VIAŢA ROMÂNEASCĂ : Dimensiunea viitorului 3 Aniversarea Unirii Principatelor române V. R.: 24 ianuarie 1,859 6 DAN ZAMFIRBSCU : Aspecte ale unităţii editurii româneşti fimainite ide Unire 8 HQRIA BRATU : Cristalizarea ideii naţionale: reflecţii şi disociem 12 FLORENŢA ALBU: (Letopiseţ {versuri) 18 SBRBAN CIOCULBSOU: iVasffle Alecsandri şi Unirea 19 PAUL QBORGESCU: Mdihaiil (Kogămiceanu ^i Unirea 21 VAS1LE iNiETiEA: (Românii din Transilvania şi actul Unirii Principatelor 24 PAViEL RUXANiDQIU: Un pontrat ifolMoric ial lui Guza 31 N. TERTULIAN : Piese contemporane dedicate unui eveniment dlstonic 35 * TUDOR ARGHEZI: Note de viaţă 38 ★ MIMAI BBNIUC : Autorii; In infinit 40 V. JBM. GALAN : Zodia înstrăinării {roman, I) 42 VIRGIL GBEQRGHIU: Umbra; Sonet; Strofe adolescente ; Mărturia ; Poem 85 ION POGAN : Passio 'beata; Pasisio amâna ; A fost odată ; De vorbă tu cel mai imic; Furtună în pădure 88 MIHAI UNGUREANU: Stadiu în patru mişcări 91 Scriitori şi curente (30 de ani de la moartea lui Matei I. Caragiale) ION BĂLU: Necunoscutud iMatei Caragiaile 93 MIHAIL PETROVEANU : „Craii de Curtea-Vache" sau motivul eşacuiîui 98 RADU ALBALA : „Ultimul capitol" din „Sub pecetea tainei" 103 ION MEGOIŢESGU : Dui'iiu Zarnfirescu poet 110 Critică şi actualitate ION iCARAION: Momente şi moduri lirice 126 N. CIOBANiU: Condiţia estetică a epicii scurte 140 Cronica literară EUGEN LUCA: Tineri romancieri 152 ★ JEAN DE 'BEER: O expoziţie neobişnuită; Spectacole pariziene 164 Carnet plastic SAŞA (PANĂ: Retrospectiva iM. H. Maxy 171 Miscellanea ŞBRBAN CIOCULBSCU : în jurul lui Matei Caragiale 176 Revista revistelor — din ţară — „Contemporanul" nr. 48/1965 ; „Gazeta literară" nr. 68M1965 1965 (P.G.) ' 186 — de peste hotare — „Voprosi literatori" nr. 10/1065 (I. Peeh.); „Encounter" (J.M.); ,„Ants" nr. 606/11965 (I.B.); „La table ronde" nr. 214/1965 (E.P.G.) 188 _________________Directors DEMOSTENE BOTEZ_______________________ sgiiul redacţional: Acad. TUDOR ARGHEZI, ALEXANDRU BALACI, amlbru corespondent all Academiei R. S. România) AUREL BA-sTGA (redactor-şef adjunct), Acad. MIHAI BENIUC, Acaid. GEO 3ZA,, ŞERB AN CIOOULESOU (membru corespondent al Acade-d R. S. România, redactor-şef), LUCIA DEMETRIUS, PAUL GEOR-3CU, (redaotor^şef adjunct), Acad. IORGU IORDAN, Acad. ATHA-STASE JOJA, Acad. AL. PIIILIPPIDE, Acad. ZAHARIA STAiNCU, D. I. SUGHIANU Bd. Ana Ipătesou nr. 15, telesEon 11.88.85—Raion ,.30 Decembrie"—'Bucureşti Dimensiunea viitorului fj/JBkHnu^ — anu^ C°n9resului al IX-lea şi al proclamării Romă-tjLMJ niei Socialiste — va intra în istorie şi ca anul unor măsuri |KJj|| decisive menite să asigure ştiinţei româneşti dezvoltarea şi prestigiul pe care le merită această coordonată fundamentală a civilizaţiei socialiste. Neuitate vor rămîne cuvintele rostite de secretarul general al Partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, la Congresul al IX-lea: „Ştiinţa, care stă la baza construcţiei socialismului, trebuie să-şi aducă contribuţia tot mai activă la întărirea continuă a forţei economice a patriei, la dezvoltarea întregii societăţi". Preţuirea deosebită arătată ştiinţei de către Partidul şi guvernul nostru vine să răscumpere vechi şi dureroase ofense. Să nu uităm, nu sînt nici treizeci de ani de cînd, în România trusturilor şi a atîtor bancrute morale, ştiinţa era socotită o îndeletnicire parazitară şi inutilă, privită de o oficialitate obtuză şi ignară cu un zimbet de superior dispreţ. Nu sînt nici trei decenii de cînd un om de ştiinţă român — şi ne gîndim la atîtea exemplare strălucite ale geniului românesc, la Coandă, Constantinescu sau Vaschide —- trebuia să ia drumul exilului ca să se poată realiza. In însemnările celor rămaşi în patrie, în pofida atîtor vicisitudini, în însemnările lui Babeş, Reiner sau Ţiţeiea, sînt consemnate fapte şi întîmplări astăzi incredibile. Şi totuşi, în contra atîtor oprelişti, în contra unei politici de o miopie dezolantă, savanţii români ■— şi cine şi-ar putea îngădui .să alcătuiască o listă fără omisiuni ? — şi-au adus contribuţia lor valoroasă la îmbogăţirea, patrimoniului civilizaţiei contemporane. Stimularea ştiinţei, misiune de onoare a societăţii noastre, a căpătat în lumina lucrărilor şi hotărîrilor Congresului al IX-lea o sferă de aplicaţii imediate şi concrete privind orientarea activităţii de cercetare, stabilindu-se în acelaş timp măsurile necesare pentru întărirea bazei materiale a ştiinţei din ţara noastră. în sprijinul acestui fapt e suficient să amintim că, în cincinalul care şi-a început sub ochii noştri activitatea, se vor aloca peste şapte miliarde lei pentru finanţarea cercetărilor, din care un miliard şi jumătate sînt destinaţi ridicării de noi laboratoare dotate 3 cu-tehnica şi aparatura cea mai modernă. De la cămăruţele întunecate şi igrasioase în care îşi făceau Babeş şi Ionescu-Mihăieşti cercetările, de la condiţiile de pionierat în care şi-a desfăşurat munca Parhon, de la ingratitudinea cu care au fost trataţi la vremea lor Hulubei sau Carafoii, Mari-nescu sau Barbilian, şi pînă la ziua noastră de astăzi e un drum nu de trei decenii şi nici de secole poate, este drumul pe care stau jaloanele triumfătoare ale victoriei socialismului în ţara noastră, ale revoluţiei culturale româneşti. In ultimile zile ale anului 1965 poporul român a urmărit cu un sentiment de legitimă mîndrie patriotică lucrările şi votul unanim dat de. Marea Adunare Naţională legii care priveşte înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, organism de importanţă fundamentală menit să stimuleze şi să sprijine pe toate căile activitatea de cercetare ştiinţifică. Expunerea făcută de secretarul general al Partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în faţa Marii Adunări Naţionale constituie o amplă analiză a succeselor repurtate de ştiinţa noastră, dar şi a marilor sarcini ce stau în faţa cercetătorilor într-un stadiu de dezvoltare cînd viaţa şi societatea în mersul ei înainte ridică pretenţii tot mai urgente. Progresul tehnic şi ştiinţific are în societatea contemporană un rol din ce în ce mai important. Acest rol este cu atît mai precumpănitor în societatea socialistă. Sînt de mult revolute vremurile cînd tehnica se dezvolta — empiric şi rudimentar — independent de ştiinţele naturii. Dezvoltarea producţiei nu mai poate fi concepută astăzi în afara sferei de cercetare ştiinţifică. Legătura dialectică inextricabilă dintre cercetare şi producţie a fertilizat ambele sfere, laboratorul şi cercetarea fundamentală beneficiind de pe urma dezvoltării producţiei aşa cum producţia merge mină în mînă cu toate cuceririle ştiinţei. Este meritul marxismului creator de a fi acordat din totdeauna o însemnătate primordială ştiinţei, ca factor hotărîtor în procesul de dezvoltare a societăţii omeneşti. In stadiul actual de dezvoltare a societăţii noastre, de desăvîrşire a construcţiei socialiste, ştiinţa devine una dintre cele mai eficiente forţe de producţie, factor fundamental al puterii economice şi politice a statului. într-un moment cînd toate forţele ţării sînt angajate în direcţia dezvoltării economice, aportul ştiinţei se înscrie pe ordinea de zi a eforturilor unanime, la capitolul „urgenţe." „A subaprecia în aceste condiţii rolul ştiinţei" — a spus tovarăşul Nicolae Ceauşescu la ultima sesiune a Marii Adunări Naţionale — „a nu depune eforturi susţinute pentru stăpînirea marilor ei cuceriri, a nu te strădui să mergi în ritm cu progresul ştiinţei secolului nostru, înseamnă a te condamna cu bună ştiinţă la stagnare şi înapoiere, cu repercusiuni serioase asupra dezvoltării societăţii pentru o lungă perioadă de timp. Aceasta aduce daune intereselor poporului, dezvoltării naţiunii, asigurării independenţei şi suveranităţii naţionale, înfloririi patriei." Chemarea tovarăşului secretar general al Partidului, Nicolae Ceauşescu, este străbătută de o înflăcărată conştiinţă patriotică. într-adevăr, a trecut de mult timpul cînd ne aflam la cheremul brevetelor şi licen- ■4 ţelor cumpărate din străinătate contra grlu şi petrol, sau la cheremul importului diferitelor utilaje speciale, plătite in acelaşi fel. Dezvoltarea cu maximă forţă a cercetării ştiinţifice originale cere manifestarea plenară a iniţiativei creatoare care să îmbine armonios cercetarea fundamentală cu cea aplicativă, punînd accentul pe stimularea lucrărilor în acele domenii ce sînt nemijlocit legate de producţie, de necesităţile imediate economice, de imperativele tehnice cuprinse în planul vast al construcţiei noastre socialiste. Asemenea sarcini cer în mod firesc un plan de perspectivă a cercetării ştiinţifice, o strategie şi o planificare a cercetării, o armonică şi consecventă dezvoltare a tuturor domeniilor de activitate ştiinţifică. Sînt sarcinile noului organism creiat prin grija Partidului şi a guvernului, organism gîndit să funcţioneze ca un „creier electronic" al unei munci în care savanţii şi cercetătorii noştri cei mai înzestraţi s-au angajat cu tot entuziasmul şi cu întreaga lor capacitate de creaţie. în prima lună a noului cincinal le urăm din inimă succese cit mai depline în munca lor nobilă, înconjurată astăzi de o întreagă ţară cu nesfîrşită dragoste, preţuire şi respect. VIAŢA ROMANEASCA ANIVERSAREA UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE 24 Ianuarie 1859 iua de 24 ianuarie 1859 constituie unul din marile evenimente ale istoriei noastre modeme. Unirea Principatelor, punînd bazele statului naţional român, vesteşte totodată strângerea laolaltă a românilor, realizată ou şase decenii mai (târziu, ipe /teritoriul străvechi ial (patriei noastre. Ea este rezultatul unor sforţări comune ale eroicei generaţii de la '48, exponentă a marilor aspiraţii populare, de o parte şi de alta a Garpaţilor. Întreaga noastră cultură umanistă, de la Olahus piuă la şcoala latinistă, s-a sprijinit pe principiul comunităţii de origine a neamului nostru, din Tiara Românească, Moldova şi Transilvania, pe conştiinţa unităţii Iui spirituale, indiferent de vremelnicele delimitări teritoriale. într-adevăr, latinitatea noastră surprinsă cu mai bine de cinci sute de ani în urmă de numeroşi cărturari străini, de la Enea Silviu Piccolomini, mai tîrziu papa Piu al II-Iea, precum şi omogenitatea poporului nostru, prin limbă, pont şi tradiţii, au fost stimulul cel mai puternic pentru învingerea vicisitudinilor istorice, de la acest capăt al lumii. Nedivizaţi în dialecte, ea alte popoare, noi am fost uniţi prin graiul comun, acelaşi dincoace şi dincolo de Milcov, dincoace şi dincolo de Carpaţi. Aceleaşi cărţi populare sau învăţate au circulat printre românii de pretutindeni, aceleaşi jocuri şi cîntece i-au înfrăţit în vremuri bune şi rele, aceleaşi greutăţi le-au suferit pînă în pragul Unirii de la 1859, în care poporul şi-a pus îndreptăţite nădejdi dc mai bine. In decursul unor îndelungate veacuri, oamenii de baştină din cele trei principate treceau păsurile munţilor, în procesul periodic al transhumantei, păşeau dintr-o ţară în alta fără conştiinţa vreunei oprelişti, cu piciorul, călărie sau cu carul, bucurîndu-se de orizonturile nesfârşite ale cînţpiei dunărene, de ondulările line ale colinelor sau de priveliştile măreţe ale munţilor cu păduri ospitaliere în vremuri de răzmeriţe. Meritul mare al generaţiei de la '48 a fost ,acela de a fi simţit, în ciuda apartenenţei sale sociale la clasele posedante şi exploatatoare, năzuinţele mulţimilor, înfometate de dreptate şi de pîine. Este destul să amintim că în urma tratatului de la Paris, în sinul Comisiunii Europene pentru reorganizarea Moldovei şi Munteniei, comisarul Austriei a scos un ţipăt de alarmă, relevînd prezenţa în Muntenia, a unor „indivizi" care luaseră „o parte foarte activă la revoluţia valahă din 1848" (şedinţa de la 9/21 octombrie 1857). Eraiu, într-adevăr, exilaţii munteni din 1848, îngăduiţi de puterea suzerană de a se întoarce în patrie, după 9 ani de pribegie. Pe de altă parte, se mai menţionează faptul juridic al acordării de drepturi politice, în Moldova, bucovineanului C. iHurmuzaki, fără respectarea clauzei de împlinire a unui stagiu de zece ani de domiciliu după prezentarea cererii! Comisarul Turciei, în şedinţa de la 21 noembrie 1857, denunţă „o minoritate compusă din băr- 6 baţi anarhici şi îndrăzneţi, care au fascinat momentan pe locuitorii ambelor Principate, şi-a impus doctrinele şi a fost puternic secondată şi sprijinită de către administraţiile locale, în împlinirea sarcinii ei". Aşadar, cu mai bine de un an înainte de efectuarea Unirii, un însufleţit consens general întrunea laolaltă pe administraţi ou administratorii lor, mulţimile de la ţară şi de la oraşe eu intelectualitatea progresistă. Cînd administraţia caimacamului Moldovei, N. Vogoride, a falsificat alegerile, opinia noastră publică a putut impune casarea lor şi efectuarea unei noi consultaţii populare, care a dat partidului unionist din Moldova, cvasi-unanimitatea. Rolul presei a fost toarte important în formarea valului nestăvilit al opiniei, oare a smuls la 5 ianuarie votul Adunării de la Iaşi. Aci, lupta logomaehică s-a dat între tată şi fiu, între prea-abuzivul fost domnitor Mihail Gr. Sturdza şi fiul său de al doilea, beizadeaua Grigore Sturdza, zbirul represiunii de la '48. Voturile unanimităţii au fost acordate în ultimă instanţă colonelului Alexandru Ion Cuza, fost prefect de Galaţi, care, demisionînd din cauza directivelor samavolnice ale ministerului de interne, îşi cîştigase un mare prestigiu. In prealabil, se eliminaseră circa 38 de candidaţi, proveniţi din foste familii domnitoare şi din protipendadă. Marele cintăreţ al unirii, poetul Vasile Alecsandri, solicitat sâ-şi prezinte candidatura, refuzase. Ca şi el procedase Costachc Negri, altă curată figură a boerimii mijlocii, cucerită de idealurile politice înaintate. Alesul naţiunii era un om nou, chemat de vremurile noi, să-i înfăptuiască năzuinţele. Acest lucru a fost spontan înţeles la Bucureşti, unde partida conservatoare, împărţită între doi foşti domnitori, şi-a dat pînă la urmă voturile alesului de la Iaşi, dăruindu-i o a doua neaşteptată unanimitate de voturi şi consfinţind astfel unirea pentru totdeauna a celor două Principate. Din urne, aşadar, ca niciodată pînă atunci nemăsluite, alegerea celor două principate româneşti a nimerit pe cel mai bun dintre necandidaţi, ivit din ajun ca o soluţie unică pentru înlăturarea strigoilor vieţii publice şi însănătoşirea atmosferei morale a ţării, în sfîrşit unificată. Instinctul maselor a fost acela care şi-a rostit cuvîntul prin votul exponenţilor săi luminaţi din toate categoriile, dintre care nu lipseau nici reprezentanţii oraşelor, mei aceia ai satelor, alături de «ei (ai boierimii /mici şi {mijlocii. O circumstanţă favorabilă ratificării acestui act, — în aparenţă numai contrar Convenţiei de la Paris, care nu prevedea Unirea în persoana uneia şi aceleiaşi persoane, — a fost faptul majorităţii permanente a celor patru mari puteri : Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia, în faţa frontului advers, constituit de Austria, Tiurcia şi Anglia, aceasta interesată să nu slăbească prea mult imperiul otoman. Cum însă Unirea oferea evidenţa unui act politic spontan şi ineluctabil, pregătit de întreaga istorie a celor două principate, una cite una, cele trei mari puteri ostile au cedat cu încetul. Actul Unirii a fost astfel expresia ultimă a unui vechi proces istoric, iar ştergerea graniţelor artificiale dintre cele două ţări surori a luat caracterul unei reparaţii necesare. Înfăptuită legal de reprezentanţi ai burgheziei progresiste, Unirea Principatelor n-ar fi fost posibilă înainte de formarea statelor noi de tip capitalist, eliberate in ajun de constrîngerile anacronice ale feudalismului, persistent în relaţiile de muncă agrară şi în privilegiile de castă. Numai Unirea, de fapt, a putut perfecta Ia noi stingerea unora din aceste supravieţuiri, ca rangurile sociale boereşti, neimpoza-bilitatea boerilor, suportarea tuturor sarcinilor fiscale de către clasele producătoare şi muncitoare. Alegerea lui Alexandru loan I, domnul iPrinoipaitelor Unite a ifost fericită. Domnitorul face trecerea ţării noastre de la o epocă socială la alta, iei îşi leagă numele de marile reforme democratice : secularizarea averilor mănăstireşti îşi îm- 7 proprletărirea ţăranilor, el introduce alfabetul latin şi 'tot el înfiinţează primele noastre universităţi de tip ^modern. ;Fără să iscuture icu totul jugul iobăgiei, ţăranul clăcaş învaţă să ridice 'capul şi să înfrunte arbitrarul ladministrativ jşi all iboerescu-lui. Cînd, la 11 februarie 1866, monstruoasa coaliţie liberalo-conservatoare va izbuti să înlăture pe domnitorul dreptăţii sociale, poporul de la sate şi de la oraşe se va simţi iarăşi orfan. într-adevăr, naţiunea noastră îşi (câştigase la *24 ianuarie, pe întîiul ei Pater Patriae. Amintirea lui o sărbătorim astăzi in toate (semnificaţiile ei. V. K. Aspecte ale unităţii culturii româneşti înainte de Unire de Dan Zamfireseu IpjEp istorie comparată a modului %n 'care au luat naştere statele naţionale «SjIjaZe popoarelor europene va înregistra, ea o trăsătură caracteristică WJ^ij pentru formarea unităţilor naţionale tîrzii, rolul deosebit de important jucat de elementul culturali. Dacă unitatea franceză, spaniolă, engleză, rusă au fost realizate încă la sfîrşitul evului mediu şi în pragul epocii moderne, mai mult ca o chestiune de combinaţii dinastice, de „conchiste" şi „reconchiste" ce răspundeau, în ultima instanţă, ,unor necesităţi de ordin economic sau politic (apărarea împotriva unor agresiuni), un grup numeros 'de popoare europene a fost obligat de împrejurările istorice să aştepte secolul al XIX-lea, — unele chiar începutul secolului XX, — spre a-şi putea realiza unitatea în cadrul unor state naţionale proprii. Condiţiile istorice fiind altele, lupta pentru această unitate şi pentru făurirea statelor naţionale va dobîndi alte aspecte, implicînd idei, aspiraţii şi modalităţi de acţiune deosebite de cele din sec XIV—XVI, dar asemănătoare între ele la diferite popoare. Aceste popoare — german, italian, român, grec, sîrb, croat, bulgar, maghiar, ceh, slovac, polon etc. — au dobîndit toate trăsăturile esenţiale ale naţiunii aflîn-du-se însă, politiceşte, din cauza unor •condiţii istorice speciale, fie împărţite într-o multitudine de formaţii medievale (germanii şi parţial italienii şi românii) fie încorporate, parţial sau total, la diferite date, în cuprinsul unor formaţiuni de stat străine. Această particularitate a dezvoltării politice a Europei a transformat secolul al XIX-lea în „secolul naţionalităţilor", punînd pe primul plan al politicii europene ceea ce, cu o terminologie a zilelor noastre, am putea numi „problema destrămării imperiilor multinaţionale medievale" care ţineau în exploatare şi asuprire naţională, ca nişte adevărate „temniţe ale popoarelor", naţionalităţile devenite conştiente de individualitatea, aspiraţiile şi ţelurile lor. într-adevăr, dezvoltarea economică şi socială atinsese acum pretutindeni stadiul în care popoarele, devenite naţiuni, nu mai pot suporta nici fărîmiţarea politică moştenită din epoca feudală — stavilă în calea dezvoltării pieţii interne unice dorită de burghezie şi cerută de noul mod de producţie, capitalist — şi nici absenţa 8 unei individualităţi politice olar definite şi libere, exprimată prin statul naţional independent. Era inevitabil ca aspiraţiile legitime ale acestor popoare, transfor-mîndu-se în acţiuni spre realizarea lor, să impună spre rezolvare politicii internaţionale \problema modalităţii înecare şi ele isă dobîndească o situaţie în care altele ajunseseră ou mult înainte. S-a ivăzut însă \destul de repede că în ipractică, acest deziderat care nu mai putea suferi amînare, lua tot mai clar înfăţişarea unui proces de ^maieutică" politică, [Chestiunea fiind de a le scoate, parţial sau integral, din .pîntecele a trei mari imperii multinaţionale prin care evul mediu se prelungise peste măsură în epoca modernă: imperiul otoman, habsburgic şi ţarist. începînd cu prima răscoală a sîrbilar în 1804, continuînd cu răscoala românilor şi grecilor în 1821, cu seria de răscoale poloneze, cu anul revoluţionar 1848. cu marea răscoală bulgară din 1876 care 'declanşează războiul ruso-româno-turc, şi pînă la punerea în aplicare a principiului autodeterminării de către o serie de popoare la sfîrşitul primului război mondial, toată istoria politică a Europei centrale, răsăritene şi sud-estice se desfăşoară sub semnul tensiunii dintre propensiunea naţionalităţilor către o viaţă politică independentă în cadrul unor state naţionale proprii şi .represiunea de variate nuanţe şi „stiluri" exercitată de uriaşele conglomerate politice cuprinse de convulsiile popoarelor înghiţite. în acest proces cu multiple aspecte, dar cu o [raţiune unică sînt angrenate $i marile puteri occidentale, Franţa şi Anglia în primul rînd, ale căror interese cereau ca „moşi-rea" celui mai slab dintre imperii, „omul bolnav" al Europei să nu se facă în folosul imperiilor rivale. Căci, în fond, toate străduinţele politicii habsburgice şi ţariste sînt de a circumscrie „chestiunea orientală" exclusiv la problema destrămării imperiului otoman, evitînd soarta lui şi pîndind prilejul de a trage maximum de foloase. Cu patru decenii înainte de propria-i pieire, Austria se mai bucura să zmulgă Bosnia şi Herţegovina, deşi statul naţional sîrb luase fiinţă! în aceste condiţii, cînd imperativid .constituirii statului naţional şi dobîn-dirii independenţei se ciocnea de stavile deosebit de puternice, aparent de netrecut, lupta naţională a îmbrăcat în mod necesar haina culturii. Crearea unei culturi naţionale, expresie conştientă a individualităţii istorice, lingvistice şi spirituale a poporului respectiv, oglindă a tradiţiilor, obiceiurilor, geniului său propriu, purtătoare de cuvînt şi martoră în faţa lumii civilizate a drepturilor sale la existenţă, este privită ca o etapă absolut necesară şi ca o armă din cele mai eficace în lupta pentru eliberarea, unitatea şi independenţa naţională. „Glasul popoarelor în cîntece" precede glasul popoarelor pe baricade. Patria culturală unică pe aceea politică, „Dacia literară", România de la 1859 şi 1918. Desvoltarea culturilor fnoder.ne ale popoarelor german, italian, grec, polon, român şi ale tuturor celorlalte popoare angajate în acelaşi proces istoric urmează în esenţă aceleaşi căi, de unde canalele de legătură dintre ele, prin care o idee formulată într-un loc de un exponent al uneia din aceste culturi face înconjurul tuturor celorlalte. Colaborării dintre Leopold Ranke şi Vuk Karadzic primit de Goethe şi sărbătorit de filologii şi folcloriştii germani ca un reprezentant al geniului poporului sîrbesc îi vor urma numeroase alte forme de relaţii şi colaborări între exponenţii diferitelor popoare şi culturi, ceea ce explică multiplele fenomene de interferenţă şi schimburi reciproce dintre ele. Iată de ce rolul jucat de oamenii de cultură este atît de mare pe teren politic la aceste naţiuni, fie că tavem de a tace cu tipul [Cărturarului — om politic în sensul; striat al euvîntului (un Bălcescu, un Kogălniceanu sînt la noi cei mai caracteristici), fie cu ar.tistul-cetăţean, de-l cheamă .Rhigas, Mickiewicz, Petoffi, Botev, Chopin, Alecsandri şi atîţia alţii. Cultura română modernă se constituie 9 sub semnul acestei largi deschideri şi al unei informări „la zi" asupra întregii mişcări culturale europene, ea este la curent în cele mm intime vibraţii cu vibraţia uriaşă a tuturor acestor popoare, cunoaşte, traduce, citeşte tot ce contribue la realizarea idealului pentru care militează. Şi la fel se întîmplă, în grade diferite, la ceilalţi. Dar în acelaşi timp, ea îşi caută temeliile, şi le descoperă, ca şi ceilalţi de altfel, în propria istorie şi tradiţie culturală. Dacă în cursul a numai două generaţii, a lui Asachi şi Heliade şi a luptătorilor de la 1848 — realizatorii Unirii de la 1859 — poporul român îşi făureşte o cultură naţională în cel mai strict înţeles al conceptului, pentru ca în generaţia imediat următoare să ridice această cultură la înălţimea valorilor universale, faptul se datoreşte adîncimîi, trăiniciei acestor temelii. Unitatea culturii româneşti a putut fi înfăptuită in două generaţii în formele şi spiritul culturii moderne pentrucă ,ea era \o realitate, în alte forme, de mai bine de\ idouă secole; pentrucă latamci ea fusese dorită şi realizată, de generaţiile lui Simian \Ştefan, Miron Costin şi \Cantemir. Există un fapt care ş-oapă de obiceiu atenţiei noastre, dar asupra căruia aniversarea unirii din 1859 itrebuie să ne facă a [medita : aspiraţia spre unitatea culturală şi lucrarea oonşttieotă în direcţia realizării ei este permanentă în cultura română, cel puţin din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, nu cu mult după ce se încheiase procesul de unificare al marilor monarhii europene Me vremii, din apus şi răsărit. Dar încă înainte ca să putem vorbi de această aspiraţie, 'unitatea dezvoltării culturii româneşti \pe întregul teritoriu locuit de poporul român este o realitate care contrastează vădit cu existenţa unor formaţiuni de stat deosebite. Unitatea culturii în cadrul diversităţii formaţiilor de stat nu este deci o caracteristică numai pentru cultura germană sau italiană, ci şi pentru cultura română. La o cercetare mai aprofundată, dincolo de aspectele locale ale dezvol tării culturii româneşti din Moldava, Transilvania sau Ţara Românească, apare imediat procesul evolutiv unitar care face din cultura fiecăreia din cele trei ţări româneşti o parte dintr-un .organism unitar ce nu poate fi înţeles deplin şi nu poate fi prezentat cu fidelitate decît urmărit ca atare. Acest organism este cultura română, una, peste graniţele de stat, loc de întîlnire al eforturilor creatoare de pretutindeni şi expresia cea mai clară a faptului că poporul român s-a simţit totdeauna unull aşa cum o rostea răspicat, în 'Scrierile sale, Miron Costin. Ceea ce trebue urmărit în special pentru a înţelege resorturile acestei unităţi este feno-mentul de însumare a rezultatelor şi de succesiune a rolurilor. Asistăm necontenit la valorificarea realizărilor obţinute de cărturarii dintr-o ţară, de către ceilalţi, fiecare dintre provinciile istorice deţinînd în momente diferite iniţiativa, pentru a deveni apoi beneficiara celorlalte în aşteptarea de a redeveni din nou deschizătoare de drumuri. în vreme ce cultura altar state tinde să se concentreze în jurul unui centru unic, absorbind energiile din toate părţile —• cazul cel mai tipic al Franţei — cultura română, ca şi cea germană sau italiană manifestă acest poli-centrism ce nu impietează cu nimic asupra unităţii şi nu dă niciun moment efortului cultural direcţii divergente. Un curent de cultură, o idee, o scriere apare într-un loc dar imediat o găsim circulînd, integrînău-se în activitatea culturală din celelalte părţi. în secolul al XVJI-lea aceste fenomene capătă aspectul unei acţiuni conştiente, actele de cultură adresîndu-se deja deliberat tuturor românilor. Tipărind Cartea romanaaisfcă de învăiţăltiuiră (titlul însuşi este un program ca şi cel de „Dacia literară"), Vasile Lupu o adresa, în 1643 la „toată seminţia românească, pretutindere ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă" şi o \numea ,/dar limbii româneşti". Coresi îl anticipase, descoperind unitatea naţională de Ungă presa lui tipografică şi în vreme ce-şi căuta cititorii de aceeaşi limbă: „dacă 10 văzui că mai toate limbile au cuvîntul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumînii n-avem" scria el în 1570 în epilogul Psaltirei româneşti de la Braşov. Exact cu aceleaşi cuvinte (cartea s-a găsit în mînăstirea unde fusese 'stareţ), începe predoslovia lui Teofil mitropolitul Ţării Româneşti la iPinavilla de 1a Govora din 1640. Devenind tntîia oară un puternic curent de cultură în Transilvania şi Maramureş, mişcarea pentru carte în limba română trecea munţii prefă-■cînd aspectul cultural de aici, mai întîi în Muntenia, apoi, prin emulaţie, în Moldova. Tipăritura lui Varlaam de la 1643 era inclusă un an mai tîrziu în cuprinsul „Evangheliei învăţătoare" de la mînâstirea Dealul din Ţara Românească şi amîndouă treceau munţii spre Transilvania, unde, la 1648, apare Noul Testament de la Bălgrad (Alba lulia), cu celebra declaraţie a lui Simion Ştefan şi cu izbucnirea lui de năduf împotriva celor care „au răsfirat rumînii printr-alte ţări". Toată această operă de traduceri de cărţi bisericeşti avea însă un scap mai larg: era o replică la încercarea de a rupe comunitatea de cultură a românilor din Transilvania cu cei de peste munţi. Unitatea culturii era apărată ca expresie a unităţii naţionale. Era un act de voinţă a unităţii, nu numai de instinct, indiferent de forma sub care se manifesta. Căci atunci cînd parţial se va reuşi să se rupă prin uniaţie o iparte din populaţia Transilvaniei, locul comunităţii de credinţă va fi luat de conştiinţa militantă a originii comune şi nobile. Miron Costin avea să teoretizeze principalele puncte ale crezului naţional pentru două secole şi mai bine: unitatea de neam, de limbă, de origine şi mîndria descendenţei romane, toate acestea spre a îmbărbăta în momente de restrişte. Ideea va trece în Ţara Românească unde Stolnicul Cantacuzino, ca şi autorul Istoriei domnilor Ţării Româneşti, este la curent cu operele istoriografiei moldoveneşti. După cum şi traducătorii Bibliei lui Şerban Cantacuzino folosesc traduceri din Transilvania şi Moldova (Vechiid Testament al lui Milescu). Secolul al XVIII-lea a fost numit de Iorga al „marilor compilaţii de cronici" pentru că acum tot ceea ce se crease în secolul anterior ,se compilează la un loc şi face înconjurul pămlntului {românesc. Sava Popovici din Răşinari predica ideile lui Miron Costin de la altar şi copia învăţăturile lui Neagoe. Copişti moldoveni scriu cărţi pentru cititorii din Bihor. Cărţile traduse în nordul Moldovei sînt citite la Rîmnic şi Tismana şi invers. Opera lui Ureche, Miron Costin, Stolnicul Cantacuzino, Dimitrie Cant emir nu este numai citită ci şi continuată la un nivel superior — de cărturarii Şcolii Ardelene. Iniţiativa se reîntoarce în Transilvania, conştiinţa naţională se căleşte in focul luptelor pentru drepturile unei populaţii supuse de veacuri unui dublu jug şi, purtînd într-insa puterea nouă primită acolo, va veni să zguduie pe cei de dincoace, după un veac de fanariotism, prin glasul lui Gheorghe Lazăr. Cînd pe cîm-pia Libertăţii de la Blaj \se vor întîlni refugiaţii [din Moldova {şt Muntenia în pribegie spre apus, toate drumurile erau cunoscute şi de veacuri bătute. Heliade şi cu Asachi se luaseră şi ei la întrecere în acelaşi fel în care cu două veacuri înainte o făcuseră traducătorii şi tipografii lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. De mult citeau cei din Moldova pe cei din Ţara Românească şi „Dacia Literară" continua o veche tradiţie. Am reamintit aici cîteva aspecte, fără a urmări sistematic toate fenomenele şi fără a insista asupra perioadei anterioare culturii în limba română (cercetările din ultimii ani au demonstrat categoric unitatea culturii românilor din Transilvania cu aceea din Ţara Românească şi Moldova) spre a sugera necesitatea unei revizuiri a felului în care se prezintă de obicei istoria culturii româneşti în secolele ce premerg constituirii statului naţional la 1859. Istoricii literaturii italiene sau germane, literaturi dezvoltate, ca şi literatura română, în alte graniţe decît 11 ale unui stat naţional unitar, îşi privesc obiectul în primul rînd în unitatea lui structurală, şi dacă se vorbeşte despre Florenţa, Roma, Weimar, Jena sau Berlin ca de centre ale culturii germane sau italiene, nimeni nu se gîndeşte să dividă cultura italiană ori germană în tot atîtea părţi cîte state germane sau italiene s-au putut număra pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A vorbi despre o cultură muntenească, moldovenească sau ardelenească, a crea capitole regionale prelungind în istoria literară io diviziune de mult lichidată pe plan politic este o ciudăţenie. Cultura românească a fost şi s-a voit una cu mult înainte de Unire Este timpul ca şi istoria literară să tragă toate consecinţele din faptul că de atunci au trecut 107 ani. Cristalizarea ideii naţionale: reflecţii şi disocieri de Horia Bratu ntr-un excelent studiu intitulat ./Unificarea politică a Ţărilor Române", istoricul P. P. Panaitescu stabileşte unul din faptele cele mai importante pentru istoria noastră, pînă acum rămas nelămurit: cînd şi cine a manifestat la Români pentru întîia oară ideea unirii politice a Românilor sub forma naţională ? Trecînd în revistă stadiul actual al cunoştinţelor istorice, P. P. Panaitescu ajunge la concluzia că cel dinţii care a manifestat ideea solidarităţii politice între Români, bazată pe experienţa, unui popor român, a fost Tudor Vladimirescu în 1821: „Mai cu deadins trebuinţa — scrie conducătorul 'oltean -mitropolitului şi marelui vistier, Al. Filipescu Vulpe la Bucureşti — urmează să aveţi corespondenţe cu dumnealor boierii moldoveni, ca unii ce sîn-îem de un neam, de o lege şi sub aceeaşi stăpînire şi ocrotiţi de aceeaşi putere... Fiind la un gînd şi într-un glas Moldova, să putem cîştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorîndu-ne unii pe alţii1)". De aceeaşi părere fusese înainte şi Nicolae Iorga care însă nu făcea o separaţie atît de netă între conştiinţa unităţii naţionale a poporului român şi ideea naţională a unirii politice. Intre concepţia umanistă a unităţii de origină a poporului român şi ideea unităţii politice a Românilor sub forma unui stat unitar naţional există o diferenţă de etape apreciabile, dar nu o diferenţă fundamentală calitativă de conţinut. Conştiinţa unităţii naţionale a românilor, ideea solidarităţii etnice şi politice, sentimentul unităţii istorice şi geografice şi a originii comune le regăsim încă de la. începuturile culturii noastre, în plină epocă feudală. în fond, Unirea de la 24 ianuarie este, în împrejurările concrete ale momentului, primul pas pentru întruchiparea deplină a unor vechi năzuinţe şi necesităţi istorice exprimate însă, de la începutul ei, de tipăritura românescă, cea religioasă, cînd pe adresa „către toată seminţia românească", „către toţi care grăiesfr ^româneşte" '(Coresi 1564, Pallea de la Orăştie 1582 etc.). Ideea unităţii de neam şi de limbă apare lapidar în celebrul pasaj al Letopiseţului Ţării Moldovei: „Românii oîţi se află i. Emil Vârtosu, Tudor Vladimirescu, Glose, Fapte şi Documente noi, Buc. 1927, p. 103, vezi şi N. Iorga Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor, P. P. Paoaitaaou, Studii privind Unirea Principatelor, p. 88—#9 — In continuare, 'trimiterile se fac în coErpull afltiodlului. 12 locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sîntu cu moldovenii şi cu toţii de la Mm se trag" (Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldavii, Espla, Buc. 1955, luat parte activă la înfăptuirea Unirii, pe care o vestise cu mai mulţi ani în urmă, propagînd-o cu înflăcărare peste munţi, şi dincolo şi dincoace de Milcov. Într-adevăr, încă din 1848, după .eşecul revoluţiei ide la laşi, Alecsandri a preconizat, în „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei", ta punctul 6: „Unirea Moldovei şi a iValahiei într-un singur stat neatîmat românesc". Celelalte puncte erau: „desfiinţarea boereseului", „ridicarea beilicurilor", împroprietărirea ţăranilor fără plată din partea lor, desfiinţarea privilegiilor, instaurarea libertăţii, egalităţii, şi „frăţietăţii" (documentul datat 12124 mai 1848 şi găsit la Eftimie Murgu, era scris de mîna poetului Alecsandri). Trecînd munţii şi refugiindu-se în Ardeal, unde se pregătea istorica adunare populară de pe Cîmpia Libertăţii, de lîngă Blaj, Alecsandri publică în Foaia pentru minte din Braşov, la 14 iunie, sub semnătura „un român", poezia cu titlul „15 Mai 1848" („Hora Ardealului"). Este întîia formă a celebrei Hora Unirii, tipărită în „Steaua Dunării", ziarul lui Kogălniceanu, la 9 iunie 1856. Poezia, în prima ei redactare, mai scurtă, are acelaşi memorabil început: Hai să dăm mină cu mină Cei cu inima română, Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul României. Acest pămînt era, în acel moment, Transilvania, străvechea vatră, oropsita provincie! care avea să se alipească abea peste 7 decenii la Patria mumă. Astfel, poetul prooroc, aşa cum îl vedeau anticii, poeta vaites, a avut cu multe decenii înainte de Unirea cea mare şi cu mai bine \de \unul, [înainte de Unirea Principatelor, viziunea clară a (viitorului naţiei sale, precum \şi simţul datoriei sale civice şi patriotice, de \a pregăti şi de 'a duce 'lupta în "vederea iceasului mare al împlinirilor. \Din Ardealul în care masele populare, departe de )a fi lipsit, ca la Iaşi, au răspuns [entuziaste şi is-au organizat [temeinic [ca \să-şi cucerească drepturile, 'Vasile Alecsandri a conceput chiar [ideea unui ei în forme statale. > Poetul care a avut, [dintre cei [dinţii compatrioţi din vremea lui, Io viziune politică cu rază utît de lungă, \nu era la întîia lui compunere în acest gen. De la primele \lui poezii \publioate de [la întoarcerea lui în ţară \(1839), fără Isimţul clar al misiunii lui, Elena \Negri îi •atrăsese [atenţia că \titlul [literar isuprem, pentru un inspirat al muzelor, .este [acela de *a fi \un poet [popular şi 'naţional. De aici inspiraţia „Doinei" din 1842, cu strigătul de luptă: 19 Hai, copii, cu .voinicie, Să scăpăm \biata moşie, De pagini şi de robie ! Terţina preconizează un îndoit ideal militant: naţional, de eliberare externă, şi social, ide libertate internă, sub [regimul regulamentar. Una \după alta, urmează în serie poeziile de inspiraţie haiducească, desigur scrise în timp ce adună doine şi balade populare cu acelaşi conţinut coclotitor, dinamic: Groaa, Ursiţii, Oînitic haiducesc, Gîntic ostăşesc şi altele. Hora Ardealului fusese precedată de Deşteptarea României, răspîndită în foi volante şi îndreptată românilor de pretutindeni: „Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mîndrie / Şi de-acum pe veşnicie / \Cu toţi mtinile {vă daţi". ■ Cînd izbucneşte campania unionistă în Moldova, curînd după încheierea Tratatului de la Paris (1856), Alecsandri face parte din Comitetul Central al mişcării, este dintre toţi membrii, acela cu statele de serviciu cele mai vechi şi mai glorioase, aplaudat şi pe scenele teatrelor naţionale din Bucureşti şi Craiova, legat prin trainice sentimente de prietenie cu scriitorii progresişti munteni: Gri-gore Alexandrescu şi Ion Ghica, iar dintre defuncţi, Nicolae Bălcescu. Căimăcă-miile antiunioniste, ale lui Theodor Balş şi N. Vogaride, interzic cu asprime cîn-tarea „Horei Unirii", ajunsă, după cum spune cu îndreptăţită mîndrie autorul ei, „Marsilieza românilor". Alecsandri unea prestigiul său de poet naţional, consolidat în 15 ani de necurmată campanie literară, în toate genurile, inclusiv teatrul, în care strecurase ideile unioniste, cu acela de veteran glorios al paşoptismului, la ale cărui manifeste şi manifestări participase activ, făoîndu-se tot atît de cunoscut la Braşov şi Blaj, ca şi la Iaşi şi Bucureşti. în emigraţie la Paris, întreţinuse strînse legături şi cu presa ale cărei .coloane le alimenta cu numeroase însemnări şi corespondenţe ,/ieşene", împotriva regimului sturdzist. Şi în ziarul fraţilor Hurmuzachi, în 1849, Alecsandri subliniază, în studiul său despre poezia popidară primejdia politică prin care trecea poporul nostru, căruia i se tăgăduiau „nu numai drepturi politice, dar chiar şi naţionalitatea". Revista sa din pragul campaniei unioniste, „România literară", este desfiinţată pentru o notă a luptătorului progresist Ion lonescu de la Brad, agronomul, împotriva „serbiei cele albe", cu ocazia desfiinţării, în Moldova, a sclaviei celei negre : dezrobirea ţiganilor. în aceste condiţii de aspră cenzură a presei, propaganda orală de la om la om, din gură în gură, sau prin manifeste, foi volante şi tipărituri clandestine, răspîndeşte şi numele lui Vasile Alecsandri, printre candidaţii alegerii de domnie, care avea să aibă loc în primele zile ale anului 1859. Marii cărturari se retrag, unul cite unul: Costache Negri, Mihalache Kogăl-niceanu, Vasile Alecsandri, înaintea colonelului Alexandru loan Cuza. Fără să candideze, acesta se alegea la Iaşi, în unanimitate, ca rezultat al luptei întregului popor. Acelaşi este rezultatul votului la Bucureşti, la 24 ianuarie. Vasile Alecsandri, numit ministru de externe în cabinetul de la Iaşi, iar în toamnă, al ambelor cabinete, este diplomatul ideal, menit să smulgă la Paris, la Londra şi la Torino, recunoaşterea domnitorului, a cărui alegere în ambele principate părea a fi o călcare a Convenţiei de la Paris. Alecsandri este primit cu toată cinstea şi îşi împlineşte misiunea cu strălucire. Luptătorul întrunea în complexitatea structurii sale morale, şi un temperament de diplomat, pe oare-l recunoscuse div.inatoriu N. Bălcescu. I-a fost hărăzit marelui poet să dea campaniei 20 pentru unire nu numai impulsul cel mai generos şi sprijinul lui neobosit, timp de peste 10 ani din viaţă, dar şi concursul său decisiv la consfinţirea internaţională a marelui act politic. Se cunoaşte misiunea discretă cu care Napoleon al III-lea împăratul Franţei, îl însărcinează pe Ungă Cavour la Torino. România, realizîndu-si unitatea politică înaintea Italiei, are astfel, prin poetul ei naţional, meritul de a fi pus o cărămidă şi la edificiul unităţii italiene. Poetul „Sentinelei romane" întorcea, astfel, după un mileniu şi trei sferturi, vizita lui Troian pe meleagurile noastre. Istoria nu cunoaşte multe exemple ca acestea cînd, potrivit legii fizice, nimic nu se pierde, nici în ordinea spirituală. M. Kogălniceanu şi Unirea de Paul Georgescu a întrebarea dacă există generaţii literare, promoţia de scriitori şi intelectualii ce au pregătit şi realizat Unirea Principatelor aduce un răspuns pozitiv. Evident, există şi anti-unionişti în epocă, dar ceea ce surprinde e tocmai faptul că la 1859, ca şi la 1848, scriitorii ce aveau să contribuie la elaborarea literaturii româneşti s-au găsit, fiecare în felul său, de partea cea bună a baricadei. Dacă generaţia Unirii nu a dat un Hugo, ci — în Alecsandri — un Lamartine, ©a n-a dat naştere nici unui Chateaubriand, iar amuzantul Loousteanu e departe de a fi un Rivarol. O generaţie literară e departe însă de a fi o coincidenţă de «ifre, ea are nevoie de un ţel şi de un program ; paşoptiştii au avut şi unul şi celălalt. Cîţiva colegi ai mei, care l-au criticat pe Thibaudet că a pariodizat istoria literaturii franceze {moderne) după criteriul virstei, au uitat să adauge însă că respectivul critic nu era atît de naiv şi că a conjugat totdeauna generaţia ou marile momente istorice. Pentru generaţia cunoscută sub numele de paşoptistă, Unirea a reprezentat un ţel, atins cu forţe împuţinare (Bălcescu şi Grigore Alexandresou nu au mai putut lua parte la bătălie), dar încercate în cutremurul de la 1848. Realitatea e că istoricii literari au trecut prea uşor asupra celor unsprezece ani dintre revoluţie şi Unire, ani grei de îndoială şi speranţă exasperată, cu atît mai eroici cu cît Europa trăia în plin reflux revoluţionar. Dacă participarea lor la mişcarea de la 1848 s-a făcut cu un curaj descoperit şi nu odată imprudent, realizarea Unirii a cerut, pe lingă curaj civic şi pricepere tactică, spirit politic, calităţi pe oare le avea în cel mai înalt grad Mihail Kogălniceanu. Simpli-fieînd puţin, putem spune că 1848 e reprezentat mai ales de intransigenţa vizionară a lui Bălcescu, în timp ce 1859 e reprezentat mai ales de tactul strategic şi diplomatic al lui Kogălniceanu. Şi nu e deloc o întâmplare că amîndoi erau istorici. Dacă generaţia care a realizat Unirea Principatelor se numeşte paşoptistă» anul care i-a cristalizat ca echipă este 1840. Acest an, pe care Grigore Alexandreseu îl deplîngea drept un sfirşit, «ra de fapt un început; el avea să-i solidarizeze pe tinerii scriitori în jurul unui program pentru întreaga viaţă, iar acest program, ce conţinea principiile esenţiale şi directoare, este cel al „Daciei literare", redactat de Kogăinieoami. E de subliniat faptul că programul constructiv al paşoptiştilor cuprindea un ansamblu de realizări, care a şi fost îndeplinit în parte de ei, în parte de generaţiile următoare, cu alte cuvinte, Unirea Principatelor era numai un punct 21 dintoun program vast. O caracteristică a programului lor este şi aceea că împletea foarte string revendicările naţionale cu cele sociale şi de structură economică; dacă, într-un moment sau altul, se accentuiază asupra numai uneia din laturi, acest procedeu e de natură tactică şi nu reprezintă o uitare sau o cedare. întemeind „Dacia literară", Kogălniceanu mută lupta de pe terenul politic pe cel literar dar, cînd împrejurările i se vor părea favorabile, reaprinde bătălia politică. în Divanul ad-hoc, văzîmd că problema reformei agrare periclitează actul Unirii, renunţă temporar la obiectivul social pentru ca, trei ani după Unire, în 1862, să declanşeze discuţia legii agrare, discuţie ce avea să ducă la actul de ia 2 SI ai 1881. Coheremţa în gîndire, claritatea scopurilor e impresionantă încă de la elaborarea proectului de program de la „Dacia literară", cum e impresionantă şi ideea că întemeierea unui stat unit, independent şi puternic, reclamă o altă structură socială. Unirea Principatelor făcea parte din programul lui '48. îndată după înfrângerea revoluţiei în Moldova, Kogălniceanu ia drumul exilului şi, în icasa lui Eudoxiu Hurmuzachi redactează, în mumele grupului revoluţionar, „Dorinţele partidei naţionale", în care se preconizează unirea Principatelor şi emanciparea ţărănimii. în 1853, Kogălniceanu tipăreşte „Steaua Dunării", ziar ce-şi propune să susţină lupta pentru Unire. In programul ziarului, istoricul proclamă principiul independenţei : „Un popor omogen ce secoli întregi şi prin atîtea catastrofe şi-a păstrat existenţa şi istoria, poporul român, poate Işi treibuie Ica odată ^să (trăiască icu (sic) linşaşi fviaţa sa naţională..." Cum ziceam, chestiunea naţională şi cea socială sînt strict legate : „Să ne pregătim a asemăna instituţiunile noastre prin chipuri legale ou inistituţliunile Europei civilizate, în familia căreia vroim a fi număraţi. Să ne înţelegem de pe acum asupra chestiunilor sociale, precum emanciparea şi îndrituirea claselor muncitoare ; desfiinţarea sclaviei, această pată neagră a omenirii; modificarea sistemului fiscal; răspîndirea instrucţiei primare". (Luciditatea politică, posibilitatea de a discerne obiectivele imediate de celelalte, determină, în cadrul social istoric al vremii, alegerea scopului cel mai grabnic şi mai însemnat: '„.Dar mai {presus de toate, „Steaua (Dunării" iva fi jurnalul UanireS (s.n), interesul vital al Patriei, singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea Românilor şi de a depărta conflicte viitoare dc pe ţărmurile Dunării şi ale Mării Negre". Momentul era bine ales fiindcă în curâid, Congresul de la Paris (1856) avea să pună pe ordinea de zi problema viitorului statut al Principatelor. In asemenea condiţii, „Steaua Dunării" avea să devină nu numai un propagandist al Unirii ci şi nucleul organizatoric al ujiionfemului. Chiar dacă din motive tactice Kogălniceanu va amina rezolvarea chestiunii agrare, fiindcă discutarea ei în divanul ad-hoc ameninţa realizarea scopului imediat, — animare, spuneam, pe un timp limitat — el îşi va afirma totuşi răspicat poziţia de principiu, „căci ce ar fi naţia, ce ar fi ţara, dacă ţăranii noştri ar fi nenorociţi ?" După ce renunţă la candidatura sa, ca şi Aleesandiri, Ia tron, pentru a-1 sprijini pe Al. I. Cuza, Kogălniceanu rosteşte la înscăunarea noului Domn, vestitul discurs, ştiut şi azi pe de rost: „Măria Ta, «a Domn, fii bun, fii blind, fii bun mai ales pentru acei, pentru care mai 'toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că, dacă 50 de deputaţi te-am ales Domn, însă ai să domneşti peste 2 milioane de oameni." De la începutul şi pînă la sfîişitul activităţii sale, Mihail Kogălniceanu a rămas, în limitele impuse de epocă şi de realismul său politic, un democrat. Ideea Unirii a reprezentat, încă de la început, în concepţia sa, o etapă necesară într-un plan maî vast. în programul „Daciei literare" se subliniază dezide- râtul unităţii româneşti din cele trei provincii. Revista îşi propune să fie, „o foaie care făcînd abnegaţie de lac ar ii numai o foaie românească, şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bun*, această foaie zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră". Şi, revenind : „Aşa dar foaia noastră va fi un repertoriu general a lileraturei româneşti, în carele ca hitr-o oglindă se vor vede scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fireşte carele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său". Şi subliniind : „în sfîrşit ţălul nostru este realizarea dorinţii ca Românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi!" Trei ani mai târziu, în „Cuvîret pentru deschiderea cursului de istorie naţională" în Academia Mihăileană rostit în 21 noiembrie 1843, cuvîntare celebră în dezvoltarea mişcării noastre intelectuale, Kogălniceanu afirma : „nu voi trece sub tăcere şi faptele vrednice de însemnat a celorlalte părţi a Daciei, şi mai ales a Românilor din Valachia, cu cari suntem fraţi şi de singe şi de limbă şi de legi". E limpede că ideea statului naţional a existat încă de la începutul ofensivei paşoptiste, Unirea Principatelor reprezentînd un moment necesar dar nu şi final. Ideea naţională, ce ne pare azi atît de firească, drept un principiu ce stă la temelia statelor moderne, suscită, la mijlocul veacului trecut, vrăjmăşii primejdioase ; era, deci, o idee eroică. Din ,yDacia literară" au apărut doar două numere, revista fiind suprimată ; aceeaşi soartă o are şi „Propăşirea" (1844). Surghiunit la mînăstirea Rişca, tânărul Kogălniceanu ia după insurecţia neizbutită din '48 calea exilului. Starea de primejdie în care trăiau aceşti tineri, se explică şi prin faptul că ideea naţională era aliată indisolubil de cea socială, mai ales de tragica problemă ţărănească. In amintitul ours introductiv ţinut la Academia Mihăileană, tinărul de 26 de ani afirmă principiul democratic al Istoriei: „Pînă acum, toţi acei ce s-au îndeletnicit ou istoria naţională n-au avut în privire decît biografia Domnilor, nepomenind nimica de popor, izvorul a tutulor mişcărilor şi isprăvilor, şi fără care stăpînitorii n-ar fi nimica. Mă voi sili să mă feresc de această greşeală de căpetenie". Acuzaţia lui Maioreseu, după oare paşoptiştii ar fi fost lipsiţi de spirit critic, era într-o măsură exagerată. Fireşte că, în toiul unei luptei primejdioase, atenţia se concentra asupra ideilor exprimate de scriitori; atenţia acordată spiritului critic, selectiv, nu lipsea însă, cel puţin în principiu. Kogălniceanu, întrebîndu-se într-un articol din „Dacia literară" ce este critica şi pentru ce avem trebuinţă de (linsa, răspunde: „Ei bine, într-o aseminc epohă, cînd se publică atâtea cărţi, afară de bune, nu este de neapărată ncvoe ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pre toate, şi ca într-un ciur să le vânture ; lăudând cele bune şi aruncind în noianul uitării pe cele rele ; şi una şi alta după principiile sale, şi fără a lua sania la persoana şi la starea autorilor ?" Iar în 1855, tot Kogălniceanu formula acest deziderat etern al criticii intransigenite, anunţînd că va „păşi hotărâtor în contra tuturor semizeilor, pătrimilor şi optimilor de zei, carii fără nici un titlu, fără nici e capacitate, din autoritatea lor privată, s-au constituat succesorii muzelor, năvălind Olimpul şi Famasul. De interesul public, de datoria noastră va fi de a-3 combate şi de a-i răsturna din poziţiile usuroatc". împrejurările au fost vitrage cu aceşti scriitori care au trebuit să fondeze o literatură moderna, să facă literatură, teatru şi gazetărie, să organizeze lupta 23 politică in condiţii grele, întemeind statul românesc. Iar de ne întoarcem asupra lor vedem că ei vedeau departe, aveau idei numeroase şi interesante chiar de nu le-iau putut realiza pe toate. Felul nostru de a-i cinsti e de a ne reîntoarce asupra literaturii lor şi de a discuta cu ei pe-ndelete. Românii din Transilvania şi actul Unirii Principatelor de Vasile Netea ta/M orbinid to lanul 11863 despre condiţiile [şi (modalităţile prin oare s-a fSjyftj proaliamait (Unirea (Principatelor ;— unlire pe pare unii [demagogi rvoiau jpw/n isă to lînfăţişeze ca operă işi la lingeniozdităţii |şi iaotivităţii tor (sau a unor grupări politice iconiduise ,de idînşii i— iMihail (Kagăltnioeanu, /un luptător cu (merite într-adevăr incontestabile în idealizarea patrioticului act, (a lînţeles să reteze (fără imenarjaimenite |şi Ifără aioţiune, orice fanpăunare şi orice (supralicitare în (această (direcţie. )„Unirea, jdomnilar — a afirmat ou (modestie şi gravitate (marele orator — 'geniul naţiunii române... să fie executorul fericit al planului lui Minai Viteazul, al celui mai mare domn român care a existat vreodată", punîndu-i ia dispoziţie un vast material documentar cu privire la necesitatea şi posibilitatea desăvârşirii unităţii naţionale13. Transilvănenii au fost alături de Cuza, de iniţiativele şi realizările .sale nu numai prin manifestarea acestor sentimente, ci şi prin .contribuţia concretă adusă la realizarea planurilor sale politice, economice şi culturale. Recentele sărbătoriri ale centenarului Universităţilor din Iaşi (.I960) şi Bucureşti (il964) au subliniat îndeajuns — pentru a nu mai fi nevoie să insistăm — contribuţia lui Simion Bărnuţiu, loan Maioxeseu, Aron Flordan şi a lui A. Tir. Laurian la înfiinţarea acestora, precum şi efortul lor de a li se da o fermă direcţie ştiinţifică şi naţională. Din guvernul lui M. Kogălniceanu din 1863—il864, prin care s-a înfăptuit secularizarea averilor mănăstiireşlti a făcut pante şi Itranisilvăneainul Al. Papiu Marian, el, în calitate de ministru al justiţiei, fiind autorul proiectului de lege şi al .decretului respectiv. Qînd, doborât de boală, Simion Bărnuţiu s^a reîntors în primăvara anului 1864 în Transilvania, al a făcut drumul de la Iaşi la Bocşa Română, răposând în valea Alimiaşului (28 mai), într-o trăsură oferită personal de către bunul domnitor, care nu şi-a precupeţit niciodată elogiile şi atenţiile faţă de marele exponent al revoluţiei transilvănene de la 1848. M. Kogălniceanu, pentru a ne întoarce şi în încheiere la dînsul, avea deci o evidentă dreptate când afirma că 'actul energic al Unirii aparţine întregii naţiuni care, prin toţi fiii ei din „tustrele provincii a vechii Dacii" s-a pronunţat în mod entuziast pentru Unirea de la 1859. înfăptuitor, prin voinţa poporalul, a unirii din 1859, Guza a fost unul din marii precursori ai unirii din 1918. n. Iancso B., Erdely es a magyaroman aspiraciok, Budapesta, 1918, p. 87. 13. Al. Papiu Ilarian, Memoriu inedit prezentat principelui Alexandru Cuza în „Revista de istorie, arheologie şi filologie", Buc. I, 1883, vol. I, p. 133 ; vezi şi I. Lupaş, Studii, conferinţe şi comunicări istorice, ibidem, 1941, III, p. 255—263. 30 Un portret folcloric al lui Cuza de Pavel Ruxăndoiu arianul român a avut din cele mai vechi timpuri un mod propriu de a înregistra istoria şi evenimentele ei. In conştiinţa lui, eroii veacurilor şi faptelor lor temerare s-au apropiat pînă la asimilare de lumea şi isprăvile eroilor de basm sau de baladă. într-un cuvînt, pentru popor istoria devenea legendă. Ion Neculoe a cules asemenea legende nu direct din gura poporului, ci din gura bătrânilor boieri. In acele vremi cronicarul şi poporul aveau acelaşi mod de a însemna, unul în scris, altul oral, oamenii şi evenimentele, acelaşi mod de a „eticheta" personalităţile. Caracterul eroilor de basm este sintetizat într-o trăsătură fundamentală care devine marcă a numelui: Prîslea cel voinic, Agheran Viteazul, Călin Nebunul, FătaFrumos ou părul de aur. Marii demnitari au semnat şi ei registrul eternităţii după aceleaşi reguli, pentru că aşa i-a înregistrat memoria populară. Mai tîrziu, cînd între popor şi boierime s-ia deschis acea prăpastie de netrecut despre care vorbea Alecu Husso, domnii, fie ei cit de burai, au încetat să mai fie astfel aureolaţi, şi cronicile nu le-au mai reţinut decît numele oficiale. Poporul a încetat să se mai intereseze de istoria celor de sus, a conducătorilor, pentru că aceştia nu mai făceau parte din propria lui istorie, din propria lui viaţă. Ca atare, istoria a încetat să mai devină legendă, eroii ei au încetat să mai fie ridicaţi la rangul de eroi populari. In creaţia sa, ţăranul a continuat totuşi să-i consemneze, în înfăţişări mai apropiate de realitate, pe proprii săi eroi, eroii marilor răscoale populare : Horia, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu. Domnia lui Alexandru Ion Cuza a însemnat o nouă apropiere a istoriei „celor de sus" de popor, şi creaţia populară a înregistrat fenomenul. S-ar putea spune că, de la domniile fanariote pînă în ziua adevăratei eliberări naţionale şi sociale a poporului român, Cuza a fost singurul conducător al acestei ţări care a cunoscut popularitatea, iar popularitatea sa a fost una dintre cele mai mari. La începutul veacului nostru, Oivid Densuşianu observă că „amintirea lui Cuza este înică vie în sufletul ţăranilor şi mulţi îi pomenesc cu evlavie numele". Figura lui nu a fost fixată în creaţii epice de mare amploare, pentru că vremea de glorie a eposului eroic dispăruse şi conştiinţa folclorică evoluase spre o oglindire mai realistă a istoriei. Memoratul şi snoava în domeniul prozei, cînteeul liric in domeniul creaţiei versificate, erau speciile care se dezvoltau acum cu precădere şi conveneau gustului popular. In graniţele lor se manifesta aceeaşi tendinţă a spiritului ţărănesc de a-şi apropia eroii, de a-i confrunta cu idealul poporului şi ou condiţia lui de viaţă, de a-i imortaliza prin acele trăsături şi acele fapte care au însemnat ceva pentru popor, o satisfacere a năzuinţelor lui. Ca să înţelegem mai bine acest lucru, va trebui să ne oprim puţin asupra caracterului textelor populare în care s-a păstrat amintirea lui Cuza. In primele decenii ale acestui secol, Ovid Densuşianu imprima folcloristicii româneşti o nouă orientare, impunind cercetătorilor obligaţia de a se interesa nu numai de creaţiile tradiţionale, ci şi de ceea ce spiritul popular produce nou, în contact cu evenimentele contemporane. Lărgirea pe care el o conferă noţiunii de folclor depăşeşte insă graniţele genurilor literaturii orale. Densuşianu îşi închipuia că folcloristul trebuie să culeagă de la ţăran „tat ce dîinsiul exprimă prin grai, tot ce alcătuieşte judecate iui asupra diferitelor îimiPrejiurări în care trăieşte, tort ,ce crede el despre .-aiotuailitote", să înregistreze deci frânturi de dialog, conversaţii, povestiri libere şi amintiri de 31 orice gen. De cele mai multe ori asemenea texte stau la graniţa dintre vorbirea curentă şi limbajul literar al creaţiei populare. De acest gen silit majoritatea textelor prin care ţăranul român ne-a lăsat amintirile lui despre Cuza. Ţăranul român mi avea atunci o conştiinţă politică limpede, tocmai pentru câ era ţinut departe de treburile ţării. De aceea el înregistra istoria după telul în care o simţea în mod spontan. în viziunea ţăranului român Cuza apare mai ales ca un erou social, ca umul care luptă cu boierul pentru a-i da lui pămînit, pentru a-1 scăpa de ciocoi şi de olacă. Prin prizma acestui act, esenţial pentru viaţa ţărănimii, este judecată folcloric întreaga personalitate a lui Cuza care, dacă mentalitatea vremii marilor domnitori s^ar fi conservat, ar fi devenit poate Cuza cel Bun. Bunătatea şi simplitatea sint, înfer-'adevăr, trăsăturile cele mai frecvent amintite în textele culese din gura oamenilor. Iată, de exemplu, ce-şi amintea un ţăran din Teleorman : „iCuiaa... era Domn bum, uimbla pă jos şi vtorfoda cu toţi negustorii, şi la ţărani ne-a spus că ne dă delimitate" (pământuri delimitate) ; sau altul, din fostul judeţ Ialomiţa : „Cuza, sireaau, ăla domn ! leii a făcut miuiite bunătăţi pentru noi şi ne-a iubit mai abitir ca înainte. Dă nu iera iei, nu mali ave|am iaz pămiîlnt şi tot dlăcaşi iena să murim". Imaginea unui Cuza ca salvator al ţăranului, care a scăpat sărăcimea dc nevoi şi suferinţă, ne întîimjpină frecvent în texte de acest fel. Uin ţăran din Buzău îşi amintea ou recunoştinţă : „Gfoini mai iera ctold a awuit ţara asta pă Ouzea. Irea bun nulmân bidtu Ouiza şi mult ajuta iell pă sănaciimi". Şi după cîteva fraze amare, asemănătoare descrierilor lui Dinicu Goiescu, despre suferinţele pe care oamenii le îndurau din cauza boierilor, acelaşi ţănan adaugă exialtat, într-un limbaj apropiat de cel al poveştilor : „Nuimlai di ni pamiinliim într-o tai s-a diipâşait Ouiza-n toată-mpără-ţia să dăzrqgLheaslcă oamimii dă la ciocoi". Un alt ţăran din Buzău îşi arăta recunoştinţa în cuviinţe asemănătoare: „Ştiu că Cuzea nfi-la fost tatăl (nostru, iei ne-a vroit gh.in.elle, căci nd-la luat igbirdu (biciu) din schiinare şi după iunma lud trăim, căci iei n.i-aHmpraohietărit (împroprietărit) qu părntot. Bîn'aioi. iera vad dă chielea noastră..." Interpretînd aceste opinii, Densuşianu făcea greşeala să-1 acuze pe ţăranul român de egoism, pentru că aprecierea lui Cuza nu pornea, în conştiinţa lui, de la înfăptuirea unei idei mari, ci de la satisfacerea intereselor lui imediate. Niu e locul să comentăm aici acest lucru, dar acuzaţia de „egoism" trebuie respinsă categoric. Ea a provenit dintr-o neînţelegere a sipiriitului şi modului ţăranilor de a judeca faptele. Poate fi etichetată ca egoistă recunoştinţa unui popor faţă de omiul care a încercat să-i împlinească una din cele mai mari năzuinţe ale lui ? Cu atît mai mult cu oît majoritatea ţăranilor oare nu am simţit o îmbunătăţire radicală a vieţii lor în urma împroprietăririi, au continuat să aprecieze gestul lui Cuza. In multe amintiri sau frânturi de dialog Cuza apare ca un erou pe oare boierii I-iau alungat pentru că a vrut să dea pământ oamenilor. „Dă 1-laş fi .apucat pă Cuizea" — spunea un ţăran din Teleorman — „tt-iaş iii iiubitt, că iera om "bun ; dacă trăiia, nnai mai fi văzut ciocoi. Qu tiimpu dăscapenia ,iel toate". In afară de aceasta memoria ţărănească mai implica în amintirea lui Cuza şi alte fapte, dintre care unele nu reprezentau un beneficiu direct pentru ţăran (ocaua, secularizarea averilor mîinăstireşti) ba uneori îi atribuia chiar fapte oare nu-i aparţineau (deaxojbirea ţiganilor). Dincolo de aceste simple impresii concentrate în fragmente de vorbire curentă, imaginea lui Cuza a fost fixată şi 'într-ura număr mare de povestiri scurte, în oare datele reale sint întreţăsute ou închipuirea simplă şi naivă a omului de la taxă. Multe din aceste povestiri sint de fapt nişte memorate. Oameni oare l-au văzut pe Cuza de aproape au ocazia să povestească împrejurările şi să facă un portret fizic 32 al domnitorului. începutul unor asemenea povestiri ne aduce aminte de episoadele din amintirile lui Creangă: „A! că uoim voinic dena Alexandru Guaa! lena dă treabă «am. Oidiată vdmise'ia postă..." (Buzău), sau: „Măi ! Măi ! şi mai om dhdpeş şi fauţn ia inimă iera Domnitorul Ouiza'. Da câtti ari mâ niimerearm la cui^a-impără-■tească, niuima şi-4 viiidei îrnbrăqat în haine soldăţeşti frumoasă şi vdoia ila noi şi ni spune:..." (CovurluiJ Altădată un portret mai dezvoltat în felul special al ţăranului, este încadrat într-un context care ne aduce aminte de acea caracteristică pendulare între autentic şi fabulos a basmelor populare: ,,L--(i făcuse un palat şi masă. Ş^a ohamiait loarnina .mulţi Ila masă. Scaunul lui iera mai sus, iar alle noastre, to mai jos, to mai jios, pană la capăt." Se povesteau apoi tot felul de istorii în care Cuza călătoreşte prin ţară deghizat împărţind dreptatea sau pedepsind abuzurile şi necinstea. Aceste istorii, auzite de la alţii care au văzut, intră deja în domeniul legendei, şi caracterul lor hazliu le apropie de snoave. Intrăm deci în domeniul creaţiei folclorice propriu zise. Iată un exemplu: „iGîinid iera Ouzâ, '.iei sanda (cerca) prim crişmi să Ihiii aşili (ocalele) drepţi şi porumşe vin : „Dă-cni oca dreapti a lui Ouza !" — „lEş aifarî, măi şiobani, zişe crîişrnaru. Cui porunşeşlii tu, şi, tu ieşti iGuza ? .Dimineaţa, când sî soulla crîş-maru, nu-li da voi sî dlişohiidlî dugheana... işî-1 pune la gras". (Coviurului). Altădată, travestit tot cioban, Cuza se duce la călugări să vadă ce fac. .„Călugării mtaoa şi bea glhiine ş-apai să lua la luptă. Când a văzut aşa le-a zis Ouza : „aşa faceţ voi ; stai !" şî i-a scos aiflară" (Constanţa). De această naivă reprezentare a secularizării averilor mînăstireşti se leagă multe istorisiri. Odată, travestit în soldat, se întâlneşte cu un popă şi îl întreabă : „.Hlăi (părinţii, cum vă miai lăudat cu damnu aista Cuza ?" — „ii, că tard-i şarlatan, dizîişi popa", drept care Cuza îl duce la bărbier să-i radă barba. (Neamţu). Şi mai interesante, cu un epic mai dezvoltat, sînt scenele închipuite de ţărani ca petrecute în momentele cruciale a vieţii lui Cuza. Cu detronarea lui lucrurile s-ar fi petrecut, de pildă, astfel: „Ouza o-nitrabat pi baieri : dam cit pămtat ar trebui pintru ţărani ? Iei o răspuns că doofeprazeşe iălşi. Şi iei cînd o simţit că Cuza vre să deie pământ l-io şi pierdut. Aitunş o spus lu Brătiainu că-i dă ifaand să-1 împuşte pe Cutaa şî iei să hie ca şi (raje. Şî iei lino spus că-fl. dă Vjos. Pli urmă o spus tot iei: «Doamne Ouaa ! să vorgheşte boierii să ti de arfiară !»■ —- „Bre, dzîşe, să-indoim străjdfe, unde-d unu punem doi» Ş-o pus stmaje-inidiodită. Dup' aşeia s-o dus Brătiianu iar Ila el acasă şi i-o pus cuţiitu-n piept şî l-o silit Bă zfflcă că m-& mai hi domn, să-şi de demisia. Ş-o dat-o şî l-o pus în trăsură şi l-o scos «Bară din Bucureşti şî i-o tras olqpoitdle să zică iluimea că-.i mont" Şi ca să infirmăm încă o dată interpretarea greşită a lui Densuşianu, vom observa că autorul acestei relatări închipuite şi-a încheiat povestirea astfel: „Se vorbe bine di Cuaa. fel zişe să ihie unire ş-un duh îin lume, să trăiască oamindi unit unu cu allitiu". Iată deci că ţăranul simplu avea uneori conştiinţa acelei idei măreţe pentru care luptase Cuza. Dacă asemenea texte s^ar fi cules în anii imediat următori unirii s-ar fi putut constata probabil că această conştiinţă o avea majoritatea ţărănimii. Dar textele pe care le avem la îndemînă au fost culese după o jumătate de veac. în acest răstimp, ţăranii trăiseră un mare şir de experienţe amare şi avuseseră timp să uite bucuria de atunci. în curînd avea să se întâmple marea tragedie de la 1907. Oamenii se simţeau 3 — Viaţa Românească 33 mai obidiţi ca oricînd, mai rău „ca pe vremea turcului", şi mintea lor era frământată de alte gânduri. Iar amintirea lui Cuza era, cum se poate vedea din citatele de mai sus, legată de amintirea unui scurt răgaz de nădejde şi fericire, care sna dus odată cu detronarea Iui Cuza însuşi. O relatare a călătoriei lui Cuza la Constantinopole este realizată la proporţiile unui adevărat elaborat legendar : „Cuza-il strâmtară Su'litanu să4 dea foiru. Iei s-^ipueă işî face sfat cu .boierii lui. Ş-a ales v'o douăzeci dd oameni voindici dd-ai iui, şna purces. Da ld-a zis că „di-oi imuri să-mi trdimditeţ trupu sâni îngropat aici". Şî s-a dus cu vaporaşu iuti ,ş-a ajuns acolo ia Consltantinopole. A luiait ou iei v'o zaci oameni di-ai lui şî s-a idius la pătatul Sultanului. A vrut uniul să-i prqpeaseă să disealţe cismile ; da iei i-a dat brînioi şi-a intrat la Sdltaniu, că iera voinic ; că dă iera prost, m^ar fi făcut o treabă ca asta... Sullrtanu iama şedea-n tranu lui, şî bea cafea şî 1-a găsit, a intrat la iei şi i-a dat jbomjur" şî i-a pus cartea şî aondeiu pă masă : „Iscăleşti colea ca să nu mai plătească ţara bir ; iscăleşti or te tad !" Ş-a soos sabia, şî Sultenu di frică să mi-1 tae a iscăMt. Ş-ta luat cartea şî .mîşcă băiete ! S-a suit în vapor, şi dnurou 'înainte la Bucureşti ! Oiică să hi luat după iei, da nu 1-a putut ajunge. Ş-aşa a scăpat bietu Ouza ţara de bir." (Tuloea). In cântecele lirice amintirea lui duza apare mai rar. Şi de data aceasta fenomenul poate fi explicat prin colecţionarea lor târzie. Un mănunchi de versuri ne evocă atmosfera de sărbătoare din epoca Unirii: Frunzuleană iasomie, Hai, Marienn deal la vie Să culegem fflordce'le, Să le facem măoundhele, Să imergem ia leş ou ele ; Da leş, la ouritea domnească Să le zvMim pe fereastră, Domnul Ouiza să trăiască, Şapte ţări să stăpânească. (E. Sevastos, Cântece .moldoveneşti) Asemenea explozii de bucurie au fost probabil mai frecvente, dar amărăciunea anilor ce au urmat le-a putut acoperi. Şi au rămas mai vii în amintirea versurile care-1 evocă pe Cuza ca salvator al ţăranului: Foaie verde măngărint, Cobori, doamne, pe pămint Şi vezi duza ce-a făcut! Că ne-a dat pământ la toţi, Să nu irnad fâim slugi la hoţi ; Şi ne-a scăpat din nevoi, De .robie la ciocoi." (X. Pamfile, Căntece de ţară) Piese contemporane dedicate unui eveniment istoric de N. Tertulian idelitatea faţă de adevărul istorie, corectitudinea în reflectarea diverselor evenimente şi a înllănţuirei lor (logice (constituie desigur o primă condiţie a unei piese de evocare istorică arând ca obiect o mişcare socială consacrată în toate detaliile ei de istoriografia curentă. Rolul invenţiei şi fanteziei dramaturgului fin aceste limite, raportul între ,jveridic" şi „verosimil" Sn literatura de evocare istorică formează o problemă aparte: este sigur însă că romanţarea, convenţionalismul, .flatarea unui anume gust pentru poncifuri şi pentru gesturile-sitandard ale „eroului" istoric sînt cu totul incompatibile cu o autentică şi realistă dramaturgie de evocare istorică. Din punct de vedere estetic, problema este cea a aptitudinii dramaturgului de a pune (în valoare virtualităţile dramatice ale evenimentelor istorice evocate, de a descoperi în cohe-renţa istorică o ooherenţă dramatică. Simpla acţiune de ilustrare scenică a unor evenimente şi tendinţe istorice nu poate da rezultate literare valabile, atîta timp cit nu sînt urmărite resorturile morale şi implicaţiile umane ale .actelor eroilor. Nu este de conceput o evocare scenică a unor evenimente istorice efectuată într-un spirit neutral sau cu impersonală obiectivitate: personalitatea artistică a dramaturgului se exprimă iîn definirea mobilurilor interioare ale acţiunilor eroilor săi, în linia sufletească imprimată acestora şi în 1(,aura" lor particulară, în jocurile de lumini şi umbre distribuite asupra diverselor figuri şi momente. Camil Petrescu Işi făcea pe bună dreptate un titlu de glorie din rigoarea istorică şi exactitatea documentară a jDaniton"-Ului sau ,jBăllcesou"4ui său, din faptul că „setea de concret" stătea în ultimă analiză la baza creaţiilor sale ide acest gen, cu invenţia redusă la minimum. Operele sale rămân înlsă adevărate creaţii, rein-terpretarea materiei istorice ta ilumina unei Concepţii determinate fiind vizibilă în întreaga lor structură. Piesa lui Tudor Şoimaru „Povestea Unirii" este construită pe principiul evocării principalelor momente care au dus la înfăptuirea istoricului lact al Unirii Principatelor .(unificarea forţelor patriotice, trădarea lui Vogoride, avatarurile alegerii noului domn al (Moldovei, sosirea veştii despre alegerea lui (Ouza si ca domn al Munteniei) în timp ce piesa lui Mircea Ştefănascu „Ouza Vodă" situează pe primul plan figura remarcabilului om ide stat şi etapele activităţii .sale politice şi istorice. Nu este lipsit de interes (a urmări modul în care evenimente şi figuri istorice identice au fost reflectate în cele două piese din .unghiuri deosebite. Tudor Şoimaru a oferit o explicaţie mai nuanţată a tribulaţiilor pîreălabu-lui Alexandru Ion Ouza, 'în perioada anterioară Unirii. Acceptarea postului de prim aghiotant al oaiinacamuilui Moldovei Vogoride ((.omul turcilor) formează obiectul unei controverse aprinse între viitorul domnitor şi soţia sa; suspectat de a ceda acestei (solicitări din vanitate şi orgoliu, Cuza e gata a respinge oferta, pe care o acceptă în cele din urmă Ia insistenţa a lînisuişi gnupullui unionist {(Alecsandri, C. Negri, Kogălniceanu). In piesa Iui Tudor Şoimaru, trimiterea luai Cuza de către Vagoriide Intro misiune imaginară în zilele cînd caimacamul organiza cu ajutorul ministrului său de interne alegeri măsluite în Moldova, îi oferă auto-ruBui piesei pretextul unei motivaţii mai substanţiale a demisiei celui Care va 35 deveni domnitorul ţării: indignarea demnitarului înşelat de versatilul şi lipsitul de scrupule Vogoride, desvinovăţirea sa patetică în faţa curajoasei patrioate Bca-terina Vogoride, desvăluirea adevăratelor resorturi alle aaţiunilor sale puise în servioiull (Moldovei şi al unificării ţărilor româneşti — oferă astfel dramaturgului prilejul de a iconferi verosimilitate actelor eroului său fin lîmprejurările care preced Unirea. Loaialitaitiea şi aspiraţia de a ridica ţara din întunericul medieval (exprimată însă în piesă oam discursiv şi convenţional), acelstea sînt trăsăturile pe care urmăreşte să le sublinieze în figura lui Guza autorul „Povestei Unirii". Şi actull răpirii corespondenţei compromiţătoare a lui Vogoride ou reprezentantul puterilor străine capătă o rezolvare mai plauzibilă şi mai teatrală !în pidsa lui Tudor Şoimaru: e un prilej de a sublinia patriotismul ardent a numeroase figuri feminine ale epocii, ideie pe care autorul a urmărit ,să o sublinieze insistent ,r|e4alungul piesei sale. în piesa lui Miroea .Ştoefănescu răpirea iscTisorilor apare ca obiectul unei competiţii Intre amantele caimacamului şi soţia acestuia, ceea ce dă o notă uşor ,jmondenă" întregii istorii; în ^Povestea Unirii" acelaş act prilejuieşte o punere în ivalloare a procesului Ide conştiinţă all Ecaterinei Vogoride şi a rolului pe oare l-la jucat gestul ei îndrăzneţ în desfăşurarea evenimentelor. Figura lui Vogoride, cu bizantinismul şi făţărnicia lui orientală, cu încercările lui abile ide a-1 .neutraliza pe Cuza şi ou cinica abjurare finală a uneltei sale, ministrul Catlargi — capătă poate cea mai multă consistenţă în caleidoscopul de figuri ale epocii. Actul al doilea all piesei ikii Tudor Şoimaru este dealtfel şi cel mai izbutit, autorul utilitaînd cu îndemânare .materialul istoric spre ia obţine un crescendo autentic, culminând ou semnarea decretului de .anulare a alegerilor isub presiunea evenimentelor acumulate şi a intervenţiei maselor de ţărani. în rest lucrarea se desfăşoară ca o piesă istorică in sensul convenţional al cuvântului, mărginindu-ise să ilustreze scenic succesiunea evenimentelor Unirii şi a protagoniştilor ei principali '((Negri, Cuza, Ion Roată, ^separatistul" Balş, oscilantul moşier Iondaiche, etc.) au un „creion" corect, Utilizând frecvent în replici citate autentice din documentele epocii, fără romlantare ieftină dar şi fără a urmări scopuri caracterologice mai .profunde. Cu toate inegalităţile şi defectele ei vizibile, piesa lui Mircea iŞtefănaseu urmăreşte şi realizează un program mai aimlbitios : evocarea figurii iui Alexandru Ion Cuza, fuziunea într-um portret unitar a detaliilor private afle vieţii domnitorului şi a celor privind personalitatea sa istoricoipolitică. Autorul nu numai că nu a escamotat elementele de psihologie individuală a figurii eroului său (exuberanţa amoroasă, temperamentul fugos şi o anumită nepăsare .nonşalantă), dar a utilizat adeseori în intriga piesei mărturiile biografice de acest gen. Primejdia Unei reconstituiri istorice Clădită pe o asemenea bază este cea a ij uxtaipuneru scenelor evocând acţiunile istorkxHsociale memorabile cu micile scene „de alcov" şi cu digresiunile picante, mijloace facile de „umanizare" a figurilor istorice. Mircea Ştafănesicu nu a greşit câtuşi de puţin folosind pe larg elementele de biografie amoroasă ale unui personaj istoric, ân viaţa căruia .acestea s-au împletit întro fuziune caracteristică cu destinul său istorico-jpalitic. Problema este cea a dozajului şi mai ales cea a consonanţei şi coordonării diverselor laturi ale personalităţii într-o. sinteză veridică. Preocuparea autorului piesei „Cuza-Vodă" a fost să salvgardeze idealitatea figurii eroului său: armarul pentru Maria Obre-novici.apare pus sub semnul dorinţei arzătoare a lui Cuza de a avea un copil, iar ispitirea^ constantă: la care-i supune de-alungul anilor frumoasa Didiţia Rate-zeanu nu-.l împiedecă Să respingă, ou demnitate şi intransigenţă oferta cu maligne substraturi politice a acesteia. A.sublinia generozitatea, şi bravura în linia sulflle- 36 tească a personajului, dorinţa lui Cuza de a păstra un .contact .viu şi direct cu pulsul vieţii populare sau gesturile curajoase ide sfidare a primejdiilor care-1 pîndeau inevitabil — nu înseamnă a sacrifica adevărul istoric .unei scheme convenţionale, ci constituie un act de fidelitate istorică. Piesei îi lipseşte însă intelectualitatea, lîn sensul preocupării de a pune în valoare mobilurile «mai adinei ale atitudinii lui Alex. Ion Cuza faţă ide complexele probleme isocial-istorice din cadrul epocii, resorturile personale ale ataşamentului său nobil faţă de cauza Unirii Sau a lîmproprietăririi ţăranilor (ceea ce a urmărit, de pildă, Camil Petrescu în ,^Dan-ton" îşi „Bălcescu"). Nu este un accident prezenţa pur exterioară şi discursivă a lui Kogălniceanu în intriga piesei. Autorul e tentat să valorifice mai cu tind farmecul exterior al personalităţii lui Cuza: irezistibil şi „charmant" în scena cu bătrâna soacră sau afectat .popular" în raporturile cu ţăranii din Ruginoasa. Evocarea figurii iui ilan-iRoată sau cea a unor figuri de ţărani, după un curent tipar neoHsămănăitorist, nu sînt de natură a compensa dmpresia mai sus amintită. Finalul sobru şi încărcat de o undă ide emoţie reală în dialogul mut dintre soldaţii gărzii şi domnitorul constrâns să abdice — perpetuează linia cea mai valabilă a piesei. Tendinţa dramaturgului de ansi articula mamentele-icheie ale reconstituirii sale istorice pe fundamentul faptelor reale : ciocnirea cu aroganţa marei boierimi separatiste, pregătirea nu lipsită de uşoare ezitări a „loviturii" de la 2 Mai 1864, consacrînd o nouă lege electorală prin politiica îndrăzneaţă a „faptului împlinit", repudierea oricăror tendinţe ibonapartiiste şi respingerea ideii abdicării doar din dorinţa de a salvgarda rezultatele lUnirii, conduita nobilă şi afeotuoasă faţă de soţia Ultragiată, simpatia faţă ide orice ideie şi act progresist (raporturile cu Davila, cu ofiţerii armatei create de el şi care îl vor răsplăti prin trădare, etc.) — furnizează elementele de autenticitate .ale piesei. Conioasiile făcute unor clişee şi unei anumite recuzite-istandarid a „pieselor istorice" (raporturile de familiaritate ostentativă şi dulceagă cu ţăranii, colonelul oare trădează sedus de o femeie provocatoare, oaricatura înfiripării „[monstruoasei coaliţii" prin [dialogurile autodemaseatoare Vlădescu-Arghiropol etc,) constituie acele defecte şi inegalităţi despre oare -aminteam la început. Este incontestabil îmbucurător faptul că o epocă istorică atît de însemnată, plină de atîtea contraste şi cu personaje atît de bogate în substanţă cum este cea a Uniirii Principatelor şi a dobândirii independenţei naţionale, a început să formeze obiectul unor lucrări dramatice de evocare istorică. Cele două piese meritorii scrise pînă acum constituie o experienţă importantă pe drumul realizării operelor de maturitate 'destinate să evoce în 'spiritul unui realism superior o epocă istorică memorabilă. Note de viaţă de Tudor Arghezi u trecut mulţi ani de atunci... Să fi fost prin 1907, 1908 sau mai tîrziu ? Nu mă obişnuisem să notez evenimentele personale. Eram la Geneva în Plaimpalais, unde aveam, la poşta cartierului o „căsuţă" (case), execrabil diminutiv. Şi aveam şi cheiţa ei, a căsuţei... Mă duceam dimineaţa să-mi iau corespondenţa din ţară. Eveniment istoric, într-o zi am găsit o piesă de 5 lei, de la Demetrius, zmulsă din mizeria lui. N-am compensat niciodată, nici într-un fel, această sfîşietoare dovadă de prietenie. Nicu Cocea, tot atit de mare prieten, dispunea de un altruism mai măsurat. La întoarcerea acasă, văzînd contrariaţi că nu mulţumesc, mai mulţi cunoscuţi necunoscuţi m-au întrebat dacă mi-au folosit la ceva bancnotele încredinţate generozităţilor lui. De ruşine mi-am scuzat memoria ingrată, mârturi-sindu-mă vinovat. El era prieten al cenaclului ieşean Viaţa Românească. Mai înregistrasem şi alte melancolii de care n-am pomenit niciodată cînd am fost rugat să eternizez efigia activ socialistă a frăţiei noastre literare. în casa lui Cocea mi-am făcut pregătirile din ajun de plecare şi toaleta vestimentară, după ce mă despârţisem de şase ani pierduţi, dimpreună cu multe iluzii inefabile în viaţa mînăstirii. îi lăsasem depozitat un raft de cărţi vechi tipărite în alfabetul chirilic, care contribuise la buna cunoaştere a limbii şi aş zice şi la formarea mea, în căutarea de sine, proprie neliniştilor tinereşti. Aveam predecesori în cele gîndîte. însăilate şi scrise : Antim Ivireanul, Dositei, Creangă, Anton Pann, plămădiţi într-ale sufletului de Biserică, prima cultură, ca să mă rostesc în termeni, fiind bisericească. Dascălul, rămas pînă în zilele noastre sinonim cu Profesorul, ieşea pe uşa altarului de din dos şi cu burta la pămînt în mijlocul ciracilor lui, scria pe nisip cu băţul Az, Buche, Glagor, încheindu-şi lecţiile cu psaltichia: pa, vu, ga, di, che, zo, ni, pa. Orice-ai face nu se pot şterge vremile trăite, ele stînd în tradiţia noastră românească. Nu pare anacronic să zăresc asociaţi în schiţele amintirii pe Arhimandritul Valerian, veşmîntarul Mitropoliei, cu Ion Nădejde, latinistul orator la tribuna socialistă din fosta stradă Doamnei. 38 între cărţile dăruite în anii de chinovie de călugărie şi stareţii cinului monahicesc din toată ţara, dispăruseră 12 volume dăruite, drept ofrandă festivă, Mineele, o ediţie fără dată în cele dintîi tiparniţe româneşti destinate cultului cotidian pe cele 12 luni ale anului bisericesc. Ele nu sînt nici în Arhivele Statului, nici în biblioteca Academiei şi bătrînii în ştiinţele limbii întrebaţi au răspuns „Mu ştim, n-am văzut". O dată cu ele s-a făcut nevăzută şi o cruce neagră, de mărimea unui om întreg, acoperită cu camilafoa din obştia celor trei virtuţi teologale: sărăcia de bună voie, fecioria şi lepădarea de sine... simbolic. în casa prietenului Cocea îmi retezasem coada capului ajunsă la şale, reducîndu-mi şi barba la ţăcălie. Pe o sofa, pe care dormita la siestă, Generalul, părintele lui, aştepta şi un costum croit aproape sacerdotal, cu nasturi pînă la gît. în Elveţia, unde plecam a doua zi 7 noiembrie 1905 puteam trece de pastor sau de ţîrcovnic purtător de cădelniţi şi luminare. Colonelul Felix, un alt frate de sensibilităţi extreme, îmi trimetea toată presa noastră, politică şi literară. Izbucnise anul 1907 ţărănesc. Moment grav. Guvernul liberal refuza să-şi ia răspunderea care sărea tuturor în ochi a răscoalelor ţărăneşti, iscate dintr-o spoliaţie sistematică şi fără nici un răgaz a „Tălpii ţârii". (Toată corespondenţa, Românilor din streinătate, denunţată instigatoare, ridicată de la poştă, era fotografiată şi trimisă Siguranţei din Bucureşti. Şeful Departamentului Internelor (Ministerul) era la Geneva un oarecare Maunoir de tristă memorie, în slujba discretă a poliţiilor românească şi rusă. Demascat, el a fost crud jerpelit în minusculul parlament al cantonului „Post tenebros lux", înfiinţat sub dictatura protestantă de Calvin. Dovedindu-se că ministerul de Interne păstra în arhivele lui secrete sumedenii de documente, într-o bună zi au fost arse în parcul Plaimpalais 60 de mii, sau 40 de mii — am uitat— de dosare. Un ziar din Lausanne a publicat denunţul semnat de directorul Oficiului poştal în ce mă privea. Dar trebuia să fie vorba de altceva, de colaborarea mea la Viaţa Românească, la care mă întorc după zecile de ani de absenţă. Deocamdată, îmi dau seama că încep, fără să vreau un lucru de care m-am ferit cu dezgust pînă acum, Memoriile. Le voi creiona pe sărite şi după cum vor veni nechemate. însă vor fi exacte şi adevărate. La 86 de ani nu mai am ce ascunde şi nici trebuinţă de a face plăcere. Mihai Beniuc Autorii Am mtîlnit un arbor secular, Stejar ori tisă, nu-mi aduc aminte, Apoi un rîu curgînd măreţ şi [clar Şi un vulcan cu moţ ide joc fierbinte. Flori am văzut, măgari, 'zăpezi îşi lupi, Am stat la poala cîte unui [munte, Lingă prăpăstii (n-ai cum tsă le-astupi!) In cari priveşti şi simţi sudori \pe frunte. Şi cîte alte-n lume multe cele Nu vezi umblînd ţinutu-ţi ne-ngrâdit, natură, Şi viermi pe stîrv şi-n spaţiul cosmic stele, Şi nu-i pe nici un [lucru semnătură. Doar autorii s\tau şi tot visează Privind cîmpia unei albe coaie Prin fumul de ţigară, rotocoale, Şi cugetă profund, apoi semnează. In infinit In şantier mai duduie, mai bate, Veghează proiectoarele nocturne, Alături, în muzeu — singurătate, Prin geamuri luna pe statui pe urne. 40 Tăceri se-ntrec : care-o tăcea mai tare! Dar, inimă de-oţel, motorul sună Zvîcnind rotit, nepăsător de lună, Şi el şi-aceie mari excavatoare. Acele stranii păsări care muşcă Din lut şi-l vomitează-n camioane, — O, ciuturilor voi, contemporane ! — Şi-acea făptură comandînd din Cuşcă — O, creer al maşinii! Ne-am lungit Cu ochii şi cu braţu-n infinit. Zodia înstrăinării (I) (CONTRAVIZIŢELE D-RULUI B. A.) — roman — de V. Em. Galan — Teamă de operaţie ? Nici gînd. Eu, şi-aşa, şi-aşa, de cmult îs f armată... — Spui „fămuată" ? Ga-in Molldova ? — îlfam ! După baştini, că de pe-acolo-s... — Şi „fănmată" de etod ? — De^atunei... M-iau făcut Maica Demnului; pe urmă... harcea-parcea ! Vai, cum rn-iaiu fănmat! POATE MĂCAR NĂSCUTA NU ERAI, tovarăşă doctor: sînt la mijloc pe puţin treizeci de ani. Mare lucru de capull meu nu cred să fi fost. O codană, acolo... Mă trezeam zgîiindu-mă prin bălţi, prin găleţi, prim cioburi de oglindă ; ba-tmi părea eă-s frumoasa pământului, ba-a foist. Cînd apa era numiali deo şchioapă, tata înhăita .dulăul de ceafă, îl înfunda, cu nasul în nrffl şi îl ţinea pînă era sigur că 1-a Ucis. Vara următoare laveam alt cîine. Iarna rămâneam singuri. în ca'să n-aveai cum te mişca. Jos, pe podea, pregăteam pentru răsaduri: un rând de bălegar, deasupra pământ negru. Prin colţuri, ticsite claie peste grămadă, alte răsadniţe — lăzi şi hîrdaie. Iarna mai erau uneori şi lupii : nopţile, singuratici oui în haită, ne dădeau târcoale. Paigulbe n-taiveau cum aduce : casă pe stâlpi, grajd cu talşi zdravene... Tata avea armă. Stârcea 4a uşă, în capul stării; aştepta luna. Dreapta pe armă, stânga pe coada toporului. Până la douăzeciHtireiizeoi de paşi, zvârlea toporul ou tăişul drept între ochii lupului. {Era stângaci. Nu voinic, pe cît rni-1 aduc aminte ; numai viînos şi îndemânatic). Primăveride, miai puţin decît cinici blăni de lup n-a dus la .târg; au fost şi ani câind a-mpfeiit duzina. Arma nu-4 ştiu s-o fi descărcat vreodată. (întro damă am dat şi eu nas c-iun .lup. Ziua In amiaza mare. Bl .adulmeca sub uşa grajdului, eu rămăsesem singură acasă şi aveam treabă în grajd. L-iam văzut din Casă. Am luat toporul, am coborîf şi m-am strecurat tiptill pe cărarea dintre .nămeţi. Bătea vîntul, viscolea. Lupul, cînd nua văzut lângă dânsul, a clămpănit din fălci şiia vrut să fugă. Am tras ca-ntrun butuc — şi a rămas grămadă, cu ceafa despicată. /Mai mult de zece ani n-aveam penataici). Cam asta ne era viaţa : casa, grădinăria, neamurile, revărsările, pescuitul. Şi negustorii: de zarziavat, de peşte, de porci, de găini, de ouă, de blăni de lup. Şcoală — nici gând ; carte am învăţat la bătrî-neţe, aici, pe Argeşul dulmneavoastră, în Lunca Alibă. Stilam, se cheamă, cît îmi trebuia ca să trăielsc acolo, aşa.. . Părinţii erau din cale afară 'de tăcuţi : timid rămâneam numai noi trei, săptămâni întregi n-auzeam o vorbă. Nu ştiu de te tăceau. îi rodea vreo duşmănie ? Se înţelegeau preia' bine şi vorba le era de prisos ? Acum, după atâţia ani, sitau şi mă-ntreb — cum oi fi ajuns să înţeleg şi să turui atîta amar de cuvinte ? când ni-or fi deprins a număra fără greş căpăţîni de ./varză, peşte şi ouă ? Şwau făcut pomană cu mdlne, gîndesc — pe vrute ori pe nevrulte — neamurile. Că se certau neamurile noastre toată vara; şi cu cît vânturau ornai multe, cu atîta ie încurcau mai tare ; ilar eu, se vede, gură-toască printre dânşii, învăţam cuviinţe şi numere — verzi şi uscate. . . Vai, Doamne, cîte nu le treceau prin cap ! Ca.să vedeţi — de la neamurile noastre.citire : Pământul n-are capăt. De pe ? Pentru că nici. n-ar putea să aibă. Lumea n-ar număr. De ce ? Tot de-aceea. Dincolo de capătul oare nu-i şi de numărul care nu este, începe tărîmul. celălalt — loc ânltuneoos, bucşit de draci, vrăjitoare, zmei, mume vitrege, ciume şi scrâşnete. 44 Şii paste toate pluteşte înaltul cerului, jcu îngeri, ou sffinţi, cu slăvite aîntăni şi, precum cunoaşte oricine nu-d păgîn, ou Dumnezeu-tatăl, stăpânul tuturor. Pînă aici, să zicem, ar fi rners. Numai că neamurile noastre abia de aici înainte ţineau să limpezească lucrurile : şi cum adică fără număr: şi de unde pînă unde vrăjitoare ? Şi ce fell de cîn-tari, cu ce cuvinte ? Tot aşa. Ai mamei ziceau albă, ai 'tatii ziceau neagră, — şi se-ncinigea o vorbărie de mă miram că nuni dor fălcile. iDe bine, ,de rău, ânvăţam a vorbi. Câteodată îşi aduceau aminte că eram pe acolo şi eu ; îi mînca limba de grija credinţei -mele, a sulfiletuâui meu — aşa mai departe. Eu — aflam de la neamurile mamei — fusesem botezată omeneşte; neamurile tatii nu pricepeau unde-md era omenia dacă m-a murat în cazan popa Stavăr beţivanul. Amândouă taberele ştiau că de fapt asupra credinţei mele nimic nu era hotărît: tata şi-ia despărţit credinţa de-a mamei, aşa că eu trebuia să cresc, să ajung mare, pe urmă să-mi aleg credinţa singură (cînd oi avea destulă minte). Neamurile mamei jurau că o să rămîn la credinţa celei care m-a făcut şi mi-a dat .ţîţă ; neamurile tatii ştiau bine că va fi altfel — ipenitru că nici porcul nu se culcă de bunăvoie-n mocirlă dacă găseşte la-ndemlnă apă curată. „Ai s-alegi creditata lui tată-tu; da? Zi !" mă luau la zor ai tatii cînd nu erau de faţă părinţii. Eu, eu nasul în pământ, făceam „îbm!" şi-mi căutam de lucru. „Ba rămâne-n credinţa mă-isii! Nu ? Zi, cu gura ta : nu rămffii la orddinţa mumă-rtd ?" Eu — alt „îfam !" După câţiva „îihm!", vedeau că nnau cui vorbi şi mă lăsau în pace. Mai mult, nu vroiam. Iar ei se cântau destuii de bine şi fără ajutorul meu. Cînd iera vorba de Dumnezeu şi de credinţă, nu se înţelegeau neamurile noastre nicicum. Sfada se înioingea din ordloe. Mama pierdea ceasuri întregi umbliinid de la unii la alţii : le aducea aminte că lucrul stătea; că aşa n-o să meargă mult; că n-o să scoatem nici arenda ; că o să se întoarcă dumnealui... De gura mamei, neamurile nu s-ar fi sinohisit. Dar era pe Hume şi dumnealui, tata. Verile, tata mai mult lipsea. Era cu marfa, la târg. îil vedeam în zori, cînd îi încărcăm căruţa, şi seara, cînd se întorcea. Tata, pe măsură ce vatra înainta, umbla tot mad neguros, tot mai strepezit. Serile, o dată ajuns acasă, trecea prim grădină să vadă unde s-a lucrat în lipsa lui, cât şi cum s-a lucrat. Nu vorbea; clătina din cap a jale şi ofta. Neamupille albia îndrăzneau să mai sufle ; mama, la fel; eu, inima cât un purice. în zildle cînd la noi treaba mersese mai prost ca de obicei, tata îi spunea mamei cam aşa : „Azi, iarăşi v-aţi ţinut mai mullt de vorbărie deldîit de grădinărie... La prânz le-ai dat să mănânlce ?... S-&u săturat ?... Toţi ?" ('Avea vocea subţire, ţin minte, abia îngînată). Mama se -fâstâcea ; răspundea întrebărilor tatii cum aş fi răspuns şi eu — „Ifom■•!"... „îh'm !" „îhim!" ; pe urmă,, ord că îşi aducea aminte abia atunci, oii numai ca.:să scape,, fugea spre pasă chiemîadu-il să-şi mănânce' prânzul. Tata nu ţinea să mănânce : .„'Lasă... Cea rămas, păstrează pe mâine. Să aveţi măcar, voi, add. Căt o mai fi!." 45 Vierile, tata mânca o diată-oi Lună. Vreau să spun eă4 vedeam foarte rar mîncîtoid. în schimb îl auzeam foarte des spunând mamei să păstreze priinzurile şi cinele lui pena doua zi, pentru alde noi: „Cit o mai fi,!" îmi era dinainte ştiut, auzisem, răsauaisem, ştiam pe de-a rostul : al îşi rupea bucăţica de la gură 'din pricină că în ting nu mai erau parale nici de leac; şi din pricină că zarzavaturile se vindeau ca la pomana, în pierdere; şi lulcriurile stăteau aşa mereu, era la marginea prăpădului, iar tata avea sufletul împăcat deoarece dl a ţinut masă întinsă oricui, fără a cerceta icare şi cît îi munceşte, care şi-mtr-a oui credinţă ori necredinţă trăieşte. Bl, talia, a ţinut mlasa întinsă pentru toţi cîţi s-au nimerit în simbria şi-n pomana lui. Aista, cît s-a putut. Dar, an de an, înioelpîrud de porin iuaie nu se mai putea: tata, de-atenei până spre toamnă, era în stare să-şi ducă crucea încă o -săptămână — cel mult două; şi era hotărât să cheltuiască tot, pînă la banul de pe urmă; el nu va strînge masa decît după ceo ajunge ca Iov — sau şi mai rău, pentru a-i fi cu atît mai bine după judecata de pe urmă; fireşte, neamurile, cînd or termina de ros oasele şi de lins blidele, vor pleca unlde-oir şti; şiotr întâmpina judecata Domnului, ceasul sfîr-şitului, după cum s-au pregătit; în grădina pustiită, el, tata — cu mama şi cu mine, dacă nu lom părăsi şi noi! — o primi sfîrşitul lumii şi judecata Domnului; el, oricum, avea sufletul Mniiştit... Neamurilor, tata aproape nu le ■ vorbea ; oricum, nu despre asemenea lucruri. El îi vorbea mamei. îi vorbea ou bllînldeţe tristă, 'împăcată — iar mama albea de spaimă. Eu, intre dînşii, cînd îl auzeam, oricât ştiam dinainte ce va spune, oricât ştiam dinainte că prevestirile tatii nu se adeveriseră nici într-un an, mă uitam la mama, mă uitam la neamuri — mă pomeneam sicînoinld. împrejuiriull nostru, neamurile dintr-aniîiidouă taberele şi credinţele luau aminte, 'se plleoşteau, icneau, scrâşneau, şi, pentru zile întregi, ameţeau. Un timp, în grădină la noi se muncea pe rupte, fără vorbe de prisos, fără somn la p,rinz, fără sărbători. Şi săptămînile tireoeîau... căruţa pleca la tîrg în zori, zi după zi... trecea şi vana... venea toamna, cu cearita mare a despărţirii... venea iama... şi iarăşi toate de la capăt. De la pateutainjci ani, ştiam de-ia fir-a-păr tot ce urma să fie şi să se spună la noi peste an. Nu prea înţelegeam, de bună seamă .— şi rau-imi păsa; n-aveam cum pricepe că ştiu fără a înţelege. Iar mai tîrziu, la paiisprezece-cineisprezece ani, nu pot spune că eraim mai brează c-o iotă. 0 codană, acolo, aim vnam.spus. Prin tîrg nu căleaisem. Nici. prin sat. Dacă anuar fi luat cineva o dată, poate aş fi prins gustul; a doua oară m-aşi fi cerut, ori m-aşi fi dus de capul mau. Grădina noastră — în cîtmp, ca-natro covată mărginită-n zare de dealuri sterpe. Jairimprejuir, numai tăpşan; tiTup din imaşul moşiei — smirouri şi sărăltură, sălcii şi stuifăriş pirpiriu. Spre miazănoapte, la vreun kilometru, se zărea şoseaua, cocoţată pe rambleul ei înalt; se vedea şi podeţul peste Coada Iazului; se vedea şi o părere de drum albind buruienile între grădina noastră şi şosea. Ştiam: ţinând şoseaua către răsărit, aş fi ajuns, printre dealuri, în tîrg; era caile de două-trei ceasuri pe jos, ori numiai un ceas ou caOriil, la trap. Ţanfînd şoseaua către apus, aş fi ajuns, printre aîlte dealuri, în satul de uinlde veneau 40 neamurile tatii şi ale mamei. După sat, şoseaua trecea printr-un şir de sate ; ajungea la gară. Pe creasta namlhleuilui luneca 'în- fiecare dimineaţă o birjă cu trei cai; era cursa tîrgului pentru gară. Serile, cînd se întorcea, birja .avea alţi icai şi era cursa gării pentru tîrg. Treceau şi o mulţime de căruţe pe şdsea. Treceau şi oameni pe jos, şi călăreţi... Arm văzut şi maşini, vreo cinci. (.Să nu-ţi vie a crede cît praf puteau stârni! în rest — credeţi ori nu — eu, atunoi, oricât am auzit vorbihidu-se printre neamuri că în otomobile-s închişi oameni care merg, n-iam luat de bună nimaic). Câteodată, din şosea se abătea cianeva pe la noi. Obişnuit, negustori : şoşoteau leu tata şi cu mama şi plecau înapoi.. . Către toamnă venea administratorul moşiei, în docar: îi aducea tatii aminte de amendă, îl întreba de ce hrăneşte atîţia trîntori în loc să tocmească oameni ca lumea, burduşea docarul cu zarzavat şi pleca fluierând... De două ori pe vară şi o dată 'iarna venea un moşneag din sat: îi spuneau tatii, totdeauna cu aceleaşi cuvinte, că mîine vine predicatorul. (A doua zi, tata lăsa drumul tîrgului; se bărbierea, se primenea şi pleca în salt, călare)... Se abăteau din oînid în cînd şi oameni necunoscuţi. Undi cereau o cană jde apă ; alţii căutau un capăt de sârmă, că li s-a rupt ceva la căruţă ; alţii căutau cine mai ştie ce... Eu, dată mi se vâra careva în .suflet, orice m-ar fi întrdbat, orice mi-ar fi spus, mîrîiam un „îbm !", aplecam capul de măj,njun|ghia în .ceafă — -şi-mi aţinteam, mută, degetele de la picioare. Aşa n>am deprins în prunioie, aşa am rămas şi mai târziu; hăt mai tîrziu — şi, cu timpul, ţin minlte,-în loc sănmi văd picioarele, mă uitam chionidărîş, de două ori ruşinată, cum prindeau nu ştiu ce amărât de liuicitu piepţii 'bluzei, întinşi pe sâni... O codană, va să zică, proastă, sălbatică şi mută. Nimic nu "era de capul meu ! Iar tata şi^a găsit să4 aducă tocmai atunci pe Mihai. Mihai Bud — aşa4i chema de fapt. A VENIT PESTE CÎMiP, de-a dreptul, cu ţambalul în spate şi o traistă pe după gât, ca un clopot. Amurgea, ema aproape întuneric. Noi abia lăsam treaba. Bărboşii, neamurile tatii, se grămădiseră sub oţetarul lor sănşi facă rugăaiiunea. Mama învârtea mămăliga; în jăraticul de sub ceaun sfîrîia ceapa coaptă. întâi am auzit numai o voce, de departe. — Plecăciune, oameni buni, la toate bărbile, la căciuli şi da basmale !... Bine v-am.găsit!... Gata masa, mămueă ? Gîfîia de osteneală ? Gâfîia pentru că-l umfla râsul ?... Au înlemnit ai noştri toţi; am înlemnit şi eu; băirbaşii au lăsat baltă rugăciunea. Asemenea voce, asemenea fel de a vorbi cădeau — la noi — ca nuca-n, perete. A năvălit îndată şi el, Mihai Bud. Mi-il aduc aminte de parc-ar fi fost ieri. Un flăcău: urneai laţi, miiijiloc subţire; desculţ, pantalonii de aţă, cămaşă albă; pe creştetul capului, o batjocură de şapcă — prea mică pentrunatâta căpăţiînă buboasă — aştepta un fir de vânt, ai fi zis, ca să-şi ia zborul. A sprijinit ou grabă ţambalul de-un stâlp al caisei — şi eu, dacă pînă atunci nu văzusem ţiamibal, n-iam înţeles despre ce scânduri zdrăn-gănitoare putea fi vorba. A zvârlit traista lângă ţambal! şi a început să zburde împrejurul mamei. Ca la el acasă : vorbea într-uria, rîdea singur de ce spunea, şi, mereu, se tot repezea ba întodlo, ba încoace, dornic să vadă cu ochii lui cît mai' multe înainte de-a se îndesi noaptea. Se bucura că, gonind peste câmp, l-a lăsat de căruţă pe bătrînul nostru şi chiar cu căruţă cu tot l-ia lăsat de căruţă. (,yBătr1înul nostru" era tata). El, cică, Milhai Bud, fusese cîştigat la belciuge în tîrg şi avea să rămlînă umbra bătrînului pînă-n toamnă. în toamnă era poftit pe trei ani la armată; urma să fie îmbrăcat jandarm — şi lui numai de asta nu-i ardea. — O să mă las .păgubaş, mămucă, vezi mata : leg cătănia de gând, împung fuga şi mă-nltoire ila mămăliga bătrânului nostru. Hotărât : către Crăciun, să-nlcepi a mă aştepta. .. Aiurită, mama se Itot uita după el. Degeaba încerca să-1 ia dam scurt. — 'Stai, naibii, zevzeeulle ! Ce „belciuge" ? Cum „te-a câştigat" ? Cine ?... Vorbeşte desluşit ! Că baimianale, vagabonzi şi venetici... Ell n-o lua ân seamă. Zburda înainte. Cînd s-a aplecat să împingă vreascuri proaspete .sub ceaun, şapca i-a căzut. A scuturat*} de tăaiuni, a vârâtno în sân. Avea pe cap o claie de păr roşcovan, des perie, pieptănat pesemne în duşmănie, numai că fără folos... Nasul i se avîmtla nu ştiu cum, ca un plisc, iar ochii rotunzi, parcă prea apropiaţi de rădăcina nasului, îţi duteaU a doua oară gândul către vreo năzdrăvănie de pasăre — ţarcă ? stîrc ? — Da, mămuţă, nnai scăpat : mia cîştigalt bătrânul la belciuge... în tîrg, cică, fusese tocmitul \unui afurisit 'de brînzar. Şi (afurisitul ar fi vrut să-l flămînzească. Stăpînuisău aduna oaş ântro gheretă de nuiele, pe rafturi' de nuiele, la vînit. De acolo unele caşuri ajungeau în prăvălie, oale mai mullte ajungeau la sare, (în putini. Miihaintocmitul, băiat cu frica lui Dumnezeu, şina spuls că stăpînu-lsău, ldaeă-tl ucide ou foamea, ajunge după moarte 'drept în fundul iadului. — Nu, mămucă ? Ale raiului, ale iadului, Idumaieata le ştii pe degete ; nu ca noi, păgânii... Mihaâ-itocmiitul a vrut să-şi scoată \stăpînul de sub ameninţarea năpastei — şi a izbutit: a mâncat zi de zi pe săturate, oaş şi iarăşi caş. .. Cînd brînzarul a prins de veste (şi asta se întâmplase chiar în dimineaţa aceea) n-a vrut să ştie, afurisitul, ide nimic. Care. Jad ? Unde rai ? Ce păcat ? El :avea la uscat două «sute şaptesprezece caşuri (şi, ce-i drept, din unsprezece rămăsese numai coaja: scobite frumos, prin cîte-o gaură tăiată de-a mai mare {dragul). în unsprezece Caşuri, va să zică, miezul era tallaş, demn. — Mad ieftin, mămucă, nici dracu' nu-i păzea lacul în rai! Afiunisitul de brînzar n-a vrut să înţeleagă asta. A chemat un poliţai — şi a făcut [gură de-a trezit tot tlrgul. — Să mă vîre la zdup şi alta tou !... Ce faci, mămucă ? ! Te uiţi în gura mea, iar (mămăliga se .afumă, ceapa se arde... iMiihai Btild a luat grija mâncării noastre asupra "lut. Cu o mână învârtea mămăliga, cu (.mâna cealaltă scotea din jar (ceapă după ceapă. Vorbind într-una, râzând într-una. a 48 Pe bnînzar, atâta 1-a ţinut mintea: să cheme poliţaiul, să facă gură, să (adune tângui. Până la urmă, a răsărit ca din pămînt şi bătrînul nostru. (Adică tata, tatăl meu). Bătrînul nostru a vorbit cu brânzarul, a vorbit ou poliţaiul — şi Mihai Bud, vinovatul, a fost icărăbănit la poliţie. Acolo i-au luat o dedllaraţie, i-au luat şi aatdle; în scbkrib, i-au dat după ceafă. în sfârşit, poliţaii l-au chemat pe bătrînul nostru şa i-au încredinţat actele luate de la Mihai. Tata răscumpârase pierderea brînzarului, brânzarul retrăsese reclamaJia, iar poliţia notarise ca vinovatul, Mihai Bod, să muncească de dai-boji în grădină la noi două luni şi jumătate, până io veni vremea să meargă la armată. — Cică „au curăţat târgul de-o haimana". Vorbesc şi poliţaii de se irup ! Mai (haimanelle ca ei, pu-s in nici un târg... Iar bătrânul nostru mămucă, ştii ce le înşira ? Cică, el, într-o săptămână, aici scoate din mine nu numai brânza, dar şi unitul!... Asta pu ajutorul matale ? Lui Mihai Bud îi părea nemlaipoimeniit de vesel gândul: tata nădăjduia să scoată dintr-o haimana, dintr-un vagabond, dintr-un venetic fără căpăta, .atâtea bunătăţi — şi-nică numai după o săptămână. — Dacă face minunea, mămucă, ajunge-n rai bătrînul nostru : cum te văd şi cura mă vezi ! Cu mata cu tot! Dar era primejdie ca bătrînul să se-ncurce-n coada aceluiaşi diavol ca şi brînzarul. Anume : după ce i-a luat actele, . tata şi-a (pus răscumpăratul la muncă; Mihai a trebuit să rînească grajdul unde-şi vindea tata zarzavaturile — o barcă slinoasă şi împuţită căreia i-a înlocuit şi nişte scânduri putrede ; drept prânz, a primit doi morcovi cruzi; iar seara, tata s-aveam (cum o sili să pîrtaisică. .. Iar el o ţinea una cu năzdrăvăniile; nu vedea nimic, fiu pricepea nimic, (nu-i păsa de nimeni — n-avea ochi pentru mline. Şi parcă abia asta mă zăpăcea, abia asta mă scotea din sărite. Şi mă apuca din aiou ciuda pe el; şi-mi venea din (nou să izbesc 'lingura 'de pământ, ca mlama, să4l ameninţ... Bazaconii! Nu făceam nimic. Sleită de puteri, taghliţeam cu noduri, mestecam, laibia^albia — parcă m-ar fi ajuns dintriOdată toate /bolile... Codană (săllbaitică şi neajutorată ! Dragoste ? Dumnezeu ştie ce preţ o fi avut pe-atunoi ân icapiu! meu vorba asta... Un timp, de bine, ide rău, am mai ânţeles cîte ceva : Mihai Bud se cunoştea cu toţi ai noştri. Umblase peste tot, itre-ouse printr-o mulţime de pătăranii. Cândva vânduse îngheţată prin iarmaroace, eu căruciorul; şi se (milostivise de-un bărbos, neam al tatii — adică îi neguţase o vacă beteagă, păcălind un geambaş; pe urmă a dat de draicu, geamlbaşul l-a ciomăgit, ina spart căruciorul — şi bărbo-sull nu sia încumetat să^i ia apărarea... Fusese comişel la o herghelie moşierească — !şi l-au alungat din pir'iiciilnă ică s-a dat la ţiitoarea coconilor ; iar ţiitoarea era nepoată de vară ia mamei... Fusese ucenic la un caretaş — şi după pe furase meseria a plecat ajutor tâe şofer pe-o cursă... Două luni a wălţuit o morăriţă văduvă — şi văduva avea două baloîze ide fote, leite ei, hăt (mai bătrâne ca dînsul... Ţambalul îl cîş-tigase la popice, dar toit la popice pierduse pe urmă jumătate din strune — aşa că acuma, cu toate Ică de popice se lăsase, n-ar fi avut pe ce cânta 5cbiiar dacă iar fi ştiut să oînte... încăroase sfeclă fiintr-o gară, :descăroase sfeclă într-o fabrică Ide zahăr — dar uitaseră să-i plătească trei sâptămîni de muncă... Undeva, înltr-un iarmaroc, deschisese — pe genunchi — o. mare fabrică de opinci mare; dar l-a luat la roată fiscul şi fabrica a dat faliment. Soi de om ! Altceva, lalltfel deCîlt jgândeam eu pînă atunci că li se cade oamenilor să fie. Umblase peste tot, îi cunoştea pe toţi, ou neamurile, poreclele şi pătăraniile lor; fusese amestecat cu mai fiecare diotre-ai noştri prin itoit felul de întâmplări... Ajungea vorba şi la pâtăranii cunoscute mie : îi .auzisem pe-ai noştri jelimdu-ise unul allituia. Aitunrf fuseseră necazuri — să ,tot suspini ; acuma, la Mihai, necazurile erau pâtăranii — să râzi de să te strici. 50 Niciodată nu-d văzusem pe-ai noştri aşa veseli. Drept vorbind, chiar de dînşii râdeau. Că Mihai parcă numai de-a-itîta Ie aducea aminte pătâranie după pătâranie : să le arate cât erau de proşti şi păguboşi ; şi să le arate că el rămânea cel mai prost, cel mai păgubos dintre toţi; şi să se bucure că deştepţi norocoşi cărora le pune Dumnezeu minam cap, ori şi picioarele-amîndouă, sânt tare puţini pe lume — ide pildă, tata şi mama. Tatăl meu. şi mama mea ! Codană fără minte : mina trebuit multă vreme pîtnă am priceput că Mihai nu dădea pe norocul şi deşteptaciunea ailor mei nici două cepe degerate. Bl tocmai de asta îşi bătea joc. Bl, parcă, se mândrea că rămăsese prost şi păgubos. iProsit-păgulbos, deştept-norocos — în pătăraniile povestite de Mihai. vorbele prindeau alit înţeles decât ştiusem eu. Si pe-ai noiş'tri tocmai asta îi înveselea. Iar pe mama tocmai asta o scotea din minţi. Tata, pentru Mihai1, era deştept: să fi avut a viinde vaci betege, bătrînul nostru le-ar fd neguţat singur, fără ajutoare; nu-i era greu să tragă pe sfoară un geambaş. .. Tata era şi norocos: cânld avea vreun dinte împotriva unui negustor de îngheţată, el, în loc să-i spargă căruciorul, ungea un poliţai — şi poliţaiul trecea căruciorul, mtreg-între-guţ, pe numele taţii; ba se-ntîjmp&a să i-i trimită şi pe vânzător la muocă-n grădinărie... De la tata, din pătâranie îm pătâranie, Mihai treCea ia mama : — Lasă, mămucă dragă : ân privinţa deşteptăciunii şi a norocului, nici mata n-ai de ce te ruşina. .. .Mama, cînd d-a ajuns jouţitul al os, n-a mai răbdat. I-a strigat că-i un milog neobrăzat şi iia adus amante c-o să vină dumnealui; un milog, oît are-n faţă nişte mămălliigă nemuncită, se cade să-nghită pomana în tăcere ; nu să aţîţe nătărăii! nu să spurce casa care-l milu-ieşte ! nu să vorbească-n dodii! Aşa i-a spus mama. Roşie ca racul. Şi la sfârşit, după obiceiul ei, a dat de pământ cu lingura. Ai noştri au cam sfeolit-o. Eu — aimpietrit indmaKn mine. Bl, Mihai — nuaude, m-avede : se uita iMniştit la mama. — Bine, mămucă. Nu mai vorbesc în dodii. Dacă te superi... Cu vorbitul pe şleau, zici, ieşim, mai bine ? Un timp a vorbit pe şleau : Cică bătrînului nostru, de-o vreme, îi stăteau în gât neamurile: i se părea că nu muncesc destul. Jupuia bătrînul nostru câte şapte piei pe vară de Ia fiecare — şi ar fi vruit să jupoaie şaptesprezece. — Asta nu-i vorbit în dodii, mărnucă. Mai pe şleau decât aşa nu ţi-o spune nimeni... ; Ca sănşi iuţească neamurile la lucru — vorbea pe şleau Mihai — tata ameninţa cu prăpăduri: ba că se sfârşeşte lumea, ba că o să tocmească străini şi-O să-şi alunige neamurile pe drumuri, de izbelişte... Bătrînul nostru gînldea că neamurile i s-ar iuţi şi i s-ar ieftini dacă le-ar arăta că-i in stare să treacă de Ia vorbe la fapte... Sfârşitul lumii nu era la cheremul bătrînului; Ia cheremul bătrînului nostru era, până una-alta, el, Mihai Bud — trimis să lucreze numai pe mîncare. Şi trimis să sitea, neamurilor, ca un .ardei în dos : să-d iuţească la muncă ! 51 să lie vîirem oaip tuturor, o dată pentru totdeauna, că bătrînul nostru, dacă virea, îşi poate mumei grădimărâa cu vagabonzi câştigaţi Ila bel-oiuge, plătind pe zile numai mâncarea — ,şi, va să zică, oe dă el neamurilor peste mâncare e pomană, adilcă este cît se dă, fără drept la cîrteli şi pretenţii. Pe mama, de câte ori a încercat să curme vorbitul pe şlea.u, au înecat-o mîniile. Era la masia noastră o tăcere de se auzea numai vocea lui Mihai, ţiuitul ţânţarilor, şi, dinspre mama, arar, cîite-o chiţăiială chinuită. Clînld a terminat de spus ce-d atâtea pe inimă, Mihai s-a uitat împrejur. — Parcă te-ai învineţit, mămucă... Ţi-a rămas ceva în gît ?... Nu-i daţi careva nişte apă, bre ? Mania voia întrnuna să spună... Ştiam: să-d .ameninţe, să-i ameninţe pe toţi — o să vadă el, or să vadă ei! ... N-a fost în stare. In faţa lui Mihai, pe-o foaie de brusture, mai era nişte mămăligă. Mama a înhăţat o mână de ţărână ; ridilaindtuse, a zvârlit ţărâna peste mămăliga aceea, a terciuit-o cu piciorul — şi a plecat valvîrtej. Mihai parcă atîta aştepta: — Bogdaproste, mărnucă! Dumnezeu să te răsplătească'. însutit ! Şi pe lumea asta, -cât îi miai trăi,, şi pe cealaltă. .. Un răstimp, nepăsîndu-i de tăcerile noastre, a sooeiorât, dus pe gînduri, mămăliga teroiuiltă ou ţărână. Pe urmă a luat frunza de brusture în palmă, ca pe-o lopată, a arumcat-o cît colo, a oftat, s-a .scuturat din gânduri şi a început să râdă. — Iiac-aşa ! Acuma. .. cine, oe să mai spuie ? Daic-am rămas numai între noi ! Proştii, păguboşi, limibi legate. .. Tu, zgaibă, oe boceşti? Cine eşti ? Zgaiba eram eu. Pesemne că boceam de multă vreme — fără să mai fi ştiut nici de ce boceam, nici pe ce lume mă aflam, nici ce voiam ori nu voiam... Ţin minte că m-aan pomenit ochi în ochi cu dl; şi ţin minte cum am suspinat — mai-mai să-mi crape cămaşa; şi parcă mă aud şi azi cum i-am răspuns ■— ca totdeauna, ca tuturor până .atunci — cu un „îhui!" sughiţat din străfundul rărunchilor. După asita — mai ţin minte — am pus capul în piept şi am aşteptat ,să crape pământul, să mă-mghită. N-a crăpat pămîntul. Lacrimile mi-au muiat piepţii cămăşii, pe urmă s-au uscat. într-un itîrziu — numai asta mi-o mai aduc aminte — am început a bănui că poate tot ce se întâmplase până atunci fusese închipuire de-a mea. Eram ia cină, ca totdeauna, nu mai aveam în faţă nimic de mâncare nici undi, şi, ca ..într-adevăr alte seri, ai noştri sporovăiau la noroc, aşteptând să le /vie somnul. Vocea lui nu se auzea ; poate că nu fusese nici un el... Am privit cu, coada ochiului — l^am descoperit îndată. Bărboşii noştri povesteau ceva, ajuitînduise undi pe aHtdl; el, într-o rână, asculta împreună cu ceilalţi. Mama nu se ivddea... Am rămas, ţin minte, ou ochii holbaţi aisupra lui. Simţeam că nu fac bine, că n-ar trebui — şi mu eram în stare să-imi dlintesc privirile niciâncotro... Până la urmă, sigur că mi-a văzut. 52 M-a văzut — şi 1-a pufnit râsul. Un rîs afurisit, mai degrabă înverşunat decât veseli. Şi mă arăta cdorlalţi ou degetul. Până să-md pironesc iarăşi pinivirile în pământ, am apucat să văd, biata de mine, tot : faţa.i s-a pleoştit dintr-odată a plâns, ochii i s-au căscat a groază — şi după oe-a icoit un „îihm !" de gîndeai căii tăiau idurerille facerii, 1-a biruit din nou râsul. Iar degetul lui mă arăta într-una celorlalţi. El se grăbea să le aducă aminte cum făcusem eu „tbrn!"... Mă maimuţărise pe mine ! îşi bătuse joc de mine ! Acum, barem, pământul s-a milostivit, a crăpat, m-a înghiţit: din oîte-or mai fi fost pe urmă, n-am văzut nimic, nu ţin minte nimic... Erau prea zăpăciţi toţi ? M-am purtat eu de parC-aş fi fost întreagă Ia minte ? Nu ştiu. Fapt este că ai noştri — mama, neamurile, tata — nu m-au luat la ochi, nu m-au simţit... Am aflat mai târziu, hăt mai târziu, că tata, în noaptea aceea, a ajuns acasă negru de supărare, S-a dus de-a dreptul la Mihai, 1-a trezit şi i-a cerut şaiba de la bucşă. Tata pierduse vreme pe drum pentru că-i sărise căruţei o roată. Roata sărise din pricină că-i lipsea o şaibă. Şi tata era încredinţat că şaiba era la Mihai; că Mihai o scosese anume, pe furiş, pa să poată ajunge la igrădinărie, la ednă, înainte de-a se întoarce el, stăpânul. Mihai, treaz numai pe jumătate, Sia scotocit prin buzunare, a scos şaiba şi i-a dato. — Gândeam să-jţi spun că a căzut în piaţă... C-a rămas... c-a găsit-o careva... Că mi-a dat-o să ţi-o aduC... Da' mi-e lene, mi-e somn... Tata a căutat să-şi ţină firea : — Altuia, în loicul meu, acuma... ia aminte băiete : nu i-ar fi lene să-ţi ardă câteva! Pe jumătate adormit la loc, Mihai atâta a apucat să mormăie : — Dumneata... mai' bine nu te hărnici! Nu-ncerca să-mi arzi nimic!... Poate se-nitâmplă să mă trezeşti... şi pe-aiei mus poliţai... şi de mă trezesc... al naibii să fiu de mi-o fi lene să te spintec... ori să te gîtui... ori să... Ai luat aminte ? Tata n-a mai spus nimic. iS^a uitat uimit către cerul stelelor şi a plecat. Mamei, după ce i-^a ascultat jelaniile, tata i-a hotărât: — Toate i s-or socoti cînd om ajunge vremea scrisă! Acuma lasă-1, nu te pune-n gură cu dânsul: dani să .muncească. El pentru a!îla-i aici... ORIiCÎT M-AŢI ÎNTREBA, tovarăşă doctor, n-o să vă pot spune de unde lua o sălbăticiune ca mine atâta şiretenie, atâta îndrăzneală, de unde scorneam atâtea tertipuri... Zău ! Codană neisprăvită, ou minţile pe coclauri .— şi cînd era vorba să mă apropii de Mihai Bud ai meu mă purtam de parc-aş fi fost o... Da, chiar aşa: pare-aş fi fost trecută prin toate ciururile şi dîrmOaneîe pământului. Mihai, vreau să spun, n-a avut ochi pentru mine multă vreme... (Of! Ca să vedeţi : mă trezesc vorbind, la anii mied, cu fărămintea. de-atunci... Oare „multă vreme" ? Patru-cinci zile a mers aşa; atâta tot). Vorba-i că lud Mihai, Ia început, nu-i păsa de mine. Iar eu, fără a chibzui niciodată nimic pînă la capăt, mă strecu*ram, mă fofilam, 53 scorneam cîte tertipuri toate •—■ izbu/teami să luiorez mereu in preajma lui, să fiu trimisă încotro era trimis şi el, să mănânc lîngă dînsull, să mă -culc pe-iaproape de loiouil unlde se culca dl... Cînd mna văzut întâia oară .alături, şi-bişnuit să-ll pândească mai mult de departe, pe furiş. Mibiai n-a iertat-o. Au trecut zile, au trdout săptămâni —- dl încă-şi aducea aminte. îi pândea pândele, şi, cînd marna tabăra pe careva din- 54 tire neamuri, Mihai îi lua vorba din gură. 0 maimuţărea şi pe dînsa: jelanii piţigăiate, ameninţări ou dumnealui... Penai noştri îi umfla rîsull; mama pleca furioasă. Mihai, din urmă, îi ţinea predici prefă-cîndu-se a fi tata : — Lasă-i, bre, nu-ţi fă slînige rău cu dînşii. Cînd o veni vremea scrisă şio da Cel de Sus să iinitrăm în ceasul de pe urmă... Cînd om ajunge ia .sapă de lemn... Când or rămâne ei in faţa judecăţii, fără lucru, pe drumuri, cu prăsilia risipită de foame prin câite 'Cimitire... Iişi prefăcea vocea după oricine, răsucea cuvintele în felul oricui. Ai noştri, dacăi vedeau porndinduHse, rămâneau ca la panoramă. iCînd se simţea răzibwnat, Mihai o curma cu maimuţărdliie; se apuca dintr-odată de lucru; dacă vreunuil dintr-— mereu cu aceleaşi vorbe. 'Ea, ântîi a tăcut. Pe urmă a încercat să-d îmbuneze ; ca orice femeie — legă-minte că nu mai face, rugăminţi de iertare, jurăminte că fusese întâia oară... Tata, surd, din timp în timp, întrebarea lui. Atâta, noaptea întreagă... O dată cu zorile, tata- s-a ridicat, ia făcut maimei semn să se apuoe de lucru. (Eu, .calcă, scânceam, plângeam : mamei îi secase peste noapte laptele. Mia dat să sug mac — şi înţărcată am rămas). Tata, în ziua aceea, nu s-a dus la piaţă. Nu s-ta deslipit de lângă mama, nu i-a îngăduit barem o clipă de odihnă. Au pus masa de trei ori — şi de trei ord au sitrînls-o cum au pus-o. Noaptea, ca şi cealaltă noapte, tata — una: „Eu, dar atunci, nu-ţi mai ajung ?" Pînă la urmă, pe mama a baruit-o oboseala, sioimniull. Şi când tata, pentru a cine ştie câta oară, a întrebat-o din pragul somnului cu întrebarea lui, mama a început să râdă ca o smintită, şi printre hohote de rîs, de plâns, iia spus că da, uite, polftiirn, s-a ântîanpiat aşa — el nu i-a mai ajuns. Tata, din nou, numai a scrâşnit : „Aşa ?"... Mama a înţepenit — înspăimântată pesemne mai mullt de râsul ei, de cuvintele ei. Tata a mai spus : „Bun". Iar către zori, tot el: „Am vrut s-o aud din gura ta. Ca să ştiu oe am de făcut". .. Au lucrat din nou toată zaua. Vlăguiţi amândoi. De mâncare, tata sa atins mai ântâi; mama a înfulecat câte ceva pe furiş, în timp ce spăla strachina kni. .. Noaptea au dormit alături, străini — doi butuoi căzuţi. în zori, tata a umplut coşul căruţei, a plecat în tîrg. S-a întors pe noapte. Duhnea cât coilo' a băutură, a tutun (âu-tîia îşi oea din urmă oară âi vedea mama aşa), dar mimtea-â era limpede. A fătout semn că nu-i arde să mănâince .— mama să strângă masa şi să se ouloe. . . S^au culcat: ca şi noaptea treoută.. . Spire întâiul cânt al cocoşilor <— zarvă, ciocăndli la uşă. Miama s-a trezit speriată, la deşteptat pe tata. El, tata, ştia cine-i năvăliise-n bulgarie. Nu s-a grăbit. întâi şi-a tras nădragii, pe urmă a întrebat din fereastră : „Aţi venit ?" De afară i s-a răspuns că veniseră. „Toţi ?" a întrebat tata. 68 De afară i s-a răspuns că veniseră toţi. „Bun!" a încuviinţat liniştit (tata. Mama nu pricepea ndimnC — iar întrebările ii erau de-a surda : tata no lua în seamă. După ce şi-a potrivit bine haina între umeri, după ce a aprins lampa şi a atârnat-o, cu lumina scăzută, în cui, după ce a descuiat uşa, tata. a rostit către mama: „Când îi simţi ,că ţiiajunge pentru tot restul zilelor tale, sitirigăjmă". I-ia spus-o liniştit, rar, fără să ridice glasul — dar aşa fel încît miamla să ia aminte fiece vorbă. Şi, din nou: „Numai atunci să mă strigi: când îi simţi că ţi-ajiunge pe tot restul zilelor tale. Auzi ?" Mama, ce să fi priceput ? Tata a colborît în bătătură. După el, au năvălit pe scară opt haidăi. i(Era printre 'dânşii şi haidamacul ou Care fusese prinsă mama. Miroseau toţi ca tata: aceeaşi băutură). Şi asta a fost; au năvălit răzbunătorii tatii, hlizindu-se ca (nişte diavoli în călduri. Opt haidăi beţi criţă... Cînd au înhăţat-o, cînd a înţeles 'şi ea de ee-i adusese tata, ce vonlau ou dânsa, miamia zadarnic a încercat să li se îrnpiotriiveaslcă : iau doborâto idin doi pumni. După aceea — ca la moară: opt haidăi beţi criţă}/ Asta a fost: aiad. Până au înloeput /a se trezi, a se dezmeteci, a se îngrozi ei înşişi. Au fugit, unu câte unu, o dată cu zorile... Tata a aimibllat de coloncolo prin grădină toată noaptea. Abia ia (treia za) sna trezit mama din leşin — şi câteva săptămâni a zăcut, mai mult moartă. După aceea s-a ridicat: umbră, stafie — neom pe viaţă. Tata i-a făcut semn: era timpul să se apulce ide lucru. Pentru restul zilelor, (marnei atâta i-a rămas pe lume: groaza de tata... ^dorinţa de ani inttria ân voie (adică de a4l ajuta ia stors franci)... şi, cu timpul, Chiar bucuria de-ta ajuta din (răsputeri la stors franci... Părerea lui Mihai: — A ofilit-o, a iseoato. Până a dat peste dânlsul, mai avea, amărâta, un fir de suflet, (cât ide cât: suflet de căţea, dar suflet... ,Tată-tiu nimic nu i-a lăsat: a *u)sciatio. AcumlaMs pezevenchi igoingdluiti amtadoi... Iar tu, dracu mai ştie cu clare-i fd. semănat: cu tată-tu ? ou înă-ta ? — Miama, zici, a fost şi frumuşică... — Ceii ou asta ? No vezi cum a ajuns ? Tu poate-lajuingi şi mai rău ! Dacă-d da peste unu Ca tată-tău... — De ce, Mihai ? Vrei tu aşa ? — Eu ? (Crezi că-n lumea asta merge cum vreau eu ? îi pasă cuiva de ce vreau eu ? — Miemi pasă, Mihai... — Mare pricopseală că-ţi pasă ţie!... Mai bine veziţi de 'lucru ! Să nu-nceapă a-i păsla mă-ltij: în loc să-i municeŞti, ite căşti la ee-ţi înşiră haimanalele ?... Uiteo, a şi pornit încoace. Cobea ! Mama venea, iscodea, trecea1... Nu lua seamă că eu ,şi Mihai lucram totdeauna alături. El o urmărea bombănind încet, pentru mine : — Pe tată-tu, să nu mă tem de ocnă, oricând l-aş igîtui. O clipă maş pregeta ! Pe manta, nu : mi-ar fd şi scârbă... Spunea „scârbă". Dar Scârba lui era mai curând un (soi ide milă. 69 Cînd pe tarta îl nemulţumea mămica noastră de peste zi şi începea să scirţiie — să predice sfârşitul lurnii, .sapa de lemn, bubele lini Iov şi judecata de apoi — Mihai mă învăţase so şi înţeleg : ea nu itre-miura de groaza prevestirilor tatii ; ea, loînd (tata scirţiia aşa, nu prindea barem un cuvânt; ea tremura de groaza tatii, a făpturii lui — aşa icum îl avea ân -,fiaiţă, aşa îl purta mereu, strigoii, în amintire, din noaptea aaeea. (Iar neamurile noastre amestecau groaza ei cu predicile lui — şi-d iQUtremura gândul judecăţii ce va să ivină, şi se căiau că s-au dedat leneviei, că dăunaseră cu bună ştiinţă aproapelui lor, tata). 1 Serile, vnam spus, tata rareori cina. Mama îl îmbia — el întreba dacă ne^am săturat şi^şi lăsa porţia pentru Inoi, pe-ia doua zi : „Cît o mai fi ! Daco mai fd !". . . De fapt — ştia Mihai — tata mimica în târg. în itârg, tata lavea libovnică, o. hoaşcâ. O ţaţă: stătea în uiliţa magherniţelor tatii şi-ti' aduna cMriiile celorlalţi chiriaşi. îl şi hrănea. Ibovnica tatii era ţaţă de meserie: adică ţinea fete. Tirei fete cu carenşi (fălceîa ide icap, pe bani, oricine. Hoaşoa storcea franci de la fete, tata storcea franci de la hoaşca lui — aşa că, după toate, pezeven-chiull mai era şi peşte. Iar mama ştiia tot, {răbda tot : ea nu mai era de mullt, în mioi o. privinţă, ifemeiie da «toate femeile. Ea trăia cu spaima că ikutrio zi, îmtiro seară, tata o să înceapă a inu ise mai întoarce nopţiile acasă ; ori, şi imlai rău, că poliţia o să închidă bordelul din uliţa leu magherniţdle tatii — şi atunci tata are să laducă hoaşca, stăpână, la bulgarie... hoaşca .are so treacă pe mama intre meaimnli, între slugi... poate (are so şi alunge... poate are să dezgroape şi povestea veche.. . „Povestea veche" — păcatul mamei ou cei opt haidăi din noaptea răzbunărilor tatii — „povestea veche" rămăsese, cu adevărat, ca şi ângropiată. Cei opt juraseră să tacă i— şi, de bine, de rău., îşi ţinuseră jurământul. îl ţinuseră, adică nu li s-a întâmplat să-l calice toţi dinitrodată : cînd unul, beat mort sau mu, povestea, îâ lua pe ceilalţi martori; şi ceilalţi, fie toţi, fie şi numai câţiva, ridicau din umeri, tăgăduiau. "Lumea nu mai ştia ce să icreadă... Zvonuri, despre asta, fuseseră — iar Mihai, dulpă ce a lucrat la fabrica de zahăr ou doi din. cei opt, s-a încredinţat că zvonurile aveau destul temei... Oricum, anama trăia ou groaza că într-o zi, fie tata, fie hoaşca lui, or să dezgroape 'povestea veche: ca s-o poată îngropa şi imoşteni mai uşor pe dânsa, pe mama). Mihai, v-iam spus, pe-latan|oi nu minţea. Pe mine nu mi-a minţit niciodată. Mai degrabă se minţea pe dânsul. — iDalcă-ţi ânlchipui că mu ştiu dim ioe pezevenidhi ite tragi, In-ai nimerit-o ou miilne. Şi mo1 să-ţi meargă ! M-am învăţat repede ou obiceiul lui de-a mă tot ameninţa : peo urdoheHmi intrau ameninţările, pe Gdalaltă-ami ieşeau... MAI 'ERAU ŞI NOPŢI, nu /tiott zile. Nopţi înltunddate, inopţi cu lună... inopţi seninie, nopţi îmorate, nopţi cu sitele căzătoare... nopţi cu fulgere şi plod călduţe ori îngheţate. De veghe la căpătâiul (lui Mihai nam mai stat: mă simţea totdeauna, de departe, se trezea, îmi ieşea ân întâmpinare — plecam împreună, alături, oiriffinCota> ne duceau paşii. 70 Eir.au şi nqpţi Când el se trezea mlai întâi, sau -dl se hotăra mai întâi: îl simţeam, îi ieşdam în lîntâmpmare... Au fost şi nopţi când ne biruia pe amândoi oboseala. Dormeam duşi, fiecare au visele lui. De întilPiiri anume, hotărâte dinainte prin viu grai, n-a fost vorba între noi. Eram parcă înţeleşi o dată pentru totdeuna •— b dată pentru toate mopţile. Alt Mihai, altfel ddaît ziua. Poate şi eu eram alta, altfel. Multe păreau altfel. Străbăteam pustietatea cknpuilui şi-a nopţii, vorbeam şoptit — şi toate erau taină, şi toate tainele erau numai ale noastre. Nu umlblasem noiaptea niciodată, nicăieri. Locuiri prin care cândva, pînă a fi fată de munca, poate mă juoasem, îmi păreau, sub cernerea stelelor, necunoscute. Şi, cu Mibai, m-am pomenit deseori hăt mai departe decât ajunsesem vreodată judîndunmă ori golind apă din barca tatii. Am fiost cu dînsul până-n marginea satului ailor noştri. Am văzut coniacul (ferestrdle, şapte, luminate), am văzut şi casa administratorului, am bulgărit împreună cu Mihai nişte (câinii (începuseră să ne latre)... Am fost şi-n târg, de mai multe ori. în «târgul adormit, fără ţipenie de ioni pe străzii. Am numărat .împreună felinarele .aprinse, am numărat şi felinarele stinse... (într-cm an., fdlinarele târgului fuseseră, două săptămlîni încheiate, pe seama ilui Mihai: dl le aprindea, dl le stingea, el le punea gaz — ţinea locul jînaragiuîui plătit de primărie). Mi-a arătat şi casele tatii: cele trei — către stradă cu prăvălii oblonite şi dedesubt cu pivniţe. Am văzut şi uliţa mlagherniţelior tatii, şi casa unde şedea hoaşca, şi chiliile celor trei fete... într-o noapte am văzut în târg un circ — pe dinafară, nunJai cortul, barăcile pe roţi, cinci Cai şi un paznic bătrân care a vorbit eu Mihai ceva ce .eu n-am înţeles. Aveam de gând tsă ajungem şi la gară într-io noapte, ori măcar la şine. Mihai mi-ar fi arătat trenul — dacă s-ar fi întîmpilat sa treacă vreun tren... Au fost, vă (spun, nopţi de toate felurile. Uneori ne opream să privim istdlele : ceasuri întregi. ...Şi n-am de .gând, tovarăşă doctor, să sicot din Mihai vreun sfânt ceva. Vă spun cum era atunci, .cum is-a. purtat atunci. Dacă v-aş tăia la piroane — că nici co floare nu m-a atins, că mi se-nichina ca la icoană — greu m-aţi oreide. Şi bine aţi face: un flăcău, bărbat în putere ; o copilă-ndrăgostită pînă peste urechi de dânsul; n-ar fi cazul să puneţi inîna-n foc. Am prins repede gustul sărutărilor, ăl mângâierilor, al îmbrăţişărilor, al... Vă puteţi ânchipui: .când mă întorceam din plimbările cu Mihai, îmi simţeam capul cât baniţa ! Am citit — acuma, la bătrîneţe — într-o carte : castitatea perversă a logodnicilor, cică. întîi, n-ani luat seamă; am citit mai departe — un băiat, o fată, dragostea lor. Cînd iam văzut cât de des îmi aduc aminte de mine şi de Mihai, am luat cititul de la Capăt ; 71 am pus mina şi (pe dicţionar, m-iam lămurit icium vine castitatea perversă. .. Cam asta ara şi ou noi : castitate faptă Care „depăşeşte puterile omului", o săvârşeşti ajutîndu-te de puterile lumii. Lumea, tovarăşă doctor, are puteri debsebite cumva de-ale omullui — cum pădurea are puteri şi legi deosebite de-ale eqpaeului; aşa gîndCsC eu, cel puţin; şi-d sicris, pesemne, ca lumea să nu-şi poată lăsa măcar o dlipă pulterile-ngropate în singurătatea ori în îpsingurarea cuiva). Mă rog — ştie bunul Dumnezeu cuim s-or fi legând dîmpii bătuţi de mine acuma, la bătrâneţe, cu pustietăţile bătute atunci. Nu eram decât o codană sălbatică, îndrăgostită Mea. Scăfârlia vraişte, inima doldora, picioarele pe pereţi •— mai ilmponderabiilitate de-atîte greu să^i închipui: cînd am simţit că de nu spun cuiva plesnesc, mor otrăvită, m-ani dus la Tinuţa şi inam povestit. Tinuţa mna învăţat să nu-mi scot vorbe singură: să mă spovedesc numad ei — nimănui alitouiva. Ca- să nu afle itata, mama, că eu cu Mihai... Am aslcultat-o : numai ei. .. .Şd la 'întâiul spălat de rufe am Itotdles repede că Tinuţa povestise muierilor noastre, despre mine şi Mihai, tot. Mă ispiteau, mă înlcredinţau că e datoria şi interesul meu să le spun; mă alintau, chicoteau, îşi făceau ou ochiul. Erau buiouroase că tata şi mama, când voir afla în sfârşit şi ei, nu vor avea niîmic de făcut, le va fii prea târziu — or să se 'dea cu capul de pereţi de-a mai mare dragul. Chicoteam cu ele,, mă bucuram cu die. Mă purtam ca ele — parea-ar fii fost vorba numai de tarta şi mama, iniicicât de miilne; iar ■asta era peste înţelegerea lor — aşa că glumeau pe socoteala mea de se lehăineţeau, după care până la celălalt spălat de rufe, mă lăsau m plata Domnului. „Tare-i zevzeacă !" le auzeam. Eram mulţumită oricum. Niciodată nu mi se arătase atâta interes şi — îmi părea — atâta bunăvoinţă. Poate că şi dimtMsta eram în stare să-mi ânchipiud că dragostea mea cu Mihai o să reverse asupra tatii şi mamei toate pedepsele pământului, dar, oricine şi oricât mi^ar fi spus, n^aş fi crezut ân veacul veacului că pe Mihai il putea ajunge vreo ameninţare, vreo primejdie 73 — fie dim piairtea pezevenchilor med, fie din altă pante; iar eu eram cu Mihai, nu rîvneam nimic de la nimeni şi bunăvoinţa lumii îmi părea, se vede, în firea lucrurilor, nu năzăreală a mea. Zile: poate că, în vreo măsură, dinitr-aista mi sna tras. Dar ~ au fost şi altele; multe ; tîrziu, cînd am avut răgaz să-ami tot răsfir amintirile, n-am stat să cercetez... Cui ar mai fi folosit ? Mdliai, peiatuinci, când înoepeaim să-i spun câte auzeam la gîrlă, bombănea înnegurat •—■ „Dă-ie dracului ! Eu, în locul tău, mi-aş astupa urechile cît aş fi cu ele. Ori măcar gura !" — De oe, Mihai ? — Pentru cans toante !... Crezi că-s mai duiloi poCinoagele tonţilor decît ale pezevenohiloir ? Poate că avea dreptate ; numai că prea-mi era bine pe-atunci — de oe să-mi fi sitrioat inima ou bănuielii şi gînduri negre ? PE LOGGDiNIC nu l-atm văzut: nici înainte, nici atunci, nici mai târziu. A venit într-o zi administratorul mloşiei. S-a minunat în gura mare, ca totdeauna: de ce hrăneau ai mei atâţia trîntori, cînid bu bani mai puţini ar fi tocmit la lucru oameni ca lumea ? (Ştiam de la Mibai: întrebarea era ticluită icu tata; da să pună neamurile pe jăratic). Tata era în tîrg. Alteori, cînd la bulgarie dădea numai de mama, administratorul întorcea docarul şi pleca. Acuma nu s-a grăbit: a luat-o pe mama la umbră, sub sălciile de lingă fântână. Au şuşotit multă vreme — dar nu i-a luat în seamă nimeni : nici Mihai, nici eu, nici ceilalţi. A doua zi, administratoirull a venit din nou. După oină. Tata, se vede, îl aştepta. L-a chemat sus, în casă, i-a făcut semn mamei să urce şi ea, au aprins lampa şi iau rămas în trei, la taifas, oa niciodată. Ai noştri au mîncat, pe urmă au tot aşteptat să plece administratorul. Căutau să vorbească despre altele, dar, vedeai cît de colo, se temeau că ai noştri unelteau ceva împotriva lor. A aşteptat şi Mihai — tăcut, în toane rele ; parcă presimţea ceva. Administratorul a plecat după vreun ceas. Tata şi mama l-au petrecut pînă ân şosea, mergând pe jos — el de-a dreapta docarului, ea în urmă, ţopăind ca un mânz ootonag. Două zile mai târziu, iarăşi admimisitratorul. Către seară. Noi mai lucram. Tata abia ajunsese acasă. în docar, lângă administrator, o femeie. (Nu ştiu bine oe fel de femeie; am văzut-o doar de departe). Au coborât din docar .amândoi, au stat un răstimp de vorbă ou peze-venchii mei, pe urmă au pornit tuspatru prin bulgarie. Lucram lângă Mihai. La dreapta noastră, Tinuţa; pe urmă şi cumnată-sa, bărbatu-său.. . Tata, miama, administratorul şi femeia aceea au venit dinspre dreapta. Mi-aan ţinut obiceiul vechi: lucru în draci, privirilein pămînt. Au ajuns în spatele nostru. întîi — ţin minte — a fost vocea tatii: — Asta-i. .. S-au oprit. Vocea administratorului : 74 — N-are iniei um cusur... Uha ! Ge-a crescut!... Vocea mamei : — Zrird, itu, să se ridice! S-o vadă poate şi durnmeaei mai... Vocea tatii: — Das-onn pace, nu-i nevoie... Vocea adminisitratorullui. — Iese dintr-insa o preoteasă deide-de... să vini iturba şi-in vlădici ! StraşKni-că bucăţică!... Mai că, aş zice, nu-i de nasul lui... Na! Soră-tmea s-a-mbulfnat... Vocea străină — a femeii venite cu administratorul: — Nu nuam îmbufnat, da'. .. ştii mata: cînd glumeşti în doi peri, mie niciodată nu-mi cade bine... Dacă nu l-ai cunoaşte pe Dumi-'traş, dacă mu ţi-atr fi nepot, dacă nai şti cum îţi seamănă, aş zice ; dani ştii de cînd era atîta !. . . Să mă ţie punga, să nu fi ajuns vădu-vă-m pomana matale, să-ii pot căuta pereche pe măsură, după oîtu-i el de chipeş... şi de cuminte... şi de vrednic. .. mult aş cutreiera : mu m-aş opri oriunde, nu m-aş grăbi să-l însor pe nimic ori cu cine, nu m-aş ploconi ia uşa oricăror... Vocea admiinistratorului : — Sorănmea, poftim! Asta-i, de cînd o stiu: daică îmceipe a seinibufina şi-a se lega de toate celle, înseamnă că marfa-i .place. Hla4ia ! Vrea să rupă din preţ! Ea totdeauna... S-au îndepărtat; n-am auzit ce şi-au spus miaâ departe, pentru ■că administratorul, cu rîisul lui, acoperea toate voaille. Se opriseră în dreptul Ţinutei ? De dînsa vorbiseră ? Mie aşa mia părut... Administratorul şi soră-isa au .pledat curm veniseră. Tata şi mania s-iau întors printre mol. N-am apulcat a ischirmlba ou Mihai ori cu Tinuţa două vorbe pe-nţelds. Era tocmai zi de spălat rufe. Duipă cină, la gîirlă, am avut oe afla. Muierile noastre ştiau tot, ;ghiciseră tot : Nu se oprise nimeni în spatele Ţinutei : ei se opriseră în spatele meu. Pe sora administratorului o chema Aglaia. Era văduvă, avea trei băieţi şi două fete. Un băiat al ei, Dumitraş, învăţa la seminar : în doi and, urma să fie hirotonit popă. (Seminarul — am aflat — asta era: şcoala de popi). Tata şi administratorul — ştiau muierile noastre — au bătut palma : ce mai era de cheltuit cu Dumi-traş-ineplotull pentru a fi scos popă, va trece asupra tatii; în schimb, cînd via fi să scape la colaci, la anteriu şi parohie, Dumiitraş o să mă ia de nevastă, de preoteasă, pe mine. Mai erau pînă atunci doi-trdi ani. Doi-trei ani ? Nu eram în stare să-mi duc gîndurile peste atîta amar de timp. Nu eram în stare să pricep ca lumea nimic: preoteasă ? Dumi-traş ? seminar ? nevastă ?.. . Ascultam nedumerită zarva muierilor; orricit mă întrebau, ridiloâtm dim umeri, mirată prosteşte de-cirn singur lucru : — Eu am crezut că de Tinuţa Vorbeau... De time, Timuţă... — Dacă eşti zevzeacă!... Dacă-i zavaeacă! Prost să fii, noroc să ai: pîm-atunci a pricepe că eşti mai puţin deoît nimeni şi nimic 75 — top, ai şi-ajuns preoteasă!... Barem de şi-ar da seamă cât noroc poate avea una ca dânsa ! Le părea de necrezut ee nloroe aveam... le era oiudă că totuşi nu pricepeam nimic şi rămâneam nepăsătoare... nu le venea a crede că o fată de sectant poate ajunge preoteasă de preot... se âncradinţau între ele că tata o să se descotorosească de sectanţi... că eu o să mă descotorosesc de Minai... şi că tata o să-mceapă aişi llulora bulgaria. pe colacii lui gineri-său... şi că — aşa mai departe. Eu — babilonie .curată, răspunsurile mele : — Da, mare noroc pe mine; s-ajung, hodoronc-trone, preoteasă !.... Cum adică să-şi lucreze bulgaria pe colaci ?... Alba, înţeleg: dacă-s fată de sectant, n-am fost încă la biserică niciodată, înlseamnă că,, oricât de biseriCoasă rni-ar fi mama, eu, botezată sau nu, no să pot fi preoteasă; mă rog, pagubă-n ciuperci!,.. Cum s-ajungă cineva, drept vorbind, altceva decât este ? Eu sânt eu — şi eu rămâin, măcar şi de maş pomeni răspreoteasă!... Ba nui: de el, de Mitei, no să mă-descotorosească în nici un fel.. . — Vai, vai, tare-i căzută din lună ! De-a dreptul în cap căzută,, zevzeaeă!... Şi, ca mîioe, poftim: coană preoteasă-n sus, coană preo-teasă-n jos, pupă-i mâna, pioooneşte-dHte... S-a vorbit in seama aceea, la spălatul rufelor, de se-noreţea apa gârlei de-atâta zarvă. Până la urmă, s-au luat după sora mamei toate muierile : răul răului era că eu mă nimerisem o zevzeaeă fără leac : alt rău ăl răului că roitropiollia, mai mult ca sigur, urma să pună oprelişte la măritişul meu cu un preot — dacă tata nu se va descotorosi la vreme de sectanţii lui; încă un rău al relelor era că eu îmi pierdeam nopţile cu Mihai — şi sora .admiMŞtratorului, dacă va afla, va rupe logoânar oricâţi bani ar fi Cheltuit ai mei pe învăţătura lui fiu-tsău. Dar, oricum, rămânea un bine covârşind toate relele: în neamul meu dinspre mama intra un popă! Adică eu ridicam neamul mamei! Aşadar, muierile noastre, ca neamuri ale mamei' erau gata să-mi scoată din cap zevze-cenia, să mă ajute la descotorosirea de Mihai, să ajute tatii la descotorosirea de sectanţi; fireşte, nici eu, nici tata nu meritam asemenea ajutor, mama cu atât mai puţin — va să zică, tocmai de aceea, „Dumnezeu primească!" — Nuni vorba de tine, zevzeaco! Se ridică tot neamul tău, tot neamul nostru : e p'opănn credinţa mă-ti, n^auzi ? Ascultam cum îmi hotărau soarta. Nu eram deloc îngrijorată. Ce-o fi fost in mintea mea, azi greu mai pot ghici. Pesemne, zevzeaeă: sută-n sută: moi fi huicurat, cum v-am mai spus, că-işi băteau capul cu mine... că mici de Mihai nu uitau... mi-o fi plăcut să mă văd luată in seamă... voi fi bănuit că vorbăria lor va rămâne-n vînt, ca de obicei. îmi părea, se vede, că viaţa mea, soarta mea atârna numai de voia dud Mihai... Zevzeaeă, va să zică, aşa cum vă tot spun : sută-n sută. LUI MIHAI nu i-am spus nimic. iRare ori âi povesteam amănunţit câte auzeam la gârlă. Cînd eram cu el, multe uitam. Nici nja fost nevoie să-i spun: pricepuse, ştia. 76 Noaptea aceea, ţin ininite — atonei, ţdiupă «spălatul rufelor — s-a întâmplat senină, liniştită, fără lună. iNe-am âmtâllnit către miezul nopţii *şi neJam lăsat purtaţi pe cărările noastre. El, Mihai — în toate itoa-:nele rele : mina nu mi-a luat-o, nu m-a îmbrăţişat; loînd am încercat ,să-d prind eu ,miîna, s-a ferit. — Ge-i Mihai ? — Ge vrei să fie ?... Nimic! Bine!... Mai bine de-atîta nici mu-neape : logooodnică... preoteaaasă... Bine-al dracului, nu ? — Dacăns icu tine, Mihai, mie bine oricum; nu ţi-aim spus ? — Dacă eşti cu mine. Şi dacă eşti cu... ? — Cu cine ? — Ştii tu !... Ţi ll-au arătat? L-ai văzut ?... v-aţi şi giugiulit ? — De cine vorbeşti, Mihai ? — iDe logodnicul tău ! Popîrţoiu! ! Boaita ! Colăcarul! Bănuia că eram în vorba eu DumdtraşHseminaristul de 'cine ştie «dînid; că lucram unghie-n unghie cu pezevenchii mei; că, prin urmare, pe dânsul, pe Mihai,îZ minţisem şi-l batjocorisem tot timpul. Poate că bănuiala nu n>ar fi durut cine ştie ce ; dar m-a rănit "felul cum îmi vorbise ; şi Mihai mă înspăimânta din oe în ce, pentru •că mergea lângă mine aşa — «duşmănos, străin, tot mai nefericit şi tot mai rău... Şi m-am pomenit pSngînd cum nu mai plânsesem : a pustiu, a singurătate şi-a pierzanie — fără suspine, poate şi fără lacrimi... fără nădejde că vai fii auzită. Mihai, multă vreme, nu s-a înduplecat. Am mers 'în. tăcere drept înainte, ca şi cum am fi stat locului — eu icu plânsul tneu, el iau mâi-«nile lui... Pe urmă, ştiţi cum se întâmplă : ne-am înţeles, neam împăcat. .Fără vorbe ; chiar, cumva, temîndu-ne parcă de vorbe. Ne-iam ântors ca de obicei, păşind îmbrăţişaţi — să ne simţdrm unul altuia fiecare pas ca pe-o mângâiere. Mihai a vorbit abia la hotarul bulgariei, ânainte de-a ne despărţi: — Dacăii pe-aşa, atunci... să ştii... nouă... una ne rămâne: la "toamnă, te las plocon lui tată-tu. Cu «burta Ila gură a te las, na, usoa-llJar -ciuma de pezevenchi ! Să-l vedem atunci : după ce popă te-o mai «da ? Cînd va scăpa «din armată, Mihai va veni, mă va lua... Numai aşa : — Chiar ide ouai irămâne grea, noi le spunem că eşti, că ai rămas. Umplem lumea cu povestea asta: să ştie şi popii, şi ţîrcovnicii, şi toţi pezevenchii ! Mihai ohibzuise tot. Se 'gândise şi (la mine : —• Să ştii : mo fac «din irâcă ori din răzbunare îrnpotriva alor tăi; e dim drag pentru tine... Şi-ţi spus «cinstit, uite, ţi-o spun dinainte, ca să ştii şi tu ce-.am hotărât... Gindeşte-te singură : dacă-^ţi stă gândul la popi, la colaci ori... ce ştiu eu ?... atunci ocoleşte-ună, dejaici inainte, cât poţi mai pe departe : am pierdut oe n-am avut — şi naiba să vă ia «pe toţi ! A DOUA ZI inam izbutit să lucrez oa de «obicei, llângă Mihai : el a fost dat ajutor bărboşilor, la încheiat cheresteaua răsadniţelor pentru iarnă. .(îşi tăiau scândurile singuri, cu ifarestrăull, din trunchi de salcâm.) Am rămas, ţin minte, la straturi, cu femeile. întâmplare... Se vede că aşa am crezut — de voii fi «crezut ceva. Mia fost ciudă, mi-a 77 căzut greu singurătatea ; nimic rm miJa tihnit, toate md-au ieşit din. voie. Cu chiu, cu vai, am izbutit să rup coada sapei; am pornit în goană spre Mihai, să mi-o repare. M-a oprit sora mamei : — Stai, ifato, lloioullui!... Stai, 'cînd îţi spun!... Sapa?! A pus pe-cin ginere ide-lal ei să schimbe coada sapei; mie, cit el a meşterit, imitau dat sapa iui. Au Chemat-o şi pe miama : să-i arate sapa mea ruptă, să-i spună că pornisem să-l iau de la lucru pe Mihai... Atâta lie iera : că îl luam de la lucru. Aşa au ispus ; iar eu, dacă nu-nai 'erau minţile acasă, nJalm înţeles Că se gîndeau (la altceva. Cînd Mihai s-a dus Ia fântână, mi s-a făcut sete şi mie. După doi paşi, mina ieşit în căile mama : — Ce-i, fato ? Încotro ? Era dinainte mânioasă, dinainte pornită. M-a biruit o lehamite şi rn-am întors la lucru. Iarăşi întîmplare — oi fi crezut. Ori de câte ori am vrut să mă apropii de Mihai, s-a ivit câte-o întîmplare ia fel : ba mama, ba sora mamei, ba altcareva... Şd adunam venin — fără a bănui nimic, fără a căuta să înţeleg nimic. îmi aduc aminte bine şi de Tinuţa. îmi aduc aminte şi cum atunci aproape că. n-am văzuto, apiroiape n^am auzito. îi intrase ân ochi un fulg de păpădie, venise la mine să i-1 scot,, şi, cât m-am căznit să-d răsfrâng pleoapele, mina şoptit ■— mare taină :. — Tu ! La noapte să nu rmargi ou Mdhai! Să nu te duci cu el ! M-ai inţelles ? Cum s-o fi înţeles ? — Ascultă, tu, oe-ţi spun, zevzeaeo : nu te mai du cu el că dai de dracu! Pe toată viaţa ta!... Să inu spui că nu ţi-am spus!... Ia. aminte, zău : fă-te că inul cunoşti, de-aici înainte, că nu-i vezi, că n-ai avpt (cu iei nimic niciodată... Of! Barem să nu spui c-ai ştiut-o de la mine ! ■N-avea nimic ân loChi ; mina spus ce-a avut a-mi spune şi-a fugit.. Am rămas nedumerită, înciudată — mai-mai să arunc după dânsa cu sapa. De la un timp, ţin minte, .am hotărât să rabd ; să trăiesc o zi departe 'de Mihai ; şi s-aştept din partea miop ţii despăgubiri pentru, toate întîmplările. ...Ce întîmplări va fi întâmpinat şi Mihai, nu ştiu. Prânzul mi l-am. mâncat singură, în urma 'tuturor; cina, tot aşa ; (era zor să ţin locul cuiva la melesteu — la cazanul de bulion pentru piaţă; dacă mă viram, singură spălătoreasă la străini — md-a strigat mama — însemna că. venise vremea să învârt şi bulionul alor mei.) Am lucrat, va să zică, fără să mad ştiu de mine. Aşteptam noaptea ; atîta. N'EtAM GĂSIT îndată ce i-am simţit penai noştri adormiţi. Mie mi-a părut că eu venisem ântîi, că .eu îl aşteptasem ; Mihai a spus că,, dimpotrivă, ell fusese întâiul şi mă aşteptase. Am pornit ca totdeauna, îmbrăţişaţi — doimni-stăpâni pe lumea, toată, pe noaptea toată. Am mers în tăcere — nu ştiu Cit: poate o sultă de paşi, poate kilometri. Ocrotită de braţul lui, cu obrazul lipit de umărul lui, cu. fruntea sub răsuflarea lud. 78 Pe urmă, ţin imriinite cum a şoptit, pie gânduri, eu buzele lipirte de urechea mea. (Era şi un fel de joc aii nostru : când vorbea aşa, rni se părea că stârneşte în mine nu ştiu ce furnici — şi chiar glumeam : „Lasă-mi în pace furnicile! Vorbeşte cu mine, 'nu cu ele!"). îd ţin minte şoapta : — Ştii cum senntreaiba? Cică : „înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor, vrei să fii mireasa mea ?" Nu unarm fâstâcit: — Răspunsul meu, Mihai, de mult âl ştii... El a râs ; tot aşa, pe gânduri; nu de răspunsul meu; pe mine poate radei nu rn-a auzit. A râs de gândurile lui — şi mi le-a spus, şi ham înţeles : — Penltru noi... altfel ar suna întrebarea lor : „în dosul lui Dumnezeu, pe furiş de oameni şi ide pezavenlchd, vrei să fii mireasa mea ?" Am vrut să-i răspund, ţin minte, că pentru noi inu-â nevoie de întrebări'. Şi am oris, ca dl mai înainte, gîndullui meu încă nerostit. Am lapucat să i-o şi spun ? Nu pot şti... A fost o chiuitură undeva... zdupăit de paşi... Strigăte: „Uite-d!" „Lasă copila! N-auzi ?" „Ei sânt !" „Pe el !" Şi înjurături, şi scrâşnete. Şi, tot atunci, umbre albe jurâmprejurull nostru. Mihai s-a răsucit, arc, tîrînckumă cu el câţiva paşi ; s-a oprit, a repezit un picior ân burta unui bărbos... O lovitură în spate m-a zvârlit cît colo, la pământ; careva, grămadă de oase şi fuste, s-a prăvălit peste mine. — Stai naibii, zevzeiaco-! Ho , nebuno ! Sora mamei. Când i-aim cunoscuit vocea, m-am muiat. Nu pricepeam oe voia, cine mă izbise, 'de ce eram ţintuită jos, 'împotriva cui mo fi apărând... Pe Mihai nuni mai zăream nicăieri... Mă ţinea lipită de pământ, îmi urla să stau naibii şio tot chema în ajutor pe noră^a mai mare. Au venit nurorile pe rând, într-un suflet, itulstrdle. A venit şi Tdmuţa : — Nu ţi-ami spus, zevzeaco ? Ce-ţi era să m-asoullţi ? Undeva, în cîomp, sub beznele nopţii, ai noştri zbierau, gîfîiau, înjurau: „Lasă copila!" „Luaţii .copila!" „Dani !" „Uite-!, tâlharul, haildăul!" „Hai, toţi!" „Peiel!". Dincoace, Tinuţa se certa ou soacră-^sa : îi era teamă că ai noştri or să-l ucidă pe Mihai; poate chiar bărbatul ei o să-l ucidă; şio să fie purtat la judecăţi, o să ajungă ia ocnă; iar tata şi mamaia — tatăl meu şi mama mea — or să se dea deoparte ; şi poate că judecătorii nor să ia (de bună povestea cu fecioria, cu silitul, cu batjocoritul ; poate chiar eu, de zevzeacă ce eram, o să spun judecăţii că Mihai nu m-a răpit cu sila, că n-a fost vorba de nici un batjocorit — m-am dus icu dl de bunăvoie; şi ea, Tinuţa, o să rămînă ca văduvă, cu bărbatul la tăiat sare pe viaţă ; şi soacră^sa îşi nenoroceşte feciorul şi nora, ca săJşi vadă nepoata preoteasă ? Dincolo, ai noştri, ba mai aproape, ba mai departe : „Pe ei !" „Acuma, toţi!" „Nu-ll lăsa!" „,Furi copila oamenilor?!" Zăceam, ţin minte, 'amorţită. Sora mamei şi nurorile ei se îngrozeau una pe alta prevestindu-şi ocne şi văduvii ; dinColio zbierau toţi de parc-iar fi înconjurat o fiară. în mintea mea s-a făcut dintrodată lumină : 79 Ei ne pândiseră. Ei ştiau : toţi, totul. .Pârâsc careva dintre muierile noastre ? Spionase tata ? Mama spionase ? Ne pândiseră de-a dreptul, pe mine şi pe Mihai ? ; trăseseră iau urechea la gârlă, când spălam rufe ? Oricum, ei, ai noştri, erau puşi la cale de itata ; de tata şi de mama... Noaptea asta, ei — toţi! — se prefăouseră a donmi: ca să ne înşele, ca să ne vadă plecaţi. Şi ne. urmăriseră, ne înconjuraseră. Şi aveau o poveste a lor, gata tidluită, pentru judecata de după ee-1 vor ucide pe Mihai: eu eram copila şi fecioara — mildluşea nevinovată ! logodnica seminaristului! — iar Mihai era haidăul care mă furase, mă răpise icu gând să mă silească, să mă batjocorească; ei, va să zică, erau în dreptul lor dacă-A ţineau urma, dacă-1 urmăreau ca pe-o fiară — toţi ou sape, ou furci şi pari, toţi gata să-i prindă, toţi gata să-l... Ţin minte cum am zbierat: — Ei vor să-l ucidă, Tinuţă ! No întrebam; îi spuneam — în nădejdea c-o să mă ajute să-l scap. Vocea nu an-a ajutat: s-& auzit ca un isuspin zbieretul meu. Tinuţa a tăcut: nu-i spuneam nimic nou. Mi-a răspuns soacră-^sa, sora mamei. Scrâşnet: — Acuma, ce alta vrei să-d facă? Să-il dezmierde ?!... Of! Mai bine te-ar fi căsăpit şi pe tine ! Te-ar fi căsăpit ? Prin urmare el, Mihai, fusese căsăpit ?... Gândul m-a ars, m-a îngheţat — m-a şi dezmeticit, m-a şi scos din minţi. M-am eliberat, dintr-un zvâcnet, .am sărit în picioare, am luat-o la fugă: spre locul unde strigau ai noştri, spre locul utnide zăcea, căsăpit aşadar, Mihai. (Sora mamei şi nurorile ei n-au izbutit să se ţină după mine ; poate nici n-au încercat.) I-am zărit curând: o grămadă de umbre albe, zvâroolindu-se-n beznă. Am pornit întrjaco!o, gata să urlu şi eu, să lovesc, să muşc, să zgârii — să-i împrăştia, să găsesc trupul căsăpit al lui Mihai! Viu! A ţîşnit printre ei, dintre ei, ca ddln praştie: hohotind (a râs ?), înjurând cât îl ţinea gura. A năvălit către mine — şi nu m-a recunoscut, m-a ocolit. Până săli strdig, pînă să mă întorc, am fost cuprinsă de-ai noştri în grămada lor: goneau pe urmele lui, spre bulgarie. Am vrut să mă aşez în călea lor, să le tai cumva năvala; am izbutit numai să mă prăbuşesc la picioianefe unuia dintre bărboşi, să-d înilănţui genunchii, să-Jl itrînteslc în iarbă ; i-am smuls din imînă bâta şi am gonit după ceilalţi — dar bărbosul m-a ajuns din urmă ; am gonit mai departe alături, ţin minte, turbaţi amândoi, bătatoidu-ne ca orbeţii. ...Tare puţină minte aveam! Şi tare multă putere!... Lam găsit pe-ai noştri împrejurul casei; zbierau tot mad înverşunaţi; îi Comanda tata ; hotărâţi, toţi ca unu, să ucidă haidăul ca pe-un dihor... Nimeni nu ţinea cu Mihai ? ! Rfiseseră de glumele lui, i se arătaseră prieteni — şi, ila greu, ţineau partea tatii ?! Pentru că 'tata era pezevenchi iar Mihai nu ?! Pentru ică tata storcea franci şi Mihai nu ?! Pentru că Mihai, într^una răzvrătit, le umilea supuşenia ?!... De nimic njam mai ţinut seamă — nici de vorbe, nici de lovituri : m-arn repezit asupra cui (îni^a văruit la îndemână. Şi am lovit! Şi oricât au dat ân mine, oricât m-au zdrobit, mi-am adunat puterile şi-am sărit din nou — şi din nou... şi din nou... (De două-tirei ori am nimerit şi-n p.umnii tatii ; nu m-am lăsat. Grad că şi pe mama am ,scănmănat-o.) 80 ..jL-aei mai crezut o dată mort pe Mihai: Bl encase în Casă şi se zăvorise pe dmăuntru. Ai noişltri îl aşteptau aţâţîndu-ise unii pe alţii. Hcttărirea tatii : dacă va coborî, îl vor ucide; dacă nu va icoborî, vor aştepta Ilumina zilei, vor urca, vor sparge uşa şi4 vor Ucide. Pînă atunci — pe căit îrmii aduc aminlte — se întreceau dare mai de care să mă potolească pe mine... Şi, îmi amintesc, într-un timp, Mihai a deschis o fereastră şi-a tras cu arma tatii. Se vdde că în sus a tras — n-a nimerit pe nimeni... După bubuitul armei, a fost la ai noştri o clipă de tădare, de descumpănire; sus, în fereastră, s-a auzit glasul lui Mihai — răguşit de nu ştiu ce veselie furioasă. — Stai binişor, tată soicrule ! ,îmi iau actele, îmi iau ţambalul şi-am plecat... Fata ţi-o mai las : pin' vin de la armată! îţi las şi nepoţelul ; sau nepoţica — vezi dumneata ce-o fii, cînd ţi-o naşte-o... Aud ? Tata a repezit toporul spre fereastră ; cum îl repezea altădată în lupi. Am auzit oasele lui Mihai trosnind — şi, pe-uta timp, mi-am ieşit din minţi cu desăvârşire. Am tăbărât asupra tatii — şi ai noştri au avut mullt ide furcă până mnau înţepenit iarăşi pe iod. '(Nu m-au înţepenit ei. Mai degrabă bucuria, cînd am priceput că Mihai trăia : vorbise ţinând ţambalul drept pavăză; şi ţambalul trosnise, nu oasele lui Mihai.) ...Şi l-am mai văzut o dată murind, mort: După „Aud ?", a râs drăceşte, a azvârlit peste ai noştri o găleată de apă, a aprins lampa, a întunecat fereastra nu ştiu icu oe — cu ţoale, cu pături; să-şi caute ân voie actele, se vede ...Pe urmă a stins lampa şi a deschis din nou fereastra. îm glasul lui gîlgâia aceeaşi veselie pră-păstioasă: — Aţim'ite, tată socrrule! De-a dreptu-n braţe-ţi cad, zău!... Hei-aiup ! Ce să mai înţelegi ? Ce să vezi prin întuneric ? Eu totuşi l-am simţit, vă spun, l-am văzut oa-in plin soare : a âncăledat fereastra şi s-a aruncat drept între ai noştri — ca-n .Dumnezeu ştie 6e iad de bulboană blestemată. (Casa, v-am arătat parcă : pe stîlpi înalţi de vreo doi metri; cu bucata până la fereastră, pe puţin trei metri.) L-iam văzut icum şi-a luat avânt, cum a zburat, cum parcă o clipă a plutit, cum s-a prăbuşit... Un bufndt surd — o Clipă de tăcere — urletul alor noştri când s-au năpustit grămadă asupra lui să-l sfâşie, să4 sfârtece ... Nu s-a mai ridicat! . Rămăsesem locului, unide mă prinsese vremea, în colţul casei, parică eu însumi căzută, strivită-n picioare, zdrobită, sfârtedată — şi poate că numai eu am văzut totul: in aceeaşi clipă, sus a sărit idin ţâţâni fereastoa de dincoace, de către mine; Mihai a sărit jos — dl! întreg ! nevătămat! — şi s-a topit spre câmp, în beznă ; fără a mă fi recunoscut nici de astă dată! ; fără un semn'. ; gâfîia în felul lui de-acuma — a râs, nu ştiu cum, diavolesc. — Uite4 ! Pe dl! Colea ! Nu pot spune cine l-a mai zărit, oine-a strigat. Ai noştri se desfăceau din grămadă .unul câte unul, abia-abia, blestemând pe-ntrecute: înainte, Mihai se prefăcuse a sări; le aruncase jos, ân cap, o momîie pe măsura lui — nădragii de duminică ai tatii burduşiţi cu «lână udă, 6 — Viaţa Românească 81 amândouă coveţile mamei, aşternuturile de pe pat; toate cetluite zdravăn, în chip de om, iau sfori şi cu strunele ţamlbailuilui. Iar ai noştri se grăbiseră isă-d rupă oasele : zob erau coveţile! Şi scursorile din 'lână le-au luat drept sânge : haroea-paroea au făcut nădragii, itrenţe aşter-nuturile... Cînd s-au dumerit, n-au mai avut nevoie de îndemnurile tatii: urlând ca turbaţi, învinovăţindu-se unii pe alţii, s-.au împărţit în patru patere şi au pornit să cutreiere oîrnpurile, să scormonească întunericul, să adulmece urmele ucigaşului. Toţi: bărboşii, nurorile, ginerii, soacrele, socrii. Ou ei şi mama, ou ei şi tata. M-am pomenit singură. Uitată, pustiită. Nu ştiu cât am stat aşa. Ascultam llarma aloir .noştri. Târcoale: se îndepărtau, se apropiau... De la o vreme glasurile li s-au stins, înghiţite de noapte, de distanţă. M-am pomenit şi eu pe câmp. Nu ştiu încotro mergeam. Cînd şi cînd, îi auzeam din nou pe-ai noştri. Se întâmpla să-i şi zăresc. Nu->mi păsa, nu-i ocoleam. Nu ştiu de ce... Mergeam după Mihai — simţind că poate n-o să-l găsească niciodată, nicăieri. îi tot strigam: încet, numai pentru mine, fără nădejde că mo auzi, că mi-o răspunde : — Mihai !... Miha-ai! Ţin minte şi-o fântână: careva ădăpa nişte cai. Bra, cred, spre prânz; atunci, pesemne, .după noaptea cînd plecasem; ori poate mai treculse o noapte ? ; nu ştiu... Sur, calul: bea, cu boitul în căldare. Celălalt căi băuse; dădea din. cap, într-un roi de muşte — şi-n ţepii de pe bărbie îi luceau picături de apă; murg, aii doilea cal. Setea m-a cuprins dintr-odată, ca o arsură: dacă nu voi bea apă — am simţit — voi cădea moartă pe iolc... M-am repezit, ţin minte, am în'genun-chiat, am dat deoparte botul surului, am băut. Mult... (După un timp, mai ţin minte, calul şina lipit falca de obrazul meu; am băut .împreună...) Bra şi omul acolo. Omul oare adăpa caii. — Ce-i cu tine, prăpădite ? — Mihai... — Care Mihai, bre ? — Nu ştiu... nu mai este... — El te-a tîrnuit aşa ? Mihai ăsta ? — Nu el; ei... — Care ei ? — Ai noştri... — Păi... nu te ştiu ; a cui eşti ? I-iam ispuis. — De unde, fato ?... Din ce loc ? Nu-i ştia pe-ai mei ; de bulgaria noastră nu auzise. Ne cunoştea numai târgul, din auzite. — Şi Mihai ăsta... care zici că „nu mai este", cenţi era ? Drăguţ? Logodnic? Ibovnic? — Drăguţ... logoidnic... mire... ibovnic... înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor... în dosul lui Dumnezeu... pe furiş de oameni... şi de pezevenchi pe furiş... Atunci au şi năvălit ei... şi -pe urmă... nu ştiu... pentru că după aceea chiar Tinuţa, .dacă ştia... De ce ? — Vorbeşti în dodii ?.. Eşti chiar zăludă, bre ? 82 — GMu ştiu... — întoarce-ie la ai tăi, fato, du-tejaeasă... Te-ai lecui, poate..,. Drumul, măcar, ţi-ft aduci aminte ? — Nu ştiu... -— Ţii şoseaua, uite... într-acolo... Pricepi ?... Când dai de oameni,, mai întrebi... Sitai! îa de ici, nla, să ai la drum... Acu' oe-aştepţi ?!... Eşti ieşită din minţi, fato, n-am ce-ţi face ! Du-te cu Dumnezeu unde ştii... Stai ! Na şi-o ceapă ; să ai lângă mămăligă... Mă uitam la el şi nu4 vedeam. Chipul nu i-d ţin minte deloc ; numai vocea. O fi fost tânăr ? Bătrân ? Era, se vede, om bun. M-a lăsat unde eram, a înhăţat căpăstrul surului, pe murg ha luat de moţ şi a pornit către plug. înhăma caii şi bombănea. Iar eu, am vrut să4 alin,, să-i răsplătesc bunătatea ce-mi arătase, să4 încurajez cumva. Şi m-am pomenit lângă dânsul, vor*biindu-i. Verzi şi uscate : n-avea de ce să^ni ducă grija... în)tr<> zi Mihai. o să vină... (de Ila armată o să vină)... o să mă ia cu el, mireasa lui adevărată şi nevasta Iui... iar pînă atunci, ai mei, pezevenchii, nimic n-or sănmi poată face... ba or să şi plătească... pentru toate or să plătească... dat fiind că eu o să le spun ca Mihai, da... şi lor, şi tuturor... o să le spun că eu şi Mibai ne-atm făcut de cap cum am vrut... da,, aşa le spun, că Mihai mi-a făcut bucata şi-s cu burta ţla gură de cine ştie când... M-am pomenit strigând, ameninţând cerul cu pumnii: — Aşa le spun ! Lor, tuturor, aşa le spun ! Văd ei, pezevenchii ! Ornul s-a grăbit să înhame caii, să le dea bici, să se ândepăr- teze. în ioc să4 alin, îl înifricasem : s-a încredinţat că eram nebună de-a. binelea. Cînd — de bine, de rău — mjam dezmeticit, eram iarăşi singură in câmp. într-o mână mămăliga, ân cealaltă mână ceapa. îrribrăcată-ru trenţe, din 'cap pînăHn picioare; trenţe năclăite-n sânge închegat... O codană sălbatică şi proastă ? O muiere zăludă ? Norocul meu, poate,, a fost că ruajunsesem încă să mă întreb ce eram, ce voijam să ajung. Am muşcat din mămăligă şi am mers mai departe. — Mihai!... Miha-ai! NU ŞTIU CEDAŢI SPUNE dumneavoastră, ^medicina; eu nu cred să fi fost nebună. Eram numai sălbatică şi neştiutoare... neumblată prin lume, printre oameni... ou mintea rărnasă-n urmă. De simţit, 'simţeam multe ; de judecat, judecam abia-abia. V-am spu/s: nu credeam să4 mai intîilnesc pe Mihai. îl căutam aşa, îl aşteptam aşa : ţară nădejdea c-io să vină cu adevărat, c-o să4 găsesc într-adevăr... Aşa era de-aici înainte viaţa mea — şi gata. Multă vreme (luni de-a rândul, după aceea şi ani întregi) n-anx hotărît propriu-zis nimic: să cutreier drumurile întrebând, 'eăutându-1?, să4 aştept stând cu ai mei la bulgarie ?... Am trăit aşa, dusă de viaţă. întîi am hoinărit. Locuri felurite, oameni feluriţi, trai pe apucate. Unii m-au alungat, alţii mi-au dat pomeni... de mullte ori am fost şi tocmită, am muncit la strâns porumb şi 'cânepă, la bătut fasole, la o batoză cu lioComobillă (dacă mai ştiţi de locomobilă, dacă aţi apucat)... îmi era peste puterii 'să cred că pe liume erau şi iqarnani care nu-1 cunoscuseră pe Mihai, nu fuseseră amestecaţi prin pătăraniile 83- lui, nu ştiau nimic despre tata, ddspre mama, despre bulgaria noastră, (încă nu avusesem a face cu oameni oare ,să nu ne fi cunoslcuit; îmi părea, se vede, că er,a lăsat oamenilor, peste tot, să ştie de noi, să ştie de Mihai ; bănuiam, cel mult, că poate uitaseră — şi mi-a trebuit o grămadă de vreme pînă am dibuit adevărul). Căutam, întâi, să le aduc aminte : cine era tata, cine erta mama, ce-i înlduşmănea şi ce-i ţinea într-acelaşi jug ; le aduceam aminte cum tata îl câştigase la belciuge pe Mihai... cum venise Mihai, cum arăta, cum vorbea ; le aminteam, în orice caz, totdeauna, tuturor, noaptea ^aînd ai noştri au crezut de trei ori la rând că-1 ucisâseră pe Mihai; şi-i înioredinţam că, oricum, eram cu burta la gură de cine ştie cînd, aşa că ai mei or să plătească pentru toate... Povesteam lucrurile aşa cum v-am spus : spre aducere aminte, ca unor oameni care le ştiuiseră, dar le-au uitat ori se prefăceau că uitaseră. Ieşea, pesemne, ceva tare încâlcit, tare fără şir... Puţini încercau să mă înţeleagă, să mă creadă, să mă asculte ca pe-un întreg la minte. Şi puţinii -câţi încercau, se lăsau repede păgubaşi... Cum să fi trecut înaintea lor drept un om eu mintea întreagă ? ! Vedeau ou ce vorbe îmi judecam părinţii şi neamurile, cum le purtam sâmbetele ; vedeau ou oîtă neruşinare îmi dezvăluiam destrăbălările; vedeau şi cum, la anii mei, rămâneam gură-caseă înaintea unor unelte gospodăreşti oricui cunoscute, sau, şi mai rău, nu pricepeam unele cuvinte ştiute oricărui om trăit in lume; .cum să mai fi trecut drept om întreg la minte ?! Până la urmă, vorbeau toţi despre mine, ide faţă ou mine, pricopsindu^mă cu părerea lor drept poredlă şi anume : Zăluda ceea... Nenorocita ceea... Stricata ceea... Proasta ceea... Zărghita ceea.... Altfel, pe atunci, nu m-a chemat. Ce-m.i păsa ? Oriunde mă duceam, poreclele îmi ajungeau inakitc. îmtr-un fel, gândesc, m-oi fi şi mândrit: pe^ai mei, parcă, îi uitaseră toţi, iar eu (Zăluda, Proasta...) eram cunoscută ca un căi breaz. Şi, ţin minte, atunci, un timp, mi-a părut nedrept că lumea îl învăluia pe Mihai într-aoeeaşi uitare ca pe uitaţii mei pezevenchi... La mai mult, nu mă dulcea capul! Dacă eram întrebată cînd anume mi s-a întîmplat ?, cînd mi-am luat lumea-n cap ?, răspundeam, ţin minte, neschimbat : — Ieri... Zilele îmi păreau la fel — şi înaintam spre iarnă ^fără a mai simţi propriu-zis curgerea timpului: ca prinitr-o aimărîtă de zi fără sfârşit; ori noapte — mi-era 'tot una. — Ieri... Spuneam adevărul; îmi părea că spun adevărul. Oamenii o luau drept dovadă in plus a ndbuiniei miele fără leac... Azi, oînld mă gândesc bine, parcă le-aş da şi lor dreptate. Măcar că... y-am spus : nu cred să fi fost chiar nebună. Cînd s-au îngroşat brumele, m-am pomenit în loiouri unde ai mei erau cunoscuţi. (urmare în numărul viitor) Virgil Gheorghiu Umbra Toţi anii albi, un bloc virgin de Păros, Au început în foc de vis, s(ă ardă, Şi-o umbră grea, ca seara lîn chiparos, Deodată îmi crescu, ariergardă. Din vre-un nadir dantesc părea prelinsă-n pantă, Gigantica, nocturnă plantă, Cu flori de wăgăună dintr-un străfund urît ; Să mi-o azvîrl (gîndeam) dulăului de timp, In Acheron s-ajungă, damnată, \pîn-la gît... De-o spintecam cu ochii, mai mult se îmbina. Pîndeam s-o vînd, s-o las să putrezească Lung imăsurată-n ziduri de [bina. Din neagra şerpuire chinezească, Mi-o subţia amiaza-n minutare. Să-i piară pofta rea de apariţii, Pe brînci am ghemuit-o-ntre solstiţii. A evadat lunatecul meu nor, Fugind pe straşini, supt de un alean. De-acolo îmi strigase pădurean : — Dacă mă-ntorc, e pentru-al frunzei dor... Acum e-aici. Stă-ntinsă dinainte, Cu un zăvod puternic şi cuminte... Sonet Cînd răsfoiesc uitatele-mi poeme Cu vechi ritmări, cu voce voalată Aud tonalitatea-ntuneeată Din neguri, ploi, din toamne strînse-n teme. Văd la clavir cu faţă-ndoliată, O mină fără prieteni cum se teme ; Prin hornuri negre parcă iarăşi geme Vîrtej de iarnă grea, însîngerată. Dintr-un amurg de stanţe vestejite, Prives\c cum nestemate-n înflorire Azi scînteiază-n zile 'neumbrite... E-o bucurie, poate amăgire, Că versul meu din vremile cernite, Va sta fundai la noua strălucire ! Strofe adolescente Cînt liceal suind pe sfori de zmeie, Răvaşul tremura de la pămînt; în prag, fugită poate de sub cheie, Credeam că mi-l asculţi cu nasu-n vînt. Cu anotimpul una şi cu pomii. Aveai chemări de ştimă-n eleşteie. Mi se părea că-n ploi de vară gnomii, Te-nfăşurau în benzi de curcubeie. Şi numai în vechi linişti, încleştate Sub ruguri de galactice frunzare, Cuprins de îndrăzneli neexplodate, Alăturea-ţi pluteam, o arătare... Luaţi de apa lunii în şuvoi, Ne-am strîns fără de ţărm, cu-nfrigurare ; Din creştet pînă-n tălpi pătrunse-n noi Săgeata unei stele căzătoare. Ca-ntr-un banchet silvanic de Florar, Simţeam carena nopţii cum se-nclină; In inimi, două cupe de cleştar, Curgea un vin de flăcări şi lumină ! Mărturia Din peşteră ieşiră bărbii adverse-n cerc; Femeile-s cu părul măciucă-n jos de plexuri Cu braţ dactil, pitecii, doi cîte doi, încerc Primara şlefuire pe colţuri de silexuri. Îşi bulbucau spre boltă un ochi încremenit, Căci inu-nvăţară încă, o spaimă \cum se strigă, Cînd dogorind, un pteryx cu tunet din zenit, Schimbă-n vîlvori solare pădurea de ferigă. Nimb rubiniu de cască rotită ţn cădere, Contururi înţelepte în licăriri îşi stinse ; Din miile de gesturi ţintind apropiere, Un singur pas cuminte cu hotărîre-nvinie. Sămînţa de altă lume, imaginea-i înceată, Fraternul arc topindu-l prin trocile adinei, Se anină de mîna isteţului din ceată, Să-i vieţuiască visul, în scrijilat de stînci! Poem Ţinteau cu glonţul urii în fluierele vremii, Să sfarme libertatea şi cîntecul de om. Pistoale şi cravaşe, Lili Marlen şi granguri, Coclitele mantale-a călăilor prin ganguri. La Jiu şi la Doftana, creşteau văpăi de luptă. In negri ani de razii, ochi fulgeră proteste, Şi murmură speranţa în zori cu manifeste... Pădurile de coase au fremătat prin somn, Simţind pîn-la tăişuri că uscăciunea-i domn. Peste carîmb de marşuri se-nfăşura colac, Un paloş, foc şi pară. Mi-l mînuia Novac. Pe-alei în chelicere de zvastici înţepate, Aşteaptă mine-ornic, de partizani plantate. Ilegalist din zămnic mascînd tipografie, Iţi preamăresc curajul în stanţa imea tîrzie ! Pichete-n frigul grevei, păzind-o de trădare, Prin voi pulsează astăzi o inimă-n motoare ! Tot mai aud scrîşnirea sabotoare A cheilor franceze în angrenaj de strung, Eroziunea de nisipuri în pistoane, Pe un bombardier al cruciaţilor nazişti. Voi machizarzi treziţi din ^leşinul sub (rangă Ca să urcaţi pe schela ştreangurilor, Primiţi cununile de mirt ale popoarelor. Soldaţi, ştafete, strecuraţi Prin coridoare de explozii, Telegraf iş ti din .lagărele crimei, Din fermele şi istînele muntene Salvînd un front prin jertfă anonimă, Primiţi ghirlanda marilor eroi. Ci iată, beciurile morţii s-au deschis, Precum a fost prezis De luminosul Lenin. îşi potoli năduful al răzmeriţei 'bucium, Şi descreţită-i slova-n hrisovul vechi de zbucium; în cuvioasă tihnă, se-nclinâ {pe fineţe, Drapele războite şi sparte de sîneţe. în răsărit de soare, iscată-i eră nouă. Privirea-mi simte ziua, şi-a libertăţii rouă. Albastrul ţării noastre hulubi îl împresoară, Cu prietenii îl leagă, si pacea i-o coboară. Ion Pogan Passio beata Iat-o... primăvara ta umblă cu cei cinsprezece ani \pe braţe, cu migdali înfloriţi în zîmbet, cu legendele veşnice ale dragostei. Nu mai întreba unde e, nu mai fărăma ascunzişul potecilor, nu te mai împodobi cu umbre şi lacrimi. Respiră numai pînă-n tainiţile clipei şi va fi ca în beţia atît aşteptată. Respiră şi spune : acum, acum, să fie mereu, acum. Pâsărarul trece. Lumea lui de cîntece o poartă-colivie ca-ntr-o frenetică arcă, peste deluvii, peste prezentele morţi spre marea însămînţare de mîine de mîine. Passio amara începe nimicul, prea 'înaltul, amintirea beţiei urcă spre el ca negurile silvanelor dimineţi. Iată ^colina de sub nici Iun cer pe ea stau turmele treze cu boturi feci şi triste aplecate mereu spre-ntunecata iarbă, mereu spre duhul ei amar. Dănţuitorii-munte s-au oprit din joc şi iarba s-a chircit de 'spaimă şi de frig, aşteaptă turme, jsărută boturi reci şi cînd necunoscute vînturi o leagănă stă trează cu vedenia în visuri jără de sfîrşit. Iarbă sărmană, ai uitat să dormi de cînd cu veghea ta aştepţi sădreacă turmele vieţii, turmele de azi. A fost odată A fost todatâ o vbabă cît o şchioapă ce se-nţepa-n lumină de cîte ori torcea pe fusul ei de vise. Şi mai era un (moş... şi adusese (moşul din răiăritul proaspăt o lină, numai miere şi albă şi {topită în roua cea curată de la munte. Şi se-ndemnau şi baba şi unchieşul la treabă zornică, [aprinsă, el, da să tundă berbecul cel cu [fruntea înmugurită acum iîn primăvara asta, ea, să-şi înnoade firul subţire [ce l-a rupt motanul, jucăuşul, pitit pe dup-un nor, Ptiu, piei de-aici, ibătu-te-ar wintuleţul. Era de zor, să nu-i apuce seara cînd fug cîrlanii-n vale jos la stînă pe unde mişună dulăii mari [de [neguri. Era de zor, să-şi umple traista yeche cu torsuri, cu alesuri, cu năframe, cu feţii cei frumoşi, cu zmăii tari în yrărunchi, cu iezii cucuieţii si icu domniţa {mică a craiului din \marea-%$; -1——- „Ultimul capitol" din „Sub pecetea tainei" de Radu Albala i, ai ghicit poate, mi-a trăsnit prin cap să mă ascund în canatul uşei după perdele cit va ţine tainica vizită. Dacă Lena ar fi refuzat ? De cum o rugai, Lena încuviinţă fără codire şi făcînd mare haz. — Ai să-l cunoşti numaidecît cine e... Voi să mă reţie şi ea la masă, dar cu toată părerea de rău, nu putui primi: mă aşteptau la „Leul şi cîrnatul" Mieluşică şi baronul Flaimuc. Pe seară, mă înfiinţai aşadar, la ora hotărâtă, acasă la Lena Cep-tureanu. . — Ai văzut, îmi zise întinzîndu-mi cu zâmbetul ei fermecător mîna dreaptă pe care o sărutai, înclinîndu-rr.ă în tăcere, ai văzut că nici de rîndul ăsta n-au minţit cărţile lui madam Iuli. In adevăr, trei sînt cavalerii care-mi pică azi în casă pe drum de seară. Itmi căutam un loe unde, văzînd totul, să pot sta cît mai puţin chinuit în canatul uşii, după perdele, cînd Lena adăugă că la urma urmelor ce atîta fereală : puteam foarte bine să iau parte făţiş la primirea oaspeţilor ei. Ţi-am mai spus : din cele ale tagmei de poliţist, se lipise de mine doar duhul bănuielnie şi agerimea minţii. încolo •— mergeam atunci pe patruzeci de ani — eram un desăvârşit om de lume, înfăţişarea asta îngreunîndu-mi, chiar, cîteodată, ducerea la bun sfârşit a unor gingaşe însărcinări. Acum, însă, n-aveam de ce mă teme. Făcătorii de rele — dacă erau cei pe care-i bănuiam — îmi erau ştiuţi, dar nu mă ştiau. Şi apoi, Lena — ai cunoscut-o doar — primea foarte adesea oaspeţi, şi nu numai sîmbătă seara... Feciorul îi pofti să intre, aşeză pe masă poame şi un vin negru vârtos, şi primi porunca să meargă să se culce : stăpîna nu mai avea trebuinţă de dânsul, cafeaua, al cărei dichis — ceşcuiţe, ibricele, spirt — fusese rînduit pe o osebită măsuţă, urmând să o fiarbă şi să o slujească ea însăşi. Din colţul unde îmi trăsesem un jilţ, îndărătul unui paravan, îi priveam. Unul era, fără putinţă de 'tăgadă, dînsul. Potrivit de stat, voinic, avea întipărit pe faţă aerul acela puţin ladonmit pe care-1 întâlneşti la toate mădularele stirpei de Saxa-Coburg, dar în care sclipeau, cu o vioiciune ascunsă, doi ochi negri şi vicleni, străjuind parcă, de-a dreapta şi de-a stînga, precum doi arcaşi pe soclul unei statui, Statua însăşi : nasul, falnic, uriaş, semeţ — nasul lui Nazone. La vremea aceea — trecuse abia de treizeci de ani — obrazul îi era chenăruit de o bărbuţă scurtă, potri- 103 vită din brici care, precum întreaga lui fiinţă atît de populară şi la noi, nu vestea nici pe departe lunga barbă albă purtată mai tîrziu de făptaşul celor mai respingătoare trădări şi felonii. îţi descriu, precum vezi, nişte trăsături pe care desigur le cunoşti, dar o fac pentru a te încredinţa că oaspele Lenei era însăşi icoana însufleţită a Prinţului. Celălalt, aghiotantul, era un tînăr oacheş, de tot frumuşel, cu o ţinută cît se poate de gingaşe ; mişcările lui erau pline de atîta molatecă drăgălăşenie, încît în sufletul meu încolţi, nu ştiu de ce, o bănuială care, atunci cînd în urma unui mic amănunt pe care am să ţi—I destăinui numaidecît, se prefăcu fulgerător în siguranţă, mă cutremură. Stam aşadar şi-i urmăream de după paravan, în vreme ce Lena, cu minunata-i coamă bălaie resfirată pe umerii goi, cînta, mîngîind clapele clavirului, un lied în care, pe stihurile lui Hugo von Hofmannstahl, se depăna, agale şi trist, povestea unui cavaler al veacului de mijloc, îndrăgostit şi trădat de fata unui morar. Mă vei crede sau nu, dar uite, şi acum, după treizeci şi atîţia de ani, cînd din toate acestea n-a mai rămas decît fum, îmi sună liedul acela în urechi. Cei doi ascultau în tăcere. „Prinţul" fuma. Pesemne că aghiotantul, cu care se afla în relaţii foante puţin protocolare — oare cît pot fi de protocolare relaţiile unui suveran cu un aghiotant ce-1 însoţeşte în asemenea poghiazuri ? — i-l ceruse : „Prinţul" alese un măr din pornieră şî i-1 aruncă. Cele două jilţuri erau destul de apropiate, dar fie că fusese prea tare aruncat, fie că îndemînarea mişcărilor tînărului nu era pe măsura drăgălăşeniei lor, mărul îi scăpă din palme. Şi atunci, aseultă-rnă bine, prietene, băiatul, spre a alcătui o piedică în calea poamei ce sta să cadă, în loc să-şi apropie, aşa cum ai face dumneata sau eu, sau orice bărbat, genunchii, şi-i depărta, iar fusta fireşte lipsind, mărul se rostogoli cu zgomot pe podeaua cernită. Cărţile lui madam Iuli dăduseră totuşi greş. Cavalerii pe drum de seară la casa Lenei rămîneau doi. Cel de-al treilea era într-aievea o fermecătoare damă de cruce şi, Doamne, niciodată n-am înţeles mai bine vorba pe care, închinîndu-mă cucernic cu limba în cerul gurii, mi-am spus-o mie însumi atunci : „Fă, Rache, crucea mare, că-i dracul bătrîn". Adică tocmai aşa bătrîn nu era... Şi, înainte de a sorbi iarăşi din cupa de vin, Rache îşi scutură cu părere de rău scrumul în cenuşar. — Degeaba, de la război încoace, chiar cînd o găseşti, Maria Mancini nu mai e ţigarea de frunză de odinioară. Uite cum îi pică scrumul... Şi rămase cîtăva vreme tăcut, ou ochii ţintă la fumul albastru, cău-tînd parcă să desluşească înitr-tosul cine ştie ce tainică şi numai de el văzută arătare. Mă ferii să-i tulbur meditaţia. — Era în vara anului cînd aveam să luăm Plevna, urmă el după o vreme. Mi-1 aduc bine aminte, fiindcă e şi cel dintîi al carierei mele de poliţist. Fusesem chemat la un omor. Ajunşi la faţa locului, în mahalaua Sfinţii Apostoli, cam pe acolo pe unde astăzi se desface, din strada tăiată mai pe urmă şi numită Cazărmii, uliţa Militarilor — o ştii — lăsa- 104 răm trăsurile şi o pornirăm pe jos : plouase mult în zilele şi nopţile din urmă şi nu cutezam să punem caii să înfrunte asprul povîrniş, pe care, uleioasă şi îmbelşugată, clisa îl făcea şi mai primejdios. Ne călăuzea la deal cu un lămpaş, o fetiţă, despre care nu ştiam decît că e neam cu cel ucis şi că venise ea însăşi să ne vestească fărădelegea. In miezul beznei ce ne înconjura, nu se vedea, sîmbure de lumină, decît un nimb rotund care juca încoace şi încolo, domol şi lin, în ritmul paşilor lampadoforei ; de-a stînga lui, căci fetiţa purta lampasul în mîna dreaptă, cam la înălţimea genunchiului, se mişcau, daurite ca într-o miniatură de carte a veacului de mijloc, gleznele şi pulpele ei arămii, cărora sforţarea urcuşului şi scurta alunecare zvîcnită a piciorului desculţ în noroi le vădea parcă anume alcătuirea fără cusur. Coşmelia ce le slujea de adăpost se găsea tocmai pe creastă ; ajunşi acolo, aflarărn întinsă cu faţa în jos, pe o laiţă, o femeie nici tînără, nici bătrînă, cu un cuţit uriaş înfipt în spate. Acum era puţin mai multă lumină şi puteam s-o desluşesc ceva mai lămurit pe fetiţă : în afară de fusta scurtă de cit, înflorită şi înfoiată, mai era îmbrăcată cu o iie pe care, purtat de gîfîitul răsuflării -— emoţie sau numai oboseala urcuşului ? — se cobora şi se urca un şirag de mărgele mari, roşii. Basmaua îi alunecase pe creştet, dezvelindu-i părul negru şi fruntea lată, de sub care sticleau o pereche de ochi uriaşi cu reflexe gălbui, care ar fi fost minunat de frumoşi dacă n-ar fi fost atît de înfricoşător de stranii : aveau într-înşii ceva din duioşia vicleană a pisicii de la care, de altminteri, se împărtăşea întregul ei chip. Să tot fi avut şaisprezece, şaptesprezece ani. Povestea pe care ne-o depănă era scurtă : coborîse la apă şi cînd se înapoiase o găsise pe mama aşa cum o vedeam. Era mama ei bună ? Nu, o culesese numai, de mică, de pe drum, şi o crescuse. Pe părinţii ei adevăraţi nu-i cunoştea. Avea vreun prepus ? Da, s-ar putea să fie ibovnicul bătrînei, care o bănuia că are bani la ciorap. Fu, bineînţeles, pusă la popreală, iar eu nu mai apucai să cunosc sfîrşitul cercetărilor, căci, chiar în toamna aceea aveam să însoţesc, cum ştii, pe S. în străinătate. închipuinduHmă mai apoi cu unul din ipistaţii acelei cercetări, îmi spuse, fără să-l întreb, că îl prinseseră curînd şi pe flăcău, care trăia, după cîte se părea, şi cu fiastra şi cu maştihă^sa ; în ziua omorului, tăiase şi cărase lemne pînă tîrziu seara, chiar la popa de la Sfinţii Apostoli, şi o învinuia de omor pe însăşi ibovnica lui. O puseseră la cazne în beciurile poliţiei, unde ştii bine ce straşnice metode se practicau — umbra răposatului căpitan Costache şi funesta şcoală ce o întemeiase erau departe de a fi pierit o dată cu dînsul. Totul rămase însă zadarnic şi fuseseră nevoiţi s-o lase slobodă, din lipsă de dovezi. Estimp, „Măria Mancini", ţigara de frunză a conului R., ajunsese Ia capăt. Se ridică de pe fotoliu şi se duse să arunce mucul în sobă, în-credinţîndu-mă că nu cunoaşte nimic mai neplăcut decît mirosul de trabuc stins. După cîteva clipe de tăcere, îşi urmă povestirea. 105 — Prins în vălmăşagul treburilor atît de numeroase şi de încîlcite ale meseriei, te las să-ţi închipui cît de curînd am uitat toată această afacere, oare nu era decît o „găinărie" faţă de tîlhărîile mondene, dacă nu tot atît de sîngeroase, oricum mai ucigătoare, în mijlocul cărora mă învîrteam. Mă aflam aşadar într-o iarnă, la un bal, la Sutzu, pentru a mea desfătare, dar — sacerdos in aeternum — mi fără a avea totodată şi misiunea, lesnicioasă de altminteri în acele împrejurări, de a veghea asupra lui S., el însuşi părtaş la sindrofie. Schimbam, destul de sastisit de petrecerea ce se vestea cam searbădă, cîte va vorbe cu unul din oaspeţi, în capătul monumentalei scări duble de onoare, care duce, precum ştii, la catul de sus, cînd privirea îmi fu robită de o apariţie fermecătoare, deosebit de fermecătoare chiar printre atîtea „grandes dames en grande beaute" care umpleau saloanele palatului. Mă izbise graţia ei de regină încă de cînd urca, înitoreîndu-mi spatele, treptele scării dimpotrivă. Acum ajunsese sus, şi puteam s-o văd şi din faţă. Era o femeie oacheşă, foarte tînără şi foarte frumoasă, îmbrăcată şi încălţată cu un gust şi cu o eleganţă desăvîrşită : purta o rochie de brocart greu, de culoarea vişinei putrede, iar gîtul şi-1 împodobise cu o zgărdiţă alcătuită dintr-un întreit şirag de perle. In corsaj, ca o făgăduinţă şi ca o provocare, înflorea, de o culoare aidoma rochiei, un minunat trandafir. Dumnezeule mare ! Un trandafir adevărat, în plină lună a lui ianuarie ? Amănuntul acesta îmi strimtă simţitor cercul întrebărilor : sere calde, în vremea aceea în Bucureşti, nu erau decît două : una a domnitorului, de la Cotroceni, sădită şi îngrijită de grădinarul franţuz al bietului doctor Davila, iar cealaltă a Doamnei XXX care — o, mişelnica arătare de mai deunăzi din strada Clemenţei! — se afla pe atunci în plină tinereţe şi frumuseţe. Fortuna, zicere, îi ajută pe cei cutezători ; tot ea mă ajută, desigur, şi pe mine într-o forfotă ca aceea, s-o găsesc în mai puţin de un sfert de ceas într-un salon şi s-o rog, curtenitor dar hotărît, să mă prezinte frumoasei necunoscute care eram pe deplin încredinţat că nu-i e străină. Ghicisem. Zinca, aşa o chema, era o nepoată a ei de departe, crescută într-un pension din Elveţia şi pe care o sprijinea acum să-şi facă intrarea în lume. Te rog, scumpul meu prieten, să nu mă întrebi cum s-a petrecut în noaptea aceea. Am auzit mai tîrziu, de la alţii, că, aşa cum îţi spuneam, balul acela a fost unul din cele mai izbutite de la Sutzu. Cît despre mine, trăsnetul mă lovise în plin. Farmecul chipului şi al trupului Zincăi nu era întrecut decît de glasul ei care, orice ar fi rostit, suna a dezmierdare, sau poate de duhul ei scînteietor, aflat la largul său mai cu seamă cînd vorbea franţuzeşte, limbă căreia îi cunoştea cele mai ascunse subţirimi şi cele mai alese dichisuri. Am dansat împreună toată noaptea, împreună am golit nenumărate cupe de şampanie şi în revărsat de zori am plecat împreună la mine acasă, în Caimata. Ştii că n-am fost uşe de biserică; ei bine, din atîtea păsări măiestre, de zi şi de noapte, doamne de lume şi breslaşe sau chiar staroste ale iubirii, domniţe sau 106 ţigănci de la zid — femei de toată mîna, cîte au poposit o clipă mai mult sau mai puţin fugară în iatacul meu de holtei, n-am cunoscut copilă mai sfioasă şi ibovnică mai pătimaşă, fată mai feciorelnică şi născoci-toare de mai drăceşti năstruşnicii decît în dimineaţa aceea de neuitat. Părea că visez treaz, şi cu adevărat visam, căci tîrziu către amiază, iată ce mi se năzări. Ciugulise nişte stafide dintr-o tipsie aşezată în fundul încăperii şi se îndrepta către mine : bizuindu-se doar pe podoabele firii, nu păstrase pe dînsa, din cele alcătuite de iscusinţa omului, decît numai zgărdiţa de perle de pe gît. Şi cum o priveam cu ochii mijiţi şi cum înainta agale şi lin şi legănat, despuiată, desculţă şi desăvîrşită ca o trupişte însufleţită, pupilele îi sticliră a pisică, iar zgărdiţa se făcu din albă roşie, pentru ca apoi, cînd se apropie de tot, cele trei şiraguri de perle să nu mai fie decît trei şiraguri de bube rotunde, mustind de puroi. Dintr-o săritură eram în picioare. Vedenia pierise. în schimbul ei însă. atunci, în lumina spelbă ce, răzbind prin perdele, o hotărîse să-mi îngăduie să sting lămpile, pe care, cit mai multe, le dorise necontenit aprinse, în schimbul acelei vedenii, zic, îşi făcu loc în mintea mea o alta, căreia atunci cînd, nu aşa de mult, şi într-o lumină asemănătoare, mi se înfăţişase întîi, nu-i dădusem nici o însemnătate. Nu se lăsă mult rugată şi-mi destăinui totul. Doamna XXX cumpărase locurile din dealul Militarilor. Venind o dată să supravegheze salahorii şi zidarii care făceau meremetul caselor, o zărise, o luase cu dînsa, apoi la dînsa, apoi, după ce o spălă, o îmbrăcă şi o încălţă, pe lîngă dînsa. O ţinuse într-adevăr şi într-un pension la Lausanne, unde căpătase bună procopseală de carte franţuzească şi deprinsese cît se poate de bine, aşa cum însumi mă încredinţasem, hristoitia. Era limpede acum pentru mine că duioşia ce i-o arăta înalta doamnă nu era străină de apucăturile alături de fire cărora, aşijderi tuturor celorlalte desfătări .ale lumii acesteia, nu le punea nici un fel de frîu. Lăsai neadîncită această bănuială, căci ea se înfăţişa însoţită de o alta, mult mai straşnică şi mai cu primejdie pentru însăşi Zinca. Şi, de ce să n-o spun, eram gata, la ceasul acela, să fac orice pentru ea ca s-o mîntui. O întrebai cînd s-a întors din Elveţia şi pe ce cale. Răspunsul căzu îngrozitor de limpede : venise, cu trenul fireşte — legătura cu drumul de fier austriac tocmai se făcuse — săptămîna trecută, căci Doamna XXX ţinute mult s-o însoţească la Bobotează, ca s-o zărească Vodă cînd o zvîrli crucea în gîrlă. Iar eu ştiam că tocmai în acea săptămîna, într-un pat vagon al Expresului, numaidecît după Viena, o nemţoaică bătrînă şi bogată care călătorea singură, fusese găsită ucisă, cu un cuţit uriaş înfipt în spate ; făptaşul, care o prădase de toate giuvaerioa-lele, nu putuse fi, încă, dat în vileag. Şi mai ştiam de asemenea că tot de o săptămîna se află oaspe al Bucureştilor — ospeţie al cărei rost îi desluşeam acum — vestitul domn La Glanette din Paris, as al poliţiei de trenuri şi copoi de frunte al haitei care, încet dar cu temei, adulmeca urmele hoţilor de giuvaeruri. N-am întrebat prea multe, fiindcă deşi 107 ştiam, nu voiam să ştiu mai mult. Aş dori să mă înţelegi. Era^ pentru întîiaşi dată cînd simţeam limpede că îmi calc jurămîntul — şi, în îndelungata mea carieră a fost, cu tot ce a tras după sine, şi singura. In aceeaşi după-amiază am trecut pe la Duschek. Am nimicit toate fotografiile ei de la bal, cu clişeu cu tot, mai puţin una, pe care într-o clipă de nebăgare de seamă, mi-am strecurat-o. hoţeşte în buzunar. Cîteva -ceasuri mai tîrziu eram la gară şi însoţeam apoi pînă la graniţă o gingaşă copilă bălaie, îmbrăcată în grele văluri cernite. Cînd să iau trenul de întors, cine crezi să se urcă împreună cu mine în vagon, chiar acolo, în gara Predeal ? Confratele meu, domnul La Glanette, cu care ani băut o sticluţă de vin în birtul pe roate, vorbind de toate şi de nimic. La Ploieşti a coborît şi de atunci nu l-am mai văzut, după cum tot de atunci, de la Ploieşti, n-am mai văzut, pînă în seara de azi, nici fotografia ce cu atîta mărinimie, scumpe prieten, mi-ai dăruit. Rache se opri din povestit şi, dînd deoparte perdeaua, îmi întoarse spatele şi privi îndelung pe geam, trăgînd cu nesaţ în piept aerul îmbălsămat al nopţii de vară. — Dacă era într-adevăr ea, o vedeam aşadar din nou atunci, la Lena Ceptureanu, după mai bine de zece ani... O vedeam din nou aievea, căci în vis o văzusem chiar mai des, poate, decît aş fi dorit. Şi tot de atîtea ori, înştiinţat de oamenii mei din străinătate, îi dădusem pe ascuns, dar sigur, veste să se pună la adăpost, zădărnicind chiar într-un rînd, în ultima clipă, arestarea ei, printr-un act de deces măsluit. Dar asta e altă poveste... Dumnezeu să mă ierte pentru toate tîlhăriile şi fărădelegile pe care, neîmpiedicîndu-le, le-am ajutat ■— şi, dacă Regina inimii mele va fi fost într-adevăr una şi aceeaşi cu Regina nelegiuitelor „albine", mă va ierta cu siguranţă, căci mult am iubit... Şi Rache îşi făcu, cucernic, semnul crucii. —- Acum, urmă el, Lena îşi cînta mai departe liedul, iar eu mă frămîntam cum să ies din încurcătura în care singur mă băgasem. S-ar fi putut ca „aghiotantul" să 'fie, aşa cum bănuiam, însăşi Regina, iar aceasta s-ar fi putut să fie — aveam acum prilejul să-mi spulber orice urmă de îndoială — Zinca. Cît despre „Ferdinand", s-ar fi putut să fie răufăcătorul pe care-1 bănuiam, după cum, dacă „aghiotantul" era într-adevăr Regina, s-ar fi putut tot atît de bine să fie Prinţul însuşi, şi n-ar fi fost cel dintîi idin stirpea lui amestecat, cu sau fără voie, în drăceasca urzeală a cutezătoarelor „albine". Hotărîi, aşadar, să calc în străchini. Cînd Lena îşi încheie cîntecul şi „Prinţul" se ridică să-i sărute mîna, ieşii de după paravanul îndărătul căruia mă adăpostisem şi, mărturisindu-mi admiraţia faţă de măiestria gazdei noastre, îmi cerui iertare că am stat astfel ascuns şi că mă prezint singur. Biata Lena rămăsese înlemnită. Aşa cum mă aşteptam, se arătară încîntaţi de cunoştinţă — îmi rostisem numele întreg şi cît se poate de răspicat — şi nespus de mîhniţi că multele treburi nu-i iartă să mai 108 rămînă nici măcar o mică de ceas într-o atît de aleasă "tovărăşie. Şi într-adevăr, în cîteva clipe încinseseră după dînşii poarta grădinii. Mă grăbii să ies şi eu, ca să-i opresc pe cei doi ipistaţi ai mei să-i urmărească. Că, oricare ar fi fost adevărata lor identitate, n-aveau să se mai întoarcă niciodată, eram încredinţat ; ceea ce nu bănuiam însă atunci, a fost că de la vremea aceea au încetat cu desăvîrşire hoţiile de giuvaeri-cale şi nimeni, niciodată, n-a mai auzit vorbindu-se nici de „stup", nici de „albine" şi nici de „Regina" lor. Unul din oamenii mei mi-a împărtăşit odată vestea ce-o aflase, precum că temuta căpetenie de hoţi s-ar fi călugărit, şi anume în asprul cin monahicesc al carmelitelor desculţe, la cutare mînăstire din Spania. M-au purtat într-un rînd treburile pe acolo şi mi-ar fi fost lesne poate chiar să o răpesc şi, măcar moartă, precum Armând de Montriveaux din „Histoire des treize" pe ducesa de Langeais, să o mai sărut o dată, căci încă o mai iubeam. Am ocolit însă cu dinadinsul mînăstirea şi, o dată cu aceasta, însăşi ispita de a o vedea. Peste toată această plclă roşie [se lasă, grea, o perdea neagră. Dacă mai sînt pe lume, ce iş-au făcut ea şi 'el, 'nu ştiu şi nu se va afla, cred, niciodată. Sînt lucruri ticluite să rămînă pentru totdeauna >— de veci <—• sub pecetea taineil. 1) începuibufl şi sfinţitul, euiese ou caractere cursive, strat ale textalui original, finalul idiin „S'ub pecetea tainei", poveslfcnea neierrainată a iuii Maitai I. Caragiale. 109 Duiliii Zamîirescu, poet de Ion Negoiţescu ascut în 1850, perioada marei creaţii lirice a lui Eminescu |se situează între 1870—1880, adică Ha vîrsta cînd adolescenţa mai trimite tinereţii înflăcărările ei virginale. Personalitatea morală şi artistică a poetului e deplin conturată în poeme ca Epigonii {Eminescu are douăzeci de ani), Egipetul — cu fundalul său Diorama — (la douăzeci şi doi de ani), Lacul (la douăzeci şi sase), De cîte ori, iubito (la douăzeci şi nouă), O, mamă (la treizeci). Abia cu patru ani mai ttînăr decît autorul Odei in metru antic, Macedonski se formează mult mai lent şi într-un univers de forme irreult mai complexe, chiar oontradiotoriu. 'Romantismului vizionar şi absolut al lui Eminescu el nu se mulţumeşte să-i opună un romantism exclusiv moral, structurat optimist ce între Noaptea de Ianuarie şi Noaptea de August, pe traiectoria unui sfert de veac, acoperă răbufnirile resentimentului (Ură, RăsmeMţa morţilor, Visul fatal) atît de specifice lirismului său prin patosul cristalizat final în Sonetul puterii (1919); ci şi diferite alte modalităţi artistice, care îl distanţează istorie de rivalul do la Convorbiri şi de la Timpul, apropiin-du-1 oorasideriabil de noi, modalităţi circumscrise de poemele parnasiene — de la Neron (1882) la Vasul (1900), desăvîrşindu^se în Ospăţul lui Pentaur şi arunoînd reflexe asupra Sonetului nestematelor din 1919 ; ori poemele neoromantice, în fina tonalitate minoră, 'melancolie aibmosferiaa/te Şi sentimentale, ide la Intîiiul vînt de toamnă (1880) la Romanţa frunzei de chiparos (1916), cuprinsând Stuful de liliac, Intre frunze şi Prietenie apusă; apoi poemele sadice, cu exacerbarea sen-suală şi fulgerările violenţei, de la Nebunul din Golia (1882) la Imnul la Satan (1901), trecând prin Stepa, Faunul, timbra de dincolo de Styx, Lui Cetalo Pol şi cielul Idilelor brutale; şi în fine poemele solare, alcătuind în lirismul miaceidonskian o adevărată zonă a extazului roz şi poate cea mai autentică expresie a sa, iniţiată de memorabilul vers „Clar azur şi soare de-aur este intona mea toată", din Perihelie {1886), strălucind puternic în Noaptea dc Mai, Pe balta clară, Noaptea de Decembrie, Lewki şiEpoda de aur, pentru a se împlini în delicate şi înfrăgeziite Rondeluri (1916—1920). Jja rândul său cu puţini ani mai tînăr decît patronul Literatorului, se poate spune că prin cele patru decenii de activitate 'literară paralelă, Duiiiu Zamfireseu etate, dealunigul întregei lui cariere, contemporanul Mi Macedonski. 110 Şi totuşi, chiar în poeziile sale de nuanţă epigoniică, ori cele străbătute de un lirism retrograd, fruct al sensibilităţii unei epaoi anterioare magis-trukiii trădat, el se leagă dan punct de vedere istoric de poezia mai nouă, samanatoristo-ttraditionalisita, căci ajunge să facă figură comună cu un Iosif, un Goga, un Topânceianu; pentru ea, pe de altă parte, depăşind momentul rnacedonskian, dar profitând de orizonturile estetice deschise de Literatorul, să descopere zone lirice pe oare şi le vor apropria mai tîrziu un. Adrian Maniu sau Ion iVinea. Iar dacă, dincolo de acest caleidoscop al vârstelor, al generaţiilor care se suprapun, se întretaie sau se despart, poezia lui Duiliu Z^mtriiresicu se iiden-ititfiică în .cele din urmă cu simţământul liric ce o individualizează, — bogăţia confluenţelor, ca şi filtrarea înceată şi avară a sensibilităţilor propriii, merită să fie elucidate şi puse în valoare. în 1880, aşaidlar, anul de apariţie a Literatorului, cînd poezia lud. Mace-donskd intra în faza cu adevărat creatoare, desivăluindu-tşi origtaaliitaitea profundă şi cînd poezia lui Eminescu îşi încheia de fapt mesajul în plângerea luatr&lă a versurilor din O, mamă, Duiliu Zarafiresieu debutează în noua revistă au poemul de inspiraţie dulceag romantică Levante şi Calavryta. Nu numai amorul frumoasei zantiote cu indigenul Levarate Hayeinthus şi cu englezul Sir Hoowiardis, ca şi drama ce se iscă, sînt de o tristă banalitate, însă versurile (mânuite altminteri cu o siguranţă de-a dreptul arogantă) trimit la Eminescu, cel oare pătrunsese încă de pe atunci în conştiinţa publică, la Macedonski — cel în fecundă devenire —, ori ia Balinltineanu şi Alecsandri, „clasicii" acelui timp, -totul într-un amestec cu. atît mai semnificativ, cu cîrt aceste versuri au afectarea şi limpezimea ce vor rămîne trăsături specifice poeziei lui Duiliu Zam-firescu. Tonalitatea generală a poemului, pe Care un poet din zilele noastre ar salva-o prin strecurarea în idilic a unei secrete ironii, dar căruia nu i se poate tăgădui dezinvoltura tinerească a versificării, e aceasta: Missolonghi, unde-j vremea cînd pe zidurile tale Suriizând mureau toţi grecia ca eroii din poveşti: ? Boliinitmeanu, Alecsandri, Eminescu şi Macedonsiki îşi însitrună laolaltă corzile, nu însă pentru a scoate din liră un sunet nou şi mai amplu ci spre a cînta ceea oe e propriu fiecăruia în parte, adică suspinele sensual edulcorate, emoţia drăgălaşă în faţa priveliştilor nalturii, anii şi veacurile îngrămădite retoric, cultul vinii al lui Byiroin. In împletirea de muzici prea bine cunoscute, Ailecsandri se confundă fie cu Bolinltineanu (aitmosferă levantin zâmbitoare ; adolescente grece invitate să contemple exttincţia razelor aurii, ce se furişează „voios" printre „Hungii gene de nori"), fie cu Emimesou (atmosfera devine feeric romantiică : arcade negre, candele ce imită floarea de nufăr şi seînteiiază cu miile, razele pierzînidu-se în noaptea obscură, ca „năbuşite, tainicii şoapte"). Ca şi la autorul lui Făt-Frumos din tel şi al Strigoilor, psihologia eroului romantic uneşte simţirea naiv populară cu rătăcirea somnambulică (tăcut şi singuratic, amantul răzbunător trece prin sălile scufundate în pacea nopţii, întreabă larqpele stinse, vorbeşte zidurilor mute, cercetează uşiile, simţind, la orice mişcare, „inima cum îi bate", „sufletul cum îi tresare"), nu fără a contraste, cu tipul sport iv-bucolic rnacedonskian. deopotrivă prezent (frumosul lopătar fără goii, pe care valul îl poartă pe braţul său legănător), chiar cu o aluzie parcă la apriga sen-sualitaite a grecilor fremătători de tinereţe şi înabuniţi de pofte, din poezia viitoare a lui Macedonsiki („Eşti ik-uimos, dar n-ai viaţia ce-m oricare grec trăieşte"). Imaginaţia lasciv rafinată a autorului Ospăţului lui Pcntaur 111 şi ai Bucolicei unde dmsinuî.ndu-se în deoonartiiivdsmul Egipetuiui : Sub o boltă-noondeiată cu lungi litere arabe, Unde aurul se leagă cu granitul african, Unde stau, eşiţi din ziduri, sfdnoşii dOTmitînd pe labe, Ce port vase de-allabastru, stâlpi cu capiteluri albe... sau prefionduHse în umbrele roze ale orientului de suavităţi din Florile Bosforului : Seara, de-ar trăi pe lume într-o gingaşă făptură, N-ar avea un odhi mai lânced, o mai rumenită gură... Această întilniire a poeţilor, în versurile sale dintâi, nu constituie la Duiiiliu Zamfiirescu doar un fenomen al vârstei, caracteristic personalităţii ce se caută şi se formează bînd neota-rurd de lalţii pregătite. în adevăr, dacă activitatea lui poetică păstrează neîntrerupt urme ale frecventării lui Bo-linbineanu şi Eminescu, dacă apropierea în timp de Macedonski se dovedeşte pururi contagioasă ; dacă în versurile sale se poate recunoaşte glasul lui Coşbuc, al lui losif sau al lui An-ghel, aceste versuri filtrează mereu esenţe diverse (diintre care unele de el însuşi descoperite şi abia de alţii, apoi, valorificate) — nu numai în căutarea de sine, în năzuinţa spre un sunet propriu, ci mad cu seamă în explorarea tainică a poeziei. Maniera sa dliaisoizantă şi răcoros academică, distilarea precaută a simţămintelor, se observă încă din ceasul debutului şi nu vor fd nici eînid depăşite ; aşa cum niciodată lirismul zamfiirescian, autentic şi viu, nu se va turna în tipar sonor propriu. Ou toate acestea, Duiliu Zamfirescu, precursor al lud Goga, al lui Topîtxeanu, ori chiar al lui Matei Garagialle şi Ion Barbu,. reuşeşte, să descopere pînă ia sfârşit, în jocul esenţelor, în filtrarea lor -preţioasă şi elegantă, poezia. In cazul său, oorafluen-ţeie poetice trebuie deoi considerate nu numai prin prizma genezei lirismului, a evoluţiei sale, a contribuţiei melodicei străine la organizarea acordurilor noi şi originale ; analiza lor nu trebuie să unmeze neapărat li.nda de dezvoltare formală a poeziei lui Duiiliu Zamfirescu, nici în ordinea tehnică, nici în privinţa structurii sensibile adînioi. De astă dată, alături de procesul de purificare şi autonomizare a lirismului, problema confluenţelor prezintă- interes, în afară de explicarea fenomenului poetic dat, -pentru înţelegerea poeziei în sine, a jocului ei de virtualităţi. Problema lirismului zaimfirescian. se poate în definitiv rezolva prin însăşi analiza dhintesenţei poetice, independent de sensul evolutiv al diverselor forme ale, lirismului românesc, ce apar şi trăiesc efemer în cadrul operei lui Duiliu Zamfirescu. In căutarea, în sens obiectiv, a poeziei, el se arată interesat în primul rînd de formele lăuntrice pure, în diversitatea lor; iar pe marginea căutărilor sale se dezvoltă, fără să se turbure, proprda sa sensibilitate artistică. Iată de ce, în epoca de intensă frământare interioară, de edhivalări majore şi noi echilibruit spirituale, atunci când Eminescu şi Macedonski vărsjau în magma nrzîndă focurile lor sensibile, Duiiliu Zamfirescu se înfăţişează ca un experimentator fin, nu lipsit de morgă, un amator oare ascunde pe artistul autentic şi un diletant superior, pe care muzele nu pregetă să-l consacre. Invocarea lunii (La lună) e pentru poet ocazia de a emdnescianiza în cuprinderea generoasă a versului de 16 (15) silabe, cu tălăzuirea sa gravă — şi limpede aici —, voluptuos ostenitoare : Lună, asitră plutitoare pe văzduhurile line... Flăcări misterioase întreţin oombus-rtiunea de gîhiiaţă, aura letală a „-galbenei" şi ,;gîniditoarei" astre, oare răsărind peste ape, pluteşte în noapte ca în „pnopriu-i vis". în langAle spaţii, în care, nevăzute, înaintează „siaole cu iluzii moarte", s-iau adunat, ca într-un ci'miitdr al timpului istoric, veacurile apuse : Plin e cosmosul de vremuri grămădite în trecut... Jallea universală ia conerefeţă de cor funebru : Win e cosmosul de glasuri plângătoare în pusitiu. Haosul fiind străbătut de o „lungă simfonie de durere" — imagine schopen-hauerian-eminesiciană. Oa în Luceafărul apoi, lumina selenară învăluie cu magia ei dragostea o clipă fericită a celor doi tineri de pe pămîmlt: Fost-a fost un timp odată cînd pe marginea pădurii Nod şedeam cătinel în faţă-ţi ochii ■galeşi, urma gurii ; Şi-am simţit-o cum se cerne blânda ta cerească rază Şi din ochii tăi de astru în ai ei se furişează Aprinizînd misterioase doruri de necunoscut. în Versuri heterometre albe e amintit chiar luceafărul, a cărui rază pătrunde prin neguri interstelare : ... Cum vine prin desele negure O rază din stinsul luceafăr... Dar muzica celebrului poem o vom regăsi abila în Fiica haosului, întinsă imitaţie eminesciană, -ou rolurile inversate, căci de astă dată un tînăr pământean, descendent al împăratului Tnaian, se îndrăgosteşte — vis nebun — de o femede-stea, cu existenţă hbo- nică. începutul, urmînd tradiţia poveştilor, e ca în model („>A fost odată un voinic/Coborâtor din gintă veche"); ponfcratul cinegetic al noului Făt-Fru-mos dezvăluie contradicţia, nu fără accent nostalgic, dintre plăcerile lumii acesteia şi idealul nepămîntesc: Cînd se pornea la vânătoare Cu şoimi aduşi de prin străini, Ţipau vulitandi la izvoare Şi puii de prin vizuini, Şi dau năvală neam de neamuri Prin văgăunile adânci : Vînaitul uşurel prin ramuri Iar vulturii pe vârf de stânci. Şi rămîneau să-i stea în oale Doar băetanele din sat. Dar nu-i ardea Măriei Sale De un asemenea vînat. Bineînţeles, fiindcă pe Măria Sa îl ispiteşte o pajură cu chip de zmeu, care îl cheamă să coboare în fîntîna unde stă ascunsă femeia sMerică. Şi astfel: „Pomi voinicul fără teamă / Lăsîndu-şi cal şi vînătoare"... „Şi' merse azi şi merse mâni / Şi merse vreme îndelungă"... Ajuns la. palatul din materie astrală al fiinţei râvnite : Sdlipeau tavanele, cuminte, Din raza gemelor albasitre, Ce mii de veacuri înainte Se întrupaseră din astire ; Şi luminau, căzând în joc, Oglinda unui lac feeric, Ce răs£rîngea săgeţi de foc în depărtatul întuneric. Deasupra limpedelui lac Cădeau din bolta de lumină Pletoase ramuri de copac Şi vrejuri lungi de gdsommă... el o descoperă dormind pe un pat meteoric : S — Viaţa Românească 113 0 stea, aprinsă in zenit, Şi coborâtă, virginală, iPe-un fund de pat îndhipuit De Auroră boreală... în turburele ei somn de fată mare, frumoasa, care e „imai mullt idee" decît fiinţă aevea, visează plete bălane de flăcăi, căci trage încă, din firea-i de femeie „năravul primului păcat". La -atingerea flăcăului de viţă crăiască ea învie şi tinerii îşi destădnulese unul altuia amorul. Fata e însă din lumea eterurilor veşnice (cînd s-a rupt din soare, în- învîrtiirea lui prin haos, pământul a prins-o şi a boltit — în el, „spre lung repaos"): „Sînt o imagine de stea/Inmewmînitată înitr-o minte" — îi mărturiseşte şi continuă să se exprime la modul idealist: „,Tu eşti de-acum nemuritor / Căci eşti de-a-pururea în mine". Cu „tristă înţelepciune" apoi, femeia-nstea îşi îndeamnă mirele să se întoarcă pe tărâmul vieţii şi al luminii", de unde să revină doar dacă va alege, după adâncă chibzuinţă, în schimbul naturii binecuvântate de razele soarelui, subpământeană ei idealitate. Drumul întoarcerii pe pământ e dantesc : ... Era o noapte de mormânt, Un oMn de iad îngrozitor, In care bezna se simţea Greoaie apăsând pe minte, Şi despărtind ca o perdea Ce e, de ce-a fost înainte. ... Cînd da-^n urcuş cărarea grea, Fugea pietrişul de pe prund ; De cobora, i se părea Că valea nu mad are fund. ... Şi câteodată ste pe loc. 1 se părea că-i dese-n cale Un năzdrăvan de dobitoc Ce se-nohdna Măriei Sale, 114 Puntându-şi ochii pe-o tipsie In labele de dinainte, Şi-n locul lor, în scăfârlie, Cresicî:ndu-i oîte-un -colţ de dinte. Afară, scăpat de tenebrele şi viziunile înfiricoşetoare ale adâncului, beat de soare, de priveliştea văilor verzi, de cînite-cul păsărilor, ce aprinde în el dorurile de sânge ale lumii vii (lira iui Duiliu Zamfirescu vibrează acum în consonanţa propriei lui simţiri : ... De-asupra lor, mai sus, mai sus, Ţipau cu glasul argintiu, Mergând în unghiuri spre apus, Poeţii şesului pustiu...) visătorul orai se închină pocăit naturii, pe cînd fate-istea rămâne „în fund de peşteri sau în haos/Icoană scoasă dlin poveşti, / „A frumuseţii în repaos"..., adică pe tărâmul alegoric al mumelor goetheeine, al plăzmuirilor benefic ideale. Constituind doar un simplu exerciţiu pe marginea Luceafărului, aceste versuri se lasă descifrate însă ca alegorie a concepţiei poetice a lui Duiliu Zamfirescu, în contrast ou ideea poeziei la Eminescu. Romantic din linia lui Schelling, autorul Sărmanul Dionis şi al Dioramei se simte atras de mituri ca puteri cognitive, obscuritatea lor garantând integritatea adevărului misterios pe care îl ascund. Asemenea sfântului Antonliu ispitit de fantasmele trimise de diavol, Eminescu e tentat de idealismul kantian sub forma reducerii magice a timpului şi spaţiului, de viziunile vârstei de aur, ale tărâmului morţii feerice, ale Daciei primordiale scufundate sub oceanul de ghiaţă. Pentru Duiliu Zamfirescu, dimpotrivă, poezia consemnează armonia dintre vibraţiile sufletului şi natura aşa cum e ea dată şi cunoscută cu ochii de toate zilele. Lirismul este, pentru autorul Fiicei haosului, o stare de bucurie firească, de cuminte voluptate, momentul suprem în care omul acceptă na- tuna ca un dar şi simţirea, calmă şi înviorată, devine izvor cristalin al spiritului. Şi totuşi, Duiliu Zaraffimescu va fi mereu sedus de imaiginile, de muzica lui Eminescu, şi — ca amator de fonme Lirice diferite — va pastişa elegant şi fad, cu surprdnzătoane adecvare, sublunarele melancolii eminesciene, dorul pustietăţilor acvatice, în Pribegii („Luna varsă din înalturi clara ei melancolie"... ; „Un norod în-'treg se duce pe pustietăţi de ape"...), — atingând încă o dată înalta treaptă a meditaţiei Brico-senfenenitaie pure a lui Eminescu din Sonete, din Coborârea apelor : în fund de peşteri picură de veacuri Tăcute laorămi ce mereu se mână Spre albele misterioase lacuri Şi din adâncul lor răsar fântână. (Preludiu) Ou o posteritate creatoare extrem de redusă, Eminescu face parte din seria poeziei noastre care comunică, de la un poet la altul, prin plasma gândirii şi nu prin înaripările fiorului liric. Legat, în cadrul lirismului românesc, în primul rînd de Helitalde Rădu-lescu (din al cărui vizicnariam coboară) şi apoi de filozofia morală a lui Gr. Alexandrescu, el va transmite nota meditaţiilor alexandresciene unui Mitai Săuilescu şi, tîrziu de tot, va lăsa substanţa heliiadescă să se oglindească în opera lui Lucia Blaga. Bolin-tineanu, socotit poetul cel mai desuet ■al liiiteraiturii noastre, e în schimb din seria Mrismului inflOrescent, cu bogată positeriitaite, substanţa lui sensibilă fiind preluată de Macedonski şi transmisă mai' departe apoi de acesta lui Angliei, lui Peltică, lui FiMat. Asitfel se explică de ce, în mod paradoxal, versurile bo-linitindBlanite ate lui Duiliu Zîamffirescu trtailt la moderni, iar cele sorise de el sub soarele mecedonsMan pot duce cîteoidată înapoi, la însoritele ţărmuri ale poeziei lui Bolintineanu. De la imaginile care surprind pe Don Juan în meditaţie duflciferă : „Pri-virea-i lină doarme la umbră de lungi gene / Iar corpul său molatic se odih-neşte-aleme", ori — cu indiscreţie — în florală desfătare: „De oîite ori gă-sindu-i chiar rumenele zori / Nu i-a udat cu rouă ca şi pe două flori" (Juan) — Ila intonaţia jelanică şi cu izbucniri paitettice, asemenea celor din Conrad, unde pe marginea caducităţii istoriei, a gloriei oîştigaite prin putere şi consfinţite prin monumente, omul este apostrofat cu duritate: „Atunci ce vrei tu, simbol, însufleţit pe-o zi,/ Pre'diesIMinat de fire a fi şi-a nu mai fi" (In ruine), Biolinitineanu e mereu prezent cu simplisimele dar şi cu purităţile lui. Atât filozofia cît şi melosul său bland-nostalgic se topesc în transparenţele simţirii' lui Duiliu Zamfi-resou, spre a reapare la nivelul metaforelor lui Ion KMat: Timp ! Burete plin cu suoul care-aduce pacea minţii ! De-as puitea să-ţi umplu porii cu veninul suferfeţii. (La bal mascat) Filtrat prin dulcele ton linie al lui Bolintineanu, amarul exiistăril întru moarte se lasă gustat nu numai în amăgirea senină a strofelor piflflatiene, dar şi în înopibarea hieratică a plângerilor lui Matei Oaraigiaie : ..........Ce-mi pasă de tinereţea mea Cînd port fără de voie în pieptu-mi o ruină, De dor, de suferinţă, de-iaimără-ciune plină ? ...........Cînd văd că fiecare Născîwdu-ise-şi începe un cîntec de-ngropare, Cînd ştiu că-^i dat să fie viaţa pe păimtnt, 115 Al fericirii noastre cel mai adine mormânt, Cînd şi pe poanta vieţii ca şi pe-a morţii poartă S-a soris ou slove negre aceeaşi vorbă moarte... (Djaii) Şi niciodată Pillat n-a cunoscut un ton mai- suav,, ca în aceste versuri ale ilui Duiiliu Zamfirescu, ce par a fi scrise de Bolnltineanu : în lumea-ţi ideală vin blânzii sunători Să cânte împrejuru-ţi din harfe nevăzute... (Fragment) Apropiindu-'se prin plămădirea însăşi a sensibilităţii de orizonturile şi dlimele cântate de autorul Macedonene lor, Duiiliu Zamfiireseu a fost in mod firesc atras de temperamentul şi viziunile bucolice ale contemporanului şi magistrului său de o clipă, Macedonski. Ponderea sa ambiţioasă, ca şi armonia lăuntrică împinsă :1a pedanterie şi chiar suficienţă, l-au ţinut însă departe de fantasmagoriile, de dondhilhotismul sensorial, de contradicţiile scump plătite ale generosului şef de şcoală şi emul. Din această cauză, zona macedonsikiană a operei poetice a lui Duiliu ZamUrescu e alcătuită îndeosebi din versuri care răsfrâng o natură fericită, beată de frumuseţea propriei existenţe, într-un decor clasicizant, în care exotismul Mediteranei se converteşte la familiaritatea peisajului autohton : transpuşi în Dacia secolului 19, păstorii poeziei antice îşi păstrează aerul cel mai natural (în Noaptea de Mal ei sînt „feţi frumoşi culcaţi pe iarbă izbinidu-se cu portocale"). Desigur, voluptăţile misterioase, care dau o notă de nervozitate optimismului lui Macedonski, erau tot atit de străine lirismului zamfiirescian, ca şi melancolia şi vraja somnolară a versurilor lui Eminescu ; ambele confluenţe îşi păstrează înBă şi îşi confirmă prin aceasta intreaga samniificaţie. Asemenea poetului Nopţii de Februarie, ceva mai târziu, DuiMu Zamfirescu versifică degradările amorului in Harpista, iar ân Cîinele Nizamuiui asprimea naturii e văzută cu acelaşi ochi crud, notată cu acelaşi condei muiat in apa tare a natunaUsmului-: „Era o iarnă surdă cu-n ger omorâtor, / Mureau şi cai şi oamenii Înmormântaţi de vânturi, / Şi-i Însoţeau la groapă, cu tristele lor cânturi, / Un stol de corbi sălbatici, tovarăşi de omor" (la Macedonski, o iartmosferă încărcată de sexualitate : „Viscolea cumplit afară, şi era o noapte sumbră / Se ghiceau plutind prin colţuri bestiale năzuinţi"). Şi Dezgustul -tânărului debutant de la Literatorul, în stilul despuiat naturalist, ce dezvăluie cu brutalitate simţirea încă romantică, se arată tot maicedons-kian, dar fără patosul urii, fără setea de răzbunare a maestrului rival. Distilat macedonslkdan fiind apoi simbolul Criniil-ui, care răsare „neînţeles şi „regesc" pe o stâncă de pe Palatin, cu rădăcinile înfipte în pământ, cu floriile Înălţate „în ideal", spre nedumerirea trecătorilor, enumeraţi cu gustul pentru pitoresc şi cu ironia caracteristice autorului Rondelurilor şi nu mai puţin vii in Caleidoscopul lui A. Mirea : „Saxoni roşcaţi, şi Gali, şi Huni, / Neguţători de peste mări, / Şi faaxzA, şi critici, şi tăuni, / Se rătăcesc in întrebări". Cântăreţul naturii înmiresmate şi al tinereţii veşnice, pentru oare poezia e o stare de nesfârşită beatitudune pagină, iar egloga unicul mod de a vedea lumea şi de a o trăi, îşi afirmă în schimb prezenţa la treapta mai înaltă a exenoiţiilor lui Duiliu Zamfirescu. Şi această prezenţă nu se manifestă doar prin pastişarea „optimismului", ci prin acel simţământ mai adiîmc, de la izvoarele insăşi ale poeziei, ân care melancolia se pătrunde 11G de muzica luminii, în care prospeţimea elanului liric dă evocării dureroase o notă de seninătate ; prin acei vers tipic niacedonskian, care adie răcoros şi aiinător peste jăraticul suferinţei ce o conţine. Iată întoarcerea în trecutul iubirii, evocarea unui întreg peisaj sufletesc prin elementele cele mai simple, abia schiţate, ale peisajului fizic : ...Şi plimbîndu-se prin umbra teilor îmbătrâniţi, Gândul, mai bătrîn ca teii, îi găsea întineriţi. Vai şi oare unde-s toate cîte le-am văzut în cale ? Unde-s plopii de pe muchie, unide-i şipotul din vale ? (La bal mascat) Om ritmul care, în Noaptea de Mai („Se poate crede că vreodată ce e foc sacm se va stinge ?" ; „Se înălţa parfum de roze şi cântec de privighetoare") adună în reverberaţiile lui sonore luminozitatea anotimpului, nostalgia oiariităţilor estivale : ... Se cununa codrul cu vara In araturi vesele de granguri. (Fiica haosului) Mirezmele şi aromele sudului — a căror chintesenţă Goeiihe o obţinea prin imaginea florilor de lămîi — cea de portocal, de laur, se amestecă, întocmai ca la Macedonski, cu nestfîrşirea "de parfumuri a crinilor, iasomiei şi rozelor de pe meleagurile dunărene, încît nota de exotism, de preţiozitate olfiaiotdvă, se dizolvă în fluidul de esenţe al poeziei : Parfum de portocale venea de prim grădini. •Da laurul în floare şi crinul da în crini, Şi roze scuturate şi crengi de iasomie... (In ruine) Dacă baudeiaiirian-imacedonsikiana insulă Lewski, „rară .gemă", e un locaş al desfătării simţurilor, cu silexul ţărmurilor scăldat în „via purpură de stage a solarei agonii", cu aurul de Ophir al undelor verzi, cu brocatul şi catifeaua învahşuri-lor ei vegetate, „misticele îmbătări" de orini regali şi' hieratici, cu zăpada-d selenară şi „fardul electric", cu flamanzii, cu zefirii ce cântă în flaute de rogoz, lăsînd să se audă vaietul nimfei Syrinx, — „gîndiitoarea" Lido a lui Duiliu Zamfi-rescu se dovedeşte a fi, în ciuda parnasianismului său decorativ-dideatiic, un rod al aceluiaşi orizont imaginativ (imaginaţie temperată însă de idee) : Sfânt locaş a] poeziei, care Adriei te-nchini, lată-mă-s călcîndu-ţi pragul, pururi gânditoare Lido, Şi păşind sfios pe iarba-ţi, dintre ramuri de măslini Mă aştept să-mi iasă-n oale mîndr.a Venere de Gnido. Te ştiam, măcar c-aievea te-am văzut numai cu gândul. Şi eşti tu, eşti tu, Întocmai, precum pururi te-am visat Ca Ulys rătăcitonul; azi pămîntu-ţi sărutându-1, Credincioasa mea Itbacă, tenam găsit cum te-iam lăsat. (Sărutînd-o unda blondă) Ca şi la poetul Vieţii «ulterioare şi al Invitaţiei la călătorie, ori la Macedonski şi Bolimtineanu, sudul, cu natura sa de prodigii calme şi armonii senine, scăldate de undele în a- căror "limpezime se reflectă rhr numai civilizaţia de altă diată, dan:- parcă însăşi 117 poezia, ce era floarea ei supremă, apare la Duiiliu Zamfirescu niimbat de aceeaşi lumină vie, luxoasă, ocrotitoare de voluptăţi, aşternută pe temple, ciuturi şi filozofie, peste corpurile tinere şi splendide, peste zîmbe-tul inteligenţei. Către Cleobul reprezintă momentul tipic zamEireseian, în care, prin irizările versurilor lui Macedonski, se străvăd ţănmurii candorii lirice a lui Bolintineanu, acea regiune binecuvîntată, locul unde Era golful pkln de farmec, de parfum de pontooale, Era marea de smarald. Pentru ca celălalt poet al nostalgicelor încântări din sud, Ion Pillat, care şi el a întrezărit, printre frunzarele de dafin, patria pierdută a poeziei, să se profileze în instrunarea macedons-kiană a lui Duiliu Zamfirescu ; — un vers ce ţine în mod flagrant de lirismul „social" al maestrului dă inexplicabil naştere altuia, în care strălucesc azururile amare ale Cioladelor de pesrte veac : „Sînt suflete pe care mizeria le pierde", citim în Harpista : Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde. .L/inia acestei inspiraţia, ce deschide orizonturi atât de pure, trece de altfel, la Duiiliu Zamfiireseu, şi prin flora-liile lui D. Anghed, cu tinctura lor sentimentală minoră, acel intimism mic burghez, ou paloare neoromantică şi lâncedă sensualiitate, acea atmosferă dulce încropită, ce o vor reabilita doar descompunerile sitdgmatizate de ironie ale lui Bacovia : într-un pahar se scutură o floare, O floare prinsă la o cununie Ce ca şi dînsul s-a plecat şi moare. Iar prin perdele, raza aurie Aduce caldul zâmbet de la soare : O mîngîiere scumpă, dar târzie. (E mort poetul) Ohiar şi corzile celuilalt mellanooliizant neoromanitiiic — Iosif —, cu sunetul mai curat, fiindcă sensualiitatea nu turbură viziunile sale, — vibrează : în unghi de arcuri, poanta răsturnată Oprilt-a zborul vremii trecătoare : în parc s-aud fîntîni suspinătoare... ... Un glas pe văi alunecă şi moare ; O frunză oade lung ânfiorată. (Sihastrul) In Ciutul Thargeliei apoi, o strofă -care deplânge dispariţia amorului, cu întreg cortegiul ei de pustiu şi moarte (toate apun, se stinge „surâsul firii" ; frângându-se pe trup, copacii plâng, trandafirii se usucă) e ân tonul contopit Iosiif-Ainghel. Intre zona confluenţelor lui Bolintineanu, Eminescu şi Macedonski şi cea a anticipărilor moderne, există la Duiliu Zamfirescu o a treia, intermediară istoric — dacă nu şi ca substanţă — şi anume zona contemporaneităţii autorului Imnurilor păgîne cu Coşbuc, losif şi Goga. Sămănătorişti, aceşti poeţi ai anilor 1890—19.10 au desigur comună concepţia social-rurală a literaturii, lirismul lor insă, cu izvoare în pasitefarile lui Alecsandri şi în poezia de inspiraţie falolorieă atît a acestuia cît şi a lui Eminescu, se lasă mai autentic descoperit în strofele cu ritm vioi şi curgător, apropiat celui popular, cu o notă de simplitate şi „firesc" ce le face comode perceperii estetice, şi oare cimtă natura amabilă, graţios şi pitoresc antropomorfizată uneori — lirism cu prelungiri în opera lui G. Topîreeanu. Nunta în codru şi In miezul verii de Coşbuc, Icoane din Car-paţi („Fînu-fi stains şi de pe luncă...") şi Cîntec („Vezi, dragii oaspeţi...") de losif, Seara şi Asfinţit de Goga, Rapsodiile de primăvară şi cele de toamnă de Topîreeanu se înscriu atici. De-alun- ii8 gul producţiilor lui Duiliu Zaimtffirascu, sunatul propriu al fiecăruia din aoaşti poeţi e distinct. Coşibuc se aude in Sosesc („Sosesc cocoanele, sosesc / De după deal de ţintiriim, / Iar anii trac, capiii cresc, / Se sdhdimbă tbţ pe-i omenesc / Şi noi îmbătrânim"), Goga în Gethsernani, în Turturică, nelipsind nici slavismele şi arhaismele lui bisericeşti specifice, precum : „Ni se părea viaţa muritoare / Oprită-ai loc de milostiva fire" (Către dona Mania), „Dacă azi îi cîntă psalţii / Iertăciune de păcate" (La un model); semnificativă ?i notabilă fiind, la această treaptă a anticipării luj Goga, în poezia lui Duiliu ^amfirescu, anticiparea, prin Goga, a lirismului traditionalist, solidar cu „şesuriie natale" : ... Că poate-atunci, din fund de bărăganuri, S^ajungă noaptea chiotele firii Pe nesfârşita curgere de lanuri In preajma sură a nemărginirii. Atuncaa eu lega-mă-voi în gânduri Din nou, şi-od rupe vraja de morminte, Spre-a mai gusta, în somn de patru scînduri, înduioşarea ţinerii de minte. (Că poate-atunci) Cît priveşte pe Topîreeanu, îl cuprind, în ceea ce are el mai caracteristic, strofele Nopţii în pădure: „Rid stejarii, ffloroşii, „Scot din flori miresime fteii, Ies din veacuri Făt-Frumoşii / Şi din cremene ies Smeii. Mura tremură pe viţă, / Ard din aripi licuricii, / Vin smeriţi către Domniţă / Uriaşii şi piticii". In forma sa neutrală — cane se daitoaeşte de fapt academismului, sobrietăţii distante a poetului — pastelul Vana rămâne în sfârşit una din cele mai izbutite expresii ale acestei modalităţi lirice, ca sinteză perfectă r lui Alecsandri, Eminescu, Goşfouc, Iosdf, Goga şi Topîreeanu : Ou firea ei cea arzătoare Sosit-a vara înapoi ; Toţi pomii sini în sărbătoame, In tei stă floare lîngă floare... E dulce vara pe la noi ! Cînd diimineaţa se iveşte iDin al văzdxihurilor fund, Tot câmpul parcă-ntinereşte, Iar, deşteptată de pe prund, Cireada satului porneşte... In unma ei un rod de grauri Ca nişte valuri cenuşii S^amesitecă prin bălării, S-Bişează-n coarne pe la tauri, Fac fel de fel de nebunia. Pînă ce-n zarea depărtată Spre lacul trist se pun pe drum, Şi cum se duc, — acum ş-acum Se mai zăresc încă odată Ca rămăşiţa unui fum. Dar perfecţiunea formală, clasicita^ tea nu numai năzuită oi şi realizată a pastelului Vara nu epuizează .nicidecum căutările poetului ; dovadă înainte de toate faptul că exerciţiile lui, de loc simplu epigonice şi imitative, care l-au apropiat de esenţele diverse ale lirismului românesc, nici nu converg măcar în clasicul poem. Dacă aici, în acest moment liric, sensibilitatea zamlffiresoiiană pare a se fii închegat într-o formă dqplină, autentificată de integralitatea poemului, el nu oglindeşte însă în mai mare măsură profilul lui Duiliu Zamfiirescu, decît transpare acest .profil într-un vers sau altul, bolintinfijzant ori mlacedonskian, în acel strop de licoare pură, obţinută tocmai prin exerciţiile aparent epigondee sau imitative. El e o mărturie deosebită totuşi, a autenticităţii şi profunzimii trăirii poetice zamfiresedene, răsfrântă deopotrivă în fiecare din întUniriie sau descoperirile sale, pe aria întinsă a 11.9 formelor lirice româneşti. 'Şi abia din aceste răsfrângeri, a căror semnificaţie nu e cu nimilc atinsă de spor-adiicditatea lor, abia din suma descoperirilor poetice ale iui Duiiliu Zamfirescu se desprinde cu adevărat, într-o perspectivă mult mai justă şi mai adîncă, personalitatea lui artistică. Descoperind modalităţi formale, oare aveau să se dezvolte şi să ajungă la plenitudine mai târziu, în opera unui Piillat, unui Matei Caragiale, Arghezi, Barbu sau Adrian Maniu ,poetul Imnurilor păgâne îşi dovedeşte pe de o pante, prin chiar instabilitatea sa sensibilă, cuprinderea estetică largă şi gustul complex — peregrinarea sa amatordstă prin diversitatea de forme lirice indicând neliniştea estetică a „clasicului" aparent; iar pe de altă parte, uimitorul caracter anticipator aii acestor descoperiri aruncă lumină şi asupra frecventării de' către Duiiliu Zamfirescu a celorlalte forme lirice, practicate de înaintaşii ori de contemporanii poetului. Cel căruia îi reuşeşte să intuiască cu atîta înflorită rigoare, la 1890, lirismul, ascuns în conca sa de sitrăluciri întunecate, al lui Adrian Maniu, nu poate frecventa poezia lui Eminescu, Bolin-tineanu sau Macedonsbi decât cu un egal spirit descoperitor, departe de orice epigonism şi de orice imitaţie. Intr-un Fragment închinat criticului Junimii şi tipărit în volumul omagial de la 1900, poeţii defuncţi, oare aparţinuseră societăţii literare patronată de Maioresicu, revin pe tărâmul luminii, ca să ânstrune din harfe nevăzute, în cinstea mentorului lor de altădată, simfonia vieţii şi amorului. Plutesc astfel, sub formă de duhuri, prin versurile Fragmentului: tânărul şi visătorul Eminescu ; Nicoleanu, urmărind victima sa bălaie, cu ochi negri ; Pe-trino, obsedat de chipul iubitei moarte; Veronica Miele, protejata Anadiome-nei- ; iar mai la o parte, ântr-o luncă cu ierburi de mătase, plimbându-se înseninat şi întâlnind chiar pe Roâica-Alecsandni. Evocarea aceasta literară aminteşte de bună seamă Epigonii ; ea se apropie însă şi mai mult, atît ca viziune cât şi prin consonanţa intimă şi surprinzătoare identităţii formale, de Bătrâni lui Ion Piillat. Descoperită de Duiiliu Zamfirescu (cu ajutorul lui Bo~ lintinesnu) ancă de la 1880, în extraordinarul vers, din al cărui germene melodic creşte elegia plaiurilor de pe Argeş în sus : ... Acolo unde râul, plângând murea în mare... (Djali) esenţa lirismului pillatian, ce nu e doar joc de tonalităţi ale muzicii şi luminii, ei şi orizont lăuntric, pe care peisajul fizic nu face decît să-i consemneze, se găseşte toată în această frântură, în acest ciob de cristal, bogat în oglindiri, din Fragment : Un templu pe un deal Desdhis spre nesfârşite singurătăţi senine... Chiar şi numai in fulgerări de o clipă, Duiliu Zamfirescu a văzut insă clar şi in Întreagă cuprinderea sa, zarea dinăuntru a poeziei lui Ion Pillat, aşa cum imaginea fântânii romane o arată : Suna în jgheab de piatră fântâna cîntătoare, Împrăştiind in aer un abur de răcoare. (In ruine) Dacă limpezimea ar fi unicul atribut al clasicismului, atunci distihul din în ruine ar reprezenta ehintesenţiai şi glorios „clasicismul" autorului său. Atmosfera ce se degajă din acest distih, care tocmai datorită ei devine pillatian, e însă dulce nostalgică, născută de prezenţa vie a senzaţiilor auditive şi tactile, care în vaporozitatea, 120 în confuzia lor, şi în complexitatea de corespondenţe a impresionismului, vor fi atît de generos primite de Ion Pil-lat. Întocmai ca autorul Scutului Mi-nervei, Duiliu Zamfirescu gustă peisajul Clasicităţii sudice în plinătatea ecourilor lui sensoriale, durerea evocării venind din însăşi acuitatea simţurilor poetului. Rechemînd în memoria sensorială pierdutul tărîm al Poeziei : Ah.! ajută-imă acuma, tu, Minervă înţeleaptă, Să găsesc printre atîtea lucruri . nouă ce mă mint, Drumul către Salamina şi navarcul ce aşteaptă Să mă-ntoareă la Megara, Eleusis şi Corint. Lasă-rnă să viu la tine, lume plină de parfumuri, Ce răsar din timpul clasic ce mi-a fost atît de drag : Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri... (Pe Acropole) sau regăsind, printre dactili şi trohei, nu numai decorul şi spiritul Romei de odinioară, ci chiar geniul viu al peisajului roman : ... Bradul, umbrela şi-o-mtinde pe muchea ansei coline ; Mierla şăgalnică ţipă prin grase tufe de lauri. ... Roma din vale priveşte pe gînduri Soarele moare prelung în adîneui mărilor Tusce. (»e la Villa Tusculana) Duiliu Zamfirescu lasă versurile să se pătrundă de ghiaţa amară a luminii piilatiene. .Aşa cum în Djali, la 1880, lirismul poetului de la Fiorica irumpe cu anti- cipaţie într-un vers atît de greu de substanţă, o altă formă lirică e descoperită, la 188.1 (de astă dată cu ajutorul lui Alecsandri), în Clinele Niza-mului. Acest poem epic, ecou naturalist al Sergentului, din ciclul Ostaşii noştri, conţine şi el cîteva versuri de rară frumuseţe, cu acea somptuoasă întunecare, din poezia lui Matei Oara-giale. Dizolvat în baia de plăceri orientale a idilic-latinului Alecsandri, „mu0!t"-iul matein siporeşte pînă la saturaţie voluptatea imaginii, dîndu-i chiar o notă de lascivitate : El întâlnea în drumu-i mult dul-cea-i ţară caldă, In care tinereţea în desfătări se scaldă... Iată şi inscripţia sub ,un portret posibil, din seria pe care Ţarigradul şi-a pus pecetea mirifică şi însângerată : In Anadol ucis-au destule căprioare Ca să se-ncerce astăzi la omenesc vânat. Iar din acelaşi Fragment, din care răsărise imaginea templului pe dealul deschis „singurătăţilor senine", portretul sumbru-ivoevodail al Poetului, venit să întâmpine parcă domniţa cu „doru-nverainat", ce-n mîna-i „spelbă floare de ceară străvezie" poartă potirul de sânge al roşului trandafir : .......Sub bolţile tăcute De ramuri de naramze, soseşte încruntat, Soseşte singuratec din vremile trecute Poetul......... Cunoscând apoi magia primejdioasă a elementelor naturii, faţă de care adoptă tonul prevenilor, dar plin de .gingăşie, al lui Arghezi din Puţin: 121 Păzeşte-fte de luna plină Ce-n limpede miros de tei Ademeneşte prin grădină Cu lunga ei privare lină Şi eu tăcerea ei. (Unei copile) ori naivitatea baladeseă al cărei ton 1-a izbândit Ion Barbu ân Riga Crypto şi lapona Enigel: De ani întregi venea mereu La curtea sa împărătească O pajură cu chip de smeu, Cu cioc şi limbă păsărească. Şi-n miezul nopţii croncănea Pe-un ciot din turla cea bătrână, Şi-ff tot chema, l-ademenea Să se coboare-ntr-o fântână... (Fiica haosului) Duiliu Zamfirescu descoperă în cele din urmă lirismul modern al declinu-iluii, al stărilor obscure, liminare, ce nu pot fi exprimate decât prin transcripţia lor obiectivă, ân peisaj, — lirism slujit la noi Îndeosebi de un Ion Vinea (Declin), de un Bacovia (Amurg de iarnă), iar in afara orizontului românesc de un Georg Tnakl, şi căruia îi împrumută aici tonul lui Adrian Maniu („Pe lac ţipă lebezi speriate de foc" — în Bal mascat) : S-aude un glas sub bolta cea-naltă: E ţipătul lung ai raţei de baltă. Sălbatec prin stuf mugeşte un taur. Se urcă pe cer un disc strâmb de aur. (Castel Fusano) Oricât de variate şi surprinzătoare ar ifi, în modernitatea lor, cele cîteva versuri citabile ale lui Duiliu Zamfirescu, şi mai ales oricât de bogate în lirism ar fi aceste versuri, a căror zare' în lumea visului se deschide atît de largă încît fiecare din ele se poate desprinde şi poate -trăi independent de bucata ce îl conţine, — lipseşte poetului sunetul liric propriu, care străbă-tînd întregul creaţiei o organizează in-tr-o unitate, intr^un corp artistic in-ahegat şi lesne identificabil. Lipsind deci tocmai calea cea mai sigură şi mai directă spre sîmburele universului sensibil al poetului, orice încercare de a defini lirismul zamfiresoian riscă să rămînă la suprafaţa fenomenului. Foarte de suprafaţă este prin urmare caracterizarea prin „clasicism senin" a lui Duiliu Zamfiresou, şi G. Călfinesicu o repudiază pe bună dreptate, contestând clasicitatea poetului, la care vede mai degrabă un „academism rece de turist englez şi de aristocrat estet", ori „fericirea silită" şi „un echilibru obţinut prin contorsiuni", recunoscîn-du-i însă suflul de poezie din producţiile italienitzante : fie de imitaţie, oa Boul — pitică umbră a celui carduc-cian şi totuşi emoţionant in melancolia lui („cuprins de jalea lui Volney"); fie de viziune, ca în „gravura" pirane-siană ce reprezintă peisajul roman văzut de la Villa Tuscudana şi „micul desen" al Villed Aldobmndlni, de la Frascatl, — ori în versurile de factură sămănătoristo-tradiţionaldstă (Sosesc şi Vara). Cu toate acestea, ideea despre „clasicismul senin" sau mai ourînd „clasicismul senin şi rece" a fost nutrită chiar de sentinţele presărate în versurile poetului, precum : „A fi rece şi frumoasă, simbolul eternei arte" (Către Diana) sau de imaginea amintită a Boului, care prin trăsăturile de vitalitate şi cuminţenie, umbrite în mod ciudat de o tristeţe sempiternelă, simbolizează poezia : De-apururi trist, în mijlocul câmpiei, Voinicul bou priveşte înainte, Cu ochii mari, cu sufletul cuminte, Ca un simbol antic al poeaiei. 122 i Sensul catrenului relevîradu-se tocmai prin ciudata umbră de .tristeţe, strecurată în limpezimea şi armonia idealului. Abia prin această obscură sentimentalitate învăluitoare se ajunge la .zona lirismului, la structura sensibilă a poetului. Zonă şi structură ce se .răsfrîng în scepticismul neturburat şi Înalt al unei alte strofe : Ceruri şi eternitate. Sori, planete şi puzderii De materii, Toate la un loc — le bate Infinita vanitate A părerii. (Timpul zboară) în tonurile pălite ale .tablourilor romane : La Villa AHdobraindini („Tăcute lacrimi picură din plante..."), Anienul (cu versul de velur: „Un vechi măslin din vremile lui Numa..."), Plouă („Plouă laorime de toamnă peste lumea ostenită, / Scuturând petale albe de pe ramuri de lăimîi") şi La o fîn-ttnă — tablouri ce sînt mai mult totuşi decît încercările unui turist, căci exală parfumul ascuns al lucrurilor, imaginile fiind trăite dinăuntrul lumii pe care o sugerează, — în tonurile stinse şi calme se strecoară umbra aceleiaşi tristeţi. Desigur, atitudinea rece academică şi estetismul aristocratului există, sa familie în ochii cărora încearcă să apară ca un om deplin stăpân pe sine, acum cînd nesiguranţa şi neîncrederea l-au subjugat.. Şi Mihai Bobu, a cărui viaţă familială e atât de răvăşită, tinde să ajungă la limanul Jliniştii". Nu-l poate atinge înlsă, fiindcă laş pe acest tărâm chiar dacă foarte brav pe plan social — refuză să privească în faţă realitatea, să descopere aauzele situaţiei grele în. oare se află, să atace deschis o problemă pe oare, când n-o poate nega,, preferă s-o ocolească, stângaci, com-piieîhdjo astfel şi mai unult. Motivul liniştii, dom.inant în această carte, departe de a duce la concluzii pesimiste, de a fi folosit pentru a de-monlsltra imposibiliitatea realizării fericirii omeneşti pe pământ, e utilizat pentru a da gir unei idei foarte preţioase : conformiismul, în viaţa socială, ca şi în cm familială, mu numai că nu oferă o soluţie în problema fericirii 162 ci, dimpotrivă, constituie sursa nefericirii. Nu adaptarea laşă la o condiţie de neaicceptat, oi curajul de a lupta împotriva acestei condiţii — i,ată secretul fericirii. Mihai Bobu, arivist la ora aceea, ar fi acceptat să se însoare ou Nela, chiar dacă fata nu iar fi plăcut, numai pentru a se conforma dispoziţiilor absurde ale directoarei şcolii de pantid, de oare credea că depinde viitorul său. Şi a procedat cu o grabă şi cu o lipsă de atenţie faţă de partenera sa, atît de jignitoare, încît înlătura orice dubiu posibil privitor la intenţiile lui conformiste. La rîndu-i, Nela îşi datoreşte nefericirea faptului că n-a avut tăria să se împotrivească directoarei, că a acceptat o situaţie de neaoceptat, iar mai tîrziu, tot din conformism, na îndrăznit s-o rupă ou Mibai, să înceapă o viaţă nouă. Grigore Turcaş, însă, nu se conformează «opiniei publice şi nu cedează la presiunile soţiei sade. Bl ştie sa se bată curajos pentru Jlimştea" lm şi,, de aceea, o cucereşte. Motivul liniştii permite autorului să subsumeze o interesantă problematică socială, uneia etice, să compromită corformismul indiferent de tari-mul pe care s-ar manifesta şi de valoarea celor oatre4 practică, sa ne avertizeze că toţi îi putem cădea victimă Şi să lanseze o tulburătoare chemare la adevăratul spirit revoluţionar, singurul chezaş al fericirii autentice care se cucereşte în lupta, şi implică eroism. Neocrfoxmist la ultima modă literară, Costache Anton a scris o carte. Liniştea, care are şansa de a 'dura. O expoziţie neobişnuită de Jean de Beer Traversând, zalele trecute, Grădina Tuileriilor pentru a mă duce la Muzeul Luvrului — să fie soarele, foarte btlînd dar aproape insolit după un august atît de morocănos ? — sau limpezimea aerului oare îmi iriga memoria ? — am început să mă gradase la dumneata. Mjam văzut, pentru o clipă, la Bucureşti, în timpul verii pe care am patreaut-o împreună şi m-am, ne-ain revăzut rătăcind in jurul lacurilor în timp ce seara se lăsa, înainte de a ne duce să niîncăm la Pescăruş. îţi aminteşti ? Aerul era tot atât de uşor, tot atît de transparent. Şi iată cum, fără ca măcar să bănuieşti, ai făcut împreună cu mine vizita inaugurală a Expoziţiei Capodoperelor picturii franceze .din Muzeele din Leningrad şi Moscova. Lucrurile s-au făcut nu fără nobleţă. în Expoziţie se intră pe marea scară monumentală, iar tablourile sînt puse în valoare cu multă grijă. Nu ştiu cine urma să fie mai întâi onorat prin această distincţie atît de rară — capodoperele franceze în trecere prin Paris, sau fastuoasa dărnicie a Muzeelor din Leningrad şi Moscova ? Ştii — chiar dacă nu l-ai văzut niciodată — că Andre Mailraux, Ministrul de Stat însărcinat ou Afacerile Guliturale, iubeşte fastul; gustul lui deosebit de rafinat, dar foarte personal, îl atrage mai degrabă către artele plastice decît către cele ale cuvînitului sau ale scrisului. în ochii lui, această expoziţie este un eveniment deosebit de ianportaoit. Deatttminteri şi are dreptate, căci, pentru prima oară — după cîte ştiu — un muzeu străin prezintă la Paris o expoziţie consacrată numai Şcolii franceze. Aceasta presupune o mare bogăţie. Şcoala franceză, înitradevăr, oricât de remarcabilii ar fi unii din reprezentanţii ei, a ocupat pînă la apariţia impresioniştilor un loc mai puţin important decît Şcolile italiană sau flamandă în vastele recapitulări picturale care sînt Muzeele. Nu ştiu ce m-a impresionat mai mult în această Expoziţie, eleganţa sau ciudăţenia ei. Toate tablourile sânt mici. Poate că aceasta l-ia făcut pe un critic american să spună că Muzeale din Moscova şi Leningrad nu au trimis lucrări din cele mai reprezentative — ca şi cum capodoperele s^ar măsura după suprafaţa lor. 164 Am discutat, deseori, împreună, că arta franceză, în expresia ei majoră, se teme de gigantism, că se distinge mai degrabă prin măsură şi discreţie. Această părere nu ascunde o judecată de valoare, în muzică, de pildă, ea nu ila dat nici pe Bach, nici pe Beethoven, nici pe Wagner, dar n-a încetat să producă artişti rafinaţi care, de la Gullaurne de Machaulî pînă la Olivier Messiaen, siau. numit Josquin des Preş, Goudimal, Nicolas de Grigny, Couperin, Ramaau, Lalande, Gretry, Boieldieu, Gounod, Debussy, Francis, Ravel, Poulenc... Cu tradiţia picturală se întâmplă acelaşi lucru. Există, bineînţeles excepţii — excepţia romantică a primei jumătăţi a secolului al XlX-laa. David, Victor Hugo, Berlioz au încercat să arate că viziunea nelimitată era pe măsura lor. Expoziţia de oare îţi vorbesc nu ţine seama de aceste excepţii; ea a preferat tablouri mici de Delacroix, tablouri foarte mici de Gourbet. Singura pînză de David care figurează măsoară 0 m 54 pe 0 m. 47 şi reprezintă bustul unui tînăr, portretul prezumat al lui Ingres, al cărui realism impresionist contrastează într-un mod ciudat cu pictura teatrală al cărei campion i-a plăcut să fie. .Nu-ţi voi vorbi despre tot ce am văzut. De altminteri, nu totul e demn de a fi reţinut, deşi — şi aceasta aste interesant de observat — toate pînzele expuse poartă pecetea personală a unei alegeri deliberate, a unui gust sigur. Gingăşia, rafinaimantul au depăşit însă — e evident — forţa şi dlocinţa. La dreapta, de la intrare, prima imagine care te reţine este un uimitor portret al ducelui de Alengon de Francois Clouet; viitorul Henri III e desenat cu o ironie inteligentă, fără alite calităţi decît o minuţioasă exactitate. Gurînd, însă, am simţit că trebuie să mă opresc, să mă aşed, cuprins de vrajă. Un Lorrain si un Nicolas Poussin îmi făceau samn. Cum să definesc puterea de seducţie a unor artişti tot altît de Conştienţi, aproape tot atît de abstracţi ca şi Picasso, farmecul unei picturi care nu datorează nimic nimănui în afară numai imaginaţiei piatoruihii ? 'Cum să rezişti ? Lumina ei insezisafoiiă, frumuseţea ei calmă sint atât de tainice, încît te întrebi dacă misterul ei nu e mai desăvârşit decît acela al operelor inspirate de icubismul modem. Marina lui Lorrain, în această privinţă, e Semnificativă. Ciudăţenia întâmirilor, lumina care redistribuie peisajul, calmul insolit care îl scaldă, ne previne că aici (realitatea e re-fgîndită, re-văzută de o sensibilitate ou totul originală. Ce-aş mai putea spune despre cel mai adrmrabil, cal mai pur, cel mai îndrăzneţ, cel mai mare, despre Poussin însuşi ? E, poate, singurul pictor francez al secolului ai XVIMea oare a scăpat de contagiunea baracuilui, a cărui simplitate, forţă, limpidiitate sânt unice ân Istoria picturii franceze, poate chiar a întregii picturi. Ar trebui să ne întoarcem la fasturile dispărute ale picturii greceşti antice pentru a putea găsi o înrudire de gust şi de inspiraţie. Poate că ai văzut, la Muzeul Ermitaj, Tancred şi Herminie ? Cunoşti, desigur, din reproduceri, Sfînta Familie. Mă opresc, căci n-aş mai termina niciodată. Ar trebui să-ţi vorbesc de tablourile lui Le Nain, Chardin, de surprinzătoarele tablouri oampestre ale lui Watteau, şi mai cu seamă de acea extraordinară Fetiţă cu pălărie (de J. L. Voile 1744-^1804) oare aminteşte, cu un secol mai devreme, de Renoir. Probabil că îţi dai însă seama că tot acest prolog este, înainte de toate, sortit să pregătească, să-i anunţe pe impresionist! şi pe moderni. Unele din aceste pînze n-au fost niciodată văzute de către Francezi, chiar nici de către cei oare 165 au vizitat Muzeul Ruşkin şi Ermitajul. Nu voi avaa cutezanţa, scumpă prietenă, să ţi-i dezvălui pe Renoir, Van Gogh, Gauguin sau Cezanne; Femeia în albastru a acestuia din urmă rezervă totuşi surprize, dacă nar fi decât emoţia pe care pictorul a redat-o în expresia feţii şi cu aare nu ne-ia prea obişnuit. Trebuie s-o spunem, Renoir şi Van Gqgh sînt Ultimii mari pfctori oare s-au lăsat impresionaţi de chipul uman. Pornind de la această observaţie, evoluţia artelor moderne rămâne de studiat, iar studiul lor ne-ar duce în faţa unor prăpăstii pe care, sincer vorbind, prefer să le ascund ochilor dumitale. Plalstice, 'literare sau muzicale, artele de azi caută să alunge omul ca obiect de studiu, după cum îl refuză ca scop. GîhdaşteJte la acest lucru, dacă ar fi şi numai o clipă, şi vei vedea la ce rezultate înfricoşătoare vei ajunge. Nu vei mai iubi aceleaşi lucruri, nu vei mai iubi în acelaşi fel. începând cu Gauguin, ou Picasso, Matisse, Leger, omul — când apare — e privit cu atît de puţină dragoste şi ou o atât de mică atenţie încît privirile piatorulfui se mtunecă, ell vede formele tremurând, spulberîndu-se, iar imaginea devine de nerecuniascUt: omul devine un obiect, aa şi o masă sau o carte de joc. Aşa se şi explică emoţia fermecată ou care am zâmbit fetelor înoîntătoare aşezate Sub Bolta de verdeaţă a vestitului Moulin de la Galette, frumosului chip al Copilului cu biciul, la abia perceptibila ironie a portretului lui Jeanne Samary. Această societară a Comediei Franceze îl vrăjea pe Renoir, fără a-i impune însă. Renoir şi trandafirii lui, Renoir şi lumina lui, Renioir şi voluptoasa lui prospeţime... Alături de el, regăseşti pământul, peisajul, obiectul şi viaţa obiectivă. Peisajele lui Claude Monet şi ale lui Motinioelli care figurează în această expoziţie nu sînt şi cale mai frumoase aare li se cunosc. Dimpotrivă, Satul de pe malul Senei, de Sisley, e o minune de precizie şi de lumină. Vom sări peste veacuri, aproape fără a ne da seama, penitru a ne lăsa furaţi, fără nici o remuşcare, de frumoasele peisaje Jntrevăzute" de Derain şi de Marquat. Trei linii, o orgie de culori, şi iată^ne răpiţi din faţa adevărului ochilor, pentru a pătrunde în adevărul sufletului. Matisse ne -atrage ân universul lui ciudat, unde singură culoarea domneşte, unde aqţiunea omului e tratată ca un dement decorativ; iar o pânză minunat de echlibrată oa Nimfa şi Satirul te-ar uimi prin graţia ei inumană. iNu-,mi place Leger, grandilocvenţa şi rigiditatea lui mă plictisesc -— mă vei ierta oare ? Pcdotilismul minuţios al lui Signac mi se pare mai frivol, dar tot atât de van. Şi iată-1 pe Majestatea sa Piaasso, ou universul lui de surprize. Cred că pînzele expuse aici au trebuit să aştepte mult timp pînă să vadă lumina zilei, şi-ai zice că ale poartă semnele acestei îndelungi claustrări; tăcerea lena înfrumuseţat, le-a adâncit misterul. Par aproape nod, parcă ne-ar face un semn din profunzimile trecutului lor, chamindu-ne să asistăm la o nouă naştere. într-adevăr, toate, prin forţa lucrurilor, ne vin de foarte departe din timp; ale aparţin perioadei prenrevoluţionare (folosesc acest termen atât pentru Picasso oa şi pentru Rusia), întrucât cea mai recentă din ele poartă data anului 1912. Aaeste luarări au străbătut mai bine de o jumătate de veac într-o sami-tc^amdestinitate şi e un miracol că au supravieţuit războaielor, ocupaţiilor străine, crimelor împotriva gustului. Mesajul pe oare ni-l aduc merită osteneala să ne gândim la el. 166 Ar trebui să ne oprim un timp mai îndelungat în faţa unui tablou care este în acelaşi timp o profeţie şi o profesiune de credinţă, iln jurul lui am putea reconstitui o filozofie a artei. Nu-ţi fie teamă, ştiu că nu-ţi place abstracţiunea, te scutesc de divagaţiile visărilor mele. Dar, exjaminiînd, de pildă Portretul lui Ambroise Vollard, care poartă dalta anului 1910, nu poţi scăpa de o senzaţie de ameţeală, asişti, fizic, ia idesoompunerea plastică a irealităţii, vezi cum ochiul piatorulkii se deteriorează, eşti martorul, uimit, chiar dacă nu convins, al mutaţiei. Vezi cum viziunea comună se sparge în mii de cioburi ascuţite, ca geamul unui automobil lovit de o piatră, şi cum asemănarea omenească, totuşi evidentă, se sfarămă sub voinţa strivitoare a artistului. Modelul şi-ia pierdut toate drepturile, nu mai are nici măcar dreptul de a exista, i se refuză pînă şi realitatea obiectivă a unui copac sau a unei pipe; pictorul îl mototoleşte ca pe o bucată de hârtie şi-1 proiectează pe pânză cu toate ridurile lui, aşa cum îi place, în poziţie dreaptă sau încovoiată, făaîndu-i de nereounoscut sau chiar invizibil. Aceeaşi impresie o regăsim, poate şi mai puternic încă, în frumoasa şi ciudata Femeie goală aşezată într-un fotoliu, din 1909. In această formă de nere-cunoseut, pictorul n-a văzut decît un ecorşeu de şooallă de chirurgie; toate liniile oare se întretaie şi se întâlnesc seamănă cu o imagine fantastică — şi de altminteri fantezistă — a muşchilor expuşi ia lumina zilei. O frumoasă femeie jupuită de piele. Viziunea pictorului e destul de feroce. Modelul pare frumos, elegant, armonios, dar n^a putut trezi gingaşa emoţie a unui bărbat în faţa ■unei femei — aceeaşi emoţie pe oare am simţit-o în prezenţa dumitale, cînd ne^am întâlnit pentru prima oară la Sinaia. Oare, visînd că dezbraci o femeie, e oa şi cum ai jupui-o ? Iată-ne ajunşi aproape la capătul vizitei, e timpul să mă opresc. Nici un tablou nu e posterior lui 1912. Nu vom vadea, aşa dar, aici, ce a devenit, au anii, pasiunea de a diseca a lui Picasiso, ce a început a zări acest ochiu oare într-o bună zi a încatat de a mai vadea realitatea şi a început s-o invante. Dacă am putut sta un timp mai îndelungat la Expoziţie, este pentru că norocul m-ia favorizat. Vernisajul a avut loc în prezenţa lui Aindre Malraux, în mijlocul unei mulţimi indescriptibile, care nu-ţi îngăduia măcar să te apropii de tablouri. Şi, de atunci, o mulţime deasă oa pădurea face coadă, se îmbulzeşte în şiruri nesfârşite în sălile de expoziţie, îţi interzice orice contemplaţie. Graţie Vieţii româneşti, al cărei corespondent sînt, şi ştiind că voi sta de vorbă cu dumneata, m-iam dus acolo, în ajunul deschiderii, împreună cu cîţiva ziarişti specialişti, şi astfel am putut beneficia deopotrivă de linişte şi de spaţiu, de intimitate şi de competenţă. Părăsind expoziţia, înainte de a coborî sidara cea mare, am străbătut sălile învecinate, unde sânt expuse marile bucăţi de bravură ale lui David, Delacroix, Gros, pe sute de metri pătraţi. Cît spaţiu risipit pentru a imita şi a fixa cu emfază o realitate frumoasă numai în mobilitatea ei fugitivă!... Din încoronarea lui Napoleon I de David, nu am reţinut deaît chipul resemnat şi ironie al Papei ; arătătorul lui Bonaparte mi se părea centrul Ciumaţilor din Jaffa. Cine ne va spune unde e adevărul în artă, tot atît de înşelător cînd fiuge de realitate ca şi cînd -devine sclavul ei ?... Realitatea întrece, fără doar şi poate, limitele aparenţei, fizicienii sînt mult mai siguri de acest lucru decât artiştii, dar .aparenţa este ea oare un aspect ăl realităţii ? Se va admite, .barem, că ea e un numitor comun, un semn de recunoaştere, un limbaj între oameni ? Dacă vom vadea cu toţii la fel, dacă vom privi cu toţii în aceeaşi parte, atunci mai mult ca sigur că ne vom înţelege. Va trebui însă, oare, să privim ca fiind mai mare, sau mai original, pe 167 cal care n-o vede ? E atîta adevăr, atâta viaţă şi mister îndărătul a ceea ce captează privirea, încît viziunea poetului sau a pictorului ni se impune ca un adevăr, oa o realitate complementară. Şi, ca să-ţi dezvălui gînidurile mele cele mai profunde, dacă Şcoala franceză de pictură a produs oapodopare incontestabile de pictură monumentală, nu în acest domeniu s-a distins printre celelalte şcoli; ci, mai degrabă, prin viziunea ei personalia, prin inteligenţa ei creatoare, priotr-un simţ all măsurii şi al justeţei, care filtrează realitatea observată şi face o sinteză înoîntătoare pentru spirit şi pentru ochi. Ieşind din Luvru, în timp oe ochii mei se plimbau pe peluzele frumos orânduite, decorate ou Statui figurative, dar abstracte, mă gândeam că dacă trebuie neapărat să legăm Şcoala noastră de o tradiţie, atunci nnam laga-o nici de pictura italiană, nici de pictura flamandă, ci de pictura .antică a Greciei, aşa cum Pau-sanias ne-a îngăduit s-o bănuim, aşa aum câteva rămăşiţe ne permit s-o ghicim. Paradox ? Nici (măcar! Căile umanismului isînt tot atît de misterioase ca şi acelea ale evoluţiei şi ale vieţii. Dar ţi-am făgăduit să te scutesc de filozofia artei. Mă voi opri aici şi voi tăcea, pentru a respecta zâmbetul pe aarej văd înflorind pe buzele dumitale, acal zâmbet care e lui-ânsuşi propria realitate şi propriul mister. Luna viitoare vom merge împreună la teatru. Spectacole pariziene e data aceasta vom merge la teatru, deşi, mai mult ca sigur că locul de care dispun in revista „Viaţa Românească" nu e suficient pentru ca să^ţi pot arăta totul. JMu vom face, aici, critică dramatică, nu-i aşa ? De altminteri, siînlt muHte reluări, asupra cărora nu e nevoie să revenim, ca Sechestraţii din Altona de Jean Paul Sartre, Knock de Jules Romainls, Victimele datoriei de Ionasco, Antoniu şi Cleopatra de im anume Shakespeare, Port Royal de Henry de Montherlant, etc... Piese bune, .dar îndeajuns de cunoscute. Să mergem să vadem piesele străine ? Le puteţi vedea, tot atât de bine, şi la voi. Comediile muzicale ? Genul acesta, naiv şi vesel, place Americanilor, şi le reuşeşte; la Paris, din ele nu mai rămâne decât naivitatea şi... „naivitatea" marilor antreprenori de spectacole — între noi fie zis, hm ?... Cum spunea, odinioară,, Monitherlan: ,^ador şotiile copilăreşti, cu condiţia să nu le facă bărboşii !" Vodevilurile, „atît de pariziene", le cunoaşteţi; seamănă toate între ele, fie că se intitulează Boeing-Boeing, Les enfants de coeur, Caroline a dispăru, sau Fleur de cactus — reţeta e cunoscută, a fost experimentată, nu mai produce nici o surpriză; e un teatru digestiv, care — cum se spune — nu riiscă isă facă gaură în cer. Se vorbeşte mult despre adaptarea unui roman de CrebillonifM de către Jean Vilar. încă un roman, âneă o adaptare! Ah, Dumnezeule! Raritatea operelor originale e un refren cunoscut. Această .raritate, totuşi, e o primejdie serioasă. Sau care, pînă ia urmă, tot va fi. Din ziua în care regizorii au ocupat teatrul şi l-au pus pe autor pe planul ăl doilea, sub pretextul de a-1 servi şi de a regăsi omogenitatea trupei, ei şi-au luat un risc ale cărui consecinţe nefaste sânt tot 168 atît de devastatoare ca şi o bombă atomică. Leiam putea atribui cuvintele pe care Attila şi le atribuia lui^ânsuşi: pe unde au trecut hoardele lui călări, iarba nu mai creştea. Căci, în afara unor mari excepţii, ei mau salivat omogenitatea trupei, ci au redus creaţia dramatică la funcţia unui accesoriu. Astăzi, autorul e un simbriaş care face ceea ce i se cere. Puţini sînt cei care se împotrivesc; şi mai puţini cei care, împoitrivindu-se acestei servituti, au trecut totuşi pragul succesului. Acest lucru ie adevărat în orice ţară. 'Sper să nu fie decât un moment greu, peste oare trecem acum. Vor mai exista însă supravieţuitori, după hecatomba ireductibililor, a descurajaţilor, a inadaptabililor, a disperaţilor, a asfixiaţilor, a viotirnaţilor prin euthanasie, — fără să mai vorbim de spiritele prea curate sau prea îndrăzneţe care au fost maltratate în drum... Dacă teatrul nu va fâ restituit literaturii, va muri! Şi, se ştie ancă de pe acum, că nici cinematograful, nici televiziunea nu sânt ân stare să-i ia tocul. Faţă de un Montherlant, de un Giraudoux, de un Sartre, de un Camus — care au avut norocul săişi conducă singuri cariera şi operele teatrale, întrucât au fost mai întâi cunoscuţi ca romancieri — cîţi Glaudleli şi câţi Brechti au trebuit să aştepte apusul vieţii inainite de a fi remarcaţi şi recunoscuţi ? Fără să mai pomenim de cei cărora ii sja impus tăcerea, din lipsa de interes a producătorilor şi regisorilor. Voi ilustra aceste reflecţii prin exemple luate din actualitatea ultimelor săptărnîni. Trei creaţii. O operă foarte veche de Paul Claudel: Le repos du septieme jour. Regizorul declară, în program, că încă de rnullt vroia să monteze această piesă; totuşi, de zece ani are ia dispoziţie -un teatru, şi n-a făcut-o; tirnp de treizeci de arii a montat alte piese de Cllaudel, 'dar nu pe aceasta. 'Ce putem deduce de aici ? Că această piesă nu e şi cea mai bună pe oare a scris-o autorul piesei Le Soulier de satin! E prost echilibrată; Miaria Gasares e admirabilă, dar restul distribuţiei, chiar şi Fermand Ledpux e slab, 'realizarea, oarecare. Atunci, de ce ? Glaudel e la modă — asta-i tot. Alte opere afle lui sînit mai puternice, mai bine construite, mai profunde; ce-are a face, piesa aceasta nefiind jucată niciodată, va „prinde". Ei bine — n-a „prins". O lucrare inou-nouţă, caldă încă, de Maurice Olavel, autorul piesei Les incenăiaires; ise intitulează Euloge de Cordoue: operă admirabilă, aproape o capodoperă. Subiect răscolitor, universal, o temă luxuriantă, generoasă, o poezie profundă, care vrăjeşte — totîlnaştii in Ca de toate, Cu încântare. Piesa aceasta somptuoasă ca un frumcte autosacramentale spaniol al Secolului de aur, cere o rezonanţă modernă, incandescentă. Acţiunea se petrece la Cordoba, în secolul al X-iea, sub ocupaţia maură; creştinii şi musulmanii trăiesc laolaltă într-un fel de coexistenţă paşnică precară, expuşi celui mai mile inlcident. Incidentul e iubirea unei tinere musulmane pentru un tânăr creştin, şi, în vălmăşagul nenumăratelor întâmplări, gingăşia şi o profundă poezie îşi dezvoltă temele cu o libertate şi o voioşie oare sânt ânldici ai unei opere mari. Euloge de Cordoue impunea o interpretare, o realizare de toată frumuseţea. Dar nici marii regizori, nici actorii celebrii nu se interesează de operele mari; operele mari cer să fie slujite cu umilinţă, ele pretind o muncă anevoioasă. Nu e mult mai simplu să montezi o jucărioară fără importanţă, al cărei succes va fi atribuit în întregime reaihzatorului şi interpretului ? Piesa lui Maurice Clavell a fost montată la teatrul VieuxnOdlamlbier, cu mijloace preaare şi cu multă bunăvoinţă; nu era ide ajuns ca publicul să ştie acest lucru şi să se ducă sJo vadă. Nici aici teatrul nu şi-ia în-depiinit menirea. 16& Ail treilea exemplu. La acelaşi teatru, în fiece imlarţi, se joacă piesa lui Gyula IHeis, Favoritul. E o piesă foarte frumoasă, şi subiectul ei ar trebui să intereseze publicul. Illyas a scris Favoritul în 1958, pe malurile lacului Balaton, ^şi această meditaţie profundă asupra degradării puterii ar trebui să pasioneze jjubflicufl. Jean Roussefat şi Georges Oharaire sau dăruit fără limită pentru ca piesa să vadă lumina zilei la Paris, ea fiind creată de curând la Budapesta. Dar, în unele ţări, marile mijloace propagandistice sânt în mîinle unui număr mic de oameni, Care nu se servesc decât pe ei înşişi. (Piesa nu ise ibuoură de succesul pe «caire-1 merita fiindcă oamenii la căror meserie şi pretinsă vocaţie e să promoveze astfel de opere nu i-au arătat nici un -interes. Şi iată cum responsabilii seziunii teatrale, punînid accentul pe opere Care jiu merită, şi refuzind să ajute pe acelea care ar menita să supravieţuiască, trezesc indiferenţa publicului. Ar mai trebui să-ţi vorbesc de descoperirea pe aare a făcuto recent Parisul, a unui talent desuet, dar fermecător, al autorului englez Harold Pinter; de revelaţia .teatrului negru a lui LeRoi Jones, a cărui violenţă labia dacă poate fi suportată ; însă tocmai această violenţă te face să suporţi naivitatea temei. Se joacă un Lorca la Auberviliiers, un Shaw la teatrul de la Madeleine, o nouă piesă de Marguerite Duras la Studio de Chiamps Eliyseas, un Jean Viauthlier Ia teatrul de Luteoe, un Qbaldia... Trebuie însă să miai păstrăm ceva şi pentru dalta viitoare. Nu pOt, totuşi, să mă despart de dumneata, fără a remarca prezenţa îmbel-:şuga!tă a Extremului Orient ia Paris (teatrul Kiabuki se instalează la Odeon, în timp ce music-holui se duce la Altambra-Maurice Chevalier, iar teatrul chinez triumfă la Palais de Ohailliot). Dacă aşi începe să^ţi vorbesc de expoziţia operelor secolului al XVI-lea la "Petit Palais, am ajunge mult prea departe; mai degrabă aşi regreta că. nu am destul loc pentru a vorbi de ultimul Salon al mobilei şi al decoraţiei de inlteriior de ia Rare des Expositions, în timp ce, la celălalt capăt al Parisului, la Rond-Point de ia Defense, Salonul echipamentului de birou şina închis porţile. Poate ştii că moda ila Paris finceartcă să |se inspire din arta abstractă. Ca inspiraţie e destul de naiv îşi primitiv, dar, uneori, destul de dngenias ca execuţie. Pînă la urmă va trebui să găsească cava original şi frumos. La urma urmei, disputa în jurul frumosului n-are nici un sens, căci nu există o regulă sigură şi universală, în afară, doar, de aceea a gustului. Dar, dacă .am începe să discutăm despre gust, mi se Va ciopârţi restul ariticolUlui, căci nu l^aşi mai termina niciodată!... Când te vei duce la teatru, la Bucureşti, gînldeşte-rte şi la mine. Voi fi, din toată inima, alături de dumneata. .Noiembrie, 1965 JEAN DE BEER Cu prilejul retrospectivei M. H. Maxy de Saşa Pană n urmă cu 47 de ani, în primele zile ale lunii Mai, într-un Iaşi care de douăzeci de .luni devenise capitala ţării şi forfotea de refugiaţi, militari, localnici şi zvonuri contradictorii despre triunghiul morţii", -am întâlnit tataia oară acest nume. în sala de depeşe a ziarului soitiaMst-revo-luţionar „Omul liber", trei tineri, Steuerer, RiOss şi Maxy, expuneau acuarele, picturi, desene. în ziarul din 9 (mai 1918, la cronica plastică se putea citi: „.. .mai expun \şi dl. Maxy, un tînăr care cu serioase ^aptitudini de desemn, îndrăzneşte pentru prima miră să se ţtrate publicului. 'Dl. Maxy — deşi /încă tremurat 'şi nesigur — trădează buna pricepere a liniei şi a atitudinilor. Desem-nul dumisale cearcă să 'pmprime subiectului mult sufletesc z du XX-a siecle, la cuvântul Bronze, deşi spija, în traducerea arhaizantă a lui Matei, înseamnă tuci. La partea istorică a ouvîtntului: „Les courtisans du cheval de bronze. iNom que II'on donniait, sous Louis XIII, aux fiillous qui irodaient la nuit au pied de la statue d'Hensri IV, sur le PonltJNeu£" (vol. I., 1928, p. 881) iB). In „Celle trei hagiallâouni", spiritul de exactitate al lui Matei dă greş oînd vorbeşte de ploile mari „ce au căzut înainte de ivirea cometei din acea vară" (pag. 95). Este vorba de cometa Halljey, urmărită pe cer şi la noi, în ultimele zile ale primei decade din luna mai 1910; luoa „cade" în primăvară! Venise şi Caragiale la Bucureştii, trăsese la Vlliahuţă şi urmărea cu înfrigurare fazele cometei, nu fără teama unui cataclism cosimic, preferând să-fl întâmpine departe de ai săi, rămaşi la Berlin. în acelaşi capitol, 'la pag. 105, e vorba de „zarvă mare" la „birtul franţuzesc", unde se adună „tot ce Bucureştii avea mai moţat". Ion Barbu credea că era vorba de întîiul zbor dl lui Aurel Vlaiou, care s-ar fi efectuat la Bucureşti într-o după amiază pe la ora 4, după ce încataise ploaia. Marele admirator al lui Matei, ţinîod să dateze şi să localizeze totul cît mai exact, credea că era pe toamnă, deşi C. C. Baoallbaşa situiază faptele cam prea aproximativ, ,/pe la juimăiţatea Hunei August" (1910). în realitate, aviatorul român făcuse experienţe în panoul Faiaret, în prezenţa ing. All. Cotescu, directorul CJFjR., la 20 octombrie 1909; cu două zile înainte, Bleriot zburase la Hipodrom, ridieîn-du-se de 3 ori, în probe de distanţă, de viteză şi de înălţime, în prezenţa a 100 000 de spectatori, unii veniţi din provincie. Micul eveniment bucureştean din toaimna anului 1910 ne-a rămas aşa dar nelămurit. Numele „Zanicăi Mamonoaia", de la pag. 108, în casele căreia îşi făcuse Paşadia o ^somptuoasă sihăstrie", este desigur o parafrazare onomastică a Catăncăi Momuloaia, bogata verişioară a mamei lui Caragiaile, căreia nu dna revenit decât a şasea parte dintr-o avere de... 4 milioane aur. Poate că tot ia ea s-a gîndit Matei cînd a vorbit, în ascendenţa lui Paşadia, de „bnaşoveainca zăcaşă şi făţarnică, roasă de Şchiros şi -de pizmă" i(pag. 11;1). într-o înşirare de figuri mari ale sec. XVIII-ilea, autoarea notelor dă lui Jacques de Berwick gradul de general francez (pag. 114) ; era mareşal, oa şi următorul, de Coigny ! La Cantacuzen (pag. 118), aceeaşi crede că ar fi vorba de Mihai Cantacuzino, fostul! ban al Graiovei, ridicat de Eoaterina II ia gradul de general (pag. 118). Eroare! E vorba pur şi simplu de un aventuier al secolului, care se dădea coboritor din „dinastii" bizantini. „Teozoafa Papura Jilava" (pag. 123) este o aluzie transparentă la Fanny Seculioi, marea drwnaaţă şi scriitoare în .limba germană sub pseudonimul Bucura Dtunbrava, autoarea romanelor Haiducul şi Pandurul. Să fi văzut. :ls) „Curtenii calului de bronz". Nume ce se dădea, sub Ludovic XIII, pungaşilor care dădeau târcoale noaptea statuii lui Henric IV, pe Pont-'Neuf {Puntea-cea-Nouă), 181 într-adevăr Matei pe prototipul lui Pirgu, „ânvîrtind o bătută zuralie" cu dînsa, el fiind fost costumat în „dulce păstoraş al Carpaţiilor, cu cavalul la brîu" ? Nu-mi vine a crede. Pasajul de la „Era dat în Paşte, dat dracului", pînă Ia sfârşitul paragrafului (pag- 125—6), face .aluzie răutăcioasă învederată ila I. L. Oaragiale, oa şi de altfel, începutul romanului, ou „nesărata plachie de sfaturi şi de dojane" (pag. 69) din corespondenţa paternă. Tot aici, amicul, ,jbunul meu amic Uhry" este ziaristul monden Rudoilf Uhrinowsky de la Independance roumaine, un grăsuliu blond şi pedant, unul dintre prietenii ,/strejmopţi" (noctambuli) ai lui Matei. ■Şi PoponCl, pag. 124 urm. a existat. A fost un diplomat, dintr-o veche familie oltenească. La înmormântarea lui Matei, îi spunea lui N. A. Boicescu că ei doi ar fi trebuit, în tinereţea lor, saşi susţină mai efectiv prietenul, dar ei n-au bănuit ce mare talent zăcea mtiMmsull. N-avea mimă rea Poponel, cu care Matei se arată atît de sever! Onomastica 'din Craii de Curtea-Veche ne oferă surpriza unei referinţe 3a Kir lanulea: amica lui Gore Pirgu, care are ,/o căţeluşă în dîrdoră", pe nume (amica!) Tinculina Caiduri (pag. 164) a fost botezată astfel după căpitanul Manoli Ghaiduri, adevăratul tată al domniţei apucată de draci şi lecuită de Negoiţă! Matei atacă în acest roman ceea ce numeşte: „Boema, odioasa, imunda Boemă" (p. 171), oare „ucide şi adesea nu numai Ia figurat". însă e de remarcat că o lipostaziază oarecum oa pe o zeitate malefică, gratifiioînd-o cu o majusculă, în oroarea sa faţă de boemă trebuie să fi tras greu în cumpănă propria-i experienţă jalnică de tinereţe, sărăcia cu tristele ei expediente, prelungită pînă în pragul căsătoriei (contractată la virata de 38 de ian!, cu o femeie de 63 !) Marica Sion a fost, în def'iniitiv, colacul lui de salvare. Motto-Ul de la capitolul Asfinţitul crailor, Luat din aceeaşi carte a lui Mon-.salet, n-a fost bine tradus în notă. Acele „grandas" şi „petites breteches" nu .sînt „ziduri de apărare mici şi mari" (p. 179), ci balconaşele acoperite sau turnuleţele din oasele particulare, imitând pe acelea ale castelelor, şi constituind adevărate posturi de observaţie. UN NUMITOR COMUN ÎN EPICA LUI MATEI: COANA MASINCA DRÎNGEANU în prima seară de vizită a „crailor" noştri la Arnoteni, când povestitorul, îngreţoşat de promiscuitatea mediului, dă să o şteargă „englezeşte" (adică ifără să-işi ia rămas bun, ca nu oumiva să i se observe plecarea!), se întâlneşte .tfiaţă în faţă cu sufletul maichii", cocoana Masinca Dringeanu p. 186). Se ştie •ce urmează. Femeia îi impută graţios înoeraarea de fugă, âi întinde mânuşiţa „înmănuşată cu palma în sus", oa să i-o poată ^săruta în ochiul rămas gOl deasupra încheieturii" şi-l dojeneşte iduJlca: „Nu mă mai iubeşti..." Evident, povestitorul se scuză de atare „nelegiuire" şi rămâne mai departe, ca să vadă cum 182 gazdele se reped „pe nouansosită, întrecmjdu-ise care mai de care sho îmbrăţişeze şi so piupe". Masinca nu joacă, se mullţumeşte să ceară o cafea şi un t,,ecântreau" şi să stea de vorbă cu povestitorul. Ralul ei, în acea seară, este acela de al iniţia pe viitorul romancier în tainele Amotenillor, acelor mari boieri decăzuţi, a căror casă se prefăcuse in itripou. Masinca încerca să dea îndrumări uneia din fetele lui Madorică (Annotaanu), Mimei, dar fără rezultat, „în felul cel mai cuviinicios", adică prin parifiraze, Masinca îi destăinui este po-vestdtoruHui secretele fiziologice ale Mimei, precum şi alte metehne ale familiei. La plaaarea ei, Mima face un gest obscen, ca şi cum ar fd crezut că între acesta şi Masinca ar fi fost legături intime. Nimic însă nu ne lasă să credem ceva rău despre .aaeastă Masinca Drîngeanu, care de altfel nu mai apare pînă la sfârşitul romanului. Aceeaşi Masinca este însă marea pasiune a ,yConului" Rache, inspectorul general de poliţie şi eroul principal din romanul netermdnat Sub pecetea tainei. O iubise nebuneşte în tinereţe şi tot mai .ţinea la ea, după cincizeci de ani. Dintre toţi cunoscuţii şi toate cunoscutele lui de o viaţă întreagă „Singură Masinca Drîngeanu, rămăsese tînără, frumoasă, ohiabură; deşi cam de aceeaşi virată ou dânsul, ar fd putut trece drept fiica lui i(p. 232)". Romancierul o numeşte jdivina ţaţă" (p. 233), fără însă nici un subînţeles argotic infam. De cîte oii vorbea de ea, Rache „mu mai înceta cu laudele şi cu admirarea", iar povestitorul îi iţinea isonul, la acelaşi diapazon, desigur, de sinceră ,jadmirare" (scriitor arhaizant şi purist, Matei crede că .Românizează" neologismul). Rache mărturiseşte că ea n-a primit să-d fde soţie, după ce divorţase de întâiul ei soţ, şi că îşi,motivase .refuzul în acest fel caritabil: Rache dragă, (...) ţin prea mult la tine ca să ţi-o dau (anina, njn.), ar fi păoat, zău, mie milă să te las şi pe (tine pe drumuri şi cu doima zdrobită. Poate să-ţi dau .altceva, altădată. .." Dar, adăuga Rache, presupunem, cu mare obidă: „Şi n-a fost niciodată", (p. 241—2). Neseosibil la o asemenea curată şi nedezminţită (legătură, .ca aceea, romancierul! o numeşte „scrinteala ou Masinlca" (pag. 265). Dar Rache era atât de fericit să poată vorbi cu cineva despre ea, încât îi suferea tânărului său prieten „tachineria" cu ,jsufiletul maichii", că ,/se potrivea, nu se potrivea". Atent cu Masinca Drângaanu ca un colegian, Rache scapă şi trenul (p. 269), — la propriu vorbind, — cînd se lungeşte la vorbă ou ea. Gam la atîta se reduce, în noul volum, prezenţa Masincăi, misterios personaj, care .străbate fugitiv, fără să ia parte la acţiune, ambele romane ale iui Matei. Dacă deschidem însă îşi ediţia de Opere din 4936, la Soborul ţaţelor (pag. 257), vedem că Perpessicdus n^a dispus decât de ,,/trei radaoţiund" ialle uneia şi aoalaiaşi pagini de început, variante pe oare le-a reprodus ou fidelitate. Pentru ică „.romanul" lipseşte idin noua ediţie, fde-orid îngăduit să reproduc începutul de ia prima şi cea mai întinsă dintre cale trei redactări : „Doamnei Masinca Drîngeanu, celei mai bune prietene dacă n-ar fi singura". Mulţumit de aaeastă închinare ce-o aşternusem pe-un exemplar din „Craii de Curtea-veche", am adăugat la modestul meu plăcem literar, o cutie de bomboane şi un buchet de trandafiri şi m-am înfiinţat, pe seară, în 'strada ..Sfiuţii- Voevozd". Aşadar, vrând să-i facă o vizită Masincăi, curînd după apariţia romanului său, Matei i-a -dus cartea cu o dadiaaţie din oare reiese că ea era singura lui bună prietenă. Adjectivul, adaos de (la noi, vrea să înlăture echivocul care planează asupra ,prietandei" dintre persoane de sexuri deosebite. 183 .Mas ii ura plecase din ţară în toamnă şi ,yâşi prelungise şederea pe Riviera, pînă anul acasita, 1929, Ila sfârşitul! iui mai" (pag. 258). Era aşadar mtradevăr ,chiabură", dacă îşi putea permite luxUl unei vilegiaturi de şase luni, într-o-localitate cfliimiaterică de mane lux, pe cont piropriu (nicăieri nu se insinuiază că ar fi o femeie întreţinută). La poarta casei Masirucăi, romancierul vede tras „un elegant lanidautet" şi pe gazdă, sămtinidu-se la despărţire de mai multe ori şi ţinînidu-se de mină ou „o cucoană foarte mare", cu „înalta mosafiră". Femeile, din lumi deosebite, spune povestitorul, erau strâns legate de vreo oin-cizeci de and, spre uimirea generală. Aşa dar Masinca ana de obârşie modestă, o mică burgheză, intrată printr-o serie de două sau mai multe căsătorii în burghezia mijlocie, dacă nu şi în cea mare: dar ea contractase şi o strânsă prietenie ou o ,;boieroaică" sau o „prinţesă". Pupăturile din stradă să nu ne pară 'suspecte asupra naturii acestei prietenii între două femei. Femeile „damnate" au grijă să păstreze faţada, arătîndu-se în lume mironosiţe. Orişicum, intrat la ea, după această scenă, povestitorul, Ol însuşi vechi prieten, de un sfert de veac, al Masincăi, încearcă s-o descoase asupra „temeiului ascuns" ai acdlei legături feminine de două ori mai vechi. Aici se isprăveşte pagina ou pricina, fără să ne dea şi răspunsul aşteptat. Ce ar fd fost Soborul ţaţelor ? Cu tot izul mahalagesc all cuvântului, se poate ca „ţaţele" lui Matei să nu fi fost altceva decît o adunare de „cocoane" di[n lumea burgheză de la acea dată (1929). O replică feminină, poate, la Craii de Curtea-veche, unde, în jurul povestitorului, gravitează Paşadia, Pantazi şi Pirgu, cei 3 P. dintre care numai vjlltimul de porcină încarnare. Am fii văzut» fireşte, desfăşurânidu-se de rândul acesta, în centrul ^soborului" pe „divina ţaţă", flancată de acea '„cocoană foarte mare" şi poate şi de altele, din rândul cărora nu putea lipsi pendant-ul feminin al lui Pirgu, cine ştie ce dejecţie a periferiei bucureştene, tolerată sau chiar cultivată dintr-un snobism al „âncanalierii", de Masinca şi celelalte. Sintam reduşi la ipoteze. Parcă ne e ciudă că romancierul a părăsit proiectul ou Soborul ţaţelor, îndată după apariţia Crailor, oa