Miscellanea O scrisoare inedită a lui Vasile Aleesandri către Alexandru QdofoesCu (Mie Duniitru-Piteşti) ; Prosper Merimee şi Vasile Alelcsaddri (Radu lonescu) • PAUL GEORGESCU : Recitind .„Imtffitairea din pământuri" de Marin Preda ; Petru Popeseu Cărţi noi G Câlinescu : „Vasile Atecsandri" (Emil Mânu); Luoia Demetrius • „Făgăduieli" (Sanda Radian); Trăiam Coşo-vei • Stelele dimineţii" (Alexandru Sever); Mioara Cremene'- „Adevărul şi inima" (Mădălina Nicolau) ; D. Maorea ■ „Studii de istorie a limlbii ,şi a lingvisticii române" (Gh. BuJgăr); Eugen Constant : „Poezii-Ariti--cole" (Petre Pascu) ; Violeta Zamfirescu : „Frumuseţe continuă" (Camil Baltazar) 171 Revista revistelor — din ţară — „Ateneu", nr. 7—8/1905 (A. E.); Poeţii noştri ctafcă Constituţia socialistă (L- D.) 182 — de peste hotare — „Voprosî literatura" nr. 6/U965 (I. Pch^); Europe'' nr 1/1965 (Barbu Solacolu) ; „Neue Deutsche Utastai w. 5/1965 (D. Ludovic); „Lefigaro litteratre" nr. 2,175/1965 (G.P), „Esprit" nr. 6/1965 (P G.). ia* ILUSTRAŢIA DE PE COPERTA : Vasile Alecsandri, desen de Roroy Noel. Director : DEMOSTENE BOTEZ Colegiul redacţional: Acari TUDOR ARGHEZI, AUREL BARANGA(redactoi-şef adjunct), Acad. MIHAI BENIUC, Acad. GEO BOG ZA ŞERB AN CIOOUUESOU (membru corespondent a.l Academiei RS.R.) (redactor-set), LUOIA DEMETRIUS, PAUL GEORGESCU «redactorii adject), Acad. IORQU IORDAN, acad. ATHANASE JOJA, Acad AL PHILIPPIDE, Acad. ZAHARIA STANCU, D. I. SUOHIAiNU Redacţia : Bd. Ana Ipătescu nr. 15, telefon 11.88.85-Raion „30 Decembrie"- Bucurest Ilarie Voronca* Sîngele scurs în palmă Ia-mi inima în palmă ca pe-o frunte Şi guşele cuvintelor ca vine Umflate să ţîşnească înspre tine Pe faţa lunii ocean sau munte. Reîntîlnire. Zumzetul de-albine Sau funigeii cari înoadă funte Nu-s mai suavi ca şoapta mea oriund-te Simt că te apropii făcător de bine. Să-ntîrzii naşterea acestei şoapte Cu-o clipă sau cu-n veac, ca mai profundă Să fie-n dinţi chemarea. Zi sau noapte. Ce va răzbi cu-o floare, cu o undă Prin lut, vestindu-ţi luminoase fapte Şi-n palmă inima zvîcnind rotundă. *) Spre sfârşitul anului 1933, cînd abia îi apăruse Patmos şi alte şase poeme, iar la Paris se culegea Ulise în traducerea lui Roger Vailland („Ulysse dans la cite"), Ilarie Voronca imi destăinuia intenţia de a trimite la tipar, în toamna viitoare, o carte — mai exact o plachetă —. de sonete. Voronca vorbea arareori de planurile sade literare, dar cei care ii eram apropiaţi ştiam că îndată ce un manuscris al acestui poet pasionat şi plin de imaginaţie exuberantă ajunge la tipografie, el avea pe şantier următoarea carte. Deci, şi intenţionata carte de sonete trebuia în acel moment să fie pe jumătate gata. Dacă apărea, ar fi fost a treisprezecea şi ultima din cărţile sale româneşti. (între 1923 şi 1933 numele poetului apăruse pe coperta a zece cărţi de poeme şi două de eseuri — de altfel tot poeme). în toamna anului 1934 cîteva notiţe prin ziare şi reviste prevesteau „evenimentul". Da, a anunţa o carte de sonete de Voronca părea o butadă... Acea carte n-a apărut, iar de-alungul anilor, despre ea, preţuitul poet şi prieten plecat (alungat, ar fi cuvîntul just) din ţară, nu mi-a vorbit, nici scris. Curînd după năpraznica-i moarte în plin elan creator (de la care, la 5 aprilie, s-au împlinit 19 ani), Colomba Voronca, tovarăşa-i de viaţă, mi-a încredinţat împreună cu alte manuscrise, documente şi fotografii, o cărticică caligrafiată de poet, cuprin-zînd patrusprezece sonete inedite. Cinci din acele sonete apar azi, pentru prima 3 Tu sau eu, sau orice Ziua, distanţa-nchise în pupilă Aici, acolo-n amintire iarăşi Ca două ape întîlnite cari îşi Topesc oglinzile pe-aceeaşi filă. Uniţi sau dezuniţi. Duşmani. Tovarăşi Nu-s eu. Sînt tu. Obrazul de copilă E-al meu. Sau nu e. Dragoste e ? Milă ? Că-n orice clipă sie-şi altul pară-şi. M-apropii sau mă depărtez ? O tristă Şi bucuroasă, laolaltă, voce, Acuma e şi nu e. O batistă. Şi-o iederă de fum suind pe roce Sau sus pe pisc cit soare mai există Şi versu-acesta-i eu sau tu. Sau orice. Oprit aici sub foşnitoarea barcă : Stejar sau flaut. Curcubeu sau rană Nu intru în cetate. Vară, iarnă. Trecură. Stau. Cetatea creşte parcă. Văd piaţa. Tineri. Nunţi. Femei. O goarnă Chiamă. E-amurg. Acum prin poarta largă oară, în paginile ce urmează. Sonetele lui Ilarie Voronca, pe lîngă caratul lor poetic, sînt importante fiind singurele compuneri — din vasta-i operă poetică — în care şi-a încins inspiraţia în corsetul unei forme fixe. E drept, Voronca n-a respectat cu stricteţe canoanele cerute de această categorie poetică, despre care Boileau, în a sa Artă poetică, susţine că : „Un sonnet sans de faut vaut seul un long poeme". Dar numeroşi sînt poeţii care, deşi n-au practicat ca Ilarie Voronca aproape exclusiv versul liber, s-au depărtat în anumită măsură de modelul... oficial şi au scris sonete neregulate. Cititorul va regăsi în aceste sonete frumuseţile caracteristice poeziei celui despre care, în urmă cu peste trei decenii, Jean Cassou spunea că „dispune de o simţire poetică excepţională şi de o abundenţă şi libertate de imaginaţie care sînt, fără îndoială, privilegiul unei literaturi tinere — şi de un lirism încă în prima lui sonoritate". Aceste coordonate ale fecundului poet, al cărui itinerar s-a desăvîrşit de-alungul unui sfert de veac de creaţie, ar trebui să se oglindească într-o amplă culegere pentru ca astfel cele mai luminoase şi semnificative poeme ale lui Ilarie Voronca să ajungă şi în miîna noilor generaţii de cititori (Cele 2000 de exemplare din Poeme, apărute în urmă cu patru ani, au dispărut din librării într-o singură dimineaţă. Nici criticii n-au prins de veste...). Deoarece Ilarie Voronca a fost un statornic credincios în virtuţile omului şi ale poeziei. Un străin la poarta oraşului SAŞA PANĂ 4 Ziua-şiduce oglinzile pe-o tarqă Şi-n mărăcini cu toamna le răstoarnă. Un an. Alţi ani. Afară sub coroane fnMr^uT^ NU 9UU C6-^- Minune m burg ? Un smge nou va umple cana. E-un dar al ploii ? Fulgere ori tune Vad cum se naşte sau sfîrseste goana Şi m sonet despre-un slrân se Tpi™e. Odăi visate Cînd trec pe unde furăm iubire prin odăi S-ar auzi departe un geamăt de dulăi. Nu m.ai sînt eu ? Sînt alun ? c,- ? ■ Îmi cade de pe umeri Sl.ha™a nu mă-mbracă pe umeri, bi umeru-s vă-nni Gîndur regăSeŞU Sin9Ur uitate Gmdun zvicnesc ca peştii în pescăreasca barcă. îmi pipăi tot trecutul şi-l recunosc-armură Trec tremurînd pe-aleie prin cîte^mbre sînt. Ait calendar Numele tău pe buză sau în minte Curn taie unda păstrăvul mai iute Uiiar muta gura n-are să te uite (Ciungul mîşcă-n gînd braţul ca-nainte). Sperioşiiochi rămaşi ca două ciute, Şi pasările, cite, prinse-n ţinte Rîsul se lua la-ntrecere cu rîul te fu mai fraged ? Unda sau cuvîntul ? Cocoru-şi desfăceau în zare brîul. ' Mai1Zbrie Clar- Mai 9^îie Pontul ? nZ 7 c°nvoaie de °9linzi ™ grîul -> Numele tau pe buze... Numai vîntul ' Călătorie în timp-peste spaţiu (II)** de Radu Tudoran ra la 24 oetamlbrie acea dimineaţă dînid a început plecarea, fiinidcă a fost o picioare fragmentată, cu mai multe faze. 'De ce plecăm, are să se vadă. Toţi călătorii (sînt un călător oare ?) îşi explică ţelul în primele pagini. Pe-al meu îl explic în toate — şi în spaţiile albe... Aşteptarea letargică a ţinut trei zile, cît am rămas la Galaţi — a doua escală — pentru ultimele pregătiri care mi s-au părut prelungi şi anevoioase. Dar de ce mnaş pliînge, cînld eu însumi nu eram gata ? Niciodată dîrid pleci nu eşti gata, totdeauna rămlîi cu teaima că ai lăsat în urmă ceva uitat, neîmplinit, teairrîă pe care o porţi cu tine de multe ori pînă la întoarcere. Iar dînld te întorci ai altă teaimă, că ai uitat ceva dincolo, de unlde vii aCuim. E poate ceea ce vrea să spună rondelul cîntat de lăutari pe dînld eram copil : ,,'Liaşi ceva din tine în orice colţ, în orice loc..." Dar nu cred că de fiecare dată dînld pleci mori puţin... Laşi un prisos, sau ceva care sna ofilit... A pleda înseamnă a trăi, a te întoarce înseamnă a fi şi mai viu. Deddamldiată tot nu plecasem. ★ (La Galaţi am ancorat în canal; pilotul de port n-a venit la chemările noastre repetate şi am stat alşa alproajpe patru ceasuri, plînă la ora 16, lîndezinld, când toţi aveam atîta treabă. în stEînşit, am tras la mal, în bordul celuilalt trauler, „Galaţi" făcînd „dană dublă", cum spune marinarii, fiindcă nu era loc în altă parte. Pe seară s-a anunţat în faţa edhilpajului planul de navigaţie şi de pescuit ; în afară de drum, vom fi peste trei luni în nord, apoi două săptămâni în sud, la insulele Canare, cu totul nu o sută treizeci de zile, cum crezusem, ci o sută cincizeci — dacă nu dhiar mai mult. O jumătate de an .aproape ! — şi pentru câte are de făcut un om în viaţă, anii *) Vezi „Viaţa românească", nr. &/1965. 6 lui nu sînt prea mulţi. Gînidesc intens cum să fac spre a pierde cât mai puţin din aceste şase luni care vor veni, vor trece — şi nu vor mai fi... în careul marinarilor erau adunaţi aproape toţi cei qptzeci de inşi cu care plecam la drum ; nu-mi limpezisem formula lungă a călătoriei noastre, şi iată că i se adăugau cifre noi, coeficienţi neclari, indici indescifrabili, senine necunoscute, misterioase : optzeci de fizionomii, nu toate vorbitoare, de unde trebuia să scot şi să identific optzeci de oameni... în zilele următoare aim cerut o listă a echipajului — o am între caietele mele — *şi am privit-o cu neliniştea tînărului ped'aigoig oare vede prima oară catalogul clasei... Astăzi, formula de la început este întregită şi rezolvată, dar spre a-i da de rost am folosit, după metode din matematică, unele „artificii de calcul"... 'Seara, formalităţile la Căpitănia Portului, simple — se termină îndată : de plătit lei 3,30, de completat „Carnetul de Marinar", scris cu tuş în loc de cerneală, ca să nu se şteargă dacă ia apă ! E un „memento" căruia nu îd dau importanţă. De lipit o fotografie, de pus o ştampilă. Fotografiile, cu şapcă de marinar, pentru trebuinţa cauzei le-am făcut la Bucureşti, în ajunul 'plecării, în zor mare „la minut" — şi mă arată cu zece ani mai tânăr ; poate că eram;, fără să ştiu. Mă privesc, nedumerit, dar răimlîn în gardă... Aveam nu zece, ci aproape douăzeci de ani mai puţin deeît astăzi, cînd debarcam dimineţi de-a rlîndul aici, în faţa Căpităniei, de pe vaporul de pasageri care mă aducea de la Brăila. Purtam pe umeri un gdamiantan greu, încărcat cu fiare, şuruburi şi butoane ; le dubeam la Şantierul Naval, să le zincheze şi le căraim doi kilometri pînă acolo, ceva mai departe de locul de unide mă aşteaptă alcuni vaporul, pregătit de drum, fără să mai aibă nevoie de geamantanele mele cu fiare. Căci am făcut de multe ori drumul, venind dimineaţa, întoreîndu-mă la prdniz, cărf'nld de fiecare dată fier, cîie patruzeci de kilograme. Le am în trulpul meu acum, dar nu ca pe o pavară ; datorită lor mă simt poate miai tânăr. Două mii de şuruburi „toribanld" pentru prins bordajul de stejar pe coastele metalice. Şi apoi buloneria de îmbinat piesele grele, Chila, etrarva şi etacrnlboul, şuruburi rriari, unele de peste un înetiru lungime, toate măsurate la milimetru, numerotate în minte, fiecare cu destinaţia ştiută pe dinafară. Le aduceam dimineaţa şi plecam înapoi cu cele zincate în ajun... Mă aşteptau un singur meşter şi doi, trei, patru sau şase ucenici, după cum era nevoie, elevi la şcoală în vacanţa mare, toţi prezenţi la apelul aventurii şi solicitând munca voluntară, spre a putea călători măcar eu închipuirea, căci nici eu n-am călătorit altfel în anii aiceia... Ucenicii mă întâmpinau la debarcader şi luau în primire povara, sloboizinidunmi spinarea. O purtau cu înfrigurare şi dişputîn/du^şi întâietatea, de parcă în geamantan le aduceam daruri. Seara, după ce adunam sculele — aşa de puţine ! — după ce se strângea tălajul şi se curăţa „atelierul", coboram la Dunăre, cumpăram un pepene, îl tăiam felii, pe piatra cheiului, şi—1 impărţeaim într-o bună frăţie. Aşa rămâneam pînă cădea întunericul, cu ochii pe apa miloasă, 7 privmd-o cum se duce la vale, ca un îndemn neîntrerupt la drum şi la visare. Altă plată nu le dădeam ucenicilor decât pepenele din fiecare seară, şi tăcerile mele îndelungate... Apoi mai târziu, după ce izbuteam să-ti trimit acasă, mă duceam singur, aproape pe furiş la atelierul încuiat cu lacăt, un hangar, o fostă magazie de cereale, în paragină, şi, în sunetele muzicii de petrecere, care veneau şterse de sus, de la restaurante, conitinuam să călătoresc pe întuneric, cu capul lipit de lemnul greu al etravei. Etrava aceea n^a tăiat niciodată valurile, cum era destinată. însă călătoria noastră împreună cred c^am duls-o pînă departe... Ot despre ucenici, unul este acum inginer, altul pictor, altul cântăreţ de operă, altul medic; fiecare călătoreşte cum poate. Cel mai inimos dintre toţi, şi tăcut ca o salcie din cele ce contemplase, fiindcă îl fascina pînă la ameţire peisajul de baltă, a făcut călătoria cea mai lungă — în moarte. Era uh băietan cu privirea întunecată, muncit poate de gânduri pe care nu le spunea altora ; ochii i se luminau numai dînld vedeau apa. Iubea, în felul lui tăcut şi fără să se arate, o fată micuţă, tare firavă, care mi-a îrnlpletit pulovere într-o iarnă geroasă, în vreme ce el îmi căuta de niînbare şi lemne da să-mi încălzesc casa. I-ai fi crezut soră şi frate dacă din dragostea lor adolescentină nu s-ar fi născut, tot în iarna aceea geroasă, un prunc — flăcău astăzi. Pata abia a apucat să-i fie nevastă, şi el s-a isfârşit de boala dare distilează plămânii prefăcînldu-i în spirit şi flacără, fiindcă n^a spus-^o nimănuia, cum nu-şi spusese nici dragostea. Să fi trăit ar fi mers poate navigator pe traulerul „Constanţa"... Duminică 25 Vasul manevrează, înainte de a mă trezi şi iese în canal, la ancoră, spre a îngădui ca „Galaţii", pe care-1 dublează la chei, să pletoe ; urmează să se îndrepte spre Constanţa, pentru ultimele aprovizionări, şi acolo să ne aştepte. îmi impun un ritm lent în toate gesturile şi faptele şi ajung la un calm contrafăcut, pe care izbutesc să-1 iau drept propriu, ca să nu trepidez prea tare în orele când stăm de geaba. După ce mă dichisesc pe îndelete, frSnmdu-mi deliberat mişcările, forţîndu-imi metronomul şi punShdu-1 la o gradaţie lentă, necunoscută pînă acum, se lateă ceaţă pe Dunăre. Qînld mă duc pe puntea de comandă nu se vede nimic în jur, decât slcaime de mâl jos, în faţa etravei, iar deasupra scame de vată. După ce a pledat de la dhei, „Galaţi" a trebuit să ancoreze şi acum se vede în radar, la câteva sute de metri mai la deal de noi, locul unde ar fi urmat să facă ronldoul ca să pornească la vale. într-o prezentare prescurtată radarul se înfăţişează ca un ecran de televizor, cu deosebirea că este de formă circulară. Antena lui se roteşte, la un punct mai înalt al vaporului, deasupra punţii de comandă, sau pe catarg cum este în cazul nostru. Prin această mişcare, ea îmbrăţişează orizontul de jur împrejur, botmlbarldlînldu-l cu unde de^o anumită' lungime şi acestea, reŞfrângînldu-se în obstacolele întâlnite, se întorc în 8 aceeaşi clipită şi le marchează pe ecran — toate detaliile peisajului, sub formă de imagini. Imaginile simt trecătoare, se înţelege, fiindcă şi antena le recepţionează în treacăt, însă există o remanentă vizuală, care le face să persiste destul,.de vizibil pînă la noul impuls a!l aritenei; cu un minimum de bunăvoinţă, sau de deprindere, ceea ce se vede pe ecran poate fi socotit drept o imagine continuă. Ea reproduce peisajul la scări felurite, putând să-1 redea pe raze mici, oînd este nevoie să se depisteze obstacolele apropiate, detaliile, apoi pe raze mijlocii, şi în sfârşit la scara maximă de patruzeci de mile, atunci când, de pildă, se caută o coastă în depărtare. Pe ecran se pot citi rapoartele la direcţia nord dată de girobusolă, unghiurile sub care apar felurite detalii, ba chiar şi distanţa foarte precisă pînă la ele. în acest fel radarul este folositor nu doar pe vreme fără vizibilitate, ci şi în navigaţia obişnuită pe lângă coatele, sknplificînd-o şd făcând din ea mai mult o tehnică, decât o artă, cum putea fi socotită pe vremea alidaldei, care de altminteri se mai păstrează şi astăzi. Iar pe deasupra, avînd parcă însuşiri supranaturale, el acoperă şi înregistrează cu claritate zone de două-trei ori mai întinse decât ar putea explora, folosind chiar şi binoclul, omul cu cea mai bună privire. în afară de „Galaţii", în prova noastră avem un convoi de şlepuri la stânga ; dincolo de ele se vede linia ţărmului, peste care înldhipuirea putea să planteze sălciile, spre a preface imaginea puţin vagă, de vis, într-o fotografie adevărată. Alte vase împânzeau faţa Dunării acoperită de ceaţă. După o aşteptare de un ceas, ca o eternitate inutilă, ceaţa nedînd semn să se ridice, comandantul îl convinge pe pilot să tragem la Chei să ne putem continua (pregătirile de plecare. Există un pilot răspunzător de manevra în port, după cum există altul, pentru navigaţia pe Dunăre. Ei sânt aşadar răspunzătorii, dar nu ştiu cum se întîimplă că în Cazul unei greşeli, răspunde tot comandantul... Nu-li nici un miracol în alcătuirea radarului; aparatul e la înţelegerea oricui de când în atâtea oase a intrat televizorul. Şi totuşi, mişcarea, printre vase invizibile, înţepenite la ancoră mi se paire miraculoasă. E o mişcare ca în cosmos, printre aştri, deşi se simte tonajul material al vaporului — greutatea terestră — ca şi cum am naviga nu în vid, nici pe apă, ci într-un element mai teluric decît cea mai densă parte a planetei noastre. Cheiul apare din ceaţă abia la douăzeci de metri, fantomatic, şi-ţi trebuie o secundă de desmeticire ca să-1 înregistrezi ca pe o realitate ; apoi restul manevrei se fabe normal, la vedere, numai că totul decurge aproape în vag, pe un fundal cenuşiu, ondulat, care îşii tot schimbă densitatea... Am lâncezit restul zilei, cu impresia că n-o să mai plecăm niciodată. Străbat oraşul seara, fără scop propus ; se spune „pentru a omorî timpul" ! Dar timpul nu trebuie omorât; între toate morţile intră şi a lui, ca ireversibilă. Trebuie consumat... Nu mă plimb : consum timpul, măsurându-'l cu ipaşii... Caut o Casă veche în mijlocul oraşului, şii-i pregătesc în. minte o frază : „Acum aproape zece ani...". Oricine poate s^o tălmăcească: au trecut de atunci de la O' anumită zi, „cîndva" — aproape zece ani, peste oraş, şi peste mine mai cu seamă. 9 Dar nu era o zi, ci o seară... Venisem, cu vaporul Ide la Constanţa, şi în cele câteva ore cîte aveam răgaz Iplînă 11a miezul nopţii, dînld porneam pe calea âritoarsă, am căutat 'amintiri pe străzile acestea, cunoscute bine de altădată. Nu le găseam; in centrul oraşului, incendiat şi răvăşit de nemţi în retragere, peste ruinele clădirilor vechi, ştiute din copilărie, era un paric, trist ca un cimitir, fiindcă învelea iîritr-adevăr multă moarte. Am stat pe o Ibancă Sin seara de acum aproape :zece ani şi am privit o casă — un Sfert de caisă, poate Idoar o optime dît mai era lîn picioare, retezată într-o parte şi-n alta ca de o ghilotină — a celui mai absurd dintre toţi răii uriaşi ai basmelor. Jos fusese o prăvălie, mai avea şi acum obloanele de fier, trase pînă la pămînt şi înţepenite, ca o pleoapă care n-o să se mai deschidă niciodată. Fusese prea multă moarte într-un oraş, prea multă moarte ffln lume!... Dar eriau Idol oameni vii 'în casa aceea, şi la ei am privit în ora Ide seară, măsurând sduiigerea timpului Cu răsuflarea, cu bătaia inimii! şi cu amintirile. La singura fereastră de la etaj, ardea lumina, calci etajul mai :aivea doar o încăpere, semănând cu un, porumbar singur salivat dintre toate strădaniile omului, pe locul unui cutremur. Era o uşă, nu o fereastră, răslpunizâinld pe un balcon de fier, deasupra Iodului unde altă dată ifulsese trotuarul şi strada. Iar în Iballdon pe două scaune de lemn curbat, de modă veche, singura recuzită a decorului, şedeau două fiinţe încă vii, o bătrînă şi un bătrîn, supravieţuitori peste ruine. (Erau singuri, le plecaseră cine ştie ide ciriri Copiii, pe lumea asta sau pe cea lume şi poate stăteau la balcon nu să-i aştepte, nu să absoarbă aerul proaspăt al serii, ici să vadă molar tea Cum vine... Acum nu i-am mai găsit; n-nam mai găsit nici oalsa bizară, cu balconul ei şi mai bizar deasupra hăului. Parcul s-a prefăcut mtr-un Cartier nou, care a şters, dam violent, ca tot ce creşte mai iute ideteSt îndhijpuirea, tristeţile amintirii. Din Straturile Ide flori S-a păstrat, printre blocurile imolderne, a!tft cât se cuvinte Ca omul Să poată respira Solul, cane-i o nevoie a lui de la naşterea lumii. încolo s-a dat drumul betonului şi el a acoperit Cimitirul. Era duminică seara — forfota tinerilor. Oraşul e al lor; îşi proclamă stăpânirea cu vigoare şli gălăgie... Nu-i prima oară cînd în faţa a ceva nou, care schimbă o faţă veche a lumii, mă gândesc cu tristeţe la Cei plecaţi, fără să ştie ce se întâmplă în urmă. Adesea lîi aduc înapoi, cu închipuirea, îi urmăresc pe furiş să le văd tresăririle, regizez (revelaţia, astfel ca surpriza să treacă prin toate gradaţiile, le storc inima de sângele vedhi şi de-o umplu cu sânge proaspăt. Şi cînd âi văd istoviţi ide atâtea senzaţii, îi las să se odihnească puţin pe o bancă. în seara aceea im-iam plimbat pe străzile noi multe ceasuri; cine m-ar fi văzut, ar fi spus: ân singurătate. Dar nu eram singur: luasem cu mine pe cei doi bătrâni, să le arăt oraşul. Târziu ne-es noaptea după sunet7 Z ,PU oase ^^i'jricii, deodată, Plop gol. Apa copilări printre peşti ^^^iaVs^^s:e pi ? P7 . ^guratate. Văzduhul răspîndea berze n^'^eSSt. 31 Lujeri înrouraţi de floarea-soarelui se izbesc în cîte-o frunză, în cîte-o depărtare. Tristeţea s-a ascuns în ceaţa clipei fictive. Împlinit şi domol, pluteau gîndurile pe deasupra oamenilor. Munţilor li se chirciseră genunchii} aerul avea mîinile de fin şi vorbea cu cocorii, şi cădeau frunzele bucuriei pe deasupra oamenilor... Fetele lui, florile, s-au uitat la el: soarele intra în lan, împodobit cu aburi de aur. Topire verde. Fusese dimineaţă şi se-auzeau — tropotele viitorului. O, cei care iau totul de la început: plămadă, mers, metamorfoză. Cei cărora viaţa nu le-a dat încă prea devreme toate răspunsurile — şi de aceea sînt dîrzi. Cei care — fructe fără coajă — se întorc după chinuitoare călătorii pe mările absurdului, prefăcînd agonia în uimire. Cei în care flăcările nu uită — şi de aceea aerul se îmbată 'de ei, alergînd spre podul cîntecelor, laolaltă cu toate vietăţile. Iarba răsărise în cer printre coacăze. Cuiburile — prăvălii cu viteji •— ne chemau pe la ele. O umedă piele ^ Îşi pîrguie rocile. Unduitor, după aceea totul intră ca într-un sat cu zeităţi blînde, cu sălbatecii linguşitoare ; cîte o schemă de fulger închipuind nenăscute civilizaţii iese atunci din haina fără gaică a stîncii, din gîtul fără trup al norilor, Pleacă oamenii şi rămîn dimineţile. Nu ne cunoaştem decît din oglinda în care ne priveam amîndoi, ca două aripi de pădure ale aceleiaşi obsesii. S-au zbătut vipere printre coacăzele de neon. Pe geamul de-acasă, păsări îmblînzite, — vorbele se uită la vremea care paşte prin colb din amintiri. Pentru alţi umeri obosiţi, pentru alţi ochi decoloraţi, poezia, gîştele sălbatece şi pămîntul au ieşit la soare pe prund. — E prima interpretare a Dunării din seara în care întrebările şi viaţa veneau îmbrăcate în tulburătoarele chipuri ale oamenilor. ' ~ 32 filări printre peşti H™1 C°J*K", ideoiori. Ill Ziwa a şaptea... formoneau bizonii de Her Afosf . ' CU ma^alele, cu revoluţia. A jost o zi a mîinilor mele. Muntele bâtrînilor dorm™ Nepăsarea se risini a™V}e*™tre spaime. «Meat ziuaTien Tat ** baUă ' Mdoma Păianjenilor alqVo7T C°apSa ceal^ă ; etnta sentimentul amestecaJi PlSrslcii din c^e IV Toată ziua lucrai. Pîrguiam roci. Băui cîntec. Aerul zgîria si-a-nvătat Bâui lu^nă. meşteşuguri 'ciudate' m J*e du^e ca strugurii anotimpurilor născutei» ? fl0n Şl mâtese, sub fluviile cărora simplu li se spune 2,dîmensi™ile uluiioare Cărora simplu li se ^ull'- dra9ostei. are> ^SutmJr^ ~dar cine Pnn arhitectura lunSS V1afa Româneas Omul e un document al universului. Noi nu poreclim eternitatea. V îţi păream un ficus care-nţeapă luna, Iţi păream o voce care trece podul. Omul e un document al universului. Convoaie de seminţii se vor striga, mişunînd pe acest pod al prieteniei cu doldora lor de tradiţii şi deprinderi, împerechind punctele cardinale ale lumii — cu fecioarele, complexele şi nedumeririle lor, hotărînd prefeţele surprizei şi ale aspiraţiilor — cu tîmple bătute de soare, arămite de lună, cu mangustele închipuirii lor viteze ştiind că merg să apere de cobre, s-aştearnă dimensiuni reale irealului cald ca însăşi această introducere la o acvilă. Ca însăşi această cordială corespondenţă de destin plutitor peste-un om care pleacă departe, călare, înainte de zori. VI Nu-ţi fă ulcior din inima-mbrîncită. Bucuria nu rămîne ca un şervet pe care va veni să se şteargă altul. Portretul aerului încearcă fete-morgane; să descoperi oameni — asta face cît aroma tuturor fructelor lumii. Turmele umplu seara apa morţilor. Niciodată limita nu va cunoaşte-adevărul. Cum să mă despart de soare ? Ideile se sculptează singure mergînd împreună pe drum. Sînt o mulţime de lucruri pe care trebuie să ni le dăm înapoi. Nu, munţii nu stau locului ; apele nu stau locului, ci aşa cum fiii urmează părinţilor — zîmbptul va urma cunoaşterii. De jur împrejur se învîrtesc genezele : universuri ale presupunerii —- muzicale ca materia, abstracte ca enigma. De jur împrejur — se sfîşte şi se îndrăgostesc şi-n nimicirea lor semeaţă, elementele multiplică mitul, întineresc eternitatea. Nemărginirea se naşte continuu. Pe malurile fluviului au ieşit zeii şi turmele. 34 Să fim oare singurii care tw»*»*» , Spălat de ploaie, grîu-i ca Hriîtos^i cUU ^ ? Sa fim oare singurii care aud grîul? Bodogănind veselă, pe sub sălciile cu patimi lumea se duce la tîrg Dinsînul vorbei picură mirezme • . :---~" ±>*v.u,iu mirezme şi cite-o căprioară buimacă ţîşneşte striaată De pe prispa cu sfinţi de noroi se ridică zăbranice. Apa copilări printre peşti. Cu chipul mut ca un ou de lemn ascult tăcerea care se colorează cu cucurigi. VII Am întors padini lutoase [findu-le s-aducă azimă-n lume. Moartea mverigată pe trunchiurile lucrurilor latră tot mai îndepărtat. irurilor A fost o dimineaţă a vrerilor noastre Zuruitor de fraged prididi rodul. Erau amfore în care vinul închipuise odinioară Acuma, o blîndeţe dulce cuprinde pămîntul. Şi-l clatină cape un om care pleacă departe calare, ' înainte de zori. VIII cu pahare de soare în mînă spintecă visul. 35 Ploile, spaţiilor spuneau că oraşele vor veni din ce în ce mai aproape ; şi ierburile pămîntului au hrănit ciurde,. oglindindu-le în rîuri pe care pluteau corăbii cu flăcări la catarguri. Ţara... Timpul umblă prin lume. Zorile ajung înaintea oamenilor. Ca nişte jurisprudenţe ale hazardului date împotriva beznei, pururi din văi frenetice izbucnesc descălecătorii. Orice noapte presupune o zi înainte şi una după. Mi se pare că sînt un scrînciob în care se dă huţa infinitul. Dimineţe de acvilă, la Porţile de Fier. Sonet alb de Mihai Codreanu E ger. Pe culmi de poezie pură Sengheaţă lacrima. Nici un avlnt. lotala deslegare de pămînt, Tăcere, contemplare, calm, măsură. înfiorare statică şi dură Cuvîntul se destramă din cuvînt Pulverizînd, parfum, culoare, cînt Cu recea nepăsare din natură. Acolo sus, încremenit în vis Frumosul, ca un zeu în sine-nchis Tronează ireal şi enigmatic. Dar, uneori, coboară spre poet Cu pasul cadenţat şi fantomatic In recea lui hlamidă de sonet Hie Constantin Cu poetul — ocean prin infern Lui A. P. Prietenul meu, Poetul — ocean m-a luat în vecinătatea coastelor sale şi ca pe un Dante nervos, tremurător şi neîmpăcat, m-a adus la intrarea infernului. Sta poarta cea mare în scoabe proptită de diavoli cu miile, dar el a surpat-o cu umărul peste prag trecîndu-mă din mers. O, diavolii negri fugeau pe sub noi ca nişte furnici pe Ungă coloanele unei păduri... Poetul lăsase amplu deschisă, urlată de soare, intrarea infernului vedeam pînă la Lucifer enormele cercuri de iad tăiate de lumină. Poetul-ocean a mers drept spre tristeţea celor două flăcări în care gemeau Ulise şi Diomede. Cu emoţie i-a eliberat. O lacrimă coborînd de pe obrazul poetului a stins mai întîi flacăra — închisoare a lui Ulise. Din depărtare venea cu putere viscolul dur de perechi, Francesca da Rimini, Paolo, toţi morţii din dragoste, purtaţi pe uraganul infernal. Poetul — ocean a privit oftînd spre cuplurile tragice şi-atunci Francesca i s-a oprit la piept căci uraganul se stinsese în oftatul lui. ...Tot mai adine eliberam infernul, pe Farinata degli Uberti, pe Ugolino, toate sufletele alese recuperîndu-le spre stele ! Ne-am oprit la sfîrşit în faţa Aceluia, pentru un timp, Infrîntului, stam gînditori înaintea lui Lucifer. Cu fiece clipă, El se făcea tot mai frumos, funinginea meschină cu care fusese, timp de milenii, mînjit se spulbera de pe nobilu-i chip. Lanţurile de munţi ce-l încătuşau cădeau de pe el. Poetul — ocean se retrase un pas înclinîndu-se zeului: „Te salut! prospeţime a lumii, tu, Lucifer, negaţie şi tinereţe în Univers .'" Porţile Se adîncesc, lolanda, spre părinţi Puternicele Porţi Şi tot mai greu ne-om strecura, cuminţi, cu fiece trezire mai spre morţi, Cum în uitate, părăsite galerii Minerii mai răzbat Insinuaţi prin furci de brad Urzii Pe care globul s-a culcat. Şi nu-i adevărat că ne-am temut De-un „dincolo" nerod Ci de milenii ne transmitem mut Spaima de Poarta-eşafod! Sîntem frumoşi şi tineri, ne iubim Şi încă vastul prag Ne-ngăduie sărutul anonim Rememorat în brad, în nuc, în fag. Dar tu cunoşti că m-am oprit din salt, De ciclul meu supus, Că nu mai cresc ! şi-atît voi fi de-nalt, Oprit, parcă de-un prag de sus. De-ai şti ce tulbure-i cînd te-ai oprit! De jos în sus, de sus în jos, Ca un pilot rotit către zenit Simţi sîngele în flux ceţos. E izbitura limitei, sub stele, Rămînerea în cruce, Atletul mesianic, la inele, în punct de echilibru ne seduce. Legea griului "Auzi cum urcă diavolii beţi ai benzinei spre explozie ? Părul tău hohoteşte pe braţele mele vibrînd de viteză. Şoselele sar la macazuri se apropie, se ramifică, oraşele mari ne îngăduie de departe pe cînd în mine un ţăran scufundat exultă şi laudă creşterea griului. Necontenit se ridică înalt de verde în laturi, şi-n mine ţăranul adine se bucură şi răcneşte că grîu-i des ca o ploaie torenţială ! Nu-mi cere, nu-mi cere zadarnic să mergem mai iute : talpa~n viteză, am apăsat-o pînă la morţi! Dar griul creşte într-una, tot mai grăbit, îşi adaugă viteza noastră, treptat. Oricît s-ar duce pămîntul sub roţi, înapoi grîul mai grabnic se-nalţă şi vom ajunge în galben, în seceriş ! E o lege ! O, amînare-a vitezei, dulce minciună-a vitezei! Iubito, şterge-ţi obrazul (dacă mai poţi!) şi din păr flutură-ţi, stins, oboseala. Dar e degeaba, degeaba, Ca sub un fard chipul tău se desluşeşte în praf : nu-i praf, iubito, e drumul, e depărtarea şi timpul, e tinereţea lăsată. Şi te ascunde viteza sub masca oarbă, de praf. ...E deplasarea spre galben de la-ncolţirea de verde ; griul pe margini se-aude galben foşnind, aşteptînd. Mergem spre arii, spre arii, lin stăpîniţi de departe de o duioasă şi aspră galbenă lege a griului. Două schiţe de Eadu Cosaşu Amokul e Grecu l-a apucat amokui ; nii-e foarte greu să vă explic cum vine asta, mai ales că în mintea mea amokul va însemna întotdeauna o mancă de cafea. Cred că nici Grecu nu ştie ce înseamnă amokuil, deşi în vreo zece and, de prin '46 de cînd lucrăm împreună în tipografie, foloseşte icuvîntul ăsta tîimpit. Nu mi-a dat explicaţii, nu d-am cernut, fiindcă Grecu nu dă explicaţii. îl apucă amokul şi gata. Eu, oricum, îmi dau seama după faţa lui, dacă amokul e mai mare sau e mai mic, dac-o să dureze sau trece pînă la un, iaurt la lăptărdia domnului Sotir Hiaralambie, vizavi de fabrica de ciment. 'Amokul acesta o să dureze. Mai întîi nu l-a avut. Cînd s-au dat primele ia terminarea Canalului de la baraj, Grefau a primit două sutare, singurul dintre tipografii şi redactorii „Glasului hidrocentralei". Eu n-am luat nimic, ca de obicei, şi am tăcut; dar Grecu a făcut un scandal monstru chiar în redacţie, pînă şeful l-a trimis înapoi în tipografie — cătrănit şi el, la drept vorbind, pentru bătaia asta de jac. Pe Grecu amokul nu-4 cuprinsese căci, cîteva zile, ca apucat, nu s-a ocupat decît cu aflarea premiilor oare s-au dat în direcţie, la contabilitate, pe şantier, peste tot. Seara, căci seara au loc discuţiile noastre, dezbrăcîndu-se furios, după ce mi-a înşirat om cu om : tovarăşul Craioveanu 48 de sute, Cristescu, adjunctul, 38 de sute, domnul contabil Lupu — 20, Cernegură, V;ulpe cîte 15, după tot pomelnicul ăsta de sume ameţitoare, Grecu mi-a comunicat că o bagă în mă-isa de viaţă... — Eşti nostim în izmene, Grecule. Tu ar fi bine să faci critica în izmene. S-ar speria hoţii, să mor. — 48 de sute, repetă făcîndu-şi patul cu meticulozitatea obişnuită, mai 'ales perna pregătind-o ca îmbălsămarea unui faraon, 48 de sute. Caţaon 300, Grecu 200, pătlăgică, morcovi, castraveţi 300, muncitorimea, în brigada lui Hurlubabele, 15 băieţi au împărţit 1500 de lei şi pînă la urmă unul s-a dus şi a icumpăirat seminţe ide floare de dovleac, de toţi,banii... S-a .aruncat în pat, s-a acoperit, ou spatele la mine. Nu l-am lăsat, amokul im-i apucase : — Grecule, pune-ţi pantalonii pe dungă că mîine te .prezinţi la domnişoara Jenny să bată ia maşină un articol demascator. O să fie rupere 42 ele nori : să vezi tu cum Craioveanu îl cheamă pe Burlubabele şi-d trimite cu nevasta şi copiii ia Eforie, ,pe malul mării cînld răsare luna. Greou a coborât brusc din pat, a stins lumina şi s-a întors în aşternut ; şi-a. potrivit multă vreme capul pe pernă, treaz ; i-aş mai fi spus oîteva, dar mi se făcu somn şi eu, înainte de a adormi, cu somnul pe la gene, am halucinaţii şi vorbesc prăpăstii. Amokul îl cuprinse a doua zi, cînd se duse la direcţie să protesteze. — & făcut, îmi răspunde cu gura plină. — De ce n-a făcut ? — S-a îmbătat. Grecu tace şi mănâncă. — Şi nu te mai face maharadjah ? — Ina bătut ,pe impresar că nu ştie ce vorbeşte. — Păcat. Colindai şi tu raionul. Maharadijahul, semn de exclamaţie. Grecu şterge sosul, ca de obicei, înfigând piinea-in furculiţă. — Da, doamna cu barbă şi mustăţi ? — Cînd omul cu cap de bou... ştii "cum îl chiamă ? — Cum ? — lonescu, Petre Ionescu. Mă zguduie un hohot de râs, că Grecu se întoarce spre mine.. — >E, cîmd a căzut cu capul pe malsă, madam Ionescu a pus mina pe braţul meu şi m-a rugat s-o învăţ tipografia că vrea să termine cu el. — Şi tu ? Lemn ! Grecu spală farfuria, curăţă masa, face gospodăria, e săptămâna lui de jurnă ; nu pare mai supărat decît la întoarcere. — 'Grecule, de când ou amokul, te-ai tâmpit, să mior. Să ai femeia în palmă, şi să nu te uiţi măcar. Ce dracu te-ai gândit ? Grecu s-a dezbrăcat şi a stins repede lumina, îl văd în întuneric, cu ochii deschişi, palmele sub ceafă, mohorât, şi mă gândesc să-4 las să doarmă. — Ajsita-i cel mai lung amok, închei, dornic să mă împac cu el. — A fost unul şi mai lung, da' nu ştii tu, prin '45. Primul. Cînd lucram la Constanţa, cu nea Păsoulescu, scoteam „Clopotul" ; fugisem vreo două săptămîni din tipografie cu soţia unui grădinar de la castelul Peleş ; am luat la rând Mamaia, Eforia, Carmen-Sylva, Mangalia ; noaptea dormeam pe la ţărani ; ziua numai pe plajă, în soare şi-n mare ; înfundam pepenii în nisipul de la marginea mării să-i bată apele şi noi, pînă luam pepenii, mîhoam roşii. Pe urmă, seara, cînd ne-am întors la Constanţa, am jucat la Cazino, ultimii bani, şi am câştigat că m-a apucat ameţeala. — Pe dracu. — Cîmd îţi spun. — Şi ? — Şi în zori, femeia m-a dus în port, am băut pe acolo, am cîntat, şi dimineaţa mi-a spus că un vas grec ne ia în Grecia pentru cîţi bani avem la noi. Că a vorbit cu căpitanul şi pleacă peste câteva ore. — Tu n-ai vrut. 47 — N-am vrut, i-am spus că nu plec din România nici mort. Femeia mi-a cerut să-d dau ei hanii, că ea pleacă. Poftim, i-am dat banii şi s-a dus şi eu am rămas plîngînid oa un tolomac în port. — E, plângeai. — Plângeam, şi atunci a trecut pe lângă mine un marinar şi mi-a zis, vezi, nene, să nu te apuce amokul. — Grecule, ai fost cineva la viaţa ta. — Şi mi-a rămas vorba asta, dar aceia a fost amokul cel mai lung ! Mai ceva ca acum. — Acum eşti prost. Ce te-a apucat ? — Ca şi atunci un fel de nebunie. Să nu-mi mai pese de nimic, să nu fac altceva deoît să mănânc, să mă uit, să ascult, să pălăvrăgesc ce-mi vine pe chelie. — D-aia mă baţi la cap cu toate aiurelile. Te-ai prostit. — Tocmai, că nu. Nu pot,. Lambrule. — Ce nu poţi ? — M-am dus la întâlnirea cu impresarul ăla, aşa, că să-mi dovedesc că pot. Pot, dom'le să fac pe prostu, ba chiar îmi place, mai schimb aerul, gândurile. Cînd l-am văzut pe ăla beat şi bătîndu-1 pe impresar că nu ştie ceni ăla maharadjah şi cînd madam Ionescu m-a rugat s-o învăţ meseria mea, că renunţă la turneul în raion pentru mine. m^a apucat, Lambrule, o tristeţe, da ştii ce tristeţe, şi am spus că nu pot. Md se făcea somn, încet-înoet, dar i-am spus părerea mea : —• Grecule, viaţa-i foarte .afurisită. — Nu-i adevărat. —* Las-o. — Ce s-o las ? (Simt cum capul îmi cade pe umărul lui). Ce s-o las ? Nu trebuia s-o las. Mă duceam şi anunţam la CC, la Bucureşti, cum am făcut ou banditul ăla de Leca, nu mă mai apuca amokul... lichidam porcăria... — Că era .prima. -— Prima sau ultima, porcăriile nu se numără. — Las-o, că înfundă .puşcăria şi fără tine. ■— Cine ţi-a spus ? Vreau să-i răspund, dar îl Văd pe Craioveanu rupînd plicurile de Loto, înconjurat de toată muncitorimea de pe şantier ; rupe un milion ide plicuri, nu găseşte lozul şi noi aplaudăm oa nebunii ; deodată găseşte un loz, impresarul îi dă un teanc de mii şi Craioveanu fuge după femeia cu barbă şi mustăţi, trecând prinjtre rîndurile noastre şi .rupîndu-şi nasturii de la palton, de la haină şi de la cămaşă pînă rămîne cu pieptul gol, alb ca laptele, osos. Femeia îi priveşte pieptul şi-i spune : „N-ai păr, eşti spin. Nu-mj plac spinii". Şi pleacă' cu vaporul. Craioveanu se aruncă, după ea în apă, ţipând necontenit : cine ţi-a spus, dar Greou îl ia ide 48 gulerul cămăşii şa-'l duce la Bucureşti, ou tramvaiul ; vine în biroul meu, la CCS. şi-mi spune : tovarăşe preşedinte, fură. Eu ascult cotele apelor Dunării şi-i fac semn să se aşeze pe un scaun ; aud : Zemun, în creştere cu 3—5 milimetri. îl arunci în Dunăre, la Zemun, că-i în creştere — îi spun lui Grecu, dar el mă împinge şi-mi spune să deschid uşa, că bate cineva.' — Deschide, că eşti de jurnă ; şi simt patul cald. ■—• Eu am deschis lumina, deschide tu. Discuţiile astea ou Grecu totdeauna mă enervează ; cobor şi deschid ; un băiat de sarvici, de la direcţie : — Să traesti, nene Lambrule. — Ce cauţi la ora asta aici ? — M-ta trimis de la direcţie să-d aduc urgent pe tovarăşul Grecu. — De ce ? — E anchetă. 11 zboară pe tovarăşul Craioveanu. — Cine ţi^a spus ? — Ştiu. Ştie toată direcţia. — Cît e ceasul ? — Unşpe douăzeci. — Grecule, fuga, îmibraeă-te, îi spun, întorcîndu-mă în cameră. Te cheamă ia direcţie, îl zboară pe Craioveanu. —■ Cine ţiwa spus ? Şi sare direct în pantaloni şi pantofi. — Agamiţă. — Nu cred, şi^şi varsă apă în palme, se clăteşte, aleargă la oglindă, îşi face cravata şi dispare. Eu rămîn treaz, în pat. Nu mai am somn. încordat, îl aştept pe Grecu să se întoarcă, să-mi povestească cum l-au zburat pe Craioveanu şi, după aceea, să >rîd încă o daltă de amokul lui. Dar după 10 minute, ce 10 minute, nici 10 minute, Grecu e înapoi, aprinde lumina şi începe să se dezbrace : — Ce e Grecule,. gata ? Aşa repede ? — N-am mai stat. — De oe ? — Aşa ; aşteptau toţi ăia cu memoriul, îi chemase şi pe ei, era şi Hurlufoabele...1 — Şi ? — E, cînd i-am văzut, m-am gândit că o să mă ia la mişto de ce nu am venit de la început, de ce nu am semnat şi eu memoriul. Parcă eu nu ştiu. Ce să nnapuc să le spun c-am avut amokul meu ; nu ştiu să le explic şi tot n-o să înţeleagă ce-i aia. îşi pune pantalonii pe dungă şi, în izmenele lui lungi, ou funduliţe, se duce în colţul camerei să stingă lumina. 4 — Viata Românească 49 Trafalgar — Spovedania unui cal —' [|^J|! ă simţeam puternic, muşdhiullbs, frumos, înalt. Şi-ntr-adevăr, fraM aşa era. După fielcare cursă pe oare o câştigam, eram fotografiat; eram vesel, bine dispus, sănătos. Aveam în grajd o boxă a mea, spaţioasă, curată oglindă ; mă îngrijeau trei băieţii; după fielcare antrenament venea să mă consulte doctorul. BiSăptămînad. mă vedea stăpâna, o contesă bătriînă, îmbrăcată demodat — doamna d'Oriy. Cred că nu era în toate minţile ; îşi apropia obrajii uscaţi de capul meu şi-i freca uşor lingă nările-mi fremătiînid furios. Doamna d'iQrly nu înţelegea şi nu-nii puteam permite gesturi mai violente : — Trafalgar, anon bijou ! Trafalgar, men amour ! II faut gagner le Derby ! Si tu m'aimes, mbn ami — gagne le Derby ! iŞi-nsiiîrşit, într-o zi — în prezenţa doctorului, a băieţilor, a jockeu-lui Gill (un omuleţ slab, osos, cu o ţeastă albă, conică, pe care cu un picior Inaş fi doborât oricând) ; —■ Trafalgar... Trafalgar, tu m'entenlds ? Je veux te demander quelque chbtee... Am plecat ureldhea să înţeleg ce vrea. Şi atunci, izbucni : — (Messieurs, mais il comlprenld, il Comprenid tout. Quelle intelligence, quelle expression ! Ntan, n'on, faites attention. Enicore une foisi I Şi din nou pe tonul dinainte, coborât : — Trafalgar, je faime ! Ca să râd de ea, mi^am apropiat nările de faţa ei, am respirat parfumul şi pudra, apoi am strănutat sănătos. Doamna d'Oriy era foarte proastă ; se bucură extraordinar, îmi lăudă luminile ochilor, licărul inteligenţei, silueta şi frăgezimea picioarelor. Toţi erau de acord cu ea ; •asistă la „pansaj" şi plecând, îmi şopti : — Trafalgar... le Derby... tu comjprendte ? Le Derby !... Am fost condus în paidddk. Era soare, o mulţime imensă ; am închis uşor ochi, ameţit de lumină şi zgomot. Am fost învârtit de oîteva ori în padbbk ; auzeam distinct dislcuţiile : — Trafalgar arată bine ! E splendid ! Contesa dă 1000 la 10 — Trafalgar ! — Nu văd debit Trafalgar ; o mie sus şi o mie jos. Calul ăsta cântă, ipe onbarea mea... Vrbiam să câştig Derbiul, cu oribe preţ. S-a întâmplat însă o nenorocire : Gill rn-a împiedicat să câştig ; a tras de mine cît a putut ca să nu trec de Aventura ; m-am zbătut pînă zăbăluţele aurite minau sângerat buzele. Am ieşit de .pe pistă, urlând de durere, lovind cu copitele în dreapta şi^n stânga, ridicând un nor de praf în jurul meu, la adăpostul căruia am pllînS fără să mă vadă nimeni, pînă la grajduri. La miezul nopţii a venit contesa, neagră de mânie, şi a început să imă lovească cu botinele^i de late în burtă : 50 — Coquin ! Idiot ! Imbecile ! Gilobă ! Glbbă afurisită ! O priveam rugător, să mă lase în pace ; îmi sângerau buzele ; nu1 vedea nimic. Cu un efort, oare m-a umilit peste măsură, am făcut câteva semne spre Gill, aflat ân prag, am apucat între dinţd zălbăluiţele de aur şi i le-am aruncat la picioare. Le-a împins furioasă în paie : — Qu'est-ce que tu me regardes comme ga ? Hein, reponds-moi, re-ponds-moi ! începu să plângă urlând, până leşină pe paiele mele. Peste câteva zile, doamna d'Orlly cu întreaga suită — Gill, doctorul, băieţii de grajd şi un ofiţer necunoscut — veni la boxa mea ; mă odihneam. Mnam ridicat însă, mi-am îndreptat trupul şi i-am primit demn ; nu vroiam să mă vadă învins sau descurajat. Doamna d'Orlly spunea că mă doinează oberfufarerului Frady vOn Wirtgens'tein, cel mai perfect bărbat cunoscut de-a .lungul vieţii ei ; sînt frumos, inteligent, sănătos, dar i-am pric-inuit prea mari dureri ca să mai mă poată privi în ochi ; altfel am alură războinică, falnică — ş!i4 rugă pe ofiţer să-mi urmărească crupa, muşchii, expresia, da, expresia. Ofiţerul îi mulţumi în numele oberfuhreruîui Fredy vton Wirtgenlstein, adăugând că mă va transporta foarte repede în Germania. Mi se făcu frică. Am fost ridicat într-o noapte, din grajd ; nu am avut timp să-mii iau rămas bun de la nimeni ; mi s-a făcut o vizită medicală sumară, am fost însemnat cu fierul roşu pe crupă, ceea oenmi provocă o durere cumplită. Oiamenii din jurul meu — toţi militari — mă priveau indiferenţi, .grăbiţi; cineva parcă remarcă numele meu şi spuse nu ştiu cui c-a. pierdut câteva mii de lei ou mine, în Derby ; şi mă lovi peste ochi. In sfârşit, ântr-o altă noapte, friguroasă, am fost âimbareat într-un vagon care trăzmea a urină, leu alţi câţiva zeci de cai, necunoscuţi. Ne-am înghesuit, lOvindu-ne ; am găsit insă în partea dreaptă a vagonului, vreo câteva stinghii rupte, printro minune cred, şi animam scos capul la aer, în ciuda frigului; au mai'venit lingă mine, jenându-mă, aliţi patru cai. I-am lăsat să tragă .aer ân piept; mi-au mulţumit. Afară, bocăneau cizme, se schimbau comenzi ; am prins câteva ânjurături. Trenul a pornit în zorii reci, dar senini. Am aşteptat să răsară soarele, împreună cu ceilalţi ; se desluşeau cîtmpuri întinse, mirosind a brazdă proaspătă, simţeam aerul de primăvară, iute, pătrunzător; imnau Întrebat Cine sînt. Trafalgar. N-au vrut să mă creadă ; nu am insistat, din orgoliu. M-au privit atent, în timp ce eu urmăream cum răsare soarele, la. orizont; îmi era frică, da, foarte frică. iLulmina deplină a zilei mă înspăimânte ; nu ştiam ce se va ffintimipla cu mine. Câmpurile âmâ apărură în verdele lor de primăvară, crud, tânăr, o pădurice albia dată ân frunză mă privi veselă, 'am desprins un Stol lung Idle păsări coborând pe pământ — şi m-nam hotărât. într-o gară, ne-am oprit cîtva timp ; după ce trenul a pornit, am auzit glasuri omeneşti. Ale însoţitorilor, desigur, în ghereta vagonului ; au cîntat trist, au tăcut. Apoi, unul a spus : 51 — Uite, imă, ce scrie. Că de (mâine încep ploi. ■—Pe dralcu, iplloi... — Uite, imă, citeşte timpul probabil. — O, fraţilor — izbucnii eu patetic, înfiorat de emoţia unei amintiri, — tirnjpuil probabil, auziţi, timpul probabil. — Ce-d cu ăsta ? — Cum ce-ti cu 'ăsta ? Eu, iTraSfalgar, am fost meteorolog, am 'dat 4 ani timpul probabil în Făgăraş. Cei de Ungă mine râseră şi comunicară în tot vagonul spusele mele, însoţindu-le cu hohote dureroase. Noaptea, în timpul debarcării, am fugit, am acţionat admirabil — nimeni mu a simţit (mişcarea mea în întuneric. Ce-ii drept, am rătăcit multă vreme, pînă-n zori, prin livezi, pe Uliţele unui sat, -apoi ipe o şosea ; de idîteva ori s-a strigat la mine, ba chiar, pe şosea, au aruncat cu pietre. Pentru prima oară însă, nu aveam şea, nu aveam zăbăluţe, nu mă călărea şi nu-mi piarunldea nimerii; mă simţeam îngrijorat. Poate sînt căutat ? Poa'te dau de bănuit, singur, pe -şasea, fără un om lingă mine ? Nu se poate să nu mă trădeze ceva ; desigur, semnul de pe crupă. Şi, ca de obicei, îngrijorarea mi se citea pe chip, în ochi. Căutam,,' alergând din de în ce mai speriat, o pădurice, o tulfă, un pilc de pomi, orice, un adăpost de-a 'lungul acestei şosele linterminabille. In sfîrişit, am intrat într-un crâng, spire dimineaţă. M-am întins pe pământ, minam culcat capul pe picioarele dinainte şi am iînicericat să dorm. Ce greu tmi-era capul ! L-am lipit de un dopalc. Teama nu mă părăsea. —■ Dragul meu, am spus Copacului, încercând să aţipesc. Dragul meu, ce-aş putea face ca să nu mai mă tem ? Mă tem de oameni şi de dhipul meu. De multă vreme sânt obsedat ide expresivitatea mea, înţelegi ? Ţie nu ţi s-a întâmplat ? Aici tu trăieşti numai între copaci. Dar eu care am trăit numai Sritre oameni ? 'Ce sfat Bimi dai ? Nuni cunoşti ? îţi spun : nimic nu-i mai grav în Qiumea lor decât ca să ţi se citească în ochi, pe faţă, ceea ce crezi, ceea ce vrei, ceea ce gîndeşti. Ai timp să m-aseulţi ? (Capacul acceptă, rezervat. Iată ce (i-am, spus. II. în vara anului H989, dragul meu, am doborât pe pământ, după patru ani ide plictiseală vecină ou nebunia, petrecuţi oa meteorolog în munţii Făgăraşului. într-adevăr, nu mai aveam mult timp până la nebunie j era o cabană singuratecă, veche, pârlind din toate (încheieturile, izolată de cărările principale ale masivului; într-un an, dacă discutam cu zece oameni, în afară de cei care-mi aduceau mîncare de jos, de la Sibiu —- era bine ; nu aveam cu mine decât o dhitară din ce în ce mai dezacordată şi cărţi, nu ştiu câte cărţi. Urmasem un curs 'de meteorologie, după ce terminasem '„literele" şi (fusesem repartizat aici ; altfel nu am putut face, pentru că puir îşi simplu muream Ide foame. După patru ani, 52 ajunsesem să urlu noaptea, în vis, ide groaza plictiselii, în primul an îmi petrecusem concediul la Sibiu, dar în următorii ani am renunţat, nu cunoşteam pe nimeni din oraş şi-n Sibiu cine "nu atre cunoştinţe se poate spînzura liniştit, ca la cabana mea. Mi-am dat demisia, cu orice risc — şi am .sosii ia Bucureşti. Oteva zile am alergat în căutarea unor lecţii de franceză, engleză, germană —■ lla domiciliu ; am dat la mica publicitate a „Univeirauilui" : „Om serios 129—'30 de ani, absolvit literele, predau la domiciliu franceza, engleza, germania, condiţii .avantajoase. La ziar sub „serios". Am lipit anunţul şii pe cîţiva stilpi ; pe Popa iNan, pe Crăiţelor, lângă Ano şi nu mai ştiu unde. iNu m-a căutat nimeni. Eram deplorabil. iln sfîrşit, am dat peste Virgil Păunescu. M-a primit liniştit, surâzător şi tolerant, ca pe fiul rătăcitor ; am. depănat câteva amintiri universitare ; era totdeauna protejatul meu — slab la toate obiectele. Am trecut peste asta. Cu un calm desăvârşit mi-a povestit anioartea 'tatălui său, situaţia familiei după înmormiîntare, preluarea de către eil a prăvăliei de pe Griviţa — „La crucea albă de mesteacăn, pompe funebre" — şi îşi elogia foarte transparent destinul, prinitr-o 'relatare a înfloritoarei sale situaţii materiale. Se interesă asupra soartei mele şi mă doimpătimi cu tact. lîmi oferi foarte sigur pe sine, un loc în prăvălia sa şi, ca perspectivă, o leafă mai mare imediat _oe deschide „La crucea albă de aur" pe .'Filantropia. Avea o cărare curată carte-d împărţea părul, fără urmă de mătreaţă, ân două părţi egale ; părul era parfumat, lins ; o mustăcioară fină, dreaptă, îi acorda o seriozitate în plus ; era înalt, uscăţiv, ca pe vremea cînd se canonea cu Corneille, dar purta jiletcă, baston cu mâner de fildeş, inel de aur masiv, de „familie" ; el s-a lăsat privit dar eu am acceptat. Se întâmplă precum prevăzuse ; imediat după începerea războiului in septembrie 11089, a deschis „Crucea albă de aur" pe Filantropia şi am lucrat acolo ou o leafă bună, pînă în februarie il940. Am, trăit acolo însă o iarnă infernală ; prăvălie nouă, Virgil avea obsesia că i-o vor sparge hoţii; şi atunci a instalat un pat undeva, într-un colţ, în care noapte de noapte dormeam eu, după ce vegheam (până la ora i. Rămâneam singur cu sicriele, cu crucile, ou jerbe mari de flori artificiale, pentru că Vitrgiil se hotărâse să extindă domerţul.; crini alibi ide hârtie cretanată se conturau în bătaia lunii şi a czăpezii aşezată pe giurgiuvelele vitrinei; citeam în 'întuneric — Virgil nu admitea să se consume, lumină în prăjvălie, noaptea, fiind suficientă cea de afară, de lla firmă şi vitrină — citeam literele jerbelor : „Regrete eterne", „Din partea familiei îndurerate", sau noile inscripţii lansate de Virgil, unice în tot Bucureştii : „O dormi, o 'dormi în pace !", „Durerea ţine locul celui dus", „O rage, o desespodr, o vieillesse ennemie !" ou traducerea respectivă în litere minuscule. |(„0, mînde, o, disperare, o, bătrâneţe potrivnică" — Cidul). După orele li, nu mai puteam să aldorm. întreaga prăvălie pMda asemenea cabanei din Făgăraş ; ipîrâia acoperişul Ide tablă sub presiunea zăpezii ; pîrîdau sicriele prost încleiate, crucile alunecau şi icădeau pe podea; câte un şoarece trecea |printre jerbele funerare, înfiorânidu-mă. Câteodată, pe la miezul nqpţii, suna telefonul şd se anunţa, cu voci frânte, ca mâine domnul Păunescu să trimită un sicriu corespunzător 53 la Niculescu, c-a murit Nicu, la Vişan c-a murit tanti, la Morărescu că s-a stins Lucreţia. Virgil ;asigura cele mai fastuoase înmormântări, familia sa îl recomanda pe larg şi chiar mai mult; Virgil Păunescu trimitea cărţi de vizită cu adresa prăvăliilor sale, menţionând că „se pot face anunţuri şi noaptea".. într-adevăr, aveam o condică specială în care notam tot, cuvânt ou cuvânt şi dimineaţa .Virgil o cerea, fie că soseau sau nu anunţuri; totdeauna ştia despre cineni voriba şi dădea indicaţii pentru fiecare sicriu ân parte : cum să fie, din ce lemn, de ce culoare, etc., etc. După ce citea condica — ân cazul că noaptea nu mi ■se tranlsmisese nimic, frunzărea serios foile albe — cerea „Universul" şi citea pagina externă, apoi necrologurile din dreapta şi mica publicitate. într-o dimineaţă, după lectura obişnuită a ziarelor, Virgil Păunescu mi se adresă! : — Amice, ce-ai zice dacă ne-am înţelege cu domnii ide la „Universul" ca Să publice numai necrologurile 'formulate ide noi. Şi imediat, mai explicit : —' 'Le-ama plăti grafe, ei ar îndruma familiile la noi şi-ţi spun eu că ne-am scoate banii. Sîntem oameni cu literele satisfăcute. iNu-ţi dai seama ce succes am obţine. întreabă-mă pe mine ce telefoane am primit după lansarea ijeibelor, unice în Bucureşti... Se ridică în picioare şi traversă inspirat camera, de la sicriul din colţul drept pînă la maldărul de cruci din colţul opus. - — Se moare trist, se mioare urît, se moare prost; gândelşte-te numai la ferparele astea — 'imposibile, nu-i aşa ? Ce ar fi dacă noi doi am face ca pe lumea asta imorţile să fie anunţate altfel, ă ? Tu nu vezi •ce secol de morţi apare acum la orizont ? E nevoie de alte ferpare, îţi apun eu. E, ce mă priveşti aşa ? Nu ştiu cum îl priveam. Prostia lui îmi tăia respiraţia. Viaţa la „Crucea albă de aur" mi se păru iinadmisibil de stupidă. Mai ales că peste câteva zile, Virgil Păunescu îmi aruncă ipe masă .un teanc de necrologuri tăiate din ziar şi un teanc de IhîrtM prinse sus, înitr-o clamă : — Uite, amice. (Aii fişe (după Idoişpe morţi ; toţi înmormântaţi de noi. Şi Citeşte cum li s-a anunţat moartea ân „Universul". Tot ou „zdrobiţi sufleteşte", tot ou „fie-d ţărâna uşoară". 'Fiecare a avut altă viaţă — uită-te în fişe, sînt luate cu mâna mea. De anunţat că au murit, îi anunţă la fel. Ce te rog eu. Ia (fiecare fişă. Şi concepe necrologul în concordanţă cu amănuntele 'importante ale vieţii respective. De pildă — 'Marinescu, remizierul. Ce-aim aflat ? îi plăcea marea, dom-le. înnebunea după mare. Tot necrologul să fie o plîngere a mării, ce zici ? Un bdhot disperat, un urlet, ceva shakespearian'; sau doamna arhitect Pav-lide ; a murit, Ştii de ce ? Am prins îşi amănuntul ăsta, idintr-o injecţie greşit prescrisă ide un măcelar de meldic. Dacă necrologul ar suna ca un blestem plin 'de mânie împotriva medicinii ? Glndeşte-te, inspiră-te. Şi pe urmă ie 'ducem la „Universul" să fac o comparaţie şi să ne înţer legeni. Va fi o afacere excepţională ; eu îţi dau totdeauna amănuntele, ideile — 'tu le cOnCepi. întoarcem pe dos IBucureştiul, te 'asigur. Trebuiam să plec, îţi dai seama. Omul ăsta avea de igînid să mă imbeoilizeze. Am remarcat pe IBanu Manta un anunţ Ia poarta unui bloc : „Predau cosmetica, .reuşita garantată ân (2 luni. Adresaţinvă la parter, Zephy". 54 Zephy era o femeie uscăţivă, seunldă, la 45 de ani, cu un păr negru, foarte scurt, ceafa rasă zero ; un cap mare, profil tăiat incisiv, draconic ; din faţă, părea urată si impenetrabilă ; un ten palid, uscat, buze subţiri, răutăcioase, rulate însă. Cât timp d-am explicat situaţia mea, m-a .privit atent, 'şezînd pe un divan elegant. După ce a aflat, în încheiere, că nu an-am ocupat niciodată cu cosmetica, îmi luă surprinzător 'palmele în palmele ei, şi-mi ceru, privinidu-roă fix, „să las mâna moale" ; âmi mişcă palmele din încheieturi de câteva ori, remarcând că am „touobeu". ■— Mîna trebuie să se muleze uşor, elegant — din încheieturi, aşa, aşa... şi se întinse pe divan de-a latul punându-şi o pernă ila cap. Culcă-te lingă mine şi lasă-ţi mîna niioale ân continuare, aşa, aşa... imişeare din cot, mişcare din cot... De câteva ori, mâna, aruncată de 'ea ân cadrul mişcării din cot, âmi căzu pe pulpele-i subţiri, descărnate. (Ea nu se feri, dar eu, deodată, mă împotrivii şi mă ridicai. Zephi se ridică şi ea : —1 Nu o să putem lucra împreună, âmi spuse ; nu o să putem, lucra împreună pentru că Oşti mult prea expresiv. Din clipa în care ai intrat in cameră, am înţeles că-tţi sînt antipatică... — Nu, nu... — aim protestat, bâiguind. — Sau dacă nu antipatică, continuă ea, atunci cel puţin lipsită de atracţia elementară. Te-am verificat rapid, cu preţul unei anumite compromiteri, penibilă .pentru orice femeie, mai ales pentru una ca mine, care am... cît, poţi să-mi spui ? — 44, 45... — Exact. Nu m-aş fi culcat cu dumneata. Sînt frigidă, ţi-o spun deschis. Nu mă simt deloc nefericită. Dumneata ar trebui să fii mult mai neferict ca mine. Eşti expresiv, extrem de expresiv. Ai să-mi spui că frigiditatea m-a dus la cinism. Te înşeli, îţi depiîng sincer expresivitatea şi nu te pot ajuta decît spunându-ţi că-ţi va Ifi din ce ân ce mai greu să trăieşti. Pe faţa dumitale se citesc prea multe şi prea repede ; am văzut imediat cu ce oroare mi-ai privit ceafa tunsă zero, nu-i aşa ? -Am văzut uimirea, scârba, idislpreţul, groaza cu oare ai urmărit gesturile mele. Toate se văd pe faţa dumitale. Eşti inteligent, pur şi expresiv, cred că e nenorocirea maximă. Vezi dumneata, dacă ai lucra aci, mutra dumitale, iartă-mă, ar fi suficientă 'pentru ca Un om prost, urît, ridicol, snob, mă .rog, clientela mea, să fugă. Dacă dumneata ai vedeao pe doamna Păunescu, să zicem, nu cred că o cunoşti, plângîn-du-se aici că după-amiaza are o înmormântare, la trei vine cupeul cu Virgil, şi faţa ei, acuma la IS, e încă obosită — cum ai arăta ? Te-ar scoate din sărite, nu-i aşa, ai urla poate... —• iNu, aş tăcea... ■—• Pals. Nu-d ideajuns să fii tăcut; controlul psihologiei, al raţiunii, al expresiei verbale1, e o bagatelă. Lucrurile s-au deplasat în sfera fizionomiei, a expresiei dhipului. Muţii nu mai dau bătaie de cap. Oamenii expresivi constituie marele pericol. Ar trebui să purtăm pe trup şi pe cap, halatele cailor de dric... Eu, rontinuă, mi-^aim confecţionat cu bună ştiinţă, cu premeditare, cu calcul, cu toată inteligenţa de care sînt capabilă —■ o mască, nu a feţii, deşi şi pe faţă poţi vedea un anumit efort pentru a părea rea, rece, uscată, cinică. O mască a inteligenţei, pentru a o apăra ; blazare, indiferenţă, limlbacilitate, dacă vrei, altfel nu putem trăi. Eşti în stare de aşa ceva, — bine. Dacă nu — sinucide-te. 55 Cu toate insistenţele mele, Zephy refuză să mă înveţe cosmetica ; desigur, nu dădeam Importanţă teoriei asupra expresivităţii mele ; mi. se părea o speculaţie de oarecare subtilitate, nimic mai mult, care nu mă putea paraliza imtrnatiit încît să nu mai pot lupta pentru o existenţă oarecare. Câteva zile m-am canonit cu necrologurile cerute de Păunescu; nu aveam nici o Inspiraţie şi, la drept vorbind, Orice „mslpiraţ'ie" im-ar fi umilit peste măsură ; lla urma urmei, de ce aş fi fost dator să sporesc stupiditatea şi Imbecilitatea acestei vieţi ? OrMt mă urmărea Păunescu din ochi, nu doream să reuşesc ; îmi ceream însă tact; răbdare, politeţe ; într-un asemenea caz, încredinţat că am găsit cea mai bună soluţie, i-am mulţumit (pentru tot ce-a făcut ca să im-ajute, dar să mă înţeleagă — mi-e pur şi simplu frică să mai stau printre dricuri, sicrie şi jerbe mortuare. Ou mîna dreaptă îşi fixă cărarea spre dreapta, cu mîna stângă îşi mlînlgîde părul lins în partea stângă a cărării şi-moli spuse, în primul rând, că-li pare rău că nno să mai lucrăm împreună, tocmai acum cînld se deschide un asemenea sezon. Dar, sigur, frica e inadmisibilă în materie de pompe funebre şi bine am făcut c-atm mărturisit. Dealtfel, el observase de mult. Ce ? Că mi-e frică. Cum ? Privindu-mă ; mi se citea pe chip. 'Observaţia aceasta — chiar aşa, scăpată într-o doară — mă alarmă, în primul rînd, mă glînldeam, chiar numai unui individ ca Păunescu, străin Ide orice subtilitate, atât de indiferent la ceea ce se petrece ân afara morţilor săi, ale cărui priviri nu mai cad cu pătrundere nici măcar pe chipurile împietrite ale celor puşi în sicriele .pe care le livrează, dhiar numai unui Păunescu chipul meu îi spune ceva ; cei mai mulţi nu-l depăşesc pe Păunescu. Deci sînt expresiv nu numai pentru o femeie ca Zephy, ci multor altora, foarte multora. Lui Păunescu nu d-a convenit frica mea, să zicem. Dar nu ştiu cui nu-i va conveni, nu ştiu ce citit pe faţa mea. Căci, aci era marea alarmă, chipul meu părea că trăieşte în afara voinţei miele. ,Nu-i puteam explica lui Păunescu că nu mi-a fost frică ; aşa o fi înţeles el sau chiar aşa s-o fi cristalizat amestecul de plictiseală, dispreţ, disperare şi împotrivire născut în mine. Probabil că sentimentele se amestecă întocmai culorilor. Roşu cu verde dă galben, albastru cu roşu —- violet, galben cu verde — portocaliu, toate culorile la un loc — alb ; nu se întreabă nimeni din ce e născut galbenul. Oamenii constată galben şi gata. Cum a înţeles Păunescu frică pe chipul meu era o enigmă, dar nu aveam de ce să fiu liniştit. Mîine, furia şi disperarea vor da dispreţ, jignitor pentru alt stăjpân. Poimâine, o oarecare melancolie aliată cu un dram de apatie, se vor exterioriza, pentru cine ştie cine, în răutate grosolană. Păunescu a înţeles frică, celălalt dispreţ — ca şi în cazul galbenului, nimeni nu constată decît culoarea rezultată şi gata. INu numai că chipul meu mă trădează şi mă va trăda — fiind aici neputincios — Idar însăşi expresivitatea mea, perfect sinceră totuşi, e îngrozitor Ide interpretabilă. Sinceritatea dhipului e un moft, căruia nimeni nu-i va da atenţie. Viaţa-mi va deveni .imposibilă, presimţeam la capătul gândurilor mele — aşa cum m-a avertizat Zephy ; e necesară imasca de care mi-a pomenit — am conchis. Virgil Păunescu îmi spuse a doua zi că „la nuit porte oonseil" ; dudmdu-se aseară la restaurantul vărului său, Vasile Popescu — sus, 56 în Cotroceni, „La patru roze îngălbenite" — vărul i s-a plîns că nu are dhitarist în orchestră. El, Virgil, şija adus aminte că i-am vorbit despre chitara mea ; ce-ar fi să mă duc acolo, e ceva vesel, uman şi inteligent. M-am (dus, convins că „La patru roze îngălbenite" mi se oferă salvarea. Vasile Popescu şi dirijorul o:rdhestrei, Ionel Trăistaru, fură mulţumiţi de talentul meu. Vasile Popescu, un munte de bărbat cu cap ridicol ide patrician roman, vehiculând un. limbaj cu orice chip cult, avu să ma consilieze doar că „Sn constelaţia orchestrei noastre, omul cel mai vesel aş dori să fie Chitaristul. Chitara sugerează, chitara transfigurează" . iDe altfel, toţi băieţii din orchestră cântau veseli; câteva săptămâni am avut — odată cu toţi ceilalţi ■— gura 'până la urechi, contemplaţi de Vasile Popescu, postat între „cassă" şi vitrina cu grătar şi bufet rece. Aveam în faţa ochilor o oglindă enormă, agăţată pe unul din pereţii sălii; mă priveam seară de seară, rin jind, posesor al unei măşti nefireşti, din ce in ce mai nesuferite. Vroiam să dau înapoi, să-mi aduc buzele ân poziţia lor normală, dar, pur şi simplu, mi se părea că două piroane sînt bătute în colţul drept şi stâng ai gurii şi-mi fixează pentru vecie zâmbetul acesta ridicol — înfricoşat de foame, (de Vasile Popescu, de (prostia înconjurătoare, obsedat de revelaţiile şi sugestiile cosmetieienei. Intro seară, la una din mese, am recunoscut pe Dan Protopopescu, un vechi coleg de liceu, singur, elegant, mâncând şi bând cu poftă ; ne urmări câtva timp orchestra, apoi, din ce în ce mai atent, mă fixă, căutând probabil să-şi .amintească de unde mă cunoaşte. într-o pauză, mă chemă la masa isa, printr-un chelner — „vă cheamă domnul doctor" ; în două clipe am devenit intimi, ca .pe vremuri. Era volubili, bine dispus ; bătându-mă ipe umăr, îmi ceru .„raportul asupra vieţii mele", ca la o agapă colegială. I-aim înfăţişat situaţia mea — începând ou Făgăraşul — în timp ce mă măsura tot mai interesat; deodată, tăindu-nmi vorba cu un gest scurt, izbucni în vacarmul restaurantului : — Băiatule, eşti ceea ce-ani trebuie ! Fantastic ! Domnul mi te-a scos in cale ! Există o providenţă... ia o ţuică ! Şi turnânidu-mi din paharul lui, trecu 'la un ton explicit şi confidenţial: : — Băiatule, eşti voinic, sănătos, viril, apetisant, pe onoarea mea. Nu contează burticică şi statura. Burticică se dă jos, statura e bună. Scunzii sînt la modă, totdeauna. Eu am Sn proiect următoarea trampă : îmi lipsea un om — principalul, să mor — providenţa mi te-a scos în cale. Eu şi cu nevastă-mea îţi facem cunoştinţă cu doamna x, cu domnişoara y, cu zet. Cum apare complicaţia, dumneata — generos, uman, degajat — o aduci la mine, la domnul doctor. îţi asigur o viaţă princiară, exact cenţi trebuie 'după onania din Carpaţi. Afacerea are toate şansele : vine războiul, lumea bună vrea aventuri, fără complicaţii interne, ansă, înţelegi ? Copii, scutece, gălăgie de .asta, se evită. E, ce mă priveşti aşa ? Afacerea mi se păru scârboasă, dar gândul imediat că privirea, expresia mea pot gafa, îmi reţinu, contractândunmă, orice mişcare, orice cuvânt. în luciditatea unei secunde, imaom hotărât să apar apatic. — E, ce ,te uiţi aşa ? mă asalta dezlănţuit, din ce în ce mai furios. Nu-nţelegi ? .N-ai încredere în mine ? Zi, dom-ie, o vorbă... Accepţi, nu accepţi ? Uite care-i socoteala : cu oameni (tâmpiţi nu lucrez ! 57 M-^am ântors disperat ipe podiumul orchestrei. Mi-era imposibil să-mi confecţionez masca necesară vieţii : apatia, comandată feţii, a fost considerată tâmpenie. O, şi aici, în cazul lui Protopopescu, nici nu era grav. Nu mă durea că doctorul mă taxase tîmpit; mă îngrozea independenţa chipului meu. Nu-4 puteam masca. în alte cazuri, chipul meu ar fi putut fi realmente sincer ; ar fi putut exprima ce simt şi ce gândesc ; miai mult ca sigur că dacă m-aş fi întâlnit cu una din... din ,,trampele aranjate" de Protopopescu, în ipoteza că aş fi admis, într-o asemenea încercare a cinstei mele, faţa mea i^ar fi spus imediat cît de umilit sînt că-mi câştig astfel pâinea. Şi, pînă la urmă, i-aş fi explicat, probabil, prin viu grai. Vai, cum ar fi sunat o asemenea explicaţie, la capătul căreia ea ar fi remarcat că ştia, că pe faţa mea se citise de la bun început „cinstea de oare sînt capaib.il". îmi devenea clară complicaţia : nu era numai vorba de chipul meu, ci de toate poveştile acestea interioare : cinste, demnitate şi aşa mai departe, pe care — o, naivitate — nu le consideram inutile, dar care acum, iată, se dovedeau inadmisibil de puternic articulate în mine. Eflfee asigurau independenţa chipului meu ; o altă forţă — să-i zicem inteligenţa — încerca să comande masca ; îmi puneam toate speranţele în ea, dar zadarnic. Un chelner mă cheamă la domnul Popaseu. Patricianul îmi atrase atenţia, cu o severitate extremă, că pe chipul meu nu trebuie să se înscrie orice deranjament interior, de natură sufletească sau cine ştie ; oricine are o viziune de ansamblu asupra orchestrei în această seară constată discordanţa oribilă pe care o produc. Repetarea unei asemenea fizionomii l-ar obliga să renunţe la serviciile mele, căci chitara sugerează, transfigurează pînă la masa cea mai depărtată, din fundul restaurantului. Acasă am hotărît să mă sinucid ; ar fi fost singura modalitate să sfîrşesc cu acest chip nesuferit, care nu mă lăsa să trăiesc liniştit. Am stat întins pe pat, aşteptînd parcă moartea, zile întregi; cu o încăpă-ţînare diabolică — am răbdat de foame, căci alte gesturi îmi era teamă să săvîrşesc. îmi uram faţa, crede-mă. înnebunit de foame, o consideram ca o fiinţă în afara mea, decisă să mă ducă la pierzanie, prin teroare - ; o vedeam cu satisfacţie sadică — vînătă, tot mai vînătă, atîrnînd într-un ştreang, cu limba scoasă, lung, pînă la bărbie ; o vedeam aruncată în noroi, trecînd peste ea care grele trase de boi care-şi mişcau, înjugaţi, maxilarele, pe deplin mulţumiţi; o vedeam în pămînt, descompusă, cu viermi în orbite, în gură. Niciuna din imagini nu era însă exactă cu ura pe care o resimţeam faţă de chipul meu. Pînă când ântr-o dimineaţă, sculându-mă de pe pat, m-am privit într-un ciob de oglindă de pe masă şi mi-am văzut barba crescută bogat, dens ; mi-am trecut mîna peste firele ei dure şi în degete am simţit fiorul ei. Dac-aş muri, m-am gîndit o clipă, ea ar continua să crească. Ce putere are faţa mea, ce dorinţă de viaţă — cum să mor ? Mi s-a făcut un chef fantastic de a mă bărbieri : un pomătuf moale de viezure, muiat în apă călduţă, săpunit bine, cu săpun de ras extra, parfumat cu migdale — să-mi treacă pe faţă. Să închid ochii, să ascult briciul ascuţindu-se pe piatră, pe curea. Am alergat la bărbier şi i-am şoptit să mă radă pe credit. Pe scaun, în timp ce-şi ascuţea briciul, aşa cum visasem, mi-a trecut prin minte : „Temperatura zero grade, o rage, o desespoir, o vieillesse ennemie... Ar trebui să purtăm pe trup şi pe cap halatele cailor de 58 dric". Toată ziua mi-am spus în gînd formula aceasta, cu o credinţă nestrămutată că se va întîmpla ceva. Nu credeam în metempsihoză, dar, probabil, sînt dorinţi mult mai puternice, mai capabile decît moartea. Doream să-mi păstrez viaţa numai astfel : ducînd oameni la groapă, ascultîndu-le bocetele şi fanfarele şi rîzînd teribil de ei, sub halatul negru. Nimeni nu va şti că rîd, că mă bucur, sau, dacă va fi o înmor-mîntare tristă — s-ar putea să fie şi dintr-acestea — că plîng. Chipul meu se va odihni, se va linişti, după cum merită martorul acesta credincios al sufletului meu. Probabil sînt dorinţi mai puternice ca moartea : ,,Temperatura zero grade, o rage, o desespoir, o vieillesse ennemie, ar trebui să purtăm pe trup şi pe cap halatele cailor de dric"... am repetat îndelung, obsesiv, cu credinţă nestrămutată, pînă m-am trezit în grajdul doamnei d'Oriy... — Taci, încetează cu toate poveştile acestea, îmi ceru enervat copacul. Voi, caii, aveţi o imaginaţie îngrozitoare. — Deci, nu mă crezi... III. Nu ştiu cît am dormit lîngă copac ; am fost trezit pe neaşteptate de un ţigan bărbos care striga spre şosea, în limba lui încurcată : „aşteptaţi-mă, aşteptaţi-mă, am găsit un cal". Am dat să fug, dar el mi-a îmbrăţişat abil gîtul şi şi-a lipit barba în care jucau razele soarelui de botul meu ; a început să-mi spună că el ştie limba cailor, că ne iubeşte ca pe copiii lui, aflaţi cu şatra, mai încolo, pe şosea, că tare i-aş bucura dac-aş veni cu ei. „Hai, hai, eşti frumos, voinic, dar speriat, îmi şoptea ţiganul bărbos. Cine ştie ce-ai văzut tu noaptea asta ? Flăcări ? Stafii ? Vino cu noi, te vom linişti, îţi vom cînta"... Am mers cu ei, pe drumuri ocolite, spre Bucureşti. Teama nu se risipea. Am văzut o dată, departe, luminile oraşului... Atunci m-am hotărît. M-am dus la ţiganul bărbos şi i-am spus : — Mă iubeşti ? — Da — îmi răspunse. — Mă iubeşti mult ? — Da. — Du-mă la Bucureşti şi vinde-mă. — Cui, băiatul tatii ? şi mă privi ca pe un nebun. — Oricărui dricar din Bucureşti ! — Ai înnebunit — strigă. — Fă aşa, fiindcă altfel mor. Şi mai scoţi şi dumneata un ban. Mă vîndu într-o dimineaţă ploioasă de vară, la un tîrg aflat în marginea capitalei. M-a cumpărat un geambaş, pe un preţ de nimic, ameninţîndu-1 pe bărbos că dacă se mai întinde la vorbă îl dă pe mîna poliţiei. Geambaşul m-a vîndut „Crucii albe de mesteacăn" de pe Filantropia — pompe funebre, dricuri, sicrie, înmormântări — proprietar Virgil Păunescu. Virgil Păunescu mă privi cu atenţie multă vreme, pînă mă cumpără ; mă pipăi, în cunoscător, la chişiţă, pe crupă, sub greabăn; îl chemă pe vărul său, Vasile Popescu, să-şi dea şi el cu părerea. Acesta fu entuziasmat. 59 — E epatant, domnule. Uită-te la mine ! îmi ceru şi toţi rîseră, înspăimîntîndu-mă. „Doamne, s-ajung odată sub halat, să termin cu ei" — îmi spuneam. La două zile de la cumpărare, am luat parte la prima înmormîn-tare. Am fost scos din grajd, îmbrăcat în halatul negru atît de dorit. Mi-am privit tovarăşii de dric. Nici o deosebire între ei. Nimeni nu mă mai putea recunoaşte. Numai panaşul de pe creştet era nesuferit, dar ce mai însemna amănuntul acesta faţă de liniştea ce mă cuprinsese ? IV. Am fost prea optimist. Toată viaţa fusesem prea optimist şi vine o vreme cînd plăteşti şi pentru acest sentiment. în martie 1048, după 142 de înmormîntări la care am adus o contribuţie dacă nu modestă cel puţin esenţială, Virgil Păunescu m-a vîndut împreună cu alţi cinci armăsari şi două iepe — firmei italiene de cinema „Da Ponţi" care pregătea un film epocal despre luptele dintre Traian şi Decebal. Filmările urmau să se desfăşoare, '6!8°/0, în România. Cum m-a văzut, regizorul, nepotul marchizului de Priola — Sebastian Priola de Monteverdi — a exclamat : — Acesta va fi calul consulului Petronius ! E născut să fie calul tău, Franco ! Franco iBotimarini, actorul care deţinea rolul lui Petronius, m-a încălecat cu plăcere timp de două săptămîni şi patru zile. Am filmat ambuscade de zi şi de noapte, galopuri lungi pe urmele dacilor în retragere, mi-au ţiuit săgeţi pe lîngă coamă — recunosc că mă simţeam ceva mai bine. Nu mai respirasem de mult aerul cîmpiilor, ochii mei riu. mai văzuseră de mult stelele şi luna, de mult nu mă mai aplecasem să beau dintr-un pîrîu... Nu mă simţeam prea bătrîn şi-mi ziceam că, în fond, toată puterea animalelor constă în capacitatea lor de a se adapta. Dar în timpul unui asalt sîngeros, noaptea, la lumina flăcărilor, Franco 'Botimarini m-a aruncat în suliţa unui figurant dac şi fierul m-a străpuns amarnic pînă în suflet. Am murit rapid, Petronius. prăvălindu-se o dată cu mine. 75 DE ANI DE LA MOARTEA LUI VASILE ALEC8ANDRI însemnări despre poezia lui V. Alecsandri de Paul Cornea y nele reconsiderări sînt, în esenţa lor, omagiale ; altele demonstrative. In cazul lui Alecsandri panegiricul trebuie să întovărăşească pledoaria, deoarece există un contrast vădit între importanţa locului ocupat de scriitor în istoria culturală a secolului al X'IX4ea ş,i dezafectarea oitatorukii contemporan faţă de opera lui, ou deosebire cea lirică. Poetul ne e tuturor lounofştinţă veHhe. II ânitîlmm în vîrsta păpuşilor «şi .a jocului ide-a 'hoţii şi gardiştii, aînid mintea virgină, ea statuia ide peară imaginată de Candillac, înmagazinează wild datele universului fizic şi imoral. S-ar ipărea finisă, că ddartă terminată (perioada de ucenicie, ine cuprind© pe toţi Ingratitudinea. In aiiara unui 'bagaj Ide versuri diai ..Sergentul". „Concertul în luncă" sau ,/lîam, căpitan de plai", depozit memorial inltangibi'l, cane ne însoţeşte, vrînid^navmnd, pînă ân ceasul din urmă, icei mai mulţi 51 lăsăm pe Alecsandri pradă uitării, icu sentimentul că vîrslta lui literară le depăşită. în aidevăr, numele poetului ntu ervocă oare o epocă entuziastă idair naivă, cînd poezia de-Qibia îşi căuta drumiurile, pregă- tindu-se pentru uimitoarele escapade şi sortilegid ide imai târziu ? Oare opera sa nu lasă impresia unui joc facil ? Atitudinea sufletească a bardului ipare altceva decîlt un 'conformism de om de lume bine situat ? Purtatele majore ale topografiei sale lirice indică mai mult decât nişte înălţimi modeste, de prestigiu şcolar ? Umbra enormă a lui Eminescu aşează parcă între el şi noi o distanţă stelară, şi orMt de imprudentă şi inoportună ar cE. comparaţia, ea ni se impune (totuşi : pe cînd antonul „Lueeafâmllui" continuă (să inspire gândirea românească şi să fructifice Isanisibilliitatea generaţiilor tinere, alîiair şi astăzi, în epoca zborurilor interplanetare si a Itwisit-ului — Alecsandri adastă radios, Idar încremenit şi impasibil la frământările veacului, în liniştea prăfuită a unui muzeu, pe unde circulă nari vizitatori si nu se reculege nimeni.' Discreldiltul acesta datează 'de mult. Traian Demetrestou soria, la 1889 : „Poeziile sale liriioe ? Afiară de aîtava pasteluri — ce sfint gentile — taoalo o ■pleavă de icuvinite banale, neânicălzite de simţire aldîncă, sărace de cugetări... Un poet care nu rămlîinie totdeauna nou 6 1 nu poate fi poet mare. Alecsandri ni se pare de-aiouim prea vechi... E o (figură simpatică, dar nuimai pentru copiii 'din clasele primare. Dar vârsta alceaste nu ţine mudit. Vin gîndurile neaslttaparaite, cutezătoare, adînci ; vin pasiunilei, leu abisurile şi «uimite tor, — şi atunci un vis, o doină saiu un basim de-al 'iui Alaosianidri nu anai isîrat în stare să ne mişite". G. .Topîrceanu afirma, în 1919 : „Nu, orice s-ar spune, Atecsandri ou mai poate satisface exigenţele cititorului modern... Nu, adevărata noastră poezie artistică începe de la 'EmineSieu. Şi pe cînld Bmineseu cîştigă tot mai mulţi cititori, întinerind mereu, Alecsanidri a îmbătrânit, s-a învechit, a ieşit din preferinţele generaţiilor mai nouă. Astăzi nu ştim dacă se găsesc cinci oameni care să-1 citească pentru propria lor plăcere estetică, nu din curiozitate". De fapt, aceste obiecţiuni, ca şi atî-tea .altele care is-ar putea adăuga, înmulţind lista catetelor, se bazează pa un echivoc. Ele instituie între Etomeiscu şi Aleesandiri o deosebire ide geniu, negiijînid că există şi una de şcoală. Căci la mijloc nu e doar câtimea talentului, ici şi îndrumarea lui. Dincolo de virtuozitate, de forţa smulgerii imaginii din cremenea cuvîntului, de capacitatea aboruliui nastingheiriit printre sfere, dltinerariile lirice ale celor doi poeţi sânt profund diferite, atît în substanţa, cfflt şi în metoda lor. Eminescu e un poet nocturn, totemic şi abisal, care înalţă catedrale şi orchestrează marile viziuni romanitice, de la naşterea lumilor .pînă la eternitatea naturii şi ireparabilul iubirii. Alecsanjdri e un poet solar, clădind în linii simple, clare şi proporţionale, un om al armoniei şi echilibrului, al voluptăţilor terestre şi 'al caOendarului iprofan. Dincolo de anulme teme şi procedee, curente în epocă, stăpâneşte la el o ondine gospodărească a materiei, o rectitudine neabătuta a viziunii ; cînd alţii năzuiesc să sară „dincolo1", luând în posesie Ecuatorul sau Anitarbtica poeziei, el îşi interzice curiozităţile şi-şi calculează sotoru itinerariul, nu atît din prudenţă cît din moderaţie şi mu din lipsa forţelor, mai mult sau toft atât, pare-se din lipsa veleităţilor. Accesibil, popular, instalat în real şi angajat în istorie, Alecsanidri manifestă, sub haine* de lîimiprurniult şi în iteximeni adaptaţi condiţiilor noastre, .afinităţi cu tipologia clasică. Poate tocmai în aceasta rezidă cauza discreditului care l^a înconjurat înică de mult; cultura noastră modernă născută în plină ifebrieijtare şi expansiune romantică, n-a avut în genere, decât puţină înţelegere pentru, valorile Clasajcisimiuîui. *< Punctul de plecare al lui Alecsanidri e în ultilizarea folclorului ca element de regenerare a poeziei. Scăpând de sub obedienţa lamarltinismuiui, atît de agreat la noi pînă la 1840, mai ales de poeţii munteni, căruia îi căzuse el însuşi victimă în cîteva încercări şcolare, Alecsanidri descoperă şi promovează literatura populară ca izvor de împrospătare a conşitidnţei naţionale şi sursă fertilă ide inspiraţie. Faptă de Columib — va aprelcia Halşdeu, pe drept cuvînlt. Culegerea poeziilor populare apărută în 1852—1853 şi integral în 1866, echivalează penjtru noi şl chiar depăşeşte însemnătatea operelor similare ale lui Percy hx Anglia, a fraţilor Grirnim în Germania, a lui Vuk Caragic în Serbia. Ea a ajutat lla fonmaraa limbii literare, a dat un imbold hotărîtor coagulării şi iconşitienltiizării conceptului de individualitate naţională, a deschis un orizont salubru unei literaturi, ameninţată, prin dorinţa de 'emulare cu Europa, să ajungă oi simplă pasltişă a romantismului la modă. Criticile care d s-au adus, Ide altfel întemeiate sub raport strimt ifilologic, Isînt inepte în fond, pentru că neglijează aspectul major, singurul, la urma urmei, justi-ţiabil: prin poeziile lui populare „îndreptate şi adăugite" Alecsanidri n-a 62 scos la iveală un simplu tezaur ascuns ; el a recuperat o rtrajdiţie şi un univers moral, care au legitimat ipreteniţiite naţiunii la un loc. de frunte în familia culturală a Europei şi au alcătuit un termeni neclintit de propulsie şi ricoşeu penltru întregul lirism românesc de mai tîraiu. Primul care "a profitat a fost însuşi Alecsanidri. „Atunci scrisei sau mai bine improvizai — spunea el — cele mai bune poezii ale mele: Baba Cloanţa, Strunga, Doina, şi-mi făgădui cu tot dinadinsul să las la o parte încercările mele de versificaţie în franţuzeşte şi să-mi urmez calea ce-mi croisem singur în domeniul adevăratei poezii ro-mâneşiti". E desigur îndoielnic că acestea simt „cele mai ihunle" inişpiraţiuni ale scriitorului dar e hotărât că publicarea „Doinelor" (de la 1842 înainte, în volum la 1853) marchează o dată în istoria liricii noastre. „Doinele" alungă definitiv miasmele buduaruJiui fanariot, care îmbîcseau ataipisfera, ca şi ameţitoarele mirosuri ale crinilor romantici. în ele Străbate aerul tare al spafţiilor liberei, unde se desfăşoară vechiul dialog al oamenilor cu stihiile şi propriile lor porniri ţinute sub căpăstru. E o poezie de instinct vital eliberat, despre dragoste, natură, haiducie, în versul scurt, (filuenlt şi cantabil al liricii populare. Viziunea e simplificată, sugerând 'decorul prin notaţii repezi şi proiectând personajele într-un univers mitic, unde domneşte credinţa în vrăji, voinicii cutreieră pădurile pândind trecerea ciocoilor, fetele ise dăruie dragostei, ca într-un ritual, armăsarul e tovarăşul nedespărţit al omului, iar viaţa clocoteşte pe mari întinderi pustii, în afara oraşelor şi a civilizaţiei tar sedentare. Individualizarea lipseşte. Ea — odată claustrată în mănăstire, altădată maghiara setoasă de mângâieri sau Zamfira cu părul negru „ca morii ide ploaie" — e ântiruichiparea feminităţii. El — viteaz, focos, puternic — reprezintă principiul masculin. Ea e albă, inocentă, fierbinte, virgi- nală ; chemarea îi e de a iubi şi a fi iubită. El e cavaler, înitreprid, viril,, menit să se războiască, să protejeze şi să fure inimi. Ea e Ileana Cosîn-zeana, el Făt Frumos, iar poeziile reiau, din diverse unghiuri, eterna aventură a căutării, împiedicată de convenţiile sociale (Sora şi hoţul), ibtacată de nesocotirea legii .comune i(Crai nou) dar şi triumfătoare (Ursiţii, Cinel-cinel). Un motiv străvechi, tratat şi de Ca-ragiale — baba care într-o noapte de .elanuri erotice descântă zadarnic pentru Făt Fnuanols — prilejuieşte o înscenare .remarcabilă prin vizualitate şi siguranţa mişcării, pe muche ide cuţit între fantastic îşi grotesc, între ironie indulgentă şi candoare de rapsod popular. (Calul dracului). In genere, lipsit de invenţie, Alecsanidri posiadă ceva din simplitatea vechiului epos, din ardoarea juvenilă a primitivităţii. El regăseşte contactul iou sentimentele fundamentale şi eterne, cu naturaleţea frustă a unui lirism nestînjenit de rafinamentele civilizaţiei. Căldura directă a fonului, sobrietatea imaginii şi limpezimea contexturi! lirice sar în ochi ; de-aci Snainlte ele îi vor marca mereu opena. In schimb, inaptitudinea tenurilor rembrarudtiene e evidentă. De îndată ce părăseşte terenul realităţii, încercând să joace pe clar-obscur, isă sugereze prin ambiguitate şi inefabil, poezia se banalizează. Vorbind despre crai nou, zburători sau strigoi, Aiecsandri nu eontrapune naturalul ou supra-natura-lul, ca Helialde, Sar iQînd vrea să capteze fiorul prezenţelor misterioase din univers, loveşte îln gol. El loonsemnează un descîntec, aşa cum . ar zugrăvi un peisaj, interesat de pitorescul exterior, nu de imacanisnrui psihologic, şi cu atît mai puţin de articulaţiile magice ale folclorului. De la primii paşi, poetul se doved'aşte incapabil isă evoce tenebrele. Marele efect produs ide Doine vine din noutatea viziunii, din prospeţimea sentimentului şi excelenţa cristalizării 63 formale. Nu erau (decât nişte aşchii dar lăsaiu să se întrevadă splendoarea blocului de marmoră. Astăzi, multe lucruri ne par deplasate sau facile, dar nu era la fel în vremea snoavelor in vers hodorogit ale lui Anton Pann, a încercărilor dibuitoare ale lui Alecsan-drescu, sau a somnolentei poame Aprodul Purice a lui 'Nagruzzi. Termenii de răsfăţ şi diminutivele (sînişor, guriţă, inimioară, îngeraş etc.) nu stîrneau pe-atumei nici o suspiciune ; mai mult, au fost adoptaţi de toată lumea ca un soi de paleativ al sărăciei imagistice. Supleţea şi fluiditatea versului, reală, dar elementară, pe^atunci, a uimit. Mai ales a plăcut limpiditatea, robusteţea şi atmosfera aerisită, calităţi incontestabilei, asociate însă ou, ceea ce nu se observa de loc, o tendinţă spre idealizare şi iconografie. Oricum, în raport cu producţia timpului, Bufoteaită de inflaţie verbală şi artificii retorice, Doinele au reprezentat o contra-ponderle salutară. însemnătatea lor nu deriva din valoarea intrinsecă a fiecărei poezii ici (din aceea că, toate la un loc, defineau o estetică. ,,'De-iatuinici poezia sie români" — remarca Bolintineanu. Noul continent părea pământul făgăduinţei. Era, în realitate, o superbă Pays de Coeeagne ofe-rinldu-şd cu prodigalitate minunile, dar saturând mai mult iapetitiurile sensuale decât aspiraţiile delicate ale spiritului. ★ Lirica erotică e poate oea mai perimată parte a operei lui Alecsandri, datorită, desigur, incompatibilităţii Idin-tre temperamentul poetului şi cerinţele speciei. Alecsandri nu avea antene pentru ceea ce în iubire ieste incertitudine, neâimplinire, tragism al condiţiei biologice şi sociale, dar jubilaţia, după cum se ştie, de obicei, amuţeşte glasul. Supărătoare, ân definitiv, nu e inexistenţa unui ţipăt Ide desnădejde, căci fiecare (îşi exprimă durerea in felul său, fiind imposibil de optatt între cel care plînge cu marile solemnităţi la-martiniene şi omul cu faţa împietrită, căruia nenorocirea d-a secat (fântâna lacrimilor. .Greu de aldimis e expresia facilă a sentimentului, forţarea de uşi deschise, mecanizarea inspiraţiei. Cu tot rafimamentul Ide om de lume şi de spirit modern, în curent cu tertipurile romantice, Aledsanldri nu depăşeşte, în fond, modalitatea lihovnică a bătrânului Gonachi. Erotica de confesiune e cea mai neizbutită. Mediocritatea tonului decurge din lipsa de conflict. In această lume, în icare atâtea chemări nu se aud şi atâtea vocaţii eşuează, Alecsandri a tras mereu lozul câştigător. Nerealiza-rea pasiunii vine numai din împrejurări exterioare. Drildri e silită să accepte propunerile unui lord englez ; Mărgărita, obligată de niiaică-sa, face o partidă de convenienţă ; Elena Negri piere răpusă de o boală necruţătoare. Dar oîteşi trei femeile îi oferă poetului regimul beatitudinii, fără^convulsium, fără (dezamăgiri, fără nici un efort de sincronizare. în cazul lui Dridrd şi al Mărgăritei, cînd despărţirea devine inevitabilă, el bate în retragere, 'consolîn-du-se cu o filozofie care acoperă de fapt un egoism funciar şd o dorinţă irezistibilă (de confort. Pe Elena Negri o plânge, apăsând accentele, însă conştiinţa lucidă a ireparabilului îi anulează şi revolta îrnpdtriva cerului şi muşcătura durerii. Ilustrativă pentru concepţia poetului e Palatul Loredano (187.1). Un gondolier, cu inima răpusă d© dor, cântă sub balcoanele palatului Loredano, unlde aristocraţia Veneţiei s-a adunat Ia o sindrofie. Aida, dubita gondolierului, aparţine altei lumi şi barierele sociale nu permit înmugurirea speranţei. Dar vraja cîntecului topeşte 'distanţa dintre suflete, cu atât mai mult prejudecăţile de rang. în zori de zi, gondolierul îşi mână luntrea zveltă către Lido, contemplând pe perne, în leneşă destindere, pe frumoasa contesă. Filozofia se poate rezuma în câteva cuvinte : cei ice se 64 caută se găsesc, poezia înalţă în sferele Idealului, iubirea înfrânge contingenţele adverse, fericirea e posibilă. In viziunea femeii Alecsandri combină seraficul şi pălgffinul Afinităţile lui sfert în poeţii Pleiadei, cum a observat ou justeţe N. I. Popa, petrar-ehismul şi senzualitatea amestecând u-se ca la iun .Ronsard rural şi paşoptist. Un tip e al fetei haiduc : Fulga, din I>an, căpitan de plai, cu ochii de mură, pielea albă, păr de aur, glais de con/tr-alto şi virtuţi de amazoană. Această statuară frumuseţe nsu aleargă după isprăvi cinegetice, ca antica Diană, ci lupta bănbăteşte împotriva inamicilor patriei Un alt tip e al Mărioanei Flo-aioara, cu linii rotunjite şi o feminitate imperioasă, ruptă parcă —, prin lumina chipului, avantajele vădite şi ascunse ale trupului —, din Ariosto. Mai aproape de cadrul epocii, unind „nurii" ■cu spiritualitatea sufletului de elită, e Niniţa (Elena Negri).. Ea îşi stimulează partenerul în sensul devotamentului .pentru paltrie» al faptei sublime. (Cînd poetul, prins în mrejele dragostei şi al© voluptăţilor, e gata să-şi uite îndaitoriirile, ca eroul lui Odobetscu din basmul Bisoceanului, ea îl recheamă ou •tact la conştiinţa misiunii sale (Cântece şi sănutăiri). Amorul e un izvor de elevaţie, o depăşire a meschinăriilor existenţei, el implică stima reciprocă — lucru pe eare-î recunoştea şi Bran-t6me, competent în materie, după cum se ştie. Pe un alt plan, apare o senzualitate frustă, aeţianînd fără acele pudori la-■imarrtiniene, care înconjoară cu un cordon de tăcere reacţiile cele mai cotidian omeneşti. Veleităţile şi agresiunile cârmii nu sînt nici osândite, nici descrise complezent, pentru că, nesimţind constrângerea metafizicii păcatului, Alecsandri nu are de ce se elibera : e pur şi simplu iun om sănătos, teluric, fără ■complexe ; cu cazuri oa ale lui psihanaliza ar ajunge la disperare. De notat că dragostea, văzută biblic ca însoţire, e extinsă metaforic la scara întregului univers: iarna se uneşte ou gerul, balta aşteaptă soarele „ca pe un mire", cerul şi pământul „preschimbă sărutări" etc. în acest cadru, ide integrare a fiinţei în mecanismul cosmic şi de generalizare a atracţiei reciproce pînă la dimensiunile unui fel de pan-ero-*-'.tisrn, nu mai e loc, desigur, pentru pru-iderie. In Legenda rindunicâi o copilă se scaldă goală în undele limpezi ale lacului, asistată de stele, ierburi şi itrestil Cu aceeaşi inocenţă păgână, Ma-irioara Florioara se dubeşte cu ursitul ©i, sub baldachinul Cerului, priveghiată de o lună imensă, surâzătoare şi complice. Voluptatea îmbrăţişărilor traduce legea naturii, iar aceasta e mai presus de bine şi rău. Romanul iubirii cu Elena Negri, relatat în „LăOT&mioairie", de la faza incipientă,, pe moşia Blânzi, pînă la exaltările venejţiene, e mult mai puţin interesant, decît jurnalul ipropriu-zis. , în operaţia ide -transfigurare literară, se vede că poetul şi-a pierdut naturaleţea, căztad în manieră. Simţirea nu e ne-isiniceră dar se refugiază în platitudinea vocabularului şi în declamaţie. Diminutivele şi inexpresiivitatea epitetului („frumoasă îngerelă cu albe aripioare", „dulce înger de blândeţe", „picior de crin", „dulce guriiţă") dau o notă de vulgaritate ieftină. Uneori, ne pare că regăsim aleanul, jinduirea sau repezile euforii ale cântecului de lume. De fapt, oftatul, langoarea, implorările vechilor poeţi neo-anacreootici se transiformă la Alecsanidri ân romanţă. Ce-a drept, combinarea de lăutărism şi sentimentalism romantic, cu frazele rostite grav, dînd iluzia iprofiundităţii („Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie"), se potenţează la un nivel superior; aceeaşi e însă originea, destinaţia şi diapazonul liric. Ar merita de arătat odată cum a evoluat gustul periferic, mai conservator decât se crede, de la Cântecele boierilor anacreontici şi An/ton Painn, prin Steluţa, Visul ferice şi alte piese similare, pînă la Ionel Fern ic şi Ion Vasilescu. .5 — Viata Românească 65 în poezia naturii, mai ales prin Pasteluri, Alecsandri a dat o operă rezistentă la eroziunea vremii, care a mobilizat în juru-i o apreciere constantă. Meritul său e, întîi, de a fi izgonit din lirica noastră peisajul şabloanelor pastorale sau romantice, fie acel „locus aemoni" al lui Iancu Văcărescu, fie decorul ossianie al lui Bolliaiq, în pelerinaj pe culmile Caraimanului, fie lamaritiniana noapte lunară, cu filoanele, ruine sau cu misterioase şoapte înghiţite de întuner'io. Alecsandri se fixează la geografia autohtonă, individualizând un 'colţ de natură lipsit de sublimitate, fiindcă evită ambele extreme ale sălbăticiei inculte: muntele si marea. El descrie o zonă cuprinsă între deal şi loîmpie, echilibrată sub raportul idiimei, al formelor de viaţă vegetală, al rotaţiei anotimpurilor, una din iipostazele veridice ale pămîntului românesc, aşezat în răspântia emisferei nordice şi unind dulceaţa sudului cu aspra vigoare a regiunilor boreale. Modalitatea 'Pastelurilor este, pînă la un punct., a impersonalităţii, însă fără spirit de sistem. Aim arătat ân altă parte că, spre deosebire de predecesori, de Gîrlova, Mumuleanu, Bolliac, Alecsandresciu, Heliade, la oare natura se constituie ca o dependenţă umană, nuanţând, reverberând şi amplificînd o stare sufletească, la Alecsandri face impresia că peisajul se detaşează de Scriitor şi există independent de el. iDeoselbirea e de la romantism la clasicism, de la natura ca metaforă la natura ca subiect al poeziei, de la proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii, la înregistrarea obiectivă a universului, cu armoniile, ritmurile şi dinamismul lui irezistibil. Dar impersonalitatea, în sensul de supunere la obiect, nu anulează reacţia specifică a poetului, care-şi exprimă, în forme încheiate şi rotunde o filozofie senină, graţioasă, virgiliană. Universul Pastelurilor e străbătut de eu- forie vitală şi optimism cosmic. El implică regularitatea ciclurilor naturale, armonia rânduielilor firii, ordinea imanentă a icreaţiei. Anotimpurile vin şi pleacă : toamna rugineşte lunea, aduce nori suri şi vânturi fioroase ; iama acoperă iqu troiene câmpurile, scoate lupii la pradă în nopţile cu viforniţă ; primăvara se anunţă prin întoarcerea cocorilor şi rîndunelelor, îmboboceşte mugurii copacilor, încălzeşte sufletele amorţite, icheamă plugarii la muncă; vara rodeşte holdele cu ploile ei fertile şi soarele 'Cald, răsplăteşte îmbelşugat osteneala secerătoritor, încîrată florile şi păsăretul luncii cu «wicertul privighetorii. Zilele se scurg calme: înserarea urmează dimineţii, tihna omului şi orăcăitul broaştelor succed muncii harnice şi agitaţiei diurne a vietăţilor. Porţeile naturii, vântul, ploaia, viscolul se integrează marelui mecanism planetar, repettadiu-şi lucrarea, la ceasurile 'Sorocite, cu rezultate oare nu pot fi niciodată catastrofale fiindcă structura universului e raţională, pozitivă şi inalterabilă. Plantele şi animalele îşi desfăşoară existenţa în reţeaua de interferenţe şi complicităţi a firii, culegîn-du-şi din pulsaţia vieţii care gâlgâie în ele, strălucirea şi plenitudinea. Oamenii înşişi participă 'la jubilaţia universală ; ei sînt zugrăviţi, în mod precumpănitor, în două atitudini, simple şi permanente ; în zbenguif ile dragostei şi în încordarea activităţii productive. Ei reprezintă mai puţin ţărănimea unei societăţi determinate şi mai mult tipul unei umanităţi atemporal©, apar-ţinînd nemijlocit naturii şi încorporîn-du-se ei fără intermediul divinităţii. Această optică, ancorată adânc ân certitudinea excelenţei realului şi-n admiraţia proceselor germinative eterne, dezvăluie o anumită fibră luministă în 'concepţia despre lume a poetului. Din-cojo de acuitatea simţului oenestezic,, expresie a unui organism vital, în care totul funcţionează ireproşabil, el pare a se aşeza ideologiceşte ân prelungirea 66 veacului al XVffl-lea. Supoziţia legitimităţii şi a raţionalităţii universului, iidaea mecanismului ide orlogerie al cre-aţţiei, hedonismul, juisarea, omul abstract — totul îndrumă spre încercarea luminilor Ide a găsi în reabilitarea naturii sensul umanismului modern. Evident, legătura pe toare o instituim e o afinitate, nu o influenţă. De altfel, în icazul lui Alecsandri, filozofia e mai mult implicită decât fixată în stadiu conceptual. Rădăcina ei secretă se hrăneşte din reflexele milenare ale unui neam de .ţărani, căruia civilizaţia nu i-a mutilat încă sentimentul de natură. De-aici vine că, spre deosebire de horaţienii secolului al XVHInlea, invadând câmpurile ea să scape de filistinismul vieţii de curte, spre deosebire de erudiţii care se scutură greu de povara citatelor savante şi de filozofii pedanţi în voinţa de a explica inefabilul, Alecsandri se comportă faţă de natură ca un îndrăgostit şi un partener de dialog. Atitudinea lui nu e nici de uluială, nici de superficialitate citadină. Bl nu e martor ci complice, e un om pentru care lunca si ogorul, tot atât cât şi odaia traiului cotidian, structurează orizontul primar al existenţei, portul tuturor plecărilor şi întoarcerilor între cele două termene fatale : ivirea în pulberea lumii şi aţipirea în somnul veşnic. Ca atare, el nu dovedeşte, nu imaginează şi. nu zugrăveşte ajutîndu-se de imagini apriorice ; se în,ţepeneşte în real şi, cu o mişcare fermă, trage cortina înlături, aşteraînd'u-ne în faţă, surprinzător, miraculos şi feeric, spectacolul naturii. Spectacol, fiindlcă asistăm la magnifica panoramă a firii, de la jocul stihiilor până la detaliul mişcărilor miniaturale, de la moartea şi renaşterea anotimpurilor până la forfota de spaimă a păsăretului din foaltă, cînd se apropie vînătorul, ide la imensitatea întinderilor albe de omăt la clinchetul argintiu al zurgălăilor şi ridicolul macului, adormit ca un burghez obtuz la un, concert simfonic.. Razele proiectorului cad pe aspectele detectabile, solare, sau mar-oînjd, ca în Iarna şi Gerul, rezistenţa la ravagiile intemperiilor, ori înseninarea drupînd printre neguri. (Sfârşitul toamnei). Apar mereu 'contraste hazlii, ca şi com poetul, având oroarea afectării şi a solemnităţii, şi-ar cenzura prin umor ispita de a ateriza în plină efuziune lirică. O umbră puternică de erotism străbate pretutindeni. Nu numai că flăcăii şi fetele, de paşti, de florid, sau la seceriş, se giugiulesc şi se înfruntă în hirjoana amorului, nu numai că .poetului, reverie la gura sobei, i se nălucesc ,jdrăgălaişe" chipuri, semn că focul mocneşte ou adevărat sub cenuşă, dar — cum am mai remarcat — însoţirea bărbatului cu femeia ilustrează metaforic ântre-pătrun-iderea elementelor, principiul absolut al vieţii ; analogia revine constant sub condeiul scriitorului, fiind semnul numitorului icomun al existenţei, al legăturii dintre regnuri, al ondinei universale (bazată pe echilibru şi armonie. Oamenii .participă şi ei la spectacol. Au chiar un aspect acuzat operetistic, prin straiele ide sărfbătoare şi jovialitatea purtării. Ou ţăranii în carne şi oase se află într-o contradicţie flagrantă — obiecţia s-a făcut de mult şi e întemeiată : ân adevăr, o adâncă prăpastie separă idila Rodim de exasperarea mizeriei rurale după Alexandru Ion Cuza. Deşi nimeni nu pretinde ca orice poezie să conţină un protest social, totuşi un contrast atît de violent ou realitatea e inacceptabil. Două circumstanţe pot fi invocate, nu pentru a-1 istauza pe poet, ici pentru a sugera o interpretaTe posibilă, dincolo de planul intenţiei. în primul rând, că 'deficienţa majoră nu rezidă atăt în ceea ce se spune, cât în ceea ce e omis ; cu alte 'cuvinte, că tabloul e fals prin unilateralitate, nu prin neadevăr. In al doilea rând, cel puţin în PhigMrile şi Semănătorii e vădit că sensul imediat ascunde un înţeles generalizat şi simbolic : atmosfera euforică tălmăceşte, 67 în plan existenţial, legătura armonioasă a omului eu natura, snrfdnicia muncii privită ca esenţă a activităţii umane «creatoare. Ou Pastetarile Alecsandri atinge treapta deplinei maturizări a talentului. Versul îşi păstrează simplitatea, cursivitatea, limpezimea, evitînd în schimb poncifele şi spaţiile apoase, rezolvate altădată prin automatisme verbale. Formula oampozională, de obicei de patru strofe, recurge ia o mică înscenare, terminată adesea în pointă, pentru destinderea atmosferei ; ansamblul e proporţiona't, posedă o organizare temporală şi se reazimă solid pe netezimea şi finisarea îngrijită a fiecărui e'leimeht de sprijin. Imaginea, bazată pe percepţie, (traduce momentan senzaţia, fără digresiuni sau paranteze ; ■asociaţiile nu sugerează nici pe departe tehnica romantică a analogiei ; rămânem astfel Iîn orizontalitate, privaţi de acele ecouri repetate şi (tulburi, ce se aud din ce în ce mai cavernos, pre-lunginduHŞi vibraţia dincolo de pragul conştiinţei. De altfel, timpul Pastelurilor e invariabil prezentul, întrucât .poezia ne implică ân postura de spectatori, acoiidlînJd'u-jie deci privilegiul simultaneităţii. Desenul eseniţializează, surprinzând, cu. o mare pregnanţă, conturul obiectelor, mai 'ales mişeărite şi detaliile. Expresia, densifilcată, beneficiază de plinătatea, rotunjimea şi muzicalitatea versului, care oferă exemple clasice de aliteraţii („Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe") ; armonii imitative („Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară"), joc compensatoriu de vocale surde şi sonore, etic. totul lucrat au dezirwoltură, nelă-sînd impresia căutării efectului. Ciclul Pastelurilor nu epuizează la Alecsandri poezia naturii,. Pe întinsul operei găsim şi alte piese asemănătoare, dovada unei preocupări durabile, de ordinul obsesiei. Citind poezii ca Scrânciobul şi Vântul.din culegerea Varia sau postuma, excesiv lirică, Ciclonul, nu facem decît să exemplificăm dintr-o serie mai largă. Vrednică de atenţie e încercarea de a surprinde peisajul exotic. Mandarinul şi Pastel chinez (influenţă a lui Theophile Gau-tier ?) aduc un parnasianism puţin stingherit de mecanica prea cantabilă a alexandrismului şi de lipsa de concentraţie, insă graţios prin mişcarea ceremonială şi petele de culoare. Priveliştile marine, evocând orizonturile nesfârşite ale Mediteranei, cu legănarea moale a valurilor şi picoteala visătoare a contemplării, verifică intimele ^aderenţe meridionale ale poetului, din păcate nu şi abilităţile artei. Alături de avântatele poezii dedicate soarelui, adevărate imnuri, din care două postume, cu valoare de testament, ele afirmă mişcător semnul de claritate şi lumină sub paza căruia lui Alecsandri i-a plăcut totdeauna să se aşeze. ★ Fie că termenul de „legendă", denumire a două cicluri de versuri din 1875 şi 1880 nu-i era clar poetului, fie că el nu absolutiza titlurile, sigur e, ân orice caz, că încercarea de a unifica, sub aceeaşi etichetă, versurile culegerilor amintite, pare silnică. Dar în aceste pagini, unde nu tatreprindem analiza exhaustivă a operei, lucrul nu ne va reţine. Din cele 32 piese ale seriei, ne interesează efectiv „legendele", adică poeziile oare înfăşoară sîmburele epic în faldurile istoriei şi ale fanteziei, aruncând mereu punţi între real şi fantastic. Sub raport tematic se poi distinge trei categorii : legende pe motive folclorice, legende istorice şi legende străine (orientale şi Pohod na Sibir). Faptul că, după .1848, în anii maturităţii, cînd folclorul devenise un obiect de cult, un miraj dar şi un lolc comun al literaturii, Alecsandri nu^şi abandonează vechea arie a inspiraţiei e semnificativ : rămînînd constant în afecţiuni şi gusturi, el dovedea că preocuparea de literatură populară nu fu- 68 sese o încălzire trecătoare. Ceea ce pentru -alţii putuse fi o conjunctură pentru el a însemnat iun destin. Meritul lui e că, revenind, nu se reeditează, înscriindu-rse în acelaşi perimetru el îşi înnoieşte maniera. Poeziile pe care le dedică păsărilor ((Legenda ©iocMiei, Legenda riiulunkîi). [floriilor (Legenda lăcrămioarei. Legenda crinului), anotimpurilor (Toamna ţesătoare1, Noaptea albă, Prier şi fata iernii, Zilele babei, Viratul idie la Miază Zi etc.) mi'-l arată degajat în mişcări, convaeSnid fontele naturii şi personajele basmelor într-o şăgalnică şi sclipitoare feerie, întinsă uneori pe hectare de versuri, cu o volubilitate icungînd abundent şi nesilit de la izvor. Eliberată ide plafonarea realului, imaginaţia se avântă, fără a-şi pierde totuşi disciplina şi cuviinţa. Ea nu trezeşte din somnu-i crepuscular nici o stafie, nu străpunge zidurile lumilor de beznă ce ne înconjoară, se menţine spumoasă dar afabilă, lirică fără trepidaţii, amicală şi zâmbitoare. Tabloul îşi lărgeşte imens scena, în timp pînă în epoca anistorică a fabulei, în spaţiu pînă la cuprinderea cerului, astrelor şi istifaiilor. Dar ân acest univers nelimitat şi antropomorfic, în care soarele îndrăgeşte o fată pământeană dar caid zboară printre sfere, unde în valurile mării se înalţă palate de lumină, iar primăvara e sechestrată într-o scorbură de copac, prezidează un destin binevoitor. Nici vorbă de ma-nicheism, nici urmă de spirit prometeic : atmosfera e a fabulosului gingaş şi rezonabil, ca în acele basme ale copilăriei, ermetic închise spre (grozăviile lumii, ân oare deznodământul e totdeauna fericit. E iun epos petrarchi-zat, însă, isufo semnul idealităţii şi al moralei, poetul homerid retrăieşte, cu seninătatea vârstei de aur, aspiraţiile şi euforiile vechimii. O notă (proprie, oare personalizează viziunea, seoţînd-o deplin din regimul mitologiei romantice, tentată de gotic şi abisal, e umorul şi gravitaţia telurică a eroilor. Iarna e o babă care ţine soarele ascuns sub cojoc, având pe Do-chia (drept soră mezină (Zilele babei). Toamna, gospodină harnică, ţese din fuioru-i ide mătase auriul zilelor in care roadele se pânguieSc şi hambarele se umplu cu grâu (Toamna ţesătoare). Primăvara, fată gingaşă, zăvorită într-o scorbură de fag, îl aşteaptă pe Prier, cită vreme iarna face să îngheţe „şi a gurii răsuflare şi cenuşa de sub foc" (Vînitul de la Miază Zi), Ea il respinge pe Statu-iPalmă-Baribă-Cot, personaj hirsut care caută în dragoste un elixir de tinereţe (Noaptea albă). în genere, contrastele pe care le dezvăluie poetul, identifică eticul cu esteticul, binele şi răul eu frumosul şi urâtul. Dar această opoziţie ise prelungeşte pînă în domeniul (biologicului şi se dublează cu aceea dintre normal şi anormal, dintre plenitudine fizică şi monstruozitate. Frumosul apare ca armonia proporţiilor, realizarea conceptului ide natură într-un exemplar desăvârşit al speciei. Urâtul reprezintă dezechilibrul, hipertrofia sau liliputizarea anumitor caractere. Ordinea romantică e răsturnată: Trestiana nu aleargă după giganţii Sfarmă Piatră şi Strâmbă Lemne, sublimi în forţa lor colosală şi apetituTiîe vorace. Le preferă un flăcău din aluat pământesc, însă consonant ei şi la aceiaşi scară (Răzbunarea lui Stafa-Pafaiă). încercarea de a picta tablouri sumbre şi sepul'oraie nu izbuteşte. .Noaptea Sfântului Andrei schiţează un sabat de valipurgie nordică îintr-o proză rimată, fără ecou interior, sfârşită într-o moralitate plată. Biserica risipită telefonează subiectul, sfoneîndu-1 de toate imponderabilele. E neîndoielnic că poetului i-a rămas străin elementul misterios şi_ magic al fdcforuiui. Eresurile, fenomenele neexplicate şi învăluite, expresie a spaimei ancestrale de forţele copleşitoare ale naturii, nu sînt scrutate dinăuntru, în mentalitatea oare ie-a produs ; de aceea, misterul e inexistent sau anodin prin simulare. Alecsandri a receptat doar o anume 69 zonă a folclorului, cea plasată sub lumina clară a zilei, populată de fete nurlii, flăcăi chipeşi, stihii mai mult groteşti decît înfricoşătoare, unde viaţa curge, 'ca la Anton Pânn, sub semnul glumei năzdrăvane, iar cosmosul e umanizat, ca în Harap Alb, în formă de feerie şi nu de dramă. Incursiunile în istorie, deşi l-au ispitit pe scriitor de timpuriu, s-au încununat cu două realizări memorabile, de-afoia după 1870. Exemplul lui Hugo, invocat de Drouhet, poate să-d fi servit lui Alecsandri ca stimulent, însă imboldul iniţial se găsea în propriile-i predilecţii, ca şi în asaltul dat de paşoptiştii trecutului, în scopul înălţării prezentului. Dumbrava Roşie prezintă într-o .mare schelărie epică înfruntarea lui Ştefan cel Mare cu Albert, craiul Lebiei, soldată icu supliciul barbar al înjugării prizonierilor pe oîmpul victoriei. Poemul (aproape 900 de versuri) alternează tablouri antitetice, într-o simetrie obositoare, înnegrind deoparte şi Uuniinînid dfe alta, cotind în digresiuni şi exerciţii deolamative, da o sonoritate adesea fadă. Sînt însă şi momente admirabile; prezentarea vitejilor din ambele tabere are un parfum ide chanson de geste ; scularea neamurilor şi a gloatelor sugerează un uriaş flux al ţării spre locul de adunare indicat de Ştefan; tabloul sălbatic al luptei pare zugrăvit cu penelul unui Delaicroix sensual, îmbătat de frenezia sângelui ; finalul poamei, icu flăcăii adunaţi în jurul focului, caire-şi povestesc întîmplările de demult, are efectul unui transfocator cinematografic: printr-o mişcare bruscă, trecutul e azvârlit în depărtări de legendă şi devine tulburător ca o fugă de orchestră încărcată de reverberaţiile 'bolţilor de catedrală. Dan, căpitan de plai e mai reuşită fiindcă scriitorul se degajează aici de imperativele cronologiei, combinând liber istoria icu fabula. Eroii se plasează Ia graniţa dintre realitate şi mit. Dan şi Ursan cunosc limba copacilor, chipul de a porunci râurilor să-şi oprească apele, anta de a ţine piept, .cu ghioaga şi securea, invaziei Tătarilor. Fuga stăpâneşte ca o amazoană cei mai focoşi armăsari şi galopează sălbatic în spaţii pustii. Paginile de cronică, de o truculenţă robustă, se încheie magistral cu episodul reîntoarcerii lui Dan, grav rănit, ca să expire pe pământul patriei. Senzaţia globală e a 'tabloului aburit de umbrele imense ale vechimii, într-o epocă de iconfuzie a divinului cu natura şi umanul. Grai Stager, istoria unui paricid monstruos, într-un decor dantesc, ilustrează virtutea purificatoare a milei. Alecsandri recuperează viciul, nu şi icarenţele inspiraţiei, vizibil stingherită de rigorile unei picturi infernale. Pohod na Sibir a fost apreciată surprinzător de G. Călinesicu: „romanţă funebră şi declamatorie, în felul Grenadierilor lui Heine, de o compoziţie savantă, in icare fiece repetiţie cade ca un ropot de tobe sinistre". Poezia e în adevăr rezistentă prin imaginea funebră a convoiului de deportaţi, acoperit de giulgiul zăpezii, însă nota de compasiune accentuată expliciteaeă inutil ceea ce ar fi reieşit mai iconvingător din enunţarea imperturbabilă a faptului. Cu marile sentimente nu se face totdeauna versuri .bum©. Orientalele (Murad Ga/i Sultanul şi Becri Mustafa, Hodja Murad Paşa, Garda seraiului) ne transportă într-un peisaj drag poetului, evocat totuşi graţie frecventării lui Victor Hugo, mai mult daoît prin folosirea propriilor observaţii. Lovituri de teatru, situaţii încordate la limită, personaje teribile prin fanatism sau depravare, largi cadenţe oratorice — totul trimite spre un romantism litografic, artificial, fiindcă e de âmprumut.Una dintre legende, Murad Gazi Sultanul şi Becri Mustafa sparge monotonia decorului şi a anecdotei sângeroase, printr-un vioi tablou al străzii musulmane, plină de forfota mulţimii, mai ales prin cristalizarea a două latituidini extreme : cuceritorul, 70 avid ide putere, dar străin deliciilor existenţei, care se ciocneşte de beţivul în zdrenţe, adorator al paraidiselor artificiale. Ideea că cele două poziţii sînt impenetrabile şi insulare, e 'însă abandonată pe drum, totul sfârşind ân melodramă. Lipsit de filozofie şi de aptitudine speculativă, "Alecsandri lucrează, ân general, sau prin exuberanţele sentimentului sau prin plasticitatea imaginii, în niciunul din cazuri nu se .produce degrevarea de lestul raţionalităţii şi înălţarea în sfere. în schimb, prin vraja prospeţiimii genuine a sufletului, fără nici o transpoziţie simbolică, realul îşi dezvăluie aspecte spectaculare şi feerice. Acolo unde sicriiforu! nu simte nevoia de a comenta şi nu e limitat de vreun scrupul de manieră, unde, mai aleş, găseşte prilejul desăvârşitei adeziuni a fiinţei la Obiect, cântecul său devine pur, nu numai în sensul absenţei notelor false, dar şi al acelei (transparenţe şi calme jubilaţii, pe care le descoperim (totdeauna ân formele svelte, netede, rotunde şi pro-rxwţdonaite. De aceea, în legendele pe motive folclorice şi ân Dan, căpitan de plai, Alecsandri rămâne un poet mare şi inimitabil. * Paşoptist prin «învingeri şi inimă, Încredinţat, ca toţi colegii de generaţie, că arta trebuite să slujească unui scop extrinsec, în speţă luptei pentru independenţă naţională şi (modernizarea structurilor anacronice ale societăţii româneşti, Alecsanidri s-a 'comportat ca un poet cetăţean. Spre deosebire de alţii, în epocă, poziţia lui se caracterizează prin două trăsături : a căutat să se ridice peste adversitatea foiseri-euţelbr politice şi să se plaseze deasupra împroşcărilor veninoase ale luptelor de partid; a prevalat continuu naţionalul faţă de social, crezând utopic că armonia dintre clase e posibilă iar problema pauperismului şi a democra- tizării staitului ipoate fi rezolvată prin reforme graduale. Ambiţia de a i se recunoaşte (titlul de poet naţional, moderaţia (caracterului, reticenţele formaţiei ideologice, l-au împins departe de orice exclusivism.. Nu s-a lăsat monopolizat de vreun curent politic sau literar, inclusiv de junimism, făurindu-şi o platformă în care opinia publică recunoştea tradiţia generoasă a paşoptismului, iar personajul real dădea impresia că se situează mereu la înălţimea reputaţiei. O asemenea intrare în legendă, încă din timpul vieţii, nu e scutită de primejdii. în cazul său, caracterul n-a (suferit, fiinldcă omul poseda facultatea rară de a nu se lăsa 'zdrobit Ide succese, iar dizgraţia n-a icunosout-o. Failibilitatea opiniilor rămâne însă inevitabilă, dar înşirarea erorilor şi cântărirea lor nu ne interesează aici. Sub raport social, Alecsandri a simpatizat deschis ou mişcarea de emancipare a claselor asuprite şi a categoriilor dasmoştanite. Ildeile lui erau filantropice, întemeiate mai puţin pe teorie şi mai mult pe avântul generos al ânimid. De iacobinism avea oroare dar repudia şi conservatismul „torn-'baterellor". Galea lui a fost a moderaţiei, dar fără uscăciune şi alibiuri de conduită. Poezia închinată dezrobirii "ţiganilor e un strigăt de umanitate sensibilă, fără mari pretenţii de artă, ansă oîştigînd în altitudine morală prin hotărârea autorului de a Itreee la acţiune, pe cont propriu. Bardul nu făcea demagogie. La fel, în numeroasele pasagii ale operei ân care vorbeşte cu admiraţie şi gratitudine de ţărani, el nu pledează doar ân numele marilor principii şi al unui protocol democratic, Obligator atunci pentru cine ţinea conideiul în imSnă, ci îşi expune cu fidelitate şi căldură propriile-i convingeri, îi pot fi adresate multe reproşuri : pentru ângustime de vederi (la 1888 căuita pe „instigatorii" răscoalelor şi condamna în termeni .severi ridicarea la luptă a maselor) ; pentru nai- 71 vitate (credea că abuzurile sânt la originea maladiei politice şi sociale de care suferă tara şi nu că maladia — citeşte capitalismul — e, de fapt, la originea abuzurilor) ; pentru subiectivism (creditul acordat diversiunii şovine). Nimeni nu are însă vreun temei să-i suspecteze desăvîrşita sinceritate. Ca poetul să fie pe măsura omului se mai -întâmplă, dar ca omul să fie pe măsura poeziei, e mai rar. Nobleţea atitudinii îl înalţă pe Alecsandri deasupra celor mai mulţi contemporani. [Etemairicaibil e că o expresie virulentă a lirismului de indignare socială datează din ultimii ani, o perioadă în care s-ar putea crede că bunul trai, cochetarea cu palatul, desele escapade prin străinătate, i-au astupat poetului urechile şi au aşezat, involuntar, între el şi lume, odhelarii trandafirii ai iluziilor. Totuşi, la 1878, el scrie Eroii de la Plevna, rechizitoriu straşnic împotriva ambusicaţilor, strigăt al conştiinţei rănite, de denunţare şi compasiune, în favoarea ţăranilor desculţi care cuceriseră victoria pe «înmiite Bulgariei. Postuma Plugul blăsteniat (interpretată strâmb şi sociologist vulgar, pînă nu de mult, drept un ecou al răcoalelor de la 1888,, ân realitate un episod al luptei răzeşeşti împotriva lui Mihai Sturza) dovedeşte şi ea preocuparea durabilă a scriitorului pentru curmarea fărădelegilor de la sate. Deşi nu aparţine contextului pe care-1 discutăm, nu putem trece peste poezia Unor «ritici. Spre deosebire de alţi confraţi, noi nu vedem ân ea manifestarea unui spirit de demisie, ci mai de grabă afirmarea demnă a unei certitudini de vocaţie. Alecsandri îşi justifică de fapt creaţia, pe considerentul egalei taldreptăţiri a oricărui tip de lirism, idânld ân acelaşi timp o replică celor ce icârlteau insidios. O resemnare există, aceea a inevitabilei ieşiri din arenă, datorită fatalităţii vârstei. Cât priveşte versurile ce par a consemna abdicarea în faţa gloriei lui Eimfaescu, tonul e îh .adevăr nobil şi plin de demnitate, dar strofa care începe interogativ cu cuvintele : „E unul care cântă mai dulce decât mine ?" nu îngăduie, să identificăm la Alecsandri conştiinţa superiorităţii rivalului mai tânăr. Atitudinea .sa trebuie preţuită, după noi, cu atât mai mult. Căci e mai greu să arăţi toleranţă şi civili-tate în conldiţiile siguranţei absolute a meritelor proprii, decât atunci când îndoiala a început să roadă ,1a temelia încrederii de sine şi eşti gata a admite întâietatea altuia. Poeziile compuse de Alecsandri în momentele de încordare naţională sânt pătrunse de caracter mobilizator şi spontaneitatea unei emoţii reale. Primează cum e şi firesc, regulile declamaţiei. Lirismul e exaltat, exhortativ şi interjecţional, comunicând tensiunea participării la marile acte, născute in spuma istoriei. Versurile se organizează •ea un manifest, viziunea e simplificată, interesul concentrat la un punct, aşa cum se intîmplă totdeauna cînd taberele stau faţă ân faţă, iar soarta libertăţii atârnă de fermitatea degetului care apasă trăgaciul. Vioiciunea ritmică şi avântul cuceritor din Deşteptarea României, transparenţa, simplitatea, duioşia sentimentului ide frate regăsit (din Hora unirii, mania pamfletară din Moldova la 1851, plasează aceste poezii dincolo de judecata estetică. Ar fi abuziv ca asemenea versuri de demnitate virilă, care au fortificat inimile într-o epocă de frământări şi deriziuni politice hotărâtoare, să fie evaluate, cu o măsură parcimonioasă. Elanurile oare cuprind masele nu se mai drămuiesc. Alecsandri a fost ân mod special poetul vitejiei, al bărbăţiei militare româneşti. Ciclul Ostaşii noştri e rodul unei inspiraţiuni ânfierlbîntate Ide crâncena încleştare a războiului de independenţă. Verificând idealul comun al unei generaţii, poetul se impune nu atît prin energia afirmării, cât prin însuşirea Ide a cânta bravura din unghiul omului de .rând, Autorul Legendelor proiectează asupra realităţii lumina lirnpi- 72 dităţii şi voioşiei sufletului popular. Bolintineanu (compunea teatral, hiera-tizându-şi eroii în gesturi monuimen-tale, punându-i să rostească discursuri grandilocvente. Alecsandri iii aşează în simpla dar cuceritoarea lor demnitate ţărănească. Ei merg la imoarte fără nici o crispaţie tragică ; necruţători în luptă, sînt omenoşi *eu duşmanul rănit; respectând autoritatea ierarhiei, rămîn ou propriile lor păreri despre lume. Se numesc Peneş, Cobuz, Bran şi Vlad, dar, în alte straie, întruchipează pe Dan, Ursan şi căpitanii lui Ştefan cel Mare, figurile vechiului epos. Trăiesc într-un univers închis, peste care 'rostogolirea secolelor n-a adăugat prea mult. Războiul însuşi îl tălmăcesc în termeni rurali şi paremiologiei : bomba închipue că „vine-o scroafă ca să fete", plumbid se -risipesc „cum zvârli grăunţi de păpuşoi", Griviţa aduce -cu „un balaur crunt". Sergentul, unde un regiment rus 'dă onoruri ostaşului care revine şchiopătând de pe câmpul de luptă, purtând cu modestie pe cămaşa zdrenţuită însemnele bravurii militare şi, mai ales, Peneş Curcanul, cu naturaleţea fermecătoare a povestirii, atît de sigur turnată în matca iambului ooto-silabic — rămân modele ale genului, intrate de mult în sumarul cărţilor de citire, deci şi în materia reflexelor noastre afective. Vorbind ân numele naţiunii, Alecsandri a avut privilegiul — cel dinţii (dintre poeţii români — de a ne reprezenta în universalitate. In afară de traducerea franceză a Doinelor şi a Poeziilor populare, marea ocazie s-a ivit la 1878, cînd Societatea pentru studiul limbilor romane, din iMontpellier, ân frunte cu Quiniana şi Mistral, i-a decernat premiul pentru Cântecul gintei latine. Ştirea a produs atunci senzaţie şi a dezlegat resorturile entuziasmului ; decizia juriului se răsfrânge asupra naţiunii iar naţiunea recunoscătoare s-a simţit îndatorată să^şi sărbătorească poetul. Municipalitatea ieşeană a botezat o stradă cu numele lui Alecsan- dri, a votat 5 000 lei pentru un bust al scriitorului şi l-a proclamat cetăţean de onoare. La Teatrul Naţional din Bucureşti s^a organizat o festivitate în cadrul căreia un cor de (200 persoane a intonat imnul premiat. Convorbirile literare au mers pînă la a compara victoria de la Monţpellier cu aceea de la Griviţa ! Poate că felibrii nu erau — aşa cum susţine G, Călinesou — nişte Tartarini bombastici, însă, în orice icaz, ân alegerea lor intră o naivitate, o (putere de vibraţie şi de exagerare oare azi pun ân uimire. E aproape .neverosimil ca nişte versuri atât de incolore, atât de plate, pline de bune intenţii dar deşertate de un veritabil fior liric, să fi avut şansa unei recompense internaţionale. Poate că premiul a venit — vorba lui Alecsandri — nu fiindcă versurile lui erau foarte bune, ici fiindcă celelalte erau destul de (proaste. Poate că felibrii au voit să âncurajeze o insulă de latinitate de-abia înălţată de-asupra valurilor. Oricum, dacă poezia profita de circumstanţă, poetul merita din plin omagiul. Alecsandri a fost, in adevăr, aşa cum a arătat cu luciditate Maioreseu, la timpul său, scriitorul reprezentativ al Românilor ân perioada organizării moderne a statului şi a primei definiţii organice a conceptului de cultură, ca sinteză intre naţionalitate şi europenism. ★ Vrem acum să dăm cuvântul poetului însuşi. Citatele pe care le vom produce sânt desprinse ân special din operele maturităţii, excluzând bucăţile prea cunoscute şi fără a avea în vedere o ordine sistematică. E o mică antologie, limitată .prin forţa lucrurilor, care extrage piesele semnificative din contextul demonstraţiei, gnupîndu-le separat, în speranţa unui plus de concludentă şi forţă persuasivă. Procedeul e discutabil, ân măsura în oare privează comentariul de argumentul vocii poetului şi izolează versuri, desfăcîndu-le 73 din adiacentele lor organice. în felul acesta cititorul pierde perspectiva întregului şi riscă o judecată sau deficienţă în relativ sau favorabil în absolut. L-am adoptat totuşi, deoarece în cazul lui Alecasdri, unde exegeza e suspectă -de reproşul confuziei dintre estetic şi istorico-literar, iar prejudecata asupra valorii stăruie cu încăpăţânare, ni se pare că metoda cea mai bună e de a concentra lumina asupra unor fragmente caracteristice. E drqpt că, astfel, analiza critică devine aridă, în schimb poetul are avantajul de a scăpa de sub regimul ilustraţiei şi a se face auzit, măcar în cîteva mostre reprezentative, cu urechea interioară. O singură remarcă înainte de a începe recitalul: să nu căutăm în Alecsandri ceea ce aim vrea să găsim. Poetul n-a fost universal, ca Eminescu, stăpîn în chip prodigios pe toate instrumentele orchestrei, pe polifonia lor reunită, 'Combinată sau multiplicată. N-a fost nici un artizan infailibil al cuvântului, scoţînd diamante din şlefuirea cărbunelui, ca Arghezi. Opera Iui nu se situează 'în răscrucea drumurilor ulterioare şi cine caută în ea 'geneza sau măcar sursa aluzivă a diverselor vocaţii lirice ale secolului al XX-lea, ră-mîne dezamăgit. Lirica lui Alecsandri trebuie gustată în savoarea ei proprie, trebuie apreciată în raport cu intenţiile, valorificată pentru ceea ce aduce .indeniabil, indiferent dacă ne reflectă sau numai ne refractă personalitatea. Satisfacţia cu care ne aşezăm într-o zi de vară, la umbra unei sălcii bătrâne, pe malul apei, nu exclude predilecţia pentru alte înfăţişări ale naturii şi, mai ales, nostalgia infinităţii de peisaje închise ân sufletul nostru. La fel, popasul în intimitatea lui Alecsandri nu e dintre acelea pe care le-am vrea prefăcute în destin. Oîte alte escapade nu ne tentează, câte -culmi mai semeţe nu ne reclamă prezenţa ! Dar oîtă vreme ne aflăm între hotarele poetului să încercăm a fi atenţi şi sensibili, să-i cutreierăm domeniul, să ne împăr- tăşim din aromele grădinii, să răspundem fără morocănie graţiei lui ospitaliere. Căci dacă în orice fragment semnificativ de natură, fie cosmică, fie poetică, sclipeşte ceva din esenţa lumii, atunci e probabil că şi Alecsandri ne poate media contactul cu acea dezbatere care face obiectul oricărui lirism, a omului icu neliniştile şi secretele eterne. începem seria exemplificărilor eu portretul unei fete, căreia universul întreg îi serveşte drept termen de comparaţie : „Atît eşti de frumoasă la chip şi la făptură, Că nopţii dai lumină şi iernii dai căldură, Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire, Şi imunţilor grai dulce să spuie-a lor simţire. Alh ! părul tău lung, negru ca aripa corbie Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie, Şi «hapul tău ce fură chiar ochii de copile Din alba lui splendoare iar face mii de zile !" Tot o frumuseţe rafaelită şi tot proiectată cosmic : „Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune, Din soanele-răsare şi pân-la soare- apune, Se-ntinde pe deasupră-i cu bolta lui rotundă Voind să-i facă un templu în care s-o ascundă" Gigantul Briar, care nu 'cunoaşte decât plăcerile fruste ale vânătorii, suferă agresiunea iubirii şi cade bolnav de alean': „Briar cu-a sale braţe sub capul lui crucite, Gu pletele miţoase în iarbă încâlcite, Priveşte pe deasupra-i cum trec necontenit 74 Nori lungi şi vulturi ageri în zbor neobosit, Şi mintea lui furată de-a cerului mişcare Se pierde-n aiurire plutind sub bolta mare. Se duce prin lumină săltînd din nor în nor, :Se prinde de aripa ce zboară mai uşor, Iar noaptea rătăceşte afund din stele-n stele Căttnd să-ş-i vază visul cu ochii printre ele..." Iată un tablou la modul flamand, ou o exuberanţă orgiastică a instinctelor : -„Ostaşii pretutindeni formaţi în dese grupe Prig boi întregi, rup cărnuri ca lupii flămîniziţi, Desfundă largi antale, beau lacom fără cupe Se .ceartă, rîd în hohot şi urlă răguşiţi. Ca dânşii, câinii de lagăr la praznic luând parte 'Schelălăiesc sălbatic, rod oasele de o parte In mijlocul orgiei 'turbate ce tot creşte ; "Iar printre oîini şi oameni pe iarbă stau căzute Femei, prada orgiei, cu minţile pierdute..." O imagine de cronică despre invazia Tătarilor : „Cinei sute ard ân -flăcări pe câmp şi fumul lor Se-ntinde ca o apă, pluteşte ca un nor De-a lung pa şesul umed, şi zboară sus în aer, Ducând cu el un vuiet de larmă şi de vaier" Procesiunea, intens colorată, a armatei polone: „Ei merg bătând din pinteni!... Zburdalnica lor ceată Străluce de departe în haine poleite : Dulămi cu flori de aur la piept împodobite Şi^ncinse cu paftale de piatră nestimată. Ciapce purtând un vultur şi pene la mijloc, încălţăminte roşii de piele de Maroc, Şi frâie ţintuite, şi argintate zele Şi armor ii cusute pe colţuri de harşele" Un discurs al lui Ştefan într-o retorică hohotitoare, cu enumerări hugo-liene de nume proprii : „Pe Radu, Aran Petru şi Ţepeluş hainul I-am fArt î... Maniac tătarul şi Mafias Corvinul I-am frânt!... chiar pe sultanul Meh- metnFatih l-am frânt! Şi-alţi mulţi care pierit-au ca pulbe- berea în vînt. Voi îi cunoaşteţi bine vitejii mei oşteni Voi, pardosi de la Lipneţ, vultani din Războieni, Zimbri fioroşi din codrii Raeovii, aprigi zmei Din Soci, din Catlabuga, din Baia, ide la Şchei" Voluptatea străbaterii spaţiilor, rapiditatea şi supleţea astrală a zborului : „Şi zboară fără spaţiu, luîndu-şi iute zborul Ca vîntul şi ca gândul, ea spaima şi ca dorul. El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună Şi piere înitr-un fulger cum piere vestea bună : Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea Cliipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea". (în paranteză : de remarcat adverbul Cliipiş. Nu e singura „invenţie" a lui Alecsandri. Alte îndrăzneli lexicale: eo&reana armonie, iezeşte... râurile, pe 75 culmea vîrruită, fiare ipovestiee, luna giulgiuieşte, decât s-alungi zadarul etc.). Vertigiul vitezei, într-o lunecare aeriană : „Pe muchi de prăpăstii lunecând uşor, Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zibor. Sanianmi cea mică, murgul meu cel dalb Lăsau urme albe pe omătul alb. Zburam noi ca gîndul ce mă-mpresui-a ; Gîndul meu, ca mine, în ceruri zbura. Eu răzibăteam iute troieni de ninsori, El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori" Galopuri năpraznice pe întinderi pustii ! „Şi văd sub cerul luciu, în zarea-n- flăcărată Zburând o herghelie de harmăsari ameioşi" Armonii imitative bazate pe efecte de asonantă şi aliteraţie, unind corpul sonor ou sufletul cuvântului într-un singur elan': „'Deodată se aude un tropot pe pămînt Un tropot de copite, potop rotopitor" „Descăleca arcaşii, gătesc arcele lor, Trag, strunele vibrează, sunînd zbîr- nîitoare, Mii de săgeţi trec iute sub soare ca un nor" „Vuieşte aprig câmpul şi armele răsună, Şi tunurile crunte ca tunete detună" „Soarele iubit s-ascunde, iar, pe sub grozavii nori, Trece-un cârd de corbi iernatici prin văaduh croncănitori" Un peisaj hivernal, nocturn şi apăsător : „E ger, e întuneric ! Nori negri duşi de vînt Se tîrîie pe sasuri, se lasă pe pămînt Ca aripi uriaşe de păsări nevăzute..." Acelaşi anotimp, acelaşi moment, dar sub feerie : „Tăcutul miez de noapte în stele învălit Stă-n lunca pudruită cu albă promo- roacă" Tăcerea nocturnă sugerând un deces planetar : „Miezul nopţii !... totul tace ! Lumea pare un mormânt Unde mort şi rece zace Leşul marelui pămînt" Pentru a varia tonalitatea, iată-1 pe poet folclorizînd : Cine-n lume, cine poate Mările să le înoate, Codrii vechi să mi-i pătrunză Ca să numere-a lor frunză ? Cine poate-avea aflare Cîte valuri sînt pe mare, Cite raze sînt în soare, Cât parfum e într-o floare ? Numai dorul mamei poate Să pătrundă-n lume toate" O ghiduşie de tinereţe, parodiind marea, declamaţie romantică : „Adeseori departe de-a lumei triste valuri, Cu păsuri regulate eu măsur al tău pod, Bahlui ! locaş de broaşte! .râu tainic, fără maluri, Ce dormi, chiar ca un paşă, pe patul tău de glod.. Cînd luna se iveşte pe-a munţilor gol umăr, Cînd paşii mei, ca igîmdul, prin aburi rătăcesc,. îmi plac acele imnuri de broaşte fără număr, Ce, chiar ca oarecare, în hor orăcăesc" 76 O închinare ţării, scrisă la 65 ani : „...întinderea cîmpiilor în zări mai lin se pierde Mai dulce-i rodul viilor Verdeaţa e mai verde. Mai multe sînt nălţimile, Mai cald e mândrul soare, Mai limpezi limpezimile De râuri şi izvoare. Iar fetele cu florile Mai viu râd între ele, Şi spun privighetorile Mai tainic viers la stele. Aice-i ţara basmelor Ce-ngân-a noastră minte Prin freamătul fantasmelor Din timpi de mai-nainte. Aice-i vestea Doamnelor Din lumea legendară Şi-a prelungirii toamnelor Sub cer de primăvară". Tinereţea generoasă — profilîndu-se pe ecranul amintirii : „Pe ivîrtful visurilor -nalte Plimbatu-s-a junia mea" Un foătrîn, supravieţuitor singuratic aî unei lumi apuse : „Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe itm gol de munte o stîncă solitară" O imagine edenică, ân pură armonie eminesciană : „Lumina era moale şi-ndemnătoare şoptii Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii" Supliciul lui Grui-Sînger, într-un vers care nu e mai prejos decât exemplele clasice de alchimie sonoră („Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare" sau „Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate"). „Şi setea linge piatra izvoarelor secate" Ne oprim aici, fără a fi citat din Pasteluri, în genere departe, foarte departe de epuizarea materialului exemplificator. Am voit să dăm doar o idee în .scopul de a Îndemna la lectură. Concluzia ? Deşi a practicat versul clasic (de altfel ca Mallarme, Valery, Emi-nescu şi Arghezi), deşi nu s-a înconjurat de mistere şi n-a pretins să exprime inexprimabilul, Alecsandri suportă confruntarea cu cititorul modern. Cu condiţia de a nu-1 transforma în oracol, de a-i icerne discursul liric de neghina vremii, de a se apleca asupră-i cu acea intuiţie — tot aşa de imposibil de codificat ca şi creaţia însăşi -— care descoperă sub roca ordinară zăcământul de minereu. ★ în rezumat: poezia lui Alecsandri nu explorează nici infinitul de deasupra, nici infinitul dinăuntru,; se .consumă ia suprafaţa lucrurilor, fără a simţi nostalgia transcendentului ; ţine sentimentul sub controlul raţiunii şi uzează de umor ca antidot împotriva exaltărilor juvenile; se constituie din secvenţe cu hotare bine conturate, dispuse arhitectural, după reguli instinctive de armonie, gust, temperanţă ; e mai mult pitorească decît sensibilă, oferindu-se ca spectacol, nu ca ceremonie; exprimă reuşita socială şi âmpăoarea cu destinul — caz rar într-o epocă de criză acută a raporturilor scriitorului cu ordinea stabilită — lipsindu-i deci spiritul luciferic, vindicaţiunea şi ambiţia de a poza avantajos ; nu împrumută nici titanismul lui Byron, nici profe-tismul lui Victor Hugo, nici intelectualismul lui Vigny, nici badineria sceptică a lui Musset; nu e nici filozofică, nici elegiacă, nici alegorică, nici didactică. îşi înfige adânc rădăcinile 77 în folclor, se integrează în istoria reală a naţiunii, servind-o şi servindu-i drept termen ideal de recunoaştere; e accesibilă, cetăţenească şi populară, în sensul bun al cuvântului ; se hrăneşte din simţirile omului comun, mişcîndu-se intre gingăşie şi înduioşare, declamaţia momentelor euforice şi melancoliile ceasurilor mohorâte, ocolind ceea ce iese din rând, spre tragic, mister sau sublim ; e un reflex epidermic al realului, expresia unui temperament robust, a unei sensualităţi sănătoase, a unei încrederi neştirbite în legitatea lumii, a unui democratism moderat dar sincer, de unde vitalitatea, optimismul, caracterul solar, naturalismul, moderaţia ; e o poezie meridională, transparentă, latină, bine bătută pe nicovala măsurii, insolită .prin îndepărtarea, structurală de romantism, exemplară în realizările ei de vîrf, tocmai prin ceea ce unii îi tăgăduiesc : timlbrul unic al personalităţii. Căci, dincolo de investiţia mai mare sau mai mică de talent pe care i-^au consimţit-o muzele, Alecsandri are meritul de a fi fost el însuşi, într-un veac bătut de toate vânturile, cînd — ca să-1 parafrazăm pe D. Popovici — poeţii ciocăneau la porţile tuturor poeticilor întrebând dacă Dumnezeu se află înăuntru. Prozatorul de Al. Piru n Însemnări literare din 15 iunie 1919, G. Ibrăileanu se opunea „tenacei prejudecăţi că Alecsandri este mai ales, şi mai înainte de toate, un poet în versuri" şi susţinea că paginile care satisfac mai mult pe cititorul modern sînt cele de proză, în special „notele sale de călătorie". „Poate că cea mai durabilă parte a operei lui Alecsandri este aceea în proză" — scria şi G. Călinescu în Istoria literaturii române din 1941 şi în recenta sinteză Vasile Alecsandri (1965). Adevărul este că nu găsim în proza lui Alecsandri nici o calitate şi nici un defect pe care să nu le aflăm şi în opera sa poetică ori dramatică, încît impresia de preeminenţă a prozei poate să fie produsă de faptul că, cel puţin în literatura noastră, poezia în deosebi s-a înnoit mai repede şi mai mult decît proza, începînd chiar din timpul vieţii lui Alecsandri, prin Eminescu şi Mace-donski, ei înşişi prozatori evoluaţi, prestigioşi. Reprezentant al unei generaţii mai vechi, Alecsandri rărnîne însă şi ca prozator un precursor de o valoare istorică indiscutabilă. " Ca şi poezia şi teatrul, proza lui Alecsandri se desfăşoară pe cele două direcţii ale epocii în care a scris (1840— 1880), romantismul şi clasicismul. Romantismul, adoptat la noi încă de pe la 1830, teoretizat la Dacia literară în 1840 şi experimentat practic în 1848 şi 1859, continuă să fie cu Eminescu stilul literar predominant încă un deceniu după 1870, odată cu triumful in proză prin Creangă şi în teatru prin Cara^ giale, al clasicismului. în nuvela de debut, Buchetiera de la Florenţa, publicată sub titlul Suvenire din Italia în primul număr al revistei Dacia literară, descoperim aproape toate caracterele prozei lui Alecsandri şi anume: subiectivitatea (raportarea continuă la propria persoană), observaţia naturii exterioare, nu şi morale, gustul pentru senzaţional sau anecdotă, darul povestirii, dar lipsa invenţiei epice, sentimentalismul unit cu ironia, şi. umorul, predilecţia pentru pitoresc şi exotic, aspectul general memorialistic, de jurnal. însemnările de călătorie erau foarte la modă în Franţa romantică şi între 1834—1835 Albert Monte-mont publica o culegere de 46 de volume de Voyages ejjectues par mer et par terre dans Ies diverses parties du monde... iar Alexandre Dumas-pere va tipări peste treizeci de volume de Impressions de voyages, din care unele (Suisse, Le Corricolo, Le Speronare) vor 79 fi parţial traduse şi ,1a noi de C. Ne-gruzzi şi I. Eliade-Rădulescu. Călătoria în Italia era şi va fi încă experienţa necesară şi hotărâtoare pentru orice scriitor. Goethe," tatăl şi fiul, Byron, Shelley, Lamartihe, Chateaubriand, Gauthier, Mussetr'Merimee, Stendhal o fac. La noi o făcuse în 1824 cu un remarcabil efect literar Dinicu Go-lescu. V. Alecsandri a văzut întîia oară Italia în 1859 cu C. Negri, - cînd, după cum rezultă din nişte Souvenirs de ma vie, o vînzătoare de flori, Giu-seppina Beppa, se îndrăgostise de prietenul său cu toată seriozitatea, din moment ce în 1877 ruga printr-un bilet pe colonelul Pisoski „di farmi un gran 1 avore, di depozze questo buche di fiore eo il presente biglietto sulla tomba del defunto mio caro amico Constantino Negri, come sacro suvenire da parte di sua amica". Intriga nuvelei lui Alecsandri e complicată în spiritul romanesc italian şi francez (Paul de Kock are un roman, Mon Voisin Raymond, cu o buchetieră, Nicette, nume folosit în Iluzii pierdute de M. Ko-gălniceanu, şi o dramă-vodevil, La Bouquetiere des Champs Elysees). In biserica Santa Maria del Fiore din Florenţa autorul descifrează pe icoana sfintei Cecilia iscălitura pictorului Vxxx, cunoscut la Paris. Pictorul e şi el prosternat în faţa icoanei, îşi recunoaşte prietenul şi-1 conduce într-o cafenea, unde o buchetieră îi înmînează nişte flori. Amicii merg ân lunca Arnu-lui şi aici pictorul povesteşte dragostea sa pentru frumoasa primadonă Cecilia, modelul icoanei. Fusese grav rănit cu un stilet în momentul cînd îi intonase •o canţonetă, apoi cîntăreaţa dispăruse, dusă departe de tutorele şi peţitorul ei, signor Barbarissimo (metoda numelor semnificative e pusă în practică de pe acum de Alecsandri). Strîngînd la piept buchetul de flori, pictorul dă peste un bilet care-1 anunţă că Cecilia {se travestise deci în buchetieră) s-a întors în oraş. Din nou pictorul e atacat în biserică, dar de data aceasta Bar- barissimo cade străpuns de propriu-i stilet. Autorul revede pe îndrăgostiţi în drum spre Civitta Vecchia „îmbătaţi de dulcele delir al iubirii" şi-şi înăbuşă ca martor un suspin : „Ei semănau ca doi îngeri adormiţi în voluptatea esta-ziei cereşti". Cu toate că autorul însuşi are un rol în nuvelă, nu-i greu de înţeles că, în pictorul Vxxx, Alecsandri se înfăţişează tot pe el ca pe un Wert-her sau Rene cu o faţă „lungăreaţă şi albă", cu ochii „negri mari şi înfocaţi", cu fruntea „largă şi genială". De altfel pictorul are voce, cîntă cu „dulcime" la mandolină şi improvizează versuri întocmai ca Alecsandri : Ah ! te iubesc şi drag mi-e de-a o spune Ş-orcît de mult în lume voi trăi, Tot vreau să-ţi spun, să-ţi spun dulce minune, Cît te iubesc şi vecinie te-oi iubi ! Altă Suvenire din Italia, publicată în Albina românească din 1843, Monte âi fo, este istoria contelui Pietro Foseari (numele e byronian), un Quasimodo respins de Letiţia, fiica ducelui Orloni, devenit din această cauză bravo, căpetenia unei cete de bandiţi în munţii Apenini, sub numele de Marco Brojio. Banditul este pe punctul de a se răzbuna pe rivalul său, Aimalteo Peroni, care-i pusese în faţă o oglindă, cînd un fulger îl trăzneşte. Neverosimilă e povestirea Touder şi Mărinda publicată în Calendar pentru poporul român pe anul 1844, despre o fată îndrăgostită de văcarul satului, despărţită de el de părinţi şi care înnebuneşte cînd îşi vede iubitul militar la laşi. O intrigă la bal masche, publicată în Propăşirea (1844), are subiect de farsă (autorul a scos din ea proverbul dramatic cu cîntece într-un act, Rămăşagul). Este vorba de soţul fanfaron căruia i se administrează păcăleala de a-şi cuceri la bal mascat propria soţie. Alecsandri a înserat ulterior aceste două din urmă „anecdote", — după pro- 80 pria sa definiţie, în relaţia de voiaj O primblare la munţi, publicată tot în Propăşirea. Memorialul cuprinde în plus istoria unui călugăr care omorîse în tinereţe trei turci salvîndu-şi nevasta răpită, ucisă apoi şi ea de al patrulea turc, istoria nevestei unui pădurar speriată de un urs ce pare a fi fost mai degrabă un om, versuri auzite din gura unui cioban şi notate pe loc, peripeţii comice pe tema avariţiei călugărilor ce ascund „mîngîierea" (rachiul) şi bucatele, pretinzînd că se hrănesc numai „cu Domnul", neevitîndu-se nici jocurile de cuvinte (un cîrd de boi vrea să arunce pe călători în Bistriţa „sub cuvînt că boii trebuie să aibă pasul asupra boierilor şi feciorilor de boieri, fiindcă şi ei au fost feciori de boi ieri, şi că astăzi sînt boi întregi"). Deşi autorul afirmă că nu poate admira natura decît prin exclamaţii, cite un tablou e zugrăvit cu mijloace afară din comun : „Razele soarelui începea a răzbate printre copacii de pe creştetul munţilor şi da negurei ce-i cuprinde o văpsală roşietică, iar în fundul văilor, unde pîcla era încă deasă, abia se zărea, cu printr-un vis, apa Bistriţei ce părea ca o dungă albă. Acea dungă se făcea din minut în minut mai lată şi mai limpede ; şi deodată, cînd soarele s-a ivit pe cer, umplînd toată întinderea de lumină, deodată frumoasa vale a Bistriţii au steclit ca o panoramă, cu rîul său rapide pe care se cobora vre-o cîteva plute, cu munţii nalţi şi tufoşi ce o împregiură, cu satele sale semănate pe costişe ca nişte giucării şi, într-un cuvînt, cu tot farmecul care împodobeşte natura sa mîn-dră şi sălbatecă..." . Hogaş şi Sadoveanu vor continua acest soi de proză turistică. Istoria unui galbîn, apărută în Propăşirea (1844), foloseşte alegoria, după modelul unei nuvele germane, Moneta, tradusă cu şase ani în urmă în Mozaicul lui C. Lecca din Craiova. în nuvela germană, un galben, înviat la miezul nopţii, povesteşte stăpîrtului său Theobald peregrinările lui pe la un uzurar, un zaraf, un frizer, un tînăr risipitor, un bancher, un poet, un căpitan de corabie. La Alecsandri fabula e luată ca simplu pretext pentru satira morală şi socială. Galbenul olandez povesteşte tovarăşei sale, o para turcească, peripeţiile prin care a trecut din 1820, cînd se afla în buzunarul căpitanului de corabie Costiţă în aceeaşi companie. Căpitanul a cumpărat cu el grîu. Negustorul l-a băgat de frica hoţilor în ciubotă, dar nu l-a putut păstra, căci un director de tribunal i-a luat pentru o pricină „şi ciubotele din picioare". Galbenul ţinuse negustorului loc de martor. De la judecător a trecut la unul din acei „trîntori paraziţi" crescuţi la „şcoala vestitului Robert-Maea-rie, de coţcărească pomenire", ce ar merita o odă „escamotofilă" ca aceea pe care Eliade, marele „ammiratore della prestidigitazione", a dedicat-o ilu-zonistului Rodolfo (ironie la adresa italienismului). Trişorul a plătit galbenul unui cămătar sau zaraf. Acesta a trebuit să-1 cedeze căpitanului unei bande de hoţi, care, iubind nevasta unui ispravnic, a căzut în cursă şi a fost la rîndul său jefuit (satira administraţiei). Ispravnicul dă galbenul soţiei, soţia îl dă unui verişor pentru lecţii, verişorul ducîndu-se la vînătoare îl pierde pe cîmp şi astfel moneda ajunge în posesia tinerei ţigance Zamfira. Episodul ce urmează e o pledoarie împotriva regimului sclaviei ţiganilor. Romanticii au manifestat un viu interes pentru ţigani, zugrăviţi de Puşkin ca firi aventuroase, nobile şi rebele (în poemul Ţiganii, tradus de A. Donici) sau ca fiinţe dominate de pasiuni violente (Carmen din povestirea lui Prosper Merimee, Esmeralde din Notre Dame de Paris de Victor Hugo). în His-toire politique et sociale, des princi-pautes danubiennes (Paris 1855), Elias Regnault dă o referinţă asupra tîrgului de ţigani practicat de prinţul Ştirbei: 6 — Viaţa Românească 81 „L'argent venant ă manquer, fit res-source de ses tziganes, Ies vendant ă droite et ă gauche, sans tenir eompte ni des alliances ni des liens de pa-rente..." Şi Alecsandri prezintă un tablou mişcător al tîrgului de robi ţigani : „Cînd sosi ziua mezatului, piaţa ocîr-muirii înfăţişa un tablou vrednic de cele mai crunte vremi a barbariei. Ea era ticsită de ţigani lungiţi la pămînt cu ţigăncile şi cu copiii lor, plîngînd împreună şi căinîndu-se ca nişte adevăraţi osîndiţi la moarte. O mulţime de boieri şi de negustori umblau printre dînşii călcîndu-i în picioare şi ară-tîndu-i cu degetul ca pe nişte vite. Unul zicea : — Aista face zece galbeni. Altul răspundea : — Eu n-aş da nici un căuş de făină pe el. Altul iar striga : — Vere, vere, nu te-ncurca în negustorii de ţigani, că-s mai bune cele de boi. Din toate părţile auzeai vaiete amestecate cu rîsuri, lovituri de bici, ţipete, ocări şi blestemuri." Descrierea vieţii de şatră a ţiganilor nomazi revelă în Alecsandri un excelent pictor etnograf în felul lui Theodor Aman : „Cum şi-au aşezat corturile în aproprierea unui tîrg sau a unui sat, bărbaţii, dintre care cei mai mulţi sînt ferari sau lingurari, purced să vîndă drîmbe, coveţi, lăcăţi, fuse ş.c.l. ; babele se duc de trag cu sorţii fetelor românce pe la case; flăcăii merg de gioacă ursul prin ogrăzile boierilor; şi numai nevestele rămîn în şetre pentru ca să gătească de mîncat, în vreme ce copiii lor aleargă goli pe cîmp giu-cînd tananaua. Iar cînd se întorc cu toţii seara la corturi, atunci să auzi răcnete de copii ce cer de mîncare, latrete de cîini goniţi de la ceaunul de mămăligă, nechezuri de cai ce vin de la păscut, cîntece de flăcăi şi de fete mari ce se întorc din luncă de la culesul fragilor, sfezi, dizmierdări, vaiete, hohote, chiote, sunete de cobze, de scripce, de drîmbe; toate acestea la un loc, irdldicîndu-Se în văzduh odată cu fumul ce iese de sub fiecare şatră. Şi mai în urmă, cum s-au -culcat soarele, cum s-au stîns focurile, pare că nici n-a fost, nici nu mai sînt... O tăcere adîncă domneşte peste tot; oameni şi dobitoace, toţi odihnesc ; numai cîinii se aud lătrînd la lună şi numai vre-o babă cloanţă se zăreşte culegînd burueni pentru discîntici". Vîndută pe zece galbeni la vîrsta de şapte ani unui boier din Craiova, Zamfira a fost furată peste opt ani de prietenul ei din copilărie Nedelcu şi dusă în Moldova. După şase luni însă, boierul a găsit-o şi a vrut s-o ia cu sila înapoi. Nedelcu i-a dat cu toporul în cap, a fost condamnat la moarte şi spânzurat, iar Zamfira a înnebunit. Fugărită de nişte oameni pe cînd rătăcea pe cîmp, a fost salvată de un vînător. Galbenul dăruit de Zamfira vînătorului s-a plasat exact în locul unde acesta primise, într-un duel, un glonţ. Scăpat de la moarte, vînătorul a dat moneta unui cerşetor, de la acesta a răscumpărat-o un poet, martor la duel, care însă, distrat, a subscris-o la Propăşirea, de unde în fine a ajuns în posesia autorului. Epilogul povestirii este o satiră la adresa poeţilor convenţional pesimişti, la modă pe la 1844, ca autorul elegiei Desperarea (Alecsandri citează versuri mimetice). Începutul dialogului între galben şi para e o bună scenă de commedia dell'arte : Galbînul: Dar mă mir de stăpînuî meu cum de a uitat cine sînt euf şi m-au pus la un loc cu o biată para ca tine ce nu faci acum nici trei bani, atît eşti de ştearsă şi de ticăloasă f Paraua (plesnind de ciudă): Rîde dracul de porumbele negre !... Dar nu te vezi, ciuntitule, cît eşti de ros de chila zarafilor ?... nu te vezi că ai agiuns în trii colţuri, că ai căzut şi ai slăbit cît un irmilic de cei noi ?... Ţi-ai pierdut toţi dinţii, sărmane, şi vrei să mai muşti pe alţii ? Galbînul (cu fudulie, ridicîndu-se în picioare) : Leul deşi îmbătrâneşte tot 82 leu rărnîne, asemeni şi galbînul tot galbîn ! Paraua: (săltînd des şi iute de rîs): Galbîn, tu ?... Cu adevărat, sărmane, eşti galbîn, dar de gâlbănarea morţii. Galbînul: Ian ascultă, cadînă bă-trînă, nu te giuca cu cuvintele, că deşi acum în trii colţuri, pe loc înfig unul în tine. Paraua (cu dispreţ şi cu un aer de mirare): Eu am trecut prin degitele ienicerilor şi nu mi-au fost frică ! Tocmai tu vrei să mă sparii ? Dialogul seamănă cu cel din schiţa paremiologică Pîcală şi Tînăală de C. Negruzzi şi anticipează tehnica lui Ion Creangă din Acul şi barosul. Şi Iaşii în 1844 „o primblare prin uliţele capitalei Moldovei" apărută în Calendarul Foaiei săteşti pe 1845, beneficiază de compunerile anterioare ale lui Negruzzi (Zoe, Au mai păţit-o şi alţii), Kogălniceanu (Iluzii pierdute) şi Alecu Russo (lassy et ses habitants en 1840) şi prevesteşte proza posterioară a lui Eminescu din proiectul de roman Aur, mărire şi amor. întocmai ca Hogaş mai tîrziu, Alecsandri declară că iubeşte numai acel voiaj care „liber de orice înrîurire străină, urmează numai capriţiilor vremelnice a închipuirei şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărîtor". Hoinărind deci la întîmplare prin împrejurimile şi interiorul Iaşilor, scriitorul vede pretutindeni „galerii de contrasturi", o amestecătură pestriţă de crîşme sordide, magazine de lux, dughene evreeşti, cafenele greceşti, tutungerii armeneşti, cofetării italieneşti, croitorii franţuzeşti, cismării nemţeşti, ceasornicării elveţiene şi ferării ţigăneşti. Specificul Iaşilor îl constitue însă tina sa (poetul scrie şi o „meditare mlăştinoasă", Bahluiul), care va deveni, presupune ironic autorul, tot atît de cunoscută în lume ca negurile Londrei, colbul Odesei, umezeala Parisului, vîntul înfocat de la Napoli, sau canalele Veneţiei. Dacă ironiile la adresa forurilor edilitare sînt îndreptăţite, în schimb unele consideraţii asupra alogenilor apar de un regretabil şovinism, cu totul nelalocul lui în această stampă. Tot un tablou de epocă oferă Alecsandri în notele de călătorie din Borsec, unde nu întîmplător e citat „vestitul Gavarni" (notele au apărut parţial în Propăşirea şi în întregime în Calendarul Foaiei săteşti pe 1845). După ce descrie cu obişnuitu-i umor pavilionul băilor de gaz carbonic (Lobogo), deopotrivă de reci pentru toţi, scriitorul se ia la întrecere cu faimosul desenator şi caricaturist francez în zugrăvirea unui simulacru de bal : ,,închipuieşte-ţi o sală de lemn fără nici o altă decoraţie decît nişte fofeze de brad în care ard vre-o douăzeci de luminări de său; iar înăuntrul ei o societate alcătuită de tot soiul de neamuri, un amestec de tot felul de toalete : dame românce în rochii delicate şi gătite după modele Parisului ; baroane şi contese ungureşti îmbrăcate cu pretenţii, dar fără gust; ar-mence necioplite, în haine de jupînese de casă; şi pe urmă fel de fel frace civile şi militare, unele elegante, dar cele mai multe cu talii scurte şi cu cozile pînă la călcâie. închipuieşte-ţi pe deasupra tuturor acestora figuri de toată făptura, de tot calupul, strîmbe, triste, vesele, mojiceşti, ungureşti, şvă-beşti, dobitoceşti; într-un cuvînt o bogată galerie de caricaturi printre care de abia zăreşti cîteva feţe omeneşti. Acum înfăţişează-ţi toate aceste fiinţe giucînd, sărind, învîrtindu-se ca nişte titirezi, bătînd din pinteni ; iscodeşte în minte-ţi suciturile de trup cele mai ciudate, strîmbările de obraz cele mai poznaşe şi aşa vei avea o idee de balurile Borsecului." 83 Necazurile dar şi- deliciile unui occidental într-o staţiune românească balneară la 1847 sînt savuros relatate în naraţiunea Balta Albă, publicată în Calendarul Albinei pe 1848. Un pictor francez debarcat la Brăila face cunoştinţă cu zdruncinul căruţei de poştă care-1 proiectează şi la pămînt, cu stră-jerul staţiunii, un om înarmat cu un ciomag potrivit pentru a turti un taur, cu patul de scînduri din locuinţa lui, instrument de sfărîmat ciolanele, cu echipajele, costumaţia şi conversaţia europenească a vizitatorilor şi spectacolul inedit al amenajării băilor, demn de penelul unui Doussault, Bouquet sau Raffet : „Pe marginea unei bălţi late zării deodată un soi de tîrg ce nu era tîrg, un soi de bîlci ce nu era bîlci; o adunătură extraordinară, o înşiruire neregulată de corturi, de căsuţe de scînduri, de vizunii, făcute în rogojini, de braşovence, de cai, de boi, de oameni, care forma de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pămîntului. Lîngă o cutie de scînduri, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vînt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pîrlea la soare. Aproape de aceasta, se ridică o cuşcă de rogojini lipită de o braşoveancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un palat cu două rînduri, căci la rîndul de sus, adică în car, sta grămădiţi o femeie cu trii copii, iar la rîndul de gios adică sub car, găzduia bărbatul împreună cu un cîine" ş.c.l. Culmea contrastului, franţuzul ia masa cu trei tineri valahi care vorbesc limba sa, bea vin de Bordeaux şi asistă la un bal de peste două sute de persoane, cu toalete scumpe, flori, contra-danţ, valţ şi lumină, într-o atmosferă de Halima. Cel mai interesant pasaj al naraţiunii Înecarea vaporului Seceni pe Dunărea, publicată în Almanahul pentru români pe 1853 (întîmplare autentic amintită şi de D. Bolintineanu în Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria, Bucureşti, 1858) este cel privitor la spectacolul naufragiaţilor debarcaţi pe mal : „...La para unui foc aprins, lîngă apă, se zărea de o parte vaporul cufundat pe giumătate şi răsturnat într-o coastă ; iar de altă parte lumina se răsfrîngea pe deosebitele grupe de călători şi pe feluritele lucruri scăpate din vasul înecat : funii, pînzi, fierării, saltele, perine, saci de drum, lăzi, farfurii stricate, sticle sfărîmate, găini şi curcani legaţi de picioare, toate asvîr-lite unele peste altele..." Alecsandri a intercalat povestirea în fragmentul dramatic Un salon din Iaşi din volumul Salba literară (1857) unde ne întîmpină dialoguri umoristice ca în Istoria unui galbîn : Domnul C. : Dar de cavaleri ce zici'? Domnul V. : Noi ?... Fracele şi legăturile albe de gît ce purtăm ne face a semăna cu cioclii din Paris. Un boier cu anteriu: Nu ştiu cum ar fi acei ciocli pentru că m-au ferit Dumnezeu de a merge peste hotar, de cînd trăiesc, dar, curat să vă spun, nu vă sade frumos nici de frică în hainele astea strîmte şi sucite. Pare că sînteţi nişte ahtori nemţi. (Rîde cu hohot). Domnul V. : Bine zice boierul. Cînd, dimpotrivă, priviţi mă rog la d-lui, ce mîndru îl prinde anteriul în care se împiedică, şi giubeaua asta în care se coace de atîţi amar de ani, şi tot încă nu-i copt ! Boierul: Ce face ? Poate blana mea nu-i frumoasă? Ce rîdeţi mă rog, ce .rîdeţi ? Domnul P.: Rîdem pentru că ţi-e blana de rîs. Ultimul calambur îl făceau cam în acelaşi timp Barbu Paris Mumuleanu în introducerea la Caracteruri („Preţuim blana rîsului mai mult decît buna iconomie şi smerenie, nejudeoînd că aceste nu ne fac cinste, ci mai vîrtos ne adaogă rîs şi defăimare de la celelalte neamuri cînd sîntem lipsiţi de buna învăţătură") şi Dinicu Golescu 84 în Însemnarea călătoriei mele („...Atunci adevărat ne-am mîndri pentru darurile cele cu sudoarea noastră cîştigate, iar nu pentru metalul pămîntului din care ne facem anterie de fir, nici pentru părul cămilii cu care ne încingem, nici pentru pielea samurului şi a rîsului, pentru care şi de rîs am rămas"). Şi în jurnalul Călătorie in Africa, publicat în România Literară (1855), Foaia Soţietăţii de literatură şi cultură din Bucovina (1868) şi Convorbiri literare (1874), este intercalată povestirea Muntele de joc, după obiceiul lui Alecsandri de a-şi agrementa însemnările de voiaj cu fragmente epice, utilizat şi în O primblare la munţi. Procedeul era al lui Alexandre Dumas şi Ed-mond About. Afară de aceasta, Alecsandri nu vrea să rămînă un simplu contemplator de peisaje, ci cît de cît un erou implicat în întîmplări. Scăldîn-du-se în ocean la Biarritz, autorul face carambol cu un englez, Angel, dispus ca şi el la călătorii fără plan prestabilit. Amicii iau la Baiona „malposta", trec prin Tuluza (în piaţă văd grămezi de ouă, „stînci de marmoră albă") şi Nima, şi la Marsilia se îmbarcă pe un vas încărcat cu pucioasă şi balerci cu rachiu pentru Gibraltar. în timpul călătoriei pe mare, Alecsandri povesteşte Muntele de foc, iar căpitanul Campbel Cel întîi pas în lume, cum, prezentat unei nobile lady, s-a ciocnit cu nasul de fruntea ei, a răsturnat o tavă cu pahare pe rochiile cucoanelor, s-a aşezat pe o chitară, făcînd-o ţăndări, şi, pus să cînte, a înghiţit o muscă, motive pentru care a devenit marinar. Jurnalul de bord al poetului consemnă un răsărit de soare, apariţia goelan-zilor, înecarea unui curcan pregătit pentru friptură în mare, în sfîrşit apropierea de arcul Gibraltarului, format de munţi arşi de soare şi de capurile Europa şi Cabruta. în loc să viziteze Spania, amicii pornesc cu un vapor francez spre Maroc. Descrierea peisajelor alternează la tot pasul cu anecdote, scriitorul fiind un amator de senzaţional şi pitoresc. Lâ Tanger îl izbeşte albeaţa păreţilor, rar întreruptă de copaci şi coloritul minaretelor şi al locuinţelor consulare, vopsite în galben, vînăt, pembe şi verde. Oraşul e un „labirint de strade înguste", populat de arabi,, berberi, negri, evrei. în deosebi piaţa prezintă „un tablou viu de viaţă arăbească", zugrăvit de Alecsandri, după observaţia lui Tudor Vianu, cu un simţ al specificului african asemănător celui al lui Flaubert din Salammbo: „Pe această piaţă se înşiră două rînduri de dughene, adică de vizunii strimte, scobite în ziduri, unde stau negustorii cu picioarele crucite şi1 cu metanii de calambec în mînă. Arămii la faţă şi uscaţi la trup, ei apar în umbră ca nişte mumii dezgropate ; fizionomia lor păstrează o mişcare absolută, cît nu trece nimic pe lîngă dînşii ; dar cum se iveşte un străin în depărtare, ochii lor se aprind ca jăratecul şi gurile lor înarmate cu dinţi lungi încep a striga : agiaragel, agiaragel! Setea cîştigului învie acele maşini acoperite cu piele svîntată la soare şi le comunică nişte mişcări atît de deşănţate, nişte gesticulări atî't de hrăpitoare; încît îţi vine a te crede într^o menajerie de orangutangi: în centru pieţei stau întinse cîteva rogojini pe care sînt aruncate grămezi de curmale putrede, de harbuzi necopţi, de smochine de India şi de alune negre ca pământul. Mulţimea de arabi, de berberi, de negri şi de evrei se ceartă, se împing de la acele ticăloase merinde, ce zac într-un roi de muşte ; iar de-a lungul pieţei doi santuni aleargă sărind şi ameninţînd pe toţi trecătorii eu vârful lăncilor ce poartă în mină; un al treilea stă la soare tremurînd şi sberînd ca o capră, un al patrulea se dă de-a tumba, zdro-bindu-şi trupul de petrele pavelei în onorul lui Mohamed şi un al cincelea strigă toată ziua cuvintele: Sahailic mlihi, împreunîndu-şi glasul cu sunetul unei cobze cu două strune, numită ghiumbrea. Toate aceste se petrec pe B5 un loc încadrat cu pereţi goli, fără ferestre, fără uşi şi unde soarele Afri-cei varsă torente de foc". De la Tanger, avînd drept călăuză un turc ce vorbeşte franţuzeşte, călătorii se îndreaptă călări spre munţii Uadras, urmăriţi de şacali. în drum asistă la un joc războinic de arabi călări organizat de un şeiic poet, autor al unei ode pentru un armăsar, El Rbâa, iar la Tetutan, un aventurier spaniol, don Pedro Camoens y Gupuscoa îi poartă prin bazar şi kasba, seraiul pa-şei. în fine din Tetutan căpitanul geno-yez Spadacelli îi transportă pe o felucă înapoi la Gibraltar. Tehnica umoristică a. jurnalului e vizibilă peste tot, totuşi senzaţiile călătorului îşi păstrează atît prospeţimea cît şi subtilitatea, în pensiunea doamnei Ashton, la Tanger, poetul zăreşte „două june servitoare, sprintene, frumuşele, cu ochii mari africani, cu părul negru nepieptănat, cu pielea aurită de razele soarelui". Odraslele gazdei însă, Lunica şi Asterica, îl obosesc la dans „ca pe un cal de poştă". Pentru un jelu, ban, „fiecare băiet din Tanger e în stare să strice pe capul său o cărămidă de cele mai groase şi mai bine arse". Vice-consulul englez Reade, stîrpitorul pisicilor din Tanger, petrece într-o continuă somnolenţă încît, „dacă am crede în metempsihoză, am putea afirma fără îndoială că sufletul Iui a locuit într-un mac", iar din cauza căscatului a dobîndit o fizionomie de „mastodont". Un copil arab are creştetul capului ras, strălucitor ca 0 oglindă şi Angel vrea să-1 folosească la vînat de ciocîrlii. lîntr-o pădure de măslini, carubi, lauri şi rodieri, Angel împuşcă un şarpe lung cu pete negre şi galbene şi ochi de rubin, care însă e înhăţat de un vultur. Cuvintele arabe 1 se par lui Alecsandri asemănătoare cu „frînturile de limbă" româneşti (l'mra —■ femeia, l'hmar — măgarul, l'jmel — cămila.) Fierarii din Tetutan, goi pînă la brîu, seamănă cu nişte ciclopi, figura lui Spadacelli „cu o bardă". Atent la tot ce intră în dome- niul feericului, Alecsandri manifestă însă oroare de macabru. Ceea ce l-a determinat să întrerupă călătoria prin Africa a fost o privelişte sinistră. Lîngă saraiul paşei, la Tetutan, a văzut într-o piaţă plină de gunoaie şi stîrvuri „patru pari înalţi, purtînd fiecare în vîrful lui un cap de om" şi o potaie de cîini ce „privea cu poftă la acele capete sîn-geroase ; unii urlau, alţii săreau pe pari şi alţii lingeau nisipul în care erau înfipţi". Cînd nu sînt însemnări de călătorie, povestirile lui Alecsandri sînt amintiri. Sub titlul Un episod din 1848, prozatorul a publicat în 1869, în Convorbiri literare, istoria tînărului revoluţionar Vali, refugiat în munţii Hangului, la curtea prinţului Cantacuzino. Istoria e imperceptibil umoristică, autorul reconsiderîndu-şi cu ironie rolul jucat în mişcarea revoluţionară cu două decenii în urmă. Sosind vestea că soldaţii lui Sturza sînt pe urmele revoluţionarilor, Vali adună ţăranii pentru a organiza rezistenţa, întîmpinînd totuşi o completă lipsă de înţelegere a evenimentelor („Şi ce avem noi cu boierii ? — zice un ţăran. Ei ne ciomăgesc pe noi, vodă pe dînşii... parte dreaptă"). După o lungă aşteptare, în locul duşmanului soseşte cu un cupeu înconjurat de călăreţi, cumnata prinţului C. Dezamăgit de indiferenţa plăieşilor lui Ştefan Cel mare, Vali trece munţii în Transilvania pentru a pleca la Paris, condus de Creţu şi Cimpoieru, care comunică prin semnale, ca sălbatecii lui Fenimore Cooper. De reţinut convorbirea dintre Vali şi unul din plăieşi : „— Ce faci aice, Creţule ? îl întrebă. — Stau de strajă, cucoane. — Singur, singurel ? — Ba cu astă ghioagă. — De ce n-ai luat mai bine o puşcă ? — Ce să fac cu ea ? Să trag odată şi apoi să-mi pierd vremea cu încărcatul ? Mai de folos mi-e ghioaga... cît mă întorc într-un picior sfarm cîte cinci tidve cu o lovitură". 86 Patru ani mai tîrziu, Alecsandri publică 'în Revista Contemporană două părţi din romanul original Dridri, a doua parte nefiind decit reluarea fragmentului Un episod din 1848. Prima parte, debutînd cu anunţul morţii actriţei franceze Marie-Angelique Chataig-nez, numită familiar Dridri, este istoria romantică a carierei unei femei de lume, în stilul cancanier al lui Alphonse Karr, nu fără o observaţie a lumii mondene, în spirit balzacian. Lansată de celebra actriţă Virginie Dejazet, Dridri atrage atenţia contelui de Farol, care-i închină inima şi averea. Ca să înfrîngă «concurenţa Esterei, Dridri acceptă darurile şi prietenia contelui, pe care-1 ruinează, dar, spre a nu-1 dezonora, mai ales că făcuse gestul de a se angaja în armata Algerului, vinde toate cadourile şi-i plăteşte datoriile. Surprinzătoare în această primă parte este descrierea amănunţită a unui interior de lux parizian : „Otelul pus la dispoziţie de contele de Farol era un cap d-operă de arhitectură italiană; mobilarea lui realiza minunile Halimalei. Salonul principal se deschidea pe o grădină plină de plante exotice şi umbrită de copaci mari de Paulonia, un adevărat colţ de rai. Acel salon era ornat cu oglinzi înalte şi cu tablouri lucrate de cei întîi pictori moderni; el comunica prin porţi de cristal cu alte două mai mici sa-lonuri, unul mobilat în stil persan şi celălalt în stil pompeian. „Camera persiană era îmbrăcată pe păreţi cu stofă citarie de Brusa şi pe parchet cu un covor de Smirna, care producea sub picioare efectul unui gazon molatic. în unghiurile lui se rotunzeau patru divanuri acoperite cu şaluri în dungi de diferite colori. O lampă de argint de formă maurescă se cobora din mijlocul tavanului şi răspîndea o lumină misterioasă în acel cuib de visuri orientale. Camera pom-peiană era întreg ornată cu mobile romane de bronz, care-i dau un aer de •antichitate şi care deşteptau în minte imaginile traiului casnic de pe timpul împăratului August, pe cînd artele frumoase ajunseseră în gradul cel mai înalt de perfecţie. „Sala de prînz, spaţioasă, bine luminată cu trei ferestre mari, era învă-lită cu piele nohotie de Cordova şi conţinea un asortiment frumos de mobile de stejar sculptat, toate adunate de prin casteluri cu multă dificultate şi cu preţuri fabuloase. Iar mai cu seamă camera de culcat înfăţişa o adevărată feerie! Patul de abanos avea forma paturilor regale, purtînd un baldachin pe patru coloane lucrate Ia strung cu o măestrie perfectă şi fiind capitonat cu brocart vişiniu de Lion. La colţurile acestei camere delicioase se iveau statuete de marmoră de ale celebrului sculptor Pradier, una repre-zentînd amorul, a doua inocenţa, a treia cochetăria şi a patra voluptatea. Pe părţi erau adunate oglinzi de Veneţia şi pe cămină strălucea o pendulă de argint încrustată de lapislazzuli." Dintr-un fragment publicat postum înţelegem că Vali ar fi fost la Paris în momentul cînd Dridri era asaltată de un lord scoţian, că revoluţionarul emigrat ar fi cucerit provizoriu pe actriţă, luînd-o într-un voiaj pe Medi-terana, dar că apoi s-ar fi despărţit, Vali întorcîndu-se în patria sa. Dîndu-şi seama că nu-1 va mai revedea* Dridri se căsătoreşte cu lordul scoţian, murind însă peste doi ani, la 25 iunie 1851. Deci romanul, oprit în 1849, ar fi putut continua sub forma, numai începută, a unui schimb de scrisori între Dridri şi Vali. Neavînd o memorie afectivă prea fidelă şi fiind din fire labil în relaţiile erotice, poetul a lăsat romanul neterminat. încă din 1870 el încerca de altfel un alt roman, Mărgărita, din care în timpul vieţii n-a publicat decît două capitole (în totul sînt opt) în Albumul macedo-romăn din 1880, sub titlul de Papagalul simpatic. Acţiunea începe cu întoarcerea poetului Alexis V. în ţară la sfîrşitul anului 1849, prin urmare 87 în. momentul cînd. Vali se despărţea,, tocmai din această cauză, de Dridri.. Rătăcit în; drumul spre Iaşi, Alexis V. nimereşte la conacul cocoanei Elencu Dorian şi se îndrăgosteşte de fiica acesteia, .Mărgărita, posesoare a unui interior nu mai prejos de acela al actriţei Dridri (se presupune că Mărgărita e prinţesa Maria Cantacuzino, căsătorită a doua oară cu A. Cantaeuzino-Cneazul, apoi divorţată şi măritată cu Puvis de Chavannes) : „Salonul în care intrase Alexis nu era mare, însă prin mobilarea lui arăta că era locuinţa favorită a unor dame deprinse cu luxul vieţii elegante ; covoare pe parchet, flori exotice în jardiniere de lemn de trandafir, oglinzi în cadruri poleite, albumuri şi note de muzică pe gheridoane, mulţime de mici obiecte de artă şi etajere de palisandru, un frumos piano de Pleyel între fereşti şi un papagal verde, care se primbla pe canapele, făcînd mono-loguri în limba lui. Un foc vesel ardea în sobă, răşpîndind căldură plăcută în salon, iar dinaintea gurei de la sobă se ţinea serioasă o miţă albă, care torcea de mulţămire." Alexis V., dotat cu „o convorbire fină şi variată", cîntă la clavir, improvizează în cinstea papagalului Giali un madrigal, L'oiseau vert, şi apără pe gazde de lupi, trăgînd cu revolverul din sanie, dar, la insistenţele mamei, Mărgărita se mărită cu un altul. Alexis caută alinare în călătorii prin Europa însoţit de sora sa... Alina, fără să isbu-tească a se consola. „Astfel anul 1852 găsi pe Mărgărita şi pe Alexis în luptă necurmată cu iubirea lor, iubire ce creştea cu atît mai tare, cu cît ei căutau a o suprima." La mănăstirea Aga-pia, Alexis găseşte pe vara sa, Lucia Sion, (în realitate sora lui C. Negri) călugărită sub numele de Evghenia, şi deplînge regimul claustrării monahale (tema, tratată şi de Grigore Alexan-drescu, are ca punct de plecare Romanul La Religieuse de Diderot). In cele din urmă Alexis şi Mărgărita convin să. se. despartă ca prieteni şi poetul pleacă din nou în călătorie. Urmează un schimb de scrisori din depărtare şi „tout finit par. des. chansons dans ce monde !" — poetul compune un Adio, „cînticul final al romanului Mărgăritei." Bine înţeles, acest roman, care explică de ce Alecsandri n-a terminat pe celălalt, are dimensiuni de nuvelă, fiind chiar cu cîteva pagini mai scurt decît Dridri. Ultima bucată de proză a lui Alecsandri este amintirea redactată sub formă de scrisoare către Ion Ghica, Porojan, publicată în Convorbiri literare din 1 august 1880 (poetul a compus şi introducerea la opera lui Ion Ghica Scrisori către V. Alecsandri, apărută în 1884). Prietenia dintre poet şi puiul de ţigan Vasile Porojan cu care se juca în arşice, arunca pietre pe acoperişul bise-ricei Sf. Ilie, făcea arce de nuiele şi săgeţi de şindrilă, înălţa zmee poleite,, vîna cu praştia zmeile străine la Iaşi sau fura mere şi pere şi se dădea de-a rostogolul pe şirele de fin la Mirceşti, este evocată cu o încîntătoare bonomie şi o cuceritoare umanitate. Rememorăm odată cu autorul figurile lui Stoica vizitiul care cere altă nevastă sub cu^-vînt că „i s-a învechit ţiganca", a mamei Gahiţa, jupîneasa, a lui Didică scripcarul, răpitorul Zamfirei, a pâla-marului de la Sf. Ilie, meşter în „efecte de toacă", a părintelui Gherman, sforăitorul, pe care copiii îl zugrăvesc în somn cu cerneală vişinie, a ţiganilor eliberaţi care sar ca „muşcaţi de taran-telă" şi botează cu vin libertuşca, a lui Porojan fugit în lume, întors la Mirceşti cu surtuc de nankin şi cu picioarele goale, a lui Porojan dispărut din nou, „împreună cu un cal al vătafului". Sînt pagini de umor discret şi de inefabilă poezie, cele mai elevate şi pure pagini din surîzătoarea proză memorialistică a veşnic tânărului şi fericitului, cum îl caracteriza acum aproape o sută de ani Eminescu, — Alecsandri. Teatrul lui Vasile Alecsandri de G. C. Meolescu greu de spus în ce domeniu al literaturii noastre creaţia lui Alecsandri cîntăreşte mai greu, înseamnă o contribuţie mai botărîtoare. în orice caz, în teatru ea este de o uriaşă importanţă. Cu o simplitate lipsită — ca în toate împrejurările vieţii sale — de orice orgoliu, dar plină de luciditate, Alecsandri spunea într-o scrisoare către un prieten în 1865 : „Nu ştiu dacă am creat Teatrul Naţional, dar ştiu că i-am adus un mare concurs..." Şi în cuvintele sale se afla întregul adevăr. De-a lungul anilor, încă din cursul vieţii lui şi mai cu.seamă după moarte, creaţia sa dramatică a aflat suficienţi denigratori. Este incontestabil că putem afla în ea fără mari dificultăţi numeroase slăbiciuni. Nicăieri poate ca în ceea ce priveşte contribuţia sa în domeniul dramaturgiei însă, nu trebuie să uităm a ţine seama — cum Alecsandri însuşi atrăgea atenţia atunci cînd voia să pună în lumină meritele lui Costache Negruzzi — împrejurările concrete istoric-lifcerare în care a apărut opera sa, şi mai cu seamă greutăţile cu care are de luptat mai mult decît alţii cel care este un deschizător de drum. Strict istoric vorbind, nu se poate spune că Alecsandri este întemeietorul teatrului românesc, nici chiar în sensul că pînă la el n-ar mai fi existat o dramaturgie originală românească. Nu pot fi ignorate contribuţiile din acest domeniu ale lui lor-dache Goleseu, mai mult nişte pamflete în formă dramatică, scrise totuşi mai degrabă pentru.' a f i. citite, decât pentru a fi reprezentate pe scenă, piesa lui Faoca, devenită cunoscută însă mult mai tîrziu, oa şi încercările lui Goleseu, deci neoferind experienţa lor contemporanilor, încercările lui Mi'ldo dinainte de 1840, Sărbătoarea cimpenească... a lui Heliade şi nu foarte multe altele. Puţinătatea manifestărilor de dramaturgie originală în ţara noastră pînă la apariţia lui . Alecsandri este explicabilă. Naşterea unei dramaturgii este legată totuşi de existenţa unui teatru, a unei scene. De aceea, nu numai începuturile lui Alecsandri în domeniul creaţiei dramatice, dar uneori chiar activitatea lui de mai tărziu se împleteşte ""cu aceea de organizator şi conducător .de teatru. După o serie lungă de încercări de a avea în ţările româneşti mai întâi un teatru, mai apoi un teatru în limba română, pe scena căruia se jucau la început numai traduceri, mai tîrziu prelucrări din ce în ce mai independente de original şi mai dornice de a oglindi ceva din realitatea românească, un moment însemnat în dezvoltarea 89 teatrului românesc l-a constituit numirea în 1840 a lui Negruzzi, Kogălni-ceanu şi Alecsandri ca directori ai teatrului din Iaşi, tocmai în vederea dezvoltării acestei instituţii pe o bază naţională. Numirea lor în această funcţie, la momentul respectiv, însemna preluarea unei sarcini deosebit de grele şi de mare răspundere. Teatrul românesc, „teatrul naţional" deci, ca instituţie, trebuia de fapt de-abia a-, tunci pus pe picioare. Celor trei scriitori le reveneau sarcini din cele mai complicate, în primul rînd de ordin administrativ, de la asigurarea unei săli de spectacol, a încălzitului ei în timpul iernii şi a iluminatului, pînă la asigurarea actorilor, a decorurilor, a costumelor etc., căci teatrul românesc nu existase decît absolut sporadic, şi nu avea nimic din toate acestea. Dar sarcina cea mai grea ce revenea noilor directori, mai ales în calitatea lor de promotori ai ideilor de afirmare, a individualităţii naţionale, de luptă pentru libertatea naţională şi împotriva feuda-dalismului, pe care le formulaseră la „Dacia literară", era asigurarea unui repertoriu original, oare să oglindească deopotrivă realitatea românească, geniul şi caracterul specific românesc, năzuinţa maselor spre libertate naţională şi socială. In aceste împrejurări, grăbiţi mai cu seamă cum erau de dorinţa şi nevoia publicului de a avea un „teatru naţional", cei trei din primul rînd, urmaţi şi de alţii, pentru a umple marele gol ai repertoriului naţional, se aşezară pe lucru şi, făcînd pentru început unele comedii, dădură mai întîi cîteva prelucrări. Răspunzînd acestei nevoi, acestei „comenzi sociale", alături de Negruzzi, oare păşise pe drumul dramaturgiei încă de mai înainte, şi de Kogălniceanu, dă şi Alecsandri primele sale încercări dramatice. Cea dinţii : Farmazonul din Hîrlău, „comedie în trei acte, prelucrată de A...V..." •s-a jucat pentru prima oară la deschiderea primei stagiuni a teatrului româ- nesc din 18 noiembrie 1840. Cea de a doua : Cinovicul şi modista, „comedie într-un act, prelucrată de A...V...", reprezentată la 9 februarie 1841, pare să fi fost iniţial prezentată sub titlul In-şălătorul înşălat. Ambele comedii uşoare, bazate în mare măsură pe comicul de situaţii în care se simte ceva dia schema modelului străin, încă neidenti-fioat, dar în care este evidentă, cu toată inexperienţa scriitorului, străduinţa sa de a adapta cît mai mult piesele realităţilor româneşti, de a da o identitate locală personajelor şi conflictelor, de altfel lipsite de mare adîn-cime şi de semnificaţii sociale mai mari. In scrisorile care alcătuiesc prefaţa ediţiei din 1875 a operei sale dramatice, după ce dădea o tristă, dar autentică imagine a societăţii româneşti aşa cum o găsise el la întoarcerea din străinătate, lipsită de libertate şi egalitate, împărţită în clase şi caste, întemeiată pe exploatare, abuzuri, privilegii şi imoralitate, avînd în frunte un domnitor venal, iar la bază un popor care suferea, Alecsandri adăuga : „mare cîmp de luptă se întinde dinaintea noastră ! dar lupta nu sparie, căci ne susţine şi ne animează speranţa izbîndei..." Cu această speranţă, Alecsandri s-a angajat în lupta pentru libertatea naţională şi împotriva orînduiri feudale. Ca toţi tovarăşii săi, el a înţeles că lupta aceasta se poartă pe toate planurile, inclusiv pe cel literar. Ba chiar, în anumite momente de pregătire, mai cu seamă pe tărîm literar. în prefaţa amintită, scriitorul însuşi reconstituie pentru posteritate atmosfera şi împrejurările care l-au îndrumat, o dată ce luase condeiul în mînă fiind obligat să scrie şi teatru, să facă din creaţia sa dramatică o adevărată armă de luptă : „... fiindcă încă la noi nu posedăm nici libertatea tribunei, nici arma zilnică a jurnalismului, am proiectat să-mi fac din teatru un organ spre biciuirea năravurilor rele şi a ridicolelor societăţii noastre" — spunea el. Şi e foarte semnificativ că, deşi iniţial '90 părea ispitit în această îndeletnicire de autor dramatic de pitorescul moravurilor şi bogăţia materialului ce-1 oferea societatea contemporană lui, a-fcunci cînd îşi formulează hotărîrea de a porni la lucru, vorbeşte nu despre sarcina unui simplu înregistrator pasiv, ci de aceea a unui observator critic şi activ al societăţii. Din această concepţie izvorăşte cea mai mare, cea mai bună parte din teatrul lui Alecsandri şi adevăratul început în această direcţie îl face cu piesa lorgu de la Sadagura, reprezentată pentru prima oară la 18 ianuarie 1844. în acel moment, în care fruntaşilor mişcării progresiste din ţara noastră lupta naţională le părea primordială, întrucît — socoteau ei — într-o ţară liberă, libertăţile sociale vor fi mai uşor de dobîndit, decît într-unâ aflată sub stăpînirea şi influenţa unor imperii feudale, scriitorul nostru ridiculizează cu vervă şi eficienţă tendinţele cosmopolite din societatea românească a vremii, dispreţul „a tot ce este naţional". Piesa, insuficient de echilibrat construită, cu un prim act în care se află centrul de greutate al criticii cosmopolitismului şi cu celelalte două mai uşoare din acest punct de vedere, deşi oferă uneori tăioase elemente de critică socială, constituie nu numai o mare victorie a scriitorului, dar cea dintîi biruinţă de mai mari proporţii a dramaturgiei originale româneşti, într-adevăr, deşi piese româneşti, cum am spus, se mai scriseseră şi se mai reprezentaseră, deşi nici aceasta a lui Alecsandri nu era cu totul lipsită de urmele unor reminiscenţe, mai cu seamă în ceea ce priveşte procedeele teatrale, din diverse piese străine, lorgu, de la Sadagura rămîne fără îndoială cea dintîi piesă cu adevărat şi în întregime românească în schema, în subiectul, în personajele, atmosfera şi tabloul social pe care toate acestea se proiectează, în conflictul şi semnificaţia ei generală. S-ar putea adăuga că piesa, în ciuda unor mijloace ieftine folosite în unele momente, lucru firesc în faza aceea de început a dramaturgiei româneşti, a impus de la prima reprezentare prin ritmul ei susţinut, prin desfăşurarea ei antrenantă, prin comicul ei suculent, cum şi prin marea actualitate a problemelor ce le aborda. Aceasta explică incontestabilul mare succes de care s-a bucurat această piesă nu numai în Moldova, dar şi în Muntenia, iar puţin mai tîrziu în Transilvania, unde s-a reprezentat, făcînd pe autorul ei de pe acum larg cunoscut, preţuit şi iubit în toate provinciile româneşti. Trebuie să observăm însă un lucru pe care, mai tîrziu, cu toată admiraţia sa pentru Alecsandri, 1-a relevat şi Eminescu. E vorba de procedeul excesiv de ieftin, mai ales cînd este folosit cu insistenţă şi exagerare, de a scoate efecte comice din vorbirea stricată a personajelor de origină străină. Este aici nu numai o deficienţă din punctul de. vedere al artei teatrale, dar şi o limită a scriitorului pe oare o vom vedea manifestîndu-se şi în alte piese, manifestarea unui anumit dispreţ faţă de străini, a unui anumit exclusivism naţional, care este embrionul, la el ca şi la alţi contemporani ai lui, în certe condiţii istorice, a diversiunii şovine care va umbri parţial unele creaţii ale sale. Dar dincolo de aceste rezerve, lorgu de la Sadagura rămîne o piesă a cărei importanţă nu poate fi minimalizată, iar prima ei reprezentare o dată însemnată în dezvoltarea dramaturgiei româneşti. Răspunzînd nevoilor teatrului naţional şi cerinţelor publicului dornic de spectacole în care să se oglindească aspecte şi probleme din viaţa lui de fiecare zi, scriitorul devine un dramaturg foarte harnic. Cîteva zile numai după premiera lui lorgu de la Sadagura, se reprezenta comedia sa Spătarul Haţmaţuki; la 17 martie, se reprezenta melodrama Furiile lui Orest sau Videniile crimenului, piesă străină, după toate probabilităţile în traducerea lui Alecsandri. în acelaşi an i se. juca de 91 asemenea piesa Creditorii. Aceasta din urmă vădeşte o anumită siguranţă a tir nărului autor în manevrarea efectelor scenice, valorificînd alternarea textului pe eare-1 recită actorul-erou dkitr-o piesă pe oare o repetă cu replici şi reflexii personale, marcînd un progres. în stă-pînirea tehnicei dramatice şi o incontestabilă abilitate, vizibilă mai cu sea-. mă în final — ca şi la Iorgu de la Sadagura, ca şi la Iaşii în carnaval — de a realiza un fel de comuniune cu sala, de a o cuceri în mod definitiv şi de a-i smulge aplauzele. Era aici şi mărturia faptului că autorul dramatic,, scria îndeosebi pentru un public căruia voia cu orice preţ să-i fie agreabil şi pe care voia să-1 câştige, de altfel nu pentru sine, dar pentru teatrul românesc. Fără mari pretenţii, totuşi, în ciuda reluării vechei teme asupra vicleniei femeilor, nelipsită de o destul de vie notă critică la adresa frivolităţii din societatea înaltă a vremii, este comedia Rămăşagul. Era dramatizarea episodului din proza sa : O intrigă la bal masche, în care spectatorii ieşeni ai obişnuitelor melodrame franceze, petrecute în locuri şi timpuri îndepărtate, cu conflicte şi personaje lipsite de interes pentru ei, erau fericiţi să audă vorbindu-se despre întîmplări ale so-cieţii lor, petrecîndu-se la Iaşi, ba amintind câteodată şi figuri reale ca negustorul Miculi. Această continuă nevoie a publicului de a vedea un teatru cît mai legat de nevoile şi năzuinţele lui a stimulat în această vreme deopotrivă creaţia unui teatru românesc original, ca şi a unui teatru realist, oglindind tot mai autentic acele conflicte şi probleme din viaţa societăţii care interesau pe spectatori. în felul acesta se explică satisfacţia cu care erau întâmpinate piesele româneşti şi entuziasmul cu care cronica dramatică din „Albina românească" saluta spectacolul din 22 decembrie 1845, cu cea de a doua piesă mai însemnată a lui Alecsandri : Iaşii în carnaval. „Nemerita înşirare a sţenelor" — spunea cronica — „gustul cu oare s-a ales locul pentru petrecerea lor, reprezentat prin frumoase decoraţii a turnului de Trii-Erarhi şi a salei de bal masche, au adus publicului cea, mai. vie mulţămire. Privitorii cei de toate zilele a teatrului naţional, transportaţi prin reprezentanţiile de mai înainte în deosebite ţări, au insuflat cu mulţămire, ca un călător obosit prin : Lauda Domnului ! Iată-ne acasă !..." Interesant este că, cu toată atitudinea în genere aşa de prudentă a „Albinei româneşti" faţă de ceea ce era inovaţie prea îndrăzneaţă şi critică socială ceva inai făţişe, lîngă satisfacţia sentimentului naţional, cronica respectivă consemna, deopotrivă meritele realiste şi satirice ale piesei, subliniind astfel în mod foarte semnificativ aprecierea publicului pentru faptul că la Alecsandri în deosebi „cunoştinţa traiului nostru social este tema ce o minează cu un gust şi un talent ales", considerînd în continuare meritul piesei însemnat datorită unui „şir de sţene, de expresii spirituase şi de satirice ţintiri, între care giocul păpuşilor se deosebeşte ară-tîndu-se oarecare triste adevăruri... dar nu mai puţin însemnat este meritul autorului în ceea ce priveşte măsura de a cumpăta piesa şi a o privi după puterea tinerilor noştri actori". . Piesa Iaşii în carnaval este rezultatul unor suficiente concesii de la linia unui teatru de înalt nivel, aceasta însă pentru a o face astfel încît să fie pe posibilităţile actorilor noştri şi accesibilă, atractivă pentru cercuri cît mai largi din public. Ea rămîne o însemnată creaţie a acestor începuturi ale lui Alecsandri, atît prin aceea că ştia să o construiască în aşa fel încît să-şi atingă obiectivul, dar şi printr-o inconteSŢ tabilă stăpânire a tehnicii dramatice, construind un dublu conflict din care unul cu caracter politic-social, deşfă-: şurîndu-le cu ingeniozitate paralel, pârând, pentru a ocoli rigorile cenzurii, a pune accentul pe intriga uşoară, dar proiectînd totul de fapt pe fundalul social. Introducerea păpuşarilor în piesă 92 are dublul merit de a constitui una din primele legături ale teatrului nostru Modern cu vechiul teatru românesc popular şi, totdeodată, de a afla o remarcabilă soluţie dramatică pentru a ocoli opreliştea de a aduce pe scenă critici la adresa regimului dominant. După ce prin lorgu de la Sadagura, Alecsandri dăduse o puternică lovitură cosmopolitismului, în spiritul luptei pentru afirmarea individualităţii naţionale, prin Iaşii în carnaval, el contribuia în mod substanţial la lupta împotriva tiraniei, obscurantismului şi arbitrariu-lui orânduirii feudale. Şi că lucrul acesta se înţelesese de îndată, că piesa Îşi atingea obiectivul demascator şi mobilizator o dovedeşte faptul că autorităţile încearcă să oprească primul spectacol în mijlocul desfăşurării lui. Publicul interveni însă cu hotărâre şi piesa se putu continua pînă la capăt, după care s-a reprezentat de mai multe ori, semn că plăcuse. Meritele lui Alecsandri în această piesă sînt cu mult mai mari decît par la prima vedere, tocmai pentru că, scrisă în perioada organizării unor mişcări populare ample contra regimului lui Mihail Sturza, urmărea să abată în mod abil atenţia autorităţilor din această direcţie prin ridiculizarea spaimei de comploturi. Scriitorul găsea formule amuzante şi trucuri ingenioase cu care să-şi camufleze adevăratele intenţii şi, fără să se rupă de realitatea concretă a vremii, să facă piesa acceptată de cenzură să-şi atingă scopul. 'Următoarea sa piesă, Alecsandri o scrie abia prin ianuarie-februarie 1847. Aflîndu-se la Palermo, în tovărăşia Elenei Negri şi a lui Bălcescu, el elaborează comedia Piatra din casă, pe care o trimite la Iaşi, unde va fi reprezentată în luna mai. Era o piesă iarăşi fără mari complicaţii şi fără o deosebită adîncime, în care totuşi intriga, ' care pentru contemporani trebuie să fie fost amuzantă, pentru generaţiile următoare trece pe planul al doilea, pe primul rînd rămînînd ta- bloul social: Zugrăvit fără prea mult spirit critic, mai ales în sensul că nu atingea problemele cele mai grave ale momentului istoric, tabloul acesta totuşi cuprindea în mod dezaprobator moravurile curente, înapoiate, cu privire la căsătoria fetelor, atingînd în treacăt, cu simpatie pentru aceste făpturi oropsite, problema ţiganilor robi. întors în ţară după dramatica pierdere a Elenei Negri, Alecsandri se consacră îndeosebi pregătirii pentru tipar a culegerii sale de poezii populare. într-un calendar pe anul 1848, deci pe la sfîrşitul anului 1847, el publică prima baladă din cele ce le avea, balada Păunaşul codrilor. Din această atmosferă folclorică, în oare ţăranii erau permanent prezenţi în conştiinţa scriitorului, răsare „tabloul naţional în un act" Nunta ţărănească, reprezentat la 3 februarie 1848, în plină perioadă de pregătire a mişcării revoluţionare din Moldova, repetiţiile lui fiind adesea mijlocul disimulării faţă de autorităţi a multor consfătuiri secrete. Piesa are neîndoielnice merite în ce priveşte faptul că îşi alege majoritatea eroilor din rîndul ţăranilor, privindu-i şi înfăţiş-în-du-i cu simpatie, punînd în evidenţă marile lor însuşiri morale, frumuseţea obiceiurilor lor tradiţionale, cum sînt cele cu prilejul nunţii, oferind chiar cî-teva mostre din acestea, punînd în evidenţă, fără suficientă ascuţime însă, şi unele din necazurile, din suferinţele lor. în felul acesta, Alecsandri căuta să atragă atenţia şi simpatia asupra acestor mase largi cu totul desconsiderate de clasa stăpînitoare. Nu se poate însă trece cu vederea faptul că Alecsandri totuşi nu oglindea în toată adîn-oimea ei drama economică şi socială pe care o trăia ţărănimea. Este adevărat că în preajma mişcării revoluţionare de la 1848, cu pregătirile căreia el era perfect la curent, era necesară stimularea unei anumite solidarităţi a forţelor progresiste burgheze sau boiereşti cu ţărănimea, dar Nunta ţărănească păcătuieşte oricum prin aceea că nu 93 marchează măcar o distincţie între elementele progresiste şi cele reacţionare din rîndul claselor posedante, avînd evidentă tendinţă de a arunca vina suferinţelor ţăranilor asupra exploatatorilor de origină străină (aici grecul Gai-tanis), dînd un caracter lipsit de orice discriminare, deci greşit în esenţa lui, gestului de înfrăţire dintre tînărul boier Alecu şi ţărani. Revenit din nou în Moldova în decembrie 1849, după cei aproape doi ani de exil în urma participării la mişcarea revoluţionară de la 1848, Alecsandri intră într-o fază de intensă activitate literară. Anii 1850, 1851, 1852, ani în care pregăteşte apariţia din 1852 a baladelor populare, a volumului său de poezii, sînt şi în teatru deosebit de rodnici. în această perioadă, în care concepe şi scrie primele sale Onticele comice, scriitorul nostru dă teatralul o serie de piese, dintre care unele, dintre cele mai populare ale lui, bucurîndu-se de un mare succes în faţa publicului din toate provinciile româneşti, oglindind în bună parte şi ecouri ale spectacolelor văzute pe scenele pariziene în ultimii ani, dar adaptîndu-le, uneori în mod strălucit, realităţilor româneşti. Astfel este : Scara miţei (1850), comedie uşoară, ou personajele cam schematice, folosind procedee învechite şi clişee în desfăşurarea conflictului dramatic, fără deosebită critică socială, prezentând însă cu dezaprobare o serie de moravuri din lumea exploatatorilor, în contrast cu ţăranii, priviţi cu simpatie, chiar dacă nu cu toată adîncimea. Acestei comedii i se adaugă în 1851 : Doi morţi vii şi Crai nou, căreia mai tîrziu avea să-i scrie muzica înzestratul Cipnian Porumbescu. De altfel, foarte multe din piesele lui Alecsandri, mai toate din această perioadă pînă după 1860, în scopul de a fi cît mai atracţioase pentru publicul tot mai larg, sînt însoţite de muzică, uneori străină, alteori scrisă anume de compozitori ai vremii : Flechtenmacher, mai tîrziu Wachman, sau măcar întretăiate de cu- plete cîntate pe diverse melodii cunoscute. Doi morţi vii, într-o intrigă destul de ingenios desfăşurată, pe baza unui model francez pe care scriitorul de altfel l-a indicat de la început, ca în mai toate celelalte împrejurări asemănătoare, prezintă un conflict fără reale implicaţii sociale. Totuşi alături de critica poetului ocazional şi a unor uşoare tendinţe latinizante sau a primelor manifestări de demagogie patriotardă, comedia aduce un elogiu muncii oamenilor simpli şi o indirectă condamnare a leneviei celor din clasele exploatatoare. Sînt de reţinut de asemenea simpatia cu care învăluie autorul figura Ţiţei, care nu face parte din lumea „bună", cum şi critica adresată, exploatatorilor, fie prin intermediul ţăranului Ion, fie prin numele ce le dă acestora : Ghiftui, pentru a sugera ghif-tuiala, Flutur, pentru a sugera nestatornicia, uşurinţa morală, Ciupilă, pentru a sugera furtişagurile practicate de vechil, în vreme ce localitatea de ţară unde se află casele boiereşti se chiamă Sătula. De remarcat, de asemenea, în această piesă, ca şi în Crai nou, frecvenţa elementelor folclorice ce sînt intercalate în ţesătura piesei, fie că e vorba de versuri, fie că e vorba de povestiri sau simple expresii populare ce sînt introduse în vorbirea diverselor personaje. Crai nou, care saluta noua instituţie a jandarmeriei naţionale, era la rîndul ei o comedie uşoară şi cam simplist rezolvată, dar, ca şi cele amintite mai înainte, nelipsită de sentimentul de nemulţumire faţă de lumea exploatatorilor şi îndeosebi faţă de administraţie. E semnificativ că la un moment dat, Moş Corbu, unul din eroii piesei, sub numele căruia multă vreme această piesă a fost reprezentată de Milio, întrebat dacă pe cineva ascuns de el îl caută dracul, el răspunde :. „Dracu ? Ba mai rău... Ispravnicul!" Nu este mai puţin adevărat însă că Alecsandri continua a nu aduce pe scenă, în aceste piese în care eroii săi prin- 94 cipali sau secundari erau ţărani, problemele esenţiale ale vieţii ţărăneşti, într-o măsură necunosoînd îndeajuns în intimitatea ei adevărată această lume, într-o alta nesesdzînd suficient cauzele reale ale suferinţelor ei şi cu atît mai puţin o soluţie pentru -curmarea lor. în sfârşit, fiind împins să idealizeze puţin ţărănimea mai cu seamă în perioada în care o privea mai presus de orice ca autoarea şi depozitara folclorului, scrMtorul, deşi plin de simpatie pentru ţărănime şi evident nemulţumit de moravurile lumii din care el însuşi făcea parte, nu izbutea totuşi să dea o imagine mai realistă a vieţii, nici în ce priveşte ticăloşia exploatatorilor, nici în ce priveşte suferinţele celor exploataţi. Nu este însă mai puţin adevărat că am fi nedrepţi ou Alecsandri dacă n-am ţine seama, de condiţiile concrete şi nu foarte favorabile din mai multe puncte de vedere în oare era adesea obligat să scrie. Astfel, Millo, oare reprezenta pe soena românească din ce in ce mai mult direcţia realistă, populară şi naţională, se ferea cît putea să joace, cum făcea frecvent conourentul său Pasoaly, melodrame ieftine din punct de vedere artistic şi nepotrivite cu realitatea naţional-socială din punctul de vedere al conţinutului. De aceea, el făcea foarte adesea apel la Alecsandri pentru îmbogăţirea „repertoriului naţional", foarte pe gustul publicului său, grăbind pe scriitor uneori dincolo de orice -limită — ceea ce îl obliga pe acesta, înţelegînd nevoile obiective ale amioului său şi mai cu seamă ale publicului, să treacă peste multe consideraţii de exigenţă şi chiar de oarecare amar-propriu scriitoricesc. în lipsa timpului de a medita suficient pentru a înjgheba întreaga ţesătură a unei piese originale, el se mulţumea a localiza — într-un chip care va trebui studiat cînd va cu mai multă atenţie în comparaţie cu localizările contemporanilor săi — piese străine, aproape fără excepţie indicînd însă aceasta. Pe de altă parte, în ce priveşte lipsa de ascuţime cu care mai totdeauna Alecsandri prezenta conflictele sociale, suferinţele ţărănimii şi ticăloşia reprezentanţilor claselor exploatatoare, trebuie să reţinem două fapte. Mai întîi, faptul că scriitorul, cu amintirea atîtor tineri boieri care participaseră alături de el la mişcarea de la 1848, dintre care unii semnaseră angajamentul de la Braşov — Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei — de a da fără plată pămînt ţăranilor, generaliza fără temei. El era astfel împins spre eroarea ce va culmina în Boierii şi ciocoii, de a idiliza boierimea „adevărată", aruncînd vina exploatării maselor fie asupra exploatatorilor de altă naţionalitate, fie asupra reprezentanţilor burgheziei român jşti sau boierimei de dată recentă ciocodmea — eroare în care, într-o măsură, vor aluneca ceva mai tîrziu de asemenea Eminescu şi Caragiale. Al doilea fapt care trebuie reţinut atunci cînd apreciem această limită evidentă din dramaturgia scriitorului nostru este faptul că el înţelegea obligaţia de a răspunde nevoilor publicului larg ,,-de a produce oricît vom putea opere naţionale spre a răspîndi gustul naţional, a întipări cu trăsături plăcute obiceiurile şi tradiţiunile noastre" — cum spunea o cronică dramatică din august 1851. Dar, pe de altă parte, el trebuia-să răspundă acestei „necesităţi supreme" — cum o numea aceeaşi cronică — ţinînd seama şi de rigorile cenzurii oare, în urma unui decret din ianuarie 1851, era chemată să vegheze ca piesele să nu mai provoace „întărirea patimilor, oare pot aduce dispreţuire a unei clase a societăţii" — urmărind, se înţelege, ocrotirea claselor exploatatoare de satira pieselor cu un c-anacter prea puternic critic. Lăsînd la o parte comedia Kir Zu-liaridi (1852), lipsită de un interes deosebit, fie din punct de vedere al criticii moravurilor sociale, fie din acela al tehnicii şi artei dramatice, creaţiile cele mai de seamă din această pe- 95 rioadă rămân" fără îndoială cele două piese a căror protagonistă este coana Chiriţa. Cea dinţii : Chitită în Iaşi său două fete ş-o neneacă, ' „comedie cu cîntice în trei acte", reprezentată cu mare succes pe'scena teatrului din Iaşi la 9 aprilie 1850, se bucură de' un aşâ de mare succes de public atît la Iaşi şi alte oraşe ale Moldovei, cît şi la Bucureşti, unde vă fi reprezentată nu mult mai târziu, face 'aşa de celebră figura eroinei, că doi ani mai tîrziu, la 8 mai 1852, se juca o" continuare a ei : Intur-narea Cucoanei Chiriţa, numită mai apoi de Alecsandri : Chiriţa în provincie, „comedie cu cîntece în două acte". Larga popularitate de oare s-a bucurat de-a lungul anilor figura cucoanei Chiriţa, mai ales în inegalabila interpretare pe care i-o conferea talentul lui Matei Millo, a făcut pe Alecsandri să mai revină asupra eroinei sale, alcătuind din cînd în cînd cîte o scenetă în care nota satirică nu aduce, decît foarte puţine elemente noi. Aşa au fost Coana Chiriţa în voiagiu, „cînticel comic", reprezentată în 1864, şi Cocoana Chiriţa în balon, „farsă de carnaval", scrisă in 1874 şi jucată de acelaşi Millo, interpretul favorit al pieselor lui Alec^ sairidri, cel care, după cum mărturisea scriitorul însuşi, i-a stimulat într-o mare măsură creaţia dramatică. Cele mai însemnate şi cele mai valoroase din aceste patru evocări dramatice ale Chiriţei rămîn fără îndoială primele două. în ele, curând după întoarcerea sa din exîlui provocat de participarea la mişcarea revoluţionară, scriitorul evident nemulţumit de a nu vedea chemaţi la cîrma ţării, pe diferite trepte, pe cei care dăduseră dovada patriotismului' lor cu doi ani înainte, satirizează în primul rînd pe profitorii evenimentelor de la' 1848, parvenitismul unor noi elemente sociale, â căror ascensiune în condiţiile istorice concrete scriitorul n-o înţelegea, dar ale căror pretenţii, incultură, imoralitate şi mărginire- sufletească nu rămâneau mai puţin eu * drept, cuvînt blamabili. Alecsandri sesizează şi satirizează de asemenea proasta educaţie ce se dădea copiilor în familiile cu stare, Guliţă fiind neîndoielnic imul din. primii copii ai literaturii noastre şi un izbutit înaintaş al atîtor copii la fel de prOst crescuţi din schiţele lui Caragiale. Dacă în prima din cele două comedii în discuţie, critica se îndreaptă mai cu seamă în direcţia moravurilor de fami*-lie, cu incontestabile şi puternice irripli1 caţii sociale, în cea de a doua : Chiriţa 'în provincie, critica socială propriu zisă este mai vie şi mai directă, dezvăluind fugar ceva din suferinţele ţăranilor şi atitudinea exploatatorilor faţă de ei, dezvăluind mai cu seamă abuzurile administraţiei, obiceiul îndătinat al celor numiţi într-o funcţie de a face stare de pe urma ei. Dacă din punctul de vedere al conţinutului, al înfăţişării vieţii sociale contemporane, primele două piese în centrul cărora se află cuCoana Chiriţa Bîrzoi reprezintă un incontestabil progres, aşezîndu-se pe linia majoră pe oare o deschiseseră Iorgu de "la Sadagura şi Iaşii în carnaval în teatrul său, din punctul de vedere al construirii dramatice ele nu constituiesc un adevărat triumf. Este adevărat, intriga este destul de complicată şi desfăşurată relativ cu naturaleţe, în linii mari, cu o anumită logică interioară. Dar, fie pentru a cuceri în mod mai sigur simpatia şi chiar atenţia publicului, fie pentru că nu" putea lesne renunţa la vechile modalităţi facile, scriitorul păs-: trează în numeroase momente procedee artificiale, fie în apariţia repetată in travesti a lui Leonaş, fie în repetata nebunie prefăcută a Luluţei, fie în neverosimila rezolvare convenţională a comediei Chiriţa in provincie. Personajele, îndeosebi în prima comedie, in afară de Chiriţa, nu sînt suficient de vii ; în cea de a doua, dacă Luluţă'rnai rămâne artificială, iar Bîrzoi este construit fără suficientă logică interioară sau fără a valorifica suficient conflictul dintre eventualele trăsături bune ce le-ar avea şi slăbiciunea sa de carac- 96 ter, la care îl împinge soţia sa, în schimb Guluţă, Şarl, profesorul francez, Ion, ţăranul fecior în casă, sînt remarcabil prinşi. Dezvoltînd cu multă vervă şi adîncime trăsăturile Gahiţei Rozmarinowici, dîndu-le un conţinut mai autentic, mai omenesc, mai viu, scriitorul a repurtat biruinţa cea mai de seamă din creaţia dramatică românească de pînă atunci, prim creaţia figure! Chiriţei. Oricîte apropieri se vor face de Madame Angot, de diverse piese* ale lui Moliere, Picard şi Destou-ches, pe oare le invocă cercetările laborioase ale lui Ch. Dixmhet, cele două comedii : Chiriţa la Iaşi şi Chiriţa în provincie rămm o incontestabilă biruinţă prin realismul tabloului de moravuri al societăţii moldoveneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea şi nu mai puţin prin autenticitatea profund românească a eroinei lor principale. Plecarea la Paris din toamna anului 1852, călătoria în Africa, Spania din 1853 şi 1854, urmată de stabilirea la Paris pînă în toamna acestui din urmă an, apoi preocupările ce i le dă în 1855 Romînia literară îndepărtează pe scriitor de la creaţia dramatică pentru cî-ţiva ani. Deşi din decembrie 1854 preluase direct, din nou, conducerea teatrului din Iaşi, abia lupta pentru Unire, în care el .se angajează în primele rînduri şi care i-a prilejuit, cum am văzut, şi cîteva creaţii lirice de mare răsunet, îl readuce din nou pe tărîmul dramatic. In 1856, el scrie Păcală şi Tîndală; la sfrşitul aceluiaşi an, poate şi la începutul celui următor, serie Cinel-Cinel şi Cetatea Neamţului, aceasta din urmă o dramatizare a nuvelei lui Costacbe Negruzzi ; iar în 1858, dă sceneta Vi-vandiera. Curînd însă lupta pentru Unire, apoi pentru apărarea dublei alegeri a lui Cuza dă lui Alecsandri, în această vreme ministrul de externe al Moldovei şi ambasador al Unirii în Apus, sarcini de stat însemnate care-1 îndepărtează 3 de la lucrări literare de mai largă res-| piraţie. Abia dacă ici, colo, notează cite I 7 — Viaţa Românească un vers. Dramaturgiei i se adresează din nou abia în toamna 1860. Dezgustat de opoziţia deşănţată ce o făceau tendinţelor reformatoare ale lui Cuza, sub diferite pretexte şi forme, deopotrivă liberalii şi conservatorii, scriitorul renunţă definitiv la viaţa politică activă şi în semn de protest tacit se retrage pentru totdeauna la Mirceşti. De aici, el continuă să observe cu atenţie viaţa publică, mţelegînd primejdia ce o reprezenta în deosebi demagogia neruşinată sub care reprezentanţii burgheziei, acum pe punctul de a se înţelege cu ai moşierimii, îşi măreau opoziţia faţă de politica lui Cuza, căreia în liniile ei esenţiale scriitorul îi rămânea credincios. Ştiind, cum spusese într-o scrisoare către un amic al său cu cîţiva ani mai înainte, că „talentul creează îndatoriri" şi ounoscînd din proprie experienţă rolul însemnat pe care-1 poate juca literatura — iar în vremea aceea cu deosebire teatrul — în dezvăluirea adevărului în faţa opiniei publice, Alecsandri reia puţină vreme după aşezarea la Mirceşti, în toamna 1860, activitatea sa de dramaturg. .Printre primele piese pe care le scrie în această vreme sînt : Rusaliile în satul lui Cremene şi Sgîrcitul risipitor. Ambele aceste piese constituiau o demascare a politicienilor adversari ai lui Cuza, o contribuţie la susţinerea în faţa opiniei publice, în fond a poziţiilor acestuia. Zgîrcitul risipitor este o dramă în patru acte cu multe elemente de comedie, în care Alecsandri satirizează demagogia politicienilor şi gazetarilor liberali din epocă, sesi-zînd cu surprinzătoare pătrundere nu numai caracterul retrograd, nefast pentru ţară, al opoziţiei lor, dar şi tendinţa, în momentul acela nu flagrant dată la lumină, de a se constitui monstruoasa coaliţie. Tribunescu, unul din cei doi politicieni liberali pentru care scriitorul mărturiseşte că a avut de model pe Rosetti şi Brătianu, la un moment dat, referindu-se la conservatorii consideraţi pe atunci ca adversari ai 97 celor dintîi, declară că „trebuie înfrânată plebea1", adăugind ca un punct însemnat în planul său politic : „Să dăm mîna cu inamicii noştri politici, de cîte ord se va arăta vreo ocaziune de a pune pe guvern în poziţiunea critică..." Cu mare violenţă satirizează scriitorul în această piesă şi formele pe care le îmbracă demagogia, în presă, denunţînd o serie de practici ale vremii şi totodată făcând un vibrant elogiu adevăratului rol pe câre trebuie să-1 joace presa şi gazetarii. Este adevărat că satira este în această piesă aproape inexistentă la adresa retrograzilor. Este aici mai puţin un ecou al poziţiei clasei căreia îi aparţine scriitorul, cît, 'în condiţiile decepţiei pe care o oferea burghezia în plină ascensiune pe plan economic şi politic, al lipsei unei soluţii. Scriitorul, criticînd în mod necruţător pe reprezentanţii burgheziei — critica zgîrceniei, a cămătăriei în alte piese, arată lărgirea cîmpului de tare burgheze pe care el le satiriza — evidenţia şi în orice caz sesiza că din ce în ce mai mult reprezentanţii acesteia căpătau tot mai multă 'ascendenţă în viaţa publică şi în consecinţă deveneau în acel moment cei mai primejdioşi. în ce priveşte arta dramatică, Alecsandri, care se afla în preajma unei hotărî -toare cotituri în creaţia pe acest tă-rîm .conduce intriga destul de complicată cu destulă naturaleţă, marcînd incontestabile progrese şi oferind din ce în ce mai puţine rezolvări forţate. Deşi personajele Zgîrcitului risipitor nu au încă întreaga adâncime, scriitorul conti-nuînd a folosi numele personajului pentru a sugera trăsătura dominantă ce o încarnează: Tribunescu, CI ev etici, Du-duicescu, Rufinesicu, Faraonescu ette., ele sînt construite cu mai multă logică interioară, mai susţinute prin propria lor viaţă, nu numai prin funcţia satirică ce le este conferită. Cea de a doua piesă scrisă în toamna 1860, Rusaliile în satul lui Cremene, satirizează aceeaşi demagogie, critica mergînd mai adine prin aceea că scri- itorul pune în lumină nu numai practica ei la centru, dar ravagiile pe care începe să le facă prin preluarea ei de către clientela politică din întreaga ţară a lui Clevetici şi Tribunescu. Demascînd deci de asemenea pe adversarii politicii de reforme a lui Cuza, adăugind o critică ce apare de altfel şi în Zgîr-citul risipitor la adresa stricătorilor de limbă, îndeosebi a tendinţelor latinizante, scriitorul, care împleteşte fără ostentaţie numeroase elemente de falelor în ţesătura piesei, după cum arată însuşi titlul, opune bunul simţ popular atît demagogiei politicianiste, manifestată în discursuri şi articole de ziar ce anticipează în mod evident momente şi procedee satirice din O noapte furtunoasă, cît şi tendinţelor latinizante ale stricătorilor de limbă. Evident, pentru Alecsandri, poporul, adică ţărănimea, rămânea singurul element pozitiv şi singura pavăză împotriva primejdiei. 'Este deosebit de semnificativ că pentru perioada de la 1848, în Boierii şî ciocoii, alături de ţăranul Arbore, el vedea ca factor pozitiv şi chiar activ pe Radu, tânărul revoluţionar, dar pentru perioada de la 1860, nici în Rusaliile, nici în Zgircitul risipitor el nu mai aduce nici o figură pozitivă în afară de ţăranii din cea dintîi şi de slujitorul' Martin din cea de a doua — ceea ce mărturiseşte o observare atentă şi o-oglindire realistă a epocii. Nu este mai puţin adevărat totuşi că în înfăţişarea ţăranilor realismul lui Alecsandri continuă să fie deficitar, el neizbutind să vadă în toată profunzimea şi în concretul ei dramaticul adevăr al vieţii ţărăneşti. în creaţia dramatică a lui Vasile-Alecsandri un loc însemnat ocupă aşa numitele canţonete sau cînticele comice, scurte scenete, monoloage dramatice menite să contureze diversele tipuri sociale mai caracteristice ale vremii, într-o scrisoare, scriitorul însuşi explica astfel obiectivele pe care le-a urmărit scriind aceste creaţii dramatice. „Am socotit" — spunea el — că 98 nu ar fi poate o lucrare greşită de a compune pentru curiozitatea urmaşilor noştri o galerie de tipuri contemporane, iar pentru a da acestor tipuri o expresie mai vie, am adoptat pentru ele forma dramatică şi le-am prezentat publicului sub rubrica de Onticele comice". Cânticelul comic nu era o invenţie a iui Alecsandri. El se bucura de oarecare circulaţie în perioada de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dar nu e mai puţin adevărat că scriitorul nostru l-a cultivat cu cel mai mare succes, dîndu-i cea mai mare adîncime, o funcţie de critică socială evidentă şi, incontestabil, strălucirea literară cea mai mare. Primele sale anticele comice, Alecsandri le prezentase publicului încă cu zece ani mai înainte : Şoldan Viteazul (1850), Mama Anghe-luşa (1850). Acum, el revenea la această specie, dar era departe de a face din ea numai un mijloc de documentare a urmaşilor asupra unor tipuri sociale caracteristice. Onticelul comic devenea o formă eficace de satirizare în public a unor tare şi tipuri sociale contemporane, în toamna 1860, în care revenise la creaţia dramatică, Alecsandri scrisese cînticelele Oevetici, ultra-de-magogul şi Sandu Napoilă, ultra-retro-gradul, iar în anii 1864 şi 1865, care vor constitui o nouă perioadă rodnica pentru creaţia sa dramatică : Bărbii lăutaru, Surugiul, Ion Păpuşarul, La Bucureşti, Gură-Cască, om politic, Pa-raponistul, Covrigarul, Kera Nastasia sau mania pensiilor. Toate s-au bucurat de o bună primire din partea publicului, care afla în ele exprimat ceva din nemulţumirea şi din batjocura lui proprie faţă de o serie de aspecte ale vieţii publice. Dar cea mai mare popularitate au cunoseut-o cele dedicate lui Olevetici şi lui Sandu Napoilă, tocmai pentru că erau cele mai ascuţit critice, cele mai actuale şi consacrate unor figuri din cele mai însemnate şi mai vinovate de pe scena vieţii sociale româneşti contemporane. într-adevăr, aşezîndu-se pe aceeaşi poziţie din Zgircitul risipitor şi Rusaliile, de combatere a adversarilor politici ai lui Cuza, Alecsandri satirizează ou multă vervă în Clevetiri pe liberalul demagog, iar în Napoilă pe conservatorul, retrograd, amândoi la fel de duşmani reformelor democratice. Barbu Lăutaru şi Surugiul consemnau într-adevăr figuri pe cale de dispariţie din societatea Moldovei, figuri de oameni din popor, pozitive, prezentate de scriitor cu multă simpatie în pitorescul, dar şi în ceva din necazurile lor. Celelalte cînticele comice amintite din această epocă satirizează o serie de tipuri ce apăreau în societatea vremii, o serie de moravuri sociale şi politice, aşa cum satirizează, pe măsură ce scriitorul nu mai era de acord nu cu linia esenţială a politicii lui Cuza, dar cu practicile camarilei sale, din ce în ce mai mult, birocratismul şi o serie de păcate ale administraţiei tot mai greoaie în acea perioadă de schimbări rapide. în 1871, Alecsandri foloseşte pentru ultima oară de fapt modalitatea cînticelului comic în Haimanaua, unde se află, alături de satirizarea altor aspecte, primele săgeţi din literatura noastră îndreptate împotriva farsei revoluţionare de la Ploeşti, Caragiale fiind şi în acest punct un continuator al său. Stabilit din nou la Mirceşti la începutul verii 1864, după îndeplinirea unor îndelungi şi delicate misiuni diplomatice în Apus pe care i le încredinţase Cuza, Alecsandri intră în una din cele mai rodnice etape creatoare din dramaturgia sa. Anii 1864 şi 1865 sînt nu numai cei în care el dă la lumină nu mai puţin de opt piese într-unui sau mai multe acte, în afară de cînticelele comice deja amintite, dar sînt şi epoca unor serioase reflecţii ale scriitorului asupra vieţii noastre sociale ca şi asupra artei, reflecţii care îl duela o însemnată cotitură în teatrul său. O serie din aceste piese : Paracliserul sau Florin şi Florica, Harţă răzeşul, Arvinte şi Pepelea, Drumul de fier,. în genere abordînd teme nu din cele 99 mad centrale ale vieţii sociale din acel moment, deşi conţin unele progrese în construcţia dramatică şi desfăşurarea intrigii, râmîn încă destul de simpliste, fie prin soluţionarea convenţională a conflictului, fie prin lipsa de adîncime a personajelor. Piesele sînt totuşi preţioase prin simpatia evidentă -cu care necontenit scriitorul considera ţărănimea („opincai-i talpa ţării ; ea se lipeşte bine pe pămîntul ţării..." — spune un personaj din Florin şi Fio-rica), prin nota patriotică ce răsună frecvent, însă fără ostentaţie, prin împletirea discretă a unor elemente folclorice în ţesătura creaţiilor, prin critica parvenitismului burghez, printr-o atitudine generală de dezaprobare a moravurilor claselor exploatatoare, printr-o indiscutabilă aprobare pentru transformările progresiste din ţara noastră, cum arată în deosebi comedia Drumul de fier. Concina, piesă fără un deosebit relief pentru cine o abordează ruptă de strînsa legătură cu ceea ce scriitorul elabora şi medita în această vreme, ruptă de întreaga creaţie dramatică a acestuia de pînă atunci şi de după aceea, marchează un moment de răscruce în gîhdirea scriitorului. Nu întâmplător de altfel ea pare făcută din două părţi fără nici o legătură de fapt între ele, una fiind o comedie uşoară, suficient de convenţională, cealaltă, cea de la început, oglindind adîncile frământări ale scriitorului în faţa repezilor prefaceri din societatea românească şi totodată lucida întrebare a scriitorului în faţa continuilor sale nemulţumiri dacă nu cumva el este unilateral, insuficient de comprehensiv, depăşit. Este evident că oglindirea acestui emoţionant conflict lăuntric căruia scriitorul îi caută o soluţie fără să o găsească întru totul niciodată, este partea cea mai interesantă a comedioarei Concina, cea care îi dă o deosebită pondere in cadrul întregei creaţii a scriitorului nostru. ' ; Introducerea acestei prime părţi a discuţiei dintre doctor şi prinţesă pe tema stărilor de lucruri din societatea românească era de fapt rezultatul unor îndelungi meditaţii asupra propriei sale creaţii şi îndeosebi asupra celei dramatice — fenomen firesc la un scriitor realist, a cărui operă fusese totdeauna, în toate sensurile, în mod conştient legată de viaţa societăţii. Astfel, în această perioadă, Alecsandri ajunge la concluzia că o etapă era încheiată în dramaturgia sa, că viaţa trebuia considerată cu mai multă atenţie, că piesele trebuiesc construite cu mai multă exigenţă, în scrisorile către amicii săi, din această vreme, se găsesc numeroase indicaţii în această privinţă şi într-una către Alecu Hurmuzache face chiar o revelatoare mărturisire în legătură cu opera sa dramatică : „Pînă acum am compus bucăţi mai mult sau mai puţin uşoare, în potrivire cu puterile actorilor şi cu neîndemînarea limbei ; a venit însă timpul că se cere şi ceva mai serios, mai literar, fără a mă preocupa de gradul de înaintare a actorilor în arta dramatică. în curînd deci mă voi pune pe lucru..." De frămîntările acestea, în căutarea unei perspective mai potrivite asupra transformărilor din societatea românească a vremii şi, totdeodată, a unor modalităţi artistice mai complexe, în stare a înfăţişa cît mai realist autenticitatea vieţii, se resimt cîteva din creaţiile scriitorului ce se aflau pe masa lui de lucru : Millo director, Aga.chi Flutur, Ginerele lui Hagi Petcu. Cea dintîi dintre acestea, un ecou al unei piese franceze şi poate şi al Revizorului lui Gogol, era, în continuarea unora dintre cînticelele comice din aceeaşi vreme, o satiră a tendinţei unor cercuri tot mai largi din burghezie de a-şi asigura posturi în bugetul statului. Cea de a doua este, într-o intrigă destul de complicată şi de bine condusă, o satiră a vieţii burgheze, caracterizată fie de uşurinţa pînă la imoralitate şi risipă, fie de zgîrcenie şi meschinărie. 100 Proiectând desfăşurarea acţiunii din Agachi Flutur pe fundalul vieţii sociale, Alecsandri îşi creiază prilejul să critice de asemenea demagogia politică („vorbă multă deputăţie" — spune un personaj, iar „Românul" şi „Nichi-percea", adversarele înverşunate ale politicii lui Cuza sînt numite direct), după cum "cîteva săgeţi sînt îndreptate din nou împotriva filologilor stricători de limbă. Atitudinea dezaprobatoare a scriitorului faţă de lumea exploatatorilor este incontestabilă. De asemenea, simpatia lui pentru oamenii din popor, chiar pentru drama vieţii lor sociale, prinsă uneori într-o singură replică, dar cu o rezonanţă ce o face profundă şi unică pentru acel moment din literatura noastră. Slujitorul Ion Barză, al cărui nume, bun simţ şi vioiciune de spirit arată limpede origina sa ţărănească, răspunde folosind o foarte caracteristică expresie populară, cu două înţelesuri, umil, şi totuşi, într-un anumit sens, aproape ascunzînd o ameninţare, stăpînului său care-i spune, la un moment dat, să mănînce fără să vorbească : ^,N-ai grijă, cucoane. Eu înghit şi tac". Parcurgînd piesa, simţi cum pluteşte dincolo de ea ceva mai mult, sensuri ce n-au fost puse în valoare, complexităţi ale vieţii sesizate de scriitor, dar care n-au aflat posibilităţi de exprimare. Pare că, în această vreme în care dramaturgul simţea nevoia unor mijloace noi în teatrul său, atît din punctul de vedere al procedeelor tehnice, cît şi din acela al abordării! problemelor vieţii, cu insuficienta sa experienţă, mai cu seamă cu insuficienta tradiţie din dramaturgia românească, Alecsandri nu izbutea să pună în lumină- exact şi tot ce intenţiona să pună în lumină. Lucrul acesta îi reuşeşte ceva mai bine în Ginerele lui Hagi Petcu, o adaptare după Le gendre de Mr. Poi-rier a lui Augier, pe care Alecsandri îl indică de la început, unde impune atît excelenta adaptare la împrejurările sociale româneşti, cît şi soliditatea bine gândită a construcţiei dramatice, logica interioară a personajelor, critica deosebit de fină a unor fenomene sociale complexe şi abia la începutul dezvoltării lor. Piesa este o lucidă şi poate cea dintâi din literatura noastră oglindire a declinului boierimii şi a ascendenţei ce o capătă burghezia, mai întîi pe plan economic, dar prin aceasta apoi, în mod firesc, pe toate planurile. Mai mult de cît atît, Ginerele lui Hagi Petcu este cea dinţii creaţie din literatura noastră care înfăţişează nu numai pur şi simplu începutul apusului clasei boiereşti, reprezentată prin prinţul Radu Movilă; şi ascensiunea economică, socială a burgheziei, reprezentată îndeosebi de fostul bogasier acum milionar Hagi Petcu, dar care pune în mod pregnant în lumină că acest fenomen nu se petrece fără oarecare ciocniri şi, mai cu seamă, că el se încheie cu împăcarea dintre cele două forţe sociale exploatatoare, consemnînd de fapt, cea dinţii în literatura noastră, cu o forţă de observaţie şi un realism ce se cuvin elogiate, înţelegerea dintre burghezia şi moşierimea românească, pe plan politic, consfinţită de monstruoasa coaliţie. Importanţa piesei ar fi mai redusă, mai ales că are un model străin, dacă scriitorul n-ar fi ştiut, selectînd deopotrivă în materialul originalului ca şi în materialul de viaţă al societăţii româneşti din vremea ace;ea, să înfăţişeze în mare şi în amănunt situaţii şi personaje tipice, dacă n-ar fi izbutit să facă aceasta într-o construcţie dramatică vie, puternică şi întru totul românească, întru totul potrivită momentului istoric. Prin Ginerele lui Hagi Petcu, care din punctul de vedere al artei construcţiei dramatice constituie primul mare succes (deşi este o adaptare, dar Alecsandri mai făcuse adaptări şi semnificativ este şi ce şi cum adaptează un scriitor) al scriitorului, este totdeodată o incontestabilă mărturie că frământările sale amintite nu erau sterile şi talentul i se îndrepta spre deplina maturitate. 101 Aceasta, scriitorul o va" dovedi din ce în ce mai mult în creaţiile sale dramatice ce le va da de acum înainte, atît în ce priveşte mijloacele tehnicei şi artei sale dramatice, cît şi în ce priveşte faptul deosebit de semnificativ că de acum scriitorul renunţă definitiv la modele străine. Fireşte, lăsăm la o parte mici piese de circumstanţă ca : Nobila cerşitoare (1871), scrisă pentru a stimula ajutorarea Franţei învinse de a plăti datoria sa de război către Prusia, La Turnu Măgurele (scrisă în decembrie 1877) evocînd un episod din războiul de independenţă care îl entuziasmase pe scriitor, şi Sfredelul dracului, „farsă de carnaval" într-un act, adaptată după L'oiseau de passage de Bayard. Cea dintîi dintre aceste creaţii .dramatice originale şi masive este Boierii şi ciocoii. Pornind de la unele analogii, justificate de asemănarea tematică şi tipologică, făcute de academicianul G. Călinescu, un cercetător a făcut nu de mult afirmaţia că această piesă „are ca model romanul lui N. Filimon". De fapt, nici imomentul înfăţişat nu este acelaşi, nici conflictul în desfăşurarea lui, nici situaţiile, nici personajele nu se pot regăsi în piesa lui Alecsandri. Ceea ce apropie cele două creaţii literare este că izvorăsc din observarea aceloraşi fenomene din societatea românească de pe la 1860, cînd schimbări însemnate se conturau. Este de altfel semnificativ că cele două însemnate creaţii literare, romanul lui Filimon şi piesa lui Alecsandri, sînt concepute, independent una de alta, cam în aceeaşi vreme. în felul acesta cu atît mai mult se dovedeşte că ele izvorau din observarea aceloraşi împrejurări şi că oglindeau totdeodată un anumit stadiu mai înalt în dezvoltarea realismului din literatura noastră, scriitorii mai de seamă simţind nevoia, pentru a reda mai complet cauzele din profunzime ale stărilor sociale contemporane, să prezinte antecedentele lor. Se poate spune că observarea atentă a vieţii sociale şi străduinţa de a o înfăţişa cît mai complex în creaţiile dramatice, lui Alecsandri îi va fi fost sugerată, aşa cum presupunea cu mulţi ani înainte Ch. Drouhet, şi de amploarea pe oare o lua în această vreme oglindirea vieţii politice şi sociale în comedia franceză, îndeosebi în cea a lui Augier, pe care Alecsandri îl cunoştea aşa de bine, de vreme ce-i şi localizează o piesă. în orice caz, în ianuarie 1862, înainte oa romanul lui Filimon să fi apărut, Alecsandri anunţa pe un prieten că a început lucrul la piesa Ciocoii dinainte de 1848, care avea să fie urmată de o alta : Ciocoii din zilele noastre. Elaborarea acestei piese a fost foarte îndelungată. Prin septembrie 1867 scrisese primul act; în noiembrie 1868 avea gata două acte şi abia în toamna 1873 sfîrşeşte această piesă, numind-o de astă dată Boierii şi Ciocoii — poate la insistenţele celor de la Convorbiri literare, dar mai degrabă ale conducerii Teatrului Naţional din Iaşi — căci pînă în ultimul moment, în corespondenţa sa îi zice : Comedia Ciocoilor sau Ciocoii. Schimbarea titlului a fost de altfel neinspirată, căci a determinat o mutare a centrului de greutate a semnificaţiilor lăuntrice. Adâncile, frămîntări pe care le cunoştea scriitorul în perioada de după 1864, despre care am mai pomenit, atît în ceea ce priveşte înţelegerea sensului exact al transformărilor din societatea noastră, cît şi — ca o consecinţă a acestei priviri mai adînci în complexitatea vieţii sociale — în ceea ce priveşte modalităţile noi şi mai adecvate pentru a pune în lumină artistic această complexitate, aceste frămîntări deci au contribuit ca elaborarea piesei Boierii şi Ciocoii să dureze foarte mult. După cum am văzut, după detronarea lui Cuza, în noua ordine instaurată, Alecsandri, continuînd retragerea sa tacit protestatară (în decembrie 1867, punîndu-i-se candidatura de deputat fără voia lui şi fiind ales, scriitorul îşi dă demisia imediat 102 din această demnitate), scîrbit de racilele societăţii burgheze, era din ce în ce mai nemulţumit de jugul economic şi politic pe care-1 exercita Prusia asupra ţării noastre, favorizînd adîn-cirea tuturor păcatelor deja observate. în această dispoziţie, moartea lui Ouza de. la începutul verii anului 1873, cu care scriitorului îi părea că se încheie definitiv rolul istoric al generaţiei de la 1848, îl face desigur să găsească în piesa ce se' afla pe masa de lucru de mulţi ani un mijloc de a face elogiul luptei acestei generaţii, în faţa unor contemporani insuficient dispuşi a-i recunoaşte meritele. Boierii şi Ciocoii este o impunătoare construcţie dramatică prin amploarea frescei sociale evocate, densitatea faptelor, adâncimea perspectivei, soliditatea arhitectonicei, autenticitatea şi siguranţa caracterelor pe care literatura dramatică românească nu le mai cunoscuse. Piesa oferă, strîns împletită cu afirmarea forţelor pozitive şi critica celor negative din trecut, într-o perioadă în care scriitorul dădea mai tuturor creaţiilor sale, de la Pasteluri pînă la cele mai ample legende, după cum se va vedea pînă la Despot Vodă sau Sinziana şi Pepelea, un caracter oarecum „esopic", el făcea din Boierii şi Ciocoii un instrument de indirectă critică a prezentului : critica politicienilor netrebnici care conlucrau la subjugarea economică şi politică a ţării de către capitalismul străin, critica lipsei de patriotism, lipsa de grijă pentru popor. Răsuna puternic în această piesă incontestabilul progresism şi profundul umanism al scriitorului, care înconjură cu adîncă simpatie ţărănimea împilată şi disperată, care afirmă prin gura unui personaj că „ţipătul unui popor .îi mai puternic decît tunetul, că el răstoarnă cetăţi şi munţi, cînd îi pornit din durere" şi care face ca poporul însuşi, printr-o mişcare revoluţionară, să impună anumite schimbări. Boierii şi Ciocoii nu este pînă la urmă numai o profesie de credinţă patruzecioptistă, o demascare puternică a feudalismului putred, dar în aceiaşi timp. o satiră a unor moravuri ce continuau în forme încă mai grave, chiar dacă mai disimulate, la data cînd Alecsandri publica piesa sa. Creaţia însă nu e lipsită de limite, cum este mai cu seamă aceea a diversiunii şovine sau idealizarea a ceea ce scriitorul numea „boierii adevăraţi". Cu toate aceste limite, Boierii şi Ciocoii oferă o construcţie dramatică de o amploare a frescei sociale, o densitate a faptelor, adîncime, o soliditate a conflictului, o autenticitate şi o siguranţă a caracterelor pe care literatura dramatică românească nu le mai cunoscuse şi, ca atare, marchează un moment ce nu poate fi nesocotit în dezvoltarea acesteia. De altfel, pînă la Un om între oameni al lui Camil Pe-trescu, această piesă rămîne evocarea cea mai amplă, mai puternică şi mai vie a perioadei de lupte de dinainte de 1848. în iarna 1878—1879, la Mirceşti, Alecsandri scrie următoarea creaţie a deplinei sale maturităţi dramatice, Despot Vodă, „legendă istorică în versuri" în cinci acte, jucată în octombrie 1879 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Evocare amplă a unui episod din trecutul istoric al poporului nostru, piesa poate fi considerată într-o măsură romantică prin o serie din procedeele folosite în construirea unora dintre personaje sau rezolvarea unor situaţii. Ea însă depăşeşte romantismul în primul rînd printr-o ancorare destul de temeinică, deşi nu perfectă, în realitatea concretă istorică pe care o înfăţişează. Mai mult decît aceasta poate însă pledează în acest sens faptul că Despot Vodă, ca şi Dumbrava Roşie sau Dan, căpitan de plai, însă într-un mod mai ascuţit decît acestea, exprimă o serie de aluzii critice la adresa momentului în care apărea. Piesa aduce astfel o severă critică a boierimii, eu intrigile şi lipsa ei de grije faţă de popor, o critică chiar la adresa domnitorului străin şi a practicelor domniei 103 contemporane elaborării acestei piese. El înfierează lăcomia, tirania, trufia lui Despot, adăugind chiar ca un adevărat memento că „e lesne a luneca pe po-vîrnişul ce duce de Ia tron la tiranie", scriitorul arătîndu-se fără dubiu duşmanul acesteia. Deosebit de interesant este concepută şi construită de Alecsandri şi figura lui Despot : cu o anumită largă perspectivă, nu fără o generoasă înţelegere, privind-o în ceea ce ea avea uman contradictoriu, reuşind să surprindă cu fineţe tragica sa luptă între înălţare şi cădere. Scriitorul nu-) priveşte ca pe aventurierul de rînd, ci x ca pe omul totuşi înzestrat pe care împrejurările ostile — ostile şi pentru că el nu le înţelege suficient — pînă la urmă îl doboară. Mai mult chiar : în final i se conferă o anumită nobleţe, o anumită măreţie chiar. Poporul, pe care scriitorul îl privea necontenit ca singurul temei sănătos al ţării, este şi aici privit ou simpatie, fie în întrupările curajoşilor, pitoreştilor şi plinilor de bun simţ popular Jumătate şi Limbă-Dulee, fie în ansamblul lui, fără să uite a aminti suferinţele sale. Este mai mult deoit o întâmplare, chiar dacă scriitorul n-a mers pînă la capăt pe această cale, că după Boierii şi ciocoii şi în Despot Vodă asistăm la o ridicare a maselor populare care sfîrşesc prin a-şi impune voinţa, căci scriitorul ştie, cum spune unul din personajele acestei piese : Că cine-mi cată reazăm afară din popor Se reazămă pe-o umbră de nour trecător. Este adevărat că în ţesătura piesei îşi face loc ici, colo, unele alunecări spre intoleranţă şi şovinism, dar în ansamblul ei piesa are un mesaj patriotic şi umanist. înţelegerea cu care construieşte scriitorul pe principalul erou al piesei sale — semnificativă ea singură — îl face să pună pe. acesta a spune la un moment dat cuvinte de mare nobleţe împotriva mentalităţii şovine (actul II, scena VIII). Evident, Despot Vodă se aşează pe aceeaşi linie/ ascendentă din dramaturgia lui Alecsandri pe care o începea piesa Boierii şi Ciocoii. Ea e construită cu aceeaşi vădită intenţie de a nu concentra acţiunea în jurul personajului central, oare să umbrească tot restul, ci se străduieşte să dea o imagine largă a vieţii sociale, cu moravurile, tradiţiile şi interesele dominante. Alecsandri se dovedeşte în stare a realiza această frescă, mai puţin densă decît în piesa anterioară, dar vie, construind cu fineţe personaje complexe şi rezolvînd cu îndemânare din punct de vedere dramatic unele situaţii complicate. Scrisă cu siguranţă, în versuri largi, cu o uşoară grandilocvenţă pe alocu-rea, dar în genere stăpînite, echilibrate, poate şi din cauza prezenţei continui a acelui element popular, folcloric pe care Alecsandri îl domina atît de bine. îndeosebi prin chipul cum este tratată figura lui Despot, în cadrul unei creaţii dramatice ample, logice şi armonioase în ceea ce avea ea esenţial, piesa lui Alecsandri marchează drumul ascendent nu numai al dramaturgiei sale. dar al dramaturgiei istorice româneşti însăşi, de la propria Cetatea Neamţului sau Răzvan şi Vidra spre Vlaicu Vodă şi Apus de Soare. Sînziana şi Pepelea (1880) nu este o creaţie unică în teatrul românesc, dar în orice caz e cea dintîi de. felul acesta, cea care deschide drumul unora asemănătoare. Este dramatizarea plină de fantezie a unor episoade din poveştile noastre populare, tratate cu un remarcabil spirit creator, cu o neobişnuită ingeniozitate, în genul în care o făcuse cu puţini ani înainte în cîteva splendide legende, împerechind folclorul cu umorul, cu un umor sănătos, ţărănesc, oglindind în felul acesta ceva din poziţia maselor populare, din nemulţumirea cărora, scriitorul alimentează o ascuţită notă satirică, Sînziana şi Pepelea este în acelaşi timp, fără întreaga adîn-cime ce ar fi putut-o avea, o satiră 104 a vieţii politice, cu săgeţi la adresa miniştrilor şi a capului statului şi o elogiere a biruitoarelor forţe pozitive ce nu rezidă decît în popor. Ultimele două piese ale scriitorului îşi iau subiectele din lumea Romei antice. Era şi o întoarcere a înţelepciunii anilor bătrîneţii spre clasicism, dar era şi cadrul în care scriitorul îşi află cei doi alter-ego : Horaţiu şi Ovidiu, pentru a exprima în fond propriile frământări ale unei bătrîneţi pe care puţini scriitori români au avut-o şi încă mai puţini au izbutit să-i dea atîta echilibru şi nobleţe. Fîntina Blanduziei (1884) este din anumite puncte de vedere, o piesă unică în literatura noastră. Cu o discreţie, cu un simţ al nuanţelor admirabil stăpînite, ea pune în lumină drama bătrîneţii poetului ce simte inima sa încă tânără, drama iubirii unui bărbat vârstnic ce-şi închipuie o clipă că e iubire admiraţia ce i-o poartă o tî-nără, dar' care curând se trezeşte în faţa tristei realităţi. Piesa rămîne, fără îndoială, o mare biruinţă literară, mai cu seamă în momentul în care apărea, prin suflul de viaţă ce însufleţeşte toate personajele, prin atmosfera de poezie ce învăluieşte totul, prin fineţea gândirii şi a simţului, prin seninătatea, care sînt ale lui Alecsandri însuşi, omul şi scriitorul, ce domină întreaga piesă, cu atît mai puternic cu cît sînt permanent exprimate de transparenţa, graţia şi limpezimea versurilor. Cea din urmă din creaţiile dramatice ale lui Alecsandri este Ovidiu, jucată pentru prima oară în martie 1885, refăcută la sfârşitul lui 1886 şi publicată în volum postum, după ce scriitorul sfîrşeşte corecturile tiparului cu două zile înaintea morţii sale. Din punct de vedere literar inferioară Fîntînei Blanduziei, scrisă într-o perioadă de mari sfîşieri lăuntrice, Ovidiu este într-un anumit fel un adevărat testament literar al scriitorului. Construită, cu toate schimbă- rile intervenite, cu mai puţină consistenţă, piesa rezistă prin ultimul ei act pe care — semnificativ pentru nevoia de eliberare ce o resimte scriitorul — l-a scris la început. Deşi prin unele situaţii, îndeosebi acest act este de un puternic dramatism, oglindind ceva din crisparea sufletească pe care o străbătea scriitorul în timpul elaborării lui, pînă la urmă triumfătoare rămîne gingăşia simţirii, împăcarea lăuntrică şi înălţarea spirituală, adică acele trăsături care erau dominante în conştiinţa lui Alecsandri însuşi. ★ Vasile Alecsandri ocupă un loc deosebit de însemnat în dezvoltarea dramaturgiei româneşti. Din orice punct de vedere ai privi-o, activitatea lui este impunătoare şi plină de bune urmări, într-adevăr, el nu este numai' omul oare a lucrat pentru teatru timp de cincizeci de ani, de la 1840, cînd preia direcţia teatrului naţional din Iaşi şi scrie prima piesă, pînă în 1890, cînd pe patul de moarte face ultimele corecturi la Ovidiu, nu numai cel care a dăruit teatrului românesc peste cincizeci de variate creaţii : cînticele comice, comedii, vodeviluri, operete, drame în proză sau în versuri. El este mai mult decît atît. Este un adevărat întemeietor al teatrului românesc cu adevărat original, un plin de merite deschizător de drum, un continuu susţinător al teatrului românesc pe drumul dezvoltării sale, fără să se fi putut bucura de o tradiţie prea temeinică în această privinţă, fără să fi avut vreo călăuză el însuşi, dar călăuzind necontenit cu pasiune, cu pricepere, cu un simţ al realităţilor cu totul neobişnuit. Meritele lui Alecsandri în domeniul teatrului sporesc uriaş dacă ţinem seama — şi nu avem dreptul să nu ţinem seama — că el nu a fost, chiar ca autor dramatic, totuşi un simplu şi obişnuit autor dramatic. El a fost un scriitor care a avut de dus o luptă grea nu numai ou stările de lucruri sociale înapoiate, în nimicirea 105 «cărora teatrul său a avut un rol ce nu poate fi minimalizat, dar şi cu înseşi problemele specifice literaturii dramatice. Cînd scriitorul nostru a început să activeze în teatru, imense dificultăţi stăteau înaintea lui, ca a oricăruia din contemporanii lui. Limba literară încă nu era deplin formată, deplin aşezată, deplin şlefuită ; avea încă multe nesiguranţe şi un mînuitor al ei mai puţin dotat, cu un instinct mai puţin precis, cu o legătură mai puţin strânsă cu limba poporului n-ar fi putut birui. Jocul neîndemînatec al actorilor, nivelul scăzut al regiei constituiau cea de a doua serie de dificultăţi în faţa cărora s-a aflat Alecsandri la 1840, neîngăduind un zbor mai avîntat, mai necugetat — am putea spune — creaţiei sale. în sfîrşit, nivelul scăzut al publicului căruia teatrul se adresează, pentru care autorul a scris totdeauna, era cea de a treia mare dificultate ce întîmpina începuturile dramaturgiei sale, după cum el însuşi ■a spus-o în mai multe rin duri. Meritele lud Alecsandri sporesc şi mai mult dacă ţinem seama că el s-a angajat de bună voie pe această lungă şi grea bătălie cu marile dificultăţi ce stăteau înaintea unui autor dramatic român la vremea aceea, bătălie ce comporta mari riscuri, acceptînd totul fără ezitare şi, mai mult decît atît, văzînd cu multă luciditate aceste greutăţi. „Veselul" Alecsandri — formulă prin care Emdnescu a înţeles desigur : „optimistul", „tonicul" Alecsandri — iar nu .„superficialul", cum au interpretat adesea unii — s-a dovedit un realist, nu numai în sensul literar, dar şi în sensul practic, un om oare a înţeles toate dificultăţile, şi-a dat seama că a încerca să le ataci frontal înseamnă a .merge la eşec. De aceea, el a pornit metodic la acest drum lung, plin de răbdare, dar eficace, acomodîndu-se realităţilor, fără să le facă toate concesiile, păşind din ce în ce mai sus, •orientîndu-se mereu pe parcurs în modul cel mai fericit, contribuind în mod deliberat la ridicarea nivelului actorilor, regiei, la ridicarea nivelului publicului din punct de vedere civic, dar şi estetic, mergînd astfel treptat la ridicarea nivelului propriei sale creaţii dramatice şi, nu mai puţin, la însăşi propăşirea sub toate aspectele a teatrului românesc în ansamblul său. Lucrul acesta nu se putea face nici uşor, nici fără reale şi grele jertfe. Scriitorul nostru a fost de la început conştient de necesitatea acestor jertfe şi rămîne pentru el unul din titlurile de glorie cele mai nepieritoare faptul că de bună voie a acceptat să le facă. Uşurinţa teatrului său din lunga lui primă parte este rezultatul hotărîrii lucide a scriitorului de a sacrifica ambiţiile sale scriitoriceşti imperativului momentului istoric şi celui al literaturii noastre, pe oare Ie-a aşezat mai presus de el. Pasaje întregi din prefaţa ediţiei operei sale dramatice din 1875, de altfel în perfect acord cu ceea ce scria în 1844 în postfaţa la lorgu de la Sadagura, mărturisiri din scrisorile sale către Alecu Hurmuzache sînt cu totul edificatoare în această privinţă. „Un teatru perfect" — scria Alecsandri, de pildă, în prefaţa teatrului său — „nu se improvizează de azi pînă mîini; trebuie timp şi sacrifieiuri, şi în lipsa acestor două condiţii un autor va fi ţinut a compune piese uşoare şi potrivite cu puterile diletanţilor, şi a merge înainte treptat, punînd frîu imaginaţiei sale, făcând act de abnegare, condamnîndu-se la o lucrare restrînsă şi ridioîndu-şi inspirările la talia inter-preţiatorilor. O asemenea întreprindere cere multă bunăvoinţă, mult tact, multă răbdare din partea acelui ce s-ar încerca să creeze un repertoriu naţional. Ferindu-se de mania traducătorilor de drame cu mare spectacol şi cu situaţii exagerate, el va alege din repertoarele străine piese plăcute, lesne de giucat şi le va localiza cu măiestrie în privinţa gustului public sau, mai bine, va compune bucăţi originale în care va traduce moravurile şi tipurile lo- 106 «ale". Ceea ce este în. fond dezvoltarea ideii pe care scriitorul o formulase în 1844 în postfaţa la Iorgu de la Sada-■gura : „arta teatrală este la noi încă în copilărie şi prin urmare piesele trebuiesc lucrate după actori, pînă ce aceştia se vor putea deprinde cu scena". Se poate jspune fără exagerare că la înlăturarea tuturor dificultăţilor ce stăteau în faţa începuturilor teatrului românesc şi ca atare la dezvoltarea lui, contribuţia lui Alecsandri a fost hotă-ritoare. In ce priveşte limba, deşi pînă tîrziu el nu a renunţat la împestriţarea cu cuvinte străine sau scâlciate, greu de înţeles (şi acesta fiind totuşi un procedeu de a cîştiga favoarea publicului încă neevoluat), scriitorul nostru a adus însemnate progrese în realismul vorbirii personajelor în primul irind, însemnate progrese în fixarea şi mlădierea limbii literaturii în genere, in al doilea rînd, aducînd pe acest tărîm, în dramaturgia românească, treptat, o volubilitate, o fluenţă, o varietate, un pitoresc, în cele din urmă o -subtilitate şi un rafinament pe care ea nu le mai cunoscuse. El a ştiut să ofere actorilor, pe măsura puterilor lor şi pentru a-i forma cu încetul, la început lucruri uşoare, evoluînd treptat, pe măsura dezvoltării acestora, însăşi creaţia scriitorului, de la farsa uşoară la comedia socială, de la cupletele cîn-ticelelor la înălţimea de gîndire din .Fîntina Blanduziei. Paralel, în mod firesc ; scriitorul realizează încă o dată acestea fiind bunuri cîştigate pentru dramaturgia sa, dar şi pentru întreaga dramaturgie românească, progrese însemnate în complicarea intrigei, în înfăţişarea tot mai bogată a complexităţii ■sufletului omenesc şi a vieţii sociale prin modalităţi teatrale noi, ajungînd la o construcţie dramatică multilaterală şi la personaje ca Despot, care "nu mai au nimic din schematismul celor din primele comedii. Meritele scriitorului ca dramaturg sînt de asemenea mari şi pentru că a ştiut să educe, să ridice publicul, atrăgîndu-1 cu înţe- lepciune spre teatru deopotrivă prin forme la început uşoare ca şi prin oglindirea nemulţumirilor şi aspiraţiilor sale, care erau în linii mari ale maselor largi. Opera dramatică a lui Alecsandri nu are însă numai această valoare istoric-literară, ea însăşi aşa de însemnată că ar fi suficientă. Ea se impune, cum am mai spus, prin amploarea şi varietatea ei, dar nu mai puţin prin varietatea tipurilor şi a problemelor consemnate, prin amploarea tabloului social pe care-1 reconstituie, prin numeroasele vicii pe care le înfierează : exploatarea şi tirania feudală, cosmopolitismul, abuzurile şi corupţia administraţiei, demagogia şi conservatorismul, parvenitismul şi dispreţul pentru popor, prozaismul, egoismul şi imoralitatea lumii burgheze, lipsa de patriotism şi parada de patriotism, stricarea limbii, dar în opoziţie cu toate acestea, şi tradiţiile populare pline de frumuseţe, sănătatea morală, înţelepciunea oamenilor din popor, folosind din plin comoara de gîndire şi simţire ce i-o punea la dispoziţie poporul, fie direct, fie prin intermediul folclorului. Teatrul lui Alecsandri, care a jucat un rol agitatoric activ atunci cînd a apărut, astăzi continuă, cu toate unele limite şi depăşiri ale lui, să fie viu, să nu fie un simplu document în cea mai bună parte a lui. Faptul că astăzi încă se joacă cu mare succes de public, stagiuni la rînd : Chiriţa în provincie, Sîn-ziana ţi Pepelea, Despot Vodă, Fîntina Blanduziei, Ovidiu şi altele, la care, cu oarecare curaj s-ar mai putea adăuga câteva, dovedeşte tocmai această .puternică viaţă, pe care numai arta adevărată o conferă, a celor mai bune din creaţiile dramatice ale lui Alecsandri, pune în lumină cu pregnanţă că o însemnată parte a creaţiei acestui înzestrat artist se află jertfită la temeliile dezvoltării teatrului românesc, sporind în felul acesta încă mai mult însemnătatea fără egal ce o are în cadrul acesteia. 107 Eugen Ionescu, critic literar (1930--1938) de Al. Tudorică nescu, : onsiidenmd interesul ş desigur, utilitatea unei cercetări dedicate începuturilor pubicistice ale dramaturgului Eugen Io-rândurile de faţă încearcă să treacă în revistă perioada de tinereţe, a activităţii sale intelectuale desfăşurate în România, etapă dedicată aproape în întregime criticii literare, dar cu unele caracteristici comune viitoarei sale opere dramatice. Eugen Ionescu a rămas în istoria literaturii noastre dintre cele două războaie mai cu seamă ca autor al volumului „Nu". într-adevăr, o negare atît de violentă, la proporţiile unui volum şi aliată cu un orgoliu şi un cinism strigate aproape la fiecare pagină pentru a sări în ochi şi a epata, erau în măsură să atragă atenţia 'şi au şi provocat reacţiile cele mai diferite. Numele autorului lui „Nu" a rămas de atunci asociat ca din oficiu unor caracterizări diferind doar în alegerea termenilor, identice însă în esenţă : „negativist", „copil teribil al criticii române" sau „monstruos asasin al tuturor valorilor cunoscute" (Octav Suluţiu, în epocă). Vom vedea, privind în ansamblu activitatea cri- tică a tînărului Eugen Ionescu, în ce măsură faptele literare corespund aprecierii formulelor sintetice, care în-cercînd să comprime o esenţă în cî-teva cuvinte, în chip fatal trunchiază şi absolutizează. E mai puţin cunoscut debutul poetic al lui Eugen Ionescu, care a avut loc în 1928, la „Bilete de papagal". Au urmat apoi colaborări la diferite reviste, dintre care menţionăm, între anii 1930—1932 : „Viaţa literară", „Zodiac", „Floarea de foc". Activitatea sa poetică rămîne totuşi redusă ca întindere. Aceleaşi poezii din publicaţiile amintite le regăsim în placheta „Elegii pentru fiinţe mici", unele ou mici modificări. Versurile nu reţin atenţia în mod deosebit (de altfel, autorul însuşi le recunoaşte peste cîţiva ani caracterul de experiment juvenil). Universul „de carton şi mucava" adăposteşte o lume de păpuşi şi omuleţi ciudaţi, miş-cîndu-se stîngaci, înţepenit, gândind şi reacţionând parcă aşa cum sînt făcuţi : în linii frânte. Este interesant de remarcat în treacăt faptul (relevat in epocă şi de cî-teva cronici dedicate volumului), că se observă în aceste versuri o vădită in- 108 / fluenţă a creaţiei poetice argheziene, lucru curios dacă ne gândim că tocmai atunci apăruse, în mai multe numere din „Floarea de foc", studiul destructiv al criticului . despre poezia lui Tudor Arghezi. Explicaţia vom încerca s-o căutăm mai departe, urmărind etapele evoluţiei critice ale tînă-rului Ionescn şi discutând negativismul său. Tot în perioada începuturilor sale literare, Eugen Ionenseu a semnat şi cronici plastice inserate în „Fapta" (1930) şi „România literară" (1932), dovedind o înţelegere a valonilor reale şi un bun gust remarcabile, trecând în mod evident cu mult peste pragul diletantismului. Critica literară, desfăşurată între anii 1930—1937, a constituit pentru Eugen Ionescu o constantă a activităţii sale intelectuale. Spirit mobil, pătrunzător, el a întrunit întotdeauna, declarate sau nu, sufragiile colegilor de breaslă (uneori chiar şi ale oponenţilor) asupra calităţilor sale critice, dar, desigur, întotdeauna cu rezerve în privinţa negativismului şi a „neseriozităţii" sale. Sub această aparenţă de „frondeur" s-a ascuns însă o conştiinţă adânc frământată de problemele culturii româneşti, de autenticitatea şi valabilitatea ei, opunând osanalelor oficiale o exigenţă cel mai adesea necesară în manifestarea ei negatoare, uneori extremistă prin reacţie. Sensibilitatea politică a viitorului dramaturg a fost mereu la post, acţionînd oa un seismograf la variaţiile de opinii ale tinerei generaţii din care făcea parte. Singularitatea sa în cadrul frontului cultural al epocii îşi ilustrează adevărata semnificaţie către anii 1936—1937, cînd apolitismul artistic preconizat în foiletoanele critice ale cotidianului „Facla" (condus de Ion Vinea), ziar de certă orientare democratică, oa şi accentele, violente pînă la invectivă, de dispreţ şi ură pe care i le smulg „gloatele, gloatele care urlă, care trec în goană sau manifestînd, care mă lovesc şi mă azvîrle lîngă zi- durile caselor" (F. nr. 1563/il936)') constituie reacţii primare împotriva alunecării tot mai vertiginoase către fascism a unei părţi din intelectualitatea română. In critică, Eugen Ionescu a debutat în 1930 în paginile revistei „Viaţa literară" ,discutînd cartea lui Paul Za-rifopol „Artişti şi idei literare române". Hrănit ou o bogată şi actuală cultură franceză (cunoştea limba franceză de mic), tînărul publicist venea cu un bagaj de principii estetice, cărora în bună măsură, cu unele fluctuaţii, le va rămînea credincios în întreaga sa carieră critică (şi pe care le va ilustra sub titlul de modele cu exemple din literatura franceză). Cu Mihail Dragomirescu, profesorul său de la Universitate (acelaşi cu criticul care a simbolizat în literatura noastră opacitatea absolută şi caraghioslîcul suprem, părere exagerată însă adesea din necunoaştere), Eugen Ionescu are ca student o ciocnire de idei din care caietul litografiat care adăposteşte discuţiile seminarului din anul universitar 1928—1929 transcrie în majoritate, evident, explozia de furie a maestrului la adresa tînărului său preopinent, provocată de faptul că acesta susţinuse ceea ce Mihail Dragomirescu numea cu un termen general „decadentism", adică, de fapt, cea mai mare parte a literaturii noastre moderne : „Azi am ajuns, din pricina gazetelor nefaste, ca nişte copii abia ieşiţi de pe băncile liceelor să împartă epitete şi să se creadă Brumetiere, iFaguet, cînd ei nu sînt decât nişte înfumuraţi precoci. Dumneata eşti unul dintre aceia care, influenţaţi de literatura actuală franceză, eşti un pion al decadentismului", (p. 190). Urmează să vedem oare sînt cele câteva constante în părerile estetice ale *) Titlurile revistelor ce urmează a fi citate mai des vor fi abreviate în paranteză după cum urmează : Viaţa literară — V. I. ; România literară — R. I. ; Floarea de foc — F. f. ; Păreri libere — P. I. ; Facla — F. (n.a.). 109 criticului Eugen Ionescu, pe baza cărora s-ar putea oarecum reconstitui un sistem. Pentru că volumul „Nu" cuprinde puţine declaraţii programatice apte de a fi valorificate în sens estetic, rămîne să desprindem aceste principii mai ales din foiletoanele critice risipite în revistele la care criticul a colaborat . ★ în numele autenticităţii artei, al corespondenţelor dintre artă şi realitate, al susţinerii formelor artistice cu un bogat conţinut de viaţă, şi pe linia pledoariei pentru analiză şi introspecţie (ca model suprem este propus Proust), Eugen Ionescu a militat tot timpul în frontul nostru literar în favoarea jurnalului, pe care l-a văzut ca formula literară supremă, lăudând adesea o operă numai pentru valoarea sa de document. Deocamdată ne reţin atenţia părerile şale estetice : „Sînt convins că poezia trebuie să cuprindă un conţinut de viaţă. între poezie şi proză eu nu văd nici o diferenţă de natură, ci numai diferenţele graduale de intensitate şi de densitate ale unui unic principiu : jurnalul. Aplicată asupra vieţii — care este anestetică — este clar, este banal, că estetic sau inestetic este numai punctul optic de cunoaştere din care ne plasăm." Şi mai departe : „Dar iarăşi este just că nu tot ce este strict biografic are, prin asta, şi o justificare estetică. Măsura nu îmi pare a fi în obiect, ci în subiect. Există o ierarhie a temperaturii, a incandescentelor, a fervorilor." („Axa nr.3/il932). O altă declaraţie ou sens general estetic datează din ianuarie 1937. O desprindem din articolul de bilanţ „Anul literar 1936". ,(F. nr. 1780) Ară-tînd că literatură de bună calitate nu se mai scrie decît puţină, pentru că mulţi dintre scriitori au abandonat activitatea literară în favoarea politicianismului, dar că în schimb a crescut numărul operelor de artă în care pe primul plan a trecut un sexualism de gust îndoielnic, Eugen Ionescu adaugă : „într-adevăr, dacă literatura nu are nici o legătură cu morala, ceea ce este limpede, aceasta nu e decît cu condiţia ca literatura să se menţină pe planul superior moralei. (...) Literatura nu-şi poate lua, prin însăşi firea ei, substanţa decît din viaţă, ridi-cînd-o pe aceasta, transfigurând-o. Literatura nu se angajează, dar primeşte şi trăieşte viaţa, fiind ea însăşi reprezentare de viaţă. îndreptîndu-se, înehi-zându-se, literatura moare de inaniţie". Două lucruri reies evident din rândurile de mai sus. Pe de o parte, reacţia de autoapărare a unui intelectual îngrijorat de cele ce se petreceau atunci în jurul său, de radicalizarea tot mai accentuată a extremei drepte în politică (de aceea declară criticul că „literatura nu trebuie să fie politică, acest lucru este evident"). Exemple elocvente în demonstrarea sensului protestatar al acestui apolitism vor fi inserate mai jos. Pe de altă parte, se vădeşte limpede pe plan estetic maiorescianismui, care din multe puncte de vedere a jucat -un rol de bază în formaţia tînărului critic, orientare pe care acesta şi-a ales-o oa deviză a negărilor sale şi pe oare ar fi vrut-o reactualizată în activitatea sa de critic literar, mai mult, de îndrumător cultural. Ca şi Titu Maiorescu ■la vremea lui, Eugen Ionescu recunoaşte, cum am văzut, realitatea obişnuită ca punct de plecare a operei de artă şi o cere transfigurată după optica proprie artistului, pentru ca aceasta să poată deveni substanţă propriu-zis artistică. De la Maiorescu ia tînă-rul critic ideea independenţei, ba mai mult, a superiorităţii artei faţă de morală, într-un articol (R. I. nr. 33/1932). discutând romanul „Contrapunct" de A. Huxley, Eugen Ionescu postulează părerea superiorităţii artei şi faţă de filozofie, recunoscând astfel primei o valoare de cunoaştere largă, cuprinză- 110 toare, şi în acelaşi timp transpusă în forme sensibile, general-umane, care-i interzic demodarea : „Dacă aş face o ierarhie a valorilor, aş pune arta pe o treaptă superioară celei filozofice. Arta, conţinut de viaţă, cuprinde şi problematiei'le filozofiei şi toate drumurile spirituale. (...) Toţi poeţii mari au fost preocupaţi de problemele cunoaşterii şi s-au crezut, în primul rînd, filozofi. (...) Şi dacă trăiesc astăzi, o datorează, desigur, numai valabilităţii lor estetice. Orice poziţie filozofică se poate depăşi. Orice poziţie filozofică poate fi combătută sau dezminţită. Arta nu este dezminţită decât de lipsa de talent sau de lipsa de proprietate a tehnicei." Sau aceeaşi idee a perenităţii valorii de cunoaştere a artei, reluată mai accentuat : „Temele filozofice se devalorizează sau se depăşesc : armonia verbală se risipeşte, se împrumută ; imaginile se banalizează; ordinea arhitecturală, arbitrară, devine doar o simplă schelă ; nu se risipeşte (sic) cuprinsul autentic de viaţă, istoria, emoţia şi particularitatea unei configuraţii spirituale." Şi iată acum aplicarea părerii la cazul lui Proust: ceea ce se va demoda la Proust va fi, probabil, „tot ceea ce în opera proustiană are aerul unor exemplificări literare ale teoremelor bengsoniene; tot ceea ce înseamnă o filozofare oarecare, idei generale" etc. Se va păstra însă, „în tradiţia cea mai bună analitică, memorialistică şi erotică franceză", „tot ceea ce este conţinut autentic şi particular de viaţă." Maiorescianismul criMeului e însă mai adînc şi nu rămîne la simple declaraţii de principii. Criticul a militat activ, în întreaga sa carieră, în sensul teoriei formelor fără fond, baza criticismului său cultural şi totodată platforma de încercare a unor propuneri constructive. ★ Principala acuzaţie pe care Eugen Ionescu o putea aduce unui poet pare a fi aceea de retorism, de strălucire hipertrofiată a formei în dauna conţinutului emoţional, de vibraţie poetică regizată. Formula cerută de el poeziei pentru a-i putea acorda autenticitatea merge pe linia unei evoluţii uşor de urmărit în istoria literaturii, bazată, pe negarea succesivă a diferitelor curente sau modalităţi poetice de către altele noi. Această condiţie a limbajului plat, „depoetazat", se constituie prin reacţie faţă de asocierile arbitrare revărsate în cascade şi întunecând sensul emoţiei poetice pe oare le foloseau în tehnica artistică suprarealiştii. In asemenea cazuri, spune criticul,, aprobînd părerea lui Paul Zarifopol (din lucrarea citată), „în loc oa tehnica să urmeze, îmbrăcîndu4, cuprinsul emoţional, dimpotrivă, îl procedează şi îl conduce. Dar fraza trebuie numai să muleze intuiţia. Orice figură de stil, orice floricică încalcă elementul poetic. Şi este convenţie, formalism, meşteşug (bun sau prost ca atare), independent de emoţie. (...) Cuvântul să nu fie decât simplu suport al reprezentării. Aceasta pluteşte, astfel, imaterială şi liberă, descătuşată de cu-vîntul pur imbold şi nu încătuşată do cuvânt. Determinând tehnica şi nu de tehnică determinată. Şi prin aceasta se înlătură pericolul convenţionalismului, al decadentismului. Cuvinte banale şi şterse. (...) Cuvintele modeste nu mai supără şi nu atrag. Permit zborul liber al reprezentărilor. Şi mai cu seamă nu supără pentru că nu le mai simţi, Cuvântul trebuie auzit." (V. I. nr. 131/1930). Expresia trădează, expresia unifor-.mizează personalităţile, se plîngea criticul în volumul „Nu" (cap. „Idei cap în cap" — „Geniul"). Ideea este uşor regăsibilă şi în creaţia dramaturgului. Deşi avea un punct real de plecare (revolta împotriva manierismului, a tehnicii împrumutate), ca în multe din paradoxurile sale, exagerând, criticul 111 stabilea aici, în cele din urmă, imposibilitatea comunicării autentice a esenţei intime, uniformizată odată cu intrarea în tiparele comune tuturor ale unei organizări în expresie. „Cum să cred în vechea erezie a expresiei identice cu conţinutul ? Expresia este tocmai ceea ce nu sînt eu. Articularea ■cuvântului este însuşi începutul îndepărtării de mine. Expresia este o substituire. Expresia nu sparge cadrele ; ea mă face să intru în cadre ; expresia este, de fapt, inexpresie divinizată; ea mă sufocă sub morţi, tradiţii, legi ; sub convenţionalitate." Clasicismul a folosit clişee oare împiedicau afirmarea individualităţii creatorilor. Romantismul, deşi reacţie împotriva clasicismului, i-a uniformizat pe aceştia prin retorica generalizată. Din negarea teoretică a expresiei, criticul deduce, aşa cum am văzut, principiul practic al limbajului „antipoetic", al cuvântului banal, nesupus fluctuaţiilor diverselor maniere tehnice : „Cred că dacă se demodează orice expresie fastidioasă şi, aş zice, luxoasă, primejdia trebuie evitată prin rămânerea, din început, la expresia nudă, banală, elementară. (...) Marele principiu al lui Gide : nimic nu este mai lesne de depăşit şi nimic nu se învecheşte mai repede decît ceea ce apare mai nou la apariţie — ne este un permanent îndreptar." (R. I. nr. 10/1932). Avînd în vedere toate aceste declaraţii de principii, este firesc să constatăm poziţia pe care o are Eugen Ionescu faţă de principalele maniere moderniste care circulau atunci în poezia noastră, şi în primul rînd faţă de ermetism (vom vedea în ce sens), dar şi faţă de suprarealism. Imagismul ■exagerat al poeziei lui Iliarie Voronca, ce se reclama de la tehnica formalistă a suprarealiştilor, îl sperie pe critic, atrăgîndu-i poetului în primul rînd reproşul unei neorganizări a stărilor lirice, al înăbuşirii emoţiei reale : „O sarabandă a imaginilor. O răscoală a lor şi o anarhie. Prin prolixitate, ima- ginile poeziei lui Voronca tind să-şi anuleze reciproc sugestivitatea şi să-şi ucidă viaţa poetică. Din lipsa unui principiu superior de coordonare sau de organizare, de construire a unei atmosfere lirice — acuzaţie principală — decurge hipertrofia detaliului. (...) Este vădit cum exagerata sonoritate a verbului refulează duhul pur al poeziei. îl sugrumă." Dar, adaugă la sfîrşit criticul, ,,o desăvârşire este — în cadrele formulei acesteia — neapărat posibilă principial, printr-o dozare a imaginilor de identică tensiune şi modalitate poetică, care să cristalizeze o anumită atmosferă ; şi printr-o diferită, printr-o nouă dozare a elementelor — o atmosferă diferenţiată." (Cronica literară la volumul .Zodiac", „Fapta" nr. 10/1930). Acelaşi reproş al neorganizării poetice, aliat de data aceasta cu o condamnare a persistenţei unor reminiscenţe din poezia simbolistă de slabă factură (în cazul de faţă, elementele de macabru) i se aduce şi poetului Virgil Gheorghiu (cronica la volumul „Febre", în „Axa" nr. 3/1932) : „Şi d. Virgil Gheorghiu, poetul „Febrelor", poate fi acuzat pentru insuficienţa spiritului sau autocritic. (Este ştiut că a face poezie „modernistă" este tot atît de facil şi de puţin semnificativ cît a face poezie semănătoristă. (...) Dacă există unele balasturi, ele rezidă numai în ornamentele stilistice exterioare, în clişeele de expresie învăţate (şi, vai, încă nu uitate) de la pompierii moderniştilor. Iată de ce nu îmi place : „Durerile îmi măsur cu umbrele-n apusuri, / o tidvă selenară dezgrop cu ochi de mort" etc. (...) Şi mai ştiu bine că poezia noastră modernă este sau retorică sau ermetică (într-un sens tehnic, care nu înlătură de fapt vechile metode rudimentare şi vechile preocupări de culoare) sau filozofică — nu exprimă nici un conţinut autentic şi de aceea este proastă. A fi autentic — adică a trăi prin tine, prin propriile tale experienţe şi a vedea lumea prin 112 proprii tăi ochi (a cunoaşte „auroral", cum spune Croce) — constituie un mare efort. Oamenii obişnuiţi trăiesc prin alţii, prin cărţi etc. Poetul învaţă pe oameni în ce fel nou să vadă. El schimbă poziţiile optice." Dacă pentru tehnica suprarealistă, aşa cum am văzut, criticul descoperea posibilităţi Se justificare a unui nucleu poetic, făcînd totuşi cuvenitele rezerve şi recomandări, ermetismul a constituit o permanentă ţintă a unor atacuri organizate sau numai a unor aluzii uşor de descoperit în mai toate articolele sale dedicate fenomenului literar contemporan. „Pentru ca sensul emoţional al poeziei să se păstreze proaspăt, nu trebuie acoperit de multe şi multicolore văluri, din frică să nu se vadă. Ci reţinut şi frînat în cuvîn-tul banal, onestă haină şi rea conducătoare a vreunui curent de vestejire. (. ..) Dar poezia română este sau retorică (T. Arghezi) sau se îneacă în fluxul inutil poeziei al metaforelor (Ila-rie Voronca) sau, neînţelegînd adevărata semnificaţie a dificilului, este mecanică, ridiculă, fals interiorizată. (...) Adevăratul sens al dificilului îmi pare a fi disciplina integrării momentului meu particular sufletesc în cuvîntul simplu ca atîtea altele" — spune Eugen Ionescu într-^un foileton din R. I. nr. 10/1932. In special împotriva unui asemenea ermetism verbal, tehnic, de mânuire abilă a cuvântului se ridică Eugen Ionescu. Acesta a fost principalul cap de acuzare adus poeziei lui Ion Barbu. Alături de unele exagerări, se pot desprinde de aici idei generale valoroase, aplicabile ermetismului în totalitate, ca principiu. Iată care ar fi principala sa defecţiune: „Dacă poezia dificilă este o poezie facilă, dacă toată valoarea ei constă nu în sensurile ei interioare, ci in limba ei păsărească, în armătura ei tehnică, exterioară, care o apără ; dacă poezia pură determină o şcoală literară, însemnează de la început că principiul ei este caduc şi că în sine în- suşi conţine o contradicţie care îl omoară, îl dislocă. (...) Aşadar, facilitatea poeziei dificile nu este un paradox, ci o ironie a soartei. Ea este experimentarea în masă, democratică, a unui destin aristocratic. Căci difuzată în cultură, poezia pură este o cheie la îndemâna evidentă a tuturor, oferta unei experienţe oare se repetă, se ste-reotipizează. (...) Condiţiile unei singularizări extreme, aşa cum o doresc ermeticii, conchide în cele din urmă criticul, nu se pot realiza din momentul în care acceptăm fatalitatea unei comunicări oarecare. Poezia pură rămîne o esenţă ideală, către care tind, abordând, tot felul de experienţe formale, partizanii diferitelor orientări moderniste. „Poezia pură, într-un sens, înseamnă poezia care are scop în sine, care nu are finalităţi ce o depăşesc ; care împlineşte condiţiile „artei pentru artă". Dar definiţiile acestea privesc problemele întregei arte. Caracterul ei propriu, esenţa ei intimă, scapă oricăror cleşte logice, raţionale. Poezia este ceea ce nu poate fi definit. Poezia este inefabilă. Ea nu se poate povesti. Ii rămîne un singur lucru : să fie cîntată. (...) Cu mai multă siguranţă repet că nu există poezie pură. Că inefabilul nu epuizează semnificaţia poeticului; că incomuni-eabilul se realizează numai în tăcere. Şi că cuvântul este corabia care descoperă insula lui Robinson şi repa-triază pe Teste {personajul lui Paul Valery — n. n.) din universul său izolat." Definiţia pe care o propune Eugen Ionescu în locul căutărilor sterile moderniste am văzut-o. Arta „asoeială", arta „pentru artă" pe oare o subînţelegea criticul în teoretizările sale este precizată de rostul practic pe care acesta îl acordă literaturii : de sprijin al intelectualului cinstit, care vrea să rămână credincios unor idealuri progresiste şi nu vrea să facă jocul fascis- 8 — Viaţa Românească 113