Viaţa românească Rtvistâ a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România Cuprins 8 Mai 1921—1966 VIAŢA ROMANEASCA : în întâmpinarea roarei sărbători . MIHAI BENIUC: Cum să te cînt ? ; Te-am cunoscut . . DEMOSTENE BOTEZ : Oricărui om • MARIA BANUŞ: Ceas triumfal....... ION BANUŢA: Gîndun despre Pait.d . . . • • - NICOLAE CRIŞAN: Teofil (fragment de roman) . . ■ AL ANDR'ITOIU: în lumea cântecului..... M. NEGULESCU: Pămint natal . ■ ■ ■ ■ ■ KISS JENO : La bojdeuca lui Creanga (m rom. mescu)........... STFFAN LUCA: Oameni şi destine (reportaj) . . ■ DAMIAN NECULA: Primăvară gălăţeana (reporta,) . ŞTEFAN-AUGUST DOINAŞ: Laudă la vărsarea fluviulu în mare . ..... CORNEL BOZBICI : Era miros de iarbă crudă...... Evocări, amintiri P CONSTANTINESCU-IAŞI : Amintiri din perioada înfiinţării Partidului Comunist Raman . . • RADU POPESCU : Cum a apărut „Bluze Albastre . . Scriitori români contemporani MATEI CALINESCU : O viziune polemică asupra trecutului flrt iurul onerei Hui Zaharia Stancu) . - • • ■ • G. IVAŞCU : Nieolae Labdş, poet al conştiinţei comuniste . Scriitori şi icurente EUGEN SIMION : Fragmentarium . _....... M. EMILIAN : Tradiţiile realismului....... 3 5 7 8 8 10 37 38 39 41 45 49 61 67 83 96 102 114 Critică şi actualitate PAUL GEORGESCU: însemnări despre romanul românesc ............... 117 DAN ZAMFIiRESCU : Ascensiunea poeziei..... 135 EUGENIA TUDOR : Caracteristici ale prozei noastre . , 141 AL. PIRU : Valorificarea moştenirii literare . . . . . 146 Cronica ideilor Prof. MIRON CONSTANTINESCU : Articolele necunoscute . 150 H. H. STAHL : Tradiţii şi perspective ale sociologiei româneşti . . •...... , 154 Cronica [plastică PETRU COMARNESCU : înflorirea artelor plastice ... 163 Miscellanea ŞERB AN CIOCULESCU : O cronică a vitejilor .... 171 Cărţi noi Tudor Arghezi:_ „Scrieri" (IX) (Ion Caraion); Profira Sa-doveanu: „In umbra stejarului" (C. Ion) ; Valeriu Cio-banu: „Hortensia Papadat Bengeseu" (Elena Savu) ; Henriette Yvonne Stahl: „Fratele meu, omul" (E. T.) ; Horia Stanca : „Asklepios" (Emil Mânu).....179« Revista revistelor — din ţară — „Contemporanul" nr. 1010/1966 — „Gazeta literară" nr. 694/ 1966 — „Ramuri" nr. ,19/1966 . . . 190 Director: DEMOSTENE BOTEZ Colegiul redacţional : Acad. TUDOR ARGHEZI, ALEXANDRU BALACI (membru corespondent al Academiei R. S. România), AUREL BA-RANGA (redactor^ef adjunct), Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, SERB AN CIOCULESCU (membru corespondent al Academiei R. S. România, redaotor-sef), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU (redactor-sef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHA-NASE JOJA, Acad. AL. PHILIPPIBE, Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUCHIANU Redacţia : Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85—Raion „30 Decembrie"—Bucureşti 8 Mai 1921*1966 In. întimpinarea marei sărbători e împlinesc patruzeci şi cinci de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român, eveniment de importanţă istorică, dată de răscruce în cronica modernă a poporului nostru, pagină hotă-rîtoare pentru destinul naţiunii române. Ziua de 8 Mai 1921 constituie o piatră de hotar despărţind două lumi şi două epoci. Cronicarul de mîine chemat să scrie Istoria în învolburata ei desfăşurare, va consemna clipa ca pe un început de ev, aşa cum au trăit-o contemporanii. Înfiinţarea partidului comunist român are o lungă şi eroică tradiţie care însumează luptele pline de jertfe ale clasei noastre muncitoare din veacul trecut şi din primele două decenii ale secolului nostru, lupta aripei stingi a partidului social-democrat rămasă consecventă principiilor revoluţionare, luptele grupelor de „socialişti maximalişti" români care au aderat din prima clipă pe fronturi, şi în spatele fronturilor, la acţiunile soldaţilor ruşi purtînd pe piepturile lor cocardele roşii, luptele batalioanelor revoluţionare româneşti de pe frontul Odesei sau din nordul îndepărtat pentru triumful Marelui Octombrie, elanul revoluţionar ce a cuprins masele muncitoare româneşti sub influenţa victoriei nepieritorului „7 Noiembrie", hotărîrea adîncă şi nestrămutată a poporului român, sărăcit şi însîngerat la capătul unui război care a pus tot greul şi toate poverile pe umerii clasei muncitoare şi ai ţărănimii exploatate, de a rupe cu trecutul şi de a începe o viaţă nouă de libertate şi demnitate umană. In aceste condiţii, clasa noastră muncitoare a aderat la partidul comuniştilor, avangarda de luptă revoluţionară a muncitorimii din ţara noastră, exponentul tuturor categoriilor de exploataţi, stegarul credincios al celor mai scumpe idealuri de progres şi dreptate socială, de independenţă şi suveranitate naţională, strategul tuturor bătăliilor purtate de poporul român în aceste patru decenii şi jumătate pentru drepturile sale. Este limpede că un asemenea Partid marxist-leninist, intransigent revoluţionar şi legat prin toate fibrele fiinţei sale de interesele poporului, de. viaţa şi de aspiraţiile lui cele mai sfinte, nu putea lăsa burghezia şi moşierimea indiferente. împotriva partidului comunist s-a dezlănţuit curînd după înfiinţarea sa una dintre cele mai cumplite terori. Stau mărturie a acestei crunte epoci zecile, sutele de activişti asasinaţi, miile de procese în faţa instanţelor civile sau a „curţilor marţiale", anii de ocnă svîrliţi pe umerii revoluţionarilor din ţara noastră, stau şi astăzi în picioare ca o dovadă ce acuză zidurile Doftanei şi ale altor închisori, celulele întu- 3 necate în care şi-au petrecut ani grei sau şi-au lăsat viaţa, cu o nobilă dăruire de sine, cei mai străluciţi fii ai poporului nostru. Dar nici o prigoană şi nici o represiune n-a reuşit să frîngă hotărîrea de luptă a Partidului, să-l abată de la postul său de avangardă pe cîrmaciul viteaz şi destoinic, luminat şi înţelept, al marilor bătălii date pentru fericirea şi viitorul poporului român. Toate acţiunile sociale şi politice revoluţionare legate de drepturile şi interesele poporului român au stat sub semnul conducerii sale. Glorioase sînt steagurile partidului nostru ! Pe steagurile noastre sînt înscrise sutele şi miile de acţiuni muncitoreşti conduse de Partid, întru realizarea revendicărilor economice şi politice ale oamenilor muncii, luptele lor eroice pentru o viaţă omenească, numele marilor bătălii de clasă — expresie a voinţei de luptă a întregului popor: „Lupenii", „Griviţa Roşie", „Valea Prahovei" sau- „Nicolina". în anii grei de dinaintea celui de al doilea război mondial, Partidul a militat consecvent împotriva fascizării ţării, a denunţat pericolul pe care îl reprezenta pentru ţara noastră împingerea în braţele puterilor Axei, a depus o muncă uriaşă de trezire a conştiinţelor şi de realizare a unui larg front antifascist. In anii războiului anti-sovietic, Partidul nostru a fost singura forţă politică şi singurul glas ce s-a împotrivit acestei monstruoase aventuri, nedorită de popor, respinsă de popor. în condiţii neînchipuit de grele, plătind un greu tribut de jertfe, Partidul Comunist a pregătit ieşirea României din război, organizînd pînă în cele mai mici amănunte insurecţia armată de la 23 August 1944, dată de însemnătate fundamentală pentru viaţa şi dezvoltarea poporului român. De douăzeci şi doi de ani Partidul comuniştilor e forţa conducătoare, iniţiatorul şi stegarul bătăliilor purtate de poporul român pentru clădirea vieţii sale noi, socialiste. Partid marxist-leninist înţelept şi creator, partidul comunist conduce lupta întregului popor pentru desăvîrşirea istoricei opere a socialismului în ţara noastră. Legat indisolubil de popor, partidul e urmat de întreaga suflare românească, ca un singur om. La sate şi oraşe, pretutindeni, politica Partidului e urmată cu fidelitate şi încredere, cu mîndrie şi decizie de luptă. Uriaşa operă de ridicare a societăţii socialiste în ţara noastră, consecventa luptă dusă de Partidul nostru pentru apărarea Păcii în lume, constituie onoarea fiecărui cetăţean al patriei noastre, care vede în Partid chezaşul ce-i dă siguranţa zilei de astăzi şi perspectiva fericită a zilei de mîine. în aceste clipe în care sărbătorim împlinirea a patruzeci şi cinci de ani de la înfiinţarea Partididui, poporul român, strîns în jurul steagurilor sale, înfăptuieşte printr-o muncă eroică istoricele hotărîri ale Congresului al IX-lea, ca o expresie desăvîrşită a încrederii în politica lui. Şi ca un singur om îşi ridică glasul într-o urare fierbinte isvorîtă din adîncul inimii tuturor. TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST ROMAN ! VIAŢA ROMÂNEASCĂ Mihai Beniuc Cum să te cînt? Cum să te cînt ? Să pun aripi de aur la cuvînt, Să strălucească-n soarele de mai ? Ori poate-naripaţii cai Ai lui Apolo să-i înham La carul soarelui şi-n cinstea ta O zi şi-o noapte ca-ntr-un bairam Să-i mîn aşa Ca pe-o furtună de lumină ? Ori poate vr-un ochean vrăjit să construiesc Prin care-aceia ce privesc Să vadă şi trecut şi viitor Şi dintr-odată-ntregul tău popor Şi ţară Suind a erei noastre scară Cu steagul muncii larg desfăşurat ? —■ Şi toate-acestea parcă le-am cîntat. Turbine, baraje, Case cu multe etaje, Şcoli, ingineri, Apoi mizeria de ieri Şi fericirea de mine. Ce-mi mai ramine De spus, Cînd toate tu şi mai frumos le-ai spus şi le-ai şi dus La-ndeplinire ? Cum să te cînt, Ca să fie Cîntul mai mult decît o izbucnire De voioşie Că sub legea ta mă aflu pe pămînt ? Poate curenţii de-naltă tensiune Ar şti să lumineze şi să sune Semne De tine mai demne 5 Ca lauda-n cuvinte adunată Şi niciodată cit o meriţi toată. încerc să te cînt Şi m-am pomenit Zicînd Partid . .. Te-am cunoscut Te-am cunoscut Atît cit necunoscutul se putea cunoaşte, Cînd rădăcinile tale puternice Se legau subt pămînt, Înfrăţite cu străvechea ţarină a locului Şi cu noile seve ale istoriei. Mai era mult pînă la ora „h" Din August nebănuită. Lanţurile fiilor tăi, Sunau pe drumurile-nchisorHor. Acum lumina de-afară A gonit umbra subt stînca inimii mele ; Lăsaţi-o acolo-nmormîntată Subt bătăile ritmice ale vieţii. Zorii au învins amurgul, Stele noi au început să cugete. Iar mulţumită ţie, Partidule, S-a-nscris pe orbita viitorului ţara mea Anul acesta, pentru tine-nf lor este liliacul Ţie-ţi ciripesc puii proaspăt ieşiţi din ouă Şi apele se pregătesc mai cu avînt să intre-n turbine Din munţii Moldovei pînă la Porţile de Fier. Primeşte şi salutul meu Iarăşi şi iarăşi. Am fost la greu In rîndurile tale tovarăş. Anii mi-au cinstit capul cu păr de argint Şi dacă nu-i mînjit şi nu-i pătat E că tu m-ai învăţat Să nu te mint, să nu mă mint. Fii binecuvîntat! 6 Oricărui om de Demostene Botez Nu te cunosc, nici nu ştiu cine eşti Pe care ţărm duci viaţa ta, flamind. Destul că eşti în viaţă, că trăieşti Să ştii că-ţi sînt alăturea, oricmd. Să stii că nu eşti singur niciodată Că-mi poti vorbi cînd crezi ca nu ai cm, Cînd suferinţa cere-a fi urlata _ Şi nu mai este nimeni să t-o spui. în orice limbă, - am să te-nţeleg, Că suferinţa are-un singur grai Pe suprafaţa globului întreg _ Din Gibraltar şi pînă în Hawai. De ari pe undeva şi-ţi este greu, _ Sau de asuzi pe-ntinsele plantaţii, Să ştii că, nevăzut, te-ajut şi eu. Şi greul tot ni-l împărţim ca fraţii. Cu tine sînt, ascuns, în închisoare ; Pe patul de spital cu tine sînt; Si-l lotca neagră pe furtună-n mare, Şi scot cu tine fierul din pămmt. îngheţ cu tiae-n grota de zăpadă rjpolul nord, şi-asud la ecuator , Descarc averea altora în rada Şi pentru alţii lupt şi eu şi mor. Mă doare şiV^ mine rana ta, ^ Şi-imîna mea în cea ce ţi-o alina. Nimic din ce înduri nu pot uita, NFZţa ta, ori unde eşti, nu mi-i streina. Ceas triumfal de Maria Banuş Sonorul gong, amiaza de aur bate iar, Să proslăvească ceasul, recolta triumfală. Ce spice mari şi grele, ce suliţi lungi de jar, Sub care-adoarme-nvinsă cărunta îndoială. Cristal fluid, şuvoiul de boabe, de-mpliniri, în matca primitoare l-aud cum se revarsă. Stau cumpănă-ntre apa beteală ce-mi resfiri Şi rîsul amintirii, scăzut, cu buză arsă. Gînduri despre Partid de Ion Bănuţă Eu m-am născut în pătrarul dinţii al veacului de visuri XX. Talazuri se loveau de cer, de-adîncul sufletului meu pierdut în cîmpul de nădejdi unde vedeam sămînţă neagră pentru pîinea nefiresc de goală. Sumedenie de bice îmi învineţeau spinarea de Atlas, purtînd tot cerul, răvăşit de nemurire. Creştea griul, n-aveam grîu, creştea cerul, n-aveam cer. numai stele vestitoare număram în furca nopţii răvăşind tot universul. în chiar vechiul meu neastîmpăr căutam argint şi aur, grîu cum creşte în poveste, fire de albastră iarbă, libertate să-mi cînt cîntul, să fiu greier pretutindeni. Sumedenie de bice îmi învineţeau spinarea de Atlas, surpînd mirarea omului de rînd din mine. Mi-am ales o floare, macul, s-aprind cîmpul de speranţe, şi-însumi eu văzui cum urcă Omul de Partid în mine. Teofil'» de Nicolae Crişan (na^s, upă plecarea lui Ion la Gurghiu, gîndurile şi activitatea Anei I s-au concentrat în jurul lui Teofil. în fiecare dimineaţă se jjaffy ruga la biserică pentru el, apoi, cu grijă şi timiditate, deschi-"""w dea discuţia cu oricare din domnii ce-i cumpărau ţigări şi ziare şi care aveau, cum credea ea, vreo legătură cu Teofil. Cu toate acestea nu izbutise să-1 vadă. Comisarul Sandor i-a spus verde : —• Nu mai insista degeaba, că n-ai să te bucuri cînd o să-1 vezi. Mi-i de dumneata, că eşti femeie cumsecade, altminteri, ştii, i-aş fi sucit eu puţin gîtul. Şi cu degetele-i pătrate, strînse pumn, făcu un semn, ca atunci cînd storci rufe. La bancă, -unde se repezise la Ieronim să-1 roage să intervie pe lingă Mircea Zarie, directorul, se întîlni cu Matei, frate-său, venit de la Sîntana cu Traian şi Maria. Au plîns cu Maria Corda amîndouă : Ana-şi plîngea feciorul, Maria — bărbatul. Fraţii le priveau cu milă, oftând. Cînd Ieronim i-a spus că domnul director „nu se poate amesteca, că, şi să vreie, nu are nici o putere", Traian Corda nu a răbdat. — Mă mir de dumneata, mătuşă, că nu ţi-i ruşine să umbli pentru un troagăr ca ăsta. Zi mulţam că nu ţi-1 fac bucăţele. Ştii dumneata ce vor ăştia, ştii ? — Ruşine să-ţi fie mucosule, că mă înfrunţi ! Cum de-1 laşi, Matei, nu ţi-i greu la obraz ? Femeie singură şi săracă, nu-mi credeţi nici •durerea. — îs multe dureri pe lume, tu Aniţă ! a oftat Matei. Numai de asta mă mir cum şi-o ştiut alege băiatul un drum aşa de prost. Dacă ar fi trăit bărbatu-to, poate-1 îndrepta... — Nu dă Dumnezeu, mătuşă, să iasă cum cred eu, continuă Traian, c-apoi oi avea grijă şi de văru Teofil, cu mîinile astea ale mele, ni! Şi, spre uimirea Anei, Traian făcu acelaşi gest ca Sandor comisarul. l) fragment din romanul „Noaptea speranţelor", aflat în curs de apariţie la E.P.L. 10 Cumnatul Dorian părea că ştie mai multe decît neamurile ; umbla neobosit încoace şi încolo —• el ducea pachetele Anei la temniţă — şi-i aducea aproape zilnic veşti. — No Anuşoa, fii fără grijă. Au ce le trebuie şi nu-i bate nimeni, — Cum să-i bată ? ! — Păi cum este moda asta. Tu nu înţelegi că Teofil e comunist ? — Comunist-necomunist, să-mi lase băiatul! N-a furat, n-a ucis. — Mai rău, e împotriva stăpînirii, împotriva regelui, pricepi ? După asta, Dorian i-a vorbit Anei mereu lucruri pe care nu le înţelegea deplin. Pricepea numai că Dorian, în bunătatea lui, se chinuia să-i dovedească ei că ceea ce face Teofil nu-i lucru de ruşine, ci, dimpotrivă, de laudă. Tot în zilele acelea, Ana a observat cu mirare că unii oameni care înainte cumpărau tăcuţi de la ea ziare, ţigări, se opresc mai mult în faţa chioşcului şi, rezemîndu-se cînd pe un picior, cînd pe altul, îi caută sămînţă de vorbă. Mai întîi se oprise Vaida ceferistul, cu care, deşi fuseseră vecini odinioară, nu prea vonbea. Se oprise cu toţi cei patru feciori ai lui, din care cel mai mic era de vîrsta lui Teofil. — Aşa, dragă doamnă, frumoasă vreme ! Ce mai faci ? — Necăjită, domnule Vaida. — Las' că-a trece şi asta, or veni zile mai bune. Cînd ţi-o fi mai greu, dă pe la noi. Nu-i aşa, feciori ? Flăcăii scuturară din capete şi la plecare i-au rîs cu prietenie. Apoi a apărut Borza tipograful, care lucra la librăria Răzvan. Era un om osos, negricios şi vesel la înfăţişare. Privindu-1, Ana şi-a amintit cu înduioşare că odinioară, în ciuda deosebirii de vîrstă, fusese prieten cu Teofil. Nu s-a mirat prea mult de vorbele lui : — Crede-mă, doamnă, că mult n-a mai ţine. Nu te supăra, va veni timpul cînd vei fi mîndră de Teofil... La cîteva zile, Borza a revenit la chioşc însoţit de un om înalt, voinic — i 1-a prezentat : — 1 un frate de-al meu de la Arad şi voia să te cunoască. — Pe mine ? se uimise Ana. — Pe dumneata, nu-ţi fie cu supărare, rosti limpede bărbatul cel voinic, şi fără altă introducere adăugă : — ai un fecior închis. E un om tare bun şi cumsecade. Fii mîndră de el ! Anei i-au dat lacrimile şi nici n-a mai apucat să întrebe ceva, că străinul plecase. In ultima vreme, o bătrînă, rezemată într-un baston de mahon cu măciulie de argint i se adresă Anei în ungureşte, cu vorbe al căror înţeles nu 1-a prins dintr-o dată, cu un ton familiar, cîntat : — Pe dumneata te-au lăsat să-1 vezi ? — Ce doriţi ? a întrebat Ana surprinsă. Femeia a continuat cu vocea ei cîntată : — Pe mine nu mă lasă să-1 văd de loc. Am crezut că pe dumneata, ca româncă... poate ai apucat să-1 vezi... Mă cheamă Bernadi Zsuzsa, sînt mama profesorului Bernadi. E închis sus, cu fiul dumitale. Cum Ana da să plîngă, doamna Bernadi izbi tare cu bastonul în asfalt. — Nu trebuie. Să nu plîngi nici cînd nu te văd ei. Blestemaţi să fie, blestemaţi. 11 Chiar atunci apăruse Dorian, care-i spusese : — Ei în sfîrsit, mîine ai să-ţi vezi băiatul... şi-i arata o mrtit, tipărită ce-o ţinea în mînă. Nici o grijă, mergem împreună, smt avocatul lui. Ţinînd-o de braţ pe Ana, Dorian Denes urcă strada Ştefan cel Mare j- - - , — După cîte ştiu, e vorba numai de o confruntare, vor adie a sa-1 recunoşti - Ana îmbrăcată cu rochia ei de sărbătoare, din stofă neagra, şi îmbrobodită cu o năframă de mătase tot neagră, cu ciucuri, nu-1 aude Păşeşte rar, pătrunsă de gîndul fierbinte : „Mi-a ajutat Dumnezeu sa-1 ' Sălile tribunalului, cu ciment pe jos, cu pereţii daţi proaspăt cu ulei brun, sînt mohorâte şi pustii. Cîte-o uşă se deschide-arare şi un funcţionar cu dosare la subsuoară, cu mîneoare de satin negru, se furişează tăcut în fundul coridorului e o cameră pe-a cărei uşa e scris : „Secţia a doua, Judecător de instrucţie". în această încăpere, la o masa acoperita cu hîrtie albastră, stă pe un scaun cu spătar înalt judecătorul de instrucţie. Lîngă el, rezemat în cot, directorul Nicolae Scarlat priveşte absent ia grefierul ce potriveşte nişte dosare. _ Petre, i se adresează Scarlat judecătorului, sa deschidem puţin Grefierul sare iute şi trăgînd de foraibăr se chinuie să deschidă geamul zăvorit. . . . . , — Ce curat îi la voi ! rosteşte Sandor comisarului, intnnd pe uşa larg deschisă. Sarcalat îl fixează cu atenţie şi-i zîmbeşte : —- Comisare, iar ai altoit pe cineva... — Dă-i dracului... Nu pricep şi pace ! Atîta cheltuiala de timp şi de bani cu ei ! Eu i-as judeca scurt şi gata... Dincolo, la Popescu, dau de Berendi profesorul. I-am lins una peste botul lui de boanghm, s-o -"rjomnu' prim, a venit femeia Ana Bucur, anunţă Vasile Marcu, răsărit deodată în prag. Judecătorul potriveşte maşinal crucea de lemn de pe marginea mesei. — Să intre ! Ana apare la braţ cu Dorian. Priveşte în jur neliniştită, uitînd să-i salute. . . — Ia ioc madam Bucur, o pofteşte domnul Scarlat, ce mai iaci . Fără să ştie cum, Ana se pomeneşte şezînd. Judecătorul spune apăsat: — Introduceţi inculpatul ! Cum Ana se uită iar în jur, nici nu mai aude fraza continuată mecanic — Vă previn că din acest moment orice veţi spune şi veţi face constituie mărturie legală, care se poate întoarce în contra dumneavoastră... Dorian dă din cap, surîzînd, strîmb, vinovat parca. 12 Uşa din fund se deschide. In cameră intră, cu umărul înainte, un paznic şi, după el, flancat de silueta neagră a celuilalt paznic, apare Teofil Bucur. E îmbrăcat în straie dungate de puşcărie. Nu mai poartă lanţuri la glezne, doar mîinile, ce-i atîrnă mai în faţă, îi sînt încătuşate. Păşeşte anevoie. Priveşte înainte clipind, orbit de lumină. Ana se ridică încet. Ochii-i înceţoşaţi de lacrimi întâlnesc privirea lui Teofil. Obrazul lui măsliniu păleşte şi muşchii feţei prind a-i juca. Nesigură pe picioare, Ana porneşte spre el, vorbind sugrumat : — Teofilul mamei ! Spune-mi, Teofile, a fost rău ?... Sîngele năvăleşte în obrazul lui Teofil. Zîmbeşte larg şi ridicîn-du-şi palmele la piept îşi încrucişează degetele arătătoare ale mîinilor încătuşate. în copilărie, cînd mama îi punea aceeaşi întrebare, era semnul prin care se jura că n-are nici o vină. în aceeaşi clipă, Ana 1-a îmbrăţişat, gemînd, căutînd să-1 sărute. Cu un cap mai înalt, Teofil îşi aplecă buzele şi le apasă lacom în năframa de mătase. Paznicul intervine. — Nu-i voie, doamnă, n-auzi ? Teofil îi şopteşte repede : — Să nu plîiugi, mamă ! Sărut mâna, mamă !... Zîmbeşte şi are mîinile la piept, cu arătătoarele încrucişate. Vocea judecătorului i se pare Anei îndepărtată, ca în vis. — Recunoşti în persoana inculpatului pe fiul dumitale, Bucur Teofil, născut în acest oraş la 6 noiembrie 1917 ? Apoi judecătorul se răsuceşte spre grefier, rostind profesional : — Scrie, Simioane... „la confruntarea avută azi..." pune data... „în inculpatul trimis nouă sub identitatea Iosif Mureşan, zis Muri, mama lui 1-a recunoscut pe fiul său Teofil Bucur..." Scrie-i datele întregi... — Daţi-i drumul, domnule director, sloboziţi-1! N-a făcut nici un rău ! E copilul meu ! Copilul meu cel bun !... ţipă Ana. Domnul Scarlat îşi acoperă ochii cu palma, judecătorul bate uşor cu degetele în masă, Dorian, luînd-o pe Ana de braţ, intervine : — Notaţi, domnu' grefier, că inculpatul n-a ascuns identitatea sa. Cînd Ana se întoarce spre locul unde cu o clipă înainte îşi îmbrăţişase feciorul, camera e goală. Urmăreşte atent clanţa uşii din fund, ce acum se închide încet. O ustură ochii şi pe neaşteptate îi vin în minte vorbele Zsuzsei Bernadi : „Să nu plîngi nici cînd nu te văd ei !" Ana îşi îndreaptă statura, îşi potriveşte năframa cu palma, ţărăneşte, şi rosteşte apăsat: — O să-i daţi drumul dumneavoastră, că n-aveţi ce-i face. Hai, Dorian ! încă din poarta şcolii Ion îl văzu pe Titel. Acesta se plimba în lungul infirmeriei cu un om care, după veşminte, părea a fi ţăran. îi făcu semn. Ajuns lângă el, Ion tresări. în faţa lui, întinzîndu-i o mînă cu vîrful degetelor negre de tutun, sta unchiul său, Decebal Corda. — Noroc, dragul badii, să trăieşti. Se sărutară stingheriţi. Hai tu, Ioane, cu mine. îmi spune prietenul tău că ai voie în oraş. Dară vii, nu ? încurcat, Ion îi întinse lui Titel arma, baioneta şi lopata şi scutu-rîndu-şi noroiul de pe uniformă, îl urmă. Decebal îşi săltă în spate 13 tolba : un fel de cutie de lemn cu sertare de acelea pe oare le poartă geamgiii, li făcu semn lui Ion să-1 ajute şi, în timp ce acesta îi petrecea cureaua după umăr, îi spuse rar : — Ne cîştigăm pita cu sudoarea frunţii. Nu te ruşina, dragul badii, că munca cinstită îi cunună de aur. No hai ! Jenat, Ion îşi potrivi pasul după al lui. — Unde mergem ? — Nu te duc eu în loc rău, îi vedea. Apoi tăcură. Lîngă primărie se urcară în tramvaiul 4 care-i duse în Mehala. Cartier mărginaş al Timişoarei, Mehala arăta ca un sat : casele mici şi albe, cu zaplazuri de scînduri, iar uliţele nepavate şi noroioase. La capătul liniei coborîră şi trecură peste câmp, pe o potecă. Gîşte mari, albe ca zăpada, se legănau în faţa lor pe labe portocalii. Mirosea reavăn a pămînt şi a muguri cruzi. Decebal deschise o poartă de lănteţi care se abătu brusc înlături. în tinda casei, cu coatele rezemate de prichiciul tîrnaţului, spre mirarea lui Ion, le făcu semn Matei cizmarul. — Poftiţi ! Decebal îşi deshămă tolba. Un moment Ion şovăi, ştergîndu-şi tălpile de răzătoarea de fier. — Aici stai dumneata, tete Decebal ? Fără să-i răspundă, Decebal deschise uşa şi-i împinse decis înăuntru, înăuntru era cald, un foc ardea într-o sobă de tablă şi mirosea greu a piele muiată, a pap şi dohot. O masă scundă de cizmărie cu toate sculele vraişte se afla lingă fereastră. Pe un scăunel rotund cu trei picioare era aşezat un om îmbrăcat modest. Cînd Ion, călcând nesigur în lumina puţină a camerei, se împiedecă de un ciubăraş plin cu resturi de talpă, omul de pe scăunel se ridică astupând fereastra cu spatele. De uimire, Ion rămase cu gura căscată. Sîngele i se urcă deodată în piept, înăbuşindu-1. Ridică braţele şi vru să spună ceva, dar din gîtlej nu-i ieşi decît un sunet nedesluşit. Abia cînd omul din faţa lui rosti zîmbind : „Noroc Ioane" îi veni glasul. — Eşti tu, chiar tu, Teofile ? Se îmbrăţişară. Ion avea lacrimi în ochi şi-nghiţea mereu nodurile ce i se suiau în gît. Teofil, ţinîndu-1 de mîini, îl sili să şadă pe marginea patului; întors către fereastră, îl privi mult timp. Apoi, rîzînd ca să-şi ascundă emoţia, se aşeză pe scăunelul rotund. — Ioane, ai crescut, te-ai făcut bărbat zdravăn. — Zdravăn, mormăi Ion jucîndu-se cu sabia. Fără să ştie dece, nestăpînindu-se, izbucniră amândoi în rîs. Decebal, care punea lemne în sobiţă, se lovi cu palma de genunchi şi începu şi el să râdă întrerupt, bătrîneşte. — No, văzt-ai că nu te-am adus la loc rău, Ioane ? — Mă, să fie ! spuse Ion ştergîndu-şi ochii. Şi eu care te credeam mort. Am scris şi mamei şi i-am trimis înştiinţarea... şi tu întreg şi nevătămat. Rîse apoi şi mai tare. Ştii, Teofile, chiar domnul director Scarlat mi-a spus tocmai în seara Crăciunului că ai... Teofil deveni deodată serios. — N-am, dar s-o luăm binişor, ou socoteală. Pe neaşteptate, Teofil se ridică şi apucîndu-1 pe Ion de mînă îl trase spre sine la lumina ferestrei. Ioane, n-aş vrea să-mi pară rău că ne-am 14 întâlnit. Puteam să te ocolesc, dar mi-a fost dor de tine. Ioane, uită-te la mine în ochi şi spune-mi de la început : ţi-e frică ? Ion începu să tremure. în copilărie urcaseră odată amîndoi în turnul înalt al fabricii de cărămidă. Cînd ajunsese sus şi văzuse deodată tot oraşul mic şi risipit, îl prinsese ameţeala. Aceeaşi ameţeală o simţea, ca atunci. Şi, ca şi atunci, Teofil, care era alături, îl asigura : — Nu-ţi fie frică. Aşa, dă mina şi să ştii că dintre toate faptele omului trădarea e cea mai de neiertat. Spune-mi, Ioane, mă ajuţi ? Ion se chinui să zâmbească, încă ameţit, privea obrazul supt şi slab al fratelui său. Un val de căldură i se ridică în obraji şi fără să şovăie îl sărută pe Teofil apăsat pe buze. — Aşa, mă, se destinse Teofil. Apoi începu să-i răvăşească părul cu palma, cum făcea cu ani înainte cînd, copii, se culcau împreună. Lui Ion îi deteră lacrimile. — Nu plînge, frăţioare, nu trebuie. Mi se pare că m-am băgat în mijlocul capcanei. Să-mi spui care din neamuri sînt la Timişoara şi ce fac. Hai, ia-o cu binişorul. încurcat, Ion îi povesti tot ce ştia despre Cordeştii refugiaţi, lacob e avocat mare, bogat. Sandi e director de tipografie. Amîndoi speculează să-şi deschidă zilele astea o librărie. Reli e studentă, căsătorită cu fostul şef legionar Capidan şi e gravidă ; stă tot la lacob. Va avea un copil, iar bărbatu-său a făcut o scrisoare de pocăinţă către generalul Antonescu. Teofil îl asculta în tăcere, întrerupîndu-1 arareori. — Ce tipografie ? Ce librărie ? Biata Reli! Capidan, zici tu ? N-ai. grijă, corb la corb nu-şi scoate ochii... îşi aprinse o ţigară. — Despre mine acum. Cum vezi, nu m-am curăţat, am scăpat, nici n-a fost prea greu. Greu a fost după aceea. Spui că ai înştiinţarea ? Să mi-o dai, îmi trebuie. Asta s-ar putea să fie un punct câştigat. Eşti coleg cu băiatul lui Scarlat ? Cînd vorbea iute, Ion îl înţelegea cu greu. Cuvintele-i erau şuierate şi numai privindu-1 cu atenţie observa că lui Teofil îi lipsesc dinţii din faţă. îl întrerupse. — Teofile, ce ai la gură ? — Amintiri. Acum ascultă bine ce-ţi spun. Dă-te mai aproape. îmi trebuie nişte haine cumsecade, sîntem de-o măsură. Bani ai ? Faci rost ?' Bine. îmi trebuie nişte ochelari, poftim reţeta. în sfîrşit, îmi trebuie un dentist. Un dentist care să nu fie din cale afară de curios, de exemplu Zoranu, e pe undeva prin centru. Ion tresări. Era acelaşi dentist bătrînel care-1 tratase şi pe el. Revăzu în minte cabinetul curat, mic al bătrânelului. Drept în faţa scaunului avea fixată pe zid o plăcuţă albastră, scrisă cu alb : „Va trece şi asta". Zîmbi. •— îl cunosc. Un om cu multă răbdare şi pe mine an-a... •— Aşa, şi încă ceva : în Cetate, în Ritterhaus, stă un student Teodor Mitru. Ion sări de pe pat. — Extraordinar... îl cunosc, adică mi-e prieten. Ştii, az-vară la Gurghiu... Teofil îl ascultă cu răbdare pînă la capăt. 15 — Atunci e bine, trebuie să-1 văd neapărat. Dă mina aici, Ioane. Un singur lucru îţi leg de suflet cu jurămînt, orice s-ar întîmpla : nu sîntem fraţi ! Teofil Bucur, comunistul, e mort. Jură-mi pe viaţa mamei noastre. — Jur, rosti Ion sugrumat. Decebal Corda se apropie tuşind. — Să aprindem lampa, dragii badii, că, ia, nu se mai vede. în jurul mesei de cizmărie, aşezaţi toţi trei, fumînd, povestiră multă vreme. Cînd Ion plecă, se însera. Dincolo de cîmpul negru sclipeau tulburi luminile oraşului. Abia în tramvai simţi Ion toată greutatea situaţiei lui de-acuma. Bucuria care îl încinsese pînă la transpiraţie, bucuria că e între ai lui, că Teofil trăieşte, i se risipi dintr-o dată, făcînd loc spaimei. Lovi înciudat în garda săbiei. „S-a terminat cu liniştea". Călătorii îl priviră nedumeriţi. Odată intrat în oraş, aceeaşi nevoie imperioasă de acţiune puse stăpînire pe el ca atunci, la Crăciun. Sări din mersul tramvaiului. „Ce să fac ? Ce să fac ?" Casa în care locuia Zwak era situată în centrul Timişoarei şi era cunoscută sub numele de „Ritterhaus". O construcţie solidă, veche, ridicată cu trei secole în urmă. Avea forma unui pătrat închis, cu mai multe intrări şi cu o curte interioară pavată cu bolovani. Parterul cuprindea pe trei laturi diferite magazine, iar etajul îmbucătăţit în multe apartamente era ocupat de o lume pestriţă şi eterogenă. De la prostituatele ce locuiau deasupra restaurantului şi pînă la Zwak, „domnul student inginer", găseai între locatari ce n-ai fi gîndit: cămătari, vînzători de pălării, elevi, tipografi, ofiţeri, ba şi un birou de amanet. Zwak ocupa un apartament compus dintr-un hol, o cameră şi o baie, destul de vastă, care-i slujea, rar ce-i drept, şi de bucătărie. în această bucătărie improvizată, înghesuiţi în jurul unei mese mici, şedeau Zwak şi tatăl său, colonelul Mitru. Mîncaseră omletă şi beau vin în ceşti de ceai, aşteptînd să li se frigă bucăţile de carne ce sfîrîiau în tigaie. —• Adevărat vorbind, te-am prevenit, tată. Astăzi vrei-nu-vrei nu poţi scăpa nici de politică, nici de răspundere. — S-ar putea să ai dreptate, puiule. Colonelul fusese numit „comandant al jandarmeriei de frontieră-Vest", titulatură nou înfiinţată de generalul Antonescu, capul statului. Leafa era sensibil mărită, şi Mitru venise să-şi ia în primire postul. Spre mirarea lui, un maior neamţ, „ataşat militar", îl luase în primire şi îl dusese Ia sediul grupului etnic german, într-o şedinţă. Aici, singurul român se afla generalul Blănaru, ceilalţi fiind 'diferiţi funcţionari şi fuhreri sau leiteri locali. Imediat după şedinţă raportase direct la cabinetul şefului statului că în aceste condiţii postul lui e raai mult nominal decît real şi totodată comunicase deschis : — „Vă aduc la cunoştinţă, că nemţii au planuri de perspectivă. Vor să creeze în Banat şi o parte a cîmpiei sîrbe un stat nou, „Donau-land", compus din element etnic german sau colonizat, în care scop iau din vreme măsurile cerute de situaţie. Ni se cere ca noul corp al jandarmeriei să sprijine această acţiune. Ţin de datoria mea să vă fac cunoscut faptele, pentru mine noi, şi aştept ordinele domniei-voastre". Azi primise răspunsul adus de căpitanul Georgescu de la Marele Stat Major. Iezuitismul răspunsului îl uluise : 16 „Ne este cunoscut că pînă în prezent v-aţi abţinut cu ostentaţie de la orice activitate politică. Ne surprinde că tocmai în sarcina de onoare, prima pe care v-o încredinţez, vă găsesc dintr-o dată calităţi de om politic pe care nu vi le-am fi bănuit şi de la care orice militar e dator a se reţine". Căpitanul Georgescu îi comunicase personal că generalului îi sînt cunoscute referinţele puţin măgulitoare despre părerile şi activitatea fiului său şi că şi el, căpitanul, îl roagă să-şi înceapă imediat noua funcţie. — Tare aş vrea să ştiu, puiule, continuă colonelul, ce naiba va fi fiind adevărat ? ! Uite, mi-eşti copil şi ai datoria să-mi spui. Zwak puse o bucată de friptură în farfuria colonelului. — Eu sînt cam zăpăcit, cum ştii. E limpede şi sper că ţi-e clar acum şi ţie că nu-i uşor să fii om şi român în ziua de azi. Trebuie bine cumpănite lucrurile. — Adică să nu mă bag ? —• Dimpotrivă. Vedem noi ce va mai fi. Uite, şi mie mi s-a propus să intru în Centrul naţional de românizare. E şi asta o instituţie de jaf şi hoţie, te asigur. Se aşeză şi începu să mănânce. Şi ce hoţie ! Apoi apucă ceaşca : Noroc, tată ! Soneria, ce ţîrîi prelung, îi făcu să tresară. Zwak se ridică şi deschise uşa : — Tu erai, puştiule ? Ion îl îmbrăţişa, străduindu-se să rudă. Alergase la lacob şi apoi la Miţi, dar nu-i găsise acasă. Se abătuse pe la Zwak, hotărât să-i dea biletul lui Teofil şi să-i vorbească. Simţea nevoia să stea de vorbă cu un prieten despre orice. La vederea colonelului fu surprins, nemulţumit. — Ai mâncat, Ioane ? Hai cu noi. Abia după masă, cînd trecură în cameră, discuţia se legă oarecum. — Aveţi voie să umblaţi în oraş aşa de tîrziu ? întrebă colonelul, fără interes. Ion se fâstâci. — Am permis ide ieşire. Ştiţi, necazuri cu dinţii. — Da, da. Cum vă merge învăţătura ? Şi deodată colonelul îl întrebă serios : Vă pregătiţi de război, mucoşilor ? — Păi, cam asta ne-ar fi meseria, ştiţi cum sînt programele. —- Lasă-1, tată, nu-1 zăpăci, interveni Zwak. Şi-aşa nu-i în apele lui. Cît îl vezi de copil, ştie să judece cînd vrea şi să se poarte ca un bărbat. Nu, Ioane ? Ridicîndu-se să plece, în hol, scoase biletul scris pe o bucăţică de carton şi i-1 întinse. Zwak îl apucă distrat şi-l întoarse spre lumină. Biletul conţinea următoarele cuvinte scrise cu litere de tipar : „Teo, să fii acasă zilele următoare între orele 8—10 seara". In loc de semnătură era desenată stîngaci litera C. După ce-1 citi, Zwak se îmbujora dintr-odată. — E de necrezut. Tu ? Se aplecă iute şi-l sărută pe obraz. De unde îl ai, puştiule, şi tocmai tu ? — L-am găsit pe clanţa uşii, îi răspunse Ion şi coborî în fugă treptele... 2 — Viaţa românească, 4 17 în camera lui Zwak, adunaţi în jurul mesei, şedeau cinci bărbaţi. Patru erau oameni mai în vârstă — unul avea chiar chelie — al cincilea, Teofil Bucur, era cel mai tînăr. Aşa cum sta, cu obrajii măslinii rezemaţi în palmă, cu o mustaţă neagră, bogată, retezată drept deasupra buzelor şi cu privirile ascunse sub ochelari, l-ai fi recunoscut cu greu, cu atît mai mult cu cît dinţii de aur din faţă, care luceau cînd vorbea, îi dădeau o înfăţişare ciudată, ai fi zis de mic negustor. Borza, tipograful, singurul care-1 cunoştea pe Teofil de la Tîrgu-Mureş, îl asigurase : — No, frate, puteai să mori de trei ori şi tot nu te-aş fi recunoscut. Cel oare vorbea era un tovarăş de la Reşiţa, ce se prezentase scurt : Margine. Un om slab, cu sprîncenele stufoase, ai cărui ochi apoşi sticleau, măriţi de lentilele groase ale ochelarilor cu hulube de sîrmă. Sindicalist vechi, fost bibliotecar al clubului muncitoresc, se exprima cu îngrijire şi simţea mereu nevoia să facă ceva cu mîinile lui eiolănoase. Acum răsucea, meticulos, un creion între degete. — Aşa cum am subliniat, măi tovarăşi, nu-i comod deloc pentru nimeni, şi îndeosebi pentru clasa muncitoare. în toamnă ne-au căzut cinci tovarăşi. — Patru, îl corectă vecinul, un om cu părul sur. — Şi v-aţi speriat ? rosti moale Teofil. — Subliniez, continuă bătrînektl, nu ne-am speriat, că unii dintre noi au mai păţit căderi. Noi nu ne-am speriat, dar din rîndul băieţilor, ce să zic, unii mai şovăie. Avem destulă bătaie de cap să lămurim lumea. Că lumea, măi tovarăşi, e dată dracului. Ar vrea să fie bine, dar dacă se poate, să pună alţii umărul. Cu atît mai mult cu cît hitleriştii ăştia îi îmbată pe mulţi cu apă rece, ce să ne mai ascundem ? ! E greu, dar îi dovedim. Cu sportul au dat greş. Faptele la care făcea aluzie bătrînul erau cunoscute. Secţia de sport a UDR fusese vînată de organizaţia hitleristă locală, care voia, printr-o manevră deschisă, cu voturi, s-o treacă noului „grup etnic". Margine, care era în conducerea acestei secţii, depusese mult zel şi osteneală pentru a lămuri lumea. în şedinţa care a urmat — la care hitleriştii veniseră din vreme şi cu oameni anume pregătiţi, împrăştiaţi în sală — Margine ţinuse un înflăcărat discurs demascînd dibaci ţelurile hitleriştilor : — Mă rog, domnilor, muncitorimea e acuzată că face politică. Noi cerem ca organizaţia noastră sportivă să rămînă în afara politicii. E just ? E just, dar domnii — şi degetul lui arăta acuzator la tinerii în cămăşi albe ale Hitlerjugend-ului — nu vor aşa ! Şi tot ei ar vrea să ne acuze ? Spuneţi, cum vine asta ? Pînă la sfîrşit, în aplauzele muncitorilor, au reuşit să-şi menţină organizaţia. — Ca să stabilim, au plecat fasciştii cu coada între picioare, măi tovarăşi. — Asta am auzit-o odată, se amestecă omul cel chel, care tăcuse pînă acum. E lucru de laudă, dar am vrea să ştim ce facem de-aici încolo. Fără să-şi desprindă obrazul din palmă, Teofil îl întrerupse: — Lasă, tovarăşe Lada, să auzim. — Azi-mîine se apropie întîi mai, sărbătoare de tradiţie, urmă moşul, ciocănind cu creionul în masă. La noi, să vă confirme tovarăşul Radu, hitleriştii vor să facă din serbarea asta o serbare naţională a lor, 18 pricepeţi ? Ei susţin că sînt socialişti — nu vă umfle rîsul, măi tovarăşi, dar zăuc-aşa susţin — şi prin urmare am luat măsuri să le arătăm că se înşală. Aici moşul se opri încurcat. Teofil, ca trezit din somn, tresări. — Uite ce-i fraţilor, o să stabilim curînd detailat măsuri separate pentru fiecare. Dar principial, aş vrea să vă arăt un lucru care să vă fie limpede. Iată ce se întîmplă. Hitler se pregăteşte de război cu sîrbii. Totodată să notăm : războiul cu Jugoslavia burgheză îl duc pentru a supune în întregime Europa forţei lor. Pentru ce ? Pentru că pregătesc lovitura în răsărit şi vor să-şi aibă spatele asigurat. Pentru toate acestea, principala noastră sarcină e să organizăm acţiuni concrete de sabotare a aparatului hitlerist de război. Repet : organizarea concretă a' activităţii de sabotaj. Cred că nu e nevoie să vă spun că Antonescu vrea să ne tîrască în război şi pe noi. Se îndoieşte careva de asta ? Oamenii îl priviră tăcuţi, răsuflînd greu. — Aşa, pe concret. întîi Reşiţa. Să nu uit, tot ca o sarcină generală ! Orice om cinstit trebuie atras în munca noastră. Noi sîntem asemenea fundului stâncos al unei ape. Noi îi hotărîm cursul. Să nu vă pese de gunoaiele ce trec deasupra. Acţionaţi, dar păziţi-vă — orice tovarăş e de două ori preţios acum. Mai întîi el ca om, apoi el ca legătură. Ţineţi minte că fiecare din noi e ca un nod al reţelei pe care o construieşte Partidul. Aşa dar, începem cu Reşiţa ? Cum staţi cu oamenii în secţii ? Margine îşi învîrti din nou creionul în mîini. — Nu te supăra, dar vorbeşti ca şi cum războiul ar fi început. Dacă nu începe ? Să nu dăm cu dinţii de piatră degeaba. Teofil rise : — Fi-ţi-ar gura aurită, tovarăşe, să rămîn cu minciuna şi să nu fie război. Pînă una, alta, să ştii o vorbă pe care am auzit-o în Franţa. Generalul care pleacă la luptă îndoindu-se de victorie trebuie degradat. Dar dacă pleacă la atac fără să-şi ia măsuri de apărare pentru cazul că va fi înfrânt, trebuie împuşcat. Hai pe concret. La secţia de obuze avem oameni ? Radu âl privi încurcat. — Nici unul. Cum zici, Margine ? — Să stabilim, e cam aşa... nu prea sînt. — Bine, iată prima sarcină. La turnătorie aveţi ? — Sînt, confirmă Margine, care adăugă imediat — Pe lîngă ai noştri avem acolo un inginer cam nelămurit, dar om tare cumsecade. Unul Enea Gorea, de-i zic domnii Mamut. — Asta ar fi o idee, rosti Radu. — Fiţi atenţi şi luaţi-o cu binişorul, interveni Teofil. Nu-i joc. Sînteţi militarizaţi, şi astfel de lucruri se pedepsesc scurt, cu moartea. Bărbatul cel chel se încrunta, răsucindu-şi bustul spre Teofil : — Ştim noi asta, tovarăşe. Moartea !... Moartea nici nu-i chiar aşa de grea fiind, cum să zic, o chestiune personală. Dar noi sîntem prinşi aşa — îşi încleşta palmele izbindu-le de masă — aşa, care pe care. Şi asta nu mai e o chestiune personală. Nu ! Spune-ne... Iosif Lada, omul cel chel, era din Lupeni. In tinereţe lucrase în subteran. întîi singur, apoi, pe măsură ce creşteau, împreună cu cei patru copii ai lui. Dar feciorul cel mai mic intrase în mină az-toamnă, cînd 19 abia împlinise paisprezece ani. Tot în toamnă, Lada, pensionat, trecuse la lucru „la suprafaţă". Schimba fitilurile şi controla lămpile ortacilor. Era un om vesel care nu vorbea mult şi toţi îl cunoşteau în Lupeni. Cum la greva cea mare din 1929 scăpase fără să fie arestat, puţini ar fi bănuit că, pe lingă salariul şi raţia de alimente, şi altceva îl ţinea pe moş Lada prezent zi de zi în pragul gheretei de scînduri. Promisiunile făcute cu ocazia plebiscitului antoneseian din primăvară, ca atîtea altele, rămăseseră promisiuni. Conducerea, motivînd abil că situaţia nouă le impunea, refuzase urcarea salariilor. Mai mult, trecuseră pe membrii familiilor numai cu jumătate raţie alimentară şi, în sfîrşit, refuza să le acorde îmbrăcăminte de protecţie din oare bocancii erau cei mai trebuincioşi, minele fiind fierbinţi şi umede. Cînd cu cîteva zile înainte raţia de carne a fost redusă la două zile pe săptămînă, femeile au ieşit, ciopor, în jurul birourilor, ameninţînd cu pumnii şi tingirile afumate şi goale : — îmbuibaţilor, nu vrem vorbe, sîntem flămînzi ! Deşi o delegaţie de mineri s-a ales în grabă şi a plecat la Bucureşti pentru tratative, cei rămaşi fierbeau. Greva părea de neînlăturat. într-o seară, fratele lui Borza, tipograful, mecanic de locomotivă la Arad, un om voinic, gras, bătu eu inelul de aramă din deget în geamul calei lui Lada. Dan îi deschise. Curînd apoi, l-au ^culcat pe Dan în camera din pod şi, pînă tîrziu, Lada cu cei trei copii ai lui şi cu Borza au stat la sfat. A doua zi, Lada bătrînul s-a îmbrăcat în hainele cel mai bune, şi-a pus gulerul înalt şi cravata şi salutîndu-şi vesel vecinii a plecat cu trenul de şapte. „Se-ncurcă treaba, a oftat frizerul, ce-şi avea prăvălia chiar lîngă gară. Ascultaţi-mă pe mine. Cînd bătrînului îi vin musafiri şi-apoi piere ca fumul, se-ncurcă lucrurile la mină, să vedeţi !" — Aşa tovarăşe, o facem, sau n-o facem ? Teofil se aplecă concentrat spre ei. îşi scoase ochelarii şi îşi şterse fruntea cu mîna. — Neapărat. începeţi-o cum aţi hotărît. Şi nu uita, tovarăşe Lada, pîinea şi celelalte sînt lucruri principale, dar mai important ca ele e conştiinţa. Lămuriţi lumea şi ţineţi-o în mînă. Lipsa de cărbune pentru fascişti e mai dureroasă ca lipsa de pîine pentru voi. Asta să fie răspunsul vostru la plebiscitul lui Antonescu. Peste cîteva zile vă trimitem material şi, poate, oameni. După două ore, după ce suciseră şi pe o parte şi pe alta probleme din ce în ce mai complicate, oamenii se potoliră. — Ei, acuma, încheie Teofil, ne mai rămîn totuşi multe de vorbit. Materialele. Ce facem cu materialele tipărite, tovarăşe Borza ? Uite, cei de la Reşiţa mai au cîte ceva : ştampile, o tipografie de mînă, de cele de jucărie, şapirografe. Cînd începe hora va trebui să tipărim des, mult, variat. Şi mai ales repede. —■ Se face, hotărî Borza. Văd eu cum, dar se face. Apoi rîse uşurel. La „Dacia-Română" unde lucrez, avem oameni buni şi un director... Ia stai, e feciorul lui Ieronim Corda din Tîrgu-Mureş, mi se pare că ţi-e neam, i se adresă lui Teofil. — S-au adunat, afurisiţii, ca muştele pe hoit, toţi aici la Timişoara. Am aflat cîte ceva. — Şi? 20 — în astfel de cazuri, frate, ori dai bir cu fugiţii — asta ar fi mai sănătos — ori intri în bârlogul fiarei — şi asta vreau să fac. Şi fiindcă pomenişi : Acte. Am nevoie de acte ca flămândul de pîine. Borza se scarpină în cap : — Avem un tovarăş care-i anume pentru asta. Aşa le face, de rămîi cu gura căscată ! Măsura ţi-am luat-o, cum s-ar zice şi la poliţie, şi la militărie. Cu raziile şi controalele din ultimul timp trebuie să le potriveşti cu atenţie. Oricum, ar fi fost gata, numai să vezi. Omul nostru întîrzie... Zwak sosi gîfîind. Urcase scările în fugă. Se aşezară amîndoi : Teofil pe scaun, Zwak pe pat. —■ A sosit vremea să ne ocupăm şi de tine, îi spuse Teofil. Zwak clipea tulburat, smucindu-şi gîtul. Ţi-i ciudă că n-am stat de vorbă cu tine la un loc cu ceilalţi ? Hai, lasă copilăriile. Avem vreme destulă să lucrăm împreună. Nu te supăra, dar pînă acum, în afară de cotizaţii şi de vorbă... — Dacă nu m-au căutat... — Fiecare la rîndul lui. Dacă nu vine muntele la Mahomed, merge Mahomed la munte. Ei, s-auzim. Ce-i cu povestea aia cu faimosul Centru naţional de românizare ? Concret, cu ce se ocupă ? — Iau în stăpînire pămînturile care cad sub prevederile legale : transfugi unguri, populaţie „românizată", şi le administrează sau le distribuie după caz. Nu-i un lucru curat. — Nu e curat... Trebuie să fim foarte atenţi... Mai ales că, în curând, va începe războiul. — Ştiu... — De unde ştii ? — De la tata. Ţi-am spus că... Zwak îi relată pe scurt de noul post al colonelului Mitru, amintin-du-i şi de proiectul Donauland-ului. Teofil sări în sus agitat. — Şi n-ai scos o vorbă, pentru Dumnezeu ! — Tot ai aflat. — Fără ironii. Trebuia să spui din prima clipă. Asta-i un lucru însemnat. Da, însemnat, pe lîngă altele îl vom folosi ca material de agitaţie. Da, chestia cu Donauland-ul e preţioasă. Să faci un material din asta, scurt şi pe înţeles. Stai, nu acum, gîndeşte-te bine, mai informează-te discret de la taică-tău. încă ceva, frăţioare, la cine să mă adresez eu pentru o cameră aici. în casa asta ? E vre-un proprietar, ceva ? Zwak rise. — „Ritterhaus-ul" a fost preluat de CNR, aşa că... — în colţ se va deschide o librărie, şi ajutând Dumnezeu şi punînd şi noi umărul, o să-mi găsesc o slujbă chiar acolo. 21 — Te pricepi ? — Cam aşa am început în tinereţe. Şi să-ţi spun drept, cînd urmăreşti un scop în viaţă, poţi face multe lucruri chiar dacă nu eşti obişnuit cu ele. Iţi spuneam, şi-ţi repet, cu condiţia să nu uiţi proverbul cu tărî-ţele... Da, frăţioare, poţi eventual să fii politicos, să-ţi pleci chiar spinarea, dar să nu începi să semeni, pe dinăuntru, cu lumea în care eşti obligat să trăieşti, să acţionezi, dar împotriva căreia lupţi... nici o concesie. Să-ţi mai spun una. Mi s-a întîmplat în lagăr, în Franţa, acum un an şi ceva. Mă aflam... măi, cum trece vremea !... Prăbuşirea militară a Franţei era începută. Hitler străpunsese faimoasa linie Maginot. în nord îngrămădise diviziile engleze pe plaja de la Dunkerque. Noi eram într-un lagăr în sud, „reţinuţi" din Spania. Ca să spun drept, voiau să ne cam dea drumul şi-au început, curtenitori cum vor să pară, cu un fleac. Ne-au dat să semnăm cîte o declaraţie : „Induşi în eroare de o propagandă nefastă... regretăm nespus... ne angajăm pe cuvînt de onoare ca pe viitor să nu mai întreprindem..." Cam aşa era concepută, poţi bănui şi tu. Cică : o „formalitate" ! Ca să-ţi spun drept, cîţiva au semnat şi li s-a dat drumul imediat. Parcă nemţi au fost, sau olandezi, nu mai ştiu. Din grupul nostru n-a semnat nici unul. Ne-au tăiat raţiile. Eu i-am înjurat de mamă. Mijlocul cel mai bun de a nu obţine ce vrei e să îndîrjeşti omul şi să-i pui la încercare nu rezistenţa, ci ambiţia. Scurt povestea ; cum eu eram mai clonţos, după ce-au mai făcut vreo două încercări le-am rupt declaraţia şi m-au pus la pedeapsă. în lagărul ăla se pedepseşte cam aşa, mă înţelegi tu, ca să fie pilduitor : te lua şi te ţinea în picioare pe o mică ridicătură din curtea lagărului. De obicei îţi dezgolea bustul şi-ţi legau cu sfoară de gît o placă pe care scriau motivul pedepsei. Lucru mare nu era. Dar după trei-patru ore de stat în picioare, pe soare ori pe ploaie, îţi venea să urli. Te mai udau cu cîte o găleată de apă şi mai stăteai cîteva ore. Mie mi-au croit o porţie cam neobişnuită ; optsprezece ore de „zid", aşa-i spuneam noi, zid. M-am îndîrjit, frăţioare, şi, nu ştiu nici azi de ce, am urlat la ei în auzul întregului lagăr că nu optsprezece ore, ci trei zile am să stau la zid şi n-am să mă supun... Teofil rise încetişor, satisfăcut parcă. — Am stat trei zile şi trei nopţi nemişcat, cu placa de gît, udat de o ploaie destul de rece. Pînă la urmă mi-au dat drumul. Cînd am plecat l-am întrebat pe şef, scurt : „Ei, ce zici ?" Abia cînd am ajuns pe şosea m-am prăbuşit. Aşa m-apucă pe mine cîteodată. Ca şi acuma cu librăria asta. —• Te dai ca exemplu, sau te justifici ? întrebă Zwak şuierător. — Nu mi te băga în suflet, frate, mai bine dă-mi o mînă de ajutor. Toate vrei să le ştii, ca la carte. Ei bine, nu caut primejdia, dar la o adică, ajuns la bătaie, trebuie să te porţi neapărat aşa ca să cîştigi tu. — Logica de război. Apropo, crezi cu siguranţă că vor ataca Rusia ? Teofil îl aţinti tăcut, îşi smulse ochelarii cu un gest brusc şi-^şi trecu degetele peste ochi. — Asta nu-i o problemă de credinţă, ci de istorie. Multe sînt greu de înţeles în haosul ăsta european, dar un lucru să-ţi fie clar : ţelul final al politicii lui Hitler e distrugerea Uniunii, asta-i lucru limpede. Pricepi ? — „Fereşte-te de harţă, dar odată intrat în ea te poartă aşa ca alţii să se ferească de tine", reluă Zwak. E din Hamlet citatul ăsta şi mi se pare nimerit. 22 — în orice caz, e adevărat Hamletul tău. Să te vedem pe concret, frăţioare. Cînd îmi dai materialul cu nemţii ? La 3 kilometri de Aiud, spre apus, încep viile. Aici, o rîpă destul de adîncă, plină de umezeală, tufani de soc, porumbe şi cîteva sălcii, curge pînă la albia Mureşului. In dreptul căii ferate rîpa e astupată cu bolovani, peste care se aşterne pietrişul terasamentului. Pe dealul rotund ca un sîn se înşiruie, trasă cu linia, viţa nobilă, ce creşte pe araci înalţi ancoraţi cu sîrme în pămînt. Printre rînduri sînt sădiţi meri şi vişini, într-un loc unde pomii sînt deşi ca o pădure, ascunsă vederii, se află o căsuţă acoperită cu stuf mucezit de vreme. în această casă, cu două odăi mici, răcoroase, cu lut pe jos, presărat cu nisip, pe lîngă cele obişnuite într-o colibă de pază — ţoale, pari, sîrme, vermorele vechi, cercuri şi doage de butoi — puteai găsi, iarna-vara pe Cristopher Sachs, paznicul. Lumea îl cunoştea, dar nu-i putea rosti numele. îi ziceau Cristi Sasul. Era un om bătrîn, cu trup gros ;fuma pipă, umbla cu arma de vînat în spate şi nu vorbea cu nimeni. La două săptămîni o dată cobora după schimburi, pită şi tabac la Aiud, într-o căruţă nemaivăzut de complicat zugrăvită, trasă de un cal. Acolo căuta să afle ce se petrece la şedinţele „grupului etnic german". Arareori veneau la el inşi după vin, dar şi aceia nu erau oameni din partea locului. Aici la Aiud sosise de puţini ani. Decebal Corda îl cunoştea din tinereţe, şi-i era prieten. Cristopher Sachs se însurase din bună vreme, şi în 1912, cînd se întîlnise întîi cu Decebal la Tokay, avea copii mari. în 1919, în Ungaria izbucnise flacăra revoluţiei, în ea au ars amîndoi copiii lui Cristopher Sachs. Sfătuit de Decebal, Cristopher veni atunci în Ardeal, pe Tîrnave. Jarul din inima lui nu i l-au stins anii. îl ştia numai el, cîţiva tovarăşi care îl primiseră în partidul pentru care fiii lui muriseră şi Decebal Corda, cu care acuma îşi ciocnea paharul stînd pe un ţol la umbră. Alături, tolănit pe spate cu mîinile la ceafă, Teofil Bucur privea prin frunzişul prăfuit al merilor peticele albastre ale cerului. Gîndurile i se învălmăşeau... Şi iată, trebuia să se ascundă, să lucreze asemeni cariului, pe dedesubt. Ar fi fost vesel să pornească înainte, ca-n Spania, chiar dacă el ar fi pierit, şi i se părea că pretutindeni în jur oamenii ar trebui să gîndească la fel. Atunci, ce mai aştepta şi pînă cînd ?... Ca-ntotdeauna, asemenea gînduri i se terminau cu cîte-o imagine ce-i stăruia pe retină. Şi acuma imaginea lui Emil plutea înaintea lui. Se săltă în capul oaselor şi-şi puse în grabă ochelarii. Nu, nu se înşela. Era chiar el. Urca, aplecat de spate spre ei. Cînd ajunse, îi salută gîfîind : — Noroc. Cristi Sasul îşi scoase pipa din gură şi-i aţinti absent cizmele prăfuite, fără să-i răspundă. — Aveţi vin de vînzare ? — Avem, dar numai alb. — Mie mi-ar trebui roşu. Din acela pe care mi l-ai dat acum doi ani. 23 — Poate om găsi. — Plătesc... Aceasta era parola. Cît îi îngăduia piciorul de repede, Teofil se apropie şi îi întinse mîna. — Noroc, tovarăşe Emi ! Voinic, sănătos ? !... — Noroc, Mînzule ! Şezi şi vorbeşte-mi de tine... Cristi, cu o sticlă în mîini, porni spre pivniţă. Decebal se trase către casă. Pînă cînd sasul reveni cu sticla plină, Teofil îi spuse lui Emil iute şi tare : — De luni de zile bat valea Mureşului, cunosc oamenii. — Trebuiesc lămuriţi cu răbdare. — Mare efort nu-i. Ţăranii îşi dau fără voia lor copiii hrană frontului, iar ei, ce să-ţi mai spun ? ! vînd cucuruzul cu 2,20, şi o sapă costă 250 lei. Is cam întunecaţi la minte de drept, dar — repet — nemulţumirile sînt mari. Suduie lumea fel şi chip. Emil începu să rîdă. — Iată o anecdotă.' I se atribuie unui domn fanariot, nu ştiu care. A pus bir pe ţară şi a trimis iscoadele. „Ce zice lumea ?" le-a întrebat. „De, măria-ta, te-njură". „Mai puneţi bir". „Ce zice lumea ?" le-a întrebat din nou. „Te-njură rău, măria-ta". „Mai puteţi pune încă bir... Şi acum ce zice lumea ?" „De, omăria-ta, e greu se vede, da' nu te-njură. Rîd." „Ei„ de-acu gata, dacă au ajuns să rîdă, opriţi-vă..." Teofil îi puse palma pe genunchi şi începu să-1 scuture din ce în ce mai tare. — Oamenii sînt tîrîţi de evenimente, peste voia lor. Încep să înţeleagă asta... Şi noi trebuie... vrei ca noi să aşteptăm pînă vor rîde oamenii ? Ar trebui acuma, înţelegi, acuma. Emil îl bătu părinteşte pe spate. — Gata, Mînzule. Uite că ne aduce gazda vin. Ai un pahar ? Şi să nu uit : cu deblocarea grînelor, un grup de bestii — îi cam ştim noi — vor cîştiga bani frumoşi. Am auzit că adună, în special, de pe valea Mureşului bucate. Sînt amestecaţi aici şi popii... Dă de urma afacerii, şi lămureşte lumea. Faceţi agitaţie... De altfel mai vorbim noi... Nu,, nu, Mînzule, nu va trece asta aşa uşor... In camera din fund, cu coatele pe masa de fag spălată cu leşie,, stăteau rezemaţi Teofil Bucur, Borza, tipograful de la Timişoara, un tovarăş de la Turda — cu o figură trasă şi cu ochi mici — un bărbat elegant îmbrăcat, care se prezentase Horia, şi Emil Ionescu. De la Reşiţa, urma. să vină Rado Kalman, dar acesta încă nu sosise. — Ei, ce-o fi cu Rado ? O fi păţit ceva ? Oamenii tresăriră. Teofil rosti : — Un grup de tovarăşi de la Arad au căzut. Borza ştie mai multe.. Aşa-i, Borza ? Acesta oftă. Pe masă, drept în mijloc, erau îngrămădite căni de lut smălţuite şi sticle cu vin. Borza se apucă să învîrte în degete o ceaşcă. Ai1 fi băut un pahar, îi era sete, dar nu îndrăznea. Adusese de la Timişoara un top de „România liberă" şi nişte broşuri. Sosise cu o zi înainte tîrziu seara, şi nu apucase să se culce ca oamenii. Azi-noapte îi ajutase lui Teofil să îngroape sub şinele căii ferate 4 kilograme de trotil, cîte două sub fiecare 24 şină. Acest trotil era ambalat în tabla şi avea exact forma sticlelor de pe masă. Aeoperiseră bine locul, şi-acuma careva din ei — Borza nu se îndoia că Teofil va fi acesta — urma să-i pună la timpul potrivit foc. —•• Ei, începem, spuse Emil. Iată, tovarăşi, situaţia frontului... Teofil, în care de azi-dimineaţă se adunase mînia, îl întrerupse nestăpînit : — Frontul... Şi noi sîntem pe front aici. Acolo lucrurile merg greu,, ştiu, ar trebui să izbim şi noi mai dur. Ah ! Cum i-aş mai... Pumnul lui Teofil căzu bufnind pe masă. Spre mirarea lor, Emil rîse. — Mînzule, ar tebui să fii mai disciplinat. Pe măsură ce vorbea, rîsul îi pierea şi vocea îi devenea mai dură. — Iată, tovarăşi, acum un an duşmanul, ca o fiară cu trei capete,, a lovit pe neaşteptate. Un cap al acestei fiare a fost retezat în iarnă, sus, la Moscova. Sîngerată, dar încă nu mortal, bestia a obţinut unele succese vremelnice, în centru şi în sud. Dar, notaţi, industria sovietelor, care a. trebuit să fie mutată de-aici aici, şi-a terminat, în linii mari, transferul şi a şi început să producă. Acuma, în toamna asta, uzinele lor vor vărsa, valuri de oţel asupra bestiei. Aşa. Nici noi nu vom sta cu mîna în sîn. Iată, tovarăşi. Avem în armată douăzeci de mii de dezertori, dintre care doar şase mii sînt prinşi. Semn bun. De bine nu fug oamenii şi nici de frică nu fug ei chiar toţi. Ţărănimea are un genunchi greu în piept ;, sărăcia şi lipsa de pămînt. Ţara toată e asemeni unui butoi căruia i-au dat. cep din două părţi. O parte curge pe front şi cealaltă în Germania. Asta nu va mai dura multă vreme. Aşa, tovarăşi, nu ne vor prinde nepregătiţi ! Emil îşi şterse fruntea şi îşi deşurubă cu atenţie un creion automat nichelat. împinse ceştile şi începu să facă cercuri pe lemnul mesei. Capetele oamenilor se îngrămădiră deasupra. — Vom izbi în forţa lor cu forţa noastră. Vine vremea luptei active armate. Iată, tovarăşi, aici Reşiţa, Anina, cu stăvilarul, şi toate astea, înconjurate de munţi... Emil se întrerupse. Nu era obişnuit fără desen, şi în afară de cercuri, nu scrisese nimic pe masă. Căută cu ochii în jur. Pe zid era un cartonaş imprimat nemţeşte : „Membru al grupului etnic german". Deasupra inscripţiei, un vultur stilizat îi privea pieziş. Emil trase cartonul, întorcîndu-1 cu vulturul la vale. Nota pe spatele lui. Suflarea oamenilor se oprise. — Aşa, tovarăşi, din nou aici, aici... Iată Semenicul. Asta-i una.. Iată aici Valea Prahovei şi în sfîrşit Munţii Apuseni. Toate acestea sînt înconjurate de muncitori. Ochii oamenilor luceau ca fosforul. în acel moment, uşa din faţă scîrţîi. Emil albi, rupse bucăţele cartonaşul pe care desenase şi îşi duse mîna la buzunarul în care avea un revolver. „Drace, ne-am purtat ca nişte copii ! Şi doar totul a fost pus la punct". Se auzi vocea lui Decebal îmbiind pe cineva : — Poftiţi, poftiţi. Cînd în prag apăru Rado Kalman, prăfuit, cu o mînă legată cu batista, de uşurare Borza rîse fals, femeieşte. — Bată-te să te bată ! Rado se prăbuşi pe bancă, rîzînd şi el. — Am scăpat trenul ca un prost. 25 Le strînse mîinile, şi atunci se văzu că palmele-i erau juliţe pînă la os. Rado le povesti întrerupt : — Ieri dau de Willie Walter, Orteleiterul Reşiţei. Stai, că nu pierzi trenul. Am două zile permisie pentru control medical. Ce să fac ? Bem o bere, şi trenul pleacă. Să-mi crape capul, nu alta ! Mă agăţ de un „permi-sionar" german. Pun insigna „Grupului" în piept şi se prinde figura. Era acolo un bavarez gros care bea zdravăn şi-i făcea curte unei infirmiere slăbuţe... „Pfui, die Sehwoben, die Salohsen" % mă împinge nemernicul. Alt tren nu-i. îi arăt eu insigna, vorbesc cu el nemţeşte, nimic, să mă dea jos. îmi sar cîţiva în ajutor şi mă înghesuie în burduful de protecţie dintre vagoane. Stau acolo ascuns ca un cîine, cînd apare bavarezul meu cu infirmiera. Se proptesc neruşinaţi în uşă, porcul îi trage fusta peste cap şi chiar atunci dă cu ochii de mine. M-a azvîrlit pe scară. M-am agăţat de bare; trenul în plin mers. L-a oprit femeia, altfel mă împuşca_„compatriotul". M-a lovit cu.cizma în piept, mi-a stîlcit mîinile şi înainte de-a trage mi-am dat drumul. încetinise trenul la curbă. Am rămas lat. Să-i fi văzut mutra şi ura din ochi ! Brrr ! De la Teiuş vin pe jos... Nici unul din oameni nu rîse. Obrazul lui Emil zvîcni. — Chiar aşa o s-o pată. Numai cît, noi n-o să sărim de pe scară. Acuma ascultă aici... O să-i strivim. Aşa cum o roată striveşte un şarpe, începînd de la coadă spre cap. O să-i strivim... ştii, îi şopti Borza lui Teofil, cu Uniunea Patrioţilor ne putea fi de folos şi Mitru de la Timişoara. — Da' ce-i cu el ? întrebă Teofil. — A primit ordin de încorporare şi a plecat pe front, fără să ma anunţe în vreun fel. Mă surprinde şi... _ Mitru nu-i feciorul colonelului ? îl întrerupse Emil. Şi după ce Borza confirmă, înghiţi în sec. Aha. Rămîi, Teofile... îi puse acestuia mîna pe umeri, apoi i se' adresă lui Rado : Ascultă, ce-i cu grupul de la Oraviţa ? — Margine se ocupă de el, dar am veşti bune. Am obţinut o amînare a judecăţii pînă la toamnă. Are avocaţi buni, dar cam scumpi. Capul acestor apărători e unul Corda din Timişoara... Om destul de influent, dar mare pişicher... Ne-a luat cinci sute de mii şi mai vrea... zice că-i trebuie ca să miruiască judecătorii. Oamenii şi-au vîndut tot ce-au avut prin case. am mai pus şi noi, dar nu mai avem de unde. Auzindu-1, Teofil tresări. Vru să intervină, dar se răzgîndi. Emil Ionescu scoase din buzunar un teanc de bancnote. — Sînt abia şaizeci de mii. Oamenii se priviră stingheriţi. Fiţi_ gospodari, că afurisit de greu adunăm banii. Ştiţi şi voi. Ei. cui îi trebuie ?... Tu, Turda ? Turdeanul clătină negativ din cap. — Tu cum stai, Borza ? Acesta zîmbi, vrînd să pară degajat. — Dă-i mai degrabă Reşiţei, lui Rado, ei au mare nevoie. — Ei, tovarăşi, am cam fi gata. Materialele le-a adus Borza. Plecaţi pe rînd şi fiţi atenţi. l) Pltdiu, şvaiMior, saşilor. 26 ^?ir^S^™.l,!'^5>'"'"""Srr.^.'.1^1"* """ ~Cr'^^!l'J.".r~"Tr.~^."'"f'.,.'''I."*"1 * "*""""*" t~ "l"™"' Teofil îşi privi ceasul. Nu trecuseră nici trei ore, dar el, şi nu numai el, se simţea parcă mai bătrîn. Oamenii, cîte unul, orbiţi de lumina uscată a amiezii de vară, coborîră drumul, pierzîndu-se printre araci. Teofil le făcu semn lui Borza şi lui Emil să rămână în urmă. O porniră şi ei, tăcuţi, printre vii. Cînd ajunseră într-un loc de unde se vedea calea ferată, Emil se opri. — Ia spune-mi, unde-i locul ? — Acolo, la cotitură. Dealuri în dreaptă şi stînga, Mureşul înapoi. Nici nu te vede nimeni, că va fi pe ziuă, la ora opt. Ascultîndu-1, Emil se aşeză şi le făcu semn. — Staţi şi voi... Aşa... Dă-i drumul... De ce-i vorba, Mînzule ? — Ascultă... Trebuie să-ţi comunic un lucru ce-mi stă pe suflet. Notează că bănuielile sînt ale mele şi faptele ale lui Borza. Spune, Borza... Acesta roşi, rupse un fir de iarbă şi începu să-1 mestece în tăcere. — Dă-i drumul, că astfel de lucruri nu pot fi nici tăinuite, nici trecute cu vederea. Borza începu grăbit. — In '40 m-am întîlnit cu tovarăşul Orăşanu la Turda. Poate că greşesc, însă m-a luat drept frate-meu. Am un frate mecanic la Arad. încă atunci, în toamna lui '40, m-a trimis la Reşiţa şi mi-a dat unele instrucţiuni, pe care, cum să-ţi spun, nu prea le-am urmat... Trebuia să-1 fi oprit şi pe Rado, el ştie... în fine, îimi cereau nişte liste, şi nu i le-am dat. Nu m-am întîlnit cu el pînă-n primăvară. Vorbesc de Orăşanu. Şi am rămas cu credinţa că el mă confundă cu frate-meu, în continuare. Mie îmi dădea „cărbunii" pentru Arad, mie comunicări pentru ei, în fine, mi-a cerut o listă a cîtorva oameni de-ai noştri, tot de la Arad, cu adresa lor exactă. M-am codit, dar i-am dat o listă cu patru tovarăşi. Emil zvîcni deodată în picioare. Apucîndu-1 de piept pe Borza, începu să-1 scuture cu furie. Aproape urla. — Orăşanu ? ! îţi dai seama ce spui ? — Orăşanu, bîlbîi Borza. Da să vezi că dintre cei patru arestaţi de la Arad, numai unul e de pe lista mea. Poate că-i o prostie, nu ştiu... Emil, care sufla greu, îl eliberă pe Borza. în obraz cutele i se în-groşară, şi Teofil îi văzu pentru prima dată ochii lucind a răutate. Vorbi totuşi stăpînit : — Bine. Am notat. îţi mulţumesc pentru comunicare. Noroc ! Borza plecă. Teofil îl iscodi pe Emil. — Crezi că ar fi posibil ? Emil tăcea. Teofil se ridică şi oftă : — Cine-i sus trebuie să vadă mai departe... Se priviră cu seriozitate mult timp, tăcuţi. Teofil, ruşinat, schimbă vorba. — încă ceva să nu uit : îmi scrie Bernadi din Ardeal. A pierdut legătura, cere alta, ce zici ? — Asta n-o hotărâm noi. Comunic. Emil Ionescu îi întinse mîna. — Noroc, Teofile ! Şovăi o clipă, îl trase spre sine şi-1 sărută stîngaci pe obraz. Ai grijă de tine, Mînzule. Vremea noastră abia începe. La marginea rîpei, în faţa lui Teofil, care sta trîntit într-o rină, doi fluturi abia zburau împreunaţi, urcând şi coborînd în traiectorii frânte. 27 Totul împrejur — ţîrîitul metalic al lăcustelor, toaca rară a ciocănitoa-relor din pomi — dospit de soarele ce scăpata, respira fierbinte, odihnitor. Gmdurile lui Teofil se învălmăşeau. „Sîntem mulţi şi în toate părţile. Pretutindeni cineva e de-al nostru... de-al nostru". Zîmbi fericit, apoi, fără s-o fi chemat anume, îi răsări imaginea maică-si. „Am s-o văd mîine. Nu m-am purtat cum trebuia, dar ea mă va înţelege. Poate că nici cu Ion nu m-am purtat cu adevărat bine". îi veni în minte chipul crispat al fratelui său din acea zi de-acum un an, de cînd nu-1 mai văzuse. „El n-a vrut asta. Poate c-ar fi trebuit să-1 trezesc cu adevărat, să-i fi vorbit mai deschis, poate nu ajungea acolo..." Porni înainte pe văiugă ; ajuns la capul râpei, se rezemă o clipă de o salcie bătrînă, groasă. Apoi strînse dinţii şi se apropie tîrîş de tera-sament. Ţinea în mînă cele două capse aduse de Decebal. Capsele erau prevăzute cu o amorsa elastică, din care ieşeau două sîrme. Aceste sîrme urma să le lege de cele ale explozibilului deja îngropat şi apoi să pună focosul pe şină. Deşi mîinile îi erau ţepene şi sudoarea îi curgea bogat, aburindu-i ochelarii, reuşi să lege sîrmele. Căută o piatră, pe care să se rezeme capsele asemuitoare cutiilor de chibrituri, după care se tîrî înapoi la salcie. Se propti cu spatele de ea şi mult timp nu izbuti să-şi şteargă ochelarii, aşa îi tremurau degetele. îşi privi ceasul — era aproape 8, — cînd auzi şuieratul întrerupt, strident al locomotivei. „Sînt două locomotive, e trenul lung", îşi zise Teofil şi în timp ce se retrăgea furişat privi lacom spre terasament. în curbă locomotivele frînară şi în acelaşi timp se auziră două bubuituri infundate, puternice, dominînd huruitul teribil al vagoanelor. Ca un trup decapitat, trenul se poticni; locomotivele — desprinse de pavară — pieriră pe şine. Vagonul-poştă săltă în sus, se clătină ca beat o clipă, apoi se prăbuşi spre Mureş, trăgând după sine altele. La locul exploziei, şinele, rupte amîndouă, se înălţară în aer... Amurgul vînăt, transparent, fu găurit de pocnete de pistoale şi arme. Se auzi clănţănitul unei mitraliere. Buimaci, sărind din tren, nemţii trăgeau în neştire. Trosnetele dezordonate îl ajunseră pe Teofil tocmai cînd cotea spre colibă. Un cartuş rătăcit i se înfipse în umăr, trîntindu-1 la pămînt. înainte de a cădea mai alergă cîţiva paşi, ca împiedicat. Cînd se trezi, Cristi Sasul îi spăla umărul cu rachiu. De durere îi deteră lacrimile. — Ce-i cu mine ? — Ai un glonţ în spate, ţi-a rămas acolo. Nu văd să-ţi fi ieşit pe undeva... De ce nu te-ai ştiut feri ? Trebuie să te ducem de-aici oricum... In acest timp, Decebal înhămase calul la căruţa înflorată a lui Cristi şi apăru în prag cu biciul pe umăr. — Hai, dragul badii, poţi merge ? Teofil zăcea cu faţa în jos pe laviţă. Cămaşa lui vărgată, udă de rachiu, îi era legată cu rafie pe umăr ; Cristi Sasul se chinuia să-1 îmbrace cu o cămaşă curată de-a lui. Teofil izbuti să se ridice. îl vedea pe Decebal tulbure în prag. îi făcu semn să se apropie ; se rezemă de el, şuierîndu-i întrerupt la ureche : — Tete, te duci la Bucureşti, auzi ? Imediat. Le spui ce-ai văzut... Şi spune-le că Bernadi aşteaptă... Spune-le că şi noi toţi... daţi-mi proteza, trebuie să plec... Decebal îl privi în ochi pe Cristi Sasul. Acesta clătină din cap. Teofil leşinase. Cu băgare de seamă, bătrânii — unul de cap, altul de 28 picioare — îl duseră în căruţă. Fără vorbă ridicară un uriaş butoi cu doage lipsă şi-1 acoperiră pe rănit. Cristi luă uşurel biciul de după gîtul lui Decebal. — Ei, noroc, frate. Tu du-te unde ţi-a spus. Eu cobor pe cea parte şi-o iau la Alba, pe ocolite. Anunţă la gară, dacă ai prin cine, după Borza ori altul. îl trimitem la mamă-sa la Arad... îşi şterse apoi mina de poala cămăşii şi i-o întinse lui Decebal. — Cînd te-i întoarce, dacă n-oi fi aici, cată-mă pe Tîrnave. No, încă o dată noroc !... Bătrînii privindu-se încruntat, gata să plîngă amîndoi, îşi strînseră îndelung mîinile. Cristopher Sachs saltă pe capră şi pocni clin bici fără să se uite înapoi, posac. Decebal îşi înhamă tolba şi porni pe ocolite spre Aiud. Străbătu fără grabă oraşul, furnicînd de poliţai şi militari, străpuns de şuierăturile ţignalelor. Ajuns la gară, privi liniştit înainte la apa Mureşului, pe care un pod umblător se mişca încet, ca o gînganie neagră. A doua zi, tîrziu după masă, căruţa înflorată a lui Cristi putea fi văzută la Alba-Iulia sub cetate, oprită în faţa unei căsuţe modeste. Aici locuia cu chirie Pavel Gheorghe, electrician auto. Cristi bocăni cu codi-riştea în geam : poarta se deschise şi căruţa trase în curte. Acolo Cristi îl apucă de pieptul hainei pe omul ce-1 întâmpinase şi-1 trase spre el. — Aşa, cumetre, de aici încolo ia-1 tu. Nu mai am putere. Să ai grijă de el... — Se poate, Cristi baci ? ! Cum să n-avem ? ! Am eu un şogor la Tartaria, către Simeria... Trimit vorbă şi la Arad... Da' se poate ? ! Sub seară, Pavel Gheorghe ciocăni cu inelul în fereastra lui Tuka Pamfil, camionagiul. Acesta apăru numai în izmene. Pavel tuşi şi-1 întrebă dacă instalaţia electrică a camionului funcţionează cumsecade. După care îi şopti la ureche mult timp. In aceeaşi noapte, camionul cu prelată al lui Pamfil, iscînd nori mari de praf, străbătu cei peste 20 de kilometri pînă la Tartaria. Aici camionul trase în ograda lui Savel Timurcan, cumnat de-al lui Pavel, pe a cărui soră o ţinea cu cununie. Savel, care dormea în şură, apăru desculţ şi cu fire de paie în pletele roşcate. în timp ce-i asculta, scoase de sub şură carul, făcînd loc camionului. într-un tîrziu, scuipînd să stingă mucul ţigării, hotărî : — Ar trebui mers chiar acum. Dar nu se poate... Bietul om, dacă-i pun două ouă la subsuoară se coc, aşa frige ! Doctor i-ar trebui, dar nu-i... Dimineaţa iau autorizaţia de la şeful de post, chip că mă duc după bucate, tot le-au deblocat ei, şi-1 duc la Simeria. Aşa, fraţilor, alt medru nu-i. Ajutaţi-mă să pui tulei în căruţă... Aşa... Acum spuneţi-mi noutăţi... Culcat între tulei, acoperit de o cergă miţoasă încinsă de soare, Teofil călători pînă la Simeria. Chipul roşcovan al lui Savel se arătă în preajma depoului căii ferate. Cu acceleratul de prînz se trimise vorbă la Arad. Personalul de noapte, a cărui locomotivă era condusă de Vasile Borza, opri ceva mai departe decît de obicei. Cînd plecă, în cabina de fier a locomotivei se afla pe lîngă Borza şi fochist, şi Teofil. Călătorea spre Arad înghesuit într-un colţ, acoperit cu un halat murdar prins ca o perdea. Ascultînd răsuflarea puternică şi egală a monstrului de fier 29 ce străbătea valea Mureşului, mecanicul şi fochistul tăceau. Tîrziu, fochistul deschise uşiţa de fontă şi apucă lopata. — Să nu dăm de bucluc, nea Vasile. — Poţi face altfel ? se răsuci Borza spre el. Poţi, băiete ? în lumina roşie ce umplea încăperea se auzi oftatul greu al fochistului, care, smucit, arunca lopată după lopată de cărbuni în cazan. La haltă la Arad, locomotiva încetini. Alergînd pe lîngă scările înalte din umbra nopţii, apărură oameni ale căror braţe negre se întinseră spre uşa de fier. între ele, trupul lui Teofil pieri ca într-o pădure. Zwak îi spusese tatălui său, colonelul Mitru, toate acestea, dar el, bucuros să-1 ştie la adăpost, făcea tot ce-i sta în putere să-1 ţină la pat. îl vizitaseră nu numai familia care era la Bucureşti, ci şi prieteni şi colegi, printre care Borza tipograful. Vederea lui răscoli în Zwak vechiul „moment de slăbiciune", cum îl caracteriza el, reînviind simţămîntul de ruşine ce-4 copleşea de cîte ori îşi amintea de fuga lui precipitată din faţa primejdiilor de-atunci. Căuta să nu dea importanţă prea mare faptului ou atît mai mult cu cît simţea în el dorinţa să fie de aici înainte realmente de folos. Ii rugase pe Borza să-1 pună la curent cu situaţia şi eventual să-i dea sarcini de partid, dar Borza se mulţumise să-i declare că se bucură că a scăpat de acoZo şi^l sfătui că mai întîi să se facă sănătos. Cu vizitele Anei, începuse pentru Zwak punerea la punct a memoriei. Se bucura din tot sufletul văzînd-o şi îşi evoca alături de ea copilăria, studenţia, şi mai ales acel fragment al vieţii în care cărările tinereţii sale se încrucişaseră cu cele ale lui Ion. Aşa i se scurgeau zilele, călduţ, în clădirea cu miros de medicamente, cu paturi, albe, cu scuipători albe, scuipători veşnic pline de bandaje vechi... Neobişnuita lui stare de febrilitate, care nu-1 părăsi nici cînd, ajunşi în rezervă, răscolea după toc şi hîrtie, se datora vizitei tatălui său. Colonelul, ca de obicei, venise de la serviciu direct la spital, însoţit de ordonanţa ce căra servieta şi pachetele. — N-arăţi rău, puiule, dar eşti slab. Ce mai, trebuie să te pui pe picioare... Ţi-am adus hainele civile. îmbracă-te, să văd cum îţi vin. Colonelul desfăcuse o pungă de ţiplă, luase din ea un biscuit cu chimion şi-1 ronţăia aşezat pe pat. îl îmbie şi pe Zwak. — Ia, sînt făcuţi de mama. Şezi. Apropo, mi-a comunicat la telefon că Pegi (era o căţea de-a lor, dox, de culoarea aripilor de cărăbuş) a fătat nouă pui. închipuieşte-ţi, puiule, nouă. — Tată, aş vrea să mă scoţi mîine în oraş. E timpul să mă mişc şi eu. — Mîine mi-e imposibil. — Ce s-a-ntîmplat ? întrebă Zwak îngrijorat de înfăţişarea gravă a colonelului. — N-aş fi vrut să-ţi spun, dar fie. Azi armatele ruseşti au atins frontiera în Bucovina. Am primit o circulară şi de mîine... Era prima oară cînd tatăl lui aducea vorba despre război sau politică. Zwak ştia că nu se va opri pînă nu-şi va epuiza subiectul. Aştepta aşa de încordat, că reuşi pentru o vreme să-şi alunge ticul nervos. — Tot trebuia să stau de vorbă o dată şi cu tine şi cu fraţii tăi, ca între bărbaţi. V-am crescut, v-am dat la fiecare meserii de care nu 30 ini-e ruşine... slavă Domnului nu sînteţi nici unul ofiţer. De azi încolo a fi ofiţer român înseamnă, pe faţă, a fi la cheremul nemţilor. Marina a trecut sub ordinele amiralului Donitz, armata de uscat sub cizma lui Hansen, Gerstenberg la Statul Major, Halland la aviaţie. Ei, puiule, aici am ajuns. E sfârşitul. Asta nu mai poate dura... Colonelul se opri, deschise brusc uşa, se convinse că nimeni n-ascultă, apoi urmă : — Sânt jandarm, cunosc multe, ani crezut că undeva în ţara asta se află o putere în stare să salveze ce mai e de salvat. Dar nu-i adevărat, puiule, va veni sfîrşitul. — Tată, te rog, protestă cu gura uscată Zwak. Apoi continuă agresiv : — Depinde pentru cine va veni acel sfîrşit. în ce mă priveşte sînt major şi stăpân pe părerile mele. — Tocmai de ele e vorba, se enervă colonelul. Ai luat „părerile tale", „părerile tale", repetă răutăcios, de la Orăşanu pe cît ştiu, înainte de refugiu. Exact ? Exact. Ei, ascultă atunci şi fă-ţi o părere mai competentă. Acum vreo două săptămîni vine Orăşanu ăsta al tău la mine. Ne întrebăm de sănătate, ne aducem aminte de vremurile bune din trecut şi deodată îmi comunică — prieteneşte, notează, puiule — că i-aş face un mare serviciu dacă aş aresta un grup comunist „Pavel Chinezu" din Semenic. Îmi dă unele detalii şi adaugă că în situaţia actuală — totul e pe muche de cuţit — n-are rost, prin acţiuni izolate, nesăbuite să pri-mejduim întreaga ţară. Mi-aibe de grijă iar în timpul liber croia banderole tricolore. în miezul verii, avu loc consfătuirea cu militarii — prima la care participa Teofil ca specialist militar. Era o noapte năbuşitoare de iunie. Prin ferestrele casei, neluminate, se vedeau stelele. Grupul comuniştilor — civili, cum le zicea gazda, un general de Stat Major — sosise pe rînd pînă la ora 10, oră după care circulaţia era interzisă. înghesuit intr-un fotoliu, alături de Emil Ionescu, singurul pe care-1 cunoştea din grup, Teofil asculta zornăitul pintenilor din hol, tuşea scurtă a noilor sosiţi, tîrşitul săbiilor şi stereotipul „am onoare" cu care aceştia salutau 34 pe cei din odaia cufundată în întuneric. Într-un tîrziu, gazda trase storurile şi perdelele groase de catifea vişinie peste ferestre şi aprinse luminile. Clipind miop sub ochelari, Teofil scrută circular feţele militarilor. — Să începem, domnilor, deschise dezbaterile gazda. Teofil ascultă atent planurile şi cifrele în general cunoscute de el dinainte. Cînd Emil îi făcu semn din cap, se ridică puţin tulburat de privirile ce se opriseră asupră-i. îşi potrivi ţinuta şi începu, arătînd pe hartă, să explice felul în care urmau să fie distribuite primele trupe de şoc la ministerele şi instituţiile guvernamentale. — Asiguraţi-ne armele şi muniţia. Vom da noi oameni organizaţi în grupe de opt sau doisprezece pentru atacul clădirilor şi pentru ulterioara^ lor pază, încheie el. în urma acelei convorbiri, activitatea lui Teofil se înteţise. Aştepta prima zi a acţiunii cu o nerăbdare sporită, cu convingerea că, odată cu ea, va fi trimis la Arad şi îşi va revedea familia. Veştile de acolo erau sporadice şi vagi. Deşi se ferea să arate, îl măcina dorul după ai lui... Ars de amintire, Teofil gemu în somn. Adormise cu pieptul pe masă, peste farfuria de tinichea, goală. Asudase, cămaşa i se lipise de trup. încă netrezit de-a binelea, bîjbîi după cană şi porni spre colţul odăii, unde se afla găleata. Un clacsonat repetat îl scutură din toropeală. Ferindu-ise de şuviţele late ale apusului ce se cerneau prin fereastră, privi în curte. Dincolo de platani, cineva deschidea poarta. Un automobil cu o formă ciudată —• părea un sicriu pe roţi —■ intră în curte. Nichelul radiatorului luci o clipă, orbindu-1. Portiera se deschise, piciorul lui Emil încălţat în cizme se arătă mai întîi. în urma lui, un alt tovarăş trăgea ca pe nişte saci doi inşi încătuşaţi. Unul dintre ei era militar fără caschetă, celălalt civil îmbrăcat în negru cu o pălărie asemănătoare cu aceea a lui Orăşanu. — A început, îşi zise Teofil gîtuit de emoţie. Se năpusti pe uşă. în coridor se izbi de Horia şi de alţi. Nici unul nu vorbea, dar chipurile lor crispate şi răsuflările grele, sacadate, trădau acelaşi gînd : „A început !" Cînd ajunseră în curte, auziră mai întîi rîsul lui Emil, apoi cuvintele sale în care vibra o umbră de nelinişte : — Du-i sus ! Un ghem de oameni se formă în jurul arestaţilor. Porniră cu toţii tăcuţi spre intrarea din dos, aceeaşi prin care. cu luni în urmă, pătrunsese Teofil cu Orăşanu. — Du-i sus ! repetă Emil, încleştând braţul lui Teofil şi trăgîndu-1 de o parte. Abia acum începe greul... Emil lăsă braţul lui Teofil şi începu să urce, cîte două, treptele de la etaj. Teofil ca şi ceilalţi îl urmară. Pe coridorul îngust, plin de lume, Emil îşi făcu loc cu greu. împinse uşor cu umărul oamenii îngrămădiţi, deschise o uşă şi se aplecă înăuntru. Pe pat, cu capetele în piept, încătuşaţi unul de altul, zăceau prăbuşiţi, gemeni şi decoloraţi ca gîndacii ţintuiţi în insectare, Antoneştii. Civilul pîîngea ; Mareşalul strîngea pleoapele, să nu vadă. — Păziţi-i ! ordonă Emil. Răspundeţi de viaţa lor cu capul. I-aţi căutat bine, să nu care cumva să... 35 — Las pe noi ! vorbi răspicat unul. Las pe noi ! repetă el arătînd un pumn atît de enorm şi negru, că ceilalţi izbticniră, destinşi deodată, în rîs. De la sosirea lui Emil, nu trecuse nici o jumătate de oră, dar casa din strada Vetrei îşi schimbase înfăţişară. Curtea se umpluse de oameni, care în uniformele gărzilor, care civili. Fumau adunaţi în grupuri pe sub platani. Doi inşi civili, dar cu cască, întindeau un fir telefonic. De la subsol ieşeau mereu oameni cu teancuri de imprimate în braţe. Printre ei, Cosac striga la scurte intervale : —• Tovarăşe Mardare, tovarăşe Mardare, hai cu oamenii ! Ţi-ai făcut rost de găleţi ? Bidinele ai ? întrebări scurte se încrucişau în aerul cald şi dens ca apa. Cîţiva aveau găleţi în mîini şi bidinele. Unul purta de-a latul, pe umăr, o scară. Cosac împărţea oamenilor teancuri de manifeste. Pata albă a foilor o urmări o vreme Teofil şi se simţi dintr-o dată uşurat, începu să rîdă încetişor, trecu pe lîngă Cosac — acesta continua să împartă oamenilor manifeste — şi coborî la subsol. Doi tipografi dormeau, al treilea se chinuia să-şi prindă cu un bold eşarfa tricoloră de braţ. Teofil îşi îmbrăcă uniforma. Era nouă, de locotenent-colonel. Şi-o făcuse cu câteva săptămîni înainte, cînd i se procuraseră actele, primele din 1937, în care figura pe adevăratul său nume. Apoi ieşi grăbit. Se înserase. îri curte, în dreptul Secţiei Militare, farul camuflat al unei motociclete cu ataş lumina o mulţime de oameni cu arme. Erau atît de înghesuiţi, că cei ce voiau să iasă la lărgime trebuiau smulşi de umeri din grămadă. — Bine că te găsesc, Teofile, îl trezi din contemplare Emil, luîndu-1 de braţ. Du-te la sediul gărzilor. In glasul lui Emil tremura o undă de grabă care i se transmise şi lui Teofil. Careva trecu gâfâind cu două carabine în mînă. A treia o avea în bandulieră. Emil îl opri, punindu-i palma în piept. Smucindu-i armele, îi întinse una lui Teofil. — Hai la sediul gărzilor ! Cumpănind carabina în mînă, Teofil vru să riposteze, însă liniştea ce se lăsă deodată îl făcu să tresară. Un pocnet ţiuitor şi întrerupt biciui întunericul. în clipa următoare, din megafoanele prinse de casă, de pomi, de stâlpii electrici, se revărsă o voce dură, egală, rară : —■ Români, icetăţeni, patrioţi ! Guvernul Antonescu a fost arestat. Aspiraţiile de pace şi libertate ale întregului popor s-au realizat... Armata română şi forţele patriotice se alătură puterilor aliate, împotriva ocupanţilor hitler işti !... Pe străzi, amplificate metalic, din sute de megafoane, vuiau unul după altul cuvintele care marcau sfîrşitul unei epoci şi începutul alteia — vuiau şi se înălţau spre cerul înstelat de august... In lumea cîntecului de Al. Andriţoiu Nici naiu, nici alte lucruri care cîntă sub degete subţiri de cîntăreţi, n-au tresărit, prin vremea-n om răsfrîntă, nici cînd atît belşug de frumuseţi. Pe unde trec îmi pare că am mai trecut, precum de veste-mi dă auzul; ca orga-n drumuri cîntă grav taluzul, — materii cîntă. Gura lor de rai mă-ntîmpină cu tril şi modulări. E-un cîntec plin de patima puterii pe care-l cînt şi eu în preumblări de-a lungul vînturilor primăverii. E-un cîntec de fîntîni, de mori, de roţi, de inimă, de tîmplă şi brăţară, Cu mîna streaşină la frunte toţi privesc cum trece-un cîntec peste ţară. El încălzeşte piscurile reci şi lasă fructe-n fiece livadă, din secolul acesta douăzeci. Şi vin străinii cîntecul să-l vadă. Şi îl poftesc frumos în ţara lor. Cu cîntec românesc prin universuri se plimbă, paşnic, globul rotitor. Ceasornicele patriei bat versuri. Cutia de vioară mi-o deschid, iau inima din pieptul ei cu artă. Şi cum încerc un cîntec de partid, de-odată cîntecul se face hartă. Pămînt natal de Mihai Negulescu La crame întremate cu viscol şi candori muşcăm din sinul toamnei ascuns şi tîlhăreşte, sau, mut, pămîntul zilei trezit la cîntători, ca-n sufletele noastre pe deal se răsuceşte ? Un vînt cu păsări sună la vîrfuri de copaci, un cer mai gol ca vara pe geamuri stă să cadă. Pe rîul de la moară am prins aseară raci şi must de viaţă lungă am pritocit în cadă. Un cer prielnic scoate la ultimele ierbi exod de capre sure, exod de oi lînoase ; iar omul îţi răspunde sfios, de îl întrebi, că soarele din urmă îi intră parcă-n oase. Cum ziua bate calmă în muntele spuzil, cum leneş ceasul casei în albe ziduri sună, o pace de podgorii şi brazde ce-au rodit în sate ca-ntr-un suflet al vremilor ne-adună. Pămînt rodit, cu struguri, cu pline şi-adevăr, storcind al rădăcinii fior de înviere ... Ce oameni de zăpadă trecînd prin seri călări cerură vin fierbinte, amar şi cu putere ? Pămînt al bărbăţiei în care veşnicim cu casele-aşezate la drumurile lumii, dai tuturora semnul de mir şi rozmarin, şi vinul viţei tale vîrtos, ca ţîţa mumii. Ce vînt prielnic vara o ţine între noi. ce-au vrut în faptul serii drumeţii de zăpadă ? Pădurea se întoarce prin vînt cu umeri goi şi-ntîile izvoare au gura îngheţată. Ca suflete de oameni şi casele mai ţin ceva din aşteptarea-ncolţirii zvăpăiate, cînd strînşi din calea iernii, ne-ntunecăm puţin şi-n geam răsare frunză, şi-n ger sămînţă bate. La bojdeuca lui Creangă de Kiss Jeno I Bojdeucă, leagăn de poveşti, fîntînă-a basmului, măiastră, aici, sub rîpă, dăinuieşti; la masă-aici Ungă fereastră, din gînduri se ţeseau nădejdi şi zbor de pasăre albastră. Trăia-nţeleptul Vrăjitor aci, -n cocioaba lui mizeră, privind prin geamuri visător. — Tu ce spui, tînăra mea eră ? Popi crede că-a trăit aşa ? Pereţii: dînd să cadă-n vale ; Un sprijin : de niciundeva ; doar prigoniri: oficiale ! Dar cînd rămase fără-un rost în drum prietenul, poetul — găsi aici un adăpost sub coperişu-acesta, bietul. Tu veac al meu, cum judeci tu ? Cei doi mari fii ai ţării mele purtară-n veacul ce trecu pe umeri cruci de stîncă grele. Şi numai în poveşti găsi răsplata unei vieţi amare şi-a celor cite suferi... Poveştile : i-au fost salvare. Cei buni, prin fapte vitejeşti, puternici, teferi, fără pată, înfrîng tot ce e rău... II El viaţa o făcu poveste, noi din poveste facem viaţă : din jocu-nchipuirii-aceste realitatea prinde faţă ! Schimbăm bojdeuca în palat, cei ce muncesc să-şi ia răsplată — ei scriu acum, neîncetat, povestea noastră-adevărată. Ca la un semn de vrăjitor, cocioabe pier, urîtul moare ; grădini foşnesc în locul lor şi case noi se-nalţă-n soare. Bojdeucă, sub un nou azur, la semnul magicei vergele cresc blocurile împrejur — Doar tu să dăinui printre ele ! în româneşte de H. Grămescu Oameni şi destine de Ştefan Luca 1 urmăream îndepărtîndu-se. Făcea paşi mari, fără să se ferească. S-a oprit o singură dată ca să schimbe o vorbă ou un bărbat scund. I-am văzut aprinzîndu-şi ţigările. Celălalt trecu înainte, îndemnînd boii. Impresie de tablou vechi, cu rezonanţe ancorate undeva în copilărie. Se căra gunoi de grajd, un gunoi greu, unsuros, în culoarea ţiţeiului. Omul meu urca pe cărare, fumîmd, mai departe. Reţinusem figura, colţuroasă, fără vîrstă, aşa cum o au ţăranii trecuţi de tinereţă, timbrul dur al vocii, dar mai ales acea surprinzătoare replică : „trebuia să aduc vita la adevăr". La început n-am prea înţeles ce vrea să spună, pe urmă... Lucra la grajduri de doi ani. Primise în grijă exclusivă un lot de zece vaci. Voia să le aducă la adevăr. Aşa mi-a spus, adică între cele zece pensionare, două îndeplineau calitatea medie, atingeau acel nivel, socotit de el, cooperatorul Alexandru Hăsmăşan, un nivel de la care începînd poţi vorbi de un randament adevărat, celelalte nu-1 îndeplineau. Aşadar, trebuiau aduse la adevăr. A urmat un curs abreviat de zootehnie, nu cu prea mult succes. Reţinea anevoie, se simţea stînjenit. Munca-i plăcea. Şi-o dorise de mult. Credea că se şi pricepe. Pe urmă s-a 'dus, zice el, în Iucu, nu departe de satul său, Răscruci. Acolo este o staţiune experimentală. Are şi un prieten, pe unul Peşteanu. A prins ceva, una că vedea cu ochii lui şi se lega mai uşor ceea ce vedea şi înţelegea cu cele ştiute de el mai înainte, ceea ce apucase să înveţe de-acasă, ca fecioraş, apoi, mai tîrziu, ca simbriaş. Alexandru Hăsmăşan era feciorul cel mare. După el se înşirau, în tinda afumată a casei bătrîneşti, încă cinci fraţi şi surori. Copiii văduvei N astasia Hăsmăşan. Ar fi răzbit, în alte condiţii, puiul de ţăran ? Ce s-ar fi ales de ei, de cei mici, dacă nu s-ar fi petrecut mutaţiile care s-au petrecut în viaţa satului românesc ? Am în faţă un bărbat voinic, harnic, mai curînd măsurat în vorbe decît tăcut, rămas orfan de tată, cu grija mamei şi a fraţilor mai mici. Ce pagină aspră de proză ar fi inspirat fecioraşul din Răscruci ! Nici el şi nici eu nu stăruim, căci se ştie bine ce s-ar fi ales. Hăsmăşan avea 25 de ani cînd s-a înscris în cooperativă. 41 A lucrat de la început cu seriozitate, temeinic. La atelaje, cu cai, apoi în cîmp, iar la atelaje, umde-1 trimiteau să lucreze. Dorea însă stabilitate. I-ar fi plăcut la vite. Numai că, atunci, în primii ani, cooperativa lor nu prea avea sector zootehnic. Abia în 1964 l-au chemat şi i-au dat în grijă vitele, inventarul şi ce-i mai trebuie unui îngrijitor. Aşa s->a născut, de fapt, nevoia de-a învăţa, de a şti ceva mai mult despre vite, despre hrănirea lor raţională, despre randament şi toate celelalte ca să se înşurubeze în capul lui ideea de-a le aduce „la adevăr". L-am ascultat o dată pe Simion Uscat, îngrijitorul devenit celebru, din Cîlnic, vorbind despre pensionarele sale. Ţinea de fapt un veritabil curs de specialitate. Simion Uscat a trecut de limita anuală a celor 5 000 1. de lapte, de la fiecare vacă aflată în grija sa. Hăsmăşan nu ţinteşte deocamdată să bată recorduri. N-are o zestre de calitate superioară. A ţintit doar ca de la toate să obţină rezultate apropiate de admisibil. A trebuit să se familiarizeze cu noua lui muncă şi să înţeleagă că ştia prea puţin, că nu-i tot una cum le hrăneşti, cînd le hrăneşti, ce-i place, ce nu-i place fiecăreia din vitele înscrise în matricolă. Cu un cuvînt, a trebuit să înveţe meserie, să facă ceea ce şi ceilalţi ţărani, membri ai cooperativei, au făcut, în Răscruci, ca şi-n alte părţi. Unii lucrează în cîmp, la cultura mare, alţii fac grădi-nărie, au şi vie şi livadă, au şi păsări şi porci, au sfeclă de zahăr. Va fi irigată lunca Someşului, iar această lucrare va cere o pregătire specială. Ceea ce s-a petrecut cu Hăsmăşanu nu poate fi numit un caz, poate faptul că a rămas orfan şi încă din fragedă tinereţe a simţit povara unei familii în condiţiile de viaţă ale vechiului sat. In acele condiţii viaţa l-ar fi strivit, oricum. A prins ceva din asprimea acelor vremuri, în care abia se conturau semnele viitorului. El nici nu încearcă să facă o comparaţie, inutilă, cu ceea ce ar fi devenit dacă nu s-ar fi petrecut reîntinerirea satului. Am înţeles că nu mai poate concepe altfel viaţa, decît în condiţiile în care el trăieşte azi, îngrijind de lotul de vite dat în seama lui, asimilînd tot ceea ce socoteşte el de folos ca să fie mereu în limitele adevărului. Căci nu mai este un simplu ţăran, ci membru al cooperativei agricole. Şi asta i-a schimbat viaţa, cu totul, dacă stai să te gîndeşti. Nu numai pentru că efectiv trăieşte mai bine decît înainte, nu numai pentru că şi-a asimilat un limbaj nou, preocupări noi, nu numai pentru că îşi creşte copiii aşa cum doreşte. I-ade-vărat, el împreună cu soţia au înscrise în bilanţul anului 1965 peste 1 000 zile muncă, are casă nouă, citeşte la lumină electrică, umblă toţi bine îmbrăcaţi. Dar asta nu-i încă totul. N-are sentimentul poverii, al grijii zilei de mîine, gîndurile oare-1 măcinaseră odată nu mai au din ce răsări. Fiindcă el an de an o duce tot mai bine. 2. Un inginer agronom din Girov înscria la un moment dat în carnetul său cîteva date comparative, fără a se pierde în adausuri inutile. în 1938, în comună, existau 125 pluguri şi 3 prăsitori. Cu această zestre se lucra întreg pămîntul comunei. în 1965, cooperativa de producţie era deservită de 14 tractoare, 17 semănători, 6 combine, 3 autocamioane, urmînd o înşiruire pe o filă de carnet. Reţinem : moara cu ciocane, incubatoarele... 42 Fila de carnet se cere totuşi comentată. într-o aşezare, în care în ultimii ani s^au refăcut 320 de case, s-au construit alte 252 noi existau în 1938 numai 125 pluguri. Deducem că mai bine de jumătate din numărul gospodăriilor ţărăneşti nu le aveau. în arhivele regiunilor se păstrează desigur acea încercare dinainte de război, abandonată pe parcurs, de a alcătui un inventar al uneltelor agricole. Rezultatul n-a fost niciodată dat publicităţii. A fost îngropat la arhivă. Am parcurs colile îngălbenite de timp, în arhivele din Galaţi. încheiam o călătorie prin satele regiunii. Pornisem din Măxineni. Oamenii se pregăteau de primăvară. Satul se înnoise cu o şcoală medie, se lucrase la un dig pe malul Dunării, sosiseră tractoarele, am asistat la două lecţii ale cursului agrozootehnic. Aşadar, o agendă plină, într-o perioadă altădată somnolentă. La. Pechea se purtau discuţii legate de procentul alocat investiţiilor în sectorul zootehnic, înţelegîndu-se că acest sector aduce venituri în tot timpul anului. Pentru a fi şi mai convingător, Ion Negoiţă făcea o veritabilă demonstraţie asupra eficienţei unor cheltuieli. La Ruşeţu se-ncheiaseră reparaţiile inventarului. în sala arhivelor era linişte. Răsfoiam pagini îngălbenite de vreme, îmi spuneam că uneori e bine să te reîntorci, să vezi de unde ai plecat. Inginerul Iordăchescu din Girov pornise în căutarea unui trecut ireversibil cu intenţia de-a alcătui o monografie a comunei în care lucrează. Pleca de la imaginea unui sat românesc extrem de înapoiat şi cumplit de sărăcit. în arhiva din Galaţi, parcurgeam tabele cu totaluri înscrise în dreptunghiuri mititele, care dezvăluiau o stare aproape de necrezut. Nu numai că în Pechea, în Independenţa sau Tudor Vladirnirescu, existau sute de gospodării fără plug şi vite, dar se numărau sute de case fără furcă, greblă, seceră, fără topor, ţărani nevoiţi să împrumute o coasă, un ciocan... în judeţul Brăila se-nregistrau numai trei tractoare, în dotaţia camerei agricole. în aceeaşi epocă, în comuna Dăbuleni —- lîngă Dunăre — la 2 000 de copii de şcoală existau exact două săli de clasă. Sub această înfăţişare trebuie judecat satul românesc şi omul de la ţară, ţăranul căruia practic i se refuza ieşirea la lumină. Pitorescul aşezării rurale, cîntat de poeţi, cercetat de-aproape, dezvăluia adevăruri tragice. Satele Bărăganului, aşezările din Oltenia, Dobrogea, cele dintre spinările arse de dealuri din inima Transilvaniei, de pe Şiret şi Bîrlad, se măcinau lent într-un cerc al mizeriei fără ieşire, fără sfîrşit. încercarea monografică a inginerului din Girov are foarte sărace capitole legate de imaginea vechiului sat de pe apa Cracăului. Comuna lui se bucură azi de semnele civilizaţiei, de neconceput în contextul unui pasaj în care abundă negaţiile : n-aveau pluguri, n-aveau coase, n-aveau vite... în schimb, abundă însemnările despre satul său de azi, sat electrificat dispunînd de cinematograf şi cămin cultural, de şcoli şi dispensar medical, magazine şi complex meşteşugăresc, în care cooperativa agricolă face paşi mari înainte. încă o remarcă : apa Cracăului gîlgîie de cînd e lumea pe lîngă comuna lor, pămîntul e acelaşi. Totuşi, de-abia în această iarnă adunarea generală a examinat posibilităţile de-a întrebuinţa apa pentru irigări, aşa cum a judecat cu atenţie şi extinderea culturii sfeclei de zahăr. 43 Cine a participat la asemenea adunări generale a avut prilejul de a înregistra ceea ce se cheamă o atmosferă de lucru. Aşa s-au petrecut tST^ntana Şi în Biled, la Păulesti - CMpond^e s au aoreciat părţile bune ale muncii dm anul trecut, aşa cum s au c^laTuSnă fipsurile. Ele sînt legate de aspecte diverse Nhu ^datmsem nătate unui amănunt, ai întîrziat o lucrare care se cerea făcuta intr-un anumit timp nu-ţi cunoşti bine pământul, treci cu vederea neglijenţa ce^din toul tău, uneori nu eşti destul de îndrăzneţ, alteori dai dovada de graS 'se iroseşte muncă, energie, se cheltuieşte mai mult decît s-ar fi cerut A fost desigur vorba de pămînt, de surse de apa, de seminţe a fost vorba de vite şi păsări, de viţă de vie şi albine dar mai ales^ a vorbit de oameni, de calitatea muncii lor, de răsplata ce li se cuvine celor harnici cete care au cules mai multe roade. Atmosfera de lucru dacă în două luni s-a folosit fiecare zi pentru a se săpa reţeaua de canale de irSare pe 450 hectare, în Tia-Mare, dacă în Mileanca m condiţii mai grele, "se amenajează 100 de hectare pentru irigat, daca cei _ din Oglinzi-Neamţ tind să-i ajungă din urma pe cooperatorii din Davidem si Tibucani... 3. In Dăbuleni am întîrziat mai bine de-o săptămînă. Cea mai mare aşezare rurală din ţară (15.000 locuitori) are de pe acum atribute certe de aşezare urbană. Reţea electrică, radioficare, cinematograf, o viaţa culturală complexă, la care-şi aduc contribuţia corpul didactic şi_ inginerii agronomi, începutul unei sistematizări edilitare, în armonie cu tradiţia arhitecturală specifică locului, îţi dau impresia ca se pregăteşte să se îmbrace în haină nouă. Alături de magazinul universal, înecat seara în neon, se va alinia un complex de deservire meşteşugăreasca, o brutărie, toate cu etaj, ca si căminul cultural. Se conturează un centru al comunei, celebră prin viermii de mătase şi viţa de vie, încăpăţânata să răsară si să dea rod de sub un strat de nisip de 7 metri (cit o casa cu etaj !), ' simbolizînd parcă prin setea ei de-a răzbi forţa de neînvins a vieţii. Si pretutindeni se pregătea primăvara, această primăvară deosebita în istoria vieţii satului românesc, aflat la patru ani de la cooperativizare. Satul s-a dezvoltat în acest răstimp, au crescut din toate punctele de vedere cooperativele agricole, s-au ivit probleme noi, de mare complexitate a apărut necesitatea creării unor organe proprii ale cooperativelor, a adoptării unui nou statut, ca lege fundamentală a organizării şi retribuirii muncii. Iarna care s-a depănat într-o efervescentă atmosferă de lucru a pregătit primăvara, începută sub semnul Congresului de înfiinţare a Uniunii Naţionale a Cooperativelor agricole, etapă nouă în dezvoltarea lor pe viitor, spre o viaţă mai bună, mai îmbelşugată, mai plina... 44 Primăvară gălăţeană de Damian Necula [SgjS esigur multe vor fi locurile pe care nu le-am văzut mai de ^^'i aproape şi pe care aş vrea să le văd, locuri pe care le-aş WtţfA descoperi necunoscute la un bilanţ atent în urma unei priviri mai amănunţite asupra hărţii ţării noastre. în fine cîte vor fi, multe sau puţine, de unele eram sigur că nu le-am văzut şi ele se înşiră salbă de lumini aureolate de cursul Dunării. Dimineaţa, în tren, aşteptam pe undeva ivirea falezei dunărene cu emoţia pe care o resimte omul munţilor ori al şesurilor întinse atunci cînd se apropie pentru prima oară de ţărmurile mării. Am întîlnit mai întîi Şiretul care este un rîu tumultuos şi puternic, lat şi probabil adînc şi nu mi-a venit să cred că este acelaşi cu rîul anemiat din vara trecută şi din amintirile copilăriei lui, cu care făcusem cunoştinţă în localitatea din susul cursului său care-i poartă numele „Şiret". Trenul a oprit în gara Galaţi şi ochiul pornit în mod obiectiv să descopere personalitatea oraşului, să facă asocieri ori să stabilească ineditul, a înregistrat fără prea multe şovăieli asemănarea acesteia cu gara Ploieşti de exemplu, gară veche, de evident prost gust, cu îmbinări de zidărie mată şi cărămidă aparentă. Drumul de la gară în sus mi-a amintit cumva Sibiul, iar centrul oraşului foarte nou şi modern mă îndemna să cred că aceiaşi arhitecţi au trecut şi prin oraşul Suceava. Personalitatea oraşului, aveam să constat la numai două ore de la sosirea mea, nu se află deloc în primul rînd în arhitectonica mai îmbâcsită ori mai aerisită a sa. Ea stă în şantierele care înconjoară oraşul, în ele, a căror faimă a străbătut ţara, ajungînd ca în basmul nostru popular ,jpeste nouă mări". Şantierul naval ni s-a ivit mai întîi rece şi cenuşiu ca şi Dunărea pe care o întâlnisem în sfîrşit. Trăieşte însă aici o muncă viu colorată, complexă şi caldă prin care mii de oameni modelează cu abnegaţie şi modestie viitori învingători. Căci „Şantierul naval Galaţi" este un şantier al învingătorilor. Oamenii înving mai întîi duritatea metalului şi-a formelor sale rigide, închipuie nave de cele mai felurite forme şi dimensiuni, iar acestea, odată terminate, sînt la rîndul lor învingătoarele „fluviului" şi ale „mării", ale „mării" şi ale mărilor şi oceanelor. Şi pare un paradox acest adevăr pe care mă voi strădui să-1 infirm ulterior, că aici este locul unde cel mai puţin seamănă copiii cu părinţii lor. Mai întîi fiindcă părinţii seamănă, la prima vedere desigur, cu oamenii şantierelor de pretutindeni. Mai apoi fiindcă aceşti copii sînt nişte uriaşi care cresc contemporan într-o zi cît noi în mulţi ani. Dar pe undeva trebuie să se păstreze nişte asemănări şi, intrat pentru prima oară pe acest şantier, nu ştii unde să le cauţi, părînd un nechemat, cum de altfel şi eşti, în mijlocul acestui miracol continuu. Izolarea, acest sentiment dintotdeauna neplăcut, este neplăcută mai ales acum, cînd mă aflu în mijlocul unor oameni care îşi cunosc sarcinile lor imediate şi precise. Dar sentimentului de izolare căruia i se adaugă 45 impresia că vizita aceasta i-ar putea încurca, nu poate stărui în mijlocul unor activităţi atît de concrete. Şi, încet, ritmul general pune stăpânire şi pe tine, odată cu o căldură binefăcătoare care ţi se strecoară în corp. Senzaţia este nouă şi încerc să o traduc ca pe cea a regăsirii unui cult care, oficiat, îţi dă o încredere fără seamăn în necesitatea existenţei umane pe pămînt. In fond, acest cult al muncii a susţinut multe popoare peste vremi şi practicarea lui le-a ridicat pe multe împotriva nimicniciei vremelnice în care vrăjmăşia istoriei le aruncase. Este un miracol, într-adevăr, în care duduitul dălţilor se împleteşte cu şuierul acetilenei, gustul vopselelor cu cel al vîntului şi mai ales al avîntului creator al celor aproape 4 000 de constructori navali. Am urmărit întreg procesul de naştere al navelor, procesul prin care metalul trece de la formele lui primare pînă la eleganţa finită a acestor dromadere ale apelor şi mi s-a năzărit să scriu un poem despre condoarea metalului. Pentru ca, abia după ce acesta era aproape de sfîrşit, să-mi dau seama că n-ar fi de înţeles, că n-are valabilitate, dacă nu se face înţeleasă mai întîi candoarea oamenilor acestui şantier care-şi oferă cu generozitate căldura lor atît de necesară materiei inerte întruchipată în tonele de table depozitate greoi înaintea debutului în lanţul fabricaţiei. Şi iarăşi m-a cuprins o senzaţie de stînjeneală pentru că oamenii acestor locuri îşi scriu singuri poemele lor şi le semnează citeţ, tinzînd să scoată din anonimat nu atît numele lor cît pe cel al S.N.G.-ului şi în ultimă instanţă pe cel al ţării. Poemele acestea poartă titluri inedite în felul lor, cu toată aparenţa de veche cunoştinţă pe care ne-o dau. Ele se cheamă „Galaţi" sau „Baia Mare", „Vsevolod Pudovkin" (atunci cînd fac obiectul exportului) ori „Tîrgul Mureş" (numele vasului pe care l-am găsit ancorat la chei pentru „saturare")i). Am văzut oamenii urcaţi pe schele în jurul vaselor montate pe cale, valuri de oameni somînd navele să se închege, bătînd în babordurile şi tribordurile lor în aşa fel încît bătaia de mai tîrziu, neostenita bătaie a valurilor mării să nu le lase nici un fel de urme. Ara văzut sudorii la lucru pe aceste schele unde sînt aduse faţă în faţă blocuri întregi de navă. Am cunoscut printre ei un foarte tînăr sudor, pe Moise Ionel, a cărui modestie fundamentală m-a cucerit („sînt alţii mai buni decît mine !" mi-a spus). Are 20 de ani şi pe şantier numai patru. A făcut şcoala de sudor chiar pe şantier. Hainele lui de protecţie care par mari şi greoaie (cine ştie ce armuri ponosite de cavaler de ev mediu !) tind să ascundă sfioşenia de fetiţă a sudorului. O citim în ochii albaştri adăpostiţi şi ei sub streaşină părului blond. Coborît de pe schelă mă învîrt iarăşi descumpănit o vreme, pînă ce aud rostindu-se în preajmă un nume cunoscut mie din gazetele pe care le răsfoiam pentru o prealabilă documentare. Dumitru Cazacu, laureat al Premiului de Stat, decorat cu Ordinul Muncii clasa a III-a şi Ordinul Muncii clasa a Il-a este maistrul asamblator şi lansator al şantierului. Tainele acestui meşteşug cîte n-a putut fura de Ia meşterul său, le-a învăţat singur. Fostul lui maistru din 1942, preferase să ducă cu el în mormânt secretele meseriei decît să le împărtăşească ucenicilor. Maistrul Cazacu, care are la activul său un număr de 749 de vase ridicate ori ') montarea motoarelor-, a instalaţiilor electrice ele., finisarea cabinelor, ş.a. 46 lansate pe calele şantierului, a instruit cîţiva tineri care au de pe acum siguranţă în acest domeniu greu şi de răspundere. Iată o nobilă urmare a unei etici noi, deprinsă în practica vieţii (e comunist din 1945). Umblu mai departe pe acest şantier pe care toate lucrurile par atît de solide, atît de noi, atît de supradimensionate în raport cu redusele proporţii ale omului care le mînuieşte, că ţi se pare de necrezut această supunere a lor, această precizie a mişcărilor. Sînt acum în cea mai nouă latură a şantierului, noua cală pentru nave de zece-douăzeci de mii tone pe care o uriaşă navă supraveghează din înălţimea ei desfăşurată pe o lungime de 160 m (aceasta va fi lungimea totală a navei) procesul inedit de lucru care se desfăşoară aici. Mineralierul de 12.000 tone, căci despre el este vorba, este clădit prin sprijinul unor macarale de 15 tone braţe, de asemenea uriaşe şi noi ale şantierului. Măsor cu privirea această navă şi nu pot să nu mă las cuprins de emoţie gîndmdu-mă la căile de apă şi sare pe care le va spinteca purtând în pîntec mineralul, necesar ca aerul, marelui combinat gălăţean (alt şantier care conferă de pe acum personalitate oraşului). La adăpostul viitorului mineralier aflat deocamdată în faza de asamblare, nu mă pot împiedica să nu-mi amintesc de „istoricul" acestui şantier, de dugheana lui „Gh. Fernic et co", înfiinţată în urmă cu 70 de ani pe aceste locuri. Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la âncepu-turile noastre în construcţia de ambarcaţiuni, care, sigur reduse la nivelul unor balcanice începuturi, sînt tot atît de îndepărtate în timp ca şi oamenii acestor pămînturi, ca şi fluviul a cărui natură îndemna către un anume gen de preocupări. Dar că nişte începuturi ale acestui modern şantier ar sta în vechea baracă a lui Gh. Fernic îmi vine greu să cred. O singură unitate le leagă peste timp — cea de loc — şi doar ea nu are căderea să hotărască trecutul unui mare şantier contemporan. Baraca lui Fernic era, cu toată firma ei „et co", un modest atelier de reparaţii, care a ajuns cu încetul să construiască şi unele ambarcaţiuni {şlepuri, barcazuri, şalupe). Vecinătăţile, la fel de modeste, erau însemnate de o „fabrică de cherestea" şi o alta „de săpun", dispărute definitiv acum, ca şi mizerele locuinţe ieşite parcă din pămînt şi îngropate jumătate în noroi. Statisticile stabilesc un raport de 127 de ambarcaţiuni în 47 de ani, construite de vechea societate particulară şi 433 în următorii 22 de ani, vîrsta actualului şantier naval. Iată cifrele care puse faţă în faţă reprezintă adevăratele raporturi dintre atelierul de ieri şi şantierul naval de azi. Şi asta nu este încă totul. Căci totul — acest cuvînt pretenţios ar trebui să cuprindă măcar o enumerare a categoriilor de vase, a tonajelor şi a cailor putere pe care cifra enunţată, 433, le înglobează. Pe deasupra putem spune că Fernic nici nu visa încă marea. Mă desprind de lingă chila vasului şi mă amestec din nou în furnicarul şantierului. Dunărea, care curge în preajmă, împrumută şi ea ceva acestui miracol, şi nu mai ştii precis dacă ritmul curgerii ei imprimă şantierului alunecarea asta de mişcări sigure şi grăbite ori nu cumva lucrurile stau invers şi oamenii sînt aceia care şi-au impus necesarul lor de mişcări naturii marelui fluviu. De altfel, nu graba este elementul caracteristic al şantierului, ci hotărîrea, impetuozitatea şi puterea cu care cele două ape — ale fluviului şi ale energiilor umane — năzuiesc către finalitatea 4T lor aparentă — atingerea mării. Şi iarăşi nu ştiu al căruia este mai aprig visul acesta — al mării, al apelor tulburi care tind sa-şi înalţe neliniştea lor către lună, ori al navelor eare-şi aşteaptă chemarea in porturile lumii. Probabil că visul acestora din urmă iese biruitor, căci prin el vin marile rezolvări şi el imprimă ritmuri ce depăşesc siguranţa sălbatică a fluviului. _ / . Dar ca să ne întoarcem la paradoxul enunţat iniţial, trebuie sa spunem că oamenii au aici ceva din gustul pămîntului şi al apelor, din nostalgia pe care ţi-o dau acestea din urmă atunci cînd te simţi bine înfipt cu picioarele în tărîmurile părinţilor tăi. Ei dau, daca nu totul, mult foarte mult uriaşilor fii, care primesc cu evidentă bucurie de la fiecare din aceşti părinţi cîte ceva, iar de la toţi la un loc elanul concretizat, poate mai lizibil decît în alte părţi, în linia avîntată a provei. P. S. — Şi nişte telegrame care nu mai au nevoie de comentarii. Nov. 1964. „ - « după 3 zile de mars, în prima călătorie nava „Bacău' construita in şantierul d-stră se comportă bine. Echipajul aduce mulţumiri muncitorilor, inginerilor şi tehnicienilor, colectivului de conducere şi tuturor celor care au contribuit la această minunată realizare. Vă urăm succese şi mai mari. ^ Comandantul Navei „Bacău TELEGRAMA COMIT BRĂILA INFLOT PLEASE INFORM ADMINISTRATION GALATZI SHIP BUILDING PLANT THAT WE ARE VERY GRATEFUL THEM FOR GOOD SHIP VSEVOLOD PUDOVKIN MASTER ^) i Rog transmiteţi administraţiei şantierului naval Galaţi că noi le siîntem foarte recunoscători pentru calitatea navei. V. P. Comandant, 48 Lauda LA VĂESABBA FLUVIULUI ÎE MAEE de Şt. A. Doinaş I. Vuind din patruzecişicinci de guri se varsă azi un fluviu roşu-n mare. O, n-a fost an mai plin, nici zi mai mare, nici cer mai luminos peste păduri ! Văzduhul, ca un zvon în pendulare, îşi scutură-nălţimea-n stropi azuri; iar trestiile, bete de arsuri, se clatină sub melodii solare. Din stuful lor aş vrea să-mi smulg un flaut, în măduva-i de cîntec am să caut izvorul tău dinţii, şovăitor, tu — cuib de aştri limpezi şi dulbină în care, în vîrtejuri, se îmbină virtuţile întregului popor ! II. Virtuţi ale întregului popor, puteţi voi azi să-mi povestiţi de unde v-aţi adunat năvalnicele unde şi ce zăgazuri aţi surpat în zbor ? Mai ştiţi voi oare beznele profunde ce v-au robit în peşterile lor ? Ah, de-aş putea, pe flaut, să cobor sub zarea-n care-o lacrimă-mi răspunde... 4 — Viaţa româneasca 4 49 Dar nu, mai bine — nu ! Rămînâ mută durerea ce prin timpuri se strămută, zvîntată larg de alte adieri. O, veacul într-o noapte se răzbună : ca pomul ce-a-nflorit de-o dată-n lună şi rîde azi cu lacrima de ieri. III. Surîdeţi azi cu lacrima de ieri, voi — ţărmuri îmbrăcate-n vînt de gală Păstraţi bătaia undelor egală ! Ritmaţi-vă cascada-n scînteieri! Detune-n aer, orgă triumfală, ecoul surd din ganguri de mineri, iar aurul incandescentei veri să fîlfîie pe cîmp, ca o rafală ! Această sărbătoare de partid e un imn al energiilor fluide şi temelia noastră cea dintîi. Lăsaţi-o să ia foc, să se reverse magnific, în electrice averse, cu astrele de sus la căpătîi l IV. Cu astrele de sus la căpătîi, tu — martor al acestor mîndre zile, veghează-n lut mormintele umile şi paznic al nădejdii lor rămîi. Apleacă-te-n tăcere pe movile. Fereşte iarba crudă sub călcîi. în frunza de cireş şi de gutui se zbate-un dulce licăr de pupile. Dar gîndul să nu-ţi şovăie o clipă ! Din umbra celor duşi tu înfiripă pe gura-ţi aspră zîmbetul răsfrînt. Şi mîna lor te va cuprinde iarăşi cu-mbrăţişarea vechilor tovarăşi: căci nimeni nu e singur pe pămînt. V. Nu — nimeni nu e singur pe pămînt. Minerii, ceferiştii n-au fost singuri: alăturea, pe nevăzute ringuri, martiri străvechi alunecau prin vînt. Nici cei ce încă-n lanţuri şi potînguri mai trec prin viaţă cu grumazul frînt, nici ei nu-s singuri: împrejur un cînt incendiar răpeşte străzi şi crînguri. Şi cîte visuri nu-nsoţesc în slavă prin pulberea de astre alba navă în zborul ei spre Venus, ca un roi. .. ? Octombrie întoarce pretutindeni exploziei de muguri din armindeni o boltă născătoare de eroi. VI. O, boltă născătoare de eroi ! Tu nu pe cer, ci-n marile furnale, în mine, la nadiruri septenale roteşti aceste constelaţii noi. Ce-nseamnă firmamentul cu-ale sale deşerte lumi de cremene şi sloi, cînd noi pornim în faptul serii ploi de căi lactee, peste magistrale ? Intindă-şi norii umeda mantie, ori şteargă-se-ntr-o bură argintie spiralele planeţilor de sus : noi ştim să prindem nopţii noastre albe mari cingători de foc, sunate salbe, cînd dunga zilei scade la apus. VII. Cînd dunga zilei scade la apus, izvorul nu-ncetează-n stei să ardă ; ci-şi strigă libertatea, ca o boxdă înfiptă-n coaja unui ulm răpus. Aşa vibrează-n zarea comunardă şuvoiul tău, urcînd mereu mai sus, din cîntece ce încă nu s-au spus, tu — fluviu ăîrz, talaz de avangardă ! O, niciodată forţa ta nu scade, ci-şi varsă vîlvătaia în cascade croindu-şi falnic drumul spre ocean. Iar stropii de lumină care-i sameni inundă plaiuri şi rodesc în oameni din puste verzi la ţărmul dobrogean. VIII. 52 Din puste verzi la ţărmul dobrogean ai ridicat în cale monumente de marmoră şi fier, incandescente şi vii, ca-n golfuri floarea de mărgean, Străjeri ai păcii, inimi vigilente vom fi, păzind cu braţul, de duşman, acest meleag mai mîndru an de an, tărîm umflat de vinuri şi talente. Iar cei ce-au obosit, furaţi de stele, coboară către ţărmuri ca să-şi spele năluca frunţii-n valul săltăreţ. Apoi să-şi nalte iarăşi faţa pură în răsuflarea celor ce dădură mărire-acestor zile fără preţ. IX. Mărire-acestor zile fără preţ şi unde ce le scaldă-n foc — mărire ! Cu pana grea, cioplită din safire, am scris în bronz acest letopiseţ. O, slavă celor vrednici să respire din valul ei ce nu cunoaşte-ngheţ văpaia vremii, duhul îndrăzneţ ce poartă lumi pe-o ramură subţire ! Mărire-acestui fluviu, la vărsare în nesfîrşita, comunista mare ce-şi fulgeră minunile pe rînd ! In pieptul ei, ca un curent fierbinte, el va cînta adînc, sub ţărmuri sfinte, din valuri care n-amutesc nicicînd. Era miros de iarbă crudă — povestire — de Cornel Bozbici şa se trînti de perete şi se balansa beată. în birou o lampă cu gaz lumina obrazul supt al ofiţerului. — Dînsul e... — Bine, pleacă. închide uşa şi aşteaptă. Soldatul ieşi. — De ce ai făcut asta ? — îmi era somn... — Păcat că n-ai murit. Trebuia să explodeze cazanul, să te facă ţîndări. Dar n-ai noroc : o să te împuşcăm după anchetă. Aşa că tot un drac e. Sta în picioare în mijlocul biroului, îl privea pe uscăţiv şi se gîndea : „Dar înainte de-a mă ucide, am să te string de gît..." Avea mare poftă să se repeadă la el, chiar acum, să-1 zdrobească. Masa la care sta uscăţivul era goală. Numai lampa de gaz priveghea singură într-un colţ. „Apoi o să sar pe fereastră...", îşi continuă gîndurile. Fereastra era deschisă şi se vedea noaptea. în birou pătrundea de-afară un aer rece, ca după ploaie, cu miros de ierburi putrezite. Pătratul negru al ferestrei îi vrăjea privirile. „O să vedem cine moare şi cine trăieşte...". Acum un ceas nici nu i-ar fi trecut prin cap asemenea gînduri; acum un ceas multe lucruri îi erau indiferente. — Dacă încerci să-mi ascunzi ceva, nu e spre folosul tău. N-am chef să pun să te bată. Dacă mărturiseşti, poate te fac scăpat. Două vagoane zdrobite nu-i mare pagubă. Cred c-ai înţeles ? Undeva pe aproape trebuia să fie o livadă proaspăt cosită ; prea puternic era mirosul de iarbă care putrezea şi-i înţepa nările. Nu-1 asculta pe uscăţiv. Gîndurile lui zburau la livadă. Are să se tăvălească în iarba udă, are să-şi cufunde capul în polog, printre florile care putrezesc. Avea mare poftă să prindă clipele acestea. O mare poftă să trăiască. Şi din nou îşi roti privirile prin birou. Uscăţivul se uita la el mirat. — Ţi-e frică ? întrebă uscăţivul şi faţa i se lumină de un surîs şi batjocoritor şi crud. Nu-i răspunse. Nu-i era frică. Nu i-a fost frică din clipa cînd s-a hotărît să calce semnalul. Asta trebuie să fie un 53 dobitoc dacă îl mai întreabă. Şi privind din nou fereastra deschisă se hotărî să se repeadă la ofiţer. Atunci intră soldatul. Nu înţelegea ce-i raportează, dar citi pe faţa uscăţivului nemulţumirea şi furia. — Unde-i fochistul ? îl întrebă răstit. Ridică din umeri : — Nu ştiu... Într-adevăr, nu ştia. Uscăţivul îl privi posomorit. Apoi dădu nişte ordine. Soldatul se uită împrejur şi descoperi un colac de sîrmă telefonică. Rupse o bucată şi-i cetlui mîinile la spate. După aceea îl îmbrînci în întunericul unei camere alăturate. Aici nu mai mirosea a iarbă cosită şi nici a ploaie. Aerul era cald şi avea iz de gazolină. Păşi încet, pipăind cu piciorul podeaua, îndreptîn-du-se spre fereastră. „O să fie al naibii de greu să fugă aşa legat... Dar, oricum, trebuie să fug pînă nu mă cheamă din nou. Am să dorm apoi două ceasuri în iarbă...". Era singura lui dorinţă, poate cea mai mare dorinţă pe care o avusese vreodată : să doarmă în iarba jilavă. Niciodată nu crezuse că o atît de simplă şi nevinovată dorinţă ar fi putut fi singura şi cea mai mare dorinţă din viaţa lui. De aceea voia cu tot dinadinsul să trăiască. Bîjbîind, ajunse aproape de fereastră şi zări, în întuneric, undeva departe cerul. Şi-o stea singuratică. Numai un pas trebuia să facă şi era liber. întoarse spatele cerului, ridică mîinile cetluite cît putu mai sus, pînă cînd simţi tăişul durerii în umeri şi apueînd deschizătorul, îl învîrti încet. Fereastra se deschise larg, fără zgomot şi oîmpul năvăli în odaie, împrospăta aerul şi răcoarea îi astâmpără fierbinţeala şi fruntea năduşită. „Acum sînt liber..." se bucură el şi trase aerul rece în piept să prindă puteri. Cînd se întoarse, văzu în dreptul ochilor bara neagră care zăbrelea fereastra. Sta trîntit pe podea. Se gîndea că femeia a avut dreptate să plîngă. Dar el era obosit, îi era somn şi n-avea chef de dragoste. O simţea cum se frămîntă alături în aşternut, cum arde plină de pofte, îi urmărea cu ochii închişi toate mişcările şi aştepta să se potoleasă, să poată adormi. Apoi îi simţi pe braţ lacrimile fierbinţi. „Nu acum, draga mea, nu acum..." îi şopti. îi spunea toate acestea cu cea mai mare dragoste, dar femeia, cum nu i se întâmplase de mulţi ani de cînd erau împreună, nu voia nici un răgaz şi el era obosit şi-i era somn. „Nu, nu, nu, nu..." murmură ea. Era ceva drăcesc şi totodată trist în glasul femeii şi nu-i înţelegea disperarea care o chinuia aşa deodată. Femeile au uneori presimţiri de neînţeles, o teamă vagă oare pune stăpânire pe fiinţa lor şi care, ca un bulgăre de zăpadă rostogolit pe-o pantă, creşte mereu şi le prăbuşeşte în apele deznădejdii. Femeia lui nu fusese niciodată una din acestea. în după-amiaza aceasta n-o mai recunoscu. Era altă Maria. Simţindu-i buzele fierbinţi pe piept şi lacrimile, a luat-o în braţe şi i-a şoptit : sînt patruzeci şi opt de ore de cînd n-am dormit şi peste patru ceasuri trebuie să plec. Lasă-mă să dorm... Dar ea murmura cu încăpăţînare : nu, nu, nu, şi rugămintea ei i-a alungat somnul. Picotind apoi singur în aşternutul înfierbîntat, o auzi în bucătărie, cum nu se întâmplase niciodată pînă atunci, cîntînd. „E ceva cu dînsa..." Oboseala îl cufundă într-un somn greu, furîndu-1 gîndurilor... 54 L-a trezit spre seară. In timp ce se spăla nu s-a mişcat de lingă dînsul. „Nu ştiu ce-a fost cu mine în după-amiaza asta..." i-a spus, şter-gîndu-1 pe spate. „Tare aş vrea să am un copil". „O să avem un copil cu siguranţă, nu sîntem chiar atît de bătrîni, draga mea". „Dacă spui tu, o să avem". O văzu zîmbind şi cînd plecă, auzi din stradă cum casa se umple de cîntec şi se îndepărtă liniştit. Triajul înroşit de crepuscul era plin de vagoane care aşteptau să iasă din tranzit. Se strecura printre şirurile nesfîrşite de vagoane, păzite de sigilii de plumb. Niton, fochistul, sosise înaintea lui. — Ai trecut pe la comandă ? — Nu, şefule ! Totdeauna cînd îi spunea „şef" îl enerva. Acum nici nu băgă de seamă. Cînd s-a întors de la comandă, fluturînd foaia de parcurs, Niton urcat pe tender molfăia o bucată de slănină. — Mergem la Dej. Ne-au dat o garnitură cu şaptezeci de vagoane. Niton şuieră printre dinţi. — Eu le-am spus că sînt prea multe. Dar era un „Herr" acolo. Ordinu-i ordin... — Ce cărăm ? se interesă Niton. — Dracu să-i pieptene. După cîte am înţeles, obuze... Aşteptau să răsară luna, dar nori negri, născuţi din căldura zilei, acoperiră cerul. Locomotiva se tîra prin amurg, trăgînd cu greutate panglica de vagoane. Niton arunca necontenit cărbuni în focar şi prin uşa larg deschisă izbucnea dogoarea şi le frigea faţa şi braţele. — Mai lasă cărbunii ăia ! strigă năduşit. — Păi n-ai presiune la manometru. — Şi dacă n-am ? Vrei să sară cazanul în aer ? O să ajungem mai tîrziu. Să-i ia dracu dacă îmi leagă atîtea vagoane. — Cum vrei, şefule. Drept să-ţi spun, în seara asta mă grăbesc şi eu. Sînt aşteptat. Şi zîmbind, adăugă : am o întîlnire. — O fată ? — O fată... Niton nu-i vorbise niciodată de iubita lui. De multe ori, cînd se întorceau de la drum, la despărţire, îl întreba cum o să-şi petreacă seara. îi răspundea : „Mă culc, sînt obosit". „Şi mîine ?" „Mîine îi scot pe bătrîni la plimbare. Iau o trăsură şi dau o raită prin oraş, mergem în parc să bem o bere pe insulă". Dar niciodată nu amintea de vreo femeie. ■— Eşti un motan, băiete, taci şi nu-mi spui nimic. Dacă într-adevăr e vorba de dragoste, atunci dă-i bătaie ! Să alergăm pentru că sufletul nostru ne-o cere. Numai să nu fie frica aceea care te îmboldeşte. — Nu şefule, protestă calm. — într-o zi să mi-o arăţi şi mie pe fata cea frumoasă... — Bine, bine, îi promise rîzînd. După un ceas de drum nimeriră în plină furtună. Cerul se dez-lănţuise cu furie. Apa intra în trombe în marchiză şi punţile de metal supraîncălzite o transformau în aburi fierbinţi şi înecăcioşi. Cînd zări în depărtare ochiul roşu al semaforului răsărit pe neaşteptate în beznă, se bucură. Opri garnitura lîngă halta mică. 55 — Eu cobor să mă astîmpăr, îi spuse lui Niton, dar cînd se întoarse îl văzu pe fochist fără cămaşă, aplecat pe fereastra marchizei. — Ţi-e rău ? — Nu ! Mă răcoresc şi eu, şefule ! Râdea. Se bucura ca un băieţaş de ploaia care îl înviora. întindea mîinile parcă ar fi vrut să cuprindă tot cerul într-o îmbrăţişare. „Măi, ce copil !". Cerul zguduit de tunete se lumina des de fulgerele care străbăteau grăbite norii. Pe cîmp ardea, undeva, un copac trăsnit. „Totdeauna cînd e furtună, Măriei i-e frică" îşi aminti. Dar cîte nopţi cu furtună n-a petrecut singură şi niciodată nu s-a gîndit cu atîta teamă la dînsa. „Dacă o să avem un copil n-o să mai fie singură..." Se îndepărtase de maşină şi aşezat pe şină privea semaforul. Ploaia furioasă îi bătea faţa şi umerii. Toate îi păreau îndepărtate şi străine în clipa aceasta. Pentru el nu mai exista nici trenul, nici războiul, nici lipsa de pâine, nici căldura drăcească care îl alungase în ploaie. Nu exista decît Maria, pe care o credea ghemuită printre perne de frica furtunii. — Bună ploaie, şefule, strigă Niton cînd porniră. Fochistul n-avea de unde să ştie că furtuna îl posomorise. — Dă-i bătaie la cărbuni, băiete, altfel întîrzii... Se uită la ceas. Era nouă şi un sfert. Pînă la Dej mai aveau douăzeci de minute. Camuflajul îngropase staţia în întuneric. Numai macazurile licăreau palid. Un acar, fluturîndu-şi lampasul, sări din mers pe scări. „'Seara, don' mecanic". „Bună, Ispas" îi răspunse recunoscîndu-1. „Te băgăm: pe-a douăsprezecea. O să vă fie cam urît..." „Nu-i bai, băiete, dar n-avem apă." „După acceleratul de Oradea pleacă trei garnituri şi ieşiţi la apă şi la cărbuni. Şi-apoi mai departe. Asta-i ordinu'". Acarul sări. îi zărea doar fluturaşul de lumină cum licărea, tot mai mic în noapte. Şi deodată fluturaşul prinse să zburde în rotocoale. Garnitura încremeni pe linii. Cînd văzu că îşi îmbracă grăbit cămaşa, îl întrebă : — Chiar e adevărat că ai o întîlnire ? — Sigur, îi răspunse rîzînd Niton, ai crezut că glumesc ? — Pleci aşa murdar ? Spală-ţi faţa şi mîinile. Arăţi ca un drac Să n-o sperii acum la început, adăugă glumind. -—■ în seara asta n-o sărut, nici n-o îmbrăţişez. Doar stăm de vorbă. — Cînd soseşte „Oradea", să fii aici... I se făcuse foame. Deschise lădiţa şi un miros acrişor de ardei umpluţi îi umflă nările. Iar îşi aduse aminte de Maria. Se gîndea că femeia o fi adormit. Parcă îi auzea respiraţia calmă. Clipele acestea erau o răspîntie pe care n-o bănuia. Ziua care sosea nu-1 va găsi pe el, cel de azi, cel de totdeauna. Omul acela a coborît, ca un simplu călător în staţie şi s-a pierdut în trecut... Privi cerul nopţii cum se înseninează. Furtuna era departe. Era. răcoare, bine şi linişte. Şi în liniştea aceea de după ploaie, auzi un plîns îndepărtat. Dar pe măsură ce ascultă, îşi dădea seama că nu plângea, un singur om, ci zeci de oameni plîng în hohote. Coborî din marchiză şi orbecăind printre vagoane alergă în întîmpinarea glasurilor. La câteva sute de metri, acolo unde triajul se sfârşeşte, lanternele se zbuciumau neliniştite în cîmp. Glasurile erau acum aproape. Urletele îi spărgeau timpanele. Prin întuneric alergau bezmetic sute de bătrâni 56 şi femei. Le vedea din cînd în cînd feţele desfigurate de spaimă, ude de lacrimi, în lumina fascicolelor de lanternă care măturau câmpul. — Plecaţi, lua-v-ar dracu ! —. Acasă, acasă, urla necontenit un glas. Cineva trase cu un pistol o rafală în gol. Mulţimea începu să foşgăie, să alerge înspăimântată. Fugind, oamenii se ciocneau între ei, blestemau, sau împiedicîndu-se de vreun muşuroi, cădeau fulgeraţi la pămînt. Lîngă dânsul un bătrîn se lungise pe iarbă şi ţipa : „Culcaţi-vă ! Culcaţi-vă ! Dacă trag, să nu vă nimerească". Nu-1 asculta nimeni. Un grup de femei, orbecăind prin beznă se împiedicară de dînsul, îl călcară în picioare şi blestemînd se tîrîră mai departe. Glasul bătrînului amuţi. Mulţimea alerga pe cîmp, urmărită de lanterne. Se aplecă deasupra omului care zăcea la picioarele lui. Răsufla încet, atît de încet, de parcă nu mai rămăsese decât un pic de viaţă întrînsul. — Doamne, dumnezeule, de ce nu se poate face nimic ? scîncea o femeie îngenunehiată. — Ajută-1 pe bătrînul de acolo să plece, o rugă dînsul. Auzind în depărtare tînguitul sirenei acceleratului de Oradea se întoarse, fără să înţeleagă deplin ce se întîmplase pe cîmp. Manevrantul îl aştepta şezînd pe scăriţa locomotivei. Omul pufăia liniştit dintr-o ţigară, străin de tot ce se petrece în jurul lui. — Mai avem zece minute de răgaz pînă pleacă „Oradea", îi spuse profesional. — Măi, pe ce lume trăieşti tu ? îl întrebă răstit, supărat de nepăsarea lui. Ce se întîmplă dincolo de triaj ? — De trei nopţi aceeaşi poveste, don' mecanic. Sînt strînşi bărbaţii din oraş şi duşi să sape tranşee. Apoi răsări luna. Albă şi strălucitoare, singură şi frumoasă pe cerul spălat de ploaie. Locomotiva aluneca încet, printre şirurile lungi de vagoane adormite... Numai el privea posomorit oglinda liniilor, căutînd un răspuns la întrebarea femeii, şi nu-1 afla, pentru că niciodată pînă atunci nu se străduise să-1 găsească. Şi i se părea că e un fir de iarbă cane se pune împotriva unui tăvălug. Va trece tăvălugul şi-1 va nimici şi în urma lui va rămîne pământul gol. Toată neputinţa lui i se păru că vine din singurătatea fiecăruia, din nepăsarea lui Ichim care îşi însoţeşte gândurile cu un cîntec, din nepăsarea lui Niton care, ascuns şi ocrotit de noapte, iubeşte cine ştie ce tîrfă. — Nu mi-ai văzut fochistul pe undeva ? —■ Vine la alimentare. Ne aşteaptă acolo. Dar de ce te răsteşti la mine ? Zări o mogîldeaţă trecând liniile, clătinîndu-se. Omul mergea âncet. După doi-trei paşi se oprea şi de fiecare dată sta gata să se prăbuşească. „El e. E beat" se gîndi cu groază. Prefăcîndu-se că nu-1 vede, îi întoarse spatele, cînd chinuindu-se să se urce în marchiză îl auzi gemînd. „I s-a făcut rău, o să am de furcă în noaptea asta...". Abia cînd auzi un bufnet se întoarse şi-1 văzu întins cu. faţa crispată de durere. Cu mîinile amîn-două îşi apăsa cu putere stomacul. — Iată-mă, şefule, îi şopti. Părăsind staţia, el privea posomorit cîmpia şi un miros proaspăt şi acrişor îl învăluia şi ar fi dorit să fie în clipa aceea acolo, în mijlocul ierburilor cosite, să doarmă în pologul de fîn. Apoi visul acela de o 57 clipă trecu şi-şi aminti şi revăzu ca într-un coşmar femeile alergînd, auzi plînsetele, şi-1 cuprinse furia. — Porcule, scoală ! urlă furios. L-ar fi lovit cu piciorul pe fochist dacă în clipa aceea n-ar fi văzut sîngele cum se prelinge. încremenise şi părea că doarme cu ochii puţin încremeniţi. Puntea locomotivei trepida şi capul lui Niton se clătina cînd într-o parte, cînd în cealaltă. îi desfăcu gulerul şi turnă toată apa de băut din sticlă şi aşteptă. Faţa lui era albă, fermecător de albă şi el pîndea izbucnirea roşeţii, semn că omul îşi revine. îl privi lung şi pentru că nu mai gemea, îl întrebă : — Ţi-e mai bine ? — Da... Mai bine... — Şi ăsta ? — arătă sîngele. — Cred că nu e grav. Durerile au trecut. Şi zîmbi. — Ar trebui totuşi să te pansez. — Vezi că a scăzut presiunea la manometru... Luă lopata şi încarcă bine focarul. Locomotiva prinse puteri şi el o lăsă să alerge singură. Apoi încercă să-1 dezbrace. Hainele îi erau năclăite de sînge. Cînd îi dezlipi cămaşa, ţîşni sîngele. îl înfăşură într-un prosop şi-i strînse burta bine. Apoi îl luă în braţe şi-1 săltă pe tender. — Un glonte ? — Poate mai multe. Cred că au fost trei, cel puţin... Vorbea încet, c-abea îl înţelegea. — Cine ? — Siguranţa... — Frumoasă întâlnire. Puteam să ştiu şi eu. — Acuma ştii... — Dar nu înţeleg nimic... De ce ?... — Prea multe întrebări într-un răgaz atît de scurt... Rostea rar şi greu cuvintele din pricina durerilor sau poate că, în clipele acelea viaţa se scurgea dintrînsul încet, încet, pe nesimţite. — Au să pună semnalul... bolborosi fochistul. Nu ştia despre care semnal e vorba, dar îl asculta cu atenţie. Se vedea că durerile îl măcinau cumplit. — încă o jumătate de ceas, mai rabdă o jumătate de ceas pînă la Ilva. Apoi fie ce dracu-o fi, nu mergem mai departe... — Nu vezi semnalul ? îl întrebă. Scoase capul pe fereastra marchizei. Era lună şi noaptea era albă ca în preajma zorilor. — Nu, nu se vede nimic. — Semnalul... Semnalul... Aiura. Pe măsură ce trecea timpul, faţa lui se crispa de durere şi nu-4 mai recunoştea, era altul, îmbătrînea, parcă fiecare clipă era un an şi anii se scurgeau repede şi el nu putea să facă nimic. Şi deodată răsări în noapte semaforul. Şi el ştia că nu va opri, şi va trece mai departe cu orice preţ. — N-ai să mori, pînă cînd sînt cu tine, n-ai să mori, îi şoptea. Se urcă pe tender lîngă dînsul şi-1 luă în braţe, să-1 ferească de trepidaţii. îl ţinea strîns şi-i simţea carnea caldă, încă arzînd de viaţă. Acum nu mai bolborosea, nici nu mai gemea şi el se bucura că îmbrăţişîndu-1 îi alinase durerile şi rezemîndu-şi obrazul de obrazul lui, îi şoptea : — Trebuie să 58 trăieşti... Şi nu ştia că el murea în tăcere în braţele lui şi că numai căldura cărbunilor dădea aparenţa că e în viaţă... — E cineva aici ? întrebă omul. li simţea vîrfurile pantofilor în coate. Dar n-avea nici un chef să-i răspundă. Adineaori, cînd uşa s-a deschis, credea că s-a întors uscăţivul şi îl cheamă la interogatoriu. Ştia că nu va scoate de la dînsul nici un cuvânt în plus, aşa că era împăcat şi liniştit. Nu mai avea importanţă ce se întîmplă. Dar nu-1 chemă nimeni. Pe uşă fu îmbrâncit un bărbat care mormăia ceva nedesluşit. Acum era lîngă dînsul şi cu toate că simţea că a dat de cineva culcat, mai punea şi ântrebarea asta prostească şi o repeta. — Nu simţi ? Ce dracu ! Doar nu-s sac, îl repezi supărat, cînd omul începu să-1 pipăie cu vârful pantofului. — Aaaa ! exclamă omul bucuros parcă l-ar fi căutat de mult. Vasă-zică aici erai! Au pus mîna pe tine totuşi... Se ghemui, lîngă dînsul şi-1 îmbie cu o ţigară... Dar tare mai eşti palid, îi şopti, privindu-1 la flacăra chibritului — De cît să-mi plîngi de milă, mai bine desleagă-mă. Mi-a intrat porcăria asta de sîrmă în oarne. Labele mîinilor îi erau amorţite şi mereu scăpa ţigara dintre degete. — Şi tu ? Pe tine de ce te-au adus aici ? — Mă căram cu fochistul tău în spate cînd m-au descoperit. Dacă n-ar fi fost dinele aş fi scăpat, dar potaia mi-a prins urma. Ori cum, omul tău n-o să le spună nici o iotă... — Trebuia dus imediat la un doctor. Avea o hemoragie puternică. Leşina mereu şi se albise parcă tot sîngele i s-a scurs din vine. Păcat că te-au prins. Asta înseamnă că tot ce-atm făcut pentru dînsul e zadarnic... — Să ştii că-mi pare rău că n-ai reuşit să fugi. —■ Nici n-am vrut să fug. Am venit singur în staţie şi am întrebat dacă e pe undeva pe aproape un doctor. Pînă să-i explic şefului, m-au înhăţat ăştia. — Ai făcut o mare prostie. Poate n-ar trebui să-ţi spun. — Oricum, uscăţivul n-o să scoată de la mine nici un cuvînt. Se zbate zadarnic. îmi pare rău numai că băiatul a murit. Merita să trăiască. Se vede că i-au sfâşiat stomacul, că prea mult s-a chinuit. Dar o să le vină rîndul şi lor. Nu-i departe ziua... — Ascultă-mă, ce-ţi spun : ai făcut o mare prostie. Trebuia să opreşti la semnal. Asta era consemnul. Nu ţi-a spus nimic ? — Vorbea mereu de semnal. Credeam că aiurează şi nu l~am băgat în seamă. Singurul meu gînd era să-1 salvez. Doream ca omul ăsta să trăiască... Prea se chinuia şi nu puteam să aştept. Cum îţi spuneam, voiam cu orice preţ să trăiască. — Trebuia să opreşti la semnal. Era un consemn. Anume am blocat staţia cu cele două vagoane, ca voi să puteţi opri. Trenul urma să fie minat în cîteva minute. De aceea vorbea el de semnal. Era prima lui sarcină. — Nu înţeleg... —• Cînd va veni ziua aceea, cum o numeşti tu, am să-ţi spun. Omul se ridică de lîngă dînsul şi începu să se plimbe agitat prin încăpere. Se opri lîngă fereastră şi încercă de cîteva ori drugul de fier. — N-ai cumva un cuţit la tine ? 59 îi întinse briceagul fără să-1 întrebe la ce l-ar putea folosi. Acum într-adevăr nu voia să ştie de nimeni şi de nimic. Nu-d mai atrăgeau nici ierburile care putrezeau în livezile cu polog, nu mai simţea nici mirosul înţepător de gazolină cu care era unsă podeaua, nu-i mai păsa că în curând vor veni zorile. Pentru el în clipa aceasta nu mai exista decît deznădejdea şi remuşcarea care îl ardea mai tare ca flăcările care prefac totul în cenuşă. Sta amorţit, fără gânduri, fără simţuri, fără să aştepte nimic, fără să dorească nimic, era departe şi singur, ca un luptător învins. Doar chipul lui Niton îi apărea în pustietatea aceea înfricoşătoare, cînd palid, cînd surâzător, cînd îmbătrânit. — Scoală ! Ce naiba, ai adormit aşa de repede ? Nu putea să se mişte, era sleit de puteri. Mîna puternică a omului îl ridică şi-1 aduse lîngă fereastră. — Te strecori printre traversele din depozit şi mergi înainte pînă ajungi la o baltă. N-o ocoli, intră în ea, să-ţi piardă urmele dinii. Apoi dacă ţii drumul drept dai de-o casă într-o livadă. Spune că te-am trimis eu, Miron, lăcătuşul. Hai, pleacă. Ne întîlnim acolo. EVOCĂRI, AMINTIRI Amintiri din perioada înfiinţării Partidului Comunist Român de Acad. P. Constantineseu-Iaşi ezuiltat al unui îndelungat proces de dezvoltare istorică a pqporiudui muncitor idiin România, Partidul Comunist Român, ca ipartid nou, de tip leninist, s-a plămădit în focul marilor [bătălii de clasă de după primul război mondial, ware a dus la înfiinţarea şi altor partide comuniste din lumea întreagă. Pentru masele truditoare din România crearea Partidului Comuniils't a însemnat deschiderea unui drum de «lariEicare politică ; pentru înltreg poporul a însemnat apariţia călăuzei sigure în apărarea intereselor sale Istorica. Partidul nu s-a format dintr-o dată. Au trebuit and de frămîntâri în sinul partidului muncitoresc existent, pînă când, suib impulsul elementelor celor mai conştiente din sînul proletariatului român, să ise ajungă la hotărîrea din mai 1921. Clarificarea ideologică din sînul clasei muncitoare din România s-a produs după cuinoaişterea mai de aproape a lenmdismului, în anii de la începutul războiului mondial, «înd ise prăbuşeşte falimentar concepţia social-dantoerată a Internaţionalei a II-ia. Partidul so^eial-demolarait român a pantilciipalt prin delegaţii săi la cete două conferinţe internaţionale de la Zdirnmeriwald (1915) şi Rienthal (1916) care, sub puternica influenţă a lui Lenin a trasat liniile unui nou tip de partid muncitoresc, mai strâns legat de interesele proletariatului conform specificului propriu al clasei muncitoare din fiece ţară. Izbucnirea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a dat un imbold nemai văzut de puternic tendinţelor revoluţionare din fiece ţară ; ea înseamnă o funida-mentală cotitură iravoluiţionară în istoria dlalsei muncitoare ; pentru istoria omenirii însemna apariţia unei noi orânduiri, societatea socialistă. „Exemplul mus" — scria V. I. Lenin — arăta tuturor ţărilor cite ceva — dar «u totul esenţial — din viitorul lor inevitabil şi aipwupiat.. Muncitorii înaintaţi idin toate ţările au înţeles de mult acest lucrai şi de cele mai multe ori nu atît l-au înţeles, cît l-au sesizat, l-au simfit cu instinctul lor de clasă revoluţionară" '). *) V. I. Lenin, Opere, voi. 31, ESPLA, 1956, p. 6. 01 Pentru cei ce-am apucat acele vremuri de tumultuoase frământări şi uimitoare schimbări — neînţelese pentru mulţi — când le privim astăzi retrospectiv, totul are cuprins şi rost firesc, totul este logic închegat. Dar, dacă retrăim amintirile cu ochii de-aitumici, penitau cîţi din noi, trăitori ai celei de-a 45-a aniversări a înfiinţării P.C..R.-ullud, luicrul pare tot atît ide logic închegat ? liuptători prinşi în jocul acţiunilor de felurită răspundere, nu ne era lesne totdeauna a găsi cea mai justă cale ; nu ne era uşor a răspunde chemărilor ce ne erau îndreptate, fie numai din forul nostru interior. Alunecarea spre o poziţie nu tocmai justă era înlesnită şi ide âmfoicsirea capului eu tot felul de lecturi, nu totdeauna cele mai potrivite ca să răspundem cum trebuie întrebărilor noastre sau ale altora, iLemin vorbeşte de instinctul de cllasă revoluţionară care a ghidat just pe muncitorii înaintaţi din toate ţările, căutînd un răspuns potrivit problemelor lor, privind Marea revoluţie din Octombrie şi ceea ce ea a realizat. Acest instinct de clasă i-a ghidat pe muncitorii cei mai înaintaţi din toate ţările în rezolvarea problemelor ce li se puneau, inspirîndu-se şi din realităţile ţării lor. Şi-n România anilor 1918—1921 exista o tradiţie înaintată care putea servi de izvor de inspiraţie pentru luptătorii ce se găseau în fruntea acţiunilor întregii clase muncitoare. Clasa muncitoare din România — din vechea ţară şi din provinciile de dincolo de munţi — purtase lupte glorioase în anii anteriori şi din timpul primului război mondial, fie împotriva războiului, fie pentru a-şi asigura o soartă mai bună. Nu-i era atît de -greu a alege calea cea mai justă, pe care o preconizau atunci adepţii noii .ideologii, ideologiei leniniste. Lupta s-a dat atunci între aceste elemente mai înaintate, inspirate din trecutul propriu şi între partizanii rămaşi la coada vechii concepţii social-de-mocrate, falimentară sub forma Internaţionalei a IPa. Acest antagonism este unul din aspectele luptei cotidiene care se ducea în sânul muncitorimei din România, în mijlocul partidului socialist. Au existat şi în această înfruntare exagerări şi greşeli, care împingeau pe drum nepotrivit masele. A existat ceea ce Lenin a numit, primtr-o celebră lucrare a vremii — „Boala copilăriei comunismului". Dar nu avem dreptul să desconsiderăm, privind aceste manifestări, ansamblul acţiunii dusă de elementele comuniste, care, la început în minoritate, au reuşit să oîştige încrederea rnarei majorităţi a membrilor de partid şi să determine transformarea partidului socialist în partidul comunist romanţ Intrat în mişcarea m.unicitorească în ultimii ani de liceu şi activând în secţia de la Iaşi a partidului social-democrait în anii studenţiei (191,1—1915), am colaborat şi prin scris la presa centrală a partidului — la „Lupta zilnică", imediat de la apariţia ei. Dan mai 1918, eliberîndiu-mă din mobilizare, am reluat activitatea politică şi, cu mai mult awînt, în cadrul secţiilor de partid din Iaşi şi Huşi — (1918—1919), apoi la Iaşi şi Bîrlad (1920—.1921), spunându-mi cuvîntul răspicat în fel şi chip, cu toată prigoana ce m-a lovit furios încă de la 'început. Am ţinut conferinţe la secţiile din Huşi, Iaşi şi Bîrlad ; între altele şi un curs la „Universitatea" socialistă din strada Langa de la Iaşi ; numeroase cuvântări la întruniri şi mitinguri, unele în campania electorală din primăvara anului 1920, canldidînid pe lista socialistă la Iaşi şi Bîrlad. Dar mai ales o bogată activitate publicistică în principalele organe ale partidului : „Social-democraţia" de la Iaşi, (1918—1919) ; „Socialismul" (.1919—1921) ; „Lupta de clasă" şi „Tineretul Socialist" de la Bucureşti i(i1920—1921) ; „laşul Socialist" (1919—1921) şi alte foi din principalele centre muncitoreşti din ţară. Am redactat şi o lucrare „Unde duce colaborarea. Pagini de istorie contemporană", tipărită la Cercul de Editură Socialistă din Bucureşti, lucrare ce s--a bucurat de-o mare trecere în lupta ideologică de care aminteam. 62 ★ Războiul adusese ţara românească în stare de jale şi anul 1918 încununează această stare prin înfrângerea care adusese ţara la umilire şi sfîrtecare teritorială. Pe teritoriul ocupat de armatele germane masele răspund prin activitatea revoluţionară a celor mai conştienţi muncitori, care trec la acţiuni ilegale, cerând dărâmarea orânduirii existente, întronarea societăţii socialiste. în Moldova, unde se retrăsese o bună parte a conducerii partidului social-democrat, se dă lupta între unii dintre aceşti conducători ezitanţi şi elemente muncitoreşti înaintate, care reuşesc să conducă cîteva greve, cu toate măsurile draconic? ale guvernului de-atunci. Solidaritatea mişcării muncitoreşti din ţara noastră cu proletariatul victorios dan Riisia şi-a găsit o vie expresie prin apariţia, în cursul toamnei 1917, a detaşamentelor formate din soldaţii şi muncitorii români aflaţi la Odesa şi în al|te centre din sudul Rusiei, sub conducerea lui M. Gh. Bujor, care luptau alături de revoluţionarii ruşi pentru sprijinirea noii puteri sovietice. O nouă creştere a spiritului revoluţionar are loc imediat după retragerea trupelor nemţeşti în noiembrie 1916. Guvernul român, care încheiase pacea ruşinoasă de la Buftea, se alătură din nou Antantei şi, revenind la Bucureşti, îşi întăreşte poziţiile, mai ales după unirea Transilvaniei, efectuată la 1 decembrie 1918. Organizaţiile muncitoreşti trec la ofensivă, duc lupta pe căi legale, cu atît mai mult cu cât masele de muncitori se îndreaptă cu zecile de mii către sindicate şi partidi Un val de grave cuprinde Bueureştaul şi cele mai importante centre din ţară ; apar consiliile muncitoreşti drept nouă formă de luptă ; la 14 noiembrie apare „Socialismul", organul zilnic al mişcării. Aici se publică o „Declaraţie de principii" care condamna opccitunisimul şi declară că partidul socialist se consideră un partid revoluţionar, schimbându-şi şi denumirea în Partidul Socialist din România. Pentru întâia oară în istoria mişcării muncitoreşti din România se vorbeşte despre necesitatea dictaturii proletariatului şi introducerea ei ân România prin revoluţie. Burghezia română înspăimântată pune la oaie o sângeroasă represiune, orga-nizînd măcelul de la 13 decembrie 1918, oînd sute de victime au căzut; cu toate acestea şi ou toată prigoana care a urmat, guvernul nu şi-a ajuns scopul. Mişcarea sa reface, localurile se deschid, „Socialismul" reapare. După unirea Transilvaniei şi Bucovinei ou vechea ţară se pune problema unificării mişcării muncitoreşti, în care scqp are loc la Bucureşti o conferinţă cu delegaţi ai organizaţiilor din vechea ţară şi ai partidului social-democrat din Transilvania şi Bucovina. Sub influenţa elementelor de dreapta din conducerea partidelor de peste munţi şi a oportuniştilor — conferinţa înseamnă un pas înapoi, renunţîndu-'se la Declaraţia de principii, Comitetul Executiv ales acceptând un program reformist. Cu toată această dare înapoi cu privire la program, curentul de stingă creşte în masele largi ale partidului. In iunie 1919 apar : „Instrucţiuni pentru tovarăşii şi organizaţiile comuniste din ţară", impunînidu-se — împotriva unor seetarişti — linia justă, că „baza propagandei comuniste trebuie să lie în primul Ioc organizaţiile politice şi sindicatele actuale". Masele muncitoare sînt în tot cursul anului 19,19 în plină efervescenţă, numărul grevelor creşte lună de lună, îm'biinîndu-se revendicările economice cu cele politice. La 21 iulie se organizează o mare grevă de solidaritate internaţională, impotriva interveniţiei ân Rusia şi Ungaria. înfiinţarea Internaţionalei a IU-a a dat un avînt nou aripei revoluţionare din Partidul Socialist din România ; cererea afilierii la Internaţionala IU-a devine lozinca tuturor militanţilor revoluţionari din partid, drept dorinţa de-a transforma partidul clasei muncitoare din România în partid comunist. Pentru clarificarea muncitorimii 63 s-a dus mai întâi o campanie de demascare a Internaţionalei a Il-a, reformistă şi trădătoare. Mnam angajat şi eu în. această luptă. în vara lui 1920 sicriu o serie de articole în „Socialismul" sub titlu! „Unde duce colaborarea", după care redactez o lucrare istorică, bazat pe documente, prin care doveldeisic rezultatele nefaste pe care le-la ajvut pentru muncitorime colaborarea de clasă înfăptuită de diferite partide sociâl-democmte, membre ale Internaţionalei a Hia1). Lucrarea s-a cules la timp, cu o prefacă loin ■ .septembrie 1920'; dar fu retrasă prin manevrele elementelor oportuniste din conducere, profStînld de arestarea mea cu prilejul grevei generale de la 20 oetolmbrie. (Bliberindu-mă provizoriu în februarie 1921, am impus, prin sprijinul lui Valsilescu-Vasia, apariţia lucrării, care aduce un „Adaus" din 25 februarie 1921, explicativ şi oarecum orfiiginial. Era încă o pilidă a luptelor dintre cele 'două mari curente ce frământau partidul şi mişcarea muncitorească. „Sdcialismul" o numeşte lucrarea aisttfel : „..Jdocunnentat stuldiu asupra atitu-dinei partidetar socialislte idin idiiferite ţări şi ide o palpabilă actualitate la noi...". Anul 1920 înseamnă pentru miştaarea muncitorească din România o creştere pe toate tărâmurile de activitate, un pas mare înainte spre clarificarea ideologică ; partidul socialist şi sindicatele cresc şi numericeşte, spre finele lui 1920 se ajunge la cifra de paste 200.000 membri. Se declară greve parţiale şi generale pe profesii şi regiuni, cu toate opreliştile guvernului lui Averescu, venit la putere cu asentimentul bungheziei liberale, folosind demagogia ce-i adusese partizani printre ţăranii amăgiţi. în vederea transformării partidului munca ideologică primeşte un sprijin pultemilc prin apariţia la 1 iulie 19.20, a revistei „Lupta de Clasă" scoasă de secţia Bucureşti a partidului socialist. Pentru răspîtnldirea ideologiei comuniste se traduc şi se editează oîtava din lucrările lui Lenin la Cercul de editură socialistă). Numeroase articole sau fragmente din diferite lucrări ale lui Lenin publică ziarele „Socialismul", „laşul Socialist", „Lupta Socialistă" de la Ploieşti, „Nădejdea" de la Gjalaţi şi altele. Jn toate secţiile partidului se punea mereu problema convocării congresului, care avea să hotărasică asupra afilierii. în primăvara lui 1-920 se amânase din cauza alegerilor ; In vară o nouă amlînaire, hotărîn|duHse ca mai tîrziu să se trimită o delegaţie a partidului la Moscova, care a şi plecat, tfliinld formată din Gh. Cristescu, C. "Ropovici, Al. Ddbrogaanu-jGherea, D. Fabian, Dr. Rosvany şi I. Flueraş. Ultimul s-a întors curând de la Moscova;, ium(de ceilalţi au rămas mai mult de trei luni, infor-miîindu-se şi purtând discuţii cu delegaţii Internaţionalei III- a. Discuţii s-au purtat mai al.es în jurul icalor 21 condiţii care le reclama afilierea, condiţii fără primirea cărora un partid socialist nu era considerat adevărat partid comunist. Sub presiunea aripei ide istfiniga, conducerea partidului hotărăşte convocarea Consiliului general al partidelor socialiste din România, la Bucureşti, pentru zilele de 10 şi 11 octombrie. S-a stabilit unirea tuturor partidelor provinciale într-un partid unUc, denumit Partidul Socialist din România, al cărui statut prevedea la primiul articol că partidul luptă „pentru cucerirea puterii politice şi aplicarea dictaturii proletariatului prin regimul Sfatutrilor'1. în plenară s-a mai desfoătut şi problema grevei generale, cerută de întreaga muncitorime în numeroase întruniri. Se votează un program de revendicări ce urmează a fi înaintate guvernului, arătîndu-se în memoriu că în cazul refuzului, muncitorimea din toată ţara va fi chemată pnintr-o grevă generală să abţină toate aceste drepturi şi libertăţi. Elementele şovăelnice Idin ifruntea organizaţiilor politice şi sinldicale n-au luat nici o măsură pentru pregătirea temeinică a grevei generala Nici măcar data n-a fost 4) Unlde duice colabouarea. Pagini de istorie oantemporană, Cercul de Editură Socialistă, Bulcureşti, 1921 (120 pagini). 64 precizată; se ixmiaidera aiua ide 20 octombrie, fiindcă în memoriu se arătase că pînă la acea dată se va aştepta răspunsul'. între zilele de 14 şi 19 octombrie au loc numeroase adunări de masă pentru pregătirea grevei, pe alocuri alegîndu^se comitete de grevă în frunte cu cei care militau pentru transformarea partidului în partid comunist. Greva generală izbucneşte încă din zilale de 17—18 octombrie prin naprezentarea la lucru a mecanicilor şi foehiştilor din toată ţara. Guvernul dă ordine de mobilizare a ceferiştilor ; în ziua de 20 octombrie apare comunicatul guvernului de respingere a memoriului. Conducerea este silită să declanşeze greva generală în după amiaza aceleiaşi zile, fără să ia alte măsuri pentru conducerea grevei pe lini? centrală. Greva a cuprins repede toată ţara. La Bucureşti numărul greviştilor ajunge la 50.000, cu ceferiştii şi metalurgiştid ân frunte ; pe alocuri s-au constituit comitete de grevă, se editează manifeste, dar nu există o legătură permanentă şi o atitudine omogenă. Pînă în ziua de 23 octombrie aproape întreaga muncitorime a aderat la grevă. Autorităţile trec la represiuni — pe alocuri arestările conducătorilor munci-torimei pornesc din prima zi; oportuniştii dau dispoziţii de încetarea grevei, elementele de stînga cer continuarea ei — podiţi? opeiează un nou val de arestări. Consiliul genera" hotărăşte încetarea grevei pe ziua de 28 octombrie, luptele au ■continuat însă in numeroase centre pînă la sfârşitul primei decade din noiembrie. Atunci am fost şi eu arestat, pentru prima oară. Eram profesor la liceul de băieţi din Bârlad, retrimis sancţionat de la Iaşi şi în ziua de 20 ootomibrie am fost arestat cu câţiva muncitori, conducători ad secţiei partidului socialist local, secţie care în întregime se declarase pentru afilierea şi transformarea în partid comunist. Câteva luni de detenţiune în arestul locaiL suspendat un an din învăţământ :şi alte măsuri represive nu m-au oprit din drumul pornit, alături de toţi tovarăşii ce luptau pentru comunism. Din ânchisoare am trimis o scrisoare colegilor mei de la liceu pentru a se explica elevilor, ce mă vedeau zilnic purtat intre baionete spre tribunalul unde se făcea instrucţia, adevărata mea „vină" — scrisoare pe care un profesor publicist a puiblicat-o în ziarul ce-1 redacta, „Libertatea", reprodusă şi ân „Socialismul" sub titlul „Din temniţele ţării româsneşfi". Greva generală a fost înfrântă, dar burghezia n-a ajuns la rezultatele scontate. Greva a dus la maturizarea conştiinţei de clasă, în sânul partidului s-a ascuţit lupta între cele două curente '. revoluţionar şi oportunist; masele au tras învăţăminte ân măsură şi mai largă încotro trebuie să se îndrepte acţiunile lor. Greva generală ■care a cuprins peste 400 000 oameni, a constituit o dovadă vie a capacităţii de luptă a clasei muncitoare. Ba a fost pierdută din lipsa unui stat major hotărât şi bine lămurit, ceea ce în deosebi a înţeles aripa de stînga din partid, convinsă şi mai mult de necesitatea transformării partidului pe baze comuniste. In partid începe o vie discuţie între Cele trei curente bine delimitate : drep-tiştid, sociaUdemocraţii reformişti, care şi părăsesc curând partidul; stânga comunistă, luptătoare pentru afiliere la Internaţionala a IU-a în condiţiile statutare reclamate de acest for ; şi oentriştii, care erau pentru afiliere cu condiţii. Consiliul general al partidului, într-o şedinţă din zilele de 30 ianuarie — 2 februarie 1921, hotărăşte convocarea congresului pentru începutul lui mai 1921 şi afilierea la Internaţionala IU-a. 'Moţiunea prevedea că partidul rămâne pe terenul indicat de primul articol al statutului, precizând că „în cadrul concepţiei concretizate de acest articol intră tezele, rezoluţiile şi condiţiile de afiliere ale Internaţionalei comuniste". Socialndemocraţii nemulţumiţi hotărăsc să se retragă din partid; rămâne lupta între aripa de stânga comunistă şi centrişti, care-şi spun de-aeum înainte „unitari", voind o unitate cu orice preţ. S — viaţa românească. 4 65 Se începe o campanie prin presă : „Socialismul" deschide o rubrică specială ^Tribuna liberă", în care părerile se înfruntă. Am colaborat şi eu, publicând, între altele, o serie de articole intitulate „întemeietorii socialismiului ştiinţific şi comunismul" în care arătam că la baza teoriei marxiste stau principiile comunistei Se ifixează ţinerea congresului partidului pentru zilele de 8—11 mai 1921 şi al sindicatelor pentru 12—14 mai; se publică şi ordinea de zi („Socialismul" din 13 aprilie), cu 11 puncte pentru congresul partidului şi 7 puncte pentru sindicate. La punctul 6 figura „presa şi propaganda", pentru susţinerea căruia conducerea partidului mi-a făcut cinstea de-a mă desemna raportor. încep alegerile de delegaţi pentru congres ; au loc dezbateri în fiecare secţiune, care se ţin ou toate şicanele puse de autorităţi. în unele localităţi adunările s-au ţinut ilegal; în alte părţi delegaţii fiind opriţi de poliţie, s^au împuterniioi* alţi delegaţi. în aijiunul congresului, în deosebi cu prilejul sărbătoririi lui 1 Mai au aivut loc demonstraţii de mare aivînt. Mai toţi delegaţii reuşesc să ajungă la Bucureşti şi să se întrunească în ziua de 8 mai,, ân clădirea redacţiei SociaMsmului, sediul partidului fiind înconjurat de armată. Au participat 27 secţii cu 540 mandate, reprezentând peste 45.000 membri — cu toate şicanele poliţiei şi campania ostilă dusă de social democraţii de dreapta. Congresul şi-a început lucrările în plin entuziasm, dtinidu^se rapoartele principale, urmate de vii discuţii, s-^au votat 7 moţiuni. Hotărârea primită cu cel mai mare entuziasm fu aceea a afilierii la Internaţionala a IlI-a cu zdrobitoarea majoritate de 428 mandate şi transformarea partidului în altul nou cu denumirea de partid sooialist-comunist, aşa cum şi-a zis până la congresul al doilea din octombrie 1922. Rezultatul votului a speriat burghezia. Guvernul declară congresul „un complot împotriva siguranţii statului", poliţia şi reprezentanţii parchetului militar invadează sala şi arestează pe toţi delegaţii care votaseră afilierea. Se înscenează un monstruos proces, implicândunse peste 300 militanţi ai mişcării comuniste, cunoscut sub numele de „procesul din Dealul Sipirii", care s-a soldat in cele din urmă, in august .1922, cu o dare Înapoi, conidamnându-se numai câţiva din cei implicaţi, în. urma numeroaselor proteste din întreaga ţară. Muncitorimea îşi hotărâse soarta. Nimic n-a împiedicat ca partidul comunist să existe, cu toată această grea naştere a sa, să se dezvolte — căci toate secţiile din ţară se alătură hotărârilor luate pentru transformarea partidului1. De-acum proletariatul din România are un conducător pregătit şi hotărât: Partidul Comunist, în scurta sa perioadă legală de trei ani, cît şi ân cei 20 de ani de adâncă ilegalitate,, P.C.R.-ul, cu toate greşelile comise prin unele hotăriri neconforme realităţii de la noi luate la congresele 2—5 (1922—1931), a stat în fruntea muncitorimei, condu-cî.nd -o în marile bătălii : de la luptele glorioase ale ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie—februarie 1933 pînă la victorioasa insurecţie naţională antifascistă de la 23 August 1944. Măreţul eveniment petrecut cu 45 de ani în urmă a avut un rol de uriaşă însemnătate în viaţa clasei muncitoare şi a întregului popor român. Asigurîndu-i-independenţa economică prin organizarea societăţii pe baze noi, socialiste, Partidul Comunist Român i-a asigurat şi independenţa politică, i-a adus stima tuturor, întă-rtadu-i rolul pe care4 joacă astăzi nu numai în lagărul socialist, ci pe toate meleagurile lumii. Cum a apărut „Bluze albastre" *} de Radu Popescu ntr-o zi, am avut o halucinaţie. L-am văzut pe Sahia în dublu exemplar. De atâta timp îl aşteptam, de atâta timp îl căutam, doream să-1 vedem reapărând între noi, între toţi ceilalţi, încît, în prima clipă, am crezut că închipuirea îmi răsplăteşte dorul printr-o dedublare de vis. O asemenea explicaţie, însă, era mai absurdă decît orice vis. Mă aflam în plină stradă, şi în clipa celei mai mari lucidităţi a spiritului, a celei mai perfecte, perceperi a realului şi a concretului: la colţul străzi Sărindar cu Brezoianu, cam în faţa redacţiei „Universul", — pe la amiază. Şi tocmai mă îndreptam spre redacţia oficială a lui Sahia, ca să întreb încă odată dacă nu revenise să se aşeze la masa lui, de sub bolta zidului interior. Acolo, am dat eu ochii de Alecu, stând faţă în faţă cu un alt el însuşi, convorbind amîndoi, discret dar concenti^at, şi prezen-tîndu-mi mie, care veneam dinspre Bulevard şi Brezoianu, profilurile lor. Era un fenomen rar, tulburător cît nu pot să-ţi spun, greu, greu de pătruns... O asemănare izbitoare, atît de izbitoare încît pierdeam în ea eu desăvârşire termenul cunoscut mie, drag mie, pe Sahia, pe oare a trebuit să-1 identific, să-1 smulg din dubla făptură pe care o aveam sub ochi, pornind de la ochelari, pe care celălalt nu-i avea. Dar o asemănare în acelaşi timp atît de 'Ciudată, încât trebuia s-o deduci, s-o înţelegi ca pe o chemare, care ar fi pus faţă în faţă, în clipa aceea şi în acel loc, doi oameni hotărâţi să-i dea ascuHare, şi să-i pătrunzi rostul. Aveau, în primul rând, aceeaşi statură, adolescentă, firavă, unduioasă, parcă plutitoare. Mîinile amîndorura, gesticulând sobru din când în când, erau şi ele: identice: osoase, slabe, dar cu vibraţie neîncetată şi elastice în falange ; ale lui Sahia, însă, ceva mai albe. De altfel, toată paloarea lui Sahia era reprodusă de celălalt pe un ton mai închis, căci părea mai ars de soare, mai călit de aer liber decît prietenul nostru. Această patină dădea figurii lui, tot atît de slabă ca şi a lui Sahia, un aer aprig, îndrăzneţ, îndulcit de părul mai deschis, mai blond, şi risipit în şuviţe dezordonate, din care unele coborau pe frunte sau se lipeau de tîmple ca nişte mari cicatrice aurii. Ochii mi s-au părut mici, tot albaştri, dar de un mare neastâmpăr, rotindu-se neîncetat, apoi fixindu-^se din cînd în cînd, ca ai unei păsări care a zărit în fundul prăpastiei, tocmai jos, obiectul irwesrtigaţiunilor *) Fragmente dintr-o mult mai amplă lucrare memorialistică despre Al. Sahia. Episodul ce urmează şi mai ales primele sale rânduri, sînt continuarea capitolului anterior, în care se povesteşte suprimarea de către Siguranţa burgheză a ziarului „Veac Nou". 67 ei neastâmpărate. Nu avea maxilarele măreţe ale lui Sahia şi din cauza aceasta, lîngă el, pănea să aibă o figură foarte mică, pe care numai nasul se evidenţia aproape monumental, viguros, cu osul solid, voluntar, dar cu desenul fin. în toate astea, era şi nu era o asemănare, şi zadarnic ai fi încercat să precizezi apropierea atîtor elemente destul de diferite, după cum zadarnic ai fi încercat să scapi de senzaţia unei uimitoare similitudini de ansamblu. Am insistat (convorbirea lor îmi dădea tot timpul) şi am aflat. Nu semănau, nu, oa doi fraţi, sau oa acele întâmplătoare sosii, practici ciudate ale naturii, care dau unui cioban de pe Carpaţi toate trăsăturile, ridurile şi chiar ticurile unui cardinal roman sau ale unui actor german, abuzuri şi chiuluri ale unei plăzmuiri ce pare să obosească, indiferentă la ritmurile opoziţionale. Dar elementele întâmplător asemănătoare, şi oare erau incontestabile, se reliefau pe un fond comun, pe un principiu interior ide icomunitate profundă. Nu, nu semănau, oi se repetau unul pe celălalt ca forme ale unei legi creatoare unice. Erau două tipuri de statui ale aceluiaşi erou, în care elementele exterioare, fie unele, fie altele, trebuie să corespundă unui singur conţinut uman, bine definit, unic, inimitabil. Aceasta se vădea la ei, în statura foarte asemănătoare, dar mai ales în elanul care o însufleţea şi care era acelaşi, şi era stăpînit sau eliberat ân acelaşi fel. Se vădea în gest, se vădea în concentrarea figurii, niciodată adormită, niciodată indiferentă, tresărind la unison, în aceleaşi expresii, ca un ciudat balet al trăsăturilor feţii, dirijat de o singură muzică interioară. Se vădea mai ales în portul mândru al capului şi în cele două frunţi care păreau două ferestre deschise faţă în faţă, pentru oa gîndurile trecând de la unul la altul, puternice, limpezi, fără şovăieli şi ocolişuri, să se contopească într-o singură flacără pură, înaltă, roşie. Poate că privirea mea mirată, insistentă, indiscretă, a chemat într-un tîrziu privirile lui Sahia spre mine, spre colţul din care îi observam. Poate că, mai simplu, fconvorihirea lor se sfârşise. Sahia a înălţat mîna stângă, făcindu-mi semn să aştept şi trimiţîndu- de fapt un autoportret al scriitorului însuşi, dar ridicat la nivelul unei ficţiuni artistice semnificative şi memorabile. Nu vom încerca acum să analizăm figura complexă a acestui personaj, vrem să ne oprim doar asupra uneia din caracteristicile Iui, prin oare se poate evidenţia latura lirică nu numai a lui Desculţ, dar a întregului ciclu de romane compuse de Zaharia Stancu în ultimele două decenii. Darie este, oa povestitor, martorul întâmplărilor re-laitate; dar aste, în acelaşi timp, participant la ele, erou epic; şi totodată este, prin temperamenlt (în acest autoportret scriitorul n-a putut neglija o 'trăsătură fundamentală a personalităţii sale), — poet, deci erou liric. Pagini întregi din Desculţ (să ne amintim nu-, mai de celebrul capitol Iarbă) sânt adevărate poeme ân proză sau câteodată în vers liber (prin dispoziţia tipografică specifică). Tot un afect liric produc diaiioguriile interioare ale lui Darie, intercalate din cînd în cînd pe parcursul naraţiunii. în ultimul roman al lui Zaharia Stancu, Pădurea nebună (1963), liricul apare de multe ori complet nedeghizat şi descrierea anumitor -stări ia în chip firesc forma versului. Darie este de altfel (aşa cum reiese olar din unele romane, Ră,dăcinile sînt amare, Pădurea nebună) posedat de demonul creaţiei literare şi faptul că povesteşte e, dincolo de orice procedeu sau formulă tehnică, dovada realizării unei vocaţii, a unei vocaţii în care poeticul, explicit ori implicit, joacă un rol de seamă. Şi pentru că am rostit cuvântul implicit, să subliniem faptul că, dincolo de manifestările în exterior, uşor de sesizat, există în proza lui Stancu un lirism ascuns, ya curen» subteran conitinuiu, greu de analizai dar constituind, fa. chip cert, una din notele cele mai originale ale scrisul ui său. Dar să urmărim acum mai îndeaproape evoluţia vocaţiei epice a lui Zaharia Stancu. Debutul romancierulu; i-a produs cu zece ani mai târziu de- 87 cSt acel al poetului (1937), dar pînă după război nu se puteau întrevede decît semne palide ale viitoarelor împliniri ce aveau să determine succesele de larg răsunet ale prozatorului, nu numai pe plan naţional, dar şi în străinătate. E cert că pentru romancier experienţa războiului şi apoi a anilor de impetuos arvanit revoluţionar a fost esenţială : ea i-a deschis largul orizont al socialului cu problemele sale complexe, ajutîndu-1 totodată pe scriitorul înzestrat cu temperamentul ardent al unui luptător să-şi formeze o concepţie ştiinţifică avansată asupra istoriei, să înţeleagă mecanismele ei profunde şi legile ei de dezvoltare. Geneza interioară a lui Desculţ njar fi fost posibilă aMel. în acele momente de răscruce istorică pentru poporul român, aderînid organic la nobila lui cauză şi participând activ, cu toate mijloacele ce-i stau la îndemână, la marea lui bătălie pentru socialism condusă de clasa muncitoare şi de Partidul Comunist, Zaharia Stancu a trecut şi ca scriitor printr-un proces de profundă transformare, proces al cărui rezultat a fost opera lui mai nouă de romancier, atât de strălucit inaugurată cu Desculţ. Printr-o mutaţie semnificaitivă, vocaţia lui lirică (fără a se anula, ci, dimpotrivă, vatariificîindu-se inedit) s-a epicizat. Această nevoie de epic, pe care a resimţit-o ca pe o condiţie a realizării lui superioare puternicul talent al lui Zaharia Stancu^ are o explicaţie complexă. în primul rând, epicul e, ca gen literar, mai potrivit expresiei unei experienţe şi problematici sociale, mai adecvat înfăţişării devenirii istorice în care sînt angajate mari ansambluri umane. Apoi, epicul are o audienţă populară mai largă — orice s-ar zice —- decât poezia, o forţă de convingere socială mai mare. Să adăugăm că şi în direcţia comunicării unor tensiuni patetice (caracteristice personalităţii lui Zaharia Stancu) romanul oferă bogate posibilităţi. Acest gen literar oare, în ultimele două secole, şi-a câştigat un prestigiu enorm, rămâne, dintre toate genurile literare, cel mai „proteic", cum s-a spus adeseori, cel mai receptiv şi cel care posedă o mai mane capacitate de asimilare, de transformare organică, a procedeelor, tehnicilor şi. modalităţilor celorlalte genuri literare. Iată doar câteva din motivele careul vor fi îndemnat pe autorul lui Desculţ să îmbrăţişeze definitiv (deşi fără exalusivisme), cu o pasiune profundă şi fecundă, romanul. Nu poţi iubi decât ceea ce transformi, spunea odată MJalraux, şi e de crezut că statornica dragoste pe care Zaharia Stancu a arătat-o, în ultimii douăzeci de ani, romanului, nu este străină de conştiinţa lui de a fi modificat unele dintre dimensiunile tradiţionale ale acestui gen. Structura epică a lui Desculţ se îndepărtează, într-adevăr, în cele mai multe puncte, de aceea a romanului obiectiv sau de aceea a romanului de analiză psihologică, spre care Unsese evoluţia genului în literatura română a primelor decenii din secolul XX. O puternică amprentă afectivă şi personală, un ton adeseori polemic,, lipsa interesului pentru portretistica psihologică individuală şi, în schimb,, atenţia acordată trăsăturilor categoriale ale personajelor, înfăţişate într-o viziune esenţialiealtă, la care trebuie adăugat că în construcţie scriitorul procedează nu după o tehnică anumită, ci respectă sinuozităţile şi fiuiatuaţiiie asociaţiilor libere ale memoriei, — toate acestea vădesc o concepţie asupra epicului foarte originală ân contextul romanului românesc din epocă. Deosebin-du-se, în modul de zugrăvire a vieţii ţăranului, de Rebreanu din Ion sau Răscoala, Zaharia Stancu este în Desculţ la fel de departe de perspectiva sădo-veniană asupra lumii rurale, ilustrată ân proza ou accente lirice şi deschideri simbolice din numeroase nuvele şi din Baltagul. O astfel de Împrejurare se explică (dincolo de diferenţierile de comportament, psihologie etc. dintre ţăranul ardelean al lui Rebreanu, cel 88 moldovean al lui Sadoveanu şi cel din icâmpia Dunării al lui Stancu) prin substanţa autobiografică a lui Desculţ, care ne apare ca o reconstituire din interior, pe baza rememorării unei experienţe directe, a universului ţărănesc dintr-o epocă dată. Dintr-un atare punct de vedere are deplină dreptate Radu Popesau atunci când stabileşte un paralelism — dar un „paralelism plin de contraste" — între romanul lui Zaharia Stancu şi Amintirile din copilărie ale lui Ion Greangă. „Aşadar —scrie criticul, în Prefaţa la ediţia din 1960 a lui Desculţ, apărută în Biblioteca pentru toţi — după Creangă, Zaharia Stancu este primul scriitor român care reînvie amintirile personale şi realizează,, prin mijlocirea lor, o vastă imagine literară a vieţii ţărăneşti. (...) Fără a intra în argumentări amănunţite, e clar că pentru a căpăta întinderea unei imagini complexe, amintirea personală are adeseori nevoie de libera intervenţie a ficţiunii. Nu astfel a procedat Creangă, ale cărui amintiri sînt fără îndoială expresia cea mai riguros exactă a realităţii sale de viaţă, dar Zaharia Stancu a procedat altfel. Atît prin acea modificare şi transformare a faptului, care se simte ca o intervenţie a scriitorului pentru a deschide, pentru a lărgi, pentru a sublinia sensul generalităţii, cît şi prin introducerea în sfera obişnuită a naraţiunii memorialistice a unor foarte numeroase pagini din sfera altor genuri şi specii literare". Susţinut de o extraordinară tensiune poetică — ale cărei vibraţii le înregistrăm mereu — Desculţ se prezintă, din punct de vedere epic, oa un conglomerat de scene, situaţii, personaje, alcătuit în jurul personajului central, Darie, care-işi povesteşte copilăria. Memoria lui este atît de vie încît pragul tatre amintire şi retrăire efectivă, integrală, dispare cu totul; de aici, timpul romanului — prezentul —, de aici şi epicul de tip acumulativ, în care episoadele, fără o legătură necesară unul cu altul, se grupează treptat, atrase parcă de un secret centru de gravitaţie. In absenţa acestuia (şi repetăm că liricul reprezintă de fapt coeziunea internă a romanului) episoadele s-ar spulbera pe traiectorii divergente. Alături de vocaţia lirică, Zaharia Stancu are în chip cert şi una de povestitor, aşezîndu^e, pe această linie, într-o strălucită tradiţie românească. în afară de oralitatea stilului (trăsătură evidentă la autorul lui Desculţ), arta unui povestitor se deosebeşte prin însăşi esenţa ei de aceea a romanei erullui modem de factură realistă fie în sens social, fie în sens psihologic. Pentru povestitor personajul e, în deobşte, purtătorul unei caracteristici fundamentale (fizice sau psihice) care determină sau colorează subtil toate gesturile şi acţiunile lui: el e, aşadar, un tip, un caracter, şi doar în plan secundar o individualitate. Cu excepţia lui Darie, personajele din Desculţ sînt de acest fel: mama e un prototip al ideii materne (excluse fiind toate clişeele sentimentale, în viziunea aspră şi esenţială pe care o adoptă romancierul), tatăl se mişcă în aceeaşi lume a sensurilor generala ; el e o proiecţie a ideii paterne, trăsăturile morale care i se atribuie neindividualizându-1 decît aproximativ căci le găsim ,1a mulţi alţi ţărani săraci din satul Omida. Unidimensionale sînt şi celelalte personaje episodice : mătuşa Uţupăr, Diţa, unchiul Precup Urban Uţupăr, dada Zvîca (porecla are în multe cazuri funcţia de a releva axul caracterologic), Dumitru Pălică, Tiţă Uie, Ududui etc. Arta tipizării la Zaharia Stancu foloseşte, alături de reperele obişnuite, tradiţionale, şi repere sociale, atestând încă o dată faptul că scriitorul beneficiază de o perspectivă lucidă asupra caracterului relaţiilor sociale în epoca descrisă. Figurile „acriturilor" satului — primarul Bubulete, popa Bulbuc, 'jandarmii Ju-vete şi Mieluşel, logofeţii boiereşti Oprea Căţui Strîmbu sau Filip Pisicu etc. — ilustrează diferitele ipostaze 89 ale egoismului, ferocităţii, lipsei totale de scrupule, în ultima instanţă ale dezumanizării. La polul opus se situează ţăranii supuşi unei exploatări sângeroase, chinuiţi de foame şi de boli, a căror asprime, brutalitate, încrâncenare (consecinţe ale conidiţiikxr de existenţă) nu sînt decît forme de conservare a unui fond de profundă şi — oricât de ciudat ar suna cuvântul în legătură cu o carte atît de sumbră şi apăsătoare ca Desculţ — luminoasă umanitate. Structură de povestitor, cum spuneam, Zaharia Stancu este totuşi un romancier: nenumăratele episoade îşi adună apele într-o albie fluvială (şi trebuie să precizăm că acest fluviu nu are un curs lin, ci unui vijelios, mereu 'Sfâşiat de curenţi iuţi şi de puternice vârtejuri). Fapt e că, privit de aproape, Desculţ ne apare .ca o grupare de unităţi epice mici, ţinute laolaltă de forţa de coeziune lirică pe care-o au amintirile lui Darie ; privit dintr-un punct mai înalt, romanul ni se înfăţişează insă ca un epos modern, impresionant prin dimensiunile şi prin structura lui unitară. Epic vorbind, Desculţ este punctul •nodal al întregii opere de romancier a lui Zaharia Stancu, ale cărei ramificaţii numeroase se desprind toate de aici. Dulăii — inferior artisticeşte lui Desculţ — e un episod tot din copilăria lui Darie, situat aronologic în 1906, şi în care sînt înfăţişaţi ţăranii înnebuniţi de foame, oerîndu-i ajutor boierului Gogu Cristofor ; acesta, cinic, porunceşte să se asmuţă asupră-le dulăii lui feroci, simbol al întregii orânduiri opresive. Ou Florile pămîntului (1954) scriitorul îşi sporeşte de fapt romanul cu încă un capitol (drumul lui Darie la Bucureşti în timpul primului război mondial), şi, de aci înainte, ediţiile lui Desculţ se încheie ou aoes» episod de intens lirism tragic. Rădăcinile sînt amare (volumele I—IV, 1958 ( volumul V, 1059), plecând de la relatarea amintirilor lui Darie din perioada interbelică, încearcă să realizeze o vastă frescă socială a frământărilor care au precedat actul istoric de la 23 August, să reconstituie, cu alte cuvinte, dureroasele convulsii care au dus, ân chip necesar, la revoluţia socialistă şi la puternicul avânt contemporan în toate domeniile vieţii. Semnificativ pentru ponderea pe care o are Desculţ în opera sa e faptul că, în 1960, Zaharia Stancu a revenit asupra romanului, compunând o nouă versiune^ mult amplificată, în trei volume (Clopote şi struguri, Printre stele şi Carul cu foc). Sînt reunite aci, într-o altă succesiune epică, primele capitole din Desculţ, materialul episodului Dulăii şi câteva capitole cu totul noi, cum ar fi Printre stele, Cos-tandina etc. Aceste capitole formează substanţa volumului independent, apărut ân 1962, in colecţia Biblioteca pentru toţi, sub titlul Costandina. în centrul lui se află figura de o mare complexitate a sorii vitrege a lui Darie, venită de la Saiele să ceară bucata de pământ care crede că i se cuvine şi pe care, în urma unei lupte psihologice 'îndelungi, înarmată cu răbdare, cu tenacitate şi cu o stranie umilinţă, Cos. tandina o câştigă, recăpă'tfndu-şi după aceea duritatea şi îndârjirea, şi bles-temîndu-şi violent rudele cu care se ciocnise: „Mînca-v-ar inima dinii!" Prin Costandina Zaharia Stancu adaugă o strălucită pagină unei bogate tradiţii literare care ilustrează drama pământului în psihologia ţăranului român de altădată. Romanele mai noi ale scriitorului sînt construite tot în jurul unor episoade din extraordinara biografie a lui Darie. în Jocul cu moartea acesta îşi deapănă amintirile peripeţiilor balcanice din timpul primului război mondial, dând, intre altele, un contur viu personajului numit Diplomatul, adevărat picaro modern. întregul roman are, de altfel, o structură picarescă, dar fără elementele comice obişnuite în astfel de scrieri. Sensul fundamental ai cărţii e tragic, căci se reconsti- tuie atmosfera apăsătoare a războiului, imaginea — uneori halucinantă — a unei umanităţi sfâşiate şi chinuite în» .tr-iun infern modern. Pădurea nebună îşi situează acţiunea în anii imediat următori primului război mondial: Darie sja stabilit în Ruşii de Vede spre a-şi trece examenele primelor clase de liceu. E, pentru scriitor, un prilej de a evoca viaţa mohorâtă, apăsătoare şi meschină a târgurilor de odinioară. Ca şi în alte direcţia, Zaharia Stancu inovează şi de astă dată, propunând o viziune personală, caricatural gro-tescă, asupra unei lumi care a fost de atâtea ori descrisă în literatura noastră clasică (Sadoveanu, Brătescu Voinesti, I. A. Basaraibescu etc.). Pădurea nebună e, cum a subliniat în unanimitate critica, romanul cel mai bun al autorului, după Desculţ. El ni-1 înfăţişează pe Darie, adolescent cu o uimitoare experienţă de viaţă, în ipostaza unei revolte romantice împotriva platitudinii burgheze, căreia îi opune trăirea plenară, frenetică, de o mistuitoare intensitate pasională (acesta este sensul iubirii pentru strania tătăroaică Uruma). Romanul e construit într-o tehnică antitetică — lucru observat şi de D. Micu şi N. Manolescu în sinteza lor intitulată Literatura română de azi (Editura tineretului, 1965): ...„Există în roman, opuse, două moduri de a trăi, ia care meditează Darie, adolescent încercat de ispite literare. Pe de o parte lâncezeală agresivă, meschinăria, noroioasa existenţă a provinciei burgheze, pe de alta, freamătul unei umanităţi aproape sălbatice, dar viguroasa şi plină de poezie. Titlui chiar conţine sugestia acestei opoziţii: pe locurile pe cane dormitează azi la soare orăşelul lânced, pierdut în câmpie, clocotea în vechime o fabuloasă pădure nebună, cutreierată de bouri, de păcură şi urşi roşcovani. Romanul e, sub acest raport, visul de revoltă al lui Darie contra degradării umane". Alături de filonul Uric şi de oel epic întâlnim în Desculţ — şi, desi- gur, în celelalte romane — şi unul pamfletar, polemic. în activitatea jurnalistică dintre oale două războaie scriitorul şi-a format o artă a pamfletului, de o directitate violentă, care îi este propriel. Spiritul polemic îi este, de altfel, structural lui Stancu ca personalitate artistică. Oare stat mijloacele pamiletullui, în genere, şi cum le utilizează romancierul nostru ? Scopul urmărit fiind compromiterea, demascarea şi, în fond, distrugerea morală a adversarului, pamfletarul recurge, când e un temperament mai rece, la ironie (cu infinit de variatele ei posibilităţi) iar când e un înflăcărat sau un patetic, la sarcasm, invectivă, caricatură, proiecţie în grotesc etc, Zaharia Stancu intră, fără îndoială, în cea de-a doua categorie. Cei cu care poleimizaază — în romane, anumite personaje — sînt ţintuiţi, fără ezitări sau ocolişuri, la stîlpul infamiei. Măştile sînt smulse de pe chipuri cu un gest plin de furie, aparenţele sînt sfâşiate necruţător. Cînd face pamflet, scriitorul nu se complică, n-are voluptatea expresiei indirecte, a jocului între aluzie şi tonul direct, a asocierilor metaforice (cum se întâmplă cu Arghezi, de pildă, care se lasă uneori în voia plăcerilor imaginaţiei sale verbale excepţionale), ci merge drept la ţintă. Tehnica, simplă, dar ou efecte liberare adeseori remaroabâle, este aceea a esenţializării. Un astfel de mod de transcripţie direct demascatoare care poate da — considerat în sine — sentimentul neveridicului, capătă, integrat structurilor complexe ale prozei lui Zaharia Stancu, o neobişnuită forţă de convingere. Actul polemic devine, pentru cititor, sursa acelei satisfacţii morale pe care o resimţim în faţa pedepsei, menită să lovească nedreptatea, crima, turpitudinea, 1 Scriitorul şi-a adunat o bună parte din publicistica sa din perioada interbelică în cele două volume apărute în 1955, sub titlul general însemnările şi amintirile unui ziarist (vol. I Sarea e dulce ; vol. II Cefe de taur). 91 în faţa restabilirii justiţiei, în ultimă instanţă. Patosul polemic al lui Zaharia Stancu e una dintre formele de .manifestare ale unui profund patos justiţiar', prin care se explică, de altfel, şi alte aspecte ale operei sale. ★ Am încercat pînă acum să stabilim locul lui Desculţ în creaţia lui Zaharia Stancu şi am văzut că principalele direcţii ale unei cariere literare de peste două decenii converg spre acest roman care, odată elaborat, fixează coordonatele largi ale evoluţiei ulterioare a scriitorului. Analiza noastră, ţinînd seama de cele mai importante repere oferite de biografia artistică a lui Zaharia Stancu, a fost preocupată în special de modalităţile literare oare se îmbină atît de original în Desculţ şi în celelalte romane, de felul cum se realizează în proza sa din ultimele două decenii (n-am insistat asupra fluctuaţiilor valorice, fireşti într-o operă atît de bogată) o triplă vocaţie — lirică, epică şi polemică. Desculţ poate fi însă considerat analitic şi din,tr-un alt unghi, interesul mergând de astă dată spre conţinutul romanului, spre substanţa lui estetică propriu-zisă. Imagine a lumii ţăranului din trecut, oprimat de o ordine rapace (capitalistă, dar cu multe rămăşiţe feudale), silit să ducă o existenţă elementară şi întunecată, într-o mizerie ale cărei forme paroxistice sugerează adeseori infernalul şi apocalipticul, Desculţ, cea dintâi operă de un incontesitabil şi înalt prestigiu artistic a noii noastre literaturi, este în chip semnificativ un roman social. Formula ca atare nu spune însă aproape nimic despre viziunea scriitorului. Să adăugăm deci că avem de-a face, în acelaşi timp, cu un roman autobiografic şi confesiv, ceea ce dă socialului o dimensiune a anteriorităţii şi o vibraţie specifică a trăitului, şi să atragem atenţia că în istoria literară o astfel de asociere în- tre reconstituirea epică obiectivă, cu vaste panorame sociale, şi mărturisirea subiectivă, a existat rareori. Un alt lucru care merită să fie subliniat este că eroul-povestitor, Darie, n-are faţă de propria sa copilărie (ale cărei întâmplări sînt relatate în Desculţ) distanţa obişnuită a memorialistului. Vorbeam mai sus de Amintirile din copilărie ale lui Creangă. Perspectiva adoptată de marele povestitor moldovean este oarecum detaşată: vârsta infantilă e contemplată cu un amestec de umor îngăduitor şi de senină nostalgie, de la înălţimea maturităţii. în cartea lui Zaharia Stancu o asemenea distanţare nu se produce însă. Dimpotrivă, autorul se identifică total ou eul de altădată al copilului şi pentru el memoria este retrăire într-un prezent de o neobişnuită intensitate dramatică. Unii critici au rostit în legătură cu problema memoriei în Desculţ, numele lui Marcel Proust. Asocierea între Zaharia Stancu şi autorul ciclului în căutarea timpului pierdut este pînă la un punct posibilă, căci şi la Proust amintirea e retrăire, dar diferenţele între cei doi scriitori sînt atît de mari încât comparaţia nu-şi are rostul. Fapt este că în Desculţ perspectiva romancierului se confundă cu aceea a copilului Darie ; iată o trăsătură ou totul nouă în specia epică a romanului social. Dintr-o astfel de împrejurare rezultă un spor al efectelor dramatice. Văzute prin prisma psihologiei şt mentalităţii infantile, cumplitele suferinţe ale ţăranilor capătă un contur halucinant, se proiectează într-o succesiune de imagini de coşmar. O altă sursă de dramatism cu ecouri profunde în conştiinţa cititorului o constituie reacţiile şi mişcările sufleteşti ale lui Darie, care este înzestrat, pe de o parte, cu calităţile fireşti ale unui copil (vitalitate proaspătă, candoare, spontaneitate şi frăgezime a percepţiilor etc.), dar, pe de altă parte, cu acelea ale unei maturităţi premature, dacă ne este îngăduită expresia. O ex- 92 perienţă a suferinţei qu totul disproporţionată pentru un copil îi dă lui Darie o luciditate dureroasă şi imprimă comportamentului lui interior o asprime, o dîrzenie şi o încrâncenare care s-ar fi potrivit unui bărbat în toată puterea cuvântului. Elementul tragic vine din faptul că Darie este un copil în mare măsură frustrat de copilărie, împins prea repede şi prea brutal de condiţiile de viaţă dincolo de pragul unei alte vârste. Un copil mai delicat prin constituţie, cu alte date temperamentale decît Darie, n-ar fi rezistat unei asemenea presiuni (şi încă poate că fizic ar fi rezistat, dar nu moral). De aceea vom apune că Darie se distinge prin extraordinara lui forfă morală, trăsătură inexistentă de obicei în psihologia copilului. Stabilind, în linii mari, care este optica evocării (aceea a sensibilităţii şi puterii de înţelegere a lui Darie), să ne apropiem de lumea evocată. Evenimentele povestite în Desculţ, aşa cum le reînvie memoria naratorului, cu sinuozităţile şi capriciile ei specifice, se situează cronologic cam între 1905— 1906 şi 1917—1918, iar geografic, în Omida şi în alte oîteva sate de pe valea Călmăţuiului, adică în acea parte a cîmpiei Dunării altădată acoperită de codrul sălbatic, de pădurea nebună a Deliormanului, şi devenită ulterior una dintre oale mai bogate regiuni agricole ale României. Ou toate acestea marea majoritate a ţăranilor, exploataţi sângeros ■— cu sprijinul aparatului administrativ corupt — de către latifundiarii pe moşiile cărora sînt învoitori şi de către chiaburi, duc o existenţă subumană, de fantastice lipsuri, astfel încît ar fi posibil să afirmăm, metaforic vorbind, că unul dintre personajele principale ale romanului este Foamea. Oamenii, mai ales spre primăvară, când puţinele bucate agonisite prin muncă dură se sfârşesc, sînt siliţi să-şi înşele foamea cu ce pot: mănâncă deci fiertură de ştevie, de urzici etc., iar în timp de secetă, rădă- cini şi chiar pământ ars. Oopiii desculţilor au pântecele umflate de flori de salcîim, de dude, de corcoduşe şi de apa băută în cantităţi imense spre a se amăgi că sînt săitui. Bolile se răspândesc nestingherit în asemenea oon-diţii. Mulţi suferă, din pricina mălaiului stricat, de pelagră. îngrijirile medicale se reduc la aplicarea unor tratamente empirice şi primitive, recomandate de doftoroaia satului (Dioaica). Aşa, spre pildă, lui Darie şi fraţilor săi, când li se umflă gâtul, li se administrează gaz : „Acum — a hotărît Dioaica — ai să te duci cu ei acasă şi-ai să le dai să bea gaz... O lingură de gaz dimineaţa, una la prfnz, una seara. Şi să-i legi la gît cu cartofi." în vremuri de restrişte (de exemplu în timpul războiului balcanic din 1913) izbucnesc molime cumplite şi morţii vineţi, stropiţi cu var, sânt duşi despuiaţi cu căruţa la cimitirul satului, în genere, în faţa marilor calamităţi, a căror descriere dramatică formează o bună parte din substanţa romanului n piaţă. (Bilanţ) Elaborînd noţiunea de destin ca raportul ideal dintre necesitate şi libertate, Labiş îşi uneşte propriul său destin cu cel al comuniştilor. „Nu răzimat de eîrja metaforelor facile", ci în versuri de patetică sinceritate poetul laudă partidul şi gîndirea comunistă ca arc coordonator al întregii sale vieţi : Mă gândesc la bărbatul cu fruntea denun alb luminos, Cu barbă imensă şi sură tăiată-Mn curbare De arcul mustăţilor negre pornite în jos, Mă gîndesc la bărbatul lucid, generos, populat De idei ce agită frenetic înalte drapele, Aşa cum de^un veac încheiat s-a săpat nepătat Chipul lui viu în metalul memoriei mele. (Lui Marx) Ostaş al armatei comuniste, Labiş declară cu manifestul curaj, eliberat de orice retorism, al tânărului gînditor militant: „Marx, mi-amintesc de un vis ce-i al tău şi al meu", exprimând un act de creatoare adeziune la o filozofie şi un mod de a trăi. Iar cît de fundamentală este această adeziune, o dovedesc poemele sale de dezbatere a determinantelor personalităţii umane, ca în Intima comedie şi Omul comun. Romantic, aspirând spre acea ataraxic dinamică, vibrantă, la care se ajunge prin depăşirea căutărilor, a oscilaţiilor, a zbuciumului, Labiş îşi cercetează propria lume sufletească, cufundîndu-se „la mare adîncime", acolo unde „răsună întreaga împrejurare" pentru a se cerceta „cu oarbă lăcomie", epui-zînduişi „intimele spirale" ale fiinţei, în primele „cercuri" poetul întîlneşte Dezordinea şi Beţia, pe care e pe punctul de a le urma în „cercuri" mai a-dînei ale conştiinţei, cînd Raţiunea ;i desluşeşte corul Părinţilor, corul Oamenilor şi glasul Epocii. Dacă în acest poem ispita este una individuală, în Omul comun, secvenţă a ciclului Lupta cu inerţia (din volumul cu acelaşi titlu), e figurată inerţia ca ispită socială. Evoluţia „omului comun" de la dilemă la regenerare, apoi la cucerirea treptei superioare de umanitate, prilejuieşte lui Labiş tot atîtea reflecţii cu caracter larg generali zatar. Pe „omul comun" îl cunoaştem la maturitate, cînd a trădat vîrsta marilor idealuri şi candori a copilăriei, cînd a încetat de a mai fi parte integrantă a unui anumit univers : Dar pentru mine azi străini îs codrii, Sînt numai arbori, pietre, flori şi hău... (O viziune a omului comun) Acuzat că ar fi rău, „omul comun" compune o respingătoare „justificare", expresie a opacităţii sale intelectuale şi de sensibilitate, a întregii sale laşităţi, slugărnicii şi nepăsări egoiste. „Omul comun" repetă cuminte lozinci în care nu crede şi pe oare nu le înţelege, se teme de vijelia socială a eon- 100 temporaneităţii, se mulţumeşte să doarmă şi să facă rapoarte cifrice. începând a înţelege însă alienarea totală ce i se pregăteşte prin acest proces de lentă putrezire în câmpul gîndairii şi al acţiunii practice, „omul comun" ia hotărârea de a reveni la oameni, eternul mijloc de regenerare. El va prefera „furtuna" de sentimente şi fapte „onestei linişti de mai înainte", va prefera îndoiala, laşităţii anterioare. „Omul comun" devine „altceva", înţelegând că efortul omului de a stăpâni natura şi de a se stăpâni pe sine este generator prin el însuşi de poezie şi că ceea ce dă sens şi ascendenţă căutărilor, revoluţionare sau paşnice, de mai bine, este „modernul comunismului stindard". Pe această „treaptă superioară", omul redevine celula necesară a organismului social, aspirând spre îmbinarea dialectică a „fericirii personale" cu cerinţele colectivităţii socialiste. Sub zodia „roşiei constelaţii", omul aspiră spre o continuă perfecţionare, fremă-tând „ca o vioară" la presimţirea creşterilor viitoare. Acordul ou imaginea copilăriei pure este restabilit, după cum este reconstituit organicul peisaj al lumii interioare a poetului. în conformitate ou propriile sale legităţi şi cu cele ale lumii, omul traversează într-o perspectivă stenică armonia universală. Cu conştiinţa acestui fapt, poetul înscrie, numai aparent paradoxal, ou „grea bucurie" moartea unei stele sau a unui brad, pentru că ele sînt compensate de ivirea trudnică a unui nou mugur sau a unui nou astru. Asemenea lui Shakespeare, care privea natura umană ca „lut viu, nu funerar", Labiş proiectează în eternitate acumulările fiecărei generaţii, devenită, astfel, nemuritoare: Prieteni, veniţi să privim acest cer Şi codrii ou brazii şi munţii din slavă Căci noi, numai noi îndrăznim să simţim A nemuririi bucurie grozavă. (Bucurie) Este bucuria goetheană a muncii înţelepte, dirijată însă după o altă concepţie filozofică — cea comunistă. ★ Intre „primele iubiri" Labiş indusese pe cea pentru Mihail Sadoveanu. Mai tîrziu îl va pomeni pe Mateiu Oa-ilagiale. în sfârşit în ciclul Pantheon va grupa pe Rimbaud, Villon şi balada Mioriţa. Structura internă a multor din poemele sale (vaste înscenări de idei) mărturiseşte, implicit sau nu, reminiscenţe danteşti. Candoarea proaspătă a confesiunii sale poetice reaminteşte muzicalitatea lui Esenin, după cum veritabila tensiune a dezbaterii de idei ne indică alte sugestii literare. Spirit mobil şi asiduu cercetător, Labiş a selectat ca mentori pe acele spectaculoase personalităţi poetice, expresii ale unei grave combustii sufleteşti, ori, atras de ritmurile armonice ale naturii, 1-a ales pe Sadoveanu sau pe anonimul creator de balade. Experienţa Livrescă constituie însă pentru Labiş doar puncte de plecare. „încărcat pînă în vârful unghiilor de mesajul, ritmul şi lumina poeziei", poet al ideilor majore, expresie a unei conştiinţe revoluţionare, Labiş nu este un artist ăl lecturii facile, al cititorului grăbit. (Natura însăşi a poeziei lui o reclamă: spirit al adâncurilor, impune aprofundare. Numai astfel „prelungul minţii arc" poate transfera emoţia ideilor. Naltă vibraţie împrăştie-n fire Şi pentru creştere, şi pentru pieire. Vibraţie — pentru ziduri de granit, Vibraţie pentru un om obidit, Vibraţie pentru visare, Inimă, lacrimă, floare, Pentru greşeală, pentru păcat, Pentru copil şi bărbat, Pentru speranţă, vibraţie, Pentru ale dansului ritmuri şi graţie, Pentru dansul de flăcări şi roţi — Nimic pentru tine, tot pentru toţi. (Comunistului) 101 Fragmentarium de Eugen Simion Publicaţii cu preocupări literare : Facla, Facla literară, Omul liber, Scînteia, Idealul, Ideea Universitară, Cuvîntul liber (seria a Il-a), Cultura proletară, Gînduri noi. Fra—.,1ranscriu din fişele mele ■j || din scopuri strict docuimen-ţllm r jtare câteva însemnări despre revistele lapărute ■după primul război mondial, publicaţii mai puţin cunoscute, în atingere, mitr-un ichip sau altlul, ou ideile revoluţionare din epocă. ★ In 1923, N. D,. Cocea scoate din nou FadaProgramul revistei continuă linia democratică mai veche, totuşi cu idei mai dar conturata. Experienţa Chemării nu fusese lipsită ide învăţăminte pentru acutul publicist. El reaprinde flacăra revoltei faţă de statornicii săi adversari — monarhul şi dinozaurii vieţii publica. Pe ide altă .parte, realitatea socială de după război este mult mai complexă decît aceea din epoca antebelică. Făcând o sumară comparaţie în !) Facla, nr. 1, 6 ian. 1923. 2) Facla, nr. 3, 20 ian. 1923. acest sens, N.. D. Cocea constată că „au sporit atentatele împotriva libertăţilor cetăţeneşti, garanţiile constituţionale sînt sistematic şi premeditat încălcate îşi, ceea ce este cu totul alarmant, încolţesc, ântr-o măsură necunoscută pînă acum, germenii urii de rasă, de religie, de naţionalitate. (...). Facla reapare"2: „...Vom face din tribuna noastră amvon de predică şi baricadă de luptă" — avertizează (probabil Cocea) Sin articolul-program, I. Nţâcoară], alias : N.. D. Cocea, într-un articol : De vorbă cu un cis-mar se adresează proletariatului „tradiţional", stabilind în legătură ou emanciparea socială a acestuia un program de luminare: „Datoria intelectualului — zice el — e să privească realitatea brutală şi urîtă în faţă, să vadă spăimîinitătoarea prăpastie de incultură şi întuneric în oare zac muncitorii şi ân râvna de a ridica pqporul iar nu de-a se coborî el pînă la dînsul... Datoria noastră(...) să urmărim cu atâta îndiirjenie luminarea celor mulţi, încît să nu mai fie posibilă în viitor o societate care să asigure unui mănunchi de oameni toate binefacerile ştiinţei şi ale vieţii, pe cînd cismaruiiUii de pildă îi ia pînă şi putinţa de-a face deosebirea între un prieten şi un demagog". 102 Cocea are în vedere, cum am spus, .munoiitorul „tadiţional", meseriaşul, şi nu proletarul revoluţionar, care reprezintă o forţă socială activă. Efortul de luminare este, iarăşi, utopic. Inconsecvenţa nu a trecut neobservată. în;tr-o scrisoare:!), P,. Constantinesou-Iaşâ polemizează chiar în paginile Faclei cu opiniile lui Clocea : „Cred..... că mu te-ai gândit la celălalt mumoitlor conştient şi organizat — îi apune autorul srarisorM — care ştie să lupte şi-n afara votului, căci la intervale credincioase alimentează puşcăriile şi Jilavele, dacă nu şi cimitirele, tocmai pentru că a vrut să ^voteze". Un program de luminare se dovedeşte, în aceste condiţii, meficaee. Trebuie o restructurare fundamentală : „Răul trebuie tăiat de la rădăcină. Pentru a da adevărata libertate cetăţeanului pentru ca să poată vota în voie, trebuie Ca societatea să fie ticluită fără inegalitatea economică de azi, ceea ce ar reclama un mijloc pe care nu ştim de-1 vei tipări: dictatura proletariatului martial şi intelec-tbual". Curînd, după apariţia Faclei, Cocea scoate Facla literară (1 rfebr. 1923), pentru a sprijini pe tărâmul artei şi literaturii, ideile politice şi sociale ale publicistului socialist. Programul revistei (Credinţa noastră) nu mai lasă atici o îndoială asupra orientării ei radical revoluţionare : j..„Ar fi absurd să concepem măcar ideea că între poezie şi urlete (...) va triumfa vecinie răgetul 'bestiei, că între histrionul de la laşi i[A,. C. Cuzia] şi bunul Anatoie France va triumfa mereu răutatea şi imbecilitatea, că între cele două lumi care se ciocnesc astăzi pretutindeni, în lumea prejudecăţilor, superstiţiilor şi urelor ancestrale şi lumea imauă a egalităţii printre oameni şi a libertăţii de cugetare, :1) Facla, An. VII, nr. 6, 10 febr. 1923. să învingă mereu prostia, incultura şi sălbăticia primitivă". Articolele din Fada şi Facla literară atestă, privitor la concepţia lui Ni. IX Cocea, că pamfletul stă sub influenţa unor idei revoluţionar-utoipice. Hotărârea lui de a lupta ide unul singur, ca şi ideea stăruitoare că luminarea mulţimilor ar constitui mijlocul eficace pentru a reforma societatea, ilustrează concepţiile romantice şi utopiste ale publicistului inclement, nu odată paradoxal. Evenimentele din 1918—1921 impuseseră scriitorului o măsură a obiectivitătii, o pondere a gesticulaţiei. Ideile încep să 'domine expresia şi N. D. Cocea, un atlet al stilului, ştie să le arunce exact lla ţintă. Ca şi Arghezi şi Galaotion, oare făcuseră eforturi a uni socialismul cu morala biblică (vezi articolele din Seara şi Socialismul) Cocea substituie socialismului intelectualismul şi radicalismul său moral, bine înţeles, nu în mod deliberat. ★ Tot în 1023 apare şi revista Omul liber'') (1923—1925), redactată de Ion Pas, cu colaborarea lui Panait Istrati, Lotar 'Rădăceanu, Ion Călugăru, Emil Dorian, G. M. Zamfiirescu, I. Şarvary, Oamil 'Baltazar etc. Preocupările beletristice şi ideologice .ale revistei isînt variate. Ion Pas publică, pe linia mai veche a prozei tendenţioase, fragmente dintr-o lucrare mai amplă: Luicrătoa-rean, deplasând conflictul social pe teren erotic '(povestea fetei muncitoare pe care încearcă s-o violeze unul dintre oamenii patronului) ; acelaşi autor scrie articolul : Mizeria muncitorilor intelectuali °), ou idei anti-iautonoirniste. Deşi intervenţia are (nr. 2, 15 oct. 1926), operă ce va fi mult discutată în presa muncitorească datorită opticii sale eronate despre «lasă muncitoare. Acelaşi autor (M. Ciobanu) semnează în numerele 3_4 (1926, pag. 156—159) un medalion : „Alexandru Block", însoţimdu-1 de bogate texte pentru a ilustra ceea ce recenzentul numeşte „imnul revoluţiei" şi „eterna, universala dreptate a acestei revoluţii". într-o prezentare a volumelor de versuri ale fecundului Eugen Relgis („Melodiile tăcerii", „Poezii") sînt supuse unei analize critice severe diverse aspecte ale liricii contemporane, ca stilul dulceag, clamo -ros, apoi romantismul vetust („mior- 108 lâiturile romantico-aimoroase cu care ne pisează poetaşiî noştri" 10) ; un roman al lui Etern. Theodorestou (Flamura roşie) este repudiat în term:erni violenţi : „cea mai execrabilă producţie de roman social, care este îmbibat cu elemente izvorâte dinitr-o senzualitate patologică lomforoziană, senzualitate în oare aflăm reflexul sufletesc al autorului" 17), făoînd, în acest mod, o clară delimitare între literatura socială autentică şi literatura de formulă comercială. Indirect, revista impune criterii obiective în oglindirea conflictelor sociale autentice. Şi, bine înţeles, un spirit revoluţionar. în sprijinul ideilor formulate în program şi în articolele analitice privitoare la natura socială a artei şi la rolul ei activ, Cultura proletară 18) publică extrase din convorbirea avută de Lenin ou Clara Zet-kin, în legătură cu arta şi cultura proletară : „Arta este a poporului. Trebuie ca ea să-şi înfigă rădăcinile adînci, în marile mase muncitoare. Trebuie ca masele să înţeleagă şi să iubească antau". Este unul dintre momentele importante ale difuzării ideilor leniniste despre artă în cultura noastră. Direct sau indirect, prin comentarea în lumina ideilor leniniste a fenomenelor artistice, Cultura proletară a contribuit la cunoaşterea principiilor pe care proletariatul le aduce în domeniul culturii şi al artei. Orientarea spre idei teoretice este mai largă. Cultura .proletară reproduce şi comentează fragmente din importante lucrări filozofice marxiste sau din scrierile unor militanţi de frunte pe teren social, cunoscuţi prin concepţiile lor revoluţionare. Din Henri Baribusse (ca să cităm în ordinea apariţiei) publică articolul privitor la etica burgheză : Temeiul forţei conservatoare w). 16) An. II, nr. 1, 15 ian. 1927. . 17) An. II, nr. 1, 15 ian. 1927. 18) An. II, nr. 1, 15 ian. 1927, pag. 116—119. M) An. I, nr. 1, 15 sept. 1926. Autorul Focului supune unei virulente critici morala banului, mistificările eticii aduse de burghezie, corelaţia dintre economie şi morală, în cadrul relaţiilor capitaliste şi, inerent, modul cum sînt falsificate noţiuni etice fundamentale, ca înţelepciune, atitudine activă, voluntară, patriotismul. Este una din multele scrieri moraliste ale lui H. Barbusse. Economia şi etica, observă scriitorul, constituie mijloace prin care se extinde „nemărturisitul nesaţiu ai negustorilor şi al bancherilor : economia deşănţată, păcătoasă — sgîncenia — goana după avere, dorinţa sălbatică de „a ajunge" peste capetele altora şi de a le smulge situaţia pis-muită — imitaţie în mic a condiţiilor infernale ale vieţii sociale viciate — ajunge patriotism sfânt, predestinare de rasă, sacră energie, prevedere, Înţelepciune", în răspândirea acestor mituri false, atrage atenţia Barbusse, un rol cu totul nefast l-au jucat scriitorii şi teoreticienii care au devenit, în acest chip, conştient sau nu, partizanii acestui compromis cu efecte dintre cele mai negative, în toate domeniile vieţii sociale („ale căror urmări fatale puţini oameni cutează să le întrevadă"). Din Paul Labarcjue este reprodus un fragment din lucrarea Comunismul şi evoluţia economică (An. I, nr. 2) şi un altul din Amintiri despre Karl Marx (An. II, nr. 3—7, aprilie-august — 1927), din Lenin : Una din problemele fundamentale ale revoluţiei (nr. 3—4, An. I, 1926, pag. 136—142), fără a mad aminti numeroasele extrase din Marx şi Bngels (mai extinse sînt acelea grupate sub titlul: Fr. Bngels despre „Manifestul Cbmuirtist" An. III, nr. 1—3, 1928), Interesante date despre cultura sovietică conţine articolul lui M. Ciobanu : învăţământul şi Artele în Rusia Sovietică (An. II, nr. 8—12, il927). M. Cfobanu remarcă, în ceea ce priveşte literatura, rolul preponderent pe care îl au, în dezvoltarea ei, ideile revoluţiei. Revoluţia de- 109 .termină nu numai viziunea, conflictele ci şi stilul acestei literaturi. „Ca toate domeniile vieţii sociale — observă autorul — literatura a fost şi ea profund influenţată de Revoluţie şi urmările ei. Literatura din epoca războiului civil are pecetea vizibilă a acelei vremi : un zbucium neobişnuit, o încordare extremă reies din paginile în care se zugrăvesc suferinţa şi eroismul muncitorilor''. Autorul articolului numeşte această trăsătură fundamentală a Mteraturiii: romantism revoluţionar, utilizând un atribut gor-kian. El citează, dinitre operele ce ilustrează această orientare nouă, Torentul de fier de Serafimlovici, Săptămâna de Lebedinski. Literaturii din epoCa următoare îi este specific realismul dominant: „ân Cimentul, Gladcov a redat simbolul puternic de energie şi voinţă ale muncitorilor de fabrică, iar Leonov a zugrăvit ou adîncă pătrundere în Viezurii frământarea sufletească a satelor deşteptate pînă-n cel mai pierdut colţ al Rusiei de vijelia revoluţionară". Dinitre creatorii acestei perioade, M. Ciobanu citează pe Biednâi şi Miaia-kovski, pe Seâfulina şi Vsevolod Iva-nov, iar dintre dramaturgi pe Luna-oearsiki (Don Quijorte liberat) şi Biel Beloţercovski (Furtuna). Revista urmărea în mod metodic (realizările în domeniul artei sovietice. După Georges Duhamel reproduce un fragment din Călătorie la Moscova şi anume partea referitoare la teatru şi muzică (Teatrul şi muzica în Rusia Sovietică 20). Un fragment din cunoscutul reportaj al lui John Reed : Zece zile care au zguduit lumea21), re&riltor la ocuparea Palatului de iarnă ,(ânSemn,ările poartă acest titlu), întregeşte1, în paginile' Culturii proletare, imaginea despre revoluţie, întâlnim,, aici, şd desenele incen- 20) An. II, nr. 8—12, 1927 pag. 259261. 21) Idem, pag. 245—248. diare ale lui Frans Masereel (frecvente în presa revoluţionară a timpului). Consecventă progresului, revista încearcă să promoveze şi o beletristică despre şi pentru muncitori 22)„ Chiar in primul număr, I. P. Puţuri semnează versuri de compiasiune penltru soarta minerilor („Sărman miner") : „Sărman miner, / Cu mîinile-ţi crăpate ,murdare şi osoase / Tu faci grămezi de aur, palatele frumoase, — / Şi-ai tăi de milă cer (...) Să fi sărac ân viaţă, trudit, cerşind o pâine, / Cu care să^ţi minţi foamea pe astăzi şi pe mâine, — / Aşa te vor stăpânii, să mori flănwud în mînă / Dar lada lor ou aur să caţi să fie plină".,.. Sebastian anunţă în poemul: Foc! forţa socială nouă care va faoe să se prăbuşească „sterpa lume veche". Este un lung monolog în stil retoric ; în „sufletul uzinei", în zgomotele ciocanelor şi ale maşinilor, creşte o forţă puternică, „adânc răzbunătoare" ; ea receptează durerea tuturor („întregul glas ăl lumii ce-cudurâ greu ; mută") pe care pumnul de fier al justiţiei n-o poate stăvili : „M-a oţelit durerea şi vin semeţ, spre voi / ou gânduri noi de Viaţă, ân braţ ou forţe noui..,i(L..) Sosesc cu faţa neagră de fum / Faceţi-mâ loc" 23). Un deţinut de lla Jilava semnează un Pastel ; în celula mohorâtă stau întemniţaţi cei douăzeci şi unu „plini de Vise" : „Când şi cînd se mai aude '< Viersul .unui revoltat, / Ce pe suflet îl apasă / Ploaia rece, ploaia deasă" 24). Alt colaborator publică versuri de dragoste, definind acest sentiment fundamental în funcţie de clasa socială. 22) Revista publică şi traduceri din literatura universală. Din Anatole France este reprodus un fragment din Insula pinguinilor (An. 1, nr. 2), din Ilyu Ehnanburg: Luleaua micului Communard i(An. III, nr. '1-^3, 1928). Trebuie amintită din paginile Culturii proletare şi prezentarea lui Lenin într-un basm popular (An. I, nr. 1). 23) An. I, nr. 2, 15 oct. 1926. v') An. I, nr. 2, 15 o:ot, 1926. 110 Sânt utilizate şd modalităţile satirei. O Baladă (a) păduchilor25) atacă parazitismul burgheziei. Interesante sînt în Cultura proletară însemnările din închisoare ale lud N. Doreanu: în închisoare: Raport2S). Sorise cu nerv publicistic, ele oglindesc asprimea vieţii de captivitate, enorma stupiditate a gardienilor etc. Deşi nu e prima publicaţie cu preocupări de literatură şi artă proletară, Cultura proletară e, totuşi, prima revistă destinată, în exclusivitate, pro-iblemelor culturii proletare. Ralul ei este, după cum s-a putut vedea din program, de a provoca o cultură însufleţită de idealurile revoluţionare. Reviste anunţă şi chiar impune, în paginile ei, un spirit critic proletar, adică un mod propriu, revoluţionar, de a interpreta fenomenul cultural contemporan.. Revista e preocupată apoi de probleme teoretice privitoare la dezvoltarea artei şi culturii. In unele articole îşi găsesc ecouri discuţiile purtate în Uniunea Sovietică în legătură cu metoda de creaţie a scriitorilor revoluţionari. Penitru prijma dată la noi sânt formulate unele trăsături ale acestei metode (romantismul revoluţionar, realismul dominant, elementul înviorător, stanic, ca o consecinţă a înţelegerii dtoarnieii sociale) şi tot acum se pun, ou o mai profundă înţelegere a raportului dintre artă şi Viaţa socială, problema perspectivei istorice în creaţie şi a opticii sociale a artistului, In ceea ce priveşte viitorul (ţărmul dreptăţii) şi căile ce duc la el, articolele din Cultura proletară denotă, faţă de altele anterioare^ mai mult realism. Limitarea elementelor utopice, depăşirea viziunii critieo-utopioe (specifică literaturii socialiste anterioare), introducerea unui accent de vigoare revoluţionară în locul nostalgiei după vi- 25) An. II, nr. 3—7, aprilie-august 1927. 26) An. II, nr. '8—12, 25 dec. 1927. itor, apar ca o consecinţă a succeselor repurtate pe terenul ideologiei şi al pradticdi revoluţionare ale clasei muncitoare. Ecourile acestei epoci de efervescenţă revoluţionară se restrâng şi în paginile Culturii proletare. Revista nu este lipsită de anumite confuzii şi limite ân ceea ce priveşte, de pildă, raportul dintre cultura trecutului şi cultura proletară. Influenţa ideilor reformiste se resimte. Revista difuzează tezele lui Karl Kautsky privitoare la .raportul dintre ştiinţa burgheză şi ştiinţa proletară (An. I, inn 1),. Din arta contemporană revista nu reţine decât aspectele perisabile, ignorând valorile autentice. Cultura proletară rămâne, prin aspectele valoroase semnalate mai înainte, cea mai importantă revsită de cultură, 'legată [de mişcarea revoluţionară, în deceniul al Hl-lea. GÎNDURI NOI «1927—1928) La Craiova a apărut în 11927 revista „siocial-iculturală" : Gînkiuri noi, care sub multe aBpeCte, urmează Cultura proletară. Redactorul acestei noi publicaţii este I. P. Puţuri, cu colaborarea intensă a lui iM. Cruceanu, Ion Pas, Mihail Ciobanu. Numărul al 2-iea '(păstrat în Biblioteca Aclademiei R,.S.R.) este din 15 martie 1927. Revista se preocupă, în afara problemelor sociale, de situaţia învăţământului (iîntaMun articol I. Puţuri vorbeşte de „monopolizarea îravăţărnînrbului''), de fenomenul literar contemporan etc. Unele articole se remiarcă prin caracterul teoretic mai larg şi prin spiritul lor polemia Nu isint ocolite creaţiile 'beletristice originale şi în această direcţie colaboratorii Culturii proletare se bucură de o atenţie deosebită,. Despre raportul dintre artă şi orânduirea capitalistă scrie Mihail Cruceanu (Lanţurile 'artei27). Autorul porneşte de la constatarea că în toate itim- n) An. I, nr. 3, 15 aprilie 1927. . 11J punile artistul a suportat presiunea claselor dominante, a fost îngrădit în năzuinţa de a exprima idealurile sale intime, fiind nevoit să respecte gusturile şi ideile păturilor de sus. Arta, «a şi etica, e o noţiune dependentă de mediul social : i.După cum morala Şi părerile oamenilor sînt influenţate de timpul Sin care trăiesc — observă M. Cruoeanu — adică de societatea căreia aparţin, tot aşa artistul, ca produs al mediului social, e stăpânit în opera lui. de ideile şi prejudecăţile societăţii". Dacă se iveşte un artist refractar faţă ide aceste idei şi prejudecăţi, atunci el simte opresiunea societăţii, suferă rigorile legilor ei tiranice. Un astfel de artist — precizează colaboratorul Gândurilor noi — este un revoluţionar. Opera iui ar oglindi altfel decît în mOd curent raporturile dintre clase, ar pune, zice scriitorul, „un muncitor care moare de jandarmii unui guvern tiranic şi nu un om bogat şi respectat asasinat de un muncitor pe care-1 gonise din lucru.. Singura libertate a artei contemporane, afirma — într-iun chip tranşant — ân finalul artistului, :M. Cruoeanu, este aceea „de a oînta plăcerile Şi gusturile stăpânilor, sau ceea ce nu âe atinge mândria şi interesul. Iată de ce arta e şi ea o artă de clasă, e ou aripile înlănţuite". Probleme similare ridică acelaşi autor 'în articolul Individualitatea şi opera de artă28). Revista reprodusese, într-un număr 'anterior, 'din Cultura proletară, convorbirea lui Leniin ou Clara Zetkin. referitoare la arta proletară. Ideea despre caracterul popular democratic al artei stă şi la baza 'articolului lui M. Cruceanu. Artistul — zice autorul — nu trebuie şi nici nu poate, dacă Ides-tinează creaţiei .lui un rol social, să înfăţişeze o realitate sufletească intimistă : „artistul nu-şi poate pune la baza operei lui simţiri cu totul personale, neînţelese şi neînoercate de nimeni, căci opera nu ar avea nicio va- ') An. II, nr. 1, mai 1928. loare"... Creatorul autentic, precizează M. Cruceanu, este „o antenă mai sensibilă a colectivităţii, e nervul şi conştiinţa ei".., „Prin natura ei (opera de artă) se adresează colectivităţii şi artistul e ţinut a se simţi legat de societate, nu ca inidivild izolat ci ca parte din societate.'\ Ce înregistrează el din realitate ? Esenţialul, evitând atît banalul cît şi excepţionalul. Dar 'individualitatea creatorului este limitată într-o societate bazată pe 'interese de clasă : „Interesele, morala, poftele şi toate prejudecăţile clasai stăpînitoare" presează pe artist, încătuşează personalitatea lui, făcând din ea — cum zice autorul articolului — „o forţă anonimă". Această ciocnire dintre aspiraţie şi neputinţa realizării, dintre adevărul intuit şi imposibilitatea reflectării lui duce la crize sufleteşti sau la compromisuri reprobabile. Fără a intra în detalii, să observăm că M. Cruceanu priveşte limitat aceste raporturi. Orânduirea Capitalistă (la care se referă scriitorul) poate limita dar în nici un caz .infringe tendinţa de afirmare în artă a adevărului. Prejudecăţile pot impune unele mistificări, dar la iun artist cu 'adevărat autentic, aspectele contrastante ale realităţii .transpar âinltrio formă sau alta. Legat de idea destrămării literaturii burgheze (care 'anume e aceea, autorii acestor intervenţii polemice nu spun) este şi articolul pe care Ion Pas îl publică în primul număr al Gîndurilor noi, privitor la literatura pentru copii, intitulat : Otrava. El analizează succint conţinutul literaturii patriotarde, naţionaliste, oare insuflă îndemnuri la intoleranţă. Povestirile „îmbâcsite de convenţionalism, lipsite de pătrundere şi sorise ou piciorul" otrăvesc sufletul infantil. Cultivă în el rasismul şi instinctele primare : „Acestea au fost şi sînt, în bună parte, caracterele literaturii pentru copii — conchide autorul — şovinismul, antisemitismul, intoleranţa, îndobi- 112 tocirea, sălăşluiesc într-insul. Această literatură — accentuăm — (trebuie nimicită''. Revista ândhină un număr lui Miaxim Gorki (cu odazia împlinirii a 60 cte ani de la naşterea sa) (An. II, nr. 2, iunie 1928) şi cu acest priliej semnează articole Mibail iCruiceanu, M. Ciobanu şi I. Puţuri. Dintre scrierile lui Gorki e ■reprodus un eseu despre Criza morală. Articolul : Gorki în faţa vieţii, aparţi-riînd lui Mi Grupeanu, încearcă să definească unele trăsături ale operei gor-kiene : optimismul ei fundamental, respectul pentru adevăr, caracterul ştiinţific al oglindirii realităţii, forţa pasiunii sale pentru ceea ce este omenesc : „Din toată opera lui Gorki se desprinde o sănătate sufletească, un echilibru în judecata lui intimă şi acel respect desăvârşit pentru adevăr, încît dacă n-ar fi puternica lui personalitate artistică, ai fi înclinat a crede că e un om de ştiinţă, un savant cercetător al vieţii omeneşti aşa cum se oglindeşte ea în sufletul lomului în raport cu semenii lui''. Articolul lui M. Ciobanu din Cultura proletară, referitor la dezvoltarea literaturii ruse dupâ revoluţie, este reprodus sub titlul : „Literatura rusă după război" în Gânduri noi (An. II, nr. 3, iulie 1928). Ou aceasta, contribuţia pu-blistică a revistei se ândheia. Ideea ce revine frecvent în articolele din această revistă este aceea [privitoare la raportul dintre artă ((inclusiv individualitatea .artistică) şi societate ân cadrul orânduirii dominate de lupta de clasă. Contribuţiile revistei se înscriu pe această linie. Rezerva pe oare o trezesc intervenţiile critice din revista oraioveană provine din faptul că autorii, ei înşişi scriitori legaţi de mişcarea muncitorească, [detaşează ideea dezvoltării artei contemporane de mişcarea de eliberare a proletariatului, de programul ideologiei lui. Gliidiiiri noi publică, cum am spus, şi lucrări beletristica I. Puţuri semnează versuri cu caracter social : Elegie, Sărman miner, Convoi muncitoresc, Descătuşarea, unele dintre ele apărute şi în Cultura proletară. Ion Pas publică schiţa : De închiriat 2i)) din viaţa micii funcţionărimi, iar Mihail Cruceanu poemul : Răsăritul 30), un lung poem retoric-vizionar: „Noaptea striveşte cetatea ide ruină, bordeiele sfarmă porţile negre ale Uzinei, ale cazărmilor şi ale închisorii. Sub pînza de tenebre se urzesc comploturi, cerşetorii devin profeţi iar femeile pierdute — vestale, visele zdrobesc lanţurile de întuneric. Dar deodată robii s-au mişcat! Visul s-a aprins ascuns sub pleoape, Braţele prin somn s-au încordat Mii de piepturi, ca un ritm ds ape, Răsuflarea şi-au amestecat, Buzele le ard, dar nu de sete. TimpU-U—s încinse, dar nu-i vis, S-au aprins pe ceruri mii de pete, Roşii ca de foc şi s^au deschis Guri de jar, de flăcări orbitoare... Unde arde ?... Totul s-a aprins ! Robii poartă torţe pe ogoare, iar cetaitea-i un cuptor încins, Val ide flăcări sfâşie tot cerul, Apriiizmd hlamida-mpărătească..." 2!l) An. I, nr. 2, pag. 2—3, 15 martie 3°) An. III, nr. 3, iulie 1923. 8 — Viaţa românească, i 113 Tradiţiile realismului: Revista „Cumpăna" (1909) şi muncitorii — Marginalii — de M. Emilian In noiembrie 1909 apare în Bucureşti o revistă literară scrisă în întregime de M. Sadoveanu, D. Anghei, Ila-rie Chanjdi şi Şt O, Iosif : revista „Cumpăna". Gruparea acestor scriitori în jurul unei publicaţii noi nu ne sur-'prinde, eunosoMd atît ideile cît şi prietenia ce-i lega. Revista publică articole de Chendi, poezii de Anghei şi Iosif şi proză de M. Sadoveanu, toate semnate cu numele Sioriitoriior sau şi cu pseudonim în Oazul Iosif-Anghel (A. Marea), într-o oarecare măsură cercetările de istorie literară recente au consemnat aceste colaborări, cu excepţia notelor finale, în special a notelor mărunte^ în majoritate nesemnate'. Interesul cercetătorului de azi se opreşte im'ai ales asupra noteitor din rubrica „Efemeride", unde .Sînt tratate teme divense, mai toate cu un pronunţat Caracter social, după stil., se pare Că aceste note sînt redactate mai ales de Ilarie Chendi şi D. Anghei, dar nu este exclusă posibilitatea ca printre autori să fie şi ceilalţi colaboratori. Pentru caracterul lor combativ, axate pe idei înaintate, structural apropiate de presa muncitorească a epocii, „Efemeridele" Cunnpăniei aduc o cartă contribuţie la reconsiderarea lui Ilarie Chendi oa scriitor şi la definitivarea imaginai celorlalţi colegi de redacţie. „Efemeridele" au în primul rând un caracter de luptă profesională, aproape aspectele ei cu revendicările muneito-sindicalistă în intenţii, solidară în toate rilor. O acţiune asemănătoare, mai organizată şi mai indicativă, iniţiază ulterior Camil Petrescu prin „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice". Daşi problemele pe care le pun redactorii „Cumpănei" au caracter net revoluţionar, scriitorii fiind consideraţi proletari intelectuali, în accepţia in ca-re-i caracterizase şi Gherea^ articolele to Cauză nu rezolvă ci numai pun probleme ; sînt ca nişte interpelări de o contondentă neobişnuită în revistele literare ale epoeiiL Cu tot sentimentalismul loi implicit în enunţarea invectivei politice, „Efemeridele" acestea dovedesc o atitudine progresistă şi o solidaritate cu acţiunile greviste din epocă. în numărul 2 (anul I) din 4 dac. 1909 revista comentează fără semnătură mitingul muncitorilor bueuresteni ţinut cu o săptămână mai înainte, la care conducătorii sindicali au cerut ieftinirea traiului ; se relevă violenţa cu care muncitorii îşj cer dreptul la o viaţă mai bună. Plângerile muncitorilor par „duioase" autorului notei. Pe marginea lor se glosează revendicarea profesională a scriitorilor: ,^Noi ce să zicem ? Scriitorii sînt şi ei muncitori ân tfelul lor şi împărtăşesc pe deplin soarta celor apăsaţi ide greu-itatea traiului. Cite avânturi şi cîte porniri frumoase ou înăbuşe şi în irindu-rile noastre acele mizerii ale vieţii, de care se plâng ei. Cffiţi inşi dintre noi. m -au strigat şi ei fin pustiu : n-avem pîine, n-Bvam lemne ! Şi de aceea e omeneşte explicabil că mişcarea meseriaşilor în contra scumpirii traiului va 114 găsi întotdeauna uin sprijin in noi", (pag. 29—30),. în numărul următor A. Mirea semnează o notă fulminantă în oare continuă discuţia începută, subliniind necesitatea participării iscriitarillor ia luptă activă împotriva mediocrităţilor care conduc cultura burgheză şi care-i calcă metodic ân picioare. Apelul la luptă începe prin vestejirea donchijotismului romantic al epigonilor eminescieni. Chemarea la luptă a colegilor de breaslă are caracter Ide (manifest pro-feisional-sindicaii: „Prin urmare voi oare aţi stat până acum ân umbră, timizi, dihuinld un cuvânt, chinuind un vers, cizelând o frază, voi care v-aţi lăsat intimidaţi de tupeul outărui ,,x" ales de guvern ca mandatar al naţiunii sau de cinismul cine ştie cărui sociolog cu teorii şi sisteme infailibile^ sculturaţi-vă, irecăpă-taţi încrederea ân voi şi în experienţa voastră proprie câştigată cu atâtea jertfe. Spuneţi-le că tratatele şi cărţile le stau tuturora ia dişpoziţieţ, că inteligenţa voastră nu poate fi mai prejos decît a lor, că isâimţirea voastră poate fi mai puternică....."K în final A. Mirea pune problema scriitorului axat pe actualitate, condiţie esenţială a rezolvării doleanţelor economice ale scriitorilor, condamnând visătoria goală, fără sens, plutirea eterică ân vis : „Astfel vom împrăştia legenda scriitorului eteric care consumă luciu de lună şi vom ajunge să fim şi noi luaţi în seamă ca forţe utile societăţii, aşa că nu-şi va mai permite' orice iburită-verjde să ne privească de isus şi să ne trateze de visători''. 2 Discuţia despre actualitate şi literatură continuă şi în numerele următoare. „Efemeridele" o consemnează fără semnătura autorilor dar ca un articol din partea redacţiei. La acuzaţia 1 Cumpăna -I, 3, 11 dec. 1909, pa" 33—34. 2 Ibidem, pag. 35. că fac numai literatură de actualitate redactorii răspund : „Da, da, avem simţământul actualităţii şi am voi să-i dăm şd altora. înţelegerea pentru amănuntele vieţii, pasiunea pentru problemele ce-o agită, încântarea pentru mica ei parte de frumos şi bine, n-ar strica nimănui. Poezia netrăită îşi scrisul nesimţit ca tot oe-i măreai şi născocit, se scutură ca florile în vânt" 3. Redactorii Cumpănea nu vor să „rătăcească prin morminte" sau să „viseze zănatici ia cele de apoi". Articolele se încheie ou o sentinţă care ar putea figura şi pe manşeta unei publicaţii de azi : „Noi rfrrăim ou vremea şi vremea este în scrisul nostru)..... Pentru eternitate şi pentru (istorie tu nu contezi decît cu bucăţica de vreme pe care ai trăit-o"/1 Revista duce o susţinută luptă împotriva curentelor decadente, pe oare le consideră simple încercări care nu vor reuşi să se impună niciodată. Chandi semnează chiar un articol in interiorul revistei cu această temă : Literatura de mîine6. Criticul atacă de pe poziţii realiste literatura la modă, aşa zisele şcoli efemere care fac zgomot, oertifi-oîndu-şi existenţa cu reguli pedante şi forme secii: „Nu sporadicele şi anemicele încercări de azi constituie elementele literaturii noastre (de mîine. ci un curent mult mai (firesc se va ivi oare se va caracteriza pur şi simplu prin aceea că mai presus ide lorice tendinţe şi de vorbă multă, mai presus de forme reci şi reguli pedante va aşeza ca principii : frumosul şi intensitatea simţirii". Este transparentă aici aluzia la curentele formaliste. Revista pleda pentru o literatură realistă care să exprime năzuinţele maselor, (Această adeziune, fără ocoluri şi subtilizări se oglindeşte 3 Cumpăna I, 9, 22 ian. 1910, pag. 141. * Cumpăna I, 9, 22 lan. 1910, pag. 141. -1 Cumpăna I, 14, -26 febr. 1910, pag 219. 115 în note ca şi in articole ou destinaţie specială6. „Nu avem cărţi pentru popor. Poporul nu citeşte nimic fiindcă nu are cărţi" 7, notează cronicarul revistei. „Efemeridele" evoluează de la probleme aproape sindicale, cu revendicări profesionale acute la probleme mult mai mari care abia azi şi-au găsit rezolvarea, lin anii construirii socialismului Revista pune în discuţie o doleanţă economică vitală pentru scriitori şi artişti : pensia. Problema nu e numai o teoretizare a unei cauze juste ci are un obiect precis. Articolul ise referă în mod special la plecarea din teatru, din cauza bătrîneţii, a manei actriţe Agata Bîrsascu 8. în acelaşi număr, reluând ideile unui articol al lui Alex. Vlahuţă, redactorii iiac propuneri pentru înfiinţarea unei edituri oficiale, de autoritate, care să contribuie la desfiinţarea exploatării scriitorului. Acţiunea revistei n-a fost însă sprijinită ide Societatea Scriitorilor oi respinsă într-o şedinţă. Era natural ca revista să mitreprindă acţiuni în numele breslei iscriitoililar deoarece organizaţia lor profesională nu le apăra drepturile. O dovadă o constituie demascarea |pe care o publică Natalia Iosif, soţia lui St. O. Iosif, sub forma unei scrisori deschise către Ministrul Şcolilor de atunci, Spiru Haret9. Natalia Negru Iosif suplinea o catedră pentru oare titulara primea salariul de 500 lei1.. Din aceşti bani oferea suplinitoarei ridicola sumă de 50 lei. Era, categoric, o exploatare crâncenă, pe care autoarea scrisorii deschise o caracterizează ca o barbarie : „Să începem lupta împotriva barbariei din şcoala românească",10 Am trecut în revistă cîteva note mărunte, care aşa cum sînt .definite de însăşi rubrica unde apar, avea -un caracter efemer, o valoare publicistică, agitatorică într-o anumită accepţie. „Cumpăna", deşi cu o viaţă scurtă, a avut o atitudine consecvent progresistă prin conţinutul ei. Partea finală, mis-eelaneele şi notele o proiectează însă mai mult în problemele de actualitate ale vremii, în clocotul vieţii sociale, încercând o atitudine de luptă profesională. Fie simpatia declarată pentru muncitori şi acţiunile lor, fie pledoaria certă pentru împlinirea nevoilor celor ce obosesc cu condeiul, zile şi nopţi, fie numai discuţia pentru adevăratul drum al creaţiei literare, materialele publicate de revista celor patru scriitori sînt preţioase şi se înscriu ca un pionerat ideologic pentru 'scriitorii de azi. 6 Cumpăna I, 14, 26 ifehr. 1910, pag. 210. M. Sadoveanu „Cărţi pentru popor". 7 Cumpăna I, 11, 5 febr. 1910, pag. 173. 8 Cumpăna l, 4, 18 dec. 1909, pag. 60. 9 Cumpăna I, 4, 18 dec. 1909, pag. 76. 10 Ibidem, pag. 126. însemnări despre romanul românesc de Paul Georgescu N STUDIU despre un anume obiect presupune un unghi de vedere, dacă nu 'şi un punct de vedere, şi asemenea perspectivă aleasă trebuie mărturisită de la început chiar dacă, deşi orice unghi de privire e justificabil, vei fi acuzat de a nu fi ales altul ; apoi, spunând cu ironie că lucrul din lume cei mai bine împărţit este bunul simţ, de vreme ce nimeni nu se plînge că are prea puţin, Descartes a uitat să menţioneze talentul artistic ce pare a se afla în aceeaşi situaţie ; deci, dacă toate operele sînt în cel mai rău caz excelente, de e să admitem judecata autorilor, nu ne rămâne decît plăcerea descrierii, egali prin aceasta cu prozatorii, numai că, în vreme ce ei descriu harnici, abili, nevrozaţi, geniali, energici, blegi, fameni, sublimi şi ticăloşi, nouă ne revine travaliul secund asupra umbrelor reflectate, numai că, anumite umbre destrămândunse mai lent decît modelele lor reale, jocul ou imaginile primeşte ceva din trăinicia lor. De unde şi impresia scriitorilor că, în definitiv, criticii le fură din eternitatea lor ; gînd fals, de vreme ce prozatorul nu i-a luat nimic modelului său din energia lui vitală, dimpotrivă, i-a acordat niţică posteritate ; ba chiar exerciţiile glosatorilor prelungesc şi fortifică viaţa umbrelor — a eroilor literari, ce se hrănesc din analizele criticilor ca zeii din fumul jertfelor. Cînd (contemporanii — scriitori, critici, eitirtori — nu se înţeleg, ei sînt de acord să facă apei la Tribunalul suprem, Posteritatea, al cărei verdict e inioasabii ; dar fără a spune cu Poetul, amar : „Dar să vezi, posteritatea / Este încă şi mai dreaptă", am să remarc doar că în artă nu există „judecata din urmă", toate dosarele — sau o parte din ele — se 'trimit ân recurs, iarăşi şi iarăşi, cu advocat, procuror şi judecători : sentinţă definitivă nu există. Se consideră însă că există capodopere sau opere clasice, a căror valoare este indiscutabilă prin chiar permanenţa tor. Aprecierea aceasta, destul de răspândită, e suspectă însă tocmai prin faptul că se sprijină pe un argument de bun simţ — la chose du monde la mieux partagee — ; o elementară cunoaştere a istoriei literaturilor o răstoarnă, dezbaterea se reia mereu, ou (alte argumente, şi chiar dacă anume opere beneficiază mereu de apreciere, să nu se uite că încrederea e mereu reînnoită. Fiindcă aşa cum critica nu poate exista decît cu dreptul de a repune în discuţie orice operă şi chiar o întreagă literatură, tot aşa, opera nu trăieşte decât artât cît e luată în discuţie, consacrarea reală nu e 117 „sfinţirea împreună" ici irejudaoarea procesului de către fiecare generaţie, eventual cu acelaşi rezultat. Dezbaterea reluată, permanentă, e semnul caracteristic al trăinielei. Deocamdată, scopul acestei lucrări e modest: descrierea unui imaterial românesc din perspectiva unui unghi de vedere sau, cum ne cerea Mihail Ralea, elaborarea unui punct ide vedere ; acest punct nu este, evident, nici singurul posibil, nici cel mai înalt ; oarecum, va fi enunţat de la început, lîn parte va fi elaborat pe parcurs ; icît priveşte discursul ineu, ei nu va ţine seama de criteriul cronologic, sau de meritele istorice. Dar neâneepînd prin a propune o ierarhie, sau criteriile unei noi ierarhii, justificarea aducerii lîn discuţie a unei cărţi sau a alteia va fi a celei mai calificate recunoaşteri contemporane, a lui G. Călinesou. Critica universitară se adresează, cel puţin iniţial, studenţilor ; ea porneşte de la cal-ee-ştie, adresîndu-se celui-ce-nu-ştie, ou scopul de a-,1 învăţa ; ea cată să fie deci sistematică ; iar de aminteşte numele unui filosof sau lai unui sistem (curent, şcoală) estetic, atunci cată a-i rezuma concepţia ; o idee are un loc al ei, cu introducere, dezvoltare şi concluzie. Nefiind ţinut nici de obligaţii interioare, nici exterioare, nu voi respecta aceste convenţii ce îşi au rostul şi plăcerea lor. Critica eseistică porneşte de la principiul că interlocutorul ştie cît şi scriitorul ; eseistica este o discuţie în care interlocutorul stă între parenteze, implicat, cînd nu se află în chiar conştiinţa scriitorului ; eseistul nu-1 învaţă pe cititor ci, în faţa lui, îşi pune întrebări, schiţează răspunsuri, revine asupra lor cu completări şi rectificări, .se surprinde în dilemă punîndunse singur lîn încurcătură etc. Astfel de critică nu e singura posibilă, nici cea mai bună, îşi are însă utilitatea şi mai ales plăcerea ei. Romanul e o reflectare a realităţii, un mod de organizare a epicei, expresie a ideologiei unei Clase sau grup social, într-un moment istoric dat, produs al caraoteristioelor şi tendinţelor unui popor, manifestare a unui temperament 'trecut printr-O experienţă de viaţă etc. Toate aceste perspective nu se izgonesc, cum şi-au închipuit uneori criticii, dar se completează, se întregesc într-o explicaţie globală spre care critica năzuieşte. Opera poate fi înţeleasă şi ca organizare a lumii, din nou, de unde şi 'denumiirea ide creator, dată scriitorului ; aceasta nu înseamnă că romancierul creează lumea din nimic, nu, el foloseşte realitatea cunoscută şi o reface ca lume înţeleasă ; ceea ce se numeşte ficţiune e (raportul dintre realitate şi imaginea irefleotată, care e nu numai selectivă ci şi reorganizată. Cu alte cuvinte, orice scriitor se întreabă care e valoarea valorilor, cauza suferinţei, mecanismul societăţii, la urma urmei, sensul vieţii. întrebarea e imai mult sau rnai puţin conştientă, ■răspunsul, mai mult sau mai puţin clar, uneori explicit, alteori implicit ; dar, în orice oaz, orice epcră reală >e un răspuns, o reorganizare a lumii, fie aşa cum iar fi bine să fie, fie aşa cum crede romancierul că este ide fapt organizată. Alteori, scriitorul nu trace de faza întrebării. Daci, deosebim trei categorii : romane utopice („Fraţii Jderi"), pozitive i(„Ion"), interogative '(„Sărmanul Dionis"). In toate cele trei categorii, dar mai cu seamă în cea pozitivă, unul din factorii de valoare îl cionstituie decalajul dintre esenţă şi aparenţă (de aici critica socială, corolar 'necesar). Prin urmare, altîlt cei ce susţin că opera e mirnezis, cît şi cei ce afirmă că e o creaţie inedită pe planul ficţiunii, greşesc şi au dreptate. Prozatorul nu „redă", nu descrie, nici măcar nu, vorba lui Gherea, „zugrăveşte adînc", operaţii plicticoase şi total inutile ; dar nimeni nu poate crea din nimic, planul ficţiunii rămânînd, chiar şi în fantastic şi oniric, cu fundament social real. Prozatorul reface după un plan propriu (ficţiune artistică) universul 118 real ; chiar obsesiile, întrebările şi răspunsurile sale sînt date de dinamismul social, chiar evaziunile (în rbrecuft sau viitor) îi sînt sugerate de real ; după cum temperamentul îi dictează tipul de reacţie la real. Dar proiecţia nouă a lumii pe care el o elaborează din aceste alimente terestre e o creaţie, aşa cum fructul, ce n-ar fi putut exista dacă arborele nu s-ar fi hrănit din pământ, e o realitate nouă, semănând ou Terra, dar fiind altceva 1. A presupune că opera poate fi gândită critic într-o abstracţie .totală a societăţii care a produs-o, înseamnă a o steriliza, reducând-© la probleme de estetică organizatorică şi comploziţională ; dar a reduce opera la elementele ce o compun, înseamnă a egaliza biologia cu disecţia. Vreau isă subliniez ideea că, în nici o împrejurare, critica nu trebuie să fie numai reductibilă. Cu această rezervă, orice contribuţie specializată este de luat în consideraţie, cînd sporeşte şi nu sărăceşte semnificativul. Opera de artă poate fi receptată, între altele, ca un răspuns la anume întrebări, iln asemenea perspectivă, valoarea ar consta atât ân calitatea artistică a răspunsului, ân capacitatea de a crea pe planul ficţiunii, cit şi in calitatea şi intensitatea întrebărilor. S-ar putea presupune că limitez romanul ia acele cărţi im oare autorii îşi pun cu glas mare întrebări şi răspund ou elocvenţă şi patos. Mi se pare limpede că proza lui lEmineseu sau Camil Pe-trescu are un caracter interogativ. Se admite şi faptul că povestirile istorice ale lui Sadoveanu nu constituie o evadare în trecut ci o expediţie în căutarea linei de aur, adică a valorilor etice şi a sensului existenţei. Dar să examinăm acum .câteva romane .de speţă .zisă obiectivă. Se ş-tie că Liviu Rebreanu, deşi cunoştea bine armata KK., în 'calitate de fost ofiţer, nu a participat la război, pe front; mai imiult, situaţia lui, ân Bucureştiul ocupat, şi imediat după aceea, a fost primejdioasă şi ambiguă. De asemenea se ştie că scriitorul şi-a transpus extrem de interesanta lui experienţă într-o proză — Calvarul2 — fără valoare deosebită, ân timp ce în capodopera cane e „Pădurea spânzuraţilor", situaţiile nu au nici o asemănare vizibilă cu cele trăite de autor. De asemenea se ştie că Emil, eroul romanului, dorise să vină în Bucureşti, dar fratele său, Liviu, nu putuse să^ găsească o îndeletnicire, prins el însuşi de greutăţile inerente debutului 3 şi ale unei familii incipiante. Fanni Rebreanu mărturiseşte (în „Cu soţul meu") durerea lui Liviu la aflarea morţii lui Emil : scriitorul aude bătăi nocturne în geam, porneşte la investigaţii detectivistice pentru descoperirea cadavrului pe care âl reânhu-mează cu .ceremonie antică. S-ar putea spune că marele prozator s-a simţit într-un fel vinovat, deşi indirect, căci nu prevedea izbucnirea .războiului, de moartea lui Emil. Bunătatea şi sensibilitatea lui Rebreanu au descoperit o culpă acolo unde nu putea fi una şi din această remuşcare nobilă s-a născut un roman. Dar cum se explică faptul că experienţa lui Emil a creat o capodoperă în vreme ce experienţa dramatică a scriitorului a dus la o proză oarecare ? Să examinăm mai departe : Rebreanu ştia despre Emil doar atît: că nevrînd să lupte împotriva fraţilor lui, încercase să treacă în tranşeele româneşti ; din nenorocire, fusese prins, arestat, judecat şi spânzurat. Dar substanţa romanului nu e aceasta. Cum am arătat, in altă parte, interesul constă in situaţia dilematică a eroului dâlematfc. Că autorul, transilvănean, a intuit şi retrăit zbaterea românilor încorporaţi într-o armată ce lupta cu a lor ,e foarte firesc ; dar altceva mi-a atras atenţia : Apostol Bologa se află într-o situaţie complexă, ambiguă, el face mereu acţiuni pe care nu le doreşte ; nu vrea să lupte pe frontul românesc şi tocmai acolo ajunge, rupe logodna fiindcă fata discuta râzând cu un ofiţer maghiar, apoi se logodeşte mistic cu 119 o unguroaică etc. Chiar scena în care ia o hotărâre pare un coşmar, un vis rău mai mult decât o acţiune, Apostol ducându-se direct in sectorul comandat de duşmanul său Varga. Nu voi relua aici concluziile din studiul respectiv ci reţin doar aspectul de vis ce se in-sinuiază în ţesătura foarte realistă a cărţii, precum şi caracterul ambiguu al situaţiei lui Bologa, care nu reuşeşte să adopte o atitudine clară nici în final. Toate acestea îmi îndreptăţesc o ipoteză şi anume că sna produs un caz clasic de transfer: chinuit de remuş-cări, Rebreanu a retrăit cazul Emil pînă într-atât inoît el ânsuşi a devenit Emil, astfel că iia putut atribui situaţia ambiguă pe care o trăise şi o descrisese în „Calvarul", numai că situaţia este epurată, transfigurată, transferată, id est obiectivată. Aici se adevereşte observaţia lui Tihibaudet, că romanul e o biografie posibilă. In „Calvarul", experienţa fusese „redată", ea e transfigurată în „Pădurea spînzura-ţilor", atribuită altcuiva, dar nu oricui, ci unui erou al cărui calvar, scriitorul îl trăieşte prin transfer, modificat. Se reţine în cazul transferului reciproc, ambiguitatea situaţiei ce rezultă din acuzaţia de trădare (ce apasă în ambele romane asupra celor doi protagonişti) ; de aici, neputinţa de a acţiona, în sensul că orice intenţie, ca act, îşi schimbă semnul, din pozitiv în negativ, şi invers. Substratul emoţional, oniric, nu a anulat structura realistă din „Pădurea spânzuraţilor", ci s-a, ziceam, infiltrat, dînd textului densitate emoţională excepţională iar eroului acea uşoară alterare ce e, în această carte, o tulburare bine temperată ce-1 cuprinde pe cititor. Dar, să zicem că a existat aici un accident biografic ; şi să discutăm acum despre „Ion" şi „Răscoala". Prin ambele romane circulă un personaj oarecum palid, Titu Herdeiea, care are rolul martoruluinnarator, sozie mai mult neinteresantă a scriitorului. Observăm însă un amănunt : în vreme ce Titu Herdeiea 1-a cunoscut realmente pe Ion şi a urmărit drama lui (scriitorul a mărturisit el însuşi într-un text cunoscut cum s-a realizat sinteza personajului Ion), el nu a putut fi martor al răscoalelor, de vreme ce venise în ţara liberă de abia în toamna lui '909. De abia peste două decenii va porni Rebreanu într-o anchetă de reconstituire ce avea să ducă la „Răscoala". E foarte probabil că acţiona aici acel sentiment de culpabilitate faţă de ţărănime, pe care 1-a mărturisit în atîtea rânduri Sadoveanu, şi care a constituit nucleul emotiv al acţiunii de la Viaţa românească, sentiment ce ar putea purta numele sugestiv de Datorii uitate, chiar dacă acesta este titlul unei lucrări mediocre. Fapt e că romancierul, devenit celebru, a simţit nevoia imperioasă de a se întoarce asupra unui episod sângeros ce punea sub semnul întrebării o întreagă orânduire ; mai mult, 1-a obligat de Titu Herdeiea să fie de faţă la dramaticele evenimente la oare nu asistase. E încă semnificativ faptul că Titu Herdeiea nu se poate integra în acţiune, nu devine un erou al romanului, rămâne martor. E adevărat că naratorul a şi avut nevoie de un martor, în carte, dar Titu Herdeiea lipseşte în scenele cheie, aşa că rolul său de ficţiune literară, indispensabilă, nu e îndeplinit decât parţial. Ne amintim că in „Ion", Titu Herdeiea era sâcâit de obligaţia de a-şi „face un rost", de a-şi câştiga existenţa, a-şi afla un loc retribuit în societate ; or, aceeaşi e şi frământarea lui Ion şi a Laurii. Lui Titu îi lipseşte însă energia de care dă dovadă Ion — şi din comparaţia ou flăcăul, băiatul învăţătorului iese umilit. Fără îndoială că scriitorul a trăit acest sentiment. E de-asemeni semnificativ faptul că, după mai multe încercări infructuoase de a redacta romanul, el trece la construcţia definitivă, pe care o ridică extrem de repede, într-o noapte de exaltare, noapte plină de sunetele clopo- 120 telor anunţând intrarea noastră în război. Că într-o asemenea noapte el s-ar fi dorit pe front, printre eliberatorii Transilvaniei, e limpede, ourn e clar şi că simţea mustrarea flăcăilor din satul său, că, avînd posibilitatea de a fi printre dezrobitori, lipsea. în mod firesc, a reînviat atunci şi sentimentul de inferioritate faţă de energia şi perseverenţa lui Ion, aliat cu cel al vinovăţiei sale (fireşte, nu de ordin practic, ci pe un plan etic absolut, fiindcă un adevărat scriitor are un înalt simţ de răspundere ; acest sentiment de culpabilitate e un blazon de nobleţe morală) de a nu se afla printre dezrobitori. De aceea, într-un anume sens, „Ion" e o justificare dublă : energia sa ,nu era mai mică decît a băiatului Gla-netaşului, dar ea se manifesta în alt domeniu (totr-adevăr, energia lui Rebreanu ca scriitor a fost impresionantă), iar datoria sa patriotică faţă de cei de-acasă se răscumpăra scriind despre ei primul roman românesc de valoare universală. Dacă „Pădurea spânzuraţilor" este, incontestabil, cel mai bun roman românesc despre primul război mondial, urmat Îndeaproape de „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", „■întunecare" le urmează în ordinea valorii, deşi la o distanţă apreciabilă. S-a observat că nu numai în acest roman dedicat războiului, dar şi în aproape întreaga lui literatură, Cezar Petrescu dă expresie sentimentelor amare ale foştilor combatanţi, înşelaţi în speranţele lor vagi de reînnoire generală. Or, se ştie, autorul „întunecării" nu a participat la război '•. întâmplări neplăcute l-au împins în pragul sinuciderii. E uşor de văzut legătura emoţională dintre situaţia trăită de scriitor şi evoluţia lui Radu Coimşa care, deşi a participat la război, până la urmă e desfigurat, umilit, părăsit şi se sinucide, trece deci prin aceiaşi situaţie ca şi autorul care nu fusese pe front. De asemeni, faptul că se insistă în întreaga operă, în mod deosebit, asupra dezamăgirii amare a foştilor combatanţi, e o încercare de compensare a sentimentului de vinovăţie, trăit de Cezar Petrescu din faptul neparticipării sale la război. Un ultim exemplu în această ordine de idei : excelentul roman al lui Nicolae Filiman, „Ciocoii vechi şi noi". Fi-limon creează eroi pozitivi în „Mateo Cipriani" (1861) şi „Friederie Staaps" (1860), scrieri cu subiecte istorice ; dar in „Slujnicarii" (1861), eroul e un Mitică Râmătorian „avatar al lui Dinu Păturică" (G. Călinescu — „Nicolae Fi-limon") iar acţiunea se petrece intre decembrie 1858 şi noiembrie 1860, deci aproape de 1863. Observăm că perioada de creaţie literară a scriitorului se întinde între 1858—1863, cinci ani, pe când acesta avea 39—44 de ani. Se poate constata că, rămânînd credincios aceloraşi idei democratice, N. Fâlicmon rezervă subiectelor din străinătate tratarea romantică, în timp ce realităţile autohtone le priveşte critic, într-un precumpănitor stil realist. Evident, G. Călinescu are dreptate să afirme că activitatea din comisia documentală 1-a ajutat mult pe scriitor la compunerea romanului său despre vremea lui Ca-ragea (acţiunea începe în 1814) : „Pe Filimon, în sehip învederat, l-au ademenit condiceie domneşti care erau pline de culoare istorică şi lexicală". (Op. cit. pg. 110). Ceea ce atrage atenţia însă, în mod deosebit, este asemănarea izbitoare între tipurile satirizate, astfel încât „Slujnicarii" pare o copie mai puţin reuşită a Ciocoilor; aceeaşi rămâne şi îndârjirea, cam stricătoare, în ponegrirea celor doi ciocoi, Păturică şi Râmătorian. Cu alte cuvinte, Ciocoii e un transfer emotiv al Slujnicarilor, obiectivarea unei situaţii actuale prin cadrul istoric. Constatăm de asemeni o aglomerare emotivă (1858—1863). în 1858, N. Filimon are aproape 40 de ani ; e ziarist şi conţopâst, slujbe dispreţuite într-o societate cu averi disproporţionate. Desigur, „mălai mare" nu o duce rău, are ceva bani de o parte şi e sti- 121 mat ca uin om instruit, bun cronicar teatral şi muzical ; clar, în contextul social al vremii, toate acestea însemnau aproape nimic în comparaţie cu marile moşii şi cu averile făcute peste noapte de burghezia îndrăzneaţă şi acaparatoare. De aceea cred, că, la o vîrstă, oricum, de bilanţ, acest „scîrţai-scîrţai pe hârtie" a fost preocupat de mecanismul psihologic şi social al arivismului ; cum erau alcătuiţi pe dinlăuntru aceşti indivizi cane „îi luaseră înainte ?" Ca structură, Dinu Păturică seamănă mai degrabă a burghez de la mijlocul veacului decît a personaj de pe vremea lui Oaragea. Conflictul Pă-turiCă-Tuzluc e tipic mai de grabă pentru a doua jumătate a secolului trecut ; Păturică pare fratele mai inteligent al lui Tănase Scatiu nu bunicul lui, cum i-ar veni, cronologic (dacă nu e cumva tatăl boarului Dinu Comăneş-teanu...). Nici bunul Ban C..., nici cumintele Gheorghe, nici intriga amoroasă ou Kera Duduca nu reţin atenţia, fiindcă autorul şi-a proiectat întreaga forţă asupra mecanismului parvenirii. Dispreţul său pentru Dinu Păturică a compensat, psihologic vorbind, sentimentul de inferioritate socială, provenit din comparaţia între valoare şi reprezentare socială. Că romanul 1-a împăcat cu al însuşi, radîmdu-i sentimentul valorii, o dovedeşte faptul că a murit repede, la nici doi ani, după publicarea lui, în martie 1865, la 46 de ani. Analiza se poate extinde încă mult, dar nu e necesar. Cele spuse mai sus nu vor să affinme mai mult decît o fac. Subliniez că ideea de participare a scriitorului e mai largă decît credea Camil Petrescu, mai complexă decît experienţa trăită ; dar că o experienţă trăită, o obsesie puternică ţâşnită din insăşi viaţa scriitorului se află, fie şi deghizată, în geneza operei autentice, mi se pare neîndoielnic. Obiectiv, analitic sau liric, romanul este, între altele, o expresie a unei personalităţi, proiecţia unei spaime sau a unei do- rinţe, şi cu cît sentimentul generat a fost mai puternic, ou atît romanul are şansa de a fi mai convingător. Evident, el nu poate fi redus la aceasta — e doar un element genetic — dar concluzia e că prozatorul, ca şi poetul, nu poate scrie bine decât despre o temă cu Oare are o afinitate profundă, •care-i răspunde unor întrebări. Tendinţa ce se poate observa la cei mai diferiţi romancieri, de la Balzac la Jam as Joyce, de la Fi liman la Zaharia iSbancu, de la Tolstoi la John Dos Pas-sos, trecând paste curante şi şcoli, este aceea de a re-creea universul, de a oreaa lumea încă o dată cu o precizie aglomerată, halucinantă, mă refer la reproducerea obiectelor, casa cu mobilele şi curtea cu acareturile, strada şi piaţa ou trăsuri, metrou, cu bazar, horă, căluşari sau magazine şi chiar al unor oraşe mari sau măcar al unor cartiere întregi. Majoritatea romancierilor sînt atît de convinşi de necesitatea densităţii obiectelor încît şi-au educat în spiritul acesta nu numai cititorii dar şi criticii oare, ou o mentalitate de fotografi de periferie, se bucură să constate asemănarea cu modelul şi cu cit e mai încărcată poza, cu atît se laudă impresia de viaţă. Da drept vorbind, ideea e foarte veche, de la Aristot citire, pentru care arta era mimezis ; or, stagiritul, primul mare gîndiitor .ce a încercat să creeze o imagine unitară şi rezonabilă a lumii, sintetizând totalitatea datelor cunoscute, avea nevoie, din numeroase motive, să acorde artei rolul liniştitor, de imagine imitativă ; în realitate, ideea lui de artă e mai subtilă, prin catharsis, adică transfer emotiv, şi mimezisul nu poate fi înţeles fără catharsis ; dar, prin natura lucrurilor, imaginea sintetică şi rezonabilă a oosmosului creată de Aristot a fost de câteva ori răsturnată şi chiar metoda sa supusă la grele încercări ; mimezisul însă, mirare, sufo-sistă. Cele mai multe categorii aristotelice s-au oonservat în clasicism, fiind pre- 122 luate de acolo, tale-quale, de realismul critic, ale cărui norme continuă să îngheţe multe minţi contemporane ; totuşi, clasicismul stiliza cu forţă şi, atît în versiunea elină cît şi în cea franceză, procesul selectiv e riguros ; de-abia în formele de clasicism târziu sau în baroc, amănuntul capătă însemnătate şi o anume autonomie. Nu numai prozele concentrate ale lui La Bruyere resping obiectele inutile, dar şi un roman din epoca târzie a clasicismului, contemporan cu rococo-ul în artă, „Les liaisons dangereuses", reţin valoarea pur funcţională a obiectelor: dacă Lacios menţionează un pupitru de scris, înseamnă că se vor scrie pe el scrisori, dacă o trăsură apare, e pentru a fi folosită de un personaj, dacă există o harpă e nu numai spic a se cânta la ea ci şi pentru a se ascunde scrisori de dragoste in looul unde se păstrează instruimentul ; deci domnia obiectelor, ce începe cu Baizac, favorizată şi chiar potenţial cerută de mimezisul clasic, e mai de grabă o înrâurire a barocului. Ideea exprimată de Taine, după care descriptivismul balzacian are drept scop reliefarea caracterelor şi informarea socială, este, într-un anume sens, pleonastică, fiindcă ar fi putut să procedeze ca La Bruyere, informând concentrat asupra caracterelor şi situaţiei sociale ; se poate replica, desigur, că La Bruyere nu a scris romane ci portrete, şi poate tocmai de aceea ; admit, atunci, că descrierea sporeşte volumul romanului, dar mă întreb de sporul acesta e şi calitativ ; mă îndoiesc ; iar descriptivismul a înflorit, mai ales, în ultima fază a realismului critic, ştiută sub numele de naturalism, sau ân acum învechitul ,;nou val". Or, romanul, ca orice formă de artă inu e un phyisis, ci un mataHphysâs, sau 'dacă termenul supără, o ideie reprezentată primitr-un obiect, un obiect din oare se degajă o ideie, sau, cu termenii pe care-i prefer, un real semnificativ. Evident, la urma-urmeâ, din orice descriere se degajă o atmosferă, sau o idee, măcar minoră, problema este dacă ân raportul cantităţi v-icaiitativ, ultimul termen nu este zdrobit. Argumente, fireşte, in folosul aglomerării descriptive, nnau lipsit: unii gesticulează în mumele realismului şi se încântă de dorinţa lui Balzac de a dubla activitatea stării civile, ca şi cum ar avea vre-un rost să tragi copii după realitate, să reproduci realitatea „aşa cum este ea" pe icînd, în fond, arta începe (tocmai de la ântreba-rea: cum este realitatea ? Alţii, vorbesc în mumele concretului saoial-istoric, care ar reprezenta o treaptă superioară faţă de clasicism ; dar, esenţial ân realism este să surprinzi relaţiile sociale, iar 'Conoretiul istoric e de domeniul psihologiei sociale, nu al mobilelor. în sfîrşit, s-au găsit şi esteţi încântaţi de frumuseţea ân sine a rostogolirii de şaluri, stofe scumpe, giuvaericale, mobile stil etc. iîmtr-o anume măsură, toate aceste puncte de vedere sânt justificate ; un obiect, ca atare, figurează funcţional, are prezenţă isocial istorică, poate fi privit şi ân funcţia sa estetică ; complicaţia începe 'de la aspectul cantitativ al lumii obiectate şi de la dorinţa de a realiza universul (fie şi parţial) ca atare. Credinţa deasă este de a privi 'cantitativul obiectai drept simptom activ al realismului or, nu numai că el nu susţine realul