădu seama că-şi muşcase buzele pînă la sînge Ce-ar fi să fie el omul cu planurile ? Are pistol. Şi ce dacă are ? Aiurea. Pînă scoate el pistolul l-am achitat — îşi spuse, şi-şi aduse aminte cum zicea mamă-sa că nici Dumnezeu, nici dracul nu mai poate umbla fără primejdie prin lume •—■ şi era adevărat ce zicea — şi de asta, zicea, Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi, dar el nu credea asta, mai degrabă îi venea în cap că nici nu exista din moment ce răul era mai tare. Nici pomeneală. De unde să fie el omul cu planurile ? Sau dacă ar fi fost, oricît de nepăsător şi crud, Dumnezeu, răzbunător, răzbunînd răutăţile diavolului, n-ar fi trebuit să lase să ajungă pînă-ntr-atît ca şi lui să i se facă frică să coboare pe pămînt. Se chirci cu genunchii la gură, crispat de încordare şi-ncepu să aştepte. Doamne Dumnezeule, şi cît de mult dura ! Era o linişte ca-n cimitir, zgomotul maşinii, dubitei sau camionului sau ce-o fi fost se îndepărtase pe câmpie, dispăruse ; nu se mai auzeau decît slab, îndepărtat şi părelnic bubuiturile frontului ; liniştea primprejur parcă se-nfiripa din ţărînă, zgrunţuroasă şi uscată, era beznă adâncă şi din cer, din stele sau din beznă începuse să cadă ca o bură, ca un praf umed şi rece, roua, jilăveala nopţii oare umezea totul şi făcea să intre sunetele în pămînt şi sunetele, paşii mamei, mai mult un foşnet cînd atingea frunzele păpuşoilor şi buruienilor din cărare, se auzeau moale, liniştitor, dar într-un fel şi mai neliniştitor şi tot aşa se auzeau şi bocancii agentului. Apoi se încorda mai tare, începu să tremure şi le auzi şi vocile. Bolboroseala lui groasă ca un lătrat răguşit de cîine şi scurt, întrerupt, şi mama care vorbea repede, nu se înţelegea ce, cu toate că vorbea tare şi vorbea poate ca s-o audă el. Pasărea morţii. Ce pasăre ? Cînd moare cineva, spunea — cine-a murit ? Dă târcoale. Caută locul. Ai s-o auzi îndată cum se vaicără şi ţipă — o auzi şi-nţe-lese deodată. Aha ! Aha ! Asta era ! Grozav ! Sigur că da — îşi spuse şi prinse să se tîraseă neauzit după ei, şi nu mai simţea nici un fel de frică, nici nelinişte — fugea făcînd ocoluri mari apoi se oprea, se lăsa la pămînt, cu coatele pe genunchi şi hăuea de-1 durea pieptul. Ţipa cînd ascuţit, prelung şi tremurător ca pasărea morţii, cînd răguşit şi-ameninţător, c-un obraz crispat şi roşu de efort, dar atît de vesel şi apucat, parcă descoperea -acum pentru prima dată acea putere din el de-a fi ce voia, lup sau dracu sau pasărea morţii. Câmpul era plin de 13 lătrături, ţipete, văicăreli şi urlete înspăimântătoare : Ciu-hu-hu-hăb-hîc ! hîe-hîe... Oahrrr-hă-hă-hă-piuu-pic! Mai bine aşa — îşi apunea şi totul era acum ca un joc. Ca într-un joc. Hău-hăuuu. Nu ştie locurile, e târgoveţ. N-a trăit ca mine şi ca mama, noaptea, pe cîmp. Cu bîta şi pumnul, la lumină, sub cheie, după o uşă încuiată, în faţa unui om înfricoşat şi slab, schingiuit, nedormit şi dezbrăcat, cu mîinile prinse în cătuşe şi lanţuri. Cred şi eu. Aşa cred şi eu. Ii dădea mîna şi-o putea face pe grozavul şi se credea grozav, toţi se cred grozavi, puterea şi buricul pământului pînă-i scoţi singuri în întuneric. Ah — îşi spuse — ce-ar fi, dumnezeule, să te ridici în sus ca un vultur, urlând ca lupul şi să te laşi pe el. Să nu-i faci nimic, numai să te laşi aşa. Să audă fîlfîind deasupra lui şi urletul lupului şi tot aşa pînă s-o chirci în patru labe şi-o urla şi el. Cu ghiarele să-i dai pălăria sau ce-o fi având pe cap, să-i dai pălăria jos şi cît el, suflînd greu îşi culege pălăria să-i şopteşti uşurel : Cîţi ai ucis ? Cîţi ai ucis ? Du-te şi te^mpuşcă. Du-te şi te-mpuşcă. Nu-ţi mai rămâne decât să intri în chestură să te-ncui cu cheia-n birou şi să-ţi pui revolverul la tîmplă. Ştia asta din copilărie, cînd umbla cu oile şi-1 apuica noaptea pe cîmp, sau venea sau mergea undeva trimis de maiică-^sa şi trebuia să treacă pe lîngă rîpile de la nisipărie, prin cimitir sau moara părăsită şi singura salvare, cum zicea şi bunică-sa, era să ,nu răspunzi dacă te auzi strigat, să nu întorci capul şi să n-o rupi la fugă, pentru că frica te prinde şi mai mult şi te goneşte pînă te dă grămadă. Sau nu, şi mai grozav — asta chiar că- le-ar întrece pe toate, — cînd aş trece pe deasupra lui lovind întunericul cu aripile, să-neep să-i vorbesc cu-n /glas de capră. Be-he-he. Să audă o capră zburînd pe sus şi ocărîndu-1 în limba oamenilor : Scîrbă ! Lepădătură ! Banditule ! Criminalule ! Slugoi împuţit! Linge blide ! Căcăciosule ! Ai făcut în pantaloni. Ai făcut în pantaloni ! — Aţi stârnit duhurile — spunea bătrînă. Aţi furat mortul. L-aţi luat din locul lui şi aţi stîrnit duhurile. — Gura /muiere. Taci dracului ! — Valeu, fă cruce şi bată-te peste gură. L-ai pomenit! Te-ntun-chină ! Se ţine după noi. Auzi-1 ! Brrr ! Mor de frică. Auzi ? Pasărea morţii... O auzi ? Trei nopţi la rînd aşa o să se zbuciume şi-o să cînte. — De unde ştii ? — Am os de moroi. Mi 1-a lăsat mama cînd a murit. îl avea şi ea de la mama ei şi cu el cînd o chemi, vine. Numai la cîntatul cocoşilor să n-o chemi că se preface în moroi şi te-ntunchină. Eu nu mă tem că beau sînge de găină neagră şi-s curată da dumneata, cu slujba pe care o ai, bei sînge de om şi te-ntunchină. Nu mai auzi dacă agentul spune ceva pentru că începu să scoată sunetul acela prelung şi sălbatic, şi urechile-i plesneau de încordare. Văzu lanterna, cu licărirea ei prăfoasă, stingîndu-se, agentul şi maică-sa mistuindu-se în întuneric şi cînd se opri, pămîntul suna dogit înaintea sa sub zdupăiturile bocancilor. ★ Intrară într-o cameră frumoasă (ziua probabil şi mai frumoasă, fără hîrtia de camuflaj) cu pereţii albi, curaţi, cu o oglindă mare, cît peretele, lîngă uşă, tavanul încrustat, cu o lustră scânteietoare (te_ dureau ochii de atîta lumină) ca un imens ţurţure de gheaţă, cu miezul incandescent, lumina revărsîndu-se egală şi strălucitoare în_ toata camera, parcă plină de reverberaţia cristalelor (camera folosea înainte 14 de război ca salonaş pentru spectacolele de „Moulin Rouge" care se dădeau o dată sau de două ori pe an cînd patronul chema fetele de la Bucureşti, de pe bulevardul Elisabeta). Femeia care-i conduse privin-du-i tot timpul cam circumspect, aprinse lumina şi se retrase, tăcută, înehizînd uşa. .Negostina se opri încordată, cu spatele la uşă, parcă s-ar fi aşteptat ca femeia să intre din nou, să-i strige o măgărie şi mişcîndu-se astfel ca el să nu-i simtă stinghereala, inspecta camera dintr-un perete în altul. Descoperi baldachinul încărcat ca o colivă, tronînd ca într-un muzeu, mare el însuşi cît o cameră, ocupînd un sfert din încăpere, cu cearşafurile albe dantelate şi o cuvertură de mătase deasupra — scînteind ca o zăpadă albastră cu irizări trandafirii (cum prinde zăpada în amurg) şi, neputîndu-se împotrivi unui prim impuls, se apropie netezind cuvertura cu mîna, se întinse lenevos, mişcîndu-şi picioarele prin aer şi se săltă de cîteva ori să încerce arcurile. Cum stătea şi se legăna, ridică ochii şi se văzu în oglindă, răsturnată pe spate, cu genunchii goi... şi pe el înalt şi zvelt cu sticla în mină, apropiindu-se de ea cu o figură gravă şi prelungă, palid cu nişte ochi mari, încercănaţi, arzînd negri în fundul capului ca un strigoi sau... Da, avea deopotrivă ceva de demon şi de Crist, o suferinţă mistuitoare pe faţă, faţa îngustă şi fină, îndărătnică, dar nu trufaşă nici arogantă, mai curînd concentrată şi închisă în sine, în ardoarea aceea cu care o privea vrînd parcă să-i spună ceva dincolo de cuvinte şi chiar de privire şi ea se văzu, fulgerător, goală, dinaintea lui, întinsă sub baldachin şi sări în sus. Da, asta era. Avea ceva, nu insolenţă şi nici lucirea aceea frenetică, flămândă şi zăpăcită, arătînd nerăbdare, teamă şi nesiguranţă, ca şi cum însăşi privirea, prin patima ei nedeghizată, goală şi neruşinată putea să şteargă, să nimicească obiectul dorinţei cum se citea în ochii lui Miluţă, cumnatu-su, bunăoară, în privirea lui mocnea aceeaşi aşteptare sau pîndă sau nici una nici alta, greu de spus, pentru că dincolo de toate era ceva în el care i se arăta parcă pentru prima dată ; o expresie destinată numai ei dar pe care ea n-o putea tălmăci şi cel mai bun lucru era să se prefacă indiferentă. Se îndepărtă de baldachin cu sîngele fierbinte ridicat în obraji, se aşeză picior peste picior, într-un fotoliu, la măsuţa din mijlocul camerei şi aşteptă ţeapănă, nervoasă, încleştîndu-şi mîinile pe genunghi. El desfundă sticla stând în picioare, se apropie, turnă în pahare un lichid verzui, uleios, lăsă sticla pe cristalul mesei rotunde, luă un pahar, îl ciocni uşor de celălalt, fără să spună nimic, îl dădu peste cap şi numai după aceea se aşeză. — Pentru întâmplarea asta extraordinară de-a ne fi regăsit / Ea îl privi ascuţit în ochi, strîngîndu-şi buzele şi îndepărtă paharul. — Te rog — spuse el. Altfel n-o să iasă nimic— Aştept — spuse ea cu răceală. Aştept să-mi spui. — Da, spuse el. îşi turnă un pahar şi-1 bău. Nici nu se mai uită la ea. Apoi mai bău încă unul şi cînd se uită, întreaga faţă îi era transformată, la fel de palidă, fără pic de culoare, dar absorbită şi iradiind pe dedesubt o lumină ciudată ca turturele de cristal de deasupra capului său încît s-ar fi putut crede că era fericit sau în egală măsură atît de nefericit că golul acela în care plutea părea încărcat de lumină. — Vrei să-mi vorbeşti de dumneata, sau de Tom ? întrebă ea. 15 — De mine ! ? rise el. Ar fi inutil. Tot n-ai putea înţelege. ■ — Nu-s chiar aşa de toantă. — Nu-i vorba aici de inteligenţă — spuse el şi-şi lăsă capul în jos. — Ştii bine că n-am nici un motiv să-1 înşel pe Tom — spuse ea brutal, rece, şi-ncepu să rîdă. Cunoscîndu-1 -aşa cum bănuiesc că-1 cunoşti... cred că eşti convins de asta. — Ştiu — spuse el. Nici nu speram în vreo schimbare. ■—• Vrei să spui... războiul şi toate celelalte ? —- Bine, atunci hai să discutăm despre război şi toate celelalte. — Viaţă, război, dragoste — spuse el şi-şi umplu din nou paharul. Chiar nu bei ? Nu vrei de loc să bei ? La măre ştiu că... — Bine —• spuse ea şi bău. — Pentru dragoste — închină el. —- Pentru Tom — spuse ea. — Şi pentru Tom, de ce nu. — Ce ai cu el ? — Nimic. — Nu te înţeleg. — Cum s-ar putea ca nici eu să nu-1 înţeleg pe Tom. Mai curînd cred că-1 înţeleg pe bătrîn, bătrînul domn arhitect profesor Deleanu, care nu mai e profesor şi oare intuieşte mai exact situaţia. De asta s-a şi ras, şopti el înverşunat şi-^şi umplu din nou paharul. Negostina îi puse mîna pe braţ. •— Nu-mi place cum ai pornit-o. O să te-mbeţi. — Asta şi vreau, dar asta-i toată nenorocirea — rîse el. Nu ştii ce înseamnă să vrei să te-mbeţi şi să nu poţi. Să ţi se facă rău şi să rămîi mereu lucid. ■— Ce-i cu tatăl dumitale ? — Ce-ar fi să-ncerei să nu-mi mai spui dumneata! N-ai idee ce rece o spui! Sau asta-i o armă civilizată cu care vrei să mă ţii la distanţă ? Ascultă ! E-o figură, bătrînul ! Nu mai e profesor, dar n-are nici o importanţă. A semnat împreună cu nişte scriitori şi universitari o scrisoare împotriva războiului şi 1-a granulat Antonescu cu-n picior în fund. Scos de la catedră, pus la index, ras, ce mai, pe toată linia şi ce-i mai trist, i-au rechiziţionat şi vila de la mare, vite în care te-ai iubit dumneata eu Tom şi eu, bunul prieten, Mecena binefăcător, jinduiam penibil fericirea voastră şi mă uitam la dumneata, şi te urmăream ca un cîine idiot. Eram idiot, nu ? N-are importanţă. Ascultă, babacu însă, aşa cum e, cu capu-n nori, boem şi mie-burghez, a dovedit că e încă cineva ! Că are un cap solid pe umeri ! He, he, de loc laş... de loc... de loc... Cineva care poate înota împotriva curentului, indiferent dacă se menţine multă vreme la suprafaţă sau curentul îl trage la fund. Cu mine-i altă poveste. Hai să mai bem ! M-am gîndit de multe ori la dumneata. Dumneata nu erai făcută pentru Tom. Tom da, Tom avea nevoie de dumneata, dar dumneata nu erai făcută pentru el. E cel mai formidabil tip pe care l-am cunoscut. Avea toate şansele. Toate şansele, dracului! De necrezut! De unde venea el, cine era şi de unde veneam eu şi totuşi n-aveam nimic, cu toate avantajele pe care mi le ofereau mediul, relaţiile şi banii tatei, maşina la scară şi celelalte! Stii la ce mă refer ! — Nu. — Chiar la tine, Tina. Eşti femeia, cum să spun, pentru şi prin care un bărbat poate atinge treptele cele mai înalte ale credinţei, 16 pasiunii şi tăriei lui faţă de lume, toată lumea fiind dacă vrei la pămînt, redusă şi zăpăcită de frumuseţea care-i serveşte lui ca decor. Asta eşti şi niciodată n-ai să ştii, nu ştii şi nu poţi să ştii ce-ai fi putut face pentru mine. „E-ndrăgostit — îşi spuse Negostina — sau bleg, sau prea pătimaş, sau un încăpăţînat orgolios, dispus să-i plătească prin mine cine ştie ce jignire veche lui Tom. Sau pur şi simplu nici o răzbunare. E satisfacerea unui orgoliu rănit. Am uitat. Eram cam beată atunci, poate am răspuns ia avansurile lui, l-am încurajat pentru că-mi plăcea să-1 am lîngă mine, între mine şi Tom, sau în afara noastră, la distanţă, în umbră, dar prezent totuşi, cu suferinţa lui nemărturisită care i se citea pe faţă şi care dădea dragostei noastre dimensiunile ei reale, mă făcea să, mă-ndrăgostese mai nebuneşte, pînă la uitare de Tom şi mi se părea că-1 înnebunea şi pe Tom şi mai mult. N-aş fi crezut însă.. Se poate dar nu — îşi spuse şi se-nfioră de ceva ciudat; o nelinişte, ca o bucurie, trecu prin ea. Eram prea fricoasă să fi lăsat măcar să se-nţeleagă ceva, n-aveam nici prea multă încredere în Tom. îl ştiam bănuitor, gelos... ,N-aş fi făcut-o nici cum, sînt sigură şi numai aşa, dacă ar fi fost ceva şi din partea mea, profitînd acum de lipsa lui Tom, ar. avea dreptul, dar n-are nici unul..." — îşi spuse şi se simţi dintr-o dată mică şi singură, apărată de propria ei inocenţă şi fidelitate şi-n acelaşi timp întristată de ceva neînţeles şi neaşteptat. —■ Spune^mi — se rugă — şi nici nu ştia bine dacă să-1 întrebe sau nu, să nu-1 aţîţe mai rău. îşi lăsă mîna prelungă şi subţire peste pumnul lui pietros şi fierbinte, ştrîns pe pahar, urmărind cum atingerea aceea îl face să se crispeze parcă l-ar fi umplut de aceeaşi nelinişte ca o descărcare din ea. Căutîndu-i ochii, îl privi intens, cu lăcomie şi neruşinare : Chiar ai fost îndrăgostit de mine ! ? Adevărat ! ? —■ Din prima clipă. De cum te-am văzut — şopti el. — Nu mi-ai spus nimic. Nu ţin minte să-mi fi spus ceva. — Ce era să-ţi spun ? Şi pe urmă ştiai oricum. Se vedea pe mine. — Taci ! Ascultă ! şopti ea deodată. Tăcură ţinîndu-şi răsuflările şi-o izbitură plină şi surdă li se răspândi în tot trupul, trecu din pereţi în ei şi simţiră cu urechile, cu nările, cum vibrează aerul. —- A-nceput. Nu-i nimic — o linişti el şi rîse. (Era groaznic că mai putea rîde şi ce găsea de rîs, dar rîsul lui era plin de siguranţă.) Asta-i mîna destinului. Un argument în plus să rămîi aici. — Nu se poate. Nu, nu — se feri ea şi sări în sus. Trebuie să plec. — Bun, bun, trebuie, dar acum chiar să vrei şi nu poţi. , — Ce s-aude ? — Locatarii au început să coboare la adăpost. — Să coborîm şi noi. — E-o prostie. Şansele sînt egale peste tot. Stai jos şi nu te mai gîndi la nimic. —Eşti nebun. Ah, ţipă ea şinşi astupă urechile, îşi strînse capul între palme, îngrozită. — Asta-i bateria din curtea Mitropoliei. Nu-i nici un motiv să te temi. Nostimada-i cînd încep avioanele. Alea nu aleg şi mai ales dacă sînt americane şi mai aruncă şi rachete luminoase, e un spectacol magnific. Le-am văzut la patru aprilie la Bucureşti. Estetic vorbind, dacă mai e şi o noapte cum trebuie, senină, cu stele, orice ai spune, spectacolul e magnific. 2 — Viaţa românească 17 •— Spui asta ca să mă umileşti. Ştii bine că mi-e frică. — Vino lîngă mine. — Nu. — Cum vrei. Eu am să stau aici pe pat. E mai comod. Şi bea te rog. E cel mai bun întăritor pentru asta. O să te simţi mult mai bine. Aşa. Dă-1 peste cap dintr-o dată ! Bravo ! — Mă-mbăt. — Nu-i nimic. O să te simţi minunat. Vino aici şi dă-mi te rog mîna. Ai mîini de pianistă. Trebuia, în loc să-1 fi găsit pe bunul meu amic Tom, să te fi făcut pianistă, ori dansatoare, ori o mare actriţă. Eşti făcută pentru asta. — Prea tîrziu. — Nu se ştie. Mai vrei ? Adă sticla încoa şi stai aici. Eu mai beau un pahar. Nu-i aşa că te simţi mai bine, şi ca să nu-ţi mai fie frică de loc, ştii ce-o să facem ? Stinge lumina şi deschide geamurile să priveşti exploziile, ca la cinema. Nu glumesc. în primul rînd în felul acesta ferim geamurile să se spargă, şi-n al doilea, spectacolul te convinge de precaritatea existenţei noastre terestre şi de înţelepciunea epicurie-nilor latini. Cârpe diem ! Amar long a — tempus fugit. Asta-i toată filozofia. Ce facem noi doi, joaca asta de-a şoarecele şi pisica ştii cum se cheamă ? E un cuvînt urît, nu pot să-1 pronunţ, dar asta facem. Sări din patul cu baldachin, stinse brusc lumina şi deschise geamurile. Negostina se trezi încremenită în întuneric eu inima bătîndu-i să-i spargă pieptul. Sus, undeva în înălţime, se auzea sunetul melodic al avioanelor, ca un zvâcnet continuu, dar jos, pe aproape,, atît de aproape că închise ochii, răbufni o explozie surdă. Crezu că are să se prăbuşească cu toată clădirea, dar nu se întîmplă nimilc, bubuitura se mută în altă parte şi cînd deschise ochii văzu geamul dilatat şi mişcat din locul lui, luminat de-un ghemotoe orbitor care plesni, împrăştiindu-se în întuneric şi întunericul veni iarăşi peste ea mai ameninţător şi mai groaznic decît fulgerul exploziei. — Tom, unde eşti — şopti ea şi nici nu-şi dădu seama că-I strigă pe numele lui bărbatu-său. îl auzi cu tot vacarmul de-afară, mişeîndu-se liniştitor în întuneric, venind spre ea, parcă de departe, de la capătul pămîntului răscolit de bombe, stînd din clipă în clipă să se prăbuşească şi el cu pământul. Cînd se opri şi-i zări faţa ascuţită şi bărbătească smulsă întunericului şi spaimei de vâlvătaia unei explozii, un sentiment brusc de recunoştinţă o năpădi şi nu se feri cînd el o atinse cu mîinile. El o trase spre pieptul lui, uşor, abia simţit, dar energic, parcă ar fi vrut s-o ocrotească, s-o apere de explozii şi de vuietul avioanelor cu trupul lui mare şi puternic şi ea, dacă n-ar fi căzut chiar atunci o bombă, alături, în spatele hotelului, poate nu s-ar fi întîmplat nimic. Se strînse sălbatec în el, înfigînduHşi unghiile în muşchii lui (pe care-i simţea zvîcnind pe sub tunică) şi scînci rugător : — Spune-mi ceva. — Te iubesc — şopti el şi-i strivi faţa cu faţa lui aspră, ţepoasă, căutîndu-i gura cu lăcomie. Ea se feri, enervată, încercînd să i se smulgă din braţe dar podeaua lunecă sub picioarele ei ; se trezi luată pe sus, genunchii la piept şi braţul lui trecut pe sub coapse, cu mîna fierbinte şi mare strecurîndu-i pe sub fustă în sus. 18 „Am să ţip. Ţip !" — îi veni în iminte dar îşi dădu seama în aceeaşi clipă "de absurditatea situaţiei. Ţipătul n-ar face decît să-1 întărite mai tare. Acum nu te poţi înţelege. Nu te mai poţi înţelege cu el. Putea însă să-1 aprindă şi să-1 secătuiaseă prin ea însăşi. Dacă va fi stăpână pe ea, rece şi lucidă, îl va nimici, înainte ca el s-o domine, dacă hărţuiala asta avea vreun rost, dacă voia chiar şi putea să-1 distrugă. Se lipi toată, îl înlănţui cu braţele şi se răsturnă cu el pe pat, sub baldachin, ţinîndu-şi picioarele strânse şi ştiind că atîta vreme cît nu voia ea... cum simţea ce nestăpânită e, că dacă se aprinde înainte ca el să se fi stins... Ca o pulbere. N-^aştepta decît scînteia ca să se mistuie în vîlvătăi şi să-1 mistuie şi pe el. Tocmai de aceea cît mai putea, în ultima licărire de trezie, se luptă împărţindu-şi puterile între ea şi el, icnind şi zbătîndu-se, dînd cu picioarele şi genunchii, şi-nfigîndu-şi în neştire, pradă tot mai adîncă nesiguranţei care o cuprindea, unghiile în grumazul lui de taur, fierbinte şi asudat. Era mai tare decît se aşteptase, mai tare decît Tom care fusese şi el nepotolit şi grozav în primele luni, sorbind-o într-un vîrtej negru şi ameţitor, vibrînd de-o bărbăţie care-i topea orice rezistenţă, transformînd-o în convulsii de voluptate şi, coborînd undeva în jos în vîrtejul de căldură şi ţipăt, simţea cum i se aidîncesc cearcănele în cap şi valul de căldură i se urcă uscat prin pîntec, zvîcnindu-i în sfîrcul sinilor. — Nu ! ţipă şi uitînd de sine, surdă ca un cocoş de munte, cu ţipătul lacom în piept, îşi desfăcu braţele topită, închise ochii şi aşteptă. „Ah, tu iubitule, iubitule..." gemu. Neaşteptat, ca un pumn rece, în uşă se auziră bătăi, le auzi şi ea, trezită ca dintr-un leşin şi simţi cum trupul lui se încordează străin, îngheţat şi moale. Bătăile se repetară obsesiv, ca o despuiere, cum ar curge pe tine un şuvoi de murdărie şi n-ai putea să te ştergi, şi o furie rece, încrîncenată, o cuprinse. Se încleşta cu mîinile şi picioarele în el, să-1 învie, să-1 aducă spre ea, dar el îşi pierduse orice avînt, cu urechea la uşă. — -E Tom — şopti. — Imbecilule... şuieră ea turbată, cu obrazul şi tot trupul învăpăiat de ruşine şi scîrbă. Izbucnind într-un hohot înăbuşit, zguduită de vinovăţie, se smulse de lîngă el, îşi trase fusta şi se aruncă cu faţa în jos, pe pat, muşcîndu-şi pumnii. — Nu-i deschid — hotărî arhitectul. O să plece. — Du-te dracului, strigă ea. Imbecilule. „Ce mă fac ?" şi înnebunită, schimonosită de furie, cu pumnii la gură, ascultă ca-ntr-un delir vocea de-afară. — Da, era el, Tom, într-adevăr, ce fac ? — Deschide, ce dracu ? Andrei, eşti cu cineva ? Dă-o dracului deschide, strigă Tom. Mi-a spus portarul de jos cu cine eşti, n-are nici un sens. „Cum să-i spună portarul ! ? De unde o cunoştea pe ea portarul ? ! Fără numai dacă nu i-a spus chiar imbecilul ăsta cu care a avut curajul să urce în camera asta infectă." —- Deschide-i, ce stai ? strigă neputîndu-se stăpâni şi sărind din pat alergă şi aprinse lumina. 19 Asta-i făcu bine. Readucerea subită a lucrurilor la ordinea cunoscută o repuse cumva în raporturile fireşti şi legitime de 'înainte. Scaunele, masa cu sticla şi paharele pe ea, oglinda în perete în oare se Văzu întreagă, ciufulită şi pe el buimăcit, ieşit ca din baie, cu părul în ochi, congestionat, şi postura aceea ridicolă şi jenantă, îndepărtă crisparea momentului, transformînd aventura lor ratată — prima din viaţa ei — într-o farsă 'caraghioasă care o făcu aproape să izbucnească în rîs. Ca şi cum ea ar fi prevăzut totul şi i-ar fi jucat un renghi cavalerului îndrăgostit, ridiculizîndu-1 definitiv şi pentru totdeauna. Se rujă la oglindă, rînduindu-şi părul cu gesturile cele mai liniştite, masîndu-şi faţa să-mdepărteze urma săruturilor lui şi-1 pîndi cu coada ochiului şi pe el revizuindu-şi ţinuta, apoi aplecat, aranjînd patul. —• Crezi că mai e nevoie ? Lasă-1 aşa. — Ar putea crede... — Ce mai contează ? Deschide-i ! Se îndepărtă de oglindă, se aşeză lîngă măsuţă, pe scaun, îşi turnă un pahar, bău şi aşteptă ţeapănă, dreaptă, cu ochii învăpăiaţi. Arhitectul deschise bolborosind o scuză pe care nici ea nici Tom n-o înregistrară şi Tom intră sau mai bine-zis se precipită în încăpere, n-o observă, nici nu se uită undeva anume absorbit sau buimăcit de lumea lui de-afară, pe care-o aducea cu el, sau mai exact orbit de lumina halucinantă pentru el, care venea din bombardament. — Tom 1— îi. strigă ea, dar primul lui gînd, ca un gest reflex, fu să se repeadă să închidă geamurile. — Ce-i cu voi ? Staţi cu lumina aprinsă, fără camuflaj ? Nu vedeţi ce-i afară ? Asta-i inconştienţă ! Caz de curte marţială, ce dracu ! — Sînt aici, Tom, nu mă vezi ? — urmă ea din ce în ce mai contrariată şi continuă să stea jos, cu paharul în mînă, nemişcată, cu faţa lividă şi ochii mari, scînteietori, în care pe încetul teama se transforma în îndrăzneală provocatoare. —- Viaţa e plină de coincidenţe. Cele mai absurde coincidenţe — îl auzi pe arhitect spunînd şi aproape-i veni să rîidă. Se stăpîni cu greu să nu izbucnească. Asta 'era surpriza pe care voiam să ţi-o pregătesc. Te-am căutat. Ţi^am lăsat vorbă la comandament. Ţi-au spus ? •— Am venit direct încoace. Trebuie să-mi dai un sfat. (Pînă mîine... •— Evident că acum nu mai pot să-ţi dau nici un sfat. Vă las. Maurul şi-a făcut datoria, poate să... — Ascultă. Am nevoie de tine. —• Cînd plecaţi, lăsaţi cheia la portar. — Eşti nebun ? Tu n-auzi c-am venit special ? Nici n-am trecut pe la comandament. De pe front am. venit direct încoace. Am întrebat portarul şi mi-a spus că eşti cu cineva. — Eu sînt persoana cu care era, şopti Negostina şi se simţi învăluită ca-ntr-o ceaţă fierbinte. încercă să se ridice dar n-o ascultară picioarele. îi tremurau genunchii. Zîmbi numai şi privi cu ochii larg deschişi faţa lui Tom care păli dintr-o dată şi se transfigura de parcă abia atunci ar fi recu-noseut-o. . . — Sîntem prinşi într-un joc de oglinzi... Asta-i. Plec N-are nici un rost să mai stau — spuse arhitectul şi ea simţi un spasm tm diafragmă. 20 „Ce prostie •— se gîirudi. Nu s-a-ntîmplat nimic, n-are irost să mă gîndese. El e de vină. Amândoi. De 1 cînd îl aştept, putea să vină înaintea celuilalt. Şi-acum de ce mă priveşte aşa ? Ar trebui să cadă la picioarele mele, să-mi sărute picioarele de fericire. Cu atît mai mult cu cît într-adevăr nu se aştepta. Dar el... Ce era cu el ? O apucă o tristeţe şi o deznădejde sfîşietoare. Oare se-nstrăinase chiar într-atît ? Pentru asta se chinuise şi-1 aşteptase şi renunţase la tot... Mereu şi mereu aceeaşi poveste, toată viaţa. Cine înţelegea asta ? Să nu faci nimic din ce-ai fi putut. Avea dreptate arhitectul. Da, lea cu mîinile ei (îşi privi mîinile, şi le ridică în aer ca pe nişte aripi albe, etrăvezii şi văzu că degetele-i tremură uşor), putea ajunge pianistă, /dar Tom care o voia numai pentru el îi spusese că ăsta-i moft, să se lase, n-are talent... De unde ştia el că n-are ? sau dansatoare, «undeva pe scenă, actriţă sau dansatoare, ar fi uimit lumea, dacă lumea ar mai fi avut timp pentru /asta, dacă viaţa... Dar unde era viaţa ? Mai era viaţă pe undeva ? Tom era lingă ea, o privea şi părea mai mort decît toţi morţii. Dragoste ? Unde era dragostea ? Rămăsese pe plajă an nisipul de lux de la Costineşti, între stîncile de-a dreapta şi de-a stînga plăjii, ca nişte loji jale timpului încremenite deasupra mării... Unde ? Tom observă sticla lîngă ea (sticla, nu pe ea, pe ea o privea şi continua să se poarte de parcă ar fi fost împreună şi ar fi făcut dragoste nedespărţiţi, neîntrerupt o mie de ani şi acum era sătul şi de ea şi de dragoste) şi >apropiindu-se întinse mîna, ea-i turnă conti-nuînd să-1 privească şi el bău din paharul ei, mulţumindu-i din cap Era primul gest omenesc, într-adevăr sincer, aproape înduioşător, pe care-1 văzu la el şi se simţi şi mai nefericită. ■— De asta te-am aşteptat, te^am căutat atîta \— îi reproşa şi se ridică jignită păşind spre el gata să-1 îngenunche. Tom, ce-i cu tine ? De ce mă găseşti rîn casa asta ? De ce-ţi închipui c-am venit ? — Negostina — şopti el şi lăsînd paharul să-i scape o-mbrăţişă şi o strînse lîngă el, ca un om pierdut, fără nădejde, disperat şi neliniştit, torturat de îndoială, e ea sau nu e ea,e-o himeră şi ea-1 înţelese ; <îi căută gura şi-şi înfipse dinţii, stăpînindu-şi ţipătul de bucurie şi siguranţă care izbucnea din ea; muşcă pînă la sînge, adînc, pătimaş, aprinsă de toată viaţa din ea, arzînd şi-ncercînd şi pe el să-1 învie. — Ah, ! ■—• cît te-am aşteptat... — Te-am căutat... V-am căutat... Vă caut peste tot <— şopti el şi se înmuie ameţit. „Am să te iubesc mereu, eşti al meu, ai venit, te-ai întors, /ai fost la capătul lumii şi te-ai întors, m-ai lăsat să te aştept, să-nnebu-nesc la celălalt capăt de lume şi te-am aşteptat, şi ai venit, iniei nu ştii ce înseamnă să fii singură, să-ţi îngheţe inima, nu-nţelegi, voi niciodată şi nici unul din voi nu-nţjelegeţi că-i normal să existe totdeauna un altul, o femeie nu poate rămâne singură, dar jur că nimeni..." şi n-a fost nimic şi putea jura, îşi jura sieşi şi lui în gînd că-1 ura, îl simţea lîngă ea ca atunci la mare, iscoadă flămândă, cu fiinţa lui flămândă şi neruşinată şi-1 urî, simţi că-1 urăşte cu o furie seacă şi neputincioasă şi dorinţa se răci în ea şi se transformă în silă. — Gata, ajunge. Mă zburleşti toată. Ai să-mi şifonezi rochia. — Mama ce face ? E sănătoasă ? întrebă Tom, risipit, cu vocea răguşită şi ea întoarse capul şi-ntîlni privirea arhitectului. 21 „Pleacă, du-te, ce stai — îi strigă, îi strigă prin ochi, izbindu-1 cu privirile şi el se crispa, cu gura strînsă şi faţa lipsită de orice expresie, moartă, ca o mască de ghips. Prea bine, spunea. Cum vrei tu. Tot nu mai ai nevoie de mine". „Nu, nu mai am — îl înfruntă ea şi simţi că devine cinică. Ura se transforma în altceva. Dumnezeu ştie dacă era ură cu adevărat, dacă-1 urîse sau era altceva, milă sau satisfacţie-, poate mai degrabă satisfacţie, o mândrie orgolioasă şi sătulă care-i mărea voluptatea... — Cu bine, spuse Andrei. Poate n-o să ne mai vedem niciodată. Cam ieftin. Melodramă ieftină, dar asta-i situaţia — izbuti să zîmbească — zîmbi şi se-ndreptă încet, ca înţepenit, spre uşă. Tom tresări, îl ajunse din urmă şi-1 opri. ■— Am nevoie de tine. Arhitectul se întoarse, o mai privi o clipă — pe ea nu pe Tom — şi dădu din umeri. •— Din moment ce-i ea aici... — Mîine dimineaţă la nouă jumătate trebuie să predau, ştii ce-Nu mai există nici o scăpare. ■— Te priveşte. Vorbise cu mîna pe clanţă. Vocea îi era rece, metalică, «uşor ironică, şi trăda dorinţa lui fermă de^a ieşi cît mai grabnic de acolo. Părea că se sufocă. Tom înţelese şi el asta. Avu un moment de stupoare, parcă nu-i veni să creadă că bunul lui prieten putea să-i vorbească aşa, apoi se cutremură izbit ca de-o sentinţă de /condamnare şi se agăţă de el cum se agăţase şi de ea. ■— Dacă mă laşi, tu ţo să răspunzi... de tot — gîfîi cu faţa aproape lipită de faţa celuilalt, strîngîndu-l de reverele tunicii militare şi toată înfăţişarea lui trăda teama. O teamă atît de animalică, de nestăpînită că ei i se desfundară brusc urechile şi auzi dezastrul de-afară, vuietul ameninţător şi şuierul sinistru care se-nfigea parcă direct în ea, materializat ca un pumn de cuţite. — Fie că xămfin, fie câ plec, tu va trebui să decizi totul — hotărî arhitectul şi se întoarse în aşa fel, privind-o, ca şi cum pentru ea ar fi făcut-o — şi să răspunzi — conchise şi se uită la Tom. Ce mă enervează însă e că-mi pierd timpul şi mi-i greaţă, înţelegi, greaţă să mă bag în lucruri de astea. — Şi mie crezi că nu — izbucni Tom. Crezi că mie îmi face plăcere ? Sînt hărţuit, ameninţat, corupt moralmente, spionat. Crezi că mie îmi face plăcere ? Mereu asă. Luna asfinţise şi şobolanii mişunau din nou pe scări, foşgăiau în toată casa, măcinînd zidurile, semn că trecuse primejdia. Maică-sa se opri în pragul uşii şi-1 chemă prin întuneric : •— Ssst, încet, să n-o trezim. ■—- Mi-e foame — scînci el. Bătrîna duse un deget la gură şi păşi înainte, se-ngropă şi se topi în beznă, misterioasă şi nevăzută ca bezna. Miluţă calcă încet, pe vîrfuri, în urm|a ei. — Na — îi întinse ea prin întuneric. Mănîncă şi culcă-te. Nu mai aprinde lampa. Deschide geamul dacă nu vezi. — Mata nu mănînci ? — Nu mi-i foame. Am mîncat pe cîmp. Satură-te tu cu ce-i găsi şi culcă-te că-i tîrziu. Acu se face ziuă. — Bine, somn uşor. — Noapte bună. O auzi apropiindu-se de pat — el dormea pe bjancă, lîngă uşă,, c-un snop de pelin sub cap, să nu-1 mănînce purecii ; de şoareci şi şobolani nici vorbă, nu-i putea alunga cu nimic, îi simţea prin somn, frecîndu-i-se de picioare şi-n unele nopţi aşa-1 înfuriau de-i venea, să le spargă capetele la toţi. Se-tapropie de masă şi-o auzi dezbră-cînduHse încet, bătrîneşte .— era moartă de oboseală şi ea, ba încă. mai obosită decît el, secerase toată ziua, şi numai drumul pînă la cîmp-şi-napoi o putea doborî. Ce-o mai fi fost pe capul ei şi cu poliţia, cu omul acela care murise... Revăzu din nou în minte scena din cîmp cu cîinii şi lanternele scormonind în întuneric şi se dezbrăcă încet, 25- icnind, parcă ar fi lepădat o dată cu hainele şi straturile grele de oboseală de pe el. Bătrîna ca-n fiecare seară se-nchină la icoane bătînd mătănii apoi se despleti, îşi scutură tălpile cu palma şi se urcă în pat. Se auzi scîrţîitul scândurilor, trupul ei râsucindu-se în aşternut apoi o mişcare bruscă şi alarmată, parcă ar fi dat de un şarpe. — Ce-i mamă ? —• Unde-i Negostina ? — De unde să ştiu. Acasă am lăsat-o. -— Of, doamne, dumnezeule — asta era 1 De asta tot întreabă atîta-n scrisoare, Nelu — gemu bătrîna dar el nu înţelese ce voia dînsa să zică, se lăsă pe bancă, închizînd ochii topit, împresurat de-o legănare moale, cţa un roi de albine care-1 luă pe sus şi-1 destramă în bîzîitul stins, din ce în ce mai monoton : Adormi cu pumnul sub cap. Era frig, simţea răceala nopţii, muchia ascuţită, zgrunţuroasă ca o ţărînă, şi-ntr-o nălucire se trezi pe cîmp, în acelaşi loc. Nu mai era maică-sa, era poate Nelu, trîntit în mirişte, îmbrăcat într-o bucată de pătură, mînjit de funingine şi cărbune, numai pielea şi oasele pe el, arătînd ca moaştele sfîntului loan Botezătorul de la Suceava, pe care le văzuse cînd era mic, dus de maică-sa. Mama ! unde-i mama ? Au luat-o pe mama ? Unde-i mama •— se-ntrebă. Clinii lătrau în întuneric, horcăiau înfundat şi furios, se-necaii de furie, parcă aveau căluş în gură, dar nu ieşeau de loc ^a iveală, nu-şi arătau nici boturile în cercul pîlpîitor de lumină. Numai agenţii se vedeau şi nici ei bine, din spate, ca nişte umbre. Se auzeau numai glasurile lor răstite, cum strigau la frate-su. Dădeau cu picioarele în el, îl înjurau şi frate-su răcnea după ajutor. „Eşti aici — răcnea. Nu te mai ascunde. E .aici! Aici! Vede tot!" şi pe el îl treceau năduşelile băgîndu-se în pământ, cu faţa şi pumnii în hatul mărăcinos. îi ura, da, îi vedea în cercul tremurător de lumină ţopăind ,pe frate-su, loviturile cizmelor le simţea pe propriul lui trup şi-i ura cu ura aceea îndelungată şi neagră, dospită în el. Parcă jucau sărind şi lovind cu caliciile în pământ. Dar nu era pământul. Era trupul lui Nelu care-1 striga mereu şi mereu, Miluţă, Miluţă, nu dormi ,şi el nu ştia ce să facă, nu se putea ridica de jos şi-i ura mai tare, aproape că-1 ura şi pe frate-su pentru că-1 striga şi nu-1 lăsa să -doarmă. De ce ? Nu ştia că n-are ce-i face ? Pe Tom să-1 strige. Tom să vină încoace. Se-tmfoată ca un porc şi umblă la baluri cu nemţii, .ademeneşte fetele, şi vrea să le despoaie în faţa nemţilor, el, cu puterea şi neruşinarea lui, să vină aibea, să-1 salveze ! U-u-u-u-u-u — gemu, şi încercă să-şi înfigă coatele £n pământ, să se salte în jos, dar veneau peste el agenţii, îl orbeau cu lanternele, duba neagră huruia în întuneric şi toată cîlmpia răsuna de hăpăi-turile dese, răguşite şi de huruitul sacadat ca un gîfiit metalic. „Cum îţi spune ? Aha ! Miluţă. Miluţă Lepîrdă ! Ţi-a venit rîn-dul ! De cînd te căutam ! Vorbeşte ! Dă-i drumul!" Nu. Stringe dinţii şi taci ! Planurile sînt la tine. Strînge dinţii şi taci ! Aa-u-aaaa. Dinţii. Dinţii-oooo ! Dinţii — gândi. Ceva se mişca în el sau afară, deasupra şi dedesubt, în el şi deasupra, pîlpîia şi f se stingea. N-a făcut treaba decît pe jumătate. L-au prins. Aaaa-a-a. Strîngea dinţii şi-1 auzea pe Nelu scrîşnind, din Bulgaria, din Belgia de unde era, parcă-şi măcina dinţii. Nu-1 vedea, ţinea ochii închişi, strânşi, ochii şi dinţii, dar ştia că-i făceau şi lui ceva. Din Germania o 26 ţineau aşa, de la graniţă, din Olanda, din post în post cu jandarmii şi agenţii după el, călare pe el cu cizmele şi Nelu striga - cu gingiile, nu mai avea dinţi. Se căznea să se .trezească, ştia că (doarme, nu-i adevărat, nu-i adevărat, nimic nu-i adevărat şi nu se putea trezi. Nelu, cu gingiile goale, urla jşi-o voce străină îl întreba mereu, parcă-i răsucea urechile : — Cine-a pus mîna pe planurile de aruncare în aer a oraşului ? La cine-s planurile ? Cine ite-a informat ? Vorbeşte! Cu cine-ai mai fost ? Gestapoul! Ce fac cu planurile ? De-acum nu mai scap ,—■ îşi spuse. Am intrat pe mîna Gestapoului. Dacă nu crezi, scoală-te — îşi strigă şi scrâşni cumplit. Auzi singur prin somn cum scrâşneşte. Scoală-te şi fugi. „Vorbeşti prin somn, ce ai, dragul mamii" — îi spunea maică-sa. Cu cine vorbea ? Aşa vorbeşte noaptea şi scrâşneşte dinţii. Parcă-i deocheat. Ai să răceşti dacă stai aşa ! Pământul e rece şi trage. Ştiu şi dacă le găsesc... Dar n-avea putere. Parcă era de pămînt. Rece în el, apa fierbinte şfîrîie pe piele, trebuie s-o strige pe Irina să oprească apa. Irina, Irina ! Mamă ! Vorbea cu cineva. Cu cine ? Crezu că era Erika dar era un bărbat. Numai să mă scol de-aci. Irina'. Mamă ! ,Daţi-mi mîna. Ce Dumnezeu, nu mă aude nimeni! Lîngă mine şi nu mă aud ! Au /surzit ? Mîna ! O mînă ! Dacă mi-ar întinde cineva o mînă ! Din groapa .asta nu pot ieşi. Se surpă. Mereu se surpă şi nu pot. Nici ,Nelu. S-a prins de mine şi-a ieşit. Trebuia să iasă. N-a mai putut. Murea. Nici pomeneală de aviaţie 1 înşelat, înşelat. Toţi am fost înşelaţi. L-au dat la lopată. Aruncă praful şi cenuşa de la cărbunii rămaşi de unde s-^a scos fierul. N-au să-1 împuşte, nu. Vine Tom şi-1 scoate ! Vorbeşte Tom cu cine-i mai mare peste ei şi-i dă drumul. Numai o mînă să-i întindă cineva sini doare îngrozitor mîna. I-a amorţit cotul- „Puteţi să vă închipuiţi cît praf îmi cade în odhi îndărăt şi în gură." Strângea dinţii să nu-i dea praful în gură şi se prăbuşea mereu în pămînt, în groapă. Nu mai zbura. Cădea mereu şi era greu pa pământul, nu izbutea să se-ntoarcă. Dacă m-aş întoarce pe-o parte aş scăpa, dar nu putea. îl dureau coatele şi pumnii şi mereu, oricât încerca, nu putea prinde mîna aceea care i se întindea. Să mă trăznească dacă înţeleg, să văd mai bine ■— îşi spuse. Au înnebunit, ce fac ? Nu-s la el planurile! La mine ! Nu-1 împuşcaţi ! ţipă şi se clătină, se tîrî pe pămînt, dar nu se putu ridica. Avea o buturugă în coate, nu le putea mişca. Comanda la mine ! Foc! auzi şi buturuga i se urcă în umeri. Simţi o izbitură, se clătină şi bucăţi de tencuială se prăbuşiră pe el. Frate-su se ştergea 'la ochi, se ştergea cu pumnii şi-avea ochii albi, bolboşiţi ca la caii înnebuniţi de spaimă, ca nişte bile albe se învârteau într-urna, se învîrteau şi luceau în soare. Soarele era alb, orbitor, cine mai văzuse soare alb şi cerul roşu, roşu, ca de sînge ! zăpada multă, proaspăt căzută, urme de paşi şi Nelu desculţ în zăpadă, jucând tontoroiul, numai în izmene şi cămaşă, alb din cap pînă în picioare, cu capul gol, plin de funingine. „Hai, scoală ! Scoală-te !" — îi strigă cineva şi simţi o mînă pe umăr. Umărul lui zvâcni şi parcă începu să plutească. Tot trupu-i zvâcni şi ciulindu-şi urechea să audă comanda şi cele zece puşti des-cărcîndu-se dintr-o dată, auzi vocea mamei : — Scoală-te, Miluţă. Trezeşte-te ! —- Nu pot — şopti şi mişcîndu-se greoi, se prăvăli pe marginea băncii. 27 — A venit Tom. — Hei, băieţaş — auzi vocea lui Tom şi sări în sus. Lampa era aprinsă. Lîngă el stătaau Negostina şi maică-sa, în picioare. Tom, pe un scaun, îl privea şi el se frecă la ochi şi-1 văzu oa printr-o sticlă aburită. •— L-am visat pe Nelu — spuse şi se desmetici de-a binelea. Tom nu se mişcă. Nici nu tresări. I se păru slăbit, îmbătrînit poate din pricina bărbii ţepoase, îmbrăcat neglijent, dar în aceeaşi ţinută, în aceeaşi tunică (fără decoraţii) cu ■ care-1 văzuse (deci nu se înşelase), parcă venea sau mergea la un bal, sau era în .continuarea aceluia unde a vrut s-o dezbrace pe Irina. Poate a şi dezbrăcat-o ! îi trecu prin cap dar se-ncruntă să-şi alunge gîndul apoi îşi spuse, treaz de-a binelea, c-a venit Tom şi se repezi la el. Se strîhseră în braţe, se sărutară şi cînd Miluţă se aşeză la loc, fără groazia din vis (dar cu aceeaşi buimăceală ce-i înceţoşa creierul) îşi dădu seama că de fapt numai el îl sărutase pe frate-su. Tom doar îşi atinsese pe-^o parte şi pe alta obrajii fierbinţi şi ţepoşi de faţa sa, lăsîndu-i în nări un miros puternic de alcool, parfum şi tutun. Nu-i nimic — îşi spuse. Tom e Tom. Aşa e el. Totdelauna a fost serios. M-a intimidat. Cu ochelarii şi cu ce ştie... Are un vagon de cărţi în cap. — Bădie ! Tom ! ■—■ nici nu mai stia cum să-i spună. Ai venit de tot ? ! — De ce-ntrebi prostii ? vorbi Negostina. Sigur că de tot. Tom se uita la ea cu ochii lui sterşi, aburiţi, apoi îşi plecă fruntea, scoase ochelarii şi-i curaţi încet, îndelung, fără să spună nimic, apăsîndu-şi pleoapele cu palma. — Ţi-i foame ? întrebă bătrîna. Tom clătină din cap. — Eşti sănătos ? Nu te doare nimic ? — Nimic. — S-auzea într-un timp c-ai fost rănit. — N-am fost. Nu-ncăpem toţi, cum dracu dormim ? — E obosit. Lăsaţi-1 — interveni Negostina. — Bine — cedă bătrîna. — Vorbim mîine dimineaţă ■— spuse Miluţă. -— Mîine dimineaţă •— repetă bătrîna. — Unde mă culc ? întrebă Tom şi privi împrejur. — Stăm prost —■ spuse bătrîna. Ne-au scos din caisă, ne-au evacuat şi nu ne-au dat voie nici să... — Lasă, mamă — o opri Negostina. Tom e foarte obosit. — Atunci eu mă duc, drăguţă. Mă duc să dorm în grădină cu Miluţă — spuse bătrîna. — Ia-ţi pătura, să nu răceşti — îi strigă Negostina. Bătrîna se întoarse. Parcă era adormită sau beată, aşa se mişca. Păşea încet, greu şi podelele trosneau. Şoarecii se rostogoleau ca ghemele la picioarele ei. Tom şi Miluţă o priveau curioşi, Negostina îi aruncă pătura care căzu lîngă ea, la picioare, dar nu păru s-o vadă şi se întoarse c-un rînd de cearceafuri curate pe braţ. Nici Negostina nu aşteptă s-o ridice. Deschise grăbită şifonierul. Nu mai avea răbdare. »Să fiu eu al dracului dacă-i mai pasă de altceva" — gîndi Miluţă şi se ridică şi el. Nu ştia ce se cuvine şi ce nu, se-nvălmăşise totul în el. La început, în primii ani ai războiului, era mîndru de ceea ce 28 scriau ziarele cum se aşezase frate-su, sub pod, sigur de lucrul lui, să treacă tancurile peste el, asta-1 înnebunise de-a dreptul şi pe Nelu şi-1 făcuse şă se înscrie voluntar pentru aviaţie, în Germania, şi acum numai el, numai Tom îl mai putea scoate de acolo şi aduce acasă înainte de-a se prăpădi, dacă nu s-a prăpădit, nenorocitul, cum avea de gînd, să fugă din lagăr şi să treacă graniţa în Olanda. Văzînd-o însă pe Negostina aplecată lingă fratensu, atingîndu-1 nvorbirilor literare" (1890, 1 martie, p. 1009—1014) şi apoi în „Constituţionalul" (1890, 21 martie), deschizând astfel poarta consacrării tînărului poet. în numărul următor „Convorbirile" publicau poemul La oglindă (1890, 1 aprilie, p. 43—-461), Maiorescu arătîndu-se din ce în ce mai încântat de contribuţiile noului colaborator. într-o scrisoare trimisă lui Duiliu Zamfirescu la Roma în 17/29 aprilie 1890 el îl întreba pe acesta cu o vădită satisfacţie : „Ce zici de poeziile lui Coşbuc ?"3. Urmărind „însemnările" lui Maiorescu aflăm că acesta, în aceeaşi lună, aflîndu-se la Praga, cerceta librăriile spre a cumpăra „Cărţi indice" pentru Coşbuc4, care, la îndemnul lui Bogdan Duică, începuse traducerea Sacoriitalei lui Kali-dasa şi a unor cîntece din Zendavesta, La întoarcerea criticului, după nota de cheltuieli din „însemnări", Coşbuc primea în dar colecţia Fonseca, Orienta-lische Literatiir. Cu toate aceste promiţătoare începuturi, relaţiile lui George Coşbuc cu Titu Maiorescu nu aveau să ia o dezvoltare mai amplă, aşa cum fuseseră pe vremuri relaţiile acestuia cu Eminescu, Creangă sau Slavici. La şedinţa „Junimii" din 15 ianuarie 1891, după ce fusese invitat la dejun de Maiorescu, Coşbuc e din nou prezent alături de Caragiale şi Slavici, reîntors între timp 1 însemnări zilnice, III, p. 202. 2 Cu George Coşbuc în „Luceafărul", 1919, nr. 5. 3 Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Bucureşti, 1944, p. 353. 4 Însemnări zilnice, III p. 211. la Bucureşti, şi citeşte ciclul de poezii Fresco-ri'tomiele. în „însemnările" lui Maiorescu noile poezii sînt considerate însă ca „fleacuri" iar colaborarea lui Coşbuc la „Convorbirile literare" în anii 1891 şi 1892 se reduce la publicarea idilei Bea de plată (1 decembrie p. 748) a unor fragmente din „Sacon-tala" (1892, 1 aprilie, 1 mai, p. 51—m, 152—il74) â cântecelor Nu-i ca ea şi Gazel şi a mult depreciatelor „Fresco-ritornele" (1892, 1 septembrie, p. 429— 432). Vizitele lui Coşbuc la Maiorescu devin.de acum înainte din ce în ce mai rare, iar atitudinea criticului devine din ce în ce mai rezervată. Printre motivele care au dus la această încordare erau pe lîngă repulsia poetului faţă de viaţa fastuoasă a lui Maiorescu, după precizările lui Duică, însăşi „Sa-contala" pe care Coşbuc, înainte de a o prezenta lui Maiorescu, ţinuse să o citească lui Slavici. — în ce calitate, întrebase Maiorescu pe Duică, rece şi cam mirat. — Ca stilist, a răspuns acesta2. Preferinţa lui Coşbuc a fost considerată de Maiorescu ca un adevărat afront şi ca un act de insubordonare, deşi traducătorul se obişnuise încă de la Sibiu a-i citi în prealabil lui Slavici tot ceea ce intenţiona să publice. Un alt motiv de iritară a lui Maiorescu se desprinde dintr-o scrisoare adresată lui Duiliu Zarnifirasou la 7/19 martie 1893 din care aflăm că Slavici şi Coşbuc ar fi „oprit" pe loan Popovici-Bănă-ţeanul să se prezinte la criticul „Juni-mei" îndată după sosirea sa la Bucureşti, vizita acestuia produeîndu-se abia paste opt săptămâni 3. De altfel, in aceeaşi scrisoare, atît Slavici cît şi Ooşfouc sînt prezentaţi, alături de Delavrancea şi Caragiale, din cauza independenţei lor de gîndirs, ca nişte ingraţi şi recalcitranţi neavând „acea inimă dreaptă 1 însemnări zilnice, III, p. 272. 2 Gh. Bogdan-Ouilcă, „Luceafărul", 191S, nr. 5, p. 94. 3 Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu in scrisori, p. 379. 76 şi sinceră care e temeiul oricărei bune relaţii între oameni" 1. Fără a cunoaşte în adevărata ei proporţie indispoziţia lui Maiorescu, Coşbuc îl ruga în vara anului 1893, după ce aranjase cu editorul Sooec să-i tipărească „Baladele şi idilele", să in-tervie pe lingă acesta pentru ca odată cu volumul de poezii originale să-i publice şi „,Antologia sanscrită" („o carte de vreo 20 coaie") precum şi „Sacon-tala" 2 Intervenţia aşteptată nu se produce însă, Maiorescu rămânând pe poziţia opiniilor comunicate lui Duiliu Zamfirescu, Aceste aprecieri, care izvorau din concepţia autoritară şi exclusivistă a lui Maiorescu, nu l-au împiedicat însă pe lucidul critic să admită ca discipolul său D. Evolceanu, îndată după apariţia Baladelor şi idilelor (1893), să ia în „Convorbiri literare" apărarea lui Coşbuc acuzat de Gnigori N. Lazu de plagiat, şi să sublinieze importanţa şi originalitatea creaţiei sale literare. „Forma de care s-a servit d. Coşbuc — scria Evolceanu — e nu numai admirabilă şi de multe ord fără pereche în literatura noastră dar şi cu desăvârşire originală şi neînfluenţată de nici-unul din ceilalţi poeţi, atît ân versificaţie, întorsătură de frază, cît şi în materialul lingvistic. Din cele zise — conchidea Evolceanu — reiese prin urmare că el este astăzi în fruntea poeziei noastre" 3. Intrarea lui Coşbuc în redacţia revistei Vatra (1894) alături de Slavici şi Caragiale, ceea ce, prin âmbrăţişarea problemelor sociale, însemna o despărţire evidentă de vechile „Convorbiri" şi îndeosebi publicarea în această publicaţie a poeziei Noi vrem pământ (1894, nr. 3, p. 893), a determinat însă pe Maiorescu să ia o atitudine făţiş ostilă faţă de autorul „Baladelor şi idilelor" şi să-1 considere, cunoscută fiind şi apropierea sa de Dabrogeanu-Ghe-rea, — care-i va consacra în curând 1 Idem, p. 37S. 2 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, Buc, 1935, V, p. 116. 3 Convorbiri literare, 1893—1894, 1 februarie, p. 817—939 şi 936—962. substanţialul studiu „Poetul ţărănimii" (1897) — ca exponent al unor idei periculoase. „Neiertîndu-i-se poetului inima deschisă — povesteşte loan Slavici — în ziua următoare Titu Maiorescu ni-a înapoiat numărul din „Vatra" scriind pe el apăsat : „Se refuză .primirea"1. Refuzul lui Maiorescu, — avea să scrie Slavici mai tîrzâu — pe care „,îl cunoşteam bine, care ne făcuse mult bine" şi alături de care „trăise-răm unele din cele mai fericite zile ale vieţii noastre", n-a izvorât însă din propria lui voinţă ci pentru a da o satisfacţie „susceptibilităţilor oamenilor cu care era legat în viaţa politică. Aceasta — adaugă Slavici — nu era însă pentru noi o mângâiere", fiindcă ea constituia „o âmbărbătare pentru adversarii revistei noastre" 2. Explicaţia lui Slavici, fără a lămuri întru totul problema, nu era totuşi prea departe de adevăr, fiindcă, deşi repudiată de Maioirescu, poezia Noi vrem pământ a fost considerată la „Convorbiri", prin pana aceluiaş Evolceanu ca o adevărată „capodoperă". ,,în limba noastră — sublinia acesta în 1896 recenzând volumul Fire de tort — nu s-a scris nimic aşa de puternic şi de plin de avânt că acest cântec şi ca un altul tot al d-lui Coşbuc : Cîntec barbar. Concepţia — se arată în continuare — e într-adevăr măreaţă ...iar în tratarea suMectului poetul s-a arătat tot aşa de mare artist şi s-a priceput să găsească tot aşa de bine cele mai viguroase cuvinte pentru exprimarea ideii ca şi în Cântec barbar"3. Astfel de opinii, deşi semnate de altul, n-ar fi putut apărea în „Convorbiri" fără cunoştinţa şi aprobarea lui Maiorescu, mentorul şi conducătorul necontestat al revistei. în 1896, în urma dispariţiei „Vetrei", Coşbuc, după cum rezultă dintr-o scrisoare de la 31 mai a lui Maiorescu către I.' Al. Brătescu-Voineşti, reîn-cearcă o apropiere de „Convorbiri li- 1 Amintiri, p. 158. 2 Idem, p. 158. 8 Convorbiri literare, 1896, 1 iunie, p. 11161—.1196. 77 terare" propunând revistei publicarea traducerilor din „Mababarata"l. Propunerea e acceptată şi la scurt interval apar în „Convorbiri" poemele Tilotama 1(1896, 7 iulie, p. 1—4), Bhiima (p. 18—21), Dasaratas (1 august, p. 111-416) şi Moartea panduiizilor (1 octombrie, p. 336—338). Reapariţia lui Coşbuc la „Convorbiri" nu schimbă însă atitudinea lui Maiorescu, care continuă a se ţinea departe de persoana poetului. La banchetul oferit în onoarea acestuia la 12 iunie 1897, după premierea „Enei-dei" cu marele premiu Năsturel He-rescu, Maiorescu nu participă şi nu imită mici prietenescul gest al lui Al. Vlahuţă de a trimite sărbătoritului — pe care Vlahuţă îl considera „cel mai sănătos poet al românismului" — măcar cîteva rânduri2. Dimpotrivă, în 1898, în articolul consacrat lui Victor Vlad Delamarina, va afirma, fără a-i contesta marele talent, că „la acea înălţime a manifestării artistice la care se urcase Eminescu nu a ajuns Coşbuc şi nu credem că va ajunge vreodată. Coşbuc — scria mai departe Maiorescu — are prea puţină cultură generală, nu cunoaşte destul nici istoria veche, nici societatea modernă, şi cetirea pe apucate a traducerilor germane din limbi asiatice nu-i poate împlini lacuna. De aceea, cu toată magistrala stăpânire a limibei şi cu toată minunata notă distinctivă a veseliei, de ex. în Nunta Zamfirii, adeseori diformităţi lungimi şi repetiţii, chiar în mult preţuita Moartea lui Fulger ; de acea şi pericolul „clişeului". Se vede — adăuga Maiorescu în concluzie — că-i lipseşte varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare care transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei, precum a transfigurat pe Eminescu în epoca sa de maturitate"3. Verdictul lui Maiorescu, redactat în termenii cunoscutei sale severităţi şi asupra căruia deşi ar fi avut ocazia, el nu va mai reveni, era, cu toată moil I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, V, p. 255. 2 Familia, 1897, nr. 24. 3 Critice, 1966, p. 503. tivarea sa critică, nedrept şi exagerat. Maiorescu îl cunoştea prea puţin pe Coşbuc, nu-i cunoştea preocupările şi nu pătrunsese în atelierul său de lucru. Traducerile sale din Virgiliu (Eneida şi Georgicele), premiate de Academie în 1897, din Tgrenţiu (Farmeno), din Schiller (Don Carlos), din Homer (Odiseea) şi din Dante (Divina Comedie) au fost făcute direct după originalele acestora, şi ele fac dovada unei adinei cunoaşteri a limbilor clasice şi a celei germane, valoarea lor rămînînd până astăzi neîntrecută'. Comentariul său la „Divina Comedie" (două volume de aproape 900 pagini) publicat în 1963 şi 1965 de Al. Duţu şi T. Pîrvulescu îl ridică pe poetul român în rândul marilor exegeţi şi erudiţi dantologi2. Aceleaşi largi cunoştinţe se desprind şi din studiile sale asupra limbii şi literaturii române populare, cît şi a istoriei poporului român3. Cît despre pasiunea lud Coşbuc pentru cizelarea şi „transfigurarea" versurilor, asupra căreia am insistat şi altă dată4, ea a fost puternic relevată de ediţia critică a lui D. Micu5, Coşbuc refăcdndu-şi şi coraple-tîndmşi mereu poeziile atît cu ocazia republicării lor în diferite periodice cît şi de la o ediţie la alta. Cercetările consacrate lui Coşbuc în anii puterii populare şi îndeosebi cele determinate de sărbătorirea centenarului naşterii sale, au impus rectificarea şi abandonarea vechiului verdict al lui Maiorescu, conferind nedreptăţitului poet atît calitatea de autentic artist cît şi pe aceea de remarcabil om de cultură şi de înflăcărat luptător social. 1 A se vedea asupra Divinei Comedii ediţiile şi studiile introductive semnate de Ramiro Ortiz (1924—1932) şi Alexandru Balaci 1954—1857 2 Vezi asupra acestei chestiuni şi studiul „Locul lui Coşbuc printre dantologi" de Al. Duţu Viaţa românească, 1965 nr. ill p. 75—64. 8 Ex. Bibliografia lui George Coşbuc alcătuită de G. Scridon şi I. Domsa, Bucureşti, 1965. 4 Vasile Netea, De la Petru Maior la Octavian Goga, Bucureşti, 1944, p. 234--237. 5 Coşbuc, Versuri, E.P.L. Bucureşti, 1962. Proiectul unei epopei populare de Ion Bălu Ţdeea înfiripării unei epo-|pei populare trebuie să-i fi venit lui George Coşbuc în epoca studenţiei iar poemul Atque nos ! publicat în numerele 60—61 şi 62 ale revistei Tribuna, în martie 1886, oferă câteva indicaţii. în Atque nos !, comentatorii au văzut o reminiscenţă a cursurilor ţinute la Cluj de latinistul Grigore iSilaşi. Pornind de la o mai veche aserţiune a lingvistului Grimm, care emisese ipoteza posibilităţii existenţei unui ifond folcloric comun popoarelor indo-europene, Silaşi identifica în personajele folclorului românesc personajele mitologiei. Aceasta este şi concluzia poemului coşbucian : „Poliphemos recunoaşte frate bun pe Surgă Murgă (...) I Pipăruş Viteaz îşi află prototipul în Teseu (.._) I din Graţii şi Zeiţă şi din Nimfe am făcut Zîne I Iar din Mars, din Zevs, din Venus, din Mercur creat-am noi I Sfîntă Marţi, şi sfîntă Vineri, sfîntă Miercuri, sfîntă Joii (...) lat-aici pe Făt-frumosul, tăiatei pe Consînziana : / Dînsul nu-i de-cît Apolo, dînsa nu-i decît Diana; El, un Adonis... I Ea-i Elena cea frumoasă..." etc. etc. De fapt, arfoitrariul asemănărilor e de o importanţă minimă, în Atque nos!, pe primul plan cade mândria de a aparţine unei ţări cu un inimaginabil tezaur folcloric. Pe această idee fundamentală e construit întregul poem. Iarna, „cînd e lungă noaptea", la gura vetrei se adună ca sub o vrajă finii şi cumetrii să asculte basmele bătrâne. Scena — după nişte consideraţiuni subiective, banale: „Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie I Singur el pe sine însuşi în poveşti — şi-mi place mie I Să ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris..." — constituie pretextul trecerii în revistă, cu cîte unul sau mai multe atribute caracteristice, în maniera lui Victor Hugo, a personaje-lor-cheie ale literaturii populare: Făt-frumos şi Cosînzeana, (împăratul Roşu şi împăratul Verde ş.a., a peisajului cu elementele lui caracteristice : pădurile, Câmpul vieţii,, izvorul de apă-vie, Neagra-Cetate — a simbolurilor cronologice : Zorilă şi Murgilă etc., simpla legare într-un context a substantivelor proprii, nude, fiind de un mare efect. „Văd şi pe Leagănă-Munţii, şi văd pe Vşor-ca-Vintui I pe N-Aude, pe Nu-Ve-de, şi pe Na-Greu-ca-Pămîntul; 7 Văd aiici pe Mama-Nopţii, iele văd, şi văd moroi, I Şi văd pe Fata-Pădurii cu lungi taberi de strigoi 1 văd apoi pe Gerul în straie, trecînd pe hotarul Ciu-mii I Văd pe Foametea şi-n urmă mă bufnesc de Toanta-Lunii". Atque nos ! este prologul proiectatei epopei populare. închis cu aceleaşi versuri ale începutului, poemul transmite impresia dezgropării unei lumi pierdute în negurile istoriei şi poetul simte renăscându-i forţele: „Atunci ambiţiuni curate mă-nfăşoră şi mă-nghimp". „Ambiţiunile curate" nu pot marca decît Cristalizarea ideii. O asemenea idee încolţise anterior şi în mintea iui Va-sile Alecsandri. Pe George Coşbuc, genul l-o fi atras, desigur, şi datorită cunoscutei predilecţii pentru epopeile celebre „Eneida", „Divina Comedie", pe care mai târziu le-a şi tradus. Până la venirea în Bucureşti, Coşbuc a publicat cu mai mult sau mai puţină intermitenţă fragmente ale vastei epopei proiectate, majoritatea apărute în Tribuna. în capitală dă, după cîtva timp, semne de oboseală: „De cînd am început să scriu, mărturiseşte el, în Fire de Tort «(Bucureşti, 1896, -pp. 167— 168), m-a tot frământat ideea să scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveştile poporului şi să le leg astfel, ca să le dau unitate şi extensiune de epopee(,..). Am părăsit ideea însă, parte din pricină că am făcut greşeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre — unele în versuri de paisprezece silabe, altele în 79 terare" propunând revistei publicarea traducerilor din „Mababarata" K Propunerea e acceptată şi la scurt interval apar în „Convorbiri" poemele Tilotama (1896, 7 iulie, p. 1—4), Bhima (p. 18—21), Dasaratas (1 august, p. 111—116) şi Moartea pandudzilor (1 octombrie, p. 336—338). Reapariţia lui Coşbuc la „Convorbiri" nu schimbă însă atitudinea lui Maiorescu, care continuă a se ţinea departe de persoana poetului. La banchetul oferit în onoarea acestuia la 12 iunie 1897, după premierea „Enei-dei" cu marele premiu Năsturel He-rescu, Maiorescu nu participă şi nu imită nici prietenescul gest al lui Al. Vlahuţă de a trimite sărbătoritului — pe care Vlahuţă îl considera „cel mai sănătos poet al românismului" — măcar cîteva rânduri2. Dimpotrivă, în 1898, în articolul consacrat lui Victor Vlad Delamarina, va afirma, fără a-î contesta marele talent, că „la acea înălţime a manifestării artistice la care se urcase Eminescu nu a ajuns Coşbuc şi nu credem că va ajunge vreodată. Coşbuc — scria mai departe Maiorescu — are prea puţină cultură generală, nu cunoaşte destul nici istoria veche, nici societatea modernă, şi cetirea pe apucate a traducerilor germane din limbi asiatice nu-i poate împlini lacuna. De aceea, cu toată magistrala stăpânire a limbai şi ou toată minunata notă distinctivă a veseliei, de ex. în Nunta Zamfirii, adeseori diformităţi lungimi şi repetiţii, chiar în mult preţuita Moartea lui Fulger ; de acea şi pericolul „clişeului". Se vede — adăuga Maiorescu în concluzie — că-i lipseşte varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare care transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei, precum a transfigurat pe Eminescu în epoca sa de maturitate"3. Verdictul lui Maiorescu, redactat în termenii cunoscutei sale severităţi şi asupra căruia deşi ar fi avut ocazia, el nu va mai reveni, era, cu toată moil I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, V, p. 255. 2 Familia, 1897, nr. 24. Q Critice, 1966, p. 503. tivarea sa critică, nedrept şi exagerat. Maiorescu îl cunoştea prea puţin pe Coşbuc, nu-i cunoştea preocupările şi nu pătrunsese în atelierul său de lucru. Traducerile sale din Virgiliu (Eneida şi Georgicele), premiate de Academie în 1897, din Terenţiu (Farmeno), din Schiller (Don Carlos), din Homer (Odiseea) şi din Dante (Divina Comedie) au fost făcute direct după originalele acestora, şi ele fac dovada unei adinei cunoaşteri a limbilor clasice şi a celei germane, valoarea lor rămînînd .până astăzi neîntrecută1. Comentariul său la „Divina Comedie" (două volume de aproape 900 pagini) publicat în 1963 şi 1965 de Al. Duţu şi T. Pîrvulescu il ridică pe poetul român în rândul marilor exegeţi şi erudiţi dantoiogi2. Aceleaşi largi cunoştinţe se desprind şi din studiile sale asupra limbii şi literaturii române populare, cît şi a istoriei poporului român3. Cît despre pasiunea lui Coşbuc pentru cizelarea şi „transfigurarea" versurilor, asupra căreia am insistat şi altă dată4, ea a fost puternic relevată de ediţia critică a lui D. Micu5, Coşbuc rafăcîndu-şi şi comple-tîndu-şi mereu poeziile atît cu ocazia republicării lor în diferite periodice cît şi de la o ediţie la alta. Cercetările consacrate lui Coşbuc în anii puterii populare şi îndeosebi cele determinate de sărbătorirea centenarului naşterii sale, au impus rectificarea şi abandonarea vechiului verdict al lui Maiorescu, conferind nedreptăţitului poet atât calitatea de autentic artist cît şi pe aceea de remarcabil om de cultură şi de înflăcărat luptător social. 1 A se vedea asupra Divinei Comedii ediţiile şi studiile introductive semnate de Ramiro Ortiz (1924—1932) şi Alexandru Balaci 1954—1957 2 Vezi asupra ateistei chestiuni şi studiul „Locul lui Coşbuc printre dantoiogi" de AL' Duţu Viaţa românească, 1965 nr. 11 p. 75-^84. 3 Ex. Bibliografia lui George Coşbuc alcătuită de G. Scridon şi I. Domsa, Bucureşti, 1965. 4 Vas'ile Netea, De la Petru Maior la Octavian Goga, Bucureşti, 1944, p. 234-^237. 5 Coşbuc, Versuri, E.P.L. Bucureşti, 1962. Proiectul unei epopei populare de Ion Bălu Ţdeea înfiripării unei epo-|pei populare trebuie să-i fi venit lui George Coşbuc în epoca studenţiei iar poemul Atque nos ! publicat ân numerele 60—61 şi 62 ale revistei Tribuna, în martie 1886, oferă eîteva indicaţii. în Atque nos '., comentatorii au văzut o reminiscenţă a cursurilor ţinute la Cluj de latinistul Grigore Silaşi. Pornind de la o mai veche aserţiune a lingvistului Grimm, care emisese ipoteza posibilităţii existenţei unui fond folcloric comun popoarelor inrfo-europene, Silaşi identifica în personajele folclorului românesc personajele mitologiei. Aceasta este şi concluzia poemului coşbucian : „Poliphemos recunoaşte frate bun pe Surgă Murgă (...) I Pipăruş Viteaz îşi află prototipul în Teseu (..) I din Graţii şi Zeiţă şi din Nimfe am făcut Zîne I Iar din Mars, din Zevs, din Venus, din Mercur creat-am noi I Sfîntă Marţi, şi sfîntă Vineri, sfîntă Miercuri, sfîntă Joi! (...) lat-aici pe Făt-frumosul, iat-aici pe Consînziana: / Dînsiul nu-i decît Apolo, dînsa nu-i decît Diana; El, un Adonis... I Ea-i Elena cea frumoasă..." etc. etc. De fapt, arfoitrariul asemănărilor e de o importanţă minimă, în Atque nos!, pe primul plan cade mândria de a aparţine unei ţări cu un inimaginabil tezaur folcloric. Pe această idee fundamentală e construit întregul poem. Iarna, „cînd e lungă noaptea", la gura vetrei se adună ca sub o vrajă finii şi cumetrii să asculte basmele bătrîne. Scena — după nişte consideraţiuni subiective, banale: „Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie I Singur el (pe sine însuşi în poveşti — şi-mi place mie I Să ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris.." — constituie pretextul trecerii în revistă, cu cîte unul sau mai multe atribute caracteristice, în maniera lui Victor Hugo, a personaje-lor-cheie ale literaturii populare: Făt-frumos şi Cosînzeana, împăratul Roşu şi împăratul Verde ş.a, a peisajului cu elementele lui caracteristice : pădurile, Oîmpul vieţii,, izvorul de apă-vie, Neagra-Cetate — a simbolurilor cronologice : Zorilă şi Murgilă etc., simpla legare într-un context a substantivelor proprii, nude, fiind de un mare efect. „Văd şi pe Leagănă-Munţii, şi văd pe Uşor-ca-Vîntul I pe N-Aude, pe Nu-Ve-de, şi pe Na-Greu-ca-Pămîntul; I Văd aici pe Mama-Nopţii, iele văd, şi văd moroi, I Şi văd pe Fata-Pădurii cu lungi taberi de strigoi 1 văd apoi pe Gerul în straie, trecînd pe hotarul Ciu-mii I Văd pe Foametea şi-n urmă mă bufnesc de Toarta-Lunii". Atque nos ! este prologul proiectatei epopei populare. închis cu aceleaşi versuri ale începutului, poemul transmite impresia dezgropării unei lumi pierdute în negurile istoriei şi poetul simte renăscîndu-i forţele: „Atunci ambiţiuni curate mă-nfăşoră şi mă-nghimp". „Ambiţiunile curate" nu pot manca decît cristalizarea ideii. O asemenea idee încolţise anterior şi în mintea lui Va-sile Alacsandri. Pe George Coşbuc, genul l-o fi atras, desigur, şi datorită cunoscutei predilecţii pentru epopeile celebre „Eneida", „Divina Comedie", pe care mai târziu le-a şi tradus. Până la venirea în Bucureşti, Coşbuc a publicat cu mai mult sau mai puţină intermitenţă fragmente ale vastei epopei proiectate, majoritatea apărute în Tribuna. în capitală dă, după cîtva timp, semne de oboseală: „De când am început să sicriu, mărturiseşte el, în Fire de Tort (Bucureşti, 1896, pp. 167— 168), m-a tot frământat ideea să scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveştile poporului şi să le leg astfel, ca să le dau unitate şi extensiune de epopea(,..). Am părăsit ideea însă, parte din pricină că am făcut greşeala să încep a scrie poamele în două feluri de metre — unele în versuri de paisprezece silabe, altele în 79 Versuri de opt silabe — parte că de cînd am venit în România am fost silit să mă ocup cu alte lucruri, nu cu poezia, şi de multe ori eram nevoit de mizerie, să scriu ode în loc de poeme". în icîteva din acest „ciclu de poeme", Coşbuc versifică*) cu hărnicie basmele populare pe linie tradiţională. Procedeul îl folosise şi Eminescu în Călin Nebunul. El e un aed, ce zice ascultătorilor aşezaţi roată în jurul său, poveştile bătrâneşti, rolul lui mărginin-du-se la acela de transmitere. Meritul lui Coşbuc stă, fireşte, în transpunerea corectă în versuri şi în folosirea unei tehnici superioare predecesorilor. Miezul tuturor poemelor este epic. în Fata craiului din Cetini, Tabără-împărat, „domn mare şi puternic" a înspăimântat un colţ întreg de lume cu spada şi curajul lui. Dar, totodată, se porneşte veste în întreaga lume că viteazul împărat este ros de o tristeţe adîncă. Tristeţea îi era cauzată de succesiunea tronului, împăratul neputîndu- se hotărî care din cei trei fii ai lui _ toţi frumoşi, toţi bărbaţi în războaie, pe toţi iubindu-i de-o potrivă — să-i succeadă la tron. Şi într-o bună zi, posomoritul împărat a zîmbit. Ajunsese pînă la el zvonul că fată ca Dalba-Viorica, fiica lui crai-încetinat, nu-i alta pe lume. Fata locuieşte într-un turn cu ferestre zăbrelite şi a făcut jurământ că nu-1 va primi de bărbat decît pe acela ce va izbuti „s-ajungă la fereastra zăbrelei, din călare I Luîndu-i de pe frunte cununa cea de flori...". Voios, Tabără-îm-părat îşi anunţă fflii că-1 va lăsa moştenitor pe acela ce va aduce fata. Primii doi (feciori, Voinic-Zorilă şi Grangur se întorc ruşinaţi. Singur Trandafir, mezinul, ia în seamă sfaturile unei bătrîne întâlnite la hotarul Meşterei-Cetate, se-ntoarce, îşi alege din hergheliile lui tătâne-su pe Cal-din-spume şi sosit la *) Rămânem deocamdată numai la, am zice, latura dramatică a proiectatei epopei populare. Aspectele donquijoteşti — Pipăruş Viteaz —, simbolice — Briul Coslnzienii, Crăiasa zînelor — vor forma obiectul altor consideraţiuni. cetatea craiului încetinat, urcă la fereastra fetei, îi ia cununa cea măiastră şi „strîngind la piept, sărută pe fata din fereastră". Apoi dispare. Uimire mare se lasă asupra norodului adunat, şi craiul, aflînd cine a fast voinicul, dă poruncile cuvenite şi alaiul nuntaşilor se îndreaptă „cu veselie" spre ţara lui Tabără-împărat, sfârşitul poemului refăcând atmosfera finală din Nunta Zamfirei. Ceea ce atrage numaidecât luarea-aminte este monotonia narativă. Indigenţă imaginaţiei nu e compensată de pictarea portretelor, de eventuala notare a mişcării interioare. Şi-au pierdut strălucirea iniţială, mai ales, epitetele. Nu altă factură are poemul Cetină-Dalbă. Salba, fata craiului Codru a fost răpită de Laur-bradat. Craiul a dat poruncă şi carte cu litere de aur promiţând trei părţi din crăime ca dar celui ce va învinge pe Laur. Cuvântul despre Salba face înconjorul lumii şi ajunge la curtea Iui Fulger, „crai mare, cu mare popor". Cetină Dalbă, unicul fecior al împăratului, îşi pune în gînd sănşi măsoare braţul cu Laur-bradat, simţindu-se el chemat s-o scoată pe Salba din puterea balaurului. împărtăşi ndu-işi gândurile tatălui, acesta, temător de consecinţele pasibile, îşi dă consimţământul cu multă reticenţă : „Ce faci mie-mi place, Idar numai mi-e teamă că nu o poţi face!". Frumosul fecior pune preţ deosebit pe sfaturile bătrânilor, posesorii unei experienţe de viaţă considerabile. El se îndreaptă mai întâi spre hotarele sfintei-D urni nici. Bătrîna îi dă un „cal-năzdrăvan, ce n-a văzut staur I Şi ştie cărarea spre ţara lui Laur!". Sfînta-Vineri îi atrage atenţia asupra primejdiilor drumului şi îl sfătuieşte cum să se păzească. După aceea, îi încredinţează trei lucruri : o surcea, o piatră şi o picătură de apă într-o sticlă, sfătuindu-1 cum să le întrebuinţeze, în fine, ultima oprire e la sihastrul Rugă, fratele sfintei-Vineri. Drumul spre ţara lui Laur-brădat e totuşi anost. Se repetă aidoma întâmplările prevăzute şi descrise minuţios 80 de cei trei bătrîni. Numai persoanele sînt schimbate. Primelor trei întâlniri ie corespunde la întoarcere alte trei cu Laur-brădat. Cetină-Dalbă scapă de fiecare dată, aruncînd în urmă-i surceaua, piatra şi stropul de apă, elementele metamorfozîndu-se succesiv într-o pădure „mai deasă ca părul pe capul de om I Tot paltin de paltin şi pom lingă pom I Şi-i naltă cît cerul, cît lumea de lungă..." ; într-o stîncă „de cremene toată, mai aspră ca fierul, I Mai lungă ca lumea, mai lată ca cerul" şi într-un lac „cît lumea, că margini avea 1 la marginea lumii". Epitetele toate sînt uzate şi ele reliefează insuficienţa imaginativă a lui Coşbuc. Ceea ce dă farmec episoadelor întoarcerii este intuirea unei anumite tehnici a surprizei. Eroul nu reacţionează decît în ultimul moment, cînd pare copleşit de uriaşele forţe ale geniului răului. Un mic prolog — sfatul dat de sfîn-ta-Luni lui Prier-Alb să-şi ude fratele „în stan schimbat" cu stropi de apă vie — e pretextul în Izvor de apă-vie spunerii unei legende etiologice. în vremurile îndepărtate, trăia într-o ţară din afund de lume cumplitul crai Singer : „Tiran de tot, cu moartea mai mult era de dat, I Ca vîrful gol de munte cu cer înnegurat, I Şi orb în judecată, sălbatec în mînie.J' Ceea ce înfăţişează Coşbuc aici, este un rar caz de pervertire a instinctelor paterne. Sînger îşi aşează pe singura-i fată, Lina, într-un turn zidit anume, inter-zicîndu-i vederea oricărui reprezentant al sexului opus. Motivarea ar fi că Lina „Blândă, cu sufletul de înger" n-a fost „de fel" cu Sînger. Bănuind totuşi că fata se întâlneşte cu cineva, împăratul ucide paznicul,, omoară pe pre-zumatul iubit şi peste întreaga împărăţie se abate un val de represalii. Toţi feciorii şi fetele sînt întemniţaţi şi scena în care tinerii muncesc ridicînd „şirag întins de temniţi, tot pentru ei" este într-adevăr monumentală. Linei îi sînt tunse cosiţele şi legată cu lanţuri, e părăsită de servi în sihlele negre ale codrilor. în transformarea fetei de împărat în izvor, se concentrează punctul maxim de rezistenţă al poemului. Este aici o foarte bună intuiţie a dizolvării corpului omenesc în element. Fata craiului plînge desnădăjduită, arsă de sete, şi din lacrimile adunate în palme bea cu nesaţ. Şi atunci: „Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling, I Pe fruntea-i cade bură; din braţe-i curg şiroaie, I Şi pieptul rourează, din păr îi cade ploaie I Şi hainele-i se-ngreun, tot trupul e părău I Căci membrele sub apă topindu-se mereu I Fac trupul să tot scadă în şipot, în pîraie...". Ceea ce au comun aceste.trei poeme, ca şi celelalte încă neamintite : Fulger, Tulnic şi Lioara, Moartea lui Fulger este în punctul de pornire o sănătoasă filozofie ţărănească. Virtutea feciorilor iese la iveală în alegerea soţiilor. Aceasta e suprema încercare a bărbăţiei. ' Ea marchează momentul intrării tânărului în şcoala aspră a vieţii. Tânărul rar ia hotărîrea singur să se însoare. De cele mai multe ori e trimis de tată, îngrijorat de problema moştenirii. Problema existenţei unui anterior sentiment de dragoste nu se pune. Prin tăria braţului şi isteţimea minţii, prin ascultarea — cu luare^aminte — a sfaturilor bătrâneşti, bătrînul fiind întruchiparea înţelepciunii milenare, tînărul iese învingător. Toate acestea sînt o formă specială de petit. Crai-Incetinat, cînd află numele -mirelui „se-ntoarce şi mari porunci a dat j Şi-n clipă toţi curtenii de nuntă se gătiră, / Pe cai fără splină cu toţi încălecară I Şi-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau", îndreptându-se cu mare grabă spre Ta-bărâ-împărat. Prin căsătorie, tînărul ajunge împărat. Ce va mai fi după aceea, nu interesează. Preocupările soţilor sânt absorbite de grija unui urmaş, de preferinţă băiat, în seama căruia să rămână tronul. Copiii trec, de regulă, prin grele încercări. Băiatul poate muri în război (Moartea lui Fulger), ori fata poate fi răpită (Tulnic şi Lioara). în poemele lui George Coşbuc toţi împăraţii îşi văd realizarea numai prin urmaşi. Aşa se explică jalea părinţilor la pierderea odraslelor. Orice abatere de la aceste 6 — Viaţa românească 81 reguli e simţită ca un accident biologic, explicat prin anomaliile caracterului, Cazul iui Sânger e cel mai elocvent. El reacţionează împotriva firii, datoria fetei e de a se însoţi, şi pedeapsa primită e reacţiunea naturii împotriva manifestărilor aberante. Dacă primele trei poeme rămân simple basme versificate, în . următoarele naraţiuni Coşbuc se depărtează de original, lăsînd, cu bune intuiţii ale efectelor, frfu liber imaginaţiei. Fulger — din „povestea în versuri" cu acelaşi nume — feciorul lui Crai-Negru, pleacă la Volfoură-îimpărat să-i ceară fata de soţie. Tânărul vrea să se însoare, dar viitorul socru crede de cuviinţă că-i necesar să se convingă de virtuţile tânărului. El îl supune încercărilor. Fulger iese învingător din primele două cu ajutorul fetei de împărat. Reuşita umple inima împăratului de bucurie. însă a treia întâmplare sfârşeşte tragic. Fulger e trimis să aducă mărgelele miraculoase purtate în sân de treisprezece fete din Ţara-Dalibă, împăratul vroind să-şi învie soţia moartă. Fulger se pierde sub norii de miazănoapte şi nu se mai întoarce: „Trecut-au luni de-atuncea şi luni tot trec mereu. I Lui Valbură-mpăratul îi trece timpul greu, I Iar Salba în toată ziua mătănii multe face / Şi-n zări ţinteşte ochii, să vadă cine-i place I Degeaba! Ea-n biserici trei mii de slujbe-a dat, I Dar dus e, dus feciorul şi-n veci n~a returnat". Concluzia ? Omul trebuie să se supună destinului său biologic. în faţa rotaţiei implacabile a lumii, orice efort de a-1 modifica mersul e absolut inutil. Pentru întâia oară în Tulnic şi Lwara Coşbuc, descriind hotarele împărăţiei „cât o lume" ale domnului Stâlpeş, localizează cu un grad oarecare de im-preiciziune ţările craiului Codru, ale lui Verde şi Vultur împărat, marginile împărăţiei lui Ţinteş, a craiului Fortuna, Sînger şi Trăznet împărat. Stâlpeş era „plin de-uvere şi plin de bunătăţi, I Şi-avea comori ascunse şi turme mari o mie I Şi nouăzeci şi nouă de cai în herghelie I Trei stîni de oi lînoasej'. Insă „salba cea mai scumpă şi odorul" din comoara lui Stâlpeş era Lioara. Ca şi poemele precedente, vestea despre fata lui Stâlpeş străbate lumea. Ea ajunge şi .„pe hotarul apusurilor pale, I Prin locuri unde-i vîntul fricos a face cale ! Şi iarba primăverii fricoasă-a răsărit". Acolo locuia un „stol" de zmei. Zmeul cel mai mare „Al cărui palat I Pe şaip-tezeci şi şapte de munţi era durat", ascuns sub un nor „greu", răpeşte fata. Durerea părinţilor e nespusă. „Hotarul întreg" este cuprins „de jele fără margini şi gemet dinadins". Marii crai din ţările vecine vin la curtea lui Stâlpeş să-d aline suferinţele. Durerea e colectivă şi intensitatea ei, presimţită dincolo de imaginile convenţionale, e tulburătoare. Clopotele bat continuu, preoţii ţin prdvegbJuri şi oamenii lasă de-o parte bucuria. Din imaginea colectivă se singularizează silueta mamei ce-şi plânge copila. Pierderea copilei înseamnă începutul degradării fizice şi psihice a părinţilor, timpul lucrând asupra lor cu o putere de destruoţie uluitoare. Stâlpeş, „mai galben" părea „ca omul care moare, I Şi slab de-atîta jale, şi negru şi zdrobit..". Iar împărăteasa „slab păşea, ca grija, ş-obraz avea ca mortul, I Şi nu-i mai era trupul frumos, şi plin $i drept, j Umbla cu ochii tot umezi, cu fruntea tot în piept". Este notat apoi un lung monolog, de fapt un bocet naiv, proiecţie a unui suflet simplu, capabil să transmită indirect simţămintele mamei Tulnic, logodnicul Lioarei, exemplar din familia lui Cetină-Dalfoă şi a lui Trandafir, pleacă în căutarea fetei. Aici, ca şi în Fulger, Coşbuc îşi părăseşte eroul plecat pe drumuri neumblate, atenţia lui rămânând concentrată asupra părinţilor fetei. Laconic, posibilele întâmplări sînt sugerate prin intermediul visului împărătesei. Scena în care fata rătăceşte desnă&ăjduită pe nişte câmpuri deasupra cărora se rostogolesc norii cenuşii e foarte bună. Tulnic nu se întoarce victorios fiindcă — prezice o bătrîna — a nesocotit sfatul sfintei Miercuri. Dar vraja blestemului se va rupe şi împărăteasa îşi va revedea fata, 82 cu această ipotetică întoarcere termi-nîndu-se poemul. In substanţa sa, Moartea lui Fulger reface datina străveche a înimonrnîn-tărid. întâlnim şi aici aceeaşi încercare de interpretare personală a folclorului. Din depărtări, lăsînd în urmă zările acoperite de corbi, un sol aduce la curte corpul neînsufleţit al lui Fulger, fiul craiului. Ca şi în Tulnic şi Lioara, accentul e pus pe reliefarea durerii indicibile a mamei, care izbucneşte într-un lung bocet spus tărăgănat în faţa .mulţimii înfiorate. întregul poem e un ispeotacol consumat în două acte. Primul are loc în palat. Mama boceşte pierderea ireparabilă, dar din bocetul ei se încheagă pe nesimţite ritualul strămoşesc al priveghiului morţilor. Al doilea act se desfăşoară în faţa mor-mîntului. Sicriul e coborît în mormînt şi, pe nesimţite, bocetul mamei se transformă în blestem împotriva sorţii : „Ah, dumnezeu, nedrept stăpîn, I M-a duşmănit trăind mereu I Şi-a pizmuit norocul meu! / E un păgîn şi dumnezeu l / E un păgîn!". Existenţa unei divinităţi pizmaşe duce da convingerea anacronismului supunerii unor dogme: „De ce să cred în el de-acum ? I In faţa lui au toţi un drum, / Ori buni, ori răi, tot un mormînt! / Nu-i nimeni drac şi nimeni sfînt I Credinţa-i val, iubirea vînt, I Şi viaţa fum!". Este aici o abatere de la credinţă care îngrozeşte poporul. Replica nu întârzie, şi al doilea personaj, un sfetnic „bătrîn ca vremea" intră în scenă. Cuvântul lui, vădit aprobat de masele de privitori, e construit pe ideea inutilităţii răzvrătirii împotriva legilor ireversibile. Moartea este o „lege" şi viaţa o datorie: „O fi viaţa chin răbdat! / Dar una ştiu: ea ni s-a dat / Ca s-o trăim!". Nu avem de-aface deci cu înfruntarea a două voinţe, ci cu corijarea, prin admonestare, a uneia ieşite anarhic la suprafaţă. E şi concluzia poemului unde Coşbuc acreditează ideea posibilei alienări a mamei, provocată fără îndoială de durerea insuportabilă. împărătesei „I-a fulgerat de-odată-n gînd I Să rida, căci vedea plîngînd I O lume-ntreagă-n ru- găciuni — I In faţa unei grapi s-ru cei trăiţi la sate, iubirea dintre flăcăi şi fete în simplitatea ei sinceră şi naturală : iubirea glumeaţă şi plină de farmecul idilic al vieţii de la sate. Poetul ne prezintă pe fete aşa cum sînt ele : glumeţe, pline de viaţă, cînd îndrăzneţe, cînd ruşinoase, harnice, neastâmpărate, şirete, zburdalnice şi drăcoase. Şi toate acestea sînt descrise numai prin cîteva trăsături, fără paradă de vorbe şi fără multă îngrămădire de termeni adjectivali". Pentru fiecare din ipostazele amintite urmează citate din poezii. Este apreciat „darul analizei psihologice", cu observaţia că, spre deosebire de alţi poeţi care „au îndreptat-o mai mult asupra lor", Coşbuc „foarte puţin vorbeşte despre sine, şi puterea sa de analiză psihologică o îndreptează mai întodeauna asupra acelora pe care poetul îi pune pe scenă..." Criticul constată cu o neascunsă plăcere că nu are în faţă un poet „filozof" ca Eminescu („D. Coşbuc, după cum se poate vedea din cele înşirate pînă aici, nu face parte dintre poeţii meditativi şi gîn-ditori, nici nu-şi ia motivele inspira-ţiunei sale din teorii şi idei filozofice în care se cufundă mintea oamenilor reci, severi şi rigizi"). Care ar fi dar „şcoala" în care se poate încadra acest poet original în literatura română: „In afară de literatura noastră populară, G. Coşbuc a mai fost influenţat, într-un grad mai mic însă, şi de literatura antică şi cu deosebire de poeziile lui Anacreon". Observaţiile asupra „formei" .(metoda maioresciană a analizei fondului şi formei în literatură a fost foarte persistentă în critica noastră literară.), se opresc la câteva constatări superficiale: „Pe cît de simplă şi de armonioasă, pe atît de corectă, limba sa ne arată uşurinţa cu care poetul a ştiut s-o mlă- dieze după caracterul sentimentelor şi ideilor exprimate" şi criticul se entuziasmează înaintea strofei: „Iat-o.' Plină despre munte I Iese luna din brădet I Şi se-nalţă îneet-îneet /■ Gîn-ditoare ca o frunte j De poet." Articolul se încheie cu „încurajarea cuvenită oricărui poet tînăr şi de curînd ieşit pe ■arena publicităţii" şi cu sfatul de a introduce „totodată o mai mare varietate în subiectele sale poetice". Tot în 1&93 a apărut o recenzie la Balade şi Idile în Românul literar (nr. 19, p. 596), în care vblumui era salutat cu „bucurie" iar poeziilor le era povestit subiectul. Originalitatea volumului Balade şi Idile a fost însă îndată după apariţie pusă sub semnul întrebării. Un Gr. Lazu, „rutean cu gusturi, de hienă" (cum i B-a zis în „Convorbiri literare") 1-a acuzat pe Coşbuc de plagiat. Faptul a avut ecou, după care, evident, nici o cronică la acest volum de debut nu putea să ocolească delicatul subiect. In „Viaţa" nr. 2/5 dec. 1893, Vlahuţă observa că pînă la apariţia broşurei lui Lazu, care a stârnit un adevărat scandal, în jurul volumului domnea o deplină tăcere. Cu cîteva luni înainte, în nr. 39 din 23 iunie (1893), Moftul român publicase totuşi o notă scrisă cu simpatie : „Pe cvmpul vast al publicisticii române, pe care creşte atîta spanac des şi abundent, a apărut în sfîrşit zilele acestea şi un copac, şi e aşa de mîndru şi aşa de puternic că mii şi mii de recolte de buruieni se vor perinda, şi el tot va sta mereu în picioare, tot mai sănătos, mai trainic înfruntînd gustul actual şi vremea cu schimbările ei capricioase, şi făcînd din ce în ce mai mult fală limbii noastre româneşti". Vlahuţă spune însă că multora li s-a părut că văd în aceste rînduri ale lui Caragiale intenţii maliţioase bine ascunse dar cred că se înşelau, (,,-..ş-a doua zi o mulţime de cunoscuţi m-au întrebat: «Dar bine, ce are Caragiale cu bietul Coşbuc ?... ai văzut cum îşi bate joc ?...» Şi nu s-a mai vorbit nimic nici de poezii nici de poet"). Nu are dreptate însă, credem, Vlahuţă, când 95 acuză Convorbirile 2) de indiferenţă faţă de Balade şi Idile şi ni se pare clar că nu broşura infamantă a lui Lazu a desmorţit condeiele critice la revista care găzduise debutul lui Coşbuc în publicistica „din ţară" — cum se zicea atunci. Lunară şi cam academizantă la (18.93, Convorbirile scriau greu despre noi apariţii editoriale şi probabil a aşteptat şi desfăşurarea discuţiilor în presă pentru ca apoi, concluziv, să-şi spuie cuvântul, în Viaţa nr. 2/.1893, Vlahuţă deci, scria: „M-am aşteptat, mai ales de la Convorbirile literare unde am auzit că s-au grupat acum tineri culţi şi plini de talente. Ce dumnezeu, însă, ziceam, între amarnicile articole ale D-lor Dragamirescu, Filipidi, etc. cu cari conducătorii acestei reviste îşi închipuiese de vreo doi ani că omoară pe Gherea, nu se va găsi o pagină şi cinstită pentru poetul Coşbuc, pe care d-1 Maiorescu 1-a iubit atît de mult la început..." In sfârşit, în numerele 10 (febr.) şi 11 (martie) Convorbirile prin Evolceanu, îşi spuneau părerea despre debutantul ardelean impunîndu-1 statornic în istoria literaturii române. Cum ziceam, o expunere a punctului de vedere în nefericita problemă deschisă de Lazu se impunea (imperativul plutea în aer dar era categoric, în acel început de an 1894) şi Evolceanu se achită cu eleganţă de neplă-cuta-i sarcină, tminimalizându-l pe denigrator şi expediindu-1 cu un „Ah, domnule Lazu!". Convorbirile literare se întâlneau acum pe aceleaşi poziţii cu adversara lor — .^Revista critică-li-terară" : Coşbuc era salutat cu simpatie pentru că nu semăna cu „poeţii contemporani" care, în genere, „fac parte din şcoala lui Eminescu, şi tocmai aceasta e şi cauza inferiorităţii lor în masă, de ilia cel mai mare până la cel 2) în acel moment, relaţiile lui Vlahuţă cu „Convorbirile" erau mai proaste decât oricând. La 9 mai 1892 avusese loc o manifestare literară şi conferenţiari fuseseră Vlahuţă („Publicul românesc şi scriitorii săi") şi Caragiale („Gâşte şi gîşte literare", în care atacă gruparea Convorbirilor). din urmă versificator de pe pagina a 4-a a revistei Vatra în comparaţie cu G. Coşbuc" şi de aceea, „...el e astăzi în fruntea poeziei noastre" (C. L. nr. 10/94). Moartea lui Fulger era comentată în gustul epocii —» ou citate .multe şi entuziasmări descriptiviste. Coşbuc era comparat cu Alecsandri3) pentru interesul pentru folclor şi optimismul lui, cu Creangă, pentru ştiinţa folosirii poetice a „locuţiunilor zilnice" — şi cu Ion Neculce pentru „naivitatea" populară". In ceea ce priveşte procedeele specifice ale poeziei lui Coşbuc, se observa contopirea genului liric cu cel epic şi a celui narativ cu cel descriptiv. Evolceanu îl delimita cu străşnicie şi mulţumire pe Coşbuc de parnasienii4) la modă, fiindcă nu e niciodată pur descriptiv şi nu confundă poezia cu pictura (confuzie ce ciâticul Convorbirilor o avea în oroare). îi plăceau comparaţiile cu termeni abstracţi („frumoasă ca un gînd răzleţ") fiindcă le socotea mai apte să creeze sugestii (era puţin contaminat de simbolişti ?). Evolceanu observa cu plăcere că poetul ardelean este străin şi de erotismul poeziei romantice. în 1894, Convorbiri literare situau pe Coşbuc în fruntea poeziei romaneşti „prin inspiraţia sinceră şi naivă şi deci prin originalitate, prin sentimentul optimist, plin de dragul vieţii, care-l deosebeşte radical de Eminescu şi de şcoala sa, cum am arătat de multe ori; agă, cu versul imposibil şi rima bogată, eminescianul tip6), încarnarea — împreună cu un altul, care, cu acelaşi fond, n-avea nici tehnica desăvîrşită, nici melancolia misterioasă a celuilalt, dl. O. Carp — ÎNTRUCHIPAREA CURENTULUI DOMNITOR ATUNCEA ŞI AST AZI IN LITERATURA NOASTRĂ-(s.n.) ; cel de al doilea aducea o notă nouă, ceea ce era şi este încă mai de dorit decît talentul chiar. Convorbirile literare — din martie 1890 — mi se pare1) — publicau „Nunta Zamfirei" iscălită de un nume necunoscut, Gheor-ghe Coşbuc. Poezia era frumoasă, mai frumoasă decît a unui începător — poetul publicase mai mult, se zicea, în Ardeal — dar nesigură şi plină de şchiopătări. Basmul nu fusese întrebuinţat cu acel meşteşug neimitat pe care-i posedă autorul lui „Călin" ; bucata mirosea a undelemn, a muscă sălbatică, a rime căutate, a provincialisme nenaturalisabvle. (sic!). Dar cine ar fi putut să nu recunoască pe cineva în cel ce se exprima astfel. «Voinicii cai spumau în salt I Şi-n creasta coifului înalt / Prin vulturi vînitul viu vuia I Vre-un prinţ mai tînăr cînd trecea / Cu un braţ în şold şi pe prăsea I Cu celălalt». 6) Iată oîteva versuri din poema „Dorin" a lui Stavri apărută în acelaşi an în Convorbiri literare, pentru a înţelege mai exact în ce măsură un poet putea fi, în această epocă, eminescian : „Luna palidă şi tristă, peste plopi ce dorm uitaţi / Pânditoare —■ apune nori suri de -plumb întunecaţi / şi lumina moare-n valuri, pe câmpuri lumina moare / El se duce, se tot duce şi se pierde trist în zare". 7) 'într-adevăr, memoria nu-,1 înşală pe Iorga, „Nunta Zamfirei" apăruse în martie, iar în aprilie, „La oglindă". — Viaţa românească Modul în care au fost primite în presă şi chiar de critica orală a vremii primele poezii ale scriitorilor deveniţi azi clasici, ne preocupă prea puţin, deşi documente (cam colbuite) ascund surprize : „Succesul '(debutului lui Coşbuc n.n.) a fost desăvîrşit; aicea la noi, unde soarta e vitregă pentru alţii, o poezie a format reputaţia autorului, îmi aduc aminte încă de acei cari se abordau cu invariabilul: «Ai cetit Nunta Zamfirei» ? Fără explicaţii; mai erau de nevoe! Cite datorii i se impuneau poetului de singura această primire caldă, pe care el a avut-o de la început, ca un soare bun, trezitor de vegetaţie nouă şi pe care alţii o aşteaptă, muncind şi cu inima frîntă, pînă-i înghite pămîntul. Au mai urmat în „Convorbiri" alte poezii, de sigur mai slabe, cu toate că „La oglindă" e astăzi încă bucata preferată la orice declamaţie (s.n.) „La oglindă" era un dialog bine condus, drăguţ de multe ori, ho-tărît însă prea lung ; bucăţile care urmară în revistă se ţineau de alt gen, de cel ce se zice falş anacreontic şi pe care l-aş putea numi mai bine „gen sergent-major", — dragostea coborîtă la nivelul sub care e înţeleasă şi .practicată de această mult iubită categorie socială. Forma — silită pe alocuri, ca la mai toţi literaţii ardeleni, rămî-nea însă corectă, fermă, de acea fermitate clasică — noi sîntem încă romantici — care împreună cu pronunţata iubire de viaţă, optimismul sănătos şi vesel al poetului, îi forma nota distinctivă. L-am urmărit cu o simpatie pe care n-o schimbară reclamele vulgare, canonizările pripite care se obişnuiesc aşa de mult la noi şi care strică atîta unui talent, cînd n-ar avea nevoie de proptele şi de seră caldă — l-am urmărit în ziare unde publică bune traduceri din deosebitele literaturi şi m-am bucurat sincer de superba reproducere a Sakuntalei". Discuţia propriu zisă a volumului Iorga o începe însă prin a contesta titulatura de idile — ,jde ce idile, căci nu e una singură vrednică de acest titlu ? IdUa e prin esenţă narativă, şi nu sim- plicitarea, naivitatea tonului o caracterizează numai" şi sînt recunoscute doar „două poezii în deplinul înţeles al cu-vîntului frumoase" — „Noapte de vară" şi „Trei doamne". Oare este situaţia poetului acum, în anul il894: „Azi, poetul e mai mult decît o personalitate literară îngropată" (Se pare însă urmărind presa, că impresia lui Iorga era cel puţin exagerată). Nouă din poeziile primei ed. a „Balade şi Idile" sînt, după cele comunicate de Gh. Lazu, trecute în rândul „imitaţiilor şi imitaţiilor foarte libere"8) „S-au făcut de dl. Vlahuţă — continuă Iorga — între alţii, rugăminţi foarte calde poetului9) 8 Şapte poezii descoperite de Lazu şi două comunicate lui Iorga de Lazu după apariţia broşurii. 9 Ce zice Coşbuo ? ,^Eu eram în străinătate : un prieten, la care îmi lăsasem cărţile şi manuscrisele, a scos volumul în lipsa mea ; îmi pare rău că el ne-ştiind, a pus între poeziile mele câteva bucăţele traduse pe care n-am avut niciodată gândul să mi le ânsuşasc". Noi rugăm pe poet să arate publicului — care sînt acele bucăţi, pentru ca să nu mai planeze nici o îndoială asupra poeziilor care-n adevăr âi aparţin. Şi credem că domnia sa se va grăbi să facă lumină" (Vlahuţă, „Procesul Lazu^os-bue" Viaţa nr. 2/5 dec. 1893). Tot în Viaţa nr. 3/12 dec. 1893, Vlahuţă (A.V.) scria cu titlul „Iar Coşbuc"... „Evenimentul de la 9 dec. într-un excelent articol literar, aruncă o lumină hotărâtoare asupra originii uneda din cele mai frumoase poezii ale lui Coşbuc, „Rugămintea de pe urmă". E din Lermon-toflf. Lucrul e vădit şi-mi plec capul, cu durere, sub cuvintele aspre pe care mi le adresează, şi mie personal, confratele de la Iaşi. Le merit, şi n-am dreptul să mă plâng. Dar îmi pare rău că Dl. Coşbuc stă la o parte, şi priveşte c-o neiertată nepăsare la osteneala pe care şi-o dau cîţiva prieteni cinstiţi ca să-i apere originalitatea talentului său, originalitate din ce in ce mai şubredă, şi mai eu dreptate atacată. Tăcerea du-misale âncepe a ne da o impresie dezastruoasă. Poate că niciodată nu s-a petrecut în literatura vreunei ţări o asemenea mistificare şi poetul face fericită natură". în aceeaşi perioadă Coşbuc a fost acuzat şi în Literatorul, de plagiat (nr. 10 din 15 martie 1893). 98 să declare care din bucăţile celebre s-ar putea alătura la cele dovedite ca neoriginale. Fără a mă opri la caracterul cam... greu de îndeplinit al rugăminţii, fiindcă zvonul venit a scuza pe Dl. Coşbuc e evident naiv — nu pot să trec la altă ordine de idei fără a-mi arăta adînca părere de rău pentru această mistificaţie întemeiată desigur pe slaba cunoascere la noi a literaturilor străine afară de cea franceză". De aici Iorga, nu fără amabilitate, ajunge la o concluzie funestă pentru volumul lui Coşbuc: presupunând că există încă multe alte piese traduse din literaturi străine, anunţă că el nu mai are „naivitatea" de a analiza volumul lui Coşbuc („natura de spirit", „concepţia vieţii", „idealele" lui Coşbuc). Mai româneşti, care exclud aşa de complet ideea unei înfruntări i se par a fi „Prahova", „Moartea lui Fulger", „Gazel". („Şi ce n-aş da — afară de timpul care-mi lipseşte ■— să ştiu că cele două versuri din Gazel „Iar de n-are scop viaţa j Fă să aibă clipa scap" sînt ale d-lui Coşbuc, adică ale noastre".) Precauţia tânărului Iorga atingea forme extreme: „Pentru a evita însă păcălelile neplăcute, poţi vorbi cu siguranţă numai de formă". In consecinţă, Coşbuc este privit ca un deosebit de talentat traducător, căci ,,a traduce bine o bucată e a o crea din nou, într-o altă limbă, şi personalitatea traducătorului se întipăreşte neapărat pe bucata pe care a reprodus-o". Şi comentează: „Poate fi traducere oricît, dar asemenea versuri arată pe cel chemat, pe acel, în pieptul căruia se coboară zeul, cînd scrie. Cînd traduce.'" ★ Existenţa volumelor ce-şi au acum locul lor care ni se pare stabil, sigur, în istoria literaturii române, nu a fost totdeauna, de la apariţia lor, senină, neameninţată de furtuna contestărilor (şi cine ştie ce le rezervă viitorul !). Iar scriitorii nu au fost totdeauna clasicii, pe care-i ştim acum, nici clasicii în viaţă — de atunci, de la începutul se- colului acesta, aşa cum a mai apucat să fie considerat Coşbuc. Comparat şi opus lui Eminescu încă de la debut, poetul ardelean reprezenta la sfîrşitul veacului trecut una din cele trei modalităţi principale de diferenţiere de masa epigonilor eminescieni — (celelalte fiind, nu mai puţin viguroasa şcoală de la „Literatorul" şi poezia neoclasică a lui D. Zamfirescu). Primul ca şi al doilea volum de altfel (Fire de tort) au fost însoţite de pletora acuzaţiilor de plagiat şi, ceea ce a fost mai neplăcut, i s-a reproşat o anume monotonie în alegerea şi tratarea temelor poetice. Faptul neliniştea conştiinţa multor admiratori şi a provocat chiar la Convorbiri o anume răceală circumspectă atunci cînd a apărut (peste 4 ani) Fire de tort. Maiorescu, Iorga şi Densuşianu au simţit acest âucru, dar ei au pus bazele viitorului prestigiu al lui Coşbuc transfor-mându-1 in reprezentantul (dacă vreţi in „simbolul") unei renaşteri a poeziei române din vlăgudalapesimismului post-eminescian. Evolceanu intuia existenţa unei triade (am zice noi în spirală) — Alecsandri — Eminescu — Coşbuc, văzând în autorul volumului de „Balade şi idile" un alt Alecsandri, senin şi vesel, vrăjit de folclor în ceea ce are el epic, humoristic, robust cu graţie şi voioşie. Ocupaţi mereu să combată acuzaţiile de plagiat, criticii contemporani au apăsat mult pe marea originalitate a operei coşbuciene într-un moment de epigonism şi au simţit chiar nevoia să-1 rupă, din contextul literar european. Faptul nu i-a servit deloc lui Coşbuc fiindcă, om de cultură, cu precădere interesat de clasicismul antic şi pre-renaştere, el a fost omul secolului său. Ne^amasian în stilul franţuzesc (Evolceanu avea aici dreptate), el a fost influenţat ,sau dacă vreţi a mers în sensul în care se orientau (se orientaseră cu peste douăzeci de ani în urmă) parnasienii francezi: îl interesa orientul şi orientalistică, nu considera descriptivul şi epica incompatibile cu poezia şi mai ales evita să vorbească la persoana întâia în poezie, transferând 99 lirismul asupra unor personaje ce tre: prin scurte întâmplări (şi fac confesiuni) în versuri. Legat de tradiţiile prozei noastre lirice (Neculce, Creangă) şi de clasicis- mul paşoptist, „Balade şi idile" a relevat în 1893 că poezia românească departe de a fi condamnată la un pesimism epigonic îşi poate deschide şi alte drumuri promiţătoare, fertile. „Noi vrem pămînt" ecouri, la noi şi la alţii de loan Georgescu I LA NOI briind „Istoria literaturii ro- Smâneşti contemporane" (Bucureşti 1934, II, 32), Nicolae Iorga observă: cu mult înainte de ridicarea sătenilor în 1907, G. Coşbuc, dă „formidabila" sa ameninţare cu blestem : „Noi vrem pămînt". La fel ne spun şi alţi cronicari ai timpului că „geniul profetic" al lui Coşbuc, oare a întrupat strigarea ţărănimii chinuite după pămînt, — nu s-a înşelat. România, organizând în 1906 o expoziţie jubiliară, şi-a dat un trist certificat. De la Moscova şi pînă în îndepărtata Canada, opinia publică mondială a constatat că, pe corpul naţiunii noastre, este o rană adâncă şi enormă ce nu poate fi ascunsă prin draperii decorative ; că, între faţada arătoasă a României oficiale şi realitatea îngrozitoare de la ţară, e o prăpastie mare ; că întreaga organizaţie de Stat a acestei ţări ameninţă cu prăbuşire totală. De acum înainte, notează un publicist contemporan, cînd se va vorbi despre România, se va spune : România cea cu chestia agrară, România cu răscoalele ţărăneşti, România minată îr măruntaiele ei de o boală ce nu iartă (vezi „Săptămâna", Bucureşti, 28. III. 1907 şi „Luceafărul" Sibiu, 1907 p. 137—H38). în mod firesc, se iveşte aici întrebarea : cum a putut Coşbuc să prevadă Cine prevede, mare duh se vede (Vorbă din bătrîni). din 1894, cînd şi-a publicat poezia în „Vatra" — revistă ce o scotea în capitală, ajutat de Caragiale şi Slavici — catastrofa ce avea să se întîmple abia după 13 ani ? Mai ales că el, pînă atunci, înfăţişa o viaţă ţărănească mulţumită, tihnită, aproape ideală ca în „Noapte de vară", „Nunta Zamfirei" „Lingă leagăn", „La oglindă" şi altele ? Chemat de la ziarul „Tribuna" din Sibiu la Bucureşti, întîi ca „desenator" la biroul de arhitectură al „Casei Şcoalelor", Coşbuc ajunge" pe urmă, propagandist cultural. El îşi ia în serios această din urmă chemare şi cu-treeră satele vechiului regat român, stînd pretutindeni de vorbă cu ţăranii. Avem patru versiuni asupra genezei poeziei „Noi vrem pămînt" : una în ziarul „Lupta" (Budapesta, 11/24.1.1907). 'remarcată şi de „Viaţa Românească" (Iaşi, 3/1907) ; a doua în „Luceafărul" (5/1919), datorită lui Alexandru Vlahuţă şi alte două în „Adevărul literar şi artistic" (31. VIII. 1924). Deşi aceste versiuni diferă unele de altele, totuşi ele se unesc în a recunoaşte că autorul a primit îndemnul de a-şi scrie poezia, ascultând plângerile ţăranilor din Moldova, ţara unde avea să se aprindă mai tîrziu focul răscoalei. Călătorind în Moldova într-un vagon de clasa Hl-a (cum era pe atunci, n.n.), înţesat de ţărani, Coşbuc intră în vorbă cu dînşii mai mult ca să-şi treacă 100 vremea şi să culeagă de la ei cuvinte şi construcţii dialectale. Toţi se piîng de lipsa de pământ. Unul dintre ei — bătrân deştept şi de rar temperament — ii spune aproape tot ce se găseşte in „Noi vrem pământ" : până şi ameninţarea din strofa finală că „ciocoii" pribegi, aduşi de vânt, dinaintea mâniei lor, la o răscoală, nu vor scăpa nici în mormânt. Poetul a găsit captivant şi zguduitor acest strigăt al ţărănimii năcăjite, 1-a redat exact, ticluindu-i forma literară, potrivită. Slavici o pune, cu drept cuvînt, alături de „împărat şi proletar" a lui Minai Eminescu („Adev. lit. şi art". 20.11.1021). Vorbind despre ţăranul ân literatura noastră poetică („V. Rom" decembrie 1907 p. 371 ş. urm.), Octavian Goga, „poetul pătimirii" noastre, spune că G. Coşbuc este o „apariţie hotărâtoare", „o glorie a literaturii", iar poezia ce ne preocupă în deosebi, „va fi un simbol de îndrumare pentru literatura viitorului". într-un anumit înţeles, „poezia trebuie să fie făcută de toţi, nu de unul singur" ; nu de individul şters, incolor şi fără relief, ci de personalitatea reprezentativă (V. Damostene Botez, Drumul Poeziei noastre în „Contemporaul". 4. III. 1966). Ştiind apoi că Coşbuc ne înfăţişează şi în alte creaţii ale sale (Decebal către popor, Cîntec barbar, El-Zorab, în opres-sores ş.a.) astfel de frământări colective; că a urmat linii monumentale peste veacuri şi ţări ; că i-a plăcut să stea de vorbă cu hinduşii, cu Homer, cu Vir-gilâu, cu Dante, cu Byron, in a căror societate se simţea bine, — îl putem privi ca însuşi Ceahlăul, cântat de el : Un uriaş cu fruntea-mi soare.' Dar fiindcă, în zilele noastre, centrul de interes se deplasează de la om spre societate, nu e fără rost să cercetăm ecourile trezite de poezia lui Coşbuc „Noi vrem pământ", la contemporanii săi. Dacă Maiorescu e indignat, alţii sînt însufleţiţi. V. G. Morţun o recită la o întrunire publică în sala „Sotir" din Bucureşti, cu un efect de nedescris. Tot anonimul cronicar al „Adevărului literar şi artistic" (31. VIII. 1924) povesteşte că, la o serbare şcolară unde, între alţii, era de faţă şi ministrul cultelor şi al instrucţiunii, Spiru Haret, s-au citit şi declamat bucăţi din Ion Creangă şi alţi autori, dar ele n-au impresionat de loc pe săteni. Cînd, însă, „s-a declamat — fireşte destul de rău, dar n-are a face — Noi vrem pămînt . . . impresia a fost zguduitoare." Era, adică, punctul pe i -sau, cu alte cuvinte, exact ceea ce mulţimea aştepta să se spună. Şi ceea ce s-a Întâmplat ou ocaziile înregistrate de cronicarul „Adevărului literar" s-a mai întâmplat, de nenumărate ori, nu numai în capitală, ci şi în foarte multe oraşe şi sate ale ţării. Poezia „Noi vrem pămînt" a fost reprodusă nu numai de ziarele socialiste „Munca" şi „România muncitoare", ci şi de alte periodice, apoi de călindare şi manuale şcolare. Refrenul ei atît de sugestiv devine o obsesie. Nu scapă nimeni de influenţa ei. Să nu uităm nici caracterul teatral-recitativ al acestei poezii, ca şi al altor creaţii ale marelui nostru poet. Marcante ca basoreliefurile, răsunătoare ca orga, lapidare ca inscripţiile, cu rime aşezate cu rnăestrie, cu strofe ce se precipită vertiginos ca apele munţilor — aşa sînt aceste versuri dintre cele mai puternice ale limbii româneşti. Cei mai mulţi „ciocoi" văd efectele ei abia în martie 1907, cînd izbucnesc răscoalele ţărăneşti din Dorohoi până în Mehedinţi. Odată reprimate răscoalele (mofoi-lizindu-se 130.000 de ostaşi şi proelamîn-du-se, unde era nevoie, şi starea de asediu) cei cu musca pe căciulă uită de propria răspundere şi caută cu furie instigatorii. Ei stabilesc o ierarhie a vinovaţilor, în frunte sînt: Spiru Haret, ministrul cultelor şi al instrucţiunii publice ; V. G. Morţun, ministrul lucrărilor publice ; Constantin Stere, prefect de Iaşi ; Dr. Nicolae Lupu, prefect de Făloiu : 101 Ion Atanasiu, prefect de Covurlui ; Dr. loan Cantaeuzino, profesor' la Facultatea de Medicină, membru în comitetul central al Partidului Socialist ; N. Iorga, profesor universitar, deputat de Iaşi ; Spiridon Popescu, scriitor şi G. Coşbuc. iSpiru Haret e urgisit de conservatori, fiindcă arată mizeria economică a ţării. Peste un milion de ţărani au mai puţin de trei milioane de hectare, — iar o mie de moşieri au peste patru milioane de hectare. Unde-i dreptatea ? Haret denunţă şi absenteismul marilor proprietari români. Aceştia trăiesc în străinătate. Nu-şi văd moşiile, nici nu stau de vorbă cu muncitorii ţărani. între proprietari şi ţărani, se înfig arendaşii. „Iată elementul iritant, intrat ca un oui străin între coajă şi copaie" — zice Haret. în broşura sa despre chestia ţărănească, Haret accentuiază „dreptul de a recuceri pământul strămoşesc din mîinile murdare ale unei bande de hoţi". în consecinţă, cere ca ţăranii să fie apăraţi de arendaşi, precum Statul apără pe debitor de creditorul cămătar. în Moldova, unde a erupt răslmiriţa, erau nu numai arendaşi ci şi trusturi monopoliste. Aprobând, în calitate de ministru al instrucţiunii, un manual de Geografie cu motto : „Noi vrem pămînt" el îi scoate din ţâţâni pe adversarii săi politici, lcare-1 declară „criminal, criminal faţă de ţară şi de neam, omul care şi-a ieşit din minţi" şi nu mai poate fi tolerat în capul instrucţiunii publice" (V. „Epoca", 8. IX. 1907). Violent atacat este şi N. Iorga care, în 1906, împiedicase o reprezentaţie a societăţii „Obolul", în limba franceză, pe scena Teatrului Naţional ; care-şi pusese candidatura şi a fost ales deputat la Iaşi ; ţinea -discursuri la întruniri publice şi scotea periodicul său „Neamul Românesc". împotriva lui Iorga se ridică în deosebi „Patriotul" (11. III. 1907) care-i înfierează articolul ,/Dumnezeu să-i ierte" şi „La Roumanie" — Viaţa românească 113 MISCEILANEI Coşbuciana de Şerban, Cioeuleseu UN (CARNET DE BUZUNAR... va face obiectul însemnărilor noastre. Un simplu carnet de note, cu coperte negre de muşama, lunguieţ, dar totuşi de buzunar, conţinând, afară de câteva foi smulse, 63 de file numerotate, se păstrează la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, la cota 2934, manuscrise române. Cu scrisul său caracteristic, uşor înclinat spre .stânga, Coşbuc însemna cu creionul tot ee-1 preocupa: adrese, socoteli băneşti, liste de lucrări proprii sau străine, preocupări de ordin literar, social, politic, ciorne de versuri, fapte din trecut sau, cînd era vorba de anecdote, cîte o notă telegrafică, spre aducere aminte. Era un om ordonat, dar nu pînă la pedanterie, ca să ţină carnet zilnic de întâlniri sau de afaceri. Problemele de gândire nu sînt expuse sistematic, însă trec pe întâiul plan, înaintea nevoilor de ordin material. Carneţelul are astfel caracterul unei. piese de şantier, în care se schiţează articole sau poezii în lucru, uneori fulgurante de gîndire, spre a-i servi autorului la nevoie. De bună seamă, cercetătorii anume devotaţi memoriei lui Coşbuc n-au putut trece peste acest document omenesc şi literar atât de preţios. Poate că el a făcut şi obiectul unei examinări speciale, despre care n-avem însă cunoştinţă. Poate că se pregăteşte un studiu sistematic al manuscriselor lui încă inedite, a ceea ce germanii numesc Nachlass. Ne vom mulţumi să spicuim ce ni s-ia părut mai interesant în legătură cu omul şi cu opera. DATAREA Nu există, din fericire, o problemă a datării Carnetului, deşi acesta nu este un „notes" calendaristic, care să ne dea răspunsul de-a gata. Cel ce răsfoieşte documentul filă cu filă, se opreşte îndelung asupra paginilor cu titlul: Angajament solemn! Iată textul integral, scris şi subliniat de Coşbuc şi cu alte două semnături de prieteni : „Noi în vederea apropiatei sărbători ((ce avem de gând să ajungem !) între Naştere şi Bobotează (1908, am hotărât ca cu ajutorul lui D-zeu să întrunim la un ospăţ prietenesc (= notă 2)1 pe câţiva dintre iubiţii noştri prieteni, ca să se ') Ospăţ = masă lungă şi mare pînă la datu afară (n. lui Coşbuc). 114 bucure şi ei de munca depusă de noi pentru a creşte nişte purcei1 care s-arate dragostea noastră pentru progresul nostru în filozofia naţională. Pentru vin şi varză răspunde Samuel profetul, iar pentru bonzio2 stă garant Daniel din groapa leilor. Semnat la Caru cu bere de noi, doi şi trei noiembrie ss. C. Roman George Coşbuc Martor I. Eneseu" (filele 47—48). Aşadar, la începutul lui noiembrie 1907, Coşbuc folosise aproape cinci şesimi din carnet, iar angajamentul priveşte sărbătorile creştineşti de la sfîrşitul acelui an şi de la începutul anului viitor. Iubitor de petreceri amicale, mai ales între ardeleni, Coşbuc frecventa celebrul local de tip nemţesc „Carul cu bere", care şi-a păstrat multă vreme caracterul de templu gotic cu sumbre vitralii, închinat lui Gambrinus, patronul băuturii blonde spumoase. Aluziile biblice din final corespund de bună seamă unui! limbaj convenţional al grupului. 3n datarea dublă, edita cu două zile consecutive, descifrăm odată cu depăşirea miezului nopţii, trecerea de la o zi la alta, pe care şi în zilele noastre ţin să o consemne unii cheflii înzestraţi şi cu un spirit de exactitate cronologică foarte dezvoltat. Se vede că cei doi semnatari erau şi cei ce suportau cheltuielile ospăţului, încapînd cu acelea ale creşterii purceilor, care erau încă de lapte, bine rumeniţi şi „crocanţi", plăcerea consumatorilor împărţinidu^se între toate simţurile, începând cu cel estetic. Umorul din formularea angajamentului este desigur exclusiv al lui Coşbuc, care nu se înşela deloc, depistând în (bucuriile gastronomice ale burgheziei noastre mijlocii din acel ceas, o adevărată „filozofie naţională", sau, prin alte cuvinte, o raţiune de existentă. Savuroasă este şi definiţia din notă a ospăţului, ca o masă (depăşind condiţiile de spaţiu ale sufrageriei şi cerând imperios deschiderea uşilor către camerele contigue. într-adevăr, dacă la lista celor 12 comeseni se adaugă şi membrii familiilor respective, sufrageria se arăta cu totul insuficientă să adăpostească toată lumea convocată la „ospăţ". Fără nici un raport cu această masă, găsim la fila 53 o serie destul de lungă de socoteli, cu aceste articole alimentare: „icre, marinată, piersici, ţuică, vin, borviz, bomboane, coniac, vin, îngheţată, vin, borviz, cafea, zahăr, vin" Cum se şi cuvine, vinul, băutura prin excelenţă a celor ce se respectă, revine de câte două ori în două rubrici, conţinând probabil cheltuielile suplimentare ale coşniţei pentru două sau trei zile, consemnate din memorie, în ordinea firească. Un alt local frecventat de Coşbuc era celebrul restaurant Iordache. La fila 24 găsim această scurtă însemnare : „Vasîle, mepotu-meu, la Iordache, rupt cântecul, nu-nţelege orientalismul nostru". Ce cântec nu-i va fi plăcut misteriosului Vasile, — un ardelean,, în fond, ca şi Coşbuc, în dezacord cu anumite drojdii balcanice de pe la noi, — nu ştim. ALTE SOCOTELI BÂNEŞTI Anul 1907 este pentru Coşbuc însemnat prin apariţia revistei Viaţa literară, la a cărei conducere ia parte. Revista apărea, după cum citim în carnet, în şapte sau opt mii de foi, al căror tipar, inclusiv hârtia, se ridica la suma de 196 lei ; la venitul brut dim vînzarea a şapte mii de foi, a 0,10 lei numărul, aşadar de 700 iei, seăzându-se rabatul de 40% la vânzare, 280 lei, se realiza un venit J) Albina, Dr. Pap, Coşbuc, Neagoe, Ciuciian, Max, Popov, Chendi, Moiisil, Ştefu, Căndaş subt peri înfloriţi vreau isă te iau de mînă, vino, să-ţi arăt brazdele veacului. încorporând nostalgiile sale de refugiu din lumea mutilată a „civilizaţiei citadine", lumea satului apare transfigurată. Ogorul e aci „sănătos" iar plugurile sînt smulse din condiţia lor uti-litar-prozaică de instrumente ale travaliului diurn şi transformate în simboluri ale graţiei celeste: Pe dealuri, unde te'rvtorci cu ciocuri înfipte'n ogor sănătos sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri: mari paseri negre ce-au coborît din cer pe pămînt. Ca să nu le sperii — trebuie să te apropii de ele cîntînd. Vino încet. Este clar că în opera lui Blaga nu ne aflăm în faţa vreunui ruralism de tip sămănătorist, în faţa unei exaltări a înapoierii vieţii rurale sau a „idiotismului vieţii de la ţară". Satul lui Blaga, expurgat de particularităţile vieţii materiale şi de cele ale unei structuri social-istoriice determinate, apare mai curând ca un punct de materializare a aspiraţiilor poetului. Ritmurile ciclice, „cosmice" ale vieţii, „certitudinile" pe care le oferă aci ancestralele practici şi ritualuri magice, existenţa într-un univers care pare a-si fi pe deplin suficient sie însuşi — sînt exaltate de poetul Blaga ca simboluri ale unei existenţe stabilite în contrast, cu relativismul şi nesiguranţa vieţii din cadrele civilizaţiei oraşului modern. „Satul" şi „oraşul" tind să-işi piardă în viziunea'lui Blaga funcţia lor obiectivă în cadrul procesului social-istoric (aceasta demonstrează clar superioritatea oraşului asupra satului) şi să devină, simpli termeni de referinţă ai propriei sale dialectici spirituale: „oraşul" ca simbol al unei existenţe fragmentare şi triste iar „satul" ca zonă de incorporare a năzuinţei către permanenţe şi stabilitate-: . Copilo, pune-ţi mîinile pe genunchii meu 130 Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gînd e mai încet, şi inima-ţi isvîcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept ci adînc în pămînt undeva. Aici se ivindecă setea de mîntuire şi dacă ţi-ai sîngerat picioarele te aşezi pe un podmol de lut. Tot ce ţine de acest univers familiar al lumii satului apare transfigurat în versurile lui Blaga şi cel oare va scrie mai tîrziu: „Satul se integrează înitr-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic", va celebra „sufletul satului" : Uite e seară. Sufletul satului fîlfîie pe Ungă noi, cu un miros tsfios de iarbă tăiată, cu o cădere de fum din streşini de pae, ca un joc de iezi. pe morminte înalte. Lumea aceasta aparţine însă unei trecute vârste edenice şi sentimentul dominant rămânea' cel ai tristeţii şi spaimei acute in faţa unui univers ostii şi străin. Autobiografiile lirice ale lui Blaga desvălue mereu iitinerariul său ca o accentuare dureroasă a singurătăţii „Când m-am trezit om şi cuget împlinit./ singurătatea mea răsuna înaltă prin lume" — scria poetul în „Cântare pentru trecut" („Gândirea" oct. 1924), subliniind că vremea n-a făcut decât, să-i aducă „desărvffirşirile în rău". Personajul liric al versurilor din „In Marea Trecere" este cal al unei fiinţe istovite de întrebări fără răspuns, plîmbîndu-şi dezolarea şi perplexitatea în faţa lucrurilor. Câte o imagine excepţională vine să materializeze starea de durere extatică a poetului : Sufletul îmi cade în adînc alunecând ca un inel dintr-un deget slăbit de boală. Cu o frecvenţă obsedantă apare imaginea „cenuşei" ; tristeţea atinge limita morbidităţii ; uniformitatea fără scăpare a lumii îi dă sentimentul golului şi neantului: Vino sfîrşit aşterne cenuşă pe lucruri. Nici o cărare nu mai e lungă, nic o ichemare nu mă alungă Vino sfîrşit. Pe coate încă o dată mă mai ridic o şchioapă de la pămînt şi ascult. Apă bate'ntr'un ţărm. Altceva nimic, nimic, nimic. („Un om s'apleacă peste margine") Poetul se refugiază în zone stăpânite de „linişti . . . grele şi părăsite de om", acolo unde amintirile vin plîngînd „să-şi îngroape feţele'n cenuşa lor". O-bieetul tristeţii îşi pierde tot mai mult orice determinare precisă, sentimentul se abstractizează şi se universalizează. Pentru noul Haraciit devenirea se identifică cu iremediabila extincţie, paşii săi sînt „nişte roade putrede/ oe cad dintr-un pom nevăzut", natura însăşi i se pare a purta pretutindeni sigiliul îmbătrânirii („O, cum a răguşit de bătrâneţe glasul izvorului !") şi un sentiment copleşitor de zădărnicie îi ânvălue fiinţa. Năzuinţa finală este cea a propriei evanescenţe: Orice ridicare a minii nu e decît o îndoială mai mult. Durerile se cer spre taina joasă a ţarinii. Spini asvîrl de pe ţărm în lac, cu ei în cercuri mă desfac. („Heraclit lingă lac") Tocmai faptul că sentimentul de frustrare la care-1 supune contactul cu o civilizaţie ostilă şi alienantă apare în poezia lui Blaga stilizat într-o stare de tristeţe universală şi nsdeteriminată, tocmai faptul că desolidarizarea de lume (pe fondul absenţei oricărei perspective şi al sentimentului totalei disoluţii) se amplifică într-un resentiment 3 a adresa întregii existenţe vitale şi temporale, ne explică factura specifică a acestei poezii. Poetul deplânge însăşi condiţia existenţei „în lume", trimiterea 131 sa în lumină e considerată o nedreptate sau un blestem şi astfel cel „adus puţin din umeri/ şi aplecat peste întrebările lumii" arunca Mamei patetica întrebare: „ - De ce «n-ai trimis în lumina, Mama, de ce \m-ai trimis ? Trupul meu cade la picioarele tale ar eu ca o pasăre moartă. Nimic nu exemplifică mai elocvent că tristeţea poetului se extinde de la o realitate determinată . la însăşi existenţa ca atare în orizontul lumii fenomenale, decît elogiul pe care-l va aduce anonimatului si desprindem totale de realitatea contingenţă. Apare m poezia lui Blaga tendinţa de a descoperă pe portativul conştiinţei o serie de spaţii în oare să se localizeze aspiraţxa sa de a evada din „vremelnicie" şi din timpu imediat. Muntele, cu formele sale de viaţă sempiterne, nealterate ae devenire si de curgerea istorică, tinde adeseori'să fie un asemenea spaţiu. In „Hronicul şi cîntecul vârstelor , reme-morîndu-şi epoca copilăriei Şl pruna experienţă a Muntelui (majuscula u a. transcrie parţine poetului), Blaga va _ astfel impresia sa: „Da, voi veni, cînd va, să-mi ogoiesc aoi !tW după uri zbucium tîrziu al vieţii, aci, numai aci, în această aşezare, unde orice schimbare se face fără îndoială numai m tipare de totdeauna, unde desigur ca nimic nou nu se-ntimplă niciodată de vreme ce Dumnezeu i-a întors spat* ţinînd-o ia adăpostul mitostw şi P™1-nic al umbrei sale" ta trecătorule, şi tu care mergi, şi tu care vii. Toate turmele pămintului au aureole sfinte peste capetele lor. Astfel mă iubesc de-acum : unul între mulţi, şi mă scutur de mine însumi ca un cine, ce-a ieşit dintr-un riu blestemat. Ceea ce vizează Blaga nu aste însă o lacrimogenă îmbrăţişare umanitaristă (de genul celei celebrate de Werfel). Scopul său este mai profund : a redobândi pierduta integritate şi organlci-tate a lumii. Exaltarea unei lumi primitive şi arhaice are un asemenea sens metafizic. Figurile lumii primare evocate de poet apar ca tot atâtea metafore destinate să incorporeze năzuinţa către un univers „ritualic", unitar şi coherent. Sentimentul exilului şi al înstrăinării tinde să-şi găsească o compensaţie în evocarea practicilor magice, în studiile sale teoretice, Blaga va exalta gîndirea magică drept o formă de „antropomorfozare" a lumii, destinată să oreieze în jurul personalităţii umane un univers familiar. Această funcţie „intropatică" a magicului este utilizată pe plan poetic pentru a traduce năzuinţa către un univers statornic şi plin de certitudini : 135 Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea ca un muşchiu strămoşesc. O de ce am tălmăcit vremea şi zodiile altfel decît baba ce-şi topeşte cînepa în balta ? De ce am dorit alt zîmbet decît al , pietrarului ce scapără sântei în margine de drum ? De ce am rîvnit altă menire în lumea celor şapte zile decît clopotarul ce petrece morţii la cer ? Ideia de anulare a personalităţii şi de integrare într-o credinţă imperso- nală duce în cele din urmă la teomor- fdzarea existenţei : Sîngele meu vreau să curgă pe scocurile lumii să-nvîrtă roţile în mori cereşti. Sunt tremur de fericire : Ziua întreagă deasupra mea puterile păsăreşti au arătat în triunghiuri spre ţinte luminoase. („Ara înţeles păcatul ce apasă peste casa mea"). i) Mumele trăiesc, pentru a dispărea Şi casa (însăşi) pentru a se purga. Privirile fericite pentru a le pierde. Chiar şi bătaia inimii e împrumutata. Străini sîntem cu t0ţii Pe pămînt Şi moare ceea ce ne leagă. 2) Sîntem ca beţivii aplecaţi nepăsători peste crima noastră. Refugiindu-ne în umbră ne clătinam amurgind. Ce taină-i aici ? Cine baţe de jos ? Nimeni, nici o taină, nimic nu bate. („Cdntec de beţie ) 3, Pentru ca cel care cade fratelui său în braţe să păstreze în inima sa bătaia-ţi adîncă, pentru ca cel ce primeşte spuma unui cîine sărman, să fie dăruit de privirea ta înţeleaptă. („Veni creator spiritus") 4) O cum sfîrşeşte singuratec vîntul de seară, Murind, îşi înclină capul în întunecimea măslinului. Zguduitoare-i moartea spiţei. _ In acest ceas se umplu ochii privitorului Cu aurul stelelor sale. Seara se scufundă un joc de clopote, ce nu mai răsuna Putrezite sînt negrele ziduri în piuţă soldatul mort cheamă la rugăciune. Un înger palid — _ _ calcă fiul în casa pustie a P^jg^ CRONICA LITERARĂ Gravitatea actului poetic de Paul Georgeseu 1. ION CARAION: Eseu Umbrele şi flăcările infernale dansau, pe atunci,— cumplit, sordid, burlesc — pe zalele şi nopţile noastre ; epocă dură, ce nu se poate uita. Cei ce au intrat tineri sau adolescenţi în anii apăsării, sugrumării fasciste, s-au izbit de această realitate, au fost siliţi de întreaga lor fiinţă să ia atitudine. Au fost anii pe care Geo Bogza i-a numit atât de bine „anii împotrivirii", iar această împotriviră n-a fost un simplu eveniment, şi atît, ci a sculptat o întreagă generaţie europeană, dîndu-i o anume configuraţie, un patos şi o gravitate comună, peste deosebirile temperamentale şi de talent. Atunci s-a reformulat lirismul amar al lui Zaharia Stancu, primind densitate şi creindu-*e un romancier, atunci a cristalizat revolta lui Geo Bogza. Anii aceia au fost hotărîtori pentru talentul lui Minai Beniuc, al lui Eugen Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu, Maria Banuş şi atâţia alţii. Printre cei mai tineri, şi atrăgând foarte rspede atenţia asupra înzestrării lor, altfel atît de deosebit structurate, ce au fost izbiţi de valul fascist, ân adolescenţa lor chiar, au fost Geo Dumitrescu şi Ion Caraion. Ion Caraion1, poet, eseist şi gazetar şi-a format amărăciunea şi revolta lui ţărănească în ura faţă de fascism şi în speranţa socialismului ce avea să vie. Fiindcă, de la primele lui volume, primite cu entuziasm de critică, dar — din păcate — nereeditate, a trecut mult, voi spune oîte ceva despre ele. Panopticutn (1943) a fost imediat interzis, confiscat. Cu poemele sorise în anii războiului şi-a alcătuit, după Insurecţia Armată, celelalte două volume : Omul profilat pe cer (1945) şi Cântece negre (1947). Ele au, deci, toate trei, o substanţă comună, exprimă aceeaşi stare de spirit, de împotrivire şi speranţă. Literar vorbind, poezia aceasta descinde — fiindcă ex nihilo nihil — din Arghezi, cel cu „flori de mucigai" ; dar talentul său răsucit, dureros, patetic, se delimitează destul dî net, ancă de la început, de universul arghezian. Cînteceie lui Caraion sînt negre, dure, explozive, într-o lume a cuvântului, ân care totul se dezagregă, se descompune. Poetul urmăreşte cu înverşunare convenţionalul, grandilocvenţa, poza, căutând adevărul. Eo poezie etică prin excelenţă, a problemelor de conştiinţă, a descoperirii sensului ascuns. Caraion a detestat totdeauna gratuitatea şi bifoilul, metafora pentru sine şi a căutat să spună ceva. Dar 137 acest act de comuniune, grav şi total, şina găsit o expresie deloc simplă, uneori chiar dificilă. înainte «însă de a condamna, să căutăm a înţelege, fiindcă, în iartă, nu mi se pare admisibil să sancţionezi ceea ce te lauzi singur a nu fi priceput, ca şi cînd ar fi o cinste ; numai după ce am înţeles sensul, puteim fi, sau nu, de acord cu artistul. Obscuritatea versurilor sale e însă părelnică, mai mult o deviaţie optică de leotură neatentă. Nu e vorba de henmetism, poetul nu înoifrează voit şi tenace, ca Ion Barbu, un sens ascuns ; nu, Caraion e romantic şi expansiv (dăruire cu suspiciuni, lesne retractilă, reveniri şi complicaţii de sentiment),, poemul său e un flux afectiv continuu. Niciodată descriptiv, însă, nici peisajul, nici starea de .spirit nu sînt „redate", descrise, expuse sistematic, după obişnuinţa retorică a primilor romantici, ce preluaseră discursul din clasicism ; nu, e un romantism trecut prin sugestia simbolistă, cu asociaţia liberă a modernilor. Logica poetică nu e cea retorică — adevăr afirmat încă de Macedonski — ci asociativă, iar asociaţia afectivă are mersul ei, cu salturi, reveniri, apropieri. Poezia iui Caraion vrea să fie exactă, urmărind cu fidelitate logica asociaţiilor. Şi metaforele pot mira uneori, cei doi termeni de comparaţie fiind luaţi din regiuni foarte deosebite, dar, de Ia Corespondenţele lui .Baudelaire, tehnica e admisă. Toate mijloacele tind, unitar, spre crearea unei atmosfere generale, o stare de spirit. Iată, de pildă, în Panoptieum, o poezie postsimbolistă, Diagramă, limpede de altfel : „Prin inimile 'noastre vin domnii cu trăsura — sub vînăta cangrenă ca sângele sau drupa da, mâinile acestea-mbîcsite ţi-au dat cupa murdară, să-i bei sucul amar de praf, ca sgura. Aici, în pătata tristă pe oare-o văd cu lupa veneau atunci artere, acuma numai gura •— un termometru umed a lins temperatura şi-a mai plouat aseară pe străzi la Guadelupa. Copacii pe trotuare mergeau de-o săptămână (mucegăise cerul la geamul 20) da, ploile pe streşini absurde-au fost şi reci afişele din palmă. . . Cu muribunzi de mînă am auzit cum pleacă tramvaiele^n sincopă. (Purtai atuneea febră şi mîini de antilopă)". E, de altfel, o poezie într-o manieră mai veche, ou ecouri din V.inea, mai puţin specifică lui Caraion, dar în care se vede capacitatea de care-am amintit, de a crea o atmosferă unitară. Caracteristică însă pentru starea de protest din Panopticum (1943), mi se pare a fi Cangrenă : „Oraş în care putrezeşte tinereţea pe străzi oraş ca un câine ou bube ieşit dimineaţa din lăzi oraşul-idee, oraşul-cangrenă, oraş adormit mai înainte de cuvântul sfîrşit. Oraş în care e-o graniţă, care se târăşte pe brânci, care fură cu tăcerea tăiată, ca noaptea la gură, oraşul prin oare n-am fost, oraş în care murim fără parabola intrării în Ierusalim. Oraş cu heleştaie, cu sanatorii, cu depărtare oraşul-protestare. . ." 138 Pentru cît se putea spune atunci, mai clar nici nu e cu putinţă! Şi. . . concluzia : „Atît:/ cenuşiu, moarte, unit/ sînme, opac. . ./ — Şi mîine dimineaţă — descompuşi — pornim iarăşi la atac." Urîtul ameninţă să acopere totul : pădurile sînt de pecingene, sufletele, sucite, picioarele, secate ; neurastenia colindă, din ploaie se bea igrasie, din poem, rachiu, otrava e murdară, ţipătul, spiîn ; viaţa scobeşte într-un plămân, frumuseţea ne înjunghie. Impresia de ansamblu e puternică2. Oamenii se simt neputincioşi, „cu mâinile ciungi", anii şi zăpezile sparg inimile ; cei ce seamănă soare, culeg vermină, îndură frigul ; oraşul e mâncat de alarme (aeriene), tristeţea se culcă pe caldarâmul bleg, lampa dansează posomorit, seara e coclită, asfaltul bolboroseşte beat, sirenele (de alarmă) nechează ; de foame, copacii şi-au mîncat rădăcinile „de ieri de la prânz". Şi, obsedant, războiul : „Ar fi ridicol să te gândeşti la altceva decît la război". Din „gând", războiul devine realitate : o parte din poeme sînt senzaţii de front : „Cu grumazii găuriţi mă coeoşez printre sînme ghimpate/ Ca o sticlă mare cu singe perforată la gît". „Miroase a păcură, a cadavru şi-a apă sătută — / ai crede că pe-aproape s-a fript carne-n pucioasă", iar câmpul e „o hârtie de ârmpachetat viaţa buboasă". După Camil Petrescu şi Perpessicius, care şi-au notat impresiile de front în versuri, Caraion e martorul furios al absurdului sângeros : vântul are gust înecăcâos da acid fenic, soarele poartă cască, dimeneţile gâlgâie de -singe-nchegat, seara e otrăvită de holeră ; ierburile cresc cît cârjele, noaptea, soldaţii visează gheare, jivine, scuipat cu sânge ; obrajii sînt galbeni, mâinile fierte ; noaptea, salcâmii năvălesc peste soldaţi, pisici negre se reped asupra lor, seara miroase a tinctură de iod, pământul se cutremură3. Dispreţul e pentru „cuminţenia reumatică", pentru spiritul achizitiv, de proprietate al „inşilor bolnavi de centimetri pătraţi", conformismul burghez, sufocant: „Avem umbletul simplu, dar paşi tulburaţi,/ ne gituie măsura, ne pune cătuşă/ geografia unor molii cu belciugul la uşă" (pag. ilO). Reţinem, în afară de capacitatea, semnalată, de a crea atmosferă unitară, violenţa expresiei, corolar al indignării. Poetul caută să zguduie inerţii şi apatii, da aceea metafora explodează, se folosesc cuvinte dure. Celelalte două volume — Omul profilat pe cer (1945) şi Cântece negre (1947) — au o substanţă comună, poemele fiind, probabil, scrise concomitent cu cele din Panopticum. Mizerie, dezgust, indignare, aşteptare4; aş aminti, în acest sens, Oamenii dinţii, amplu poem de revoltă, de dragoste şi de moarte (pg. 40—44). Ades, el se înscrie pe linia celor ce, de la Maeedenski la Bacovia, au deplâns precaritatea condiţiei proletarului intelectual: „Migrenă, ulcer, tusă şi scleroză—/nădejdea, ca o tîrfă, de oa fuge ? /orbii trec pe unde n-au să vină,/paşii cailcă-n sticle şi belciuge// Vezi, ca importă dacă-am plâns sau dacă/ ne^am culcat prin gropi ori pe gunoi ?/ Viaţa noastră tot aşa rămâne :/,un lighean cu gulerul de zoi" („Trotuarul din memorie"). Dureroasă e indeosebi 'imposibilitatea de a se exprima public prin poezie, de a comunica altora : „Lucrurile nu ne-arată, n-am fost noi. . . Nimeni n-o să ştie ce-am crezut ;/ — Serile ne caută-n aşternut,/ Dragostea se-mparte pe gunoi" („Mesagiu..."). Drama nu e, insă strict individuală, ci colectivă, cum ar fi acea sugestivă evocare a izbucnirii războiului : „într^o duminecă frumoasă ca un han de provincie/ au fost traversate graniţele Olandei. . ./ Ţăranii care veneau de la sate/ au întors căruţele de la barieră ;/ — strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă/ şi veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate" („Cartierul din fotografie".) Este important de subliniat însă că în poezia lui Caraion, toate acestea n-au rămas la gradul de tânguire, de resemnare, speranţa reapare ân peisajul cel mai dezolat, ca, de exemplu, în finalul din Lucrurile de dimineaţă : „Ne-am falsificat viaţa ca o introducere în filozofie" şi „nu rămîne decît un singur lucru interesant:/ să părăsim odăile, pentru a deveni oameni..." E o idee pe care-o vom regăsi în recentul volum, amplificată. Dar, mai mult, constatarea suferinţei fizice şi morale a epocii se face vehement, revendicativ, întreaga structură burgheză e pusă sub semnul acuzării, se cere o nouă lume, ce nu avea să întârzie să vină. 139 Cântece negre (1946), spuneam, participă la substanţa volumelor anterioare, explorând aceleaşi teme, obsedate de aceleaşi motive, aşa că nu vom întârzia analitic asupra-i. Cum volumul a dispărut de mult din circulaţia literară, ca şi celelalte, voi puncta totuşi câteva momente, pentru a reaminti unora, şi a informa pe cei mai tineri, asupra unei poezii, foarte considerate de critica autorizată a vremii şi extrem de caracteristică generaţiei mele şi anilor aceia, deloc sub nivelul volumelor prin care Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Minai Beniuc şi alţii, se impuneau ca poeţii specifici ai epocii. Versurile ce deschid Cîntece negre, se intitulau, semnificativ, Memorie: „Era război şi lepră, oamenii mureau în burg/ schimonosiţi,, îngrozitori/ ca nişte vase negre cu flori/ coiclite-n amurg, pe fundul apelor.// Domnii mei, domnii mei/ n-am să termin niciodată de scris". Atmosfera anilor de apăsare slută şi bufă reapare cu ironie şi indignare (amestec de sentimente caracteristic lui Caraion : „Ţineam la veacul acela cu energii şi maşină/ şi-am spus/ altfel ţinuta noastră nu-i decît o minge ricoşată./ Fiecare cal trebuie să se nască încăodată,/ nasturii s-au puit, luna motorizată a expirat miros de benzină/ N-am să termin niciodată de scris..." Putrezirea mitului fascist, crud şi mincinos, moartea falşilor profeţi, e privită ou dezgust „dar profetul nu mai avea mistere şi murise/. L-am pipăit curios ca pe un ren :/ putrezea liniştit între cocori" sau .....profetul scos din galantar/ putrezea liniştit ca o lampă de gaz." O parte însemnată a volumului îl constituie un Jurnal de front, ce ar merita o analiză amănunţită, pe care nu o pot face aici şi acum ; menţionez doar, în afară de protestul continuu pentru un război impus ce nu era al nostru, dragostea profundă pentru ţăran ; iată îndurerata gingăşie cu care narează moartea soldatului rănit: „în pieptul ibrun, el rumegă tristeţe/ cu glomotoc de sînge sau tutun,/ cînd vrea să meargă-1 trage — căpcăun —/ pămîntu-n jos — duşman pe tinereţe". Şi: „în somn el vede limpede cum creşte/ iar ţara blândă cu miros de munte,/ o vadră de necaz l-a stere pe frunte/ şi-a vrut să-l scuipe-oforazutl între deşte." Finalul: „Dar prăbuşit în clisă sau în veac/ cu ceru-n braţe, mare cît o noapte,/ adoarme pe-un maidan de stele coapte/ sub coviltirul cerului sărac." („Cota 117"). E de semnalat, de asemeni, ritmul de poezie populară, pe care Caraion simte necesitatea să-l adopte în Jurnal de front; un exemplu : „Printre gropi de cucuruz/ trece moartea-n jos şi-n sus/ cu vopsele de escorţi/ pîn-la grenadirii morţi.// Scoală inima bătută/ cînd c-o palmă, cînd c-o sută/ scoală trup culcat pe brânci,/ să te uiţi pe drum, să plîngi" („Requiem"5). Un poem deosebit de semnificativ este cel ce dă titlul volumului, Cîntece negre, artă poetică şi explâeitare a poziţiei militante. Poetul răspunde celor ce-i spun : „Pentru ce nu scrie ca-nainte ?/ Cînteoele astea nu-s frumoase..." Or, în acei ani în care amintirea dezastrelor era atît de vie, şi istoria-şi croia un nou curs eroic, era nevoie de toate energiile noastre, de tot entuziasmul, era necesar să ne delimitate dur de un trecut apropiat şi care fusese atît ds primejdios : „Sigur, nu toate cîntecele sînt frumoase pentru toţi/ Unele au mâlul şi pietrele din noi,/ unele sînt tulbura, sînt aspre, sînt schimbătoare/ altele răvăşite ca nişte sârme,/ unele sînt ca o luptă/ pe care o purtăm cu noi, cu memoria şi sîngele nostru,/ unele sînt blânde ca spicul aplecat" (pag. 39). îndemnul e clar : „Poeţi/ Nu vă temeţi de adevăruri./ Fiţi aspri şi calzi ca sîngele vostru" (pg. 40). Ca justificare sînt amintite mizeria şi suferinţele ţărănimii, măcelul recent, nedreptatea şi minciuna. Poetul nu avea dreptul să uite toate acestea : „N-am uitat poezia mea neagră şi urîtă,/ n-am uitat libertatea voastră de a privi/ într-un lighean cu apă,/ n-am uitat bibliotecile voastre, în care puteţi intra şi citi din Mallarme./ Voi însă nu veţi înţelege acest lucru decât tîrziu" (p.4D-Caracterul agitatoric, de manifest, este explicit : „Poeţi I voi trebuie să agitaţi lumea./ Voi existaţi odată cu tot ce există./ Voi nu v-aţi născut pentru întuneric/ pentru camerele încuiate,/ pentru perdelele trase,/ pentru femeile care aşteaptă ;/ 140 voi v-aţi născut pentru tot ce e viaţă, flux, campanie—/ voi vjaţi născut să fiţi permanent între oameni/ alături de ei/ odată eu ei" (p. 43). Noul volum de versuri al lui Ion Caraion — Eseu, 1066 — reprezintă, într-un sens, o continuitate, într^alte privinţe, o mutaţie. Tocmai de aceea am crezut necesar să reamintesc debutul său poetic, grav, şi atît de angajat în epocă. Pentru Caraion, poezia e ,un act grav, ce angajează întreaga fiinţă a poetului şi totdeauna gratuitatea, jacul metaforic i-au fost străine. Tentaţia singurătăţii, a desprinderii, există, dar un efort continuu, de înţelegere, îl reapropie de oameni, de suferinţele şi bucuriile colective şi, în aeeist sens actul poetic înseamnă comunicare, participare. Primul ciclu al cărţii, Geneaae, este elocvent : el dezvoltă o zonă ce preexista şi în poezia sa neagră, dar atunci subţire, ca o rază doar de lumină : cîmpia, ţăranii, grînela ; e zona de bunătate şi blândeţe. Geosrgicele lui Caraion cresc ca o necesitate interioară, într-o societate schimbată radical. E o lumină lină ce izvoreşte acum în poezia neagră a iui Caraion : „Mîinile miros a gutui, a ienupăr şi^a bine". „Printre genunchii şi pe umerii cazanelor, se caţără vara" i(pg. 9). Iar vara se schimbă-n „drumuri, în faguri şi-n stele". „înaintea mea-i atâta rouă ". iLa Porţile de fier — primul poem, Geneze, e un cânt inspirat ai noii Hidrocentrale, dar cu o rază simbolică mai vastă — poetul îşi ântîlneşte copilăria rurală : „Plop gol. Apa copilări printre peşti../ Pe grumajii verzi ai tăpşanelor, ca nişte piese de şah,/ oile răspândeau balade şi singurătate. Văzduhul răspîndea berze" (p. 10). E o atmosferă nouă, în .poezia lui Caraion — ce fusese frumosul unitului, al scrâşnetului, al revoltei — ce trebuie măcar menţionată : „aerul avea mîinile de fân/ şi vorbea cu cocorii, şi cădeau frunzele/ bucuriei ipe deasupra oamenilor. . .// Fetele lui, florile, s-au uitat la el :/ soarele intra în lan, împodobit cu aburi de aur./ Topire verde. Fusese dimineaţă şi se^auzeau/ tropotele viitorului" (pag. 11). Filonul georgic gâlgâie cu putere şi claritate : „Pe /geamul de-aeasă, păsări îmblânzite, — vorbele/ se uită la vremea care paşte prin colb din amintiri". Şi : „poezia, gâştele sălbatece şi pământul/ au ieşit la soare pe prund./ — E prima interpretare a Dunării/ din seara în care întrebările şi viaţa veneau îmbrăcate/ în tulburătoarele chipuri ale oamenilor" (pg. 12). Un suflu de bucurie creatoare uimflă pînzele albe ale poemului : Aerul a învăţat „să fie dulce ca strugurii,/ s-ademenească porumbeii sălbateci,/ din hleiul costeliv să scoată fiori şi mătase,/ anotimpurilor născute la câmp să le mângâie părul,/ sub fluviile oraşelor s-aştearnă dimensiunile uluitoare/ cărora simplu li se spune : ale dragostei" ((Geneze, 13). Mi se pare inutil să urmăresc filonul g«or-gic, atît de nou în poezia lui Caraion — cel puţin la asemenea amploare — în întreg volumul, cititorul îl va detecta singur, dar am dorit să-1 semnalez ca o nouă componentă a universului său poetic şi structurii sale interioare. Nu e vorba, evident, de o modificare totală a poeziei sale (mai ales în al doilea ciclu. Erau anotimpuri ciudate, ce se referă la stări şi situaţii datate 1939—1044, atmosfera dominantă e cea veche) şi nici chiar de schimbarea cea mai însemnată. Poetul e, cel puţin etimologic, după greaca veche, cel caare face şi în acest sens, grav, Geneze e poemul ce dă tonul volumului (funcţie ce o au de altfel şi poemele ce deschid celelalte cărţi ale sale). Hidrocentrala de !a Porţile de fier devine, astfel, nu snumai o temă, ci o metaforă simbolică : geneza unei societăţi noi. Acţiunea şi cunoaşterea se împlinesc, creaţia e aspectul esenţial al socialism ului, creaţie în toate domeniile şi pe toate planurile, ea porneşte de la şi duce Ia cunoaştere : „Pleacă urmele şi rămân potecile/ cunoaşterii. Socialismul e zîimbet./ Întrebările şi viaţa vin de Ia oameni şi se îmbracă-n tulburătoarele lor chipuri. Şi prefac lumea" (pg. 10). Şi corolarul necesar al acestei idei subliniază că numai ân mişcare — nu în limită —e cunoaştere, dar nu în mişcarea oarbă, mecanică, dinamica pasivă, ci în aceea ce purcede din gândire, trece prin acţiune, spre a ajunge la cunoaştere superioară : „Niciodată limita nu va cunoaşte — adevărul./ Cum să mă despart de soare ?/ Ideile se sculptează singure mergînd împreună pe drum./ Sînt o mulţime de lucruri 141 pe care trebuie să ni ie dăm înapoi./ Nu, munţii nu stau locului ; apele nu stau locului,/ ci aşa cum fii urmează părinţilor — zî-mibetul va urma cunoaşterii". Pentru a putea fi de cunoaştere, versul cată a fi întâi verb, poezia, de acţiune. Cel ce se adresa poeţilor în Cîntece negre, revenit în albia sa firească, scrie -poezia acţiunii: „Cu mîinile într-un munte de ceaţă,/ scotocii focul, am sculptat/ lucruri, copaci, idealuri./ A fost o zi a mîinilor mele/ Ziua întâia» . . Ziua a şaptea. . . Scormoneau bizonii de fier". Aerul e pur ca şi conştiinţa, magistralele, revoluţia ; nepăsarea s-a risipit ca lintiţa de baltă, sentimentul imensităţii, cîntă ; fraternitatea există : „Oameni necunoscuţi se sărutau, uitîndu-ise la stelele din închipuire" (pag. 13). Dar acest -poem al creaţiei socialiste este — şi ideea o subliniez — şi unul al re-naşterii, al naşterii din nou, al unui alt început: „Pîrguiau roci. / Băui lumină" (pag. 13). Poetul îi exaltă pe cei ce ştiu să re-nască, să re-nceapă totul cu entuziasm şi puritate : „O, cei care iau totul de la început: plămadă, mers, metamorfoză./' Cei cărora viaţa nu le-a dat încă prea devreme toate răspunsurile / — şi de aceea sînt dîrji. / Cei care — fructe fără coajă — se întorc după chinuitoare călătorii / pe mările absurdului, prefăcînd agonia / în uimire. / Cei în oare flăcările nu uită — şi de aceea aerul se îmbată de ei,/ alergînid spre podul cântecelor, laolaltă/ cu toate vietăţile" (pag. 11). Renaşterea e a tuturor şi a sa, în acest poem al începutului : „A fost o dimineaţă a vrerilor noastre./ Zuruitor şi fraged/ prididi rodul." „Păsările şi muzica auzeau cum se despleteşte abundenţa. / Şi culesul a aromit cosmosul. / Acuma, / o blândeţe dulce/ cuprinde pămîntul. Şi-1 clatină/ ca pe un om care pleacă departe, / călare, / înainte de zori", (pag. 17). Am insistat deosebit asupra acestui poem inaugural, fiindcă el conţine ceea ce e nou şi însemnat în arta poetică a lui Caraion, şi în starea iui de spirit. -Dealtfel, despre filonul vechi, negru, am vorbit pe larg mai înainte, iar trăsăturile noi se află în celelalte poeme din Eseu. iSpuneam, că in zona luminoasă a poemului se înscriu toate prezenţele ce au luminat copilăria rurală : pietrele, iarba, luna, -rîndunelele, griul, stelele, arborii, zorile, apele, stejarii, fântâna, lăstarii, brazda, fireşte pădurea, zăpada pură, florile, plantele, seminţele, munţii, pâinea, piersicile, prisăcile, vântul, răsărituri şi apusuri de soare, coacăzele, păsările, fulgerul, văile, gutuiul, focul, ninsoarea, strugurii, mierea, cartoful, sălciile, castanele, mierla, păstrăvii, capra, soarele. Edgar Papu observa, in poezia lui Caraion, o adevărată foiala zoologică; eu am impresia că vegetalele primează. Oricum ar fi, e o tendinţă spre element, spre natural, spre natură, ce ar părea ciudată la -un poet citadin prin excelenţă — şi e ! — de nu am şti pasiunea scriitorului român de a se reîntoarce spre zona copilăriei rurale, identificînd-o cu puritatea şi forţa creatoare. Să citim : zăpezile apar ca un element al genezei, ploile vin din protoistorie, „Satul de la marginea bucuriei / a rămas în pădure", anii copilăriei erau veşnicii, în schimb, burgul era „scuipătoare şi omidă" (Satul de l-a marginea bucuriei). Prin această latură, Caraion e un poet tradiţional. Puritatea apare în glasurile de copii, ochii lor albaştri miroseau a pîine (Puritate). Poetului îi sînt dragi apăsările, apele şi arborii", „nimic nu înfloreşte ca un corolar", toţi împlinim „o noimă a cărei aromă ne tulbură"., prin urmare e atras de ceea ce e simplu şi logic şi necesar. Dar, în aeelaş timp, are impresia unicităţii clipei : „Totul e unic. Mereu e altfel" (Logos). Aici e o contradicţie : între capacitatea de a descoperi mereu altceva şi simplitatea logică a continuităţii. De aceea : „cunoaşterea e suferinţă". Poetul caută frumosul în continuitate, dar simte că, „faptele vibrează desprimăvărfnd lumea" i(Flux). E o dublă atracţie, contradictorie. Neastâmpărul vine dinlăuntru, poetul ar vrea să cunoască toate cartierele, toate casele, e atras de „dialectica oglinzilor", de toate -aspectele realului : „vorbele de la poartă, cantităţi sociale, oţel, crengi, răspunderi şi viaductele luminii" (Cîntec de luciditate). îi place pădurea de munte, dimineaţa, cu foşneala ei animală şi cu zgo- 142 moţul paşnic al tăetorilor de lemne (Uverturi şi ferigi), Iată-1 ridicând un Toast, „pentru csl ce conduce în noapte corăbii şi trenuri", „pentru paznicii barajelor", „pentru buzele care vor opri zămislitorii de moarte", „pentru schelet", „pentru lampa minerului, pentru cel neclintit, pentru pilot", adică pentru „ritmul şi sevele incendiare ale faptei". Această bivalentă am întîlnit-o şi în Geneze : între mişcare şi linişte, între faptă şi contemplaţie, între natură şi transformarea ei. E o contradicţie... firească, ce se manifestă la Caraion cu deosebită forţă. Dar, să citim mai departe : ciclul Erau anotimpuri ciudate, se referă la evenimente şi stări datate 1939—1944. Despre atmosfera acestei epoci, receptată de poet, am scris. Lumina e singură, drumurile se posomorăsc, doar undeva strigă un copil. Aici reapare poetul profilat pe cer prelungind lumea cu durerea lui : „Un oîntec se naşte aşa cum se născuse Oadip / din halucinaţii şi oracole, la o răscruce de asceze şi imn/ e piraterie şi lună, e Ceaţă, protocol şi celebrare. / Lumea se ocupă cu treburile domestice, el cu treburile nebune, / acoperind cerul de simpozioane" (Antigona). Vântul hohoteşte, peste adâncurile lumii ninge cu seri şi coşmare, sufletul e o baltă în care mocnesc jivine şi molime, cadavrele curg sub stele „e-o resemnare ideală", cosmosul însuşi e un stîrv, cuvintele rup ca schijele, din soare picură sînge, peste toate, singurătatea. Evident, e o deosebire de climat între primul şi al doilea ciclu, cel din urmă fiind mult anterior — ca atmosferă — temporal. Sînt două viziuni asupra lumii. Care va învinge ? Dar să citim mai departe... Cel de-al treilea ciclu, şi ultimul : Petele se uită prin pomi. Lucrurile sînt transparente, oamenii au pregătit din timp vocale pentru naşterea lor, strada fuge după maşini, fântânile arteziene aleargă prin metropolă („înaintea lucrurilor"). Zăpada frumoasă îşi aşterne dimineţile, în noi e o linişte adîncă ; doar somnul e neliniştitor (Insomnie). Altădată apare soarele, surâsul, o floare, liniştea (Prelungirea...) Umbre e violent romantică : foşnetele timpului, ceţuri, doi domni morţi ce cântă ân jeţuri, de fapt unul e îmbrăcat în plante, cu pletele în vânt..., apoi jilţurile ard : viziune nocturnă. Elevaţie, în schimb, 3 luminoasă : se joacă libelule şi gâze ân ziua limpede ca apa de munte, ziua cu trupul de miere pietrificată. Printre stele bătrâne, apele-şi plimbă fecioria, o fată îşi piaptănă părul .(Feciorie). Spicele murmură blind, ziua se uită pe fereastră ca o viţică (în „Candoare"). Prin părul iubitei adie sărbătoarea finurilor coapte (Cântec albăstrui). Umerii ei proaspeţi aromesc a stele (Inscripţie pe un porumbel). Abur, meditaţie romantică despre moarte. Umbrele intrau în copaci: câmpul e pur ; „Recunascum tot drumul. Am pornit / sub trandafirii gândurilor noastre, ca flăcările printre case-albastre / de dragoste, de ape, de zenit". Evident, discursul critic schematizează violent şi poeţii au cel mai mult de suferit. Concluzia se trage de la sine ; în primul ciclu se fortifică • o viziune nouă, în al doilea, reapare aceia din Cântece negre, în cel de^al treilea, ele se luptă între ele, deşi s-ar părea că viziunea din Geneze va învinge. S-ar putea însă ca alternarea celor două viziuni să continue, devenind specificul chiar al poeziei atît de bogate, despre care am spus, deocamdată, prea puţin, a lui Ion Caraion. Şi, de altfel, poezia lui ? în plină desfăşurare. Mai tînăra poezie, formată într-un alt climat, e şi firesc să exprime o atmosferă de linişte şi seninătate, ceea ce nu exclude principial gravitatea, căutarea sensului, descoperirea problemelor. Cel dintâi volum publicat de Victoria Ana Tăuşan, în 1963, se intitula Cadenţe. în cuvântul de prezentare, poeta Veronica Porumbacu scria despre tînăra sa colegă că ea „consemnează de la âncaptit autobiografia". Şi continua : „N-o 2. VICTORIA ANA TĂUŞAN: Culorile complementare 143 face .prin arte poetice — n-are nici experienţa, dar nici înclinaţia — ci prin evocarea unor moimente ale căror suite îi reconstituie anii dintîi". Se observă, prin urmare, o anume fuziune între dorinţa autobiografică (şi lirica obiectivă, pe care o subliniem. Im Cadenţe, se reamintesc casa părintească şi primii ani, îngreuiaţi, necopilăreşti, de sărăcie şi război, oraşul arzînd cu flacăra galbenă, fuga în pădure, regăsirea casei în ruine, primul doiiu al copilăriei — prietenii de joacă ucişi în bombardament, viaţa de necazuri a mamei, dar şi „Carul moţesc, amirosind a mere", multe versuri cu avînt tineresc, poezii despre o primă iubire, impresii citadine din Clluj sau de pe Calea Griviţei, o seară printre tractorişti, o călătorie în mină, schiţe de peisaj. Poezia cea mai reuşită a volumului, Horă de fete : „Erau foşnirea calmă a lanurilor coapte. / Vîrtejuri de zăpadă căzute peste noapte. / Şi codru viu cu crengile în vânt. / Şi cerc de foc căzut peste pămînt. / Şi murmurul din drumuri, cînd trece cîte-o turmă. / Şi tunetele ploii, cînd arşiţa o curmă / Erau învoiţii maci. Tăcute albăstrele. / Şi chiotul de viaţă al tinereţii mele". Noul volum, Culorile complementare, marchează un progres literar remarcabil. Victoria Ana Tăuşan a renunţat la oratorie, la o ardentă juvenilă cam convenţională şi mai ales a dapăşit un anume simplism în exprimare. Prin Culorile complementare, poeta trece din faza inevitabilă a promisiunilor, în aceea a -realizărilor, descoperindu-şi un fel propriu de a spune sentimente noi şi eterne. Unul dintre izvoarele volumului se descoperă uşor a fi folcloric, nu numai în ritm şi cadenţă, în teme, ci în viziunea generală. .Interpretarea e modernă, se caută simboluri, ca în Ora lăuntrică, în care iubirea apare stilizată în ritm popular : „Pasăre cu pene sure. Duh năpraznie de pădure. / .Creanga anilor md-apleacă. I-am cîntat crezând să-i treacă, / Cântecul a ars păduri / Şi în cuiburi puii suri. / Să-mi aplece creanga toată. / I-ani dat gândurile mede ,/ Şi-a zburat în foc cu ele". Cea mai realizată poezie în acest stil mi se pare a fi Asemănare pe smalţ. Pasărea zgîriată cu vîrf de briceag, „pe lutul nears, de început", al ulciorului cu apă, sugerează dorul, setea de spaţiu şi de frumos, nepotolită : „O sete cumplită-n aripe j îi făcu smalţul să sîhgere / 1 s-a frînt zborul să ţipe / în oarba constrângere". Sau : „Văzduhul de vară se învîntea / Numai pasărea de veacuri sau clipe / N-ajungea la apă să poată bea / Cu arsurile ei din aripe". Cealaltă sursă, poeta o declară a fi Lucian Blaga. Mie ml s-a părut a-1 fi descoperit mai ales pe Adrian Maniu. Poezia ei e mai ales vizuală, stările de spirit se exprimă prin peisaje, pictate miniatural pe sticlă, cu precizie şi fineţe. E o poezie a naturii libere şi puternice, colorate, în care predomină muntele şi pădurea, peisajul este panoramic, văzut de departe, contemplat, iar prin versurile sale zboară sori, stele, frunze şi păsări. Cu alte cuvinte, sînt .privelişti. O poezie semnificativă chiar prin titlu, întoarcerea acasă, e o asemenea privelişte cu munţi, fîntîni, vite paşnic rumegătoare, lătrat solitar de cîini şi cu stele. Semnificativă e şi Albastru pe sticlă, peisaj nocturn şi stelar, în oare se reia dialogul mut cu Hyperion. Desigur că priveliştea colorată, pictată pe sticlă, e o stare de spirit -sugerată. Iată, de pildă Inimă : „Rotund de albastru cu păsări în el./ Tot vin şi tot pleacă. / încă o clipă — prin galbenul lunii inel (/ Uitilmul zbor o să treacă. / / Stîrnit de neliniştea pomilor suri, / Vîntul se-ntoarce de unde venise. / La marginea ceasului, cînt de cocoş, / împrăştie culori în cercuri deschise. / / Difuz, asfinţitul îl simt o părere / Pe aripile devenite mai grele. / Aburi de lacrimi pe munţi se ridică. / Cerul se strînge. în stele" Tot pentru sugestia ce conţin, semnalăm : Ochean, A crede, Arşiţă, Orizont înclinat, Luna supusă, Tablou cu munţi, Goana culorilor, început de cîmpie, Pentru aducerea ta, Ochi, Ritm de iarnă, Legendă de inimă şi altele. în schimb, Tablou cu ctitori îl aminteşte prea mult pe Adrian Maniu, Noaptea Anului Nou are populară doar forma, în realitate -e inutil încâlcită, Căutare şi Pînă în copilărie, excesiv argheziene, iar Cîntec cu frunze şi A stăpîni suferă de inflaţie verbală. Ceea ce e de reţinut e însă faptul că noul volum al Victoriei Ana 144 Tăuşan e izbutit, poată descoperindmse pe sine şi felul său propriu de a se exprima. Culorile complementare reprezintă reîntoarcerea spre natură, spre candoarea viu colorată a copilăriei şi spre frumuseţile veşnice ale folclorului. 3. ILIE CONSTANTIN: Clepsidra Pentru cei ce au uitat, reamintesc că Ilie Constantin a debutat cam o dată cu Nichita Stănescu şi Cezar Baltag. Era poezia unui tînăr fără sfieli, sigur de sine, de mijloacele sale şi de viitor, o poezie a certitudinii, fără înălţări şi prăbuşiri, desfăşurată în- tr-un univers clar, în care materia există, bine conturată şi delimitată, într-o lume plină de culori şi miresme plăcute, o poezie a marilor spaţii, în care omul se deplasează cu o viteză uluitoare, ca-n vis. Se observa de pe atunci, o pricepere tehnică, depăşind mult vînsta. Noul volum, cel de al treilea, Clepsidra, deşi dezvoltă o ah urne structură iniţială, marchează şi câteva modificări interesante. Materia a devenit mai transparentă, mai fluidă, corpurile şi-au pierdut din greutate, culorile pălesc pînă la dispariţie. Ilie Constantin continuă să fie un poet al mării, al întinderilor mişcătoare şi statornice, şi cele mai multe reuşite ale volumului provin din această sursă de inspiraţie. Poezia lui fluidă şi cantabilă e mai ales de valoare auditivă, iar nu vizuală. Cînd versul e prea încărpat, baroc, se suceşte inutil şi, fără profunzime, e confuz, ca în Existenţa pe aripi, de pildă, în care se îngrămădesc imagini, şerpi şi inşi cu aripi. Am impresia că şi o anume constrângere barbiana pe care uneori şi-o impune nu e firească talentului său translucid şi melodios. E de remarcat că dacă în volumul de debut exista un fel de sete de spaţiu, în Clepsidra sa manifestă obsesia timpului. Poetul e încă tînăr, desigur, adesea juvenil, şi preocuparea 'bătrâneţii ar fi neconvingătoare, nici nu e vorba de aşa ceva, el e însă aproape de vârsta împlinirii, a maturităţii artistice, adică, de fapt, la prima confruntare serioasă cu ei însuşi. Preocuparea e aproape mereu prezentă sub diferite forme, constituind tema internă ce dă cărţii unitate. Trecem peste prima poezie, Zeu de unu în care Pan, zeul vitalităţii, al naturii şi al unităţii în diversitate devine, cu totul nepotrivit: „Tu, zeu de unul şi singurătate". Mitul, mitologia, figurile legendare pot fi reinterpretate, dar nu răstălmăcite. Semnificativă pentru starea de confruntare cu el însuşi despre care vorbeam, este Aş vrea să mă mimez copil, ce exprimă nostalgia copilăriei, dar nu numai atît, ci şi dorinţa de a lua totul de la capăt, de a^şi relua viaţa : „Şi mult aş vrea să mă urmez copil, / Pe dealurile vîrstei, pe lagune, /Pornit spre starea dulce inutil / Ce nu se poate şi se poate spune". Aceeaşi dorinţă se exprimă într-altfel, în Pămînt de pază : pe nisip, la malul mării, ce reprezintă necuprinsul şi limita, „ţărmul vieţii mele", ei iscă din imaginaţie o nouă insulă, terra nova, simbol al inocenţei începutului : „Visam o insulă enormă / Ieşind din mare în neştire / Şi-i căutam duios o formă / Alcătuind-o din privire". Cînd primeşte din partea tatălui un \Ceas de buzunar, poetul meditează asupra timpului, a lanţului generaţiilor şi a propriei sale vieţi, ceasul amintindu-i că trebuie să se grăbească deoarece timpul e măsurat şi ireversibil. Nu-mi place cînd „se adîneeşte ispre părinţi", operaţie pe care au mai efectuat-o şi alţi poeţi tineri, dar, vai! după Lucian Blaga. Poezia din care am scos acest vers, Ponţi'lje, e însă foarte .semnificativă. 'Dacă poetul nu simte încă acut spaima de poarfa-eşafod — şi nici n-ar fi cazul, — el intuieşte însă că perioada de creştere a încetat, şi cu ea, adoleiscenţa, că în faţă se află, redutabilă, maturitatea. El simte „izbitura limitei", trecerea într-o altă vîrstă : „Dar tu cunoşti că im-am oprit 10 — Viaţa romanească 145 din salt, j De ciclul meu supus, j Că nu mai cresc ! / Şi-atât voi fi de-nalt, / Oprit, parcă de-un prag de sus. / De-ai şti ce tulbure-i cînd te-ai oprit!" De fapt, volumul s-ar putea Intitula Legea griului, ca una dintre poezii ; Legea griului, fiind legea rodului, a secerişului necesar. Apropierea de vârsta împlinirii este exprimată sugestiv, succesiunea spaţiului nu o suprimă pe aceea a timpului, eroul are un sentiment complex, de teamă şi dorinţă de a intra în noua zodie. în aceeaşi ordine de idei, merită a fi amintite o poezie a transparenţelor şi transpenetraţiei, Trec lumi prin lumi, şi o alta, Fără somn auzind, a neliniştilor siderale. în sfîrşit, poemul final, Clepsidra, reuşeşte să reunească frumos temele şi preocupările întregului volum. Dar cel mai mult mi-au plăcut Clătinat pe geneze şi înapoi spre copilărie şi dincolo de ea, în care tema internă a cărţii e reluată cu simplitate concentrată, fără încărcături inutile. Uie Constantin porneşte de la senzaţie, spre a-şi cuprinde treptat, suitor, starea în coordonatele înalte ale timpului şi spaţiului. întoarcerea în timp, spre copilărie, devine şi mişcare spaţială, cădere spre hăul stelar : „Vârsta lui de ţipăt dreaptă, / A fost prima risipită! / Şi se surpă acea treaptă / Sub căderea ta lovită. J Ca de-o rîpă se scufundă / Umărul în goluri grele, / Povîrnit spre-o stea afundă, / Prin surpările spre stele". Chiar dacă unele versuri sună ştiut, senzaţia mişcării e autentică. Literatura Florenţei Albu se caracterizează prin gravi -tate, sobrietatea mijloacelor de expresie, obsesia cîm-4. FLORENŢA ALBU pjg^ adjca a planelor nelimitate. Născută la Floroaica, Fata Morgana jn SUiclui fostului judeţ Ialomiţa, a păstrat atracţia spre sat, sensibilitatea la anotimpuri cu oscilaţia între doi poli termici opuşi. A publicat două volume de reportaj — Câmpia soarelui şi Constanţa, şi trei cărţi de versuri : Fără popas, Intrare în anotimp şi Fata morgana. Cea din urmă a fost declarată, cu drept cuvânt într-o judicioasă cronică din Gazeta literară semnată de Aurel Martin, drept noul şi adevăratul debut al tinerei poete; această afirmaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că Florenţa Albu şi-ar fi descoperit o nouă personalitate, ar fi renunţat ia ceea ce-i era propriu, nu, ci dimpotrivă, că şi-a consolidat şi reliefat specificul literar. într-adevăr, ceea ce-i impresionează pe cititor în Fata morgana e unitatea de ton şi expresie, unicitatea universului poetic. Cartea e, literar vorbind, rotundă şi — cu excepţia ultimei poezii, Bună dimineaţa, Ioban Sebastian, fără valoare — egală. Desigur, nuanţe există, uneori însemnate şi, în măsura necesară, le voi semnala, am subliniat acum doar impresia generală. Cartea are două cicluri însemnate cu cifre romane. Cel dintâi e şi cel mai bun şi cel mai unitar : vara, câmpia, satul; o câmpie a soarelui şi rodului şi împăcării ; un vitalism calm, în altă ordine de idei e de semnalat că numeroşi poeţi tineri îşi regăsesc, într-o formă sau alta, copilăria, în timp ce Crânguleanu aruncă imprecaţii maturităţii, iar Ilie Constantin se luptă din greu cu ea. E un fenomen pe care, deocamdată, mă mulţumesc să-l însemn. Ceea ce s-ar putea numi, în Fata morgana, sentimentul cîmpiei, e un complex în care intră mai multe componente printre care notez : belşugul recoltei ca stare de împlinire, de recompensă a muncii ; admiraţia pentru fertilitatea naturală, obsesia infinitului (pe care G. Că-linescu a descoperit-o la oamenii de şes); o uşoară nostalgie nedefinită, fertilă poetic ; regăsirea copilăriei (cu implicaţiile ei sentimentale) ; o stare de stabilitate, de certitudine. Fireşte că toate aceste elemente, şi altele, nu sînt amestecate într-o proporţie fixată o dată pentru totdeauna, aceeaşi în toate poeziile, ci se reliefează felurit; totuşi, „complexul cîmpiei", ca atare, există. 146 Prima poezie, Cîmpie cosmică, e caracteristică pentru starea de desţărmu-rire ; contopirea cu natura („Staom între ierbi, cu mîinile întinse") în beatitudine ; transparenţa şi nelimitarea orizontului; osmoza celor două stepe, cerul şi câmpia („Rotită-n cer, câmpia respira / profund, cu grîne ânspicate-n stele"), pe principiile întinderii şi al germinaţiei universale („E anotimpul spaţial al grinelor", „Răsar în cosmos constelaţiile seminţelor") Poezia e de reţinut nu ca meditaţie asupra infinitului, ci drept stare de spirit. Bărbaţii de lut e o nocturnă romantică în care apar, din gorgane, „călăreţii cu iarba crescută în bărbi" : „Bărbaţii de lut / privesc, / cu mâna streaşină / spre miefeul lumii. / Părul sălbăticit de rădăcini / înver-zeşte-n lună", copiii frământă păsări din pământ, e Joc de-adevărate, joc de-a zborul, sete de infinit. Vara e „preaplinul", poeta se identifică rodului : „Şi eram grâu, cu griul, / şi rădăcina mă durea de cer / şi vântul mă pleca şi mă urea" (Grîu), Noaptea aminteşte feeria infantilă a jocului cu pepenele — felinar (Desen pe sticlă), (există numai pictură pe sticlă...). Acasă e foarte semnificativă, ca şi Cîmpie cosmică, dar pentru altă latură a „complexului câmpiei" : „acasă înseamnă/ mirosul de pîine în aerul moale" ; „Acasă / înseamnă tihna / şi masa-n familie, seara, / aburii calzi, / locul fiecăruia, gesturile ştiute" ; „şi umerii, protector aplecaţi peste linişte / ai tatei", „şi stelele din pătratul ferestrei..." E un sentiment trainic în poezia românească... Ar dori să păstreze mereu icoana neschimbată a verii „răsucind un dor şi-o depărtare pînă-n cer", cu mireasmă de grîu şi drumuri prăfuite şi „obrazul mamei" (Nimb); cu nopţile cu „polenuri astrale", lună peste vie şi salcâmi (Şi nopţile); cu secetele, cu .^pământuri explodând în soare, / vulcani de colb şi lavă" (Bocet vechi de secetă) ; cu eîmpia fără orizont, cu drumuri fără capăt (pe care le simte în trup, asemeni venelor), cu oameni unduind în seceriş, cu ploaia şi soarele (Zbor peste cîmpie). în via beată de soare, poeta se simte amforă, „cu vinuri şi duhuri" (Lut ars). Icoana câmpiei pe care ultimele căruţe se depărtează spre stele, cu fântînă (Pînă la stele) şi ţărînă ce dogoreşte (Pământul toamnei dogoreşte), şi oţetarul, din fereastră, vizitat, noaptea, de stele (Oîntec). Toamna înseamnă plecarea din sat, frumuseţea ei e puţin tristă, totuşi reală, cu ţărâna ei roşie, şi culesul, şi mustul şi „frunzişul aprins/ cu vinul în obraji" (De toamnă), în această lume ancestral rânduită agricol, poetul e un Pierde-vară, suportat cu dragoste, totuşi. Octombrie vine cu plopii beţi de vint, ploaie luminată de frunzele roşii, cu luna în plopii vuitori, cu linişte în vînu-apusului, cu brumă şi cu plecare (Cântece de octombrie). Să suspinăm deci cu Poetul, parafrazând : „Unde eşti copilărie / cu... câmpia ta cu tot". Sentimentul câmpiei e atât de puternic încît, în singura poezie citadină a ciclului — Seceriş nocturn — noaptea, în pieţele largi cu statui, are impresia că luna e o uriaşă combină ce seceră şi simte „dulce mireasma de grîu, de oveze în pârgă" ! Al doilea ciclu al cărţii s-ar fi putut intitula ,ysfîrşit de vară şi de iubire la mare". Sentimentul de plenitudine a făcut loc nostalgiilor, unei suferinţe în surdină, melancoliei blânde. Marea nu apare ca atare ci e metamorfozată în cîmpie, „cîmp de furtuni vegetale" ; pe ţărm se aud „bătaia coaselor", „depărtările", stelele, chemările păsărilor, curgerea norilor, ce reamintesc eîmpia fŞesuri marine). Ca şi pe Bărăgan, cerul şi câmpia (aici marină) se contopesc, asemeni surâsului, cu tristeţea (Schiţă). Prea muWă piatră e o nocturnă romantică marină. Cei doi se atrag şi se resping : „pe drumul dintre noi / făcut să nu ne-ajungem". (Stăm de vorbă). Se apropie despărţirea şi, poate, uitarea (Septembrie ; Luciditate ; Priveghi). Nu le mai amintesc şi pe celelalte, deşi, literar, ar merita. Toamna înaintează, cu ploi şi vînturi reci. La sfîrşit apar iarna şi oraşul. Oraşul : noapte, frig, ziduri, singurătate. Va descoperi poeta, mîine, şi frumuseţile oraşului ? Acum ne mulţumim cu această cântare împlinită a câmpiei. Et in Arcadia ego. Şi eu am fost in Bărăgan. 147 Interesul cărţii de critică a lui George Munteanu constă ______ în deosebi în meditaţia continuă asupra fenomenului ■3- otUKCjt MUlNitAlNU p0eti_ ; deşi, analiziînd-o sub acest aspect, lăsăm de o Atitudini parte câteva studii, totuşi nu voi greşi prea mult fiind- că poezia e fenomenul căruia i se acordă atenţie preferenţială. Heaping de la început o părere despre sine a lui 'George Munteanu (din Justificare faţă de cititor) potrivit căreia el nu ar fi „om de meserie", adică critic, ci ,jdoar un iubitor de literatură, pur şi simplu" (pag. 7). E adevărat că George Munteanu nu a practicat cronica literară, nu a urmărit, adică, fenomenul literar curant carte cu carte, dar dacă cronicarii sînt critici, nu toţi criticii sînt cronicari... Evident, există atâţia iubitori de literatură, pur şi simplu, care nu sînt critici, dar criticul e, în principiu, un iubitor de literatură... dar nu numai atît; cînd iubitorul de literatură, însă, apelează — fără pedanterie — „la sprijinul conjugat al principiilor esteticii, istoriei literare şi criticii literare spre a-şi controla cu ajutorul lor gustul, intuiţiile, înclinările", căutînd „subtila dialectică a legităţilor şi spontaneităţilor în creaţia literară", cum declară a face George Munteanu (pag:i7) — şi face! — atunci el -e critic literar sadea. Mai ales atunci cînd e preocupat de structura organică a fenomenului literar; fiindcă, aici, mai ales, se deosebeşte criticul de cititor : el nu citeşte cărţi ci autori, e preocupat de fenomenologia unei literaturi (sau, de poate, a mai multora). Această preocupare se manifestă din plin în cartea lui George Munteanu şi îl dispensează de funcţia de recenzent. Spun asta, fiindcă mă incomodează teoretic orice restricţie formală ; istorie literară erudită, documentară sau eseistică, specializată ori ba, cronică statornică sau selectivă, toate acestea îşi au rostul şi frumuseţea lor, din care un critic are dreptul să aleagă una singură, sau mai multe, conform pregătirii şi plăcerii sale, fără ca aceasta să poată deveni, în sine, judecată de valoare. Principiul selectiv de la care porneşte criticul mi se pare a fi foarte bun: „...am scris despre probleme, autori, opere care au vorbit în vreun fel înclinărilor şi credinţelor mele, împingîndu-mă ele (..) la luări de atitudine" (pag. 8). Cu ironia faţă de cei ce se pronunţă „oricând şi despre orice" nu sînt însă de acord, nu fiindcă eu însumi am practicat atîţia ani această ingrată profesie ci fiindcă realmente cred că şi cronica literară îşi are, în ansamblul criticii, utilitatea eî. Cronica literară e cînd minimalizată, când supraestimată, cerîndu-i-se atunci să fie şi înalt estetică, şi filosofică, şi analitică şi sintetică, şi să dea un verdict de valoare, definitiv, categoric, dar nuanţat ; evident, bietul cronicar, toate acestea, şi încă altele, nu le poate face şi nici nu cred că trebuie să le facă. în realitate, cronica literară nu este mai mult decît e, adică un prim contact cu producţia literară, privită la nivelul ei şi nu în coordonatele severe ale istoriei literare, ce presupune cerneri succesive. (Dar, sub modestia cu care George Munteanu se recuză a fi critic, e o ironie pe care am simulat a nu o fi observat, ca să^mi pot exprima aceste păreri. Dar să trecem la ideile lui George Munteanu fiindcă pe ele avem a le discuta, înrtr-o suită de studii, scrise la intervale destul de mari de timp, dar mărturisind o atitudine statornică şi unitară, criticul (sic !) analizează fenomenul poetic, insistînd îndeosebi (şi bine face) asupra specificităţii sale. Pornind de la principiul important că poezia lirică are legităţi deosebite de ale altor genuri, George Munteanu scrie : „Sensibil alitfel se prezintă lucrurile în genuri de artă şi arte ca poezia şi muzica. Aici raportul dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii artistice se rezolvă (...) mai mult în favoarea subiectului, a supunerii obiectului faţă de el, nu invers" (pag. 18). Deci, „particularităţilor obiectului (care pot fi trăirile interioare ale omului sau privelişti şi întîmiplări ale lumii obiective) li se atribuie un rol 148 şi un loc secund, mediat, acela de „argument" şi de material expresiv al reacţiilor subiectului". Deci, faţă de proză şi teatru, poezia se caracterizează prin aceia că în raportul subiect-obieet {propriu artei), se aceentuiază puternic pe primul termen. De aici decurge că lirica e un mod „sintetic, global, total", o reacţie umană „integratoare", specificitate ce se impune şi imaginii artistice, „de unde prioritatea acordată fanteziei creatoare, ca filtru al sublimării şi ordonării materialului, frecvenţa corespondenţelor, a transferurilor metaforice ce duc la constituirea simbolurilor, a miturilor, distanţarea în timp şi spaţiu, distanţarea psihologică prin intermediul fantasticului şi al visului, accentul deosebit pus pe arhitectonică şi stilizare" etc. (pag. 19). Ţinem minte că pentru maestrul nostru, G. Căli-nescu,. semnul marei poezii era viziunea.. Despre forţa sintetică excepţională a poeziei, depunea mărturie şi un poet atît de diferit, altfel, de concepţiile noastre, Paul Claudel : „Nu vom căuta să înţelegem mecanismul lucrurilor pe dedesubt (...). Ne vom aşeza în faţa ansamblului ca un critic în faţa produsului unui poet, gustîndu-1 din plin, examinînd prin ce mijloace a reuşit să-şi obţină efectele, ca un pictor clipind din ochi în faţa operei unui pictor, ca un inginer în faţa lucrării unui castor" (Paul Claudel, Art poetique, I, pag. 13—14). Chiar dacă poetul nu e de acord să adopte, în faţa naturii, o poziţie critică, el trebuie să-şi dea seama că se află în faţa unui ansamblu, să creeze şi să transmită impresia unui ansamblu. Un interes deosebit merită observaţia că lirismul e o creaţie a romantis-melor succesive, şi prin natura sa intimă (raportul subiedt-obieot), clasicismele îl ofilesc şi-1 deviază : „De mult s-a recunoscut însă că, în aceste epoci (clasicism, realism critic p.g.), poezia nu s-a aflat la izvoarele ei vii, fiind împinsă spre o condiţie a vegetării didactice sau ilustrativiste, din care a scos-o doar romantismul şi apoi, într-o anumită măsură, simbolismul" (pag. 19). Cineva ar putea replica printr-o lungă listă de capodopere poetice fie din vremea clasicismului antic, fie a celui francez ; dar, la aceasta s-ar aminti observaţia lui Lovinescu după care evoluţia poeziei se face în sensul lirismului, al desprinderii de proză şi teatru, după ce se despărţise mai înainte de agronomie, teologie şi filozofie. Deci, George Munteanu e îndreptăţit să afirme : „Tipologic însă, condiţia specifică, a situării poeziei lirice în făgaşul unei dezvoltări proprii, normale, nu o poate indica, socotim, decît romantismul. Acesta a constituit dintotdeauna atitudinea cea mai prielnică primatului subiectului..." (pag. 20). Prin urmare, George Munteanu crede, ca şi mine, dealtfel, într-o permanenţă a dialogului clasicism-romantism; evident, e vonba de un romantism reînoit, „decantat, eliberat de retorică, prozaism şi alte aluviuni impure...", privit în spirit lovinescian, deşi romantismul are constantele sale. Doamna de Stael, scria în De i'AMemagne aceste fraze atît de specifice atitudinii romantice : „Darul de a revela prin cuvînt ceea ce se resimte în adâncul inimii e foarte rar ; există, totuşi, poezie în toate fiinţele capabile de afecţiuni vii şi profunde ; expresia lipseşte celor ce nu s-au exersat în a o găsi. Poetul nu face, ca să zicem aşa, decît să degajeze sentimentul prizonier în adâncul sufletului; geniul poetic e o dispoziţie interioară, de aceiaşi natură ca aceia ce ne face capabili de un generos sacrificiu : a compune o frumoasă odă e a visa eroismul". Şi, mai departe, recunoştea poeziei puterea de a descoperi unitatea fundamentală a lucrurilor : „această alianţă secretă a fiinţei noastre cu minunile universului, dă poeziei adevărata sa măreţie. Poetul ştie să restabilească unitatea lumii fizice cu aceea morală : imaginaţia lui formează o legătură între una şi alta". Dar nu numai că romantismul e reînoit, refasonat de sensibilitatea fiecărei generaţii, poezia însăşi este expresia nevoii omului de a se readapta şi găsesc la George Munteanru o idee ce mi se pare a fi însemnată şi, die aceea, mi-ar fi plăcut să o citesc mai dezvoltată ; despre ce e vorba : el găseşte „în planul creaţiei artistice dubla tendinţă fundamentală a omului: de a se adapta realităţii obiective, 149 prin cunoaştere, şi de a lupta să şi-o adapteze, prin ţinerea mereu trează în memoria speciei a aspiraţiilor potrivite cu demnitatea sa" (pag. 21). Aşadar, poezia, aş continua, are o dublă funcţie : una, revoluţionară, de a descoperi în imediat, în contingent, în trăit, frumosul ascuns ; alta, tradiţională sau eternă, de a crea sinteza frumosului nou cu cel veşnic, de a situa noul în contextul său universal şi statornic. Prima funcţie a devenit extrem de însemnată mai ales în secolul nostru în care revoluţia tehnică a creat o lume extrem de deosebită, în care autorul acestei lumi noi, homo faber, se simte oarecum stingher, nu se re-cunoaşte printre fabricatele sale. Or, deci, poetul trebuie să fie acela care să descopere frumosul ascuns al realului modern şi să-1 conecteze tipurilor stabile dar vechi ale frumosului. Prin urmare, cînd poetul de azi „cîntă" pădurea, livada, eîmpia, satul .de altădată şi tinde cu toate forţele spre copilărie, el îşi îndeplineşte numai j umătate din misiunea sa specifică, numai pe latura conservatoare a esteticii; pe lângă faptul că se şi lasă sub apăsarea marilor modele ce-1 pot lesne strivi. Şi nici nu poate exista poezie mare decât acolo unde există o viziune nouă. Şi aş vrea acum, cu învoirea lui George Munteanu, ce îmi va acorda această paranteză fiindcă merg în sensul lui, şi fiindcă m-am plictisit de plachiile nesărate ce apar pe ici, pe colo, despre ^falisa inovaţie", „falsa îndrăzneală" i(şi oare în fapt, îi îndeamnă pe poeţi să sorie precum veştedul Vlahuţă), să-i dau cuvîntul lui Apollinaire ce le cere poeţilor „un spirit nou" care e al apocei : „Spiritul nou care se anunţă pretinde înainte de orice a moşteni de la clasici un solid bun simţ, un spirit critic sigur, vederi de ansamblu asupra universului şi sufletului omenesc, şi simţul datoriei ce limitează manifestările sentimentelor. El pretinde, de asemeni, ide a moşteni de la romantici o curiozitate ce-i împinge să exploreze toate domeniile proprii să hrănească materia literară ce le îngăduie să exalte viaţa sub orce formă s-ar înfăţişa". Şi „Omul s-a familiarizat cu aceste fiinţe formidabile care sînt maşinile, a explorat domeniul infinitului mic, şi noi domenii se deschid activităţii imaginaţiei: acel al infinitului mare şi cel al profeţiei". Şi încă : „Poezie. şi creaţie nu sînt deoît unul şi acelaş lucru ; nu trebuie să numim poet decît pe cel ce descoperă, cel ce creează, ân măsura ân care omul poate crea. Poetul e cel ce descoperă bucurii noi. Nu poţi fi poet in toate domeniile : e de ajuns să fii îndrăzneţ şi să mergi spre descoperire. Domeniul cel mai boga1., cel mai puţin cunoscut, cel a cărui întindere e infinită, fiind imaginaţia, nu e de mirare că s-a rezervat, mai ales numele de poet celor ce caută bucurii noi ce jalonează enormele spaţii imaginative. Cel mai neînsemnat fapt poate fi pentru poet postulatul, punctul de plecare al unei imensităţi fecunde unde strălucesc focurile de bucurie ale semnificaţiilor multiple". Comparând acest text cu al doamnei de Stael, observăm ce e comun romantismelor. Prin urmare, cînd vorbim de noutate,, nu ne gândim mai ales la aceea tehnică, de expresie, ci la tonul fundamental, la viziunea sintetică, la ceea ce e de exprimat. Dar, să revenim la Atitudini, (de oare, de fapt, nu m-am despărţit). George Munteanu, după ce a stabilit câteva condiţii specifice ale lirismului, .res-trînge sfera investigată spre a se concentra asupra poeziei române contemporane. Spirit sistematic şi (dar) nuanţat, el porneşte de la caracteristici generale, spre a discuta, după aceea, la obiect, pe text. Urmărind fenomenul poetic al ultimelor două decenii, criticul (!) descoperă mişcarea de ansamblu a ultimilor ani într-un proces „de interiorizare, de explorare din ce în ce mai multilaterală şi mai profundă a zonelor vieţii intime", poeţii se apropie de obiect cu fiinţa lor întreagă. Criticul precizează însă că poezia de inspiraţie intimă nu poate avea azi sensul unei retrageri din lumea obiectivă, din dinamica revoluţiei sociale, ci al unei largi deschideri participative către ea" (pag. 23). Prin urmare, subiectivitatea poetică nu neagă ci implică elementele sociale, patriotice, umanitare. Lirica de concepţie, de azi, se deosebeşte de retragerea a so protestatară din lume, „concepută de Eminescu drept singura posibilitate de salvare a fiinţei sale morale", ea devine participare la valori, „refuzul subiectivităţii suficiente sieşi" (pag. 25). Trecând la critica aplicată, George Munteanu subliniază problematica etică, luciditatea comunistă, grandoarea obiectivelor urmărite. Preocupat în permanenţă de specific (al liricei, al unei anume opere), el pledează cu >?ntuziasm stringent pentru diversitate şi nuanţare (Unitate şi diversitate în poezia noastră); ideea diversităţii fireşti ipare a fi o constantă a scrisului său. Dar trăsăturile comune sînt urmărite în continuare. Una dintre funcţiile permanente ale artei e aceea de a folosi în „umanizarea omului", ce trebuie să ajungă la adevărata lui esenţă ; în acest sens, poezia e un adevăr filtrat prin zona emoţiilor. De aici, capacitatea liricii în „educaţia sentimentelor". Cum însă emoţiile şi sentimentele sînt dinamice, sociale şi istorice, pe fondul general uman al sensibilităţii, limbajul poetic evoluiază şi el, trebuie să fie sincronic cu modificarea sentimentelor. „în funcţie de prefacerile necontenite ale istoriei şi de răsfrângerile lor în aspiraţiile fiecărui timp, — scrie George Munteanu — sentimentele trăiesc un continuu proces de dizlocare şi de integrare în structuri afective noi, de diversificare şi de rafinare, sau, dimpotrivă, de închircire şi de primitivizare (...) ; iar poeţii lirici sînt nu numai seismografele acestor procese, ci şi călăuzitorii, păstrătorii, stimulatorii nobleţei, căldurii, generozităţii lumii emoţionale, după timpuri, men-ţinînd ca un memento în conştiinţa contemporanilor adevărul că sentimentele sînt pîrghii de seamă ale oricărei activităţi umane..." (pag. 35). E o precizare însemnată în linia istorismului şi a dialecticii pasiunilor ce sînt etern umane şi in acelaşi timp devin, se modifică în funcţie de evoluţia socială şi psihologică. Pe de altă parte e o justificare teoretică a sincronismului, a necesităţii unui limbaj adecvat, contemporan ; de ce, adică, nu se mai poate scrie azi poezie ca în secolul nouăsprezece. Ca un adevărat romantic, criticul cere tinerilor să problematizeze existenţa, să nu se ferească de frământări sufleteşti, să scruteze sensurile problemelor grave ale vieţii. Atitudinea sa e deci de luptă ,,împotriva lipsei de profunzime şi de supleţe 'psihologică", pentru .iimbogăţirea problematicei" (pag. 37). Un alt element cu valoare generală este eroul liric : „eul poetic are acea valoare de tipioitate, pe care i-o recunoaştem oricărui erou literar care-şi merită numele", dar, „între eul empiric al poetului şi eul său poetic nu poate fi stabilită o identitate simplistă, căci realitatea poeziei nu ne vorbeşte de o simplă individualitate lirică..." (pag. 42). O asemenea observaţie propune o anume depăşire a subiectivităţii şi împinge poezia spre proză, ilustrativism şi exemplaritate; din fericire, George Munteanu corectează : „Ceea ce conferă însă liricii o incalculabilă valoare educativă şi de cunoştere e faptul că apriga voinţă de desăvârşire care-i defineşte „eroul" nu e înfăţişată doar în rezultatele sale, ci în întreg procesul învingerii opacităţilor, contradicţiilor, imperfecţiunilor..." (pag. 43). In orice caz, teoria despre eroul liric, împreună cu desele îndemnuri la luciditate şi măsură, sublinierea caracterului intelectual al emoţiei (pag. 261), toate acestea constituie un fel de contrapondere clasicistă a concepţiei criticului despre poezie, concepţie în mare măsură romantică. însemnată şi utilă e scoaterea lirismului de sub imperiul nefast lui, al mimezisului, prin principiul transformării realului : „în poezie, a transfigura însemnează a figura lumea din nou, pe baza unei cunoaşteri deosebite de cea empirică şi de cea ştiinţifică sau filozofică" (pag. 53). Poezia este „transfigurare a realului" dar „nu ca poetizare exterioară a lui", ci drept suprema „sinteză a cunoaşterii imaginative" şi în acelaşi timp puterea „de a stabili tot alte raporturi între fenomene, de a le smulge tot alte înţelesuri", într-o constelaţie practic infinită. George Munteanu subliniază forţa sintetică a lirismului şi, legat de 151 aceasta, capacitatea lui cognitivă (specifică), „înglobarea a tot ce exprimă nesaţiul omului contemporan pe planul cunoaşterii şi al afirmării esenţei sale" (pag. 75). Nu-1 vom urma pe George Munteanu în analiza interesantă a textelor (preocupat de specificul fiecărui poet), am dorit doar să degajez cîteva preocupări mai însemnate faţă de fenomenul liric. Actul de creaţie poetică e privit ide George Munteanu cu gravitate, ca modalitate specifică a cunoaşterii. Perspectiva criticului e mai ales romantică, deşi cu unele corective clasiciste (luciditate, măsură), se pune un accent deosebit pe intelectualitatea poeziei; deşi recunoaşte versului puteri etice şi descoperă în magma sa elemente sociale şi filosofice (insistând asupra problematizării poeziei), e preocupat de specificul lirismului, căruia-i descoperă cîteva trăsături proprii, distinctive. Antagonismul e rezolvat dialectic fiindcă, la urma urmei, poezia, ca orice artă, este expresia omului ce tinde spre esenţă, e un efort spre umanizarea umanităţii. 1. fon Oaraion s-a născut în mai 1923 în com. Ruşavăţ (fostul judeţ Buzău) azi aparţinând raionului Cislău, regiunea Ploieşti. Părinţii : ţărani. Comuna : deluroasă şi costelivă. Tatăl — pasionat după vânătoare şi pescuit, însă mai ales de lecturi. Mama — amurgind printre cusături, broderii şi îndemânări culinare. Şcoala primară: în Râmnicul Sărat. Liceul: în Buzău. Facultatea (Litere şi filozofie) la Bucureşti. A debutat cu versuri şi recenzii la Universul literar şi Curentul literar,. prin 1939—1940. Fost redactor la Timpul, Ecoul, Fapta, Victoria, Ramuri. Secretar de redacţie la: Scînteia tineretului (1944—11945), Vestea nouă (1945), Lumea (lui G.Călinescu, în 1945—1946) etc. A colaborat la: Vremea, Tribuna literară, Claviaturi, Evenimentul zilei, Capitala, Tribuna Poporului, România liberă, Scînteia,. Libertatea, Veac {nou, Jurnalul de dimineaţă, Adevărul, Orizont, Revista Fundaţiilor, Tinereţea, Prietenii Artei, Mondial Magazin, Viaţa Românească, Gazeta Literară, Contemporanul, Secolul XX, Steaua, Ramuri, Ateneu, Flacăra, Maga-zinull etc. etc. Fost referent literar Ia editura „Cartea Românească", şef de presă, la Editura Fundaţiilor etc. A redactat revista AGORA, în 11947, (în 5 limbi). Volume originale: Panopticum (1943, interzis) ed. Prometeu ; Omul Profilat pe Cer (1945) ed. Forum; Cîntece Negre (1947) Editura Fundaţiilor. Traduceri din : Baudelaire, Michaux, Eluard, Laforgue, Breton, S. J. Perse, Valery, Queneau, Reverdy, Goethe, Heine, Rilke, Dante, Esenin, Puşkin, Ady, Petofi, Whitman, Sandburg, Emily Dickinson, Edgar Lee Masters, Sherwood Anderson etc. 2. Iată antreul poemului, ce deschide volumul Panopticum (1943): „Cinele la care ne-aim oprit, ogoarele ne-au sucit sufletele, ne-au secat picioarele. Pământeni, adăstăm. Atâtea scorburi, atâtea riduri... Noi am scris cu nevroză pe ziduri şi-am colindat neurastenia, să bem igrasie din ploaie, rachiu din poem otrava murdară, ţipătul spin... ... De douăzeci de ani scobim într-un plătmîn pentru tinereţe, pentru păcat •— ne-injunghe frumuseţea în care n-am intrat", 3. Cîteva strofe din Clişeu (Panopticum, pag. 68): „Din spre Nord-West fumează tancuri în retragere : grele, Din horcăieli sguduite simţi aviaţia. Incendii. Se sburleşte pământul, munţii se clătesc cu petrol în măsele, ar pleca şi ei, dacă-ar avea în locul zăcămintelor motor. Huruie mereu. Canoniare spintecă aerul. înserează cu ploaie rece cursă din cască pînă-n sin. Deasupra noastră norii ţin cerul ca o pălărie, să nu cază. prin văile unde ugerul lui de piele sbâreită stă-n lapte de fin. Doamne, auzi-imi inima ca pe goarnele decapitate cum strigă din toate părţile, din toate ruinele, din toate şoproanele, 152 Vezinmi, Doamne, sufletul cu rochia lăsată pe jumătate cum aleargă să te găsească şi să-ţi pupe numai odată autocamioanele". 4. Din Omul projilat pe cer (1945), poeme scrise sub fascism : „La marginile vieţii zăceau oamenii veacului întunecat, privindu-se unii pe alţii ciudat asemeni cavalerilor Sfântului Graal — Nu mai' avem rodii nici pâine Tâmplele — .tâmplele înoată în sânge ; o pasăre slobodă plînge sub ceruri sbîrcite ca foamea. Nici veacul acesta, nici el nu-a al nostru — şi minte.; rămâne un cuvînt negru, fierbinte de spus, în fiecare zi lîngă uşă" (Pasărea urgiei) Cuvântul fierbinte ce trebuia spus, în fiecare zi, era îndemnul la revoluţie. 5. Fiindcă volumul Cîntece negre n-a mai fost reeditat de 20 de ani, şi cei mai mulţi cititori nu-1 cunosc, îmi îngădui, contrar obiceiului meu, să citez mult; în cazul de faţă e adecvat. Citez, în continuare, poezia Requiem: „De trei luni de plumb, şi-oleacă / ibem din cer ori din băltoacă / apă putredă pe dungă / de-a rămas inima ciungă. / Noaptea trac rachetele / noi stăm ca pachetele / cînd se mişc-^o foaie-ntr^unul / latră câmpul, urlă tunul. / Mi-aruncai ochii pe cîmp / câmpul negru, ochiul strâmb / ploaie rece masă-n frig / stele nu-s, iuna-i covrig / Inimă auzi-ie / trec autobuzele / pline-n burţi^uzânele / cum le- evită dialogul şi realizează în acest fel o evocare plină de verosimilitate şi chiar de farmec. în cazul lui Eminescu fantezia putea lucra pe un plan mai vast şi totuşi autoarea se sprijină în mod judicios pe documente. Cartea poate fi utilizată şi pentru studiu organizat, nu numai pentru lectura liberă. Bine sudată, sprijinită pe o documentaţie bogată, Eminescu de Zoe Dumitreseu-Buşulenga este o carte de evocare plină de lirism, la limita dintre epică şi istorie literară. Şi totuşi,, documentarea cade uneori în cursa evocării fără acoperire. Deşi istoric literar competent şi eminescolog, autoarea nu verifică unele legende care au circulat pe seama lui Eminescu. La pag .232 explică geneza Scrisorii IV. Biografia primei părţi a poemei este localizată la Măgurele lîngă Bucureşti : „Eminescu fusese poftit de familia Slavici, într-o zi de sărbătoare, la şcoala de fete Oteteleşanu, la Măgu-gurele. Şi seara, lacul cu ape clare, pe care lunecau lin câteva lebede, i-a părut dintr-o dată ca din altă lume, iar în întuneric, fosta casă boierească s-a schimbat în castel singuratic, adăpostind pe domniţa gîndurilor sale. Partea I din viitoarea Scrisoare a IV a luat fiinţă aici". Totul este verosimil şi nu deranjează lectura ; mai mult, explicaţia aceasta e mai frumoasă şi mai romantică decît adevărul documentar. Dar pentru exigenţa pe care o solicită orice rînd scris despre Eminescu Zoe Dumitrescu-Buşulenga trebuia să treacă-peste legenda aceasta pusă în circulaţie de Slavici, fără temei, acum patru decenii şi ceva.') G. Călinesou arată că „Maiorescu mai avea obiceiul să iasă din cînd în cînd la iarbă verde, la Cernica, la >) Ion Slavici: Castelul singuratic în „Anuarul literar artistic" nr. 155/1923' (apud G. Călin eseu). 174 Pasărea, in pădurea de la Tunari, la Căldăruşani sau la Snagov ori Ţigăneşti. Alteori mergeau mal pe aproape şi pe jos la Băneasa, Herăstrău, Du-deşti sau Măgurele. La aceste preumblări luau parte, pe lîngă Maiorescu cu soţia, Th. Rosetti, de asemeni cu soţia, d-na Mite Kremnitz, care era cumnata lui Maiorescu, nu rareori consulul german Grisebach, în răgazurile sale poet valoros, şi pe deasupra Eminescu şi Slavici, care se simţeau bine în această atmosferă germanizantă. La Măgurele, mic Tivoli românesc, unde se afla vestitul castel Oteteleşanu, pus pe un dîmb în faţa unui lac ce colectează apa câtorva izvoare domolite în fântâni şi mici cascade, excursioniştii poposeau pînă la miezul nopţii, intor-cîndu-se pe lună cu trăsurile"J). Categoric decorul de la Măgurele e romantic, cu corespondenţe eminesciene, atmosfera de petrecere romantică, aşa cum o prezintă şi G. Călinescu, dar invitaţia la Măgurele a amfitrionului Slavici nu putea avea loc la 1881, dată cînd Scrisoarea IV a apărut în „Convorbiri literare" (1 septembrie). Familia Slavici a locuit într-adevăr la Măgurele după 1894, dată cînd s-a înfiinţat institutul Oteteleşanu. La acea dată Eminescu murise (1889) iar poema apăruse în 1881. Partea întîi a Scrisorii a IV-a (1881) se desprinde, spune Şerban Ciocu-lescu2) din poemul Diamantul Nordului, scris între 1873—1874 în perioada studiilor la Berlin. Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a scris o biografie documentară, nu a intenţionat să realizeze o monografie Eminescu ci să evoce o viaţă din care tineretul să cunoască pe marele poet, trecînd peste amănunte nesemnificative într-o carte epică, pline de semnificaţii într-o monografie documentară. înclinăm să credem că dincolo de mo!) G. Călinescu: Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. IV, 1964, p. 296—297. 2 Şerban Cioculescu: Motivul lebedei, în „Steaua", XV nr. 5—6, 1964, p. 103. tivul lebedei, care curge din poemul scris la 1873, la Berlin, în partea întîi a Scrisorii a IV-a, imaginea lacului de la Măgurele, din plimbările cu Maiorescu şi Slavici, înainte de 1881 şî nu după 1894, ar fi avut un rol stimulator al inspiraţiei. Autoarea face cu mult succes drumut invers, în unele părţi ale cărţii, adică nu mai porneşte de la document spre poezie ci de la poezie spre document (pag. 131) : „El s-a instalat într-o cameră mansardată, în Albrechtstrasse nr. 6 de unde privea în jos la mişcarea neîntreruptă a oamenilor : „Privesc oraşul-tfurnicar Cu oameni mulţi şi muri bizari Pe strade largi cu muţite bolţi Cu cîte-un chip al stradei colţ. Şi trec foind, rîzînd, vorbind Mulţimi de-oameni paşi grăbind" E o postumă pe care Perpessicius o datează în anii studiilor berlineze, ani în care mar'jarda poetului apare şi-n-tr-o poemă cu o foarte originală construcţie gramaticală pe care regretatul Tudor Vianu mi-a semnalat-o într-o discuţie : „Stam în fereastra susă Şi izvori.au în taină, Cu-a lor de aur haină, A nopţii stele mari". Privesc oraşul-furnicar — coincide ou începutul poemului lui Baudelaire Les sept veillards din ciclul Tableaux parisiens : „Fourmillante cite, cite pleine de reve..." Credem că fără nici un pericol pentru autenticitatea vieţii Iui Eminescu, evocarea anilor berlinezi permitea o reconstituire a lecturilor poetului, reconstituire în care coroborarea de documente nu mai solicită aglomerări de date şi citate. Această biografie a lui Eminescu nu este o carte reprezentativă pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Lucrările sale mai recente nu au uşoara undă de so- 175 clologism şi nici inadvertenţele documentar? semnalate. Multe pasaje din lucrarea de faţă tratează prea linear sau expediază prea sumar unele personalităţi, ca Maiorescu de exemplu. Nici figura lui Creangă nu apare într^o altă lumină. Prietenia dintre Creangă şi Eminescu, pe spaţiul a două pagini, se încheie ou concluzia că sub influenţa lui Eminescu acesta inaugurează seria Poveştilor, Eminescu fiind creatorul scriitorului Creangă. Ori aici sînt multe de spus. Eminescu îl cunoaşte pe Creangă abia în 1875 şi nu-Jl putea cunoaşte mai înainte de luna august 1875 (nu toamna, cum spune autoarea), data raportului revizoral atît de cunoscut. Din acest raport, ca şi din altul următor reiese că Eminescu nu4 cunoaşte bine pe Creangă : îi greşeşte numele, nu-i ştie ou exactitate metoda pedagogică, deci nu erau prieteni. în 1 oct. 1875 Soacra cu trei nurori apare în Convorbiri literare. în august 1875, potrivit textului din raportul revizoral, cei doi nu se cunoşteau decît administrativ, între august-oetombrie 1875 s-au apropiat şi Eminescu 1-a dus la Junimea. Numai în această perioadă scurtă să fi scris Creangă primele sale poveşti cu o limbă aşa de nouă faţă de cea din supiicele şi articolele, cunoscute ca „opere" de debut ? ■într-o argumentare contextuală ar fi trebuit să reiasă ideia că la contactul ou Eminescu, Creangă trecuse deja la seria poveştilor, Creangă „oralul" părăsise artificiile publicistice şi începuse să „se transcrie" aşa cum era el. Eminescu a rămas uimit de această spontaneitate şi de acest simţ genial al limbii şi, desigur, 1-a cultivat pentru Junimea, dar Creangă depăşise în acel moment ipostaza „publicistului". Creangă a fost descoperit şi îndrumat de Eminescu, dar nu creat. în unele momente ale vieţii lui Eminescu se fac afirmaţii simplificatoare, favorabile eroului cărţii, dar neconforme cu adevărul istoric. La pag. 72 autoarea vorbeşte, la sosirea lui Eminescu la Viena, de existenţa societăţii studenţeşti România jună, ,,gata făurită", în realitate la acea dată existau la Viena două societăţi: România şi Societatea literară şi ştiinţifică. Poetul a militat pentru fuzionarea lor şi chiar el propune numele de România jună noii societăţi. Pericolul abuzului de date există în unele din cărţile apărute în această colecţie. Biografia lui Alecu Russo publicată recent de Th. Vîrgolici, e o carte bine pusă la punct, cu portretizări, cu naraţiuni sobre, cu unele efuziuni lirice în momentele patetice ale vieţii eroului. Partea finală este însă obositoare şi prin unele repetiţii dar mai ales prin excesul de date care deşi exacte, nu avantajează lectura cursivă. în colecţia Oameni de seamă, Ovi-diu Drimba, cu o informaţie enciclopedică şi cu multă intuiţie a contextului istoric a publicat trei monografii : Leonardo da Vinci, Rabelais şi Ovidiu. Documentele pe care-şi bazează Ovidiu Drimba lucrările sînt, în afara operei oamenilor de seamă trataţi, cunoscute enciclopedii, monografii, articole, studii etc. La sfîrşitul fiecărei cărţi autorul trece toate lucrările consultate. Cărţile lui Drimba dau impresia unor monografii redactate în monolog, ou comentarii spumoase, cu citate, cu specularea documentelor prezentate întotdeauna în context social. De aceea pericolul care .pândeşte acest soi de monografii este posibila lor depăşire pe plan documentar. în cazul iui Ovidiu recentele descoperiri de la Constanţa au oferit iui Ovidiu Drimba posibilitatea unui nou punct de vedere în legătură ou soarta lui Ovidiu la Tomis. Pustiul imens pe care exilul 1-a creat în inima poetului latin era cauzat de dorul după .Roma, oraşul cel mai civilizat al iumii, după societatea şi onorurile romane, unde un .poet se putea dezvolta mai mult decît la Tomis. Ovidiu exagera totul ca să poată înmuia inimile stăpînilor care-1 exilaseră. Dar ultimele săpături de la Tomis ca şi din regiune ne prezintă ou 176 uimire edificii imense, cu mozaice de dimensiuni aproape unice în lumea de atunci, cu statui, Clădiri, apeducte, terme, depozite de mărfuri care dovedesc că oraşul ponegrit de poet era un centru citadin de mîna întâi, iar autorul Tristelor se bucura ide multă consideraţie. Ovidiu nu trebuie crezut că-n loc de-a soarbe spuma vinurilor -scite ,^mîn-ca bucăţi de vin". Frigurile Dobrogei prezentate hiperbolic sînt un decor liric obsesiv, dar autorul ne convinge că poetul care primise şi onoruri de la localnici a locuit totuşi într-o casă de piatră. în această direcţie credem că s-a orientat bine a doua ediţie a biografiei. Noua formulă nu a stricat deloc contrastului dintre Roma şi Tomis, coordonata leitmotiv a acţiunii. ★ Am urmărit sumar în citeva cazuri distincte raportul dintre document şi ficţiune în organizarea câtorva biografii semnate de istorici literari (Zoe Dumitreseu-Buşulenga, Ovidiu Drism-foa, Th. Vîrgolici, Radu Albala, H. Za-lis). Am subliniat contactul autorilor cu documentele pe care-şi sprijină contribuţia fabulativă. Acolo unde invenţia se bazează pe fapte asimilate organic, expunerea pare firească, chiar dacă documentul este ocolit sau exagerat. Când autorul completează documentul cu acţiuni neconcordante cu logica sau cu momentul istoric, nararea faptelor pune pe autor în situaţii delicate. Abuzul de date devine obositor'. Specularea documentului şi aşezarea faptelor într-4in fel de pat al lui Pro-cust duce la naraţiuni fără suflu epic. Informaţia enciclopedică, complexă, păstrarea faptelor în permanent context istoric oferă o lectură convingătoare şi agreabilă. Completarea acestor biografii cu alte nume din literatura română şi universală, din plastică, muzică, ştiinţă şi alte domenii ar putea îmbogăţi colecţia Oameni de seamă menită să devină un instrument de lucru dar şi o lectură plăcută pentru tineret. Ocolirea numelor minore din istoria culturii noastre şi prezentarea unor personalităţi de interes major ar ridica prestigiul acestui domeniu literar atît de solicitat. Experienţa de pînă acum dovedeşte că numai autorii tone informaţi, cu o documentare bogată dar şi cu o dozare condiţionată a ficţiunii reuşesc să creeze opers viabile. Deşi modernă, discuţia despre document şi ficţiune a fost prezentă şi în alte epoci, ide exemplu nu-i era străină nici lui Virgilius, care, după ce-1 proiectase pe Eneas în întregime, înainte de moarte a verificat personal printr-o călătorie itinerariile fictivului său erou şi mare i-a fost surpriza cînd a constatat că nu greşise cu nimic ; realitatea se suprapunea organic itinera-riilor fabulate. Poate pe aceeaşi raţiune se spunea în secolul trecut că natura începuse să semene cromatic cu pânzele lui Whistler. I? — Viata românească cărţi nroi VIOLETA ZAMFIRESCU : „Ziua a şasea" *) Unii recenzenţi nerăbdători s-au grăbit să descopere în noul volum al Violetei Zamfi-rescu un poet de idei, ctotîn-du-1 pe Faust şi pe „marii bărbaţi" care „nu pot sfîrşi", ai istorisi. Lucrurile nu stau aşa. Starea acestei poete egale cu sine însăşi este o reverie calmă, cuprinzând în imagini largi şi luminoase frunzele „cu tentă fină", arborii sporindu-şi interior inelele de timp împlinit, serile cînd se umblă pe şantiere „trăgând copacii pe sub lună", „oglinzile de struguri", pietrele, zăpezile. Elementele visului sînt pictate distinct, dar grupate nu în bătaia de fulger a unei idei puternice, ci în lumina aburită a unui gînd frumos şi trecător: „Au tremurat păsări ude-mtre foi, / Au trosnit cuvinte — surcele — / Deschid fereastra / Să respirăm aer curat amîndoi. / / Culege, vîntule, fi-ru-ndoielii din genele mele. / / Pe miezul iubijpii adevărate / Şi-au ivit colţii co jile-amare ? / / Şi doarme bărbatul." Cele mai frumoase versuri din volum sînt cele de farmec şi dor, pierdute în „aburi de nuanţe". Uneori, ideea se estompează şi avem de^aface cu o poezie a senzaţiilor de primăvară sau de toamnă, a cărei notă aparte în lirica noastră feminină o constituie o anumită violenţă (de simţire şi — uneori — de limbaj) izvorîtă, bănuiesc, dintr-o adevărată teamă a poetei de a nu se încadra într-o serie lirică în-cepînd, sentimental, cu Veronica Miele. *) E.P.L., 1966. Altfel decît în spiritul poeziei feminine, natura e cuprinsă grandios într-o viziune evident — uneori, prea evident — bărbătească. Reuşitele sînt clare : „Pămîetul mă trece prin el, / Zbor cu capul în jos. / / Mă desfaci, vechiul meu carusel, / De la cuget la os. / / Intr-un conuri de umbră / Lovită de vulturi in piept. / / Mă înalţ luminînd, şi cad iar, / Din nou mă îndrept.. / / Cum mă-nnec?... Cum răsar?... / E mai frig şi presimt tot mai rar..." Sau : „Ce flux teribil circulă-ntre singe şi-n-tre stele, / Are la geamuri viţa numai oglinzi de struguri, j Comedianţii dragostei arată strîmbi în ele, / Primejdia e — singuri să nu ne-aprindem ruguri", în strofe muzicale, cu unele rezonanţe argheziene, poeta cîntă iubirile lui Faust: ,yDă-imi un cuib albastru, soare, / Şi fă-i cerc cu albul cretei / Pentru floarea Margaretei / De urît neştiutoare", în acelaşi spirit, de reverie bărbătească, e evocată copuăria în cea mai bună poezie din volum, „Bîlci de cîmpie". La trecerea regimentelor spre front, strada devine, înstrăinată de sine însăşi, năucită, un „grifon de bîlci ou aripi de birtie". Un bîlci sumbru, de zi ploioasă, în care trompeţii „sting amurgul", copacii agonizează, păsările înebunesc. Copilul, încercând să schimbe drumul spre dezastru al lucrurilor, nu izbuteşte decît să-şi prelungească eforturile la infinit. „Avea bănia şi clădiri de piatră, / Clădiri cu lei şi îngeri graşi de piatră, / Cu storuri trase peste ochii sticlă, / Şi cu cireşi ce nu-mpărţeau cireşe, / Din crengile 178 întoarse-n agonie. / j Şi casa veşnic hărţuită-n două / De întrebări cu prea tîrzii răspunsuri, / Unde înnebunea, mereu străină, / Pierdută, mierla, sub un pin de munte, / Ca-n bîlci, ascunşi de firmă aurie. / / La margine de timp copilăria / In fiecare nerv, în sînge,-n suflet, / M-a însemnat să nu am ispăşire, / Să lunec, zbor, să ard în joc teluric, / Să îmblînzesc eu dubla mea esenţă / Zodia leului peste cîmpie". Uneori tonul devine grandilocvent. Uneori, dorinţa de a spune într-o răsuflare cît mai multe mari adevăruri nu duce la rezultate notabile. Dar asta se întîmplă rar. De cel? mai multe ord, versurile încîntă şi conving : „Ziua mea pământeană umblă grea / Prin aer, frunză de privighetori, / Frumos, / Şi e tîrziu, iubirea mea, / Şi este prea devreme să mai mori". FLORIN MUGUR STELIAN PÂUN : „Pămînt sălbatic" *) Făcând din biografia predecesorilor şi înaintaşilor săi, motiv al compoziţiei romanului, cartea înscrie o pagină în lupta pentru dreptatea socială, afirmând încrederea în zorii unei lumi noi. Romanul este mărturia vieţii unor muncitori — căruţaşi şi hamali, — cu existenţe triste şi silnice, îndobitociţi de muncă şi înglodaţi în datorii, în calea cărora obstacolele şi restricţiile stăpînirii nu le-au putut stăvili dîrzenia şi curajul, perseverenţa şi tăria. Explotaţi de vătaful Voicu Dunean, care-şi scoate o a doua plată de pe spinările lor încovoiate, supuşi la noi dări şi obligaţii stoarse din puţinul câştig, oamenii fac un front de rezistenţă, în-cercînd să închege o uniune a lor. Încleştarea va fi orîncenă : oamenii sînt dîfzi, nu dau înapoi, greva porneşte; stăpânirea intră în panică, negustorii sînt în pierdere, neliniştea creşte de ambele părţi. Hamalii şi căruţaşii tri- * E.P.L. 1966. mit delegat pe Marin Oroviceanu — hotărârile lor sînt de neclintit. Departe de a le fi soluţionate cerinţele, oamenii continuă greva începută — lipsurile şi foamea îi pîndesc. „Cu ochii aprigi la tot pasul" în bălţile rămase, „femeile caută peştele pentru cuminecătură"... . . ." De cele mai multe ori, se întorceau acasă, cu traista goală, sau în cele mai fericite cazuri, cu cîţiva peşti pentru saramură". Telefoanele zbârnâie la prefect şi căpitănia portului. Se încearcă demersuri pentru reînceperea lucrului. Zadarnic ! „Vătafii intraseră şi ei în panică... făceau tot ce le sta-n putinţă pentru a-i dezbina. De la scaunul biroului său prefectul, Sofronie Ivănescu, teoretizează filozofic, celor veniţi cu jalba : „Ce este viaţa ?... O veşnică înviere din morţi !... Viaţa ne-a fost dată s-o trăim ! Să trăim cu toţii laolaltă, să ne înţelegem ca fraţii !" Răspunsul nu întîrzie să vină : „Vino cu noi în port, la muncă, să te bucuri şi d-ta acolo, cu noi !" Sezonul transportului cerealier este în toi, iar comerţul stagnează. Se încearcă tratative cu greviştii Oamenii caută de lucru la fabrica de cherestea. Alarmaţi de intenţiile cămătarului Ionel Hanciu care le stă deopotrivă, îl înlătură. Focul pus la fabrică distruge întreprinderea, înghiţind în flăcări corpul cămătarului. Autorităţile locale apelează la tot felul de mijloace. Oroviceanu, cel care instigă la revoltă, este ridicat şi acuzat ca autor al unei crime comise în urmă cu douăzeci de ani. Din toate părţile pornesc proteste — încercarea de a-i convinge să reînceapă lucrul „se pierdea fără vre-un ecou în conştiinţa cuiva". încredinţaţi de respectarea celor cerute, oamenii încep corvoada muncii. Aşteptările le sînt înşelate — vătaful cere partea sa. Prin moartea lui Voicu Duncan, nepăstuiţii sînt răzbunaţi. Reîntors printre tovarăşii de muncă şi luptă, Marin Oroviceanu este eliberat din lipsă de probe. Trei ani mai tîrziu, va descinde în Gara de Nord. Şuvoiul de muncitori ce se îndreaptă 179 spre atelierele Griviţei îl prinde ân iureşul său; aici, printre muncitori îşi va găsi viitorii tovarăşi de muncă şi luptă. (Pământul sălbatic din Măgura Gropilor a zămislit, asemeni lui, oameni aspri, neîmblânziţi, muţi în dârzenia lor. Nu se căinează, nu se umilesc în faţa bogătaşilor, nu regretă izbucnirea lor. Petre Bărăitaru fuge din calea oamenilor fiindcă a cutezat să ridice pumnul asupra vătafului. Pedeapsa va fi grea — bătrânul va îndura singurătatea şi lipsurile unei vieţi pribege, departe de ai săi. în peregrinările sale, bătrânul a cunoscut altfel de oameni, de la ei a învăţat multe lucruri noi. Moare în braţele tovarăşilor săi, convins că izbînda luptei viitoare stă în solidaritatea frăţească a celor încătuşaţi. Mizeriile şi silniciile îndurate au lăsat urme adinei în viaţa lor, dar aceste deformări n-au alterat cu nimic sufletul,, demnitatea lor omenească, nădejdea şi setea pentru vremuri mai bune. Cartea se impune ca valoare literara, printr-o certă originalitate artistică, întrunind o sinteză a calităţilor romancierului. Notei realiste predominante i se adaugă momentele lirice; nu lipseşte nici spiritul polemic, iar dialogurile şi descrierile se întind de-a lungul paginilor într-un ritm viu, spontan, simplu. Deşi privit din unghiul retrospecţiei faptelor şi evenimentelor, romanul aduce desfăşurarea cronologică a întâmplărilor ce parcurg linia ordonată şi curgătoare a condeiului. Cartea statorniceşte în noi ceva din atmosfera acestui pământ sălbatic, cu frământări şi necazuri, cu răbufniri şi linişti. Alături de critica socială autorul aduce prin -acest neînfricat Marin Oro-viceanu, luptătorul drepturilor muncitoreşti, perspectiva luminoasă a unei o-rinduiri noi, fapt ce vine să sublinieze încă o dată, valoarea de netăgăduit a romanului. Deşi la prima carte, posedând alese calităţi artistice, autorul devine o con- vingătoare speranţă literară pentru viitor, înscriind încă de pe acum un nume nou în literatura română. VIRGINIA CARIANOPOL PETRE SOLOMON : „Relief"* Tjiolosind surse de inspiraţie o-J? bişnuite şi cuvinte străvezii, revelând meditaţii curente în gândirea poetică de astăzi, Petre Solomon obţine totuşi prin coloratura şi lapidaritatea exprimării efecte emotive reale : îşi despleteşte printre pietre apa / Acelaşi cin tec răspicat şi olar / Ce-i umezeşte codrului pleoapa / De mii de ani... Şi, mai departe, mesajul solemn al pîriiaşului oare, Cast cu sufletul sonor / Şi-adună de la fiece făptură / Jivină, iarbă, sau copac / Prisosul de iubire şi de ură / Din care eîntece-odînei se fac ...această operaţie, consumîndu-se, fireşte, în laboratorul de creaţie care este Omul, îndrăgostit de păduri şi de ape şi înzestrat cu puterea de a le înţelege şi tălmăci graiul. Petre Solomon este stăpânul unei tehnici descriptive pe care o aplică sugestiv peisajelor ce-i ies înainte : Pe clinele domoale, cu faţa către soare / Aracii poartă răniţi de struguri în spinare / Şi se tîrăsc — ai spune — pe jilavul pămînt / Ca o solară oaste ferindu-se de vînt ...etc. Cu aceleaşi vorbe neîntortochiate, simple şi sonore, face şi portretul li-rieo-i'ilozofic al unul... Capitel / Ce sprijinise în timp şi el / Cu umărul cetatea idolatră. Şi care-apoi... ./ A fost tîrît din clasica lui vatră / Şi-ascuns ca un tezaur într-o şatră / în zidul zdrenţuit, fără drapel / De-atunei aşteaptă prins la temelia / Acestui zid doniţa dezlegare / Nebănuind că ea e veşnicia / Pe care-o poartă, simplu, în spinare / Şi căreia, firesc, îi împrumută / Comoara lui, volută cu i) Ed. Tineretului, 1966 180 volută. Deşi momeala rimei pare uneori evidentă (idolatră, vatră, şatră, măcel, drapel), fluiditatea şi conţinutul meditativ al versului risipeşte ceaţa oricărei silnicii de exprimare. Pelerinajul pe meleagurile Ipoteşti-lor, satul scutit de moartea numelui ca şi cele şapte cetăţi care îşi dispută naşterea lui Homer, îi dă prilejul lui Petre Solomon să simtă şi să descopere în glia nu prea demult călcată de paşii astrali ai Hiperionului românesc, un patrimoniu perpetuu şi un tezaur sacru : Sînt rimele dintîi pe care / Poetul încă prunc fiind / Le-a pus în suflet la păstrare / Ca într-un sipet de argint / Cu muchiile sunătoare. Iar celeilalte veşnicii a noastre, îi anunţă astfel păşirea în legendă Cînd ştiu că Sadoveanu nu mai este / Povestitorul s-a făcut poveste. Cu ochiul veteranului care a participat ieri la lupta pentru victoriile de azi, Petre Solomon le aşează pe acestea din urmă parcă tot pe podium-ul fabulos, dar real, al legendelor nenăscocite, strigînd celor ce trec prin preajma barajului de la Bicaz : Opriţi-vă puţin, oameni buni / Prea uşor v-aţi deprins cu aceste minuni. Poetul, în urma anilor pe care îi numără astăzi, bîjbâie înapoi prin noaptea vremii, să afle popas în căsuţa aducerilor aminte fericite. Dar : îmi caut tinereţea în timp şi n-o găsesc / în locul ai i-o vîrsta a spaimelor / Mă văd printre ruine copil rătăcitor / Pîndit de lupii lacomi stăpâni peste pădure. Reminiscenţa acestei auto-imagini înfricoşate în care se vor recunoaşte atâţia dintre tinerii primei jumătăţi a frământatului nostru veac se lărgeşte ca un ochi magic, din ce în ce mai crunt şi mai neîndurător : Mă văd apoi în beciuri închis, zidit de viu / Spre a nu zări cum păsări de fier spintecă cerul / Adolescent extatic închis într-un sicriu. Pe marginea acestui erîmpei de tragică autobiografie şi-n locul mirajului de care se cuvine să aibă parte orice copil şi orice tînăr, poetul scrie : Oriunde-mi port privirea, acelaşi cap de mort / Mi se arată crîncen proptit pe două oase / Miop, nu văd în zarea apusă nici un port / Ostatec sînt în cala corăbiei hidoase. Dacă Petre Solomon n-a uitat şi nu poate uita nimic din sinistra captivitate a copilăriei şi tinereţii sale, el are veşnic în minte şi mina care i-a deschis şi sfărâmat poarta cea înfiorătoare ; mână căreia ii închină recunoştinţa lirică a versului său : Ştiu cine mi-a dat drumul de-acolo... / N-am uitat. J Iar de mai urc şi astăzi c-un lest amar spre soare / E fiind c-atîta vreme prin beznă am zburat / Şi pentru că aripa chiar teafără, mă doare. Placheta lui Petre Solomon conţine esenţa, sau o bună parte din esenţa travaliului său poetic. E un relief autentic, ce evidenţiază un poet al cărui condei, pe cît de limpede, pe atît de nesuperficial, scrie pentru toţi, despre ceea ce toţi trebuie să ştie şi să nu uite niciodată. GEORGE BUZNEA IULIAN NEACŞU : „Iarna cînd e soare"*) Precocitatea, una din însuşirile cu două tăişuri ale scriitorului român, este şi o însuşire a lui Iulian Neacşu care a scris cu mult talent volumul de debut „Iarna cînd e soare". Mai toată lumea e de acord, de obicei, că precocitatea este o trăsătură aproape fatală a creatorului român; există probabil chiar o tradiţie a constatării acestei precocităţi, la fel de bă-trînă ca însăşi literatura română, dîn-du-se explicaţii de acestea: mobilitatea spirituală, temperamentului mai degrabă sudic, etc. In fapt, precoci în sensul unor încercări de exprimare literare foarte timpurii au fost mai toţi scriitorii români şi mulţi dintre ei au avut încă de la început preocuparea adîncimilor şi perfecţiunilor fie în idei, fie în stil şi limbă. Dar este interesant de observat că „precocitatea" celor mai *) E.PjL., 1966. 181 importanţi dintre ei a fost repede uitată după ce s-a produs convingerea publicului şi a literaţilor, şi istoriile literare rareori mai folosesc termenul, înlocuindu-l cu acelea de „maturitate" şi de „substanţă". Nu e cazul să ne amintim de soarta precocilor autentici, oare au rămas pînă la urmă precoci, şi atît. Dorindu-i lui Iulian Neacşu ca în a doua carte precocitatea lui să se transforme în maturitate, să ne întoarcem la calităţile primei cărţi. „Iarna cînd e soare" este, în felul ei, un mic miracol pentru că este o carte scrisă, ca să spunem aşa, din nimic, Iulian Neacşu a fost sau va fi şi el numit, cu un termen devenit de curînd drag criticii, un „citadin". Dar oraşul cărţii sale este mai mult enunţat decît prezent. Neacşu nu comunică acea atmosferă căpătată printr-o convieţuire strînsă cu decorul natural (oraşul în cazul nostru), atmosferă sporită eventual şi prin relatări şi clişee ale trecutului, printr-un sentiment transmis de o altă generaţie (de altfel Neacşu este orăşean prin adopţiune, fiind născut în comuna Podgorii). Lipsesc în general solitudinea în mijlocul unei mari aglomerări umane, universul străzilor cunoscute, existenţa reglată cu ore şi puncte de întîlnire, mediile specifice. Oraşul lui Neacşu este perceput mai mult prim elemente exterioare (limuzina de lux dm „Agendă de bar", cîte-un bloc, etc.) şi avem puţin senzaţia fabricării, a cartonului colorat violent. De fapt, în această carte oraşul nu are nici o însemnătate, el a fost creat pur şi simplu pentru conversaţiile şi reflecţiile prin care scriitorul îşi dovedeşte virtuozitatea. Cartea este alcătuită din schiţe foarte scurte (în medie cinci pagini mici). Ca şi la alţi tineri prozatori, dă într-un fel de gîn-dit predilecţia pentru scrierile cît mai scurte cu putinţă (Neacşu a fost numit pe nedrept „nuvelist"). Puţine dintre schiţe cuprind un fapt de oarecare gravitate : plecarea soldatului adolescent din „Plecările absurde", stricată puţin de anecdote ca aceasta: „m-am plimbat cu tramvaiul, şi eram lîngă două fete, dintre care una era frumoasă şi cealaltă deşteaptă" (transcrierea de anecdote şi calambururi încă în circulaţie reapare de altfel); agonia bunicului din „Un sfat pentru fiecare", şi ratarea unui ultim şi profund mesaj ; trecerea bruscă de la copilărie la adolescenţă din „Moartea lui Făt-frumos", cu senzaţia de zăpăceală şi incertitudine dată de o vîrsta nouă şi necunoscută; moartea mamei unui individ, de altfel destul de comun, din „Scara", şi indiferenţa celor din jur; surprinzătorul act de eroism al limitatului Sabin din „Be cinci". In celelalte apare des copilul, cu o lume de reguli proprii şi amintiri vagi şi tulburătoare, apare adolescentul cu complexe de inferioritate, mimînd independenţa, aferarea, preocupările proprii, bine redat, apar tinerii căsătoriţi care aproape obsedează pe autor, deşi necunoaşterea vieţii conjugale este simţitoare şi în general mulţi tineri, uneori cam fără treabă, întotdeauna simpatici, noncoformişti, siguri de ei. Multe dintre schiţe sînt nişte „accidente", nişte surprinderi într-o anumită situaţie, într-o anumită conversaţie. Adolescentul lui Neacşu are o mică revoltă personală împotriva celorlalte generaţii, împotriva formelor, el cunoaşte o altă realitate, urmăreşte cu atenţie anumite laturi ale vieţii, uneori surprinzător de neînsemnate (ceea ce dă însă un farmec inedit încăpăţînării personajului). Toate acestea, analizate temeinic de autor, ar duce la conclu.zii interesante, dar aşa ceva nu este posibil (şi. în fond, ar fi şi prea devreme) din cauza vitezei cu care se alunecă pe luciul problemelor. Asta este tot ceea ce oferă deocamdată Neacşu ca valoare şi semnificaţie umană. Acolo unde substratul scapă analizei, monologul şi dialogul, amîndouă excelente, deşi deseori atingind neseriozitatea, vin şi scot schiţa din punctul mort şi duc mai departe pe cititorul care aşteaptă docil o surpriză. Desigur, Neacşu este un talent autentic, din moment ce poate face artă din atît de puţin. Cartea lui satisface mai ales prin modul în care este scrisă. 182 Cum se întîmplă nu rareori cu tinerii scriitori români, pe cît de nesigură este încă observaţia, alegerea temelor şi chiar atitudinea personală, pe atît de sigur este stilul şi, stilistic vorbind, Neacşu va dezlega probabil limba altora. Stilul este însă atît de sigur încît această primă carte dă spre sfîrşit cititorului ocazia de a recunoaşte mecanismele, inovaţiile, modul personal de a introduce sau descrie, maniera. Folosind teme cam de aceeaşi însemnătate, Neacşu ajunge la performanţa Ini Ve-lea, aceea de a mişca nu oameni şi probleme, ci nume şi fraze, în spaţii cît mai mici, cu mesaje de minimă semnificaţie, şi totuşi interesînd şi chiar oaptivînd. In scris, Neacşu e plin de teribilităţi. Chiar şi titlurile sînt, de cele mai multe ori, epatante (Luna pentru unul singur, Era mai interesant în iulie, O zi ca celelalte, dar pentru mine asta, Scara de întotdeauna, Dimineaţa altfel, etc.). Multe din schiţe încep cu un şoc făcut cu intenţie („Eram întreg, aproape întreg, îmi lipsea, mai puţin, o mină îmi lipsea cînd filmul s-a sfîrşit". „...Trecuse pe Ungă ea cu ochii închişi. Fluiera o melodie care îi plăcea numai dimineaţa"). Sau se observă fenomene cu acest aer de seriozitate infantilă (de fapt suprarealistă): „Pe urmă Ina a început să moară încet, din ce în ce mai încet, şi într-o zi a şi murit, pentru că mama ei îi promisese ceva dulce şi bun". Obosesc pînă la urmă dialogurile voit absurde, diminutivele neîndemânatice (Cris, Ad) şi tendinţa de a colecţiona tot felul de surprize de limbaj, de la gîngăveala copiUor şi bătrînilor la argo-ul studenţilor. In legătură cu fondul de influenţă, foarte restrîns, al cărţii, s-a pomenit fără justificare numele lui Salinger. Plăcerea autorului de a se imagina bind, dînd replici memorabile, bu-curîndu-se de succes la femei (gratuităţi care indică naivitatea şi lipsa de experienţă), au dus cu girului la eroul Holden, pe care autorul său îl privea dintr-o perspectivă deosebită. De altfel Neacşu are prea puţină comunicaţie cu proza anglo-saxonă, considerată pe drept cuvînt creatoarea unui stil şi a unei abordări, noi. O influenţă îndepărtată se produce totuşi, şi nu numai asupra lui, indiferent cit de sumară este cunoaşterea modelelor, pentru că acest mod nou de a scrie proză, caracteristic pulsului şi vitezei vieţii moderne, pluteşte în aer. Citind unele pagini de Neacşu, acelea în care apare „fluxul memoriei", cu asociaţii dezordonate $i metafore, avem impresia că regăsim pe Beckett din „From an Abandoned Work" (lucrare cu siguranţă necunoscută prozatorului nostru). Nu vrem de loc să spunem că Neacşu ar scrie după ureche. Meritul lui este acela de a simţi, fie şi indirect, care este dispoziţia prozei noi, adaptînd-o la proporţiile lui şi la o atmosferă stu-denţesc-bucureşteană. Apariţia unei asemenea cărţi este semnul necesităţii ei. Dacă există impresia sărăciei de teme în proza noastră tînăra, iată un autor care, fără să propună neapărat cutare sau cutare temă, aduce o binevenită dezinvoltură a fondului şi formei. Neacşu este eliberat de orice prejudecată, aproape atît de eliberat încît devine prejudecată însăşi această eliberare. Dar, ca un scriitor consumat, el îşi arată de pe acum nivelul maxim şi limita. Nuveliş-tii anunţă de obicei romancieri şi e de bun augur ca volumele de nuvele să se înfăţişeze ca nişte deschideri. Ceea ce sperăm şi pentru Neacşu, care nu mai poate scrie o a doua carte de acelaşi fel. Inghesuirea de destine şi încarnarea de idei în cîteva pagini trebuie să facă loc subiectelor, cu actori, decor, pauze elocvente şi restul, în care Neacşu să-şi dovedească, într-un chip şi mai eclatant, incontestabilul său talent. PETRU POPESCU REVISTA REVISTELOR — din ţară — REVISTA ^COLOCVII", nr. 1/1966 Sub egida Ministerului învăţământului şi Culturii a apărut o nouă publicaţie lunară: „Colocvii". Adresîndu-se unei largi categorii de cititori şi anume tuturor acelora care au in griia lor educarea tinerei generaţii — părinţilor şi profesorilor — Colocvii îşi propune să ia în dezbatere o multitudine de aspecte legate de problema spinoasă a creşterii şi îndrumării cetăţenilor de mîine ai ţării. In articolul său: „La început de drum", ministrul Invăţămîntului, Acad. [Şt. Bălan arată că revista „Colocvii" a apărut din necesitatea de a ţine pasul cu dezvoltarea învăţământului din ţara noastră. Trasînd profilul noii publicaţii, acad. Şt. Bălan subliniază că revista va trebui să exprime necesitatea colaborării dintre pedagogi şi părinţi în procesul amplu şi dificil al educării tineretului, în şcoală şi acasă. „Colocvii" apare ca o urmare firească a ansamblului de măsuri menite să ridice calitatea invăţămîntului în ţara noastră şi a procesului educativ în general. „Revista este chemată să întărească propaganda pedagogică, să aducă un spor necesar de înţelegere şi pătrundere a problemelor, constituind o tribună de dezbateri, de schimb rodnic de experienţă între toţi factorii educativi şi să formeze o opinie publică activă, privind educaţia noilor genera- ţii". In continuare, ministrul Invăţămîntului se referă la necesitatea unei cît mai largi şi rodnice colaborări între pedagogi, — meniţi prin însăşi pregătirea lor acestei activităţi delicate şi de o at&t de mare răspundere socială şi morală, — şi oamenii de artă şi cultură, scriitori şi artişti, oameni de ştiinţă, colaborare aptă să lărgească sfera de preocupări şi să nuanţeze firul dezbaterilor, prin contribuţii cît mai variate şi originale: „Atrăgtad în rîn-dul colaboratorilor oameni de ştiinţă, artişti şi scriitori, învăţători, profesori şi părinţi, noua revistă are menirea de a stimula iniţiativa creatoare în problemele multiple ale educaţiei..." De ailtfeil, încă din acest număr, intenţia noii redacţii se transformă în faptă. Acest prin număr găzduieşte un salut al lui Tudor Arghezi, un articol interesant semnat de Lucia Demetrius şi o schiţă de Nicolae Velea. Multe anchete dintre care: „Ce trebuie să ştie părinţii despre educaţie", la care răspund profesorii universitari Ştefan Bîrsănescu, Tudor Bugnariu, membri corespondenţi ai Academiei Republicii Socialiste România, prof, universitar Gh. Zapan, prof. Alexandru lordache şi N. David de la Ed. Pedagogică şi didactică; o alta pe tema. „Opinia publică — Un educator colectiv", sau : „O problemă la ordinea zilei : Timpul liber", articole pe marginea rezultatelor unei anchete în rîndul elevilor din clasele X—XI, privitoare la influenţa factorului familial, şcolar şi 184 a mijloacelor culturii de masă asupra tineretului etc. etc.; interviuri luate unor personalităţi din diferite domenii de activitate : „4 'întrebări despre Idealul de viaţă", un dialog pe tema „învăţământul şa 'cibernetica" între Biberi şi Ed. Nicolau, sînt tot atîtea forme de a pune în discuţie aspecte „la zi" ale activităţii educative din ţara noastră. Totodată revista „Colocvii" a deschis o dezbatere pe tema: „Ce este şi ce trebuie să (fie literatura pentru copai şi tineret". Dezbaterea ar avea de cîş-tigat foarte mult dacă participanţii nu s-ar mărgini la generalităţi de mult ştiute, ci ar căuta să aducă o contribuţie mai substanţială. Remarcăm, de asemeni, din sumarul variat al acestui prim număr, o rubrică de cărţi noi, circumscrisă deocamdată ia unele apariţii cu caracter strict educativ. Sperăm că pe viitor ea îşi va lărgi preocupările, devenind mult mai cuprinzătoare. Urăm noii publicaţii succes deplin în ducerea la bun sfîrşit a nobilelor sarcini caire-i revin. V. R. — de peste hotare — „NOVll MIR", nr 5/(1966 Reportajul de călătorie e un gen literar de o mare vechime istorică şi de o stabilitate remarcabilă. Dacă i-am urmări evoluţia, începînd, de exemplu, cu marii călători arabi din evul mediu, am putea (constata că multe elemente şi caracteristici s-au menţinut fără a suferi (modificări esenţiale în decursul vremii. Dimensiunile lumii s-au modificat, „petele albe" au rămas puţine, zonele mai puţin frecventate chiar în trecutul apropiat se restrâng mereu, „minunile" dispar-, iar surprizele sînt destul de rare. Viteza comunicaţiilor moderne a modificat ritmul contactului ou realităţile de pe alte meleaguri, reducând adesea, prin scurtarea duratei traseelor, şi volumul impresiilor. .Receptivitatea cititorului s-a modificat şi ea. Cititorul contemporan — acest lucru este valabil pentru orice generaţie nouă —■ pretinde reporterului, în primul rîndi o viziune personală, o investigare a realităţii care, păstrând elementele descriptive şi documentare, să dea satisfacţie curiozităţii sale, setei de cunoaştere, să-i transmită problematica esenţială aflată în miezul preocupărilor poporului ţării vizitate, să-i stimuleze meditaţiile asupra proceselor prin care trece omenirea în epoca noastră. în analiza reportajului de călătorie .sovietic —• „Reportajul de călătorie contemporan" este titlul articolului — E. Poleakova pleacă tocmai de la aceste exigenţe ale cititorului contemporan, în perioada interbelică reportajul sovietic a fost ilustrat de cîteva nume de mare prestigiu mondial. Ajunge să amintim de Maiakovski, Ilf şi Petrov, Larisa Reisner, Mihail Kolţov. După război, genul a fost reprezentat Ide Ehrenburg, Marietta Şaghinian, Pavlenko, Polevoi, Seinghei Obrazţovşi alţii. în ultimi ani, numărul scriitorilor şi reporterilor sovietici oare au colindat planeta a crescut mult. Printre reportajele care s-au impus atenţiei, autoarea îi citează pe acel al lui luhan Smuul despre Antarctida (care s-a tradus şi la noi), al lui Daniel Granin, ale cărui însemnări pătrunzătoare despre Australia se asociază cu acelea ale lui Bengt Danielson (a cărui carte, „Expediţia Bumerang", va apare ourind în Editura ştiinţifică), Victor Nekrasov (mai ales călătoria în Italia) şi altele. Supărător este însă faptul că, după părerea autoarei, multe reportaje nu depăşesc limitele unor simple însemnări descriptive, încărcate cu amănunte îndeobşte cunoscute, lăsând impresia unor transcrieri literare ale obişnuite- 185 lor ghiduri turistice. Ceea ce le lipseşte este acea descoperire personală, acea reacţie, să zicem, filozofică, stârnită de contactul direct eu alte realităţi, cu alţi oamenii, eu un alt peisaj social şi geografic. Forţa reportajului de călătorie sovietic a constat în sesizarea profundă a contrastelor şi contradicţiilor sociale, înscrise în contextul specificului istoric naţional şi al implicaţiilor procesului universal de dezvoltare socială. Dozată judicios, informaţia strict „documentară", care nu poate lipsi dmtr-un reportaj, era integrată astfel organic viziunii personale a reporterului. Continuarea acestei tradiţii se impune şi azi. Reportajul de călătorie trebuie să-l instruiască pe cititor, stisfăcindu-i curiozitatea. El mai are, însă, şi o altă menire: aceea de a contribui la apropierea popoarelor, la înţelegere reciprocă, prin cunoaştere. Contactul cu istoria vie, cu cotidianul, ou valorile naţionale constituie pentru reporter un prilej fecund pentru a desprinde din diversitatea orânduirilor sociale, a ideologiilor, a caracterelor specifice şi a contradicţiilor, marile direcţii şi probleme comune umanităţii în drumul ei spre progres Ceea ce nu poate realiza, evident, nici cea mai plastică descriere turistică. Un reportaj, scrie autoarea, este o invitaţie la călătorie şi, după cum o astfel de călătorie se integrează în biografia reporterului, măestria genului constă în a o transforma şi într-o părticică a biografiei cititorului ; astfel ca el să retrăiască, în plenitudinea ei, călătoria. I. P. „ESPIRT", nr 5/1966 Arezuma un roman devine un lucru din ce în ce mai delicat şi mai desuet", scrie Andre Marissel recenzînd cartea lui Jean Cayrol „Midi Minuit" apărută recent la Ed. du Seuil, „de ce să fixezi personaje şi evenimente cărora scriitorul însuşi le-a păstrat uluitoarea mobilitate. Nu criticul este acela care trebuie să le confere în mod artificial coeziunea. Lui îi rămâne să mărturisească motivele pentru care i-a plăcut o carte scrisă, în fond, pentru a se sustrage unor „legi" şi a decepţiona pe acei care caută povestiri bine construite şi deznodăminte verosimile". Anecdota propriu zis este banală. O tînără femeie, Martine, fuge de soţul ei Gilbert, luîndu-şi cu ea şi copilul. Gilbert simbolizează în intenţia autorului ţi reprezintă pentru eroină autoritatea, averea, spiritul geometri-zant, conformismul burghez, de care tînăra femeie fuge, rătăcind îndelung, ajunge undeva într-o staţiune la marginea mării, trăieşte în lipsuri, se simte pîndită şi hăituită, îşi părăseşte copilul bolnav într-un hotel înfiorător, fură o maşină cu care pleacă spre satul în care s-a născut şi ajunge afiolo exact în momentul în care Gilbert o regăseşte „stăpînită de spaima care n-a părăsit-o nici o clipă ci a continuat să se amplifice" — scrie Marissel. Martine îl ucide şi prin acest fapt îşi va închide toate posibilităţile de scăpare pe care ar fi putut, după ce ar fi luat într-adevăr hotărîrea de a se salva, să le inventeze sau să le descopere". Dar, precizează recenzentul, nu soluţiile îl interesează pe autor, şi aceasta îi pare lui Marisel o caracteristică a romanului francez contemporan. Dacă Martine ar reuşi să se oprească, să se stabilizeze, să se mulţumească, modest, cu ce i se oferă, ea l-ar distruge pe Cayrol şi visul acestuia mereu hăituit, reînviind continuu. Ea este scriitura lui gîfîitoare, nerăbdarea şi febrilitatea lui, ilogismul căruia nu-i pasă de lipsa de înţelegere, refuzul soluţiilor leneşe. 186 Ea se dăruieşte cu totul acelei realităţi pe care-o numim, nu ştiu cît de exact, inspiraţie, cea mai delirantă cîteodată, pe care societatea nu are adesea nimic mai bun de jăcut decît să o sancţioneze. Şi, mai ales, evită cu înverşunare inautenticul. De aceea lecturarea lui Jean Cayrol nu e niciodată un act liniştitor, ci dimpotrivă a-4 citi înseamnă „a te trezi, a deveni conştient de ciudăţenia cotidianului şi de fantasticul interior". In acelaşi număr Christian Audejean înregistrează tot o fugă, de astă dată a unui autor: Christian Dedet: „Fuga în Spania". Din lirismul critic al recenzentului nu ne putem da seama decît cu oarecare aproximaţie despre motivul fugii, despre ceea ce se intîmplă pe parcursul ei şi la ce se ajunge: „autorul se îndepărtează; e în acelaşi timp un pelerinaj şi o retragere...". „Lumina se naşte din hazardul întîl-nirii nopţii cu ziua, acordul sensibil şi romanesc pe care-l caută Christian Dedet durează numai cît clipa fugară a stării de graţie. Acest acord se iveşte în mijlocul realităţilor aparent contradictorii ale bucuriei şi durerii, se purifică pe rugurile sacre ridicate de festivităţile profane la celebrarea fastelor solemne ale gloriei". E cazul să invocăm aci umbra severă o lui Boileau. Mai departe înţelegem totuşi că tauromachia constituie tema finală a meditaţiei lui Christian Dedet. Nu aflăm însă nici în ce termeni şi nici care este concluzia. G. P. „CRITIQUE", nr 228/1966 Scriind în numărul228 despre trei cărţi: „L'ordonnateur des pompes nuptiales" de Edward de Capoulet-Junac (Galli-mard), „L'erosion interieure" de Jean-Loup Trassard (Gallimard) şi „Le Ut de Nicolas Boileau et de Jules Verne" de Jean Ristat (Union generale d'editions), Didier Coste le grupează sub titlul „Gustul desuetului". La lista acestor emigranţi spre trecut ar fi putut adăuga, notează criticul, şi numele lui Michel Robie, autor al „Cărţii piraţilor" şi pe cel al lui Frantz-Andre Burguet cu al său „Re-licvariu". Atîţia autori şi atîtea cărţi situîndu-se pe aceleaşi coordonate constituie aproape un fenomen. Aceasta este părerea lui Didier Coste. „Procedeele variază de la autor la autor, „înstrăinarea" temporală e mai accentuată sau mai puţin accentuată şi se exprimă fie în stil, fie în spiritul naraţiunii sau în alegerea obiectelor descrise, alţii improvizează variaţii pe miturile antice care le permit să străbată în toate sensurile densitatea secolelor". In ceea ce priveşte cartea lui Edward de Capoulet „L'ordonnateur des pompes nuptiales", „Secolul nouăsprezece" nu este numai firma restaurantului la care ia masa eroul cărţii ci, scrie Didier Coste, „întreaga carte s-a stabilit de fapt acolo". „Stilul are acel gen de politeţe de altădată care ni se pare azi puţin cam preţioasă dar care serveşte acea anumită ironie duioasă decedată odată cu literatura epistolară şi cu romanul de moravuri cu care bunicii noştri se distrau identificînd în personagii pe proprii lor cetăţeni. In genere provincia descrisă de Edward de Capoulet-Junac este mai aproape de cea a lui Stendhal decît de cea a lui Maupassant. „Trassard urcă pe cursul timpului mai sus, spre seniorii feudali, ţărani şi şi pămînt." Dar, îi reproşează criticul, „inconvenientul acestei atitudini este că produce un fel de medievism de prost gust care te face să te gîndeşti la acele mobile de falsă vechime spaniolă, re- 187 constituite din diverse piese cu multă fierărie ruginită, expuse din belşug pe la decoratori". Cu aceste rezerve Didier Coste îi recunoaşte totuşi lui Trassard meritul de a şti să facă să izvorască lirismul timpului trecut. Cartea lui Jean Ristat „Le Ut de Nicolas Boileau et de Jules Verne" este o carte „desuetă" pentru că este o carte livrescă: cultura clasică este supusă unui „aranjament" (în sensul în care-l întrebuinţează jazzologii, precizează cri ■ ticul) modern. Pagini în stilul lui Boi- leau stau în vecinătatea altora în maniera lui Stevenson şi Jules Verne. Cartea lui Jean Ristat este un „roman critic", „fructul unui lirism critic". De ce fug autorii spre trecut ? Didier Coste dă un răspuns destul de nesatisfăcător,: „unii din joc, din plăcere de a se juca, alţii pentru a se putea reintegra în aMă realitate, sau din plăcerea de a fantaza". Bine. Dar atunci de ce jocul, de ce reintegrarea în altă realitate, de ce... ? P. G. CALEIDOSCOP DELAVRANCEA S-a scris mult despre Barbu Delavrancea. Unii şi-au reamintit de autorul dramatic, de nuvelist; alţii de omul politic, de cel pe care Maiorescu îl considera a fi „cel mai mare orator al României contemporane", după oare cine ar mai fi Cutezat să părăsească portul tăcerii, cuiml se întreba la catafalcul din Biserica Banu Sn lina Profesorul Ion Petrovici ? Nu s-a scris despre Delavrancea intim. în micul orăşel de provincie, unde rude de ale imele îi erau prieteni apropiaţi, Nenea Barbu venea pentru linia albastră a munţilor, pentru tăria fertilă a pîrgului, pentru toate cîte, în vremea învolburatelor amintiri, le ofereau sufletele sufletelor. Eram tînăra, foarte tânără, e mult de atunci... Împreună cu ai mei îl aşteptam pe marele nostru prieten, sosind după o lungă călătorie de la Bucureşti. Nu-1 aduceau de rundul acesta numai chemări afective sau estetice, ci şi un proces important la Curtea cu Juraţi. Pare că, plictisit el însuşi ide lenta lunecare pe şine, trenul, care atinsese punctul terminus, se opri într-un răsuflet de lehamite: JNTa, am sosit, vi l-am adus !". Pâlcul de prieteni de pe peron, emoţionat, cum este oricine iubeşte şi admiră, primi pe un Nenea Barbu zbârlit şi obosit. îşi reveni uşor. „Iubiţilor, greu se mai ajunge la voi ! Uite Parângul ăsta, dimineaţă vi-l iau în piept. Dar personalul vostru cu 30 pe oră m-a dat gata. Duceţi-mă undeva să mă culc că mâine la Juraţi mă înfundă şi Rovinaru !". Am rămas dezamăgiţi ; marele om venea la noi să doarmă ! „Dragă Barbule, îi spuse unchiul meu Titu, sosirea ta printre noi e ca totdeauna o încântare. Nu sîntem pregătiţi să te culcăm de la 9. Vărul Tache îşi logodeşte fata astă seară şi au fixat data tocmai ştiind că vii şi tu". „Zău, Nene Barbule, cum. să nu fii cu noi ? Pentru cine ne mai ifaoem noi (frumoase ?", sărirăm noi, codanele familiei. îl cuprinserăm în cercul nostru şi poate el, mare amator de pictură, va fi descifrat în colţ de buze fragede şi candori raffaelice şi şăgalnicii de Fragonard. Zâimbi, ou o lumină care parcă dădea fosforescenţă până şi pietrişului de pe peron şi diafane degete imaginare îi stîmpărară subit zbîrlişul mustăţilor rebele. „Măi copii, nu pot vani. De aţi şti voi ce zi am avut eu în ajun ia Bucureşti, cu discurs la Cameră şi pledoarie pînă la 6 dimineaţa la Juraţi ! Titule, tu creţai) dă procesul (Socotaseu a fost o glumă ? Să vezi un om pleriind), strivit de atâtea interese contrarii, cărora tu, avocatul convins de inocenţa omului din 189 box,ăj sa le ţii piept şi să le răstorni, având împotrivă-ţi atâtea inteligenţe şi talente, începînd cu Tache Ionescu ? * Nu vă supăraţi fetelor, faceţi-vă frumoase pentru domnişorii voştri, eu mă duc la culcare". L-am dus să se odihnească la noi, unde urma să fie găzduit. S-a întins să se odihnească pe canapeaua din camera lui, până la masa care urma să fie servită numai pentru el. Părinţii şi rudele s-au indispus; verele mele şi cu mine am plîns, dar ne-am făcut totuşi frumoase, ca pentru logodnă, şi după ce ultima funduliţă şi ultimul firicel de păr au fost aranjate în oglinda ovală, cu evantaiul în mînă şi lungile mănuşi albe trase pînă la umăr, am ciocănit uşor la uşa lui Nenea Barbu. Nu mă trimisese nimeni, decît poate taina aceasta a tinereţii care ştie prin simplă apariţie să schimbe situaţiile. „Eşti splendidă, fetiţo ! Eşti ca o auroră, ca un vis într-o grădină de liliac alb !". „Nene Barbule, sîntem foarte amărâte că nu vii cu noi, te aşteptam toţi cu atîta drag!". Uriaşul de pe canapea se ridică brusc în picioare : „Vin !" — tună. „Ce, aţi crezut că veţi merge fără mine la logodnă ? Ce, eu sînt o cînpă, un papă-Japte, un prăpădit, pe care-1 dau gata 15 ceasuri de hîţîială în tren ? Aşa mă cunoaşteţi voi pe mine ? şi, adresîndu-se unuia dintre prietenii care îl aşteptau în hali: „Iancule, spune tu de cîte ori ai stat cu mine cîte trei zile în şir, inclusiv nopţile lor nedormite... dar nu şi nemîncate ?"• ★ La logodnă fireşte, toţi l-au rugat pe Nenea Barbu să ridice paharul pentru tineri. Splendoarea imaginei, timbrul vocii, cadenţa, elanul, pasiunea, la el totul era autenticitate culminând în artă. Nimic factice. Cum au putut spune Romanii „orator fit" ? Oratorul se naşte, ca şi poetul. Se face retorul, sau stilistul, însă darul care ridică pe om peste om, nu vine de la om. Mi-aduc amante o imagine a lui: „Gorjul vostru cu munţii lui şi cu oamenii lui e şira spinării a ţării. Să nu-1 părăsiţi niciodată!". L-am părăsit toţi. Poate, cine ştie, am fi fost mai fericiţi rămînînd să toarcem pe locurile noastre firul căzut din caerul generaţiilor, către care, spre sfârşitul vieţii, revenim fiecare cu inutilă pietate... ★ „Gîgîlicilor, oltenaşilor, toată ziua faceţi exerciţii de algebră... Ia veniţi la mine fuga...". Şi din buzunarele largului veston cenuşiu apăreau fel de fel de „oiucalăţi" pentru toată această puştime, care adora pe Nenea Barbu, pe care cred că-1 iubeau pînă şi gîzele drumului, pentru că bunătatea uşurează viaţa celorlalţi, a tuturor, ca stropul de rouă petalele florilor. * Recent un bibliofag avea să-mi producă o reală durere, subtilizîndu-mi lucrarea „Inocent", pledoaria lui Delavraneea în apărarea Arhitectului Socolescu. Toată pagina de gardă scrisă de autor e brodată parcă cu acul grafiei eminesciene, comentând procesul, cu implicaţiile lui juridice şi politice. 190 Nu există om mare care să nu iubească copiii *, nu există om mare care să nu iubească pe om. Imensa dragoste pentru oameni a lui Delavrancea ar fi fost de ajuns ca să-1 ridice deasupra 'timpului. A fost un orator, a fost un poet, a fost un avocat, dar plămada intimă a acestui suflet a fost de apostol. ★ ' '■&»♦. * în zilele cît a mai stat la noi, a vizitat, ca deobicei, împrejurimile oraşului fă«fînd şi câteva excursii spre munte, cu trăsura, cum se mergea pe vremuri. „Aţi văzut voi ceva mai extraordinar ca pîrîiaşul ăsta, zvârlind de sub stinjcă, ân albia lui de Rune, toată această minunăţie de argint cu ochiuri de rubin, în care omul prozaic îşi înfige mai tîrziu furculiţa, transformînd această comoară în simpli păstrăvi comestibili ?" — — „Uite, eu cred că Corot aici a învăţat să redea autenticitatea coloristică a naturii. Priviţi linia muntelui, cu fumuriul ei şi albastrul şters al apusului de toamnă, cu copacii ca nişte braţe frînte în rugile lor către cer... Cum se poate că voi n-aţi dat ţării mani colorişti şi maeştri ai pastelului ? Voi sînteţi nişte oameni de acţiune şi acţiunea numai prin frumuseţe dă preţ vieţii... Eu asta încerc să fac din viaţa mea. Dacă mă scobor din când în când de pe culmile pe care mă poartă un Laonardo sau un Coleone, e ca o concesie făcută iui Lacrima Ohristi... chiar de Ciooadia". CONSTANŢA IZABELA BUDIŞTEANU PETRE V. HANEŞ Au trecut mai bine de şase luni de cînd a murit Petre V. Haneş, profesor pensionar şi cercetător literar cunoscut. „Lui P. V. Haneş i se datoresc un număr considerabil de ediţii de texte şi de studii valoroase", spune George Călinescul. P. V. Haneş a pus în lumină activitatea de scriitor a lui Alecu Russo, în cercetări rămase pînă astăzi fundamentale: „Cîntare României", studiu, cu o prefaţă de Ovidi Densusianu, Bucureşti, 1900; „Alexandru Russo", o pagină ignorată din literatura română", Buc. 1901 ; „Alexandru Russo, Scrieri", editate de Academia Română, Buc. 1908. Aducînd argumente temeinice în susţinerea paternităţii lui Russo asupra „Cîntării României", P. V. Haneş a răsturnat teza, acceptată pînă \la inceputul secolului, că Bălcescu ar fi autorul acestui admirabil poem liric însufleţii de patriotism democratic. Controversa fiind reluată în ultimii ani de G. C. Nicolescu, Alex. Dima, Emil Boldan, Paul Cornea, I. C. Chiţimia etc., P. V, Haneş publică, la vîrsta respectabilă de 84 de ani, cercetarea „Litigiul Cîntării României"2,. încheind astfle strălucit bogata activitate dc cercetător literar cu dezbaterea aceleiaşi probleme cu care se făcuse cunoscut cu 63 de ani mai înainte, pe cînd era student în anul al U-lea al facultăţii de filologie din Bucureşti. * Mai târziu avea să atârne deasupra pătucului fiului meu o superbă frunză de palmier cu o inscripţie pe panglică tricoloră oferită lui de o Asociaţie culturală. Numai războiul şi refugiul au spulberat-o, ca pe atîtea altele. ') G. Călinescu „Istoria literaturii române", Buc. 1941, p. 601 2) P. V.Hanes „Litigiul Cîntării Roimâniei" în „Limbă si literatură" VII, 1963, p. 77—114. 191 Tot în „Limbă şi literatură", publicaţia „Societăţii de ştiinţe istorice i filo logice din R.S.R.", al cărei membru activ era, Petre V. Haneş ,_ cercetător neobosit — a mai publicai studiile: „Legăturile româno-rwse, Krîlov-Donici" în „Limbă şi literatură" II 1956, şi „Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu" în Limbă şi literatură" IV, 1960. P. V. Haneş şi->a susţinut în 1919 teza de doctorat „Un călător englez despre români. O scriere englezească în româneşte despre Principatele Române tradusă de C. Golescu". P. V. Haneş demonstrează că traducătorul cărţii consulului englez la Constantinopol, Thomas Thornton, este {Constantin (Dinicu) Golescu şi nu Eu^ frasin Poteca. In 1924,, P. V. Haneş publică „Istoria literaturii româneşti", apărută în 1934 în franceză, cu o prefaţă de Mario Roques. Printre alte volume scoase de P. V. Haneş amintim: „Dezvoltarea limbii literare în prima jumătate a sec, al XIX-lea" 1904, 300 pag. ; „Studii de literatură română" 1910, 240 pagini; „Evangheliarul românesc din 1581 în comparaţie cu cel slavonesc" 1913, 24 pag. ; „Studii literare" 1927, 250 pag.; „Studii şi cercetări" 1927, 300 pag.; „Istoria literară în călătorii" 1932, 120 pag. Volumele cuprind studii despre D. Cantemir, Golescu, Asachi, Bălcescu, Ko-gălnieeanu, C. Stamati, C Bolliac, I. Ghica, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, B. P. Hasdeu, Delavrancea, Vlahuţă etc. P. V. Haneş a fost