1965 MAR TI E
Viaţa românească
^jMJuh «    Un. irf*'1----■*   1 *   Al-^f* 1 i tf1™" -tHIWii t Jl -    - —V'-----J-^ffi,-. ^. ^.....-j
Anul XVIII
Cuprins
Pne.
iGHEORGHE GHEORGHIU-DEJj
Amintirea tovarăşului Gheorghe Ghcorghiu-Dej, veşnic vie în inima partidului, a clasei muncitoare, a poporului
H o t ă r î r e a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, a Consiliului de Stat şi a Consiliului de Miniştri ale Republicii Populare Române
DOCUMENTELE CONFERINŢEI PI! ŢARA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R.
Al.  SIMION :  Accidentul (nuvelă)
1»
Al. PH1LIPPIDE : Monolog în Eabilon (poem)
Poeţii noştri
MIRON RADU-PARASCHIVESCU : Slăvite zile : Bucolică ; Arc de triumf ; Nucul ; Endymion
M1HAI  STOIAN :  Galaţi,  Cultura  unui  oraş  (reportaj-anchetă)
Poeţii lumii
T. S. ELI0T •.  Versuri (prezentare  şi traducere de Petru Popcscu şi Aurel Covaci)
Texte inedite
Al.   TEODORESCU :   Hortensia   Papadat   Bcngescu   şi   .Viata românească"
Discuţii
L1VIU  RUSU :  De  la  resemnate  la   acţiunea  creatoare  în  poezia, noastră populară
Cronica literară
M.  PETROVEANU -.   „Inima  desenată"  de  Radu  Bourcanu ;   „Semicerc" de Virg"il Tcodorescu
Critică şi actualitate
SANDA  RADIAN :   Pe  marginea  unor  studii  româneşti  de  literatură universală
102
120
„Istoria   gîndirii soc
Cronica ideilor
Z.   ORNEA   şi   Gh. STROIA: România"
Cronica filmului
D. I, SUCHIANU : După cincisprezece ani, sp.cu: VIAŢA ROMANEASCĂ :   |" GcorKc Căline*, j
iale   Şi   filozofice în
iri dintr-un bilanţ
Miscellanea
•i     /v R "I _        Fascinaţia rădica-
f-pffia  reconsiderării   opere, ^J^J^ ştiinţei lite-
fS^'^^ critică a operelor lu,
JG°XrtPH»pt££» don Hurdubet,u)
136
142 147
150
Cărţi noi
c      ^        Ion Baieşu ; „Oameni cu *** : „Cînd sîntem împreuna" (E.l.)
Cartea străină m-
Samuel Beckett poet (Mircea Ivănescu)
Revista revistelor
_ din tară - 182' .Orizont" nr. 12/19W  (Tudor Rotaru)
- * '^Y.O^ (A. Buteanu) - .Mercure -.J^"*.»
«J, 222' 223S,.£-Pirr4/964a (D. Ludovic)
nr'. 222, 223/964 jfl-J-' 4/964 (D. Ludovic. „Weimarer Be.tra.e   nr. ^^
ILUSTRAŢIA TJE PE COPERTA    Con— —a Foto : Florin Dragu
ERATA revistei noastre
1 ■ „„hlieat pe coperta numărului precedent al rev.ste, Autorul desenului publicat pe <V
este pictorul Jean Al. Menaai.
Capiul «tectioma: Acad. TODOR ^^f'^. GEO BOGZA, feedactar-** adjunct), Acad. ^^^^U^ndent al Academiei DEMOSTBNE BOTEZ ™«^*U ,(redactor-,et ad-
R.P.R.), LUCIA DEMETKIUS   PAUL GEOKGE^ ^ AL.
iuncO. Acad. IORGU ^^V^   D. I. SUCHIANU
PHILIPPINE, Acad. ZAHARtA t>i^ ______......
redacţia": Bd. Ana Ipătescu ar. 15, telefon 11.83.85 -
- Raion~30 Decembrie", - Bueureşt
Gheorghe Gheorghiu-Dej
Amintirea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, veşnic vie în inima partidului, a clasei muncitoare, a poporului
La 19 martie partidul şi poporal nostru au suferit o grea pierdere : a încetat să bată inima tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiu devotat al clasei muncitoare din Romînia, al poporului romîn.
Nemărginită este durerea noastră, a tuturor.
Tovarăşul Gheorghiu-Dej şi-a dăruit întreaga sa viaţă partidului clasei muncitoare, luptei revoluţionare pentru eliberarea oamenilor muncii, pentru fericirea poporului romîn şi a patriei noastre, pentru socialism. înalt exemplu de fidelitate faţă de marxism-leninism, tovarăşul Gheorghiu-Dej a fost un eminent militant al mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, a luptat neobosit pentru prietenia şi unitatea ţărilor socialiste, pentru coeziunea partidelor comuniste, pentru cauza păcii şi libertăţii popoarelor.
în uriaşa sa activitate şi-au găsit expresie trăsăturile cele mai nobile ale eroicei noastre clase muncitoare, care este mindră de a fi plămădit în mijlocul ei, în focul luptei conduse de partid, un asemenea conducător.
Născut la 8 noiembrie 1901 la Bîrlad, într-o familie de muncitori, tovarăşul Gheorghiu a început să muncească de la vîrsta de 11 ani ca ucenic în diferite ateliere şi fabrici, calif icîndu-se ca muncitor electrician. Sub influenţa valului revoluţionar din Romînia de la sfîrşituî primului război mondial, însufleţit de ideile Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, tovarăşul Gheorghiu-Dej s-a înrolat din fragedă tinereţe în mişcarea muncitorească. El a participat, în rîndurile muncitorilor din Valea Trotuşului, la greva generală din 1920 — care a oglindit creşterea conştiinţei de clasă, a capacităţii de luptă a proletariatului romîn şi a evidenţiat necesitatea istorică a înfrîngerii oportunismului, a făuririi partidului de tip nou, Partidul Comunist din Romînia.
In anii următori, tovarăşul Gheorghiu-Dej ia parte la un şir de acţiuni muncitoreşti la Galaţi, fiind ales în conducerea sindicatului de la Atelierele C.F.R.
în 1930 el devine membru al Partidului Comunist, în rîndurile căruia avea să lupte pînă la ultima suflare.
în acei ani, cînd criza economică lovea greii masele muncitoare, activitatea partidului era paralizată de lupte fracţioniste care aduseseră partidul la un pas de lichidare. Refacerea unităţii partidului, orientarea activităţii sale spre întărirea legăturilor cu masele muncitoare şi în primul rînd cu detaşamentele de bază ale proletariatului au făcut posibilă organizarea unor mari acţiuni muncitoreşti, culminînd eu eroicele lupte din februarie 1933 — în a căror pregătire şi desfăşurare s-au afirmat cu putere marile calităţi politice şi organizatorice de conducător revoluţionar ale tovarăşului Gheorghiu-Dej.
La Galaţi şi apoi la Dej, unde fusese mutat disciplinar, ca şi la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Paşcani şi în alte localităţi, tovarăşul Gheorghiu-Dej, dînd exemplu de felul cum trebuie muncit în mijlocul maselor, a depus o intensă activitate pentru realizarea unităţii de acţiune a muncitorilor ceferişti.
în 1932, la Conferinţa pe ţară a muncitorilor feroviari, tovarăşul Gheorghiu-Dej a fost ales secretar al Comitetului Central de acţiune care, sub îndrumarea Comitetului Central al Partidului Comunist, a organizat nemijlocit lupta ceferiştilor.
Tovarăşul Gheorghiu-Dej şi-a îndeplinit în mod strălucit sarcinile de răspundere încredinţate de partid în organizarea acestor lupte, care au constituit o cotitură în istoria întregii noastre mişcări muncitoreşti, au demonstrat capacitatea clasei muncitoare de a acţiona ca forţă socială conducătoare a poporului muncitor în lupta de eliberare, au deschis o pagină nouă în viaţa partidului. întărindu-şi rîndurile cu cele mai bune, mai combative şi revoluţionare cadre proletare, partidul s-a legat mai strîns de masele oamenilor muncii.
Procesul intentat de reacţiune în 1933—1934 conducătorilor muncitorimii ceferiste a fost transformat de Partidul Comunist într-o tribună de demascare a regimului burghezo-moşieresc, a politicii antinaţionale şi antipopulare a claselor dominante. Din banca acuzaţilor în lanţuri a răsunat cu vigoare şi curaj, prin glasul tovarăşului Gheorghiu-Dej, chemarea înflăcărată, mobilizatoare a partidului adresată maselor muncitoare de a lupta cu hotărire pentru o viaţă mai bună, împotriva robiei capitaliste, pentru apărarea  suveranităţii  şi  independenţei naţionale.
Condamnat la 12 ani muncă silnică, tovarăşul Gheorghiu-Dej a lost deţinut în diferite închisori — Jilava, Văcăreşti, Craiova, Ocnele Mari, Aiud, Doftana, Caransebeş şi în lagărul de la Tg. Jiu.
Gratiile temniţelor, sîrma ghimpată a lagărelor n-au putut să-i izoleze de partid, de clasa muncitoare, de popor pe militanţii revoluţionari. Simţind în permanenţă sprijinul partidului, solidaritatea maselor muncitoare şi a unor largi cercuri democratice, ei au păstrat legătura cu viaţa şi activitatea partidului, au înfruntat cu fermitate şi dîrzenie regimul de teroare şi exterminare din închisori, pe care le-au transformat în şcoli de călire revoluţionară. Prin munca politico-ideologică desfăşurată de comuniştii din închisori, în frunte cu tovarăşul Gheorghiu-Dej, s-au făurit cadre oţelite de militanţi comunişti, caracterizate prin capa-
4
citatea . de a organiza masele muncitoare, prin clarviziune politică şi combativitate revoluţionară, cadre care au avut ulterior un rol de excepţională însemnătate în conducerea de către partid a luptei pentru cucerirea puterii de către oamenii muncii şi construirea socialismului.
Aprecierea acordată de partid activităţii desfăşurate de tovarăşul Gheorghiu-Dej şi-a găsit expresie în cooptarea sa, în 1935, pe cînd se afla în închisoare, ca membru al CC. al P.C.R.
In anii războiului, tovarăşul Gheorghiu-Dej împreună cu ceilalţi tovarăşi din închisori şi lagăre îşi manifestau încrederea nestrămutată în victoria împotriva fascismului, solidaritatea frăţească cu popoarele Uniunii Sovietice. în strînsă legătură cu cadrele de bază din afară, ei şi-au pus întreaga experienţă, tot elanul revoluţionar în slujba organizării luptei antihitleriste a poporului romîn.
Tovarăşului Gheorghiu-Dej îi revine meritul principal în demascarea şi lichidarea clicii de trădători şi capitulanţi, infiltrate în conducerea partidului; înlăturarea agenturii trădătoare a constituit una din condiţiile esenţiale pentru ca partidul să-şi poată îndeplini rolul conducător în lupta de eliberare naţională şi socială a poporului romîn.
Activul revoluţionar al partidului, în frunte cu tovarăşul Gheorghiu-Dej, a elaborat linia strategică şi tactică pentru răsturnarea dictaturii militaro-fasciste şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste. Partidul a trecut la organizarea formaţiunilor de luptă patriotice, la realizarea Frontului Unic Muncitoresc cu partidul social-democrat, la înfăptuirea unui larg sistem de alianţe cu diferite grupări politice şi atragere în lupta antihitleristă a unor personalităţi însufleţite de sentimente patriotice, la desfăşurarea unei vaste activităţi în rîndurile armatei.
în zilele hotărîtoare pentru pregătirea insurecţiei, CC. al partidului a organizat evadarea din lagăr a tovarăşului Gheorghiu-Dej şi a altor cadre de bază ale partidului.
Organizată şi condusă de partid, insurecţia armată a deschis o eră nouă în istoria poporului romîn, a însemnat începutul revoluţiei populare. Romînia s-a alăturat coaliţiei antithitleriste, Armata romînă, în totalitatea ei, a luptat umăr la umăr cu Armata sovietică pînă la zdrobirea Germaniei hitleriste. Sîngele vărsat în comun a cimentat prietenia şi alianţa indestructibilă dintre poporul romîn şi poporul sovietic în lupta pentru cauza păcii şi socialismului.
Tovarăşul Gheorghiu-Dej a dat o contribuţie de cea mai mare importanţă la elaborarea liniei politice şi tactice a partidului în desfăşurarea furtunoasă a marilor bătălii de clasă de după 23 August 1944, muncind cu nesecată energie pentru înfăptuirea sarcinilor stabilite de partid — mobilizarea tuturor forţelor în războiul antihitlerist, refacerea economiei naţionale, democratizarea ţării, făurirea alianţei muncitoreşti-ţărăneşti în focul luptei pentru reforma agrară, instaurarea puterii populare.
Ca reprezentant al partidului şi clasei muncitoare în guvern, tovarăşul Gheorghiu-Dej a preluat, în noiembrie 1944, conducerea Ministerului Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, fiind primul muncitor ministru în istoria politică a Romîniei.
Sub conducerea partidului, clasa muncitoare organizată în sindicatele unice revoluţionare, masele largi ţărăneşti care luptau pentru pămînt, partidele şi grupările reunite în frontul naţional democrat dădeau lovituri zdrobitoare  cercurilor  reacţionare. Valul luptei revoluţionare
5
a măturat un şir de guverne cu majoritate reacţionară şi a impus la 6 Martie 1945 aducerea la putere a primului guvern din ţara noastră în care clasa muncitoare avea rolul precumpănitor.
La Conferinţa Naţională a Partidului Comunist din octombrie 1945, tovarăşul Gheorghiu-Dej a prezentat Raportul Politic al Comitetului Central, care cuprindea un amplu program de luptă pentru întărirea puterii populare, reconstrucţia ţării şi consolidarea independenţei naţionale. In acest program, de o largă perspectivă istorică, partidul, scrutînd departe în viitor, şi-a exprimat concepţia leninistă privitoare Ia construirea unei industrii puternice ca temelie a dezvoltării social-economice a Romîniei.
După Conferinţa Naţională, tovarăşul Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general al Partidului Comunist Romin.
In calitate de ministru al Economiei Naţionale şi apoi al Industriei şi Comerţului, ca preşedinte al Comisiei Ministeriale pentru redresarea economică, el a adus o contribuţie esenţială în lupta împotriva inflaţiei şi sabotajului economic al capitaliştilor, în pregătirea şi înfăptuirea programului din iunie 1947 de stabilizare monetară şi refacere a economiei naţionale.
Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Romîne au marcat cucerirea deplină a puterii de către clasa muncitoare în alianţă cu masele largi ale ţărănimii; misiunea de a realiza actul abdicării regelui, la 30 Decembrie 1947, i-a revenit, din însărcinarea partidului şi guvernului în numele tuturor forţelor democratice, tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, împreună cu doctorul Petru Groza.
Oamenii muncii, devenind singurii stăpîni ai ţării, au păşit cu însufleţire, sub conducerea partidului, la construirea societăţii socialiste.
Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut un rol deosebit în lupta partidului pentru realizarea unităţii politice şi organizatorice a clasei muncitoare — înfăptuită la Congresul de unificare din februarie 1948 prin crearea Partidului Muncitoresc Romîn pe baza principiilor ideologice şi organizatorice marxist-leniniste. Congresul 1-a ales secretar general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn.
Prin istoricul act al naţionalizării, pregătit de partid sub îndrumarea nemijlocită a tovarăşului Gheorghiu-Dej, principalele mijloace de producţie industrială au devenit bun al întregului popor şi s-a creat o puternică temelie construcţiei socialiste în ţara noastră.
Partidul a orientat cu nestrămutată perseverenţă dezvoltarea Romîniei în direcţia transformării ei într-o ţară industrială, cu o agricultură înaintată. Tovarăşului Gheorghiu ii revin mari merite în elaborarea politicii de industrializare socialistă, ca pîrghie hotărîtoare a progresului rapid al ţării, a valorificării resurselor ei şi a dezvoltării tuturor ramurilor economiei în vederea creşterii continue a bunăstării celor ce muncesc — obiectivul fundamental al politicii partidului.
Călăuzit de teza marxist-leninistă că socialismul trebuie construit nu numai la oraşe ci şi la sate, partidul a pus la ordinea zilei rezolvarea celei mai complexe sarcini a construcţiei socialiste — transformarea socialistă a agriculturii. întreaga muncă desfăşurată în acest domeniu ş-a întemeiat pe linia exprimată în numele partidului de tovarăşul Gheorghiu-Dej la plenara din martie 1949 a Comitetului Central. Viaţa a confirmat în mod strălucit această linie politică ; înfăptuirea cu succes a coopera-
6
tivizării agriculturii a deschis largi perspective dezvoltării intensive şi multilaterale a producţiei agricole, a ridicat pe o treaptă mai înaltă alianţa muncitorească-ţărănească.
întreaga activitate a Comitetului Central în frunte cu tovarăşul Gheorghiu-Dej oglindeşte capacitatea de a aplica creator, la condiţiile ţării noastre, legile obiective, general-valabile, ale revoluţiei şi construcţiei socialiste, de a desprinde cerinţele specifice fiecărei etape istorice şi de a* îndrepta în direcţia hotărîtoare eforturile partidului, ale poporului.
Aceste trăsături caracterizează munca efectuată de partid sub conducerea nemijlocită a tovarăşului Gheorghiu pentru elaborarea planului de electrificare, a planurilor cincinale şi a planului de şase ani, planuri a căror realizare, prin eforturile însufleţite ale întregului popor, a asigurat introducerea largă a tehnicii noi, dezvoltarea proporţională, armonioasă şi mereu ascendentă a economiei naţionale.
îndeplinind cele mai înalte funcţii de partid şi de stat — preşedinte ai Consiliului de Miniştri din 1952 pînă în 1955, prim-secretar al Comitetului Central al P.M.R. şi preşedinte al Consiliului de Stat pînă în ultima clipă a vieţii sale — tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej avea un contact larg şi direct cu poporul, studia cu deosebită luare aminte experienţa maselor, manifesta o nemărginită încredere în puterea de creaţie a poporului — făuritorul istoriei şi al tuturor marilor realizări ale Romîniei socialiste.
Exemplu de simplitate şi modestie, el avea un neasemuit dar de a-şi apropia oamenii, de a-i însufleţi şi a-i antrena la lupta pentru înfăptuirea sarcinilor trasate de partid ; oamenii muncii păstrează neştearsă amintirea întîlnirilor cu tovarăşul Gheorghiu, a sfaturilor sale de tovarăş şi prieten care le vorbea în acelaşi grai al inimii.
Tovarăşul Gheorghiu exprima cu deosebită căldură grija permanentă a partidului pentru educarea tineretului, nădejdea de mîine a ţării, pentru promovarea femeilor în munci de răspundere în economie, în instituţii de stat şi în organizaţiile obşteşti. Ei manifesta o neslăbită preocupare pentru satisfacerea setei de cultură şi îmbogăţirea vieţii spirituale a poporului, pentru avîntuî continuu al învăţămîntului, acorda o mare atenţie activităţii creatoare a intelectualilor, a oamenilor de ştiinţă, artă şi cultură, cărora le împărtăşea înalta preţuire a partidului pentru valoroasa lor contribuţie la propăşirea patriei.
în fruntea partidului, tovarăşul Gheorghiu are merite deosebite în rezolvarea marxist-leninistă a problemei naţionale în ţara noastră, prin care; au fost asigurate deplina egalitate în drepturi a tuturor oamenilor muncii şi cimentarea prieteniei de nezdruncinat dintre poporul romîn şi minorităţile naţionale.
Timp de peste trei decenii, tovarăşul Gheorghiu-Dej a adus o mare contribuţie la călirea ideologică şi organizatorică a partidului nostru. Minunat conducător de tip leninist, el a militat pentru întărirea partidului ca detaşament combativ de avangardă al clasei muncitoare, strîns legat de mase, sînge din sîngele poporului, forţa conducătoare în opera de construire a socialismului.
Partidul nostru s-a călit, a realizat o unitate şi o coeziune fără precedent prhrtr-o luptă intransigentă împotriva oricăror abateri de la ideologia şi politica sa marxist-leninistă,  împotriva  elementelor anti-
7
partinice, îracţioniste, oportuniste. In această luptă tovarăşul Gheorghiu-Bej, cu înalta sa conştiinţă partinică şi perspicacitate politică, cu ascuţitul său spirit de clasă, a avut un rol de frunte. Partidul Muncitoresc Romîn, strîns unit în jurul Comitetului său Central, este astăzi mai puternic decît oricînd.
Este pilduitoare pentru noi preocuparea neabătută a tovarăşului Gheorghiu-Dej pentru întărirea continuă a rolului conducător al partidului în toate domeniile activităţii social-economice, pentru aplicarea neştirbită a normelor de muncă leniniste. In viaţa partidului, în activitatea conducerii sale s-a înrădăcinat principiul muncii colective, toate hotărîrile şi măsurile conducerii partidului fiind rodul activităţii şi gîndirii colective ale Comitetului Central, Biroului său Politic.
Tovarăşul Gheorghiu a depus o vastă activitate pentru sintetizarea experienţei acumulate de partid în conducerea revoluţiei şi construcţiei socialiste, pentru însuşirea acestei experienţe de către membrii partidului, în vederea înarmării lor teoretice.
Patriot şi internaţionalist înflăcărat, tovarăşul Gheorghiu-Dej a fost un strălucit exponent al politicii consecvente a partidului şi statului nostru de prietenie şi alianţă frăţească cu ţările socialiste, de solidaritate cu lupta clasei muncitoare şi a forţelor democratice de pretutindeni, cu mişcarea de eliberare naţională a popoarelor, pentru unitatea tuturor forţelor progresului social. Exprimînd, cu energia şi tenacitatea ce l-au caracterizat întotdeauna, poziţia Partidului Muncitoresc Romîn, el a militat pentru unitatea ţărilor socialiste, pentru coeziunea marii armate internaţionale a comuniştilor, avînd convingerea că nu există îndatorire internaţională mai înaltă decît aceea de a contribui la salvgardarea şi întărirea acestei unităţi — chezăşia victoriei cauzei socialismului în întreaga lume.
Sub conducerea Comitetului Central în frunte cu tovarăşul Gheorghiu, partidul nostru a depus eforturi neprecupeţite pentru promovarea şi stricta aplicare în relaţiile dintre partidele comuniste şi dintre ţările socialiste a normelor marxist-leniniste — ca cerinţă vitală pentru asigurarea şi întărirea unităţii şi coeziunii lor, pentru creşterea forţei de atracţie a ideilor socialismului în lume. Linia partidului în problemele vieţii internaţionale şi ale mişcării comuniste mondiale, exprimată în Declaraţia plenarei lărgite din aprilie 1964 a CC. al P.M.R., este urmată cu perseverenţă nestrămutată de întregul partid.
Eminent om de stat, tovarăşul Gheorghiu-Dej a desfăşurat o vastă activitate în elaborarea politicii externe a Republicii Populare Romîne, politică de consolidare a păcii, de luptă împotriva politicii agresive a cercurilor imperialiste, împotriva colonialismului, pentru sprijinirea dreptului popoarelor de a dispune singure de soarta lor, pentru dezvoltarea colaborării internaţionale pe baza principiilor coexistenţei paşnice a statelor cu orînduiri social-politice diferite.
Ţara noastră aşează ca temelie de neclintit a relaţiilor sale internaţionale respectarea egalităţii, suveranităţii şi independenţei popoarelor, neamestecul în treburile lor interne, pronunţîndu-se pentru stricta respectare şi promovarea acestor principii pe arena internaţională, în interesul colaborării şi apropierii între popoare.
Toate succesele în domeniul politicii interne şi internaţionale ale Republicii Populare Romîne, toate realizările obţinute în aceste decenii
8
sînt string legate de activitatea desfăşurată în fruntea Comitetului Central al partidului de tovarăşul Gheorghiu-Dej .
Măsura operei titanice înfăptuite de popor sub conducerea partidului o dă deosebirea dintre tabloul întunecat al Romîniei de acum două decenii şi înfăţişarea de astăzi a ţării, în care poporul romîn, liber de orice exploatare, stăpîn al destinelor sale, îşi făureşte o viaţă fericită.
Scumpul nostru tovarăş Dej a închis ochii pentru vecie cu conştiinţa datoriei împlinite; el a putut vedea triumful idealurilor cărora şi-a dăruit viaţa, victoria deplină a socialismului în ţara noastră, mersul rapid al Romîniei pe calea progresului economic şi cultural.
în ultimele sale cuvinte adresate ţării, prin scrisoarea trimisă recentei sesiuni a Marii Adunări Naţionale, el îşi exprima convingerea îndreptăţită că ţara noastră va păşi mai departe, neabătut, pe această cale ; cu nezdruncinată încredere, el arăta că înaintea Romîniei socialiste sînt deschise perspectivele unui viitor strălucit — viitor care stă în mîinile harnice şi încercate ale poporului.
Comitetul Central a! Partidului Muncitoresc Romîn, tovarăşii de muncă şi de luptă ai marelui dispărut îşi iau legămîntul solemn să întărească necontenit unitatea partidului şi a conducerii sale, să continue neabătut linia generală, internă şi internaţională, a partidului, să nu-şi cruţe forţele pentru a duce mereu înainte opera de construire a socialismului şi comunismului, de înflorire a patriei şi ridicare a bunăstării poporului — operă măreaţă căreia i-a consacrat întreaga viaţă tovarăşul Gheorghiu-Dej.
Marea durere care ne îndoliază tuturor inima uneşte şi mai strîns poporul în jurul partidului. Clasa muncitoare, ţărănimea, intelectualitatea, toţi oamenii muncii îşi înzecesc eforturile pentru a obţine noi victorii, spre binele şi prosperitatea patriei noastre socialiste.
Adio, scump prieten şi tovarăş de luptă !
Numele tău va rămîne veşnic viu în inima partidului, în inima clasei muncitoare, a poporului romîn !
COMITETUL CENTRAL AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMÎN
HOTĂRÎREA
Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn, a Consiliului de Stat şi a Consiliului de Miniştri ale Republicii Populare Romîne
Porut™ eternizarea memoriei tovarăşului Gheorghe Gheorgr^-Dej OorniW™enSaT Partidului Mv^citoresc Romîn, Consul de Stat de Miniştri ai Republicii Populare Romxne
HOTĂRĂSC :
1 Se vor edita lucrările tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej.
2 Se va edite biografia târâşului Gheorghe Gheorghxu-Dej.
3 llSa .tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej va fx ridicata m
Cornii Sntral al§ Partidului Mun^oresc R^ Maja Adulare Naţională a Republicii Populare Romîne, clubul C.1 M.. „urw ?
Bucurai şi la Casa de cultură dm ^fG^, Ghearghiu_ Tpe (clădirile legate de activitatea tovarăşului Gheorgne Lrheor0n
3   6 La Muzeul de btarfc a ^^^^^"SL^m
organiza o sală memorială, consacrata vieţii şi activi^
Gheorgh^Gh^^^to ^^c** !)Gheorghe Gheorghiu-Dej",
oare va fi acordată celor mai merituoşi studenţi. _
8. Se va atribui numele „Gheorghe Gheorghxu-Dej .
a) Oraşulrui Oneşti
10
b) Combiriatulm siderurgic Galaţi
c) Hidrocentralei „16 Februarie" de pe Argeş
d) Combinatului chirnico-metaliirgic din Baia Mare
e) Institutului Politehnic din. Bucureşti
f) Gasei de cultură a studenţilor din Cluj
g) Unei şcoli medii de cultură generală din oraşul Bîrlad
h) Unui* .bulevard şi unei pieiţe din oraşul Bucureşti, precum şi unor pieţe şi străzi din alte oraşe importante din ţară.
9. Se   va   emite   un   timbru   memorial   cu   efigia tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej.
[COMITETUL CENTRAL CONSILIUL DE STAT
AL AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMÎN    REPUBLICII POPULARE ROMÎNE
CONSILIUL DE MINIŞTRI AL
REPUBLICII POPULARE ROMÎNE
DOCUMENTELE CONFERINŢEI PE ŢARĂ A UNIUNII SCRIITORILOR
Salutul adresat de CC. al P.M.R. Conferinţei pe ţară a Uniunii Scriitorilor din R. P. Română
Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român transmite un salut călduros Conferinţei Uniunii Scriitorilor — poeţilor, prozatorilor, dramaturgilor, criticilor, tuturor celor ce-şi pun talentul în slujba înfloririi literaturii în patria noastră.
Partidul, întregul popor privesc cu satisfacţie drumul ascendent al creaţiei literare, lărgirea continuă a raidurilor scriitorilor, apariţia unui număr sporit de opere realiste de valoare, care îmbogăţesc patrimoniul literar naţional şi devin tot mai cunoscute peste hotare.
O puternică înrîurire exercită asupra dezvoltării literaturii, ca şi asupra întregii vieţi culturale, uriaşele transformări înnoitoare prin care trece ţara noastră, vasta operă de construcţie a socialismului care pune în valoare toate energiile poporului. în climatul deosebit de propice creat de avîntul fără precedent al economiei, de reorganizarea societăţii şi a relaţiilor dintre oameni pe baze noi, se face simţită tot mai mult extinderea cîmpului de observaţie al scriitorilor noştri şi a opticii lor sociale şi artistice, pătrunderea în universul spiritual al constructorilor socialismului, în bogata lor lume de gînduri şi sentimente.
Oamenii muncii acordă o înaltă preţuire scriitorilor ale căror opere se fac ecoul vieţii patriei şi a poporului nostru, al epocii contemporane de furtunoase transformări revoluţionare, al luptei titanice a omenirii pentru pace şi progres social. Purtînd amprenta puternică a vremurilor noi, literatura noastră este pătrunsă de spiritul umanismului socialist, de optimism şi dragoste de viaţă.
Este îmbucurător faptul că în rîndurile scriitorilor se manifestă o preocupare sporită pentru Uansmiterea mesajului de idei al operelor lor într-o formă artistică înaltă, spirit inovator, năzuinţa de a lărgi şi perfecţiona mijloacele de expresie prin valorificarea creatoare a tot ce este mai de preţ în experienţa scriitoricească acumulată pe plan naţional şi universal.
O influenţă pozitivă asupra creaţiei literare exercită dezbaterile ce au loc pe marginea problemelor actuale ale dezvoltării literaturii originale şi îndeosebi ale reflectării artistice a realităţii,  discuţiile referitoare la lucră-
12
rile valoroase din literatura contemporană a altor popoare, interpretarea de pe poziţiile esteticii marxist-leniniste a diferitelor curente literare, precum şi a unor opere cu aspecte contradictorii din literatura română şi străină, combaterea tendinţelor de ignorare a specificului creaţiei artistice. Stimularea în continuare a unui larg schimb de opinii şi a activităţii de critică, teorie şi istorie literară într-o atmosferă constructivă, de respect reciproc, străină subiectivismului şi spiritului de grup, cultivarea obiectivitătii depline în aprecierea valorii lucrărilor, sînt elemente indispensabile mersului înainte al literaturii noastre noi.
îndeplinirea cu succes a sarcinilor ce revin Uniunii Scriitorilor depinde în mare măsură de modul în care se asigură munca colectivă în organele de conducere, de participarea activă a tuturor forţelor scriitoriceşti la dezbaterea problemelor de bază ale vieţii literare.
Printre preocupările Uniunii Scriitorilor un loc de seamă îl ocupă formarea şi promovarea scriitorilor tineri — schimbul de mîine al literaturii noastre, stimularea atentă şi exigentă a tuturor talentelor reale, desfăşurarea unei activităţi literare bogate pe întreg cuprinsul ţării.
Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român urează scriitorilor noi succese în munca lor nobilă, consacrată întruchipării artistice a vieţii poporului, dorindu-le din toată inima să făurească opere literare tot mai valoroase care să contribuie la dezvoltarea conştiinţei socialiste, să satisfacă setea de frumos a oamenilor muncii, să îmbogăţească tezaurul culturii naţionale.
COMITETUL CENTRAL AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMAN
Comitetului Central
al Partidului Muncitoresc Român
TOVARĂŞULUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ
Scriitorii din Republica Populară Română, întruniţi în Conferinţa pe ţară, adresează Partidului Muncitoresc Român, Comitetului său Central, mărturia celor mai profunde sentimente de dragoste şi recunoştinţă pentru îndrumarea plină de grijă a literaturii noastre, pentru sprijinul neţărmurit acordat culturii noi, socialiste, în impetuoasă dezvoltare.
Lucrările Conferinţei noastre au arătat încă o dată ataşamentul nezdruncinat şi deplin al tuturor generaţiilor de scriitori, uniţi într-un singur şi puternic
I front prin devotamentul lor faţă de politica înţeleaptă şi clarvăzătoare a Parti-
dului Muncitoresc Român, în toate problemele contemporaneităţii.
Poeţii, prozatorii, dramaturgii, criticii literari văd în uriaşele transformări înnoitoare din patria noastră, în avîntul fără precedent al tuturor energiilor creatoare ale poporului român, izvorul mereu viu pentru făurirea unor opere literare ale căror pagini să cuprindă în formă variată şi de înaltă măiestrie,
ţ înfăptuirile şi idealurile măreţe ale omului nou, bogatul său univers de idei,
j concepţiile sale înaintate.
I Dezbaterile Conferinţei au prilejuit analiza multilaterală a problemelor
literaturii române actuale, a sarcinilor de mare răspundere care stau în faţa
13
întregului front scriitoricesc preocupat de continua îmbogăţire a literaturii noastre cu opere valoroase, inspirate din suflul mereu proaspăt al realităţii socialiste.
Sîntem conştienţi de faptul că exigenţele milioanelor de cititori din ţara noastră sînt mereu mai înalte, că ei doresc opere literare de o profundă şt autentică vibraţie artistică, în care să fie înfăţişată multilateral experienţa istorică bogată a poporului nostru, angajat cu însufleţire în opera de construire a» socialismului, noile relaţii sociale şi morale statornicite ca urmare a acestor uriaşe transformări.
Vom urma cu consecvenţă acest drum, cu toată hărnicia, pentru ca în-, lucrările noastre oamenii muncii să se recunoască în toată complexitatea personalităţii lor. Pătrunşi de ghidul că servim cele mai generoase idei, vom lărgi şi adinei necontenit cîmpul de investigaţii, orizontul preocupărilor noastre, vom aprofunda neţărmuritul univers de gînduri şl simţăminte al constructorului-socialismului, convinşi fiind că numai astfel vom putea contribui la formarea-profilului moral al omului nou, la educarea maselor de cititori în spiritul umanismului socialist, îa apărarea idealurilor de pace şi progres social.
Vom spori preocuparea pentru continua şi neîntrerupta perfecţionare a măiestriei noastre artistice, astfel încît versurile, romanele, piesele noastre de-teatru să afirme convingător şi cu tot mai mare putere emoţională mesajul culturii noastre în lumea întreagă, originalitatea şi trăsăturile sale proprii, specificul nostru naţional.
O atenţie deosebită vom acorda dezbaterilor desfăşurate pe problemele centrale, esenţiale ale literaturii noastre, menite să influenţeze pozitiv dezvoltarea tuturor genurilor literare. Intensificînd schimbul de opinii vom fi atenţi ca el să aibă Ioc într-o atmosferă constructivă, străină subiectivismului şi spiritului de grup, de pe poziţiile ferme ale esteticii marxist-leniniste.
Criticii, teoreticienii şi istoricii literari îşi vor spori efortul pentru a studiai temeinic drumul parcurs de literatura noastră contemporană, pentru a reconsidera ştiinţific curentele şi operele cu aspecte contradictorii din literatura română şi străină. încurajînd căutările artistice creatoare, experienţele înaintate, capabile să sporească frumuseţea artistică a conţinutului de idei, critica literară va promova şi în viitor creaţiile realizate la un înalt nivel artistic, pătrunse de spirit de partid, axate pe temele mari, fundamentale ale actualităţii.
Trecînd în revistă succesele obţinute, Conferinţa a analizat în acelaşi timp cu principialitate şi spirit de răspundere unele deficienţe existente în domeniul creaţiei literare şi în munca Uniunii Scriitorilor, a evidenţiat mijloacele cele mai eficiente de îndepărtare a acestora prin atragerea tuturor forţelor scriitoriceşti la rezolvarea problemelor de bază ale vieţii literare, prin munca colectivă a organelor de conducere ale Uniunii.
Salutul adresat de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român actualei Conferinţe pe ţară a scriitorilor constituie un puternic îndemn însufle-ţitor spre noi şi importante realizări în activitatea noastră.
Ne angajăm în faţa partidului, a încercatei sale conduceri leniniste, în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, să răspundem cu cinste maltei încrederi care ni se acordă, să fim ajutoare de nădejde ale partidului în opera măreaţă pe care o durează poporul nostru.
14
Rezoluţia Conferinţei pe ţară a Uniunii Scriitorilor
Conferinţa pe ţară a Uniunii Scriitorilor, întrunită în zilele de 22, 23 şi 24 februarie 1965, a dezbătut problemele actuale ale creaţiei literare şi activitatea. Uniunii în perioada care a urmat celei de a doua Conferinţe, din ianuarie 1962.
Darea de seamă a Comitetului de conducere, referatele pe genuri şi discuţiile purtate au demonstrat progresele realizate de literatura noastră în ultimii trei 'ani. Strîns uniţi în jurul partidului, urmând cu încredere îndemnurile sale, scriitorii din toate generaţiile şi-au validat prin conţinutul şi expresia artistică a operelor lor aderenţa la marea cauză a poporului muncitor, la idealurile socialismului. Salutul adresat Conferinţei de către CC. al P.M.R. acordă, o înaltă apreciere operelor de valoare apărute în ultimii ani, strădaniei scriitorilor de a da creaţiei lor o cît mai mare expresivitate artistică.
„Este îmbucurător faptul — se spune în Salut — că în rîndurile scriitorilor se manifestă o preocupare sporită pentru transmiterea mesajului de idei al operelor lor într-o formă artistică înaltă, spirit inovator, năzuinţa de a lărgi şi perfecţiona mijloacele de expresie prin valorificarea creatoare a tot ce este mai de preţ în experienţa scriitoricească acumulată pe plan naţional şi universal".
De la precedenta Conferinţă pînă azi sjau afirmat o seamă de talente noi. Parcurgînd un evident proces de maturizare, numeroşi tineri poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici au publicat scrieri remarcabile, ancorate în problematica actualităţii.
Succesele obţinute de literatura noastră, mărturie a puterii de creaţie-a poporului român, cunosc ecouri tot mai largi şi dincolo de hotarele ţării. Cărţi scrise în zilele noastre, alături de opere din trecut, se bucură în străinătate de o apreciere tot mai bună, de un interes tot mai mare. în acelaşi timp,, opere de seamă ale literaturii universale din trecut şi contemporane ajung; în mîinile cititorilor români în traduceri adesea de bună calitate.
Eforturile creatoare ale scriitorilor şi-au putut da roadele datorită în primul rind atentei îndrumări a literaturii de către partid, condiţiilor de viaţă, şi demnitate pe care acesta Ie-a creat scriitorilor, grijii permanente a conducerii partidului pentru asigurarea unui olimat favorabil creaţiei. Niciodată, n-a existat la noi un climat atît de prielnic elanului creator, căutărilor artistice îndrăzneţe,   dezbaterilor fecunde,   înfruntărilor  principiale de opinii..
Reliefînd înfăptuirile diferitelor genuri de creaţie, Conferinţa a scos în evidenţă şi o seamă de aspecte nesatisfăcătoare, de rămîneri în urmă. în referate şi discuţii străbate, privit din perspectiva giganticei activităţi constructive ce se desfăşoară în ţara întreagă, faptul că succesele literaturii sînt încă departe de a putea sta, calitativ, alături de realizările majore din sectoarele centrale ale activităţii de construire a socialismului. Conştienţi de importanta menire ce revine literaturii ca imul din principalii factori educativi în. etapa istorică actuală, cînd lupta dintre nou şi vechi şi-a deplasat centrul de greutate în sfera conştiinţei, scriitorii sînt decişi să depună toate eforturile-pentru ridicarea creaţiei lor la nivelul înaltelor exigenţe ideologico-artistice ale partidului şi poporului. Spre a putea dezvălui transformările profunde pe care: le determină în conştiinţa omului contemporan procesele caracteristice timpului istoric pe care îl străbatem, .scriitorii sînt preocupaţi în. permanenţă de nevoia
ÎS
de a-şi perfecţiona mijloacele, de a căuta procedee, formule artistice noi şi variate, în stare să pună în lumină întreaga amploare a transformărilor revoluţionare, semnificaţia lor umană. La Conferinţă s-a subliniat necesitatea explorării mai adinei a universului contemporan, a îmbogăţirii conţinutului literaturii şi a transmiterii acestui conţinut în moduri artistice originale, respîn-gîndu-se tendinţele de umîateralizare a preocupărilor, superficialitatea şi rutina, închistarea în formule depăşite, sterile. Valoarea literară, soluţiile artistice interesante, îndrăzneţe, sînt singurele care dau eficienţei dorită ideilor revoluţionare, răsunet puternic în conştiinţa cititorilor.
Trăgînd din referatele prezentate şi din discuţiile purtate pe marginea lor concluziile cuvenite, scriitorii îşi reafirmă hotărârea de a se strădui, fiecare în domeniul său de creaţie, să-şi sporească realizările, să contribuie la avîn-tul unei literaturi de o cât mai înaltă calitate.
Prozatorii îşi propun să atace cu tot mai mult curaj tematica majoră a actualităţii, căutînd să înfăţişeze cu forţă artistică realitatea contemporană, să dezbată o problematică umană pasionantă în opere de ţinută artistică impunătoare. Romancierii, nuveliştii, povestitorii sînt animaţi mai mult decît oricînd de năzuinţa de a crea viziuni inedite, bogate, reprezentative ale universului spiritual ial omului de azi, de a sonda în adîncime, cu mijloace adecvate, problematica sa morală, dezvăluind procesul complex, adeseori dificil, de cristalizare a noii conştiinţe, de formare a unor caractere umane noi.
Cerinţele dezvoltării creaţiei epice infirmă .tendinţele de înregistrare a unor aspecte de suprafaţă, descriptivismul plat, înfăţişarea pasivă, neinspirată a unor oameni şi împrejurări. E necesară strădania de a desprinde semnificaţii adinei, de ordin psihologic, etic, de a formula generalizări curajoase, cu implicaţii filozofice şi estetice. Pătrunşi de acest adevăr, prozatorii nu-şi vor precupeţi eforturile de a realiza scrieri durabile care să adune în cuprinsul lor imaginea realităţii şi ecoul preocupărilor umanităţii de astăzi.
Năzuind să transmită autentic, vibrant, vocea sufletească a unei umanităţi cu o experienţă istorică şi o fizionomie anterioară specifice, poeţii îşi vor împrospăta necontenit inspiraţia, căutînd să exprime emoţionant trăiri omeneşti profunde, suflul regenerator al revoluţiei, frumuseţea unică a timpului nostru, marile elanuri patriotice. Un univers liric tot mai bogat, preocuparea de a face să sune toate coardele sensibilităţii, tendinţa către ample generalizări filozofice, diversitatea nelimitată a formulelor artistice pe temeiul unei adeziuni depline la idealurile comunismului, iată caracteristici esenţiale ale poeziei româneşti de azi. Pentru continua lor afirmare şi îmbogăţire sînt necesare preocupări susţinute pentru măiestria poetică, respingerea versificărilor terne, a prozaismului, retoricii fade, clişeelor, spiritului rutinier, ca şi a modernismului superficial, a experienţelor apigoniee, a exerciţiilor lirice sterile, agreate doar de un cerc restrâns de snobi.
Dramaturgii sînt hotărîţi să-şi concentreze tematica şi preocupările în jurul unor conflicte reale, esenţiale, evitând zonele periferice, creînd teatrelor posibilitatea de a-şi îmbogăţi necontenit repertoriul cu piese de o mare bogăţie de idei. Autorii de scenarii cinematografice vor căuta să surprindă acele conflicte noi şi interesante care pun în lumină marea forţă a conştiinţei noi, hotărâtoare în rezolvarea situaţiilor dramatice.
încurajaţi de succesele obţinute în ultimii ani, scriitorii pentru copii .şi tineret consideră o cinste pentru ei sforţarea de a da noi şi cit mai multe ■cărţi bune tinerelor generaţii, celor care vor trăi în comunism. Literatura destinată copiilor şi tineretului merită să reţină. în mai mare măsură decît
16
pînă acum atenţia criticii literare, iar discuţiile în jurul acestei literaturi se cade să se desfăşoare cu seriozitatea cerută de misiunea ei educativă.
Referatele prezentate şi dezbaterile Conferinţei au relevat calitatea ridicată a unor realizări ale criticii şi istoriografiei literare. Aprecierea operelor se face Ia un nivel ştiinţific mai ridicat, se manifestă mai multă obiectivitate, se constată mai rar excese apologetice sau negativiste, tendinţe subiectiviste. Spre a consolida realizările făcînd din activitatea lor în şi mai mare măsură, un. factor de orientare a creaţiei artistice pe baza principiilor marxist-îeni-niste, criticii se angajează să depună toate, silinţele pentru a-şi întemeia consecvent judecăţile de valoare pe criterii juste, obiective, riguros argumentate. Un criteriu de seamă în stabilirea semnificaţiei unei opere literare este raportarea ei nuanţată la problematica umană contemporană, la viziunea de viitor a aspiraţiilor rx>porului nostru, la sensurile fudamentale ale realităţii. Totodată, judecata de valoare implică încadrarea operei într-un context literar mai larg. Continuînd preocupările de valorificare' ştiinţifică a moştenirii literare — preocupări care au dat în anii din urmă rezultate remarcabile, — istoricii literari vor acorda şi în viitor toată atenţia interpretării de pe poziţii marxist-leniniste a creaţiei scriitorilor din trecut, a curentelor literare, străduindu-se îndeosebi să explice şi să aprecieze just aspectele contradictorii din literatura română şi străină. în lucrările lor consacrate fenomenului literar contemporan, criticii vor fi animaţi de preocuparea de a dezbate şi generaliza experienţa literaturii noastre noi, de a pune în lumină contribuţia, particularităţile ei. Ei îşi propun să combată în continuare tendinţele de ignorare a specificului creaţiei artistice, mediocritatea, platitudinea, să respingă orice manifestări ideologice străine marxism-leninismului, mtemsificîndu-şi totodată lupta împotriva dogmatismului, a îngustimii de vederi. Revistele literare sînt chemate să stimuleze permanent schimburile largi de opinii, activitatea critică susţinută, într-o atmosferă constructivă, colegială, combătînd poiemieile neprincipiale, spiritul de grup.
O importanţă deosebită în viaţa literară prezintă activitatea secţiilor de creaţie ale Uniunii Scriitorilor. Este necesar ca acestea să-şi îmbunătăţească stilul de muncă, să desfăşoare o activitate concretă, eliberată de formalism şi întemeiată pe cunoaşterea îndeaproape a preocupărilor profesionale ale scriitorilor. Ele trebuie să organizeze dezbateri vii asupra ultimelor opere literare apărute, să prilejuiască schimburi de păreri rodnice.
Filialele Uniunii Scriitorilor sînt. Ia rîndul lor, chemate să se preocupe activ, cu mai mult spirit de iniţiativă, de problemele creaţiei din regiunile unde îşi au reşedinţa, potrivit condiţiilor locale, aspectelor specifice fiecărei regiuni. Ele trebuie să acorde cea mai mare atenţie formării noilor promoţii scriitoriceşti.
Conducerea Uniunii Scriitorilor va acorda o atenţie corespunzătoare publicaţiilor literare, orientării şi îndrumării lor în funcţie de profilul fiecăreia. Revistele sînt chemate să promoveze în continuare literatura de valoare, să se ocupe cu dragoste şi grijă de tinerii scriitori care bat la uşa lor, să manifeste spirit receptiv şi combativitate în opera de selecţie pe care o întreprind. Legătura cu masele de cititori este o condiţie a prosperităţii publicaţiilor noastre. E de dorit ca acestea să facă în paginile lor un loc cit mai larg părerilor şi sugestiilor celor mai diverse categorii de cititori, să promoveze un climat sănătos, ostil intereselor înguste, manifestărilor subiectiviste, violente şi jignitoare.
Comitetul de conducere. Biroul Uniunii Scriitorilor se angajează să se călăuzească în activitatea lor, fără abatere, după principiile .muncii colective, respectând cu stricteţe prevederile statutului. Hotărârile menite să rezolve pro-
2 — Viata Rominească
17
bleme importante din viaţa Uniunii trebuie să fie adoptate în urma unor discuţii purtate într-un spirit democratic.
Conferinţa pe ţară consideră că o importanţă cu totul deosebită prezintă înmulţirea contactelor personale şi colective cu scriitorii din ţările socialiste, cu scriitorii progresişti de pretutindeni.
întreaga activitate a Uniunii Scriitorilor va fi şi de aici înainte, călăuzită de preocuparea de a sluji marea cauză a porx»rului muncitor, politica înţeleaptă a Partidului Muncitoresc Român, a cărui îndrumare va constitui şi în viitor, călăuza sigură a dezvoltării sănătoase, partinice a literaturii noastre.
Conferinţa asigură Partidul Muncitoresc Român, Comitetul său Central, pe tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej personal., că scriitorii îşi vor dărui fără precupeţite întreaga lor energie creatoare făuririi unei literaturi pe măsura idealurilor poporului nostru, a muncii sale eroice, a minunatelor sale calităţi de constructor şi creator de opere materiale şi spirituale nemuritoare.
Noul Comitet de Conducere al Uniunii Scriitorilor
Andriţoiu Alexandru, Arghezi Tudor, Balaci Alexandru, Banuş Maria, Baconsky A. E., Baltag Cezar, Barbu Eugen, Baranga Aurel, Boureanu Radu, Bogza Geo, Botez Demostene, Breitenhoffer Anton, Breslaşu Marcel, Căiinescu George, Camilar Eusebiu, Cassian Nina, Ciopraga Constantin, Cisek Oscar Walter, Crohmălniceanu Ov. S., Demetrius Lucia, Deşliu Dan, Dumitrescu Geo, Eftimiu Victor, Frunză Eugen, Galan V. Em., Gheorghiu Mihnea, Ghilia Alecu Ivan, Ivaşcu George, Jebeleanu Eugen, Kovâcs Gyorgy, Lovinescu Horia, Letay Lajos, Lăncrănjan Ion, Macovescu George, Micu Dumitru, Mircea Dumitru, Mirodan Alexandru, Nagy Istvân, Naum Gellu, Neagu Fănuş, Oprea Alexandru, Paras-chivescu Miron Radu, Pas Ion, Perpessicius-Panaitescu D., Pop Simion, Popovici Titus, Popescu Dumitru Radu, Preda Marin, Philippide Alexandru, Rău Aurel, Rîpeanu Valeriu, Simion Eugen, Stancu Zaharia, Stănescu Nichita, Schuster Paul, Siito Andrâs, Szâbo Gyula, Szâsz Jânos, Tăutu Nicoîae, Tulbure Victor, Utan Tiberiu.
Comisia de revizie
Munteanu Francisc, Colin Vladimir, Istrati Ion, lutes Gica, Marosi Peter.
Biroul Uniunii Scriitorilor
Botez Demostene — preşedinte; Pas Ion, Pop Simion, Stancu Zaharia — vicepreşedinţi; Barbu Eugen, Bogza Geo, Breitenhoffer Anton, Ciopraga Constantin, Gheorghiu Mihnea, Letay Lajos, Lovinescu Horia, Oprea Al., Popovici Titus,  Preda   Marin,  Rău   Aurel,  Siito   Andrâs,  Utan   Tiberiu  — membri.
Accidentul
nuvelă
de Al. Simion
"jfijpj? otea se opri în faţa clădirii şi lăsă jos geamantanul. Era o jUF'I clădire din lemn, destul de simplă, dar plăcută, foarte fru-iH^j mos lucrată, părea o vilă de odihnă. Un gărduţ de şipci verzi şerpuia în jurul ei, urcînd sau cohorînd după capriciile terenului accidentat. Iar dincolo de gărduţ începea pădurea. Pădurea acoperea dealurile şi munţii cît vedeai cu ochii. în pîcla dimineţii lucea asemenea unui nor cenuşiu şi nemişcat pe un cer aspru, neprietenos.
Tînărul răsuflă adînc, apucă de miner valiza şi cu o lovitură uşoară de picior deschise poarta. Porni înainte pe o cărare podită. Un cîine flocos, bine hrănit, îl însoţi hămăind. Pătrunse într-un antreu, iar de acolo, într-un hol mic. Uşile înşiruite de jur împrejur, erau urîte, cu vopseaua scorojită şi pervazurile strîmbate, ori de-a dreptul fără pervazuri. Simţi cum îl cuprinde frigul. Ciocăni în prima uşă din dreapta sa şi apăsă de clanţă. în cameră ardea lumina. O femeie cu o bundă pe umeri şedea dinapoia unei mese şi scria înmuind din cînd în cînd tocul în cerneală. Nici nu înălţă cel puţin capul. El se înclină :
— îl caut pe tovarăşul Munteanu. Nu primi însă răspuns.
— îl caut... reîncepu el...
— Am auzit, spuse femeia ridicîndu-şi faţa dintre frîrtii. Era tînără, de 18—i9 ani. N-a venit încă.
Băiatul rămase în cumpănă cu şapca în mîini.
— Aşteaptă-1, adăugă ea şi-i arătă un scaun lîngă fereastră. Boţea mulţumi şi aduse din hol valiza. Se descheie la palton şi
întrebă :
— O să întîrzie ?
— Nu cred.
Se aplecase iar asupra registrului şi aşa cum stătea i se zăreau doar sprîncenele negre, subţiri, alungite spre tîmple şi genele lungi, răsucite în sus.
19
— Sînteţi de aici ? îndrăzni Boţea.
— Din comună.
— Şi dimineaţa şi seara, bateţi drumul încolo şi încoace ? se miră Boţea.
— M-am obişnuit.
Boţea se uită pe geam. O să plouă, ori o să ningă ?
— Se strică vremea... Fata uitase însă de el.
— Ninge devreme prin locurile astea ? stărui Boţea.
— Şi aşa şi aşa...
N-are chef de vorbă, constată Boţea şi un timp tăcu. Apoi îşi. aminti:
— Am un prieten la dumneavoastră în întreprindere... Electrician, îl cheamă Petrişor.
Fata se opri din lucru şi-1 măsură curioasă.
— ...Sînteţi prieteni ?
Din hol răzbătură zgomote de paşi grei.
— A sosit, spuse ea, îl recunosc după mers... Boţea sări în picioare şi se repezi spre ieşire.
— Nu te grăbi...
Uşa se deschise şi în prag apăru un bărbat de peste 40 de ani, mijlociu de statură, cu o figură osoasă, împlinită de un strat de grăsime la fălci şi sub bărbie. Purta căciulă de oaie, scurtă din pînză de cort şi pantaloni bufanţi, negri, cu jambiere.
— Dumneata ? înţelese singur şi-1 fixă cu atenţie.
— Sînt Boţea...
— Ai treabă cu mine ?
— Cu tovarăşul Munteanu.
— Eu îs ăla, rîse Munteanu.
Boţea se desfăcu la haină şi scoase din buzunarul de la piept un portmoneu, iar din portmoneu o foaie scrisă la maşină, împăturită în patru.
— Repartizarea, explică el. Munteanu o împinse de-o parte.
— Lasă, că am încredere şi fără repartizare... Ai terminat la Suceava, nu ? Vezi că ştiu ? Mi-au telefonat de la Direcţia regională.
Boţea dădu din cap.
— Da, am terminat şcoala medie tehnică...
— în regulă, consimţi Munteanu. Avem nevoie de cadre calificate, îl cîntări iar cu privirea şi se interesă: cu îmbrăcămintea cum stai ? La noi, frate, se cere îmbrăcăminte călduroasă şi încălţăminte de nădejde.
Boţea îşi pipăi fără voie mantaua.
— Cam lungă şi largă, observă Munteanu, te împiedică la mişcare, te oboseşte, iar burlanele — întinse degetul înspre pantalonii care-i atîr-nau lui Boţea peste pantofi — nu-s de muncă în parchete. O să-ţi dăm efecte, echipament complect ca la militărie, te înzestrăm ca pe o fată mare. Ai ceva împotrivă ? Nu te necăji, ehe, că ceea ce e cazul să-ţi reţinem din leafă, îţi reţinem noi. Emilie dragă, se întoarse el către fată, telefonează-i magazionerului să pregătească o pufoaică, cizme de cau-
20
ciuc şi altele. Boţea te cheamă, care vasăzică; ia hai în bir să mai punem unele lucruri la punct.
Boţea îl urmă pe hol şi apoi într-o cameră pătrată cu u bîrne, cu o sobă de teracotă într-un colţ şi cîteva mese şi băncr^ dite alandala pe podeaua scîrţîitoare de scînduri. La una dintre V lucra un bărbat negricios, slab, cu ochelari fumurii pe nas.
— E Blendea, faceţi cunoştinţă, spuse Munteanu şi trecu mai departe, înspre biroul său aranjat în fund, pe colţ.
Se lăsă în fotoliu, îl îndemnă pe Boţea să ia de asemenea loc şi âmbi.
— Nu prea avem unde ne desfăşura, dar merge. Ca îa pădure, de...! Ochii-i sclipiră vesel, puţin ironic. Ai mai lucrat la pădure ? Pe semne că nu. O să te obişnuieşti.
— Ba am lucrat, răspunse Boţea, In lunile de practică.
— Ee, se schimbă socoteala. Credeam că eşti ageamiu. Boţea nu zise nimic.
— Principalul e să nu te pierzi cu firea, rosti povăţuitor Munteanu. Treabă, de, că n-o poţi cuprinde, răspundere aşijderea. Planul nu se îndeplineşte ca în fabrică, unde fie că plouă, fie că ninge în cot te doare, planul la noi ţine şi de felul în care se poartă natura. Sîntem supuşi naturii. Dacă eşti prost te bate măr, dacă eşti deştept, ager, o amăgeşti, ajungi la înţelegere cu ea, ba o pui chiar să lucreze pentru tine... Ei, da ce s-o mai învîrtim şi s-o sucim. Uşor nu-i. Trebuie să fii şiret, n-ai cum altfel.
Se întunecă brusc, amintindu-şi de ceva neplăcut.
— Lasă că te obişnuieşti, rosti şi se ilumina iar la faţă. Nu sta aşa, continuă el, îmbrăcat, că afară te-o lua frigul. Leapădă paltonul. Oricum mă gîndesc că ar fi mai potrivit să-1 aştepţi pe Martin. Martin ăsta e un tehnician numărul unu. N-are şcoală bătrînul, da-i cu practică. Şi munţii îi ştie, cum îşi ştie buzunarele.
Deschise un carnet, se încruntă, verifică la Blendea nişte date şi ciocăni cu creionul în masă.
— M-am dus. îşi înfundă căciula pe frunte. Martin o să apară în zece, cincisprezece minute... După amiază, ori mîine începi activitatea... Peste vreun ceas mă întorc şi eu... Aranjăm concret.
★
Se scurse un sfert de oră, apoi jumătate şi încă o jumătate, de Martin însă nici pomeneală. Boţea privea pe fereastră. Cerul coborîse parcă şi atîrna ca de plumb pe vîrfuriie copacilor. Pădurea şi munţii dispăruseră în ceaţă.
Boţea oftă cu obidă. Aşteptarea aceasta îndelungată căreia nu-i găsea rostul începuse să-1 sîcîie. Citise ziarul vechi rătăcit pe unul dintre birouri, se apucase de o scrisoare către părinţi, se plimbase, se foise prin încăpere... Ce dracu să mai facă ?
Blendea ţipa răguşit în pîlnia telefonului. Se întîmplase o încurcătură, vagoanele sosiseră cu întîrziere în parchete şi Blendea cerea neliniştit maiştrilor să zorească încărcarea.
■— O locomotivă a intrat în reparaţie generală, îi explică el lui Boţea şi de aia avem cu transportul greutăţi...
21
— Da camioanele ?
— La noi există şi una şi alta, şi drumuri forestiere auto şi linii ferate înguste...
Boţea se aplecă iar asupra ziarului. 11 împinse însă repede la o parte.
— Pe unde o fi tovarăşul Martin ?
— Se ocupă, mi se pare, de o rampă... Se construieşte la Bărbunci o rampă nouă.
— Şi rămâne acolo, pînă se termină ? Blendea ridică din umeri.
— Păi zicea tovarăşul Munteanu că vine, se amărî Boţea.
— Vine, vine, zîmbi în doi peri Blendea şi-1 pofti să guste din plinea şi brînza pe care tocmai le desfăcuse dintr-un pacheţel. Te grăbeşti ?
Nu se grăbea, e drept, dar parcă de grabă era vorba ?
— Rampa-i departe ? se interesă el. Blendea muşca flămînd din pîine.
— Care rampă ? Uitase.
— Din Bărbunci, se supără Boţea.
— Aha, îşi aminti Blendea. Păi... vreo şapte kilometri în urcuş. Boţea ieşi prin hol în curte. Era rece şi nu se vedea, prin negură,
la un pas depărtare. Un camion cu farurile aprinse cobora de sus huruind. Brr, se scutură Boţea şi îşi strînse gulerul hainei la gît. Se rezemă de stîlpul porţii scrutînd zadarnic drumul. Meleagurile acestea nu-1 primeau cu prea mare dragoste. îşi arătaseră spre sfîrşit de toamnă, ţepii, se burzuluiseră. Iarna se ghicea pe aproape.
Boţea reveni înfrigurat în birou. Zări în colţ o spinare arcuită asupra telefonului.
— El e, rîse Blendea.
Boţea se holbă nedumerit. Cum de nu-1 observase afară ? Ori te pomeneşti că intrase prin spate, o fi existînd pe acolo vreo portiţă...
Martin strîngea cu înverşunare receptorul de ureche şi striga într-una.
— Alio, alio, mai tare, alio, nu se aude, bre, alio... Era în capul gol şi descheiat la nasturii slavutei. Pe creştetul rotund i se învălmăşea părul cărunt şi rar. Arăta nu atît bătrîn cît îmbătrînit. Pe faţa-i aspră, tăiată de creţuri, cu greu ţi-ai fi închipuit un zîmbet.
— Tovarăşul Boţea ? întrebă el trecîndu-i lui Blendea receptorul. Firu-i ocupat... Glasul îi sună gros, puţin hîrîit. Se strecură printre scaune spre mijlocul camerei şi-i întinse mîna.
îşi aprinse apoi cu gesturi automate o ţigară.
— Nu fumezi ? Boţea nu fuma.
— Cît pe ce să plec la Bărbunci să vă caut. Şi-i povesti de Munteanu.
Martin trăgea fumul în piept şi scutura din cînd în cînd scrumul pe podea în lături.
— Păi nu m-a întîlnit. N-avea de unde să ştie ce-i cu mine. După o pauză continuă : A trebuit să instalăm o rampă. Şi-i complicat pe timpul ăsta să sapi temelia şi să potriveşti butucii la încheieturi.
ai
— Complicat, recunoscu Boţea. Da aţi gătit-o ? '— Să zicem.
Trase iar din ţigară.
— Eu o să lucrez la dumneavoastră, începu nesigur Boţea. Martin schiţă un gest aprobativ.
— Aş vrea să discutăm, urmă căznit Boţea şi-1 cuprinse necazul pentru situaţia încurcată şi stânjenitoare în care nimerise. Munteanu, era limpede, nu aranjase încă nimic. De mîine intru în serviciu, spuse el, ba chiar de azi s-ar fi căzut, că am ajuns la sector de dimineaţă.
— Păi atunci e în regulă. De discutat putem, dar dacă oricum o să lucrezi... ce mai, gata ! Restul e simplu. Te pui la curent cu problemele, iei în primire... Mergem împreună, ori te duci cu şeful... O să hotărască şeful.
Boţea răsuflă adînc.
— D da...! Martin întrebă :
— De unde eşti ?
— Din nord... Bătrînul îl privi îndelung.
— Nu cunosc locurile pe aici, se plînse Boţea şi nici problemele...
— Las-că o să le cunoşti, îl linişti Martin şi se îndreptă din nou spre telefon.
Ceru un fir şi obţinu de astă dată legătura cu Bărbuncii.
— Să mergem, i se adresă apoi lui Boţea. Tovarăşul Munteanu se reîntoarce pe la ora patru. Pînă la patru mai e.
Boţea îşi îmbrăcă paltonul.
— O să ningă, mormăi afară Martin.
— Pare... că o să plouă mai întîi.
— Nu, o să ningă, fu categoric Martin. Boţea îl măsură pieziş dintr-o parte.
— O ninsoare ar fi un lucru rău, spuse Martin. Ne trebuie un răgaz de încă două, trei zile să terminăm cîteva instalaţii, un mîneciu, nişte rampe, un drum de acces la Dorleni.
Bătea uşor vîntul, ceaţa se mai risipise. Pămîntuî mustea de apă şi tălpile li se înfundau în noroi. Boţea călca cu grijă să nu-şi scape cumva prin clisă pantofii din picioare. Nu-şi vorbeau.
Urcară mai tîrziu pe traseul liniei ferate şi pe prundişul dintre traverse iuţiră pasul.
— Ai picat într-o perioadă a dracului, observă Martin şi Boţea nu înţelese dacă bătrînul se referise la vremea proastă ori la altele.
★
Se opriră pe la cabane, întîlniră maiştri, brigadieri, se căţărară într-un loc, pe o potecă abruptă, pînă sus la cioată. Oamenii lucrau, nu glumă. Prevedeau înrăutăţirea timpului şi-i dădeau zor. Adunau materialul la tasoanele cu acces. Cărăuşii asudau pe lingă boi şi scoteau buştenii de prin rîpi la lumină. Cereau supliment de tain pentru vite.
— Trag haramii, da să nu le sece puterea.
Martin îşi nota din cînd în cînd cîte o cifră în carnet. Se interesa de grafic, cîntărea din ochi cantităţile strînse şi verifica măsurătorile.
23
Pe canalul de colectare a metrilor steri zburau cu pocnete şi trăznete lemnele de foc.
— Bau... răsunau de sus semnalele de pornire. Fereşte...e...e...e...! Ţiuiau ferăstraiele mecanice şi arborii se prăvăleau icnind la vale.
— Pune-ţi casca în cap, îl obligă Martin pe un fasonator. Vrei să te pălească vreo aşchie ? Cît poţi, păzeşte-te !
în jurul orei patru coborîră înapoi la sector. Numai ce sosise şi Munteanu. Umblase prin parchete cu un delegat de la planificare. îl bătu pe Boţea pe umăr.
— în regulă...
Telefonase în comună şi oprise pentru el un pat la camera de oaspeţi. Intervenise apoi pe lîngă directorul cooperativei să-i deschidă un mic cont pînă la leafă. Era vesel. îi mai spuse că vor pleca împreună a doua zi cu drezina la Colţaru spre a lua în primire o nouă parcelă.
— Bazin păduros virgin, se lăudă el, brazi unul şi unul, treaba o să meargă strună. îşi frecă bucuros mîinile.
Boţea îşi aminti de valiză.
O găsi pe Emilia încuind dosarele şi hîrtiile în dulap.
— Să treci pe la magazie, îi puse ea în vedere. Am vorbit cu magazionerul încă de dimineaţă.
Boţea îşi cercetă zîmbind pantofii.
— Cizme de cauciuc ori bocanci...? ; că te afunzi pe aici în noroaie pînă în gît.
— Cizme de cauciuc, opinie Emilia. Apoi întrebă: O să dormi la camera de oaspeţi, nu ?
Boţea confirmă.
— Magazia e la cinci, şase case mai încolo, îl informă ea. Boţea săltă de mîner valiza.
— Au trecut ultimele maşini reluă Emilia şi pe jos cu bagaj cinci kilometri... nu-i uşor. învălătuceşte mai bine ce-ţi trebuie într-un ziar, iar restul duci cu vreo ocazie, cu vreun camion altă dată. Şi îi întinse două exemplare din „Muncitorul forestier".
Boţea scoase în grabă o cămaşă, o pereche de ciorapi, apoi un prosop şi le făcu pachet.
— O să pierzi lucrurile pe drum, observă ea. Boţea legă pachetul cu o sforicică.
— Ai uitat pe podea săpunul, o auzi el iar. Se aplecă, ridică săpunul şi-1 vîrî în buzunar.
Emilia dosi valiza după un birou. învîrti apoi comutatorul şi se treziră în întuneric.
El desluşi zgomotul cheii introduse în broască şi rămase neclintit lîngă masă, unde se afla.
— Poftim, răsună glasul ei straniu de aspra şi categoric. Boţea se strecură în hol.
— S-a micit ziua, spuse Emilia după ce ieşiră pe poartă. Boţea întrebă:
— Locuieşti departe ?
— Lîngă căminul cultural.
El nu ştia încă unde-i căminul cultural. Mergeau pe o potecă îngustă, destul de uscată. Era un drum nu prea umblat, cu numeroase ocolişuri, dar şerpuind prin terenuri pietroase şi de aceea curat. Boţea
24
înţelese. Fata alesese această cărare cotită pentru el, spre a-1 feri de surprize neplăcute prin noroaiele de toamnă. Se înteţise parcă vîntul. Printre tulpinile înalte şi groase de fag ori stejar se simţea însă doar ca o boare. Numai sus aproape de vîrf crengile se frămîntau agitate într-un vuiet continuu. Pădurea îi înconjura ca o masă neagră, informă şi privirile nu pătrundeau dincolo de primele şiruri de copaci. Părea că două ziduri negre opace se zbat gata să se prăvale unul asupra celuilalt.
— Singură nu ţi-ar fi fost frică ? întrebă Boţea.
— Deobicei nu sînt singură... El tăcu.
— Uite, îi arătă Emilia. înaintea lor izbucni şi se stinse brusc o flăcăruie.
— Un chibrit, presupuse Boţea.
— Cred că e o lanternă. Oamenii au mai toţi lanterne. După o pauză adăugă : Pe coborîşul principal e multă lume. Urlă uneori lupii, dar se ţin departe...
Boţea rîse.
— Eu odată am luat drept lup un om cu o furcă pe umăr. Zăpada ajungea pînă la brîu şi eu mă gîndeam că s-a terminat cu mine. Omul mişca furca şi eu credeam că coarnele furcii sînt urechile lupului. Emilia îşi ridică gulerul paltonului.
— Chiar ?
— Mare spaimă am tras.
O rafală de vînt îi izbi din spate şi le umflă poalele.
— Oho, făcu el şi îşi ţugui buzele fluierînd.
— Nu-i nimic, spuse Emilia şi strigă tare ca să fie auzită. Primăvara e pe aici frumos, foarte frumos.
Larma pădurii stîrnite îi acoperea vocea.
— Şi vara, urmă Emilia. De-asupra noastră e cabana Vulpişor. Uită-te bine. Nu vezi sclipind lumini ?
Boţea îşi miji ochii.
— Unde ?
Ea arătă cu mîna.
— Acolo...!
Boţea rosti cu îndoială :
— Parc-ar sclipi ceva.
îşi prinse şapca de cozoroc. încă puţin şi i-ar fi smuls-o curentul. Emilia se aplecă spre urechea lui.
— în faţa cabanei e o poeniţă cu iarbă verde ca mătasea şi plină de narcise. Vin excursionişti, petrec în poieniţă cîte o zi întreagă, joacă volei, culeg narcise... îţi plac florile ?
El n-apucă să răspundă.
— Narcisele sînt albe, seamănă cu regina nopţii... Boţea se opri.
— Haide, îl zori Emilia. O să plouă...
El o ajunse din urmă. O aşchie îl Iovi în frunte sîngerîndu-1 uşor..
— Vai, se sperie ea.
Boţea schiţă un gest de nepăsare.
— O să fie furtună, ,vesti tulburată Emilia. Boţea se opri iar.
— Şi el doarme la camera de oaspeţi ?
25-
Emilia îl fixa nedumerită. Apoi înţelese :
— Petrişor ? îl apucă de mînecă : Să fugim... ! O creangă trosni de-asupra lor.
Ea tresări.
— Şi-a găsit gazdă.
— în comună ?
— în comună. Pădurea vuia urla.
— A fost azi la raion după nişte materiale... O să-i zic să te caute... O să te caute...
începu să alerge.
★
Boţea se trezi dis-de-dimineaţă. Era încă întuneric. Se strecură obosit de sub plapomă. Dormise prost. Femeia de serviciu uitase să aprindă focul în sobă. Geamurile zăngăniseră într-una. Se uită la ceas. Arătătoarele încremeniseră în nemişcare. Se îmbrăcă mahmur şi ieşi din casă. Clipi uimit. O întindere albă i se înfăţişa înaintea ochilor. Zăpada căzuse într-un strat gros şi fulgii continuau încă să se cearnă. Trebui să-şi croiască singur pîrtie. Pe alocuri troienele atingeau înălţimea de un metru şi treceau chiar de un metru. Vîntul spulberase zăpada în toate felurile. Fusese pe semne furtună mare.
Dincolo de uliţele satului zăpada era şi mai răscolită. Se adunaseră mormane imense şi ocolirea lor era din cale afară de anevoioasă. Boţea înotă, transpirînd, prin această mare sclipitoare pînă la linia ferată . Voia să-şi urmeze drumul pe traseul ei. Se opri adulmecînd zgomote neobişnuite. Un şuier prelung de sirenă despică dintr-odată liniştea apăsătoare a zorilor. Un tren forestier urca încet la deal. Boţea sări în lături. Locomotiva se tîrî prin faţa lui scîrţîind şi gîfîind. I se anexase o curăţi-toare specială şi răsturna, opintindu-se valuri întregi de omăt de-o parte şi de cealaltă a liniei.
în urma ultimului vagon, Boţea se agăţă ele tampoane şi se caţără pe platformă. Se întinse pe spate abia respirînd de oboseală.
La sediul sectorului găsi doar paznicul care se căznea să aprindă focul în godin.
— N-am mai văzut aşa ceva în noiembrie, de cînd mama m-a făcut mormăi el şi înjură cum îi veni la gură. Am început-o fain. Ptiu, anafura şi parascovenia lor, că lemnele astea au pe dracul în ele. Sfîrîie ca gheaţa pe plită... Şi telefonul tot sună şi sună... Noaptea barem de s-ar hodini un pic. Nu i-ar strica. I-auzi ! Bătrînul ridică un deget a luare aminte.
Din biroul lui Munteanu răsunau într-adevăr ţîrîituri scurte şi repetate.
— Uşa-i deschisă, îl îndemnă paznicul.
Boţea o împinse de perete şi se apropie de telefon. Ridică receptorul.
— Alio, da... cine-i ? Poftim ? Cu cine doriţi... ? Desluşi o voce răguşită, speriată şi mînioasă.
Era maistrul din Bărbunci şi-1 căuta pe Munteanu.
— Nu e... trebuie să apară... Eu ?... Eu sînt Boţea...
26
Maistrului din Bărbunci nu-i ardea însă de nici un Boţea. Se petrecuse 'un accident, se prăvălise un pilon de funicular, se rupsese cablul... Mai spuse ceva şi de unul Petrache...
Boţea nu pricepu însă printre paraziţii şi scrîşnetele stîrnite brusc pe fir, ce se întîmplase cu acel Petrache. Rămase cîteva clipe nehotărît. învîrti apoi violent de manivela telefonului şi ceru comuna. Pînă primi legătura se scurseră 15—20 de minute. Află că Munteanu n-are telefon. Rugă atunci fata de la oficiu să găsească o posibilitate, să trimită la el pe cineva, că e vorba de un caz grav.
— Ştiu... a fost anunţat, 1-0 reteză pe un ton nervos fata de la centrală.
Boţea se lăsă neputincios pe un scaun. Ce să fie ? Ce să facă ? Să plece la Bărbunci ? S-ar fi rătăcit. Se preumblă un timp printre mese, ieşi apoi afară şi se postă în poartă pîndind drumul înzăpezit.
Munteanu sosi peste o jumătate de oră. Aflase de accident tîrziu, în cabina camionului care-1 aducea la sector.
— Să vedem... Tăbărî peste telefon.
— Ei domnişoară, haide, haide... Nu te mai fîfîi atîta... Cum te cheamă ? Se răsti el. Dă-mi parchetul şi nu mă ţine un ceas. Scuipă pe podea şi trînti căciula alături pe birou. Ei, Bărbuncii... ! Bărbuncii ? Slavă domnului... Unde-i Părpală ? O clipă aşteptă şi izbucni iar. Tu eşti ? Ce păzeşti tu, acolo, mă ? Cristosul ei de afacere... Aşa... ! Foarte frumos, nici nu se putea mai frumos.
— Furtuna... răsună de la celălalt capăt al firului.
— Furtuna... îngînă Munteanu roşu de mînie. Pricepem noi că doar şi noi am terminat primara. E clar... Zi-i concret şi nu mă ţine cu logosul. Cu mîna liberă scoase nervos o ţigară din buzunar şi o vîrî în colţul gurii. Ascultă încruntat frămîntînd între degete cutia de chibrituri.
— Şi acum ce-o să fie cu planul ? izbucni el. Rămînem de căruţă. Felicitările o să curgă lanţ. Da, da... reparăm, reparăm... cunosc cântecul. Pînă o să funcţioneze iar... ehe ! Se scarpină la ceafă. Pe o vreme ca asta... ! Şi înjură iar : Cristoşelul ei de afacere.
Izbuti să-şi aprindă ţigara, trase prelung şi adânc fumul în piept şi brusc o aruncă în scrumieră.
— Petrache...? păli el. A alunecat sub pilon ? Că altceva nu ne mai lipsea. Faţa i se schimonosi. Şi de ce n-ai spus de la început ? Trebuie să-ţi smulg vorbele din gură cu cleştele ca la dentist. Şi-i rău ? Aţi anunţat dispensarul... Bine, în regulă. Numai că eu sînt întotdeauna ultimul pe listă... Pe mine mă lăsaţi la coadă... Mă miră că n-aţi încunoştiinţat întîi direcţia regională şi mai apoi pe mine.
Răsuflă ostenit şi îşi trecu degetele prin părul zburlit.
— Ei, vă place ? rosti el. în cameră intraseră intre timp Martin şi Blendea.
— Păi la dispensar era obligat să telefoneze, observă Martin.
— Da eu... ? întrebă Munteanu.
— V-a căutat, îndrăzni Boţea. Munteanu schiţă un gest a lehamite.
— O să fie vesel al naibii... Pregătisem acolo la Bărbunci material, nu glumă... Pe seama lui am fi ieşit la lumină cu planul. S-a dus în
27
mă-sa. Cum o să-1 împingem la rampă! Te-ai omorît, Martine, cu rampa aia... Poftim...!
— Reinstalăm funicularul, spuse Martin. Munteanu oftă :
— Să vedeţi numai: Imputări de la întreprindere, de la Direcţia regională... Apoi controale şi paracontroale, comisii şi paracomisii. Cristoşelu...!
Se auzi de afară bubuitul unui motor.
— O fi drezina, zise Blendea.
— Nu-i drezina, mormăi Munteanu şi se îndreptă spre uşă. Oprise pe drum un camion de o construcţie specială, cu roţile
imense înfăşurate în lanţuri. Şoferul ridicase tocmai capota şi ştergea cu o cîrpă radiatorul fierbinte. Munteanu îl apucă de poala scurtei.
— De... ! exclamă Martin cu ochii pe geam.
Prin portiţa întredeschisă a sobei se rostogoli un cărbune. Blendea voi să-1 zvîrle îndărăt cu cleştele.
— Stai, îl rugă Martin şi se căută de tabacheră. Apoi spuse :
— Azi sosesc şi tovarăşii pentru bazinul de la Colţaru.
— O fi nevoie de dumneata la Bărbunci, presupuse Boţea. Martin mîrîi.
— O fi...! Da oricum s-or aduna acolo douăzeci de deştepţi să-şi dea cu părerea.
îşi înfundă şapca în cap şi ieşi după Munteanu. Boţea îl urmă. Vîntul se potolise, zăpada bătucită scîrţîia sub tălpi. De jur împrejur pădurea strălucea orbitor sub stratul alb ca de argint. Munteanu se lovea cu palmele peste piept, peste umeri şi se învîrtea nerăbdător pe lîngă şofer.
— M-aş repezi pînă la Bărbunci îi ceru îngăduinţă Martin. Boţea îl fixă nedumerit.
— Cum ? nu auzi Munteanu.
— M-aş repezi în Bărbunci... Pe jos, preciza Martin. Munteanu rîse.
— Las-că ne duce camionul. Drezina, dracu s-o ia, s-o fi defectat.
— Camionul ? se îndoi Martin. Să nu-1 înghită troienele. Şi adăugă: Ăla te pomeneşti că zace grav şi doctorul ori sanitarul nu pot ajunge Ia cabană.
Şoferul se supără.
— Pe dracu, nu poate ajunge... Prea te crezi grozav. Şi nici pe mine nu mă căina, că nu mă înghit troienele...
— Zăpada s-a curăţat... Se curăţă... rosti împăciuitor Munteanu. Martin tăcu.
— Trebuie să pice şi drezina, îşi aminti Munteanu. Dacă ai telefona la întreprindere, inginerului Nedelea, în legătură cu Colţaru ? Să amî-năm recepţia... Ce zici ? Apoi yii cu drezina la Bărbunci.
Martin ridică din umeri.
— Bine, încuviinţă el.
28
Camionul înainta încet, cu grijă, roţile fîşîiau ca prin vată. Şoferul claxona mereu spre a evita întîlniri neplăcute. Drumul era îngust, două maşini deodată n-ar fi cuprins, iar pe careurile special amenajate pe margini nămeţii crescuseră cît casa.
Şoferul conducea cu ochii în patru. Strîngea în mîini volanul şi scruta febril şoseaua prin parbrizul uşor îngheţat.
— Mergi ca la mort, zău, glumi Munteanu. Şoferul arătă în jur.
— Ne rostogolim fără marafeturi. Vi s-a urît cu viaţa ? Munteanu înjură.
— Dă-o-n brînză...! Şi se întoarse spre Boţea care şedea alături. N-ai o ţigară ?
N-avea desigur.
—■■ Am uitat că nu eşti fumător, spuse Munteanu. Răsuflă acru din adîncul pieptului. Ca să vezi ce surprize te pasc... De la o zi la alta. în loc de Colţaru, ne tîrîm spre Bărbunci. Fain, ce mai... !
Şoferul îi întinse un pachet de „Carpaţi".
— Cu răbdarea treci marea, zîmbi el.
— O fi, observă Munteanu, să n-o treci însă prea tîrziu. Şoferul răspunse.
— Graba strică treaba.
— Ia mai slăbeşte-mă cu proverbele astea, fornăi iritat Munteanu. Dumitale îţi convine... Nu te întreabă nimeni cum te cheamă, să tot torni ia zicale... Mie însă... Făcu un gest a lehamite şi oftă cu năduf. Să nu fi picat comisia înaintea mea...! îl ştiu eu pe cetăţeanul de la protecţia muncii... Un tipicar număru unu, bucuria lui dacă găseşte ceva, e, să-şi dovedească şi el destoinicia. Te suceşte şi te învîrteşte de înnebuneşti. Aşa că mă aşteaptă ceasuri bune.
— Da ce vină aveţi dumneavoastră ? întrebă nedumerit Boţea.
— Ehe, să fii sănătos, se strîmbă Munteanu. Se cunoaşte că eşti tinerel, cu lapte pe botişor. E pe la bîlciuri un joc de noroc : alba, neagra, neagra, alba... Hoţul de la tarabă, panglicarul, joacă bilele între degete pîn-te ameţeşte, alba, neagra, neagra alba... Care o fi una şi care alta... ? Ptiu, scuipă el într-o parte şi trase cu sete din ţigară. Pierdem, întîrziem planul şi s-a terminat cu prima.
— Păi furtuna ţine de natură, stărui Boţea. Munteanu nu-1 mai luă în seamă. Clătină din cap.
— S-o fi ocupat Părpală de instructaj ? Boţea nu înţelese.
— ...Normele de tehnica securităţii muncii, îi explică Munteanu. Instructajul trebuie efectuat la locul de producţie. Ajută, nu zic nu. De e să te nenoroceşti, te nenoroceşti însă cu instructaj cu tot. Ceasul rău...! Asta-i! Da dispoziţiile n-ai Cum să le încâlci. O virguliţă să n-o respecţi că ai şi înghiţit hapul. Uite de ce mă tem eu.
— Prea vă temeţi, îl linişti şoferul, că nu-i dracul chiar atît de negru. Munteanu mormăi:
— Poate e, poate nu-i...
— Mă gîndesc Ia băiatul ăla... reluă şoferul. Cum îl cheamă... ? Petrache mi se pare...
29
— Petrache, oftă iar Munteanu. '
— E tînăr ?
— Tinerel... 24, 25 de ani... Abia s-a însurat... Flăcău priceput, harnic, deştept... Cum de s-o fi întîmplat... ?
Urcau în serpentină pe o culme îngustă şi motorul gîfîia încordat la maximum. în dreapta se adîncea o vale largă presărată cu arbori mărunţi acoperiţi aproape în întregime de zăpadă. în stînga drumului muntele ţîşnea brusc în sus şi Boţea încerca zadarnic să-i surprindă creasta prin geamul portierei. Camionul stopa :
— Na c-am dres-o, spuse şoferul.
Se aflau la o răspîntie, cotiseră spre Bărbunci şi roţile se înfundaseră în nămeţi.
— Ce... ? exclamă Munteanu. Şoferul se scarpină la ceafă :
— Pe aici n-au mai curăţat, fi-re-ar să fie. Deschise uşa şi ieşi pe scară. Nu mai e departe, doi, trei kilometri... Claxona prelung de cîteva ori. De-ar auzi cineva... De-ar trimite un tractor... îşi răspunse singur : Slabă speranţă...
Munteanu dădu din cap amărît:
— Părpală are alte griji la ora asta. Stă, te pomeneşti, de vorbă cu comisia...
— Cu comisia.. îl îngînă ironic şoferul. Munteanu se zburli.
— N-o să înot acum prin potopul de afară pînă la cabană.
— De-ar fi după mine v-aş transporta şi cu helicopterul...
— Hai, hai, îl ameninţă Munteanu, că altfel...
Şoferul coborî din maşină. Izbi cu pumnul în cauciucuri şi ridică din sprincene. Reveni apoi după o lopată. Boţea şi pe urmă Munteanu săriră de asemenea jos din cabină.
— Nu mai ai vreo unealtă... ? întrebă Munteanu.
— Un hîrleţ.
Boţea fu trimis după vreascuri şi mănunchiuri de nuiele spre a se podi cu ele pămîntul în faţa roţilor şi a le împiedica astfel să patineze.
— Umblă cu băgare de seamă, îi strigă şoferul, că sînt rîpi şi nu cumva s-aluneci.
Vreascurile, ascunse la fundul stratului gros de zăpadă, nu se dezvăluiau uşor. Boţea căuta orbeşte cu cizmele, le clintea de un capăt şi trăgea apoi de ele cu amîndouă mîinile. Adună şi nişte cetină. Se întoarse cu braţele încărcate. Le zvîrli jos lîngă botul maşinii şi în timp ce se scutura de aşchiile ude care-i împestriţau scurta, zări printre brazi, departe, umbra cenuşie a unei căprioare.
— O căprioară... ! exclamă el.
Animalul ciuli urechile, le amirosi prezenţa, şi răsucîndu-se pe loc, dispăru cu repeziciune după un dîmb.
— Mare minune, mormăi îngăduitor Munteanu. Sau te pomeneşti că ai văzut căprioară pentru întîia oară în viaţă.
Boţea nu răspunse. Scruta, cu palma streaşină la ochi, orizontul.
— Mai las-o încolo de ciută, spuse şi şoferul.
Boţea începu a împrăştia cetina înaintea camionului. Şoferul izbi iar cu pumnul în cauciucuri şi se săltă pe scară.
— O urnim... ? întrebă el aşezîndu-se la volan.
30
Porni motorul. Munteanu şi Bolea împingeau icnind din spate. Priniele clipe roţile patinară, dar apoi prinseră în plin. Munteanu se caţără din mers pe aripă şi intră în cabină, Boţea rămase pe aripă.
Ajunseră la cabană leoarcă de sudoare. Maistrul Părpală cu obrajii groşi, roşii, cu căciulă ţuguiată şi cojocel cu mîneci de lînă, se pregătea tocmai să plece la funicular. Munteanu îl opri pe prispă :
— Sînt înăuntru... ?
— L-am întins pe patul meu...
Munteanu se ilumina Ia faţă : N-o fi sosit încă nici o comisie...
— Nu-i grav, adăugă Părpală, doar că i s-au cam scuturat măruntaiele...
— Cum... ? se miră Munteanu şi pătrunse în tindă.
Căldura îl izbi dintr-odată şi simţi cum i se dezmorţesc încheieturile. Pe un scaun şedea picior peste picior sanitarul. Era chel şi nebărbierit, cu obrajii scofîlciţi. Pe masă se afla o trusă cu instrumente medicale.
— Trebuie să-i fac o injecţie, spuse sanitarul şi arătă înspre soba pe care fierbea într-o cutie dreptunghiulară nichelată o seringă.
— Ce are ? se interesă Munteanu.
— S-a rostogolit în rîpă, explică sumar sanitarul... Rîpa ceea e ca o prăpastie. A vrut să îndrepte singur pilonul şi s-a rostogolit.
— Cam aşa, întări Păi~pală. Noroc de zăpadă că altfel... Se cheamă, oricît, că a căzut pe moale.
Munteanu şi Boţea lepădară în sfîrşit scurtele şi le agăţară de un cui în perete. Boţea se apropie pe vîrfuri de pat şi se aplecă de-asupra bolnavului.
— Doarme, îl preveni sanitarul, somnul îl reconfortează.
— Să nu fie cumva leşinat, se sperie Munteanu. Sanitarul îl linişti:
— Nu-i grav, repetă el. Da în orice caz, peste două, trei ore îl transportăm la spital şi-1 supunem unui examen medical general.
★
Comisia apăru peste 15—20 de minute. Pe piroanele înfipte în spatele uşii se îngrămădiră, de îndată, o mulţime de paltoane. îngheţaţi, oamenii se încălziră cîteva minute, învîrtindu-şi mîinile în dreptul plitei încinse.
Sanitarul vorbea tocmai la telefon cu spitalul. I se cereau amănunte asupra stării accidentatului şi el ţipa în receptor, disperat de faptul că doctorul abia îi distingea cuvintele la celălalt capăt al firului.
— S-ar cuveni reparat, hîrîi apoi supărat, cu degetul întins înspre aparatul vechi.
Părpală încuviinţă politicos.
— Nu s-a stabilit cu precizie diagnosticul, hm... i observă unul dintre membrii comisiei.
— Ei, tovarăşe Lepădat, că nu-i prea simplu în condiţiile astea, se socoti jignit sanitarul şi arătă în jur. Cred că e o zguduire puternică a organismului şi atîta tot.
31
Lepădat nu răspunse. Purta o căciulă brumărie de astrahan pe care şi-o împinsese puţin pe ceafă şi în loc de haină, un pulover de lînă groasă închis pînă sus la gît. Era destul de tînăr.
— A scăpat uşor, zise Părpală.
-— Poate... Nu ştim încă absolut sigur.
— Asemenea furtună în noiembrie mai rar, tovarăşe Lepădat, rosti din colţul său de lîngă fereastră Munteanu.
— Da, da... încuviinţă în doi peri Lepădat. Boţea îi privi pe amindoi cu luare aminte. Lepădat întrebă:
— Cînd s-a petrecut accidentul ?
— Spre dimineaţă, răspunse Părpală. Pilonul o fi fost smuls în cursul nopţii, dar cu el — făcu semn spre pat — s-a petrecut spre dimineaţă.
Lepădat scoase un carnet, schiţă pe o foaie linia funicularului şi însemnă cu aproximaţie punctul de accidentare.
— Mai departe, îl îndemnă el pe maistru. Amănunte deosebite Părpală nu mai putea însă da.
— A urcat singur pe cărare la deal înspre mîneciu ca să controleze motorul, că era motorist. Ajutoarele au mai zăbovit vreun sfert de ceas. Cînd au ajuns acolo la pilonul cu pricina, au văzut că urmele cizmelor au dispărut, că zăpada căzuse mare şi băiatul, Petrache tăiase cum s-ar zice, prima pîrtie. Au stat ei ce-au stat că li s-a părut curios şi numai ce observă că pîrtia o ia parcă la vale, spre fundul rîpii şi parcă au auzit şi nişte gemete. S-au lăsat de-a buşelea — să nu zboare ca glonţul — pe prăvălitură şi într-adevăr l-au găsit. Zăcea încovrigat. L-au cărat pe albia pîrîului jos la cabană.
— Dumneata ca maistru ai efectuat cu acest tînăr motorist instructajul ? îl opri Lepădat şi vocea îi sună aspru, metalic.
— Am efectuat, aprobă cu ochi pînditori Părpală.
— Cum, anume... ?
Părpală deschise dulapul şi aduse un teanc de broşuri şi regulamente cu planşe colorate pe fiecare pagină.
— I-am obligat să le citească şi le-am citit încă odată în colectiv la locul de muncă pe echipe...
— Cu aplicaţii practice... ? Ca oamenii să-şi însuşească temeinic instrucţiunile...
— Sigur, cum să nu.
— Ceva mai concret, nu-1 slăbi Lepădat. Era mai necăjit şi mai supărat decît voia să arate.
Maistrul se încruntă, se gîndi şi începu apoi să descrie o „aplicaţie" cu fasonatorii.
Sanitarul interveni:
— Na, că l-aţi trezit. Adăugă mormăind : ...că fără chestiile astea... ale voastre, pierea pămîntul !
Bolnavul se întoarse pe o coastă şi întredeschise ochii. Se ridică apoi în cot si după o clipă de buimăceală zîmbi:
— Aha...!
Era un băiat blond, cu faţa masivă, umerii obrajilor ieşiţi în afară şi nasul viril un pic coroiat.
— N-ai murit, mă ? strigă prietenos Munteanu.
32
— Da de ce ? răspunse Petrache cu acelaşi zîmbet jenat şi hazliu pe buze.
Sanitarul îl culcă înapoi pe pernă.
— Nu te mişca băiete că n-ai voie. Petrache se împotrivi.
— Mi-a trecut, zău.
Cei din comisie se adunară roată în jurul patului.
— Stai aşa, îl sfătui Lepădat şi-1 măsură îndelung, cercetător. Nu te doare nimic ?
Petrache duse mîna la coastă, apăsă şi se schimonosi.
— Asta-i, observă Lepădat, cu reproş. Trase un scaun alături. Se aşeză, îşi împreună palmele peste genunchi, cîntări din priviri figura colţuroasă a tînărului şi zise : Vasăzică te-ai pricopsit. O să te internăm acum în spital şi o să primeşti concediu. Să nădăjduim c-ai avut totuşi noroc. Ia povesteşte cum s-a întîmpîat ?
Petrache îl fixă atent, o umbră de nemulţumire îi zbură peste chip, se uită apoi la ceilalţi, stăruind îndeosebi asupra lui Boţea pe care-I vedea pentru întîia oară şi zîmbi iar.
— Pilonul se aplecase într-o parte, îl doborîse furtuna. încă puţin şi s-ar fi prăvălit de tot. Se mai ţinea ca printr-o minune, dracu ştie în ce se ţinea. Cablul atîrna la un metru de pămînt, se împletiseră într-însul nişte crengi, le aruncase pe semne într-acolo vîntul. Mă gîndeam că pilonul poate pica dintr-o clipă în alta şi atunci se duce în mă-sa şi cablul, se rupe că nici-o fărîmă nu se mai alege din el. Şuiera însă viscolul, zăpada se învîrtejea şi te orbea, pilonul tremura, se hîţîna. Am căutat un „căprior" şi am găsit o scîndură groasă de cuşcaie pe care am proptit-o în pilon. Mergea greu că sub zăpadă era gheţuş şi propteaua nu se înţepenea de loc, fugea într-una. Da am scormonit pînă ce-am dat de un pămînt mai scorţos. Cînd să zic gata, mă izbeşte o cracă în numele tatălui, caut cumva să mă feresc, alunec şi în rîpă cu mine. Ce-a fost pe urmă am uitat.
Lepădat se scarpină sub căciula brumărie.
— Al dracului om, rîse el. Ce ţi-a trebuit, măi, să te legi la cap fără :să te doară ? Dacă ţi-aşteptai, cu socoteală, tovarăşii, nu se întîmpla nenorocirea. Pe o vînzoleală ca cea din noaptea trecută să te apuci singur -de o asemenea treabă riscantă, măi, măi, măi...
— N-aveam cînd să-i aştept.
— încă oleacă şi-ţi rămînea nevasta văduvă, chihoti înveselit Munteanu.
Petrache se săltă într-o rînă.
— Cînd am ajuns eu la pilon furtuna se mai potolise. Şi la drept vorbind n-a fost o furtună chiar aşa de grozavă...
Munteanu se supără :
— Ce...e..e... ? în noiembrie eu n-arn prins încă uragan atît de puternic. Uragan, pe cuvînt de onoare...!
— Adevărat, adevărat, întări şi Părpală. Propuse apoi împăciuitor: Nu beţi cîte o ţuică ? N-aţi mînca ceva... ? că stomacu-i cu legile lui. Tu, Marie, chemă el cabanista, ia pune în tigaie nişte ouă cu slănină. Ori nu vă place slănină prăjită ? Că la unii nu le place... Scoase din ser-
•3 — Viaţa Romanească
33
tar pîine, aşternu pe masă o foaie de ziar şi într-o farfurie tăie felii subţiri o bucată de cîrnaţ. Aduse şi castraveţi.
— Serviţi, vă rog, serviţi, că-s castraveţi de butoi, gustoşi. Eu nu prea am voie din cauză de ulcer.
Lepădat muşcă dintr-o murătură şi se strîmbă.
— Bun, mărturisi el, acru, cere vin.
— Apăi vin n-avem. Apă rece cu plăcere. Munteanu izbucni în rîs.
— Mare coţcar. Să caut eu ?
— Poftim, îi arătă Părpală camera. Ţuica o sorbiră direct din sticlă, pe rînd fiecare cîte o înghiţitură.
— E cam interzis să consumaţi băuturi spirtoase în cabană, nu ? observă hîtru Lepădat.
—: Nu consumăm, se apără maistrul. Sticla asta întîmplător s-a nimerit aici, credeţi-mă. Doar seara după lucru mi-am îngăduit să iau o picătură.
Lepădat tăcu. Mestecă o coajă neagră şi se întoarse spre Petrache..
— La dumneavoastră, la funicular, instructajul cu protecţia muncii s-a prelucrat ?
Petrache confirmă.
-— Un accident, spune Lepădat, înseamnă rănirea unui om, scoaterea lui din producţie, înseamnă în anumite cazuri mutilarea sau moartea lui. Vă daţi seama... ? înseamnă deteriorarea mecanismelor, excluderea lor din circuitul normal. Toate împreună produc daune materiale statului. Tratamentul medical costă bani, concediul medical costă bani...
Petrache îl întrerupse :
— Nu-mi trebuie concediu.
— Or să hotărască medicii şi nu dumneata... Principalul lucru e să te însănătoşeşti. I se adresă apoi lui Munteanu: Mergem ?
— Da, că e tîrziu, încuviinţă Munteanu.
— Durează mult pînă la pilon ?
— Jumătate de oră, răspunse Părpală. Numai că drumul urcă... o-să transpiraţi...
Munteanu îl trase de-o parte pe Boţea.
— Rămîi în cabană cu sanitarul. Dacă e ceva cu băiatul să fiţi doi. în cabană se făcu apoi linişte. Se auzeau pocnetele focului în sobă.
şi tictacul ceasului deşteptător pe prichiciul ferestrei. Sanitarul îşi înfăşură fularul la gît şi ieşi pe prispă. Boţea se lăsă pe un scaun.
— Lucrezi la noi ? întrebă Petrache.
— Da, am venit ieri, răspunse Boţea. Sînt din Suceava.
Petrache se săltă în aşternut şi o schimă de durere îi strîmbă^ obrazul.
— Nu te forţa, îl preveni Boţea. Petrache tăcu.
— Adevărul e, zise el, că nu s-a verificat linia la timp. Pricepi dumneata ? Şi se întinse din nou sub pătură. Fire-ar să fie... Poate-mi dai puţină apă rece. Cana-i pe capacul de pe găleată. Sau uite colo. un pahar.
Boţea se grăbi să-1 servească.
34
Pe la amiază Munteanu apăru la cabană împreună cu inginerul Nedelea, şeful serviciului de producţie al întreprinderii. Inginerul era mic de statură, dar subţire, suplu, cu trăsături fine, delicate şi o anume fermitate în privire care imprimă chipului său un aer de energie şi putere ascunsă. Se apropie cu paşi hotărîţi de Petrache.
— Bună ziua, tinere.
— Bună ziua, zîmbi Petrache. Inginerul îl măsură cercetător.
— Nimic grav ?
Petrache ridică liniştitor din umeri.
— Intervenţia dumitâle, spuse Nedelea, s-a dovedit foarte utilă. Ai împiedicat ruperea cablului... Sper să efectuăm destul de repede reparaţia...
Petrache voi să explice ceva.
— Am aflat, îl opri Nedelea. Odihneşte-te şi vezi-ţi de sănătate.
Telefona apoi la centru, raportă situaţia şi ceru serviciului de mecanizare să trimită urgent cîţiva specialişti şi materialele tehnice necesare. Se întoarse spre Munteanu :
— Recuperăm pierderile ?
— Trebuie. într-o săptămînă, două... Depinde de repeziciunea cu care o să-1 repare.
Părpală stătea rezemat de tocul uşii.
— Ia hai să vedem, propuse nervos Nedelea şi scoase la iveală un carnet din buzunarul de sus al scurtei. Cît aţi livrat şi cît mai aveţi de livrat pînă la sfîrşitul lunii... ?
începu o discuţie amănunţită asupra graficului, cu defalcările sale pe sortimente, cu recalculări pe termene şi căutări stăruitoare de noi posibilităţi de respectare a prevederilor planificate. Munteanu fornăia încruntat, Părpală se văita iar Nedelea argumenta înlăturînd rînd pe rînd obiecţiile.
— Unde o să lucrezi ? i se adresă inginerul lui Boţea. Boţea nu ştia.
— Să se termine hărmălaia asta, urmă inginerul şi se aranjează... n-ai grijă.
Munteanu sufla în pîlnia receptorului furios că nu primeşte legătura cu sediul sectorului. Desluşi în sfîrşit vocea lui Blendea şi-i ceru să-i cheme de îndată pe fierari, pe mecanic, pe Petrişor, şi să-i urce într-o maşină pentru Bărbunci.
— E nevoie... la funicular, strigă el, astupîndu-şi cu palma urechea liberă. O clipă aşteptă cu încordare şi izbucni iar. Da ce-i cu Petrişor... ? strînse buzele : Hristoşelu... Aşa, caută-1...!
— Cine4 Petrişor ? se interesă Nedelea.
— Revizorul de funicular. Nedelea se uită la ceas.
— Plecăm la Colţaru ? Am venit de fapt pentru Colţaru.
— Şi pilonul ? se miră Munteanu.
— Lasă pilonul. E acolo Martin... Se ocupă el...
Boţea deduse că Martin telefonase prea tîrziu la întreprindere. Nedelea plecase. Oricum însă recepţionarea bazinului forestier n-ar fi fost amînată. Peste o oră Martin îl întîmpinase pe inginer în faţa clădirii
35
sectorului. Se îndreptaseră fără zăbavă spre Bărbunci şi ocolind cabana ajunseseră la locul accidentului odată cu comisia, Munteanu şi Părpală. Se hotărîse ca bătrînul să rămînă acolo şi să conducă munca echipei care reinstala cablul.
— Dumneata veghează pe lîngă aparat ca dispecer, îl rugă inginerul pe Părpală.
Părpală' consimţi.
Nedelea îşi încheie nasturii la haină şi se opri înaintea lui Petrache.
— Cum te mai simţi ? Petrache zîmbi:
— Destul de bine. Doar că-s ameţit un pic şi durerea din coaste nu mă slăbeşte.
— O să treacă, surise încurajator inginerul. Pînă la nuntă trece...
— E însurat, spuse Munteanu. S-a grăbit. în fiece chestie se grăbeşte.
— Aha, se dumiri Nedelea. Da dumneata ? clipi el din ochi către Boţea.
Munteanu rise.
— Abia i-a răsărit mustaţa. Rîse şi Boţea.
— Cînd a fost verificat ultima oară funicularul ? întrebă pe neaşteptate Nedelea.
Petrache se feri sub pătură.
— N-am idee... Eu sînt motorist.
Munteanu îşi plimbă greutatea corpului de pe un picior pe altul.
— Funicularul... ? repetă el îndelung. Nedelea îl privi atent.
— La vreme, răspunse după o scurtă pauză Munteanu. S-a verificat la vreme... Apoi adăugă : Furtuna... Cine ar fi prevăzut-o în noiembrie... ?
Nedelea dădu cu îndoială din cap.
— Furtuna, e drept, n-a fost slabă, dar funicularul nu trebuia să se rupă.
, — Trebuia ori nu, uite că s-a rupt, se supără Munteanu... Nu poţi prevedea totul la milimetru.
Uşa se deschise cu zgomot şi în prag apăru un tînăr înalt, spătos, cu o faţă dreptunghiulară, smeadă, cu trăsături bărbăteşti, regulate, cu ochii mari, distanţaţi, sub arcada unor sprîncene negre, bogate. Se înclină respectuos, cu oarecare temere, dar totuşi sigur pe sine.
— Alia, că vorbirăm tocmai de lup, mîrîi Munteanu. 1-1 recomandă inginerului: Dumnealui e tovarăşul Petrişor.
Petrişor tuşi vinovat.
— Pe unde ai umblat, măi ! îl luă din scurt Munteanu.
— Păi dumneavoastră ştiţi.
— Ce ştiu... ? Te mai şi aperi pe deasupra... !
—- Ieri am fost după materiale, după papuci pentru cablu că cei vechi s-au uzat.
— Ce are de-aface ieri cu azi ? nu-1 slăbi Munteanu.
— Păi, nu e vina mea...
Se mişcă stînjenit căutînd parcă o scăpare. 11 fixă cercetător pe Nedelea apoi pe Petrache care încerca să coboare din pat.
36
— Noroc, spuse Boţea. ' Petrişor tresări.
— Ei, pe unde-ai colindat ? stărui Munteanu.
— M-au chemat să controlez o bucşă Ia Podeni, răspunse Petrişor ezitînd.
Munteanu nu-1 crezu.
— Ţara arde şi baba se piaptănă... Cunoşti proverbul... ? Du-te Ia pilon..
Petrişor îşi îmbracă jignit mănuşile.
Boţea îl vedea ca de departe printr-un abur. Se despărţiseră de un an de zile. Nu fuseseră nici odată prieteni intimi, se gîndise însă cu plăcere la această revedere. Şi iată că se întîlniseră. Ciudat. Se întîm-plase altfel decît îşi închipuise. Sperase să-i strîngă mîna încă aseară. Să nu-i fi spus nimic Emilia, să fi uitat... ori să fi fost el într-atît de prins de treburi ? Era băiat frumos Petrişor, întotdeauna fetele îl alintaseră... îşi lăsase acum mustăcioară... tăiată scurt şi subţire ca o umbră...
— Dumneata, mi se pare, ai în seamă funicularul, i se adresă Nedelea.
— Da, eu, se încruntă Petrişor, da eu ieri am plecat la raion după materiale...
Munteanu îl întrerupse :
— Ne cam lipsesc materialele, tovarăşu inginer. Adăugă brusc înveselit : Dacă reuşim cu reparaţia, compensăm noi pierderile... Ei, mergem ? Şi se răsuci înspre Petrişor. Te prezinţi la Martin... Să faci treabă, măi, auzi ? Că dacă vrei, nu te întrece nimeni.
★
Boţea împreună cu sanitarul îl însoţiră pe Petrache pînă la dispensar. Dispensarul se afla în comună, iar drezina îi aduse fără a-i zgudui pînă aproape de ţintă. Pe drum vorbiră puţin. Petrache somnola întins pe banchetă, sanitarul fuma, iar Boţea privea îngîndurat pe geam. Era obosit şi dealurile albe, pădurile de brazi alergînd pe delături îi accentuau starea de amorţeală.
— Ţi-e dor de casă, tinere ? întrebă sanitarul plictisit de atîta linişte.
Boţea nu auzi :
— Ei, prietene... !
— Poftim, răspunse Boţea şi rămase cu ochii pe geam. Sanitarul surise:
— îţi place... pe la noi ? Boţea tăcu.
— Eşti bun de pădurar, zău, observă mîrîind sanitarul şi se ghemui în peretele cabinei. începu în curînd să sforăie. Peste jumătate de oră intrară în comună.
în staţie sanitarul se trezi şi dispăru în căutarea unei maşini.
— Zău, că aş merge pe jos pînă la dispensar, spuse Petrache. — Nu-i departe, 8—900 de metri.
— N-are rost, se împotrivi Boţea.
Era frig. Stăteau amîndoi cu mîinile înfundate în buzunare şi tremurau uşor. Petrache -îşi şterse nasul şi hîrîi dregîndu-şi vocea.
— Acum să te ţii. Mi-e că Petrişor ăsta rupe cuiul. A verificat pe dracul... Inginerul nu e prost, a mirosit el. Să fiu nebun de nu-1 rupe... cu mustaţă cu tot.
— înainte n-avea mustaţă...
— îl cunoşti adică...
— Am învăţat împreună la şcoala profesională. El e mai mare.
— Şi mai şmecher, adăugă Petrache. Nu s-ar zice după mutra dumi-tale că eşti şmecher. Da el, nu te supăra, e. Să luăm numai chestia cu funicularul. Dac-o păţi ceva, pun gîtul! Se aranjează... Ehe !...
— De ce n-a verificat ? păru nedumerit Boţea.
— Boieros. Nu se prea omoară cu firea. I-am atras atenţia că au slăbit nişte şuruburi... A învîrtit, pe semne, de două ori cu cheia şi gata. Vorba ceea : luce, cruce !
— Inginerului nu i-ai spus însă nimic, observă Boţea. Petrache schiţă un gest a lehamite.
— Ce să-i spun ? E doar o bănuială a mea, că-1 văd doar cum trage chiulul. Nu l-am controlat că nu-i specialitatea mea şi nici căderea mea.
Sanitarul sosise între timp cu un I.M.S.
Băieţii coborîră încet, cu băgare de seamă, din drezină.
— Doctorul a şi pregătit masa de operaţie, rîse sanitarul. Te internăm, nu ?
Petrache nu se sperie.
— Cu plăcere. Doctorul e doctoriţă, îl lămuri el pe Boţea. Femeie de treabă.
— Da un consult e necesar, deveni grav sanitarul, că naiba ştie ce s-o fi petrecut pînă te-ai oprit din rostogolit. Nu de geaba ai leşinat...
Petrache zîmbi hîtru.
— Nu s-ar putea să fie reciproc consultul ? Sanitarul îl certă cu degetul arătător.
Imeseul micşoră viteza şi stopa la marginea trotuarului în faţa unui gărduţ de şipci vopsit în verde. în fundul curţii se zărea o clădire albă cu acoperiş de draniţă.
— Să-ţi anunţ nevasta ? întrebă Boţea.
— Nu e cazul că bagi spaima în ea, chicoti vesel. Oricum a aflat. A aflat, pun mina în foc, înainte de a se petrece accidentul... că o să am accident. Te joci cu babele noastre ? Telegraf a-ntîia !
Boţea îl cuprinse de-umeri.
— Să treci mîine pe la mine, îl invită Petrache. Să vii, auzi ? Şi-i spuse adresa. Lîngă cooperativă. în 15 minute ai ajuns.
Boţea promise.
— Sănătate, îi ură el şi-1 salută încă odată cu palma la şapcă. Doctoriţa se ivise tocmai în întâmpinarea bolnavului, pe scări.
Zăpada scîrţîia sub paşi, o sanie zbură pe drum în clinchet de clopoţei. Femei încotoşmănite apăreau pe la porţi, scrutau grăbite uliţa şi piereau apoi în dosul gardurilor înghiţite de căsuţele cu pridvor. Lătrau cîinii, răsuna cîntatul de amurg al cocoşilor. Prin uşa căminului cultural se auzea aparatul de radio; transmitea muzică de dans la cererea ascultătorilor.
în colţ, pe un spaţiu liber, neîngrădit, o ceată de copii se zbenguia în jurul unei grămezi de pietriş pe care ninsoarea o schimbase în derde-
38
iuş. Pînă la camera de oaspeţi nu mai era mult. Boţea era ostenit, se bucura că-şi va scoate în sfîrşit, cizmele şi seva întinde într-un aşternut moale. Ceva îl îndemna însă să mai zăbovească. Urcă scările Mat-ului şi ceru vînzătorului o sută de salam cu pîine şi un pahar de vin. Mîn-carea şi băutura i se părură din cale afară de gustoase. Magazionerul, acelaşi care-i eliberase în urmă cu o seară efectele, se apropie cu un ţoi în mînă şi-1 măsură din creştet în tălpi.
— .Bune ? Boţea ciocni.
— Bune.
Afară îi veni un gînd neaşteptat. Se reîntoarse, traversă strada şi merse pe trotuarul opus pînă în dreptul cooperativei. Opri un puşti şi puştiul îi arătă la întrebarea lui un gard de scînduri modelate frumos în rotunduri şi romburi. Boţea împinse de poartă şi pătrunse în curte. Se înnoptase, prin geamuri licărea lumina. El bătu în uşă. îi deschise o femeie bătrînă în cămaşă ţărănească şi basma neagră în cap.
— Aici locuieşte tovarăşa Emilia ?
Bătrîna îl pofti să intre şi strigă cu glas cîntat, limpede :
— Emilia...
Ea apăru în rochia ei de barchet violet, cu un pulover tricotat pe spate. Tresări uimită, dar apoi faţa i se destinse şi păru chiar bucuroasă.
— A, dumneata !...
Boţea nimeri într-o odaie mirosind a levănţică. îşi aminti că la ei acasă mama obişnuia de asemenea să ascundă printre lucruri fire de levănţică. Flacăra lămpii şi lumini tremurătoare jucau pe mobile. Era mobila obişnuită a unei camere studio. Se aşeză pe un scaun la masă.
— Ai sosit de mult ?
— Nu, de un sfert de oră.
El se scuză pentru deranj şi o întrebă de Bărbunci. Primiseră la sector ceva veşti noi ?
— Se lucrează, atîta ştiu, răspunse ea. Boţea rămase pe gînduri.
— A fost o zi a dracului... Ea tăcu.
— Şi pentru dumneata a fost, pe semne, greu, urmă Boţea.
— Se întîmplă... m-am obişnuit.
Se ridică în picioare şi cerîndu-şi pentru un minut iertare, se retrase în bucătărie, şopoti puţin cu maică-sa şi reveni cu nişte slănină pe o farfurioară, cu pîine şi o ulcică de ţuică.
Boţea goli dintr-o înghiţitură, păhărelul.
— A fost aseară Petrişor pe la dumneata ? se interesă Emilia. I-am povestit...
Boţea se înnegura.
— Ne-am întîbiit la Bărbunci. Ea îl privea atentă.
— Voiam să-ţi mulţumesc pentru cizme, că n>ai condus la magazie, reluă Boţea discuţia. Fără ele m-ar fi văzut azi dumnezeu!...
— O, se dezvinovăţi ea, n-ai de ce...
Boţea îşi muie buzele. Se strîmbă ca de la un medicament amar.
— S-ar putea să ai necazuri... adică, el, Petrişor, să aibe necazuri... Emilia îl fixă curioasă.
39
— S-a întîmplat ceva ?
— O problemă, mormăi Boţea, mai delicată. Se întrerupse. Nu îndrăzni să-i vorbească. Se bîlbîi, se supără pe sine însuşi, şi nu-i spuse decît că funicularul s-a defectat şi că Petrişor e revizor de funiculare...
— înţeleg, se crispa Emilia, dar a bătut viscolul...
— Adevărat, consimţi Boţea, pilonul nu s-ar fi prăvălit, dacă nu l-ar fi izbit furtuna. L-au luat însă cîţiva Ia zor. Ştiu eu ? M-am gîndit să-ţi zic toate astea... aşa...
Mestecă nervos o coajă de pîine.
— S-a făcut tîrziu.
Ea îl conduse pînă în stradă.
— Somn uşor, îi ură Boţea.
— Somn uşor...
Emilia îl urmări de la poartă pînă ce dispăru în susul uliţei.
★
Boţea trecu prin biroul Emiliei după două, trei mărunţişuri din valiză. Ardea lumina, lemnele de brad pocneau în sobă. Geamurile îngheţaseră, în cameră era destul de rece.
— Ai început să te obişnuieşti ? întrebă ea. Boţea zîmbi.
— O să mă obişnuiesc. Se rezemă de pervazul interior al uşii :
— Pari niţel trist, ai un zîmbet trist, observă ea. El se fîstîci.
— îmi pare rău că arăt aşa... Apoi spuse : — Singur nu pricep cum de am îndrăznit să vin aseară la dumneata... Să nu te superi pe mine...
Emilia se opri din scris :
— Era devreme şi mi-era urît, continuă Boţea. M-am gîndit că n-o să te necăjesc...
— Da... rosti Emilia şi se aplecă asupra hîrtiei. Desenă pe o filă de calendar cîteva cercuri şi linii frînte. Eşti chiar din Suceava ?
— De aproape. « Ea dădu din cap.
— Dar ai învăţat în oraş, nu ? Boţea confirmă.
— E frumos pe acolo ? stărui cu o înviorare nefirească în voce Emilia.
Boţea se grăbi să răspundă.
— Foarte frumos. Sînt multe case noi, blocuri albastre, ca în Bucureşti şi străzile în centru au asfalt, că-i o plăcere să te plimbi sau să stai pe o bancă în parc... E apoi cetăţuia de pe vremea lui Ştefan cel Mare, se sapă într-una şi se descoperă mereu alte lucruri şi se întăresc zidurile ca să nu se ruineze... Lăsă pe podea pachetul învelit în ziar ca şi cum povara acestuia l-ar fi împiedicat să povestească în voie. în fiecare săp-tămînă întîlneşti excursionişti, autobuze speciale de la ONT... Excursioniştii sînt şi de prin ţări străine, unii de departe, de foarte departe...
Emilia îl ascuta cu bărbia proptită în pumni.
— Da la mare ai fost ?
— N-am fost, mărturisi cu regret, Boţea. Ea oftă din adîncul pieptului.
40
— Vai, cum e la mare, la Eforie... Am primit un bilet pentru 12 zile anul trecut. Cred că nicăieri nu e atît de frumos !... Doamne... faleza şi valurile acelea şi soarele care arde şi apa albastră, strălucitoare !... Nu înţeleg de ce i se zice Marea Neagră, ar trebui să i se zică marea albastră, că doar e albastră !... Păcat că n-ai văzu t-o ! Şi ochii i se umplură de o lumină nostalgică.
Cineva apăsă de clanţă şi vocea lui Blendea răsună de dincolo de prag. .
— Nu-i cumva pe aici ? 11 zări pe Boţea şi-i făcu semn.
— Hai, că te cheamă şeful. E cu un ziarist.
Boţea se înclină în faţa Emiliei şi ieşi pe coridor. îşi aranja din mers haina şi bătu uşor în uşă.
— Intră, intră... îl auzi pe Munteanu.
Ziaristul era încă tînăr, sub 30 de ani, slăbuţ, cu ochelari în ramă groasă, neagră, pe nas. întinse prietenos mîna.
— Dumneata deci...
Boţea i-o strînse şi se aşeză pe un scaun.
— Tovarăşul, îl puse la curent Munteanu, se interesează de ceea ce s-a petrecut la noi zilele acestea. I-am povestit... îşi împreună palmele deasupra biroului şi continuă : — Aşa furtună mai rar... în luna noiembrie... Şi-s bătrîn, zău... ! Copaci întregi, copaci înalţi de peste o sută de ani vechime au fost scoşi din rădăcini şi zvîrîiţi cît colo... Un vagonet uitat pe o linie secundară a ajuns rostogolit de vînt la peste 500 de metri depărtare... Dimineaţa am urcat la sector înotînd pur şi simplu prin nămeţi... şi vîrtejurile ne aruncau zăpada în faţă, ne învîrteau ca pe nişte surcele... Brr !... se cutremură Munteanu. Spune şi tu, Boţea !?
Boţea se foi încurcat.
— Da, drumul se troienise. Pînă la urmă m-am căţărat într-un vagon de tren... Locomotiva avea curăţitoare specială de linie...
Munteanu încuviinţă.
— Apoi... istoria cu camionul, se însufleţi el. Ne-am împotmolit la cîţiva kilometri de destinaţie... înaintea noastră munţi de zăpadă... Cum să-i străbatem ? Eram nerăbdători... Oamenii ne aşteptau ia pilon. Trebuia să fim la pilon, să. găsim o soluţie pentru remedierea situaţiei, să organizăm, munca... Un băiat se rănise, se accidentase... Trebuiau luate măsuri de transportare la spital... Iar eu zăceam neputincios. Ei, dar n-am rămas, se înţelege, cu mîinile pe piept. Imediat ne-am pus pe treabă. El. arătă spre Boţea, a adunat vreascuri, cetină, eu şi şoferul am început a despresura roţile. Curgea sudoarea de pe noi, dar nu ne păsa... Şi am reuşit!...
Ziaristul nota într-una. Picsul îi alerga cu viteză pe foile dreptunghiulare ale carnetului său de buzunar. Se entuziasmase. Pe chip i se citea satisfacţie şi uimire.
— La cabană, urmă calm Munteanu, o altă surpriză. Apucă-te şi fă pîrtie pe platou. Da... se scarpină la ceafă, probleme, nu glumă...
Boţea clipi nedumerit. Nu-şi amintea de nici-o pîrtie.
— Băiatul, răsuflă cu năduf Munteanu, dormea, zăcea, ne-am speriat grozav.
— Petrache ? întrebă ziaristul.
4.1
— Chiar el. Se întoarse spre Boţea şi-1 lămuri: Tovarăşul ştie de Petrache, a aflat... Apoi adăugă: Dintotdeauna a fost Petrache ăsta un om serios, conştient. Tînăr, dar cu scaun la cap. De ce-a făcut el ce-a făcut ?! Nu 1-a lăsat inima să treacă nepăsător pe lîngă pilonul doborît. Şi doar putea să treacă... Nu l-ar fi tras nimeni la răspundere, că aia nu era trudă de un om singur. Dar el mai bine să se ia de gît cu pilonul, decît altfel. Şi-a primejduit viaţa... S-a gîndit: Măi, eu am o obligaţie ca membru al acestui colectiv de muncă, sînt utemist, sînt candidat de partid...
— De cînd e! candidat ? se interesă ziaristul.
— Cred că de şase luni, răspunse Munteanu şi după o pauză continuă : Eu am o obligaţie faţă de grafic, şi-o fi zis el, faţă de conştiinţa mea şi n-am dreptul... N-am dreptul să nu intervin, chiar dacă e periculos. Mare curaj a avut şi voinţă, în primul rînd voinţă.
— Acum e la spital, nu ? se întrerupse o clipă din scris, ziaristul.
— L-a condus Boţea.
— Da ? se bucură ziaristul. Sînteţi prieteni ?
— Eu sînt aici numai de două zile, răspunse Boţea.
— Se pare că te-ai acomodat însă destul de repede, îl lăudă ziaristul.
Munteanu ţîţîi cu uimire.
— Nici n-a vrut să se ducă la spital.
— Poftim... ?
— De Petrache vorbesc. Nu şi nu, că nu-i rănit grav. Ambiţios l A scăpat, din fericire, ieftin, dar un control din fir a păr tot trebuie. Pînă l-am convins, ehe !...
Ziaristul îşi scoase ochelarii, aburi sticlele şi le frecă apoi cu batista. Zîmbi.
— Dar viaţa lui ca să mă exprim astfel, strict personală ? Munteanu zîmbi şi el.
— S-a însurat în primăvară... Are nevastă frumoasă, zău. Piui rămăşag că ne cheamă nu peste mult timp la botez, că la noi oamenii toarnă copii en-gros, nu-s zgîrciţi, la capitolul ăsta. încolo, liniştit băiatul, nu se ţine de prostii, nu-i cu mintea la prostii. Eu nu l-am auzit înju-rînd barem... N-o fi el sfînt, da' zău că merită toată stima...
Boţea asculta în tăcere apăsat de un sentiment de jenă. I se părea că Munteanu se linguşeşte, că urmăreşte un ţel ascuns nu întocmai curat. Se petrecea un lucru ciudat pe care nu-1 înţelegea. I se părea că Munteanu minte, că frazele lui sună a gol. Ceea ce povestea se întîmplase desigur şi totuşi, Munteanu ocolea adevărul, îl îngrămădea parcă la fund sub o avalanşă continuă de vorbe.
Ziaristul îl scruta atent, stăruia prin întrebări repetate, asupra vreunui amănunt, rămînea o clipă pe gînduri şi nota iar, nota mereu.
Au lucrat pe traseu amîndoi, dar în echipe diferite, aşa încît abia seara s-au întîlnit jos la cabană. Petrişor îl privi în treacăt, peste umăr.
— Ce faci, măi ?
Boţea răspunse pe acelaşi ton.
— Bine. Uite că ţi-am luat urmele... Dar tu ?
42
. Petrişor zări pe geam figura unui şofer cunoscut şi ieşi afară să-1 roage ceva. Se reîntoarse peste cîteva minute:
— Care-i amator de camion ?
Nu se înghesuia nimeni. Doar Boţea se caţără pe încărcătura de buşteni şi se înfăşură strîns în scurtă. Petrişor găsi un loc în cabină. Astfel că nici pe drum n-avură ocazia să-şi vorbească.
Vînţul se domolise, dar în viteza maşinii devenise de a-dreptul turbat şi şuiera pe la răspîntii ca un uragan. Nu degeaba oameni, cu familie în sat, care s-ar fi repezit cu plăcere pînă acasă, preferaseră să înnopteze pe o asemenea vreme la cabană. Boţea se simţea sloi de gheaţă. Cînd în sfîrşit, ajunseră în comună, picioarele-i amorţiseră, abia şi le mai putea mişca.
Se tîrî, clănţănind din dinţi, pînă la camera de oaspeţi, se dezbrăcă şi se vîrî în pat. Tremură sub plapomă vreo zece minute. Apoi se încălzi şi îl cuprinse somnul. N-apucă să doarmă însă prea mult. Ciocănituri puternice răsunară brusc în uşă:
— Da...! strigă buimac şi se întoarse pe coasta cealaltă. O fi vreun vecin... Coborî furios pe podea şi se duse să deschidă.
— Te-ai culcat ?
— Da, mîrîi Boţea, fără a distinge în întuneric faţa celui care intrase. învîrti comutatorul. Măi Petrişor, tu ? Ce dracu' s-a întîmplat ?!
Se uită la ceas... Dacă dormise o oră, o oră jumătate...
— Ce să se întîmple ? zîmbi Petrişor. Am venit să te văd.
Boţea căscă mahmur şi se frecă la ochi. Curios lucru!... Abia se despărţiseră şi Petrişor nici nu-i pomenise de vizită... Supărat rău. La cabană se purtase la fel. Boţea se aşteptase, ce-i drept, la o primire mai călduroasă, dar, obosit, nu se omorîse din cale afară cu aceste gînduri. Şi iată că vechiul său tovarăş de şcoală îl trezise din somn cu chef de vorbă.
— Curentul de pe camion mi-a pus capac, se zgribuli Boţea.
— Zi grea, mormăi Petrişor. Am muncit, zău, cît în alte şapte la un loc !
îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul în tavan. Se îngrăşase, faţa îi căpătase o expresie mai dură, mai bărbătească.
— îţi merge bine, observă Boţea. Te-ai îngrăşat.
— Nu mă plîng, de cîştigat, cîştig, mănînc şi-mi cumpăr haine. Lumea-i de treabă. îşi aranja cu o mînă părul. Dar parcă înainte era altfel. Oftă cu regret. Jinduiam după bani de un film, ori de o friptură cu vin nou la restaurant în parc, da n-aveam griji, cu şcoala o scoteam într-un fel la capăt, mă descurcam, nu luam premiu cu coroană, prostu' proştilor nu mă socotea însă nimeni. De, a zburat tinereţea...!
— Ce tinereţe, mă, că doar n-ai îmbătrînit, rîse Boţea.
— Lasă c-o să vezi tu, rosti cu îngăduinţă Petrişor. Nu-i prea simplu !... Se întunecă.
Boţea îi ceru o ţigară.
— Şi tu ?... făcu haz Petrişor. Nu te ceartă mămica ? Ori fumezi numai ţigări străine ?... Şuieră înveselit. îţi aminteşti cînd i-am legat de pantaloni o coadă de hîrtie lui Buzatu ?
— Care Buzatu ?
— Ei, nu-1 chema Buzatu, l-am poreclit noi aşa.
— Nu-mi amintesc...
43
— Cum dracu' ?... JVl-a prelucrat şi în adunare de UTM... Ai lipsit, pe semne, că ai zăcut odată în spital, nu ? Ce-ai avut, pneumonie ?...
Se cufundă apoi iar în acreala lui. Trăgea fumul în piept şi îşi ţuguia nervos buzele. Muşchii obrajilor îi tresăltau spasmodic.
— Dacă mă crezi, braţele mi-s de cîrpă, am lucrat ca nebunu. Să nu se găsească pe urmă vreun deştept care să mă critice. S-o găsi el, oricum, sînt sigur. S-o şi găsit... Dă-1 în mă-sa ! Nu mă sperii eu cu una, cu două, să înghită şi flăcări, că pe mine nu mă impresionează.
Boţea, care se băgase între timp înapoi în pat, se săltă sub înveli-toare, în capul oaselor.
— Da' cine e ?
— Un boşorog !
Petrişor îl fixă pe sub sprîncene.
— Tu ştii ceva, ori nu ?
—- Ce să ştiu ? nu pricepu Boţea.
— Ai fost doar în cabană cînd Nedelea m-a bămbănit.
— Am fost, dar ce-ai auzit tu, am auzit şi eu.
— Şi după aia n-au zis nimic ? Boţea ridică din umeri.
— Cam tot aia.
— De, răsuflă cu obidă Petrişor.
Măsură cu paşi zvîcniţi camera, de-alungul şi de-a latul, încăleca apoi pe un scaun şi se sprijini cu coatele de spetează. Izbucni :
— Nu-s eu omul care să poarte duşmănie pentru un fleac ! Bătrînul ăla zărghit de Martin a întrecut însă măsura. M-a beştelit, m-a batjocorit... Anafura lui !... Că nu-s troacă de porci, nu-s de ocara nimănui... Om rău, fără suflet! îi plouă şi-i ninge, veşnic încruntat, cu mutra boţită de parc-ar şade pe cuie... Ce-s vinovat eu că i-a fugit nevasta ? Era mai tînără, se zice frumoasă şi el se prăpădea de dragul ei... A fugit cu unul mai de viaţă, mai vesel... Da ce-s eu vinovat ? S-a închis moşul întrînsul şi scuipă cîte-un cuvînt din an în paşti. îngrijeşte de fetiţă, că are o fetiţă, încolo să tune şi să fulgere ! Nu-i pasă...! Singuratic, animal de codru, mai ursuz ca un urs, că i se potriveşte numele... Brrr... ! Traiul lui e pădurea şi lucrul... Mulţumesc de aşa trai !... Păi dumnealui din ţintar face armăsar, pentru o oră întîrziere se supără că te ocoleşte o săptămînă şi coace, coace supărarea, că te miri cum de nu fumegă... S-a legat, poftim, şi de mine... n-o să mă slăbească, mă apucă pandaliile cînd mă gîndesc ! Şi n-are dreptate, să chiorăsc dacă are dreptate.
Oftă şi zvîrli chiştocul stins, în sobă.
— N-apuc să cobor din camion acum două ceasuri că mă întîlnesc nas în nas cu şeful, cu Munteanu. Poamă faină şi el ! Mă ameninţă c-am fost notat de Nedelea în catastif, ceea ce înseamnă că şi dumnealui, Munteanu, s-ar lepăda de mine, dac-ar putea, dacă nu s-ar teme un picu-leţ de mine.
— De ce s-ar teme ? întrebă nedumerit Boţea. Petrişor nu răspunse.
— Eu, continuă mai departe, mă achit de obligaţii, da nu-s maşină automată. Că beau din cînd în cînd un pahar, e altă socoteală. Să nu mi se arunce în cîrcă păcate care nu-s ale mele ! Nu-s eu mai tare ca furtuna şi încă nu mi-a crescut în dosul frunţii staţie de meteorologie !
Boţea tăcu.
— Uite ce-i, îşi muie vocea Petrişor, am observat că te ai bine cu şefii,' le-ai căzut cu tronc; se întîmplă, şi eu le căzusem cu tronc. Am vrut să cunoşti situaţia, să aranjezi — că-ţi stă în putere — să nu mă găbjească. De-s porniţi să găbjească nu mai caută la motiv. Nu-mi convine, dă-i în mă-sa !
Se apropie şi-i întinse mîna :
— Somn uşor pe mai departe. Te-am trezit, da' adormi la loc repede. Nu te mai supăra şi tu pe mine că şi aşa sînt supăraţi destui. Zăbovi o clipă şi surise cu şiretenie şi ironie. E adevărat, măi ? Tot pe la ea prin birou, ai ?! Blendea, cică te-ai îndrăgostit lulea !
Boţea păli.
— Să ştii că am intenţii serioase, îi puse în vedere Petrişor. Peze-venghiule !... rîse el, şi plecă.
*
Boţea lucra la Bărbunci. Repartizarea nu era definitivă, dar pînă. la reintrarea în grafic a parchetului, el trebuia să rămînă acolo. Trei zile după repararea funicularului Boţea fu chemat într-o dimineaţă la sector cu unele treburi. Zăpada începuse a se topi. Zloata, apăraia şi noroaiele ameninţau să desfunde toate drumurile şi povîrnişurile. Se muncea greu. Să nu dea acum gerul, se gîndea Boţea, că o sfeclim. Transporturile auto vor rămîne în aer ! Parcă prin băltoace şi clisă ar fi mai de doamne-ajută !... Răsuflă obosit şi amărit.
La sediu îşi şterse îndelung tălpile pe grătarul de lemn dinaintea uşii. Munteanu lipsea. Aplecat deasupra unei coli de hîrtie, Blendea, scria ceva concentrat şi chinuit. Nici nu răspunse la salut; pe semne, nu-1 auzise. Îşi muşca nervos creionul şi adăuga căznit cuvînt după cuvînt.
— Un articol pentru gazeta de perete, îi explică el lui Boţea, după ce, în sfîrşit, îi înregistra prezenţa.
Boţea se descheie la scurtă.
— Povesteşte-mi cîteva amănunte, îl rugă Bledea. —- Poftim... ?
Nu înţelegea nimic.
— Scriu despre Petrache, îl lămuri Blendea. A zis el că nu se duce la spital înainte de repararea funicularului ?
Boţea confirmă.
— Nu-1 prea trăgea aţa, i-adevărat...
— Şi voia, neapărat, să se întoarcă la pilon ca să ajute echipa ? Boţea nu ştia.
— O fi fost şi asta, observă Blendea. Adaug şi asta... Nu e nici-o greşeală... Ce greşeală să fie ?... Şi se aplecă iar asupra hîrtiei. Dacă iese frumos, îl trimit şi la „Muncitorul forestier". Mi-a propus Munteanu.
Boţea se opri în picioare, lîngă geam. Era ceaţă. Contururile copacilor se ştergeau, pierzîndu-se în văzduhul dens. O zări pe Emilia cu jacheta pe umeri. Traversa înfrigurată curtea. El voi să o strige, dar renunţă. în spatele său cineva trînti cu zgomot uşa. Intrase Munteanu.
— Merge, merge ? îl înghionti el prieteneşte pe Boţea, cu un aer preocupat. Părea grăbit. Se căută de chei, descuie seiful şi trase afară un dosar pe care-1 introduse în servietă.
45
— Timp anapoda, observă Boţea, dar o să meargă... Pe faţă îi apăru o umbră de îngrijorare.
— Toamna, de...! spuse Munteanu. Principalul e să nu pierzi ritmul, cadenţa, cum se zice în armată. Ai adus situaţia ?...
Boţea îi întinse cîteva hîrtii. Munteanu încuviinţă grav.
— După amiază am şedinţă la centru, hm...! Ne scoatem pîrleala ?! Dacă realizăm o mică depăşire e în regulă ! Arătă înspre pădure şi se strîmbă : Hristoşelu... Parc-ar fi o muiere cu toane vremea asta, ba-i laie, ba-i bălaie... Ce părere ai, obţinem vreo depăşire ?
Boţea se încruntă.
— Există sus rezerve... Să zorim doar transporturile.
— O să le zorim... Ridic la şedinţă problema cu toată hotărîrea să fii sigur. Tu dă-i bătaie, nu te lăsa! Organizarea e mama succesului... învaţă de la mine, organizarea...! Urmă pe un ton schimbat, mai coborît, mai calm : O chestie...! Şi ciocăni cu degetele în mapă. Se întoarse brusc spre Blendea :. — Unde-i drezina ?
Blendea îşi ascuţea tocmai creionul cu o lamă.
— Trebuie s-apară. Munteanu se interesă:
— L-ai terminat ?
— Mai am... încheierea. Munteanu îl lămuri pe Boţea.
— Un articol... Şi-1 rugă pe Blendea: — Ia citeşte puţin... Blendea se îndreptă în scaun şi îşi drese vocea. Apoi începu să
citească. Se oprea Ia fiecare două-trei fraze şi urmărea pieziş efectul lecturii sale, pe feţele ascultătorilor.
— Haide, haide, îl îndemna Munteanu şi îşi mişca într-una buzele de parc-ar fi repetat în gînd cuvintele lui Blendea. Clătină apoi aprobator din cap. Da, nu e prost...! Chibzui o clipă, şi adăugă : — N-ar fi stricat ceva mai multă înflăcărare... acolo unde el îndreaptă pilonul. A fost, se poate spune, o luptă corp la corp. îi plăcu expresia şi o complectă : o luptă corp la corp cu furtuna! Chiar aşa, ce ziceţi ? Şi îşi plimbă privirile de la Blendea la Boţea.
— Da, sună avîntat, consimţi Blendea.
— Şi să subliniezi că nu-i ardea de spital, că numai la funicular îi era mintea. Ţie ce ţi-a mai povestit pe drum ? îl întrebă apoi pe Boţea.
— A dormit pe banchetă.
— Te cred şi eu... După rostogolul în rîpă... Da mai tîrziu ?
— Mai tîrziu mi-a spus că n-ar fi de mirare să rupă unii cuiul pentru neglijenţă.
Munteanu îl măsură contrariat fără a-şi ascunde dezamăgirea.
— Aha, mormăi el... şi altceva ?
— Altceva ?... se concentra Boţea. Da, îşi aminti, sanitarul 1-a anunţat că doctoriţa o să-I consulte şi Petrache a răspuns că i-ar plăcea să fie consultaţia reciprocă.
Munteanu izbucni în rîs :
— Mare hoţ, numai ce-a scăpat de moarte şi i-e de glumă... Dat dracului!... Da nu-1 torn eu ? Şi doctoriţei şi nevesti-si... Ha, ha, ha, rîse el din nou şi după ce se potoli observă hîtru: Băgăm şi asta în articol ?
46
Desfăcu, în sfîrşit, din catarame, servieta : '— Tată, fraţilor, surpriza !...
Era un ziar. Boţea îl luă în mîini, îl despături şi-i sări în ochi titlul cu litere de o şchioapă : „Eroismul unui motorist".
— E descris totul, pînă la cel mai mic amănunt, explică vesel Munteanu. Foarte interesant material. Zîmbi: — Sectorul nostru a ajuns dintr-odată renumit!... Să afişăm ziarul la panou, să vadă oamenii, să ge bucure.-
Boţea parcurse, curios, reportajul.
— Şi pe noi ne pomeneşte, rosti el cu mirare.
— Păi dacă-i amănunţit, rîse Munteanu. Partea principală e însă despre Petrache. Normal!... După o pauză continuă: — Va trebui să-1 premiem. Merită băiatul. Şi-a riscat viaţa... Am primit un telefon de la direcţia regională... Se interesează, vor detalii, poate vor să-1 propună la o decoraţie, mai ştii ?! De aia ziceam ca articolul să fie mai avîntat. Tu, Boţea, înţelege situaţia, că doar eşti inteligent. Ceea ce a boscorodit Petrache nu contează, contează că a făcut un act de eroism !
Boţea se foi pe scaunul său şi îndrăzni:
— Cum nu contează ?!
— Unde nu există cîte o mică deficienţă ?, spuse Munteanu. Esenţial e însă altceva, esenţial e că s-a comportat ca un om conştient, curajos. Chestia cu doctoriţa...
Boţea păli.
— Nu la asta mă gîndeam...
— Bine, de acord, au fost şi deficienţe... Noi trebuie să folosim însă cazul pentru a mobiliza muncitorii, să dovedim cum se lucrează Ia nivel înalt, să-i educăm !... Eu aşa socotesc. Ai constatat doar în cabană Ia Bărbunci, cum m-am răstit la Petrişor, că frate cu frate, dar brînza-i pe bani! Simpatic, deştept, să nu întindă însă coarda prea tare că se rupe ! S-a cam îngîmfat... în rneserie-i priceput, îl alintă fetele, de, s-a îngîmfat! Ce să-i fac acum? Să-I pedepsesc, să-1 izbesc de pereţi ?!... N-am motive concrete, apoi mi-e şi milă de el. L-am speriat eu, da să nu întrecem măsura. Ei, mai vedem noi!
Boţea spuse :
— La pilon, zilele trecute, nu s-a cruţat deloc. I-adevărat...
— Uite de ce, să nu ne pripim. Dacă se îndreaptă ? Să-1 ajutăm. Iar Petrache, păi aici nu încape îndoială. Merită să-1 lăudăm, să scrim despre el, să-i prelucrăm exemplul.,
Boţea desluşi în vocea lui iritare şi dojana. Răsuflă obosit. Nu fusese înţeles.
— N-am nimic cu Petrache, se apără el moale. Munteanu schiţă un gest indefinit şi se ridică în picioare.
— Vine drezina... de departe se auzea un huruit continuu din ce în ce mai puternic. Mă duc la şedinţă... îl lovi pe Boţea peste umăr. Nu te lăsa, că eu mă angajez, bagă de seamă, să recuperăm restanţele.
Boţea încuviinţă.
în prag apăru Petrişor. Era roşu la faţă, alergase pe semne, spre a-I prinde pe Munteanu la sector.
— N-aţi plecat încă ? Munteanu se încruntă.
— Ce-i măi ?
47
— Să nu mă sancţioneze tovarăşul Nedelea, c-ar fi păcat, şuieră vorbele Petrişor.
— Atunci o să te sancţionez eu ca să fii mulţumit. . Petrişor tăcu îndîrjit.
— Tovarăşu Munteanu... izbucni el, de ce... ?
—■ Cu obrăznicia şi şmecheria n-ajungi nicăieri, de aia ! E clar ?
— Care şmecherie ?
— Că-ţi baţi joc de ce-ai învăţat, nu-1 slăbi Munteanu.
— Eu ?... se miră Petrişor. Botea-i martor de cum am lucrat la pilon. Boţea...
Munteanu îl întrerupse :
— Pilonu-n sus, pilonu-n jos !... Da pîn-la pilon ?!... Discutau pe hol şi în uşa biroului ei stătea Emilia.
— Cum rămâne ? întrebă Petrişor.
— Caută-ţi de treabă, îl linişti Munteanu. Nu te transferă nimeni... Petrişor trase de cozorocul şepcii şi se răsuci pe loc posomorit. N-o
observă pe Emilia şi se trezi faţă în faţă cu Martin.
Bătrînul abia urcase scările încărcat cu pînze de fierăstraie şi lanţuri pentru drujbe.
— Le-a adus drezina, mîrîi el.
— Aha, se bucură Munteanu.
Ieşi în curte. Afară, Petrişor, îl aştepta.
— Ce-i măi ? se înfurie el iar. Merseră o bucată de drum împreună.
★
Martin se rezemase cu spatele de sobă şi îşi plimba palmele peste plăcile de teracotă. Avea palme mari, butucănoase, degete lungi şi groase cu pielea aspră, crăpată, înnegrită. Ţinea capul într-o parte, încremenit în nemişcare şi de sub şapca veche de postav îi atîrnau urechile blege, roşii, presărate pe alocuri cu puncte albicioase.
Blendea îşi ascuţea mereu creionul. Mai privea în tavan, pe fereastră şi iar se apuca de treabă. Pe geamuri se scurgeau dîre de apă din zăpada care se topea pe acoperiş. Vuia din cînd în cînd vîntul izbindu-se de pereţii casei.
Boţea îşi încheie nasturii slavutei.
— Gata ? întrebă bătrînul.
— M-au chemat cu nişte situaţii, răspunse Boţea.
— Da, da... spuse încet Martin. Boţea zîmbi.
— O să ningă ori o să plouă ? îşi aminti el de discuţia de acum cîteva zile şi de previziunea bătrînului.
— O să fie, cred, vreo săptămînă lapoviţă, cum e mai prost. Boţea ţîţîi nemulţumit. înseamnă că-1 aşteptau zile grele.
— Pentru cine sînt lanţurile alea de drujbă ? Ar fi avut nevoie de cîteva la Bărbunci.
Dar Martin nu-i răspunse.
— A ieşit Petrache din spital, zise el după un timp.
— Petrache ?... Nu vestea în sine îl mira> ci faptul că o afla de la Martin.
;— L-am întîlnit ieri, adăugă Martin.
— Şi-i sănătos ? Martin dădu din cap.
— Te-a poftit pe la' el...
— N-am mai coborît în comună. Am dormit la cabană.
— Să te duci, îl îndemnă Martin.
Boţea promise. Şi se îndoi că bătrînul ar fi înrăitul şi înăcritul înfăţişat de Petrişor.
— Cu zloata asta... se plînse el.
— Fiecare anotimp cu frumuseţile lui. Mie, de exemplu, ploile de toamnă parcă-mi spală creierii şi mă limpezesc.
Boţea nu crezu.
— Ploile ?...
Şi-i îmbrăţişa dintr-o privire pomeţii proeminenţi, cutele adinei din jurul gurii, fruntea numai creţuri, expresia aspră, tristă a feţei. Se apropie de sobă lipindu-se de ea cu un umăr.
— Dumneata ştii, sigur că ştii, rosti tulburat... Cum a fost Ia funicular ?...
Martin îl cercetă curios.
—- A cui e vina, stărui Boţea.
— Vina... ?
— Deunăzi am vorbit cu Petrişor... Noi am învăţat împreună Ia şcoală. M-a rugat să-1 ajut dacă o fi cazul. I-e frică de Nedelea şi de dumneata şi de Munteanu... Toţi cică au pică pe el şi vor să-1 înfunde. Mi-a povestit că l-aţi beştelit... Şi s-a jurat că n-are nici-o vină, că vina-i a furtunii... I s-a jeluit lui Munteanu... I-o fi trimis vreun cuvînt Nedelea, că e fiert...
— Ce cuvînt să-i trimită ...?
— Părea speriat.
— Se simte cu musca pe căciulă.
— Munteanu se grăbea şi el se apăra mereu... Iar fata îl asculta din pragul biroului.
— Contabila ? De !
Boţea îşi muşcă buzele, sîngele îi năvăli în obraji şi un timp tăcu.
— Nu înţeleg...
— Ce nu înţelegi ?
Dar Boţea nu putea spune ce anume nu înţelege, pentru că el însuşi nu înţelegea ceea ce ar fi dorit să i se explice.
Martin tuşi adînc şi îşi şterse buzele cu batista.
— Dacă ţi-e de Petrişor şi de spaima lui, apoi linişteşte-te că o să-i treacă şi necazul şi spaima... Nimeni nu-i vrea cu dinadins răul. Să nu-i fie însă rău, fără ca el să-şi dea seama că-i e rău. Prea trăieşte uşor, prea trece prin viaţă ca gîsca prin apă, prea nu se leagă cu sufletul de nimic. Pospăială...! Tuşi iar, hîrîi şi urmă : — Aşa şi cu funicularul. A lucrat... Cum să-1 dojeneşti că n-a lucrat ?... Pospăială !... L-am amirosit şi mi-e ca sarea în ochi. Să nu-1 văd. Dacă ţi-e prieten să i-o spui...
— N-ar afla vreo noutate...
— Se gudură pe lîngă Munteanu, chicoti amar bătrînul, că Munteanu nu-i lipsit de păcat în istoria asta.
Boţea îl fixă' atent.
4 — viaţa Romînească
4»
— Te miri ? N-ai de ce... Se întîmplă pe lume şi altele mai gogonate. Hm ! Observ eu că pilonu-i slăbit şi-i comunic lui Munteanu. Munteanu îl cheamă pe Petrişor. Amîndoi o sucesc, o învîrtesc şi hotărăsc că mai rezistă o vreme cel vechi. Trebuie înlocuit, zic eu. Nu, că scoatem din uz funicularul şi pierdem din plan. Nu pierdem, mă supăr eu. îl scoatem pe jumătate de zi în loc de o săptămînă, ori o lună, dacă se prăvăleşte... Dumnealor mă contrazic : Ţine încă pilonul !... Poftim, a venit furtuna şi 1-a izbit, iar Petrache cît pe ce s-o mierlească...
— Nedelea bănuia, s-a interesat de verificarea instalaţiilor, îşi aminti Boţea.
— Păi da... Munteanu aruncă răspunderea asupra furtunii. I-e mai !a îndemînă. Adevărat, s-ar putea ca furtuna şi numai furtuna să fi produs nenorocirea... S-ar putea ca oamenii să nu fi prevăzut exact rezistenţa pilonului... Se întîmplă doar şi greşeli. Pe mine mă mîhneşte însă altceva, mintea scurtă, uitarea cu folos. De parcă o discuţie despre pilon n-ar fi fost niciodată. Obrăznicia şi nepăsarea lui Petrişor se bizuie pe ceva. S-a potrivit în păreri cu Munteanu şi oricînd l-ar putea trage de mînecă. Iar Munteanu nu s-ar bucura. Nu-i Munteanu bărbat fricos, dar un scandal nu i-ar conveni şi de aceea o s-o lase moartă.
Martin se strîmbă şi ochii aproape că i se pierdură între cute.
— Aici sînteţi ? întrebă Blendea fluturînd între degete filele articolului. L-am bătut la maşină. Nu te mai uiţi odată prin el ? i se adresă lui Boţea. Am schimbat, am adăugat nişte fraze noi...
Boţea se feri.
— Nu mă pricep.
— Ee, zîmbi Blendea şi se întoarse spre Martin căruia i-1 citi cu intonaţie de la primul pînă la ultimul rînd.
Martin mormăi.
— Mde, prea îl lauzi. Petrache o să rîdă. Blendea schiţă un gest a lehamite.
— Ba nu e avîntat, ba e prea avîntat... Ia lăsaţi-mă în pace ! şi plecă trîntind după el uşa.
Martin clătină amuzat din cap.
— A apărut un reportaj, îl anunţă Boţea, 1-a scris ziaristul acela care a fost la pilon şi v-a cerut atunci amănunte...
— L-am citit.
— O să fie afişat la panou. Martin se desprinse de sobă :
— Vasăzică, reluă el, s-a uitat discuţia despre pilon !... Să zicem că s-a uitat. Ca să i se şteargă însă orice urmă se bate vîrtos monetă pe eroismul lui Petrache. Se ascund după Petrache lucruri care n-ar trebui ascunse. Asta-i buba! Şi asta mă doare şi mă supără! Că Petrache s-a purtat frumos, e limpede. Prea se vorbeşte însă despre Petrache ca să nu se vorbească despre altele. Şi mă gîndesc că e lăudat Petrache nu atît ca să fie el lăudat, cît ca să nu iasă prost alţii, să scape neobservaţi alţii... Da !
Se căută de ţigări şi-1 servi cu pachetul şi pe Boţea. Boţea scoase o ţigară şi se aplecă s-o aprindă la flacără.
— Ai vîrît-o în gură invers, zîmbi Martin şi continuă. De ce a fost nevoie de eroismul lui Petrache care cît pe ce să-1 coste viaţa ?! Nu trebuia nici un eroism ! Dacă s-ar fi lucrat cu socoteală, dacă s-ar fi calculat,
50
s-ar fi verificat, s-ar fi aplicat la timp măsurile necesare, n-am fi ajuns în situaţia ca Petrache să încerce singur, pe furtună, repararea funicu-larului. Eroismul lui Petrache e urmarea pospăielii şi prostiei, a neglijenţei unor oameni.... Se întrerupse brusc. Boţea simţi un nod în gît.
— „Eroismul unui motorist", repetă Martin titlul reportajului. Are precum vezi, şi o a doua faţă.
Boţea îşi muie buzele.
— Dacă e aşa...
— E aşa !...
— Atunci... începu Boţea, şi se opri. Scutură, fără voie, zvîcnit scrumul peste haină.
— Vrei să mă întrebi de ce am tăcut ? Urmă Martin. N-am tăcut... Dar nici să bat clopotele n-are acum rost. Nedelea ştie. Şi apoi cît a fost ori cît n-a fost de vinovată furtuna, e greu de dovedit. înţelege băiete ! Nu pedepsirea cu orice preţ a lui Munteanu, ori a lui Petrişor o vreau eu. Petrişor e un fluieră-vînt alintat de muieri, încrezut şi un pic leneş, care s-ar putea să nu fie chiar atît de al dracului pe cît mi-1 închipui acum. Iar Munteanu, de felul lui, prea diplomat şi şmecher, e însă harnic şi-i bun la inimă, iar bunătatea nu rătăceşte pe toate drumurile.
Zbîrnîi telefonul şi Martin ridică de pe furcă receptorul.
— Da, eu sînt... Blendea năvăli în cameră.
— Cine-i pe fir ?
Se potoli însă repede şi se aşeză pe scaun la biroul său. Martin plecă.
★
în aceeaşi seară Boţea coborî în comună. Era sîmbătă, uliţele gemeau de lume, la cooperativă, la MAT, la club, abia te strecurai de înghesuială. Pe geamurile noului restaurant, afişe cu literele de o şcioapă anunţau „miti", vinuri superioare şi muzică modernă. în faţa magazinului universal, Boţea se opri cumpănind. Apoi intră, căută sectorul îmbrăcăminte şi cumpără o cămaşă de 90 de lei şi o cravată de 30. Se ciocni de cîţiva cunoscuţi, fasonatori de la Bărbunci care-1 chemară să bea împreună o ţuică. La MAT fumul plutea jos deasupra capetelor că l-ai fi tăiat la o ambiţie cu cuţitul. Băură un rînd şi încă un rînd. în celălalt colţ al încăperii Petrişor gesticula cu o sticlă în mînă. Umplea din cînd în cînd cîte un sfert de pahar şi-l sorbea pe îndelete vorbind aprins şi continuu cu tovarăşii săi de masă. Boţea se apropie, Petrişor se hlizi, măsurîndu-1 din creştet în tălpi cu o privire în doi peri, curioasă şi batjocoritoare. îi turnă vin şi-l îndemnă să rămînă. Boţea refuză. Nu se simţea în apele lui. îşi ceru scuze şi ieşi în stradă. Aerul rece îi făcu bine, îi curaţi nările de fum şi-i limpezi mintea. Nu reuşi să se elibereze însă de greutatea care-i apăsa sufletul şi-l amăra.
La camera de oaspeţi nu găsi pe nimeni. Avea să doarmă noaptea aceasta singur! Va trebui, îşi spuse, să-şi afle în cîteva zile o gazdă. Administraţia îi pusese în vedere să se mute. Nu ardea pămîntul, dar... oricît...! Se dezbrăcă şi se spălă deasupra lavoarului. Apoi se şterse în grabă, tremurînd de frig, şi se bărbieri. încercă noua cămaşă, îşi fixă la
51
gît noua cravată şi se cercetă în oglindă. Nu arăta urît. Doi ochi mijiţi îl măsurau cu nedumerire şi ironie din dreptunghiul de sticlă atîrnat pe perete.
Şi acum ?... îşi trase pe umeri haina şi brusc se înveseli. Petrache!... îşi amintise de Petrache. Băiatul îl aştepta. Rememora adresa. Nu departe de cooperativă, prima uliţă la dreapta după clădirea cooperativei. Era încă devreme, n-avea cum să deranjeze la o asemenea oră. încuie uşa, ascunse cheia sub preş, la locul cuvenit, şi plecă.
Zăpada, întărită odată cu căderea serii, scînteia sub tălpi. Doar albul ei sclipea în întunericul dens din jur. Mergea încet fără să se grăbească. Pentru întîia oară după zile de muncă încordată şi de frământare continuă, respira parcă în voie, în linişte. Vibra de nerăbdare, îi venea să chiuie. îşi numără pe pipăite banii din buzunar şi se gîndi să treacă şi el pe la restaurant şi să se ospăteze cu mici, cu vin superior, să asculte muzică şi să danseze.
Cineva îi tăie atunci calea; traversase brusc drumul şi i se oprise în faţă. Boţea tresări. Abia o recunoscuse şi îşi închipui la început că se înşeală.
— Dumneata ?... exclamă el.
— Eu, răspunse încet, Emilia. Mă duceam la o mătuşă...
Vocea îi sună nefiresc de aspru şi rece. Era strîns înfăşurată şi doar o parte a feţei, nasul şi gura i se întrevedeau dintre cutele eşarfei. Boţea rămase descumpănit.
— Te grăbeşti ?...
Se oferi să o conducă fie şi o bucată de drum. Ea nu se împotrivi. Călcau alături stînjeniţi, supăraţi, fără a-şi adresa unul altuia un singur cuvînt. Boţea se posomorise iar. O tristeţe amară i se revărsase în suflet copleşindu-1.
— N-ai fost la film ? întrebă ea.
— M-a invitat pe la dînsul, Petrache.
— Care Petrache ? El îi spuse.
— Ah, se lămuri Emilia şi adăugă. Locuim ©pe aceeaşi stradă... Nevastă-sa e încă speriată, da lui nici nu-i pasă. L-am văzut acum un ceas, un ceas jumate... Stătea la gard şi se uita... Se întrerupse. Un bărbat înalt se apropie, zăbovi o clipă în dreptul lor şi trecu mai departe.
— Ţi-e frică ? îndrăzni el. Ea tăcu.
— Petrişor e la MAT, rosti Boţea nesigur.
— Ştiu, răspunse Emilia. îşi încetini paşii. A fost şi aseară... El aşteptă.
— Mă tem, continuă ea, să nu cadă în patima beţiei... Pricepi ? în familia noastră nu are nimeni patima asta.
Boţea pricepea doar în parte.
— A ajuns rău, scînci Emilia. înjură şi blestemă... Crede că toţi îl duşmănesc şi-1 invidiază, îl sapă, vor să-1 nenorocească...
— N-au cu el nimic, nici Munteanu, nici... Doar l-au criticat. Parcă pe mine nu m-au criticat ? Mai greşeşte omul, o încuraja Boţea. Şi regretă tonul său milog. Altceva trebuia să-i spună.
Ea îl privi pe gînduri.
— Chiar ?
52
— Se întîmplă, o linişti Boţea şi se încruntă chinuit. Altădată, altădată are să-i povestească1 restul..,
— Pe dumneata, îi mărturisi Emilia, nu te suferă în primul rînd... că nu te-ai purtat prieteneşte.
Boţea nu găsi de cuviinţă să se apere. Ea oftă :
— îmi dau seama... parcă nu-mi dau seama ? Dînsu-i pornit... Pentru necazurile de la lucru caută ţapi ispăşitori. Aşa-i el. Şi oftă iar din adîncul pieptului. A aflat că ai fost la mine acasă şi că te-am omenit şi că am discutat şi că te-am condus pînă la poartă. Şi de birou a aflat, că ai lăsat acolo valiza şi că pe urmă ai trecut să mă vezi... S-a înfuriat, înainte nu era gelos, dar acum dintr-odată s-a făcut gelos... Sînt necăjită... sînt tare necăjită. Mama m-a certat şi ea. Nu se cade şi nu-i frumos să umbli cu unul şi cu altul. N-am umblat. Cu dumneata a fost altfel. Dar cui îi pasă ? El bea, zvîrle în dreapta şi în stînga... Se opri nedumerită. Din cauza mea... că mă iubeşte pe mine... ? Ori poate că bea pentru băutură şi nu pentru altceva, că vinu-i dulce şi nu se mai des lipeşte sticla de gură...
Boţea îşi simţi buzele uscate.
— O să-i spun, rosti într-un sfîrşit, o să-1 conving că n-are rost... Se întîlniseră întîmplător, ori ea voise anume să-1 întîlnească.
De ce ?
— O să-i spun reluă Boţea opintit că n-am nimic cu tine şi că te voi lăsa în pace.
Ea se întoarse brusc şi îl privi îndelung.
— îl iubeşti ? întrebă încet Boţea. Emilia se scutură înfrigurată.
— I-am promis... i-a promis şi mama... a fost fixată nunta... am ales naşii...
— Da, se resemna Boţea, înseamnă că-ţi place. Ea tremura.
— Adevărat, mi-a plăcut... Se purta cu blîndeţe... Mama 1-a îndrăgit mult... Cînd am fost la mare, el s-a învoit de la lucru şi a venit într-o duminică să mă vadă... N-a dormit două nopţi, trenul era aglomerat şi a stat în coridor, pe scară pentru ca să fim împreună două ceasuri... Ne-am plimbat pe faleză, ne-am dus cu autobuzul la Mamaia şi ne-am întins în nisip pe plajă... S-a bronzat repede... Şi pe urmă ne-am urcat într-o barcă... Marea... şopti nostalgic Emilia.
Boţea o asculta în tăcere. închise ochii... Nu ştia... Ea îndrăgise marea pentru că-1 îndrăgise pe el, ori îl îndrăgise pe el pentru că îndrăgise marea... Poate amîndouă... poate altfel... Bo^a respiră obosit.
Prin văzduh străluciră ca nişte steluţe fulgi albi şi pufoşi. începuse a ninge. Ningea cu adevărat, timpul se răcise.
★
Boţea zăbovea pe rampă şi priveghea sortarea materialului lemnos. Urcase de dimineaţă la punctul de pornire a funicularului şi instru-ise echipa de încărcători să nu încalce ritmul stabilit de lucru. Pentru asta trebuia să existe, desigur tason de rezervă şi aici fasonatorii şi mai cu seamă cărăuşii aveau de spus un cuvînt greu. Cărăuşii scoteau buş-
tenii cu boii, în tînjala, drumul era prost, noroios şi se întîmplă să nu poată clinti butucul împotmolit la fundul vreunei rîpi nici cu două perechi de vite. Boţea vorbise cu fiecare în parte, promisese tain în plus şi stăruise apoi la sector, unde-1 prinsese la telefon pe Blendea, să trimită cîteva sute de kilograme de fîn peste cotă. Blendea îl liniştise că va interveni neapărat la magazie. Funicularul funcţiona normal. La intervale de timp egale mănunchiurile de buşteni, legate în lanţuri şi cîrlige, soseau scîrţîind pe cablu şi oamenii de la recepţie îi desfăceau cu grijă şi-i rostogoleau cu hapca şi ţapinele pe rampă. Strigau hăulind „hei rup" şi pămîntul se curtemura parcă sub tălpi. Măsurătorul însemna cu roşu lungimile şi fierăstraiele mecanice îşi înfigeau colţii în fibra umedă şi albă, huruind şi ţiuind asurzitor.
Boţea era îngrijorat. Aştepta cu nerăbdare vagoanele repartizate parchetului spre a efectua transporturile stabilite şi a nu rămîne cumva în urma graficului. Vagoanele, din motive necunoscute, se opriseră pe undeva în vreo haltă. Ceruse la telefon Cefefeul, se milogise, ridicase tonul şi iar se milogise implorînd platformele. Scruta acum zarea căutînd semnul prevestitor al dîrei de fum şi ciulea urechile să desluşească trepidaţiile locomotivei pe şine. Se uită la ceas. Destul de tîrziu... ! Coborî scările rampei cu gîndul să telefoneze a doua oară. Lobdele pentru celuloză, adunate în grămadă, îşi arătau capetele prin stratul de zăpadă care le învelea. Ar trebui stivuite, îşi spuse, pînă nu ninge, ori nu plouă iar. Se îmbibă altfel de apă şi îngheaţă, o să fie greu. Ridică ochii spre cerul noros, plumburiu.
Zări prin uşa întredeschisă a fierăriei palele roşii ale flcărilor din cuptor şi intră înăuntru ca să se desmorţească un pic. Fierarul, băiat tînăr, călea nişte topoare şi cîrlige pentru căruţuri de metri steri. Pe o cioată şedea un bătrîn şi ascuţea cu o pilă triunghiulară pînza unei bes-chii. Ţinea beschia pe genunchi şi hîrşîia cu băgare de seamă dinte cu dinte.
— Nu prea avem pile, se plînse el, asta-i veche, pierdem timpul... Boţea o luă între degete şi-i netezi zimţii.
— Merge încă.
Fierarul aruncă pe nicovală o cuţitoaie. Boţea se feri de scîntei şi rîse.
Se îndreptă apoi spre cabană. Şi în pragul ei îl întîmpină Munteanu. "
— Pe unde ai fost, bre ! izbucni şeful vesel, prietenos, ca deobiceî. Boţea arătă în jur. Nu se mai văzuseră de două zile, azi era luni
şi ei se despărţiseră sîmbătă înainte de prînz. Citiseră atunci împreună articolul lui Blendea şi Munteanu plecase la consfătuirea de producţie de la centru. Stăteau pe prispă şi vîntul stîrnit brusc îi izbea dintr-o coastă.
— Recuperăm ? întrebă Munteanu şi zîmbi cu şiretenie.
— S-avem numai vremea potrivită, spuse Boţea. Munteanu încuviinţă.
— O s-avem. Apoi adăugă. Ţi-am adus lanţuri de fierăstrău. îţi trebuiesc, nu ?
— Da, lemnu-i tare şi dinţii se tocesc repede, se ştirbesc în gheaţă. Vorbea reţinut cu o răceală pe care nu şi-o putea ascunde. îl măsura
54-
curios de parcă abia l-ar fi cunoscut. în privirile sale sclipea un licăr de dojana. Şi pentru că ştia ceea ce ştia se simţea prost, stingherit.
— Ce mă cercetezi, aşa ? se încruntă Munteanu. Boţea se apără printr-un gest.
— Sau ai aflat de şedinţă ? se interesă Munteanu.
— Nu.
— Oare ?
Bote,a nu aflase într-adevăr nimic de şedinţă.
— M-au spălat... rosti Munteanu, m-au frecat cu cărămida... Boţea făcu o mutră mirată, dar tăcu.
— înţelegi... ? Ori nu-ţi pasă...? stărui Munteanu.
— Ba îmi pasă, răspunse Boţea.
— M-au căptuşit...
— îmi închipui... şi-mi pare rău.
— Ce-ţi închipui...? Ce-ţi pare rău...? se răsti Munteanu. Mînia lui nu speria niciodată, dar oamenii din stimă pentru autoritatea şefului se arătau speriaţi.
Boţea plecă supus fruntea.
— Ei, dacă-ţi închipui, cu atît mai bine, se potoli îmbunat Munteanu. Oftă apoi amărît. Parcă-mi arde mie de pocinoage, să încalc regulamentul, s-o încurc... Nu-mi arde, zău! Da se întîmplă, că n-ai încotro, te presează din dreapta şi din stînga... Pe unde naiba să scoţi cămaşa ? Şi mai închizi un ochi... Nu e bine, da strîns cu uşa zici că e bine. Pe urmă... ei, pe urmă e altceva...
Boţea îndrăzni.
— Să te preseze oricît te-o presa... eu cred că nu trebuie să închizi nici un ochi.
Munteanu clătină din cap.
— Frumos, foarte frumos... Surise îngăduitor. De fapt ai dreptate Dacă la vîrsta ta n-o să fii aşa, cînd dracu o să fii ? Şi dintr-odată se supără : Că deştepţi aţi mai ajuns voi copiii ăştia... Ţineţi lecţii mai dihai ca bătrînii...
— Nu ţin lecţii, se socoti jignit Boţea. Munteanu se scarpină la ceafă.
— Ei, ce mai, am făcut-o. Să mă spînzur ? Ai vrea să mă spînzur ? Nu mă mai amărî şi tu ! Unde am avut de dat socoteală, am dat. N-o să-ţi dau pe de-asupra şi ţie. Lasă-mă, zău ! Eu discut cu tine din prietenie, din simpatie, că-mi place cum asculţi şi că te gîndeşti, că vorbeşti puţin şi amarnic de chinuit şi de drept. Eu cam pălăvrăgesc, de aia mă atrag tăcuţii... După o pauză continuă : Mi-am încasat porţia, să nu iasă cu supliment, să vedem...!
Se miră parcă singur.
— Cunosc pe cîţiva care au învîrtit şi învîrt chestii mult mai încurcate decît mine, da se jură că totu-i în ordine. Şi le merge... Cît Ie-o merge nu se ştie, pentru moment însă n-au nici pe naiba. Eu cum o cîrmesc un pic, se şi observă cîrpăceala... Hristoşelu...!
Boţea zîmbi.
— N-am talent, reluă Munteanu, că trebuie, de, şi aici talent... Pe mine m-a lipsit mlama de talent la aşa ceva...
— Sînteţi modest, rîse Boţea. Munteanu se strîmbă.
55
—■ Ce ? Tuşi contrariat. Atenţie la Petrişor, că altfel scapă la vale. Boţea se înnegura.
— Am auzit că ai fost pe la Petrache, spuse Munteanu. S-a înz-drăvenit ?
— Se înzdrăveneşte... într-o săptămînă, două, se apucă de lucru, îl asigură cu însufleţire Boţea.
Munteanu îşi împinse căciula peste urechi.
— Ei, să-i dăm bătaie. Ia comunică-mi cifrele exacte de realizări Sa sortimentele deficitare...! Boţea se grăbi să-şi scoată din buzunar carnetul. Şuieră în aceeaşi clipă sirena locomotivei.
— Vagoanele, strigă bucuros Boţea şi se aplecă peste balustradă. Trenul apăru învăluit în aburi şi coti încet pe platou. Avem trei platforme... E bine... Izbucni cu palmele căuş în jurul gurii. Mă, fraţilor, mă...! Rampa, mă... Fereşte... Atenţie, mă... începeţi, mă...!
Se întoarse spre Munteanu.
— în regulă...?
Intrară amîndoi în cabană.
Monolog In Babiion
de AI. Philippide
Uefestion... Oracolul a spus
Că eşti în preajma mea, că nu te-ai dus
Nici jos la Hades, nici în aştri, sus.
Să cred că nu te-ai însoţit cu morţii,
Că s-a schimbat acum de dragul meu
Necugetata hotărîre-a sorţii
Ca altădată pentru-n fiu de zeu ?
Un fiu de zeu... Cine-ar putea să ştie ?
La templul din Ammonion, în pustie, Toţi preoţii strigară că sînt din Zeus născut.
M-au linguşit, ori chiar m-au cunoscut ?
E-adevărat că anumite semne
Ar fi putut spre-aceasta să-i îndemne.
Mergînd la oaza-aceea-ndepărtată
Pierdusem drumul, cînd, ivit deodată,
Un stol de corbi statornic m-a condus
Pe valuri de nisip către apus.
Ai cărui zeu sînt corbii ? Tunătorul Olimpian îşi are în vultur slujitorul. Oricum, de-atunci în oameni eu am lăsat să crească
Credinţa-n firea mea dumnezeiască.
(Dar care e credinţa mea ? Ori, poate
Că-n tot ce cred cred doar pe jumătate.) In treburi de acestea, pe Greci, deschişi la minte, Mai greu decît pe barbari îi poţi convinge ; ei
Au început să nu mai creadă-n zei.
Nici chiar cu faptul că eu port veşminte
Cum poartă Perşii nu se prea împacă. Ce-nsemnătate are cum cineva se-mbracă ? Cu-asemenea nimicuri, ce-s foarte omeneşti,
Pe barbari lesne îi ademeneşti.
Chiar de mă-mbrac ca ei nu uit de fel
Că-nvăţător mi-a fost Aristotel. De mult nu mai soseşte vreo veste de la el.
E supărat pe mine Stagiritul
Că i-am trădat renumele şi ritul.
Dup-o învăţătură-atît de lungă
Nu se-aştepta ca ucenicul lui
Din filosof cuceritor s-ajungă.
Privind mai bine lucrurile, nu-i
Nici pe departe vreo nepotrivire.
Cunoaşterea e tot o cucerire.
Şi filosoful tinde ca şi mine, (Cu altfel de mijloace, desigur) să domine. Parcă te-aud spunîndu-mi, dojenitor şi trist :
„O, fiul meu, vorbeşti ca un sofist,
împuns de ghimpii unei sterpe glorii".
Ah, gloria... De-ar şti cuceritorii
Celebritatea care îi aşteaptă
în cartea viitoarelor istorii
Cînd poate vor fi puşi pe-aceeaşi treaptă
Cu hoţii şi cu incendiatorii! Şi numele meu, poate, va fi şi el păstrat
în cumpănă cu al lui Herostrat
Cel blestemat de preoţi să nu fie
De nimeni pomenit pe veşnicie, Şi tocmai pentru asta deapururi neuitat! O, ce socratic demon mă-ndeamnă într-ascuns De cuiul îndoielii să nu mă las străpuns ! „Gîndeşte-te, îmi spune, că tu, după un număr
De ani ce-abia întrece o decadă, Un firmament de fapte ilustre porţi pe umăr Şi sprijini bolta lumii, ca Atlas, să nu cadă. Setos de noutate, mereu în căutare, Ai spulberat imperii străvechi, ai şters hotare, Şi-ai măsurat cu pasul voinicelor falange
O cale de la Nil şi pîn'la Gange Bătătorind-o trainic spre-a răspîndi mai bim Prin Asia-n crepuscul luminile eline.
Cu tine timpul nu va fi ingrat"\
în foişoru-acesta de lîngă Eufrat, Ferit de zgomot, noaptea s-aud mai clar acele Voci care vin, cum zice Pitagora, din stele. Hefestion, şi tu eşti printre ele. Prieten bun de sfat şi de povaţă, 'Tu adevărul mi-l spuneai în faţă, Nepăsător de strălucirea faimei. Mai am pe Aristandru. Amic ? Cirac limbut, Şiret destul, da'n rituri oculte priceput: Aduc adesea-n taină, cu dînsul, jerfe Spaimei. O veche zeitate venită de la Geţi Sau de la Tracii care aruncă-n cer săgeţi Şi trag cu arcu-n fulger, să-l doboare.
înapoiate încă, dar vrednice popoare, li ştiu de cînd la Istru stăteau mereu la pîndă ; Avui luptînd cu dînşii, întîia mea izbîndă. Viteji, în amintire ei stăruie neşterşi Mai mult decît efeminaţii Perşi. Iar cînd au^ să deprindă învăţătură greacă N-o să mai poată nimeni să-i întreacă. E drept, pe de-allă parte, Că meşteri sînt şi Perşii în anumite arte ; Doar de la Magi îmi capăt arome care-ascund Putenjubtile-n ele şi-n piele-adînc pătrund, Aşa că lumea crede, uitînd de legea Firii, Ca trupul meu se-nlrece-n miros cu trandafirii. Şi zeii răspîndesc mireazmă. Poate Că cel ce-i zeu abia pe jumătate Şi nu se-ndestulează cu nectar Şi-ambrozie nu are acest dar. 'Tot din aceeaşi pricină în vine Nu-i curge-n loc de sînge-acel ihor ^ Ce-i propriu numai feţelor divine. E in Homer aceasta. Dar nici un ghicitor N-a izbutit să mi-o explice bine. Prea multe lucruri nu cunosc nici ei. Le spune la ureche vrun zeu cîte-un crîmpei De adevăr, pe care îl prind pe dibuite Şi-apoi, învăluindu-l în vorbe aburite, 11 revelează după lungi ceasuri de extaz. Profeţii sînt tot oameni. Greşesc. Ştiu şi de frică. Pe Pithia, la Delfi, luînd-o de grumaz, La trepied am dus-o cwsila să-mi prezică. Ca nu mă-nvinge nimeni mi-a spies. Ştiam şi eu, Şi nu^ era nevoie dc şoapta unui zeu Ca să cîştig războiul cu ostile persane. Neîndoelnic este destinul. Dar, adese, h iau deodată locul nişle-ntîmplări duşmane Ce-s veşnic pentru mintea umană ne nţelese.
Cînd l-am străpuns pe Clitos şi-a căzut, De vină Aristandru spunea că n-a fost vinul Sau viforul rnîniei, — aşa a vrut destinul.
M-am prefăcut că-l cred, nu l-am crezut. N-a fost nimic în moartea lui Clitos de prezis... Ne-am împăcat în spirit şi stăm de vorbă-n vis. In spirit... Filosoful acela de la Ind Care şi-a dat foc singur şi-a ars pe rug zhnbind Spunea că trupu-i o înveliloare A sufletului. Numai trupul moare, Iar sufletul e nevoit să-şi ia O-nvelitoare nouă, mai bună sau mai rea, Aşa cum i-a fost viaţa şi nu aşa cum vrea. EU pînă să se urce pe rug, dăduse zvon Că după moarte vine la mine-n Babilon.
S-o fi-ntrupai din nou ? în ce fiinţă ?
Credinţa lor e că există-n om
Un miez etern de cuget şi voinţă
Mai pur decît acel nătîng atom De Democrit prin Haos zvîrlit cu uşurinţă. (Sînt ipoteze, sigur, şi adevăruri, poate ; Aleg cea mai plăcută părere dintre toate.)
Ce soi ciudat de oameni ! Umblă goi ;
Urîţi şi slabi, cu chipuri de strigoi, Hrănindu-se arare cu rădăcini şi poame, Pot luni întregi să rabde de sete şi de foame, Şi ştiu, fără altare de jertfă, fără temple, Divmitatea pură în sine s-o contemple.
Virtuţi ascetice, de renunţare,
De care noi, firi agere, sprinţare,
întotdeauna ne-am simţit departe ; Dar bine-ar fi din ele s-avem măcar o parte.
Cînd, după mari izbînzi, Macedonenii
Se bucurară de-o mai lungă pace,
Ei se lăsară prinşi în mreaja lenii.
Nu mai catadixeau nici să se-mbrace
Decît doar ajutaţi de slujitori.
La masă îi purtau de subsuori.
Poftind tot vinuri vechi şi trufandale,
Se lăfăiau pe perne moi întinşi. Pierzîndu-şi vlaga-n jocuri lascive şi-n pocale,
învingătorii se lăsau învinşi
De proaste-apucături orientale.
Le-am spus atunci: „Plăcerile iubirii Şi lenea sînt duşmanii puterii şi-ai gîndirii". Ţinutu-m-am eu însumi de-aceste înţelepte
Dar greu de pus în practică precepte ? Nici lenea, nici curvia în mreji nu mă pot prinde. Mînia doar, adesea, şi chiar prea des, m-aprinde. Cu lungi mustrări de cuget mi-o ispăşesc cumplit.
Benchetuiesc, dar nu pîn'la beţie, Gustînd plăcerea vorbei, după socratic rit. De farmecul Roxanei, la fel, nu rn-am ferit, Nu ţiitoare însă făcîndu~mi-o, soţie.
Nici lumea zeilor nu-i prea senină.
Invidia şi ciuda îi dezbină,
Sînt robii patimilor ca şi noi, Şi Eros îi supune, viclean. Dar, poate, zeii,
Aşa cum spun nişte-nţelepţi mai noi, Sînt doar reprezentarea concretă a ideii
De nemurire. în esenţa lor
Ce sînt nu ştie nici un muritor.
Cu dînşii n-ai prilejul să te-nfrunţi ;
Ei tot mai rar jos pe pămînt coboară. Mai greu e să te aperi de demonii mărunţi,
Şireţi şi aprigi, care te-mpresoară.
De unde vin ? Ce vor ? Şi cine-i mină ?
Ce forţă este peste ei stăpînă ?
Sau poate că de nimeni nu ascultă,
Rebelă veşnic, gloata lor ocidtă.
Cu jertfe nu-i îndupleci, nu se tem
De vrun de schite c sau de vrun blestem. Obişnuit pe faţă să-nvingi, nu poţi cu ei Să lupţi, nu ştii de unde să-i dibui şi să-i iei. De dincolo de lume principii inimice, Menite să încurce, să-mpiedice, să strice,
Orice li-i bun ca să stîrnească rău.
li simţi cum mişună-mprejurul tău,
Şi mai ales la ceas tîrziu de noapte 7e -ncearcă cu nelinişti, cu visuri şi cu şoapte. Şi iată chiar acum-a, chiar în această clipă,
O pasăre necunoscută ţipă
Prin trestiile fluviului, departe.
N-ascunde oare-un demon subt aripă ? E poate-o prevestire... De viaţă sau de moarte ? Mai bine, din cutia de fildeş, juvaer
De mare preţ, să scoatem pe Homer.
Sau să desfăşur — iat' aici sînt toate — Vrun dialog din Plafon, Simposionul, poate,
Ori Faidon cu statornica splendoare
A paradigmelor nemuritoare :
Din om, cînd moare, piere numai chipul,
Dar neatins trăeşte arhetipul;
Cînd viaţa pămîntească se închee,
Rămîne Alexandru în idee.
N-ar fi mai bine, totuşi, să răsar
Ca Fenixul din proprhd meu jar ?
(S-aude pasărea, pe apă, iar !)
Căci foc nestins e viaţa mea întreagă...
— Ce este ?... De la Medios. Mă roagă
Să-mi ţin făgăduiala şi să vin
La un ospăţ cu vechi şi straşnic vin
în cinstea mea. Din nou benchetuială ?
Abia doar către seară am sosit
De la Nearh. Sînt oare obosit ?
Nu-mi place să mă plîng de osteneală Nici la război, nici la lectură
Şi nici la înţeleaptă băutură. Mă duc. Mai stau de vorbă. Tot cu Nearh. Asnoa Golind mereu la cupe, mi-a spus ciudate fapte De cînd s-a-ntors pe mare din India. Istorii
Pe care le-au scornit navigatorii, Dar care nu-s desigur minciună chiar de tot Odată ce le-nseamnă cu grijă Herodot.
Aş vrea să văd eu însumi, cu ochii mei, ce este
Adevărat şi ce e doar poveste.
Vreau cîtva timp să părăsesc uscatul,
Să împînzesc cu nave Eufratul
Şi dîndu-le la toate drum pe mare
Să-ncep călătoria cea mai mare Ce s-a-ncercat vreodată pe apă; o ispravă
Aducătoare de folos şi slavă. Dealungid aromatei Arabii secetoase,
Să mă îndrept spre ţărmuri fabuloase,
Să-nconjur Africa la miazăzi Şi dac-un vînt prielnic mă va călăuzi,
Să urc din nou spre miazănoapte-n sus Şi să ajung la poarta extremului apus,
Pe unde în vechime şi-a ales
Loc de popas pe-o stîncă Herakles ;
De-acolo să mă-ntorc spre răsărit
Dar nunainte de-a fi cucerit, Dînd aprig şi pe mare şi pe uscat năvală, Cartagina-mbuibală de bogăţii şi fală.
Domol dealungul Libiei toride Luîndu-mi iarăşi drumul, însemn acestea toate
Cu deamănuntid în Efemeride.
Mă mai abat şi pe la Faros, poate
Să văd cum creşte noua mea cetate, Apoi, în pace, printre Ciclade, navighez
Şi mă apropii de Peloponez,
Pe vremuri locul unei mari dihonii.
în dreptul Aticei, din depărtare, Trimit către Lykeion, în gînd, o salutare, Iar cînd ajung la ţărmul natalei Macedonii, în sunete de surle sărbătoreşti debarc Voind altarul Soartei cu jertfe să-l încarc In amintirea vremii cînd am pornit de-aici La cucerirea lumii cu-o mînă de voinici, Nu domn peste imperii şi nici vlăstar de zeu, Ci Alexandru, fiul lui Filip, basileu. Şi-acurn, să plec. Ospăţul tău, Medios, mă-mbie S-aduc acestor planuri prinos de bucurie Rostindu-le-ntre cupe de vin. în cinstea lor Voi da un premiu celui mai vrednic băutor.
O ! pasărea aceea cu ţipăt cobitor !
august-septembrie 1964
Miron Radu Paraschiveseu
Slăvite zile
Ce limpede, Patrie, creşti Acuma, cînd iarna e-nvinsă, Cînd, liberă, lumii dai veşti De truda şi lupta nestinsă, Cînd fiii tăi cearcă noi culmi în fabrici şi-ntinse ogoare.
Cînd, liberă, lumii dai veşti Prin sîngele nalt, din drapele.
Cînd vara mai freamătă-n ulmi,
Tu pîlpti de-o nouă dogoare Şi pacea şi munca slăveşti
în cîntece largi şi largi schele
Iar azi cînd te-avînţi spre noi praguri,
Slăvite sînt zilele-acele
Cînd steaguri ţi-ai pus la catarguri
Pornind curajoasă în larguri
Sub steaguri, sub steaguri, sub steaguri.
O viaţă, cîte vîrste n-o apasă ?
Trec carele pe drumuri lungi de ţară,
încet amurgul galben peste pămînt se lasă,
Un pitpalac mai plînge prin lanul de secară,
Din luminiş răsună tălăngănind o turmă,
Trec fetele în cîntec, dela muncă,
în pîlcuri muncitorii se string la sfat de seară
Şi soarele văpaia de stnge, cea din urmă,
Prin vînăta-nserare ca un oftat şi-aruncă.
Atunci se pregăteşte un nou început,
ceasul unor simple eforturi, naturale, Cînd te întrebi în taină : eu oare ce-am făcut ? Şi se deschide-n tine o tăinuită cale. Atunci priveşti în urmă spre a vedea nainte Şi mai ales afară te uiţi la ce-ai clădit Spre-a desluşi în tine ce-a fost, ce-a mai dospit La ceasul cînd nici duhul, nici carnea nu te minte.
Bucolică
Se-alege-atunci în tine ca un metal fierbinte
Şi legătura vie de toate cîte-au fost
Şi truda care-n clipă te ţine cu un rost
Şi viitoarea vîrstâ ce omul o presimte
Ca pomul ce-şi visează în ramuri fructe coapte.
Zăreşti şi dimineaţa ce vine după noapte Iar mîine, cînd copiii vor trece iar pe străzi Cîntînd, şi care pline vor străbătea iar drumul Şi moale ca pisica, fuioarele-n ogrăzi Şi le va toarce iarăşi prin seara dulce fumul Domol suind din hornuri şi-o coace-n vetre pline, Cînd graurul în cuiburi va ciripi spre soare Vestind că puişorii au spart găoacea tare Şi au să zboare mîine,
Deplin stăpîn pe tine, atuncea îţi poţi spune : Prin toată viaţa asta eu n-am trecut degeaba! Şi, înălţîndu-ţi fruntea, cu tot poporul frate Noi drumuri vei fi gata în lume a străbate tndeplinindu-ţi timpul, nădejdile şi treaba.
1949.
Arc de triumf
După atîtea bătălii pierdute Tocmai în pragul biruinţei, stau Ca un gorgan topit sub ierburi, saw Răscumpărat din oase şi redute Ce-au înfruntat a focului coloană.
Mă las de linişti năpădit, de scrum, De muşchiul spornic, moale ca o blană Şi rînd pe rînd încep să-nvăţ acum Prilejul altor bucurii, pe cînd învingătorii-n veci au să ignore Ce arcuire suie-n mine blind
Cînd, a negare, clopote sonore '       îşi pleacă ritmic frunţile în vînt Blajine cum înfrînţii singuri sînt.
Nucul
Şi-aprinde nucu-n frunza lui amară Tot soarele ce arse astă vară
Privim sub el, în rîul cristalin Cum se răstoarnă valuri de senin.
La masa cea bătută în pămînt Stămi adunaţi, rostim cîte-un cuvînt
Şi-n vorba noastră, ca prin frunza rară Se-aprinde iarăşi soarele de vară.
O, nucule bătrîn şi tînăr încă, învaţă-ne tăcerea ta adîncă i
Endymion
Acum doar spectrul lunii e stăpîn Pe bolta înstelată şi profundă ; Doar lui fideli întruna îi rămîn Şi pomi, şi buhna care îşi cufundă Un moale foşnet în tapiţeria De frunze, pe cînd stîncile sub stele Şi-au prefăcut întreagă schelăria în turle zăvorite şi castele.
Copiii aţipesc, în timp ce fumul
îşi subţiază destrămată lina
Topind culori şi împletit cu drumul
Iar vocea clară-şi sună doar fîntîna.
Noapte, lucidă patimă, în tine
Armonica respiră liniştit
Cînd se împarte-n zvonuri şi suspine
Pînă ajunge pragul limpezit
Şi se dizolvă-n rumeguş de greieri,
Ai beznei sîmburi; însă, pe sub pleoape,
începi un drum feeric să cutreieri.
Tăcute sfere lunecă .aproape,
împodobindu-ţi luminosul arc
Sub razele, tremurătoare gene,
Tiară văduvită de monarc,
Mîndru păun abiselor, Selene.
E deajuns ca secera) să-ţi treacă
Prin aştri ca prin gr ine, şi-o sclipire
De-a ta, prin recea punte semn să-mi facă
Spre a mă-ntoarce-n somn şi în neştire
Şi-n dar să-ţi dau făptura-mi ce n-aşteaptă
Decît doritul tău sărut de gheaţă
Şi, reîntoarsă-n minerala treaptă,
S-adoarmă-n veci cu masca ta pe faţă.
Viaţa Komînească
65
Galaţi. Cultura unui oraş
reportaj-anchetă
de Mihai Stoian
Bn legătură cu destinul cultural — pînă la ora actuală — al Galaţiului, păreri cîte vrei: „Cu riscul de a-i supăra pe gălă-ţeni, trebuie spus, de la bun început, că Galaţiul n-are tradiţia culturală a unui Iaşi ori Cluj"; „întîi ne-am ocupat de ruine (din zona centrului şi-a portului am ridicat peste 200 000 m.c. moloz, betoane, grinzi şi armături metalice, fiindcă oraşul a pierdut, într-o singură noapte, 5 600 de case dinamitate de fascişti în retragere)" ; „Reconstrucţia, construcţia, au încercat să meargă paralel cu cultura" ; „Din-tr-un fost centru administrativ şi comercial, Galaţi a devenit locul în care se construiesc cargouri de 4 500 tone, în care se produc laminate şi milioane de metri pătraţi de ţesături, un centru universitar în care învaţă aproape 3 000 de studenţi" ; „17 iulie 1961. Prima tonă de pămînt excavată pe platoul dintre Mălina şi Cătuşa. Oraşul se transformă treptat într-a IlI-a cetate de foc a ţării"; >rAvem de-a face cu un oraş-şantier (peste 7 000 apartamente date în folosinţă în şesenal), populaţia lui a crescut cu aproximativ 40000 oameni, plus alţi 40 000 flotanţi"; „Existenţa culturală a unui oraş nu trebuie să semene neapărat cu a altuia, întrutotul"; „Poate că aici, la noi, mentalitatea n-a urmat saltul condiţiei materiale" ; „Majoritatea noilor veniţi sînt tineri, chiar foarte tineri. Pe şantier se ctştigă bani buni. La chenzină, tînărul cheltuieşte o parte din bani pe cantină, dar restul, partea cea mai mare, cîteva sute de lei rămîn disponibile. Aproape matematic, în trei-patru luni, apare cel dinţii costum cu vestă, cea dintîi cămaşă cu guler de plastic, cea dintîi cravată de mătase naturală. Eventual urmează prima vizită la barul „Dunărea"... Iar aceştia, care se supun procesului înfăţişat şi, fireşte, schematizat, se numără printre entuziaştii construcţiei siderurgice din Galaţi, printre muncitorii exemplari, aşa că n-ar fi de mirare ca, alături de ei, să-l găsim şi pe Ion Marin, tînărul care scria, în preajma inaugurării şantierului: „Aflînd despre murea construcţie, vreau să iau parte şi eu la înfăptuirea
66
acestei măreţe sarcini trasată de partid. Eu sînt membru de partid şi am 21 de ani, vreau să urmez şi la seral. Vă rog a-mi răspunde dacă se poate şi data la care să vin"; Ar fi interesant de văzut cum îşi împarte timpul un muncitor tînăr, cît spaţiu de timp îi mai rămîne pentru culturalizare, în aşa fel încît dirijorul orchestrei simfonice din Galaţi să nu se mai plîngâ, şi pe bună dreptate, că sala lui de concerte nu se umple, o dată pe săptămînâ,.în întregime, iar dacă se umple, sînt de faţă mult prea puţini tineri"; „Viaţa culturală a unui oraş, ca şi a unui individ luat izolat, nu se consumă numai în săli publice, ci şi între cei patru pereţi ai camerei proprii"; etc. etc.
Cui fură de masa
Interlocutorul nostru este MARIA PETRA, metodist principal la Casa de creaţie populară Galaţi.
— Cîteva cifre care să ilustreze amploarea muncii artistice de masă.
— Pe regiune, nucleul fiind oraşul Galaţi, 450 de formaţii artistice de teatru antrenate actualmente într-un concurs, cu peste 9.000 de membrii, 600 recitatori...
■— Galaţiul este, dacă nu mă-nşel, prima regiune din ţară care a tipărit, în 1956, o culegere literară proprie. Celelalte regiuni i-au urmat exemplul, au început chiar să scoată periodic asemenea culegeri, dar tocmai Galaţiul a fost apoi oraşul care nu şi-a mai tipărit cu regularitate culegerile literare.
— In planul editorial al Casei de creaţie populară regională, pe anul în curs, sînt incluse două numere din „Pagini dunărene", o culegere de poezie intitulată „Vîrsta zborurilor", o culegere de reportaje cu oameni şi fapte din regiune — „Coordonate gălăţene" —, o culegere de proză — schiţe şi povestiri, o culegere de texte de brigadă — cu fragmente din cele mai bune texte de brigadă ale sindicatelor şi căminelor culturale, prezentate la cel de-al VH-lea concurs republican al formaţiilor de amatori.
— Anul acesta, în cadrul bienalei de teatru, are loc cel de-al IV-lea festival „I. L. Caragiale", la care participă formaţiile de teatru de amatori.
— Da. Acum se desfăşoară, în comuna Tătarca, din raionul Galaţi, faza inter comunală.
— Cu ce piese ?
— „7 vaci slabe" de Octav Măgureanu, „Dumbrăveanca" de Stela Neagu, etc.
— Cum sînt ?
— In nici un caz la nivelul la care, din punct de vedere tehnic, s-a construit de pildă, în Ţiglina, cu ajutorul cofrajelor glisante, un etaj pe zi la blocul-turn.
— Dintr-un text de brigadă pot cita eu. Broşura se intitulează „Înfloreşte oraşul meu", se subintitulează „Text pentru brigăzile artistice de agitaţie'" şi e semnat de Grişa Gherghei şi Ion Trandafir (impri-
67
mată 1964 — Casa de creaţie populară Galaţi). în afară de proza rimată („Vino prietene să vezi/zborul masiv de beton şi de fier/împlinit în zeci de etaje/înfipte cu aripile-n cer"), de proza propriu-zisă, găseşti şi versuri. Autorii indică: brigada cîntă pe melodia „înfloreşte ţara mea". Şi ce urmează ? Te aştepţi să cînte ceva nou pe o melodie veche, de circulaţie. Dar nu ! Cîntă : „înfloreşte — oraşul meu/mă uit la el şi simt cum creşte tot mereu/Fiecare colţişor/prinde viaţă, prinde spor/spre mîndria tuturor". Ce-au făcut autorii ? Au luat textul binecunoscutului cîntec „înfloreşte ţara mea", au înlocuit „ţara" cu „oraşul", „voiniceşte" cu „bărbăteşte", etc. şi gata „opera". Cum se cheamă treaba asta ? E trist.
— Sînt şi eu de aceeaşi părere : calitatea textelor puse în circuitul artiştilor amatori, lasă încă mult de dorit. Nu vreau să iau neapărat apărarea celor din cazul citat mai înainte, dar nici ceea ce ni se trimite de la Bucureşti, de la „centru", nu e mult mai preţios. Dacă luăm ca exemple piesele într-un act, din care am şi pomenit două, ce constatăm ? în toate vine cîte-un personaj care citeşte cîte-o scrisoare, de cele mai multe ori silabisind-o cu greu, deoarece acţiunea se consumă la ţară, fiecare preşedinte are o fată ori un băiat care trebuie să se căsătorească, însă el nu vrea să-l (sau s-o) căsătorească cu x sau y, ci cu z sau w, personajele „negative" vînd legume la piaţă cu alt preţ decît spun la colectiv, colectiviştii tac, deodată demască totul — cam la asta se reduce, de multe ori, conflictul.
— îngăduiţi-mi să-i dau cuvîntul criticului dramatic Dinu Săraru, căruia i-am cerut anume părerea în legătură cu piesele într-un act destinate muncii dumneavoastră.
DINU SĂRARU : Piesa într-un act face parte din genul dramatic şi, deci, nu mai poate fi amendată, ca literatura propriu zisă, pe temeiul că ea se adresează amatorilor. Mai clar, începe să se afirme tot mai susţinut şi mai firesc, ideea elementară de altfel, după care cultura de masă nu e altceva decît cultura în general, adică nu e variantă intermediară a culturii, cum se pare că s-a înţeles cîndva la Casa Centrală a Creaţiei, în planul teoretic, sîntem, cum s-ar spune, de acord. Chiar şi practic, binevenitul concurs „Alecsandri" demonstrează, de la o vreme, cel puţin prin unele din lucrările publicate, valoarea reală a ideii respective, la Casa Centrală a Creaţiei. Există însă un paralelism, care, cel puţin în ceea ce mă priveşte, şi sînt convins că mai sînt şi alţii care gîndesc la fel, mă lasă pur şi simplu deconcertat. Paralelismul se referă la piesele care văd lumina tiparului prin concursul „Alecsandri" şi celelalte, majoritatea, care apar, tot timpul, ca nişte ciuperci, de-o asemenea manieră încît, ar trebui, cred, corectată povestea cu „romînul s-a născut poet". Din nefericire, aici se află marele pericol al denaturării noţiunii de cultură de masă.
Sînt publicate lucrări dramatice, de către Casa Centrală a Creaţiei, de către Casa Regională Bucureşti şi, bănuiesc, de către toate casele regionale. Lucrul e foarte bun. Singura întrebare se referă însă la criteriul de valoare. Pentru că, e cazul să repetăm, am citit şi mai citim „piese" care, nici cu cea mai milostivă bunăvoinţă, n-ar fi putut vedea lumina tiparului, necum în 8000—12.000 exemplare, dacă lectura lor iniţială ar fi fost întovărăşită de un minimum de pricepere şi răspundere. Recomand acum spre lectură „Zaharia îşi mărită fata" de Margareta Vasilescu, comedie în 3 tablouri. Sînt aici nişte personaje de un schema-
68
tisrn'cras, învestmîntate în moldovenisme, chipurile, savuroase. Un personaj,, „Ion Burcuş zis Nelu... prin care autorul a vrut să arate un colţ din inima şi conştiinţa unui tînăr colectivist" (comentariul aparţine autoarei, vă închipuiţi nivelul!!) discută cu viitorul lui socru, „Zaharia... tatăl Linei, prin care se arată că un colectivist, om al timpurilor noi, îşi mai păstrează din diferite pricini vechea mentalitate" (tot din comentariul autoarei!! n.n.) şi cu Lina — fata lui Zaharia care „are multe obiective, dar cel mai arzător e căsătoria ei cu Nelu" — de o manieră în care, chiar pentru un orăşean get-beget, totul sună fals, dar pentru cei care urmează să o interpreteze pe scena căminului cultural ? Dar, încă odată, nu fac decît să repet lucruri spuse, cu exemple noi. Important este însă să ajungem la un răspuns favorabil întrebării: cit mai trebuie să aşteptăm pînă cînd, şi în acest domeniu, criteriul exigenţei, adoptat în cadrul concursului Alecsandri, va fi extins şi asupra celeilalte producţii ? Altfel, stimate tovarăşe Stoian, vă prevăd un nou reportaj-anchetă pe această temă, şi în situaţia de a repeta lucruri cunoscute. Un post-scriptum : la piesa Margaretei Vasilescu sînt de citit şi indicaţiile de regie semnate de Mihai Berechet. Şi cînd te gîndeşti că tovarăşul Baranga, care e redactor-şef la „Urzica", se plînge de lipsa de material umoristic. Exemplu: „Un personaj „motor" este acel personaj care prin acţiunile sale scenice, conduse, de voinţa autorului şi de desfăşurarea firească a lucrurilor (!!) — intervine în acţiunile piesei ca un motor de explozie — creind noi situaţii şi rezolvări".
— Subscriu la cele spuse de Dinu Săraru.
— Şi eu. Din cauza slabei calităţi literare a pieselor într-un act, oamenii — cu o intuiţie artistică şi bunul simţ care-i caracterizează, pun în scenă „Năpasta", ori piese în trei acte, consacrate, ceea ce nu prea are rost. Experienţa mea, încă foarte redusă, mă face să observ cît suflet, cîtă seriozitate, pune artistul amator în ceea ce face. De pildă: vicepreşedintele G.A.C. Mărtineşti joacă într-o piesă. Piesa e înscrisă în concurs. Obligaţiile profesionale ale vicepreşedintelui — o adunare de colectiv — îl împiedică să se prezinte la concurs. Şi iată-l, ca în filme, pe directorul căminului cultural respectiv, venind în goana mare, călare, să anunţe că vicepreşedintele nu poate juca în ziua aceea. Sau Gheorghe Dinicu, mulgător fruntaş la Bordeasca-Veche. Joacă şi el, e actor amator. Dar cînd îi vine rîndul să joace chiar un rol de mulgător fruntaş, dintr-o piesă într-un act, pe scena căminului cultural din Tătăranu, refuză. De ce ? Pentru că, în urmă cu un an, el fusese aici, la Tătăranu, nu ca actor, ci ca mulgător, într-un schimb de experienţă, şi învăţase de la cei din Tătăranu cum se obţine o producţie sporită de lapte. învăţase bine — explica el — dar nu se putea sui acum pe scenă, sub ochii tătarenilor, ca să joace tocmai faţă de ei rolul unui mulgător fruntaş, adică să-i înveţe el acum pe ei.
— Cu alte cuvinte, actorul amator se identifică total cu rolul. In plus, el crede total în valoarea muncii artistice pe care-o depune, tot aşa cum crede sincer în valoarea economică a muncii sale profesionale.
— De aceea te şi supără cînd dai de anumite rămîneri în urmă. E amuzant faptul că, pe o scenă de amatori, pentru decor, oamenii au adus chiar un gard autentic, şi-au tăiat şi un pom, şi l-au pus ca decor — dar e şi regretabil. Cînd trebuie să intre în scenă, ca să dea senzaţia de autentic, de mişcare, mulţi dintre artiştii amatori tropăie încă din culise, merg
69
adică. "Osca vel de-afară uită să tropăie, tropăie cel din scenă. Cînd e de dat o'replică, actorul se ridică de pe scaun, spune replica şi se aşează, ca în 'clasă:Mişcarea de amatori e largă, din ce în ce mai cuprinzătoare, ■rhai este încă mult de făcut. Cînd, într-un loc, ai de-a face cu instructori artistici—"în majoritate profesori — care au fost şcolarizaţi de către casa de creaţie şi ştiu ceînseamnă vorbire scenică, decor, gradaţie, lucrurile merg bine: (Mai avem apoi de luptat şi cu unele prejudecăţi • pui de pildă în scenă o piesă; protagonista se căsătoreşte între timp, şi gata, piesa cade, pentru că soţul n-o mai lasă „să facă pe artista".
— Sau-există oameni care nu văd mai departe de lungul nasului, pentru care^econqmicul e o sferă închisă. Şi-au îndeplinit planul, ajunge, Ei bine; nu ajunge ! întîi şi-ntîi, pentru „producţia spirituală" pe care fiecare»om trebuie s-o aibă ; şi-apoi şi pentru că — este absolut elementar ce spun — o poezie, un cîntec, o piesă, te recreează, munceşti mai -bine a doua zi, te mobilizează, şi iarăşi munceşti mai bine a doua zi.
— Cînd întîlneşti oameni care zic, referitor la acţiunile culturale: „De asta ne arde nouă acum ?", îţi vine să-i bagi cu nasul în abecedar, indiferent de capacităţile lor economice.
— Mişcarea aceasta de artişti amatori dă, într-adevăr, şl actori profesionişti ?
—• Absolut. Din circa 40 de actori angajaţi ai Teatrului de Stat din Galaţi, 12 au fost artişti amatori.
— Aşadar, mulţi tineri.
— Depinde. Peste jumătate din membrii formaţiilor artistice sînt tineri. In cercurile literare însă, sînt mulţi vîrstnici. Prea mulţi.
— Ce-mi puteţi,spune-despre cenaclul literar gălăţean ?
— Se luptă de ani de zile să aibe un sediu fix corespunzător. Acum ■se pare că situaţia s-ar fi rezolvat. Destul de provizoriu : ne tntîlnim într-o 'încăpere în care funcţionează de-obicei redacţia regională a ziarului
„Munca".
• —> Există, după părerea mea, în Galaţi, un anumit deficit de spaţiu locativ destinat culturii. Dacă ne referim numai la Casa de Cultură, care este şivnu este. După ani de zile Sra obţinut, cu mari insistenţe, clădirea unui vechi cinematograf. Se dau cîteodată spectacole, există cerc coregrafic şi studio al artistului amator, condus de Ion Maximilian, directorul •Teatrului de Stat Galaţi, dar o activitate culturală propriu-zisă, multiplă, continuă, nu se duce aici. în schimb, la clubul întreprinderii de construcţii, directoarea Ştefania Chiriazi duce o muncă de calitate, Aici vin foarte mulţi tineri, foarte mulţi constructori de pe şantierul siderurgic ; a existat o vreme în care oamenii intrau la club aşa cum scăpau de la lucru. Directoarea a avut o idee extrem de simplă, dar eficace : a pus la intrare o oglindă imensă pe care a scris : „Vezi-ţi chipul !". Grija pentru ţinuta vestimentară este un bun gata cîştigat. La clubul I. C. Or. se pune acUm în scenă „Marele fluviu îşi adună apele", se organizează medalioane literare, copiii constructorilor dansează „Lacul lebedelor".
— :Dar la Casa de cultură raională din Galaţi nu poţi juca,un şah, un tenis de masă. Nu este vorba despre şahul propriu-zis, poţi să-ţi şi „cumperh unul şi să joci -aCasâ, însă, socotesc eu, este foarte .important ca aceşti tineri din „linia antîi a-frontului" — şantierul, să capete o
70
deprindere cît mai mare de a convieţui, de-a se înscrie cît mai profund în colectivitate. O adevărată casă de cultură, cum au atîtea alte oraşe de mai mică însemnătate decît Galaţiul, se impune.
Cartea
Sîntem la şantierele navale din Galaţi care, prin lansarea la apă a cargoului" „Deva", şi-au îndeplinit, cu un an mai devreme, sarcina trasată de cel de al III-lea Congres al P.M.R.-ului, de a înzestra flota noastră maritimă, în decursul şesenalului, cu 12 cargouri de 4.500 tone.
La biblioteca sindicală stăm de vorbă cu tovarăşa Olga Popescu, reluînd de fapt o discuţie mai veche. „Activistă a timpului liber" — cum îi place să se auto-denumească, are la activ 15 ani de muncă cu cartea, dintre care şapte la Bicaz şi trei, pînă acum, aici.
— începem cu cifrele ?
— Mă rog: în 1964, 92 la sută din totalul salariaţilor ne-au frecventat biblioteca. S-au citit 76.000 volume, astfel:
5.342 — politice
3.683 — tehnice 32.693 — beletristice
3.601 — pentru copii restul — diferite materii.
— Daţi-mi voie ca la cifrele dumneavoastră să adaug eu altele, culese de pe şantierul combinatului siderurgic : în opt luni — 6.500 volume împrumutate de la biblioteca sindicatului de întreprindere, alte 20 de biblioteci volante cu 1.732 cititori şi 6.900 cărţi citite. Revenind la S.N.G., ce acţiuni...
— Serate literare pe teme felurite: „Votăm viaţa noastră nouă", „Cine ştie literatură tehnică, răspunde", „Itinerar beletristic — ce e nou în bibliotecă", ori întîlniri cu scriitorii. Au fost oaspeţii noştri: Maria Banuş, Violeta Zamfirescu, Al. Andriţoiu, Radu Tudoran ş.a. Aş face un apel la scriitorii originari din Galaţi, să fie mai legaţi de oraşul lor şi să vină mai des pe aici.
— Cîte cărţi citeşte, în medie, pe an, un om ?
— Aproximativ 21 de cărţi pe an, în 1964. Cifra e mulţumitoare. Fireşte, unii citesc 70, alţii două-trei.
— Ne puteţi da cîteva nume de buni cititori ?
— Sudorul loan Nanu, de 23 de ani, absolvent a şapte clase elementare şi trei profesionale, a citit în 11 luni 26 de cărţi; confectionerul Nicu Sava, de 27 de ani, cu aceleaşi studii, a citit 43 de volume în anul 1964; inginerul Sergiu Bălan, de 27 de ani, a citit în 1964, 70 de volume. Şi trebuie să ştiţi că acestea nu sînt cazuri izolate.
— Ce se citeşte mai mult ? Poezie ? Proză ?
— Repetaţi o întrebare care se tot pune. Am mai răspuns că nu-mi place despărţirea asta care seamănă a opunere.
— Totuşi...
— Curios, băieţii sînt mai mari amatori de poezie decît fetele.
— Iar fetele ? Proza ?
71
—- Cu fetele se produce un proces nu tocmai fericit • dacă-aş face o statistică, v-aş putea furniza şi date cu privire la faptul că, după căsătorie, ritmul lecturii lor scade. Creşte apoi iarăşi, după mulţi, mulţi ani, cînd omul şi-a organizat o gospodărie mai bine înzestrată, cu frigider, maşină de spălat rufe, etc. Nu cred că vulgarizez problema, lectura, cel puţin aşa-mi demonstrează mie experienţa, este un sensibil seismograf al stării materiale. De aceea am şi ajuns ca 92 la sută din salariaţii S.N.G.-ului să împrumute cărţi de la biblioteca noastră, asta în afară de cele cumpărate la standul din uzină, ori la librărie.
— Mi-aţi explicat altădată care este punctul dumneavoastră de vedere în legătură cu munca pe care o duceţi cu cartea.
— Mi-amintesc că vorbeam atunci despre realul talent psihologic de care trebuie să dea dovadă bibliotecarul. Este destul să-ţi ţii raftul şi fişele în ordine ? Trebuie să citeşti enorm, să fii la zi, aproape ca un critic literar de profesie, bineînţeles fără să ai pretenţia că deţii, ca el, tainele aprecierii. Paralel cu lectura, altă muncă: investigarea cititorului. Mie nu-mi este indiferent dacă omul care vine să ia o carte de la bibliotecă lucrează bine sau prost, stă bine cu etica sau nu. N-o fi rostul meu să mă amestec în viaţa nimănui, dar cu tact şi pondere, cu delicateţă, pot să-l influenţez în bine pe cititor. Au fost cazuri în care, pur şi simplu, am „prescris" tacit o „cură" de optimism unui tip mai melancolic, ori alta de curaj unuia mai timid, etc. Să vă dau un exemplu: în 1962 aţi scris despre Aurică Pavel, strungar la sectorul IV electrică-montaj. Citea mult. Voia să se facă actor, terminase seralul, dar căzuse la admitere la Institutul de Artă. Aţi criticat şi dumneavoastră, în „Gazeta literară", comisia de admitere care-i dăduse ca probă următorul exerciţiu de mimică: „îţi legi la gît o cravată imaginară. Cravata ţi-o ştiai curată, dar constaţi că e pătată. Iţi aminteşti că ţi-a pătat-o Nicu-şo'r. Iei sticla de neofalină, ştergi, dar îţi dai seama că în sticlă e... gaz. Cum reacţionezi ?" Aurică Pavel a căzut atunci la examen. N-a disperat. Sistematic, i-am împrumutat tot teatrul clasic şi modern. L-am sfătuit să citească poezie, cît mai multă poezie. Recent, a venit la mine, într-a-dins, sa-mi mulţumească. E student la actorie.
— V-aţi ciocnit, mai ales dacă este vorba de tineri, de „spaima" pe care unii o încearcă în faţa vastului tezaur al culturii omeneşti ? Cînd să-i dai de capăt ?
— Desigur. Sînt unii care frecventează cartea de aventuri nu numai pentru că asta îi recreiază efectiv, dar, declară ei singuri, niciodată n-o să ţi se reproşeze că n-ai citit toate romanele de aventuri. Dar dacă ta apuci să citeşti Shakespeare, Tolstoi, Hemingway, se naşte obligativitatea cuprinderii operei lor. Şi-apoi, Hemingway spune că a învăţat şi de la Tolstoi, aşa dar te întorci la Tolstoi, Tolstoi vorbeşte despre Shakespeare, aşadar te-ntorci la Shakespeare, ş.a.m.d.
— Aţi constatat o diferenţiere a gusturilor pe categoriile fete-băieţi ?
— Da. Socotesc că este vorba despre o lacună de educaţie, în şcoală, în familie. De ce băieţii să meargă direct la cărţile de călătorii şi aventuri — vezi excepţia cu poezia, iar fetele la poveştile de dragoste sau la biografiile actorilor ? Este o „specializare" care-şi are rădăcinile în concepţii învechite, nu ale noastre, şi care încep în copilărie: fata cu păpuşa, băiatul cu puşca.
72
Istoric
„Nu există cultul valorilor spirituale autentice" — spunea, în 1939, un articol care comenta viaţa culturală a Galaţiului. Unii numeau totuşi Galaţiul, pe-atunci, cu un cinism de mare clasă, „Perla Moldovei", „Amsterdamul şi Veneţia Mării Negre", „Un oraş fermecător". Ziarul tocai „Vocea Galaţiului", în numărul său din 9 August 1927, sub titlul „Oraşul cel mai năpăstuit din lume", scrie însă: „N-avem canalizare, n-avem lumină, n-avem alinieri (sic!), nici salubritate, nici vespasi-ene (!), nici pavaj, nici trotuare, nici edificii publice, nimic, absolut nimic!"
Tot în 1939, George Călinescu spune : „Există un snobism care odată era al unei clase închise şi acum e al burghezilor. Lumea „bine" afectează a nu cunoaşte literatură romînă şi se întreabă dacă e posibil sa găseşti interes într-un autor romîn. Intelectuali romîni, e ruşine".
în oraşul care avea în mîna sa 60 la sută din întreg comerţul ţării, cultura era vizibil desconsiderată. „Menirea teatrelor e mai mult idealistă şi vremurile de azi sînt tare concrete... — scrie, în 1932, un cotidian gălăţean, cu ocazia refuzului guvernului de-atunci de a include în buget, sumele necesare subvenţionării trupelor teatrale. Teatrul e un fel de „ţara piere şi baba se piaptănă..."
Aici, la Galaţi, are Enescu, în 1937, doar cîţiva ascultători. Iată ce ne relatează unul din participanţii la acest concert:
RADU LUPAN : Era după amiaza. Foarte cald. Oraşul era obosit de digestie. Cei care nu prea mîncaseră bine, se plimbau pe strada Domnească, pe sub tei. Nu mai ţin bine minte cît era : 3—4—5 după masă. în sala „Odeon", cîţiva oameni: doi într-o loje, trei la parter, doi la balcon. Enescu a cîntat totuşi. (Aflîndu-se odată, după concert, într-un restaurant sărăcăcios de provincie, Enescu îi spune, făcînd haz de necaz, acompaniatorului său : „Şi cînd mă gîndesc că mi se propusese pentru luna asta un turneu în Japonia, în condiţii luxoase şi plătite în consecinţă ! Dacă primeam, acuma aş fi fost într-un Palace din Tokio şi aş fi cîştigat parale bune". Dar Enescu nu lipsea de la această datorie a propagării muzicii în toate colţurile ţării — n.n.). Altădată, la liceul comercial din Galaţi, trebuia să aibă loc o şezătoare literară cu George Topîr-ceanu. Eram cîţiva elevi care ne plimbam pe coridor, privind la „planşele instructive", în aşteptarea poetului. Poetul a venit, dar n-a venit publicul. Drept consolare, pentru că şezătoarea nu s-a mai ţinut, Topîr-ceanu a dat mîna cu fiecare dintre noi, ne-a zis cîte ceva — ce anume mi-a zis am uitat. (într-o scrisoare — inedită — datată 27 februarie 1915, Topîrceanu îi scrie lui Beldiceanu : „Bîrladul mi-a scos peri albi... Mîine plec la Bîrlad de aici, cumnata domnului Istrati, o prietenă foarte energică, inteligentă, dibace şi onestă. Ea are colosal de mulţi cunoscuţi: va plasa bilete, va da la o mulţime de persoane care să plaseze..." Bîrladul — alt Galaţi al trecutului — n.n.). în schimb, cînd a venit la Galaţi Ion Minulescu, eram în sala „Odeon", plină pînă la refuz. Se striga: „Romanţa celor trei corăbii!". Se urla. Delir.
73
★
Despre Galaţiul trecut, un călător străin scria : „Nu căutaţi statui ori monumente în Galaţi". Din păcate, în acest domeniu, primii paşi temeinici se fac abia acum. Galaţiul are în centru o statuie Eminescu, inaugurată în 1909, opera lui Frederic Storck (1872—1924), despre care sculptorul însăşi declara într-un interviu apărut în presa vremii : '„Nu mi-aş fi închipuit niciodată pentru bustul celui mai mare poet-filozof al nostru, un soclu banal, din unele din acele socluri care nu spun nimic nici minţii nici sufletului. Mai potrivit cu geniul său poetic, eu l-am văzut pe Eminescu, în concepţiunea sa, ieşind dintr-o stîncă, simbol al celei mai desăvîrşite eternizări". A trecut însă numai o jumătate de secol şi, privind astăzi statuia, ai un acut sentiment de insatisfacţie. Vorbele mari, fie şi ale artistului, nu ţin locul inspiraţiei.
„Oraşul fără monumente" — de altădată — se înfrumuseţează. Pentru noul cartier gălăţean Ţiglina I şi pentru esplanadă, cu concursul unor artişti de prestigiu, vor fi realizate : o coloană în faţa cinematogra-fului-cinemascop, o fîntînă arteziană în faţa "blocului P 1. Deasemeni, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă a dispus transferarea la Galaţi a unor opere clasice : „Cariatida" de I. Servatius, „De-a fripta" şi „Povestiri marinăreşti" de Dorio Lazăr, lucrări de-âle Ioanei Casargian şi alţii. Gata executată este statuia domnitorului Alexandru loan Cuza, creaţie a sculptorului Ion Jalea.
Rep. : De ce nu e încă turnată şi expusă statuia dumneavoastră ?
ION JALEA : In ciuda faptului că este gata de o bună bucată de vreme şi că aş vrea să o văd şi eu în plin aer, privită de public, nimeni — ■nici de la Galaţi, nici de la Bucureşti —-nu s-a mai interesat de ea, de cînd a fost comandată. Dar nu asta mă preocupă în cel mai înalt grad, ci felul în care ea va fi introdusă în contextul arhitectonic gălăţean.
Rep. : Statuia e mare, are trei metri, cred că trebuie să capete un spaţiu bogat.
ION JALEA: Eu am conceput statuia lui Cuza pentru o piaţă spaţioasă, cu o perspectivă lungă, pentru un scuar şi o văd mărită chiar pînă la patru metri şi jumătate, ca să domine împrejurimile. Fireşte, n-aş vrea să fie pusă în centrul pieţii, pentru că —- greşala se mai face — statuia are o faţă şi un spate, iar o parte din public ar vedea spatele, atunci cînd s-ar îndrepta către ea. Pusă în margine, faţa devine vizibilă din orice parte. In centrul unei pieţe, ori la încrucişare de drumuri — cum neinspirat mi-a propus un arhitect gălăţean — se aşează coloana — vezi coloana Vendome din Paris.
Rep.: în ce a constat documentarea ?
ION JALEA: Literatură de epocă, fotografii — ce-i drept puţine, istorie. Cuza era nu numai un admirabil bărbat de stat, dar şi un bărbat frumos, impunător. Lucrul acesta sper că se vede şi din statuia mea.
★
O întrebare : unde se află statuia lui Costache Negri, care a trebuit să fie scoasă din centrul distrus, dar n-a mai reapărut pe nicăieri, deşi — după informaţiile pe care le deţinem — ea s-ar afla întreagă, pe undeva, printr-o magazie?
74
Ici or
Interlocutorul nostru gălăţean este profesorul Gheorghe Nado-leanu, folclorist, recent absolvent al Facultăţii de limbă şi literatură din Bucureşti.
— Pe teritoriul regiunii dumneavoastră se întreprind, fireşte, şi studii folclorice. Am aflat despre o cercetare care vă aparţine, asupra genezei teatrului popular haiducesc moldovenesc „Jienii".
— Da, pornind de la cunoaşterea concretă a realităţii folclorice, am constatat existenţa teatrului cu tematică haiducească, cu precădere in Moldova. Spectacolele de teatru popular „Jienii" sînt prezentate în contextul manifestărilor folclorice ale Anului nou. Ceea ce reţine însă atenţia e faptul că eroul principal al acestei piese e Iancu Jianu, vestitul căpitan de haiduci oltean. Ori, în Moldova, conducîndu-ne după colecţia de poezii populare a lui V. Alecsandri din 1852—1853, acest erou nu apare în cîntecele epice populare pînă la această dată. Abia în 1855 Alecsandri introduce, într-o publicaţie apărută în Moldova (Romînia literară — foaie periodică sub Direcţia d-lui V. Alecsandri, Iaşi, 6 august 1855), un cîntec despre Iancu Jianu, dar cîntecul nu e cules din această parte a ţării, ci e reprodus, cum menţionează Alecsandri, după o colecţie a lui Anton Pann (Spitalul Amorului sau cîntătorul dorului — Bucureşti 1850), deci din Muntenia. Neexistînd în Moldova, pînă în 1855, nici o baladă haiducească despre acest erou, e şi firesc ca pînă la această dată să nu putem vorbi nici de existenţa unui teatru popular legat de personalitatea lui Iancu Jianu, şi asta cu atît mai mult cu cît în variantele de lieni, găsim incluse şi multe din versurile baladei închinate acestui haiduc. Pînă la 1855 nu putem vorbi nici de existenţa teatrului haiducesc în general, pentru că el e dominat la noi de personalitatea lui Iancu Jianu. în această ordine de idei, e necesară şi precizarea că nu se cunosc mărturii care să ateste existenţa teatrului popular haiducesc în folclorul nostru înainte de apariţia teatrului popular care-l are drept erou pe Jianu.
— Cum se explică totuşi prezenţa eroului oltean în centrul unei piese de teatru popular din Moldova ? De ce această formă de teatru popular nu s-a dezvoltat în Oltenia, leagănul haiducului, locul lui de baştină, în Oltenia care după cum aţi menţionat mai sus, cunoştea încă la 1850 cîntecul despre Iancu Jianu ? Cum se explică faptul că, deşi lirica moldovenească n-a cunoscut un cîntec despre acest haiduc încă în 1855, totuşi peste cîţiva ani, tocmai în Moldova, se poate vorbi de existenţa primelor variante de Jieni (vezi studiul lui Vasile Adăscăliţei „Teatrul popular de haiduci", în „Limbă şi Literatură" II. 1956, pag. 27).
— Apare evident faptul că au existat anumite condiţii speciale care au favorizat apariţia teatrului popular haiducesc numai în această parte a ţării. Din cercetările făcute a reieşit un lucru interesant şi anume că între 1850 şi 1879, mai ales pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, se juca cu mare succes o piesă a lui Matei Millo şi loan Anestin, intitulată „Iancu Jianu căpitan de hoţi". Copia acestei piese se găseşte într-un manuscris la Biblioteca Academiei R.P.R. (datat 1862). Confruntînd materialul folcloric pe care-l posed (16 variante culese din toate regiunile Moldovei) cu textul piesei lui Millo şi Anestin, din manuscrisul amintit, am tras concluzii care atestă originea cultă a teatrului popular cu tematică haidu->ceaşcă „Jienii". .Asemănările textului popular cu cel al piesei de teatru
•75
cult sînt foarte numeroase şi elocvente. Astfel, subiectul e asemănător, numele personajelor sînt în general aceleaşi în piesa lui Millo şi Anestin ca şi în variantele de teatru popular. Mai interesant este faptul că în unele texte populare apar pasaje care par incoerente, dar al căror sens se descifrează dacă mergi la piesa de teatru cult din care, probabil, au fost reţinute de autorul variantei de teatru popular. Aceasta e de fapt şi concluzia la care ne propunem să ajungem: teatrul popular cu tematică haiducească Jienii, spre deosebire de alte creaţii folclorice, aparţine unui creator cult care a pornit de la piesa lui Millo şi Anestin, şi care, adaptînd-o pentru teatrul popular, a creat o variantă-model care cu timpul s-a generalizat. Avînd în centrul acţiunii figura unui erou îndrăgit de popor — Iancu Jianu — şi corespunzînd aspiraţiilor maselor populare, piesa a căpătat circulaţie folclorică, intrînd în repertoriul manifestărilor folclorice ale Anului nou.
— Ne puteţi cita un fragment din cele 16 variante culese ?
— Iată un fragment dintr-o variantă culeasă de la Constantin Toniţă, în vîrstă de 40 de ani, din comuna Izvoarele, raionul Galaţi, la 25 septembrie 1964 : ,
Toţi cîntă (în afară de Jianul care stă legat cu capul plecat) :
Ţînăr codru şi frunzos.
Ce stai cu crengile-n jos
Vezi cum Jianu-i legat
Şi la moarte condamnat
La haiduci a alergat ■ Din gură le-a cuvîntat
Jianu :     Pe mine să mă-ngropaţi Toţi:       Tînăr codru şi frunzos Jianu:     Sub poală de codru verde Toţi:       Ţînăr codru şi frunzos Jianu :     Cine-o trece samă vadă Toţi:       Tînăr codru şi frunzos Jianu :     Să mă vadă, să mă creadă Toţi:       Tînăr codru şi frunzos Fata :      Foaie verde, foaie lată Toţi:       Tinerel Jian Fata :      Eu ţi-am fost a ta amantă Toţi:       Tinerel Jian, voinicel Jian Fata :      Mult am plîns şi am oftat Toţi :       Tinerel Jian, Fata :       Cît ai fost tu arestat Toţi :       Tinerel Jian, voinicel Jian Fata :      Dar acum mă plîng pe mine Toţi:       Tinerel Jian, Fata :      Căci nu te mai văd pe tine Toţi:       Tinerel Jian, voinicel Jian.
Talente şi nontalente
Am stat de vorbă, şi nu cu un singur om, despre ceea ce se chema, în înţelesul vechi, centru-periferie. în arhitectura oraşelor delimitarea
76
aceasta aproape că nu mai există. în arhitectura spiritului, ca s-o numim astfel, nu se bate însă din palme. Cîţiva tineri poeţi şi prozatori gălăţeni, de real talent, unii cu volum tipărit, alţii fără, se plîng — nu este exact termenul, de fapt caută soluţii — că n-au un mediu de dezvoltare întotdeauna destul de prielnic. Mai limpede : ei ştiu, mai bine poate decît oricare alţii, cît de favorabil este scrisului traiul acesta „pe viu", într-un oraş tumultuos cum e Galaţiul actual. Dar... şi există într-adevăr acest „dar", practica o fi ea cum o fi, ca practica, însă la teorie... Cenaclul literar, despre care şi tovarăşa Maria Petra arăta că-i în veşnică reorganizare, este stăpînit, atunci cînd funcţionează, de un spirit „dăscălesc", cine ştie dacă nu — fără supărare — un reflex al prea numerosului public... corp didactic. (Oameni altminteri foarte bine pregătiţi, în profesiunea lor, dar din punct de vedere literar, al creaţiei fierbinţi, unii cam rigizi, îngheţaţi în formule). Acestor scriitori tineri le lipseşte o îndrumare de calitate, ei n-au un critic de prestigiu, şi nici redacţiile literare nu îi sprijină suficient. în schimb, cînd trimit o lucrare la vreo redacţie literară (Ilie Tănăsache mi-a explicat), dacă povestirea este de dragoste, ţi se cere una despre şantier, pentru că, deh ! locuieşti la Galaţi (Sorin Titel însă, fiindcă locuieşte la Timişoara, unde nu există un şantier ca al Galaţiului, poate să trimeată la redacţie, şi să i se şi publice povestiri de dragoste, fie şi mediocre —• n.n.)
★
Cităm din „Şantierul roşu" — organ al comitetului de partid şi al comitetului sindical din S.N.G., colţul intitulat „Debut poetic", cu supra-titîul „De la cercul literar"...
„La ultima şedinţă, pe data de 23 ianuarie a.c, membrii cercului literar au fost plăcut surprinşi de lucrările prezentate de tînărul T. Mircea.
Surpriza în cazul de faţă a fost că tînărul şi-a făcut debutul, în şedinţa cercului, cu versuri conţinînd accentuate forme de folclor muncitoresc. Redăm două din poeziile sale.
ORAŞUL MEU
Se văd macarale
Inălţate-n zare
Se aud pistoalele
Cum cioplesc (!) vapoarele
După aceste prime rînduri, printr-o expresie de mirare, autorul obligă cititorul la exaltare (sic !) Să-l ascultăm :
Mare şantier Colectiv de fier Se-ncheagă vapoare ce-or pleca pe mare Mîndre şi măreţe Falnice, semeţe Şi-or pluti pe valuri Înspre alte maluri.
77
Privind apoi parcă din nou prin geamul macaralei, poetul debutant continuă :
Se văd macarale Inălţate-n zare Creşte-un combinat Falnic, minunat, Cresc blocuri măreţe Dulci în frumuseţe Oraşul se-nalţă Plin de noua viaţă.
Autorul, după citirea celor de mai sus, a ridicat capul întrebător. Aştepta întrebări, observaţii, critici. Cineva însă o rostit pe un ton categoric : „Mai citeşte-o odată tovarăşe Mircea, e frumoasă". Şi Mircea a mai citit...
Poeziile de mai sus arată că autorul lor este pe un drum cu o fundaţie promiţătoare. Ii dorim succes."
Numai calitatea discutabilă a unor asemenea comentarii cu pretenţii de critică literară, poate întreţine, parţial, un climat propice tipăririi de poezii, texte, povestiri de o îndoelncă valoare artistică. Iată o altă mostră (dintr-o broşură) :
Şi leguma cum se ştie, ne aduce bogăţie!
(fragment din textul de brigadă „Fond de bază tot mai mare — e chezaş de bună stare", realizat de Manole Brazdeş (în acelaşi timp redactor al cărţii respective) şi Sebastian Costin).
„Cupletistul apare cu un coş cu legume :
Un moment! Mai stai puţin; / Am şi eu de spus ceva; I Cîteva cuvinte noiiDespre ceapă, usturoi,/Roşii, morcovi, dovleceii Şi alte soiuri de ardei(subl. ns.)/Căci s-o spunem mâi frăţiejLa noi în gospodărie/Se lucrează, ştie-o lume,/Şi-n sectorul de legume./Ai la masă pîine, carne,/ Raţă, gîscă sau curcan,/Poţi să-i pui şi-un chil de sare/Şi s-o fierbi de vrei şi-un an :/Dacă n-are zarzavat/Tot nu poţi să faci stufat/Incă-un lucru să mai ştiţi;/Zilnic cu cîrnaţi prăjiţi,/Cu friptură de viţel/Sau cotlete de purcel,/Ajungi drept la dispensar./într-o zi, fără habar,/Şi-apoi treci, ţi-o zic pe scurt,/La cartofi şi la iaurt,/Şi în loc de ciulama/Picături de Davila I Deci observă fiecare / Cîtă-nsemnătate are / Cînd la masă-ntreaga lume/Mai consumă şi legume/De-aia la gospodărie/Avem şi grădinar ie,/Unde creştem printre straturi/Felurite zarzavaturi/Şi. legume fel de fel,/Garnitură la purcel./Dar lăsînd de-o parte gluma,/ Vreau să ştiţi, că ea, leguma,/Dacă-i bine cultivată..."
Dacă şi autorii ar fi bine cultivaţi... Este inadmisibil să apară, nu pe un petec de hîrtie ori trase la gestetner, asemenea producţii „literare". Cu atît mai inadmisibil, cu cît există în Galaţi, ca şi în regiune, talente adevărate, unele afirmate, altele pe cale de a se consacra, cum este de pildă Gheorghe Muşat, sudor, autor al unor versuri de o reală prospeţime, publicate în ziarul local „Viaţă nouă", la rubrica „Tinere condeie":
78
ÎMPLINIRE
De la soare, am învăţat ce-i căldura,
De la voi, stele, ce-i strălucirea,
De la dimineţile albastre, ce-i liniştirea
De la arbori, ce-i neclintirea,
De la flori, ce-i înflorirea
Iar de la tine, partid, ce-i împlinirea.
PE DRUM DE ŢARA...
Cu paşii mei, călcînd pe drum de ţară Sparg arderile toamnei în tăcere Şi-am sufletul ieşit pe cîmp afară Alcătuit din sevă şi putere. Un pescăruş de foâ—plutind uşoară, Mi-e inima pe-un crîng de melodie Şi-n tot ce fac, din zori şi pînă-n seară, Torn cîte-un strop de vis şi poezie.
Aşadar, cu ce se ocupă — nu mai întreb de Casa regională de creaţie populară — comisia de îndrumare de pe lîngă Uniunea Scriitorilor din R.P.R. ?
Paratele
Oraşul Galaţi.
AVEA : numai în fostul judeţ Covurlui 387 de cîrciumi în anul 1932.
N-AVEA: decît o singură bibliotecă mare, cu cărţi de valoare — „V. A. Ureche" — cu 57.000 de volume înainte de 1944 şi 301.600 în 1964, plus incunabule, publicaţii rare, manuscrise, fotografii, scrisori autografe Jules Verne. Emile Zolla, Honore de Balzac.
ARE : un fond de cărţi de 1.787.844 de volume, 576 de cămine culturale şi case de citit, dintre care 112 construite numai în ultimii patru ani — 270.000 de cititori şi 2.351.000 de cărţi citite într-un an.
AVEA: doar 10 cinematografe pe tot teritoriul care alcătuieşte actualmente regiunea. ,
N-AVEA : nici o instituţie de artă de stat.
ARE: 283 cinematografe, din care 250 la sate, cu 9.663.000 spectatori în 1964.
AVEA: 50.000 analfabeţi.
N-AVEA: niciun institut universitar.
ARE : două institute universitare cu aproape 3000 studenţi, o populaţie şcolară de peste 200.000 elevi, 382 şcoli elementare în regiune. AVEA: două şcoli elementare în mediul rural. N-AVEA : nici o orchestră simfonică.
ARE : două teatre dramatice şi două de păpuşi, o orchestră simfonică — total 2055 spectacole în 1964, cu 570.000 spectatori, 1550 formaţii de cor, dansuri, brigăzi artistice de agitaţie, orchestre — la sate, şi 311 formaţii artistice ale sindicatelor, totalizînd 45.000 artişti amatori.
februarie 1965.
79
T. S. Eliot — un clasic contemporan
de Petru Popescu,
Thomas Steams Eliot, poate cel mai mare poet de limbă engleză al secolului nostru, a murit de curînd în vîrstă de 76 de ani în poezia de limbă engleză el a dominant incontestabil, împreună ou William Butler Yeats, prima jumătate a secolului XX.
Poezia lui dificilă i-a adus caracterizarea de „ermetic" şi chiar de „obscur", iar severitatea autoritară, fidelitatea faţă de tradiţie au accentuat un portret impunător, dar nu apropiat sau simpatic. A fost socotit de către mulţi un poet rece, creştin şi reacţionar, cînd nu e decît tradiţionalist şi conservator-.
Acest poet britanic s-a născut la 26 septembrie 1888 la St. Louis, statul Missouri, deci în America, într-un neam de profesori, scriitori şi predicatori. A studiat la Harvard (filozofia Sanscrită şi orientală, scriitorii elizabetani şi metafizici englezi, Renaşterea italiană), cu profesori de filozofie ca Irving Babbitt şi George Santeyana, apoi, în 1910, la Paris (filozofia lui Bergson) şi în fine, în 1915, la Oxford. Căsătorit cu o englezoaică, scoate în 1917 revista „The Egoist" (Egoistul), iar în 1922 revista ..Criterion". Face toate eforturile de a deveni cît mai englez, fiind confirmat de biserica anglo-catolică şi devenind cetăţean britanic în 1927. în poezie se afirmă de la început ca un revitalizator al tehnicii poetico, de o francheţe sceptică, atacînd romantismul în ce are sentimental şi iluzoriu faţă de dezvoltarea omului şi propunând, pentru a demasca imperfecta umană, un clasicism de tip personal, bazat pe certitudini de filozofie şi cultură. Fondul de influenţă e zdrobitor de european: Dante, John Donne şi poeţii englezi ai secolului 17, Kipling, Baudelaire, Mallarme, >Laforgue, în fine Ezra Pound şi imagiştii, mai ales T. E. HuLme. Istoricul literar american Donald W. Heiney, într-o carte numită ..Essentials of contemporany. literature" (Trăsături esenţiale în literatura contemporană) îi găseşte lui Eliot următoarele coordonate fundamentale: sentimentul trecutului, dragostea pentru tradiţie, privită ca o acumulare şi un rezultat final al milenarelor eforturi ale omului, în primul rînd în direcţia culturii şi a frumosului, fascinaţia pentru simboluri, imagini primodiale, arhetipuri, {influenţa filozofică a lui Carl Jung şi Sir James Fraser) contrastul între banalitatea cotidiană a vieţii burgheze şi bogăţia forţelor mitologice şi spirituale tradiţionale, problema timpului şi a experienţei şi relaţia lor ou omul (influenţată de ideile filozofului F. H. Bradley), în fine noua tehnică poetică. Tehnica poetică îşi are originea în
80
imagism, dar intenţia de „arhitectură" cu motive citate dam Biblie, clasicii grsco-latini, Dante, etc. ca şi amestecarea de versuri şi cuvinte în sanscrită, greacă, latină, italiană, germană, franceză şi cockney, ţin de un sistem propriu de idei şi simboluri. Trecerea de la versetul biblic la citatul dintr-un. ziar, leit-motivurile explicate îh note <ca în „The Waste Land"), plurilingvismul, dau acea (Senzaţie de poezie erudită, cu cheie, bogată în valori şi sensuri, specifică lui Eliot, iar tehnica lui poetică a deschis un nou dnum în poezie.
Scriitorul „amglo-catolic m religie, regalist în politică, clasicist în literatură" a criticat civilizaţia angio-saxonă burgheză, producătoare de „oameni găunoşi" şi „oameni împăiaţi" (hollow men, stuffed men).Acesta e personajul de tip Prufrock, burghezul visînd descărcări morale, sentimentale şi erotice, dar menţinîndu-se în cadrele convenţiei de teama ridicolului. Acestei realităţi îi opune Eliot tradiţia, tradiţia faptelor mari, absolute, a miturilor, ca şi frumosul culturii, care pentru el e refugiul. Noţiunea de traditionalist-conservator trebuie înţeleasă mai nobil în cazul lui, Tendinţa critică e foarte puternică în „The Love Song of J. Alfred Prufrock" (Cîntecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, 1917). ..Portrait of a Lady" (Portretul unei doamne, 1917), „Sweaney Among The Nightingales (Sweeney printre privighetori, 1918), „Gerontion" 1920, „The Waste Land" (Ţara pustie, 1922, distinsă cu „The Dial Award"), „The Hollow Men" (Oamenii găunoşi, 1925). Ea e prezentă chiar după ce «poetul, în încercarea de a găsi o certitudine, trece la poezia credinţei, dînd „Ash-Wednesday" (Miercurea Păresiinilor, 1930), „Murder in The Cathedral" (Asasinatul din catedrală, 1935, dramă religioasă), „Four Quartets" (Patru Cuartete, 1943). Toate împreună cu eseistica i-au.adus- în 1948 premiul Nobel pentru literatură. Pozitivă rămîne în poezia lui Eliot această supremă iubire a frumosului, considerat un atribut tradiţional al omului, încrederea în cultură şi filozofie, de asemenea considerate mari cuceriri umane, critica convenţiilor burgheze, apelul la libertatea gândirii şi expresiei, formula poetică. Confirmarea acestor calităţi pozitive este influenţa hotărîtoare asupra lui W. H. Auden, Stephen Spender, Cecil Day Lewis, Louis Mc. Niece, poeţi care au făcut în viaţă şi artă acte foarte progresiste, apropiind şi mai mult de oameni încercarea marelui lor maestru.
T. S. Eliot
Oamenii găunoşi
— fragment —
Un penny pentru bătrînul cerşetor
Noi sîntem oamenii găunoşi
Oamenii împăiaţi
Sprijinindu-ne între noi
Cu capul umplut cu paie.
Vai, vocile noastre uscate
Cînd şoptim împreună
Sînt fără sens, tăcute
Ca vîntul în iarba uscată
Cu paşii de şoareci pe sticlă sfărîmată
în ^pivniţa noastră uscată.
6 — Viaţa Romînească
81-
Formă fără formă, umbră fără culoare Paralizată forţă, gest fără mişcare;
Cei care au trecut
Cu ochii drepţi spre celălalt regat al morţii Ne ţin minte — poate — nu ca pe nişte Suflete violente, pierdute, ci doar Ca pe oamenii găunoşi Oamenii împăiaţi.
New Hampshire
Voci de copii în grădină
între vremea florilor şi a culesului:
Cap de aur, cap de roşu,
între vîrful verde şi rădăcină.
Aripă neagră, aripă cafenie, dă-mi tîrcoale uşoare:
Douăzeci de ani şi primăvara moare;
Dureri şi azi, dureri şi mîine, reci,
Cu frunzele, ,o, floare, peste mine să treci;
Cap de aur, aripă neagră,
Agaţă-te, leagănă-te,
Sări, cîntă,
Leagănă-te sus în măr.
(din „Peisaje")
Usk
Nu rupe ramura deodată, nu Spera să întîlneşti
Cerbul cel alb în spatele albei fîntîni. întoarce-ţi privirea, nu căuta vreo armă Străvechi cuvinte de magie — lasă-le să doarmă. „Afundă-te lin, totuşi nu prea afund", Ridică-ţi ochii spre locul Unde drumuri dispar şi drumuri răspund Doar acolo să căutaţi unde sura lumină dă aerului
culoarea vinului Capela pustnicului, rugăciunea pelerinului.
(din „Peisaje")
Virginia
Rîu roşu, rîu roşu,
Căldura curgînd încet e tăcere
Nici o dorinţă nu e mai calmă
Ca rîul. Oare căldura
Se va mişca numai prin pasărea
Auzită odată rîzînd ? Liniştitele dealuri
Aşteaptă. Porţile aşteaptă. Copacii de purpură,
Copacii albi, aşteaptă, aşteaptă,
Amînă, decad. Trăind, trăind,
Niciodată mişcînd. Fără odihnă mişcînd
Gîndurile de fier cu mine-au venit
Cu mine se duc :
Rîu roşu, roşu, roşu.
(din „Peisaje")
The dry salvages
IV
Fecioară, al cărei mausoleu se-nalţă pe promontoriu, Roagă-te pentru toţi acei care se află pe vase, Acei a căror meserie e legată de peşte, acei Amestecaţi în orice fel de negoţ, Şi acei ce-i conduc.
Mai spune o rugăciune şi pentru Femeile care şi-au văzut fiii şi bărbaţii Ridicînd pînzele ca să nu se mai întoarcă: Figlia del tuo figlio, Regină a cerului.
Şi mai roagă-te pentru acei ce erau pe vase şi Şi-au sfîrşit călătoria-n nisipuri, între buzele mării Sau în negrul gîtlej care nu-i va întoarce, Sau oriunde nu-i mai ajunge sunetul clopotului
mării
Ca un Angelus perpetuu.
(din „Patru quartete") In romîneşte. de PETRU POPESCU
nea
— fragment —
Vulturul planează în înaltul Cerului, Vînătorul cu Cîinele îi urmăreşte rotirile... O, veşnică revoluţie a stelelor înmănunchiate, O, veşnică revenire a anotimpurilor identice, O, lume a primăverii şi a toamnei, a naşterii
şi a morţii!
Ciclul neoprit al ideii şi acţiunii,
Neîncetatele invenţii şi experienţe,
Duc numai la cunoaşterea mişcării
Şi niciodată la cunoaşterea repausului
Cunoaşterea cuvîntului dar nu a tăcerii,
Cunoaşterea cuvintelor dar ignorarea Cuvîntului.
Întreaga noastră cunoaştere
Ne trage cu un pas mai aproape de propria noastră
ignoranţă,
Iar ignoranţa ne trage cu un pas mai aproape
de moarte.
Dar apropierea de moarte nu înseamnă apropiere
de Dumnezeu. Unde este Viaţa pe care am pierdut-o pe cînd
trăiam ?
Unde este înţelepciunea pe care am pierdu-to
în cunoaştere ?
Unde este cunoaşterea pe care am pierdut-o,
informîndu-ne ?
Ciclurile cerului, de-a lungul a 20 de veacuri
Ne trag mai departe de Dumnezeu şi mai aproape
de Ţărînă.
Călătoream spre Londra, spre cetatea de sub
pavăza timpului, Acolo unde curge Rîul, cu ondulaţii străine. Acolo mi s-a spus : Avem prea multe biserici Şi prea puţine birturi. Acolo mi s-a spus : Să se retragă vicarii. Oamenii n-au nevoie de
biserică
La locul lor de muncă ci acolo unde-şi petrec
duminicile.
In City n-avem nevoie de clopote.
Clopotele să trezească suburbiile.
Am trecut prin suburbii, şi acolo mi s-a spus :
Ne spetim timp de şase zile; în a şaptea zi
Trebuie să mergem cu maşina la Hindhead sau
Maidenhead.
Dacă vremea e proastă, stăm acasă şi citim ziarele, în districtele industriale mi s-a vorbit Despre legile economice.
în locurile plăcute de la ţară se părea
Că la ţară totul este acum pregătit pentru picnicuri;
Iar biserica se pare că nu este dorită
Nici la ţară, nici în suburbii; iar în oraş
Biserica este solicitată numai pentru marile nunţi.
DIRIJORUL CORULUI :
Linişte, păstraţi o distanţă respectuoasă,
Pentru că zăresc apropiindu-se
Stînca. Stînca va răspunde, poate, îndoielilor
noastre.
Stînca. Veghea. Străinul.
Ea care a văzut ce s-a întîmplat
Şi vede ce va să se întîmple.
Martorul. Criticul. Străinul.
Osînditul de Dumnezeu, cel în care adevărul
nu este înnăscut.
STÎNCA intră, condusă de un BĂIAT.
STÎNCA :
Vălmăşagul oamenilor este o trudă neîncetată, Sau o lîncezeală fără sfîrşit, lucru care, este şi
mai grav,
Sau o muncă intermitentă, lucru cît se poate
de neplăcut. Am pus în funcţiune singură teascul pentru vin,
şi ştiu
Că este greu să fii într-adevăr folositor, renunţînd La lucrurile pe care oamenii le socotesc necesare
pentru fericirea lor, căutînd Faptele bune care duc spre obscuritate, accep-
tîndu-le
Cu chipul imobil pe cele care aduc mîrşăvia, Lauda pentru toate sau dragostea pentru nimic. Toţi oamenii sînt gata sâ-şi investească banii, Dar cei mai mulţi aşteaptă dividende. Grăiesc vouă: Perfecţionaţi-vă voinţa. Vă spun: nu vă gîndiţi la seceriş Ci numai să semănaţi cum trebuie. Lumea se roteşte, lumea se schimbă, Dar există un lucru care nu se schimbă. În toţi, anii mei, un lucru rămîne neschimbat. Oricum l-aţi masca, acest lucru nu se schimbă: Veşnica luptă dintre Bine şi Rău.
Adormind în braţele uitării, vă neglijaţi locurile
de îngenunchiere şi bisericile ; Oamenii care sînteţi acum iau în derîdere Tot ce a făcut binele, găsiţi explicaţii Pentru a satisface mintea raţională şi luminată, în al doilea rînd minimalizaţi şi neglijaţi pustietatea.
Pustietatea nu se află numai dincolo de Tropicul
sudului,
Pustietatea nu se află numai după colţ; Pustietatea apasă în metropolitanul de lîngă voi, Pustietatea se află în inima fratelui vostru. Omul bun este ziditor dacă zideşte ceva bun. O să vă arăt lucrurile care se fac acum Şi cîteva din lucrurile care au fost făcute de mult, Ca să puteţi prinde inimă. Perfecţionaţi-vă voinţa. Lăsaţi-mă să vă arăt lucrarea celor umili. Ascultaţi.
Luminile pălesc, în semiobscuritate se aud vocile
MUNCITORILOR, cîntînd.
In locurile pustii
Vom zidi cu noi cărămizi.
Există mîini şi maşini
Şi argilă pentru noile cărămizi,
Şi var pentru noul mortar.
Acolo unde cărămizile au căzut,
Vom zidi cu piatră nouă.
Unde grinzile au putrezit,
Vom lucra cu cherestea nouă.
Unde'cuvîntul nu s-a rostit,
Vom clădi cu un nou cuvînt.
Iată ce înseamnă a munci împreună ■
Un Templu pentru toţi,
O muncă pentru fiecare
Şi fiecare om cu muncallui.
Pe cerul întunecat se profilează siluetele unui grup
de MUNCITORI.
De departe, răspund vocile ŞOMERILOR.
Nimeni nu ne-a angajat.
Cu mîinile în buzunare,
Cu capetele plecate,
Stăm în picioare prin locuri pustii
Şi tremurăm în odăi neluminate.
Numai vîntul se năpusteşte
Peste ogoarele pustii, nelucrate,
Unde tînjesc plugurile
Alături de căruţă. In ţara asta
Va fi numai o ţigară pentru doi oameni
Şi pentru două femei o halbă de bere
Amară. In ţara aceasta
Nu ne-a angajat nimerii.
Viaţa noastră nu este binevenită, moartea noastră Nu este menţionată în „The Times".
Iarăşi se aude corul MUNCITORILOR :
Rîul curge, se scurg anotimpurile,
Vrabia şi graurul n-au timp de pierdut.
Dacă oamenii nu vor construi
Cum vor putea să trăiască ?
Atunci cînd ogorul va fi arat
Şi cînd griul va fi pîine,
Nu vor mai muri într-un pat neîncăpător,
Nici pe un cearceaf prea strimt.
Pe această stradă nu există nici început, nici
mişcare, nici pace, nici sfîrşit, Ci doar gălăgie fără cuvinte, hrană fără gust. Fără întîrziere, fără grabă, Vom clădi începutul şi capătul acestei străzi. Vom clădi sensul : Un templu pentru toţi, O muncă pentru fiecare Şi fiecare om cu munca lui.
în romîneşte de AUREL COVACI
Hortensia Papadat-Bengescu şi „Viaţa românească"
Pe marginea corespondenţei*cu Q. Ibrăileanu
de Al. Teodorescu
egăturile   pe   care Hortensia
BPapadat-Bengescu le-a avut cu revista „Viaţa românească" sint in genere expediate de critica literară în cîteva rinduri şi doar cu menţiunea că aici i-au apărut primele manifestări literare, cu insistenţă însă asupra faptului că numai după aderarea la cenaclul revistei „Sburătoroiî" a devenit scriitoarea cunoscută a romanelor Fecioare despletite, Concert de muzică de Bach, Drum ascuns, ş.a. Cercetarea de faţă intenţionează de aceea să dovedească pe baza unor texte inedite, că între romancieră şi revista ieşeană, reprezentată de G. Ibrăileamiu, au existat (raporturi mult mai strînse şi care au avut un rol determinant, nu numai asupra scrierilor publicate în periodicul din Iaşi ci şi in orientarea viitoare a creaţiei sale.
S-a menţionat adeseori de către cei oare l-au cunoscut pe G. Ibrăileanu că opera sa nu ne dă întotdeauna măsura personalităţii sale de animator, nu sugerează prestigiul de care s-a bucurat şi influenţa pe caTe a avut-o asupra colaboratorilor   revistei.   Corespondenţa la
care ne referim constituie un document in această privinţă.
Scriitoarea este fiica unică a generalului D. Bengescu şi a primit în cadrul familiei o educaţie dm care nu a lipsit limba franceză, în oare a şi scris poezii, de altfel napublicate în cea mai mare parte. Odată terminate cursurile secundare, familia, dintr-o mentalitate puritană, refuză să-i asigure continuarea studiilor în ţară ori în străinătate, cum ar fi dorit soriitoarea de mai tîrziu. Acest refuz o determină, să se căsătorească. Greutăţile pe oare le-a avut de întîm-ipimat oa soţie a magistratului N. N. Papadat, cei cinci copii pe care i-a îngrijit şi educat, lipsa unei situaţii materiale prospere şi a unor reiaţii pe plan politic şi admijnistrativ care să-i asigure o viaţă de huzur ari o mentalitate în acest sens, sînt de reţinut.
Ou toate rezervele la care ne obligă asemenea mărturii, unele scrisori par să ateste dificultăţi financiare: „Da, In adevăr, aş vrea, ar trebui să plecăm de aici... eu nu pot dori decit laşul şi interesele, prin excepţie, se potrivesc cu dorinţa mea.
88
Dar astea sunt vetbe la condiţional. Deziderate. Un proiect mai apropiat era să venim să ne plimbăm niţel într-acolo. Dar pe lingă că nu avem voie, chiar de am., găsi vreo modalitate, am auzit că astfel de vizite sînt gusturi de nabab şi cuvinlui acesta oiensează modestia noastră excesivă" (Scrisoarea din 10 iulie 1918).
Perspectivele societăţii „Viaţa românească" prezentate ademenitor de către D. D. Pătrăşoanu i se par iluzorii : „Să ne îmbogăţim ? Mă îndoiesc de capacitatea noastră în direcţia asta. Să putem trăi la rîndul nostru între oameni ar li destul de bine". (Scrisoarea din 14 au-gus't/;!918).
întreţinerea celor două fiice la Bucureşti, unde să-şi continuie învăţătura, ridică de asemenea probleme băneşti insolubile : „Aşezarea lor la o gazdă în vederea studiilor pun pentru noi problema în cilre colosale şi imposibile şi totuşi imperioasă de rezolvat". (Scrisoarea din septembrie, 1918).
în acest sens poate fi reţinut şi. fapta! că Încercarea, nereuşită piuă la urmă, de a-şi transfera soţul la Iaşi, lîn magistratură, o face prin intermedijul îui Ibrăileanu, ceea ce într-o măsură exclude prezenţa unor relaţii mai puternice în afara celor obţinute prin prestigiul ei de scriitoare. Şi intervenţia pe lingă Ibrăileanu se încheie: „Gîndifi ce minunată, ce splendidă revanşă a literaturii asupra burgheziei". (Scrisoarea din 7 iunie 1918). De altfel şi faptul a fost relevat: „E în toată opera dsale, chiar în poiida efectului antipatic (publicului, fireşte) un refuz al vulgarităţii, o repulsie faţă de fenomenul social care comportă concesiuni, tranzacţii, promiscuităţi" i.
Pînă la prima scrisoare adresată lui Ibrăileanu, datată 5 ianuarie 1914, ii apăruseră in „Viaţa românească" Viziune, Dorinţa, Vis de femeie şi prima
') Serbam Cioculescu, Romanul dnei Ii. Papadat-Bengescu, în „Revista Fundaţiilor regale",' nr. 11/1938, p. 421.
parte din Marca. Se poate afirma că cea care a determinat-© să-şi obiectiveze „elanurile epistolare" în bucăţi literare independente pe care le-a trimis revistei şi oare i-a uşurat reuşita acestei tentative, atît prin exemplul personal cît şi prin aceea că era In relaţii amicale ou Ibrăileanu, a fost huna ei prietenă Constanţa Marino-Moscu.
Scrisoarea, foarte lungă de altfel, este izbucnirea unei sentimentalităţi claustrate intr-un oraş de provincie, jinduind după o atmosferă de viaţă intelectuală şi este adresată omului oare, după relatarea aceleiaşi prietene, „...cugetă şi are curajul să trăiască cum cugetă".
Aşa cum s-a arătat la început a fost acordat un rol excesiv cenaclului condus de Eugen Lovinescu în orientarea scriitoarei spre literatura obiectivă, opinie explicabilă nu numai prin colaborarea susţinută la revista „Sburătorul" ,ci şi prin declaraţiile de adeziune manifestă ale Hortensiei Papadat-Bengescu cu toate că, iniţial, nici chiiar conducătorul cercului n-a intuit evoluţia ulterioară : „Aceasta e opera dnei Hortensia Papadat-Bengescu. Nelinzînd spre creaţiunea obiectivă (s.n.) în afară de Bătrînul, asupra căruia m-iam oprit altădată — se defineşte prin asocierea unui lirism violent cu o analiză incisivă"2. Odată apărute principalele romane, criticul oare postulase principiul potrivit căruia „...menirea criticului nu e de a anticipa asupra formelor de artă. şi nici de a se pune în, fruntea curentelor de avantgardă, ci de a veni pe uirmă" putea să constate, transpunînd în artă o lege din biologie : ,,în traiectoria literaturii doamnei Hortensia Papadat-Bengescu înregistrăm traiectoria literaturii române Înseşi, în procesul ei de evoluţie de la subiectiv la obiectiv"3. Este mai mult  decît transparentă  intenţia  de a
■) E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, in „Sboirătonul literar", nr. 12/ 7 ianuarie 1922, p. 394,
3) E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, IV, Buc, 1928, p. 329.
89
sugera că extremităţile acestei traiectorii coincid, prima cu activitatea la „Viaţa românească" iar cea de a doua (incontestabil superiorâ) cu „Sburătorul".
Nu e în intenţia acestor pagini să diminueze rolul lui Lovinescu şi al coreului literar condus de el, în promovarea unor scriitori oi doar să încerce a contribui ou noi date într-o problemă care  ni se pare insuficient cunoscută,
Este un fapt unanim acceptat că revista „Viaţa românească" a dus in primele decenii ale secolului nostru „...lupta pentru o literatură de reflectare ■realistă şi realist^critică a realităţii" şi ,,..ja militat pentru o literatură de prezentare nefateificată a vieţii sociale..." 4, cum nu-i mai puţin cunoscută lipsa de receptivitate a lui Lovinescu faţă de orientarea democratică a acestei reviste şi fată de contribuţia lui Ibrăileanu în această direcţie5. în elogiul scriitoarei nu vor intra „tonalitatea critică" şi „implicaţiile sociaile" din romanele scriitoarei ci doar „rafinamentul psihologic, cerebralitatea" şi „minuţioasa putere de analiză, de calitate proust-iană"6 care păreau să confirme „estetismul" şi „modernismul" lui Lovinescu.
Şi totuşi „Viaţa românească" îi publică nu romanele de analiză critică a societăţii şi oare constituie puncte de sprijin în evoluţia epicii noastre moderne ci primele încercări inundate de psihologism, rod al unei sensibilităţi dezlănţuite, fără suport de fapte, din care nu lipsesc tirade, o anume preţiozitate şi în spatele cărora se simt caiete de impresii ori scrisori către prietene reale şi imaginare. Era greu de prevăzut că acestor debuturi le va urma or-
4 Al. Piru, Particularităţi ale realismului critic romînesc dintre cele două războaie, în „Viaţa Toxntaeasica", nr. 6--7;/il963,  p. 159.
5 Vezi Ileana Vramcea, Preliminarii la un studiu despre Eugen Lovinescu, ia „Viaţa roKiînească", or. 8/1963, p. 96.
6 N. Tertuliian, E. Lovinescu (I), în „Viaţa românească" nr. 4/1958, p. 186— 187.
ganizarea epică şi analiza lucidă şi tăioasă a peisajului social. Se pare totuşi că Ibrăileanu a intuit la lectura primului caiet trimis şi mai apoi din insuficient preţuitele de noi poeme în proză Marea şi Pe cine a iubit Alisia, <nu mumai un talent autentic ci şi psihologia particulară a scriitoarei pe care un refuz ori o tranşantă opoziţie ar fi putut s-o îndepărteze de literatură. Receptiv la modalităţi şi expresii literare variate, Ibrăileanu a reuşit să grupeze ta jurul revistei ieşene scriitori de diverse opinii literare, dar credincios principiilor sale a încercat să le imprime linia realistă şi socială pe care „Viaţa românească" a promovat-o în ansamblul activităţii sale. Aprecierile lui Ibrăileaniu din recenzia la volumul Ape adinei, care cuprindea bucăţile publicate in revista din Iaşi, se vor confirma de critica ulterioară. Aşa de pildă, G. Căli-nesou opina „Ca document al sufletului feminin, analizat fără prefăcătorie, primele volume sînt foarte interesante"' iar M. Ralea scria că „Dna Papadat-Bengescu a debutat în literatură cu o serie de analize, am zice mai degrabă cu autopsihanalize, în multe privinţe remarcabile* 8.
Ceea ce se consideră ca un merit exclusiv al cenaclului şi al revistei lo-vinesciene şi anume saltul „din subiect in obiect"9 — cum se spune, este în realitate rezultatul unui proces complex de cristalizare şi de maturizare a unui ■talent original, descoperit10 şi promovat de Ibrăileanu, in pofida faptului că iniţial părea structural orientat spre erea-
7 G. Câlineseu, Hortensia Papadat-Bengescu, în „Jurnalul literar", nr. 21/ 21 mai 1939.
8 M. Ral ea, Hortensia Papadat-Bengescu, Concert dm muzică de Bach, în „Viaţa românească", nr. 1/1927, p. 145.
9 E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, in „Sburătorul", rar. 51/1 mai 1920, jp. 553.
10 Vezi  G. Călinescu,   Studiul citat, unde recunoaşte că „...aste în orice caz lăudabil pentru „Viaţa românească" faptul de a fi descoperit-o.
90
ţia subiectivă. La originile acestui proces de obiectivare a 'literaturii Hortensiei Papadut-Bengescu stau îndrumarea şi prestigiul lui Ibrăileanu, iar corespondenţa invadată este edificatoare:
„Mai deunăzi, aşa cum iei uneori o carte de pe o etajeră, am reluat unu, din volumele criticelor dvoastră, şi aşa citind încet'ne-am luat de vorbă amîn-doi. .
Am aliat lucruri noi... îmi place grozav să învăţ, alît ştiu eu să fac bine şi să îngrijesc bolnavii.
Eu am un suflet de discipol, tot ce ştiu sau cuget îmi e puţin lucru cînd pot. sta s-aseult şi să învăţ ceva de la alţii.
Âm citit acolo părerea d-tale că o lucrare nu are, valoare reală şi durabilă, decît cînd e absolut obiectivă, cînd scriitorul a. avut facultatea ca ani-hilîndu-se, dezbrăcîndu-se complect, sau pe cit posibil de el singur, să concretizeze sufletul, fizionomia, peisajul unei epoce sau urlui mediu, sau uiiui colţ cit de riiic de lume. Aveţi desigur dreptate şi fiindcă paralel cu lectura mă ocup şi de cel ce q scris, mi-ăţi apărut ca un critic de extremă probitate, de o mare cinste, care examinează o lucrare din punctul de vedere âl calităţilor, defectelor şi elementelor ce con-tine în sine, şi în raport cu evoluţia literară, în legătură cu trecutul, izvoarele şi eredităţile şi fală de ce ar putea însemna îr\ viitor.
Şi zicîndu-mi că, ca Maestru, ca Dascăl in minunata şi favorita accepţie ce dau eu acestui cuvînt, aveţi dreptate, am simţit un cui foarte neplăcut în inimă, cutn să explic 1 —■ tocmai aşa cum fiind lăsată de la D-zeu bălană, ai auzi pe ciftevq spunind desluşit,: „Mie nu-mi plac decît femeile brune"'.
Scriam şi' eu puţin, începusem '■— dar nimic din ce exista nu mă interesa decît în raport Cu rhine, decît după ce s-a scăldat îniîi în întregime în tipa.sufletului meu, .şi'.'aceasta nu voluntar, nu sistematic, ci ca o necesitate/ fiindcă tot aşa curii tuiul e presbit, afţlil] miop,
aşa am eu această infirmitate de a luneca pe faţa concretă a lucrurilor, pe subiecte, pe contururi, oprindu-rnă pe resortul lor adine. Un ochi construit ii-ziologiceşte astfel, încît să nu vadă scoarţa lemnului ci să treacă prin ea, ca printr-un geam, în miezul lui.
A fost scurtă durerea mea, că puţinul ce aş putea scrie e predestinat morţii şi uitării, simt bine efemerul şi fragilitatea muncii mele şi ce iac îmi pare călător şi şters ca cum aş scrie pe apă.
Mai departe, citai cu admiraţie o ira-ză a lui Brătescu Voineşti, în două trei cuvinte simple, din indicarea unui gest evoca imagini bogate in mintea cititorului. Invers de mine care de abia prind cu stîngăcie un gest — cu plumb pe aripi, cum zice irumos Dl. Topîrceanu —: şi îl despic singură cu voluptate pînă în resorturile lui obscure, nelăsînd altora să iacă această plăcută operaţie. De obicei sunt cam arbitrară, tac, cedez, dar nu mă conving uşor. De rîndul ăsta, am simţit ambiţia violentă de a încerca şi eu să fac ceva care să vă placă; m-a preocupat mult ideea asta şi am aşternut o schifă, un mic portret pe vreo două pagini. Am scris unic pentru, dvoastră" şi încheie: „In timpul acesta dl. Topîrceanu îmi scria că cetiţi caetul meu. Nu m-am simfit la îndemînă, aşa de mult îmi părea că contrasta ce am scris cu ce puteafi admite şi preţui" (Scrisoarea din 5 ianuarie 1914).
S-a reprodus acest lung citat oare atestă ică în ipostaza artistică de analistă a propriului univers sufletesc, chiar dacă era pus pe seama unui alt personaj, aşa icum se prezenta la acea dată, metoda obiectivă şi sobrietatea mijloacelor artistice elogiate de critic (folo-sindu-1 oa exemplu pe Brătescu-Voimeşti) exercită atracţie, trezeşte ambiţii. O vizată la Iaşi şi o întrevedere cu Ibrăileanu, cunoaşterea omului, o fac mai puţin timidă. Farmecul personal, căldura şi larga înţelegere de care era capabil, ii dau încredere :
„Pe urmă ai venit Dla. Te aşteptam cu plăcere şi curiozitate şi cele ce în-
91
chipuisem erau slabe pe lingă impresiile ce trebuia să primesc.
Acum nu mă mai tem că vei citi cu indiferenţă şi blam orice caiet. Dacă cindva aş merita atenţia să vă ocupaţi de mine, aş primi blamul rece şi imparţial al Criticului prob in ceea ce are de spus şi aş surîde aceiuilalt ce am văzut în Dvoastră, sensibil oricărei trude suileteşti, accesibil oricărui caz cit de particular, oricărui memoriu misterios şi bizar de suilet ieminin". (Aceeaşi scrisoare partea a doua, după vizita ia Iaşi).
Scrisoarea următoare şi care presupune, ifăTă dubiu, iun răspuns, aduce unele precizări de natură să ne edifice asupra felului cum înţelegea criticul noţiunea literară obiectivă, mult mai nuanţat deoîit se reflectase to conştiinţa eorai-toarei (ia lectura volumului Scriitori şi curente, apărut in 1909, şi Ia oare se referă în scrisoarea precedentă) şi care nu exclude analiza psihologică, iar în (cuprinsul unei opere obiective chiar elemente lirice şi subiective.
Pentru a lămuri (înţelesul „obiectivismului" la care aderă, Ibrăileanu riscă un drum la Focşanii: „Eraţi să veniţi la Focşani ? Mă întreb cum ar fi fost dacă veneaţi ? Vroiaţi să mă luminaţi asupra modului dvoastră de a concepe obiectivismul. Socotiţi că vorbele sunt mai convingătoare 1... Ce bun sunteţi cu mine, văd cum vă aplecaţi ca să discutaţi înţelesul cuvîntului obiectivism. Ce încetişor mi-1 spuneţi şi tot dvoastră păreţi a pătimi de o apreciere a mea nefundată... Mi-a părut atunci că subiectivismul meu nu v-ar place, nu vă cunoscusem — am spus-o, o repet. E cu atîl mai crud să insistaţi.
Am dat ideii dvoastră un înţeles prea strîmt. Cu excesivilatea pe care involuntar o aduc in toate, m-am impresionat prea viu — nu regret. Cînd am vrut — şi vreau încă — să scriu ceva cum credeam atunci că vă place numai, îmi propuneam să caut a prinde un caz su-lletesc exterior, trecut lireşte prin pris-
ma ochiului meu sufletesc" (Scrisoarea din i9 februarie 1914).
Conştiinţa artistică şi faptul • că' evită să icucereaseă o notorietate' uşoară ii sîtot apreciate şi provoacă mulţumirea ei: „Totdeauna — şi vedeţi ăsta e un lucru pe care nu l-am spus nici Constanţei — priyfeam cu melancolie cele 7—8 pagini care formau tot bagajul meu literar şi mă gîndeam cînd m-aş prezenta în faţa vreunei judecăţi supreme, alături cu cei ce ar aduce după ei nenumărate volume, mie mi s-ar ţine seama de tot ce Nu am scris, de nuvelele frumuşele, de romanele nu tocmai rele ce puteam înjgheba. Şi am venit în faţa acelei judecăţi şi mi s-a ţinut seamă şi ce frumoasă răsplată" (Aceeaşi scrisoare). Refuzul faţă de ■literatura care speculează elementul senzaţional revine: „Mă gîndeam azi, ce ar li să scriu una din nenumăratele poveşti ce-mi trec prin cap din copilărie plnă acum, şi eu care trăiesc şi mă distrez permanent. Aş umple plnă'la plafon o odaie, cu nuvele şi romane isenzaţionale. Noroc că nu cer să fie scrise şi că din fericire concepţia mea de artă a fost alta" (Scrisoarea din 24 noiembrie 1918).
Comprehensiunea lui Ibrăileanu, de care pomenea mai sus nu presupune insă' părăsirea ori ahandonarea principiilor şi „măsura" de' care va vorbi mai tîrziu Lovinescu11, i'se recomandă stăruitor:
„Domnule Ibrăileanu, cum mă speriaţi I Dece îmi cereţi o anume măsură, de ce nu ziceţi încă: „faceţi doamnă cum ştiţi...".
Acestei forţe declanşate i se face si recomandaţia de a se preocupa de mediul uman înconjurător.
„Dai Mă interesează mult sufletul celorlalţi, mă pasionează chiar, ii privesc
11 E. Lovinescu, în studiul Hortensia Papadat-Bengescu, din „Sburătorul" nr. 50/24 aprilie 1920, la p. 539 scria refe-.riandunse la forţa scriitoarei, „li mai rămine acestei forţe să se, realizeze in măsură şi economie, îi mai rămîne stă-pmirea-de sine".
92
neobosit şi ochiul meu vede toate lirele cît de încîlcile care mină laptele lor exterioare şi viaţa lor internă. Dacă nu scriu încă de ei nimic, e Fiindcă sunt la o epocă cînd sunt absorbită prea viu de mine. Cît va mai ţine ? Nu prea mult. Ştiu să mă stăpînesc, aţi văzut-o, m-aţi mişcat mult cu asta, voi'şti sper şi să mă retrag la timp. Voi scrie atunci poveştile celorlalţi.
Şi iată-mă gata să plîng la ideea acestei viitoare abnegaţiuni...
Pornisem să vă spun că în micile lucrări obiective ce eventual aş încerca ca să-mi dau mima pentru mai tîrziu, ţinind seama de mica greutate ce în-tîmpin, mă veţi începe şi pe mine de la un 6 oarecare. Nu de notă. mă tulbur, de decepţia ce v-aş putea da" (Scrisoarea din 19 februarie 1914).
Evident că irezultetele acestor discuţii se vor vedea peste ani, dar înregistrarea „preeminenţei" lui Ibrăileanu în încercarea de a o determina pe creatoarea poemelor lirice Marea şi Pe cine a iubit Alisia să se îndrepte spre literatura de reflectare a societăţii, spre «cunoaşterea mediului social, desigur nu în puritatea accepţiei actuale «a acestor deziderate, se impune icu necesitate.
în tentativa de a 'restabili un adevăr la loare ne obligă textele, nu trebuie să ignorăm şi împrejurarea că unele concesii pe icare le face autorul „Spiritului ciritc" sînt şi o consecinţă a pătrunderii iin igindirea sa estetică a unor elemente de psihologism.
Gum însă aceste documente sînt într-o însemnată măsură revelatoare şi pentru Ibrăileanu, ne permitem o paranteză, şi redăm un portret, mai puţin cunoscut poate, în oare buna credinţă, lipsa oricărei infatuări, modestia şi înţelegerea au fost magistral creionate de G. Căli-nescu, Îndată după moarte : „Gu G. Ibrăileanu a dispărut unul din .cele mai frumoase «caractere din cîte s-au întâlnit vreodată in lumea literelor. Bl lăuda sau respingea oa orice critic dar făcea asta cu atâta bună credinţă, cu atîta căldură şi într-un fel şi-n altul, inolt rostul
său se părea a fi acela de a s cu totul -in dosul operei altora.
leanu n-«a făcut critică spre a se ţ>u____
va pe sine, spre a-şi ilustra inteligenţa sau stilul, n-a profitat de slăbiciunea unei opere spre a-şi arăta mijloacele sale polemice, nici de meritul alteia spre a-şi releva propriile sale merite. Fără îndoială că este nedrept să ceri criticului să nu vrea să creeze în cîrnpul critic, mai ales că de talentul lui se leagă in bună parte şi trăinicia operei studiate, dar e foarte legitim să-i ceri să nu invidieze pe scriitori. Nu numai că nu era în stare să facă acest lucru, dar existenţa totală a lui G. Ibrăileanu pare o renunţare în folosul altora. Aceasta explică extraordinarul cult pe oare i l-«a'U dedicat scriitorii moldoveni şi care e sincer şi religios"12.
Fără această umanitate şi bună credinţă in promovarea literaturii, fără acea incapacitate de a încerca să se promoveze pe sine ori să-şi ilustreze cunoştinţele, «capacitatea intelectuală, intuiţia artistică ori spiritul polemic, exemplare şi prilej de meditaţie chiar pentru unii .critici «contemporani, nu se poate explica imensul prestigiu de care s-a bucurat «şi titanica, muncă anonimă pe care a desfăşurat-o pentru a asigura colaborarea alitor «creatori l«a publicaţia ieşea-nă.Acest portret .este confirmat de cele 1516 scrisori pe care «Ie-a primit dela iced mai reprezentativi oameni de ştiinţă, «artă şi cultură, în primele decenii ale seoolului nostru, şi implicit de corespondenţa «ou Hortensia Papadat-Bengescu: „M-am asvîrlit mereu spre admiraţie şi m-am contemplat şi recunoscut adesea ca într-o oglindă cu proporţii mari şi lumină ori în gîndurile dtale care se înrudesc şi se aşează hotărît în galeria de iamilie „des penseurs ă trovers le temps". Posedînd formula delinitivă a adevărului au înapoia solemnităţii lor inerente, ceva uman care lipseşte altora. Diferenţa care ar ii între o lumină iixă
12 G. CălLnescu, Anul literar 1936, in „Adevărul literar şi artistic", anul XVI, «seria II, nr. 839/3 ianuarie 1937.
93
asupra unui punct şi o lumină palpitantă care in acelaşi timp te trage prin palpitul ei către combustiile care i-au alimentai focarul inexorabil" (Scrisoarea din 13 februarie 1919 io care se referă la prezentarea pe care o face criticul volumului Ape adinei în „însemnări literare" nr. 1/2 februarie 1919).
A fost citat anterior un fragment prin oare scriitoarea îşi exprimă mulţumirea de a fi fost răsplătită pentru ceea ce nu scrisese, adică pentru fuga de succese uşoare dobîndite printr-o producţie de ordinul cantităţii. Poziţia se întregeşte cu o afirmaţie înrudită din care se deduce anticalofilismul : „Fapta literară va trebui neapărat să intre în domeniul esteticului, dar pe orişice riscuri nu va trebui să piardă nimic din adevăr...
Acolo unde obiectul va îngădui podoabe sau unde le va cere vei fi fericit să împodobeşti căci ai pe deget mătasa şi mărgeaua şi esteticul e o ademenire căreia insă nu-i vei ceda dinadins — căci îţi vei răpi ceva mai profund care merită sacrificiul.
Pentru această pasiune voi fi înţeleasă şi răsplătită"
A publicat fa „Viaţa românească" şi la „însernoăxi literare" mai tot ceea ce intră în volumele Ape adinei (1919), Sfinxul (1920) unele fragmente din Femeia in faţa oglinzii (1921) şi Balaurul (1923). Colaborează la noua serie a „Vieţii româneşti" pînă în 1922 şi revine lapoi în 1933, 1936, 1938, 1940 şi 1946.
Paralel însă, începînd din 1919 publică în Lectura pentru toţi şi masiv în „Sburătorul" lui Lovinescu, revistă şi cenaclu la care aderă definitiv după 1923. Mărturiile de adeziune la această grupare şi colaborarea susţinută la un săip-tămînai fără vreo orientare precisă şi pentru care prezenţa unei scriitoare deja afirmate de o tribună de prestigiu cum era „Viaţa românească" constituia o achi-
13 Hortensia Papadat-Bengescu, Autobiografie, publicată de G. Călinescu în „Adevărul literar şi artistic", nr. 866 şi 867/11 şi 18 iulie 1937.
ziţie preţioasă, au fost considerate ca punct nodal in „traiectoria" de la subiectiv la obiectiv la care se referea mentorul publicaţiei respective. Este foarte posibil oa încadrarea definitivă în gruparea lovinesciană să se fi produs în preajma anului 1923, dată după care încetează corespondenţa şi cînd se pare că obţine transferarea soţului la Bucureşti, după ce aproape un deceniu îi eşuaseră încercările de a se stabili la Iaşi, în dorinţa de a putea frecventa cercul „Vieţii româneşti" şi pe prietenii G. Ibrăileanu, C. Stere, G. Topîrceanu şi D. D. Pătrăşcanu. Nu este exclus ca acelaşi mediator care o adusese la „Viaţa românească" să o fi introdus şi in celălalt cerc, şi anume Constanţa Marino-Mosou, una din primele colaboratoare ale magazinului literar Lectura pentru toţi şi a revistei „Sburătorul".
Atiit Ibrăileanu cît şi Topîrceanu au consemnat favorabili apariţia volumelor Ape adinei14 şi Sfinxulls, cu oare prilej au relevat originalitatea şi caracterul feminin al operei, dar în elogiile lor nu puteau să rişte comparaţii de felul celor făcute de Lovinescu pentru care: „Alături de Ion al dlui L. Re-breanu, prin viaţă, prin concepţie şi prin intelectualitate, Bătrînul e fructul copt al unei literaturi intrate în maturitate lc. în ceea ce-1 priveşte pe Ibrăileanu o comparaţie identică nu putea fi făcută, lîaitruoît Ion apare la sfirşitul anului 1919. Cine ar putea să dovedească dacă nu cumva greutatea unui asemenea elogiu n-ia tras foarte greu in cumpănă şi că solicitările repetate şi poate o atmosferă mai receptivă la înnoire decît la revista din Iaşi (cu care de altfel nu era in contact decît prin scris), n-au deter-iminat-io să  părăsească vechea matcă.
14 G. Ibrăileanu, Ape adinei de Hortensia Papadat-Bengescu, în „însemnări literare", anul I, nr. 1/2 februarie 1919.
15 G. Topîrceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Sfinxul, in „Viaţa românească", nr. 7/1920.
1C E. Lovinescu, Bătrînul de H. P.-Bein-geseu, în „SbuTătorul" nr. 46/26 martie 1921, p. 307.
94
De altfel era deja o scriitoare cunoscută şi recunoscută. Dorinţei puternice de a se încadra unui cerc de intelectuali, încercării de a scăpa de societatea cu mentalitate „suburbană" a soţului pe care era obligată s-o frecventeze şi necesităţii de a fi în raporturi cu oameni care au preecupări artistice şi literare — deziderate nereaiizale zeci de ani — M se prezintă ocazia pe care scriitoarea o acceptă cu entuziasm. „Aparţin acum unei grupări literare. Aduc acolo con-simtămîntul meu selectat şi munca mea în mers pe un drum instinctiv al determinării. Sunt membră fondatoare ă SbuTătorului in al cărui cadru literar mă însumez definitiv.
Acei care nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici preţul unei ambiante, nevoia unui zvon prielnic în jur, animator, asemeni acelor ritmice bătăi din palme şi exclamări ce însofesc elanul crescind al dănţuitorului" 17.
Atitudinea criticii, cel puţin la apariţia primelor două volume nu este „violent contradictorie"18, întruicii atît Ibrăileanu şi Topîrceanu cit şi Eugen Lovinescu îi apreciază-noutatea şi vigoarea talentului, cu inerentele deosebiri dintre cratiei de formaţii şi convingeri deosebite. O confruntare a acestor opinii ne arată că. unele coincid, iar altele nu se găsesc pe planuri opuse. Aşa de pildă remarca privitoare la efectul disproporţionat pe care-l poate produce un fapt asupra imaginaţiei scriitoarei este comună tuturor acestora. „Ecoul său sufletesc este aşa de enorm faţă de cauza care îl produce, incit dna Hortensia PapadatiBsngescu scoate bogăţii nebănuite din lucrurile cele mai neînsemnate, din evenimentele cele mai banale,..."ls. Reproduaînd un citat din Ibrăileanu, Topîrceanu accentua ideea: „Dl Ibrăileanu
17 Hortensia Papadat-Bengescu, Autobiografie, în „Adevărul literar şi artistic", nr. 866 şi 867/11 şi 18 iulie 1937.
18 S. Iosifescu, Drumuri literare, Buc, 1957, p. 187.
19 G. Ibrăileanu, Ape adinei de dna Hortensia Papadat-Bengescu, în „însemnări literare", nr. 1/2 februarie 1919.
a caracterizat foarte just literatura dnei Papadat-Bengescu: lucrări de miniatură executate pe dimensiuni de frescă... Miniatură din cauza evenimentelor liliputane pe care i le oferă viaţa; frescă din cauza importanţei pe care le-o dă impresionahilitatea pururi trează, sufletul lacom de emoţii, imaginaţia promptă in amăgiri"20. Nu se deosebeşte în această apreciere nici E. Lovinescu: „Exaltarea scriitoarei nu are numai caracterul pasional atît de firesc unei senzualităţi Înlănţuite şi unei imaginaţii deslănţuite, ci se menţine in aceeaşi incandescenţă şi în împrejurări mult mai modeste"21 ori „....prin intensitatea neobişnuită a lirismului, prin exaltarea perpetuă, prin expansiunea unei sensibilităţi ce se cheltuieşte, fără economi" şi control pentru lucruri mari ca şi pentru cele mici..." 22.
Tot Topîrceanu poate revendica paternitatea opiniei privitoare la acea coexistenţă originală în opera romancierei a două particularităţi artistice care apar de obicei la individualităţi artistice deosebite.
„în opera dnei Papadat-Bengescu e prea mult lirism pentru un prozator, prea multă analiză pentru un poet. Analiza lirică, dacă ni se permite această alăturare de cuvinte, o duce pînă în domeniul celor mai subtile şi rare senzaţii" M.
Lovinescu reia ideea şi o repetă obsesiv. „Adevărata ei originalitate nu stă prin urmare in intensitate, ci în dublarea ei de un rar, în adevăr, miraculos spirit analitic" M.
20 G. Topîrceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Sfinxul, in „Viaţa românească", nr. 7/1920, p. 120.
21 E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, în „Shurătorul literar" rar. 16/ 31 decembrie 1921, p. 370.
22 Ibidem, «*. 17/7 ianuarie 1922, p. 393.
23 G. Topîrceanu, Studiul cit., p. 120.
24 E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, în „Sburătorul literar" nr. 17/ 7 ianuarie 1922, p. 393.
95
„...Opera dnei Hortensia Papadat-Bengescu... se defineşte prin asocierea unui lirism violent cu o analiză incisivă" 25.
în neîncetatele revizuiri şi „mutaţii" această formulă revine şi în compendiul de Istorie a literaturii române contemporane, „Originalitatea ei stă însă în fuziunea lirismului cu spiritul analitic"2C.
Obiectivul cercetării nu este să dovedească eclectismul maioresoianului adept al „autonomiei" esteticului, care in studierea operei Hortensiei Papadat-Bengescu îşi are merite de necontestat, ici doar să încerce a corecta unele afirmaţii cum e cea privitoare la primirea „violent contradictorie" pe care o fac literaturii scriitoarei reprezentanţii oe-flor două cenacluri, pe oare, în momentul apariţiei primelor volume, le reprezintă în aceeaşi măsură. De altfel, un anume oportunism, poate mai bine zis conformism structural, mai puţin condamnabil decit am fi tentaţi să-1 caracterizăm, a făcut-io pe Hortensia Papadat-Bengesou să întreţină relaţii strînse în aproape acelaşi timp cu trei dintre conducătorii de cenacluri şi reviste, care îintre ei întreţineau aprige campanii polemice. Este vorba de omagiile şi declaraţiile de preţuire superlativă pe oare le aducea concomitent lui G. Ibrăileanu^ E. Lovinescu şi M. Dragomirascu. De altmintrelea scriitoarea se caracterizează printr-un deficit de opinii răspicate. Cărnii Petrescu o încadrează chiar intre scriitorii   „fără  pretenţie  ideologică"27.
Înainte de a fi aderat definitiv la „Sburătorul", se pare că a încercat să medieze o înţelegere ori măcar să tempereze polemica dintre Lovinescu şi Topîrceanu in oare din ambele părţi fusese abandonată orice umbră de urbanitate. Nu este exclus oa unul din motivele,  evident secundare, ale înveni-
25 Ibidem, p. 393.
26 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Buc, 1937, p. 302.
27 Camil Petrescu, Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile. „Caetele Cetăţii Literare", Buc, 1932, p. 72.
mării relaţiilor dintre aceste publicaţii să fi fost colaborarea scriitoarei la „Sburătorul". Sesizînd că Ibrăileanu era principial de partea lui Topîrceanu, încearcă o explicaţie, dacă nu o justificare. „Eu prin Sire nu sunt combativă şi luptele politice, sociale, personale, nu reuşesc să-mi apară ca lucrul cel mai important: Recunosc că am neglijat să mă t'n la curent cu polemicile de care eram străină complect; Top. ştie că în lungile noastre convorbiri aveam o parte ioarte mică. Punctul meu de vedere conscient şi inconscient era că iemeia rămine în aiară de ele, ca să nu zic deasupra lor... dacă trăiam în Evul Mediu mi-ar ii plăcut ca la slîr-şilul unui „tournoi" să primesc salutul tuturor banierelor, ştiut bine care-mi sunt culorile, şi deci, dacă aveam ieri-cirea să (răiesc în sec. XVIII aş ii vrut ca salonul meu să armonizeze toate culorile politice şi literare ca şi toate şcolile artistice, ştiindu-se. bine care-mi sunt maeştrii şi amicii apropiaţi — dorinţe permise unei iemei cu atît mai mult cu cit au lost mai puţin realizate —..." (Scrisoarea din 1 august 1919) Rezerva în care s-a păstrat faţă de activitatea politică şi faţă de militantismul intelectualilor de după primul război, minată de un anume snobism şi indiferentism, nu este totală şi campaniei pentru emanciparea femeilor i tse alătură cu moderaţie. De vreme ce femeile au putut fi medici, profesori şi infirmiere, nu vede întruoît n-ar corespunde oa funcţionar, deputat ori ministru. „Şi dacă din retragerea absolută a muncii literare de unde vă voi aprecia ostenelile, dar de unde cred că nu voi ieşi în arena publică, nu vă pot li de un mai mare iolos, sunt poate lotuşi . un mic exemplu că se poate munci în aiară de restricţia ocupatiiloi casnice şi alături de ele, iară ca aceste activităţi  să  se  duşmănească"2S.
28 Hortensia Papadat-Bengescu, Se ridică vălul, în „Sbuirătorul", nr. 38/ 3 ianuarie 1920, p. 283.
96
Tot ca o paranteză am putea releva că în aceeaşi perioadă deselor „revizuiri", ca să nu spunem contradicţii, între opiniile lua Lovinescu referitoare la opera Hortensiei Papadat-Bengescu nu le este străină intenţia de a o ■câştiga colaboratoare permanentă, ceea ce de fapt a şi reuşit.
Dacă in Lectura pentru toţi, nr. 3/1919 scria că: „E o încordare obositoare în stilul dnei H. Papadat-Bangesou mărită prin tendinţa vizibilă de intelectuali-zare a lucrurilor celor mai plastice. Dar dacă stilul dnei Hortensia Papadat-Bengescu e numai inegal, limba e supărătoare prin goana frenetică după neologismul nearmonic şi inutil.
întrebuinţarea neologismului îşi găseşte fnînă în simţul estetic al limbii. Dintr-o nevoie de singularizare, dna Hortensia Papadat-Bengescu împinge modernismul peste marginile îngăduite In inestetic"29, la un interval de câteva luni numai mărturiseşte că stăruise excesiv în această direcţie30. Rezistenţa unor minime rezerve asupra „aridităţii" şi recomandaţia de a se realiza in măsură şi economie, sau caracterizarea stilului drept „o inextricabilă pădure de adjective şi de incidente"31 simt integral părăsite într-o nouă formulă a corespondenţei perfecte între fond şi expresie stilistică. „Pletoric prin exces de adjective, supărător prin abuz de neologisme, obscur prin îngrămădirea notaţiilor, pedant prin ştiinţism şi exube-xarrt prin lirism, stilul dnei Hortensia Papadat-Bengescu poate fi lipsit de calităţile obişnuite ale clarităţii şi sobrietăţii ; raportat însă la imensa bogăţie a fondului şi la ritmul sufletesc e nu
29 Citat după .Camil Petrescu, Eugen lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile, „Caetele Cetăţii Literare" (Buc, 1932), p. 99.
30 E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, în „Sburătorul", nr. 17/9 august 1919.
31 Ibidem, nr. 19/23 august 1919, p. 427.
numai un stil necesar ci şi unul perfect, prin armonie şi echilibru intern"32.
Asemenea confruntări, ca şi stabilirea anterioară a unor filiaţii nu intenţionează decît să sugereze necesitatea delimitării mai stricte a contribuţiei cu adevărat originale a criticii lovinesciene în raport cu ideile vehiculate in epocă prin publicaţiile româneşti şi străine, cu o atenţie specială faţă de transfuzia opiniilor de la unii colaboratori mai tineri cum au fost Liviu Rebreanu, Camil Petrescu; Tudor Vianu, Perpessicius, F. Aderca, M. Sebastian ş.a. la conducătorul cenaclului. Eclectismul caracteristic prodigioasei activităţi publicistice a. lui Lovinescu nu-i anulează ansă funcţia efectivă pe oare a îndeplinit-o în promovarea literaturii si criticii româneşti dintre cele două războaie.
Aceste inevitabile şi am îndrăzni chiar ■să le denumim necesare paranteze nu ne îndepărtează de la parcurgerea corespondenţei care, cum însăşi o spune: „...un teanc de scrisori reprezintă un suflet*™, iar în cazul de faţă sufletul unei creatoare şi din oare surprindem confesiuni care ne introduc în laboratorul de creaţie pe oare în mod obişaiuit îl deducem doar după expresia definitivă, opera literară propriu zisă. Aceste mărturii sînt cu atît mai preţioase cu cît baza reală, experienţa de viaţă care stă la originea operei acestei scriitoare este de aşa manieră filtrată tocit ou greu se mai poate reconstitui în etapele suocesive ale devenirii. Iată spre exemplu cum răspunsul la o obiecţie, şi nu neîndreptăţită, constituie un prilej de a-şi defini metoda de creaţie: „Am fost acuzată de puţini şi nu de cei a căror opinie mă doare mai mult, de preţiozitate, de înclinare către rafinerie artistică. Acest fel e naturalul meu. (Se pare că nu era o cititoare prea atentă a lui Caragiale). Eu cînd vreau să In-
32 E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, în „Sburătorul literar", rnr 14/ 17 decembrie 1921, p. 322—323.
Hortensia   Papadat-Bengescu Ane adinei, Buc, Aloalay, 1919, p. 9.
"7 — Viaţa Romîneaacă
97
ţeleg bine un lucru, 11 îmbrac în simbol şi mă luminez. Mai e altceva: ceea ce scriu, ce cuget nu e in principal idei şi sentimente, ci senzaţia lor, de aici chinul, dorinţa de a reda nu descrierea senzaţiei ci senzaţia însăşi. Acestea pentru a vă explica de ce Portretul care începe la „Sephora e o iată" are înainte de acest început şi printre cele două linii conexate a dublei picturi şi a privirei sociale, acele aprinderi şi stingeri de lumină care nu vizează eiectul ci vor în acelaşi timp ca lucrarea să redea ora şi senzaţiile mele de atunci. Dacă poate se cuvenea să nu vă deranjez decît pentru o lucrare mai mare, am în schimb satisiacţia de a vă spune că de cînd nu ne-am văzut, am lucrat, am muncit, cu îndemn luat din Încurajările dvoastră, cu gîndul şi plăcerea de a vă satisiace. Nevoia de a scrie mai mult va schimba iorţamente forma concepţiei şi a stilului meu pînă-nlr-o măsură şi variind pe subiecte..." (Scrisoarea din 10 octombrie 1914).
îndemnul de a se îndrepta spre roman ar putea să pară curios dacă judecăm după subiectivismul primelor manifestări. Şi totuşi lectura primului caiet şi, evident, intuiţia artistică a lui Ibrăileanu a bănuit că în construcţiile lirice a1 fost eliminat un imens bagaj de fapte şi impresii pe care inteligenţa, capacitatea de a crea tipuri şi puterea de analiză le-ar putea încorpora în creaţii epice. Mai probabil însă că i se prevedea evoluţia spre romanul proustian.
i,Cea mai nouă înlimplare a mea e că m-am trezit într-o dimineaţă, deunăzi, cu un capitol de roman, ba chiar de la siîrşitul unui roman, al cărui început nu-1 cunoşteam, dar probabil se pregătea undeva înăuntru. Cînd Revista mi-a spus la început „îndrumafi-vă spre Roman", cu toată dragostea pentru Revistă, nu puteam, nici vream altceva decît — cum bine mi-aţi spus — ce ştiim iace.
Cînd aş avea pregătit destul, aş li mulţumită să vă pot cere slatul, pentru
a vedea dacă ar merita sau nu să continuu în această direcţie.
Am stabilit în dvoastră, cei care mi-aţi înconjurat începutul, juriul de a cărui părere am a ţine seama" (Scrisoarea din 10 octombrie 1914).
Dacă reţinem că pînă la data scrisorii îi fuseseră publicate în „Viaţa românească" doar Viziune, Dorinţa, Vis de femeie, Marea, Un crin în comedia umană şi Sephora, era greu de prevăzut că autoarea celor menţionate şi al cărei prim roman (Balaurul este mai curând o promisiune decît o realizare epică), Fecioare despletite, apare peste 12 ani, se va consacra în literatura noastră ca romancieră. Că aceste poeme fuseseră distilate dintr-un bogat material de notaţii capătă confirmarea scriitoarei însăşi: „Cduffnd prin sertare am dat de 30 de caiete scrise mărunt, unele şterse de timp, unele încă descifrabile, dar al căror interes mi-a devenit străin,, pagini nereglementate,, unde stau ■aruncate vorbe, cugetări, discuţii, impresii, o masă neiolositoare de muncă părăgi-nită pe care probabil nu o voi mai utiliza niciodată. Această aglomerare de trudă pierdută am simfit-o apăsîndu-mă greu şi paralizind imboldul de a,, mai consemna acele impresii nesiirşite, pe care nu le pot opri de a ii.
Apoi alte lucruri mai lămurite, gata sau aproape, lot în sertar, tot încăr-cîndu-mi umerii cu prezenta lor". (Scrisoarea din septembrie 1918).
Aceste relatări, indicaţii preţioase pentru aspectul mai puţin cunoscut al muncii creatoare şi care presupun dificultăţi, piedici, deziluzii, aproape, inevitabile, sînt împletite în întreaga corespondenţă cu dovezi de recunoştinţă şi preţuire pentru sprijinul, imboldul,, încurajările pe care i le acordă Ibrăileanu şi nu numai debutantei ci şi scriitoarei deja afirmate, pe care insă războiul cu toate consecinţele materiale-şi morale, ar fi putut s-o desprindă de.-muncă.
98
După aproape doi ani .....cu calendar
fără 'sărbători" primirvăd uaei scrisori de la criticul ieşean este considerată prima sărbătoare. Dacă la început îşi confesează deprimarea şi neîncrederea că va mai putea scrie :
„Mă chemaţi şi nu pot răspunde. Mă întrebaţi dacă vreau să colaborez la revista ce proiectaţi ? Dacă vreau ? Cum de n-aş vrea. Dar nu am nimic gata şi nici măcar nu ştiu dacă mă pot angaja pentru mai tîrziu", în partea a doua a aceleiaşi scrisori, redactată peste cîteva zile numai, este vizibil revirimentul pe care 1-a produs îndemnul şi exemplul lui contagios: „De la primirea scrisorii dlale simt o reînnoire a vieţii mele spirituale, dacă nu scriu, dar cel puţin iau impresii şi iantaziez asupra celor vechi scoase din pralul memoriei" (Scrisoarea din 10—12 iulie 1918).
lntr-o viitoare scrisoare revine cu aceleaşi sentimente de recunoştinţă: .Cînd dvoasrră m-aţi încurajat, primit, adoptat şi îmboldit la lucru mi-am găsit şi energiile şi căldura necesară lucrului, vă datorez puţinul ce sunt şi enormul dar al unei vieţi suileteşti iară de care nici nu pot înţelege cum am trăit şi cum pot trăi alţii". Alături de aceste gratulări unele note autocritice: „Poeziile mele mai au puţin de toi şi încep a nu-mi mai li contemporane, a nu le mai înţelege nici eu. Au 6 ani decind cu încetul le-am început" (Scrisoarea din septembrie 1918).
Ne-am referit anterior la consecinţele pe care primul război mondial le-a avut asupra Hortensiei Papadat-Bengescu, consecinţe cu atît mai directe cu cît în timpul desfăşurării operaţiilor nu şi-a părăsit oraşul de baştină, unde de altfel a îndeplinit ou abnegaţie serviciul de infirmieră, chiar dacă nu-şi revendică justificări de fals patriotism. Cu excesi-vitatea pe oare însăşi şi-o mărturiseşte şi care a pătruns şi în literatura ei, nu este exclus ca această sarcină pe care şi-a asumat-o voluntar şi în ciuda opoziţiei soţului, să constituie o manifestare protestatară. Şi această muncă ar putea
fi un argument care să infirme încadrarea în mentalitatea reprezentanţilor marii burghezii, evident numai dacă nu se face oonfuzia între modestia şi eficienţa cu care şi-a făcut datoria scriitoarea şi acele atitudini de paradă şi stridenţă vestimentară, însoţite de o publicitate dezgustătoare, practicate de palat şi camarilă.
Contactul direct cu, oamenii simpli, cu durerile lor fizice şi morale, cu ne-morocirile şi nefericirile inerente într-un război, cunoaşterea . unei lumi de oare era cu totul străină fiioa generalului Bengesou, deziluziile şi depresiunea provocată de prăbuşirea edificiului la oare crezuseră cei cinstiţi că participă prin sacrificiul lor, intr-un cuvînt, brutalul contact cu realitatea care-i dezvăluie meschinăria unor principii considerate pînă atunci sacrosancte, frumuseţea morală şi adevărul cuprins in unele aspecte ignorate pînă atunci, constituie, alături de îndrumarea teoretică a lui Ibrăileanu, fermentul oare va contribui la îndreptarea scriitoarei spre romanul de analiză psihologică şi socială, cu funcţie critică. şi oare reprezintă elementul de rezistenţă. în .întreaga sa activitate **. . i   : , '
Ceva din substanţa, şi mesajul romanelor întunecare, Ultima noaple de dragoste, întiia noapte de război ş.a., .rechizitorii ale războiului, ale celor oare l-au provocat şi au. profitat de pe urma iui se manifestă timid, mai puţin explicit şi evident, dar. pentru prima oară, in Balaurul (1923), ai cărui lirism, după cum spune autoarea „...nu e al unei infirmiere, e temperatura locului şi oamenilor" as. Starea de. spirit a acestei .perioade a fost notată de Camil Petrescu. „La fel cu scriitorul acestor rîn-duri, ne-am întors nenumăraţi inşi oare nu mai Credem in „tablouri murale", care ştim „cum se scrie istoria", oare
34 Vezi şi S. Iosifescu, Drumuri literare, Buc, 1957, p. 192.
33 Hortensia Papadat-Bengescu, Autobiografie, in „Adevărul literar şi artistic", nr. 867/18 iulie 1937, p. 6.
99
ştim ce Înseninează un discurs sau o literatură. Care ştim valoarea cuvintelor Patriotism, Virtute, Sacrificiu, Beneme-xenti, Invalid, Pricepere Decoraţie, Talent, Victorie, Geniu şi întreaga colecţie de vorbe care formează jaloanele literaturii de azi" x. Corespondentul acestei lucide şi critice înţelegeri a mentalităţii postbelice, a gratuităţii, dacă nu falsităţii literaturii oficiale şi patriotarde se intîlneşte în scrisorile către Ibrăileanu, însoţit de notaţii oare ne duc la originea şi transpunerea literară a Balaurului.
„După ce am indurat ce am îndurat, dar am şi vdzut cred că tot ceea ce se putea vedea mai bine şi mai mult din ce a lost, a trebuit să zic că a lost poate un calcul dl soartei să rămîi la postul de privire cel mai interesant, căci mai totdeauna mi-a lost scris să pot observa lucruri interesante plătind cu fiinţa mea. Nu m-am dat în lături. M-am oierii ca obiect de experienţă celor mai dureroase [?], căci credeam într-o noimă. Am privit cit mai bine şi am şuier it cit mai mult. M-am vlrît in miezul cel niai activ şi obositor al împrejurărilor crezind că trebuie să văd şi hotărită să nolez cîndva în limita puterilor mele ceea ce am vdzut.
Adesea părea chiar că voi clădi un eăiiiciu măricel, atît de mult mă impresionam, atît iie activă îmi era cugetarea în direcfia asta s-a intîmplat că era clădit, ca tot ce e omenesc pe un fundament vulnerabil. Temelia şi tencuiala care ii legau cărămizile s-au nimicit şi cu ele odată, cel puţin deocamdată, notele mele au devenit inutile..." (Scrisoarea din 10—12 iulie 1918). Mai concludent într-o scrisoare precedentă: „Timpurile astea nu sunt nici cel puţin eroice, căci eroisme sublime s-au înecai în cloacul altor lucruri" (Scrisoarea din 7 iunie 1918).
Excesiva sublimare a experienţei de viiaiţă personală şi socială în operele
36 Cartul  Petrescu, Teze  şi antiteze. Buc, ed, a Il-a, 1936, ,p. .163..........
publicate în primii ani nu înlătură, cel puţin aşa cum reiese din scrisori, cu totul presupunerea că la baza unora din scrisori sint fapte. Aşa de pildă la originea poemei Marea este un fapt real. „Departe de mine idei „fatale". Prin criza asta am trecut odată la adine cînd am notat Marea. Acum nu mai e primejdie. Boalele mari dau imunitate. Am rămas numai cu obiceiul de a mă uita cîteodată la vîriul salcîmului bă-trîn din curte. Sînt pesimistă..." (Scrisoare nedatată, f. probabil din 1919).
în preliminariile la fundamentala Istorie a literaturii române, G. Călinescu scria oaupîndu-se de Hortensia Papadat-Bengescu : „Niciodată o femeie nu s-a pilîns de nerecunoaşterea contemporanilor şi n-a aşteptat reabilitarea postumă" IW. Sentimentul acut al indiferenţei contemporanilor, al impopularităţii a consumat-o pe scriitoare şi repulsia faţă de laurii posterităţii este credem încă una din cauzele conformismului la care ne-am referit şi prin care a căutat să prevină fenomenul „...am indiscutabile şi crude simplome de tardivitate a publicităţii, care sunt probabil simptome de autor postum (ignorat sau puţin indiferent). Un lucru de care am oroare, eu care cred lerm că puţinul de act e tot pentru aci. Eu care mă răscolesc din toi veninul cind văd statui sau cît de mici ghirlande date „pe urmă" de hidoasa lege a valorii de „după tine" (Scrisoarea din septembrie 1918).
Primirea favorabilă, cel puţin din partea cenaclului „Vieţii româneşti", de care se bucură primul volum, Ape adinei, şi reacţia pe care i-o provoacă prezentarea făcută de Ibrăileanu în „însemnări literare", şi care este o izbucnire de bucurie şi satisfacţie, este strâns legată de acele „simptome de autor postum" la oare se referea în citatul de mai sus.
„E un ansamblu de conditiuni care fac din această pagină de studiu, ceva cui-
37 G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, în „Jurnalul literar", anul î, nr. 21/21 mai 1939
100
minant pentru mine. Ea relieiează, statorniceşte elemente care spuse în sute de alte feluri chiar cu aceeaşi intenţie de fond, nu le-ar fi putut evidenţia mai absolut şi în lumina lor cea mai proprie şi cea mai propice. Am aflat unele lucruri din inconştientul meu, iar pentru altele tainic şi profund vulnerate am luat revanşe incomparabile.
Analiza dtale mă impune atenţiune! publice din cea mai luminoasă înălţime a catedrei. împinge în opinia publică cu o mină fermă care îmi face loc şi hotărîrea asta emană de la prestigiul şi autoritatea dtale, fie că ai ajuns fa victoria asta învins de luptele purtate.
Am admirat cu o satisfacţie pur şi simplu vanitoasă, fiindcă de rîndul ăsta îmi era destinată, eleganţa formei unită cu claritatea indubitabilă a intenţiilor.
Dar nu pot spune tot bunul şi tot binele ce era acolo pentru mine.
Ceea ce aduce la o măsură absolută mulţumirea mea e convingerea că în această onorificare făcută lucrării mele,
dacă au fost disensiuni intre critic şi lector, ea reprezintă o echilibrare a unora cu celelalte, e o rezultantă generoasă şi sinceră a lor şi asta e nepreţuit" (Scrisoarea din 13 februarie 1919).
Un capitol aparte l-ar putea constitui comentariile pe care Hortensia Papadat-Bengescu le face sentinţelor publicate de Ibrăileanu in mai multe numere din „Însemnări literare", sub pseudonimul C. Vraja şi care vor intra apoi în volumul Privind viaţa, şi care sînt de natură să o caracterizeze.
Concluzia care se impune este că aceste comentarii, marginale In adevăratul înţeles al cuvîntului, nu epuizează toate sugestiile pe care le prilejuieşte studierea aprofundată a raporturilor dintre viaţa şi opera scriitoarei pe de o parte şi corespondenţa la care ne-am referit. Singurul merit pe care şi-l revendică este semnalarea şi în parte evidenţierea umor aspecte mai puţin cunoscute şi discutate îin istoria noastră literară.
DISCUŢII
De la resemnare Ia acţiunea creatoare în poezia noastră populară
de Livia Rusu
i iteratura populară este una din formele de expresie a conştiinţei sociale. Iar conştiinţa socială, sub orice formă ar apărea, este o reflectare a existenţei sociale. Este firesc deci ca în poezia populară să găsim redate pe de o parte stările de fapt ale existenţei sociale, pe de altă parte, ca reflexe ale acesteia, ideile pe care şi le formează poporul despre această existenţă împreună cu năzuinţele şi speranţele care îl călăuzesc în viaţă.
împrejurările istorice, prin oare a trecut poporul nostru veacuri de-a rîn-dul, au fost foarte complexe şi nespus de frămintate. Drept urmare şi ideile şi sentimentele care au ajuns să fie reflectate în poezia noastră populară sînt variate. Ar fi profund greşit să se creadă că acestea s-aul cristalizat într-un singur sens. Astfel de ex., în trecut, cercetătorii burghezi semnalau oa dominantă în poezia noastră populară resemnarea, proclamînd-o drept trăsătură naţională specifică, trecînd cu vederea elementele dinamice multiple care se manifestă în creaţiile poporului nostru. Astăzi, cu drept cuvînt, se subliniază importanţa trăsăturii active din acest domeniu. Ar fi însă o greşeală dacă la rîndul nostru am neglija elementele resemnării, care se regăsesc cu abundenţă în tot ce a plăsmuit poporul nostru. De vreme ce ele există în număr foarte mare, trebuie să li se dea importanţa cuvenită. Insă, bineînţeles, aceasta nu înseamnă să le proclamăm drept trăsături specifice şi permanente, ci să căutăm substratul social pe care îl reflectă. în general, trebuie să accentuăm că nu se poate găsi o interpretare justă a tot ce se exprimă în poezia populară dacă nu ţinem seama că ea este un reflex al existenţei sociale. Călăuzindu-ne după acest punct de vedere, vom putea constata că aşa zisa resemnare, nu fără temei sesizată de atîţia cercetători, nu este o trăsătură anistorică, dincolo de timp şi spaţiu, şi deci permanentă, a poporului nostru, ci o trăsătură generată de condiţii sociale şi deci trecătoare o dată cu aceste condiţii. în felul acesta problema resemnării din poezia noastră populară se înfăţişează într-o lumină nouă, lăsînd să iasă în evidenţă forţa aotivă de care este animat poporul.
Ce existenţă a dus poporul nostru în epocile trecute, cSnd a fost plăsmuit şirul lung de poezii pe care le cunoaştem din mulţimea colecţiilor noastre ? Se
102
ştie : au fost epoci de «mirată exploatare şi asuprire. Este firesc, prin urmare, ca această stare de fapt, suferinţele de pe urma acestei exploatări şi asupriri, să prindă glas în poezia noastră populară. Aceste suferinţe formează unul din aspectele fundamentale ale conţinutului exprimat în plăsmuirile poporului nostru. Numărul acestui fel de plăsmuiri este foarte mare, fiindcă nesfîrşit era şi lanţul suferinţelor în decursul veacurilor.
Această situaţie socială, care a dus la atîtea nemulţuirnini, răscoale şi revoluţii, se reflectă pregnant în poezia noastră populară. Exprimînd jalea şi nemulţumirea celor asupriţi şi exploataţi, această poezie are un caracter de clasă evident. Tipică este în privinţa aceasta Balada iobagului, din care cităm un fragment:
Of fîrtate rău mă doare,
Mă doare la inimioară
Şi mă taie peste şale.
N-am nici casă, n-am nici pline,
Huiduit sînt ca un cline !
Casa mi-e dărăpănată
Şi nevasta dezbrăcată,
Iar copiii-mi ţipă tare,
Fără pic de demîncare (...) Zi şi noapte eu muncesc La ogoru ciocoiesc Şi nimic n-agonisesc! (...) Ce folos de munca mea. Intră-n punga altuia ! (...) Noi tot cu ai noştri bani Plătim ca s-avem tirani!
(Arhivele Olteniei, XII, 1933, p. 280)
Multe exemple s-ar mai putea cita în acest sens.
Acestea sînt stările de fapt care se reflectă ou abundenţă în poezia noastră populară. Ce idei şi sentimente putea trezi această existenţă socială în mintea şi inima omului nostru din popor ? Evident, ea nu putea să nu trezească gînduri şi simţiri întunecate. Ura faţă de exploatator o manifestă din plin, însă orînduirea dispunând de mijloace represive puternice, ea reuşea să înăbuşe orice licărire de revoltă. Şi astfel, dată fiind neputinţa de a scăpa, pentru moment, de jugul care îl apăsa, omul din popor adesea a simţit îndemnul să exprime gînduri sumbre asupra vieţii în general, făurind un număr mare de cîntece cu o tonalitate vădit pesimistă. Insă, bineînţeles, nu fiindcă s-ar complace în meditaţii pesimiste, nu fiindcă această concepţie ar găsi-o drept cea mai bună şi ar considera-o drept un ideal demn de urmat, ci fiindcă existenţa Iun socială îl duce la deznădejde. Aşa se explică tonalitatea pesimistă dintr-o mulţime din cîntecele noastre populare. Ea este condiţionată social. Din acest fel de cîntece străbate adesea ideea, că întreaga viaţă nu este decît suferinţă, din care nu este altă scăpare decît moartea. Nu putem trece cu vederea aceste creaţii ale poporului nostru. Nesocotindu-le, înseamnă să nesocotim, să negăm chiar, vitregia existenţei sociale pe care a trebuit s-o ducă. Dacă în cercetările noastre ne-am călăuzi numai după creaţiile populare care exprimă bucurie, optimism, avînt, am fi obligaţi să scoatem concluzia că poporul a dus o existenţă cum nu se poate mai bună, ferită de griji, demnă de invidiat. N-ar fi aceasta o falsificare a realităţii ?
Plecînd de la amarul vieţii sale, poetul popular a creat un număr mare de cîntece de felul următor :
De-ar şti pruncul cînd se naşte Cite rele l-or mai paşte,
N-ar mai suge ţîţă dulce, Ci-ar muri şi-n rai s-ar duce
(T. Bud, 26)
103
Amarul vieţii, zădărnicia strădaniilor sale, îl duce pe oomil din popor la maxime întunecate ca cele ce urmează :
Unde-i bine Nu-i de mine;
(T.
Cine moare Noroc are ;■
Unde-i rău, Hop şi eu!
Pamfile, Mit. rom., I, 11)
Cin' trăieşte Pătimeşte.
Pamfile, Mit. rom., I, 337)
E însă cu totul firesc oa omul din popor să se întrebe stăruitor care este originea relelor oare îl pasc. Ca răspuns la această întrebare el adesea răspunde simplu : „Aşa mi-a fost scris". El îşi formează convingerea că asupra vieţii sale apasă un blestem. Şi foarte adesea crede că acest blestem porneşte chiar de la maică-sa. Iată un exemplu din multe altele :
Hei, tu măiculiţa mea, Pentru-acea mi-e lumea rea: Cînd pe mine m-ai făcut, C-un picior m-ai legănat,
Cu gura m-ai blăstămat. Blăstămul maicii prin plîns, De mine tare s-a prins (...)
(T.  Bud, 24)
Sînt nenumărate cîntecele de acest fel. Pe această linie de inspiraţie creaţia cea mai tipică a poporului nostru este Voiphiţa, cunoscută în mai multe variante, dintre care cea mai sugestivă este varianta din colecţia lui Al. Vasiliu (p. 18), cu titlul Dragu mamii Constantin. Această baladă, reluată, după o variantă din părţile Năsăudului, de Coşbuc sub titlul Blăstăm de mamă, şi oare are un subiect identic ou Lenore a lui G. A. Burger, este o plăsmuire plină de cele mai sumbre simţăminte, producătoare de groază şi fior. E o lume a superstiţiilor nefaste, care rod însăşi rădăcina vieţii. Deşi avem de-a face ou accente poetice de seamă, ele nu pot ascunde izvorul care le-a dat naştere : mizeria de nedesoris, disperarea la culme, care prăbuşesc pe omul din popor în lumea întunecimilor. Este un exemplu tipic care ne arată cum, dan cauza vieţii înapoiate şi datorită împilării, omul din popor era uneori aruncat în braţele misticismului.
Evident, această resemnare, care îl face să atbunece cu uşurinţă pe panta mistică, nu-i o pornire firească, originară a omului din popor, ea este provocată de împrejurările istorice. Clasele exploatatoare încurajau şi întreţineau cu toate mijloacele această atmosferă. In felul acesta resemnarea este un ecou al vitregiei orînduirii chiar şi atunci cînd aceasta nu este vizată direct, chiar şi atunci cînd plăs-muitorul, fără să se plîngă anume de amarul vieţii lui, se lasă numai prins de o stare de pasivitate.
Pe linia acestei atitudini poetul nostru popular a dat la iveală plăsmuiri de mare frumuseţe poetică. Cele mai de seamă sînt Mioriţa şi Ciobănaşul. Ne oprim pe larg asupra lor. Subliniem însă că, dacă aceste opere de seamă ale literaturii noastre populare ne incintă prin frumuseţea lor, nu trebuie să uităm nici o clipă că ele sînt reflexe indirecte ale vitregiei sociale.
In ce priveşte pe Mioriţa, se ştie că ea este considerată drept cea mai frumoasă şi mai tipică baladă populară a noastră. Ea este în acelaşi timp una din cele mai răspîndite, ceea ce înseamnă că semnificaţia adîncă ce se desprinde din ea exprimă fidel frârmnitările intime ale poporului nostru. însă descifrarea acestei
104
semnificaţii este deosebit de anevoioasă şi molt contiroversată. în cele ce urmează vom trece. în revistă mai întîi diferite interpretări care i s-au dat.
De la început s-a remarcat că Mioriţa exprimă o atitudine de resemnare. Însuşi Alecsamdri, primul care a publicat-o spune într-o notă oare urmează textul baladei, că „romînul are mare plecare a crede în soartă", fapt care şi-ar fi găsit expresie în Mioriţa. După el, Miohelet, exprimîndu-şi admiraţia fără rezervă faţă de această plăsmuire populară („rien de plus ruaîf et rien de plus grand"), nu întîrzie în-acelaşi timp să sublinieze că eroul neopunînd nici o rezistenţă faţă1 de primejdia care îl ameninţă, manifestă o resemnare prea uşoară, ceea ce din păcate, spune Miohelet, este o trăsătură naţională 2.
Pe urmele iui Aleesandri şi Michelet, părerea despre resemnarea în voia sorţii exprimată în Mioriţa s-a generalizat. Nu enumerăm pe toţi susţinătorii acestei teze, ne referim înainte de toate la Coşbuc, care, în sprijinul acestei idei, dă şi un ailt exemplu elocvent din literatura noastră populară : „E de notat că Făt-Frumos ştie că tovarăşii (e vorba de Strîmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră, n„n.) vor să-1 omoare, cum ştie şi ciobanul moldovean, dar nici ciobanul nu se luptă cu ciobanii, nici Făt-Fnuimos nu-şi ucide tovarăşii, cu toate că putea"3. Nu e cazul să insistăm asupra bazelor mitologice care, după Coşbuc, explică această atitudine.
Aceeaşi idee o susţine şi Mihail Sadovearru repetind-o în diferite rânduri. O spune în discursul său de recepţie de la Academie : „Dar sentimentul baciului moldovam în faţa naturii, care-1 pătrunde şi-n dragostea căreia se cufundă ? Şi resemnarea aceea aşa de atingătoare şi de caracteristică rasei !" O spune şi mai lârziu : „Cântecul acesta bătrânesc rămâne singur între mii de cîteee, ca un pisc pleşuv între munoeie. (...) în el e îniscris sufletul de resemnare al rasei."4
în mod firesc, teza aceasta a suscitat reacţiuni. Nu toţi cercetătorii s-au putut împăca cu ideea, că cea mai frumoasă plăsmuire a poetului nostru popular conţine drept trăsătură proeminentă resemnarea în mersul sorţii, ceea ce înseamnă la voia întâmplării. Nu se contestă, deocamdată, că varianta Aleesandri, mai apoi varianta Teodoresou şi altele, redau într-adevăr o atitudine resemnată, se contestă însă originalitatea şi autenticitatea acestor variante. Această poziţie o găsim mai întîi la Aron Densuşianu, care, exprimîndu-şi nemulţumirea că eroul baladei «stă pasiv oa mielul la junghiere", afirmă că varianta lui Aleesandri, ca şi cea a lui Teodoresou, sînt variante degenerate faţă de versiunea originală, pe care pretinde că a descoperit-o dînsul într-un manuscris din Ardeal şi în care ciobanul se luptă din răsputeri5. în aurind s-a dovedit însă că această pretinsă versiune originală este un fals.
Mai tîrziu aceeaşi poziţie o va lua Duiliu Zamfiresou în discursul său de recepţie de la Academie, în care, între altele, va spune: „Mioriţa lui Aleesandri ca născocire populară e o imposibilitate. Iată un flăcău voinic, trăind pe corhane ou turma sa, căruia oiţa bîrsană îi spune că au să-J omoare baciul ungurean şi cu cel vrîncean şi care, în loc să pună mîna pe bâtă şi să se apere, pune mîinile pe piept şi face poezii!"6 în continuare, D. Zamfirescu afirmă că versiunea originală şi autentică este cea a lui Gh. Cătană, în care ciobanul se apără faţă de
3 Jules Michelet, Legendes democratiques du Nord. Paris, 1854, p. 342.
3 G. Coşbuc, Elementele literaturii poporale, în „Noua Revistă Română", I,. nr. 4, 15 februarie 1900, p. 166.
4 M. Sadoveanu, Poezia populară. Bucureşti, 1923, p. 13. Idem. Cîntec bătrinesc, în „Oarpaţii", XII, nr. 4, 15 aprilie, 1944.
5 A. Densuşianu, Epopeea noastră păstorească, în „Revista critică literară", III, 1895, p. 318.
0 D. Zamfirescu, Poporanismul în literatură. Acad. Rom., Discursuri de recepţkiee, XXXIII, Buc., 1909, p. 27—28.
105
agresorii săi''. Adăugăm însă că această versiune este o variantă a celei citate de A. Densuşianu.deci falsul amintit.
Spre deosebire, de aceşti doi comentatori, cercetătorii de mai tîrziu nu contestă autenticitatea variantelor citate. în general, se admite că nici „întocmirile" lui Alecsandri nu falsifică■ fondul problemei, se insistă însă asupra nevoii unei interpretări juste a baladei. în privinţa aceasta s-au ivit două atitudini fundamentale. Una s-a cristalizat in cercul revistei „Gîndirea", în sinul căreia s-a susţinut că Mioriţa în fond este pătrunsă de mistica morţii, exprimînd năzuinţa omului spre nefiinţă, dragostea lui de moarte.
Această interpretare este combătută ou multă stăruinţă de cîţiva cercetători. Amintim în primul rînd pe D. Caraoostea, care, comparînd mulţimea de variante şi urmărind evoluţia motivului, ajunge la concluzia că Mioriţa, la origine, n-a fost decît un cîntec Liric foarte scurt, in oare nu se exprima altceva decît dorinţa ciobănaşului ca atunci cînd va muri să fie înmormîntat, lîngă stînă, în apropierea oilor sale, cu fluierul la cap. Ueei forma iniţială a baladei, ar exprima „vibraţiunea lirică sub forma dragostei de muncă ciobănească exprimată în preajma morţii". Prin urmare Mioriţa, departe de a exprima mistica morţii, în fond redă „testamentara dragoste a ciobanului de îndeletnicirea lui", „o- stare socială . de completă adaptare la muncă şi un sentiment clasic de afirmare". „Nu mistica morţii, ci preamărirea vieţii în formele ei creatoare, o preamărire chiar în actul morţii, pulsează în. istoria ..şi estetica baladei româneşti în ce are ea unic"8. Prin urmare nu resemnarea ar fi motivul central al baladei.
Această idee o regăsim la Constantin ■ Brăiloiu, după care Mioriţa nu exprimă „ni la volupte du renoncement, ni Fivresse du neant, ni l'adoration de la mort, mais leur contraire exact, puisque s'y perpetue la memoire des gestes originels de defense de la-vie" 9. . ,
Mai nou, teza lui Caracostea cu privire la Mioriţa este reluată de C. ■ f. Gu-lian : „Analiza strînsă a variantelor ■(.;.) duce la concluzia că la rădăcina baladei se află un testament liric ciobănesc, al cărui miez este exprimarea dragostei pentru meseria de cioban, în preajma'morţii". Aşa încît „(...) în ce priveşte Mioriţa este timpul să recunoaştem în ea "dragostea de muncă, dragostea de natură, dragostea de viaţă, iar nu anacronice tendinţe mistice, expresia unui pesimism incompatibil cu optimismul genuin al eticei oamenilor muncii"m.
Reflexul acestei interpretări îl mai găsim în introducerea la antologia Meşterul Manole, balade popularea, iar mai nou de tot în primul volum al Istoriei literaturii romîne şi în monumentala monografie a lui Adrian Fochi.12
Acesta este, pe scurt, stadiul actual al interpretării Mioriţa. După cum am putut vedea, această interpretare merge! olar pe linia preconizată de D. Ca-
7 Versiunea lui Gh. Cătană a apărut în „Luceafărul" din 15  iulie 1905.
8 D. Caracostea, Sentimentul creaţiei şi mistica morţii, în „Revista fundaţiilor regale", 1 iunie 1941, pp. 615, 616, 620. (Această idee autorul citat a exprimat-o mai întîi în cursul său, apărut litografiat, despre Balada poporană română, 1932—1933. capitolul Aspecte etnice ale baladei poporane : Mioriţa.)
9 Constantin Brăiloiu, Sur une ballade roumaine (La Mioritza). Geneve, 1946, p. 13.
10 C. I. Guiian, Sensul vieţii în folclorul romînesc, E.S.P.L.A., 1957, p. 230, 234. « Meşterul Manole. Balade populare. E.S.P.L.A., 1960, p. XIII.
12 Istoria literaturii romîne, vol. I, Ed. Acad. R.P.R., 1964, p. 122.
Adrian Fochi, Mioriţa. Ed. Acad. R.P.R., 1964. Menţionăm că studiul nostru a fost terminat în anul 1960, deci ou mult înainte de apariţia Istoriei literaturii romîne (chiar şi a machetei, apărută în 1962) şi a monografiei lui A. Fochi. Referinţele la aceste două lucrări sînt adăugate ulterior.
106
racostea. Este adevărat că A. Fochi respinge ideea că nucleul iniţial al baladei ar fi -testamentul" ciobanului. însă susţine hotărît că Mioriţa exprimă „o concepţie optimist luptătoare" (p. 138) şi că deci, „ou toate inconsecvenţele sale, D. Caracostea a dat acestei probleme soluţia cea bună", (p. 163).
- In ce ne priveşte, susţinem şi noi în mod categoric că „Mioriţa" nu are nimic de a faoe cu mistica morţii şi că teza lui Caracostea şi a adepţilor săi, din acest punct de vedere, este perfect valabilă. După cum vom arăta, ea exprimă într-adevăr o adîncă dragoste de viaţă şi de îndeletnicirea păstorească, în privinţa aceasta nu ne deosebim întru nimic de interpretările menţionate. Dar înseamnă oare aceasta că am eliminat şi putem elimina din această baladă ideea de resemnare în voia sorţii ? Iată o problemă deosebit de delicată şi foarte dificilă. Pentru a o elucida, vom încerca o analiză fără prejudecăţi, cădăuzindu-ne de fapte şi, întru cît se pare, de o logică strînsă.
Din partea noastră susţinem că interpretarea dată de Caracostea este greşită, că ea înseamnă să atribuim acestei balade idei şi preocupări pe care nu le are. Argumentarea noastră sperăm să arate că Mioriţa exprimă vădit o atitudine de resemnare, ceea ce însă nu înseamnă nicidecum că negăm, dinamismul din sînul poeziei noastre populare în general. Dimpotrivă, în decursul acestui studiu tocmai pe acesta îl vom scoate în evidenţă. în ceea ce priveşte Mioriţa însă, vom vedea că atitudinea de resemnare nu se poate nega, susţinem însă, după cum am mai amintit, că această atitudine nu este altceva decît un ecou al situaţiei sociale vitrege, care se caracteriza printr-o cruntă asuprire.
D. Caracositea, în susţinerea tezei sale, procedează evolutiv. Comparînd variantele şi urmărind răspîndirea lor geografică, constată că balada a trecut prin patru faze fundamentale. Prima fază, spume Caracostea, forma ei cea mai veche, este cea care exprimă cu adevărat ideea ei esenţială, ©a conţine acel „primurn movens" care 1-a făcut pe poetul popular să-şi plăsmuiască cîntecul. Nu ni se vorbeşte aici nici despre mioara cu neliniştea ei, nici despre uneltirea ciobanilor, nici despre nunta lui — toate momente atît de caracteristice pentru balada Mioriţa. Aceste poezii hu oonţin decît ultima dorinţă a ciobanului, testamentul lui : cînd va fi să moară, sa fie înmormîntat la stînă, în apropierea oilor, ca să audă şi mai departe fluierul Său cîntînd, .şi — într-o altă variantă — să continue să le mulgă şi să le tundă. Prin urmare avem de a face cu un singur moment din întregul baladei. Caracostea conchide, că expresia acestei dorinţe, fără nici un alt adaos, formează ideea-n-ucleu a baladei şi că, drept urmare, la atît se reduce sensul ei esenţial. Toate celelalte episoade sînt suprapuneri ulterioare şi sînt subordonate acestui sens, ele inu au alt rol decît să sublinieze ideea esenţială, care rămîne cea hotărâtoare : „Pentru ce complotul, pentru ce întrevorbirea cu oaia năzdrăvană şi toate cunoscutele elemente epice ? Evident din necesitatea de a da glas acelei vihraţiuni centrale: testamentara dragoste a ciobanului de îndeletnicirea lui" 13.
Nu e cazul să urmărim şi celelalte faze prin care ar fi treout balada, fiindcă, după Caracostea, în ce priveşte sensul ei autentic, roi hotărîtor are această primă fază.
Teza lui Caracostea este, fără îndoială, foarte sugestivă, totuşi, credem noi, ea nu este convingătoare. Se pune întrebarea: oare într-adevăr versiunile citate de Caracostea sînt variante ale Mioriţii ? Răspunsul este că nu. Cu drept cuvînt
13 D. Caracostea, Sentimentul creaţiei şi mistica morţii, ibid., p. 615.
107
a arătat O. Deinsuşianu, că şi alite motrnewte din Mioriţa se găsesc fie izolate, fie în diferite combinaţii, dai- nimeni nu poate pretinde că ele sînt variante ale Moriţii,4. în ce priveşte testamentul, „trebuie să admitem că atunci cînd a fost alcătuită Mioriţa s-a luat din poezia păstorească un motiv cunoscut şi a fost adaptat la împrejurările oare constituie fondul ei"15. Astăzi nu mai putem contesta, că nucleul inspirator al baladei a fost un eveniment real, un omor, ceea ce pe vremea transhumantei nu era un fapt neobişnuit., O. Densuşianu a adus o mulţime de dovezi istorice în această privinţă şi acelaşi lucru îl atestă şi N. Iorga18. O astfel de întîmplare a pus în mişcare imaginaţia unui poet înzestrat al poporului, probabil cioban şi el. Acest eveniment este acel „pritmum movens", imboldul iniţial care a dus la plăsmuirea Mioriţa. G. Călinescu susţinea aceeaşi idee : „Mioriţa însăşi, atunci cînd a fost compusă, trebuie să fie ecoul unui asasinat în mediu oieresc" n. Acelaşi lucru îl susţine şi A. Fochi în baza vastelor sale cercetări. Credem că nu este just să se considere drept „primum movens" dragostea ciobanului pentru îndeletnicirea sa şi este şi mai greşit să se reducă numai la aceasta sensul întregii balade.
Problema genezei ne-o dezleagă însăşi poezia, dacă o privim ca un reflex al realităţii palpabile şi crude. Ce ne izbeşte mai intens de la prima citire a baladei ? Că ciobanul îşi iubeşte meseria ? Nu, hotărât că nu. De la început sîntem sesizaţi de un alt fapt, fapt deosebit de grav: este vorba despre un omor pentru a se răpi turma unui tovarăş de ciobănie. Cu drept cuvînt a spus încă Aron Densuşianu, că Mioriţa este o „tragedie păstorească". Deci un act de mare gravitate este „primum movens" al baladei, care devine nucleu dramatic puinînd în mişcare imaginaţia unui mare talent din sinul poporului. Şi astfel începe firul plăsmuirii. Poetul popular nu se mulţumeşte să relateze rigid că un cioban este omorît pentru ca să i se răpească turma şi avuitui, ci, după ce mai întîi descrie poetic împrejurările pline de mişoare, începe însăilarea unei acţiuni : amorul este pregătit, vrăjmaşii uneltesc, o oaie năzdrăvană însă le află secretul, se agită cumplit, pentru ca, după ce ciobanul constată adînoa ei nelinişte, într-un dialog animat să-i comunice că la apus/ de soare au de gînd să-1 omoare. Este o adevărată tensiune dramatică în această relatare. Oricine citeşte cu participarea emotivă cuvenită această baladă, nu va putea admite că acest eveniment este urs episod secundar.
Ce va face ciobanul care a aflat despre ceea ce i se pregăteşte, ce atitudine va lua ? — iată întrebarea care se iveşte imperios, constituind de fapt momentul central al baladei. El are trei posibilităţi : sau rezistă, luîndu-se la luptă cu vrăjmaşii săi, sau fuge în mod laş, sau se resemnează în ideea morţii. în majoritatea variantelor, cele mai realizate din punct de vedere artistic, în frunte cu variantele Aleesandri şi Teodoresou, el ia atitudinea resemnării, fiindcă nici nu se luptă, nici nu fuge. Numai într-o singură variantă, cea a lui Gh. Cătană, citată de A. Densuşianu şi de D. Zamfirescu, ciobanul opune rezistenţă, aceasta însă, după cum se ştie, este un fals. De asemenea, numai într-o singură variantă o ia la fugă cuprins de frică18, dar aceasta este o formă decăzută,  fără  valoare  artistică.  In   toate  celelalte  ciobanul  acceptă  ideea morţii
14 O. Densuşianu, Viaţa păstorească în poezia noastră populară, vol. II, Bucureşti, 1923, p. 89, 100.
15 Id., op. cit., p. 83.
18 O. Densuşianu, op. cit, p. 46—50 ; N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. I, ed. II, Bucureşti. 1925, p. 41.
17 Istoria literaturii romîne, vol. I, Ed. Acad. R.P.R., 1964, p. 215.
58 Varianta VI, reprodusă de O. Densuşianu în antologia anexată la op. cit., II, 1923, p. 132—134.
108
iară _ nici o împotrivire şi, în cuvirute duioase, îşi exprimă ultima dorinţă, adică îşi face testamentul. Astfel ajunge el să-şi exprime dragostea faţă de îndeletnicirea sa. Fără îndoială, această dragoste apare din plin, ea străbate din fiecare cuvînt al acestui pasaj, îinsă în acelaşi timp apare ou toată claritatea un lucru: acest testament nu se iveşte oa un „primmm movens", ci este consecinţa veştii despre moartea care i se pregăteşte. Aceasta este logica internă a baladei, geneza ei firească, şi nu cea relatată de D. Caracostea. Fiindcă ce este oare mai firesc în lume deoît să-ţi exprimi ultimele dorinţe, cînd ştii că te aşteaptă sau ţi se pregăteşte moartea ?
In felul acesta se învederează că, urmărind descifrarea sensului exprimat în Mioriţa drept problemă centrală, după ourm am mai amintit, se iveşte întrebarea : ce atitudine ia eroul baladei în faţa morţii ? Şi nu putem decît să repetăm ceea ce au spus atîţia alţii, începînd cu Alecsandri şi Michelet şi continuând cu Coşbuic şi Sadoveaou: este o atitudine de resemnare, de acceptare a ceea ce i se pregăteşte. Peste momentul acesta al baladei nu se poate trece. Dar înseamnă oare aceasta că eroul îşi doreşte moartea, se complace în ea, că este cuprins de un sentiment mistic al morţii ca suprem tîlc al vieţii ? Hotărât că nu, nimic mai străin de sensul Mioriţii decît o astfel de viziune, nimic mai departe de această baladă decît bucuria morţii. Resemnarea ciobanului nu înseamnă nicidecum că el se aruncă bucuros în braţele morţii, dimpotrivă, întregul său testament arată o adîncă dragoste de viaţă, de care se desparte cu multă durere, cu cel mai profund regret. Nici un cuvînt de bucurie nu se găseşte aici, totul este învăluit în ceaţa tristeţii, deşteptată în întregime de regretul despărţirii de viaţă. Cînd ciobanul îşi exprimă dorinţa oa să fie înmormântat lîngă stână, în preajma a tot ce i-a fost drag, în frăţie ou imensitatea naturii, el vrea ca măcar sub această foraiă să rămână legat de viaţă. Expri-mîndu-şi dragostea faţă de îndeletnicirea sa, el îşi exprimă profundul său ataşament faţă de viaţă.
Ce sens, ce nuanţă de gîndire şi simţire se desprinde din cele spuse de cioban ? Cairacostea spune că prin dragoste faţă de îndeletnicirea sa se manifestă „un sentiment clasic de afirmare", ^preamărirea vieţii în formele ei creatoare". Credem însă că nu este înitemeiată această teză. Dacă ciobanul ar fi pătruns de un sentiment de afirmare, el, înainte de orice, s-ar lua la luptă. Dar n-o face. Şi nu rezultă acest sentiment nici din modul cum îşi exprimă ataşamentul faţă de îndeletnicirea sa. Fiindcă ce spune el ? Să fie înmormîntat lîngă stână, în preajma oilor şi cîinilor săi, tor la mormînt să i se pună fluierul, oare la suflarea vântului va suna duios, în lamp ce oile îl vor plînge cu lacrimi de sînge. în toate variantele numai atîta se spune ou privire la dragostea faţă de îndeletnicirea sa. Oare este ceva activ, creator în aceasta ? Nicidecum. Nu rezultă nimic ou privire la munca ciobănească, mai ales cu privire la efortul m.uncii.
Să vedem ce găsim în această privinţă la Alecsandri. Ciobanul se roagă să fie înmormîntat:
în strunga de oi, în dosul stînii,
Să fiu tot ou voi ; Să-mi aud dinii...
Atît şi nimic mai mult nu se spune în legătură cu îndeletnicirea lui. Prin urmare, •din 123 de versuri, abia în 4 găsim referinţă — şi aceasta vagă — la îndeletnicirea de cioban, din care însă nu rezultă nimic cu privire la „munca" ciobănească, la munca creatowe şi cu atât mai puţin rezultă „iun sentiment clasic de afir-
109
mare". Şi ce găsim oare în acest sens la Teodoresou ? Ciobanul îşi exprimă rugămintea : -
Oa să mă îngroape De stînă aproape
Strunga oilor, Jocul mieilor, Dorul bacilor, în dosul stînii
Oi ca să-mi privesc, Dor să-mi potolesc ; Spre partea de luncă Aproape de strungă,
Să-mi auz clinii (...)
Prin urmare din 212 versuri abia în 11 se face aluzie — şi iarăşi foarte vagă — la îndeletnicirea ciobănească. Nu este oare clar că nici de aici nu rezultă nimic cu privire la munca creatoare, că nu avem nici urmă de un „sentiment clasic de afirmare" ? Şi aşa în întreaga imensitate a variantelor. Ciobanul, în realitate, nu-şi doreşte altceva decît să-şi privească oile, să vadă jocul mieilor şi să-şi audă cîinii, pentru ca astfel să-şi popoleaseă dorul. Unde este aici „afirmare" ? Acelaşi lucru rezultă din toate variantele. In schimb faţă de extrema scurtime şi vagul pasajelor cu privire la „munca" ciobănească, poetul popular insistă pe larg şi ou toată claritatea asupra conspiraţiei, asupra .pregătirii omorului şi asupra destăinuirii lui, precum şi asupra împreajurărilor în care se petrec. Se poate oare. admite oa un talent poetic atât de mare, cum este autorul Mioriţii, care stăruie pe larg asupra conspiraţiei şi ideii omorului, să nu stăruie tocmai asupra dragostei de îndeletnicire, despre care se pretinde că formează ideea de bază a întregii balade, conţinutul ei esenţial ? Dacă aceasta ar fi fost ideea de bază, e neîndoielnic că un astfel de talent poetic, oare ştie să spună lucruri esenţiale, ar fi găsit cuvinte înaripate oa s-o exprime în imagini concrete. Dar nici urmă de aşa ceva. în timp ce poetul nostru popular într-o mulţime de plăsmuiri a găsit cuvinte pătrunzătoare pentru munca creatoare şi pentru afirmare, aici el este stăpînit de alt gînd şi de alt sentiment. în adevărata Mioriţă dorinţa ciobanului este mai mult să rămînă în ambianţa meseriei lui, fără să arate ceva din latura ei activă, creatoare. în mintea lui persistă latura contemplativă a îndeletnicirii iui.
In ce priveşte atitudinea pe care o ia ciobanul în faţa primejdiei care îl ameninţă, situaţia este clară de tot: el nu apune nici. o rezistenţă. E suficient să ne referim la variante lui Teodoresou, singura din cele de valoare în care se vorbeşte despre săvîrşirea omorului. După ce ciobanul îşi exprimă ultima dorinţă, poetul popular continuă :
Atît şi nimic mai mult. Dacă poetul ar fi fost pătruns măcar de umbra unui sentiment de afirmare, aici ar fi fost momentul suprem ca să-1 manifeste. în mod firesc se iveşte întrebarea: de ce nu apare atitudinea activă aşa ca în atîtea alte poezii ? Se ştie doar că în balade ca Toraa Alimoş, Mistriceanul, Vîlcan, Doicii, Păunaşul codrilor, Mihu copilu şi atîtea şi atîtea altele ine sînt descrise lupte dintre cele mai vehemente, ceea ce înseamnă că ■ dinamismul nu este deloc străin sufletului poporului nostru. Cum de nu redă un talent atît de extraordinar ca autorul Mioriţii, şi cu el poporul prin a cărui gîndire şi simţire a; fost filtrată poezia, tocmai ceea ce ar fi mai esenţial, cum de nu redă şi nu subli-
Vorbia nu sfîrşea, Darojani venea Şi se repezea Şi mi-1 răpunea.
Turmele să-i ia.
Iar de-1 omora,
Ei mi-1 îngropa (...)
110
niază im moment atît de izbitor cum. este o kiptâ pe viaţă şi pe moarte ? înseamnă că nu acest moment stăruia în mintea lui, că alta era intenţia lui.
Din acestea rezultă că în Mioriţa domină resemnarea, o stare de pasivitate : nu se vorbeşte nici despre efortul muncii, nici despre efortul luptei. în acest sens un argument foarte semnificativ ne furnizează însuşi volumul I al Istoriei literaturii romîne, în sînul căruia, după cum am amintit, se susţine, în această privinţă, linia de idei a lui Caracostea. A. Fochi, autorul capitolului respectiv, arată : „Sub raportul conţinutului, două tipuri se îndepărtează sensibil de ceea ce cunoaştem din versiunea clasică a lui V. Alecsandri (...). în nordul şi estul Transilvaniei, conflictul este de natură juridică (...), unul dintre ciobani fiind condamnat la moarte pentru neglijarea obligaţiilor sade profesionale (...). Ciobanul condamnat are o singură dorinţă : de a fi îngropat „în strunguţa oilor, / în jocuţul mieilor", pentru ca să fie plîns de oile sale. în privinţa celui de al doilea tip ni se spune: „Conflictul pastoral este aparent de ordin erotic. Ciobanii urcă la munte. în drum întîlnesc o „fată de maior" (cu multe analogii aiurea: „fată de păstor", ,„fată de dramar"), pe care unul vrea s-o ia cu el pe munte. Ceilalţi se opun, îl ameninţă cu moartea ; el încearcă să-şi răscumpere viaţa şi, în faţa inflexibilităţii lor, îşi face cunoscutul testament", (p. 121). Cele două tipuri de baladă ne vorbesc clar: poetul popular a modificat conţinutul, adică întîmplarea relatată, dar n-a modificat sensul. Fiindcă în ambele cazuri nici vorbă nu este de afirmare, luptă, efort. In primul caz avem de a face ou o judecată şi ou o sentinţă, în faţa cărora ciobanul se pleacă fără nici o urmă de opunere. Ai doilea caz la rîndul său este şi mai. grăitor, fiindcă iată, ciobanul ia atitudine, vrea să scape, în oare soop încearcă să-şi cumpere adversarii, însă neaoceptîn-du-i-se propunerea, el îşi face numaidecât testamentul, adică se pregăteşte de moarte fără nici o tentativă de a se apăra. Dacă poetul popular a sesizat intenţia celui ameninţat de a scăpa subliniind încercarea de a mitui pe adversari, de ce nu vorbeşte, în faţa refuzului întîmpinat, nici măcar de intenţia de a lupta ? Pur şi simplu fiindcă altul era gîndul şi sentimentul său. Prin urmare, deşi cele două tipuri de baladă deviază de la linia Clasică marcată prin varianta lui Alecsandri, schimbarea intervine numai în ce priveşte motivul oare duce la moartea ciobanului, însă niu şi în ceea ce priveşte atitudinea lui în faţa ameninţării, care este de resemnare.
Foarte concludente sînt în această privinţă datele pe care ni le furnizează Ion Diaconu în monografia Ţinutul Vrancei, ţinut despre oare se crede cu drept cuvînt că ar fi patria de origine a Mior iţii. Găsim în această monografie nu mai puţin de 91 de variante ale baladei, însă absolut în nici una nu apare o rezistenţă activă din partea ciobanului. în patru cazuri se relatează chiar şi săvârşirea omorului, însă numai în cîte două versuri scurte, asemănător ou nuanţa din varianta Teodorescu, fără nici cea mai mică aluzie că ar fi avut loc o luptă.
Dar argumentul suprem în privinţa tezei noastre ni-1 frunizează menţionata monografie a lui A. Fochi, cu o imensitate de material oare pur şi simplu copleşeşte. A. Fochi redă aici toate variantele oe s-^au putut descoperi pînă acum pe tot întinsul ţării (inclusiv anchetele sale proprii), însă, deşi contestă altitudinea de resemnare din Mioriţa, nu reuşeşte să citeze nici măcar un singur vers care ar putea confirma leza sa. Nit este oare semnificativ că poetul popular se abţine ou atâta consecvenţă de la relatarea unei atitudini active ?
Ideea aceasta se desprinde şi mai olar dacă scoatem în evidenţă anumite situaţii de contrast din baladă. Am. arătat cum începutul, ei are nuanţă activă : turmele  urcă   şi  coboară,  vrăjmaşii   uneltesc,  mioara  umblă   agitată pevenind
111
pe cioban. Ceva mai mult: în variante Aleesandri mioara face aluzie ia rezistenţă :
Stăpîne, stăpîne, Cel mai bărbătesc
Iţi chiamă ş-un cîne Şi cel mai frăţesc (...).
Deci, plină mişcare şi o invitaţie la rezistenţă — şi totuşi nici un cuvînt despre luptă, ciobanul se resemnează. Dar interesant este faptul că în două variante19 mioara deşteaptă pe cioban din somn, care însă reacţionează vehement:
Vătaful s-a mîniat
Că de ce 1-a deşteptat (...)
şi de asemenea
Străinul se mira Şi se supăra (...)
Deci se află într-o stare de imbold activ — şi totuşi, cînd aude că adversarii vor să-1 omoare, se mulcorraeşte numaidecât făcîndu-şi testamentul. Prin urmare, cu toate că există impulsuri dinamice, poetul popular ia fără echivoc o atitudine de resemnare, pornirea activă este învinsă. In toate variantele de seamă ciobanul simte zădărnicia oricărei opuneri acceptând ceea ce îl aşteaptă. Este însă ou totul evident că această acceptare n-o face cu bucurie, dimpotrivă, de la început pînă la sfîrşit se resimte durerea despărţirii de viaţă, se degajează o atmosferă elegiacă, de adîncă tristeţe.
Această atitudine de resemnare nu-i de loc încurajatoare. Se desprinde din ea o atmosferă întunecată şi apăsătoare, în sînul căreia ciobanul se simte singur şi părăsit, lăsat în voia sorţii. Pentru aceea nu e de mirare că într-o Variantă, culeasă de Creangă, găsim această exclamaţie :
Ah străin de mine, De la dumnezeu
Mult străin pe lume, Şi stăpîinul meu.
Nici un ajutor („Contemporanul", I, 1881, p. 433).
Este un strigăt desperat, eairaeteristic pentru o întreagă akisă care suferă din greu.
Dar dacă seintirnentul resemnării nu se poate nega, se pune numaidecât întrebarea: ce sens are această resemnare ? înseamnă ea oare ceea ce a spus pe vremuri Aron Densuşianu, că ciobanul „stă pasiv ca mielul la junghiere" ? Nicidecum. Resemnarea, după felul cum o prezintă aici poetul popular, nu este lipsită de eroisim. Este neîndoielnic că mobilul faptei oare a inspirat această poezie este instinctul de piroprtebate, dorul de îmbogăţire, însă nu-i mai puţin adevărat că poetul popular a trecut mult dincolo de acest dat empiric făcîodu-ne să resimţim un sens mai adine şi mai ouprinzător. Dacă ciobanul nu încearcă nici cel mai mic gest de a scăpa, aceasta nici pe departe nu înseamnă un act •de laşitate. Dacă ar fi laş, el ar încerca să fugă, dar n-o face. Desfăşurarea baladei şi atmosfera apăsătoare care o stăpâneşte ne face să simţim că în şuvoiul subteran al mentalităţii poetului popular se cristalizează prin imagini ideea,. că există în viaţă lucruri din faţa cărora poţi să scapi, de un singur lucru
ia Variantele II şi IV din antologia anexată de O. Densuşianu la op. di., pp. 126 şi 130.
112
nu poţi scăpa : de moarte. Este o lege a firii, ea trebuie primită în mod inevitabil. Teama de ea este zadarnică. Aşa încît este neîndoielnic, că atitudinea ciobanului din Mioriţa este o atitudine eroică. însă eroismul său nu constă în rezistenţa la ceea ce îi este scris — oum este cazul în atîtea alte balade ale noastre — ci din supunerea, liber-consimţită şi curajoasă la legea firii, la cruda necesitate, cum ar spune Euripide. Aceasta este ideea centrală a Mioriţa. Din mijlocul faptelor empirice poetul s-a ridicat la înălţimea înţelegerii unei legi a lumii. Este tragicul unui suflet blind, dar totuşi tare, care recunoaşte ou seninătate deznodământul necesar al vieţii, necesitatea de neînvins. Un lucru i se poate reproşa : că acceptă inevitabilul înainte de vreme.
Dar dacă moartea este o lege a firii, totuşi, chiar în preajma ei, ciobanul nu uită să-şi arate cea mai adlncă dragoste de viaţă. El nici pe departe nu acceptă inevitabilul cu bucurie, el nu se complace în ideea morţii. Aceasta rezultă din testamentul său, prin care îşi exprimă proifiundul ataşament faţă de îndeletniicirea sa, şi din dragostea faţă de natură, de care este îmbibată întreaga baladă. Ciobanul se consolează ou gîndiul de a rămîne în preajma a tot ce i-a fost mai drag în viaţă şi de a fi în comuniune cu imensitatea naturii, cu pulsaţia elementară a firii, pe oare a resimţit-o ou întreaga ardoare a inimii sale. în felul acesta sentimentul morţii, gîndui. la inevitabilitatea a oeea ce îi este scris, este îndulcit de ultimele licăriri ale sentimentului vieţii. Momentul morţii este un prilej pentru a sublinia preţul vieţii. Din faptele relatate şi din atmosfera ce stăpîneşte în baladă rezultă o concepţie pe care ciobanul ar putea-o rezuma în felul următor : „Mult mi-a fost dragă viaţa, mi-a plăcut între oiţele mele şi clinii mei credincioşi, m-am desfătat între văile munţilor, pe pajiştile însorite, ou nopţile înstelate — dar n-am încotro, mă supun la ceea ce este inevitabil".
Nici una din plăsmuirile noastre populare n-a stîrnit controverse de natura celor pe care le-am expus. Este explicabil acest lucru dacă luăm în considerare că încă Alecsandri a considerat această baladă mu numai drept cea mai frumoasă creaţie populară a noastră, dar şi drept, expresia cea mai autentică a specificului fiinţei noastre. Această opinie s-a perpetuat timp de peste un secol, fie sub o formă direct mărturisită, fie sub o formă subînţeleasă. Pentru aceea nu e de mirare că cercetători şi gânditori, care şi-au format o concepţie de viaţă pe oare o considerau în concordanţă cu trăsătura esenţială a geniului nostru popular, căutau s-o proiecteze în Mioriţa. Cei oare preaslăveau mistica morţii proiectau în ea această concepţie, în timp ce alţii, oare nu se puteau şi nu se pot împăca cu pasivitatea ce se degajează din această baladă, căutau şi caută s-o interpreteze în sensul unui activism febril. Evident, în ambele cazuri se pleacă de la prejudecăţi, procedură care nu poate fi justificată. Ea are la bază ideea menţionată, dar cu totul greşită, că sensul exprimat în această baladă ilustrează în mod tipic întreaga noastră făptură, că ceea ce conţine Mioriţa este decisiv pentru întreg felul de a fi al poporului nostru. Este suficient să cităm pe ultimul cercetător de seamă, pe A. Fochi, care în privinţa aceasta redă părerea, clar exprimată sau subînţeleasă, a tuturor autorilor precedenţi. D-sa, în monografia sa deosebit de preţioasă, spune în legătură cu ideea resemnării din Mioriţa susţinută de Alecsandri : „Afirmaţia lui este statornică, o regăsim în toate ediţiile (...). Astfel această interpretare absolutizatoare, susţinută de prestigiul gloriei sale poetice, s-a perpetuat pînă în zilele noastre, ajungînd o armă în mîinile denigratorilor şi duşmanilor poporului nostru. în cele ce urmează, vom arăta evoluţia acestei idei de-a lungul veacului şi îi vom opune peste tot bogatul material documentar, acumulat în acest răstimp, din care rezultă tocmai contrariul şi anume că în poporul nostru a existat întotdeauna o concepţie luptătoare, eroică
8 — Viaţa Romînească
113
şi umanitară", (p. 126—127). Prin urmare această concepţie, care a existat întotdeauna la poporul nostru, vrea s-o deducă din materialul privitor la Mioriţa. Mărturisim sincer că am fi nespus de mulţumiţi dacă A. Fochi ar fi adus această dovadă. Susţinem şi noi cu toată tăria, „că in poporul nostru a existat întotdeauna o concepţie luptătoare, eroică şi umanitară", însă susţinem în acelaşi timp că nu din Mioriţa rezultă lucrul acesta. Dovada evidentă este că, după cum am amintit, A. Fochi, din ou adevărat bogatul său materiali documentar, nu reuşeşte să citeze nici măcar un singur vers în sensul susţinut de d-sa. Acelaşi lucru rezultă cu toată claritatea din ceea ce spune în legătură cu străduinţa lud Aron Densuşianu de a deduce din Moriţa un sens aotiv : „Dar pentru a dovedi că în folclorul nostru există o concepţie optimist luptătoare nu era necesar ca cercetătorul să se adreseze unui fals, ci ar fi fost de ajuns să cerceteze ciclul de balade voiniceşti, ciclul baladelor antiotomane, ori oialul celor haiduceşti (...)". (p. 138). Ce rezultă de aici ? Credem că este clar: ca să dovedească concepţia optimist luptătoare din Mioriţa, Aron Densuşianu (şi cu el D. Zamfirescu) recurge ' la un fals, iar A. Fochi reourge la alte creaţii populare de cu totul altă natură decît Mioriţa. In mod firesc se iveşte întrebarea : de ce nu se aduce dovada ou pasaje clare chiar din Mioriţa ? Fiindcă aici nu este vorba de ceea ce se exprimă în toate categoriile de balade citate, ci de ceea ce conţine Mioriţa însăşi, acesta este obiectul cercetării. în ce priveşte atitudinea luptătoare, A. Fochi, în capitolul respectiv din Istoria literaturii romîne (p. 122), maroînd momentul dezvăluirii complotului, nu poate spune decât atît: „de la acest punct acţiunea deviază brusc în ipotetic, devine nesigură, dar posibilă." Oare aceaste este modalitatea de creaţie a poetului nostru popular, anume de a lăsa o acţiune atît de gravă — cea mai gravă dintre toate, cum aste lupta pe viaţă şi pe moarte -— să devieze în ipotetic, să devină „nesigură, dar posibilă" ? N-a dovedit-o el în nenumărate creaţii, a căror totalitate ar umple mai multe volume, că ştie să redea cu mult meşteşug lupte ou adevărat titanice ? De ce n-o face şi aici ? Este e> un suprarealist, un expresionist, un dadaist ermetic, care se complace în simboluri ce deviază în „ipotetic" cu acţiuni „nesigure", dar „posibile" ? Ne putem oare închipui că un talent poetic de talia autorului Mioriţii nu ştie sau nu vrea să relateze, să redea în imagini, tocmai ceea ce este decisiv pentru sensul întregii balade ? întreaga introducere prefigurează o situaţie care trebuie să decidă asupra vieţii sau marţii — şi oare tocmai lupta, momentul de supremă decizie să nu-1 redea poetul anonim, care în atîtea alte cazuri a făcut-o cu un meşteşug desăvîrşit ? Dacă aici n-a făcut-o, înseamnă că n-avea de gînd s-o facă, nu aceasta era intenţia lui. A. Fochi mai adaogă tot acolo : „Nicăieri nu se vorbeşte despre fatalism şi despre resemnare (...); nu se arată nicăieri că ciobanul şi-ar fi încrucişat braţele aşteptîndu-şi ucigaşii." Cine face astfel de afirmaţii, uită modalitatea de creaţie a unui adevărat poet şi mai ales a poetului popular de talia autorului Mioriţii. Un adevărat poet, îndeosebi cel popular, niciodată nu vorbeşte despre resemnare, despre idei, despre concepţii, ci lasă ca acestea să se • desprindă din însăşi desfăşurarea acţiunii. Prin urmare resemnarea sau concepţia luptătoare trebuie să reiasă din însăşi atitudinea ciobanului. E clar că acesta nerecuirgînd la luptă, deşi ar putea, ci trecînd imediat, fără iniei o altă pornire, ■ la  formularea  testamentului,   este  pătruns  de  sentimentul resemnării.
Credem că ne-am bazat pe suficiente stări de fapt cînd am aderat la vechea teză, că Mioriţa exprimă resemnarea. Dar, în definitiv, constituie oare această teză o nenorocire aşa de mare ? Ar constitui, fără îndoială, dacă Mioriţa, după cum am spus, ar fi în mod ireductibil semnificativă pentru întreaga concepţie de viaţă a poporului şi dacă numai această baladă, ea singură ar fi expre-
114
sia- acestei concepţii. însă nu este aşa. .Credem că este, nevoie în, această privinţă, de o revizuire fundamentală a opiniilor curente. Nici. măcar un autor individual: nu manifestă atitudini într-un singur sens. Dacă Eminescu a scris, Mai am w» singur clor, rnanifestînd o atitudine contemplativă într-o tonalitate elegiacă, nu vom uita niciodată că acelaşi Eminescu a scris poezii, de critică socială de-a dreptul agresivă. Deci n-ar fi. oare nedrept să deducem concepţia lui despre viaţă numai după Mai am un singur dor ? Să ne gîndim apoi la Goethe,, poetul oare în Fausţ a ridicat cei mai mare monument omului activ şi creator, dar în acelaşi timp. a scris neîntrecuta Elegie din Marienbad, cea mai tipică, expresie a resemnării. Am fi oare drepţi dacă numai din aceasta am deduce întreaga- concepţie despre viaţă a lui Goethe? Ce să mai spunem despre V.. Hugo, cape alături , de exploziile vulcanice din Chatiments ne-a dat şi. culegerea . din Contemplations ? Şi cîte alte exemple nu s-ar mai putea cita ! Acelaşi lucru şi în cazul nostru. De ce nu putem admite că şi în sinul maselor largi ale poporului, nostru s-au putut ivi capodopere care exprimă resemnarea, mai ales că . din. punct de, vedere social terenul era cît se poate de prielnic? Altceva trebuie, să deştepte însă opoziţia, noastră hotărîtă : presupunerea că Mioriţa ar exprima în mod . specific întreaga, concepţie de viaţă a poporului nostru şi că această concepţie se reduce numai la, ceea ce conţine această baladă. Nu trebuie să, uităm că Mioriţa, a devenit pe larg cunoscută în lumea cultă într-o epocă în care romantismul era la apogeu. Iar dacă acest curent, sub o anumită formă a lui, conţinea ..germeni revoluţionari, rnu-i mai puţin adevărat că în acelaşi timp, sub o altă formă a lui, vădea înclinări, pronunţat, subiective, tendinţe spre contemplaţie. , Lirismul era o trăsătură specifică a vremii, prin el se manifesta, în toate genurile literare, sentimentul, naturii,, problema morţii, dezamăgirea în iubire etc., toate, acestea în tonalităţi, precumpănitor nostalgice, elegiace, pline de tristeţe. Este. epoca în oare în toată Europa.Meditaţiile lui Lamartine şi Contemplaţiile lui Hugo, erau în mare favoare. Mioriţa, cu întreaga ei tonalitate elegiacă, cu lirismul ei, cu imaginile, splendide din varianta lui Alecsandri, se armoniza de minune ou.: această mentalitate a. epocii. Nu e deci de mirare dacă ea a ajuns să fie considerată,, atît la noi cît şi în alte părţi, drept cea mai înaltă expresie a artei noastre populare şi, din păcate, în acelaşi timp drept expresia cea mai tipică a mentalităţii .poporului nostru. Această concepţie, sub o formă sau alta, s-a perpetuat, pînă astăzi. La orice pas, cînd este vorba despre expresia tipică, a geniului nostru popular, se citează Mioriţa. Evident, avem de a face cu o rămăşiţă a vechii mentalităţi romantice, care trebuie revizuită. Nu vom. nega niciodată marile ,calităţi artistice ale, Mioriţa, afirmăm însă că frumuseţea poeziei noastre .populara nu. se reduce la ele. Dacă imaginile de nuanţă lirică-contemplativă din această baladă sînt incontestabil de o mare frumuseţe, nu-i mai puţin adevărat că. în literatura noastră populară, ca în general în orice literatură, există şi alte forme de frumuseţe, mai active, mai dinamice, expresii ale străduinţei încordate care îşi pot revendica primordialitatea faţă de tonalităţile elegiace. Iar dacă. în felul acesta se învederează că Mioriţa nu reprezintă frumuseţea unică din poezia noastră populară, cu atît mai puţin se poate afirma că ea. reprezintă exclusiv .şi în modul cel mai tipic trăsătura esenţială a geniului nostru popular. Mioriţa exprimă o atitudine de resemnare, lucrul acesta este incontestabil, dar tot aşa de incontestabil , este faptul că trăsătura specifică a poporului . nostru nu se reduce la aceasta. Poporul nostru a trecut prin multe furtuni istorice, a fost supus la multe încercări, iar în timpul acestor frămîntări şi-a format un suflet ou mult mai complex decît cel exprimat în Mioriţa. Cîte năvăliri n-au trecut peste el, pe care dacă uneori căuta să le evite retrăgîndu-ise în munţi, alteori le înfrunta în lupte
115
erincene. Şi, de asemenea, dacă faţă de asupritorii şi exploatatorii săi, în anumite răstimpuri, avea atitudini îngăduitoare, ducîndu-şi jugiil cu răbdare, nu-i mai puţin adevărat că el adesea s-a manifestat în răscoale şi revoluţii dîrze afirmîn-du-şi drepturile. în împrejurări istorice atît de complexe şi de variate este clar că nu s-a putut forma o mentalitate colectivă omogenă, cu o singură trăsătură specifică. Iar patrimoniul poeziei noastre populare închegîndu-se ca un reflex al acestor împrejurări, este firesc ca şi în sînul ei să se cristalizeze trăsături variate. Pentru aceea este fundamental greşit să stăruim în tendinţa de a arăta că Mioriţa este cea mai tipică expresie a conştiinţei noastre sociale şi, drept consecinţă — pentru a dovedi calităţile pozitive aie poporului nostru, — de a proiecta în ea în mod meşteşugit conţinuturi pe care nu le are. Adevărul este că prin frumuseţile ei se exprimă o trăsătură unilaterală a specificului nostru naţional. 20
Dar îndeosebi, nu trebuie să uităm că această trăsătură unilaterală este urmarea unei situaţii sociale vitrege. Tocmai în privinţa aceasta, credem noi, este greşeala fundamentală a lui A. Fochi şi a' predecesorilor săi, oare caută cu tot dinadinsul să descifreze din Mioriţa o atitudine luptătoare. Nici unul nu-şi pune problema existenţei sociale care a generat această baladă. Nu putem decît să repetăm lucrul elementar pe care l-am spus la început: literatura populară este şi ea o formă de expresie a conştiinţei sociale, care la rîndul ei este un reflex al existenţei sociale. Punem întrebarea : oare existenţa socială din vremurile care au generat Mioriţa erau aşa de îmbietoare încît nu puteau duce la deznădejde? Iar în starea de deznădejde, cauzată de forţa asupritoare împotriva căreia omul necăjit, cel puţin momentan; nu avea putinţă de a reacţiona, nu putea duce la o mentalitate de resemnare, mal ales că cea mai puternică instituţie care stăpînea sufletele,' biserica, propovăduia, sub ameninţarea pedepsei de veci, o astfel de atitudine ? Nu avem oare o miuiţime de poezii populare izvorîte din acelaşi fond de gîcndire şi simţire ? Noi am dat numai oîteva exemple, numărul lor însă este enorm. Dar (aceasta dovedeşte că resemnarea din Mioriţa nu este o apariţie singulară, alături de ea mai avem o mulţime de alte plăsmuiri poetice, între care capodopere oa Ciobănaşul (Ciobănaş de la miori), apoi Voichiţa, şr de asemenea 6 mulţime de alte creaţii de o aleasă valoare poetică, în care ni se arată că asupra vieţii planează un blestem în faţa căruia omul este neputincios. Poporul a avut prea mult de suferit oa să nu-şi fi pus problema morţii şi ca uneori să nu fi ajuns la atitudini de resemnare în faţa ei, — dar aceasta nu înseamnă că întreaga lui viaţă se concentrează într-o astfel de atitudine. Dacă resemnarea este fără îndoială o atitudine negativă, nu înseamnă că avem dreptul să făgăduim existenţa ei într-o operă, dimpotrivă, trebuie s-o constatăm, însă, în acelaşi timp, trebuie să vedem cauzele care au dus la o astjel de atitudine, cauze care au trebuii să jie înlăturate. Cine poate nega pesimismul lui Eminescu din atîtea poezii ale sale ? Dar aceasta nu înseamnă că acceptăm pesimismul ca o concepţie demnă de urmat, dimpotrivă, constatîndu-1, îl considerăm ca un strigăt disperat de alarmă împotriva neajunsurilor sociale în care a trăit poetul. Acelaşi lucru şi ou Mioriţa : constatăm resemnarea exprimată de poetul popular, însă nici prin gînd nu ne trece s-o considerăm drept
2,1 A. Fochi, la p. 551 a valoroasei sale monografii, susţine acelaşi lucru. Dar atunci vine în contradicţie ou generalizarea făcută la p. 127, pe care am ciţat-o, în care susţine că din materialul documentar cu privire la Mioriţa rezultă că „în poporul nostru a existat întotdeauna o concepţie luptătoare, eroică şi umanitară". Din cele dezvoltate la începutul lucrării sale rezultă că această concepţie formează trăsătura fundamentală a Mioriţii.
116
un ideal de viaţă atemporal şi neschimbător al poporului. Ne dăm seama insă că ea'îşi are izvorul în vitregia vieţii sociale21.
Astfel stînd lucrurile, credem că nu sînt justificate calificări precum cele aplicate de A. Fochi, pe de o parte în citatul pe care l-am dat, anume că ideea resemnării (susţinută de Alecsandri, Coşbuc şi Sadoveanu) ar fi, „o armă în mîinile denigratorilor şi duşmanilor poporului nostru" (am vrea să dea măoar un singur nume de astfel de denigrator), pe de altă parte în Istoria literaturii romîne, p. 122 : „N.u este greu de descifrat sensul politic ce se ascunde în spatele unei asemenea interpretări reacţionare". Dar tot, A. Fochi spune la p. 145 a monografiei sale : „Mihail Sadoveanu are o poziţie ştiinţifică precisă faţă de problemă", pentru ca în continuare să constate, ceea ce rezultă şi mai precis din citatele date de noi, că Sadoveanu a rămas consecvent în ideea că atitudinea fundamentală din Mioriţa este resemnarea. Nu putem decît să-i dăm dreptate autorului Baltagului, el avînd într-adevăr „o poziţie ştiinţifică precisă", la care ne-^am străduit să contribuim ou argumentările noastre. Trebuie să repetăm : în loc să proiectăm în Mioriţa, în mod forţat, idei pe oare nu le are, trebuie să plecăm de la punctul de vedere ştiinţific al reflectării existenţei sociale, oare, după cum am văzut, ne duce la concluzia că această splendidă baladă exprimă, ca idee supremă, supunerea hber-consimţită la legea firii, o acceptare a necesităţii înţelese.
Foarte asemănătoare cu Mioriţa, ca idee şi atmosferă, însă mai aspră, mai bine închegată şi mai pătrunzătoare, este balada Ciobănaşul (Ciobănaş de la miori). Problema este aceeaşi : momentul suprem, atitudinea îh faţa morţii. Iar răspunsul de asemenea este acelaşi : resemnarea, consimţirea totală la legea inerentă firii. Inevitabilitatea aici este şi mai copleşitoare, fiindcă momentul suprem este împlinit: eroul a fost trăznit în vîrf.de munte şi numai din relatările lui de dincolo de mormânt aflăm oum s-a petrecut evenimentul. Trebuie subliniat că în aceste relatări nu apare nici cea mai mică umbră de revoltă faţă de tragicul sorţii care i-a fost hărăzit. Este apoi foarte semnificativ că şi In Ciobănaşul apare acelaşi motiv al testamentului ca şi în Mioriţa. Bl este aproape identic, ceea ce proiectează lumină şi asupra Mioriţii: este clar că poetul popular tinde să lege motivul testamentului de o atitudine de resemnare, de supunere faţă de inevitabil.
Ce se desprinde din exemplele care ne-au preocupat pînă acum ? Rezultă clar: omul este privit numai în funcţie de forţele care 1 întrec şi strivesc, în faţa cărora el Se pleacă, dar nu este redat şi oa element de luptă, de acţiune. Ca să întrebuinţăm termeni de factură clasică, omul este conceput numai ca „homo contemplativus", dar nu şi ca „homo activus". Nu-i mai puţin adevărat
21 Noi înşine, într-o lucrare (Le sens de Vexistence dans la poesie populaire roumaine, Paris, Alean, 1935), plecând de la Mioriţa, am comis greşeala regretabilă de a fi scos concluzia că resemnarea caracterizează întreaga concepţie despre viaţă a poporului nostru. Din acest punct de vedere A. Fochi ne aduce o critică perfect îndreptăţită. Este însă profund nedrept oînd nu ia în consideraţie realismul concluziilor noastre, în care (p. 116 şi urm.) dezvoltăm ideea că imaginaţia poetului nostru popular „este absorbită în întregime de viaţa terestră" şi că „el nu-şi caută salvarea într-o altă lume", lucru pentru care în revista „Gîndiirea" am fost pur şi simplu înjuraţi, în timp ce A. Fochi ne consideră ca apropiaţi acestei mişcări. Dar mai ales este nedrept cînd nu ia în considerare lucrările noastre ulterioare, în care completăm şi revizuim fundamental concepţia noastră anterioară, în anul 1954 am ţinut în sinul Secţiei de limbă şi literatură a Acad. R.P.R. două comunicări, al căror conţinut l-am publicat, ceva mai târziu, în 3 articole : 1. Dinamismul în poezia noastră populară, „Tribuna", Cluj, 14 dec. 1957. 2. Problematica socială în cântecele noastre haiduceşti, Steaua, Cluj, nr. 6, 1959. 3. Toma Alimoş, Steaua, Cluj, nr. 7, 1959. De ce se leagă A. Fochi numai de ceea ce am publicat acum 30 de ani ?
117
însă că această inerţie şî cu ea' aerul de adîncă tristeţe care pluteşte în ansamblul creaţiilor citate redau acea stare socială, despre care Mihail Sadoveanu spunea : „Poporul cel mare al nostru, şi azi necunoscut de călătorii de o clipă, a dormit un somn jalnic în întunericul satelor. Cînd se va deştepta el pretutindeni şi cînd el va înţelege şi va face mărirea patriei, atunci vom ii în adevăr tari, mai buni, mai respectaţi şi mai cunoscuţi între neamurile pămîntului" '-2.
Dar în acelaşi timp se mai pune întrebarea: lucrurile se opresc oare aici ? Oare acesta este ultimul cuvînt al poetului nostru popular ? Hotărât că nu. După cum am spus, în urma multiplelor frământări istorice, sufletul poporului nostru este cu mult mai complex decît să poată fi caracterizat printr-o singură trăsătură. Dacă poporul îşi cîntă suferinţele, el în acelaşi timp găseşte expresii multiple pentru1 năzuinţele lui de a ieşi din întuneric, pentru marile sale aspiraţii şi speranţe. Alături de resemnare în poezia noastră populară găsim şi manifestări dinamice deosebit de aprige "a. Găsim exclamaţii ca acestea: „Lumea proastă e de veci, / Cum o faci, aşa petreci...". Iar pe linia acestei idei, poporul şi-a făurit nenumărate proverbe, ca de exemplu : „Omului ou stăruinţă / Toate îi sînt ou putinţă" — şi multe altele. Din exemple ca baladele Mistriceanul. Şarpele, Balaurul, şi atîtea şi atîtea altele,, cu multele lor variante, rezultă. că omul nu numai îşi înfruntă destinul cu toată energia, dar, în foarte muite ocazii, reuşeşte să răpună balaurii care duc la împlinirea blestemelor.
In aceeaşi ordine de idei trebuie să amintim seria mare de balade haiduceşti, în care eroi vdguroşi duc o luptă acerbă cu asupritorii, dovedind că nu Înţeleg să accepte rînduiala existentă. Nu insistăm aici pe larg asupra acestor creaţii ale poporului, fiindcă despre ele am publicat un studiu mai detaliat2'1. Rezumăm doar aminitind, că unii dintre ei pier, alţii înving, dar că toţi împreună aduc dovada prim acţiunile lor că în mentalitatea poporului spiritul de revoltă îşi face loc şi că vitregia existenţei nu mai este acceptată cu resemnare. De exemplu, haiducul Golea cîntă : „Mă duc că mi-e dat mie, / Din mică copilărie, / Sănmi scot ţara din robie!" (Păsculesou, p. 273). Îndeosebi este tipic contrastul izbitor dintre Mioriţa şi balada Toma Alimoş, cea mai reprezentativă din seria baladelor haiduceşti. Spre deosebire de Mioriţa, în aceasta avem cea mai dinamică afirmare a unui erou, care, deşi rănit de moarte, strîmgîmdu-şi brîui îşi adună rămăşiţele puterii şi cu un efort nebănuit se pune pe urmele asasinului său răpunîndu425. Din astfel de exemple rezultă că mentalitatea populară concepe şi altfel de atitudini decît resemnarea. De la „homo contem-plativus" din Mioriţa am ajuns la „homo aotivus".
Dar un aspect cu totul nou al mentalităţii noastre populare găsim în balada Meşterul Manole. Şi aici omul este supus unor forţe, însă direcţia lor de manifestare capătă un sens nou, oglindind, în loc de resemnare, o afirmare pozitivă de natură constructivă. Şi în această baladă se iveşte problema morţii, însă nu oa um corolar al resemnării, ci ca jertfă pentru această lume, pentru lumea reală, pentru a construi în sînul ei şi deci pentru a o ridica. Avem de a face cii un sens inou şi cu totul deosebit de ceea ce ara văzut îo Mioriţa şi Ciobănaşul
23 M. Sadoveanu, De ce nu ne-au preţuit străinii, apărut în voi. Foi de toamnă, 1916.
23 Problema aceasta am dezvoltat-o mai pe larg m articolul amintit: Dinamismul în poezia noastră populară.
24 Articolul  amintit: Problematica  socială în cîntecele noastre haiduceşti.
25 Am analizat pe larg această baladă în articolul amintit: Toma Alimoş.
118
şi în celelalte poeme sumbre. Acest sens are două feţe. Prima ne învederează că adevărata chemare a omului este să creeze, el nu poate să nu creeze, orice oprelişte din calea creaţiei trebuie să dispară : deşi dumnezeu însuşi ascultă rugile lui Manole şi face să se ivească piedici copleşitoare în faţa Caplei cînd se apropie, acestea, rînd pe rînd, sînt învinse, aşa încît opera, în cele din urmă, este înfăptuită. Rezultă ideea, că dacă omul are o chemare în viaţă, aceasta este să creeze, să lase ceva în urma lui, să adauge ceva lumii, s-o înnoiască, s-o îmbogăţească. Aceasta îi este scris în frunte, acesta îi este destinul. A doua faţă a sensului exprimat este ideea de jertfă. Creaţia mare cere jertfă, o cere imperios. Sacrificînd tot ce are mai scump, Manole se ridică la suprema conştiinţă la care se poate ridica omul, aceea a creaţiei cu sacrificiul liber consimţit. Ce distanţă enormă faţă de concepţia din Mioriţa ! Acolo te izbeşte resemnarea, care orieît de duios şi de poetic ar fi exprimată, este lipsită de fermentul care dă avînt vieţii. Trebuie s-o spunem deschis: cu idealul din Mioriţa lumea nu poate merge înainte, el nu inspiră construirea unei lumi noi. Superior este din acest punct de vedere Toma Alimoş, în care eroul vajnic se afirmă cu o energie nebănuită, marcînd astfel trecerea hotărîtoare de la „homo contemplativus" la „homo activus". Dar şi mai departe ne duce Meşterul Manole. Fiindcă în timp ce în Toma Alimoş asistăm numai la răpunerea duşmanului personal şi de clasă şi la răzbunarea celor asupriţi, dar fără să avem un indiciu despre ceea ce trebuie să urmeze de aici înainte, în Meşterul Manole se prefigurează idealul viitorului, idealul omului creator. De la „homo activus" ajungem la „homo con-structivus". Şi nu ne poate scăpa <că această linie de la „homo contemplativus" ia „homo activus" şi de aici la „homo construotivus" reprezintă în fond linia mare de evoluţie a umanităţii.
Iată cum reuşeşte omul nostru din popor să se ridice de la viziunea unui blestem întunecos şi distrugător, produs al suferinţelor de veacuri, la viziunea unui destin luminos, care înviorează din plin zările viitorului. Rezultă clar că dacă uneori el se lasă în prada resemnării şi pasivităţii, aoceptînd vitregia sorţii ca o necesitate, în realitate el se află încă în stadiul „necesităţii oarbe", despre care vorbeşte Lenin. în acelaşi timp însă rezultă că acesta nu este un stadiu definitiv, că acelaşi om din popor ne-a dat creaţii care dovedesc că din stadiul necesităţii oarbe el se ridică la stadiul necesităţii luminate al unei chemări active şi oreatoare, stadiu în care înfruntă vitregiile sorţii şi, minat spre jertfe nemăsurate, procedează la schimbarea lumii.
M. Petroveanu
„Inima desenată" de Radu Boureanu
Biografia artistică a lui Radu Boureanu inaugurează cu volumul „Inima desenată", dacă nu o artă poetică nouă, o redefinire a mijloacelor, o selecţie, cele mai frecvente fiind împinse în planul al doilea, chiar sacrificate. Poetul continuă să simtă cu ochiul pictorului. O şi declară în mod expres:
Copacii-i văd albastru în amurg şi gri în zori,
De purpură în ceasul cînd soarele
se stinge,
de  fildeş  cînd  lumina  zăpezii îi
atinge,
cînd chihlimbar de roze străbate prin ninsori".
(„Cromatică").
Formularea riscă să-1 dezavantajeze întrucîtva, lăsînd să se creadă că ar fi un descriptiv. împerecherea — nu totdeauna armonioasă — între gustul pentru policromia intensă, dispunerea imaginii în maniera picturii-frescă, ori a tabloului de gen, cu înclinaţia pentru marile simboluri, l-au imunizat împotriva reproducerii conştiincioase a realului. Radu Boureanu este mai aproape de Adrian Maniu, de simbolismul înmuiat în izvoarele tradiţiei  (legendă, mit), decît de Ion
Pillat şi, în primele lui faze, chiar de influenţa expresionistă, sensibilă în unele simboluri (cal roşu, zbor alb),, în ceţurile groase ce le învăluiau şi în care pluteau fantome crispate. Desigur, obiectul imediat al versului variază, — registrul tematic al lui Radu, Boureanu e unul din cele mai diverse — dar tentativele de supunere la constrîngerile lui au eşuat uneori. în comparaţie cu „Sîngele popoarelor", „Cetatea lui Bucur" de ex. ni se pare un inventar stufos de epoci, figuri şi detalii istorice înecat în culoare locală. Privirea sa îşi precizează mai bine natura în ultima strofă a „Cromaticii" mai sus-amintite:
Cromatica paletei e-n ochiul meu,.
în creier,
doar cînd natura-mi trece culorile
pe rînd
prin faţă, şi cu ele mă pomenesc
pictînd,
şi-mi întregesc paleta cînd lumea
o cutreier.
Cum se ştie, modificarea concepţiei poetului, îmbrăţişarea aspiraţiilor socialismului au pus capăt seducţiilor evazioniste, introducînd lumină în simbolurile vechi, la care s-au adăugat numeroase altele, născute din actualitatea   istorică,  din   elanurile po-
120
porujui său, ale popoarelor lumii. Balastul imagistic, manierismul şi un anume retorism plastic, derivat din confuzia dintre atitudinea şi „gestul" poetic, au constituit duşmanii statornici ai poetului. Izbutirile sale au fost de fiecare dată victorii smulse acestora. Radu Boureanu, decis parcă să juguleze definitiv o impetuozitate despotică, ridică în „Inimă desenată" o serie de baraje. Elocinţa, fie şi decorată cu metafore „superbe", se mistuie în proiecţia pur plastică sau în simbolul desfăşurat în toată voia sa, scutit de grefa comentariilor sau de excrescenţele stilului „frumos". Teme inevitabil discursive, supuse altădată unor dezvoltări disproporţionate, sînt concepute integral ca ficţiuni cu viaţă independentă. Semnificaţia lor generală creşte din însăşi mişcarea imaginii. Văzută ca o bătrînă culegătoare de ciuperci pe care, după ce le înmulţeşte la infinit, le fierbe în căldarea lumii şi le mestecă cu lingura lunii, moartea atomică intră în domeniul fabulosului nu numai prin dimensiuni, ci şi prin nonsensul gestului. Sinistra licoare preparată de vrăjitoarea oarbă, răspunde poftei bezmetice de a ucide viaţa:
Culege ciuperci bătrîna; e umbra morţii înaltă, încovoiată, oarbă, asupra veşniciei. Prin şalurile norilor nu i se vede
chipul...
De bancul nebuloaselor ca nisipul, îşi reazimă craniul fără creier.
Culege ciuperci bătrîna. Nu o-ndeamnă foamea, n-o împinge nevoia, ciupercile cred sub privirile oarbe, neaflîndu-şi măsura, izbucnind într-o clipă cît n-au atins prin mii de ani uriaşii
sequoia".
(„Culegătoarea de ciuperci").
Chemarea finală la tragerea iazmer la răspundere nu sună deloc convenţional, e strigătul de apărare al unui organism asaltat în chiar celula lui:
Dacă  vedeţi  înnegrindu-se lingura
lunii
învîrtită-n venin de strania, oarba
bătrînă,
prindeţi în grabă în palme topoarele
voinţei, străfulgerînd ca soarele, retezaţi din rădăcină ciupercile, bătrîna, nebunii, să izbucnească   orga   albastră a
luminii,.
să spele de veninul ciupercilor lingura de argint pătată, a lunii.
Imnul de adoraţie a mîinilor se converteşte într-o viziune a destinaţiei creatoare dată omului. Actele îndeplinite, de la mîngîierea iubitei la plămădirea formelor ce umplu lumea,, sînt ipostaze ale materiei cosmice şi simboluri ale lumii organice. Dacă „Culegătoarea de ciuperci" era reprezentarea proliferării monstruoase a stihiei dezlănţuite, poemul „îmi iubesc mîinile'' cristalizează acţiunea stihiei binevoitoare. Mîinile care vibrează
ca nişte stele de mare de carne sub bolţi de oceanice melancolii
îşi sapă tiparul în scoarţa lumii, iri-gînd-o:
Un rîu ascuns în deletele degetelor
lungi,
cu stelele din singe aduse-n amintire,
cu brazdele săpate-n podişul palmei,
dungi,
cu herghelii de sensuri pe moile
ceaire.
121
, Purificarea marilor simboluri se asociază cu sacrificarea gustului pert tru declamaţiile de o grandoare cam. teatrală de pe scena cosmică sau istorică. Tendinţa este substituirea panoramei prin pictura de şevalet. Metaforele se aştern şi acum în straturi suprapuse, dar, deduse mai. strîns unele din altele, sub un impuls creator unic, ele delimitează un cadru plastic, organizează un spaţiu convergent. .Astfel, elementele figurative ale sforţării de a reconstitui dragostea din fragmentele amintirii se concentrează într-o „marină" omogenă :
Ca luna cu imaginea ei moartă pe neagra marc-mi uleioasă undă, jucîndu-şi discul suie, se scufundă, memoria-n acelaşi joc te poartă. Cînd valuri cad pe-oglinda ei rotundă, e-ra   mii   de   cioburi strălucirea-i
spartă,
dar mîini, din valuri o-ntregesc cu
artă,
şi norii doar, fugar pot s-o ascundă.
(„Sonet")
Procedeul răspunde unui grad sporit de interiorizare. Deşi lirismul lui Radu Boureanu, datorită înclinaţiei sale spre transmutaţii picturale şi exacerbări metaforice, rămîne străin de confesiune şi meditaţie, volumul de faţă acuză o tensiune sufletească. înainte de a fi fixate pe pînză, culorile au fiert în agitaţia unui eros contrariat, într-o vitalitate asaltată de ofensiva timpului, în nostalgia elanurilor juvenile. Are loc un dialog cu pasiunea, prin apeluri îa flacăra iubirii, întoarceri la rezervele trecutului, sau prin invocaţii către femeie şi porniri de adoraţie cu accent arghezian :
Cine ţi-a dat un nume, un glas şi o
privire ?
Aud pădurea toată cînd şoaptele-ţi
aluneci,
cînd îţi întorci privirea mă,iaşi şi mă întuneci, cînd numele ţi-1 murmur, chem raiu-n
amintire.»
Cînd mă desprind de toate, cîte ţi-a
dat natura,
parcă mă smulg din tine precum din rădăcină, mesteacănul se smulge cu vis şi cu tulpină:
dar îţi mai simt în sevă chemarea
şi căldura. („Cînd şoimul...")
Alternanţa secvenţelor, în care „miezul nopţii irupe în miezul zilei" şi soarele sfîşie noaptea, deschide dintr-o-dată o perspectivă asupra mecanicii sentimentului, asupra trecerii fără tranziţie de la senzaţia de părăsire totală la regăsirea chipului iubit:
Pornită din nimica venea întunecarea,
şi cerul amintirii era golit de stele, se despletea uitarea în faţa vieţii
mele,
şi n-avea trup, nici casă, nici ochi n-avea uitarea.
în ţară era bine  şi roşii merii
copţii ;
deci toamnă. Dar în mine era că un mormînt, cînd deodată viaţa am început s-o
cînt,
că răsărise chipul tău —- soare-:i miezul nopţii („Soare-n miezul nopţii")
Chiar cînd se angajează pe un plan himeric, cînd se îmbracă tot într-un veşmînt simbolic şi somptuos pînă la baroc, disputa forţelor vieţii şi morţii are solemnitate, măreţie. Alura finalului e de o semeţie bărbătească:
Tu, cal al zborului din urmă, cu ochi imens, holbat, de prună, Să iau din cîrcă şeaua veche din pielea anilor crescută,
122
pe care-a călărit o umbră, destinul, în galop, în trap, şi dacă-n ordinea din golul nemărginirii nu-i cerată venirea mea, să-mi dai iar şeaua să-mi port destinul de la cap.
(„întrebare")
Nevoia de scrutare în sine ca şi de confruntare cu lumea, valorifică înclinaţia amintită către exprimarea condensată. Metaforele succesive închid fiecare cîte o definiţie sau fixează o atitudine, oa şi cum ar avea rol de stanţe :
i Asta sînt ? Nedefinit, fiindcă hotarul nu mă-ncape; în răspîndirea peste ape şi cu lumina spre zenit.
(„Portret")
■ » Aş vrea ca să-mi rămînă măcar o
clipă chipul
în iezere albastre, în rîurile lungi,
să  ştiu  că-mi  prinde  umbra pe
fundul lor nisipul,
şi că rămîn, cînd vîntu-nfioară apa-n
dungi.
(„Căi bătute").
Poate semnificativă e şi prezenţa unui „Catren" cu rol de aforism plastic :
în timpul nostru sncă-atîtea sînt de
spus ;
cu gest de macarale mă înalţ, mă-nclin supus, ca  să   transmit   prin   spaţiul şi timpul ce mi-e dat pătrate mari de soare ce-n mine le-am tăiat.
.   .★ •
. Acţiunea de canalizare şi filtrare a torentului imagistic a produs efecte utile. Etapele de realizare a intenţiei s-au scurtat, formele au dobîndit o transparenţă şi o stabilitate relativă, înlesnind sezisarea mai promptă a
jocului de suprapuneri, şerpuiri şi reflexe. Scutită de ceea ce în urbanistică se numeşte aglomerare şi gîtuire, circulaţia metaforelor a cîştigat în vivacitate. Inspiraţia însăşi care, ali-mentîndu-se prin firea ei din resursele limbajului, din asociaţiile puse la dispoziţie de o fantezie metaforică practic inepuizabilă, căuta disciplina temelor gata făcute, e acum atentă la cursul, şi îndemnurile sensibilităţii la mişcarea interioară a lucrurilor. Dezinvoltura duce încă la dezvoltări facile, la arabescuri superflue, la încrucişări de forme nu lipsite de inventivitate vizuală şi graţie, dar gratuite, după cum gravitatea şi ţinuta vizionară se confundă cu rigiditatea pompoasă. Poet al desfăşurărilor ample, al expunerilor de imagini şi nu de sinteze sau sugestii plastice ca Adrian Maniu, cu care se înrudeşte prin instrumentaţie, Radu Boureanu este departe şi de Ion Barbu, de care se apropie prin condensarea frazei. De natură pur programatică, cum sublinia criticul V. Tomuş („Steaua" nr. 11/64), confirmînd sensuri preexistente, cunoscute, simbolurile sale nu încifrează esenţele oculte barbiene, "după cum nu creează nici lumi de sine stătătoare. Radu Boureanu răsfaţă în fond realul, prin echivalenţe plastice şi fabulos feerice ori sumbre. Că. simbolul este mînuit adesea ca o convenţie estetică, rezultă şi din indulgenţa uşor ironică cu care este tratat într-o poezie. Prezenţa conştiinţei critice e o notă inedită la Radu Boureanu, încă un indiciu al redefi-nirii de care vorbeam :
Nu-ntîrzia pe un tărîm iluzoriu, clape  de  fildeş  negru,  clape de
fideş aib,
simbolică,   geografică   Coastă de
Ivoriu,
dar desuet simbolismul alb.
123
,Semicerc" de Virgil Teodorescu
Poeziile din „Semicerc" sînt ordonate pe cicluri. Orice diviziune e convenţională. Practică statornică la Virgil Teodorescu, sistemul pare a răspunde la el unei cerinţe mai adînci. Editîndu-se rar, — penultima culegere a cincea în douăzeci de ani datează din 1961 — autorul simte nevoia de a prezenta cît mai complex şi metodic o activitate care, nezgomotoasă, chiar retrasă şi sporadică pentru ochiul gr&-bit, are continuitate şi o vibraţie diversificată. Actualul volum îl manifestă ca poet al cetăţii, al naturii şi decorului industrial, al erosului şi intimităţii în genere. De unde repartizarea pe compartimente a materiei. In-tîiul, purtînd numele „Caligrafia Zilei", şi cuprinzînd un mare număr de „varia", se constituie în jurul unei suite de peisaje hunedorene. Al doilea, „Constructorii ruinei", evocă trecutul fascist. Următorul, „Semicerc", e rezervat liricii amoroase, iar cel final, „Opalul vînăt — Praga", nu mai trebuie legitimat ca produs al unui popas cehoslovac, de altfel îndelung.
Dintre cicluri, „Constructorii ruinei", cu toate că e cel mai inegal, merită atenţie. Grupajul ne pune în contact cu intenţii şi o factură deosebită de celelalte, înrudită în schimb cu modalităţile dinamitarde de convenţii ale tinereţii poetului. Criteriul aritmetic folosit în subîmpărţirea versurilor, cifrate de la 1 la 10 şi prevăzute cu o serie de anexe, de asemenea numerotate, are menirea unui dublu avertisment. Pe de o parte sîntem preveniţi împotriva caracterului anti-patetic imprimat reconstituirii unui capitol de istorie saturată, vai, de tragic, iar pe de alta, sîntem introduşi în mentalitatea monstruos birocratică a specialiştilor  exterminării    în masă.
Aplicat consecvent, procedeul îşi asociază forme similare de denunţ. Se citează cifre cu privire la îndeplinirea programului de execuţii, se dau informaţii despre mecanismul de funcţionare şi calitatea tehnică a crematoriilor de la Auschwitz, se subliniază excelenţa zelului depus de călăi, sînt menţionate iniţiativele luate pentru creşterea randamentului, înregistrîn-du-se nostalgiile experţilor după uneltele de tortură uzate sau distruse, într-un stil de raport ce stîrneşte, numai prin reproducere, oroare :
Era un cuptor bun, un cuptor solid,
ar fi putut să dureze şi o sută de
ani,
un cuptor bun, un cuptor solid, în care ardeau zilnic cel puţin 30.000 de oameni — un cuptor de mare tiraj, cu trei coşuri...
Au mai rămas cuptoarele nr. 2,2
şi 4
care au continuat să funcţioneze pînă la data de 10 ianuarie 1944, potrivit următoarelor instrucţiuni...
(„Constructorii Ruinii", 6)
Indignarea, îngroşată atît cît să-i percepem tresărirea, nu se satisface cu simpla caricare a demenţei pedante. Izbucniri scurte de groază sfî-şie din loc în loc textul de proces verbal, precedat de o polemică des chisă cu spiritul ce a făcut posibil' nazismul şi e înclinat să-1 uite, de nu, cine ştie, să-1 reexhumeze. Sub acuzaţie intră întreaga epocă, aşezată sub semnul unei ştiinţe indiferente la
124
consecinţele sale practice, resemnată în faţa deformatorilor ei şi beneficiind de complicitatea unei memorii comode, preferind adevărului iluziile şi fiorul tragediilor pe ecran poverei suferinţelor autentice şi colective:
Sînt farsele   celebre,   bătăliile cu
frişca
din vechile filme în care vîritul este eroul principal, rochiile de două parale şi pulpele cam la acelaşi preţ...
Eterna trepidaţie a memoriei care
trişează
în momentele pline de ferocitate, de adoraţie şi de febră, panica de pe podurile cu echilibrul
sfărîmat...
(„Constructorii ruinei", 2)
Rostogolirile de mînie şi căinările profetice, comentariile de moralist, întreţesute cu reflecţiile asupra destinului omenirii, apelurile la zguduirea conştiinţelor în ale căror „subterane membrele negre fumegă", sînt însă lipsite de forţă răscolitoare. Contrastele dintre trecut şi prezent, relevînd în maniera afişelor cinematice hotărî-rea de luptă a popoarelor, mişcarea lor irezistibilă n-au decît o vehemenţă provocatoare :
Dar iată picioarele goale, cu glezne
fluide,
aliniate pe linia de plecare
lîngă alte picioare
admirabil încălţate,
picioarele vinete, ursuze, botoase,
picioarele goale ale etiopianului.
Steagul  s-nclină scurt,
izbind aerul.
(„Constructorii ruinei", 3)
Lui Virgil Teodorescu îl convine protestul deghizat sub amărăciune şi sarcasm „impersonal", revolta prin compasiune, prin simpatie pentru sensibilităţile strivite în mugur. Mijloacele cele mai proprii naturii sale ţin de metafora halucinantă, de o violenţă cu atît mai expresivă cu cît proiectează realul pe un plan imaginar, visător afectuoasă sau pendulînd între crispare şi seninătate, candoare şi maculare :
De-atîta spaimă
Ochii-au fugit pe undeva
în inimă, în suflet, în neştiinţa ta.
Un măslin creştea încet de tot. Pămîntul era-nvelit cu pietre. Un măslin creştea încet, încet. Caprele păşteau iarba. Şi miroseau grozamele a sînge.
Ce rol joacă recursul la proză ca arsenal al gîndirii discursive ? Utili-zînd analiza (ştiinţifică), pamfletul, manifestul, proza conferă poeziei sprijinul lucidităţii. Prin evidenţierea izvoarelor şi a mecanismului universului delirant, zămislit în bolgiile zvas-ticei, proza exercită o acţiune demis-tificatoare. Cînd însă realul autorizează o viziune armonioasă, prin excelenţă lirică, spiritul critic îşi retrage trupele, îşi restrînge rolul la sublinierea discretă a aportului estetic furnizat de viaţa însăşi ca şi la temperarea tendinţei, inerente poeziei, de a se pierde pe teritoriile ficţiunii, de a se difuza în emoţie ori voluptate imagistică. Ceea ce explică acţiunea ironiei şi prezenţa „citatelor" din realitate, a elementelor de reportaj. în ambele eventualităţi, poezia potenţează devenirea, prefacerea tiparelor constituite în forme de un inedit în-cîntător. Industria obţine efecte de imaginaţie alchimică, amalgamări mi-
125
rifice de materii şi întrepătrunderi de regnuri opuse. Virgil Teodorescu are simţul fuziunii lucrurilor. Luna pati-nînd „prin pînza de dogoare / pare o şarjă nouă ţîşnită din cuptoare" ; piatra de Ghelar, măcinată prin sitele mărunte, se transformă în „pulbere solară prin lucrare" ; flăcările sînt înghiţite de „pliscul unei păsări flămînde" ; fierăstrăul taie în „felii elastice portocalii" lingoul răsucit ca „păunul pe butuc" şi fereastra cuptorului este o „colosală, tulbure oglindă /, care-n zadar încearcă să cuprindă / sargascle culcate în adine, ca nişte zeghi / cumplite, fastuoase, Ia mii şi mii de leghi". Personal, preferăm spectacolului de forme considerarea procesului care Ie ştîrneşte, ca o îndeletnicire în parte familiară, în parte secretă, scăpînd, s-ar crede, controlului celor ce o practică. Pistolarii din „La blooming, dimineaţa", lucrează cu o nepăsare profesională, faţă de vraja uzinei: „Trei tineri de statură potrivită / vorbeau ceva despre oţelurile calmate — încercare temerară", în „Etapă", atitudinea împărţită între înţelegere şi uimire, apropiere sfioasă şi bucurie năvalnică în faţa obiectelor, este de un echivoc mai sugestiv. Senzaţia miracolului e cu atît mai insinuantă, cu cît priveşte ustensilele cele mai simple, mai uzuale, ieşite din mîna omului, şi nu reverberaţia fabuloasă a laboratorului: „Să Ie cuprind în palme toate cer: firidă, toartă, flamură, miner, — / şi eu abia mă-ndur / să îe anin de gîtuî luminii cu un şnur". Aura magică aparţine acum făuritorilor minunii, lumina ce învăluie obiectele emană de la ei şi,, pentru ca să le pătrundă, a fost necesară schimbarea întregii ambianţe: aluzie la condiţia socială care a permis afirmarea puterilor creatoare ale omului. De notat că
simbolului luminii, folosit în lirica actuală pînă la uzare şi de o generalitate vagă, i se restituie calitatea de element semnificativ prin concretul; prin materialitatea lui inefabilă : „Dar a crescut lumina în lucruri / şi pe uliţi / mai mult de două suliţi, / şi înghiţind penumbra / primi altă soartă : / firidă, mîner şi toartă". Asociindu-şi resurse „clasice", rigorile formale ale melodiei şi picturii, poezia lui Virgil Teodorescu se constituie prin imagine, înţeleasă ca putere de transfigurare. Oridecîte-ori se abate de la vocaţia ei, solici-ţînd patosul sau expresivitatea contrastelor, eşuează în prezentare sumară şi convenţională, ca în „Erau pe-aicea case pitice", ' „Metodă" său chiar „Fascinaţie".
Ciclul erotic nu e altceva decît un şirag numeros sau, vorbind în lexicul de zonă marină al poetului, un atol de metafore. Ilustrări zoologice, minerale, ori pur himerice ale metamorfozelor sugerate de plastica şi dialectica interioară a amorului (atracţii şi repudieri, pierderi de sine şi regăsiri), metaforele au o frumuseţe rigidă şi un nu ştiu ce preţios, datorită nu caracterului insolit al analogiilor, — ne-au obişnuit „gasteropodele" Iui Ion Barbu — ci tiparului lor de forme răcite, smulse din şuvoiul imaginaţiei, caligrafiate apoi minuţios şi încadrate în definiţii şi dedicaţii uneori prea intelectualizate. Orînduite, ar da o colecţie de exemplare ale unei morfologii onirice, cu stranii ecouri ale experienţei suprarealiste, grăind deci exclusiv imaginaţiei : „Surîsul tău, / mic şi încărcat, / un crab într-o luptă atică, / doarme în ochiul meu / ca într-o ferigă"; „Braţele-mi întind / spre tine / întocmai ca busola spre miazănoaptea acului, / sau ca miriappzii răsturnaţi, /
126
picioarele-n paharul cu funingini"; „La ora asta ţi-au crescut ghirlande / ...ca scoicile zăcînd / în coliere" ; „E susurul prelung pe care-1 fac / bulgării sării aruncaţi în apă / beţia dulce a plutirii / ne spînzură de-acest copac". în acest mic muzeu sau acva-rium fantastic, organizat şi dintr-o dorinţă polemică de a pune capăt idolatrizării de model biblic a femeii („Nu vreau să mai îngîn, / în faţa ta, / ce-au spus atîţia despre Su-lamita"), nu intră viziuni ca aceea din „Eu nu ştiu care dintre turnuri". Dragostea tulbură aci pînă la o dezordine cordială tabloul şi ritmul cotidian : „Eu nu ştiu care dintre turnuri / şi-a cucerit întîietatea, / şi care zi, din săptămînă / te-mbracă-n haine de argint / ...Luni hornurile mor de dor / după duminica trecută / tramvaiele sînt fîstîcite, / luni dimineaţa / şi e vînt, / şi pomii sînt mai ciufuliţi, / ferestrele mai somnoroase". Se dezvăluie un colţ din simţirea spontană a lui Virgil Teodorescu, manifestată în întregime înaintea naturii şi a peisajului citadin. Ne referim la suita de tablouri, unele aşezate sub semnul lui Fundoianu: „Opalul vînăt-Praga".
Cîteva discriminări sînt obligatorii. La Virgil Teodorescu nu se poate vorbi despre intuiţia naturii fruste, despre o trăire a universului despuiată de alte reprezentări, ca la patronul său Fundoianu. Carnetul de călătorie semnalează o receptare piîlatiană a culorilor lumii. în plin peisaj ceh descoperim însă privelişti autohtone, în stare să comunice, prin exuberanţa lor solară, senzaţia elementarului, mai fericit decît un spaţiu de o amprentă puternic citadină, încărcat cu vestigii istorice şi scufundat îndeobşte în piele, barînd contactul nemijlocit cu stihia. Transferat acasă, sentimentul se difuzează în afecţiunea pentru locurile fa-
miliare, pentru acea căldură natală; de negăsit aiurea şi sinonimă bucuriei de viaţă, într-un dor acut de ţară, pe care Ov. S. Crohmălniceanu 1-a asimilat vestitei nostalgii a lui Joachim du Bellay. Accentuat de conştiinţa dureroasă a labilităţii lucrurilor, a trecerii timpului, sentimentul naturii patriei se împleteşte cu poezia emanată de vîrsta expansiunilor nelimitate, a dragostei inocente, a reveriilor şi contemplaţiei fără ţel într-o ambianţă idilică:
Ţii minte vara caldă în arbori, Ia
Văratec,
cînd m-ai adus cu tine, duhovnic şî
ostatec,
şi stăm lungit la soare pe putrezile
grinzi,
doar ochii tăi cei galbeni slujindu-mi
de oglinzi.
Vorbim de farmecul trecutului şi de pitorescul tărîmurilor de obîrşie. Iată o magie care ar scandaliza pe suprarealiştii ortodocşi. Virgil Teodorescu i se încredinţează, ba o şi solicită. Cînd însă chemarea acesteia devine tiranică, i se ridică împotrivă o stavilă. Din nou activă, luciditatea îndepărtează riscul unui abandon sentimental sub diverse forme: afectarea ignoranţei cu privire la enigmele naturii — în fond o rafală de ninsoare în primăvară — şi simularea nepriceperii de a Ie zugrăvi: „Era minune. Nu pot acum s-o măsor / şi-am să descriu mirajul muntos ulterior /, căci toată aventura săpată-a fost în rocă" ; preţuirea resurselor arătate în aceleaşi situaţii, de către făpturile cele mai firave: „Dar vreau să spun că iezii, ca frămîntaţi din cocă / şi cu picioare strîmbe de călăreţi kir-ghizi, / atîta de nevolnici şi-atîta de timizi / au izbutit să-nf rîngă stihiile stîn-coase" ; refuzul de a despărţi natura
127
fie de muncitorii sosiţi la odihnă, care o înnobilează, fie de negustorii de odinioară, care o depreciază, jignind-o prin trufia lor stupidă. Dacă în ironie şi în simulaţia de tonuri, Virgil Teodorescu strecoară un surîs blînd şi o anume graţie fantezistă, în ricana şi vituperaţie el nu are vigoare şi inventivitate. Proporţiile intervenţiei spiritului său critic nu trebuie exagerate. Echilibrul dintre restricţiile conştiinţei critice şi efuziunile sensibilităţii asigură o pondere delicată suitei de vederi pragheze, în care se fixează fizio-
nomia muzeală a cadrului, cu barocul său afumat de timp şi ceaţă şi cu anacronismul fantomelor medievale plutind printre siluetele actualităţii: „Se risipeşte ziua înfrîntă sub umbrar / şi pulberile serii, sur altar, / înfăşură în văluri lungi castelul / ...Barocele palate / se-aliniază-n juru-i, lîngă pod, / după-al vasalităţii straniu cod". Artist cu valenţe numeroase, chiar dacă nu toate satisfăcute, Virgil Teodorescu şi-a săpat un profil a cărui discreţie reclamă, tocmai ea, preţuirea.
Pe marginea unor studii româneşti de literatură universală1
de Sanda'Radian
rTSj^Sreocuparea criticii noastre li ■#/!jPentr!U literatura univer-Ij'ViMSsUă a crescut mult în ul-~ timli and. în revistele de specialitate s-a reflectat interesul pentru o serie de fenomene culturale, în genere contemporane, de la Thomas Mann da dramaturgia „angrymen"-Mor, de la Kafka la existenţialişti şi reprezentanţii „noului val". Pornind de la semnalarea de autori, opere, tendinţe, s-a simţit nevoia analizării unor curente, fixării evoluţiei unor probleme, explifcării unor teorii estetice. Pată de această necesitate, studiile publicate în presă — cîteva de o destui de mare întindere — se dovedesc totuşi fatal limitate, îndeplinind rolul de pionieri care oferă doar primele roade alle unei munci menite să se cristalizeze Ulterior în lucrări mai valste. Dintre eforturile, încă puţine, de a răspunde cerinţelor mereu sporite ale publicului — fără să amintim aici de însemnata contribuţie în acest domeniu a academicianului   G. Căli-
*) Vera Călin : Ctixentele literare şi evocarea istorică; Elena Vian-u : Moraliştii francezi; Georgeta Horodincă : Jean-Paul Sartre.
nescu şi a regretatului profesor T. Vilanu, care şi în perioadă di» urmă au continuat îndelungata şi fruCtuoaisa lor activitate de cercetare a clasicilor literaturii universale — ne atrag atenţia cîteva volume de critică şi istorie literară publicate în ultima vreme. Ne vom referi la trei lucrări : „Curentele literare şi evocarea istorică" de Vera Călin, „Moraliştii francezi" de Elena Viarau şi „Jean-Paul Sartre" de Georgeta Horodincă, care întruchipează diferite modalităţi analitice şi sintetice de prezentare a valorilor estetice mondiale.
Prima investigaţie de -natură tematică trece în revistă evocarea istorică în literatură dim eefle rnai vechi timpuri şi până astăzi. Consideraţiile asupra circulaţiei şi dezvoltării unei tematici literare îmbrăţişează diferite aspecte ale acestei probleme. în primul rînd în ce priveşte evocarea trecutului, autoarea întreprinde o expunere cronologică din perioada cînd elementele de istoriografie se împleteau strâns cu cele literare şi pîhă la stabilirea graniţelor în cadrul sectoarelor suprasti-uc-turii, cînd istoriteitatea, concepţia şi evenimentul istoric se   reflectă doar
s —
Viaţa Romîneaseă
129
particularizaţi tipizat, pe plan estetic. Vera Călin urmăreşte. reflectarea istoriei îîi.''literatură,'' de la eposul lui Homer pînă la romanul istoric realist, de la momentul cînd mentalitatea mitică era o realitate şi pînă cînd legenda devine un simbol. Lucrarea indică utilizarea educativă a evocării trecutulu5 în lupta pentru progres, de pe .poziţiile Claselor antagonice, în succesiunea orânduirilor sociale. Multiplele interpretări ale mitului prometeic de la Shelley la Gide sau ale lui Ulisse pînă la James Joyce', dovedesc că himîmarea uneia sau alteia din faptele şi, trăsăturile eroilor existenţi sau legendari ai trecutului slujesc la transmiterea unor concepţii diverse şi contradictorii despre lume. în cursul d'esfăşwării istoriei şi chiar în sînuil aceleiaşi societăţi conţinutul evocării fa-ecutului poate fi avansat sau retrograd, servind adevărul ştiinţific sau umbrindu-1. Tudor Vianu arăta într-un articol despre „Filozofia istoriei în «Război şi Pace»" caracterul dialectic al evocării istoriei : „Cînd culturile feudale s-au epuizat, vechea formă a poemelor epice împreună cu idealul eroic care le inspirase au trebuit să-şi găsească un alt drum. Aşa s^a întâmplat la sfârşitul Renaşterii cînd apariţia burgheziei moderne şi transformarea mijloacelor de luptă făcuse ca vechiul cavalerism să se perimeze. Atunci apare „Don Quijote" al lui Cervantes. „Don Quijote" păstrează formele de viaţă ale cavalerilor de altădată, într-un moment în care conţinutul lor se istovise... Un moment asemănător revine lâ începutul veacului trecut. După ce campaniile napoleoniene luară sfîrşit, idealul antic al gloriei, cultivat de soldaţii lui Napoleon pe toate câmpiile Europei, îşi pierde deodată înţelesul şi contemporanii trăiesc ca o trezire dintr-tm vis. Momentul este fixat de Stendhal, analist rece şi lucid, mare meşter în cântărirea motivelor care inspiră acţiunile   omeneşti". Pe această
linie Vera Călim exemplifică şi ea caracterul dialectic al evocării istorice de-a lungul veacurilor şi discerne atît în succesiunea operelor pe temă istorică de-a lungul secolelor cît şi în prezenţa simultană a unor scrieri contradictorii, mobilurile înfruntării dintre cele două culturi în societatea cu clase antagonice. Volumul amintit demonstrează încă o dată că durabilitatea literară a personajelor şi motivelor istorice ce revin în literatură trecând de la o epocă la alta, au doar o falsă permanenţă, căci ele reprezintă mentalităţi şi puncte de vedere noi, corespunzătoare vremii cînd sînt chemate la rampă să^şi spună orezul. Dar dacă enunţă aceste diferenţieri, adesea opoziţii, autoarea nu insistă suficient asupra valorii şi sensului simbolului mitic şi istoric în literatura actuală. Nu accidental o serie de scriitori contemporani au protestat împotriva irnperiaMsrrMlui şi fascismului sub vălul simbolului istoric şi mitologic care întărea spiritul combatant al oamenilor prin grandoarea iui eroică, străveche, de un prestigiu general cunoscut. Rezistenţa franceză a strigat ura şi dispreţul ei . ocupanţilor hitjlerişti şi a făcut publică hotărârea de a lupta împotriva loi% gata de orice sacrificii, prin intermediul lui Oreste şi al Ioanei d'Arc resuscitaţi de Sartre sau Anouilh. Apelul la simbol nu trebuie însă confundat cu reînvierea lui talc quale, între „Antigona" lui So-fodle, mânată de fatum pînă şi atunci cînd exprimă sentimentul justiţiei umanitare şi recenta „Antigonă" din piesa lui Peter Karvas care apără fără teamă, în lagărul de ccmeentrare, principiul demnităţii omeneşti, există o apreciabilă distanţă temporală, o distanţă de mentalitate. Reluarea simbolică a unor teme şi eroi e posibilă ■tocmai pentru că pe temelia situaţiilor dramatice celebre se înalţă idealuri şi aspiraţii contemporane, extrăgînd din vecinie date esenţa acelor carac-
130
teristifci   umane care le   apropie de
prezent.
Dacă mânuirea evocării trecutului n-a excluls fireşte tendinţe retrograde, de cele mai multe ori ea a fost legată de. ideea protestului faţă de regiimul feudal sau capitalist şi a conţinut un îndemn de schimbare, de transformare. Conservatorismul Claselor dominante se teme de dinamica itetoriei şi tinde mai întotdeauna spre răspândirea ideii ■ de imuabilitate a societăţii sau de nesfârşită repetare ciclică a aceloraşi etape.
Numai învăţătura marxist-leninstă, purtătoarea făcliei progresului conferă înfăţişării evenimentelor istorice o bază ştiinţifică de interpretare. în societatea socialistă în care dispar clasele antagonice, evocarea istorică, privită în perspectiva adevărului ştiinţific, nu mai e menită să polemizeze cu prezentul ci are doar funcţia de a ţine vii în memorie fapte, oameni şi momente stimulatorii pentru dragostea de patrie şi libertate şi de a nu lăsa fenomene istorice de o mare complexitate umană să fie schematizate de distanţa în timp. Exemple concludente ca „Petru I" de Alexis Tolstoi, „Un om între oameni" de Camil Petrescu pledează eficace pentru însemnătatea educativă a evocării istorice în literatura actuală.
Vera Călin defineşte paralel cu problematica abordării şi dezbaterii temelor istorice locul deţinut de tema analizată în diversele curente literare. Ea începe ou eposul antic, fonmă generată — cum arăta Marx — de „copilăria socială a omenirii, pe treapta pe oare şi-a atins dezvoltarea cea mai frumoasă", şi încheie cu lirica şi epica adtuală a realismului socialist. Expli-cârnd geneza şi evoluţia temei prin succinta schiţare a condiţiilor economice şi soeial-pOlitiee care au dus !a apariţia sau reluarea ei şi raportând-o la ideile filozofice şi estetice ale vremii, Vera Călin face o lucrare ştiinţifică serioasă, precis argumentată, sis-
tematică. Desigur, aria literară a acestei teme este foarte vastă şi autoarea jalonează doar ilustrativ în. volum o serie de apere pentru a evidenţia rolul deţinut de evocarea istorică în cadrul literaturii în diferite perioade, fără a supralicita exemplificarea. Cercetarea se caracterizează prdntr-o combativă şi mereu trează luare de atitudine faţă de teoriile neştiinţifice asupra istoriei şi interpretării ei în opere literare şi estetice, dezvăluind 'tehdinţele lor eronate sau voit retrograde de pe o poziţie marxistă.
„Moraliştii francezi" de Elena Vianu constituie o altă modalitate sintetică de istoriografie literară şi anume cercetarea unui curent, gen, specie sau mişcare litarairă. Autoarea şi-a ales un fenornen cu hotarele destui de clar delimitate ân timp, cuprinzând ceva mai mult de două secole, cele în care a fost pregătită, a avut loc şi a izbândit Revoluţia franceză. Elena Vianu semnalează în introducere că prezentul volum este priâna lucrare de ansamblu a&upra moralismului francez, bogata bibliografie pe care o foloseşte fiind în cea mai mare parte constituită din monografii despre fiecare scriitor în. parte. Sinteza făcută are meritul de a observa întâi Infiltrarea prudentă,. apoi din ce în ce mai limpede şi certă, şi în cele din urmă făţiş triumfătoare a ideilor revoluţionare pornind de la Montaigne. şi până la Montesquieu, ca să ia apoi forma asaltului în atacurile decisive ale lui Voltaire şi Diderot Elena Vianu reuşeşte să ne facă să Înţelegem dezvoltarea eseului etic cu toate direcţiile sale pînă la cele două ipostaze ultime : Joubert care e exponentul burgheziei conservatoare Care încearcă să indigu-iască libertăţile proclamate de valul revoluţionar după ce câştigase drepturile dorite, şi Rousseau, cel ce depăşeşte prin idealurile sale mentalitatea secolului, în lumina acestei evoluţii e interesantă înfăţişarea duelului dintre cele două culturi, feudală şi burgheză
131
în sînu'l moralismului. Genul cultivat de Clasa în ascensiune e rar abordat de reprezentanţii feudaUsniului iar atunci cînd aceasta se întîmplă ne aflăm de obicei în faţa amarei înţelepciuni, mărturia înfrângerii, a dezamăgirii provocată de prăbuşire, cînd şocul zguduie pînă la luciditate şi face să fie percepute pe de o parte, cu tristeţe, cauzele morale ale pieirii aristocraţiei şi pe de alta surprinde germenii ipocriziei viitorului cod etic burghez. Astfel, câteodată, chiar prin-tr-o prizmă înapoiată valabilitatea unor ascuţite constatări critice se impune, menţinând interesul pentru maxime şi cugetări ca ale lui La Rochefoucauld sau Vauvenargues. Fenomenul se întâlneşte nu odată în istoria literară solicitând o analiză nuanţată a unor curente care, pe o temelie ideologică eronată, pot conţine opere cu puncte de   vedere   critice valoroase.
Dacă ne apare Clar fundamentată evoluţia ideilor filozofice şi politice ale moralismului în lucrarea Elenei Vianu, ni se pare însă că autoarea nu se preocupă îndestulător de trăsăturile care apropie operele scriitorilor respectivi. Apariţia unor genuri sau specii a constituit permanent o chestiune estetică importantă. în perioada de pătrundere în estetică a unor criterii materialiste ştiinţifice cane includeau ideea de evoluţie, de istoriciitate a fenomenelor lor artistice, interesul pentru dezvoltarea anumitor specii şi genuri literare şi declinul altora devine deosebit de viu.
James, Brunetiere, Ibrăileanu au dat în cadrul teoriei selecţiei, explicaţii uneori exacte, în genere însă acordând un rol exagerat factorului temperamental, subiectiv. Problema a suscitat multiple teorii, ân special în jurul naşterii şi afirmării romanului, de la Thibaudet pînă la Alberes şi Pierre Daix, care au pus în evidenţă elemente mai ştiinţifice în aprecierea genezei şi  duratei  unei  specii  literare. Res-
pins de estetismul lui Croce, studiul închegării genurilor şi speciilor şi catalogarea lor făcută fără rigiditate, corespunde uniri punct de vedere ştiinţific. Actualmente el e mai lesne de realizat printr-o mai adîncă pătrundere în condiţiile istorice şi psihologice ale epocii, ou instrumentele puse la dispoziţie de concepţia marxistă. In cazul moralismului, varietatea de forme, artistice pe care o îmbracă de la jurnal la culegerea de maxime, de la opera didactică la portret, de la scrisoare şi pamflet la meditaţia filozofică, sporesc dificultatea de a stabili caracteristici comune unui gen literar. Nici nu putem măcar considera concentrarea preocupărilor asupra problemelor de conştiinţă şi normelor etice care să asigure libertatea şi fericirea ca un ax specific unui gen, fiindcă aceste preocupări se găsesc frecvent în miezul prozei literare de orice factură.
Ţelul călăuzitor al moraliştilor francezi este de a transmite cit mai olar, mai inteligibil pentru un public larg, o nouă concepţie despre lume într-un moment cînd această concepţie îşi caută încă argumentarea pe toate tărâmurile. Existenţa în acest timp doar a unor genuri fie încorsetate de regulile Uteraturii curtene fie de convenţionalismul cavaleresc feudal, îi face pe membrii burgheziei, grăbiţi sănşi afirme direct şi nezăgăzuit ideile, să le ancoreze în actualitate. întîi cu timiditate, apoi din ce în ce mai viguros, să uzeze de confesie, să-şi concentreze experienţa în sentinţă, să o Sistematizeze în tratat, să o propage prin discurs. Memorialistica şi maxima au posibilitatea să amestece domeniile făurind, de fapt, un sistem general de gîndire şi să ofere un tablou cuprinzător al aspectelor realităţii. Aceste mărturisiri netezesc calea spre confidenţă şi vor ajuta, prin adresarea lor directă, la izbucnirea în literatură a f rămmtărilor individului, această meditaţie asupra rostului stărilor de lu-
132
omri care presupune ideea transformării' lor ia pătrunderea dimensiunilor temporale, oare prin romantism vor sparge tiparele clasicismului. Din ce în ce mai marea diversificare şi specializare a ştiinţelor umaniste îl împing pe ideolog, ulterior, spre un anume domenju de activitate sociologică, filozofică, etc. Iar lărgirea concepţiei despre roman, pînă atunci doar cava-'lenesc sau curtean, i-au dat putinţă acestuia să includă confesia- multilaterală şi cronica de moravuri.
Elena Vianu ştie să recreeze cu subtilitate universul care se desprinde din opera moraliştilor, creionînd profilul specific ăl fiecăruia şi încadrîn-du-d în galeria epocii. Cartea sa ne oferă posibilitatea unei complexe, aproape intime comunicări cu ideile incandescente ale acestor gînditorL în-soţindu-i pe drumul luptător al cunoaşterii cu afectuoasă 'participare, plină de recunoaştere a meritelor iot dar punctând şi cu obiectivitate, din perspectiva contemporană, lacul pe care-l ocupă în fluxul spre progres. Stilul degajat care împleteşte interpretarea generalizatoare cu anecdotica bine dozată, ironia fină cu argumentarea meticuloasă, tinzînd şi -reuşind să se integreze îndeobşte, prin comentariu, operei descrise, constituie o înviorare îmbucurătoare a tonului profesoral, de o ternă impersonalitate care, din păcate, mai e destul de frecvent în istoriografia literară. Ne aşteptam ea lucrarea Elenei Vianu să menţioneze influenţele moralismului francez, ea el să nu apară ca un fenomen cu circuit închis. Fenomenul e important, de pildă, pentru scriitorii noştri formaţi la sursa iluminismului şi care vor fructifica această cunoaştere pe solul fertil al ţărilor româneşti, în plină epocă de pregătire a revoluţiei burghezo-derno-cratice. Bineînţeles, moralismul rămîne un fenomen al culturii franceze, care nu s-a bucurat în altă parte de o atare înflorire. Dar elemente există şi
fac necesară apropierea, fără de care activitatea moraliştilor francezi dă impresia de izolare şi e lipsită de toate consecinţele pe care, în realitate, le-a avut.
Monografia Georgetei Horodincă despre Jean Paul Sartre ne readuce în plină actualitate, qprindu-se asupra unei singure personalităţi pe care o studiază analitic. Existenţialismul a suscitat în ultimii ani interesul acut al criticii literare mai ales prin personalităţile strălucite ale lui Sas-tre, şi Simone de Beauvoir. Curentul legat de filozofia lui Kierkegaard, Jaspers şi Heidegger, continuă în esenţa lui revolta în genunchi a intelectualului mic burghez, individualist, în faţa unei societăţi în care nedreptatea devenea din ce în ce mai flagrantă, în oare poziţiile de clasă se radicalizează din ce în ce mai tare. Dacă şcolile formaliste, datorită raportării stricte a protestului anticapitalist la punctul de vedere .faţă de artă, de frumos şi din cauza limbajului lor cifrat nu au avut un răsunet puternic, existenţialismul, care pleacă de la o critică socială vehementă ajungînd uneori la conflicte de conştiinţă, la înfruntări etiCe, într-o comunicare de factură realistă, are o audienţă largă. Mai ales că problema fidelităţii faţă de propriul tău ideal, atitudinea morală şi intransigenţa ei, care se dezvăluie în situaţii neobişnuit de dramatice la existenţialişti e o problemă umană centrală a contemporaneităţii. Tezele existenţialiste însă rezolvă această chestiune prin actul de totală, liberă alegere a poziţiei sale, care sub învelişul ei teoretic îmbietor îl rupe, în realitate, pe intelectual de determinantele lui sociale, neagă influenţa acestora în procesul de gîridire care^ duc, în ultimă instanţă, la luarea de atitudine, îl socotesc aproape demiurg al istoriei, dominînd printr-un act singular de voinţă nebunească momentul social politic. Pe plan moral această aJlegere devine credinţă mistică în po-
133
sibilitatea" onor norme etice absolute, abstracte, care nu slujesc interesele nici unei categorii sociale şi deci nici progresului. Astfel teoria liberei alegeri nu se întâlneşte de fapt cu adevărul vieţii şi iscă un impas, o contradicţie insolubilă care-1! sfîşie atît pe eroul existenţialist cît şi pe autorii săi şi de aci şi desrădăcinarea, angoasa însingurării, neapartenenţei la nici o tabără, la nici o familie socială. Dar istoria literară a arătat adesea că albia unui curent arareori se poate confunda, identifica cu traiectoria agitată a activităţii unui creator. Acest lucru este valabil şi în privinţa lui Santre. Autoarea monografiei despre şefuil şcolii existenţialiste franceze demonstrează cum evoluţia ariei lui Sartre, provocată de marile transfoi--smări sacialHpoliti'ce ale epocii noastre, 21 apropie din ce în ce mai mult de stânga, deşi contradicţiile stăruie înfcâ în concepţia şi opera sa. De la „Gresţa" în care desolidarizarea scârbită a intelectualului de convenţionalismul şi mecanismul cenuşiu, rutinier al societăţii capitaliste nu are nici o fina-iitaite şi pînă la concluzia excepţionalei .piese: „Dra'cul şi Bunul Dumnezeu" care dovedeşte falimentul normelor morale abstracte, absolute şi imperioasa necesitate a aderării eroului la ţelurile progresiste din epoca sa, chiar dacă mobilurile imediate aie bătăliei sînt încă minore şi tranzitorii, scriitorul a parcurs o cale lungă în înţelegerea realităţii înconjurătoare. Nadesprins încă total de bravada actului eroic gratuit, desperată dovadă a neputinţei intelectualului de a se scutura de dependenţa lui faţă de coordonatele momentului istoric, cum sa observă în romanul „DruSniurile libertăţii", Sartre constată totuşi el însuşi inutilitatea gestului presupus eliberator.
Aşa cum indică Georgeta Horodincă, Hugo din „Mâinile murdare", partizanul etiicei pure e opus lud Hoederer care, învăluit de simpatia scriitorului,
reprezintă principialitatea cuprinzător umanistă a comunistului contrazicând rigiditatea nefolositoare a comportării celui dintâi. Convingerea necesităţii unei participări combative la lupta pentru mai bine manifestată în activitatea lui Sartre încă din „Muştele", când se ridică împotriva fascismului şi care va continua prin protestul antirasist în „Tîrfa respectuoasă", şi prin riposta la propaganda defăimătoare a cercurilor agresive la adresa lagărului socialist în „Nekrasov", îl apropie pe scriitor, aşa icum singur recunoaşte, de comunişti. Fără a fi un om de Utere revoluţionar el este un creator angajat, care „a ales" — alegere însă determinată de decisive transformări istorice — druarmJl nu totdeauna simplu all omului onest, hotărât să militeze pentru o lume mai dreaptă. El se situează, cum scrie Georgeta Horodincă în încheierea studiului : „în rîndul acelor intelectuali de frunte care, ou bună credinţă şi uneori cu eroism se alătură maselor exploatate şi oprimate de capitalism. Personalitatea filozofului şi scriitorului Jean Paul Sartre nu are nimic comun cu îngustimea de vederi, spiritul meschin, ffilistânismul micului-burghez mărginit, ci se face prezentă printr-o seamă de nobile însuşiri, care-1 situează printre figurile progresiste cele mai de seatmă ale literaturii occidentale contemporane".
Bazându-se pe o argumentare fără cusur, care foloseşte cu judiciozitate şi pricepere sursele clasice marxiste, Georgeta Horodincă reuşeşte să fixeze cu claritate fizionomia chinuită a creatorului, tumultoasa şi contradictoria lui activitate şi evoluţie. Autoarea înţelege pe drept cuvînt să raporteze drama eroului existenţialist la drama inadaptării intelectualului, temă însemnată a literaturii universale din perioada dinaintea celui de ai doilea război mondial. Şi la noi în ţară în literatura   dinainte   de   eliberare, din
134
pricina unor condiţii istorice înrudite drarnai inadaptării intelectualului la societatea capitalistă a izbucnit puternic. „Jocul ielelor", citat de istoriografă, oferă, de pildă, o tratare Izbitor asemănătoare cu luptele interioare din piesele şi romanele lui Sartre. în lumina unor asemenea asemănări, evoluţia artei lui Camii Petrescu sădeşte încredere în viitorul unor creatori oneşti şi talentaţi din aceeaşi categorie, care ajung la înţelegerea marxistă a lumii înconjurătoare.
Apropieri ca cele făcute de Geor-geta Horodincă şi Vera Călin între literaturile diferitelor ţări, nu printr-un cocrrrparativism îngust ci prin alăturarea firească a proceselor istorice care generează fenomenele culturale ou trăsături comune, duc la o mai aprofundată cunoaştere a artei naţionale în .contextul ei universal şi sînt extrem de preţioase în procesul analitic şi sintetic al criticii literare şi esteticei.
într-o cronică din „Gazeta literară" se aducea în discuţie ea o slăbiciune a monografiei despre Sartre insuficienta vibraţie afectivă a autoarei în prezentarea operei scriitorului. în critica noastră se remarcă uneori ca o înclinaţie meritorie în intenţia de a atrage pe cititori spre lumea unui creator, adaptarea stilistică a interpretării critice la creaţia analizată. Cînd reuşeşte, roadele sînt foarte atrăgătoare, ca în
Studiul Elenei Vianu: Daraceastă lăudabilă intenţie împinge nu o dată la o parafrazare hibridă a operei de artă în detrimentul 'personalităţii criticului. Georgeta Horodincă a preferat sobrietatea analitică, vizibil obiectivă. Sartre posedă deosebita calitate de a ■transforma literatura de idei într-o ciocnire pasională arzătoare, de o zguduitoare conereteţă, de o intensitate neobişnuită. Lucrarea monografică a Georgetei Horodincă reface traiectoria inversă şi clarifică un proces de gândire pătrunzătoare dar în acelaşi timp imobil, fluctuant din încleştarea dramatică a artei santriene, învingînd cu succes dificultăţile. Şi prin limpezimea expunerii descifrează pei'sona-litatea complexă a lui Jean Paul Sartre din vîrtejui clocotitor al activităţii lui.
Cele trei lucrări amintite, rezultatele unei munci de documentare serioasă, aprofundată, de o rară conştiinciozitate a utilizării experimentate şi ferme a inatinimentdlor de investiga<ţie ştiinţifică, au uimit poate pe unii intir-ziaţi care confundă încă în materie de critică şi istoriografie literară graţia feminităţii cu estetica sensibilă dar facilă. Prezentele volume au fost însă în genere primite cu plăcere şi bună apreciere de publicul care aşteaptă cu nerăbdare sporirea lucrărilor privitoare la. literatura universală.
e:
•st-
„Istoria gîndirii sociale şi filozofice în România"
de Z. Ornea şi Gh. Stroia
On cadrul monumentalelor lucrări de sinteză — a căror elaborare constituie o indicaţie a Congresului al Ill-lea al P.M.R. — a apărut de curând volumul mult aşteptat Istoria gîndirii sociale şi filozofice în Romînia. Apariţia unei asemenea lucrări care oferă o imagine sintetică asupra evoluţiei unui capitol important din istoria culturii naţionale constituie un însemnat eveniment cultural! Interesul r>entru un asemenea volum nu se limitează de aceea la sfera restrânsă a cititorilor preocupaţi de problemele istoriei filozofiei, depăşind-o cu mult, întrucît constituie un preţios izvor de informare şi clarificare în problemele de bază ale culturii naţionale.
Cum se ştie, cu unele fericite excepţii, cultura românească pînă la primele decenii ale secolului XIX, nu cunoaşte stricta specializare, operele aceloraşi gânditori constituind deopotrivă obiect de studiu pentru istoria literaturii şi istoria filozofiei, pentru istoriografie şi istoria gîndirii economice. într-adevăr, marii cronicari moldoveni, Cantemir şi Milescu, şcoala ardeleană şi o bună parte din paşoptişti şi chiar mai tîrziu
curente ca junimismul, sămănătorismul, poporanismul şi gîndirismul mu pot fi restrictiv subsumaţi numai istoriei literaturii, istoriei gîndirii economice, istoriografiei sau istoriei gîndirii filozofice, intrând de fapt deopotrivă în patrimoniul acestor discipline. Numai că, evident, fiecare din ele privesc aceeaşi operă din unghiuri deosebite de vedere, reţinînd ceea ce interesează în mod special. Cum spunea G. Călineseu, cultura românească pînă în secolul XIX interesează istoria literaturii pentru că reprezintă un „bloc în care stau încă nenăscuţi Erninescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu". Istoricii filozofiei cercetează şi evidenţiază în acest „bloc" aspectele intrând în zona lor de observare, elementele de gîndire socială şi cînd e cazul — ca de exemplu la Cantemir — valorile filozofice.
Realizată sub egida Instituitului de Filozofie de către un larg colectiv de cercetători în frunte cu acad. C. I. Gu-lian (redactor responsabil al Comitetului de redacţie), volumul acesta este prima lucrare de sinteză în domeniul valorificării gîndirii sociale şi filozofice româneşti. Autorii au izbutit să acopere
136
întreaga problematică de cele mai multe ori printr-un atent examen la obiect, nelăsînd la o parte nimic important. De la elementele de gândire socială în lucrările elaborate în perioada feudală pînă la 'mişcarea noastră filozofică în anii puterii populare nimic nu a fost .neglijat, aproape fiecare autor sau curent de idei afiîndu-şi locul în volum,, chiar dacă nu întotdeauna la ,, ţinuta analitică şi în proporţiile care s-ar fi cuvenit., O preocupare centrală a colectivului de autori pare a fi fost strădania de a releva nu numai valorile filozofice sau sociale din opera unor 'Cugetători, dar şi înfruntarea de idei, lupta de opinii între ceea ce se profilează a fi linia materialistă şi cea idealistă în filozofia românească, concepţiile, luările de atitudine progresistă şi cele reacţionare în planul gîndirii sociale. Acest punct de vedere diriguitor a structurat corespunzător lucrarea, deteiTninînd nu odată chiar şi spaţiul acordat unor gânditori sau unor curente de. idei. Fă7 ră:îndoială, că acest punct de vedere — cu o importanţă subliniată — urmărit cu atenţie, a generat , elemente realmente interesante. S-a relevat, de pildă, că analiza la obiect a umanismului , românesc, neglijat de cercetătorii din trecut, infirmă teze după care specificul tradiţional al gîndirii şi culturii din ţara noastră ar fi misticismul şi fatalismul, demonstrîndu-se că, dimpotrivă, umanismul şi raţionalismul, au la noi îndelungate tradiţii. Au fost apoi firesc; imtregrate în istoria gîndirii filozofice, autori în trecut ignoraţi, dar ale căror lucrări cu vădit caracter progresist (paşoptiştii, gînditorii socialişti) au îmbogăţit substanţial patrimoniul cugetării româneşti,, reprezentând în momentul istoric respectiv o direcţie importantă în tabloul ideologic. Trebuie menţionat de asemenea în aceeaşi ordine de idei reconsiderarea şi integrarea în planul istoriei filozofiei a concepţiei materialiste probată de oameni de ştiinţă, componentă importantă . în lupta
materialismului împotriva idealismului.
Fără a ne putea opri detailat asupra tuturor capitolelor şi paragrafelor din volum, am vrea să relevăm pe acelea care se impun în chip deosebit prin modalitatea tratării sau noutatea punctelor de vedere. Reţine atenţia îin primul rînd paragraful substanţial închinat lui Dimitrie Cantemir. Autorii (Dan Bădărău, Eugen Stănescu) au izbutit să reconstituie printr-un informat examen analitic elementele definitorii pentru opera celui care a fost primul autor de lucrări filozofice propriu-zise în istoria culturii româneşti. Cu reale calităţi se dovedeşte a fi capitolul consacrat iluminismului românesc (autori Ion Lungu, Crizantema Joja) Justă şi binevenită e caracterizarea, diferenţiată a iluminismului şcolii ardelene (la care se. deosebesc trei momente principale), interpretat de alţi autori — cu excepţia lui Al. Piru — chiar în lucrări recente,, global. Lucrările autorilor reprezentativi pentru iluminismul şcolii ardelene sînt anali-, zate, în consecinţă, în funcţie de orientarea dovedită. Foarte important este aici faptul că — poate prima oară— se lărgeşte aria de manifestare a iluminismului pe teritoriul ţării noastre. E analizat iluminismul la saşi, la maghiari şi —deosebit de interesant — iluminismul în şcoala greacă, (autor C. Joja), prezentat documentat drept fază pregătitoare pentru pătrunderea ideilor noi, iluministe, în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea. In acest fel,, iluminismul manifestat în domeniul învăţământului şi al culturii în primele trei decenii ale secolului XIX în Ţara Românească şi Moldova, capătă valori întregite, apărînd drept un moment important într-un curent, de idei cu o, arie foarte diversificată.
La capitolul paşoptismului se . desprind în chip special paragrafele despre Nicolae Bălcescu (autor CI. Guli-an), Eftimie Murgu şi C. A. Rosetti (autor. R. Pantazi). Bine realizat, e a-
137
proape întreg capitolul care se ocupă de gîndirea socială şi filozofică în al treilea pătrar al secolului trecut, in cadrul paragrafului despre gînddrea idealistă, S. Ghiţă a izbutit să creioneze profilul real al junimismului, cu aproape toate aspectele sale contradictorii, iar C. I. Guiian în paragraful consacrat lui Titu Maiorescu a supus opera conducătorului Junimii unei nuanţate examinări la obiect, relevînd cu justeţe valorile pozitive în planul promovării literaturii culte şi populare, a limbii şi a culturii în general, fără a eluda însă ceea ce este idealist şi retrograd în concepţia filozofică şi în activitatea politico-socială. Evident, dezbaterea ştiinţifică a opere, contradictorii a lui T. Maiorescu rămîne deschisă, cercetările ulterioare trebuind să releve analitic aspectele pozitive ale contribuţiei sale în epocă, subliniind totodată ceea ce reprezintă tributul plătit idealismului şi poziţiei sale de clasă în ordinea gîndirii sociale şi a activităţii politice. Un compact şi substanţial paragraf (de aproape treizeci de pagini) despre opera lui Conta semnează N. Go-goneaţă, autorul unei apreciate monografii despre primul nostru filozof materialist. De o tratare în general merv-ţionabilă se bucură capitolul dedicat gîndirii filozofice şi sociale din ultimul pătrar al secolului XIX, aşezat sub semnul manifestării remarcabile a Ideologiei socialiste. Am nota în mod special paragrafele despre Const. Dimi-trescu-Iaşi (autor S. Firu) şi cel despre ideologia mişcării socialiste premar-xiste (autori O. Cheţan, O. Bădina) în cadrul căruia se resping unele îndătinate prejudecăţi, restabilindu-se adevărul impus de realitatea faptelor. De notat în cadrul capitolului care se ocupă de filozofia românească în primele două decenii ale veacului XX, paragrafele despre Xenopol (autori M. Florian, N. G-ogoneaţă) şi cel despre poporanism {autor R. Pantazi). Cu unele excepţii, capitolul despre gândirea filozofică între cele două  războaie se dovedeşte
mai puţin realizat, neizbutind să ierarhizeze valorile, să refacă tabloul frământat, contradictoriu, al mişcării noastre sociale şi filozofice din acea vreme. O prezentare cuprinzătoare a dezvoltării filozofiei marxiste în anii' puterii populare aflăm ân ultimul capital, consacrat acestei teme (autori acad. C. I. Guiian, M. Cernea, Al. Tănase). Lectura atentă a acestui capitol, cu unele paragrafe bine realizate, trezeşte însă justificate insatisfacţii. Credem că datorită manierei descriptive capitolul nu oferă o imagine cuprinzătoare asupra profilului complex al filozofiei româneşti în anii puterii populare, a preocupărilor cercetătorilor din acest domeniu, a luptei de opinii care s-a desfăşurat în jurul anumitor probleme. De asemenea, este palid reflectată contribuţia filozofilor români în dezbaterile internaţionale.
O lucrare de atari proporţii, evident, trebuie să fie sinteza întregii activităţi ştiinţifice anterioare, utilizând la rna^ ximum lucrările monografice, studiile şi rezultatele dezbaterilor în legătură cu diverse probleme. Reuşita unor capitole (despre D. Cantemir, Bălces-cu, V. Oonta, materialismul oamenilor de ştiinţă, Gherea) ale lucrării se datorează într-o mare măsură integrării judicioase a rezultatelor obţinute ân aceste lucrări pregătitoare. Pozitiv este faptul că în legătură cu tratarea unui teoretician contradictoriu cum este T. Maiorescu lucrarea de faţă a beneficiat în mod favorabil de pe urma discuţiilor, de dată mai recentă, desfăşurate în publicaţiile noastre.
în ansamblu, volumul e negreşit o realizare deosebit de importantă. Fiind prima lucrare de acest fel şi elaborată în foarte multe cazuri înainte de apariţia unor cuprinzătoare monografia despre autori şi curente de idei, deficienţele au fost inerente. în primul rînd o observaţie de ordin metodologic. Sînt greu de descifrat criteriile după care s-au stabilit proporţiile acordate unor autori sau curente    de    gândire. De
138
foarte multe ori acestea sînt cu totul -discutabile, deterrrnnând, împotriva intenţiilor programatice ale comitetului de redacţie, o nedoiilă confuzie a valorilor. E, de pildă, pozitiv- faptul că materialismul oamenilor de ştiinţă a fost studiat sistematic şi integrat în mişcarea filozofică a diverselor perioade.
Nu odată însă acestei laturi ale gîndirii materialiste româneşti, i se acordă spaţiu excesiv, supralicitându-i-se valoarea şi importanţa reală. Fizicianul Dragomir Hurmuzescu, de pildă, e prezentat amplu pe aproape trei pagini, biologul D. Voinov pe două, în timp ce Ştefan Zeletin — cel mai substanţial sociolog produs de burghezia românească — e tratat fugitiv pe o jumătate de pagină, Petre Andrei, Madgea-ru, Lovinescu, Zarifopol, Tudor Vianu, G. Călinescu, ocupînd în volum un spaţiu ,şi mai mic. Pe această linie a supralicitărilor, semnificativ ni se pare şi faptul că, de exemplu, Panait Muşoiu, un modest şi entuziast popularizator aâ cunoştinţelor materialiste, îşi află locul într-o istorie a gîndirii filozofice, acordîn-du-i-se chiar un spaţiu mai mare decît gânditorilor amintiţi mai sus. Acelaşi lucru despre Dr. Tiron sau Panait Zo-sin (tratat pe 3 pagini, adică mult mai detailat decît, de exemplu, P. P. Negu-lescu, Mihai Ralea sau Ibrăileanu).
Dar aceste ciudate criterii, pe lîngă confuzia valorilor pe care o determină, au contribuit şi la caracterul destul de sumar al analizei operei unor gânditori. Pe o biată jumătate de pagină e greu într-adevăr de prezentat opera şi activitatea unui autor, chiar dacă se reţin numai aspectele esenţiale. Oricum s-ar proceda, în asemenea circumstanţe e greu să se ofere cititorul/ui ceva mai mult decît obişnuite informaţii de dicţionar enciclopedic, deşi obiectul prezentării e un gînditor cu prestigiu şi ecou încă actual. De aici necesitatea apelului — nu odată — la clişee şi caracterizări stereotipe care au trebuit să înlocuiească analiza nuanţată.
Reproşuri se pot aduce paragrafelor
introductive ale fiecărui capitol în care e creionat tabloul social-politic şi. cultural al diverselor perioade istorice, Ne-am fi aşteptat să aflăm aici prezentată lupta de idei a epocii, mai dificil, dacă nu chiar imposibil de realizat în cuprinsul capitolelor propriu-zise, datorită structurii de manual de nivel superior al volumului. Despre acest lucru se comunică însă date prea sumare şi neconcludente. Uneori nici măcar principalele reviste social-culturale sau de profil filozofic nu sânt pomenite, darmite analizate.
Am nota apoi că insatisfacţii trezesc şi unele prezentări despre opera unor gînditori. Ni se pare de pildă, că în cazul lui Rădulesou-Motru, a cărui concepţie filozofică şi social-ipolitică e în general cu justeţe caracterizată (autori Mircea Fiorian şiiJAl. Popescu) au fost totuşi nedrept ignorate aspectele susceptibile de interpretări pozitive. Activitatea sa publicistică la „Noua Revistă.Română", în parte şi aceea de la „Ideea europeană" prezintă în epocă elemente progresiste pe linia unui scientism bine conturat, iar faza sa ţărănistă nu e lipsită de elemente înaintate, mai ales în raport cu alte luări de atitudine sociologică din anii 30, neputînd fi liniar asimilată perioadei conservatoare a concepţiei sale ideologice. Nu trebuie apoi ignorat faptul că în polemica sa angajată, cu N. &ainic în problema româ-nism-orfcodoxism, Motru s-a plasat pe poziţii în general raţionaliste. La Ştefan Zeletin ar fi trebuit subliniată concepţia sa detenministă în sociologie, care, în ciuda viciului esenţial al operei sale — apologetica funcţiei istorice a burgheziei —, a generat consecinţe pozitive pentru mişcarea sociologică burgheză clin vremea sa. In cazul lui V. Mad-gearu, care a fost nu numai sociolog dar, în primul rînd, un economist de prestigiu, se cuveneau măcar menţionate valorile de ordin documentar ale operei sale economice cuprinse de pildă într-o lucrare importantă ca „Evoluţia economiei româneşti", la care şi azi apelăm
139
ou folos netăgăduit. Ohdar paginile închinate lui Ghei'ea, nelipsite de reale calităţi în caracterizare, oferă o imagine prea generală, cumva liniară asupra concepţiei sale estetice, atîta vreme cît se neglijează sociologismul unor puncte de vedere. Aceeaşi observaţie se poate face şi paragrafului despre Raicu-Rion. Dealtfel, cînd se abordează probleme de estetică cuprinse în opera unor autori reprezentativi, întâlnim şi aprecieri eronate, ca aceasta din paragraful despre Lovinescu. Lownescu, se spune acolo, ar fi „recunoscut cu obiectivitate superioritatea esteticii materialiste faţă de poziţiile idealiste ale lui Maiorescu". Ciudată apreciere despre legatarul recunoscut al maiorescdanismului în estetică ! Confuzia e evidentă. Lovinescu, cum se ştie, a recunoscut superioritatea criticii analitice practicată de Gherea în comparaţie cu critica judecătorească şi normativ culturală a lui Maiorescu. Ceea ce este, s-o recunoaştem, cu totul altceva. Menţionabil este paragraful despre opera lui Nicolae Iorga. Autorul (Al. Posescu) s-a străduit şi a izbutit să evidenţieze ceea ce reprezintă aport pozitiv într-o operă multiplană şi contradictorie. Ni se pare însă că nu s-a găsit întotdeauna modalitatea potrivită pentru aceasta. Pentru a releva valorile pozitive ale operei prestigioase elaborată de N. Iorga, nu era necesar să se apeleze la artificii deloc convingătoare. Se reproduce, de pildă, un citat din-tr-un articol apărut în „Neamul. Românesc" din 192.0 care, comentat, duce la concluzia că după credinţa lui Iorga „viitorul este al socialismului" în ţara noastră. Acest punct de vedere nu este însă definitoriu, pentru convingerile social-politice ale ideologului semănă-torismului şi nici pentru atitudinea sa faţă de socialismul în România, cercetătorul avizat putînd produce nu unul ci zeci de citate care. să probeze exact contrariul tezei acreditate de. volum. Era de aşteptat să fi aflat însă aici o aprofundată analiză a lucrărilor teoretice ale lui Iorga. (de filozofie a istoriei, estetică,
sociologie, filozofia culturii etc. etc.) pe baza căreia să se fi relevat . ceea ce este initeresarnt, valoros şi înaintat într-o operă atît de proteică, subliniin-du-se în spirit marxist limitele inerente, aspectele idealiste prezentate în opera lui Iorga. Paragraful din volum eludează însă referirea analitică la aceste aspecte esenţiale totuşi pentru opera teoretică a lui Iorga (deşi ele intrau în primul rînd în obiectul de cercetare al unei lucrări de istorie a filozofiei), reţi-nîndu-se aproape exclusiv publicistica politică antifascistă, fără îndoială cu importanţa ei excepţională. Să mai amintim că H. Sanielevici, continuator alături de Ibrăileanu al esteticii materialiste inaugurată la noi de Gherea, combatant principal în lupta împotriva sămănătorismului, sociolog pe o poziţie comună cu Zeletin, Lovinescu, Dră-ghicescu (adică neoliberalist), autor a nenumărate volume, nu e nici măcar pomenit, deşi e cel puţin tot atît de important ca Panait Muşoiu.
In general trebuie spus că aceste observaţii de ordin metodologic de proporţionare şi echilibru trădează dificultăţi importante, de fond, vizând ceea ce arn numit mai sus conifuzia valorilor. Pentru că e de neacceptat ideea că e necesar să se trateze amplu, analitic întregi perioade istorice în care lucrările discutate ţin (cu rare şi fericite excepţii) de istoria culturii româneşti, iar secolul al XX-lea, şi mai ales perioada dintre cele două războaie, ilustrată de gânditori importanţi, autori ai unor lucrări însemnate de filozofie propriu-zisă —, trebuie să aibă parte de un cadru insuficient iar maniera să penduleze între descripţie şi sentinţa neargumentată. O viitoare ediţie a acestei lucrări ar trebui să restabilească echilibrul firesc, lăsînd o bună parte din material pentru o demult necesară istorie a culturii naţionale şi ocupându-şe, în schimb, în principal, într-adevăr de istoria gîndirii filozofice şi sociale.
Adoptîndu-se ca modalitate de tratare a diverselor probleme soeial-poli-
140
tice şi filozofice analiza pe epoci istorice, lucrarea înfăţişează fragmentar opera autorilor a căror activitate traversează spaţiul mai multor perioade. Evitarea înţelegerii unilaterale a tereticie-nilor care au cunoscut o evoluţie contradictorie în epoci diferite, sau urmărirea evoluţiei ascendente a altora se putea realiza prin acordarea unei ponderi sporite concluziilor de la sfîrşitul acelei părţi în care autorii respectivi îşi încheiau activitatea. în general, capitolele de concluzii ar fi avut mai multă eficienţă dacă prezentau mai pe larg ideile importante care au circulat în epocă, însemnătatea lor pentru istoria filozofiei noastre ştiinţifice.
Să mai spunem că stilul lucrării e pe alocui-i lipsit de sobrietatea exprimării ştiinţifice, alunecând pe panta combativităţii adjectivale şi a afirmaţiilor insuficient demonstrate.
în sfârşit, fiind o lucrare ştiinţifică de asemenea întindere, care prin interesul ce prezintă se adresează mal multor categorii d;e cititori, era absolut necesar un indice de nume şi probleme care să-i faciliteze cititorului urmărirea diverselor probleme repartizate pe autori şi epoci diferite.
Nu uităm să reamintim însă că nu aceste elemente care au nutrit observaţiile noastre dau în cele mai multe capitole tonul volumului, ci ţinuta ştiinţifică a analizei gîndirii sociale şi filozofice româneşti de-a lungul veacurilor. Sînt în volum cîteva capitole sau paragrafe valoroase, ca acelea menţionate mai sus, adevărate micromonografii despre unii autori sau curente de gândire. Tocmai prin aceste calităţi incontestabile, lucrarea elaborată de Institutul de Filozofie e o realizare de seamă a frontului nostru de cercetare în domeniul istoriei filozofiei româneşti.
După cincisprezece ani, spicuiri dintr-un bilanţ
de D. I. Suehianu
Înainte de 23 August 1944, afară de Încercări, desigur imiulte, dar incoerente şi de o valoare artistică indoelnică, prima realizare serioasă a fost filmul lui Paul Călinescu: Ţara Moţilor, care a obţinut şi un premiu la festivalul Bienalei de la Veneţia în 1939. Filmul fusese lucrat în cadrul Direcţiei Generale Cinematografice create cu un an înainte. Tot în Studioul din 1938 au fost turnate, sub regia lui Jean Georgescu: O noapte furtunoasă şi Visu7 unei nopţi de iarnă, singurele lucrări de valoare în această primă etapă a 'cinematografiei române.
Urmează a doua perioadă, perioada socialistă, desfăşurată în cele mai bune condiţii tehnice şi ideologice. După cfacigprezeoe ani de producţie, este interesant să-i facem un prim bilanţ. O judecată totodată, fără indulgenţă, dar şi fără acea firească, dar greşită, pretenţie de a cere artei noastre să fi făcut, în ciţiva ani, ceea ce arta filmului, in genere, a creat to peste şaizeci. Vom face deci aici, cum se şi cuvine unui adevăTat bilanţ, o listă de fapte, o listă de filme, care se vor judeca singure prin însăşi substanţa lor. Cu alte cuvinte, prezentarea în adjective o vom înlocui cu o prezentare în substantive ,în substanţe cinematografice existente.
Iată, de pildă, Moara cu noroc. I s-a reproşat că psihologia personajelor e neclară, confuză, contradictorie (a cîrciumarului şi a nevestei sale). Bine înţeles, fără detalii explicative. în realitate însă, personajele acelea nu-s confuze, ci complexe ; nu-s incoerente ci complicate, cu reacţii fluctuante. Cupiditatea, ambiţia, vanitatea, ispita sexuală, ciuda, ţifna, avariţia, frica de gura lumii, apoi acea disperare care tocmai te scapă de asemenea frici, apoi elanul în ignominie, tot aşa precum şi remuşcarea, toate astea sălăşluiesc laolaltă în sufletul oîroiumanului; şi tot ele se regăsesc coexistind în sufletul Anei, însă cu totul altfel grupate. Maestrul Iliu a ştiut să facă toată această cutie a Pandorei să defileze sub ochii noştri, fiecare postură psihologică întruchipată într-o scenă vie, într^un tablou. Ţăranii sint fiinţe complexe. Gîndiţi-vă ce complicaţi sînt ţăranii lui Sadoveanu. Iar cei ardeleni ai lui Slavici încă mai mult. Ei au avut frecventări culturale mai variate, probleme politice, religioase, şcolare mai numeroase. Oamenii lui Slavici sînt oameni cu psihologie tenebroasă, clnd impulsivi şi cînd şovăitori, cind foarte demni şi cînd
142
prăb^indu-se ta supunere. Şi nu este oare un mare merit ca un film să fi redat măcar ceva din aceste situaţii ?
Sau iată filmul Lupeni. Autorii s-au documentat cu. slrguinţa, pasiunea, răbdarea, seriozitatea ou care se informează cercetătorul sau roman oierul, pictorul sau dramaturgul. Au stat de vorbă, la faţa locului, cu toate categoriile de oameni care, direct sau indirect, cunoşteau adevărul asupra cramelor din Valea plîngerii, din anul 1929. Tineri şi bătrîni, munoitord şi ingineri, martori oculari sau ştiutori din povestirile ^altora, apoi bucureşteni sau ardeleni care mai ţin minte moravurile politice de altă dată, toate sursele de informaţie au fost consultate. Dar autenticitatea e, uneori, o sabie cu două tăişuri. Realizatorii au avut, tot timpul, de luptat cu primejdia de a cădea în genul documentar. Cu atît mai mult cu cit filmul nu are „intrigă", anecdotă, fabulă. Este povestea unor oameni fără poveste, fără poveste personală, căci acolo povestea unuia era povestea tuturor. Toţi trăgeau după ei aceeaşi dramă lungă, lungă de veacuri, păstrată into-o stare de nefericire intactă. Trăiau ascunşi în fundul pământului, sau ascunşi in fundul unui somn fără vise după 16 ore de muncă. Cînd, deodată (şi aici marea originalitate a filmului), deodată, tn momentul cînd se vor mişca toţi împreună, răscoala tuturora va fi, pentru fiecare, o ieşire din anonimat. Fiecare, în cadrul răscoalei, capătă, subit, o poveste personală. Realizatorii filmului au redat aceasta. Şi acest documentar a devenit, treptat, operă de frumuseţe şi de simbol.
Un alt documentar devenit, pe drum, film artistic, a fost şi „Tudoi". Mai întîi din punctul de vedere sentimental ne incintă ochiul cu înfăţişarea unui trecut mai depărtat decît obişnuitul nostru trecut cinematografic, care este burghezia mai mult sau mai puţin camagialeană. Apoi, acest film a fost un model de scenariu original. Există un gen foarte asiduu practicat in apus: filmul biografie romanţată, biografiile de oameni iluştri. La Tudor mi rosnantarea a fost preocuparea principală, ci, dacă îmi este permis a spune, polemica istorică. Există istorici oare vor să minimalizeze valoarea lui Tudor, pe motiv că s-ar fi cam dat cu toţi. Şi mai ales îi reproşează că s-a ferit, întotdeauna să se strice prea tare ou turcii. Or, documentele, scrisorile lui Tudor către împăraţi (cu trei împăraţi avea el de furcă) arată cum, la adăpostul zîzaniilor dintre cei tred potentaţi, Tudor îşi putea duce politica lui put socială. Aici scenaristul a făcut operă, totodată, de învăţat şi de artist. Vorbele atribuite lui Tudor in film sînt sau ale lui textual, luate din documente şi abil insinuate în dialoguri, sau compuse de scenarist „în sensul" ideilor lui Tudor. Astfel este magistrala lui replicăîntîi să scap de turcii mei dinăuntru ; pe urmă m-oi gîndi şi la cei de afară*. Adică : pînă la turcii ou turban, să scăpăm întîi de turcii cu caftan, şi mai ales de cei din divan.
De asemenea, printre lucrările mai recente, semnalăm filmul „Codin"; care are şi el calităţi de originalitate. Desigur, acestea se datoresc şi nuvelei lud Istrati. Căci Codin este cu totul altceva decît vagabondul luă Gorki, cum au spus unii. Eroul lui Gorkd, şi toţi semenii lui din literatura rusă, au la bază nomadismul şi o sete de a căuta, în lumea largă, răspuns la nişte probleme de o gravitate, de o complicaţie infernală, de o universalitate ameţitoare, contrasted cu primitivitatea personajului. Codin nu-i chinuit de astfel de filozofice chestiuni, oi pur şi simplu de nedreptate şi, în al doilea rînd, de meschinărie. Lăcomia după avut, mai ales după avutei mici, avaiiţia care, pentru cinci parale, calcă peste cadavre, aceste păcate burgheze fac din Godin un fel de zeu provincial al mîniei şi răzbunării. Codin nu seamănă nici cu eroul lui Steinbeck din- „Oameni şi şoareci*. Acela, ce4 drept, avea şi el un suflet de copil. Dar pe bază, şi de sursă biologică. Personajul întruchipat de Lon Chaney junior era un înapoiat, un anormal. Codin nu are nimic degenerat sau patologic. Este fiinţa cea mai sănătoasă, mai înţeleaptă din
143
toată suburbia Comorofcăi. De altfel, c»-mahalagdii săi fuseseră cei oare îi dăduseră epitetul: „înţeleptul". Interesant şi micul său (in fond marele său) prieten : băieţelul Adrian. Interesantă şi acea nevoie imensă de prietenie apărută simultan şi reciproc la doi oameni aşa de deosebiţi; diferiţi în toate: vîrstă, biografie, familie, fire, bagaj de experienţe. Interesant, de asemenea, că, în dragostea lor enormă, în iubirea pe care o aveau unul pentru altul, înţelepciunea funcţiona la el cu schimbul: cînd uriaşul, cînd piticul vine la rînd cu vorba sau cu fapta ca să înlocuiască rătăcirea cu cuminţenia.
Original, de asemenea, a fost scenariul din Porlo-Franco, film extras din romanul „Europolis" de Jean Bart. Cusurul, neaşteptatul cusur al romanului fusese de a fi... prea cinematografic. Toate faptele lui sînt deopotrivă de ecranizabile, toate se pretează la filmare. Pe oare să le alegi ? Bogăţia lor era mai mult un obstacol decît un ajutor. Şi atunci a intervenit o excelentă idee a scenaristului (Mihnea Gheorghiu). A ales un singur episod, ba chiar un episod oare in roman este mai puţin ca un episod, anume nebunia colectivă care cuprinde pe locuitorii Sulinei cînd află că un fost concetăţean al lor, acum american milionar, se reîntoarce în urbea-rmimă. Un oraş întreg cade fcr transă. Subiect foarte cinematografic, subiect die atmosferă, descriere a unei enorme „stări de mulţime", o psihoză de masă-care zăpăceşte un oraş întreg (şi să se noteze că acest film e anterior lui „Tont l'or du monde" de Rene Clair şi anterior „Vizitei bătrânei doamne", ambele filme tratind aceeaşi grea şi interesantă temă a nebuniei colective stîrnite de burgheza lăcomie de cîştig nemuncit).
Tot în oTiddnea temelor originale şl rare se poate semnala filmul „Citadela slărimată". Meritul lui este de a părea, la prima vedere, că oferă cea mai ne-dinema-tografică temă din lume. Gîndiţi-vă. Totul se petrece în trei odăi ale aceleiaşi locuinţe; între membrii aceleiaşi familii. Mai mult chiar ca la teatru. Şi, totuşi, este o temă nu se poate mai cinematografică. Este povestea unei vaste revoluţii, care a prefăcut o ţaTă întreagă, dar din care ni se arată (fiindcă e deajuns pentru a o înţelege) numai efectele ei asupra unei singure familii (burgheze, bine Înţeles). Numeroşii membri ai acesteia reacţionează fiecare altfel. De asemenea, relaţiile dintre ei se schimbă. Un fapt mondial, condensat şi reflectat ca tatr-o oglindă în cea mai mică din celulele sociale ,într-o singură familie! Cîţi membri are ea, tot atiţia nou-născuti vor fi ei, începători ai unei vieţi noi, la bine şi la rău, în bine şi în rău. Pe de altă parte, această poveste este nu mai puţin decît transpunerea pe ecran a teoriei celebre a lui Platon, aşa-zisul mit al cavernei. Cei închişi in grotă nu văd ce se petrece afară, totuşi văd umbrele lucrurilor proiectate pe pereţii interiori ai peşterii, umbre oare îi informează tot aşa de bine. Pentru toate aceste motive, filmul „Citadela sfărimată" conţine un mare coeficient de originalitate.
Originală, de asemenea, şi tema din „Pafru paşi spre intinit" a lui Fran-cisc Munteanu. Miezul psihologic şi moral al povestirii este un ouplu, un bărbat şi o fată care se ascund de nemţi. Este, dacă vreţi, tema din „Ama Frank", tema din „Romeo, Julieta şi întunericul" ,tema din „Fountam" de Charles Morgan. Totuşi, e altceva. Deşi avem aici frica de nemţi, totuşi, la aceşti oameni, care se ascund, temerea lor nu e frică, frică de moarte, de curte marţială, de gazare etc. Din contra, cei doi tineri eroi ai lui Francisc Munteanu arată o admirabilă indiferenţă faţă de primejdie. Sînt senini ca nişte locatari ai Olimpului. Teama lor e alta. Dacă slat prinşi, asta înseamnă că nu se vor mai vedea, cine ştie cită vreme, poate niciodată... Asta-i lucrul care-i înspăimântă. Gîndul că n-o să-şi mai poată spune că se iubesc, şi mai ales pentru ce se iubesc; că el nu va avea timpul să-i explice ce fericiţi vor fi într-o lume nouă. Acest amestec de spaimă şi seninătate face. ca fi Unul lui Francisc Munteanu să fie un exemplar original dintr-un gen, el însuşi, rar.
IM
Să nu se creadă însă că cineaştii noştri sint mai puţin înzestraţi pentru filmele zise „uşoare". Nu mă gîndesc la genul clasic comedie, ci la genul, cum să-i 7,ic? Fantezie. Mă gîndesc la filmul metaforă, unde ideea este exprimată prin simboluri şi prin acel vaporos gen de umor care se numeşte: glumă, amestec de poezie şi suris. Se poate semnala, în această privinţă, filmul „Posi-Restant". Cu toata specificitatea genului, avem aci o poveste foarte cOmplexă, mai exact, avem aici şase poveşti : 1) povestea ştiinţifico-fantastică a unei mecanizări â la Jules Verne (roboţi case prefabricate, mobilier automatizat etc.); 2) o poveste-documenit, prezentarea unui oraş nou-născut de tip R.P.R. ultimul model (In speţă oraşul, recent construit : Oneştii); 3) o poveste romantică de dragoste,- 4) un chiproco de vodevil, combinat cu: 5) ideea morală că o minciună binefăcătoare nu mai e imorală; şi, in sfîrşit ; 6) legenda lui Cyrano de Bergerac (care face declaraţii de amor pentru altul). Nu e amestec, e sinteză. Şi mai e ceva, extrem de original. Toate acestea sînt învăluite într-o delicioasă atmosferă de glumă. Gluma e un gen artistic dificil. Mai dificil ca umorul, ironia, zeflemeaua, sarcasmul. A „lua în glumă" înseamnă a libera evenimentele şi acţiunile de o bună parte din greutatea lor, din massa lor ponderală, înrudirea cuvintelor gravitate şi gravitaţie defineşte bine gluma. Gravitatea, tonul grav, vor fi. ,de-acum, părăsite iar faptele vor deveni uşoare, volatile, de parcă legea gravitaţiei universale ar fd fost suspendată. Totul se petrece iute, zburător, zîmbitor. Parcă toată lumea ar trăi „în versuri". Gluma e, faţă de viaţa gravă, ceea ce dansul e faţă de ortodoxa ambulaţie pedestră. Gluma nu schimbă nimic din sensul lucrurilor, ci doar le dă aripi, le schimbă ritmul. Şi filmul Post-Restant a izbutit, în mare măsură, acest delicat şi delicios lucru. Unii n-au înţeles destul poezia acestui film. Decepţiile lor trecute îi fae adesea nedrepţi la reuşitele efective. Este o nedreptate să nu fii emoţionat în faţa acelei idei, totodată nostimă şi patetică, cuprinsă într-una din scrisori, anume ideea de a construi un oraş nou, unde, oa să ai voie să intri, trebuie să poţi răspunde la o întrebare pusă la intrare: întrebare pusă pe un ton politicos, administrativ, întrebare pusă la majestatiica persoană a doua plurală, întrebarea : — „Iubiţi ?".
Tot în genul „uşor" (în realitate mai greu decît genul grav) se poate semnala filmul „Ora H". Un puşti are intuiţia sigură că taică-său, şofer de camion, e gata să comită o faptă incorectă. Nu ştie bine ce, dar ştie că, pentru a o împiedica, e deaj'uns ca un anumit camion să nu ajungă ftnttr-un anumit loc, la o anumită oră (de unde şi titlul filmului: „Ora H"). Puştiul mobilizează întru aceasta toată clasa şi o vajnică „chasse â l'homme" începe Spiritul romantic ăl copilului, efectul proaspăt al lecturilor de romane de aventuri şi povestiri de călătorie, toate acestea amestecate cu îmbătătoarea plăcere pe care o dau primele intîlniri, prima cunoştinţă cu cultura, cu lucrurile dramatice şi mari; apoi sentimentul de solidaritate aşa de dezvoltat la copii, apoi gustul pentru acţiuni misiterioase, conspirative ,toate aceste teme se găsesc în filmul nostru, întruchipate în acţiuni plastice, în evenimente precise, în întîmplări elocvente.
Dar fantezia cineaştilor noştri s-a arătat şi într-un alt gen cinematografic, în aparenţă prozaic, în realitate mai poetic poate decît toate, în scurt-metrajul artistic, în documentarul liric. între filmul obişnuit şi filmul documentar (nu vorbesc de cei didactic) este aceeaşi deosebire ca între roman şi poezie. Poemul lucrează nu numai cu fraze, dar şi cu cuvinte, fiecare vorbă, separat, vărsîndu-şi toate comorile ei de înţelesuri ascunse; romanul lucrează cu ansambluri de evenimente omeneşti, unde obeictele sînt simple anexe, aşa cum cuvintele sînt accesorii ale frazei. In filmul documentar, personajele principale sînt nu oamenii, ci lucrurile. Se va insufla deci o viaţă enormă unor obiecte inanimate şi imobile, unor tablouri de,  cum zic pictorii: „natură statică",  de „Stilleben", de  viaţă imobilă.
10 — Viaţa Romîneaseă
145
în filmele obişnuite, obiectele, ctod şi cînd, „joacă" şi ele. In filmele documentare obiectele joacă tot timpul ,şi numai ele. Gen infernal de greu. Şi avem onoarea de a poseda, în acest gen dificil, poate una din cele mai frumoase, mai tulburătoare încercări. Este „Casa de pe strada noastră". Filmul n^are nici oameni, nici conver saţii, ci numai lucruri, şi anume obiectele cu oare o casă e umplută : mobile, foto grafii, uşi, unelte, jucării, ferestre, scări etc.... O casă — spune comentatorul — e oa o navă în care călătorim de-a lungul vieţii. Ni se povestesc mai multe vieţi, acele ale oaspeţilor oare s-au perindat înlăuntrul aceloraşi pereţi. Ajungem repede să-i simţim ca pe nişte vechi cunoscuţi numai contemplind obiectele care le-au aparţinut. Hora obiectelor, bine alese, bine aşezate, ia figura de balet a lichidărilor, a risipirilor, a mutărilor; figura vremelniciei şi pieirilor treptate. Voi cita nutmai una din imagini (sugestive siait aproape toate). Unul din locatari, jucător pătimaş, se sinucide după o noapte de ghinion la baoara. Un „rocking-chair" e mărturia mută a gîndurilor negre care au precedat glonţul in creeri. Scaunul se balansează in gol, sugerînd gîndire şi grea cumpănă, dar continuarea osioilărilor scaunului fără ocupant arată că ocupantul a trecut „dincolo", dincolo : in odaia de alături, dincolo : pe „lumea cealaltă"... Poate fi ceva mai poetic deoît această mişcare, totodată, foarte mecanică şi foarte încărcată cu evenimente şi tâlcuri omeneşti ? O mişcare oare paradoxal evocă cea mai înţepenită imobilitate, Încremenirea în fixitatea marţii. Asemenea găsiri artistice arată ce talentaţi (şi în acelaşi timp, vai, ce... vinovaţi) sînt cineaştii noştri.
De altfel, în filmul documentar noi am păstrat mereu un nivel înalt artistic. Dintre acestea, să cităm minunatul 3907. Ca să ne facem o idee de elocvenţa obiectelor în acest film voi indica doar primele cadre oare, de la început, ne cufundă in emoţie. Ni se arată cerdacul conacului lui Bibescu. Cu faţa la peisaj. Cerdacul e mare şi gol. Dar încă şi mai mare, tocă şi mai gol e peisajul. Sintem la sfârşitul iernii, pe câmpia Dunării. O stepă albă se întinde pînă la începutul cerului alb ou care se împreună. Şaisprezece mii de pogoane, proprietate a unui singur om! Zăpada nu e înaltă, de-abia acoperă pământul, aşa că ia forma şi desenul arăturilor de toamnă. Pustiul pare lucrat, pieptănat, greblat. Un deşert muncit. în cerdac, nimeni şi nimic. Doar agăţat tatr-un. cui, pe unul din stîipi, atîrnă un binoclu. Iar de alt stâlp, spânzură un bici, un harapnic. Amîndouă simt pictate subliniat, trăsături în tuş, pe cerul gol. Şi sînt de o elocvenţă infinită. Gîrbaciul — nu e nevoie să spunem de ce. Iar tîlcul bmoolului ne răsare atunci brusc în minte. Este asociat cu oceanul imens de zare şi ogor care se întinde în faţă. Este asociat cu gestul de stăpîn, gestul celui ce priveşte de sus, celui ce porunceşte, controlează, supune. Aşa arată locui. Şi două versuri nespus de elocvente îl pictează in cuvinte şi idei:
Moşia ii ajunge pînă la noi acasă
Aproape n^are omul pe unde să mai iasă
Nu mai ţin de ogradă nici cloştile cu pui
Şi ele pasc ou mieii, azi, pe moşia lui. Să mai vorbim de perfecţia unor scurt-metraje ca Scurtă Istorie, Iarna în deltă, Lacul Roşu, Retezatul, Păsările Deltei, Naică şi atîtea altele ?
Hotărît lucru: bilanţul erei socialiste a cinematografiei noastre este pozitiv.
GEORGE CĂLINESCU
Trăgîndu-1 şi pe G. Călinescu în întunecatul său laborator de destrămare ţi neant, moartea a retezat una dintre cele mai măreţe individualizări ale forţei creatoare a poporului nostru. De Ia Dimitrie Cantemir şi mai de departe, de Ia Eliade şi Băkescu şi mai de aproape, de la Eminescu, Creangă, Haşdeu, Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea, Odobescn, Caragiaie, pînă la Iorga, Psrvan, Ibrăileanu, Lovinescu, Densuşianu, alături de Sadoveanu, Rebreanu, Matei Ion Caragiaie şi Arghezi, între Lucian Blaga, Camil Petrescu, Mihai Ralea, Ion Barbu, Tudor Vianu, strălucita şi" nestinsa linie a spiritului românesc îl cuprinde pe George Călinescu la cea mat mare înălţime a sa, de afirmare ş£ de zbor.
Cu toate că, din punctul de vedere al vîrstei de creaţie, G. Călinescu era încă departe de a fi bătrîn, foarte departe de a se fi apropiat de panta descendentă, cu toate că moartea t-a furat zece, cincisprezece ani de cea mai firească manifestare a capacităţilor sale de muncă, — cu toate astea, conturul personalităţii şi operei sale, care mai puteau cîştiga mult în adîncirea trăsăturii şt în întindere, apare — fi încă de mult — suficient de închegat pentru a ne îndreptaţi să anticipăm fără nici o ezitare acea misterioasă judecată a posterităţii, a cărei invocare este totdeauna considerată temerară : Călinescu şi opera sa vor dura în istoria literelor române, vor trăi în conştiinţa de cultură a poporului nostru, atîta timp cît această conştiinţă însăşi va trăi.
Ceea ce stîmeţte prima mişcare de admiraţie, acum, cînd trebuie să contemplăm opera sa ca pc un întreg istoric, este extraordinara  ei  cuprindere,  extraordinara ei /ariaţic. în istoria culturii noastre se întîlnesc numeroase cazuri de creatori cu vocaţie nultilaterală, oameni capabili să creeze în multe domenii şi în domenii, uneori, foarte tiferite. E un fenomen care poate apărea ca o formă de prevedere organică, biogenetică, unui   popor  de   cultură   născută   ţi   dezvoltată,   cîndva,   în   condiţiuni   de grea: îndelungată   vitregie   istorică   şi   socială:   intelectuali   şi   cărturari,   care au ebuit să facă faţă multor sarcini de cultură, să răspundă simultan unor numeroase xesitaţi. în acelaşi timp, este evident că omul cu excepţională dotaţie a spiritului supune deopotrivă, deşi nu totdeauna în mod egal, atît tendinţei spre aprofundare, t şi celei spre cuprindere orizontală a activităţilor literare. „Specializarea", foarte rentă în ştiinţe, este aproape necunoscută tn literatură: cazurile unor scriitori ca hai Sadoveanu, creatori consecvenţi într-un singur gen, sînt foarte rare. Mai toţi ;ţii  au  practicat,  cîndva,  dramaturgia,  apoi  romanul,  mai  toţi  romancierii sînt ţi, mai toţi scriitorii caută să acopere cîmpurile fundamentale  ale creaţiei literare, i rară apare practicarea paralelă a funcţiei teoretice şi a funcţiei creatoare specifice teraturii şi, în această direcţie, una sau alta dintre activităţi a apărut, după cazuri, tantă, secundară, violon d'Ingres : Ibrăiieanu a scris un roman şi a scris aforisme? inescu s-a încercat în romanul biografic şi memorialistică, Macedonski sau Ion
147
Pillat au practicat portreiul-studiu literar; dar ce comează aceasta în raport cu activitatea lor principală, în ce măsură contribuie la definirea finală a operei lor ? Şi mai dificilă apare împletirea activităţii literare cu activitatea unor domenii ştiinţifice net delimitate, fenomen în cadrul căruia noi putem totuşi cita cazurile majore ale unor Eliade, Ilaşdeu, Iorga, Pîrvan. In «.plus, mai toţi scriitorii noştri au fost ziarişti, ziarişti de mare valoare, mulţi dintre ei adevăraţi creatori, sau inovatori, de gen.
Totuşi, la un asemenea bilanţ de oameni multilaterali şi plurimorîi, rezultatul este că niciunul — şi spunem cuvîntul în sens statistic : niciunul — nu a acoperit întreg cîtnpul, aş zice întreg continentul activităţii literare, de la cele n\ai îndepărtate hotare ale sale, pînă la zonele centrale, cele mai cunoscute şi mai frecventate. Niciunul, în afară de George Călinescu. Este primul nostru scriitor care şi-a înfipt steagul pe toate genurile şi speciile, pe toate teritoriile creaţiei literare, ce se pot acoperi cu condeiul şi cu cerneala proprie şi unică a literei şi cuvîntului literar. A pornit dinspre margini, cu o formaţie dobîndită în mare măsură în domeniul ştiinţei istorice şi a început ca istoric şi critic literar, ceea ce 1-a marcat, ca atare, de la debuturi, cu atît mai apăsat cu cît calităţile pe care le manifesta în această direcţie erau de o noutate şi de o forţă excepţionale : el însă protesta împotriva acestei calificări rigide, pe care, pe de o parte, o dezminţea publicind un prim volum de poezii şi două romane, dar pe care, pe de altă parte, o confirma şi o întărea, dînd la iveală, una după alta, cîteva dintre cele mai măreţe opere cu care se pot mîndri istoria şi critica noastră literară : Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creangă.
în anul 1940, cînd apare Istoria Literaturii Române de la origini pînă la prezent, cea mai frumoasă carte de istorie literară din cîte s-au scris vreodată în limba noastră, în definirea personalităţii lui G. Călinescu accentul cade încă foarte apăsat pe funcţia istorică şi critică. Totuşi, această operă de specialitate ajută mult, prin splendida atmosferă de viaţă şi de artă care cimentează şi justifică informaţia istorică şi judecata critică, la înţelegerea adevăratei structuri a spiritului său : structură nu a unui „specialist", ci a unui artist, al cărui act fundamental îa faţa artei este trăirea, a cărui temelie de înţelegere este asimilarea, dinăuntru, a emoţiei creatoare, — încadrarea istorică şi judecata critică servind în mod indispensabil unei minţi care avea oroare de confuzie, la ordonarea haosului şi la edificarea unei solide şi subtile ierarhii de valori. Atunci au început să se înţeleagă mai clar toate acele trăsături ale istoricului şi criticului G. Călinescu, care transforma într-un roman-portret fascinant şi viu studiul istorico-raonpgrafic despre Eminescu sau Creangă, aşa cum va face pe viitor şi cu Filimon, sau cu Grigore Alexandrescu : el, care prin chiar această Istorie a Literaturii Române dăduse lovituri de moarte aşa ziselor vieţi „romanţate", gen hibrid de mari delicii semidocte şi plate, al burgheziei dintre cele două războaie.
între timp, Călinescu scrisese un tratat de estetică, manifestîndu-se ca filozof şi teoretician al artei, dialogul filozofico-dramatic Şun sau calea netulburată, şi începuse o activitate care, în anii următori, avea să devină un domeniu de neaşteptată şi intensă afirmare a talentului său : activitatea de gazetar.
Tot în această perioadă, urmînd lui M. Ralea, G. Călinescu a asigurat, timp de vreo doi ani, conducerea „Vieţii româneşti", prilej, pentru el, de a se lega pentru totdeauna de revista noastră şi de poziţia ei, — prilej, pentru revista noastră de a-1 cuprinde în strălucitul şirag al numelor sale cu deosebire reprezentative.
Aşadar, în preajma războiului, şi în pragul maturităţii, diferitele trăsături ale personalităţii sale începeau să se manifeste multilateral, şi să se echilibreze, să joace rol de forţe egale pentru definiţia sa.
Cei douăzeci de ani care au urmat după încheierea războiului şi trecerea puterii politice în mîinile clasei muncitoare, anii splendidei sale maturităţi creatoare, a» însemnat o epocă  de  prodigioasă  desfăşurare  a  adevăratului  geniu  călinescian. A»
148
început cu surpriza minunatei' sale activităţi gazetăreşti, care; au arătat că estetul şi eruditul abstras şi solitar, poate deveni, în slujba unei mari cauze populare Şi naţionale, un luptător-cetăţean aprig, înflăcărat şi îndrăzneţ. Pamfletar politic cum numai Eminescu, îorga şi Arghezi au mai. fost, articler ideolog cu excelentă aplicaţie la concretul luptei zilnice, cu argumentaţie teoretică profundă, simplă şi directă, reporter ai ineditului unei vieţi aflată în plină răsturnare, — opera lui de gazetar e o pagină strălucită şi nepieritoare, şi e o mare bucurie să ne gîndim că ea a fost inspirată şi dusă la înflorire prin imboldul şi orientarea .comuniştilor, în presa democratică, progresistă şi revoluţionară, condusă de Partid !
Nu fără o directă legătură cu această nouă orientare a personalităţii sale, şe produce participarea din ce în ce mai intensă a lui G. Călinescu la viaţa publică şi obştească, şi acea serie de demnităţi şi onoruri prin care regimul nostru confirmă şi răsplăteşte marile sale merite : deputat în Marea Adunare Naţională, membru, din primul moment, al Academiei R.P.R., laureat al Premiului'de Sfat, etc.
în această epocă, marele scriitor continuă şi duce Ia capăt cucerirea, pas cu pas, a continentului literar. în timp ce, pe liniile mai vechi ale activităţii sale, adaugă pagină după pagină, carte după carte, de istorie literară şi critică, de estetică şi filozofie a literaturii, publi-nid alte trei majore opere «e creaţie literară pură, — romanele Bietul Ioanide şi Scrinul negru ca şi volumul de poezii Lauda lucrurilor — Călinescu devine nuvelist, memorialist de călătorii şi de amintiri, autor de aforisme şi dramaturg. Paralel, în timp ce, de pildă, prelucrează colinde, oraţii, şi scene dramatice folclorice, el scrie reportaje de gazetar-deputat, cercetînd deopotrivă, şi cu acelaşi interes pasionat şi solemn, gospodării' colective, industrii şi laboratoare sau monumente istorice, şi lărgeşte cîmpni activităţii sale de presă în toate direcţiile vieţii sociale şi culturii, „Cronica optimistului", scrisă săptămînal, cu o regularitate nedezminţită timp de zece ani, devenind cadrul polemicii ideologice, a! eseisticii, ăl exegezei muzicale şi plastice, şi chiar al cronicii dramatice.
Nimic din toate aceste forme de prezenţă în cultura şi viaţa socială nu este „în treacăt", nu este „puţin", tangenţial, întîmplător. diletant. în toate, Călinescu a formulat judecăţi dc profunzime, a procedat la încadrări fundamentale, a căutat o perspectivă generală (E de neînchipuit, de pildă, că teoreticienii plasticii române ar putea să treacă peste extraordinar de bogatele sale sugestii în această direcţie, şi acesta este numai un exemplu), în extraordinara patere de cuprindere a acestei notări, nimic nu a rămas Ia rangul secundar, la rangul pe care o înţelegere denaturată în timp, îl acordă expresiei violon d'Ingres — şi aici măcar vioara, pe care se ştie că o cultiva cu pasiune, interptetsud pe Corelli şi pe Mozart.
Toate liniile creaţiei lui Călinescu vor merita şi vor trebui să fie studiate în parte, şi „Viaţa românească" va face începutul acestei operaţii dificile dar captivante, înciiinmd:i-i în curînd un număr al său, integral. Deocamdată, trebuie subliniată enorma deschidere a acestei personalităţi, cea dintîi care a acoperit, cu opere temeinice, întreg cîmpul activităţii literare. Astăzi, nimeni nu mai poate răspunde îa întrebarea: ce a fost Călinescu ? printr-o definiţie de gen, de specialitate, de fragment. Călinescu a fost critic, istoric literar, romancier, poet, dramaturg, nuvelist, memorialist şi ziarist, a fost toate acestea în mod egal şi la acelaşi grad, scriitor complet, cu spiritul şi talentul destul de puternice pentru a îmbrăţişa întregul cîmp al unei arte, a-i pătrunde esenţa, şi a o exprima în toate feluritele ei posibilităţi. Ei este destul de mare în fiecare direcţie (cu siguranţă, cel mai mare ca istoric şi critic literar) pentru ca extraordinara sa performantă scriitoricească să fie înţeleasă ca o încoronare, în literatură, a tuturor strălucitelor creaţii ale înaintaşilor, a tuturor foiţelor, din ce în ce sporite, din ce în ce mai biruitoare, ale geniului poporului nostru.
V. R.
149
ij
PREMIILE ACADEMIEI ŞI ALE UNIUNII SCRIITORILOR
HPP1| remiile decernate la începutul anului 1965 de Uniunea Scriitorilor şi Aca-
$t$fţ demia R.P.R., constituie încă o mărturie a preţuirii deosebite de oare se ^(jyja activitatea creatoare pe ţăranul literaturii şi artei in România socialistă. Au fost distinse opere apărute în 1963 (premiile Academiei) şi 1964 (premiile Uniunii Scriitorilor) (discutate şi apreciate de cititori şi critica literară. Laurii cu care au fost încununate lucrările premiate confirmă judecăţile de valoare formulate în presa literară.
în domeniul poeziei premiul Uniunii Scriitorilor a fost conferit lui Nicluta Stă-nescu pentru volumul „O viziune a sentimentelor". Mult discutat la apariţie şi unanim apreciat, volumul Iul Nicluta Stănescu atestă valorile particulare ale unui tînăr talent autentic la care imagistica, de o fantezie impresionantă, dezvăluie un univers poetic original. Premiul Academiei a distins volumul de versuri al lui Ion Bănuiă «Scrisoare către anul 2000". Volumul, o evocare lirică a vremurilor grele, de pînă la Eliberare, înoheindu-se firesc, cu apoteoza înfăptuirilor de azi datorate partidului, a reţinut atenţia cititorilor şi a criticii.
La capitolul proză au fost premiate volume ale unor tineri prozatori, care prin talentul lor unanim recunoscut, constituie speranţe certe ale prozei româneşti, Se cuvin amintie în primul rînd premiile acordate de Uniunea Scriitorilor prozatorilor Fdraiş Neagu (pentru volumul „Cantonul părăsit") şi D. R. Popescu (pentru romanul „Vara Oltenilor" şi culegerea „Fata de la miazăzi"). Povestitor înzestrat, la care epica violentă se îmbină armonios cu lirismul — un adevărat patetism al sentimentelor — Fărauş Neagu continuă, la un diapazon modern, o tradiţie a prozei noastre, amintind, ca modalitate, de opera lui Panait Istrati. Scriitorul fecund, de factură modernă, care este D. R. Popescu, prezent au lucrări durabile în toate sectoarele prozei, de la schiţă pînă la roman, a surprins artistic în „Vara Oltenilor" noile relaţii şi comportamente ale oamenilor in satul colectivizai. Calităţile recunoscute de analist şi de bun constructor ale scriitorului, verificate deplin şi în romanul premiat, conferă un farmec real creaţiilor sale, aşteptate întotdeauna cu interes justificat. Uniunea Scriitorilor a premiat de asemenea, volumul „Sub rădăcini" al prozatorului de limbă maghiară Papp Ferencz. Premiul pentru reportaj şi publicistică, al Uniunii Scriitorilor, a fost decernat inspiratului reporter Paul Anghel pentru volumul „Arpegii la Şiret". în sfârşit, la capitolul proză, tTebuie menţionat ipfferniul acordat de Academia R.P.R. tinărului scriitor Traian Filip pentru romanul — cu unele incontestabile calităţi — „Amar".
Premiul literaturii pentru copii şi tineret al Uniunii Scriitorilor a fost decernat poetului Gellu Naum pentru volumul plin de gratie şi fantezie „A doua carte a lui Apolodor". La capitolul traduceri, Ioanichie Olteanu, el însuşi poet de talent, a fost premiat pentru traducerea valoroasă a volumului „Poezii" de Horvath tore. Un premiu special a fost pe bună dreptate acordat tălmăcirii cu calităţi literare deosebite a romanului  „Ghepardul"  de Lampedusa,  realizat de Taşcu GheorgMu.
150
în domenM criticii literare, Uniunea Scriitorilor a premiat volumul lui Paul Geor'gescu „Păreri literare". Critic de prestigiu, autor al unui recent valoros studiu despre Ti tu Maiorescu, Paul Georgescu se distinge în publicistica noastră literară prin obiectivitatea examenului analitic, dovedit într-o activitate îndelungată şi continuă de cronicar literar. Cea mai mare parte a cronicilor şi articolelor incluse în ultimul său volum aminteşte de caracterizarea lui Minai Ralea: „Criticul e un creator de noi puncte de vedere în raport ou o operă". La oapitoliui istoriei literare, Uniunea Scriitorilor a premiat monografia lui Al. Oprea „Panait Istrati". Critic şi istoric literar aparţinând tinerei generaţii, Al. Oprea a realizat, în volumul de debut, o primă monografie densă despre opera şi viaţa celui oare a fost „un Gorki balcanic". La acelaşi capitol, premiul Academiei a fost decernat lui Savin Bratu pentru monografia „Sadoveanu". Critic şi istoric literar deosebit de activ, autor al oîtorva volume ,Savin Bratu năzuieşte spre o lucrare monografică de proporţii tachinată operei sadoveniene, în care volumul premiat de Academie ar reprezenta numai partea primă, aşa numita „biografie a operei". Prin monografia lui Savin Bratu istoria noastră literară are de înregistrat prima lucrare amplă despre opera unuia dintre clasicii literaturii româneşti.
Premiile Academiei şi ale Uniunii Scriitorilor vor constitui cu siguranţă şi in anul acesta un imbold de prestigiu pentru făurirea unor noi creaţii durabile, în «arapul literaturii şi artei.
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
FASCINAŢIA RADICALESIiOR
■Ml mare lăcomie de cuvinte. Şi un chef nestăpânit de a   lungi fraza peste
EU J măsură şi cu orice preţ. în scurt — să nu ne molipsim 1 — o voluptate stranie de a întinde cerneala peste cît mai multă hlrtie — caracterizează majoritatea reportajelor publicate în numărul 5 al revistei „Ramuri". Pagina dedicată aşezării minere de la Motru — „Sărbătorile oraşului tin&r" — semnată de Matei Diniitriu —- alimentează copios aceste observaţii.
De pildă, o călătorie în vreme de iama spre Motru, cu maşina, pe şoseaua aglomerată de velâcole, fapt aitrniiiteri banal, devine datorită reporterului un coşmar stilistic producând ameţeală. „în spicul zăpezii, baghetele sincrone de parbriz lac din geamurile frontale ale maşinii două ecrane vag înceţoşate pe suprafaţa cărora se perindă personaje de metal: tractoare cît casa, cu şenile sau cu roti mai mari decît Masa Tăcerii (foarte bine, tocmai Brâncuşi lipsea aici I n.n.), autocamioane de teate dimensiunile — de la „Carpaţii" obişnuiţi şi pînă Ia monumentalele inofensive (sic I) cisterne cu lapte şi pînă la amuzantele microbuze sau autodube O.C.L.", apoi :„I.M.S."-uri, şi toată prăsila zburdalnică a velticolelor mici — motociclete şi motorete care se joacă de-a v-a(i ascunselea printre şenile de zece ori mai grele şi printre roţi de două ori mai înalte"...
Şi asta numai într-un singur paragraf... Destul I Deşi ce urmează nu 4 deloc de trecut ou vederea... Ce dulce zăpăceală poate să-ţi vie cittad in alt paragraf:" „Brusc, nişte trompe acute, rupte parcă dintr-o humorescă, emit un semnal cacofonic şi panicat la care marea simfonie din jur tace după ce a scrîşnit din toate frlnele şi a gemut din toate încheieturile..."
O simfonie oare scrâşneşte din frâne şi geme — e destul de frumos pentru o metaforă inteligentă, capabilă să ne sguduie din toate încheieturile. Scăpaţi de maşina infernală din reportajul lui Matei Dimitriiu (pag. 7), în pag. 6 intrăm în stăpânirea  altor comparaţii  ameţitoare.  De data  aceasta  din pricina „documentului
151
liric şi. uman", alcătuit după materiale puse la dispoziţie de Ştefan Bossun. „In carnea de lacrimi a sufletului său Îşi lăsaseră profund sigiliile umilinţele îndurate, tablourile, cruzimii la care fusese martor". Inumană frază, zicem —Găsind-o deoparte. Şi, desigur, numai ghinionul ne împinge să citim o „ecuaţie critică" semnată de Mihai Ungheamu: „Literatura cîmpiei" — cu subtitlul „Ultimul descălecat literar". Aici aflăm că: „Dintre cei tineri, Fănuş Neagu. este cel care se reîntoarce pe planul orizontal al observaţiei, ceea ce nu înseamnă abandonarea fineţei psihologice... la proza de clan (?!} a grupărilor sociale în care oamenii se cunosc prin arborele genealogic, dar cu aceleaşi maniere revendicative, ameninţătoare".. Criticul e cam obscur, parcă tot mai clare reportajele, însemnările ;. să ne întoarcem ia Ratoca Bun-gărzan care semnează ceva cu titlul „Copilul revoluţiei". Nu ştim precis în ce specie să încadrăm bucata, lectura ne derutează.
„O poveste ? Da, şi adevărată. O, atît de adevărată şi atît de tristă. De dureroasă. S-a petrecut în Franţa. S-ar ii putut petrece şi în Romania. La lei sau.-în altfel, în Franţa, în România, în ORIUNDE" (s.n.), ■
T. C.
O FILA NECUNOSCUTĂ DE ALBUM
Qh.   jut*,   f&iet? , a f'K ttJa f du   mfii   îhtii'kccrd*   4/- tHaîu
& n , '' * /~'
biUe/ufa-mi inima, \ H<?v«/{
f mcti cuminte ea fuXf^
O- 7"
f
■n afară de aminti-irile triste din perioada primului război, G. Topteiceaniu a avut şi amintiri plăcute ale unor clipe petrecute in tovărăşia citorva. .prieteni, iubitori 'de antă şl literatură.
La una din aceste reuniuni, luind în mimă albumul de-amintiri al domnişoarei Aurelia S., pianistă, Topîrceanu ezită cîteva clipe la rugămintea ei de a-i scrie „ceva". Apoi, cu an scris ferm, puţin colţu-ros, aşterne >ouraiv, fără îndreptări şi fără reveniri, aceste cîteva versuri.
Fără a constitui o poezie de mare valoare, ele reprezintă, totuşi, um moment de lirism trăit de căit re poet într-o perioadă grea din istoria trecutului nostru. OLGA SCHINA-ADRIAN
152
ÎN PROBLEMA RECONSIDERĂRII OPEREI LUI N. IORGA
{: >- aptul că monumentala operă a lui Nicolae Iorga îşi găseşte, în discuţiile \)i din ultimul timp în jurul moştenirii sale, o tot mai justificată apreciere, £.:,.-.„, Scoţîndu-se în evidenţă deosebita ei utilitate pentru dezvoltarea culturii române, dovedeşte gradul Înalt de maturitate la care au ajuns diversele discipline istorice din ţara noastră, avînd la bază învăţătura marxist-leninistă. Abordarea curajoasă a problematicii complexe pe care o ridică opera atît de vastă şi de contradictorie a eminentului savant nu poate aduce decît o limpezire şi un progres al cunoaşterii in numeroasele domenii cuprinse de această operă.
Aprecierea pozitivă de ansamblu a activităţii lui N. Iorga. se face cu tot mai multă hatărire. „Prin opera sa ştiinţifică — scrie acad. prof. A. Oţetea *) — prin talentul şi elocventa cu care a susţinut drepturile şi aspiraţiile cele mai înalte, ale. poporului său şi ale altor popoare asuprite, prin curajul cu care a combătut teoriile inumane ale hitlerismului, Iorga n-a aparţinut numai poporului român, ci umanităţii înseşi". Cercetătorii sînt de acord asupra, caracterului patriotic şi umanist, al activităţii marelui savant. Poziţia sa ferm antifascistă şi urmarea ei, asasinarea,, de către bandele legionare, sînt o concludentă dovadă în acest sens, subliniind cit se poate de convingător firele călăuzitoare umaniste, ale impunătoarei sale opere.
O problemă care stă în faţa cercetătorilor este aceea a raporturilor dintre diversele domenii de activitate ilustrate, cu stăruinţă, de N. Iorga. Caracterul enciclopedic al formaţiei sale intelectuale şi marea tortă de muncă a omului sînt unanim recunoscute. Datorită., lor, N. Iorga a fost trecut în rîndui personali taţilor atît de multilaterale în genialitatea lor ca Eliade şi Haşdeu. Totuşi, e necesar să subliniem anumite diferenţe esenţiale dintre personalitifiaea Iui Iorga şi aceea a predecesorilor săi, diferente ce au la bază nu numai predispoziţii personale ci şi determinări social-istorice. Dacă Eliade şi Haşdeu stau, la începuturile culturii române moderne..ca întemeietori, ctitori a. numeroase ramuri de activitate, N. Iorga îşi face apariţia în cultura română într-un moment cînd dezvoltarea ei multilaterală, cu toate limitele istorice inerente, era deja înfăptuită. într-un astfel de moment istoric apare o. tendinţă spre specializare cît mai striată, şi dacă N. Iorga a refuzat să se supună acestei tendinţe, voindu-se istoric, poet, prozator, dramaturg, istoric literar şi şef de şcoală literară, pedagog şi politician, timpul a cernut prin sita sa necruţătoare valorile autentice de cele false şi astăzi opera ne apare cu totul altfel structurată decît o vedea autorul ei.
Domeniul principal al activităţii sale, încununat cu cele mai valoroase rezultate, recunoscute pe plan internaţional, este cercetarea istoriografică. Iorga a restructurat, pe noi temelii, ştiinţa românească a istoriei, nimicind metodele învechite ale şcolii istorice romantice. N. Iorga a pus la temelia ştiinţei istoriei româneşti o bază documentară solide, singura în stare să călăuzească pe cercetător spre adevărul istoric unic. Aproape că nu există capitol, cît de neînsemnat, din istoria României, pe care N. Iorga să nu-1 fi cerceta* în amănunţime şi în care să nu fi adus contribuţii esenţiale. Şi dacă teoreticianul a enunţat o concepţie idealistă asupra metodelor cercetării istorice, supraevalumd rolul intuiţiei —idee competent argumentată de V. Liveanu2 — în practică savantul a păstrat o linie de conduită sobră, nepermiţînd jocului fanteziei să denatureze adevărul.
J) A. Oţetea : „Slujitori ai Universităţii bucureştene : Niculae Iorga" in „Romînia liberă" din 11 oct. 1964.
2) V.   Liveanu :   „Probleme   ale   cunoaşterii   istorice"   în   „Lupta   de clasă-" nr.3/ .1964 pg. 73 — 75.
153
Marilor merite in domeniul cercetării istoriei ţării noastre se adaugă studiile, la fel de importante, despre istoria evului mediu, a Bizanţului şi a Imperiului Otoman. Ca încununare a imensei sale opere de istoric, N. Iorga s-a ridicat la sinteze oare-i fac cinste, în al său „Essai de synthase de l'hdstoire de rhumanite". Deşi îi lipsea o înţelegere marxist-leninistă a istoriei, deşi nu a înţeles tendinţa principală a epocii: lupta clasei muncitoare, purtătoare a progresului social, N. Iorga a enunţat idei care ne apar progresiste dacă le judecăm in cadrul istoriografiei burgheze contemporane lui. Jnlr-o vreme cînd noţiunea de «istorie universală» —scrie Dan Zamfiresou3— însemna pentru ştiinţa occidentală istoria «marilor puteri» ale Europei apusene, istoria dominaţiei şi aiirmării lor în lume de-a lungul veacurilor, Iorga a promovat statornic o concepţie a istoriei universale menite să descopere şi să releve sistematic nu ceea ce opune, ci ceea ce uneşte popoarele de pretutindeni, în dilerile epoci istorice.., ceea ce le solidarizează într-un eiort comun din care rezultă creaţiile materiale şi spirituale ale geniului omenesc". Sensul umanist al acestei concepţii e evident şi el este dublat de un cald patriotism atunci cînd savantul analizează contribuţia poporului nostru la dezvoltarea umanităţii.
O dată rostite In presă astfel de aprecieri generale asupra operei de istoric a lui N. Iorga, considerăm că e necesară elaborarea unor minuţioase studii de analiză pe ramuri şi capitole, urmimd oa ulterior studiile de sinteză să aibă o strictă şi amănunţită documentare practică. Este ceea ce a încercat, rămânînd ,totUşi, în marginea unor simple generalităţi, Adrian Marino, în studiul său „Nicolae Iorga şi iluminismul românesc„ 4.
Celelalte activităţi ale multilateralei personalităţi ne par astăzi complementare, deşi savantul însuşi, oa şi mulţi dintre contetmporaina, au cu totul altă părere despre raportul dintre ele. Dar dacă faima istoricului a trecut, de mult ,hotarele patriei noastre, aductodu-i o recunoaştere unanimă şi numeroase titluri de academician şi de doctor honoris causa, activitatea sa de poet şi dramaturg, de istoric şi critic literar, folclorist şi ettnograf nu depăşeşte limitele culturii noastre naţionale, iar uneori se situează chiar în afara filonului principal al marilor valori naţionale.
Meritele lui N. Iorga ca istoric al culturii româneşti se leagă, in mare măsură, de formaţia sa de bază. Istoria şcolii, a presei, a culturii religioase au găsit în el un asiduu şi competent cercetător. Activitatea de istoric literar, raportată Ia momentul apariţiei volumelor sale din acest domeniu, ne apare şi ea deosebit de valoroasă. Două recente studii, datorate lui D. MicuS şi Marin Bucura, subliniază meritele lui Iorga în acest domeniu. De mare importanţă ne pare afirmaţia că pînă la Iorga nu a existat o serioasă şi ştiinţifică istorie a literaturii române. Iorga ne apare, astfel, ca un deschizător de drumuri, cu greşelile inerente pionieratului, dar cu incontestabile cuceriri rămase, ulterior, puncte de reper în istoriografia noastră literară. larga formulează, pentru prima dată, şi o aplică cu succes în practică, ideea dezvoltării organice, determinate social, a literaturii: „Ideile la care am ajuns, în domeniul istoriei, în genere, cirmuiesc şi aici — scrie el în prefaţa la Istoria literaturii româneşti conlem-rane : — Istoria nu e înşirare, ci explicaţie. Oameni, opere, medii, se înlătişează şi se retrag, intervin ori aşteaptă după partea lor în desfăşurarea organică, de unde pleacă, pe care o inlluenţează şi din care, la vremea lor, se retrag încetul cu încetul pînă dispar". Iorga a fost primul care a pus studiile de folclor în fruntea unei istorii literare, subliniind unitatea literaturii populare şi a celei oulte. Este îndeobşte recu-
3) Dan Zamfirescu : „Criterii pentru o discuţie* în „Luceafărul" nr. 23/964 4 în „Contemporanul" nr. 52/1964
6) D. Micu: „Doi   critici  literari : N.  Iorga şi M.  Dragomiresou" în „Gazeta literară" nr. 10/1963.
6) Marin  Bucur:   „N.  Iorga,  istoricul  literar"   în   „Luceafărul"   nr. 23/1964.
154
noscută contribuţia lui imensă la cunoaşterea literaturii vechi, in special a literatorii secolului all XVIII-lea. Dar valoarea istoriei literare a lui Iorga nu se opreşte aici, aşa cum cred unii cercetători. Secolul al XIX-lea ne apare viu in faţă, reconstituit in cele mai mărunte amănunte ale vieţii lui oa şi în marile direcţii ale dezvoltării literaturii. Departe de a fi un „rătăcit", Iorga este istoricul literar care poate fi consultat cu cea mai mare siguranţă pentru reconstituirea cadrului sooial-âstcxrie determinat in oare au lucrat scriitorii noştri. Iar limitele acestei opere sînt explicabile dacă nu părăsim criteriul istoric de apreciere. Insuficienţa analizei literare este principala ei lipsă, de aici provenind atît nesiguranţa apreaierdlor (Slavici este considerat superior lui Creangă) cît şi excesul de istorism. Trebuie însă să remarcăm că in primele decenii ale secolului nostru analiza literară era Încă o armă insuficient mînuită de critica noastră literară, ea fiind perfecţionată abea în epoca dintre cele două războaie mondiale prin G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Căilinescu şi generaţia următoare lor. Istoria literatorii pe care o datorăm lui N. Iorga poartă pecetea acestei situaţii şi nu trebuie să cerem savantului  depăşirea  nivelului  general  al epocii.
Cele mai grave acuzaţii au fost aduse ultimului volum, „Istoria literaturii româneşti contemporane" (partea H-a). Credem că este greşit să analizăm acest volum laolaltă cu cele oare îl preced şi să generalizăm viciile lui asupra întregii opere de istorie literară a lui Iorga. Pentru că acest volum, în ciuda prezentării cronologice a materialului, este de fapt o lucrare de 'critică literară. Şi Iorga criticul nu s-a ridicat nici un moment la înălţimea istoricului literar. Punîndu-se în fruntea grupului de la „Sămănătorul", exagerând rolul fondului etnic in dezvoltarea literaturii, lăudlnd aproape exclusiv membrii grupării al cărei şef era, N. Iorga a polemizat îndelung cu celelalte reviste şi grupări literare din epocă, a negat valoarea a numeroşi scriitori de frunte, a apreciat pripit, uneori numai după recenzii, valoarea unor cărţi de mare importantă, într-un cuvînt, a propagat o critică judecătorească, fără analiză literară, constînd în aprecieri de cele mai multe ori arbitrare şi nefundate. A favorizat acea literatură stearpă şi idilică, .ou rase valori «utanMice, plastic denumită de Bugen lonescu „cimitirul poeziei româneşti". Dacă este ceva bun în activitatea critică a lui N. Iorga aceasta este combaterea unor tendinţe cosmopolite şi încurajarea unor scriitori ca Sadoveanu, Goga, Iosif.
Dar dacă savantului cu renume mondial i se recunosc merite deosebite, dacă se recunoaşte valoarea istoricului literar şi rolul jucat in epocă de criticul literar, forga scriitorul a fost aproape dat uitării. Poet fecund dar superficial, cu o fatală uşurinţă a versificaţiei, combinând reminiscenţe eminesciene cu o lirică profetică, Iorga nu a reuşit să-işi ânsorie numele pe lisţta poeţilor de valoare. A mai scris şi o multitudine de piese de tea/tau, majoritatea fin versuri, de la tragedii antice, mistere creştine, drame din istoria naţională, basme dramatizate, jpînă la comedii. Cine mal are insă curiozitatea să le parcurgă va fi izbit ide caraoterul ilustrativ şi moralizator al subiectului, de lipsa de psihologie a personajelor ce debitează cu 'uimitoare uşurinţă tirade lungi. Mult mai interesantă este literatura sa memorialistică, evocând fie etapele propriei sale vieţi („Ordzont/uirile mele"), fie călătorii (prin Italia, Spania, Greoia, Bulgaria, la Consfântinopole), fie răposaţi pi<>s caracterizaţi prin tot ce au avut ei mai bun („Oameni care au fost"). O sobrietate şi un gust elastic dublat deseori de un Hrism autentic şi reţinut, dau valoare acestor scrieri mai puţin pretenţioase.
Dacă adăugăm faptul că a fost un eminent profesor 1 şi un mare orator, că a fost unul dintre primii autori de studii de literatură comparată de la noi („Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor") căpătăm o imagine aproximativ exactă a multitodinii  de preocupări  ce 1-a  caracterizat întotdeauna. Neizbinzile,
7) Vezi Serbam. Cioculescu: „Nicolae Iorga"  in „Gazeta  literară"  nr. 42/64.
155
parţiale, nu trebuie să altereze viziunea noastră asupra .întregii personalităţi. Iorga rămâne un titan al culturii româneşti prin tot ce a creat mai valoros. Geniu multilateral într-o perioadă cind era istoric necesară o strictă specializare, Iorga a creat inegal in aumeroase domenii. Şi era necesar să fie aşa, deoarece tiecuse epoca genialilor 'diletanţi din secolul trecut. în ansamblu opera sa rămine um monument al culturii române, iar studierea ei monografică şi editarea ei selectivă se impun ca sarcini ale viitorului cel mai apropiat.
.:     . PETRE CORCEA
FRAGMENTE DINTR-O TRAGEDIE
ţr\v^ e facem b datorie din ă semnala, fie şi cu întârziere, că revista „Novîi , , Mir" (nr. 6 din 1964) a publicat fragmente din tragedia în versuri „Prologul sau Visul în vis" de Anna Ahmâtova; E greu să-ţi dai seama ce va însemna „Prologul" în contextul operei acestei mari poete atît de puţin, atît de. nejustificat puţin cunoscută la noi în ţară.
Fragmentele publicate reprezintă deocamdată un fel de ciclu de poezii, ceea ce nu permite realizarea unei imagini globale (oricit de aproximativă ar fi) a piesei. Dar textele lirice apărute sint deosebit.de semnificative pentru profirul poetei, iar unele sînt într-un fel chiar concluzive. ■ .
Ciclu! este însoţit de un studiu — „Glasul descătuşat" — semnat de A. Sineavski. Studiul, fără să fie prea întins .— ocupă mai puţin de trei pagini de: revistă — este foarte interesant atît prin subtilitatea exegezei, cît şi- prin punctul de vedere exprimat, aproape opus unor judecăţi de valoare nu tocmai îndepărtate, cum ar fi cele concentrate în post-faţa semnată de A. Surkov la volumul de „Versuri"  (1909—i960) — Editura  pentru literatura  artistică,  Moscova, 1961.
Salutară este mai ales ide.ea necesităţii revizuirii liricii din tinereţea poetei,, calificată uneori grăbii şi neargumentat drept. decadentă, lipsită de o valoare poer tică autentică, stare de lucruri care-şi găseşte o explicaţie parţială într-o anume prejudecată îiaţă de simbolism şi. akmeism, de care —^mai ales de acesta dii» urmă — pe Anna Ahmâtova o leagă mişte afinităţi evidente, în deosebi într-o anumită perioadă.
Cele şase fragmente, sau poate mai exact poezii, publicate sînt remarcabile prin forţa lor de sugestie şi dacă tragedia în ansamblul ei se va ridica la valoarea fragmentelor, atunci ne vom afla în faţa unei opere dintre cele mai pătimaşe.
Anna Ahmâtova a împlinit 75 de ani (de altfel fragmentele sînt. publicate cu ocazia acestui eveniment), dintre care mai mult de 55 reprezintă ani de activitate literară. Primul ei volum — „Seară" — a apărut în 1912, dar primele versuri pe care poeta la consideră notabile („Două poezii") aparţin anului 1909
în autobiografia ei publicată în volumul de „Versuri" (1909—1960) amintit mai sus, Alina Ahmâtova scrie că critica a primit cu bunăvoinţă debutul ei, deşi tirajul primei culegeri nu însuma decît 300 de exemplare. Termenul de „bunăvoinţă*
include, o aproximaţie destul de largă, dacă ne gîndim că înainte'de primul război mondial A. Ahmatova era o poetă de mare celebritate. ....
Anna Ahmatova a debutat în cadrul şcolii akmeiste, reprezentanţii căreia se considerau în linii -mari drept continuatori ai simbolismului. între cele" două curente existau evident nişte divergenţe şi chiar opoziţii. Dar atît tendinţa spre stări imponderabile, proprie simbolismului, cît ,şi cea oarecum antagonică a akmeis-mului spre un univers palpabil şi Încadrat în coordonatele timpului şi ale spaţiului si-au găsit un potrivit loc de întâlnire in temperamentul poetic al Annei Ahmatova, -care le-a topit oa să nască o poezie ce nu este nici simbolistă, nici akmeistă, deşi ne aminteşte uneori de amândouă.
Poezia Annei Ahmatova reprezintă, mai ales pînă prin o mie nouă sute trei zeci şi ceva, o permanentă încercare de pătrundere tot mai profundă şi matură în lumea intimă a femeii, contactul cu realitatea exterioară fiind realizat de multe ori, dar nu întotdeauna, prin elementul erotic.
Aceasta a făcut ca unii critici grăbiţi, prea puţin dispuşi să se aplece asupra textului aparent simplu al poetei, să declare că ne găsim în faţa unui soi de autopla-giere sau, mai tîrziu, să pună sub semnul îndoielii valoarea producţiei ei din această perioadă.
Definirea sentimentului de dragoste, ca şi a întregului univers psihologic al eroului liric ,evoluează, evident, în decursul celor 55 de ani de muncă scriitoricească. Totuşi, chiar în versurile ei de început--„Regele cu ochii cenuşii" (1910),
„Mi-am strîns mîinile pe sub voalul negru" (1911), „Cîntec" (1911), „Şi băiatul care •cîntă la vioară" (1911), „într-o noapte albă" (1911) — determinarea stărilor sufleteşti este susceptibilă de o valoare general umană. Desigur, se pot face nişte asocieri cu Blok şi Nadson (A. Sineavski merge chiar pînă la Puşkin şi Baratînski), asocieri se pot face întotdeauna. Dar dacă este vorba de stabilirea unei filiaţii, ni se pare -că punctul de plecare în cele mai bune poezii ale poetei ar fi Shakespeare cu sonetele sale. într-adevăr, ancorind foarte puternic sentimentul de motivul exact al declanşării sale, Anna Ahmatova proiectează dragostea dincolo de semnificaţia ■ei de moment, peste veacuri, fără să apeleze însă la elemente transcendentale.
Partenerii dialogurilor poetei sînt şi cai vii şi cei morţi, dar umbra ei nedespărţită, martorul tăcut al frămîntărilor sale este propria ei conştiinţă, cum o şi mărturiseşte de altfel în poezia „Unii privesc priviri care alintă" (1936) şi care în formula poeziei ei are adesea rolul celui de al treilea personaj, chiar dacă este prezent doar în subtext.
Poate că aici trebuie căutată cauza datorită căreia replica personajului poeziei sale este Împinsă pînă la ultima limită a sincerităţii şi dezvelită de orice poză de gest lăuntric. Aceasta probabil că determină marea simplitate stilistică si provine încă de la începuturile «Mierii scriitoriceşti concluzia la oare va ajunge în 1940 — „în versuri totul trebuie să fie nelalocul său" (poezia „Eu n-am nevoie de -oştiri de ode").
Această aparentă inexactitate, care în practica poeziei Annei Ahmatova a insemnat dezavuarea unor convenienţe care privesc nu atît forma, cît mai ales conţinutul relaţiilor omeneşti ,a generat o serie de poezii de o valoare deosebită chiar pentru o poetă de talia ei, cum -ar f.i: „Noi nu vom -bea din acelaşi pahar" «(1913), „După vînt şi după ger" (1914), „Întrebai odată cucul" (1921), „Nox" (1924). ,,Ruptura" (1940—1944); ca să nu numim decît cîteva.
157
Poezia Armei Ahmâtova este străină de monotonia morfologică sau de conţinut. Vădind predilecţie pentru o poezie scurtă şi concisă, poeta înşiruie în drumul lung al 'creaţiei sale versuri de o mare varietate stilistică şi prozodică — de la versul clasic pînă la cel alb.liber sau de o rezonanţă folclorică mai mult sau mai puţin evidentă.
Poezia de dragoste, cu toată ponderea pe care o ocupă în opera ei de tinereţe, care constituie în bună parte o cronică erotică sui-generis, nu exclude, ci presupune şi chiar necesită poezie filozofică, cu definiri largi, curajoase şi neaşteptate.
Fragmentele din tragedia „Prologul sau Visul în vis", publicat in nr. 6 al revistei „Novii mir" ating, dacă nu chiar depăşesc nivelul celor mai bune producţii, ale poetei. Deşi nu sînt decît şase fragmente, care reprezintă tot atîtea poezii scurte, ele se impun nu numai prin valoarea, dar şi prin varietatea lor.
Primele două dintre ele („Ea vorbeşte", „El vorbeşte"), ca şi fragmentul „Se aude din depărtare", sint într-un fel concluzive la lirica de dragoste din tinereţe, cu o notă tragică insă mult mai aprofundată. Tragicul, fără să fie inedit pentru poezia Armei Ahmâtova, sună aici cu un amestec neaşteptat de patimă şi luciditate.
Celelalte trei fragmente sînt vădit filozofice, cu tot caracterul lor aparent ocazional („A treia voce", „Cîntecul orbului", „Netrimiţînd poemul") şi poate din această cauză tragismul lor este şi mai evident şi de un colorit mai sumbru.
Citind şi recitind cele şase fragmente publicate este greu să-ţi manifeşti vreo preferinţă. Dar dacă ar fi vorba să te opreşti la vreunul dintre ele, acesta ar fi „Cîntecul orbului". Deşi n-aire decît cinci versuri, face parte din poeziile pe care nu reuşeşti să le înţelegi niciodată pînă la capăt, pentru că de fiecare dată mai au să-ţi spună ceva.
Dar despre Anna Ahmâtova se vor mai scrie monografii şi disertaţii.
LEONIDA TEODORESCU
CRIZA ŞTIINŢEI LITERATURII IN GERMANIA OCCIDENTALA
ntr-o mai veche fascicolă a publicaţiei de estetică literară din Heidelberg „Euphorion", profesorul universitar de la Bonn, Horst Rudiger publică un interesant articol, în care relevă criza actuală din ştiinţa literaturii în Germania occidentală*). Autorul începe prin a face un scurt istoric al problemei şi porneşte în acest sens de la „Istoria literaturii, germane" a lui Wilhelm SchereT, apărută în 1883, pe care o consideră piatră de hotar în istoria germanisticei. Spre deosebire de antecesorii săi în domeniul istoriei literaturii, Scherer era în sfîrşit un specialist, confirmat de ediţiile critice publicate de el şi de lucrarea sa „Zur Ges-chichte der deutschen Sprache", unind pentru întîia oară în Germania ramura criticii filozofice a textului şi istoriei limbii cu cea istorică şi sistematică, ceea ce azi, în epoca specializării, nu mai e cu putinţă. Acest savant credea a fi descoperit secretul istoricităţii faptului literar, pe baza normelor împrumutate din ştiinţele naturii, care i-au oferit o adevărată „signatura temporis". El era convins că aceleaşi puteri care au produs civilizaţia tehnică conduc şi viata noastră spirituală, legea cauzalităţii determinînd cursul istoric. al literaturii. Credea în progresul naţiunii, înlocuind conceptul de universalitate al lui Herder, al fraţilor Schlegel şi Grimm,
*) Horst Rudiger : „Zwischen Interpretation und Geistesgeschichte — zur gegen-wartigen Situation der dautschen LitieMtucwissensohaft".
158
ou unul national, îngustînd astfel perspectiva şi împingînd-o spre naţionalism. Entuziasmul său faţă de ştiinţele naturii ducea de fapt spre biologism. Horst Rudiger vizează aci desigur poziţia extremă a unui Josef Nadler, care a scris o istorie a literaturii germane pe bază rasistă, şovină, şi care îi inspiră atît de mare oroare tacit nici măcar nu-1 numeşte. De altfel, din articolul său reiese că azi poziţia lui Nadler — supus după război unor vehemente atacuri — e repudiată de toţi oamenii de ştiinţă vestgermani.
Chiar Jnainte ca urmările pozitivismului schererian să se arate, metoda lui a provocat reacţie, însă pe o linie idealistă. Tot în 1883 a apărut şi vol. I. din „Introducerea în ştiinţele spiritului" a lui Wilhelm Dilthey, în care metoda proprie ştiinţelor naturii, de a cerceta obiectul ou mijloace raţionale, prin observaţie, experiment şi calcul, e înlocuită cu o ireductibilă trăire personală a cercetătorului. Sezisarea obiectului se face printr-un act de comprehensiune. Astfel s-au tncetăţenit în ştiinţa literaturii termenii de „trăire" (Eriebnis) şi „comprehensiune" (Verstehen). După Dilthey, interpretarea e o artă personală, care depinde de genialitatea celui oare o exercită, cerind afinitate cu opera studiată şi avînd un caracter divinatoric. Cu fină ironie, Horst Rudiger notează faptul că regulile hermeneuticei lui Dilthey n-au fost stabilite nici de el nlcd de urmaşii săi, încît aplicarea acestei „arte" a rămas la bunul plac al diletantismului neoontrolat. El arată apoi că fără o cunoaştere a premiselor teologice ale acestei concepţii, nu se poate înţelege situaţia actuală a ştiinţei literaturii în Germania, în însăşi rădăcinile ei. De aceea expune sumar trecerea de la hermeneutica veche, adică de la exegeza textelor sacre ta. antichitate, şi a interpretării alegorice în evul mediu, la exegeza filologică modernă, a umaniştilor şi a reformei, prin secularizarea cuvîntului religios dar şi prin sacralizarea cuvîntului poetic profan, pînă la Sclileirmacher (ca traducător al lui Platon).
Un critic al metodei diltheyene, Horst Oppel, o consideră demodată, depăşită, deoarece introduce în cercetarea operei literare elemente străine obiectului literar propriu zis, ca tradiţia literară, faptele de cultură, biografia scriitorului, spiritul şi ideologia vremii etc., eludîndu-se astfel ceea ce e propriu zis fenomen literar. Aplicarea metodei ştiinţelor spiritului in ştiinţa literaturii ar fi „ultima pâlpâire a unui idealism senil, ca o vară tîrzie la sfârşitul epocii burgheze".
După al doilea război mondial, ştiinţa literaturii a mers în Germania occidentală pe drumul purismului, al autonomiei faptului literar-artistic („das Dichterische"), rupând orice legături de dependenţă faţă de istoria spiritului sau a ideilor, de pozitivismul ştiinţelor naturii sau de psihanaliză, de biologism şi de ceea ce profesorul de la Bonn numeşte sociologism ou pecete marxistă. S-a manifestat apoi o marcată neîncredere faţă de istoricitatea ca atare, cercetătorii străduindu-se să asigure autonomie unei ştiinţe extrem de rezervată faţă de metode şi ideologii.
Cercetarea fenomenologică a faptului literar, pura actualizare a obiectului prin husseriiana „Wesensschau", fără a ţine seama de datele istorice, a părut o cale nimerită j dar mai cu seamă s-a impus, după critica făcută lui Husserl de Heidegger, metoda fenomenologică „perfecţionată" a acestuia. Pentru Heidegger, simpla descriere a fenomenului nu este suficientă pentru a-1 sesiza, ci e nevoie de o „interpretare hermeneutică", oare „lasă să transpară de la sine, ceea ce se arată, aşa cum se arată de la sine" („das, was sich zeigt, so wie es sich von ihm selbst her zeigt, von ihm selbst her sehen lâsst"). Interpretării hermeneutice neutrale a fenomenologiei, Heidegger îi opune o „Entbergung des Werborgenen in das Unverborgene" (prea subtila terminologie s-ar putea traduce cu aproximaţie: „descoperirea a ceea ce e acoperit în neacoperit" sau „destăinuirea a ceea ce e tăinuit în netăinuit"). Unul dân cei mai de frunte reprezentanţi ai noii direcţii, Emil Sbaiger, se revendică
159
de-a' dreptul de la „cercul hermeneutic" al lui Heidegger. „Nu trebuie să evitară cercul, ci să ne- străduim să ajungem în el" spune Staiger. :în domeniul literaturii, susţine Staiger, travaliul ştiinţific trebuie să se bazeze pe sentimentul cel mai subiectiv: dragostea şi dăruirea faţă de obiectul cercetat (în „Kunst der Interpretation", Zurich, 1955). Acest subiectivism nu e prea departe în fond de elementul subiectiv al ,>ErIebnis"-ului lui Dilthey, doar că ii lipseşte caracterul arbitrar, înlocuit aici ou decizia personală a cercetătorului, care îşi „iubeşte" obiectul. Alegerea obiectului şi a metodei nu sînt mai puţin libere în această ştiinţă, oa în erotică.
La Emil Staiger, interpretarea e o „arfă" oare cere „talent", sensibilitate bogată cu „multe strune" şi ridică pretenţia unei înţelegeri critice a obiectului, mai adecvată chiar decît cea a autorului său, a unei critici creatoare, în concurenţă cu opera de artă supusă analizei sale. Practica dovedeşte însă că „arta interpretării" nu poate fi o metodă general valabilă, ştiinţifică, aplicabilă în universităţi şi institute, căci divinaţia, genialitatea, dragostea nu se pot învăţa !
Metoda interpretăirii e deficientă însă şi oa teorie. Ea pretinde să înlăture orice alte metode străine obiectului. Introduce în schimb „pe uşa din dos" limbajul filozofic de strictă specialitate ai lui Heidegger, încît ştiinţa literaturii se transformă in metafizică şi ontologie. Aşa oum pentru anumite cercuri arta a devenit un surogat al religiei, exegeza teologică de odinioară s-a transformat azi în „interpretare hermeneutică". Eludarea istoricităţii © o iluzie, căci ştiinţa literaturii are la bază nu metafizica şi ontologia, ci filologia, care e o eminentă ştiinţă istorică şi nu poate fi ocolită de interpretare.
Criticând poziţia hermeneuticii lui Staiger, autorul articolului din „Euphorion" îi opune, oa model de cercetare filologică în domeniul ştiinţei literaturii, lucrarea lui Ernst Robert Gurtius „Europâische Literatur und latainisches Miftelalter". El subliniază că a rupe opera literară din coordonatele tradiţiei din care face parte, înseamnă a-i. ştirbi substanţa. Eliot, Ungaretti, George, Gide sînt tipuri de „poeta doctus", a căror operă, nu poate fi înţeleasă fără implicaţiile de cultură şi tradiţie. Unicitatea unei opere de artă se pune în evidenţă tocmai prin metoda comparaţiei. După- ce denunţă „plaga literară a interpretării" şi „subiectivismul arogant", profesorul de la Bonn conchide că literatura germană, nu poate fi înţeleasă fără integrarea ei în complexul literaturilor europene, deoarece „constantele" , literare, ca manierismul, umanismul sau decadentismul, au o valabilitate europeană integrantă.
Desigur, poziţia lui Horst Rudiger însăşi e nesatisfăcătoare, lipsită fiind de o adevărată bază ştiinţifică, pe oare numai marxismul o poate da, totuşi, în chiar limitele sale, profesorul vest german constituie un exemplu pentru necesitatea acută, ce se resimte azi în occident, a unei metode ştiinţifice reale, în stare să facă fată crizei puternice semnalate prin înflorirea diletantismului „interpretării".
I. NEGOIŢESCU
EPOPEEA UNEI RĂSCOALE ŢĂRĂNEŞTI
În ziarul german „Neues Deutschland" a apărut la sfârşitul anului trecut, sub semnătura lui Walther Dreher /următoarea cronică a romanului „Pârjolul" de Oscar Walter Cisek, publicat de Editura Rutten & Loening,
din Berlin.
.„Acum trei ani, scriitorul german din România, Oscar Walter Cisek, a publicat primul volum al romanului său „Cartea Crişan". Autorul, al cărui talent epic fusese recunoscut cu ani in urmă. de maeştri ai romanului, ca Arnold Zweig şi Thomas
160
Mann, se afirmase ca o puternică torţă de creaţie în beletristica narativă de limbă germană, tn această „Carte Crişan", Cisek scria despre cauzele revoltei ţăranilor români, din 1784, despre pregătirea si izbucnirea răscoalei ţărăneşti.
Acum a apărut al doilea şi ultimul volum al acestei grandioase închegări de roman: „Cartea Horia". Aici, scriitorul desiăşoară în faţa noastră, povestirea plină de peiipcţii a răscoalei şi tragica ei înfrîngere. Peste tot, ţărani, lemnari, meseriaşi, răspindiţi prin ţară, se strîng sub steagul conducătorilor lor, cărora Ii se supun intr-n disciplină liber consimţită. Dar, înainte ca cetele de răsculaţi să se poată reuni, în decembrie 1784, se dă bătălia decisivă, în care soldaţii împăratului, mai bine înarmaţi, ies învingători. în această situaţie, căpetenia lor, Horia, dă poruncă să înceteze rezistenţa. El însuşi, cu cîţiva din credincioşii lui, porneşte la drum spre împărat. Dar, înainte de a ajunge, este prins şi executat. O teroare sîngeroasă bintuie ţara.
Conţinutul foarte cuprinzător şi multilateral, tema vastă cer forma de mare amploare a romanului social-istoric, apt să îmbrăţişeze extrem de complicatele condiţii sociale în care s-a desfăşurat răscoala ţăranilor români: in primul rînd îmbinarea chestiunii  sociale cu problemele  naţionale  şi confesionale.
Cisek ne face să înţelegem cauzele Infrlngerii răscoalei ţărăneşti. Ele se află in caracterul spontan al revoltei ţăranilor, în insuficienţa pregătirii şi a plănuiţii acţiunilor, în lipsa unei conduceri unitare energice şi a unei clare concepţii politico-ideologice. Aceasta a trebuit să fie orientată şi spre alianţa ţăranilor cu sărăcimea de la oraşe şi cu elementele progresiste ale burgheziei, pe care să le atragă în strategia şi tactica răscoalei. Cisek ne dovedeşte că aceste cauze erau condiţionate istoric şi inevitabile în Transilvania din secolul al XVIII-lea. Dar el ne aduce dovada — şi de aci rezultă una dintre deosebitele însuşiri ale romanului — nu cu o metodă de factură didactică. Adinca lui înţelegere a procesului social precum şi forţele eficiente ale acestuia, el le transpune în imagini poetice, în scene şi figuri extraordinar de plastice şi pline de viaţă.
Ne întîmpină din nou figurile cele mai de seamă ce ne sînt familiare încă din „Cartea Crişan" : conducătorii răscoalei, desenaţi cu trăsături viguroase ca nişte gravuri în lemn (Crişan, Cloşca şi alţii), nevestele şi fetele ţăranilor — printre ele Lina, tovarăşa Iui Crişan, Eva, cea copilăros naivă, Marina, cea fermecător de frumoasă. Acestor figuri Cisek le opune pe reprezentanţii claselor stăpîniloare: turbaţi de furie, neajutoraţi sau laşi în ceasul primejdiei, de o brutalitate rece în zilele de triumf.
Scriitorul amplifică numărul personajelor din „Cartea Crişan", adăugtndu-le multe figuri de ţărani, de orăşeni şi aristocraţi. Pe fiecare din aceste chipuri scriitorul îl înzestrează cu trăsături tipice, individuale. Personajele nu sînt numai repre* tentanţi ai unui grup social ci oameni in carne şi oase, care iubesc şi urăsc, îndrăznesc şi se descurajează, care văd cînd limpede, cînd greşit. Şi Cisek Ie dă o Înfăţişare cu totul tipică, încît, în frescele grandioase ale imaginilor de mase, îi recunoaştem uşor ca figuri individuale. Figura centrală a acestui al doilea volum este Horia, despre care lumea spunea că „înaintează călare purtind un paloş de aur", în timp ce Horia ştia că „unde unul are arme de aur, ceilalţi cară în spinare desagi de cerşetor". Acest Horia e cu adevărat incarnarea voinţei poporului: nu e un supraom, dar li domină totuşi pe ceilalţi şi în acelaşi timp este impresionant prin măreţia sa şi prin adînca-i omenie. Numele lui Horia şi visurile lui despre dreptate şi libertate nu au fost date uitării niciodată: căci „unul ca dinsul, odată şi odată va răscoli adînc lumea pretăcind-o... şi nimeni nu va mai răbda de foame".
O. W. Cisek zugrăveşte scene mişcătoare, emoţionante: adesea cu un suflu larg, alteori pline de încordare interioară (de pildă Interogatoriul lui Horia), scene
11 — Viaţa Homîneascâ
161
de interior şi scene de masă de un dramatism copleşitor (de pildă „Bătălia cea mare"). O plenitudine, o risipă de figuri, un val larg spumegînd de evenimente.
„Cartea Horia" şi „Cartea Crişan" nu iac parte din romanele despre care poţi spune că le înghiţi pe nerăsuilate. Stilul lui Cisek, plin de bogăţie epică, uneori poate finind în loc pe cititorul grăbit, dar în acelaşi timp figurat şi limpede, presupune influenţe ale marilor romancieri germani din vechea generaţie, fără însă a ii vreodată epigonic. Căci acest stil are rădăcini adîncî în limba germanilor din Transilvania care a păstrat pînă azi formule şi imagini ce sună arhaic.
Romanul „Pîrjolul" („Cartea Crişan" / „Cartea Horia") sugerează două gîn-duri: înlîiul e că literatura germanilor din Republica Populară Romînă s-a putut ridica la un atît de înalt nivel abia în condiţiile puterii populare ■, al doilea — faptul că visele şi năzuinţele celor mai buni din veacurile trecute s-au putut realiza abia în republica muncitorilor şi a ţăranilor români. O. W. Cisek este cu totul conştient de această corelafie. în romanul său „Pîrjolul", dincolo de succesiunea evenimentelor, el ne redă oarecum un tablou contrastînd cu prezentul socialist. Pe atunci, păturile plebeiene erau la cheremul nobilimii moşiereşti. Astăzi, urmaşii iobagilor şi ai muncilorilor din minele de odinioară ocupă poziţii de conducere într-un stat care înfăptuieşte ideile umanitare de dreptate şi libertate socială, de prietenie între naţiuni şi naţionalităţi, un stat care uneşte ateii cu adepţii diverselor culte, intru construirea socialismului".
WALTER DREHER
DE VORBA CU SCRIITORUL AMERICAN JOHN UPDIKE
SWWBonsd.deir.at drept „cel mai discutat tînăr scriitor din America", John Updike e tipărite pînă la vîrsta de treizeci şi patru de ani nu mai puţin de cinci volume. Poet, prozator şi umorist, el s-a făcut cunoscut prin „povestirile scurte" (short-stories) publicate in revista umoristică „The New Yorker* şi apoi reunite în volumul Aceeaşi uşă (The Same Door), care s-a bucurat de mai multe ediţii, ca şi volumul de schiţe Penele porumbelului (Pigeon's Feather) şi romanul Rabitt Run (porecla eroului său, care ar veni pe româneşte „Iepure-n goană").
îmbinarea de poet şi umorist ne-ar îmbia să credem că nuvelele şi schiţele sale sînt mai curînd lirice şi rod al imaginaţiei decît ancorate în viaţa cotidiană şi avînd o tratare de epică realistă. Nu este însă aşa. Chiar dacă, în oazul său, poetul şi umoristul ajută scriitorului epic, John Updike respectă cerinţele diferitelor genuri literare, cărora li se consacră. Ceea ce impresionează cînd îl citeşti este tocmai faptul că, pornind de la viaţa cotidiană, pe oare o descrie cu un adînc spirit de observaţie, el îi descoperă în mod firesc gingăşiile, dramele şi lucrurile ridicole. El nu porneşte ca poet sau umorist, cînd descrie întîmplări din viaţa oamenilor mijlocii sau mărunţi — eroii săi preferaţi — dar ajunge la relevarea poeziei şi ridicolului, înduioşîndu-te sau făcîndu-te să rîzi, după cum este cazul.
Scriitorul pare un băieţoi precoce şi hazos, un fel de Tom Sawyer al lui Twain. Slăbuţ, cu faţa prelungă, nas ascuţit şi gură mereu zîmbitoare, el cucereşte prin simplitatea, naturaleţea şi voioşia sa. Nimic dichisit sau afectat. Vorbeşte prietenos, repede, spontan, cu siguranţa şi dezinvoltura tînărului încrezător în viaţă, îl simţi dornic să observe totul şi să pătrundă dincolo de aparenţe. în scrierile sale, se învederează o gingaşă înţelegere a sentimentelor, ce leagă pe oameni între ei şi mai ales pe membrii familiilor mai modeste — a căror viaţă a studiat-o temeinic, descoperindu-i virtuţile şi valorile, dar şi insuficienţele, limitele, opacităţile.
162
Este plin de tîlc faptul că volumul Uşa deschisă este dedicat părinţilor şi are drept citate-preludii o frază din consideraţiile bergsoniene asupra râsului şi citeva versuri de T. S. Eliott. Citatul din Bergson arată cîteva legături dintre bucuriile prezentului şi trezirea unor emoţii păstrate în memorie. în poemul lui T. S. Eliott, se evocă acea iubire „fără vocabular" din sinul familiei, iubire neobservată şi prin care, totuşi, celelalte iubiri îşi găsesc graiul.
Şi tocmai despre această firească şi prea puţin analizată afecţiune dintre părinţi şi copii, dintre soţi şi dintre fraţi, dintre familiile-gazde, prieteni şi musafiri este adeseori vorba în povestirile sale. Sentimentalismul său însă este învăluit cu un fin umor intelectual, în care simţim un poet şi un filozof. Galeria de situaţii şi tipuri este foare variată la Updike şi el nu le tratează constatativ, ci le interpretează cu o caldă omenie şi cu o cultură de filozof. De aici surpriza unor drame sau a unor lucruri profund ridicole sub aspectele cotidianului.
Una din temele discutate cu tînărul scriitor american a fost tocmai prezenta umorului în literatura patriei sale.
UMORUL  ÎN LITERATURA AMERICANĂ
— Am scris mai de mult un eseu despre umor. Umorul este o trăsătură mai veche a literaturii americane. îl găsim nu numai la Mark Twain, ci la foarte mulţi scriitori, de la Melville la Faulkner, fireşte sub diferite forme. Astăzi nu avem prea mulţi umorişti în sensul strict al noţiunii. Astăzi predomină umorul negru — umorul oare provine dintr-o profundă tristeţe, un umor mai curând filozofic deoît de satiră socială. Umorul actual este mai puţin direct decît cel de odinioară, referindu-se mai mult la condiţia umană în general şi nu la condiţiile concrete.
Umorul actual are gravitate şi seriozitate, fiind semnul Unei răzvrătiri. : Aş cita pe doi umorişti, Joseph Keller, autorul cărţii „Catch 22" şi pe Thomas Pincheon, autorul cărţii „Z". Unii umorişti nu scriu elegant, căutat, năzuind să fie cit mai autentici şi direcţi. Aspectul satiric, combativ, este şi el cultivat de' cîţiva scriitori albi şi negri. Aş cita pe Thomas Meecham şi Roger Angel. De asemenea, revista „The New Yorker" cultivă umorul şi satira, iar unele din povestirile mele au apărut, după cum ştiţi, acolo. Am început ca umorist, dar în lucrările de epică nu urmăresc să fiu umorist. Cred că umorul trebuie să iasă :.de la sine, cilnd adinceşti anumite situaţii şi cauţi adevărul. în acest sens,. mă aprgpiu de. Samuel Beckett.
Tradiţia lui Mark Twain continuă în literatura americană, .dar ca un curent subteran. In mod inconştient, sîntem îndatoraţi înaintaşilor noştri. Mă întrebaţi de influenţa lui G. B. Shaw. Ador piesele lui Shaw, dar el aparţine altei culturi şi nu are urmaşi Ia noi.
ACTIVITATEA SCRIITORULUI
— Am început să public la revista „The New Yorker" la virsta de douăzeci şi doi de ani. Primul meu volum a fost unul de poeme, publicat acum zece ani. Ce urmăresc în scrisul meu ? Să creez ceva care să aibă viaţă şi care să redea atmosfera spirituală a patriei mele. Magia tiparului o trăiesc cu gândul la adevăr. Caut să scriu ceea ce mi-ar plăcea să citesc la alţii. Caut să fiu folositor celor care mă citesc, să fiu cinstit faţă de ei. Scrisul meu este modest in intenţii. Mă ocup de oameni şi caut să adîncesc mai ales viaţa clasei mijlocii, pe care o ■cunosc mai  bine.  Mă  străduiesc  să  desprind  sensul  vieţii,  scopurile  sociale ale
163
eroilor mei. în poezie, urmăresc să exprim ţesătura vieţii contemporane americane, melodia lucrurilor obişnuite.
Dacă mă consider un „autor de succes"? Succesul meu este un lucru foarte relativ. Povestirile mele scurte au fost achiziţionate de reviste, iar editorii nu au pierdut banii, tipărindu-mi cărţile. Da, am avut şi elogii, mai ales acestea se văd pe coperţile cărţilor mele. Editorii au grijă să le menţioneze. Dar nu toate criticile au fost aşa de bune ca citatele pe care le citiţi în privinţa mea.
Ce pregătesc ? Scriu mai departe poeme, proză scurtă, continuu un roman pe care l-am întrerupt datorită călătoriei actuale şi năzuiesc să scriu o piesă de teatru Vreau să văd dacă voi reuşi in acest gen literar, care îşi are cerinţele lui
TENDINŢELE LITERATURII AMERICANE
— După moartea lui Faulkner şi Hemingway, tendinţele literaturii americane sînt oarecum ambigui şi nedecise. Există desigur scriitori interesanţi şi de mare distincţie oa Salinger şi O'Hara, ca să dau doar două nume.
în felul de a scrie se observă, de o parte, tendinţa către o literatură lipsită de grija pentru formă, o literatură in care viaţa explodează direct, iar, pe de alta parte, tendinţa către cultul formei, către şlefuirea expresiei, către cintărirea fiecărui cuvînt. Fireşte că cele mai bune romane se cuvine să întrunească amîndouă tendinţele sau predilecţiile.
Literatura americană merge pe propriul ei drum, aşa cum merg şi literaturile celorlalte ţări. Fireşte, nu trăim izolaţi, cunoaştem ce se scrie în alte ţări, deşi nu îndeajuns. Nu s-ar putea vorbi de vreo influenţă a literaturii engleze sau celei franceze asupra literaturii noastre de azi, care îşi are tradiţiile şi spiritul ei propriu. Personal, sînt la curent cu ce se publică în unele ţări. Alain Robbe-Grîllet, cu experimentele sale formale, îmi pare stimulator, dar nu în totul satisfăcător. Scrisul lui Moravia, de asemenea, mă interesează. Precum şi o serie de scriitori francezi dintre cele două războaie mondiale.
PĂRERI DESPRE CULTURA ŞI ŢARA NOASTRĂ
— Regret că am stat prea puţin în ţara d-voastră. Vin dintr-o călătorie mai lungă. Am fost în Uniunea Sovietică şi de aici plec în alte ţări europene. Sper să revin cîndva in ţara dvs. înainte de a vă vizita, ştiam prea puţin despre ea. Ştiam că sinteţi un popor ou limbă şi tradiţie latină, îmbinate cu elemente slave. Ştiam că aţi dat pe Brâncuşi şi Ionesco. Ştiam că aţi stabilit contacte cu Statele Unite ale Americii şi sinteţi ântr-o mare dezvoltare. Acestea le-am ştiut, înainte de a veni aici.
în zilele pe care le-am petrecut la dvs. am putut admira varietatea de stiluri arhitecturale. Aveţi frumoase clădiri din trecut şi o excelentă arhitectură modernă. Tocmai această varietate de stiluri este ceva fericit şi caracteristic. Bucureştii sînt un oraş cu adevărat european şi am căpătat simţămîntul că poporul dvs. trăieşte pe plan mondial, nicidecum izolat sau demodat. Aceasta te izbeşte îndată ce vezi ţara şi iei contact cu oamenii.
Din cite am putut constata, prin contactul ou scriitorii români, cu cărţile ce mi-au fost semnalate, literatura dvs. nu este nici restrînsă şi nici cu idei preconcepute. Căutaţi să cuprindeţi viaţa în amploarea şi dinamismul ei. Am înţeles că se scriu multe romane oglindind viaţa de la ţară, ceea ce la noi este mai rar. Constat că la dvs. poezia este o artă predominantă, că se scrie şi se publică multă poezie,
164
de la Tudor Arghezi la poeţi foarte tineri şi foarte numeroşi. Este drept că nu am întrebat cît de citiţi sînt poeţii dvs., mai ales cei tineri.
Literatura românească nu este prea cunoscută la noi, cum nici cea poloneză sau maghiară. Situaţia aceasta începe să se remedieze, iar schimburile culturale intre ţările noastre vor contribui mult la cunoaşterea reciprocă. Şi noi avem o seamă de poeţi şi de prozatori care ar merita să fie cunoscuţi, mă refer la unii mai noi, căci dintre ceilalţi scriitori americani unii sînt cunoscuţi şi preţuiţi aici. Aseară am asistat la reprezentarea dramei lui Eugene O'Neill „Patima de sub ulmi". A fost un spectacol viguros, ou o viziune diferită faţă de cea de pe scenele americane. Unele amănunte însă nu erau în spiritul american al piesei. M-a bucurat să constat că O'Neill este bine cunoscut la dvs., că există aici o înţelegere pe oare el nu a avut-o totdeauna in patria sa.
Mă interesează cultura ţării dvs., ca şi atîtea locuri frumoase oare atrag turiştii. Am auzit de splendidele localităţi de pe litoralul Mării Negre. Sper să revin spre a cunoaşte mai bine ţara dvs.
PETRU COMARNESCU
O EDIŢIE CRITICA A OPERELOR LUI GERHART HAUPTMANN
Cu ocazia centenarului    marelui dramaturg    german Gerhart Hauptmann a  apărut   opt   volume,   minunat   prezentată,   o  nouă   ediţie  a operelor sale In Albau-Verlag din Bei lin, Îngrijită de criticul literar Hans Mayer. După cum se ştie, jaloanele criticii operelor lui G. Hauptmann au lost tratate în spirit ştiinţific de Franz Mehring în revista social-democrată .Die Neue Zeit".
Hans Mayer, călăuzindu-se de moştenirea criticii progresiste a lui Mehring, ne prezintă acum într-o prefaţă bine documentată şi In mod marxist opera genialului dramaturg şi romancier.
Acest comentator, subliniază de la Început că apariţia lui G. Hauptmann in literatura germană a constituit un progres, deşi au lost şi voci care l-au ponegrit.
Cele două tabere de admiratori şi adversari ai lui G. Hauptmann s-au menţinut in critica germană în tot cursul vieţii sale încă de la reprezentarea piesei .La răsăritul soarelui" (1889), care a stlrnit pe de o parte aplauze entuziaste, iar pe de altă parte furioase proteste. <
De la primele reprezentări ale dramelor sale sociale şi istorice, gloria sa s-a revărsat departe peste frontierele Germaniei, fiind jucat şi gustat la Paris, Moscova şi Tokio. Astăzi, el este considerat In aceste ţări ca un clasic al teatrului de critică socială. Alături de Cehov şi Ibsen, Hauptmann era unul din autorii preferaţi ai teatrului lui Stanislawski.
Criticii literari, care au privit cu simpatie opera lui G. Hauptmann, erau, ca şi autorul Însuşi, duşmani declaraţi ai junkcrismului şi ai imperialismului german.
Deşi autorul „Ţesătorilor" a ţinut să declare că opera aceasta nu-i o piesa social democrată, aşa cum o vedea Jagow, şeful poliţiei berlineze — care-l acuza pe Hauptmann că ar intenţiona să răscoale proletariatul — totuşi Prânz Mehring ţine să sublinieze c.ă prin operele sale cu conţinut social, Hauptmann a adus o contribuţie deosebit de preţioasă la lupta de emancipare a clasei muncitoare. Gerhart Hauptmann, nepot de ţesător după tată, iar după mamă de origine burgheză, ţinea întotdeauna să afirme că el reprezintă prin origina sa, poporul german, a cărui viaţă se oglindeşte in tot ceea ce a scris.
165
tn general, In dramele sale poetul ne aduce pe scenă înlîmplări şi conflicte sociale luate din realitatea zilnică.
In felul cum redă aceste conflicte sociale, actualul său critic, Mayer, constată că Hauptmann nu-i nepăsător şi indiferent fală de origina sa socială, ci din contră el compătimeşte pe cei nevoiaşi, abţinlndu-se insă de a da soluţia politică •a izbăvirii din lanţurile exploatării. Ii lasă aşa dar pe spectatori să se gîndeascu singuri la acest lucru.
în afară de compasiunea sa faţă de cei exploataţi, suferinzi şi deprimaţi, o altă trăsătură caracteristică a operei lui G. Hauptmann este superioritatea morală şi spirituală a omului simplu in contrast cu personajele luate din rîndul nobilimii sau al burgheziei. Aduclnd pe scenă lupta oamenilor din popor, nevoiaşi şi simpli, Împotriva celor bogaţi şi puternici, el ii arată pe cei dinţii isteţi şi mai buni, pe cînd pe cei din urmă răi, proşti şi hrăpăreţi.
Dacă G. Hauptmann nu se consideră ca exponent al proletariatului, critica literară, precum subliniază Hans Mayer, nu-1 poate califica nici ca poet burghez — „bourgeoiser Dichter", — ci ca un exponent al maselor mai largi ale poporului. Aşa s-a considerat G. Hauptmann Întotdeauna, un bun al „lumii uriaşe a muncii", pentru a o face fericită şi pe calea culturalizării.
Mai mult deelt orice G. Hauptmann a cerut şi a pretins criticilor săi să nu-1 considere un purtător de cuvînt al unei clase sociale, ci al întregului popor german, căci bine remarcă H. Mayer: „El n-a ştiut niciodată să se hotărască In favoarea unei anumite clase, dar a optat pentru popor, pentru Germania".
O atitudine intermediară G. Hauptmann n-a avut-o numai In problema socială a Germaniei wilhelmiene, ci şi în tragedia germană care ,a Început odată cu venirea naziştilor la putere.
în timp ce alţi mari scriitori, ca Thomas Mann, au părăsit în 1933 patria, G. Hauptmann a rămas cu hitleriştii şi n-a luat In .public niciodată apărarea prietenilor săi evrei, persecutaţi sau condamnaţi la moarte.
Astăzi, cînd se cunoaşte conţinutul jurnalului său zilnic — afirmă H. Mayer — ştim precis că G. Hauptmann, în străfundurile conştiinţei sale de artist şi de om n-a aprobat aceste crime abominabile contra umanităţii.
Acest lucru reiese din opera scrisă pentru el şi nu pentru a fi dată publicităţii: „Marele vis", şi din requiemul „întunecimile", dedicat unor buni prieteni evrei ucişi de hitlerişti.
Chiar şi din operele publicate In ultimii ani „ţlşneşte un iz de slnge şi moarte". Acesta este protestul său literar contra unui regim de criminalitate antiumană. Aşa explică H. Mayer faptul că poetul îşi alege subiectele sale, In perioada aceasta, de preferinţă din lumea plină de singe şi răzbunări a Atrizilor, lucrare ce se situa „la limita neumanităţii", dorind să facă aluzie la ceea ce se întîmplă In lumea din jurul său.
Starea aceasta sufletească din ultima decadă a vieţii marelui poet, Thomas Mann, la împlinirea a 90 de ani de la naşterea lui G. Hauptmann, o caracterizează astfel: „Suferinţă, singe, spaima nopţii" pe de o parte, iar pe de altă parte „un dor  fierbinte   după  frumos,   lumină   şi  după   strălucirea  biruitoare   a soarelui".
în timp ce Thomas Mann In ultimele sale lucrări, ca de exemplu „Doctorul Faustus", lasă să se Întrevadă speranţa spre mai bine şi înîriingerea Întunericului, din contră, la G. Hauptmann cititorul nu va găsi această mîngîiere.
Ultimii săi ani slnt ani de suferinţă ai unui mare artist ce vedea In jurul său numai crime, prăbuşiri şi oraşe Incendiate. în special bombardarea iubitului său oraş, Dresda, 1-a mlhnit In mod deosebit de dureros. Aşa se explică faptul că din tot ce a scris după 1941 nu mai găsim nici o rază de nădejde şi de mîngîiere.
166
Dm contră. In ele se reflectă durerea faţă de tragedia in care hitleriş poporul german de care el s-a simţit atît de adine legat.
Din ultimele sale nuvele,  „Povestire"  şi „Mignon", respiră ami singurătatea unui mare poet care îşi dădea seama de prăbuşirea patriei saie
G. Hauptmann a rămas pînă la slirşitul vieţii sale cum a lost întotdeauna: un poet al nuanţelor şi al contrastelor, care nu s-a decis niciodată pentru o anumită concepţie de viaţă sau pentru o anumită clasă socială -, acest fapt nu I-a împiedicat ca in totalitatea operei sale să îmbrăţişeze cu simpatie cauza celor năpăstuiţi şi oropsiţi.
Iată de ce multe din dramele sale de critică socială rămln un bun permanent al repertoriului teatrelor din lumea întreagă, iar versurile sale o podoabă a poeziei germane. Chiar şi operele sale în proză, romane şi nuvele, şi-au păs'rat pînă azi valoarea, datorită aspectelor de critică socială şi de adîncă umanitate.
G.Hauplmann este şi rămîne nu numai un mare dramaturg, ci şi un mare epic al literaturii germane, deşi pentru literatura universală contează în primul rînd opera sa dramatică. El ar dori să trăiască într-o societate iară clase, în care să nu mai existe nedreptate şi suferinţă, ci numai elan creator şi dragoste de viaţă.
Stalul visat de G. Hauptmann, cu o bază socială nedefinită, în care absenţa unei hegemonii de clasă se resimte, face ca o parte a operei sale să piardă din măreţie prin latura ei utopică.
Faptul că acest mare scriitor al unei epoci de tranziţie socială a rămas nehotârlt pînă la sflrşitul vieţii In problema apartanenţei sale politice, a contribuit ca în opera sa să găsim o Împletire „a măreţului cu lamentabilul". Cu toate acestea ultimul său critic literar, Hans Mayer, îl consideră pe G. Hauptmann ca pe unul „dintre cei mai renumiţi artişti germani ai erei noastre".
ION HURDUBEŢIU
PAUL CORNEA : „Anton Pann" *)
La numai cîteva zeci de ani după moarte, cu o biografie lacunară şi cu o operă de factură folclorică, Pann pare multora o figură tot atît de fabuloasă ca Homerul îndepărtatei antichităţi. Tradiţia orală a unei isteţimi fără pereche, prestigiul împărtăşit din străvechea înţelepciune tezaurizată în proverbe şi snoave, poate chiar numele cu rezonanţe mitologice, nu făceau decît să sporească, peste profilul modest al omului, umbra copleşitoare a mitului. Nici chiar iconografia existentă — un Pann, de pildă cu fes, barbete şi cravată — nu conferea vreun plus de realitate unui geniu atît de spontan topit în operă, încît a-1 evoca din contextul ei într-o formulă biografică părea o întreprindere tot atît de himerică ca a sculpta o statuie din par-fumurile unei grădini. Toate petecele de hîrtie care lipseau ca să rotunjească o biografie păreau să fi devenit, prin cine ştie ce transfer de putere şi de semnificaţii, textul unei opere menite să perpetueze, mai degrabă decît faima unui scriitor, fiinţa unui proverb. Pe scurt, opera manifesta tendinţa surprinzătoare de a se lipsi de autor.
A fost nevoie de generaţii de cercetători care să migălească, să adune şi să colaţioneze tot felul de acte, de însemnări întîmplătoare, de scrisori şi de amintiri, cele mai neînsemnate frîn-turi de ştiri, toate rămăşiţele scrise ale unei existenţe încheiate sub epitaful din curtea bisericii Lucaci, pentru ca
*) E.P.L., 1964.
chipul scriitorului, restaurat în pînza vremii, să se clarifice sub ochii noştri, împrejurare plină de tîlc : dacă suma tuturor operaţiilor de restaurare a luminat întrucîtva portretul, nimic nu s-a modificat în privinţa valorii reale a operei. „Povestea vorbei" rărnîne enciclopedia fabuloasă, care a fost din prima zi. Ultima monografie, aceea a lui Paul Cornea, ne introduce în problematica an.tonpannescă cu siguranţa unui ghid familiarizat cu toate amănuntele unei cetăţi.
Remarcabil în monografia lui Paul Cornea este spiritul de sinteză. Cu preocupări mai vechi în problemă, autorul găseşte acum prilejul cel mai nimerit de a fi scurt şi eficace. Fără aparat excesiv şi renumţînd în bună măsură la didacticism, Paul Cornea trasează rapid biografia, reconstituie cu sensibilitate epoca, subliniază valorile solide ale operei.
Totul are aerul unei teoreme enunţate, demonstrate, valorificate. E, fireşte, aici, în felul în care se organizează lucrarea, o nevoie acută de claritate şi semnul ei distinctiv e în năzuinţa de a obţine o imagine rotundă : încît acolo unde biografia se resimte de lipsa unor date, autorul preferă să le suplinească prin evocarea epocii, iar acolo unde nu sînt decît ipoteze, preferă să opteze pentru una din ele. Cu gustul acesta al întregului, fiecare ştire şi fiecare detaliu tinde în cele din urmă să colaboreze, rezultatul total fiind un portret deosebit de viu. Şi iată un Anton Pann, un savant sui-generis, cu geniul cuvîntului şi cu gustul culorii, în formula căruia intră, printr-o chi-
168
mie originală, poetul şi cântăreţul de inimă albastră, colportorul de snoave şi de proverbe, profesorul de muzică şi tipograful cu ucenici, negustorul şi meseriaşul, scriitorul şi editorul, cîntăre-ţul din tambur şi chitară, omul cel modest şi petrecăreţul plin de duh, cel priceput să*şi potrivească pasul din biserică în circiumă şi din circiumă în salon, cel deopotrivă de familiar printre târgoveţi, ţărani şi boieri, bărbatul ou experienţă ce a cunoscut căile încurcate ale lumii, farmecul amăgitor al dragostei şi patima de totdeauna a scrisului.
Mai obscură rămâne problema raporturilor dintre operă şi scriitor. S-ar părea că Anton Pann nu culege proverbele şi snoavele decît pentru a le prelucra şi, pînă la un punct, poate că asta şi face, punînd în cercetările sale ceva din interesul unui meşteşugar pentru materia sa primă. Dar cînd e vorba de o operă de seamă preferăm să credem că la leagănul ei au stat ursitoare mai generoase. Intr-o epocă de redeşteptare naţională, cînd arhivele sînt desfollate cu înfrigurare, cînd cărturarii cei mai de seamă sînt în mod obligatoriu istorici şi filologi, cînd t poeţii cîntă trecutul de vitejie şi nuvela istorică se afirmă cu toată puterea, cînd strădania unanimă era deci de a consolida o conştiinţă şi de a justifica cu înţelepciunea, cu vechimea şi cu arta unui popor, dreptul lui la o existenţă superioară, o operă ca Povestea vorbii nu poate fi la urma urmei decît rodul original al unei aspiraţii mai nobile : modest nu era decît instrumentul ei, Anton Pann. Cîtă conştiinţă patriotică şi cîtă intenţie artistică va fi fost în, strădania sa, nu vom şti probabil niciodată. Poate că dotat cu mai multă cultură, sjar fi apropiat de folclor cu prudenţa unui Alecsandri; cîteva zeci de ani mai tîrziu ar fi fost poate un cercetător metodic : în loc de Povestea vorbii ar fi alcătuit un inventar sistematic, poate de tipul celuia al lui Zaiwie ; însă prin 1850, lui Anton
Pann i se pare, probabil, că singurul mod de a introduce proverbul şi snoava în circuitul literaturii tipărite era de a le „poezi", cum se exprimă el undeva, de a le impune, cu alte cuvinte, structura unei opere poetice. Şi, fapt semnificativ, spirit didactic şi sistematic, el compartimentează lucrarea în capitole ce pot corespunde canoanelor unei opere artistice tot atît de bine, cît unui inventar. Un lucru e sigur : că ori de cîte ori sîntem puşi în situaţia de a determina locul lui Anton Pann în literatura noastră, sîntem obligaţi să-i asociem numele cu al noilor scriitori. Cînd Paul Cornea îl integrează unei familii de spirite în care încap deopotrivă Negruzzi şi Caragiaie, Creangă şi Sadoveanu, el stabileşte de fapt înălţimea unei valori. Cel puţin prin abundenţa cuvîntului, prin puterea duhului său sprinten şi prin dispoziţia eternă de a proverbiza, Creangă îi este, prin timpuri, cel mai glorios tovarăş.
Mai întotdeauna înarmat cu documente şi argumente ca să răspundă cu o ţinută ştiinţifică dorinţei noastre de certitudini, Paul Cornea nu renunţă totuşi niciodată la satisfacţia de a stimula fantezia noastră asociativă şi la datoria de a întreţine vie curiozitatea noastră pentru operă.J)
ALEXANDRU SEVER
J) Un cuvînt despre realizarea grafică... A îngropa între două tartaje indiferente, 80 de file de hîrtie tipărită, e o operaţie mult prea simplistă ca să mai convină progresului tehnic şi gustului nostru evoluat. Menite, prin conţinut şi format, unui public foarte larg, nu vedem de ce asemenea cărticele de buzunar trebuie să joace un rol de rudă săracă pe lîngă tomurile de palru kilograme. Nu e vorba pur şi simplu de necesitatea de a cheltui ceva mai multă fantezie şi bun gust cu ocazia unei apariţii ; ne gîndim în primul rînd la lipsa ilustraţiilor oare, intr-un text de istorie literară, au rolul unor mărturii, sugerează cu parfumul lor atmosfera unei epoci, întregesc cu prezenţa lor textul cel mai complet.
169
ION BĂIEŞU : „Oameni ©u simţul umorului" *)
Literatura satirică cere, în mai mare măsură decît oricare alt gen, o siguranţă a adresei şi o limpezime a sarcasmului, indiferent dacă cel care se exercită în sfera ei aparţine familiei debutanţilor sau scriitorilor experimentaţi. Aş spune că este singurul gen de literatură care, străină de menajamente cu obiectul ei, se manifestă la fel de riguros, de neînduplecat şi cu cei care o slujesc.
Asta obligă la multe, evident. în tot cazul la maturitate, la o maturitate a mijloacelor de investigare satirică ca şi la o maturitate în înverşunarea fată de vechi ,faţă de ceea ce denunţă.
Din punctul lui de vedere Băieşu nu mai este un debutant în satiră.
Cea mai bună dovadă în favoarea sa mi se pare faptul că îşi cristalizează de pe acum o viziune de entomologist. Băieşu observă detailat, cu o lupă severă, defectele de conformaţie spirituală, abateri mari şi mici de la normele de comportare ale omului socialist, iar această tendinţă nu se caracterizează in dădăceli stîngace şi plicticoase ci sugerează combativ cît de penibile, de reale ;şi de nocive sînt păcatele tacriminate. Fireşte ,poţi scrie despre ele cu indiferentă, şi tânărul autor de caie ne ocupăm mai are meritul, însemnat în ochii noştri, că este cu totul străin de răceala aoefîor satirici oare persiflează ceea ce i-a impresionat neplăcut, cu o iritare blazată şi gratuită. Băieşu nu se ■detaşează de ceea ce îl inspiră, fiindcă vocaţia lui de moralist îl împiedecă s-o facă. Şi chiar cînd e vag condescendent sau uşor ostenit de accidentele umanului, el mi se pare totuşi „la post", cu urechile ciulite şi ochii la pindă, aţiîţat, nemulţumit, pus „pe harţă". E bine că lucrurile stau aşa şi că impresiile pe care ni le provoacă paginile sale sint, cu unele excepţii, de vioiciune spontană, de  ascuţire firească,  premeditarea ră-
*) E.P.L., 1964.
mînînd camuflată în subtext ca şi elaborarea anecdotică.
Poziţia scriitorului transpare cu claritate în proze cum sînt „O invenţie colosală" sau „Oameni cu simţul humorului", cînd îi vedem imaginând situaţii uşor hiperbolizate dar admirabile pentru definirea morală a cazului sau speţei in discuţie. Oa să evite reproşurile unei colocatare provocate de faptul că sforăie în soirm, eroul povestirii „O invenţie colosală" confecţionează un mic aparat care să-1 trezească de îndată ce intră in culpă. Pentru a-1 verifica, în ordinea eficacităţii, face apel la nişte tehnicieni. Specialiştii găsesc soluţia demnă de brevetat cu condiţia să i se asocieze în calitate de coautori. Şi înainte de a o înainta la comisia de patente îi aduc mici „retuşuri" oare transformă fluierul iniţial într-o turbină şuierătoare.
Demontarea mecanismului imposturii la diverse nivele ale existenţei reapare şi în „Blitz", unde este ironizată uşurătatea ân iubire sau mercantilizarea aceluiaşi sentiment („Puterea dragostei"); lot o impostură este şi slăbiciunea unora de a se declara grav bolnavi, numai ca să trândăvească („Un viciu fără nume") sau de a cultiva legături în care nu investesc decît speranţe ariviste („Audienţe").
Superficialitatea condamnabilă a maistrului zidar Manole, egoismul feroce al „nepoţelului", inerţia lui Boloboceanu şi a comparşilor; perfidia dementă a lui Ştefănescu faţă de vecin, alcătuiesc laolaltă un bilei de infirmităţi morale. Observarea lor în veşnicul contrast dintre aparenţa şi esenţa actelor săvârşite duce la o succesiune rapidă de întîm-plări sugestive cum este vizitarea repetată a aceluiaşi loc fără oa vizitatorii, total absenţi, să-şi dea seama. în astfel de împrejurări, comicul rezultă şi din felul în oare vizitatorii improvizaţi încearcă să se substituie unora autentici dar şi din aglomerarea boacănelor, a gafelor pe care le fac pe parcurs.
Construcţia unor schiţe satirice de genul  „Gafei"  evidenţiază convingător
170
adevărul despre natura profund dinamică a comicului, cînd efectele rezultă organic din desfăşurarea faptelor.
Din păcate, Băieşu nu respectă cu consecvenţă nişte cerinţe ale genului ales, cerinţe legate mai ou seamă de concentrarea şi abstractizarea unor aspecte ale realităţii supuse apoi, într-un insectar, cercetării. Dacă în această operaţie de selectare, dar şi de retopire a .latelor (operaţie în oare intră neapărat o doză de exagerare, de caricare, dar şi o elevare deasupra subiectului strict) autorul nu dobîndeşte perspectiva asupra relatării sale ,în aşa fel încît să o situeze intr-un context moral generator de concluzii, sarcasmul se consumă în gol. Rezultă pagini nu lipsite de umor, pe undeva poate chiar foarte amuzante, dar fundamental foiletonistâ-ce, de respiraţie scurtă şi perisabilă. Aş aminti din această categorie „Pîinişoară, abacul şi robotul", „Cotoiul", „Ariciul" etc. Şarja se exercită aici la un nivel superficial fără alte implicaţii decît cele imediat vizate, ceea ce mi se pare neîndestulător.
Intituiindu-şi volumul „Oameni cu simţul humorului", Băieşu ne-a demonstrat că se simte bine printre ei.
H. ZALIS
GEORGE DEMETRU PAN: „Iubirea iubirilor" *)
0poezie în genere cerebrală, dieolinînd la diverse cazuri abstracţiuni precum : logică, dialectică, raţiune, fizică (uneori cu efecte emoţionale, alteori pe terenul uscat al teoreticii), poezia lui George Demetru Pan, cuprinsă in volumul Iubirea iubirilor înscrie cîteva atitudini lirice interesante în poeme ca : Durata, Marea Sar-gasetor, O replică, Cu faţa spre miazănoapte şi altele. Cînd abordează probleme ca exigenţa umană sau rostul artei şi al artistului ,George Demetru
*) Ed. tineretului, 1964.
Pan încearcă să se plaseze intr-un unghi filozofic. Cugetind asupra unor probleme importante .autorul nu asigură întotdeauna substanţa de idei pe măsura pretenţiei lirice. De aici sentimentul unei acute lipse de aer dincolo de imagistică — şi nu se poate spune că autorul nu e un bun imagist — prin unele metafore — fără o corespondenţă majoră.
Deşi manifestind slăbiciune pentru „dedublarea romantică" (eroul liric devine pe rînd vulcan, fluviu, cristal etc.) şi simbol, George Demetru Pan este mai curind un „vizitator" al formulei clasiciste, prin grija pentru compoziţie şi pentru geometria versului. Predispoziţiile şi slăbiciunile nu au însă constanţă ca şi influenţele. Se întretaie aici ecouri ale acordurilor grave eminesciene, ritmul topîrcenian .metrul folcloric, „■distanţarea" parnasiană, în căutarea febrilă de tipare adecvate pentru ideia poetică.
Cînd apropierea de realitate se face direct prin „flux de impresii" (e cazul multora din poeziile cu temă contemporană), crisparea lasă loc spontaneităţii. Entuziasmul participării la construirea viitorului are firescul ce lipseşte uneori, evocărilor trecutului. Versul Însuşi e mai simplu şi strecoară o vibraţie autentică. Ideia poetică e mai clară, mai mai despovărată de imagini inutile. Cu condiţia, însă, ca materializarea să nu capete proporţii mitologice, iar versul inflexiuni banale ca mai jos:
„Munca s-a cuibărit în braţele mele / Ca energia in colosalele iluvii" („Cuib").
Patetismul descoperirilor contemporane, al „mirării" ingenue în faţa miracolului unor vise acum realizate, este exprimat cu convingere, cu entuziasm: „Sînt zguduit, •— sărutat de furtuna / faptelor ce, diurn, mă urcă pe a uimirilor scară".
La fel de convins şi înctatat, poetul se adună şi se risipeşte „în tot", în intenţia generoasă de a înfăptui osmoza vitală cu lumea din jur, cu universul : „Mă sparg cristal,  în vreme şi-s
171
risipit în tot, j iar de m-adun în mine, nu sînt deplin socot... / ...Că de m-adun în mine, nu sînt deplin socot... / mă sparg iluid, în lume şi sînt prezent în tot" (',Opt rînduri").
Vom remarca şi sensibilitatea cu care George Demetru Pan evocă figurile ci-torva personalităţi artistice, apropiate lui, printre care Sahia ,cum recompune traiectoria „copilului cu ochii în văpăi", a poetului care şi-a gîndit epoca la dimensiunile grandioase ale saltului spre infinit.
Brăzdat de tendinţe adverse (preţiozitate şi simplitate, fulgerări de sensibilitate originală şi căderi în banalitate, idei vibrante şi poncife) volumul lui George Demetru Pan, prin versurile sale cele mai bune, este o mărturie de participare la viaţa nouă din partea unui poet care trăieşte în anii noştri o regenerare a resurselor.
MARIA ŞIANU MIRCEA ZACIU: „Agîrbiceanu" *)
a mai bine de un an de la moartea lui Ion Agîrbiceanu, studiul monografic al
Iui Mircea Zaciu consacrat acestuia ţine să fundamenteze, de fapt, o largă întreprindere ştiinţifică asupra vieţii şi operei fecundului prozator ardelean, căruia istoriografia română îi rămăsese datoare.
Mircea Zaciu şi-a consacrat mult timp cercetării creaţiei literare aceluia care a făcut puntea de legătură între Slavici şi Rebreanu, publicînd studii şi articole (un studiu în Mica bibliotecă critică, mai multe articole în Tribuna etc.) care prevesteau într-un fel apariţia actualei monografii. înzestrat critic şi istoric literar, dublat de un prozator cu incontestabile calităţi (el însuşi este autorul mai multor nuvele şi povestiri), Mircea Zaciu reconstituie un portret în mişcare al lui Ion Agîrbiceanu sau, cum mărturiseşte într-un Ioc: „portretele succesive,
E.P.L., 1964.
de la fizionomia debutului la trăsăturile vîrstei mature", realizînd o consistentă biografie a creaţiei prozatorului, in care paginile de evocare a diferitelor perioade din viaţa acestuia se alătură într-o alternanţă echilibrată analizei riguroase, la obiect, a operei ,în ansamblul căreia stabilirea ierarhiei valorice a diferitelor lucrări este efectuată cu un bun simţ al proporţiilor şi cu mult discernământ critic. Faptul are o deosebită importanţă pentru o reconsiderare integrală a operei lui Ion Agîrbiceanu, întrucît prea puţini au fost aceia care s-au aplecat cu suficientă înţelegere asupra ei. Nu se poate spune însă, cum încearcă Mircea Zaciu să facă, polemi-zînd în termeni ascuţiţi cu critica literară burgheză a vremii, că prozatorul a fost ignorat aproape cu desăvîrşire sau interpretat eronat în toate cazurile. Dovadă o îac intervenţiile la obiect a unor autoritari istorici literari- care au atras la timp atenţia asupra principalelor calităţi dar şi asupra carenţelor operei lui Agîrbiceanu, şi de care nu se poate face astăzi, nici într-un {el, abstracţie. Mă refer la George Călinescu, Perpessicius, P. Constantinescu sau chiar Eugen Lovinescu şi Nicolae Iorga. Este adevărat că o interpretare mult mai apropiată de cea pe care o dăm astăzi operei prozatorului se datorează doar lui Ion Breazu, dar aceasta nu-1 îndreptăţeşte pe autorul monografiei sa anuleze ori să arunce o umbră, în bloc, asupra întregii critici literare de dinaintea lui 1944. Oricum însă, se impunea înainte de toate o clarificare, o revizuire critică a opiniilor formulate anterior privind ansamblul operei cît şi concepţia filozofică a scriitorului ,stabilindu-se în revalorificarea interpretărilor, un echilibru absolut necesar pentru lansarea unei discuţii (cred că termenul este potrivit), al cărei scop final este, ia drept vorbind, acela de a stabili locul şi rolul unui scriitor de talia lui Agîrbiceanu în literatura română. Este binevenită aşadar, întreprinderea lui Mircea Zaciu în chiar primele capitole ale lucrării, a
172
unei ample dezbateri de opinii, luîud poziţie-in faţa unor etichetări sau catalogări neavenite şi efectuînd în acest fel o elucidare a poziţiei faţă de opera lui Agîrbiceanu în câmpul criticii şi istoriei literare pînă în momentul de faţă.
Studiul lui Mircea Zaciu recompune în linii generale drumul celor şaizeci de ani de activitate creatoare neîntreruptă a valorosului prozator ardelean, folosind datele biografice ale acestuia în sprijinul explicării etapelor de evoluţie ale scrisului său, ele căpătînd o deosebită valoare în corelaţie directă cu climatul ideologic şi spiritual în care s-a afirmat şi manifestat îon Agîrbiceanu. Distingem astfel, în viaţa şi activitatea sa, mai multe perioade marcate de apariţia unor opere in care acest climat se reflectă cu pregnanţă: perioada Luceafărului care culminează cu apariţia Arhanghelilor perioada primilor săi ani la ţară, cărora le corespund volumele în întuneric şi De la ţară; perioada primului război mondial şi cea de după aceasta ş.a.m.d., toate avlnd corespondenţe strălucite pe plan literar, — schiţe, povestiri sau nuvele, adevărate capodopere ale genului îndeaproape cercetate de către autorul monografiei.
Trecând Ia analiza propriu-zisă a creaţiei scriitorului, în ordine cronologică, acordîmd spaţii ample lucrărilor reprezentative ale acestuia, Mircea Zaciu observă că „în liniile ei generale, opera lui Ion Agîrbiceanu dă o imagine veridică a satului ardelean, măcinat de contradicţii sociale şi morale, urmărind, cu predilecţie, consecinţele pătrunderii relaţiilor capitaliste în această zonă". El ţine seama însă, de acea luptă, contradicţie dacă vreţi, dintre observaţia realistă, lucidă a scriitorului şi concepţia sa religioasă despre lume, care se face bine simţită în tot cuprinsul operei lui Agîrbiceanu şi care dă acesteia o anume notă specifică. Poziţia realistă a prozatorului reiese clar din Mărturisirile (1932) sale, asupra cărora criticul insistă îndeajuns pentru a putea desprinde  şi  evidenţia  în  mod deosebit
estetica de esenţă realistă a Iui Agîrbiceanu. Esîe desigur şi motivul principal pentru care Mircea Zaciu discută în cadru mult mai extins schiţe şi povestiri utile argumentaţiei sale (v. Feteleaga, Luminiţa, Faraonii etc.), în timp ce alte opere, de ample proporţii, nuvele şi romane (Popa Man de pildă) sînt trecute cu uşurinţă, unele îiind enunţate doar ca într-o înregistrare bibliografică. Procedeul este potrivit totuşi şi eficace dar mi se pare uneori excesiv. Arhanghelilor, romanul de căpetenie al lui Agîrbiceanu, li se aplică o analiză mult prea sumară ,e drept însă, foarte precisă, o enunţare doar a ideilor fundamentale, în comparaţie cu alte opere, cu Fefeleaga chiar, pentru ca să rămînem în limitele operelor deosebit de valoroase. Dar, aceasta, cred, nu diminuează importanţa monografiei.
Siluind creaţia lui Agîrbiceanu în contextul general al literaturii române contemporane, aplicîndu-i o atentă analiză în funcţie de curentele şi şcolile literare ce se vehiculau atunci şi la care el a aderat mai mult sau mai puţin (poporanismul, sămănătorismul), ca şi comparativ cu creaţia altor reprezentanţi de seamă ai scrisului românesc, Mircea Zaciu conchide: „Ocupând un loc marcant în proza românească a secolului nostru, Agîrbiceanu se înscrie — cu toate limitările de orizont şi scăderile unei opere inegale — printre valorile substanţiale ale contemporaneităţii".
CONSTANTIN CUBLEŞAN
ION   CRÎNGULEANU:   «Lumina de
dragoste" *)
Volumul lui I. Cringuleanu, ouprinzind în general poezii nepublicate în reviste şi deci necunoscute, e destul de unitar în ansamblul său şi conturează un profil poetic destul de limpede al autorului; însă personalitatea poetului, de o „sen-
*) Ed. Tineretului, 1964
173
sibilitate dezordonată" (can a oaracteo-zat-o Paul Georgescu), este destul de inegală, de imfluenţabilă, de schimbătoare, lucruri care se răsfrîng direct asupra poeziei sale, la rîmdul ei greu de încadrat şi inegală — în primul rînd ca nivel al realizării artistice. Aşa că prima afirmaţie, a unităţii volumului, referin-du-se la atmosfera lirică, la aria de preocupări, la registrul personal al sensibilităţii poetului, se referă în aceeaşi măsură la desăvîrşirea formală a poeziilor, egal de inegale cu ele însele, incit dacă nu putem afirma cu oertiitudine eclipsa inspiraţiei în vreuna din ele, nici nu putem evidenţia prea uşor pe cele realizate la adevăratul nivel al talentului lui I. Crînguleanu.
îi e caracteristică autorului o vibraţie puternică, o tensiune aproape dureroasă a sentimentului ,chiar de fericire ; orice gest capătă rezonanţe largi, orice gînd — implicaţii multiple, excesul de sensibilitate ducind uneori chiar la risipirea materiei poetice, dispersată în reflexe colaterale, secundare, ale ideii de bază. Ca o enormă cutie de rezonanţă, poetul se mulţumeşte nu o dată să înregistreze amplificînd sentimente mai mărunte sau simple predispoziţii lirice ; şi acestea îşi eu poezia lor, pe care uneori o surprinde şi Crînguleanu. Alteori însă, ecoul întrece ou mult zgomotul care i-a dat naştere : „Am devenit un arc de oţel. I Chiar dacă singer, j Mă vindec uşor. I Sînt urîţi tinerii graşi şi comozi / Care lac gesturi mărunte despre (?1) putere, j Eu mă prelungesc subţire, / Fierbinte. I Aproape incandescent în sensuri." (Gimnastică). Sentimentul răspunderii de creator, de artist, nu se transmite aici, expus într-o formă brută, nevalorifioată liric, antiteza nu trăieşte decît prin afirmaţii ; ideea nu devine poezie. Alteori, această stare lirică specifică poetului, colorată de sentimente incerte, de o tensiune neştiută şi neînţeleasă, atinge un potenţial emoţional ridicat; metafora sugestivă a cailor neliniştiţi are forţă evocatoare şi simbolul generalizează impresia particulară : „Bate un vînt prin cer
noaptea, j Arborii s-au oprit să-1 audă. / Stelele abia se mai ţin aprinse, / Calea. Lactee se clatină udă. // Caii, în cîmp, / Ascultă cum se leagănă cerul / Şi-i cuprinde spaima de întuneric", sau r „Caii se vreau înhămaţi, hărţuiţi — / Ar trage la carul ceresc şi pe banei..." („Caii, noaptea").
Temperament liric prin excelenţă,, Crînguleanu este un poet al stărilor sufleteştii, preocupat de zonele sensibilităţii în care percepţia concretă ajunge să se interfereze ou intuiţia; pe plan logic, această interferare se traduce prin-tr-o osmoză profundă între poet şi natură, pînă la confundarea conturelor Imaginile se substituie explicaţiilor, reconstituind o atmosferă plină de viaţă in cîteva trăsături, aparent obiective şi îmtîmplăfor concordante. Ambiguitatea metaforei ,xefetrindu-se la peisajul concret şi totodată la sentimentul poetului, potenţarea gestului poetic prin valoarea simbolică pe care i-o conferă identificarea cu elemente ale naturii, crează în unele fragmente o poezie plină de sevă, revelatoare de sensuri şi de sentimente bogate : „Uite că ninge în lume ; / Vast pămîntul va plînge. j Piep'ul meu va birui aburind în zăpadă / Ca un trunchi primăvara. // Vor veri; alergînd toţi puştii în apele mele, / Vor veni, mugurii să nu moară." (Pămîntul). Crînguleanu exploatează în acest volum în mare măsură materia autobiografică a anilor de copilărie, anii grei de după război, în care un cer apăsător şi sentimente chinuitoare, derulante, nu înăbuşă o optică delicată a copilăriei, ou senzaţii pure,, fragede. Deşi simplifică uneori imaginea, aceste versuri produc în general o impresie de patetism ţipător. Totuşi Crînguleanu are sentimentul dramaticului, pe care ştie să-1 realizeze în linii sobre dar evocatoare : „Tata s-a întors într-o noapte şchiopătînd. / Parcă era un butuc de vie cules prea devreme. / Hainele îi miroseau a tăceri şi pâmlnt / Şi ne-a spus că pădurea 1-a văzut şi se teme..."
Firesc la un poet cu o sensibilitate accentuată ,lirioa sa. erotică cuprinde şi
174
unele nuanţe melancolice, mai exact elegiace : „Iarăşi n-am pereche, iarăşi! / Ochii dau să ardă-n pară, — / Dansul meu pămîntul ară ; / Iarăşi n-am pereche, iară..." (Dans de unu). Aceste poezii de dragoste sînt mai mult cântece ale despărţirii decît ale împlinirii : „Bate un viat aspru în ochii ei / Şi mă duce prin ploaie departe — / O, vîn-tule, vîntule, / Nu mă desparte !..." (Vin! mic). în ansamblul său, ciclul care dă titlul volumului este mai realizat decît celelalte ,• aici se valorifică cel mai bine calităţile de sensibilitate şi imaginaţie metaforică ale autorului, oaTe nu are încă forţa şi perspectiva necesară unei încercări de amploarea poemului „Contemporan ou Valea Jiului", la drept vorbind numai o împreunare de plate fragmente ilustrative şi descriptive.
Din păcate şi în unele poezii notabile, exprimarea directă rău înţeleasă, adică neglijenţa şi graba îl fac pe poet să-şi îngăduie imagini imposibile ,rime evident căutate şi formulări în general neşlefuite : „Bătrînul se lupta prin sloiuri şi sudoare / Cu braţele atente, înrăite, calme" sau „Pune duh adine şi plin de depărtare / Că respiră şi scrisoarea greu."
Cuprinzîtnd unele lucruri frumoase dar şi destule „încercări" (atenţie la exigenţa artistului ou sine însuşi!), a doua plachetă a poetului mărturiseşte în orice caz o efervescenţă a căutărilor de bun augur. Etapă de clarificări, de decantări necesare, faza actuală anunţă o evoluţie în orice caz interesantă şi originală a unui poet talentat.
MIRCEA ANGHELESCU
Ah. AMZULESCU: „Balade populare româneşti" *)
A
In colecţia „Ediţii critice de iolclor -— genuri", Al. I. Amzulescu  a  publicat o antologie a baladei româneşti, precedată de un bogat studiu introductiv (103 pagini) şi de un indice tematic şi biblio*) E-PJL., 1964.
gratie (172 pagini). Antologia este urmată de un binevenit Glosar, alcătuit de Ion Ionică.
Editura pentru literatură oleră cercetătorilor de specialilae, ca şi oamenilor de cultură în genere, o lucrare monumentală, atît din punct de vedere al conţinutului cît şi al formei grafice, in special tirajul de lux care este o adevărată realizare bibliofilică.
Lucrarea, în ansamblul ei, este o întreprindere de lungă durată, de erudiţie şi de migală. Al. I. Amzulescu se dovedeşte a ii, de altfel lucrul era evident şi din studiile şi articolele publicate pînă acum, un pasionat şi adînc cunoscător al baladei româneşti, pe care o consideră specia cea mai majoră a creaţiei noastre folclorice.
Autorul procedează metodic: întîilace o prezentare a stadiului în care se află cercetările asupra genului, subliniind importanţa baladei. Discutînd valoarea ideologică şi artistică a acestui gen folcloric, Al. 1. Amzulescu cercetează aspecte ale luptei de clasă oglindite In-baladele haiduceşti, dar şi germenii unei conştiinţe revoluţionare. Balada haiducească e considerată „cea mai înaltă culme pe care se ridică creaţia artistică   a poporului".
Studiul introductiv urmăreşte şi „o-analiză a elementelor stilistico-structu-rale" ale genului, subliniind arhitectonica şi compoziţia, stilul şi structura vei-sului poetic. Cercetarea se face comparativ cu alte genuri iolclorice înrudite : colindul, basmul .cîntecul propriu-zis.
O interesantă şi originală secţiune a introducerii o constituie „Problema apariţiei baladei şi a căilor ei de dezvoltare". Negînd parţial şi completlnd teza lui Nicolae Iorga, autorul combate şi părerile altor istorici şi folclorişti contemporani (P. P. Panaiescu şi 1. C. Chi-ţimia), ajungînd la conc'uzia că la noi n-a existat o baladă de curte, de geneză feudală, ci o baladă despre curtea feudală.
Documentate şi convingătoare sînt paginile de analiză a istorirităţii baladei
175-
{N. Bălcescu, A. Russo, B. P. Haşdeu, V. Alecsandri, N. Iorga etc.).
Ultimul capitol al Introducerii tratează clasificarea baladei, problemă mult controversată, de la G. Dem. Teodorescu la iolcloriş i contemporani. Şi aici AI. I. Amzulescu a folosit în mod creator, cu exigenţe critice, cercetările anterioare, alungind la o clasilicare condiţionată de conţinutul tematico-ideologic, de structura formei şi de greutatea specifică a fiecărei teme: fantastice, vitejeşti, păstoreşti, despre curtea feudală, familiale, jurnale-orale.
Indicele tematic şi bibliografic constituie un instrument de lucru deosebit de important deoarece cuprinde toate culegerile acestui gen publicate in volume. Aşa cum amtă autorul însuşi, acest indice este incomplet deoarece nu cuprinde culegerile din periodice, din arhive şi din manuscrise diverse. O întreprindere de completare a acestor sectoare necesită o cercetare mult mai îndelungată şi presupune „întocmirea prealabilă a unei bibliografii generale a folclorului românesc".
Prin natura lui de informare bibliografică şi .cunoaştere documentară", Indicele depăşeşte antologia prin faptul că aici sînt cuprinse şi teme exceptate în antologie, teme de importanţă redusă sau de realizare artistică discutabilă.
Atît antologia cîf şi indicele tematic-bibliografic pot fi uşor cercetate prin intermediul unui nou indice alfabetic, de teme, titluri şi variante. Privită sub acest aspect, lucrarea este exigent organizată, asigurlnd cititorului posibilitatea unei cercetări după cele mai ştiinţiiice criterii bibliografice.
Dacă această culegere s-ar fi adresat numai cititorului amator de poezie populară, cum de altfel, într-o mare măsură indică şi termenul de antologie, întregul aparat tehnic de indici (tematici, bibliografici, alfabetici etc.) ar fi fost inutil, aproape pedant şi decorativ. Cititorul n-ar fi avut nevoie de atîtea trimiteri; s-ar fi informat suficient din introducere, şi-ar fi explicat cuvintele din glosar.
Dar lucrarea a lost concepută şi ca instrument de cercetare; în acest caz aparatajul bibliografic e mai mult decît necesar.
Remarcabilă este selecţia baladelor vitejeşti şi păstoreşti. Fără să lie prea dezvoltată, enumerarea variantelor Mioriţei oleră textele celor mai frumoase culegeri: Alecsandri, Densuşianu, Teodorescu, Tocilescu.
Se cuvine a sublinia felul cum au fost transcrise, textele, după ortografia curentă, păstrînd, unde era absolut necesar, fonetismele regionale. Faptul că s-au înlăturat semnele diacritice, obositoare, deşi exacte din punct de vedere lingvistic, este un merit al acestei antologii.
După cum am descris întreaga lucrare şi am remarcat preţioasa contribuţie a lui Al. I. Amzulescu, ne permitem să atragem atenţia asupra unui fapt obişnuit în întreprinderi de acest gen. Şi anume: atunci cînd se lac, într-un indice ,sute de rezumate la teme asemănătoare, frazele încep să se repete în parte, sau în goana după concentrarea textului se ajunge la construcţii confuze sau echivoce ; uneori termenii sînt improprii limbii romîne.
Iată cîteva :
Urgisită de mamă, fiica pribegeşte şi se iace pasăre... ea trimite vorbă familiei să n-o mai caute deoarece .nu mai este în rîndul fetelor". Expresia este echivocă ; nu exprimă sensul real al situaţiei, (vol. I, pag. 223, nr. 307).
La pag. 222 se indică nişte .Hore despre feciorul îndrăgostit într-o slujnică* (V ad-Sighet-Maramureş).
La pag. 156 se spune că .Jianu, cu ceata Iui, umple de spaimă pe ciocoi şi negustori" ; corect .bagă spaima-n ciocoi".
La pag. 153 o construcţie confuză din cauza unui gerunziu întrebuinţat în locul unui prezent istoric.
Dar aceste mici observaţii, la care s-ar asocia şi cîteva regretabile greşeli de tipar, nu reduc cu nimic valoarea ştiin-ţiiică a lucrării care poate fi considerată
176
pe drepf cuvînt. una din cele mai erudite lucrări din iolcloristica noastră.
Se cuvine să remarcăm cu această ocazie că antologia de Balade populare romineşti este dovada unui strălucit succes al artei noastre grafice. Aşa cum .se prezintă lucrarea de faţă, cu o adecvată copertă semnată de Ion State şi o impecabilă tehno-redactare asigura ă de Ida Marcus, e o frumoasă carte de vizită peste hotare.
EMIL MÂNU
„ * ,: „Cînd sîntem împreună"»)
Schiţa şi nuvela, prin dimensiunile lor accesibile, sînt apte a comunica mai direct cititorului un mesaj, o idee despre natura umană. De aceea o culegere de nuvele şi schiţe, chiar imperfect alcătuită, tot are darul de a informa, de a sugera cît de cît natura preocupărilor creatoare ale unei literaturi. Reunite sub titlul „Cînd sîntem împreună", (este titlul unei mişcătoare nuvele despre solidaritatea umană a siberianului Lev Iuşoenko), nuvelele şi schiţele din volumul recent apărut la Editura pentru Literatură universală — ca o continuare a culegerii — La lumina zilei scoasă de sub tipar anul trecut — oferă cititorului nostru o imagine de ansamblu asupra sferei de preocupări a scriitorilor sovietici din ultimul timp. Bucăţile din prezenta antologie au apărut în presa literară sovietică în ultimii trei ani. Ele sînt semnate fie de scriitori consacraţi, deşi aparţinind unor generaţii deosebite, cum sînt Em. Kazakievici sau Aitmatov, fie de unii autori mai puţin cunoscuţi sau mai tineri ca V. Maximov sau Drozd, intenţia alcătuitorilor culegerii fiind aceea de a oferi un tablou cuprinzător al fenomenului literar sovietic contemporan. Năzuinţa comună a autorilor prezenţi în volumul amintit este aceea
* Ed. pt. Lit. Universală, 1964.
de a surprinde dialectica spirituală a omului sovietic, aria de manifestare a acestuia fiind foarte Întinsă. între coordonatele esenţiale: eroism, non-conformism, solidaritate umană, aspiraţie către puritate şi frumos, scriitorii reuniţi în acest florilegiu al nuvelei surprind, cu mijloace variate şi modalităţi diverse, oscilaţiile dureroase sau traiectoria luminoasă a unor personaje ce tind să se înscrie cu cinste pe fişa eroului contemporan.
Cunoscut cititorilor noştri din nuvelele Djamilia şi Defileul, natura poematică a lui Aitmatov ni se dezvăluie o dată mai mult printr-o remarcabilă lucrare: Primul învăţător. Delicata poveste de dragoste dintre temerarul învăţător Di-uişen şi Altînai, este proiectată pe un fond social dramatic. Discreţia sentimentelor la aceste firi năvalnice care sînt eroii lui Aitmatov, lirismul învăluitor ce emană din această povestire cu ecouri de legendă, natura sălbatecă a patriei sale, evocată în culori de neuitat, se transmit cititorului român, mereu reînnoite în traducerea izbutită a lui Martinovici şi I. Block. Surprinzătoare prin problematica sa ne-a apărut povestirea lui Em. Kazakievici „Vizita". Na-rind într-un ritm lent şi aparent foarte obişnuit întîmplări de fiecare zi, cum ar fi, de pildă, vizita unui ţăran care-şi revede fiul după foarte mulţi ani, — autorul a îngrămădit parcă o sumedenie de banalităţi pentru a oferi un sfîrşit pe cît de neaşteptat, pe atît de trist. După ce pleacă acasă, copleşit de bunăvoinţa fiului său şi încărcat de cadouri, tatăl oţelarului din Magnitogorsk se dovedeşte acelaşi ţăran mărginit şi la fel de străin faţă de feciorul său ca şi mai înainte. Timpul a trecut peste unii, nereuşind să-i scoată din sălbăticie şi înapoiere, pare să spună autorul, şi cînd te-aştepţi mai puţin stihia trecutului îţi joacă festa. Ideea este reluată şi de către alţi autori. Tangen-
12 — Viaţa Romînească
177
ţial de către VI. Drozd, care se opreşte miai îndelung asupra momentului eliberării unei femei de sub tutela crudă a bărbatului ei, al cărui singur rost in viaţă este goana după avere. (Cenuşa azurie). Mai îndelung pare să se oprească asupra acestei răbufniri a mentalităţii retrograde V. Maximov, în nuvela sa Omul nu moare niciodată. Concepută în manieră cinematografică, nuvela reconstituie, prin sugestive raeourci-uri destinul tragic al unui tînăr, care este tirit pe panta decăderii, nu atît prin natura lui, evident recuperabilă, ci datorită parcă unei inerţii a răului înrădăcinat din copilărie. Jignirea profundă pe oare sensibilitatea infantilă n-a putut-o suporta ţcînd avea 13 ani tatăl său fusese arestat pentru că se ocupase cu afaceri necinstite) 1-a îndemnat spre vagabondaj, şi degringolada tânărului se încheie cu un asasinat. Criza morală pe care Maximov o înfăţişează cu priceperea unui regizor priceput, din unghiurile cele mai felurite, este declanşată la eroul său de grija, pentru el nefirească şi inexplicabilă — pe care i-o poartă acestui personaj  nişte oa-
meni simpli din îndepărtata taiga, unde 1-a purtat întîmplarea.
Deşi pornind de ia un pretext folosit ades : lupta unor oameni, deveniţi printr-un accident prizonieri ai naturii sălbatice a taigalei, de a birui oboseala şi teama, nuvela lui Juşcenko reţine atenţia atît prin eroismul obişnuit al unor oameni simpli, cît şi prin repudierea conformismului şi obtuzităţii mic burgheze pe care Zoicika, întâmplător, le descoperă la logodnicul său.
Mai toţi autorii prezenţi în paginile acestei culegeri se arată aşa dar preocupaţi de problema majoră a înfăţişării adecvate a vieţii sufleteşti a omului, atenţi la zugrăvirea dinamicii lui morale, abordind curajos aspecte mai puţin comode ale realităţii şi căutîndu-le 0 rezolvare.
Tabloul pe care ni-1 oferă prezenta culegere ar fi fost poate şi mai interesant şi mai complet, dacă în locul unor schiţe slabe ca acelea semnate de Lidin sau Demetraşvili am fi putut citi lucrări de Axionov sau Baklanov.
E. T.
CARTEA STRĂINĂ
SAMUEL BECKETT POET *)
Editura Einaudi din Torino s-a afirmat încă din anii premergători celui de-al doilea război mondial ca unui din factorii cei mai activi, şi cu un rol dintre cele mai pozitive, în cultura italiană. In anii războiului Einaudi a fost oasa editorială care, din iniţiativa lui Pavese şi Vittorini, a tradus şi a impus literatura americană, aducînd şi astfel, printre alte activităţi ale sale, o contribuţie însemnată la formarea unui nou stil narativ în literatura italiană. Recent, această editură a iniţiat o colecţie de poezie prezentând, la preţuri dintre cete mai accesibile şi în formatul ideal al cărţii de buzunar, operele unora din liricii cei mai 'importanţi din diferite literaturi (Brecht, Puşkin, Jorge Luis Borges, Quevedo). Uneori, operele selecţionate sînt prezentate în original, cu traducerea pe contrapagină (versiunea italiană fiind de obicei semnată de poeţi sau publicişti
* Samuel Beckett, Poesie in inglese Prefazione e Traduzione di Rodolfo I. Wilcock, Giulio Einaudi editore, Collezione di Poesia.
178
cunoscuţi, oa Vittorio Strada, care traduce din Edward. Bagriţki, sau Tommasso Landolfo, din Feodor Tiucev), volumele fiind însoţite de prefeţe, de note, explicaţii, aparat critic etc.
Unul din aceste mici volume care, mai mult dedt să-1 familiarizeze pe cititorul italian cu opera unui poet consacrat, urmăreşte să-i dezvăluie un aspect mai puţin cunoscut din creaţia unui scriitor străin, este cel dedicat Poeziilor engleze de- Samuel Beckett. (Titlul este înşelător, căci volumul, reunind de altfel doar 20 de piese lirice, cuprinde şi un ciclu de poezii în limba franceză, — însoţite de versiunile engleze ale autorului). Versurile sînt traduse de R. J. Wilcock, care le şi prezintă într-un eseu introductiv, integrihdu-le în opera dramaturgului şi romancierului Beckett.
O asemenea referire la restul creaţiei scriitorului este indispensabilă în cazul lui Beckett, căci poeziile sale (amestecuri stranii de proză ritmată şi, rar, rimată, cu asociaţii livreşti uneori apăsătoare) pot fi înţelese doar raportate ia dramele sau la acele interminabile poeme în proză care sînt romanele beckettiene.
Şi poate nici atunci. Pentru că romanele sau piesele de teatru ale lui Beckett sînt, fiecare din ele, creaţii oare îşi sînt suficiente, imagini sau . parabole ale condiţiei omeneşti aşa cum poate fi — şi este chiar — modificată, diminuată, înstrăinată în momentul de criză acută a valorilor pe caTe literatura occidentală ii exprimă, pe trepte diferite şi ou mijloace şi ilustrări variate, prin operele lui Kafka, Joyce, Virginia Woolf, Musil.
Poemele lui Beckett sînt însă altceva: nişte documente sufleteşti, imediate (nu în sensul suprarealist, căci ele nu sînt transcrieri în dilcteu automat sau construite pe asociaţii de idei, menite să exprime modificări şi nuanţări ale unor stări de spirit), nişte mărturii directe ale unei drame a singurătăţii, ale neputinţei de a comunica. Traducătorul remarcă, de altfel, in studiul introductiv că drama conţinută în poeme (şi el extinde această caracterizare şi asupra operei teatrale a scriitorului) este o dramă a comunicării — şi caută să urmărească în evoluţia în timp a operei lirice a lui Beckett etapele unei asemenea drame: de la impresionismul încărcat de livresc al primelor poeme („Whoroscope", datând din 1930), prin expresionismul mai brutal al poemelor de la sfârşitul deceniului al patrulea şi pînă la sentimentalismul mai puţin reprimat al poemelor franceze, din 1948. întreaga operă poetică a lui Beckett, adaugă traducătorul, nu rămdne la tonalitatea gravă şi sumbră a unei negaţii, care-şi refuză perspectiva comicului, dimpotrivă, nuanţele umorului şi ale ironiei intervin ades.
Constatarea aceasta este subtilă şi ar trebui poate reţinută (căci prea adesea s-a spus că dramele lui Beckett sînt imagini atît de deznădăjduite, viziuni atît de sumbre ale existenţei, încît îl condamnă pe scriitor la un. decadentism morbid, fără să se insiste deajuns asupra importanţei esenţiale a grotescului, a umorului tragic în opera sa).
Poemele lui Beckett sînt experienţe de viaţă, ele reprezintă o încercare de a exprima pentru sine şi pentru alţii un moment de gravă înstrăinare. Omul lui Beckett se mişcă într-un univers sufocant (sufocat uneori de livresc, alteori de anxietăţile pe care le provoacă un destin mecanic, investit cu o forţă strivitoare, ostilă omenescului). Pămîntul de pildă, este „convulsat de spasmuri / se leagănă-ameţit de somn / pe jumătate mort şi restul se rostogoleşte în gol" (Serena II); amurgul e tumefiat, „sufocat de nori" ; oamenii „se holbează la tuMpele înserării / lalelele verzui / scinteind după colţ ca buba dalacului / strălucind rece pe lăzile de bere".
179
Individul se simte ameninţat, însingurat in asemenea peisaje indiferente, sau de-a dreptul ostile :
„Vire se va răsuci şi printre alte umbre nenăscut va tremura pe căi scînteieloare şi mintea îmbătrânită acum ne-mai-cercetatâ de duh se va înneoa-n dezastru*
(Citatul e din poemul Sainl-L6, pentru înţelegerea căruia cititorul are nevoie să şlie că Vire este un piriu curgând prin St-Lo şi că în englezeşte „ghost-forsaken* înseamnă uitat de stafii, de duhuri, dar aminteşte prin asonantă de „God-forsaken", uitat de Dumnezeu).
Sau :
„mile întregi apoi numai vântul
şi umbre strecurîndu-se pe firul apei
lumea deschizîndu-se către sud
dincolo de părelnicia şampaniei spulberată pe munţi
şi seara născută moartă coelindu-se încet murdară
ca bălegarul pentru cimpurile nopţii
şi mintea mintea zădărnicită
sfărâmată in vînt"
(Enueg I — „enueg" insemnînd în provensală ennui şi fiind o formă tradiţională a elegiei).
Dar împotriva acestui mediu se descarcă uneori, exploziv, o revoltă vehementă, instinctivă :
„Peste case, peste pomul al gum peste/munţi
posomoritul meu craniu bulgăre de minie
smuls în aer, stors in căngile vînt ului
muşcând ca un ciine împotriva loviturii pe care o presimte"
(Enueg I)
Revolta aceasta nu capătă însă decît rar violenţa gestului agresiv. De cele mai multe ori, lirica lui Beckett rămîne doar expresia unei suferinţe acute dar oare nu caută eliberarea prin explozii paroxistice. Poetul nu face altceva decîit să-şi exprime înstrăinarea, pe care nu o acceptă, dar împotriva căreia nu poate reacţiona altfel decît mărturisindu-şi plăgile de nevindecat provocate de o solitudine asumată pînă la capăt. Eroismul acestei poezii atît de tulburi este, ca şi la Eliot, eroismul rezistenţei fără emfază sau compromisuri la o însingurare pe care omul nu o poate accepta prin însăşi natura sa, şi căreia îi opune nostalgia unei purităţi glaciale:
„oh steagul
steagul cărnii sângerânde
peste mătasea mărilor şi a florilor polare
care nici nu există"
(Enueg I)
180
Nostalgia aceasta rămlne permanent prezentă în poemele lui Beckett, chiar şi atunci cînd scriitorul nu mai reuşeşte (sau nu se mai osteneşte) să dea o .formă constituită poeziilor sale. (De multe ori, ele rămin simple, sau complicate notaţii, despre o apăsătoare confuzie într-o lume ostilă ; rătăcirile prin cartiere din Londra sau Dublin capătă aspectul unor călătorii de coşmar pe străzi sordide, printre case imbătrînite, ameninţătoare).
Dacă in ce priveşte viziunea şi semnificaţia generală a actului poetic, Beckett poate fi asemuit lui Bliot, din punctul de vedere al realizării estetice poetul irlandez rămlne inferior. Nici versurile sale descriptive şi nici condensatele poeme lirice de un erotism reprimat, ceţos, nu ajung la desăvîrşirea Preludiilor lui Bliot (de la oare s-ar părea că sînt inspirate) sau a ciclului Sweeney, de care amintesc unele piese din ciclul Seiena, sau poemul Dortmunder.
Din punct de vedere formal, Beckett este influenţat in poemele sale de Eliot (şi Pound) şi, aşa cum s-a şi remarcat, e foarte departe de versurile limpezi, de o muzicalitate romantică ale compatriotului său Joyce (singura influenţă discer-nabilă a lui Joyce, dar a romancierului şi nu a poetului, ar consta doar în jocurile de asonante şi de termeni stranii, sau în aşa numitele cuvinte portmanteau, cuvinte in care se îmbină, cumulîndu-şi înţelesul, doi sau trei termeni diferiţi).
Dificile, uneori contorsionate, poemele iui Beckett au — dincolo de influenţele livreşti — o valoare autonomă de document uman şi trădează o sensibilitate hrănită cu valorile cele mai autentice ale poeziei de meditaţie şi de ironie din literatura engleză (Swift, Browning). Ele exprimă o viziune şi un climat sufletesc care ajută la înţelegerea dramelor şi romanelor sale.
MIRCEA IVÂNESCU
— din tară —
„ORIZONT" nr. 12/1964.
Ultimul număr — 12 — pe anul 1964 al revistei bănăţene prezintă un sumar în general echilibrat. Un spaţiu amplu e consacrat celei de a 75-a comemorări a morţii lui Creangă. Articolul „Ion Creangă între umoriştii lumii" de E. Todoran îşi propune să situeze opera clasicului nostru în tabloul marilor personalităţi ale umorului universal. Ideea, deşi mult tratată în literatura exegetică a operei lui Creangă, e nu odată servită cu aplicaţie. Se stabilesc apropieri şi înrudiri îndreptăţite (Rabelais, Cervantes, Boccacio, M. Twain etc.), rele-vîndu-se trăsăturile definitorii ale umorului marelui humuleştean. Din păcate, articolul e stînjendt de fraza mereu contorsionată şi de o pretenţioasă şi inutilă aplicare spre exces „filozofic" care nu depăşeşte însă mai niciodată locul comun („Timpul şi spaţiul nu sînt forme subiective de cunoaştere ci modalităţi de existenţă obiectivă a lumii, în care nimic transcendent nu se constituie în obiect de cunoaştere, fantasticul fiind redus la dimensiunile realului". Sau : „Pentru Creangă lumea fiind o realitate obiectivă în timp şi spaţiu, retrăirea ei subiectivă în Amintiri este o parcurgere a ei pe acelaşi plan cu realitatea", etc. etc.). Un alt articol, nu lipsit de observaţii interesante, semnat de Ion Ilieseu face unele „consideraţii în   legătură   cu valoarea   estetică a
Amintirilor din copilărie". Autorul se sprijină pe caracterizările analitice ale istoricilor literari de la Maiorescu pînă la Zoe Dumitrescu-Buşuletnga, propu-nîndu-şi să releve ceea ce numeşte „sinteza contrariilor ca expresie a valorii artistice pe care o deţin Amintirile din copilărie". Alături de articolul lui St. Munteanu „Valorificarea artistică a limbii populare în opera lui Ion Creangă", sumarul înscrie articolul Alexandrei Indries „Lumea femeii în opera lui Creangă". O caracterizare comună tuturor acestor articole este abundenta valorificare a unor observaţii notorii în literatura exegetică, cărora li se aduce, pe alocuri, un spor de argumentare sau, mai ales, de exemplificare. Sectorul de critică, bine reprezentat, este completat de cronica literară, recenzii, orientări. Cronica acestui număr înscrie două articole. Prima cronică, datorată lui N. Ţirioi ia în discuţie două culegeri antologice de poezie („Poezia română contemporană" apărută în B.P.T. şi „Din lirica mării" antologie de Vasile Nicolescu). Cronica, judicioasă, bine cumpănită, face observaţii la obiect, nu odată îndreptăţite, privind criteriile alcătuirii sumarului. Criticul uită însă că o antologie poartă mai totdeauna pecetea gustului şi a idealului estetie al autorului ei care, dincolo de criteriile obiective ale selecţiei, nu poate ocoli elementul subiectiv. Din această perspectivă privind lucrurile, acuzaţiile de subiectivism sînt depla-
182
sate. într-o altă cronică, Traian Liviu
Birăescu comentează şi el uin volum antologic, de astă dată: însă de critică literară: culegerea Literatură si contemporaneitate, apărută anul trecut la Editura pentru literatură. Autorul nu se limitează la o simplă rezumare a articolelor luate pe rînd, ci relevă unele caracteristici şi idei comune (luminarea dimensiunii fiiozofSce a poeziei contemporane, acutul simţ al istoriei în unele romane, tendinţa de a pătrunde mai profund în intimitatea operei etc. etc.). Bine venit e, la rubrica Orientări, articolul lui S. Damian despre romanul lui Remarque „Obeliscul negru". Mai semnalăm la acest capital — al criticii — cronica teatrală semnată de S. Diana despre începutul stagiunii timişorene şi rubrica de recenzii.
Reprezentate în sumar sînt şi proza şi poezia. O schiţă: „Omul care se joacă" de Ion Arieşanu dovedeşte că strădania de a folosi modalităţi moderne nu izbuteşte să confere automat şi valori artistice unor înjghebări pripite. Fragilitatea construcţiei face aici casă bună . cu artificialitatea, terna, tezist urmărită, fiind în bună măsură compromisă. Reţine atenţia în schimb fragmentul din jurnalul de bord („Pe apele Paci-Sjfij
„NAGY VILLAG" nr. 7—10/1964
evisla maghiară NAGY VI-LAG continuă să prezinte cititorilor săi bogate as-
pecte din literatura de azi atît a ţărilor din occident cit şi din cea a ţărilor socialiste, în mai multe numere am înregistrat şi numeroase reierinţe româneşti. Astiel, în nr. 7, ală:uri de versuri, proză şi teatru de Ilya Ehrenburg, Marianne Moore, G. Markov, Fay ad Jamis, Giorgios Seteris, Armand Saiacrou, Ezio d'Errico, John Osborne, Jonkio Mishima întilnim şi o nuvelă de Nicolae Velea
ticului") al lui Aurel Martin-Bologa. Rubrica de poezie se deschide cu trei din sonetele lui V. Voieuleseu. Un poem („Fuga") de Sina Dănciulescu fixează sensibil traiectoria avîntată a „goanei în propria-mi inimă". Dincolo de discursivităţi, poemul izbuteşte să comunice atmosfera lirică a acelui „memento vivere care mă cheamă". La nivelul cunoscut se prezintă cele cinci poezii semnate de Dim. Rachici. Men-ţionabiiă ni se pare a fi „Râvnita candoare" pe care o şi cităm : „Ca prin zăplaz peste suflet mă uit / Vreau să ajung la izvorul din mijloc / Pe care graţioase, trec lebede / Păsări ce cu anii se fac mai închise. / Vreau să ajung pîn la.ele, / Oprlndu-le-n alb." Dacă în „Autobiografie" de Horia Zilieru mai sclipeşte ici colo o imagine, versurile semnate de V. Zamfir şi Ion Cocora nu depăşesc stadiul amorf al platitudinii. Capitolul poezie se întregeşte fericit cu traducerile din opera unor personalităţi ale liricii universale (Sandburg, Frost, Fr. Prokodh, Edgar Lee Masters).
O bună impresie lasă „miniaturile critice", note polemice ascuţite, principiale şi obiective.
TUDOR ROTARU
— de peste hotare —
tradusă de Kosăly Mdrta. în partea documentară semnalăm o amplă recenzie a volumului „Lauda lucrurilor" de G. Călinescu, semnată de proi. dr. Do-mokos Sâmuel. „G. Călinescu — scrie Domokos — este unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai vieţii spirituale româneşti. Despre activitatea lui poetică nu putem vorbi fără să amintim multilaterala sa activitate în domeniul istoriei literare şi al prozei. în creaţiile sale poetice este mereu prezent filologul savant, după cum în lucrările ştiinţifice este prezent scriitorul".
183
.Poetul Călinescu aduce o paletă şi o valoare nouă in poezia românească mai recentă. Culegerea „Lauda lucrurilor" ne prezintă un poet cu o viziune originală, care contemplă în mod dialectic desfăşurarea evenimentelor din univers. Trăsătura principală a versurilor lui Călinescu este caracterul lor intelectual ; poezia lui e înrudită cu aceea a lui Eminescu şi cu lirica filozofică a lui Arghezi, dar fără înclinarea mistică a acestuia din urmă. Poetul se apropie de cunoaşterea lumii, nu cu tezele credinţei oi cu argumentele silogistice ale raţiunii („La o fotografie"). El relevă caracteristicile veşnic înnoite ale existenţei şi slăveşte imensele forţe care mişcă universul (ciclul „Lauda materiei"). In concepţia poetică a lui Călinescu universul şi natura nu sînt caracterizate nici de lipsă de sens şi nici de disonanţe, oi, tocmai, dimpotrivă, de caracterul lor raţional, de inteligibtlita-tea şi de armonia lor".
După analiza poeziilor de dragoste, recenzentul se ocupă de poezia militantă a lui Călinescu, de atitudinea sa de intelectual progresist, şi de virtuozitatea artistică a scriitorului.
Numărul următor (8), in partea literară, ne aduce o ioarle reuşită versiune maghiară a poeziei „Cîntec despre păsări" a lui Ion Horea ,pe care o semnează cunoscutul poet GereblyGs Lăsz-16. In partea documentară revista consacră un „triptic" amintirii lui Eminescu. Aprilyi Lajos, semnează un mişcător necrolog al poetului nostru, in cadrul căruia împărtăşeşte cititorilor şi cîteva înteresane constatări de atelier privind problemele pe care le pune pentru tălmăcitori poezia lui Eminescu.
Al doilea material eminescian este cu-vlntul rostit de poetul francez Guillevic la serbările comemorative din Bucureşti, în cadrul pelerinajului de la cimitirul Bellu. Textul acestui sensibil şi avîntat
panegiric e redat in ungureş'e cu măiestrie poetică şi la un nivel de antologie, de Illyes Gyula.
Tripticul eminescian se încheie printr-un articol scris de profesorul Dr. Pâlf-fy Endre de la Universitatea din Budapesta, cunoscut ca autor al unei interesante „Istorii a literaturii române", apărute in Ungaria acum doi ani. Cu rigoare ştiinţifică profesorul Pălify prezintât într-o sinteză pregnantă trăsăturile fundamentale ale gîndirii eminesciene, precum şi coordonatele poeziei sale pe baza cărora stabileşte locul lui Eminescu în> curentele literaturii universale. „Importanţa poeziei lui Eminescu constă în aceea că, in opera lui, caracerul naţional se contopeşte în mod firesc cu ge-neral-omenesoul. Opera lui Eminescu este o fericită sinteză a creaţiilor seculare realizate de literatura poporului român. Datorită acestei sinteze, bogăţiei gîndirii sale şi a forţei expresiei sale artistice, Eminescu se ridică la nivelul celor mai de seamă poeţi ai literaturii universale".
Numărul 9/964 e centrat pe opera unor lirici bulgari şi belgieni, precum-şi pe lirica celor mai de seamă poeft iăcînd parte din cunoscuta „Gruppe 47", dar referinţele româneşti nu lipsesc. Tînărul critic budapestan (de origine română) George Bella prezintă volumul „Memoria cuvintelor" de Veronica Po-rumbacu. Se remarcă analiza multilaterală care se tace operei recenzate, fi înregistrat, de asemenea, cu suficiente date informative, şi numărul românesc scos de publicaţia belgiană „Journal des. Poetes".
In n-rid 10, alături de opt poefi germani, italianul Giorgio Caproni, finlandezul Eins Leni, intilnim proză de Irwin Schaw, Marsak, Lihonosov, Heinrich Boli precum şi textul maghiar integral al piesei lui Eugen Ionescu : „Le roi se-meurt".
A. BUTEANU
„MERCURE DE FRANCE" nr. 1214/1964
In istoria literaturii justiţia este ineluctabilă, orice nedreptate este, chiar dacă tîrziu sau foarte tîrziu, denunţată ca atare şi balanţa judecăţii estetice restabileşte echilibrul valorilor. întotdeauna se găseşte un justiţiar, expresie individuală a unei sensibilităţi şi mentalităţi de lapt colective, un justiţiar înarmat cu fervoare şi argumente, care redeschide procesul unui artist acuzat de ^insignifianţă şi a unei opere condamnate, pînă la acel moment, la uitare.
Un asemenea justiţiar este Frantz Andre Burguet, care pledează in paginile revistei  „Mercure de France" (Nr.  1214) pentru Villiers de l'Isle-Adam.
O pledoarie rafinată în nonşalanţa ou care afirmă, prezentînidu-le astfel o» indiscutabile,  de la sine înţeles,  calităţile prozei visătoare a lui  de l'Isle-Adam.
Frantz Andre Burguet nu ridică niciodată glasul, nu subliniază nici un pasaj, nu are nici un tremolo oratoric, dar tonul său parcă de conversaţie ă-bâtons-compus emi'.e In fond nişte aserţiuni categorice, emoţionate, şi foarte adevărate in legătură cu lirismul greu de sugestii al prozei celui ce a scris Poveştile insolite, Poveştile crude, Noile poveşti crude, Fericirea supremă, Eva viitoare.
Jean-Marie-Mathias-Philippe-Auguste de Villiers de l'Isle-Adam s-a născut la 7 noiembrie 1838 şi a murit la 18 august 1889. Vlăstarul unei străvechi familii complet ruinate a trăit în oribilă mizerie din nişte foiletoane infernal retribuite,, publicate in ziarele vremii. Autorul „Evei viitoare", al .Sublimei Hadaly", concretizarea „ideei de femeie", realizarea unei fantasme, a trăit şi s-a căsătorit c(u menajera sa, văduva Bregeras. Villiers de lTsle-Adam se Înrudeşte, oa sensibilitate, — s-a mai spus, — cu Nerval, Poe, romanticii germani. A fost prietenul lui Wagner. întrebîndu-1 cineva dacă este plăcută conversaţia ou Wagner, Villiers a răspuns : „Vă închipuiţi oare, domnule, că o conversaţie cu Etna poate fi plăcută ?* Descriindu-1, Henri de Regnier sublinia acel „nu ştiu ce misterios şi neaşteptat" caire se degaja din făptura lui ^aproape îndesată". „Conversaţia lui era mai degrabă un solilocviu întretăiat de opriri, de rîsete bruşte... Asistam la straniul spectacol al unei gindiri ce-şi căuta forma şi expresia ei definitivă, cu nuanţe de intonaţie şi ştersături de cuvinte, asistam la ceva în genul unei scrieri orale, mimată, neliniştitoare şi fugitivă".
Villiers de l'Isle-Adam nu are univers propriu-zis, afirmă Frantz Andre Burguet, ci e vorba la el de o visare „al cărei fir, o dată rupt, nu poate fi înnodat", e, vorba de „teme" : satiră şi obsesie, comunicare cu necunoscutul şi ciruzime, tandreţă conjugală şi iubire mistică, ironie neliniştitoare şi tumult al forţelor obscure.
Mallarme 1-a preţuit foarte mult. La moartea „acestui mare om* a afirmat că adevărata lui lespede funerară este „nu uitarea, oi aşteptarea". Şi iată" că, încă o dată, a avut dreptate.
P. G.
„CKITIQUE" nr. 210, 211/1964 /s
In numărul 210, Daniel Groj-novski face o dare de seamă asupra cărţii lui Andre Vial, „Proust, structura unei conştiinţe şi naşterea unei estetici". Studiul lui Andre Vial are drept obiect primele opuri ale viitorului mare scriitor şi caută să descifreze cu fervoarea idolatru-
lui, in trăsăturile încă in formare, linia caracteristică, în căutările cărţii iniţiale pecetea unei structuri unice. „Cînd analizează personalitatea lui Proust" — scrie Daniel Grojnowska, „Andre Vial, trebuie s-o spunem, nu aduce elemente noi"... — dar atunci cînd acest eseu despre „structura unei conştiinţe" se exersează asupra primelor pagini ale lui Proust, impunlnd aproape recitirea lor.
185
atenţia şi interesul lectorului sînt viu solicitate.
Scriind despre „Plăceri şi zile" pe care Proust le-a publicat la vîrsta de douăzeci şi trei de ani, Andre Vial afirmă : „Încă o dată, chiar de la prima pagină, se vede rana din care va curge mai tîrziu magnificul, singe".
Drama individului supus legii mobilităţii interioare, instabilităţii interne, apare încă în portretul „Nestatornicului" Fabrice crede că o iubeşte pe Beatrice pentru totdeauna ,dar îşi aminteşte că tot astfel crezuse cînd iubise pentru şase luni şi alte femei.
„în acest caracter tratat în maniera lui La Bruyere se profilează de pe acum silueta unui Swann care descoperă că scăderii în intensitate a iubirii sale îi corespunde o scădere în intensitate a dorinţei de a iubi". Una din „Visările de culoarea timpului" arată ce raporturi subtile se stabilesc între îndrăgostit şi acea fantasmă care este fiinţa iubită: „De fiecare dată de cîte ori o vedea pe regina visurilor lui era. decepţionat; dar îndată ce ea pleca, . imaginaţia lui fecundă reda fetiţei absente puterea, şi reîncepea să dorească s-o vadă". Tot astfel, deoarece nu reuşeşte să-1 revadă pe domnul de Laleande, Francoise de Breyves devine victima unei pasiuni determinate exclusiv de propria ei imaginaţie.
Pe cînd absenta sau imposibilitatea de a ajunge ia fiinţa iubită îi conferă acesteia o aură glorioasă, dimpotrivă prezenţa sau posesiunea o minimizează. Andre Vial comentează mai departe: „Violenţa acestui oaspe secret al sufletului nostru, dorinţa, creşte o dată cu distanţa care-l desparte de obiectul dorit. Dar îndată ce obiectul devine accesibil, sugerează conştiinţei o altă stare : sufletul nostru s-a schimbat". Fluctuaţiile sentimentelor noastre dezvăluie astfel mobilitatea eului. Pentru cel care contemplă contrastul dintre iubirea trecută şi indiferenta actuală, valoarea posesiunii devine relativă. „Nu ne putem bucura  decît  regretînd  sau aşteptînd.
adică de trecui, sau de viitor" (Olivian). Situat în zona limită unde se întîlnesc două stări ale conştiinţei : dorinţa şi amintirea, prezentul ,pentru îndrăgostit, este fugitiv pînă la iluzoriu.
în „Critica speranţei în lumina dragostei", Proust scrie: „îndată ce o oră . aşteptată devine prezentul, ea. pierde orice farmec, pentru a-1 regăsi, e drept, dacă sufletul nostru este puţin vast şi cu perspective bine amenajate, cînd o vom fi lăsat cu mult în urma noastră, pe   drumurile memoriei".
Acolo unde adesea nu se discern, cum a făcut-o spre exemplu Anatole France, decît „durerile elegante" şi „suferinţele . artificiale" ale unui tînăr monden Andre Vial descoperă sursa romanului-flu-viu al vieţii interioare.
Din. numărul 211 extragem cîteva pasagii critice referitoare la romanele lui Frantz Andre Burguet şi Jean Saint Vernon, romane apărute în cursul anului 1964 şi recenzate ca fiind printre cele mai interesante de către Jacques Borel şi Claude Balgeau.
Romanul lui Frantz Andre Burguet se intitulează „Relicvariul" şi are ca temă o dragoste adolescentă. Se na- . rează „evadarea" pentru cîteva zile a povestitorului, atunci în vîrstă de optsprezece ani, cu o iubită abia ieşită din copilărie, — are doi ani mai puţin decît tînărul —, o evadare la mare şi o călătorie în iubire.
„încă de la început adolescenţii ştiu că această evaziune va lua sfîrşit, că vor fi ajunşi din urmă, că e vorba, în timp, în viaţa lor, de o insulă ameninţată, şi că ea este, de asemenea, imposibilă, ca însăşi dragostea lor, dragoste pe care ei o vor, pînă la sfîrşit, nu fără exasperare cîteodată, şi nu fără ran-cună, curată... Tentaţia şi refrenul erotismului nu constituie cea mai palidă singularitate a romanului. De fapt tânărul scriitor vrea să creeze poate mai puţin o dragoste cît un trecut pentru
186
această iubire, totodată inumană şi copilărească, crudă şi radioasă ; dragoste, trecut, fiind totodată ceva virtual şi trăit în secret, depăşit: clipele trăite cu Elia sînt, încă de pe atunci, în fugitivul lor prezent, rezervorul inepuizabil al memoriei.
După cîteva zile trăite într-o puritate dureroasă, într-o stranie alternanţă de plictis şi tensiune, de dorinţă şi refuz consimţit, povestitorul o ucide pe Elia, sau mai curând o lasă să moară, o închină morţii, — ruptură, şi început realizate astfel la modul absolut, sfîşietoare condiţie a unui trecut şi a unei memorii care nu aspiră de acum înainte decît să pună din nou stăpânire pe ele. Căci această aventură este în întregime o aventură a memoriei, adică, în aceeaşi măsură, a imaginarului deoarece, lucru pe care-l ştim îhcă dela Chateaubriand, de la Rousseau, şi împotriva lui Proust, de la Proust şî Gilberte, Proust şi Alber-tine, „privilegiul memoriei noastre este slăbiciunea ei, infidelitatea ei, această falsitate care ne permite să trăim după dorinţa inimii noastre într-un trecut modelat după imaginea noastră".
Jean-Saint-Vernon publică „Moi-fevrii" iar avertismentul autorului către lector, sună astfel : „eroii acestei cărţi nu sînt câtuşi de puţin fictivi şi orice asemănare sau similitudine cu persoane în viaţă sau decedate nu poate fi o coincidenţă." Deci, scrie Claude Balgeau, „putem crede că e vorba de un roman cu cheie. Curiozitatea noastră e stîrnită, şi aşteptăm evenimentul. Ori, evenimentul, primul, abia îndrăznesc a-1 mărturisi... este un fapt divers cum nu s-a mai văzut niciodată (sau nu a ieşit niciodată la iveală). Cum adică ? Un om spânzurat de un cande-labru, dar fără funie — şi care se prăbuşeşte cînd se deschide uşa ? Ciudat... Dar ne revenim curând : e vorba de un roman ştiinţifico-fantastic: nu însă chiar de tot fantastic. Căci acest mort are un avans sensibil faţă de secolul său. In cimitir, el se va comporta
de o manieră care va fi ascunsă cu grije, căci excesele, exuberanţa lui în modernitate au ceva încă inacceptabil pentru contemporanii săi, Contemporanii lui : oamenii care vor veni după cincizeci de ani, poate — dar poate că e vorba totuşi de noi înşine.
In jurul originalităţii sale creatoare, Jean Saint-Vernon a ştiut să ţeasă o reţea de pasiuni umane admirabile în clasicismul lot. Dragoste, ambiţie, gelo-,zie...
Cine sînt „morfevrii" ? Cei care ştiu. La interferenţa a două lumi: a aceleia în care credem că mai sîntem încă şi a celeia în care am intrat totuşi fără să ştim. Numai „Morfevrii" singuri au înţeles, cunoscut, poate voit această trecere, care nu s-ar fi putut face fără ei.
. O picătură de amărăciune nu turbură bucuria tonică a acestui roman plin de inteligenţă. Ca şi Cervantes care întrerupe cu satisfacţie povestirea unei lupte crâncene, pentru a spune cititorului că trebuie să caute desnodământul acesteia în altă carte din bibliotecă pentru că el nu ştie cine a învins, tot astfel Jean Saint-Vennon foloseşte nenumărate paranteze şi ne face cu ochiul ■— cu atîta veselie, drăgălăşenie şi haz, încît aproape că ne e necaz că am crezut nestrămutat în povestea lui, în vreme ce autorul era cu atîta eleganţă detaşat de ea."
G. E. P.
.XES   TEBÎPS   MODERNES"  nr. 322,
323/1964
r. 222 publică o nuvelă de o mare frumuseţe, sobră naraţiune de un lirism pătrunzător, despre îndelung explorata şi mereu noua copilărie, nuvelă semnată de olandezul Gerard Kornelis Van Hei Reve (nu sună numele însuşi ca un vers ?). G. Kornelis Van Het Reve s-a născut in 1923. A debutat în 1946 ou o povestire „Decăderea familiei Boslowitz".
187
în 194? devine celebru în Olanda după tipărirea romanului său De Avonden (Serile). Van Het Reve scrie îndeosebi lungi nuvele. Publicăm cîteva pasagii din nuvela „Werter Nieland" pentru ca cetitorii noştri să-şi facă o idee despre arta precisă, deschisă spre îndelungi sugestii ale scriitorului olandez, scriitor despre care am certitudinea că se vor mai auzi multe.
In cameră nu se găsea decît o masă cu o plasă de ping-pong şi patru banchete. Am rămas acolo nedecis, neştiind dacă puteam să intru în camera care dădea spre stradă şi ale cărei glasswan-duri erau deschise.
Un bărbat mic de statură, care stătea acolo într-un iololiu de pluş roşu, in ors cu spatele Ia noi, ne făcu semn. Era tatăl lui Werther. Nu l-am observai decît după ce făcu o mişcare.
— Puteţi sta şi aici, Werther, spuse el, dacă sinleţi atenţi la ceea ce faceţi.
Avea un obraz zbîrcit, slab şi galben, cu sprîncenele trase mult în jos. Ochii lui cenuşii păreau obosiţi sau trişti. Vorbea parcă împotriva dorinţei sale, s-ar fi spus că asta îl extenua. Umerii îi erau lnguşti. Am observat că era mai scund deci mama lui Werther. Nu avea in mod vizibil nimic altceva de făcut decît să stea şi să se gindească, pentru că pe măsuţa rotundă din faţa Iui nu se afla nici o carte şi nici un jurnal, şi nici nu fuma. Neştiind dacă trebuie să-i dau mîna sau nu, am schiţat cîţiva paşi stingaci şi m-am aşezat in line într-unui din fotolii. Werther s-a postat în faţa ferestrei.
In timp ce camera prin care trecusem era aproape goală (numai un covor subţire de ralie acoperea podeaua), aceas a in schimb era supraîncărcată. Se găseau aci şase mesuţe cu şerveţele de dantelă, taburete şi banchete; perne croşetate erau azvîrlite în toate colţurile posibile. Tapeul era întunecat cu un desen din mari frunze brune de toamnă. Opt lămpi mici erau agăţate de pereţi : două de metal, două ca lorma unei pălării ascuţite, iorjate, şi patru lămpi
cilindrice din pergament pe care erau desenate vase cu pinze. Căldura sobei făcea parcă să plutească uşor partea de sus a căminului pe care, printre cîţiva pitici, o păstoriţă şi o ciupercă din porţelan ,se afla o statuetă de bronz care reprezenta un muncitor gol, cu un ciocan pe umeri.
— Numai să nu vă apucaţi să zgîriaţi spetezele fotoliilor cu unghiile, spuse mama lui Werther.
Şi se întoarse la bucătărie.
— Mergi la aceeaşi şcoală cu Werther ? întrebă ta'ăl.
— Nu, răspunsei eu, sînt un prieten., aşa cred.
In acest moment soarele răzbătu dintre nori şi îi lumină brusc gîlul slab care păru şi el plin de riduri, şi capul. Pe craniul lui, în mijlocul perilor, apăru o pată îngustă a cărei piele plină de cruste şi roşie începu să strălucească. Atunci am lost cuprins de un sentiment de ură şi de milă totodată. [.......]
— Hai să mergem la bucătărie, îi spusei eu loarte încet lui Werther, trebuie neapărat să-ţi vorbesc intre patru ochi.
Ne-am dus la bucătărie. Aci domnea liniştea. Numai gazul şuiera uşor sub-o cratiţă.
— Am făcut mai multe descoperiri, i-am spus eu. Ţie pot să-ţi spun. Dacă vii la mine acasă, am să-ţi arăt un lucru foarte important. Am şi un mor-mint, unul adevărat.
Voiam să părăsesc casa lui cit mai repede cu putinţă. El acceptă dar voi să se ducă să anunţe mai întîi că pleacă.
— Nu, nu te duce, spusei eu cu tărie, fiindcă e secret. Duşmanii ar putea să afle şi să ne urmărească.
Am coborît fără zgomot scara şi am fugit cu sufletul la gură pînă acasă. Cînd am ajuns ne-am invirtit întîi în jurul grădinii. Un vînt slab înfiora im-percep ibil arbuştii. După aceea ne-am atîrnat de o creangă de măceş pînă cînd s-a rupt şi am inlipt-o drept în pămînt. Wether m-a întrebat atunci unde este mormîniul. L-am dus la colibă : ne-am aşezat pe un preş vechi şi am
188
atîrnat un sac de iută la intrare ca să nu ne poată vedea nimeni din aiară.
— Aici este mormintul morţii adinei, am spus eu. "Weriher nu spunea nimic şi privea iară cel mai vag interes în semi obscuritate.
— Trebuie să organizăm clubul, am spus eu. Atunci o să putem lace morminte. Fiindcă sînt ioarte necesare.
Mi-am adus deodată aminte că găsisem cu o zi înainte o vrabie moartă, pe care o ascunsesem sub irunze într-un ■colţ al grădinii.
— Trebuie să ieşim, am spus eu, ceremonia începe.
Căutarăm pasărea moartă, apoi am lăcut un ioc. Am ars corpul din care ieşi un suc brun şi spumos. Nu rămase din el decît o massă carbonizată cu un miros straniu •, am pus pasărea într-o cutie de curmale în lormă de vapor. După aceea am iăcut repede o movilă mică de pămînt in care am săpat un tunel, întărindu-i pereţii cu seîn-durele.
Am pus cutia înăuntru; deschizătura odată astupată, am împrăştiat cenuşa uşoară de-asupra movilitei. „Pasărea secretă s-a dus în pămînt", cîntai eu pentru mine însumi. Am repetat de mai multe ori această irază, dar n-am îndrăznit să o rostesc cu voce tare.
— Trebuie să organizăm clubul, spusei eu din nou. Dacă întîrziem prea mult, o să se iormeze cluburi duşmane, ştii ioarte bine.
L-am dus din nou în colibă unde am aprins de astă dată o luminare. După aceea am scris numele noastre pe o veche agendă de buzunar pe care o scosesem de sub o ladă.
— Acum clubul există, am spus eu, după ce am cetit iar cu glas tare numele noastre. Se numeşte Clubul Constructorilor de Morminte, C.C.D.M.-ui. Orice persoană devenită membră a acestui club va putea avea un cavou construit de noi în grădina ei. Asta e ioarte important.
— înţelegi, nu-i aşa, am continuat eu, că e nevoie de un şef, care să spu-
nă, spre exemplu, cînd o să aibe loc o întrunire. Cel mai bine ar fi să fie la cel la care s-a înfiinţat clubul. Werther dădu din cap, dar eu vedeam că nu mă ascultă cu atenţie. M-am ridicat şi m-am sprijinit de perete.
— Eu sînt preşedintele, am spus eu, e scris aici. Tu, tu eşti secretarul, dar asta e secret. Tu eşti secretarul, dar preşedintele lace tot ce trebuie făcut: totdeauna e aşa".
1An numărul 223 Alain Jouf-froy face o introducere la poezia „beatnicilor", adică la opera poeţilor americani Allen Ginsberg, Lawrence Ferlinghetti, Gregory Corso.
„Un lucru este sigur" scrie Alain Jouffroy, „şi anume acela că poezia lui Ginsberg, Corso, Ferlinghetti corespunde unei necesităţi obiective. Era necesar ca America bombei atomice, a vînătoarei de vrăjitoare, a sindicatului crimei, a rasismului şi isteriei colective să fie atacată direct de către poeţii americani (sublinierea autorului). Ar fi fost prea frumos, într-adevăr, ca această ţară să nu primească din interior lecţia pe care o merită, prea frumos ca morala americană să nu fie contestată din rădăcină chiar de către aceia care ar fi putut să-i fie apologeţii. în acest sens poemele „Urlet" şi „America", de Ginsberg, sînt acţiuni de salvare publică... Desigur, Henry Miller denunţase la timpul său „coşmarul climatizat" dar poezia este singura în măsură să imprime un strigăt în memoria tuturor.
Demonul, obscurul demon datorită căruia se scrie poezie, este zguduit astăzi de revoltă şi va continua să fie astfel pînă cînd se va schimba structura societăţii. Dar pentru a fi poet, revolta nu ajunge. E necesar ca această revoltă să se exprime în aşa fel încît ea să se comunice lectorului şi ca el să-i împărtăşească neliniştea şi mînia. Allen Ginsberg reuşeşte datorită acumulării litanice a versetelor, violenţei interjecţiilor, brutalităţii şi disonanţei
189
imaginilor, şi dacă descoperim adesea lacune şi un fel de rupturi în urzeala discursului său, aceasta se datoreşte faptului că ţesătura e sfîşiată din pricina violenţei şi că stăpânirea limbajului, la un anume nivel de exasperare, nu mai e compatibilă cu autenticitatea izbucnirii. Dar cu toate aceste rupturi, discursul lui Ginsberg este făcut din-tr-o materie superbă : se desfăşoară şi se înalţă în rafale succesive şi articulaţiile lui nu sînt niciodată gratuite..." „încă şi mai fidel decît Ginsberg atotputerniciei exploziei verbale, Gregory Corso a creiat un stil exclamativ care îi este propriu : fiecare imagine apare, în poemul „Bomba", ca o mică explozie în anteriorul unei fraze. Discontinuitatea imaginilor este frecventă, dar un curent trece printre ele, un curent stabilit de starea emoţională în care poemul a fost scris şi în afara căruia poetul nici nu încearcă să se plaseze : o stare indivizibilă unde cu greu ai putea distinge umorul de mînie, admiraţia de ironie, candoarea infantilă de furia justiţiară. Astfel, la Corso ca şi la Ginsberg, poezia îşi găseşte unitatea stilistică datorită emoţiei pe care o exprimă, niciodată prin procedee formale. Pentru a judeca această poezie arzătoare şi haotică, trebuie să resimţi tu însuţi „haosul unei stele dansante", să integrezi propria experienţă în cea a poetului, să fii poemul şi să nu te limitezi numai la lectură.
Poeţii din „beat generation" vorbesc fără îndoială pe un ton „nepotrivit", abordează cîteodată subiecte considerate ca „nefiind poetice", nu folosesc niciodată „fonul aşa zis literar", urmează adesea ritmul conversaţiei obişnuite... Poezia era prizoniera cărţii, a Universităţii şi a culturii. Ei au voit s-o arunce din nou pe drumurile lui Rimbaud. Poezia se asculta cu delicii pe sine însăşi : ei au voit ca ea să pândească din nou zvonul tuturor lumilor. Poezia îşi căuta o definiţie în afara omului : ei au vrut s-o pună din nou în contact cu centrul eruptiv al
fiinţei umane. Lectura poemelor lor în oraşele Americii şi Europei („beatnicii" au făcut numeroase lecturi publice), neîncetatele lor vagabondaje prin numeroase ţări... continua investigare a lumii moderne depun în favoarea lor cu destulă tărie. Pentru ei poezia, viaţa, constituie unul şi acelaşi elan de foc. Ei pot fi acuzaţi poate de orice crimă, în afara uneia, care, însă, nu ar putea fi iertată nici unui poet: aceea de a lipsi poezia de adevărata ei viaţă."
G. P.
„LA TABLE RONDE" nr. 203/1984
P
hilippe Senart glosează pe marginea unei noi ediţii a „Caietelor"   de însemnări zilnice a Jurnalului lui Paul Valery.
Autorul articolului începe prin a înfăţişa contradicţia fericită care a făcut ca Valery, potrivnic jurnalului, afirmând relativ la Gide „te simţi obligat să scrii în fiecare zi. Şi sfârşeşte prin a nota : astăzi, nu mi-am schimbat bretelele", să acopere totuşi timp de jumătate de secol, două sute cincizeci de caiete sau carnete de note, însemnări etc. Există totuşi, desigur, în aceste caiete, o consecvenţă a omului cu sine. în acest jurnal, pretext de mărturisiri, confesiunile sînt cele mai rare, mai puţine. „Numai că bretelele, comentează Philippe Senart, nu se văd niciodată. Dar, de altfel, nici jobenul. Ca să-1 găsim pe acel Valery, cel care-şi permite să-şi dea drumul, trebuie să-1 căutăm în scrisori. Acolo îl putem surprinde, cu un aer neliniştit, luîndu-şi pulsul, făcîndu-şi socotelile de sfîrşit de lună, urmărind la Bursă scăderea acţiunilor, dar nu-şi pierde curajul, chiar dacă ediţiile de lux „din care trăieşte" nu se vînd bine,... sau îl putem vedea în-călecînd pe bicicletă ca să facă o plimbare la Bois de Boulogne".
în caiete deci, mărturisiri puţine. Dar sînt; unele, îndată corectate şi parcă retractate, te înghiaţă : aceea, spre exemplu, de a fi fost pe punctul de a se sinucide, la Londra, dacă nu l-ar fi avut lîngă el pe Aurelian Scholl.
„Şi trebuie să-1 cunoşti bine pe Valery", scrie Philippe Senart, „pentru a putea descoperi în această scurtă notă obsesia sfârşitului de lună pe care o în-
190
_      -      .   .    ŢIir*'HTr"1''''"IV""" i --mTUimT---IIHIIIlllllllllWl........mii>imhiii|||||||IH)h||||||||| iiumimiimiiimiiiiiiiii
cenca micul funcţionar care a fost el : „Drama modernă a funcţionarului caie, dacă se îmbolnăveşte este dat afară; Eforturi pentru a nu fi bolnav".
Dar în generai Valery caută să apară şi în aceste caiete ca om „universal" şi nu ca om „particular". El a reproşat mult timp luf Stendhal faptul de a-şi fi deschis puţin prea mult inima şi, adăuga el, „dormitorul". Dacă ar fi să " scrie el un roman, l-ar scrie excluzînd toate micile curiozităţi legate de particularităţile fizice aau naturale, ceea ce Le Brun vorbind despre Poussin numea „minuţiile". „Un pictor", spune Valery, „este întotdeauna silit să figureze urechea, ochiul, nasul. Are condiţiile date. Pentru portretul scris pe care-l gîndesc
„WEIMAK.EK BEITRXGE" nr. 4/1964
Pretutindeni, astăzi, opiniile critice ale lui Brecht sînt comentate, interpretate,  propuse  unei  confruntări  largi.  E  firesc  ca demiurgul unui teatru  care a răsturnat  atîtea formule  tradiţionale  să  fie  în centrul atenţiei, iar profesiunile sale de credinţă să fie înregistrate conştiincios.
Revista „Weimarer Beitrage" publică, în ultimul număr, extrase din însemnările lui Brecht despre critica literară. Textul a fost scris la începutul deceniului al patrulea.
„Mă incintă nespus critica în care sint declarat magniiic şi, pentru a se demonstra acest lucru, sînt înşirate numeroase argumente. Nu mai puţin mă încîntă critica în care mi se găsesc lot soiul de cusururi şi, spre demonstrare, ise aduc iarăşi argumente cu duiumul. Precum se vede, nu prea sînt amabil cu critica literară. Mă supără cînd aud că relatarea mea despre un iapt de viaţă are plasticitatea amănuntelor, claritate în desiăşurare, savoare comică şi o tonalitate plăcută, dar că în realitate lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Mâ supără de asemenea cînd aud că n-aş ii destul de realist ,imputîndu-mi-se iaptul că unii scriitori realişti notorii scriu altlel decît mine. Despre iaptul de viaţă în sine nu se pomeneşte, însă, nimic. Nimeni nu se întreabă dacă l-am înlăţişat sau nu în mod veridic. Aud: acţiunea trebuie condusă aşa şi aşa, caracterizarea personajelor trebuie tăcută într-un tel sau altul, conlliclele dintre oameni trebuie să lie atîtea şi atîtea la număr, ş.a.m.d. Criticii care procedează astlel, mă iac să bănuiasc că ei nici nu doresc o descriere care să respecte realitatea, ci că au în mintea lor reţete privind naraţiunea şi descripţia, cărora vor să li se supună însăşi realitatea. Ei nu-şi pun întrebarea dacă într-o descriere regăsesc realitatea, ci caută o anumită scliemă preconcepută ■, zugrăvirea lumii ailate în continuă prefacere necesită mijloace de expunere mereu noi. Noile mijloace de expunere trebuie judecate în funcţie de eiicienţa lor în relieiarea temei alese şi nu izolat, desprinse de temă, comparate exclusiv cu mijloace mai vechi. Literatura nu poate ii judecată prin prisma literaturii ci în primul rlnd prin prisma realităţii, pornindu-se, bunăoară, de la zona aleasă spre a ii reflectată. Nu e bine ca istoria literaturii să devină o istorie a modalităţilor de oglindire a realităţii, un roman al lui Dos Passos să fie confruntat cu un roman al lui Balzac, şi nu cu realitatea „slums"-urilor din New York, pe care Dos Passos o oglindeşte. Un critic care va gîndi aslfet nu va
— ar trebui găsite întîi şi executate apoi caracteristicile persoanei, personalităţii, mecanicii mentale... Să ştii să desemnezi o memorie, o sensibilitate generală, o rasă sau o ereditate, un trecut, un mod de a acţiona şi de a reacţiona, limitele, resursele, pudorile, secretele, lacunele, fobiile şi maniile unui individ..."
Paul Valery ar fi vrut să scrie un roman „dezimcarnat", — scrie autorul articolului, sau „cel puţin un roman descărnat — în care ar fi făcut radiografia intelectului uman". Un roman „de moravuri cerebrale" — cum caracterizează Remy de Gourmont propriul său roman „Sixtine".
E. P. G.
191
scrie, doar, că Dos Passos s-ar fi făcut vinovat de un „utilitarism" scriitoricesc, abstract-revoluţionar, ci va încerca să demonstreze acest lucru, asumindu-şi sarcina de a analiza realitatea înfăţişată in carte, stabilind — dacă e cazul — deficienţele imaginii. Numai astfel judecata lui nu va suferi, şi ea, de o înstrăinare de realitate şi nu va fi sărăcită de tot ceea ce este real. Ce rosf are toată peroraţia despre realism, dacă dispare cu desăvîrşire orice element real ? (Ca de pildă în unele eseuri ale lui Lukacs).
Ar fi cu totul absurd să socotim critica un element mort, neproductiv, avînd, cum se zice, o barbă lungă. O asemenea concepţie despre critică vrea să răspîn-dească domnul Hi Ier. De fapt, atitudinea critică este singura atitudine productivă, demnă. Ea presupune colaborare, dezvoltare, viaţă. Adevărata plăcere artistică fără o atitudine critică nu e cu putinţă.
Astăzi, cînd simpla noastră existenţă a devenit o problemă a politicii, o poezie adevărată nu s-ar putea susţine dacă producerea şi consumarea ei ar implica excluderea criteriilor care decurg din raţiune. Sen'imentele noastre (instincte, emoţii) ar ii in felul acesta complet înăbuşite, ele s-ar afla în necontenită ciocnire cu interesele noastre elementare.
Analiza critică nu tulbură cu nimic plăcerea estetică, dacă ea nu porneşte de la dorinţa de a se găsi nod în papură din cauza proastei dispoziţii a criticului. Fără aptitudinea discernămintului critic, clasa proletară nu poate prelua moştenirea culturii burgheze.
Simţul istoric, Iară de care ea nu poate realiza acest lucru, este un simţ al criticii, aceasta trebuie să fie clar..."
D. LUDOVIC