Viaţa romanească Revistă a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România ANIVERSAREA „VIEŢII ROMÂNEŞTI" 1906—1966 DEMOSTENE BOTEZ: 60 de ani în slujba culturii naţionale GEORGE IVAŞCU : „Viaţa românească" în retrospectivă CONST. CIOPRAGA : Etapele „Vieţii româneşti" . . . AL. PIRU: Teoria specificului naţional la „Viaţa românească" GEO ŞERBAN: „Viaţa românească" faţă cu „Gîndirea" EUGENIA TUDOR : Debuturi la „Viaţa românească" . . Texte inedite AL. PHILIPPIDE: Spectacol........ M. RALEA: Rectificări asupra ideologiei „Vieţii româneşti" IONEL TEODOREANU: Vînătoarea; Melancolie. . HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU: Străina (fragment ie roman) . . .......... CLAUDIA MILLIAN MINULESCU: O vacanţă la Tuşnad cu Hortensia Papadat-Bengescu . . .... M. CODREANU şi AL. O. TEODOREANU: Schimb de sonete Din corespondenţa pitarilor conducători ai „Vieţii româneşti" Studii PAUL GEORGESCU: Semnificaţii sadovenicne . . . ADRIAN MARINO: Obiectul şi metoda criticii literare la G. Ibrăileanu.......... MATEI CALINESCU: G. Ibrăileanu despre destinul universal al culturii române....... I. NEGOIŢESCU: M. Ralea, călător...... P. COMARNESCU: I. Botez, comentator al literaturii engleze VLADIMIR STREINU: C. Hogaş, la „Gimnasia Centrală" CORNELIA ŞTEFANESCU: Spiridon Popescu . . . 9 20 37 41 47 52 53 58 62 83 92 97 104 121 129 133 137 146 152 ) 2 Miscellanea ŞERBAN CIOCULESCU : întiiul număr din „Viaţa românească". . . . .......158 Evocări, amintiri, mărturii MIHAI CARP: După 60 de ani.......162 DEMOSTENE BOTEZ : Mi hai Carp ; Ionel Teodoreanu : Mihai Sevastos.......... 163 OTILIA CAZIMIR: Amintiri....... 170 IORGU IORDAN: Amintiri....... 174 LAURENŢIU PREUŢESCU : Stîlpi ai „Vieţii româneşti" ISO. D. I. SUCHIANU : Amintiri de la „Viaţa românească" . . 187 HENRIETTE YVONNE STAHL: Cum nu l-am cunoscut pe G. Ibrăileanu.......... 193 M. SEVASTOS: Figuri de la „Viaţa românească" : Costică Botez şi I. Al. Brătescu-Voineşti ..... 196 ELENA PIRU: Amintirea lui Octav Botez ..... 204 AL. AL. LEONTESCU : Mihai Codreanu..... 205 Caleidoscop Privire retrospectivă asupra „Vieţii româneşti" în etapa sa ieşană; G. Ibrăileanu despre Gala Galaction şi Tudor Ar-ghezi (I. Creţu); „Viaţa românească" după al doilea război (I. Bălu) ; Anatole France şi Păstorel (P. Dinopol) . . 210 Foto : Fiorin Dragu Director : DEMOSTENE BOTEZ Colegiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, ALEXANDRU BALACI (membru corespondent al Academiei R. S. România), AUREL BA-RANGA (redactor-sef adjunct), Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOGZA, SERB AN CIOCULESCU (membru corespondent al Academiei R. S. România, redactor-sef), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEOR-GESCU (redactor-sef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHA-NASE JOJA, Acad. AL. PHILIPPIDE, Acad. ZAHARIA STANCU, D. 1. SUCHIANU acţia : Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85—Raion „30 Decembrie"—Bucureşti 60 de ani în slujba culturii naţionale de Demostene Botez u trecut 60 de ani de cînd pe coperta acestei reviste apărea, sus, deasupra titlului: „1906 ■— Anul I — Martie nr. 1". Cită emoţie, cit entuziasm, cit spirit de dăruire, cite iluzii sini îndeobşte legate de asemenea cîteva cuvinte, scrise în fruntea a sute şi mii de reviste literare ce au apărut şi dispărut, mai tîrziu sau mai curînd, de-a lungul secolelor, nu o pot şti decît acei care au scos reviste literare ori au fost apropiaţi celor care le-au scos. Pentru ei, întotdeauna, ilumina impresia, aproape concretă, că a apărut un nou astru. Soarta şi viitorul revistelor literare erau pe atunci, după un asemenea Anul I, nr. 1, incerte, pline de aventuri, de sacrificii şi eroisme, pline de grija zilei de mîine, de însăşi existenţa lor materială, cum era şi soarta şi viitorul oamenilor săraci. Entuziasm, spirit de jertfă şi generozitate, dragoste de cultură şi împărtăşirea ei altora, la cît mai mulţi, nu era deajuns pentru a garanta o viaţă cît de cit durabilă unei reviste. Din lipswri materiale, se stingeau nu numai poeţii ci şi bietele reviste sortite de la început efemerului, de parcă ar fi fost nişte specii de fiinţe cu o viaţă biologică limitată, tragic de scurtă. Şi, totuşi, iată că după 60 de ani, această revistă dăinuieşte, merge înainte, asociindu-şi existenţa cu însăşi istoria culturii româneşti, păstrînd acelaşi titlu, .scris cu aceleaşi caractere, cu toată evoluţia firească a conţinutului şi idealului ei. Parafrazînd un dicton din slova sentimentală, ne putem întreba azi, la această aniversare: „Cîte secole au trecut de-atunci, din 1906, de cînd întîiul număr a apărut ?" atîi de profunde şi variate sînt toate condiţiile de astăzi faţă de cele de-atunci. Apariţia unei reviste de importanţa „Vieţii româneşti' a fost pentru timpul acela un eveniment, fără determinante evidente în epocă, iar longevitatea ei este un al doilea fenomen neobişnuit nu numai în ţara noastră, dar chiar şi în Occident, în ţări cu mai veche cultură, unde doar „Mercure de France" (sfîrşît anul trecut) a avut o viaţă matusalemică. împrejurările şi condiţiile social-etiUurale în. care a apărut „Viaţa românească" sînt foarte sumar şi. superficial cunoscute. Mihai Sevastos, în „Amintirile" sale, recon- stituie cite ceva din cele auzite de la alţii, care, pesemne, nu au fost prea vorbăreţi. Şi, din amănuntele faptice ale acelor împrejurări nici nu se mai poate şti mai mult în viitor, căci membrii întemeietori ai revistei sint aproape toţi dispăruţi demult, iar contemporanii lor, care au participat într-un fel sau altul, i-au urmat. Martori oculari ai faptului şi antecedentelor sale, astfel, nu mai sînt. Jar ■mărturiile scrise — cele care rămîn, prin forţa dictonului care le dă durabilitate proverbială — sînt puţine şi, poate, unele nici corespunzătoare adevărului. Sevastos reface partea aceasta a trecutului, dintre 1906—1911, din „Crimpeie" de discuţii desfăşurate în redacţie, de-a lungul vremii, după 1912. Există totuşi un supravieţuitor, cel mai tînăr de pe fotografia colectivă, jubiliară, a întemeietorilor: nonagenarul, azi, Mihai Carp, un foarte strălucit profesor, cu o bogată activitate cultural-politică şi literară, şi astăzi cu aceeaşi minte limpede şi echilibrată, dar cu puterile fizice prea slăbite pentru a închega acum nişte memorii care se cer a fi ample. Acesta însă a scris cîteva amintiri despre „Viaţa românească" şi G. Ibrăileanu, cuprinzînd chiar referinţe anterioare apariţiei revistei şi care sînt şi rămîn de un deosebit interes, mai cu seamă fiindcă ele fac o legătură organic-culturală cu reviste din trecut. Căci iată ce scrie el (citat din Sevastos): „Aş putea spune că Evenimentul Literar apărut în Iaşi la 1 noembrie 1893, trecut la Bucureşti în iulie 1894 şi desfiinţat în octombrie 1894 prin fundarea ziarului socialist Lumea nouă, la care treceam toţi cei de la Evenimentul literar, a fost — ca mediul marin în care a apărut viaţa pe pămînt — mediul literar, cultural şi ideologic căruia se datoreşte, la capătul unei lungi evoluţii, apariţia „Vieţii româneşti". Un stimulent pentru grupul Evenimentului literar şi în special pentru Ibrăileanu a fost scoaterea la Galaţi a revistei Curentul nou, sub direcţia lui H. Saniele-vici, care, punînd în discuţie unele probleme de actualitate şi luînd atitudine ostilă împotriva literaturii lui Mihail Sadoveanu, a provocat replica lui Ibrăileanu in revista gălăţeană şi a trezit în grupul literar ieşean nevoia de a nu mai apela la revistele altora, ci de a avea o publicaţie periodică proprie în care să se tipărească, fără nici o reticenţă, opiniunile grupului". Din asemenea date totuşi se pot uşor deduce stări de lucruri generale, care stau îndeobşte la baza marilor evenimente culturale. O a doua mărturie, mai anecdotică şi deci mai puţin legată de adevărul adevărat şi substanţa lui, este aceea din articolul lui Constantin Stere : Cum am devenit directorul „Vieţii româneşti", core povesteşte că, într-o bună zi, Ibrăileanu a -intrat ca o furtună în casa lui din strada Sărăriei : „După gestul cu care şi-a pus ciomagul de cireş în colţul lui obişnuit din odaia mea de lucru şi după energia cu care a şi început să-şi frece degetele chiar de la prag, am înţeles că Ibrăileanu vine ■cu o somaţiune gravă şi impetuoasă". Şi Sevastos, citind acest fragment pitoresc, urmează: „Stere s-a speriat văzînd gestul agresiv şi ochii „llamboaianţi" ai acestui cap «le asirian... nepieptănat. Ibrăileanu s-a năpustit asupra lui aşa, netam-nesam: — Să scoţi o revistă. Nu mai merge aşa. X, Y, Z, în „Foaie de varză", în .„Rătăciri literare", în „Zi4 pe nume" otrăvesc tineretul, falsifică gustul literar, buimăcesc opinia publică. N-ai dreptul... Ai datoria... Ar fi o crimă..." Din aceste amintiri de amintiri rezultă că, încă de la începutul începutului, dacă Stere a fost pivotul revistei, Ibrăileanu a fost elementul mobilizator, activ însufleţit de o pasiune literară ce l-a stăpînit şi i-a susţinut munca slabelor sale puteri .fizice, de-a lungul a două decenii de la apariţia revistei. El a fost, cum au sims-o mulţi, fără a face prin asta o floare de stil, sufletul revistei şi, totuşi, fără existenţa 4 lui Constantin Stere, revista nu mi-o pot închipui. El a determinat spiritul revendicativ principal al revistei, ideologia ei, fără de care o revistă, oricîte pagini ar avea, tot o fiţuică rămîne. Prima mărturie e mult mai largă şi mai multiplă în semnificaţii. într-o anumită privinţă şi măsură, ea o anulează pe cea de-a doua : Revista „Viaţa românească" nu s-a născut spontan, nu e rodul unei enervări, nu s-a iscat din somaţia „Să scoţi o revistă..." adresată lui Stere, oricît de imperativă ar fi fost această injoncţiune. Ea are, în esenţa ei, un. istoric care-i depăşeşte vîrsta. Ea a fost o necesitate istorică determinată de o sumedenie de date sociale, politice şi culturale, de întreaga conjunctură de la acea dată. Ea a fost fructul copt al unui proces de înflorire şi dezvoltare în ţara noastră a unei mentalităţi democratice, a unei mişcări mai vaste în favoarea celei mai obijduite clase, ţărănimea, — din acel moment istoric, fructul dezvoltării proletariatului, care a început să pună şi la noi o serie din problemele care au dominat apoi viaţa politică şi socială. „Evenimentul literar", ca şi „Lumea nouă", au prefaţat în felul lor geneza „Vieţii româneşti". Unii dintre intelectualii care au format grupările acestor reviste, mereu aceiaşi, luaseră cunoştinţă de marxism, chiar dacă nu-l serveau în totul şi conştient. Iar Constantin Stere, spirit revoluţionar autentic, trecut prin experienţe revoluţionare, prin cnuturile Ohranei, prin întunerecul închisorilor şi asprimi devenite legendare, de la învierea lui Tolstoi încoace,' a fost un catalizator cu mare putere de atracţie, aproape de hipnotizare, a fost tulpina ce a determinat fenomenul de cristalizare. Nu trebuieşte uitat că „Viaţa românească" a apărut în 1906, după 40 de ani de domnie a Hohenzollernilor, care atinsese apogeul cu prilejul Jubileului celei mai cumplite mizerii a ţării, şi exact un an înainte de revoluţia ţărănească din primăvara lui 1907. Puneţi alături toate aceste date cronologice şi spiritul lor, şi veţi avea mai mult de cît o explicaţie anecdotică a apariţiei „Vieţii româneşti". Era în epoca în care jarul cultural din „chemineul" Junimii prinsese spumă cenuşie de scrum fulguit, cînd. piereau, odată ou ea, şi ca o consecinţă doar a ideologiei, un regn al favoritismului, un tablou al unei clase dominante. „Viaţa românească" a fost înainte de o revistă, o grupare, exponentul viu, dinamic, al unui nou aspect social, al unei noi ideologii care, din păcate, nu s-a păstrat pe linia atunci de abia trasă a marxism-leninismului, de care totuşi s-a călăuzit, cînd nopţile vremii erau prea întunecoase. Fotografia clasică azi a întemeietorilor revistei este doar un simbol. Acelora le erau alăturaţi încă de atunci alţi mulţi intelectuali, al căror număr a tot crescut cu timpul, pe măsura definirii direcţiilor dezvoltării societăţii. Apariţia „Vieţii româneşti." a fost cel mai important eveniment cultural de la începutul acestui veac. Ea a fost de la început organul unor mari şi cutezătoare revendicări politico-sociale, evaluate cu unitatea de măsură a vremii, şi în contextul istoric. în ţinta şi în spiritul ei, a fost un act cultural unic. Ţelul ei suprem a avut nu numai un aspect politic şi social, ci, în susţinerea şi atingerea acestuia, un aspect cultural. în ţara analfabetismului dominant, „Viaţa românească" şi-a impus sarcina grea de culturalizare, şi nu de răspîndire prin vulgarizare a unei culturi incipiente, 5 ■in *n inteareze şi cultural ţara noastră i ţ^j^ssc-^ -Ll~!H - " înscriere in cultura "^'f "o-nească<. marchează lupta descinsă pentru susţi- ffuzt£w^j~:sR prim"w"""" al rentei, sub titZuI modest, dar «.f**v £ ^ ^ e „Un popor nu-si poate justifica e ^ cultura universală, dîndu-, Lor civilizate, de cît dacă poate contribui cu nota specifică a geniului sau". banaUtate. Var el a fost atunc Adevăr ajuns azi o axu>ma, *™a™jT mlturale a poporului nostru, cact aliniat ca o condiţie absoUUa a J -itar cultu ^ vînă atunci „elita" se dovedtse deosebije P ^ „ ^ L Ma cărora se ploconea cu «ceea,^ .storic cu^t catra ,-utrfnte şi situaţia epocii şi scopul urmărU. Iată-l: Cătră cititori Re„s,l c. oricare tftt, » P»* »'« ^ToţUmea dT»».^ :r~ ;r:— r^rxs su-*—- -« că un popor nu-şi poate justifica dreptul la existenţa distinctă în sînul popoarelor civilizate, decît dacă poate contribui cu ceva la cultura universală, dîndu-i nota specifică a geniului său. Istoria poporului român — „istoria unui şir neîntrerupt de martiri", a zis odată un mare martir al neamului, Eminescu — ne explică pentru ce acest popor, aşa de bine înzestrat, n-a luat o parte mai activă la formarea culturii europene, pentru ce n-a dat nota sa distinctă în armonia de gîndire şi de simţire, care constituie bunul cel mai înalt al popoarelor civilizate. El a trebuit să-şi cheltuiescă toată energia pentru conservarea sa fizică şi nu i-a rămas acel prisos de energie, care se cheltuieşte pentru cultură. De o sută de ani, am început să ne împărtăşim mai cu dinadinsul la civilizaţia popoarelor din Apus şi ar fi vremea să dăm ceva în schimb, să dăm lumii răsunetul sufletului nostru, atins de cultura apuseană. Putem nădăjdui că a sunat ceasul ? Dar, mai întîi, starea de fapt, realitatea vieţii actuale romaneşti, constituie ea un punct de plecare pentru crearea unei culturi naţionale ? Căci orice progres pleacă de la o stare de fapt anumită, şi nu de la plăzmuirile unor vizionari. Clasele de sus stau în aer, fără atingere cu poporul de jos, care, în ţara noastră, el singur este o clasă pozitivă şi a păstrat mai curat sufletul românesc. între clasele de sus şi popor este o prăpastie adîncă, care, la noi, desparte aproape două naţii. Clasele de sus se ating numai de cultura apuseană, de care poporul nu se atinge şi pe care, din lipsă de contact cu poporul românesc, clasele de sus n-o asimilează, ceea ce e tot una cil a spune că o caricaturizează. Lipsa contactului cu poporul românesc ne face ca, în loc să absorbim cultura străină să ne absoarbă ea pe noi, să ne asimileze ea pe noi... De aici, şi din neînţelegerea acestui lucru, aerul duşmănos al unora împotriva culturii străine... Şi tot de aici, neîndestulătoarea noastră contribuţie la cultura universală. Şi pînă nu ne vom asimila cultura europeană, cită vreme, adică, nu vom fi decît o anexă, caricaturizată, a acelei culturi, în loc să-i dăm, şi noi, nota specifică sufletului nostru, nu vom justifica, încă odată, existenţa noastră ca popor distinct. O cultură „naţională", de un caracter specific, nu se va naşte decît atunci, cînd masele mari populare, adevărat româneşti, vor lua parte şi la formarea şi ia aprecierea valorilor culturale — limbă literară, literatură, forme de viaţă, etc. — şi acest lucru nu se va întîmpla decît atunci cînd, prin cultură, viaţă politică mai largă şi ridicare economică, ţărănimea va căpăta în stat valoarea socială proporţională cu valoarea sa numerică, economică, morală şi naţională, cînd vom fi un popor, cînd toate clasele sociale vor fi ale aceluiaşi popor, cînd trecerea de la vîrful la baza piramidei sociale se va face pe nesimţite. Atunci, luînd parte la viaţa culturală, tot poporul românesc, adevăratul popor românesc, va putea avea o cultură naţională, dînd în armonia culturii europene răsunetul sufletului nostru. Cultura, viaţa politică şi ridicarea economică a ţărănimii, fiind mijlocul pentru a ajunge la o cultură adevărat naţională şi de valoare europeană, această revistă, lucrînd pe cîmpul său propriu, va avea, în acelaşi timp, toată simpatia pentru aceia oare luptă, pe orice cale, pentru ridicarea culturală, politică şi economică a ţărănimii şi, accentuînd asupra scopului — cultura naţională — va lupta, pe cît se poate în cadrul unei reviste literare şi ştiinţifice, şi ea, pentru realizarea mijloacelor cătră acest scop. 7 Şi, dacă este nevoie să dăm idealului nostru cultural, naţional şi democratic, un nume cuprinzător, — numele său este : Poporanismul. Sînt, în aceste rînduri —, mai puţin denumirea din ultimul aliniat, care dealtfel în literatura publicată de revistă a fost de la început caduc — nu numai adevăruri permanente pe care ne silim a le sluji şi acum, dar şi unele afirmaţiuni care sună a deziderate supreme, a visuri înalte, a viziuni sublime, care astăzi s-au realizat, şi la care cei, de-atunci nu cutezau să spere. Astăzi, masele mari populare iau parte la formarea şi aprecierea valorilor culturale; condusă de Partidul Comunist şi de clasa muncitoare, ţărănimea u căpătat în stat valoarea socială ce î se cuvine, realizată prim, cultwă, viaţă fericită, largă, şi ridicarea economică. Vechiul crez apare astăzi exclusivist, trunchiat, eronat î/n multe privinţe, el avînd doar scuza momentului istoric în cdre s-a, afirmat şi interpretarea inexactă a învăţăturii marxist-leniniste, ale cărei focare nu i-au luminat deplin cele mai bune intenţiuni. Nimeni nu poate nega buna credinţă, bunele intenţii, entuziasmul şi devotamentul pentru cultura naţională a celor care au dat naştere revistei „Viaţa românească" şi care, prin munca şi cultura lor, i-au dat prestigiul de care se mai bucură şi acum. In lumina marxism-leninismului, „Viaţa românească" îşi urmează, cu mijloace cu mult mai raţionale, dar cu acelaşi entuziasm, acelaşi scap, mărturisit pe prima pagină a primului număr: „munca pe cîmpul culturii naţionale". De-a lungul acestei vremi, în aceşti 60 de ani, la conducerea revistei, după ce s-a stins marele stegar G. Ibrăileanu, s-au perindat mulţi conducători, dar nici unul n-a trădat marea cauză a revistei şi toţi au contribuit, cu grupări de colaboratori care şi ei s-au perindat după legea crudă a naturii, la promovarea tot mai adîncă, tot mai largă, a culturii naţionale, democratice, justificarea eternă a dreptului la existenţă distinctă a poporului român în sinul popoarelor civilizate. Trebuie să adaug chiar la acest cuvînt introductiv, care se raportează la momentul istoric şi la oamenii care au înfiinţat revista „Viaţa românească", numele lui Mihai Ralea, cel care a primit direct de la Ibrăileanu sarcina de a duce mai departe mesajul şi prestigiul revistei căreia i-a dăruit, prin vasta sa cultură universală, energia şi entuziasmul său, suflul unei înnoiri ideologice, apropiind-o de izvoarele mereu vii ale marxism-leninismului, dîndu-i prin aceasta cinstea de a servi cel mai înalt ideal al omenirii. Conducînd „Viaţa românească", Miliai Ralea a inoculat revistei forţă vie, o viziune justă a viitorului, care stau la baza longevităţii ei, asigurîndu-i îndeplinirea cu cinste a sarcinei culturale în condiţiile istorice ale epocii noastre. Numărul 2 al revistei noastre pe anul 1965, închinat lui Mihai Ralea, a analizat pe larg atît contribuţia lui hotărîtoare la direcţia „Vieţii româneşti" după retragerea lui Ibrăileanu, cît şi ataşamentul său impresionant, încă dinainte {vezi scrisorile către G. Ibrăileanu), pentru această revistă. Istoria literară are datoria de a analiza şi preţioasa contribuţie a lui G. Că-linescu, la confirmarea şi ridicarea prestigiului revistei noastre, în epoca în care el a condus-o. Călăuzită astăzi de învăţătura marxist-leninistă, revista „Viaţa românească" se străduieşte să-şi îndeplinească la cel mai înalt nivel ideologic rolul cultural, pe care la început, în condiţiile vitrege ale epocii de dinainte şi de după primul război mondial, şi-l fixase cu atîta modestie. „Viaţa românească" în retrospectivă de George Ivaşcu îl., m \\ FACE retrospectiva revis-R^JHl tei care a apărut în mar-Wfam: tie 1906 la Iaşi înseamnă în bună măsură a face o secţiune transversală în istoria culturală a secolului XX, aşa oum se dezvoltă ea pe aria culturală românească. Titlul revistei (propus, zice-se, de Vla-huţă) s-a vrut şi a devenit într-adevăr al vieţii româneşti în accepţia cea mai larg cuprinzătoare : atît în raport cu ansamblul realităţii naţionale pe care o îmbrăţişează, cît şi în raport cu realitatea culturii europene, universale asupra căreia sistematic, implicit sau explicit, îşi ţine la curent cititorii. La data cînd apare, Viaţa românească reprezintă o însumare de experienţă a culturii naţionale moderne care nu avea înainte nici o sută de ani, iar dacă luăm ca punct de reper prima revistă de sinteză a culturii româneşti care e Dacia literară, retrospectiva noastră nu poate merge mai departe de 1840. Dar cu cît dimensiunea e mai restrînsă în timp, cu atît densitatea acestei tradiţii e mai pregnantă. Animatorul ei principal, G. Ibrăileanu, el însuşi parcursese această tradiţie prin cercetarea a cărei publicare o iniţiase în Curentul nou (nr. 1, nov. 1905) asupra spiritului critic în cultura românească şi pe care avea s-o desfăşoare succesiv în noua revistă. Aici, în n-rul din martie 1906 (pag. 101—117), sub titlul De la M. Kogălnieeanu la d. Maiorescu, cea de a doua secvenţă a studiului are ca subtext ideea că Viaţa românească este continuatoarea — la altă spirală a dezvoltării noastre istorice — a Daciei literare, a Propăşirii, a României literare, a Stelei Dunării, în sfîrşit a Convorbirilor literare, care, deşi de mult intrate „în mîna epigonilor" (cum se afirmă la Miscellanea din n-rul 3, pg. 484—485), marchează totuşi prin jubileul lor de 40 de ani din 1906, o „serbare a culturii naţionale", „certificatul de maturitate culturală a neamului întreg". în ce priveşte tradiţia mai recentă a ceea ce precedase apariţia Vieţii româneşti, într-un grad de mai marcată intensitate intră, desigur, experienţa presei socialiste, începînd cu Contemporanul. La principalele ziare şi publicaţii socialiste din ultimul deceniu al secolului XIX, colaborează tînărul G. Ibrăileanu, — activitate care ar merita o cercetare cu atît mai aprofundată cu cît ea face parte integrantă din prima fază a formaţiei lui ideologice, cu o amprentă care, deşi mai apoi estompată, avea să nu se şteargă toată viaţa. în ziarul Munca (apărut 9 la Bucureşti între 1890—1894), sub semnătura C. Vraja, Ibrăileanu scrie, între altele, o serie de patru articole cu titlul Burghezism inconştient (sept. 1892), în care, combătînd ca profund dăunătoare tactica anarhistă, susţine că „forma prin care se va face (după revoluţie) transformarea definitivă (a societăţii)" este „dictatura proletariatului, lucru prevăzut de cel mai mare uriaş al cugetării, de cea mai adîncă genialitate, de Karl Marx". Şi „ce însemnează dictatura revoluţionară a proletariatului ? însemnează momentul în care proletariatul organizat şi conştient de rolul ce are de îndeplinit are statul în mînă, stăpîneşte politiceşte. Atunci proletariatul procedează el la transformarea societăţii în folosul său binecunoscut, deci dă societăţii forma comunistă, adică desfiinţează clasele şi astfel dezrobirea proletariatului coinoidează cu dezrobirea întregii omeniri". într-un alt articol, în chestia păturii culte (Munca din 18 aprilie 1893), acelaşi C. Vraja va pune problema „păturii culte a social-democra-ţiei" care „fiind în mare parte odrasle ale burgheziei sau oameni care au nădăjduit încă din copilăria lor să ajungă burghezi, au într-inşii, fără voia lor şi fără să-şi deie seama, o mulţime de simţăminte şi idei burgheze, lucru ce nu se întîmplă la muncitorii adevăraţi, care n-au avut de unde să cîştige asemenea gărgăuni". Primul mijloc de a-i alunga este însăşi învăţătura socialistă, care cu cît creşte, „cu atîta aceşti gărgăuni fug". „Al doilea mijloc de a alunga gărgăunii din cap este a ne amesteca printre muncitori, de a le cunoaşte nevoile şi de a lupta împreună cu ei ca nişte simpli soldaţi ai partidei muncitoare". *) A doua publicaţie socialistă la care Ibrăileanu va colabora va fi Critica >) Apud Presa muncitorească şi socialistă din România, vol. I., partea a Il-a, Ed. politică, Buc, 1944, pag. 94— 97. socială, foaie lunară avînd directori pe loan Nădejde şi V. G. Morţun, care apare la Iaşi între dec. 1891 şi aprilie 1893. Este, după Revista socială (a cărei încetare — se spune în editorialul primului număr — „a stînjenit răs-pîndirea marxismului şi a pricinuit păreri de rău în rîndurile acelor care doreau să înţeleagă conţinutul învăţăturii marxiste") şi pe lîngă ziarul Munca, „un mijloc de a cunoaşte teoria socialismului ştiinţific în toată adîncimea ei". Revista publică într-adevăr mai multe articole privind materialismul istoric, reproduce introducerea la ediţia engleză a lucrării lui Engels, Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă, popularizează învăţătura marxistă în mai multe articole. Raicu Ionescu-Rion publică articolele Idealismul şi materialismul economic şi Sociologia burgheză faţă de teoria luptei de clasă. Gherea însuşi scrie despre Anarhia cugetării, iar sub pseudonimul I. Vasiliu, articolul Rolul păturii culte în transformările sociale, în acest context, articolul lui Ibrăileanu, semnat C. Vraja, despre Darwinismul social (nr. 5—6, 1892) ne apare deosebit de interesant atît pentru modul cum demonstrează inconsistenţa acestei teorii, rezultată din aplicarea mecanică la condiţiile vieţii sociale a descoperirilor lui Darwin, cît şi pentru concluzia : „în lupta ce se dă între burghezie şi proletariat, cine nu vede că acesta va ieşi biruitor cu-rînd ?". 2) Mai activă încă va fi participarea lui Ibrăileanu, ca secretar de redacţie şi ca autor al multor editoriale, la Evenimentul literar, apărut ca săptămânal la Iaşi, între dec. 1893 şi iulie 1894, continuat apoi la Bucureşti pînă în oct. acelaşi an. Evenimentul literar, mai ales prin articolele lui Raicu Ionescu-Rion şi C. Vraja, a contribuit în epocă la demonstraţia teoretică a 2) Cf. Presa muncitorească şi socialistă din România, I, p. II, p. 157 10 J Rion, ape, impreUnă cu C. Stere va polemiza direct cu Vlahută si mare măsură decît totTva co " n ui ]a dezb erea probleme^ - - turn şi ale arte, de pe poziţiiIe mis_ cam muncitoreşti. în artico,ul îmi ™ artei (nr. 9 din 14 fefar_ m - -cerca să dea o definiţie a a fo altistul ne sugerează viaţa pe care o devine instrument ideologic şi astfe] rlsa.°TaFma,admirabila ™ lupta tes'f arblCOlele "°ri^^Htatea , mei Şl ^"mutarea formei", ibră *«nu (C. Vraja) va prezenta arta ca" unitate dintre conţinut şi tona& "} 3) CI. op. cit., pag. 393 l- M. Brătescu-Vain, ternar al Iaşilor şi dir «ost primar ar ^„f'./T" Bot^ irector al cea. an nj,, « tM M ]8M) Eve„. «o r r:;i:.eor,rea-—- G(,npral , "«ecţia Consiliului ^nei al al partidului. Ibrăileanu care fub acelaşi pseudonim C. Vraja c ^ „ ■ , ' V'a fl m Prima seri* LuTd apârînd ca organ zii-- unui dl ncipalij redactor. G nL Nad6Jde' C" Miile, Gherea G. Diamandi, A1. Ionescu Da ■ um ştfef in pr.măvara anuiui ig99 - loc ceea ce va ramînea în istoria mişcării muncitoreşti sub numele de ,-tradarea generoşilor" încă din nr. 12 din 7 ^ ^ al Evenimentului literar, C. Stere sub Pseudonimul C. Şercăleanu, în edito-naiul intitulat Ce cerem de ,a artisti •ntr-un stil impregnat de patetism, G. G. Mîrzescn C St Teatrului Naţional 'din'Lu' f™**™ 1908—1909 Şh Paul 'Anghel pledează, în numele conducerii redacţionale, ca intelectualii să-şi facă datoria de luminare a poporului care-i hrăneşte. „Şi dacă va trebui — scria el — un cuvînt, o etichetă ca să rezume tendinţele noastre, noi vom înscrie pe steagul nostru un cuvînt nou, care însă de minune caracterizează direcţiunea noastră : poporanismul", în alte articole, printre care cel din nr. 15 din 28 martie 1894 se va intitula Poporanismul, Stere simte nevoia să facă o raportare la socialism : „...poporanismul ca fenomen social — scrie el — e şi mai îngust şi mai larg decît socialismul. Mai îngust, pentru că cuprinde numai pătura cultă ; muncitorii şi ţăranii socialişti vădit că nu pot fi şi nu-s poporanişti ; şi mai larg pentru că, dacă toţi socialiştii din pătura cultă sînt poporanişti, nu toţi popora-niştii sînt socialişti, deoarece pentru a fi socialist, un poporanist, pe lîngă elementele arătate mai sus, ar trebui să aibă încă ceva : o teorie istorică socială şi un ideal foarte bine hotă-rît". D. Micu (în Istoria literaturii române, vol. I, 1900—1918) face referinţe largi asupra poporanismului, cu disocieri subtile între acest curent pe de o parte şi socialism de cealaltă, între poporanismul care „transpus de literatură în sociologie, poporanismul lui Stere a fost, în primul rînd, antimar-xism",4) şi poporanismul literar, respectiv ideologia literară a Vieţii româneşti, elaborată de G. Ibrăileanu, subliniind „caracterul antifeudal al concepţiilor" acestuia, căutîndu-i originile în mişcarea pornită de Dacia literară. Dacă aceste diferenţe şi nuanţe specifice sînt incontestabile şi ele s-au concretizat mai ales în decursul anilor, e tot atît de adevărat că, cu toată intensa activitate a lui Ibrăileanu în presa socialistă, nu mai tîrziu decît în articolul intitulat Poporanismul din nr. 3, 1906 al Curentului nou, adică cu 4) Op. cit., Ed. didactică, 1964, pag. 41. puţin înainte de apariţia primului număr al Vieţii româneşti, el se simte obligat, implicîndu-şi vechea activitate, să declare că „la Evenimentul literar am fost poporanişti şi nu marxişti". Este — aceasta — o evoluţie încă insuficient studiată. Ea trebuie, desigur, căutată atît în prestigiul politic exercitat direct de C. Stere, cît şi în influenţa tot mai accentuată a întregului complex ideologico-cultural de pe pragul noului secol. în aceşti ani, „chestia ţărănească" se profilează tot mai ameninţător pe ecranul social. Răscoalele de la 1888, 1894 constituiseră deja un serios avertisment pentru clasele posedante. Acestea întăresc colaborarea dintre ele, pentru a împiedica alianţa ţărănimii cu clasa muncitoare, încercînd să le izoleze una de cealaltă şi să adîncească prăpastia dintre sat şi oraş. în rîndurile micii burghezii intelectuale se produc manifestări în sensul unei anume sensibilizări a conştiinţei sociale, făcînd-o pe de altă parte mai permeabilă şi ia unele diversiuni cultural-ideologice. Acum apar teorii ale solidarismuluî social, care, prin Noua Revistă Română a lui C. Rădulescu-Motru (ian. 1900) , apoi prin Sămănătorul (dec. 1901) aveau să marcheze o serie de jaloane distincte. Revista sociologului Motru încearcă să exprime numitorul comun al pragului dintre cele două secole prin eclectismul său. Acest eclectism e caracteristic . unei părţi din tînăra intelectualitate de extracţie burgheză şi mic burgheză care, neputînd şi nevoind să adere la direcţia de orientare socialistă din cultură şi literatură, dar. în acelaşi timp, conştientă de ecoul acesteia în opinia publică, încearcă să facă un soi de compromis, sub aparenţa unei sinteze ce se vrea organică, între cele două poziţii, altfel ireductibile : cea de esenţă conservatoare, maioresciană, şi cea de esenţă progresistă, gheristă. Cu abilitate, insă 12 2) Apud, 1st. IU. rom. cont., TI, pag. 57, (subl. noastră). conferinţe curentul naţional, cobo-, i'înd în stradă pentru a manifesta „atitudinea luptătoare a Sămănâtorului", cum va face în ziua de 13 martie 1906, în Piaţa Teatrului Naţional, pentru a protesta „contra străinismului".13) (Urmă o adunare publică la care Vlahuţă convocă şî un număr de scriitori şi în numele „adîncii iubiri a limbii strămoşeşti" şi a „credinţei nestrămutate în continuitatea istorică a neamului", el vorbi înflăcărat despre „unirea în acelaşi gînd şi grai românesc a toată suflarea românească". După care „grupul de la Sămănătorul plecă într-o călătorie de propagandă prin largul terii, cu coa-ferinţe de N. Iorga şi cetiri de Iosif, Sadoveanu şi Gîrleanu". 14) Datele acestei retrospective sînt desigur suficiente pentru a sugera imaginea modificării substanţiale care, tot mai intens, se operează în climatul general al acestui început de secol. în timp ce vulcanul ţărănesc fumega la orizont şi nu peste mult — în martie 1907 — avea să izbucnească într-un veritabil cutremur social, nu mai puţin problema naţională, cea a românilor din teritoriile aflate sub stăpînire străină, apărea şi ea opiniei publice din România într-o lumină tot mai vie. în aceste împrejurări şi în această atmosferă, se explică mai lesne nu numai evoluţia unora din foştii reprezentanţi ai intelectualităţii socialiste, printre care în primul rînd Ibrăileanu, clar şi apariţia, în martie 1906, a revistei Viaţa românească. Cuvîntul Cătră cititori precizează de la prima linie că revista „nu poate avea alt scop decît munca pe cîmpul culturii naţionale". Acelaşi obiectiv, deci, ca al Sămânsi- Idem-, p. 66. u) Ibid., pag. 67. 16 torului şi al altoi- publicaţii şi, în bună parte, aceeaşi năzuinţă exprimată în afirmarea specificului naţional. Argumentarea era, totuşi, diferenţiată. Reminiscenţele foştilor militanţi pe terenul luptei de clasă apăreau fie sub forma vechii idei eminesciene a claselor suprapuse, fie sub aceea bălces-ciană, dacă nu marxistă, a abisului dintre aceste clase şi popor. Era însăşi definirea a ceea ce articolul-pro-gram denunţa nu numai ca o stare de înapoiere, dar mai ales ca o stare anormală : „Clasele de sus stau în aer, fără atingere cu poporul de jos, care, în ţara noastră, el singur este o clasă pozitivă şi a păstrat mai curat sufletul românesc. între clasele de sus şi popor este o prăpastie adîncă, care, la noi, desparte aproape două naţii. Căci fără contactul cu poporul romanesc această cultură rămîne neasimilată, şi, prin consecinţă, în loc să absorbing noi cultura străină, ne absoarbe ea pe noi, ne asimilează ea pe noi... De aici, şi din neînţelegerea acestui lucru, aerul duşmănos al unora împotriva culturii străine... Şi tot de aici, neîndestulătoai-ea noastră contribuţie la cultura universală". De unde necesitatea majoră, primordială, a luptei pe orice cale, pentru ridicarea culturală, politică şi economică a ţărănimii (identificată larg cu poporul în ansamblul lui), pentru că numai atunci cînd va lua „parte la viaţa culturală tot poporul românesc, adevăratul popor românesc, vom putea avea o cultură naţională, dînd în armonia culturii europene răsunetul sufletului nostru" 15) Marcînd în plus deosebirea de doctrina iorghistă a sămănătorismului, revista ieşeană nu respingea cultura străină, nu propaga închistarea la nivelul şi formele culturii autohtone, ci, dimpotrivă, încerca să dea o soluţie, prinţi-o formulare destul de îndrăzneaţă a )5) Cătră cetitori, în Viaţa Românească, nr. 1, 1906, p. 6. diagnosticului social, implicînd odată mai mult clasele conducătoare, acestea acuzate că, în situaţia dată, ele nu puteau decât caricaturiza cultura străină. Cu o asemenea .schemă, în oare noţiunea de „popor" constituia firul roşu al argumentării, numele de poporanism (în linia a ceea ce, pe urmele lui Kogălniceanu şi Russo, fusese denumit „curent poporan") nu părea nici forţat, nici fastidios şi nici de imitaţie. Ca atare, programul Vieţii româneşti era în spiritul celui preconizat încă in 1893, în Evenimentul literar de C. Stare care, după ce prevenea că poporanismul e „mai mult un sentiment general, o atmosferă (...) intelectuală şi emoţională, decît o doctrină şi un ideal bine hotărît", pe un ton pedagogic continua astfel : „Anaiizîndu-1, putem scoate din el următoarele elemente constitutive : iubirea nemărginită pentru popor, sub care se-nţelet>e totalitatea concretă a maselor muncitoare şi producătoare, apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă şi sinceră spre a-1 ridica în înălţimea unui factor social şi cultural conştient şi neatîrnat ; iar ca substiat teoretic putem arăta ideea : 1) că poporul numai el,singur, are dreptate, că el, veşnicul martir, veacuri întregi a muncit şi a vărsat sîngele său pentru a ridica pe umerele sale întreaga clădire socială, şi, 2) că toate păturile suprapuse au, din pricina aceasta, faţă cu poporul, o datorie atît de mare că. clacă ar dori sincer să o iplătească, n-ar putea, cu toate jertfele, cu tot devotamentul şi abnegaţia lor să plătească măcar procentele". m) în cele de mai sus se pot recunoaşte idei de sursă paşoptistă, în spiritul lui Bălcesou, Bolliac, Russo, apoi ceva din teoria susţinută de Eminescu a „claselor superpuse", ceva din iluminismul evoluat de la Contemporanul, în sfîrşit, anticipînd „sămănătorismul", 'afirmarea J6) Evenimentul literar, II, nr. 15, 28 martie 1894. — Viaţa românească 3 7 datoriei imperioase a plătirii tributului către popor de către intelectualitate spre luminarea lui. Ceea ce i^a făcut pe foştii ideologi socialişti de la Evenimentul literar — între timp trecuţi cei mai mulţi în tabăra „generoşilor", iar la 1905 parte regrupaţi în jurul revistei Curentul nou, condusă de H. Saniele-vioi — să ia poziţie împotriva „sămănătorismului", a fost ceea ce ei socoteau ea diversionist şi demagogic, prin „considerarea ţăranului ca ceva pitoresc, ca element de peisaj, ca material pentru muză — şi atîta tot." „Trebuie să fim ţărănişti — scrie Ibrăileanu în acelaşi articol Poporanismul — nu pentru că ţăranul e pitoresc (dacă ar fi boierul, am fi boierişti !), ci pentru că avem de plătit către ţăran o datorie enormă, pe care, cu toate silinţele noastre nu i-am putea-o plăti, abia i-am putea plăti din procente".a) Altfel, titlul revistei apărute în martie 1906 (Viaţa românească) avea să fie el însuşi programatic : el vrea să sugereze ideea preocupării de problemele vii, actuale, ale poporului român şi a promovării unei culturi naţionale. Articolele lui C. Stere, mentorul politic al revistei, aceasta susţin. Luînd poziţie faţă de filozofia socială larg umanitaristă a lui Gherea, el argumenta că drumul progresului ca ideal al întregii omeniri „trece pe pămînt, e determinat de toate condiţiunile şi accidentele solului, de sufletul poporului, de trecutul lui, precum şi de nevoile lui concrete de astăzi, de grijile lui cele grele ele toate zilele". Două sînt problemele fundamentale ale contemporaneităţii româneşti : cea a „finţei naţionale", a milioanelor împrăştiate de puhoiul crunt al puterilor oarbe ale istoriei" şi cea a dreptăţii sociale. în ce priveşte prima problemă, Stere se referea la situaţia de atunci a României, încă redusă la ceea ce se numea Vechiul Regat, şi ») Curentul nou, nr. .3, 1906. De comparat cu formularea, menţionată mai sus, a lud Stere. Viaţa românească îşi propunea (ca pe vremuri Dacia literară) să îmbrăţişeze cultura întregului ansamblu naţional, publicând regulat „scrisori" din centrele respective (e ceea ce explică şi entuziasmul lui Stere pentru poeziile lui Goga, de îndată ce a apărut volumul, sugestiv proclamat „cântarea pătimirii noastre"). în celălalt punct, al dreptăţii sociale, Stere nu revendică o „dreptate abstractă pentru proletarii din toate ţările", oi — ignorând programatic clasa muncitoare şi odată cu aceasta respingând chiar imaginea ţărănimii sărace — el proclamă „sfînta dreptate pentru un neam de plugari, moşneni de (baştină, din moşi şi strămoşi, stăpâni de pămînt". E aici în subtext mai vechea idee a lui Băl-eeseu asupra veritabililor proprietari ai pământului deposedaţi între timp — ţăranii, şi tot bălcesoiană e şi acuzaţia că intelectualii români ar fi „străini sufleteşte unui popor întreg de oameni vii, în mijlocul cărora trăiesc". De unde misionarismul, „datoria sfântă a intelectualităţii ide a coborî — ca şi narodnicii ruşi — în (mijlocul poporului, a-1 instrui şi a-1 educa. în ce perspectivă ? Doctrina poporanistă nu e prea clară ; fapt e că, pînă la urmă, ceea ce s^a agitat în latura politică a fost imaginea confuză a unui „stat ţărănesc", teoretizat ca atare după ce s-a înfiinţat şi un partid cu acest titlu. După apariţia Vieţii româneşti, în anii 1907 şi 1908, Stere îşi va exprima mai clar doctrina poporanistă prin raportare la proletariat în studiul Social-democratism sau poporanism? An-ticipînd pe Gherea (în Neoiobăgia), autorul se va strădui să demonstreze că România, fiind slab dezvoltată din punct de vedere capitalist, nu poate deveni o ţară industrială şi, ca atare, nu poate fi vorba de un proletariat ca forţă politică („programul social-democratic e o imposibilitate şi un nonsens"). Pnin urmare, „în asemenea condiţii, ţărănimea nu numai că nu 18 poate juca un rol pasiv, ca în ţările industriale, dar ea, tendinţele sociale ale ei, trebuie fatal să coloreze doctrina oricărui partid democratic, şi chestiunea agrară nu numai că nu' poate să fie aici subordonată oricărei alte probleme, dar această chestiune este singura problemă proprie ce se impune, în aceste împrejurări, pentru a fi rezolvată de către societate — si rezolvată conform cu tendinţele sociale ale ţărănimii, conform cu interesele ei, şi în sensul evoluţiei proprii a producţiei agricole". JS) C. Stere avea să militeze, deci, în linia poporanismului său, pentru lichidarea marii proprietăţi moşiereşti, pentru votul universal, pentru libertăţi democratice. Considerînd că obiectivul politic era desăvîrşirea revoluţiei bur-ghezo-democratice de la 1848, el se iluziona însă,, că păturile mijlocii, presînd asupra burgheziei, ar putea-o determina să-şi desăvîrşească propria revoluţie. Bineînţeles, Stere nu putea realiza că o asemenea revoluţie nu se putea face decît fără burghezie şi împotriva ei, că o asemenea revoluţie n-ar putea s-o ducă înainte decît proletariatul aliat cu masele ţărănimii, sub conducerea unui partid consecvent revoluţionar. într-o asemenea concepţie ca aceea a lui Stere, poporanismul nu putea ajunge decît la remorca liberalismului, ca atare o diversiune social-poii-tică servind — cu voia sau fără voia lui — la împiedicarea unei alianţe de luptă între ţărănime şi proletariat. în planul culturii şi, respectiv, al literaturii, însă, Viaţa românească a izbutit să fie, chiar de la început, cea mai importantă publicaţie, ea deose-bindu-se calitativ nu numai de Sămănătorul dar şi de alte reviste, chiar de acelea care se adresau cititorilor culţi, — oferind lunar o revistă de 1907, Viaţa32^omânească, II. nr. 9, sept. tip modern, cu rubrici variate, de la Ştunţă pînă la politică, deţinute de oameni pregătiţi, bine informaţi si buni publicişti, la curent cu mersul ideilor. între Viaţa românească şi Sămănă torul s-a purtat, pînă la dispariţie acestuia din urmă, o susţinută polemică, în cursul căreia s-au precizat poziţiile lor specifice. Ambele reviste şi ambele curente acordau atenţie problemei ţărăneşti şi propuneau scriitorilor studiul mediului rural. Dai Viaţa românească respingea falsificarea, prin idilism, a imaginei vieţii ţărăneşti, denunţa caracterul retrograd şi mistic al „sămănătorismului" şi, dez-voltînd teoria specificului naţional, condamna în termeni aspri naţionalismul şovin. Un merit important al Vieţii româneşti este acela că ea nu s-a făcut organul a ceea ce s-ar fi putut numi un „curent poporanist" în literatură. La numai cinci ani de la apariţie (în numărul 12, dec. 1911, la rubrica Miscellanea, sub titlul Iarăşi poporanismul), conducerea revistei ţinea să precizeze şi să sublinieze spiritul larg care o călăuzea în această privinţă : „Colaboratorii noştri, prozatori si poeţi, ei fac parte din şcoli — fără sâ vrea. Unii sînt romantici, alţii realişti alţii simbolişti _ toţi, mai mult sau mai puţin, poporanişti, pentru că au sufletul românesc şi pentru că, atunci cmd vorbesc de ţărani nu-si arată caninii, rînjind de ură şi dispreţ. Noi, redactorii, care nu scriem nuvele şi poezii, care n-avem temperamentul aşa de puternic şi de tranşant ca să putem fi clasaţi, noi nu sîntem de mei o şcoală. Băgaţi bine de seamă. în ţara aceasta, smtem aproape singurii pentru care toate şcolile şi curentele sini egale". Ce numeşte, totuşi, revista, „poporanism" în literatură ? 19 „E lucrul acela — se afirmă in continuare în aceiaşi articol — pe care-1 ştie oricine a citit un manual de istoria literaturii : e curentul poporan, e acea naţionalizare a literaturii culte (născută sub influenţa mai ales a literaturii franceze) prin literatură populară — ca spirit şi ca limbă. Toţi scriitorii noştri mari au făcui acest lucru. (Sînt unii care au răma' mici, pentru că n-au făcut acest lucru) Şi, din epocă în epocă, odată' ou creşterea valorii literaturii româneşti creşte şi naţionalizarea ei prin comuniunea cu geniul poporului". Astfel formulată, concluzia precede ceea ce mai tîrziu s-a putut numi de cătrs noi înşine caracterul popular al literaturii. Apărută ca locul geometric al celo; mai pregnante tendinţe din primii an ai secolului, Viaţa românească a reuşit, cu alte cuvinte, să devină în scurl timp cea mai importantă pîrghie dt dezvoltare a culturii naţionale prin literatură, ea consolidîndu-se in sfera tot mai larga a intelectualităţii noastre, ea însăşi în plin proces de evoluţie progresistă. -Cu binoclul întors al retrospectivei istorice idupă 6 decenii, pe relieful geografiei noastre spirituale ea apare ca principalul pilon al conexiunii dialectice între ceea oe a înălţat secolul precedent cînd s-a construit cultura noastră modernă şi ceea ce avea, apoi, să se dezvolte atît de impetuos în perspectiva epocii contemporane. Etapele „Vieţii româneşti" de Const. Ciopraga mn mod obişnuit, biografia unei reviste începe cu apariţia primului număr ; aşi ... ar trebui să fie şi eu Viaţa românească, ajunsă anul acesta la respectabila vîrstă de şase decenii : istoria ei e mai veche, totuşi, unele fire, în planul ideilor, ducînd pînă la Evenimentul literar, întemeiat la 2C decembrie 1893 de C. Stere, condus de la numărul 20 de Sofia Nădejde şi mutat în iulie 1894 la Bucureşti, unde îşi încetează apariţia în octombrie Datorită unui complex de împrejurări, în special pătrunderii teoriilor reformiste, la Evenimentul literar ideile socialiste sînt promovate parale) cu cele poporaniste sub forma unui umanitarism vag ;■ după primul val poporanist, dintre 1893 şi 1895, G. Ibrăileanu, viitor „spiritus rector" al Vieţii româneşti, avea să abandoneze treptat socialismul pentru a se apropia de ideologia poporanistă a lui C. Stere ; alţi intelectuali, „generoşii" foşti socialişti, treceau în 1899 la liberali. Concomitent cu pre-ipoporamsmul, în etapa 1893—1896 se schiţa o mişcare pre-se-mănătoristă, în aparenţă cu caracter exclusiv cultural, în realitate cu implicaţii politice şi sociale. Promotorii pre-semănătorismului porneau de la necesitatea promovării unei literaturi de realităţi naţionale ; se preconiza lup«a împotriva estetismului junimist şi preţuirea tradiţiilor poporului. Dar protestul împotriva cosmopolitismului burghez urma să se prefacă la Sămănătorul (apărut în 1901), în şovinism, «ai cultul tradiţiilor să însemne o frînă în calea progresului material şi spiritual. Cortina cădea la sfîrşitul anului 1908 peste cîteva reviste efemere, întîrzial romantice, de tipul Floare albastră, sau modernizante, gen Carmen. Cine le mai pomeneşte astăzi şi cîţi le cercetau şi atunci ? în mişcarea literară a epocii se simţea un aer epigonic, -~ 20 G. Ibrăileanu „lin de sier-ip" Pe «rectii «™ activa. în opoziţie cu seif H. Sanielevici far* "U"i""l'is'""l. iţvici tăcea sa apară la Gal,,; •a 15 noiembrie 1905, !)ri° poporanistă, Curentul nou Clnd» "» ««mărul 3, un ^tU!'~/"bI'- aî « G. IbraHeanu F"-"r Curentului nou deveni „= ♦ * inteîectuaJ ,IrtM,n centru lual incomparabil mai • Fîna Ja un mînrt „ 1 aspecte Viatn «numi le fluenta id?rtT ''°maneaSCă su<">*« Intenta ideologa poporaniste ; a „„.,„ semnul e^alitot;; - * f*u.ic romanească impunea imclectuaHMT Jurul acesteia n- îual,lordl" Kir, a<-esl"a' ca o necesitate, den 1-Ş«rea spiritului poporanist ; astfel m -tura, deşi a„nsă ^ ^ - "fste' r fost ora. Momentul va fi evocat dt, f ™ rrpmiva ^ *> ia d , 0 aPă,Ut revista' ia e,a aceasta: sus, o elită social Cme mi cetea decit franţuzeşte Jot W »"»»> «*• - cetea nimic. Apoi «n neînsemnat curent literar care nmsplanta î„ române,te franceza (spre uzul nimănui) şi un pil. terme curent ţărănist literar care ajunsese sa ceară oprirea cărţilor străine dealni!.aînţarăcasă „„ J tea roman.lor şi sa mi fie ««curenta literatura ţaranista. y£ romanească a venit eu „ idee ^ ;;",j,a; c:,turaînapoiate ,U| cTL °'ta Hră sp,ijinui Ztl s"culturi umane; culUua umana trebuie aSimiiata ca ^ cueZăna!lonală: aşadar cît mai «** nescu.," Aspect poz. » Em,- conservatorilor «i » - . "lmpotnva «mior şi a ţărăniştilor literari împotriva Convorbirilor si a S to'-ului", revista de ia J' fT^'1' Pe,e "formele nouă". >) Pregăti,,!e pentru apa, erau cunoscute si i-, ■ > IM" Mihai! «j B«cure.şti, de unde M.haU Sadoveam, - invitat să cola "Kev,sta Pe care voi li - -ateţi i ai căre; sufJe£ - 'a- a S°St P'a»"ită aici, în Bucu_ p \ Via^ Românească, 1933, nr. 1, 21 reşti, de dr. Cantacuzino, Gherea, I. Teodorescu,* Voinov, P. Bujor şi alţii Era considerată ca o nevoie şi acum tot ca o nevoie e considerată, şi poate că e venită la vreme." 1) G. Ibrăileanu îi propunea lui Gherea, într-un mesaj din acelaşi moment pregătitor, să accepte conducerea revistei : .....te rugăm să te pui în fruntea ei sau cel puţin să colaborezi şi de la primul numai pentru ca să ştie toată lumea, prin faptul colaborării dumitale, ce vrea să fie această revistă".'-') Ibrăileanu arbora, pe cît se vede, ideea falsă că „poporanismul liberal şi socialismul tindeau spre un ţel comun". 3) Răspunsul fiind negativ, direcţia şi-o asumară C. Stere, pentru partea literară, şi Paul Bujor, pentru partea ştiinţifică. Cel dinţii va evoca în 1933, sub titlul Cum am devenit director al „Vieţii româneşti", scena nostimă în care Ibrăileanu, venind la el acasă şi lăsînd bastonul de cireş în colţul lui obişnuit din odaia de lucru, 1-a determinat să primească. Dintr-un Act de asociaţiune de Ia 5 octombrie 1907, privind „dreptul de proprietate" asupra revistei, aflăm că aceasta era subvenţionată iniţial de şapte proprietari (C. Botez, M. Carp, G. Ibrăileanu, Gh. Kernbach, dr. N. Quinezu şi C. Stere) şi că directorul, C. Stere, „păstrează dreptul de a-şi alege pe codirectorul ştiinţific ai revistei".'') Paul Bujor se retrage însă, în momentul în care C. Stere devine prefect liberal de Iaşi, în timpul răscoalelor din 1907. în locul său, pe copertă apăru numele pro') Scrisoare din fondul G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1964, nr. 1, p. 91 (publ. de Gr. Botez şi M. Bor-deianu). 2) Al. Piru, Ibrăileanu către Gherea, în Viaţa românească, 1956, nr. 11, p. 182. 3) Poporanismul şi „Viaţa romă-nească", Ed. pentru literatură, 1961. 117. 4) Manuscris, fondul G. Ibrăileanu, Bibi. centrală univ. „M. Emdnescu", Iaşi. fesorului dr. I. Cantacuzino (care era şi licenţiat în litere), cunoscutul savant venind numai cu prestigiul ştiinţific, căci, mutat la Bucureşti din 1901, nu putea interveni efectiv în îndrumarea curentă a revistei. Subintitulată „revistă literară şi ştiinţifică", Viaţa românească lansa în primul său număr un program destul de vag, problemele literare fiind expediate sumar. Cuvîntul Către cititori (nesemnat), redactat pe cît se pare de Stere, atinge, în cea de a doua parte, problematica economico-socială a poporanismului, legînd aspectele sociale de necesitatea culturii pentru popor. Scopul principal al revistei era : „munca pe cîmpul culturii naţionale". Se schiţa direcţia de acţiune, cu aluzii transparente la exclusivismul semănu-torist : „...foarte mulţi nu-şi dau seama că noţiunea de cultură naţională nu e în contrazicere cu cea de cultură universală, omenească. Mai mult : că un popor nu-şi poate justifica dreptul la existenţă distinctă în sinul popoarelor civilizate decît dacă poate contribui cu ceva la cultura universală, dîndu-i nota specifică a geniului său." Contribuţia românească la cultura universală trebuie să pornească de la popor „care, în ţara noastră, el singur este o clasă pozitivă şi a păstrat mai curat sufletul românesc". Nu imitînd experienţe străine, în artă şi literatură, ci punînd în valoare specificul, naţional, vom intra în circuitul valorilor universale. Iar o „cultură naţională de un aspect specific, nu se va naşte decît atunci cînd masele mari populare, adevărat româneşti, vor lua parte şi la formarea şi la aprecierea valorilor culturale —- limbă literară, literatura, forme de viaţă etc." Pentru aceasta se propune ridicarea poporului (de fapt a ţărănimii, văzută ca o masă omogenă) la un alt nivel de viaţă, dar nu prin revoluţie, ci pe cale evolutivă : „acest lucru nu se va întîmpla decît prin cultură, viaţă politică mai largă 22 şi ridicare economică, rurala şi naţională şi cînd vom fi un popor, cînd toate clasele sociale vor fi ale aceluiaşi popor, cînd trecerea de la vîrful la baza piramidei se va face pe nesimţite". Viaţa românească arăta, potrivit programului, o vie atenţie fenomenului cultural şi ştiinţific universal şi cu atît mai mult problemelor culturii naţionale. G. Ibrăileanu ţinea să precizeze că revista avea necontenit în vedere spiritualitatea românească în întregul ei, fiind preocupată, ca şi înaintaşii, de unitatea naţională, căci nu „rupţi în bucăţi" ') vor progresa românii. In amintita evocare Cum am devenit director al „Vieţii româneşti", C. Stere scria că „fără multă greutate s-a căzut de acord asupra titlului revistei, propus, pare-se de Vlahuţă, poate în amintirea Vieţii conduse de el, însă şi ca iraplieă la Viaţa nouă a lui Ovid Densuşianu, ivită în 1905, inovatoare în spirit modernist. Programul Vieţii româneşti se încheia eu o definiţie cu totul elastică. „Şi dacă este nevoie să dăm idealului nostru cultural, naţional şi democratic un nume cuprinzător, — numele său este : Poporanismul." In acelaşi număr şi în acord cu indicaţiile programului, G. Ibrăileanu trasa la „cronica literară" (Scriitori şi curente) profilul unui scriitor apropiat revistei. Mobilul principal care trebuia să pună în mişcare pe oamenii de litere, era compasiunea pentru „umiliţii şi ofensaţii viieţid".2 „Scriitorul român care, măcar cînd vorbeşte de ţărani, ar putea să-şi arate recunoştinţa către ei prin răs-pîndirea unei atmosfere de simpatie, şi n-o face, ci dimpotrivă, răspîndeşte antipatie, n-are un suflet înalt, îşi «exprimă sentimente» inferioare, cu sau fără talent — «imagini» — nu este la înălţimea vremii şi a irîealuri- ') După 27 de ani, în Viaţa românească, 1933, nr. 1, p. 8. 2) M. Sevastos, Amintiri de la Viata românească, Buc, 1956, p. 30. lor cele mai sfinte ale poporului său. Nu este poporanist'." Criticul nu împinge însă lucrurile mai departe, refu-zînd să creadă în existenţa unei metode de creaţie poporanistă. în precizările sale din Morala în artă, poporanismul e caracterizat cu un termen mai vechi al lui Stere: „un sentiment". „Poporanismul, încă şi încă odată, nu e o teorie, e un sentiment de recunoştinţă, de simpatie şi de datorie faţă cu ţărănimea. în politică, acest sentiment va îndemna pe cineva să lupte pentru revendicări politice şi economice, în chestiunile culturale, îl va în -demna să se jertfească pentru cultivarea ţărănimii... în literatură, „poporanismul" va însemna atitudinea de simpatie şi de datorie a scriitorilor faţă de clasa ţărănească — atîta tot." 3) Salutară a fost ideea criticului de a subordona „sentimentul" poporanist, care putea duce la idealizare, unei viziuni realiste. Scriitorilor li se recomanda să nu idealizeze, să descrie un „ţăran-om", să sublinieze cauzele înapoierii lui; realismul, la rîndul lui, să nu ducă la exagerări, ştiut fiind că prozatori ca Balzac, Maupassant, Zola au deformat imaginea ţăranului, înfăţişîn-du-1 uneori sub aspecte brutale; iar atunci cînd scriitorii vor fi trezit simpatia pentru popor, — „poporanismul îşi va fi trăit traiul". Apariţia primului număr al Vieţii româneşti a fost primită ca un eveniment; publicaţiile mensuale ale vremii treceau pe al doilea plan. La 13 martie 1906, Mihail Sadoveanu îi comunica lui Ibrăileanu impresii de la Bucureşti. „Revista mi-a făcut negreşit o foarte bună impresie. Chipul cum e făcută şi cuprinsul o fac să fie cea dinţii revistă europeană de la noi. Vinerea trecută du-cîndu-mă la Vlahuţă, şi el spunea că acest număr e mai bun decît oricare număr din «La Revue»" (e vorba de : La Revue des deux mondes, revistă 3) Viaţa românească, 1906, nr. 2, p. 300 de cultură, cu rubrici de economie, filozofie, istorie, sociologie etc.). Peste cîtva timp (la 3 aprilie) un nou mesaj relua aprecierea iniţială. „într-adevăr, «Viaţa românească» a avut un succes desăvîrşit. Şi e menită de aici încolo să aibă şi succes şi înrîurire. Cu cît se va răspîndi mai mult în ţările supuse, cu atît va fi mai bine, cu atît mai folositoare influenţa ei, şi cu atît mai de felicitat conducătorii ei." ') Vlahuţă era entuziasmat, văzînd în noua tribună un semn al „regenerării" naţionale. „Hotărît — îi scria la 14 aprilie „fratelui" Bujor —. e cea mai bună revistă din cite s-au încercat la noi, şi e aşa de interesantă şi de minunat scrisă, c~ar putea să facă cinste oricărei ţări civilizate. Dar ce de talente proaspete şi sănătoase aţi scos la iveală ! (...) E atîta simţire de adevăr şi dragoste de neam în ce spuneţi voi, încît cuvîntul vostru pune pe gînduri şi — ceea ce veţi vedea în curînd, «Viaţa românească» va însemna un moment istoric în regenerarea neamului acestuia".2) Şi tînărul Vasile Pîr~ van, pe atunci la studii de specializare Ia Berlin, colaborator la cronica istorică a revistei, declara într-o scrisoare (17 apr. 1907) că Viaţa românească „este cea mai bună revistă care apare azi la nai" ^ ; un incident cu C. Stere 1-a îndepărtat însă, de la început, de ea. Intervenţiile lui Ibrăileanu, în articole de directivă sau în diverse polemici cu adversarii poporanismului, duc la constatarea că în atenţia criticului stăteau, pe plan literar, două idei fundamentale : stimularea unei literaturi ') Scrisori din fondul G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1964, nr. 1, pp. 92. 94 (publ. de Gr. Botez şi M. Bordei anu). 2) Scrisoare inedită, fondul G. Ibrăileanu, Biblioteca centrală universitară „M Eminescu" Iaşi. 3) Scrisoare din fondul G. Ibrăileanu, în Viafa românească, 1963, nr. 6—7, p. 31 (publ. de Gr. Botez şi M. Bordeianu). specific naţionale (şi implicit realiste) şi simpatie pentru popor. în rest, criticul nu înţelegea să dea „reţete" de creaţie, ba chiar, izolmd — pirintr-un lanţ de negaţii — poporanismul ta ideologie politică de procesul de creaţie, ajungea Ia o precizare semnificativă : „Poporanismul ca «tendinţă»nu însemnează să iei subiecte numaidecit din popor, nu însemnează a scobori creaţiunea artistică la nivelul poporului prin procedeul popular." '•) Viziunea schematică poporanistă e depăşită aici în mod declarat. în concepţia lui Ibrăileanu conceptul de specific naţional — schiţat acum — reunea într-un tot organic : subiectul, concepţia şi reprezentarea specifică ; dacă „tendinţa" nu însemna „să iei subiecte numaidecit din popor", acestea trebuiau să exprime modul de a simţi şi de a gîndi al poporului român. De aceea revista se şi numea „Viaţa românească" şi nu simplu Viaţa. Simpatia pentru ţărănime nu implica subiecte numai din mediul rural, ca la sămănătorişti ; prozatorii Vieţii româneşti nu exclud din sfera creaţiei lor oraşul şi nici nu-! denigrează sistematic. In esenţă, combă-tînd arta pentru artă, revista de la Iaşi cultivă, programatic, o literatură cu tendinţe sociale democratice (în limitele liberalismului burghez) şi, în ansamblu, realistă. Că G. Ibrăileanu a dat „poporanismului" o interpretare cu totul largă — fapt care în directiva revistei s-a resimţit pozitiv — e limpede; revista avea un grup de „prieteni", dar n-a practicat spiritul sectar. „Viaţa românească — afirma criticul, într-un interviu — a tipărit pe toţi scriitorii români. Şi a lăudat pe toţi scriitorii români. Din „stîlpii" ei au făcut parte mulţi scriitori munteni. Viaţa româneasca continua tradiţia veche din Moldova, începută încă de la Dacia '') Morala in artă, în Viaţa românească, 1906, nr. 2, p. 306. 24 literară, de a reprezenta întreaga literatură naţională." ') In primii ani ai revistei publicau la Viaţa româneasca vechi convorbiirişti (Ana Conta-Kern-bach, Matilda Cugler-Poni, N. Volenti! şi poeţi de la Contemporanul, între care Gh. din Moldova, O. Carp, Ar tur Slavii. — nume fără strălucire, desigur. Altul era cazul lui Vlahuţă şi Coşbuc, scriitori de prestigii!, cel dinţi; publicînd, printre altele, pamfletul .,1907" : nu de la aceştia, totuşi, cu o carieră poetică aproape încheiate, erau aşteptate colaborările în lanţ. Printre stegarii consecvenţi ai poeziei se numără cîţiva creatori tineri, — „meteorii şi cometele", cum ie spunea C. Stere în amintirile sale de fost director ; se remarcau unii tineri din generaţia lui 1880, care-şi făcuseră ucenicia în alte părţi şi aveau credinţe literare diverse : Octavian. Goga, D. Anghel, St. O. îosif, Ion Minulescu, urmaţi de Victor Eftimiu şi Cincinal Paveieseiî. Dintre toţi, cel irai activ în această perioadă se dovedeşte Minai Codreanu, sonetistul. Unii colaborase ră şi colaborau încă la Saraâiiătorui. alţii erau partizani ai simbolismului şi modernismului în genere. Tudor Ar-ghezi apărea mai rar, dar cu pagini scânteietoare ca Declamaţia lui Caligula, Arheologie Şi Rugă de vecernie. Pe urmele lui A. Mirea, la revista de la Iaşi se producea în 1909 adevăratul debut al lui G. Topîrceanu, atras din 1911 în cercul activ al redacţiei. Al! debutant, foarte harnic, încurajat de Ibrăileanu, era Demostene Botez ; Ca-ragiale şi Vlahuţă vin la Iaşi să sprijine începuturile în poezie ale lui Matei I. Caragiale, care n-a produs însă impresie ; de la Bucureşti sosesc versuri de Ion Filial. Stimulată de ambianţa ieşeană, deşi n-a fost niciodată Ia Iaşi, tînăra Alice Călugării publică aici între anii 1910 şi 1915 cîteva po- ') Demostene Botez, De vorbă cu d. G. Ibrăileanu, în Adevărul literar, 1926, nr. 269. ezii care învederau un talent robust cu arderi repezi, irosit pretimpuriu într-o aventură tragică. G. Ibrăileanu aprecia, în acelaşi timp, fineţea Oti-iiei Cazimir, căreia îi va consacra apoi un studiu critic elogios. Printre prozatorii primei etape putea fi întîlnit, cu evocări agreabile, bătrî-nul Nicu Gane, legat de amintirea Convorbirilor literare. Caragiale trimitea şi el, la insistenţele lui Ibrăileanu, povestirea Kir lanulea din 1909, iar Delavrancea povestea Stăpînea odată ; de cîteva ori e prezent şi Vlahuţă, Sexagenarul Caîistrat Hogaş, cu figura lut de faun, debutant cu un sfert de veac înainte la Piatra Neamţ, dă acum întreaga măsură a unui talent cuceritor, adăugind memoriilor de călătorie, anterioare, povestiri şi nuvele — portrete ca Părintele Ghermănuţă, Floricica şi Cucoana Mardeta. Stimulat (printr-o foarte interesantă corespondenţă), un scriitor reticent, î. Al. Bră-tescu-Voineşti, destul de puţin cunoscut pînă la 1906, publică în Viaţa românească mai tot ce râmi ne durabil din opera sa : In lumea dreptăţii, Blana lui Isaia, Călătorului îi şade bine cu drumul şi altele. Venit de la Si mănătorul (unde continuă să colaboreze pînă în 1907), tînărul Mihail Sado veanu, prezent de la primul număr, semnează în etapa 1906—1916 de peste optzeci de ori. în Viaţa românească au apărut însemnările lui Neculai Manea, Cîntecul amintirii, Neamul Şoi-măreştilor, capodopere ca Bordeienii si Haia Sanis şi aite pagini ; creatorul Bordeienilor se înfăţişa publicului ca scriitor reprezentativ al revistei. De peste munţi sînt primite cu simpatie nuvelele şi schiţele lui Ion Agîrbi-ceanu ; la Iaşi văd tiparul excelentele Fefeleaga şi Luminiţa, precum şi povestirea Popa Man. In trecere prin laşi, după 1910 poposea Gala Galac-tion, „o persoană foarte distinsă" (cum îl definea Ibrăileanu) ; în proza sa era o continuă frămîntare etică, nostalgie de frumos şi poezie. Introdusă de Constanţa Marino-Moscu (colegă de liceu a Elenei Ibrăileanu), Hortensia Papadat-Bengescu aduce în nuvelistica sa o putere de observaţie remarcabilă. Se alătură revistei Jean Bart, Spiridon Popescu, I. I. Mironescu, la care tentele poporaniste sînt mai vizibile, C. Sandu-Aldea, D. Anghel, N. D. Cocea, I. C. Vissarion, N. N. Beldiceanu, Lucia Mantu, Romulus Cioflec ; poate fi întîlnit, o singură dată, Liviu Rebrea-nu, cu nuvela O strîngare de mină ; cîteva schiţe poartă semnătura lui G. Topîrceanu. Hotărît, teatrul publicat de Viaţa românească nu atinge înălţimea prozei. Legenda funigeilor, Cometa şi Carmen saeculare, ieşite din colaborarea Anghel-Iosif, aparţin mai mult poeziei ; piesa într-un act De ziua mamei a lui M. Sadoveanu era o prelucrare după un model francez; drama Sorana a lui Brătescu-Voineşti a avut o oarecare carieră scenică, fără să marcheze totuşi un moment memorabil. La prestigiul revistei contri- C. Stere buie însă dezbaterile critice privind fenomenul literar românesc şi universal, încă de la primele numere, făcînd cunoscute capitole din Spiritul critic în cultura românească (prezentare începută la Curentul nou), Ibrăileanu punea cultura în corelaţie cu factorii sociali determinanţi ; raportul de cauzalitate de la social la estetic avea să fie reluat de mai multe ori şi teoretizat apoi sistematic în Literatura şi societatea (introducere la monografia Opera literară a d-lui Vlahuţă, 1912). Paralel cu punctele de vedere despre Baudelaire, Tolstoi şi Sully Prudhom-me, criticul aborda probleme ca Morala în artă, Ţăranul în literatura românească, Semnificaţia socială a operei lui Caragiale şi interpreta opera lui Brătescu-Voineşti legînd-o dialectic de optica de clasă a prozatorului. H. Sanielevici publica în 1908 şi 1909 seria Clasificări literare, aplicînd acelaşi criteriu al interdependenţei dintre literatură şi societate ; mai pătrunzător era însă studiul Sărmanul Dionis, utilizabil şi astăzi. Izabela Sadoveanu ajungea la concluzii eronate în studiul Simbolismul, dar se remarca în comentariile şi cronicile pe alte teme. în domeniul literaturii comparate, Charles Drouhet cerceta Modelele franceze ale teatrului lui Alecsandri. La „cronici" şi „recenzii" găsim opinii despre mai toate apariţiile literare notabile din epocă, Viaţa românească fiind, sub acest aspect, oglinda fidelă a dezbaterilor ce caracterizau mişcarea literară contemporană. Deţinînd efectiv conducerea Vieţii româneşti, Ibrăileanu i-a imprimat trăsături ale propriului său caracter : vioiciune, adîncime, spirit metodic ; în corespondenţa cu G. Topîrceanu dintre 1909 şi 1911 criticul repetă de cîteva ori idealurile ce-1 animau : „înălţimea !" şi „prestigiul" marii reviste. îşi însuşise ce-i părea pozitiv la periodice cu renume (Mercure de France, Rivista d'Italia) ; odată alese diviziunile tematice, revista le-a păstrat cu 20 consecvenţă, impunînd astfel „tradiţia" ei pj-intre cititori. Cronicile îndeplineau un rol deosebit de important, întregind fizionomia unei publicaţii ce-şi făcea un titlu de onoare din reflectarea multilaterală >a actualităţii. Diviziunea cronici, cu sectoare cuprinzătoare, oglindea domenii şi activităţi diverse: cronica internă, cronica externă, cronica socială, cronica economică, cronica ştiinţifică, cronica învă-ţămîntului, cronica teatrală, cronica lingvistică, cronica plastică etc. Viaţa românească acorda acestor cronici o atenţie excepţională, între semnatari găsindu-se personalităţi : Radu Rosetti, I. G. Duca, V. Madgearu (economie), A. D. Xenopol, V. Pîrvan (istorie), Gr, Antipa, dr. N. Leon, I. Simionescu, dr. C. I. Parhon (biologie, medicină), Al. Philippide (lingvistică). Cronica ştiinţifică însuma preocupări felurite : geologie, sociologie, electricitate, agronomie, etc. Cum s-a putut remarca, aspiraţia revistei era temerară : fiecare număr — un tur de orizont complet. Dar vuietele războiului mondial, început în 1914, răspîndeau îngrijorare ; în august 1916 /îomânia se angaja în conflagraţia cunoscută. Prima etapă a Vieţii româneşti, caracterizată printr-un mare entuziasm creator, se încheia cu semne de întrebare asupra viitorului. Bilanţul era însă luminos : revista de la Iaşi polarizase în jurul ei scriitori şi personalităţi ştiinţifica reprezentative, formase şi impusese valori noi, cu totul deosebite. II JLa sfîrşitul primului război mondial, G. Ibrăileanu şi devotaţii Vieţii roma neşti se gîndeau să reia, într-un all climat, firul întrerupt ; criticul primea din partea prietenilor mesaje impresionante. Criza economică postbelică a făcut ca reluarea activităţii să fie amînată, dar la sugestia criticului şi cu sprijinul său apărea la Iaşi, la 2 februarie 1919, săptămînalul însemnări literare, redactat de Mihail Sa- doveanu şi G. Topîrceanu. Era o publicaţie de tranziţie, cu obiectivul de a regrupa forţele şi de a pregăti spiritele pentru apariţia în perspectivă a Vieţii româneşti. Hebdomadarul de Ja Iaşi (22 pagini) nu avea de loc „înfăţişare formidabilă" (cum scria M. Sa-doveanu despre vechea revistă) şi nu venea cu un program nou, considerîn-du-se un continuator. Pe lîngă G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu şi G. Topîrceanu, mai colaborau Otilia Cazi mir. Demostene Botez, Al. A. Philippide, I. I. Mironescu, M. Sevastos : debuta la însemnări Ionel Teodoreanu. Beletristica, de aspect memorialistic, îşi trăgea substanţa din evocarea unor ■momente din anii războiului ; G. Ibrăileanu publica regulat comentarii pe teme de actualitate, unele din ele reunite apoi în volumaşul După război — Cultură şi literatură; frecvente şi nu lipsite de violenţă erau polemicile cu Sburătorul şi Viaţa nouă. La 21 decembrie, la numărul 45, revista îşi înceta apariţia ; era timpul ca Viaţa românească să-şi reia drumul. Două acţiuni, meditate amănunţit, încuviinţate de grupul de prieteni prevăzători, inaugurau pregătirile: una. în decembrie 1919, era constituirea Societăţii anonime „Viaţa românească", sprijinul ei material ; alta, la începutul anului următor, constituirea Asociaţiei literare şi ştiinţifice „Viaţa românească" — „sprijinul intelectual" al revistei, — înglobînd personalităţi cu vederi din cele mai variate. între cei vreo sută de „asociaţi" (menţionaţi în orimul număr din 1920) se găseau : Brătescu-Voineşti, Gala Galaction, dr. v Lumi. AL Philippide, Duiliu Zam-fi rescn. dr. C. I. Parhon, D. Caracos-tea, Hortensia Papadat-Bengescu, P. Poni, I. Simionescu, N. Davidescu, Ar-tur Gorovei, dr. Franci.sc Kainer, dr. N. Leon, Paul Zarifopol, Virgil Madgearu. Luea I. Caragiale, G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, G. Topîrceanu. Otilia Cazimir, Demostene Botez, Ionel Teo- 27 doreanu, Al. A. Philippide, Li viu Re-breanu şi alţii. Pau! Zarifopol se considera prea puţin cunoscut pentru a-şi da „numele" în lista asociaţiilor" ') : Gala Galaction răspundea emoţionat : „Vă sînt foarte recunoscător şi gata să vă ajut cu entuziasm în opera reluată i Voi fi lingă dumneavoastră cu aceeaşi tragere de inimă, cu aceeaşi rîvnă ea şi în trecut." -) După o întrerupere de aproape patru ani, în martie 1920, Viaţa românească intra în a doua etapă, conduse de G. Ibrăileanu. director, şi G. Topîrceanu., prim redactor ; pînă în 1823 Mihail Galea colaborează cu articole şi scrisori din străinătate, pentru ca după terminarea studiilor de specializare în sociologie, numit profesor la Universitatea din Iaşi, să activeze cu hărnicie în redacţia revistei. într-o ..rniscellanee", Anul XII, G. Ibrăileanu făcea, în primul număr din 1920, cîteva consideraţii asupra etapei precedente, schiţînd totodată, în linii mari, perspectivele celeilalte. întrucît problema agrară şi problema electorală, pentru cave militase revista, erau, fie si parţial, pe cale de rezolvare, — „poporanismul" apărea ca un curent depăşit. Pentru viitor se preconiza res pectul ideilor democratice. „Colaboratorilor Vieţii româneşti, liberi p» gîn-direa lor, răspunzători de paginile p» care Ie iscălesc, •— nu le cerem decîi să nu contrazică idealul revistei".?) Gruparea se lărgeşte, ideologia revistei evoluează, nu fără a păstra reminiscenţe poporaniste. Initial, problema ţărănească dobîn deşte o coloratură „ţărănistă", —■ către 1930, datorită influenţei partidului şi agravării pericolului fascist, ideea de democraţie o subliniată mai vigu ') Scrisoare inedită (21 ian. 1920), fondul G. Ibrăileanu, Biblioteca centrală „M. Eminescu" Iaşi. 2) Scrisoare inedită (12'25 decembrie 1919). fondul G. Ibrăileanu. >) Articolul Anul XII, în Viaţa românească, 1920, nr. 1, p. 161. ros, fenomenul socialist şi Revoluţi; din Octombrie fiind comentate cu sini patie. Viaţa românească privea cu îngrijorare, după împroprietărire, renta bilitatea scăzută a micii proprietăţi ţărăneşti, care nu promitea nimic bun pentru ridicarea ţărănimii la un nivel de trai civilizat : teoriile „ţărăniste", preconizind organizarea unui „stat ţărănesc" şi o „mişcare cooperatistă", pe măsura realităţilor de ia noi (era amintit proiectul lui Ion lonescu de ii Brad), nu făceau decît să reia argumentele poporaniste despre dezvolta rea statelor cu economie agrară. Atîta vreme cit proprietatea particulară ră-mînea neatinsă, „tovărăşiile ţărăneşti" nu aveau, desigur, nici un viitor, io; tezele prezentate de economişti ca Vir gil Madgearu (Ţărănismul), Gr. Mia denatz (Capitalism, Socialism, Coope-ratism) sau de sociologi ca Ernest eik (întărirea economică a statului ţărănesc) vizînd reforma economiei agricole, nu puteau prinde viaţă. îdeea unei revoluţii socialiste nu li se părea aplicabilă într-o Românie de aspect „eminamente agrar". Ibrăileanu recunoştea că „o civilizaţie industrială e superioară unei civilizaţii agricole", dar, neîntrezărind roiul activ al proletariatului, neapropiindu-se de rezolvarea marxistă a problemei ţărăneşti, se situa pe vechea poziţie poporanistă, acum nuanţată „ţărănist". „România ■— scria el în 1933 -- nu poate fi scoasă din balcanism prin industria mare, ea se poate ridica din mizerie, din incultură, din minciuna politicianistă, prin agricultura industrializată şi prin industriile în legătură, prin marea industrie etatizată a petrolului şi a altor produse naturale — singura adaptare posibilă a noastră la viaţa european;). Atitudinea aceasta a fost critică, realistă, posibilistă." în dezbaterile sociale, referirile la marxism alternează cu acceptarea idei- 4) După 27 de ani, în Viaţa românească, 1933, nr. 1, p. 6. 28 lor reformiste, Kautsky şi ceilalţi fiind citaţi frecvent ; revoluţia socială e studiată mai intens în lucrările cercetătorilor tineri, ca Mihail Balea (Definiţia revoluţiei) şi Petre Andrei (Sociologia revoluţiei) cu concluzii in favoarea unui „neoliberalism" adaptai împrejurărilor contemporane ; opiniile despre lupta de clasă, datorate altor colaboratori, sînt contradictorii. M. Ralea consacră un portret sociologului burghez Emile Durckheirn, teoretician al „colectivismului" ; la miscellanea găsim un comentariu despre Liberalism şi democraţia rurală (1935) ; Ştefan Zeletin pledează în acelaşi spirit liberalist. Sînt recenzate lucrări ca Principiile reconstrucţiei sociale a filozofului englez Bertrand Russel, Reflecţii asupra violenţei şi Teoria revoluţiei de Georges Sorel. Dacă sub aspect teoretic ideologia socială a revistei nu depăşeşte o anumită limită, pe plan mai larg intelectualii din jurul Vieţii româneşti îşi afirmă hotărît simpatia pentru popor şi democraţie, militiiid pentru respectul omului. Im potriva teoriilor mistice sau naţionaliste susţinute de un N. Berdiaev, d) Sociologie, socialism si caracter specific naţional, în Viaţa românească, 1925, nr. 2, p. 294. principiu, rezistenţă modernismului â outrance : Mihai Codreanu, G. Topîrceanu, Otilia Cazimir, adepţi ai spiritului clasic, se întîlnesc cu Ion Minu-lescu, Al. A. Philippide şi Demostene Botez, receptivi la noutate; chiar în primul număr postbelic apare un nume nou: Lucian Blaga, reîntîlnit apoi la intervale mari; recomandat de Tudor Vianu, un alt tînăr, Ion Barbu, făcea să apară la Iaşi (în 1921 şi 1922) poemele După melci, Nastratin Hogea la Isariîk şi Selim. Printre colaboratori sînt şi Luca I. Caragiale, Adrian Mani», N. Davidescu, Ion Pillat, Al. O. Teodoreanu, Elena Farago, Ion Marin Sadoveanu, Alice Soare, A. Dominic, G. Bîrgăuanu, precum şi Leon Feraru, D. Ciurezu, Felix Aderca şi George Lesnea, nume care, cum se vede, reprezintă tendinţe creatoare felurite, uneori contrarii, de la tradiţionalism pînă la expresionism. Cu toate că-şi menţine debitul de fluviu larg, la proză, Mihail Sadoveanu e un oaspete mai puţin prezent ca înainte. Scrierile ample, romanele, nu se pretau la o tipărire integrală ; trimite totuşi, fragmente din Venea o moară pe Şiret, din Zodia cancerului, din Măria sa puiul pădurii, din Oameni din lună (sub pseudonimul Silviu Deleanu), din Demonul tinereţii, tablouri din Hanu Ancuţei, precum şi nuvele şi povestiri (Bulboana lui Vă-linaş, Dumbrava minunată). Un prozator cu fraza incisivă, Tudor Arghezi, dă fragmente din Poarta neagră. Bră-tescu -Voineşti, ca şi epuizat, nu mai dă nimic de seamă; nesemnificative sînt şi paginile lui Ion Agîrbiceanu ; Hortensia Papadat-Bengescu şi Gala Galaction sînt prea solicitaţi de mediile literare bucureştene. Romanul lui Ion Minulescu, Roşu, galben şi albastru, cu spiritul lui de „blague", la antipodul tonului grav sadovenian, e primit cu bunăvoinţă. Mai mult sau mai puţin legaţi de ambianţa revistei sînt bătrînul istoric şi povestitor Radu Ro-setti, Jean Bart, Demostene Botez, 31 D. V. Barnoschi, Romulus Cioflec, C. Kiriţescu ; speranţe se puneau în Stejar Ionescu, mort tînăr într-un accident. Se ridică prozatori noi iar pătrunzătorul Ibrăileanu ştie, ca nimeni altul, să dea aripi talentelor. După Uliţa copilăriei, Ionel Teodoreanu vine cu romanul La Medeleni, apoi cu capitole din Bal masoat ; Cezar Petrescu — cu fragmente din întunecare, dar şi cu nuvele, între care Aranoa, ştima lacurilor ; Al. O. Teodoreanu — cu schiţe admirabile, ca Pur-sîngele căpitanului, adăugind prozei umoristice trăsături specific moldoveneşti. Din lotul muntenilor sînt consideraţi la „înălţimea" revistei rafinatul Matei î. Caragiale (cu Remember), Gib. I. .Mi-hăescu (cu La „Grandiflora") şi debutantul Damian Stănoiu, „stilizat" de G. Topîrceanu — atît de deosebiţi între ei. Dacă nu prin opere de mari dimensiuni, cel puţin prin problematică impune grupul prozatoarelor, Viaţa românească fiind, în privinţa sufletului feminin, poate cea mai receptivă revistă a timpului. Vîrstnica Margareta Miller-Verghy, care sprijinise zborul lui Delavrancea, se întîlneşte, în publicaţia ieşeană, cu prea de timpuriu pierduta Igena Floru. Ibrăileanu, autorul de aforisme despre femeie din Privind viaţa, descoperă talente şi le cultivă cu infinite precauţii. Hortensia Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir, Constanţa Marino-Moscu, Lucia Mantii, toate moldovence, sînt descoperirile sale, şi, cu excepţia celei dintîi, toate sînt atrase de filonul memorialistic, de existenţele simple, de o poezie a peisajului psihologic moldovenesc. Henriette Yvonne Stahl publică la Iaşi selecţiuni din Voica. împotriva criticii exclusiv estetice, la Viaţa românească Ibrăileanu şi alţi critici, în special M. Ralea, susţin întregirea acesteia cu date şi fapte din viaţă menite să explice fenomenul estetic în întreaga lui cauzalitate. Analiza ştiinţifică a factorului estetic, cel care în esenţă conferă specificul artei. nu se poate dispensa de rezultatele şi luminile altor discipline. „O operă de artă se defineşte prin caracterele ei şi un scriitor prin caracterele tuturor operelor sale. Cercetarea acestor caractere e critica estetică. Pentru aceasta ajunge estetica. Cauza esteticii stă în psihologia scriitorului, aşadar, dacă voim să ne coborîm la cauză, trebuie să facem psihologie. La rîndul ei, cauza psihologiei scriitorului stă în ereditatea lui şi în mediul în care s-a dezvoltat. Aşadar, dacă voim să ne scobo-rîm şi la această cauză, vom studia biografia scriitorului şi mediul în care a trăit el. Abia acum, prin studierea mediului, ajungem la sociologie. Toate aceste îndeletniciri formează critica completă a unui scriitor." 1 în practică, Ibrăileanu studiază scriitori, tendinţe şi curente, ridicîndu-se de la particular la general, de la indivizi la grupuri ; de la Eminescu, Caragiale şi Gherea, trece la creatori contemporani şi, deoarece, cu excepţia lui Sadoveanu, de scriitorii Vieţii româneşti nu se ocupase de loc (motivînd că era nedelicat să vorbească de colaboratorii apropiaţi) acum scrie despre G. Topîrceanu, Otilia Cazimir, Jean Bart, Demostene Botez, I. I. Mironescu, Mihai Codreanu, Ionel Teodoreanu şi din nou despre M. Sadoveanu. Din această etapă datează studii strălucite, mereu actuale, precum Creaţie şi analiză (1925), Numele proprii în opera lui Caragiale (1926) şi unele caracterizări sintetice ca Poezia nouă şi Caracterul specific naţional în literatura român. încă din 1918, de la Însemnări literare, Ibrăileanu întrevedea o înflorire a romanului, determinată de transformările legate de război ; ulterior, criticul se va arăta mai reticent, în schimb, la dezbaterile despre roman participă Mihai Ralea cu articolul De ce nu avem roman ? (1927), P. Nicanor et comp., Romanul nostru, Demostene i) Completări, în Viafa românească, 1925, nr. 4. 32 Botez, Vasile V. Georgescu şi alţii; Octav Botez şi Tudor Vianu salută romanul Ion al lui Kebreanu. De menţionat, de asemenea, discuţiile despre romantism : Centenarul romantismului de M. .Ralea, Comemorările romantismului de Izabela Sadoveanu şi Romantismul român de Ion Pillat. Despre Modernism scrie Al. A. Philippide, care dă şi interpretări despre Sadoveanu şi Arghezi; despre Tudor Ar-ghezi lasă pagini subtile Mihai Ralea, care semnează şi eseuri: Arta şi urî-tul, Critica psihologică şi critica estetică, Ştiinţa literară şi psihologia modernă. Contribuţii despre N. Iorga istoric literar semnează Gh. Bogdan-Duică. Personalităţilor critice menţionate li se asociază Tudor Vianu (cu studii despre Eminescu şi Titu Maiorescu), Paul Zarjsfopol (cu eseuri : Din registrul ideilor gingaşe) şi eseişti informaţi, cu orientare multilaterală, între care D. I. Suchianu, Ion Biberi, Petru Comarnescu şi ceilalţi. III Devenită „bogată, opulentă", Viaţa românească însemna, după război, nu numai o revistă de mare prestigiu, ti şi editură, tipografie şi librărie. „După ce a fost arsă de cîteva ori de incendiu şi expulzată succesiv de diferiţi proprietari — scria G. Topîrceanu *) — acum ea avea palat propriu, administraţie modernă, capital fantastic..." Dar „opulenţa" n-a durat mult; după 1930, dificultăţile financiare ale revistei şi editurii se accentuau, în pas cu criza economică generală ; se punea tot mai insistent problema dizolvării Societăţii anonime „Viaţa românească". Istovii de boală şi lungi insomnii, G. Ibrăileanu înfrunta tot mai anevoie marile îndatoriri ce-i reveneau ; între timp, mulţi dintre devotaţii revistei începuseră a migra către Bucureşti. De la 1 ianuarie 1933 (revista eare-şi cîşti- i) Manuscrisul conferinţei Cum ara devenit ieşean (1933). gase un prestigiu naţional se muta în capitala ţării), G. Ibrăileanu hotărî să treacă destinele Vieţii româneşti in mîinile unei echipe tinere, cei aleşi fiind Mihai Ralea şi G. Călinescu, personalităţi în măsură să ducă mai departe opera începută. Mihai Ralea se ocupa de cîţiva ani, cum probează corespondenţa inedită cu criticul, de pro-blemele-cheie ale revistei. G. Călinescu, la rîndul său, colaborator din depărtare, îşi arăta, după acceptarea rolului de codirector (deţinut, de altminteri, nu mult timp), proiectele de viitor. „în urma binevoitoarei d-voas-tre ireeomandări — îi scria el lui Ibrăileanu la 1 ianuarie 1933 — mi s-a dat însărcinarea să mă ocup de Viaţa românească. După cum veţi vedea, mi-am luat această misiune în serios. Am alcătuit împreună cu d-nii Ralea şi Sevastos un program de lucru. D. Ralea are să vi-1 comunice negreşit în curînd. Deocamdată numărul pe ianuarie trebuie să se prezinte cu scheletul reparat şi să dea un conspect al tuturor generaţiilor Vieţii româneşti. După planul nostru, care are la bază ierarhia sub specia valoarei şi a timpului, numărul viitor trebuie să se înceapă cu un articol critic sau cel puţin cu recapitulări în legătură cu existenţa Vieţii româneşti, semnate de d-voastră. Fără asta eu mărturisesc că numărul mi s-ar părea ratat (...) Vieţii româneşti nu-i lipseau numai banii, ci şi voinţa de a colabora a colaboratorilor. Căci dacă un scriitor se scuză, atunci şi cellalt se scuză, şi ,revista se face la întîmplare şi cu colaborări nedorite." 2) Articolul solicitat criticului a fost cel din urmă publicat de Ibrăileanu în revistă ; despărţindu-se de publicaţia care pentru el însemnase rostul suprem al vieţii lui de intelectual şi democrat, criticul sintetiza în retrospectiva După 2) Scrisoare din fondul G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1965, nr. 6, p. 187 (publ. de Gr. Botez şi M. Bor-deianu). 3 — Viaţa româneasca 33 m 27 de ani, apărut în primul număr pe anul 1933, atitudini şi idei cunoscute. Idealul Vieţii româneşti n-a fost „ţăranul pitoresc, cu plete, cu chimir, care nu ştie să citească şi stă în poeticul său bordei, cîntînd din trişcă". Susţinătorii revistei au visat un ţăran „îmbrăcat europeneşte, care are casă din cărămidă, a cărui fiică citeşte romane şi poezii, ţăranul alegător, membru într-un club, ţăranul trăind într-un sat luminat electric..." Deşi spirit deschis ideilor înaintate, criticul rămîne pînă la apusul său la o viziune legată numai de ridicarea ţărănimii, destul de străin de proletariat. In noua etapă bucureşteană, Viaţa românească ducea mai departe spiritul democratic al vechii reviste; ni«-tarea nu însemna o ruptură cu trecutul iar prezenţa în fruntea ei a lui Mihai Ralea, care-i conducea destinele de ciţiva ani, asigura ideea de continuitate, într-o „miscellanee", întinerirea „Vieţii româneşti", G. Călinescu combătea supoziţia lui Liviu Rebreanu G. Călinescu că revista ar încerca, prin transferul recent, o întinerire. „Viaţa românească" aceasta de azi, scria criticul, îşi face o mîndrie din a fi aceeaşi „Viaţa românească" din totdeauna, cu .prefacerile celulare pe care noile raporturi de timp şi spaţiu le cer."*) Cu privire la ideologia socială, M. Ralea demonstra, pe de altă parte, tot atunci, „putinţa de continuitate fără soiuţie cu trecutul", înţelegînd prin aceasta îndepărtarea totală de poporanism. Revista publică din abundenţă articole şi comentarii de atitudine antifascistă, dar în privinţa soluţiilor economice nu depăşeşte mai vechiul „ţărănism". Pe lîngă pagini de orientare spre marxism (K. Mairx şi sindicalismul) sau de informare asupra transformărilor revoluţionare din Uniunea Sovietică, pot fi citate articole ca Perspectivele ţărănismului în faţa noilor curente sociale (1935) de M. Ralea, Tendinţele de renovare ale democraţiei (1935) de V. Madgearu şi altele ca acestea. Sînt combătute cu vehemenţă, de G. Călinescu şi alţii, Teoriile „Gîndirii". M. Ralea dezvăluie consecvent pericolul fascist : Doctrina dreptei, Noi forme de naţionalism ; alţiî stigmatizează rasismul. Nu se mai întîlnesc semnăturile unora dintre colaboratorii de frunte din timpul cînd revista apărea la Iaşi ; vin, treptat, însă, alţii. „în alăturarea numelor lor (Hortensia Papadat-Ben-gescu, Camil Petrescu, Ion Vlnea) de acela matur al d-lui Sadoveanu — atrăgea atenţia G. Călinescu — să se vadă spiritul nostru de conciliaţie istorică şi de sinteză estetică între aparente contradicţii."-) G. Topîrceanu nu mai trimite nimic revistei de care fusese atît de legat. Dintre vechii ei prieteni continuă să-i fie apropiaţi Al. A. Phi-iippide, Otilia Cazimir şi Demostene ') întinerirea „Vieţii româneşti", în Viaţa românească, 1933, nr. 2, p. 204. 2) Miscellanea, în Viaţa românească,, 1933, nr. 2, p. 206. 34 Botez ; se aude uneori arcuşul lui Tudor Arghezi, căruia îi răspund rar Ion Minulescu, Ion Pillat, N. Davidescu, V. Voiculescu ; îşi afirmă talentul său debutează Zaharia Stancu, Eusebvti Camilar, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, urmaţi de tineri ca Ştefan A. Doinaş, printre debutaţi fiind şi Radu Beligan. Maria Holban prezintă în texte bilingve (româno-franceze) eîţiva poeţi români reprezentativi, în proza sadoveniană impresionează clasica diversitate de preocupări : de la interesul pentru natură (Făgăraş) şi trecut (Vechime, Histria) pînă la simpatia pentru înţelepciunea Orientului (Divanul persian). Trebuie menţionate Tabletele lui Tudor Arghezi şi fragmentele de roman sau paginile semnate de Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Cesar Pe-trescu, Ionel Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu, Ion Vinea, Gh. Brăescu, Geo Bogza, Ion Biberi ; de amintit sînt şi prozatorii I. Peltz, Lucia Demetrius, Lucia Mantu, Mihail Sebastian şi alţii din categoria tinerilor. La critică şi ştiinţă, M. Ralea dezvolta teme ca Psihologie şi viaţă şi Psihologia popoarelor. G. Călinescu, foarte activ în 1933, dădea studii eminesciene (Euthanasia eminesciană, Sărmanul Dionis), cronici şi articole despre N. Iorga, O. Goga, Jean Bart, E. Lovinescu, Ion Pillat, V. Voiculescu, I. Teodorescu, Perpessicius, Damian Stănoiu, Ilarie Voronca ; Tudor Arghezi venea cu studii de estetică : Literatura şi cunoaşterea omului, Ti tu Maiarescu ; probleme de lingvistică, în legătură cu Al. Philippide şi G. Ibrăileanu, semnează lorgu Iordan ; se cuvine amintit studiul lui Octav Botez Naturalismul în opera lui Delavrancea, cel mai bun pe această temă pînă astăzi ; Camil Petrescu publică cercetări fenomenologice (Românii e deştepţi) ; se disting prin preocupări, informaţie şi ţinută studiile şi articolele lui Al. Philippide (în special despre proble- mele romanului), ale lui Pompiliu Con-stantinescu, Al. Dima, Vladimir Streinii, Emil Gulian şi altor cercetători. In structura sumarului revistei inter-veniră inovaţii, printre altele o cronică cinematografică, totdeauna interesantă, asigurată de D. I. Suchianu ; în 1939 întîlnim şi semnătura lui Eugen Io-nescu. La cronica teatrului — susţinută înainte de primul război de Tudor Arghezi, Gala Galaction şi G. Topîrceanu, iar după război, puţin timp, de Liviu Rebreanu — se remarcă în anii 1938—1940 cronicile suculente ale lui Mihail Sebastian. După N. N. To-nitza (1929—1930) şi P. Comarnescu, cronica plastică e deţinută de G. Balş, dar mai ales de G. Oprescu (1937— 1940), codirector al revistei. Precum în activitatea ei anterioară, Viaţa românească a fost secondată între anii 1924 şi 1926 de săptămînalul ieşean Lumea (la care colaborau M. Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Topîrceanu, Otilia Cazimir, M. Sevastos) şi de Adevărul literar — după trecerea lui M. Sevastos în redacţia acestei reviste, la Bucureşti (1925) — acum era susţinută de revista însemnări ieşene (1936—1940), condusă de Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu şi Gr. T. Popa. Consecvent democratică, Viaţa românească avea să fie suprimată în 1940 la numărul 8—9 (august-septembrie), în timpul dictaturii fasciste. Valoroasa tribună, condusă atunci de Mihai Ralea, G. Oprescu şi D. I. Suchianu, reprezenta o baricadă. IV Tradiţia Vieţii româneşti era, după cel de-al doilea război mondial, una din cele ce trebuiau neapărat valorificate ; Mihai Ralea şi D. I. Suchianu s-au îngrijit de aceasta. Din noiembrie 1944 pînă în iulie 1946, cît a apărut într-o formă de tranziţie, venerabila publicaţie reunea colaboratori de mul* consacraţi, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Al. A. Philippide, Mihai Co-dreami, Demostene Botez, Hortensia 35 Papadat-Bengescu, precum şi scriitori mai tineri. Viaţa românească trebuia să devină ceea ce fusese şi era datoare să fie în continuare : o publicaţie care să reunească forţele creatoare pe plan naţional. In condiţiile istorice ale revoluţiei culturale socialiste, în iunie 1948 Viaţa românească se înfăţişa publicului ca „revistă a Societăţii scriitorilor din România". într-un Cuvînt înainte, subliniind sensul moştenirii, elementele sale înaintate, se arăta că publicaţia care ducea mai departe numele importantei reviste de la Iaşi e „o revistă nouă". „Rădăcinile acestei tradiţii luptătoare — precizează amintitul cuvînt înainte — constituie o nobilă tradiţie a literaturii naţionale". Erau preţuite, pe drept, sentimentele unor scriitori „plini de iubire pentru popor", militanţi pentru ridicarea lui. „îmbinînd literatura cu „chestiunea socială", Viaţa românească aducea în lumea literelor noastre, izolată de viaţa şi realităţile poporului, alături de dezbaterea problemelor sociale, scrisul unor poeţi şi prozatori, eseişti şi critici de valoare. îmbrăţişînd unele idei înaintate ale epocii, ea a avut să sufere şi a rămas pînă la suprimarea sa de către dictatura fascistă, în 1940, unul dintre locurile de întîl-nire a scriitorilor progresişti ce s-au succedat de-a lungul acestor patru decade (...) Poziţia luptătoare a vechii Vieţi româneşti constituie un patrimoniu pozitiv, pe care prezenta revistă înţelege să-1 preia, pentru a-1 duce mai departe, alături de tradiţiile cele mai bune, potrivit datelor istorice specifice, pe care tradiţiile epocii actuale le oferă din plin artei literare. Viaţa românească de astăzi va milita pentru o literatură care, avînd rădăcini adînci în trecut, să fie în acelaşi timp nouă, expresie a efortului creator şi a luptei pentru promovarea unei alte vieţi în ţara noastră". Hotărîrea revistei de a stimula creaţia „legată de viaţa maselor largi ale poporului", de a milita pentru „o lite- ratură, o artă, o cultură realistă în viziune, optimistă în spirit, prietenă şi susţinătoare a oamenilor muncii", a devenit o preocupare fundamentală, Viaţa -românească din aceşti ani, contribuind cu prestanţă la înflorirea literaturii noastre de astăzi. Scriitori din etapele anterioare, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Al. A. Philippide, Demostene Botez şi alţii, se întîlnesc în paginile ei cu confraţi din generaţiile ce urmează, unii din cei mai cunoscuţi. Viaţa românească a publicat principalele opere poetice argheziene de după eliberare (Cântare lomului, „1907" şi celelalte), peste o sută de poezii de M. Beniuc, Surîsul Hiroşimei de Eugen Jebeleanu, Moartea căprioarei şi Rapsodia pădurii de N. Labiş, fragmente din Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu, din Scrinul negru de G. Călinescu, din Un om între oameni de Camil Petrescu, Note de drum de Mihai Ralea, din Moromeţii lui Marin Preda, din Groapa lui Eugen Barbu, din Străinul lui Titus Popovici, pagini din teatrul lui Camil Petrescu, Horia Lovinescu şi Aurel Baranga. Prin studiile şi articolele semnate de personalităţi ca G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Al. A. Philippide, precum şi de grupul de critici din cadrul redacţiei, a dat un remarcabil impuls dezbaterilor de teorie, istorie şi critică literară. De notat, discuţiile despre valorificarea moştenirii literare, contemporaneitate, despre curentele literare, despre problemele romanului, despre particularităţile realismului, ca şi discuţiile în jurul fenomenului literar universal ; de apreciere binemeritată s-au bucurat numerele speciale închinate din 19(s3 încoace problemelor istoriei şi criticii literare. Preţuim valoarea unei reviste, în măsura în care a impus un curent important în literatură sau a lansat seri- 36 itori străluciţi. Viaţa românească a intrat de mult în istoria literaturii ca o publicaţie democratică şi progresistă, în climatul căreia s-au format şi au, evoluat creatori de prima mărime, — clasici. Sînt merite care o situează în rîndul creaţiilor culturale naţionale demne de cea mai înaltă consideraţie. La şaizeci de ani de existenţă Viaţa românească îşi îndeplineşte cu cinste misiunea ce-i revine, continuînd o activitate cu perspective înfloritoare. Teoria specificului naţional la „Viaţa românească" de Al. Piru flHfc^Sac^ poporanismul a fost o I ff%\ţ platformă ideologică la \wJfA care »Viata românească" a renunţat la sfîrşitul primei serii, după zece ani, teoria specificului naţional a constituit de-a lungul întregii existenţe o preocupare statornică a revistei. Cei doi critici principali de la „Viaţa românească", G. Ibrăileanu şi Mihai Ralea, sînt şi principalii teoreticieni ai specificului naţional. încă din articol ul-pragram, Către cititori, publicat în nr. 1 din martie 1906, G. Ibrăileanu afirma că „un popor nu-şi poate justifica dreptul la existenţă distinctă în sînul popoarelor civilizate, decît dacă poate contribui cu ceva la cultura universală, dîndu-i notă specifică a geniului său". Desigur prin ceea ce crease pînă în 1906 (şi e deajuns să amintim pe Emi-nescu, Greangă, Caragiale şi Slavici), literatura română dăduse o contribuţie esenţială la cultura universală, dar Ibrăileanu nu-şi propunea acum să examineze problema ca istoric literar. în acţiunea de îndrumare pe care şi-o asuma, el voia să atragă atenţia asupra unui vechi principiu, susţinut şi la Dacia literară şi reluat apoi la Convorbiri literare asupra a ceea ce Ko-gălniceanu numise în. literatură „duh naţional", iar Maiorescu doctrină de „păstrare şi chiar accentuare a elementului naţional". Să observăm că voind să dea ideii de specific naţional un caracter normativ, Ibrăileanu nu porneşte de la o definiţie a noţiunii, pe care o înţelege în funcţie de cei tred factori stabiliţi în introducerea la Istoria literaturii engleze de Taine : rasa, mediul şi momentul : „Să fie o psihologie germană şi franceză şi să nu fie o psihologie românească ?" — se întreabă Ibrăileanu. „Rasa ori amestecul de rase, climatul, dezvoltarea istorică şi culturală a acestui popor — toate, deosebite de ale altor popoare, — să nu fi produs o nuanţă specifică a sufletului omenesc ?" Dacă specificul naţional este modul propriu de a privi lumea, al fiecărui popor, determinat de cei trei factori taine-eni, utimează că există un specific românesc pe care ne rămîne doar să-1 semnalăm. Chiar acest lucru şi-1 propunea şi Ibrăileanu, pleoînd de ' la scriitorii contemporani socotiţi de el reprezentativi. Astăzi noi nu mai considerăm astfel pe Ion Ciocîrlan şi Mihai Teliman (ambii cu numai cîte un volum în 1906), dar sîntem de acord cu Ibrăileanu că Octavian Goga, Mihail Sadoveanu şi I. Al. Brătescu-Voineşti ofereau în creaţia lor nota specific naţională şi puteau constitui şi 37 un exemplu pentru noii scriitori. Ibrăileanu a fixat categoria socială a scriitorilor specifici, a insistat asupra raportului în oare se găseau ei faţă de popor, dar în ce constă caracterul naţional al operei lor nu s-a hazardat să spună imediat. Deocamdată el făcea o importantă precizare, anume aceea că specificul naţional nu e condiţionat de subiectul ales, oare eventual poate fi străin. Ca redactor la „Viaţa românească", criticul declara totuşi că opera literară „va fi mai interesantă şi pentru noi şi pentru străini, cînd concepţia şi sentimentul unui scriitor se vor manifesta cu ocazia vieţii româneşti, oînd viaţa românească îi va îmbrăca concepţiile, cînd viaţa românească îi va fi stîrnit sentimentele şi concepţiile, cînd îi vor fi izvorît în suflet scriitorului sentimente şi concepţii relative la viaţa românească, cînd şi concepţia şi reprezentarea ei vor fi româneşti". Trăsături specifice va descoperi Ibrăileanu mai ales la Sadoveanu, prezentat în 1907 ca observator al unui anumit tip social şi psihic, al ţăranului român, pe care-1 caracterizează „rezistenţa şi tăcerea". „...Dacă Creangă zugrăveşte mai ales pe ţăranul glumeţ, sau mai bine : aspectul glumeţ al ţăranului, dacă d. Spi-ridon Popescu zugrăveşte mai cu seamă pe ţăranul filosof, adică partea de „moralist" din sufletul ţăranului, d. Sadoveanu (şi nu fac nici o comparaţie între talentul acestor scriitori) zugrăveşte pe ţăran cu voinţa, atitudinea obişnuită a ţăranului faţă cu viaţa. Şi această selecţiune mi se pare că valorează cît şi celelalte, dacă nu mai mult, căci ţăranul român, dacă este şi glumeţ şi cugetător, este însă, prin definiţie, un om care a suferit mult, care s-a oţelit în această suferinţă şi care s-a deprins să tacă..." Ţăranul român e voluntar şi taciturn, boiernaşul (din opera lui I. Al. Brătescu-Voine.şti) e lipsit de energie, inadaptabil, adică incapabil de' a schimba mediul în conformitate cu persoana sa. Există, credea Ibrăileanu, o diferenţiere a specificului pe clase sociale, de unde şi concluzia sa că în sînul poporului român sînt două „naţii" precum. în pieptul lui Faust sălăşluiesc două inimi. Insuficient argumentată însă este opinia din eseul „Spiritul critic în cultura românească" (1909) că s-ar putea vorbi de diferenţe în privinţa specificului pe provincii, Moldova fiind dotată cu spirit critic, iar Muntenia, unilateral, cu receptivitate la inovaţii. Mai tîrziu Ibrăileanu va constata că literatura Transilvaniei vine şi ea cu o notă specifică, care ar consta într-o mare pondere acordată valorilor etice. Considerând în chip întemeiat că „valoarea estetică a unei opere literare e strîns legată de originalitatea ei specifică de fond şi de formă" şi că între doi scriitori „cu egal talent nativ", acela va fi mai mare, în opera căruia „se vor oglindi mai bogat şi mai bine realităţile vieţii naţionale", Ibrăileanu ajungea în articolul „Caracterul specific naţional în literatura română" (1922) la încheierea că producţia literară a Moldovei şi a Transilvaniei e cea mai specifică, că aici s-au născut cei mai mari poeţi, ca şi cei mai mari prozatori care exprimă caracterul naţional. Bolintineanu şi Macedonski n-au pornit de la folclor ca Alecsandri şi Eminesou, Fili-mon şi Duiliu Zamfirescu nu jşe pot compara cu Slavicii şi RebrearRi, nici Odobescu şi Delavrancea cu Negruzzi şi Creangă. Orgoliul provincial a deformat unele judecăţi critice ale lui Ibrăileanu, din fericire nu şi concepţia despre specificul naţional. Dovadă articolul din 1923, Caracterul specific in literatură. La fel cu ceilalţi membri ai comunităţii, susţinea el aici, soriitorul e conjugat de pluralitate. în orice moment al istoriei, legea multiplului se impune individualului şi structura biologică individuală suferă continuu ac- 38 ţiunea legilor grupului. Wundt, întemeietorul ştiinţei despre psihologia popoarelor, a spus că întîi a fost noi şi pe urmă eu. Cu toată dezvoltarea ulterioară a individualităţii, acest noi ră-mîne. Rasa, realitate bio-fiziologică, e modelată de popor, realitate psiho-so-ciologică. „Psihologia generală la care participă psihologia individuală a scriitorului este psihologia unei societăţi şi nu a unei rase." „Dacă într-o comunitate literară dăm peste temperamente foarte deosebite de scriitori, aceasta se poate pune într-o măsură oarecare pe seama suprevieţuirii sufletului raselor contopite într-un popor, dar numaidecît vom găsi şi acel ceva comun pe care-l au temperamente atît de deosebite ca Byron şi Shelley". Acel „ceva comun" e sufletul unui popor, prin convieţuire istorică. Nu ştim dacă Ibrăileanu avea cunoştinţă de încercările contemporane de definire a specificului naţional al popoarelor (Paul de Gaultier, L'âme francaise: Jules Legras, L'âme ruse : Louys Reynaud, L'âme allemande etc.), dar îl vedem extrăgîndu-şi un pasaj din Incidences de Andre Gide, convins de realitatea noţiunii de specific naţional : „Quoi de plus espagnol que Cervantes, de plus anglais que Shakespeare, de plus italien que Dante, de plus francais que Voltaire ou Montaigne, que Descartes ou que Pascal, quoi de plus russe que Dostoiewski ?"). Ibrăileanu a luat fireşte apărarea literaturii specific naţionale împotriva literaturii de imitaţie (vezi articolul său Metodă şi originalitate din „Viaţa românească", 1928, nr. 2). Găsea că niciodată literatura română n-a practicat o imitaţie pur simiescă, dovadă că nici un mare scriitor român nu poate fi încadrat într-un curent literar străin contemporan lui. în Muzica viitorului observa cu umor că chiar în ipoteza unificării peste zece mii de ani a tuturor popoarelor de pe pămînt, problema specificului nu va dispărea, căci se va vorbi probabil atunci de caracterul lite- raturii de pe planeta Terra, faţă de caracterul literaturii de pe Marte... * Teoria specificului naţional a fost abordată pe urmele lui Ibrăileanu şi de Mihai Ralea, într-un număr de articole polemice, precum : Sociologie, socialism şi caracter specific naţional, Specific şi frumos, Etnic şi estetic, Fenomenul românesc, publicate în „Viaţa românească" între 1925 şi 1927. în 1906 Ibrăileanu vorbise de necesitatea unei literaturi de caracter specific naţional, în 1925 Ralea făcea doar o judecată de „constatare" : „o literatură nu poate fi decît specific naţională". Ibrăileanu vorbise de un specific de clasă, Ralea va susţine şi el că „nobilii şi burghezii aceleiaşi naţiuni sînt aproape tot aşa de deosebiţi unii faţă de alţii ca şi un popor faţă de altul". Specificul naţional nu e un dat fatal, ci un produs al condiţiilor social-isto-rice, variabil odată cu schimbarea acestor condiţii, astfel încît un român de cultură medie — din secolul XX „e mai aproape înrudit cu un portughez ori american din acelaşi secol decît cu un boier sau un plăieş de-al lui Alexandru cel Bun". Orice naţiune, susţine Ralea în articolul din februarie 1927, Etnic şi estetic, are o anumită structură sufletească, se defineşte „prin grupul de valori în care crede şi care constituiesc idealul său cultural". Noţiunea de structură culturală duce, cum a arătat Dilthey, în mod necesar la o tipologie, în care valorile morale, religioase, sociale şi estetice sînt interdependente. De asemenea, Spengler vede în chip justificat la baza oricărui gen de civilizaţie şi a tuturor sistemelor de morală, religie sau artă un spirit caracteristic, un fenomen tipic, „originar". Intr-o societate dată şi într-un anumit moment istoric, stilurile individu- 39 ale au ceva comun între ele şi consti-tuiesc la un loc stilul naţional al epocii. Un estetician german, Hagen Oskar, a demonstrat că ochiul se formează după caracterul spaţiului la care trebuie să se acomodeze şi că există deci o „deutches Sehen", o vi-zualitate germană, ca şi una italiană sau spaniolă. Acelaşi luciii îl afirmă Wolfflin (categoriile plasticei sînt determinate de sufletul poporului care le adoptă), Spengler (există o corelaţie între felul culturii şi modul de a concepe şi trata spaţiul), Kayserling (arta unui popor e cea mai bună diagnoză pentru psihologia sa etnică), Elie Faure („Ori de cîte ori evocăm spiritul unui popor, numele omului ca-re-1 reprezintă cel mai evident în ceasul său cel mai decisiv ne vine pe buze. Beethoven ne aminteşte Germania, Shakespeare Anglia, Dante şi Michelangelo Italia, Cervantes Spania, Rubens Flandra..."). Orice artist are un stil individual, care-1 deosebeşte, şi un stil naţional, care-1 apropie de artiştii aparţinînd aceleiaşi ţări. Parafrazînd pe Buffon s-ar putea zice deci că „le style c'est la nation". Stilul individual şi stilul naţional sînt diferenţa specifică şi genul proxim în artă. Ca să-i înţelegem pe Slavici şi Rebreanu nu-i deajuns să-i comparăm între ei, trebuie să-i raportăm şi la Goldsmith, Balzac, Tolstoi, Reymont. De aici rezultă şi alte concluzii expuse de Ralea în acest fel: „...Creatorul nu se mărgineşte la cîteva valori strict personale, înţelese doar de un grup restrîns, de o elită de iniţiaţi. Originalitatea sa are o accepţiune mult mai largă. El e artistul întregului său popor. Şi prin poporul său intră în relaţie cu umanitatea... „...Stilul prea individual duce la o artă restrînsă, fără posibilitatea de largă înţelegere. Artă naţională e arta lui Shakespeare, Racine, Moliere, Tolstoi, Balzac, Goethe. Artă individuală (şi aceasta e naţională) e a lui Bar- bey d'Aurevilly, Andreev, Tristan Tzara... „Stilul cu tendinţă numai individuală e agreabil, interesant, dar e uşuratic şi trecător. Ceea ce e individual e pieritor. Numai ceea ce e colectiv e durabil. Viaţa stilurilor „individuale" e scurtă, fiindcă posteritatea rezumă, simplifică şi păstrează numai generalul. „Stilul naţional în ceea ce are în acelaşi timp special (faţă de omenire) şi general omenesc (faţă de individ) găseşte exact acel loc geometric între tipic şi caracteristic, care constituie arta mare". Ralea nu a cerut ca scriitorii să facă literatură specific naţională a these, caracterul naţional fiind în concepţia sa o însuşire firească a literaturii originale. Ca şi Ibrăileanu, el a cerut numai ca scriitorul să aibă în vedere realităţile concret-istorice, să nu facă abstracţie de social, să nu se izoleze printr-un egocentrism radical de comunitate, practicînd o pseudolitera-tură privată de orice sens şi de orice conţinut. „Obligat să fie social — scria Ralea în articolul din 1925 — Specific şi frumos — el (swiitorul) nu poate fi, în stadiul actual de civilizaţie, decît naţional". O „specificitate temperată" îngăduie artistului să fie personal, fără să devină singular, ininteligibil. Alături de Ibrăileanu, Ralea este printre cei dintîi eseişti care au încercat să definească caracterul nostru naţional, „fenomenul românesc". Eseul cu acest titlu, publicat în Viaţa românească, 1927, nr. 6—7, descoperă două trăsături fundamentale ale specificului naţional românesc, raţionalitatea si scepticismul faţă de religie : „Românul e, înainte de toate, inteligent. Deşteptăciunea sa e vioaie, suplă, dar mai ales limpede. Nici o umbră de misticism ori de nebulozitate nu-i tulbură funcţiunea exactă a minţii sale... „Românii au sentimentul religios foarte slab. Găsim la noi conduite de 40 religie fetişistă primitivă. Superstiţia domină : nu se pleacă marţea la drum ori nu stau treisprezece la masă. Nu există însă acea pietate sufletească făcută din veneraţie, din adoraţie, din nevoie de comunicare mistică cu marele tot, care face esenţa vieţii sufleteşti religioase. Profanarea lucrurilor sfinte prin injurii odioase e foarte curentă la noi şi clerul e foarte puţin respectat". Aproape aceleaşi note specifice Ie descoperea ou 17 ani în urmă Ibrăileanu în opera lui Ion Creangă, scriitor obiectiv, fără dorinţa de a se singulariza, exprimînd în formele oralităţii, aproape în aforisme, înţelepciu- nea poporului român, îndeosebi nepăsarea lui de cele sfinte şi de ierarhii, un epicurism liniştit, senin. A combate atitudinile care contraveneau spiritului nostru specific arborate din nou după primul război mondial, „bizantinismul, fanariotismul, şiretenia, pehlivănia, scepticismul trivial şi jovialitatea zeflemistă cu care românul nostru trece uşor peste cele mai tragice situaţii" credea Ralea în 1928 că este „misiunea unei generaţii", a generaţiei sale. în perioada dintre cele două războaie, între 1920 şi 1940, pînă la întreruperea apariţiei, Viaţa românească a fost subordonată, între altele, şi acestei misiuni. „Viaţa românească" îaţă cu „Gîndirea"* de Geo Şerban I7i fia existenţa „Vieţii româ-Iv ■ III neşti" atitudinea adoptată pjljlfaţă cu „Gîndirea" a însemnat un prilej de susţinute delimitări ideologice, de afirmare în planul dezvoltării ideilor social-fi-lozofice din România postbelică a poziţiilor avansate, democratice şi raţionaliste, împotriva asalturilor obscurantiste, totalitariste. Tradiţia militantă a revistei de provenienţă ieşană şi-a adăugat în acele împrejurări unul dintre cele mai nobile capitole. Ca şi în pole-micile anterioare ou direcţia „junimistă" sau cu orientarea „sămănătoristă" — şi în prelungirea acestora — aspectul unor animozităţi „de grup" a fost exclus din capul locului prin angajarea principială în discuţie pe baza unei concepţii consecvent afirmată cu privire la *) Din studiul în pregătire : „Introducere în critica gândirismului". destinele societăţii şi culturii româneşti. în spiritul de atîtea ori mărturisit al evitării oricărui exclusivism şi al reprimării oricărei discriminări ce s-ar întemeia pe criteriul arbitrar al supremaţiei vreunei „şcoli" asupra alteia, „Viaţa românească" s-a impus de la început, în relaţiile cu „Gîndirea", printr-o procedare disociativă, aplicată totdeauna în marginile celei mai evidente obiectivităţi, de natură să inspire respect şi să asigure prestigiu intervenţiilor sale oricât de inflexibile. Tocmai absenţa compromisurilor, refuzul de a face concesii ideologice, confruntarea teoretică deschisă, perseverentă, au consolidat autoritatea „Vieţii româneşti" şi autorizează — din perspectiva istoriei — considerarea polemicii sale cu „Gândirea" ca un moment în evoluţia literaturii noastre şi în procesul de maturizare a opiniei publice la noi. De fapt, polemica nu s-a purtat atît împotriva „Gîndirii" cît a gîndirisraului 41 rezultat din asocierea autohtonismului tradiţionalist ou obscurantismul ortodo-xist. Intîmpinînd elogios apariţia „Gîn-dirii" în 1.921, „Viaţa românească" nu ezita să exprime rezerve faţă de mai toată partea teoretică a proaspetei reviste, dar în special faţă de articolul ce punea în circulaţie sub titlul „Falimentul democraţiilor parlamentare", una dintre temele favorite şi definitorii a ceea ce avea să reprezinte în scurtă vreme gindirismul. Negarea în sine a valabilităţii „instituţiilor parlamentare", prezentarea lor falimentară, fără a-şi da seama — cum remarca „Viaţa românească" judicios — că este vorba de „rezultatul unei crize sociale adinei şi generale", deschidea drum reeditării faimoasei critici a „formelor fără fond" şi, implicit, reactivării spiritului conservator, refractar reformelor democratice sub pretext că ar fi „importate", inaderente la „specificitatea" noastră considerată arhaic. Cit de exact detectase „Viaţa românească" punctul nevralgic avea să se vadă numaidecît prin extensia pe care o va căpăta în paginile „Gîndirii" preocuparea de „continuitate" în interpretarea istoriei poporului român cu scopul de a minimaliza progresul implicat în însuşirea instituţiilor impuse de revoluţia burgheză apuseană şi conforme cu stadiul evoluţiei noastre sociale. Deprecierea pînă la caricaturizare a idealurilor scumpe generaţiei de la 1848, oroarea violent manifestată faţă de ideea de revoluţie în genere, punerea problemelor dintr-un unghi et-nicist, uniformizator, abstracţie făcînd de diversitatea intereselor sociale ce se cereau interpretate, transformă „Gîndi-rea" — odată cu mutarea revistei de la Cluj la Bucureşti — în tribuna celui mai virulent tradiţionalism. Fundamentele acestuia erau puse chiar în 1923 cînd exaltarea mistică a eresurilor populare . prezentate ca proprii unui ■neam de plugari era opusă eforturilor de „occidentalizare", adică de democratizare a vieţii politice şi sociale, cînd apologia epocii voevodale venea să în- depărteze atenţia de la acutele conflicte ce măcinau lăuntric societatea românească, contaminată şi ea de crizele capitalismului monopolist. Cum avea sa se precizeze într-un articol bilanţ din 1934, gmdirismul preconiza ca principiu » suveran în orice domeniu de activitate „nostalgia paradisiacă", aspiraţia către o „supremă armonie" de esenţă divină, făcând totală abstracţie de realitatea ascuţirii antagonismelor de clasă. în viziunea gîndiristă, tradiţionalismul se definea prin ignorarea programatică a oricărei condiţionări sociale, ca o pură „tehnică a vieţii sufleteşti" dirijată de „fatalitatea lăuntrică a sîngelui şi a credinţei" (articolul „A doua neatîr-nare" din februarie 1926). Nici nu trebuiau să se constituie într-un corp doctrinar definitiv sudat, pentru oa asemenea concepţii să provoace replica „Vieţii româneşti". Pentru revista care îşi făcuse o marcă proprie din combaterea diverselor modalităţi de idealizare a „rămînerii în urmă" şi de respingere a „vieţii civilizate europene" de dragul unei patriarhalităţi rudimentare aşa-zis specifice, gândirismul lua înfăţişarea unei recrudescenţe violente a ceea ce fusese şi pînă atunci combătut cu intransigenţă. Faţă de noua ostilitate împotriva „bon-jurismului", termen prin care se subînţelegea conştiinţa necesităţii unor reforme democratice pentru ridicarea poporului nostru pe scara civilizaţiei, „Viaţa românească" intervine prompt susţinînd răspicat: „Tradiţionalism pur şi simplu înseamnă grandomania mizeriei" (miscellanea nr. 3'1924). Tot acolo se denunţă caracterul improvizat al acestui „autohtonism" de inspiraţie maurras-iană, impropriu realităţilor noastre sociale, sugerate printr-un tablou succint al deficienţelor ce s-ar cere remediate tocmai prin efortul de a depăşi falsele ziduri chinezeşti ridicate de apărătorii „originalităţii" tradiţionaliste : „Ne lipsesc total pînă la demenţă sistemele ideologice care dau un 42 sens lumii şi vieţii, ne lipseşte în dureroasa noastră incoherenţă, logica. Ne trebuie imperios şi urgent silogismul. Ne lipseşte complet morala, nu aceea ipocrită a filistinismului colectiv, ci aceia personală, care e o chestie de scuză faţă de propria conştiinţă, de propria împăcare, de revoltă sinceră, de demnitate neîntinată. Ne lipseşte gustul, îndreptar de măsură, de tact şi de decenţă faţă de toate deşănţările, urîţeniile şi excesele. Şi, în fine, ne lipseşte dureros, pînă la asfixie, sentimentul democratic al libertăţii şi al dreptăţii, respectul persoanei altuia, oare trebuie să fie altceva decît un mijloc de exploatare cotidiană". Pe cînd „Gîndirea" îşi alegea trecutul ca perspectivă de judecată şi căuta elementele sintezei naţionale în tradiţii, datini, prejudecăţi şi rânduieli arhaice, „Viaţa românească" persevera să pledeze pentru reglarea raporturilor sociale pe temeiul dreptăţii şi legalităţii, pentru o conştiinţă vie a libertăţii, adică tocmai pentru distrugerea „formelor vechi" ce încătuşau energiile naţionale, menţinînd ţara într-o stare de înapoiere: „...orioîtă afinitate etnică ar exista între diferitele clase componente ale acestui popor şi ale acestui stat, şi oricît s-ar exalta orgoliul lor naţional... dacă condiţiile vieţii sociale ar fi viţiate de apucături tiranice, nedrepte, arbitrare, viaţa naţională ar fi periclitată. Căci nu există nimic mai antinaţional deoît o operă de nedreptate sau de exploatare. Solidarităţi bazate pe stăpînire de o parte şi robie de alta nu există şi niciun imperativ naţionalist de ordin ideologic, niciun mit spiritual nu se poate opune unei stări de inechitate". (V.R. nr. 1/1930 la miscellanea). Campaniei de ostilităţi şi denigrare a democraţiei dezlănţuită în paginile „Gîndirii" i se răspunde în „Viaţa românească" prin-tr-o referire continuă la realităţile noastre astfel încît se demonstrează caracterul eronat şi improvizat al criticilor tradiţionaliste. într-un articol din 1926, „Pentru democraţie", Mihai Ralea făcea dovada că nu excesul de democraţie ci tocmai 'lipsa acesteia stă la baza tarelor sociale vizate de adepţii antiparlamen-tarismului, („La noi democraţia şi parlamentarismul nu există. Sînt simple halucinaţii") prevenind asupra faptului că risipa de argumente în favoarea unui regim autoritar duce, mai mult sau mai puţin deghizat, la soluţia dictaturii, la acceptarea tiraniei — lucru, de altminteri, confirmat de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. Animozitatea gîndiristă împotriva instituţiilor democratice îşi căuta justificarea pe un plan mai înalt, filozofic, în teoria net reacţionară a opoziţiei dintre civilizaţie şi cultură. în numele conservării „fondului originar" erau escamotate problemele împărtăşirii poporului nostru din binefacerile civilizaţiei moderne, ba chiar acestea erau repudiate ca neconfonme cu „spiritualitatea" noastră ortodoxă. „Viaţa românească" n-a întîrziat să tragă semnalul de alarmă, procedând mai întîi la demonstrarea felului insolit al misticismului gîndirist apărut cînd aveam mai multă nevoie de aprecierea lucidă, raţională a stadiului de dezvoltare în care se găsea societatea românească şi a perspectivelor ei de progres. Cultului religiei amenin-ţmd să ne ducă îndărăt la „obscuritatea evului mediu" să reînvie „închiziţi. Şi pogromurile", „Viaţa românească" îi opunea lozinca: „Ne trebuie deocamdată puţină civilizaţie cu ajutorul raţiunii" (miscellanea ni'. 1/1925). într-o „cronică a ideilor" din 1926, „Viaţa românească" dezvăluia sursele' străine de inspiraţie ale misticismului autoh-tonizant şi alianţa sa secretă cu tendinţele politice de extremă dreaptă : „Obscurantismul e de cînd lumea instrumentul cel mai agreabil al autocraţiilor". Incompatibilitatea sa cu realităţile româneşti era probată prin punerea în lumină a nevoii pe care societatea noastră o resimţea de a fi patronată de un „spirit critic" capabil să selecteze valorile, să diferenţieze in 43 câmpul fenomenelor contemporane pe cele propice progresului nostru, să introducă ordine prin stimularea conştiinţei de sine, adică tocmai ceea ce vroia să spună dezideratul „silogismului" pomenit într-un citat anterior. „Vieţii româneşti" îi revine menitul şi, personal, lui Mihai Halea, de a fi pus în gardă opinia publică de la noi faţă cu convertirea mesianismului gîndirist într-un vitalism ostil nu numai „civilizaţiei" dar însăşi noţiunii de „cultură". Articolul „Misiunea unei generaţii" din primul număr al anului 1928 constata : „Cu Nietzsche şi Berg-son în mină, tinerii neofiţi au început să devasteze şi să spargă capul în stingă şi în dreapta", continuînd : „O barbarie odioasă se ridică de pretutindeni în tineret. Tot ce conţine preţul civilizaţiei: blîndeţe, obiectivitate, politeţe, cuviinţă, reflecţie, e denunţat ori ca învechit ori ca impotent. Aceşti tineri barbari, scuzaţi teoreti-ceşte de o falşă -interpretare a unei filozofii moderne, au pierdut de mult orice scrupul de gust ori de decenţă. Cu cit insulta e mai grosolană, prostia şi inepţia mai definitivă, ignoranţa mai crasă, cu atît sînt mai încîntaţi. Ei dispreţuiesc civilizaţia şi bunurile ei, pentru aspectul ei teluric, confortabil — şi zic ei — mediocru. Voesc să o înlocuiască cu cultura care e o atitudine originală şi spontană a sufletului, pe deasupra confortului, a tehnicii şi a democratizării valorilor spirituale. Dispreţuiesc obiectivitatea şi o voiesc înlocuită de un subiectivism îng-îmfat şi personal". O asemenea atitudine nu-şi putea afla îndreptăţirea prin invocarea „temperamentului", ou atît mai puţin a „setei de cunoaştere", şi „Viaţa românească" nu ezită să-i clarifice substratul real şi primejdios : „Atîţia tineri sublimi de adoraţie pentru elanul vital, n-ar risca o iotă din comoditatea lor, ca să protesteze contra unei nedreptăţi, contra unei persecuţii, contra unui favor ori contra unei ilegalităţi. Din contră, de cele mai multe ori, ei se fac soldaţii tuturor exploatatorilor şi închid ochii, distraţi, la evidente şi strigătoare nedreptăţi". Apariţia în paginile „Gindirii", cîteva luni mai tîrziu, a „Manifestului Crinului Alb" întăreşte impresia de justeţe ce se degajă din obiecţiile „Vieţii româneşti" şi prilejueşte acesteia noi intervenţii critice. Este supus cu fermitate oprobiului public „rasputi-nismul" eoostînd în „amestecul de viaţă bestială, de preamărire a plenitudinii de vitalitate, de lubricitate -senzuală şi de instinct primar cu aspiraţia către religiozitate" (V. R. 12/1928). Chiar în cursul polemicii generate de „Manifestul Crinului Alb" s-a. verificat divergenţa radicală ce separa poziţiile „Vieţii româneşti" de ale „Gîn-dirii" în problema specificului naţional, către care conduceau în ultimă instanţă eforturile de definire a fiecărei dintre aceste reviste. Susţinînd că „precizarea sufletului naţional e percepţia unei individualizări, a unei diferenţieri bazată pe o operaţie de discriminare", „Viaţa românească" situa problema în cadrul unui proces de „raţionalizare" a lumii de la care, prin forţa lucrurilor, obscurantismul gîndirist se excludea („între mistică şi specificul naţional e o enormă incompatibilitate"). Raţionalismul „Vieţii româneşti", acuzat de „sterilitate", se refuză oricăror îngustimi sectare .simplificărilor naive şi cum se explică însuşi (V. R. nr. 7—8/1929) nu elimină forţe sufleteşti de tipul „intuiţiei" sau „sentimentului" cu condiţia de a-şi aduce contribuţia la sporul cunoaşterii omeneşti. Din această perspectivă, „religiozitatea" gîndiristă va fi reprobată tocmai pentru mediocritatea sa, pentru lipsa de virtuţi creatoare. în însăşi imaginea rudimentară, plată, desfăşurată de un Nichifor Crainic („a-ţi aduce aminte că ai avut o mamă pioasă, a-ţi 44 aduce aminte de făcliile aprinse în dealul cimitirului în noaptea învierii, a te înduioşa de icoanele copilăriei tulburi şi speriate de vise urite, a avea pietate pentru credinţa strămoşilor"), „Viaţa românească" găseşte argumente pentru a conchide : „Nu credem că Ortodoxismul nu duce la cunoaşterea şi cultivarea specificului nostru naţional". Mai întîi, dată fiind componenţa eterogenă a poporului nostru, specificul naţional depăşeşte formula ortodoxismului. Apoi, ortodoxismul in sine aparţine şi altor popoare, foarte puţin dacă nu deloc asemănătoare nouă. în fine, el evocă acel bizantinism cu atît de nefaste consecinţe în experienţa trecută a neamului nostru, ') Să întărim şi să reînviem aceste funeste curente leventine, care ne-au descompus sufletul în pehiivănie, scepticism şi ipocrizie ?" Răspunsul era dat tot în paginile „Vieţii româneşti", într-o încercare de stabilire a factorilor ce ar intra în alcătuirea distinctă a „fenomenului românesc", acelaşi Mihai Ralea excludea din capul locului erite- '_) în treacăt fie zis, anti-ortodoxismul „Vieţii româneşti" nu era deloc singular în epocă. O mişcare pronunţat inte-lectualistă, raţionalistă se crease în jurul publicaţiei „Kalende" însufleţită de Pompiliu Constantinescu, Ser-ban Cio-culescu şi Vtodimir Streinii. Aici, în dec. 1928, Tudor Arghezi, semna aceste j-înduri : „Nu-mi vine să cred că ortodoxia poate să fie tema de navigaţie a culturii româneşti cu începere din anul 1928, clin pricină că, pînă la această dată, destul de recentă, ea nu s-a putut lipi, în mai multe veacuri de minte poporului românesc. Niciun basm şi niciun oîntec n-au făcut niciodată aluzie la o sensibilitate ortodoxă". Tot aioi Tudor Vianu denunţa în „Criza lirică" atentatul împotriva raţionalismului. Aceleaşi orientări se ralia şi Camil Petrescu în „Progresul, social" şi G. Călinescu în „Capricorn". riile rasiste şi etniciste. (V. R. 7/1927), Poţi să nu fii de acord cu unele sau altele dintre trăsăturile descifrate în acea cercetare — „spirit tranzacţional", „adaptabilitate", inteligenţa spontană,' mediocritatea fanteziei, etc. — dar nu poţi să nu constaţi efitienţa metodei, superioritatea copleşitoare a acestui impuls de „clarificare i aţională" asupra tabloului confuz, inconsistent propus de practicanţii extazului mistic. Deosebirea era şi mai flagrantă cînd se punea chestiunea raportării practice a „specificului naţional". Subsumat de „Gîndirea" tradiţionalismului şi în acelaşi timp tendinţelor agresive faţă de alte popoare, reprezenta pentru „Viaţa românească" o cale spre realizarea programului de reforme democratice în interior şi de colaborare spornică in afară. Nu întîmplător, cînd „Viaţa românească" trecea din mâinile lui Ibrăileanu în ale generaţiei mai tinere, revista găsea cu oale să-şi precizeze atitudinea : „nu putem face din cultivarea şi exaltarea particularităţilor naţionale un scop în sine" (Nr. 1—2/1933). Specificul naţional arborat de „Viaţa românească" drept călăuză de la întîiul număr se conjuga ou un universalism practicat în sensul receptivităţii la tot ceea ce reprezintă afirmare a valorilor în omenire, putînd fi preluat în folosul ridicării ţării şi poporului nostru („Eu-ropenismul e, pentru noi, un ferment de civilizare"). Concepţia avea reper-ourshmi şi în planul strict literar. „Gîndirea" formula un ideal estetic do domeniul revelaţiei, ajungând cu timpul la teoria „frumosului sofianic" în care naţional rămânea numai apelul insistent la dogmele religioase, în vreme ce 45 -----HB^j- „Viaţa românească" .statua criteriile unei literaturi realiste, cu adinei rădăcini în concretul nostru istoric şi social, deschisă experienţelor valoroase de oriunde. Tipul de scriitor promovat de „Viaţa românească" este acela înălţat deasupra oarbei „credinţe", însetat să cunoască şi pregătindu-se pentru asta printr-o cultură cît mai largă. Seria de articole ale lui G. Ibrăileanu inaugurată cu „Influenţe străine şi realităţi naţionale" (V. R. nr. 2/1925) sau studiul Iui Ralea „Etnic şi estetic", din 1927, alcătuiesc replici zdrobitoare la adresa autohtonismului literar rudimentar. Şi într-un domeniu mai limitat, cum ar fi cel al valorificării patrimoniului artistic naţional, discrepanţele dintre cele două reviste de orientare structural diferită ieşeau la iveală. Este cît se poate de grăitor pentru tradiţionalismul „Gîndirii", care ducea în cele din urmă la interpretarea dogmatică şi falsificare a valorilor- din trecut, felul cum se prezenta aici personalitatea lui Băl-cescu, ca să nu mai vorbim de cei negaţi în conpore : Maiorescu, Caragiale. Pentru teoreticianul gândirismului, eroul revoluţiei apărea ca „unul care s-a apropiat mai mult de ipostaza îngerului", un persecutat de ideea „demo-filiei evanghelice" („Gîndirea", febr. 1931). Unei astfel de abuzive imagini i se opunea un studiu ca cel publicat de „Viaţa românească" sub semnătura lui G. Zâne : „Marx şi Bălcescu", care reliefa revoluţionarismul democratic, de esenţă, al gîndirii marelui nostru istorie, transformat de gînclirişti într-un contemporan sufletesc al Sf. Pavel. Confruntarea dintre cele două reviste dealungul anilor a dus la diferenţieri şi în maniera de a-şi susţine poziţiile, „Viaţa românească" a făcut să triumfe în această înfruntare un „stil polemic" caracterizat prin supremaţia argumentului şi demnitate intelectuală. Chiar atunci cînd a recurs la pamflet nu a făcut-o cu gîndul minimalizării adversarului, al deprecierii lui (se respecta astfel şi pe sine însăşi), ci în vederea plasticizării unor deficienţe, fisuri,, erori demonstrate mai înainte. Numai după repetate şi temeinice demonetizări teoretice ale misticismului s-a recurs, bunăoară, la acel portret hipertrofiat al hieratismului gîndirist în „Tandaler predicator" (V. R. nr. 7—8: 1931) şi în celelalte cîteva pamflete antologice ţîşnite din pana lui G. Călinescu. Ţinuta obiectivă, dictată de considerente de valoare se ilustra şi prin largheţea cu care „Viaţa românească" deschidea paginile sale scriitorilor afiliaţi „Gîndirii". Este cazul, în primul rînd, al lui Gib I. Mihăeseu. Se întîm-pla curent ca scriitori din această categorie să fie mai exact înţeleşi, comentaţi şi, implicit, mai eficient propulsaţi de „Viaţa românească". Ajunge să se compare, de pildă, comentariile asupra Iui Ion Pil lat. Şi dacă avea de făcut rezerve, discuţia riguroasă obişnuită la V. R. avantaja pe adevăratul scriitor. (A se vede cazul „Eonului dogmatic" al lui Bilaga, în „Gîndirea" tămîiat la propriu, pe cînd „Viaţa românească" îi acorda creditul unei analize, care ea însăşi semnifica o înaltă preţuire intelectuală). La baza acestui procedeu sta o convingere ca cea formulată într-o notă din nr. 11—12/1930 : „Cum s-a spus. ideea se combate cu idee. Ea nu poate suferi alt tratament. Altfel se ofileşte şi dispare". Cultul ideii s-a confundat la „Viaţa românească" cu cultul libertăţii democratice, care i-a servit drept imperativ militant. Debuturi la „Viata românească" de Eugenia Tudor ste incontestabilă înrîurirea pe care a avut-o vechea Viaţă românească asupra formării gustului public în România încă de la începutul secolului, precum şi contribuţia ei salutară la dezvoltarea armonioasă a unei literaturi naţionale. Viaţa românească a publicat în paginile sale atît pe scriitorii apropiaţi revistei, a căror prezenţă era nelipsită în sumarul ei, dar a găzduit deopotrivă opere reprezentative ale scriitorilor de cea mai diversă formaţie. La reapariţia Vieţii româneşti după primul război mondial, într-un articol publicat la rubrica Miscellanea, Garabet Ibrăileanu, animatorul şi sufletul publicaţiei ieşene, reafirma valabilitatea „idealului nostru politic, social şi naţional", reamintind atitudinea neschimbată a revistei faţă de problema literaturii naţionale. Tot )a aceeaşi rubrică apărea lista scriitorilor, artiştilor şi oamenilor de ştiinţă care compuneau Asociaţia literară şi ştiinţifică Viaţa românească. Enumerarea este semnificativă pentru că eî» cuprindea, aproape în majoritatea lor, numele unor prozatori şi poeţi contemporani reprezentativi. Alături de AI. Brătescu-Voineşti, din vechea generaţie, de Jean Bart şi Gala Galaction, apărea I. Minulescu şi Al. Al. Philippide sau Demostene Botez, Ionel Teodoreanu şi Otilia Cazimir, Mihai Ralea şi Liviu Rebreanu, iar lingă numele lui M. Sadoveanu, I. I. Mironescu şi D. D. Pă-trăşcanu, acela al prof. C. I. Parhon, al Hortensiei Papadat-Bengescu, T. Măi-nescu, Al. O. Teodoreanu, Luca I. Caragiale, unii, nume cunoscute pe atunci, alţii aflaţi la începuturile carierei literare, pe care revista i-a consacrat apoi în -paginile sale. Cercetînd sumarele revistei Viaţa românească din prima, din cea de a doua sau din cea de a treia serie, impresionează multitudinea şi diversitatea numelor de scriitori pe care Viaţa românească, consecventă idealului său de a promova o literatură naţională inspirată din realităţile noastre sociale, a putut să le cuprindă, confirmînd, pe bună dreptate, afirmaţiile lui Ibrăileanu din 1933, cînd revista reapărea la Bucureşti, sub noua conducere a unor critici ca M. Ralea şi G. Călinescu : „Era de Ia sine înţeles că vom publica tot ce ni se va părea bun. Viaţa românească n-a îmbrăţişat clasicismul sau romantismul, sau altă şcoală literară, luînd poziţie în contra celorlalte. în paginile sale a publicat scriitori de toate şcolile şi a lăudat sau a blamat scriitori de toate şcolile"... i) Au publicat în Viaţa românească : Tudor Arghezi, prezent în paginile revistei din 1912, cu „Rugă de vecernie", „Toamnă", „Arheologie", „Declamaţia lui Caligula", dar şi cu o „cronică teatrală" lunară la spectacolele teatrelor bucureştene. Au publicat aici Mihail Sadoveanu (cele mai bune scrieri ale sale), dar şi Matei Caragiale ; po-eta Otilia Cazimir, sonetistul M. Co-dreanu, umoristul D. D. Pătrăşcanu, prieten devotat al „Vieţii", dar şi Elena Farago sau Felix Aderca ori Ticu Archip, formaţi la „Sburătorul", Hortensia Papadat-Bengescu, lonBarbu („După melci", în 1921), Al. Al. Philippide (majoritatea poemelor sale înainte de a fi strînse în volum, în 1922, apar în 1920, în revistă), Demostene Botez, după cum întîlnim semnăturile unor scriitori ca : Alice Călugării, I. Agîrbiceanu, Octavian Goga, Ca-listrat Hogaş a cărui operă Viaţa românească o scoate din anonimat şi o republică în paginile sale; aci se afirmă poporanistul Spiridon Popescu, ca şi umoriştii M. Sevastos, I. Mironescu sau G. Topîrceanu, care devine moldovean şi devotat revistei după 1911, cînd Ibrăileanu îl cheamă la Iaşi. In Viaţa Românească de mai tîr-ziu, în 1924, I. Minulescu va publica pe lîngă versuri, romanul „Roşu, galben şi albastru"; dar tot în Viaţa românească vor vedea lumina tiparului versuri de Lucian Blaga, miniaturile Luciei Mantu şi nuvelele Constanţei Marino-Moscu (care debutează în revistă, în 1910) „Hronicul măscăriciului vălătuc" de Al. O. Teodoreanu ca şi „Medelenii" lui Ionel Teodoreanu, publicat întîia oară în !) G. Ibrăileanu : „După 27 de ani", V. Rom., nr. 3 (martie), 1933. însemnări ieşene. Se mai pot întîlni numele lui G. Bărgăuanu, colaborator devotat, care a făcut parte din redacţie, dar şi numele lui Adrian Maniu, Paul Zarifopol, Isabela Sadoveanu, Igena Floru, Alice V. Soare, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Ion Călugării, I. Peltz, Gib I. Mihăescu, Anton Hol-ban, Mihail Sebastian, şi încă multe alte nume cu rezonanţă în literatura noastră. Un tablou pe cît de variat, pe atît de cuprinzător, ceea ce confirmă tradiţia publicării în paginile revistei a „majorităţii scriitorilor români de valoare de azi", după cum scria G. Călinescu în 1933. Din această lungă, dar incompletă, suită de nume citate, unele se detaşează evident şi prin frecvenţa apariţiei lor în revistă, alcătuind în diverse etape ale apariţiei revistei grupul colaboratorilor apropiaţi. Unii dintre aceştia sînt scriitori pe care Viaţa românească (chiar dacă nu le-a publicat primele pagini de proză sau versuri) i-a consacrat, publi-cîndu-i cînd încă nu aveau un nume destul de cunoscut. Printre aceştia se numără fără îndoială D. D. Pătrăşcanu. umoristul prezent încă de la primele numere ale Vieţii româneşti cu schiţe, Jean Bart, care a publicat cea mai valoroasă parte a operei sale aci. Tot astfel: G. Topîrceanu, M. Sevastos, Spiridon Popescu. Dintre scriitorii mai apropiaţi de vremea noastră, amintim pe Ionel Teodoreanu. Cu toate că debutase la însemnări ieşene, publicaţie scoasă tot de grupul Vieţii româneşti, îndată duipă primul război mondial, în anul 1920, Ionel Teodoreanu debutează a doua oară cu „Uliţa copilăriei" la „Viaţa românească" ; la fel, poetul Al. Al. Philippide, se numără iprintre poeţii cultivaţi de revista „Viaţa românească" consacrat după 1920. Dar încă mult înainte poetul Demostene Botez îşi face adevăratul debut în revista ieşană, (in 1913), deşi mai publicase ci-teva poezii, („Spovedanie, Rugăciune"), in Arhiva — organul societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi. în numărul din Mai, 1913, poetul care începuse să frecventeze redacţia revistei lui Ibrăileanu, cu un an înainte, cînd încă mai era elev, îşi vede tipărită la rubrica „Note pe marginea cărţilor", poezia „Thais", inspirată de scrierea lui Ana-tole France. Poezia este un portret plin de farmec, omagiu eroinei tulburătoare : Te văd venind ou mlădieri încete Cu ochii mari, şi faţa zâmbitoare, Văd gura ta, ca o sfioasă floare, Şi păru-ncins de panglici violete. Aud foşnind tunica de rnătasă, Şi simt parfumurri vagi — de flori străine... Nuanţa uşor melancolică a strofei finale prevestea un poet cu o fizionomie proprie: Aş vrea să vii de^acolo... de departe, Şi ochii să-mi deschizi cu mîna-ţi rece ; Să văd şi clipa oare mă petrece, Şi vecinicia oare ne desparte. In acelaşi număr mai publicau două sonete Mihai Codreanu, Şt. O. Iosif un Oîntec, iar Mihail Sadoveanu un fragment din „Neamul Şoimăreştilor". Dar nici Demostene Botez, nici Ionel Teodoreanu, nici Al. A. Philippide, deşi s-au impus la „Viaţa românească" n-au debutat propriu zis în paginile venerabilei reviste. Printre debutanţii în adevăratul înţeles al cuvîntului îl vom întîlni, printre alţii, pe Matei I. Caragiale. Este un debut spectaculos, atît prin maturitatea şi sugestivitatea expresiei, prin originalitatea tulburătoare a universului poetic, cu rezonanţe îndepărtate venind din istorie, cît şi prin numărul impresionant de poezii pe care revista i le tipăreşte. Lui Matei Caragiale i se publică în numărul 4, din anul 1912, treisprezece dintre „Pajerele" sale: „Clio", „Lauda cuceritorului", „Pronodul războinicului", „Noapte roşie", „Călugăriţa", „Boerui", „Aspra", „înţeleptul", „Cronicarul", „Domniţa", „La Argeş", „Trântorul", „Curţile vechi". Ordinea a păstrat-o şi profesorul acad. Perpessicius în ediţia de Opere — Matei I. Caragiale din 1936. Un an mai tîrziu după acest strălucit debut, „Viaţa românească" a publicat încă trei din poemele lui Matei I. Caragiale (nr. 3): „Grădinile amăgirii", „întoarcerea învinsului", „Mărturisire", iar în 1921, în numărul din August, nuvela „Remember". Spre sfîrşitul aceluiaşi an, în numărul 11 al revistei „Viaţa românească", este descoperită poeta Otilia Cazimir. Poezia cu care a debutat în revistă, intitulată „Noapte", în ciuda influenţei eminesciene vizibile conţine o undă de frăgezime şi sinceritate, specifice liricii Otiliei Cazimir : Uită-n noaptea asta rară că norocul ni-i străin, Tu zîmbind alungă gîndul şi durerile departe, — De norocul vieţii noastre numai uşa ne desparte... Uşă tu, hotar vremelnic între vis şi întrupare, Dă-te-n lături, ochii negii să-i închid c-o sărutare ! începînd din anul următor (1913) colaborarea poetei la revista care i-a publicat prima poezie va fi statornică şi din ce în ce mai bogată. „Viziune", „Dilemă", „Cîntec", apărute în nr. 4/1913, anunţă pe viitoarea delicată pastelistă. Dar anul 1913 aduce la „Viaţa românească", prin intermediul unei mai vechi şi devotate colaboratoare, Constanţa Marino Moscu, scrierile fastuoase ale celei mai mari prozatoare a literaturii noastre : Hortensia Papadat-Bengescu. La ora aceea, autoarea nu era încă decît o poetă în proză, du- 4 — V'f.iia românească 49 biată însă de o neobosită şi adîncă observatoare a seismelor sufleteşti, care vor face din Hortensia Papadat-Bengescu analista lucidă din scrierile sale apărute după 1920. La „Viaţa românească" Hortensia Papadat-Bengescu debutează în 1913 — nr. 1 cu „Viziune", singura bucată ne.inclusă în „Ape adinei" (1919) dintre cele găzduite de „Viaţa românească" ; „Dorinţa" (nr. 4, 1913), „Vis de femee" (nr. 7—8/1913), „Marea" (Din scrisorile unei necunoscute) apărută succesiv în nr. 11, 12, din 1913, numerele 1 şi 2 din 1914, „Sephora" în nr. 10, 12 din 1914 şi „Femei între ele" (apărută în numerele 7—9, 10—12 din 1915 şi nr. 1—3 din 1916). Tot în „Viaţa românească" îi apar Scrisorile Biancăi Porprata : „Lui Don Juan în eternitate îi sorie Bianca Porprata", (în numerele 4—5 din 1916), şi alternativ fragmente din „Femeia în faţa oglinzii" (nr. 6, 1916, nr. 9, 1920), şi din „Balaurul" : „Ca să te pomenesc" (nr. 1, 1920). Din 1920, cînd Hortensia Papadat-Bengescu va deveni membră activă a cenaclului „Sburătorul" şi a revistei lui Eugen Lovinescu, colaborarea sa la „Viaţa românească" va fi sporadică, dar nu va înceta. Criticul „Vieţii româneşti", Garabet Ibrăileanu, ca şi Topîrceanu, remarcau înainte de 1920 originalitatea pregnantă a acestei scriitoare, elogiind totodată lirismul feminin, nezăgăzuit al autoarei „Apelor adînci", „căldura pasională" a scrisului ei „care dă acestei opere un accent atît de dramatic", dar sesizînd şi luciditatea necruţătoare a forţei de analiză, care au făcut din Hortensia Papadat-Bengescu creatoarea romanului psihologic românesc : „Ca toţi artiştii adevăraţi ea nu cruţă pe nimene, scria G. Ibrăileanu, şi nu se cruţă nici pe sine". Exuberanţa producţiilor sale, ca o izbucnire arteziană, a ridicat-o dintr-o-dată pînă la un loc de onoare, după care alţii „tînjesc îndelungă vreme", scria G. Topîrceanu la cronica lite- rară din „Viaţa românească" nr. 7/1920, ocupîndu-se de „Sfinxul". Dar dacă răceala de mai tîrziu a criticilor de la revista ieşană faţă de creaţia obiectivă a Hortensiei Papadat-Bengescu va fi declanşată de ataşamentul declarat a! autoarei la „Sburătorul", nu trebuie uitat faptul că „Viaţa românească" a descoperit-o şi a lansat-o. încă un debut, printre altele, la vechea publicaţie condusă de G. Ibrăileanu, ne reţine în mod deosebit atenţia. E vorba tot de o scriitoare care a debutat cu o scriere matură, echilibrată, de o aspră observare a dramelor rurale, impunîndu-şi dintr-odată personalitatea creatoare deosebită, in anul 1924, şi căreia Garabet Ibrăileanu i-a deschis cu încredere paginile revistei. E vorba de Henriette Yvonne Stahl şi de nuvela sa „Voica". Publicată în două numere ale revistei în nr. 9 şi în nr. 10 pe 1924, în cel de al doilea număr, la „Miscellanea" Ibrăi-leanu-Nicanor recomanda cu căldură pe tînăra autoare, relevînd „observaţia sigură, culoarea locală, autenticitatea tipurilor, dialogul exact ca psihologie şi limbă, dramatismul rezultat din conflictele sufleteşti". Remarcînd totodată capacitatea de obiectivare a autoarei faţă de subiectul său : „obiectivă, imparţială şi comprehensivă, iată atîtea calităţi de primul rang al acestui mic roman", G. Ibrăileanu conchidea : „Romanul acesta ţărănesc este o noutate în genul lui, prin lipsa de idealizare, prin lipsa de ponegrire, prin cruzimea cu care e redată „sălbăte. ia" ţăranului, alături cu înţelegerea ei. deci cu iertarea ei", manifestîndu-şi dorinţa şi speranţa ca autoarea să se ţină „de marile angajamente luate", odată cu apariţia „Voicăi". Şi, într-adevăi;. Henriette Yvonne Stahl şi-a ţinut angajamentele luate atunci. După „Voica" scriitoarea a încredinţat „Vieţii româneşti" piesa „Plumb" (1930, nr. 1, 2, 3) şi în n-rele 4, 5 ale aceluiaşi an o nouă izbîndă a sa : „Mătuşa Matilda", încă de la începuturile ei revista 50 „Viaţa românească" a căutat să descopere şi să promoveze valorile literare, oferind găzduire în paginile sale unor debutanţi de talent, care nu i-au dezamăgit încrederea acordată. Salutînd în anul 1933 pe noii colaboratori, ca şi pe cei mai vechi, G. Călinescu nu uita să amintească faptul că publicaţia de la laşi, strămutată apoi în Bucureşti, „a revelat pe Ionel Teodoreanu şi pe Al. A. Philippide", avînd paginile deschise „tinerilor din cea mai din urmă generaţie". Răspunzînd atacurilor subiectiviste ale unor publicaţii de atunci, G. Călinescu atrăgea atenţia asupra faptului că „Viaţa românească" a fost întotdeauna o revistă riguroasă în selectarea colaboratorilor ei. Debutul la „Viaţa românească" însemna şi înseamnă o consacrare". în sensul celor afirmate mai sus, G. Călinescu, condu- cătorul revistei, iniţiase o rubrică intitulată „Antologie" în care reproducea fragmente din scrierile tinerilor scriitori, lansaţi de alte publicaţii. Prin republicarea unor asemenea pagini de poezie sau de roman, „Viaţa românească" a consacrat pe Mihail Sebastian, pe I. Peltz, Anton Holban, Radu Bou-reanu, Al. Dima, Ion Călugăru, B. Iordan şi încă pe mulţi alţii, numărîndu-i mai apoi printre colaboratorii săi. „Toţi scriitorii de seamă ai ultimilor decenii s-au perindat prin paginile acestei reviste, unde acum stau alături de scriitori maturi ca C. Stere şi M. Sadoveanu şi scriitori tineri de ultimă generaţie", scria G. Călinescu în 1933. Remarca eminentului critic este valabilă şi astăzi la a şaizecea aniversare a „Vieţii româneşti". Spectacol de Al. Philippide Pe dealuri sus s-au înteţit la trîntă Amurgul galben-vinăt şi verdele pădurii. La miazănoapte norii se frămîntă Ca nişte monştri vînzoliţi de Furii. Iar mai încoace, spre apus, Culori cutremurate dau năvală Să impînzească mările de sus, închipuind o holotă navală, O naumachie-n cinstea vreunui zeu, într-un uranic colosseu. Aşa a fost în evul întîiei plăsmuiri Cînd cerul şi ţărîna făcură nuntă mare, Cu haosul şi vîntul musafiri, Cînd Timpul pe-ndelete dădea cu desfătare Răgaz de joc abia născutei Firi. E mult de-atunci şi Timpul, năpraznic şi orbeşt Imprumutînd iuţeala luminii se grăbeşte De graba lui priveliştea-n risipă Se mistuie cu fiecate clipă. O pîclă tristă iese de prin văi. Pe creştetul pădurii se surpă umbre grele. Prin hăuri boreale se-afundă norii răi. Către-asfinţit mai luptă culorile rebele, Dar fără veste noaptea nătîngă şi opacă De-a valma le înghite şi le-mpacă. Şi ca un piept pe care îl izbiră Gigantici pumni văzduhul larg respiră. Rectificări asupra ideologiei „Vieţii româneşti" de Mihai Ralea 3 upă 23 August 1944, „Viaţa românească" reapare. In primul ei număr i\l (noiembrie 1944, pag. 3—4) se spunea aşa : „Tot ce triumfă acum face Sparte din crezurile noastre. Ca şi altădată, ne alăturăm luptei duse de toţi acei care voiesc omenie, dreptate, libertate. Această nouă campanie, „Viaţa românească" o primeşte - cu bucurie, pe vechea linie".1) Acestea nu-s simple vorbe. Voi aduce aici fapte, care dovedesc şi exprimă atitudinea noastră, o atitudine de obicei greşit înţeleasă, începînd cu acel „păcat originar" care ni s-a reproşat necontenit şi pe care de altfel nu-1 negăm. Este credinţa noastră eronată din 1906, cum că, în acord cu însăşi învăţătura marxistă, industrializarea unei ţări ca România este o imposibilitate de fapt ; în al doilea rînd credinţa, tot sprijinită pe Marx, că revoluţia socialistă nu poate reuşi izolat într-o singură ţară, şi în al treilea rînd, credinţa în imposibilitatea unui salt peste etapele normale ale revoluţiei burgheze. Decît, istoriografii poporanismului şi ai „Vieţii româneşti" nu au citit desigur polemica lui Ibrăileanu împotriva lui Kautsky (noiembrie 1922, p. 280) —, în care el mărturiseşte că revoluţia rusă este o dovadă zdrobitoare a posibilităţii saltului peste etape şi a succesului comunismului într-o singură ţară. Kautsky, nepu-tînd contesta faptul istoric al Revoluţiei din Octombrie, îi neagă caracterul socialist. Şi tot aşa face şi social-democratul nostru ortodox, Dobrogeanu-Gherea. Dimpotrivă, Ibrăileanu nu recurge la asemenea stratageme, ci recunoaşte categoric caracterul pur comunist al revoluţiei şi regimului sovietic precum şi eroarea trecută a sa şi a „Vieţii româneşti". Ceea ce revine în fond la un fel de adeziune, indirectă şi implicită, ia acea revoluţie, adeziune pe care o va confirma mulţimea de articole, care între cele două războaie, exprimă admiraţia şi aprobarea pentru tot ce se face în republica vecină. Admiraţie care începe a se manifesta încă din 1922 şi merge crescendo. în ultimul an al vieţii lui Ibrăileanu, pe patul de suferinţă, singurul subiect care-1 entuziasma era urmărirea realizărilor din Uniunea Sovietică (v. „Viaţa românească", aprilie 1936, p. 118). Dar, încă din 1922, Ibrăileanu spunea ; ..De fapt bolşevismul este o fază fatală din marea zguduire a Rusiei, este un feno- ') Aceste rînduri, neiscălite, aparţineau lui M. Ralea (N.R.). 53 men cosmic... El poate fi judecat... dar un lucru e sigur. Dacă s-a întîmplat, trebuia să se întîmple. A fost fatal ca undi intelectuali să creadă în imposibilitatea realizării socialismului industrial într-o ţară înapoiată, a fost fatală revoluţia rusească, a fost fatală venirea la cîrmă a acelor socialişti, a fost fatală EXPERIMENTAREA LOR". („Viaţa românească", noiembrie 1922, pp. 280—281). Un alt fapt impresionant şi interesant pentru că e anterior primului război mondial şi revoluţiei din Octombrie, este o remarcă a lui Ibrăileanu făcută în rubrica Miscellanea. Industrializarea unei ţări ca România este imposibilă, afară de ...ipoteza cînd ea s-ar face în cadrul unei mari revoluţii socialiste, înglobînd multe ţări, revoluţie de dimensiuni continentale. Era o ipoteză. Dar o ipoteză care, după terminarea celui de al doilea război mondial, avea să devină o realitate, o realitate de o amploare fără precedent în istorie şi căreia conducătorul „Vieţii româneşti" i-a prevăzut posibilitatea. Dar mai există o ipoteză care anulează teza dificultăţii, pentru o ţară ca structura României, de a se industrializa. Este ipoteza că prin cine ştie ce conjunctură istorică acea ţară şi-ar putea schimba structura Ipoteză care, şi ea, s-a realizat, după primul război mondial. Constantin Stere, principalul teoretician al imposibilităţii industrializării într-o ţară cu structură exclusiv agrară, recunoaşte o asemenea schimbare structurală prin alipirea noilor teritorii care „sînt formaţiuni istorice, fiecare cu un trecut secular de viaţă deosebită, cu mentalitate, moravuri, condiţii culturale şi economice deosebite" (p. 44). Ca dovadă este că în noul proiect de constituţie elaborat de C. Stere, muncitorimea trece oarecum înaintea ţărănimii. Art. 31 prevede consilii muncitoreşti de întreprindere, consilii muncitoreşti judeţene, un consiliu muncitoresc general al întregii ţări. După care, legea adaugă : „Muncitorii agricoli vor avea de asemenea (s.n.) reprezentanţele lor legale organizate şi Consilii ţărăneşti pe comune, pe judeţe etc."... De altfel adeziunea lui Stere la revoluţia bolşevică este remarcabilă. în studiul său ,yCauzele şi perspectivele revoluţiei ruseşti", care descrie izbucnirea revoluţiei pînă Ia venirea bolşevicilor la putere, autorul conchide că : 1) numai bolşevicii puteau salva Rusia de pieire, de desfiinţarea ca stat ; 2) numai ei au înţeles ce voia poporul şi 3) numai poporul, şi nu vreunul din grupurile opoziţiei antiţariste, a făcut această revoluţie. Stere citează părerea unui diplomat occidental care declară că poporul, în totalitatea lui, ascultă numai de Lenin. Stere rectifică : nu poporul ascultă de Lenin, ci Lenin ascultă de popor în totalitatea acestuia. El, Lenin, dintre toate categoriile de opozanţi, era singurul care asculta de voinţa acestui jpoipor. în polemicile pentru definirea poporanismului, „Viaţa românească" repetă într-una că poporanismul nu e nici curent, nici şcoală literară, nici angajare într-un partid politic mai mult sau mai puţin ţărănist. Poziţia lui faţă de acest partid rămîne oarecum distantă. Iată un articol redacţional, la rubrica Miscellanea, care deci angajează revista (1924, iulie, p. 128), unde se comentează, de la mare înălţime, în speţă după criterii explicit marxiste, fuziunea între partidul ţărănist şi cel naţional ardelean. Piedicile puse acestei fuziuni nu ţin de certuri între persoane. „Ar fi — spune „Viaţa românească" — nemarxist să gîndim aşa. Cauzele sînt de ordin istoric şi psihologic general". „Ţărănismul din regat priveşte viitorul. El îşi îndreaptă nădejdea către formele de societate viitoare. Aspiraţiile lui nu sînt încărcate de nici o prejudecată, spiritul lud e liber, cum trebuie să fie atunci cînd doreşte o schimbare. Dincolo, în Ardeal, educaţia e religioasă, de multe ori de un moralism formal, cu un cuvînt o educaţie conservatoare. Peste cîteva decenii, cînd ardelenii vor fi pei'fect conştienţi că sînt liberi..., atunci vor fi şi ei progresişti... Se poate ca partidul naţional să se transforme de jos în sus, adică trecînd peste aportul neglijabil al unor intelectuali ardeleni... în ziua aceea... fuziunea va fi mai uşoară". Este interesantă această formulă : „fuziunea va fi", care înseamnă că, pentru „Viaţa românească", fuziunea nu era încă deplin realizată... Şi această impresie ştim azi că avea să fie şi o profeţie. Aceste comentarii indică bine atitudinea critică, atitudinea de „outsider" pe care poporanismul de la „Viaţa românească" o avea faţă de partidele „ţărăniste". Desigur, Ie prefera altora, de tip brătienist şi manist. Dar asta nu însemna adeziunea. Ba chiar însemna dorinţa de a păstra o disponibilitate generală, pentru a putea mai uşor înmulţi ocaziile de aprobare la ceea ce se făcea în lumea socialistă. Citatele pe care le vom da dovedesc această constantă aprobare, uneori indirectă şi implicită. Las la o parte fapte importante, ca de pildă consacrarea unui număr festiv al „Vieţii româneşti" jubileului de zece ani al revoluţiei din Octombrie. Las la o parte faptul că, între 1937 şi 1940, epoca de culminaţie a influenţei naziste în România, „Viaţa românească" era locul de intîlmre şi de colaborare a unor fruntaşi comunişti. Atunci apare, în mai multe numere, un studiu exhaustiv asupra „doctrinei" legionare, studiu scris de Ilie Constantinovski, azi cunoscut publicist în URSS şi colaborator la „Timpuri noi". Tot atunci apare articolul lui Dolciu Catz (astăzi şi el publicist în URSS), articol în care se ia apărarea Uniunii Sovietice în războiul cu Finlanda şi se demască manoperele engleze în această afacere (revista a fost, atunci, confiscată). Dar deosebit de aceste manifestări mai senzaţionale, se va găsi, în tot decursul perioadei dintre cele două războaie, o sumedenie de articole mărunte în care se examinează aprobator şi laudativ diferite sectoare de activitate din URSS. Astfel, Stanciu Stoian („Viaţa românească" 15 mai, 1943, p. 81) scrie: „Organizarea tineretului rus ne arată că, înţeleasă, tinerimea poate fi pusă cu folos în slujba societăţii, pe care o serveşte cu rîvnă şi elan... Fenomenul ne poate nouă folosi ca un exemplu". Vorbind de „diferiţi intriganţi internaţionali exploatatori de capitaluri" care vor să semene zînzanie între Ucraina şi Uniune, „Viaţa românească" spune că „ucrainienii se consideră ruşi vorbind dialectul malo-i us" („Viaţa romînească" 1936, sept. p. 45). Găsim în 1931 (iulie-august p. 181—186) o examinare plină de admiraţie a subvenţionării laboratoarelor ştiinţifice în URSS. în acest studiu, întîlnim o formulă care indică bine evoluţia revistei de la agrarianism la marxism. Găsim cuvintele: „industrializarea română inevitabilă" (1936, iulie, p. 185). In 1935 (noembrie-decembrie, p. 62) citim : „Pentru cei ce nu cred în argumentări teoretice voi aminti de experienţa practică negativă a politicii naţionalismului capitalist în epoca postbelică... care nu a rezolvat nimic. In sens pozitiv este locul să amintim experienţa rusă şi roadele unei politici anticapitaliste... Lupta de clasă sa dovedit a fi cel mai puternic cordon pentru menţinerea laolaltă a naţionalităţilor". Gîndire interesantă şi originală. în nr. din 25 aprilie 1934, (p. 71) se spune': „Teatrul în Republica sovietică se află într-o eră de prosperitate şi de perfecţie minunată. Teatrele sînt azi în număr de 819, dintre care 64 numai la Moscova. Nu este ţară în care teatrul să fie mai onorat decît în Republica sovietică". Pe acea vreme, în România, simplul fapt de a vorbi despre URSS altfel decît insultător era interzis. Iar cînd se mai vorbea şi admirativ, interdicţia devenea sacrilegiu, într-un articol despre colhozuri („Viaţa românească", febr. p. 80) se spune : 55 „Politica agrară, în perspectiva reuşitei colhozului, nu poate fi o politică de susţinere a ţărănimii, fie şi cooperativizate, iar partidele ţărăneşti îşi pierd raţiunea de a mai exista cu programele lor vechi „de consolidare a proprietăţii individuale", încă în anul 1929 („Viaţa românească", februarie-martie, p. 345) se analizează un studiu extrem de admirativ făcut de revista „Europe" asupra sistemului justiţiei sovietice; în nr. din aprilie p. 288 se analizează, de asemenea admirativ, recenta literatură sovietică. Şi asemenea citate se pot înmulţi. Uneori aprobarea socialismului ia o altă formă. Se ştie de cît prestigiu internaţional se bucură eminentul critic şi istoric literar Albert Thibaudet. „Viaţa românească" analizează şi aprobă concluziile din studiul acestuia în care se ocupă de „Adevăratul socialism", pe care-1 opune diverselor socialisme jauresiene şi kautskiene. „Adevăratul" socialism este comunismul „more sovietico". „De la război încoace, spiritul revoluţionar ■— zice Thibaudet — a crescut simţitor în mase... Ritmul accelerat al vremii, în moravuri, gesturi, idei, precum şi actualitatea revoluţiei ruseşti au mărit potenţialul revoluţionar, nerezistenţa la ideea de revoluţie. Comunismul nu este decît întruparea în formă concretă a acestui mare potenţial revoluţionar". Asemenea lucruri se puteau citi în „Viaţa românească" în anii dintre cele două războaie. Termin cu încă un citat din Stere. Studiul său asupra „crizei mondiale" se termină cu aceste cuvinte profetice : „Marele război... a fost numai un preludiu al revoluţiei mondiale... Roata istoriei, odată pusă în mişcare de necesităţile evoluţiei sociale, nu se mai poate opri... Omenirea întreagă, prinsă în acest vîrtej năpraznic, trece prin cea mai formidabilă prefacere socială, economică, politică şi morală pe care o cunoscut-o vreodată istoria universală" (mai 1923, p. 276). într-o altă ordine de idei, iată un ultim citat în care se vorbeşte de societatea comunistă de mîine. într-un eseu intitulat : „Consideraţiuni asupra prostului gust" se spune : „Logica burgheză, astăzi cînd se înglobează în exagerările inerente declinului, tinde să prefacă în artă tot ce este proprietate. Burghezul sfîrşeşte prin a găsi că haina, casa, fiica, griul, nevasta, vaca, curtea, proza lui sînt cele mai frumoase de pe lume. Şi aşa, posesia adoarme frumosul. „O paralizie măcar provizorie a instinctului apiopriaţiunii individuale este indipensabilă artistului. Căci starea lui de spirit este aceea a omului care dă. Iată de ce societatea comunistă ele mîine oferă artei mult mai prielnice condiţii de viaţă decît sfîrşita civilizaţie capitalistă", (noi subliniem). Deosebit de simpatiile comuniste, colecţia „Vieţii româneşti" este plină de pasaje antifasciste şi antihitleriste. De pildă : „Cînd copiii mor de foame într-o societate în care au drept ideal numai voinţa de a trăi şi raţiunea de a spera (prima poruncă din decalogul lansat de dr. Ley)..., hitleriştii din România, împreună cu toţi colaboratorii sau susţinătorii lor, trebuie să înţeleagă : copiii cer o societate cu adevărat nouă. Da ! Copiii care s-au săturat de fascism şi hitlerism". („Viaţa românească", mai-iunie 1935, p. 112). it In ordinea culturală, literară şi ideologică „Viaţa românească" a stat neclintită pe unele poziţii pe care se află progresiştii de astăzi. A dezaprobat deopotrivă naturalismul brut şi estetismul pur. A susţinut totdeauna că nu se pune problema dacă o literatură trebuie să fie sau să nu fie „cu tendinţă", adică animată de idei morale. Problema nu se pune de loc, căci nu există artist care, atunci cînd crează valabil, să nu fie însufleţit de o temă etică oarecare. Asta chiar cînd nu-şi dă seama că 5G militează, că serveşte, că slujeşte. Deasemeni inevitabilă şi fatală este — după „Viaţa românească" — reflectarea, într-o operă de artă veritabilă, a „specificului naţional". O altă opinie, care în fond este o constatare de bun simţ : realismul în artă înseamnă preferinţă pentru realităţile majoritare. Cazurile excepţionale, cu atît mai mult cele patologice, sînt şi neartistice. în ţara noastră oamenii cei mai mulţi sînt ţăranii. Descrierea lor trebuie, dacă nu neapărat şi necontenit preferată, măcar practicată mult mai des decît se făcea pînă atunci. Dar mai cu seamă altfel. Ţăranul nu trebuie nici idealizat idilic ,nici pictat ca o brută necioplită şi respingătoare, ci descris aşa cum este, cu simplitatea lui aparentă şi complicaţia, distincţia, fineţea aşa de des întîlnită la el. „Viaţa românească" primeşte cu entuziasm toate variantele de gen şi manieră literară, dar toate sub beneficiul de inventar al unui realism adîncit şi prob. în ordinea culturală mai generală, „Viaţa românească" a militat în două campanii importante. In chestiunea junimistă a „formelor fără fond" şi în aceea a unor curioase specimene de mistificatori ai marxismului, care cereau ca, potrivit învăţăturii maestrului, socialiştii să înceapă prin a lucra Ia dezvoltarea şi consolidarea capitalismului, pentru ca să aibă apoi ce dărîma. Acestor impostori, sprijiniţi mult mai mult pe lucrările lui Zeletin şi Manoilescu decît pe acele ale lui Marx şi Engels, „Viaţa românească" le răspundea că datoria socialismului este numai una, şi foarte clară : „să combată burghezia, multă puţină cîtă este şi unde este". In ordinea anticipaţiunilor, găsim în „Viaţa românească" analiza de o critică necruţătoare a acelor moravuri pe care le numim astăzi „modul de viaţă american". Amintim, între altele, descrierea sarcastică făcută de un savant ca Paul Zarifopol. a acelei exibiţii care se cheamă „striptease" (sept.-oct. 1931, p. 429). în 1939, împlinindu-se un secol şi jumătate de Ia revoluţia franceză, „Viaţa romnească" a închinat un număr întreg acestui mare eveniment al istoriei. La acel număr au colaborat intelectuali francezi eminenţi. Este de notat preambulul redactat de revistă, în care se explică deosebirea dintre „omul descoperit de Renaştere şi persoana, individualitatea umană promovată de Revoluţia franceză". în primul caz „descoperirea omului", cum o numeşte Burkhardt, provenea din năruirea tuturor cercurilor sociale tradiţionale (stat, familie, biserică, patrie, etc.). Omul devenea liber prin această descătuşare absolută. în societatea creată de revoluţia franceză, libertatea provine tocmai dimpotrivă din multiplicarea cercurilor sociale. Lanţurile se concurează şi omul, astfel, se liberează, rănrînînd totuşi încadrat în societate. Este o explicaţie sociologică, aproape marxistă a fenomenului. Mă opresc aici. Aş putea înmulţi la nesfîrşit citaţiile şi faptele, fapte curajoase pe acea vreme, fapte care justifică cuvintele noastre de după 23 August 1944 : ..Tot ct> triumfă acum face parte din crezurile noastre". De atunci şi de azi. Ionel Teodoreanu Vînătoarea Aburea miros amărui de hribi şi putredul umed al toamnei în negru adînc de codru sălbatic. Dar totul era în sînge, care-nopta de cu zi puterea scăzută-a Imninei De pe funebrele crengi seculare, în împletită desime. Frunzele roşii cădeau plutitor in tăceri de oglinzi clin palate închise, In sînge şi zarea marelui soare, Căzut ca un vultur de aur rănit La marginea cerului toamnei. Şi fapta, — tot sînge. Fugeam ca un ropot de ploaie sfîşiat de un trăsnet. Nu mai eram nici frunte, nici gînd Şi nici amintirea c-am fost dinspre om. Visam destrămat, totuşi unul „eu" în fiinţă, in turma de cerbi nebuniţi Fugeam şi fugeam, şi fugeam Scăpăram, gîfîiam, Fugărit de copite în poteri, De cornul prelung buciumat Şi de asprele glasuri răstite Cu-ndemnuri de moarte, incercuit, hăituit spre funduri de roşie zare. Cu chiote iuţi şi nechez hohotit Şi spartă bătaie de cîini îndîrjiţi, Deasupra pădurii mele de coarne, suflarea plutea ca o ceaţă- A deznădejdii. Pieptul meu nu mai putea, Se zbătea înecat. Spume cădeau purpurii din botul gîfiitoasrei suflări, Ochii în piele abia mai zăreau orizontul, Al goanei spre moarte. Focul ardea în plâmini Răspîndind uscăciunea de iad cu pucioasă a pietrelor arse. Din urmă, goana se apropia, val cu vcd, Crescînd pe inima mea Cu nori negri sub lună şi ielele spaimelor ei. Grindini, copitele lor ş-ale cerbilor mei îmi bubuiau în timpan Sfărîmîndu-mi auzul cu ropotul lor sacadat. Frunze cădeau, fulguind o ninsoare de sînge-ntr-un Cer de masacre. Tot în galop, pîlpîiam, dar cu cea de pe urmă-ncordare Ca facla cînd dă să se stingă, Vecină prin ultima lance fluidă de aur, Cu noaptea din ea. Larma creştea furtunoasă, haină, Parcă boltită cu vînătul urii asupră-mî, Acoperindu-mi fiinţa, spre pragul de-apoi. De mult aşteptată, cu singele-n trîmbiţi Şi talgere roşii, Săgeata dinţii a pornit ascuţit Vîjîind îndîrjit peste coarnele fugii. Apoi cu furtună turbată Toate săgeţile au năvălit Implîntîndu-se drept în inima mea. Trăsnit, cu picioarele frînte, M-am prăbuşit printre cîni, înmulţind cu o mie de răni fierbinţi Ale frunzelor toamnei de jos, în miros amărui de hribi Şi jilavă frunză căzută. Şi-am căzut, şi mai jos, Cu toată-nstelarea în ochii mei umezi, Pe pragul veşnicei nopţi. M-am trezit Cu sufletul în frunze, sînge, stele Şi noapte. Inima ! Inima ! Inima ! Apăsat duduia între somn şi viaţă, Pe straniul hotar dintre mine de-afară şi cel dinlăuntru. Oare-am visat că eram o turmă de cerbi in galop Sau tu, bîntuită de toate zilele vieţii, Tu roşie inima mea, Cu toate săgeţile lumii în tine, Vsti vînătoarea de cerbi? Melancolie în memoria mamei Păianjenii ţes — stelele cad — şoarecii rod... Aici, in salonul uscat de vechime ca vioara uitată în pod A trăit cu gene adinei şi s-a stins — Aur de lampă, fereastră de seară — Cu ochii în stea, îndepărtaţi de lume, Pe notele marelui pian, pe cărţi cu încercănate poeme, pe îngălbenite albume în încăperi cu şaluri, rame ovale şi desuete parfume, O, dulce ca fumul de toamnă camee (Numele ei, sub candelă spartă, îl ştie o cruce, Dar nu-l spune. Stee...) Pianul iarăşi deschis, întru ea, e o noapte albită de calea lactee Fără răsunet inlr-o tăcere de strune. Inima-i tunet. Dă la o parte din faţa ferestrei perdelele lungi, luminos toropite Cu albi toporaşi în ţesutul brumos ca palorile ei în oglindă. Răsare deodată în oarba fereastră, de ani şi ani oblonită, Fluturător în perdelele vii, albăstrimea lunciră a nopţii de vară Tigrată de aceleaşi astrale văpăi. Şi iarăşi parfum acrişor-străveziu de petunii Adie de-afară, In nara nostalgic străpunsă. Paragini foşnesc îmbulzite-n adînc de alei Stinge lămpile-apuse. Nu căuta primăveri în oglinda îngheţului ei. Şi nu întinde mina spre nici o carte. Nu tulbura. Nu deştepta. Lasă... Cade cu lungă beteală din stele steaua mireasă. Beethoven, pe-un zid năruit, in muzici ca luna. lividă în nori de furtună. Dar pianul, de mult răstignit, nu mai răsună. Cine cînta pentru steaua de seară, ş-o frunte lăsată în palme In pragul cu lampă al nopţilor calme Cîndva, în salonul cu stinse mătăsuri tăiate ? Mîinile ei din raze de lună, acum, sînt falange uscate. Tăcere ! Tăcere ! 60 Pianul de noapte în care vibrează pulberea tainei de-apoi Ascultă, Chopin, această postumă nocturnă. închide fereastra, Pianul, Tăcerea. Aprinde o candelă, Roagă-te o clipă Şi lasă în umbrele ei încăperea. Dar afară. Din nou izgonit în noaptea de vară, Tresari deodată. Cine îţi pune dulce mina pe umăr, din urmă ? Te-ntorci, tresărind în miracol. Inima pîlpîie iute. Nimeni. Nimic. Luna atîrnă, păianjen, de-asupra casei tăcute. Du-te. Străina Fragmente dinir-un roman inedit de Hortensia Papadat-Bengescu •agmentele inedite din romanul rătăcit „Străina", pe care le publicăm în numărul de faţă al revistei, ne-au fost încredinţate de Elena Stamatiade, fiica scriitoarei. Este a doua oară cînd „Viaţa românească" publică un fragment mai curprinzător din ultima scriere a Hortensei Papadat-Bengescu, la care a lucrat începînd din anul 1942. In numărul 1 din 1961, „Viaţa românească" a găzduit un prim fragment din acest roman, a cărui soartă ciudată ne-a rămas încă necunoscută. Acel fragment dezbătea ultimul act din căsnicia Cocăi Aimee, descendentă a familiei Halippilor, cu doctorul Walter. Fostul amant al Salemei Efraim, devenit apoi soţul capricioasei Lenora şi, încă înaintea stingerii acesteia, iubitul fiicei sale, cade către sfîrşitul vieţii într-o nebunie curioasă. Descoperind o otravă care ucide fără să lase urme, doctorul Walter crede că a descoperit şi antidotul ei, şi ţine să le experimenteze asupra sa şi asupra soţiei sale. Văzînd însă că femeia se teme, Walter îi cruţă viaţa, nu însă fără a o strivi cu dispreţul său. Experimented preparatul numai asupra lui, el o lasă însă pe Coca Aimee pradă unei spaime continue, pînă în clipa cînd, antidotul neizbutind să-şi facă efectul, Walter moare, ducînd cu el secretul descoperirii sale. Acesta pare să fie însă un episod lăturalnic din „Străina", deoarece lectura altor fragmente publicate prin Revista Fundaţiilor, Kalende, Lumea (între anii 1943—45) şi în Ramuri (1965) precum şi fragmentul care urmează, indică alte personaje care par a sta în centrul romanului. E vorba de Ina (Străina), fata pe care muzicianul Marcian, aflat la Geneva, o culege de pe marginea prăpastiei ; flămîndă, speriată, disperată după fuga ei din casa unui soţ nebun — aşa o întîlnise Marcian, şi-i oferise mai întîi postul de secretară, apoi în înţelegere cu Elena, o înfiază. După moartea lui Marcian, Elenei îi revine datoria de a împlini ultima dorinţă a soţului, aceea de a veghea la fericirea Inei. Ina e o fire răzvrătită, ciudată şi neconformistă, — cumva amintind de Nory, dar mai bogată spiritualiceşte, cu inflexiuni sufleteşti mai nuanţate decît eroina din „Rădăcini". Căsătoria ei — proiectată de Marcian şi de Elena — cu Lucian, avocat strălucit pe care Marcian îl preţuia în mod deosebit, pare să nu dea rezultatele aşteptate. Ina, devenită soţia lui Lucian, mai degrabă din dorinţa de a-şi lua o revanşă într-o poveste de dragoste curmată brusc, se răzbună pe Lucian, închinînd toate gîndurile ei Leopardului, un pictor pe care-1 cunoscuse în Elveţia şi pentru care nutreşte încă o puternică afecţiune. Lucian, îndrăgostit de bizara Ina, îi 62 tunoaşte secretul şi primeşte lupta cu acest rival primejdios, deşi depărtat. Aşa dar, un duel mut, la care Elena e silită să asiste, un război ascuns, în care adversarii fac descoperiri neaşteptate unul despre celălalt, sau — după expresia autoarei însăşi — „un joc primejdios". Fragmentul de faţă dezvăluie ceva din misterul sufletesc al Ineii, firea ei ciudată, sucită, bănuitoare, dar nu lipsită de sensibilitate, de profunzime. Totodată, din paginile de faţă se conturează mai precis caracterul ferm, echilibrat, poate cam rigid în comportările cu Ina, al lui Lucian, totul exprimat cu aceeaşi rară, inegală forţă analitică, proprie scrisului Hortensiei Papadat-Bengescu. INA DESPRE LEOPARD (DUPĂ MOARTEA LUI MARCIAN) na se întreba : — să iasă oare din disciplina pe care şi-o impusese printr-o mare sforţare, să dea oare, acum la plecarea pe un termen nedefinit, să-i dea Leopardului un semn de existenţă ? Spera că el ar înţelege intenţia ei, care era cea de a şti unde se află, de a-i spune totodată unde se află ea, — aşa, pentru orice împrejurare. Ina nu ocolea dorinţa ei de a-1 revedea şi, mai ales acolo, în Elveţia ; spera că şi el va înţelege. Obsesia ei n-o putuse şti şi nici că abia acum, de eurînd, s-a liberat de ea, de amintirea lui ; n-ar fi vrut însă să se libereze, şi nici n-ar fi vrut ca el s-o uite cu totul. Ina nu stăruia, nu se cerceta prea deatproape, cu privire la dorinţa, la putinţa de a-1 revedea şi nici a felului în care el ar fi judecat un astfel de demers. De ce isă^şi facă închipuiri, fie în bine, fie în rău ? Dacă cumva A-ar chema şi n-ar veni, ea va atribui absenţa lui unor cauze care s-o mîh-nea'să. El era dependent de atîtea fiinţe, de atîtea lucruri. Alteori socotea că dacă demersul, pe care ea îl plănuia, ar fi rău înţeles, însemna că erau în el spaţii de inferioritate, aşa cum dovedise şi experimentul cu acea Ketty. Exista totuşi în el, mai mult ca în alţii, cellalt spaţiu, cel al înţelegerii ; mai avea şi privilegiul frumuseţii. Insul era, în adevăr, deosebit. Se putea totuşi ca el să-i aplice — ei, celei ce era—, măsurile comune... Ar avea ea oare, cel puţin atunci, norocul de a se .desibrabodi dintr-o iluzie absurdă ? Ce tristeţă ! Să pierzi o iluzie, să ţi se destrame în mâini un ţesut regesic, să rămîi numai cu un cuvînt —- şi acela absurd : — Leopardul ! Lucian ăsta, care-i ieşise în cale, cine era şi ce vrea? Ea, nu ştia ce vrea ! Ea trăia într-un spaţiu de incertitudine, de abur, cu atît mai primejdios, cu cît obicinuia a privi traiul în faţă, ca pe ceva concret, palpabil, cu dimensiuni calculabile. Nu cumva se înşela asupra propriei firi ? Era ea, oare, ceea ce vrea să fie, sau era ceea ce credeau alţii despre ea ? Şi ce, oare, vor fi crezut ? In realitate nu ştia nimic despre ea şi nici nu vroia să ştie, îi era frică, o frică copilărească de a se cunoaşte, iar examenul de conştiinţă, de acela avea oroare, ca de orice examen... Dar acest Lucian care-i ieşise în cale, cine era ? Iarăşi o întrebare. Ceva clar exista totuşi în ea : dorinţa de a pleca. Da, voia să plece, ba chiar voia să fugă... jNu ştia de ce ! Poate pentru a afla în sfîrşit ce simte pentru Leopard, ce gîndeşte despre cestălalt, de care se împiedică mereu. Da, deocamdată ceea ce simţia mai clar, era dorinţa de a fugi. — De ce şi unde ? Poate pentru a se lămuri cu sine şi pentru a pune la cercare destinul, refuzînd ofertele lui... Elena ! De ce nu întreba pe Elena ? Daca ar fi întrebat pe Elena, desigur n-ar fi cunoscut acele stări nesuferite ale îndoielii... O va întreiba cit mai curlînd! Unde oare o va zări azi întîi? Sus, rezemată de rampa scării, aplecată spre ea, ca şi cum o aştepta demult... cu igîtul aşa de subţire, cu privirea intenisă, încordată de suflul dezordonat al inimii ? Sau o va întîlni, aci în halii, la nivelul privirii, suptă la faţă, cu durerea văduviei scrisă pe ea? Ina simţi o mare emoţie, pricinuită de propunerea pe care i-o făcuse Elena, anume de a o însoţi în Elveţia, lăsîndu-şi casa şi depăr'tîndu-se de mormântul Maestrului. Ina nu putea înţelege că Elena ise depărta de acel mormânt, tocmai din iubire. El îi poruncea să plece, răspunsul pe care Elena i-1 da Inei era dictat de el, acum ca şi mai înainte. Elena era acum singură pentru doi şi îndeplinea o datorie îndoită. Ina uneori observase cu enervare, că unirea lor era aşa de totală, încît cuvintele lui sau ale ei, nu ieşeau parcă din două cugete ci din acelaşi (i se părea că îi judecă ea ironic), acum însă pricepea că Maestrul, fără de Elena lui, era un om incomplet. Totuşi Maestrul, înainte de a o cunoaşte, avusese un tiţai al lui — pe care, iată,-Ina nu-1 putea concepe. Cea mai mare parte din timp fuseseră despărţiţi, prin socoteli făcute laolaltă, aşa după cum cerea traiul, — socoteli cuminţi, — totuşi iată, fuseseră mereu împreună — .Ina ştia bine acest lucru în acest moment, deşi nu l-ar fi putut explica altuia. Elena acum părea absorbită, nu de durerea ei, ci de faptul că avea a se ocupa de Ina, de copilul lor adoptiv — adopţia aceea care părea Inei atît de absurdă. Se înfiora... Nu cumva dl, Maestrul, calculase acea adopţie ca pe un balsam pentru Elena lui, simţind că el o va părăsi curînd ? Iată, Elena nu pleca deci de lingă un mormânt scump şi nici nu fugea dintr-o casă pustie, ci mergea spre un orizont unde era sigură că el îi va ieşi înainte, cu acelaşi dar al iubirii. Oriunde ar merge Elena, ar fi tot sipre a-1 întîlni, pînă cînd odată, va rămâne alături de el, dincolo... şi ea, Ina, va fi singură. Strigau în ea, laolaltă, egoismul şi duioşia ; i se părea că legătura lor o leagă şi pe ea, că de aceea au vrut să o adopte şi nimic nu va putea împiedica această legătură, nici refuzul, nici absurditatea adopţiei, nici o putere ! De aceea Ina nu se mai sbătea, — întocmai ca atunci în copilărie, cînd, după ce dovedise că nici şiretenia, nici ţipetele false nu puteau înlătura o pedeapsă, se resemna cu un fel de indiferenţă care contrasta cu tot ce ştiai despre firea ei, şi rămîneai surprins ca în faţa a ceva pe care nu-1 poţi înţelege. Ai fi vrut să faci atunci o legătură între acea nedumerire şi numele de „Străina", un nume ales de o mamă care nu vroise să aibă un copil de la insul dispreţuit ce era bărbatul ei. Ii alesese bine numele, dar ce, oare, îi transmisese fiecare din ei ? De ce nu era ea, ea însăşi... fără de nimeni înapoi ? Nu, ea nu va da naştere nici unui ^străin"... Nu ! — Martor îmi e Dumnezeu ! — şi rămase uimită de acea expresie neobicinuită ei. Pe ea n-o învăţase nimeni ce e Dumnezeu ! Ce frumos suna : „Martor îmi e Dumnezeu !" Ca un acord de orgă ! Ea nu ştia... INA—LUCIAN, ÎN VOIAJ DE NUNTA — ŞI ELENA Un voiaj de nuntă era pe program, şi anume fusese un argument deciziv pentru consimţământul Inei. Lucian însă nu aşteptalse nici o sugestie, oferise, plănuise acel voiaj, şi proiectul fusese primit fără de nici 64 o discuţie. Ina dorea aşa de mult acel voiaj, încît faptul că Elena va rămâne de tot singură, nu-i micşorase bucuria. Iată însă, că Lucian propusese un voiaj în trei şi numai în trei, cu naturaleţă, ca pe o ofertă ce nu poate fi respinsă. La el, întrebuinţarea acelui „numai în trei", însemna o condiţie, nu o simplă politeţă. Aşa dar nu doreşte un voiaj în doi — îl ironizase Ina în gînd, oarecum ofensată, apoi mulţumită că va scăpa de un „tete-a-tete" nedorit; îi plăcea totodată că nu s-a măritat cu un sclav, sau poate cerca numai a se convinge că n-ar fi 'dorit ca soţ un sclav. Cuvîntul ,jsclav" o amuza, amintindu-i cum Lucian, la ceremonia nunţii, găsise un mijloc, o metodă ingenioasă pentru a înlătura zelul complimentărilor pe care i le adresa nevasta premierului — zel de altfel inocent şi sincer. Lucian răspundea neschimbat acelei doamne : — Je suiş votre eselave, madame ! Astfel reuşise să scape de volubilitatea onorabilei doamne şi să se retragă într-un colţ, cu o ţigară de foi. — „Probabil se retrăsese pentru ca doamna premierului şi cu mine să nu fim geloase una pe alta'!" — ironizase Ina, dar cu preţuire pentru arta soţului ei de a se strecura, de a trece printre furcile caudine, atît în viaţa socială, cît şi în cea politică. Da, era soţul ei şi în această meserie — odioasă în genere, credea Ina, — acest Lucian se instala cu o îndemînare de care va beneficia fericita lui soţie, şi aceea era ea. Ina se pipăia în închipuire, pentru a se recunoaşte. Pentru ea, căsătoria fusese numai o revanşă. — O revanşă împotriva cui ? — A lui, a celui fugar, a Leopardului ! Aşa dar ea socotea acea căsătoiie ca o revanşă iar lumea din jur o socotea ca pe un mare noroc. Ina ştia totuşi că în acel domeniu secret, locuit de ea şi de Leopard, nu putea fi vorba de revanşă. Iată, erau în drum spre Viena şi din întâmplare, vagonul-pat rezervat pentru ea şi Elena, era separat prin alte trei vagoane de cel în care se afla Lucian. în acel tren lung, internaţional, Lucian aşezase cu naturaleţă pe cele două femei împreună şi el trecuse în alt vagon, care, de la un loc avea să fie detaşat. îndemânarea, priceperea lui, se arătau a fi aceleaşi în toate domeniile. La ora unsprezece, după o noapte petrecută liniştit, Lucian bătuse discret la uşa vagonului doamnelor, intere-sînduHse dacă au dormit bine. El se odihnise perfect, se deşteptase ca de obicei devreme, luase cafeaua în vagonul-restaurant, se înturnase în cabina lui şi lucrase spornic, deoarece de la Viena avea a trimite neîntîr-ziat o corespondenţă importantă. Aşa dar, nici urmă a vreunei stări de spirit, fireşti de altfel unui june soţ, chinuit de o insomnie amoroasă şi nici un fel de schimbare în atitudinea lui faţă de Ina, deşi acum erau soţ şi soţie. Nimic din care să se simtă că prezenţa Elenei ar fi fost un impediment. Fireşte, intimitatea la oamenii bine crescuţi, o aduc timpul şi convieţuirea — gândise Ina fără a fi precis decepţionată, totuşi cu o surprindere care oscila între mulţumire şi nemulţumire. Iată n-avea prilej a-1 respinge, nici chiar a fi plictisită de prezenţa lui — cel care în .gândul ei, ocupa locul altuia. Nu ! Nu ocupa de fel, acelaşi loc ! Căuta a evoca pe Leopard şi iată, era a doua oară de la efectuarea căsătoriei cînd nu-1 putea vedea limpede în amintire. Altădată îl putea evoca tangibil pînă la realitate. Acum era un nume, o fişă a memoriei, care împodobea 5 — Viata românească 65 spaţiuj. arid al tiecutului, nu mai era ca înainte — ca şi tangibil, tangibil pînă la realitate, suferinţă şi plăcere. Leopardul, iată, era un nume, o fişă a memoriei, care împodobea spaţiul arid al trecutului, nu o prezenţă, o prezenţă tulburătoare ca înainte... Înainte de ce ? Nu se schimbase nimic, căci nu prezenţa domnului primar sau a preasfinţitului episcop ar fi putut impresiona pe Ina. Aşadar, iată că în vagon-lit Lucian evolua cu aceeaşi îndemînare ca în orice altă împrejurare. Ina era şi ea deprinsă cu voiajele, totuşi praful de cărbune ce se depunea o exaspera, cît şi o oarecare oboseală pricinuită de tocatul roţilor— fie el amorţit ide arcurile moi. Toate acestea o făceau să nu se simtă la fel de bine ca pe pămînt sigur. Ina explică lui Lucian această deosebire şi el îi răspunse că pe pămînt stabil el se simte tot atît de legănat — probabil din pricina rotaţiei pămîntului. însoţise această glumă cu un gest uşor al mîinii pe părul sburlit al Inei. Ina surîsese şi se întorsese întrebător spre Elena care nu suferea niciodată în voiaj, dar iată acum avea faţa trasă de bătăile inimii, suferinţă de care în timpul din urmă se plîngea tot mai des, ea cea atît de răbdătoare. — Tocmai aş fi cutezat să vă întreb, ce aţi zice 'de o haltă de trei zile la Viena ? E un oraş prin care e păcat să treci fără a te opri ; printre oraşele Europei, Viena e femeia atracţioasă. Pentru a nu părea geloasă de această „doamnă Viena", Ina declară că ea consimte ; rămînea de obţinut adeziunea Elenei, care nu se opusese,, dimpotrivă. Abia apoi, Ina se gândi că acea oprire era bine indicată, mai ales pentru sănătateta Elenei, deci iată că Lucian din întâmplare propusese o haltă nimerită. Lucian găsi la „Grand Hotel" două camere cu baie, comunicante, pentru cele două doamne ; el se va cuibări la vechiul lui Saciher — explică, de unde pînă la Grand Hotel era numai cît arunci cu băţul. — Abia o mică plimbare prin frumoasa Vienă, asigura Lucian, ca şi cum un mai bun aranjament nici nu s-ar fi putut concepe. E drept că odată ce porniseră „în trei" chiar aşa se cuvenea. Ina era decepţionată tocmai de faptul că nu-i poate reproşa nimic „aceluia", el propusese exact ce ar fi propus şi ea, deşi poate nu era sigură de tot că i-ar fi venit ideea aceluiaşi aranjament. A doua zi la ora zade, ^ucian le aştepta în sala de mmcare a Otelului Grand, pentru a lua cafeua împreună ; o dublă mişcare, de surpriză şi plăcere a celor două, îl primise. Mai ciudat avea să pară acelaşi program în cele zece zile ale voiajului, odată ajunşi în Elveţia. Mereu cele două doamne împreună, şi el „â proximite". La plecarea de lîngă ele îi spunea Inei : „Je suis votre chevalier sans peur ni reproche !", asigurare şi salut care plictiseau oarecît pe Ina. — Vrea să arate că ştie franţuzeşte ! ironiza Ina în gînd, plictisită totuşi de acea rezervă, care ar fi coincis cu dorinţa ei, un refuz al ei, nu al lui ! Doamna Elena, tovarăşa de drum a tinerei perechi, părea şi ea a-şi pune o întrebare, pe care fireşte n-o formula ; poate că totuşi în vreun fel ar fi vorbit Inei, icînd iată, Lucian spusese cu simplitate : — Noi avem pentru egoismul nostru toată viaţa ! — O viaţă lungă ! spusese cu un ton amical şi simplu, totuşi era o hotărîre oarecît arbitrară. Ina rămăsese 66 turburată : — Ce fel de om era ?... Care anume, din cei mai mulţi ce părea, era cel adevărat ? — De unde se isease — oportun — acel soţ patriarhal, care vedea de pe acum viitorul căsniciei lor, sub forma .parecă, a doi moşnegi, premiaţi de Academie pentru longevitate şi trai fericit ?... Nu, nu avusese în glas nici o rezonanţă de ironie isau de glumă şi ceea ce spunea nu sunase ridicol. — Teribil de bine e construit pentru lupta vieţii, — gîndi Ina şi nu^şi putu da seama de ce îi fu frig şi frică. Lucian era un compus de calităţi care se vădeau, pe cînd defectele, pe acelea le ştia numai el singur. — De-ar şti să mă mânuiască ! — gîndea Lucian despre Ina ; îi cerea ajutor ei, femeii, adică duşmanului temut. în chiar acel moment, gindul Inei alunecase fără ide voie spre portretul care o reprezintă avînd la picioare un superb leopard — acel ciudat dar al lui Lucian — bine sau rău intenţionat, nu se putea desluşi deocamdată. Ina, amintindu-şi portretul ca pe o revanşă, se refugia în regiunile secrete ale trădării, cerca a sfida pe Lucian şi acea purtare a lui, atît de voit discretă, rezerva aceea care nu aştepta refuzul sau indiferenţa ei. Cu Leopardul, Ina nu ar fi conceput o viaţă conjugală, el era cel cu care — fie în gînd numai — ea se pregătea a trăda pe Lucian. Lucian însă se pregătea să lupte şi spera să o învingă, era sigur pe sine. Totodată ştia sigur că e un soţ dinainte înşelat, în ce privea pe acel Leopard, absent şi totuşi prezent. Ideea acelui portret se născuse tocmai din acest sentiment; îşi dorea rivalul mereu prezent — fie numai în efigie ■— pentru a urmări evoluţia sentimentelor Inei, cu nădejdea că afasenţii, cei prezenţi în efigie, au o putere mai slabă, sînt supuşi legilor uzurii. Da, pentru a i-1 îndepărta |din gînd, i-1 oferise în efigie, dar şi pentru a-i ' reaminti că ştie şi că veghează. Pentru ca Ina să nu cerce a lua contact cu rivalul, i-1 va ţine deci permanent subt ochi. Lucian lupta cu mijloace rafinate pentru a-1 scoate pe Leopard din aura ideală ; treptat prestigiul absentului va scădea, de un adulter efectiv nu se temea, iar pentru ca Ina să nu poată veni în contact cu rivalul, avea în vedere mijloacele practice, simple — fireşte că lipsite de eleganţă — dar cu mânuirea cărora îl deprinsese politica. De puterea de rezistenţă a iubirilor ideale, Lucian nu era convins :, — „II faut ce qu'il faut!" — gîndea sceptic, în lhrubi străine, ceea ce făcea parte din preceptele lui în călătorie. INA—LUCIAN — ÎN MENAJUL LOR NOU (SCENA SPARGERII CRISTALULUI DE PE BIROU) Pe cînd în camera de culcare se scutura, Ina umbla în peignoir prin salonaş căutând a lucra şi ea ceva gospodăresc. Deschise brusc uşa biroului, pe eare-1 credea gol, şi fu surprinsă văzând acolo pe Lucian, care la lumina unei lămpi întîrzia, ceea ce pesemne Ina nu admitea pentru un bărbat. -„Culm oare reuşea să întîrzie la baie şi totuşi să fie gata mult înaintea ei pentru micul dejun ?" — Aci în birou trebuie aer şi curăţenie ! hotărî Ina cu tonul cel mai neplăcut şi cel mai nepotrivit cu „omul -şi cu locul". Era unul din destul de numeroasele momente de inferioritate pe care Ina le păstrase în fire, împotriva ostenelilor ei şi ale altora. Lucian simţi că Ina ,îi displace şi că o dispreţuieşte : — „Nu ! Aşezarea burgheză n-o prindea !" Ca îşi cum îi ghicise gîndul, Ina spuse : — Cred că nu e nici o crimă dacă vreau să fac ordine... Doamna Elena se ocupă permanent ide gospodărie ! — Cine e doamna Elena ? întrebă Lucian cu glas mat şi, cu o mişcare totodată uşoară şi rigidă, se sculase de pe scaunul de la birou. Cuvintele ,ydoamna Elena" fuseseră în adevăr pronunţate de Ina în chip ironic — cu sau fără intenţie. Ina tresări, dar Lucian nu băgă de seamă, sau nu luă în seamă. De la locul lui, el trecu în partea opusă şi fără a mai spune nimic, sta acum cu mîna apăsată pe cristalul gros de doi centimetri care acoperea biroul. Dar de ce nu spunea nimic ?... Ina aşteptă, apoi şterse cu nervozitate un presse-papier. Lucian se uita la ea dar n-o vedea şi nici nu se gândea precis la ceva, apăsa mereu pumnul pe cristalul gros care acoperea biroul. Nu. 'Nu spunea nimic... Toată atenţia lui era căzută acolo în pumn, în acel gest. Apăsa încet, constant, pe cînd o mînie rece urca în el treptat. Trecuseră secunde, poate chiar un minut-două, spaţiu de timp enormi pentru o astfel de încordare, în sfîrşi't, pronunţă : — Doamna Elena e modelul femeii, e femeia ideală ! „Aşa dar o iubea pe Elena încă ide cînd era ifagotist, o iubea ca o slugă !" gândi Ina cu vulgaritate, drept răzbunare. Lucian tocmai constata despre Ina : „E vulgară !" în acelaşi moment simţi că ceva a cedat apăsării lui hotărâte, ridică pumnul de pe birou şi constată o plesnitură a cristalului, o plesnitură în toată adâncimea. Fu mulţumit! ■ Ina, care-1 urmărea cu privirea, aştepta parcă ceva... Apoi plecă în camera ei şi plânse încet, mai tare, zgomotos, dar zadarnic — şi-atunci, tăcu brusc. Lucian îşi trecu mîna pe frunte: — Greu, constată. A doua zi, Ina propuse cu simplitate înlocuirea cristalului. Descumpănit de sinceritatea ei, îi spuse că avariile de orice fel, fac, fireşte, parte din existenţă. — Nu ! N-o înţeleg ! — gîndi Lucian cu turburare, deoarece iată, cei doi, maestrul şi doamna Elena, o înţeleseseră şi i-o încredinţaseră. Lucian avea acum impresia că va trebui isă lupte cu una din problemele cele mai anevoioase din cariera lui, căci nu separa pe categorii lupta existenţei, era laolaltă o singură luptă : viaţa, un ideal sau un pericol omogen, căruia i se dedica întreg, cu tot ce avea în el, rău şi bun ! LUCIAN—INA—VLAD — DESPRE POSTULATUL SOCIAL AL LUI LUCIAN — Eşti un om grav, care te-ai ascuns înapoia unui personaj ce putea fi acuzat de uşurinţă ! Doctorul Ghiţă vorbise, răspunzînd unei glume a Inei, care acuza pe Lucian că .„face pe gravul". Lucian nu le răspunsese, ceea ce confirma părerea lui Vlad şi enerva pe Ina ; nu le răspunsese, fiindcă gîndul îi lunecase la ucenicia lui politică, deoarece în adevăr purtase masca modestiei, şi la amorurile lui, care făceau pe oşmeni să creadă că e un noctambul oarecare, la jocul de cărţi care era o simplă trecere de timp. La jocul de căiţi, Lucian în adevăr nu căuta paguba sau cîştigul, ci succesul sau. insuccesul, care îl stimulau deopo- 68 trivă, erau exerciţii preliminare, pregătitoare celuilalt joc : politic, şi acesta considerat numai ca o muncă sau un risc, totul accesoriu faţă de o luiptă, care încă nu-i era oferită de starea prezentă de lucruri, ca o înarmare pentru prefaceri mai adinei, pe care Lucian le întrevedea sau le dorea. Lucian ar fi dorit ceva de mare amploare. Ceea ce Lucian nu admitea, era felul în care era socotită egalitatea, anume ca ceva uniform. — Totul e diferenţiere, totul e stimulare, întrecere, totul e perfectare şi .conştiinţă a fiecărui individ. — Ei, şi atunci care ţi-e metoda ? îl întreba Vlald, care admitea argumentul, dar, ca un chirurg ce era, vrea să cunoască scalpelul. Pe Lucian, atît întrebările cît şi părerile contrarii, îl satisfăceau, dădeau aliment propriei judecăţi ; cum însă Lucian lucra cu inducţie şi deducţie, îşi amintise pe maestru, pe minunatul gînditor ce era, fără ştirea lui şi-a altora ; nu numai pe muzicianul complet, perfect, ci şi pe cetăţeanul care caută originea şi dezlegările lucrurilor, pe omul social fără să ştie — pe omul dăruit, complet, perfect, tocmai fiindcă cerea de la alţii, de la oricine, judecată şi sfat. Dar maestrul fusese unic ! Simţind că Ina şi bunul Vlad îşi dau seama că el i-a părăsit, şi-a trimis gîndul aiurea, se întoarse spre cei doi : — Capătul firului n'u-1 putem vedea niciodată, sau numai atunci cînd aţa de pe mosor s-a sfîrşit ! — Bravo !, gîndea bunul Vlad. — Dumnezeu să-1 înţeleagă ! se enerva Ina, căreia nu-i plăcea ca cineva să-i fie superior, deşi ar fi trebuit să fie obicinuită, deoarece trăise în apropierea perechei Marcian. — Te-ai pus iar în relief — opinase Ina, după plecarea lui Vlad : pe mine de oe nu m-aţi întrebat ce părere am ? Nu-ţi plac femeile ! — Nu... Nu ! răspunse. Nici bărbaţii ! — completă Lucian. Ina ar fi vrut să-1 frigă, să-1 toace, nu ştia ce să-i facă mai rău, nesuferitului care ghicea orice gînd, care avea mereu răspuns, pe care nu-1 putea umili aşa cum ar fi voit. Nu puteai să-1 ucizi deoarece era însuşi Lucifer, însuşi diavolul şi diavolul nu 'moare. Pe „cellalt", Ina se silise a şi-1 face negru în sufletul ei, cum negru era şi la piele. Da, pielea braţelor şi a gîtului şi a începutului de piept, pe care puful sporise, deşi el era aşa de tînăr. — Va fi eîndva un păros, gîndea despre Leopard, pentru a-şi face dezgust, dar nu putea, căci zeii sînt inviolabili. Zei păgîni... de lemn prăjit, de piatră arsă... Dar acum ea doibîndise o putere : putea, după voie, să-1 uite sau să şi-1 aducă aminte. — La cine te gîndeşti, scumpa mea? auzi glasul lui Lucian. „Un demon !... Acela era un demon... Da, acel Lucian era însuşi diavolul ! apoi învolburarea ei se domolea. — Eu sînt un muncitor care caută de lucru ! — iată explicaţia a ceea ce unii numesc „o carieră accidentată".. E dimpotrivă o carieră — sistematică, premeditată. Am idei şi vreau să le aplic la obiect, merg deci acolo unde un patron îmi dă de lucru ; preceptul meu e deci statornic, numai împrejurările sînt fluctuante. Cînd patronul sau eu, sîntem nemulţumiţi unul de altul, ne separăim, atîta tot ! Aşa dar reputaţia ce mi s-a făcut, anume cea de a voi să terorizez guvernele cu demisia, aceea e un „bluff" sau un a'spect al unei convenţii oarecare, anume cea de a accepta postul, cu rezerva de a avea dreptul să sfarăm convenţiile ; i'ată ceva care mă priveşte, vezi bine, anume munca mea ; eu în orice chip, plec şi atunci cînd nu le mai convin lor, cît şi atunci cînd ei nu-mi mai convin mie. N-am alt crez decît munca, sînt un izolat, un meşteşugar care-şi aduce uneltele şi pleacă cu ele. Gîndul de a aşeza omenirea e 69 prea temerar pentru preceptul meu, care e de a temporiza în aşteptarea faptelor, ce se împletesc, şi se sfarmă de la sine, cînd a venit timpul. Ina, contrar obiceiului, — era aşa de distrată de felul ei — Ina asculta cu atenţie şi buzele ei se mişcau uşor, repetând unele cuvinte ale lui Lucian, ca pentru a şi le putea aminti. Lucian văzu că ceva lipseşte şi anume contrazicerea Inei, spiritul ei combativ ; se uită spre ea şi întîlni parecă o străină. Da, numele de Străina nu era o simplă fantezie a mamei celei ciudate, ci făcea trup cu ea, cu Ina, cea de uneori. Totuşi, vru să-şi amintească pe Ina cealaltă, cea cu spirit de permanentă frondă, de rebeliune, de nepăsare faţă de oameni şi fapte. Toate aceste aspecte contradictorii, veneau poate şi din nevoia de ansi asigura existenţa şi dorinţa ca acel cadru să fie confortabil. Principiile îi lipseau sau erau nestatornice, fluctuante. Dar ce înseamnă un principiu decît ceea ce crezi a fi naceŞar — mai ales ţie — şi eventual altora ? Sceptic ! El era un sceptic ! — Da şi nu ! — Deoarece permanent discuta clu sine acele precepte. îşi greşeau cu gîndul, cu vorba, cu fapta, nu recunoşteau că au greşit, de aceea chiar lesne »e împăcau ; erau ca doi pungaşi, aveau codul lor de onoare anume şi iun pasise-partout al lor, pe care nu şi-1 furau unul altuia. Tot astfel îşi aveau şi visul şi amorul — neîmplinite — -de aceea îşi împărţeau patul şi hrana. .Mai aveau, deschise, şi drumurile lumii, cele pe care nu-i era niciunuia frică să apuce : — unul spre Răsărit, altul spre Apus — de aceea puteau aştepta ziua de a doua zi şi altele — mai puţine sau mai multe •—■ căci pentru niciunul nu era prea devreme, nici prea tîrziu, a pleca. A pleca cu o geantă sau cu mîna goală... Iar dacă Ina, cînd ieşea în oraş cu poşeta ei şi Lucian cu mapa lui, nu porneau undeva aiurea, era fiindcă deprinseseră locul unde erau adăpostiţi. — Pînă cînd?... Pînă la sfârşit... şi indiferent — de ce!... INA—LUCIAN IN MENAJ — DISCUŢII FELURITE IN CERCAREA DE A SE CUNOAŞTE ŞI ÎNŢELEGE Ina nu-şi da seama că reaua creştere era atuul ei cel mare, de aceea chiar farmecul opera ; nu se găsise încă nimeni oare să corecteze acea rea creştere care era atuul ei; pentru un om lucid cum era Lucian, această făptură instinctivă avea noutate, o transformare a ei l-ar fi dezamăgit ; era însă prea tîrziu ca să se transforme, să se ,jdasfigureze", cum gîndea Lucian. în adevăr, acel fel de a fi era totodată creat de împrejurări, înnăscut şi voit, — aşadar, Ina nu se mai putea schimba... — îi va fi însă greu să îmbătrînească ! — trăgea el concluzia din cine ştie ce incident; în adevăr, fără a ţine seama de tinereţe, n-ar fi putut admite capriciul, absurditatea şi cutezanţa — cele trei elemente de bază ale acelui caracter. Lucian renunţă la cercetarea acestui viitor îndepărtat, totuşi acea devenire n-ar fi fost chiar aşa de anevoie de închipuit. O auzise cîndva spunînd : — Am sărit peste un an greu... nu vă spui anume care!.— Anul al treizecilea! — hotărîse glasul de ornic al lui Lucian. Ina uita să se minuneze de vrăjitoria lui Lucian, pentru a se uimi de faptul că el auzise ce se vorbea în colţul opus, mai ales că ar fi putut jura că nu e atent, deoarece scria la biroul lui. — E un vrăjitor ! gîndi fără plăcere. Atunci cînd aflase că cela cu flajoletul era un personagiu al vieţii sociale şi politice, nu putuse crede nici înţelege, totuşi deoarece 70 acestea erau afirmate de Maestru, trebuiau fi crezute ; acum, măritată cu Lucian, se afla pe acelaşi punct al nedumeririi : îl constata, nu-1 înţelegea. Dealtfel exista o reciprocitate. Lucian, şi el, o constata, o descoperea la fiecare moment, fără a o putea aşeza logic, într-o convingere ; aşadar el era pentru ea un vrăjitor, ea pentru el, o buruiană ciudată ; erau deci o pereche bună, mai ales că exista şi ceva limpede în alăturarea lor : — el o iubea, ea pe el — nu ; dozările sentimentale, de obicei variate şi încâlcite, aci erau lknpezi-limpezi în sine, limpezi în conştiinţa lor. El ştia că Ina nu-1 iubeşte, ea ştia că Lucian o iubeşte, asupra unui punct însemnat avea o bază mai solidă decît se întâmplă adesea, numai dozările, acelea erau mai anevoioase şi primejdioase ; aci, Lucian veghea permanent, pe cînd Ina se lăsa la voia impulsiilor, ceea ce descumpănea echilibrul forţelor în joc, şi pricinuia nesiguranţa reacţiilor. — Un mic animal instinctiv ! — ai fi crezut că e o definiţie bună pentru Ina ; te aflai însă în faţa unor probleme care oer la fiecare moment să le rezolvi — de aci, jocul orb, liber, al destinului lor, ca al oricărui ins. — Dece plac acestuia şi nu i-am plăcut celuilalt ? — se întreba Ina, pe care răbdarea lui Lucian o revolta uneori. — De ce nu ţipă la mine, nu mă ocărăşte, nu mă bate ? Aş putea atunci să strig în gura mare : — Iubesc pe altul ! — Nu, acel iezuit nu-i da prilejul să ţipe cuvintele unui astfel de adevăr. —■ Ce s-ar întâmpla atunci ? — se întreba Ina speriată ; se uita în jur la cameră, la mobilier, ca la un decor fictiv, sau ca la o jucărie de lux, din acelea pe oare, pe timpuri, i-o oferea Consiliul de tutelă, o dată pe an, şi ea nu ştia ce să facă cu aicel dar, care depăşea dorinţele ei, sau care cerea să ai o trăsură de casă, un cupeu, ca acela al unuia din tutori, sau un automobil. — Nu ! acel apartament nu era al ei... Nu, nu l-ar fi putut lua cu ea... Ar fugi aşa cum se afla! Unde să fugă? De ce să fugă? Din obicei pe semne, din spaima rămasă în ea de pe vremea nebunului, primul ei bărbat! Ina se liniştea, cu grija de a nu-1 fi supărat pe Lucky apoi se aşeza lîngă Elena sau, în lipsa ei, lîngă Castel Petrescu — bizară alăturare a celor doi în ea! Elena era un adăpost sigur, pe cînd bietul Costel Petrescu, acela ce era ? — Un cîine de ogradă, oare nu ştia însă să muşte, fricos şi dînd umil din coadă ; fiindcă totuşi era cîine, cineva şi-ar fi putut închipui că poate ştie să muşte... Da, cam astfel trebuia să-işi fi făcut socoteala, instinctul care sfătuise pe Ina să aleagă pe aceşti doi : Elena şi Costel Petrescu. în afară de ei, «rai avea ca sigur, pe dulăul Ghiţă, — doctoraşul — cum îl mîngîia, fiindcă îi era drag şi mai ales fiindcă observase o uşoară încreţire a buzelor lui Lucian, oînd ea glumea prea mult cu doctorul Vlad. — Te pomeneşti că e gelos pe Vlad... întotdeauna omul ăsta mă scoate din fire... Gelos pe Vlad şi nu pe Leopard ? Pesemne nu crede în existenţa lui ? îşi amintea apoi, că ea însăşi făcuse prostia să-i spună că a iubit pe cineva pe care îl chema Leopardul, şi anume la aşa zisa logodnă a lor, între intimi : — Am auzit vorbindu-se! — îi răspunsese Lucian politicos, ca despre un nume oarecare, din lună... ca cineva care nu e informat şi nici nu are vre-o curiozitate. Atunci pentru întâia oară Lucian dase Inei impresia oui va străin, neliniştitor, ciudat... — Oare ce voise să spună ?... Oare ce auzise vorbindunse ? Iată, Ina pierduse un leopard şi dase peste o altă dihanie ciudată, căreia oare ce nume, în regnul animalelor i s-ar fi potrivit ? Ina căutase puţin, apoi 71 renunţase, deoarece cunoştinţele ei despre regnul zoologic erau foarte reduse. I se păruse că Lucian acela, a surîs ? Nu, rămăsese neschimbat în lipsa lui totală de expresivitate. Ina căutase pentru el, o ocară, cel puţin o poreclă, dar n-o găsise. Ar fi putut să-i spuie „luciferic", dar vocabularul ei nu conţinea cuvântul. Acum, iată, Ina nu înţelegea de ce Lucian era religios, practicant, deoarece se ducea des la biserică şi asculta cuvios, recules. Ea nu fusese deprinsă ; cînd, uneori, trebuise să însoţească pe Elena se plictisea. în biserică, Elena era activă ca pretutindeni, se închina la icoane, după anume reguli, avea ceva de tăinuit cu preotul prin deschizătura uşii altarului, în care timp ei i se încreţea pielea, atuhci cînd corul improvizat intona cu un semiton mai sus sau mai jos. Cum însă Elena avea mereu ceva de tăinuit cu preotul, ea se adâncea în contemplarea zidurilor vechi, acoperite cu chipuri ale căror culori erau şterse. Refuza să însoţească pe Elena la vre-o biserică nouă, îi punea condiţii. — Să mergem, la biserică ? La oare ? — şi nu ceda. Elena era cea care trebuia să cedeze, din dorinţa secretă de a o aduce pe Ina la credinţă. în adevăr, Ina era o păgînă, dar fără de ştirea ei. Boer Vergu, printre alte principii avea şi pe acela de a fi liber cugetător, iar mama ei nu se ducea niciodată la biserica de alături — fiindcă, binevoise a explica fetiţei Ina, o singură dată, atunci cînd copila, ca pentru o plimbare, solicitase pe mama ei cea ciudată, să meargă la biserică, — fiindcă biserica fusese clădită în ograda fostă a lor şi de strămoşii lor. — Tocmai de asta ! — stăruise logic fetiţa Ina,^ dar obţinuse numai o privire dispreţuitoare —. cea de obicei rezervată tatălui ei. Mamă-sa intrase apoi îh aburul şi apele ei singuratece, de unde n-o mai puteai, câtva timp, aduce la realităţi. Ina, în ce privea credinţa, răsbătuse prin tot felul de faze, fără de convingere nici pasiune ; ajunsese apoi la un punct la care se stabilise — cel al incertitudinii. Lucian se stabilise şi el la un punct fix, dacă nu cert : — Crede şi nu cerceta ! Deaisemeni Lucian mergea bucuros la biserică atunci cînd îi îngăduiau ocupaţiile. Ina îl tachina, totodată cerca a se convinge pe sine : — La început au fost, apele ! — Nu ! La început a fost Dumnezeu ! — corecta calm Lucialn. Ina îşi urmărea şchiopătând demonstraţia raţionalistă : — atom, aer, apă, pământuri, corpuri cereşti, vegetaţie, animale, — toate defilau în dezordine şi incomplete — apoi venea maimuţa şi omul derivat din ea. — Nu e bine ! — striga Ina şi chipul lui Lucian, luminat parcă de o rază piezişă, surîdea conciliant. — Da, ştiinţa porneşte şi se opreşte la o necunoscută, slujindunse de ea, cu cît mai logic, mai generos, e să pui acolo la început o forţă dincolo şi peste puterile noastre, de la care derivă tot : — Dumnezeu ! — Ceea ce îndepărtează pe mulţi, e chipul de moşneag, închipuit de oamenii respectuoşi faţă de înţelepciunea bătrînilor. — Făcută după chipul şi asemănarea omului — în chip necuviincios sau in lipsă de imaginaţie — şi pînă la urmă de ce nu : — omul după asemănarea Domnului, — toutes proportions gardees. — Ina n-avea nici un fel de crez sau întruchipare, dar materializările lui Lucian îi erau neplăcute, o stânjeneau în ceva ce n-ar fi putut lămuri. Ea ar fi avut nevoie fie de un stăpîn suprem, fie de o „mare necunoscută" care însă să explice şi să rezolve problemele cele grele. Un sprijin, unul uriaş, ablsolut şi care să o apere, pe ea, Ina... — De ce, de cine ? 72 Napăsătoare de altfel la respectul ce i s-ar fi cuvenit acelui stăpîn suprem şi cerîndu-i de toate, fără de nici o nădăjde. Lucian era uzi practicant, dar nu vrea să-şi dea motivele : — Crede şi nu cerceta ! — îl tachina Ina, cercînd a se convinge pe ea însăşi : — La început au fost apele ! spunea Ina, dibuind. — Nu... La început a fost Dumnezeu ! — corecta calm Lucian. Ina cerca să unmeze şchiopiş demonstraţia : atom, ape, pămînt, aer, corpuri cereşti, animale, vegetaţie, toate defilau în dezordine. Apoi venia maimuţa şi omul. — Nu e bine... lipseşte ceva ! — exclama chipul lui Lucian, luminat parcă de o rază piezişă, surîdea conciliant. — Ştiinţa demonstrează totul plecând de la o „necunoscută", dar refuză să cheme acea necunoscută cu numele dumnezeu, se opreşte deci la atom şi aci pune un simplu X, cu cit mai bogat, mai logic chiar, e să presupunem o forţă dincolo de putinţa noastră de cercetare : — pe dumnezeu. Ceea ce depărtează pe mulţi, e chipul lui de moşneag, închipuit de oameni astfel, de oameni simpli şi totodată respectuoşi faţă de înţelepciunea bătrînilor. — Aşa dar un bătrân, mai .bătrân ca toţi bătrînii tuturor veacurilor şi înţelept ca ei toţi laolaltă. — Asta, fiind valabilă atît cît există respectul faţă de bătrîni. Atomul şi ceea ce ar fi înapoia lui, iată nu sufăr materializare, concretizare şi omul are tendinţa de a concretiza, iar cei spiritulaziaţi admit o mare necunoscută, care deci sub-cifrul necunoscutului, rezolvă ceea ce nu vor să le rămînă nerezolvat. — Mi se pare că am «înţeles! spuse Ina. — Mie îmi plac mult bisericile... aşa cum sînt ale noastre!... — Eşti artistă şi eşti femeie, de două ori fastuoasă. — Matematicienii şi ei rezolvă totul cu X — necunoscuta. Cei ce au simplificat ritul, sînt mai aproape de spiritualitate, ceilalţi însă, mai fastuoşi în iubirea lor mai pregnantă, aduc mirodenii, risipesc aur şi argint, revarsă culori. — Sînt mai generoşi şi au nevoie ei înşişi de mai multă materializare. Eu pot concepe o mare necunoscută, totodată îmi plac fastul şi mirodeniile. Miturile unor popoare sînt fastuoase, dar exclud prezenţa, atenţia, încordarea spiritului înspre ceva abstract. Ina se opri la cuvîntul rituri, îşi aminti mărturisirile lui Lucian despre acele anume case misterioase, în care baiadere moderne şi dervişi actuali, fumau ţigarete lungi, otrăvite de opium, dar gîndul ei lunecă peste această amintire, se opri la Leopard; acela amintea fără de voie de rituri păgîne... Dar Leopardul nu se materializa ca alteori, în amintirea ei, devenise cumva numai un simbol ? Nu era sigură. îl mai iubea... îl uita... îl ura... îl dorea... Exista ? — totul se amesteca în ea ca în momentele cînd Lucian îi punea mîna uşor pe frunte, apoi organiza ceva, o plimbare, o distracţie oarecare, imediată ; teatru, dejun la restaurant, plimbare cu maşina afară din oraş. — Dincolo, de atom e Dumnezeu ! decise Ina, punîndu-şi mîna pe frunte, apoi căutând în poşetă tubul de rouje de buze, care vecinie se rătăcea, fiind totuşi la locul lui obicinuit. Lucian, pe cînd feciorul îi peria haina, gîmdea : — Ce organizată e uneori în mintea mea problema asta şi ce stîngaci o exprim ! „Nu cerceta aceste legi !" — îi sună în gînd, apoi zvelt, porni spre camera de toaletă a Inei. Fetiţa lui — cum o chema, cînd se simţea mişcat de singurătatea ei, — îl aştepta, cuminte, dar gata să devină nerăbdătoare ; aşadar sosise la timp ! — surise în sine. — Da, şi în existenţa ei sosise tot la timp ! îi plăcu să se simtă necesar, nu cerea vieţii lucruri imposibile, îi cerea pe cele posibile. îşi aminti de 73 bunul Vlad, i se păru că-1 aude pe el, cărturarul: — Ce tot trăncăneşti acolo? Cărturăria la rostul ei... Dumnezeu la ceasul şi la locul lui! Avea dreptate bunul Vlad. Ina îlnsă era preocupată acum de trecutul lui Lucian, deşi acest capitol a foist discutat între ei şi Lucian a decis că trebuie socotit închis ; totuşi, ea nu s^a astâmpărat şi nici nu s-a sfiit a cerceta despre o „casă misterioasă" pe care aflase că o frecventa des Lucian. Asupra trecutului lui, Ina îl întrebase vag, încă din timpul logodnei şi Lucian, luat prin surprindere oanecum, totodată amintindunşi că Una e o văduvă, povestise sumar ceva despre o anume casă ospitalieră ; vorbise decent, în treacăt şi cu o sinceră dezinteresare. Iată, acum abia, Ina simţise dorinţa să cunoască acea casă, dorinţă pornită din curiozitatea ei, totodată culpabilă şi naivă; avea dealtfel o scuză; în timpul logodnei a primit o scrisoare mîrşavă — anonimă fireşte — dar cu adresa foarte limpede a acelei case. — Gelozie sau curiozitate, sau acel amestec de sentimente, amestec complex, care e cel al firii ei ? Iată că Ina era cuprinsă de curiozitate şi de acolo pînă la decizia de a se duce acolo, e numai un pals, ■— dat fiind firea- ei cu reflexe repezi. Vizita ei, fireşte, a fost stîngace, nemotivată, a enervat-o. Patroana a primit-o cu un amestec voit de mirare şi respect, care a trezit pe Ina, i-a pus în faţă imprudenţa comisă, pericolul... Femeia aceea o recunoscuse, avusese motive să urmărească devenirile lui Lucian şi chiar neruşinarea să kutre în biserică un minut. Nu fusese observată. Ce sentiment o minase?... Nu putea pretinde nimic!... îşi făcuse cumva vre-o iluzie ? Simplă curiozitate ?... Acum, iată, ducea celorlalte marea veste ! Ina cuprinsă de o frică bruscă, fugise, luase primul taxi şi sosise acasă plină de spaimă că Lucian nu va mai fi acolo. Dece ? Unde ?... Secrete ale emotivităţii ei ciudate. O consecinţă totuşi fusese : —,dorinţa Inei de a avea un copil, dorinţă tot atît de puternică, cît de absolut îi era pînă acum refuzul unei astfel de perspective. Ar vrea să ceară cuiva un sfat imediat, dar Elena nu mai e sjcoIo, — la îndemînă ; îşi aminteşte că Lucian totuşi, de dum se iveşte un diferend sau o nedumerire, spune : — Vom întreba pe doamna Elena ! — lucru de care Ina e geloasă. O supără mai întîi rezonanţa numelui Elenei, pronunţat de Lucian, ■— cu devoţiune, e drept. Lucian are încredere în avizul Elenei despre orice şi, dimpotrivă, supune orice părere a Inei, unui examen. E firesc — gîndeşte Ina cu ironie —, Lucian s-a înamorat de ea, tocmai pentru absurditatea şi inconsecvenţa felului ei de a fi, cum deci i-ar cere sfaturi ? Ea e amorul şi Elena e sfătuitoarea, prietena cea cuminte ! Iată, acum îi vine ideea, nebizuită pe nimic — că ceea ce lipseşte căsătoriei ei, e un copil; a auzit acest adevăr comun, nu-1 înţelege bine, n-au dorit niciodată un copil — dimpotrivă — acum însă are ideia asta nemotivată dar stăruitoare. îşi aminteşte acel adevăr curent : că o casă fără de copil e pustie, nu e' de fel convinsă, dar crede că „aşa e piesa" şi, impulsivă ica de obicei, cearcă a convinge pe Lucian care rezistă, nu anume fiindcă nu vrea să aibă copii, ci fiindcă e convins că Ina nu e făcută pentru maternitate, de altfel ceea ce mai ales 1-a atras a fost firea ei absurdă, firea ei de artistă, dare exclude virtuţile materne, aşa cum Lucian le concepe ; Lucian iubeşte şi libertatea şi crede că un copil îţi răpeşte acest bun preţios. ^— Care libertate ? Nu se întreabă anume ; cuvântul, e totodată precis şi vast. 74 A vrut pe Ina, — o are — si nu vrea lanţuri, ei jocul liber al devenirilor lor doi în duelul acelei împerecheri la care a contribuit misteriosul Leopard. Lui Lucian d-'a plăcut lupita ou un ri\sal puternic... Un copil înseamnă înfrângerea lui, nu va mai fi nici răpitorul, nici duşmanul, va fi tatăl copilului. Nu are încă nici vîrsta, nici dorinţi'le unui trai tihnit, plin de necazuri mărunte. Ina — mai ales după vizita ei, aceea anume, vrea o legătură trainică, indisolubilă, e aceeaşi permanentă dorinţă de a avea un sprijin sub o altă fonmă, deci un duel de ^dorinţi contrarii şi, ceea ce e mai ales neplăcut, o neînţelegere tacită, i LUCIAN ŞI POVESTEA DEMISIEI LUI DE LA MINISTER — Nu înţeleg, spuse Aimee, cum poate cineva părăsi o slujbă admirabilă — ea avea pentru cuvântul admirabil o predilecţie — cum poate părăsi o slujbă admirabilă, pentru... pentru... — Pentru nimic ! — o completă Lucian cu ton amabil. — Să vă explic, doamnă Aimee ! — Toate cercările, chiar cele venite de la doamna Elena, de .a-1 familiariza du „acea persoană" cum o numia el uneori, toate acele cercări nu .reuşiseră. — E o chestie de distanţă! — explica el, neexplicit. Iată că Aimee îi punea iar o întrebare, de irfmdul ăsta însă era dispus ,să-i dea expli-fcări. — Aşa dar, doamnă Aimee „nu înţelegeţi cum poate un bărbat părăsi slujba de Secretar General la Interne, pentru a rămâne un umil îagotist! ■— E o problemă de distanţă ; ministrul meu — cu pare am ramate • prieten — îneeputee să mă preţuiaseă prea mult, pesemne. Din pricina acelei preţuiri mă luase din biroul meu de Secretar General şi mă mutase la cabinetul său ■— detaşat —, cum se zice, cabinetul său .se încălzea prtost, deci o primă nemulţumire şi o primă neînţelegere, deoarece, pe cînd ministrul meu era mereu la temperaturi înalte, mie mi-era frig, — nu s-ar putea crede cît de însemnate pot fi lucrurile astea mărunte. G altă, şi foarte mare, a sa greşeală, a fost că m-a supraevaluat : da, mi-a puis o masă şi un scaun alături de biroul său şi aceste semne de dragoste părîndu-i-se încă insuficiente, mi-a mutat scaunul chiar la propriul său birou de lucru ; era, fireşte, pentru mine o ciniste, un frumos început de darieră politică, pentru cine ştie ce înseamnă politica, şi cine era pe-atunci Cocu Grigore. Aveam multe de discutat împreună, de aceea şefului i s-a părut că încă sînt prea departe şi m-^a obligat să apropii scaunul de al său — fireşte ca pe un semn de deosebită amiciţie. A fost începutul sfîrşitului, s-a întâmplat ceea ce era nonrrial, anume să nu fiu de aceeaşi părere asupra vreunei chestiuni în discuţie ; această deosebire de vederi, ,de la o cameră la alta s-ar fi aplanat poate ; de la o vecinătate atît de mare însă, iată că aburul contrariu al acelor idei, a făcut, cum era firesc, că opinia unui ministru să trebuiască a fi cea precumpănitoare, iar eu am demisionat iar, — gest catastrofal nu pentru serviciul pe care-1 părăsiam, ei pentru .raporturile personale cu şeful meu, lovit în interesul ce-1 avea pentru mine şi ofensat, pesemne, de atitudinea mea faţă de cineva, care mi-a arăltat bunăvoinţa pe care, de fapt, mi-o arătase el. ■— Un prim ministru pe mine nu m-ar speria ! — declarase Ina. — Fireşte că de acolo de unde te uiţi tu la el, nu te sperii, adică de la înălţimea unei femei tinere, frumoase şi obraznice, dar eu eram un nou venit, ,fizicu'l meu nici el nu avea importanţă, dat fiind că şeful meu era un om cum se cade, şi mai eram şi obraznic — dar fără să fiu femeie. Era, mi se pare, a treia şi ultima demisie, iată eram iarăşi liber şi vagabond ; într-o zi, intrîrid la Ateneu în timpul unei repetiţii a Simfonicului, venit aşa la înitîmplare, iată mă pomenii oferindu-mă maestrului Marcian ca fagotist ; s-a întâmplat să mă primească de îndată — ne mai cunoscusem noi ,tot din orchestră, de unde fugisem ca şi de la Minister, sînt un om care, peŞemne, nu se poate fixa... Dar acum iată mi-am găsit însfîrşit o carieră pe viaţă — cea de soţ, probabil şi ea plină de neajunsuri. Iată, ţin să te previn că poţi invada Itot apartamentul, la nevoie şi etajele celelalte ale altor chiriaşi, nu însă biroul meu, sub nici un pretext, pentru nici o cauză. Ina tocmai vrea isă argumenteze că poate surveni vre-o cauză care... — Pentru nici o cauză ! — repetă Lucian. La caz de foc, trimiţi fata din casă să trimită feciorul să mă anunţe că e foc, iar tu anunţi pompierii. Ina cercase să surîdă, dar surîsul îi rămăsese în (drum, căci ridicînd ochii spre Lucian îl văzuse în picioare în faţa biroului, îngheţat ca un bloc în răciitor, şi aşteptând ca ea să iasă. Ina ieşi trîntind uşa, oare capitonată şi pe resorturi se bătu de trei ori, fără sgotmot, ap'oi se închise ; i se păru că uşa ceea, oare se închidea aşa de aproape de obrazul ei, avea ceva asemănător cu ceea ce simţise ea, atunci cînd se decisese să fugă în lume de la bărbatul cel dinţii ■— nebunul. (Da ! La fel, întocmai simţise, atunci cînd la Geneva, cu geamantanul în ,mînă, rupltă din umăr de greutate, se trezise pe peronul din dos al gării. iSe scurseseră pe rînd taxiurile, tramvaiele, pietonii, hamalii, şi eă rămăsese singură într-un pustiu... Aceeaşi, simţire ca atunci în copilărie cînd profesorul îi spusese să nu ,m:ai vie a doua zi la curs, deoarece din pricina purtării ei va fi dată afară. Da, ea fusese necuviincioasă şi obraznică, dar ea pe el, pe profesor îl blestemase, fiindcă o nenorocela trimiţînd-io ou astfel de veste la mamă-sa, acasă.. Şi iată acum, atei monstru de Lucian, o lăsa singură îneuind uşa biroului, singură e drept în salonul superb pe dare îl locuia graţie lui, salon a cărui stăpînă era ea — dacă ar fi vrut să fie... dacă ar fi ştiut să fie!? Aşa cum simţea în toate împrejurările, deşi ea era cea vinovată, anume daracterul ei pe care refuza sănl înfrâneze cît de puţin, — i se părea că e victima unui destin rău, c'are o prigoneşte peste tot, — evident fiind totuşi că o ducea pretutindeni de m'înă un noroc orb. Ea însă, dibuia ca orbul în neştire, fără nici un simţ al orientării şi .nimerea sau pereţii, sau uşi care se închideau peste ea făcîndu-i cucuie, cucuie a căror vină nno purta nimeni, dar nici de faptul că ea e de vină nu se convingea, rămânea victimă permanentă a ceva. Ina aminti, că nu o dată ci de vre-o trei ori Lucian fusese ministru, tot puţină vreme şi tot din acelaş motiv de „ţîfnă" ; ea însă se răzbuna gândind : „Nu-1 ţine nimeni !" — Constată că e o simţire urîtă, o simţire de (slugă dată af'ară şi care spune de după uşă : — la vor nu stă nimeni ! — Şi dece oare avea ea această pornire de inferioritate, iubind totuşi ceea ce e valoros, ales, frumos ? — Dece ? îşi aminti de mama ei, de corsajul cu balene, corsajul inflexibil al rochiei ei demodate şi medalionul cu lanţ gros de aur, purtat din zori şi pînă-n seară de boeroaica scăpătată. Nu ! Nu-i semăna. Semăna cu acel tată, care nu venia acasă cu zilele şi nici la slujbă nu se ducea, de- 76 ficient de pretutindeni deşi fără de viţii. — Da ! Cu el semăna !... De oe insă să semănăm ?... LUCIAN — CARACTERUL ŞI UNELE CONCEPŢII ALE SALE DESPRE .MAESTRU ŞI INA. Eu sînt om cu ziua, sau cu luna, cîteodată cu anul ! — spune Lucian, darie e în toane bune. Pe mine mă ehi'amă boerii, cînd se încurcă ceva sau e vre-o treabă neplăcută de făcut şi pe urmă mă concediază. lin felul ăsta cînd e de consultat Cddul, „ediţie completă şi revăzută", iată îşi amintesc de mine, .care din deprindere stau cu legile de vorbă la biroul meu, pînă noaptea tîrziu. Acum am cu adevărat un birou ăl meu ; înainte mă culegeau de pe la repetiţie sau din culise! —Un „Ssst!" discret al lui Ghiţă prevenea pe Lucian că a comis o imprudenţă. — Bravo Luky ! — se auzea rîsul bine timbrat al linei, cel de bună dispoziţie ; fusese o înţelegere — în neînţelegerea lor, — cea de a nu fi galoşi unul pe altul. Dealtfel, spunea Lucian, aceasta e socoteala cea mai bună, numai o femeie prea simplă sau una prea încrezută, nu vor avea îndoieli; înapoia iubirii există o neînţelegere fundamentală şi numai pe canavaua acestei neînţelegeri se va rostui înţelegerea, care se naşte şi trăieşte din toleranţă. Ina se înJoia măgulită fără însă a aprofunda, căci nu înţelegea pe Lucian, aceasta era realitatea, nu-1 înţelegea, deşi linia lui de gîndire era clară, definită ; îşi aminti că Elena nu se gîndea ide fel dacă înţelege sau nu pe Marcian şi, iată, unirea lor era perfectă. Luaţi separat, Marcian şi Elena erau oameni oarecari, din care unul avea geniul muzical : consideraţi împreună, erau un fenomen nespus de rar şi de interesant; se putea studia „pe viu" fenomenul amorului, ale cărui argumente au fost dinrotdeauna şi vor rămîne absurde. Elena era o burgheză lipsită de simţul şi de valoarea artei muzicale şi Marcian era un om fără de agrement fizic ; marile lor calităţi sufleteşti, acelea erau ascunse. Geniul lui Marcian fixat pe un punct : — muzica, nu se revărsa pe de lături, cei doi se iubeau ca un bărbat cu o femeie, se iubeau temeinic, pentru totdeauna, nu acum cînd erau uniţi după lege şi rit, ci dintJotdeauna. Nu se putea afla mai multă cuviinţă în păcat, ca cea a legăturii lor încă (atunci pe cînd Elena era măritată cu 'altul, iar căsătoria lor după lege nu adăogase nici ea nimic, deoarece dincolo de cea mai mare măsură a unui sentimehit, nu se poate trece. Ideia de a adopta o fată majoră şi venită din toată lumea, nu mirase pe nimeni, chiar şi Lucian, cel care înşuruba şi desşuruba orice, pricepuse omeneşte această adopţiune. A fi în 'adevăr „doi" e o cumplită problemă a iubirii ; erau poate şi oameni care nu-i vor fi înţeles, oameni din afară de sfera lor de gînd şi de suflet. In cariera lui de avocat, Lucian văzuse doi inşi, doi daliei, care ise băteau pe un copil, pe care îl revendicau cu înverşunare şi lipsă de dovezi, „ca să le aducă gologani cerşiţi" ! — spusese procurorul. — Nu ! Pentru altceva ! vorbise liUcian întru apărarea lor,'ca avocat din oficiu. Vorbise cu pasiune şi succes, apărînd principiul adopţiunii şi avusese icîştig de cauză. Cîştigase acea 'cauză fiindcă avusese convingere. Lucian spusese premierului : — Fac eu ancheta asta, fiindcă am fost oîndva comisar- ! — Premierul rise ca de „una bună". — Da ! Am fost comisar ca student, anume pentru 77 practică ! — Ciudat om eşti !, spuseise premierul, rămas fidel ierarhiilor, dar care preţuia pe revoluţionarul Lucian. — Da ! Derbedeii şi femeile,, sînt o şcoală minunată ! — îl asigura Lucian cu seriozitate. Iată, fusese omul cu flageoletă *) în orchestra Maestrului, care îl cinstea cu preţuirea lui, şi Una cea obraznică consimţise a-1 lua în căsătorie ; totuşi cînd fusese ministru, ciudata fată nu fusese uimită de fel, rămăsese aceeaşi, >ceea ce Lucian apreciase. Da, pentru Ina, Lucian fusese la început „tipul cu flageoletă". Curînd, devenise „vampul" — cum spunea ea în sens glumeţ, totodată, masculinizând cuvîntul — Ca una ce nu ştie gramatica ! — o tachina maestrul. lina nu bănuia că flageoletul era un aspect minor, al unui om cu un caracter accentuiat, prea accentuat. Lucian însă era totdeauna bine limpezit asupra scopurilor lui, orişioari. Fusese la început atras de firea atît de interesantă a maestrului, apoi interesat de traiul lui conjugal cel idilic şi abia mai târziu, fata aceea cu o biografie şi o situaţie incerte îi deşteptase curiozitatea ; o veche amică a lui, apunea că socoteşte curiozitatea ca pe un prim simptom al unei boale periculoase. Paradox, dar care da de gînidit. Mult timp, Maestrul nu cunoscuse dedît îndeletnicirea lui Lucian de muzicant minor ; abia cînd aflase că Lucian se ocupă de politică, pricepuse care era cauza ce-1 oprea de a se ocupa mai serios de muzică. Din „Quartet" Lucian se retrăsese, apoi urmaseră periodic demisiile de-la slujbă lui ; între timp luate doctoratul şi se semnalase ca avocat într-un proces gălăgios ; era începutul unei cariere, cu aparente fluctuaţii, în eare-însă omul, fixat pe o poziţie, urma a fi consecvent cu sine. Alteori, Lucian explica caracterul lui prin numele de : Luciliu Lucian —. Cum oare să nu te nătepreşti, cu un nume atît de labial ! Marcian vedea în el pe instrumentistul care niciodată nu greşise o „intrare", pe omul care-i aducea la maşină vioara, neatinsă, şi pe cellalt om, pe oare îl bănuia, îl presimţea, anume căruia i se poate spune : — lată un om ! în ce privea acel (Stradivarius, Ina se uimea şi îi reproşa curajul. — Dacă se lovea, sau dacă Lucian rătăcea acel Stradivarius? — Tocmai pentru a evita astfel de riscuri, îmi luam eu sarcina ! — Eşti deci infailibil ? — Fireşte ! răspundea. — Taci că te sugrum !, simula Ina gestul, pe cînd el îi apuca, vîlvoiul părului, în pumnul mic, dar oa de fier. Ceea ce Lucian nu mărturisea, era că prin contactul pricinuit de vioară, el căutase a se apropia, de viaţa intimă a Maestrului. Era Un detectiv care urmăria misterul: Marcian-Elena, apoi mai târziu, misterul Marcian-Elena-Ina. Fusese o întreprindere pornită greşit, deoarece nu descoperise nici un mister. Se* aflase în faţa unor stări de fapt, simple, limpezi. Fără ■câmp de investigaţie, .curiozitatea lui scăzuse şi deodată şi interesul pentru flageolet. îl captivase un timp, cea de a doua îndeletnicire, Dreptul, şi îi hotărîse cariera. — Dacă „demisia" se poate numi o carieră, atunci eşti un om de carieră ! — îi spunea acru-dulce premierul. în cutia lui, dublată cu. catifea albastră, flageoletul aştepta resemnat întoarcerea ingratului. Mai tîrziu, flageoletul devenise pentru Ina şi Lucian un simbol al apropierii. *) Scriitoarea foloseşte denumirea franţuzească a flautului; la fel procedează: şi în alte cazuri: vezi, de ex.: peignoir etc. (N.R.). lor. — Dumneata cine eşti ? — întrebase Ina pe Lucian, văzîndu-1 că urmăreşte cu grijă destinul vioarei fabuloase a Maestrului. — Eu sînt 'omul cu flageoletul. Dar cine eşti dumneata ? — se prefăcuse Lucian a nu şti. — Eu sînt fata din casă ! — răspunsese Ina cu seriozitate. De atunci interesul lui Lucian pentru Ina fusese deşteptat, mai atent sau mai distrat, gîndul lui revenia la „fata din casă". Iată că vânatul sălbatec se domesticise, dar pînă la ce măsură... şi pînă cînd ? îi reveniau în minte lui Lucian şi mâinile frumoase ale Maestrului Marcian, prin contrast cu restul ; mîini bine alcătuite, ce păreau delicate, totuşi cărnoase, iar muşchii ce jucau sub piele la comandă, cu o precizie matematică. Parecă natura şi exerciţiul laolaltă, le alcătuise perfect, în dauna trupului, care da impresia unui material neglijat; oaşicum natura a slobozit în acele mîini obsedante, caşi dincoace sub învelitoarea aparent neîngrijită a trupului, nu numai geniul muzical, ci şi o nebănuită sensibilitate umană. LUCIAN-INA — MENAJ PROASPĂT — DESPRE COSTEL PETRESCU — LA ÎNCEPUTUL CĂSĂTORIEI SI ÎN TREACĂT, UN TIP DE BEŢIV: NICOLAE NICULESCU. Lucian, în ziua aceea în drum spre casă, era preocupat de felul cum va reacţiona Ina, Cînd îi va propune să invite pe Costel Petrescu la un dejun duminical. Ideia îi venise în chiar dimineaţa aceea, n-o discutase de fel cu sine şi nici nu era dispus s-o discute cu Ina. Spusese : — Am invitat pentru duminică la dejun pe un director de la minister, sper că îl vei primi bine. Nu e un om de lume şi nici prea inteligent! adăugase cu gravitate. — E Costel Petrescu — flirtul meu de la minister ! — răsese Ina. Lucian fusese plăcut impresionat de consimţământul ei ; de obicei Ina avea un spirit îndrăcit de contradicţie, fie că era mai mult o dorinţă ele a comanda, de a se juca de-a stăpâna casei. E drept că Ina, atunci cînd se hotărâse a primi propunerea în căsătorie a lui Lucian, decisese că ea va fi stăpână, ba chiar tirană. Nu avusese însă din primul moment ocazia să-şi exercite tirania, deoarece prin îngrijirea lui Lucian, intrase într-un apartament complect mobilat şi găsise un personal bine stilat. De fapt, la început se simţise dezorientată, dat fiind că îi lipsia experienţa, era ca şi cum emigrase dintr-un adăpost blagoslovit, în altul bine alcătuit în care avea voie să se joace de-a stăpîna casei. La cea mai mică dificultate, Ina recurgea sau la Elena sau la Lucian, afirmîndu-şi ansă dorinţele, aşa fel încît totul se făcea oarecît pe placul ei, programat însă în linii generale de Lucian, şi chiar în unele amănunte. Prin grija lui Lucian intrase deci într-un apartament nou şi complet şi era prea tîrziu sau prea de' vreme pentru a reacţiona, deoarece ea nu adusese acolo nimic al ei propriu, în afară de valizele cu obiecte strict personale. ODa, se mutase doar dintr-un adăpost blagoslovit într-altul confortabil şi avea voie să se joace de-a stăpîna casei, fără de' răspunderi. Cînd Lucian îi anunţase că vor avea oaspe pe Costel Petrescu, Ina răspunsese evaziv : — Nu ştiu dacă acest Petrescu îmi convine ca oaspe. — Nu mai te poţi gândi dacă îţi convine sau jiu, odată ce a fost invitat de mine ; te vei preocupa numai de pregătirea necesară, dealtfel simplă ; un al treilea tacâm şi atlta tot; ceea ce importă e însuşi faptul de a-1 fi invitat şi grija de a-1 face să se simtă bine. — Odată ce a fost invitat de mine ! — îl îngîna Ina în gînd, întocmai ca cea mai rău crescută elevă a unui pension prost. — Eu voi prepara un dejun de gală, 'am ocazia să mă joc de-a stăpîna casei. — Oare ce se mănîncă la o masă de mare etichetă ? — cerca Ina a-şi bate joc de musafir. Cum însă Lucian nu reacţiona, impasibil, el era cel oare, într-un fel, avusese ultimul euvînt. In ziua sorocită, Lucian sosise acasă cinci minute înaintea oaspelui şi întrebase care e „menuul", găsise că e încărcat, suprimase racii. — Se vor servi diseară... cu voia ita ! — se adresase apoi Inei, care în dilema de a provoca o scenă sau de a renunţa, iată pierduse momentul oportun : — Un diavol! E un diavol!... gândi despre Lucian, strâingînd pumnii intr-un necaz neputincios. Trecuse în camera de alături, indignată că e mereu sub tutela cuiva şi va fi probabil mereu sub tutelă, dacă va continua a ceda... Fără a băga de seamă, Ina lua astfel un drum greşit ca stare sufletească, în casa ceea ca din poveste — cum fusese impresia ei primă, da, în casa ceea, în loc ca treptat să se afirme ca stăpîna, ar fi trebuit să profite de confort, dar în loc de a cerca să se infiltreze la comandă, treptat, de oarece altceva nu putea avea în vedere, Ina se autointoxica cu revendicări, nemulţumiri, ba chiar din scântei de ură. înclinarea ei spre nemulţumire îşi avea în realitate originea, in amintirea celeilalte fiare — Leopardul — omul de dare fusese părăsită. Acela era mai ales de vină. ■Ina însă era mai ales supărată pe ea însăşi. Acel dejun, iată că fusese cordial, simplu ; timiditatea şi buna voinţă a lui Castel, simplifica orice, oriunde, cu el trebuia să fii bun şi fără dedesubturi, fiindcă el era bun şi nu înţelegea complicaţia. Cuvîntul „simplitate" aducea Inei aminte că Lucian şi el era în felul lui, necomplicat, deoarece era neted, limpede, foarte hotărît şi... tiran ! completa Ina, dintr-o necesitate de a-i da soţului ei un blam, sau poate fiindcă nu-1 înţelegea. Ştia bine motivul pentru care 1-a luat de soţ : era o răzbunare împotriva Leopardului care o părăsise. Făcuse sforţări demne de laudă pentru a-1 uita pe acel animal frumos şi enigmatic ; încă şi acum, cerca a-şi aminti numai despre lucruri neplăcute, pentru a-i minimaliza frumuseţea şi... geniul ! Mijlocul cel mai eficace încă de a4 înlătura din memorie, era amintirea acelei fete, Nutzi... Probabil exagera importanţa acelei Nutzi, deoarece părea a fi fost numai o cercare de a o face pe ea geloasă, dar nu putea fi sigură. Iată tînărul găsise tocmai punctul cel mai sensibil al firii ei. Ina era mândră. Fusese umilită de viaţă, tocmai de aceea concepea orice, afară ide ceea ce semăna a umilinţă ; iată dece nu se întrebase (niciodată dacă Leopardul nu cumva vroise să facă vre-o experienţă, s-o facă geloasă, ceea ce i-ar fi dovedit că îl iubeşte, deci el poate dorea să fie iubit de ea, dar era posibil să fi căutat numai încă o dovadă că e iubit. încă una, deoarece Ina era conştientă că pasiunea ei e vizibilă, dar nu putea reuşi să o ascundă. Batjocoritoare cu oricine, iată aci scepticismul ei era învins ; dealtfel nu admitea astfel de cercări pe care le socotea 80 mai prejos de aventura lor, care luase drumul sublimului, de aceea jocul cu gelozia îl socotea nedemn. Ina avusese tăria a nu mai căuta să-d întâlnească, a-1 ocoli ca din întâmplare, poate că nu anume din pricina acelei Nutei oarecare, ci pentru nota falsă izbucnită în orchestraţia ultimă, a Sonatei lor de iubire. — Păcat ! — era cea mai generoasă simţire pe care o mai găsia în orchestraţia ei. Păcat!... Dar iată că Ina era acum doamna Lucian şi avea oaspe. pe Costel Petrescu, ea care-si făcuse socoteala că-şi va petrece traiul în mediul miniştrilor şi al nevestelor acestora, spunîndu-le obrăznicii, pe care le vor suporta. Socoteala lui Lucian fusese alta, fusese nevoit a tolera la serviciu cu titlul de şef de cabinet, un parazit, pe Nicolas Niculescu, care încasa la câteva luni odată o leafă extrabugetară, pe un motiv oarecare de nepotism, dar şi pe motivul că fusese camarad de clasă al lui Lucian : deştept, leneş, incapabil dar plin de suflet, în definitiv o mare puşlama. — Indispensabil şi inutil ! — era fişa pe care i-o alcătuise Lucian, la cererea tipului de a fi notat. Lucian îi spusese că pretenţia de a fi bine notat, era lipsită de bun simţ; Nicky cercase a se înfuria, apoi renunţase ştiind pe Lucian capabil de a-1 da afară din slujbă, ceea ce devenise mai apoi una din obsesiile lui de heţiv .' — Mă Luciene, tu eşti în stare să mă zbori! — punea chestiunea Nicky. — Văd că te cunoşti şi că mă (apreciezi just; în adevăr la prima plîngere aş fi destul de conştiincios pentru a-ţi face vânt şi a scăpa de un parazit. — Dacă e vorba de familia ciupercilor, sînt trufă, mă, trufă .' Cînd Nicky era treaz, te puteai bizui pe el, era un prieten sigur şi un minunat copOiu, dar trebuia supravegheat deaproape pentru a-1 putea găsi treaz. — Mai ales dacă mai faci scandal prin localuri publice, te poţi considera demisionat! — stăruia Lucian. — Nu ţi-e milă de ciroza mea ! ? — De ciroza ta mă dezinteresez de oarece tu însuţi nu faci nimic pentru a o îmbuna; de viţiile tale, însă, nu mă pot dezinteresa, deoarece provoci permanente iscandaluri. — Uite de asta mă supăr eu pe tine şi te cred lichea : — de ce spui, „viţii", la plural!... Unul, unul singur, unicitate !... De altfel, fie că îşi da seama de sănătatea lui şubredă, fie că avea oarecare cunoştinţă de cerinţele situaţiei lui, Nicky se sohimbase mult în bine, cum afirma Costel Petrescu, subdirectorul. — Cretinul ăsta de Petrescu e convins că îmi dă o notă bună, mă protejează. îmi vine să-1 distrug, dar mă abţiu ! — Nu-1 distrugi, întâi fiindcă ţi-e frică de mine, al doilea fiindcă te poate el distruge oricând ! — îl ameninţa Lucian. — E destul o notă proastă scrisă, şi eu nu mai pot pentru tine nimic... decît să-ţi fac vînt în faţa unei astfel de evidenţe... dar încotro ? Eşti deochiat pretutindeni ! Noroc că prostul de Costel, nu e chiar aşa de prost, are el mijloacele lui de a percepe ce vor „superiorii" — cum zice. — Atunci iată, mă închin ! — Mai bine ai sfîrşi cu prostiile, cu chefurile — arăţi pământiu. — Pământul din care... ! — declama Nicky. Lucian îl bătea pe umeri şi îi îngăduia Isă ia maşina, care-1 va duce acasă mai comod. — Aş fi putut la un momenat dat ajunge da el, a trebuit puţin lucru... gîndea Lucian despre unele excese de care cîndva se lăsase ademenit, de care însă avusese tăria a se desvăţa. Da, pentru acel beţiv, care era un om bine crescut şi inteligent, Lucian avea un fel de tandreţe de frate, un frate care ar fi luat asupra lui singur toate viţiile destinate amîndoura; 6 — Viata românească 81 de fapt, erau veri al doilea, dar Nicky nu pomenea niciodată de această rudenie care ar fi putut compromite pe Lucian ; chiar complect nefolositor nu era Nicky, căci vre-un demers care cerea încredere absolută şi multă fineţă sau vre-un refuz oe ar fi fost greu de făcut, erau atribuţii de care Nicky se achita fin mod eminent — cuvîntul fiind al lui însuşi. — Ce bun diplomat aş fi putut să fiu ! — suspina Nicky la condiţional. Ai fi putut crede că acel viţiu era vre-o moştenire, ceva atavic, sau fatalitatea vre-unui blestem din trecutul depărtat. O singură dată camaraderia lor fusese în mare primejdie, anume atunci cînd Lucian anunţase cu incîntare că e logodit şi se însoară. — Cine e nenorocita ? — exclamase Nicky, nebănuind că era vorba de o căsătorie din dragoste. Livid, Lucian nu putuse reacţiona destul de repede pentru a-şi satisface impulsul de a-1 strivi, de a-1 nimici pe nemernic, pe beţiv. Nicky exclamase spontan : — Iartănmă ! găsise cuvîntul cuvenit şi Lucian se calmase, îngrijorat acum de sine, de furia de care era capabil, de nelstăpînirea pe care o dovedise cînd era vorba de Ina şi de oît preţ putuse să se bucure în opinia altora, atunci cînd era vorba de garanţii conjugale. îi folosise lui Lucian sinceritatea lui Nicky, recunoscu că Nicky avea dreptate, îşi dase seama de defectele lui, .deci atunci cînd era conştient de vre-un defect al lui, se corecta, tot aşa cum prin voinţă reuşea a-şi perfecta unele calităţi recunoscute. Joc ciudat al interdependenţei omeneşti : — Ina se răzbuna prin căsătorie, pe destinul care nu-i îngăduise fericirea cea mare : — Leopardul. Ea dispreţuia iubirea lui Lucian, fără însă a-şi da seama, ce joc primejdios încearcă. O vacantă la Tusnad cu Hortensia Papadat-Bengescu} de Claudia Milliaii-Minulcseu August 1952 ste al treilea an de cînd Uniunea Scriitorilor îmi acordă o vacanţă la Tuşnad. Şi iată-mă din nou sosită, în aceeaşi lună şi în aceeaşi vilă ca anul trecut. Ocup aceeaşi cameră cu fereastra deschisă către Valea Oltului. Văd gara vopsită într-un canariu cald aproape în aceeaşi nuanţă cu apa Oltului, care-şi duce eşarfa strălucitoare printre plutele cu coroane rotunde. în camera mea, aceleaşi mobile, cu care sînt familiarizată, ca şi cum aş fi sosit la mine acasă. îmi plac pledurile de pe paturi, grele şi de un albastru intens ca un cer fără pată. Brigitte Balint, îngrijitoarea vilei, a aşezat în coşuleţe de ceramică verde hortensii albe şi floxe cu corolele sângerate, flori strălucitoare cu un parfum compus din toate miresmele munţilor. Totul este ca anul trecut, atît de aidoma, ca timpul însuşi rămas parcă pe loc, mereu acelaşi, mereu tînăr. Poate că numai noi ne schimbăm. Mă privesc în aceeaşi oglindă. Luciul ei e mai aburit. A mai obosit oglinda într-un an ? Sau privirea mea e mai voalată ? Şi totuşi, de anul trecut pînă acum, n-am mai adăugat nici o dioptrie ochelarilor mei. Vreau să cred că oglinda a mai îmbătrânit. în orele dimineţii stau pe cerdacul de lemn al vilei. îmi place peisajul, care se aşterne dincolo de parmalîc. în climatul lui îşi fac loc anii vieţii mele şi aici continui să mai adaug cîteva pagini în „Cartea mea de aduceri-aminte". Aşa se numeşte acest mărunt calendar, în care însemnez din cînd în cînd ceea ce gîndesc cînd fac ochii roată înapoi şi surprind trăind în mine oameni şi locuri, fapte şi întâmplări care pentru alţii de mult or fi murit. Câteodată vântul, stârnit printre brazi, îmi risipeşte foile volante ■—■ porumbei albi zburând prin ferestrele deschise ale calendarului. Deunăzi frumosul Dimi, chip alcătuit numai din zîmbete, nepoţelul Hoi'tensiei Papadat, mi le-a adunat din iarbă, dintre florile brazdei, de pe scoarţele copacilor, unde se lipiseră goale şi îndărătnice. Şi băieţelul rîdea. îl amuza fuga inegală dintre păşii lui şi ai vîntului, se uita la ramurile brazilor încovoiate sub briză, alerga după foile albe, se lupta cu căpriţele care voiau să ajungă hârtiile. *) Fragment dintr-o „Carte de amintiri", inedită. 83 Era pentru el un sport nou, neprevăzut. Şi se bucura. îi bătea puţin inima. Zîm-betul îi cuprinsese tot chipul : ochii, obrajii, comisurile gurii. Dimi are nouă ani plini de inocenţa întîiei copilării. A doua zi, m-a întrebat : — „Nu mai zboară hîrtiile?" — „Nu mai zboară Dimi, că azi nu bate vuitul". S-a uitat indignat printre ramurile brazilor. Ar fi rugat vîntul să înceapă jocul de ieri. „Nu-1 mai căuta, că nu e nicăieri". — „De ce ?" Dimi întreabă deseori : dece ? „Astăzi e leneş, s-a culcat în pădure". Aşadar, astăzi va începe alt joc. Vine Miruna, fetiţa vioaie, deşteaptă, voluntară. S-au împrietenit amîndoi. Miruna conduce jocul, Dimi o urmează din cavalerism şi din firea lui graţioasă. Fiecare au cîte un baston, cu o măciulie, în chip de lamă de topor. Se aşează amîndoi lîngă un gărduleţ din faţa cerdacului, un fel de barieră care desparte curtea de povîrnişul abrupt unde cresc flori albe şi ismă violetă. Aici şi-au făcut o gară imaginară, după înfăţişarea celei adevărate. Gara Tuşnad stă pitulată în vale, într-un boschet adînc de brazi şi de mesteceni. Peronul e o întindere jumătate iarbă, jumătate teren arămiu bătătorit tare, pe care drumul de fier descrie o curbă scurtă şi se pierde apoi sub poalele ridicate ale brazilor tăiaţi geometric. Copiii, şi peste capetele lor, noi cei de pe cerdac, privesc şi privim mişcarea de furnicar din vale. Vine trenul. Roţile huruie. Locomotiva ţipă. Undeva, s-a întors macazul. Scîrţîie fierul ascuţit. Copiii îşi vîră bastonul în pămînt, la o distanţă prevăzută bine îl potriveşte fiecare din ei, în acelaşi sens, astfel ca minerul în chip de topor să aibă aceeaşi direcţie. Apoi îl învîrtesc simultan, scîrţîie onomatopeic din glas, gîfîie de oboseală şi se îndreaptă din şale. Pleacă apoi şi trenul lor, după ce au dat semnalul şi au fluierat ca locomotiva. Pe urmă dau fuga pe pajiştea curţii şi călăresc caprele. Avem adesea în curtea vilei, vizita celor două căpriţe ale Brigittei, îngrijitoarea vilei. Una este albă, cu gîtul subţire, cu trupul svelt şi poartă o crinieră învoaltă pe creştetul capului. O chiamă Jupi. Tovarăşa ei este mai voinică. Are părul ocru, parcă a furat ceva din culoarea Oltului, care curge paralel cu linia ferată. Şi pe coaste i-a crescut un bolerou roşcat, avînd aerul unei domnişoare, conştientă de eleganţa ei. O chema Jofd. Pe cînd Jupi are grtaţid de gazelă, .Jofi îşi poartă capul cu mîndrie, arătîndu-şi coarnele, frumos sgrafitate în linii rotunde. Tinereţea caprelor se amestecă cu a celor doi copii şi curtea răsună de alergatul Mirunei şi al lui Dimi, orchestrat minor de paşii uşori ai lui Jupi şi Jofi. Dimi şi Miruna, Jupi şi Jofi, început de viaţă care tresaltă în grădina cu brazi seculari! Pe Miruna a chemat-o mama ei. Brigitte a gonit caprele să nu ne mai necăjească, zice ea, sau mai curînd să nu devasteze prea mult ramurile copacilor. Dimi e acum faţă în faţă cu bunica lui : Hortensia Papadat Bengescu. Din rădăcinile ei cutremurate îşi priveşte vlăstarul neamului. Generaţiile trec ca apa. „Vreau să mai stau în curte, Mina". Mina e ea, e Hortensia. îl priveşte cu ochii ei adînci şi bolnavi de spaime. între ei parcă s-a scurs un veac. El e proaspăt ca o clipă. Ea pare o clepsidră obosită de numărătoarea anilor. Cu ce aviditate soarbe clipa asta de bucurie !... Este singura răscumpărare, în haosul vieţii sale sufleteşti. Hortensia Papadat e bolnavă. I s-au stricat resorturile gîndirii, i s-au ruginit minutarele aducerilor aminte. E un ceasornic încremenit pe o singură oră : ora morţii ! Cînd am aflat că îmi voi petrece această lună de vacanţă cu Hortensia Papadat, mă cuprinsese o adevărată bucurie. Ticu Archip şi cu mine socoteam o sărbătoare spirituală, această întîmplătoare şi mai lungă întîlnire a noastră, aici în peisajul fermecător al Tuşnadukri. Cineva care auzise că vom fi împreună mi-a spus : „Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Claudia Millian, frumoasă în- 84 tîlnire feminină ! Romanul, teatrul şi poezia laolaltă". Iar noi socoteam timpul prea scurt, pentru această vacanţă neaşteptată, pentru această presupusă bucurie. Am călătorit căteşitrele în aceeaşi zi din Bucureşti pînă aici, dar în compartimente deosebite. Atunci Hortensia ni s-a părut obosită. Tăcea sau spunea ceva fără importanţă. Aici, cînd am ajuns însă, am intrat în miezul dramei. La început mi s-a părut aproape firesc o destăinuire, pe oare o colegă ţi-o face, după un timp, în care s-au petrecut multe în viaţa sa intimă. Scriitorii ştiu să povestească şi devin adesea dramatici, împrumutînd patosul eroilor din romanele sau din teatrul lor propriu. Rămîne o înrudire între creator şi fiinţa creiată, o legătură de credinţă şi regăseşti adesea plasma lor comună şi esenţele din care au pornit. în prima zi cînd m-am văzut cu ea, Hortensia a început să-mi povestească ex abrupto : „Sînt supărată pe soţul meu". Ştiam că soţul ei a murit acum doi ani şi jumătate. A făcut o pauză. Aştepta o întrebare. Iar eu gîndeam : „încă supărată pe tovarăşul de viaţă care nu mai este". Şi mi-am spus gîndul tare : „Dece" ? — De cînd a murit el, eu am „degrengolat". Păstrez cuvîntul între ghilimele. E al ei. — Parcă murea în fiecare clipă şi în fiecare clipă de monstruoasă aşteptare striga : — „Nu vreau să mor ! înţelegi ? Nu vreau să mor". Au trecut vreo patru decenii, de cînd Hortensia se întreba : „Ai văzut murind ? Ai văzut tu pe cineva murind ?" Şi grandiosul mister i-a străfulgerat, acum patru decenii, inima. De atunci, a rămas în minte cu masca morţii, dar a căutat, să o svîrle într-un ungher, undeva în atelierul de mulaje al trecutului. I s-au părut atunci cuvintele prea ticăloase şi durerea prea nemernică, ca să poată înfăţişa tragica arătare a morţii. A închis caetul, pînă în ziua cînd masca monstruoasă a ieşit din rezerva trecutului, i-a pus stăpînire pe inteligenţă, pe sensibilitate şi s-a aşezat pe chipul bărbatului ei. O cunoştea de aproape. Era în faţa ei. Masca morţii. îşi bătea joc de crîmpeiul de viaţă, care agoniza în aiurări, acolo, alături de ea. I se părea că muribundul, care o adorase, vrea s-o strîngă de gît : „Tu să trăieşti şi eu să mor ? E imposibil ! Fă ceva, să trăiesc mereu, mereu ! Auzi ? Sau mori şi tu odată cu mine. înţelegi ? Nu vreau să mor" ! Acest strigăt era un atentat la viaţa ei. Ca un arc magnetic, el a declanşat toate spaimele şi anxietăţile ei viitoare. N-a ştiut niciodată că moartea poate fi atît de încăpăţînată, că nici un doctor, nici un medicament şi nici o revoltă n-o înduplecă. Ar fi dorit desigur ca moartea să fie cuminte. Să apară ca un fulger luminos, ca un crîmpei de cîntec. Ar fi dorit să o simtă ca pe un înger cu aripile înstelate, ca pe o ploaie de lumină. Dar şi-a dat seama, în observaţia ei incisivă, că moartea este un monstru, care sugrumă şi care strigă. Strigătul acela i-a cutremurat mintea. De cite ori ne întîlnim, Hortensia ne povesteşte acelaşi episod, ca şi cum ne vedem întîia oară, ca şi cum nu mi l-ar fi spus niciodată. Şi îl repetă mereu, ca pe versetul coral al unei tragedii antice. „Nu vreau să mor ! înţelegi ? Nu vreau să mor" ! Şi glasul ei împarte fiecare cuvînt în sunete cu rezonanţe diferite. Cuvîntul începe bemolat şi apoi urcă într-o notă tragică, ascuţită, desperată. M-au impresionat neînchipuit întîlnirile cu Hortensia. Patosul ei mă crispa, ca un ecou lugubru, venit spre mine, dintr-un adînc fără fund. Aş fi putut s-o evit, dar simţeam că o iubesc. O iubeam pentru toată 85 durerea şi desnădejdea ei, pentru halucinaţiile, pentru golul săpat în conştiinţa ei, pentru uitarea celorlalţi, pentru părăsirea ei de către bucurie, de către emoţie. Ah! cuim aş fi vrut să-i infuzez în gânduri şi în inimă sensurile pierdute, dorul de lectură, dragostea de oameni. Ea nu mai poate citi şi de oameni îi este frică. Asistam în fiecare zi la o tragedie a inteligenţei creatoare şi simţeam disperarea pe care ţi-o dă naufragiul pe o mare fără liman. Mă apăsau durerea şi spaima ei, teatrală, fără plîns, dar convingătoare şi crispantă, mă apăsa acea desnădejde însoţită de o privire rătăcită, cu pupila care devorează irisul, cu acea căutătură de o profunzime aproape înspăimântătoare. Mă bucuram cînd peste vîltorile dezechilibrului ei, urma o linişte de reflux, venea uitarea, se aşternea nimicul. Atunci Hortensia era o umbră tăcută, timidă, strecurîndu-se cu sfiiciune, pe lîngă ziduri. Dimineaţa scriu pe cerdac ; dejunul îl iau în vilă. Câteodată îmi place să mă instalez pe o bancă în curte. Aştept caprele să-mi ceară de mîncare .Le împart bucăţele de pîine. Zahăr nu le place. Jupi şi Jofi mă mîngîie cu gîtul lor graţios, apoi mă îmboldesc cu fruntea lor dîrză : vor pîine. Le mai dau cît am. Pe lîngă noi trece o veveriţă mică, cu panaşul coadei zburlit în aer. Caprele o privesc familiar. Se vede că se cunosc de mult. Mă uit de aproape în ochii căpriţelor. Au ochii rotunzi, de bronz, sau de aur, dacă vreţi, şi în mijlocul globului, poartă pupile negre, imense, dreptungiulare, tăiate cu o rară preciziune, ca nişte motive de smalţ, pe suprafaţa sferică, a unor brelocuri animate. Ora amurgului e ora filmului ceresc. Peisajul se înnoieşte. La ora apusului, cerul este roz şi translucid ca un vitraliu pictat. Simţi că dincolo de el, lumi diferite cu alte forme şi alte culori palpită în aşteptarea nopţii. Şi în pieptul meu simt un palpit proaspăt, plin de bucurii şi de emoţii. M-am reînnoit şi eu, inoculată de seva ozonizată a cuprinsului. O tandreţe umană apleacă braţele brazilor unele către altele. E ora unei îmbrăţişări pure. Un suflet vegetal respiră adine, trimi-ţîndu-şi răsuflarea răcoroasă să-ţi mîngîie fruntea. însetezi după o armonie totală, în faţa acestei prodigioase minuni a naturii, fiinţa omenească se simte intrată în ■cercul armoniei, prin acel unic acord visat de creaţiune. Taci să nu auzi decît sunetele indescifrabile ale întregului. Tu, minusculară parte a vieţii, intri în concertul întregului şi te doare gîndul că te vei deştepta din această dulce euforie, că iarăşi vei fi o fărămitură a lutului netrebnic. Ghemuit în tăcerea din adîncul tău, aştepţi ceva. Atunci vin lîngă tine fiinţele iubite. Le simţi aproape. împărtăşesc cu tine frumuseţile în care palpiţi. Fiinţele iubite sosesc, ■adueîndu-ţi binecuvîntarea depărtărilor. Farmecul singurătăţii se fringe. A sosit fantoma. Şi cuvintul desperat sguduie tăcerea gîndului... îmi spunea : „Nu vreau să mor ! înţelegi ?" Hortensia e lîngă mine, o privesc lung. Strigătul ei mă doare. Şi începe să-mi spună : „Mă simt devorată de spaime". Şi explică : „Francezul numeşte starea aceasta — anxietate". Aici, lîngă mine, în climatul sevei de neînchipuită desfătare spirituală, ea continuă să strige : „Parcă-1 aud : „Nu vreau să mor ! înţelegi ?" Trecerea de pe o zonă pe alta, din aerul divin al întregului, în această sufocantă atmosferă a nervilor bolnavi, mă reîntoarce brutal, la realitatea necruţătoare a vieţii. Atunci recurg la o diversiune. Aş vrea să îndrept ceva, fin ca o pînză de păianjen, prin care a intrat un bondar speriat de negura nopţii. Firile, subţiri nu se mai cârpesc şi împotriva voinţei mele, mă simt iarăşi svîrlită în haosul ma-rasmelor. Şi comand seninătăţii mele, să se reîntoarcă : „Ce zici doamnă Hortensia, de seara asta roză ? Priveşte minunea munţilor ! Noaptea albăstrie deschide vitraliile depărtărilor şi se coboară încet în mantaua ei ţintuită cu stele de foc". 86 A venit şi Ticu. Privim adâncul. Hortensia a tăcut. Participă la acest spectacol, cu nervii crispaţi, ascunsă în fundul unui scaun, cu mâinile strînse pe braţele lui, iubindu-1 ca pe o gazdă ospitalieră, care o apără de pericole. Ticu o întrebă : — Care din piesele d-tale de teatru ţi-a plăcut mai mult ? — îmi amintesc, spune ea, de „Bătrânul". Gred că era o piesă bună. De alta nu-mi aduc aminte. îi vorbărn rînd pe rînd de operele ei. Se opreşte numai asupra „Apelor adînci". Nici „Femeia în faţa oglinzii", nici „Don Juan în eternitate", nu trezesc în gândul ei nimic din ce i-a făurit cel dintîi succes; nimic din ce i-a pregătit drumul spre glorie ; nimic din ce a deşteptat emoţia lui Lovinescu, cu atîta nerv şi pasiune. Trecutul a murit pentru ea. Agonia şi masca morţii i-au fulgerat memoria. Absentă, păşeşte singură în peisaj. îi place trenul care vine din întuneric către noi. Locomotiva luptă din răsputeri cu geamăt de fier şi de fiară. Ochiul roşu punctează golul negru al văii, aruncînd o dîră sîngerie deasupra peronului, parcă suspendat în vid. Din .ccşul maşinii, pe care nu-1 vedem dar îl bănuim, urcă trîmbe încolăcite, în spirale rotunde, în volute colorate, în cari se amestecă ceva din roşul yîtraliilor de adineauri, cu reflexele violacee ale fumului condensat cum sînt norii capricioşi ai furtunii. Trenul coboară valea şi ţipătul lui se sugrumă în depărtări. E iarăşi linişte. Brazii abia respiră. Au adormit. Trîmbele roz se deşiră. îi atrag atenţia Hortensiei. Vreau s-o îmbăt cu alcoolul tare al nopţii. Vreau s-o fac să uite. în adevăr, fără exagerare, ceea şce vedem între cei doi munţi de brazi întunecaţi, este una din minunile frumosului universal, este însăşi revelaţia oreaţiunii. Puzderie de astre tremură în adîncimea de un albastru intens al văzduhului. Cerul nu mai are limite pentru ochiul nostru. Un ocean fără sfîrşit clocoteşte între munţi şi jos în adîncul văii întunerecul creşte nemăsurat. Panică şi frenezie se topesc într-un suflu unic, deasupra nemărginirii de haos indigo. Ticu citează două versuri de Arghezi : 9 „Ce noapte neagră, ce noapte grea. A bătut în fundul lumii Cineva!" Cuvîntul stihului străluce, ca o despoleială scuturată în desăvârşirea acestei nopţi de vară. E o noapte în care sublimul Will a chemat silfele şi gnomii pămîntului, alături de asinul biblic să dănţuiască Sarabanda vieţii. E noaptea visului şi b/ frumuseţii fără stricăciune. în tăcerea care ne absoarbe, Hortensia cu glasul ei tremurat spune : „Cineva a spus simplu si banal • „Stele sus şi stele jos, Doamne cit e de frumos r" în adevăr stelele îşi scutură scînteile şi coboară fascii de lumină în adîncimea albastră. E poate trena Casiopeei sau poate sînt ghimpii de aur ai lui^ Sirius. în luna august plouă cu stele. Ploaia lor mă emoţionează. Aşa se scuturau stelele, în noaptea cînd a venit pe lume Mioara mea. Astăseară mi se pare că plouă în cinstea ei. Pentru mine e o noapte de plenitudine. în cerdac s-a făcut tăcere. Parcă ascultăm o simfonie de Beethoven. Aceeaşi transfigurare, aceeaşi întoarcere în adîncul nostru. Sîntem trei aici şi fiecare înlăuntrul fiinţei sale şi-a asociat o imagine, un chip, o a doua fiinţă, să o cufunde în beatitudinea acestor clipe. Mi-e frică de Hortensia. Cine ştie, dacă acum, chiar acum, în conştiinţa ei 87 tulburată, nu apare din nou fantoma. Noaptea asta seamănă cu eternitatea : e tăcută şi este adîncă. Hortensia deşteptată din sincopa tăcerii spune cu timbrul ei bemolat: „Sîntem încarcerate în ceva sublim". Poate a plecat şi fantoma să se culce. A două zi, după acea noapte de poezie cosmică, m-am întîlnit cu Hortensia care venea să mă caute. Eram în hall-ul vilei. S-a agăţat de mine cu desperare : „Vino, sînt ameninţată !" I-am luat miinile reci într-ale mele. Şi am ajuns pe pragul coridorului. Sub fereastra ei, căpriţele aşteptau pîine sau poate pe Dimi şi pe Miruna. „Erau multe, multe de tot. Şi veneau cu coarnele spre mine", spunea ea. Am spart hiperbola, apucînd pe Jofi de coarne. Am mîngîiat căpriţele şi Hortensiei i-am împrumutat puţină linişte. Ziua întreagă a fost agitată. Noaptea ne-am continuat colocviile în faţa cerului. Am notat : astă seară ochii Hortensiei par turnaţi într-un oţel inert, neforjat şi cîteodată mijesc ca o apă pe care a încremenit lichenul albăstrui. Altă dată — vai ! — ce străfulgerări au ochii ei şi apa lor adîncă ce agitată pare de furtunile din fundul ei ! Vorbim despre teatru. Ticu şi cu mine vrem să-i deşteptăm bucuriile de altădată. Zadarnic. Nu participă deloc la antrenamentul nostru. Cu Hortensia călătoream des în tramvaiul 14, spre oraş sau spre casă, fiindcă locuia aproape de mine, într-un apartament de pe bulevardul Ardealului, îmi aduc aminte de o dată. Era 1 septembrie 1945, se întrunise la mine Comitetul de poezie din sînul „Asociaţiei Prietenii lui Ion Mimuleseu". Sosiseră măi devreme Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Adrian Maniu. îl aşteptam cu legitimă nerăbdare pe Perpessicius. El era în comisia care dezbătea în acel an decernarea premiului naţional pentru proză. A sosit învingător. Bucuria a fost multiplă şi a tuturor : Hortensia Papadat Bengescu întrunise sufragiile. Era laureată a Premiului Naţional ! Şi mi-a revenit atunci în minte Hortensia tinereţei noastre. Am cunoscut-o în salonul monden al unei prietene comune. îşi tipărise prima ei carte : „Ape adinei". Pe atunci era blondă, arătoasă, preţioasă. Timbrul vocii cu sonorităţi de alămuri o deosebea de celelalte doamne. înfăţişarea ei avea un aer germanic. Mai tîrziu, cu aceeaşi prietenă, am vizitat-o într-o lună de vară la Constanţa. Soţul ei Papadat era magistrat în acel oraş. Mi se părea eă o soartă mărinimoasă o trimisese în cetatea Tomis, la picioarele Pontului Euxin, în vecinătatea lui Ovidiu. Avîntul tinereţii mătura cu suflul lui puternic toată urîţenia mahalalelor murdare şi ridica deasupra realităţii poezia elementelor veşnice. Mă îmbăta aspectul uliţelor tătărăşti, admiram turcoaicele cu şalvari albaştri, care îşi legănau şoldurile, leneşe ca nişte domniţe, iar cînd treceam prin piaţa din centru, mă aşezam la cofetăria cu alviţă şi zaharicale, ca să privesc deaproape poetul, încremenit în bronz, în durerea unui surghiun nedescifrat încă. Pe Hortensia o fericeam. îl putea vizita oricînd pe poet, fără chiar să-şi plătească la Cofetărie tributul unei zaharicale. Era şi el zbuciumat de cîntecul dragostei. Se puteau împrieteni amândoi. Acolo în faţa mării, cîntecul şi pasiunea i-ar fi unit într-un acord muzical. Şi ea, îmi spunea că se simte ca într-un surghiun, de unde nu se putea libera. Era strîns legată de cătuşele datoriei. Ar fi dorit să atingă printr-un singur sărut buzele fericirii. Era şi atunci urmărită de o himeră, de ceva imponderabil, pe care-1 simţi, dar nu-1 poţi niciodată capta. 88 M-aş fi aşteptat atunci să-mi vorbească de mare ca de o fiinţă care umple conţinutul emoţional al sufletului. M-aş fi aşteptat ca cea de a doua carte a ei să fie : Femeia în faţa mării. Ea însă a pi eferat : „Femeia în faţa oglinzii". Poate fiindcă oglinda te repetă în întregime, fiindcă te descoperă ţie însăţi, îţi oferă prietenia cu propria ta fiinţă, te întregeşte ca pe o statuie. Capricioasă, natura femeii îşi caută cusururile şi graţiile în aceeaşi măsură cu o plăcere aproape sadică. în faţa oglinzii, te bucuri sau suferi. în nici un caz nu rămîi indiferentă. în nici un caz nu rămîi singură. Transcrierea în faţa oglinzii este o realitate. Şi dincolo de visele oricărei închipuiri, această realitate îţi place. Ea îţi deşteaptă eternul narcisism feminin. în faţa mării nu te poţi regăsi. Conturele tale se pierd. Vocile dinăuntrul tău tac. Te acoperă valurile şi te nimiceşte zbuciumul lor. începi să îmbraci destinul unei cochilii. Cîntecul mării îţi rămîne în urechi. Şi dacă cineva s-ar apleca să-ţi asculte inima, cînd eşti în faţa mării, ar auzi ca într-o cochilie glasul de sirenă al apelor. ^ Marea se zbuciumă, îşi mişcă mereu forţele adîncului, te nimiceşte cu măreţia ei albastră şi verde şi violetă şi tumultoasă. Te cuprinde în întregime, te absoarbe, îţi dizolvă gîndul, îţi fixează emoţia, în acelaşi spasm ca la prima întîl-nire. M-a surprins cînd mi-a spus Camil Petrescu, că el nu poate scrie decît la mare, în faţa vîrtejelor ei nebiruite. Eram la Mangalia, acum vreo patru ani. Era şi el atunci'; ca în fiecare an, dealtfel sau mai bine zis, ca de cîte ori poate să evadeze către litoral. Scria de zor. Am încercat şi eu un exerciţiu de stilou. începusem o piesă de teatru şi toţi eroii mei erau zbuciumaţi. Drama se întîmp'.a undeva în munţi iar aici îi vedeam crescînd pe faleză sau în nisipul fierbinte al pjăjii. Caracterul lor împrumuta ceva din mugetul hulei, din nestatornicia valurilor. Ca să scap de contagiunea climatului, am închis caietul. Mă plimbam prin Mangalia îmboldită de eroii mei părăsiţi. M-am întîlnit într-o zi cu Hogea. Era cărturar şi om de duh. Ne-am aşezat lîngă pietrele funerare şi mi-a citit inscripţiile. Cimitirul era vechi de peste un secol şi părăsit. Pe deasupra sburau albatroşi. M-am trezit atunci într-o lume de cadîne iubite şi de fecioare ale Semilunei. Hogea le-a deşteptat amintirea. Vorbea despre ele fluid, parcă ar fi citit din Coran. Şi mi le-a arătat reflectate în oglinzile timpului, cu toată găteala lor orientală, cu tot fastul sentimental al Bairamului. Am încercat să cînt pe Emadur şi pe Elifi. Poezia e mai generoasă. Aici, în Tuşnad, venisem, cu gîndul să scriu la „Cartea mea de amintiri". Adusesem note şi însemnări vechi şi nădăjduiam să le pot întregi, deşteptîndu-le din umbra trecutului. Iată însă că mă opresc şi rămîn mereu atentă în faţa Hortensiei Papadat. Hotărât, nu simt plăcere şi nici dorinţa să scormonesc suferinţele ei ucigătoare. Nu ! Ferească Dumnezeu ! Mă simt însă atrasă de această fiinţă care purta în ea imbolduri creatoare, care a întruchipat o lume bolnavă, cu trupul sfîşiatţ de durere, cu inima sbuciumată de moarte, o lume smulsă din adîncul tainelor necunoscute, o lume a ei. O privesc şi o ascult, astăzi cînd este degradată de up destjh tot atît de neînţeles. Şi descopăr eu însumi o taină, care doarme adesea în sufletul unui scriitor de dimensiuni mari. E în această taină, în structura inteligentă a fiinţei care creiază oameni, ceva care se anunţă mai dinainte în evoluţia vieţii sale, aş zice mai curînd, în degradarea materiei însăşi. Descopăr că în esenţa eroilor închipuiţi de Hortensia era preludiul, era reprezentarea propriului ei destin. Hrăniţi, crescuţi, creaţi din substanţele ei ascunse, eroii aceia, sau cei mai mulţi dintre ei, erau ea însăşi, cea de mai tîrziu, cea de astăzi. Un suflu 89 profetic însufleţea fiinţele romanelor ei, le nutrea din celula ei nervoasă, din anomalia care-i pregătea sfîrşitul. Ea nu a fost veselă, eroii ei n-au cunoscut veselia. Desnădejdea lor de atunci este desnădejdea ei de astăzi. Smulgînd esenţei omeneşti nufriaif . durerile care sbuciumă şi omoară, n-a sesizat şi n-a surprins bucuriile care înalţă, care transfigurează omul, care-i dau fericirea terestră. Şi azi, golită de tot conţinutul trecutului, mai păstrează în adîncul fiinţei ei dorinţa de iubire redusă la cîţiva stropi concentraţi, ca pe fundul unui flacon, ultimele picături de esenţă parfumată. într-o seară, despărţindu-ne, după ce am condus-o pînă la uşa camerei sale (fiindcă nu a învăţat încă unde este) în seara aceea, m-a sărutat pe amândoi obrajii. M-a sărutat cu buzele reci, care nu cunosc decît vechiul ei zîmbet amabil şi mecanic, cu buzele cu care îl sărută pe Dimi, ca pe o supremă bucurie. Către apus, rămîn în vilă numai cu Ticu. • Fiecare lucrăm în colţul nostru sau ne lăsăm cuprinse în peisajul serii, fără să vorbim. Vălurile răcoroase ale serii, desprinse din misterul munţilor, îşi fîlfîie deasupra noastră culori de acuarelă. Prin coridorul întunecat (toată lumea uită să aprindă lumina sau poate e vreo pană de electricitate), prin coridorul acesta îngust, umbra Hortensiei se strecoară pe lîngă ziduri, ca să găsească uşa cu geamuri, care merge spre hali. îi văd mîinile prin întuneric şi aşa cum pipăie zidurile, cum le ţine depărtate de trup şi cum le agită în vid, par două ramuri frînte de furtună. Suferinţa i-a mutilat trupul, după cum i-a întunecat inteligenţa. Simt durerea care-i apasă gîndul, cînd gîndul ei' devine lucid. Atunci îşi aminteşte, discret, înlăuntrul ei, că a fost o 'femeie senzuală, pasionată, cu un ochi deschis larg asupra dramei omeneşti. Ştie că s-a înălţat ca o floare fină a creaţiunii şi azi se simte o biată epavă. Cît trebuie să-şi simtă sufletul de sfîşiat ! Cît trebuie s-o doară decrepitudinea şi mizeria materiei ! Era frumoasă şi a ajuns gîrbovită. Avea mîini iubite şi acum îi sunt încovoiate. Mînuia cu ele pana de scris ca pe un scalpel' îndrăzneţ şi acum îi sînt frînte de zbucium. Călca maiestos şi azi umblă cu capul în jos printre pietrele drumului. Iubea apele şi acum îi e frică de ele. Iubea iubirea şi azi nu cunoaşte decît spaima dezastrelor. Şi iată se strecoară ca o fantomă prin coridor. îi ieşim în întîmpinare. O aducem lîngă noi. Vocea ei adesea metalică, acum e stinsă. E o voce care parcă vine prin opacităţi de ziduri şi ajunge la noi înăbuşită de surdina depărtărilor. Se bucură că ne vede. „Ce bine că sînteţi aici ! Mi-e frică. Astăseară o să se întîmple ceva extraordinar. Dacă mă întorc în cameră şi vă fac un semn, veniţi, ajutaţi-mă ! Ceva extraordinar o să se întîmple !" Au început Spaimele urîtului, ale necunoscutului, ale nopţii. Fiica şi nepotul ei au plecat în oraş. în singurătate trăieşte iarăşi tragedia bestială a unei viziuni din tinereţe, cînd ochii unui cerşetor nemernic se ridicau spre ea, cu pofte de lup flămînd. Omul acela n-a murit. El îi apare în fiecare noapte. Şi aproape în fiecare oră. E acelaşi monstru de atunci, de mult, care multiplicat ca o hidră, îi ameninţă sufletul şi trupul. Fuge de el, se apropie de noi şi i se pare că vine după ea. îşi încrucişează mîinile pe piept în dorinţa unei morţi năpraznice şi ochii ei par două prăpăstii de întuneric şi de dramă, ochii ei albaştri, plini odinioară de culorile mării, de chemarea dragostei. Cînd a ajuns lîngă noi îi zicem : „Rămîi cu noi. Ai să vezi ! Nimic nu se întîmplă extraordinar. Absolut nimic". în văzduh, o lună imensă pluteşte între brazi şi aruncă asupra noastră eşarfe de argint. Hortensia s-a aşezat. E mică în fundul scaunului şi parcă nu ştie să respire. „E bine aici cu D-voastră". Pe noi nu 90 ne recunoaşte. „Şi eu nu cer decît milă, puţină milă". în adevăr e tot ce cere fiicei sale, nepoţelului, nouă, lumii întregi. Cîteodată gîndeşte lucid. Renaşte din ea, din propria ei cenuşă. Vorbeşte pasionat. Frumosul din artă şi nepoţelul ei frumos, o deşteaptă cîteodată din letargia ei intermitentă. Sau e absentă şi ea nu mai e nimic, sau o cuprind spaimele şi întunerecul o pîndeşte ucigător. In jurul ei se string arătări monstruoase, vedenii mizerabile, spaime încarnate, genii creatoare. Ea vine între noi, purtînd în spinare obsesiile astea înnebunitoare şi o lume imaginară şi detracată. Tîrăşte totul după ea, ca o cometă trena ei arzătoare. 'Am trăit anul trecut în Tuşnad o lună de vacanţă. Şi am plecat cu amintirea unui peisaj plin de sănătate şi de frumuseţe naturală. M-am întors anul acesta şi l-am regăsit mai viguros, mai înalt, mai verde. Dar de»,aici înainte cînd îmi "voi aminti de el, nu voi putea să-1 disociez de prezenţa Hortensiei Papadat. Nu voi putea să-i închipuiesc seninătatea fără apariţia ei de zbucium. Ea va rămîne mereu un oaspete de durere, o umbră care se strecoară, o fiinţă mutilată. Şi poate mai mult decît repeţirea leit-motivului ei tragic : „Nu vreau să mor ! înţelegi ?" va stărui în amintirea mea, cuvîntul cu care a pecetluit un extaz trăit, alături de mine, într-o noapte înstelată : „Zădărnicie". Schimb de sonete între Mihail Codreanu şi Al. O. Teodoreanu Afurisenie Mă jur pe toate muzele din lume Că bardul Păstorel, amicul meu, S-a înfrăţit cu Bachus şi mereu Se ţine numai de beţie şi de glume. Cînd va intra în sferele postume, Cu plosca ridicată-n apogeu, Să fie preschimbat în curcubeu Ca numai aqua pura să consume. Cîte sonete mi-a parodiat, Atîţia ani :să fie blestemat, Să n-aibă parte de agheazma şpriţului Nimic ! Nici bere, nici rachiu, nici vin ! In numele tatălui şi-al fiului Şi-al sfîntului duh. Amin ! Mihail Codreanu Replică Blestem rostit în stare de beţie Nu-i ascultat de bunul Dumnezeu. Şi cum nu sînt păgîn şi nici xiteu. Socot că pronia o să mă ţie, In stare să mai cînt şi să mai beu, Ca în etilica euforie Să-ţi mai închin, smerit, o parodie, Suindu-mă apoi în Empireu — 92 * De Sfintu Petru însă mă cam tem taci m afară de al tău blestem, II bănuiesc că nu pricepe vinul. Ş-apoi îmi pare că aud psalmistul Zicind şi el: De nu-ţi făcuşi prea plinul, Intoarce-te să bei cu sonetistul Al. O. Teodoreanu Replică la replică Auzi, mă rog ? E nemaipomenit! Poţi sa-l .afuriseşti şi nici nu-i pasă ' Ce-i de făcut ? Să-l pedepsim c-o masă, Ue leac sa-i fie craiului vestit. De pildă : fie-i vinul oţetit. Să-i fie berea caldă şi .cleioasă Şi sa-i deschidă babă fată-n casă tind noaptea va intra beţivănit. Cu alte parodii de m-amenintă Doar de s-ar umili cu pocăinţă,, M-aş îmbuna să merg cu el la chef. De sfîntu-Petru-atunci nu s-ar mai teme şi bind Cotnar din cupe de sidef L-aş dezlega de grelele blesteme Mihail Codreanu Răspuns M-ai blestemat în strofe lapidare Şi-n endecasilabul lapidar, Ai pus şi babă şi oţet (amar, Ca să-mi faci mie clipele amare. Turnaşi pe urmă apă în pahare Crezînd că eu voi bea acel pahar, tind ,am o sticlă-n fiece seltar, Şi casa mea e .plină de seltare Pretinzi să mă abţin de la beţie ? La perifidii, răspund c-o perfidie Şi îţi doresc o zînă-n aşternut. Dar de socoti că n-o să meargă treaba, Iţi amintesc că m-ai lăsat cu baba Âtîta zic ! Noroc şi te salut. Al. O. Teodoreanu Armistiţiu Tu bene tormentum ingenio admoves Plerutnque duro Horaţiu E consternat Olympul. Musagetul Te-a lauzit de sus rostind blesteme Şi-aflînd de tîlcul negrei tale teme La rîndu-i Bachus blestemă poetul. Pluteau pe invizibile trireme Sub cerul pur aluriecînd cu-naetul Al celor nouă muze-ntreg buchetul Cercînd la gînduri bune să te cheme. Ci, lasă cearta şi \acordă-ţi lyrd Ca-n urmă sine studio et ira Să destupăm Cotnarul amintirii. Şi-n timp ce luna bate în ferestre Vrăjiţi de calmul şi blîndeţea firii Să mai cîntăm... şi să ciocnim, maestre. Al. O. Teodoreanu Amintire C-un drag ,al meu prieten, Păstorel, Şi două foarte nostime femele, Ne-am întîlnit sub baldachin de stele într-o grădină zisă „Fluturel". Era o noapte •nopţilor model. Prin toamnă funigei schiţau dantele, Sub cer albastru ea de peruzelelor noi ne-mprospătam cu tulburel. Selena plină arginta Pomona Şi Bachus ne-mbăta aa beţadona.. Şi clipele zburau ca vîntu-n luni... în amintirea lor ridic paharul Şi spre-al goli mereu, precum atunci, Alung dm mine septuagenarul. Mihail Codrean u Răspuns S-alungi, maestre, necuviinciosul Aşa precum ai t&rminat sonetul. Sa ştie toţi că una e poetul Şi alta este omul, păcătosul. Satan a-ncremenit şi el procletul tind i s-a arătat în tsus eu josul însuşi Caron ştie că prinosul Şi-l va lua cîndva, dar mai cu-ncetul. Mai falnic 6a un porphyrogenet, Poetul, cînd e-n adevăr poet, Sfidează a clipitelor cascadă. Deci cea din 'urmă ine găsească bind, Ca JDwnysos nu cumva să cireada Cum că sîntem nemuritori de rînd. Al. O. Teodoreanu Două misive fără răspuns Quandoque bonus dormitat Homerus Horatiu îţi mai trimit, maestre, un sonet Măcar că-s treaz şi deci neinspirat Var n-am ce face: sînt contaminat şi-adun cucernic rimele-n buchet 95 Eu nu ştiu dacă e adevărat Că-n tot beţivul doarme un poet, Dar rimele s-adună berechet, Cînd ai în cupa plină vin curat. Ridic paharul ăsta plin de rime Ca să se ştie şi-n viitorime Că am trăit o tristă comedie, Urmîndu-mi calea printre spini şi flori. Căci, de ! poetul 'doarme umori în schimb beţivul are insomnie. II Nu scriu cu gînd hain; Ci de departe Trimitem dumitale plecăciune, Iară ce facem, crede tot ce spune, Al vostru iubitor în astă carte. Sîntem căutători de vinuri bune, Ca să umplem clipitele deşarte. De le găsim, le bem pre ele foarte Căci cine-i prost în van să le adune ? Drept credinciosul întru sucul viei Obnubilat de aburii beţiei Printre pahare sforăia cu fală. Ci tot ie$eau în gîndurile sale Visa că s-a-mbătat în capitală Şi s-a trezit în deal „La trei sarmale'1. Al. O. Teodoreanu Din corespondenţa primilor conducători ai „Vieţii româneşti" Primii conducători ai Vieţii româneşti au pus mare preţ pe colaborarea scriitorilor din afara redacţiei, cărora li se adresau prin scrisori, soli-citindu-le contribuţia lor literară şi ştiinţifică. O parte din aceste scrisori s-au păstrat şi unele din ele au intrai pe diferite căi în depozitul de manuscrise al Bibliotecii Academiei R. S. România. Pentru numărul special închinat celei de-a şaizecea aniversări a Iubite prietene, Vieţii româneşti socotim că este util să reproducem cîteva scrisori plecate din redacţia revistei şi adresate unora din scriitorii vremii. Dăm precădere scrisorilor semnate de C. Stere şi G. Ibrăileanu adresate lui Brătescu-Voineşti, nuvelistul din Tîrgovişte. Ele fac parte din volumul G. Ibrăileanu — Documente literare, în curs de pregătire şi, pe cit ştim, n-au mai fost reproduse pînă acum. (Iunie 1906) Cînd îţi scriam data trecută nu cetisem încă pînă la sfîrşit ultima parte a nuvelei dumitale. A doua jumătate, în care cu atîta putere se dezvoltă drama sufletească a lui Rizescu, m-a zguduit adînc, şi de mai multe ori am fost silit să întrerup citirea, şi în acelaşi timp nu-mi puteam rupe ochii de pe hîrtie. Cu toate acestea cred de datoria mea să-ţi fac o observaţie. Pentru a dezlega situaţia faci să intervină un element străin de drama sufletească, — nenorocirea cu copilul care — în legătură cu blăstămul de mai înainte — dă o întorsătură melodramatică întregii povestiri. Aceasta e o slăbire şi din punctul de vedere psicologic, şi din cel pur artistic. Dacă vrei să dezlegi mai uşor groaznica situaţie morală a lui Rizescu, nebunia sau chiar sinuciderea lui nu poate decurge, firesc, fără intervenţia momentelor străine dramei, decît, de pildă, din vr-o catastrofă întîmplată babei (din perderea procesului (să) spunem, moare de durere sau înebuneşte, şi rămîne pe drumuri fetiţa din azil), mustrările de cuget ale unei firi cinstite, dar slabe ajung pentru dezlegarea în sensul acesta al dramei. Dar ar fi păcat! Să mă crezi, prietene, n-am stofă pentru admiraţie mutuală, şj deci te poţi încrede în judecata mea : în literatura noastră eu n-am cetit încă ceva la nivelul nuvelei acesteia — de aceea spun, că mă simt dator să-ţi atrag băgarea de seamă, pentru ca ea să nu fie slăbită prin artificialitatea sfîrşitului. 7 — Viata românească 97 Ieşire logică pentru Rizescu prin dezvoltarea firească a situaţiunii, aşa cum se întîmplă în viaţă de cele mai multe ori, nu poate fi decît în două direcţii : 1) O decădere morală desăvîrşită, prin „adaptarea la mediu", predicată de Doctorul Georgescu — şi monologul împotriva lui Dumnezeu şi gelozia faţă de Elena pot fi un punct de plecare pentru această evoluţie. Rizescu merge pînă în fundul ticăloşiei şi ai cinismului, fatal, pentru a-şi justifica prima ticăloşie (vezi consecinţele pentru căsnicia ou Elena?). 2) Sau, ceea ce aşi dori mai mult, calea de regenerare şi ispăşire : Intorcîndu-se de la fîntînă, Rizescu, are o scenă cu Elena, i se spovădueşte în toate, şi (o femeie ca aceasta poate ierta şi suporta toate) ea îi deschide ochii asupra prăpastiei în care e gata să cadă, şi îi dă puterea de a trăi spre a-şi ispăşi păcatul. Aci iarăşi se poate alege două căi (dacă nu te mulţumeşti să faci o aluzie uşoară asupra mijloacelor de ispăşire) : a) mai uşoară, — Rizescu luptă înainte, cîştigă în Apel, scapă zestrea fetiţii, şi în luptă mai departe — lărgindu-şi prin această încercare morală orizontul, găseşte putinţa, alături de Elena, de a-şi duce viaţa, cu mai mare armonie sufletească. b) sau — aceasta cere o sforţare mai mare, dar efectul e şi mai sănătos, din toate p.d.v. : Rizescu părăseşte advocatura, se mută la Bucureşti (sau în Ardeal?), îşi găseşte altă muncă (lecţii de muzică ?), Elena munceşte şi ea (profesoară de pensionat ?), — o viaţă de martiri ai ispăşirii, — pun la o parte fiecare ban economisit (se poate inventa ceva ca să le uşureze aceasta) ; — după ani de suferinţă Rizescu reuşeşte să reconstituie zestrea pentru fetiţa de la azil (pe care în timpul acesta o îngrijesc ca părinţi). Poţi vedea lucrurile în această lumină ? Rog, să te gîndeşti bine la cele scrise, şi la cele trei soluţii : 1) distrugerea (nebunia sau sinuciderea rezultînd din catastrofa cu baba), 2) „adaptarea" şi 3) regenerarea. în nr. 5 vom publica numai pînă la pagina 20 a manuscrisului, — încît ai tot timpul şi să-mi scrii deoi dacă găseşti şi D-ta cu cale să refaci sfîrşitul, ca să ţi-1 trimitem. Al D-tale bun prieten, C. Stere P. S. Eu socot că celelalte ipoteze (mai ales cea din urmă) sînt mai grele, şi ar cere o lungire a povestirii — spre mulţumirea cetitorilor şi a noastră, — dar dacă te poţi pătrunde de concepţia aceasta să vezi bine şi sincer dezlegarea în această direcţie, •— nuvela va cîştiga şi ca adevăr şi ca înălţare filosofică. Al D-tale, C. Stere In corpul scrisorii lui Stere, Ibrăileanu introduce următoarea scrisoare proprie : Iubite Domnule Brătescu. Am găsit ieri pe Stere într-o surescitare straşnică din cauza nuvelei D-tale. în adevăr, ai scris pagina cea mai frumoasă şi mai teribilă din literatura românească. Şi-n „Făclia de Paşti", tot e compoziţie, lâ urma urmei, aici nu e deloc. Dintre toate ipotezele lui Stere, eu cred că cea mai conformă cu talentul dumitale şi cu intenţia ce trebuie s-o aibă nuvela, e aceea că Rizescu se distruge, şi se distruge numai din pricina inadaptabilităţii sale. Intervenţia nenorocirii copi- 98 lului e un fapt străin de desfăşurarea fataiă a evenimentelor izvorîte din inadaptabilitatea sa. Această inadaptabilitate plus mustrarea de conştiinţă produsă de conştiinţa ce o are că i s-a dus şi curăţia morală odată cu afacerea cu baba, cred eu că trebuie să prezideze la desfăşurarea ulterioară şi să ducă la un deznodămînt tragic. Distruge-1 pe Rizescu prin ultimele consecinţe ale caracterului şi împrejurărilor... şi vei scrie cea mai frumoasă nuvelă a dumitale şi cea mai frumoasă nuvelă românească. Cu dragoste, G. Ibrăileanu (Data poştei : 2 iunie 1906 — Iaşi) Iubite D-le Brătescu, Sunt vinovat, că nu ţi-am răspuns pînă acum... Ceri un rînd de impresiune, dar nu voi să ţi-1 dau, fiindcă Şărcăleanu *), care are de gînd să scrie un articol asupra volumului viitor al D-tale, s-ar supăra pe Stere, pentru că te-ar lipsi de plăcerea noutăţii. Noi cu Ibrăileanu tot facem visuri cum să te aducem la Iaşi. Ai pierde cadrul frumos din Tîrgovişte, dar n-ai mai fi aşa de singur. Am vorbit cu Octavian Goga, şi a consimţit cu bucurie, să se asocieze şi el la excursiunea noastră proectată, — iar Ibrăileanu începe de pe acum să se entuziasmeze de frumuseţile naturii (în ipostasa lui Don Chijot) şi să se văicărească de greutăţile drumului (în cea de Sancho Pancha) —■ căci ca şi în marele Tartarin se îmbină şi la el aceste două firi. Nădăjduiesc că nu te vei răpausa pe lauri, şi ne vei da cel puţin peste o lună-două, cîte o schiţă ca „cocoana Leonora" ! Pînă la apropiata revedere al D-tale sincer şi devotat prieten. C. Stere. (Data (poştei: ă9—20 iunie 1906) Iubite prietene, Ai dreptate, întrucît nu vezi altfel lucrurile : un poet nu „compune", ci scrie ce vede. Deci incidentul „este închis". De altfel cred, că în ipoteza d-tale, nu trebue schimbat sfîrşitul (cum spui, adică în scrisoarea către Ibrăileanu), ci cel mult să adaugi două vorbe, după ce spui că copilul a scăpat, — „de altfel doctorul spune că nici nu era vro primejdie", — atunci totul e clar, catastrofa e în sufletul lui Rizescu, nu în afară, şi aceasta e mai bine, ca în distrugerea lui Rizescu, cum propusesem eu. Volumul D-tale va apare în librării numai în Septembre (pînă atunci, spun cunoscătorii, nu se poate, „se strică vînzarea"). în capul volumului vom pune „în lumea dreptăţii". Atunci titlul ar fi : 1. Al. Brătescu-Voineşti In lumea dreptăţii şi alte nuvele şi schiţe *) Pseudonim folosit de C. Stere. 99 (să mai adăugăm oare :) vechi şi nouă Iaşi editura „Vieţii româneşti' 1906. în numărul de Iulie vom publica nuvela numai pînă la fila 20 a manuscrisului, fiindcă altfel e disproporţie prea mare cu mărimea bucăţilor publicate în numerele precedente şi strică fizionomia revistei o bucată literară de 27 pagini. Dar dacă ţii numai decît să fie totul publicat în numărul de Iulie, să ne scrii. Mai e o consideraţie : în Iulie lumea e plecată, pe cînd în August (pe la 15) mulţi se întorc, şi păcat ca sfârşitul, partea cea mai frumoasă, să apară „în lipsă". Aştept răspunsul, al D-tale C. Stere (Iunie 1906) Iubite D-le Brătescu, îţi răspund tîrziu, pentru că am avut o mulţime de năcazuri şi ocupaţii. De altmintrelea, ţi-a răspuns Stere. Ai perfectă dretpate în chestia deznodămîntului nuvelei: nu avem dreptul să-ţi impunem mentalitatea noastră. De altfel, eu nu admiteam decît o ipoteză: distrugerea. Poate că în mine vorbea ceva cu totul personal : plăcerea, crudă, de a vedea distrugerea, toată, a unui om de treabă, de către împrejurările sociale, — vorbea, adecă, un pesimism exasperat şi dorinţa de a mă tortura singur, pînă la capăt, căci bucata D-tale m-a torturat. Am cetit-o noaptea, singur în odaia mea şi de multe ori mi-a sărit inima din loc. Repet încă o dată, că e cea mai puternică bucată din româneşte, singura bucată, în care zvîcneşte viaţa, fără preocupaţie de „artă". în genere bucăţile din literatura noastră, le ceteşti judecîndu-le, necontenit, din punct de vedere al realizării artei ; bucata asta, cînd o ceteşti, n-ai cînd, n-ai cum s-o cugeti ca o lucrare, ca o „redare" a vieţii, fiindcă e însăşi viaţa. Mi-a spus d-na Stere că Stere a întrerupt, din neputinţa de a suporta grozăvia, de mai multe ori cetirea bucăţii. Eu l-am găsit scriindu-ţi, într-o stare de surescitare grozavă. Nevastă-mea, cînd a cetit, a plîns ca uh copil. Volumul se va pune la tipar ceva mai tîrziu, pentru că tipograful a comandat literă nouă şi ţinem s-o întrebuinţăm, pentru prima oară, la nuvela D-tale. S-a comandat hîrtie deja şi literele sînt şi ele comandate. Cred că întîrzierea nu te supără, pentrucă sezonul viu începe în Septembrie. Pînă atunci volumul e gata. Revista avînd un tiraj de 3200 exemplare cred că nu va rămînea colţ, în care să nu se ştie de apariţia volumului, iar numele d-tale e destul de la ordinea zilei. Iubite Domnule Brătescu, aşteptăm să ne mai trimiţi ceva, să fii un colaborator regulat al revistei, la succesul căreia D-ta eşti unul din factorii principali. Cel puţin „schiţe", zic „cel puţin" gîndindu-mă la lungime, nu la valoare, căci, ca valoare, ele sînt neîntrecute, — crede-mă că vorbesc sincer ; mi-ar fi scîrbă de mine să vorbesc în deşert, — şi mă jenez că te laud aşa de-a dreptul, fără discre-ţiune, dar cred că înţelegi toată pornirea mea şi toată gravitatea cu care vorbesc"... Cu adîncă dragoste şi prietenie, G. Ibrăileanu 100 (Iunie 1906) Iubite Domnule Brătescu, în fiecare zi aştept să am plăcerea de a primi o scrisoare de la D-ta. Mă deprinsesem cu această conversaţie de la distanţă şi acuma, mai ales, aştept să văd părerea D-tale în privinţa volumului: să-1 intitulăm „In lumea dreptăţii" punînd în frunte această nuvelă ? Cred că nu te-a supărat faptul că am întîrziat cu tiparul ; am făcut-o pentru a-1 tipări cu litera nouă „neîncepută", ca apa din poveste. Apoi n-ai răspuns dacă ţii numai decît să se tipărească acum tot sfîrşitul nuvelei. Eu am fost de părere să se tipărească tot, Stere însă a crezut că ar fi disproporţie. Apoi a mai obiectat că în August, cînd va apare restul, lumea va fi, în parte, întoarsă acasă, şi ţine ca partea cea mai teribilă să fie cetită de toţi abonaţii. Nu ştiu unde stai în vacanţie, căci va trebui să vezi cîte o corectură la volum (dacă ţii s-o faci. Eu însă mă oblig s-o fac singur, dacă te plictiseşte). Trimete „Un om", dacă a fost în „Voinţa", scrie-mi, ca să-1 torturez şi eu pe Nădejde s-o caute Iubite Domnule Brătescu, am o îndoială: mă tem să nu te fi enervat că ţî-am bătut capul cu sfîrşitul nuvelei. Cred că m-ai înţeles : era dorinţa, lacomă, de. a fi şi mai grozavă impresia. — Cugetînd mult şi mai vorbind cu alţii, în special cu Gh. din Moldova, unul din oamenii cei mai subţiri,' m-am convins c-ai avut perfectă dreptate. Amestecul nostru a fost intempestiv — dar are o justificare : entuziasmul provocat de nuvela d-tale. Nu-i aşa, Domnule Brătescu, că vei scrie şi alte bucăţi ? Contăm mult pe colaborarea D-tale, mai mult decît pe a oricui — o spun, fără nici un compliment. Eu sînt din familia, dacă mă laşi să fiu îndrăzneţ, a cugetătorilor şi nuvelele D-tale sînt pline de probleme. Am cetit de trei ori sfîrşitul nuvelei „în lumea dreptăţii" şi ştiu pagini pe de rost. Stere pregăteşte, pentru apariţia volumului, un straşnic „Şărcăleanu" şi eu îmi rezerv dreptul să „mă răcoresc" odată cu prilejul acelui volum. Salutări prieteneşti, G. Ibrăileanu (1910) Iubite domnule Brătescu, Mulţumesc mult pentru frumoasa schiţă. îmi cei părerea mea. O spun scurt: poartă marca „Brătescu-Voineşti". E foarte frumoasă, iubite domnule Brătescu, şi vei. stoarce lacrime multora cu aceste numai 2 pagini de tipar. * — Va apare în numărul viitor (Octombrie), căci acest număr e zeţuit pînă la rubrici. *) Este vorba de schiţa Privighetoarea, care s-a tipărit în nr. 10, din anul 1910, al „Vieţii româneşti". 101 Aştept cu... răbdare „documentele" făgăduite. Dacă poţi trimite odată mai multe. Eu le voi pune cite unul pe număr. Răspund la întrebarea d-tale. T.P. sînt eu, Azmi Ababulah e Sanielevici. Tot el e şi autorul Intelectualului în provincie şi al Gentlemenului funebru. N-ai de gînd să vii pe aici ? Cu dragoste frăţească, G. Ibrăileanu (1912) Iubite d-le Brătescu, „Scrisoarea" d-tale este foarte frumoasă. **) Mie îmi place mult genul acesta — şi cred că şi cetitorilor. Şi e şi o noutate în publicistica noastră. Acum, dacă e vorba de idei, nu mă prea împac cu d-ta. Mai întîi ridiculizezi (aşa de bine şi de viu !) un întreg sistem filozofic, sistemul filozofic al celor mai cu autoritate dintre gînditorii de azi. — D-ta combaţi serios acest sistem, şi totuşi, pui în gura reprezentantului lui, a lui Zarzăra, lucruri pe care un filozof serios nu le-ar spune. Zarzăra te învinueşte că nu pricepi „terminologia filozofică". El ar trebui să-ţi spună că n-ai suferit acea criză necesară, ca să te pui într-o anumită stare de imaginaţie intelectuală pentru a vedea că filozofia kantistă şi neokantistă nu e o nebunie. Eu cred că un artist ca d-ta, din cap pînă-n picioare artist, nici nu poţi trece prin acea criză, căci d-ta judeci aşa de admirabil cu imagini ! (Desigur-, vei rîde : în loc de „terminologie" vei pune „criza" de care vorbesc eu!). Gîndeşte-te un lucru : Un pumn zdravăn, dat în ochi, produce lumină (vezi... stele verzi). Asta nu dovedeşte oare că senzaţiile sînt un produs specific al unui simţ (nervul special, organul, şi celula cerebrală) ? Oricum, prin orice agent exterior vei face să vibreze un nerv sensorial, vei căpăta acelaşi fel de senzaţii, specifice. Prin urmare, exemplul d-tale cu telefonul nu e valabil. James spune că, dacă nervul optic s-ar duce la ureche şi nervul acustic la ochi am vedea tunetul şi am auzi fulgerul. Ce e în natură, nu putem şti. Nu ştim faimosul, numen. Ştim fenomenele, traducerea numenului. Rămîne că există ceva, o cauză a senzaţiilor noastre, materia. Dar şi acel ceva —• un lucru rezistent, să zicem, greu, ceea ce ciocăneşte simţurile noastre — oare avem noi dreptul să zicem că există ? Că există ceva ? Să vedem : senzaţiile noastre de văz, auz, miros, etc. sînt produse de ceva material. Dar „ceva material", extern nouă, ni e dat tot de o senzaţie : senzaţia musculară. Şi oare avem noi dreptul să zicem că, pe cînd celorlalte senzaţii nu le corespunde în afară ceva identic cu senzaţia — numai senzaţiei musculare i-ar corespunde ceva identic ? Odată ştiam să discut bine aceste lucruri, acum le-am uitat. Nu-ţi pot argumenta bine. Dar urmează de aici vreun scepticism? De ioc. Cunoaşterea ' lucrului în sine ? Dar cine o reclamă, cine o cere ? Tocmai: fiindcă acel lucru în sine (care poate nici nu există) nu-1 putem şti, de aceea: afară cu metafizica. Dar fenomenele le putem cunoaşte, putem fi de acord asupra lor (toţi cîţi cugetăm normal) şi ele sînt materialul ştiinţei. **) S-a publicat în „V. R." nr. 2 din 1912, sub titlul Scrisoare. 102 Ce-mi pasă mie, dacă, nu văd numenul, ci fenomenul ? Tratez cu fenomenul, cum utilizez biletele de bancă (oînd le am!) fără să văd aurul din beciurile Băncii, eare-s numenul... Şi, chiar dacă n-ar exista numen, dacă totul ar fi o creaţie a. mea — încă, ce-mi pasă! — în lumea practică (ştiinţă, morală, etc.) totul se petrece ca şi cum lucrurile ar fi în realitate, fără de noi, aşa cum sînt... Dar aici trebuie „criza", căci, în realitate, lumea e chiar aşa cum e. Căci adevărul, fiind un concept al minţii noastre, un produs al facultăţii noastre de a cugeta, — singurul adevăr omenesc, lumesc, e al nostru! Ce-mi pasă de ce va fi fiind, sau nu va fi fiind — dincolo de mine... Dar mă-ncurc, njam vreme să mă gândesc bine, e zgomot în redacţie. Te rog ceteşte primele pagini din volumul meu „Scriitori şi Curente" (articolul despre Caragiale). Am atins şi eu această chestie, în treacăt, dia altă necesitate. Dar ce au a face astea ? Bucata d-tale e admirabilă. Amestecul de idei şi de viaţă, stilul, vioiciunea... La urma urmei sînt două moduri de a gîndi, verificate, concretizate. Un singur defect: Combaţi serios (cu toate ideile bunului simţ) un tip caraghioz. Dar merge şi asta. Tipul e un pretext — şi aşa merge. Tipul e ridiculizarea unei teorii, care te exasperează —, şi, de asta, merge. Dar sînt 8 ceasuri şi mă aşteaptă acasă. Cu dragoste, G. Ibrăileanu P.S. îmi vine să-mi reiau cărţile de filozofie. Dar unele sînt în englezeşte — şi am făcut stupiditatea să nu cetesc de vreo 10 ani în limba asta -—• şi am uitat-o. P.P.S. în fond, totul se reduce la o logică, la un sistem al senzaţiilor şi ideilor noastre. — în acest sistem e ştiinţa şi morala noastră. Nici un loc pentru scepticism. Crearea palatului senzaţiilor şi ideilor noastre e ştiinţa... Ce-mi pasă dacă acestui palat, acestui sistem grandios îi corespunde, sau nu, ceva care nu mă interesează nici dintr-un punct de vedere. Dar simt că devin ridicul. D-ta ai cetit desigur pagini strălucite şi nu te-au convins. Eşti artist — şi n-ai suferit criza... Pentru conformitate, I. C. ★ (Data poştei: 20.IX.1932) G. IBRĂILEANU CĂTRE M. SEVASTOS, Amice Sevastos, ţi-am trimis prin I. Botez, senator, un articol despre d. Călinescu. Ţi 1-a dat? Botez a plecat la Bucureşti marţi dimineaţă. Să-mi trimiţi o corectură. Dacă pui vre-o fotografie, să nu fie a mea ci a d-lui Călinescu. (Aşa se face). Articolul să nu-il pui „de fond", pentru că are Anexe, care ar fi tot în pagina 1, şi ar fi urît. Pune-1 aşa, ca Anexele să cadă în pagina 2. Ori pune-1 în alte pagini decît pagina 1. Ori, dacă ţii să fie de fond, aranjează un subsol de poezii, aşa ca Anexele să fie în pagina 2. — Ori... dacă vrei altfel, cu Anexe pe pagina 1 sau pe pagina 300-a — fă ce ştii. Je m'en f... ! Dar corectură trimite. — Acest articol aşteaptă de mai mult de o lună. Credeam că vii în fiecare zi, după ce au trecut cele „cîteva zile" din Telegramă. Fă-mi onoarea şi-mi scrie dacă rămîi în Bucureşti, ori pleci în congediu şi cînd. E vorba de aşa numitul roman. Dacă vii în Iaşi caută-mă de la 3 p. m. în sus pînă la 12 noaptea. Ibrăileanu 103 Semnificaţii sadoveniene de Paul Georgeseu iii «a de simplitate clasică, asociată pe drept operei sadoveniene, nu anulează, " cred, nici profunzimea, nici bogăţia semnificaţiilor, cum confuzia exterioară nu manifestă, neapărat, adîncime. Pe de altă parte, cînd un strat de semnificaţii a fost explorat şi exploatat, nimeni nu-I împiedică pe glosator să înainteze într-altul. Găsirea unor atribute noi nu cere neapărat anularea polemică a celor ştiute fiindcă înţelegerea dialectică a unei opere presupune descoperirea unor contradicţii (nu mă refer aici la „limitele" scriitorului în perceperea ideologică a realului) care sînt inerente existenţei ; un marxist nu poate gîndi unilinear iar opera de artă nu e numai suprafaţă, nici dat imuabil. Depărtarea în timp sau în spaţiu de un dat (istoric, social, artistic) ne relevă alte perspective, nu mai puţin reale, dar altele ; critica e un proces de cunoaştere continuu. Semnificaţiile sensibilului Ambiguitatea operei de artă constă în următoarea contradicţie : polimorfia structurală şi unicitatea cristalizată. Orice operă e polimorfă, adică însumează „aspecte", de fapt structuri deo- sebite : de aici decurge polivalenţa interpretativă, posibilitatea practic infinită a glosării, pe care unii au pus-o în seama receptării diferite; id est impresionismul ; dar fără a intra într-o sferă străină demonstraţiei mele — psihologia receptării •— vreau să spun că vibraţia specială, declanşată într-o receptivitate sau alta, nu e numai rezultatul subiectivismului frenetic — cîte personalităţi, sau persoane, atîtea interpretări —. ci şi, tocmai, al posibilităţilor reale incluse în operă. Fiindcă dacă anume cărţi îşi epuizează valenţele interpretative dela primul contact obligat cu critica, rămînînd după primele cronici stoarse de substanţă, altele ştiu, dimpotrivă, să propună glosatorilor mereu sensuri ascunse; fireşte, şi nu numai criticului ci şi generaţiilor succesive de cititori ale căror sensibilităţi şi problematici rnu-tîndu-se mereu, găsesc în cărţile vechi, totuşi, ecou. De asemenea categorie de opere discut aici. Esteticele au pus în lumină unicitatea operei de artă cît şi caracterul ei unitar ; şi fie că folosim termenul în sensul organicist, fie gestaltist, fie că spunem cristalizare — toate, moduri metaforice de a sugera că opera e unitară cu ea însăşi — înţelegem opera ca un tot organizat pe legi proprii. 104 structurat de un ritm unic. Dar roono-structura, pe lîngă faptul că rămîne mai mult un deziderat decît o realizare, expresie a dorinţelor noastre euclidiene şi a temeinicei aspiraţii de a regăsi universalul în particular, nu trebuie să ne ascundă polivalenţa operei de artă. Concepţia monostructurală a operei, ca omogenitate coloidalâ, impune monointerpretarea, adică, practic, desfiinţarea criticei, or, în fapt lucrurile stau invers : opera ce nu mai poate suscita interpretări este (devine) moartă, oricît de înalt ar fi gradul de ierarhie valorică pe care urcase ; ea poate păstra doar o funcţie istorică, nu una de valoare. Pentru a trece însă mai departe, voi da o soluţie provizorie antinomiei semnalate : opera este o suprastructură subsumînd o polirnorfie. în practică, depăşirea e grea dar tocmai de aceea există puţine capodopere. Cine se apropie de operă, ia contact cu o suprafaţă. Procesul de cristalizare artistică oferă spectatorului o suprafaţă lucie şi opacă a unui volum simetric şi egal omogen ; structurile minerale sînt ca acele fiinţe a căror viaţă interioară se citeşte pe faţă ; în asemenea caz, criticul nu are decît să măsoare suprafeţe. Or, ceea ce aş vrea să-i reproşez criticului impresionist nu c atît subiectivismul Iui cît faptul de a rămîne necesar la suprafaţă ; răul nu e atît că ne comunică o vibraţie proprie ci, — mă refer în continuare la opere de merit artistic — că vibraţia lui e necesar superficială şi oarecum falsă. Mă explic : opera e nu numai polistructurală, ceea ce implică varietatea de explicaţii în cadrul aceluiaşi sistem ideologic, dar şi un sistem complex de aparenţe şi esenţe. Romancierul ne povesteşte o întîmplare, reface o întreagă societate, descrie obiecte, culori, sentimente, sunete etc. Toate acestea sînt reale şi pot fi discutate; se poate constitui o sociologie a operei, o tipologie socială, un bazar de obiecte etc. Dar tema, acţiunea, cadrul, sînt revelatorii succesiv. înţeleg prin revelatorii succesiv faptul că ele mărturisesc şi ascund substanţa operei; cînd un plan al realităţii operei este epuizat, un altul se revelă, succesiv, spre substanţa operei. Aşa dar, înţeleg opera ca un sistem complex de mărturisiri şi taine la care se ajunge nu dintr-odată. Conştient sau nu, scriitorul — şi artistul în genere — atrage atenţia cititorului în altă direcţie decît cea reală, aşa cum un general declanşează bombardamentul de artilerie în-tr-alt sector decît în cel în care va porni ofensiva. înseamnă că arta mare nu e comunicabilă ? Fireşte, nu. Obscuritatea superficială, fie voită de scriitor spre a-i sugera dimensiuni abisale, inexistente, fie consecinţă a confuziei cerebrale şi sensitive, e o malformaţie congenitală. In arta mare, contactul prim nu întîm-pină dificultăţi, numai că sensurile nu se relevă, toate, dela început. De altfel există cărţi pe care le recitim, pe unele de mai multe ori, şi altele ce nu ne mai solicită să Ie deschidem. Cine spune, la o a doua lectură, despre o carte că 1-a dezamăgit, semnifică faptul că, pe planul cunoaşterii, ea şi-a epuizat semnificaţiile ; în timp ce o carte realmente profundă, ne revelă mereu sensuri noi. De altfel, ar fi multe de spus despre sistemul mărturisire-ascundere, dar discuţia ne-ar depărta de subiect. Îmi îngădui o parenteză, totuşi, privitoare la critica literară. Critica totală sau exhaustivă constituie o năzuinţă eroică şi secretă a fiecărui exeget, realizabilă, poate, în cadru! unor vaste monografii; mai utilă, însă, ar fi diversificarea specializată a criticii, în cadrul ideologiei noastre comune. Adevărul nu se obţine prin revelaţie ci prin cercetări complementare prin care opera e abordată şi investigată ; de pe orice punct al suprafeţei sferei ai porni, înaintînd mult, ajungi în centrul ei. 105 Baltagul prezintă toate semnalmentele realismului critic rămînînd o monografie social tipologică. Descrierea comunităţii arhaice de tip pastoral ritmată de legi astronomice e completă, de la îmbrăcăminte şi alimentaţie la credinţe şi relaţii ceremonioase sociale; nimic esenţial nu e uitat, de la tainul anual al argatului la bacşişul datorat autorităţilor mundane şi celor spirituale, de la endogamie la sărbătorile de preste an. Sociologul poate găsi nu numai cuprinderea pastorală în sine ci şi fenomene de contact cu „lumea nouă", adică de modificare în structura arhaică pastorală. După ce duce la iernat oile, la gurile Jijiei, Gheorghiţă se-ntoarce, o parte a drumului, cu trenul. în comerţul cu, ar zice părintele Daniil Mi-lieş, „producte" (oi, caş, lînă, brînză) banii se folosesc curent. Dacă Vitoria are spaimă de fiinţa auzită doar, numită tren, are în schimb ştiinţa exactă a valorii banului ca şi a raportului marfă-bani. Doar făptura naivă a vrăjitoarei, ce-I ţine în puterea ei pe cei al cărui nume nu e bine să-1 pronunţi, închis într-o căţeluşă sehelălăitoare, şi în stare să trimită pasărea care strigă noaptea şi are ochi de om, ca „să moară duşmanca", are o reprezentare „mitică" a banilor : „Ia galbănu-n gură şi-1 stupeşte tocma între lăutari". Structurile convieţuiesc; demonii unei religii arhaice se acomodează cu religia monoteistă, sfînta Vineri cu maica Pre-cista, baba Maranda, a cărei poziţie faţă de polii pozitiv şi negativ ai eticei este ambiguă, cu părintele Daniil, cum sfînta Ana şi sfîntul Sisoie („care are stăpînire asupra unora dintre demonii mărunţi"), îşi iau atributele magice ale urmaşilor lui Deceneu. De-i mai adăugăm pe crîşmari (Macovei, Vasiliu, Toma) şi pe domnul prefect cu jandarmii lui, ordinea din cer şi de pe pămînt este completă. Altfel spus, în Baltagul nu e descrisă numai o structură socială închisă ci două lumi în contact, în convieţuire şi antagonism. Tot acest fond de descriere socială este ne- cesar confruntării etice. Sadoveanu, ca în atîtea scrieri, anterioare şi posterioare ale sale, confruntă societatea bazată pe bani, pe acumulare şi posesiune, cu societatea pastorală, producătoare de bunuri, sobră, prin natura lucrurilor. Asasinarea lui Nechifor Lipan nu e un accident, un caz, ci expresia violentă, ultimă, a legii capitalismului, în care averea este valoarea supremă. Evident, pasiunea achizitivă nu duce totdeauna la crimă, dar crima e ultima ei consecinţă. Alegerea victimei conţine, de asemeni, un înalt grad de necesitate. Dacă asasinul şi Vitoria sînt exponenţii celor două lumi, Nechifor Lipan e între două lumi — şi fiindcă face comerţ şi fiindcă el circulă dintr-o lume în alta, — ; or, tocmai ambiguitatea îl face vulnerabil. Prin natura lucrurilor, vor avea să-1 răzbune femeia şi fiul lui. Evident, cum am mai spus, crima a tulburat ordinea lumii ; Vitoria are un mandat etic şi descoperindu-1 pe vinovat, salvează valorile ; dar, rămînînd în planul necesităţii, o întrebare se iveşte : în definitiv, răzbunarea crimei ar fi fost munca unui bărbat ; e drept, Gheorghiţă e încă adolescent şi Vitoria simte îndată că băiatul nu e pregătit pentru o lucrare ce reclamă nu numai curaj, ci şi stăpînire de sine, discernă-mînt şi abilitate ; nu e mai puţin adevărat că o sarcină tot atît de grea (mai dureroasă încă!) a revenit lui Oreste sau lui Hamlet, ambii adolescenţi ; altfel spus, trecerea Vitoriei pe primul plan era necesară, determinată sau reprezintă un capriciu al scriitorului ? Răspunsul ne e dat de compararea finalului celor trei ipostaze: dacă Oreste şi Hamlet se prăbuşesc după ce-şi realizează misiunea, Gheorghiţă iese din aventura lugubră, întărit (de altfel, şi Oreste fusese condus şi înflăcărat de o femeie, tînăra lui soră, Electra). într-o împrejurare oarecum asemănătoare, o altă adolescentă, Antigona, e ucisă. Deosebirea dintre Baltagul şi tragediile amintite constă în aceea că în acestea 106 din urmă legea se manifestă eu o duritate sălbatecă, dreptatea trebuie să se facă chiar de ar pieri lumea ; în orice caz, justiţiarul e şi el anulat, dreptatea lui implică o crimă dublă : uciderea, ca atare, chiar dacă a unui vinovat, justiţia împotriva propriului sînge (Oreste îşi ucide mama, Hamlet pe fratele tatălui, iar în lanţul de morţi, se implică şi mama); în Baltagul, printr-un subterfugiu alegoric, vărsarea de sînge e ocolită: asasinul va fi „suguşat" de cîine, nu omorît cu baltagul; pedepsirea criminalului nu duce la anularea fiului ei, dimpotrivă, constituie un exerciţiu iniţiatic de virilitate, un examen de maturitate. S-ar putea spune că actul de justiţie şi-a pierdut sălbateca imanenţă ; în Baltagul el are o duritate umană, nu transcendentală (poate şi fiindcă asasinatul nu e în circuitul familial). Tocmai de aceea justiţia era necesar să fie reprezentată de Vitoria şi nu de Gheorghiţă, care s-ar li prăbuşit el însuşi în această expediţie. Ideea de necesitate e împlîntată însă mai profund în operă. Bacă admitem câ o crimă cuprinde o proporţie oarecare de hazard, necesitatea apare în alt mod, spre a-1 contrabalansa. în ajunul expediţiei justiţiare, mama spune fiului vorbe ciudate pe care flăcăul nu Ie poate tălmăci : „— Nu te uita urît Gheorghiţă, că pentru tine de-acum înainte începe a răsări soarele". într-un fel, deşi scriitorul se ocupă îndeajuns de puţin de Gheorghiţă, şi aproape deloc de Minodora (ei au caractcristieele generale ale vîrstei, reprezintă simbolic flăcăul şi fata), tinerii au funcţie însemnată, manifestînd ideea de ciclu, acel tragic optimist specific sadovenian. La sfîrşitul cărţii, Nechifor şi Vitoria se trag de pe scenă, tinerii le iau locul şi ultimele cuvinte ale autorului li se adresează. Aşa se explică şi vorbele Vitoriei către flăcău ; moartea vârstnicilor e un proces firesc (chiar dacă aici cî a fost grăbit împotriva firii), pentru ca Gheorghiţă să devină bărbat matur, cruda necesitate a trebuit să-1 înlăture pe tatăl său („înţelege — îi spune Vitoria băiatului — că jucăriile au stat".) Impresia de monografie exactă şs completă — caracteristică de altfel prozei sadoveniene — e puternică dela prima lectură, cititorul are senzaţia unei epuizări totale a realului : toate amănuntele sînt la locul lor, obiectele au o funcţie precisă ; de altfel, romanul poartă, nu numele unui erou sau al unui sentiment, ci al unui obiect; dar cînd te familiarizezi cu textul, observi că descrierea obiectivă e minimală — Sadoveanu nu a căzut niciodată în păcatul de moarte al realismului critic oare este descriptivismul, prin care lumea obiectală primeşte o imensă greutate, un fel de funcţie autonomă fantomatică, — se reduce la datele esenţiale. Desigur, se manifestă aici clasicismul substanţial al Iui Sadoveanu (clasicism reîmprospătat prin contactul cu realismul secolului al XIX-Iea, îndeosebi Flaubert, Tolstoi, Turgheniev), cu forţa lui selectivă şi arta simplităţii, desigur, excepţionala sa atenţie senzorială; pentru a justifica însă impresia de complet e nevoie să mai reţineai ceva: ritmicitatea; vreau să spun că lumea sadoveniană e ordonată şi coordonată, totul revine după lege acum şi mereu, un moment se repetă, imemorial, în trecut şi viitor, se amplifică temporar în cicluri bine ordonate. E, dacă vreţi, o civilizaţie astrală, în care faptele umane sînt reglate, ca mersul stelelor, al soarelui şi lunii. A surprinde un moment e ca şi cum s-ar surprinde o infinitate de momente echivalente în timp. în asemenea lume apare o cometă : asasinarea lui Nechifor Lipan. Romanul nici nu s-ar îi putut constitui altfel, o mică nuvelă ar fi fost de ajuns. Dar Baltagul nu urmează legea romanului, adică neprevăzutul epic, ci a tragediei, care începe cu sfîrşitul, lumi-nînd propriul său trecut, astfel încît această carte, despre care s-a spus că e un roman poliţist, duce la anularea acţiunii. Fiindcă asasinatul a tulburat 107 echilibrul lumii, ordinea lucrurilor trebuie restabilită ; moartea criminalului echivalează pe a victimei, reface simetria, timpul îşi poate relua cursul. S-ar putea spune că Vitoria Lipan acţionează, ceea ce în parte e adevărat, dar numai în parte, fiindcă acţiunea e o tensiune spre viitor, e o precipitare a viitorului, pe cînd Vitoria opreşte viitorul, ca şi cînd ar opri cu mîna mersul unui pendul, pînă cînd lucrurile pot intra în mersul lor firesc prin pedepsirea criminalului. Paginile dramatice, adică în care funcţionează speranţa, sînt puţine, la început; apoi, certitudinea morţii lui Nechifor, opreşte curgerea timpului („Timpul stătu"), ca la Kirilov, în momentul supremei bucurii, întîi pentru ea, apoi pentru alţii. Gheorghiţă e confiscat, Minodora închisă hermetic, gospodăria anulată ; ajunsă la Doi Meri, Vitoria descoperă că viaţa merge înainte ; ea opreşte timpul la Sabasa şi la Suha, îi sileşte pe toţi să meargă înapoi pe firul vremii pînă la izvorul de unde curge sînge ; cînd criminalul îşi primeşte pedeapsa, vraja împietririi timpului încetează, lumea îşi reia mersul firesc, tragedia se încheie optimist, prin triumful vieţii. Tot efortul Vitoriei, adică acţiunea, constă în a restabili ordinea morală a lucrurilor, asemeni organismului care îşi mobilizează toate forţele spre a tămădui o rană sau a răpune hacilii. Acţiunea se desfăşoară în acest spaţiu dintre două timpuri în ruptura spaţială produsă de o lovitură cu baltagul (şi tămăduită cu altă lovitură dată cu muchia baltagului), ea este febra prin care organismul reacţionează la microbii crimei ; deci scopul acţiunei este de a se anula pe sine însăşi, Vitoria acţionează doar pentru a contrabalansa o altă acţiune (crima), restabilind nemişcarea (de fapt, traiectoria pe orbită). Ceea ce se petrece cu timpul uşor spiralat (distanţa dintre bucla cercului şi a spiralei se numeşte optimism şi progres), are loc şi cu spaţiul: ex- pediţia militară organizată de Vitoria este , în fond, incursiune defensivă; fiindcă Nechifor Lipan a fost ucis în timp ce se afla la ei (s-a călcat legea ospitalităţii!), Vitoria iese din cetate, coboară la vale, aplică pedeapsa legală şi se retrage în cetate; nu e deci nici expansiune teritorială, nici transhumantă ci mişcare spaţială ce se neagă pe ea însăşi ca atare. Prin urmare, afirmaţia după care Baltagul ar fi un roman poliţist (în sens superior: „Crimă şi pedeapsă") este adevărată într-o structură, infirmată de alta. E tocmai ce spuneam şi anume că, într-o viziune unicistă, monomorfismul operei reclamă un răspuns categoric, în vreme ce acceptarea polimorfismului îngădue explicaţii simultane ; ceea ce e acţiune în cadrul unei structuri, poate deveni antiacţiune în cadrul alteia. Am amintit la început structura monografică, recompunere a unei societăţi de un anume tip, cu eroi, acţiune etc. Iată însă şi o altă structură, complementară, în care aceleaşi date se colorează diferit. Să examinăm însă şi alte elemente în cadrul celor două structuri. S-au spus idei adevărate şi juste despre natura sadoveniană ; reamintesc atenţia exactă a scriitorului la modificările decorului sensibil; anotimp, loc, oră îşi marchează trecerea fin şi precis. Evident, acelaşi har se manifestă şi în Baltagul; e numai de observat că elementele naturii, exterioare naturii umane, îndeplinesc si o altă funcţie aici, complementară, o funcţie simbolică. Descoperirea ireversibilităţii lui Nechifor Lipan declanşează iarna ; intuirea locului de zăcere a soţului, pune capăt iernii: „Caşicum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu aş-teptînd şi cugetînd. Acum vedea adevărat şi bine că vîntul a contenit. Căzuse jos, în vale, şi amuţise şi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece." Cînd, după ce acul busolei in-dicînd unde fusese răpus Nechifor, Vi- 108 toria hotărăşte declanşarea ofensivei, sie decretează primăvara : „S-a adeverit şi altă aşteptare a muntencei. Vîn-tul a pornit din nou, venind acuma de cătră miază-zi". E inutil să mai aduc şi alte exemple, romanul e prea cunoscut. Semnalez doar, în treacăt, că funcţia simbolică a naturii nu alterează plasticitatea lor realistă. Într-un anume sens, elementele decorului cotidian, fixate în structura monografică prin atenţia selectivă de care am vorbit, capătă în perspectiva altei structuri, un fel de imponderabilitate. Aceasta se datoreşte interiorizării Vitoriei, proces contradictoriu el însuşi fiindcă pe de o parte, femeia dovedeşte o forţă de adaptare Ia noul mediu, excepţională (felul în care îl manevrează pe Prefect, echilibrarea bacşişurilor pe parcursul ei „american", cînd ajunge chiar să vorbească „pe sîrmă" cu Sodoma, recte Piatra), pe de alta, retragerea ei în interior, o autoanulare expiatorie. De fapt, e o dedublare clasică ; Vitoria va juca un rol precis, conştient, ca o mare actriţă, simulînd naivitatea şi umilinţa nu numai faţă de călăi ci şi de prezumtivii aliaţi (nevasta cîrciumaru-lui Vasiliu, pe care o foloseşte ca ministru de externe): — „Sînt prea mul-ţămitoare cucoanei pentru lămurire, vorbi Vitoria, c-un fel de umilinţă care puse în mare uimire pe Gheorghiţă". Dar critica raţiunii practice a nevestei oierului, am făcut-o în altă parte, subliniind luciditatea, buna cunoaştere a oamenilor şi forţa de stăpînire. Acum, aş dori să accentuez un alt aspect al dedublării. Dealtfel, Vitoria îşi învaţă fiul că „femeile-s mai viclene (...) ; ele-s mai iscusite la vorbă ; iar bărbaţii îs mai proşti ; însă mai tari de virtute." S-ar putea. Iar Gheorghiţă, care-i mai tare de virtute, cugetă despre Vitoria : „Marna asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gîndul omului". Iar dînsa îi mărturiseşte : „Eu te cetesc pe tine, măcar că nu ştiu carte..." Dar paralel cu isteţimea empirică şi măestria psihologiei aplicate, Vitoria cunoaşte şi un proces de interiorizare, de dublă dedublare. In iarna tragică, în care intuieşte abolirea lui Nechifor Lipan, ea se concentrează într-un proces intelectual pe care Sadoveanu îl vesteşte dar nu-1 înfăţişează : „...ea era plină de gînduri, de patimă şi de durere." „Se desfă-ouse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine". „Fiinţa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre de unde trebuia să iasă lumină. Era ceea ce se numeşte o problemă — cuvînt şi noţiune cu desăvîrşire necunoscute unei muntence". „Ea însă se socotea moartă, caşi omul ei, oare nu era lîngă dînsa." Chiar dacă în afară îşi va juca perfect rolul cu ştiinţa fină a realului, Vitoria mărturiseşte natura reală, printr-o replică tragică : — „Oamenii spun că promoroacă în ziua de Bobotează arată an îmbielşugat... îi zise Gheorghiţă, pe cînd se întorceau de la biserică. — Aşa se spune, li răspunse maică-sa; dar să ştii că pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici belşug." Tragismul are un ecou profund fiindcă durerii exprimate în cadrul structurii, să-i zicem, monografice, îi corespunde, în planul celeilalte structuri, să-i zicem, mitice, o alta, mai generală, altfel spus, durerea epică (asasinarea lui Nechifor Lipan, descoperirea şi pedepsirea vinovatului) este aspectul prim, cel mai vizibil, al fenomenului biologic necesar, despărţirea definitivă prin moarte, succesiunea generaţiilor, ce depăşeşte cazul Vitoriei şi al Iui Nechifor. Remarc, iarăşi, că împlinirea pe planul mitic nu diminuează manifestarea epică în realitatea ei contingenţă. Reîntorcîn-du-ne Ia sensibilul contingent, pe care, spuneam, interiorizarea Vitoriei îl subminează, constat o îndepărtare, o epilrare a Iui — ce nu poate fi confundată cu alienarea. Această calitate a obiectelor de a fi funcţionale, pre- 109 zente, şi în acelaş timp îndepărtate şi simbolice, creează o impresie puternică şi tulburătoare, chiar de nu e a-percepută raţional la primele lecturi. Un singur exemplu cred că e de ajuns; două prînzuri ale Vitoriei. La primul, odată cu coborîrea oilor şi a iernii din munţi, coboară şi grija : Nechifor nu s-a întors în sat, acasă. Vitoria şi Minodora sînt singure, cu Mi-trea, argatul : „Fata pregătea repede prînzul. Răsturnă mămăliga pe măsuţa joasă şi rotundă, tăie jumătate şi o întinse pe un fundişor lui Miitrea c-o scăfăiţă de brînză şi c-o ceapă. _ Desfă palma, să-ţi pun ş-o leacă de sare... îl îndemnă ea. Apoi cercă ouăle fierte şi le scoase din ulcica lor c-o lingură de lemn într-o strachină cu apă rece. Se opri din robotit şi se uită cu îndoială spre Vitoria. — Dumneata nu mănînoi, mămucă ? Femeia clătină din cap. — Argatul s-a dus la şura lui să mănînce, urmă fata, în şoaptă. Aşa are obicei, ca să nu-1 vadă nimeni. C-un ştergar acoperi masa şi se feri la o parte, ou faţa umbrită de întristare, cu umărul răzimat de horn. Vitoria îşi trase broboada peste gură şi rămase dreaptă pe scăunaşul ei, cu braţele încrucişate pe sîni, privind fără să vadă frămîntarea de-afară a stihiilor. Din cînd în cînd învăluirile de vînt de deasupra satului păreau că se alină ş-atunci se auzea sunînd cu zvon mare, subt nouri, pădurea de brazii". Mai întîi, se relevă starea de realitate a obiectelor. Mămăliga, măsuţa joasă şi rotundă, brînza de burduf, ceapa, sarea, ouăle fierte, ulcica, strachina, lingura de lemn, marchează, fiecare, o prezenţă. De aici şi existenţa lor funcţională, creată prin raportul om-obiect. Ele nu sînt numai numite ci reprezintă funcţii determinate, precise. Prînzul lui Mitrea, ghicit, e fundamental şi necesar, un fel de comunicare directă cu natura; dar simplitatea lui, tocmai, îi manifestă, odată cu caracterul ascuns, funcţia simbolică, de raport direct cu natura creatoare. (De altfel, elementele hranei terestre a lui Mitru — mămăligă, brînză, ceapă, sare — semnifică valenţele productive ale naturii; lipseşte doar carnea, adică sacrificiul vieţii prin sînge ; dar sîntem în post). Hrana Vitoriei e tot fundamentală (se adaugă oul, principiul moarte-naştere), numai că prînzul ei e refuzat; între ea şi obiecte se interpune o stare subiectivă ; iarna — stare de moarte a naturii în toate miturile lumii — semnifică o realitate afectivă. (Evident, unii vor spune că exagerez ; atrag atenţia însă că Sadoveanu cunoştea bine simbolistica obiectelor). Prînzul refuzat este, în structura mitică, întreruperea contactului cu viaţa („Ea însă se socotea moartă, ca şi omul ei, care nu era lingă dînsa.") Există deci o bivalentă a obiectelor : pe un plan, ele sînt funcţionale; pe altul, simbolice. Abstragerea Vitoriei, prin durere, din planul epic în cel mitic, stimulează capacitatea simbolică a obiectelor, prin întreruperea caracterului lor pur funcţional. (Ion Barbu va spune despre ou : „E dat acestui trist norod / Şi oul sterp, ca de mîn-oare, / Dar viul ou, la vîrf cu plod, / Făcut e să-1 privim la soare !"). Înfiorată de ceasul galben, necesar, Vitoria catalizează potentele simbolice ale lumii obiectale. Asistăm nu la izgonirea unei structuri (monografică) de către alta (mitică), dar la suprapunerea lor translucidă, complementară, în care cea de a doua creează adîncime primei, dă volum suprafeţei. Un alt prînz face să se mişte cu putere acul busolei : Nechifor nu trecuse pe la crîşma domnului Iorgu Va-siliu ; urma lui fusese la Sabasa ; deci, între cele două puncte fusese pălit bărbatul ei. Domnul Iorgu Vasiliu e „om aşezat" şi cu „plăcerea curăţeniei" ; în rafturile crîşmei lui se află „bucşite" „toate bunătăţile pământului", li serveşte pe Vitoria şi pe Gheorghiţă : „A scos muntencei dintr-o putină 110 scrumbie bună, ţinînd-o atârnată de coadă cu cleştele delicat al degetelor. A aşezat-o cu grijă pe o coală de hîr-tie, pe o măsuţă curată şi bine frecată. A adus o pînişoară călduţă încă. Din-tr-un butoiaş a umplut ou bere spumată două pahare năltuţe. „Bun lucru berea după trudă şi cînd ţi-i foame..." se gîndea femeia." Anchetatoarea află răspuns întrebării ei obsesive : „Amîn-doi au descălecat şi le-am dat o gustare — ca şi dumneavoastră. Scrumbie, pîne şi bere. La mine, aceste articole sînt de prima calitate. (...) — Nu erau doi, zise cu linişte Vitoria. Erau trei. — Ba erau doi. Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric oare-i izbucnise înăuntru." Pe plan sensibil, notaţia e la fel de realistă. în afară de pîine, aliment fundamental dar mai caracteristic cîm^i, bunătăţile pâmîntului cuprind berea, vestitoare a occidentului şi scrumbia, semn al magmei lichide şi al circuitului economic mondial. Am ieşit din nucleul pastoral. Dar şi acum, planul simbolic reapare prin invazia vieţii interioare, acel întuneric care izbucneşte dinlăuntru, ce anunţă prezenţa celeilalte structuri. O uşoară ironie, în plin tragic („La mine, aceste articole sînt de prima calitate."), subţiază densitatea epicului sensibil. Desigur, analiza poate cuprinde şi numeroase alte episoade ale cărţii, socot însă că pentru utilul demonstraţiei, este deajuns. Am observat că Baltagul nu conţine o singură structură ci, deocamdată suficient, două complementare: una .monografică, epică, realistă, cealaltă simbolică, mitică. Un dat trece dintr-o structură într-alta fără a se altera considerabil, dar mani-fcstînd valenţe moi. Un oât exemplu, totuşi: am explicat la început (de fapt, mai de mult), crima ca o exacerbare a setei de a avea, fundament al lumii capitaliste. Observaţia e adevărată. Se ştie însă că Baltagul e o parafrază cultă, modernă, a Mioriţei. Or, în baladă (situată pe plan mitic) capita- lismul e o imposibilitate istorică. Deci, fără a infirma cauza socială (capitalismul), scriitorul trece şi pe un plan anterior, urmărind setea de posesiune în gernrene. Altfel spus, explicaţia social istorică şi cea general umană nu se completează. Aceeaşi observaţie despre moartea ca hazard (crima, în plan epic) şi ca lege (plan liric), etern umană. Fireşte că analiza fiecărei structuri în parte şi a co-funcţionării lor e departe de a fi sfîrşită ; am dorit doar să sugerez o idee. Dialectica mitului Leşinul obiectelor face posibilă, fie şi momentan, manifestarea realităţii lor simbolice. Înainte de a continua analiza, însă, cîteva precizări necesare. Critica noastră a lăudat de multe ori acţiunea de de-mitizare (confundată, uneori cu, vai, demistificarea...) ; dimpotrivă, eu cred că una din funcţiile literaturii este de a „mitiza", adică de a depăşi sensorialul concret, epica anecdotică, „redarea" discursivă, spre a sugera generalul. Cum se ştie, literatura e un anumit echilibru între concept şi încărcătura sa sensibilă; dar primejdia, în concretul nostru literar, nu mi se pare a fi abstractizarea ci plenitudinea descriptivă. Critica „de-mitizantă" îşi are rolul ei în ruperea ideii de manifestarea ei sensibilă. Mai întîi, ce se înţelege prin de-mitizare ? De fapt, demascarea socială. Clasele explotatoare, secretîn-du-şi o suprastructură justificatoare şi mai ales mistificatoare, scriitorul trebuie să meargă de la aparenţă la esenţă, să descopere realele cauze, ascunse. Foarte bine. Numai că niciodată, nici capitalismul, nici vînzarea cu ridicata, n-au putut constitui mituri, cum nici locurile comune burgheze, în materie de etică sau antropologie empirică şi epidermatică, nu s-au putut constitui în mituri. A spune „mitul libertăţii burgheze" e un mod de a vorbi ziaristic fiindcă demagogia rămîne expre- 111 sie fără acoperire vşi nu mit. îmi poate cineva numi un mit crescut din demagogia burgheză şi realizat într-o capodoperă artistică ? Să nu confundăm deci mistificarea cu mitul, nici demagogia cu demografia, nici demascarea capitalismului, sau demontarea aparatului capitalist cu de-mitizarea. Mitul este expresia concret sensibilă a unei caracteristici sau necesităţi fundamentale a naturii umane; de aici şi posibilitatea de a-1 deplasa în timp, muţind concretizarea social-istorică, adaptîndu-1 la realităţi noi. E ceea ce a făcut Sadoveanu, în Baltagul, cu mitul Mioriţei. De aceea există două structuri ale cărţii, ce-şi corespund. Dar a discuta cele două variante ale mitului, ar însemna să ne angajăm într-o altă discuţie decît cea implicată în discuţia de faţă. Cîteva observaţii, totuşi. Oare Sadoveanu, modernizînd mitul, de fapt modificînd formula con-cret-sensibilă, a dorit să marcheze o evoluţie ? Diferenţele sînt totuşi minime şi ceea ce iese în evidenţă, mai ales, e permanenţa organismului social şi a structurii psihologice; deci, mai degrabă o revitalizare prin sensibil a cadrului, altfel spus o dezabstractizare a ideii. Or, acesta e însuşi modul de manifestare a prozei. Pe de altă parte, e uşor de observat că în Baltagul, mitul e privit din altă perspectivă ; nu, ca în Mioriţa, din unghiul celui ce trebuie să moară, ci a celui (celei) ce va suporta greul absenţei. Contactul cu legea morţii, în Mioriţa, priveşte pe cel ce-i suportă rigorile ; depăşirea tragicului prin înţelegerea necesităţii şi contopirea atractivă în întreg, a fost interpretată de unii ca resemnare, prescriindu-se combativitatea, soluţie inadecvată în cazul inevitabilului, într-adevăr, atenţia s-a concentrat asupra accidentului epic (asasinarea), pierzîndu-se din vedere planul mitic care cuprinde, după expresia lui Pascal, condiţia de condamnat la moarte, adică o inevitabilitate biologică. Or, în Baltagul, nu cunoaştem nimic din reacţiile lui Nechifor Lipan (dealtfel, moare fulgerător), atenţia se îndreaptă spre înfruntarea morţii ca absenţă. De aceea şi spuneam că activitatea precisă şi rapidă a Vitoriei, ce fascinează la prima lectură, se anulează în faţa problemei reale. Rezolvarea durerii prin mit şi înfăptuirea dreptăţii provoacă liniştea finală ce subînţelege totuşi ieşirea ' din ciclu. După manifestarea de energie abilă de ordin detectiv, Vitoria rămîne totuşi, cu o expresie a lui Sadoveanu din altă carte, „fără speranţă şi fără milă", intrând într-un alt regn, al necesităţii hieratice. Poate fi înţeles Baltagul ca roman de dragoste ? într-un anume sens, da; fiindcă mobilul ascuns al acţiunii lui spectaculoase este iubirea, o iubire ce, în lumina tragicului, se manifestă ca durere. Or, tocmai acest mobil, cel mai puternic, al epicei Vitoriei, de rtajftiră pasională, este şi cel mai ascuns: el este exprimat cu avariţie, dar fără echivoc : „Ea însă se socotea moartă, ca şi omul ei, care nu era lîngă dînsa. Abia aoum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţă. Ar fi trebuit să-i fie ruşine, căci avea copii mari ; însă nu mărturisea asta nimănui, decît numai sieşi, nopţilor şi greierului din vatră." în ce măsură durerea s-a rezolvat prin ritul acţiunii, nu putem şti, fiindcă după pedepsirea criminalilor, cartea se curmă ! ★ Pentru a urmări răspunsul, să trecem la o altă carte ce luminează şi alte aspecte ale întrebărilor urmărite aici. Creanga de aur este cea mai, cred, tulburătoare şi fermecătoare carte a lui Sadoveanu, deci, a prozei române. Ea este, după unghiul din care e privită, basm, roman istoric, parabolă, scrisoare „persană" sau o poveste de iubire. Criticul poate înainta în cadrul unei ipoteze anumite, încercînd s-o epuizeze şi ignorând celelalte ipoteze, ceea ce înseamnă că, fiecare dintre ele a crista- lin lizat autonom, dar nu şi că nu ar exista o totalitate, o structură globală sau su-pra-structură de vreme ce. Ia lectură, pofimorfia nu e resimţită. Planul real, concret sensibil e respectat cu stricteţe, critica socială e adîncă şi evidentă ; pe de altă parte, planul parabolic nu e mai puţin unitar. Multiplicitatea de structuri şi suprapunerea de planuri nu tulbură limpezimea epică şi cursivitatea lecturii, nu există nici un hermetism narativ sau expresiv şi orice copil de zece ani poate ceti convins că a înţeles despre ce e vorba. Nu e mai puţin adevărat că privită prin şablonul balzacian, formulă Ia ale cărei moaşte unii se mai închină chiar şi azi, cartea iese mult împuţinată, aşa că s-a putut produce * fenomenul uluitor ca în geniala Istoria literaturii române a miraculosului G. Călinescu, Creanga de aur să nu fie măcar receptată. Paradoxul stă în faptul că marele critic (am semnalat contradicţia şi în articolul despre Craii de Curtea Veche), deşi a receptat fondul real al literaturii, aici, a lui Sadoveanu, nu s-a putut împiedeca de a-i filtra multe cărţi prin canonul balzacian (canon pe care foarte mulţi prozatori, de Ia Ghiea şi Odobescu, la Sadoveanu şi Camil Petrescu nu l-au putut digera niciodată) ; desigur însă, tot G. Călinescu sugerează altă cale. fertilă cercetării : „Baltagul este prin repeziciune şi desăvârşit echilibru al expresiei, una din cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu. Mulţi preţuiesc această scurtă naraţiune ca roman, vorbind de creaţia scriitorului, de posibilitatea psihologică a eroilor. în fond, nimic din toate acestea. Vitoria, eroina principală, nu e o individualitate oi un exponent al speţei. Scrierea nu poate produce emoţii estetice veritabile, decît aceluia oare o reduce la noţiunea unei civilizaţii arhaice. Acum sântem în Dacia (...). Intriga romanului e antropologică." Prin roman, G. Călinescu subînţelege formula balzaciană şi e adevărat !, romane balzaciene, M. Sadoveanu n-a scris. Criticul intuieşte planul mitic (mod de a crea un mare spaţiu temporal) şi af'rmă că marele prozator român nu era un analist, ceea ce e foarte adevărat fiindcă Sadoveanu era un comportamentist (comparaţia pe care am făcut-o odată cu Hemingway, evident i-a scandalizat pe unii care învăţaseră la şcoală că Sadoveanu trebuie comparat numai cu Creangă, Ne-culce şi Miron Costin). în concluzia capitolului respectiv, strălucita minte a lui G. Călinescu deschide această perspectivă : „Opera scriitorului e o az'hivă a unui popor primitiv ireal : dragoste, moarte, viaţă pastorală, război şi asceză, totul e reprezentat. Cu o inteligenţă de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicîndu-se Ia o idee generală". Or, „arhivă" şi „idee generală" se contrazic de nu le-nţelegem dialectic, polisf ructural : reflectarea realului, pe un plan, semnificaţiile lui, pe un altul. Unul dintre nucleele narative ale cărţii (ce poate fi privită, cu aceeaşi îndreptăţire, drept romanul lui Kesa-rion Breb sau al Măriei), reia basmul Cenuşăresei (cap. IX). Partea de pînă aici poate fi înţeleasă drept o pregătire a basmului ce, acum, se expliei-tează : Kesarion Breb vine cu un condur pentru a găsi piciorul miresii împăratului. Iubirea tainică dintre Cenuşăreasă şi Trimis avea să fie, pentru Kesarion Breb, cea mai grea, şi ultima, dintre încercări. Basmul e şi el ambiguu, pe un plan se desfăşoară tragedia Cenuşăresei devenită împărăteasă („împărăţia şi tihna stau în hotare deosebite"), pe altul, basmul („Fii liniştită şi frumoasă, îi zise Egipteanul. Mîni ţi se alege destinul".) Spun ambiguu, fiindcă cele două planuri nu sînt separate ci se întrepătrund într-un joc interpretativ permanent. Ceva mai mult : odată cu ambiguitatea basm-realitate, scriitorul explică şi geneza basmului, adică a transformării realităţii în basm. Ca şi visul, spune psihologia modernă, basmul reprezintă — Viaţa românească 13 3 realizarea unei dorinţi. Iar mitul nu e decît o dorinţă fundamentală. Dar să-1 ascultăm pe Sadoveanu: „De ce trebuia să se găsească îm-părătiţa într-o colibă, nimenea n-ar fi putut spune. Măcar atîta mîngîiere se cuvenea să aibă noroadele în rîvna şi-n visurile lor. Căci de veacuri se sileau să coboare din negură cătră lumină, să rupă farmecele, să dărîme idolii, să spintece haznalele şi să deschidă comorile. Necontenit bătuţi de ostile Bizanţului îşi oblogeau rănile şi-şi sporeau îndîrjirea. Astfel unii dădeau tîrcoale hotarului, admirînd şi temîndu-se ; iar alţii visau în sălaşu-rile lor, amăgindu-se cu poveşti, pînă ce va veni vremea să se rupă înaintea lor zidurile îndoite de la Constantin împărat şi de la Atila şi să li se deschidă Poarta-de-Aur." Săracii pă-mîntului, de asemeni, se alinau rea-lizîndu-şi dorinţele pe planul basmului. Numai că soarta avea să fie nemiloasă cu biata Cenuşăreasă, devenită împărătiţă, norocul ei, o nefericire căci mărirea şi tihna stau în hotare deosebite; iar cei apropiaţi ei, mai întîi atinşi cu aur aveau să moară de asemenea atingere. De lăsăm de o parte introducerea naiv epică şi de un etnicism morocănos, cu domnu Sta-matin, geolog şi cetitor în zodii, şi episodul Decheneu, dezvoltare a imaginii eminesciene („Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept / Cu cîrja lui cea veche preotul cel păgîn"), Creanga de aur e un roman istoric al Bizanţului de la 787, cînd împărăteasa Irina avea de făcut faţă aceloraşi probleme cu care s-a luptat imperiul de răsărit, pînă la căderea oraşului lui Constantin : atacurile conjugate ale perşilor (apoi Seleucizilor) de la răsărit şi ale barbarilor din Nord, conflictul ortodoxiei cu ereticii arieni, certurile, la Hipodrom, ale Albaştrilor cu Verzii, totul amestecat cu pretenţiile generalilor de la frontieră sau ale gărzii imperiale de a dicta politicii Bizanţului. După ce, prin răsturnarea lui Mauriciu se renunţă definitiv la încercarea reconstituirii imperiului roman universal, contradicţiile ce macină imperiul bizantin rămîn, în linii mari, aceleaşi. Evocarea sadoveniană e nu numai adevărată istoric ci şi extrem de vie în sensibilul cotidian, mărturisind pe lîngă geniala intuiţie şi acea documentare excepţională ce-1 determina pe Tudor Vianu să vorbească de umanismul răsăritean al marelui prozator. Cît priveşte mitul ce dă titlul cărţii, documentarea cuprinde mai puţin monumentala lucrare a lui Frazer (Creanga de aur) cît surse răsăritene ; dar despre acest aspect, în altă parte. Povestirea istorică nu a constituit niciodată, pentru Sadoveanu, prilej de evaziune în trecut, în faţa * problemelor contemporane. Totuşi, întâmplări de la 787! Spuneam că romanul pe care-1 discut poate fi privit şi ca o scrisoare persană. Dar diferenţa de timp fiind foarte mare, este nevoie de d"*;r iaşi, V.R., 1926, p. io4 ") Idem, Note şi Impresii, p. 155 ) G. Ibrăileanu, Spiritul critic. P 62. 124 : milieu, moment: ,ace> ..Critica nu se ocupă numai cu f0, m operei de artă, ea se on-n» • lectura intre artist şi S ^ tionahtate... si concents Tul n^-S-^^e^ DW m ce SC«P ? Evident, în vede ™ unei „definiţii", „înţelegeri si s7 tUa;.l.flt ™* e™cte a person^ tndivuiuale sau a curentului W^a supus analizei, In acest sens, înZZ r tt trrbuie să se in „om de ştiinţă, care mmto« ■ exnlică" m\ constata si obleriliterră eSte Pent™ mine "n ooiect de observaţie. Privesc acest obiect cu atenţie îl -orc pe toate feţele, îl ieg de cafele a?a cum aş face cu 0 spefâ e ™la sau cu un fenomen fl^S" tist' eT neînd°iel™> ^te "scientist Este msa el şi riguros ştiinţific depăşind stadiul simplei ,,mSore' «animatoare- ? In această prv^cl ma^un răspuns „ dă tot Ibră^, dlnncti , abUeşte 0 foarte distincţie intre critica ştiinţă si critica st;câ-Prin faptui că foiose^ ™ statele mai multor ştiinţe (psihologe, sociologie, istorie, etc.), critica de-™.e „ştiinţifică". „Altminterea ar fi o (după Ibrăileanu) -critica nu este în trucit ea nu stabileşte „legi", nu' ex_ perimentează fenomenele pe care în saşi le produce, etc. De aceea, critica „poate fi ştiinţifică, dar nu 0 sti p "Mdem, op. cil. în „V.R.", j, 8, 1906, J8) Idem, recen'/îp tp t ^i?Pe nisiP, r:v.^, 2T2 !?meanU mai ^este critica ştiinţifica _ interpretativă _ ' a pune ve T se™Wcativ, căci JTolisZl E^et^T de Semîim~ f aZeJZă ^şTz0^c^y^ tiv" n cnUc "interpreta- ta a „explicat ştiinţificeste, pe cit cntica poate fi ştiinţifică"*/ 5I 4 "nică mTcă pMru nu este mai ales „etiologia" si mai ra,sa-l mai cităm încă odată . „Din diversele preocupări ale cri-icii ştuntifice (Gherea) a dat un ac T:\Z- tP?miC CerCetărU ^lor, de altmintrelea cea mai „ştilntificăJ din re îndeletnicirile acestei ' critici" (s. n.) 22) crl Convingerile deterministe ale lui n^anu („Toate lucrurile au o cat r~, fn/ZearfMte ««freuZ fe afirmă mereu (în ironia)- »Cu primejdia de a fi învinuit de Pedantrsm, de determinism desmătat de clasifioaţwnism furios şi de scien. ffism a la Bouvard şi Pecuchet 4 ia obfetffc că legile ştiinţifice 'ad- "W'id' ™*e™atic vorbind, un caracter statistic şi probabilistic, Ibrăileanu răspunde în spiritul celui mai convins determinism posibil: ..Acum, desigur, dacă am iua în fP- abate,,, cacr ln lumea morală cea atu de complicată, determinismul nu Poate fi, ce] puţin în aparentă; &m de riguros ca în lumea fizică... Dar I>22\GliăÎan226.°P' în "V'R-"- {J* ^"vofii, în' JPTt 1906, p. 297 ' ' M' p. 98 ' Cmto" români «' ^ffim, 24) G. Ibrăileanu, op. cit. p. 105. 125 abaterile, pe care le întrevăd, sînt atît de puţine şi atît de puţin contravin regulii, încît mai degrabă trebuie să ne surprindă regularitatea concomitentei scoase aici în relief — şi să ne convingem încă odată că tot ce e omenesc e supus determinismului ca şi restul universului"25) Fără îndoială, existenţa determinis-melor şi, mai ales, a indeterminismelor morale, multe-,puţine cîte sînt, trebuia să... determine pe Ibrăileanu să mediteze şi asupra relaţiei biografie-operă, foarte folosită în analizele critice propriu zise, dar cu unele incertitudini teoretice din cele mai semnificative. Se poate vorbi uneori chiar de contradicţie? Intr-un loc, criticai elogiază metoda biografică: „Biografia unui scriitor dă un ajutor apreciabil la explicarea cauzală a operei lui... Să ascundem biografia în fundul saltarului, de unde s-o scoatem cînd facem critică ştiinţifică, adică a cauzelor" 26) Dar, în acelaşi timp, Ibrăileanu repudiază biografismul indiscret (vezi totuşi recenzia cărţii Francois (son valet de chambre). Souvenirs sur Guy de Maupassant)27), inoperant atunci cînd este vorba de portretul moral profilat in operă: „Biografia aceasta ne poate satisface o curiozitate comună, explicabilă, legitimă chiar, cînd e vorba de scriitori scumpi nouă, dar nu ne explică nimic din opera lui Creangă... Biografia, cîtă ne trebuie, pentru explicarea operei lui, e în „Amintiri"2»). Ceea ce Ibrăileanu aduce efectiv nou în direcţie deterministă, în cuprinsul criticii româneşti, este o accentuare a factorului temperamental, ereditar, „biologism" la antipodul sociologismului gherist: 25) Idem, op. cit. p. 108. 26) Idem, Miscellanea: Biografia în „V.R.", XVI, 11, 1924, p. 315, 317' 27) „V.R.", VI, 5, 1911, p. 314—317. 28) G. Ibrăileanu, Scriitori români şi străini, p. 155—156. „Fără îndoială... Gherea a dat o importanţă excesivă mediului social. El n-a ţinut seamă îndeajuns de predispoziţiile înnăscute, predispoziţii la pesimism sau optimism, la reacţionarism sau revoluţionarism, la egoism sau la altruism generos".29). Că exaltarea factorilor biologici reprezintă şi ea o exagerare, nimic mai adevărat. Trebuie însă reţinut faptul că metoda critică a lui Ibrăileanu, depăşind în acest punct atît determinismul lui Taine cît şi teoria „eroilor" a lui E. Hennequin, La critique scien-tifflque (1888) 30), pare a se consolida într-un fel de „fatalism" temperamental, conform căruia „temperamentul omului este înnăscut". De unde concluzia că : „Asupra naturilor prea puternice, asupra «oamenilor dintr-o bucată» (expresia aceasta nu e departe de cunoscuta „qualite maîtresse" a lui Taine), asupra unor asemenea oameni educaţia are puţină putere, cu alte cuvinte, asupra scriitorilor mari mediul are o minimă influenţă"31). Asupra acestui punct nodal, concepţia lui Ibrăileanu este foarte limpede. Şi faptul trebuie scos bine în relief, deoarece mai ales aici şi nu în altă parte, metoda criticului de la Viaţa românească se desparte efectiv de determinismul tainian, de sociologism şi, în acelaşi timp, de critica exclusiv estetică: „Este scriitorul produsul mediului ? Da şi nu. Fireşte, cînd e vorba de talent, răspunsul este : nu ! Scriitorul nu este produsul mediului. Este produsul fiziologiei, adică al eredităţii. „Cînd e vorba însă de conţinutul operei de artă, atunci răspunsul este: da şi nu pentru că acest conţinut e 29) Idem, Note şi impresii, p. 154. 30) G. Călinescu, Hennequin şi Ibrăileanu, în „Lumea", I, 4, 14. oct. 1945. 31) G. Ibrăileanu, Literatura şi societatea, în „V.R.", VII, 7—8, 1912, p. 150—158. 126 determinat şi de temperamentul înnăscut şi de mediu. „Problema mediului este problema educaţiei. Educaţia modifică pe individ, dar nu-1 formează în întregime" 32). De un „eclectism" propriii zis nu se poate însă vorbi, căci ceea ce Ibrăileanu tinde să fundeze teoretic este o sinteză a tuturor metodelor practicate în critica europeană la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Ştiinţele ajutătoare criticii se conciliază, în spiritul său, unele prin altele, regrupîndu-se pe o linie mediană, supusă în permanenţă observaţiei directe şi verificării istorice. De unde temperarea rigidităţii metodologice printr-un relativism experimental, situat între determinismul mecanicist, ori metafizic, şi empirism: „A nega orice influenţă e a admite punctul de vedere al lui Schopenhauer; a admite totala putere educativă a mediului, ori a scriitorului, e punctul de vedere al lui Locke, concepţia tabulei rasa" 33). Şi poate şi mai bine vom înţelege spiritul criticii lui Ibrăileanu, urmărind-o în aplicaţii. Dintre boţi scriitorii români, Eminescu oferă criticului ixemplul cel mai concludent. De aceea Ibrăileanu îl şi citează adesea, ca ilustraţie preferată a metodei sale : „Cauzele lui Eminescu (să se observe ordinea enumerării, n.n.j sînt, prin urmare: temperamentul înnăscut, împrejurările de tot felul ale vieţii sale materiale, morale, intelectuale, etc. şi nefericirea claselor de mici producători agricoli şi de bres-laşi..."34)- Că Ibrăileanu înţelegea să dea o replică ştiinţifică sociologismului, cu tăierea — unul. cîte unul — a tuturor pilonilor de susţinere a concep- 32) G. Ibrăileanu, Completări, în „VaRL", XVII, 4, 1925, p. 76. 33) Idem, Literatura şi societatea, în „V.R.", VII, 7—8, 1912, p. 150. 34) G. Ibrăileanu, Scriitori şi curente, p. 19. ţiei lui Gherea nu mai poate fi, aşa dar, nici o îndoială. Căci, în ultimă analiză, Ibrăileanu dacă nu elimină total raportul de cauzalitate scriitor-mediu social, îl aruncă mult în umbră prin teoretizarea altui raport, pe care l-am putea numi de „exponentă". Este vorba, în esenţă, de problema scriitorilor şi curentelor „reprezentative" pentru anumite faze din evoluţia societăţii, principiu derivat din teoria selecţiei naturale darviniste, prin William James şi, mai ales, Brunetiere, care o sistematizează în L'Evolution des genres dans l'hi-stoire de la litterature şi La doctrine evolutive et l'histoire de la litterature (Etudes critiques..., VI.). Anume scriitori, curente, idei literare au succes, societatea îi recunoaşte ca „reprezentativi", iar alţii vegetează în umbră. Valoarea lor estetică intrinsecă nu este pusă în discuţie, ci numai aceea de circulaţie. Cum se explică acest lucru? Unii scriitori sînt „selectaţi" de mediu, iar alţii nu: „...Asta e toată teoria mediului; el îşi însuşeşte, prin selecţie, tipurile reprezentative" 3S). Răspunde scriitorul sensibilităţii, aspiraţiilor, tendinţelor publicului? El va fi imediat „selectat", „adoptat", „gustat", devenind ipso facto „reprezentantul publicului"36). „Cum era să fie gustat şi selectat Macedonski într-o epocă care trebuia să fie „eminesciană" chiar fără Eminescu?"37). Există, desigur, şi cazul (mereu foarte frecvent) al scriitorilor care se „conformează 38) în scopul de a fi „selectaţi", de a avea „succes", supleţe cînd voită, cînd „inconştientă". Astfel de „pa- 35) Idem, recenzie, E. Lovinescu, Paşi pe nisip, I, în „V.R.", I, 4, 1906, p. 174. 36) G. Ibrăileanu, op. cit. în „V.R.", VII, 7—8, 1912, p. 153 ; op. cit. în „V.R.", XVII, 7, 1925, p. 79—80. 37) Idem, Scriitori români şi străini, p. 160. 3«) Idem, op. cit. în „V.R.", VII, 7—8, 1912, p. 155. 127 ralelisme" (termenul este chiar al criticului 39J sînt frecvente în istoria literară. Dar, azi, se pune întrebarea: este aceasta o problemă specific isto-ric-literară ? Nu cumva aceste fenomene ar trebui studiate, într-un cadru ştiinţific mai larg, într-o Sociologie a succesului, în genul lucrării lui M. Ralea şi T. Herseni, studiu cu aparat bogat, din care tocmai... Ibrăileanu, iniţiatorul la noi al acestor cercetări, lipseşte? De altfel, criticul însuşi precizează: „problema noastră este sociologică"40). Şi aşa este şi firesc să rămînă, istoria literară restrîn-gîndu-şi obiectul la încadrarea, definirea şi erarhizarea valorilor estetice. Succesul literar constituie un fapt eminamente social, cu o cauzalitate specifică şi deci cu o metodă de cercetare proprie. Extinzîndu-şi considerabil obiectul şi sfera mijloacelor de cercetare, critica literară devine în concepţia lui Ibrăileanu o investigaţie ştiinţifică totală. Şi criticul chiar proclamă acest integralism ca ideal de urmat, efect neîndoielnic al marilor progrese înregistrate de ştiinţele pozitive, în a doua jumătate a secolului trecut. De unde o pronunţată conştiinţă scientistă, mereu foarte vie la G. Ibrăileanu: „Critica literară, aşa cum s-a constituit de o sută de ani încoace, este un .tot. Critica estetică, critica psihologică, critica ştiinţifică etc. sînt părţile acestui tot, critica literară cînd priveşte opera din toate punctele dc vedere şi este completă. „Vom trece peste pretenţia (justificată, credem noi) a unei întregi şcoli occidentale, care nu poate concepe nici estetica fără de sociologie. Vom admite că estetica nu are de a face de loc cu sociologia şi, dacă voiţi, nici cu psihologia (concesia e şi mai absurdă). Dai- neclintiţi pe terenul nostru că, fenomen ai vieţii legat iu 39) Idem. Note şi impresii, p. 154. 40) Idem, op. cit. în „V.R.", VII, 7—8, 1912, p. 152. şi condiţionat de întreaga viaţă, opera de artă, chiar dacă ar putea fi perfect înţeleasă sub aspectul ei tehnic fără ajutorul nici unei alte discipline decît estetica pură, nu poate fi înţeleasă complet fără psihologie, biologie, istorie etc, — vom reclama drepturile criticei complete..." 41). Lucrurile acestea s-au mai observai şi, fără îndoială, sînt fundamentale pentru înţelegerea criticii lui Ibrăileanu. S-a dezvoltat ea şi sub prestigiul unor mari exemple străine? Fără îndoială, Sainte-Beuve, Taine, şi chiar Faguet, critic de un „vast eclectism" 42) sînt, în felul lor, astfel de critici „totali", „compleţi", cum visa şi Ibrăileanu să devină. Dar ceea ce nu s-a subliniat niciodată este faptul că acest critic, atît de receptiv, în direcţia ştiinţifică, extinde raza vizuală a studiilor literare chiar şi în sensul creaţiei artistice, postulînd o critică efectiv totală, o sinteză între ştiinţă şi artă, ceea ce ne pune în faţă un Ibrăileanu „nou", neaşteptat. Şi cu toate acestea, încă din 1906, el scria negru pe alb: „Critica, rămînînd ştiinţifică, are dreptul şi datoria mai întîi de a judeca din punctul de vedere al unui anumit ideal, şi al doilea de a fi şi a rămîne o artă", (s. n.). Şi explicaţia este destul de întemeiată, Croce însuşi puţind-o subscrie: „...Critica este şi o artă, în acel sens că ea reconstituie şte personalitatea artistului" (s. ».)43). lată-l, aşa dar, pe Ibrăileanu teoretician şi al criticii ca formă de recreaţie, în spirit foarte modern, cu motivaţii din cele mai subtile: „...O carte recitită, niciodată nu e aceeaşi. O operă literară e ceea ce 4i) G. Ibrăileanu, Miscellanea, Greutăţile criticei estetice, în „V.R.", XX, I, 1928, p. 142. «) Idem, recenzie, Emil Faguet (Pro-pos de theatre, IV-e serie, în „V. R.", II, 12, 1907, p. 484. «) G. Ibrăileanu, Probleme literare, în „V.R.", I, 8, 1906, p. 229. 128 vedem, sau mai bine, ceea ce punem noi în ea. De aceea, pentru fiecare din noi aceleaşi pagini conţin altceva. Şi cum nici noi nu sîntem necontenit aceeaşi, şi cartea recitită după o bucată de vreme e alta"4''). O anchetă recentă întreprinsă de,revista Steaua, pe tema Critică şi creaţie, la care răspund în sens afirmativ o serie de critici, mai mult sau mai puţin „tineri", ar fi putut revendica, aşa dar, şi pe G. Ibrăileanu printre marii săi precursori. După cum, foarte actual, este şi obiectivul educativ, în sens estetic, prescris criticii literare, odată cu recomandarea celei mai severe selecţii a valorilor: 44) Idem, JVote şi impresii, p. 25. „Datoria criticii este să încurajeze numai ceea ce este de talent în această literatură nouă şi să ia poziţie ho-tărîtă împotriva scriitorilor care nu au meritoriu decît intenţiile. Şi cu atît mai mult împotriva impostorilor, care contrafac şi intenţiile. ESTE O DATORIE PROFESIONALĂ A CRITICII ŞI ESTE O DATORIE PATRIOTICA A EI. GUSTUL ESTETIC AL PUBLICULUI ESTE O SUPERIORITATE NAŢIONALA, ŞI A FERI DE. SCĂDERE ŞI DE PERVERTIRE GUSTUL POPORULUI TĂU ESTE UN ACT DE PATRIOTISM" «). (s. n.). Critica lui G. Ibrăileanu este plină de idei şi sensuri profunde. 45) G. Ibrăileanu, Cultură şi ■ literatură, p. 57. G. Ibrăileanu despre destinul universal al culturii române de Matei Călinescu Spill u de 'mult> uitîndu-mă IJNhB| prin bibliotecă după o ™i jte&i carte de oare aveam nevoie şi oare se afla, de fapt, chiar pe birou (avea dreptate Edgar Poe cînd spunea că locul cel mai evident este cea mai bună ascunzătoare), am dat întâmplător peste un mic volum îngălbenit de vreme : După război de G. Ibrăileanu, tipărit la Iaşi în 1921, în Editura, „Viaţa românească", în cadrul colecţiei „Foi volante". Eram convins că pierdusem această carte. Regăsind-o, am neglijat pentru o vreme (cum se întâmpla adeseori) scopul propriu-zis al căutării mele şi am început să-4 întorc paginile, cu un interes sporit. Fireşte, nu este vorba de una dintre cărţile importante ale lui Ibrăileanu, cum ar fi Spiritul critic, Scriitori şi curente, Stu- dii literare, Scriitori români şi străini, şi totuşi, recitite azi, cele câteva eseuri care o compun mi se par revelatorii pentru unele dintre trăsăturile perso-salităţii criticului de la Viaţa românească. Profetismiui, chiar în forme riguroase, bazat pe logica istoriei, e o atitudine relativ rară la un critic, cu atît mai mult la unul de formaţie ştiinţifică şi obiectivă, ca Ibrăileanu. Şi totuşi, în atmosfera de efervescenţă din perioada imediat următoare primului război mondial, mentorul Vieţii româneşti s-a simţit îndemnat să reflecteze (bineînţeles ţinând seama de datele şi de lecţiile trecutului) asupra viitorului culturii noastre, formulînd cîteva previziuni, dintre care unele pot părea azi timide, ântrucîtva desuete (previziunile .se învechesc mult mai repede 'J — Viaţa românească 129 decît retrospecţiile istorice), dar altele sînt de o remarcabilă luciditate. Scrise în 1919 şi publicate în însemnări literare (suspendată în 1916, Viaţa românească reapare, într-o nouă serie şi cu o nouă orientare, abia în 1920), articolele cuprinse în După război au, în tonul lor, un optimism, o vibraţie a speranţei care, deşi discrete, îi vor fi părut sobrului Ibrăileanu exagerate de vreme ce, după numai doi ani, la adunarea lor în volum, autorul ţinea să se scuze în Prefaţă : „Dacă este ceva excesiv în optimismul acestor prevederi, să se ţină seamă de faptul că ele au fost făcute sub impresia, atunci recentă, a înfăptuirii celor două mari idealuri ale noastre, — idealul naţional şi idealul democratic, — adică într-un moment cînd se putea spera totul". Trebuie să spunem că, dacă în ceea ce priveşte realizarea unităţii depline a statului român Ibrăileanu avea dreptate (Unirea principatelor din 1859 fusese doar un început pe această cale), atunci cînd se referă la împlinirea idealului democratic el este în bună măsură victima iluziei liberale care, politic vorbind, nuanţa şi activitatea Vieţii româneşti de pînă în 1916 şi pe aceea a noii serii a revistei. Dar nu acest aspect interesează aoum, ci consideraţiile 'asupra culturii române pe care le face Ibrăileanu, precum şi perspectiva în care se situează el. încă din primul articol (înainte şi după război) ilustrul critic, analizând cîţiva din factorii apăruţi în viaţa socială şi intelectuală de după încheierea păcii, îşi exprimă credinţa că s-au „înlăturat toate obstacolele dezvoltării normale şi depline a întregului neam şi a tuturor forţelor lui", ceea ce va da „şi literaturii noastre, ca şi celorlalte manifestări ale energiei româneşti, un avînt nebănuit, care ne va aşeza definitiv în râului popoarelor producătoare de cultură universală". Interesul lui Ibrăileanu, ca şi al întregii grupări a Vieţii româneşti, faţă de această problemă a integrării lite- raturii noastre în marele circuit mondial este mai vechi şi încă din 1906, în numărul prim al revistei, în chiar articolul-program, se vorbea de „neîn-destulătoarea noastră contribuţie la cultura universală" ca de o situaţie ce ar trebui cît mai grabnic remediată, împrejurările de după primul război mondial i se par prielnice pentru atingerea, de către literatura noastră, a condiţiei maturităţii. între speranţele pe plan cultural, pe care le îngăduie noua conjunctură, — arată Ibrăileanu : „Prima şi cea mai însemnată e aceea că, în sfîrşît, vom avea o literatură matură. Pînă acum, am avut o literatură a copilăriei şi, apoi, una a tinereţii. Literatura copilăriei ar fi pînă la Eminescu, o literatură de încercări, de dibuiri, de gîngureală. Literatura tinereţii ar fi cea de după Eminescu, o literatură de sentimente, subiectivă, cam lipsită de reflexivitate. Cît despre Eminescu însuşi, el e în afară de dimensiunile literaturii române. în toată această vreme, am avut talente mari, unele foarte mari, căci talentele se nasc. Dar simplitatea vieţii sociale, gradul neîndestulător de cultură, lipsa de tradiţie literară etc. au fost cauza pentru care, afară de unele excepţii, chiar şi talentele cele mai mari au dat opere de copilărie, ori de tinereţă — de o copilărie şi o tinereţă uneori genială. Credem, sperăm, că de acum înainte, graţie zdruncinărilor sociale, măririi patriei, problemelor mai mari ce se vor pune. tradiţiei mai lungi literare, vom avea o literatură matură, preocupată de idei, de probleme, o literatură care să privească viaţa serios, din multele şi variatele puncte de vedere din care ea poate şi trebuie privită, o literatură care să fie transcripţia artistică a considerării sociologice, psihologice şi filozofice a vieţii — în sfîrşit, ca să repetăm acelaşi cuvînt, o literatură a virstei mature". Avea dreptate Ibrăileanu cînd scria, in 1919, aceste cuvinte străbătute de un duh profetic ? 130 Creaţia strălucită a generaţiei pe atunci tinere, care avea să se impună în anii imediat următori, avea să confirme speranţa criticului. în ultima perioadă a vieţii sale, întorcîndu-şî privirea spre trecut, Tudor Vianu a caracterizat în cîteva rînduri efortul generaţiei intelectuale din care făcea parte ca pe un efort îndreptat spre realizarea stilului major al culturii române. G. Călinescu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Vianu — pentru a stabili doar cîteva puncte de reper — s-au manifestat, într-adevăr, ca personalităţi ale unei culturi de stil major, au exprimat într-adevăr, cum prevedea Ibrăileanu, maturitatea ei deplină, conştiinţa matură a originalităţii ei. Pe plan literar, intrarea în ciclu] maturităţii va duce la cultivarea unor genuri literare noi, între care Ibrăileanu situează marele roman social „plin de probleme şi de documente omeneşti". Comparand situaţia în care se afla România în acea vreme cu frământările din epoca marii revoluţii franceze şi de după ea („răsturnarea raporturilor dintre clase, desfiinţarea feudalismului, crearea în locul lui a unei mărunte burghezii rurale şi îmbogăţirea subită a unei întregi categorii de oameni"... etc.), criticul arată că literaturii române îi „va trebui un Balzac, care probabil va apărea, dacă va fi cerut, — cum a apărut întotdeauna la noi, cînd i-a sosit epoca, scriitorul reprezentativ". Format în gustul realismului secolului al XIX-lea, bun cunoscător al tradiţiilor lui în literatura europeană, Ibrăileanu consideră romanul social ca pe un „gen superior", pentru care nu existaseră la noi nici condiţii obiective de ordin social, nici condiţii literare (pe de-o parte „Literatura română nu era coaptă pentru acest gen superior", pe de altă parte nu exista un „număr suficient de cititori care să facă posibilă scriitorului o viaţă liberă consacrată exclusiv literaturii"). în genere, autorul eseurilor din După război crede că triumful spiritului realist va face ca literatura să-şi piardă „acel caracter de propagandă", să depăşească total „tezismul" mai vechi, care nu fusese, de altfel, nici el întâmplător, căci răspundea unor necesităţi ale momentului. Ibrăileanu este însă (deşi idealul lui estetic rămîne cel realist) un partizan al diversităţii şcolilor literare : „...literatura română, continuînd — ca orice literatură — să se influenţeze de toate curentele literare din lume, va ajunge în sfîrşit, ca orice literatură europeană, să fie naţională, adică să poarte pecetea poporului român, să aibă un stil. cu toată diversitatea de şcoli literare", ceea ce va face ca „latura pur literară a poporanismului" să-şi piardă „raţiunea de a exista". De altfel, criticul Vieţii româneşti consideră, în 1919, că poporanismul şi-a pierdut şi celelalte sensuri, că acea „stare de suflet va fi, şi ea, un lucru al trecutului, odată cu dispariţia cauzei care o producea" (afirmaţie care pune în lumină caracterul reformist al poporanismului, adepţii lui având iluzia că, odată cu reforma agrară liberală, problema ţărănească, ar fi primit soluţia ei definitivă). în articolul intitulat Literatura momentului e luată în discuţie „seceta literară" oare bântuia în acea perioadă (1919). încercarea de a explica această situaţie readuce comparaţia cu marea revoluţie franceză, scoţând încă odată în relief istorismul gândirii lui Ibrăileanu : „...un popor, cînd trece prin convulsiile unor prefaceri adînci, cînd e cuprins de acele zguduiri care preced aşezărilor nouă, nu are nici vremea, nici sufletul să facă literatură adevărată. In vremea marii revoluţii, mişcarea literară propriu-zisă din Franţa a fost ca şi neexistentă". Literatura ■—■ susţine Ibrăileanu ■—• înfloreşte în perioadele de pregătire a unei epoci noi şi în cele de consolidare, căci „în perioadele de dezagregare, care preced perioadelor de pregătire, nu poate 131 exista forţă creatoare şi nici solidarizare — în termeni literari : nu poate exista eflorescentă literară, şi nici curente". (Marile epoci culturale sînt, conform opiniilor criticului, acelea în care se manifestă curente puternice). Astfel de idei confirmă influenţa lui 'Taine, ca şi consideraţiile formulate în articolul următor (învăţămintele istoriei literare) cu privire la rasă şi ia împrejurările sociale ca factori determinanţi ai unei literaturi. Problema principală care-1 preocupă aici pe Ibrăileanu este însă alta : aceea a universalităţii literaturii române, a transformării ei într-o literatură de valoare universală. „Este poporul român — se întreabă criticul _ capabil de a da o literatură la înălţimea celor mai mari şi frumoase literaturi europene ?" După ce examinează condiţiile de dezvoltare ale literaturii noastre artistice, pînă în momentul când scria (condiţii neprielnice, care au împiedecat, cu cîteva strălucite excepţii, realizarea unui nivel european), după ce încearcă a descifra semnele viitorului, Ibrăileanu dă un răspuns afirmativ oare a primit, în epoca ulterioară (culminând cu ultimele două decenii, cînd literatura română s-a bucurat de posibilităţi de răspândire mondială mai mari ca oricând), o confirmare de fapt. în spiritul distincţiilor lui Taine, criticul stabileşte mai întîi .gradul înzestrării artistice a „rasei", arătând că : „Pînă acum, poporul român a creat o singură literatură în aceleaşi condiţii ca şi alte popoare. E literatura populară. Această literatură populară e frumoasă. E dintre cele mai frumoase literaturi populare. Aşadar, aptitudinile poetice, literare ale rasei sînt probate". Condiţiile istorice şi sociale vitrege au împiedecat însă valorificarea deplină a unor asemenea însuşiri în literatura cultă. Şi totuşi, scrie Ibrăileanu : „în această vreme, şi cu toate condiţiile neprielnice indicate mai sus, noi am dat — ca să numim numai pe morţi — un poet de valoare europeană, pe Coşbuc, şi un poet de înaltă valoare europeană, pe Eminescu. Apoi, într-un gen în care nu era nevoie decît de talentul scriitorului şi de calităţile rasei lui, am dat pe Creangă care, ca talent, nu cedează niciumii povestitor din lume. în sfirşit. am dat pe Caragiale şi, mai încoace, doi trei prozatori, care ar face o figură onorabilă în orice literatură. Desigur, opere de ultimă maturitate ca romanul social şi drama psihologică mare nu am dat, căci la această maturitate nu aveam cînd să ajungem într-un timp atît de scurt." Fenomenul interesant şi important pe care-1. ilustrează aici Ibrăileanu — fiind în acest sens unul dintre spiritele precursoare ale vremurilor mai noi — este necesitatea de a adopta asupra culturii române o perspectivă a universalităţii. „Esenţialul e că, — scrie criticul in continuarea pasajului citat —, în genurile care pot înflori în împrejurări ca ale noastre, am dat opere de în-tîia mină, judecate din punct de vedere al literaturii universale". Concluzia dezbaterii în care se angajează Ibrăileanu în învăţămintele istoriei literare —• păstrîndu-şi mereu luciditatea şi ponderea, rămânând mereu pe terenul unor argumente solide —■ este una optimistă : „Aşadar, tezaurul nostru literar e bogat şi divers. In el se găsesc tot felul de elemente, ca limbă, ca artă, ca mediu. Progresul viitor al literaturii stă în sinteza tuturor acestor elemente. Combinînd, de pildă, intelectualismul, curios de idei şi de probleme, al epocei de la 1880 cu exuberanţa de viaţă a epocei de la 1900 încoace şi cu exigenţele estete ale aşa numitului modernism, care se profilează de o bucată de vreme în marginea literaturii noastre, putem spera, în sfîrşit, ceva care să semene cu operele popoarelor creatoare de literatură „europeană". Celelalte articole din volum (Problema limbii literare. Ortografia şi unitatea limbii, etc.), interesante desi- 132 gur pentru cine-l studiază pe Ibrăileanu, ridică alte probleme decît cele asupra cărora am insistat pînă acum şi care par a proiecta o lumină nouă asupra figurii marelui critic. Evident, chiar în epoca de care vorbim, Ibrăileanu n-a fost singurul intelectual preocupat de ceea ce aş numi destinul universal al literaturii române. El exprimă — integrîndu-1 în coordonatele personalităţii sale — un „spirit al timpului", care avea să se dovedească, în deceniile următoare, de o mare rodnicie. Mărturia Iui Ibrăileanu rămîne însă, după părerea mea, unul dintre cele mai elocvente documente asupra acestui moment însemnat în istoria conştiinţei româneşti, moment în care adaptarea unui punct de vedere al universalităţii devine necesară şi firească în considerarea fenomenului cultural naţional. M. Ralea, călător de I. Negoiţeseu |f|j|r"sa eoarece în literatura roi FVS mână, încă de la începu-ipURJ turi, jurnalul de călătorie a avut reprezentanţi plini de personalitate, însemnările drumeţiei lor continuînd să intereseze pe amatorii de documente umane, în care spaţiul şi psihologia încearcă variate şi curioase uneori sinteze, — acest gen literar s-a constituit la noi în forme ce îi asigură o adevărată tradiţie, de-limitînd însăşi evoluţia culturii noastre. Precursorul tuturor călătorilor români, ce şi-au imortalizat prin scris aventura geografică, rămîne aproape fabulosul personaj din Moldova secolului al 17-lea, Spătarul Nicolae Mi-lescu, învăţăcelul şcolilor eline din Constantinopol, care a vizitat, ca trimis domnesc, Berlinul ,Stockholmul şi Parisul, dar ros de ambiţii stăpîni-toare, din nenorocire atît de frecvente în părţile acestea, s-a trezit cu nasul tăiat de gealaţii lui vodă. A trebuit însă necugetata întîmplare, pentru ca Milescu, părăsindu-şi ţara şi aşezîn-du-se la Moscova, în slujba autocratului Rusiei, să întreprindă cea mai colosală călătorie făcută în acele vremuri de un locuitor al meleagurilor dunărene, pînă în împărăţia de basm a Chitailor. EI vedea China cu ochi în care sticleau aceleaşi mi răgii ca în ai lui Marco Polo, ce ajunsese, cusute de ani înainte, în imperiul de la Soare Răsare, pe alte căi, cu alte scopuri şi cu rezultatul incredibilelor lui — atunci — relatări. Scris în aproximativa-! limbă rusă, jurnalul călătoriei la Pekin a Milescului, redescoperit de urmaşii din ţara de baştină abia în veacul trecut şi tălmăcit în sfîrşit în strămoşească limbă, fie după copii greceşti fie după o traducere engleză, deşteaptă în noi atîta nostalgie, fiindcă autorul său e premergătorul numeroşilor vizitatori români ai Chinei populare de astăzi. După acest început de mare anvergură, urmează din păcate un imens şi dureros gol, semnificativ pentru condiţiile vitrege pe care le-a cunoscut civilizaţia moldo-valahă în răstimp, şi tocmai la începutul secolului al 19-lea reapar, la noi, însemnările de călătorie. Noua serie, inagurată de luminile naive ale lui Dinicu Golescu, cel apetent de progres, ne oferă delectările lucidului Drăguşanu, care se orientează bine în caleidoscopul peisajelor şi carnavalului omenesc, peregrinarea lui cuprinzînd toată Europa, din Rusia pînă în Anglia, — şi apoi 133 reflecţiundle inteligentului, criticului Nicolae Filimon, „excursionistul" Europei centrale, care priveşte străinătatea cu ochiul omului de cultură. Dacă, spre deosebire de aceştia, clasicii Alecsandri şi Bolintineanu au literaturizat, în memoriile ce cultivă pitoresoul, drumeţia lor în ţările Asiei mici şi ale Africei (lăsăm la o parte orizonturile îndepărtate atinse de marii noştri epistolieri, Kogălniceanu şi Duiliu Zamfirescu), —■ un interesant tip de călător este Nicolae Iorga, cercetătorul pasionat al arhivelor europene, în căutarea trecutului istoric al românilor, cum nu mai puţin interesant călător va fi fost de bună seamă Timotei Cipariu, cel care pornea călare spre Constantinopol, după cărţi rare şi manuscrise arabe şi turceşti. Iorga nu şi-a redat totuşi impresiile de călătorie în formă de „jurnal", de „memorial", ci în relatări pur culturale, instructive, în conferinţe, pătrunse însă de personalitatea tumultuoasă a omului, favorizate de caracterul oral al întregei lui publicistici, încît unele pagini, precum cele asupra Veneţiei, au o căldură neobişnuită, păstrînd fascinaţia vie a monumentelor de mult apuse. în veacul nostru, călătorul român cel mai cunoscut şi cel mai remarcabil prin relatările scrise, rămîne în schimb Mihai Ralea. De o cultură mai rotunjită ca a tuturor celor enumeraţi pînă acum, căci informaţiei geografice şi istorice generale, ori celei literare şi artistice i se adaugă pregătirea şi interesul filozofic faţă de fenomenul uman şi de civilizaţie, literat distins, Ralea se deosebeşte radical de ceilalţi prin faptul de a fi un spirit angajat, un politic. Atunci cînd mărturiseşte, în paginile „Memorialului" călătoriei sale în Grecia (1930) : „Fericirea e pentru mine mereu un proiect şi o speranţă", această atitudine sufletească desvăluie sensul viziunii Iui sociale, mobilul său dialectic în aprecierea istoriei, şi e în concordanţă 134 cu raţionalismul său funciar, sursă perpetuă a credinţei sale în progresul omenirii. Adversar al pitorescului derivat din artă, căruia îi opune sentimentul naturii, puternic şi limpede trăit, cu o materialitate ce e altceva decît sensualismui esteţilor („sentimentul panteistic şi sensual al vieţii, al densităţii şi prospeţimii aerului, al mişcării, al ritmului vîntului, al gradului de umiditate, al difuziunii luminii"), — contemplînd tonurile de galben şi albastru în care îi apar ţarinii Eladei, el merge cu gîndul spre logica aristotelică, pe care o consideră un produs al acestei naturi cu forme clare şi culori senine, silogismul fiind metafora geografică născută din combinaţia celor trei premise: marea, cerul şi stînca. Om de gust şi intelectual dotat cij o sagacitate de-a dreptul divinatorie care poartă cu sine, în călătorii, ironia poleită a lui Anatole France, disociaţia şi asociaţia pasionată a lui Barres şi dorul depărtărilor lui .1 Conrad, — Mihai Ralea nu relatează despre ţările pe care le străbate, cît discută critic, interpretează, ia poziţie fie că uzează de instrumentele filozofiei culturii în tinereţe, fie de ce!6 ale gîndirii marxiste la maturitate idealurile raţionale constituind pentru el chemarea veşnică, iar omul apari ndu-i împlîntat adînc în social. Observaţiile sale cu privire la ţări şi popoare, la momente istorice şi la peisaje, se adună adeseori în formule extrem de concentrate şi de scăpărătoare, tăioase prin puterea intuiţiei, aforistice, paradoxale. Vorbind astfel despre modul claustrat în care se locuia în Europa medievală, remarcă. „perfidia şi obscurantismul Evului Mediu sînt efecte ale locuinţii" ; despre declinul imperiilor din Orient. „Ceea ce a prăbuşit Orientul e neputinţa de a crea vreo formă raţională de gîndire" ; despre misticism : „Extazul mistic şi lepra sînt surori bune" , despre Egiptul vechi, cu vestigiile cui- tului său pentru morţi- n -,-^ Egipt e o cochete';.' " Calatorie °. -ditaţie a Z^Z^T " Piramide: Faraon;,- ' desprt construiască SS ™inaU să * to ele Bandi r , ^ tezaure sfinte * remus^d'** ^ credincioşii Le «tilneau acolo ^sceptteS^rr^r/^ slăbiciunile istorice ™ totnnlt înSa oara a Napoli: „patriotism de music. ^^uL^**? V^ a-însis;" "UImanti de milioane de „ej 2£ne~dK ** Propria lor Tare" d 3 în nenumărate exem- plare ; despre burghezii din Quebec ■ un acvarium, în care o frînturâ 1' -aţa, rămasă la caracterul epo" Tum lateen3 -TteaZă P0mP°asa amabilitate spaniola, fie că, extaziindu-se de Prodigide vegetaţiei din Jamaica, ved cazmd asupra lor umbra lui United Company, Ralea rămîne mereu ace a jucător ^ ^ lucrurilor şi măr£ n lor istorice care i se perindă pe dina ^c^^^*0^ intuia care, in xenomenalitatea sa, îi revelează adevăruri profunde, ca atunci cînd constata că linia orizontului f dat omului id6ea mfmit ori descoperă că marea a sugerat chinezilor şi japonezilor fabricarea mătăsii, iar pădurile, germanului nordic fabricarea catifelei, sau analizează feericul ca produs al Orientului ~ ori recurge la subtile asociaţii, precum comparaţia între realismul 'lui Ve- lasquez si cel ,al h,; v ^ la nu mai put- Şl G0rM< sa« mmtat de mclnetudine, epurat, întunl cmd mereu accesele tizianest de cu oare veneţiană cu tonuri terne si con to^um lineare de epileptic ^^ extaz, acest moralist e urmărit « întrerupere de o viziune Stâ ™ omului, menit să se bucure In de bunurile naturii şi ale lata de ce, ochiul său sezisează pretu indem .tentatul pe care lumea ui U comite faţă de omul vrednic " -dreptăţit la 0 soartă luminoasă Aten- 0L,re.POate Să îmbrace deopotrivă foima mizeriei materiale si morale ea M ^ puitor tablou/de pe vasul ce 11 transportă din Pireu spre E^p . Crete. Au navaht peste tot, culcaţi pe sT w! P6Ste altiL C0P« ^ari şi livizi se grupează animalic în 1un,l unor mame grase şi deSpletite. Păzesc grupul cu ochi feroci de cîine devotat. Adulţii mănincă felii de harbuz, stupind sîmburii către noi • cop" ii au încremenit, abrutizaţi, cu gura fias-ca pe0stla din oare se preli badfo rpră-Uman*te , , ? °rlent- care aminteşte aidoma o celeora pînză a lui Delacroix", sau forma apatiei politice, ca în Spania oficiala d-m vremea unei dictaturi : pop0r modernizat şi industrializat ca toate celelalte, cu edilitate perfectă, cu căi ferate confortabile şi rapide, cu viată urbana înfiorată de neastîmpăr si de'freamăt cu adevărat european. Numai viata re°mna?ă"Pare depiimată> - semnata , sau a marasmului burghez care naşte plictiseală, neurastenie, Imagine neorealistă, desprinsă parcă de *p» o peliculă de Bardem: (Cordoba) , £ trotuarul cafenelelor, ca în orăşelele de ^ovincie de pretutindeni, lume'trîn-dav^a, cu ochi spion si lacom, pîndeste aproapele, îl descoase şi-1 distruge ca 135 să-şi combată neurastenia şi exasperarea plictiselii" ; (la Palm Beach, în Florida) : „femeile, fără nici o treabă, fără nici o preocupare, rătăcesc pe străzi, imbecile şi absente, îmbrăcate în „toalete" care echivalează cu bugetul pe un an al unei familii de muncitori sau se adună către seară la şedinţe de spiritism, de freudism sau la partide de bridge" ; (în Anglia, unde petrecerea duminicală a londonezilor îi apare astfel din trenul cu oare părăseşte capitala, în drum spre Edinburg): „E o zi de sfîrşit de septembrie. Aerul are nostalgii şi voluptăţi dulci, ţesute parcă din regrete resemnate. E zi de duminică şi excursioniştii tineri îşi acordă iluzia dezrobirii. O zi de rătăcire pe malurile înflorite ale Tamisei, o moleşeală de şopîrlă într-o barcă la un soare anemic de Nord, o rătăcire fără scop cu capul gol prin brusa sălbatică, printre ierburi crescute nebun la statura călăreţului, narcotic de o zi pentru meschine necazuri, care reîncep seara, la întoarcere, chinul lor exasperat, ca acela al reumatismului cronic". Farmecul însemnărilor de călătorie ale lui Mihai Ralea, din cele trei volume, care cuprind orizonturile Spaniei, Egiptului, Olandei, Angliei, Anti-lelor, Statelor Unite şi Canadei, vine din arta de a zugrăvi entităţile geografice, de la peisajele Ţărilor de Jos la viaţa de noapte din New Orleans, de la simţămîntul stenic al contactului cu pustiul african, la banalitatea rîn-cedă a vieţii mecanizate din lumea nouă, — din intuiţiile fine presărate în referiri la sfera culturii, pururi prezentă, ca un fundal văzut şi nevăzut, dar fără încetare proiectat pe zarea geografiei lăuntrice, — iar pregnanţa lor politică le dă o actualitate şi un sens precis. Cînd, dincolo de praful şi cenuşa mormintelor, piramidelor şi templelor de' pe malurile Nilului, acest călător avertizat recunoaşte doar eternitatea felahului, care leagă veacurile de la Herodot la Pierre Loti, el dă tribut dragostei faţă de om, — omul, singura realitate în care crede şi căreia i se închină. Acelaş înalt tribut e plătit de pateticele cuvinte care însoţesc scurtul său popas în Cuba şi a căror semnificaţie nu poate scăpa nimănui : „Aici am înţeles, pentru experienţa mea umană, mai bine ca oriunde, într-un tablou sinoptic şi semnificativ, legea şi esenţa colonialismului. Oriunde a fost un colţ mai înzestrat pe lume, pe care l-au descoperit visătorii, clasele puternice s-au năpustit asupra lui şi l-au stors pînă la ultima picătură, neîm-blînzite nici de surîsul naturii, nici de curăţenia populaţiei, nici de răcnetul de agonie al victimelor". Martor al vremii în care eliberarea desăvîrşită a locuitorilor pămîntului s-a pregătit sau a început pretutindeni,, chiar acolo unde starea de umilinţă pînă la treapta de animal de povară s-ar fi părut că-i meneşte la o eternă înlănţuire, — Mihai Ralea a prins, în. observaţiile sale de călător atent şi ferit de amăgiri, icoana acestui frămînt uneori tainic, alteori izbitor ; în încrus-taţia aforistică ce dă stilului o sclipire de tăişuri de sabie, memorialul drumeţiilor lui va rămâne în literatura noastră, pe linia tradiţiei la începutul acestor rînduri consemnată, ca un testimoniu de nobilele năzuinţe hărăzite inteligenţei. Curiozităţii omeneşti, ce încearcă să dea la o parte, în scrierea lui Milescu, pîclele de aur ale mitului ; mirărilor din sufletul auroral al lui Dinicu Golescu ; maleabilităţii psihice umaniste a lui Codru Drăguşanu ; romanticei fervori de cultură a lui Fili-mon ; încîntărilor exotice ale lui Alec-sandri şi Bolintineanu, care în seninul din sud topeau limpezimea cerului de-acasă ; arderii elementare pe rugul spiritului, a lui Iorga — li s-a adăogat, acum, în însemnările călătorului Ralea, o prudentă conştiinţă, perfect trează, care e ca o lamă translucidă ce se înfige cu precizie în rădăcina aripilor marei păsări a nopţii. 136 Ion Botez, comentator al literaturii engleze de Petru Coinarncseu ms i n paginile Vieţii româneşti s-a închegat o bună parte !( din arta literară a vremii ~ Si s-a dezvoltat conştiinţa valorilor culturale şi ştiinţifice de la noi. Atît creaţia literară cît şi cercetările critice referitoare la faptele vieţii şi culturii noastre au fost promovate din pespective de largă cuprindere. De la începuturile ei, revista a dat un mare loc cercetării fenomenelor sociale şi culturale din alte ţări. Spaţiul ei spiritual nu a fost niciodată „provincial", ci universal, cuprinzînd variate şi relevante comentarii şi informaţii privind nu numai pe marii scriitori ai lumii, dar şi fenomenele sociale, de mai largă semnificaţie, din viaţa multor popoare. Uneori, comentariile s-au ridicat la consideraţii de filozofie a culturii unui popor, cu caracteristicile şi notele ei specifice. Confluenţa de probleme privind specificitatea culturii noastre şi specificitatea altor culturi, corelaţiile şi confruntările dintre naţional şi universal au constituit — mai ales datorită lui G. Ibrăileanu — una din trăsăturile spiritului critic de la Viaţa românească. Cu limitele cunoscute, revista a polarizat in jurul ei o seamă de cărturari cu vaste preocupări sau specialişti în anumite domenii, mai toţi avînd aspiraţii progresiste şi conştiinţa valorilor universale. Nu a fost o simplă tribună, la care se accepta orice fel de literatură şi orice fel de comentariu critic, cum nici magazin cosmopolit la care se răspîndea orice producţie. Dimpotrivă, s-a promovat în mod organic valorile Ion Botez patriei şi ale lumii, cu conştiinţa că primele sînt şi ale lumii, ale universului, de la care se pot primi şi este necesar să se primească unele învăţăminte şi imbolduri. Colecţia revistei este un monumental rezervoriu de idei şi .observaţii privind cultura noastră, ca şi culturile foarte multor popoare. Dacă interpretarea creaţiilor şi mişcării de idei din viaţa poporului rus ori ale popoarelor francez şi german a constituit preocuparea multor critici şi oameni de cultură de la noi, faţă de fenomenele culturii şi civilizaţiei engleze un pionerat mai sistematic a început tocmai la Viaţa românească, şi aceasta datorită unuia din stîlpii revistei şi ai laşului cultural, Ion Botez. ■IP Stimulat de spiritul de largă cunoaştere din redacţia revistei şi contribuind el însuşi la această lărgire, Ion Botez a făcut cunoscute o seamă din problemele civilizaţiei şi democraţiei burgheze din Anglia şi aceasta încă din primii ani de existenţă ai revistei, pentru ca, mai tîrziu, după primul război mondial, să se concentreze asupra creaţiei shakespeariene. Recitite după atîtea decenii de la publicarea lor în revistă sau în volume, studiile şi articolele lui Ion Botez interesează nu numai documentar, dar unele dintre ele — mai ales studiile asupra lui Shakespeare -îşi păstrează valabilitatea, prezentînd unele interpretări şi observaţii care sînt şi ale prezentului nostru. II Înainte însă de a desluşi poziţia şi valoarea contribuţiei sale la cunoaşterea culturii engleze, să dăm cîteva elemente biografice. Ion sau lancu Botez s-a născut în 1872, în comuna Măcă-reşti, judeţul Iaşi, dintr-o familie care se aşezase acolo venind din ţinutul Neamţului. Prin mama, născută Vicol, era înrudit cu cărturarii Melhisedec, Dr. V. A. Urechia şi alţii. A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Iaşi, fiind coleg şi prieten cu G. Ibrăileanu. A avut relaţii cu cercurile socialiste ieşene, fapt pentru care (fiind în învăţă-mîntul secundar) a fost mutat disciplinar cu catedra la, Bacău (1899) şi apoi la Brăila (1900). Revenit la Iaşi, Ion Botez este primul profesor care predă limba engleză la o şcoală medie de Stat şi anume la Liceul Naţional (1901—1915) şi apoi la Liceul Internat (1915—1924). împreună cu C. Stere şi G. Ibrăileanu a fost printre fundatorii revistei Viaţa românească, unde, chiar de la primul număr, semnează recenzii ale unor publicaţii in limba engleză, continuînd pe această linie cu articole şi cronici. Printre revistele engleze şi americane de care care au luat cunoştinţă cititorii re- vistei, datorită lui I. Botez sînt: Contemporary Review, Nineteenth Century, Review of Review, North American Review. Intre 1908—1911, Ion Botez şi-a îmbogăţit cunoştinţele de limbă şi literatură engleză, studiind la University. College din Londra în vederea obţinerii titlului de doctor în litere. A avut ca profesori cîteva personalităţi importante ale epocii: W. P. Karr, Q. W. Chambers, T. G. Foster, Gerald Gould şi F. C. Montague. Contactul direct cu fenomenele vieţii engleze i-a prilejuit scrierea unor studii şi articole, publicate mai întîi în revista ieşană, apoi adunate, cu adausuri şi îmbunătăţiri, în volumul Aspecte din civilizaţia engleză (laşi, Editura Vieţii româneşti, 1912). Cartea şi-a păstrat interesul, apărînd cinci ediţii, ultima în 1945. Un al doilea volum reprezentativ pentru preocupările scriitorului a apărut în 1914: Studii şi Observaţii. Dacă în cartea din 1912, un articol de încheiere „Observaţiuni asupra raporturilor dintre ştiinţă, artă şi cultură" depăşea comentariile civilizaţiei engleze, lămurind metoda folosită de autor si care corespundea îndeaproape orientării celor de la Viaţa românească, în volumul din 1914, articolele de istorie şi critică literară se referă numai în parte la Anglia, multe privind probleme proprii culturii şi învăţămîntului de la noi. Infiinţîndu-se în 1926 catedra de limba şi literatura engleză la Universitatea din Iaşi, I. Botez a fost conferenţiarul şi apoi profesorul titular al catedrei pînă la pensionarea sa în 1939. In anii 1925, 1927, 1928 şi 1932 a publicat studii asupra tragediilor shakespeariene Hamlet, Regele Lear şi Shy-lock, care constituie fragmente dintr-un volum despre Teatrul lui Shakespeare la care a lucrat pînă în preajma morţii, adică pînă la 14 aprilie 1947. In anii 1923 şi 1924, a publicat în Viaţa 138 românească critica împotriva unor traduceri d.in Shakespeare şi studiul „Priviri asupra limbii şi literaturii engleze". III Referindu-ne mai întîi la studiile şi articolele publicate înainte de primul război mondial — atît la acelea privind civilizaţia engleză cit şi la problemele culturii noastre — constatăm că, deşi Ion Botez a fost un admirator al democratismului burghez de tip englezesc, adeseori observaţiile sale depăşesc acest democratism pentru idei mai înaintate. Încă din prefaţa la cartea din 1912, autorul şi-a mărturisit gîndul susţinător •al activităţii sale de istoric şi critic literar, de sociolog şi pedagog, de cercetător al culturilor şi civilizaţiilor şi anume: „nu arareori s-a urmărit trezirea sugestiilor folositoare pentru propria noastră viaţă, odată cu silinţa de a face înţeleasă, viaţa altora". Autorul nu a fost niciodată un simplu înregistrator de fapte, ci un căutător al semnificaţiei lor în cuprinsul vieţii poporului respectiv, al condiţiilor vremurilor respective. Pentru a învedera poziţia sa progresistă, curajul de a spune adevăruri, care erau critici aduse regimului de odinioară din ţara noastră, vom da cîteva citate din articolele privitoare la unele stări de la noi, ca şi unele critici aduse situaţiei economice din Anglia. Vorbind, într-un eseu referitor la Bergson, despre progresele ştiinţii şi ale tehnicii, I. Botez arată că, în pofida progresului civilizator iu, „...strigătele de suferinţă ale milioanelor de asupriţi se aud din toate părţile: din minele sub-pămîntului, ca şi de pe ogoarele verzi din bătaia soarelui — singura notă deosebită e doar ţipetul copiilor pentru copilăria cărora «munca naţională» n-are milă. Sînt oameni — puţini — care au de mulţumit progresului ştiinţei, dar sînt atît de mulţi care îl blas-tămă. Ştiinţa le poate răspunde cu «darwinismul social», cu teoria economică «laissez-faire», cu «fatalitatea progresului»... la urmă cu «raţiuni de stat»." (Studii şi Observaţii, 1914, p. 61). Intr-un articol „Chestiunea rurală în Anglia" (ib. p. 165), consideră cu totul justificată exproprierea silită a marii proprietăţi, pe care o cerea pe atunci partidul liberal englez. „Atît din punct de vedere al nevoii de pămînt pentru muncitorii agricoli cît şi din punctul de vedere superior al întăririi energiilor naţionale ale poporului, partidul liberal din Anglia cere exproprierea silită a marii proprietăţi... şi sprijinit pe o opinie publică conştientă şi liberă". Autorul, care critică şi în alte părţi ideea de proprietate absolută asupra pămîntului, ca şi pretenţia fabricanţilor de a nu li se îngrădi lăcomia de cîştig „în dauna existenţii celor mulţi", s-a înşelat însă socotind că exproprierea marii proprietăţi va deveni o realitate imediată în Anglia. Situaţiile sociale sînt adesea analizate pe baze de date statistice, spre a se învedera mizeria unor categorii din Anglia (p. 168) şi tot pe statistici se bazează comentariile unui dezvoltat studiu despre „Analfabetismul rural la noi", unde se amintesc statisticile oficiale din 1910, care precizau existenţa unui coeficient de 65% de analfabeţi în pătura rurală, în unele judeţe atin-gind chiar cifra de aproape 75%. Sînt publicate şi datele procentuale ale şcolarilor din diferite ţări ale lumii, cri-ticîndu-se lipsa de şcoli, la noi, insuficienţa numărului de învăţători şi însăşi mentalitatea păturilor conducătoare. Fireşte că un asemenea articol cuprinde astăzi doar un trist document, ca şi o bună parte din articolul privitor la învăţămîntul secundar, deşi aici supravieţuiesc încă unele probleme asupra metodelor de predare, astfel ca să se asigure cultura generală a elevilor. Autorul susţine că şi în pregătirea profesională trebuie să aibă precădere cultura generală (p. 217). 139 IV In Aspecte din civilizaţia engleză — a cărei ediţie a V-a, 1945, am cercetat-o mai pe larg în numărul din iulie 1945 al Revistei Fundaţiilor — documentaţia a rămas cam aceeaşi dini prima ediţie. (Ediţia din 1945 are însă un capitol inedit despre democraţia engleză). In pofida decalajului de timp al datelor şi documentaţiei, unele izvoare şi observaţii ale autorului îşi continuă valabilitatea, în cuprinsul civilizaţiei engleze, chiar dacă şi acolo s-au petrecut atîtea schimbări de ordin politic şi economic. In primele trei capitole legate de problema educaţiei, se găsesc şi astăzi principii şi metode, pe care organizatorii învăţămîntului englez le susţin mai departe, cel puţin în linii mari. Teoretic, englezii au promovat şi promovează educaţia şi nu instrucţia, adică formarea omului întreg şi nu numai a cunoştinţelor. Educaţia a fost consacrată omului sau vieţii, precum şi metodei ca omul să se poată forma singur, să fie nu atît magazie de cunoştinţe memorizate absurd, cît caracter cu simţămîn-tul datoriei, cu simpatie socială, cu judecată sănătoasă, cu stăpînire-de-sine, cu credinţă în tăria sa şi în putinţa de a contribui la progresul lumii. Că, în practică, asemenea principii sau ţeluri nu au putut opera deplin, deoarece înseşi bazele social-economice ale Angliei nu o permit, aceasta ne-a arătat mai puţin autorul. La data însă cînd au fost scrise, unele metode şi ţeluri erau mult mai înaintate decît cele curente la noi, astfel că nu a fost deloc inutilă conturarea lor. Fără a fi judecat marxist, autorul s-a situat îndeobşte pe poziţia intereselor mulţimii, iar aceasta se vede şi în capitolele privind organizarea vieţii sociale engleze şi mai ales în acelea consacrate istoriei limbii şi literaturii engleze. Citindu-le în prezent, ele îşi păstrează măcar parţial relevanţa, în special cînd este vorba de mentalitatea şi psihologia engleză. Deşi „aspectele" cărţii nu sînt sistematic alese şi nici echilibrate metodic, lucrarea fiind o reunire de studii şi cercetări consistente în sine, dar nescrise în vederea unui întreg, legătura dintre ele şi sporul spre o cunoaştere temeinică a caracteristicilor engleze se încheagă satisfăcător. Aceasta se datoreşte faptului că Ion Botez a avut lecturi temeinice, a dovedit un adine spirit de observaţie şi a ştiut să pună în contrast diferitele observaţii. Stilul său clar, simplu, fluent este indicat pentru comentariul viu şi voit folositor. De asemenea, el a ştiut să aducă destule pilde şi detalii concludente în trasarea coordonatelor civilizaţiei engleze pentru ca lucrarea să intereseze şi să stimuleze meditaţia. Este chiar remarcabil, pentru anii în care a fost scrisă cartea, cîte adinei şî semnificative constatări cuprinde ea. V In capitolele privind literatura, Ion Botez, ca şi mulţi dintre criticii şi oamenii de cultură ai revistei Viaţa românească — mai ales din perioada dinaintea primului război mondial — a avut o poziţie de moralist, în sensul pe ca-re-l avea noţiunea mai ales în secolul al XVIII-lea şi care îşi prelungeşte existenţa şi în Anglia de azi, unde se renunţă la atîtea tradiţii, prejudecăţi, conservatorisme, iar altele se transformă mai logic sau mai puţin logic, ajun-gîndu-se pînă la „tinerii mînioşi" şi la Battles. Psiholog pătrunzător, Ion Botez a avut predilecţii pentru analiza moravurilor şi mentalităţilor — şi aceasta se învederează din felul cum prezintă uneori pe Shakespeare, pe G. B. Shaw sau pe G. K. Chesterton. Ni se arată, în capitolele de literatură din cartea Aspecte din civilizaţia engleză, fondid moral al englezilor, virtutea lor maximă de a înţelege viaţa, de a o exprima şi stăpîni, calitate care uneori precumpăneşte asupra simţă- 140 V mîntului artistic. Autorul arată că mişcarea literară din Anglia a fost mai legată de social, mai democratică, mai solidară cu viaţa decît cu teoria, ea ne-fiind privilegiul unor cercuri restrînse, cum s-a întîmplat în alte ţări de veche cultură. Arta, înţeleasă ca expresie a vieţii şi uneori ca o critică a ei, a înviorat nu numai climatul spiritual al Angliei, dar şi al lumii de pe unele continente. La data cînd şi-a scris consideraţiile, se cunoşteau prea puţin la noi marile contribuţii ale literaturii şi culturii engleze faţă de ale altor popoare. Autorul a avut grijă să citeze pe unii savanţi şi critici francezi sau germani, cînd a amintit prioritatea unor contribuţii engleze la cultura lumi — de pildă apariţia romanului (Richardson) şi a romanului social, trezirea simţămîntului faţă de natură, a trăirii lirice în sinul naturii, ca şi prioritatea în materie de revoluţii sociale, de luptă pentru libertate, de respect al drepturilor individului. Ce influenţe au avut Locke şi Richardson asupra lui J. J. Rousseau şi în ce măsură literatura engleză a inspirat pe Voltaire, Bernardin de St. Pierre, Lamartine, Chateaubriand, Mus-set, Hugo şi cit datoreste întregul teatru romantic lui Shakespeare, astăzi se cunoaşte la noi mult mai bine. Şi tot la fel se ştie că în marile creaţii, care sînt sinteze, influenţele păstrează totuşi un rol limitai, creaţiile explicîn-du-se acum în mod mai complex. Oricum, Ion Botez are meritul de a fi fost la noi un pionier în comentariul comparatist al literaturilor şi culturilor. Dacă la noi, şi în alte părţi ale lumii, cunoaşterea mai temeinică a caracteristicilor literaturii şi culturii engleze s-a făcut cu oarecare înlîrziere şi nu fără dificultăţi de înţelegere, nici receptivitatea englezilor faţă de alte culturi şi cea a noastră nu a fost prea cuprinzătoare şi lesnicioasă. Unele dintre cele mai interesante articole din cărţile tipărite în 1912 şi 1914 năzu- iesc către o mai adecvată înţelegere reciprocă a fenomenelor sociale şi artistice din Anglia şi din ţara noastră. Volumul Studii şi Observaţii se încheie cu articolul „O scurtă privire asupra neolatinilor din Răsăritul Apropiat" şi aflăm din prefaţă că el „a apărut mai întîi în limba engleză, cu scopul de a servi chestiunea noastră naţională în împrejurări care iâceau ca presa britanică să ne fie- ostilă". La data aceea, în presa britanică apăruseră unele aprecieri lipsite de înţelegere faţă de condiţiile vitrege în care a trăit poporul nostru, faţă de „capacitatea noastră de a produce o civilizaţie originală superioară". Este interesant că în explicaţiile sale istorice, sociale, economice, Ion Botez a folosit — în cazul acesta — numai constatări necontroversate şi a pus accentul pe viaţa poporului, pe condiţiile social-istorice în care a trăit şi s-a dezvoltat, aşa cum s-a putut, poporul, re-ferindu-se mai puţin asupra valorilor individuale. Că astăzi unele din argumentele invocate de I. Botez (mai ales critica regimului fanariot, văzut în total dăunător) au fost revizuite şi, în schimb, se cunosc altele mai vechi şi mai temeinice, este adevărat. Dar este de admirai iiatriotismul său, bazat pe argumente serioase, fără nimic ditirambic sau ostentativ, fără nimic şovin sau inechitabil. In anii cit a studiat la Londra şi apoi în bibliotecile noastre, Ion Botez a cercetat o seamă de izvoare, mai vechi şi mai noi, asupra felului cum au fost priviţi românii şi ţara lor de către diferiţi scriitori şi ziarişti englezi, de către diferiţi călători. Aceste consemnări nu au amploarea şi legătura pe care le găsim în Istoria românilor prin călători a lui Nicolae Iorga sau în alte scrieri privind aceeaşi problemă, datorite marelui istoric şi umanist. Dar în unele cazuri, Ion Botez a fost printre primii, uneori chiar primul care a semnalat aceste izvoare. 141 Dacă în articolul „Scriitori englezi despre români" —(o bibliografie cu sumare indicaţii ale conţinutului — găsim părerile unor călători sau rezidenţi englezi la noi, de-a lungul cî-torva secole, în articolul „Păreri despre români în presa şi literatura străină" referinţele privesc unele surse pe atunci recente. Rezumatele şi citatele pe care le face I. Botez din însemnările de călătorie ale englezilor sînt ale unui iubitor al poporului şi al culturii lui, ale unui sociolog şi critic literar. Sînt scoase în evidenţă cumplita stare economică a maselor ţărăneşti, împilările şi jecmănelile suferite din partea claselor dominante, lăcomia turcilor, instabilele condiţii de trai şi contrastele între luxul boierimii şi mizeria celor mulţi. Călătorii sînt impresionaţi că ţăranii din Transilvania, Muntenia şi Moldova vorbesc „latina populară" şi constată fertilitatea pămîntului, pe care trăiesc sau de pe care fug în munţi cei împilaţi. W. Eton (1798) noteazăcă. „locuitorii Moldovei şi Walachiei sînt mai apăsaţi decît oricare alt popor din imperiu ; ei nu ar putea suporta aşa stoarceri dacă pămîntul lor nu ar fi extraordinar de fertil". La Galaţi, a fost martor la o panică a populaţiei, la zvonul că „vin turcii". Adam Neale (1818) notează că „moldovenii de astăzi au însuşiri mai alese decît multe popoare bine înzestrate ; totuşi ci sînt apăsaţi de horde de mici tirani şi blestemaţi cu cel mai rău dintre guverne". Un alt călător, Căpitanul Charles Colville Frankland (1829) a notat că „Valachii sînt un popor chipos, robust, muncitor şi primitor, dar extrem de sărac... Bucureştii prezintă un straniu amestec de lux european şi de murdărie orientală." O călătoare, Mrs. Walker (1886), descrie monumentele feudale şi zice despre biserica Trei Ierarhi din Iaşi: „aproape face să vii la Iaşi ca să vezi acest frumos monument de artă orientală". Un alt călător, Edmund Chishull (1702) laudă pe Constantin Cantacuzino Stolnicul şi pe Constantin Brîncoveanu pentru inteligenţa şi iubirea lor de cultură. Textele acestea se cunosc astăzi, unele fuseseră traduse în limba franceză îndată după publicarea în limba engleză, dc.r din prezentarea autorului se poale reconstitui în mic o viziune englezească asupra ţărilor noastre, în general destul de judicioasă faţă de popor, în condiţiile de atunci. In altă ordine de idei, Ion Botez a identificat pe un personaj român din comediile unor celebri dramaturgi eli-zabelani. In comediile Femeia care tace de Ben Jonson şi Cavalerul Pilu-gului de Foc de Beaumont şi Fletcher, jucate la Londra în 1609 şi 1610, sînt referinţe la „un prinţ" sau „rege" al Moldovei. Minuţioşii cercetători ai istoriei literare engleze au contestat ori s-au îndoit de realitatea istorică a moldoveanului. Un singur istoric englez, John Nichols, stabilise, pe baza unui document, că un principe moldovean — nenumit — fusese la castelul din Windsor însoţit de Mustafa Paşa, ministrul Turciei la Londra. Cu ajutorul datelor din scrierile noastre istorice, prinţul a fost identificat în persoana lui Ştefan Bogdan, nepotul lui Petru Rareş şi fiul lui Iancu Sasul şi al Măriei Paleologu din Rodos. în peregrinările şi aventurile sale, Ştefan Bogdan, pretendent la tronul Moldovei, a fost şi în Anglia, în două rînduri, odată la regina Elisabeta (1601), apoi la curtea lui James I, spre a obţine ajutor şi protecţie. A avut un destin nefericit şi un sfîrşit nedemn, pe care le-a relevat N. Iorga. Prezenţa la Londra a exoticului prinţ moldovean, ape-lînd la căpeteniile Angliei şi Turciei, a stîrnit oarecare senzaţie şi de aici menţionarea lui în piesele numiţilor dramaturgi. VI Chiar în aceste articole din 1913 privitoare la prinţul Moldovei şi retipărite în cartea din 1914, se vădea o 142 bună cunoaştere a. teatrului elizabetan şi a epocii însăşi, în care creaseră Shakespeare, Ben Jonson şi ceilalţi celebri dramaturgi. In aceeaşi carte Studii şi Observaţii reapăreau şi comentariile la piesele Shylock, Othello şi Romeo şi Julieta, precum şi analiza cărţii lui G. K. Chesterton despre „Epoca victoriană în literatură." Spiritul scăpărător, aprecierile paradoxale, dar adesea pline de tîlc, umorul şi stilul acestui eseist, care mai tîrziu s-a bucurat de o celebritate şi mai mare în lumea anglo-saxonă şi a fost tradus în multe limbi, sînt consemnate de I. Botez şi exemplificate prin citate concludente. Probabil că recenzia aceasta este prima luare de contact la noi — oricum mai semnificativă — cu scrisul lui Chesterton. Chiar dacă orientarea filozofică şi unele scrieri ulterioare ale acestuia nu corespundeau năzuinţelor şi perspectivelor de la revista Viaţa, românească, judecăţile lui Chesterton asupra unor mari creatori din epoca victoriană meritau a fi fost semnalate în felul în care a făcut-o I. Botez. Aprecierile lui Chesterton asupra lui Dickens, Thackeray şi celorlalţi scriitori ai epocii sînt ale unui umanist, ca şi opoziţia acestuia faţă de estetismul şi „dandysmul"— puternice atunci în Anglia. Botez reliefează, prin Chesterton, îndrumarea umanistă, iar citatul pe care-l dă din numita carte trebuie să fi găsit un adînc răsunet la noi: „Este fără nici un folos pentru esteţi (ori altă specie de anarhişti) să se silească a găsi individualitatea izolată a artistului, despărţită de atitudinea lui faţă d,e epoca în care trăieşte. Atitudinea lui e individualitatea lui. Oamenii nu sînt niciodată individuali, cînd sînt singuri." Probabil că şi articolul — retipărit în cartea Aspecte din civilizaţia engleză — asupra lui George Bernard Shaw constituie la noi una din primele aprecieri mai largi şi mai înţelegătoare faţă de marele dramaturg. In 1912, Shaw era deja celebru şi îşi scri- sese o bună parte din operă. Celebritatea lui consta din admiraţia unora şi vajnica opoziţie şi contestare a altora. I. Botez, care a văzut pe scena teatrului Criterion de la Londra Om şi supraom de Shaw, porneşte de la. această piesă pentru a contura poziţia şi personalitatea dramaturgului. II vede just ca „un stegar al idealurilor omenirii", simte în el „pe luptătorul revoluţionar" şt pe reformator, ii descrie ca pe un reprezentant al tinerei generaţii intelectuale din Anglia, trăind conflictul dintre tradiţiile şi ideile moderne. Ii defineşte umorul, care pe atunci întărită pe mulţi englezi, cum, întărîtase mai înainte Swift. Multe din aprecierile asupra lui Shaw ar putea fi scrise la fel şi astăzi. Doar într-o privinţă, părerile lui Botez nu ar mai fi acceptate în prezent, anume că Shaw „e slab şi în compoziţia dramatică, şi în ştiinţa scenică" (deşi „neîntrecut în dialog, în spirit luminos şi sugestiv — ce te captivează imediat şi te prinde fără să vrei în discuţia problemelor celor mai serioase ale vieţii"). Astăzi, ne dăm seama că G. B. Shaw avea şi o ştiinţă scenică, ştia să compună pentru scenă, dar la el, ca şi la Ibsen, Strind-berg, Brecht, Ionesco şi alţii compoziţia, îşi găseşte alte modalităţi, caracteristice teatrului de idei, teatrului în care eroul nu mai este pasiunea şi nici chiar acţiunea, ci inteligenţa. Şi Ibsen, şi Shaw, şi Strindberg au dovedit că puteau folosi şi procedeele scenice mai vechi, chiar efectele melodramatice şi provocarea lacrimilor, dar,, intenţionat, ei au refuzat să uzeze mai larg de aceste procedee emoţionale, în favoarea apelului la inteligenţa spectatorului. In mai toate consideraţiile critice asupra literaturii engleze şi în special în comentariile asupra lui Shaw şi Chesterton, autorul român se dovedeşte un susţinător al artei puse în slujba omului şi a vieţii, un apărător al valo- ur rilor umaniste. Este potrivnic teoriei „artei pentru artă". In studiul de încheiere al cărţii Aspecte din civilizaţia engleză — intitulat „Raporturile dintre ştiinţă, artă şi cultură" îşi exprimă limpede poziţia care îl solidarizează cu cei de la Viaţa românească şi totodată ne justifică preferinţele sale faţă de anumiţi scriitori şi anumite fenomene din cuprinsul culturii engleze. Cităm următoarele : „Fără îndoială că din toate produsele iminţii nu este nici unul mai complex şi mai cuprinzător al sufletului omenesc decît arta. Ştiinţa se adresează numai la puterile pur intelectuale ale conştiinţei, arta la omul întreg. O creaţie atît de serioasă, care se naşte din vibraţia — de multe ori dureroasă, a tuturor coardelor sufleteşti, în firile cele mai alese ale geniului omenesc — poate fi -numai un simplu mijloc de distracţie, o simplă „artă pentru artă»? ...Arta e creată în momentele de înălţare sufletească a omului şi e un mijloc de a ridica omul ; e pentru viaţă, pentru a civiliza şi înnobila pe om..." (pp. 327—328). VII Nu-i de mirare că, după un contact cu valorile literare mai semnificative din cuprinsul literaturii noastre şi al celei engleze şi după ridicarea la o conştiinţă a ceea ce înseamnă real arta, Ion Botez a putut aduce merituoase contribuţii în interpretarea capodoperelor shakespeariene. Datorită îndeletnicirilor pedagogice şi desfăşu-rînd şi o activitate de economist, el nu a lucrat cu obişnuita intensitate şi continuitatea istoricului şi criticului de profesie. Nu a rămas însă un amator. Cărţile scrise înainte de primul război mondial îşi găseşte o spornică depăşire mai ales în cele două studii asupra lui Hamlet: unul intitulat Hamlet în tragedia shakespeariană (1925), celălalt Sentimentul răzbunării şi supranaturalul în Hamlet (1928). Sînt, pre- cum am şi amintit, fragmente din lucrarea despre Shakespeare. Studiile shakespeariene, mai ales acelea asupra tragediei Hamlet — dovedesc o îndelungată meditaţie asupra textelor dramaturgului cît şi o temeinică documentare în cuprinsul vastei bibliografii shakespeariene. Concluziile lui Ion Botez asupra lui Hamlet sînt foarte apropiate de unele predominante în momentul de faţă şi pe care le socotim cele mai îndreptăţite şi relevante. Controversele şi variatele modalităţi de interpretare ale personajului continuă şi astăzi ca pe vremea cînd îşi scria studiile criticul ieşan, ba poate mai intens. Tragedia Hamlet este atît de complexă şi bogată încît nu-i de mirare că unii regizori, actori şi spectatori o privesc doar ca o dramă poliţistă (descoperirea de către fiu a criminalului, care i-a ucis tatăl), alţii ca o tragedie a dragostei (Hamlet-Ofelia), alţii ca o expresie emoţională a simţămintelor unui fiu faţă de o mamă vinovată (comentariile lui J. M. Robertson şi T.S. Eliott), alţii ca drama unui om deposedat pe nedrept de drepturile sale (comentariile lui Dover Wilson), alţii ca o trăire a unor condiţii ce depăşesc puterile individuale, voinţa şi raţiunea unui om, Hamlet cercetînd răul moral, boala de care suferă Danermaca, ajunsă temniţă (comentariile Carolinei Spur-geon). Interpretări mai noi pun accentul pe omul politic, văzînd în acţiunea lui Hamlet pregătirea unui complot pen-^ tru preluarea puterii şi conferă lui Fortinbras un rol istoric precumpănitor. Pe unele scene, Hamlet a fost recent interpretat ca un tînăr preocupat de politică, despuiat de iluzii, pasionat şi brutal (informaţii în cartea lui Jan Kott.) Ce departe s-a ajuns în interpretarea sensurilor acestei tragedii faţa de vechile concepţii romantice ale secolelor XVIII şi XIX, care vedeau in 144 Hamlet un îndrăgostit, un fel de Wer-■ trier sau Romeo, pus în situaţii tragice deoarece, în loc de a se realiza ca om — ca gînditor şi iubit al Ofeliei — el trebuie să răzbune uciderea tatălui' însuşi Goethe îl văzuse ca un Werther ca un personaj însărcinat cu o acţiune mare şi incapabil de a o săvîrşi La această concepţie se rezumase andva şi Alexandru Davila, marele animator al scenei noastre, greşind în cazul acesta, tocmai simplificînd şi sărăcind problemele interpretării hamle-tiene, ridicate însă la o înţelegere de un nobil umanism de către strălucitul interpret al rolului, Aristide Deme-triade. Mai toate elementele şi atributele aici amintite există în textul shakespearian, în frunte cu dezbaterea dintre teorie şi practică asupra rostului vieţii, cu oglindirea raportului dintre cunoaştere şi acţiune, între posibil « imposibil, dar — aşa cum, pe bună dreptate arată alţi comentatori, mai recent Francisc Fergusson — personajul Hamlet nu trebuie judecat izolat de contextul tragediei, care este o compoziţie cu elemente multiple. In studiile sale, Ion Botez a combătut în primul rînd teoriile polarizate in jurul ideii de răzbunare. Numeroşi critici au dat întîietate sentimentului de răzbunare, pe care l-ar trăi Hamlet, interpreted atitudinile eroului in funcţie de evoluarea acestui sentiment. Comentatorul român argumentează împotriva teoriei că Hamlet ar fi lipsit de voinţă şi chiar un abulic, deci incapabil să răzbune moartea tatălui -(teoria lui Schlegel-Coleridge-Doioden), contestă predominaţia melancoliei (A. C. Bradley) şi pornirile incestuoase (atribuite de Freud). Găseşte juste explicaţiile lui H. N. Fludson şi ale multor altora care văd în Hamlet „o concentrare a tuturor intereselor care aparţin umanităţii" sau, cum s-a spus încă mai bine de către alţii, o conştiinţă a omenirii. 0 — Viata românească Autorul vede măreţia lui Hamlet tocmai prin larga-i omenie, prin dificultatea de a fi un răzbunător de rînd. (Cercetători mai noi îl arată ca pe un justiţiar.) Hamlet are voinţă — susţine Ion Botez, pe linia lui H. N. Hudson — pentru a-i contura măreaţa personalitate şi nobleţea atitudinilor. Comparîndu-l cu alte personaje sha-kesperiane, I. Botez combate teoriile care îl fac om deficitar ■ pe Hamlet. „...Un Hamlet sufleteşte deficitar înseamnă o derogare de la procedeul artistic întrebuinţat de Shakespeare în toate marile lui tragedii. Eroii tragici sînt normali, însă excepţionali nu prin deficit, ci prin excedent sufletesc... Shakespeare a creat pe Hamlet după aceleaşi procedeie artistice şi sub aceeaşi inspiraţie a oamenilor gigantici ai Renaşterii ; 1-a conceput însă mult mai înalt, mai complex şi mai complicat decît pe ceilalţi. A anticipat în el toate sensibilităţile omului modern, în diapason prometeic : precursor meteoric al sufletului modern, sub puterea de expansiune a energiilor Renaşterii." Corelîndu-l şi confruntîndu-l pe Hamlet cu celelalte personaje, autorul subliniază că în construcţia piesei „Hamlet are privilegiul tuturor înălţimilor şi distincţiilor sufleteşti, iar societatea de la Elsinore al tuturor micimilor şi ticăloşiilor". Urmărind desfăşurarea atitudinilor lui Hamlet, criticul atinge, fără a des-volta, poate cea mai caracteristică atitudine, aceea de a transforma îndoiala în certitudine. (Studiul din 1925, pagina 24). Sînt şi alte explicaţii ale aparentei lipse de voinţă (aminarea loviturii în capelă, unde regele este în rugăciune, aici Hamlet fiind preocupat să capete lămuririle mamei, înainte de a pedepsi). Uciderea lui Polonius, iu locul regelui, are adinei urmări în sufletul lui Hamlet, ca şi moartea Ofeliei şi astfel pare a conchide autorul: „sentimentul ispăşirii predomină: Hamlet e un penitent, nu un răzbunător'-. 145 In explicaţiile lui Ion Botez există unele dintre cele mai convingătoare analize ale măreţiei lui Hamlet, a modernităţii acestui caracter shakespearian. Aşa cum s-a spus mai recent, eroul modernităţii este inteligenţa şi arta se modernizează, intră în modernitate cînd pasiunile, chiar şi cele măreţe, sau instinctele oarbe, sînt înlocuite cu inteligenţa. Iar dintre toate explicaţiile privind fiinţa şi comportarea lui Hamlet, aceea pe care o socotim cea mai adecvată provine din însăşi inteligenţa lui Hamlet, care, pentru a acţiona, se simte mai înlîi dator să cunoască, să verifice adevărul. Hamlet întîrzie, şovăie, îşi complică tragic viaţa şi năzuinţele pentru că la el cunoaşterea are prioritate asupra acţiunii sau faptei. Aici stă măreţia sa, modernitatea caracterului său, în care se prefigurează omul de ştiinţă şi omul de răspundere al umanismului modern. Ion Botez s-a apropiat mult de această viziune esenţială, care nici azi nu se bucură de o unanimă recunoaştere în interpretările scenice ori în comentariile specialiştilor. Iar ideea sa că Hamlet ajunge la ispăşire, nu la răzbunare poate fi dezvoltată în sensul filozofiei dostoievskiene. Studiile sale shakespeariene nu au o expunere foarte clară, dar sînt dense, au remarcabile pătrunderi-logice şi psihologice, iar încheierile lor par a fi lăsate deschise, pentru a fi reluate de autor ori a servi drept stimulare cititorului. Menţionăm că studiile sale hamletiene au fost cunoscute şi apreciate de către valorosul director de scenă Ion Sava, care a ţinut seama de ele, cînd a montat in 1937 la Teatrul ieşan Hamlet. Precursor în valorificarea culturii engleze, unele studii şi aprecieri ale lui Ion Botez îşi păstrează valabilitatea şi astăzi. In materie de descriere a mişcării de idei din Anglia el a fost mult mai viu şi mai relevant decît Nicolae Petrescu, care în lucrarea sa Anglia a prezentat obiectivist, de pe poziţii democratic burgheze fenomenele sociale, politice, culturale ale societăţii engleze. De asemenea, în comentariile asupra culturii engleze şi mai ales ale teatrului shakespearian, Ion Botez rămîne nu numai ca un precursor, ci ca un izvor de observaţii şi interpretări şi astăzi stimulatoare. Teatrul shakespearian şi literatura engleză şi-au avut mai tîrziu şi alţi comentatori, ca Alice Voinescu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Pillat, Dragoş Drotopopescu, iar în ultima vreme numărul comentatorilor e mult mai mare, ca, şi în domeniul altor mari literaturi. A. fost citit Ion Botez şi cînd era aproape singur în comentarea culturii engleze. Va fi citit şi consultat şi în viitor, pentru că a rostit adevăruri şi a formulat interpretări peste care nu se poate aşterne praful uremii.. C. Hogaş la „Gimnasia centrală" ele Vladimir Streinii usţinut prin cuvîntul scris al ispravnicului de Tecuci, Calistrat Hogaş se află în 1860—61 ca „stipendist" al Gimnasiei Centrale din Academia Mi-hăileană. Localul şcoalei se afla, pe lîngă biserica Tălpălari, în casele fos- tului spătar Petrache Cazimir şi în cele de peste drum ale lui Iorgu Voinescu, cumpărate de Epitropie şi legate între ele, pe deasupra străzii, iprintr-un coridor arcuit, un neverosimil ponte dei sospiri (o „cavalcavia" în term, arhit.), terminat în 1845 şi rămas pînă că- 140 tre sfîrşitul veacului ca o ciudăţenie arhitectonică a capitalei moldovene. în această clădire neobişnuită şi, pentru ochii unui copil din Tecuci, chiar măreaţă, intră şi rămase „stipendistul" nostru. Repartizat secţiei divizionare B, înfiinţată chiar atunci, a „clasului" I, Calistrat era un băiat mai mult scund, la vremea aceea, cu fruntea şi tîmplele eutropite pînă la anulare de părul castaniu,, cu nasul oarecum strivit, deşi nu lat, făptură de viitor om urît — s-ar fi zis — de n-ar fi iluminat-o, de sub sprîncenele frînte maliţios, ochii sclipitori ai iprotoiereului. Totuşi, directorul internatului, Zaha-ria (olum b. îl va porecli pe drept cu-vînt „iiiortiiţoiul". căci prima impresie pe care o lăsa chipul său era de puiandru pitecoid ieşind ia lumină din hăţişul părului. Dar „momiţoiul" acesta învăţa cu tragere de inimă, aşezîndu-se de cu vreme în rînriul premianţilor de clasă. Unele trăsături de personalitate îl semnalară atît colegilor cit şi profesorilor, învăţa bine, citea mult în afară de ceea ce i se cerea şi făcea versuri. Cele dinţii versuri îi fuseseră inspirate de o muză rămasă în Tecuci, soră a poetului Th. Şerbănescu, şi ■— cum, de învăţat, mai învăţau şi alţii tot atît de bine — continuînd cu versurile, Calistrat dobîndi titlul de „pur şi simplu poet al clasei". încă din clasa a IV-a, citise pe Voi nev „din scoarţă în scoăVţă" precum şi din Voltaire „o mare parte". Dacă din Voîney nu se va alege mai tîrziu decît cu gustul singurătăţii şi un fel de lirism cam desuet încă de pe atunci, Voltaire în schimb îl va face cugetător grozav, „adept al credinţii că toate religiunile au Ia bază frica de necunoscut, că Crist e o simplă născocire sau, cel mult, o copie searbădă a lui Crişna şi că Fecioara Maria nu e decît o Minervă oarecare". Feciorul protopopului din Tecuci îşi stabilise deci, între colegi şi profesori, identitatea clară de poet şi liber cugetător. Colegi de liceu, i-au fost menţionaţi A. D. Xenopol, viitorul istoric, M. Lam- brior, filologul, poreclit de acelaşi director Columb „Scîrliţ-Basarab", V. Conta, filozoful, C. Dimitrescu, devenit faimos om de şcoală ca Dimitrescu-îaşi, zis „Coco" şi G. Pa nu, temperamentosul ziarist şi om politic (în şcoală, „motanul" fiindcă îşi gheruia preopinenţii ca ultim argument). Dintre cei rămaşi azi mai fără nume, el însuşi îşi va aminti de Aroneanu-Rops, Cori van, Enacovici şi Vaian. Nu toţi însă îi erau colegi de clasă, unii fiindu-i poate numai colegi de in iernat. Acesta va fi fost cazul Iui Va-sile Conta şi al celor doi Enacovici (Şerban şi Grigore). Cît priveşte pe A. !). Xenopol şi Vaian, ei nici nu figurează între cei 3823 de absolvenţi at liceului, socotiţi de la înfiinţarea şcoa-lei pînă la 1935 (v. De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional, 100 d« ani 1936) Ei îi vor fi fost colegi intim-plători. plecaţi în orice caz Ia altă şcoală înaintea absolvirii. Ultimul catalog, reconstituit *) după data absolvirii din miile de nume, cîte se află în volumul comemorativ amintit, trebuie să fi se înfăţişat astfel : Ar-gente Nicolae, Aroneanu Teodor, Bejan Gh., Broşteanu loan, Budişteanu Gh., Chirian Ion, Chirii Vasile, Corivan Nicolae, Cristodulo Apostol, Dimitrescu Constantin, Dudescu Teodor, Galinescu Nicolai, Hogaş Calistrat, Hotnog Alexandru, Lambi'ior Alexandru, Mancaş Vasile, Milicescu Constantin, Parnfil Constantin, Pamfil Dimitrie, Panu George, Roiu Gh., Sabini Nicolai, Sche-letti Constantin, Solomoneanu Alex., Stamati Ion, Tuciuriu Dimitrie, Urzică Ion. Dar prietenia lui Hogaş, nuanţată de admiraţie oarecum emulativă, mergea neîndoielnic la deşira tura de Lambrior, Ia debilul Dimitrescu şi, îndeosebi, la Panu fugosul. Căci Dimitrescu trecea în clasă drept „cel mai inteligent", Lambrior „cel mai temeinic în cunoştinţi" *) Cf. şi D. Pompeiu, Monografia Liceului Naţional din Iaşi, 1907. 147 generale, iar Panu „cel mai destoinic în literatură". Ceasurile de răgaz şi sărbătorile, în deosebi stipendiştii şi le petreceau discutînd interminabil probleme profunde, pe gustul de totdeauna al adolescenţilor. Ei îşi apărau cu violenţă „principiile ştiinţifice, filozofice, dar mai cu seamă religioase", aşa că nu odată „nemurirea sufletului, existenţa lui Dumnezeu, autenticitatea minunilor, învierea morţilor", formau materia explozibilă de controversă a acestor cugetători, cărora abia le dăduseră tule-iele. Scientismul veacului sufla puternic şi peste minţile lor. „Lambrior era cînd pentru, cînd contra nemuririi sufletului" ; Panu, liber cugetător radical, „contesta cu desăvîrşire" existenţa lui Dumnezeu ; Hogaş, voltaire-ian în felul lui, se declara totuşi „partizan hotărît al învierii morţilor"; numai Dimitrescu, gălbejit şi pirpiriu la fire, se ţinea de o parte, ştiind bine că în cele din urmă controversiştii deveneau dintr-o-dată combatanţi şi discuţia filozofică se lăsa cu „păruială", căreia el unul, nu i-ar fi putut face faţă. Mai de temut în ultima fază a controversei se dovedeau întîi Hogaş, din ale cărui mîini toţi adversarii „eşeau... cu părul vîlvoi şi cu spetele darabană", apoi Panu, care, ca să-i sub vină la puterile fizice cam limitate, „îşi lăsa ca prevedere să-i crească unghiile nemăsurat de lungi şi cînd la unghiile lui mai adăuga şi iuţeala extraordinară pe care o avea în toate mişcările... trebuiai uu-maidecît să tăgăduieşti existenţa lui Dumnezeu" : dar nu era de trecut cu vederea nici Lambrior, căci „de cumva izbutea... să te înşface de mijloc în cleştele neînvins al mîinilor lui ciotu-roase şi lungi, apoi se sfîrşea cu toate argumentele date şi erai silit să admiţi numaidecît sau eternitatea sau nimicirea sufletului după moarte". Anterioară agitaţiei puberale şi ideologice a acestor şcolari se mai poate vorbi de o altă agitaţie, care, locală şi politică, îi influenţa îndeajuns. Stâriîe de după Unire izbutiseră să coalizeze pe mai toţi moldovenii împotriva subordonării politice, din ce în ce mai sensibilă, a Moldovei. în cadrul învă-ţămîntului, mişcarea de protest ia forma unui conflict deschis între ministrul D. Cantacuzino şi consiliul şcolar al Moldovei, care urmînd un grup numeros de profesori demisionaţi, demisionează de asemenea. Ministrul profită de împrejurare şi creează în 1862 organul bucureştean coordonator zis „consiliul superior de instrucţie publică". în acelaşi timp, ministerele moldovene sînt desfiinţate, administraţia toată centrali-zîndu-se în Bucureşti. Elevii, bineînţeles, sonorizează mişcarea ca însoţitori şi, fără îndoială, instrumente ale profesorilor, stipendiştii din internat se revoltă, se bat cu jandarmii şi pompierii, aduşi de director şi prefectul poliţiei. Şcoala e devastată de luptă. Cursurile se suspendă. în condica de prezenţă a şcoalei, la pagina memorabilei zile (18 lanuar 1862), profesorii scriseră negru pe alb, cu înfocare regionalistă : „în această zi s-a întîmplat sîngeroasa luptă a elevilor interni cu armata română". Schimbarea directorului nu e o soiuţie. Internii continuă să vocifereze împotriva autorităţii noului director, pe motive disimulat alimentare. Unii dintre ei ca Ştefan Vîrgolici şi Andrei Vi-zanti, primul viitor profesor al şcoalei numai peste doi ani, iar al doilea chiar „provizor" al aceluiaşi internat peste şase, sînt capi de rebeliune. La redeschiderea şcoalelor, toamna, profesorul de matematică Al. Grigoriu (poreclit „zero", fiindcă, din ecuaţiile cu care umplea tabla, finalul era cel mai clar, fapt pentru care elevii îi împodobeau spatele paltonului, în timpul lecţiilor, cu adevărate coloane de „zero"), profesorul de limba elenă A. Asteriadis şi cel de franceză Ch. Maigouverne îşi ţin cu greu cursurile sau nu le mai pot ţine de loc. Directorul venit în anchetă, e huiduit şi ameninţat, iar după cîteva zile bătut pe întuneric, dimpreună cu soţia lui şi economul şcoalei. Numai numirea ca director a ti naiului profe- 148 sor Tit-Liviu Maiorescu pare a mai potoli excitaţia ce cuprinsese întreaga şcoală. La începutul anului următor, generalul Teii, care preluase între timp ministerul instrucţiunii de la D. Canta-cuzino, instituie un „comitet central de inspecţiune şcolară din partea stingă a Milcovului" alcătuit din moderaţi ea V. A. Ureche, Tit-Liviu Maiorescu, Gh. Mîrzescu şi Oct. Teodori. Se ceda, cu alte cuvinte, numai în aparenţă. Dar, spre surprinderea autorităţii de la Bucureşti, după ce comitetul potoleşte în adevăr agitaţia profesorimii, îşi' asumă însuşi datoria de a protesta împotriva nedreptăţii învăţămintului din Moldova prin existenţa la Bucureşti a .acelui „consiliu superior de instrucţie publică". Şi mişcarea protestatară moldoveana continuă astfel sub forme felurite, deşi mai atenuate pînă în noiembrie 1864, cînd ministrul N. Creţu-leseu obţine de la Domnitorul Cu za promulgarea legii „Instrucţiunii publice diii Principatele-Unite". Se înţelege că dintre colegii cei mai apropiaţi ai Iui Hogaş, nici unul şi nici el însuşi nu participase la tulburări. Ei îşi văzuseră cu toţii de cartea, pentru care erau ţinuţi ca stipendişti. Mai focos din fire, cum era şi cum avea să râmînă toată viaţa, chiar Panu izbutise să se strunească (încît nu trebuie confundat cu omonimul rebel, care cu o generaţie înainte, făgăduise, sub regimul iegii Beranger. să nu mai repete un act similar de nesupunere). Nici în 1866, cînd regionalismul moldovean, după detronarea lui Cuza, luă la Iaşi forma acelei violente mişcări de stradă separatiste, numele lor nu apare printre turbulenţi. De altfel, elevii, fie bursieri, fie platnici, se disociaseră cu toţii de luptele politice. Aşa că liniştea cea mai priincioasă învăţăturii de carte domnea în şcoală. Va mai protesta o clasă a Vl-a, în 1868, împotriva unor noi măsuri disciplinare, mergînd pînă la a se deda la oarecare necuviinţă faţă de conferinţa profesorilor, dar grupul celor patru şcoli, care ne interesează, îşi şi trecuse de un an absolvirea. Neparticiparea sub nici o formă ia ffămîntările epocii nu înseamnă însă că îi ferise de orice influenţă a mediului. Ei respiraseră acea atmosferă de luptă, şi, cel puţin întru atît, Hogaş şi Panu vor rămîne cu un anume gust al politicii militante, mai accentuat la Panu decît la Hogaş, cu actul reflex a! împotrivirii faţă de autoritatea constituită, mai viu acesta la Hogaş decît la Panu, şi de asemenea cu sentimentul, tot atît de radical, la amîndoi, al ind-pendenţii personale. Alt factor de aceeaşi putere formativă, care lucrase asupra amîndurora din nevăzutul atmosferei şcolare, fusese orientarea fervent patriotică a profesorilor de limba, literatura şi istoria naţională. Aceştia fuseseră urmaşii imediaţi ai marilor ardeleni Simion Bărnuţiu, Aug. Treb. Laurian şi Papiu Ilarian, foşti profesori ai şcoalei. Numele lui B. P. Haş-deu, deşi profesor numai răstimp dc un an, nu fusese prin sine însuşi şi în acelaşi sens mai puţin exemplar. Fără a mai pomeni şi de alţii ca Neculai lonescu, oratorul politic, sau Ion Io neseu (de Ia Brad — acesta înlăturat repede ca agitator), îndeosebi istoria patriei se preda şi se învăţa cu înfrigurarea caracteristică vîrstei de conturare a conştiinţei româneşti, care, peste bar-miţienii urmaşi, peste Haşdeu şi chiar peste Bărnuţiu şi Laurian înşişi, se informa cu putere de la tradiţia instituită de acea explozivă prelecţiune asupra istoriei naţionale, din 1843, a Iui Mihail Kogălniceanu. însufleţirea dc „cărvunari" români se transmisese sigur învăţăceilor. Procesul formaţiei lor morale devine astfel limpede : frâmin-taţi de vîrstă, deci tulburi încă, fără a se manifesta ca turbulenţi ; orientaţi în problematica veacului, dar fără a părăsi interesul de literatură în schimbul celui ştiinţific, Panu şi mai cu seamă Hogaş erau în sensibilitatea lor, cu privire la chestiunile româneşti, patrioţi şi moldovenizanţi, cu alte cu- 149 vinte, dacă nu separatişti, cum evoluţia istorică n-ar îi mai îngăduit, oricum regionalişti. Spre deosebire de ceilalţi şi chiar de Panu, deşi cu acesta se asemăna mai mult, Calistrat Hogaş avea unele particularităţi, care îi vor specifica mai tîrziu profilul de personalitate. In chip firesc, cultura nu-i putea fi prea cuprinzătoare la această dată. Ştim că se înfiorase de melancolia ireversibilă a ruinilor cu Volney, că voia, în cutezanţa intelectuală, să calce pe urmele lui Voltaire şi, din mărturisiri glumeţe, cum îşi va formula el totdeauna adevărurile, mai ştim că încă de pe atunci nu va fi fost străin de sentimentalismul romantic al celebrelor perechi de îndrăgostiţi ca Hero şi Leandru, Komeo şi Julieta, Werther şi Lothe. In vreun fel, se poate să fi cunoscut în ultimul an de liceu şi pe Young, dacă nu cumva jocul glumelor şi amintirilor sale nu ne va fi înşelînd. Citise din Dante, Cervantes şi Racine şi nu e cu neputinţă ca scientismul veacului să-1 fi dus cumva către unele afirmaţii izolate sau chiar traduceri franceze întregi din Darwin şi Spencer. Dar oricîtă pasiune de lectură proprie î-am presupune, ce putea el citi peste cărţile de şcoală ? Biblioteca şcoalei după ce Gimnazia se desparte în 1860 de Academie, prin reorganizarea deosebită a acesteia, este inexistentă. Abia în 1863, cum aflăm din Anuariu al Gimnaziului şi Internatului din Iassi pe anul scolasticu 1862—1863, publicat de Directorul T. L. Maiorescu, noul director crează, pentru uzul elevilor, o colecţie de cărţi, privind însă şi acestea numai materiile de studiu gimnazial. Din treizeci şi şase de volume, cît cuprindea acest sîmbure de bibliotecă, douăzeci si nouă erau cărţi „scolastice", două — teza de licenţă în drept a directorului iniţiator, iar restul de opt — diverse. Pînă în 1367, cînd Hogaş absolvea liceul, biblioteca tot la începuturile ei se cheamă că se afla. Cît priveşte starea bibliotecii academice (universitară, acum), nici aceasta nu era mai înfloritoare. înfiinţată în 1839, cînd Domnitorul Mihail Sturza dă primele „600 de tomuri alese"; îmbogăţită prin schimbai de cărţi ce se hotărăşte între Epitropia moldoveana şi Eforia munteană, dar mai cu seamă prin cumpărarea directă de la Paris în limitele unui credit substanţial şi, în aceeaşi măsură, prin obligaţia legală pusă asupra autorilor şi editorilor conaţionali de a-i trimite cîte cinci exemplare de fiece tipăritură ; devenită în 1840, prin hrisov domnesc, bibliotecă publică a laşilor ; predată departamentului şcoalelor în mare neregulă şi mai cu seamă grav descompletată, după desfiinţarea Epitropiei şi pînă în 1849 : reorganizată fără succes deplin şi trecută în 1860 pe seama numai a Universităţii care devenea în acel an autonomă, biblioteca respectivă se afla încă necatalogată definitiv pînă către 1867, cînd Hogaş absolvea liceul. Prin urmare, dacă unii biografi ni-1 arată de-vorînd marile capodopere universale încă din liceu, realitatea este că aceşti biografi se dedau la convenţionaiisme portretistice. Pe de o parte nulitatea bibliotecii liceale şi dezorganizarea completă a celei universitare, iar pe de altă parte stricteţea disciplinei şcolare de internat şi exigenţele programei de învăţămînt nu fac să se poată crede ca vreun elev intern să aibă prea mari iniţiative de cultivare. Programa de învăţămînt era însă un instrument de cultură foarte serios. Predarea „umanioarelor" (a clasicită-ţilor greco-îatine, cum zicem azi) se făcea atît de temeinic, încît conîorma- 150 ţia literară a lui Calistrat Hogaş primeşte de pe băncile şcoalei cuta identităţii ei viitoare. Embrionul lui de personalitate nu e de căutat în lecturi spontane, care nu puteau fi, din cauze obiective, decît întîmplătoare şi pe apu-catelea, ci într-un învăţămînt de bază cuprinzător şi bine articulat. In strînsă legătură cu tradiţia patriotică, Academia Mihăileană se organizase an cu an ca şcoală de „umanioare", creîndu-şi astfel o tradiţie de învăţămînt clasic. Pînă la mijlocul secolului, diplomele de absolvire se eliberau în latineşte. Limba şi literatura română se predau conex cu limba şi literatura latină, în cadrul aceleeaşi catedre, din clasa I-a. In .primele patru clase, versiunea şi retroversiunea (traducere din latină în română şi din română în latină) dădeau singure măsura suficientă a pregătirii „alumnilor". Chiar la catedra de limba elenă, programa prevedea obligaţia tălmăcirilor din greacă în română, dar şi în latină, precum şi a întoarcerilor din română şi latină în greacă. Elevii trebuiau dar să studieze, în ordinea claselor, Epitome historiae sacraejDe viris illustribus urbis Romae, Cornelius Nepos şi Iulius Caesar; Crispins Salilustiuis, Quintus Curtius şi Plinius; Cicero, Titus Livius şi Ovidius; Titus Livius, Cicero şi Vergilius; Cicero, Tacitus şi Iioratius; iar din greceşte Xenophon, Demosthene, Herodot şi Homer. Se înţelege de Ia sine că, în vederea pătrunderii depline a acestora, retorica, adică acea gramatică a stilului pomenită de la Aristot, continuată de gramaticii alexandrini, însumată de Cicero şi Quintilian şi propusă fără întrerupere ca instrument al ştiinţei lite- rare din Renaştere pînă în epoca romantică, nil putea lipsi. Ea trebuia să înveţe pe elevi echilibrul compunerii, tainele elocinţei, relieful exprimării sau meşteşugul expresivităţii, cu un cuvînt al programei, „sintetica ornantă". Metonimia, sinecdoca, metafora, cata-creza, solepsisul, aposopesisul, prozopo-peea, oximoronul, hysteron-proteronul etc., etc... se predau cu conştiinţa că nu era posibilă o exprimare aleasă fără cunoaşterea lor. Din obligaţiile didactice, nu lipsea de asemeni, deşi numai ca „studiu auxiliar", nici Mitologia, după ce treizeci de ani se paradosise ca obicei principal, cuprinzînd chiar mitologiile egipteană, feniciană, indică etc. Minţile fragede se aprindeau de acele naraţiuni fabuloase, religie şi totodată metafizică naivă a popoarelor vechi, care amestecau pe zei, oameni şi animale în corcituri fantastice, lume de simboluri ale naturii şi spiritului omenesc, unificate în impresia - sumă de miraculos. Profesor de elină al şcoalei fusese loan Caragiani, cu care Hogaş-elevul se va mai întîlni în viaţă, iar profesori de latină (şi totodată română) fuseseră Columb Zaharia şi Di mitrie Stoica. Se mai învăţase limba şi literatura franceză cu Ludvic Jordan şi Ch. Fr. Malgouverne, după cum şi, facultativ, limba italiană cu Luigi Ade-mollo. Dar predilecţia lui Calistrat Hogaş, plină de urmări tîrzii, pe care le vom aminti la vremea lor, mersese îndeosebi la limba, literatura, retorica şi mitologia latină, constituindu-i de pe acum germenele personalităţii lui viitoare. 151 Spiridon Popescu de Cornelia Stciăneseu ortretul fizic al lui Spinal don Popescu nu corespunde ly^'ils spiritului şi temperamentul omului relevate în scris şi în activitatea pe tărîm social. Fotografiile, reprezentîndu-1 la vîrste diferite, îl arată întotdeauna acelaşi, nici tînăr, nici bătrîn, un bărbat masiv, mai mult greoi, puţin adus din umeri, apăsat parcă de severitatea costumului, întotdeauna de culoare întunecată, corect închis pînă la ultimul nasture. Mustăţi stufoase şi ţepoase îi acoperă zîmbetul presupus blajin după expresia de blîn-deţe întinsă pe toată faţa. Dar omul era departe de a fi placid. Numai o anume privire dîrză din fundul ochilor îi trădează robusteţea spiritului, tenacitatea hotărîrilor. Mulţi l-au cunoscut profesor de matematici, director de liceu, funcţionar superior în minister, făcîndu-şi conştiincios datoria, fără infatuare. Era apreciat pentru activitatea didactică de Spiru Haret care propune, pentru premiul Academiei, în 1906, cartea Contribuţii la munca pentru ridicarea poporului. Se înrudea prin alianţă cu Const. Stere. A fost coleg cu G. Ibrăileanu ia Şcoala Normală Superioară din Iaşi. Prin mijlocirea lui ajunge să publice în 1894 la Evenimentul literat suita de articole Scrisori către vărul meu, semnate N. Tofan, Spiridon Popescu a respirat mult în atmosfera socializantă şi mai ales poporanistă de la Evenimentul literar, a fost prieten cu Sofia şi Ion Nădejde pe care îi întîlneşte şi la Bucureşti, în redacţia revistei Comoara tinerimei, în 1905. A stat mult în preajma lui Mihai Paşti a, pe care-1 cunoştea tot din cercul Evenimentului literar. Pastia era socialist. El lua parte la întrunirile din casa lui Ion Nădejde din strada Sără-riei din Iaşi, unde veneau V. G. Mor-ţun, C. Dobrgeanu-Gherea, N. Quinezu şi alţi tineri, recrutaţi mai ales dintre studenţii Şcoalei Normale Superioare, anexa Universităţii din Iaşi, înflăcăraţi de ideile progresiste ale ultimilor ani ai veacului trecut. Din tot ce a scris, din mărturiile oamenilor care i-au înţeles firea lăuntrică, Spiridon Popescu ne apare ca un dezinteresat faţă de propria-i persoană, modest, sfios, nepriceput în convenţii, entuziast, îndatoritor la culme, blajin, ceea ce nu exclude o cheltuire enormă de energie, disimulată însă. Fiu de croitor rural şi, nepot de preot, de unde i se trage şi numele Popescu (după tată şi bunic chemîndu-se Du-mitraşcu, aşa cum arată catagrafia ţinutului Covurlui) scriitorul, căruia i se zicea în sat Spiru al lui Constantin sin popa Dumitraşcu, este intelectualul ridicat dintr-un mediu ţărănesc, avînd mereu vie în conştiinţă datoria faţă de oamenii şi de locul de unde a pornit. Toată viaţa şi-a dedicat-o muncii de luminare a satelor. Era abia în primii ani de universitate cînd a vorbit mulţimii, în 1892, la un congres al studenţilor la Roman despre „psihologia ţăranului român". Dîndu-şi seama de gravitatea misiunii sale, o îndeplineşte cu scrupulozitate, întocmind un adevărat raport ştiinţific din care cei interesaţi de viaţa de la ţară să-şi poată scoate elemente concludente. Pe aceeaşi temă ţine conferinţe la şcoala de adulţi, înfiinţată de Societatea „Datoria" în suburbia Tătăraşi din Iaşi. Numit profesor la Vaslui, după ce a trecut mai întîi ca suplinitor pe la gimnaziul din Bîriad şi seminarul din Curtea de Argeş, reîntîlneşte pe neobo- 152 situl şi inimosul Mihai Pastia şi pe scriitorul Ion Adam, care între anii 1897 şi 1898 mai era încă învăţător în satul Curseşti de lîngă Vaslui. împreună inaugurează cele dintîi biblioteci săteşti, organizează în centrele de judeţ în care erau iarmaroace, şezători şi cicluri de conferinţe în folosul fondului cultural destinat cantinelor şcolare de la sate. în vremea răscoalelor ţărăneşti din Dolj, Olt, Teleorman, Viaşca şi Romanaţi, care ameninţau să se întindă în toată ţara, agitaţia dascălilor entuziaşti era o îndrăzneală bătătoare la ochi. Ziarele conservatoare Epoca şi Opinia anunţau cu nelinişte faptul că ţăranii cer pămînt şi că se întrunesc în cluburi săteşti, despre care Bacalbaşa de la Dreptatea spunea că sînt începuturi de organizare politică a sătenilor, după modelul cluburilor muncitoreşti. Epoca şi Opinia nu văd cu ochi buni activitatea lui Mihai Pastia şi a lui Spiridon Popescu, ambii directori de şcoli, care ca funcţionari ai statului, în loc să calmeze spiritele, înfiinţează, aşa cum susţin cele două gazete, „un club şi o bibliotecă socialistă". Articolul „Pericolul unei mişcări agrare. Agitaţiile de la Vaslui", apărut în Epoca în 1899, socoteşte că cei doi au provocat în judeţ „agitaţii criminale printre ţărani". Nu era vorba însă de nişte dascăli mai mult sau mai puţin cunoscuţi dintr-un oraş de provincie, ci important pentru presa timpului era să se găsească pretext pentru a putea justifica politica de represiune împotriva întregii mişcări socialiste. Cînd, peste doi ani, au venit conservatorii la putere, Pastia, pus în imposibilitate de a mai continua activitatea, pleacă la Galaţi. Lui Spiridon Popescu i s-a cerut să aleagă între înscrierea în partidul conservator sau părăsirea oraşului. în aceste condiţii ajunge profesor la Tulcea unde, după neînţelegeri cu localnicii, care-1 învinuiesc în articolul Vîrcolaciî politia din ziarul Apărarea naţională, în 1901, că ar fi complotat împotriva ordinii de stat, se transferă la Galaţi. Noua mutare îi prilejuieşte reîntîlnirea cu entuziastul Mihai Pastia care, după 1900, scoate Ia Galaţi o foaie de propagandă democratică Avintul şi este animatorul mişcării culturale în spirit progresist de la şcoala de adulţi. în oraşul de pe Dunăre, Pastia a intrat în legătură cu lucrătorii din port, din fabrici, din gară, majoritatea fiind membrii grupării socialiste care îşi aveau clubul la Galaţi, ia parte la întrunirile lor şi hotărăsc împreună înfiinţarea unei şcoli de adulţi care ar fi avut două scopuri, unul cultural şi altul politic Muncitorii, posesori ai unui certificat de absolvire al cursului primar, puteau fi înscrişi în listele electorale cu vot direct. Presa conservatoare se agita din nou în jurul „clubului de propagandă subversivă" din Galaţi. Numele lui Pastis este în fruntea listei de acuzaţi, din care nici Spiridon Popescu nu lipseşte, deoarece el preda muncitorilor aritmetica, alături de Jean Bart, care le ţinea lecţii de limbă şi literatură română. în toată această perioadă de absorbitoare şi frenetică activitate pe tărîrn social, Spiridon Popescu a scris mereu pentru a demonstra foloasele morale şi materiale ale învăţăturii, fiind unul din adepţii acţiunii vagi de luminare a poporului prin şcoală, susţinută îndeosebi de poporanişti. A debutat în 1890 cu sfaturi pentru învăţători ş> ţărani la Arhiva clin Iaşi şi a continuat cu articole fără pretenţie literară, legate de şcoala rurală şi dc misiunea învăţătorului, pe care le publică în 1891 la Lupta, ziarul radicalului Gh Panu, sub pseudonimul S. P. Rogojea-nu. Abia pentru Evenimentul literar începe să se preocupe şi de latura artistică a scrierilor sale. Mulţimea articolelor culturale şi didactice mai puţin cunoscute, răspîndite prin revistele vremii sînt de un real interes pentru a înţelege mai bine ce este viabil în opera sa literară. Astfel, Taifasuri cu Moi Gheorghe de la rubrica „Educaţiune şi 153 Instrucţiune" din Albina, revistă patronată în mare măsură de Spiru Harer. şi mai ales Norocul lui Moş Toraa, arată cît de sincer se poate devota poporului un intelectual ieşit din păturile de jos. Profesorul de ştiinţe exacte scria pentru sate, dînd lecţii simple, pe înţelesul tuturor, despre originea universului, despre oala lui Papin, despre istorie şi scriere, despre rolul cărţii şi al şcolii, combătînd obscurantismul pe linia Contemporanului şi a Evenimentului literar. Avea un program stenic, dedus din concepţia sa de viaţă, fiecare articol publicat, fiecare scriere, chiar acele cu caracter literar, reprezenlînd un moment al luptei sale ideologice. Ca majoritatea scriitorilor din acea vreme, interesaţi de probleme sociale şi politice şi devotaţi cauzei ţărănimii, el a crezut că vede în poporanism şi în soluţiile propuse de acesta, curentul ideologic care ar fi putut schimba condiţiile de viaţă ale ţăranului, rob pe moşia boierească, aşa cum 1-a cunoscut autorul din vremea cînd satul de clă-caşi Rogojeni, locul său natal, era proprietatea „măriei sale beizade Alecu Calimah". Spiridon Popescu, socotit de Lovinescu cel mai tipic reprezentat a! formulei poporaniste de realism tendenţios aplicat vieţii rurale, a fost un adept al poporanismului în sensul că a luat drept bune cîteva din notele lui componente, fără să se limiteze la ele. Chiar din aceste scrieri culturale şi didactice mai puţin cunoscute, apărute la Albina, Cultura tinerimei, Revista generală a invăţămîntului se poate urmări cum sînt depăşite liniile generale ale poporanismului în sensul, fie al prezentării realiste a mizeriilor satului, fie al unei critici la adresa instituţiilor de stat din epoca respectivă. Această trăsătură este şi mai vizibilă în opera sa beletristică, unde Spiridon Popescu devine un comentator critic al aspectelor economice, sociale şi politice, un denunţător aspru, fără un ideal social definit. Căci scriitorul, ca şi socialiştii vremii, nu urmărea trans- formări radicale, ci numai pregătirea poporului în sensul moral, pînă la săvârşirea procesului politic în Europa. Spiridon Popescu nu are numai meritul de a fi un entuziast pedagog şi semnatar de articole teoretice de imediată utilitate. Dacă n-ar fi decît autorul lui Moş Gheorghe la Expoziţie şi al nuvelei Rătăcirea din Stobărani, ambele publicate la Viaţa românească, şi încă ar avea un loc în literatura noastră ca realist observator al anilor premergători răscoalei din 1907. Schiţele lui, multe ca număr, apărute pînă în 1906, fie în reviste de provincie, mai ales gălăţene, ca Votul universal, Avintul, Cuvîntul nou, Serbarea, fie în cele din Capitală, cum a fost Cultura tinerimei, au constituit ulterior două volume: Din amintirile unui vî-nător de lupi şi Zori de iulie. în scris ca şi în viaţă este sincer, direct, consecvent în devotamentul său faţă de lumea satului. De aceea îşi şi propune să trateze problemele prezentului imediat, soarta economică şi culturală a ţăranului, atrăgînd în mod special atenţia asupra urmărilor alcoolismului, superstiţiilor, chestiunilor sanitare, mizeriei fiziologice, toate puse în legătură cu raporturile de clasă. El este acel tip de scriitor care a înţeles literatura ca mijloc de educaţie. Dar, cum se în-tîmplă în asemenea cazuri, dacă scopul, oricît de nobil ar fi, nu este deservit de o putere eonfabulativă şi expresivă de talent, rezultatele duc la un compromis în defavoarea literaturii. Oricâte lucruri a avut" de spus, căci este de necontestat bogăţia informativă a scrisului său, oricît de bine a prins autenticitatea limbajului ţărănesc, Spiridon Popescu. nu poate ieşi din monotonia pe care o dă simpla relatare a faptelor, chiar dacă o anume dezinvoltură nu lipseşte naraţiunii. Există la el tendinţe de aglomerare a impresiilor, fără o organizare în sens semnificativ artistic care să poată da impresia unui lucru într-adevăr revelator. El este un autor simptomatic pentru o anumită ipostază 154 de evoluţie a prozei noastre de la începutul secolului în planurile ei minore, în sensul acesta poate fi alăturat unor nuvelişti ai universului rural, mai puţin realişti în viziunea lor, dar urmărind cam aceleaşi scopuri, cum a fost sămănătoristul Ion Adam, cu care am văzut că fusese şi foarte apropiat în timpul şederii sale la Vaslui. Bineînţeles, Spiridon Popescu are şi bucăţi scrise cu duh pe alocuri, dar nu de puţine ori amestecă arta povestitorului cu îndeletnicirea, lui de autor didactic. El nu ştie să descrie, nu vede pictural ca Sadoveanu şi Hogaş, nu are sentimentul naturii. Nu inventează nimic, însă descoperă procese intime şi îndelungi de gîndire ale omului, fapt de mai multe ori relevat de Ibrăileanu, atunci cînd se referea în mod deosebit Ia cunoscuta nuvelă Moş Gheorghe la Expoziţie. Cînd Spiridon Popescu povesteşte, compunerea este corectă, dar nu extraordinară. Cînd însă eroii săi încep să vorbească, atunci gesticulaţia şi cuvintele suplinesc epicul. Monologul lui Moş Gheorghe, transformat uneori într-un fals dialog, cuprinde atitudinea faţă dc viaţa de la oraş a unui ţăran pentru prima oară trecut de hotarul satului său, descoperind noi universuri la fiecare pas. Gesturile, vorbele îi sînt notate cu exactitate. Din punct de vedere epic nu se petrece mai nimic. Un moş pleacă, din ordinul inspectorului comunal, la Bucureşti, să vadă Expoziţia clin 1906. Toată substanţa nuvelei este zugrăvirea, pe calea monologului, a unui anumit tip de ţăran, mucalit, deştept, capabil să înţeleagă repede, sănătos şi în limitele bunului simţ o chestiune, oricît de complicată şi neaşteptată, simulînd toată vremea cu umor şi viclenie propria lui prostie în care nu crede nici o clipă. Tipologic, există o asemănare cu Tulie Radu Teacă al lui I. I. Mironescu. Şi tematic poate fi relevată, în cazul de faţă, o coincidenţă, la Mironescu fiind vorba de atitudinea ruralului faţă de civilizaţia occidentală, la Spiridon Popescu de punerea în contact a unui personaj tot dc provenienţă rurală cu micul oraş cu pretenţii de cosmopolitism, care era capitala noastră la vremea aceea. Prin atitudinea adeseori critică a lui Moş Gheorghe, nuvela, care are ca punct de plecare unele elemente poporaniste, devine un îndrăzneţ protest împotriva ordinei statului. La adăpostul umorului eroului, aparent naiv şi neîndemânatic, sînt dezvăluite nedreptăţile şi inegalităţile sociale. I. I. Mironescu rezolvă cu vervă umoristică şi instinct ai comicului neprevăzutele încurcături la Viena ale lui Tulie Radu Teacă, baciul de la Breţcu. Spiridon Popescu, vrînd să fie explicit şi tendenţios, ajunge adesea la un umor forţat şi în consecinţă mai puţin sugestiv. în Rătăcirea din Stohorăni este observată psihologia maselor, trecerea de la viaţa aparent liniştită a satului la tulburare şi apoi la dezlănţuire. Apropierea de Liviu Rebreanu a semnalat-o, ca posibilă, G. Călinescu, în Istoria literaturii române. Nuvela lui Spiridon Popescu precede Răscoala şi cuprinde în embrion tema romanului. Scrisă în 1907 Rătăcirea din Stoborăni reflectă aspecte .din timpul răscoalei, nevoia de pămînt a ţăranilor, răfuiala lor cu arendaşul, devastarea conacului, apoi represiunea sîngeroasă. Deşi teoretic scriitorul susţine că mişcarea ţăranilor din Stoborăni este o „rătăcire" datorită beţiei şi nevoii lor de a imita judeţele vecine răsculate, totuşi desfăşurarea evenimentelor şi expunerea condiţiilor de viaţă la sate fac din nuvelă un document pentru cunoaşterea cauzei răscoalei şi a urmărilor ei. Valoarea literară constă tocmai în pătrunderea sufletelor primitive, exasperate de suferinţă. Ritmica vieţii ruralului, lipsită de idealism, de crispaţii şi teorii inutile este bine cunoscută de autor. Nici un sentimentalism nu încape în această lume în care cuvîntui decisiv îl are zbaterea în vederea hră-nirii tuturor gurilor. Modul naturalist de tratare a anumitor scene duce, în 15-5 ÎNTlîUL NUMĂR DIN „VIAŢA ROMÂNEASCĂ ("■Strivesc cu nesfîrşită uimire întîiul număr din Viaţa Românească, pe care HMmi 1-a pus la dispoziţie colaboratorul nostru, prof. Jon Creţu, fost Wţjm discipol şi prieten al lui G. Ibrăileanu. Spre deosebire de multe alta publicaţii periodice, — ca să nu spun toate, — revista şi-a găsit şi fixat din primul moment fizionomia. Şi cînd spun fizionomia, mă refer atît la aspectul grafic (format, literă şi mai ales copertă !), cît şi Ia conţinutul ei (literatură de imaginaţie, critică şi istorie literară, rubrici permanente). în stînga, sus, anul, iar în dreapta, luna şi numărul ; sub titlu, directorii : c. Stere şi P. Bujor ; la sumar : un cuvînt Cătră cetitori, semnat Viaţa Românească, probabil redactat de cel dintîi dintre directori, amintiri despre traducerile lui din Dante, de N. Gane, nuvele de A. Vlahuţă şi M. Sadoveanu, o poezie de Artur Stavri, un studiu despre istorie şi critică literară de A. Philippide, un articol de C. Stere despre poezia lui o. Goga (..Cîntarea pătimirii noastre" de C. Şărcăleanu), un studiu critic de G. Ibrăileanu (..De la M. Kogălniceanu la Dl. Maiorescu"), o contribuţie de istorie literară a lui C. Botez („Poezii inedite de Conachi"), Cronici (literară, G. Ibrăileanu, ştiinţifică, p b. — Paul Bujor — şi Dr. P. Bogdan, pedagogică, I. Botez, internă, C. S. şi de acelaşi, semnat în întregime, C. Stere, cronica externă ; urmează un bogat sumarele recenzii, semnate cu iniţiale, o. B. (Octav Botez), M. C. (Mihail Carp), C. S. (C. Stere), 'l. B. (I. Botez), Dr. P. B. (Dr. P. Bogdan) şi P. B. (Paul Bujor), o compactă „revista revistelor", din ţară şi din străinătate, filozofie, istorie, chestiuni sociale, critică literară, literatură, semnată „compilator". Se anunţă la urmă o rubrică de bibliografie. Sumarul figurează şi pe copertă şi la sfîrşitul numărului. Pe dosul primei coperte „condiţiile ele abonare" şi indicaţia că se va adresa corespondenţa care priveşte redacţia pe numele lui G. Ibrăileanu, iar cea referitoare la administraţie, lui I. Botez. Pe coperta a doua. în interior, se dau numele colaboratorilor viitori : „Jean Bart, Octavian Botez. I. Al. Brătescu-Voineşti, Dr. I. Cantacuzino, M. Carp, I. Ciocîrlan, Evan (Isabela Sadoveanu), Dr. N. Lupu, V. G. Mor-ţun, Dr. M. Manicatide, Şt. Morărescu, I. Nădejde, G. Pascu, D. D. Pătrăşcanu, Spiridon Popescu, Dr. N. Quinez, I. Rusu-Şirianu, D. A. Teodoru şi alţii". Gruparea era aşadar constituită, iar colaboratorul cel mai statornic şi mai abundent. încă de la primul număr, a rămas G. Ibrăileanu, stîlpul ei literar. UN CUVÎNT DESPRE N. GANE Decan de vîrstă al scriitorilor ieşeni, fost primar al Iaşilor şi fost ministru, în tinereţe luptător pentru Unire, N. Gane trecea, — înainte de consacrarea lui I. Al. Brătescu-Voineşti şi M. Sadoveanu, — drept cel mai de seamă nuvelist a! 158 nostru. Pînă la întîiul război mondial, cîteva din nuvelele lui figurau în toate manualele şcolare. Cea mai celebră, Aliuţă, ne înduioşase în anii copilăriei. Chiar şi traducerea Infernului dantesc, înainte de apariţia Divinei Comedii în tălmăcirea lui Coşbuc, făcea autoritate. Memorialistul dăduse două cărţi de amintiri, importante mai ales pentru momentul Unirii şi acela al începuturilor Junimii. Aşa se explică arborarea acestui veteran al literelor române, în fruntea sumarului, îndată după cuvîntul-program (care a fost comentat în corpul acestui număr). SIMŢUL IERARHIEI Ierarhia vîrstii şi a valorii (sau mai bine zis a evaluării) a fost respectată şi la Al. Vlahuţă, care urmează în sumar îndată după N. Gane. Noua nuvelă a lui Vlahuţă, — considerat de mulţi ca primul poet în viaţă, deşi contemporan cu AL Macedonski şi G. Coşbuc, — prin tehnica ei, ne revelează substratul moral al epicei sale. într-adevăr, scriitorul îşi începe povestirea cu consideraţii etice de gînditor moralist : „Noroc. Spui voi'ba asta, şi crezi c-ai dezlegat numaidecît taina alitor izbînzi neînţelese, secretul atîtor averi grămădite în mîinile proştilor, şi cîte succese nemeritate, şi cîte triumfuri nedrepte, de cari-i plină lumea !... Tu vezi doar spuma asta de mulţumiri, ridicată la suprafaţa unei vieţi, şi nu ştii cîte vînturi au bătut şi cîte valuri s-au frămîntat, pentru ca s-o strîngă şi s-o aducă acolo, şi ce uşoară suflare poate s-o risipească iarăşi". Vlahuţă avea dreptate. Norocul e o noţiune a mentalităţii superstiţioase sau a lenei de gîndire, la pretinşii intelectuali. Scriitorul realist este acela căruia~i incumbă rolul de a dezvălui, ca să spun aşa, legitatea fenomenelor sociale, înlănţuirea lor cauzală, uneori tot atît de strictă ca şi în domeniul ştiinţelor pozitive. POEZIA Poezia este mai slab reprezentată în acest număr de început. Arturi Stavri era însă un foarte preţuit poet ieşean, iar „balada" de inspiraţie folclorică şi de factură oarecum coşbuciană, ou sprinteneli metrice, se integra spiritului revistei. Semnificativă este şi aşezarea la loc de onoare, între poezia aceasta şi nuvela lui M. Sadoveanu, a articolului închinat de Stere întîiukn volum de versuri al lui Octavian Goga. Atît prin dimensiuni, — este cel mai întins studiu din sumam] periodicului, — cît şi prin timbrul patriotic şi acela al admiraţiei, articolul lui C. Şăj'câleanu este foarte important, pentru că pune accentul pe funcţia socială si naţională a scriitorului; Polemizînd indirect cu H. Sanielevici, care făcuse cunoscuta statistică a crimelor şi viciilor din povestirile sadoveniene, C. Stere răspunde dinainte eventualului „savant specialist", care „ne va dovedi că şi Octavian Goga e un bestial şi un sărac cu duhul" !... Curioasă mi se pare însă acea „profeţie", cum însuşi numeşte criticul literar ocazional anticipaţia, după care „Octavian Goga e menit să ajungă poetul favorit al intelectualilor români" (ultimele cuvinte, subliniate de autor !). Apreciat fireşte şi de intelectualitatea noastră, mai cu seamă de cea progresistă, dar şi de esteţi intransigenţi ca Titu Maiorescu care avea să facă raportul de premiere a volumului de Poezii apărut recent la Budapesta, Octavian Goga, cu această carte excepţională de debut, a fost unanim preţuit de publicul nostru din ,.ţară" şi de peste hotare. Salutul lui Stere era acela al unui alt sol îndepărtat către cîntăreţul pătimirii noastre de peste munţi. Mesaj de un intens patriotism. 159 PREZENŢA LUI G. IBRĂILEANU Figurînd pe contrapagina primei coperte numai ca un fel de secretar de redacţie literară a revistei, G. Ibrăileanu şi-a asumat din capul locului funcţia umilă de fac-totum al noului periodic. Prezenţa sa este ubicuă : în sumar, la miscellanea (parte integrantă din sumar), la recenzii şi desigur şi la revista revistelor. Articolul „De la M. Kogălniceanu la d. Maiorescu" îşi trădează prin subtitlul „Spiritul critic în cultura românească", apartenenţa la această lucrare de bază a criticului şi teoreticianului literar (de altfel nota din josul paginii anunţă că articolul „şi cele ce vor mai urma, fac parte dintr-un studiu mai lung, care va apare în volum şi din care o parte s-a publicat şi în revista Curentul nou nr. 1." Aşadar G. Ibrăileanu îşi găseşte timpul, printre grelele obligaţii redacţionale, de bună voie asumate, să publice şi lucrări fundamentale ca aceasta, de care va rămîne pentru mulţi legat numele marelui critic. în nota respectivă, autorul rezumă ideale din fragmentul ce fusese publicat în revista lui H. Sanielevici. Considerentele sale depăşesc caracterul unei recapitulări, conţinînd şi vederi ale unui) adevărat filozof al culturii noastre. împotriva detractorilor paşoptismului, criticul observă cu justeţe că cei ce condamnă influenţa occidentală din cultura secolului al XIX-lea românesc, ca să fie logici cu ei înşişi, ar trebui să respingă la fel totalitatea influenţelor străine. Pasiunea dialectică a lui G. Ibrăileanu însufleţeşte această substanţială notă teoretică şi polemică. Criticul „Vieţii româneşti" iubea controversa nu de dragul ei, ci ca o armă a persuasiunii, aş spune ca pe un instrument de precizie. MISCELLANEA Celebra rubrică, de la început semnată cu memorabila formulă : P. Nicanor & Co, ascunde şi ea prezenţa ubicuă a lui G. Ibrăileanu. Sau, mai precis : este menită să mascheze sentimentul gingaş de jenă al prea modestului fac-totum. Poate că totuşi, începutul rubricei, în acest număr prim, a fost inaugurat de C. Stere, care explică sensul cuvîntului rusesc porucic, polemizînd cu „un d. T. Porucic" (subliniat în text !) de la „Sămănătorul". Trecînd apoi la două romane recent apărute, în continuare, autorul rubricei, poate G. Ibrăileanu, ironizează atît un nou roman de prolificul prozator sămănătorist Vasile Pop, cît şi romanul „Marin Gelea" de N. Pătraşcu, precizînd că numai primul va fi recenzat în n-rul 2 al revistei. Dacă autorul acidulatei note a fost într-adevăr G. Ibrăileanu, aş fi înclinat să nu-i dau dreptate. „Domniţa Viorica" de Vasile Pop a fost o carte proastă, dar de succes, pe cînd „Marin Gelea", fără a fi un roman foarte bun, merita o recenzie, pentru ascuţimea criticei sociale şi aluziile literaro-artistice contemporane : eroul principal era arhitectul Mincu, iar printre ceilalţi, figurau Caragiale şi Delavrancea, în creionări foarte vii. De ce 1-a trimis autorul notei pe N. Pătraşcu la slavistul Ilie Bărbulescu, de la Arhiva, nu înţeleg prea bine. Oricum ar fi, tonul persiflării este cuceritor, chiar cînd apare cam injust, la adresa Arhivei — „venerabila revistă — fostă — ştiinţifică şi literară, clin Iaşi..." Conform însă dictonului francez: ceci tuera cela, „Viaţa românească" a dat poate lovitura de moarte Arhivei, uitatei Arhive ieşene. Pe atunci tînăr, slavistul Ilie Bărbulescu este nemilos ridiculizat în alte două note, care-i interzic junelui să se măsoare cu N. Iorga : „Multe obiecţiuni am putea formula şi noi — şi le vom face — d-lui Iorga. Dar d. Iorga e d. Iorga, care va rămînea o figură, în orice caz, impunătoare în viaţa noastră culturală. Şi d. Bărbulescu "... Ne sutor..." 160 Cu această categorică respingere a „cîrpaciului" ştiinţific, rubrica Miscellanea afirmă simţul valorilor şi al ierarhiei lor, indiferent dacă cei vizaţi sînt prieteni sau duşmani. Opoziţia faţă .de N. Iorga, — în acel moment conducător, încă pentru puţine luni, a revistei Sămănătorul, — este de asemenea relevantă. Ea va fi unul din punctele de program ale revistei şi ale rubricei sale celei mai vii. într-adevăr, nota următoare este consacrată discursului de la 19 februarie al Jui N. Iorga, la Teatrul Liric din Bucureşti, cu ocazia adeziunii sale la „partidul junimist". Ea pune în contradicţie caracterul de „ţărănist teribil" al vorbitorului, cu iuarea lui de atitudine, în acelaşi discurs, împotriva votului universal. Spre cinstea ei, „Viaţa românească" a înţeles de la început să lupte pentru integrarea totală a muncitorilor de la sate şi de la oraşe în viaţa politică a ţării, fără discriminări şi tutelări. Ultima notă din Miscellanea polemizează contra noii direcţii a Convorbirilor literare, încredinţată istoricului şi slavistului Ion Bogdan, care-1 atacase pe Paul Bujor. Totodată, cu o desăvârşită curtoazie, autorul notei urează periodicului „din inimă viaţă îndelungată, măcar pentru că poartă falnicul nume al revistei de altădată". Polemistul ştie să mînuiască pana ca pe o armă cu două tăişuri, unul vătămător şi altul vindecător, ca săgeata lui Achille. CRONICA LITERARA Semnînd cu iniţiale, G. Ibrăileanu pune în subtitlul rubricei lui, în paranteză, titlul unui viitor volum al său : Scriitori şi curente. Meritul principal al acestui debut este acela de a fi luptat de la primele rînduri pentru specificul naţional. Poporanismul ar avea aşadar ca scop principal o „infiltrare a spiritului românesc în literatura cultă". De altfel, autorul articolului subliniază în modul cel mai just că o literatură particulară nu are acces la literatura universală decît tocmai prin specificul ei, reflectat de sufletul poporului respectiv. Sadoveanu şi Goga sînt mai departe apăraţi contra acelei critici care strîmbă din nas faţă de povestirile „romantice" ale celui dintîi şi pentru că cel de al doilea „vorbeşte de ţărani în numele ţăranilor, în loc să cînte pleoapele străvezii ale unei clorotice castelane". Ca şi Stere, el salută în Goga pe un „mare cîntăreţ al sufletului românesc". Criticul exclude pe drept cuvînt din sfera poporanismului pe scriitorul care, Zugrăvind „raporturile dintre ţărani şi exploatatorii lor" şi solicitînd cititorului „simpatia pentru exploatatori", îi va distruge lectorului impresia estetică. G. Ibrăileanu leagă strîns realizarea artistică de expresia unor sentimente morale înalte. Criticul doreşte în scriitor „un om la înălţimea vremii şi a idealurilor celor mai sfinte ale poporului său". în acest sens, el continuă direcţia gheristă în cultura noastră. ŞERB AN CIOCULESCU îl — Viata românească EVOCĂRI, AMINTIRI, MĂRTURII După şaizeci de ani de Mihai Carp jwyHk^i ctuala conducere a „Vieţii româneşti" mi-a făcut cinstea să-mi solicite M»M'''l'va rînduri cu ocazia jubileului de şaizeci de ani de la apariţia gio-Sgrjjje rioasci reviste. Trebuie să mărturisesc însă că e greu de definit sentimentul pe care-1 am cînd mă gîndesc la tovarăşii cu care am pornit la drum acum şaizeci de ani. Ceea ce aş avea de spus mai deosebit despre începuturile „Vieţii româneşti" am arătat mai bine şi mai amănunţit acum treizeci de ani, în numărul 4 din 1936 al acestei reviste, într-un articol pe oare l-am intitulat Ibrăileanu în slujba „Vieţii Româneşti". Căci trebuie să se ştie că adevăratul iniţiator şi cel mai pasionat susţinător al revistei a fost Ibrăileanu. Numai cei ce au luat parte la alcătuirea numerelor revistei îşi pot da seamă de munca titanică pe care a depus-o Ibrăileanu la „Viaţa românească". Nimic nu se publica fără ca el să citească' în prealabil. „Miseellanea" era mai mult a lui Ibrăileanu. Rar am scris şi noi ceilalţi cîte ceva la această rubrică. Aici se desfăşurau polemicile şi se lua poziţie. Ibrăileanu în polemică era dur, dar nu necuviincios. într-un cuvînt pot. spune că Ibrăileanu s-a identificat cu revista. Trăia numai cu „Viaţa românească" în gînd şi în inimă. în privinţa activităţii mele la „Viaţa românească", în afară de câteva pagini de beletristică publicate cu pseudonimul Radu Nour (în drum — schiţă — şi Euge-niţa), pot spune că am scris mai mult recenzii de cărţi româneşti şi străine. Despre mine, ca recenzent, Ibrăileanu afirma că sînt obiectiv. Un articol al meu care a fost apreciat mult de Ibrăileanu este intitulat Un poet al clipelor de îndoială... O. Carp (G. Procâ), scris chiar în primul an al revistei. Necrologul scris de mine cu ocazia morţii lui Gh. Kernbach (Gheorghe din Moldova) a plăcut de asemeni Iui Ibrăileanu. în redacţia „Vieţii româneşti", Gheorghe din Moldova era foarte simpatizat pentru inteligenţa sa şi pentru munca ce desfăşura. Contribuţia sa la stilizarea traducerii Demonul (după Lermontov), făcută de I. Rădulescu, a fost socotită în redacţie oa o realizare de mare valoare literară. Ibrăileanu îl socotea pe Kernbach ca pe omul cel mai fin din redacţie şi cînd avea nevoie să ia avizul autorizat al cuiva privitor la valoarea artistică a unei sorieri mai deosebite, o dădea şi lui Kernbach s-o citească. Datorită tactului său, Ibrăileanu a reuşit să aducă pe Caragiale de mai multe ori la Iaşi şi în redacţia „Vieţii româneşti". îmi amintesc cum Caragiale s-a desco- 162 perit pentru mine ca un mare admirator al naturii, în contrazicere cu unii care afirmau că marele dramaturg nu are dezvoltat sentimentul pentru natură. Şi faptul s-a datorit lui Ibrăileanu, care a avut ideia ingenioasă de a opri carul în care mergeam, tocmai în momentul în care ajungeam la Poiana Ţigăncii, din regiunea Văra-tecului. Peisajul în faţa căruia a fost pus Caragiale era într-adevăr admirabil. Atunci, să-1 fi auzit pe marele scriitor ce admirator al naturii s-a dovedit şi cît de încîntat a" fost de ceea ce a văzut !! Caragiale era şi un admirabil cititor pentru public. A citit odată la teatru bucata lui Slavici Popa Tanda. Tonul, modulaţiile vocii şi accentul au făcut din Popa Tanda o capodoperă a genului. Unul dintre scriitorii vremii, care se bucura în cercul „Vieţii româneşti" de mare faimă, era Gala Galaction. în unele nuvele acest scriitor dovedeşte că are o mare putere în redarea pasiunii din sufletul omenesc. N-am decît să citez Copca Rădvanului sau De la noi la Cladova. Ibrăileanu obişnuia să spună despre Galaction că e un mare scriitor mai ales în zugrăvirea pasiunilor care devastează sufletul omului. Ibrăileanu, ca critic, avea puterea de a pătrunde adîne în psihologia scriitorilor, folosindu-se numai de scrierile lor. Pe Brătescu-Voineşti nu 1-a cunoscut, ca om, la început, şi totuşi a reuşit să-i priceapă şi să-i zugrăvească tipul său de boiernaş, aşa cum putem observa în studiul pe care 1-a şi intitulat în mod semnificativ Ion Al. Brătescu-Voineşti. Dar Ibrăileanu a scris pagini admirabile şi fără să semneze şi a contribuit mult la îmbunătăţirea scrierilor altora. în vremea din urmă, prietenul I. Creţu s-a dedicat cercetărilor grele şi ingenioase, care au de scop descoperirea atîtor articole şi cronici anonime sau semnate cu diferite nume, intenţionat folosite de Ibrăileanu pentru camuflare. Pot spune că noi, la revistă, mai ales la început, cînd nu aveam corespondenţi în toate provinciile româneşti, eram nevoiţi să alcătuim cronici pe baza informaţiilor culese din ziarele de acolo, şi pe oare le semnam cu nume fictive. în fine, făceam totul pentru ca revista să îmbrăţişeze întreaga viaţă românească. Dar m-am întins la vorbă, ceea ce nu este In intenţia mea. Profit de prilej pentru a ura conducătorilor şi colaboratorilor actuali ai revistei „Viaţa românească" spor la lucru şi mult succes în promovarea literaturii şi culturii româneşti. Mihai Carp de Demostene Botez i-a fost profesor de română şi latină din clasa a 4-a de liceu. A făcut şi el parte din pleiada de mari dascăli care cinsteau catedrele Liceului Internat din Iaşi din prima decadă a acestui secol: Calistrat Hogaş, G. Ibrăileanu, I. Botez, Costică Botez, Axinte Frunză, I. Mironescu, Ion Paul, Petre Bogdan, Neculau, Ionescu (la franceză), Mihai Jakotă şi atîţia alţii care au ridicat generaţii de oameni întregi, de caractere ferme, de democraţi nedesmin-ţiţi, într-un Iaşi năpădit de cuzism şi apoi de legionarism. 163 Mihai Carp Pe-atunci, — prin 1911—1912, era cel mai tlnăr dintre toţi aceşti profesori ai noştri >. — acest nonogenar de astăzi. De la el, ca şi de la toţi ceilalţi care nu mai sînt, ne-a rămas un fond sufletesc, educat de ei, care ne-a călăuzit fără greş, toată viaţa. Mulţi dintre savanţii noştri, mulţi dintre democraţii ■ , cei mai consecvenţi, membri ai Partidului . :: Comunist Român, sau ataşaţi acestuia prin toate acţiunile lor publice ca şi prin activitatea lor privată de oameni de ştiinţă, au fost elevi ai acestor profesori. Au fost şi elevii lui Mihai Carp. Nu este desigur doar o întîmplo.re că aproape toţi acei profesori au fost colaboratorii „Vieţii româneşti" de la începuturile ei, — unii chiar fondatori, —• iar alţii, au devenit colaboratori mai tîrziu. Numele tuturor celor citaţi mai sus se găsesc în sumarele revistei; a unora sub opere de creaţie, a altora sub articole şi recenzii, şi în fine, a altora pe scriptele de conducere şi administrare cerute de bunul mers al revistei. Căci revista „Viaţa românească" era în adevăratul sens al cuvînlului, revista unui grup de intelectuali care. o scoteau făcînd absolut toate treburile cerute de redactarea şi administrarea revistei. Profesori universitari sau de liceu, oameni de cele mai multe ori la o anume vîrstă, considerau că este aceeaşi cinste să scrie azi o nuvelă pentru revistă, iar mîine să ţină evidenţa abonaţilor, să lipească adresele şi să facă expediţia. Căruciorul-platformă, alcătuit pe măsura puterii de tracţiune a omului, era tras şi împins, de la redacţie pînă la poştă, încărcat cu teancurile noului număr al revistei, aproape totdeauna de profesori din redacţie, sau de către amici ai revistei, profesori şi ei. Nimămui nu-i trecea prin minte să se simtă cîtuşi c'e puţin umilit că face şi o asemenea treabă. Ibrăileanu purta toată corespondenţa redacţională cu colaboratorii, I. Botez profesor de engleză la facultate se ocupa cu procurarea fondurilor, a hîrtiei, cu legăturile tipografice, Petre Bogdan, profesor de chimie la liceul internat şi apoi la facultate, era casierul şi platnicul colaborărilor, iar Mihai Carp, profesorul de latină şi română ţinea evidenţa abonaţilor. Dar toţi erau şi colaboratori permanenţi ai revistei. In ipostaza aceasta de mai sus l-am cunoscut în 1911 pe Mihai Carp. In sala redacţiei, prin toate clădirile prin care a trecut, în urma incendiilor care o urmăreau ca un blestem, totdeauna în preajma uşii de la intrare se afla un pupitru înalt, cu multe sertare suprapuse, şi, deasupra, cu un capac înclinat pe care sta permanent un ceaslov gros şi greu cu numele, adresele şi situaţia plăţii tuturor abonaţilor. La acest pupitru, stînd în picioare ceasuri întregi, lucra Mihai Carp, tacticos, calm, ordonat. Mînuia cotoare de mandate poştale, scrisori de la noi abonaţi, banii veniţi prin poştă, înscriind totul în marele catastif. Nu era o treabă uşoară şi cerea mult timp şi multă atenţie şi migală. Drept, cu mişcări măsurate, niciodată enervat, 164 Mihai Carp era magicianul care punea totul în regulă pe capacul acela mic al pupitrului. Şi o vreme, în acelaşi timp publica în revistă cîte o nuvelă. La un moment, nu a mai scris. A sinucis în el un foarte bun nuvelist. Cauza acestei drame interioare ne-h rămas tuturor necunoscută. Să fi fost o auto-exigenţă exagerată ?! E greu de închipuit fiindcă nuvelele pe care le-a scris, mărturie materială în paginile revistei, sînt dovadă că nu aceasta a putut fi cauza. In grupul fondatorilor „Vieţii româneşti", din fotografia din 1906, în ultimul rînd se vede un tînăr înalt drept, cu o mică barbă neagră. Acela e Mihai Carp de-atunci, şi e aşa cum l-am cunoscut şi cum vreau să-l păstrez în memoria mea. O siluetă dreaptă, poate puţin rigidă, perfect alcătuită, un chip de intelectual rafinat, o faţă smeadă, o barbă a cărei negreaţă contrasta cu albeaţa obrazului, o vorbă caldă dar hotărîtă, o severitate plină de justeţe şi de autoritate, un profesor care nu a jignit nici umilit vreodată un elev, care a mustrat întovărăşind gluma cu asprimea adevărului, — aşa mi-l amintesc. Mai tîrziu, ■— aproape neverosimil, — s-a mutat în Bucureşti. Putea fi văzut, pînă dăunăzi, pînă în preajma celor 90 de ani ai săi, în fiecare zi pe calea Victoriei, ducîndu-se sau venind de-acasă. Cei care au avut drum prin calea lui zilnică, nu se poate să nu-l fi remarcat, chiar dacă nu ştiau cine este. Şi-a păstrat, aproape neatinsă de aripa vremii, ţinuta, silueta şi frumuseţea chipului. Doar bărbiţa lui ca pana corbului, ajunsese albă. Cînd a dispărut Mihai Ralea, fost şi el elev al lui Mihai Carp, i-am cerut acestuia cîteva rînduri, vre-o amintire, o apreciere. Ştiam cît de mult îl aprecia. Nu a mai putut să le scrie. In ultimul timp nu-l mai poate vedea nimeni pe Calea Victoriei. Universul nonagenarului s-a strîns. Cei. mai în vîrstă din corpul profesorilor de liceu de astăzi, îl ştiu desigur foarte bine. El doar a organizat, mi se pare, un sindicat al lor, pentru apărarea drepturilor în vechiul regim în care, măgulitor, profesorul era numit „apostol", dat fiindcă apostolii sînt protagonişti ai abstinenţei şi schivnicieî. îl cunosc desigur şi toţi intelectualii aşa zişi „de stînga", numiţi astfel în vechiul regim, căci Mihai Carp dacă n-a fost un om politic, a fost în schimb un democrat activ, membru, dacă nu chiar iniţiator al întîiului partid muncitoresc din ţara noastră. Nici această activitate nu este lipsită de contingenţă cu revista „Viaţa românească" din anii începutului ei, căci ea isvorăşte direct din climatul spiritual şi social al revistei. Foştii elevi ai lui Mihai Carp trebuie să se numere cu miile. Acum 10 ani, cînd el a împlinii 80 de ani, cîţiva din ei au luat iniţiativa unei sărbătoriri. Au fost de faţă atunci peste 500 de foşti elevi. Atîţia dintre ei erau acum savanţi cu renume mondial şi academicieni, de ai fi crezut că e o aniversare a Academiei. Ar fi putut prea bine să fie şi asta. Munca de paznic acerb al gramaticii şi limbii române, dusă cu o deosebită capacitate, ar fi putut să fie o justificare îndreptăţită. Dar rodul muncii sale multilaterale, dusă cu tenacitate şi o mare puritate îl cinsteşte îndeajuns. Dragostea plină de stimă şi de resepct a atîtor oameni de seamă din ţara noastră, activi şi celebri în specialitatea lor, e titlul cel mai de seamă care-i mîngîie anii bilanţului unei vieţi, din care eu n-am să uit niciodată omul în picioare, în faţa pupitrului înalt, din localul revistei „Viaţa românească" din anul 1906. 165 Diferenţa de vîrstă dintre noi, nu ne-a îngăduit o apropiere mai mare şi prietenească, ci doar aceea pe care o leagă stima şi preţuirea. Ştiu, de aceea, prea puţin din viaţa atît de bogată şi pură a acestui om, prin a cărui prezenţă vie, fotografia fondatorilor „Vieţii româneşti" mai păstrează o legătură concretă cu zilele de astăzi. Sînt sigur că acest unic supravieţuitor simte o mare bucurie de a şti revista de astăzi în serviciul construirii socialismului. Ionel Teodoreanu Dacă aş fi romancier şi mi-aş propune să scriu un roman al tinereţii, fără îndoială că modelul eroului meu, — poate chiar eroul însuşi, — ar fi Ionel Teodoreanu. Nu aş putea scrie un rînd despre un asemenea erou fără să mă gîndesc la el, fără să încerc a-i evoca atmosfera, vioiciunea, dragostea lui deslănţuită de viaţă. Şi fără să mă gîndesc a scrie un asemenea roman, Ionel Teodoreanu trăieşte în mine ca eroul unei astfel de creaţii, de parcă aş fi citit cîndva de mult o asemenea ■carte din care mi-a rămas nespus de viu personajul principal, ce mă urmăreşte, pe eare-l văd mereu, ca pe-o fiinţă vie, travestită într-o amintire de lumină şi bucurie de a trăi. Odată, demult, cînd scriam şi eu cite un roman, stînd de vorbă într-o seară cu maestrul Sadoveanu despre un fenomen ciudat care mi se întimpla, şi nu mă puteam lipsi de el, îi spuneam : — „Ştii, cucoane Mihai, că de cîte ori am de creial un tip, în roman, îmi iau fără să vreau un model, un tip din viaţă, pe care îl am bine în minte, şi după el alcătuiesc şi chipul .,; fizic, şi spusele, şi caracterul, şi tot felul lui de a fi..." Şi adăugam: „Sînt foarte îngrijorat de asta. înseamnă că-mi lipseşte imaginaţia, puterea de creaţie, ingeniozitatea... Ce crezi mata, oare aşa ar trebui să fie, să am un fel de ghid ?" -— „Păi cum altfel, Demostene ?" — mi-a răspuns el cu un firesc oare nu lăsa loc nici la îndoială, nici la presupunerea cumva a unui act de politeţe sau de încurajare. De multe ori m-am gîndit la această confirmare a maestrului, care, în fond, stabilea fundamentul de realitate vie, de ceva trăit, a oricărei opere literare realiste. Acum, nu de mult, citind viaţa lui Tolstoi, în voluminoasa carte a lui Henri Troyat (842 de pagini) am văzul că toate personajele lui Tolstoi, sînt luate din viaţă, personaje din familia lui care parcă i-ar fi pozat, aşa cum pozează un model în faţa pinzei unui pictor. Aşa fiind, şi cunoscînd viaţa lui Ionel Teodoreanu de la vîrsta de 13—14 ani, aş Ionel Teodoreanu putea spune că am gata esenţialul unui roman al tinereţii. Numai că nu mă încumet să pun în scris, specificul autentic, original, al tinereţii lui Ionel Teodoreanu ; o tinereţe, aceeaşi, cu aceeaşi exuberanţă şi dinamism, la orice vîrstă. Structura lui fizică, cea în deobşte supusă vicisitudinilor şi irespectului anilor, era dominată de esenţa lui spirituală, de fiinţa veşnic tînără, căreia nu-i păsa de trecerea vremii, de încercările ei de a-l... insulta. El reuşise parcă ceva faustian, asemănător cu oprirea trecerii timpului în loc. Reuşise nu printr-o magie, nici prin cine ştie ce droguri de alchimist, ci prin darul de a-şi menţine spiritul, judecata, dispoziţia. Nu era nimic nebunatec în gesturi, în atitudini, nici ceva aventuros în stilul vieţii sale, ci emanarea unui optimism sănătos, a unei exuberanţe de viaţă, egală. Şi izbutea să creieze în jurul său aceeaşi atmosferă, un fel de aer de primăvară, de livadă de floare. Imagismul său nu era un exerciţiu literar, o manifestare de performanţă, ci viziunea proprie a vieţii, a unui joc permanent, cu jucării ireale, fanteziste şi totuşi ca o înfrumuseţare a vieţii însăşi. Zecii de ani de prietenie, — de frăţietate, — în care ne-am văzut ceasuri întregi în fiecare zi, nu l-au schimbat, nu i-au înmulţit anii. Viaţa lui nu a fost de multe ori uşoară; au trecut şi pe fruntea lui valuri de înnourări, dar prin ele a străbătut totdeauna un fel de bucurie luminoasă de viaţă. Nici munca lui grea şi hărţuită de avocat nu-l biruia. Pe unde trecea pe sălile triste ale tribunalului, îi răsuna glasul vioi, cu o glumă, cu un cuvînt tare şi neobişnuit, lăsînd în urmă ca un parfum, o bună dispoziţie măcar trecătoare şi celor mai necăjiţi împricinaţi ce-şi aşteptau judecata. Această, perpetuă stare sufletească izvora dintr-o sănătate, totdeauna tinerească şi ea, dintr-o vigoare ce se cerea cheltuită cu frenezie. Oricît de bine l-am cunoscut şi oricît de mult am trecui zile şi nopţi împreună, simt că-mi este cu neputinţă să-i prind exact în cuvinte acest caracter unic. Mă tem, să nu lunec înspre prezentarea unui caracter copilăresc sau spre unul în care să se amestece vre-o doză de nepăsare, de lipsă de control. Nimic nu s-ar potrivi mai puţin cu el decît aceste ipoteze. Un dinamism, nesecat al vitalităţii, asta poate ar caracteriza mai mult realitatea vie a fiinţei sale. Acest suflu al tinereţii a străbătut de altfel în cea mai mare parte din opera sa. In timpul cînd a scris-o, Ionel Teodoreanu a fost fără putinţă de dubiu, scriitorul tineretului. A avut acea generaţie de tineri, un scriitor al lor. Găseau în el neaşteptatul, surpriza, bucuria, energia gratuită şi inepuizabilă a tinereţii. Găseau în el o înfăţişare înflorată a vieţii, sentimente pure şi aprige, adeseori chiar atitudini copilăreşti din acele care stau bine tinerilor şi ajută fantezia lor fără oprelişti. Mie mi se pare că a fost singurul nostru scriitor pentru tineret. De asta l-a şi iubit atît. Bucuria firească de a trăi a tineretului îşi găsea expresia deplină în cărţile lui Ionel, în care pătrundea dominant firea lui, de contemporan reprezentativ al tuturor tinerilor. Băieţii şi fetele din opera lui Ionel Teodoreanu fac parte din mulţimea de fete şi băieţi ai timpului. Ionel Teodoreanu e Alain Fournier al literaturii noastre. In cărţile lui pluteşte mai puţin fantezia de basm şi real din „Le grand, Meaulnes", dar aceasta, fiindcă ele corespundeau mai exact psihologiei şi vieţii interioare a tineretului nostru, rezultat din nenumărate determinante. O anumită critică a fost severă, prea severă şi nejust severă cu această operă, la apariţia ei. Dar criticii uitau că Ionel Teodoreanu nu şi-a propus să scrie o operă cum o concep ei, ci aşa cum o concepea el. Şi dovadă că viziunea lui era cea justă, este faptul necontestat, că tineretul s-a găsit în ea şi a iubit-o, aşa cum puţine 167 opere literare au fost iubite de cititorii cărora le era adresată. Imaginea lui e o expresie a fanteziei, un aspect al unui joc, iar fantezia şi jocul sînt prerogative ale tinereţii. Maturii sau îmbătrîniţii înainte de vreme, ca şi acei care din memorie scurtă sau din lipsă de aptitudini şi vitalitate, nu puteau reînvia propria lor tinereţe, nu aveau de cît să citească altceva. Acelora le scapă probabil şi farmecul din „Le grand Meaulnes". Ionel Teodoreanu a izbucnit în literatura noastră, în acest chip autentic, prin imagismul său plastic, surprinzător şi plin de farmec, prin acele „Jucării pentru Lili" publicat prin 1911, — mi se pare, în revista însemnări literare de la Iaşi, acea „Viaţă românească" de război, redusă la tăcerea impusă de vuetul armelor. Mi-l aduc aminte cînd a venit prima oară, o dată cu Alexandru Philippide, în mica mea odăiţă din strada Ralet nr. 7, unde revista îşi avea şi redacţia şi administraţia, şi expediţia şi..iretururile. A fost un an bun, acel an de la începutul literaturii dintre cele două războaie, care va rămîne pentru totdeauna în istoria literaturii noastre. De-atunci, odată cu reapariţia „Vieţii româneşti', după primul război mondial, Ionel Teodoreanu a intrat în „familia", în paginile revistei, în prietenia domnului Ibrăileanu, şi permanent în sfatul redacţiei unde aducea tonicitatea inepuizabilă a tinereţii şi spiritului său. Acest „creion" cu prilejul trecerii în revistă a trecutului „Vieţii româneşti" şi a oamenilor de-atunci — dintre care prea puţini au rămas — a vroit să dea doar schiţa celui mai viu chip dintre noi toţi. Mai mult despre viaţa lui, în care a irosit în sălile de şedinţe ale Curţii cu juri şi ale tribunalelor frumuseţi literare fără seamăn, altădată, dacă memoria care le mai ţine încă în saltarul ei cu cele mai scumpe lucruri, nu se va face, mai înainte, cenuşă. Atît timp cît „Viaţa românească" a apărut sub îngrijirea directă şi permanentă a lui Ibrăileanu, acesta a avut, după 1912 (rni se pare), un ajutor preţios în persoana lui Mihai Sevastos, autorul unui volum ce va cuprinde nenumărate aspecte din redacţia revistei şi chiar din afara ei: un fel de schiţă de roman al „Vieţii româneşti", cu eroi şi fapte. El a fost, însă, nu numai un atent observator al vieţii redacţionale, un adnotator pe marginea biografiei redactorilor obişnuiţi, ci şi un factor activ în procesul de apariţie a revistei. Preluase asupra sa o sumedenie de treburi mărunte, cu nimic mai puţin importante în ansamblul vieţii cotidiene a unei reviste, fie ea şi lunară; totodată şi atribuţia de a interveni cu observaţii, de cele mai multe ori întemeiate, asupra materialelor ce urmau a fi publicate. Un bun simţ şi un bun gust literar, o judecată sănătoasă nealterată de mode efemere, l-au determinat să fie nu numai un auxiliar preţios în vederea trierii şi îmbunătăţirii colaborărilor la „Viaţa românească", dar şi, în nenumărate rînduri, director şi conducător sigur şi priceput al multor reviste literare. Conducerea de către el a revistei „Ade- 168 vărul Literar" i-a dat acesteia în acel timp o autoritate incontestabilă şi un conţinut ales care va trebui să constituie odată şi odată, cu folos, obiectul de studiu al unui istoric literar. A avut totdeauna un punct de vedere sigur în aprecierile sale şi a avut darul să adune, drept colaboratori permanenţi ai revistelor pe care le-a condus, o seamă de scriitori reprezentativi, pe care de altfel H unea un punct de vedere comun asupra literaturii, — căruia i-aş spune {fără a-i da un ^caracter pretenţios) „clasic". Poate că acest punct de vedere, care constituia şi baza criteriului de apreciere literară a lui Sevastos, era cam static, ancorat într-o formulă artistică ce nu era alta decît a marilor noştri clasici. De aceea revistele conduse de Sevastos nu au germinat nici una din şcolile aşa zis „moderniste". Fire puţin cam închisă, păstrînd de cele mai multe ori o tăcere de observator care vrea^ să rămînă neobservat, pentru a nu stînjeni adevărul nealterat al mărturiilor, el a trecut pe nedrept mereu uitat prin viaţa noastră literară, în ciuda faptului că a jucat, — aşa, cu modestia lui, — un rol foarte important în desfăşurarea ei timp de două decade ale acestui secol 20. A scris şi cîteva cărţi de versuri, de cronici rimate şi de proză, pe care publicul le-a apreciat, dar critica nu s-a oprit suficient asupra lor. Poate şi din pricină că s-a menţinut într-o izolare plină de devoţiune, fără compromisuri, servind cu o tenacitate aproape bigotă o anume concepţie literară autohtonă, — cea în care se oglindeşte mai fidel specificul naţional al literaturii noastre. Ca autor şi conducător de reviste literare, Sevastos a desfăşurat o activitate literară .preţioasă, de cel puţin o jumătate de veac. Şi aceasta s-a integrat, cu discreţie, fără prezumţiozitate, în istoria literaturii noastre, pentru judecata senină şi liniştită a timpului. Aşa, tăcut, închis în el, zgîrcit la vorbă cînd îşi înşiră cuvintele rar, cu pauze între ele, de parcă, de-ar fi să le transcrii, ar trebui să pui virgulă după fiecare, a fost egal şi cu prietenii şi cu cei .pe care i-a cunoscut. Nu aş putea spune de unde şi cum vine aceasta. Poate din timiditate, din sfiiciune; poate dintr-o neplăcută experienţă cu oamenii, poate dintr-o instinctivă neîncredere în ei. La „Viaţa românească" veche nu se obişnuiau ierarhii şi titluri. Dacă vroiţi, drept „secretar", trecea şi Ibrăileanu; dar tot secretar şi Topîrceanu şi, tot secretar, Sevastos. Ierarhia nu stătea în titulaturi. Fiecare, în mod egal, îşi avea doar atribuţiile lui, dar nici acelea nu chiar diferenţiate, ci cu încălcări destul de frecvente. Sevastos primea manuscrisele, le citea, îşi da şi el cu părerea asupra lor, cu aceeaşi şansă de a fi luată în seamă, dar făcea şi corecturile pînă în pagină şi în maşină, — cultura sa ajutîndu-l să o facă fără stîlciri de nume citate din cultura universală. De multe ori colabora, ţinea permanent legătura cu tipografia, totdeauna foarte atent să nu scape cumva vreo greşală. Firea lui tăcută şi modestă, atitudinea lui de critic ascuţit şi fără menajamente pentru nimeni, poate şi puţină sau chiar multă mizantropie, înclinarea spre o disecţie necruţătoare a faptelor omeneşti şi a mobilelor lor l-au izolat şi fără vrere, iar asupra muncii sale literare de-o viaţă întreagă, ca şi asupra operei sale, au aruncat ca o perdea de tiul prin care fondul lor se vede estompat, abia ghicit. De aici o ipostază de nedreptăţit, care este o realitate. 169 Şi totuşi istoria vieţii literare din prima jumătate a acestui veac va fi greu să-i ocolească numele, să nu-i fixeze aportul, afară doar dacă vrea să emită o simplă opinie lipsită de onestitatea adevărului istoric. Nu se va putea vorbi despre „Viaţa românească" sau „Adevărul literar", care reprezintă o anumită epocă în cultura românească, fără a i se pomeni numele. Numai că, sînt sigur, el nu crede în iluzia deşartă şi naivă a nici unui fel de nemurire. De-aceea poale, calm, egal, discret, la vîrsta lui înaintată continuă să scrie cu aceeaşi perfectă onestitate profesională, în tăcere. Amintiri de Otilia Cazimir VIZIUNEA eorge Topîrceanu îşi iubea mania aşa cum puţini oameni ştiu să şi-o iubească. De altfel, cred că de la ea moştenise multe din trăsăturile lui sufleteşti. După războiul din 1916—1918, bătrîna, care ieşise la pensie prin 1920, era mereu bolnavă. George Topîrceanu fusese de cîteva ori s-o vadă. Cînd mi-a adus, ultima oară, o fotografie de-a ei, m-am înspăimîntat. Dar el n-o vedea decît cu ochii dragostei lui şi i se părea că încă ar mai putea să se vindece. „Cînd am să mă mai duc s-c văd"... „Cînd s-o face bine"... „Aşa de mult doreşte să vadă laşul ! Am s-o aduc, cînd s-o-ncălzi"... Iarnă. Lucram amîndoi în redacţia Lumii-Bazar. Triam manuscrisele sosite în u ti mele zile. Era o după-amiază mohorîtă. George Topîrceanu părea mai obosit ea oricînd. — Continuă singură, te rog. Vreau să mă odihnesc puţin. Nu ştiu ce am. Sînt aşa de obosit, aşa de obosit... M-am uitat la el nedumerită. De obicei, cea obosită eram eu, el rămînînd mereu viu, neastîmpărat, gata de observaţii neaşteptate şi ascuţite. S-a lăsat pe speteaza fotoliului, fără să închidă ochii. îl supravegheam, uşor neliniştită. Deodată, îl aud : — Ce frumos bate vîntul în brazi !... M-am întors spre el. Stătea tot cu ochii deschişi şi se uita la peretele gol, pe care stătea, strîmb, un calendar pe sfîrşite. A repetat, cu acelaşi glas care nu era glasul lui de fiecare zi : — Ce frumos bate vîntul în brazi !... George Topîrceanu era un om care trăia în plină realitate. Nimeni nu l-ar ii putut bănui vreodată de misticism, de influenţe supranaturale... M-am speriat — Ce spui ? S-a întors spre mine 170 — Curios... Vedeam o fereastră cu patru ochiuri. Şi-n dreptul ei, cîţiva brazi tineri care se legănau în vînt... Era aşa de frumos ! Peste puţin timp, a primit vestea că mama murise. A plecat în grabă cu fratele lui mai mare, sculptorul Ion Mateescu. Au ajuns după ce cortegiul pornise spre cimitirul din deal. Bătrînul şi surorile credeau că „băieţii" nici nu vor mai veni. După înmormîntare, s-au întors în altă casă decît aceea pe care o ştia el, — o casă mai mică, în care familia se mutase în ultimul timp. Peste măsură de abătut, George Topîrceanu n-a putut sta cu ceilalţi şi a rugat-o pe Titi să-1 ducă în odaia în care zăcuse şi murise mama. Era o cămăruţă lungă, cu două ferestre spre grădină. In faţa lor, patul. S-a aşezat pe marginea patului. — Biata mama, îmi povestea la întoarcere. — Stătea între perne şi se uita afară pe ferestrele mici, cu cîte patru ochiuri... Se uita cum se legănau brăduţii în vînt şi se gîndea Ia noi, băieţii ei care eram departe... M-am uitat la el. Nu-şi aducea aminte de nimic. — Dar ferestrele acelea, brazii aceia, tu i-ai văzut! Nu-ţi aduci aminte „ce frumos bătea vîntul în brazi ?"... A tresărit. — Ai dreptate. Cum am putut să uit ? Peretele gol, calendarul strîmb — şi dincolo de toate, foarte departe, o fereastră cu patru ochiuri, în cadrul căreia se legănau în vînt cîţiva brazi tineri... Era gîndul mamei, sărăcuţa, era dorul ei care mă urmărea, suav, pînă în redacţia plină cu manuscrise proaste şi cu fum vînăt de tutun răcit... CREPUSCUL Nu ştiu cine a inventat, mai tîrziu, o scenă „de efect", povestind-o şi chiar publicînd-o. în ultimele Iui zile, George Topîrceanu s-ar fi întors către fereastra sub care înflorea, inconştient, liliacul lui favorit şi ar fi ridicat spre el un pumn blasfemator : — înfloreşti !... Cine a repetat această falsă informaţie nu 1-a cunoscut pe George Topîrceanu — cel mai discret şi mai puţin declamator dintre oameni şi, mai ales, dintre poeţi. Mi-aduc aminte... Eram la Viena. Coborîsem de la pensiunea unde locuiam, pe Bauernmarkt, ca să ne ducem Ia Rlutambulanzklinik, pentru controlul de fiecare zi. Trecusem pe sub vechiul Ankeruhr, pe frontispiciul căruia defilau din oră în oră, stîngaci, în mers sacadat, atîţia apostoli cîte ceasuri bătea ornicul de deasupra lor. Deodată, ne-a întîmpinat o făptură ciudată, o jumătate de om fără amîndouâ picioarele şi cu un singur braţ, mînînd din greu un fel de cărucior cu pîrghie : două scînduri pe patru roţi inegale. S-a oprit în faţa noastră, fără un cuvînt. Era tinăr şi foarte corect îmbrăcat. Mi-aduc aminte că purta chiar şi cravată. Mi-a fost milă. N-aveam bani la mine şi i-ani cerut Iui George Topîrceanu. în Viena de atunci, noi, străinii, eram foarte bogaţi. Mi-a dat un pumn de şilingi. Estropiatul a întins, lacom, singura lui mînă, i-a vîrît în buzunar şi a şoptit ceva, — probabil o mulţumire. — Săracul ! — am spus, întorcindu-mâ lîngă prietenul meu. — Da, săracul... mi-a răspuns el, simplu, urmărind căruciorul care se depărta, grăbit şi cam hurducat. — Da, dar „săracul" acesta o să trăiască !... 171 CONSPIRAŢIA TINEREŢII Lui Demostene Botez şi lui A. Al. Philippide a sfîrşitul primului deceniu de apariţie a „Vieţii româneşti", ne-am făcut intrarea în paginile revistei cinci tineri scriitori: fraţii Ionel şi Alexandru O. Teodoreanu, Demostene Botez, A. Ai. Philippide şi Otita Cazimir. Eu am bătut la uşă direct, cu îndrăzneală, — dar anonim. Numele pe care-1 port astăzi mi l-au dăruit cei doi uriaşi ai revistei: „domnul" Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu. (Trebuie să mărturisesc, după atîta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi cred că l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut atunci. N-aveam nimic comun cu eroinele vechilor legende germane, iar cea dintîi „Otilie" pe care o cunoscusem în viaţă, vecina mea de bancă din prima clasă primară, era proastă, grasă şi buboasă... De drept, pe mine ar fi trebuit să mă cheme, după bunicul dinspre tată, preotul Gavriil Casian, Alexandra Casian — cum am şi iscălit uneori. Astăzi, debutanta fără nume de atunci „ţine minte de demult", cum zicea mama. Amintirile ei vin, cum venea „Cocostîrcul albastru", „din depărtări şi din trecut". Şi, de dragul celor care mi-au dăruit atunci numele acesta, străin, îl port acum cu mîndrie, ca pe un blazon de aleasă şi înaltă nobleţă...). Eram cinci, eram foarte tineri, nu semănăm de loc unul cu altul (nici chiar cei doi fraţi) şi eram plini de încredere în puterile noastre proaspete. încă nu ne cunoşteam bine, deşi Teodorenii mă pîndiseră uneori, în copilărie, printre scîndu-rile gardului... Ne urmăream „operele", aşteptam fiecare colaborările celorlalţi şi ni se părea că facem parte, în cercul acela sever, dintr-un fel de conspiraţie, — conspiraţia tinereţii. E drept că nu „conspiram" împotriva nimănui şi că eram plini de un profund respect şi de admiraţie pentru mai marii noştri, atît de mari. Abia după ce mi se publicase prima „operă" în revistă (trei strofe .') l-am cunoscut şi pe George Topîrceanu. Deşi ceva mai mare decît noi, şi deşi venit de aiurea, George Topîrceanu a fost de la început un fel de căpetenie a noastră, de dragul tinereţii noastre, probabil, — gata oricînd să ne ajute cu sfatul şi să pună un cuvînt bun pentru noi acolo unde trebuia. într-o zi, după multe încercări zadarnice, George Topîrceanu m-a convins să merg şi eu la redacţie. — Vin şi băieţii ? l-am întrebat. — Care băieţi ? Apoi a rîs. — Poate, nu ştiu. Dar tu mergi cu mine, să te vadă domnul Ibrăileanu. Propunerea era măgulitoare : să mă duc cu el, cu George Topîrceanu, ca să mă prezinte — cui ? Domnului Ibrăileanu ! Intrarea prin gangul atît de cunoscut din Cuza-Vodă 42. O curte în penumbră, plină cu lăzi şi cu fel de fel de obiecte despre care n-ai fi putut spune ce fuseseră pe vremea lor. Ştiam că acolo împuşca George Topîrceanu guzgani. M-a trecut un fior. Am intrat. în odaia afumată, lungă şi îngustă, în fund, sub un bec cu abajur verde, un singur om cufundat în hîrtii. Nici n-a ridicat ochii. Iar cînd i-a ridicat, ochii aceia mobili, cu o viaţă ciudată, care parcă trăiau aparte de stăpînul lor, m-au înspăimîntat. 172 — Uite, domnule Ibrăileanu, v-am adus, cu arcanul, pe cea mai tînără şi mai sălbatică dintre colaboratoarele revistei, pe fina dumneavoastră... a început George Topîrceanu. Dar cea mai tînără colaboratoare a revistei se strecurase pe uşa rămasă întredeschisă. După ce nimerise în tipografie, o luase repegior spre gang, călcînd prudent din piatră în piatră, de frica guzganilor... — M-ai făcut de rîs ! a zis Topîrceanu ajungîndu-mă din urmă. Acum, ce-o să creadă domnul Ibrăileanu ? La redacţie mă duceam foarte rar şi totdeauna tăceam. N-aveam nici exuberanţa lui Ionel, nici entuziasmul cald al lui Demostene, nici spiritul subţire al lui Păstorel, nici cuminţenia lui Ai. Al. Philippide. Nu vorbeam decît cînd eram întrebată, iar atunci mă simţeam ca un şcolar care nu şi-a învăţat lecţia. Chiar „ai noştri" mă intimidau. Cînd îl întîlneam pe Al. Al. Philippide, alături de băiatul serios şi palid vedeam parcă făptura mică, neastîmpărată şi zburlită a tatălui său, profesorul Al. Philippide. De altfel, lui Al. AI. Philippide îi datoresc primul — şi ultimul — meu eşec literar : o poezie nepublieată. Una singură. Cînd am trimis-o, la un sfîrşit de vacanţă, se afla sub tipar alta, avînd acelaşi motiv (vara Ia mînăstire) şi chiar vreo două imagini aproape identice... Ajunsesem prea tîrziu. Dar nu mi-a părut: rău. Sînt convinsă şi astăzi că poezia tînărului meu confrate era mai bună. Cît despre Ionel, sărise de multe ori „capra" în curtea bisericii în cinstea mea şi a celor două colege cu care mă duceam totdeauna la şcoală. Odată, cînd înşirase vreo patru-cincl tovarăşi de joacă, să sară deodată peste toţi, ea să ne dea gata, a aruncat spre noi o privire cuceritoare, apoi şi-a făcut vînt... Dar efortul a fost exagerat, iar pantalonaşii, prea strimţi, n-au rezistat. Şi bietul copil a rămas pe Ioc, călare fără cal — „caprele" se grăbiseră s-o şteargă — cu pantalonaşii plesniţi şi cu ochii plini de lacrimi. Fetele au făcut haz, dar mie, mărturisesc, şi i-ani mărturisit-o şi lui mai tîrziu, mi-a venit să-1 sărut. Cu Demostene Botez am fost şi am rămas prieteni. Cînd mă duceam Ia Bucureşti, era poate primul pe listă căruia îi telefonam. Şi în biroul sobru, plin de cărţi şi de manuscrise, am avut multe ceasuri odihnitoare de caldă şi aleasă prietenie. De la Păstorel, cu care mă înţepam uneori cu vorbe, nu păstrez decît o amintire, cea din urmă : patru versuri pe care mi le-a trimis de Ia Bucureşti, puţin înainte de a cădea doborît: Doamnei Otilia Cazimir în sumbrul tîrg shakespearian, La Iaşi, trimit domniei tale, Ieşene gînduri, cordiale, Printr-un Borneo *) — tot ieşan. Bucureşti 1963, Mai 4. ★ Vara, la mînăstire. Alegeam, cu sora mea, smeură pentru dulceţi, în „chilia" noastră de la „Adormirea". Deodată, în marginea pădurii s-a ivit pelerina vastă a domnului Ibrăileanu *) Muzicologul Romeo Drăghici. 173 Demostene Botez şi pălărioara înaltă a lui George Topîrceanu. Apoi scîndurile podeţului din faţă au sunat sub paşii inegali ai celor doi. Am scăpat din mină căniţa ou smeură. — Vă rog să nu vă deranjaţi de loc. Ba, dacă vreţi, vă ajutăm şi noi — cu vorba — ca să avem drept la celebrul şerbet al maicii Tecla... Şi ne-au ajutat — cu vorba. Am vorbit şi eu, ca acasă la mine. Am rîs. Am ridicat şi glasul, la un moment dat. ' — Curată şedinţă redacţională ! — a zîm-bit domnul Ibrăileanu. De ce nu rîzi aşa şi acolo ? Stii cum ne-ar întineri râsul dumitale ?... Din cei cinci care făceam parte din tacita şi inofensiva „conspiraţie a tinereţii", nu mai sîntem astăzi decît trei. Cel dinţii s-a dus „şeful" nostru, George Topîrceanu. S-a dus apoi, neaşteptat şi brutal, Ionel Teodoreanu, iar la urmă Păstorel. Cei trei care am rămas ne vom mai întîilni odată în paginile acestui număr festiv al „Vieţii Româneşti". Pe urmă, cine ştie ? „Conspiraţia" noastră n-a fost niciodată conspiraţie. Dar tinereţea noastră a fost tinereţă — şi nu mai este... Amintiri de Iorgu Iordan m egăturile mele cu „Viaţa românească" datează, într-un anumit sens, \\» dintr-o perioadă anterioară apariţiei revistei. în toamna anului 1904 am avut norocul să fiu, la Liceul Internat din Iaşi, elevul lui G. Ibrăileanu, cel mai reprezentativ, ca spirit, dintre conducătorii acestei publicaţii periodice, care avea să ocupe, încă de la primele ei numere şi pentru vreme foarte îndelungată, locul cil mult cel mai important printre semenele ei în viaţa culturală a ţării şi a poporului nostru pe atunci încă trunchiat din punct de vedere statal. Ca profesor, Ibrăileanu nu se deosebea esenţial de redactorul cu acelaşi nume al revistei, aşa cum am avut prilejul să-1 cunosc, cîţiva ani mai tîrziu, în această ultimă calitate.' Aceeaşi exigenţă, bineînţeles la nivelul corespunzător al unor elevi de liceu, fie şi din cursul superior, aceeaşi apreciere şi încurajare pentru originalitate, pentru aportul personal al celor supuşi jurisdicţiei sale, aceeaşi mare şi irezistibilă apropiere spirituală faţă de ceea ce există cu adevărat uman în orice fiinţă omenească. Unul dintre colegii mei de clasă, care se distingea printr-un talent remarcabil la aşa zisa compoziţie liberă, fiind recomandat, datorită acestei calităţi, de altfel nu unica, de către Ibrăileanu lui Constantin Stere ca tovarăş de studiu şi de joaca al copiilor acestuia, se bucura de privilegiul, pentru noi de invidiat, de a petrece v/eek-endul, cum i-am putea spune astăzi (de sîmbătă după masă pînă duminică seară), în casa pontifului ieşean, şi aceasta tocmai în vremea cînd se duceau acolo discuţiile cu privire la întemeierea „Vieţii româneşti". Relatările copioase ale colegului despre cele văzute, auzite şi mai ales „simţite" de el despre aceste conciliabule, la care participau, de obicei, şi prieteni din alte oraşe ai lui Ibrăileanu (D. D. Pătrăşcanu, Isabela Sadoveanu, Dr. Chinezu etc.), ne entuziasmau în cel mai înalt grad şi totodată serveau ca un fel de iniţiere în atmosfera spirituală a viitoarei reviste. Ibrăileanu mi-a fost profesor timp de şapte ani (cu unele întreruperi în epoca liceului, cînd îşi lua concediu pentru terminarea primei sale lucrări mari „Spiritul critic în cultura românească"), şansă, cred, unică printre contemporanii mei de vîrstă aflaţi încă în viaţă, căreia îi datoresc o parte foarte însemnată din formaţia mea spirituală. Nu-i vorba de cunoştinţe sau de metodă, cum se vorbeşte, de obicei (după mine fără dreptate), cînd îşi aminteşte cineva de foştii săi profesori. Lucrurile acestea se învaţă şi ele, fără îndoială, dar cu timpul se uită, fiind înlocuite prin altele, întrucît şi ştiinţa şi metoda se înnoiesc necontenit. De la Ibrăileanu am învăţat, pentru viaţa mea întreagă, să fiu bun, cînd trebuie, ferm în apărarea opiniilor, drept în toate împrejurările, să iubesc oamenii, viaţa şi frumosul sub toate aspectele lui, să fiu atent la ceea ce se petrece în jurul meu şi să particip activ la frămîntările sociale în vederea ameliorării condiţiilor de trai ale maselor, într-un cuvînt, am fost ajutat de exemplul lui să mă apropii într-o măsură cît mai mare de idealul uman, aşa cum şi-1 imaginau el şi, la fel cu dînsul, toate minţile mari şi luminate de pretutindeni. Pe Ibrăileanu l-am cunoscut bine şi ca om, începînd încă din anii studenţiei mele, cînd mă considera deja prieten, şi continuînd după aceea, mai cu seamă cînd i-am devenit coleg la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi. între profesoral Ibrăileanu şi omul Ibrăileanu n^am constatat absolut nici o deosebire. Sinceritatea, de obicei extrem de caldă şi atrăgătoare, care constituia, cred, calitatea lui principală, a fost, pentru mine, cu siguranţă însă şi pentru alţii, totdeauna perfect aceeaşi în ambele lui ipostaze. La aceasta se adăuga o blîndeţe, care se manifesta vizibil şi în timbrul „surdinat" al glasului şi care izvora, de fapt, dintr-o delicateţe aproape feminină. Chiar cînd se supăra, ceea ce se întîmpla adesea şi la şcoală şi, mai ales, la redacţie, izbucnirile sale erau aş zice potolite ca formă de manifestare atît în vorbe, cît şi în gesturi. Recurgea, în mod obişnuit, la ironie, care nu atenua) de loc, dimpotrivă întărea, cînd era cazul, severitatea de conţinut a aprecierii. în unele dintre polemicile sale, în care atacurile — căci era vorba de adevărate atacuri — venite de la diverşii adversari, adesea pătimaşi, dacă nu şi de rea credinţă, tonul devenea, se înţelege, altul, deşi urbanitatea nu suferea nici o atingere. Amintesc, cu titlul de exemplu, răspunsul dat lui N. Iorga, care a publicat un articol cu totul nedrept imediat după numirea lui Ibrăileanu (1 aprilie 1909) ca suplinitor al catedrei, atunci create, de Istorie a literaturii române moderne la Universitatea din Iaşi. Adevăratul Ibrăileanu, privit în special sub aspectul afectiv al personalităţii sale — după mine cel mai profund şi mai statornic al fiinţei umane în general — 175 apare în Adela, capodoperă de analiză delicată şi discretă a dragostei în general, nu a unui bărbat matur pentru o fată mult mai tînără decît el. Sînt convins că autorul şi-a ales în mod intenţionat partenerii acestei admirabile aventuri amoroase ca inapţi de a se căsători (nu numai, dar în primul rînd din cauza diferenţei mari de vîrstă), pentru a putea descrie iubirea aşa cum o concepea el : o adoraţie fără ţel şi fără scop practic din partea bărbatului pentru femeia iubită. Din punct de vedere pur intelectual, personalitatea lui Ibrăileanu poate fi completată cu ajutorul volumului de cugetări Privind viaţa, unde problema raporturilor dintre cele două sexe ocupă un loc foarte important, dar este tratată pe baze oarecum filozofice, în bună parte de împrumut şi adaptate, în fond, la trăsăturile fundamentale ale psihologiei sale, schiţată de mine aici mai sus. O paranteză în legătură cu Adela. Ibrăileanu avea manuscrisul gata şi se temea să-1 publice. Avea sentimentul că ar putea fi privit, cel puţin de o bună parte dintre viitorii lui cititori, ca „neserios" dacă nu puţintel... ridicul. De aceea a făcut să circule manuscrisul pe la numeroşi prieteni, bărbaţi şi femei (se pare că îl interesa în mai mare măsură părerea acestora din urmă). Bineînţeles, toţi s-au arătat îneîntaţi, în mod sincer, unii dintre ei propunînd ori sugerînd diverse modificări, de altfel neînsemnate. M-am bucurat şi eu de această mare favoare şi am avut satisfacţia că o serie de observaţii privitoare la stil au fost acceptate de Ibrăileanu. Profesor l-am avut şi pe celălalt conducător al „Vieţii româneşti", Constantin Stere, pe care l-am cunoscut numai în calitatea mea de student. Preda Dreptul constituţional şi Dreptul administrativ la Universitatea din - Iaşi înainte de primul război mondial. în multe privinţe se deosebea fundamental de Ibrăileanu, atît prin temperament, cît şi prin mentalitate. Era patetic, agitat, veşnic în luptă nu numai cu alţii (sau cu doctrina altora), ci şi cu sine însuşi, cel puţin în sensul că, din cauza culturii făcute în limba rusă şi în şcoală şi ca deportat în Siberia, găsea greu vorbele şi construcţiile româneşti, pe care făcea adesea impresia că le traducea din ruseşte. Pronunţarea însăşi a graiului său matern, căci era moldovean get-beget, se trăda de la primele cuvinte a fi puternic influenţată de „accentul" limbii ruse. Pentru unii dintre auditorii lui, această particularitate de vorbire constituia un element de atracţie în plus, mai ales că frămîntarea permanentă care-1 stăpînea de-a lungul celor două ore fără pauză, cît dura cursul, o cauza într-o măsură la fel de mare efortul de a pune ordine logică şi „pedagogică" în mulţimea enormă şi extrem de variată a cunoştinţelor şi ideilor menite să alcătuiască tema prelegerii. De altfel nu folosea nici un fel de note, cu atît mai puţin părţi de curs redactate, şi tot timpul expunerii se plimba în faţa băncilor. Cele mai multe probleme ale disciplinelor pe care le preda se legau, prin însăşi natura lor, în mod direct de actualitatea noastră politică. Omul politic din Stere le potenţa în măsură maximă acest caracter prin critica foarte temeinică şi aspră adusă legislaţiei vremii şi organelor însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor legale. La Dreptul administrativ, o bună parte a lecţiilor erau consacrate problemei agrare, care, cum ştim, îl preocupa şi ca publicist, în primul rînd ca colaborator al „Vieţii româneşti". între articolele de revistă şi prelegerile corespunzătoare ca temă exista, în ce priveşte virulenţa criticii, o singură deosebire, în favoarea prelegerilor, care erau mai emoţionante graţie tocmai patosului greu de imaginat la lectură, chiar pentru un cititor avizat. La Dreptul constituţional, posibilităţile de a face educaţie cetăţenească studenţilor — căci sînt sigur că avea în vedere şi, dacă nu mai ales, acest lucru — erau extrem de numeroase. Deosebirea flagrantă dintre dispoziţiile legii fundamentale a statului, democratice în sine, şi aplicarea lor în viaţa politică a ţării, deosebire exprimată lapidar prin formula din 176 Scrisoarea pierdută : curat anticonstituţional, da'uniflaţi-1, băieţi!, îi oferea lui Stere prilejul unor observaţii pline de indignare şi de amărăciune în legătură cu lipsa de scrupule a guvernanţilor şi a uneltelor lor pe de o parte şi cu lipsa de conştiinţă cetăţenească a celor mai mulţi dintre locuitorii ţării pe de alta. îl interesau în mod special drepturile şi libertăţile înscrise... foarte frumos în constituţie, dar nu şi în conştiinţa oamenilor, şi, păstrînd, bineînţeles, proporţiile, afirma, pe un plan foarte general, că preşedintele Franţei, de exemplu, avea, de fapt, mai multe drepturi decît regele Angliei, deşi după constituţia franceză toate drepturile emanau de la naţiune, pe cînd după cea engleză ele emanau de la rege. Formaţia mea ca cetăţean conştient, capabil, să disting, în domeniul vieţii social-politice, între legalitate şi ilegalitate şi totodată să mă ridic, pe măsura forţelor mele, împotriva arbitrarului şi abuzurilor regimurilor trecute o datoresc, în cea mai mare măsură, profesorului şi publicistului Constantin Stere. Ca om, el părea şi, cu siguranţă, era realmente distant, autoritar şi puţin apropiat, chiar faţă de unii dintre colaboratorii sau amicii săi. Chestiune de temperament sau, mult mai probabil, rezultat al unor vicisitudini din vremea adolescenţei şi a tinereţe), petrecute în condiţii cu totul nefireşti, cel puţin din punctul nostru de vedere ? Nu pot cita cazuri concrete, dar indirect pot invoca reflectarea literară a acestei atitudini în unul dintre ultimele volume ale vastei sale fresce (de fapt, o imensă autobiografie transpusă pe plan politic general) în preajma revoluţiei, unde cititorii iniţiaţi de pe vremuri au putut identifica, cu destulă uşurinţă, sub înfăţişarea mai mult ori mai puţin deghizată în forma ironiei şi a satirei, pe mulţi dintre membrii anturajului său intim. A treia mare personalitate legată de apariţia „Vieţii româneşti" a fost bine cunoscutul lingvist şi filolog Alexandru Philippide, căruia eu îi datoresc, în cea mai mare măsură, aşa cum am arătat şi cu alte prilejuri, îmbrăţişarea profesiunii mele. Nu ştiu care erau relaţiile dintre Philippide şi Stere înainte de 1906. Date fiind deosebirile, multe esenţiale, dintre dînşii, sînt înclinat să cred că de-abia se cunoşteau, în calitatea lor comună de profesori ai aceleiaşi universităţi. în schimb, Ibrăileanu a fost elevul lui Philippide în sensul oficial al termenului, cel puţin în ultimii ani sau în ultimul an de studii, (Marele filolog fusese numit profesor, deocamdată suplinitor, la catedra special creată pentru el, în toamna anului 1892, cînd Ibrăileanu, judecind după vîrsta sa — avea atunci 21 de ani —■ trebuia să fie încă student şi, întrucît materia de bază a studiilor sale erau limba şi literatura română, este exclus ca el să nu fi urmat cursurile de lingvistică românească, o noutate de mult aşteptată la Universitatea din Iaşi.) în orice caz, Ibrăileanu a devenit colaboratorul lui Philippide, cînd acesta a fost însărcinat (în 1898) de Academia Română cu redactarea Dicţionarului, la care renunţase Haşdeu. Afară de asta sau, mai degrabă, tocmai pentru asta, viitorul conducător al „Vieţii româneşti" avea ■. admiraţie nelimitată pentru Philippide, în care vedea nu numai un mare filolog, ci şi un cunoscător şi un interpret excelent al literaturii greceşti şi latine. Foarte probabil, admiraţia aceasta i-a insuflat-o, cel puţin într-o anumită măsură, şi lui Stere. Fapt este că într-o fotografie colectivă, care datează, cu siguranţă, din anul apariţiei „Vieţii româneşti", Philippide ocupă locul de cinste, la mijloc, avînd în dreapta pe Stere şi Ibrăileanu, iar în stînga pe N. Gane şi Paul Bujor (acesta, codirector, împreună cu Stere). 1 1 în aceeaşi fotografie apar Al. N. Gane, I. Botez (administratorul revistei), C. Botez, G. Pascu, G. Kernbach ( = Gheorghe din Moldova), Octav Botez, M. Carp, I. I. Mironescu şi C. Iîiescu (acesta, tipograful revistei). 12 — Via(a românească 177 Atragerea lui Philippide în cercul „Vieţii româneşti" a contribuit, din capul locului, la prestigiul ştiinţific al acestei reviste, care era, în fond, una de cultură generală. De altfel prezenţa ca codirector al ei a unui naturalist (P. Bujor), înlocuit curînd printr-un biolog (I. Cantacuzino), dovedeşte că Ibrăileanu şi Stere, adevăraţii creatori ai acestei publicaţii, au înţeles că nu poate fi vorba de o revistă pur literară, care, oricît de strălucită ar fi fost, nu se putea menţine multă vreme la înălţimea cuvenită, dovadă atâtea exemple din istoria periodicelor româneşti, care vorbesc în acest sens. Cine cunoaşte volumele de pînă la izbucnirea războiului din 1916—1918, îşi aminteşte uşor că contribuţiile ştiinţifice apărute în „Viaţa românească" au fost, în acea epocă, nu numai importante, ci şi foarte numeroase, chiar în domeniul disciplinelor umanistice. Nu pot spune dacă Philippide frecventa redacţia revistei. Aşa cum l-am cunoscut eu, începînd din toamna anului 1908, cînd i-am devenit student, sînt înclinat să răspund negativ la această chestiune. Ţinea prea mult la timpul cerut de preocupările sale ştiinţifice şi era prea sceptic în ce priveşte rostul contactului cu oamenii, ca să participe, fie şi foarte rar, la discuţii despre manuscrisele cu conţinut literar trimise spre publicare. Căci aceasta constituia tema principală a aşa ziselor şedinţe, oare, cu toată autoritatea lui Ibrăileanu (de altfel „neutilizată" de el), decurgeau, cum era mai mult ori mai puţin inevitabil, destul de nedisciplinat, dat fiind numărul, de obicei mare, al participanţilor. Afară de asta, Philippide exagera, în general cu intenţie (ca rezultat al unor deprinderi vechi, dezvoltate şi cultivate în continuare), grija- de a-şi menaja timpul. Este adevărat că de-a lungul celor şapte ani cît a lucrat la Dicţionar n-a avut o singură zi de odihnă. O dată spusese colaboratorilor săi că-şi va lua o vacanţă de... trei zile, dar nu şi-a luat-o. Iar unui prieten, fost coleg de universitate, venit să-1 vadă şi refuzat, destul de politicos, la întrebarea când poate încerca din nou să-1 viziteze, i-a răspuns nu serios, ci aproape tragic : „Peste zece ani !" (Era data, aproximativă la care credea să-şi poată termina munca la opera începută nu de mult.) A venit după aceea hotărîrea de a întocmi marea sa lucrare Originea românilor (2 volume, cea. 2 000 de pagini), pentru care a trebuit să citească şi să interpreteze o cantitate enormă de izvoare istorice, de studii istorice, filologice şi lingvistice, cu meticulozitatea lui bine cunoscută. De astă dată n-a mai participat de loc la şedinţele Academiei Române, ba vreme de 19 ani înainte de moarte nu s-a deplasat nici pînă la... gară, fiindcă n-a simţit nevoia să facă vreo călătorie, oricît de scurtă, măcar pînă la Bîrlad, oraşul său natal, de pildă. A fost un adevărat monument, viu, al muncii, considerate în sine, ca noţiune abstractă. în intimitate, Philippide era cu totul altul, mai cu seamă după ce a renunţat la sarcina de a alcătui Dicţionarul Academiei (din care, de altfel, redactase aproape o treime, ca să nu mai amintesc faptul că citatele din texte vechi le-a adunat e! însuşi pe fişe). îi plăcea să stea de vorbă, să glumească şi să asculte glume, să-şi amintească de oameni şi întîmplări de altădată, să povestească, cu humor, despre vizita făcută în satul grecesc Milies, de unde-şi trăgea originea familia sa (cu trei generaţii în urmă) ş. a. Foarte numeroşii lui elevi, din 50 de serii (10 la liceu şi 40 la universitate) au putut să-1 cunoască bine, datorită sincerităţii cu care acţiona în toate împrejurările, şi nu cunosc unul singur care să nu-şi fi manifestat, ori de cîte ori i s-a ivit prilejul, nu numai admiraţia pentru savantul, ci şi dragostea pentru omul Philippide. Colaborarea mea la „Viaţa românească" a început, la îndemnul şi ou încurajarea lui Ibrăileanu, încă din anul 1911, cînd eram student. A constat, la început de tot, exclusiv din recenzii, şi numai după primul război mondial (1920) am pu- 178 blicat articole şi studii, nici acestea prea numeroase. Slaba activitate ca colaborator al revistei se explică, în primii ani, prin lipsa de încredere în propriile-mi forţe. Aveam despre toţi cei ce publicau în acest periodic de mare prestigiu o părere aşa de favorabilă, prin însuşi faptul că le apărea numele în ea, încît mi se părea o îndrăzneală prea mare să mă număr şi eu printre ei, mai ales cu nişte simple dări de seamă. (La început nici nu eram în stare să fac altceva vrednic de a vedea lumina tiparului. Afară de asta, contribuţii filologice, singurele pe care le-aş fi putut da eu, veneau de la Al. Philippide ş. a.). Aceeaşi stare de spirit mă împiedica să frecventez prea des redacţia, unde mă simţeam şi mai „mic" decît ca colaborator... de la distanţă. Ibrăileanu mă ironiza pe această temă, dînd a înţelege, fără să creadă totuşi, ci numai spre a mă încuraja, că nu prea eram ataşat de revistă. Atmosfera care domnea în redacţie mă interesa însă, fiindcă era instructivă şi adesea atrăgătoare. Domina, totdeauna, spiritul redactorului responsabil, pe care acolo aveam prilejul să-1 cunosc sub alt aspect decît acela de profesor, deşi manifestările exterioare, atitudinea propriu-zisă faţă de partenerii discuţiei nu erau esenţial diferite, în sensul că îi „trata" aproape la fel ca pe elevii de la liceu, mai exact spus, faţă de aceştia din urmă comportarea lui era, în fond, identică. Dar se aprindea mai uşor şi, adesea, mai violent, prin ridicarea tonului, din cauză că tovarăşii de redacţie „îndrăzneau" să-1 contrazică, de obicei, fără dreptate, sau nu-şi îndeplineau îndatoririle (prezentau tîrziu recenziile, notele pentru „Miscella-nea", nu urmăreau atent corespondenţa cu colaboratorii externi etc.). Printre personalităţile foarte apreciate şi ca prieteni ai revistei, dar şi datorită marii lor valori intelectuale (în sens larg), am avut ocazia să cunosc pe Radu Rosetti, autorul celebrelor lucrări de istorie agrară românească : Pămîntul, sătenii şi stăpînii în Moldova şi Pentru ce s-au răsculat ţăranii ?, căruia „Viaţa românească" i-a publicat, după primul război mondial, cîteva volume de Amintiri şi romanul istoric Cu paloşul. Pentru cine nu ştie, şi marea majoritate a cititorilor, cu siguranţă, nu ştiu ce origine socială avea acest om, socot interesant să-i informez că era nepot de fiică al domnitorului moldovean Grigore Ghioa din timpul războiului Crimeii, fapt care nu 1-a împiedicat să susţină, ştiinţific, pe bază de cercetări minuţioase, ideea, justă, că la început proprietatea de pămînt a fost în ţările noastre colectivă şi cu vremea, prin abuzurile clasei boiereşti, ea a devenit individuală, cu excluderea treptată şi aproape totală a ţăranilor muncitori, spre deosebire de micul burghez „radical" Gheorghe Panu, de pildă, care a luat apărarea moşierilor. Aş mai aminti, în partea finală a acestor amintiri, pe doi dintre colaboratorii contemporani cu mine ai „Vieţii româneşti" : Ernest Triandafil şi Constantin Ale-xandrescu. Ambii au fost elevii lui Ibrăileanu la Liceul Internat, iar ultimul şi la Universitate, şi erau apreciaţi în cel mai înalt grad de redactorul şef al revistei. Ce! dintîi, ajuns profesor la Facultatea de Drept, unde strălucea prin talent şi erudiţie (îşi luase doctoratul la Paris), s-a prăpădit cîţiva ani după primul război mondial. Moartea lui prematură 1-a emoţionat profund pe Ibrăileanu, care a redactat însuşi, la rubrica „Miscellanea", necrologul, unde spunea — îmi aduc aminte şi acum, fără să fi recitit textul — că Triandafil simboliza primăvara şi tinereţea. Pe Alexandrescu 1-a „lansat" (folosesc acest termen, consacrat, cu nuanţa lui cea mai favorabilă) încă din primul an al studenţiei, cînd i-a publicat un bun articol despre I. Păun-Pincio. Au urmat apoi altele, unul, cred, despre Spiridon Popescu, la fel de apreciat. Era discipolul favorit al lui Ibrăileanu şi reprezenta una dintre marile lui speranţe în ce priveşte continuarea, cu succes, a muncii începute de el în domeniul istoriei literare româneşti. Din păcate, înainte de toate, pentru aceasta din urmă, lucrurile nu s-au desfăşurat potrivit aşteptărilor, mai 179 mult decît întemeiate, şi nu numai ale lui Ibrăileanu. Numit după primul război mondial profesor la un liceu din provincie, Alexandrescu s-a lăsat, ca atîţia alţi oameni valoroşi în împrejurări asemănătoare, influenţat de atmosfera aşa de puţin favorabilă muncii intelectuale de creaţie din oraşele noastre provinciale de altădată. Pierzînd contactul direct cu Iaşii, cu „Viaţa românească" şi cu Ibrăileanu însuşi, acest tînăr înzestrat s-a pierdut în marasmul vieţii mic burgheze, lipsind astfel istoria şi critica literară românească de o foiţă autentică. De altfel a murit relativ tînăr, şi aceasta, datorită, cu siguranţă, tot condiţiilor de viaţă din România provincială ele odinioară. Deşi în paginile precedente am schiţat, cum lesne poate observa cititorul, cîteva amintiri despre vechea „Viaţă românească", concretizate mai cu seamă prin prezentarea unor personalităţi, cele mai multe de mare valoare, o concluzie mi se pare necesară, sub forma unui răspuns la întrebarea : Ce-am folosit eu pentru întreaga mea viaţă din contactul cu revista şi mai ales cu atmosfera creată în cercul ei de Ibrăileanu, Stere şi colaboratorii lor imediaţi ? Folosul permanent şi cel mai important a fost de natură social-politică. Am învăţat de la conducătorii acestei reviste — multă vreme fruntaşă între semenele ei <— să înţeleg mai bine şi să apăj-, după puterile mele, dreptatea, omenia, conştiinţa cetăţenească, într-un cuvînt m-am dezvoltat şi m-am apropiat într-o mare măsură de ceea ce trebuie să fie omul adevărat, în primul rînd, ca membru al colectivităţii din care face parte, sensibil la idealurile şi la suferinţele ei, gata să lupte, chiar cu riscuri personale, pentru apărarea celor dintîi şi înlăturarea celor de-al doilea. „Viaţa românească" a fost, înainte de toate, o şcoală de democraţie social-politică, pe baze burgheze, e adevărat, dar foarte înaintate. Dovada concretă o constituie numeroşii fii ai ţării noastre, mulţi dispăruţi, mulţi alţii în viaţă, care au frecventat, direct, sau indirect, această înaltă şcoală. Stîlpi ai „Vieţii româneşti" de La urc ni iu Preuţescu — Et in Arcadia ego — i eu am fost în Arcadia... în ţara fericirii şi a lipsei de griji, în ţara iluziilor şi a idealului, în oaza bucuriei din deşertul deşertăciunilor, pe pămîntul tare şi fecund în insula din marea vieţii. Cînd, la sfîrşitul clasei a 4-a. la Liceul Internat din Iaşi, în ultima zi dc curs, elevul preferat al profesorului, colegul şi cel mai bun prieten al meu —, de toată viaţa —, i-a dus la catedră buchetul de trandafiri de la „Grabovesky" şi i-a spus, în numele clasei, cuvintele de despărţire, Vasile Bogrea, îndemnîndu-ne să învăţăm şi să adunăm cultură, ne răspundea emoţionat cu cîteva idei şi sentimente, în care folosea imaginea lui Jean-Jacques Rousseau. Călătorul ostenit urcă muntele sîngerînd prin spini şi pietre, cade şi se ridică, face ultimele eforturi, ajunge greu, istovit, în vîrf. Cînd priveşte înapoi, în vale, vede că drumul urcuşului său chinuit era un minunat covor de trandafiri. în jocul acestui proces de magie şi de farmec ne întoarcem în trecut, care este singurul real, timp consumat, viaţă zidită în lucruri şi întîmplări, — şi îl idealizăm, — purtktdu-ne gîndul în Arcadia fericită. 180 Din cîteva episoade şi crîmpeie de amintiri vreau să închipui acel „detaliu" din icoana Arca di ei mele, care se leagă direct şi mai mult indirect de „Viaţa românească", în vacanţele primelor 4 clase de la Internat şi în cei 2 ani de război, cînd şcoala noastră era spital pentru răniţi şi noi elevii ne pregăteam cum puteam, pe unde ne aflam şi dădeam examene în particular, am citit şi eu întreaga colecţie a „Vieţii româneşti",... sărind însă unele rubrici. Cu fiecare zi de lectură se înfiripa în sufletul meu un sentiment de admiraţie şi de neţărmurit respect pentru ce însemna această revistă. După ce am revenit la Internat, după război, într-un an deveneam student. Nu-Î cunoşteam pe Ibrăileanu şi cînd a intrat în sală am fost parcă înfiorat de omul Ia care mă uitam. Mă pironeam în cărbunii aprinşi care-i luminau faţa galbenă umbrită din toate părţile de părul aproape negru, mult, mare şi vîlvoi, — şi în cap şi în barbă, — figura şi înfăţişarea întreagă mă impresionau şi mă fascinau, îşi ţinea cursul totdeauna seara la ora 7 şi iarăşi totdeauna în clădirea mică de Ia vale de Universitate, dinspre colţul cu strada Toma Cosma, unde erau sala şi biblioteca seminarului Facultăţii de Litere. Parcă anume nu într-un amfiteatru, cu locul profesorului mai sus — pe catedră. Studenţi mulţi, nu aveau decît puţini locuri pe scaune în jurul celor două mese lungi, mulţi stăteau în picioare. Nici un zgomot, nici o mişcare în toată înghesuiala, o tăcere de biserică şi de mister. Ibrăileanu, iarna păstrând paltonul pe umeri..., se aşeza în fotoliul de piele de la capătul unei mese şi... vorbea. încet, fără nici un artificiu retoric, fără nici un gest, vorbea înşi-rînd gin du rile care se rînduiau atunci înaintea noastră şi exprimarea lor era uşoară, obişnuită şi calmă, ca o apă de şes strînsă între maluri înguste, a cărei curgere nu o auzi şi nici nu o vezi, a cărei frumuseţe ţi se impune, nu de la suprafaţa pînzei lucii, ci de la adîncimea bănuită, care îţi solicită gîndirea şi emoţia. Nu era profesorul unei prelegeri, ci un om învăţat şi un înţelept care... primea acasă pe ucenicii şi admiratorii lui, cu care stătea de vorbă,... vorbind numai el. Cu dragoste şi cu sinceritate, urmărind firul de la timiditatea şi naivitatea duioasă a începuturilor pînă Ia perioadele de avînt eroic, pînă la culmile dinspre sfîrşitul veacului trecut. Ca să ajungă, vorbind despre Alecsandri, să ne spună într-o imensă abstragere, relevând puterea de abstracţie a poporului care a găsit exprimarea cea mai fericită a conţinutului sentimentului de iubire, în-conjurîndu-1 total şi exclusiv de neant... „chiar dacă din Alecsandri nu ne-ar ii rămas decît aceste 2 versuri din Steluţa : „Pe cî ud eram în lume, Tu singură şi eu", încă marele poet ar fi fost considerat atingînd geniul". Ca să ajungă Ia Eminescu, despre care spunea : „Dacă nu ar fi avut numai 10 ani de creaţie, dacă ar fi scris într-o limbă pe care nu era nevoit să o construiască singur, dacă limba în care a scris ar fi fost o limbă de circulaţie universală... Luceafărul nostru ar fi fost cel mai mare poet al lumii din tot secolul al 19-lea". Iubind cu discreţie, dar cu cea mai mare pasiune pămintul şi peisajul românesc, poporul şi multele lui virtuţi şi frumuseţi, Ibrăileanu comunica ascultă- D. D. Pătrăşcanu torului dragostea şi admiraţia pentru operele de artă care împodobesc istoria literaturii române. Şi nu urmărea cu sistem şi metode didacticiste gîndirea şi învăţătura sa, ci vroia şi încerca să sădească în inima studenţilor entuziasmul şi dragostea pentru literatura şi arta unui popor de ţărani, către care trebuia să se îndrepte toată atenţia şi pentru care trebuiau să se facă toate sforţările de a-1 ridica ipe o treaptă superioară de viaţă din ,punct de vedere economic şi ipultural. Alţii au chemarea şi competenţa de a întreprinde studii şi a formula concluzii de ansamblu asupra operei acestei mari reviste şi în diversele ei etape şi stadii. Mă socotesc dator a face şi eu o reflecţie de ordin general. „Viaţa românească" a răspuns unor condiţii sociale şi istorice, la începutul secolului, în care opera pe care a întreprins-o a fost de o reală eficacitate, nu de aparenţă ci de esenţă. Mentorul adevărat, spiritus rector, de-a lungul timpului, pînă la transferarea revistei la Bucureşti, în 1933, a fost Ibrăileanu, care s-a bucurat în permanenţă de un prestigiu şi de o autoritate incontestabile. Învăţătura lui profundă, forţa de pătrundere şi înţelegere a fenomenului literar în toate implicaţiile lui sociale şi utilitare, în .urmărirea unui ţel de care nu se poate lipsi nici o acţiune umană şi deci nici fenomenul literar în ansamblul său, puterea extraordinară de abstracţie şi în acelaşi timp de fantezie creatoare, amîndouă îmbinate şi controlate de un sigur echilibru interior şi de un rar simţ al proporţiilor şi armoniei, forţa spiritului său critic şi desăvîrşita lui probitate şi bună credinţă, totdeauna reale şi actuale în discutarea ideilor, luciditatea permanentă, — i-au impus totdeauna sfatul şi directivele. „Viaţa românească" era cea mai răspîndită şi citită revistă din toată ţara. ★ înspre primăvara anului 1924, după ce lipsisem din Universitate un an pentru a-mi face stagiul militar, cînd îmi pregăteam examenele de licenţă la Filosofic, cineva mi-a transmis invitaţia de a-1 vizita pe Octav Botez. îl cunoşteam din articolele de critică literară pe care le scria la „Viaţa românească", îl avusesem cîteva luni şi profesor de psihologie şi logică la „Internat", fără să fi avut contacte personale. Mă ruga să-i suplinesc catedra la „Liceul Naţional" pînă la sfîrşitul anului, el aflîndu-se în concediu în vederea susţinerii tezei sale de doctorat. Am stat atunci mult de vorbă cu el, în casa modestă din strada Albineţ, în biblioteca lui bogată, de filosofie şi literatură. L-am vizitat pe urmă în mai multe rînduri, făcîndu-mi mare plăcere gîndirea serioasă şi totdeauna atentă şi documentată, pînă la limita dificilă a exprimării, din cauza controlului permanent asupra afirmaţiilor, pe care se trudea să le lipsească de erori. îmi împrumuta cărţi foarte bune şi odată mi-a dăruit un volum de sociologie al lui Bougie, — el avea 2 exemplare, — pe care îl am şi acum şi-mi aminteşte de omul bun şi modest, de învăţatul critic şi filosof care era Octav Botez. La Liceul Naţional, elevii erau obraznici şi nedisciplinaţi, nu ca „la noi la Internat". Profesorii trebuiau să aibă multă autoritate personală ca să nu sufere neplăceri. Eu eram suplinitor la o mulţime de obiecte : filosofie, franceză, latină, germană, — şi la cursul superior. Vroiam să-mi fac un rînd de haine noi, era inflaţie, moneda se devaloriza, şi mă luptam cu ore în toate zilele, slab, obosit şi enervat pentru că acasă nu-mi pregăteam lecţiile ci... licenţa mea. Nu înţelegeam să fiu „suplinitorul" gîndit de elevi, care le... „îndrepta" notele, la care puteau să nu înveţe. Eram ostenit, dar concentrat asupra temelor şi asupra elevilor, explicînd, ascultînd. — „Domnule profesor, îmi formula... „ajutorul" într-o zi un elev din clasa a 8-a, vă rog să ne explicaţi lecţia în franţuzeşte, ştiţi... trebuie să ne deprindem, 182 noi dăm bacalaureatul şi ni se cere..." Clasa murmura, unii rîdeau pe înfundate. Eu eram, desigur, în încurcătură, nu vorbeam franţuzeşte, nu făcusem exerciţii destule şi nu aveam uzajul, dar... le-am răspuns aproape imediat că au dreptate şi am început a vorbi despre Emile Augier şi opera lui în franţuzeşte, cred că aproximativ corect şi oarecum curgător, dar traducînd mereu în minte ceea ce gîndeam cu mai multe „îî-uri" intreruptive ca deobicei şi conducîndu-mă cu destulă abilitate de textul manualului. Elevii s-au astîmpărat şi au devenit serioşi, dar după cîteva zile mă huiduiau la ieşire, în recreaţie. în cancelarie „colegii" discutau cazul. — „Ascultă, dragă, fii mai domol, nu te aprinde şi nu exagera rîvna, nu-i bine să fii prea sever. Nu se face aşa cariera de profesor, ai să-ţi distrugi plămînii, ai să te îmbolnăveşti. Mai multă îngăduinţă cu elevii şi mai multă grijă de dumneata, eşti la început şi drumul e lung şi greu". Colegul care îmi dădea aceste sfaturi din toată inima şi cu blîndeţe, impresionat de figura mea palidă, era Cos-tache Botez, învăţatul profesor de limba şi literatura română, şi el colaborator de temelie în redacţia „Vieţii româneşti". Mă cunoştea de la Seminarul pedagogic unde făcea lecţii model pentru studenţi şi unde, într-un timp, aveam funcţia de bibliotecar. Era frate cu fostul decan al Facultăţii de litere, profesorul loan Botez, care pe lîngă volumele sale de studii şi aspecte din civilizaţia engleză a publicat în „Viaţa românească" articole referitoare la opera lui Shakespeare, unul deosebit de valoros asupra caracterului de „justiţiar" al lui Hamlet. Amîndoi făceau parte din generaţia fondatorilor revistei. Eram coleg şi prieten — în liceu şi la Facultate — cu fiul lui loan Botez şi am avut deseori prilejul de a-1 vedea pe profesor, bucu-rîndu-mă nu numai de anume „trataţii" dar şi de hazul şi spiritul vorbei lui. ★ De mult, de cînd intrasem în liceu, ştiam că „cercul" de la „Viaţa românească" îşi făcea vilegiatura la mînăstirile din judeţul Neamţ. într-o van, ducîn-du-mă la Varatec, plimbare aproape de fiecare zi, — am văzut într-o trăsură în care vizitiul era... o femeie din satul meu, pe Ibrăileanu şi pe D. D. i*atraşcanu, ieşind din mînăstire pe „Total", adică pe drumul care ducea în Valea Seacă şi mai departe pînă la „Coşere" în Şoseaua mare dintre Piatra şi Tîrgul Aeamţ. Nu ştiu de ce îi spuneam noi, băştinaşii... „total" părţii dinspre mînăstire a acelui drum. De o parte şi de alta a lui, cum ai spune pe „trotuar", erau cireş1' mulţi şi bătrîni, cei mai mulţi amari ; cu cireşe de acolo, mari şi negre ca ochii fcegri, făceau măicuţele vestitele şerbeturi şî dulceţuri de cireşe amare. „Coşerele" wrau răspîntia drumurilor şi locul unde se aflau înainte magaziile şi grajdurile moşierului. Pe această alee de cireşi i-am văzut pe cei doi scriitori, amîndoi în straie albe şi veseli. I-am petrecut pînă departe cu ochii şi mă bucuram, erau deci în mînăstire. Rîdeau, rîdeau aproape zgomotos. Pătrăşcanu povestea şi rîdea, Ibrăileanu tăcea şi rîdea. „Cumătră Ileana"... vizitiul, fusese de mult cununată de părinţii mei, era acum văduvă, vrednică tare şi bărbătoasă, avea grijă de gospodărie şi de copii şi în lunile de vară făcea şi birjărde improvizată, — între mînăstiri, la băile Băltăţeşti, pînă la tîrg. Rîdea şi-mi povestea mai tîrziu că „s-a împrietenit" cu cei doi boieri, care vin de multe ori în poarta mînăstirii, unde ea aşteaptă pe capra trăsurii şi ei o roagă să-i plimbe pe Total pînă Ia Coşere. — „Da... rîd şi povestesc boerii ca şi noi ţăranii, mai ales cel cu barba ascuţită şi roşie rîdea şi povestea într-o zi, da... am auzit şi eu asta în poartă... de la maici, — că celălalt boer a cumpărat toţi cucoşii maicilor, dimprejur, că nu putea dormi de ei, da eu nu cred... ca să rîdă aşa de cucoşi". Şi Ibrăileanu şi Pătrăşcanu erau cu familia, eu eram coleg .şi prieten cu băieţii şi cu fetele lor. Făceam aproape în fiecare seară plimbarea pînă la fîneaţa mînăstirii, de 183 o parte şi de alta a „Totalului", întîi pe cărările din întinsul covor de „ochiul boului", mai tîrziu, după coasă, printre căpiţele de fin. Cîntece şi glume, miros de flori ori de fîn cosit, răsărea luna, ne întorceam. De câteva ori am ieşit şi cu Ibrăileanu, nu aşa departe. Şi acasă la maica Evlampia. „la Schimbare", în ceardacul larg, cu scândurile mari şi late, podite de-a lungul, totdeauna spălate, aproape albe, — şi la plimbarea cu noi, Ibrăileanu vorbea,... mai mult el,... de frumuseţea locurilor, de Ceahlău, pe care-1 urcase în tinereţe, de ţărani şi de obiceiurile lor, de tristeţea pierderii inevitabile a portului ţărănesc : ...,,e antieconomic şi nepractic,... pînză albă, se murdăreşte repede, podoabele, cusăturile cer mult timp, pieptarele nu se pot spăla..., viaţă patriarhală, timp mult,... trecut şi amintire." Mă duceam acasă la Ibrăileanu, pe urmă şi la Iaşi, de cîte ori înţelegeam că doreşte să nu-1 deranjez. îmi recomanda lectură, era încîntat de Anatoie France, de Kipling, îi plăcea peisajul exotic, îşi realiza în imaginaţia sa, — deopotrivă crudă şi controlată de marea lui putere de abstracţie, — jungla cu toată flora luxuriantă şi cu fauna de lei şi de tigri. într-un rînd mi-a povestit rizind că a întîlnit pe Sadoveanu şi pe Costache Botez; veneau de undeva pe Lăpuşneanu, ducîn-du-se acasă. Erau îmbrăcaţi curios, cu pălării verzi şi cu cizme, cu surtuce închise şi cu cătărămi şi cingători late, cu tuburi multe, unul lîngă altul, cu puşti în spate. — „De unde veniţi, bre, în echipamentul acesta aşa de înfricoşător?" i-a întrebat Ibrăileanu. —■ De la vînătoare,... vînătoare de lupi, au răspuns ei. — Şi aţi prins, aţi împuşcat vre-un lup ? — Nu, nici n-am văzut măcar. „Bine, dar atunci de ce nu spuneţi că aţi fost la vînătoare de lei, ori de tigri ?" a glumit fără să rîdă Ibrăileanu, pentru care golul din ceea ce era esenţial în expediţie, se putea umple imaginativ şi abstract, ca orice schemă, fără consecinţa nici unei alterări, cu oricare din stăpînii junglei. Mai tîrziu, Ibrăileanu m-a îndemnat să scriu, să public ceva în „Viaţa românească", să încep cu recenzii asupra cărţilor mai noi pe care le citeam. Aşa se explică faptul că din 1926 pînă tîrziu în timpul războiului, am devenit şi eu un modest şi sporadic colaborator al revistei, pe coperta căreia, de mic, citeam cu evlavie, formulînd cumva şi pentru mine un ideal vag, — numele... scriitorilor, — publicînd recenzii, note pe marginea cărţilor şi cîteva studii de filozofie juridică. L-am văzut pe Ibrăileanu de două ori în patul său de la Sanatoriul St. Vincent de Paul din Bucureşti, slăbit, nu atît de durerile fizice cît de suferinţele morale, pe care indiscreţia boalei şi a spitalului le imprima unei inimi aşa de ingenui, aşa de delicate, aşa de duioase. Era pentru ultima oară. ★ Fusesem numit magistrat supleant în Tribunalul Iaşi din 1924 şi în urma examenului de capacitate am fost înaintat, în toamna anului 1927, judecător de şedinţă în Tribunalul Ilfov. Eram de mai mult de o lună în Bucureşti, locuind provizoriu la un prieten, nu găseam locuinţă, o odaie mobilată cît de sumar, la un preţ moderat. Căutam mereu şi întîrziam. într-o duminică la amiază vizitam o expoziţie de pictură la Ateneu. După ora 1 intrau de-odată în sală multe persoane. Am recunoscut imediat pe D. D. Patraşcartu, care fusese la concertul simfonic cu cucoana 184 Luereţia şi eu Ziziea, atunci studentă. Zîmbete, îmbrăţişări şi felicitări pentru „meritata înaintare". — informaţii,... „unde locuiesc... vină pe la noi" şi, — după ce află de provizoratul meu şi de dificultăţile ce aveam, — scriitorul stătu o clipă gîn-dind ceva şi spuse tare... „Lucreţie, să-1 luăm la noi în odăiţa de sus, ce părere ai, vorbeşte cu Cornelie". Femeia distinsă şi fină, graţioasă dar pornită spre haz şi veselie, care era Cucoana Lucreţia, avu părere bună şi o însoţi bucuroasă cu o explozie de rîs pentru spontana alungare a necazului de care mă plîngeam. A doua zi eram instalat în casa lor din actualul bulevard G. Coşbuc, la Bond. Casa era frumoasă şi încăpătoare, construită dinaintea primului război. într-un interviu publicat în „Adevărul literar", scriitorul, care acum trăia cu familia dintr-un buget foarte modest, alimentat de veniturile ce-i aduceau lucrările literare şi manualele de istorie, la care lucra continuu, spunea că şi-a făcut-o „încurcîndu-se şi descurcîndu-se". în prima fază a încurcăturilor, a zidit-o şi s-a aşezat în ea, în cea de a doua, care a ţinut mai mult, s-a descurcat plătind mereu datorii, capete şi dobînzi, devenind proprietar liber de orice servituti... Cămăruţa mea era izolată, mai sus decît etajul casei cu scară directă întunecoasă şi îngustă, răsucită în loc, care dădea într-o frîn-tură de curte. Nu încăpeau decît patul, un dulap de haine, o măsuţă şi un scaun. Aveam şi o chiuvetă între dulap şi pat. Mă... autogospodăream. Duduia Cornelie era sora scriitorului, delicată şi blajină ca şi el; mi-a cerut bani puţini, cămăruţa de la mansardă era venitul ei... moşia ei. Luam masa Ia un restaurant în cartier şi seara, cînd veneam acasă, îl întîlneam afară pe „Domnit Pătrăşcanu" sau pe altcineva din familie, intram în holul cu scară la etaj, unde erau biroul şi dormitoarele, — parcă văd pe trepte, la cotitură vasele mari chinezeşti şi pe balustrada de stejar frumosul şal oriental, — şi treceam apoi într-o odaie largă, spaţioasă, drept pe colţul dintre Bond şi strada Albă, unde aveau loc întîlniri de familii, de prieteni, unde adeseori ascultam muzică bună, executată la pian. Uneori stăteam cu toţii de vorbă acolo şi scriitorul se cobora din birou numai ca să ne întrebe de vreun cuvînt sau vreo expresie care s-ar potrivi mai bine pentru o anumită replică, rîzînd şi făcînd haz de imaginea care-1 preocupa. Rîsul era contagios şi ne prindea pe toţi ; scriitorul avea înţelegere şi simpatie pentru eroii săi, pe care „nu-i făcea de rîsul lumii". Spiritul de observaţie al lui Pătrăşcanu era afectat de slăbiciunile omeneşti care creau situaţii comice, dar rîsul său era însoţit de milă şi de bunătate. Eram încîntat cînd auzeam paşi pe scări, ştiam că mă pofteşte careva din băieţi la vreo reuniune ori îmi aduce biletul pentru concert. Mă duceam cu ei în fiecare duminică, în ultima bancă din sală, acolo erau mai ieftine biletele, dar se găseau greu. îmi părea rău că venea vremea să-i părăsesc, era o atmosferă caldă, prietenească şi în acelaşi timp aleasă, distinsă, intelectuală. Domnu Pătrăşcanu se interesa de mtîmplările din Palatul Justiţiei, avea prieteni avocaţi, îi plăcea să povestească. Mă poftea cîteodată şi pe mine spre seară, la ceai, în sufrageria împodobită cu faianţă şi ceramică atârnată pe pereţi, deasupra lambriului de stejar. îi plăcea să pregătească singur ceaiul şi cafeaua, susţinînd în aceasta o „ştiinţă şi o artă", pe care eu nu le-am priceput şi apreciat niciodată. — „Domn Preuţăscu", mi se adresa cu puţin timp înaintea mutării mele şi-mi pronunţa numele căutîndu-i sonorităţi şi armonii pe care le găsea îndulcind şi vocala şi... consoana din temă, „spune-mi şi mic întâmplarea pe care i-ai povestit-o Lucreţiei, că ea nu reuşeşte să mi-o spună, o apucă rîsul dinainte"... în adevăr le povestisem la toţi ceva de haz şi aşi însoţit povestirea şi cu anume exhibiţii... coregrafice. 185 Era vorba de o vizită neobişnuită pe care o primisem sus în odăiţa mea. Se apropia un an de cînd venisem în Bucureşti, eram judecător sindic şi într-o seară rece de octombrie, după orele de tribunal, m-am dus cu grefierul la magazinul din Calea Griviţei, al unui negustor de manufactură, care fusese declarat în stare ,de faliment. Trebuia să aplic sigilii, să iau registrele şi cheile, să închei un proces-verbal. Acolo am avut un incident penibil cu proprietarul firmei, un tînăr voinic, foarte nervos şi aparent revoltat, deşi poate că era numai surescitat şi necăjit că eşuase în încercarea lui. Drept răspuns întrebărilor ce i le puneam, m-a ofensat grav prin atitudine şi chiar prin cuvintele sale. I-am atras atenţia că se face vinovat de ultraj, şi i-am pretins scuze, dar el a refuzat. Am scris procesul-verbal de ultraj, pe care l-am trimes la Comisariat prin grefier. Pedeapsa prevăzută de lege era serioasă şi comisarul îi comunicase desigur că trebuie să-1 înainteze la tribunal sub stare de arest. A doua zi dimineaţa stăteam la măsuţa mea şi citeam, cum făceam în fiecare zi, cîteva ore, înaintea prînzului, după care mă duceam la tribunal. Am auzit paşi grei şi nesiguri pe scări. Deschid uşa şi văd o cucoană plăcută la înfăţişare, de vîrstă mijlocie, îmbrăcată corect în negru, cu pardesiu şi cu o pălărie simplă. N-am avut răgazul de a o întreba nimic şi femeia a intrat gîfîind în odaie, izbucnind în plîns. Era mama acelui negustor, mă ruga, mă implora să-1 iert. Nu-i puteam explica nimic, plîngea. Nu ştiam ce să fac, îi spuneam că am să văd, că fusesem insultat, că... La un moment dat îmi cade în genunchi şi-mi cuprinde picioarele, intonînd egal şi monoton, după răstimpuri întretăiate de plîns, cuvinte puţine, repetate, de iertare. Mă impresiona şi mă durea, prăbuşită în faţa mea în genunchi o femee care..., mama... vai, dar cum m-a găsit, cît a umblat şi pe unde, pe cine a întrebat,... plînsul ei monoton îmi sfredelea urechile. Nu vroiam să aud, mi le-am astupat cu mîinile amîndouă. „Doamnă, am protestat, nu se poate, vă rog ridicaţi-vă, vă rog." Femeia stătea jos cu capul pe picioarele mele. M-am aplecat şi am ridicat-o cu greu, am încercat explicaţii. Din nou s-a prăbuşit pe podea îngînînd cîteva vorbe, încet, printre suspine. Atunci, ...de milă,... de ruşine, m-am lăsat şi eu în genunchi, ca să-şi dea seama că nu-i accept umilinţa, că nu trebuie să stea în genunchi, că fusesem insultat, că eu reprezentam statul şi autoritatea, că am să văd, poate... Am rugat-o să se scoale, adică să ne sculăm, amîndoi, şi eu... şi ne-am ridicat împreună tot încet, încet. Dar iar s-a lăsat jos, iar m-am lăsat şi eu. îmi dădeam seama de ridicolul scenei, nu puteam nici rîde, nici plînge, nici vorbi. De vreo 3—4 ori s-a repetat scena aceasta de litanie într-o casă ciudată de rugăciune. Ne plecam în genunchi amîndoi în acelaşi timp şi ne ridicam iarăşi amîndoi în acelaşi timp şi în ritmul lent pe care-1 condiţionau atmosfera şi suspinele psalmodiate ale femeii, ca în faţa chipului cioplit al vreunui zeu păgîn, nu-mi imaginam cum şi unde, aşezat în odăiţa mea. Am reuşit s-o liniştesc numai pri-mindu-i ruga şi a plecat mulţumindu-mi cu lacrimi vărsate pe mîinile mele pentru făgăduiala ce-i făceam că voi retrage procesul-verbal şi că voi telefona comisarului imediat ce ajung la tribunal. Scriitorul a ascultat povestirea mea, a rîs şi s-a amuzat închipuindu-şi scena îngenunchierii mele şi a acelei doamne, — cum ne aplecam şi ne ridicam amîndoi unul în faţa altuia, — dar la sfîrşit, în ochii lui mici s-a strivit o lacrimă. M-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, făgăduindu-mi că va scrie povestirea .- „Bine ai făcut, domn' Preuţescu, ofensa pe care ţi-a făcut-o fiul a fost sipălată de lacrimele mamei." 186 Amintiri de la „Viaţa românească" do D. I. Suchianu spune că numai literatura realistă are valoare de artă, nu-i numai o opiniune ci şi o constatare. A spune că originalitatea în competiţia internaţională se măsoară cu gradul de specificitate naţională —, iarăşi nu-i numai o judecată, ci şi o observaţie. A fi antirasist, a fi democrat, a iubi pe cei mici nu înseamnă numai a avea păreri, înseamnă a fi om. A crede că e firesc să descrii în romane ţărani într-o ţară unde 95% din locuitori erau ţărani, nu-i o concluzie ci un fapt. Dacă vreţi o definiţie exactă a „doctrinei" grupării de la „Viaţa românească" cred că cea mai precisă ar fi aceasta: „n-a existat o singură idee frumoasă şi morală, o singură idee progresistă, căreia ea să-i fi rămas în urmă". Un exemplu. în plin fascism, în vremea prigoanei anti-comuniste, „Viaţa românească" a avut o fază de marcată simpatie comunistă, o lungă epocă de aproape zece ani în care ea a fost singura publicaţie net progresistă din România. Peste douăzeci din colaboratorii permanenţi erau comunişti, iar ajutorul meu direct, omul înţelept cu care la fiecare pas mă consultam în tot ce făceam, era Alexandru Graur. Trebuie să adaug că acestei perioade îi corespunde calitativ, ca nivel artistic şi intelectual, unul din momentele cele mai bune din istoria revistei. în fine, mai amintesc ceva. Eram pe atunci consilier la Consiliul Legislativ. în localul Consiliului, în orele cînd nu era serviciu, ţineam uneori reuniuni mai ample cu colaboratorii revistei, aşa că aprozii erau obişnuiţi cu asemenea şedinţe largi şi nu le dădeau nici-o atenţie specială. La rugămintea tovarăşului Voitinovici, am pus acest local ia dispoziţia celor două celule clandestine ale magistraţilor. Un mod concret, pentru „Viaţa românească", de a-şi arăta simpatiile ei democratice. Ralea, Ibrăileanu şi cu mine am discutat cîndva, foarte pe larg, foarte aprins şi foarte sever „Cazul Stere". Am reuşit să-1 convingem pe domnu' Ibrăileanu în sensul concluziei noastre. Să presupunem (ziceam noi) că ar fi fost oportună, pentru un scurt moment, varianta poporanistă, în aşteptarea creării unei industrii consistente şi unui proletariat urban mai numeros ; oricît de utilă cauzei marxiste finale o asemenea tactică ar putea să fie —, totuşi, a te înscrie la liberali, rămîne un act inadmisibil ; necondiţionat inadmisibil. A face acest lucru, de capul tău, tîrînd după tine o seamă de foşti socialişti, aşa ceva aruncă pe viaţa unui om o pată indelebilă. Stere nu şi-a dat poate seama. Dar odată ce a făcut asta, trebuia să se aştepte de atunci înainte la insuccese pe toate liniile. în ciuda pătrunzătoarei, profeticei sale inteligenţe politice ; în ciuda eroicului său curaj personal în atîtea împrejurâ-i dificile, acest om admirabil s-a stigmatizat singur, şi şi-a prefăcut singur viaţa într-un viitor calvar. Adăugaţi şi faptul că el, cînd şi cînd, mai făcea cîte o gafă uriaşă, ca de pildă osteneala pe care şi-a dat-o pentru fuziunea ţărăniştilor cu naţionalii ardeleni. E de altfel caracteristic cum „Viaţa românească", la rubrica Miscellanea, care angaja revista, a dezaprobat sută la sută această morganatică împerechere ; ceva mai mult: a considerat-o chiar ca semi-ne-făcută. Cum şi era. Şi e picant de amintit că tocmai grupul Stere avea să producă sciziunea... în anii cînd Ostrovski era ambasador al Uniunii Sovietice în România, Ralea şi cu .mine întreţineam cu el relaţii. Ne duceam uneori cu maşinile la Olteniţa să petrecem pe malul Dunării. Stere, care ştia de aceasta, m-a rugat să4 conving pe Ostrovski să vină să-i facă o vizită la Bucov (o casă cu grădină, lîngă Ploeşti, 187 ermitajul lui Stere). Astfel, am ajuns acolo, împreună cu Ostrovski, la 10 dimineaţa şi am plecat la 11 noaptea. în timpul meselor se vorbea franţuzeşte. Restul timpului, adică vreo 9 ore din 14, Stere şi Ostrovski au vorbit numai ruseşte, în doi. Nu ştiu ce şi-au spus. Ştiu însă ce a declarat Stere pe franţuzeşte, de faţă cu d-na Stere, cu tânărul Ioni (fiul lui Stere) şi Silvia .(fiica d-nei Stere). A spus aşa : „Acum se poate purcede la o politică muncitorească pur marxistă. în consecinţă, în expunerea de motive a noului proiect de Constituţie a ţării elaborat de mine pentru partidul ţărănesc, explic toate acestea şi atribui clasei muncitoreşti un loc egal cu acel al ţărănimii, ba chiar un fel de prioritate. Programul meu din trecut a murit. „Ceva mai mult. în revista „Viaţa românească" am scris un lung studiu în mai multe numere asupra Revoluţiei din Octombrie. Duc naraţia pînă la preluarea puterii de maximalişti şi declar mereu, de-a lungul lucrării, că numai bolşevicii puteau duce la bun sfîrşit revoluţia şi chiar salva ţara pur şi simplu. Aşa că singurul adjectiv pe care e just să-1 folosească despre mine dicţionarele dv. este acela de bolşevic. Acest epitet pe care duşmanii mi-1 dau fără să-i rog, prietenii să mi-1 dea măcar cînd îi rog..." Aceste declaraţii le cunosc nu numai cele cinci persoane de faţă, dar şi altele, între altele diplomaţii sovietici care au venit după plecarea lui Ostrovski. Pe semne Ostrovski, sau cancelaria, i-a pus pe aceştia în curent, căci din conversaţiile mele cu ei reieşea aşa. Cu aceşti noi diplomaţi sovietici am fost în raporturi încă şî mai strînse. Devenisem directorul general al Cinematografiei, la acelaşi minister unde era şi Direcţia Presei; şi şeful misiunii sovietice Kokulev venea aproape săptămînal, fie la minister, fie la „Viaţa românească" să se consulte cu mine pentru a dejuca felurite mizerii care se făceau gazetelor şi filmelor sovietice. Nici nu-i venea să creadă cînd i-am înmînat un număr vechi al „Vieţii româneşti" închinat Revoluţiei din Octombrie şi realizărilor sovietice. Dar numărul într-adevăr senzaţional avea să fie acela din decembrie 1939. Tînărul comunist care sub pseudonimul V. Nicolau scria cronica militară, făcea o analiză a războiului din Finlanda demascînd monopolurile interesate ale Angliei în această afacere. Reuşisem să adorm vigilenţa cenzurii. Imediat ce a apărut numărul, l-am sfătuit pe Kokulev să cumpere un mare număr de exemplare, căci cu siguranţă numărul avea să fie confiscat. Ceea ce s-a şi întîmplat. Astfel, revista noastră se poate mîndri de a fi fost singura publicaţie din acea vreme care să fi spus adevărul în această chestiune. în perioada 1937—1940, tot ce era de seamă în intelectualitatea comunistă sau simpatizantă a ideilor partidului se număra printre colaboratorii permanenţi. Cu Ştefan Voicu a avut loc o întîmplare mai specială. Fusese implicat într-un proces şi arestat. în calitate de colaborator al revistei noastre, a cerut să se admită mărturia directorului revistei. Eu îmi rupsesem piciorul şi şedeam, imobilizat, în gips. îmi era deci, după toate aparenţele, imposibil să vin la tribunalul militar. Cum însă chestiunea era gravă şi aveam impresia că intervenţia mea ar putea avea oarecare eficacitate, mi-am procurat o pereche de cîrji şi m-am dus să vorbesc la Tribunal cu colonelul Dumitru, preşedintele instanţei. Am depus şi mărturie în şedinţă. .Nu ţin minte precis ce am spus. Ştiu doar că prestigiul revistei a avut efect asupra instanţei şi Voicu a fost achitat. 1,88 Ca să ne dăm seama de nivelul revistei în acea perioadă, e suficient să citez numele titularilor rubricilor fixe : G. Oprescu, pentru cronica plastică ; G. Călinescu, cronica literară ; Al. Graur, cronica lingvistică; P. Vencov, cronica ştiinţifică ; Stanciu Stoian, cronica pedagogică ; Dr. Marius Nasta, cronica medicală ; Vera Pamfil, cronica evenimentelor din Uniunea Sovietică (soţul ei, el însuşi colaborator la revista noastră, avea să fie mai tîrziu comandant de partizani). Sadoveanu, care iubea revista ca pe copilul lui, spunea că acea perioadă fusese una dintre cele mai bune ale ei. In deosebi era încîntat că redeşteptasem tonul viu de polemică culturală. Atunci au apărut cele mai caustice observaţii despre Nicolae Iorga, personaj tabu. în legătură cu aceasta, trebuie să relatez o foarte curioasă situaţie. „Viaţa românească" I-a atacat adesea pe Iorga (care nu se „înjosea" să răspundă), dar niciodată nu a avut relaţii personale cu el. Pare straniu, căci cei de la „Viaţa românească" aveau o imensă admiraţie pentru Iorga, îl considerau genial, iar din punct de vedere literar îl socoteau un mare scriitor. Pe Caragiale, pe Vlahuţă, pe Panait Istrati, pe Arghezi, „Viaţa românească" îi chema şi se desfăta în compania lor. A avea însă relaţii directe cu Iorga, cei de la „Viaţa românească" socoteau că este o imposibilitate morală. Iorga nu concepea relaţiile cu oamenii decît ca nişte raporturi de la Demiurg la slugă. într-o seară, la Iaşi, Ralea, Ibrăileanu şi cu mine am discutat îndelung „cazul Iorga", aşa cum odată făcusem cu „cazul Stere". Acest om era un paradoxal amestec de conduite meschine şi idei generoase. Cred că este un lucru unic în istoria ideilor politice ca cineva să fi debutat, ca el, cot la cot cu sinistrul A. C. Cuza, şi, ulterior, cu o admirabilă umilitate, să se fi căit şi să fi devenit colaborator al gazetelor „Dimineaţa" şi „Adevărul". De asemenea neuitate în veci vor rămâne vorbele spuse de el în timpul răscoalelor din 1907. Ibrăileanu n-a apucat să asiste la o altă eroică atitudine a lui Iorga, care de altfel avea să-1 . coste viaţa : atitudinea lui faţă de hitlerişti. La acea discuţie de la Iaşi am povestit eu următoarele. începuse primul război mondial, începuseră dezastrele, bejenia, zăpăceala, dezolarea. Mă aflam la Iaşi unde îmi făceam şcoala militară (Ralea şi cu mine eram în aceeaşi baterie). Ne aşteptam ca nemţii să ocupe şi Moldova. Eram disperaţi, abătuţi, nemîncaţi, înfriguraţi. Aflăm că Iorga vorbeşte în ziua aceea la Teatrul Naţional. Ne ducem şi noi, convinşi că vom auzi acolo cîteva lucruri care să ne ridice puţin moralul. Discursul a ţinut două ore. Habar n-am despre ce a vorbit. Aş fi fost incapabil să reconstitui vreuna măcar dizi „teme". Ştiu doar atît : că tot ce spunea Iorga mergea la inimă. Două sentimente, şi numai două, vagi şi generale animau tot discursul: ura împotriva duşmanului şi dragostea pentru ţară ; două idei care la fiecare întorsătură de discurs, acel magician le îmbrăca în fapte noi, în vorbe, imagini, decoruri noi, în alte şi mereu alte asociaţii, sectoare şi constelaţii de idei. Un discurs este, prin definiţie, o pledoarie care, prin argumente logice, convinge, demonstrează. Iorga în viaţa lui nu a demonstrat nimic. Gîndirea logică i-a fost străină. Folosea ideile, dar nu ca să clădească silogisme, ci ca să picteze cu ele situaţii, privelişti morale. Profesorul nostru de la Internat, Jacotă, îl definea foarte pitoresc: „Iorga, bre, este trei lucruri: poet, orator şi muiere". Iorga nu raţiona, nu dovedea. Pleca de la o afirmaţie, pe care o împodobea cu zece, douăzeci de haine una mai fascinantă decît alta. Procedeul este în fond o mistificare. în loc de dovezi, se aduc simple întruchipări poetice. în mintea ascultătorului se produce confuzie. Dacă — îşi spune el — ideea aceasta se poate exprima într-atîtea feluri, e semn că ideea e adevărată... Acesta era secretul fascinaţiei exercitată de omul acesta unic. Misiunea lui pe acest pămînt fusese să înflăcăreze inimile, să nască în suflete plăcerea de a trăi 189» intens lucruri frumoase. Dacă el, în ciuda firii sale personale, a optat întotdeauna pentru ideile nobile, generoase, a fost pentru că numai acelea fascinează. Era oarecum silit. Profesiunea de mag aducător de fericire spirituală îl obliga la aceasta, în această categorie foarte specială de genii, Iorga a fost un exemplar neîntrecut. Savanţi istorici există destui. Dar un om care, de îndată ce deschide gura, să dea ascultătorului impresia că aude exact lucrurile după care inima Iui de mult rîvneşte; un om care să-i pună instantaneu pe ceilalţi în stare de încîntare, fără însă ca să se fi ales măcar cu o singură cunoştinţă în plus, acest miracol de galantomie bazat pa neant şi pe extaz, acest mod cu totul special de a aduce fericirea a avut un mag neîntrecut: pe Nicolae Iorga, omul pe care, pe de altă parte, un elementar simţ al „self-respect"-ului îţi interzicea să-1 frecventezi. Şi într-adevăr, nimeni de la „Viaţa românească" n-a avut relaţii personale cu Iorga (de altfel omul acesta n-a avut în toată viaţa lui nici un prieten). De mult voiam să explic această ciudată şi amfibie atitudine faţă de el a celor de la „Viaţa românească". De ce le-a repugnat întotdeauna să aibă raporturi amicale sau măcar colegiale cu acest titan pe care îl admirau, în fond, mult mai mult decît fusese el admirat de devotaţii săi „iorghişti". Tot în legătură cu Iorga îmi aduc aminte un amănunt tulburător. Ralea şi cu mine ne dusesem să-1 vedem pe Stere. Atunci ne-a povestit acesta cum concepuse el• finalul romanului său. Cînd ne-a spus că Vania Răutu va muri ucis de un discipol al lui Arghiropol (adică Iorga), eu l-am întrerupt. „Nu, domnu Stere. Pe Vania Răutu îl poţi omorî cum vrei. Cu Arghiropol, este altă socoteală. Nu pe Răutu, ci pe însuşi Arghiropol trebuie să-1 ucidă acel discipol al lui... Arghiropol." Avusesem această intuiţie bazat pe vaga idee că Iorga se lepădase de barbarele lui cuzisme de la început şi că cimpanzeii nu iartă asemenea evoluţii. Abia tîrziu, în 1940, mi-am dat seama cît sinistru adevăr fusese în propunerea mea. îmi aduc aminte o altă întîmplare, de astă dată veselă. Scrisesem în Miscellanea cîteva mici observaţii cu privire la gîndirea d-lui Iorga. Acesta soseşte la parlament încă furios şi foarte dispus să-i găsească nod în papură lui Ralea care tocmai trebuia să ţină un discurs. în cursul cuvîntării, Ralea vorbea dezaprobator de un anumit fel de politică bazată pe lovituri de stat, pronunciamentos, revoluţii de palat etc. El numea asta politică iberică. Dl. Iorga, din bancă întrerupe : „Mă rog, eu ştiu că Iberia este o peninsulă... în Europa... Ce caută aici republicile din America latină ?... Ar fi bine ca d-1 ministru de instrucţie să nu mai admită în învăţămînt persoane agramate care ignorează chiar geografia elementară..." Ralea, la tribună continuă : „Adjectivul iberic se foloseşte şi pentru republicile din America Latină. Dacă d-1 Iorga ar fi citit jurnalele, ar fi văzut acum cîteva săptămîni anunţat un Congres pan-iberic, unde, bine înţeles, cei mai mulţi din participanţi erau republici din America Latină. Pe de altă parte mă îndoiesc că dl ministru al Instrucţiunii publice va lua în serios sugestiile d-lui Iorga în materie de geografie spaniolă, deoarece d-sa, într-o carte recentă, spunea că Murcia, care se află la 250 de kilometri departe de coastă, este port la mare ! în asemenea condiţii Piteştii noştri sînt şi ei un chipeş port la Marea Neagră..." Dl. Iorga, din nou, întrerupe, cu aceeaşi superioritate de demiurg : „Prost eu că stau de vorbă cu fite-cine" ! La care Ralea îi răspunde : „Nu, domnule Iorga, problema nu este dacă dv. sînteţi sau nu sînteţi prost... că staţi de vorbă cu fite-cine, ci dacă Murcia este sau nu este port la mare..." Toate acestea se găsesc în stenograma Monitorului Oficial al acelei şedinţe. După cum, pe de altă parte, toate aceste „mici mizerii" pălesc în faţa cumplitei tragedii a lui Arghiropol asasinat de o bandă de discipoli ai lui... Arghiropol. Destin 190 tot atît de dramatic ca şi al lui Stere, acest intelectual de talie ciclopeană care a plătit cu o viaţă întreagă de suferinţă o singură mare, impardonabilă greşeală. Ori ce lucru pe lumea aceasta îşi poate găsi o justificare, o scuză, o explicaţie. Dar a fi marxist şi a te înscrie la naţional-liberali, aceasta nu. A plătit-o de altfel foarte scump. A plătit-o cu aceeaşi monedă ca aceea a păcatului însuşi. Osînda lui avea să fie ca toată viaţa să se vadă acuzat de lucruri pe care nu le-a făcut, acţiunile lui bune fiindu-i interpretate ca vinovăţii, şi fiecare silabă care se va profera la adresa lui să fie o calomnie. întreaga sa existenţă va fi un şir de nedreptăţi făcute lui. Tragică biografie, bazată pe o singură culpă iniţială care aruncă nefericire peste tot restul vieţii. Pe Ibrăileanu 1-iam cunoscut de abia după întoarcerea mea de la doctorat, de la Paris ; Ralea îl cunoscuse mai de mult: dăduse licenţa cu el în 1916. Dar pe Stere noi l-am cunoscut încă din 1915, la Bucureşti. Senzaţionalul său discurs la Cameră împotriva lui Take Ionescu şi a partizanilor intrării noastre în război, discurs apărut în extenso în „Viaţa românească", noi îl citisem cu mare atenţie. Totuşi nu aveam o idee complet limpede despre semnificaţia acelui război. Ralea era din Huşi, ca şi doctorul Lupu, prietenul devotat al lui Stere. L-am rugat pe doctor să ne ducă la Stere, care ne-a explicat războiul aşa : „Este un duel între două bande de tîlhari ; tîlhari fără ideologie, ci doar cu interese de jaf opuse. Fiecare vrea coloniile celuilalt, fiecare vrea să aibă monopolul mărilor. Francezii acuză de barbarie pe binecunoscutul Volk der Dichter und der Denker, nemţii afirmă că harnicul, cumintele, deşteptul popor francez este un neam de degeneraţi, junkerii zic că luptă pentru libertate, francezii şi englezii zic că apără drepturile omului, avînd ca aliat de nădejde cea mai odioasă dictatură, tirania ţaristă... Totul e absurd, ridicol, neserios. Serios e doar instinctul de pradă, lăcomia de cucerire. Adică mai este ceva serios, ba chiar dramatic, ascuns în cutele Istoriei. Este Rusia. în Rusia acum, ca Şi după războiul ruso-japonez, va izbucni o revoluţie. Această ţară eminamente agricolă nu are mîncare destulă pentru toată populaţia. Un sfert cel puţin moare de foame. Asta nu se observă, căci formal oamenii mor de diferite mici boli (răceală, gripă, gălbinare, bronşită, etc.), boli pe care omul normal le face pe picioare, dar care pe inaniţiat îl ucid. Şi treaba merge. Dar asta numai în timp de pace. Dacă izbucneşte un război (şi războaiele de azi mobilizează naţia întreagă), peste un timp mai lung sau mai scurt, se ajunge la foamete. De data asta înfometatul însă e soldat. Dacă are stomacul gol, are în schimb cartuşiera plină. Puşca nu mai apără patria ci serveşte la vînătoare după hrană. Aşa cum corpurile cad după legea lui Newton, aşa de inevitabilă este revoluţia care se va declanşa în Rusia în cursul acestui război- Revoluţie oare pentru România are o importanţă naţională enormă. Noi avem provincii de revendicat în Austro-Ungaria. Acest imperiu bizar', acest organism hibrid şi artificial dăinuieşte totuşi. Din cauza Rusiei. Căci cele mai multe popoare din împărăţia lui Frantz Iosef sînt slave. Ele de bună voie îşi amînă politica iredentistă atîta vreme cît în Rusia va persista un regim feroce de dictatură şi de imperialism cuceritor. Ei cunosc bine cîntecul de sirenă al ţarului, „părinte, tată iubitor" al tuturor popoarelor slave. Ei ştiu că deocamdată iredentism ar însemna panslavism. Şi deocamdată preferă un trai liniştit şi civilizat sub stăpînirea relativ blîndă şi politicoasă a acvilei bicefale, mai bună deocamdată decît „fraternizarea" cu cnutul Ohranei. Iată de ce conducătorii minorităţilor slave din Austro-Ungaria fac deocamdată politică de înţelegere cu „drăguţul de împărat". Chestia lor se rezolvă nu la Viena, ci la Petersburg. De îndată ce o revoluţie va democratiza Rusia, imperiul habsburgic, imediat şi automat, se dezagregă. Independent de orice alte împrejurări. Chiar dacă s-ar găsi în acel moment în culmile unui triumf militar". 191 Noi, cei doi tineri studenţi ieşiţi de pe băncile Liceului Internat şi din atmosfera ieşană de cult pentru Viaţa românească, am rămas impresionaţi de logica de fier a demonstraţiei lui Stere şi ardeam de dorinţa să- o difuzăm mai departe. Tocmai avea loc, la Universitate, o mare adunare studenţească în care se discuta intrarea noastră în război. Ne-am dus şi noi acolo. Iar Ralea a luat cuvîntul, începînd să explice ideile dezvoltate de Stere. Am zis începînd, căci preşedintele asociaţiei, viitorul Doctor Banu (şi chiar viitor ministru), om cu simţ practic şi mai ales cu simţul viitorului, a fost probabil impresionat de inteligenţa şi curajul tînă-rului student Ralea, căci în timp ce acesta încă mai vorbea şi băncile începeau să vibreze ostil, Banu se apropie de mine, mă roagă să viu niţel după dînsul, deschide o uşă în fundul sălii şi-mi arată locul pe unde noi va trebui să ne strecurăm, în momentul cînd va începe bătaia... Aventura noastră de la adunarea studenţească a fost a doua zi semnalată într-o gazetă. Iar în Camera deputaţilor Petre Carp şi-a exprimat aprobarea faţă de curajosul gest al tînărului student. Revenind la demonstraţia lui Stere. Felul cum în mod spontan s-a lichidat imperiul habsburgic repede după izbucnirea revoluţiei ruseşti arată că vorbele lui fuseseră profetice. Cît despre studiul său asupra revoluţiei din 1917, cred că este ceea ce s-a scris mai interesant şi mai dramatic asupra acestui subiect. Este patetic ca un roman de Tolstoi. Numai că aici, fiecare vorbă spusă de personaje e şi istoriceşte adevărată. Culeasă nu din mărturii, ci din acele cîteva zeci de volume ale Arhivei contra-revoluţiei, documente preţioase, pe care Stere le avea toate, în biblioteca lui de la Bucov, şi care au servit, volum cu volum la întreţinerea focului din sobă pentru încălzirea armatelor hitleriste care se retrăgeau după 23 August. Ar fi, cred, de un mare şi multiplu interes să reedităm în volum această admirabilă lucrare. - în perioada cînd conduceam această revistă, dorind să folosesc toate formele posibile de manifestare democratică, m-am gîndit să consacru un număr celei de a 150-a aniversări a marei revoluţii franceze. M-am pus în legătură cu ce avea mai distins intelectualitatea franceză, şi am obţinut cîte un articol dela următoarele persoane : H. Focillon, marele istoriograf al artelor, Alain, autorul celebrelor „Propos", Julien Benda, Emile Henriot, Andre Therive, Ed. Pilon, Andre Chamson, viitorul preşedinte al PEN-clubului, celebrul romanciar Henri Bordeaux, Jean Zay, Edou-ard Bourdet, dramaturg vestit şi director al Comediei franceze, Maurice Constantin Weyer, Jacques Dedubridel, Jean Perrin, faimosul savant atomist. Nu pot să termin aceste amintiri, decît reamintind, încă odată, că cea mai bună perioadă a revistei a fost perioada Ibrăileanu-Sevastos-Topîrceanu. Aceşti trei oameni muneeau cot la cot, zi şi noapte, nu numai studiind cu lupa fiecare manuscris, dar îndreptîndu-1, stilizîndu-1, aproape refăcîndu-1. Această operaţie şi-o făceau de altfel şi reciproc, cenzurîndu-se unul pe altul. întreaga lor vlagă au închinat-o educării „unei ţări întregi : educarea gustului liber, dezvoltarea gustului pentru frumuseţea morală, pentru tpt ce e delicateţe, curaj, bunătate". Şi Ralea şi eu, fiecare în perioada lui, am muncit la întreţinerea acestui înalt nivel. Dar eforturile noastre nu se pot compara cu silinţele celor trei către care merg toate gîndurile noastre astăzi. 192 Cum nu l-am cunoscut pe G. Ibrăileanu de Hcnrietle Yvonne Stahl int întîmplări care, cu cît trece timpul, cu atît amintirea lor devine •nai pură şi mai pregnantă. Timpul, în loc să le estompeze, le conferă mportanţa lor esenţială, sensul lor simbolic. Potenţialul cuprins în sămînţă, rodeşte. Patruzeci de ani, peste patruzeci de ani au trecut... într-adevăr ani suficienţi ca întîmplările de atunci — în 1924 — să poată fi judecate în adevărata lor semnificaţie. 1924... Dar mai bine să povestesc de-a rîndul totul, aşa cum s-au întîmplat faptele. In 1924, deci, părinţii mei au fost chemaţi la şcoala unde căutam să-mi termin liceul ca să li spună că sînt repetentă ; dar tot în acel an, părinţii mei au fost chemaţi şi la ziarul „Dimineaţa" ca să li se spună că romanul „Voica", pe care îl predasem acolo spre lectură, este un roman bun care desigur va conta în literatura românească. Amintesc aceste fapte nu pentru comicul lor savuros şi nici pentru a învinui cadrele didactice ale acelor vremuri, sau a mă dezvinovăţi pe mine, sau a mă lăuda, nu, ci pentru a demonstra acum, abia după ce a trecut timpul necesar, un sens ce îmi pare de o mare importanţă şi nu numai pentru mine care am beneficiat de el, ci unul important în sine. Într-adevăr, aş dori din inimă, povestind acele întîmplări petrecute atunci, să subliniez că oamenii care au apreciat paginile scrise de mine erau oamenii „Vieţii româneşti", şi anume: Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Topîrceanu, Lucia Mantu etc... etc... şi că aceşti oameni au avut prospeţimea de suflet, libertatea faţă de prejudecăţi, curajul în luări de responsabilităţi şi, totodată şi priceperea necesară ca să promoveze o adolescentă care nu prezenta nici o garanţie de seriozitate decît acele pagini, puţine, oferite lor cu destulă inconştienţă şi indiferenţă. Cred că dorinţa entuziastă, generoasă a cercului „Vieţii româneşti" în a descoperi şi promova un talent nou care le părea real a fost încă o dată cu prisosinţă demonstrată tocmai prin atitudinea luată de ei în cazul meu, „Cazul Voica", cum l-a denumit însuşi Ibrăileanu. Eu, acum, aş dori prin aceste rînduri mărunte, să pot demonstra la rîn-du-mi toată recunoştinţa ce o port aelar ce au constituit valoarea „Vieţii româneşti" şi mi-au dat posibilitatea de a mă manifesta ca scriitoare, şi nu cred că aş putea-o face altfel decît încereînd a spune şi altora ce am simţit şi ce simt pentru Ibrăileanu şi centrul de ideologie şi cultură creat şi condus de el. Fie-mi deci îngăduit a vorbi tot despre mine. 1924... Îmi amintesc perfect şi oricine îşi poale închipui uluirea mea cînd, după ce fusesem certată că am rămas repetentă, m-am trezii că maestrul Mihail Sadoveanu — pentru mine de pe atunci făptură legendară. — vine la mine acasă ca să vadă şi să cunoască personal „adolescenta" care scrisese „Voica". 3J — Viata româneasca. 3 193 In odaia în care fusese poftit Mihail Sadoveanu, am intrat firavă şi intimidată. Am stat nemişcată în faţa lui. M-a privit lung. L-am privit şi eu. Mă emoţiona liniştea lui caldă, maestoasă. Mi-a spus: — Vasăzică mata ai scris „Voica". — Da. —■ Apăi să ştii că lucrul scris acolo e limpede şi spus cu milă şi pricepere despre ţărani. Vezi numa, nu cumva să te pierzi. Să nu strîmbi ni/mic în dumneata şi să te ţii de lucru. Ca să fii scriitor, trebuie trudit... Atunci „adolescenta", într-un elan neprecupeţit de sinceritate şi umilinţă temătoare, i-a spus marelui Sadoveanu, amarul ei păs, adică cum că este repetentă şi că părinţii sînt supăraţi pe ea. Rîsul sonor a lui Mihail Sadoveanu a umplut încăperea. A spus printre hohote : —• Da' cum aşa duducă! Nu ai învăţat ? Ăi fi şi la limba românească repetentă ! — Da. Trei şi la română. Hohotele de rîs nu conteneau. — Taman la limba românească ! Da' se poate ! N-ai cetit mata ? — Am cetit eu... cîte ceva... dar nu am cetit manualul de şcoală. — Rău... rău ! Ce o să ne facem cu şcoala şi repetenţia ? Cum o s-o dregem ! D-apăi, spune mata, pe ţărani de unde îi cunoşti aşa de bine ? — Am stat cu ei... Stau mereu cu ei.... la ţară... în sat... Ne-am împrietenit... — Va să zică nu ai cetit manualul de şcoală, da' pe ţărani i-ai înţeles! Şi alte hohote de rîs au răsunat în odaie. Iată însă, că rîsul şi întrebările marelui Sadoveanu în loc să mă umilească îmi dau o împăcare cu mine însămi. încep să rid şi eu şi rîdem cu poftă amîndoi. Printre hohote îi povestesc: —■ Şi tocmai despre dezrobirea ţăranilor şi împămîntenirea lor era teza la examen... teza cu nota trei... — Rău... rău... duducă! AltoAată să ceteşti şi manualul de şcoală! — Da, da... Şi aşa, pe negîndite, repetenţia şi nota trei la limba română se află minimalizate, iar eu mîngîiată de ruşinea păţită; dar totodată, în m.od miraculos, iau cunoştinţă de faptul că într-adevăr sînt o scriitoare şi conştientă şi de importanţa acestui fapt. Prezenţa lui Sadoveanu la mine acasă îmi conferă o certitudine şi un sens nou al responsabilităţii, grav, poate greu de dus, dar dulce inimii mele. hiţelesesem că trebuia să devin demnă'de laudele — neaşteptat prinos — ce mi se aduceau. Mihail Sadoveanu îmi mai spune: — Domnul Garabet Ibrăileanu m-a rugat să-i duc la Ieşi, romanul dumitale. Doreşte a-l publica în „Viaţa românească". E prima dată că aud numele de Garabet Ibrăileanu. Nu bănuiam atunci că omul care purta acest nume va juca un rol atît de mare în viaţa mea. într-adevăr, foarte curînd micul roman „Voica" apare în „Viaţa românească" (Octombrie 1924) cu o notă de prezentare alcătuită de Garabet Ibrăileanu. După ce am cetit rîndurile scrise de el, mi-am dat seama că fusesem atît de atentă, încît trai rămăseseră întipărite în minte cîteva fraze: „(...) Cazul Voicaţ...) Voica este una din cele mai bune bucăţi din literatura românească cu subiect din viaţa de la ţară (..) Romanul acesta ţărănesc este o noutate în genul lui, prin lipsa de idealizare, prin lipsa de ponegrire, prin cruzimea cu care e redată „sălbăticia" 194 ţăranului alături cu înţelegerea ei, deci cu iertarea ei (...) Iată atîtea calităţi de prim rang ale acestui mic roman (...)" Acest articol scris de Ibrăileanu a constituit, de fapt, actul meu de naştere ca scriitoare. Pe Garabet Ibrăileanu însă, pe acest om, omul care mi-a făcut cel mai mare bine al vieţii mele de scriitoare, nu l-am întîlnit şi nu l-am: văzut niciodată. Din clipa aceea însă prezenţa lui morală şi intelectuală mă înconjoară. Am simţit-o vie mereu. Şi azi o simt. Şi desigur aşa va fi pînă la sfîrşitul zilelor mele. El l-a trimes pe maestrul Sadoveanu la mine, tot el, ceva mai tîrziu, pe Mihai Ralea, deci prin el am putut beneficia apoi, o viaţă întreagă, de ajutorul şi prietenia acestor oameni. Tot Ibrăileanu este cel care îmi publica imediat tot ce trimeteam „Vieţii româneşti", nuvele ca „Bătălia dela Port-Arthur", „Mătuşa Matilda", „Casa Albă", „Plumb" etc. şi tot datorită aperecierilor lui Ibrăileanu, în 1925 am căpătat premiul de proză al S.S.R.-ului. Astfel, prin Ibrăileanu m-am simţit legată de cercul „Vieţii româneşti", de mentalitatea lui, şi evitînd instinctiv orice curente străine i-am păstrat o fidelitate artistică niciodată desminţită şi niciodată destăinuită pînă acum. Cu toate că nu l-am cunoscut, sau poate tocmai de aceea, figura lui Ibrăileanu, in mintea mea, capătă un contur imaginar puternic. Fantasc dar viu. Mi se vorbeşte de el, citesc ce scrie el şi aşa mi l-am putut clădi atît de viu, încît mie însămi îmi este greu cîteodată să cred că nu l-am văzut niciodată. Contrastul flagrant, izbitor, între înşelarea lui excesivă de vis romantic şi în acelaş timp uluitoarea lui putere de muncă creatoare, mă încînta. Am urmărit cu admiraţie ameţitoarea lui luptă dusă între vis şi concretizarea visului. Din vis romantic a scris „Adela", din luptă concretă a catalizat curentul vital-fecund al „Vieţii româneşti". Şi, gîndesc acum, cînd el s-a stins iar viaţa mea a ajuns la un punct care în mod natural mă incită să accept şi sfîrşitul ei, poate că acestui om atît de romantic şi hrănit de vis i-ar fi plăcut să ştie că „adolescenta" care scrisese „Voica", atît de lăudată de el, îi purta în imaginaţia ei o elevată recunoştinţă. Dar iată că niciodată nu am căutat să-l văd. Sentimentul meu de recunoştinţă, şi el romantic, era desigur prea în sine satisfăcut, ca să mai fi cerut vre-o exterioară afirmare. Poate... Fapt este că Ibrăileanu a rămas dintre cei mai vii prieteni ai mei. Iar pentru că nu l-am văzut niciodată, mi-l pot şi acum imagina tot atît de viu ca întotdeauna. C-îndind la el, pol crede că nu a murit. In „Cazul Ibrăileanu", pentru mine, între „atunci' şi „acum" nu există diferenţă. Paloarea sidefată a feţii lui, catifelarea adîncă şi strălucitoare a ochilor lui, fragilitatea mîinilor lui transparente, le văd aevea. Omul acesta nu poate îndura nici lumina crudă, nici zgomotele stridente. Odaia îi era adîncită în întunerec, izolată de zgomot. Pe geamuri, perdelele groase sînt trase. Zilele s-au făcut nopţi. Deîndată ce se lasă seara, cînd arşiţa soarelui s-a domolit, pleacă cu trăsura prin Iaşi ca să respire aerul molcom al oraşului patriarhal. Cînd se întunecă de tot, în oraşul care îşi caută odihna şi somnul, el abea începe să trăiască. Pentru el, a trăi înseamnă a lucra. Toată noaptea, în odaia lui tăcută el rămîne de veghe şi viu ca o inimă într-un trup. Lucrează. Dar ca să poată lucra, nervii lui suprasensibili l-au forţat la această, claustrare în întuneric şi linişte. O claustrare plină de activitate dar necesară lui, tocmai pentru a desăvîrşi o operă pe care în alte condiţii, nu ar putea-o duce. De aceea, în această claustrare, nimic morbid. Numai astfel reuşeşte să ifie victorios 195 în apriga luptă dusă împotriva nervilor lui prea sensibili care îl torturează. Astfel susţine cu luciditate o muncă de titan. Prietenii, colaboratorii, naturală selecţie, ştiu, respectă şi se conformă felului de viaţă a acestui neobişnuit şef de şcoală realistă. Se conformă şi disciplinei lui mintale care, cu toată bolnăvicioasa lui hipersensibilitate, s-a arătat a fi bună, durabilă şi sănătoasă. Evidenţa acestei afirmări ciudate se susţine prin exemplificarea adusă de fapte, căci în trupul lui bolnav, sănătatea gîndirii lui a fost într-adevăr deplină. Numai aşa se explică pentru ce oamenii „Vieţii romaneşti" au rămas valabili şi au putut fi folositori pînă în ziua de azi, încadrînd.u-se cu folos vieţii revoluţionare ce a luat fiinţă în ţara noastră. Aceasta este desigur lauda cea mai mare ce i se poate aduce lui Ibrăileanu şi celor ce au ajutat şi continuat tradiţia, de la sine reînnoită, a disciplinei „Vieţii româneşti". Iar acum,, cînd atîţia şi dintre cei mai de seamă colaboratori ai ei nu mai sînt printre noi, nu putem decît să dorim ca spiritul „Vieţii româneşti" să rămînă mereu viu şi fecund. Figuri de la „Viaţa românească" de Mihail Sevastos COSTICĂ BOTEZ ntemeietorii revistei „Viaţa românească" au fost C. Stere, G. Ibrăileanu, M. Carp şi fraţii Ion (lancu) şi Constantin (Costică) Botez. Aceştia erau fiii unui agricultor scăpătat din satul Măcărăşti, judeţul Iaşi. Iancu ne povestea că familia lor s-ar trage dintr-un străbun de origine albaneză, musulman, şi care — botezîndu-se — a căpătat numele de Botez, după obiceiul pămintului. Plecînd dela această explicaţie, Stere a dat numele de „Turcu" personajului din romanul „în preajma revoluţiei" sub care se ascunde Ion Botez. Iancu avea caracterul mamei sale — o femeie voluntară, practică, ambiţioasă, aprigă ; iar Costică semăna leit cu tatăl său — un sentimental blajin, duios, bun la inimă, muncitor, dar fără spirit de întreprindere şi lipsit de orice ambiţie. Gh. Haralamb, modest funcţionar al Primăriei din Iaşi, vecinul şi prietenul meu din Str. Săvescu, mi-a povestit că fusese coleg la Liceul naţional cu Costică Botez. — Era un băiat cuminte şi silitor, — îmi spuse Haralamb. Iubea animalele şi păsările, ba chiar toate gîngăniile pămîntului. în pupitrul lui punea cîte un braţ do iarbă, în care adăpostea lăcuste, greeri, fluturi... Văzîndu-1 veşnic cu iarbă dinainte, colegii îl numiseră : „Iepuraşul", şi ca omagiu pentru predilecţia sa pentru limba latină îi ziceau : „Lepus"... Costică avea un suflet de-o rară delicateţă. în campaniile noastre vînătoreşti, făcute de cele mai multe ori numai între noi doi sau împreună cu Mihail Sadoveanu, Costică Botez mi-a povestit multe intimităţi din viaţa sa. Astfel mi-a spus 196 odată că logodna lui a durat doi ani, timp în care el n-a avut nici o legătură, chiar pasageră, cu vreo femeie, — socotind acest lucru ca o trădare, ca o profanare. Costică Botez era foarte generos. Făcînd contract cu editura „Cultura Naţională" împreună cu Ibrăileanu pentru ediţia critică a Poeziilor lui Eminescu, Costică Botez luă aconto de la editură 25.000 lei ca şi colaboratorul său. Din pricina bolii, Ibrăileanu se retrase din combinaţie, lăsînd sarcina lucrării pe seama lui Costică Botez, făgăduindu-i restituirea acontului, pe care prietenul său îl refuză. Costică Botez îmi povesti multe din greutăţile pe care le intimpina el, om de-o corectitudine exemplară, la examenele de capacitate : — Astfel, într-un rînd, la examenul de limbă română, cel mai bine a răspuns J. Byck. Numai la proba practică s-a intimidat puţin. L-am scos întîiul la clasificaţie. Preşedintele comisiei sări ars. — „Cum se poate una ca asta, — izbucni el, — ca în actuala atmosferă de antisemitism din ţară să scoatem întîiul la definitivare pentru limba română pe un evreu ?" — „Dar dacă-i cel mai bun ?" — „Chiar aşa, eu nu semnez procesul verbal". — „Atunci ce-i de făcut, zic, să-i micşorez nota ? Asta n-o fac pentru nimic în lume". — „Dar se poate găsi altă soluţie", spuse preşedintele logician. „Ridică de pildă nota celui de-al doilea şi să-i promovăm pe amîndoi cu aceeaşi medie clasificaţi întîi, dar trecînd pe tablou în frunte pe român". Aşa s-a rezolvat chestiunea, — isprăvi cu desgust prietenul meu. Costică Botez era foarte omenos. Avînd un elev evreu foarte bun în ultimele clase ale Liceului naţional, dar care căpătase un accent oribil, el făcu exerciţii de pronunţare cu dînsui cîte cinci minute la sfîrşitul fiecărei lecţii de română, expli-cînd elevilor cum trebuie să rostească fiecare cuvînt, u.tilizînd corect limba, larin-gele, dinţii, respiraţia... Peste jumătate de an, evreul vorbea ca un român neaoş. în primul război mondial, Costică Botez veni de la Berlin în mare grabă, lăsîndu-şi acolo manuscrisul tezei de doctorat în filologie care se pierdu. Comanda pe front o companie, cu gradul de căpitan. — Aveam aghiotant pe un plutonier cu termen redus, — îmi povesti Botez. — Era un băiat foarte bun, dar cu nervii slabi. De aceea nu-l luam niciodată la atac. — „Domnule căpitan, îmi spuse plutonierul într-o zi, d-voastră mă credeţi laş şi nu mă lisaţi la atac. Asta mă jigneşte. Vă rog să mă luaţi şi pe mine la atacul de mîine". L-am luat. A doua zi cînd înaintam pe cîmp prin şuer de gloanţe, auzeam în urmă un clămpănit permanent ca cel făcut de cocostirc cînd toacă, dinilu-si pliscul pe spinare. Cînd mi-am întors odată capul, l-am văzut pe plutonier alb ca varul, clănţănind din dinţi. A doua oară nu l-am mai luat. — „Aici nu-i chestie de curaj, ci de nervi, — i-am spus. — Nu-ţi rezistă nervii şi poţi să răspîndeşti panică printre soldaţi". Am găsit un prilej să-1 trimit în spatele frontului şi nu mai ştiu ce s-a făcut cu el. Pe front a căzut un obuz tocmai deasupra tranşei! unde era Costică Botez, năruindu-se asupra lui. A suferit o contuzie şi a fost evacuat la Iaşi. într-o permisie venind la Iaşi, l-am vizitat pe Costică Botez care mi-a arătat in zidul de lîngă uşorul uşii de la intrare o gaură în tencuială. — într-o seară ieşii din casă să văd ce vreme este, — zise el. Am stat exact în punctul acesta. Pe-atunci soldaţii, toată noaptea, trăgeau focuri în bobote. După cîteva minute, cînd am făcut un pas înapoi, a răsunat o împuşcătură şi am auzit izbitura glontelui în perete. Dacă întîrziam o fracţiune de secundă, glontele mi-ar fi străpuns de-a curmezişul toracele dela dreapta la stînga, trecînd prin inimă. Uite, urma se află la înălţimea inimii. Vezi de ce puţin depinde viaţa omului ! Colaborarea lui Constantin Botez la „Viaţa românească" de la începuturile ei din 1906 şi pînă în 1930, cînd revista s-a mutat din Iaşi, a fost amplă şi variată. 197 A susţinut regulat rubricile informative ale acestei publicaţii pînă la primul război mondial, scriind recenzii şi făcînd darea de seamă a revistelor germane, pe lîngă articole de istoriografie literară care dovedesc erudiţie, conştiinciozitate şi gust artistic (ca studiul „Poezii inedite de Costache Conachi", 1906), precum şi articole de critică. în articolul „Faust în româneşte" (1907), Costică Botez analizează traducerea lui I. Gorun din punctul de vedere al versificaţiei, cu o competinţă desăvîrşită atît ca tehnică, cît şi ca artă poetică. El arată greşelile traducătorului în toate domeniile. „în vorbirea omenească, spune C. Botez, precum accentele silabelor se subordonează accentului cuvântului, tot aşa accentele diferitelor cuvinte se subordonează accentului propoziţiei şi la rîndul său accentele diferitelor propoziţii se subordonează unui accent mai puternic, accentul retoric care stă pe cuvîntul care are cea mai mare importanţă, pe cuvîntul pe care sentimentul vorbitorului îl colorează mai intens. In versuri, cuvîntul care poartă accentul retoric, trebuie să cadă totdeauna sub un accent principal al versului, nici vorbă că nu trebue să cadă în partea slabă, neaccentuată a tactului. în privinţa aceasta adevăraţii poeţi nu se-nşală niciodată ; la I. Gorun însă, cuvîntul important din vers, acel care poartă accentul retoric, cade cele de mai multe ori tocmai în partea neaccentuată a tactului". Traducătorul nu ţine seamă de aceste cerinţe ale versificaţiei. „Şi chiar dacă el ar fi reuşit să imiteze perfect schema versurilor germane, ce-ar însemna ? Parcă schema face poezia ? Schema este partea externă, fizică a ritmului, care se poate măsura şi număra, dar adevăratul ritm îl dă poezia care se află în sufletul poetului, care este incomensurabilă şi pe care nici un tratat de metrică nu ţi-o poate arăta". De aici încheerea criticului : „traducerea lui I. Gorun este o monstruozitate". Dar C. Botez analizează şi o traducere bună : „Iliada în româneşte" (1907), opera lui George Murnu. Deşi „pentru o traducere rămîne totdeauna adevărată comparaţia cu partea dindărăt a unui gobelin", cum îşi începe studiul criticul, dar — din compararea tălmăcirii româneşti cu lucrările similare în limbile : germană, engleză şi franceză, precum şi prin sublinierea fidelităţii faţă de textul grecesc — rezultă că George Murnu a realizat o operă remarcabilă". Autorul remarcă fericitele epitete ornante, ca „Zevs, de scut purtătorul", „îh-zelatul", „împlătoşatul"... „Foibos, departe din arc ţintitorul", „meşter ţintaş".. „Ahile cel bun de picior", „şoimarul", „cel iute ca şoimul", ...„Nestor, cel din Neleus născut"... „Meges, un fulger în luptă".... „Vinteşa Iris", etc. Mai departe sînt citate cuvinte şi expresii plastice izbutite, ca : „cetăţi surpate", „Ahei cu frumoase pulpare", „marea în veci mişcătoare", Ahile merse pe ţărmul „mării cărunte, privind pustiul întinselor ape". Sau aiurea : „Zeii la sfaturi cu Zevs şedeau pe podele de aur. Hebe slăvită la mijloc păşind îi cinstea cu nectarul ; Ei închinau laolaltă şi beau din potire de aur" Constantin Botez îşi închee astfel aprecierile: „Ceea ce te farmecă mai cu deosebire în această traducere este limba întrebuinţată. Rareori poţi ceti undeva o limbă mai curată şi mai românească şi în acelaş timp mai lipsită de asprime ca în traducerea lui George Murnu ; este limba baladelor şi a cronicarilor noştri. Intrebuinţînd această limbă, bătrînul Omer 198 capătă un aer de familie cu vechile noastre legende populare, şi jn cazui tţe jaţă această mică „localizare'' nu strică întru nimic". Costică Botez, fost profesor de română la Liceul Naţional din xaş\, a fost si dascălul lui Mihail Sadoveanu care a scris despre dînsul în „Anii de ucenicie" următoarele rînduri: „Constantin Botez, prietenul meu bun de mai tîrziu, mi-a fost profesor de română. El a îost colaboratorul lui Philippide la ! începuturile Dicţionarului Academiei şi a îngrijit o bună ediţie a poeziilor lui Mihail Eminescu. Cursurile lui îmi erau foarte dragi, pentrucă la literatura română modernă adăoga excursii extrem de interesante în literatura europeană. Astfel mi-a fost mentor în alegerea lecturilor mele în acea epocă". Constantin Botez a făcut şi excelente manuale de limba română pentru elevii claselor inferioare şi superioare de liceu. Ele au fost recomandate cu elogii de referenţii Ministerului Instrucţiunii Publice, care le lăuda pentru „materialul de lectură de mîna întîia, bucăţi din cei mai buni scriitori (ţinînd seamă şi de literatura mai nouă), cu gust alese şi cu multă metodă şi discernămînt tratate. Locul lor e între cele mai bune manuale de limba română". Dar opera de căpetenie a lui Constantin Botez este ediţia critică a Poeziilor lui Mihail Eminescu, la care a lucrat asiduu, singur, timp de patru ani, — căci G. Ibrăileanu, coautoral contractului cu editura „Cultura Naţională", îmbolnă-vindu-se, s-a retras, lăsînd întreaga muncă şi răspundere asupra lui. „Cine a văzut cele 43 caete ale lui Eminescu, — scrie Constantin Botez în postfaţa acestei opere, — cu 7588 de foi sau 15176 de pagini, din fericire nu chiar toate scrise, şi cine a văzut şi cum sînt scrise cele mai multe din aceste pagini, va înţelege că această muncă nu poate fi aşa de repede terminată". In redacţia revistei „Viaţa românească", Constantin Botez — acest poliglot care cunoştea unsprezece limbi, istoriograf şi critic literar, îndrăgostit în special de poezie, avind o vastă cultură generală şi un gust artistic egalat doar de G. Ibrăileanu, — atît prin consultarea manuscriselor ce i se încredinţau de direcţia publicaţiei, cît mai ales în discuţiile redacţionale, făcea ca părerile sale întemeiate şi expuse cu o strălucită vervă spirituală să fie cel mai de preţ aport în activitatea colectivă a colaboratorilor „Vieţii româneşti". Citind prima ediţie a volumului meu de „Amintiri de la Viaţa românească", Mihail Sadoveanu mi-a spus că a fost cel mai profund impresionat de actul de dreptate făcut de mine memoriei lui Constantin Botez, schiţîndu-i personalitatea şi scoţînd în relief rolul său predominant, după G. Ibrăileanu, în redacţia „Vieţii româneşti". I. AL BRĂTESCU-VOINEŞTI Unul dintre cei mai valoroşi colaboratori ai revistei „Viaţa românească" a fost, fără îndoială, I. Al. Brătescu-Voineşti. G. Ibrăileanu a fost acela care, prin studiile sale, a fixat locul lui Al. Brătescu-Voineşti în primele rînduri ale literaturii române. într-o scrisoare din 26 ianuarie 1928, criticul îi spunea : „Iubite şi vechi prieten. ...Primul schimb de soi sori dintre noi, fericirea simţită cînd ai primit să te îmbarci în acea expediţie către necunoscut care a fost întemeierea „Vieţii româneşti", bucuriile repetate cînd poşta îmi aducea manuscrisul dumitale", etc. Cînd citeşti cele mai multe cărţi ţi se pare că autorii, din primul moment, parcă ne recomandă personagiile din operele lor de artă şi, luîndu-ne de mînă, 199 avem impresia că sîntem conduşi de scriitor din casă în casă, pe drum şi în cimpii, ca şi cum ne-ar arăta cu degetul privelişti de natură şi pe oamenii care îşi deschid sufletul înaintea lui. Brătescu-Voineşti însă parcă s-a retras din opera-i de artă, lăsîndu-ne singuri în faţa personagiilor şi a întîmplărilor. Ne amestecăm din întîmplare în lumea schiţelor şi a nuvelelor sale, rămînînd noi în de noi : cititori şi eroi. Luăm parte la dramă dintr-o simplă coincidenţă : s-a prăbuşit un zăplaz... s-a ridicat un perete în aer. In lipsa autorului, simţim mai intens viaţa. Poate de aceea, cînd deschidem un volum de Brătescu-Voineşti, avem în ochi lacrimi. Nu-i nimeni de faţă, ca să ne ruşinăm. Sîntem singuri şi îndureraţi. Unii literatori fandosiţi strîmbă înaintea prozei lui Brătescu-Voineşti, fiindcă ei caută în literatură numai floricele de stil şi gesturi de fundare. Iar în scrisul său nu găseşti nici degete date cu oja, strînse graţios în jurul unei codiţe de mimoză, nici mîna înmănuşată a duelgiului... Dar autorul unde-i ? La vînătoare şi, mai degrabă, la pescuit. Pasiunea pescuitului 1-a alarmat pe criticul Ibrăileanu care nu s-a putut stăpîni şi şi-a comunicat astfel panica însuşi undi ţarului Brătescu-Voineşti : „Cînd te-am văzut pentru ultima oară la dumneata acasă, vorbindu-mi cu atîta pasiune (şi cu ce ştiinţă !) de undiţele moderne, de păstrăvi, de lostriţe, de apele limpezi ale munţilor. — eu, biet scrib, te-am invidiat. Dar — tot biet scrib — mă gîndeam cu melancolie : „l-am pierdut !" şi mi-erau antipatici păstrăvii, mai ales <•■>! descriai răi şi Voraci (se vede bine : au mîncat pînă şi pe vin mare scriitor"). Pe omul Brătescu-Voineşti l-am cunoscut la pescuit şi mai cu seamă pe culoarele Camerei, al cărei director general era, unde ne întîlneam foarte des şi stăteam de vorbă ceasuri întregi. La pescuit, în barcă, pe lacul Snagovului, undiţarul căuta să prindă o ştiucă „la tîrîitoare" — adică desfăcîndu~şi de pe mulinet struna în cap cu o nadă : o linguriţă în chip de peşte, argintie sau aurie, după timp — însorit ori neguros, prevăzută cu cîrlige insidioase... Cînd ajunge aţa la capăt, pescarul începe s-o depene la loc pe morişcă — din;! ştiucii iluzia că nada nu-i o ticăloasă viclenie omenească, cu un peştişor sortit să cadă pradă gurii sale cu dinţii, ca cei ai pieptenului de dărăcit, după o străveche lege de la începuturile lumii... în timpul acestor operaţii Brătescu-Voineşti tăcea, ca şi pe mal, cînd şedea fix — urmărind atent legănările plutei... sau la rîurile de munte, cînd sărea din stincă în stîncă, cu paşi uşori pentru a nu trezi atenţia peştelui, mai sensibil la tiepidaţiile mersului pe pămînt, transmis apei, decît la zgomotul vocii omeneşti. Pescarii îşi dau drumul glasului la popasuri, ca Brătescu-Voineşti, în satul pitit pe celălalt mal al Snagovului, mi se pare Dobroşeştii, unde avea o gazdă prietenoasă. La un asemenea popas, vorbăreţul Brătescu-Voineşti, în compania taciturnului Sadoveanu şi a mea (care nu excelez prin retorică), povestea cu vervă întîmplări interesante şi, din cîteva trăsături caracteristice, zugrăvea personagii vii care vorbeau în limba lor aparte. Iar iazul, stuful şi pădurea de peste apă, — într-un cuvînt natura, care lipseşte din opera lui, — puneau un cadru pitoresc povestirilor inedite, rostite de dinsul pe malul Snagovului. La un astfel de popas, Brătescu-Voineşti făcu apologia pescuitului : Pe malul unei ape curgătoare, într-un loc singuratic, undiţarul aşteaptă clipa emoţionantă deasupra valurilor limpezi şi pururi murmurătoare, avînd răgazul să-şi treacă prin sită gîndurile. Are prilejul să facă şi puţină filozofie. Ba eternele 200 peisagii de natură şi cîntecul de leagăn al stufărişurilor îi trezeşte uneori în suflet chiar un fior de poezie — chiar de dragoste... Şi Brătescu-Voineşti ne destăinui că săvîrşise şi versuri de amor în viaţă. Avea chiar un caet întreg de poezii, legat frumos cu un tartaj colorat. (îmi dădu o poezie, al cărei manuscris — original — l-am predat Bibliotecii de pe lîngă Academia Republicii Socialiste România). Poezia cuprindea o imprecaţie împotriva iubitei trădătoare. în ultima strofă însă poetul se dădea învins : Căci simţ şi cu ruşine şi cu teamă Cum ticăloasa-mi inimă te cheamă. Pe cînd aiuri oamenii profită de orice clipă de răgaz pentru o partidă de pescuit, îşi depănă mai departe undiţarul gînduriie, sau pentru o excursiune ori o simplă primblare pe cîmp printre flori, la noi „cetăţenii" nu cunosc în deobşte, ca loc de refugiu sufletesc şi intelectual, decît cafeneaua şi bodega. De aceea duminicile sînt pentru mulţi zile lungi de plictiseală. Oamenii nu pot şi nici nu ştiu cum să-şi întrebuinţeze timpul liber. N-am ajuns la suprema satisfacţie — cînd nu poţi evada din oraş — de a visa treaz pe-o canapea, citind o carte, ori necitind nimic... bînd un ceai sau o cafea cu aromă şi cu gust plăcut. Asta ceasuri întregi tolănit pe spate sau rezemat în cot cu pisica torcînd alături, cu botul cîinelui de vînătoare pe genunchi, în preajma unei fiinţe dragi care citeşte sau meditează şi ea, undeva pe aproape, — iată cea mai delicată petrecere, de pildă, de sărbători, cînd are omul la dispoziţie cîteva zile de odihnă. Pentru acest sport al minţii şi al sufletului n-ai nevoie nici de puşcă cu extractor automat, nici de undiţă cu muşte artificiale sau cu peştişori de plumb. Brătescu-Voineşti, stăpînit de patima pescuitului, atribuia acestui sport nu nu mai calităţi distractive. II socotea cel mai bun auxiliar al Ministerului de I-ixterne în opera de propagandă naţională peste graniţă. Directorul Camerei părăsea fără regret incinta parlamentului, cînd se urca ia tribună un strălucit orator — pentru a schimba cu un prieten pe culoar impresii de ia o partidă de pescuit lostriţă Ia Vişniţa sau păstrăvi la întorsătura Buzăului. Ei credea cu toată seriozitatea că marii bărbaţi de stat şi iscusiţii gazetari din apus, care determină curente de, opinie publică şi contribue la rezolvarea problemelor de politică internaţională, erau aproape toţi pasionaţi pescari şi vînători. Strălucitul nostru scriitor şi undiţar spunea că satisfacerea patimii vînatului, înrădăcinată de milenii în străfundurile sufletului omenesc, procură străinului venit pe aceste meleaguri pitoreşti o plăcere şi o bucurie care nu se uită. Râmi.i vii în amintirea lor, pentru totdeauna, frăţia legată de dînşii cu pescarii şi cu vînătorii noştri primitivi, nişte făpturi aproape mitologice, încadrate în natură ca dinaintea potopului, prietene cu păstrăvii şi cu veveriţele. într-un rînd, aşezîndu-ne pe o canapea de pe culoarele Camerei, Brătescu-Voineşti porni şarjă împotriva politicianismului de pe atunci. La un moment dat, el mă întrebă : — Ai o bucată de hîrtie şi un creion ? — Cum să n-am ? Doar sînt vechi gazetar. — Şi uitasem, bată-te să te bată .' Pentru mine eşti literat, căci nu scrii ca adevăraţii ziarişti : „Spurca-m-aş în beregăţile mătii !" Brătescu-Voineşti desenă o circumferinţă, iar în afara ei făcu un punct negru ; apoi adăugă : 201 _ Vezi cercul ăsta ? Să zicem că el cuprinde toată viaţa ţării noastre : politică, socială, financiară, economică, culturală şi aşa mai departe. Iar punctul negru e omul politic. L-am desenat în afara cercului — deci în opoziţie. Atunci politicianul, cînd se uită la elementele din cerc, le vede pe toate concav : instituţii, probleme, persoane — orice. Poate ai şi o radieră ? — Cum nu ? Profesorul Andreescu-Cale, prietenul meu, mi-a spus că un inginer trebuie să aibă neapărat în buzunar creion şi radieră. — Dar dumneata eşti inginer ? —' Inginer al sufletului omenesc... Scriitorul făcu o schimă de îndoială. Şterse cu radiera punctul din afara circumferinţii şi făcu alt punct negru înlăuntruî cercului. — Acum politicianul este la putere. Cînd îşi întoarce el ochii de jur împrejur, vede aceleaşi lucruri, dar sub cu fotul alt unghi — unul diametral opus : adică -convex... Iată de ce omul politic spune în opoziţie una, iar la putere face alta. Dar să-ţi mai dau un exemplu: călătoria cu trenul, — urmă Brătescu-Voineşti. Călătorii din compartiment fac o tabără, iar cei de pe culoar — alta. Caşicum unii ar fi la putere, iar ceilalţi în opoziţie — jinduind însă poziţia celor dinţii. Un pasager vede două locuri libere într-un compartiment, deschide timid uşa şi întreabă cu o extremă politeţă : — Este vre-un loc liber ? — Nu-i nici un loc, răspund în cor şase glasuri. — Dar locurile acestea ? — Ocupate! Titularii sînt la vagon-restaurant! — Bine, mă aşez provizoriu pe-un loc. Cînd va veni stăpînul, mă retrag iarăşi în culoar. Mi se taie picioarele: am varice, lumbago şi un început de flebită... Călătorii mîrîie ceva printre dinţi, se foesc pe canapeaua lor ; iar noul pasager se aşează tacticos pe locul liber. într-o gară se urcă multă lume : o femeie însărcinată, alta cu un copil în braţe, o moşnegărie care, pîş-pîş. abia îşi tîrşeşte picioarele. Toţi întredeschid uşa, îşi bagă jumătate de faţă în compartiment şi întreabă cu glas rugător : — Este vre-un loc liber ? — Nu-i î zbiară ultimul pasager, cel de-al şaptelea, -susţinut de ceilalţi colegi. Nu ne mai plictisiţi atîta ! S-a dus omul la restaurant sau la privată. Nu ne mai bateţi la cap. închideţi mai repede uşa că ne trage curentul şi am gîlci... Pasagerul din culoar, urmă Brătescu-Voineşti, este politicianul în opoziţie, care îi înjură pe cei din compartiment, îi înfruntă şi dă buzna să ocupe un loc — adică să ajungă la putere. îndată ce s-a procopsit, el leapădă instantaneu psihologia opozantului şi îmbracă imediat psihologia guvernamentalului. Aşa-i şi cu opoziţia şi cu puterea în politică. Putem merge şi mai departe în aceeaşi ordine de idei. Nu zîmbi, că am dreptate. Să luăm de pildă pe un pieton necăjit, un mic slujbaş, cu gîndul la chirie, la încălţările copiilor, la slujba pe care se teme să n-o piardă, căci şeful şi-a măritat fata ; iar ginere-su, un tîrîie-brîu fără nici un rost, trebuie plasat... Nenorocitul ăsta dă să traverseze strada şi, nebăgînd de seamă, cît pe ce era să fie călcat de o maşină. Amarul din sufletul trecătorului explodează : — „Criminalilor, ce umblaţi ca nebunii ? Să vă fie ruşine ritului, porcilor". Automobilul trece mai departe, pufăind în nori de benzină. Victima vociferează şi face gesturi largi de indignare şi de revoltă. între timp se opreşte drept în faţa lui o maşină. Automobilistul coboară geamul şi-i strigă : :202 — Ce mai faci .Lascarache ? Sui în maşină lîngă mine. Să mai vorbim de-ale şcolii, că am făcut liceul împreună. Slujbaşul se urcă repede lîngă fostul său coleg de bancă, lorgulescu. Amîndoi încep să-şi depene amintiri din liceu. Lascarache fusese premiant în toate clasele, iar lorgulescu— coada cozii. Azi demnitar politic, cu casă, cu moşie... Cum zboară ei cu maşina, depănîndu-şi întîmplări eu colegii şi cu profesorii, automobilul — la o cotitură — era cît pe ce să calce pe un pieton zgribulit. Lascarache se înfurie. îşi scoate capul pe geam şi zbiară la trecător : — „Eşti chiar vită ? Ce nu te fereşti ? Trebuia să trec peste tine, boule !" Aceeaşi situaţie : pietonul este politicianul în opoziţie care, cînd se urcă în automobil, deci cînd vine la putere — îşi părăseşte ca prin farmec psihologia pedestră şi şi-o însuşeşte automat pe cea automobilistică" Dar cel care trăise „în lumea dreptăţii" şi care în urmă îşi ducea veacul în lumea legilor, nu înţelegea un lucru : — Nu-i pricep de loc pe oamenii noştri politici, care vor să intereseze la viaţa publică mare cît mai largi pături de cetăţeni, să dea drepturi femeilor (idealul fiind ca şi ţîncul să ţină într-o mînă biberonul, iar în cealaltă buletinul de vot), de parcă politica ar fi treapta cea mai înaltă a activităţii obşteşti, — iar pe de altă parte aceiaşi bărbaţi de stat îşi dau toate silinţele să apere de politică şcoala, magistratura, armata, etc., ca de cea mai mare calamitate". Ascultîndu-1. aveam impresia că Brătescu-Voineşti îşi juca pe culoarele Camerei nişte opere nescrise, pline de dramatism şi de umor, înnăbuşite de rumoarea culiselor politice. Am văzut pe mulţi colegi din bresla scriitorilor invidiindu-1. Spuneau : Brătescu are leafă... Brătescu are casă... Parcă scriitorul, chiar la şaizeci de ani, ne-putînd trăi din produsul operelor sale, trebuie neapărat să ducă viaţă de boem. Dar „leafa" şi „casa" erau plătite scump de Brătescu-Voineşti, care trebuia să suporte ofensa de a primi ordine de la un chestor â la Condrus şi de la un ministru â la generalul Văleanu. în 1028, împlinind vîrsta de 60 de ani, I. Al. Brătescu-Voineşti a fost sărbătorit. A avut loc o sărbătorire sobră şi duioasă. Peste cîteva zile l-am întilnit pe Brătescu-Voineşti prin culoarele Camerei. Retraşi într-o secţie a Parlamentului, unde venea surd pînă la noi vacarmul din incintă, — am îndrăznit, după un proect de expediţie cu undiţa, să-i pun lui Brătescu-Voineşti cîteva întrebări : — Iertaţi-mi indiscreţia, dar grozav aş dori să cunosc impresiile d-voastr.ă de la această strălucită sărbătoare. — Dragul meu, mi-e greu să-ţi răspund... Mi-ar trebui cîtăva vreme de reculegere... Gîndurile şi sentimentele, năvălite în minte şi în inima mea în zilele din urmă, joacă încă, se încrucişează, se învălmăşesc; nu îe pot desluşi ; şi ştiu că nu le voi putea desluşi decît după ce voi fi petrecut cîteva ceasuri pe malul unei ape limpezi. Sînt încă prea adînc mişcat de valurile de caldă simpatie, ce din toate părţile s-au revărsat peste mine. Un lucra însă pot să-ţi răspund, — şi-mi pare bine că, prin întrebarea dumitale, îmi dai prilejul să-i spun. Anume că eu, fiind un om măsurat, şi — iartă-mă — înţelept, ştiu cîtă parte mi se cuvine mie din măreaţa sărbătoare şi cîtă revine întregii bresle a scriitorilor". în timpul solemnităţilor, eu mă gîndeam numai la autor. N-am avut intenţia nici eu şi, desigur, nici ceilalţi spectatori să împărţim omagiile între Brătescu-Voineşti şi breasla scriitoricească. Dar dacă, din mărinimie, el vrea să le dea, în parte, şi altă destinaţie, — n-avem nimic de zis... 203 Amintirea lui Octav Botez de Elena Piru ersonalitatea lui Octav Botez se reconstituie, în amintirea celor ce l-au cunoscut, din componentele ei principale, constînd în forţa caracterului, superioritatea culturii, respectul faţă de valorile autentice, fineţea în relaţiile cu semenii, generozitatea şi inegalabila nobleţe sufletească. L-am văzut pentru prima oară în 1936, la Iaşi, cu prilejul comemorării lui Garabet Ibrăileanu, dispărut de curînd. Evoca, alături de alţi vorbitori, figura marelui critic în care recunoştea, ca şi întreaga sa generaţie, un „spiritus rector". Vorbea încet şi rar, cu voce joasă, melodioasă, vibrînd din cînd în cînd de accente de patetism tulburător, revelatoare ale unei preţuiri fără limite. Mai tîrziu mi-a fost profesor de Istoria literaturii române moderne la Universitatea din Iaşi. Am avut prilejul de a mă bucura de afecţiunea sa intelectuală, ceea ce mi-a înlesnit trăirea în preajma sa spirituală pînă în momentul în care inima a încetat să-i mai bată, la 25 septembrie 1953. S-a născut la 15 ianuarie 1884 şi este fiul generalului Panait Botez şi al Eca-terinei, născută Mihail, fiică a Catincăi Sion, sora poetului moldovean George Sion. Rădăcinile cărturăreşti explică, desigur, în bună măsură, nu numai aplecarea spre studiu profund a lui Octav Botez ci şi talentul literar al fratelui său — scriitorul Jean Bart (Eugen Botez). Profesor eminent, de o erudiţie rară, străbătînd cu seriozitate mai multe domenii ale culturii, ca filozofia şi literaturile franceză, germană şi română, Octav Botez a fost de o modestie şi un spirit autocritic deosebite, cu sentimentul precis ai ierarhiei valorilor faţă de care s-a considerat întotdeauna prin comparaţie, niciodată în competiţie. Aceasta explică, de altfel, de ce opera sa scrisă este atît de restrînsă. Studiile sale temeinice de filozofie au avut drept rezultat teza de doctorat „Alexandru Xenopol, teoretician şi jilozoj al istoriei" >), lucrare de o vastă informaţie ştiinţifică şi analiză atentă, constituind pînă nu- de mult unicul studiu monografic asupra gîndirii marelui istoric român. Activitatea de istoric şi critic literar a lui Octav Botez s-a concentrat, în afara cursurilor ţinute la catedră, în două volume: „Pe marginea cărţilor, Scriitori români şi străini2) şi „Figuri şi note istorico-literare" apărut postum3), precum şi în peste două sute de cronici, recenzii şi note publicate din 1906, şi în alte publicaţii periodice ea: „Arhiva" lui A. D. Xenopol, unde a şi debutat, „Curentul nou" de la Galaţi, „însemnări ieşene", etc. Adept al „criticii complete", după concepţia luii Ibrăileanu, Octav Botez a adus contribuţii însemnate în istoria şi critica literară românească prin articole şi studii pertinente privitoare la scriitori români şi străini. Trebuie readuse în interesul cercetătorilor de specialitate articolele sale despre Delavrancea, al cărui „naturalism" îl defineşte cu competenţă, despre Titu Maiorescu, căruia încearcă a-i ') Bucureşti, 1928. 2) Iaşi, Ed. „Viaţa Românească", 1944. 3) Bucureşti, „Casa Şcoalelor", 1944. 204 fixa locul în cultura românească, despre „Sărmanul Dionis", despre Ibrăileanu ca romancier, despre Hogaş, Rebreanu, Sadoveanu, Jean Bart; de asemeni subliniem analiza fină şi pătrunzătoare pe care o face piesei „Rosmersholm" de Ibsen, ca şi observaţiile judicioase din micile studii consacrate unor scriitori străini ca Al ■fred de Vigny, Remy de Gourmont, Romain Rolland. Prezintă interes şi astăzi multe din numeroasele recenzii cu care a populat paginile „Vieţii româneşti", pe o perioadă destul de lungă a revistei. Dar în egală măsură cu savantul, eruditul, gînditorul, însuşiri care incontestabil îl definesc pe intelectualul Octav Botez, ne stăruie în amintire omul. A fost unul din cei mai iubiţi profesori, pentru că era nobil şi bun şi se poate spune că vocaţia de dascăl s-a desfăşurat, mai mult chiar decît la catedra, în discuţiile particulare cu tinerii şi în locuinţa sa din Iaşi, de pe strada care astăzi îi poartă numele, şi în care duminica profesorul primea cu regularitate un număr de intelectuali, conducfod cu eleganţă şi discreţie discuţii literare de elevaţie spirituală. Căldura cu care vorbea, respectul indicibil faţă de cîteva personalităţi în preajma cărora el însuşi se dezvoltase, ca G. Ibrăileanu şi Stere, inepuizabilele amintiri în legătură cu aceştia şi cu întreaga redacţie a vechii „Vieţi româneşti", justeţea observaţiilor critice, desele informaţii din istoria culturii universale î'ăspîndite pe nesimţite în cursul conversaţiilor, modul unic în care ştia să trezească încrederea în sine a unui tînăr, situîndu-1 dintr-o dată în planul atenţiei generale dacă acesta emitea o idee interesantă, toate acestea au lăsat în conştiinţa celor ce i-au fost alături o prezenţă de neuitat. Acest om fin, timad, modest, de o structură fizică delicată, şi o sănătate, în ultimii ani ai vieţii, şovăielnică, ne-a rămas în memorie şi prin eroismul de •cane a dat dovadă în momente istorice dificile, eroism ţîşnit din ideile sale umanitariste care l-au călăuzit întreaga viaţă. ■vistă. şt anume : Pe Mihai Codreanu şi G. Topîrceanu., înainte de primul război mondial; iar după război, pe Otilia Cazimir, pe Demostene Botez şi pe Al. Philippide, cu cel de al doilea fiind aproape de aceeaşi vîr&tă şi aproape vecin prin satele noastre natale. Din tinereţă, am avut pasiune pentru sonet şi de aceea sonetele lui Mihai Codreanu, cînd apăreau în revista ieşeană, noi le memorizam şi le recitam cu patos. Datorită lui Mihai Codreanu am citit, în franţuzeşte, sonetele lui Petrarca, Dante, Michel-Angelo, Shakespeare şi sonetele poeţilor francezi Heredia, Mallarme şi alţii. Tot datorită lui, am scris primul sonet în 1914. Eram elev de liceu. Mă dusesem, pe la sfîrşitul lunii mai, la Ipoteştii lui Eminescu, însoţit de bunul meu prieten şi coleg, decedat nu demult, profesorul inginer Mihail Hangan, şi de nefericitul poet Artur Enăşescu, care-şi dădea pe atunci, în particular, clasa a opta de liceu, după ce-l lăsase baltă cîţiva ani, hoinărind, cu banii rămaşi dintr-o moştenire părin- de AL AL Leontescu ^-3 evista „Viaţa românească" împlineşte 60 de ani de existenţă, iar semna, J tarul {acestor rînduri o citeşte din tinereţă, de 53 de ani. M Am, urmărit, cu predilecţie, cinci poeţi care au scris la această re- 205 tească, prin Franţa, Spania şi Italia. Aici, la Ipoteşti, am scris primul sonet închinat lui Mihail Eminescu. Citindu-l, Artur Enăşescu a făcut constatarea că nu e numai sonet, ci un sonet-acrostih, lucru pe care eu nu-l remarcasem. Mai tîrziu peste opt ani, cînd l-am cunoscut pe Mihai Codreanu, i-am spus această întîmplare şi i-am declamat sonetul-acrostih. El mi-a făcut două observaţii bine venite de care am ţinut seamă. Sonetul se află şi astăzi între manuscrisele mele. Mihai Codreanu s-a născut în Iaşi la începutul ultimului pătrar din veacul trecut. Dacă ar fi trăit, în acest an, la 25 iulie, ar fi împlinit 90 de ani. A reuşit, totuşi, să biruiască opt decenii, aşa cum spune el într-un sonet: Eu m-am luptat pe rînd cu opt decenii; N-a fost uşor, dar tot le-am dovedit. In tinereţă, a crezut că va îmbrăţişa meseria de doctor şi a urmat doi ani medicina, pe care, apoi, a părăsit-o. Nu aceasta îi era vocaţia, ci literele. II găsim prin anul 1900 absolvent al facultăţii de litere şi filozofie şi absolvent al facultăţii juridice din Iaşi. A profesat cîţiva ani avocatura. O părăseşte însă curînd din cauza unei afecţiuni a ochilor, afecţiune care treptat-treptat avea să-l ducă la orbire. Debutează, ca poet, în reviste literare încă de pe băncile liceului. In 1901, publică un volum de poezii, „Diafane", apoi peste cîţiva ani volumul „Din cînd în cînd". Se impune însă definitiv în literatură, în 1914, cu volumul de sonete „Statui". Şi seria de volume, cuprinzînd sonete, continuă. In 1921, apare volumul „Cîntecul deşertăciunii", iar în 1929, „Turnul de fildeş". Mihai Codreanu a fost şi un admirabil traducător din limba franceză. Intre altele a tradus, la înălţimea originalului, din Edmond Rostand, două piese de teatru: „Prinţesa îndepărtată" şi „Cyrano de Bergerac". Dar Mihai Codreanu a fost şi absolvent al Conservatorului din Iaşi, clasa de declamaţie, ca mai tîrziu, prin preajma primului război mondial, să fie numit profesor la Academia de muzică şi apoi din 1932 rector al acestei Academii. Intre anii 1919—1923, îl aflăm director al Teatrului Naţional din Iaşi şi între anii 1923—1928 inspector general al teatrelor. In anul 1925, i se acordă premiul naţional de poezie. Toată viaţa a fost un colaborator permanent al revistei „Viaţa românească". Cînd în 1914 a apărut volumul de sonete „Statui" în virtrina librăriei Said-man din Botoşani, noi, elevii liceului Laurian, care adoram sonetele lui Mihai Codreanu, am trăit clipe de mare entuziasm şi de neţărmurită bucurie. In două zile, cele vreo douăzeci de volume aflate în librărie, au dispărut ca prin farmec. îmi amintesc şi acum factura grafică a acestui volum, a acestei ediţii princeps. De format mic, — carte de buzunar, aş putea spune, — era alcătuită din hîrtie groasă cretată, care friza cartea poştală. Tipografia „Viaţa românească", în editura căreia apăruse, fusese la înălţime, dînd o lucrare de artă. Volumul părea o bijuterie. Presa şi critica au primit apariţia acestor sonete cu multă admiraţie şi cu multe elogii. Şi pe bună dreptate. însuşi autorul le recomanda în prefaţă printr-un sonet, al cărui sfîrşit îl reproducem : Statui aş vrea sonetele să-i fie. Căci nu le-a scris cu pana pe hîrtie, Ci le-a sculptat în marmură cu dalta. într-adevăr, toate sonetele lui Mihai Codreanu din cele trei volume : „Statui", „Cîntecul deşărtăciunii' şi „Turnul de fildeş', par dăltuite în marmură şi nu scrise in cuvinte. In 1914, într-un ziar bucureştean, Tudor Arghezi, pe atunci poet al „Agatelor negre", la apariţia „Statui"-lor, le elogiază la superlativ, neputîndu-şi stăpîni entuziasmul şi admiraţia. 206 în volumul de sonete — alese din cele trei volume amintite mai sus apărut în 1957, Al. O. Teodoreanu scrie o postfaţă intitulată: „Sonetul românesc şî meşterul său". N-a greşit. Mihai Codreanu a fost şi va rămîne pînă la sfîrşit ctitorul, părintele sonetului românesc. Au scris şi alţi poeţi sonete, înainte şi după el, — amintesc de „Sigilii de aur" de Ionel Pavelescu, publicate în preajma primului război mondial, — dar nimeni nu l-a egalat. Poetul Al. Philippide avea dreptate în 1932, cînd scria : „Dacă sonetul n-ar fi existat, Mihai Codreanu l-ar fi inventai ca să se poată exprima". Al. O. Teodoreanu, în aceeaşi postfaţă, afirmă că „sonetul e fracul lirismului". Acest frac nu l-a purtat nimeni mai bine şi mai elegant de cum l-a purtat autorul „Statui'-lor. Numai pe el l-a prins aşa cum trebuie, îmbră-cîndu-l, deşi au încercat atîţia să-l poarte, dar n-iau reuşit. „Cine ar cuteza să afirme că această haină, de gală nu e pe măsura poetului şi că n-a purtat-o cu eleganţa cu care Petronius îşi purta toga quiritară?" spune acelaşi autor în postfaţă. Da, Mihai Codreanu rămîne un Petronius al sonetului românesc, cu toate că s-au găsit unii care să contesteze valoarea literară a sonetelor poetului ieşean, acest Milton al poeziei româneşti din prima jumătate a acestui veac. Mihai Codreanu n-a aparţinut nici unei şcoli literare. O spune el singur: Nu ţin de nici o şcoală literară ; Nici nu imit, nici n-am imitatori. E adevărat. Dar în sonetele poetului ieşean, găsim şi romantism şi parnassianism şi poate şi simbolism, nefiind, totuşi, tributar nici unui curent din toate cele trei. Cum se explică faptul ? Mihai Codreanu practică în sonet un singur model, un model original, care-i aparţine şi care seamănă şi nu seamănă nici unui alt model străin sau autohton. Haina ce-i îmbracă sonetul e a lui şi numai a lui. La prima citire, sonetul îţi pare simplu, ori chiar naiv. Recitindu-l, părerea se schimbă. Sonetul apare de data asta grav, deşi uneori prea liniar, şi adine, furîndu-te prin ideie şi disciplina logicei. Sonetele lui Codreanu sînt de o limpezime de. cristal şi de o perfecţie clasică, nimic confuz in ele, nimic care să nu fie bine exprimat şi bine justificat. Trecînd, în tinereţă, ca student prin disciplina filozofiei, această disciplină pe care şi-a însuşit-o, o păstrează şi în sonete. Şi poate aceasta le dă şi farmecul, calitatea lor, calitate care, după G. Ibrăileanu, constă în „combinaţie de măsură şi delicateţă în imaginaţie, de distincţie în sentiment şi de armonie discretă în expresie". Hotăril lucru, sonetele lui Mihai Codreanu au o distincţie, distincţia fracului în care sînt îmbrăcate şi care frizează, în mare /măsură, clasicismul. în general, ele sînt odihnitoare şi au parcă un timbru patriarhal. Trezesc în sufletul cititorului o nostalgie, îndeamnă la visare, o întoarcere spre trecut, acolo unde dorm amintirile sub ocrotirea unui evantai care a cunoscut, eîndva, lumina nopţilor de bal. Sonetele de dragoste sînt răscolitoare de simţiri şi totuşi discrete, delicate ca un buchet de flori, exalînd un parfum imperceptibil. A fost Mihai Codreanu un adept al lui Epicur în sensul plăcerilor carnale ? Şi da şi nu. I-a plăcut, într-adevăr, o femeie frumoasă, — dar cui nu-i place ? — şi un pahar de vin bun, de predilecţie Cotnar, fiind un admirabil conviv, dînd astfel trupului ce este al trupului. Dar mai vîrtos a rîvnit plăcerile spiritului, la care, de fapt, s-a referit anticul filozof ; urmaşii numai fiind aceia care i-au denaturat concepţia filozofică, redueînd-o la plăcerile cărnii. Mihai Codreanu a avut un cult pentru idee, ispitirea lui cea mare fiind spiritul şi nu carnea, oricît s-ar crede altfel. Cum ochii trupeşti aproape îi lipseau şi el nu mai putea vedea frumuseţea lumii din afară, normal a fost ca el să fie tributar ochilor spirituali, cu care nu putea vedea decît lumea dinlăuntru. 207 acel univers interior pe care-l avem fiecare dintre noi, — fa el însă fiind mult mai dezvoltat, întrucît acel univers nu cunoştea altă lumină decît aceea a ideilor. Pentru el, răsăritul, lumina soarelui însemna naşterea unui gînd, a unei idei care-l lumina şi-l încălzea ca o rază de soare. Soarele se afla în el şi nu în afara lui. Şi el ştia că această lumină spirituală este superioară celei astrale. Era poet şi el n-avea nevoie de altă lumină decît de aceea a spiritului, care se stinge numai atunci cînd vine moartea. N-aş putea spune că Mihai Codreanu, din cauza infirmităţii, a fost un resemnat. Mai de grabă aş afirma că a fost un stoic. A ştiut să înfrunte demn boala de care suferea. Nu ştiu de ce, dar multe din sonetele care conţin idei, îmi amintesc de aforismele lui Marc Aurelia şi de preceptele din „Manualul" lui hpictet, filozoful şchiop. Resemnat, sceptic, stoic, — oricum ar fi caracterizat de critici şi de istoricii literari, — Mihai Codreanu a avut o ţinută demnă în viaţă şi a fost un olimpian, chiar cînd infirmitatea îi întrista sufletul uneori. Citez ultimele terţine de la două sonete ; N-am vrut să gem în jalnice cuplete, Ci vrut-am să rămînă după mine. O rece armonie de sonete. sau : Sonet, eu te-am iubit ca un fanatic, Dar n-am putut să-ţi dau un alt atribut Decît doar stropi de ghiaţă pe jăratic. De la volumele de poezii din tinereţă, „Diafane" şi „Din cînd în cînd", Mihai Codreanu a făcut un salt la volumul „Statui", care cuprinde o sută de sonete. Acest salt a fost un summum la care creaţia lui poetică a putut ajunge. Asta s-a întîm-plan n anul 1914, cînd poetul se afla în preajma vîrstei de 40 de ani. Pe această culme din „Statui' a rămas ferm şi în cele două volume, care au urmat : „Cîntecul •deşertăciunii" şi „Turnul de fildeş' şi în tot ce a mai scris pînă la moarte. Diagram.a poetică, a sonetelor mai bine zis, n-a mai cunoscut, pînă la sfîrşit, nici creştere, nici descreştere. Sonetele lui Mihai Codreanu n-au ţinut de nici o şcoală, cum o afirmă el însuşi şi n-au fost la modă şi n-au stîrnit o vîlvă repede trecătoare, cum s-a intimidat cu poeziile altor poeţi din preajma primului război mondial şi chiar în răstimpul dintre cele două războaie. Nu citez nume. Mă întreb însă: unde sînt acei poeţi care au fulgerat atunci cerul literaturii româneşti, ca stelele căzătoare ce fulgeră cerul nopţilor de august ? Parafrazez cuvintele Eclesiastului: poetul e ca iarba, poeziile lui — ca florile cîmpidui. Poezia acelor poeţi, la modă cîndva, ca iarba şi ca florile cimpului ■ s-a veştejit la cea dinţii brumă de toamnă. Sonetele lui Mihai •Codreanu n-au fost poate niciodată la modă şi, totuşi, au rămas, ele au înfruntat cinci decenii şi credem că vor înfrunta încă zeci şi zeci şi de azi înainte, cum înfruntă veacurile sonetele lui Petrarca. Poartă în ele spiritul clasic şi îmbrăcămintea la fel. Şi o operă clasică e numai aceia care a fost valabilă ieri, e valabilă azi .si va fi valabilă şi mîine. Şi sonetele lui Mihai Codreanu, chiar cînd par romantice, ori prea sentimentale, prea lirice, sînt totuşi de' factură clasică. Aşa se explică faptul de ce ele au rezistat, nefiind niciodată la modă şi, totuşi, fiind la modă mereu. Intr-o prestigioasă istorie a literaturii române, apărută în timpul celui de-al doilea război mondial, sonetele lui Mihai Codreanu, numai în vre-o zece fraze, au fost aspru criticate. Se negau, astfel, elogiile lui Tudor Arghezi din 1914 şi criti- .208 cele obiective şi juste, care menţionau valoarea artistică a sonetelor, de către critici de prestigiu ca: G. ibrăileanu, E. Lovinescu, T. Vianu, M. Ralea şi alţi ^critici aflaţi încă în viaţă. Cînd un prieten l-a întrebai ce părere are despre această critică, Mihai Codreanu a răspuns liniştit că judecăţile critice în materie de valoare literară şi artistică, indiferent dacă sînt pozitive sau negative, îl lasă rece. Eu merg, — a continuat el, — pe drumul meu de la început, aşa orb cum sînt. Şi să crezi că văd foarte bine prin întuneric. Mai tîrziu, peste ani şi ani, el avea să răspundă acestei asprimi critice printr-un sonet intitulat : „Unui critic". Reproduc ultimul terţin : Cîv despre critic, zică tot ce-o vrea... Cînd eu cioplesc granit în carieră, El bate-n toba lui cu truda mea. înainte de a încheia aceste rînduri, găsesc de cuviinţă să spun în ce an şi în ce împrejurări l-am cunoscut pe Mihai Codreanu, iertîndu-mi-se faptul că va trebui să vorbesc despre mine. N-aş vrea să se creadă că am pierdut măsura modestiei. In anul 1922, el era director al Teatrului Naţional din Iaşi. Pe la începutul lunii martie a acelui an, a avut loc la teatru un festival artistic. Artistul Grigoriu, mort în 1940, în blocul Carlton, în timpul cutremurului din noaptea de 9 noiembrie, era in 1922 angajatul Naţionalului din Iaşi. La acest festival, el a declamat o baladă a mea, „Sonata Lunei", apărută în revista „Gîndul nostru". Lui Mihai Codreanu i-a plăcut, balada şi a vrut să mă cunoască. însoţit de Grigoriu, m-am dus la el acasă. Ne-a făcut o primire foarte amicală. Şi în loc să fie o vizită de etichetă, a fost o vizită care s-a prelungit, după dorinţa amfitrionului, la aproape trei ore. N-au lipsit nici păhărelele de Cotnar. Mihai Codreanu ne-a declamat foarte frumos cîteva sonete, iar Grigoriu a declamat două. balade orientale de-ale mele, „Sephora" şi „Amităla'. In atmosfera aceasta de vrajă şi de poezie, însufleţiţi de cele cîteva păhărele de vin bun, Mihai Codreanu m-a întrebat, zimbind, dacă am scris trei balade orientale pentru trei femei. Nu, — am replicat, —■ trei balade pentru o singură femeie. L-am mai vizitat în cîteva rînduri, însoţit tot de artistul Grigoriu. Devenisem aproape familiar. El îmi spunea „baladistule" şi eu îi spuneam „coane Mihai". li făcea plăcere această familiaritate. Pe strada Lăpuşneanu sau în piaţa Unirii, ori de cîte ori îl întîlneam, îl salutam vorbindu-i şi el se oprea întotdeauna, ca să mă întrebe ce fac şi ce mai scriu. A fost iubit şi respectat de ieşeni. A fost un poet al laşului de care nu s-a despărţit pînă la moarte. Ultima dată l-am văzut în primăvara anului 1928, cînd venisem, de la Bucureşti la Iaşi cu nişte treburi. Vedea din ce în ce mai prost. Am stat puţin de vorbă. Ne-am. despărţit, eu urindu-i sănătate, el urîndu-mi succes în poezie. Nu l-am văzut din 1928, dar activitatea lui literară am urmărit-o pînă în anul 1957, cînd a. pornit-o pe drumul cel lung, fără soroc de întoarcere. 14 — Viaţa românească, 3 209 PRIVIRE RETROSPECTIVA ASUPRA „VIEŢII ROMÂNEŞTI" ÎN ETAPA SA IEŞANĂ rieViSta "Viata românească" tţja Pornit la drum (întîi martie 1906) cu un program bme precizat de către iniţiatorii sai şi urmărit cu perseverentă, ba chiar controlat din cînd în cînd prin bilanţuri periodice, întocmite cu un vacht simţ al răspunderii. Asemenea bilanţuri erau de obicei priviri retrospective în care se subliniau greutăţile întâmpinate, realizările efectuate şi confruntarea lor cu scopul initial. Ele se datoresc acelui „spiritus rector" adevăratul şi neobositul conducător al revistei, care a fost, după părerea unanima, G. Ibrăileanu, deşi nu le semna niciodată. Precum rezultă din Primul an <»v- «■ nr. 2, anul 1907) revista a pornit cu mijloacele modeste ale mem bnlor de redacţie şi cu nădejdea 'că se va bucura de simpatiile cititorilor Ca scop ea îşi propusese crearea unei culturi naţionale, care avea să dea în armoma culturii europene răsunetui sufletulm romanesc. Iar pentru a reuşi »Viaţa românească" trebuia să devie o revistă nu numai pentru Moldova in capitala căreia se afla sediul redacţiei, nici măcar pentru România ci Pentru toată România. Ea avea de luptat deci pentru triumful ideilor de- 210 mocratice şi al înaltelor idealuri ale omenirii. în fruntea luptei aveau să se afle scriitorii, a căror muncă istovitoare trebuia răsplătită: „Munca literară cere încordarea tuturor puterilor sufleteşti ; o dezvoltare normală a literaturii şi în consecinţă, a culturii naţionale, nu e cu putinţă, cîtă vreme pentru a-şi asigura pînea zilnică, un Brătescu-Voineşti e silit să facă advocatura, un Vlăhuţă, Coşbuc sau Sadoveanu să zgîrie hîrtia, şese sau opt ceasuri pe zi într-o cancelarie oarecare, un Caragiale sau Gherea să se apuce de negustorie, — în ioc Ca. în mod firesc, şi fără sforţare în direcţie străină, să-şi găsească ei în îndeplinirea misiunii lor proprii, si răsplata muncii, atît de necesară neamului..." într-o altă privire retrospectivă de data aceasta „După opt ani" ( V R" nr. 2, anul 1914), bilanţul nota "că în jurul „Vieţii româneşti" se adunaseră cei mai buni scriitori ai ţării. Dar revista era călăuzită de „!umina unui ideal... conform cu nevoile tării - un ideal social şi cultural», care era socotit mai înalt decît idealul literar Acel ideal era ridicarea ţărănimii Ia o nouă viaţă. Pentru scriitorii grupaţi m jurul „Vieţii româneşti", o adevărată cultură naţională în România nu se putea realiza fără răspîndirea în prealabil a culturii în masele populare, fără ridicarea economică a tără- nimii şi fără o viaţă politică democratică. Izbucnind însă războiul din 1916, „Viaţa românească" a trebuit să-şi suspende activitatea. Timp de aproape patru ani, Ibrăileanu nu-şi regăsea echilibrul său moral şi nu-şi potolea pasiunea din perioada „Vieţii româneşti", cu toate că a încercat o activitate intensă la ziarul Momentul (cîteva luni în 1918) şi la însemnări literare, (în 1919). El se gîndea permanent la reapariţia „Vieţii româneşti". Ca un general înaintea unei mari bătălii, el plănui timp de mai multe luni de zile în 1919 reapariţia revistei sale dragi, şi fu cu adevărat fericit să anunţe că „Viaţa românească" apare, prin Cîteva cuvinte către public, publicate sub forma unui prospect (Iaşi, Institutul de arte grafice şi editură, „Viaţa românească", 1920), în care textul e ilustrat cu figurile (în medalion), ale scriitorilor care îşi dăduseră concursul lor dela apariţia revistei pînă la 1916, precum şi ale scriitorilor care promiteau colaborarea pentru viitor. Iată aceste figuri în ordinea aşezării lor în broşură : P. Poni, Duiliu Zam-firescu, A. Philippide, Artur Gorovei, Dr. N. Leon, Ana Conta-Kernbach, I. Brătescu-Voineşti, Dr. Fr. Rainer, Zamfir Arbore, I. Simionescu, P. Gore, Hortensia Papadat-Bengescu, D. D. Pătrăşcanu, Dr. Gr. Antipa, Matilda Poni, Otilia Cazimir, Dr. A. Slăti-neanu, D. Călugăreanu, f. Botez, P. Bogdan, I. A. Basarabescu, Dr. M. Ma-nicatide, Al. A. Philippide, Eugen He-rovanu, Jean Bart, G. Topîrceanu, I. Petrovici, Cincinat Pavelescu, General Scarlat Panaitescu, E. Filoti, Radu Ro-setti, Marg. Miller Verghy, Ing. C. Hoi-sescu, Dr. C. Parhon, I. Minulescu, Alexis Nour, C. Botez, Dr. N. Lupu, M. Codreanu, M. Carp, G. Galaction, M. Sevastos, Dr. I. Bordea, Ştefan Popescu, A. Corteanu, M. Chiriţescu, Traian Bratu, N. N. Beldiceanu, A. Frunză, Ing. I. Lupaşcu, AI. Tzigara- Samurcaş, Ernest Triandafil, D. Cara-costea, Romulus Cioflec, Apostol Cu-lea, Ing. Teodor Lecca, Pan Halipa, N. Davidescu, Tudor Pamfile, Ionel Teodoreanu, C. Alexandrescu, I. Teo-dorescu, Demostene Botez, ing. Emil Triandafil, G. Pascu, Aureliu Weiss, A. Branişte, Dr. Ştefănescu-Ga-laţi, I. C. Fdlitti, Ootav Botez, A. Toma, Liviu Rebreanu, Pompiliu Pir-vescu, C. Stere, Dr. P. Cazacu, I. Mironescu, M. Jacotă, Luca I. Caragiale, T. A. Bădărău, M. Sadoveanu, Spiridon Popescu, Ştefan Ciobanu, Eugen Crăciun, Olga Vrabie, G. Ibrăileanu. Menţionăm că pentru a arăta că în aşezarea portretelor n-a urmărit nici o preferinţă, portretul său l-a pus autorul prospectului la sfîrşit. în rîndul celor dispăruţi figurează : I. L. Caragiale, A. Vlahuţă, B. Dela-vrancea, G. Coşbuc, N. Gane, C. Hogaş, Gheorghe din Moldova (Gh. Kernbach), Spiru Haret, D. Anghel, Şt. O. Iosif, I. Russu-Şirianu, A. Baltazar. Dar cît de neconsolat a fost Ibrăileanu că nu şi-a putut procura fotografiile tuturor celor pe care i-a avut colaboratori, ca Goga, Agîrbiceanu, Arghezi şi mulţi alţi scriitori care au dat prestigiu revistei prin numele şi colaborarea lor. De un interes deosebit se prezintă unele pasaje din expunerea „prospectului" : „Acum, cînd revendicările noastre naţionale s-au realizat iar cele sociale sînt aproape de realizare, cînd rănile războiului sînt pe cale dc vindecare, — nu poate fi datorie mai sfîntă şi necesitate mai urgentă pentru consolidarea unirii şi pentru însăşi afirmarea dreptului la viaţă în rîndul popoarelor civilizate, decît creşterea culturii româneşti şi răspîndirea luminii pînă în cele mai depărtate colţuri ale României Mari şi pînă în cele mai adînci straturi ale poporului român. Sub impulsul acestei datorii şi mulţumită împrejurărilor istorice care i-au 211 ^liifi TBS ;|§ŞIh Hiii lillilililliiil mărit posibilitatea de răspîndire a luminii, făcînd să cadă de jur-împrejur hotarele nefireşti care despărţeau pe Români de Români, ca şi barierele orizontale care rupeau poporul nostru în cele două clase vrăjmaşe — „Viaţa românească, întemeiată pe trecutul ei şi pe experienţa unui întreg deceniu de muncă încordată, îşi reîncepe apariţia". Chiar în primul număr al reapariţiei sale frnartie 1920), conducătorul „Vieţii româneşti" ţinea să precizeze concepţia cu care a pornit la drum şi reafirmarea acesteia : „Concepţia, care a străbătut din întreaga noastră atitudine faţă de curentele politice din ţară, faţă de problema electorală, de problema agrară, de problema reorganizării administrative, şcolare etc. — a fost „poporanismul" nostru politic... în literatură „poporanismul" nostru a fost punctul de vedere democratic şi moral, din care am privii' acea parte a literaturii care tratează despre ţăran. Tendinţei reacţionare şi tradiţio- ^Kua n-a'tp; îoraiieanu şi fratele său Mihai Carp naliste de a zugrăvi pe ţăran ca o mărturie vie şi venerabilă a trecutului sădind î„ sufletul cititorului dorinţa imorală de a vedea pe ţăran, veşnic rămas în urmă - i-am opus tendinţa progresistă şi umanitară de a zugrăvi Pe ţăran în chip realist, asa cum este, mizer şi dezarmat, spre a sădi în sufletul cetitorului nemulţumirea de realitatea prezentă şi dorinţa de a contribui la ridicarea ţărănimii..." Dai- pe lîngă programul său ideologic, care a fost formulat în dese rin duri, „Viaţa românească" ţinea să precizeze că a urmărit şi un scop practic care privea înjghebarea unei publicaţii cu caracter european prin felul de a alcătui numărul. Iată cum este formulat acest lucru nou, cu ocazia Anului XV („V. R." nr. 1, din 1923) : „Pînă atunci"" (adică pînă la apariţia „Vieţii româneşti"), „existaseră în România cîteva publicaţii mari foarte bune — „Convorbirile literare", mai ales cîtă vreme au apărut în Iaşi, „Contemporanul", în primii ani şi pînă la un punct, „Revista Nouă", („Literatură şi Ştiinţă" a lui Gherea, din care n-au apărut decît două volume, nu era propriu zis o „revistă", ci un album periodic), — dar, afară de „Contemporanul", aceste reviste erau aproape numai literare, iar „Contemporanul" era foarte puţin literar. Caracterul lor era, cu destule deosebiri dela una la alta, un compromis între antologie şi între revistă de curent. „Viaţa românească" a înţeles să aibă şi acest caracter al înaintaşelor sale, lărgind pe cît cu putinţă sfera antologiei, dînd acces în coloanele ei tuturor „ştiinţelor", — dar să fie în acelaşi timp şi o revistă, care să ţină în curent pe cetitor cu mişcarea literară din ţară şi din străinătate. De aici rubrici inexistente pînă atunci în publicistica noastră : Cronica cu privire la toate aspectele vieţii naţionale şi externe, Recenzia cărţilor româneşti şi străine, Revista Revistelor, natio- 212 nale şi europene şi Mişcarea intelectuală în străinătate... Apoi Miscellanea, în care analizam mai pe scuri faptele caracteristice, fie sociale, fie literare, fie de altă natură, şi în care făceam ceea ce se chiamă polemică " Un titlu de glorie şi-a făcut însă „Viaţa românească" din faptul că cei mai buni scriitori români au devenit colaboratori ai ei. în mare parte această legătură a scriitorilor buni cu „Viaţa românească" se datorează insistenţelor depuse de G. Ibrăileanu. Mulţimea scrisorilor schimbate între acesta şi diferiţii scriitori stau dovadă în acest sens. Pe unii dintre ei Ibrăileanu i-a îndrumat şi pe alţii i-a îndemnat sa scrie, determinîndu-i să reia creaţia literară, i-a scos din toropeală, cum se spune. „Sînt unii, şi dintre cei mai talentaţi, pe care i-am torturat ca să scrie... Cîteva volume din cele mai preţioase ale literaturii noastre din ultimii cincisprezece ani se datoresc teribilului „vîrcolac" şi crampon, care a fost secretarul de redacţie ai acestei reviste". Dacă n-am cita decît cazul Calistrat Hogaş şi Brătescu-Voineşti, şi tot am fi îndreptăţiţi să subscriem şirurile de mai sus. Să nu se creadă însă că ascensiunea „Vieţii româneşti" a avut loc fără luptă, fără adversităţi acerbe. Unii i-au contestat orice merit, i-au negat orice valoare. Alţii au acuzat-o de mercantilism şi de americanism literar, mai ales prin introducerea răsplătirii muncii scriitorilor. Iar cei care nu înţelegeau termenul de poporanism o acuzau că reduce literatura la subiecte rurale, la „oierism" sau la „opin-cărism". Cum a răspuns „V. R.", recte Ibrăileanu, e greu de redat numai prin cîteva cuvinte, dar noi vom indica cititorului de astăzi, în mod special, două articole mai cuprinzătoare publicate în anul 1925, adică tocmai în vremea cînd adversarii „V. R." afirmau că poporanismul literar s-a prăbuşit defi- nitiv. Este vorba de articolele Ce-a făcut „Viaţa românească" pentru literatură ? („V. R." nr. 3, anul 1925) şi „Ce este poporanismul ?" („V. R.". nr. 1, anul 1925). în acesta d'in urmă se subliniază că poporanismul „E accentuarea ideii banale (dar care mereu trebuie amintită), că literatura română, ca oricare alta, nu poate să fie decît naţională — şi nu importaţie străină ; că scriitorul român are să întrupeze în opera sa spiritul specific al poporului său şi că acest spirit specific, din cauze istorice bine cunoscute, există mai ales la poporul de la ţară, întrupat şi concentrat în poezia populară... Amintim, pentru cei care n-au învăţat bine în liceu, următoarele : Toată activitatea Iui A. Russo se reduce la argumentarea ideii, că literatura populară trebuie să fie izvorul şi îndreptarul literaturii culte. Alecsandri a pus în practică teoria. Poezia lui personală a crescut din literatura populară. El a început să scrie poezii numai după ce a călătorit în munţi şi a cules poezia populară. Primele sale poezii originale abia sînt o culturalizare a poeziei populare. Un necunoscător ar putea să le ia drept o colecţie de poezii populare, — Kogălniceanu îşi începe activitatea sa de îndrumător cultural prin recomandarea literaturii populare ca izvor de inspiraţie pentru literatura cultă, — Eminescu a făcut pe larg teoria... spiritului specific în literatură, a cules literatură populară, a colindat în toate ţinuturile româneşti şi — vezi în Maiorescu ce legătură este între poeziile Iui Eminescu şi literatura populară..." Tot ceea ce s-a spus în diferitele articole rememorativc (după un an, după opt, după doisprezece, după cincisprezece) s-a reafirmat cu mai multă tărie în articolul „Ce este poporanismul ?" Tai- Ibrăileanu, înainte de a depune din mîini condeiul, despărţindu-se pentru totdeauna de revista lui, „Viaţa românească", a ţinut să motiveze pen- 213 tru ce a susţinut poporanismul şi pentru ce a luptat pentru înfăptuirea acestei ideologii, scriind acel memorabil articol cu titlul „După 27 de ani", care este cîntecul lui de lebădă. „Cînd a apărut „Viaţa românească", cultura românească era dominată de tradiţionalism: concepţia reacţionară în politică, ţărănismul în literatură. Se criticau formele nouă introduse în veacul trecut, se regreta vechiul regim — şi se admira ţăranul patriarhal ca o rămăşiţă a vremurilor lui Mihai şi Ştefan. Şi se idealiza acest ţăran tocmai pentru că era atît de rămas în urmă, cu totul în afară de viaţa civilizată europeană. „Viaţa românească" vedea în ţăran altceva. Ţăranul social, ţăranul sărac, ţăranul care are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare. Iar această transformare presupunea totala occi-dentalizare a ţării, distrugerea pe de-a-ntregul a formelor vechi. Aşa dar împotriva conservatorilor şi a ţărăniştilor literari — împotriva „Convorbirilor" şi a „Sămănătorului" trebuia să apere formele nouă, să ceară împroprietărirea şi introducerea votului universal (Ţărănismul literar, cu tot „ţărănismul" lui, era împotriva votului universal). „Viaţa românească" cerea transformarea plăeşilor lui Ştefan cel Mare în cetăţeni. Idealul „Vieţii româneşti" n-a fost ţăranul pitoresc cu plete, cu chimir, care nu ştie să cetească şi stă în poeticul bordei, cîntînd din trişcă. Idealul „Vieţii româneşti" a fost ţăranul îmbrăcat europeneşte, care are casă de cărămidă, a cărui fiică ceteşte romane şi poezii ; ţăranul alegător, membru într-un club, ţăranul trăind într-un sat luminat cu electricitate, lu-crînd ogorul cu maşini perfecţionate, ori lucrînd în fabricile create în preajma satului, în legătură cu agricultura. Tradiţionaliştii (conservatorii şi ţărăniştii literari) au strigat: Blasfemie ! Impietate ! Socialism ! Nihilism ! Anar- hism ! (Pe atunci nu exista cuvîntu] „bolşevism"). „întotdeauna acei care şi-au simţit privilegiile atinse de reformă, au strigat : anarhism ! în anii care au precedat împroprietărirea din 1864, Kogălniceanu a fost taxat de comunist şi proudhonist..." în problema culturii, „Viaţa românească" a susţinut necesitatea unui contact strîns cu întreaga cultură umană, cu condiţia însă ca această cultură străină să fie asimilată. Şi în această privinţă Ibrăileanu adaugă : „Un exemplu strălucit de bogată cultură străină, asimilată perfect de un robust organism naţional, este poezia lui Eminescu". Dar pentru dezvoltarea culturii ro-mîneşti era necesară stîrpirea analfabetismului, un punct important prevăzut în programul „Vieţii româneşti". în problema naţională, „Viaţa românească" a cerut prăbuşirea barierelor care despărţeau pe Români de Români. Privitor la literatură, care este un factor important al culturii unui popor, „ultima ei eflorescentă", „Viaţa românească" a preconizat ca literatura românească, fără a înceta să se afie în legătură cu literaturile europene, să devină tot mai autonomă şi mai originală. „Viaţa românească" a fost de părere", continuă Ibrăileanu, „că a căuta să transplantezi forme literare imposibile la noi este risipă zadarnică de forţe, mai mult decît zadarnică, primejdioasă, pentru că inutilizează energii care ar putea să fie cheltuite aiurea spre folosul culturii naţionale" încheindu-şi privirea sa retrospectivă după 27 de ani („V. R." 1933, voi. 92, pg. 5—9), Ibrăileanu adaugă următoarele cuvinte : „Viaţa românească" trece de azi înainte sub conducerea unei generaţii mai tinere. Tinerii sînt mai în stare să-şi dea seama ce este şi ce nu este posibil". Cu aceasta se termină etapa ieşană a „Vieţii româneşti". Prin rândurile de mai sus am încercat să dăm o ideie măcar cît de sumară asupra programului acestei reviste, desfăşurat în primele trei decenii ale veacului nostru şi să aducem totodată un pios omagiu memoriei aceluia care a fost cel mai devotat colaborator al ei, criticului literar G. Ibrăileanu, mort la Bucureşti, în Sanatoriul Diaconeselor, în ziua de zece martie 1936, la ora şapte şi jumătate seara, cum este însemnat de către cineva din familie în volumul „Note şi Impresii", exemplarul pe care 1-a avut scriitorul la capă-tîi şi asupra căruia făcuse unele modificări şi adnotări în vederea unei eventuale retipăriri. Pentru cine nu cunoaşte cuprinsul acestui volum, ţinem să precizăm că el este închinat „Memoriei lui Raicu Ionescu, mort în anul 1895", prietenul neuitat, luptător socialist, dispărut la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, ca profesor în Tîrgovişte. I. CREŢII IBRĂILEANU DESPRE GALA GALACTION şi TUDOR ARGHEZI irouoacă nedumeriri faptul ^Jcă G. Ibrăileanu, care a [îMPublicat numeroase studii despre scriitorii români şi curentele literare dintre 1900 şi 1930, n-a destinat nici un articol critic celor doi scriitori de seamă bucureşteni Gala Galaction şi Tudor Arghezi, a căror activitate s-a desfăşurat în mare parte sub ochii lui şi o bună bucată de vreme au fost chiar colaboratori ai Vieţii româneşti. Pentru Ibrăileanu, s-ar părea deci că scriitori mari români în vremea sa n-au fost decît M. Sadoveanu, Oct. Goga, Brătescu-Voineşti, Panait Cerna, D. D. Pătrăş-canu, G. Topîrceanu şi cei cîţiva poeţi moldoveni din jurul revistei ieşene, cărora criticul le-a rezervat capitole speciale în cuprinsul volumelor sale de critică literară. Dar lucrurile nu stau aşa decît în aparenţă, căci dacă urmărim rubricile permanente, nesemnate ori semnate cu pseudonime, ale revistei ieşene: „Miscellanea" şi „Revista Revistelor", constatăm că atît Gala Galaction cît şi Tudor Arghezi s-au bucurat de preţuirea criticului Vieţii româneşti din chiar momentul afirmării lor pe arena literaturii noastre. Putem spune că Ibrăileanu i-a urmărit tot timpul cît a condus revista ieşană şi cît a avut astfel la dispoziţie o tribună de la înălţimea căreia putea vorbi, cu sinceritatea care-l caracteriza, despre aceşti doi mari scriitori, care s-au dezvoltat sub ochii săi. Să ne fie îngăduit dar, ca în rîndu-rile ce urmează să documentăm afirmaţia noastră cu cîteva citate din care sperăm să reiasă atît receptivitatea criticului cît şi linia ascendentă a modului său de preţuire spontană a artei literare în plină evoluţie a celor doi scriitori amintiţi. In Viaţa românească nr. 2, din 1910, la rubrica „Revista Revistelor" este recenzată Viaţa Socială. Cu această ocazie, autorul recenziei, după părerea noastră G. Ibrăileanu, semnalează apariţia unui poet nou, atît de nou încît provoacă nedumerirea sinceră a recenzentului: „Revista (Viaţa Socială) se începe cu o poezie de Tudor Arghezi — Rugă de seară — despre care nu voim să spunem nimic. Nu voim. ca să nu ne facem de rîs". (Fiind un document al vremii îl reproducem fără nici o modificare). „Să ne explicăm: poezia aceasta, sau este de domeniul psihiatriei, sau anunţă un geniu. Şi cum nu avem destulă putere de pătrundere, preferăm să aşteptăm şi alte producţii ale acestui nou poet, pentru a ne pronunţa — dacă vom reuşi vreodată". In acelaşi gen se exprimă criticul anonim în numărul 4 al Vieţii româneşti : „Literatura e reprezentată, în acest număr (al Vieţii Sociale), prin d. Galaction, care nu e lipsit de talent, 215 prin d. Tudor Arghezi, care, cu siguranţă putem sprune acuma, e ceva, şi ar putea deveni cineva, dacă n-ar avea curioasa plăcere de a se exprima sibilin... E de remarcat că in această revistă şi-au dat întilnire mai toţi acei ce reprezintă la noi ceea ce s-ar putea numi literatură decadentă"... Iar în numărul 5, de data aceasta la rubrica „Micellanea", sub titlul Literatura absconsă, criticul îşi propune să lămurească pe cititorii revistei asupra acestui gen de poezie nouă, care a rupt cu. formele tradiţionale în dauna poeziei clare, înţelese de toată lumea, asupra poeziei care se izolează şi deci nu-şi mai ajunge scopul de a fi o poezie socială. „Există la noi un început de literatură — un ecou întîr-ziat al unei literaturi străine, — pe care o vom. numi „absconsă", cu un cuvînt întrebuinţat în Franţa de înşişi reprezentanţii acestui fel de literatură. Acestei literaturi nu-i putem aduce aplauzele noastre", zice criticul. Credem că nu vom abuza de răbdarea cititorului dacă-i vom pune sub ochi cîteva pasaje din acest articol publicat acum mai bine de cincizeci de ani şi care conţine unele idei referitoare la arta literară, idei ce pot interesa şi pe scriitorii de astăzi, fiindcă printre ei sînt unii — fMzlte permis a o spune — care obişnuiesc a-şi exprima stările lor sufleteşti prin cuvinte şi figuri de stil neînţelese sau neaccetpate de cititorii lor, ceea ce îi face izolaţi şi singulari, lucru care este în dauna ambelor părţi. Critica din acel articol de acum o jumătate de veac şi ceva privea, şi pe poetul, nou pe atunci, Tudor Arghezi, căruia autorul avea dorinţa de a-i face unele recomandări şi de a-i da unele, sugestii socotite foarte necesare. Pentru a justifica susţinerile sale, criticul dădea cazul -unui poet „abscons", care ar vedea între lucruri nişte raporturi imposibile pentru mintea normală omenească. El zicea că „dacă unui asemenea poet clipele i s-ar părea, cine ştie 216 din ce cauză, triunghiulare, pe care le-ar opune altor clipe din trecut, cînd era fericit şi care i se par romboidale, ar putea fi el înţeles de cititorii săi ? „Sau dacă, făcînd comparaţii, ne va spune că ochii iubitei sale sînt ca două gîturi de girafe şi mînile ca două patrafire ? Ştim noi, bieţi cetitori, ce va să zică clipe triunghiulare şi cum sînt mînile ca două patrafire ? Poetul poate ştie. Cine ştie ce asociaţii bizare de idei l-au condus la aceste comparaţii ? Cine ştie ce şi cîţi termeni intermediari fac legătura între clipe şi triunghiulare, între mini şi patrafire... Dar noi ?! Nu e aşa că această poezie, — oricît de frumoasă o fi fiind în felul ei, „în sine", — trece pe lîngă. noi, nu există pentru noi ?" Şi, în continuare criticul pune în evidenţă rolul limbii în poezie. El zice că limba are ca funcţiune transmiterea stărilor sufleteşti de la un individ la altul. „Ea e un instrument, şi nu un scop... Avînd această menire, limba va fi cu atît un instrument mai perfect, cu cît îşi va îndeplini mai uşor, mai repede şi mai exact funcţiunea. Idealul, cum s-a zis de-atîtea ori, e să exprimi gîndiri cît mai complexe într-o formă cît mai simplă. Dealtmintrelea, istoria literaturii întregi, de la Homer pană azi, e martoră că nici un scriitor „abscons" n-a trăit. Rămas-a vreunul — c-au fost întotdeauna ? In lupta pentru trai, au învins numai scriitorii clari, care pot fi pricepuţi în toate vremurile, pentru că vorbesc tuturor oamenilor. Aceasta, însă, nu însemnează claritate cu orice preţ. Ceeo ce trebuie să urmărească poetul, e toată claritatea cîtă comportă subiectul său, sentimentalitatea sa. Este evident că unei poezii simboliste, — prin definiţie flotantă şi vaporoasă ,pentru că vrea mai ales să sugereze, — nu i se poate cere claritatea unui sonet de Heredia. ) Dar această „neclaritate" inerentă poeziei simboliste, neclaritate care, dacă întrece necesitatea, devine primejdioasă, — tocmai ea trebuie să facă pe poetul simbolist să se exprime cu toată claritatea cită e posibilă, cită comportă felul acesta de poezie. — Sînt unia însă, care caută anume să fie cît mai neclari, pentru a fi cît mai... simbolişti! Şi e păcat de unii, prin versurile cărora, ca printr-o ceaţă desfăcută iei şi colo, zăreşti adesea bucăţi de cer albastru. D. Tudor Arghezi e unul dintre aceştia..." In final, criticul citează cazul lui I. Minulescu, din versurile căruia „ceaţa" s-a împrăştiat cu totul, aşa încît era acceptat printre colaboratorii revistei ieşene, vrînd să facă astfel dovada că el, (criticul), nu este împotriva poeziei simboliste, ci împotriva poeziei neclare. Chiar în numărul în care apărea co-mentarul asupra literaturii absconse, criticul făcea să se publice o poezie a lui I. Minulescu, intitulată Romanţa soarelui. După aceste luări de contact, criticul Vieţii româneşti notează, tot sub anonimat sau sub pseudonim, părerile sale privitoare la manifestările literare din ce în ce mai bogate ale unuia sau ale altuia din cei doi scriitori amintiţi, scoţîndu-le în evidenţă calităţile artistice, dar semnalîndu-le, fără menajamente, şi imperfecţiunile. Astfel, în nr. 8 din 1910 al Vieţii româneşti, la rubrica „Revista Revistelor", sub Viaţa Socială, el face următoarea constatare pe care o exprimă sentenţios şi lapidar : „Un remarcabil talent de nuvelist are d. Galaction. E şi descriptiv şi dramatic. Păcat că, pe lîngă expresii originale şi sugestive, întrebuinţează adesea şi fraze gazetăreşti. Ii atragem atenţia asupra acestui mic neajuns, aşa ~âe uşor de înlăturat". Iar în numărul 9 al revistei, tot la aceeaşi rubrică, criticul afirmă fără rezerve : „De o deosebită frumuseţă e bucata d-lui Galaction Moara lui Călifar" pentru ca în numărul 11 elogiile să meargă crescînd, ca pentru a încuraja o producţie litera ■ care s-a dovedit, într-un interval destul de scurt, fecundă şi valoroasă ■ „Remarcăm bucăţile d-lui Galaction, Dionis Grecoteiul şi mai ales Copca Rădvanului. Totul e original şi puternic la acest scriitor, cel mai însemnat care a apărut în Regat de la Sadoveanu încoace. Ce păcat că uneori (numai în unele bucăţi) întrebuinţează neologisme inutile şi (aceasta mult mai rar) întorsături de frază gazetăreşti". Foarte curînd după aceasta, în nr. 3 din 1911, criticul îşi fixează atenţia în mod special asupra lui Arghezi, care se manifestă deopotrivă în versuri şi în proză la Viaţa Socială : „D. Tudor Arghezi începe să vorbească pe înţelesul tuturora. D. Tudor Arghezi are un spirit original, în mintea căruia lumea nu se stinge, cum ar zice Anatole France, accident care li se întîmplă la atîţia versificatori ai noştri,' care ne întreţin cu banalitatea impresiilor lor căpătate penibil din... poeziile altora. In Tîrziu de toamnă d. Arghezi scrie această frumoasă strofă, pe care ne facem o plăcere s-o transcriem aici. Intr-un peisaj melancolic : „Cîţiva molifţi s-au întîlnit departe Pe cînd în jur, prin murmurul ce roagă. Se-nchide înserarea ca o carte Şi sufletul în foi ca o zoloagă." Dar criticul nu se limitează la simple constatări, juste de altfel, ci ţine să adauge cîteva rînduri de sugestivă îndrumare literară: „Dacă d. Arghezi n-ar căuta să fie şi mai original decit e, l-am aplauda şi mai mult. De ce nu se convinge d-sa că simplicitatea şi claritatea sînt cele două mari virtuţi ale oricărui scriitor, din orice vreme ?'• Trecînd îndată la un articol în proză despre Th. Cornel, semnat tot Tudor Arghezi, criticul evidenţiază cîteva expresii poetice deosebit de frumoase şi-şi 217 exprimă regretul că poetul acesta nou „nu-şi scutură zgura ce au depus-o pe talentul său, „şcolile' exasperate literare din apus". Urmărirea aceasta paralelă a activităţii literare a celor doi scriitori de către criticul Vieţii româneşti dovedeşte o egală preţuire pentru amîndoi, cu ocazia afirmării cînd a unuia, cînd a ■altuia în domeniul publicisticii. Astfel, apariţia volumului Bisericuţa din Răzoare dă prilej criticului de a vorbi mai pe larg despre Galaction, publicînd în nr. 1 din 1914 al revistei sale o „cronică literară", pe care o semnează P. Nicanor et Co. Este singurul caz în care pseudonimul acesta apare sub o altă rubrică decît cea obişnuită şi care era de regulă „Miscellanea". Prezentînd în cronica ca pe Galaction ca pe o personalitate literară plină de contraste, criticul, deghizat sub pseudonim, spune că deşi venit după scriitori de seamă ca Sadoveanu şi Brătescu, Galaction ne apare în volumul Bisericuţa din Răzoare cu un temperament nou în literatura noastră, avînd predilecţie pentru natură şi iubire. „Natura pe care o zugrăveşte sau, mai bine zis, pe care o utilizează d. Galaction, e personală în cel mai înalt grad, e colorată cu temperamentul şi e îmbinată cu tot sufletul lui. El o cîntă cu un sentiment de pietate estatică uneori şi cu o imaginaţie a cărei supremă delicateţă nu o împiedică de a fi viguroasă. E firesc deci ca natura din opera lui să fie cu totul diferită de aceea din operele emulilor săi. Şi această natură serveşte drept cadru, adesea înviat şi prosopopeic, unor amoruri totdeauna înfrigurate şi totdeauna nenorocite. Nicăieri nu e vorba de acel sentiment blajin şi eterat, care se mulţumeşte cu flori şi cu suspine. D. Galaction zugrăveşte, ca nimene altul la noi, violenţa extremă a acestei pasiuni care devastează sufletele..." Deşi scrisă la apariţia primului volum al lui Galaction, această cronică literară pune toate problemele ce se leagă de literatura scriitorului: concepţia lui de viaţă, subiectivismul lui, puterea lui de viziune, natura subiectelor, vibraţia stilului şi vocabularul, care păcătuieşte prin excesul de neologisme, aspect pe care îl mai relevase criticul în părerile sale anterioare, precum am amintit în rîndurile de mai sus. încheierea cronicii este demnă de subliniat: „...d. Galaction rămîne un scriitor foarte original, capabil să satisfacă multe exigenţe, şi pe care-l putem clasa de pe acum printre puţinii scriitori buni ai ţării şi ai deceniului în care trăim". Putem spune că puţini prozatori ro-mîni moderni, autori de ficţiuni literare s-au bucurat de la întîile lor manifestări de o apreciere critică atît de elogioasă ca G. Galaction din partea criticului Vieţii româneşti. Problema limbii lui Galaction, pe care am întîlnit-o şi în aprecierile anterioare, îl preocupă şi mai tîrziu pe criticul Vieţii româneşti şi devine obiectul unor polemici ale revistei ieşene cu Viaţa Nouă o lui Ovid Densu-şianu, precum se constată la rubrica „Revista Revistelor" din n-rele 3, şi 4—5 din 1914 ale celei dintîi. Abuzul de neologisme, în acele nuvele în care scriitorul urmăreşte să creeze o atmosferă de rusticitate, este o piedică în realizarea scopului estetic. Dar aceasta nu îndreptăţeşte pe cineva să afirme că Galaction „nu ştie" româneşte. Din contra, criticul Vieţii româneşti in „Miscellanea" din n-rele 7—8 ale anului 1915, observă că Galaction „ajunge uneori pînă la prestidigitaţie în mî-nuirea limbii româneşti. D-sa este unul dintre puţinii noştri scriitori, care cunosc secretele limbii aşa încît să-şi poată exprima precis şi conturat cele mai subtile sensaţii şi cele mai fine nuanţe de gîndire şi de simţire". De o preţuire asemănătoare se bucură la rîndul său şi Tudor Arghezi din partea aceluiaşi critic, căci iată ce scrie 218 acesta la „Revista Revistelor" din nrele 1—3, anul 1915, cu ocazia recenzării revistei Cronica, de curînd apărută sub conducerea poetului bucureştean : „..Noi l-am întîlnit întîia oară la Viaţa Socială, ca poet straniu, care-şi notează cu stîngăcie voită impresiile din timpul unui extaz contemplativ şi intim. Neglijenţa formei şi alte amănunte ne dădeau impresia că avem aface cu nişte improvizaţii, asupra cărora autorul nu a vrut să mai revină, — ca asupra unor revelaţii mistice de care nu trebuie să te atingi... Burzuluit pe lume şi în sfadă cu estetica curentă, poetul Arghezi era, de pe atunci, o figură simpatică şi originală. Versurile lui, stridente adeseori şi obscure în sens şi în intenţie, se topeau uneori într-o muzicalitate pătrunzătoare ori se precizau în cîteva imagini de o frumuseţe rară". lată acum şi cîteva rînduri de apreciere a prozei ziaristice a lui Arghezi: „L-am cunoscut apoi, la Facla, pe ■celălalt Arghezi, — pamfletarul, — care sta să se ia de piept cu toată lumea. Talentul său formidabil de batjocură şi sinceritatea tonului i-au atras aplauzele tuturor celor neinteresaţi. El n-a avut întotdeauna dreptate, dar întotdeauna scatografia lui abundentă, proza lui vehem.entă şi colorată ne dăruia două-trei imagini de o vigoare unică în literatura noastră. Expresiile de trei ori scabroase, aveau un început de scuză: ele cădeau, cu fatalitatea unor funcţiuni organice, din rezervoriul celui mai naiv şi mai plastic idealism". Cu simţul lui pătrunzător, criticul Vieţii româneşti o caracterizat şi a condamnat pe imitatorii lui Arghezi, socotindu-l unic şi neimitabil: „...Ceilalţi ? Ceilalţi imită pe d. Arghezi. li imită pînă şi greşelile, voite, de sintaxă, pe lîngă particularităţile de vocabular..., îl imită cu o furie care trebuie să fi dezgustat de mult pe însuşi Arghezi. Şi vor, mai ales, să înjure ca el! Ne-avînd. nici scuza obiectivă a talentului, nici pe aceea subiectivă a revoltei sincere, ei au ajuns să aştearnă uneori pe hîrtie nişte platitudini care te înmărmuresc..." Urmărind o linie mereu ascendentă a preţuirilor sale, Ibrăileanu scria mai tîrziu, tot sub anonimat, la adresa lui Tudor Arghezi, fraze ca acestea: „Reintrat în publicistica militantă, d. Tudor Arghezi ne-a dat, printre altele, o bucată de antologie: „Pamfletul". Citind bucăţile acestui mare scriitor ne gîndim la revoluţia pe care a făcut-o în istoria scrisului românesc. Cînd se va face istoria literară a timpului se va vedea decisiva sa contribuţie. N-am putea caracteriza pentru moment maniera d-sale, dar ştim că înainte se scria într-un fel şi că de la d. Tudor Arghezi încoace se scrie altfel". Asemenea caracterizări succinte dar cuprinzătoare se pot citi la „Revista Revistelor" din nr. 1 al anului 1925, consemnate deci încă de acum patruzeci de ani, în seria veche a Vieţii româneşti, ceea ce pentru ea poate constitui încă un titlu de mîndrie, pe care-l datorează conducătorului ei literar. Intr-un articol de mai tîrziu, cu titlul în jurul limbii literare publicat sub semnătură în nr. 1 din 1926 al Vieţii româneşti, Ibrăileanu afirma că adevăratul creator al stilului de idei în literatura noastră a fost Maiorescu. Ei bine, iată ce poziţie îi stabileşte criticul ieşan, în această problemă, lui Tudor Arghezi: „Un scriitor care, în limba publicisticei, a ieşit din cercul tras de Maiorescu şi se mişcă cu succes estetic pe registrul cel mai întins al graiului românesc, ni se pare a fi d. Arghezi, un adevărat revoluţionar în limba noastră literară". Vrea cineva să spună că putea fi folosit un timbru mai înalt, pe vremea aceea, într-un elogiu adus lui Tudor Arghezi ? Pe scurt, se poate spune că Ibrăileanu şi-a precizat moment cu moment şi din ce în ce mai lămurit preţuirea şi entuziasmul său pentru opera celor doi scriitori bucureşteni, Gala Galaction şi 219 Tudor Arghezi, cărora totuşi criticul nu le-a destinat capitole speciale în volumele sale de critică şi istorie literară. Pentru cititorii de astăzi, neiniţiaţi, aceşti scriitori s-ar părea că au fost lipsiţi de atenţia celui mai de seamă interpret literar al vremii. Dar n-am terminat, fiindcă într-un articol intitulat Bilete de papagal <>e la rubrica „Miscellanea" din nr. 2, anul 1928 al Vieţii româneşti, acelaşi critic declară că Tudor Arghezi este „un artist al expresiei, cum nu ne putem închipui altul mai strălucit şi — să spunem cuvîntul exact — mai mare". Aceasta o spunea după ce în aceeaşi situaţie de anonimat, într-un acces de revoltă ^împotriva criticii estetice dogmatice şi formaliste, acuzase pe criticii bucureşteni M. Dragomirescu şi E. Lo-vinescu pentru faptul de a fi ridicat ditirambe atîtor scriitori minori, igno-rînd ori insultînd pe Galaction, care a creat o proză strălucitoare şi pe Arghezi, care a creat poezia vremii noastre, precum citim în studiul Greutăţile criticii estetice, publicat la „Miscellanea" din nr. 1, anul 1928 al Vieţii româneşti. Şi socotim că nu putem încheia expunerea noastră despre părerile lui G. Ibrăileanu referitoare la scriitorii menţionaţi, fără să amintim cîtevat cuvinte, ale criticului, care semnează cu numele său propriu un articol cu titlul Modă şi originalitate din nr. 1, anul 1928, in care, alături de Creangă şi de Sadoveanu, Arghezi este citat ca un scriitor reprezentativ, care aduce o notă originală în literatura lumii: „Luceferii plini de voe şi de har ai d-lui Arghezi ne dau splendoarea cerului atît de româneşte văzută şi simţită de veacuri de pe vreun picior de plai de păstorii evlavioşi, care au lăsat în urmaşul lor saricile pline de oseminte. Şi ar fi păcat să nu existe şi acest cer în literatura universală". Avem aci supremul elogiu ce poate fi adus unui poet, iar Arghezi s-a bu- 2^0 curat de o asemenea preţuire din partea lui Ibrăileanu. Post scriptum. Pentru cine n-a observatînrudirile de idei, de expresiuni stilistice şi de ton, precum şi înlănţuirea psihologică dintre notele de la „Revista Revistelor"- şi „Miscellanea" şi articolele semnate de Ibrăileanu, invocate de noi mai sus, ceea ce se explică prin faptul apartenenţei lor unuia şi aceluiaşi autor, poate că sînt necesare cîteva cuvinte privitoare la atribuirea ce am făcut. Spre a se manifesta o atitudine unitară faţă de revistele literare recenzate în Viaţa românească, seria de la Iaşi, Ibrăileanu citea singur aceste publicaţii şi tot el redacta recenziile asupra lor. O confirmare a acestui fapt o găsim într-o scrisoare a criticului, adresată lui Brătescu-Voineşti în august 1906, în care se plîngea de sarcinile grele ce avea pentru întocmirea unui . număr de revistă: „Revista Revistelor e o greutate... căci cele 16 pagini presupun cetirea a 30 de reviste. Adesea ceteşti revista degeaba.; adesea o recenzezi şi nu încape". (Secţia de autografe a Bibliotecii Academiei R.P.R.). Lucrul acesta mai rezultă şi din cîteva scrisori prin care Sanielevici, locţiitorul său temporar la secretariatul de redacţie, îl presa să-i trimită „Revista Revistelor". Articolul Literatura absconsă ,se poate atribui lui Ibrăileanu pentru mai multe motive, între altele pentru că el conţine idei susţinute de criticul ieşan şi în articole semnate cu numele său propriu, cum sînt Poezia nouă din nr. 6, anul 1922 şi Influenţe străine şi realităţi naţionale din nr. 2, anul 1925. Pentru atribuirea cronicii literare „G. Galaction : Cu prilejul volumului Bisericuţa din Răzoare", se pot invoca numeroase idei şi expresii care se regăsesc şi în Influenţe străine şi realităţi naţionale, cum este spre exemplu atitudinea ostilă a criticului faţă de „plăpînzii cîntăreţi ai etajerelor" sau de „versificatorii cei cu etajere...", ceea ce întilnim şi în adnotările marginale autografe ale lui Ibrăileanu la volumul Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi, adnotări publicate postum de Savin Bratu în Contemporanul din 19 aprilie 1957. Cît priveşte articolul Greutăţile criticii estetice, nu mai stăruim asupra atribuirii lui fiindcă am făcut-o cu suficiente dovezi prin nota intitulată Cîteva cuvinte într-o problemă de atribuire, publicată in nr. 5/1965 al „Vieţii româneşti". I. CREŢU „VIAŢA ROMÂNEASCA" DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL f^lSnterzisă la şase septembrie ^^,J1940, de regimul fascist, Viaţa românească a reapărut după al doilea război mondial, în toamna anului 1944, în noiembrie. Pe anul 1945, afară de un număr triplu, celelalte sînt duble. Viaţa românească se subintitula „revistă de literatură, ştiinţă şi ideologie", avea ca directori pe M. Ralea şi D. I. Suchianu şi adopta formatul vechii reviste. Sumarul era anunţat pe coperta exterioară şi redacţia crează numeroase rubrici fixe : cronica externă, literară — apare numai în 1944, semnate de Petru Comarnescu —, cronica plastică, lingvistică, socială, ştiinţifică. în numerele următoare, unele din acestea nu mai revin. Cu numărul triplu, 7—8—9 din 1945, este inaugurată rubrica intitulată Scrisori unde sînt înserate corespondenţe din Franţa, Englitera, S.U.A., U.R.S.S. Reţine atenţia „scrisoarea" din Paris a lui Eugen Ionescu (V. R. nr. 3/94 6) în care dramaturgul precizează motivele pentru care părăsise ţara (prigoana fascistă). Miscellanea, iscălită Nicanor * co., dezvăluie în general problemele de politică internă. în fine, o rubrică de recenzii mai completa sumarul. Redacţia afirma răspicat din primul număr prin semnătura lui M. Ralea că înţelege să facă din Viaţa românească o „publicaţie de atitudini" : „Tot ce triumfă acum face parte din crezurile noastre. Ca şi altădată ne alăturăm luptei dusă de toţi acei care voiesc omenie, dreptate, libertate". în literatură, la noua serie a Vieţii româneşti, colaborează cu versuri AI. Philippide, Demostene Botez, Geo Du-mitrescu, Miron Paraschiveseu, Maria Banuş. în proză sînt publicate schiţe, nuvele şi fragmente de roman iscălite de Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, Cela Serghi, un act din drama Focurile de E. Camilar şi Magda Isanos etc. Un interes deosebit suscită rubrica Recenzii. Cu foarte puţine excepţii, recenziile sînt semnate de Adrian Marino şi Al. Piru. Rubrica este un caleidoscop al vieţii literare româneşti din anii 1945—1946 şi o retrospectivă critică a literaturii apărute în timpul războiului, recenzenţii reţinînd din maculatura epocii, scrierile fundamentale. Aşa, în numărul pe noiembrie, 1944, Adrian Marino elogiază — după „campania penibilă, vulgară, cu desăvîrşire balcanică", a anilor 1941—1942 —, Istoria literaturii române a lui Călinescu. în autorul ei, Marino vedea o personalitate critică „emiţînd inspirat verdicte, judecăţi, res-pingînd sever la examen, dînd din belşug note slabe, pe care d-sa le vedea definitive, săpate în bronzul eternităţii". Al. Piru salută entuziasmat prima ediţie din Istoria literaturii române, Compendium, 1945 a lui G. Călinescu (V. R. nr. 3—4, martie, aprilie, 1945). După ce arată că „la fiecare scriitor s-a pus în evidenţă numai ceea ce este realmente valabil artisticeşte", Al. Piru analizează învinuirea de subiectivitate adusă criticului şi încheie : „Pentru dl. Călinescu literatura română constituie aria unei spiritualităţi, care prin vechimea, adîn-cimea şi varietatea ei, îndreptăţeşte existenţa unui popor. Şi din acest punct de vedere opera sa reprezintă un act de patriotism pur". 221 In mai multe rînduri, AI. Piru semnează nişte siluete critice despre Radu Tudoran (V. R. nr. 1 ; iunie, 1946) ; Mihai Beniuc (V. R. nr. 2, februarie 1946); Poetul Dimitrie Stelaru (V. R. nr. 3 martie, 1946) ş.a. Studiile se impun prin seriozitate şi informaţie. Prin recenziile la cartea străină, semnate de D. I. Suchianu, prin studiile despre scriitori universali (Tudor Vianu : Marcel Proust —■ V. R. nr. 1, iunie, 1946, —; Silvian Iosifescu : John Priestley — V. R. nr. 11—12, noiembrie-decembrie 1945 — etc., etc.) revista năzuia să analizeze din perspectiva epocii fenomenul literar apusean. ION BALU ANATOLE FRANCE ŞI PĂSTOREL m citit traducerea lui Păstorel Teodoreanu a primelor 2 volume din „His-toire contemporaine" de Anatole France. Am citit confrun-tînd-o pe alocuri cu originalul şi nu voi ascunde că mult m-am bucurat. Am întîlnit în sfîrşit o traducere întocmită de un om care se pricepe cu adevărat şi care nu s-a mărginit să transpună în grabă şi într-o limbă informă ce s-ar putea mai curînd numi jargon, cele ce a înţeles după o lectură sumară. Şi cred că oricît şi-ar da răuvoitorii osteneală, ei nu vor putea descoperi nici cel mai mic cusur traducerii lui Păstorel. Lucrul nu e de altfel surprinzător, încă din tinereţea lui, Păstorel nutrea pentru Anatole France un cult pe care anii destul de mulţi ce s-au adunat de atunci nu l-au desminţit. Pe lîngă aceasta, el este şi un scriitor plin de talent şi mai este totodată unul din foarte rarii oameni din această ţară care-şi cunosc cu adevărat limba, atît sub aspectul literar cît şi sub acela direct şi instinctiv. Iar vocabularul său, fără a fi nicidecum artificial şi căutat, e totuşi din cele mai bogate. Cu toate aceste calităţi la care se pare că s-a mai adăugat şi dorinţa nestrămutată de a face un lucru perfect, la înălţimea modelului reprodus, nu e de mirare că Păstorel a reuşit să ne ofere o traducere de o asemenea calitate. Meseria de traducător e în genere o meserie ingrată. Ea ne procură totuşi uneori. — cînd e cu adevărat bine făcută, — satisfacţii ce nu sînt de neglijat. Pentru a da o ideie plastică de ce pot fi aceste satisfacţii, voi spune că deşi nu se aseamănă de loc cu jocul de şah, traducerea este şi ea. într-un fel, un sport, un sport care din punctul de vedere ce ne interesează aci se înrudeşte cu acela numit „tir" (dare la semn). Senzaţia pe care ne-o dă glonţul trimis de noi, cînd se înfige exact în centrul ţintei, se aseamănă întocmai cu aceea pe care ne-o oferă într-o traducere subtilă, cuvîntul unic cînd l-am descoperit, sau expresia, adeseori diferită dar totuşi per- Al. O. (Păstorel) Teodoreanu feet echivalentă, pe care o substituim unei propoziţiuni, intraductibile direct, întocmai ca atunci cînd scrii şi cînd nimic nu poate înlocui un anumit cuvânt, când traduci, cuvântul unic se aşează parcă singur la locul său, ca şi cum ar fi aspirat de un vid pe care numai el îl poate împlini. Asemenea satisfacţii trebuie să fi gustat Păstorel din belşug. Dacă ar fi totuşi să-i aduc o critică, — şi aceasta mai mult spre a salva caracterul obiectiv al acestor rînduri, — cu multă prudenţă şi ne-sfîrşite rezerve aş îndrăzni să formulez o sugestie. Nu cumva singurul cusur al operei sale izvorăşte din prea marea sa strădanie către perfecţiune ? Nu cumva păcătuieşte ea printr-un exces de calităţi ? Să mă explic. Ceea ce caracterizează pentru mine fermecătorul stil al lui Anatole France este în primul rînd extraordinara sa fluiditate şi, alături de ea, graţia nemaipomenită a legănărilor frazei, care pare să sugereze că de-a lungul întîlnirilor sale cu ideile, gîndirea lui France se mişcă tot atît de graţios şi uşor. Din acest punct de vedere să-mi fie îngăduit a întreba, — nici o clipă nu m-aş încumeta să afirm, — bine a făcut oare Păstorel cînd, în dorinţa de a oferi gîndirii lui France, transpusă în româneşte, vestmântul cel mai adecvat şi bogat, a extras din prodigioasa sa memorie cuvintele cele mai potrivite, dar nu şi cele mai uzitate, pe care limba românească ie posedă ? Nu cumva aceste cuvinte prea rar întrebuinţate se rostogolesc mai greoi şi mult prea sonor în auzul nostru, trăgînd după ele o atenţie ce s-ar fi cuvenit să însoţească fraza, sau poate chiar mişcarea gîndirii, în ansamblul ei ? Nu cumva spre a reda fluiditatea stilului lui France ar fi fost mai bine să se folosească cuvintele uzate, rodate de o lungă şi cotidiană întrebuinţare ? Repet, e vorba aci de o întrebare pe care n-aş îndrăsni s-o convertesc în< afirmaţie. Cu atît mai puţin se poate vedea într-însa o acuzaţie. Nu critic,, ci mă-ntreb. Cu aceasta am terminat cu Păstorel. Nu însă şi cu Anatole, mai bine zis cu discuţia care are de obiect posibilitatea de a se traduce acest mare scriitor într-o altă limbă. Deşi nu cred1 în destin, cînd fac teorie, de nenumărate ori în viaţă am avut impresia că există ceva ce i-ar putea semăna. Din-acest punct de vedere, să-mi fie îngăduit a observa că strania coincidenţă în virtutea căreia acest mare scriitor,, care a mînuit limba sa cu mai multă strălucire decît oricare altul, purta însuşi numele ţării sale, — dar nu în mod abuziv, sau drept pseudonim literar, ci pentru că aşa se pronunţă numele tatălui său „Francois" în provincia sa de baştină, — ne-ar fi putut sugera că între felul său de a scrie şi limba ţării în care s-a născut, există o legătură fatală şi indisolubilă pe care nimic nu o va putea vreodată sfărîma. Cu alte cuvinte, că Anatole France e francez mai presus de toate,, dar sub aspectul perfecţiunii exprimării sale, numai francez, creaţia sa, întrucît este unică şi nepieritoare, fiind exclusiv un fenomen franţuzesc, cu neputinţă de tradus într-o altă limbă. De la un cap la celălalt, proza lui France e străbătută de acea ironie involuntară, spontană, replică fidelă a scepticismului său, care-i conferă, prin faptul îndoielii ce-1 stăpîneşte, un parfum de glumă, chiar cînd s-ar putea ca autorul să fi vorbit serios. Cum. şi-ar putea această ironie găsi o exprimare echivalentă în graiul unui popor multă vreme necăjit, al cărui suflet, a fost amărît de veacuri şi căruia nu i-a ars de joacă pe culmi de idei ? Şi unde este Rabelais-ul român, care cu patru secole mai-nainte să-i fi deschis calea unui Anatole France român ? Mi se va răspunde : Creangă, ■ dar asemănarea e numai de supra- 223- - aţa intre el şi Rabelais. Şi apoi) cî_ teva decenii numai îi despart de clipa prezentă, iar nu ca pe Rabelais se cole, m care timp limba s-a şlefuit, iar ironia s-a ascuţit, devenind tot mai subtila şi nematerială. Sub aspectul netraductibilitătii si Routes proportions gardees", Anatole France are ceva comun cu Sadoveanu Ceea ce face farmecul marelui prozator' roman, este în toată puterea cuvîntului netraductibil în franţuzeşte, unde nu ramme nimic din. încărcătura afectivă a graiului său. Şi tot aşa si France pe româneşte. Nimeni altul decît Păstorel, — cu dragostea şi admiraţia ce poartă ilustrului sceptic francez, cu cunoaşterea sa desăvîrşită a limbii româneşti şi cu surprinzătorul său talent (pe mine unul acesta mă izbeşte de Secare dată), _ n-ar fi putut' reuri «va care să se apropie măcar, ca valoare absolută, de ceea ce a făcut ace't discipol român al lui Anatole France Dar minuni nu putea face nici el' Orie* de talentat şi de virtuos ar fi lost, şi oricîtă osteneală si-ar fi dat ei nu putea face un lucru imposibil' aşa cum nici un Păstorel mare ,ianist' n-ar fi reuşit să dea o idee adecvată despre rapsodia a II-a a lui Liszt, dacă ■m locul unui Steinway de concert i s-ar fi pus la dispoziţie un străvechi şi încântător clavecin. Cam asta s-a întâmplat cu traducerea sa din Ana tole France. Virtuosul a fost fără îndoiala la înălţime, dar instrumentul Pe oare cînta nu era destinat unor asemenea acrobatice execuţiuni... P. DINOPOL