nevistă a Uniunii Scriitorilor w;w I 1965 AUGUST I Cuprins WAŢA ROMÂNEASCĂ • n n ~ * -DBMOSTE5NE iBOTIBZ >,MemorM ««* a ,ibortatii : Câlte ta ff) (Jumal Tr tare ; TrawdX^T ' ClOQ11'^ ! ŞleBuitonH ; Aştep- VBRQNXCA PORUiMBACU • Atîti a.,, W n - Ourcuibeu, ' ' au fost> Ce sîat ? ; Mirare ; AUREL MIHALE : In avanpost (nuvelă) fcte " : De Profunffis : Bătafe la geam ; Soare ; Scriitorij^n^j^^ a()). Cronica literară 15 17 19 20 Critică şi actualitate 21 57 60 62 87 90 93 95 106 112 118 Cronica ştiinţifică Alcaidi. (REMUS (RÂiDULEŢr : Viitorii zefte ani ide Energetică ramâoeaislcă în lumina realizărilor mondiale în tehnica energiiei 124 Cronica filmului D. I. SUOHJIANU : După Festivalul filmului românesc de la Mamaia 138- AL. MIRDDAiN : Valoarea lui Al. Gîrneaţă 145 Miscellanea Comentariu la „Bibliografia literaturii române, 1948—1960" (Camil Ballazar) — A doua wniferiniţă pe ţară a Uniunii Arhitecţilor din R.S.R. (Arfi. Jean Mon'da) — N.. N. Toniitea (Barbu Brezianu) — Interiviu cu John Rotes (Petru Conxarnesoii) — Moştenitorii aibuzivi (PauJ B. Marian) — Prea mulltă poezie strică (J. M.) — CelălaUt Flâulbent, neştiutul (H. Zalis) — „Urtmuz" — fişă ide isltorie literară (Ion Baiu) ' 14& Cărţi noi AI. Oprea : „Pamaft Iisltrati" (Al. Sănlduleacu) — Ştefan Popesc» : „Poeme" :(S. D.) — * * * : „Studii eininesiciene" (P. M. Gomcea) — Agatha Grigorescu-Bacovia: ^Lumină" (Garnil Balfazar) — Teodor Bails : „Poanta soarelui" Sărut de pumnale, Colţ de răzbunări, Şi strînsoarea laşă-a Marilor trădări. Cu monezi cusute-n Lina de mindir, Cînd pătrund în carne Sigilii de bir... Mîniile noastre, Mîniile noastre, Smulg diadema lui Ares. Clatină tronul proptit Pe focos de carlingi. Loc facem zborului de fluturi pe transparente ceruri • Visam sărutarea mulţimilor ' Planînd pe orbite stelare Cu semeni eroi, Hulubii rachetelor albe, Lansaţi în hiperbola zborului cosmic. Feri-vom de taifunuri ovalul porturilor noastre Vom ocroti atolii întregului pământ, Şi albatroşi pe arcuirea spumei Şi ostoirea setei de ciută la izvoare. Apăra-vom trecerea de pasăre măiastră A-mbrăţişării mamei, Pe pajiştile somnului de prunci. în scuturări de aur, recoltele la vreme ' Brăţările de soare suna-vor a belşug ; N-o mai cunoaşte viaţa cernite diademe Şi-o tăietură alta, decît de strung şi plug ! 87 ★ ★ ★ Minaţi mai zdravăn visul! E limpedele ceas Cînd -troica de cuvinte zbor nou îşi liber sună ! Nu-mi ostenesc privirea pe bulgărul rămas, Ascult doar în turbine cum apele detună. Nori tîrîtori de pîclă sînt urmele cohortei Cu-apăsătoare scuturi pe-obrazul scump al vieţii. Spre grote-n marşul ultim, falangele cloportei' Ard pînă la cenuşă în clarul dimineţii! Prisăcile ni-s pline, iar paza de albină La ceasul greu înfige în fur un ac subţire ; Cum se topeşte-n baltă a cînepii tulpină, Se mistuie amarul sub strai de fericire. Ca patriei să-i crească lumini de sărbătoare, In inimă schimb fumuri şi răscolesc în jar ; Jertfesc întregul munte să sparg o trecătoare, Cinstind cu noii prieteni, hotar după hotar. Enescu S-adună-n copil, Livenii din sunete : Cositul, trişca-n piuire, Buhaiuri, vîntoase şi tunete. Torenţiala gamă de ape în şesuri, Tipsia solară bătută-n poeni, Găsiră o matcă în scripcă, pe-ntinsele sfori pe strujeni. Amurgul în cercuri de uliu rotea coborînd peste sat Lăsîndu-şi străvechiul lui bocet venind din cobuz zgrepţănat. Voia să întrebe cu teamă de unde-i mocnita plînsoare, Să afle izvorul de taină cînd isonul serilor doare. Prindea-n laţul semnelor triluri, Strîngînd în cinci linii răsufletul verii. Cazna lui mare-i. De la pupitru nu te mai mişti. Tare-ar mai zbughi-o peste porumbişti Pînă-n dumineca cealaltă, Nu lîngă £a şi do re, Cum se hurducă tinda hanului s-audă, Sub colbăite hore... O horbotă de cîntec, voi, muzicali părinţi, Urzirăţi peste clipe de zbenguiri cuminţi; Ca şi-n finaluri aspre, mai stăruie dantela Precum în amintire blajinul Candela. 88 Pe des fundatul drum de care, Porni-n cel Dorohoi, Din sfertul de vioară o faimă ne-ntîlnită, Să-i chipuie slomnirea, Vin domni cu nişte semne de mirare, Prin toamna cu armură de noroi. Minune bucălată, la colţuri de fereastră. Tot fredonezi pe o felie cu povirlă, Şi pe speteaza birjelor citeşti O partitură lungâ-a satelor, Contrapunctată-n stele de mocirlă... rgana Cînd zorii cheamă steaua şi mi-o închide-n strungă, Mă-nfăşură sargase de dor, cuprins de friguri Şi, stăruind mirajii de traversare lungă, îmi urcă aşteptarea ca Pontus peste diguri... Trecuse pe la geamuri, prin spaţii de obloane Nălucă boreală cu filigram de lună; Că tu pe-aeolo umbli, nu-i noapte să nu-mi spună, într-un rădvan de aur, cu frîuri năzdrăvane. Iar astăzi, cînd aevea condurul laşi to scară Şi nu întreb oglinda ce boare-i la pervaz, Impunge-n cercevele tot oiştea polară, Mai cred că-i tot caleaşca în foşnet de atlaz... Ştef an-August. Doinaş Decalog poetic Cîntă cu pasărea : simplu şi sincer, Schimbă-ţi tiparele ; dar ai grijă să nu mingii iubirea cea nouă cu gesturi care exală miresme' străvechi. Lasă ritmul să şchiopăteze ; tîrîie-l prin colb, ca pe-un lanţ rupt din care-ai făcut o brăţară modestă. Ridică-te — cel puţin pînă la nivelul realităţii. Apoi, dacă poţi, zboară... Cui îi oferi această garoafă ? Dar sabia ? Şi una. şi alta pot să apropie sau să despartă. Tu dă fiecăruia ceea ce cere. Astupă cu cîlţi gura de trîmbiţă a rimei: să tacă. In urma cuvintelor, sensul să umple străzile, nu ecoul. în fiecare vers, să vorbeşti tu, numai tu, dar tu însuţi, nu umbra. Nu urmări Frumuseţea. Iar dacă vine ea singură, las-o s-aştepte în antecameră, alături de alte vechi cunoştinţe gătite şi guralive. Ridicâ-ite de pe scaun cînd intră cel ce mu bate la uşi, Adevărul. Chiar dacă ipui o nouă monedă în circulaţie (fapt neîndoielnic !), să nu baţi jin aur imaginea ta; înscrie doar anul, valoarea şi stema. Balada statuii în jilţ de piatră stă. Solemn. Tăcut. E moartă dalta care l-a născut. Furtunile şi plesnetul de ploaie izbesc granitul, fără să-l înmoaie. E stinsă pentru veci, cu-atît mai mult, eroica lui zare în tumult sub care s-au bătut urlînd noroaăe. Pleoapa sură, arşiţa i-o roade. Dar paşii singuratici care trec nu-l tulbură ; nici anotimpul sec, nici astrele păgîne la solstiţii, nici — înotând prin vis — îndrăgostiţii. Un zvon răsună-n el, al unui veac de tunete. în juru-i toate tac. Ce tîlc mai poate marea să cuprindă Cînd a orbit adînca ei oglindă ? Şi totuşi... Ca un val care s-a rupt de straturile moarte dedesubt şi, depăşindu-şi secolul, aşteaptă privind destinul de pe-o altă treaptă, în zori, cînd muncitorii trec în rină cu frunţile-asudate, fulgerînd, — statuia-şi mişcă faldurile goale, parc-ar cerca, din piatră, să se scoale. Cel ce refuza liniştea Refuz oglinda asta de somn şi putregai în care-avîntul faptei mi se desfigurează. Tu, gong de-azururi, care sălbatic spumegai, — cuprinde-mă-n bătaia ta ritmică şi trează ! Adînc detună marea luptîndu-se-ntre stînci, vrăjită de abisuri, cu propria-i cădere. Ca ea, scafandru-al vremii, eu scot din scoici adinei mărgăritarul clipei, plimbîndu-l prin artere. Prizonier în sine, iubească-se Narcis... Eu însă-mi caut forma şi fapta viitoare ca marea, care plină de fluxuri şi de vis mereu, mereu rămîne furtunilor datoare. Poetul şi marea In zori de zi, cînd cade peste brume funinginea frunzişului stelar, eu urc de-asupra mării, beat de har, şi chem adîncul apelor pe nume. Şi dintr-odată undele tresar şi-un tunet ce-a umblat întreaga lume se-ntoarce-n vînt cu coama grea de spume ca un rotat, neptunic armăsar. Galopul lui siîrneşte-arhipelaguri, ostroave albe, călătoare praguri ce vin vuind şi spumegă-ntre stînci. Ah ! ce mai poate glasul să cuteze cînd bubuie, ritmată sub faleze, această orgă cu pedale-adînci... ? Petru Popescu De profundis Geografii şi istorii treceţi legiuni Pe lingă geamul ereerului meu electronic treceţi oameni nărăvaşi, treceţi, frumuseţi 1 reci, farmec inexplorabil al surisului Insuportabilă iubire adolescentă. Ce sînt eu oare pe drum Decît un semn al infinitului Şt vă sprijiniţi de lemnul meu susţinător Pe scurtul drum între infinitul naşterii şi al morţii Sînt corydor intre două goluri, între două neînţelegeri De ce zimbiţi cînd pasul vă duce ? ' Doar eu rămîn aici pentru că am înţeles. Bătaie la geam Noaptea cu paşi şi trompetă Lumina încă aprinsă în noi Stinge şi culcă-te mamă Sufletul nu pot să-Z sting Cărţile în jur ca o forţă Planetele ca un îndemn Privirea răspîndită în oameni Şi pămîntul cu toate zburînd Cine bate în zid să mă culc Cine bate în geam să nu mai cînt Am să ies pe fereastră ca o flacără Eu cel mai omenesc pe pămînt Strada pustie de soare Fîntîna din piaţă, copac de argint Rînduri de ramuri de şerpi azvîrlind Cu lumini la picioarele mele Să-mi aşez sufletul pe marginea ei Noapte cu oameni şi pomi, o ţigare Porţile dorm şi uşile care Au bătut ea nişte inimi de zi Cine bate în geam să nu mai fiu O nimeni, pîinea e bună Toate sînt bune cu oamenii buni O oamenii oamenii oamenii Oraşul iubit de lumini şi de oameni în vorbe cum să-l ascult Bag mina sub haină să văd Inima ieri cu cît a crescut Soare Soare, ridică-te iar, Ridică-te-n legile tale, împuşcă lumea din nou Pînă-n adîncuri. Tu care nu ai trecut Tu nu ştii ce-nseamnă trecutul, Acelaşi tricou îmbrăcat în zori De două iubite mi-aduce aminte. Dar dacă te scoli iarna la 6 Ori beat şi palid te-ntorci, şi eu pe străzile mele Sînt un univers grăbit de frig încruntat de probleme. Să fie pumnul tău galben mai mare Decît al meu, cînd distanţa m-ajută ? Uite, pumnul meu a căzut din nou Pe masa ştiută, ca un soare. Istorie Prin noaptea universului organizat Ca un tren străbate pămîntul. Verzi şi roşii aştrii sclipesc ca semnalele de cale ferată, Pămîntul aleargă, aleargă. Sînt multe probleme vitale pe pămînt, Şi tragedii, impasuri şi crize. Sub legea lor, în milioane de case, Oamenii mereu le discută. Lunecă pămîntul prin noaptea de aştri, Sfîrtecă universul, pierdut. E foarte mic pămîntul, totuşi pe el au încăput Milioane de ani şi o Revoluţie. SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI Perpessicius Cri fi că şi istoriografie literară de D. Cesereanu i sbutul editorial al criticu-i lui PerpesisSieius se înscrie pe orbita anului 1925. A-tunici îi apărea la Arad, în Editura librăriei diecezane, un volluim în format mic (icolaoţiia Biblioteca Semănătorul) intiMat Repertoriu critic şi cuprinzînd o parttie din recenziile pe oare autorul le publicase în revista bibliografică Buletinul Cărţii pe 1924. îin cele Cîteva cuvinte initraduidtirve, Perpessicius îşi numea recenziile „sugestii critice", dar Ie recunoştea de îndată „caracterul fragmentar", deoarece menirea lor nu era alta decât aceea de a atrlaige atenţia cititorilor asupra apariţiilljar literare din -acel timp — proză, poezie, teatru, critică, Considerate în perspectiva evoluţiei critice a lui Peipessibius, ele amintesc, totuşi, de pasiunea viitorului foiletonist, oare, de aflitfiel, în chiar această „prefaţă" îşi mărturisea intenţia die a reveni asupra -umora cu scopul de a le prezenta cititorilor înltr-un volum de cronici „dezvoltate" : „...consemnăm că bună parte din autorii şi operele înregistrate aici, se vor întîlni în cronicile dezvoltate din volumul în preparaţie : MENŢIUNI ŞI MEDALII CRITICE". Volumul ariwnţalt se tipărea, într-adevăr, peste trei ani, sub titlul Menţiuni critice, fiind primul din seria celor opt volume care vor aduna, şi de 'astă dată nuimai în parte, bogata activitate foi-lietonistică a lui Perpessicius — principala sta operă critică. Pînă la apariţia primei serii din Menţiuni, Penpesisicius prezenita cititorilor primul său volum de versuri : Scut şi targa (1926). Aceste ara, de fapt, un jurnal liric al impresiilor culese de pe fronit (19.16) şi apoi din spital, compllieltat cu un ciclu-de Poeme din ajun (1915—19il6) şi cu unele Traduceri din Verhaeren, Raul Fort, Baudelaire, Jules Laforgue, Remy de Gourmont, Francis Jiammes. Amalgamarea aaeasta, în aaeliaşi volum, nu era înifârnplătoare. Prezenţa poeţilor tălmăciţi, explica, într-un fel, însuşi climatul simbolist în ciare se mişaase sensibilitatea, poetului din paginile jurnalului original. Perpessicius atrăgea atenţia asupra unei privelişti sumbre şi prevestitoare de moarte pe câmpul de luptă. Sentimentul dominant era acela .al predestinării : „Plouă peste foile de cort / Şi din ele picură-n tranşee, I Ingînînd o tristă melopee j Pentru sufletul ce azi e mort. / / Peste toată zarea s-a întins I Un zăbranic nesfîrşit de ) înainte de apariţia acestei plachete ide versuri (Scwt şi targa), Perpessieius semna, împreună cu prietenul său Ion Pillat, alcătuirea primului volum din Antologia poeţilor de azi (1925) urmat, mai tîrziu, de un al doilea volum (1929). L>) Menţiunile critice, cuprinzând foiletoanele, articolele şi studiile scrise de Perpessieius între anii pe care îi trece printre paranteze au apărut în mai multe Serii, după cum urmează : Seria I-a (1923—1927), Editura literară a Casei Scoalelor, Bucureşti, 1928. Seria a II-a {1927—1929), Fundaţia pentru Literatură si Artă, Bucureşti, 1934. Seria a Jll-a (1929—193,1), idem, 1936. Seria a IV-a (1981—1932), idem, 1938. Seria a V-a (1932—1933), idem, 1946. Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948—1056), E.SSiP.L.A., Bucureşti, 1957. Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1957—1960), E.P.L., Bucureştii, 1961. lui Perpessieius : aceea de foiletonist şi istoriograf literar. Ele adună în paginile lor o mumcă de zi cu zi, pe care autorul o începuse în 1923, amiul debutului său de cnonioar literar, şi pe care o continuă în condiţii mai mult siau mai puţin avantajoase, fie la săp-'taminaluil Cuvîntul (unde, înfa^adevăr, şi-a susţinut foiletonul timp de peste şase ani), fie după aceea, prin nutme-roase „'comunicări radiofonice" sau în subsolurile ziarelor efemere ale vremii, vădind o conştiinciozitate oare rămîne elocventă şi in zilele noastre. Ce sînt, deci, Menţiunile critice ? Autorul însuşi simţea nevoia să dea unele explicaţii, odată cu apariţia fiecărei serii. Făcând însă uz de o modestie exagerată, refuza, de la început, să le considere produsul unui „critic". „Pentru că, — argumenta el — temperament prin excelenţă subiectiv, autorul (...) vrea să vadă în culegerea aceasta de cronici literare, în primul rînd o serie de mărturii ale unui cititor, mai mult sau mai puţin în curent cu producţia literară contemporană din România. El se fereşte cu stăruinţă să se considere critic — şi neu- Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor (II), 1968—1962, idem., 1964. Ultimele trei volume, apărute după Eliberare, întrerup cursul primelor cinci Serii, dar continuă tradiţia lor de alcătuire, astfel încît {păstrîndrt-şi în parte şi titlul) pot fi considerate ca atare. Oe altfel, folosind acelaşi criteriu de apreciere, alte două volume ale lui Perpessieius îşi revendică titlul de Menţiuni critice şi anume : Dictando divers 1925—1933 (Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1940) şi Jurnal de lector completat cu eminesciana, (Casa Scoalelor, Bucureşti 1944) chiar dacă adună materiale critice şi publicistice de un caracter mai eterogen. Adăugând la toatte -acestea volumul De la Chateaubriand 'la Mallarme (Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 193B) — o culegere substanţială din critica franceză datorată autorilor foeletrişti şi unde autorul Menţiunilor îşi face simţită prezenţa prin notele şi comentariile introductive — avem în faţă întregul tablou al activităţii criticului. 96 tralizarea celor doi termeni ai titlului, nu e de loc întîmplătoare — pentru că nu-şi recunoaşte nici însuşiri didactice, nici un anume dogmatism, fără de care, pare-se, criticul nu se întrupează." (v. O lămurire, Menţiuni critice3, Seria I-a). în schimb, după cum vedem, le atribuia caracterul de „mărturii ale unui cetitor" sau, altădată, de însemnări ale unui „jurnal de critic, sau, dacă voiţi, de lector". {Prefaţă la Seria a H-a). Sînt caracterizări asupra cărora Perpessiicius revine şi cu alte prilejuri (v. Jurnal de critic postum, M. c, Seria a V-a, p. 396) dalele nu pot fi atribuite d-ecît parţial operei lui critice. în oritae caz autorul credea spuselor lui şi începând cu Seria a II-a nu-şi mai grupa foiletoanele după genuri literare sau în alt mod riguros, ci le imiriiudea talie quale, păstrîndu-ie succesiunea originară din revistele unde apăruseră. Awa şi o explicaţie în acest sens : „O selecţie sau un florilegiu (...) ar fi cerut o reaşezare sau chiar o retopire a materialului, de pe urma cărora sigiliul foile-tonistic s-ar fi şters". (Prefaţă la Seria a II-a). Nuimai că, alcătuite astfel, Menţiunile sie întâlneau, în cele din urmă, cu modelul sainte-beuve-ian al cunoscutelor Causeries du lundi, fără a fi vorba, totuşi, mai mult decât o asemănare formală. Prieoizările făcute de Perpessicius, oricum" de circumstanţă, învederează un anuime spirit de independenţă faţă de ariitilca didactică şi dogmatică (în primul rând universitară) iar Menţiunile atestă, contrar modestiei autorului lor, un simţ oritâe pătruinizătoir, ale cărui manifestări concrete împrumută în istoria criticii noastre aspetite dintre cele mai originale. De aciaea credem că adevărata profesie de credinţă a lu; Perpessicius o afflâm nu în prefeţele seriilor de Menţiuni, ei în articolul în tinda unei registraturi (intihis la înce- s) Abreviem astfel : Menţiuni critice = (M.c). putui Seriei I-a). Proiectate sincere ale tînărului cronicar literar Sînt, într-adevăr edificatoare pentru ceea ce reprezintă mai valoros opera lui. Iată ce scria el : „Voi plivi însă orice prejudecată sectară şi mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni. (...) Voi alunga cit mai hotărît, ca pe-o Satană, ipocrizia şi vorbind de o scriere, voi căuta să transmit cit mai lămurit ecourile-abia-distincte, voi vorbi, cu alte cuvinte cu pasiune, dispreţuind sau lăudînd după împrejurări. (...) Dacă blamul va fi de multe ori surîzător, în loc să fulgere a spaimă ca-n Apo-oalipsă, entuziasmul meu însă nu-i voi pune frîu ci slobod îl voi lăsa să măsoare zările. Alţii mai vîrstnici au vorbit de foamea spirituală a atenţiei publice, iar Sainte-Beuve a transcris de undeva că ape 50% a producţiei de gaz metan. Da se va baza deci în principal pe sporirea masivă a producţiei de cărbuni, care urmează să crească în viitorii 10 ani de la 13,7 la 35...40 milioane tone, şi pe mărirea substanţială a ponderii energiei hidraulice în bilanţul nostru energetic, de la sub 1 miliard anul acesta, la aproximativ 10 miliarde kWh/ian în 1975, cum şi pe intervenţia energiei nucleare, cu aproxilmiaitiv 2 milioane >t.ia.c./)an. Urmează ca, totodată, combustibilii fluizi să fie folosiţi în măsură tot mai mare ca materie primă în industria chimică, unde valoarea produselor obţinute depăşeşte substanţial valoarea energiei ce poate fi extrasă din ei. Astfel, din puterea nouă, oare se va instala în viitorii zece ani în centralele noastre electrice, aproape o treime via trebui să fie alimentată de cărbuni, aproape un sfert de resurse hidraulice şi o zecilme pe cale nucleară, numai iestul fiind acoperit de alţi purtători de energie. Cei vreo 2 500 000 kW ai noilor centrale hidroslecebni.ee se vor găsi pe Dunăre, pe Argeş, Lotru, Sebeş, Someş, Şiret, Olt, Gris. Aproape trei sferturi din puterea nouă ce se va instala în viitorii zete ani în centralele noastre electrice, vor fi alimentate csu combustibili solizi şi flluizi. Dintre unităţile respective, câte o centrală de 1 000 000 kW, în Oltenia şi Transilvania, vor folosi liigniţi de Rovinari şi huilă de Valea Jiului, iar extensiunea eu ■600 000 kW a centralei Criaiovia va folosi ligniţi din bazinul Motrului. O singură centrală termoelectrică nouă şi numai extensiunile câtorva centrale existente vor folosi păcura. Nium'ai extinderea centralei Luduş şi a câtorva din celelalte centrale se vor baza pe gazul metan. Unităţile electrogene ce vor 13Î echipa aceste noi cenitnalc şi extensiuni vor fi mari şi foarte mari, ajun-gînid — cuim am arătat — pînă la 200 000 şi 300 000 kW. Ciazamale lor vor avea debitele mari, corespunzătoare, cu parametri înalţi ai aburului. Centralele hidroelectrice prevăzute în Directive privind dezvoltarea energeticii se pot împărţi, din punctul de vedere al caracteristicilor lor constructive funcţionale, în centralele fluviale de pe Dunăre, centralele de virf, de mare cădere şi cu mari lacuri de acumulare, pe -râurile de munte Argeş, Lotru, Sebeş, Someşul mic, Grisul Repede-Drăgan, — şi centralele de joasă cădere, pe cursul mediu sau inferior al râurilor interioare, cum sînt casoadele de pe Bistriţa în aval de Biaaz, cele de pe Argeş în aval de centrala „Oh. Gheorghiu-nDej", ca şi cele de pe Olt şi Şiret. Centralele fluviale de pe Dunăre sînt caracterizate prin realizarea unor puteri mari, instalate în 12....14 agregate cu turbine Kiaplan de dimensiuni şi ■performanţe ridicate, datorite în special debitelor de apă foarte mari ale 'Dunării, căderea amenajată fiind cuprinsă între 10 şi 30 m, în funcţie de condiţiile naturale. Sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier, ale cărui lu-crări-toheie sînt amplasate în dreptul localităţii Gurla Văii, Va realiza utilizarea potenţialului hidroenei'getic al zonei cataractelor Dunării o dată cu îmbunătăţirea radicală a condiţiilor locale de navigaţie. Centrala lui hidroelectrică; foaimlaltă din două clădiri aşezate în dreptul malurilor român şi iu-igoslav, fiecare cu cîte 6 agregate hidroenergetice de cîte cea 180 000 kW, va avea o putere instalată de peste 2 milioane kW şi o producţie medie anuală de 10 miliarde kWh energie electrică.' Penltru nodul hidrotehnic Sînt prevăzute două ecluze de mare capacitate, prin oare va fi posibilă navigaţia pînă la un tarif anual de 45 -milioane tone capacitate, faţă de cea 12 milioane tone la cit e limitat în prezent tariful, datorită condiţiilor naturale grele. Din volumul important de lucrări de terasamente, betoane, montaj, etc., necesar pentru construcţia sistemului de la Porţile de Fier, cea mai 'mare pante se va efectua în incinte protejate prin batardouri şi puse la uscat, aflate în însăşi albia Dunării. Hidrocentrala care se proiectează pentru zona Islaz, în apropierea vărsării Oltului în Dunăre, va utiliza potenţialul sectorului amante respectiv al Dunării, nealizîud o producţie medie anuală de energie electrică de ordinul a 3—5 miliarde kWh. în afara lucrărilor necesare pentru nodul propriu-zis, care vor cuprinde centrala, ecluzele, barajul deversai" şi un baraj de pământ, se va efectua iun mare volum de lucrări de apărare de inundare a terenurilor, lodalităţilor şi altor obiecte din lunca şi de pe terasa Dunării. Centralele de mare cădere amplasate pe cursurile superioare ale unor rîuri cu potenţial hidrooienergetic ridicat, oa Lotrul, Sebeşul, Someşul Mic, Oraşul Repede, ş.a., vor implica baraje înalte din beton sau materiale locale şi un însemnat volum de lucrări subterane pentru galeriile de derivaţie, pentru centralele subterane, galeriile de acces etc. La toate acesteia, oa şi la centrala „Gh. Gheonghiu-Dej" de pe Argaş, se aplică cu o eficacitate economică deosebită principiile moderne de concentrare a căderilloir şi debitelor (prin vărsarea mai multor rîuri într-un acelaşi lac die acumulare) într-un număr mic de centrale hidroelectrice de mare putere, cu producţii de energie considerabile. Astfel, pe Lotru, se va ridica o centrală cu o putere instalată de 500 000 kW, conoentrându-se aici şi debitele a numeroase alte cursuri de apă învecinate. Căderea amenajată va fi de peste 800 m, faţă de 146 m la Bicaz şi 324 m la Cheile Argeşului. Lacul de acumulare, amplasat la Vidra, în inima munţilor Lotrului, va.fi creat printr-un 132 baraj de 115 m înălţime, construit în cea mai mare pante din materiale locale (balast aluvionar, argilă, anroca-mente), pentru a se reduce simţitor costul lucrărilor şi volumul transporturilor de ciment, de metal şi lemn pe şantier. Pe rîul Sebeş, studiile de teren şi proiectele au arătat posibilitatea creării în condiţiuni tehnico-economiicte avantajoase a două mart centrale hidroelectrice avtad împreună o putere de cea 350 000 kW, prevăzîndu-se crearea unor lacuri de acumulare pentru regularizarea debitului. Alături de Lotru şi Sebeş, amenajarea hidroenergetică a Someşului Mic, în amonte de Gilău, s-a dovedit a fi din punctul de vedere tehnioo-eeono-roic un'a din cele mai avantajoase posibilităţi de care dispune ţaaia noastră. Aici se poate instala o putere de peste 250 000 k,W, amtenajiîndu-se o cădere de aproximativ 600 na. Pe ourteul superior al Crişului Repede, în zona rfuriior Iad şi Drăgan, se poate crea de asemenea o amenajare hidroelectrică importantă, cu indici tehnico-econoimiei favorabili. Centraielfe menţionate, prin regularizarea debitelor (adică prin potrivirea lor după cererea de energie electrică) cu ajutorul lacurilor de acumulare, vor contribui şi la satisfacerea unor consumuri de apă industrială şi potabilă, a irigaţiilor etc. Astfel, acumulările de pe Someşul MiC şi Gris vor asigura creşterea prospectată a consumurilor de apă aile oraşelor Cluj şi Oradea, iar acumulările de pe Sebeş vor avea un rol important în sporirea debitelor disponibile pe Mureş, pentru irigaţii. Hidrocentralele de joasă cădere, cum sînt cele de pe cursul mediu şi inferior al Argeşului, Oltului şi Şiretului, vor avea un rol important în acoperirea bilanţului de energie al ţării şi la economisirea combustibililor Clasici. Ca şi centralele în exploatare sau în curs de construcţie pe cursul inferior al Bistriţei, aceste amenajări vor folosi căderile disponibile, în trepte de cădere în general de nuimai 15—20 m, folosind bartaje joase, canale de aducere şi de fugă şi centrale de tip aerian, echipate cu turbine Kaplan. Fără a dispune de lacuri de acumulare importante în cadrul schemelor proprii, cascadele de amenajări de joasă cădere prevăzute a fi amplasate în viitorii ani vor dispune în mare parte de debitele regularizate de centralele din amonte; astfel, centralele de pe A>rgeş-aval vor utiliza debitele regularizate de lacul Vidraru, cele de pe Şiret, ca şi cele de pe Bistriţa, vor avea debitele regularizate de lacul Izvorul Muntelui, ilar Cele de pe Olt vor beneficia de aportul acumulărilor de pe Lotru. Proiectarea şi execuţia centralelor de joasă cădere vor penmite folosirea largă a tipizării construcţiilor şi echipamentului de fabricare care a fost asimillată de industria noastră constructoare de maşini. Lanţul de hiidirooentriaie prevăzut a se construi pe cursul mediu al Argeşului are un prilm sector, între Oieşti şi Curtea de Argeş, pe care se amenajează 4 centrale hidroelectrice de cîte 15 000 kW, a căror execuţie se va termina în etapa 1966—1970. Pe nîu'l Olt, curs de apă care, diupă Dunăre, are cele ,m|ai importante resurse hildroenergetiae potenţiale din ţară, se poate amenaja într-o etapă finală o putere instalată de aca 1000 000 kW, în cîteva zeci de centrale. Sectoarele Oltului cu energia specifică cea mal ridicată sînt cele ale defileului său şi ale zonei 'cursului inferior, de la CăMimăncşti la Drăgăşiani, pe fiecare din aceste sectoare putîndu-se amenaja o putere de 300 000...400 000 kW. Sectorul în aval de confluenţa cu ■riui Bistriţa al Şiretului are de asemenea posibilităţi dintre cele.mai favorabile de amenajare hidroelectrică. Printr-o salbă de 8...9 centrale hidro,- 133 electrice, se poate realiza aici o putere instalată ide ordinul a 300 000 kW. Amenajările de pe Oltul 'şi Şiretul inferior vor fi strâns legate de satisfacerea necesităţilor complexe de apă şi în primul rînd d-e dezvoltarea irigaţiilor în aceste zone. Directivele prevăd centrale termoelectrice ou grupuri electrogene cu condensaţie şi cu terinifiCare. Centralele electrice cu tenrnifieiare produc combinat allflt energie electrică, cît şi căldură folosită industrial sau pentru încălzitul locuinţelor, — în loc ca ea să fie evacuată şi pierdută, — şi deci prezintă mari avantaje economice. Grupurile ou condensaţie prevăzute pentru a fi instalate în perioada 1966-^1970 totalizează o putere de 2 400 000 kW. Repartizată pe grupuri, puterea nouă instalată cu condensaţie, se compune din două grupuri de 100 000 kW. Acestea vor fi amplasate fie în extinderi de centrale existente în .1965, fie în aentrale noi. 2n centrala Luduş se instalează un grup de 200 000 kW şi două grupuri de cîte 100 000 kW, adică alţi 200 000 kW, utlizînid drept combustibil gazele naturale. In centrala Borzeşti se prevede să se instaleze două grupuri de cîte 200 000 kW, oa extindere faţă de puterea actuală de 225 000 kW, combustibilii luaţi în considerare fiind păcura şi gazele naturale. în centrala Craiova se prevede să se instaleze două agregate de cîte 300 000 kW, ca extindere faţă de puterea de 400 MW, combustibilii luaţi în considerare fiind huila, lignitul şi gazele naturale. în centrala Sîngeorgiu se prevede să se instaleze un grup de vîrf, de 100 000 ■kW, ca extindere faţă de puterea actuală de 150 000 kW, combustibilul luat ân considerare fiind gazele naturale. ■Se prevede ca într-o centrală nouă pe huilă să se instaleze pînă în 1970 trei grupuri de cîte 200 000 kW, combustibilul luat în considerare fiind huila din Valea Jiului, completată cu 134 alte sorturi de combustibil şi gaze naturale. Se prevede ca într-o centrală nouă, pe lignit, să se instaleze pînă în 1970 un grup de 200 000 kW, combustibilul luat în considerare fiind lignitul de Oltenia. Pentru acoperirea diferenţei de putere de vîrf, rămasă faţă de programul de construire de centrale hidroelectrice de vîrtf, se prevede punerea în funcţiune a trei agregate de turbine cu gaze, cu o putere totală de 108 000 kW, amplasate în incinta centralei termoelectrice Buoureşfti-Sud. Puterea nouă, prevăzută a fi instalată în centralele de termificare în perioada 1966—1970, este de 1 165 000 kW. Principalele grupuri de terlmdfioare din această perioadă apar fie în extinderi de centrale existente în 1965, fie în centrale nOi. Centrala Iaşi, pe gaze naturale, se va extinde cu un al doilea agregat de 25 000 kW şi apoi cu un agregat de 50 000 kW, ajungînd astfel la o putere instalată de 100 000 kW, pentru satisfacerea necesităţilor de căldură industriale şi urbane tale oraşului laşi. Centrala Bucureşti-Sud, pe gaze, care va ajunge la o putere de 300 000 kW prin extinderea cu un agregat de 50 000 kW şi apoi cu două agregate de cîte 100 000 kW, va asigura realizarea tanmificăriî industriale şi urbane a oraşului Bucureşti. Centrala Oradea urmează a fi extinsă pînă la puterea de 100 000 kW peste puterea actuală de 25 000 kW — şi anume cu un grup de 25 000 kW şi unul de 50 000 kW, în concordanţă cu dezvoltarea disponibilităţilor de lignit din regiunea Crişana şi cu dezvoltarea consumului de căldură. Centrala Craiova se va extinde, in scopul satisfacerii necesităţilor de căldură industrială şi urbană, cu două grupuri de termificare de cîte 50 000 kW, primul cu contnapresiune, iar al doilea grup cu condensaţie şi priză, .aimhele folosind drept combustibil lignitul din Oltenia, complletalt cu alte sorturi' de cărbune şi cu gaze. Am menţionat că ia această centrală urmează să fie puse în funcţiune şi doua agregate fără termificare, de condensaţie, de cîte 300 000 kW. Centrala Borzeşti se va extinde, peste cei 175Î000 kW existenţi, cu un grup de termisfitaare de 50 000 kW, pe gaze naturale. •Dintre noile centrale cu termificare. centrala Galaţi va avea instalate, in afară de turbinele pentru antrenarea suflantelor de aer, două grupuri tur-bogeneriatoare : unul de 50 000 kW, cu condensaţie şi prize, şi unui de 100 000 kW, cu condensaţie şi prize reglabile, pentru termificarea urbană, centrala fiind destinată alimentării cu căldură •a combinaitului siderurgie şi a oraşului Galaţi, ca si valorificării disponibilităţilor die gaze de furnal, care se vor adăuga la gazele naturale. Centrala Palas-Constanţa urmează a alimenta cu căldură consumatorii industriali şi urbani, existenţi sau prevăzuţi în viitor,' în zona oraşului Constanţa şi va fi echipată cu diouă' grupuri de condensaţie şi prize, de cîte 50 000 kW. Intr-o amplasare pentru dare se are în vedere Aradul şi Timişoara, sau numai unul din aceste oraşe, se vor utiliza două grupuri die cîte 50 000 kW, cu condensaţie şi prize, în scopul realizării terirnoficării industriale şi urbane. Centralele eliectronuoleane — care sînt centrale termo,atactnice folosind fisiunea nucleară drept sursă de căldură — au trecut sub ochii noştri din faza experimentală în fazia industrială — şi se prevede ca în anii 1968...1970 energia nucleară să devină competitivă cu energia electrică produsă în centrale clasice. Posibilităţile ei tehnice şi economice, scontate pentru viitorul apropiat, au făcut ca aproape toate ţările, cu sau fără surse de combustibil cliasic, să pregătească etapa viitoare — în care centra- lele elaotronudieare vor avea o pondere însemnată în bilanţul lor energetic, — şi să prevadă în programele lor instalarea de puteri de la cîteva sute de mii de kilowaţi (Iugoslavia 200 000 kW pînă în 1975, Spania 150 000 kW pînă în 1970, Japonia 300 000 kW ptaă în 1970, etc.) pînă la cîteva milioane de kilowaţi (Anglia 5 000 000 kW pînă în 1968, Franţa 4 500 000 kW pînă în 1975, etc.). Se preconizează ca pînă în 1970 puterea totală instalată în centrale eleatronulclieare să fie de 20 000 000 kW, până în 1980 de aproxi-imatâv 100 000 000 kW, apreoiindu-se că ân anul 2000 aproximativ jumătate din energia electrică să fie produsă în lume prin fisiune aldctronucleară. Reactoarele de fisiune nucleară se caracterizează prin substanţa fisionabilă sau „combustibilul nuclear" (de ex. uraniul natural sau îmbogăţit în isotopul său fisionabil), prin mediul de răcire folosit (de ex. apa sau apa grea) şi prin mediul care moderează reacţia de fisiune, pentru a realiza controlul tehnic (de ex. grafitul sau apa grea). Dintre „filierele" de reactoare oare pot fi luate în consideraţie pentru echiparea centralelor nucleare, două au luat un avans deosebit prin aplicaţiile lor industriale de până acum şi sînt consildeilate deci da experimentate, puţind fi apflioaite industrial pentru pro-ducenea de energie electrică. Dintre ele, filiera uraniu natural-gaz-grafit care se consifcruieşte în special în Franţa şi în Anglia are un ciclu simplu de combustibil şi posibilităţi mai mari de asigurare cu acest material, dar prezintă dezavantajul unor mari cheltuielii de exploatare şi costuri de investiţii ridicate: oca 300 dolari/kW pentru o centrală de 500 000 kW; filiera uraniu îmbogăţit — apă naturală-apă naturală sub presiune sau în fierbere, oare se construieşte în special în Statele Unite şi în Uniunea Sovietică, şi prezintă avantajul unor cheltuieli de exploatare şi investiţii mai mici : 150—180 dolari/kW 135 pentru o centrală de 500 000 kW, dar are un cMu de CMmlbusitdibil complicat şi dă dificultăţi în aprovizionarea cu combustibil nuclear îmbogăţit, de care are nevoie. începe să sa iimpună şi o a [treia filieră, oare se găseşte în prezent în stadiu semiindustirial : filiera uraniu natural — apă grea — apă grea, care prezintă anumite avantaje tehnice şi economice ; ea prezintă aviantaje în privinţa' economiei de combustibil, fiindcă permite grade mari de ardere, cel mai simplu ciclu de combustibil şi investiţii mai milei decît reactoarele cu gaz: 250 dctari/kiW pentru o centrală de 500 000 kW, dar prezintă astăzi dezavantajul unei experienţe li-imitate la cîiteva instalaţii semiindus-triale. Directivele prevăd să construim o centrală nucleară de 1 000 000 kW pentru etapa de după anul 1970, cînd — după părerea unanimă a specialiştilor — producerea energiei nuclfeare va deveni economică. Partea Directivelor care priveşte extensiunea instalaţiilor de transport şi distribuţie a energiei electrice prevede construcţia a cea 2 800 km linii electrice noi de transport, de ,220 şi 400 kV — şi acea 25 00 km linii de 110 şi 20 kV. Din acestea vreo 6 200 km vor fi linii de 110 kV şi care, împreună cu cele mai vechi şi de aceeaşi ^tensiune, vor deveni linii de distribuţie regională. Prin aceste construcţii se va realiza un inel de transport de energie electrică, de foarte înaltă tensiune, lîntre centralele LUduş - Bicaz - Galaţi -Bucureşti - Slatina - Craiova - Paroşeni-Hunedoara-Ludiuş, care va prezenta o puternică legătură în coardă Luduş -Argeş - Slatina şi va primi puterea centralei de la Porţile de Fier printr-o linie de 400 kV. Paralel, se vor dezvolta reţelele de distribuţie, orăşeneşti, iar peste 7.. .8 ani, practic, se va încheia opera de electrificare rurală. Traducerea în viaţă a prevederilor conţinute în Directive cu privire la valorificarea surselor energetice şi electrificarea ţării în perioada 19,66—1975, care constituie o sarcină de onoare pentru toţi cei oe muncesc în ramurile industriale corespunzătoare, ridică probleme importante pentru producţie, studii, proiectare şi explorări, ca şi pentru cercetarea ştiinţifică în generai. Va trebui ca producţia să deschidă noi mine şi incinte miniere şi să le echipeze cu utilaj modern, pentru a realiza sporirea spectaculoasă — de trei ori — necesară pentru producţia noastră de cărbuni. Aceasta va fi, desigur, una din sarcinile complexe cărora, va trebui să le facă faţă oamenii muncii. Construcţia unor centrale electrice noi, mari şi numeroase, ca şi amenajările complexe, prevăzute, impun o organizare de înalt nivel a marilor şantiere, necesare în 'acest scop — şi pe care lucrează de pe acum zeci de mii de oameni, — ca şi dotarea lor cu utilajul de constracţiiHmonltaj corespunzător. Realizarea, pe măsura posibilităţilor, a unităţilor electrogene, a caza-nelor şi a utilajului electrotehnic, necesare pentru centrale şi sistem, pune ample probleme tehnologice şi de volum şi calitate a produselor, atît industriei constructoare de maşini, cit şî celei producătoare de materiale şi Utilaje electrotehnice şi — mai general — energetice. Va trebui ca geologii noştri să-şi intensifice cercetările în vederea descoperirii de noi rezerve energetice şi minerale, spre a permite să se acopere nevoile noi, ce se vor ivi ca urmare a punerii în aplicare a prevederilor conţinute în Directive.. De asemenea, va trebui ca specialiştii noştri în studii tehnico-economiee şi proiectări să elaboreze la timp proiecte optime din punctul de vedere tehnic şi eficiente din punctul de vedere 'economic. Traducerea în viaţă a tuturor acestor sarcini mai presupune atît o dezvoltare neîntreruptă a cercetării în domeniile economiei energetice, a electroenerge- 136 •teicii, termoenergeticii, hidroenergeticii şi energeticii nucleare, care să dea un sprijin realizărilor prevăzute pentru deceniul 1966-1975, cit si o ridicare in continuare a nivelului acestei cercetări. înfăptuirea prevederilor Directivelor va determina o transformare în continuare a societăţii noastre. Va trebui ca, pentru acest proces, oamenii muncii să se înarmeze cu anumite mobilităţi-oricare ar fi repartiţia teritorială ' a noilor capacităţi de producţie, ea nu va meetini afiuXul populaţiei din sate spre oraşe şi nici schimbul între oraşe • ridicarea anumitor profesiuni, restrângerea sau declinul altora, vor impune celor ce muncesc şi reorientări profesionale. Toate acestea ridică probleme care pot constitui un izvor nesecat pentru o artă orientată spre realismul socialist. în acest context de idei nu putem să uitam că, o dată cu creşterea activităţilor de cercetare, ştiinţa a dat la iveală şi valori culturale proprii, _ unsă şi estetice — conducând la acea lărgire a câmpului culturii, care a ridicat umanismul nou, socialist, deasupra celui vechi, medieval : rărnîi impresionat în faţa sistemelor axiomatice ale ştiinţelor ajunse la maturitatea oare le face apte pentru matematizare ; oamenilor muncii prinşi în cercetare nu le scapă frumuseţea operelor create ca rod al activităţii orientate a colectivelor lor de muncă; cercuri tot mai largi cunosc noile realizări in estetica tehnică. Accesul specialiştilor la astfel de valori, care le fac munca nu nulniad utila, ci şi interesantă şi plăcută, va fi urmat de accesul la ele al unor mase tot mai largi, pe măsură ce se va desăvârşi însăşi revoluţia culturală la care asistăm. Aceasta va consolida atitudinea nouă, socialistă,, a omului faţă de muncă, drept rod al operei prin oare Partidul continuă să promoveze cercetarea în noul decenal •al energeticii, să nMtoe nivelul ei, spre binele celor ce muncesc. După Festivalul filmului românesc de la Mamaia de D. I. Suchianu peotaeolul pe care îi oferă desfăşurarea de eforturi ale cinematografiei române este îmbucurător şi emoţionant. De la un an la altul am asistat la un adevărat salt, între producţia anului trecut şi cea din 1964—1965 fiind o mare distanţă. La primul festival bilanţul lung-,metraj.elor fusese .sărac. „Tudor" aparţinea pe jumătate documentarului, iar „Streinul", film lucrat -serios, cu fragmente excelente, nu avea totuşi o adevărată valoare internaţională. Şi în cinematografie numai valorile internaţionale sînt adevărate valori. Cele ,.de uz intern" nu trebuie să ne mulţumească. în schimb, producţia anului următor a fost cu totul altfel. Acea valoare internaţională de cane vorbeam apare de nu mai puţin decît de patru ori. Ea apare chiar pentru filme nepremilate, ba chiar şi pentru filme care n-au figurat in Festival. Mediocritatea multor lungi-imetnaje fabricate in aceeaşi perioadă nu are importanţă. Ea ţine de racile neimportante, de vreme ce pot să dispară lesne *). în tot cazul, aceste slabe produldţiuni nu întunecă ou nimic cele patru izbânzi de care vorbeam. I. Ciulei Una — este, bine înţeles, „Pădurea spânzuraţilor". încă înainte de a fi fost premiat la Cannes, m-am ocupat de mai multe ori de acest film. Acum, după Cannes, voi spune de ce el a impresionat internaţionalul juriu. a) Deşi nu este o creaţie senzaţională, adică o operă care să fi inovat revoluţionar în tematică, în regie său în procedee tehnice, a fost însă un film ■desăvârşit. b) Faptul că o asemenea stăpânire a artei ecranului vine de ia o ţară considerată, pe bună dreptate, drept începătoare în domeniul cinematografiei — a impresionat. Străinii nu ştiu ce puţin ne trebuie ca să ajungem în frunte pe plan internaţional. De aceea a fost o surpriză să vadă ieşind din studiourile româneşti o operă .aşa de serioasă. *) Despre ele voi vorbi pe larg in cronica viitoare. 138 c) in fine, calitatea care a pledat cel mai tare pentru noi a foist nu atît originalitatea, oft actualitatea temei. A spune că un film de război, azi, după 20 de ani de la terminarea ultimului război ; că un film clare vorbeşte de alt război, încă şi mai vechi, petrecut acum 50 de ani ; că un film care vorbeşte de un aspect al acelui război legat de existenţa unei împărăţii de mult îngropată şi care chiar cînd era în viaţă constituia un anacronism ; a spune că o asemenea poveste este „actuală" pare destul de bizar. Totuşi, spectatorii simt aşa, pentru că războiul, ideea războiului, oroarea războiului se leagă astăzi de un sentiment care le poiarizează pe toate celelalte, punct facial al unei constelaţii de nădejde şi frici, de încredere şi îndoieli, de socoteli care se amestecă în toate faptele vieţii noastre prezente. E suficient dacă un film, sau un roman, atinge o faţă cit de cit inedită a fenomenului, un aspect pînă acum netratat, indiferent dacă el se petrece în 1965, în 1945, în 1915 sau în 1814 ; este suficient ca povestea de război să aducă ceva nou, pentru ca deodată cetăţeanul să simtă din nou actualitatea permanentă a acestui teribil subiect. Ciulei a făcut asta. Şi reacţia emoţională a publicului, a criticii, a juriului, s-a produs. ★ 2. Gopo Să trecem acum la lucrările pe oare le-aş numi senzaţionale, fiindcă inovează revoluţionar sau fiindleă se angajează pe căi dificile şi rar umblate sau, în fine, pentru că dovedesc o fantezie puţin comună. Să începem cu „Harap Alb". Am scris Odinioară zece pagini entuziaste despre „Scurtă istorie". In alte zece pagini imitam exprimat supărarea că vsa artist afît de talentat a projduis o operă oa „Bomba". Am tăcut ou cuvenita elocvenţă cînd au sosit „Paşii spre lună". Iar acum îmi scot pălăria pînă la pămînt în faţa încînitătoiru'lui „Harap Alb". El merge pe un drum pe oare puţini îndrăznesc să-1 calce, ba chiar pe mai multe astfel de dificile drumuri. La început a fost „Vrăjitorul din Oz". Vă aduceţi aminte cum v-aţi dus de cinci ori să-i vedeţi ? Era prima oară că se încerca introducerea de elemente humoristice în basmul cinematografic. A doua încercare, mulţi ani mai tîrziu, a fost „Bufonul Regelui". (Căci filme ca „Albă ca zăpada" nu pot fi trecute în această categorie, nu pentru că sînt desene animate, ci pentru că coeficientul lor de umor şi satiră este cvazi-nul). In „Bufonul Regelui" toate personajele basmelor, toate procedeele hasmelor, sînt caricaturizate. Dar nu grotesc, ci graţios, surîzător, cu simpatie, cu o înduioşată adeziune. Al treilea moment în acest — da, se potriveşte a zice : curent cinematografic internaţional — este filmul lui Gopo: „Harap Alb". Strămoşul său, „Bufonul Regelui", glumea zeflemisind procedeele basmului. La Gopo, gluma devine enormă. în „Bufonul Regelui", povestitorul rîdea de personaje făcîndu-le să-şa împlinească conştiincios şi chiar ou exces de zel datoriile de eroi de poveste. In „Harap Allb" nu povestitorul, ci eroul însuşi veghează conştient şi grav ca legile basmului să fie respectate. Bia chiar, la un moment dat, el spune : „Ce să ne mai pierdem vremea ? Aţi uitat pe semne că ne aflăm în basm ! Şi basmul zice că o să ni se întâmple aşa, apoi aşa, pe urmă aşa. Ce să mai discutăm ?" Este aci o reeditare a socotelilor pe care le facem atunci oînd ne aflăm în comica situaţie de om oare visează, ştie că visează, şi Care deci îşi spune : aviînld în vedere că visez, trebuie să-mi modific, realist, conduita, adaptînd-o la această specială situaţie... La asta se mai adaugă încă o sursă de noutate. Gopo manipulează aci o sculă artistică extrem de rară, de grea, de periculoasă: anacronismul umoristic. Foarte puţin dacă călcăm alături, ne înfundăm într-un prost-gust dezastruos. 139 In sfârşit, last but not least, mai e şi un ai treilea drum rar umblat pe care Gopo s-a angaja*. Bate anta de a jongla cu două planuri de realitate : realitatea veghei şi aceea a visului, realitatea lulmii externe şi cea interioară a gîn-durilor, a închipuirii ; ţara lui ce este şi ţara iui ce ar putea, am dori sau ne-am teme să fie. în această nostimă şi filosofică artă, unul din maeştri e Bene Clair (Frumoasele nopţii, S-a întîmplat mîine, Frumuseţea diavolului, Nevastă-mea vrăjitoarea, Fantome de vînzare, etc.) GopO merge pe aceste ilustre urme. Ne povesteşte ce ar face Harap Alb dacă... ar fi Harap Alb. Eroul procedează exact ca orice cetăţean atunci cînd visează. Pleacă de la nişte întâmplări adevărate petrecute în starea de veghe, pe oare le prelucrează simbolic, hiperbolic şa... părtinitor. Cu ace'astă ocazie, Gopo introduce o enormitate pentru oare Rene Clair, maestrul său, l-ar felicita călduros. Care credeţi că este acea realitate împrumutată din viaţa de veghe pentru a fi aranjată apoi după legile visului ? Veghea, realitatea, materialul petrecut aevea este... un basm ! O poveste ticluită de un moldovean, numit Creangă... înţelegeţi ce cantităţi de nostimadă se pot scoate din aceste împletiri de categorii umoristice şi de niveluri mentale. Ş-apoi Gopo adaugă, amplifică, precizează faptele din basm, exact aşa cum face visul. De pildă, Spinul nu se mulţumeşte a fi eroul negativ, „le saljaud de l'histoire". El este corectat după acea lege semnalată de Berglson, potrivit căreia în vis răsar fapte pe nedrept nebăgate de noi în seamă Cînd eraim treji. Răsar şi se umplu de importanţă. Gopo a lucrat serios în această direcţie. A puricat de zeci de ori basmul lui Creangă (veghea lui de bază). A notat unele cuvinte ca fiu, păcat strămoşesc, împărăţie, răzbunător, pui de viperă şi, din acestea, a compus un Spin oare nu e un sadic maniac, ci un serios şi supărat executant de vendetă. De aceea nu l-a făcut hid, ci de o tulburătoare frumuseţe. Iar (tot în sensul acestei idei de blestem .ancestral), Gopo introduce splendida metaforă a lacrimei Spinului încuiată în colţul ochiului, lacrimă . care mu se va sparge decît o dată în viaţă, mai exiact: odată cu viaţa, în clipa morţii. Bine-nţeles, un subiect de o atît de complexă subtilitate cerea o distribuţie actoricească strălucită, pe care Gopo a obţinUt-o. Mai întîi, Harap Alb şi Spinul, două frumuseţi diametral contrarii. Spinul are linie şi mişcări de o eleganţă virilă şi vibrantă, cu mers de pisică şi graţie de balet; celălalt eSte o făptură monumentală, gigantică, totodată uriaş şi tras ca prin inel, cu dimensiuni de statuie, cu dimensiuni de zeu, un demiurg copilăros, aproape prostuţ (zeii de altfel sînt, în genere, cam reduşi, cum e şi natural pentru nişte fiinţe cărora puteri supranaturale le oferă toate pe tavă, dispiensîndu-i de orice efort de inteligenţă). în tot cazul Piersic a purtat pe umerii lui cu iscusinţă, cu subtilitate şi haz, rolul acesta complex şi neobişnuit. De altfel toţi interpreţii au avut creaţii reuşite, de la Dameti-u (Craiul) la Emil Bolta (Vrăjitorul), de la Miroea Bogdan la Fiorin Yasiliu ; apoi mereu admirabila Liliana Tomescu, în sfârşit Eugenia Popovici într-un rol cu totul nou pentru ea, roiul de mamă oare povesteşte copiilor basmul. Cu această ocazie mă gândesc iar la Rene Clair. Vă amintiţi cum profesoraşul de muzică din Belles de Nuit, căzînd, îşi rupsese pantalonii la genunchi şi cum, apoi în vis, devenit colonel, apoi jacobin, îşi conserva cu sfinţenie ruptura de la genunchi, în toate istoricele sale metamorfoze ? Cînd Crăiasa povesteşte copiilor că Harap Alb şi prietenii lui au fost puşi în lanţuri şi au riscat să fie arşi de vii, copiii sînt aşa de mişcaţi încît... îi vedem legaţi Cobză şi plini de funingine pe nas... Aici discipolul a găsit ceva şi mai „ieno.nm" decît găsise maestrul... 140 Am auziit cineaşti declarând că nu le-uţu. Cu-nidreptăţire prefaţatorul volumului, regretatul Tudor Vianu, afirma că „Bibliografia literaturii române urmăreşte o deveni nu numai un adjuvant indispensabil al cercetării istorice, dar şi o oglindă credfoeioasă a progreselor noastre, din imaginile căreia se poate nădăjdui că se vor hrăni veneraţia pentru înaintaşi şi însufleţirea-n mimica de cultură a gene-* raţiei actuale",. Propunîndu-şi să oglindească dezvoltarea literaturii române im anii puterii populare, volumul acesta cuprinde 3 mari capitole: 1. Folclor: texte şi studii, 2t Scriitori : texte, referinţe, iconografie, 3. Bibliografie şi documentare. Imensul aparat de date bibliografice, referinţe şi trimiteri, învederează munca sistematică, excelent organizată, ce stă la baza acestei uriaşe întreprinderi. Am fi profund nedrepţi de n-am recunoaşte incontestabilele merite pentru acest început făcut şi n-am sublinia rezultatele evident vizibile după o atare străduinţă a unui colectiv chemat să edifice o lucrare de asemenea proporţii. De pe acum „Bibliografia literaturii române" constituie un instrument util în mina celor ce o aşteptau die atâta vreme. Avem impresia că, deşi celelalte opuri anunţate în prefaţă erau gata de tipar sau poate şi tipărite, s-a dat prioritate tomului acestuia, ce nu pare a fi primul, aceasta din icauză că nu există date bibliografice asupra perioadei 1948—1960 şi ele erau ide imediată necesitate. Chiar aşa fiind şi expri- 146 mîradu-me sincera apreciere pentru ce s-a realizat, obiectiv vorbind trebuie să constatăm că lucrarea e un instrument tie lucru incomplet şi, într-o oarecare măsură, defectuos. De ce ? Pentru că s-a pornit de la criteriul, eronat după părerea noastră, al limitării în timp. Oare profitai noii li (erai uri s-a format cu preciziurae în 1948 ? De ce, de pildă, mu din 1947 sau 1949 ? Acest punct die vedere eronat, prilejuieşte omiterea volumului lui Eugen Jebeleanu : „Ceea |ce nu se uită" în care excepţionalul evocator al lui „Bălcesou" ia pentru prima dată o atitudine socială în poezie. Aceasta înseamnă a omite poemele (din ciclul „Oîntece ide galeră" de Cicerone Theodoreseu, scoase în 1946 de Fundaţi» pentru literatură, mărturie poetică angajamtă din partea acestui fecior al Griviţei roşii, înfierând, cu sarcasm, hitleris-mul. E drept, volumul „Cântece de galeră" ie citat, dar nu ediţia princeps, ci aceea scoasă în 1948 de editura Socec. Această concepţie prilejuieşte omisiunea volumului „Un om aşteaptă răsăritul" 'die AI. Beniuc, ignorarea unor poeme ide reală valoare de Demostene Botez şi M. R. Paraischivescu, publicate în perioada 1945—1948, ignorarea ciclului „Cântec sub tlanicuri" de Maria Banuş. Acest criteriu injust face să nu fie menţionat un volum de valoarea „Jurnalului de Lector şi Eminesciana" de Perpessicius. Tot din aceleaşi motive citarea referinţelor despre o serie de scriitori, începînd cu Eugen Frunză şi sfârşind cu Tulbure, este incompletă, iar despre Tudor Teodorescu-Branişte să nu aflăm nici un fel die referinţe. Şi lista ar mai putea continua. De asemenea, un scriitor şi un aortist cunoscut ca Ion Vlasiu, autor al volumielor „Poveste cu năluci", „Am plejeat din sat" şi „Drum spre oameni", e trecut cu vederea ; ori, înitr-un indlex biWiognafic trebuia să figureze un autor ce a primit premiul Academiei. Aceste lipsuri vor fi desigur îndreptate pentru că nimeni nu poate hotărî de pildă că Ion Vlasiu nu are notorietate, în timp ce alţii, figurând în acest index, au. Ou acest prilej ne exprimăm părerea că, pînă la editarea altui volum din bibliografia literaturii iromâne, este necesar un ibuletin strict bibliografic (altfel întocmit decît cel scos die „Centrala editarilor şi difuzării cărţii" sub titlul „Cărţi noi" care, prin formatul său, e greu de păstrat şi are un caracter de buletin de publicitate). So cot că ar trebui editat un buletin lunar de format in quarto care să insereze cărţile şi revistele ce apar în decursul unei luni. Spre deosebire de Bibliografia literaturii române, care e o lucrare de sinteză, aci să se menţioneze fiece publicaţie, însoţind-o de o notă rezumativă a conţinutului şi mareînd cu operativitate apariţia scrierilor. CAMIL BALTAZAR A DOUA CONFERINŢA PE ŢARA A UNIUNII ARHITECŢILOR BIN R.S.R. Au trecut doisprezece |ani de la prima pînă ila a doua Conferinţă jpe ţară a Uniunii arhitecţilor din R.S.R., ţinută vama aceasta ia Bucureşti. Lungul răstimp coincide cu o perioadă de strălucire în istoria urbanismului şi arhitecturii româneşti moderne. Mărturie stau noile ipartiere de locuit ridicate «n ultimul deceniu în Capitală şi provincie, numeroasele jedifieii industriale îşi atîtea social-culturale. Numele multora din ioraşele ţării (răsună ca tot atîtea victorii într-o campanie de construcţii fără (precedent. In aportul lor la îmbunătăţirea cadanului fizic al existenţei Ş* la dezvoltarea economiei şi culturii socialiste, — spre deosebire de ceilalţi tehnicieni jcu care conlucrează — arhitecţii depun o muncă de creaţie în care ştiinţa şi tehnica se împletesc cu arta. Uniunii arhitecţilor, ca asociaţie profesională, îi revine rolul de îndrumare teoretică ţşi ideologică, sarcina de )a mobiliza, de a stimula spiritul creator, umanist, la elaborarea jproiectelor de construcţii. 147 I>in raportul de activitate prezentat de (preşedintele iprof. arh. Pompiliu Maeovei au (ieşit în evidenţă diferitele |aeţiuni întreprinse de Uniune Spre a se ridica nivelul calitativ (al proiectării, jaccentuîndu-se esenţa (arhitecturii |ca (manifestare de artă şi fenomen cultural. Printre altele, Uniunea ta lorganizat schimburi de păreri şi experienţe, .conferinţe, (expoziţii, [discuţii de creaţie la ţsediuil central şi în filialele îşi [cercurile din provincie, a subvenţionat călătorii de studii în ţară şi străinătate. IDe asemenea, a [acordat premii pentru cele ^nai bune proiecte întocmite în cele 28 de Institute de stat îşi ja [lansat, împreună icu alte (autorităţi, concursuri publice de arhitectură Îşi sistematizare. Atît în raport icît şi în discuţiile |ce piu urmat au fost semnalate şi unele lacune în lămurirea problemelor principiale, de concepţie, lipsa de analiză critică a realizărilor arhitectonice precum şi Slaba activitate de popularizare a |aeestora. In perspectivele de dezvoltare .a arhitecturii aromâneşti contemporane prezintă mare interes, acordîndu-i-se la Conferinţă atenţia icuvenită, problema unei viziuni proprii, mai caracteristice. Organele (de partid şi de stat iau atras în cîtevă rînd uri luarea aminte a arhitecţilor asupra necesităţii unei mai mari varietăţi de aspect la ansamblurile ide locuit, iîn noile (cartiere, o oarecare monotonie vizuală rezultă din servitutile industrializării oonstrucţiiloir, din folosirea neraţională de proieete-tip şi elemente prefabricate. în unele locuri, uniformitatea a (fost evitată printr-o amplasare mai inventivă, alternîndu-se loiteva tipuri de construcţii de ţvolume diferite cu dotări comerciale îşi şcoli, [adecvat încadrate în ambianţa maturată sau vecinătatea clădită. Printre remediile în vederea lobţinerii unor trăsături stilistice Specifice, a unei fizionomii distincte se preconizează şi recurgerea la tradiţiile vechii (arhitecturi româneşti. Stabilirea de raporturi între tradiţional şi nou, temă pusă Işi în alte domenii artistice, este un lucru delicat şi icere discernământ, avîndu-se ân vedere tematica, funcţionali.sinul ca şi sistemele structurale cu schelete metalice. Fireşte, nu poate fi vorba de a se prelua iii rect motive [decorative din trecut. Uniformitatea de înfăţişare a clădirilor contemporane nu se va înlătura doar printr-un efort de imaginaţie din partea arhitecţilor sau prin goana după originalitate cu orice preţ a unora dintre ei. O treime din arhitecţi -lucrează la proiecte de uzine, unde sînt Ide exclus elementele [tradiţionale. [Astfel de motive apar inaplicabile şi la blocurile ide locuit sau la Clădirile destinate instituţiilor, tot mai voluminoase şi fmai înalte. Monotonia înregistrată s-ar putea icampensa folo-sindu-se resursele tradiţiei mai degrabă la clădiri joase cu acoperişuri mult ieşite în afară şi, în general, la edificii cu caracter fle /unicat, ireprezentative, monumentale, (precum şi Sa localuri de consum şi, eventual, la unele construcţii din mediul rural. O notă expresivă caracteristică ipoate lua naştere în arhitectură (din materiale de execuţie locală, din înglobarea unor valoroase elemente istorice sau peisa-giste în compoziţiile urbanistice, conturîndu-se astfel specificul localităţilor, cre-indu-se o atmosferă legată ide particularităţile culturale, deosebite de cele ale altor regiuni. în cadrul marelui program de investiţii în construcţii, prevăzut Sn directivele Congresului al IX-lea al P.C.R., arhitecţii români se vor strădui să tacă un pas înainte ipe o oale proprie mai tipică, spre o arhitectură de expresie naţională oa o contribuţie autentică la cultura şi arta universală contemporană. Arh. JEAN MQNDA N. ,N. TONITZA (1886—1940) In primăvară s-a împlinit un isfert de secol de la moartea unuia dintre cei mai importanţi artişti plastici din perioada cuprinsă 'între cele două războaie. iEl a fost, aşa cum scria ţTwdor Arghezi i— un om „mare în Itoate componenţele lui excepţional orchestrate": pictor, grafician, scenograf, ziarist, critic de artă, om de litere, pictor monumentalist, profesor, etc. Biografia lui Tonitza nu are nimic senzaţional. Fără a fi un copil minune, a început ide timpuriu eă deseneze; pi, fiindcă probabil nu avea prea multă hîrtie 'ia îndemînă, folosea pînza cearceafurilor, a feţelor de masă, ,sau talbwl pereţilor locuinţei bătrîneşti din Bîrlad. Dacă asemenea practici nu \puteau fi în asentimentul părinţilor, în schimb pasiunea lui pentru desen a fost răsplătită cu nota „10" de către dascălul care preda această dexteritate la „Gimnaziul real Manolake Epureami" ; se va bucura totdeodată de sprijinul unui unchi croitor şi al unui alt unchi bogasier, care — începînd prin a-i cumpăra creioane, pensule şi vopsele — îi vor asigura ulterior existenţa pe tot timpul anilor de ucenicie, prelungiţi pînă prin 1911. La .16 ani, în 1902, Tonitza părăseşte Bîrladul, (plecînd la Iaşi cu intenţia de a se înscrie la Şcoala Naţională de 'Belle Arte; Im urma trecerii examenului de admitere, cere să urmeze în acelaşi timp secţia de pictură şi sculptura, disciplină pe. care de altfel, după şase luni, o abandonează... La 'Sculptură la nvut profesor pe Dimitrie Tronescu, iar la pictură pe Gheorghe Popovici, care, în semn de preţuire, îl va lua ca ajutor la zugrăvirea paracUsului Mitropoliei din Jaşi (primul dintre cele 15 lăcaşe bisericeşti pe care avea să le împodobească Im cursul vieţii). Anii de studenţie nu au fost jalonaţi de prea multe întimplări —'totuşi miele merită să fie menţionate deoarece pun în lumină anumite trăsături ide caracter ale tartistului de mai tîrzvu. In 1906 de pildă, cu ocazia incidentelor din piaţa Teatrului \Naţional din Bucureşti — stârnite de acţiunea profesorului JV. lorga pentru interzicerea limbii franceze pe \scena primului nostru teatru — tînărul student s-a ridicat cu vehemenţă împotriva protipendadei franţuzite, calificând pe reprezentanţii acesteia drept „ciocoi fără lege" care trăiesc „din sudoarea martirului ţăran", bătîndu-şi joc de „munca, de cuminţenia jşi, în cazul de faţă, de limba lui". Un an mai frîrziu, mîniat de gestul directorului Şcolii de Belle Arte din laşi (care eliminase doi studenţi numai pentru motivul că erau membri '.ai grupării „România Muncitoare" şi autori ai unor manifestări de imatură politică) Tonitza se solidarizează \cu excomunicaţii \şi — în ciuda faptului Ică obţinuse medalii şi menţiuni onorabile la aproape toate materiile şi se afla în preajma luării diplomei <— ^ostentativ, 'nu vrea să se mai prezinte la examenul final, plecînd în Germania... După aproape trei ani de studii la Academia Regală de pictură din Miinchen, nemulţumit de atmosfera .excesiv de rigidă şi conformistă care domnea în această „Atena a Nordului", îşi întrerupe pentru a doua oară studiile, pornind să cutreere Italia, ajungînd în cele din urmă, în 1909, la Paris, unde, după o scurtă escală (care-l dezamăgeşte) îtn atelierele pictorilor Pierre Laprade şi Edmond Amam-Jean, începe să colinde muzeele, 'cabinetele de \stampe şi toate expoziţiile ce se perindau prin capitala Franţei. Neconstrîns decît doar de \orariile de deschidere ale acestor galerii, va zăbovi cu isfială şi evlavie în faţa operelor marilor maeştri pe 'care-i va studia 149 îndelung. Îşi va însuşi astfel experimentele multora dintre înaintaşi, mlădiindu-şi mîna, formîndu-şi şi educîndu-şi ochiul şi spiritul şi realizînd \la rindul lui pînze de o vibraţie, de factură specific impresionistă. Ciudat este \faptul că, deşi Tonitza a dovedit în lucrările din această perioadă că a înţeles şi a asimilat experienţa \lui Delacroix, Daumier, Forain, Toulouse-Lautrec, Cezanne, \Matisse şi ta multor altora, atunci cînd s-a înapoiat în ţară, în 191.1, paleta lui \a redevenit totuşi tributară învăţăturilor de la Miinchen, sau ale Academiei din laşi, care, în japt, nu [era decît o searbădă 'şi modestă sucursală a Miinchenului. Ca să-şi agonisească plinea, în afara îndeletnicirii de bază, Tonitza va deveni profesor de desen tehnic la Liceul Militar, zugrav de biserici de ţară, \profesor particular de desen, dar, mai ales, gazetar şi secretar de redacţie al ziarului local : laşul. Prima conflagraţie mondială îl va zvîrli între sârmele ghimpate ale unui mizer lagăr bulgăresc de prizonieri. Şocul frontului, chinurile îndurate, felul Ide viaţă în aceşti ani de captivitate, experienţa dureroasă, i-au dat o altă '.viziune asupra lumii; un timp, pictura lui va reflecta o tematică socială răscolitor de tristă, exprimată printr-o paletă ternă şi posomorită. Cel care înainte de război frecventase 'selecte cenacluri post-junimiste, care figura chiar în registrele membrilor clubului conservator din Iaşi — deşi era în fond un suflet de o Unaltă omenie, animat de cele mai sincere sentimente progresiste — va deveni efectiv omuI * simţurile, slăbiciunii şi aaatom:a sa ; „...artiştii cei mai subversivi sînt cei care au mai mult geniu înndca gemul tinde să se depăşească fără încetare" deoarrT1"11""1 ^, Freundi'ch" - c™de că „nu există artă pasivă", iar mai departe _ ea ea echivalează cu „însăşi evidenţa potenţialului uman" si că tine oc de „prima luciditate" a noastră, _ imobilităţile, siguranţa si durata fiindu-i Zurem al t II ' f* "* ^ ta ****** **** * concurent al tuturor coordonatelor existenţei, pe cînd „Actul individual se devalorizează şi e primejdios". Curios în raport cu tremurul de fantomă al noţiunii trecut si al noţiunii SSI multiplelor formuie şi foraie conM™ — si ai:;:;: «r^«e£nu2rM - ~ - — - ~ 1. CAR. REVISTA REVISTELOR — din ţară — „RAMURI", nr. 1—6/1965 O evista oraioveană Ramuri a reuşit ca prin cele unsprezece numere apărute pînă acum (1964—1965) să-şi impună o anumită personalitate care a prilejuit uneori în presă laude superlative. Cu fiecare număr revista aduce, am spune, cîte o surpriză de ordin artistic sau literar. Ne întilnim cu: Jurnalul inedit al lui Pallady, poemele şi desenele lui Ion Mir ea (nr: 1), Inedite din V. Voiculescu, Lucian Blaga, V. Papi-lian, Gib Mihăescu, Elena Farago, Marcel Romanescu (nr. 2), Mărturisiri ale unor colaboratori apropiaţi ai lui Brăn-cuşi (nr. 3), Pagini ineditte din Ion Barbu, documente privind pe Urmuz, Inedite din Hortensia Papadat-Benges-cu (nr. 4), poemul inedit Tudor Arghezi de V. Voiculescu, fragmente dintr-un interviu luat de IUe Purcaru lui Ion Vinea, Un naiv rafinat al miniaturii: Picu Pătruţ (nr. 5), Aforisme de Lucian Blaga (nr. 6). Am putea adăuga la toate acestea şi paginile din lirica universală, adevărate antologii, ca Vechile balade engleze traduse de Ion Caraion, poemele lui Arp, Mimă Loy sau 3. Robert Foster dedicate lui Brăncuşi ca şi culegerea bogată a ultimelor două numere din care remarcăm traducerea unui poem inedit de Alain Bosquet (tr. Virgil Teodorescu), a sonetului lui St. Mallar-me Naştere (tr. Mihai Rădulescu) şi a opt poeme de Carl Sandburg şi Edgar Lee Masters. Partea literară a revistei are în ultimele numere un spaţiu mai întins, rezervat mai ales poeziei: o anchetă la care au răspuns pînă acum Şerban Cioculescu, Miron Radu Paraschivescu, Mihnea Gheorghiu, Virgil Teodorescu, Călin Popovici (Despre poezie şi ştiinţă) ca şi o pagină întreagă de versuri. Proza este mult mai puţin reprezentată ; cu excepţia paginilor inedite menţionate mai sus, singurele bucăţi de proză sînt semnate de Eugen Barbu, George Cladova (Zăpezile care nu se topesc niciodată) şi Mihai Pelin (Desculţ într-o baracă). O lectură a paginilor de poezii, în perspectiva celor cinci numere, dincolo de colaborarea unui Adrian Maniu, Al. Philippide, Eugen Jebeleanu, Miron Paraschivescu, Eusebiu Camilar, sau a unor condee familiare revistei (Ilarie Hinoveanu, Petre Dragu), scoate în relief numele lui Mihai Duţescu, Sina Dănciulescu, Mihai Rădulescu. Mihai Duţescu închină un poem sticlarilor pe care-i vede ca pe nişte instrumentişti într-o orchestră: „Din mîinile lor se înalţă o rapsodie/ şi oamenii ascultă cu capul în palme/ aşa cum ascultă coloana lui Brânlcuşi/ înşunubîndu-se în soare/ asemenea unei sonde infinite.// Orchestra pictorilor cu arcuşuri/ lungi de penele/ cântă verticalele oraşelor/ şi porumbul palid de emoţia culesului/ în-genunchiiat pe câmpiile ţării". Sina Dănciulescu este un nume cunoscut în poezia tînără; poezia pe 178 oare o semnează în nr. 2/1965 subscrie la consolidarea acestui nume. Mihai Rădulescu,' se pare, este un debutant plin de prospeţime în miniaturala Dezlegare publicată în nr. 1/1965, dar care dovedeşte multă familiaritate cu poezia în traducerea din Mallarme, publicată în ultimul număr: „Ţâşnit din coapsă şâ avânt,/» Din sticlării nu prea de seamă,/ Din gâtul spart nu iese cînt.// Azi cred că două guri în vânt/ Şi ţiitorui şi cea mamă,/ Nu au trecut aceeaşi vamă/ Oînd gândul în tavan împlânt.// Vas drept şi adânc, de neum-plut,/ De neînlăturtat — fiind mut —/ Cuvîntul meu nu te primeşte,// Copilăresc şi crunt sărut / Ce nesfînşind nimic zideşte / Un tranldafir ân veri ce put." (Naştere). Cu penultimul număr, revista împlineşte un vechi deziderat, reclamat în paginile Vieţii româneşti (nr. 1/1965), şi anume, valorificarea moştenirii literare a Olteniei. Prof. univ. Al. Dima deschide acest ciclu de prezentări prin-tr-o caldă şi principială pledoarie pentru literatura de ieri şi de azi a Olteniei. In acest context Tiberiu Iliescu îl prezintă pe poetul craiovean Savin Constant iar Şerban Cioculescu vorbeşte despre un animator uitat: criticul D. Toimescu, unul din întemeietorii vechilor Ramuri. Articolul lui Şerban Cioculescu este un omagiu adus, acum, la 60 de ani de la apariţia primului număr din Ramuri — 1905, dar în acelaşi timp o contribuţie la reconsiderarea unui scriitor uitat. Acest început de „arhivă olteană", sîntem siguri că va fi continuat cu studii şi cercetări despre N. Milcu, Const. D. Ionescu, N. iBurlănescu-Alin, C. Şaban-Făgeţel, Elena Farago, Marcel Romanescu, Nic. Condeescu, Gib Mihăescu, Bogdan Amaru etc. In cîteva numere la rind, revista a anunţat un concurs literar dublat de un concurs pentru cele mai bune lucrări asupra moştenirii culturale. Aceste acţiuni ridică prestigiul revistei şi contribuie la descifrarea unor valori care altfel ar fi rămas mai puţin cunoscute. Trebuie remarcat un fapt aproape exemplar în presa noastră literară cu care Ramurile se pot mindri: revista prezintă cu îndrăzneală unele materiale mai puţin ştiute sau chiar inedite. Paginile despre Ţuculescu, Mirea, Urmuz, ca să nu mai vorbim despre exegezele brâncuşiene, i-au creat o anumită aură de gust şi receptivitate critică la noutate. Jurnalul intim al lui Pallady sau senzaţionala descoperire a lui Picu Pătruţ din Sălişte, mare artist popular, contemporan cu Anton Pann, prezentate cu exigenţă şi fineţe de Paul Anghel, un rafinat al reportajului şi al comentariului artistic, sînt de-a dreptul pagini de unicat documentar. Sînt menţionabile da asemenea articolele de literatură universală ale eseistului Ion Biberi despre Saint-John Perse, Dante etc. Am vrea însă, în acest final de recenzie, să schiţăm şi cîteva carenţe ale sectorului literar. Revista publică multă şi amorfă poezie. De asemenea lipseşte încă o prezentare (prin recenzii, note, menţiuni) mai vie şi mai la zi a vieţii literare contemporane. Faptul că periodicul craiovean are un spaţiu restrîns pentru articole oferă spectacolul unor rezumate de articole, unele foarte valoroase ca acelea semnate de harnicul istoric literar C. D. Papastate sau studiul de prozodie din nr. 5 semnat ide prof. Gh. Dogaru. O regretabilă scăpare a redacţiei apare în nr. 2/1965 cînd revista publică, cu o prezentare de V. Netea, trei poezii de Perpessicius neseimnate : Grădina lui Pussy, 5 ianuarie 1959 şi Postumele unei statui de bronz. Lipsa semnăturii lui Perpessicius ne-a determinat să facem această menţiune cu valoare de errată. Ca înfăţişare grafică şi tehnografică revista a depăşit vechea graficizare şi, în noua sa faţă, e mult mai vie şi mai 179 atractivă. Desenele lut Mirea ca şi vig-netele grafice ale altor artişti contribuie la fixarea unui profil din ce în ce mai original al revistei. EMIL MÂNU „JAŞUL LITERAR" no. 5/1965 Despre această revistă — oare ar merita pentru mai multe motive idle ieri şi de mâine Strădania pe de o parte de a se salva din timiditate şi provincialism, iar pe de aliţa sprijinul asiduu, divers şi multiplu 'ai cit mai 'multor scriitori de prestigiu fie pledaţi din iregâiune, fie din zonele restului ţării —, despre laceastă revistă se scrie de obicei rar şi suficient de evaziv. Se Scrie rar, fiindcă materialul ou care ea soseşte în librării nu prea invită la un interes deosebit, nici ca elaoţie a temelor, nici ca modalitate de expunere. Se serie evaziv, deoarece publicaţia e a umuâ oraş cu tradiţii de cultură aşa de bogate, încît e imposibil să nu te lege de el o simpatie tacită şi puternică, e imposibil să nu încerci un oarecare sentimanMiBm ia simpla rostire a numelui său. Şi atunci duioşia se irevarsă mănoasă şi asupra presei sale literare de azi. Dar, in particular, se dade fără imânie de «acord că laşul Literar există prin penibdicitate mai intens decât prin orice ialltaeva. O bună revistă literară trebuie să oglindească viu, felurit şi atractiv cît mai multe din (aspectele fenomenului de specialitate atît naţional cît şi universal, şi s-o facă nu doar ca să umple rubrici, nu doar Consumind pagini şi •timp, ci folosind perspicacităţi, energii, sprinteneli, inteligenţe, talente oare să dea fiecărui subiect o temperatură de artă, un interes daptant, o semnificaţie. O bună revistă literară 'trebuie să fie expresia puternică a unui mod de a reflecta ideile, de a discerne vocaţiile, de ia selecta imaterialul, de ia găsi su- biectele care să te preocupe şi care să-i populeze cuprinsul. Ea trebuie să aibă o atitudine, un gust, o optică. Pentru oa să nu-i închizi filele, după oe ai paneurs-o, cu sentimentul că putea să apară şi ou ani ân 'urmă, că sumarul ei e veohi dinainte de-ia intra fin tipografie şi că timpul există degeaba, fiindcă oamenii şi gândirea de fapt au împietrit cândva, de imult, cine ştie de când. Eieaare număr mau al unei publicaţii ar trebui să fie o 'surpriză pentru loltitari, nu să-i Obişnuiască din păcate cu nişte şabloane. (Fiindcă numai aşa cititorul are de ce să te aştepte, de oe să te caute şi numai aşa tu exişti icu adevărat. Niumărul despre care Scrieim tal laşului Literar dă dovada unei reviste oare (Somnolează şi se plictiseşte. iNu totdeauna s-o fi întâmplând aşa, însă nu s-ar cuveni ca să se întâmple aşa niciodată. iRepnoşa cineva nuimărudui pe mai ai Vieţii Româneşti că n-a dedicat decît un articol iui Tudbr Arghezi şi că a omis să se ocupe de Blaga, de Ia a cărui naştere se împlineau 70 de ani şi despre oamentamea operei căruia (fie vorba între noi) nici o redacţie nu s-a îngrijit mai la timp decît 'aceea a „Vieţii româneşti". laşul Literar ne depăşeşte însă : nu pomeneşte nici de Blaga, nici de Amghlezi, nici de ialte 'împrejurări literare ale lunii mai, în schimb închină, şi bine face, i(deşi o cultură nu se reduce la o singură personalitate) un articol comemorativ, soris cu căldură de unul din foştii săi studenţi, N. Barbu, lui G. 'Călinescu, ââ adaugă o „evocare" airhisaturată de adjective a lui N. Taţomir şi Întregeşte prin pasaje dintr-un studiu despre altceva, al lui Adrian Marino, omagiile aduse puternicei personalităţi dispărute. Acesta din urmă, Marino, (prezent ide la iun timp în foarte imiulte publicaţii şi de aceea prolix, conci'zinnea cerând altă cantitate de travaliu), probabil fiindcă tot pomeneşte ân .treacăt de „Al. Piru, ortodox elev ai lui G. Călinescu", amintind 'mai departe despre tinerii istorici 180 literari formaţi ân spiritul profesorului, reflectează oă „Absolut necesară este şi colaborarea în spirit cordial a tuturor 'acestor loriltici". Totuşi, lui Adrian Marino, tocmai pentru că are posibilităţile pe care şi le ştie, nu-a sînt îngăduite neglijenţe de soiul celei următoare : „în cadrul % aceleiaşi direcţii, extinsă de astădată nu numai pe mari spaţii, dar şi aprofundată în adinci-me" etc. Recenziile sînt despre cărţi nu de imîna întâi ; în legătură ou cei 20 de ani de ia încheierea războiului se publică 4 pagini lexpozitiv-igazetăreşti ; adjectivată din proza lui N. Tatamir evoluează în poezie pînă la metafore ca „undele... crepusculului de dimineaţă" (sic); despre Dante scrie, de la Torino, prof, italian Mario Ruffini ; sub semnătura lui Simion Bărbuiescu, recitim (a cîiăspnezecea oară ?) cum şi de cane a fost Oa noi abordat, tradus, cunoscut, folosit în coimunicări şi interpretat „marele florentin" ; cu eforturi semnate de Richard M. Regwald se traduce iarăşi din Previert. De altfel, o adevărată epidemie 'de amor pentru poezia lui Jacques Preveirt a tat cuprins de la un timp săptămânalele şi lunarele noastre de literatură. Aproape că nu i-a scăpat unuia ocazia de a traduce, sub fel de fel de semnături, versuri de un imodemism totuşi cam tîrziu descoperit ale acestui poet, care nu este nici dintre cei mai reprezentativi ai contemporaneităţii în genere. Există insă şi gusturi pentru 'nume de-a dreptul obscure aşa că, nici vorbă, cum o să-i imputăm cuiva că-l preferă pe Pre-vert ? Ceea ce vom sublinia este doar un prea extins (vorba lui Adrian Marino) (mimetism şi o prea firavă capacitate personală de a intui şi de a alege valorile între valori. Fenomenul liric internaţional e de departe mai cu nuanţe şi adâncimi, mai abundent colorat, mai nuanţat în criterii decît se oglindeşte iei 'într-unele periodice ale noastre. Cât despre Jacques Prevert, oricum, în cazul său, n-avem de-^a face chiar cu un mare poet. Revistele noastre s^ar obosi mai cu succes călătorind (căci sânt) şi pe alte drurnuri... Dacă remarcăm traducerea din Robert Frost a lui Florin Mihai Petreseu şi subliniem că poemul „Străzile" de Ana Mîşlea — în ciuda severităţii de opinie a iui Ilie Constantin — s-ar cuveni în întregime reprodus, am epuizat colaborările despre care într-un sens ori altui — poţi să te ocupi. Restul se află Sntre cei doi poli, îmgăimînd călduţ, în fraze cel mult potabile (Clişee... clişee... clişee...), dar de un egal contor amorf, idei care nu-s idei. Şi totuşi laşul Literar poate deveni o revistă bună. S. D. „STEAUA", nr. 1/1965 Rigiditatea săracă â stilului critic nu poate fi confundată cu sobrietatea competentă, deşi de multe ori speră într-un asemenea qui-pro-quo, platitudinea morocănoasă nu înseamnă, deşi uneori se uită acest lucru, ţinută ooineetă stilistică, iar cenuşiul ţeapăn nu este expresia gravitaţii. Un asemenea gen de nnibica face în orice caz parte din, să-J cităm pe Voltaire, genul plicticos, reprezintă, eufemistic vorbind, o ingenuitate intelectuală, o fază primară a dezvoltării spiritului şi, ca să ne exprimăm mai direct, semnifică de fapt penuria de idei, intuiţia boantă, vibraţie rară şi stinsă, senzaţia teşită. Apreciez dimpotrivă graţia dezinvoltă care nu înseamnă uşurătate ci intimitatea cu ideile, tratîndu-le ca pe realităţi constante, comunicarea familiară, expresie directă a unui proces intelectual permanent, asociaţiile, aceste metafore în planul critic, admirabile instrumente de cunoaştere, în fine spontaneitatea, care mi se pare nu numai o dovadă a autenticităţii în receptare, dar şi semnul maturităţii criticului, a stăpânirii domeniului critic. De aceea 181 am citit cu reală plăcere paginile închinate lui Ion Creangă de Miroea Tolrnuş, Virgil Ardeleanu, Adrian Marino şi, păstrând în enumerare distanţa cerută de operă şi experienţă, Şerban Cioouleseu (numărul 1). Nu întâmplător Miroea Tounuş şi Virgil Ardeleanu asediază cu armele exegezei ceea ce pare aproape inexpugnabil, pentru că e de fapt insezisabil, în opera lui Creangă : specificul artei sale, inefabilul. Primul încearcă să dezlege „Misterul lui Creangă", cel de al doilea să supună analizei „Farmecul lui Creangă". Atît Miroea Tomuş cât şi Virgii Ardeleanu consideră pe drept euvînt ca insuficiente explicaţiile pur lingvistice, etnografice, striat folclorice (folclorist a fost şi Ispireseu). Primul pune accentul pe „sensul şi dimensiunile universalităţii" operei lui Creangă, cel de al doilea pe magistrala creaţie verbală. Adrian Marino îşi axează studiul pe observaţia oare, după ce este expusă, apare ca evidenţa însăşi (dar uneori tocmai evidenţa scapă privirii — o spune splendid şi Poe): caracterul aproape absolut impersonal al uneia dintre cele mai subiective modalităţi de expresie : autobiografia. Rânduirile scrise de Şerban Ciooulescu vibrează aproape „vizibil" de jubilarea estetică pe care i-a provocat-o criticului relecturarea iui Moş Nichifor Coţcariul, şi această jubiliare este transmisă direct, spontan, fără a „oficia", şi eficient, cititorului. ,' Frumoase, poeziile lui Petre Stoica. Mai exact, mi-au plăcut în deosebi primele două : „Profesorii de gimnaziu" şi „Reşedinţă de plasă". Atmosfera de o incertă, dulce tristeţe, modulată de o plină de mansuetudine ironie, atmosferă de vagă torpoare, de lentă mecanică a. unei vechi existenţe de provincie cu siluete corecte, minate de rutină şi inconştientă ratare. Nu ştiu sigur dacă Andrei Steiu a mai publicat. Eu âl citesc pentru prima dată, dar poeziile lui îmi par a purta, apăsată, pecetea vocaţiei. Tulburător, e „Cântecul de femeie" : Ruguri